Relatii internationale (preview) by CA Publishing

Stephanie Lawson

Relaţii internaţionale O scurtă introducere

Traducere de

George Jiglău şi Sergiu Gherghina

2010

© CA Publishing, 2010, pentru versiunea în limba română © Polity Press, 2009 Published by arrangements with Polity Press, Great Britain Publicat cu acordul Polity Press, Marea Britanie Coperta: Palkó Botond (WDS Center) www.wdscenter.ro Redactor: Mihaela Herbel

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României LAWSON, STEPHANIE Relaţii internaţionale : o scurtă introducere / Stephanie Lawson ; trad.: George Jiglău, Sergiu Gherghina. - Cluj Napoca : CA Publishing, 2010 Bibliogr. Index ISBN 978-606-92680-3-2 I. Jiglău, George (trad.) II. Gherghina, Sergiu (trad.) 327(100)

Editura CA Publishing www.ca-publishing.ro

Cluj‐Napoca, B‐dul Eroilor nr. 34, ap. 3

Cuprins

Prefaţă

CAP. 1 SĂ FACEM CUNOŞTINŢĂ CU RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Epoci în politica mondială

Domeniul relaţiilor internaţionale

Abordări ale studiului relaţiilor Internaţionale

Ce înseamnă „internaţional”?

„Internaţional” pe hartă

Internaţionalizarea sistemului de state

Globalizarea conceptului de „internaţional”

Concluzie

CAP. 2 STATELE DE‐A LUNGUL ISTORIEI

Definirea statului

Statele şi imperiile în lumea pre‐modernă

Comunitatea politică şi natura umană

Ascensiunea modernităţii

Statul suveran şi sistemul de state

Imperiile coloniale moderne

Naţionalismul şi statul‐naţiune

Concluzie

CAP. 3 SECOLUL AL XX‐LEA „PE SCURT”

Prima conflagraţie

Stephanie Lawson

Căutarea liberală pentru pace şi securitate

De la „pacea timpurilor noastre” înapoi la războiul total

Realismul: spunând lucrurilor pe nume

Neoliberalism, neorealism şi marxism

Structura în schimbare a politicii globale, 1945‐1989

Sfârşitul Războiului Rece

Concluzie

CAP. 4 DUPĂ RĂZBOIUL RECE

Metodologia şi RI ştiinţifice

De la sfârşitul istoriei la o nouă ordine mondială

Ciocnirea civilizaţiilor

Etnicitate şi politica fatală a identităţii

Cultură şi relaţii internaţionale

Cultură şi teoriile normative

102

Concluzii

104

CAP. 5 SECURITATEA ŞI LIPSA ACESTEIA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

105

Perspectivele realiste asupra securităţii

107

Ordinea liberală de securitate

110

Abordări alternative despre securitate şi absenţa acesteia

114

Paradigma de securitate umană

119

Intervenţia umanitară

121

Terorismul

123

Concluzie

127

CAP. 6 GUVERNANȚA GLOBALĂ ŞI ORDINEA MONDIALĂ

128

Guvernanța globală şi ONU

133

Guvernanța economică globală şi ordinea liberală

136

Societatea civilă globală şi mişcările sociale

140

Regionalizarea şi ordinea mondială

143

O ordine mondială fragmentată?

146

Relaţii internaţionale

Ordinea post‐colonială

147

Concluzie

150

CAP. 7 STATUL ŞI GLOBALIZAREA

151

Conceptul de globalizare

152

O scurtă istorie a globalizării

155

Globalizarea împotriva statului

159

Cultură şi globalizare

162

Globalizarea, statul şi teoria normativă

166

Regândirea comunităţii politice

170

Concluzie

173

CAP. 8 CONCLUZIE: O LUME POST‐INTERNAŢIONALĂ?

175

Referințe

180

Index

190

Prefaţă

Această carte oferă o introducere concisă în Relaţiile Internaţionale (RI) atât din perspectivă istorică şi contemporană, cât şi din perspectiva mai multor abordări teoretice. Este scrisă nu doar pentru studenţii care se află la primul curs de RI la facultate, ci şi pentru cei care au un interes general în politica mondială. Nu există o singură cale de a scrie o astfel de carte, dacă ne uităm la modurile diferite în care sunt aranjate pe rafturi diversele texte de RI cu conţinut introductiv. Abordarea din această carte este una care caută să spună povestea RI, începută cu secole înainte de a fi recunoscută ca disciplină academică de sine stătătoare – ceea ce nu s-a întâmplat decât la începutul secolului XX. Naraţia oferă astfel o perspectivă istorică amplă. Capitolul 1 prezintă domeniul disciplinei, capitolele 2, 3 şi 4 prezintă felul în care teoriile şi practicile, ideile şi instituţiile au luat formă de-a lungul secolelor până astăzi. Capitolele 5, 6 şi 7 se concentrează mai mult pe anumite teme care sunt de interes în momentul scrierii cărţii. Ambele părţi sunt totuşi legate între ele, iar discuţia din prima parte a cărţii oferă mai degrabă o bază solidă pentru studiul mai aprofundat şi nu o descriere detaliată a unei anumite ramuri a RI. Peste toate, acest text are intenţia de a trezi şi stimula interesul critic al cititorului într-o arie de studiu extrem de importantă – una care se preocupă de chestiuni serioase de viaţă şi de moarte în lumea contemporană. Dacă această carte aduce o contribuţie intelectuală la înţelegerea politicii mondiale, acest lucru se datorează unor prieteni şi colegi care, de-a lungul anilor, m-au ajutat să gândesc critic despre politica şi relaţiile internaţionale, din diferite unghiuri. Le voi rămâne mereu recunoscătoare lui Graham Maddox, Fred D’Agostino, Carolyn Nordstrom şi Preston King pentru prietenia lor şi pentru că mi-au oferit 8

Relaţii internaţionale

numeroase stimulente intelectuale de-a lungul anilor. Sunt de asemenea îndatorată colegului meu de la University of East Anglia, Mike Bowker, şi cititorilor pentru comentariile şi criticile lor extrem de utile aduse la versiunea preliminară a acestei cărţi. SL

Cap. 1

Să facem cunoştinţă cu Relaţiile Internaţionale

Această carte a fost scrisă într-un moment în care conturul politicii şi economiei mondiale se afla încă în mijlocul unor schimbări majore, determinate de sfârşitul Războiului Rece la finele anilor ’80 şi căderii URSS care i-a urmat. Mulţi au argumentat că Războiul Rece, care a dominat relaţiile în politica mondială timp de peste patru decenii, a dominat şi felul în care oamenii vedeau lumea. Nu doar că exista un element dominant, prioritar – posibilitatea unui război nuclear între superputeri şi aliaţii lor - ci părea să existe şi un mod dominant de a analiza statutul acestor relaţii, prin lentila „realistă”. Vremurile s-au schimbat. Războiul nuclear rămâne o ameninţare, dar nu mai pare probabil să cuprindă întreaga lume. Pe lângă preocupările tradiţionale legate de război, există acum numeroase alte chestiuni care cer atenţie în egală măsură. Şi deşi teoriile realiste rămân importante, abordările alternative au devenit mai proeminente şi majoritatea oamenilor sunt tot mai conştienţi că există multe modalităţi diferite de a vedea lumea. Încep cu câteva conceptualizări uzuale ale perioadelor din istoria lumii, pentru că acestea au o influenţă semnificativă, chiar dacă adeseori imperceptibilă, asupra modului în care vedem lumea Relaţiilor Internaţionale (RI).

Relaţii internaţionale

Epoci în politica mondială Deşi noul mileniu a început şi Războiul Rece se afundă cu repeziciune în istorie, evenimentele din 1945-1989 sunt considerate încă drept definitorii pentru prezent, actuala perioadă fiind catalogată încă „era post-Război Rece”. Asta spune ceva nu doar despre efectul pe care Războiul Rece l-a avut asupra modului în care sunt percepute relaţiile geopolitice, dar şi asupra modului în care oamenii conceptualizează şi periodizează lumea politică în ansamblu şi evoluţiile sale istorice din perspectiva structurilor, evenimentelor şi proceselor la scară largă. Aici e interesant de menţionat că, la acel moment, era Războiul Rece era ea însăşi definită drept perioada „postbelică”, în timp ce anii 1918-1939 sunt cunoscuţi drept perioada „interbelică” (dintre războaie). Aşadar, războaiele la scară largă, fie ele „calde” sau „reci”, au reprezentat momente definitorii în politica mondială de-a lungul unei mari părţi din secolul XX. Ţinând cont că acel secol este considerat de regulă drept cel mai sângeros din perspectiva vieţilor pierdute în războaie, probabil că e normal să se întâmple aşa. Un alt mod de a conceptualiza perioada prezentă este prin referire la procesul globalizării. Deşi fenomenul este luat în considerare de decenii, dacă nu chiar de secole, a captat atenţia publică într-o măsură fără precedent în vreo altă perioadă. Acest lucru poate fi parţial explicat de faptul că sfârşitul Războiului Rece a lăsat un gol mare care trebuia umplut. Iar ideea globalizării, care poate fi interpretată în multe feluri în funcţie de diferitele orientări către politica mondială, este un candidat la îndemână pentru a umple golul lăsat. Aspectele economice ale globalizării, în special, au primit atenţie sporită după căderea socialismului şi triumful aparent al capitalismului, iar democraţia liberală era considerată în mare măsură drept singura formă legitimă de guvernământ. Ideea globalizării a fost amplificată şi de dezvoltarea rapidă în anii 1990 a comunicaţiilor electronice, inclusiv a internetului, care, ca multe dintre aspectele economice ale globalizării, părea să anuleze definitiv importanţa graniţelor. O altă condiţie definitorie importantă – una care s-a extins timp de mai multe sute de ani şi care poate fi considerată drept fundamentul globalizării contemporane – este modernitatea. Pentru studenţii la RI,

Stephanie Lawson

începuturile modernităţii pot fi identificate în secolul XVII, când a luat fiinţă statul suveran. Modernitatea este, de asemenea, legată intrinsec de evoluţiile tehnologice şi ştiinţifice, de creşterea nivelului de industrializare şi de supunerea naturii (sau de încercarea de a face asta). În termeni sociali şi politici mai generali, începuturile modernităţii pot fi identificate totuşi în timpul Renaşterii şi în ascensiunea gândirii umaniste, pentru că acestea au reprezentat primul moment în care gândirea a trecut printr-un proces de emancipare faţă de controlului strict deţinut până atunci de biserica medievală. Însă este cel mai strâns asociată cu mişcarea intelectuală cunoscută sub numele de Iluminism, care şi-a găsit expresia practică în diverse revoluţii împotriva autorităţilor consacrate din Europa şi Statele Unite în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. În acest context, modernitatea presupune respingerea autorităţii tradiţionaliste. Având un caracter progresist şi promovând o viziune pozitivă asupra emancipării umane faţă cleştele trecutului, presupune şi o puternică dimensiune normativă. Dar cel mai important, modernitatea promovează ideea raţionalităţii umane universale şi de aceea furnizează resurse pentru proiectul globalist contemporan, atât la nivel tehnic, cât şi umanist. Într-adevăr, globalizarea poate fi considerată drept un stadiu avansat al modernităţii. Pentru unii, toate acestea reprezintă „un lucru bun”. Înseamnă că istoria progresivă a umanităţii a atins un nivel în care avansează, în sens mai mult sau mai puţin evolutiv, către o existenţă mai înaltă şi mai bună. Pentru alţii, există pericole nenumărate care ne pasc la fiecare colţ. Deşi distrugerea umanităţii prin războaie nucleare (fie prin anihilare imediată, fie prin efectele de mai lungă durată a unor ierni nucleare care ar rezulta în urma acestora) e o ameninţare mai redusă, „evoluţiile” în ştiinţa şi tehnologia modernă aduc cu sine ameninţări de altă natură pentru existenţa umanităţii. Acestea variază de la modul în care sunt exploatate şi consumate resursele de energie bazate pe cărbune până la introducerea în biosferă a unor plante şi animale modificate genetic cu consecinţe încă necunoscute şi potenţial catastrofice. Războaiele chimice şi biologice reprezintă o altă ameninţare evidentă. Însă nu doar mediu fizic este supus unor ameninţări. Alţii consideră că mediul social, economic şi politic în

Relaţii internaţionale

ansamblu este ameninţat de un tip vulgar de modernitate, care poate distruge culturi, valori şi stiluri de viaţă locale de o mare diversitate. După ce am menţionat modernitatea în această etapă incipientă, trebuie să prezint de asemenea pe scurt şi câteva dintre ideile asociate cu postmodernismul, pentru că acestea au avut un impact important asupra ştiinţelor sociale în ultimii ani. De vreme ce postmodernismul este strâns legat de modul în care este reprezentată sau văzută lumea, este deosebit de important de privit aceste idei în contextul RI. Folosirea termenilor postmodern, postmodernitate sau postmodernism în limbajul curent de astăzi se datorează în mare măsură teoriei şi practicii din arhitectură. Ideile postmoderne şi-au găsit apoi locul în teoria literară, în studiile culturale, în filosofie, istorie, studii educaţionale sau ştiinţele sociale. Postmodernitatea este asociată de asemenea cu o gamă largă de alţi termeni care încep cu „post”, inclusiv cu noţiunea de societate post-industrială. Prefixul „post” din postmodernism este folosit în general cu sensul că „modernul” a fost depășit şi nu în ideea că perioada modernă ar fi luat sfârşit. Unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi care au scris despre acest subiect, Charles Jencks, a subliniat natura introspectivă a demersurilor postmoderne în măsura în care necesită o revizuire critică a multor presupoziţii interioare. Este genul de mişcare intelectuală care respinge certitudinile raţionale ale modernităţii şi în special acele „metanarative” care pretind că au statut de adevăruri universale (vezi Jencks, 4/1996, mai ales partea 1). În locul unor adevăruri singulare şi izvoare de autoritate, poziţia intelectuală postmodernistă necesită recunoaşterea unei game de cunoştinţe extrase din culturi şi istorii de pe întreg globul. Mai mult, în loc să accepte globalizarea ca pe o forţă masivă, omogenizatoare sau integratoare, care lucrează pentru a modela întreaga lume după imaginea creată ei de Vestul modern, o abordare postmodernă vede (şi într-o oarecare măsură speră) un declin de lungă durată al hegemoniei Vestului, o fragmentare crescândă a sistemului global şi instituirea unor centre multiple de autoritate. Aceasta este, aşadar, o perspectivă foarte diferită asupra modului în care lumea s-ar putea dezvolta în secolul XXI şi dincolo de el.

Stephanie Lawson

Domeniul relaţiilor internaţionale Disciplina RI este legata în mod critic de toate aspectele menţionate mai sus şi care sunt aprofundate de-a lungul acestei cărţi. Însă acum trebuie discutate câteva definiţii şi concepte. Primul se referă la însuşi termenul de „relaţii internaţionale”, ce ar trebui el să denote şi ce imagine oferă asupra lumii. Atunci când e scris cu majuscule – Relaţii Internaţionale – şi redus la acronimul „RI”, denumeşte un anumit domeniu de studii academice predat în universităţi ca „materie” sau „disciplină”. Este strâns legat de politică – de altfel acum este numit des şi „politică globală” – şi este clasificat, în general, alături de ştiinţele politice, economie, sociologie şi antropologie drept o ştiinţă socială. Însă este înrudită strâns şi cu istoria, dreptul şi cu filosofia socială. Prin urmare, se află la intersecţia a diferitor linii de studiu intelectuale şi disciplinare. Unii, însă, îi contestă locul la această intersecţie şi insistă că aparţine fără îndoială domeniului „ştiinţific”. Această perspectivă particulară arată o distorsiune către o interpretare pozitivistă a modului în care disciplina – şi ştiinţele sociale în general – ar trebui înţeleasă. O altă perspectivă reneagă abordarea ştiinţifică, pe care o consideră doar o încercare disperată şi aridă de a mima ştiinţele naturale, şi evidenţiază în schimb importanţa abordărilor istorice/interpretative. Ambele au implicaţii importante din punct de vedere metodologic. Dar înainte de a explica aspectele metodologice, este necesar să clarificăm ce anume ar trebui să cuprindă studiul RI. În cel mai simplu şi restrâns sens, RI denotă studiul relaţiilor dintre state (mai exact, dintre statele-naţiune sau statele suverane, diferite de statele care compun un sistem federal ca cel din SUA). Într-un sens ceva mai larg, RI denotă interacţiunile dintre actorii statali dincolo de graniţele proprii. Acesta include o serie de actori neguvernamentali şi organizaţii. Un aspect important este sistemul în ansamblu, care este privit drept baza esenţială pentru ordinea internaţională care, la rândul ei, este o precondiţie pentru justiţie. Totuşi, indiferent dacă adoptăm perspectiva mai largă sau mai restrânsă asupra conceptului, instituţia centrală este statul. Într-adevăr, s-ar putea spune că întreg edificiul RI clasice se bazează pe statul suveran modern.

Relaţii internaţionale

Acest lucru poate părea destul de evident. Însă nu există doar multe dispute legate de obiectele de studiu potrivite şi despre cum ar trebui ele abordate din punct de vedere metodologic, ci şi dezacorduri în ceea ce priveşte terminologia folosită în denumirea subiectelor. Acestea sunt suplimentare disputelor despre chestiuni precum natura suveranităţii, înţelesul securităţii, noţiunea de ordine mondială, rolul normelor şi valorilor în sfera internaţională, funcţiile instituţiilor internaţionale, ideea de umanitate, posibilitatea unui drept internaţional cu consecinţe efective, ce probleme reprezintă o preocupare „internaţională”, importanţa relativă a structurilor şi agenţilor în politica mondială, şi aşa mai departe. Nu e surprinzător că aceste dispute se reflectă în perspective teoretice şi metodologice care intră în conflict. Asta ridică o altă întrebare: care este exact scopul studierii RI? Şi din nou, există mai mult de o singură cale de a răspunde la această întrebare. O lucrare recentă stabileşte drept punct de pornire structurarea lumii în state: „Principalul motiv pentru care ar trebui studiem RI este acela că întreaga populaţie a lumii este împărţită în comunităţi politice separate, sau în state independente, care afectează profund felul în care trăiesc oamenii” (Jackson şi Sorenson, 1999, p. xv). Aceasta este o afirmaţie cât se poate de descriptivă, dar nu spune nimic despre felul în care oamenii ar trebui să trăiască. În aceeaşi carte, totuşi, un scop mai normativ este exprimat în afirmaţia conform căreia RI „caută să înţeleagă felul în care oamenilor le sunt respectate, sau nu le sunt respectate, valorile fundamentale care ţin de securitate, libertate, ordine, justiţie şi bunăstare” (ibid., p. 2). Prima afirmaţie de mai sus porneşte de la premisa unei centralităţi absolute a statului în disciplina RI şi reflectă astfel o abordare foarte tradiţională. Semnificaţiile normative mai ample articulate în a doua afirmaţie sunt, totuşi, mult mai în rând cu aşa-numită „nouă agendă” pentru RI în perioada contemporană – o agendă care merge mult mai departe de concentrarea pe războaiele dintre state (şi pe prevenirea acestora) care a caracterizat mare parte din disciplina RI în trecut. Prefaţa la un manual de RI scris în timpul Războiului Rece, când ameninţarea unui război nuclear catastrofic la scară globală părea foarte realistă, reprezintă un exemplu clar al atenţiei acordate acestor elemente:

Stephanie Lawson

Un al Treilea Război Mondial, purtat cu arme nucleare, ne-ar afecta pe toţi şi ar distruge, în cel mai bun caz, suprafeţe întinse de pe fiecare continent. Cei care pun la punct politicile, precum şi strategii militarii nu au lăsat niciodată vreo urmă de îndoială asupra faptului că intenţiile lor distructive sunt cât se poate de serioase... Studiul relaţiilor internaţionale nu este, aşadar, nici pe departe doar un exerciţiu academic – este o investigaţie asupra şanselor noastre de supravieţuire fizică sau mai degrabă încercările profesorilor sau intelectualilor de a determina ce poate fi făcut pentru a evita un dezastru colectiv iniţiat de aşa-zisele elite politice care acţionează conform anumitor principii şi care urmăresc nişte aşa-zise interese naţionale. (Krippendorff, 1982, p. VII). Problema războiului a fost principalul element concret asupra căruia s-au concentrat RI de-a lungul secolului XX – dar nu orice fel de război. În timp ce războiul poate de definit în termenii „violenţei letale între grupuri”, care ar implica practic orice fel de grup (Goldstein, 2001, p. 3), fără a face referire la graniţe geopolitice, atenţia RI s-a axat în mod tradiţional pe războaiele între state şi pe prevenirea lor. Un alt concept util este cel al „sistemelor de război”, definit ca „modurile interconectate prin care societăţile se organizează pentru a participa în războaie potenţiale sau concrete”, constituind astfel „mai puţin o serie de evenimente, ci mai degrabă un sistem cu continuitate în timp” (ibid.). Preocuparea faţă de război nu a dispărut, dar „noua agendă” a RI acordă atenţie acum unei game largi de chestiuni politice. Acestea cuprind: preocupări globale privind mediul (care includ încă şi aspectele nucleare); răspândirea SIDA; migraţia legală şi ilegală, inclusiv fenomenul refugiaţilor; distanţa dintre Nord şi Sud cu privire la accesul şi consumul resurselor; democratizarea şi toată gama de drepturi ale omului de la drepturile civile şi politice până la dreptul la dezvoltare; reforma Naţiunilor Unite (ONU) şi a agenţiilor sale; şi extinderea dreptului internaţional şi judecarea crimelor împotriva umanităţii, fie că e vorba de terorism, fundamentalism religios sau de crima organizată internaţională care variază de la producerea şi traficul de droguri la spălarea de bani şi contrabanda cu tot felul de bunuri, inclusiv cu arme, diamante, specii pe cale de dispariţie sau oameni.

Relaţii internaţionale

Ameninţarea unui război major între state nu a fost considerată drept o posibilitate serioasă pentru prima decadă de după Războiul din Golf (1991), dar instabilitatea cronică din Orientul Mijlociu şi poziţia tot mai agresivă şi mai militarizată a SUA şi a unora dintre aliaţii săi cheie de după 11 Septembrie 2001 au dat naştere mult mai multor cauze de îngrijorare. A existat de asemenea şi o problemă constantă a „conflictelor interne” care continuă să coste mii de vieţi în lume în fiecare an şi în timpul cărora au loc câteva dintre cele mai groaznice încălcări ale drepturilor omului, inclusiv tortură, violuri, mutilări sau masacre ale civililor. Deşi teoretic ele se opresc la graniţele statelor respective, aceste conflicte au impact şi dincolo de graniţe şi de aceea sunt considerate drept cauze de îngrijorare pentru pacea şi securitatea internaţională. Doar una dintre problemele cauzate de conflictele interne este numărul enorm de oameni care fie pleacă singuri, fie sunt forţaţi să plece din propria ţară, devenind astfel refugiaţi. Mai general, aceste conflicte au o importantă dimensiune umanitară pentru care „comunitatea internaţională” are o responsabilitate morală să acţioneze sau să intervină într-un fel sau altul. Unii observatori mai cinici ar spune că această „comunitate internaţională” intervine de regulă doar când prin preajmă sunt camere ale televiziunilor care transmit imagini ale suferinţei umane către lumea întreagă – aşa-numitul „factor CNN”. Oricare ar fi motivaţia ei, această intervenţie poate lua forme de la simpla amplasare sau coordonare a unor tabere de refugiaţi până la încercări de mediere internaţională sau intervenţii efective cu trupe de „menţinere a păcii” şi/sau implementarea unor sancţiuni. Conflictele interne presupun de obicei un element important care ţine de „politica identităţii”, în care factorii religioşi, etnici sau culturali au rolul cel mai important atât în generarea conflictelor cât şi în perpetuarea lor. Mary Kaldor (1999, p. 6) consideră că politica identităţii constituie „o revendicare a puterii pe baza unei anumite identităţi – fie ea naţională, de clan, religioasă sau lingvistică”. În descrierea conflictelor violente care apar din cauze identitare ca parte a fenomenului „noilor războaie”, ea pune în contrast forţele motivaţionale cu scopurile geopolitice şi ideologice ale „vechilor războaie”, în care identitatea era privită mai mult în legătură cu interesele de stat sau cu viziunile despre cum ar trebui să fie organizate mai bine societăţile şi mai puţin cu o idealizare a trecutului (ibid., pp. 617

Stephanie Lawson

7). În ultimii ani, conflictele din Irlanda de Nord, din Ţara Bascilor, din diverse zone ale Balcanilor, din Cecenia, Israel/Palestina, Rwanda, Sri Lanka, Indonezia, Fiji sau din alte locuri au fost caracterizate de forme diferite ale politicii identităţii. Violenţa din aceste conflicte a variat de la demonstraţii şi lupte de stradă şi un număr relativ mic de morţi în Fiji, la genocid şi masacrarea a sute de mii de oameni în Rwanda. Multe dintre aceste conflicte au la bază revendicări privind autoguvernarea din partea unor minorităţi, uneori mergând până la autonomie în interiorul unui stat. Însă tot atât de multe cereri de autoguvernare se transformă în dorinţa de secesiune faţă de un anumit stat pentru a crea unul nou. Alte conflicte au la bază faptul că un anumit grup îşi revendică superioritatea şi controlul într-un stat. În toate aceste situaţii, statul se află în centrul atenţiei. Posibilitatea unor războaie culturale la scară regională sau globală a fost de asemenea îndelung discutată după publicarea de către Samuel Huntington în 1993 a unui articol provocator despre „ciocnirea civilizaţiilor”. Aceasta era percepută drept succesoarea marii ciocniri ideologice din timpul Războiului Rece dintre forţele care reprezentau democraţia liberală şi capitalismul şi viziunea comunistă asupra felului în care ar trebui să fie organizate politica, economia şi societatea în beneficiul binelui general. În timp ce autorul unui alt articol bine cunoscut a acreditat ideea triumfului democraţiei liberale şi a capitalismului drept „sfârşitul istoriei”, în sensul că ultima mare bătălie ideologică capabilă să ducă la conflicte internaţionale luase sfârşit (Fukuyama, 1989), Huntington a văzut istoria lumii luând-o pe alte căi, la fel de îngrijorătoare. Printre entităţile civilizaţionale pe care Huntington le considera drept având cel mai mare potenţial de a intra în conflict unele cu celelalte se numărau „Vestul”, pe de o parte, şi alianţa forţelor Islamiste/Confucianiste, pe de alta. Mai mulţi critici au respins afirmaţiile lui Huntington, catalogându-le drept alarmiste şi/sau bazate pe premise false despre natura politicii identităţii şi rolul culturii în conflicte. Totuşi, în lumina cirzei provocate de atacurile de la 11 Septembrie 2001, care au fost puse la cale în numele Islamului, ideile lui Huntington par să aibă sens. Acesta un motiv în plus să fie luate în considerare cu atenţie. Ca să sumarizăm această secţiune, multe dintre aspectele şi preocupările menţionate mai sus, de la problemele ce ţin de degradarea 18

Relaţii internaţionale

mediului până la conflictul etnic, au fost prezente în lume de secole, dacă nu chiar de mai mult timp. Însă diferenţa este că acum sunt considerate în mare măsură ca probleme de maximă preocupare pentru cei care studiază RI şi pentru comunitatea politică internaţională. Încălzirea globală, de exemplu, primeşte cel puţin tot atâta atenţie ca şi posibilitatea unui război inter-statal major. Pentru multe zone din Africa, principalele ameninţări pentru indivizi şi comunităţi decurg nu doar din războaiele civile, ci şi din boli. SIDA este cea mai cunoscută dintre acestea, însă chiar mai ucigătoare din perspectiva pierderilor de vieţi sunt, în anumite zone, bolile provocate de muşcăturile de ţânţar, precum malaria. Mai mult, securitatea statelor este rareori ameninţată de forţe externe. În ţări precum Indonezia, Columbia, Insulele Solomon, Sierra Leone şi Spania principalele ameninţări la adresa statelor vin din interior. În plus, multe ameninţări la adresa „securităţii” planează acum sub forma unor dezastre de mediu, incluzând incidenţa şi severitatea tot mai mare a dezastrelor naturale declanşate de încălzirea globală. De la sfârşitul Războiului Rece, acestea şi alte ameninţări la adresa securităţii au ieşit la iveală, într-atât de mult încât conceptul de securitate a trecut prin transformări majore. Aşa cum vom descrie în capitolul 5, noţiunea de „securitate umană” este acum tot mai populară, depăşind „securitatea statului”.

Abordări ale studiului relaţiilor Internaţionale O întrebare ce reiese din toate problemele prezentate mai sus ţine de aplicarea teoriilor şi abordărilor convenţionale din RI la elementele de pe această nouă agendă. Fundamentele teoretice convenţionale ale disciplinei, precum şi abordările metodologice dominante, deşi sunt încă sprijinite de savanţi şi de analişti, au devenit mult mai predispuse la criticile venite dinspre abordările alternative de după anii 1980. Sub eticheta de teorii „convenţionale” sunt reunite liberalismul şi realismul în formele lor clasice, precum şi în cele mai recente. Abordările alternative includ feminismul, constructivismul, teoria critică şi

Stephanie Lawson

postmodernismul. Într-un fel sau altul, aceste poziţii alternative au pus la încercare atât abordările realiste, cât şi pe cele liberale, au contribuit cu perspective noi şi au extins spaţiul intelectual al disciplinei. În capitolul 5, voi explica cum fiecare dintre aceste abordări a funcţionat ca o critică a perspectivelor realistă şi liberală asupra securităţii în perioada contemporană, deoarece problema securităţii este miezul teoriei şi practicii în RI şi care oferă, astfel, reperul pentru comparaţia şi contrastarea diferitelor perspective teoretice. Dar pentru scopurile acestei introduceri vom schiţa aici conturul realismului şi liberalismului, precum şi al teoriilor alternative. Abordarea realistă este constituită dintr-un mănunchi de teorii dezvoltate de-a lungul ultimilor 60 de ani şi mai bine, deşi mulţi dintre avocaţii ei susţin că are rădăcini în lucrările unor predecesori precum Tucidide, Machiavelli, Hobbes sau Rousseau. Nu există o singură teorie realistă coerentă asupra politicii internaţionale, ci mai degrabă „centrul comun de gravitate filosofică” a acelei politici internaţionale, precum şi a politicii în general, este considerat lupta continuă pentru putere şi securitate (Frankel, 1996, p. x). În mod similar, Jack Donnelly (2000, p. 9), chiar dacă observă absenţa oricărei definiţii singulare a realismului, identifică totuşi o paradigmă de cercetare realistă care pune accentul pe „constrângerile asupra politicii impuse de natura umană şi de absenţa unui sistem de guvernământ internaţional”. Un alt element cheie al gândirii realiste este accentul pus pe modul în care statele negociază natură anarhică a mediului politic internaţional: De la început realismul a oferit explicaţii pentru modul în care unităţile politice – cărora le spunem astăzi state – se protejează şi se conservă pe sine într-un mediu anarhic în care pericolele la adresa securităţii şi bunăstării sunt prezente la tot pasul, iar însăşi supravieţuirea nu le este asigurată. Urmărirea de către state a propriei securităţi şi autonomii este încălcată şi limitată de alte state care urmăresc acelaşi lucru pentru ele însele. Relaţia dintre state este în mod fundamental şi inalterabil una conflictuală, în care statele dau în continuu din coate şi se îmbrâncesc pentru a-şi îmbunătăţi securitatea şi a-şi spori autonomia. Această agitaţie nesfârşită este şi mai periculoasă din cauza naturii anarhice a sistemului internaţional: Nu există nici un arbitru suprem al revendicărilor conflictuale ale statelor şi 20

Relaţii internaţionale

nici o autoritate superioară cu capacitatea de a pune în aplicare reguli.” (Frankel, 1996, p. ix). Felul în care s-a dezvoltat teoria realistă din anii 1930 reprezintă în parte o reacţie la – şi ca o critică a - teoriei internaţionaliste liberale din perioada interbelică pe care realiştii au etichetat-o drept „idealistă”. Însă aşa-numitul idealism din această perioadă era doar o manifestare a ideologiei liberale în studiul politicii internaţionale. James L. Richardson (2000) arată că „liberalisme rivale” au fost puse în practică în politica mondială , precum şi în politica naţională, şi înainte şi după perioada interbelică. Dar, ca şi în cazul realismului, există anumite teme care rămân constante, precum accentul pus pe libertatea economică (în special în comerţul internaţional), sprijinul pentru autodeterminarea naţională şi o lume de state organizate şi reglementate după norme şi reguli, respect pentru doctrina nonintervenţionismului şi în acelaşi timp opoziţia de principiu faţă de regimurile politice autoritare în interiorul statelor şi preferinţa pentru dezarmare în politica de securitate. Cu privire la studiile de gen în RI, diferitele abordări feministe variază de la feminismul liberal şi socialist până la forme radicale, postcoloniale şi postmoderniste. Însă, din nou, există un punct de plecare comun, care constă în criticile feministe aduse abordărilor dominante din RI, pe care le consideră centrate excesiv pe elementul masculin în cele mai de bază asumpţii. Jan Jindy Pettman, de exemplu, argumentează că RI tradiţionale reprezintă de fapt una dintre cele mai masculine ştiinţe sociale, deoarece se axează pe „politica înaltă” a diplomaţiei, pe război şi pe arta guvernării, care cheamă la datorie „o lume de bărbaţi de stat şi de militari” – pe scurt, o lume în care principalii actori sunt bărbaţi, fără a neglija apariţia ocazională a unor femei ca Indira Gandhi, Golda Meir şi Margaret Thatcer (Pettman, 2/2001, p. 583). Cu privire la conceptul cheie din teoriile realiste – puterea – V. Spike Peterson şi Anne Sisson Runyan susţin că „diviziunea puterii în funcţie de gen face posibilă nu doar negarea puterii formale pentru femei, ci şi excluderea strădaniilor femeilor sau a „problemelor femeilor” din agenda politică globală”. Pentru a ilustra cum această diviziune funcţionează ca un mecanism de opresiune, ei susţin că trebuie explorate două aspecte ale puterii aflate în legătură: 21

Stephanie Lawson

„natura discriminatorie faţă de femei a conceputului de putere (filtrul) şi efectele discriminatorii ale acestui concept de putere (poziţionarea diferită a femeilor şi bărbaţilor)” (Peterson şi Runyan, 2/1999, p. 113). Una dintre cele mai interesante întrebări pe care le ridică feminismul ţine de câteva asumpţii luate drept sigure cu privire la „natura umană” – un concept care este adânc întipărit în teoria politică în general şi în realismul clasic în particular. Dacă o anumită stare de fapt este privită drept „naturală” sau inerentă „naturii umane”, precum o ierarhie a sexelor dominată de bărbaţi, mai degrabă decât un simplu construct uman sau o simplă agenţie, există consecinţe politice substanţiale pentru organizarea socială, inclusiv relaţiile dintre comunităţi şi state. Şi dacă ierarhia este acceptată drept naturală, atunci status quo-ul privilegiilor masculine rămâne prea puţin contestat (True, 1996, p. 213). Natura de construct a instituţiilor şi practicilor sociale, economice şi politice în general este, după cum sugerează şi numele, o sursă primară a abordărilor constructiviste în RI. Din nou, există curente diferite care, în cazul constructivismului, includ variante feministe, postmoderne, etatiste, critice şi aşa mai departe. În general, abordările constructiviste au apărut din teoria socială şi sunt un răspuns la lipsa de satisfacţie provocată de eşecul teoriilor convenţionale de a lua în considerare dimensiunile sociale ale subiectelor discutate. Potrivit unui comentator, elementul unificator major în literatura constructivistă este „preocuparea de a explica evoluţia şi impactul normelor asupra securităţii naţionale şi internaţionale” (Farrell, 2002, p. 72). Discutând abordarea epistemologică generală care distinge constructivismul, un alt exponent explică modul în care „oamenii construiesc, sau constituie, întotdeauna realitatea socială, chiar în timp ce existenţa lor, care nu poate fi decât socială, le este construită” (Onuf, 1989, p. 1). Totuşi, constructivişti precum Nicholas Onuf nu neagă realitatea lumii materiale, şi nu fac de fiecare dată o distincţie categorică între social şi ideaţional, pe de o parte, şi material pe de alta. Mai degrabă consideră că acestea interacţionează în moduri complexe şi variabile, în care nici socialul, nici materialul „nu se exclud reciproc” (ibid.). Pentru a explica mai departe această abordare, John Gerrard Ruggie spune că: „Constructiviştii au o perspectivă conform căreia cărămizile realităţii internaţionale sunt şi ideatice şi materiale; factorii ideatici au 22

Relaţii internaţionale

dimensiuni normative, precum şi instrumentale, exprimă intenţii atât individuale, cât şi colective, iar înţelesul şi importanţa factorilor ideatici nu sunt independente de timp şi spaţiu” (Ruggie, 1998, p. 33). Teoria critică, la fel ca realismul şi liberalismul, îşi revendică o moştenire intelectuală care se întinde de-a lungul câtorva secole, bazându-se pe scrierile lui Hegel, Kant şi Marx precum şi pe filosofia Iluministă în general. Rădăcinile sale din secolul XX sunt, totuşi, asociate de regulă cu Şcoala de la Frankfurt, care a crescut gânditori precum Max Horkheimer, Herbert Marcuse, Theodor Adorno, Walter Benjamin şi Jürgen Habermas (Devetak, 1996a, p. 147). Există câteva similarităţi clare între cei care îşi plasează opera în cadrul mai general al teoriei critice pe de o parte şi adepţii perspectivei constructiviste. Unele intersectări sunt evidente în explicaţia teoriei critice oferite de Andrew Linklater (1996) care o descrie ca pe un curent al teoriei sociale cu patru reuşite principale. Prima, respingând pozitivismul şi noţiunea „realităţi obiective”, teoria critică se axează pe construcţia socială şi efectele cunoaşterii, în special cu privire la modul în care aranjamentele sociale inechitabile pot fi produse şi perpetuate. În al doilea rând, teoria critică se opune noţiunii conform căreia structura lumii sociale aşa cum o ştim noi, inclusiv structura inegalităţilor în distribuirea bogăţiei şi puterii, este inflexibilă. În al treilea rând, atunci când tratează chestiuni care ţin de inegalitate, teoria critică (în special prin scrierile lui Habermas) are la bază – dar trece dincolo de – slăbiciunile inerente ale marxismului, nu prin respingerea ideii de clasă sau de mijloace de producţie drept fundamente ale excluderii sociale, ci prin extinderea analizei la alte forme de excludere (precum sexul şi rasa). În al patrulea rând, teoria critică are capacitatea de a imagina noi forme de comunitate care se rup de excluderea nejustificată, contestând astfel importanţa morală a graniţelor naţionale şi oferind o perspectivă care se referă la „forme post-suverane de viaţă politică” (Linklater, 1996, pp. 279-80). Astfel, teoria critică are o orientare normativă explicită care merge dincolo de simpla preocupare pentru explicaţie. Dintre toate abordările teoretice din RI, postmodernismul pare cel mai dificil de sumarizat sau de definit. După cum subliniază Richard Devetak, adepţii postmodernismului se contrazic între ei cu privire la înţelesul şi definiţia postmodernismului, aşa cum fac şi criticii săi. Mai mult, interpretările diferite ale postmodernismului se reduc uneori la 23

Stephanie Lawson

diferenţe minore de nuanţă, dar în alte cazuri traiectoriile teoretice şi concluziile ar putea fi foarte depărtate între ele (Devetak, 1996b, pp. 179-80). Ce putem spune este că postmodernismul (care de multe ori este considerat a îngloba şi poststructuralismul) este asociat cu scrierile unor gânditori precum Friedrich Nietzsche, Martin Heidegger, Jacques Derrida şi Michel Foucault, şi se axează pe relaţia dintre cunoaştere şi putere. O temă comună este respingerea adevărului obiectiv şi, ca un corolar, a unor fundaţii categorice ale cunoaşterii, inclusiv a cunoaşterii morale. De aceea, postmoderniştii sunt adeseori acuzaţi că adoptă o formă radicală de relativism etic sau cel puţin că oferă doar critici negative ale altor teorii fundamentale. Totuşi unii scriitori postmodernişti din cadrul RI sunt profund preocupaţi de criticile etice tot mai numeroase ale unor constructe precum suveranitatea, în special în relaţie cu practicile exclusive asociate cu ea (vezi, de exemplu, Ashley şi Walker, 1990; George, 1994). Din acest punct de vedere, ei împărtăşesc cel puţin o parte din opiniile adepţilor teoriei critice. O altă direcţie nouă pentru RI în ultimii ani, una stimulată parţial de influenţa crescândă a perspectivelor alternative discutate mai sus, precum şi a lipsei de satisfacţie cu limitările impuse de abordările convenţionale, este măsura în care cel puţin o parte a celor care activează în domeniul RI înclină acum să se inspire din alte discipline şi sub-discipline. În acelaşi timp, oamenii de ştiinţă activi în alte discipline contribuie substanţial la dezbateri şi discuţii care erau considerate cândva că ţin exclusiv de RI. Am menţionat deja relaţia strânsă dintre RI şi alte ştiinţe sociale, precum şi cu istoria, dreptul sau filosofia socială. În lumea contemporană, în care se acordă multă atenţie infracţionalităţii internaţionale – care include atât crima organizată, cât şi infracţiunile motivate politic etichetate convenţionale ca fiind „crime împotriva umanităţii” – relaţia dintre RI şi dreptul internaţional este în mod evident una importantă. Importanţa studiilor actuale în Economia Politică Internaţională (EPI) este un alt indicator al faptului că politica internaţională nu poate fi detaşată de economie. Trebuie să se conecteze în mod critic cu aceasta, mai ales dacă vrea să ofere o critică serioasă şi demnă de luat în seamă a unor aspecte importante care ţin de echitate în distribuire la nivel global (vezi Higgott, 2002).

Relaţii internaţionale

O altă evoluţie disciplinară interesantă a apărut prin intermediul aşa-numitei „curbe culturale” în ştiinţele umane şi sociale. Pe lângă faptul că „studiile culturii” în ştiinţele umane au fost stabilite ca o şcoală de învăţare critică interdisciplinară în cadrul universităţilor din întreaga lume, „sociologia culturii”, „istoria culturii”, „geografia culturii”, „politica culturii” şi „cultura legală” sunt acum ceva obişnuit. Pentru antropologie, desigur, cultura a reprezentat mereu un concept de bază. Acum ea este abordată – unii ar spune că este abordată în mod greşit – de autorii din alte discipline. Într-adevăr, probabil că a devenit un concept interdisciplinar par excellence. În RI şi în politică în general, cultura a fost asociată îndeaproape cu politica identităţii. Şi devreme ce a existat o asemenea creştere a interesului în acest fenomen, conceptul de cultură a primit şi el tot mai multă atenţie. Interesul crescut în cultură printre autorii din domeniul RI a fost simptomatic şi pentru o deschidere mai generală a disciplinei după Războiul Rece. Potrivit unui comentator, „o explozie a discursului critic” în RI a însemnat că diferite „abordări critice parţial convergente [au]… instituit o flexibilitate intelectuală şi sociologică mai mare în disciplina RI”, iar reîntoarcerea la cultură şi identitate e parte a unui „moment de deschidere intelectuală robustă” (Lapid, 1996, p. 4). Dincolo de deschiderea intelectuală, e important de văzut exact felul în care concepte precum „cultura” trebuie înţelese în contextul RI. Mai devreme, am menţionat teza lui Huntington privind „ciocnirea civilizaţiilor”. Felul în care foloseşte el conceptul de cultură în acest context a fost privit de mulţi critici drept simplist. Şi alte moduri de folosire au fost la fel de naive, mai ales în măsura în care au recurs la un înţeles demodat al conceptului de cultură din antropologia culturală de la începutul secolului XX (dar abandonat de mult de mulţi antropologi contemporani) şi l-au aplicat, fără să îl rafineze în vreun fel, în diferite analize. Acest lucru este evident şi în anumite abordări ale unor chestiuni normative din RI. Un alt aspect care trebuie luat în seamă din perspectiva noilor direcţii din RI, în special dacă mare parte din activitate tinde să devină tot mai interdisciplinară, este dacă RI se va dizolva pur şi simplu ca un subiect de sine stătător cu principalele sale preocupări , fiind absorbit într-o colecţie amorfă de teme sub denumirea generală de „studii internaţionale” sau „politică mondială”. Acest din urmă termen este 25

Stephanie Lawson

folosit tot mai mult drept înlocuitor pentru că permite reunirea unei game mai largi de subiecte, fiind astfel mai potrivit pentru perioada actuală. John Baylis şi Steve Smith, editorii unei cărţi care are în titlu atât „politica mondială”, cât şi „relaţii internaţionale”, spun că au ales să dea mai multă importanţă primului termen deoarece sunt interesaţi de „politică şi tipare politice în lume, şi nu doar de cele dintre statelenaţiune” (ceea ce ar implica cuvântul „internaţional”). Ei spun mai departe că sunt interesaţi de relaţiile dintre organizaţii care pot să fie sau să nu fie state, de exemplu dintre companii multinaţionale, grupuri teroriste sau organizaţii neguvernamentale (ONG-uri) precum cele care se ocupă de drepturile omului la nivel internaţional (Baylis şi Smith, 2/2001, p. 2). Aceeaşi perspectivă ghidează şi această analiză şi de aceea folosesc frecvent termenul de „politică mondială” pe parcursul cărţii atunci când mă refer la subiecte generale care ţin de RI contemporane. Termenul „studii internaţionale” este mai explicit unul interdisciplinar, comparativ cu „politica mondială”. În anumite interpretări, el nu se bazează deloc pe o anumită disciplină, ci poate reuni idei din practic orice ştiinţă umanistă sau socială fără a le asimila în mod necesar pe acestea unui studiu politic specific al lumii sau a unei anumite părţi a lumii. Studiile internaţionale încorporează adeseori studiile de arie (de exemplu studiul Asiei de Sud-Est sau studiile europene), care pot include studiul limbilor, al practicilor culturale, al relaţiilor inter-culturale, istoriei, geografiei şi aşa mai departe. Aceste tipuri de studiu au în mod evident o relevanţă mare pentru RI contemporane, dar mulţi ar susţine că ele nu reprezintă neapărat preocupări centrale ale sale, care să reprezinte preocupări politice internaţionale sau globale. Interesul pentru şi motivele pentru a studia „politica mondială” şi „studiile internaţionale” ca formulări alternative ale ceea ce se presupune că fac autorii din domeniul RI sunt chestiuni cât se poate de relevante şi care merită atenţie, în special din perspectiva provocărilor diferite la care este supus statul, care reprezintă entitatea aflată la baza RI. Acum e momentul să privim cu atenţie acest din urmă element. Pentru început, mă opresc acum asupra înţelesului termenului „internaţional”, deoarece acesta se află în miezul unei dispute

Relaţii internaţionale

terminologice de bază, care are implicaţii asupra modului în care statul a fost definit şi poziţionat în RI.

Ce înseamnă „internaţional”? Teoreticianul englez în drept şi politică Jeremy Bentham (17481832) a folosit pentru prima dată cuvântul „internaţional” în 1780. El căuta un echivalent în engleză al expresiei latine ius gentium. Chiar dacă aceasta se traduce aproximativ prin „legea naţiunilor”, Bentham căuta probabil ceva care să surprindă mai îndeaproape dinamica asociată cu modul în care dreptul acţiona între state şi care se distingea clar de modul în care dreptul opera în interiorul statelor. Inventând acest cuvânt şi aplicându-l atât pentru relaţia dintre state, cât şi pentru sfera internă a statelor, Bentham a întărit statutul legal al statelornaţiune suverane şi a consolidat o distincţie politico-legală între afacerile „interne” ale unui stat, pe de o parte, şi relaţiile sale cu alte state într-o sferă distinctă, „din afara” celei interne, pe de alta. Cel mai important, de îndată ce noţiunea de „internaţional” şi-a consolidat statutul de concept, prin intermediul neologismului folosit de Bentham, statul suveran însuşi a putut fi conceptualizat pe deplin drept unitatea politică definitorie atât pentru „naţionale”, cât şi pentru „internaţional”. Distincţia dintre intern/extern, naţional/internaţional a fost acceptată timp de mulţi ani drept o reflectare rezonabil de precisă a felului în care este configurată ordinea mondială. Însă a fost criticată mai recent pentru că ar masca realităţi mult mai complexe. Interacţiunile politice, sociale şi economice care au loc în lume – dincolo de sfera internă – implică în mod clar mult mai multe decât o simplă relaţie de la stat la stat. În afacerile internaţionale, care includ finanţe, comerţ, industrie şi altele, acest lucru pare evident. În politică şi la nivel social, poate părea mai puţin evident la început, însă există un număr mare de activităţi care nu implică statul per se. ONG-urile fiinţează ca actori internaţionali de sine stătători. Ele includ organizaţii implicate în acţiuni de caritate, probleme de mediu, drepturile omului, activităţi religioase şi promovare a păcii, precum şi unele dedicate unor scopuri mai puţin demne, precum traficul de persoane, spălarea de 27

Stephanie Lawson

bani, traficul de arme, comerţul cu droguri sau terorismul. Date fiind aceste evoluţii, simpla idee a „relaţiilor internaţionale” poate părea demodată (Rosenau, 1990, p. 6). Cuvântul „internaţional” a atras critici şi pentru că ar da impresia că „naţiunile”, şi nu „statele”, sunt cele cale ar interacţiona de fapt. Termenul „Naţiunile Unite” a fost criticat pentru motive similare. Deşi sunt de multe ori combinate, termenii „naţiune” şi „stat” denotă două entităţi foarte diferite. Dar ca mulţi alţi termeni care denumesc concepte complexe, au existat dispute numeroase cu privire la cele mai potrivite definiţii. Primul se referă mai mult sau mai puţin la „un popor” care poate fi definit ca „o anumită comunitate care ocupă un teritoriu propriu, care împărtăşeşte mituri şi o istorie comune, o cultură publică comună, o economie unică şi drepturi şi îndatoriri comune pentru toţi membrii” (Smith, 2001, p. 13). Conceptul de stat, pe de altă parte, este definit în termeni legal-instituţionali, ca „un set de instituţii autonome, diferenţiate de alte instituţii, care deţin un monopol legitim asupra coerciţiei şi administrării pe un anumit teritoriu” (ibid., p. 12). Termenul combinat de „stat-naţiune” reflectă un ideal care a stat în centrul multor teorii legate de ordinea mondială, cel puţin din perspectiva convenţională din RI. Idealul este ca „o naţiune” (înţeleasă ca „un popor”) ar trebui să se potrivească cu „un stat”. Cu alte cuvinte, o naţiune pentru fiecare stat şi un stat pentru fiecare naţiune. Acest ideal, care a fost exprimat adeseori prin revendicări ale „autodeterminării”, sa dovedit a fi unul dintre cele mai controversate şi diferite subiecte în teoria şi practica relaţiilor internaţionale în perioada modernă. În ciuda prezenţei minorităţilor etnice şi a comunităţilor de imigranţi în aproape toate statele din lume, un mod simplu de a vedea lumea este echivalarea statelor cu un singur popor, de exemplu, Franţa cu „francezii”, Indonezia cu „indonezienii” şi aşa mai departe. Naţionalismul însuşi este o ideologie a statului în măsura în care identifică popoarele cu state. Într-un atlas studenţesc de politică mondială, al cărui a patra ediţie a fost publicată în 2000, prima hartă, intitulată „Actualele Graniţe Politice ale Lumii”, este prezentată în termeni care, deloc surprinzător, reflectă această abordare convenţională: „Sistemul internaţional include state (ţări), care reprezintă componenta cea mai importantă. Graniţele ţărilor sunt sursa primară de diviziune politică în lume şi pentru majoritatea oamenilor 28

Relaţii internaţionale

naţionalismul este cea mai puternică sursă de identificare politică” (Allen, 4/2000, p. 2). „Naţionalitatea” cuiva este definită, aşadar, din perspectiva statului în care trăieşte sau din care provine persoana respectivă, ceea ce poate să nu ţină deloc seama de originea sau descendenţa sa. Acest lucru se întâmplă cu precădere în Statele Unite, Australia şi tot mai mult în Marea Britanie şi în alte state europene cu comunităţi importante de imigranţi. Dar naţionalitatea poate să fie legată îndeaproape şi de noţiunile de rasă şi cultură, aşa cum e cazul Japoniei, unde coreenii de a treia generaţie, de exemplu, nu pot să obţină cetăţenia formală şi toate drepturile care decurg din acest statut.

„Internaţional” pe hartă Dacă ne uităm la harta lumii contemporane, care ne arată aproximativ 190 de ţări, fiecare cu câte un nume, de la Afganistan la Zimbabwe, marcate fiecare cu câte o culoare diferită şi de graniţe clare, ea ne pare destul de familiară şi de normală. Asta doar dacă ne-am născut acum mai bine de două decenii. În cazul ăsta, ne-am aminti că harta cuprindea mult mai puţine ţări – mai ales în zona fostei URSS – iar actuala hartă ar trebui să ne surprindă prin gradul mult mai mare de varietate şi prin numărul mult mai mare de culori. Dacă ne-am fi născut, să spunem, pe la jumătatea secolului XX sau mai devreme, neam putea aminti şi o altă variantă a hărţii lumii care avea pe ea multe locuri colorate cu roz, aceasta fiind culoarea aleasă pentru a marca ţările care erau parte a fostului Imperiu Britanic – mai târziu transformat în Commonwealth. Una dintre cele mai importante lecţii care trebuie învăţată de aici este aceea că graniţele politice nu au nimic permanent în ele. Nici nu pot fi considerate în vreun fel „naturale” – chiar şi acolo unde o singură ţară este poziţionată avantajos pe un spaţiu geografic autodelimitat, precum o insulă, sau acolo unde graniţa dintre două ţări este dată de un râu sau de un lanţ muntos. Construcţia graniţelor politice nu urmează o lege eternă a naturii care să fie încastrată pentru totdeauna pe suprafaţa Pământului. Graniţele, aşa cum sunt cele care reprezintă delimitările 29

Stephanie Lawson

dintre state, sunt constructe socio-politice. Asta înseamnă că ele au fost trasate de oameni şi reflectă anumite interese, nevoi şi scopuri sociopolitice sau distribuţii ale puterii la un anumit moment în timp. În acest sens, statele şi graniţele lor sunt adeseori descrise ca fiind entităţi „culturale şi istorice particulare”, adică au apărut într-un anumit moment al istoriei, într-un anumit context socio-politic. Această observaţie, care acoperă abordări specifice constructivismului, teoriei critice şi postmodernismului, reprezintă o corecţie pentru teoriile care presupun caracterul universal şi permanent al statului modern. Pe scurt, deşi statele şi graniţele lor – la fel ca orice instituţie socială şi politică – pot dura perioade foarte lungi de timp, ele nu pot fi considerate permanente. Aşa cum au fost create prin acţiuni umane în trecut, la fel pot fi modificate sau distruse de aceeaşi forţă în prezent sau în viitor. Este limpede atunci că graniţele statelor, care formează baza „internaţionalului”, sunt supuse schimbării în funcţie de circumstanţe variabile. La fel sunt şi structurile politice şi tipurile de regim din „interiorul” lor. Monarhia constituţională din Marea Britanie, sistemul prezidenţial din SUA, instituţiile federale din Nigeria până în Australia, India, Canada, Germania şi Rusia, toate pot fi supuse transformărilor. La cel mai general nivel, nici sistemul internaţional de state în sine nu este imun la schimbări importante, aşa cum subliniază imediat analiştii contemporani. Chiar şi aşa, modelul statului suveran, în calitatea sa de formă de comunitate politică, şi sistemul de state care s-a născut pe baza lui au fost rareori contestate în cea mai mare parte a perioadei moderne.

Internaţionalizarea sistemului de state Odată cu procesul de decolonizare de după Al Doilea Război Mondial, nu exista nicio îndoială că fostele colonii vor urma calea către o formă de statalitate suverană formală, care le aducea inclusiv posibilitatea de a fi eligibile pentru nou creata Organizaţie a Naţiunilor Unite, şi către sisteme politice democratice parlamentare sau prezidenţiale. „Independenţa” reprezenta de fapt aproape echivalentul 30

Relaţii internaţionale

perfect al obţinerii suveranităţii statale formale, recunoscute într-un sistem internaţional de state. Odată cu proliferarea noilor state din această perioadă, decolonizarea poate fi considerată un factor de revigorare a instituţiei formale a statalităţii. Decolonizarea a dus cu adevărat la internaţionalizarea sistemului modern de state în a doua jumătate a secolului XX – la circa 400 de ani de la apariţia sa în Europa. Dată fiind natura experienţei coloniale şi faptului că independenţa era adeseori obţinută prin luptă şi sacrificiu, nu e deloc surprinzător că statul suveran a fost îmbrăţişat cu mare entuziasm în fostele colonii şi a fost păzită cu ardoare de atunci. Totuşi, statul suveran independent, deşi iniţial promitea mult, a oferit puţine beneficii pentru multe popoare din fostele colonii. În plus, în măsura în care au deţinut o egalitate a suveranităţii în raport cu ţările din Lumea Întâi (sau din Nord ), ele au fost prea puţin plasate pe acelaşi nivel din orice altă perspectivă. Pe de altă parte, în locuri unde statul pare să fi eşuat, precum Somalia, Sierra Leone şi Congo, chiar şi un stat care funcţionează prost şi e dependent de ajutoare şi împrumuturi pare o alternativă mai dezirabilă. În timp ce imperiile coloniale se aflau în declin, iar statele suverane apăreau peste tot în fostele zone coloniale, statele din Vestul Europei au luat-o pe un drum cu totul diferit. Aici, procesul de integrare regională europeană sau de regionalizare a pornit rapid. Acest proces a fost unul continuu, atât din perspectiva profunzimii, cât şi a întinderii. Mulţi îl consideră ca pe un factor de schimbări majore în natura statelor europene, în special din punctul de vedere al diminuării puterii suverane şi a autonomiei politice. În măsura în care Uniunea Europeană (UE) poate fi considerată un succes din punct de vedere economic şi al întăririi securităţii regionale , ea a inspirat şi alte încercări de integrare regională în alte părţi ale lumii, din America Latină până în Asia de Sud-Est şi Africa (vezi Gamble şi Payne, eds, 1996). Este oarecum ironic faptul că Europa de Vest este locul de naştere al unei forme de regionalism care este pe cale să înlocuiască statul suveran din poziţia de componentă majoră a ordinii mondiale, deoarece chiar aici statul suveran a apărut pentru prima dată ca formă de comunitate politică. Punctul de referinţă standard este Pacea de la 31

Stephanie Lawson

Westphalia (1648), instituită după o perioadă de războaie provocate în mare măsură de rivalităţile religioase dintre catolici şi protestanţi. Acordul de la Westphalia a pus bazele nu doar pentru statul modern, ci şi pentru o formă de ordine bazată pe un sistem de state în Europa. Principiul suveranităţii inviolabile a fost elementul crucial în acest aranjament. Aproximativ 300 de ani mai târziu, în lumina războiului devastator care şi-a avut epicentrul nu departe de Westphalia, Mişcarea Europeană a câştigat suficienţi adepţi pentru a provoca o subminare semnificativă a principiului suveranităţii, atât în teorie, cât şi în practică. După cum am arătat mai sus, UE este considerată acum drept un model de regionalizare de succes care poate fi reprodus şi în alte zone. Dacă blocurile regionale vor ajunge să înlocuiască statele ca principale unităţi ale ordinii mondiale e o altă problemă.

Globalizarea conceptului de „internaţional” Odată cu regionalizarea, fenomenul de globalizare a fost indicat de mulţi drept principalul factor de transformare a relaţiilor politice şi economice din lumea contemporană. Ca forţă care transcende conceptul de „internaţional” bazat pe fundamentele sale clasice care ţin de stat, globalizarea este considerată ca un element care subminează statul suveran tradiţional, anulând importanţa graniţelor şi puterea guvernelor într-o eră post-Război Rece dominată de capitalismul triumfător. În această accepţiune, tensiunea tradiţională dintre stat şi piaţa liberă îşi găseşte o soluţie în favoarea celei din urmă. Dar chiar se întâmplă aşa? A scăzut într-atât de mult capacitatea statelor de a controla problemele care ţin de economie? Sau e vorba doar de un entuziasm prea mare faţă de globalizare? Pe de altă parte, a existat vreodată o epocă de aur în care statul, sau măcar anumite state, să posede un control adevărat asupra economiei naţionale şi asupra tuturor domeniilor de natură politică? O altă întrebare care merită pusă aici este dacă o astfel de diluare a statului este benefică sau dacă statele care au o capacitate rezonabilă de a controla şi de a guverna rămân importante pentru probleme care ţin de ordine şi justiţie.

Relaţii internaţionale

Un alt aspect al globalismului contemporan (un termen care surprinde mai multe teme care transcend statul) care trebuie luat în seamă ţine de guvernanţa globală. Aceasta este o altă sintagmă care nu este folosită cu prea mare precizie. Totuşi, ceea ce sigur nu înseamnă este o formă de „guvernare globală” în care toate unităţile politice din lume (în speţă statele) intră sub jurisdicţia unei singure autorităţi de guvernământ. Fără a neglija ideile unor organizaţii de dreapta din SUA şi din alte ţări care sunt sigure că ONU este paravanul unui sistem opresiv de guvernare a lumii, această organizaţie nu e deloc aşa ceva. Nici nu poate să devină asta câtă vreme unul dintre principiile sale fundamentale rămâne sanctitatea sistemului de state suverane – chiar dacă aceasta a fost amortizată după Războiul Rece de o dorinţă aparentă de a iniţia sau de a susţine acţiuni de „intervenţie umanitară” care poate intra în conflict cu principiului suveranităţii statelor. Chiar dacă nu este foarte precisă, sintagma „guvernanţă globală” denotă diferite metode de reglementare globală formală şi informală care variază de la ONU şi numeroasele sale agenţii la instituţii precum Organizaţia Mondială a Comerţului şi Organizaţia Corporaţiilor Multinaţionale. Acestea sunt parte a ceea ce numim de obicei „guvernanţă economică globală”. Dar guvernanţa globală în general include o gamă largă de ONG-uri, precum şi mişcări sociale difuze şi regimuri normative, precum regimul internaţional al drepturilor omului. Într-adevăr, în spatele multor manifestări ale guvernanţei globale, în special în cazul celor din urmă, se află o temă normativă distinctă care pune preţ pe ideea de umanitate comună cu preocupări, nevoi şi interese comune. Pe scurt, partea normativă a guvernanţei globale denotă o aplecare către binele comun care transcende ideea de „internaţional”, aşa cum este reflectată în graniţele statale şi în importanţa tradiţională acordată suveranităţii statale, şi pune accentul în schimb pe etica globală în ordine şi justiţie. Atât globalizarea ca proces, cât şi guvernanţa globală ca set de practici formale sau informale instituţionalizate, par aşadar să fi absorbit sau subsumat conceptul de „internaţional” într-un cadru mai larg, pe care îl denotă noţiunea cuprinzătoare de „global”.

Stephanie Lawson

Concluzie O temă majoră a acestei cărţi este natura profund normativă a disciplinei RI, constituită formal ca un domeniu de studiu de sine stătător imediat după Primul Război Mondial. Scopul RI atunci era studiul, într-o manieră foarte concentrată şi coerentă, a cauzelor războiului şi a condiţiilor pentru pace, astfel încât orori precum cele provocate de războiul din perioada 1914-18 să rămână parte a trecutului pentru totdeauna. Indiferent de metodele, abordările sau teoriile adoptate în anii următori, acest scop normativ rămâne în miezul acestei discipline. Nu există o anumită metodă care să fie cea mai bună pentru abordarea disciplinei generale a RI sau pentru organizarea subiectelor pe care le cuprinde. Totuşi, am ales să prezint în următorul capitol, mai întâi, o trecere în revistă a „statelor de-a lungul istoriei” şi, în al doilea rând, o discuţie mai specifică a evoluţiei RI în „tradiţia clasică”, prin trecerea în revistă a dezvoltării statului european şi a sistemului internaţional de state în perioada modernă. Abordarea „statelor de-a lungul istoriei” este importantă mai ales pentru o altă temă majoră a acestei cărţi, aceea că nu există nimic fix sau etern în orice formă de organizare politică sau socială.