VIOARA FERMECATĂ

Tuturor celor dăruiți cu har

Spășite raze calde, din conul de lumină Îmi cern făptura toată cu picuri de visare, Și-n timp ce-n reverență, spre public el se-nclină, Adună-n largu-i suflet, a sălii așteptare.

Apoi, ca o statuie măreață și solemnă, Arcușul lin pe strune îl plimbă-n mângâiat, Trăind fiece notă, acolo sus pe scenă, Din sine toată scoasă, de-i râset ori oftat

Clipa trecătoare o umple cu simțire, Urcându-ne în slavă cu harul lui divin, Și-n picuri de iubire ne saltă în mărire Să soarbem din pocalul plăcerilor ce vin.

El dă dulceți de miere plăcerii maiestoase, Dezleagă dintr-o taină durerile de-amar, Apoi, uitări de sine ne pune-n voluptoase

Crâmpee de trăire, ce ni le dă ca dar

În conul de lumină el este vrăjitorul Ce suflete ne pune trăiri a nefiresc, Cu el vom fi nimicul nălțându-ne în zborul Ce va purta simțirea din noi, înspre ceresc.

Când sunetul din urmă se trece spre uitare, Când sala se trezește din dulcele ei vis, Răsplată meritată ea pune în urale Că a trăit o clipă, nălțată-n paradis.

Mircea Dorin Istrate

Șaizeci

Un număr n-ar trebui să simtă emoții, Așa cum un val din larg se spulberă de grabă, Un număr e însuși forma sublimă a exactului nopții, Iar sufletului inima sucită spulberă și rabdă

In suflet gol, străine, ai adunat din crengi

Un licăr de curaj, poate o poartă ceva mai divivă, Zori reci,

O petală de zbor, de alchimie și frunze-ntregi, Cu lacrimi amare, așa cum zbuciumul încerci să-neci.

M-ai alintat cu greutatea flăcării în vântul din vie, Din neomenești îmi împrăștii un nor de dulce agonie, De senzații, într-un număr sublim - șaizeci, Într-o continuă goană de rânduri de poezie:

Iar acum durerea să o faci în dor, mă prefaci în viață, Cu masca pe chip, iar chipul în ceață.