Toplitera- mai 2023

Page 7

ÎN ACEST NUMĂR

Csibi Evelin Laura

Gh. Colceriu

Mihaela Pop

Mircea Dorin Istrate

Raisa Cotfas

Andreea T.

Pungea Alis Mirabela

Maria Monica Stoica

Savu Cătană

R. Roșian Anonim

Revistăliterară
Toplitera
Primul număr a apărut în august 2016 Următorul număr va apărea în luna iulie 2023 an VIII, nr. 1/ 2023

Poezie

Unultimvis

Când merii florilor de mai Au prins sub ploi putere

Simt că în brațe nu te am, Deși aș avea vrere...

Adie vântu-ncetișor

Pe alei cînd ne-ntâlnim, Noi ne gândim să ne iubim, Ar fi ceva sublim...

Te prind de mijloc binișor Tu-mi dai un sărutat... Mi-alunecă mâna pe sâni, De mine am uitat.

Mă joc cu tine ca-n grădină, De-a leapșa sau mijoarca, Mă simt mai tânăr cu un an Atunci când merge joaca.

Te strâng la piept, piept lângă piept, Și inima ți-ascult...

Îți luminează ambii ochi, Te văd, te simt, dar nu te-aud...

E parcă doar ca o poveste Și-așa și trebuie să fie: Tu ești femeie, Eu bărbat, Vei fii cândva soție!

Îți simt sărutul pătimaș, Puțin cam egoist... Ne despărțim zi după zi Și iarăși rămân trist.

Gh. Colceriu

Joaca

Csibi Evelin Laura, Colegiul Național „Mihai Eminescu” Toplița A

foto: Armand Khoury

2

Așteptare

Când mă gândesc la tata, Om harnic, dârz și gospodar, Aducerile-aminte mă împresoară iar

Cum ne zicea într-una

Să fim curați, cuminți, Să ne-nchinăm la Domnul...

Să ascultăm de sfinți.

Și generos cu lumea la birt se-ntâlnea, Să uite de necazuri,

Să dea la toți să bea...

Iar stând și bând cu toții, La bere, vin sau țuică, Vorbeau cum ăștia „hoții”

Nu vor să se mai ducă.

Că le-au intrat în curte, Le-au luat carul și plugul

Și vacile și caii...

Lor le-a rămas doar... jugul!

Iar dacă oarecumva

Crâcnea vreun oarecare, Veneau noaptea cu duba

Să-i ducă la „plimbare”!

A doua zi, săracii... bătuți, Ca prin minune, Veneau de voie „bunăvoie”

Să scrie „adeziune”!

Răbdau veninu-n suflet, Muncind fără prezent, Cu inima zdrobită

Ce mai bătea în piept...

Îmbătrânind devreme, Fără să aibă anii, Sperând c-or să mai vină

Cândva... americanii!

Ce-ai dorit?

Dacă mă văd cu tine Sunt altul, un altul, pentru tine, Mă iubești, te iubesc, te regăsesc Te-nsoțesc, te-amăgesc.., te părăsesc...

Cum ne-am despărțit, Dar tu m-ai iubit?

Cine m-a-ndemnat la acest păcat?

Cum de m-ai găsit, Iarăși m-ai iubit: M-ai dezamăgit...

Te-am iubit și m-ai iubit, M-ai lăsat, te-am părăsit, M-ai căutat... iar te-am iubit, M-ai părăsit... am suferit! Ce-ai dorit?

Să iubesc, să trăiesc, să te rănesc, Să te regăsesc, să mă rănești, Să sufăr iar, să știu să prețuiesc? Am îmbătrânit...

Cât am îndurat pentru un păcat?

Oare voi fi iertat

De cel de sus vreodată, Căci te-am iubit, când tu erai

Doar fată? G h . C o l c e r i u

Un nou an

Din zi în zi… din nou un an, De cumpănă și… cumpătare, Cu toți gândim la ce-am greșit… Visăm mereu la o schimbare!

Să fim mai buni și mai onești, Modești, cu sufletul curat… Iubit, ca și tu să iubești, Ca Dumnezeu adevărat!

Cu dragoste și cu speranță, Dorim numai de bine…

Și eu și tu și voi și noi, Ei, ele și… pentru oricine…

Am mai uitat prin ce-am trecut Cu visul dus departe… Aș vrea s-o iau de la-nceput, Cum este scris… în carte!

Pop 3
Gh. Colceriu
Mihaela

E ziua Ta...

Se apropie o primă zi, O primă zi de iarnă...

Cu toții vom sărbătorii, Când fulgii or să cearnă…

Nu-i ziua mea, e ziua noastră, E ziua țării mele, O Românie plină de drapele Cu flamură roș, galbenă, albastră.

E ziua mea, e ziua ta, E ziua tuturora…

Românii toți, oriunde-ar fi…

De la bătrâni, pân' la copii, În bătătură bat… cu hora!

De ce-a rămas întâi o zi Ca pentru România Mare?

Cu ardeleni, moldovi, munteni, Din Maramureș, pân' la mare.

Și toți așteaptă acel ceas, Unirea ca s-o sune…

Uniți să cânte într-un glas

În cor imens „Deșteaptă-te Române!”

Ziua Limbii Române

LIMBA NOASTRĂ – EMINESCU! Sărmanul DIONIS, TEI, PLOPI, Glatonixă IUBIRE – ETERNITATE!

Transcendental, nepămîntean Repetabil, parolele UNIVERSULUI DEMIURG, LUCEFERI, ANI-LUMINĂ! Prin veacuri – SPIRITUL – străbate.

Intangibilă străbate-n timp, IUBIREA; LUMINA – UNIVERS

Predestinat – DESTIN, etern Sfânta MUZĂ, pe alei pierdute Solitarul GENIU, tot transcede Pe zidul SACRU al PIRAMIDEI Apare VESTALA – TEMPLULUI IUBIRII.

Rasună „CODRII DE ARGINT”

Trubadus pierdut în noapte, Doinele, basmele vibrează, Imaginase harfe-n derivă, Dansul ielelor alină Versuri ce străbat, NEMURITOR!

TESTAMENT PE VECI – LIMBA – ROMÂNĂ! EMINESCU!

Mihaela Pop

4
Mihaela Pop

TRUBADUR PRIN CER CU STELE

Trubadur de altădată, nu mai cânți pe sub balcoane Să-nfiori inimi de fete, de iubite, de cucoane, Punând sufletu-ți smerelnic ca un dar în a lor palmă Și-ntr-un vers cu a ta lăută, stâmpăra-i plăcuta rană.

Nu mai ai nici glas nici suflet, nici pe cine să-nfioare Versul tău și cea lăută de plăcere făcătoare, Nimeni plată nu-ți aruncă din balcoane-o sărutare, O privire voluptoasă, chemătoare, doritoare.

Nu-s mai timpurile-acelea când un suflet în văpaie Aștepta în seri cu lună trubaduri să le-nvioaie, Să le-ațâțe vii dorințe și-a lor inimi mișcătoare, Într-un cânt să se topească, într-un vers să se scoboare.

Lira-n cui ți se-odihnește, muza mi te-a părăsit Nins ți-e părul, slab ți-e trupul ce-i acuma gârbovit, Iar privirea-ncețoșată doar un pic în față vede, Vorba, mintea ta sprințară, de o vreme se tot pierde.

Numai vechea amintire gându-ntr-însul o mai ține, Să-ndulcească astă clipă, schimbe răul tot în bine, Tu le deapănă pe toate, că atât ți-a mai rămas, Pân’ la gata fii pe pace, n-ai mai mult decât un pas.

Ai fost clipă de istorii într-o vreme de iubire. Când în suflet revărsat-ai bucurie, fericire, Azi, pustiu e sub balcoane ca și-n inimile noastre, Fiindcă tu cu a ta liră, rătăcești prin cer cu astre.

.
*
5
Mircea Dorin Istrate foto: Klemen Vrankar

Liniște asurzitoare

Eu… sunt rece ca stâncile.

Aș vrea să știu cum se simte soarele, Aud liniște din toate părțile, Văd cum întunericul mi se pune pe piele, Vreau să simt raze de soare pe buzele mele.

Eu sunt sigură că am inima ca pietrele.

Mă prefac în flori de mai.

Sunt încă floarea ofilită pe care nu o voiai.

Ating acum pământul rece pe care călcai.

Mă îngrijorează că nu vrei să stai, Plâng după niște săruturi de rai.

Eu… sunt opusul a ceea ce visai.

Știu că te simți sufocat;

Spun că doar eu te-am afundat.

Visez să ies din locul întunecat,

Mă străduiesc să nu am sufletul înghețat.

Sper să vezi că liniștea m-a schimbat.

Eu… sunt, deocamdată, recele întruchipat.

Raisa Cotfas, Colegiul Național „Mihai Eminescu”, Toplița

Nesupunere

scroll după scroll

turbat

duc spre gură

buricele degetelor

ciorile astea

caractere

pe un ecran curbat

crazy crazy crazy soarele este împăratul

și nimeni nu i se supune au revoir îți spui

și-ți strâgi parpalacul

pe lângă trup

răsturnat în situație.

6
anonim

VIOARA FERMECATĂ

Tuturor celor dăruiți cu har

Spășite raze calde, din conul de lumină Îmi cern făptura toată cu picuri de visare, Și-n timp ce-n reverență, spre public el se-nclină, Adună-n largu-i suflet, a sălii așteptare.

Apoi, ca o statuie măreață și solemnă, Arcușul lin pe strune îl plimbă-n mângâiat, Trăind fiece notă, acolo sus pe scenă, Din sine toată scoasă, de-i râset ori oftat

Clipa trecătoare o umple cu simțire, Urcându-ne în slavă cu harul lui divin, Și-n picuri de iubire ne saltă în mărire Să soarbem din pocalul plăcerilor ce vin.

El dă dulceți de miere plăcerii maiestoase, Dezleagă dintr-o taină durerile de-amar, Apoi, uitări de sine ne pune-n voluptoase

Crâmpee de trăire, ce ni le dă ca dar

În conul de lumină el este vrăjitorul Ce suflete ne pune trăiri a nefiresc, Cu el vom fi nimicul nălțându-ne în zborul Ce va purta simțirea din noi, înspre ceresc.

Când sunetul din urmă se trece spre uitare, Când sala se trezește din dulcele ei vis, Răsplată meritată ea pune în urale Că a trăit o clipă, nălțată-n paradis.

Mircea Dorin Istrate

Șaizeci

Un număr n-ar trebui să simtă emoții, Așa cum un val din larg se spulberă de grabă, Un număr e însuși forma sublimă a exactului nopții, Iar sufletului inima sucită spulberă și rabdă

In suflet gol, străine, ai adunat din crengi

Un licăr de curaj, poate o poartă ceva mai divivă, Zori reci,

O petală de zbor, de alchimie și frunze-ntregi, Cu lacrimi amare, așa cum zbuciumul încerci să-neci.

M-ai alintat cu greutatea flăcării în vântul din vie, Din neomenești îmi împrăștii un nor de dulce agonie, De senzații, într-un număr sublim - șaizeci, Într-o continuă goană de rânduri de poezie:

Iar acum durerea să o faci în dor, mă prefaci în viață, Cu masca pe chip, iar chipul în ceață.

*
Andreea T.
7

Friendswithfire

A big fire burns

When the situation turns, Now it's upside down If l watch the things l own

The thing that l lost, But I won the most, found myself out of this Shake hands with fire, never miss Do your things, I do mine. You think you shine, l'm fine.

Act like a star, a starboy, l was the loved, you are the toy. A wood burns in the fire

Something will change forever. l'm not the second number

To cry when he doesn't admire.

Beyond space

Somewhere, beyond space

There is a better place New types of nature, Something new, a beautiful picture.

How many years will it take For us to see that new place?

To travel beyond our space

Where are we? Is this real... or fake?

anonim anonim

The white time, Time comes and goes by Without being scared and shy. The mountains are changed In love, with time engaged, The cold times have come The nature has become A white ground, looking gorgeous, A beautiful image, something miraculous. People are riding the mountains, Going down and climbing again, You can't see them, they're like phantoms if they fall, they get up, no pain

8
foto: Pawel Czerwinski

Fata lui Eminescu

Poate ca nu avem același sânge-n vene, Dar simt cum in ale tale poezii ma regăsesc, Poate ca nimeni nu înțelege

Ale tale rânduri scrise spre dimineață;

Nimeni nu știe câte lacrimi ai vărsat

Pentru a ta mare iubire,

Ce nici azi nu s-a întâmplat...

Si tot acel dor, în zadar fusese!

Dar părinte drag,

Eu te înțeleg,

Îți înțeleg acea iubire, Căci prin ea trec azi și eu...

Dar n-am făcut același greșeală

De un nemuritor sa ma îndrăgostesc, Căci iubesc un muritor, Ce iubește, la rândul său altă fecioară...

Poate ca nu sunt a ta fata, Dar aceeași soartă avem, Să scriem rânduri spre dimineață, lar de dor să tot murim.

Să tot murim împreună, Căci iubirea nu-i de noi, Ne-a fost scrisă aceeași soartă

Ca să ne vărsăm amarul în foi.

Și acum că sunt mai mare

Am ales să-ți calc pe urme, Că ale mele gânduri toate

Să le aștern pe pagini goale.

Am ales să-ți calc pe urme, Când a mea muză a refuzat să-mi fie,, Când tu ai rămas fără ginere, lar eu fără iubire!

Am ales să-ți calc pe urme, Când rochia de mireasa refuz s-o mai îmbrac, Când am văzut că acel pahar cu vin sec.

E mai dulce ca iubirea.

Când am văzut că totul e în zadar, Am renunțat să mai tot sper;

Că pe a lui fecioara o va lăsa, Pentru a mea iubire nebună

Pungea Alis Mirabela

...
9

E. Lovinescu în corespondență cu Liviu Rebreanu

Un colaborator foarte apropiat al lui E. Lovinescu în editarea revistei „Sburătorul” este prozatorul Liviu Rebreanu, redactor permanent şi înlocuitor al directorului pe timpul verii. Cuprinzând 14 scrisori, întinse pe durata a două decenii, corespondenţa arată valoarea unei prietenii literare, colaborarea benefică pe plan publicistic, respectul reciproc. Formula de adresare este neschimbată: „Scumpe / iubitule domnule Rebreanu” Dialogul epistolar începe în 1909 şi ţine până în 1929, trădând o egală deferenţă faţă de prozator. Cu puţine excepţii (câteva scrisori din Franţa), majoritatea sunt trimise de la Fălticeni, unde criticul îşi petrece fructuoase vacanţe de vară. Tema comună este grija pentru revista „Sburătorul”, rămasă pe timpul verii în sarcina prozatorului, de aceea, majoritatea scrisorilor vizează aspecte privind forma ori conţinutul revistei. Rebreanu trebuie să asigure corectura numerelor editate, căci se fac destule greşeli de tipar. Poezii ale Elenei Farago sunt permanent ameninţate: ori se omit versuri, ori se greşeşte varianta care trebuia publicată, ceea ce îl determină pe critic să aprecieze, cu umor, că poeta e urmărită de gândul persecuţiei: „Până acum, în trei poezii i s-au suprimat versuri Dna Farago crede acum în persecuţia cuiva din redacţie”, îi spune lui Rebreanu într-o scrisoare datată 19 aug. 1929 / Fălticeni. Cu siguranţă, e victima unei fatalităţi: „Cu dna Farago e un făcut… Mi-a trimis două versiuni din Întâile raze: una bună şi una renegată (…) din nu ştiu ce nebăgare de seamă, am trimis versiunea cea rea!”.

Alt caz, de greşire a titlului poeziei, duce la efecte hilare: „Poezia Elenei Cunţan era Fire pierdute, nu Fire pierdută, mi se plânge disperată. Fă-i şi ei o erată”.[1] Alteori se greşesc autorii: o cercetare a lui G. Murnu (articolul Nemesis) îi este atribuită lui Lovinescu, iar acesta cere imperios lui Rebreanu să publice „notiţa informativă”, de „restabilire a adevărului”, în numărul următor. Un alt exemplu, redat mai jos, arată cât de preocupat este criticul de bunul renume al „Sburătorului” Prin 1919 ea conţinea deja rubrica „Săptămâna lui Caliban” unde apăreau polemici ale timpului, cu articole în care, de multe ori, criticul răspundea atacurilor venite din partea altor reviste. Aici apăruse un articol la adresa lui Nicolae Iorga, respins de critic înainte de plecarea la Fălticeni, articol care însă se publicase. Nevrând ca gestul să fie pus în seama sa, cere lui Rebreanu să dea o dezminţire. Este categoric în desolidarizarea de orice acţiuni care ar fi vizat persoana lui Iorga căci, în ciuda opiniilor divergente, criticul are destulă consideraţie pentru marele istoric. Este totodată conştient de reacţia în forţă a unui puternic personaj al zilei, de anvergura lui N. Iorga. Îl atenţionează pe Rebreanu: „De mai dă şi alte cronici (autorul articolului defăimător, n.n.) toate atacurile la adresa lui Iorga să se suprime, pe garanţia mea ” (Fălticeni / 12 aug 1919) Revine asupra chestiunii în scrisoarea din 15 aug. 1919, când precizează că rubrica „Săptămâna lui Caliban” va continua să apară, dar „cu atacuri mai moderate şi în nici un caz la adresa lui Iorga”. Insistă să se publice notiţa de dezminţire, nevrând să se creadă că el ar fi autorul articolului incriminat (articolul avea titlul „D. Iorga, autor dramatic” n.n.). Continuarea scrisorii, de o sinceritate emoţionantă, trădează amărăciunea criticului care fusese deseori ţinta atacurilor publice: „Mi-e de ajuns cu duşmăniile mele”.[2]

[1] Apud Nicolae Scurtu E.Lovinescu. Scrisori şi documente, p. 268.

[2] Ibidem, p. 266.

Istorie literară
Thomas Kelley 10
foto:

Alte discuții se referă la conținutul viitoarelor numere. Lovinescu propune autori ce urmează să fie publicați; e de părere că revista trebuie să acorde mai mult spațiu prozei: „Adună mai ales proză de la Demetrius și Cazaban etc.” (12 aug. 1919 / Fălticeni). Îi cere lui Rebreanu să scrie nuvele, să contribuie cu proză: „Nu uita să dai și d-ta o nuvelă…” și continuă cu insistențele în scrisoarea din 18 aug. 1919: „nu trebuie să uiți că trebuie să dai cel dintâi exemplu bun: să publici nuvele”. Este, de altfel, perioada în care prozatorul lucra la romanul „Ion”; apariția sa în anul 1920 va marca un nou prag al afirmării valorice a lui Rebreanu.

Este interesant modul în care Lovinescu înțelege să pună în echilibru tradiția cu modernitatea. Literatura „celor ce vin”, prezentată excesiv în numărul 19 al aceleiași veri 1919, trebuie alternată cu literatura tradiționalistă: „trebuie oarecare amestec abil”, adaugă criticul, cu diplomație.

Se interesează dacă autorii, colaboratori ai „Sburătorului”, au fost incluși în numerele de vară, ori cere vești despre alții care au colaborări mai sporadice: „Ce e cu Mândru? (…) Vianu nu mai dă semne de viață? Ce e cu Sanielevici?” etc.[3] Știe să gestioneze bugetul revistei; atrage de partea sa autori care ar fi bucuroși să fie publicați: „Intercalează pentru numerele ce vin și mai multă literatură rămasă pe de lături (Scurtu, Ignotus, Pamfil, Relgis, Cunțan, Ion Sân Georgiu, Moscovici, Rally) și pentru scopul propus de revistă, dar și pentru rațiuni bugetare, micșorând costul unui număr”.[4]

Recomandă insistent publicarea unor autori, față de care revista are anume obligații morale: „Te rog să reproduci integral poezia dnei Farago (…) dealtfel, poezia este o capodoperă…

[3] Ibidem, p. 268.

[4] Ibidem, p. 265.

Revista ar avea de câștigat!”; la fel în cazul

lui Marcel Romanescu, Victor Eftimiu (cu proză) sau M. Iorgulescu, omis din numărul 13 al revistei, în vara lui 1920: „Pune-l, te rog, în orice caz, căci e un element prețios și una din condițiile lui e periodicitatea”.[5] El însuși contribuie cu articole despre scriitorii secolului XX: „Trimit la tipografie un articol despre Eftimiu, te rog să faci să iasă înaintea articolului despre Brătescu (I. Al. BrătescuVoinești, n.n.), din cauza actualității”, îi scrie în data de 11 aug. 1920, iar Rebreanu se conformează, cei doi autori apărând în numerele 15 și 16 ale acelei veri, în ordinea indicată de Lovinescu

Deseori criticul ia pulsul evenimentelor: aflăm de o grevă a poștei, care întârzie trimiterea corespondenței (citește revista de la un localnic care făcuse o călătorie în București); ni se dau informații despre teritoriile românești reunite sub același steag după anul 1918. Totul se referă la literatură, la presa literară și înțelegem de ce criticul e dezamăgit: „Am fost zilele astea la Cernăuți – slab și pe acolo. E de crezut că țara asta nu are nevoie de literatură”.[6] La fel și în Ardeal unde, cel puțin înainte de 1918, evenimente literare din Regat sunt trecute sub tăcere; nu toate revistele / ziarele se interesează de acest segment al activității literare: „La Lupta și Tribuna am mai scris eu din Paris (…) Tribuna s-a executat… Lupta însă a continuat a tăcea”.

Aflat tot la Fălticeni, în august 1920, este preocupat de situația din București: cere vești despre „afacerea Alcalay-Viața românească”, iar tonul este vizibil îngrijorat: „Înștiințează-mă, te rog, dacă e adevărat că combinația Alcalay-Viața românească s-a rupt, cum se aude pe aici”.[7]

[5] Ibidem, p. 270.

[6] Ibidem, p. 268.

[7] Ibidem, p 270

11

Altruismul criticului se manifestă când trebuie să sprijine un scriitor de talent: „Tânărul nostru dramaturg George Mihail-Zamfirescu, deja cu rosturi de director de scenă la Cernăuți, îmi scrie că n-ar fi nevoie decât de un cuvânt al d-tale, pentru a fi numit directorul acelui teatru. Deși știu că, în genere, nici ușier nu se ajunge cu un cuvânt, întrucât îl consider om de teatru, realmente, stărui și eu pe lângă d-ta să-l pui, că de e vorba de un cuvânt, să-l pui, că va fi bine și imediat pus!”[8] îi scrie în august 1929 de la Fălticeni.

O grea lovitură este pentru Lovinescu falimentul editorului S. Benvenisti „ceea ce, în afară de regrete morale mari, pentru că omul, admirabil sub toate raporturile și vrednic de răsplată, îmi aduce și mari pagube materiale…”. Este vorba de dreptul de autor al criticului care începuse publicarea la Edit. Alcalay a „cinci cărți didactice” care urmau să fie incluse în colecția „Biblioteca clasicilor”. De colecție se ocupa Rebreanu, în colaborare cu Benvenisti, de aceea pe critic îl afectează situația: „În Biblioteca aceasta e și munca mea, care nu poate fi pur și simplu despuiată ( ) sub această formă parțială să-mi reintru în drepturile mele de autor…”. [9] Îi va cere lui Rebreanu să amâne „rezolvarea chestiunii” cu încă 15 zile, până la revenirea sa în București, când urma să trateze direct cu editorul problema în discuție (13 ian. 1929 / Paris).

Totodată Lovinescu este bucuros să îl țină pe Rebreanu la curent cu munca sa: aflat la Fălticeni, termină de scris „un roman” (un P.S. în scrisoarea din 5 aug. 1920, anunța exclamativ: „Am isprăvit romanul!”); la Paris fiind, finalizează întâiul volum al „Memoriilor”, cu multe portrete de autor: „Aici am isprăvit Memoriile despre mine și despre vreo 60 de scriitori, care au fost în legături cu mine, pe care le voi publica chiar în martie ” Încrederea în colaboratorul său, sinceritatea cu care i se adresează ne face să vedem în relația dintre critic și prozatorul ardelean o ilustrare a prieteniei, așa cum odinioară o descrisese Cicero, în tratatul „De amicitia”. Când se confesează lui Rebreanu, întrezărim parcă și umbra lui Atticus.

Fiind însă vorba de literatură, criticul nu cere sfaturi: el le dă, cel mai adesea încurajându-i generos pe ceilalți. E bucuros când poate anunța că și-a terminat lucrul la propriile cărți. Mizează totodată pe elementul-surpriză. La fel se întâmplă și cu articolul dedicat romanului „Ion” care aștepta judecata sa de valoare. Se știe că istoria literaturii datorează criticului literar una dintre cele mai autorizate exegeze asupra romanului „Ion”, datând din perioada de fertilă colaborare. Criticul scrie câteva impresii de lectură „la cald”, cu titlu de întâmpinare, dar amână redactarea articolului: „La apelul d-tale nu pot răspunde printr-un studiu de fond. ( ) Îți trimit însă, sub formă de scrisoare, câteva puneri la punct, pe care te rog să le publici sub această formă mai modestă și care înlătură aerul unei judecăți definitive”.[10]

Apropierea de prozator l-a obligat, o dată în plus, la obiectivitatea judecății, iar scrupulele morale au dat rezultate neașteptat de bune. E necesar să remarcăm, din nou, rectitudinea morală a celui care a pus critica literară deasupra oricăror pasiuni și interese personale.

[8] Ibidem, p. 272.

[9] Ibidem, p. 271.

[10] Ibidem.

Monica Stoica

foto 12
Maria

IzabelaSadoveanu

PORTRETUL CELEI MAI MODERNE ȘI INFLUENTE

FEMEI DIN FAMILIA SADOVEANU

În ziarul JURNALUL (Serie nouă nr.1.201). Florian Saiu ne prezintă un portret interesant despre Izabela Sadoveanu. Aceasta s-a născut la Bacău, pe 8 martie 1870, în familia Mortun. A fost adoptată cu numele Andrei și a fost căsătorită cu colonelul Alexandru Sadoveanu (fratele vitreg al marelui scriitor Mihail Sadoveanu). Ea își semna cronicile literare cu pseudonimul „Evan”. Autoare a primului nostru studiu (valabil) despre simbolism, coautoare a primului manual autohton de psihologia copilului, militantă iteligentă pentru drepturile femeilor, Izabela Sadoveanu s-a stins din viață în 6 august (1941), la București.

Criticul literar Paul Cernat sublinia că „Izabela Sadoveanu este un spirit cultivat și cumpănit, cu cap politic, spirit organizatoric și cu orizont intelectual larg”.

Formată în atmosfera militantă a primelor noastre cercuri socialiste (Gherea & Co) și în cenaclul poetului-arheolog Beldiceanu (unde îl cunoaște pe Ion Creangă), tânăra profesoară de filosofie și psihologie Izabela Sadoveanu va cuceri spontan publicul intelectual și muncitoresc prin generozitatea, curajul și entuziasmul numeroaselor sale inițiative reformator-sociale (a fost și animatoarea unor greve din Brăila…).

În 1908 publică singurul volum antum de „Impresii Literare” și primul studiu amplu, obiectiv și avizat despre simbolism, într-o revistă ostilă acestuia. De-a lungul a patru decenii semnează un număr greu comensurabil de cronici și recenzii despre literatura română (pe care a monotorizat-o cu consecvență și probitate) universală, pe care-o cunoștea la fel de bine (inclusiv despre autori moderni ca surorile Bronte, Dolstoievski, Virginia Wolf, Collette, D. H. Lavrence, Hafka, Freud, K., Masnsfield, Ștefan George, Th. Mann), despre scriitori/scriitoare și curente, nota Paul Cernat într-o minibibliografie dedicată celei mai moderne și influente femei din familia Sadoveanu.

foto: Luke Braswell

13
Savu Cătană 14

S

Secretul, în trei timpi

Marica urcă cu greu scările, dar măcar aerul e aer de munte, curat. Aerul curat fusese și argumentul suprem al lui Andrei, când o convinsese că e bine să cumpere apartamentul acesta la munte, să aibă o casă de vacanță, sau măcar apartament de vacanță, pentru toată familia, dar, mai ales, pentru copii. Așa că Andrei l-a cumpărat, în ciuda protestelor mamei, care nu se poate plânge: o iau și pe ea în weekenduri, sau în vacanțe. Să se ocupe de copii și de casă, ca acum, când a venit singură, s-o pregătească pentru venirea lor în weekendul prelungit

Nici o mașină în față și nici în curte. Se gândește că unii ar fi putut veni cu trenul, ca și ea, dar nu se aude nimic din spatele zidurilor. Fiecare apartament ocupă un nivel, cu ușa de la intare și ferestrele de la living spre o terasă proprie, iar terasele sunt toate accesibile din scara exterioară. Așa că Marica poate trage cu ochiul, să confirme că la fiecare nivel obloanele sunt închise și nici un scaun sau șezlong nu a fost instalat pe nici o terasă. Marica se bucură mai ales pentru absența celor de la unu. Au un fiu de vârstă incertă, dar imaturitate dovedită, poate și puțin plecat cu sorcova, care obișnuiește să facă, în rarele dăți când vine, și niciodată singur, dacă nu scandaluri, măcar foarte mult zgomot.

O scot dintr-un somn cleios niște bocănituri repetate, parșive. Se aud dinspre terasă. Oare încearcă cineva să forțeze obloanele de lemn pe care le-a închis la loc, cum i-a spus Andrei să facă când e singură? Încă două bocănituri, apoi un zornăit, creierul ei în alertă încearcă să deslușească. Oare folosesc un baros, ceva? Sau doar o piatră? Și zornăitul, sau uruitul ăsta, ce-o fi? metal? Metal frecat de piatră? Oare se aude și la ușă ceva? E și acolo un oblon, pe care nu l-a închis însă, și ușa e din lemn, de cînd vrea Andrei să o schimbe cu una metalică… Se ridică din pat și zboară în picioarele goale la ușă Cei de afară s-au potolit, e liniște Pune mâna pe cheia din broască și o răsucește a doua oară. Delicat, să nu audă dușmanul, deși inima în piept îi cântă la tobă.

Abia și-a tras din nou pătura peste picioarele reci, că vacarmul izbucnește din nou. De data asta lemnul trosnește zgomotos, ceva greu e târât pe jos și apoi izbit cu putere de perete, iar și iar. Se uită la ceas, e trecut de doi noaptea. Chiar dacă au venit niște vecini de jos… nu cred că se apucă de mutat mobilă sau de reparații în toiul nopții. Picioarele goale ar zbura spre fereastră acum, să vadă dacă a sosit vreo mașină, dar obloanele sunt închise, e închisă în propria ei cușcă de siguranță

Sau nesiguranță.

Se aude un vaier prelung în toată casa. Inima Maricăi se oprește, apoi pornește să palpite furibund. Cineva, sau ceva, urlă de durere, vaierul urcă spre acute, dureros în timpane, și coboară iar, spre joase, se sparge în gemete lugubre. Acum omoară pe cineva, gândește Marica. Clădirea goală amplifică durerea necunoscută, pereții se joacă cu ecoul. Marica plânge, își astupă urechile amândouă cu mâinile, se gândește la telefon, la poliție, poate întâi la Andrei. Încă un vaier, și acesta se termină cu gemete, apoi se lasă liniștea, neîntreruptă, adâncă Marica adoarme, epuizată, cu obrazul încă ud.

foto:Vrlibs studio 15
1
p e r i e t u r a

2 Sosirea

16
foto: Immo Wegmann
17

3

Marica s-a săturat să se uite în jos la ce se întâmplă în curte.

Andrei o să urce, nu știe ce va face Alina, dar nici nu are vreo putere, așa că se duce în spate, la bucătărie, să facă ultimele pregătiri pentru masă. Când îl aude pe Andrei intrând și trântind sacoșa cu mâncare pe jos, vorbește fără să se întoarcă:

— Alina a trebuit să plece înapoi? Părea tulburată. S-a întîmplat ceva?

Andrei nu răspunde. Îl aude cum se lasă greu într-un scaun, și abia atunci închide robinetul și se întoarce să-l privească. Încă nu și-a scos canadiana, are fața trasă și o privire pierdută. Apoi ridică ochii către ea, temător, întrebător.

— Știi? Nici eu nu înțeleg... Alina a plecat ieri seară, cu trenul de npuă și ceva...

A plecat? Unde? Și când s-a întors? Doar ați sosit acum, împreună.

— A luat trenul ca să vină aici...

— Aici? Marica înlemnește. Dar am fost singură, toată noaptea, am și încuiat ușa la un moment dat. Au fost niște zgomote îngrozitoare, m-am speriat. Am crezut că sunt vecinii... Apoi își revine puțin, cu o nouă întrebare: dacă era Alina, de ce n-a bătut?

De ce nu m-a strigat să-i deschid? Andrei o privește din ce în ce mai neajutorat.

— Nu știu. Eu... credeam că o găsesc aici. Am văzut-o pe drum, mergea ca o somnambulă, fără bagaje, cu telefonul în mână. Am oprit, s-a suit în mașină, credeam c-a ieșit după cumpărături... Însă fără poșetă? Fără bani? se miră singur, apoi adaugă: bagajul ei și poșeta le-am găsit aici, la baza scării. Le-am adus acum sus. Se uită la Marica de parc-ar cere ajutor, privirea pe care nu i-a văzut-o de pe vremea când era încă un băiețel sperios și fragil. Asta o întărește.

Au venit și vecinii de jos, așa că poate s-a întâlnit cu ei. Poate s-a dus la ei... dar își aduce aminte de zgomotele de noaptea trecută, de gemete și urlete, și se înfioară.

— Cine a venit jos? Știi? întreabă Andrei.

Cred că doar tînărul, fiul, cu un prieten, sau doi, răspunde Marica temător.

Ușa bucătăriei se dă de perete și Bogdan izbucnește prin ea, triumfător:

— Mama a văzut o fantomă! Mama a văzut o fantomă!

De unde-ai scos-o?

Ea mi-a spus. Mă duc să văd pe unde a navigat lately, ca să văd de unde-i vin ideile astea.

foto: Eric Mclean
S e c r e t u l 18

Andrei nu are putere să se revolte la gândul că puștanii de-a opta cotrobăie nestingheriți prin laptopurile părinților. Capul i-e plin de întrebări. Cât de tânăr? Câți sunt? Dacă i-au făcut Alinei vreun rău? Strânge pumnii. Poate de aia n-a vrut să coboare din mașină. I-a văzut, i-a fost frică? Dar de ce nu i-a spus nimic? I-ar fi nimicit pe loc, atunci. În schimb, ea s-a pus pe telefoane, în timp ce descărcam bagajele. I s-a părut la un moment dat că recunoaște vocea unuia dintre amici, jurist, nu-i e clar unde și cum, dar înțelege că îi sfătuiește în chestiuni legale. A tras puțin cu urechea,. I s-a părut că aude cuvântul divorț, dar era șoptit, parcă s-ar fi vrut scris cu d mic.

O bombardează pe Marica cu întrebări: cum îi cheamă pe cei de jos? dar pe tânăr? Câți ani are? Ce a auzit azi-noapte?

Doar știi și tu, un nume nemțesc, medici amândoi. Sunt de aici, poate sași. Au plecat în Germania, cu un copil mic. S-au întors după optsprezece ani, acum băiatul are vreo douăzeci sau douăzeci și unu, Vali, sau Walt. De unde să știu eu mai multe? Cât am aflat și eu la o cafea între vecini.

Apoi un alt gând o izbește:

Vezi că-mi pare că-i place de Sabina. I-a cărat valiza sus. Dacă e vreun golan...?

Își dă seama că vorbește singură deja. Andrei a ieșit și se repede pe terasă, de unde se aud voci.

Sprijinită cu coatele pe balustradă, Sabina, alături de un tânăr, Vali sau Walt, și el cu coatele pe balustradă, cu privirea în curte, discută:

Mama ta?

— Da. Poate.

Am crezut că e cool. Întâlnit azi-noapte, de la gară, cu valiza, nu găsit taxi. Surprise, mergem la aceeași adresă, vecini. Când ajuns aici, invitat la noi, eu și Mark și Gerda. Noi cumpărat pizza pe drum, invitat la ea, și ea spus nu crede că are mâncare în frigider. Mâncat, apoi băut ceva și povestit. Mult povestit. Apoi ea spus vreau la baie, încuiat în baie, și plâns și urlat. Asta nu cool. Noi muzica tare, nu știut, când muzica stins, auzit. Apoi ea fugit, plecat.

Pe ușa care dă din living pe terasă iese Bogdan, cu căștile pe urechi și laptopul Alinei în brațe, zicând cam tare și puțin dezamăgit:

Numai site-uri despre copii abandonați și adopții. Și ceva baze de date și ceva cu adopții internaționale.

Sabina și Vali-Walt se întorc amândoi spre el. Sabina ridică din sprâncene, iar Vali-Walt, cu ochii puțin măriți, dar cu aceeași nonșalanță, exclamă:

— Was haben wir den hier*? Eu sunt adoptat.

Trad: Ia te uită!

19
R. Roșian
foto: Jez Kohler

foto: Allison Wopata

Allison Wopata

Armand Khoury

Dmitrij Paskevic

Emiliano Vittorisi

Immo Wegmann

Fotografii:

Jez Kohler

Klemen Vrankar

Luke Braswell

Pawel Czerwinski

Thomas Kelley

Vrlibs studio

Eric Mclean

C

Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.