Șoricelul din Kitej-Grad (povestiri) de Mihai Bădică

Șoricelul din Kitej‑Grad (povestiri) de Mihai Bădică seria Proză colecția Minutar © 2013

casa de pariuri literare

www.cdpl.ro editura@cdpl.ro

editor: Cristian Cosma (un cristian) producție: Victor Jalbă‑Șoimaru © Vlad Bâscă pentru fotografia reprodusă pe copertă typefaces Warnock Pro & Adobe Text Pro, designer Robert Slimbach, Adobe Systems Incorporated tipărit la Mega Print, Cluj‑Napoca 0 9 8 7 6 5 4 3 2 1 Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României Bădică, Mihai Șoricelul din Kitej‑Grad (povestiri) / Mihai Bădică – București: Casa de pariuri literare, 2012 isbn: 978‑606‑8342‑72‑6 821.135.1–34

povestiri

casa de pariuri literare

Mihai Bădică e tulcean când vrea și oltean când i se cere buletinul. După o lungă devenire, învață să fie bucureș‑ tean. Fumător, heterosexual și carnivor, în lunga trecere de la provincial la bucureștean, învață multe, iubește o fe‑ meie, face doi copii cu ea, își ia un câine albastru cu ochii galbeni, face tot posibilul să își păstreze locul de muncă, dar nu reușește să scape de sentimentul că viața nu e alt‑ ceva decât o reverie hieroglifică. Deși îl încearcă ambiții necontrolate, reușește să închirieze un apartament în Bu‑ curești și să își cucerească astfel, puțin câte puțin, terito‑ riul interior. Bravează marginal, în cercuri în care nu îl bagă nimeni în seamă. Accidental, întâlnește literatura, desigur fără să știe că o întâlnește, dar i se pare că ea îl bagă în seamă.

Vârsta adultă îi face o mare surpriză. Debutează literar, cu seninătate, câștigând un premiu de proză scurtă. De fie‑ care dată când se gândește serios la asta, nu poate îndura gândul că se expune public prin scrierile sale. Deși știe că este un miracol să găsești un singur cititor adevărat, viața de după publicare îl înspăimântă.

Crede că debutul lui se poate asemăna lejer cu descăr‑ carea accidentală a unei puști de vânătoare, după care singurul lucru recognoscibil din ceea ce a fost odată vâ‑ nătorul rămâne o aluniță rătăcită inghinal.

Mihai Bădică s‑a născut pe 7 aprilie 1978, la Craiova. A studiat Psihologia la București. A publicat în diferite re‑ viste, precum Academia Cațavencu, tiuk!, Totul despre mame, la întâmplare pe net.

Tr a d u c e r e a

Aveam voie să fumez o singură țigară la fiecare 2 ore și 36 de minute. Orele treceau greu, ca atunci când faci lucruri neplăcute. Dacă fumam mai des sau două în loc de una, aș fi rămas fără țigări îna‑ inte de culcare. Gândul ăsta îmi dădea o panică de moarte, așa că respectam cu strictețe intervalul.

Două ore și 36 de minute. Cu atât mai bine, puteam să muncesc mai mult dacă fumam mai puțin. Aș termina traducerea în câteva zile. Aș încasa banii și aș renunța la restricția asta tâmpită. Și așa fumam cele mai ieftine țigări cu filtru. Luam la bucată, de la magazinul din colț. În fiecare dimineață, ceream șapte țigări și proasta de vânzătoare se uita la mine cu scârbă. Uite și la căcatul ăsta, n‑are bani de un pachet! Cu banii de pe traducere, aș comanda un pa‑ chet întreg, chiar două, și‑o Cola la 2 litri. Să‑i râd în nas proastei. Vezi, fă tâmpito, s‑a întors roata! Vaca Domnului!

De fapt, nu era atât de rău. Când ne‑o fi mai rău, așa să ne fie, râdeam singur. Doamne ajută! Cu ba‑ nii ăia puteam să‑mi iau chiar și o pereche de blugi.

Cine știe, poate îmi rămânea și de‑o noapte în club.

M‑aș întâlni cu Alina. Pentru ea, nu contează că îmi iau țigări la bucată. Alina mă place așa cum sunt.

5

Aș veni cu ea în garsonieră, dimineața. Atunci să vezi. Aș servi‑o cu Cola și țigări. Da, ar fi o treabă.

Trebuia să muncesc mai mult, să termin dracului odată traducerea asta tâmpită.

Găsisem anunțul într‑un ziar vechi. Mi‑am luat inima‑n dinți și am sunat. Un bărbat cu o voce cal‑ mă mă ascultase bâlbâindu‑mă și mințind că am auzit de la un prieten care îi recomandase ca an‑ gajatori serioși. Le‑am făcut o vizită. Un bloc în Drumul Taberei. Știți drumul Taberei? Cartierul ăla de pensionari, fără metrou, liniștit, plin de terase și securiști. Mai cinstit în Berceni, ai metrou, spital de nebuni, piață ieftină. Mi‑a deschis ușa un băr‑ bos îmbrăcat cu o robă portocalie. Îmi zâmbea cu toți dinții. Intră, nu‑ți fie teamă. Suntem creștini, dar practicăm yoga, mi‑a spus și a dublat cu o plecăciu‑ ne. Mai văzusem așa ceva doar în filme. Am intrat cu tupeu, încercând să răspund cu un zâmbet care nu mi‑a ieșit. În apartamentul decorat cu tot felul de statuete indiene, mirosea sufocant a bețișoare aro‑ mate. Bărbosul m‑a invitat în ceea ce fusese înainte bucătăria. În sufragerie, probabil se derulează scene kamasutrice cu lesbiene, m‑am gândit, și, automat, mi s‑a imprimat pe figură un zâmbet sincer și larg, așa cum îmi lipsise la intrare. În marga noastră, adi‑ că în credința noastră, și și‑a ridicat sprâncenele ca și cum se mira de ce spune, umanitatea este o mare familie. Toți suntem frați și surori. Pot să îți spun fra‑ te? Ești nebun? Cum să nu! Am dat din cap ca un apucat. Mi‑ar fi plăcut să‑i spun că și eu îi numesc frați pe prietenii din cartier, cu care am copilărit și 6

cu care băgam bățul prin gard la spitalul de nebuni.

Ce ne mai plăcea să‑i agităm pe nebunii ieșiți la în‑ viorare în curte. Erau prea liniștiți, sedați probabil.

Cel mai tare ne distram când ieșea în curte și veci‑ nul meu de la trei, Manuel. Era un abonat regulat al spitalului de nebuni. O dată la câteva luni se inter‑ na. Îl ajuta să se regăsească spiritual, așa ne spunea.

Nu aveam voie să‑i spun toate astea. Trebuia să mă controlez și să obțin traducerea. Mai încape îndoia‑ lă? Bineînțeles, frate! Totuși, aș avea o întrebare. Se poate fuma aici? Mirosul greu de bețișoare aromate mă condiționase inconștient sau poate pur și simplu trecuseră cele 2 ore și 36 de minute și acum mă ardea buza de o țigară. Pavlov era un tip deștept. Puțini știu că, în încercarea lui de a studia secrețiile psi‑ hice, chiar el numea așa reflexele condiționate din experimentele privind funcția gastrică a câinelui, ajunsese obsedat de rutina zilnică, experimentând pe propria persoană condiționarea clasică. Mânca la aceeași oră, își hrănea câinele la aceeași oră, se căca o singură dată pe zi, la aceeași oră, pe scurt, își trăia viața la aceleași ore, alese de el, după o rutină perfectă. Această ecuație obsesională a condiționă‑ rii supreme s‑a completat cu insomnii după ce fiul lui, Victor, a murit în Armata Albă, dar asta este o cu totul altă poveste. În marga noastră, vedem viața ca pe o relație su‑ pracosmică cu ceilalți, frate. Fumatul nu este permis, mi‑a răspuns pedant, ca o fată mare, și a ieșit din fosta bucătărie pentru a se întoarce câteva momen‑ te mai târziu cu materialul de tradus. Coli A4 rupte 7

și îngălbenite de atâtea mâini care le răsfoiseră. Pe prima pagină era scris mare P.R. Sarkar. A fost un înțelept și iluminat indian, a incantat clientul meu, până la urmă, asta era, un client. Toți suntem cli‑ enți, dar avem și noi clienți la rândul nostru. Mulți îl cunoaștem ca fondator al Ananda Marga, după nu‑ mele lui spiritual, Shrii Shrii Anandamurti, a conti‑ nuat el cu vocea sugrumată de emoție, fluturându‑și mânecile largi ale robei portocalii, ca și cum îl jenau la încheieturi. Aceasta este una dintre cele mai impor‑ tante lucrări ale sale, dar, din păcate, niciunul dintre frați nu cunoaște limba engleză. Am vrea să traduci tu acest material deosebit de important pentru uma‑ nitate, dar mai ales pentru noi, românii! Îmi venea să‑i răspund că nici eu nu cunosc limba engleză și să îmi declar astfel impostura. Slavă Domnului că yoga nu a deschis calea și spre citirea gândurilor. În liceu, avusesem o profă tembelă și cam urâtă, chiu‑ leam în draci, iar la facultate nu se studiază. Poate în anii terminali, cine știe. Aș fi încântat să pot ajuta și eu, am revenit ca să nu par disperat. Trebuia să am răbdare cu el. Clientul nostru, stăpânul nostru, ce pula mea. Trebuia să amân cât puteam de mult detaliile financiare, dar nu am reușit să mă abțin și am spus‑o repede. Știți dumneavoastră, stau prost cu banii… Bărbosul a închis ochii, lăsându‑și capul pe spate, aducea bine cu Iisus într‑un giulgiu portoca‑ liu. Tăcerea și bețișoarele aromate mă tulburau. În viitor, fratele meu – cum ai spus că te cheamă? –, vom râde cu toții întru fericire, fără grija banilor. Banii nu vor mai exista. Dintr‑odată, mi‑am dat seama că 8

simt un nod în gât, un nod cât o nucă minusculă, pe care nu aș fi putut s‑o înghit niciodată.

Nu vreau să vă mint, recunosc că asta m‑a tulbu‑ rat profund. Să vezi că boul nu‑mi dă nici un ban, m‑am gândit. Trebuia să risc, oricum nu aveam ceva mai bun de făcut. Și dacă nu‑mi dădea banii, ce? Să‑l fut în urechi. Îi băgam superglue în yală și mă căcam pe preșul de la intrare. Am râs în sinea mea, probabil erau obișnuiți cu asta, doar trăiau și ei tot în România.

Am ieșit din bloc cu materialul de tradus în pun‑ ga cu care venisem, nu mai aveam geantă de câteva luni. Mi‑o rupseseră câinii de la bloc, într‑o noapte.

Mă întorceam beat de la cursuri când m‑au atacat bestiile. M‑am apărat cu geanta. Nici nu m‑am obo‑ sit s‑o recuperez. I‑am lăsat trăgând de ea disperați, fericit că nu se luptă pe o mână sau chiar pe o ure‑ che de‑a mea. Călcau în picioare, ca niște animale proaste ce erau, notițele mele de peste zi. Psihologia educației, genetică, comportament academic. Am uitat să vă spun, toate astea se întâmplau nu demult, pe vremea când eram student la Psihologie. Acum am absolvit, am un job decent și m‑am lăsat chiar și de fumat. Nu dă bine la clienți să te știe fumător.

Ajung mai devreme sau mai târziu la concluzia că ești un tip obscen, dacă ești fumător, vreau să zic.

M‑am dus direct acasă, mi‑am făcut un ceai și m‑am apucat de treabă. Mergea foarte greu, la fie‑ care trei cuvinte le căutam pe următoarele două în dicționar. Nu le găseam chiar pe toate și atunci mă blocam. Îmi venea să fumez. Încercam să intuiesc 9

sensul frazei și să înlocuiesc cuvântul necunoscut cu unul care se potrivea natural, firesc. Puteam să fac treaba asta câteva ore bune, după care picam pra‑ dă disperării, toată traducerea mi se părea complet lipsită de sens. Încercam să mă gândesc la bani, la pachetele de țigări, la Alina. La fiecare 2 ore și 36 de minute, mai fumam o țigară. Gândurile mele se ridicau odată cu fumul și prin capul meu, cum ar spune Pavel Stratan, treceau tot felul de imagini bizare. Scene dintr‑un viitor seducător, în care eu purtam cei mai mișto blugi și toate femeile mă divi‑ nizau, nici măcar nu făceam sex cu ele, nu mai era nevoie, eram un don juan hipnotic care avea toate femeile frumoase în puterea lui. Țigara se termina cu o mare frustrare, filmul se întrerupea brusc și mă trezeam iar în fața paginilor îngălbenite. Totul se întâmpla ca într‑un serial cu episoade care erau voit mult prea scurte, pentru fidelizarea audienței.

După vreo două zile, am observat că episoadele de fumat aveau un sens. Dacă la început mă vedeam într‑un viitor zoologic, purtând o geacă din piele de rinocer, dar cu coaie de elefant, umblând greoi și amenințător pe o stradă frumos luminată, ca în vederile acelea din Las Palmas, acum eram pro‑ iectat într‑un viitor îndepărtat, care putea fi la fel de bine și un trecut îndepărtat, mai slab cu vreo 20 de kile și ținând discursuri în fața unei mulțimi de femei senine. Ce spuneam? Aveam soluții pen‑ tru toate problemele omenirii. Foamete, sărăcie, invidie, ură, războaie, discriminare sexuală. Trăiam în continuarea paginilor îngălbenite. Continuam 10

gândurile lui PR Sarkar. Multe idei erau ale lui, dar veneam și eu cu unele noi. Le strigam cu convin‑ gere în fața miilor de femei. Toate erau fascinate, hipnotizate, îndoctrinate. Erau în puterea mea, așa cum v‑am spus. Credeam cu tărie în ce spuneam, și ele de asemenea.

Gândul 1. De cele mai multe ori, oamenii vânea‑ ză, fără să‑și dea seama, utopii, irosindu‑și potenți‑ alul și trăindu‑și viețile în mare frustrare.

Gândul 2. Flacăra unei lămpi poate aprinde fitile‑ le altor lămpi; așa cum influența unei mari persona‑ lități trezește la viață nenumărate suflete adormite, la fel și atingerea conștiinței cosmice a aprins fitilul umanității din trecut și o va face și în viitor.

Gândul 3. Societatea este asemenea unui grup de pelerini. Să presupunem că unul dintre ei este atins de holeră. Ce va face societatea, îl va abandona pe drum? Nu! Nu putem face așa ceva, mai bine ne întrerupem drumul o vreme pentru a‑l ajuta pe bol‑ nav sau, și mai bine, îl vom căra pe umeri pe acest holeric – am hotărât că termenul este corect, gân‑ dindu‑mă la isteric – și vom împărți totul cu el, fără teama că ne vom îmbolnăvi și noi de holeră. Vom refuza să ne continuăm pelerinajul cu sufletele asal‑ tate de întunericul abandonării semenului nostru!

Probabil că nu v‑ați dat seama, dar primele două gânduri aparțin lui PR Sarkar, iar al treilea este în to‑ talitate al meu. După ce am căutat zile în șir diferite cuvinte în dicționar, am ajuns la concluzia că nu voi termina niciodată traducerea. Mergea foarte greu, iar resursele mele erau din ce în ce mai puține. Eram 11

un robinson pe insulă, cuprins treptat de panică, pe măsură ce se consumă depozitele de apă potabilă.

Am luat deliberat decizia de a intra în pielea marelui gânditor indian și, în acest joc de rol transpersonal, să continui eu șirul gândurilor, de data asta în lim‑ ba română. Până la urmă, însuși Baba susținea că, și aici citez, întreaga umanitate poate fi redusă la o singură persoană. Bun. De ce nu aș fi eu acea per‑ soană, măcar până termin traducerea și încasez ba‑ nii? Dup‑aia, aș putea lăsa pe altcineva în loc, chiar pe voi, până la urmă, de ce nu, iar eu m‑aș retrage cu Alina, am fuma țigară de la țigară, am asculta Rammstein și am bea Cola cu cănile mari de ceai.

Suntem cu toții călători pe un drum anevo‑ ios / Trebuie să continuăm marșul / Cu capul sus și pieptul înainte / Nu avem timp să ne uităm înapoi.

Perfect. Am început să scriu, urmărind doar împăr‑ țirea capitolelor, cu paginile îngălbenite în poală și dându‑mi ochii peste cap, într‑o transă profundă de creație. Aș fi putut salva lumea. Nu am avut nicioda‑ tă ocazia, dar cu siguranță că aș fi putut. Mii de fe‑ mei senine mă ascultau cum predic despre bogăție sau foamete, însingurare, frică sau moarte, destruc‑ turarea societății contemporane și chiar sinucidere.

Odată terminată traducerea, milioane de exemplare ar face ocolul planetei într‑o fracțiune de secundă.

Scris mare cu negru P.R. Sarkar în traducerea lui, scris și mai mare, Mihai Bădică. Mă vedeam decorat de Traian Băsescu cu o coloană a infinitului în mi‑ niatură, un fel de breloc cu turnul Eiffel, dar ceva în mod categoric de bun gust și unicat și, bineînțeles, 12

foarte scump. Cu fiecare capitol, continuam turne‑ ul de promovare a Binelui în univers, a iubirii față de aproape, a venerării femeii moderne ca simbol al fertilității cosmice. Peste tot, oamenii presărau petale de trandafiri înaintea mea, așa cum budiștii măturau iarba de gândăcei pentru a nu călca vre‑ unul și a tulbura astfel ordinea universală. Îmi re‑ cunoșteau în felul ăsta infinita bunătate și charisma cu atracții, sau mai corect, contracții magnetice nu numai pentru oameni, dar și pentru animale. În sfârșit, eram cineva. Profesorii infatuați din liceu își rodeau unghiile cu o compulsie ce ascundea invidie amestecată cu vinovăție, iar ai mei se bucurau pe balconul apartamentului din cartierul muncitoresc în care încă locuiesc, salutându‑mă cu buchete uri‑ așe de crizanteme, în timp ce eu treceam pe strada copilăriei mele, într‑un fel de papamobil, propovă‑ duind Binele. Le strigam, zâmbind sincer și sedu‑ cător, diferite mesaje pozitiviste. Spiritualitatea cos‑ mică ne îmbrățișează pe toți! Ea este nașterea noastră luminoasă. Suntem flori foarte diferite, dar unite în același buchet al destinului!

Așteptasem rolul ăsta toată viața. Dintr‑odată, nu mă mai simțeam maltratat de propria‑mi sensi‑ bilitate și nici nedreptățit de destin. Timpul înghe‑ țase, oamenii sărbătoreau un Crăciun etern, Jimi Hendrix înviase din morți, ce tot spun, nici măcar nu murise, iar delirul meu mistic se completa firesc cu idei de grandoare. În aceste pusee de creativita‑ te, puteam să nu fumez sau, cel puțin, nu simțeam nevoia să fumez. Aveam lucruri mult mai bune de 13

făcut. Propovăduirea binelui cosmic. Cele 2 ore și 36 de minute își pierduseră complet sensul, mă opream totuși, respectând intervalul din teama de a nu‑mi pierde inspirația creatoare.

Traducerea începuse să meargă cursiv, pârâul care izvorâse timid cu câteva zile în urmă rupea acum tumultos malurile și se revărsa în valuri pes‑ te universul găunos și bolnav. Ideile mele vindecau răul, rupeau lanțurile robiei, oamenii își depășeau condiția de rătăcitori, înțelegând în sfârșit algorit‑ mul cosmic. Propuneam omenirii instituirea ritua‑ lurilor de purificare, ca exerciții firești de sondare a adevărului personal și, în același timp, colectiv.

Dacă memoria falsifică și minte, de ce nu ne folosim de asta, le întrebam pe discipolele mele senine. Urale.

De ce nu învățăm, ca apoi să uităm imediat ce am în‑ vățat? Acesta este primul pas spre purificare. Cel mai mare dușman al nostru este memoria, le strigam, iar ele mă aprobau frenetic. Fiți neclintite precum cetăți‑ le dacice; unduiți‑vă ca săbiile samurailor, stați drep‑ te precum Codrii Cosminului și îndrăznețe ca vârful Omu, înțelegeți totul și uitați totul într‑o singură clipă.

Fiți avide de învățătură precum copiii, și uitați imedi‑ at asemenea bătrânilor demențiali! Ura, strigau ele, fluturându‑și sânii gigantici și cururile bombate, înfierbântate de aflarea adevărului și, dintr‑odată, soarele răsărea brusc în spatele lor, ca o explozie de lumină și căldură, binele invadând orizontul vizibil, dar extinzându‑se instantaneu peste tot în lume. În a patra și ultima noapte de muncă asiduă, am ajuns la o concluzie măreață. Binele este un subiect 14

care se epuizează repede. Imaginația mea rămăsese blocată la câteva senzații ce ar putea fi asociate cu starea de bine. Căldură, greutate, lumină, mirosuri vesele de primăvară sau poate de latex încins, sce‑ ne de dragoste într‑un cort cu blănuri și cam atât.

Răul este un subiect mult mai generos, m‑am gân‑ dit. Pozitivismul se epuizează repede pentru că este prea ușor de definit prin negări. Nu mi‑e foame, nu mi‑e frig, nu mi‑e sete, nu sunt singur, nu sunt un ratat, nu am nevoie de munci tembele și umilitoare pentru a‑mi cumpăra țigări, nu sunt bolnav, nu voi muri niciodată. Negam cu entuziasm tot ce se în‑ tâmplă în viața mea într‑o zi oarecare. Răul mă atră‑ gea mai tare sau poate doar mi se părea. Eram obo‑ sit. Trecuseră deja cele 2 ore și 36 de minute? Răul corupe, transformă și este pentru cei mai mulți din‑ tre noi doar o stare de tranzit. Nu putem accepta că suntem răi. Totul va trece, va fi bine, mai bine, din ce în ce mai bine, cât se poate de bine. Da, și iarba este întotdeauna mai verde, ce pula mea, îl auzeam pe Alexandru Vakulovski cum râde de mine. Obosisem de atâta bine, în plus, depășisem numărul de pagini.

Nu cu mult, dar suficient pentru a mă simți inefi‑ cient. Ia‑le banii și scoate‑o pe Alina în club. Dacă le place traducerea, probabil o să‑ți ofere și alte jo‑ buri. Chiar așa, clientul mulțumit este cea mai bună sursă de recomandări.

Am sunat la ușa metalică cu trei zăvoare scumpe.

De cine se apărau ăștia, până la urmă? Aveam emo‑ ții. Mi‑era teamă să nu fiu prins că am tradus prost și să nu‑mi primesc banii. Inima mea bătea repede 15

și simțeam un gol în stomac. Am oftat și mi‑am um‑ flat pieptul. Ușa s‑a deschis încet. Același bărbos mă privea atent. Părea drogat sau poate întrerupsesem vreo transă de împreunare cu binele cosmic. Poate doar îl trezisem din somn. Privirea lui a întârziat pe pieptul meu. Perfect. Aș fi putut încerca un com‑ portament animal de seducție, aș fi putut să flutur din urechi sau să îmi schimb brusc culoarea părului, să execut manevre de zbor în mare viteză, în bătaia razelor solare, înfierbântându‑mă ca un calu’‑popii, adică o libelulă imperială sau, și mai bine, să clipesc repede ca și cum aș avea suta de ochi din coada pău‑ nului. Am încercat să‑mi păstrez cumpătul, bărbo‑ sul m‑a recunoscut cu greu, dar mi‑a zâmbit până la urmă și m‑a poftit înăuntru. Același miros grețos de bețișoare parfumate și scene kamasutrice cu les‑ biene în sufragerie. I‑am întins, serios, fără să zâm‑ besc, paginile îngălbenite și discheta pe care salva‑ sem traducerea. Cum a fost?, m‑a întrebat. Am făcut o pauză, precum profesorii universitari, care sunt obișnuiți ca ceilalți să îi asculte, și i‑am răspuns.

Intens! A zâmbit cu subînțeles, s‑a ridicat și a ieșit din bucătărie. Am oftat lung, eram foarte aproape.

Ar fi prea puțin spus că am ieșit din scara blocului cu o sută de dolari în mână. În realitate, m‑am învâr‑ tit ușurel, ca un cerc auriu și incandescent, purtat de mâini imaginare, trase în mănuși albastre, străve‑ zii, precum meduzele, pulsând într‑un ritm pe care l‑am știut, dar l‑am uitat. M‑am rostogolit peste trotuare, am traversat parcul Moghioroș, am depă‑ șit autobuzele pline cu pensionari și securiști, la un 16

moment dat am găsit un exchange și am schimbat suta. Am continuat să levitez până acasă, în același ritm, pe care cu toții l‑am știut, dar l‑am uitat. Am trecut pe lângă magazinul din colț, simțind cum proasta de vânzătoare se uită lung după mine, în‑ cercând să‑mi tulbure echilibrul cuantic. Nu am dat doi bani pe sinceritatea ei, în general nu dau doi bani pe sinceritate, am plutit încetișor peste lucruri și oameni. M‑am oprit ostentativ la magazinul de lângă magazinul din colț. Mi‑am cumpărat o Cola la 2 litri și un pachet întreg de Red&White. Am urcat treptele, în rotații perfecte – cum altfel? – și m‑am trezit pe canapea, fumând o țigară. Trecuseră oare cele 2 ore și 36 de minute? Nu mai conta. Trebuia să mă odihnesc, mă aștepta o noapte grea, în care eu și Alina ne vom consuma lent, fără să ne grăbim, ca într‑un exercițiu de autocombustie de cuplu, după care nu va rămâne din noi decât o pată galbenă și vâscoasă, care nu miroase nici urât, nici frumos, doar Cola va pocni ușor din călcâie în cănile mari de ceai, băute pe jumătate.

17

Puiul de Brahma

Ne amintim de o viață a noastră, în ochii adânci și albaștri, departe de tot am trăit. În dragoste fără sfârșit… Mihai Ursachi

Luca Tolici era student și se grăbea tot timpul.

— Puteți merge mai repede, vă rog? O să pierdem autobuzul! spuse Luca, aplecându‑se peste scaune‑ le din față și invadând spațiul personal al șoferului.

— Merg cât de repede e permis, credeți‑mă, îl li‑ niști taximetristul fără să se uite la el.

Plecase de acasă cu 15 minute mai tîrziu doar ca să se poată grăbi. Nu știu ce anume îi face pe oameni să întârzie, doar ca să se poată grăbi după aceea, dar am întâlnit mulți oameni grăbiți în viață.

Duminică după‑amiază, orașul era cât se poate de liber. Luca mergea să ridice un pachet de la cur‑ sa de Tulcea. Mama lui îi trimisese ceva de mâncare și o anumită sumă de bani, cât putuse și ea să rupă din restul din ce în ce mai mic care‑i rămînea după ce‑și plătea toate dările. Ți‑am trimis pachetul cu Vasile. Să nu se întâmple ceva, mamă! Ce s‑ar fi putut întâmpla?

18

Vasile era un fost coleg de liceu, care urma să ia din București avionul spre Milano, unde își găsise ceva de muncă.

Microbuzul tocmai ajunsese. Taximetristul parcă în spatele lui. Luca îi lăsă un bacșiș gras și sări din mașină. Erau mulți studenți care așteptau pachete de‑acasă. Cu unii se cunoaștea, cu alții nu. Toți se îmbulzeau spre ușa microbuzului pentru a‑și recu‑ pera cât mai repede pachetele cu mâncare și plicu‑ rile cu bani.

Cei care sunteți din provincie știți că microbu‑ zele funcționează și ca serviciu de curierat. Părinții trimit copiilor studenți în Capitală pachete cu mîn‑ care, însoțite de scrisori motivaționale, bani, cado‑ uri de sărbători și mai știu eu ce alte chestii de care copiii au nevoie pentru un confort sporit care să le permită să studieze în liniște la cele mai bune școli din capitală. Copiii le trimit părinților, prin același serviciu de curierat, pachete cu haine murdare și amenzi RATB, ca asigurare că totul merge ca uns, că în scurt timp vor ajunge oameni mari și serioși, cu o meserie care să le permită să se administreze singuri. De cele mai multe ori, microbuzele astea transportă mai mult pachete decât călători.

Nu mai avea ce să facă. Nu putea trece de cordo‑ nul de studenți înfometați. Era nevoit să aștepte, lu‑ cru cu care Luca nu era obișnuit. Luă nervos o gură din Cola răsuflată pe care o avea la el și își aprinse o țigară.

Ușa microbuzului se deschise și Luca îl văzu pe Vasile cum coboară cu o morgă preocupată.

19

— Faceți loc! Faceți loc! strigă Vasile cât se poate de disperat, ceea ce îi captă imediat atenția lui Luca.

Avem o urgență!

Vasile coboară din mașină și îl împinge ferm pe Slave Viorel, un tip la 1m 90, student la ASE, care, probabil din cauză că era cel mai înfometat dintre toți, se lipise cu tot corpul de ușa microbuzului.

Vasile reușește să elibereze ieșirea, se întoarce și îi întinde mâna unui bătrîn care căra ceva cu foarte mare atenție.

— Aveți grijă! Să nu cădeți! îl aude Luca pe Vasile spunând pe un ton care i se pare dintr‑odată foarte blând.

Vasile îl prinde de cot pe bătrânul care ținea cu evlavie în mâini o căciulă neagră din blană de iepu‑ re. Vasile îl escortează pe bătrân printre studenții înfometați, îl depășește pe Luca, îi zâmbește con‑ spirativ și îi face semn că vine imediat. Studenții în‑ fometați se opresc din zbaterea lor preț de o secun‑ dă și elibereză un culoar prin care îi lasă pe cei doi să treacă, după care se năpustesc asupra pachetelor cu un fel de inocență violentă, care te face să crezi că sunt ostaticii propriilor scenarii de viață și că, dacă le‑ai înlocui pachetele cu oameni neajutorați, nu ar ezita nicio secundă să‑i mănânce. Aveți ceva pe nu‑ mele Dincă? Pătrășcoiu? Bădică?

Bătrânul e bărbierit proaspăt. Costumul de haine e vechi, dar foarte bine păstrat, ceea ce îl face pe Luca să tragă concluzia că e costumul cel bun, cu care bătrînul se îmbracă doar la ocazii, la nuntă, la biserică sau când merge la doctor. E foarte speriat 20

și umil, conștient cumva de iluzia controlului pe care o trăiesc în general oamenii tineri, dar pe care uneori o întâlnim și la persoane vârstnice. El știe că în asemenea situații, de viață și de moarte, contro‑ lul nu mai e la noi, ci în altă parte, și că nu avem altă alternativă decât să sperăm că totul va fi bine.

Deși trist și umil, bătrânul inspiră demnitate, ceea ce îl face pe Luca să gândească inconștient, adică să gândească fără să își dea seama că o face, că bă‑ trânul este hotărât să meargă până la capăt, să facă tot posibilul pentru a salva bunul de mare preț pe care îl cară în căciulă. Când cei doi trec pe lângă Luca, acesta îl urmărește curios pe bătrân. Oare ce are moșul acolo? se întreabă Luca și, ridicându‑se pe vârfuri, vede destul de clar o găină mare și albă care doarme cu ciocul deschis.

Vasile agață același taxi cu care venise Luca, îl ajută pe bătrân să urce și îi dă indicații șoferului care privea amuzat cum trag studenții înfometați de pa‑ chetele cu mâncare.

— La Facultatea de Medicină Veterinară, vă rog.

Grăbiți‑vă, e o problemă de viață și de moarte!

— Voi, ăștia din Tulcea, toți vă grăbiți undeva? întreabă taximetristul căutând să pară foarte scârbit.

— Nu e timp de discuții! i‑o taie scurt Vasile și îi pasează o hârtie de o sută cu o mână, în timp ce cu cealaltă îl ajută grijuliu pe bătrân să se urce pe bancheta din spate. La Facultatea de Medicină Veterinară!

Pleacă taxiul. Vasile se întoarce cu o față mulțu‑ mită, ca atunci când faci o faptă bună.

21

— Ai văzut ce mare era puiul ăla? Avea doar trei săptămâni și era cât ditamai căciula de blană.

Luca se preface mirat și aruncă chiștocul cât să n‑o nimerească pe‑o bunoacă medicinistă care își recuperase pachetul și acum târâia o sacoșă imensă de rafie, din care curge sânge.

— Scuză‑mă, păpușă, pot să te ajut? se bagă Luca în seamă. Ce curge din aia? Pește, așa‑i? o întreabă ca un golan adevărat și se întoarce spre Vasile.

— Ce, mă, găina aia?

— Nu fi bou, îi răspunde Vasile. E un cocoș Brahma. Știi ce‑i ăla? Nici eu nu știam, dar mi‑a explicat moșul pe drum. Dacă supraviețuiește, e primul cocoș Brahma din Delta Dunării. O minune de cocoș. Poate ajunge până la 10 kg. Îți dai seama ce‑ar însemna să împerechezi găinile noastre de baltă cu un cocoș dintr‑ăsta uriaș și nobil. Ar apărea o nouă rasă de găini în Delta Dunării.

Luca rânjește, dar se gândește la pachetul cu mâncare și la banii trimiși de mama lui, din micile economii pe care abia mai reușește să le facă în ul‑ timul timp.

— Moșul e din satul Ceatalchioi, de pe brațul Chilia. Anul ăsta, de Paște, a primit de la băiatul lui, care muncește în San Francisco, un ou de Brahma.

Găina asta de rasă e foarte scumpă. Doar un ou cos‑ tă 100 de parai, iar o găină Brahma vie poate ajunge până la 1000 de parai.

— Băi, ești nebun? 1000 de parai pentru o găină?

Mama cât mi‑a trimis mie? revine Luca la subiectul cel mai arzător pentru el.

22

— Uite banii, îi întinde Vasile un plic pe care Luca îl deschide imediat.

— Un milion? Doar atât? Mergea mai mult! Data trecută mi‑a trimis mai mult!

Vasile nu comentează. În sufletul lui, îi disprețu‑ iește pe întreținuții care stau pe banii părinților la facultate. Oricum, se duc boi și se întorc vaci. Nimic nu învață, stau și‑o ard prin cârciumi toată ziua, gân‑ dește Vasile, dar nu zice nimic. El a muncit de mic.

El știe că nevoia te învață, nu școala.

Vasile și Luca se întorc la microbuz și își iau baga‑ jele. Studenții înfometați au dispărut cu pachetele.

S‑au împrăștiat în toate direcțiile. Luca trage de sa‑ coșa de rafie. E destul de grea. Din ea curge sânge.

— Și spune, pleci în Italia?

— Soră‑mea e acolo de doi ani deja. O știi pe Ioana?

— Da, cum să nu. Am fost combinați în liceu.

— Fii atent, schimbă vorba Vasile. Găina asta uriașă e foarte rară în Europa. Pe lângă faptul că producția de carne și ouă, în cazul găinilor Brahma, o depășește cu mult pe cea a găinilor comune, se spune despre ele că sunt foarte căutate ca animale de companie. În general, sunt ființe foarte liniștite, deși câteodată au temperament vulcanic. Sunt re‑ numite pentru că își iubesc stăpânii foarte mult.

— Incredibil, belește Luca ochii. Găinile iubesc?

— Hai, mă, du‑te de aici. Degeaba faci facultate la București. Iubirea e de când lumea, iar găinile, pe lângă crocodil și arapaima, sunt dinozauri preisto‑ rici, care au supraviețuit până în zilele noastre, i‑o 23

trage Vasile, care e pasionat de documentarele de pe Discovery.

— În Marea Britanie, găinile Brahma sunt folosi‑ te cu scop terapeutic. Sunt vesele, sociabile și foarte active. În plus, sunt sensibile și dornice să învețe lu‑ cruri noi. Din cauza asta sunt nelipsite din azilurile de bătrâni.

Luca e în impas. Nu știe nimic despre găinile Brahma. Nu știe nici ce înseamnă terapeutic. Stă ne‑ mișcat, cu sacoșa de rafie într‑o mână, și ascultă ce spune Vasile. I se pare timp pierdut. Lui îi place să se grăbească, așa că momentele astea statice, lipsite de acțiune, îl stresează teribil. Îi vine să‑și aprindă țigară de la țigară.

— Așa a aflat și băiatul moșului despre Brahma.

A citit în American Journal of Psychology, dublează Vasile.

— După moartea babei, băiatul s‑a simțit foarte vinovat că nu este alături de bătrânul lui și, în același timp, frustrat pentru că nu se putea întoarce acasă, fiind emigrant ilegal în State. Odată plecat de aco‑ lo, ar fi însemnat să nu se mai poată întoarce nicio‑ dată. Citind despre utilitatea terapeutică a găinilor Brahma, a hotărât să‑i trimită tatălui său un semn de bună‑credință. Nu a găsit nici o modalitate de a‑i trimite o găină vie din San Francisco la Ceatalchioi, așa că i‑a trimis doar un ou. L‑a învelit în multe pro‑ soape și cârpe după care l‑a ambalat într‑o cutie. A plătit ca pentru un colet fragil. Și uite așa s‑a trezit moșul cu un ou de Brahma.

24

Luca se simte prins într‑o situație fără ieșire. Ce găină Brahma, frate! Ținând în mână sacoșa mare de rafie din care curgea sânge, realizează că‑i e foa‑ me. Trebuia să se grăbească acasă, să înfulece ceva.

— Băi, tu m‑asculți?

— Deci oul ăsta a zburat peste ocean, revine Luca, dându‑și seama că el nu a făcut‑o niciodată.

Capătă brusc respect pentru găina mare și albă din căciula moșului.

— Lasă asta! Stai să vezi ce mi‑a povestit moșul.

A băgat oul în clocitoare și l‑a vegheat trei săptă‑ mâni, întorcându‑l de trei‑patru ori pe zi. Cică așa se face pentru ca embrionul să nu se lipească de coajă. Moșul mi‑a zis că fazele critice sunt între cea de‑a treia și cea de‑a cincea zi, când se formează sistemul respirator și începe schimbul de substan‑ țe prin prelucrarea albușului și grăsimii. Ai reținut asta? îl presează Vasile pe Luca.

Luca nu răspunde. Îi e foame și se grăbește.

— Când a ieșit puiul din ou, a fost dragoste la pri‑ ma vedere. Mare și alb, l‑a privit drept în ochi pe bătrân, care din clipa aia nu s‑a mai despărțit de el.

Mai, mai că nu i‑a zis mamă! Au trecut prin multe împreună. Puiul s‑a născut cu o malformație la un picior. Bătrînul i‑a făcut masaj, a învățat exerciții de kinetoterapie pentru găini și a lucrat cu el de nici nu se mai observa c‑ar fi avut vreo problemă. Apoi a venit gripa aviară și bătrânul l‑a ascuns în pod, de frica autorităților. Toate celelalte găini au fost inci‑ nerate. Pe tot brațul Chilia, doar puiul de Brahma a scăpat, și asta datorită curajului nebunesc de care 25

a dat dovadă bătrânul. De fiecare dată când băiatul lui îl sună din San Francisco, bătrânul îi răspunde că ei sunt bine. Băi, te‑ai prins? Ei, adică puiul de Brahma a devenit partenerul bătrânului, un fel de iubire de substitut care cumva îl ține în viață și îi îndulcește singurătatea după moartea babei.

— Și acum ce pățise? Părea că doarme în căciula aia de blană, nu‑l lasă Luca pe Vasile să ducă discu‑ ția în planul metafizic.

— Acum chiar e nasol, zice Vasile și se întristea‑ ză. Puiul s‑a împiedicat de furtunul de la aspirator, a căzut și s‑a lovit la cap.

— Băi, și are un cap atât de mic…

— Ceasul rău! Bătrânul făcea curat și a prins un păianjen mare în bibliotecă, l‑a chemat pe Brahma să‑l mănânce, ăsta s‑a grăbit, știi cum vin găinile când le dai de mîncare, nu a văzut furtunul și uite nenorocirea. S‑a lovit rău la cap și‑a intrat în comă. În după‑amiaza asta îl operează la Facultatea de Medicină Veterinară.

— Doamne ajută! oftează Luca grăbit, reușind să acopere ghiorăitul mațelor.

Se despart. Luca îi urează lui Vasile drum bun și o îmbogățire rapidă în Italia. Își ia sacoșa de rafie din care curge sânge și‑o șterge în drumul lui. Ajuns acasă, bagă peștele în congelator și se înfruptă din toate bunătățile trimise de mama lui. Se întinde să tragă un pui de somn. După masă, omul bun doar‑ me tun, își zice stingând grăbit țigara la jumătate.

Ce vorbești! Grăbindu‑se ca de obicei, nu putu să adoarmă de niciun fel. Gândurile îi fugeau la bătrân 26

și la puiul de Brahma. O să reușească operația? Ce‑o să se întâmple cu ei? Cum sunt și bătrânii ăștia, se agață de orice fir, oricât de subțire ar fi. Mare lucru că a ajuns oul din San Francisco la Ceatalchioi. Să zică mulțumesc că l‑a scăpat de malformația conge‑ nitală de șold. Dar să‑ți riști viața ajutând un suspect de gripă aviară, asta e prea de tot. Pentru ce? Să se împiedice de furtunul de la aspirator, să se lovească la cap și să intre în comă. Pfuuui, drace! E clar că nu degeaba Brahma trăiește doar în America. Nu e locul lui aici. E împotriva firii. Și dacă ajunge să se împerecheze cu găinile noastre de baltă și ies mon‑ ștri din ouăle ălea? Uite așa s‑a perpelit Luca câteva ore bune. Până la urmă, nemaisuportând, s‑a ridicat grăbit din pat, a mai înfulecat ceva și a coborât să își ia o bere.

La știrile de seară, să‑i cadă berea din mână și nimic altceva. Chirurgii români de la Facultatea de Medicină Veterinară au reușit prima operație pe cre‑ ierul unei găini. Poate că nu vă dați seama, se răstea cu o voce pițigăiată reporterița, dar creierul unei găini este atât de mic, încât această operație epocală reușită de specialiștii noștri poate fi ușor asemănată cu pictura pe bob de orez. Da?!? încheie ea, clipind nervos la cameră. În cadrul îndepărtat, Luca îl recunoscu pe bă‑ trân, care plângea cu fața în palme.

Se gândi că plânge de fericire. Doar se gândi, dar nu simți nimic. Luca era atât de centrat pe propri‑ ile lui nevoi, din cauza asta se și grăbea tot timpul, încât era incapabil să realizeze dramatismul unei 27

situații care nu îl privea în mod direct. Pentru Luca, nu era decât o operație epocală reușită de specialiș‑ tii români.

Speranța moare ultima. Și ce bine că se întâmplă așa. Dacă bătrânului i‑ar fi fost rușine cu puiul de Brahma când și‑a dat seama că are o malformație sau dacă l‑ar fi denunțat autorităților că e suspect de gripă aviară, această operație epocală, asemănă‑ toare picturii pe bob de orez, nu s‑ar fi făcut în țara noastră, își spuse Luca, foarte mândru că e român.

S‑ar fi făcut într‑adevăr selecție naturală, dar în nici un caz istorie, își zise el și se grăbi să înfulece încă două sarmale în foi de viță din pachetul trimis de mama lui.

Se grăbi să înghită cele două sarmale uitând să le mestece. În același timp, încerca să‑și tragă pan‑ tofii în picioare. Avea un milion de la mama lui, așa că ieșea cu băieții în club. Sarmalele nemestecate nu voiau să alunece. Cu cât se chinuia mai tare, cu atât mai puternice și mai dureroase erau spasmele pe epigastru. Tot grăbindu‑se să înghită cele două sarmale, ieși din casă și încercând să închidă ușa, înțelesese că urma să moară. Lipsa de oxigen îi în‑ cețoșa vederea. Durerile deveniseră insuportabile. Își dădu seama că urma să moară. Căzut pe jos, se chinui să scrijelească cu cheia pe perete un mesaj de adio, dar nu mai apucă.

Luca muri înecat cu două sarmale în foi de viță. … În momentul imediat următor, ieși vecina de palier, o celebră vedetă de televiziune, căreia din 28

politețe și simpatie nu am să‑i dau numele. Și ea se grăbea tot timpul, din același motiv ca și Luca.

Era mult prea centrată pe propriile ei nevoi.

Incapacitatea ei de a realiza dramatismul unei si‑ tuații care nu o privea în mod direct se dovedi de data asta folositoare, vedeta noastră reușind să‑și păstreze sângele rece. Dintr‑o privire, ea constată cauza decesului. Cianoza feței și a extremităților, precum și mirosul puternic, care indica inconti‑ nența sfincterială, arătau destul de clar că e vorba despre o asfixiere mecanică. Probabil s‑a înecat cu ceva de mâncare, gândi ea și în mintea ei se deschise capitolul referitor la ce trebuie să facem în aseme‑ nea situații urgente. Avea câteva opțiuni. Să sune la salvare. Ar fi durat prea mult, deci nu era o soluție.

Să sune un prieten. Rămăsese de mult fără prieteni, deci nici asta nu era o soluție. Să aplice manevra Heimlich pe care o învățase când fusese invitată în emisiunea Lecția de prim ajutor, realizată de Dragoș Bucurenci. Perfect. Asta ar putea fi o soluție. Fără să stea mult pe gânduri, se poziționă în spatele lui Luca și își puse brațele subțiri și delicate în jurul ta‑ liei acestuia. Își băgă unul dintre picioarele superbe de care era foarte mândră între picioarele lui Luca pentru a‑l putea ridica mai ușor. Își poziționă pum‑ nul cu degetul mare pe abdomenul lui Luca, foarte puțin deasupra ombilicului, dar destul de mult sub zona sternului. Își prinse pumnul cu cealaltă mână și împinse rapid abdomenul în sus. O dată. Nimic.

Numără în gând până la cinci. Încă o dată. Nimic.

Numără în continuare până la zece și realiză cât de 29

calmă era în aceste momente dramatice. Îi scăpă un chiot de încântare. Trase aer în piept, se gândi că este o femeie puternică și mai împinse o dată cât putu ea de tare. Luca râgâi scurt și din gura lui săriră cele două sarmale deloc mestecate ca și cum le‑ai fi luat direct din oală.

Luca respira cu sete. Înviase.

Pentru prima dată în cariera ei, celebra vedetă de televiziune salvase o viață de om. De aseme‑ nea, Luca înviase și el pentru prima dată în viață. Înfierbântați de șansa unui nou început, se priviră scurt în ochi și se încleștară într‑un sărut pasional chiar acolo pe scara blocului. De atunci, sunt nedes‑ părțiți. Decentrați de pe propriile nevoi și extrem de sensibili la tot ce se întâmplă în jurul lor, pot fi surprinși la diferite evenimente mondene, ea în ro‑ chii splendide cu spatele gol, el ținând‑o de mână, cu evlavie, așa cum îl văzuse pe bătrân că ținea că‑ ciula din blană de iepure, în care un pui de Brahma, mare și alb, adormise în comă.

30