zoom. gaura de vierme de George Geacăr by Business Cover Publishing

george geacăr

zoom. gaura de vierme

casa de pariuri literare

www.cdpl.ro | editura@cdpl.ro

editor : un cristian producție : Victor Jalbă‑Șoimaru typefaces Warnock Pro & Adobe Text Pro, designer Robert Slimbach, Adobe Systems Incorporated tipărit la Mega Print, Cluj‑Napoca 0 9 8 7 6 5 4 3 2 1 Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României GEACĂR, GEORGE zoom. gaura de vierme / george geacăr. – București : Casa de pariuri literare, 2013 isbn : 978‑606‑8342‑80‑1 821.135.1–1

george geacăr

zoom. gaura de vierme e poezie e

casa de pariuri literare

George Geacăr s‑a născut la 3 februarie 1953 în satul Produlești, Dâmbovița. A absolvit Facultatea de limba și literatura română din București, locuiește în Târgoviște și este profesor la școala Răzvad. A frecventat cenaclurile Amfiteatru și numele poetului. A citit în cenaclul Euridice. A condus Cenaclul din Târgoviște. Publică texte literare pe clubliterar.com (pe care l‑a administrat între 2007‑2009). A debutat în Amfiteatru și Luceafărul, în ianuarie 1979. Cărți publicate : întâmplări cu creierul meu, poeme, editura Cartea Românească, 1997 (premiul de debut în poezie al Asociației Scriitorilor din București) ; concert pentru coarde vocale și nervi, poeme, editura Cartea Românească, București, 2002 ; Marin Preda și mitul omului nou, eseu critic, editura Cartea Românească, 2004 ; eu. zise el, poeme, editura Vinea, 2005.

după‑amiază de martie se‑ntâmplă să fie o haltă minusculă cu dale de piatră chenăruite de iarbă cu felinar cu fântână căsuța din basme de cărămidă roșie mai există locuri din astea cu tot ce acum douăzeci‑treizeci de ani însemna civilizația cea mai stridentă în mareea de lanuri. acum zgomotul trenului devine părere. iar fâșâitul plopului enorm care ocrotește tabloul mai viu. un ochi discret te scrutează de după colț un pas prudent dă la iveală găina haltei. meditează într‑un picior apoi face mișcări tot mai normale semn c‑ai intrat în peisaj. aici timpul trece așa : ca vagoanele unui marfar cu cenușă într‑o zi cu multă lumină peste traverse printre care‑au început să crească fire de iarbă și de la care chiar de s‑ar opri ce s‑aștepți

după‑amiază de aprilie deschid robinetul și curge din el o picătură de sânge. îmi spăl mâinile fața sunt pregătit. deschid cutia poștală din ea începe să curgă un fir de nisip. urcă până la glezne pân‑la genunchi urcă scările blocului spulberat de siroco de simun. treaptă cu treaptă. ce kalahari ce atacamă și ce arabie. iar eu sunt emirul. și voisem să refac legătura cu lumea dacă mi‑a scris cineva. cât nisip doamne în casa scării ce cactuși ce furtună ce val de nisip – ce va crede mâine dimineață femeia de serviciu despre mine ? ce încredere inconștientă în obiecte ce amorțeală în leagănul zilei. treaptă cu treaptă cu ochii închiși acolo sus să pot pune în fine verbul la timpul trecut. o oază de liniște vreau. o oază de liniște vrea. să gândesc frumos despre mine coerent și dacă se poate adevărat. dacă se poate. vreau s‑ajung acasă și eu de ce facil pentru alții iar pentru mine e greu ? vreau să bat la ușa mea. să mi se deschidă să strig cu cine mai vrea cu mine o dată : slavă ție stea curată slavă ție stea curată

după‑amiază de mai între blocuri e‑un cimitir. după orele patru oamenii vin aici lângă monumentul soldaților sovietici. în cartier nu‑i niciun loc mai liniștit. femei cu lucru de mână bătrâni trebăluind pe la morminte în fond veniți să mai schimbe o vorbă. conversația lor : fel de fel de nimicuri dar ce prestanță ce stil. în preajma mormintelor vechi e liniște e răcoare de parcă n‑ar mai fi nimic dedesubt nicio mișcare. ei se strâng în preajma câte unuia îngropat de curând ca să‑l obișnuiască

obiecte de sticlă recipient albastru‑verzui la capătul razelor serii obiect de cult luminiscent cu etichetă de mazăre boabe. peste margini se răsfrâng trei lalele atingând lemnul mesei cu petalele. alaltăieri fragede. acum răvășite ca niște vechi amici care acum abia se mai suportă. n‑am mai intrat de mult cu trupul gol în apa unui râu. pot vedea trei corpuri cerești în căderea lor fără sunet în jerbe de lumini în colțul camerei. îl aud pe profesorul din liceu de psihologie : la fiecare vârstă veți găsi o cutie minune. s‑o deschideți numai atunci la timp. iar lalelele astea care speram să m‑ajute să nu mai vorbesc despre mine cu grumazurile lor delicate de femei care‑au păcătuit în alt veac ! nici pedeapsă dar nici iertare : dezolare infinită și penitență ; creșterea și descreșterea fenomenului irepetabil într‑un borcan de sticlă de doi lei. profesorul acela de demult a luat un gât de verde de paris hei frunză verde pentru c‑avea diabet și orbise. hei cutie de sticlă pe marginea mesei. n‑am mai atins de mult pământul cu mâna n‑am mai călcat desculț nisipul ud. în colțul camerei lalelele se usucă apăsător. de neiertat. cum se usucă sângele

întâmplări cu creierul meu. altceva prin grădina mea nu trecea sena ci șuța legătura mea pe apă cu new york valparaiso murmansk trecea prin sabar – aș fi putut da drumul unei bărci de hârtie cu speranța că ea va acosta la melbourne… dar să spun despre munții cafenii și mările de tuș albastru. despre cerculețele cu oameni exotici. dunga groasă a amazonului îmi dădea frisoane ; aș fi dorit să mă cufund în albul din marginea de jos, în antarctica pe unde venea un curent rece dinspre ușă. oh oame ticăloase oame ! într‑o vară șuța a secat de tot dar de tot. se întâmpla în fiecare an dar când faptele converg… când și eu ajunsesem la marginea lumii de hârtie și vis… acum aici pereții albi nu pun problema divagației. e drept noaptea după ce adoarme tot blocul poți pune urechea poți simți răceala pietrei de calcar desprinsă din munte. poți percepe freamătul scoicilor și precambrianul începe să pâlpâie ca filmele care rulau pe o pânză albă fixată de peretele școlii. simți o neliniște. încerci să răspunzi strigătului care se stinge în perete dar glasul îți este dezarticulat ca al puiului de prepeliță și apoi n‑ai tulbura somnul celor din preajmă ? ah dar desigur viața e vis. te visează cineva care se va trezi un moment iar apoi va visa altceva altceva

cenușiu ca un trandafir difuzoare enorme pompează o muzică orientală cartierul răsună. blocurile flutură ca trestia‑n vânt. în context totul ar fi posibil aș putea să apar de după colț desculț murdar fericit. murmurând obsesii vechi : mama nu m‑a dorit m‑a conceput la treizeci și șapte de ani fericirea ei era dintr‑un material subțire. ce este mai adevărat decât mâna mea care scrie ? nimic. aș vrea să spun adevărul. mă uit prin cameră mă întreb ce obiect ar deveni mai prietenos dacă i‑aș rosti numele… despre disperare aș vrea să vorbesc dar despre ea nu se poate spune nimic chiar nimic ; aș vrea să spun adevărul dar nu pot să‑l spun : obiectele sunt indiferente la adevăr. mă simt tot mai de carne fragilă tot mai de nervi. de pe balcon blocul vecin se vede cum stă să pornească în larg. vântul bate‑n cearșafuri. vântul îmi răzuie și mie profilul și aerul neorealist al toamnei are un gust plăcut amărui ; ochii dacă‑i închid în spate sunt ecrane în infraroșu și autostrăzile pustii ale nervilor optici. vântul între blocuri șuieră straniu. frânghii nevăzute zbârnâie. nacela trosnește. dacă acum va ceda ceva se va rupe ceva vom porni

întâmplări cu creierul meu. substituiri amorțisem dar sar din pat aprind în sufragerie lumina iau pixul afară plouă caloriferele ard. scriu ce scriu. ploaia însă cu ploaia asta nu e lucru curat picuri grei insinuează un fond sonor de streașină în dezgheț ; într‑adevăr caloriferul e spart nu se mai pune problema să scriu sau să dorm. cam la zece minute se umple ligheanul. cinci mii m‑ar costa zugrăveala tinerei familii de ingineri de dedesubt. afară plouă afară ninge afară se crapă de ziuă afară e soare afară e seară afară e totul. să ai ghinion ce indecență ! în parbrizul senzorilor mei lovește criblura de oboseală și frig. aștept ca‑ntr‑un oficiu poștal să se umple ligheanul. ies afară îmi aprind o țigară oamenii trec eu fumez ; stau și vântul mă suflă cum spulbera cenușa din urnele vechilor greci stau dracului în ninsoare cu capul gol cu ochelari și suspect – doi bani n‑ai fi dat pe mine dacă treceai cu indiferența ta grijulie ca o albină ai fi acoperit zâmbetul meu ca o ieșire neblindată încă de mobilă rate certificate și prunci după douăzeci de zile. ieșirea din text după douăzeci de zile descopăr în sufragerie purtată de hula covorului 11

o sticlă ambuteiată plutind. o pescuiesc scot dopul și ce să vezi ? înăuntru o coală a patru și pe coală chiar textul de sus. măi să fie ! diana are numai trei ani că nu știe să citească e‑n afara oricărui dubiu de ce să fi expediat ea totuși tocmai aceasta și încotro ?

lecția de ficțiune e seara. de‑afară aud strigătul acela de disperare maternă : liviu ! (rebreanu ? antonesei ? ciocârlie ?) e duminică seara. de fiecare dată prietenul meu vine să petreacă duminica după amiază cu mine ne privim și gândim și după cuvinte puține și lasă paharul gol și scrumierele pline. astăzi va fi însă altceva. astăzi pe la unsprezece și jumătate vine dumnezeu să‑mi citească din ce‑a mai scris. trebuie să fac un pic ordine dumnezeu nu suportă fumul de țigară ; e un tip ordonat. programul lui de viață e de un pragmatism descurajant cel puțin pentru mine. oricum își ia măsuri de precauție cum ar fi aceea că‑și lasă la cuier însemnele și pătrunde meditativ cu caietul sub braț. acum oricine ar fi curios să afle cum scrie ce fel de autor este adică. contrar așteptărilor dumnezeu nu este un metafizic e discontinuu e postmodern. mă rog ce‑aș putea sa spun… iată mi‑amintesc că ultimul ciclu începea cu o coală albă albă iar dumnezeu pășind apropiat mi‑a sugerat că poema se numește geneza. eu m‑am gândit imediat că merge totuși pe o simbolistică ușor decriptabilă. chestia este că și filele următoare erau tot albe. albe și nu prea. aveau un schepsis : până la urma te gândeai că o carte nu poate continua la nesfârșit așa : închideai ochii (cum am făcut și eu) te concentrai încercai să conștientizezi. și atunci fila albă care nu‑ți dispăruse o clipă de pe retine începea să se acopere de semne ce semne ? linii puncte cerculețe steluțe romburi virgule scântei totul de o mare mobilitate. cam cum trebuie să vadă unul atins la figură de chuck norris. aici desigur aveai partea ta de lector – creator care consta în coerența sensurilor. o asemenea lectură era copleșitoare ! deși de o anume monotonie – căci și imaginația cea mai febrilă e monotonă și sublimul e monoton – după fiecare ședință cu asemenea text rămâneam vecin cu Inspirația (cum se zice) inconștient aproape. nici nu băgăm de seamă când vizitatorul meu pleca ! îmi imaginam zâmbetul lui superior la plecare și cu această imagine în cortex deschideam repede unul dintre caietele mele de versuri din adolescență – perioada mea de inocență creatoare– deschideam zic unul dintre acele caiete pentru că îmi ziceam că inocența este – nu ? – mai 13

aproape de adevăr. ei bine efectul era derizoriu ; totuși aștept să vină. până atunci ies pe balcon să vad dacă liviu s‑a dus acasă dacă luminile s‑au stins… memoria îmi livrează un cântecel pe care l‑am făcut adineauri : de fiecare dată prietenul meu vine să petreacă duminica după‑amiază cu mine ne privim și gândim și după cuvinte puține pleacă și lasă paharul gol și scrumierele pline

praful stelar scâncește patru vrăbii zgâriară cerul ca ghearele uriașului mi s‑a părut un semn mi s‑a părut că trebuie să umblu la fabrica de lirism noi prietene eu și cu tine noi nu ne lamentăm noi tăcem dracului din gură noi turnăm la cazan punem foc și‑așteptăm să picure alambicul fabrica de lirism dacă vrem să descriem seara aceasta noi chiar o descriem și dacă nu e seară nici o problemă o inventăm. noi prietene știm că stăm prost neuronii făcuți praf se vor disipa în praful stelar. ce pot eu face ? să las focul mai încet să picure lirism curat ? prietene ? uriașul a crăpat cerul cu ghearele și praful stelar trece dintr‑o parte în alta atât de‑nguste sunt fantele‑ncât materia se simte pe sine însăși. simte durere. simte durere și scâncește

după‑amiază cu motan pet stă pe marginea ferestrei el are patru luni și n‑a mai văzut niciodată garaje de tablă iarbă verde și roșie platou de ciment vrăbii fără metafizică n‑a mai auzit țipete de copii răsfrângându‑se‑n blocuri n‑a mai simțit aerul o grămadă de aer în sus și în jos toate astea pentru pet sunt noi își umflă plămânii îi tremură picioarele de trei ori a coborât pe calorifer și‑a revenit. poți să lași toate astea ? mie mi‑e lehamite de atâta limbaj în libertate atâta conotație în vid din revista pe care mâna o lasă deoparte. particip alături de pet la aventură. suflete fără coajă. ce motocei ce cotloane prin cărți prin bibliotecă prin noptiere ce ascunzișuri printre obiecte absurde doi bani nu mai fac acum când dac‑ar face un pas după vrăbii

pauză de dres vocea în sertarul noptierei : un portofel gol‑goluț o lanternă‑creion pixuri vagi și stilouri cărți de joc baterii chinezești piulițe un ceas dezamăgit papiote color o agendă de telefoane mărțișoare felicitări de 1 martie și 8 martie agrafe un fluier de plastic un ecuson moștenirea văcăreștilor o numărătoare cu bile de plastic un sarafan de păpușă o sticluță în care a fost ceva dar nu mai e nimic o legitimație de ziarist două‑trei manuscrise niște nasturi și în sfârșit fotografii niște fotografii de care uitasem gen eu sunt ăsta ? care m‑au înghețat de teama retroactivă că expresia din ele ar fi putut să impresioneze cumva cortexul să devină program de poet de provincie sentimental genial vanitos complexat ar trebui să urmez o terapie fotografică să mă exfoliez până la măduvă însă ar fi o nebunie când am pix și carnețel cu care merg spre esențe imagine cu imagine dau de‑o parte 17

și poem cu poem un viitor producător de trecut o entitate virtuală care naște folii de concret imuabil hm

după‑amiază de noiembrie lumea e greu de văzut creierul e greu de ținut treaz în lumea reală casele au pereți galbeni castanii frunze galbene căci e noiembrie mi se cere să merg încoace și încolo în lumea reală care mă interesează de fapt atât de puțin țin ochii deschiși din ce în ce mai greu tot trebuie și trebuie să vorbesc cu tot felul de inși trebuie să‑i ascult terorizat de steaguri galbene de casele galbene de frunzele galbene căci e noiembrie nu mă opri pe trotuar nu mă întreba nimic n‑am nimic de spus stai acolo în vis în orice vis al orișicui ar fi visul e mult mai bine. privește încremenit lumea galbenă prin geam de lacrimi gata s‑o termini căci e noiembrie

brânza lui philippide după cum plutesc cerșetorii pe străzi bănuiesc că vine toamna după cum mă ridică aerul de la asfalt mă simt inspirat lângă zid un bărbat aplecat peste blidul de plastic cu brânză și roșii. dinții împrăștie zeama în aerul pur. ochii înflăcărați. limba bâjbâie prin părul din barbă după semințe după sfărâmături imaculate de brânză vibrația zguduie trupul hrănit cu brânză și roșii. extaz în carnea ascetică. răvășire în aerul pe care‑l respir

timp virtual. fotografie de grup dac‑ar ninge dac‑ar ninge dac‑ar ninge am rămâne astăzi acasă s‑ar înzăpezi trenurile în gări s‑ar încolăci câinii vagabonzi lângă conductele calde din subsoluri am tăcea cu toții am privi pe fereastră cum ninge cum ninge cum ninge am deschide fereastra în aerul pur am scotoci‑n bibliotecă prin fișierele calculatorului prin pachetul de programe discovery ne‑am tolăni retrași din lume fiindcă afară ninge fiindcă afară ninge ninge și ninge și noi n‑avem nici o vină

o călărire în zori ratată. videoclip vrei să te simți alungat din cetate exclus ? vrei să te simți fără rost inutil vrei să te simți consumat aruncat după folosire ca un pahar de plastic n‑ai decât s‑o lălăi dimineața spre gară n‑ai decât să pierzi trenul n‑ai decât să rămâi dracului pe banca din holul gării lângă vreun boschetar lângă câinii gării. acum poți să vezi rosturile nevăzute acum vezi lumea cum se mișcă și fără tine se duce mai departe și fără tine și te lasă dracului lângă boschetarul tremurând din oase căci e ianuarie fără pic de zăpadă și e ger iar el nu reușește nici să aprindă țigara

pomul de iarnă. bradul de crăciun ninge și ninge ninge‑n sfârșit e micro doișpe uitat de dumnezeu ? nu e primește și el pe degeaba ceva de sus vântul spulberă din scara blocului un contur. vezi cum trec zgri bulit spre pubela neagră din fulgii albi ? viscolit ? eu sunt da da sunt eu îndes bradul de crăciun acum inutil și uscat. asta fac. vezi cum se‑mpotrivește el cu crengile lui ca niște membre de bătrân ramolit vezi că e inutil ? nenorocitule vezi ?