Ilustrație de IOANA SOPOV
CUVÂNT ÎNAINTE Bine ai revenit pe tărâmul tuturor celor posibile și imposibile. În acest nou capitol al aventurii, ne-am aruncat în căutarea unor scenarii cu conținut ridicat de mister nedezvăluit, cu finaluri care așteaptă după colț și care vor să fie descoperite, cu și despre puteri supreme, veșnice sau decăzute, de supuneri totale sau jocuri aparent nevinovate. Ar părea că aici și acum apele s-au mai linistit după furtuna din aventura trecuta. Dar nu, ele sunt mai calme, dar nicidecum albastre; sunt gri, suprafețe incerte în care te scufunzi și nu știi dacă mai ieși sau vrei să ieși. Salvarea sau pierzania stau în mâinilei Ei, iar în acest periplu misterios peste timp, balanța înclină când într-o parte, când în cealaltă: doua suflete careși trăiesc eternitatea într-o casă abandonată (undeva la începutul anilor 1.900), o tânără captivă într-o pădure roșiatică ce o metamorfozează după bunul plac sau o alta pe care secretele o devorează pe dinăuntru. Supunerea se termină, iar puterea preia controlul. Pentru asta a trebuit să săpăm adânc până în secolul marilor Rubens sau Velazquez, de unde am sustras seva, spiritul și profunzimea vremurilor. Toate cu scopul de a o imortaliza pe Alteța Sa Regală Prințesa Lia a României, autoritară într-un cadru epocal și grandios. Vizionare plăcută! Ioan Dăescu //
Ilustrație de PAULA RUSU
NR. 4 | NOIEMBRIE 2013 land@cockaigne.ro www.cockaigne.ro Editori Ioan Dăescu, Cristian Niculae, Dan Nichitiu Art Director Adrian Cozma Echipă Laura Iacobescu, Dana Lazăr, Daniela Mihăilescu, Alexandra Panaitescu, Fica Bălăncan, Laura Firefly, Adrian Rusu. Colaboratori Adrian Anechitoaie, Oana Corina Popescu, Stella Badea, Dionisie Lupu, Loredana Varga, Paul Baltac, Ioana Văcărașu, Andreea Retinschi, Silvia Cristescu, Alina Serbu, Claudiu Alex Sarghe, Ariadna Arri, Mihaela, Fica Bălăncan, Alex Gâlmeanu, László Forray, Ovidiu Buta, Ema Banită, Aleda Estlin, Dana Argeșan, Georgiana Voicu, Tania Cozma, Izabela Loagar, Florin Noje, Adrian Harlea, Cristi Banica, Adrian Mihaiu, Barna Nemethi, Andreea Strachină, Laura Firefly, Ana Marin, Laura Giurcanu, Judy Florescu, Animat, Sonia Enache, Gabriela Iordache, Weronika Kosińska, Gosha Kusper, Just Stuglik, Lucyna Rossa, Radosław Galiński, Bobbi, Samia, Irina Tacu Monica Georgescu, Ana-Maria Fulga, Cosmin Gogu, Claudiu Crasnojan, Rovena Andrei, Narcisa Simandan, Roxana Costiniuc, Marilena Dinu, Landiana, Ana Moca Grama, Vlad Bîrdu, Alex Nimurad, Mihaela Cherciu, Ramona Tănase, Norbert Matei, Cristian Gabrea, Cristian Balint, Caroline Gombe, Cornel Lazia, Andra Maria Văduva, Mihai Tița, Traviata Păduraru, Alex Ifimov, Andreea C., Anca Țenea, Alexandra Pătrulescu, Andrei C., Cristiana B., Diana L. Coperta Alex Gâlmeanu, László Forray, Ovidiu Buta, Dana Argeșan, Florin Noje. © Atât textele cât și imaginile aparţin revistei și colaboratorilor.
Ilustrație de ANDREEA TIMPEA
CUPRINS GONE WITH HER WIND
PITAR MOȘU 20
IF GOD IS A DJ, HE MUST BE OF ROMANIAN DESCENT
AFTER HOURS
Adrian Anechitoaie//
Ioana Văcărașu//
MOOD INDIGO Andreea Retinschi//
Irina Tacu//
Cristian Niculae & Dan Nichitiu//
RED FOREST Cosmin Gogu//
CONSUMATOR 100%
DENIAL IS NOT JUST A RIVER IN EGYPT
THE TRIUMPH OF BAROQUE
SERINUS CANARIA
LAST RESORT
OVO PEOPLE
THE FUTURE IS NOT A GIVEN. IT’S YOURS TO CREATE.
HOT CASANDRA
Fica Bălăncan//
Alex Gâlmeanu//
Barna Nemethi//
Andreea Strachină//
DEEP BLACK
Cristian Niculae & Dan Nichitiu//
Ana Moca Grama//
Vlad Bîrdu//
CRISTIAN BALINT//
Mihai Tița//
PLAYTIME
Cristian Niculae & Dan Nichitiu//
ISTVÁN TÉGLÁS
CUM MĂ MAI ÎNȚELEG CU DEMONII MEI
THREE STATES OF DIVINE
JEUX D’ADULTES
Judy Florescu//
Animat//
BLACKENED KISS Weronika Kosińska//
Anca Țenea//
Cristian Niculae & Dan Nichitiu//
GONE WITH HER WIND Fotografii de ADRIAN ANECHITOAIE
//STILIST// Oana Corina Popescu //MAKE-UP// Stella Badea / Monroe Make-up & Hair Lounge //HAIR// Dionisie Lupu //MODELE// Loredana Varga / MRA Models Paul Baltac / MRA Models //ÎN COLABORARE CU// H&M Simona Semen Alina Petcan Lucian Rusu La Chatterie Atelier Aiurea Idelier //MULȚUMIRI// Mihai Petcu / Ferma de lapte Pantelimon
IF GOD IS A DJ, HE MUST BE OF ROMANIAN DESCENT de Ioana Văcărașu
Ai un playlist pe care îl crești de ceva vreme. Are așa, cam tot ce îți trebuie ca să funcționezi în registru de deconectare de la tot, e rețeta ta secretă, conținând cantități precise de ingredient vocal și instrumental; când împarți o melodie din playlist cu un prieten te simți responsabil față de ea, ca și cum ai preda o mică moștenire, așa că incluzi prospectul și instrucțiunile de utilizare. Așa am trimis de mai multe ori melodia „The Mirror Can’t Hear You” a celor de la Yoon: „Duo românesc de muzică electronică cu elemente acustice. A se consuma cu lumina stinsă, volum mediu; face bine în momente de introspecție, visare, relaxare”. Despre reacții adverse nu știam nimic așa că m-am întâlnit cu Victor Mihăilescu și cu Ionuț Moraru la un ceai de iasomie cu aromă de salcâm. Preț de jumătate de duzină de căni cu licoarea florală am aflat că trebuie să adaug la prospect colaborarea secretă (până citești rândurile de mai jos) cu un nume mare, mare, mare. Înainte să facă schimb de beat-uri, Victor și Ionuț au făcut poștă cu un job de pitic la Itsy Bitsy. Asta până când Ionuț a fost pus să-l spioneze pe Victor umbla vorba că n-ar avea dicție. Mai puțin știut este că, de fapt, responsabil pentru pierderea credibilității profesionale a celor doi este publicul infant, contrariat de faptul că piticii aveau 1.80 de bucată și puteau s-o pupe pe Albă ca Zăpada fără să se urce pe un scaun; Ionuț a servit drum and bass iar Victor house progressive întru recuperare. S-au reîntâlnit când Victor s-a întors de la studiile de ingineria sunetului pe care le-a făcut în Londra și au pus de proiectul indie Yoon. Garajul lui Victor s-a transformat într-un studio foarte primitor, mai ordonat decât o bibliotecă națională și dominat de sigla Infinity Studio, unde Yoon înregistrează. Cei doi mi-au spus despre cum era cumva inevitabil ca ei să se întâlnească: Infinity Studio și-a căpătat numele după revista liceului la care a scris Victor și e definit vizual printr-un infinit vertical, în vreme ce Yoon conține doi de „o” care se transformă într-un infinit orizontal. Un fel de: dacă infinitul nu te mulțumește, ce-ar fi să-l întinzi pe două axe și asta să fie doar o metaforă pentru ceea ce faci? Nu mă pricep la numerologie, dar cei doi mai au în comun grupul „1042” la numărul de telefon. Da, adunate dau cifra magică șapte.
Dar nu vorbim de un basm aici - Victor se ghidează după o structură de beaturi pe care și-a dezvoltat-o singur iar lui Ionuț îi plac armoniile mai ciudate, însă niciunul nu simte nevoia ca o voce să domine muzica lor. Melodiile lor au o textura pur electronică și independentă, care este ornamentată, pe ici, pe colo cu câte un vers. Deci care nume mare din industrie s-ar fi putut arăta interesat de combinația autohtonă? Yoon au fost în Londra pentru șapte zile, un soi de Mecca a muzicii electronice, și și-au propus să se întâlnească cu oameni din breaslă, să le spună despre proiectul lor. Aproape două sute de mailuri date de Ionuț și niciun răspuns. Victor, mai tenace, a trimis doar trei – la producători. Începând cu ziua următoare a urmat un lung șir de mailuri cu…nimeni altul decât Rollo Armstrong, producătorul care a lucrat cu Maxi și Sister Bliss pentru toate piesele Faithless. Rollo i-a îndemnat să meargă în direcția vocii lui Ionuț și le-a vorbit despre cum trebuie să se construiască ca artiști. I-a plăcut linia caldă și oarecum clasică a melodiilor Yoon pe care le vede ca un fel de „muzică eternă: făcută nici ieri, nici azi”. Așa că, după ce Sister Bliss a ascultat și ea melodia „Boundaries”, cei doi leau propus lui Victor și Ionuț să semneze pentru un single sub labelul Sister Bliss - Junkdog, Dar ceea ce trebuia să fie un single, s-a transformat într-un EP incluzând „Boundaries” și alte trei piese și va fi lansat în ianuarie. Dacă totul decurge conform planului, Yoon e adoptat de britanci, promovat, prelansat la radio și cu un al doilea videoclip la portofoliu. Te-ai ales cu o recomandare muzicală și cu un secret. La schimb, când recomanzi Yoon, ai grijă să menționezi: „duo românesc de muzică electronică cu elemente acustice, validat de Faithless. A se consuma, de preferință, cu lumina stinsă, volum mediu; face bine în momente de introspecție, visare, relaxare”.
MOOD INDIGO Fotografii de ANDREEA RETINSCHI
„I spend most of my time with the obscure.” (Boris Vian)
//ROCHIE//Bria Design //HEADDRESS//Gabriela Dumitran
//ROCHII//Cristina Sﾄプulescu / Bria Design //HEADDRESS//Gabriela Dumitran
//ROCHII//Cristina Săvulescu / R’las Couture //HEADDRESS//Gabriela Dumitran
//ROCHIE//R’Ias Couture //HEADDRESS//Gabriela Dumitran
//STILIČ˜TI// Andreea Retinschi Silvia Cristescu //MAKE-UP// Alina Serbu //HAIR// Claudiu Alex Sarghe //MODELE// Ariadna Arri / freelance model Mihaela / Mandarina Models //RETOUCH// Andreea Retinschi
CONSUMATOR 100% de Fica Bălăncan
Tragi aer în piept cu lăcomie, respirând des, fără să te poți opri, deși știi de mic copil că te-ai liniști imediat dacă ai inspira adânc, după care ai elibera aerul încet. Inima îți bate nebunește, dar, în timp ce încerci să te aduni, simți bătăile altei inimi și realizezi că altcineva trece prin același lucru. Surâzi pe ascuns. Simți nevoia de apă pentru că buzele ți s-au uscat și începe să-ți fie frig, lipsindu-ți căldura celuilat, în timp ce șiroaie subțiri de apă se usucă pe tine. Te ridici, dai drumul la apă, bei cu lăcomie. Cu mâinile pe marginea chiuvetei realizezi că respiri deja normal. Ridici privirea și te vezi în oglindă. Adevărul stă chiar acolo, în fața ta. Un moment de sinceritate necontrafăcut. Ești tu așa cum ți-a permis să fii o combinație de cromozomi. Fără artificii, cu obrajii aprinși, cu șuvițe care s-au încrețit de la umiditate, cu pupilele dilatate și urme roșiatice pe ici, pe colo, care până mâine se vor transforma în mici pete vineții. Secretul fericirii nu e o taină prea mare. Poți să îl vinzi, să îl împarți necondiționat sau să îl ții doar pentru tine – deși atunci își cam pierde din farmec și efect. Poți să fii producător, dealer sau consumator și, de ce nu, toți trei în același timp. Poți să îți schimbi radical viața sau, dimpotrivă, să ți-o complici inutil prin alegeri neinspirate. Poți fi sigur că niciodată nu vei dezvolta toleranță pentru el, ci organismul însuși va schimba substanțe pentru ca mintea să facă față
diverselor forme în care vine. Poți să îți decizi moralitatea, fiind un desfrânat dacă îți place prea mult, un pervers dacă îți place prea ciudat, un cast - dacă nu îl aplici deloc. Secretul acesta e cel care te-a făcut să exiști pe pământ și care, în anumite culturi, ar putea să te facă să mori. Poți să te vindeci prin intermediul lui sau să te lupți să vindeci dependența de el. Ne determină atitudinea, înfățișarea și alimentația. Suntem dependenți de el chiar dacă nu ne gandim prea mult cum îi spunem. Cădem în ispită și tindem să credem că bărbații îi pun denumirea de „sex”. Și ei, la rândul lor, pot să ne acuze că ne încăpățânăm să folosim prea des denumirea de „dragoste”. Raporturile noastre sociale se mulează pe denumirile și formele pe care le acceptăm. La un inventar scurt fiecare are un prieten pentru care ar face orice (dragostea ca philia); fiecare ne gândim cum să dăm înapoi, măcar puțin, părinților noștri, drept răsplată pentru toată dragostea și sacrificiile făcute (dragostea ca storge); fiecare avem momente dificile când ne detașăm de o axă orizontală și căutăm să ne raportăm la o armonie mai presus de ce găsim în jur, stabilind o legatură pe axă verticală (dragostea ca agape); și, în final, fiecare avem o persoană în gând pe care, dacă suntem norocoși, o putem săruta și spune „bună dimineața” printr-o simplă întoarcere, de pe-o parte pe cealaltă, în același pat (dragostea ca eros). Tu ce ai consumat astăzi?
THE TRIUMPH We’ve travelled through time and from there we saw the future! Trying to reinterpret some of the illustrious painters of the 17th century required at least two vital ingredients: royalty and a muse. In our case, H.R.H. Princess Lia of Romania offered us much more: An image filled with drama,
tension, exuberance and grandeur. A true real-life magnum opus. We invite you to step into our virtual gallery of fine arts and discover Rembrandt, Rubens and Velazquez transposed into the contemporary vision of our creative team.
H OF BAROQUE Fotografii de ALEX GÂLMEANU Concept şi Art Direction de LÁSZLÓ FORRAY
Am călătorit în timp şi de acolo am privit spre viitor! Încercarea de a reintepreta câţiva dintre cei mai iluştri pictori ai secolului al XVII-lea a solicitat cel puţin două ingrediente vitale: regalitate şi muză. În cazul nostru A. S. R. Prinţesa Lia a României, a oferit mult mai mult: o imagine plină de
dramă, tensiune, exuberanţă şi Un adevărat „magnum opus” viu.
grandoare.
Păşeşte în galeria virtuală de artă și descoperă-i pe Rembrandt, Rubens şi Velasquez transpuşi în viziunea contemporană a echipei noastre de creaţie.
//STILIST// Ovidiu Buta //ASISTENT STILIST// Ema Banită Aleda Estlin Ada Cioroianu Vanda Petrescu //MAKE-UP// Dana Argeșan //ASISTENT MAKE-UP// Georgiana Voicu Tania Cozma Izabela Loagar //HAIR// Florin Noje / Ambasador L’oreal Professionnel, Salon Manifest Adrian Harlea / Salon Manifest //ASISTENT FOTO// Cristi Banica //RETOUCH// Adrian Mihaiu
LAST RESORT Colaje de BARNA NEMETHI
THE FUTURE IS NOT A GIVEN. IT’S YOURS TO CREATE. de Andreea Strachină
Într-o lume în care nimic nu mai este predeterminat, Batman este un soldat gotic, rezultatul unei ecuații de traumă, iar luminile laserului transformă invizibilul în vizibil. La apus, urâtul este noul frumos, iar riscul de a trece dincolo de zona de confort este parte din noua identitate a sinelui creativ, care trăiește pe un nou fus orar unde există doar „astăzi”. Aaron Koblin – artist american de artă digitală, inspirat în creațiile lui de noile tehnologii și sistemele complexe de date – și Rafael Grampa – autorul brazilian al romanelor grafice Mesmo Delivery, Batman și Furry Water and the Sons of the Insurrection, pentru care fiecare filă a cărții este o coregrafie și nu doar o simplă poveste – sunt dovezile vii aduse de către Absolut în noua campanie globală Transform Today. Aceasta reconectează brandul cu noua generație a mileniului și devine, pentru al treilea deceniu la rând, un sinonim perfect cu arta. Când propria lume devine un subiect de interes global Pentru Rafael și Aaron, doi dintre artiștii cooptați în campanie, arta este o efervescență intelectuală la întretăierea dintre disciplină, curaj, pasiune, curiozitate și dragoste. „Poți să știi să faci lucruri, dar acestea vor prinde viață doar datorită curajului și disciplinei.”, mărturisește Grampa. Iar Aaron îl completează îndeaproape: “Îmi reamintesc constant că niciodată nu voi înțelege totul, ceea ce înseamnă că există un univers plin de lucruri interesante despre care să învăț și pe care să le experimentez.” Aaron este un icon în cultura vizualizării emoțiilor și a felului în care tot ceea ce ne înconjoară poate căpăta, prin mâinile lui, o formă. Pentru el, Vestul Sălbatic al internetului a fost interfața tuturor expresiilor: „Consider că tehnologia digitală este în particular un mediu de expresie minunat. Combinarea senzorilor, a bazelor de date și a sistemelor de conexiune ne arată că nu mai putem reflecta doar în gânduri, dar că putem crea instalații care se pot reflecta în noi și care să aibă la bază mai multe permutări de idei.”
Alteori, nu e nevoie decât de o hârtie și de un creion și deja parcă am dat un alt sens scrierii. Lumea de pe celuloză pe care Grampa o reinventează în fiecare zi are povești și personaje fascinante, care îi țin companie și nu-l lasă niciodată să se simtă singur. Cât de departe e departe Niciunul dintre ei nu crede în rețete de succes, ci în mantra „Be here now”; iar dacă vor reuși să motiveze o singură persoană să-și schimbe viața pentru a crea lucruri în care cred, „atunci țelul este atins”, spune Grampa. Partea cea mai importantă este descoperirea diferențelor. Dintre ceea ce spune toată lumea, dintre ceea ce e „la modă” și ceea ce simți tu, ca artist. „Unii dintre ei pot să ofere feedback valoros, care să scoată în evidență lucruri la care nimeni nu s-a mai gândit. Alții vor avea motivațiile lor personale.”, spune Grampa arătând cu degetul către adevărata valoare a artei, oricare formă ar lua ea, atâta timp cât e autentică. Și ești deja departe dacă ai ajuns până aici. Pentru că nu mai este despre proiecții (trecute sau prezente), continuă acesta, sau despre vise în care să rămâi blocat și care nu se vor întâmpla niciodată, ci despre „un echilibru fin de planificare al viitorului între experiența dobândită și un accent sănătos asupra modului în care să te bucuri de prezent.” Considerați aceste rânduri ca fiind o invitație deschisă de a vă alătura proiectului și de a descoperi mai multe despre artiștii din spatele campaniei Transform today pe absolut.com, YouTube și Facebook.
DEEP BLACK Fotografii de CRISTIAN NICULAE & DAN NICHITIU Designer & Styling LAURA FIREFLY
//MAKE-UP// Ana Marin //HAIR// Claudiu Alex Sarghe //MODEL// Laura Giurcanu / MRA Models
ISTVÁN TÉGLÁS
actorul care te face să plângi și să râzi în același timp Interviu de Judy Florescu Fotografii de Weronika Kosińska
Copilărie, durere, adolescență, neîncredere, călătorie, lipsă, apă, salvare, situații-limită, inspirație, extrem, înfometare – acestea ar fi câteva dintre substantivele care ar putea defini interviul meu cu István Téglás, un om a cărui expresie artistică ajunge să fie copleșitoare și molipsitoare pentru privitori. István Téglás a absolvit Universitatea de Artă Teatrală, secția actorie, din orașul Târgu-Mureș, în anul 2004. István Téglás a fost actor angajat al Teatrului de stat din Timișoara, actor și dansator al Studioului M din Sf. Gheorghe, iar din 2006 este actor independent, având numeroase colaborări cu Teatrul Național de Operetă, Centrul Național al Dansului, Teatrul Mic, Teatrul Odeon, Teatrul Național din București, precum şi cu teatrele independente. La vârsta de 31 de ani, actorul István Téglás are 38 de roluri în teatru, printre care se numără deopotrivă producții maghiare, elvețiene şi americane. István Téglás a colaborat cu regizori importanți precum Dragoș Galgoțiu în spectacolele Epopeea lui Ghilgameș, Viața e vis și Ascensiunea lui Arturo UI poate fi oprită, Radu Afrim în spectacolul Câtă speranță la Teatrul Odeon și Gigi Căciuleanu în spectacolul Dale noastre la Teatrul Național din București. De asemenea actorul a dezvoltat o frumoasă relație profesională cu coregrafa Andreea Novac cu care a făcut spectacolele de teatru-dans: Dance a playful body (one man show) și Pretend we make you happy.
Ai avut mai multe în proiecte în străinătate. Care sunt diferențele între ei și noi? Ei au norocul de a fi într-o lume unde ai șansa să fii tu. Să fii tu cu ceea ce faci tu, adică să nu trebuiască să faci tot felul de lucruri, care nu țin de meseria ta. Asta e singura diferență de fapt între ei și noi. Și mai e o diferență: pentru noi talentul e important. La noi, se apreciază talentul, dar din păcate, se apreciază doar în vorbe, adică nu poți trăi din el. La ei există o industrie și la noi nu există. Da, așa e. Eu când am plecat la New York sau în Elveția, nu am plecat cu ideea de a rămâne acolo, dar am zis dacă se leagă prin asta ceva sau să pot să mă întorc să mai lucrez acolo iar, cu mare plăcere. Mi-am dorit de fapt lucrul acesta. Eu oricum am venit în București cu ideea de a pleca, dar pe mine toate proiectele astea din afara țării m-au adus înapoi. Te-au adus înapoi din cauza oamenilor de acolo? Nu din cauza oamenilor de acolo m-am întors, dar cumva din cauza sistemului pe care îl au ei. Există o doză de profesionalism la ei, dar lipsește chestia aceea pe care o au foarte mulți artiști aici la noi. Ți s-a întâmplat să îți fie dor de casă? Mie nu mi se întâmplă să îmi fie dor de cineva sau de un loc, pentru că eu cumva mă simt bine cu oamenii cu care sunt în momentul acesta. Când eşti prezent în momentele pe care le trăieşti, atunci cumva nu are de ce să-ţi fie dor, adică e absurd într-un fel să-ţi fie dor. Vrei să spui că tu te simți bine îndiferent de loc? Într-un singur loc nu m-am simțit bine și acolo chiar am simțit că mi-era dor să vin acasă în România: a fost în Elveția unde am stat 3 luni și am jucat într-un spectacol numit Travellers în orașul Zurich. Era foarte mișto acolo, condiții super, numai că nu comunica nimeni cu nimeni, erau foarte profesioniști așa. Și mai era o chestie, se mulțumeau cu puțin. Se mulțumeau cu puțin de la voi, actorii? Se mulțumeau cu puțin în general. Ei sunt foarte comozi. Asta am observat și în America. Dacă ieșea ceva, era frumos, era drăguț, dar nu scormoneau
mai mult decât ar fi fost cazul, deși cred că ar fi cazul mereu. Eu când lucram îmi puneam și gândul. Nu prea a venit de la proiectul în sine să mergem mai departe să descoperim niște lucruri, să nu rămânem doar la suprafață. Noi, românii, nu ne permitem să fim comozi. Numai că noi nu avem partea financiară cum au ei de a face lucruri. Ceea ce la ei e normal, la noi e un efort. Ai jucat şi în engleză, maghiară şi în germană. Da, şi nu e nici o diferenţă. Mă refer refer la diferența de abordare. Noroc că am avut şansa de a face lucrurile astea, că mi-au fost de folos. Am observat că tu te ferești să zici că ai o meserie. Da, mă feresc, nu știu de ce. Mă feresc pentru că eu nu mă văd așa, adică dacă m-aș vedea pur și simpu doar așa, nu aș avea nici o problemă, dar pentru că eu știu de unde îmi vin lucrurile, de unde încep să mă inspir eu sau de unde reușesc să fac anumite lucruri, nu prea are legătură cu meseria. Dar meseria ta nu te ajută? Da, clar că mă ajută, dar mă ajută în sensul cât vreau eu să mă ajute. Uneori nu mă ajută deloc. Am senzația că trebuie să fac niște pași înapoi din cauza asta, dar depinde de situație, dar și de tine, de cât vrei tu să afli despre tine prin lucrul acesta. Foarte mulți oameni nu vor să afle nimic despre ei prin lucrul acesta, doar se folosesc de meseria asta ca meserie și e foarte bine așa, dar eu puteam să fac orice altceva. Și de ce n-ai făcut altceva? Facultatea de teatru mi se părea cea mai accesibilă. Eu terminasem filología, să mă duc să dau la desen era prea târziu, deși aveam înclinație spre asta. Am și câștigat un concurs de desen în Ungaria, la care profesoara mă trimisese pentru un recital de poezie. În prima zi a fost recitalul meu, iar a doua zi era concursul de desen la care participa un alt coleg, care venise special pentru acest concurs, dar profesoara m-a trimis și pe mine împreună cu el. Am avut de ales între mai multe teme de desen: după o poezie sau după un poet trebuia să faci ceva. Eu nu mă pricepeam deloc la peisaje sau portrete, desenam senzații mai mult. Am terminat desenul în 20 de minute, deși erau 5 ore, și am luat premiul întâi, iar colegul meu care se pregătise special pentru concursul acesta, a luat premiul doi.
Mai ai desenul acela? Cred că l-am lăsat acolo. Eu nu țin la lucrurile astea. Nu trebuie să ții la nimic. Dar asta are legătură cu tine... Da, sigur că da. Eu încerc să nu țin la absolut nimic. Nu am o valiză cu anumite chestii. Nici poze nu am. Nu sunt genul acela care să aibe amintiri puse deoparte. Toate lucrurile pe care le-am făcut vreau să le șterg, dar nu în sensul că nu mai vreau să știu de ele, ci s-au petrecut și asta a fost, mă concentrez pe ceea ce am de făcut mai departe.
Tot în adolescență scriai poezii în limba maghiară. Ce fel de poezii erau? Aveam niște dureri mari pe vremea aceea și scriam despre durere cumva, dar nu în sensul de dramatic sau nostalgic. Scriam despre chestii absurde în care aproape că nu se mai recunoștea durerea în ele. Nu-mi plac chestiile care sunt foarte reconoscibile. Cred că așa și creez eu niște lucruri, apropo de poeziile acelea din liceu pe care le-am făcut cu toții, să nu fie ceea ce e aparent și invers. Să fie mereu viu și să fie într-o mișcare, într-o penumbră. Ai putea să faci ceva dintr-o durere de atunci pe scenă? Nu mă interesează atât de concret durerea încât să caut eu situaţiile de
Tu ai zis-o! Eu? Nu mai ţin minte... Ideea e când eşti în dificultate nu ai foarte multe posibilităţi, că dacă ai avea nu ai mai fi, normal. Şi atunci trebuie să aluneci undeva acolo, adică să faci cumva ca dificultatea să se transforme în ceva bine, să fie bine. Nu sunt foarte comode situaţiile astea, de fapt sunt grele, dar sunt foarte productive. Cumva pui negativul în faţă. Ideea e că lucrurile bune şi frumoase, deşi mie nu îmi place cuvântul frumos, se nasc din lucrurile grele. Toate spectacolele, cel puţin cum am auzit eu, de la oamenii mai în vârstă, au fost cu o dificultate nu numai artistică. Te pune să dai din tine mult mai mult decât în mod normal ai da. Şi atunci nu are cum să nu se nască ceva important, important mai ales pentru tine şi important pentru ceea ce faci. Dar nu e comod, nu e uşor. De unde vin aceste dificultăți ? De la regizor, de la colegi, de la tine? Asta nu depinde doar de mine. Nu sunt mereu în situaţii dificile și nici nu trebuie să fiu. Nu, n-ai cum, mai ales dacă lucrezi la cinci spectacole în același timp. Dar e bine să ştii că lucrurile acelea care chiar înseamnă ceva şi ai ceva de spus prin ele, sunt dificile. Ai spus într-un interviu anterior că Vava Ştefănescu te-a aruncat într-un uragan. Da, adică m-a pus într-o situaţie atât de neaşteptată, încât lucrurile astea de control şi de a mă vedea, nu mă vedea, au dispărut în momentul acela, pentru că e ca şi cum te arunci în hău şi nu te mai gândeşti acum cu ce m-am îmbrăcat azi. Eşti în hău! Eşti în zbor! Cam asta mi s-a întâmplat acolo şi cred că asta m-a zguduit pe mine şi cumva mi-a dat starea aia pe care eu de atunci eu o caut şi din fericire o regăsesc, dacă am norocul. E bine să arunci tot şi să te arunci în apă adâncă pentru că acolo vezi. Aşa am învăţat să şi înot, probabil că de acolo mi se trage. Tata m-a aruncat în apă, eu nu ştiam să înot deloc, era apă adâncă de doi metri, eu aveam 3-4 ani. Probabil mi-a rămas senzaţia aceea inconştient în mine şi cred că uneori am nevoie de o chestie de genul acesta, ca să mă scoată sau ca să pot să o iau de la început, să mă aşez altundeva. Ți-ai dovedit abilităţile de supravieţuitor de mic copil. Am salvat chiar și oameni. De trei ori mi s-a întâmplat. De ce ai simțit să faci asta? Nu m-am gândit la nimic. Nu trebuie să te gândeşti la nimic. Trebuie să fii: acum faci sau nu faci ceva. Ori ai instinctul de a fi acolo ori nu. Şi mai păstrezi legătura cu oamenii respectivi? Sigur că da, doi au fost chiar colegii mei. Ai mai multă grijă de tine în zilele când ai spectacol? Deloc. Eu alerg tocmai în zilele acelea. Alerg printre maşini, pe roşu. Sunt şi mai pornit pe bucluc. Oare de ce? Nu ştiu, că am un stres probabil. Dar nu bag de seamă deloc că trebuie să am mai multă grijă. Nu te gândeşti că dacă păţeşti tu ceva nu va mai avea loc spectacolul? Eu nu gândesc aşa. Eu gândesc că dacă păţesc eu ceva oricum o să aibe loc spectacolul. Atunci nu ai cum să nu ajungi. Tot într-un interviu anterior spuneai că te bazezi pe intuiţie în meseria ta. Da, dar acum sunt într-o altă perioadă, în care trebuie să las un pic deoparte lucrul acesta pentru că m-a ajutat foarte mult, mi-au ieşit anumite lucruri, m-am simţit bine în a lucra în sensul ăsta, dar acum mi-am dat seama că nu există doar asta, sau cel puţin nu atât de concret şi simplu. durere din viaţa mea care au fost. Mie îmi place să mă plasez în situaţii în care altfel nu mi-ar fi fost dat, decât în piese, iar acolo nu am cum să mă folosesc de durerile pe care le-am avut în viaţă, că sunt total altcineva. E o forţă să fii total altcineva. Nu ştiu dacă e o forţă, e o curiozitate mai mult. E pur şi simplu, forţa curiozităţii, să zic aşa. “E foarte bine să fii pus în dificultate, asta declanşează geniul de moment în tine.” Ce înseamnă geniul de moment? Asta e foarte frumos spus acolo.
Ce te-a făcut să-ți dai seama că nu există doar intuiţia? Asta ştiam mereu, dar fiecare are felul lui de a fi, de a lucra şi de a gândi. Iar eu în momentul acesta simt că trebuie să încerc un pic şi alte modalităţi de a vedea și de a încerca a face lucrurile. Acum vreau să las un pic la o parte chestia asta, dar asta nu înseamnă că şterg şi fac altceva. Asta există acolo. Mai adaugi ceva? Mai adaug ceva, exact, ceva de genul acesta. Plus că nu-ţi este permis peste tot să lucrezi aşa. Şi atunci trebuie să vezi ce mecanisme funcţionează aici acolo, şi eu vreau să descopăr într-un fel mecanismele astea, care sunt diferite de la un regizor la altul, de la colegi dintr-un teatru în altul.
Şi ai descoperit până acum câteva mecanisme? Bineînţeles că da. Tocmai acum mi se întâmplă şi e foarte bine că mi se întâmplă. Eu la un moment dat nu prea vroiam să încerc altceva. E foarte greu uneori pentru că ai senzaţia că nu prea ai de la cine învăţa, că n-ai cum să evoluezi. Sunt multe probleme aparent la noi, dar cumva până la urmă depinde de alegerile tale. Asta e lumea în care trăim acum şi tu poţi să alegi să faci parte, să faci cumva faţă, dar fără să renunţi la tine, fără să faci nişte compromisuri cu care nu ai fi de acord în mod normal. Adică să îţi găseşti cumva locul, despre asta e ideea. Dar să-ţi găseşti locul, asta e părerea mea, cumva normal. Să fiu tot eu în anumite ipostaze sau situaţii, în care poate nu mi-aş fi imaginat că aș fi fost în mod normal, dar să trăiesc mai departe, să lucrez mai departe în același timp. Ai făcut vreun lucru extrem pentru un rol? Da, eram la facultate şi ziceam că nu sunt suficient de bun, aveam un rol în care unul era pe moarte din cauză că era slăbit, iar eu pentru a face rolul acela, m-am înfometat. Am făcut-o nu pentru ca să încerc cum e de fapt senzaţia aceea, ci ca să intru mai bine în pielea personajului, deşi asta e cea mai mare prostie de pe lume. Mă îmbrăcam în nişte haine din acelea largi ca să nu se vadă că mor de foame. A fost un experiment, o prostie. De ce te-ai înfometat? Pentru că nu aveam încrederea profesorului şi nu puteam să lucrez cum aş fi putut să lucrez în mod normal. Când nu ai încrederea unui om cu care lucrezi e foarte greu, pentru că eu nu pot să funcţionez cum aş putea funcţiona în mod normal. Mai întâi trebuie să câştigi într-un fel încrederea persoanei respective, dar asta cumva pe tine te costă, pentru că între timp dacă e vorba de spectacol, se face spectacolul şi tu n-ai reuşit să lucrezi atât de ok tocmai din cauza asta. Nu poţi să fii acolo ok sută la sută când sunt nişte lucruri la mijoc, iar eu sunt din păcate sensibil la lucrurile astea. Ai zis că întotdeauna te-au inspirat situaţiile limită. Da, dar prin asta înţeleg ce înseamnă pentru mine situaţiile limită. Adică ce fel de viaţă am avut eu până în momentul acesta şi care mi s-au părut că au fost situaţiile limită. Pentru mine ce s-a întâmplat acum mulţi ani poate
István Téglás poate fi văzut în următoarele spectacole: »» Revizorul, Teatrul Naţional Bucureşti [joi, 28 noiembrie]; »» Comedie Neagră, Godot Cafe-Teatru [vineri, 29 noiembrie]; »» Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, regia lui Dragoș Galgoțiu la Teatrul Odeon [sâmbătă, 30 noiembrie]; »» Două liniuțe, Godot Cafe-Teatru [sâmbătă, 30 noiembrie; 14, 21 decembrie];
fi o situaţie limită pentru tine dacă ai fi fost în locul, dar pentru tine dacă ai fi fost în locul meu, poate nu ţi s-ar fi părut o situaţie limită. Toate lucrurile despre care vorbesc sunt foarte personale şi sunt greu de definit în câteva propoziţii. Pe oameni nu prea îi inspiră situaţiile limită, îi sperie mai mult. Şi pe mine mă sperie, adică e normal să te sperie. Eu, de exemplu, nu miam dat seama multă vreme cât de panicos pot să fiu în anumite situații, iar atunci am nevoie să mă panichez de mai multe ori ca să îmi dau seama că aşa e. Și astfel aflu tot felul de chestii despre mine. Spune-mi o situaţie în care te-ai panicat: dacă ți se ia lumina? Nu mă panichez în situaţii din astea artificiale deloc. În situaţiile legate de oameni, cred că mă panichez. Când îţi moare cineva? Nu, în sensul acesta extrem, ci în sensul de relaţii. Relaţiile cu oamenii care nu merg aşa cum crezi tu? Nu vreau ca lumea să meargă aşa cum cred eu. Nici nu pot să dau un exemplu foarte clar. Nici măcar de aşteptări nu ţine. Depinde de relaţia mea cu fiecare om în parte, nu am o problemă în general pe care o am apoi cu fiecare. Te panichezi dacă cineva din public îți spune că spectacolul nu a fost ok? Mai demult probabil că m-ar fi panicat, dar mai demult nu mi s-a întâmplat din fericire lucrul acesta. Într-unul dintre interviurile tale anterioare spuneai că știi exact ce nu vrei, dar ți-e greu să îți dai seama ce vrei de fapt. Da, dar astea sunt senzaţii pe care le ai, care depind de foarte mult de perioadele în care eşti, momentele în care eşti sau posibilităţile pe care le ai sau nu le ai în momentul respectiv. E normal. Suntem oameni şi suntem foarte vulnerabili. Avem tot felul de probleme şi reacţionăm într-un fel sau altul în funcție de ceea ce trăim momentan.
»» Revizorul, Teatrul Național București [duminică, 1, marți, 17 și miercuri, 18 decembrie]; »» Deseori neobservat după Herta Muller, regie Amalia Olaru, Teatrul Mignon [luni, 16 decembrie].
THREE STATES OF DIVINE Fotografii de ANIMAT
//DESIGNER// Sonia Enache //MODEL// Gabriela Iordache
BLACK ENED KISS Fotografii de WERONIKA KOSIŃSKA
//PĂLĂRIE//H&M //TRICOU//Zara //LANȚ//Preloved //PANTALONI//Dolce & Gabbana //TRICOU//DYI //PANTALONI//Diesel
//GEACĂ//DYI //BODY//Wolford //LANȚURI//Dyberg & Kern, Aldo //PANTALONI//Dolce & Gabbana //CUREA//Jack & Jones //TRICOU//DYI //PANTALONI//Diesel
//BODY//Wolford //LANȚURI//Dyberg & Kern, Aldo
//TRICOU//DYI //PANTALONI//Diesel
//BODY//Wolford //LANȚURI//Dyberg & Kern, Aldo
//CĂMAȘĂ//H&M //PANTALONI//Diesel
//GEACĂ//Portobello Vintage Butik //ROCHIE//Pazucci //LANȚ//Top Shop //BRĂȚARĂ//Aldo //CUREA//Diesel //MAIEU//H&M //PANTALONI//Fendi
//GEACĂ//Portobello Vintage Butik //TRICOU//Atmosphere //CERCEI//Dyberg & Kern //GEACĂ//Vintage //OCHELARI//Ray Ban //LANȚ//H&M //CĂMAȘĂ//H&M //PĂLĂRIE//H&M
//GEACĂ//Portobello Vintage Butik //TRICOU//Atmosphere //CERCEI//Dyberg & Kern //OCHELARI//Ray Ban //LANȚ//H&M //CĂMAȘĂ//H&M
//STILIŞTI// Gosha Kusper, Just Stuglik //MAKE-UP// Lucyna Rossa //HAIR// Radosław Galiński //MODELE// Bobbi & Samia (Fashion Color)
//GEACĂ//Portobello Vintage Butik //ROCHIE//Pazucci //LANȚ//Top Shop //BRĂȚARĂ//Aldo //CUREA//Diesel //MAIEU//H&M //PANTALONI//Fendi
PITAR-MOŞU 20 de Irina Tacu
Într-una din zilele în care preferi să iei Bucureştiul la pas, dacă din bulevardul Magheru faci la un moment dat stânga pe strada Arthur Verona, fostă Mercur, şi mergi înainte până la prima intersecţie, o să dai nas în nas cu Pitar Moş. Să priveşti atunci în stânga. O să-ţi fure cu siguranţă atenţia „casa sprintenă cu terasă la etaj, ogradă pavată şi grădină cu chioşc de verdeaţă”. E numărul 20, acum un centru medical, într-o altă lume locul în care tânărul Dan Deleanu din „La Medeleni” s-a mutat când a ajuns în Capitală. Nu sunt foarte multe lucruri pe care mi le amintesc precis despre „La Medeleni”. Ştiu că am citit toate volumele prin clasa a treia sau a patra, într-o vacanţă de vară. Erau patru la număr, într-o ediţie mai veche, în format mic şi colorate diferit pe copertă. Era cald, moleşitor de cald, iar ele miroseau a demult, a anticariat şi a ciocolată. Din când în când mă opream din citit ca să le miros. Inhalam unele pagini atât de vârtos, încât aveam impresia că ieşeau mai subţiri din mâinile mele. Nu ţineam neapărat să mai văd alţi oameni. Personajele lui Ionel Teodoreanu erau pentru mine atât de vii şi de intense încât nu-mi mai trebuia altceva. Eram Olguţa, desigur. Apoi eram Dănuţ. Apoi eram amândoi, amiralii Potemkin şi Kami-Mura. Eram şi Monica, tăcută şi gânditoare. Eram şi moşia Medelenilor. Un personaj în sine, fără de care luptele dintre cei doi amirali n-ar fi fost la fel de incitante, locul magic cu dulceţuri şi mese fastuoase, năzdrăvăniile Olguţei şi evadările ei la Moş Gheorghe, podul în care Dănuţ s-a despărţit de Robinson Crusoe şi locul din care unchiul său, Herr Direktor, l-a luat ca să „îl facă bărbat” în Bucureşti.
Odată mutat la Capitală, pe mine Dănuţ m-a lăsat tot în Iaşi. Traiul la Moşia Medelenilor încă mă ţinea captivă, iar plecarea lui „Metaforel” la liceu… ei bine, speram să revină cât mai curând acasă. Am răsfoit de curând volumele 2 şi 3 ale romanului şi sintagma „Pitar Moşu 20” apare des, asemenea unui personaj, dar nu ca moşia părintească, ci mai degrabă sub forma unui reper în maturizarea lui Dănuţ şi a unui veşnic punct de comparaţie între Bucureştiul uneori „cinic şi brutal” şi Moldova copilăriei. Faţă în faţă cu Pitar-Moşu 20, m-a încercat un sentiment de vinovăţie; că, mică fiind, i-am ignorat oarecum existenţa. Şi astăzi, la aproape un secol de când Ionel Teodoreanu dădea viaţă pe hârtie Me(Delenilor), casa impunătoare apare, la exterior, ca o replică exactă a descrierii în detaliu din roman: „casă albă care părea pudrată în scânteierea soarelui”, ce şi-a păstrat până şi „trandafirii agăţători izvorâţi parcă din adâncul ei, care cădeau din marginea terasei acoperind faţada cu cochetul lor torent”. Nu l-am văzut nici pe Dănuţ grăbindu-se spre cursurile dintr-a şaptea modernă de la Liceul Lazăr, nici pe Herr Direktor plecând în automobilul lui. La colţ cu Arthur Verona, fostă Mercur, o femeie mă întreabă dacă ştiu unde e centrul medical găzduit acum de „casa sprintenă cu terasă”. „Da, e acolo. Pe Pitar-Moş 20”, îi răspund. „Mulţumesc, mamă, eu mă încurc pe străzile astea…”
AFTER HOURS Fotografii de CRISTIAN NICULAE & DAN NICHITIU
//STYLING// Monica Georgescu //MAKE-UP & HAIR// Dana Lazar //MODEL// Ana-Maria Fulga
suntem si, pe
facebook.com/CockaigneMagazine
RED FOREST Fotografii de COSMIN GOGU
A place where the dream world, wild stories, ethereal beings and nature meet and combine to create a unique story.
O lume unde visele, poveștile sălbatice, ființele eterice și natura se întâlnesc și se combină pentru a crea o poveste unică.
Venture inside and discover a world that has never been told.
Aventurează-te în interiorul ei și descoperă o lume care nu a mai fost povestită.
//ASISTENT FOTO// Claudiu Crasnojan //CREATIVE DIRECTION & RETOUCH// Cosmin Gogu //STILIST// Rovena Andrei //MAKE-UP// Narcisa Simandan //HAIR// Roxana Costiniuc //ASISTENT HAIR// Marilena Dinu //MODEL// Landiana / Studio-1 Models //HAINE// FE[MALE] //DESIGN ACCESORII// Cosmin Gogu
DENIAL IS NOT JUST A RIVER IN EGYPT de Ana Moca Grama
“Denial is not just a river in Egypt” este o vorba care m-a amuzat mereu si pe care o repet prietenilor de fiecare data cand ii vad indreptandu-se spre fascinantul proces psihologic care incepe inofensiv cu dorinta de conservare si se termina de multe ori intr-un ciclu vicios de auto-distrugere. Acest mecanism emotional de auto-aparare a fost descris prima oara de Freud. El observa intregul proces de reprimare al emotiilor, in care negam problema, iar cand suntem pusi fata in fata cu ea, lasam emotiile sa curga. Intreg ciclul se repeta, subiectul devine tabu, un lucru despre care nu vorbim, deci nu exista. Intregul proces al dependentei se bazeaza pe negare, prin rationalizari, minimalizari, justificari si multe alte lucruri complet irationale pe care oamenii le fac pentru a isi continua dependenta. Negarea e proverbiala panta alunecoasa pe care esti invatat sa o recunosti, dar a carei suprafete te tine lipit, indreptandu-te cu viteza spre o catastrofa, fie ea mare sau mica. Totusi, pentru a intra voit intr-o asemenea reactie in lant a vietii tale, trebuie sa vezi ceva seducator in acel rau. Si negarea este locul perfect in care esti ferit de pericol si poti amana rezolvarea problemelor. Esti intr-un mic balon de sapun cu reflexii de curcubee, care are o viata temporara pe care o constientizezi, apoi o negi. Iar probleme sunt multe. Nu e mereu usor sa iti asumi vina, sa iti recunosti defectele si greselile, sa iti constientizezi
responsabilitatile. Iar de-a lungul vietii vor fi multe momente in care ai prefera sa te bagi in pat, sa inchizi ochii si sa hibernezi pana cand problemele se rezolva de la sine sau dispar. Aceste secrete pe care le tii fata de tine, ascunse undeva intr-un cotlon intunecat al subconstientului, vor reveni de fiecare data, proiectandu-se in vise si in gesturi, in personalitate si in comportament. Freud recomanda o doza serioasa de sinceritate si deschidere, emotiile fiind ceva ce nu trebuie niciodata ignorat, ci dezbatut si pus in cuvinte. Este posibil sa-ti recunosti propria negare. Gandeste-te putin la viata ta si la evenimentele pe care preferi sa le eviti mereu. Recunoaste faptul ca nu esti inca impacat cu anumite lucruri. Intalneste-te cu cineva apropiat, ia o foaie de hartie, scrie si vorbeste despre acele lucruri. Nu o sa fie mereu usor sa faci asta, insa vei scapa cu totul de consecintele periculoase ale marii negari. “Priveste totul in ansamblu”, ni se spune. Si uitam sa facem asta. Uitam sa punem totul in perspectiva si ca viata e o serie de alegeri care au consecinte. Ne lasam ingropati in cicluri nesfarsite de auto-distrugere, uitand ca un element esential al vietii umane este emotia. Si acea emotie trebuie imbratisata, nu negata. The only acceptable denial should be the river in Egypt.
SERINUS CANARIA Fotografii de VLAD Bﾃ山DU Concept de VLAD Bﾃ山DU & ALEX NIMURAD
Mi-as dori sa scriu asta cu ochii cojiti de lacrimi. Mi-am ima-
ginat ca asa ar trebui sa fie. Dar am nevoie sa mint si sa pastrez secrete. Am nevoie sa ascund si apoi sa ma bucur de ceea ce am reusit sa ascund. Sa tin doar pentru mine. Iar ceea ce tin doar pentru mine este indiscutabil. . . numai al meu.
S-ar putea sa imi spui ca asta nu e decat alta metoda prin
care ma izolez de lumea din exterior. Ca imi leg singura ochii, iar eu nu o sa te contrazic. Mintindu-te din nou. Ascunzandu-ti din nou adevarul meu. Lasandu-l sa pluteasca departe de tine, precum o mana de baloane negre, cu burtile umflate de heliu.
Stiu ca, citind asta, nu vei intelege.
M-am pornit inspre tine, ca de obicei, cu inima deschisa.
Hotarata sa-ti vars in cap toate secretele mele. Sau sa te tranform intr-unul dintre ele. Sa iti ofer pe tava tot dupa ce ai tanjit. Tot dupa ce tanjesti.
Dar secretele mele se rafuiesc cu mine...
Sunt lucruri pe care noi doi nu le vom poseda nicioda-
ta impreuna. Cruci pe care trebuie sa le car singura. Lanturi din raceala carora trebuie singura sa ma eliberez. Nisipuri miscatoare in care trebuie sa ma scufund singura, pentru a putea iesi apoi curata la suprafata.
Eu nu imi ascund secretele precum o pisica isi ascunde
mizeria. Si nu le las sa mi se adune in jurul gleznelor intr-un ciment greoi ce m-ar condamna abisului.
Secretele mele fac parte din arhitectura sufletului meu. Ele
inoata impreuna cu mine, dorm cu mine in acelasi pat, musca din mine din aceeasi paine si isi fac aceleasi griji.
Si chiar daca uneori ies vorbind din aceeasi gura, sfarsind in
alte urechi, zgariind alte suflete, incruntand alte sprancene.
Secretele raman tot ale mele.
//WARDROBE// Alex Nimurad //MAKE-UP & HAIR// Mihaela Cherciu //MODEL// Ramona Tﾄハase //TEXT// Norbert Matei
OVO PEOPLE Fotografii de CRISTIAN BALINT
//FEATURING// Caroline Gombe Cornel Lazia Andra Maria Văduva
Colaborează la
Căutăm oameni cu imaginație și talent care pot contribui cu fotografii, texte, ilustrații, grafică și artă.
Trimite propunerile tale impreună cu o scurtă introducere a temei abordate pe adresa
land@cockaigne.ro
Cockaigne x ChillBill.ro
HOT CASANDRA Interviu de Mihai Tița Fotografii de Cristian Niculae & Dan Nichitiu
Paul Ballo s-a născut pe 10 august 1988 şi îi plac tobele, mojito şi skateboardul. Ce-ai face acum, în loc să răspunzi la întrebările astea? Cu siguranţă, altceva. Când a fost ultima dată când ai făcut ceva pentru prima dată? Astăzi am încercat să învăţ accentul Brooklinez. Care a fost cel mai periculos lucru pe care l-ai făcut? Nu pot să spun, că poate vede mama. Sau tata. Te-ai îmbrăcat vreodată în femeie? Normal, de mai multe ori. Ce desene animate îţi plăceau când erai mic? Aventurile lui Huckleberry Finn. Cu cine aveai postere în cameră? Cu toboşari, cu Ţestoasele Ninja şi cu Metallica. Încă le am. În ce maşină ţi-ar plăcea să străbaţi ţările nordice? Volvo, desigur. Te pricepi să tai lemne? Ador grătarul, deci trebuie. Ai vânat vreodată? La ce te referi? Ceafă sau cotlet? Coaste marinate în Doctor Pepper. Forever. Ţi se pare jenant romantismul? Nu, chiar deloc. Ar trebui? La a câta bere poţi să spui despre tine că eşti beat? Nu pot să spun exact, că mă iau cu vorba.
Care-i cea mai naşpa sau ciudată chestie pe care ai mâncat-o? Ulei de trufe. Mi s-a părut îngrozitor. Ai putea spune despre tine că eşti un tip curajos? Depinde de situaţie. Unii spun că am prea mult curaj, alţii spun că n-am destul tupeu. Trei lucruri pe care-ar trebui să ştie să le facă orice bărbat. Să spele vasele, să gătească şi să scoată viruşii din orice calculator. Ai dansat vreodată pe „Gangnam Style”? Da. Dă-mi o melodie care intră-n categoria „guilty pleasure”. „Mandy”, a lui Barry Manilow. Cât de scump e prea scump? Numeşti „scump” ceva ce, de fapt, nu merită. Care-i emisiunea ta preferată de la TV? Din fericire, n-am televizor. Care ţi se pare cel mai amuzant român la ora actuală? Axon Turmentatu’. Dar cel mai enervant? Morar. La ce te gândeşti noaptea-n pat? La cât de greu o să mă trezesc a doua zi. Cum te-ai descrie dimineaţa? Încercănat şi fără pic de chef. Cât te costă chiria? Puţin, comparativ cu ce chirii sunt în Londra.
Elena Vasilache s-a născut pe 12 mai 1986 şi îi plac scena, telefonul şi masajele. Ce-ai face acum, în loc să răspunzi la întrebările astea? Aş dormi. Sau aş citi. Sau aş pierde vremea, poate. Când a fost ultima dată când ai făcut ceva pentru prima dată? Am fost cu vaporul pe Tamisa. Mi-a plăcut mult, dar muzica n-a fost cine ştie ce. Care a fost cel mai periculos lucru pe care l-ai făcut? Înainte mă dădeam în toate atracţiile dintr-un parc de distracţii. Te-ai îmbrăcat vreodată în bărbat? Da, la o filmare. Şi port pantalonii prietenului meu, dar nu prea-i convine. Ce desene animate îţi plăceau când erai mică? Tom şi Jerry. Clasic. Cu cine aveai postere în cameră? Cu Backstreet Boys şi Leonardo di Caprio. Apoi, în facultate, aveam un poster foarte mare al filmului Amelie. În ce maşină ţi-ar plăcea să străbaţi ţările nordice? Poate într-una din anii ’50. Te pricepi să tai ceapă ca la Master Chef? Ştiu să tai ceapă. E ciudat că nu m-am uitat niciodată la Master Chef. Ai vânat vreodată? Nu. Poate fluturi. Ceafă sau cotlet? Hm, nu prea ştiu diferenţa, dar Paul sigur o ştie. Ţi se pare jenant romantismul? Da, romantismul cu petale şi lumânărele. La a câta bere poţi să spui despre tine că eşti ameţită? De la prima.
Care-i cea mai naşpa sau ciudată chestie pe care ai mâncat-o? Ciorba de burtă. Până şi numele mi se pare dezgustător. Ah, şi supa vietnameză, clar. Ai putea spune despre tine că eşti o tipă curajoasă? Nu mă consider curajoasă, dar când mă gândesc că am plecat din ţară, atunci da. Trei lucruri pe care-ar trebui să ştie să le facă orice femeie. Să gătească, să facă masaj şi să fie o tipă respectabilă. Ai dansat vreodată pe „Gangnam Style”? Da, o dată. Ba nu... de două ori. (Râde) Dă-mi o melodie care intră-n categoria „guilty pleasure”. Sinead O’Connor – Nothing Compares To You. Cât de scump e prea scump? Nu ştiu. Care-i emisiunea ta preferată de la TV? Hm, n-am televizor... Cine se mai uită la televizor? Care ţi se pare cel mai amuzant român la ora actuală? Paul. Ştie multe glume bune. Dar cel mai enervant? Premierul. La ce te gândeşti noaptea-n pat? La ce am de făcut a doua zi. Cum te-ai descrie dimineaţa? Sunt destul de drăguţă. Cât te costă chiria? Rezonabil.
PLAY TIME Fotografii de CRISTIAN NICULAE & DAN NICHITIU
y r t . e d l m i t ou e h s m o s e W g n i y a l p e rol
h t a h W g u a n
//STILIȘTI// Ema Banită & Aleda Estlin //MAKE-UP// Traviata Păduraru //HAIR// Alex Ifimov //MODEL// Andreea C. /MRA Models //ȚINUTE// Atelier Aiurea Sweet Paprika //RECUZITĂ// Casara
n e e b u o y have ? t u o b a y t gh
CUM MĂ MAI ÎNŢELEG CU DEMONII MEI de Anca Țenea
M-am împrietenit cu demonii mei acum mult timp. Să fi avut vreo 3 ani, când s-au băgat în viața mea și s-au hotărât să rămână pentru totdeauna, insinuându-se cu tupeu prin urme de trafalet, modele de pe faianță, pături, sobe, uși de la dulapuri sau prin perdele. Ce să mai, pe oriunde am trăit, i-am târât după mine și le-am văzut fețele sau ghearele fixate în tot feluri de locuri. Prima oară când îmi amintesc de ei a fost tot cam în perioada când mi se spusese că „dracu” e un cuvânt urât, pe care nu trebuie să îl pronunț și pe care mi-l închipuiam ca pe o chestie neagră cu lumini roșii. Aveam aproape patru ani și stăteam mult acasă la bunicii mei, cu o verișoară de aceeași vârstă cu mine, pe care uneori o trăgeam de păr ca să mă asculte. Într-o zi am făcut-o să mă bage în seamă fără să-mi înfig degetele în buclele ei drăguțe, convingând-o că din perete rânjește la noi chiar un drac dintr-ăsta despre care noi nu aveam voie să vorbim. Din colțul stâng al peretelui cu sobă strălucea ceva de la care nu îmi mai puteam lua ochii. Mai văzusem și pseudocalul drăcesc de pe carpeta din bucătărie, chiar aia din Serai, faţa neomenesc de strâmbă și forme care mi se păreau că seamănă cu vecinii din sat, numai că mai urâți, dar bucăți luminoase pe tavan nu mai văzusem. Așa că am decis: acela era un drac. Nu cred că mi-a luat prea mult să o conving că demonul ne va mânca pe amândouă, pentru că s-a speriat ușor și mă tot ruga să îl chemăm pe atotputernicul tataie. Sigură că nu m-am înșelat, așadar că va fi și el de acord
cu noi și că va da de pâmânt cu dihania – mă gândeam că o să iasă din perete un fel de stafie mai mare ca noi - sub ochii noștri, i-am adus la cunoștință bunicului că avem un drac în casă și că nu ne lasă în pace. Când colo, ce să vezi: dihania era o bucățică de var. Doar atât. Evident că eu nu am fost convinsă de asta și am continuat să-mi caut demonii pe oriunde mă uitam. Așa că, înainte să adorm, reperam pe pereți forme despre care eram convinsă că au fețe umane și că se uită la mine. Le spuneam noapte bună și așteptam să adoarmă odată cu mine. Chiar și mai târziu, însă tot prin anii 90, când în apartamente mai era moda varului stropit cu ceva pete mici, am descoperit monstruleți prietenoși care îmi zâmbeau. Au continuat pe gresie, pe tavan, pe striațiile lemnului din care era făcută banca la școală și pe tablă, după ce buretele elevului de serviciu mai lăsa niște forme gri. Probabil că, dacă știam pe atunci ce e aia pictură suprarealistă, aș fi crezut că Dali – ori fantoma lui – se ține după mine. Şi monstruleţii sau formele lor rupestre au continuat să mă însoţească. De multe ori, atunci când închideam ochii apăreau stelele căzătoare care se îndreptau vârtos către mine, ori diverse forme care se măreau sau micşorau rapid şi nu mă lăsau multe minute până să adorm. Mă însoţeau atât de des, încât n-am mai stat să le iau la întrebări şi să cercetez care e muşteria neuronală sau a imaginaţiei prin care îmi sunt aduse aproape. Am zis să mă bucur cât mai pot, căci nici demonii nu sunt uşor de câştigat zilele astea!
JEUX D’ADULTES Fotografii de CRISTIAN NICULAE & DAN NICHITIU Stilist DANIELA MIHĂILESCU
//ROCHIE, PANTALONI & CĂMAȘĂ// 109 / Downtown Eva
//COLANT JARTIERE//Murmur, Galeria Designerilor Rom창ni / magazin COCOR //BIJUTERII//Rhea Costa via Molecule F //PANTOFI//Ziggo House //PALARIE//Reserved //SACOU//109 / Downtown Eva //BASCA//Reserved //COLANT JARTIERE//Murmur //BOTINE//Ziggo House //BRATARI//Reserved //PALARIE//Reserved
//CORSET PIELE//Max Azria //PALARIE//Gabriela Dumitran //COLANȚI//Murmur //PANTOFI & BOTINE//Ziggo House //FUSTA PIELE PORTJARTIER//Murmur //FANDACSIA//Gabriela Dumitran
//TURBAN PENE NEGRE//Gabriela Dumitran //LENJERIE//I.D Sarrieri / The Place //COROANA PENE//Gabriela Dumitran //COLIER//Carla Szabo //CORSET//Murmur
//MAKE-UP// Dana Lazﾄビ //HAIR// Alexandra Pﾄフrulescu //MODELE// Andrei C. /MRA Models Cristiana B. /MRA Models Diana L. / MRA Models
Citește și ediţiile precedente.