Revista ”9 Mai - Ziua Europei” Nr. 6 / VI / 2016

Page 1

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

1|R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Revista „9 MAI – ZIUA EUROPEI” Director Fondator: PROF.UNIV.DR.ING. LIDIA CRISTEA Redactor Șef: PROF.UNIV.DR. ARDIAN KYCYKU Secretar General de Redacție: IRINA DIACONESCU Bordul Ştiinţific: LECT.UNIV.DR. LUMINIŢA TĂRCHILĂ MA. SEVER AVRAM DRD. LINDA PESCHIR MA. SANDU ZAMFIRESCU ISSN: 2066-1851 Copyright: Editura ERA Nr. 6, An. VI / 2016 Apare sub egida EUROPEAN ACADEMY OF PERFORMING ARTS, a CENTRULUI DE CERCETARE COMUNIC@RTS, şi a DEPARTAMENTULUI DE LIMBI STRAINE & IMAGOLOGIE ale U.R.S.A. “GHEORGHE CRISTEA”. În parteneriat cu EUROLINK – House of Europe, Bucureşti Revista conţine lucrări ştiinţifie, eseuri, dialoguri, prezentări de evenimente ştiinţifice şi universitare, creaţii artistice. Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor le revine autorilor. Layout: Studioul de Imagine Comunic@rts ”Ateneul Rom}n” – Photo & Copyright Iulia Enkelana Contact: eu@ugc.ro București 2016

2|R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

CUPRINS E U R O P A – ÎNTRE INTEGRARE ŞI DREPTURILE OMULUI Între homo atlanticus şi homo sovieticus – de ACAD. RĂZVAN THEODORESCU ............................................. 5 TEMATICA PROF.DR.ING. LIDIA CRISTEA: Fațete educaționale Europene ............................................................................. 6 CULTURA DRD. LINDA PEŞCHIR: Sinteza artelor ...................................................................................................................... 11 AMINTIRI DIN EUROPA REALĂ Epistola către Diognet ............................................................................................................................................... 13 ”Oameni care fac istoria. Şi oameni care îmbunătăţesc istoria„ - Convorbire cu scriitorul și gânditorul Vasile Andru ........................................................................................................................................... 14 GEOSTRATEGII KOPI KYÇYKU: Turcia şi Europa ................................................................................................................................ 18 OASPEŢI ÎN SPAŢIUL MIORITIC ARDIAN VEHBIU: Ospitalitate ............................................................................................................................................... 21 VERBA VOLANT PROF.UNIV.DR. ARDIAN KYCYKU : Imunitate în diversitate ................................................................................. 23 IOLANDA MALAMEN: A fi scriitor în Rom}nia ....................................................................................................... 27 SCRIPTUM LECT.DR. LUMINIȚA TĂRCHILĂ: Anton Naum şi Idealul: Povestea Vulpei .................................................... 28 LUMEA CA UN SPECTACOL–ŞI VICEVERSA MA. RALUCA ROTARESCU : Generațiile și liberul arbitru .................................................................................... 32 MA. TATIANA MANTA DOR: Reprezentările dansului în pictură și sculptură ............................................ 33 MA. PAULA STOIA: “Begin” – un spectacol ............................................................................................................. 37 BETTINA MARGARETA DOMSCHY : Comedia antică şi Aristofan ........................................................................ 38 ANA MĂDĂLINA SIHLEANU : Filmul ”Lebăda Neagră” .......................................................................................... 41 TRADIȚII & URME VASILE ANDRU: A fi rom}n într-un sat multietnic .............................................................................................. 43 LITERIS FORUM ADRIAN PEIA: Castelul baronului ............................................................................................................................. 45 PERSPECTIVE European Academy of Performing Arts sau O nouă viziune asupra performanței .............................. 49 DRD. ARIAN LEKA: Culture immigration and some overlapping cultural influences ....................................... 51 Drd. RAMADAN BEQIRI: Virtual schools free of charge to learn from home – opportunity for developing countries ................................................................................................................................................... 57 ACTIVITĂȚI ŞTIINȚIFICE ŞI EDITOR IALE Programe Postuniversitare ...................................................................................................................................... 61 Simpozionul Ştiințific Internațional şi Conferința ”ComUnique”: Carte, comunicare, cercetare 2016 .................................................................................................................................................................................. 61 3|R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Premiile Litteris Forum 2015 – înt}lnire culturală dedicată tinerilor pasionați de literatură şi arte .................................................................................................................................................................................... 62 „Juridica” în context european – de PROF.UNIV.DR.ING. LIDIA CRISTEA ...................................................... 63 Cuprinsul Volumului Al XXVI-lea Simpozion ”Juridica” .............................................................................. 65 Prezența în lumea virtuală ....................................................................................................................................... 65 T a b l e o f C o n t e n t ............................................................................................................................................ 66

4|R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

E U R O P A – ÎNTRE INTEGRARE ŞI DREPTURILE OMULUI Între homo atlanticus şi homo sovieticus „Între spaţiul euroatlantic şi Comunitatea europeană, între cel de la NATO şi spaţiul euroasiatic al Comunităţii de State Independente, între homo atlanticus şi homo sovieticus, între supranaţionalismele acceptate sau impuse, care ne aduc aminte de construcţii imperiale de altădată – cea a Habsburgilor sau cea a Otomanilor – Sud-estul european participă, prin valori, datini, aspiraţii şi obiceiuri comune, care compun un model cultural, de viaţă culturală, de viaţă spirituală, în egală măsură pentru spaţiul ortodox-islamic din Marea Neagră şi din Caucaz, respectiv pentru spaţiul catolic-protestant din Europa danubiană, ambele fiind părţi componente ale marii Europe. Această mare Europă, care, după părerea mea, trebuie să rămână o simplă denumire geografică, acoperind mai multe realităţi istorice, - aidoma celei a Asiei, celei a Americii - cu vagi amintiri din ceea ce a fost universitas christiana, zdruncinată cu mare repeziciune, fără a reuşi să ajungă într-o zi - din fericire - să devină o entitate spirituală unică, creatoare de un model european unic. În Sud-estul european, la acest punct intercardinal al geo-istoriei continentului, în acest spaţiu de tranzacţii politice perpetue, de aşteptare îndelungată – dar atât de fecundă – a gestului totalitarist şi dominant, a sacrificiilor superbe sau inutile, a misterului şi a strălucirii Ortodoxiei, s-a trăit şi se mai trăieşte cu sentimentul apartenenţei la o Europă, care este pe punctul de a se întâlni în mod durabil cu cealaltă. Tot păstrându-şi bogatul patrimoniu cultural, mândria intelectuală şi rănile adânci. Tot fiind în căutarea Europei, să ne aducem aminte, din când în când, că ea s-a născut pe poalele Acropolei din Atena, în inima Răsăritului balcanic, ceea ce, fireşte, nu conferă nici avantaje, nici merite... În cazul Europei de Sud-Est, parte durabilă a Răsăritului european, există vocaţia de a uni spaţiul euroasiatic cu cel euroatlantic, Marea Neagră şi Rinul, Mediterana şi lumea germanică. Altfel, ne ar paşte pericolul ca fantazme politice să ne conducă spre utopie. Ceea ce, într-o limbă veche şi de viţă foarte nobilă, dintotdeauna de origine balcanică, ar însemna „locul care nu se află nicăieri”. În acelaşi timp, nădăjduim ca visurile pentru un model unic, pentru un partid unic, pentru o regiune unică, pentru o rasă unică, sunt în curs de a se stinge pentru totdeauna”.

ACAD. RĂZVAN THEODORESCU

„Două Europe – un divorţ intelectual?”, 2004

5|R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

TEMATICA PROF.DR.ING. LIDIA CRISTEA Fațete educaționale Europene Abstract Lucrarea prezentă face o analiză a provocărilor acestui deceniu al secolului 21 cu privire la educația superioară din universități sau instituții, școli superioare, în contextul geopolitic european dificil. Europa se confruntă în ultimii ani cu creșterea numărului de imigranți și refugiați din țări care sunt teatre de război. Aceștia, fie au studii superioare în instituții din țările de origine, fie vin să studieze în țările europene unde s-au refugiat sau au imigrat. Educația laică sau religioasă au o influență majoră asupra integrării sociale și economice a acestora. 1. Opinii cu privire la educaţia religioasă[1] Educaţia trebuie să răspundă provocărilor unei lumi în care s-au pierdut și se pierd repere, iar sistemele etice se află în criză. Ea trebuie să construiască drumuri noi pentru societate, prin formarea unor cadre cât mai flexibile, a unor capacităţi și comportamente capabile să facă faţă schimbării permanente și să pregăteasca tânărul pentru un viitor incert şi complex. Universitatea sau Institutul superior trebuie să contribuie decisiv la reconstrucţia spirituală, la redefinirea unor noi sisteme de valori. Cele mai multe dintre valorile și morala admise de către orice societate îşi au originea și în învăţăturile religioase. Majoritatea ţărilor europene recunosc importanţa religiei în procesul de devenire a fiinţei umane, atribuindu-i acesteia locul cuvenit în sistemul de învăţământ obligatoriu. În 75% dintre statele Uniunii Europene, religia este predată sub forma învăţăturii de credinţă a religiei tradiţionale, iar în 25% sub forma istoriei religiilor. Astfel, în majoritatea ţărilor europene, importanţa educaţiei religioase este recunoscută la nivel de politici educaţionale, motiv pentru care întâlnim religia, sub diferite denumiri, în planurile de învăţământ din aproape întreaga Europă. Dimensiunea naţională a prezenţei religiei în şcoli face ca panorama europeană a acestei probleme să fie una diversă, cu rădăcini adânci în spiritualitatea, cultura și istoria fiecărei ţări. Sub forma unor cursuri opționale, facultative sau complementare, religia se poate regăsi și în disciplinele predate îin Universitati sau alte forme de învățământ superior. Educaţia religioasă constituie un mijloc de promovare a drepturilor omului, în baza valorilor și a atitudinilor pe care aceasta le propune. Dreptul la gândire, conştiinţă și religie este un drept fundamental al omului, reglementat prin: „Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului“ (1948) art. 18, Protocolul Adiţional al „Convenţiei Europene a Drepturilor Omului“ (1950) art. 2, din „Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene“ (2010) art. 14, alin. 3, iar prin art. 22 se afirmă faptul că „Uniunea Europeană respectă diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică“. În legislaţia internaţională se recunoaşte dreptul cultelor de realizare a educaţiei religioase la copii şi tineri. Toate documentele internaţionale reprezintă un cadru de referinţă pentru politicile naţionale în domeniul instruirii religioase. Nu sunt impuse soluţii uniforme pentru educaţia religioasă din sistemele de învăţământ, ci se lasă la libera alegere fiecărei naţiuni, după specificul ei, să realizeze această educaţie atât de necesară. Constituţia României (art. 32, alin. 7), și Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, subliniază faptul că libertatea exprimării sau învăţării propriei religii nu poate fi îngrădită de nimic, accesul la educaţia religioasă trebuind să existe în toate instituţiile de învăţământ public. Necesitatea religiei în viaţa omului determină, implicit, necesitatea unei educaţii religioase la tineri, pentru că religia dezvoltă caracterul, moralitatea, altruismul, empatia, umanitatea. 6|R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Importanţa religiei în viaţa tânărului este susţinută de teoreticienii şi practicienii din domeniul educaţiei, în scopul formării unei personalităţi armonioase. Disciplina religie constituie un important context de învăţare, care valorifică în plan educativ experienţele de viaţă ale acestora, atât de importante pentru dezvoltarea morală și pentru exersarea deprinderilor de socializare, pentru formarea comportamentului, prin valorificarea activă în acord cu valorile moral-religioase a diferitelor aspecte propuse de conţinuturile învăţării. În prezent, România cunoaşte o încercare de redefinire a rolului social al educaţiei, în contextul unui „parteneriat pentru educaţie“, un dialog deschis, lucid, responsabil, între toţi factorii educaţionali (familie, Biserică, şcoală, comunitate locală). Şcoala se deschide spre mediul comunitar şi se fac propuneri de realizare a osmozei şcoală-comunitate, în perspectiva înţelegerii şcolii ca un centru cultural şi civic, centru complex de învăţare la îndemâna tuturor, tineri și mai puţin tineri. Cooperarea activă a şcolii cu ceilalţi factori educaţionali – familia, Biserica – trebuie să conducă la realizarea unor parteneriate viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor. Dacă unul dintre cei trei factori esenţiali ai educaţiei religioase nu colaborează la maxima capacitate, nu putem realiza o educaţie religioasă autentică, de aceea rolul părinţilor ca parteneri direcţi ai şcolii şi ai Bisericii este unul definitoriu şi covârşitor. Educaţia religioasă este o acţiune amplă, orientată în diverse direcţii, dar care îşi are scopul și rolul bine definit, acela de a da celui educat o înfăţişare și o structură deosebite, prin dobândirea virtuţilor. Principala direcţie a educaţiei religioase constă în formarea bunului creştin. Reverberaţiile ei se prelungesc în timp, peste generaţii, valorile religioase odată interiorizate atrag noi valori, se dezvoltă şi generează speranţe și căutări profunde. Afirmaţia „nu este surd mai mare decât cel ce nu vrea să audă“ arata realităţile vieţii autentice creştine și adevăratele valori nemuritoare care zidesc şi întăresc o societate mai bună. 2. Practica religioasă în spațiul public Din această perspectivă, România nu se situează printre ţările cu o frecventare foarte puternică a bisericii, fiind depăşită de ţări catolice (Malta, Polonia, Irlanda, Italia, Croaţia, Portugalia, Slovacia). 46% din populaţie declară că frecventează lunar biserica, România fiind ţara ortodoxă cu practica religioasă cea mai intensă, depăşind Grecia în 2000. Ca dinamică în timp a frecventării bisericii, România înregistrează în deceniul de după căderea comunismului cea mai ridicată creştere a practicii religioase din Europa: între 1993 și 1999 creşterea a fost de 15% (între 1993 și 1997: de la 30% la 45%). După cum indică rezultatele din 2005 (WVS), acest platou nu a mai fost depăşit. În rândul cohortelor tinere, practica religioasă publică s-a dublat între 1993 şi 2000, atingând la sfârşitul acestui interval valori între 35% şi 40%. Creşterea a fost mai puţin spectaculoasă în cazul cohortelor vârstnice (în jur de 5% - 10%), aceasta însă deoarece valorile de pornire erau deja crescute[8,9] 3. Practica religioasă în spațiul privat Practica privată, deci rugăciunea și meditaţia, este cea care îi asigură României un loc proeminent în spațiul european. În 2000, 76% dintre români obişnuiau să se roage cel puţin o dată pe săptămână. În ceea ce priveşte variaţia în timp a practicii private, se constată, între 1993 şi 1999, o creştere cu 8% a celor care declară că au momente de rugăciune și meditaţie. Pentru acelaşi interval de timp, la nivelul cohortelor, se observă o uşoară creştere a practicii private la toate grupurile de vârstă, cu o variaţie mai mare la cei născuţi după 1974, pentru care creşterea este de 15%. Diferenţele nu foarte mari dintre cohorte ne indică faptul că doar manifestarea în spaţiul public a avut de suferit de pe urma constrângerilor regimului comunist. Dacă se apelează la indicatorul mai slab care înglobează rugăciunea şi meditaţia (Aveţi momente c}nd vă rugaţi, meditaţi...?), atunci procentul celor cu un comportament religios în viaţa privată creşte substanţial la toate grupurile de vârstă, acesta atingând valori cuprinse între 90% și 99%, ceea ce demonstrează că marea majoritate a românilor acordă o atenţie cu totul specială problemelor spirituale. Factorii care influenţează deopotrivă practica religioasă în spațiul public și în cel privat sunt socializarea religioasă în copilărie, vârsta, apartenenţa la sexul feminin. Cei care îşi manifestă religiozitatea sunt persoane care au primit o educaţie religioasă în copilărie, persoanele mai în 7|R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

vârstă și femeile. Prezenţa în câmpul muncii nu are efecte semnificative: atât cei care lucrează, cât și persoanele care nu lucrează îşi găsesc un timp egal să practice religia. Raportul dintre diversitatea religioasă şi gradul de religiozitate este invers proporţional: credinţa este cu atât mai răspândită, cu cât pluralismul religios este mai scăzut. Gradul crescut de religiozitate al românilor are cel puţin două explicaţii: monopolul Bisericii Ortodoxe şi faptul că România este una dintre ţările din Europa cu număr scăzut de persoane cu studii superioare. Religia joacă în România un rol încă important în modelarea opţiunilor politice și în motivarea muncii. Efectul este mai redus, deşi semnificativ şi acesta, în privinţa valorilor legate de muncă. O influenţă puternică a religiei există asupra valorilor din zona privată, precum este aceea referitoare la relaţiile de gen în cadrul gospodăriei. 4. Relaţia dintre şcoală și educaţia religioasă Modul de relaţionare dintre stat şi biserică îşi pune amprenta în mod evident și asupra relaţiei stabilite între şcoală, ca instituţie publică, și educaţia religioasă. Pornind de la tipologia relaţiilor dintre stat și biserică, se constată că, în general, în societăţile monoconfesionale, în care religia dominantă este favorizată de stat, şcoala publică nu numai că oferă educaţia religioasă, dar ea este chiar materie obligatorie, statul finanţează şi influenţează în diferite moduri derularea sa (prin stabilirea finalităţilor, conţinuturilor, elaborarea de manuale, formarea cadrelor didactice), considerându-se că religia face parte din identitatea naţională, pe care – prin educaţie – trebuie să o transmită tinerei generaţii. În societăţile pluriconfesionale, în care apare separaţia clară între stat și biserică, educaţia religioasă este abordată în mod diferenţiat, adesea neconfesional şi în asociere cu educaţia interculturală, educaţia civică, educaţia pentru democraţie. Atitudinea statului în aceste societăţi merge de la neutralitate politică faţă de diferitele confesiuni, până la delegarea răspunderii pentru educaţia religioasă autorităţilor locale (Marea Britanie), asociaţiilor de părinţi (Olanda) ori exclusiv comunităţii religioase (caz în care poate fi chiar exclusă din şcoala publică: Franţa). În societăţile biconfesionale, în care există o relaţie de cooperare între stat și biserică, statutul educaţiei religioase este reglementat prin acorduri comune între părţi, stipulându-se ferm responsabilităţile ce revin fiecăreia dintre ele. Relaţia dintre stat şi biserică şi asumarea responsabilităţii pentru educaţia religioasă de către una dintre cele două instanţe pot determina modul de abordare a educaţiei religioase: confesională sau neconfesională. Sunt avute în vedere aici elemente precum finalităţile și conţinuturile educaţiei, în general, şi ale celei religioase, în particular, curriculumul şcolar, metodele de abordare în procesul de învăţământ, elaborarea materialelor didactice, formarea cadrelor didactice etc. Asumarea responsabilităţii privind aceste aspecte este adesea legată şi de asumarea finanţării educaţiei religioase. Totodată ele nu pot fi scoase din contextul mai general al particularităţilor sistemului de învăţământ al ţării respective. Legislaţia ţării şi politicile educaţionale promovate, relaţia dintre învăţământul public și cel particular, structura sistemului de învăţământ şi particularităţile sale sunt elemente care determină prezenţa și modul de realizare a educaţiei religioase din fiecare ţară. Atunci când statul, neutru faţă de confesiunile religioase existente în ţară, preia responsabilitatea și controlul asupra celor mai multe elemente care ţin de educaţia religioasă în şcoala publică, apare, de regulă, o abordare neconfesională a acesteia. Situaţia este specifică ţărilor cu o deschidere mai mare către secularizare și se corelează nu numai cu interrelaţionarea celor două instanţe, ci și cu gradul de asigurare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în acele ţări. Este cazul Olandei, Suediei, Norvegiei, Danemarcei, Estoniei, Marii Britanii. Abordarea confesională a educaţiei religioase se corelează cu organizarea şi controlarea acesteia de către comunităţile religioase / biserică. Statul se implică totuşi prin susţinerea financiară şi organizaţională a unor aspecte precum plata cadrelor didactice, alocarea spațiilor etc. Situaţia este specifică ţărilor care au o religie majoritară (ortodoxă sau catolică) şi se regăseşte în majoritatea ţărilor din Europa: Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Croaţia, Finlanda, Federaţia Rusă, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia, România, Serbia, Slovacia, Spania, Ucraina, Ungaria. Specialiştii în domeniu atrag atenţia că cele doua abordări nu sunt ferm delimitate și de aceea putem vorbi despre predominanţa abordării confesionale sau a celei neconfesionale. I. Horga[2] argumentează astfel: „Cele două abordări ale educaţiei religioase nu sunt total disjuncte. Astfel, deseori programele şcolare de religie cu caracter confesional cuprind și o serie de 8|R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

elemente de factură non-confesională: istorie a religiei, diferite tradiţii religioase, artă religioasă etc., care sunt însă abordate din perspectiva unei religii particulare. De ademenea, caracterul nonconfesional nu exclude posibilitatea de a acorda o atenţie particulară unei anume religii (de obicei, religia majoritară la nivelul unei ţări). Pornind de la cele două tipuri de abordare, în corelaţie cu instanţa responsabilă de educaţia religioasă, P. Schreiner[3] distinge patru modele de realizare a acesteia: 1. modelul studiilor religioase/ modelul neconfesional – educaţia religioasă este predominant neconfesională, curriculumul este elaborat de către instituţiile statului; 2. modelul neconfesional-cooperativ – educaţia religioasă este predominant neconfesională, curriculumul este elaborat prin cooperarea dintre stat și comunităţile religioase; 3. modelul confesional-cooperativ – educaţia religioasă este predominant confesională, curriculumul este elaborat prin cooperarea dintre stat și comunităţile religioase; 4. modelul confesional – educaţia religioasă este predominant confesională, curriculumul este elaborat de către comunităţile religioase. Aceste patru modele, care evidenţiază tipul de abordare şi instanţele responsabile de educaţia religioasă se corelează direct cu statutul religiei ca disciplină în planurile de învăţământ. Studiile religioase (modelul neconfesional) organizate şi finanţate de stat au de regulă statut de obligativitate. Ele se bazează pe o abordare multireligioasă, echidistantă, neutră şi general acceptată de toate comunităţile religioase existente într-un stat. Câteodată educaţia religioasă se împleteşte cu educaţia interculturală şi urmăreşte să ofere premisele pentru o mai bună cunoaştere reciprocă, toleranţă, acceptare a diversităţii religioase, etnice şi culturale, precum şi premisele pentru analiza critică a faptului religios. Statutul de disciplină obligatorie nu contravine în această situaţie libertăţii individuale de conştiinţă și credinţă, întrucât nu se promovează un sistem unic de credinţe religioase, ci se lasă loc pluralismului religios. În cazurile modelelor neconfesional-cooperativ, confesional-cooperativ şi confesional educaţia religioasă poate apărea ca disciplină obligatorie sau disciplină opţională. Atunci când apare ca disciplină obligatorie, având caracter predominant confesional, există pericolul prozelitismului, al îndoctrinării, al subminării libertăţii de conştiinţă şi credinţă, al dezvoltării unor prejudecăţi legate de religie, etnie şi cultură. Chiar dacă în unele ţări s-a instituit posibilitatea de dispensa, acordându-se elevului libertatea de a nu frecventa cursul sau, mai rar, de a alege o altă materie de studiu, din cauza dificultăţilor organizatorice sau financiare nu întotdeauna se concretizează în fapt dreptul la neparticipare. Atunci când apare ca disciplină opţională tinerii pot alege, dacă participă sau nu la educaţia religioasă, precum şi tipul de educaţie religioasă de care doresc să beneficieze. O situaţie specială se înregistrează în Franţa, unde nu există educaţie religioasă în şcoala publică (cu excepţia provinciilor Alsacia și Lorena, care nu făceau parte din Franţa în 1905, când s-a adoptat legea separării statului de biserică şi care permit ca atare prezenţa educaţiei religioase în şcolile publice). Anumite elemente de educaţie religioasă sunt totuşi cuprinse în programele şcolare ale altor materii, precum istoria, filosofia, literatura, arta. Educaţia religioasă apare în şcolile confesionale, fiind considerate responsabilitatea comunităţilor religioase. Indiferent dacă apare ca disciplină obligatorie sau opţională, în majoritatea ţărilor analizate educaţia religioasă are o pondere de 1-2 ore pe săptămână (cu o eventuală scădere a numărului de ore de la nivelul primar la cel secundar). La nivel european, analizele statistice internaţionale relevă o pondere medie a educaţiei religioase în planurile de învăţământ de 4,1% (cu valori între 0% și 11,2%). O privire sintetică asupra educaţiei religioase din Europa, urmăreste câteva coordonate: 1. tipul de abordare a educaţiei religioase, cu referire la predominanţa caracterului confesional sau neconfesional al acesteia; 2. intitularea disciplinei studiate, aşa cum apare ea în planurile de învăţământ; 3. statutul disciplinei din perspectiva libertăţii de participare (obligatoriu/opţional/ facultativ); 4. disciplinele alternative, optionale sau facultative, dacă aceştia aleg să nu frecventeze ora de educaţie religioasă; 5. responsabilitatea pentru curriculum, cu referire la autorităţile responsabile pentru elaborarea programelor de educaţie religioasă; 6. statutul cadrelor didactice care predau religia (modalităţi de formare, condiţii pentru ocuparea postului, subordonare etc.); 7. observaţii relevante care particularizează situaţia din ţările respective[2] 9|R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

5. Concluzii După cum s-a putut observa, o societate dezvoltată pe bazele unei educații temeinice și profunde – deschisă față de modele convingătoare de transmitere a informațiilor științifică și civilizatorie – face posibilă ca educaţia religioasă să se împletească și să se completeze reciproc cu educaţia interculturală, urmând să ofere premisele pentru o mai bună cunoaştere între comunități specifice și majoritate, precum și între comunități, înlesnind concepția și aplicarea toleranţei reale, acceptarea diversităţii religioase, etnice şi culturale, precum şi premisele pentru analiza critică a oricărei expresii de inflexibilitate. Bibliografie 1. Cosmin Santi, Educaţia religioasă, drept fundamental al omului în societatea rom}nească şi europeană, Ziarul Lumina,18 ianuarie 2015 2. Horga, Irina, Dimensiuni curriculare ale educaţiei religioase. Aspecte specifice în sistemul de învăţăm}nt rom}nesc. Teză de doctorat. Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Bucureşti, 2007, p.83-84, p.205212 3. Schreiner, Peter: Models of religious education in schools in Europe. În Larsen, L., Plesner, I.: Teaching for tolerance and freedom of religion or belief, Oslo Coalition on Freedom of Religion and Belief, Oslo, 2002, pp.28- 36.

10 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

CULTURA DRD. LINDA PEŞCHIR Sinteza artelor Formele de artă pot fi clasificate în patru mari categorii: artele spectacolului, noile media, artele vizuale şi literare. Toate acestea se subdivid asfel încât în artele spectacolului se incadrează: teatru, dans, muzica şi opera.

Sinteza artelor a constituit împlinirea visului creator a mai multor mari artiști ai timpurilor vechi dar și moderne. Planul lor a fost destul de simplu în acest sens: în cazul în care, fiecare artă este stimulată în mod individual ea este capabilă să ofere o impresie marcantă asupra noastră, apoi o combinație de teartu – muzica, poezie, pictură, dans, este oarecum obligată să crească și să aprofundeze acestă impresie, să o consolideze, și în cele din urmă să ne conducă spre cea mai înaltă stare de împlinire artistică autentică. Acestă deschidere incontestabilă în teorie s-a dovedit a fi destul de complicat de pus în practică. Datorită caracteristici sale interioare și specificității formale fiecarei arte în parte, această “aritmetică” nu ar putea fi utilizată ca un simplu “calcul“, într-o sinteză artistică generală. În multe tentative de acest fel, fiecare artă a trebuit să fie ajustată intr-un fel sau altul; a trebuit sa cedeze din drepturile sale inalienabile pentru a se obține o anumită armonie și uneori chiar să renunțe la anumite caracteristici care inițial au constituit fondul ei structural. Mari maeștri ai baletului au fost adesea forțați să facă o serie întreagă de compromisuri de dragul operelor muzicale interpretate de balerini, mai ales că structura acestor lucrări muzicale nu a îndeplinit întotdeauna cerințele stricte ale logici coregrafice. Aceste afirmatii fiind valabile și pentru celelalte arte, astfel picturii, în esență, o artă percepută frecvent ca o artă statică, i s-a găsit în mod spontan, un loc în actiunile scenice. În același mod s-a întamplat și cu arta poetică, care deține propriile legi, și despre care s-a dorit, să fie subordonată ritmului muzical în cântece, sau 11 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

dimpotivă, să devină dominantă asupra muzicii sau a dansul; în ambele cazuri rezultatul contrazice idea de participarea egală a două sau mai multe arte într-o sinteză comună. Lucrările în care două sau mai multe arte sintetizate ne impresioneză mai puternic decât fiecare dintre ele separat, sunt puține. Să ne amintim caracteristica de bază a acestei sinteze, care nu ține numai de coordonarea directa dintre diferite arte, dar, în măsura în care este este posibil, și de dezvoltarea independentă a ideilor fundamental commune chiar dinăuntrul sferei individuale a fiecărei arte. Practică teatrală, de exemplu, dispune de o serie de multiple tipuri de acțiuni scenice prin care poate să combine diverse arte dar în mod special coregrafia și declamația artistică. Este suficient a cita, ca un exemplu, pantomimă greaca veche, în care cuvântul a fost atribuit unui cor alcătuit separat față de actori și dansatori. În vechea Atenă, marile festivaluri teatrale erau în același timp, ritual, artă, competiție sportivă și serbare populară. Conceptul estetic programat să inducă starea de catharsis 1a fost creat în jurul artelor performative, muzică (cor), teatru (masca) şi dans (pantomimă) sintetizate pentru a fi responsablile impreună în exprimarea unui logos2 (text, libret) prin care omul îşi arăta recunoştința în faţa divinităţii. În timp, sinteze artistice fie în sfera artelor performative fie între artele performative şi artele vizuale, urmează adesea un logos divers, mereu nou, mereu în legătura cu momentul istoric prezent, valorificând ispirația, creativitatea, libertatea, raţiunea de a fi, iniţial a grupului religios, profan, apoi de afirmare a individului cultural, social, politic. În Europa, sinteza dintre dans şi artele vizuale (pictura, sculptură, scenografie şi costume) a cunoscut cea mai mare prosperitate în prima jumătate a secolui XIX, în perioada avangardei artistice3. Aceast curent artistic care a înregistrat o mare efervescenţă pariziană atunci când artişti ruşi au emigrat în Occident, a marcat o înnoire a limbajului coregrafic, apelând şi legitimând noul dans prin abordarea unei tehnici de mișcari libere asociată multiplelor plastici noi.

Concept estetic, la Aristotel, pentru a defini efectul „purificator” al artei, în special al tragediei, rolul acesteia de a-l elibera pe om de pasiuni (josnice), prin trăirea unui sentiment de maximă tensiune. Dex online 2 LÓGOS (cuv. gr.) s. n. 1. (FILOZ.) Una dintre noțiunile fundamentale ale filozofiei grecești antice. Termen introdus de Heraclit din Efes cu sensul de ordine necesară, proprie deopotrivă Cosmosului și gândirii omenești în forma ei superioară. Ulterior, i -sau atribuit sensuri diverse ca, de ex.: rațiune cosmică sau destin (stoicii), rațiune divină (Filon Iudeul), o ipostază a divinității, cuvânt divin (neoplatonismul și creștinismul), spirit și rațiune universală (idealiștii) ș.a. 2. (Ir. sau glumeț) Cuvântare, discurs. 3 Avangarda reprezintă mişcarea literară, artistică şi intelectuală care luptă împotriva tradiţiei consacrate.Această mişcare intelectuală apărută la începutul secolului XX, este caracterizată prin căutarea unor soluţii pentru ruperea de trecut.Acest curent artistic-literar a luptat împotriva formelor şi cutumelor traditionale consacrate prin conturarea unor formule îndrăzneţe. Termenul îşi are originea în jargonul militar din limba franceză, desemnând detaşamentul care explorează terenul necunoscut pentru a pregăti înaintarea trupelor. (Mario de Micheli, Avangarda artisitca a secolului XX, ed. Meridiane, 1968. 1

12 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

AMINTIRI DIN EUROPA REALĂ Epistola către Diognet „Creştinii nu trăiesc deosebiţi de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu e descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o arată, ca unii, ca pe o învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu îi cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi, sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri, sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărâţi, dar binecuvintează, sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine dar sunt pedepsiţi ca cei răi, sunt pedepsiţi dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţă. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elenii îi prigonesc, dar cei care îi urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor“ (Epistola către Diognet, în: PSB, vol. I, p. 412-413). Epistola către Diognet constituie una dintre cele mai frumoase scrieri creştine ale primelor secole. W. Heinzelmann a denumit-o „perla Antichităţii creştine“. Cu toate eforturile depuse de cercetători, nu s-a putut stabili clar cine este adevăratul autor. Epistola către Diognet a fost descoperită într-un manuscris unic şi editată prima dată în 1592 de Henri Estienne la Paris. Din nefericire a dispărut şi acest manuscris într-un incendiu petrecut la biblioteca din Strasbourg pe 24 august 1870. Poate este şi acesta un motiv pentru care cercetătorii au propus atâtea variante în privinţa autorului acestei scrieri. Prima opţiune a fost Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, propusă chiar de Henri Estienne. Peste jumătate de secol, în 1649, eruditul Tillemont a demonstrat că această atribuire este imposibilă. H. I. Marrou a notat ipotezele ulterioare, dintre care amintim: Clement al Romei, Clement Alexandrinul, Teofil al Antiohiei, Ipolit al Romei etc. Donaldson îl consideră autor chiar pe primul editor, Henri Estienne. Una dintre cele mai plauzibile ipoteze a fost formulată de Andriessen care îl propune pe apologetul Quadratus, afirmând că Epistola către Diognet i-a fost adresată de acesta însuşi împăratului Hadrian. Diognetus nu reprezintă doar un nume, ci şi un apelativ adresat membrilor înaltei nobilimi romane (Dom P. Andriessen, „The Authorship of the Epistula ad Diognetum“ in: Vigiliae Christianae, Vol. 1, No. 2 - Apr., 1947 -, pp. 129-136). Cu toate acestea, chiar şi atribuirea acestei lucrări apologetului Quadratus rămâne o simplă ipoteză. Într-o notă de subsol la traducerea sa din Canonul Ortodoxiei (vol. I, p. 381), părintele Ioan I. Ică jr. precizează ultima opinie în această direcţie formulată de Charles E. Hill. Acesta afirmă că Epistola i-ar aparţine de fapt Sfântului Policarp al Smirnei. Cum data scrierii acestei epistole este considerată a fi între 190 şi 200, iar locul scrierii, Alexandria, această nouă opţiune ar muta cele două presupuneri în jurul anului 150 la Smirna. Discuţiile continuă până în prezent. (Vezi Ziarul Lumina, 23 noiembrie 2009)

13 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

”Oameni care fac istoria. Şi oameni care îmbunătăţesc istoria„ Convorbire cu scriitorul și gânditorul Vasile Andru* Ardian Kycyku: Dragă domnule Vasile Andru! Sunteţi cunoscut în egală măsură ca un remarcabil prozator, eseist, g}nditor şi isihast (arta liniştirii sufletului). Cum aţi ajuns la practica Oratio mentis? Spuneţi-ne c}te ceva despre isihasmul mondial, dar şi despre cel carpatic.* Vasile Andru: Chemarea la isihia şi „încălzirea ascetică” le-am avut din familie. Părinţii ne citeau din Biblie, când eram mici; zilnic. Într-o zi, era ajun de sărbătoare, am auzit propoziţia: „de-acum veţi vedea cerul deschizându-se”. Am trăit o bruscă emoţie, mintea a cunoscut un voltaj maxim ca-n aşteptarea imediată a acestui posibil eveniment... Dar la practica sistematică a Rugăciunii minţii am ajuns în anii ’80, după întâlnirea cu părintele Calinic Cărăvan, unul din tainicii isihaşti din Carpaţi, unul din puţinii care au cunoscut extazul. Părintele Calinic din Lainici primise taina Rugăciunii minţii de la Ioan cel Străin (Ivan Kulîghin). Aceasta este filiera de aur. La a doua parte a întrebării, aş răspunde aşa: nu există isihasm mondial, nici carpatic. Există doar foarte puţini isihaşti singuratici. Sunt rarisimi. Am aflat despre câţiva pe Athos. Şi ei au puţini ucenici, unul sau doi. Nu sau dezvoltat „şcoli” contemplative, aşa cum vezi în practicile orientale. Nu există şcoli isihaste. Poate de aceea „şcoala” sau curentul Oratio mentis (rugăciunea minţii), pe care l-am structurat în România, a stârnit controverse, la începuturi, prin anii ’90. Şi totuşi, au existat două sau trei precedente istorice: curentul „Noera proseuche” (rugăciunea minţii, în greceşte) din Salonic, pe vremea lui Grigorie Sinaitul; şi la Constantinopole, pe vremea lui Grigorie Palamas. Sau, în Bucureşti, grupul „Rugul Aprins”, structurat de Sandu Tudor (părintele Daniil) şi Benedict Ghiuş pe la 1943, şi pecetluit de Ioan cel Străin (Ivan Kulîghin) la 1946. Apoi a fost încercarea părintelui Sofronie, ucenicul lui Siluan Athonitul, de a face isihasm în grup, la Essex. Alte „structuri” isihaste nu ştiu să fi existat, cu atât mai puţin pentru mireni. Căci isihasmul este personal, tainic, transmis de la maestru (avva, gheronta) la ucenic. Respect acest principiu, concep că isihasmul este personal şi se practică de unul singur, nu în grup. În grupul organizat se face doar deprinderea acestei căi, şi adâncirea tradiţiei filocalice. — Aţi avut prilejul să frecventaţi spaţii care sunt sfinte pentru mai multe tradiţii religioase: Muntele Athos, Vaticanul, Himalaya, Micul Tibet... Cu siguranţă sfinţenia subînţelege comuniune sau, cel puţin, elemente comune pentru toate tradiţiile religioase. Ce diferenţe însă, v-au impresionat? Ce credeţi că pot schimba între ele tradiţiile creştină, iudaică, islamică, hindusă? — O religie înseamnă 25% iluminare şi 75% politică. Aspectul iluminatoriu al religiilor este numitorul lor comun, este terenul pe care toate se întâlnesc. Rugăciunea şi liniştea sunt numitorul comun. Aspectul politic face diferenţa, face adversitatea. Aşa apar cazuri când o religie devine „naţională”, devine argumentul forte al naţionalismului. Sunt cazuri când religiile par nişte naţionalisme cauţionate de Dumnezeu. Aşa apar diferenţele, adversităţile. Pentru cel iluminat, religia este o esenţă a firii, bună la trăit, cum sunt şi aerul, apa sau clorofila. Iluminatul este deasupra tribului, este de partea omului. Evident, cât timp mai există triburi pe lume, iluminatul este de partea tribului său... ratând uneori cerul. Deşi preţuiesc latura iluminatorie a religiilor, o practic în cadrul creştinismului în care m-am născut; dar am un respect total pentru celelalte religii. Sigur, cunosc şi diferenţele. De pildă, între hinduism şi creştinism diferenţa este: hinduismul îl caută pe Dumnezeu pur şi simplu; creştinismul îl caută pe Dumnezeu prin Hristos. Şi este mai lesne să ajungi la Dumnezeu prin Hristos, care ne aduce ultima revelaţie a mântuirii; e mai lesne decât a te duce singur spre un Dumnezeu total necunoscut. Iată de ce până şi-n India creştinismul se extinde, iar cei născuţi fără religie, când sunt puşi să aleagă între buddhism şi creştinism, aleg creştinismul! În fine, ce pot schimba între ele tradiţiile religioase mari? Numai tăcerea. Ele se pot întâlni în practica tăcerii. Adică pe teren iluminatoriu.

14 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

— Călător pasionat, aţi ajuns şi în Albania. Deşi Albania, geografic vorbind, se află foarte aproape de Rom}nia, răm}ne destul de puţin cunoscută pentru rom}ni. Aţi regăsit acolo elemente din antica înfrăţire iliro-tracă? — Da. În Albania am avut senzaţia că-mi întâlnesc neamuri neştiute, deghizate în veşminte munteneşti, neamuri regăsite spontan. Am fost prima dată în septembrie 2005, la Durresi, eram preşedintele juriului „Balkanika”; şi atunci m-am împrietenit prompt cu 20 de scriitori albanezi, pe care simţeam că-i cunosc dinainte de a-i fi întâlnit pe viu. Şi faptul a fost reciproc; am apărut imediat în 8 reviste şi cotidiene albaneze, de parcă eram grabnic recuperat. Toată presa cita propoziţia pe care o rostisem în concluzia Balkanicii: „Cultura albaneză este mai puternică decât Albania însăşi”. Cu litere mari! Nu ştiu dacă, în vreun moment iluminatoriu, am atins în mine stratul ilir, stratul trac... (Iar cultural vorbind, eu nu sunt atins de morbul protocronist... care pariază doar pe tracismul nostru!). Ştiu însă bine că omul actual este un rezumat al istoriei sale şi ţine informaţii uriaşe, la care nu are însă acces. În ţărâna fiinţei noastre sunt straturi trace, straturi indo-europene; doar că este cu totul rar când o informaţie din acel adânc ţâşneşte, percutează prezentul. Poate această informaţie izbucneşte în clipe de graţie, când străinii ţi se revelează ca neamuri. Când expulzez egoul, mă umple semenul! Şi aşa se explică... căldura întâlnirilor, conştientizarea unei filiaţii istorice, dar şi a unei filiaţii teandrice. Căci unii ating adevărul profund că avem un „Tată al nostru” în ceruri. Tată comun tuturor. Aşa că acum nu ştiu dacă, în semenul meu ilir, iubesc o rudă istorică-ereditară, sau un frate teandric-duhovnicesc... Oricum, sobrietatea albaneză, firea lor pietroasă şi caldă de copii ai stâncilor şi ai soarelui, corectitudinea şi onoarea lor numită besa, toate rezonează cu ceva profund din mine. Am mai întâlnit în Albania comunităţi de vlahi, adică aromâni, cu care am zburrat româneşte (a zburra, în aromână, înseamnă a vorbi!). Aromânii din Albania fac în mod frapant trecerea de la ilirii pietroşi, la latinii care au supt lapte de lupoaică... Sunt un mister aceşti aromâni, un mister istoric care domesticeşte propriul meu mister... Aromânii sunt traci romanizaţi. Grecii spun că aromânii ar fi elini romanizaţi, şi-i încurajează să migreze rapid în Grecia... Eu ce să zic? Zic că popoarele sunt formate din oameni, nu din etnii... Oricum, capitala aromânilor a fost Voscopolea, care se află în Albania, şi care va fi, pentru mine, un loc de pelerinaj. Mai spun că graiul aromânilor este atât de apropiat de cel românesc! Iar limba este, totuşi, un aspect al sângelui. — Vorbiţi undeva despre cele trei feluri de civilizaţii prin care a trecut şi trece lumea noastră. Nu toţi cititorii cunosc amănunte legate de stadiul civilizatoriu în care ne aflăm şi mai ales despre ceea ce ne aşteaptă în viitor. Cum priveşte un mistic perioada de tranziţie a lumii balcanice? — Scriam în cartea Terapia Destinului că vom ieşi din civilizaţia culpei şi ne vom îndrepta spre civilizaţia revelaţiei, fie măcar pe un segment mulţumitor al speţei umane, segmentul implicat în decizii de amploare. Dar în secolul 21 ne aşteaptă şi fapte înfricoşătoare. Salvarea va consta în îmbunătăţirea individuală. A fi balcanic va conta prea puţin în acest context. Salvarea este individuală. Căderea poate fi şi balcanică, dar salvarea va fi personală, individuală. Fiecare va trebui să se preocupe de aceasta. — Găsiţi asemănări între perioada comunistă şi globalizare? Ce semn sau semen trebuie să ne pună mai urgent pe g}nduri? — Perioada comunistă a fost vizibil patologică. Inspirat de idealul creştin al „comuniunii” şi al egalităţii, comunismul a fost profund pervertit de seria dictatorilor şi de statul poliţienesc. Comunismul s-a vădit a fi un fel de „creştinism” din care lipsea totalmente Dumnezeu, adică lipsea tocmai esenţa, inima. Dumnezeu a fost răstignit în toată Treimea lui, atunci. Ziceam: comunismul, aşa cum îl arată practica sa, a fost patologic şi patogen. Globalizarea nu-i o boală, ci o terapie extensivă. Este o vaccinare cu whisky (pe post de anestezic sau euforizant?). Iar ca pansament universal, se foloseşte acea ţesătură numită la început „albastru de Genova, adică blue-jeans (blugi). Computerele şi televizoarele extind un limbaj unic, şi fac să dispară dialectele şi limbile „mici”. Mai sunt şi aspecte nostime. Pizza italiană a fost globalizată de americani. Sarmalele sunt invenţie turcă, dar la New York au fost aduse de români, ca produs românesc, şi globalizate. Dar semnul dramatic este dispariţia limbilor „mici” şi a graiurilor purtătoare de identitate. Ce va face 15 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

limba română, vorbită în prezent de 35-40 milioane? Va fi ea locul odihnei mele, a ascezei mele, va fi limba ciornelor mele? Deja funcţionăm, în parte, pe engleză. Mă mulţumesc să văd partea bună a lucrurilor, câtă vreme ştiu prea puţin despre scopul tulbure al naturii cu privire la destinul omului. — Într-un interviu televizat, aflat pentru scurt timp în Rom}nia, celebrul regizor Emir Kusturiča afirma că, în cur}nd, Balcanii vor fi o zonă compusă din state slăbuţe, vasale, care vor m}nca hamburgheri şi vor bea sucuri în plină nepăsare faţă de marile probleme ale vremurilor. Vi se pare o viziune demnă de luat în seamă? — Kusturica, mare cineast, este marcat de eşecul sârbesc, şi îl extrapolează pe toată Balkania. În realitate, azi, toată lumea – nu doar noi – devine altceva: bea şi mănâncă industrial şi caută vasalitatea cea mai rentabilă. Şi e pândită de riscul depresiei, sau al indiferenţei, de după pierderea credinţei. Balcanii nu se vor abate de la această tendinţă decât printr-un decalaj de 10 - 15 ani, adică prin încetineala prăbuşirii. Imperiile se prăbuşesc în viteză. Ţările mici şi mijlocii sunt tare codaşe la dezastre. — Ce trecut şi ce viitor le prevedeţi literelor din Balcani? Euforia eliberării de sub totalitarism a fost urmată de o avalanşă de utopii şi de o deznădejde ce pare infinită. Mai are loc scriitorul într-o societate ce amuţeşte şi dezinformează cititorii? — Da, are loc. Nimic nu mişcă în cultura vizuală sau virtuală fără scriitor. Scriitorimea va constitui un cor al anonimilor, dar un cor impresionant, polifonic frumos, cu unele voci soliste. Scriitorii vor rămâne marii epigoni ai Scripturilor. Chiar şi cei care ratează revelaţia de dragul măruntelor urgenţe ale vieţii. Literele din Balcani tot aşa: jumătate pe englezeşte, jumătate pe limbi locale, se vor contopi în corul anonimilor. — Era digitală vi se pare benefică sau fatală pentru literatură? — Benefică, fireşte. Şi numărul grafomanilor nu sporeşte deloc, deşi viteza scrisului sporeşte. Adică procentul de grafomani rămâne acelaşi, şi procentul de cumpătaţi rămâne acelaşi, – ca pe vremea când se scria pe papirus. Anul trecut, în mai, de ziua mea, Silvia mi-a dăruit un laptop, şi l-am îndrăgit prompt, e minunat! Iată, chiar şi acest dialog l-am putea avea pe internet! — O parabolă care v-a zguduit şi care a avut pentru dumneavoastră valoarea unei biblioteci... — Parabola Destinului. O ştiţi? Un călător obosit s-a culcat pe marginea unei prăpăstii, că acolo l-a răzbit somnul. Şi cum era gata să cadă în prăpastie, vine Destinul, îl zgâlţâie, îl trezeşte şi-i spune: „Măi omule, dacă te-ai fi prăbuşit, ai fi dat vina pe mine, nu pe nesăbuinţa ta” . — Aţi cunoscut oameni harici, celebri sau anonimi. Despre care dintre ei aţi dori să vorbiţi în aceste clipe? — Despre Maica Teresa. (...) Am întâlnit-o în 1992, în comunitatea sa caritabilă şi monahală din Calcutta. M-am rugat alături de dânsa în biserica aşezământului ei. Erau acolo şi călugăriţe din România, şi din Albania, şi din India, şi din America. Apoi dânsa mi-a arătat aşezământul, şi am vorbit. Maica Teresa umbla desculţă, şi avea laba piciorului surprinzător de mare (raportând la trupul firav, scund): mare, ca pentru a asigura fixitate pe sol unei fiinţe gata de levitaţie. Avea o totală simplitate a ţinutei, era veselă şi micuţă de tot, ascunsă în mitul ei vast. Simţeai lângă ea ceva matern şi bun pentru suflet. Am evocat această întâlnire în eseul Un miracol atât de uman. Despre alţi oameni aleşi, am scris cartea Înt}lniri cu maeştri şi vizionari. Când ajung într-un loc nou, eu vreau să îi întâlnesc pe înţelepţii locului. (Vă spun că înţelepţi sunt şi în Europa, nu numai în Asia.) De la aceştia primesc o cascadă de emoţii pozitive. Fireşte, culeg emoţii pozitive şi când mă întâlnesc cu unii oameni politici. De pildă, la Rishikesh s-a întâmplat să meditez alături de preşedintele Indiei, în aşezământul Sivananda (numit The Divine Life Society). Este grozav să cunoşti oameni care fac istoria. Dar mai grozav şi rodnic este să întâlneşti oameni care 16 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

îmbunătăţesc istoria. Sunt oameni în aparenţă neînsemnaţi, modeşti şi micuţi, care n-au deloc acces la pârghii politice mari, oameni „deghizaţi” uneori în tehnocraţi cuminţi, sau în dascăli, uneori anonimi şi tăinuiţi care, ziceam, nu fac istoria, ci numai o îmbunătăţesc. — Ne puteţi spune cum decurge o zi obişnuită din viaţa dumneavoastră? — Rar când mai am zile obişnuite. Oare mai pot avea de acum zile obişnuite? Cred că am tot mai multe zile ne-obişnuite: prin senzaţia de noutate, prospeţime totală. Nu poţi avea zile obişnuite în călătorii pe planetă, în pelerinaje, în acest misionariat cultural în care mă văd implicat. Dar „neobişnuitul” nu vine numai din exterior, ba chiar rar când vine din exterior. Ci lăuntrul face multul şi tumultul. Căci mai bine de jumătate de an, stau în ţară. Dar nici aici, în ţară, nu am ceea ce se cheamă o rutină (termen luat fie în înţelesul românesc, cu sens de „mecanică folositoare”; fie în înţeles englezesc: „program”). Adică nici în spaţiul casnic nu survin acea mecanică a vieţii, acel „obişnuit” (care ţine, totuşi, de economia viului). Am avut, însă, în viaţă, o ordine a zilelor. Cred că unele elemente de rutină ar fi: Sculatul matinal. Îmi place să mă trezesc în zori. Ştii, există tipul psihologic alouette („ciocârlie”), adică matinalii. Mă odihnesc puţin, dar intens. Tot o rutină ar fi: consecvenţa de „canon” a lucrului zilnic; şi faptul că dimineaţa am spontaneitate şi bună inspiraţie la lucrul meu. De altfel, inspiraţia este o problemă de curaj: curajul de a amesteca abundent visul în realitatea aceasta „raţională”. Mai îmi observ viteza cu care rezolv treburile profesionale, la miezul zilei. Şi apoi îmi survine o încetineală de protecţie, seara. Sau este poate o lenevire (de protecţie) vesperală... În ansamblu, însă, ziceam, am o senzaţie de prospeţime care face ca zilele să nu semene una cu alta, nici atunci când sunt în ţară, – unde simţurile se tocesc mai repede, şi diminuează percepţia frumosului deplin. Domnul ne-a ferit de căderea în rutină, şi nădăjduim că aşa va fi până la sfârşit. * Vasile Andru este Membru de Onoare al European Academy of Performing Arts.

17 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

GEOSTRATEGII KOPI KYÇYKU* Turcia şi Europa Se crede că, de modul cum vor fi tratate cele trei provocări: 1. Problema curdă, 2. Problema cipriotă şi 3. Problema armeană, depinde, într-o mare măsură, însăşi aderarea Turciei în Uniunea Europeană. Prin cultura sa religioasă, politică şi juridică, prin istoria şi geografia sa, Turcia este, oare, o ţară care face parte din Europa? Un secol după dezmembrarea Turciei imperiale, trecând prin oroarea războaielor balcanice, Europa se întreabă din nou ce soartă ar trebui să-i rezerve Turciei republicane. Atunci era tocmai Turcia imperială – ”bolnavul din Bosfor” – cea care îngrijora cancelariile occidentale, acum „durerile de cap” acestora le vin de sfidările Turciei republicane. Preocupările sună cam aşa: a. Turcia are graniţe comune cu cinci state: Georgia (250 km), Armenia (300 km), Iranul (400 km), Irakul (250 km) şi mai ales Siria (750 km). Or această „intimitate fizică” cu trei state mari din Orientul Apropiat - cele mai instabile Iranul, Irakul şi Siria -, fără să pomenim statele transcaucaziene, în cazul în care Turcia ar face parte din Europa, ar putea implica în mod fatal întreg Continentul Vechi în conflictele armate care afectează acea parte a globului; 2. aderarea Turciei în UE ar trimite, de asemenea, un semnal negativ către ţările arabe – Egipt, Maroc, Liban, ca să nu vorbim de Israel – care ar fi dorit, să adere, şi ele, în UE; 3. Turcia ar fi ţara cea mai populată a Clubului celor 29 sau 30 de membri UE de mâine (cel mult peste o jumătate de secol, cei 70 de milioane de locuitori ai Turciei de astăzi, ar „aduce” încă 35 de milioane), extinderea Europei până în satele înapoiate anatoliene exercitând o influenţă negativă asupra economiei UE; 4. în ciuda opiniei unor guvernanţi europeni, religia musulmană, îmbrăţişată de majoritatea covârşitoare a turcilor, e privită ca un handicap de către europenii de rând – creştini. Mai sunt şi alte temeri: a) dacă administraţia turcă ar fi sau nu în stare să pună în practică pachetele de reforme privind democratizarea, votate de

parlamentul de la Ankara cu câţiva ani în urmă; b) dacă naţionalismul şi fanatismul turc ar putea deveni compatibili cu conceptele europene ş.a.m.d4. În momentul de faţă asistăm la o dezbatere diplomatică. Pe de o parte, se crede că aderarea Turciei în UE ar fi favorabilă Occidentului, deoarece ar consolida poziţiile acestuia din urmă, slăbind pe cele ale „taberei de vis { vis”, ale fostului camp sovietic. În acest context însă, nu se trece cu vederea nici faptul că întărirea parteneriatului militarostrategic al Turciei cu SUA, pune pe tapet o întrebare în plus: în ce măsură Europa, care este în curs de a se distanţa din ce în ce mai evident de „unilateralismul” american, ar fi dispusă să accepte în sânul ei o ţară atât de dependentă de Washington? Pe de altă parte, are loc o dezbatere privind construcţia europeană, făcând referire la „şanţul” existent între societatea turcă şi omogeneitatea societăţilor europene, la dificultatea de a-i „face loc instituţional” unei ţări atât de populate, precum şi la costul aderării sale în UE. Vocaţia europeană a „Asiei Mici” musulmane aceeaşi afirmaţie se poate face şi în privinţa unor state din Balcani: Albania sau BosniaHerzegovina, parţial sau complet musulmane - cum este cunoscută în Europa ţara numită Turcia, care, cel puţin din 1870 realiza 55% din schimburile sale cu Bătrânul Continent şi îi plăcea să vorbească franţuzeşte, nu ar trebui, spun unii analişti, să fie pusă nicidecum la îndoială. În această ţară „complexă”, înfiptă în tradiţii, dar cuprinsă şi de valurile progresului, Islamul politic, inseparabil de exodul rural care a început în anii 1950, a culminat în alegerile din 3 noiembrie 2002. Victoria islamiştilor nu era, probabil, nimic altceva decât dorinţa de a îmbrăţişa pluralismul adevărat. Calificarea aderării Turciei în UE ca un antidot împotriva Cf. Kopi Kyçyku, Atatürkismul şi Turcia mileniului trei, Editura Adam, Bucureşti, 2005. 4

18 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

„ciocnirii între civilizaţii”, creştină şi musulmană – idee dragă lui Recep Tayyıp Erdoğan, salutată de George W. Bush – sigur că este o ipoteză seducătoare. Deocamdată opiniile europene sunt împărţite. Sudul continentului – Spania, Portugalia, Italia, chiar şi Grecia – sunt favorabile aderării Turciei în UE, la fel ca britanicii şi scandinavii. Germania, Austria şi Franţa par reticente. Bruxelles-ul n-a tratat-o niciodată problema din punct de vedere religios, dat fiindcă, prin Constituţia sa, Turcia este un stat laic. Accentul se pune pe instituţiile şi pe justiţia turce. Acestea sunt considerate a fi încă insuficient de democratice, datorită prezenţei majore a armatei şi a poliţiei în viaţa social-politică, precum şi a restricţiilor în domeniul drepturilor omului şi al liberei exprimări. Aşadar, UE ignoră complet ceea ce pentru opinia publică europeană ar fi un mare handicap: Islamul. Dezbaterea are loc pe un fundal paradoxal: în Turcia sunt tocmai instituţiile – care au permis înrădăcinarea laicismului în societate – acelea care acum au devenit principalele obstacole intrării Turciei în UE. Pentru a-şi occidentaliza ţara, Atatürk s-a bazat pe un stat puternic, iacobin şi naţionalist, în cadrul căruia armata rămâne ultimul arbitru în problemele majore. Ori de câte ori a considerat că au fost în pericol principiile laicismului, armata a intervenit direct sau indirect, dar, în acelaşi timp, ea se opune oricărei critici la adresa istoriei oficiale, inclusiv existenţei minorităţilor naţionale. Pe de altă parte vălul este interzis în şcoli şi în administraţia publică. Acest laicism autoritar şi acest naţionalism militant sunt apăraţi nu numai de către armată, ci şi de o parte a administraţiei de rang înalt, inclusiv de justiţie, sau de ceea ce în ansamblu se cheamă „statul profund”. Încarnat de Consiliul Naţional de Siguranţă (CNS), „statul profund” este privit ca fiind depozitarul unei legitimităţi şi a unei continuităţi care nu ar putea fi puse în discuţie nici prin vot popular. Or principiul integrării în Europa presupune tocmai dispariţia acestui „stat profund”, renunţarea la o parte din suveranitate, retragerea totală a armatei din viaţa politică, o justiţie independentă, primatul drepturilor omului, libertatea exprimării şi recunoaşterea identităţilor regionale sau etnice, conform unor modalităţi, care ar

putea fi foarte diferite. În forma lor actuală, sa afirmat la Copenhaga, în 1993, instituţiile turce încă nu răspund criteriilor europene. Recep Tayyıp Erdoğan, în cursul vizitelor sale prin Europa a repetat ataşamentul său faţă de democraţie şi de libertate, - ba chiar s-au făcut paşi mari în privinţa micşorării rolul armatei în societatea şi în politica Turciei reacţia sa pozitivă în privinţa reglementării problemei cipriote sub egida ONU, fiind apreciată. În toamna anului 2002, în Turcia a fost anulată condamnarea la moarte, ridicându-se şi unele restricţii legate de drepturile kurzilor. Totuşi rămâne încă un drum lung de parcurs, consideră analiştii, până la punerea la punct al unui cadru legal european, iar după aceea ar putea fi nevoie de un timp relativ îndelungat pentru a schimba mentalităţile care stau în calea aplicării în practică a normelor respective. Europa este critică în privinţa unor atitudini adoptate de justiţia turcă, cum ar fi - printre altele - nepedepsirea unor poliţişti care au torturat mai mulţi deţinuţi, sub pretextul că vinovaţii în uniformă „au promis să nu mai procedeze astfel”. În plus, investigaţiile întreprinse împotriva bancherilor şi politicienilor corupţi, care au dus sistemul financiar în faliment, au fost oprite, dosarele respective fiind clasate. Dosarul kurd, de asemenea, rămâne deschis, în ciuda faptului că învăţământul şi emisiunile în televiziunea de stat în limba kurdă au fost deja autorizate. De menţionat că, printre obiectivele UE, figurează acceptarea acquis-ului comunitar, care nu consistă doar în existenţa unei pieţe unice, ci şi în înaintarea spre o omogeneitate a societăţilor, o armonizare a legislaţiilor, libertatea circulaţiei muncitorilor, capitalelor şi prestării de servicii. Turcia a acceptat en bloc şi în prealabil aceste obligaţii, dar există suspiciunea că n-ar fi în stare să le respecte. Se ştie că diferenţele de PIB şi de venituri pe cap de locuitor dintre ţările candidate şi cele membre la UE, împiedică serios omogeneizarea societăţilor, alături de echivalarea diplomelor, reglementarea profesiilor, garanţiile judiciare în faţa tribunalelor – care stau la baza construcţiei europene – problemele proprietăţii intelectuale şi a brevetelor, ale contabilităţii şi altor reguli financiare, principiul dispariţiei monopolurilor publice, respectiv a ajutoarelor publice, regulile comune privind transportul, energia etc.

19 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Există temerea că Turcia nu ar fi putut răspunde pozitiv la tot ceea ce am pomenit mai sus, administrându-le proiectelor viitoare ale Uniunii o gravă lovitură, ceea ce a ieşit în evidenţă în raportul prezentat la sfârşitul anului 2004 de Comisia Europeană. În acest context, se crede că, imediat ce ar pune piciorul pe pragul UE, Turcia ar cere să se bucure de clauze de salvgardare, de excepţii şi de termene speciale. Ar fi mai rezonabilă, insistă aceiaşi „suspicioşi”, adoptarea unui „vocabular mai moderat”, referindu-se doar la un „regim specific” sau la un „parteneriat privilegiat” cu Turcia. În favoarea acestei idei, ei susţin că Turcia nu

poate fi considerată o ţară europeană: a. nici din punct de vedere geografic, din moment ce 95% din teritoriul său se află în Asia; b. nici din punct de vedere istoric, deoarece Turcia a fost în mod constant un duşman declarat al Europei (Lepanto şi cele două asedii ale Vienei); c. nici din punctul de vedere al identităţii culturale şi religioase, dat fiindcă ea numără circa 98% musulmani şi d. nici din punctul de vedere al toleranţei faţă de minorităţi, în viaţa social-politică a Turciei sărind în ochi un evident „deficit democratic”. Aşadar, nu ne rămâne decât, împreună cu înţelepţii englezi, să spunem: „Wait and see!„

* Autorul este Membru de Onoare al European Academy of Performing Arts

20 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

OASPEŢI ÎN SPAŢIUL MIORITIC ARDIAN VEHBIU Ospitalitate Scriitor, eseist, lingvist şi jurnalist al culturii cetăţeneşti, născut la Tirana, ARDIAN VEHBIU a absolvit Facultatea de Istorie-Filologie a Universităţii de Stat din Tirana, iar în perioada 19831990 a lucrat la Institutul de Literatură şi Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Albaniei. S-a specializat în cercetarea lexicologiei, semanticii şi stilisticii. După un stagiu ştiinţific de un an l}ngă Universitatea “La Sapienza” din Roma, a devenit lector al limbii albaneze la Catedra de Limbă şi Literatură Albaneză a Institutului Oriental din Napoli. S-a mutat la New York în anul 1996. Autor a numeroase lucrări importante de eseistică şi literatură, precum “Descoperirea Albaniei”, “Jargoanele Neamului”, “Bucătăriile Memoriei”, “Turnul Ceasului” , “Fractalurile limbii Albaneze”, “Între dezamăgire şi mit”, “Folclorul elitelor”, “Cele şaizeci şi şase de povestiri ale lui Max Ghierazi”, “Împotriva purismului”, “Albaneza totalitară”, “Lucruri pe care le scotea marea”, ”Bolero”, ”Intervențiile domnului Shyti”. Laureat al mai multor premii literare.

În acel sat spunea că oaspetele e Domn. M-a dus drumul spre seară și am bătut la prima poartă care mi s-a ivit amar prin ceață. Strigai: Primești oaspeți, o, stăpânule al casei. Se aprinseră lumânări, se auziră pași, o mână se-ntinse spre mâna mea, îmi luă arma din umăr, o candela-mi lumină drumul să intru. Îmi arătară colțul unde trebuia să mă așez, pe când alții aprindeau focul în vatră, iar alții tăiau un berbec în curte, și-i cunoșteam strigătul disperat de departe. Cu apă proaspătă de izvor îmi spălară picioarele care se roșiseră de jenă. Bărbați puternici, înalți și tăcuți mă legară de barele de fier din pereți și dușumea. Ca să nu mori când se va prăbuși casa, îmi explicară. În acel sat, se spunea că stăpânul își întoarce casa pe dos când îi vine un oaspete. Aduseră rachiu și cafea dulce și nuci sparte și faguri de miere, veniră fete și femei frumoase ce mă hrăniră delicat, cu degetele lor trandafirii. Într-o parte mi s-a așezat preotul, în cealaltă – muftiul. Intră stăpânul casei cu o făclie aprinsă în mână, să-i dau foc casei acum, sau mai târziu? Rânduiala cerea să-i spun că focul ne trebuie doar pentru a ne încălzi. Aduseră alte băuturi supe înmiresmate pe care fetele mi le apropiau de buzele uscate cu linguri de argint. Fumarăm cu toții tutun fumarăm hașiș fumarăm tutun. Ei vorbiră un pic apoi veni rândul meu să-i mulțumesc stăpânului casei și să-i laud mâncarea pâinea sarea puterea brațelor și a minții frumusețea feminină cu care mă primiseră. Aduseră berbecul făcut și îi desfăcuseră copanele precum soldații târfei înrobite ca să-i scoată și săi sufle aburul arzător dinăuntru. Mâncarăm și băurăm luarăm viață unul de la alții povestirăm întâmplări adevărate și mai mult născocite. Așa cum o cerea obiceiul, stăpânul casei se ridică încă o data să ia făclia aprinsă, pentru a distruge universul, dar eu trebuie să insist că focul ne trebuie doar pentru a ne lumina. Apoi bărbații porniră să plece, dar nu fără a-mi ura somn dulce, și gazda mea închise porțile mari și mici, asigură ferestrele și ușițele, acoperi focul în vatră și dădu ultimele porunci cu șoapte autoritare. Veniră alte fete și femei și-mi dădură jos hainele, îmi dezveliră pielea timidă, mă mângâiară și mă dezmierdară atât încât mă sufocară, iar eu nu mă puteam elibera de sforile care mă țineau pironit în colțul camerei, ca să mă păzească atunci când avea să se răstoarne casa. 21 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Fierbinți aidoma picăturilor de plaoie din august, gurile care mă atingeau miroseau a lavandă și ghimbir și mâinile care-mi frământau trupul mă înmuiau și mă aprindeau, trupuri elegante de căprioare și de veverițe mi se-ncolăceau peste tot, de eram gata să dau foc nu doar casei care mă găzduise, ci lumii întregi. Cândva mă dezlegară și-mi scoaseră sforile din încheieturile rănite, odată cu dorința de a fugi, a dispărea altundeva, cu pielea berbecului tăiat, îmi făcură vrăji cu tăciuni aprinși din vatră și mă lăsară singur în fața amintirii dulcelui viol. Nu țin minte cum am dormit, dar, când m-am trezit, m-am văzut întins pe tavanul frumos de lemn, cu gura plină de miresme tainice de-ale nopții. Sub mine, matriarca neamului, poate deja moartă și neîngropată, îi ciripea cuvinte nespuse de dragoste unei găini pestrițe cu creasta și gușa înflăcărate ca un foc uitat aprins pe poala unui munte. Încercai să mă mișc, dar casa nu se răsturnă, pereții groși de piatră nu crăpară, temeliile ținură. În acel sat spuneau că doar oaspetele tine casa în picioare. Prezentare și traducere: A.-CH. KUCIUK ©

22 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

VERBA VOLANT PROF.UNIV.DR. ARDIAN KYCYKU Imunitate în diversitate Abstract În principiu, exilul, indiferent de motive, este părăsirea unui spațiu și mutarea în altul, unde nu întotdeauna este loc și nici timp, mai ales în lipsa unei culturi cât de cât acceptabile. Altfel, exilantul nu va putea ieși din starea cărnii vorbitoare și nu se va regăsi în noua sa existență, pierzându-și treptat și esențele spațiului originar. Cuvinte-cheie Exil, emigrație comparată, cultură, exod, originalitate, ospitalitate, pragmatism, religie

Carte și cetățenie O întâmplare la prima vedere doar ridicolă și absurdă, greu de crezut chiar și în stare de ebrietate sau în exces de poezie, m-a ajutat să lansez sintagma ”Emigrație comparată”. Ramură a imagologiei și a semioticii, în condițiile actuale, ea poate avea un viitor mai aparte, adică să-i folosească mai mult trecutului, decât prezentului. După ce a cumpărat una din cărțile mele virtuale în limba albaneză, o tânără care – conform datelor afișate – nu știe decât engleza, probabil formată să creadă că pe planeta asta există doar o singură limbă, s-a străduit să-mi citească cartea și a ajuns la concluzia că autorul scrie într-o engleză îngrozitor de săracă, iar cartea este cea mai proastă posibilă, un ”catastrophic disaster”. E adevărat că cititorii acestor decenii au o ignoranță care nu este digerată nici măcar de literatură sau de anecdotic, încât nu lipsesc cazurile în care autorul se întreabă cu toată gravitatea: Care dintre noi s-a născut în zadar și / sau Care dintre noi într-adevăr s-a născut?! Cititorii care confundă dreptul înnăscut de a fi cetățean cu suferința de a fi cult, mereu îmi amintesc de acea gașcă de tineri – tot dintr-o carte scrisă în albaneză și citită în nu știu ce limbă – care se întrebau mirați: ”Dar noi șurubelnițe avem – de ce nu putem desface niște metafore?!” Tragismul situației cred că spulberă orice plăcerea orgolioasă chiar și la autorii începători. Evidența ne transmite fără nicio metaforă faptul că mase imense de cititori-cetățeni, convinși că se află undeva-cândva, nu realizează că au fost absorbiți de un spațiu care poate fi denumit ”Surghiun în virtual”.

Exemple din trecutul apropiat Cred că puţini homo sapiens – culți și a căror prezență în spațiul public se reduce în progresie geometrică – pot nega faptul că un exil, indiferent de motive, seamănă cu o blândă închisoare. Şi chiar dacă ar fi visat să ajungă la o închisoare, fiinţa umană, probabil genetic, din prima clipă acţionează şi meditează cum să evadeze. Ea regretă graba cu care și-a pierdut matca existențială și disperă față de matca altora, în care a visat sau a fost aruncată s-o ia de la capăt. Poetic vorbind, e ca și cum cineva ar intra în pântecele mamei altuia pentru a se naște mai norocos. Imprevizibilul din noi reprezintă şi cea dintâi evadare lăuntrică nu din închisoarea noii realităţi (exilul), ci din închisoarea deja părăsită, a structurii originare. Lucrurile sunt cât se poate de simple: cu vechea fiinţă, cu limba maternă, nu poţi face faţă realităţii străine. Eşti pus în faţa unei dileme în egală măsură spirituală și pragmatică: îţi păstrezi limba maternă şi rămâi un fel de fantomă exotică în sânul societăţii de adopţie, sau începi să devii un fel de fantomă pentru spațiul din care ai plecat, şi accepţi să te integrezi în viaţa străină. Sună demonetizat, dar numai cultura te poate ajuta în asemenea situații să nu te înstrăinezi total și definitiv de ceea ce clasicii numeau ființă umană.

23 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Personal, am plecat din Albania nu din motive economice şi nici strict literare. Exilul meu a rămas unul cultural, iar relația cu țara de origine, scriitoricește vorbind, s-a desfășurat mereu între două uimiri / umiliri: Nu m-ai trimis, ci m-ai gonit / Nu m-ai gonit, ci m-ai trimis. Întruchipând elemente substanțiale și simbolice ale lumii balcanice, răsăritene și vechi-europene, cu revelațiile, îndurările și ciudățeniile deseori impuse din exterior, Albania a avut parte până acum de câteva traume de natură socială, culturală și spirituală de mari proporţii, mai ales dacă avem în vedere populaţia ei destul de mică în interiorul granițelor oficiale, nu culturale. Ca o tradițională ţară europeană care trebuie să se regăsească în mereu noile configurații geopolitice, trecută sub un lung şir de cotropiri, războaie care se defășurau în ea și în jurul ei, Albania esențială, pentru a refuza dizolvarea ca naţiune – atât de temeinic lucrată de modernitate – s-a folosit de două mari exoduri (unul în secolul XV, când aproape 500 de mii de albanezi, aproape jumătatea populației de atunci, s-au exilat în Italia, după moartea lui Scanderbeg, în principiu pentru a refuza islamizarea, iar celălalt: la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, după o jumătate de veac de dictatură și după căderea Zidului Berlinului, când câteva zeci de mii de albanezi, de toate vârstele și profesiile, inclusiv pensionari, cu puțin înainte de a se trezi izolați și genetic, au dărâmat zidurile ambasadelor străine de la Tirana, precum şi zidurile invizibile ridicate dimprejurul graniţelor fostului stat comunist şi ateu, devenind, precum bine a spus un anonim intelectual italian: “primii europeni uniţi ai continentului nostru”). Acest al doilea exod, în mod paradoxal, s-a desfăcurat sub semnul reîntâlnirii cu restul continentului, dar și ca un pas spre globalizare. Tot în spiritul păstrării identităţii naţionale, albanezii au trecut şi prin două mari convertiri religioase: de la păgânism la creştinism, şi parțial de la creştinism la islamism, rămânând în esenţă doar un popor a cărui genă se situează în afara unei anumite structuri religioase de câte ori se pune problema desfiinţării ca neam. Dar cum se pune problema pentru exilații acestui deceniu, care nu sunt artiști, nu lasă să se înțeleagă dacă sunt goniți sau trimiși, nu par a fi împinși de nevoia de a supraviețui intelectual, cultural și nici artistic, și care au fost educați să aibă în toate religia și în religie totul? Câteva lucruri sunt certe, însă: - Ei nu vor, sau nu mai pot risca să lupte pentru a-și elibera țările și a duce o viață normală acolo unde s-au născut; - Cu excepția copiilor, femeilor și bătrânilor, nevinovații care mizează pe drepturile declarate ale omului, pe devitalizarea europenilor și pe ospitalitatea acestora, părăsesc un război multiplu și produc altul în spațiul unde se grăbesc să se stabilească; - Pe unii dintre ei, nivelul precar de cultură al semenilor, asemănător deja la nivel global, îi mână să adopte un idealism iluzoriu întru civilizarea restului planetei, văzând în globalizare un pas triumfal al concepției lor etno-religioase; întotdeauna decăderea culturală scoate la prim plan moralitatea justițiară deseori extremă, care, la rândul ei, nici nu produce și nici nu poate revigora cultura; - Mânia unora față de Occident este, în dimensiunea ei nevăzută, o tulburătoare admirație amestecată cu voyerism, cu plictis al genei, să zicem, cu nevoia de a ieși din propriul sistem de semne și de a îmbrățișa un mod de viață, de îmbătrânire și de moarte, pe care tradițional au blamat-o; - Datorită prelungirii mediului de viață, în marea lor majoritate ei nu deosebesc misionarismul civilizatoriu de jocurile pragmatismului care, prin depopularea unor spații și suprapopularea altora, încearcă să reducă anumite cheltuieli și să atingă paroxismul prin maximum de muncă și minimum de (răs)plată; - Orientarea gândirii de astăzi înspre crearea unei lumi a serviciilor, prin masivizarea, alias profanarea actului numit cultural, găsește în acești exilați / pribegi / refugiați întruchiparea deplină a cetățeanului care se reprofilează fără a cere nimic în schimb pentru profesia anterioară, într-un mediu pe care nu îl cunoaște, decât prin prejudecăți și antipatii slab argumentate, căruia nu-i știe limba și pe a cărui civilizație vine s-o schimbe, fie voit, fie doar prin mutarea în ea. Legi scrise și nescrise, dar mai ales realități Deşi în spiritualitatea popoarelor care cunosc de mult pribegia există un adevărat pachet de legi nescrise care se străduiesc să reglementeze viaţa unui străin printre străini, indiferent de zona 24 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

geografică şi de specificul religios şi cultural al ţării de adopţie, multe din aceste legi nu au puterea dorită, mai ales în clipe strict personale, unice, atât de dese în primii ani ai unui exil și atât de extenuante pe parcurs. După o perioadă suficient de lungă de integrare în noua viață, Exilul real, nu cel virtual, mi se pare o stare mai intimă chiar şi decât moartea, poate pentru că mentalitatea pragmatistă a redus treptat impactul morții odată cu secularizarea societății și pune la același nivel de importanță spirituală și inutilitatea individului, și uniformizarea lui, și înstrăinarea, și scopul existenței. Astfel decăderea culturală încearcă să inoculeze convingerea că instinctul supraviețuirii biologice este de natură transcedentală, vine în locul fericirii pe care n-o putem procura altfel, devalorizând implicit actul păstrării identității. La una dintre nuvelele volumului “Dulcea taină a nebuniei” (Editura Eminescu, București 1998), un personaj ajunge la concluzia că “Exilatul a pierdut tot, în afara lui Dumnezeu”. Nu vreau să cresc artificial procentul religios al discuţiei, dar orice pierdere în lumea reală poate fi un câștig în Metaforic și / sau Transcedental. Refuzul unora dintre exilanți de a se asimila definitiv realităţilor străine, închiderea lor tacită faţă de numeroasele ispite ale epocii numită postmodernă sau globală, dedublarea lor rafinată, putinţa de a trăi două vieţi în spaţiul unei singure vieţi – deși uneori nu pot trăi niciuna în mijlocul a două vieți, fiind ca ”doi șeptari într-un treisprezece” (proverb albanez) – bilingvismul ca un soi de ochelari cu trei lentile paralele, şi mai ales vitalitatea celui proaspăt reprofilat, în aproape toate domeniile, i-a ținut constant pe exilați, în primul rând pe cei din Balcani, într-un soi de malaxor mediatic din care nu trebuie să iasă decât într-o formă și valoare acceptabile de sistemul occidental de semne. Toate popoarele estice care au trecut sub calvarul dictaturii, continuă să treacă acum sub un soi de dictatură mediatică, susținută de interese economice, de prejudecăţi şi de nepăsarea provenită din suficiență, saturație materială, confort și orgolii ale restului Europei. Nefiind nici pe departe îngeri, dar fiind uneori, prin calitatea și cantitatea suferințelor îndurate, mai mult decât cetățeni, esticii au fost văzuţi intenţionat ca neciopliți, necivilizați, inflexibili etc. Am ajuns, printre altele, datorită unor asociaţiuni deloc hazardate, la o concluzie oarecum surprinzătoare: Cu c}t mai aproape de arhetipal și de propria structură ancestrală să fie o grupă de oameni, cu at}t mai luptată / umilită va fi de epoca actuală. Vrajba faţă de cei-aproape-arhetipali nu este, din păcate, doar o stare socială, politică şi culturală trecătoare, ci o adevărată structură psihică, ce revine ciclic şi poate fi transmisă poate genetic. Solidaritatea celor-aproape-arhetipali, capacitate de a îndura, de a suferi fără a cere răsplată, ambiția de a reuși, păstrate uneori cu preţul vieţii civice şi cu o sfinţenie nedeclarativă, aproape exact cum ni le-a lăsat Dumnezeu, constituie un chin real pentru restul decadent al indivizilor planetei, pentru cei părăsiţi de har, de idealuri neinterpretabile, sau pur şi simplu de o energie fizică pe măsura celei intelectuale. Astfel vitalitatea rezultă a fi argumentul tacit, individual și colectiv, al tuturor minţilor închise, ispita şi imboldul pentru a acţiona destructiv împotriva celor puţini şi vitali. Dar trebuie făcută clar diferența dintre o vitalitate spirituală, culturală, conștientă, și una strict fizică, demografică, mediatică. Pentru că în momentul de față principiile și realitățile Europei oficiale sunt puse la încercare și între ele (realitățile de către principii și viceversa), dar și de o întreagă structură etnico-religioasă venită din alte spații, într-un moment în care, înainte de a se încheia o integrare internă, se cere insistent o integrare a celor externi. Teoretic, starea de acum poate fi considerată un episod din ciclica ciocnire a civilizațiilor, dar în realitate ea este o ciocnire a zonelor de influență, sau a câtorva modalități de a globaliza. Ospitalitatea și natura Acum ceva ani în urmă, când exilul avea un alt chip, alte cauze și alte scopuri, celebrul muzician Alexandru Bălănescu a făcut o aserțiune interesantă: “Mai bine minoritate, dec}t niciodată”. Pragmatismul lumii actuale, din nefericire, vine cu o replică nu chiar liniștitoare: ”Mai bine niciodată, dec}t minoritate / majoritate”. A fi în minoritate, în esență înseamnă a suferi și a te bucura împreună cu majoritarii, ceea ce reduce dreptul minoritarilor de a se plânge de o cantitate nedrept mai mare de suferință comarativ cu majoritarii (o binevenită lecție de smerenie). Dar a fi

25 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

în minoritate înseamnă și a fi în originalitate5, a fi văzut altfel, primit altfel, perceput altfel, ceea ce îi îndeamnă pe minoritari să accepte cu mai multă generozitate “taxele” cerute de originalitate. Această originalitate, precum talantul încredințat în pilda creştină, poate fi însutită sau îngropată. Altfel se va mai observa încă o dată cum ospitalitatea abuzată poate fi mai dură în răzbunare decât însăși natura. În prezentul care trezește atâtea dezbateri sterile și reconfigurează destine ale unor mari mase de cetățeni și de mici nuclee de oameni (cititori), când populații majoritare undeva devin minoritare altundeva și invers, nu problema unității în diversitate este esențială, ci asigurarea unei imunități reale și în cadrul unității, și în cadrul diversității. Mai rar în istorie condițiile au impus nevoia unei imunități egale și pentru minoritari, și pentru majoritari, indiferent de civilizația pe care se văd îndreptățiți s-o afirme.

Fragmente ale acestui eseu au fost prezentate la întrunirea „La mine acasă” de la Neptun, 2003, organizată de Uniunea Scriitorilor din România. 5

26 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

IOLANDA MALAMEN A fi scriitor în România Au fost decenii în care literatura s-a manifestat în spatele unor uși de care scriitorii își lipeau urechile ca să asculte cu nesaț, într-un samizdat umilitor, fragilitatea adevărului, distorsionat pînă la alienare. Acei ani aduseseră odată cu măștile duplicității, un puls precipitat al neantului, și aproape niciun licăr de speranță. Scriitorii erau împiedicați să intre în apele freatice ale limbajului prin toate mijloacele propagandei. După tertifiantul proletcultism, un oarecare spirit liberal, novator, atins de virtuțile criticii, a fost îngăduit într-un joc mai mult sau mai puțin eliberator. Astfel, cîteva promoții de scriitori au putut, cu mai mici sau mai mari sincope, să scrie şi să publice literatură adevărată. Eram foarte tînără pe la începutul anilor ’70, scriam într-o stare de beatitudine, și citeam carte după carte, fără să conștientizez clipă de clipă neclintirea sistemului, din sloganele lui găunoase. Am îndurat uneori scrîşnind din dinți, diversele forme de alienare, dar am avut întotdeauna sentimentul că literatura e cea care a făcut din mine o supraviețuitoare. Cu toate astea, timp de 14 ani (1983-1997) am refuzat să mai scriu și să public. O revoltă care putea duce la pierderea definitivă a identității mele scriitoricești. Am revenit doar atunci cînd m-am simțit eliberată de această mînie. În 2016 cuvintele, sintagmele scriitorului nu mai produc panică. Cine se mai teme de ele? Și nici eventualii ”vînători” de cuvinte nu mai seamănă cu cei de ieri. Au forță financiară şi le pot ”cumpăra” insațiabil din mass media, fiindcă cele din cărțile de literatură nu-i interesează, nu-i entuziasmează. A fi scriitor în România, înseamnă să ai certitudinea singurătății, iluzia vieții şi extazul revoltei. Scriitorul român se află într-o continuă pîndă emoțională. El ridiculizează în general politicul, şi stă cu privirea fixată obsesiv spre Occident, de unde-i poate veni, dacă șansa e de partea lui, o oarecare notorietate. O notorietate care ar putea însemna şi ceva bani, de care cam duce lipsă. Scriitorul român este o ființă rezistentă şi prolifică, pe care viața l-a învățat să aibă încredere doar în bucuriile mărunte. A fi scriitor în România de azi înseamnă să plîngi și să rîzi în același timp. Să fii un Ianus eternizat. Scriitorul român tînjeşte îndeobște după o difuzare mai bună a cărților lui, după tiraje mai mari, după cititori mai mulți, după traducători prompți, după editori mai puțini mefienți, după lecturi plătite, după burse de merit, premii ș.a.m.d. Însă, chiar și așa, după cum spunea un confrate: ”Cu greu îi poți smulge scriitorului rom}n pixul din mînă”. Spre final vine și singura certitudine care este un ultim gînd de recunoștință vizavi de literatură: Va muri în limba lui.

27 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

SCRIPTUM LECT.DR. LUMINIȚA TĂRCHILĂ Anton Naum şi Idealul: Povestea Vulpei "Dar pe căt ţi-a fost pana bogată-n tălmăciri, Pe-atăt a fost plăcută în proprie găndiri. Cine-ar putea alături să pue-a sa lucrare Cu versul teu cel dulce, cu limba-ţi curgătoare Şi cine, de cei antici ca tine adănc cuprins, Trăi în timpul clasic de multe veacuri stins?" (I. Negruzzi, Epistolă către Anton Naum) Poeziile lui Anton Naum încep să se rărească, în paginile revistei "Convorbiri literare", mai ales începând cu numărul din 1885-1886, când poetul, publicând un poem prea asemănător cu versificaţia şi gândirea horaţienă, stârnise oarecare controverse. El a încercat să se disculpe în faţa prietenului său de o viaţă, Iacob Negruzzi. Scrisoarea în care se justifică se află în primul volum al colecţiei de studii şi documente literare, realizată de I.E. Torouţiu şi Gh. Cardaş. Argumentele sunt, însă, slabe şi lasă a se întrevedea ofensarea simţită de poet, cu atât mai mult cu cât el se vedea nevoit să dea socoteală şi în privinţa unor inadvertenţe lingvistice şi gramaticale scăpate în fuga condeiului: ”Mult iubite Negruzzi, am primit observaţiile asupra elegiei mele şi respund la toate. Ieste adevărat că s}nt ăn ea multe imitaţii din Horaţiu, poetul mieu favorit; unele sunt vrute, altele nevrute, cum să înt}mplă la toţi literatorii moderni. Nu voiu să tăgăduesc. Consimt, dacă vrei, să i se schimbe titlul, şi şterg}nd motto, să să zică simplu: „După o lectură din Horaţiu”. Este cu neputinţă într-o elegie scrisă în stilul antic să nu să întrebuinţeze cuvinte şi idei identice ca acele a le autorului pe care-l luăm ca model.3 Imputarea imitaţiunei sa făcut poeţilor celor mari. La Fontaine cihăit de critici strigă adese ori: „Mon imitation n'est pas un esclavage”4, iar Moliére: „Je prends mon bien ou je le trouve”5. Nu găseşti, de exemplu, că motto luat din Horaţiu6, arată îndestul imitaţiunea mea şi că nu voiu să fug de imputarea că imitez pe Horaţiu; din contra, o spun în gura mare. Este aice rea credinţă şi un detractor poate să zică altă-ceva dec}t că am imitat pe cutare sau pe cutare poet din antichitate? Trec acum la a doua obiecţiune:

„Fruntea noastră altă dată Se-nălţa ca un stejar”. Ca expresiune metaforică de m}ndrie în timpul tinereţei omului c}nd merge cu fruntea sus ca v}rful unui stejar. C}ţi poeţi n-au întrebuinţat asemene comparaţii? Munţii, de exemplu comparaţi cu cerbii şi munţişorii cu căprioarele ş. a. Dacă să rafinează astfel, atunci trebue să zicem cu Volataire „qu' il faut renoncer | faire des vers”7 „Priapii muieratici” am întrebuinţat în înţelesul „iubitoriu de femei” conform tradiţiunei acestor fiinţi din mitologia vechie iar nu în înţelesul de fiinţă muierită. Cred că se poate lua mai mult în sensul întrebuinţat de mine dec}t în celălalt.[…]»2 Scrisoarea continuă în acest mod, făcându-se referiri şi la alte cuvinte pe care Anton Naum le considera ca fiind înţelese greşit sau tendenţios apostrofate. Nu ar fi exclus ca acest eveniment să fi fost un fel de început sau un semn pentru hotărârea poetului de a schimba direcţia scrisului său. Când, peste doi ani, îi trimitea lui Negruzzi spre publicare poemul Dona Serafina, el îi scria într-un mod în care, parcă, ar fi dorit să reîncline balanţa valorii în favoarea sa, luânduşi revanşa: «…Peste c}teva zile pleacă din Iaşi scumpul nostru amic Carp, căruia î-voi încredinţa un mic poem al meu, intitulat „Dona Serafina” menit a eşi înt}iu în Calendarul băieţilor dela Viena9 şi în urmă în „Convorbiri” de se va crede demn pentru aceasta10. Vei avea dar bunătatea a înt}rzia publicarea poemului în „Convorbiri” p}nă ce imediat va apărea în Calendarul băieţilor, căci aşa le-am făgăduit de a li lăsa înt}ietatea prospeţimei.»8 Era, prin urmare, vorba despre un poet căutat şi de alte publicaţii ale vremmii, nu numai de Convorbiri-

28 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

le Junimii. Poate fi interpretată şi astfel rugămintea din scrisoare. Totuşi, motivele care l-au determinat la o schimbare, pot fi numeroase. În primul rând, ar fi putut fi vârsta la care ajunsese şi care îi îngreuna mult existenţa cu problemele ei inerente. Pe de altă parte, la Junimea apăruse un gen nou de poezie, prin George Coşbuc – care publicase deja Nunta Zamfirei şi, un an mai târziu, La oglindă – şi prin Duiliu Zamfirescu – care debutase ca poet şi în numărul din 1890-1891 al Convorbiri-lor îi fusese publicat un număr masiv de poezii. S-ar putea ca Anton Naum să fi simţit în ei, cumva, noua gardă căreia trebuia predată ştafeta. În plus, în 1894, după ce au fost scoase în volum operele poetice şi în proză ale scriitorilor din societatea literar-culturală Junimea, M. Strajanu publica un fel de sinteză critică despre poezia timpului, iar studiul viza, în special, imperfecţiunile din sfera ideilor poetice, care trebuia depăşite. Criticul nu specifica vreun nume şi nici nu exemplifica prin versuri, dar atrăgea atenţia asupra unor aspecte nedorite, care se manifestau în poezia timpului, punctând şi perspectiva din care s-ar fi cuvenit să fie abordată viziunea şi concepţia literară. Dar, oare cum rezonau, în iureşul conflictelor intime cu care se lupta Anton Naum, observaţiile de genul acesteia : „Din esagerările acestor curente (este vorba despre clasicism, romantism, parnasianism şi naturalism, n.n.) şi din imitarea mediocră a scriitorilor distinşi în aceste direcţiuni s-a născut apoi o literatură nesănătoasă, care se deosibeşte prin zugrăvirea de scene scandaloase, de imagini triste şi înfiorătoare şi de cele mai crude sentimente de desperare şi suferinţe morale, izvorîte din o ambiţiune fără margini, din o neînfrîntă lăcomie de plăceri egoiste şi din o viaţă disordonată[…]”11? Sau de felul acesta: „La rîndul ei ştiinţa, adres}ndu-se numai raţiunii, neţin}nd seamă de omul moral şi de emoţiunile lui în faţa adevărurilor descoperite, şi îmbrăcată într-o limbă abstractă şi grea de înţeles, rămase mult timp neaccesibilă mulţimei. Şi pe l}ngă piedicile opuse ei de fanatismul religios şi de spiritul despotismului şi întunerecului din trecut, prin această împrejurare de a neglija în espunerea sa partea morală şi estetică a omului, ştiinţa îşi creă înseşi o nouă dificultate în îndeplinirea misiunii sale civilizatoare.[….]”12, urmată mai încolo de: „Poesia a început a se emancipa şi a se inspira de ştiinţa şi filosofia modernă încă din veacul al 16-lea cu Shakespeare şi mai mult încă din al

18-lea cu Byron şi Shelley în Anglia, cu Lessing, Goethe şi Schiller în Germania, cu Voltaire, J.J. Rousseau, Diderot şi A. Chénier în Franţa. […] Subt această lumină a ştiinţei moderne s-a reînnoit şi natura morală a omului cu sentimentele şi aspiraţiunile sale; şi împreună cu ea s-a reînnoit poesia, care este azi expresiunea şi oglindirea întregei vieţi morale, iar nu numai a fantasiei şi emoţiunilor efemere.”13? În sfârşit, ne întrebăm cât de greu i-a putut fi suspiciosului Naum să citească o remarcă dureroasă cum este următoarea, deşi ea era cât se poate de obiectivă şi progresistă, la vremea respectivă: „Religiunea nu stă numai în dogmele formulate pentru copilăria popoarelor. Pentru omul modern religiunea resultă din acea reflexiune metafisică, care începe la marginea ştiinţei despre lume, despre sine şi destinaţiunea sa. Ea stă în legămăntul ce omul simte că există între sine cu semenii săi, cu viaţa universală şi cu acea putere supremă de la care emană şi prin care se susţine în tăria sa universul cu lumile sale nenumărate. Din această putere, numită în dogmele religioase Dumnezei, în ştiinţă causă primară, în veci depărtată şi acoperită de mister, poesia a creat cel mai înalt şi mai sfînt ideal de dreptate şi de iubire, de armonie şi simpatie universală. Iar religiunea stă în aspiraţiunea către acest ideal […]. Departe de a fi antagoniste; între ştiinţă şi religiositate ca şi între ştiinţă şi poesie, este o intimă legătură şi numai împreună îşi pot împlini înalta lor misiune.”14? Oricum, articolul apăruse după ce Anton Naum îşi schimbase direcţia de abordare a scrisului, deci după ce începuse a compune acea mult visată epopee. Iar deasupra oricăror altor motive, rămânea, ca cel mai evident, unul singur: venise timpul ca traducătorul şi poetul Anton Naum să îşi plătească datoriile către sine. Cu firea sa uşor oblomovistă, el întârziase mult momentul confruntării dintre formula sa proprie de viaţă şi condiţionările imediate ale timpului şi spaţiului. Dorea demult să îşi dezvăluie adevărata sa faţă, descoperită în momentele lui tainice de răsfrângere a sinelui în propria conştiinţă şi să dea jos povara măştilor improprii, cărora viaţa îl forţase a le face faţă, cu preţul ajustării idealurilor şi structurilor sale interioare, ca într-un „pat al lui Procust”. El nu se simţea nici „pudic”, nici „clasicul”, nici „Chénier” şi nici „rara avis”. Convenţionalismul politicos dar rece din asemenea etichetări îl rătăcise chiar şi faţă de sine însuşi. De aceea visa, mocnind în el dar

29 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

pătimaş, la a provoca, o „revelaţie” pentru colegii junimişti. Aşteptase un moment prielnic răzbunării, aşa cum declarase în poemul Oglinda: „În adevăr! Sînt pacinic, din cale-afară bun; / ar trebui acuma cu fală să-mi răzbun.”; un moment în care să iasă, asemenea Venerei apărută din spuma mării, din coaja cochiliei de „executant” (cum l-ar fi numit Sorin Alexandrescu) în mantia regească a unei mari creaţii, cum se confesa într-o elegie: „Da, negreşit, e lucru şi mult dorit, şi mare, / să fii în lume singur un om în admirare; / şi prin tăria minţii, prin geniul gîndirei / să ai asigurată speranţa nemurirei!” Paradoxal este faptul că acel „moment prielnic”, îndelung aşteptat, a fost considerat de poet a se fi ivit exact în anul căruia îi făcea un bilanţ trist, scriindu-i lui Iacob Negruzzi cu autoironie: „Anul acesta este memorabil pentru mine: Am căzut la premiul Eliadi Rădulescu15 Am căzut la Senat, Am căzut la Academie!...16 Nu se poate zice că nu s}nt om cu noroc.”17 După numai cinci luni, el îi trimitea celebrului director de la Convorbiri literare începutul mult visatei epopei, cu rugămintea de a fi foarte atent la „calitatea” acesteia: «Am înt}rziet pănă astăzi a respunde la amicala ta scrisoare din 8 Noembre pentru-că am aşteptat o ocaziune sigură spre a-ţi trimete începutul poemului mieu eroi-comic „Povestea Vulpei”18. Astăzi î-ţi trimet prin amicul nostru Alexandru Cuza19 două numere, adecă două c}nturi, c}ntul I-iu şi c}ntul al 2-lea, de-npreună cu prologul, care este gia20 publicat în numerul Jubiliar al „Convorbirilor” din anul trecut21. Mai întăiu, doresc ca în numerul „Convorbirilor” de la întăiu Ianuar să publici c}ntul întăiu, iar nu mai degrabă; am păn acuma noue c}nturi gata şi sper că voiunajunge la capăt, dacă D-zeu, î-mi va da viaţă. Dar grija mea cea mare nu este aceasta ci este în calitatea poemului. Te rog ceteşte-l de împreună cu Maiorescu, care m-a încurajat mult şi scrie-mi imediat ce impre[si]une veţi căpăta după-ce întăiu cetire.»22 Aşadar, acestea au fost împrejurările în care visul poetului începea să se înfiripe. Într-adevăr, poemul începe să apară în paginile Convorbiri-lor exact de când ceruse poetul, adică din ianuarie 1893. Va fi publicat în volum ulterior, în acelaşi an. Întrbarea care s-ar putea naşte este: „De ce Povestea Vulpei? De ce nu Povestea Ursului sau a oricărui alt animal?” De asemenea, ne-am întreba de ce neapărat o

poveste? De ce nu alt titlu, în linia Istori-ei ieroglifice sau a Ţiganiad-ei? Ca orice alegere, şi aceasta exprimă mult din alegător. Pe de o parte era persistenţa unei memorii afective care îl conducea spre fabulele lui La Fontaine şi spre literatura franceză, în general; pe de altă parte, un orgoliu artistic îl lega de un model cu istorie veche în literatura universală, de mare răsunet şi cu deosebit succes în masele largi de cititori: este vorba de epopeea Le Roman de Renart, ce îşi are sorgintea în Franţa, pe la începutul secolului al XII-lea. Datorită anvergurii succesului, această operă populară a fost mult tradusă şi prelucrată. Multe episoade izolate din întreg au fost reluate în fabule şi snoave. Numeroase păţanii trăite sau narate de eroii epopeii se reîntâlnesc în unele dintre fabulele lui La Fontaine cum sunt: Vulpea, lupul şi calul; Măgarul şi căţelul; Lupul şi vulpea; Răzbunarea calului pe cerb –pe care o pomeneşte şi Naum, în epopeea sa; Omul şi năp}rca ş.a. Le Roman de Renart pătrunde şi în Germania unde va fi adaptat, iniţial, sub titlul Reinhart Fuchs şi, circulând în manuscris, în diverse variante, ajunge la Goethe care va compune faimoasa epopee Reineke Fuchs, în 1793 şi o va tipări pentru prima dată în volumul al doilea din Scrieri noi, la Berlin, în 1794. Anton Naum însă, nu ar fi putut avea ca sursă modelul scris de Goethe decât, cel mult în traducere franceză, întucât, după cum se cunoaşte, poetul era om de cultură franceză, tradusese din literatura franceză şi nu cunoştea limba germană. Faptul acesta a fost atestat şi de comunicarea făcută de fiul poetului, Teodor A. Naum, profesor şi el, în care se specifica: „Tata nu cunoştea limba germană, avea însă o ediţie germană a poemei, cu gravuri dela prof. A. C. Cuza.23 Epopeea scrisă de Anton Naum are 15 cânturi – deşi în scrisoarea trimisă lui Negruzzi, el îşi exprimase intenţia de a compune 12 cânturi, câte avea şi cea a lui Goethe, a cărei structură o cunoştea, după cât se pare, foarte bine. Celebrul Le Roman de Renart conţine 27 de părţi numite „branches”. La Naum, fiecare din cele 15 cânturi este precedat de un „Argumentum”, aşezat la început şi redând, pe scurt, conţinutul cântului respectiv. Să fi fost acesta un gest de rebeliune din partea conformistului poet, ştiut fiind cât de repudiat era pedantismul, în rândurile celor de la Junimea? Sau să fi fost o imitare ironică a pedantismului filologiei clasice? Greu de hotărât. Cert este că ne aflăm în faţa unei

30 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

scrieri alegorice, semnificând o ultimă sforţare, din partea autorului, de a se face înţeles, de a se destăinui cu tot ceea ce îl apăsase timp îndelungat, de a se revela colegilor junimişti şi a ieşi din imaginea fals creată, în care el nu se recunoştea, ţesută ca o pânză de păianjen în jurul fiinţei sale. Tema unui conflict politic este numai pretextul prin care atrage atenţia, iar modalitatea epopeii eroi-comice este calea pe care o consideră potrivită pentru a se justifica răspunzător în ceea ce privea tăcerile lui renumite şi proverbiala sa sfioşenie. Pentru că omul acumulase mult şi îndurase şi mai mult. Poate că cel mai bun prolog al acestei epopei ar fi fost poemul Oglinda. Acolo, Poetul conversând cu muza se apleacă, mai ales, asupra lui însuşi. Dincoace, „oglinda” este aşezată în faţa societăţii contemporane lui, a lumii care îl înconjurase şi îi „cioplise” un profil în ale cărui contururi poetul simţea că nu se poate încadra, el ştiindu-se altfel decât ceea ce vedea înfăţisându-i-se.

19. Ibid. „Începutul poemului eroi-comic Povestea Vulpei apare în Conv. Lit. 1 Maiu 1893, XXVII, pp. 1-7. Vezi şi nota 22.”, (n. a.). 20. Ibid. „Alexandru C. Cuza era membru în societatea Junimea din anul 1883.”, (n. a.). 21. Ibid. „Cfr. Autograful.”, (n. a.). 22. Ibid. «Prologul poemei eroi-comice Povestea Vulpei apărut sub acest titlu în Conv. Lit. (1893, pp. 1-3) apăruse mai înainte, în numărul jubiliar al revistei, cu Titlul schimbat: „Legenda Evei” şi însoţit de următoarea notă: „ Aceste Versuri vor servi de Prolog la romanul meu în versuri intitulat Povestea Vulpei la care lucrez acum, şi care gîndesc că-l dau gata în cursul anului acesta. El va fi dedicat Directorului Convorbirilor Literare A. N.” În Conv. Lit. 1 Martie1892, XXV, pp. 986-988.» (n. a.). 23. Înformaţia se află în vol. lui Victor Morariu, Povestea Vulpei de Anton Naum şi «Reinecke Fuchs» de Goethe, Editura «Bucovina» I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1932, p. 28.

Note

1. Revista Convorbiri literare, Anul 1888-1889, Epistolă către Anton Naum de Iacob Negruzzi, p. 573. 2. I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi documente literare, vol. I., „Junimea”, Scrisori din anii 1881-1915, Anton Naum cătră Iacob C. Negruzzi, scrisoare din „7 Noembre 1885”, p. 339-340. 3. Elegia s-a publicat cu titlul propus de Anton Naum: „După o lectură din Horaţiu”, dar contrar voinţei autorului i s-a păstrat motto: „ Linquenda tellus et domus et placens Uxor. Hor.”; în Conv. Lit. 1 Decembre 1885, XIX, pp. 705-706. (n. a.). 4. „Imitaţia mea nu este un sclavaj”. (n. a.). 5. „Îmi iau binele de unde îl găsesc”. (n. a.). 6. Cfr. Nota 3. (n. a.). 7. „Că trebue să renunţăm a face versuri”. (n. a.). 8. I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, op. cit., scrisoare din „7 Noembre 1887”, p. 341. 9. «A. Naum Dona Serafina în „Almanahul” Societăţii „Rom}nia Jună”, vol. II, Viena, 1888.» (n. a.) 10. «A. Naum Dona Serafina în „Convorbiri Literare” 1Iunie 1888, XXII, pag. 221-224.» (n. a.) 11. M. Strajanu, Caracteristica poesiei timpului nosru, în Convorbiri literare, No. 5., AnulXXVIII, Septembrie, 1894, Bucureşti, p. 369. 12. Ibid. P. 371. 13. Ibid. P. 372-373. 14. Ibid. P. 384. 15. I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, op. cit., scrisoare din „4 Mai 1892, Iaşi”, p. 345. 16. Ibid., ”Premiu conferit de Academia Română.” (n. a.). 17. Ibid. „A. Naum fusese propus de mai multe ori membru la Academia Română, dar alegerea lui nu se face decât la 11 Martie 1893.” (n. a.). 18. I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, op. cit., scrisoare din „15 Noembre, 1892. Iaşi.”, p. 346.

31 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

LUMEA CA UN SPECTACOL–ŞI VICEVERSA MA. RALUCA ROTARESCU Generațiile și liberul arbitru “Predispozitia naturala, observabila la fiecare om atunci cand nu poate fi multumit, a generat speranta intr-o viata viitoare. Sarcinile inevitabile ale ratiunii pure sunt: Dumnezeu, libertatea si nemurirea.” (K. R. V. Sachregister)

Un prim pas în depăşirea unui obstacol este schimbarea atitudinii. Mult prea mulți oameni se consideră astăzi victime. Ei au o vedere prea îngustă asupra greutăților – au deci o mentalitate de victimă, care înseamnă o privire limitată îndreptată spre sine, având în centrul atenției cele mai apropiate şi imediate obstacole, astfel încât nu mai poate fi văzut dincolo de ele. Oamenii cu semenea perspectivă devin atât de împovărați de dificultăți, încât se simt paralizați şi lipsiți de putere. Apoi, de vreme ce nu sunt direct responsabili de obstacolele care par să îi înconjoare, ei îşi asumă puțin sau chiar deloc, din responsabilitatea generării acelor probleme. De fapt, ei se consideră doar victime ale societății, aşa că altcineva trebuie să îndrepte lucrurile. Dacă ar investi aceeaşi cantitate de inițiativă, idei şi timp, pentru a-şi dezvolta o strategie de a-şi atinge țelurile, ei ar ajunge, cu siguranță, mult mai departe decât şi-ar putea imagina. Indiferent de epocă, țară, cultură sau educație, conflictul dintre generații a existat dintotdeauna. De-a lungul timpului, el a îmbrăcat şi forma unui fenomen în masă. Acest conflict, care este de fapt o ruptură între generații, este, cu siguranță, una dintre problemele acute şi actuale ale societății. Există două tabere care se “războiesc” dintotdeauna : tinerii, nonconformişti, dornici de a fi independenți; şi cei mai în vârstă, care nu le înțeleg rebeliunea şi nemulțumirile. Tinerii se simt dezorientați şi neînțeleşi, iar cei în vârstă par să nu găsească soluții de rezolvare; astfel dorința de libertate şi independență, devenind un motiv de conflict. În aceste divergențe ar trebui să se dea dovadă de mai mult tact şi de o mai mare flexibilitate. Situația ideală pentru a rezolva aceste situații conflictuale, este o bună comunicare între cele două părți. Fără o bună comunicare şi înțelegere din partea ambelor părți se poate ajunge la situații nefavorabile sau nefericite. Sacrificiul reprezintă renunțarea voluntară la ceva (prețios sau considerat ca atare) pentru binele sau în folosul cuiva, sau pentru realizarea unui scop. Universalitatea mitului sacrificiului poate fi considerată o concluzie a faptului că nicio realizare măreață nu poate fi de durată dacă nu are la bază un sacrificiu suprem. Astfel, cu cât medităm mai mult asupra jertfei, cu atât sensurile care se desprind din acest act, sunt mai multe şi cu o semnificație mai cuprinzătoare. Persistența acestui act de dăruire, din partea omului unei entități ce îl depăşeşte total, este o trăsătură a firii lui, capabilă de a trece dincolo de sine şi de a se depăşi. Jertfa este conştiința; o cunoaştere precisă a unui țel superior; luminată de un sens, ce are la bază un adevăr. Astfel, jertfa este revelația adevărului ce îl purtăm în adâncul ființei noastre. Jertfa este de asemenea libertate, înțeleasă ca decizie voluntară în vederea unui scop, ca opțiune. Prin ea trebuie să se arate dovada libertății celui ce o aduce, şi puterea de discernământ a spiritului, dar şi puterea de a alege între “ceea ce sunt” şi “ceea ce vreau sau urmează să devin”. Libertatea, atât de dificil de definit, constituie totuşi pentru fiecare dintre noi o experiență, sau cel puțin o reprezentare atât familiară cât şi indiscutabilă. A fi liber însemnă în primul rând a nu fi împiedicat să faci ceea ce vrei, sau mai mult, a spune fără teamă ceea ce gândeşti. Ca urmare, libertatea este concepută de obicei ca absența oricărei constrângeri exterioare. La originile civilizației noastre, libertatea este condiția omului care nu este sclav sau prizonier. 32 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Înțeleptul, reuşind să se detaşeze complet de orice nu este în puterea sa, nu depinde decât de el însuşi şi nu cunoaşte constrângerea. Libertatea este astfel concepută că fiind starea ideală a ființei umane. O astfel de detaşare implică, fără îndoială, o forță sufletească puțin obişnuită. Libertatea semnifică independența interioară şi capacitatea morală de a se determina, urmând doar îndemnurile rațiunii şi ale inteligenței. Omul, divin prin voința să infinită, nu poate decât să admită evidența ce îşi are sursa în Dumnezeu, singura voință cu adevărat liberă, creatoare de valori şi adevăruri. Suntem oameni, dar fii ai Tatălui Ceresc, înzestrați cu Liber Arbitru pentru a alege liber Calea şi Destinul nostru. Liberul arbitru reprezintă capacitatea omului de a acționa numai după voința sa, independent de orice influență. El trebuie înțeles ca un Dar Divin. Prin gânduri, vorbe şi fapte omul influențează chiar inconştient tot ce-l înconjoară. Binele devine necesar şi trebuie să triumfe. Datorită liberului arbitru, omul are posibilitatea de a-şi alege singur calea propriei evoluții.

MA. TATIANA MANTA DOR Reprezentările dansului în pictură și sculptură Introducere Dansul, este fața ascunsă şi adevărată a omului, a sufletului său, a mentalității sale şi a spiritului său. Este ceea ce numim “oglinda sufletului”. Artă, ritual sau divertisment, dansul, dintotdeauna, a exprimat o stare de spirit sau a “spus” o poveste. Este bine cunoscut, că dansul nu este specific numai omului. El a fost documentat şi pentru multe dintre animale, insecte şi păsări. Omul, în oricare dintre regiunile lumii pe care le-a locuit, a dansat din cele mai vechi timpuri. Unele dintre cele mai timpurii scene de dans ne-au parvenit din Paleoliticul european, exemple în acest sens sunt imaginile din peşterile Cala dei Genovesi şi Addaura. Y.Garfinkel este unul dintre învățații care au analizat în amănunt problema dansului în Preistorie. Făcând „disecția” diferitelor scene, a putut constata o serie de poziții ale corpului dansatorilor, ale mâinilor şi picioarelor acestora. Un rol interesant îl juca şi poziția capului, coafura, acoperă mintelor de pe cap, măştile, nuditatea şi îmbrăcă-mintea, încălțămintea, obiectele şi animalele acompaniatoare. Dansul este o geometrie a formei pe care o realizăm cu ajutorul părților constituente ale trupului nostru, este un mod de a exprima sentimentele, un mod de a exprima viața. Dansul înseamnă mişcare şi mişcarea înseamnă energie şi energia înseamnă viață. Dansul ne creează emoții, ne permite descătuşarea unor simțiri. El

dăruieşte trupului grație, frumusețe, sănătate. În societatea globală a cunoaşterii din secolul XXI, auzim tot timpul că arta trebuie să se poziționeze la timp, ca să poată să îşi afirme şi să îşi asigure pe termen lung propria relevanță în societate. Fără excepție, dansurile unei epoci reflectă fidel spiritul şi structura acesteia, tradițiile sociale şi ideologiile predominante. Avem nevoie de artă sub toate formele în special, pentru a crea o „oglindă socială”, o reflectare care reproduce exact sau caricaturizează societatea, care ne permite să înțelegem mai bine imperfecțiunile sale: acest rol politic era mai evident în Grecia antică. De asemenea, arta poate avea un efect de catharsis, pentru a exterioriza sentimentele care nu sunt permise de societate. Arta este, de asemenea şi un mod de divertisment. Arta este în esență cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist îşi alege singur regulile şi parametrii de lucru, se poate spune totuşi că arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea acestui mediu şi a unui set de valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin acel mediu pentru a induce un sentiment, o idee, o senzație sau o trăire în modul cel mai eficient posibil pentru acel mediu. Prin modul său de manifestare, arta poate fi considerată şi ca

33 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

o formă de cunoaştere (cunoaşterea artistică). Arta reprezintă un mod aparte de perceptie, ce include percepția extrasensorială şi chiar transsensorială, care duce la cunoaşterea realității exterioare şi interioare. Arta este şi un mod aparte de exprimare psihocorporală prin care pot fi relevate şi rezolvate conflictele intrapsihice profunde, restabilit echilibru energetic. Fără imaginație şi creație nu există artă. Imaginația şi fantezia creatoare sunt puternic încărcate emoțional. Activitatea imaginației creatoare presupune o tensiune şi o descărcare afectivă asimilată experienței autentice. Orice emoție pe care o resimțim are, în afară de expresia ei corporală, şi o expresie sufletească, cu alte cuvinte, orice emoție se întrupează, se fixează într-o idee. Prin urmare, emoția nu se exprimă atât prin reacțiile mimice, pantomimice, secretorii, somatice ale organismului nostru, ci impune o anumită exprimare prin intermediul fanteziei noastre. Pe de altă parte, orice emoție este alimentată de imaginație, concretizându-se într-o serie de reprezentări şi imagini fantastice, care constituie parcă o a doua expresie. Acolo unde emoția îşi află descărcarea în imaginile fanteziei, jocul fanteziei slăbeşte manifestarea reală a emoției, şi dacă noi ne-am reprimat mânia în planul fanteziei, manifestarea sa exterioară va fi mult mai palidă. Dansul în pictură Dansul este o formă de expresie, de interacțiune socială nu mai puțin decât pictura. Amândouă prezintă motivații spirituale sau de performanță. Ambele stabilesc o comunicare nonverbală între oameni, exprimind idei, emoții, istorii. Şi dansul şi pictura, depind uneori de constrângeri culturale, estetice, artistice şi morale. Dar tot atât de adevarat este faptul că artiştii plastici au găsit în dans o permanentă sursă de inspirație, de la dansul popular până la cel virtuos. Oamenii au dansat de mii de ani, mărturie fiind figurile de dansatori ce apar în picturile rupestre din Europa şi Africa, parte dintrt-un ritual, dintr-o ceremonie datând din timpuri preistorice. Din copilaria civilizației, ne-a adus mărturii

etnice şi de cultură regională. Costumele specifice unui teritoriu ca şi dansurile localizate ne conduc spre valsul vienez, tango-ul argentinian, hora – de origine balcanică, ajunsă dans național în Israel, perinița românească, cazaciocul rusesc, ceardaşul unguresc, samba braziliană. Subiectul acesta, dansul, a fost îndrăgit de foarte mulți pictori. Sigur că unii s-au consacrat subiectului, ajungând emblematici, precum Degas cu balerinele de toate vârstele, sau Matisse cu acea înlanțuire de dansatori albaştri sau roşii . Edgar Degas (1834-1917), de origine germană, s-a distins cu talentul excepțional de desenator şi cu pasiunea pentru obiectele efemere în mişcare. Degas pictează timp de mai mult de un sfert de secol balerine, realizează schițe şi sculpturi avându-le ca subiect: The Dance Class, Two Dancers Entering the Stage, Dancing Examination, Waiting, Two Dancers on Stage, The Green Dancer, Russian Dancers, Pink Dancer, Ballet sample, Musicians in the Orchestra etc. În The Dance Class (1878), pictura ilustrează un mare grup de dansatoare – în picioare şi aşezate – alături de profesorul lor de dans, în sala de repetiții. Scena îşi păstrează naturalețea prin analiza unui moment intim din scena repetiției. Unele dansatoare repetă dansul şi sunt active, altele se odihnesc. Toate detaliile sunt calculate de către artist pentru a crea atmosfera repetiției şi pentru a ne face sa ne simțim în încăpere. Deşi balerinele ne atrag atenția la prima vedere, la o analiză ulterioară putem observa că de fapt profesorul se află în centrul atenției. Andrew Atroshenko (n.1965), este un pictor rus impresionist romantic. Picturile sale constau din foarte multe portrete ale unor femei deosebit de frumoase precum tablouri reprezentând dansatoare surprinse în mişcare. Modul în care a resuit să transpună pe pânză grația, frumusețea, senzualitatea, aparenta fragilitate, sau pasiunea modelelor sale este deosebită. A pictat balerine în diverse ipostaze. Balerine surprinse în mişcarea gratioasă specifică acestora pe scenă, resuşind să surprindă preocuparea şi emoția dinaintea unei reprezentații, precum şi oboseala îmbinată cu sentimentul lucrului bine făcut

34 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

de după aceasta.O altă temă prezentă şi interesant pictată, este aceea a dansatoarelor de flamenco. Norvegianul Edvard Munch (1863-1944), a fost unul dintre pionierii artei moderne. Operele sale ilustrează un caracter inovator. După 1933, îi sunt retrase tablourile din Germania, fiind considerate de către autoritățile naziste drept „degenerate”. În opera „Dansul vieții”, un personaj cu ochii pierduți dansează cu o femeie îmbrăcată în roşu. De o parte şi de alta a cuplului, se află aceeaşi femeie, cu părul auriu. Într-o parte a tabloului, femeia poartă o rochie albă şi zâmbeşte plină de speranță, în timp ce în cealaltă parte, este îmbrăcată în negru, reprezentând dezamăgirea. Unii pictori contemporani s-au specializat. Un argentinian, Pedro Alvarez reuşeşte interesante “figuri” de tango pasional, Carlo Gallo pictează flamenco, Jenifer Goldberg – salsa. Amatorul de artă bună va descoperi un Univers al dansului, îngemănat cu cel al muzicii şi al picturii. Pentru că există, fără dubiu, legături intime între arte, pe care le simțim cu toții, în măsură mai mare sau mai mică. Dansul în sculptură Dansul este o artă a spațiului. Este o sculptură cinetică, deoarece trupul balerinului, dansatorului adună în el toată tensiunea mişcării. Mişcarea lui dezvoltă la maximum expresia. Poate exprima zborul, plutirea, un proces mecanic, o întâlnire, un cuvânt, o iubire, o stare, un obiect. Spre deosebire de un sculptor care creează o singură compoziție, finită ca formă, un coregraf trebuie să facă în scurt timp mai multe variante de sculpturi în spațiu. Toate încremenite pentru o clipă, clipă cănd se transmite mesajul artistic suprem. El face în permanență compoziții, din materie vie. Nu are satisfacția unei opere încremenite-n spațiu. Menirea lui este să compună, să descompună şi iar să compuna forme vii, prin care concurează şi îmbogățeşte materia. Artistul coregraf este un compozitor al vieții în mişcare. Coregraful crează stări. Gândeşte într-un spațiu infinit. În timp ce sculptorul îşi concepe schițe şi

desene pentru o viitoare operă. Aici fiecare se întâlneşte cu instrumentele lui specifice, de proiecție a unei creații. Dar în timpul în care sculptorul îşi creaza un mulaj, o formă finită, în ghips, metal sau lemn şi o dimensionează la marimea dorită, coregraful nu mai face figuri umane în compoziții plastice. Coregraful trebuie să creeze un scenariu, un limbaj al mişcării. Sculptura sa cinetică durează o secundă, în care acumulează, exprimă şi trece, într-o altă formă, o altă compoziție. Pentru ca muzica pe care-o urmează îi cere o altă poziție, o altă poză. Dacă am compara coregrafia cu o pictură am spune că cele şapte note sunt culorile, iar melodia este peisajul în care se naşte mişcarea. Dar coregraful împarte această mişcare în anumite ritmuri, stări, expresii. Dansul este un tablou sau o suită de tablouri reunite printr-un subiect; scena este pânza pe care autorul îşi aşterne ideile; muzica, decorurile şi costumele alcătuiesc culorile; coregraful este pictorul acestui tablou. Când este bine compus, dansul este o pictură vie a moravurilor, obiceiurilor, costumelor şi pasiunilor, în care există un grad de tensiune pe care cuvintele nu-l ating sau, mai degrabă, pentru care nu există cuvinte. Atunci intervine dansul în acțiune. În 1881, Edgar Degas a prezentat publicului o sculptură din ceară la care lucra de 3 ani: Mica Balerină, o balerină care nu semănă cu ceea ce prezentase până atunci, dar nici cu balerinele pe care le vedeau spectatorii pe scena Operei din Paris. Era o fetiță de culoare care avea ceva din grația balerinelor, dar şi o atitudine care arăta o formă de tupeu “de stradă” . Este o operă în bronz în mărime naturală, realizată inițial în ceară. Sculptura a fost apoi îmbrăcată cu un corset, un tutu şi pantofi de balet şi poartă pe cap o perucă realizată din păr natural. În ciuda celebrității sale actuale, sculptura nu a fost prea bine primită de public atunci când a fost expusă pentru prima dată, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Opera de artă a fost "acuzată" în acea perioadă că ar reprezenta o adolescentă într-o manieră animalică, fiind comparată cu o maimuță care posedă un chip "pe care pot fi citite tot felul de promisiuni detestabile, semnul unui caracter deosebit

35 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

de vicios".Însă criticii de artă din epocă au recunoscut realismul uluitor al sculpturii. Cele 28 de copii ale operei originale, care sunt expuse în prezent în diverse muzee şi galerii de artă din lumea întreagă, au fost realizate după moartea lui Edgar Degas, care a decedat în 1917. Pentru multă vreme, "Micuța dansatoare de 14 ani" a fost singura sculptură cunoscută a artistului francez. Restul lucrărilor sale au fost prezentate publicului abia după moartea sa, în 1917. A mai sculptat în bronz: Dansatoarea spaniola (1885), Dansatoare (1907). Numai după moartea sa, familia a descoperit circa 150 de sculpturi de ceară şi plastic şi a turnat copii în bronz pentru 74 dintre ele, penru a le păstra mai mult timp. Dumitru Haralamb Chipăruş (18861947), a fost un sculptor român şi ceramist în stilul Art Deco care a trăit şi a creat în Franța. Primele sculpturi ale lui Chipăruş (cunoscut apoi sub numele de Demetre Chiparus) au fost expuse la Salonul din 1914, de la Paris. A început să folosească o combinație de bronz şi fildeş, tehnică denumită criselefantină, cele mai cunoscute lucrări ale sale fiind realizate între 1914 şi 1933. Stilul de maturitate al lui Chipăruş a început să se contureze în anii ’20, sculpturile acestei perioade remarcându-se prin efectul lor decorativ. Printre subiectele predilecte erau dansatoarele baletului rusesc, personajele teatrului din Paris şi cele din primele filme, ilustrate într-o manieră stilizată, cu trupuri zvelte şi alungite. Sculptorul încerca mereu să îşi surprindă modelul în mişcare, în timpul dansului, acordând o deosebită atenție liniilor trupului şi în special vestimentației elegante şi siluetei longiline. Chipăruş era atât de minuțios încât chiar şi mâinile statuetelor erau perfect realizate, cu un nivel de detaliu remarcabil. Subiectele preferate ale acestuia erau inspirate din poveştile Orientului, din lumea spectacolului (Isadora Duncan, Vaslav Nijinsky, Ida Rubinstein), din ambientul musicalurilor pariziene, din măştile commediei dell’arte. Sculpurile lui poartă nume precum: Dansatoare cu evantaie, Semiramida, Dansatoare orientală, Dansatoare pe plajă, Dansatori ruşi, Dansatoare îmbrăcată etc.

Concluzii Pentru a detecta posibilele sensuri pe care le transmite corpul uman în diferitele forme de artă, trebuie menționat că niciodată corpul nu va putea fi privit, definit sau înțeles fără a lua în calcul contextul cultural în care este angrenat. Orice abordare a corpului trebuie, pentru a avea un minimum de adecvare cu perspectiva dorită, să treacă inevitabil printr-un filtru dat de contextul cultural, printr-o viziune de tip antropologic. “Reprezentările sociale atribuie corpului o poziție determinată în cadrul simbolismului general al societății. Ele numesc diferitele părți care îl compun şi funcțiile pe care le împlinesc, le explicitează relațiile, pătrund în interiorul vizibil al corpului, îi determină locul în cosmos sau în ecologia comunității umane. Aceasta cunoaştere aplicată corpului este culturală. [...] Reprezentările corpului şi cunoştințele legate de acesta sunt tributare unei stări sociale, unei viziuni asupra lumii şi, în cadrul celei din urmă, unei definiri a persoanei. Corpul reprezintă o construcție simbolică, nu o realitate în sine. De unde mulțimea de reprezentări ce caută să-i dea un sens şi caracterul lor eteroclit, însolit, contradictoriu de la o societate la alta.” În pictură, fluxul culorilor în combinație cu liniile, oferă intensitatea mişcării dansatorului. Un pictor are la dispoziție nenumarate posibilități de a reda pe pânză această formă de mişcare, prin urmare pictura nu are deloc caracter static. Prin linii simple şi culori, pictorul poate crea mişcarea tridimensională a dansatorului, oferind celui care priveşte o perspectivă impresionantă, poate aduce în fața spectatorului o serie de mişcări şi ipostaze pe care acesta să nu le fi remarcat deloc anterior. Frumosul artistic este una din valorile culturii umane. Un obiect oarecare dat în experiența noastră, se constituie în bun estetic numai în măsura în care-l vom introduce printr-un act al spiritului în sfera valorii estetice, iar pentru ca acest act al spiritului să se producă, obiectul ( imaginea în cazul de față ) trebuie să posede însuşiri proprii, care să-l caracterizeze printre celelalte obiecte de acelaşi fel ca “obiect de artă “.

36 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

MA. PAULA STOIA “Begin” – un spectacol Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române “Dansul este un mijloc artistic de exprimare a unui mesaj printr-o succesiune de mișcări ritmice, variate și expresive ale corpului, executate în ritmul muzicii, av}nd caracter religios, de artă sau de divertisment”. Într-o viziune mai personală, dansul poate crea emoții, permițând ”descătuşarea” și mutarea la nivel vizibil a unor simțiri profunde și greu accesibile. El poate însemna curaj, iubire de spațiu, dor de a zbura (libertate), conferindu-i trupului grație, frumusețe şi sănătate. Conceptul de dans contemporan poate fi interpretat din două direcții principale. Într-o primă abordare, dansul contemporan ar putea însuma toate tipurile actuale de dans, specifice timpurilor în care trăim, precum hip hop, tehno, dansurile clasice, dansurile de salon. Datorită faptului că toate acestea se practică în zilele noastre, nu am putea afirma că nu sunt contemporane. În cea de-a doua abordare, dansul contemporan evocă o estetică specifică, maniera de a dansa fiind diferită de celelalte. Fiecare dansator, coregraf sau spectator are propriul stil, în și prin care vede, primeşte ori reprezintă acest dans. Fiecare privire, gest sau minte oferă o altă interpretare, o nouă definire, o transpunere proprie cu aşteptări diferite față de cel dinainte. Parafrazând-o pe Isadora Duncan care afirmă că “Dansul reprezintă manifestarea vizibilă a sufletului”, fără rezerve putem considera că dictonul libretului „Begin” regizat de mine ar fi: “Dansul este limbajul ascuns al sufletului!”. Fiecare om se manifestă diferit, exteriorizându-şi într-o manieră particulară sentimentele şi gândurile prin acțiuni, atitudini şi gesturi caracteristice. Prin aceste mişcări individuale omul / artistul îşi exprimă aspectele ireductibile ale personalității sale şi influențele sociale. În libretul „Begin” am reliefat prin subiecții dansatori starea lor sufletească care îşi va pune amprenta asupra dansului lor. Specialiştii au demonstrat rolul extraordinar pe care muzica şi dansul îl au în descărcarea tensiunilor şi în reducerea stresului, în redescoperirea propriei persoane şi mai ales în eliberarea celor mai profunde şi ascunse emoții. Aşa cum am arătat în Actul IV din libret, dansul este mai mult decât un act artistic; el este un limbaj universal care poate trece orice barieră (exemplul persoanelor cu deficiență de auz care, în pofida handicapului, reuşesc, prin dans, să comunice). O mare importanță asupra formării psihice a individului o au mediul şi societatea, aceeaşi societate care a pus amprenta pe viitorul personajului meu principal, Andreea, din „Begin”. În libretul meu am ales mijloace de expresie specifice, dar și ușor accesibile pentru publicul larg, cum ar fi mimica şi postura. În schimb, în mijloacele de exprimare a trăirilor personajului, a flashback-urilor, am folosit proiecția, jocul de lumini şi umbre, recuzita, costume cu elemente tehnice – ce pot ajuta publicul să înțeleagă mai uşor mesajul pe care am vrut să-l transmit prin mișcări și dansatori. În tablourile fotografiate prezentate mai jos se pot vedea foarte clar, prin expresivitatea corporală a dansatorilor, că dragostea şi pasiunea pentru dans nu au dispărut odată cu trecerea timpului. A fost doar “uitate” pentru o perioadă, fiind acaparate de problemele cotidiene, sociale, materiale… Un simplu “click” al memoriei (care poate fi provocat de la o poză, ori o piatră aruncată în apă ca în copilărie) a readus la suprafață dragostea şi pasiunea pentru ceva ce nu pierise niciodată: dragostea pentru dans. „Begin” este un nou început, în comunicarea între mamă şi fiică nu doar pentru dorința de a dansa, ci şi în (re)descoperirea lor, îndepărtate fiind una de cealaltă din cauza avântului tehnologic actual. Schimbările de ritm folosite în cadrul libretului au un rol important, dar frumusețea este însăşi naturalețea mişcărilor personajelor principale şi libertatea prin care te poți dezlega de ”lanțurile” grele ce te apasă. Pozitive sau negative, încărcăturile emoționale vor ieşi rând pe rând dincolo de trup, atrase de sunete, de lumini, de ritmuri, ca-ntr-un adevărat ritual tribal (Actul III, scena 2 momentul eşarfelor). 37 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Odată ce muzica e terminată şi dansul încheiat, femeia de afaceri, Andreea, redevine pustiită de toate poverile pe care le purtase cu ea şi devine plină de energii totalmente pozitive, datorate deopotrivă dansului, cât şi redescoperirii comunicării între mamă și fiică. Concluziile trase în urma realizării libretului „Begin” arată că, în comunicarea scenică, în dans, constituie legătura organică între desfăşurarea unei succesiuni de acțiuni fizice, expresive, justificate anterior şi modul în care spectatorul va putea în cadrul general al înțelegerii mesajului artistic să retrăiască imaginativ şi afectiv viața sufletească a personajului (dansatorului). Stările, trăirile şi emoțiile dansului sunt transmise spectatorului prin intermediul mimicii, gesturilor, expresivității şi posturii sale.

BETTINA MARGARETA DOMSCHY* Comedia antică şi Aristofan Despre comedie Comedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri cu acțiune şi deznodământ, vesel şi care satirizează relații sociale, slăbiciuni general-umane sau prezintă situații hazlii. În antichitate, specia era definită prin contrast cu tragedia, insistându-se asupra caracterului obişnuit al faptelor şi al oamenilor prezentați, spre deosebire de evenimentele pline de măreție şi de caracterul nobil, din punct de vedere social şi moral, al personajelor tragice. Cu o bogată ilustrare în cultura universală, comedia şi-a inventat numeroase subspecii cum ar fi cele de moravuri, de situații, de caracter, de intrigă, de salon, ori bulevardieră cea eroică sau tragică, dar şi cea grotescă şi satirică. Râsul este o armă imbatabilă a spiritului omenesc împotriva ridicolului. Din vremurile străvechi, grupuri de comedianți colindau statele jucând scurte scenete. Ei au fost mimi. Mimul se mulțumea să înfățişeze sub forma unui dialog, simple scenete din viața zilnică. Ei imitau cu umor, persoane cunoscute şi caracterizau tipuri de oameni precum bețivul, lacomul, şarlatanul. Glumele mimilor erau grosolane, dar farsele erau apreciate de popor deoarece aveau un ritm vioi şi un ton plin de narațiune. Comediografii greci din secolul al V-lea discutau în piesele lor problemele actuale din politică şi cultură dar atacă anumite personalități prin ironii. În acel secol Grecia a cunoscut peste 40 de autori de comedii, dar numai unul singur este încă amintit, Aristofan. Genul numit comedie a luat naştere în Grecia în secolul al VI-lea Î.Hr. la cele două sărbători mari „Dionysos” şi „Lenaiele”. În apariția ei la

Atena, în secolul al V-lea Î.Hr. comedia nu a putut fi separată de proprietățile ei. A fost jucată în aer liber, în cadrul ceremoniilor oficiale, în fața unui public larg, de către actori profesionişti mascați şi îmbrăcați în costume groteşti, ea exprima o experiență mai mult vizuală. Toate mijloacele erau puse pentru a provoca râsul. Departe de a fi o simplă trupă de figuranți aduşi pe scenă ca intermediari, corul se afla în centrul compoziției piesei. Cei douăzeci de membrii erau cu toții cetățeni atenieni, a căror funcție era să dialogheze cu publicul. Poetul înainte de toate era moralist iar comedia se articula în jurul corului. Astfel începeau cu cântece şi dansuri după care continuau cu o dispută6 urmată de o adresare către public, iar după finalul. După un prolog umoristic care serveşte ca expunere urma o primă serie de episoade care ducea la conflict, în timp ce a doua serie ca o pradă de personaje nedorite. Se termina cu o scenă de bucurie. Genul de comedie antică a fost adusă cauzei publice pentru a moraliza viața plină de decadență şi desfrâu. În anul 404 Î.Hr. a fost dată o ordonanță prin care la Atena se prevedeau pedepse şi sancțiuni grele, în cazul persiflării pe scenă de către actori a personalităților din perioada contemporană. Era o măsură care îi scăpa de ironie şi ridicol pe acei asupra cărora se îndreaptă batjocura artiştilor.7 Înaltele concepții religioase de altădată, morala teologică de odinioară, cultul admirativ Între doi poeţi rivali – Eschil şi Euripide – în Broaştele lui Aristofan, sau între corurile bătrânilor şi bătrânelor în Lysistrata. 7 Horaţius precizează că această comedie numită Prisca sau vetus comoedia, i-a cedat termenul unei surori a ei, reprezentaţii săi de frunte fiind, pe la anul 350 Î.Hr. Antifanes şi Alexis. 6

38 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

pentru opere artistice şi ştiințifice constituie arena de inspirație preferată mai ales de către autorii comediei vechi ateniene, care acum dispărând, este înlocuită transpunându-se în mijlocul vieții trăite momentan. Femeile reprezentate doar prin eroine adunate din societatea cultă, apar pe scenă îmbrăcate în ținute indecente. Cum nu mai era vorba de nimic sfânt sau religios, era natural să se copieze în dramă evenimentele zilnice şi comice ale vieții de interior. În acest stadiu a fost plasată comedia antică greacă. Mai târziu a apărut altă formă romană de comedie, numită fabula togata, care a urcat pe scenă oamenii simpli al Romei sau din împrejurimilie sale, rezervând un loc mai amplu femeilor. Din moment ce personajele intră în posesia unei virtuți umane, îşi pierd din potențialul comic. În comediile latine intriga tradițională este o neînțelegere sau o respingere, născută din şmecherie sau dintr-o greşeală inocentă în jurul cărora se construieşte un conflict între bărbați şi femei. Bărbatul apare ca infidel sau dus de nas de către o soție autoritară. Portretele satirice ale femeilor din farsa medievală franceză cum ar fi încăpățânarea, cearta, vorba multă, diferă foarte puțin de cele din comediile latine. Cele douăzeci şi şase de comedii latine care ne-au rămas, au constituit un repertoriu de situații comice şi de tipuri, care a hrănit timp de secole teatrul european. Jucate, adaptate, introduse în şcolile religioase ale evului mediu, ele au asigurat legături între tradiția comică a antichității şi instaurarea, începând din secolul al XVII-lea, a unei tradiții noi, aceea a comediei clasice propriu-zise. Teatrul lui Aristofan În sec. al V-lea î. Hr. – comedia greacă în formare a primit un impuls de la serbările câmpeneşti în cinstea lui Dionysios, care se încheiau cu procesiuni verbale, cu glume şi cu cântece obscene. Comedia a fost mult timp interzisă în oraşe. A fost admisă însă la Atena, unde a cunoscut o lungă epocă de înflorire datorită libertății a cuvântului şi luptelor de opinii favorizate de regimul democratic. Aristofan (c. 456 î. Hr. - c. 386 î. Hr.) este cunoscut drept Părintele Comediei, se estimează că avea în jur de trei zeci de ani în 420 î. Hr., când opera sa Participanții la banchet a devenit un succes total în cadrul Teatrului lui Dionysios. A trăit în Kudathenaion, ceea ce înseamnă că provenea

dintr-o familie relativ înstărită şi, prin urmare, de educație aleasă. Este faimos pentru compunerea unor comedii precum Păsările, pentru cele două festivaluri dramatice ateniene : Bacanalele Urbane şi Lenea. Ele sunt exemple de Comedie Veche Antică care au ajuns complete până la noi. Majoritatea pieselor lui Aristofan aveau caracter politic, satirizând de multe ori pe cetățenii bine cunoscuți ai Atenei pentru comportamentul lor din timpul şi de după Războiul Peloponeziac. Aristofan a fost adus în fața tribunalului de mai multe ori de către Cleon, sub acuzația de defăimare a Atenei în prezența străinilor. Comedia Broaştele a primit onoarea fără precedent de a fi reprezentată a doua oară. Acțiunea comediilor lui Aristofan nu era condusă după un plan prestabilit. Spre deosebire de tragedie, scena comediei nu era unică, decorul era multiplu, acțiunea se deplasa de la țară la oraş, din lumea reală în lumea basmului, de pe pământ în cer sau în infern. Coriştii purtau şi ei măşti, ca actorii, adeseori fantastice, groteşti; astfel, în unele comedii ale lui Aristofan coriştii erau costumați şi mascați în chip de viespi, de păsări sau de broaşte. Adeseori personajele erau alegorice, situațiile erau simbolice, dar adesea satira la personajele reale şi la situațiile contemporane era foarte vie, clară şi permanentă. Aristofan se trăgea dintr-o familie de țărani. Amănuntul acesta este important, pentru că în comediile sale, Aristofan priveşte toate problemele cu onestitatea şi bunul simt ale țăranului, căruia chiar îi ia în mod deschis apărarea. Ca formă, comediile lui Aristofan sunt aproape întotdeauna nişte fantezii alegorice, umoristice şi satirice, presărate cu imagini grațioase şi pitoreşti, într-un stil familiar, natural şi colorat cu expresii populare. Astăzi, după 25 de secole, teatrul a evoluat, au apărut noi şi valoroşi dramaturgi, a căror opere sunt cunoscute şi apreciate în toată lumea, dar putem constata că nici cei care au pus bazele teatrului nu au fost uitați, ba dimpotrivă operele lor sunt în continuare citite cu viu interes şi reprezentate pe scenă, căci aceşti valoroşi dramaturgi ai antichității sunt adevărați istorici, ei redând cu multă claritate în operele lor viața oamenilor din acele timpuri, evenimente politice, religioase, mari bătălii, etc., într-un stil unic, de mare expresivitate.

39 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Dintre piesele lui Aristofan care au supraviețuit, Norii nu s-a bucurat de succes în cadrul Bacanalelor Urbane, clasându-se pe un loc trei, considerat umilitor. În ea este satirizată educația printre aristocrații acelei perioade. Lysistrata a fost compusă în timpul Războiului Peloponeziac, dintre Atena şi Sparta, şi sugerează nu ideea de pace, ci ideea că cele două state ar trebui să se alieze pentru a conduce împreună Grecia. În operă, se ajunge la acest rezultat atunci când femeile din cele două state îşi arată corpurile şi le interzic soților să facă sex cu ele până nu opresc războiul. În comedia Viespile, atacul este îndreptat împotriva corupției care se folosea de instituția tribunalului popular, devenit o simplă unealtă în mâna demagogilor. Fantezia comediei Păsările, cea mai poetică dintre operele lui Aristofan, pune în evidență mizeriile, abuzurile şi corupția tuturor instituțiilor ateniene. S-ar putea spune deci că opera lui Aristofan este un pamflet politic, spiritual, poetic şi, totodată, coroziv. A doua mare temă a comediei lui Aristofan este tema păcii. Interminabilul război peloponeziac aducea din an în an tot mai multe nenorociri poporului. Armatele oligarhiei spartane pustiiau satele şi ogoarele, în toată țara bântuia o foamete cumplită, în timp ce molima ciumei făcea ravagii înspăimântătoare. Dar, conducătorii Atenei țineau, totuşi, să continue războiul. Împotriva tuturor acestor nenorociri cauzate de război, se pronunță Aristofan în comediile sale cu mare efect asupra publicului: Acharnienii, Pacea şi Lisistrata, pledoarii înflăcărate pentru pace, exprimând puternic interesele țărănimii şi sentimentul popular pacifist. Şi tocmai pentru că dezbătea de pe pozițiile populare problemele cele mai importante ale societății greceşti, Aristofan reprezintă modelul cel mai strălucit, dar totodată şi încheie marea epocă a comediei elene. În comedia Cavalerii, autorul atacă demagogia atenian. După victoria obținută în războaiele greco-persane, în care atenienii au jucat un rol hotărâtor, a crescut considerabil puterea politică si economică a Atenei. În anul 478 î. Hr. s-a creat confederația maritimă de la Delos şi s-a organizat un fond comun din contribuția tuturor aliaților, având sediul în insula Delos, în templul lui Apolon. Mai târziu, tezaurul a fost mutat la Atena şi a trecut în administrația atenienilor. Astfel, Atena a început să-si

impună voința asupra unui teritoriu extrem de mare pentru epoca aceea: 200 de cetăți-state cu o populație de aproape 15 milioane de locuitori. Deosebit de delicată a devenit relația dintre Atena democratică si Sparta oligarhică. Între aceste două mari coaliții politice s-a dus o luptă intensă pentru deținerea monopolului piețelor din Nord - Macedonia, Tracia - şi din Apus - Sicilia, Italia. Atena susținea elementele democratice din Sparta şi din alte cetăți. Acestea luptau, însă, prin toate mijloacele să răstoarne regimul democrat al Atenei şi să-i aducă la putere pe aristocrați şi oligarhi. Această stare a dus la declanşarea războiului peloponeziac, ce a durat - cu unele întreruperi - 27 de ani (431 - 404 î. Hr.) şi a provocat distrugeri îngrozitoare ambelor părți. Invazii pe de o parte, foametea si ciuma pe de alta, au dus la pustiirea si decăderea Atenei si la moartea lui Pericle în 429 î. Hr. Aristofan a trăit în această perioadă a războiului peloponeziac, care a ascuțit contradicțiile de clasă, provocând o profundă criză economică, politică, socială şi morală. Ideea necesității păcii, pe care o doreau din tot sufletul păturile nevoiaşe ale Atenei, străbate întreaga creație artistică a poetului. Trei dintre comediile sale sunt în mod exclusiv consacrate păcii: Aharnienii, Pacea şi Lisistrata, puse în scenă. Teatrul grec după Aristofan În secolul al IV-lea î. Hr. nu se mai produc opere tragice de mare valoare. Comedia cunoaşte două nume importante – Menandru şi Philemon – care s-au bucurat de o mare reputație în vremea lor şi au exercitat mai târziu o influență însemnată mai ales asupra comediei latine. Nu mai poate fi vorba de marea comedie a lui Aristofan, comedia veche, care avea ca preocupare esențială critica societății elene. În comediile lui Menandru (342-290 î. Hr.), găsim aventuri obişnuite din viața de toate zilele, în care personajele sunt oameni simpli: țărani, bucătari, cizmari, medici, militari fanfaroni, paraziți, sclavi şi sclave, acordânduse un loc deosebit de important dragostei, foarte puțin tratată în comedia veche. De cele mai multe ori, intriga urma linia următoare: un tânăr de familie bună era îndrăgostit de o curtezană, care, la un moment dat, era recunoscută drept fiica unui prieten al casei şi cei doi tineri se căsătoreau sub privirile înduioşate ale părinților. Pe

40 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

această acțiune principală se sprijinea un tablou de moravuri foarte fidel, în care detaliile de viață erau de un realism desăvârşit. Contemporanii şi urmaşii imediați ai lui Menandru sunt martorii acestei redări exacte a realității. Astfel gramaticul Aristofan din Bizanț exclama: „O Menandru, şi tu viață omenească, nu ştiu care din voi doi a copiat pe celălalt”. În opera lui Menandru, comediile de moravuri şi de caracter ocupă un loc aproape egal, arătând preocuparea autorului pentru nota realistă.. Iată câteva comedii de moravuri: Acuzatorul, Calomniatorul, Linguşitorul, Omul îngrijorat, Omul trist, Omul care se chinuieşte pe sine, Misoginul. Iată şi comediile de caracter: Cântăreața din flaut, Banchetul, Comesenii, Femeia bătută. La Menandru găsim comicul care provoacă râsul, lipseşte însă satira violentă a lui Aristofan. Locul ei îl ocupă mai curând o ironie spirituală, un umor plin de îngăduință şi eleganță. Comedia lui Menandru conține deseori scene înduioşătoare, pline de lecții de prudență. Această îmbinare de comic moderat şi de duioşie, pe care o vom la autorul latin Terențiu, anunță oarecum ceea ce va fi peste multe secole comedia lacrimogenă. Considerând în general comedia lui Menandru, vedem în ea un reflex al felului cum a evoluat viața societății elene la finele secolului al IV-lea şi începutul secolului al III-lea. Constatăm că, pe măsură ce viața politică este înăbuşită de tirania spartană şi macedoneană, sprijinită pe oligarhiile locale, teatrul, care fusese în secolul al V-lea o mare instituție politică şi educativă, devine acum o simplă instituție distractivă. Philemon, contemporanul lui Menandru, şi el a scris un mare număr de comedii, din care însă nici una nu ne-a parvenit şi despre care nu cunoaştem decât ceea ce spun contemporanii săi. Potrivit acestora, comedia lui Philemon plăcea publicului mai ales prin veselia ei, prin intrigile abil construite, prin maximele morale, prin vioiciunea şi jocul de scenă animat.

Perioada în care scriu Menandru şi Philemon a cunoscut la Atena o mare producție dramatică - 40 de autori şi 1500 de comedii - însă fără o valoare demnă de a fi luată în seamă. Decăderea economică şi politică a Atenei în secolul al III-lea, aduce după sine şi o gravă decădere a literelor şi a artelor, inclusiv a teatrului. Centrul vieții spirituale nu mai rămâne la Atena. El se mută la Alexandria, metropolă culturală şi comercială. Acum începe perioada cunoscută în istoria civilizației sub denumirea de epoca elenistică. Perioada cuprinsă între secolele al III-lea şi I, a fost numită perioada alexandrină. O mare activitate culturală şi artistică se produce în această perioadă, însă valoarea operelor respective este scăzută. Nu se mai caută marile calități ale literaturii şi artei clasice; se urmăreşte o erudiție minuțioasă şi indigestă, o cizelare excesivă a formei de exprimare, care toate la un loc sunt calități minore, specifice epocilor de decadență. Odată cu restul literaturii, şi teatrul decade. Lipsa libertăților politice îi răpeşte orice substanță acestui gen de artă care trăieşte tocmai din zugrăvirea critică a realităților sociale. Comedia devine o copie fadă a marilor clasici. Comedia, împiedicată să atace problemele sociale, va decădea la nivelul unor farse grosolane, adesea de o indecență fără nici un frâu. Este imaginea unei societăți în descompunere. Bibliografie Daniela S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii. Editura Lider, trad. Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 2005 Enciclopedia Universală Britannică, Editrua. Litera, 2010 http://www.historia.ro/excusiv_web/portret/articol/ari stofan-i-opera-o * Autoarea este studentă a Facultății de Arte și Științe, specializarea artele Spectacolului.

ANA MĂDĂLINA SIHLEANU* Filmul ”Lebăda Neagră” Lebada neagră este un film de groază intens psihologic înfățișând transformarea unei balerine întro lebădă neagră. Lebăda Neagră descrie, de asemenea, urcuşurile şi coborâşurile unei persoane tulburate care lucrează într-un domeniu mai puțin cunoscut al artelor spectacolului: luptele grecoromane. 41 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Nina, pe de altă parte, interpretează roluri în lumea rafinată a baletului, iar luptele ei se duc în plan psihologic, emoțional şi chiar spiritual. Prin utilizarea înțelesurilor simbolurilor, este limpede că filmul se referă la multe dintre chestiunile controversate, latura întunecată şi ocultă a celebrității, dedublarea și controlul mental bazat pe traumă. Deşi Lebăda Neagră este ficțiune, cercetează realitățile ascunse ale artei şi performanței de înaltă clasă. Lebăda Neagră este o repovestire modernă a baletului clasic Lacul lebedelor. În film, regizorul baletului le prezintă dansatorilor intriga principală a baletului: Nina, o tânără timidă şi fragilă care este aleasă să interpreteze rolul Crăiesei lebedelor şi trebuie, prin urmare, să o întrupeze atât pe Lebăda Albă, cât şi pe Lebăda Neagră cea rea. Dorința ei de atingere a perfecțiunii ca balerină o determină să experimenteze în cotidian transformarea suferită de Lebăda Albă din povestea baletului. Întâmplările din viața de zi cu zi a Ninei ajung să oglindească povestea personajului pe care-l interpretează ca balerină, ajungând în cele din urmă la confuzie şi la demență evidentă. Oglinzile din film sunt adesea înşelătoare, iar imaginile reflectate ale Ninei par a avea propria viață. În timp ce Nina e bântuită de Lebăda Neagră, acest alter-ego prinde viață proprie şi acționează în afara controlului conştient al Ninei. În fiecare seară, Erica învârte cutia muzicală lângă Nina pentru a face mica balerină să danseze. Acest lucru este simbolic pentru starea de control mental al Ninei. Pentru atingerea perfecțiunii, pentru înfăptuirea Marii Opere, Nina trebuie să stăpânească atât binele, cât şi răul, lumina şi întunericul. Pe măsură ce Lebăda Neagră devine mai puternică, Nina începe să aibă halucinații legate de transformările petrecute în și cu trupul său. Singura persoană care mai poate vedea aceste mutații este mama Ninei, care, în calitate de manipulator, deține cheia psihicului ei. Există în viața reală numeroase cazuri de celebrități care au parte de aceeaşi soartă. După ce sunt recrutate, programate şi instruite de industria divertismentului să devină staruri, sunt apoi brusc aruncate la gunoi şi date uitării. Fiind vătămate psihologic, nemaiştiind cine sunt cu adevărat, starurile căzute cad în depresie, droguri, alcoolism şi chiar sinucidere. Lebăda Neagră este o forță artistică splendidă, dar distrugătoare spiritual, această forță regizorul vrând să o vadă născându-se în Nina. Evident că el ştie despre puterile devastatoare ale Lebedei Negre, dar nu îi pasă şi nici nu i-a păsat vreodată, ci el urmăreşte performanța maximă. Îndată ce Nina va fi epuizată de către Lebădă, el va găsi o altă dansatoare să o înlocuiască. Forța Lebedei Negre este reprezentată simbolic în diferitele scene ale filmului de nişte aripi negre. Lebăda Neagră este un film concentrat asupra elementelor de control al minții. Prin intermediul transformării Ninei dintr-o persoană sfioasă într-un superstar posedat, spectatorii cunosc latura întunecată a divertismentului. Controlul minții, manipularea şi imoralitatea se ciocnesc cu succesul şi recunoaşterea. În final se relevă ideea că perfecțiunea însăsi se distruge prin faptul că se pune mai presus de iubire. Nu ezită să omoare pentru a-și atinge scopul, devenind astfel un înger negru dintr-unul alb. Și de aici revelația că nu poate exista perfecțiune fără acceptarea imperfecțiunii. Adică transcederea noțiunilor de bine și rău și descoperirii perfecțiunii la un alt nivel, pe scurt: evoluția constiinței umane. * Autoarea este studentă a Facultății de Arte și Științe, specializarea artele Spectacolului.

42 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

TRADIȚII & URME VASILE ANDRU A fi român într-un sat multietnic Am crescut într-un sat bucovinean atipic: Muşenița. Era un sat multi-etnic, un fel de rezumat al Europei. Acolo mi s-a format o linie a vieții, o dominantă ecumenică, de înțelegere a neamurilor. Acolo mi s-a format reflexul că lumea este un sat mare, în care se vorbesc diferite limbi: lumea este satul nostru extins la scara planetei. Comuna Muşenița este în nordul României, lângă Siret. Este un sat care s-a mărginit, în chip ciudat, cu patru țări, dintre care două imperii: a avut granițe cu Rusia, cu Austria, cu Ucraina, cu Polonia. Şi cum granițele sunt membrane permeabile, s-au petrecut treceri, infiltrări, absorbiri. Astăzi comuna aceasta este un fagure cu cinci cămăruțe, cinci cătune. Are ca nucleu satul Muşenița, sat de răzeşi români, distincți, cuminți: aceştia sunt păzitorii legii din bătrâni. Muşenița este atestat istoriceşte de circa 500 de ani. Are la temelie os de martiră. Chiar numele Muşenița vine de la „mucenița”, adică martira. Mormântul martirei se mai vede; în jurul acestui mormânt s-a format satul. Crucea mormântului se tot afundă în pământ, încetul cu încetul. Peste puțin, crucea va fi în întregime îngropată în pământ, aşa cum peste sacru se aşterne definitiv profanul. La acest sat-nucleu sunt arondate 4 cătune, în majorita te din români, dar şi cu minorități. Cătunul Baineț, de vreo 60 de case, are o prospețime românească vestind muntele, vestind zona Suceviței, a Putnei. Mai este arondat un cătun cândva polonez: Vicşani. Polonezii au fost aşezați aici de pe vremea lui Ştefan cel Mare. După ultimul război mondial, polonezii de aici s-au repatriat în Polonia, iar acum, în Vicşani mai sunt 2-3 familii care păstrează doar nume poloneze, nu şi limba. Pe vremea copilăriei mele, mai erau acolo vreo 10-12 familii de polonezi, aveau biserică catolică, dar făceau şcoală română. Prima fată care s-a lăsat îmbrățişată de mine a fost o poloneză, Cecilia, colegă de clasă la Baineț. Cecilia era o puberă subțire şi ciolănoasă care, în 1953, s-a repatriat în Polonia, curmând bucuria amiciției noastre timpurii. Alt cătun arondat la satul meu este Climăuți, cu lipoveni, de rit vechi, ajunşi aici după fuga lor mistică din Rusia, în sec. 17. Poetul Nichita Danilov este din acest sat. Alt cătun este de ucraineni, a căror vechime (sau infiltrare, extindere) ține de încuscrirea lui Vasile Lupu cu hatmanul respectiv. O uliță a satului Muşenița era locuită de familii de nemți (şvabi, cred), veniți de pe vremea când Bucovina era ducat austriac. Ei au dotat satul cu mori mecanice şi cu alte tocmeli nemțeşti care-au ridicat Muşenița în stima vecinilor. După război, ei au plecat în țara lor. În continuitate cu satul, osmotic, este oraşul Siret, fostă capitală moldavă. Oraşul Siret îmi pare un cartier al satului Muşenița, nu invers... Pe timpul copilăriei mele, în Siret trăiau mulți evrei, şi primul meu prieten filosof a fost evreul Fuma, care mă uimea prin câte ştia el, deşi el îmi spunea că eu îl uimeam. În Siretul copilăriei mele se găsea şi o enclavă asiatică: o colonie de copii coreeni, aşezată prin 1955, din orfanii războiului din Coreea. Eram pre-adolescent precoce, cred, dacă ar fi să judec după întâmplarea că m-am îndrăgostit de o micuță coreeancă. O vedeam cu greu, pe furiş, îi aduceam porumb fiert şi pere din grădină, şi plăcinte. Ea m-a învățat câteva cuvinte ale unei Asii enigmatice. Schimbam monosilabe platonice. Visam să mă căsătoresc cu ea! Dar instructoarea ei şi diriginta mea ne-au domolit sever, spunând pur şi simplu că numai micuța coreeancă avea vârsta măritişului (12 ani) iar eu, deşi ceva mai mărişor, nu aveam încă vârsta însurătorii, conform codului corean. Am avut şi prieteni de naționalități diferite. Încercam să vorbesc cu ei pre limbile lor. Asta mi-a creat sentimentul „planetar” că pe lume nu există bariere lingvistice. 43 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Tatăl meu cunoştea numai limba română. Mama a învățat puțin şi limba ocupantului austriac (şi a vorbit nemțeşte cu mine, în copilărie). Dar tatăl n-a învățat-o. Mai târziu, după al doilea război mondial, tata n-a vrut să învețe nici limba ocupantului rus. Când l-am întrebat pe tata de ce nu a învățat limbile lor, el mi-a răspuns scurt: „Să învețe ei româneşte”. Şi, într-adevăr, cu tatăl meu, toți aceşti megieşi minoritari au vorbit româneşte. Şi tata era un gospodar căutat, pentru diverse trebuințe. După război, în sat nu existau cai, şi mulți veneau să-l solicite pe tata să-i a jute cu calul la munci a gricole. Veneau şi-l solicitau pe româneşte. Tata mai făcea în sat servicii de veterinar, şi era chemat la urgențe veterinare, şi-n toate cazurile vecinii minoritari îl solicitau pe româneşte, explicând. El era săritor, răspundea imediat. De altfel, în cătunele cu minorități, toți erau bilingvi, dacă nu şi trilingvi. Aşadar, erau „europeni ai primei ore”. Căci în Uniunea Europeană va trebui să fim bilingvi, măcar bilingvi. Afară doar dacă oamenii nu vor face ca tatăl meu, zicând: „Să învețe ei româneşte! Să învețe Europa româneşte!” Eu încercam să vorbesc cu fiecare minoritar al copilăriei mele pre limba lui (câte puțin, cu fraze colocviale, cotidiene); iar surorile mele i-au zis lui tata: „Uite, Vasile vorbeşte cu ei pre limbile lor. Are voie?” Şi tata a răspuns: „Da. El trebuie să ştie limbi străine, că el va umbla prin lume”. Când tatăl meu a spus asta, eu aveam 12-13 ani. Mai târziu, peste ani, m-am amintit cu uimire că a spus-o. Nu ştiu dacă a fost o profeție, sau pur şi simplu o deducție logică, mai ales că el vedea că eu nu iubeam muncile câmpului şi fugeam de agricultură, trăgeam spre carte; şi aveam dorul depărtărilor, plănuiam expediții geografice cu Ovidiu, un coleg de clasă. Oricum, sunt uimit de „profeția” tatălui. Până azi, am trecut de patru ori peste ecuator, am făcut ocolul lumii, am poposit pe patru continente, am făcut – efemer – experiența emigrării în Noua Zeelandă, am făcut pelerinaje, misionariat cultural, expediții asiatice. Şi în orice parte de lume, am avut acest sentiment familiar că sunt acasă, că sunt în satul meu multi-etnic. Fireşte, nu numai Muşenița este explicația capacității mele de adaptare, ci şi faptul că mi-a dat Domnul o minte liniştită, mi-a dat înțelegere şi m-a ferit de patologie xenofobă. Mă întreba Liviu Ioan Stoiciu, un confrate drag care, însă, are frică de mapamond: „Ce te faci când ajungi noaptea într-un loc necunoscut, în Asia? Cui te adresezi? Cum te descurci?” Îi răspundeam: „Este ca şi cum ajungi noaptea într-un sat din Bucovina sau din Vrancea: bat la uşa unui om, ca la un consătean. Îi simt consăteni. Şi această premisă psihologică îmi deschide toate uşile. Până acum, aşa a fost”. Liviu zice: „Dar dacă ăla nu te percepe ca pe un consătean? Şi refuză să-ți deschidă!” Zic: „În asemenea caz, bat la uşa unei mănăstiri. Toată planeta este presărată cu mănăstiri. Mitropolitul indian Mar Osthathios chiar îmi zicea: Trăim pe o planetă-mănăstire.” Fragment din volumul ”Sur}d, deci exist„

44 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

LITERIS FORUM ADRIAN PEIA* Castelul baronului I În mijlocul unei păduri fără nume și neumblate, fără capăt și fără început, se înălța nefiresc un castel grandios și, în același timp, sumbru și arid; măreția lui augustă era amplificată de zidurile puternice, din blocuri enorme de piatră aspră, nefinisată, în îmbinări neşlefuite, curios articulate, bizar structurate, parcă la întâmplare, dând un aspect sever, rece, ca de zid părăsit. Aparținea din moși-strămoși unui baron, care-l moștenise din timpuri imemoriale, asemenea rangului de noblețe. Baronul trăia ca orice baron, după etichetă, cu ceremonialul specific, totuşi fără fast, servit de un corp minimal de angajați: un servitor bătrân, un portar, un bucătar, un cavaler, ofițer de gardă, care păzea interiorul castelului, și un altul, care patrula la exterior. Avea o fiică, un fiu și soție. Ei patru, alături de slujitori, reprezentau singura populație a tăcutului castel. Palatul era enorm: încăperi mărețe, holuri imense, coridoare cotite, întortochiate, uși secrete... multe uşi închise, deasupra cărora pânze dese, de păianjen, arătau că nu fuseseră deschise de secole. Era atât de mare, încât unele locuri nu fuseseră niciodată umblate. De multe ori fiul baronului, spirit de aventurier, se rătăcea, încercând să-şi găsească propria odaie, ori să-şi viziteze sora. Descoperea cu acest prilej mereu lucruri noi, noi încăperi despre care nu ştiuse nimic până atunci, ceea ce îi sporea interesul să prospecteze şi mai mult ariile învecinate; devenise un fel de joc cotidian în care investea multă energie, interes, şi obținea satisfacții deosebite. Afla că existau tot felul de încăperi neaflate: depozite, temnițe, vechi saloane cu mobilier straniu, camere ilustrând parcă epoci diferite... Părea că întregul palat reprezenta parcursul mai multor epoci, în parte; că fiecare generație, perpetuată de-a lungul veacurilor, locuia într-o anumită parte, în anumite camere, ca, mai apoi, viitoarea generație să se mute în altă parte; totul se petrecea în mod ascendent: o nouă seminție se năștea, se muta și murea; următoarea urma același curs. Holurile, mari și pline de misterele umbrelor, purtau urmele vremurilor apuse și nerăsărite încă. II În castel totul se desfășura după un tipar neschimbat: membrii nobilei familii se trezeau dimineața, își făceau toaleta, apoi mergeau în sala unde se lua masa. Acolo se așezau tăcuți în fața mesei de lemn mort, fiecare pe locul său, niciodată altul, niciodată altfel; bucătarul, întunecat, punea în tacâmurile de cristal nestrălucitor bucatele făcute de el, la trezire. Mâncau tăcuți, fără conversație, în tot timpul mesei auzindu-se doar zgomotul surd al furculițelor, cuțitelor și lingurilor, apoi fiecare își vedea de ale lui. Baronul se retrăgea în camera cu arme sau obiecte de artă sau de scriere; mama ieșea pe balconul împodobit cu flori moarte înainte să fie vii; fiica, aşezată la pianul vechi, cânta tot timpul acelaşi cântec sec, ce răsuna neînsuflețit prin tot castelul; singur feciorul aventurier, străbătând coridoarele tainice, colinda budoarele împăienjenite, găsea mereu noi uşi ascunse, pe care tânjea să le deschidă. Şi asta în fiecare zi la fel, fără ca vreunul să bage de seamă că lucrurile se petrec în acelaşi mod zilnic. La venirea nopții, se reîntâlneau la masă, mâncau în linişte, serviți de acelaşi servitor tăcut, apoi se adunau, ca de obicei, în sala mare, unde stăteau pur și simplu pe prăfuite fotolii dantelate, nefăcând nimic, tăcând, privindu-se unii pe alții, muți, fără ca acest lucru să pară vreunuia dintre ei nepotrivit sau ieşit din comun, fără ca să aibă cineva nevoie de cuvinte. Când orologiul bătea ora de culcare, se ridicau la fel de tăcuți, mergând fiecare în camera sa de culcare. A doua zi, același program. În privința celorlalți locuitori, totul se desfășura, de asemenea, în virtutea unui orar nescris: portarul se trezea dimineața, se așeza pe scaunu-i uzat ca și el, în învechita-i cămăruță de pază, în fața funestelor uși de lemn ros ale mărețului castel, în cea mai aspră tăcere, până târziu în noapte; servitorul se trezea cu puțin înaintea baronilor și, ca o statuie vie, îi însoțea peste tot, în caz de 45 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

nevoie; cei doi cavaleri patrulau zilnic, pe același traseu al tăcerii. Iar bucătarul pregătea în fiece zi aceeași mâncare, servită la aceleași ore. Portarul păzea. Ce? Castelul nu a primit vizitatori niciodată. Cavalerii patrulau. De ce? Nu era nimeni în preajmă, nici nu a fost vreodată... De ce? Pentru că baronul e baron, iar într-un castel de baron trebuie îndeplinită eticheta specifică unui baron. Servitorul era urmașul celui anterior, portarul – urmașul portarului, cavalerii – urmașii cavalerilor celor dintâi... Totul se moștenea în castel, așa încât, în afară de semințiile primilor locuitori ai vechiului palat, nimeni altcineva nu mai intrase vreodată în castel. Mormintele tuturor străbunilor tuturor locuitorilor întregului castel se aflau presărate prin diferitele capele situate în caturile castelului... III De fiecare dată când tânărul fecior pătrundea în adâncul mortului castel, descoperea ceva nou, de un nou învechit. Dar mai tăcute și mărețe îi păreau ușile care nu se deschideau niciodată. Într-o zi, porni pe un coridor care părea mai scurt, însă, mergând, părea că nu se mai sfârşeşte; şi merse ce merse, zile, nopți, săptămâni în șir, fără să obosească, fără sete ori foame, dincolo de senzații; deodată, i se păru că recunoaşte locurile, regăsi semnul mic făcut pe uşa din stânga, cu creta roşie, de el înainte să pornească prin coridor şi se miră, căci, nu se întorsese niciodată, ținuse drumul doar înainte, iar acum părea că s-a întors; totuşi uşa nu era aceeaşi, altfel scorojită, altfel atârnau pânzele de păianjen, nerupte, din tavan. Apăsă pe clanța grea de alamă. În fața ochilor uluiți i se dezvălui imaginea familiei tăcând la fel în jurul mesei, aceleaşi locuri, aceleaşi bucate, totuşi alte chipuri: recunoscu în ele chipurile bunilor săi pe care le ştia din portrele atârnate în holul principal. Alergă speriat şi deschise cealaltă uşă, de asemenea însemnată cu roşu, care i se ivise sub ochi deodată: aici îi revăzu pe străbunici, la fel adunați în salon, alte portrete vii. Continuă să deschidă şi pe celelalte uși care îi apăreau spontan; îndată ce închidea o uşă, se ivea alta, însemnată cu semnul roşu. Dincolo de acestea, apăreau toate chipurile din portretele familiei sale, toți ocupați cu aceleaşi treburi, aparent importante, pe care le îndeplineau riguros și membrii familiei baronului. Uluit înțelese că a descoperit unduirea descendentă a timpului. Găsise camerele strămoșilor lui, precum și neatinsele lor lucruri. Totul rămăsese intact de secole, saloanele, mobilierul, oamenii, chiar și mâncarea înşirată pe mese: bucatele, nealterate, fuseseră conservate de vreme... bizar, încă abureau... Continuă să alerge. Cu cât înainta, cobora în timp: descoperea urmele generațiilor din ce în ce mai vechi. Fiecare stadiu de timp, surprins de o parte locuită de câte o generație, purta urmele vremii sale. Astfel, tot coborând, arhitectura, ca și arta, se schimba, după epocă: de la mobilier modern, de exemplu, trecuse, coborând, prin cel medieval, apoi coborâse până la cel antic. Ajuns la stadiul antic, voind să-și continue cercetările, forță ușa culoarului ce tot cobora în timp... Ușa se întredeschise, dar, ca din senin, în față apăru mama sa, rece, ca de marmură albă. O urmă nemișcat și calm, în aceeași tăcere mormântală în care viața se desfășura mereu acolo. Mama nu îl coborî, precum voia el, ci îl urcă până la vremea sa, din nou. Când ajunseră, într-o secundă parcă, se reluă cursul firesc al lucrurilor, fără niciun cuvânt din partea nimănui. Fiul rămase îngândurat, nu înțelegea cum se poate întâmpla să viețuiască generații diferite pe caturile aceluiaşi castel, cum de nu s-au întâlnit până acum şi de ce el i-a găsit astfel? Castelul era, deci, alcătuit din mai multe castele? Fiecare reprezenta, în ordin cronologic, câte o generație a arborelui genealogic al familiei de baroni. Nu,,cunoscuse” niciodată alți oameni, afară de aceștia care se trăgeau ca niște linii drepte din străbunii lor primordiali, care fuseseră din neantul timpului și al spațiului aici. Și totul tăcea. IV Într-o seară, ca toate celelalte, servitorul familiei căzu fără suflare. Baronul, auzind, se întoarse, cu ochii ficși, spre el. Ceilalți își văzură mai departe de lucru. Curând, orologiul sunând ora de culcare, se retraseră fiecare în camera sa. Abia a doua zi toată familia se adună în jurul cadavrului. Veniră, de asemenea, portarul, bucătarul, cavalerii, deși vestea nu se răspândise din simplul motiv că nu 46 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

vorbea nimeni. Făcură un cerc în jurul lui. Stătură așa câteva minute, tăcuți, fără lacrimi, apoi, luând trupul fără viață pe umeri, coborâră încet în cripta castelului. Totul era tăcere. Se afla acolo un coșciug pregătit dinainte pentru cel ce tocmai murise. Îl așezară și, închizând capacul, lumânarea se stinse. Cu toții se găsiră într-o beznă pe măsura tăcerii lor. Erau în subteran, poate în moarte. Se simțea o suflare nedeslușită. De la cine? Sigur, nu de la ei! Viața, absentă în toți, ieși abia acum la iveală din trupul bătrânului slujnic. Dibuiră o făclie, o aprinseră și se așezară în genunchi în jurul mortului. Semănau toți cu niște statui: în fapt, asta și erau. Aceasta era singura lor trăsătură comună în virtutea faptului că altele nu aveau... În întunericul palid-gălbui, în acest castel enigmatic, în subteranul apăsător, în tăcerea grea din afară și în cea covârșitoare din ei înșiși, zidurile negre și scobite parcă prindeau viață, pardoseala parcă se ridica, schelete albe păreau că ies din catacombe funebre. Și ei, neclintiți, ca niște statui aride. Cu frunțile lipite de podea, erau îngenuncheați în fața mortului. Stătură așa ore în șir, timp în care toată căldura corpului îi părăsi, parcă se duse toată în stâncile reci; dar nu puteau fi mai reci decât erau. Orologiul bătu o oră mică, după miezul nopții. Se ridicară și plecară. De a doua zi, totul își reluă firescul curs. V Zilele treceau, toate la fel, ca înainte. De ce o zi ar fi diferită de alta? se gândea fiul baronului. Axa timpului este pururi liniară și rectilinie; totul tinde spre evoluție, pentru ca apoi să regreseze. Deci, această axă nu este, în fapt, dreaptă... Înaintarea ei vertiginoasă constituie doar întoarceri la punctul inițial. Este o axă rotativă: timpul înaintează, dar se întoarce; este în continuu progres, dar și în perpetuu regres. Cu alte cuvinte, este ca un drum: veșnic înainte, acest drum constituind un cerc, o roată, pe parcursul său însuși, fiind drept, urmează legea roții. În final, totul ajunge în același punct al plecării... aproape totul. Acel unic ceva care nu respectă legea acestei circularități este sinele cu adevărat eliberat... Înseamnă că în castel existau doar suflete încătușate tocmai de această roată a timpului... Însă, straniu lucru, într-o noapte această lege nescrisă a monotoniei fiecărei zile se surpă. Tânărul fecior, nedormind, luă o lumânare și începu să cutreiere, în plin clar de lună, veșnicul templu al timpului, castelul. Trecu febril dintr-o cameră în alta. Se tot afunda, cobora iar. Razele palide ale lunii pătrundeau prin ferestrele tăcute, denaturând forma obiectelor. Acestea alcătuiau o cu totul altă realitate a tuturor lucrurilor. Realitatea este relativă, îşi aminti fiul baronului. Mergea aler, dar calm, observând totul cu mintea rece. Neclintit. Ajunse în fața unei mari porți pe care, în ajun, fusese nevoit a o abandona, auzi vagi zgomote. Mai departe de acea sfidătoare ușă, nu pătrunsese niciodată... O deschise ușor, poarta scârțâi în albă noapte. Prin crăpătura făcută pătrundea o lumină rece. Intră uşor. Înăuntru era o petrecere... Chipuri vechi și bine conturate, portrete în mişcare, atavice, râdeau, dansau, jucau, mâncau... Îmbrăcați divers, în costumele lor somptuoase, ori insolite, cum nu mai văzuse, vorbeau limbi necunoscute lui, înțelegându-se între ei, el însuşi, paradoxal, înțelegându-i; îi privea cu o emoție caldă, erau strămoșii... Râdeau zgomotos, dar, în același timp, stins, lângă mari cupe de aur mort, pline cu vin... Fără tragere de inimă, puneau în seama zarului tot ce aveau. Totul era de o veselie palidă... De ce?.... Pentru era în contra timpului... El întorcându-se, înțelese fiul, timpul fiind un drum, ajunsese înainte de vreme la punctul primordial al plecării și al întoarcerii tuturor... El încălcase axa rotativă... Axa nu se întoarce niciodată: este un paradox temporal: însăși ea descrie o roată continuă, dar drumul ei este drept... Transformase drumul în roată! Încălcase legea: întorcându-se pe axa timpului, anulase însăși existența lui. Ce însemna asta? Că timpul nu mai exista?... Flăcăul rămase impasibil, mai neclintit decât o statuie, în fața spectacolului. Rămase mut, contemplativ. Nimeni nu-i băgase de seamă prezența. Intră în încăpere, cu pas mare și sigur. Se amestecă printre petrecăreți fără să fie observat. Era acolo, dar nu lua parte: detașat de toate, observa. Putea să fie altfel? Nu. Aparținea altei lumi. Pe cea mai impunătoare canapea văzu un bătrân robust și bărbos; știa cine e. Doar avea în camera lui, din timpul său, tabloul cu toți străbunii săi. Omul acela era strămoșul primordial... sigiliul, efigia, întemeietorul acestei dinastii. Și bătrânul își observă urmașul; se ridică demn și se apropie cu pas rar și apăsat de el. Față în față, se priviră țintă. Bătrânul nu-i spuse nimic. Doar îl privi. Ciudat, gândi tânărul, neamul ăsta al nostru n-are nimic de zis, niciun sfat, recomandare, ceva, trebuie să te descurci singur, asta o fi vrând să spună? Că fiecare ins trebuie să-şi creeze propriul drum? În toiul 47 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

petrecerii, tăcuți, păreau doi strigoi. Dură puțin... Străbunul se întoarse pe canapea, feciorul ieși, își reluă drumul prin castel. Odată ieșit, constată că ajunsese la capătul palatului. Zidurile groase, fără vreo trecere, aveau un aer batjocoritor. Stânca tare, goală, nu mai era aridă: sobrietatea închisă i se transformase. Sfidând timpul, sfidase legile. Se așeză și privi în vid; rămase câtva timp surprins de noua viziune asupra realității. Observa că totul este vid de sine, că obiectul propriu-zis nu există, ci doar fenomenele schimbătoare care îl creează. Astfel i se demonstrase că timpul este creat de el... Realitatea era răsturnată; el putea crea o alta... Asta însemna... că el era Absolutul?... O asemenea viziune era prea mult pentru el; un asemenea rol al lui în lumea creată tot de el nu putea fi conceput de propria sa minte. El, atât de sobru și închis, el, una cu severitatea palatului, el, la fel de rece ca o lespede de marmură, începuse să aibă simțiri umane... Era agitat, confuz, transpira, gâfâia... Voia realitatea deja preconcepută, realitate cu care era obișnuit și în care se născuse. Alergă înapoi, cu pași repezi, spre timpurile sale, spre lumea lui. Pe același drum pe care în mod voit coborâse, spre a afla, urca acum, fugind. Trecea în goană prin aceleași stadii prin care trecuse la venire; totul era la fel de tăcut ca înainte... Urca, urca și tot urca, stadiile evoluției neamului său. Ajunse, urcând toate etajele, străbătând prin timp, la ușa găunoasă care îl despărțea de lumea pe care o părăsise. O deschise ușor... Nimic, aceeași nepăsare a obiectelor înconjurătoare. Totul era ca înainte. Redevenise tăcut și rece; asta-și dorise: să se întoarcă și să fie totul ca înainte. Parcă timpul staționase aici; orologiul arăta ora plecării sale. Se întinse în pat și adormi. VI Urma o nouă zi: una ca toate celelalte, străjuită de firescul curs al desfășurării lucrurilor, ca înainte. Fiul baronului se trezi, după obicei, își făcu toaleta și se duse în sala de mese, spre a dejuna. Intră, dar salonul era gol... Nimeni nu era în jurul mesei, iar bucatele nu erau puse... Încălcând din nou obiceiul, care-i flanca într-atât de aproape toate mișcările, porni să-i caute pe ceilalți... Din nou simțăminte omenești, de teamă și de agitație, începeau să-i brăzdeze sufletul. Intră prin toate camerele: totul era neatins. Încăperile emanau un aer pur, de loc virgin, nelocuit vreodată. Dar, tot căutând, zări o nouă ușa în zidul de piatră: o ușă care nu mai fusese până atunci, una care, din acel loc, ducea spre înaintare... spre înaintarea neamului său, adică spre urmașii lor. Căci totul, aici, în castel, urca... Așadar, în spatele ușii urma să fie generația următoare, se gândi tânărul. Dar cu familia lui și cu ordonanțele lor ce se întâmplase? Apăsa pe clanța răsunătoare... zgomotu-i stins se pierdu în vid, iar ușa abia apărută se dădu în lături... Un nou culoar se deschidea înainte-i. Îl urmă... Dar, urcând, cobora... La capătul coridorului se afla o nouă ușă: veche, găunoasă și roasă de carii... Părea foarte solidă, dar, opintindu-se puțin în ea, o deschise: aparențele înșelau. Și se trezi... Unde? În stadiul primordial, în camerele de început, în punctul extrem unde ajunsese azi-noapte... Ușa apăruse în zidul care mai înainte îi blocase trecerea; era continuarea, ușa corespondentă celei apărute recent în zidul treptei sale de evoluție, portalul. Se afla pe locul străbunilor săi, unde se dăduse petrecerea. Urcând, ajunsese înapoi. Sfidase timpul, crease o nouă realitate... Dăduse peste cap legile... Axa rectilinie rotativă a timpului, evidentă prin alcătuirea castelului, îl sfidase, la rândul ei, prin dreapta rigiditate a regulilor sale. Doar un suflet eliberat i se putea sustrage; tot ceea ce este încătușat i se supune. Iar el era încătușat. De cine? De axa însăși. * Elev în clasa a XI-a, câștigătorul Premiului I pentru nuvelă în Litteris Forum, Ediția 2015

48 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

PERSPECTIVE

European Academy of Performing Arts sau O nouă viziune asupra performanței Înființată în anul 2013 la București, inspirată de întrunirile (academii) tradiționale răsăritene, în care „membri” circulau informația științifică și artistică în funcție de ceea ce știau să facă mai bine, EUROPEAN ACADEMY OF PERFORMING ARTS (EAPA) are ca misiune principală aprofundarea cunoaşterii tradițiilor şi a noilor tendințe în performanța cu implicații culturale și artistice din spațiul esteuropean; descoperirea şi evidențierea comuniunilor spirituale, culturale şi de exprimare în primul rând prin artă a esențelor umane, precum şi a reacțiilor față de condițiile istorico-artistice din zona noastră. Condițiile care au dus la fondarea EUROPEAN ACADEMY OF PERFORMING ARTS au fost create de o bogată experiență instituțională a U.R.S.A. „Gheorghe Cristea” prin activitatea şi rezultatele certe ale Facultății de Arte şi Ştiințe, specializarea Artele Spectacolului, şi prin programul de Master Spectacolul Coregrafic Contemporan. Experiența s-a diversificat şi s-a amplificat în timp şi prin corelarea celorlalte entități ştiințifice şi educaționale precum: Centrul de Cercetare Comunic@rts, Revistele ComunIQue, ChoresponDans şi 9 Mai – Ziua Europei, întrunirea Litteris Forum etc. În acest context, înființarea unei academii care poate transforma experiențele practicilor artistice și de comunicare interculturală în teorii credibile şi productive, dar şi să dezvolte componența teoretică în direcția în care teoria valorează doar în măsura în care poate îmbogăți şi diversifica practica, reprezintă o primă reuşită firească, de bun augur. Printre obiectivele EUROPEAN ACADEMY OF PERFORMING ARTS, figurează:  Crearea şi îmbogățirea unei baze de date – scrisă, electronică şi audio-video – a performanțelor cu implicații artistice din regiunea balcanică, privită ca o dimensiune a originalității, a supraviețuirii culturale şi a dezvoltării spirituale;  Fructificarea bazei de date sus menționate şi a relațiilor academice pentru o mai bună funcționare a mijloacelor artistice şi a personalităților în cadrul societății actuale, în ideea potrivit căreia un impact mai mare a artelor asupra societății reduce tensiunile şi îmbunătățeşte nu doar viața intelectuală, ci şi calitatea vieții în general.  Susținerea permanentă a talentelor şi performanțelor în arte şi ştiințe, indiferent de v}rstă şi domeniu principal de activitate;  Publicarea Anuarului „euArts” în care sunt incluse toate activitățile şi rezultatele cercetării academice și care va putea propune proiecte și soluții cu aplicare concretă în viața cetății. EUROPEAN ACADEMY OF PERFORMING ARTS (EAPA) funcționează pe două secțiuni – coordonate de cele două Departamente ale Academiei – care se dezvoltă în paralel şi colaborează:  Secțiunea Ştiințifică – lucrări, simpozioane, conferințe, publicații;  Secțiunea Performanță – cursuri intensive din diferite domenii artistice şi intelectuale. 49 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

DEPARTAMENTUL DE ARTE ALE SPECTACOLULUI organizează şi răspunde de secțiunile Coregrafie, Teatru, Literatură, InterText, Scenariu, Fotografie artistică, Video, precum şi de Festivalul TeatruTh. În cadrul acestui Departament, începând cu anul academic 2016-2017, se vor organiza câteva cursuri intensive de Dans de societate, Mişcare coregrafică, Fotografie artistică, Creative writing, Scenariu coregrafic, Design scenic. DEPARTAMENTUL DE INTERCULTURALITATE Organizează şi răspunde de secțiunea Comunicare / Interculturalitate, de Platforma Imago-bridges, de Simpozionul Internațional / Conferința Comunic@rts, de Festivalul de Literatură Balcanică și de Minorama – întâlnirea scriitorilor minoritari și bilingvi EUROPEAN ACADEMY OF PERFORMING ARTS organizează anual două concursuri cu participare națională și internațională:  Eseul interdisciplinar  Litteris Forum Pentru mai multe informații legate de EUROPEAN ACADEMY OF PERFORMING ARTS: www.eu-arte.eu www.eu-arts.blogspot.ro E-mail: arts.akad@gmail.com

50 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

DRD. ARIAN LEKA

Culture immigration and some overlapping cultural influences (I n s e r t)

Intro - sotto voce Let's start by saying that I am a father of twin boys, those who starting from 2012 till 2015, were cultural immigrants in Vienna. Cultural immigration is today widespread in Albania. The formula is simple, as well as the H2O. Albanian parents spend almost all savings for cultural immigration, which is nothing else, but their children's education abroad. Although not openly, in the late twentieth century the cultural immigration of Albanians, has many similarities with the former niz|m's service8, after which boys were taken in compulsory military service from three to seven years. Management has changed. The direction too. Unlike nizam, today's immigrants do not go anymore in the East. They come to the West. Knowledge is a power. Knowledge, like the army, is strength. Parents have understood. Go West! Former empires go still in the right directions. They want the same thing - youth. There has also changed something else besides. The cultural immigrants return back in their land as well as nizams of yore. Even turn back, they are not the same people. They are the strangest between all sorts of immigrants. The immigrant of culture repatriated to their homeland. Our twins returned back, as well. While in Vienna, others say that one day they probably could change the identity, becoming “the Austrian-Albanian”. But when they returned for holidays in Albania, others say that they would remain always in half: “Albanian-Austrian”: refugees, immigrants in both countries. The sea remain forever where it was: in the middle, observing migrations. I remembered a character in Candide’s of Voltaire. The oriental dervish. The man from the Orient in the book Voltaires - famous of his advocacy of freedom of religion and expression’s freedom portrayed as a wit man, full of humor, wisdom

and knowledge, not as he appears today as sombody who wears the vest with explosives. The oriental man of Voltaire tells a parabola about His Highness, talked on a ship to Egypt and the rats in the vessel, on which no one takes care if they ease or not.9 It is not easy to know what means His Highness today. It is not simple to talk on connotation of a ship, as well as is no one knows who are the rats of the vessel in the middle of the waves. Even in my work, the seas covers a significant part of it – poetry, short stories, essays, and also a novel dedicated to a father-sailor and the relations among seamen – talking about the sea, I have to go back to those days, when the sea, in my eyes, was just a beautiful and a sublime entity. I do not speak about the beauty and the sublime of the waves, which in winter time were lifted up as our mountains stairway to the skies. I do not mean the magnificence and sublimity of real mountains, wherein our parents and teachers told us always the same things: We must rely and confide just on the mountains! Mountains are our natural allies! They have defended us in the most difficult days of our history. We have been there forever between the mountains and the sea: with our faces toward the sea, observing how our enemies arived by waves, and with our back behind the faithful mountains. In that time, the sea reminded me not only the arrival of enemies. The mountains of waves reminded me the emigration to Italy, the running away of Albanians through the centuries to the West. All thanks to my parents and my teachers, of course. I remembered the departures of Albanians towards Europe after the sixteenth century. West understood then to Europe. The rest was Orient. East and West are together, when it comes to emigration and flight from the homeland. The irony of wealth of synonyms in a survival population. Emigration10, kurbet11, refugee12, outcast, Fragment from Voltaire's Candide. Chapter 30. From Late Latin emigrationem (nominative emigratio) “removal from a place”. 11 Borrowing from Ottoman Turkish (gurbet) from Arabic (ḡaraba). 12 From French refugié, noun use of past participle of refugier “to take shelter, protect”, from Old French refuge. 9

10

A recruit, usually a very young man, in the Ottoman empire, who might be sent to its remotest corners for up to seven years, and might never return home, or, if he were lucky, he would come back exhausted and devastated . 8

51 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

migratory for birds, exile for men. For those who are forced to flee and pulled up by the roots from their homeland, the Albanian language uses word etymology Latin neoLatin, Arabic, Turkish and Albanian words. With their presence in languages they tell the direction of flight, it recounts a weather bulletin, precipitation and wind direction. I am not trying, certainly, to invite you to visit with me the regions of enthusiasm and nostalgia, when the Beauty of the sea had constantly been offering us joy and pleasure. I come from a country which instead of the word ship, used the eponymous phrase “black wood”. That was because for centuries, the ships took away young boys of my country as niz{m. It was because the invading armies arrived by sea on black wood too. As I could not explain it at the time, now I have to say that whenever I was facing the sea, I laughed: I laughed, and could not wait to get into it. Nevertheless, when my eyes looked deeper, beyond, far away, I felt joy, fear and pity at the same time: fear mixed with as much terror, as if it were a mixture of beauty and joy. If I had had a neighbor like Immanuel Kant, he would have probably enlightened me, saying that he had given my enigma a name on a tragicomic impulse of Sublime and Beauty13, writing on noumenal reality of thing-in-itself. Regrettably, my neighbors were uncomplicated people. They were punctilious, just like Kant himself, but not exactly for the daily walk along the street. They went to work precisely at six in the morning and were back home exactly at four in the afternoon . They spoke a little and sotto voce. Even the music they listened to was not loud. The movies they watched on TV resembled the silent motion pictures of Chaplin’s time. My neighbors would also come to visit their relatives and from time to time go for a walk. They would return accurately just a few minutes before eight in the evening, which gave one the impression that they came back in order to adjust their watches with Tirana’s time which appeared on the TV screen at 8 p.m. for the news. But, I was wrong. My neighbors were philosophers of silence and prudence. They knew: they could not go on foot to the other side of the sea. Moreover,

among the forms of displacement: procrastination, walking, swimming, flying (between the real and the oneiric ) and walking, they chose the latter. Yet, not even simple walking: they had chosen marching. Later, I understood that these were not just my experiences. They were a collective sensation of this scary appearance of beauty, which was not a philosophical one.

Immanuel Kant: Observations on the Feeling of the Beautiful and the Sublime and Other Writings. Cambridge: Cambridge University Press 2011.

14

13

1. the world beneath the sea as a kind of bunker Hence, like all my peers, I swam in the sea, but more than swimming I liked diving into it. In Durrës, the ancient city where I was born, twodimensionalities, the hidden noumenal world under the sea seemed much more beautiful than the visible sea itself. The reason is not a platonic realm, a romantic depiction or a childish feeling at all, as someone might think. It was not a matter of emptiness, as a Nirvana’s subject too. But, as Ouspensky says that there exist visible and hidden causes of phenomena, talking about my personal sea, there also existed visible and hidden effects14 remanding me of desolation, devastation as a spiritual and social dimension of nakedness. This picture reminds me also what “WE were and who "FORENGNERS" were for us, the “OUR” land and the land of the “OTHERS”, “OUR” and the sea of “OTHERS, “OUR” life and the life of “OTHERS”. Today I do not remember this blue desert, but the desertification of it. I cannot forget the empty surface of the sea. No sails on it. At the harbour there were no touristic ferries or sailors who walked around freely. In city streets we almost never see tourists or foreign sailors. In that time, as if it were kept the hidden secrets of the world, the city where I had been born resembled as a Russian “post boxe - city”, surrounded with mountains, waves, soldiers and barbed wire. Foreigners who arrive that city never looked like foreigners of Italo Calvino, those “arriving at each new city, the traveler finds again a past of his that he did not know he had: the foreignness of what you no longer are or no longer possess lies in wait for you in foreign, unpossessed places.”15 And without “its aliens” the city was like a monoscop or as a P. D. Ouspensky, Tertium Organum, Chapter XIII, pg. 143, Cosimo Classics, 2009. 15 Italo Calvino, Invisible Cities, Chapter Two.

52 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

monotonous song: it looked like a monodic slab, in which the polyphony voices of the world around and in front of us never refracted above. On the shore, there were also no private boats; this could have taken my imagination and me to other parts of the world. Even the strong swimmers – “the swimmer naked…/ seen as he swims through the transparent green-shine”16, as in a poem by Walt Whitman - was very rare. I would not dare to abuse with the current and empirical theories of self and re-victimization, or play with feelings of being guilty, ashamed or blame myself for those times, because I also believe in what Richard Sennett says “Shame has taken the place of violence as a routine form of punishment in Western societies17”, too. In my view, this kind of devastation destroyed a notion to me: the notion of Beauty was destroyed. It was too early to think about the sea as a cultural artifact and self expression an identity. The devastation had turned the sea into a ragged, ugly and insignificant submissive docker who simply carried heavy cargo ships. For this reason, I wanted the under-sea world. Some people want to interpret such behavior or such a form of escape from reality, as a disguise. Possibly, yes; but beneath the sea, I met the ancient history of the city. There stood the walls of antiquity. There, for the first time in my life, I saw sea lilies and sea horses and the world of fantasy and imaginary beings was not like life in our daily objective truth and objective reality. Were they just illusions? Yes. Today, as I accept it as a truth, in a communist country as Albania was at the time, my world under the sea was the proper place where my childhood was moving to defend itself. Being a child, the world below the sea was an extraordinary category, an f anti-atomic bunker. There lived the fantasy creatures which enriched my childhood. There, my imagination had wings that took me to a better world and a better life. Children were told that they should share everything that was good, that what is mine is yours if you need it!”, as it is written in the Apostles Acts: “and all that believed were together, and had all things

common”18. But, we were an atheist country, and a socialist republic at the same time. Aside from sea lilies, antique walls and sea horses, in my world under the sea I also met privacy, individualism and solitude. Were those parts of a Communist inventory, or was it just a childish individual rebellion, while the Albanians used to prefer collectivism, class struggle, punishments and persecutions? Nevertheless, a diving mask, just like the fantasy of a child, expands and refines everything, even private and collective memories… It fed the mind of the child with myths - which are the closest form of utopia and ideology19. We were kids of a beautiful mythology – wonderful as our futuristic socialist future, perfect as our propaganda. I clearly remember a large banner located in front of the sea, on which, in capital letters, it was written:

Fragment for Walt Whitman’s poem I Sing the Body Electric, part 2, from his collection Leaves of Grass. 17 Cited by Donald Capps, The Depleted Self: Sin in a Narcissistic Age, p.138, Fortress Press, Minneapolis, 2011.

18

16

ALBANIA, THE UNIQUE AND UNBREAKABLE CASTLE ON THE ADRIATIC COAST It was outlandish, because in the whole city, that was the only public slogan written in English. It was facing the sea, and it was so pompous, as if foreigners would have had the chance to read it, even though they were so far from our shores, a hell beyond the sun. We knew that, but we were not aware of it. That slogan was not there for us. We knew that, because of our teachers and our parents as well, we knew that we were a “fortress”, a “granite rock” and a “lighthouse” for all those shipwrecked of the Western world. All that energy wasted in vain, that slogan written in an enemy’s language only for those very few foreigners who would rarely reach the city, from time to time… The banner was the biggest icon that our city had ever produced. All of us, natives and foreigners – who knew or did not know English, were supposed to read it or see it as a sacred sentence. Through that absurd slogan Albania - a natural bay for entering Europe by sea, warned everybody that Albania itself had undergone a dreadful mutation. It was transformed into a castle. Throught that castle no one, especially Bible, King James Version, Apostles Acts 2:44 Ben Halpern, “Myth" and "Ideology" in Modern usage, from "History and Theory: Studies in the Philosophy of History" Volume 1; Number 11, 1961. 19

53 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

not foreigners and enemies of our MarxistLeninist principles, could pass. Its boundaries were untouchable, unconquerable like our mountains. Our sea was impassable, too. The right word for our sea could be différance20 - the double-meaning term created by Jacques Derrida. It was because relating our sea to the sea of others - which in perception was and still is the same Adriatic sea - was not only an undemanding difference. Although between us lies the same Adriatic sea, we were different – not even similar to others and at the same time we were deferred – reduced by ideological taboos. 2. the sea as a pocket lexicon of empirical opinions on Europeans While growing up, I recognized something more. From “ the Beautiful”, the sea began to transform itself into “the Good”. We often do not feel that the transition from “the Beautiful” to “the Good” is a substantial jump in our lives. At that time, I started to move gradually towards Ethics leaving Aesthetics a bit behind: not to a more beautiful world, but towards a better world. It was not a dream. It was pragmatics. The first time I noticed that the same sea was more “Good” than “Beauiful”, was when I saw it bringing us “unseen stuff” that we had sorrowfully missed. They were ordinary things of everyday life, which we did not produce in our country – “by ourselves”, as the slogan proclaimed. However, as a child, I could not know that I belonged to a universal entity of people who swayed between the antinomies of splendor and usefulness…. On the things that arrived by sea I read: “Made in Italy”. “Made in France”. “Made in Germany”. Through those objects, the Mediterranean and European countries met each in the harbor of my city. Unlike the city, which looked like an unbeatable castle, the port was similar to a microcosm of languages, faces, ships, journeys and boats. It welcomed foreign objects, often clandestine and contraband, which reached our shore thanks to foreign and domestic sailors, of which my father was one. The term différance - originated at a seminar given by Derrida in 1968 at the Société française de philosophie - is a homophone coined by French philosopher Jacques Derrida, which plays on the fact that the French word defférer means both “to defer” and “to differ”, but in itself represents a synthesis of Derrida's semiotic and philosophical thinking. 20

In those years, the sea was to me like a small pocket glossary or a word list. It was like a “Langenscheidt”, a “Webster” and a “Laurouse”. They were like curves of sea waves, which from time-to-time brought us used and discarded stuff of Western consumerist society, which we transformed them into cult objects, turning them into the highest throne of Rubishism. The empty Cola bottles, the ugly crumpled cans of Heineken beer and the soggy Marlboro boxes took a primary places in our shelves, being at the same time dignified rivals of former religious icons and the plaster statue of our leader. Thus, in the sealed up Communist society we discovered unwillingly one of the most crucial principles of Capitalism: recycling. Therefore, those objects, which fluidly arrived by sea, became my first teacher of history, geography and the basic meaning of life. And life and living itself has less significance than how we live and the quality of living. Even my personal belongings: my first German bicycle, MIFA, my first Philips cassette player, which arrived from Rotterdam, my first cross, which I wore around my neck and which arrived from Rijeka (even not being a Christian and living in the only atheist country in the world), came by sea. To us, such objects s were not mere goods. They were an épistème which signifies the situation of those superficial commodities in a specific era – with the Berlin Wall between us. They were the symbolon of “the other part of the world”. They were also “the forbidden Europe”. Those objects were at the same time Italy itself, France itself, Germany itself, England itself, Yugoslavia and Poland themselves, capitalism and democracy. They were our initial concept of private products, private ownership, the freedom of speech and liberty itself. Through those things I began to create my first empirical opinion on and of Europe and the Europeans: “Germans are strong ...”; “Italians have refined taste ...”; “the French are elegant”; “the Dutch are tall footballers ...”; “the Yugoslavs are liberals…”; “the English are travelers...”. Were they right or unfair opinions? Who could know back in that time!? Those people never came to us. They will never come to us, I thought. We are the castle... We are the granite rock.

54 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Unfortunately, Europeans had forgotten us. Probably Europe thought it was better for to remain as we were: closed, isolated, a chaotic country, in permanent transition, a crossroad, a bridge that connects, a trafficking channel and an artificial paradise in Southern Europe. George Orwell had created a literary “Farm” to demonize the communist dystopian society. Albania was the embodiment of that allegory. It was the Orwellian farm, in its natural condition. It confirmed how was warped a society of an isolated country, surrounded by barbed wire, military pyramids, thousand bunkers and floating barrel. We were used by West as a hallucinatory country, to terrified their citizens with our communist horror. We have been forgtten. Otherwise, how to explain the long silence, the forgetfulness of radio, television and newspapers over the long years of persecution, state killings and imprisonment in Albania? How to explain their resignation, this kind of modern “apostasy” to European values of freedom, democracy and to a small country in the middle of Europe, which had no voice to screamed? However, behind those “things” I imagined the Europeans who had produced them. They were “the foreigners”, distanced from us. They were “the New Conquistadors”. The Europeans were "the ugly and wicked men" from a fairytale, a statement one can hear even today in Vlora, a coastal city in South Albania. His name is Katallani, he is described like Cyclops Polyphemus – the one-eyed monster that eats people, he is without knees and has long legs resembling the masts of a ship, and looks like a blacksmith. That was the collective memory of the Catalan invasion many centuries ago21 and in the same time a symbol of the enemy who came from Europe. Would he come back again via the sea to attack our socialist castle? Would he again be as ugly as he was? What is he like now? Where is he now? He,, the new European. In Albanian ballads the new European was used as a figurative measure which expresses the infinite distance between “one from the Further reading : Robert Elsie, The Dictionary of Albanian Religion, Mythology and Folk Culture, pg. 150 – 151, Hurst & Company, London, 2001. [By Gustav Meyer (1850-1900) and Maximilian Lambertz (1882 - 1963) the word katallan comes from famous Company of Catalans soldiers, who were invited to the Byzantine Empire in 1302 of Andronikus II Palaeologus Emperor (1282-1328) to fight Turks.] 21

other”. He is “Three Seas away”. The people, those who produced the “Western” objects, would never come near by the coast of my hometown. Even being neighbours, we were back, as in ancient times. Those people, as outsiders were “septem maria” or “seven seas” away from us, just like Rudyard Kipling's poem: “Far and far our homes are set round the Seven Seas; Woe for us if we forget, we that hold by these. Unto each his mother-beach, bloom and bird and land Masters of the Seven Seas, oh, love and understand.22” Would I ever meet them, or they, the Masters of the Sevens Seas will always for us remain foreigners, strangers and enemies? 3. young Marxist groups, the artificial West and fake Europe We were isolated… A full embargo of the West. Not only Westerners, but no western goods came to Albania... Instead, and as an alternative to “western people”, with whom we had no direct relationship, in the late 60s, the sea brought to us some young groups from West. They were from Germany, France, Italy, Portugal, England, Belgium, Spain, Austria, Netherlands, Denmark, Switzerland even USA and Australia. After the termination of relationship with Sovjetok Union in 1961, the West had arrived to us. Finally. But it was legerdemain. They were residents of the West, but they did not represent the West. They were MarxistLeninist groups, part of those parties or very small organizations, often ideologically and politically insignificant, who received assistance from the socalled “Solidarity Fund”, which poor and small Albania allots every year, helping the communist parties around the Earth and the cause of “world communism”. Hundreds of thousands of dollars. No receipt. No signature or document allotted. Not only people, but even the simply Communists were not aware of the existence of this secret fund, that Albania spent to maintain its image as a “illuminated lighthouse in the world”. But they were not the only ones who benefited for pretty much 30 years. In a secret from, this ever undeclared “Solidarity Fund” supported part of the “liberation movements” or the Fragment of Rudyard Kipling’s poem The Flowers, from “The Seven Seas”, a book of poetry, published in 1896. 22

55 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

revolutionary and military groups from around the world, who arrived in Albania to be militarily and ideologically prepared, gain political power by force and “guerrilla war” in their countries, as well as in Latin America (Brazil, Bolivia, Peru, Colombia, Chile and Ecuador ) or Africa (Sudan and Congo). Until then, we were taught how to behave with “tourists from the East”. They were mostly pioneer of Tito's Yugoslavia, who spent the summer season in Albania, as the framework of youth exchange experiences or engineers and military officers from the Soviet Union. The Soviets were “distant people”, who became close, entirely brothers, while our natural neighbors Italians (capitalist-fascists), Yugoslavs (revisionist) and Greeks (nationalfascists) were transformed into thoroughly ideological enemies. But, by a neumenon, what happened in front of our eyes, the story with simulated “Western tourists” became a phenomenon. They landed in our country cloned and hidden as Western tourists, but they were not. The fake tourists were almost like us. Shaven, orderly and without a mustache and long hair. They were false visitors. They were the artificial West. They were the fake Europe. They were not as we had seen modern Europeans on Italian TV or on Yugoslav channels. They were not as we had dreamed them to be. They were not free, they could not take a stroll as they could in our imagination. They had neither close-fitting jeans, T-shirts

with prints, extensively coloured blouses - the image of Freedom as we saw it... We were left with nothing else to say but what Nushino, the leader of the Shuar tribe and a movie character in The Old Man Who Read Love Stories (based on Luis Sepulveda’s novel) said to a peaceful gentle man Antonio Bolivar: “You are not one of us, but you are like us.” Meanwhile, instead of an idea of Europe, we created idolatry. Instead of truth, we devised a misinterpretation of it, and above all, we built a mythology of European ideals. However, the most annoying part of that nonheroic chronicle was that Marxist-Leninist groups reached our shores as brothers and as friends: lied to us, extending our agony, telling us that, even though isolated, we were on the right path, that we were the best, an “illuminating lighthouse on a granite rock”. Through those young Marxist-Leninist tourist groups, as well as from the standard and sugared Italian and Yugoslavian TV offers, we lost an opportunity: we looked at Europe through a keyhole and at the West from the wrong windows. However, in a dystopian country, such as Albanian had been, the idolatry, the myth and the fairy tale of a dreamed Europe sound much better than every reality which we lived. Even then, the sea - our natural mediator and our bridge – did not become a connector. It was a barrier, our wall. The sea was not our only opportunity to connect with the World. (…)

56 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Drd. RAMADAN BEQIRI European University of Tirana Faculty of Economics

Virtual schools free of charge to learn from home – opportunity for developing countries Abstract Learning has always been and it will be a challenge for the new generation. Its beginning is a long time ago. It is transferred bent after bent and it becomes always more perfect from generation to generation. Developing countries have the most serious barriers in the education field and not only that. Although they have passed through many wars and other injustices from occupied countries, as a result they have remained undeveloped in new methodologies or even the measure of success in European and world standards. Kosova had the same fate which from 1999 gains international protectorate to declare the independence in 2008. Education system inherited its various gaps which for many years will have the consequences to develop qualitative and modern education. In order to make it easier for contemporary learning, distant learning among virtual schools is an opportunity that could accelerate steps for a qualitative learning equivalence like in developing countries. Those schools have marked a small step in this field in Kosova too, with all kind of difficulties, which will be a model for developing countries, region and anywhere in the world. One of the schools that have marked the result in this field is www.almooc.com that till know in its setting offers completely gratis learning for some subjects. This step will be a guide for developing countries when it is taken into account that those are countries with a population in hard economic situation, because of its financial conditions are deprived from the elementary right for learning. These schools offer free of charge learning. Key words: traditional learning, virtual schools, life long learning, schools of developing countries Learning through centuries – a written history that will be saved in state archives Learning is the basic element of the international right of a man. Every young has the right to be educated in his country, culture and language. We are used to read and speak with these statements continually and for a long time. But, in fact a so called right international guaranteed with convents of freedom and right of people unfortunately in many countries is not applied fully, or not to say that in some countries certain estates are completely deprived from this basic right. It is regretful that Albanian people, as one of the oldest countries in Europe, was yielding different regimes and those states that have ruled and defeated main goal had education field. That was the weakest point of nation they you could stroke to ‘’close the eyes” of innocent youth that was not blameful that was living. It should be noted that perhaps even a worse fate had had many other people and countries in Balkan, Europe and even in the world. Kosova after the Second World War was facing a lot of troubles. Education was hit hard and just then had began to open some schools that most of them were not in mother tongue. The attempts of that leadership which was itself non-educated knew the importance that writingreading have. More than 90 % of population was illiterate. Children were not only illiterate but adults as well. It was needed an inclusion regardless of the age of population. Difficult economic conditions became heavy for attending learning courses. Poverty was to high but the will for life was greater. Soon it became possible that a big part of population finished the elementary school and those immediately distributed their knowledge in most rural places and opening the new schools. Learning was held in difficult conditions but the results were pleasant for that time. Kosova managed to establish universities which produced new professional generations and that 57 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

took in their hand the most qualitative learning. Academic titles were more and more every day, but world was too fast in perfectioning the new methodologies that were absorbed hard to us. Investments in education were not good. It was not permitted the financial support for youth education in West. It was developing a system which pretended that all should be reached through socialist states of anti-American bloc. The literature was allowed to be brought only by socialist states in order to prevent the development of science, culture, art and from capitalist states. It was a lack of communication and in a way it could be learned only what was served. Despite all those difficulties Kosova as a part of Jogusllavia state managed to educate new generation that today are equal with the most developed states in education field. Although, learning in that time remains there and for future generation it will serve as opening state archives. This lasted till 80 years of XX century, when Kosova openly was against rough Jogusllavia system and demands independence and equality for its population. For sure this fact made it harder when many young people were arrested and were left hopeless for education. All that ended in 1999, and after that marked a growth in 2008, when Kosova declares the independence and got accepted from many developed countries. This helped that the education system to increases so only among civilized countries with high democracy. The point is there is much left to do in order to be able to say that we have results to compare our education system with such countries. Purpose and objectives of study The purpose of working is to increase the quality of learning through new methods of learning for an inclusion of the youth. The study also aims to make possible for other developing countries and even wider to be included in this process that guarantees a growth in learning in European level and more. This study has one intention to provoke the new scholar of region to dig deeply with dedication these new methods of learning that were successful in USA. This activity will have the roots for a reform in international level, empowering the role of student from primary education to superior. The objectives of this study are: 1. Creating new conditions of learning through virtual schools and other developing countries 2. Success of achievement should be higher with that of traditional learning 3. Involvment of all students in virtual schools. Research question Learning is not a challenge only for Albanian people. This unlucky fate have had other countries around and more. Today, developing countries are dependent on many factors to increase the quality on education. Concrete steps of online learning has been realized free of charge through virtual schools and it was started and developed by www.almooc.com academy. With this platform we aim to carry forward this experience beyond other states, so the research question is: How does the virtual school affect in other developing countries ? In order to convey experiences of quality education through virtual academies in other countries of region, I have analyzed the virtual academy www.almooc.com with the purpose of coming to conclusion of hypothesis : Distant learning challenge of XXI century Charismatic teachers are those who permanently dig for the new methodologies of learning. It is quite natural to teach someone now days but to teach those who mostly need it and cannot do it by themselves is a fulfillment of an initial duty a teacher has. New technology and distant learning everyday is becoming as a need of time, and surprisingly in many developing countries, they do care more for physical people rather than for those entitled as profesionist from these countries government. In appearance each government of countries in transition have its medium and long-term strategies, development of new methodologies, and a lot of money is spend to help in this endeavour but still results fail. In Kosova, some good willpower have started to life the distant e-learning, from the beginning are 58 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

apparent hopeful results that promise for this small country with a young, healthy and enthusiastic population. Such experiences we would like to see in other countries in transition wherever may be. To start from systems of region states we are surrounded with such countries, that as soon as possible we should forward Kosova's experiences in field of distant learning. The platform that has started this methodology of learning is www.almooc.com. The selection of platform with special accent leans on five basics that make this system acceptable and sustainable for each student23 : 1. User experience 2. Brand 3. Required changes 4. Location 5. Data reported MOOC Albanian almooc.com has made an agreement with code.org to launch the biggest world movement of Information Technology field. Global movement ''The hour of code " had started a campaign throughout the world that aims to attract millions of interested, as a first purpose learning of subject of the program widely, in schools and educational institutions, which is directed by American organization code.org which contracted with www.almooc.com. The platform EDUonGo.Inc, which promotes e-learning with position in Bellevue of Washington state, for a short period of time has extended its network even in Kosovo, Albanian, taking closer learning-lovers and those who carry forward of educational processes through ALMOOC. This platform is becoming everyday more successful. Non-government organization almooc, its activity extends with learning of English language math, physics, chemistry and coding. New rooms are still preparing and learning is free of charge. Organization's main intention is to increase savings in one hand and in another to help the youth who because of economic states would leave the country for a better life as they say. Online learning that is very spread in the most developed countries, provides a growth of success in learning and education of the youth without dreaming for the third place. Learning in this platform is in accordance with program-plan learning approved from the Ministry of Education in Kosova and Albanian. The offer is still in a close range of subjects but that aims to be comprehensive in a near future. The package of almooc.com is completed and attractive for the audience because it contains the quizzes of self-evaluation and the ability for communication in interested group to attend these courses in Course Launga Arena. This organization has established the online University ''Washington University in Kosova'' which aims to create software engineers to open the doors for Albanian to work in giant world companies like : Microsoft, Amazon or Google. The program lasts two years. In the fit year students have theory and practice, though in the second academic year they are included in projects24. How to learn e-learning25? Learning has never been more easy than now. Today, you can learn from home and even to communicate with teacher who is part of distant platform. This platform has more than 32.000 enrolled students and which is supported by international partners26. Registration in this MOOC Albanian is so simple and requires little skills. This can do every student that has knowledge about Information Technology and Communication. The platform has made efforts to help a student wherever may be to learn the certain subject and its aim is not to replace the work of teacher in classroom. This platform has the most sophisticated package of education to Albanians. In every time and without payment student may access this platform to attendant the Ridvan Aliu, elearningindustry.com http://almooc.com/lajme/universiteti-online-per-inxhiniere-softueri-vjen-ne-kosove/ 25 http://almooc.com/lajme/qysh-me-mesu-e-learning/ 26 www.almooc.com, 20.09.2015 23 24

59 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

classes, homework solutions, laboratory virtual exercises, communication, questions and difficulties they have are part of group and they virtual teacher. The launching of this platform made possible engineers from USA and Kosova that through EDUonGo functions distant school www.almooc.com. For e-learning Albanians www.almooc.com is a new window, through which could navigate the science and benefit without paying anything27. Resume The platform www.almooc.com is a gained product of schools and universities success in USA and in other developed countries. There were its first initial success of MOOC and the experience of such organizations have supported the founder of this organization. In the beginning the learning started to develop only in English language and soon after that many teachers of math, physics, chemistry and coding were attached. These are some of the subjects that the program offers because requests of parents, students and teachers are related on this field. Its launch was made by renowned engineers and success-from the United States and Kosovo. The platform was launched with the most sophisticated methodologies supported on EDUonGo platform. The nongovernmental organization does not pretend profits that’s why the registration and usage is free of charge. This organization is supported on many different international partner that have as purpose learning from home and free of charge. This step would serve for other developing countries and in region to attend this path in order that the youth of these countries to learn without paying. Without any doubts that the development of this platform will discover many new scientists to make the world proud. Firstly, this activity is human that helps those who are deprived to be physically present in traditional classroom. Let this study serve as a hand out of this platform for all new students, measuring the scale of success and the achievement of learning in developing countries too. e-Literature 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18.

27

http://almooc.com/lajme/ http://almooc.com/lajme/almooc-sistemi-pare-online-falas-i-edukimit-per-te-gjithe-shqiptaret/ http://almooc.com/lajme/eduongo-partners-almooc-and-risialbania-to-ignite-income-opportunities-for-albanianyouth/ http://almooc.com/lajme/nxitje-per-mesimin-e-programimit-edhe-shqiptaret-pjese-e-fushates-the-hour-of-code/ http://almooc.com/lajme/sponsored-by-eduongo-almooc-partners-with-code-org-to-reach-albanians-worldwidewith-the-hour-of-code/ http://almooc.com/lajme/universiteti-online-per-inxhiniere-softueri-vjen-ne-kosove/ http://almooc.com/lajme/learn-albanian-from-your-home/ http://almooc.com/lajme/almooc-sistemi-pare-online-falas-i-edukimit-per-te-gjithe-shqiptaret/ http://almooc.com/lajme/pese-arsyet-kryesore-qe-te-perfitojme-nje-sistem-te-adaptueshem-elearning/ http://almooc.com/lajme/qysh-me-mesu-e-learning/ http://almooc.com/lajme/pese-arsyet-kryesore-qe-te-perfitojme-nje-sistem-te-adaptueshem-elearning/ http://www.telegrafi.com/teknologji/shkolla-e-pare-virtuale-per-mesimin-e-gjuhes-angleze-83-1022.html http://www.pcworld.al/shkolla-e-pare-virtuale-per-mesimin-e-gjuhes-angleze/ http://www.albeu.com/kosove/hapet-shkolla-e-pare-virtuale-per-mesimin-e-gjuhes-angleze-ne-kosove/131868/ http://elearningindustry.com/, 20.09.2015 http://elearningindustry.com/tags/graphics-in-elearning, 20.09.2015 http://elearningindustry.com/images-in-elearning-6-best-practices-to-choose-images-for-your-elearning-course, 20.09.2015 http://elearningindustry.com/7-tips-for-using-bullets-in-elearning, 20.09.2015

http://almooc.com/lajme/qysh-me-mesu-e-learning/ 60 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

ACTIVITĂȚI ŞTIINȚIFICE ŞI EDITOR IALE Programe Postuniversitare Avem plăcerea să vă informăm că, începând cu anul universitar 2016-2017, în cadrul Facultății de Științe Economice, Juridice și Administrative și al Facultății de Arte și Științe ale Universității Române de Științe și Arte ”Gheorghe Cristea” din București, se vor organiza câteva Programe Postuniversitare de Formare și Dezvoltare Profesională Continuă. Programele sus menționate sunt menite să aprofundeze cunoștințele și să îi instruiască profesional pe licențiații care lucrează sau vor să se angajeze în diferite instituții din domeniile Drept și Artele Spectacolului. Cursurile și seminariile se vor desfășura după un program stabilit în comun de acord cu cei înscriși și se vor finaliza cu un examen de certificare a competențelor. Programele Postuniversitare de Formare și Dezvoltare Profesională Continuă organizată de Universitatea Română de Științe și Arte ”Gheorghe Cristea” din București sunt avizate de Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice din România. Iformații mai amănunțite se vor găsi în site-ul nostru www.ugc.ro

Simpozionul Ştiințific Internațional şi Conferința ”ComUnique”: Carte, comunicare, cercetare - 2016 UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ŞTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” CENTRUL DE CERCETARE COMUNIC@RTS DEPARTAMENTUL DE LIMBI STRĂINE ŞI IMAGOLOGIE Au organizat în zilele de 23 Aprilie (Ziua Universității Române de Științe şi Arte ”Gheorghe Cristea”) şi 7 mai 2016 (în preajma Zilei Europei), în sediul din Str. Matei Basarab nr.18 bis., București, orele 10.00-17.00, respectiv 10.00-15.00 Simpozionul ştiințific Internațional şi Conferința ”C o m U n i q u e”, cu tema generală Carte, comunicare, cercetare Subtemele propuse pentru Simpozion au fost: 1. 2. 3. 4. 5.

Învățăm}ntul de nişă şi perspectivele sale în context european Aspecte ale învățăm}ntului vocațional Dreptul forței, forța dreptului şi rolul diplomației Tradiție şi experiment în spectacolul contemporan Ipostaze ale multiculturalismului în perioada actuală

În cadrul Conferinței ComUnique și-au prezentat rezultatele cercetărilor recente, corespunzătoare tematicii simpozionului – în limbile română și engleză – cadre universitare, academice, intelectuali, masteranzi, studenți, din țară şi străinătate. Printre participanți, s-au numărat: Prof.univ.dr.ing. Lidia Cristea (Fațete educaționale europene), Prof.univ.dr. Ardian Kycyku (Migrația și scrisul în Europa), Dr. Antonio Frattasio (Tipologia 61 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

războiului contemporan), Acad. Kopi Kycyku (Europa și Turcia), Lect.univ.dr. Luminița Tărchilă (Predarea literaturii clasice în ciclul liceal), Lect.univ.drd. Arian Leka, Universitatea de Arte din Tirana (Culture immigration and some overlapping cultural influences), Lect.univ.drd. Ramadan Beqiri, Universitatea Europeană din Tirana (Virtual schools free of charge to learn from home – opportunity for developing countries), Drd. Linda Peșchir (Aspecte ale teatrului european în perioada interbelică), Drd. Elsa Demo, Universitatea din Tirana (Teatrul interzis în perioada totalitaristă), Drd. Blerina Shalari, Universitatea de Arte din Tirana (Muzica ușoară și directivele realismului socialist), George Ciprian Sohan (Aspecte ale campaniilor de publicitate). Unele dintre lucrările prezentate în cadrul Simpozionului și Conferinței ComUnique sunt publicate în acest număr al Revistei “9 Mai – Ziua Europei”, iar celelalte au fost incluse în cuprinsul Revistei ComUnique Nr. 13-14 / 2015, întrunind toate cerințele științifice și de impact. În cadrul Conferinței ComUnique a foste prezentat şi proiectul Litteris Forum – Ediția 2015, întâlnire culturală dedicată tinerilor pasionați de arte şi literatură.

Premiile Litteris Forum 2015 – întâlnire culturală dedicată tinerilor pasionați de literatură şi arte Organizatori: UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ŞTIINȚE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” EUROPEAN ACADEMY OF PERFORMING ARTS CENTRUL DE CERCETARE COMUNIC@RTS DEPARTAMENTUL DE LIMBI STRAINE SI IMAGOLOGIE Premiile Litteris 2015 ANUNŢ

Avem plăcerea să anunțăm câştigătorii Premiilor Litteris ediția 2015. Proză Premiul I – Adrian PEIA (Pentru nuvela „Castelul baronului”) Litteris Special – Raluca-Andreea CRĂCIUN (Pentru nuvela „Beatrix Wild si aventurile sale alături de Anigail Garcia”) Eseu Adina-Mihaela BOLBA (Pentru lucrarea “Cazul Oedip Rege”) Scenariu Bettina-Margareta DOMSCHY (Pentru textul “Zidul”) Alexandra COCA (Pentru textul “Fluturi“) Mențiuni Alexandru IONICĂ, Ana-Maria GHICA, Florentin-Daniel VÎNTURACHE, Nicoleta STOIAN Premiile Litteris ale acestei ediții au constat în Diplome personalizate şi obiecte necesare studiului și creației, oferite de HAMA Distribution România. Unul din scopurile Litteris Forum este sprijinirea creației artistice a tinerilor în noile coordonate cultural-educaționale din Europa. Echipa Litteris Forum / Bucureşti, decembrie 2015 62 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

„Juridica” în context european PROF. UNIV. DR. ING. LIDIA CRISTEA

Preşedintele Universității Rom}ne de Ştiințe şi Arte „Gheorghe Cristea” Bucureşti În contextul aniversării a 25 ani de la înființarea Simpozionului „JURIDICA”, Universitatea Română de Ştiințe şi Arte „Gheorghe Cristea” din Bucureşti şi-a propus ca în anul 2016 să dedice acest Simpozion tuturor cadrelor didactice, studenților şi absolvenților Specializării Drept din cadrul Universității Române de Ştiințe şi Arte „Gheorghe Cristea” din Bucureşti. Deoarece acest Simpozion a fost susținut în data de 8 Martie este dedicat tuturor femeilor şi mamelor. Universitatea Română de Ştiințe şi Arte „Gheorghe Cristea” din Bucureşti a dezbătut în mai multe workshop-uri cu studenții, masteranzii şi cadrele didactice, implicațiile intrării în vigoare a noilor coduri legislative (civil, de procedură civilă, penal şi de procedură penală). În acest context doctrina juridică românească se află în fața a două mari provocări: valorificarea şi continuarea tradiției şi, respectiv, crearea noilor sale dimensiuni, impuse de reformele realizate la nivelul dreptului pozitiv. Noua legislație penală (Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod Penal şi Legea nr. 135/2010 privind Codul de Procedură Penală) precum şi cea civilă (Legea nr.287/2009 privind Noul Cod Civil şi Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă) ridică numeroase probleme, deopotrivă pentru teoreticieni şi practicieni, din perspectiva necesității raportării sale la tradiție şi asigurării continuității, armonizării europene şi respectării exigențelor globalizării . Simpozionul îşi propune, astfel, să ofere cadrul unor analize şi dezbateri aprofundate privind aspecte importante şi stringente ale noului edificiu legislativ civil si penal şi desprinderii de concluzii necesare configurării noii doctrine în materie şi prin prisma aplicării dispozițiilor Tratatului de la Lisabona. Tratatul de la Lisabona specifică faptul că statele membre sunt cele care atribuie competențe Uniunii în vederea atingerii obiectivelor stabilite de comun acord. Atribuțiile care nu sunt conferite Uniunii aparțin statelor membre. Totodată, Tratatul de la Lisabona marchează un progres important în ceea ce priveşte clarificarea distribuției de competențe între Uniunea Europeană şi statele membre, stabilind trei mari categorii de competențe: Competențe exclusive, Competențe partajate, Competențe de susținere, coordonare sau completare. Competențele exclusive sunt acelea în virtutea cărora numai Uniunea poate legifera, iar statele membre nu o pot face decât dacă sunt mandatate expres în acest sens de către Uniune. Competențele exclusive ale UE se exercită în 5 domenii: o uniune vamală; o regulă de concurență necesară pentru funcționarea pieței interne a UE; o politică monetară (doar față de țările care au adoptat moneda comună „euro”); o conservare a resurselor piscicole în cadrul politicii comune de pescuit; o politică comercială comună. De asemenea, încheierea anumitor categorii de acorduri internaționale se numără la rândul ei printre competențele exclusive ale Uniunii. Competențele partajate (sau mixte) presupun faptul că dreptul statelor membre de a legifera este condiționat de neexercitarea de către Uniune a propriei competențe de legiferare sau de renunțare de către aceasta la legislația adoptată într-o anumită materie. Domeniile de competență mixtă sunt cele mai numeroase. Pentru ilustrare, pot fi menționate următoarele: piața internă; coeziunea economică, socială şi teritorială; agricultura; transportul; energia; rețelele transeuropene; protecția mediului; protecția consumatorilor; spațiul de libertate, securitate şi justiție; aspecte ale politicii sociale etc. Domeniul competențelor partajate este deschis, putând fi oricând adăugate noi competențe pe lista respectivă. Există, de asemenea, domenii în care competența Uniunii se rezumă la sprijinirea, coordonarea sau suplimentarea acțiunii statelor membre, fără ca acțiunea Uniunii să poată conduce la armonizarea reglementărilor naționale: protecția şi îmbunătățirea sănătății umane; industrie; cultură; turism; educație, formare profesională, tineret şi sport; protecție civilă; cooperare administrativă. Acestor tipuri de competențe li se adaugă, ca politici separate şi specifice, politica externă şi de securitate comună (PESC) şi coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forței de muncă. Uniunea Europeană 63 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

va avea astfel un rol de coordonare a acțiunilor statelor membre în ceea ce priveşte: politicile economice; politicile de ocupare a forței de muncă; politicile sociale. Ne preocupa in mod special si raporturile de munca pentru diferite categorii sociale de angajati, precum si problemele acute ale migratiei fortei de munca. Principalele aspecte de noutate introduse de Tratatul de la Lisabona cu privire la politicile Uniunii privesc spațiul de libertate, securitate şi justiție, energia şi mediul. De asemenea, Tratatul de la Lisabona introduce noi baze juridice, precum cele privind sportul sau politica spațială. Noul Tratat nu aduce modificări fundamentale politicilor Uniunii, în special politicii agricole comune, celor 4 libertăți de circulație (a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor), politicii de concurență, politicii comerciale comune, coeziunii economice şi sociale (inclusiv fondurilor structurale şi de coeziune), politicii sociale, protecției consumatorilor, cercetării, politicii economice şi monetare, rețelelor transeuropene, industriei, sănătății publice, culturii etc. Prin reforma pe care a realizat-o, Tratatul de la Lisabona a contribuit la consolidarea unui spațiu european comun în care persoanele să circule liber şi să beneficieze de o protecție judiciară eficace. Realizarea unui astfel de spațiu are repercusiuni asupra domeniilor în care aşteptările cetățenilor europeni sunt ridicate, cum ar fi imigrația, combaterea criminalității organizate sau terorismul, probleme care au o puternică dimensiune transfrontalieră şi, prin urmare, necesită o cooperare eficace la nivel european. Din acest motiv, Tratatul de la Lisabona a împărțit temele referitoare la spațiul de libertate, securitate şi justiție în patru domenii şi anume: politicile referitoare la controlul la frontiere, la azil şi la imigrație; cooperarea judiciară în materie civilă; cooperarea judiciară în materie penală; cooperarea polițienească. Mai mult, odată cu eliminarea celui de-al 3lea pilon al UE, întreaga cooperare judiciară în materie penală şi cooperarea polițienească au devenit un domeniu în care instituțiile europene pot să legifereze, fiind astfel în măsură să adopte regulamente şi directive în acest domeniu. În acest sens, potrivit articolului 82 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile privind: instituirea unor norme şi proceduri care să asigure recunoaşterea, în întreaga Uniune, a tuturor categoriilor de hotărâri judecătoreşti şi decizii judiciare; prevenirea şi soluționarea conflictelor de competență între statele membre; sprijinirea formării profesionale a magistraților şi a personalului din justiție; facilitarea cooperării dintre autoritățile judiciare sau echivalente ale statelor membre în materie de urmărire penală şi executare a deciziilor. De asemenea, în conformitate cu articolul 87 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), Uniunea a instituit o cooperare polițienească care implică toate autoritățile competente din statele membre, inclusiv serviciile de poliție, serviciile vamale şi alte servicii specializate de aplicare a legii, în domeniul prevenirii sau al depistării şi al cercetării infracțiunilor. În acest scop, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili măsuri referitoare la: colectarea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informațiilor în domeniu, precum şi schimbul de informații; sprijinirea formării profesionale a personalului, precum şi cooperarea privind schimbul de personal, echipamentele şi cercetarea criminalistică; tehnicile comune de investigare privind depistarea unor forme grave de criminalitate organizată. Simpozionul a fost dedicat aspectelor de ordin teoretic, practic, aplicativ şi metodologic în cadrul dreptului penal, al procedurii penale, civil, al procedurii civile şi al practicii judiciare aferente. Cu această ocazie, în acest scop, cercetătorii şi practicienii domeniului au avut posibilitatea să-şi exprime puncte de vedere pertinente, să realizeze un intens schimb de informații şi să formuleze concluzii importante în materie. Ca urmare a valorii comunicărilor ştiințifice prezentate în cadrul Simpozionului „JURIDICA”, mai multe dintre acestea au fost selecționate în vederea publicării în revista „Juridica”. Conducerea Universității Române de Ştiințe şi Arte „Gheorghe Cristea” îi felicită pe toți participanții la Simpozionul „JURIDICA” pentru rezultatele deosebite înregistrate în urma cercetărilor întreprinse, urându-le „Mult succes” în activitatea profesională.

64 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Cuprinsul Volumului Al XXVI-lea Simpozion ”Juridica” SPAŢIUL EUROPEAN AL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI SUPERIOR – Conferențiar univ.dr. Alecu Gheorghe, Bălănescu Bianca Luisa; CONTRACTUL DE CURTAJ – Jurist Cojocaru, Carmen Adriana; ASPECTE ALE CODULUI MUNCII CU PRIVIRE LA CONCEDIUL DE ODIHNĂ – Profesor univ.dr.ing. Cristea Lidia, Jurist Avram Rădița Florentina; LIBERA CIRCULAŢIE A FORŢEI DE MUNCĂ ÎN U.E. – Profesor univ.dr.ing. Cristea Lidia; IDENTIFICAREA PERSOANELOR ŞI CADAVRELOR PRIN POROSCOPIE – Lector univ.dr. Drăghici Constantin, Jurist Maer Alexandru; DELICVENŢA JUVENILĂ ŞI INFRACŢIONALITATEA FAMILIALĂ – Lector univ.dr. Mitric Bogdan Marian, Jurist Gheorghe Cristian; ANALIZA PROCESULUI REALIZĂRII DREPTULUI – Lector univ.dr. Mitric Bogdan Marian Jurist Mirescu Constantin Liviu; DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORŢ ÎN BAZA CODULUI CIVIL (1864) ŞI A LEGII NR. 4/1954 – Lector univ.dr. Mitric Bogdan Marian, Jurist Wurtz Petre Roberto; REGIMUL JURIDIC AL TINERILOR ÎN DREPTUL MUNCII – Profesor univ. dr. Stăniloaie Gheorghe, Jurist Dragomir Ana Maria; RAPORTURILE JURIDICE DE MUNCĂ ALE LUCRĂTORILOR PORTUARI – Profesor univ. dr. Stăniloaie Gheorghe, Jurist Ilie Claudia Amalia.

Prezența în lumea virtuală În condițiile actuale, imaginea unei instituții nu se poate promova doar prin materiale scrise. Presa electronică s-a dezvoltat enorm şi deja impune anumite standarde nu numai în publicitate şi marketing, ci şi în funcționalitatea instantanee a unei instituții de învățământ. Odată cu refacerea şi punerea în totală funcționalitate a portalului U.R.S.A. «Gheorghe Cristea», www.ugc.ro, am realizat şi am perfecționat câteva bloguri care au structura site-urilor, dar o accesibilitate, un impact şi o viteză comunicativă mai mare. Acestea sunt accesibile la nivel global şi sunt actualizate săptămânal şi / sau în funcție de evenimentele importante ale universității noastre. Blogurile sunt afiliate portalului U.R.S.A. „Gheorghe Cristea” şi colaborează cu site-urile celorlalte reviste şi centre de cercetare ale universității, precum şi cu ale partenerilor noştri. Blogurile noastre sunt: Facultatea de Arte şi Ştiințe: www.ursarte.blogspot.ro Facultatea de Ştiințe Economice, Juridice şi Administrative: www.ursa-dreptul.blogspot.ro Centrul de Cercetare Comunic@rt: www.comunicarts.blogspot.ro Departamentul de Limbi Străine şi Imagologie: www.depils.blogspot.ro Revista ComUnique: www.comunique.ro Revistele și Biblioteca U.R.S.A. «Gheorghe Cristea» Online: www.universitares.blogspot.ro În acelaşi timp, Universitatea noastră a deschis o adresă oficială în rețeaua globală de socializare Facebook şi un canal în rețeaua Youtube, în care pot fi vizualizate câteva prezentări video, precum şi fragmente din activitatea studenților şi masteranzilor noştri. În rețeaua Facebook, Universitatea noastră are o pagină activă prin care nu doar promovăm imaginea universității, îmbogățind în timp o comunitate virtuală de prieteni, simpatizanți şi potențiali studenți, masteranzi și cursanți ai programelor postuniversitare, dar şi menținem şi întărim relațiile cu absolvenții şi licențiații noştri, în cadrul Programului Alumni, pe care îl vom definitiva în curând. De menționat că, în numai o lună de la lansarea blogurilor, numărul vizitatorilor unici s-a triplat, interesul față de activitatea noastră manifestându-se şi în țări precum SUA, Rusia, Albania, Germania, Austria, Italia, Franța, Brazilia, Spania, Grecia, Elveția, Macedonia, Serbia etc. Iar câteva dintre blog-uri (Comunique, Departamentul de Limbi Străine şi Imagologie şi cele două facultăți) au avut un număr impresionant de vizitatori, uneori competitiv la nivel național cu site-uri şi organe de presă cotidiene. 65 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Table of Content E U R O P E – BETWEEN INTEGRATION AND HUMAN RIGHTS Between homo atlanticus and homo sovieticus – by Acad. Răzvan THEODORESCU TEMATICA Prof.univ.dr.ing. Lidia CRISTEA: European educational facets

Tatiana Manta DOR: Representations of dance in painting and sculpture Paula STOIA: "Begin" - a show Bettina Margareta DOMSCHY: Ancient and Aristophane’s comedy Ana Mădălina SIHLEANU: The "Black Swan" TRADITIONS & TRACES Acad. Vasile ANDRU: Being Romanian in a multiethnic village

HISTORY & CULTURE Drd. Linda PEȘCHIR: Synthesis arts MEMORIES FROM THE REAL EUROPE Epistle to Diognetus "People who make history. And people who improve history "- conversation with the writer and thinker Vasile Andru GEOSTRATEGIES Acad. Kopi KYCYKU: Turkey and Europe GUESTS IN THE MIOROTIC SPACE Ardian VEHBIU: Hospitality VERBA VOLANT Prof.univ.dr. Ardian KYCYKU: Immunity in diversity Iolanda MALAMEN: Being a writer in Romania SCRIPTUM Lect.dr. Luminița TĂRCHILĂ: Anton Naum and the Ideal: The Story of the Fox THE WORLD AS A PERFORMANC AND VICE VERSA Raluca ROTĂRESCU: Generations and choice

LITTERIS FORUM Adrian PEIA: Baron's Castle PERSPECTIVES European Academy of Performing Arts or A new vision of performance Drd. Arian LEKA: Some overlapping cultural and immigration Culture Influences Drd. Ramadan BEQIRI: Virtual schools free of charge to learn from home – An Opportunity for Developing Countries SCIENTIFIC AND PUBLISHING ACTIVITIES  Postgraduate programmes of the Romanian University of Science and Arts „Gheorghe Cristea”  International Scientific Symposium and Conference "ComUnique”: Book, Communication Research – 2016  Litteris Forum Awards 2015 – a cultural meeting dedicated to young people passionate about literature and arts  "Juridica" in the European context  The XXVI-th Volum of the Symposium "Juridica" 2016  The presence in the virtual world

Revista 9 MAI – ZIUA EUROPEI Adresa: B-dul Energeticienilor nr.9 E, bloc M1, et.1, camera 19, sector 3, Bucuresti ISSN: 2066-1851 Copyright: Editura ERA Apare sub egida CENTRULUI DE CERCETARE COMUNIC@RTS şi a DEPARTAMENTULUI DE LIMBI STRAINE & IMAGOLOGIE ale U.R.S.A. “GHEORGHE CRISTEA”. În parteneriat cu EUROLINK – House of Europe și REVISTA HAEMUS e-mail: eu@ugc.ro www.universitares.blogspot.com 66 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

67 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 6 / V I / 2 0 1 6


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.