Revista Comunique Nr. 6-7

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

1

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Revistă de Comunicare a UNIVERSITĂŢII ROMÂNE DE ŞTIINŢE ŞI ARTE “GHEORGHE CRISTEA” Fondată în anul de comunicare 2006 ISSN: 1842 - 9130 Editura ERA 2010 Nr. 6-7, An 4 / 2009-2010 Motto „Durata dezbaterii variază invers proporţional cu complexitatea chestiunii.

Corolar: Când chestiunea este simplă şi toată lumea o înţelege, dezbaterea este aproape interminabilă.

Legea deliberărilor lingvistice, a lui Knowles

COLEGIUL DE REDACŢIE Director: Prof.univ.dr.ing. Lidia CRISTEA Redactor-şef: Dr. Ardian KYCYKU Redactor-şef adjunct: Dr. Ion DAVID Dr. Alexandru PINTEA, Dr. Theodor OLTEANU, Dr. Luminiţa TĂRCHILĂ, Dr. Andreea-Raluca TĂNĂSESCU, Dr. Vivia SĂNDULESCU, Drd. George MOTROC, Iuliana CRISTEA, Valentin BOBOC, Alice TEODORESCU Colaboratori externi: Dr. Antonio FRATTASIO (Italia), Dr. Kopi KYÇYKU (Albania), Dr. Alessandro PASSUT (Austria), Hiqmet MEÇAJ (Grecia), Dr. Sibel SAFI (Turcia), Drd. Luciana FRIEDMANN (Timişoara) Coperta: Küdesign după lucrarea Tunel de Ardita JATRU (Grecia)

E-mail: comunicarts@gmail.com Pagina web: www.comuniques.blogspot.com ! Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor aparţine exclusiv autorilor !

All rights reserved.

No part of this publication may be reproduced without the written permision of the Editor.

2

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Cuprins EDITORIAL 7 Urmărind ca(şi)-n filme prăbuşirea altuia ........................................................................................ 7 ÎNVĂŢĂMÂNT URSA „Gheorghe Cristea” în activităţi ştiinţifice internaţionale ................................................ 12  ESOF – cel mai important forum european în cercetare şi educaţie (Torino, Italia, iulie 2010) Message of Giorgio NAPOLITANO, President of the Italian Republic for the opening of ESOF 2010 ....................................................................................................................................... 12  Compania de Spectacole Teatru-Th ........................................................................................... 14  The "Teatru-th" Entertainment Company ................................................................................. 14  Simpozionul Internaţional ComunIQue .................................................................................... 15 INVITATUL COMUNIQUE Convorbire cu celebrul coregraf Oliver Patey ............................................................................... 18 CULTURĂ Roxana LASCĂR: Understanding Victorianism in Broader Cultural Terms ............................ 20 INTEGRARE EUROPEANĂ Dr. Ion DAVID: Geopolitica şi întemeietorii ei .............................................................................. 25 Dr. Margareta FLEŞNER: Traficul de persoane – fenomen global actual .................................. 36 IMAGOLOGIE Jean BRĂTIANU: Comunicare interetnică din perspectiva imagologică .................................. 48 Ana Maria GHEORGHE: Opera poetică a lui Bacovia în cadrul culturii române .................... 61 INTER-NAŢIONAL Iuliana CRISTEA: Diplomaţia mediatică ........................................................................................ 67 DREPT Dr. Alexandru PINTEA: Necesitatea cunoaşterii personalităţii victimei în cercetarea criminologică ...................................................................................................................................... 70 ETNIC INTERE Muşata MATEI: Poetry ...................................................................................................................... 74 Dr. Ion DAVID: Gestionarea migraţiei umane internaţionale la începutul secolului XXI ...... 81

RELAŢII PUBLICE Drd. George MOTROC: Forme de dialog moromeţian ................................................................ 91 MANAGEMENT Costela DUŢU: Mixul de Marketing ............................................................................................... 95 INTER PERSONAL Alice THEODORESCU: Temere .................................................................................................... 103 Ionela POPESCU: Mai avem timp pentru viaţa personală?....................................................... 104 Valentin BOBOC: Unde este speranţa… ....................................................................................... 106

3

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

LITERA Dr. Luminiţa TĂRCHILĂ: Image of the crown in Shakespeare's plays ................................... 108 Drd. George MOTROC: Petru Dumitriu sau despre distrugerea mitului eternului feminin112 Paul VINICIUS: Nevoia de trecut .................................................................................................. 115 Mihaela PĂTRAŞCU: Prag statornic / Soglia ferma / Prag i qëndrueshëm .......................... 115 Drd. Ilir SHYTA: We are being read within, from the outside .................................................. 120 Craig CZURY (SUA): Jurnal fără nume ........................................................................................ 125 PRESA ÎN OCHII PRESEI Iuliana CRISTEA: Mass-media ca instrument de informare în masă ....................................... 127 ROMÂNEŞTE Dr. Theodor OLTEANU .................................................................................................................. 131 Evitarea greşelilor în folosirea articolului .................................................................................... 131 VIAŢA SEMNEL LOR

Letiţia MICLĂUŞ: Brand-ul şi ritualurile de trecere postmoderne ............................. 134 Andreia-Elena ZOREA: Semiotica imaginilor şi a textelor kitsch în perioada de tranziţie... 136 IN MEMORIAM Radu BELIGAN: Victor Eftimiu… ................................................................................................. 140 Pina Bausch dansează alienarea..................................................................................................... 141 COMUNICARE SOCIALĂ Dr. Alexandru PINTEA: Factori socio-demografici şi socio-economici implicaţi în geneza comportamentului antisocial .......................................................................................................... 144 RE-LEGERE Din trăirile şi gândirea Sfântului Marcu Ascetul ......................................................................... 149 Istoricul Bisericii Sfântul Mare Mucenic Mercurie din Bucureşti ............................................. 155 Traian VASILCĂU: Crucea Cuvântului ....................................................................................... 158 ARTA SPECTACOLULUI Dr. Bogdan ULMU: Cehov şi femeile............................................................................................ 161 Dr. Vivia SĂNDULESCU: Exil în pământul coregrafiei contemporane .................................. 164 Dr. Kopi KYÇYKU: Teatrul Scandinav şi opera lui Ibsen .......................................................... 166 Isabelle GINOT, Marcelle MICHEL: Merce Cunningham răstoarnă istoria ........................... 170 DEBUT Gabriel MOCANU: A fi bun înseamnă... ...................................................................................... 179 VOX MORALIA Anne GRAHAM: Aşa că am spus OK........................................................................................... 180 REPLICA DE LUNI ŞI DE... ANI Iuliana CRISTEA: Ce putem face?! ................................................................................................ 182 (C)ARTE “Teatru Universal” I, II, III de Acad. Kopi Kycyku ..................................................................... 183 Prelegeri. Destinate studenţilor Specializării Artele Spectacolului de Teatru (Coregrafie) .. 183 4

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

„Consemnări coregrafice. Baletul Operei Naţionale Bucureşti”, Cătălin Caracaş şi Viva Săndulescu ........................................................................................................................................ 183 „Traficul de fiinţe umane” de Dr. Margareta Fleşner ................................................................. 184 „Geopolitica şi relaţiile internaţionale” de Dr. Ion David .......................................................... 184 „Drept instituţional al Uniunii Europene” de Dr. Dan Vătăman ............................................. 185 „Teatru şi cunoaştere” de Prof. Dr. Sorin Crişan......................................................................... 185 Revistele U.R.S.A. „Gheorghe Cristea” ......................................................................................... 186 Poezia Lucianei Friedmann ............................................................................................................ 187 UMOR BAC umanum est... Dar până când şi până unde?! ..................................................................... 189 IN- FORMAŢ ŢII Dr. Dan VĂTĂMAN: România şi Conferinţa de Pace de la Paris ............................................ 191 din anul 1946 ..................................................................................................................................... 191 BONUS Regulament de Admitere 2010-2011.............................................................................................. 208 @spiră să devii O individualitate - Invitaţie ................................................................................. 210 @spiring to become an individuality - Invitation ........................................................................ 211 TABLE OF CONTENTS ......................................................................................................................... 213

5

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Revista ComunIQue se găseşte la Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea”, B-dul Energeticienilor 9-11, Sector 3 Bucureşti, Redacţia Revistei ComunIQue, camerele 19 sau 30.

Ne puteţi trimte materiale la adresele: revista.comunique@gmail.com sau comunicarts@gmail.com Materialele trebuie să fie însoţite de un scurt Curriculum Vitae. * Puteţi citi Revista ComunIQue la www.comunique.ro You can find ComunIQue Review at the Romanian Sciences and Arts University “Gheorghe Cristea”, 9 – 11 Energeticienilor Blvd., District no. 3, Bucharest, Editorial Office ComunIQue Review, rooms 19 or 30 Tel / Fax: 021 – 539.32.71 You can send your articles at: comunicarts@gmail.com Send your creations both with a short Curriculum Vitae wich could enrich your writings The on-line version http://www.comuniques.blogspot.com FaceBook: ComunicArts Centre *************

6

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

EDITORIAL Dr. Ardian KYCYKU*

Urmărind ca(şi)-n filme prăbuşirea altuia - încă intraductibilă Moarte şi intimitate Moartea este cel mai intim act al omului doar în măsura în care depinde întru totul de voinţa Domnului (Creatorului). Acestei legi se supun chiar şi personajele unei cărţi, deşi se afirmă că ele ar avea un alt creator. Moartea ca act şi fenomen începe să decadă, să iasă din muritor şi să-l scoată pe acesta din sistemul firesc al semnelor cu cât mai publică devine. Ea se poate transforma într-un instrument de neantizare când este hotărâtă de om, fie în cazul uciderii – individuale sau masive – fie în cel al unui accident, al sinuciderii, sau al optării pentru euthanasiere. În condiţiile actuale, sub extinderea fără precedent a cultului bunăstării, confortului şi ocolirii cu orice preţ, inclusiv cu preţul vieţii, a suferinţei, să vorbeşti despre importanţa inegalabilă a suferinţei de a înveşnici omul e aproape ca şi cum ai comite o crimă publică. Căci omul de astăzi nu vrea să fie nemuritor. El vrea doar să se simtă bine, indiferent de consecinţe, poate pentru că istoria se sfârşeşte odată cu decesul lui, iar sufletul, aşa cum a apărut în el, aşa îşi va găsi o soluţie, în cazul în care există viaţă după moarte.

Rareori în alte cazuri realitatea şi metafora se împletesc şi sunt percepute ca fiind identice: suferinţa este alungată de omul contemporan, mai ales de masa largă ce vede în culturist un filosof al culturii şi în cultivat un electrician performant (de la wat). Deviza „avem o singură viaţă, s-o trăim cel mai bine, că alta nu-i” dizolvă toate principiile religioase şi morale, înlesnind re-păgânizarea planetei. Procesul pare de nestăvilit, mai ales datorită decăderii, ca să nu zic pragmatizării extreme a limbajului, care creează în timp şi spaţiu o lume virtuală ce pare mai reală decât cea adevărată, şi este însoţit de scânteile stranii ale unui umor, pe care doar Moartea o poate aplica. Moartea ca „singura lumină din iad” (Monseniorul Vladimir Ghika dixit).

Semantica stelei Într-un cimitir bucureştean bine păzit (cu camere de luat vederi, alarme, paznici degizaţi în gropari, florari, îndoliaţi de profesie etc.), unde am şi eu o groapă, mi s-a întâmplat să văd, cu ani în urmă, un cuplu de tineri din aceia ce par a exista fără trecut, fără viitor, fără vârstă, fără serviciu, fără ambiţii certe, în afara supravieţuirii trupeşti şi carnalelor bucurii ale acesteia. Trăiau din pomeni şi ascultau toate slujbele de înmormântare. Judecând după îmbrăcăminte, puteai jura că erau soldaţii mai multor armate, un soi de mercenari atât de imnizaţi în serialele de acţiune, SF sau nu, care scăpaseră cu viaţa din fiecare război sau pace ucigaşă, păstrând de la fiecare câte o frântură de uniformă, unele chiar cu epoleţi. Doar arme nu avea. Singura lor armă era darul de a fi nimeni. Dar şi aşa nu erau chiar departe de viaţa militară. Căci i-am surprins într-o după amiază în care nu era îngropat nimeni, plimbându-se printre morminte impozante, de marmură albă, verde, vişinie, rozulie etc., printre statui şi complexe mici de flori şi lauri din piatră, dialogând cu scheletele, sau doar cu conştiinţele acestora. La un moment dat, bărbatul s-a aplecat în faţa unei tombe şi a fredonat: „Unde e stelele tale, Măi, mărite generale...”

7

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Generalul respectiv n-a replicat. Poate nici nu fusese general, dar matematica eroilor rămaşi în viaţă nu făcea economie de stele. Se ştie cu cât devotament râgâie şi scuipă – oriunde, dar mai ales oricând – generaţia aceasta de inşi care smeresc elite. În acele clipe însă, râgâitul şi scuipatul păreau a sluji unei vocaţii, păreau un soi de repetiţie artistică. Poate graţie lor vocalele1 lacrimogene curgeau din gâtlejul anonim(ului) înflorite de o zeflemea nevinovată, greu de imaginat – şi totul părea cât se poate de normal, indispensabil chiar, printre atâtea morminte scumpe (unele încă nelocuite, ci doar rezervate, îngrijite, cioplite, cu datele naşterii încrustate) şi gropi unde în serile calde, sub nenumărate stele la care n-au ajuns militarii, nici măcar aviatorii, adormeau groparii. Era revoltător, dar nu condamnabil, căci consumatorul nu ucide pe nimeni, el doar consumă. Trăieşte pentru a consuma, se consumă pentru a trăi astfel, deşi uneori este în stare să ucidă pentru a avea ce consuma, iar alteori consumă doar pentru a nu ucide.

Se pare că aşa, în dialoguri versificate sau nu, puse pe note sau nu, liberi de constrângeri sociale, acei soldaţi supravieţuitori îşi alungau foamea şi se afirmau reciproc. Pentru că erau încă în viaţă. Iar moartea avea să-i răpească într-o zi ca pe toţi ceilalţi muritori, indiferent de grade, intelect, talente, dregătorii, poveşti intime, amănunte biografice etc., dar, moştenitorii viitor ai dialogului n-aveau ce să pronunţe în faţa mormintelor lor, pentru că nimeni sau aproape nimeni n-avea cum să-i fi cunoscut, doar dacă activitatea lor avea să devină cumva o nouă profesie, de nişă, tip „cântăreţi la morminte / corişti ai smereniei târzii...”. Viaţa lor avea să fie consumată în anonimat, precum viaţa celor mai mulţi consumatori de presă şi anonimat.

Poate din această cauză, cu ajutorul constant al presei acestor trei decenii, consumatorul poate avea orice, dar nu şi milă, compasiune adevărată, sau, mai exact: el poate avea orice doar în detrimentul milei şi compasiunii autentice. Cât timp o dramă nu-l atinge direct fără să-l facă oarecum celebru, fie şi pentru câteva secunde la ştiri sau în pătrăţelul unui ziar, el simte totul ca într-un film, iar fiindcă orice izbândă şi strălucire a vieţii unor celebrităţi nu-l ating direct, pentru a-i adânci anonimatul, le simte ca pe ale lui.

Conspiraţia lor împotriva Morţii, dar şi invers În ultima vreme, odată cu publicarea normelor europene de înmormântare, jurnalişti ce se cred soli ai vieţii şi ai lucidităţii (citeşte apoeticii) acesteia au pornit un atac violent, deşi la prima vedere doar băşcălios, un soi de dispreţ intelectual sau aristocratic faţă o comunitate necioplită, tribală, împotriva Morţii. Şi ca să iasă învingători, nu şi nemuritori, se zbat să se dezintegreze din spiritualitatea balcanică, în care respectul faţă de actul morţii – ca o trecere spre Existenţa desăvârşită, dincolo de conjucturile catharsis-ului numit deseori soartă, istorie, geopolitică, lanţ de pedepse şi neputinţe ş.a.m.d. – ne deosebeşte încă de restul continentului, unde legalizarea euthanasiei şi, în curând, probabil şi a sinuciderii, scufundă omul într-un neant ce se prezintă drept „îndumnezeire” laică. E clar: ca să creşti preţul vieţii, trebuie să micşorezi valoarea Morţii. În Balcani, Moartea a slujit tradiţional ca o posibilitate de a (re)strânge rândurile, gândurile şi sentimentele comunităţii, de a le armoniza în funcţie de dramele sau fisurile produse de extinderea aşa-numitei modernităţi, de a privi mai blând, într-o perspectivă cât se poate de spiritualizantă, dacă nu duhovnicească, viaţa, vieţile, caracterele, limbajul, de a-i accepta pe ceilalţi şi mai ales pe celălalt aşa cum sunt în cele mai frumoase clipe ale lor, adică: muritori, smeriţi, pocăiţi, zguduiţi de propria neputinţă care nu poate fi decât o revelare a atotprezenţei lui Dumnezeu, cu o înţelegere de vârf, întru totul individuală, irepetabilă precum sufletul respectiv, a echilibrului dintre a fi şi a avea.

Evident, din ce în ce mai puţin oameni se gândesc azi la Moarte ca la un act real, ce va veni la un moment dat, de neocolit, iar la diminuarea gândului la Moarte a contribuit din plin iluzia televiziunii, apariţia şi întărirea acelui spaţiu real şi ireal, a acelui ca-n filme, prin care ne este prezentată şi oferită de trăit însăşi Viaţa. Moartea pare un simplu instrument cinematografic, 1

De reţinut că, totuşi, pronunţa tale, nu tele, şi generale, nu generele.

8

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

din ce în ce mai a altora, pentru alţii, pe când inactivitatea consumatorului în faţa televizorului şi a internetului imită veşnicia. Ochii acestei veşnicii nu pot accepta că riscurile de a muri s-au însutit, că moartea este din ce în ce mai reală, deşi preţul vieţii a scăzut drastic şi devalorizarea aceasta acoperă moartea cu un voal gros de virtualitate. Treptat, intenţia de a micşora preţul Morţii a făcut să scadă valoarea Vieţii. Paradoxul nu e singur. „Imposibila” şi de-tv-moarte este chemată frecvent la orice scârbă, dezamăgire, ratare, eşec individual – la fel de intim ca decesul – este chemată sau imaginată în spirit de evadare temporară sau definitivă, de la sine, deseori fără a conştientiza chemarea, ceea ce, în condiţiile secularizării întunecă prezentul şi înfrumuseţează (de fapt: cosmetizează) viitorul potenţial al ieşirii din trup. Dar unde poate ieşi ceva ce nu este undeva?! Căci oamenii de azi, aproape în unanimitate acceptă că nu sunt în apele lor, că toţi ceilalţi nu sunt în fire, nu sunt în stare, nu sunt... Lor nu le e bine în singurătate, dar aderă la convingerea sartreană a „iadul sunt ceilalţi”. Ceilalţi, aşadar, ne ajută să nu intrăm în iad, dar în absenţa lor, în singurătate, acolo unde nu mai e loc pentru nimeni, nici pentru Dumnezeu sau pentru o rugăciune, se află un alt iad. Şi este atâta materie în jurul omului şi mai ales în el, încât ieşirea din trup mulţi o văd ca pe o intrare într-un alt trup, mai cald, mai confortabil, ferit de suferinţă, mai potrivit, mai bun – răsplată pentru îndelungata rezistenţă şi înfruntare a acestui prezent. Trăim (or not!) în epoca lipsei de loc, de spaţiu vital. Nimeni nu-şi găseşte locul, dar din ce în ce mai mulţi indivizi nu supravieţuiesc decât pentru a rupe fie şi o bucăţică din spaţiul altuia, care, la rândul lui, merită orice, uneori chiar şi dispariţia fizică, dar nu tot spaţiul/locul pe care-l ocupă. Se trăieşte într-o frământare de fiinţe dezmoştenite pe nedrept, fiecare simţindu-se asediat de uzurpatori ce şi-ar da moartea pentru bucăţica sa de spaţiu.

Cu mare greutate, poate doar la acea clipă dublă, pe jumătate în viaţă, pe jumătate în cealaltă viaţă, unii s-ar încrede în paragraful rostit de Sfântul Antonie cel Mare, potrivit căruia: ”Dintre cei ce se află într-o ospătărie, unii închiriază paturi; alţii neputând avea pat şi dormind pe jos, sforăie nu mai puţin decât cei ce dorm în pat. Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor. Asemenea este şi cu toţi cei ce vin în viaţă: şi cei ce au trăit cu puţine şi cei ce au vieţuit în slavă şi bogăţie, ies din viaţă ca dintr-o ospătărie, neluând nimic din desfătarea şi bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune sau rele, săvârşite de ei în viaţa lor”. În altă ordine de metafore, omul contemporan practică evadarea multiplă crezând-o drept rezistenţă, supravieţuire, învingere ciclică a realităţii duşmănoase, antiumane. El se află întro altă realitate, dar se crede în această realitate, aidoma unui soldat ce stă încuiat într-un buncăr, într-un anumit război, şi vrea decoraţii pentru sacrificiile depuse în afara buncărului, ba chiar într-un cu totul alt război. „Numai pentru tine, noi...”

Televiziunea şi presa scrisă îi oferă consumatorului (soldatului) o cantitate imensă, statistic imposibil de asimilat, de informaţii, date şi argumente ca să-l menţină în formă, în starea de „încă-i bine – poate fi mereu aşa, doar pentru tine, dar doar prin noi”. Oferta este structurată pe mai multe nivele de limbaj, culori, sunete şi mesaje ce vin odată cu o gamă prea bogată de drame, tragedii, glumiţe, -filii, absurdităţi, curiozităţi, mistere, crime descrise cu lux de amănunte, acte de violenţă publică şi domestică, sexuală, instituţională, politică, istorică ce atacă mereu şi doar pe ceilalţi. Prăbuşirea altuia întăreşte şi sistematizează treptat confortul insului. O bucurie întunecată creşte astfel în lăuntrul consumatorului, îl face poate fericit, ferit de necazuri, rege al mijlocului, nici printre anonimi pe care soarta îi striveşte ca pe nişte nimeni (poate asta şi merită), nici printre celebrităţi pe care soarta îi zdruncină pentru preaconfortul şi bunătăţile de care s-au bucurat, în frunte cu gloria (poate asta merită din clipa în care absorb noroc din nenorocul altora). Consumatorul n-ar da pe nimic liniştea şi siguranţa pentru care au plătit şi plătesc deja alţii. El rămâne un spectator, pe care Moartea îl va lua în taină, nu pe ecran, şi nimeni nu se va simţi mai spectator ca el, de vreme ce moartea lui nu va afecta decât un cerc din ce în ce mai restrâns de inşi. Pe undeva, filozofia spectatorului perfect ar suna aşa: 9

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Grozăviile voastre m-au menţinut fericit / Dispariţia mea nu m-a făcut nefericit...

Spectatorul (consumator de presă, soldat dintr-un alt război etc.) este extrem de inactiv ca fiinţă, dar are dreptul să-şi exprime părerile, deseori în direct, prin telefon, fax, e-mail, sms, prin comentarii pe internet, sub diferite nume de cod, pseudonime, nick-name-uri sau chiar numere. El este antipodul unui monah, practicând anonimatul negativ de tip „eu condamn lumea pe care o distrugem împreună, şi nu mă bag, şi astfel contribuţia mea la distrugerea planetei este ca (şi) în filme, ca şi inexistentă, mai ales că eu îmi exprim dezacordul cu starea actuală a lucrurilor”. El nu scrie cu vreo plăcere deosebită despre starea actuală a sufletelor, poate pentru că nu operează decât cu lucruri, pentru lucruri, întru lucruri. Nu întâmplător, la nivel de limbaj, s-a intrat deja sub domnia lui ca-şi, ce reprezintă nevoia de înnobilare prin păzirea gramaticii şi agramatizarea (insesizabilă a) fiinţei.

Zi şi noapte, cu excepţia răstimpurilor când se întrerupe curentul, cablul, bateria celularului, sau în timpul somnului fiecăruia (deoarece când eu dorm, alţii rămân neclintiţi pe poziţii de inactivitate), semeni celebri sau necunoscuţi se prăbuşesc, iar eu pot urmări ca-n viaţă, dar în film, pas cu pas, prăbuşirea lor. Orice pas mă separă de dramele lor, de dramă în general, întărindu-mi siguranţa şi chiar fericirea. Sinucideri, violuri, morţi suspecte, accidente, alunecări de teren, atentate, incendii, apariţii bizare, cutremure, cam tot ceea ce nu mă atinge direct, ci doar ca-n filme, toate dovezi indubitabile ale fragilităţii acestei vieţi şi ale celor ce nu renunţă la spaţiul furat mie, se zbat şi reuşesc să convingă că noi, consumatorii, ca şi consumatori, avem putinţa de a le controla, mai întâi prin cunoaştere (căci „un om bine informat este un om puternic”, avându-şi asigurată prin constituţie dreptul la informare, deci la putere), cu ajutorul dezinteresat sau interesat, dar corect, al celor ce ne informează la timp aproape real despre ele, fiindcă cel ce informează deţine o mai mare putere şi siguranţă, iar acestea pot fi împărţite, achitate, în rate sau cash, ba pot fi chiar sprijinite din anonimat prin neimplicare, sau prin implicarea de înţelept prin telefon, comentarii etc. Asta până când va veni momentul dispariţiei acelui „ca-n” şi evenimentele vor fi una şi acelaşi lucru (nu suflet) cu informaţia despre ele (însăşi). Şi stelele mor într-o zi Astfel decurg treburile într-o societate ocolită de toate utopiile posibile, atacată de toate elementele ce nu mai pot deveni utopii productive, străduindu-se să transforme viaţa în film şi filmul în viaţă, cu scopul de a clădi din aceasta o utopie finală, de neînlocuit, dar şi veşnică.

O societate care dovedeşte prin orice moleculă de viaţă publică şi de publicitate cât de neînsemnat a ajuns să fie în realitate consumatorul care, susţinând prin inactivitate contextul, se simte din ce în ce mai important.

Stelele mor într-o zi. Stelele muzicii, ale teatrului, ale literaturii, ale vieţii publice. Iar atunci puhoiul de ochi, urechi, microfoane, obiective, condeie, cantităţi considerabile de plumb, cerneală şi eter se îngrămădesc precum leacurile în jurul unei răni, fără a accepta cumva că, la nivel moral şi uman, pot juca rolul unor bacterii mortale. Vieţile ce par frumoase, în mentalitatea consumatorului, nu pot beneficia decât de morţi urâte, ciudate, şi foarte rar frumoase, dar oricum mai puţin frumoase decât viaţa respectivă. Asta ca vieţile urâte, grele, anonime, să poată beneficia de morţi înalte, uşoare, la fel de pilduitoare. Consumatorul este deja structurat să nu creadă că intimitatea şi irepetabilul Morţii se desfăşoară tocmai prin anonimizarea muritorului, prin creşterea (nu reducerea) până la ultima stare de a fi (fost) doar un om, un suflet, dincolo de grade, termeni etc. Anonimitatea îi uneşte pe toţi, iar nivelul de lumină al fiecăruia îi separă. Se poate afirma că iadul sunt întunericul meu unit cu al altora şi nu lumina sau întunericul lor ce mă întunecă prin frustrări, masochism al orgoliului şi invidii mărunte, care oricum n-au fost altceva, ca şi eu să fiu un altul.

10

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Odată înfăptuită, Moartea celebrităţilor este absorbită de ca-n viaţă şi ca-n filme de presă şi începe să hrănească consumatori. A întrebat, oare, cineva: dacă viaţă tot nu avem, cum de ne hrănim cu moarte?! Unde e acu banii tăi, gloria, aplauzele, premiile, decoraţiile, hainele scumpe, accesoriile, vorbele de duh, scandalurile, fanii tăi?! Nu mai e. Toate s-a făcut praf şi pulbere, ca şi-n filme. Acu numa eu-s. Amănunteţe intervin şi joacă un rol dublu: evidenţiază irepetabilul, pe fondul filozofico-antropologic al comunului – şi invers. Deci, tot un imn ridicat neantului, deşertăciunii, neantizării. De aici şi convingerea că trebuie să trăieşti tot ce poţi când poţi cum poţi mai intens, că viaţa nu-i film, iar filmul, în funcţie de împrejurări, nu-i tot timpul viaţă. Iar cei care au trăit-o binemersi, nu mai au dreptul la intimitate, la anonimat, pentru că au luat din timpul „nostru”, din anii „vieţilor noastre”, hrănindu-ne, ce-i drept, cu ce ne trebuia, dar acum nu ne mai pot hrăni decât cu amănuntele dezvăluite de Moarte. Logica e imbatabilă: aşa o păţesc toţi cei care se hrănesc cu viaţă, ajung să ne hrănescă pe noi cu moarte. Ei nau fost chiar oricine, ca majoritatea noastră, iar noi nu devenim prin dispariţia lor ceea ce au fost ei şi noi n-am fost şi nu suntem şi se pare că nu vom fi niciodată. Şi pentru a umaniza legendele locale şi/sau globale, alţii ca noi vin să-şi aducă aportul: rude, vecini, colegi de breaslă, trecători, fani, adversari „pe plan estetic şi/sau profesional”, aducând din belşug date, unele incontestabile, altele contestabile, dar fermecătoare, despre cât de omenoşi sau dificili, misterioşi sau transparenţi, modeşti sau orgolioşi (se zice conştient de propria valoare), afectuoşi sau distanţi ş.a.m.d. au fost în timpul vieţii. Restul (sau întregul) poate fi urmărit la televizor, inclusiv apariţia unor monografii, a unor memorii, a unor documente sau date ce vor schimba percepţia publicului despre răposaţi, organizarea unor întruniri de aducere aminte, a unor festivaluri şi/sau premii ce le vor purta numele... Acestea lucrează pentru neant, dar nu răsar din neant. Numeroase personalităţi publice, volens-nolens, dar mai mult volens, îşi trăiesc vieţile în văzul spactatorului, în extremă transparenţă, să zicem, iar când trăieşti astfel rişti să devii incapabil a muri în intimitate, pentru că o viaţă pentru toţi este viaţa nimănui, ea se îndepărtează şi Îl îndepărtează pe Dumnezeu, şi unii, cu toată gloria antumă şi postumă, din nefericire, chiar n-au parte de o moarte firească. Pentru toţi asta este în regulă, doar pentru sufletul respectivului – nu.

Rămăşiţe Într-un autobuz de tranziţie, ca de obicei plin până la asfixiere a metaforelor şi a eventualelor parfumuri, în zumzetul deprimant al unor celulari ce o duc într-o singurătate celulară, încât vorbesc ca şi cum ar fi singurii supravieţuitori şi singuri în întreg universul, acum ceva vreme, am fost absorbit şi eu în acelaşi univers şi am auzit, împotriva voinţei şi dorinţelor, o relatare ca-n filme. Tocmai murise într-un accident de avion preşedintele unui stat.

Specialiştiii căutau rămăşiţele rămase. Călătorul necunoscut avea o dezbatere înţeleaptă cu un prieten nevăzut.

- Ce să mai găsească, măi... – insista, desfiinţându-i celuilalt toată poetica. Nişte bucăţi de fier acolo, vreo aşchie de copac, vr’un cui de cataramă, ca să aibă şi ei ce îngropa...

Era cu neputinţă să nu-mi aduc aminte de expresia lui Toma de Kempis, „De câte ori am ieşit afară, m-am întors acasă mai mic”... De câte ori am urmărit ca-n filme prăbuşirea cuiva, n-am fost în mine, nu mai ştiu ce şi/sau cine a fost în mine în locul meu, căci eu eram afară, în viaţa/filmul altuia, eram spectator, nu protagonist, personaj, nu persoană, sau invers. Şi mulţi nu mai au unde să se întoarcă. Astfel, cu ei afară şi împrejur, urmărind ca-n filme prăbuşirea altuia, n-am mai urmărit ca-n viaţă şi nici ca-n filme propria decădere. Poate pentru că nu era încă filmată. * Autorul este decan al Facultăţii de Arte şi Ştiinţe a U.R.S.A. „Gheorghe Cristea”.

11

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

ÎNVĂŢĂMÂNT U.R.S.A. „Gheorghe Cristea” în activităţi ştiinţifice internaţionale  ESOF – cel mai important forum european în cercetare şi educaţie (Torino, Italia, iulie 2010) UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ŞTIINŢE ŞI ARTE „GHEORGHE CRISTEA” a participat ca invitată Message of Giorgio NAPOLITANO, President of the Italian Republic for the opening of ESOF 2010 Torino, 2 July – Auditorium Lingotto Ladies and gentlemen I am very glad to have the opportunity of welcoming to Italy and Turin all the distinguished participants to the European Science Open Forum 2010.

Let me start by expressing my best wishes for a profitable work to the eminent and the young scholars, and to all those who made possible this quite impressive Forum. It is impressive because of the number of researchers summoned here, the outstanding achievements of many of them, the variety of disciplines and the large presence of junior scientists. What makes ESOF unique in the international landscape is its capability of putting in touch different research worlds and actors. And this we need, if we want to create the conditions for extracting from the growth of knowledge its full potential for social development.

Chancellor Angela Merkel, when arguing in favor of more public investment in research and higher education even in times of economic crisis, recently stated that “ Education and research are the pillars of the future sustainability of our society “. I would like to make a crucial addition : of our European society, and of the social model which underpins it.

Europe as a whole cannot count on natural resources or underpaid labor, while a qualified human capital and a knowledge-driven economy are to be our main resources now and for the future . These assets must be developed by investments from various sources in a favorable framework of rules. Jeffrey Sachs recently wrote that “ governments should explain, and citizens should understand, that mere economic policy cannot do much in the short term to create stable high-quality jobs(…) we need good schools, advanced technology, adequate infrastructures and injections of private capital, factors which are all the result of years of constant and stable investments, both public and private “. We may well say the same about research and innovation policies, which require a patient, long term, multi-level and multi-actor commitment.

12

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Luckily “ Made in Europe “ science is alive and vibrant, and you prove it. But if we want European science to regain to pivotal role it played in the past, we simply need more Europe.

As I have recently repeated in a speech to the US Congress, by Europe I do not mean a collection of Nation-states but a united political subject. Europe can do much more and much better only if we strengthen our unity and integration.

The same holds true for scientific and tehnological research. No single European country can generate the investments in research which are needed to achieve the true excellence of results we should aim at. There are positive sings in this direction. The European Commission has deployed and will deploy s series of policy tools and programmes devoted to foster common projects and networks of researches and centers, to support the mobility of senior and, in particular, junior researchers and students. Other actors, such as regional governments and foundations, can and to contribute to this integration process. I am happy to see that ESOF is also helping in this direction, with the “ Carrer Programme “ devoted to young researchers, from Europe and the world, and also through the new “ Science to Business” programme, devoted to bridging the gap between the production of knowledge and its economic application. And I am also happy to learn that the continuation of these efforts, together with the capitalization of the Esof 2010 results, will be jointly supported by a group of European foundations in the context of Euroscience.

But we all know while all this is very important, it is not enough. We need a common awareness that nation-state based research will no longer work in the future for Europe as the main engine of the growth of knowledge.

At the same time, the need for a truly European research strategy does not contrast with the awareness that scientific Europe must operate in a cosmopolitan context. This is not a contradiction. A more integrated European scientific community, like more integrated political union, should also be more capable of renovating the historical, fundamental transatlantic bridge with the US, and reinforce the new bridges with the brilliant scientific communities wich are growing in the rest of the planet. President Obama recently reiterated his deep conviction that a strong, integrated Europe is a fundamental component of a multilateral international order. I simply add that a more integrated European scientific community is a fundamental element for stronger multilateral research relations.

We cannot, however, expect this to happen only as result of a top-down process, led from above. The European project has to be promoted thanks to the emergence of a truly European civil society and scientists, with their constant drive to overcome boundaries snd barriers, can play an important role in helping European society to remain truly open and tolerant. In order for this to happen, we need events such as ESOF which can reach out to the larger public opinion. Under this respect, I foud interesting also the “Science and the City” programme.

Cities have always played an essential role in the growth of science, from its very birth as a human endeavor. I am glad thar the host city, Turin, with its scientific traditions and its current role in the techno-scientific field, is proving once again capable of organizing and supporting complex events.

Ladies and gentlemen, let me finish by saying again that I would really be happy to be there with you in the next days, also because I am sure that there is much to learn from your lectures and workshops. My intellectual curiosity would surely lead me to take advantage of a “Pizza with the Prof” meeting – and let me thank the organizers for choosing this now globalized dish invented in my hometown, Naples, as a symbol of that informal exchange and mutual enrichment between different generations of scholars which is one of ESOF inspirations. I wish you again some very productive, and fopefully pleasant, working days in Turin.

13

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

 Compania de Spectacole Teatru-Th Funcţionează în cadrul Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea”; este o instituţie cultural-artistică având ca scop perfecţionarea profesională, mediatizarea şi sprijinirea studenţilor, absolvenţilor şi a cadrelor noastre didactice, precum şi a regizorilor, coregrafilor, actorilor şi dansatorilor care întâmpină dificultăţi în manifestarea artistică.

Compania de Spectacole „Taetru-Th” realizează spectacole de teatru şi dans, organizează workshop-uri naţionale şi/sau internaţionale legate de lumea spectacolului, activează pentru o mai bună vizibilitate a lumii artistice în contextul socio-cultural de astăzi şi sprijină artiştii de orice vârstă. „Taetru-Th” îşi propune să aducă o contribuţie la îmbunătăţirea vieţii cultural-spirituale româneşti şi balcanice, realizând spectacole, piese de teatru şi dans bazate pe texte din spaţiul sud-est european, pe care se străduieşte să le facă mai bine cunoscute iniţial în „interior”, apoi în restul Europei şi nu numai. „Taetru-Th” nu reprezintă o entitate concurenţială, ci o invitaţie de regăsire a artiştilor din lumea spectacolului.

Membrii Companiei de Spectacole „Taetru-Th” beneficiază de sprijinul Companiei în tot ceea ce înseamnă pregătirea unui spectacol, asigurarea condiţiilor optime de lucru şi creaţie, logistica necesară, mediatizarea contribuţiei lor în presa scrisă şi electronică, sprijinirea unor colaborări artistice cu alte instituţii similare, participarea la întruniri ştiinţifice în ţară şi străinătate.

Membrii Companiei de Spectacole „Taetru-Th” beneficiază de burse de merit şi alte forme de sprijin financiar, din fondurile adunate în urma spectacolelor sau altor activităţi ce aduc profit. Aceste beneficii se împart în funcţie de contractul individual de colaborare al fiecărui membru şi după un stat de funcţii aprobat la înfiinţarea Companiei.

Alegerea temelor, a pieselor, a spectacolelor se face de comun acord, după examinarea propunerilor emise de către membrii Companiei sau de către alţi artişti, oameni de cultură şi/sau studenţi. Fiecare propunere trebuie să fie însoţită de un argument ce vizează importanţa piesei respective, precum şi impactul pe care realizarea ei l-ar avea în contextul actual.

Spectacolele sunt realizate de membrii Companiei de Spectacole „Taetru-Th” independent şi/sau în colaborare cu artişti liberi-profesionişti sau angajaţi ai altor instituţii care semnează cu Compania de Spectacole „Taetru-Th” un contract de colaborare, în care sunt stipulate toate condiţiile respectivei colaborări.

Colaborarea cu Compania de Spectacole „Taetru-Th” nu implică decât devotament şi profesionalism, îmbogăţind CV-ul colaboratorului şi imaginea Companiei noastre.

Spectacolele sunt realizate sub îndrumarea unui regizor şi/sau coregraf care, după informarea şi aprobarea Consiliului, hotărăşte modalităţile de realizare a spectacolului, alege actorii, scenograful, muzica, orele de lucru, modalităţile de semnalare şi mediatizare ale spectacolului.

Compania de Spectacole „Taetru-Th” are în componenţa sa un agent PR ales la prima şedinţă a Consiliului. Agentul PR al Companiei elaborează, realizează şi este responsabil pentru mediatizarea Companiei şi a activităţilor ei pe parcursul a 2 (doi) ani şi este sprijinit în activitatea sa de Centrul de Cercetare Comunic@rt, precum şi de celelalte publicaţii ale Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea”.

 The "Teatru-th" Entertainment Company The "Taetru-Th" Entertainment Company operates within the University of Sciences and Arts "Gheorghe Cristea"; it is a cultural-artistic institution aimed at promoting professional 14

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

development and supporting students, graduates and our teacher training, as well as directors, choreographers, actors and dancers who have difficulty in their art work.

"Taetru-Th" Entertainment Company will carry out theater and dance shows, organizes national and/or international workshops related of World Entertainment, acting for a highly artistic world in the social and cultural context existing today and supports artists of all ages.

The "Taetru-Th" Entertainment Company aims to contribute to the improvement of spiritual and cultural life in Romania and the Balkans, realizing shows, dance and plays based on texts from the South East European space, which strives to make them better known originally as "inside" and then throughout first in the rest of Europe and worldwide.

"Taetru-Th" is not a competitive entity, but an invitation to retrieve artists from the world of entertainment.

The "Taetru-Th" Entertainment Company is composed of two sections: 1. Theater 2. Contemporary dance Benefits The members of the "Taetru-Th" benefit support in everything that means preparing a show, ensuring optimal working conditions and creation, logistics, advertise their contribution in the news, support of artistic collaborations with other similar establishments, attending meetings scientific in Romania and worldwide.

The members of the "Taetru-Th" have the advantage of excellence scholarships and other forms of financial support, or the funds collected from the shows and other activities. These benefits are divided according to individual collaboration contract of each member and after a State of functions what was approved at the start of the Company.

The choice of themes, plays, shows Takes place by mutual agreement, after consideration of the proposals made by members of the company or by other artists, people of culture and/or students. Every proposal must be accompanied by an argument for the importance of the play in question, as well as the impact that achieve it as in the current context.

About the performances The shows are made by members of the "Taetru-Th" company's independent and/or in collaboration with the free-professionals artists or employees of other institutions who sign with "Taetru-Th" a contract of collaboration, in which they are provided all conditions of such cooperation.

Working with the "Taetru-Th" imply enriching the CV collaborator and image of our company.

The performances are carried out under the guidance of a stage director and/or choreographer who, after informing the approval of the Council, decide the details of the performance, choose the actors, the scriptwriter, music, working hours, signaling and media coverage of the show.

The company's PR Agent realize the dissemination of the company and its activities over the course of 2 (two) years and is supported in its work by Comunic@rt Research Center, as well as other publications of the University of Sciences and Arts "Gheorghe Cristea".

 Simpozionul Internaţional ComunIQue Facultatea de Arte şi Ştiinţe şi Centrul de Cercetare Comunic@rt din cadrul Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea” organizează Simpozionul Internaţional ComunIQue (Ediţia I).

15

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Lucrările Simpozionului vor avea loc la sediul universităţii noastre din B-dul Matei Basarab Nr. 18 bis, Sector 3, Bucureşti, la încheierea fiecărui an calendaristic, într-o zi stabilită în comun de acord cu invitaţii.

Conceput ca un for de dezbateri legate de cele mai importante probleme din domeniile comunicare socială, relaţii publice, artele spectacolului de teatru şi coregrafie, Simpozionul va întruni personalităţi din diferite spaţii ale societăţii româneşti şi europene, dar şi studenţi, masteranzi şi tineri interesaţi de ceea ce ar însemna comunicare multiplă şi reală.

Comunicarea interumană şi cea interinstituţională par a dobândi noi valenţe dacă sunt sprijinite de dimensiunea de emiţător de mesaje universale a artelor spectacolului. Pe de altă parte, orice creaţie artistică devine mai accesibilă prin cunoaşterea şi însuşirea unor mecanisme ce aparţin în principiu comunicării sociale şi relaţiilor publice. Ne străduim să dăm startul creării unui spaţiu interdisciplinar bazat pe comunicare interumană reală, în care comunicatorii, relaţioniştii, cadrele didactice, artiştii şi intelectualii în devenire să poată folosi un limbaj cel puţin tolerant, dincolo de exclusivităţi, dacă nu chiar comun.

Simpozionul Internaţional ComunIQue se va desfăşura pe două secţiuni: 1. Comunicare Socială şi Relaţii Publice Tema principală a dezbaterilor: „Comunicarea – o treaptă a comuniunii spirituale sau a diplomaţiei?” va încerca să schiţeze în timp câteva idei şi definiţii, dacă nu revelatorii, cel puţin utile în viaţa universitară, studenţească şi socială, în această perioadă de regăsire a spiritualităţii româneşti în cea europeană şi viceversa. Desigur, orice comuniune spirituală începe prin diplomaţie – aceasta, în lipsa unui termen mai adecvat – şi se ridică la nivelul de comuniune reală când orice toleranţă, verbală sau doar gândită, declarată sau nu, se transformă în acceptarea unei realităţi evidente, în regăsire a sinelui în celălalt. Scopul şi direcţia comunicării hotărăsc, până la urmă, evoluţia şi finalitatea oricărei diplomaţii.

2. Artele Spectacolului de Teatru (Coregrafie) Tema: „Lumea ca un spectacol – Spectacolul ca o lume” trimite de la sine la apropierea uneori benefică, dar alteori tulburătoare, dintre lumea spectacolului şi cea cotidiană. Apropierea respectivă poate produce idei novatoare, dar şi traume, ambiţii exagerate, blocaje de comunicare sau chiar (auto)izolare.

Cert este că artele spectacolului descifrează „tainele” societăţii actuale şi ale relaţiilor umane, dar nu sunt încă destul de vizibile, ca rezultatele lor să poată fi şi formative, nu doar informative şi/sau relaxante. Retragerea treptată a artelor spectacolului într-un spaţiu elitar, produce o schismă între ele şi relaţiile publice care, în condiţii normale, ar trebui să le susţină, lărgindu-le aria de acoperire. Din această cauză, relaţiile publice sunt obligate să lucreze cu „marfa” ce rămâne la dispoziţie, cu produsele de pre-cultură sau subcultură, iar proliferarea acestora face să scadă şi pretenţiile consumatorilor de artă, să se micşoreze şi să se (auto)izoleze elitele. În cadrul Simpozionului Internaţional ComunIQue, ca un mini festival, se va organiza şi o vizionare cu lucrări ale absolvenţilor noştri ai specializării Artele Spectacolului de Teatru (Coregrafie), dar în care pot participa cu creaţii şi artişti invitaţi. O Masă Rotundă se va concentra asupra comunicărilor susţinute la ambele secţiuni Ale Simpozionului şi va comenta lucrările prezentate de către absolvenţii specializării Artele Spectacolului de Teatru (Coregrafie) a Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea”.

La încheierea lucrărilor Simpozionului, Doamna Rector Prof.univ.dr.ing. Lidia Cristea, va înmâna Premiul „Gheorghe Cristea” pentru “Activitate ştiinţifică de excepţie şi comunicare inspirată la nivel academic”. Premiul „Gheorghe Cristea” va fi decernat unor personalităţi 16

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

distincte ale vieţii culturale, universitare şi ştiinţifice, după propunerile scrise, venite din partea unor instituţii şi/sau personalităţi. Propunerile sunt studiate de un juriu specializat, ales „pe viaţă”, care face publice nominalizările şi câştigătorii cu o săptămână înaintea decernării Premiului „Gheorghe Cristea”. Premiul „Gheorghe Cristea” se acordă unor personalităţi care au adus contribuţii notabile, mediatizate sau nu, la dezvoltarea reală a comunicării interumane. Premiul „Gheorghe Cristea” este însoţit de Trofeul „Gheorghe Cristea”, de Diploma personalizată şi de o lucrare de artă originală.

Decernarea Premiului „Gheorghe Cristea” va fi precedată de un Laudatio dedicat activităţii fiecărui laureat.

Prima ediţie a Simpozionului Internaţional ComunIQue include şi vernisarea expoziţiei „Metaforele copilăriei”, cu lucrări ale elevilor Şcolii de Muzică şi Arte Plastice Nr. 3 din Bucureşti şi invitaţii lor de la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, îndrumaţi de Prof.

Ioana Lavinia Streinu, precum şi Cocktail-ul ComunIQue. Lucrările Simpozionului, introduse la calculator, însoţite de un CV, de o fotografie a autorului şi de un abstract în limbile engleză sau franceză, trebuie să fie trimise la: comunicarts@gmail.com şi revista.comunique@gmail.com Comunicările şi concluziile, precum şi un „proces-verbal” al dezbaterilor desfăşurate în cadrul Simpozionului Internaţional ComunIQue vor fi publicate în volum, însoţite de rezumate în limbile engleză şi italiană.

www.comunicarts.blogspot.com

17

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

INVITATUL COMUNIQUE Convorbire cu celebrul coregraf Oliver Patey Olivier Patey: ”Dansul românesc are cu adevărat importanţă în lume”.

După o carieră de prim-balerin al Operei din Paris între 1973 şi 1997, timp în care a interpretat atât roluri principale din repertoriul universal cât şi lucrări neoclasice şi contemporane semnate de coregrafi de renume, Olivier Patey a început o a doua carieră internaţională, ca maestru de balet şi coregraf free-lancer. La solicitarea A.F.A.A a realizat turnee, misiuni culturale şi rezidenţe coregrafice în numeroase ţări din Asia, America şi Europa. A semnat coregrafii, incluse în repertoriul unor teatre de prim rang, a fost Ballet Direktor în Germania (2000-2002) şi a făcut parte din juriul unor importante Concursuri Internaţionale de Balet. Reprezentant de seamă al şcolii de balet franceze, a fost numit Chevalier des Arts et Lettres în 1996.

Interviul de mai jos a fost realizat cu prilejul premierei spectacolui coupé „Seară de balet”, care a cuprins două lucrări pe partituri ceaikovskiene negândite pentru a fi dansate: fantezia simfonică Francesca da Rimini (Călători în Infern) şi Simfonia a 6-a (Patetica).

Ce ştiaţi despre baletul românesc înainte de a fi invitat la Opera Română din Bucureşti?

Am fost acum 4 ani la Timişoara, unde am pus în scenă Simplă sarabandă, pe muzica lui Benjamin Britten, fiind invitat de Institutul Francez de-acolo. Am trecut şi prin Bucureşti, iar la Operă am asistat la o repetiţie pentru baletul Roşu şi negru, cu Corina Dumitrescu şi Răzvan Mazilu. Am fost foarte impresionat de Corina şi mi-am spus că este o interpretă excepţională, cu care mi-ar fi făcut mare plăcere să lucrez, aşa că atunci când am fost solicitat, mi-am asumat acest risc fără să stau mult pe gânduri. Am asistat de asemenea la excelente ore de studii date de Mihai Babuşka – pe atunci compania era mai numeroasă. Din baletul românesc cunoşteam doar personalităţile din lumea internaţională a dansului, de ieri şi de azi, cu care mai avusesem tangenţe - Laurenţiu Guinea, Gigi Căciuleanu, Magdalena Popa, Simona Noja - şi pot spune că dansul românesc are cu adevărat importanţă în lume. E de înţeles că, din cauza situaţiei economice, mulţi dansatori preferă să plece şi să se realizeze în străinătate…

Dacă nu ar fi fost o propunere expresă, v-aţi fi gândit să montaţi Ceaikovski?

Nu, nu neapărat, deşi îl ador. De altfel, am făcut la Paris în 1993 un spectacol întreg dedicat lui Ceaikovski, cu ocazia centenarului morţii sale, un spectacol de teatru-dans pe un colaj muzical. Dar tocmai pentru că îl iubesc nu aş fi îndrăznit să propun eu ceva, fiindcă coregrafi eminenţi precum Balanchine sau Lifar au realizat mai înainte adevărate capodopere pe partiturile lui. În mod normal, cât timp vă trebuie pentru o creaţie nouă?

Depinde. Dacă am avut suficient timp să reflectez mai înainte, îmi ajunge şi o lună. In general însă, o lună şi jumătate este un minimum, în funcţie şi de numărul de repetiţii, de cât de încărcat este programul dansatorilor. Din fericire, în cazul de faţă dansatorii au avut puţine alte spectacole sau deloc în ultima perioadă…

18

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Acum că premiera a trecut, sunteţi mulţumit?

Da, desigur, sunt foarte mulţumit. Imi pare rău însă că nu am avut destul timp la dispoziţie, aşa încât a cam trebuit să-i „biciuiesc” pe interpreţi. Mă tem că am fost foarte dur cu ei şi sper că nu-mi poartă pică prea tare. Dar era necesar, ca să pot obţine minimul de coeziune al ansamblului şi de rapiditate a execuţiei.

O creaţie montată la o altă companie e ca un copil pe care îl laşi spre creştere altei familii. De obicei aveţi ocazia să urmăriţi evoluţia acestui copil?

Nu totdeauna. Thierry Malandin, un coregraf pe care eu îl apreciez în mod deosebit, un „clasic contemporan”’, îmi spunea şi el că, de fiecare dată când revine într-un teatru, nu regăseşte exact lucrarea lăsată şi că trebuie să o „recadreze”.

Opera din Paris, ca şi alte teatre importante din lume, montează din ce în ce mai multe creaţii contemporane. Credeţi că este un model de urmat?

Cu siguranţă, dar nu orice dans contemporan, ci acela în care se pot exprima dansatorii de formaţie clasică. Două lucruri ar fi importante în acest sens: introducerea unui curs opţional, de exemplu în tehnica Cuningham, şi respectarea motivaţiei şi libertăţii de opţiune a fiecăruia. În orice companie sunt clasicieni pe care nu are rost să-i forţezi să se apropie de contemporan, iar Brigitte Lefevbre, actuala directoare a baletului Operei, a înţeles aceasta.

Franţa are un sistem cultural care îi înconjoară pe artiştii francezi pretutindeni cu grijă, îi promovează şi îi susţine financiar şi logistic, oriunde s-ar afla.

Da, Centrele Culturale şi Institutele sunt un instrument foarte util pentru ţările în care sunt implantate. Sistemul în sine este bun, iar dacă este pus actualmente în discuţie, de vină sunt oamenii. Nu îi reproşez decât tendinţa, din păcate destul de răspândită, de a da impresia că francezii ştiu tot şi au venit să civilizeze alte ţări, deşi acestea au culturi milenare – cum este şi cazul României. Dimpotrivă, cultura franceză s-a hrănit într-o vreme substanţial din civilizaţiile gazdă. În luna petrecută la Bucureşti şi locuind în clădirea teatrului, aţi avut posibilitatea de a vedea o bună parte din repertoriul curent al Operei bucureştene. Aţi apreciat unele spectacole în mod special?

Desigur. Unele producţii se înscriu mai mult în logica unei opere moderne decât altele. Am fost foarte plăcut surprins de Mefistofele sau Falstaff, care dovedesc complexitate şi inventivitate a conceptului regizoral şi scenografic. Cât despre balete, mi-au plăcut cele montate în ultimii ani de către Mihai Babuşka, Cenuşăreasa şi Don Quijote. Coppelia mi s-a părut fermecătoare ca versiune coregrafică, în ciuda vechimii. Mai puţin m-au convins Giselle sau Lacul lebedelor, care au nevoie de împrospătare, atât a producţiei cât şi a coregrafiei. Şi-acum, din nou la drum?

Am multe proiecte, personale şi profesionale. Voi reveni să lucrez ca profesor şi coregraf în Germania apoi, în 2006, avem un proiect mare împreună cu Centrul Cultural Francez din Jakarta, în Indonezia. Printre altele, mă întorc la Kiev şi în Coreea….

A consemnat Vivia Săndulescu

19

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

CULTURĂ Roxana LASCĂR

Understanding Victorianism in Broader Cultural Terms An explanatory and critical discussion of… ‘Victorian-ism’ itself from the distant vantage point of the end of the 20th century involves adding our reasonable, later experience to both the Bloomsbury detractors’ fury in the first decades of our century and to the Victorians’ own opinionated views. The circle of leading anti-Victorian intellectuals and creators in London’s Bloomsbury circle included people like Lytton Strachey and Virginia Woolf who left reference documents of their hatred of Victorianism. Lytton Strachey’s book of 1918 was ironically titled “Eminent Victorians” and Virginia Woolf’s essays on Victorian writers in “The Common Reader” series of the 1920s and 30s, respectively, are written in a dismissive tone. Their main polemical aim was to demolish the aura of respectability surrounding the edifice of Victorian culture. Reading their refutation of Victorianism we can ask why the Victorians invested so much ambition and time and money in the written entertainment, in culture or humanism, as the generic term for the above mentioned “-isms” (medievalism, Pre-Raphaelitism, classicism/Hellenism, Puritanism/Hebraism, romanticism, aestheticism, liberalism) would be humanism. On a materialistic and cynical assumption, we may rhetorically ask if the fact that the Victorians got so closely involved with reading on a popular basis was not simply a fad or even worse, if it was not a matter of profit, as the printed press was a business that paid, with so many people who joined in the readership circle. Next, we may need to wonder about the dangers of associating culture to materialism in yet another sense. How damaging is it to commit literature to a polity’s shared utilitarian values, as many a Victorian writer of essays but also of fiction or poetry did? What are the effects of casting culture in the role of a public service ministering to the spiritual needs of the historical British community, as had ministered the improvement in material commodities in urban life in general during the industrialized 19th century?

Among the observable effects of the Victorian sense of a useful culture is the ideological prolixity and didactic tone of Victorianism, even in the literature of pure invention, in the novel and in poetry. This is due to the fact that Victorianism ostensibly addresses a newly made gentlemanly class which it wants to educate and make commensurably important from a cultural point of view, directly proportional to its greatness in point of material wealth and progress.

The Victorian public, the cultural protagonists and cultural agents could be accused of impairing the quality of art by subordinating it to seriousness in the virtuously moral sense, and to propagandistic utilitarianism. For, instead of being in accordance with 20th century standards professionally serious or genuine in its own terms, Victorian literature spent itself in creating, defending and publicly enforcing its cultural dogmas which can be quite irritating for any representatives of the 20th century, especially as was the case of the artists for art’s sake in our century’s opening decades. The missionary culturalism of the Victorians promotes a conventional and didactic rather than original version of culture, adapted and subordinated as it is to the needs of the laymen or the masses, to the utilitarian view of culture as a gain 20

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

from “the greatest happiness of the greatest numbers” standpoint. In the guise of a devil’s advocate, however, we may defend the late outburst of replica humanism in the Victorian age by stating that the means employed by these humanists in their literary periodicals raised the standard of mass education to such an extent, that while losing perhaps in originality as one component of spiritual progress, Victorian culture managed, nevertheless to statistically increase the participation of the masses to the phenomenon of culture so that the Victorian age functions as an age of generalized quality press. The issues, eloquence and format of the Victorian quality press are almost inconceivable today, in the context of trash informational explosion of the late 20th century media hype and consumerism. Also, in referring to the Victorian cultural makers or teachers as a whole, the means they employed for their business of cultural legitimating and transmission are exemplary too; they employed several humanistic traditions critically and liberally, i.e. progressively, as they were prompted by faith.

The recipe of their faith is eclectic and maybe no longer compatible with 20th century wisdom, but it nevertheless is faith, secular faith, which in the context of these lectures will be referred to by different names, such as medievalism, liberalism, hedonism.

The same otherwise utilitarian intellectuals were careful to limit the materialistic effects of their age of progress; they were in two minds about their own excellence, which proves that their Bloomsbury detractors were narrow-minded, they ignored the overall picture of Victorianism, when they allowed themselves to get carried away by their high-modernist targeted fury.

These modernist writers disparaged the British bourgeois class, judging it by French avantgarde standards, because by the time of the First World War, the term “middle-class” had already become charged with the full range of negative connotations put in circulation by fashionable dandies. Maybe it is no longer necessary to join in the high intellectualist revolt against the massification implicit in Victorian culture and begin to regard the high-modernist savagely disrespectful anti-Victorianism as a case of typical revolt of the sons against their fathers. (Because, demonstrably, the high-modernist poets in Britain, W.B. Yeats and T.S. Eliot obviously built their own prophetic dark edifice of historical lucidity and decadence with the same genealogically recognizable “bricks”; it was only that their cultural edifice opened onto a different post-war (and post-colonial) vista. With its back turned on the parental hearth and home, the modernist edifice had its tired/tiresome eyes riveted on a historical turned cultural desert or “Waste Land” as T.S. Eliot’s thematic title “The Waste Land” implied).

One should focus on man’s position in the universe during the Victorian age for understanding Victorianism more radically, though neither polemically, nor apologetically.

The first important observation is that there existed a discrepancy between man’s powers and his position within the natural world. On the one hand, his powers over external nature or the natural environment had been spectacularly increased owing to the scientific and technological progress of the first industrialization age. It was first to match this sense of greater power over nature that man developed a commensurate ambition in the management of his own material, social and historical affairs, in the man-created environment or social milieu. As the optimistic component of man’s ambition, the orthodox Puritanism of the average man as manager and, theoretically speaking, producer of materialistic success was an uncritical ethically religious doctrine or ideology that pragmatically invoked and used the Biblical spirituality to support the exemplary ascent of the Victorian imperial, industrial “first and greatest and most civilized” nation. The success of this exemplary people (styling itself a nation in the 19th century) was modeled on the success of the chosen Hebrew people as chronicled in the historical books of the Old Testament who demonstrably thrived due to God’s graceful benevolence “unto them”.

21

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

The Puritans, be they the historical Hebrews, the 17th century American founding fathers and pilgrims or the 19th century Victorians during the reign of Queen Victoria, took the written word of the Old or New Testament indiscriminately (read “analogically”) as a kind of testimony, authority or precedent for their invented ideology of social success. Victorianism added the specific stamp of its own optimism to this social archetype: utilitarianism.

Invented shortly before the beginning of the 19th century, utilitarianism was based on the work of Adam Smith, the Scottish economist, who, in his 1776 treaty “The Wealth of Nations”, had been the first to assume that “progress of civilization should be naturally associated to increasing national wealth”; utilitarianism also rested on the pragmatic philosophy principles regulating social happiness by a set of well-chosen checks and balances, as they had been stipulated in Jeremy Bentham’s “Introduction to the Principles of Morals and Legislation” of 1789. (An extensive critical assessment of Bentham’s role in history of culture and utilitarianism is to be found in John Stuart Mill’s essay “Bentham”. In fiction, Dickens’s “Hard Times” works as a savage caricature of the principles of utilitarian education as outrageously applied by Mr. Gradgrind in his own family.

The other component of man’s ambition in his immediate plans in the 19th century was less optimistic and, (psycho)analytically speaking, more compensatory. All the more ambitious was man in his immediate plans in the 19th century as he had become rationally aware and scientifically convinced of the cruelty of time and nature in the long run, especially as measured against the geological scale. By the study of rocks and fossils, the remote past of the planet was scientifically revealed to be a scene of cyclical creation and destruction irrespective and in despite of man. Man, therefore, saw himself as a puny creature whose survival was a matter of intense, ambitious presentness.

To compensate for this recently proved human because biological frailty at the planetary scale and in the long-term perspective, or to compensate for man’s newly discovered decentred position in the universe at large, a kind of present living frenzy and awareness took possession of energetic humanity, delivering it whole-sale into the hands of scientific, social or historical rationalism permeated by a high responsibility towards the whole human species which needed to be turned at all costs into a surviving species.

The name given to all this is materialism, and if regarded from the opposite, puritanical fold, secularism or agnosticism. The fear, however, of failure in such a grandiose project was what animated the great intellectual Victorian skeptics like the poet Matthew Arnold or the novelist Thomas Hardy or Samuel Butler, the author of the Victorian dystopia “Erwhon” and the novel “The Way of All Flesh”.

In typically post-romantic tones, Matthew Arnold’s classicist sonnet “In Harmony with Nature” savagely deplores nature’s cruelty and warns man against its deceitful example.

Similarly, Thomas Hardy’s powerful fiction seems to be written with the express purpose of exposing the implacable and, for man, merciless mechanisms of nature and society as they will clash in history.

It is customary to refer to Victorianism as, on the one hand the earlier puritanical orthodoxy, while, on the other hand, to distinguish it from the adverse reactions of late Victorianism. By applying a formalist, rhetorical criterion rather than a purely ideological one, here we tend to look at the various manifestations of Victorianism as understandable human reactions to the environment, materialized in kinds of discourse as follows: first, an emotion dominated/ceremonial discourse kind, in reaction to the environment and its changes; secondly, a rationally constructive/deliberative discourse in response to the same; thirdly, as a combination of the two previous cases, a morally responsible (ethical) discourse (that tends to be either ceremonially high-flown or, on the contrary, deprecatory): the discourse of pure ideology. This 22

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

affords a classification together of both the mentalities or attitudes and the discursive stances that underlay Victorianism as a whole.

Thus, in the prose of ideas, when taking himself very seriously, Victorian man reacted emotionally first, he asserted his own spiritual, (super)natural worth very powerfully in the face of cynical materialism.

This was the plea and pledge of Thomas Carlyle’s vitalism or transcendentalism, which regarded man as the repository of a higher-quality, because more energetic, order than the order of the observable one. (The very word “order” presupposes a qualitatively superior, spiritualized level of existence rather than the one intimately or externally dominated by Brownian movement).

When, in the first lecture on the essay, Carlyle’s work will be studied in detail, we shall refer to his complementary dismissively emotional reactions to the man-created industrialized, urbanized environment as his medievalist anarchism paired with his ethical praise of industrious work as a means of salvation, which is termed activism. After noting that medievalism is the generic cultural term embracing all the forms of early Victorian criticism of the materialistic present, just as individualistic hedonism (with its variants Pre-Raphaelistism, Renaissance revivalism, pan-aestheticism, or Utopian socialism) correspond to the later Victorian criticism of the pervading materialism ingrained in the first industrialised age (of which the second, post-industrial age is the 20th century), it is necessary to stress the overall emotional tone of the medievalist discourse that is called by Northrop Frye, in the last part of his fourth essay of the “Anatomy of Criticism”, “tantrum prose”. The pervading emotional overtone of the ceremonial discourse may be either celebratory or vituperative, as the case may be, but it is nevertheless firstly impassioned and only secondly or secondarily rational/deliberative or moral/ethical. Yet another necessary remark has to do with the underlying puritanical idealism of medievalism which can be more precisely defined as a kind of alternative faith militating against the materialistic, secular limitations of the present. Another rectification of the materialistic faith came from a chronologically different quarter in Matthew Arnold’s long essay of 1869 “Culture and Anarchy” which advocates a neo-classicist cult of Hellenism as an obviously ethical cure through culture of utilitarian materialism; Arnold labels the puritanical materialism of the middle-classes “Hebraism” and considers it synonymous with “narrow-mindedness”. Thus, in the middle of the Victorian age, Arnold’s culturalism aims at saving utilitarianism from its ignomious present by endowing it with the ethical virtues of an enlightened, utopian future that he considers to be made effective by poetry as a criticism, an enhanced understanding of life.

Arnold will repeatedly declare that “the future of poetry is immense, because in poetry, where it is worthy of its high destinies, our race, as time goes on will find an ever surer and surer stay.” (“Essays in Criticism – Second Series: The Study of Poetry”, 1888).

Arnold has in view the decay of every other form of creed or tradition when he declares that poetry will never be shaken but increase, since “it attaches its emotion “.

As a typically ideological discourse that marries the ceremonially emotional strategy with the rationally deliberative one, Matthew Arnold’s tone strikes a happy, didactic balance between emotion, reason and ethics.

With Arnold’s criticism (of life) we arrive at the dominant component of Victorianism as mirrored at the cultural level of the discourse, namely liberalism. Liberalism will be proved to pervade the debates on (public, general or higher) education, civic existence and public communication, reaching into the more spiritually self-sufficient departments or institutions of religion or the discussion of artistic and literary creation. The liberal discourse in either science, politics, (cultural) sociology or religion, as wielded by John Stuart Mill, Cardinal John Henry Newman or John Henry Huxley, the popularizer of Darwin’s thinking, or as 23

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

typified by the aesthetic critic Walter Patter or even by the not-too-well beloved in (post)communist Romania materialistic thinker Karl Marx, who wrote his “Manifesto” and capital “Das Kapital” in London, in the British Museum library – the liberal discourse, therefore, in each and every one of these cases is a typically deliberative, logical and rational discourse, the discourse of enlightened pragmatism or practical philosophy in its highest theoretical sense, devoid of any ideological ulterior uses or even mystifications. Liberalism starts from the demonstration and construction of knowledge. Knowledge is the basic notion of all deliberative activities as the only logical source of theoretical or practical justice. Starting from justice and knowledge any liberally constructed social intention or project or enterprise, any important decision is arrived at in anybody’s sight and never dogmatically “given”.

Liberalism is, like democracy, a transparent public deed that can be understood and verified by any reasonable human being.

Cultural liberalism is probably the greatest contribution of an age of individualistic initiative and progress, as the Victorian age was, to the edifice of human history, debatable though it may be in many material or spiritual respects. It is as a result of the accumulation and correct management of knowledge as information in an age of active mass communication that the 19th century liberal thinking can be credited with having set up new disciplines, each functioning owing to its own legitimate corpus, laws and discourse: social analysis and criticism amounting to either the theoretical discipline of sociology or the applicative one of political economy; modern hermeneutics as comparatist humanism or culturalism, as aesthetics, as literary criticism; historical comparatism branching into specialised domains such as historiography, and with Sir James Frazer, at the end of the Victorian age, anthropology.

And no mention has been made as yet of the less directly humanistic disciplines of geology or biology as branches of natural science with whose spectacular development it is again the 19th century that must be credited.

One major source of 19th century materialism or positivism is precisely the application of the natural science models to every department of knowledge and to any social project; it was against this leveling of human understanding that the majority of the humanists such as Carlyle, Ruskin and Arnold, then the socialists and the other brands of modern(ist) thinkers protested in the latter half of the 19th century and afterwards.

Works cited 1. ABRAMS, MH, FORD, GEORGE, CHRIST, CAROL et al (eds.), The Norton Anthology of English Literature, vol. II (Norton, 1986)2. BROOKER, PETER & WIDDOWSON, PETER (eds.), A Practical Reader in Contemporary Literary Theory (Prentice Hall, 1996) 3. CAREY, JOHN, The Violent Effigy – A Study of Dickens’s Imagination ( Faber and faber, 1991) 4. CARTIANU, ANA, STONESCU, STEFAN, Proza eseistica Victoriana, Vol.1,2,3 (Bucuresti, 1969) 5. CARLYLE, THOMAS Of Heroes, Herowship and the Heroic in History (London and Glasgow, Collins, Clear – Type Press 2003) 6. FRYE, NORTHROP, Anatomy of Criticism, (Penguin 1990) 7. MILLER, HILLIS, J., The Form of Victorian Fiction (Cambridge, Harvard, 1999) 8. RAWLS, JOHN, Liberalismul Politic (Sedona, Timisoara, 1990) 9. SHAW, DAVID, Victorians and Mystery. Crises of representation (Cornell University Press 2000) 10. SURDULESCU , RADU & STEFANESCU, BOGDAN, Contemporary Critical Theories – A Reader, (Bucharest, 1998 – Pilot Edition 2007) 11. THOMAS, DONALD (ed), The Post-Romantics (Routledge, 1997) 12. TREVELYN,G.M., An Illustrated History of England (London, 1992)

24

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

INTEGRARE EUROPEANĂ Dr. Ion DAVID*

Geopolitica şi întemeietorii ei Abstract In the abstract, geopolitics traditionally indicates the links and causal relationships between political power and geographic space; in concrete terms it is often seen as a body of thought assaying specific strategic prescriptions based on the relative importance of land power and sea power in world history... The geopolitical tradition had some consistent concerns, like the geopolitical correlates of power in world politics, the identification of international core areas, and the relationships between naval and terrestrial capabilities.

Friedrich Ratzel – (born, August 30, 1844, Karlsruhe, Baden, died August 9, 1904, Ammerland, Germany) – german geographer and ethnographer and a principal influence in the modern development of both disciplines. He originated the concept of Lebensraum, or “living space,” which relates human groups to the spatial units where they develop. Though Ratzel pointed out the propensity of a state to expand or contract its boundaries according to rational capabilities, the subsequent misuse of the Lebensraum concept by the Nazi regime in Germany was largely based on the interpretation of Ratzel’s concept by the Swedish political scientist Rudolf Kjellén.

Johan Rudolf Kjellén (born June 13, 1864, Torsö, Sweden, died November 14, 1922, Uppsala) was educated at the University of Uppsala, and he taught at Göteborg (1901–16) and Uppsala (from 1916). Kjellén is best known for the systematic works in which he treated modern states as organic systems that flourish and then decay. He coined the terms geopolitik (“geopolitics”), the problems and conditions within a state that arise from its geographic features; oecopolitik, the economic factors that affect the power of the state; and demopolitik, the nation’s racial elements and the problems that they create. Late in his life he analyzed the different kinds of national constitutions. Kjellén served several terms as a conservative member of the Swedish parliament. His influence was particularly strong in Germany, where his Staten som livsform (1916; “The State as a Life-Form”) was widely read and where geopolitik took on an ideological meaning quite different from his social scientific concept.

Key words: geopolitics, sociology, geohistory, political, social sciences Cuvinte cheie: geopolitică, sociologie, geoistorie, politică, ştiinţe sociale Geopolitica este o teorie, o orientare de cercetare care relevă legătura de substanţă între poziţia geografică a unui stat şi politica sa. Însăşi etimologia termenului spune explicit acest lucru, geo însemnând pământ, teritoriu.2 Geopolitica priveşte şi analizează politica din perspectiva cadrului natural în care are loc, ea propunându-şi să explice măsurile şi orientările politice pe baza datelor naturale ale unui stat: poziţie geografică, întindere, bogăţii naturale, populaţie etc.3 Fireşte că relaţia mediu geografic - politică s-a impus unor strategi sau oameni de cultură înainte de apariţia teoriei propriu-zise. Herder spunea că “istoria este geografie în mişcare”.

Napoleon remarca, la rândul său, că “politica unui stat stă în geografia sa”. De asemenea,

25

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

doctrina Monroe - America americanilor - ori cea a “misiunii civilizatoare” a Franţei în Africa sunt abordări care implică viziuni geografice şi abordări de factură geopolitică. Putem noi considera asemenea poziţii ca exprimând aprecieri de natură geopolitică? Neîndoielnic, nu!

Ele sunt constatări sugestive care surprind o relaţie: în cazul nostru cea dintre geografie, pe de o parte, şi politică, pe de alta. Geopolitica ia naştere în momentul în care apare intenţia de a explica această relaţie, de a o întemeia din perspectivă teoretică. Caracterul doctrinar apare în momentul în care noua teorie, surprinzând rolul real al mediului natural în configurarea politicii, transformă acest element în factor explicativ principal, dacă nu exclusiv, neglijând alte determinaţii, uneori cel puţin la fel de importante. În evoluţia subiectului pe care îl abordăm, s-a întâmplat ceva paradoxal. Autorul care i-a conturat unele dintre liniamentele de bază, care a impus abordări şi concepte ce se regăsesc şi astăzi în dezbaterea de profil, nu a pronunţat niciodată cuvântul geopolitică. El a operat cu termenul de geografie politică, intitulând chiar una dintre lucrările sale de bază “Geografia politică”, publicată în 1897.4 Considerat întemeietorul de fapt al geopoliticii, Friedrich Ratzel a fost un remarcabil om de ştiinţă. Născut la 30 august 1844, în Karlsruhe (Germania), a încheiat studiile universitare la Heidelberg, în 1868. În anul următor face o călătorie pe Marea Mediterană, prilej cu care se depărtează de formaţia sa de zoolog şi se apropie de studiul geografiei. Între 1874 - 1875 efectuează o călătorie în America de Nord şi Mexic, unde studiază viaţa locuitorilor de origine germană. Se întoarce “convins de atracţia şi importanţa cercetării geografice”, căreia i se va consacra până la sfârşitul vieţii. În 1882 şi 1891, Ratzel publică primul şi, respectiv, al doilea volum, cea mai importantă lucrare a sa, “Antropogeographie”, în care aşează noi fundamente geografiei umane. În 1897 apare lucrarea “Politische Geographie”, un alt volum definitoriu pentru concepţia sa despre rolul geografiei în istoria politică a diferitelor state.5 Referindu-se la semnificaţia acestei lucrări, dar şi a operei ştiinţifice a lui Friedrich Ratzel în ansamblu, Simion Mehedinţi scria: “Lucrarea aceasta a fost menită să răstoarne şi să transforme o întreagă rubrică a literaturii geografice.

Până la Ratzel, sub numele de geografie politică se înţelegea o înşirare de suprafeţe ale statelor şi provinciilor, de graniţe, populaţii, împărţiri administrative, forme de guvernare şi alte amănunte fără spirit geografic. Era o adevărată moştenire din vremea perucilor, o geografie Almanach - Gotha…

Ratzel îşi dă seama că o astfel de moştenire penibilă nu mai poate fi suferită mult timp. Geografia politică are să se ocupe, zicea el, de stat. Iar statul nu este o ficţiune cartografică, ci o realitate biologică şi el. E o parte din faţa pământului şi o parte din omenire, diferenţiată în anumite împrejurări naturale ce trebuie studiate. Statul, ca şi orice organism, se naşte, creşte, decade şi piere în legătură cu anumite împrejurări fizice: rasă, formele plastice ale scoarţei, clima etc. Prin urmare, în spaţiu - între ecuator şi poli - iar în timp - evolutiv, de la statul umilit, compus abia din câteva sate, şi până la statele mondiale, cum e cel englezesc, cel rusesc etc. - omul de ştiinţă trebuie să urmărească toate formele acestea sociale, cu gândul de a le reduce la categorii geografice” (S. Mehedinţi, “Antropogeografia şi întemeietorul ei, Friedrich Ratzel”).

Spirit adânc, autorul german îşi dă seama de “moştenirea penibilă” pe care o prezenta geografia la sfârşitul de secol, practic inegală într-un empirism fără orizont. De aceea, el încearcă să sistematizeze acest imens material cules de-a lungul vremii. Perspectiva de sistematizare este una geografică. Numai că Ratzel deschide cercetarea geografică spre fenomenul social şi statal fără de care demersul geografic nu ar avea sens; mai mult, autorul german încearcă o întemeiere şi o explicare din perspectivă geografică a statului, a evoluţiei şi puterii sale. Astfel, el depăşeşte graniţele geografiei politice şi face analiză geopolitică, fără însă a pronunţa acest nume.

26

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Spaţiul – arealul de care are nevoie un popor Acest lucru apare clar, de pildă, atunci autorul german vorbeşte despre spaţiu. Termenul ca atare este folosit de toţi gânditorii care s-au referit la impactul mediului geografic asupra vieţii politice, de la Turgot (întemeietorul termenului de geografie politică) la Montesquieu şi Herder. În viziunea lui Ratzel, spaţiul nu este echivalent cu teritoriul unui stat. Deci el nu are o accepţie fizico-geografică. Spaţiul desemnează limitele naturale între care se produce expansiunea popoarelor, arealul pe care acestea tind să-l ocupe, considerând că acesta le revine în mod natural. Spaţiul modelează adânc existenţa populaţiei care îl locuieşte. Spaţiul condiţionează, potrivit lui Ratzel, nu numai limitele fizice de extindere ale unei comunităţi, ci şi atitudinea ei mentală faţă de lumea înconjurătoare.6 Spre a înţelege mai bine conţinutul noţiunii de spaţiu, autorul recurge la două noţiuni sugestive: concordanţe şi discordanţe antropogeografice. Prima se realizează prin colonizarea internă a unui spaţiu, ceea ce semnifică distribuţia cât mai omogenă a populaţiei pe suprafaţa statului. Discordanţa apare în momentul în care suprafaţa statului este locuită fie de un număr prea mare de oameni, fie, dimpotrivă, de o populaţie redusă. Cazul cel mai flagrant de discordanţă antropogeografică ar fi, după părerea autorului german, Rusia, care la sfârşitul secolului trecut avea o suprafaţă de 10 ori mai mare decât Germania şi de 2,5 ori mai mare decât a principalelor state europene, luate la un loc, dar populaţia sa era mai redusă decât cea din Europa Centrală, de pildă. De aceea, în cazul ruşilor cel puţin, “foamea de spaţiu” nu are nici un alt temei decât “reflexul moştenit de la populaţiile primitive ale stepei”.

Foamea de spaţiu devine explicabilă şi are un temei adevărat atunci când se înregistrează o densitate prea mare, care nu mai asigură condiţii potrivite de evoluţie: “Pe un teren mic, oamenii devin prea numeroşi, se apropie unii de alţii, se încaieră şi se luptă între ei, se epuizează dacă nu li se oferă spaţiu nou pentru colonizare” (F. Ratzel, citat în I Nicu Sava, “Geopolitica. Şcoala geopolitică germană”, p. 40). În ambele cazuri ia naştere un fenomen de migraţie, mai ales atunci când teritoriul cu densitate redusă este vecin cu cel cu densitate mare. Se produce astfel ceea ce autorul numeşte colonizare externă, deci o migraţie dinspre teritoriul suprapopulat spre cel subpopulat, întrucât spaţiile subpopulate atrag cu o putere fizică populaţia din spaţiile suprapopulate. “Revărsarea din teritoriile dens populate către cele slab populate se transformă în regulă... Atunci poporul năvăleşte în afara sa şi apar toate acele forme ale creşterii spaţiale care duc în cele din urmă, în mod necesar, la dobândirea de noi teritorii. Aceasta este colonizarea externă” (F. Ratzel, citat în Pozdneakov, “Geopolitica”, p. 18). În acest context, Ratzel foloseşte noţiuni cum ar fi “Volk ohne Raum” (popor fără spaţiu), “Raumsin” (simţul spaţiului).

Iată cum sintetizează autorul german cele două forme de colonizare: ”un popor creşte prin aceea că-şi măreşte numărul, o ţară prin aceea că-şi măreşte teritoriul. Întrucât unui popor în creştere îi trebuie teritoriu nou, el creşte peste marginile ţării. Mai întâi el valorifică în interior, pentru sine şi pentru stat, pământul care nu fusese încă ocupat: aceasta este colonizarea internă. Dacă nici aceasta nu mai ajunge, atunci poporul năvăleşte în afară şi apar toate acele forme ale creşterii spaţiale…care duc în cele din urmă, în mod necesar, la dobândirea de noi teritorii: aceasta este colonizarea externă.

Invazia militară, cucerirea, este adeseori strâns legată de această colonizare” (citat în G. Heyden, “Critica geopoliticii germane”, p. 129).

Spaţiul este important. El reprezintă semnul cel mai edificator că un popor se află în ascensiune, dar el nu semnifică neapărat şi forţa statală, care se află mai degrabă în legătură cu populaţia, sau mai precis exprimă corelaţia celor doi factori: spaţiul şi populaţia. Puterea, ca atare, este totuşi mai strâns legată de populaţie, întrucât “densitatea mare a poporului înseamnă cultură”. În acest sens, autorul vorbeşte de “numărul politic al populaţiei”, deci un

27

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

număr suficient de mare pentru a coloniza un teritoriu, pentru a zămisli o cultură, pentru a se impune ca o identitate în rândul altor comunităţi.

Autorul “Antropogeografiei” evită să dea cifre precise în ceea ce priveşte numărul optim al populaţiei sau suprafaţa optimă a unui stat. Despre mărimea teritoriului, el menţionează că un stat puternic ar trebui să tindă spre o suprafaţă de 5 000 kilometri pătraţi. Un stat aflat în ascensiune va tinde întotdeauna să ocupe poziţii naturale avantajoase, prin aceasta înţelegând spaţii naturale închise - vecinătatea unui lanţ de munţi, a mării etc. - sau puncte obligatorii de trecere (pasuri muntoase, strâmtori).

Friedrich Ratzel foloseşte şi termenul de geo-spaţii, prin acestea înţelegând extinderea forţei civilizatoare a unei civilizaţii la nivelul unui continent (geo-spaţiul american). O asemenea extindere poate fi şi politică, în acest caz rezultând imperiile, care au viaţă trecătoare pentru că ele nu zămislesc state propriu zise. Ceea ce deosebeşte geo-spaţiul de imperiu este prezenţa esenţială a culturii şi a forţei sale modelatoare.

Autorul german formulează şi o serie de legi ale spaţiului şi aşezării în spaţiu. Cum avea să sublinieze chiar Ratzel, aceste legi topesc în ele totalitatea principiilor privind creşterea spaţială a statelor. Aceste legi sunt: 1. Spaţiul unui stat creşte odată cu creşterea culturii sale; 2. Creşterea spaţială a statelor este un însoţitor al altor manifestări ale dezvoltării lor, cum sunt forţa ideilor, intensitatea comerţului, activitatea desfăşurată în diferite sfere; 3. Statele se extind prin asimilarea sau absorbirea unităţilor politice având o importanţă mai redusă; 4. Frontiera constituie organul periferic al statului şi în această calitate serveşte drept martor al creşterii, tăriei sau slăbiciunii sale, precum şi al schimbărilor survenite în organismul său; 5. În creşterea sa statul tinde să înglobeze elementele cele mai valoroase ale mediului fizic înconjurător: linii de coastă, albii ale fluviilor şi râurilor, zone bazate în diferite resurse; 6. Primul impuls de creştere teritorială este primit de statele subdezvoltate (nedezvoltate) din exterior, de la civilizaţiile mai avansate; 7. Tendinţa generală de asimilare sau absorbţie a naţiunilor mai slabe se auto-întreţine prin înglobarea de noi teritorii; pe acest pământ, nu este loc doar pentru “state mari”.7 Întrucât vorbim de spaţiu şi de tendinţa statelor de a ocupa un spaţiu cât mai convenabil, din punct de vedere natural, al unor resurse şi poziţii geografice avantajoase, este momentul să amintim de ideea lansată de Ratzel privind “ciclul oceanic”. Valoarea unor mări şi oceane se schimbă şi ea în funcţie de mărimea, importanţa ţărilor care le străjuiesc. Ciclul oceanic a urmat o linie semnificativă, mutându-se din Marea Mediterană în Oceanul Atlantic şi de aici în Pacific. Ratzel consideră că Pacificul este oceanul viitorului. Pledează pentru această apreciere două tipuri de argumente. Pacificul este locul unei activităţi susţinute şi al unui potenţial conflict de interese între unele dintre cele mai puternice cinci ţări ale lumii: SUA, Rusia, China, Japonia, Anglia (menţionăm că, în acel moment, această ultimă ţară era deţinătoare a unor zone în Pacific). Miza acestui conflict ar fi reprezentată de poziţia strategică, resursele unice şi dimensiunile uriaşe ale Pacificului. De aceea, după părerea autorului german, tocmai aici, în Pacific se vor confrunta şi stabili raporturile dintre cele cinci ţări.8 Concomitent, în Pacific ar urma să aibă loc şi principala confruntare între statele maritime (Anglia, Japonia) şi cele continentale (Rusia, China).

28

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Ratzel considera că în această confruntare, puterile continentale vor avea câştig de cauză, întrucât dispun de resurse mult mai numeroase, precum şi de un spaţiu suficient ca bază geopolitică. În acelaşi timp, el prevede că bătălia pentru Pacific ar putea avea un final catastrofal care ar marca şi încheierea evoluţiei ciclice a omenirii.

Poziţia - identitatea politico-geografică a statului O altă noţiune cheie a operei lui Ratzel este cea de poziţie. Sensul acestui termen este destul de complex. O dovadă în acest sens este că în franceză el este tradus, spre exemplu, cu “la position”, dar şi cu “la situation”. Important de reţinut este faptul că poziţia nu este o noţiune strict geografică. Ea are, fără îndoială, şi această dimensiune: situarea strict topografică, vecinătăţi naturale sau nu, poziţia deţinută într-o emisferă sau alta a pământului, formele de relief pe care le înglobează etc.

Este interesant modul cum corelează autorul german noţiunea de poziţie cu cea de spaţiu.

“Poziţia corijează, supradimensionează sau sub-dimensionează spaţiul”, îi conferă deschidere, îi asigură posibilitatea de a se pune în valoare. Deci poziţia este cea care decide, în ultimă instanţă, valoarea spaţiului.9 Sunt bune şi avantajoase acele poziţii care, deţinând importante suprafeţe de pământ, au şi deschidere suficientă către mare.

Dacă am urmări numai datele fizice, rezultatul nu ar putea fi decât un tablou amănunţit de informaţii, mai puţin folositoare. Preocupat de deschiderea către viaţa statală, de interdependenţele dintre factorul natural şi cel politic şi demografic, Ratzel corelează poziţia naturală cu cea politică şi socială. În acest sens, poziţiile pot fi asimilate împrejurărilor, contextului, ceea ce francezii desemnează prin termenul de “la situation”. Poziţia fizică este neschimbătoare, pe când poziţia, în acest ultim sens, deci poziţia politico-geografică este schimbătoare .Ea se modifică în acord cu schimbarea situaţiei în zonă, cu distanţa faţă de marile centre culturale şi de civilizaţie etc.

Din perspectiva ţării noastre, este important să menţionăm că Ratzel vorbeşte de “poziţie intermediară”, atât în ordine naturală, cât şi politică. Este un tip de poziţie caracteristic îndeobşte statelor mici ori statelor apărute de curând pe hartă. În acest context autorul german vorbeşte de una dintre cele mai interesante poziţii politico-geografice intermediare din Europa, noul regat de la Dunăre, România, aflată între interesele directe ale Rusiei şi Turciei10.

O formă de poziţie intermediară poate fi socotită şi ceea ce în literatura de specialitate se numeşte state-tampon (“buffer states”). Denumirea lor, pentru că, în fapt, ele au existat de mai multă vreme, este asociată cu numele lordului Curzon of Kedleston, autorul celebrei “linii Curzon” care despărţea Polonia de Uniunea Sovietică după primul război mondial (menţionăm că din 1795 cea mai mare parte a Poloniei a fost înglobată Rusiei).

Curzon a funcţionat multă vreme în India drept reprezentant al Coroanei. Cu această ocazie a intreprins studii de sine stătătoare asupra graniţelor şi modalităţilor de stabilire a acestora. În cazurile în care, din anumite considerente, sau datorită unor circumstanţe anume se pot stabili frontiere clar delimitate, Curzon avansează ideea constituirii unor state tampon. Deşi, spune Curzon, statele tampon sunt formaţiuni artificiale, ele au o existenţă naţională proprie, sprijinite fiind şi de garanţiile pe care le oferă statele terţe, interesate în menţinerea lor.11 Condiţiile politice ale formării statelor tampon oferă teren pentru intrigă internă şi intrigă externă, provenind din partea forţelor care vor o redesenare a graniţelor în zonă. Dar, cum subliniază şi Curzon, artificialitatea statului tampon este ceva relativ şi poate varia în funcţie de stabilitatea situaţiei interne, de soliditatea instituţiilor şi de poziţia guvernului său.

29

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Am insistat asupra acestei noţiuni, întrucât în literatura de specialitate întâlnim opinia potrivit căreia ideile lui Curzon şi-au aflat împlinirea prin Tratatul de la Versailles. Atunci, la salba de state - tampon existente anterior (Norvegia, Danemarca, Suedia, Belgia, Luxemburg şi Elveţia) s-a mai adăugat o a doua salbă alcătuită din Finlanda, Polonia, România, Iugoslavia, Bulgaria, Albania, Grecia, care erau necesare pentru separarea Rusiei de Europa.

Este adevărat că aceste state au luat naştere într-un moment prielnic din punct de vedere istoric, reprezentat de dezagregarea imperiului austro-ungar, dar este greu de acceptat ideea caracterului lor “artificial”. Constituirea lor a avut loc pe principiul naţionalităţii, pe un teritoriu locuit de popoarele respective cu mult înainte de apariţia imperiului prăbuşit la finele primului război mondial. Putem mai degrabă vorbi de organicitatea şi nu de artificialitatea constituirii lor.

Dar aceasta nu scade din presiunile teribile la care sunt supuse statele respective. Când spuneam că ele reprezintă o altfel de “graniţă” aveam în vedere că au apărut şi cu această misiune politico – strategică. De aceea presiunile sunt extrem de mari şi dintr-un sens şi din altul. Cu atât mai importantă este stabilitatea lor internă, performanţa lor. Într-un anume sens, acestea reprezintă atuul lor principal prin care îşi asigură supravieţuirea şi consolidarea.

Graniţa ca organ periferic Una dintre cele mai interesante viziuni promovează Ratzel cu privire la graniţă şi semnificaţia sa geopolitică. Graniţa nu mai este fâşia de pământ care marchează despărţirea dintre state, ci un organ periferic al statului, un martor al creşterii şi slăbiciunii sale, un senzor de mare fineţe al prefacerilor survenite în interiorul său.

După cum am mai precizat, zona aceasta dintre state, altădată destul de întinsă, a dispărut.

La graniţă se întâlnesc statele cu forţa lor, cu capacitatea şi disponibilitatea lor de a-şi extinde spaţiul pe care îl deţin la un moment dat. În noul context, frontiera exprimă relaţiile spaţiale dintre state, o zonă de mare presiune dintre ele. De aceea, frontiera are o semnificaţie politico-strategică şi atunci când desparte două state prietene şi iubitoare de pace. Ca linie despărţitoare, frontiera este un adevărat compromis la care s-a ajuns uneori prin intermediul forţei. Ea consfinţeşte o stare de lucruri proprie unui anumit interval de timp care desparte situaţiile politice şi cele de forţă. “Tratatele care garantează frontierele, spune Ratzel, se bazează pe acea imensă iluzie că ar fi posibil să se pună stavilă creşterii vii a unei naţiuni”.12 Potrivit concepţiei lui Ratzel, statul ia naştere în jurul unui Mittelpunkt, care concentrează energia şi forţa unui popor. Din acest centru vital al statului pornesc, în cercuri concentrice, unde de energie şi vitalitate care acoperă întreg teritoriul naţional. Ultimul cerc este reprezentat chiar de graniţa statului respectiv. “Graniţa, subliniază Ratzel, este un produs al mişcării”, este “periferia teritoriului statal, economic şi a poporului”, organul cel mai sensibil unde putem detecta starea de sănătate a statului.13 La graniţă putem cel mai bine măsura intensitatea pulsarilor economici, culturali, comunicaţionali emişi de Mittelpunkt. Graniţa nu este o linie fixă, chiar dacă ea este consacrată de către înţelegeri internaţionale. Ea se află în expansiune dacă intensitatea pulsarilor este mare, aşa cum poate fi în retragere dacă această intensitate se află în scădere.

Cum este şi firesc, o graniţă desparte două state, două zone de influenţă. Prin urmare, în regiunea de lângă graniţă se întâlnesc şi se confruntă pulsari venind din direcţii diferite. Aici se face diferenţa dintre intensitatea lor. Nu este important ca un pulsar să aibă o anumită intensitate, ci ca el să nu întâlnească un pulsar cu o intensitate mai mare şi venind din

30

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

direcţie opusă. Prin urmare, putem spune că, fiind un organ periferic, graniţa este, implicit, un raport de forţe.

Este instructiv să semnalăm că Ratzel sesizează rolul vital pe care îl are în învingerea graniţelor un alt factor, anume comunicarea, care învinge spaţiile. Autorul german concepe comunicare într-un sens foarte larg, ea luând forma schimbului de mărfuri, al schimbului de produse culturale şi al schimbului de opinii propriu zise. “Condiţia grandorii unui popor şi, apoi, a oricărei mari puteri este dezvoltarea maximă a comunicării”,14 afirmă previzionar autorul, sesizând că în perioada care vine nu mai este suficientă forţa militară; mai mult, că forţa comunicării pătrunde unde nu poate bate forţa armelor şi că puterea de a penetra teritorii şi graniţe începe să devină un apanaj al comunicării, în sensul larg pe care l-am prezentat mai sus. Întemeietorul de drept al geopoliticii este suedezul Rudolf Kjellen (1864-1922), profesor de ştiinţa statului la universitatea suedeză Upsala. El foloseşte termenul propriu-zis de geopolitică în anul 1899 într-o prelegere publică. Cuvântul apare, după aceea, într-un studiu scris, “Introducere la geografia Suediei”, publicat la 1900. Consacrarea termenului are loc de abia în 1916, când Kjellen publică lucrarea “Problemele ştiinţifice ale războiului mondial”, în care primul capitol se intitula “Probleme geopolitice”. “De atunci, mărturiseşte Kjellen,”denumirea se întâlneşte peste tot, cel puţin în literatura (ştiinţifică) de limbă germană şi scandinavă” 15 Rudolf Kjellen a ajuns la geopolitică venind dinspre ştiinţele statului. Aflat sub puternica influenţă a culturii germane, Kjellen concepea statul ca o formă de viaţă – o lucrare a sa publicată în 1917, la Leipzig, se numea chiar astfel “Der Staat als Lebensform”, - iar ştiinţa politică drept o ştiinţă a statului. Statul este studiat din mai multe perspective: 1. Ţara (geopolitică) Aşezarea ţării Înfăţişarea ţării Teritoriul ţării 2. Gospodăria ţării (eco - politică) Relaţiile comerciale externe Satisfacerea nevoilor economice proprii Viaţa economică 3. Neamul (demo-politică) Constituţia neamului Poporul Firea neamului 4. Societatea (sociopolitică) Structura socială Viaţa socială 5. Guvernământul (crato-politică) Forma de stat Administraţia Autoritatea statului16

31

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

După cum se observă, Kjellen propune o abordare din multiple perspective ale statului, care să ne ofere o explicaţie a funcţionării sale. În acest cadru, geopolitica urma să examineze suportul geografic, natural al statului. “Statul, spune mai târziu autorul suedez, nu poate pluti în văzduh, el e legat întocmai ca pădurea de un anume sol din care-şi suge hrana şi sub a cărui faţă copacii lui deosebiţi îşi împletesc între ei rădăcinile”.17 Este cu totul remarcabilă această viziune sistemică asupra studiului statului, menită să ofere o înţelegere cât mai completă a funcţionării sale. Aşa cum este demnă de semnalat legătura, comunicarea, am spune astăzi, între aceste perspective de abordare, pentru că domeniile de care se ocupă alcătuiesc un întreg. “Fiecare putere (e vorba de statele mari, de marile puteri) a fost concepută ca unitate politică a cinci componente, putând fi privită: din punct de vedere geografic, etnic, economic, social şi juridic, numim aceste cinci feţe ale fiinţei ei: ţară, neam, gospodăria ţării, structura socială şi guvernământ.18 Statul este văzut ca o formă de viaţă (“marile puteri sunt, înainte de toate, întruchipări ale vieţii şi chiar cele mai măreţe dintre toate întruchipările de pe pământ ale vieţii”), iar politica drept ştiinţa statului. Geopolitica reprezintă, deci, analiza statului din punct de vedere geografic, în acest sens ea nefiind altceva decât geografie politică. O spune, de altfel, explicit Kjellen: “Cuvântul a fost formulat pentru întâia oară într-o lecţie publică în aprilie 1899… având acelaşi înţeles cu “geografia politică“ a lui Ratzel şi, întrucâtva, chiar cu antropogeografia lui”.19 Este limpede că Kjellen descoperă geopolitica în efortul de sistematizare a unghiurilor de analiză şi studiu ale statelor. Să evidenţiem o mărturisire semnificativă a sa: “Mai e de dezlegat o problemă pur terminologică. Rânduiala dinăuntrul sistemului încă nu e complet aşezată, până ce disciplinele deosebite nu vor fi desemnate ca atari prin termeni anume. A le mai numi pe toate politică este un simplu corolar al celor de mai sus; ele sunt toate teorii despre Stat; însuşirilor speciale trebuie să li se facă dreptate printr-o specificare a acestui termen general” 20 Era vremea desprinderilor, a autonomizării diverselor ramuri dintr-un trunchi comun. În viziunea autorului suedez, geopolitica este un capitol al politicii, considerată ea însăşi ştiinţă. În acest demers, Kjellen fixează pentru geopolitică un anume obiect, un anume unghi de analiză a statului, cel care pornea de la condiţiile sale naturale de existenţă. Dar încă o dată, trebuie repetat că geopolitica era parte componentă a unui demers mai amplu. Dacă vom desprinde acest capitol din formula în care a fost conceput şi integrat, cum se procedează nu de puţine ori, mai mult, dacă vom încerca să-l aplicăm unei realităţi radical schimbate, fireşte că nepotrivirea apare mai mult decât evidentă. Astfel, geopolitica poate apărea ca un demers depăşit, al cărui domeniu de valabilitate ţine de un anumit stadiu în evoluţia studiului politicii.

Autor prolific, Kjellen nu îşi limitează demersul la analize strict teoretice. El scrie, de pildă, un volum monografic, intitulat “Introducere la geografia Suediei”, urmăreşte atent desfăşurarea primului război mondial şi elaborează lucrări, cum ar fi “Die Politischen Probleme des Weltkrieges” (Marile puteri şi criza mondială), 1920. În acest proces de analiză concretă a statelor şi diverselor situaţii apar consideraţii extrem de instructive pentru tema noastră.

Gânditorul suedez împarte geopolitica în: a) Topo - politica - subdisciplina care va studia aşezarea statului; b) Morfo-politica - subdisciplina care va examina forma, graniţele, reţelele de circulaţie; c) Fizipolitica – cea care va analiza fizionomia teritoriului, bogăţiile solului şi subsolului, aşezarea matematică, în latitudine şi longitudine.

32

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Topo-politica, de pildă, are în vedere aşezarea ţării, dar, în acest subcapitol nu e vorba de aşezarea matematică, geofizică, aşezarea lângă mare sau în interiorul continentului (aceasta e studiată în capitolul de fizipolitică), ci de plasarea politică a ţării respective. Autorul simte, astfel, nevoia de a trece dincolo de cartografierea geografică, de corelarea unor date fizice: “În practică este vorba mai ales de un studiu al vecinilor. Se oferă aici observaţiei şi reflecţiei toate problemele fundamentale pentru situaţia în lume a unei ţări care decurg: dintr-o vecinătate simplă sau complicată, din vecinătatea cu state mari sau mici, din distanţele mai mari sau mai mici ce le desparte de centrele de forţă şi de cultură ale timpului, din situaţia faţă cu punctele de fricţiune sensibile ale marii politici, din aşezarea la centru, intermediară sau la margine şi multele altele de felul acesta21 Identificăm aici un alt sens al geopoliticii care vine tot de la întemeietorul de drept al disciplinei, anume acela de informaţie politică externă, de studiu al cadrului larg al politicii, de cercetare a ceea ce Kjellen numea mediul politic. Or toate acestea presupun nu numai măsurări propriu-zise, ci şi evaluări, judecăţi, tipuri de raportare. De fapt, aici este vorba de frontierele politice ale statului. Iar examinarea lor implică trecerea dincolo de domeniul precis al cartografierii. În acelaşi sens, Kjellen face deosebirea dintre poziţie geografică şi poziţie geopolitică. Prima este fixă, cea de-a doua mereu schimbătoare. Poziţia geografică poate fi determinată cu exactitate prin măsurători fizice, cea geopolitică înseamnă “poziţia lui în raport cu statele înconjurătoare”, deci implică raportarea la un mediu politic care nu ţine neapărat de statul respectiv, dar de care acesta trebuie să ţină seama.

Geografie. Geografie politică. Geopolitică. Geostrategie Este foarte important pentru înţelegerea a ceea ce urmează să precizăm conţinutul unor noţiuni importante, cum ar fi geografie, geografie politică, geopolitică, geostrategie.

Geografia este, după caracterizarea lui Ferdinand Braudel, “studiul societăţii cu ajutorul spaţiului”. Numai că geografia a fost scrisă după opinia specialiştilor la un nivel modest, întro manieră statică şi descriptivistă, favorizând acumularea de date imense, fără o sistematizare interioară. Spre deosebire de istorie şi istorici, geografii s-au ţinut, mai ales în secolul al XIX-lea, departe de politică. Remarca se referă, cum releva şi Yves Lacoste, în Dicţionarul de geopolitică, apărut, sub coordonarea sa, la Paris, la învăţământul geografic academic, pentru că, la nivelul învăţământului primar şi secundar, ambele discipline aveau un rol bine definit în promovarea identităţii naţionale. Preocupaţi să nu aibă atingere cu politica, geografii din mediul academic au recurs cu deosebire la culegerea de date despre climă, sol, subsol, relief, vecinătăţi etc.

Geografia politică, întemeiată de Friedrich Ratzel la sfârşitul secolului trecut (autorul german publică lucrarea sa fundamentală, “Politische Geographie”, în 1897), studiază “relaţia dintre procesele politice şi mediul geografic”22, “condiţiile geografice ale constituirii, dezvoltării şi activităţii statelor”, potrivit Dicţionarului de sociologie (coordonatori Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu). Concentrându-şi demersul de cercetare pe relaţia dintre formele de organizare socială şi politică, pe de o parte, şi mediul geografic, pe de alta, geografia politică încearcă să răspundă la întrebarea: există o legătură între formele politice şi mediul natural şi dacă da, care ar fi aceasta? La prima parte a întrebării răspunsul este, fără ezitare, afirmativ. În viziunea lui Friedrich Ratzel, statul e tratat ca un organism ale cărui particularităţi depind în parte de însuşirile poporului, în parte de cele ale pământului, rolul determinant revenind acestora din urmă. Între aceste particularităţi, cele mai importante sunt întinderea, aşezarea, felul şi relieful pământului, vegetaţia şi apele etc. Deducem de aici deosebirea cardinală dintre geografia politică şi geografie. Prima urmăreşte să surprindă mişcarea, o anume

33

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

evoluţie, dinamica propriu zisă a corelaţiei menţionate, în timp ce geografia descrie mai mult condiţiile naturale ale mediului fizic.

Mai puţin clară apare deosebirea dintre geografie politică şi geopolitică. De ce este mai anevoioasă trasarea acestei demarcaţii? Pentru că, aşa cum am arătat, un prim sens, de început, al geopoliticii coincide cu cel de geografie politică. În acest context, nu putem să nu menţionăm că întemeietorul geografiei politice, Friedrich Ratzel, este îndeobşte considerat şi întemeietorul de fapt al geopoliticii, în sensul că el a formulat unele noţiuni care l-au influenţat pe Kjellen şi care au fost preluate de către geopolitica germană în perioada interbelică.

Sociologul şi geo-politicianul român Anton Golopenţia (unul dintre fondatorii şcolii româneşti de geopolitică) remarca şi un viciu metodologic în demersurile privitoare la stabilirea obiectului specific al geopoliticii, în sensul că încercările de definire “n-au pornit de la faptul preocupării zise geopolitice. Ci, dimpotrivă, de la definiţii şi ştiinţe existente cu care credeau că trebuie să le pună de acord” (“Însemnare cu privire la definirea preocupării geopolitice”, vol.

“Geopolitica”, p. 113). De aceea, centrul de greutate a căzut pe “construirea definiţiilor” şi nu pe delimitarea obiectului de studiu specific al acestei discipline.

Geograful român cu cele mai sistematice preocupări de geopolitică, Ion Conea, citează poziţia autorilor germani Hennig-Korholtz în această privinţă: “Să fie bine stabilit că geopolitica şi geografia politică nu e unul şi acelaşi lucru, deşi aceste discipline au o sumedenie de puncte de contact. Geografia politică se ocupă cu aspectul şi împărţirea politică a statelor într-un moment dat – aşadar cu o permanenţă – pe câtă vreme geopolitica se ocupă cu mişcările din procesul de devenire a statelor, mişcări care duc la transformarea, înlocuirea sau deplasarea stărilor celor în fiinţă la un moment dat – cu acestea şi cu rezultatele lor. Geografia politică dă instantanee, imagini ale unei stări de moment, la fel cu clişeele fotografice; geopolitica, dimpotrivă, ne prezintă ca şi un film, forţe şi puteri în desfăşurare” 23 Am reprodus pe larg această apreciere, întrucât ea este ilustrativă pentru subiectul de faţă.

Atunci când obiectul unei discipline nu apare clar conturat, se stabilesc tot felul de distincţii, de-a dreptul bizare. Cum este şi aceasta, pe care Ion Conea o contestă pe bună dreptate, deoarece se proiectează, arbitrar, asupra geografiei politice un statism pe care aceasta nu-l are. Explicaţia pe care o găseşte geograful român este că aceşti autori - şi noi putem spune, prin extrapolare, că mai toate poziţiile de acest gen - au nevoie de un obiect de cercetare pentru geopolitică şi, întrucât nu-l găsesc, apelează la “un furt de bunuri” şi răpesc geografiei politice elementul ei dinamic. În plus, au existat reţineri privitoare la folosirea termenului de geopolitică dată fiind asocierea disciplinei cu practicile expansioniste ale nazismului german. Uniunea Internaţională de Geografie a interzis chiar dezbaterea sub egida sa a problemelor de geopolitică până în 1964. Firesc, în toată această perioadă s-a folosit termenul de geografie politică.

Interesant este că, şi după încheierea războiului rece, reticenţa faţă de folosirea termenului de geopolitică persistă, mulţi autori preferând să opereze cu noţiunea de geografie politică. De pildă, în “Dicţionarul de Sociologie”, citat anterior, există termenul de geografie politică şi numai în explicaţiile date în interiorul său se vorbeşte de geopolitică. Este cu atât mai semnificativă această reţinere, cu cât ea se manifestă într-un context de reviriment al geopoliticii, reviriment generat de prăbuşirea fostului sistem socialist, de dezagregarea Uniunii Sovietice, de redefinirea sferelor de influenţă care urmează unor prefaceri de o asemenea anvergură.

Geostrategia are un sens mai restrâns şi desemnează valoarea deosebită a unui loc, a unei întinderi cu deosebire în plan militar. De fapt geostrategia înseamnă gândirea în termeni spaţiali a factorului militar, a preocupării de a identifica poziţii avantajoase din punct de

34

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

vedere strategic. Astăzi termenul a căpătat şi un înţeles mai larg, el fiind folosit în legătură cu puncte, zone, întinderi care nu au neapărat o semnificaţie pentru domeniul militar, ci şi pentru cel comercial, al potenţialului de control al diferitelor regiuni.

Bibliografie

1. Bodocan Voicu , Geografie politică, Cluj - Napoca , Presa Universitară Clujeană, 1997.

2. Conea Ion, Golopenţia Anton şi Popa - Vereş Mihai “Geopolitica”,Craiova, Editura Ramuri,1940.

3. Conea Ion , Geopolitica. O ştiinţă nouă, extras din Numărul 9-10, anul III, Sept/Oct 1937,Bucureşti, Institutul Social Român, 1938.

4. Lacoste Yves, Dictionnaire de geopolitique, (Sous la direction de), Paris, Flammarion, 1993.

5. Michnik Adam, Polonia în jocul cu Rusia, Gazeta Wyborcza, nr. 95/1995.

6. Mihalache Daniela,Vlad Romică- Adrian , Lacrimile puterii,Bucureşti, Editura Moroşan, 2008 7. Sava Nicu Ionel Geopolitica. Şcoala geopolitică germană, Bucureşti, Editura Info-Team, 1997.

8. ***, Dicţionar de sociologie (coord. L. Vlăsceanu şi C. Zamfir),Bucureşti, Editura Babel, 1993.

9. ***, “Geopolitica şi Geoistoria. Revistă română pentru sud-estul european”, Bucureşti, Societatea Română de Statistică, 1941-1944.

Note bibliografice: 1. Osterud, Oyvind The Uses and Abuses of Geopolitics, Journal of Peace Research, no. 2, 1988, pp. 35-39.

2. Colecţia Revistei Geopolitica, Bucureşti, Editura Top Form, 2007 - 2009 3. wikipedia: http://ro.wikipedia.org/wiki/friedrich-ratzel 4. Enciclopedia Brittanica, Friedrich Ratzel (German geographer), www.brittanica.com 5. Mihalache, Daniela, Vlad, Romică-Adrian Lacrimile puterii, Bucureşti, Editura Moroşan, 2008, p. 23.

6. Fifield Russel H. şi Pearcy, Etzel Geopolitics in Principle and Practice, New – York, Ginn and Co Publisher, 1944, (www.questia.com/library/book/geopolitics-in-principle-and-practice-by-russell-h-fifield-g-etzelpearcy.jsp).

7. Pozdneakov, E.A. “Geopolitica”, Moscova, Grupul editorial Progres, 1995, pp. 20-21 citat în Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor contemporane, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Carol I, 2005.

8. Sava, Nicu Ionel Geopolitica. Şcoala geopolitică germană, Bucureşti, Editura Info-Team, 1997, p. 47.

9. Sava, Nicu Ionel, op. cit., p. 49.

10. Pozneakov, E.A. “Geopolitica”, op. cit., p. 48.

11. Citat în Pozdneakov, E.A., Geopolitica, p. 47.

12. Citat în Pozdneakov, E.A., Geopolitica, p. 48.

13. Sava, Nicu Ionel, op. cit., p. 49.

14. Conea, Ion, Geopolitica. O ştiinţă nouă, studiu în vol. Geopolitica, Craiova, Editura Ramuri, 1940, p. 67.

15. Acestea reprezintă titlurile capitolelor şi subcapitolelor din partea a doua a cărţii “Grundriss zu einem System den Politik”, Elementele unui sistem de politică, Leipzig, 1920, în I. Conea, Geopolitica. O ştiinţă nouă, 1940, p. 6.

16. Der Staat als Lebensform, în Ion Conea, op. cit., p 5.

17. Idem, p. 30.

18. Ibidem, p. 31.

19. Ibidem, p. 39.

20. Grundriss, în Conea, Ion, “O poziţie geopolitică”, în “Geopolitica şi Geoistoria”, Martie/Aprilie 1944.

21. Bodocan, Voicu, Geografie politică,Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1997, p. 9.

22. Einfurhung in die Geopolitik, în Conea, Ion, op. cit., p.72. * Autorul este Prorector pentru Cercetarea Ştiinţifică la U.R.S.A. „Gheorghe Cristea”.

35

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Dr. Margareta FLEŞNER

Traficul de persoane – fenomen global actual Asociat şi cu denumirea de sclavie modernă, traficul de persoane reprezintă o ameninţare pentru libertatea, integritatea fizică şi psihică şi pentru viaţa celor care sunt victimizaţi în această formă de criminalitate ce produce în lume milioane de drame omeneşti. Oricât de paradoxală pare pentru mileniul al treilea alăturarea celor doi termeni „trafic” şi „fiinţe umane”, ea este reală, astfel încât în întreaga lume sunt fiinţe umane reduse la condiţia de marfă, vândute şi revândute ca simple obiecte şi exploatate în forme care reamintesc de comerţul cu sclavi.

Traficul de persoane a devenit astăzi un fenomen cu ramificaţii în toată lumea iar faptul că majoritatea studiilor de până acum s-au concentrat cu precădere asupra traficului internaţional (care este mult mai vizibil şi mai uşor de analizat) a permis conturarea principalelor state de provenienţă şi de destinaţie a traficului şi identificarea principalelor direcţii / fluxuri de traficare. Traficul internaţional este putenic legat de migraţia internaţională, motivaţia victimelor traficului şi migranţilor fiind practic aceeaşi.

De asemenea, trebuie menţionat că traficul de persoane are o dinamică ascendentă, astfel încât prin extinderea sa în spaţiu şi creşterea dimensiunilor, acest fenomen este unanim recunoscut de către specialiştii domeniului ca fiind un fenomen global. Se apreciayă, în acest context, că traficul de persoane este forma de criminalitate transnaţională organizată ce prezintă cea mai rapidă creştere, devenind a treia cea mai lucrativă formă de trafic internaţional, alături de traficul de droguri şi arme24 Guvernul SUA estima în 2003 că între 800.000-900.000 persoane (în special femei şi copii) sunt traficaţi la nivel internaţional în fiecare an, dintre care 18.000-20.000 sunt traficate în SUA în timp ce alte surse consideră că numărul este mult mai mare25. Conform unor rapoarte recente ale Human Rights Watch, aproximativ 50.000 de femei şi copii sunt traficaţi în fiecare an în SUA26. Într-un raport din anul 2004, una dintre cele mai cunoscute şi apreciate instituţii ce activează în domeniul traficului de persoane, Organizaţia Internaţională pentru Migraţie aprecia că în jur de 4.000.000 persoane sunt traficate în lume anual. În acelaşi timp, în Asia, în ultimii 30 de ani se consideră că au fost victime ale traficului în vederea exploatării sexuale 30.000.000 persoane27.

Alte surse, preocupate în special de traficul de femei şi copii, consideră că fenomenul are o dimensiune mai redusă. Astfel, US Drug Enforcement Administration apreciază numărul femeilor şi copiilor traficaţi anual în vederea exploatării sexuale în întreaga lume la 500.000, iar US State Department la 700.00028. În unele părţi ale lumii fermierii îşi vând copiii pentru a-şi plăti datoriile, iar femeile acceptă agenţii de mirese prin poştă pentru a-şi găsi un soţ bogat în ţările dezvoltate29.

Catherine Ferguson, Women and Children for Sale. Identifying thr Causes of Human Trafficking în Intercommunity Peace & Justice Center, AMOS: Human Trafficking, nr. 60/ 2003, p. 2.

25 U.S. Dept. of State, Assessment of U.S. Activities to Combat Trafficking in Persons, Aug. 2003, www.state.gov/g/tip/rls/tiprpt/2003.

26 Apud Catherine Ferguson, art. cit., p. 2.

27 United Nations apud Marwaan Macan-Markar, Fighting Sexual Exploitation Goes Beyond Paper Pledges: Report on the Second World Conference Against Comercial Sexual Exploitation of Children, 2001, www.ipsnews.net/alert/jap1612.html 28 Ibidem.

29 Velma Veloria, Washington State Take on International Problem în Intercommunity Peace & Justice Center, AMOS: Human Trafficking, nr. 60/ 2003, p. 6.

24

36

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

În încercarea de înregistrare a traficului de persoane se poate vorbi de două dimensiuni ale acestuia: internă şi internaţională, care la rândul său poate fi regională sau inter-regională.

Informaţiile furnizate până în prezent au permis însă identificarea principalelor zone de provenienţă şi destinaţie a traficului internaţional de persoane. Cu privire la traficul internaţional, se poate vorbi de trafic între state vecine, de trafic regional (în cadrul unei nume regiuni, cum ar fi, de exemplu, ) sau trafic inter-regional, care în multe cazuri este chiar inter-continental.

Traficul de persoane în Europa Din numeroasele studii elaborate în domeniu rezultă că în Europa volumul traficului de persoane a crescut foarte rapid în ultimii 15 ani, în special datorită faptului că ţările foste socialiste din Est, cu probleme curente economice şi sociale formează surse ca zone pentru traficul de persoane deoarece Estul Europei poate fi organizat mult mai uşor şi mai economic decât vechile arii considerate surse, cum ar fi S-E Asiei, Africii, şi America Latină.

Din punct de vedere socio-economic, Europa poate fi împărţită (diferenţa era foarte pronunţată mai ales la începutul anilor 90) în două mari zone în cadrul cărora există anumite diferenţe, însă mai reduse ca intensitate şi care se disting inclusiv din punct de vedere al traficului de persoane: - statele din vestul Europei, dezvoltate economic care reprezintă o regiune predilectă de destinaţie pentru trafic, nu doar pentru victimele din Europa, dar şi din alte zone ale globului; - fostele state comuniste din estul şi sud-estul continentului, cu o economie precară şi care reprezintă o zonă de provenienţă a traficului de persoane.

Traficul de persoane în Europa are o direcţie preponderent inter-regională, dinspre statele din estul cotinentului către cele din vest, în timp ce traficul intra-regional deşi prezent are o pondere mai mică.

Datele în ceea ce priveşte traficarea în Europa variază pe o plaja mare în funcţie de sursă.

Dacă datele OIM indică un număr de aproximativ 200.000 femei şi copii traficaţi anual în vederea exploatării sexuale în fosta UE, organismele private furnizează date superioare, de până la 500000, valoare relevată de o organizaţie neguvernamentală suedeză Kvinna till kvinna30.

Este ştiut faptul că în Europa a existat o lungă perioadă de timp o pronunţată diferenţă socială, economică şi culturală între ţările dezvoltate din vest şi fostele ţări comuniste, ceea ce a dus la o orientare clară a fluxurilor migratorii şi implicit a traficului de persoane. Din punctul de vedere al traficului de persoane, Europa se caracterizează printr-o mare stabilitate a fluxurilor şi o direcţie precisă a acestora şi anume: - dinspre ţările din centrul şi estul continentului către statele din vest - dinspre Asia de Est (în special, Thailanda) către vest - dinspre America Latină (în special, Columbia, Brazilia, Republica Dominicană) - dinspre Africa de Nord şi Vest (Maroc, Nigeria, Sierra Leone) - din ţările din CSI către Europa de Vest31 Se apreciază că după 1990 volumul traficului în Europa a crescut datorită creşterii fluxului de victime din Europa de Est, în timp ce numărul persoanelor traficate din alte zone ale globului a rămas relativ constant32.

Alături de Europa vestică, o altă zonă de destinaţie a traficului de persoane pe acest continent, la o scală mult mai mică, este Europa nordică, însă în această regiune se vorbeşte Apud Martti Lehti, Trafficking in Women and Children in Europe, HEUNI Paper No. 18, 2003, Helsinki, p. 5.

Idem, p. 5-6.

32 Idem, p. 6.

30 31

37

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

mai degrabă de o traficare regională, dinspre ţările baltice şi Rusia de nord-vest către Danemarca, Finlanda, Norvegia şi Suedia33.

Aproximativ 80-90% dintre femeile şi copiii traficaţi în Europa sunt traficaţi în vederea exploatării sexuale, în timp ce exploatarea prin muncă forţată este rară, ca şi traficul de organe şi de copii în vederea adopţiei. Cazuri de exploatare prin muncă au fost raportate în Italia (unde se apreciază că aproximativ 30000 copii, în speciali chinezi, lucrează în condiţii similare sclaviei) şi Grecia34. Un caz particular de trafic îl reprezintă traficarea de copii de către grupuri organizate în vederea exploatării prin practicarea cerşetoriei sau a furturilor din buzunare.

Principala regiune de provenienţă este reprezentată de Europa Centrală şi de est, dar şi de Comunitatea Statelor Independente (fostele republici socialiste). La nivel sub-regional ţările din Europa centrală şi estică sunt şi ţări de destinaţie, dar şi de destinaţie pentru fostele republici comuniste.

Principalele state europene de provenienţă a victimelor sunt: Albania, Belarus, Bulgaria, Moldova, România, Rusia, Ucraina, urmate Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Letonia, iar principalele ţari de destinaţie sunt Belgia, Germania, Grecia, Italia şi Olanda, şi într-un grad mai redus Austria, Bosnia Herţegovina, Cehia, Danemarca, Franţa, Kosovo, Polonia, Spania, Elveţia şi Marea Britanie35.

Deşi numărul persoanelor traficate din Europa Centrală şi de Est a crescut, s-a constatat în acelaşi timp o scădere a victimelor din Polonia, Ungaria şi Cehia, ca urmare a dezvoltării economice şi sociale ce a avut loc în aceste state în ultima perioadă36.

Astfel, în Austria, situaţia este gestionată în majoritate de grupări infracţionale multi-etnice (cuprinzând elemente etnice diverse: români, ucrainieni, bieloruşi, bulgari, sârbi şi lituanieni), fără ca vreunul dintre aceste grupuri să domine piaţa37, având în vedere că majoritatea victimelor provin din România, Bulgaria, Ucraina, Belarus şi Moldova38. Aceste grupări controlează faza recrutării şi a traficării, în timp ce cei care efectiv realizează activitatea de exploatare a victimelor sunt cetăţeni austrieci (patroni de baruri, cluburi etc.) care menţin o legătură strânsă cu grupările criminale care le furnizează „forţa de muncă”39.

Majoritatea victimelor provin din Europa de Est, statisticile arătând că în 2003 38% proveneau din România, 24% din Bulgaria şi 12% din Moldova40. În ceea ce priveşte statutul socio-economic al victimelor, există o mare diversitate (printre victime se află eleve sau studente, şomere, dansatoare, croitorese, bucătărese etc), legătura comună între victime pare a fi incertitudinea cu privire la viitorul propriu41. În Belgia, o primă diferenţiere a traficului de persoane vizează modul de exploatare a victimelor. Dacă victimele exploatării sexuale sunt cu precădere femei din Albania, Nigeria, Moldova, Rusia sau Ucraina, victimele exploatării economice sunt din Nigeria, China şi Ecuador şi doar mai puţine albaneze, moldovence sau rusoaice42.

Ibidem.

Idem, p. 40.

35 UNODC, op. cit., p. 26-27.

36 Martti Lehti, op. cit., p. 42.

37 Eva Kaufmann, Austria în Andrea Di Nicoal (coord.), Mon-Eu-Traf II. A Study for Monitoring the International Trafficking of Human Beings for the Purpose of Sexual Exploitation in the EU Member States. Final Report, Transcrime, Heuni - The European Institute For Crime Prevention And Control Affiliated With The United Nations (Helsinki, Finland) And Research Centre On Criminology University Of Castilla-La Mancha (Albacete, Spain), August 2004, p. 97.

38 Idem, p. 96.

39 Idem, p. 97.

40 Idem, p. 98.

41 Ibidem.

42 Gert Vermeulen and Tom Vander Beken, Belgia în Andrea Di Nicola (coord.), op. cit. , p. 117.

33 34

38

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

În ceea ce priveşte mărimea reţelei care gestionează fenomenul traficului, s-a constatat că în Belgia aproximativ 40% dintre victimele supuse exploatării sexuale sunt controlate de reţele mari de traficanţi, de peste 5 traficanţi, în timp ce aproximativ 45% au fost victimele unor reţele mici (de 2-4 persoane). În ceea ce le priveşte pe victimele traficului economic, mai mult de jumătate au fost traficate de reţele mici.43 Atât în cazul victimelor exploatate economic, cât şi a celor exploatate sexual, mai mult de jumătate au o naţionalitate diversă decât cea a traficanţilor.44 Şi în Belgia există o pondere mare a reţelelor multi-etnice (aproximativ 30% din dintre grupările infracţionale cuprind cetăţeni de naţionalităţi diverse)45. În ceea ce priveşte naţionalităţile implicate cel mai adesea în fenomen, datele existente relevă că în mai mult de 50% dintre cazurile de exploatare sexuală, faţă de 10% dintre cazurile de exploatare economică sunt implicaţi cel puţin un cetăţean belgian, pentru ca albanezii să participe la aproximativ 40% dintre cazurile de exploatere sexuală, şi doar într-o mică măsură în cazurile de exploatare economică46. În Danemarca, fenomenul traficului de persoane nu este foarte răspândit şi este limitat la traficarea în vederea exploatării prin prostituţie. Majoritatea prostituatelor provin din Asia (în special Thailanda), totuşi, în ultima perioadă s-a înregistrat o creştere a numărului de prostituate din estul Europei şi Africa (în special, Nigeria)47.

Conform datelor poliţiei, există reţele în ţările de provenienţă, dar şi în ţara de destinaţie (Danemarca), acestea colaborând între ele. Majoritatea reţelelor sunt de origine albaneza, africană, cehă, ex-iugoslavă48. În Finlanda traficul de persoane pare a fi redus la exploatarea prin prostituţie. Dacă iniţial prostituţia era controlată de prostituate independente sau proxeneţi individuali, la sfârşitul anilor ‘90 ea a căpătat un caracter organizat, a crescut activitatea grupurilor infracţionale ruseşti şi estoniene, care în prezent deţin cea mai mare parte a pieţei (controlând atât recrutarea victimelor în ţara de origine, cât şi exploatarea acestora în Finlanda) 49.

Date recente vorbesc chiar de o împărţire comercială a pieţei Finlandei între grupurile infracţionale estoniene, ruseşti şi estoniene-ruseşti pentru a evita conflictele şi a maximiza profitul50.

Majoritatea victimelor sunt femei de origine rusă şi estoniană, care pătrund în Finlanda atât în mod legal (în special cele din Estonia, care nu au nevoie de viză), dar şi ilegal, pe diverse rute, tranzitând Suedia, Germania sau Olanda. În Franţa, ca şi în alte state vest-europene, fenomenul traficului de persoane s-a dezvoltat începând de la sfârşitul anilor ’90, în condiţiile în care principalele regiuni de origine ale victimelor sunt: Europa de Est şi zona balcanică (Polonia, Rusia, Lituania, Moldova, România, Bulgaria, Iugoslavia, Kosovo, Albania); Africa (Ghana, Nigeria, Siera Leone, Camerun, Libia) Asia (China şi statele din sud-estul continentului) Africa de Nord (Maroc, Algeria) Idem, p. 120.

Idem, p. 121.

45 Ibidem.

46 Ibidem.

47 Nell Rasmusen, Denmark în Andrea Di Nicola, op. cit., p. 134.

48 Ibidem.

49 Leskinen apud Martti Lehti and Kauko Aromaa, Finland în Andrea Di Nicola (coord.), op. cit., p. 154-155.

50 Martti Lehti and Kauko Aromaa, op. cit, p. 158.

43 44

39

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

-

America Latină (Ecuador, Peru, Brazilia)51.

Datorită poziţiei sale geografice, Italia este una dintre principalele porţi de intrare în UE. În momentul intrării în Italia este greu să se facă distincţia între victime ale traficului şi migranţi, principala modalitate de racolare a victimelor fiind promisiunea unui loc de muncă. Victimele descoperă abia în momentul în care ajung la destinaţie care este scopul real al călătoriei, în momentul intrării pe teritoriul italian nefiind conştiente de acest lucru.

Principalele zone de intrare a victimelor traficului şi/sau a migranţilor ilegali sunt: graniţa sloveno-italiană. Este folosită de traficanţii de persoane sau migranţii ilegali care provin din Europa Centrală şi de Est (Iugoslavia, România, Bosnia, Macedonia, Moldova, Bulgaria) sau Orientul Mijlociu (Kurzi din Turcia şi Irak), India şi Asia. Majoritatea persoanelor din Ucraina, Moldova şi Rusia sunt femei care vor lucra apoi în prostituţia de stradă. O parte dintre aceştia folosesc filiere slovene pe post de călăuze, mai ales cei proveniţi din fosta URSS. Una dintre rutele utilizate presupune preluarea persoanelor din Ucraina şi transportarea lor prin România, Ungaria, Croaţia, Slovenia şi Italia52. graniţa italiano- franceză este folosită de imigranţii ilegali din Africa de Nord sau sub-sahariană. Este totodată una dintre principalele modalităţi de intrare a femeilor nigeriene traficate în vederea prostituţiei, care călătoresc până în Franţa cu avionul, cu ajutorul documentelor false, şi apoi cu trenul până la Torino. P. 146 coasta puglieză. Zona Puglia şi Salento sunt zone de tranzit pentru mai multe infracţiuni transnaţionale: traficul cu arme, droguri şi ţigări de contrabandă.

Ca şi Italia, datorită poziţiei sale geografice, Germania este o ţară de tranzit şi una dintre principalele destinaţii ale traficului de persoane din Europa, traficul de persoane dezvoltându-se încă de la începutul anilor 90, în condiţiile în care majoritatea victimelor provin din Europa de Est (în special din Rusia, Lituania şi Bulgaria şi, ulterior, România).

Majoritatea lucrărilor s-au concentrat asupra traficului de persoane în vederea exploatării prin practicarea prostituţiei, care pare de altfel a fi dominantă.

Există două modalităţi principale de recrutare a victimelor: răpirea şi înşelarea acestora cu promisiunea unor locuri de muncă bine plătite. În ultima variantă, victima poate fi recrutată prin intermediul unor anunţuri în ziar, prin intermediul unor cunoştinţe sau poate fi acostată de aşa-zişi reprezentanţi ai unor firme de plasare a forţei de muncă. De asemenea, se întâlnesc situaţii în care victimele recrutate sunt conştiente de faptul că vor lucra ca prostituate.

Majoritatea victimelor pătrund în mod legal în Germania, cu vize pentru turism, numai o mică parte sunt introduse ilegal, cu ajutorul vizelor false sau prin trecerea ilegală a frontierei.

Rutele dominante de trafic a persoanelor sunt: ruta nordică: Rusia- statele Baltice - Polonia – Germania a doua rută porneşte din Ucraina, prin Balcani, Cehia şi Slovacia a treia rută tranzitează România, Bulgaria şi Balcanii53.

Victimele pot fi însoţite de un traficant sau pot călători singure, fiind preluate după intrarea în Germania de un membru al reţelei infracţionale.

Traficarea poate fi realizată de un traficant unic, dar în majoritatea cazurilor este opera unor grupări infracţionale de dimensiuni mai reduse (aproximativ 50% din trafic este gestionat de reţele formate din 3-10 persoane) sau de grupări infracţionale extinse, de peste 10 membrii54. Traficanţii sunt cetăţeni germani, turci şi est-europeni (bulgari, lituanieni, Dolores Pourette, France în Andrea Di Nicola, op. cit., p. 172.

I. Kennedy-P. Nicotri apud IOM, Trafficking in Unaccompanied Minors for Sexual Exploitation in the European Union, International Organization for Migration, Brussels, 2001, p. 146.

53 Annette Hery, Germany în Andrea Di Nicola (coord.), op. cit., p. 188.

54 Idem, p. 190.

51 52

40

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

polonezi, români), în multe cazuri reţelele fiind alcătuite din cetăţeni germani şi cetăţeni ai ţării de origine ai victimei, care se ocupă mai ales cu recrutarea acestora.

Olanda reprezintă un caz particular pentru analiza traficului de persoane datorită politicii de legalizare a prostituţiei ce a fost adoptată aici. Analizele realizate până în prezent au relevat însă o situaţie similară cu a celorlalte state dezvoltate. Traficul de persoane s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani, iar forma cea mai răspândită este traficul în vederea exploatării prin prostituţie. Acesta este controlat de un singur traficant (în 26% din cazurile identificate în 2002) de un grup infracţional restrâns, între 2 şi 5 persoane (în 22% dintre cazuri), care gestionează întregul proces de traficare de o reţea extinsă, de minim 6 persoane, în cadrul căreia există o mare specializare a rolurilor (în 51% din cazuri)55.

Majoritatea victimelor provin din rândul persoanelor defavorizate economic, din Olanda, Europa de Est (Rusia, Bulgaria, Polonia) şi Nigeria.

Intrarea şi menţinerea României în aria traficului de persoane Traficul de persoane a început să se dezvolte în România încă din primii ani de după evenimentele din decembrie 1989. Dacă în perioada comunistă acest fenomen nu a existat, odată cu înrăutăţirea standardelor de viaţă, fenomenul s-a extins şi a atins valori extrem de ridicate, devenind una dintre cele mai stringente probleme sociale ale societăţii româneşti.

Un scurt istoric al fenomenului impune precizarea că la începutul anilor 2000 România era în primul rând o ţară de origine pentru victimele traficului de fiinţe umane56. US Department Report57 caracteriza România ca ţară de origine şi de tranzit în special pentru femei şi fete traficate în Bosnia, Serbia, Macedonia, Kosovo, Albania, Grecia, Italia şi Turcia în scopul exploatării sexuale.

România se poziţionează între fostul bloc sovietic şi ţările fostei Iugoslavii care au suferit nu doar efectele negative ale tranziţiei, ci şi consecinţele războiului. Datorită poziţiei sale geografice, România este o importantă rută (ţară de tranzit) pentru victimele traficului din Republica Moldova, Ucraina şi, uneori, din unele ţări asiatice.

Până în 2002, zona Balcanilor reprezenta principala arie către care erau traficate persoanele din România, de aici fiind repatriat numărul cel mai ridicat de victime. Persoane din România şi din Republica Moldova58 erau traficate prin România cel mai adesea în Serbia şi Muntenegru, iar de aici în alte ţări balcanice sau vest europene. Cazuri de femei şi copii traficaţi din România au fost raportate în Bosnia şi Herţegovina, Macedonia, Muntenegru şi Serbia (inclusiv Kosovo). De asemenea, astfel de cazuri sunt întâlnite în ţări vest europene ca Belgia, Luxemburg şi Franţa. În afara Europei, cazuri izolate de victime din România au fost raportate în Cambogia, Canada sau Africa de Sud. Raportul din 2002 al institutului de cercetare Protection Project59 evidenţia faptul că la nivel naţional 50% din femeile traficate din România provin din nord estul ţării. De asemenea,

Vanessa Bopp, The Netherlands în Andrea Di Nicola (coord.), op. cit., p. 309.

Trafficking in Human Beings in Southeastern Europe – UNICEF, 2000, apud Salvaţi Copiii, Raport privind traficul de copii, 2004, p.17 57 Victims of Trafficking and Violence Protection Act 2000 – Trafficking in Persons Report, June 2002 apud Salvaţi Copiii, Raport privind traficul de copii, 2004, p.17 58 A Human Rights Report on Trafficking of Persons, Especially Women and Children – Protection Project, 2002 (www.protectionproject.org), apud Salvați Copiii, Raport privind traficul de copii, 2004, p.17 59 Institutul de cercetare privind drepturile omului din cadrul Universității Johns Hopkins (School of Advanced International Studies), Washington, apud Salvați Copiii, Raport privind traficul de copii, 2004, p. 18 55 56

41

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

cazurile asistate de OIM România provin în majoritate din nordul ţării (zona Moldovei), dar şi din alte regiuni de graniţă. Începând cu anul 2003, principalele destinaţii ale victimelor traficului din România sunt Spania, Italia, Franţa, Olanda, Austria şi Grecia. Cel mai mare număr de copii traficaţi şi de copii separaţi au fost returnaţi din aceste ţări. Această schimbare în destinaţiile copiilor victime ale traficului este în strânsă legătură cu migraţia pentru muncă, dar şi cu cererea din aceste ţări.

Deşi nu există statistici oficiale privind victimele originare din alte ţări găsite în România, reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale care activează în domeniul prevenirii traficului şi asistării victimelor traficului de fiinţe umane evidenţiază faptul că o parte din victimele traficului aflate iniţial în tranzit prin România, rămân în ţară unde sunt exploatate.

Considerăm astfel că sunt necesare investigaţii privind traficul de copii în scopul exploatării sexuale şi a exploatării prin muncă în România ca ţară de destinaţie.

Traficul de persoane în Africa O altă zonă afectată grav de traficul de persoane este Africa. O mare parte a statelor din această zonă sunt caracterizate de sărăcie extremă, inegalitate socială, conflicte armate, corupţie, lipsa unor oportunităţi reale de realizare, regimuri nedemocratice. În aceste condiţii există în această zonă o categorie mare de persoane vulnerabile. În Africa, un rol important alături de factorii economici şi politici, îl au şi factorii culturali. În cele mai multe state, caracterizate dă sărăcie, femeile şi copiii au un status social scăzut. Mai mult decât atât, ei sunt consideraţi în continuare o proprietate, o sursă de venituri. Femeile sunt discriminate, ocupă în general cele mai joase poziţii pe piaţa muncii, în multe cazuri au o educaţie scăzută, sau sunt lipsite complet de educaţie, drept urmare migraţia este văzută atât ca o cale de a scăpa de sărăcie, dar şi de a scăpa de un mediu opresiv. În Africa sub-sahariană, se obişnuieşte în mod tradiţional ca familia miresei să primească vite în schimbul fetei, căsătoria fetei fiind văzută ca un mijloc de subzistenţă a familiei, ceea ce favorizează traficul de persoane60.

De asemenea, situaţiile de conflict pot duce la căsătorii rapide şi deci la creşterea riscului de traficare. De exemplu, în taberele de refugiaţi din Burundi, familiile îşi căsătoresc fetele cât mai devreme pentru a le proteja onoarea61.

Statele din Africa se confruntă atât cu problema traficului intern, cât şi cu cel transnaţional. O caracteristică particulară a acestui continent constă în numărul mare de state care sunt în acelaşi timp state de destinaţie şi state de origine a traficului de persoane. Mai mult, există şi o relaţie de simetrie între statele vecine, astfel că persoanele dintr-un stat sunt traficate în statul vecin, în timp ce cetăţenii statului vecin sunt traficaţi în primul stat. Totuşi, scopul exploatării este diferit, într-un caz copiii sunt traficaţi în vederea exploatării prin prostituţie, în celălalt caz în vederea exploatării prin muncă62.

Din cazurile de trafic raportate, mai mult de 90% au loc în cadrul aceleiaşi subregiuni (Africa de Nord, Africa centrală şi vestică, Africa sudică şi de est), principalele destinaţii fiind Coasta de Fildeş, Gabon şi Nigeria în Africa centrală şi vestică, şi Afica de Sud pentru regiiunea de est şi sud a Africii63.

Cea mai mare parte a persoanelor traficate din Africa sunt traficate la nivel intern, la nivel subregional, însă o parte sunt traficate în regiuni ale globului, în special în Europa, Orientul Mijlociu, ţările din Golf şi Asia de sud-est. De asemenea, Africa este un punct de tranzit 60 UNICEF, Research Center, Trafficking in Human Beings, Especially Women and Children in Africa, Tipografia Giuntina, Florence, 2003, p. 6.

61 Ibidem.

62 Idem, p. 18.

63 Idem, p. 21.

42

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

pentru persoane traficate din Asia în Europa sau destinaţie pentru persoanele din Asia (prostituţie din Thailanda în Africa de Sud)64. Într-o cercetare desfăşurată în acest scop de Innocenti în colaborare cu birourile UNICEF naţionale şi principalii actori în 2006 a reieşit că traficul de persoane este o problemă pentru jumătate dintre statele africane (pentru unele ţări nu au putut fi adunate informaţii), în timp ce în mai puţin de 10% traficul nu este considerat o problemă. O altă descoperire interesantă a fost faptul că numărul ţărilor care se confruntă cu traficul de copii este de 2 ori mai mare decât al ţărilor ce au raportat trafic de femei, de menţionat că în toate statele în care există trafic de femei, există şi trafic de copii65. Problema este extrem de gravă în Africa de vest şi centrală, unde peste 70% dintre state au declarat că se confruntă cu problema traficului de copii, iar cel puţin una dintre 3 ţări apreciază traficul de persoane ca o problemă gravă sau foarte gravă (severă). În Africa există 5 mari scopuri ale traficării de copii şi femei: exploatarea sexuală. Există o mare cerere în Africa de prostituate sau copii, care în unele cazuri sunt traficaţi în Europa. exploatare economică, care ia forma muncii domestice, muncă în agricultura comercială sau pe plantaţii. În general copiii sunt văzuţi ca o forţă de muncă ieftină şi disponibilă traficare ce ţine de practicile tradiţionale. Bărbaţii îşi aranjează să le fie trimisă o soţie dintr-o anume comunitate – ceea ce înseamnă căsătorie forţată. O altă practică tradiţională care favorizează traficul de persoane ţine de obiceiul de a folosi organe sau părţi ale corpului în ritualuri, raportându-se cazuri în care copii au fost ucişi pentru a li se lua organele în acest scop în Africa de Sud, în est sau vestul Africii66. traficarea de copii în vederea adopţiei. post-conflict scenario. La rândul lor, conflictele armate pot duce la o cerere de copii soldaţi, care să lucreze ca servitori domestici, portage sau pentru servicii sexuale. De asemenea, în condiţiile în care principalul susţinător al familiei este plecat, copilul este plasat într-o poziţie de risc, care poate favoriza traficul de persoane67.

Deşi asupra ţărilor din Africa de Nord nu există date oferite de aceste state, un număr mare de persoane traficate din aceste state este raportat de statele europene. În Africa sub-sahariană principalele tipuri de trafic sunt68: traficul de copii pentru muncă la ferme sau muncă domestică (intern sau în regiune) traficul de femei şi persoane tinere în vederea exploatării sexuale, în special în afara regiunii traficarea de femei din afara regiunii în vederea exploatării sexuale în Africa de Sud Aproximativ 800-1100 de femei din Bangkok, Hong Kong Special Administrative Region of China, Kuala Lumpur, and Singapore sunt traficate în Africa de Sud anual69, dar există şi cazuri de femei traficate din Rusia şi Europa de Est. Un caz particular îl reprezintă Nigeria care este percepută ca ţară de provenienţă pentru femei şi copii traficaţi în 12 state, iar în acelaşi timp este identificată ca ţară de destinaţie pentru copii şi femei traficaţi din 10 state (în urma studiului Innocenti)70.

O lungă perioadă de timp, Nigeria s-a aflat sub regimuri de dictatură militară, s-a confruntat cu un război civil (1967-1970), cu deteriorarea continuă a economiei din 1980, populaţia are o mare diversitate etnică, iar de la instaurarea democraţiei în 1999 au existat numeroase Idem, p. 23.

Idem, p. 9.

66 Idem, p. 7-8.

67 Ibidem.

68 Aderanti Adepoju, Review of Research and Data on Human Trafficking in sub-Saharan Africa în International Organization for Migration, Data and research on human trafficking: A global survey, 2005, Geneva, p. 76.

69 Aderanti Adepoju, op. cit., p. 80.

70 Innocenti Research Center, Law and Policy on Child Trafficking in South Asia, Giuntina, Florence, 2005, p. 18.

64 65

43

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

tulburări violenteîn care mai mult de 10000 persoane au fost ucise71. Crima organizată s-a dezvoltat extrem de mult în Nigeria, astfel că grupările infracţionale de aici au legături în America de Nord, Europa, Asia şi Africa72. Astfel, Nigeria a devenit una dintre cele mai sărace ţări, emblematică pentru inegalitate socială din lume şi unul dintre cele mai corupte state din lume. Corupţia este extrem de dezvoltată şi acceptată la nivel cultural, cultura patron-client. Persoanele îşi fac relaţii cu cei care au o poziţie superioară în sistem, pentru a beneficia de favorurile acestora, şi la rândul lor au clienţi cărora le acordă favoruri, ideea este să ai contacte şi nu se încearcă mobilizarea pentru a reforma pe cale politică sistemul73.

Principalele regiuni de destinaţie sunt reprezentate de statele spre care, între 1980-1990 a existat o perioadă de emigrare de succes: SUA, Arabia Saudită sau Europa, unde exista cerere de forţă de muncă ieftină74.

Datele estimează că un număr cuprins între 40.000 şi 45.000 de femei nigeriene au fost victime ale traficului în ultimii 15 ani, dintre care 2/3 au fost traficate în Europa şi o treime în Statele din Golf, în special Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite75.

Conform datelor UNODC principalele state de provenienţă a victimelor din Africa sunt Nigeria, Benin, Ghana, şi Maroc, iar principalele zone de destinaţie a persoanelor traficate din Africa sunt Africa vestică şi Europa vestică76.

4.4. Traficul de persoane în Asia Asupra traficului de persoane în Asia au fost realizate un număr redus de studii, însă majoritatea indică două zone grav afectate de trafic: regiunea de est şi de sud a continentului. În Asia de sud a fost analizat în principal traficul de femei şi copii intern (pe teritoriul statelor), intra-regional (principalele state de destinaţie India şi Pakistan) şi inter-regional, către statele din Orientul Mijlociu. Principalele state de provenienţă din zonă sunt Bangladesh, Nepal şi într-o mai mică măsură Sri Lanka.

Deşi cu predilecţie analizat traficul în vederea exploatării sexuale, traficul în vederea exploatării prin muncă este prezent în regiune. Astfel, au fost raportate cazuri de băieţi traficaţi în Orientul Mijlociu pentru a lucra ca jockey de cămile, iar bărbaţii din Bangladesh sunt traficaţi pentru muncă forţată în Orientul Mijlociu şi ţările vecine, precum Malaesia.

Datele asupra traficului de persoane în Asia sunt limitate, însă unele surse ne permit să avem o imagine a extinderii fenomenului. Astfel, un studiu realizat în Bangladesh de Bangladesh National Women Lawyers Association în 1997 a relevat că un număr de 13.220 de copii au fost traficaţi din Bangladesh în ultimii 5 ani, 4.500 de femei sunt traficate anual în Pakistan, iar 300.000 de copii din Bangladesh lucreză în bordeluri în India şi 200.000 în Pakistan77. În Sri Lanka se apreciază că cel puţin 10.000-12.000 de copii din zonele rurale au fost traficaţi în vederea exploatării prin prostituţie78.

La rândul său, partea de est a continentului este afectată de trafic de persoane. Principalele state de provenienţă din regiune sunt Thailanda şi Filipine. Statele cu o industrie sexuală dezvoltată din regiune, Japonia, Korea de Sud şi Hong Kong, sunt principala destinaţie pentru femeile traficate din regiune, dar şi pentru femeile din estul Europei, CSI şi America de Sud. Isaacs apud Jorgen Carling, Migration, Human Smuggling and Trafficking from Nigeria to Europe, IOM, 2006, p. 16.

Jorgen Carling, op. cit., p. 16.

73 Idem, p. 17.

74 Jorgen Carling, op. cit., p. 26.

75 Idem, p. 45.

76 UNODC, op. cit., p. 22.

77 A.K.M. Masud Ali, op. cit., p. 144-145.

78 J.West apud A.K.M. Masud Ali, op. cit., p. 148.

71 72

44

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

O situaţie particulară se întâlneşte în China, ţară în care un număr mare de femei şi copii sunt traficaţi pentru căsătorie forţată, băieţii în vederea adopţiei, iar femeile şi copiii din sudul Chinei sunt traficaţi în Thailanda şi Malaesia.

Filipinele sunt o ţară de provenienţă, de tranzit şi de destinaţie pentru persoanele traficate internaţional, dar se confruntă şi cu problema traficului intern, în special din partea centrală şi de sud a ţării în marile centre urbane. Agenţiile guvernamentale şi ong-urile apreciază că aproxmativ 300-400.000 femei şi 60-100.000 de copii sunt traficaţi anual79.

Regiunea de sud-est a Asiei, în special, este o regiune de destinaţie şi origine, iar Thailanda este una dintre ţările cu cea mai mare incidenţă a traficului de persoane din lume, atât ca ţară sursă, de tranzit sau de origine80.

Principalele ţări de origine din acest continent sunt China, Thailanda, Bangladesh, Cambodgia, India, Lao, Myanmar, Nepal, Pakistan, Filipine şi Vietnam, victimele fiind traficate în special în Thailanda, Japonia, Israel, Turcia, sau Cambodgia, China, Hong Kong, Taiwan, Cipru, India, Pakistan, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite81. În Asia de Sud există 4 patternuri de traficare a copiilor: - trafic intern - trafic transnaţional, dar în cadrul acestei regiuni - trafic în afara regiunii - trafic în regiune82 Traficul de persoane în America Ca şi în Europa, în cele două Americi există o diferenţă majoră din punct de vedere economic între SUA şi Canada, pe de o parte, şi America Latină, pe de altă parte, şi din acest motiv fluxurile migratoare în regiune sunt dinspre America Latină spre cele două state nordamericane. În paralel cu acest flux, SUA şi Canada reprezintă o zonă de destinaţie pentru persoanele traficate din Asia.

America Latină este cunoscută ca zonă de provenienţă a victimelor traficate, în principal în vederea exploatării sexuale, în Europa, SUA şi Canada, dar şi Orientul Mijlociu şi Asia de Est. Pe lângă aceasta, America Latină este grav afectată de traficul intern şi intra-regional.

Ca şi în cazul Africii, au fost raportate cazuri de simetrie între state în ceea ce priveşte traficul de persoane. De exemplu, femeile argentiniene sunt traficate în statele vecine în vederea exploatării sexuale, în timp ce în acelaşi scop sunt traficate în Argentina femei şi copii din Paraguay, Bolivia, Brazilia, Republica Dominicană, Columbia şi Chile83.

La rândul său, traficul în vederea exploatării prin muncă este prezent în regiune. Se apreciază că persoane din Bolivia sunt traficate în acest scop în Argentina84, iar aproximativ 25.000 de brazilieni (în majoritate bărbaţi) sunt traficaţi intern în vederea muncii forţate în agricultură. De asemenea, în Brazilia au fost identificate cazuri de persoane din Bolivia, Peru, China şi Korea traficate pentru exploatare prin muncă în fabrici85.

Brazilia este afectată şi de problema turismului sexual cu copii, întâlnit mai ales în staţiunile şi oraşele de pe coasta de nord-est a ţării86. http://www.state.gov/g/drl/rls/hrrpt/2005/61624.htm UNODC, op. cit., p. 24.

81 Ibidem.

82 Innocenti Research Center, op. cit., p. 14.

83 US, Trafficking in Persons 2006, p. 60.

84 Ibidem.

85 Idem, p. 76.

86 Ibidem.

79 80

45

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

SUA şi Canada sunt în principal ţări de destinaţie ale traficului de persoane (mai ales SUA) şi sunt afectate într-o măsură mult mai mică de problema traficului intern.

Royal Canadian Mounted Police apreciază numărul persoanelor traficate anual în Canada la 600-800, în timp ce alte 1.500-2.200 de persoane sunt traficate prin Canada în SUA87.

Victimele provin în special din Africa, America Latină, Europa de Est şi Asia, în principal în vederea exploatării sexuale şi într-o mai mică măsură pentru muncă forţată.

Ca o particularitate a traficului din SUA, s-a constat că o proporţie semnificativă dintre victimele de altă naţionalitate au fost recrutate când se aflau pe teritoriul SUA. În acelaşi timp, se apreciază că SUA sunt principala ţară de destinaţie pentru copiii răpiţi şi traficaţi în vederea adopţiei de către cuplurile fără copii88.

După cum am amintit deja, traficul de persoane este o realitate prezentă în majoritatea statelor lumii, chiar şi regiuni care ar putea părea la prima vedere protejate de fenomen, cum ar fi Australia şi Noua Zeelandă ce reprezintă o zonă de destinaţie pentru victimele din sudul şi estul Asiei.

Bibliografie

1. Adepoju, Aderanti - Review of Research and Data on Human Trafficking in sub-Saharan Africa în International Organization for Migration, Data and research on human trafficking: A global survey, 2005, Geneva.

2. Adger, W. Neil Vulnerability în Tim Forsyth (coord.), Encyclopedia of International Development, Routledge Taylor &Francis Group, London and New York, 2005, p.742-743.

3. Adler, Freda; Mueller, Gerhard O.W.; Laufer, William S.; Criminology, Second Edition, Mc Graw-Hill, Inc., New York, 1995[1991].

4. A.K.M. Masud Ali, Treading along a Treacherous Trail: Research on Trafficking in Persons in South Asia în Frank Laczko and Elzbieta Gozdziak (coord.), Data and Research on Human Trafficking: A Global Survey, Offprint of the Special Issue of International Migration Vol. 43 (1/2) 2005.

5. Banciu D., Rădulescu S.M, Teodorescu V. – Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România – Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002 6. Carling, Jorgen; Migration, Human Smuggling and Trafficking from Nigeria to Europe, IOM, 2006.

7. Correra, Michelle; Martucci, Pierpaolo Elementi di criminologia, CEDAM, Padova, 1999.

8. Da Agra, Candido; La vocation de la criminologie a l’age de la globalization: vers l’unite de la criminologie în Lucrările celui de-al 67-lea curs internaţional de criminologie, Bucureşti, 2004, INC. 9. Di Nicola, Andrea (coord.), Mon-Eu-Traf II. A Study for Monitoring the International Trafficking of Human Beings for the Purpose of Sexual Exploitation in the EU Member States. Final Report, Transcrime, Heuni - The European Institute For Crime Prevention And Control Affiliated With The United Nations (Helsinki, Finland) And Research Centre On Criminology University Of Castilla-La Mancha (Albacete, Spain), August 2004.

10. Entorf, Horst; Spengler, Hannes; Crime in Europe. Causes and Consequences, Springer, Berlin, 2002.

11. Ferguson, Catherine; Women and Children for Sale. Identifying thr Causes of Human Trafficking în Intercommunity Peace & Justice Center, AMOS: Human Trafficking, nr. 60/ 2003.

12. Forsyth, Tim - Sclavery în Tom Forsyth(coord.), Encyclopedia of International Development, Routledge Taylor &Francis Group, London and New York, 2005, p.629-630.

13. Lehti, Martti - Trafficking in Women and Children in Europe, HEUNI Paper No. 18, 2003, Helsinki 14. Manzo, Kate; Exploiting West Africa’s children: trafficking, slavery and uneven development, în Royal Geographical Society, Area, 2005, 37.4.

15. Pearson, Elaine; Human Traffic, human rights: redefining victim protection, Anti-Slavery International, The Printed Word, Horsham, UK, 2002.

16. Rijken C. – Trafficking in Persons. Prosecution from a European Perspective, Cambridge University Press, 2003 17. Salt, John; Trafficking and Human Smuggling: A European Perspective în IOM, International Migration, Special Issue, 2000/1.

18. Shelley, Louise; Trafficking in Women: The Business Model Approach în THE BROWN JOURNAL OF WORLD AFFAIRS, Vol. X, No. I · Summer/Fall 2003.

19. Veloria, Velma; Washington State Take on International Problem în Intercommunity Peace & Justice Center, AMOS: Human Trafficking, nr. 60/ 2003.

87 88

US, Trafficking in Persons 2006, p. 86.

Apud Catherine Ferguson, art. cit., p. 2.

46

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

20. Von Lampe, Klaus; Not a Process of Enlightenment: The Conceptual History of Organized Crime in Germany and The United States of America în UNODCCP, Centre for International Crime Prevention, Forum on Crime and Society, 1(2), 2001, 99-116.

21. Zimmerman, Cathy; The Health Risks and Consequences of Trafficking in Women and Adolescents.

Findings from a European Study, London School of Hygiene & Tropical Medicine, 2003.

22. ICCV, Salvaţi Copiii, Rapid Assessment of Trafficking in Children for Labour and Sexual Exploitation in Romania, IPEC-ILO, Bucureşti, 2003.

23. Innocenti Research Center, Law and Policy on Child Trafficking in South Asia, Giuntina, Florence, 2005.

24. IOM, Trafficking in Unaccompanied Minors for Sexual Exploitation in the European Union, International Organization for Migration, Brussels, 2001.

25. UNICEF, Research Center, Trafficking in Human Beings, Especially Women and Children in Africa, Tipografia Giuntina, Florence, 2003.

26. Savona, Ernesto U.; Curtol, Federica; Organised Crime in Central Europe and the Balkans: Analysis and Remedies în Lucrările celui de-al 67-lea curs internaţional de criminologie, Bucureşti, 2004, INC. 27. OIM, Primul raport anual asupra victimelor traficului în Sud-Estul Europei, 2003.

47

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

IMAGOLOGIE Jean BRĂTIANU*

Comunicare interetnică din perspectiva imagologică ,,În general, toţi oamenii au reprezentări despre grupurile entice”89, dar se constată, de multe ori, că ele nu sunt corecte. Se exprimă opinii, se iau atitudini faţă de anumite aspecte referitoare la grupurile etnice, se constată diversitatea poziţiilor exprimate precum şi consecinţe ale unor erori de interpretare a situaţiilor specifice. Puţini dintre cei ce abordeaza aceasta problemă iau în considerare identitatea grupurilor etnice, imaginea de sine a acestora, compatibilităţile/incompatibilităţile simbolice şi culturale, implicaţiile imaginilor în comunicarea interetnică. Se constată adesea influenţe ideologice şi politice în formarea şi cristalizarea imaginilor etnice.

Când se vorbeşte despre problema minorităţilor, cei mai mulţi oameni cred că este vorba de tradiţionalele aspecte legate de grupuri diferite sau de grupuri străine în plan etnic şi prin derivaţie în plan religios şi în ceea ce priveşte limba maternă. Tema de faţă îşi propune să abordeze, în primul rând, aceste probleme.

Prin comunicare se exprimă ceea ce se petrece, s-a întîmplat ori se doreşte să aibă loc la nivelul grupului şi/sau al fiecăruia. Ca urmare, realitatea exprimată sau de exprimat se prezintă ca fapte, sentimente şi relaţii între fapte şi sentimente.

Faptele, înfăţişate ca incontestabile, sânt alcătuite din ce se vede: inclusiv atitudini posturale, gesturi, culori, forme, figuri, dimensiuni; ce se aude: vorba, timbrul vocii, muzica, sunetele, zgomotul, ritmul, tăcerea, intensitatea intervenţiei; ce se spune: cuvântul (ca sens), conţinuturile; ce se face: acţiuni, munca (organizarea ei), obiectele produse, cercetarea, exerciţiile practice, rezultatele obţinute.

Sentimentele prezente la grup, subgrup sau individ sânt recunoscute şi prelucrate, conştient sau inconştient, de fiecare. În fapt, ele sînt afectivitatea pe care o generează şi/sau o manifestă fiecare grup în modelele sale de tensiune, de satisfacţie, de putere, de euforie. Individual, fiecare le resimte la fel şi totodată diferit: pozitiv/negativ, atracţie/respingere, bucurie/durere, satisfacţie/frustrare, forţă/slăbiciune, indiferenţă/entuziasm. Relaţia faptesentimente se prezintă la nivelul intenţiei, senzaţiilor, impresiilor, înţelegerii faptelor, contextelor, oamenilor. Fiecare persoană are tendinţa să deformeze, să interpreteze, să înfrumuseţeze ori să umbrească ceea ce vede, aude, simte. în gradul şi nivelul de deformare intervin caracterul şi experienţele anterioare (backgroumd-ul). Ca realitate, relaţia ia forma de ceea ce s-a perceput: o agresivitate, o manieră atractivă de prezentare deşi, uneori, aceeaşi situaţie poate fi percepută exact invers de altcineva; ceea ce s-a înţeles, deoarece şi înţelegerea poate să difere. De reţinut că aici mai intervine şi rolul ambiguităţii cuvintelor. Contextele însele, la rîndul lor, au semnificaţii diferite pentru fiecare. A se vedea experienţa jurnalistului, care scris exact invers decât un alt coleg, de la altă publicaţie, deşi ambii vorbesc despre acelaşi eveniment, din acelaşi loc şi despre acelaşi moment al derulării lui; ceea ce s-a exprimat, diferenţele fiind date de claritate, trunchieri, aluzii care, uneori, sânt folosite pentru a lăsa înţelesul în seama celui care recepţionează mesajul; ceea ce am vrut să se exprime. Este intervenţia deschisă a receptorului care, pentru că a vrut, a aşteptat să audă, să vadă, să se spună şi a privit astfel încât toate se vor pune pe seama persoanelor, locuitorilor, momentelor 89 Bourhis Richard,Leyens Jacques-Philippe, Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, Bucureşti, Editura Polirom, 1997, p.5.

48

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

de care avea nevoie. Ne face plăcere să conferim o anumită semnificaţie celor percepute şi să credem că sensul acesta (al nostru) l-am dobîndit atunci de la ...

Orice analiză evidenţiază că înţelegerea realităţii generează o perspectivă complementară, impunându-se atenţiei realitatea conştientă şi exprimată; realitatea conştientă şi neexprimată; realitatea inconştientă.

Rezultatul comunicării este dat de starea pe care o induce vorbitorul ascultătorului, fie că acesta este unul permanent (elevul), fie că este doar ocazional. În vreme ce primul îşi caută clementele care să-i facă oportune prezenţa acţiunilor pregătite şi tema aleasă, celălalt va fi dominat în primul rând de ceea ce aşteaptă şi abia apoi de ceea ce vede şi ascultă, de ceea ce înţelege şi admite că trebuie reţinut pentru că, pe această bază, simte ceva dorit, util, provocator, incitant.

Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect să spunem că ea există în transmitere şi în comunicare. Este mai mult decât o legatură verbală între cuvinte, precum, comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate , ei trebuie să aibă în comun scopuri, convingeri aspiraţii, cunoştinţe - o întelegere comună - "acelaşi spirit" cum spun sociologii. Comunicarea este cea care asigură dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe.

1.1. Identitatea socială a grupurilor etnice Identitatea este definită în diferite dicţionare ca „similitudine şi comunitate, ca unitate şi permanenţă, în opoziţie cu alteritatea, contrastul, diferenţa şi distincţia“90.O serie de autori, însă, ancorează identitatea „în relaţia dintre individ şi colectiv, dintre persoane şi grupul lor de apartenenţă“91 sau o concep ca „o construire a unei diferenţe, o elaborare a unui contrast, o punere în relief a unei alterităţi“92.În această situaţie, identitatea socială nu dobândeşte semnificaţie decât în raport cu diferenţele faţă de celelalte grupuri. Dacă indivizii au nevoie să se compare cu ceilalţi pentru a se evalua, atunci apartenenţa lor la un grup joacă un rol extrem de important în această evaluare. Comparaţia socială implică o conotaţie pozitivă sau negativă a apartenenţei la grup.Ca urmare, nevoia unei evaluări pozitive a indivizilor devine o necesitate stringenta de a aparţine de grupuri evaluate pozitiv in raport cu alte grupuri. „Grupurile sociale sau categoriile (si apartenenţa la ele) afirma Tajfel şi Turner sunt asociate unor conotaţii pozitive şi negative. În consecinţă, identitatea socială poate fi pozitivă sau negativă în funcţie de evaluările (care tind să fie impărtăşite din punct de vedere social fie în interiorul grupului, fie între grupuri) acelor grupuri care contribuie la identitatea socială a unui individ. Evaluarea propriului grup se face în funcţie de alte grupuri specifice, prin intermediul comparaţiilor sociale şi în termenii atributelor sau caracteristicilor încărcate de valoare. Comparaţiile care au ca rezultat o diferenţă pozitivă între grupul de apartenenţă şi un alt grup produc o ridicare a prestigiului93.Aproape în toate cazurile, când se revendică identitatea unui grup etnic se porneşte din plan cultural. Lucrul este plauzibil dacă avem în vedere că atunci când organizările sociale globale se pulverizează, grupurile componente „se reân- rădăcinează în subculturile lor particulare pentru care au aderenţă, în care atributul

Georgiu Grigore, Etnocentrismul şi paradoxul diversităţii culturilor,în ,,Societate şi Cultură, 1991, nr. 4, p. 17-22.

Op.cit.p.6-8.

92 Heitman Klaus, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, 1775-1918, Studiu imagologic, Bucureşti, Editura Univers 1985.

93 Bourhis Richard,Leyens Jacques-Philippe, Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, Bucureşti, Editura Polirom, 1997, p.17.

90 91

49

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

identitaţii culturale(limbă, religie, tradiţii, forme de învăţământ, presa) nu mai seamănă cu cel al identităţii politice“94.

Recursul la cultură pentru afirmarea identităţii este inevitabil datorită faptului că grupurile etnice devin „vizibile“, în primul rând prin „tiparul“ cultural al vieţii de grup, ce desemnează, în concepţia lui A. Schutz, „toate acele valorizări particulare, instituţii, sisteme de orientare şi direcţie (precum obiceiurile, regulile, legile, obişnuinţele, tradiţiile populare, eticheta, modelele) care caracterizează orice grup social în orice moment al istoriei sale“95.

Membrii nativi ai oricărui grup etnic acceptă scheme standardizate gata elaborate cu privire la un tipar cultural transmis ancestral şi pe cale administrativă (de autorităţi), ca un ghid nechestionabil, valabil pentru evaluarea şi rezolvarea tuturor situaţiilor şi problemelor cu care se confruntă grupul.Capătă forme de tipar cultural numai acele cunoaşteri care se referă la viaţă în şi de grup şi care au fost transmise de la o generaţie la alta, fiind ridicate (prin esenţializări, selecţie şi simplificari etc.) la rang de scheme standardizate şi, deci, de ghiduri ale acţiunii, care sunt capabile să provoace aderare (împărtăşire) atât pe orizontală(la toţi membrii actuali ai grupului), cât şi pe verticală (de la o generaţie la alta)96. În concepţia lui A. Schutz, numai cunoaşterile ridicate la statutul de scheme standardizate au rang de tipar cultural al vieţii de grup şi sunt definitorii pentru identitatea grupului, „celelalte cunoaşteri zilnice rămân inconsistente, in coerente şi doar parţial clare“97, cu rol secundar şi nedefinitoriu pentru identitatea unui grup. În câmpul de cunoaştere şi aprofundare a identitaţii grupurilor etnice se relevă rolul important al limbii ca fenomen social şi cultural. Trebuie ţinută permanent în atenţie acea facultate care ne face să înţelegem zona de virtualităţi ale cuvântului, ale limbii în ansamblul ei, zonă ce asigură specificul şi diferenţele dintre grupurile etnice.

Identitatea prin raportare la altul scoate în evidenţă diferenţierile care se asociază şi se întrepătrund în spaţiul specific grupurilor etnice şi în spaţii de influenţă interculturală. În aceste spaţii, diferenţele lingvistice se alatură altor diferenţieri: de la cutume culinare şi vestimentare până la instituţiile care susţin şi apără grupurile etnice, de la modalităţi de socializare a relaţiilor dintre oameni până la modalităţile de funcţionare a localităţilor şi de la modalităţileîn care îşi manifestă sensibilitatea estetică până la caracteristici ale creaţiei culte.

Grupurile etnice, ca organizări sociale specifice, cu cât capătă caracteristici mai accentuate, cu atât influenţează mai puternic elementele lor componente (organizaţii şi instituţii) şi, prin intermediul lor, oamenii. Diferenţele dintre grupurile etnice devin sesizabile dacă ne raportăm la organizarea şi funcţionarea familiilor, la comunităţile urbane şi rurale, la modalităţile de a produce bunuri materiale sau la modalităţile de a petrece timpul liber98.

Diferenţele dintre grupurile etnice nu se opresc însă aici. Ele sunt evidente şi dacă se investighează modalităţile în care membrii grupului le analizează şi interpretează.

Atitudinile şi reacţiile comportamentale faţă de situaţia propriului grup etnic sunt specifice fiecărei etnoorganizări; ele fac parte dintre caracteristicile acestora şi oferă indicii despre starea grupurilor etnice la un moment dat.

Prin modalităţile de administrare care le sunt proprii grupurilor etnice, prin normele de organizare internă, prin statusurile şi rolurile atribuite oamenilor, prin modalităţile în care sancţionează comportamentele ce le sunt nefavorabile şi încurajează comportamentele ce le Georgiu Grigore, Etnocentrismul şi paradoxul diversităţii culturilor,în ,,Societate şi Cultură, 1991, nr. 4, p.12.

Georgiu Grigore, Războiul imaginilor etnocentriste, în ,,Societate şi Cultură”, 1992,nr.4, p.9.

96 Mazilu Horia Dan, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Bucureşti,Editura Univers, 1998.

97 Pop Ioan Aurel, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV.Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, 1996.

10 Bourhis Richard,Leyens Jacques-Philippe, Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, Bucureşti, Editura Polirom, 1997, p.41.

98 Georgiu Grigore, Războiul imaginilor etnocentriste, în ,,Societate şi Cultură”, 1992,nr.4, p.11.

94 95

50

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

pot fi favorabile, prin reprezentările şi imaginile despre ele, pe care le generează îndeosebi la oamenii implicaţi în funcţionarea lor, organizările etnice îi determină pe oameni să se manifeste ca membrii ai acestora, să întreţină conştiinţa de sine a grupurilor etnice şi să le conserve identitatea99.

1.2 Imaginea de sine a grupurilor etnice Imaginea de sine a fost tratată pe larg în prima parte a expunerii. Se impun însă şi aici câteva considerente.

Conceptul de imagine de sine (autoimagine) nu beneficiază de o interpretare omogenă.

Imaginea de sine a grupurilor etnice este rezultatul a numeroase in terpretări produse de oameni, fiecare dintre ele referindu-se la aspecte disparate conţinând erori sau simplificări deformatoare. Aşadar, imaginea de sine a grupurilor etnice se manifestă în modalităţi care decurg din orizontul de in terpretare al oamenilor, organizaţiilor şi instituţiilor ce formează etnoorganizările. Reprezentările şi imaginile oamenilor despre propriul grup etnic se implică în mod direct în orientarea manifestărilor, atitudinilor şi opiniilor exprimare de către acestea.

Imaginea de sine a grupurilor etnice este rezultatul autoevaluării şi dezvăluie elemente importante ale identităţii acestora: caracteristicile grupurilor etnice, limitele lor privind răspunsul dat provocărilor mediului natural şi social, modalităţile în care fiecare grup etnic îşi percepe şi evaluează trecutul, prezentul şi şansele pentru evoluţiile viitoare.

Imaginea de sine a grupurilor etnice se actualizează în funcţie de reacţiile de răspuns ( pozitive sau negative) , ale acestora la provocările mediului natural şi social.Sunt fundamentale, din aceasta perspectivă, criteriile de percepţie şi evaluare a succeselor şi eşecurilor, asumarea sau neasumarea lor, rezultatele putând duce la mobilizări pentru depăşirea obstacolelor sau la atitudini de descurajare şi imobilism.

Filosofia pragmatistă şi sociologia interacţionistă postulează necesitatea de a întări imaginea de sine pozitivă a membrilor grupurilor umane prin dezvoltarea capacităţii societăţii de a menţine stima de sine (atât la indivizi cât şi la grupuri) la rate cât mai înalte. Acest rezultat poate fi obţinut „dacă rata succesului individual şi colectiv atinge praguri ridicate într-o societate şi dacă imaginea despre sine în cadrul multiplelor interacţiuni nu este «rănit㻓100.

Practica socială demonstrează că grupurile etnice cu imagine de sine pozitivă sunt mult mai performante decât cele cu imagine de sine negativă.

Ca urmare, buna funcţionare a grupurilor etnice impune indivizilor şi societăţilor să-şi îmbunătăţească sistematic imaginea de sine. „Numai societăţile care au o imagine de sine pozitivă se pot bucura de un regim sănătos de viaţă colectivă şi individuală. Societăţile a căror imagine de sine este permanent «bombardată» (în interior şi în exterior) vor fi împinse în blocaje, boală şi suferinţă. În asemenea societăţi, primul lucru care se va prăbuşi este «respectul», «stima de sine».“ Încă din 1910, W. James sugerează ipoteza unor acţiuni deliberate de întărire sau de slăbire a sinelui social şi deci a imaginii de sine a societăţii. Acolo unde imaginea de sine este negativă „stima de sine“ şi „respectul înteractiv“ sunt şi ele scăzute. Această polaritate a «sinelui social» explică întreaga «dramă colectivă» a societăţilor…“101.

Consecinţele „bombardării“ din exterior a imaginii de sine a unui grup etnic pot fi analizate în mod satisfăcător dacă apelăm la teorema lui Thomas: „Când (dacă) oamenii consideră o

99 Heitman Klaus, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, 1775-1918, Studiu imagologic, Bucureşti, Editura Univers 1985.

100 Bourhis Richard,Leyens Jacques-Philippe, Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, Bucureşti, Editura Polirom, 1997, p.41.

101 Georgiu Grigore, Războiul imaginilor etnocentriste, în ,,Societate şi Cultură”, 1992,nr.4, p.13.

51

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

situaţie ca reală, ea devine reală prin consecinţele ei“102. Prin urmare, atitudinile şi comportamentul uman depind nu de o situaţie dată, ci de o situaţie aşa cum este ea definită.

Oamenii, grupurile etnice apar unele altora nu aşa cum sunt, ci aşa cum sunt definite.

Dacă definirea situaţiei creeaza, de fapt, „realitatea“, înseamnă că stă în puterea omului să înfiinţeze sau să desfinţeze realitatea socială a unui individ sau a unui grup, dupa cum îi dictează „dorinţele“103 şi interesele. Mai mult decât atât, dacă admitem teoria elaborată de C. Cooley, care afirma că imaginea de sine depinde de interacţiunea cu ceilalţi şi că sinele social ar putea fi denumit sinelele reflectat sau sinele oglindit, atunci ne putem da seama de consecinţele nefaste ale deformării, în sens negativ, a imaginii grupurilor etnice. Cu alte cuvinte „noi suntem ceea ce cred alţii despre noi că suntem“, sau, în orice caz, „ceea ce cred ei despre noi este esenţial în şi pentru ce suntem sau simţim că suntem“104. În contrast cu cele arătate până acum sau în prelungirea lor trebuie să constatăm , însă, că o înclinaţie naturală a oricărui grup etnic „este aceea de a-şi supraevalua capacităţile şi valorile“. Această înclinaţie reprezintă sursa imaginilor de sine deformate în sens pozitiv, a autoimaginilor etnocentriste. Supraevaluarea ţine de fondul antropologic, comun tuturor grupurilor etnice dar, în acelaşi timp, ea este determinată de factori istorici şi culturali particulari care alimentează sau diminuează intensitatea atitudinilor de autoevaluare excesiv pozitivă. Se poate constata faptul că„aproape nu e neam să nu se creadă superior vecinilor săi“105 şi, ca urmare, supraevaluarea imaginii de sine a grupurilor etnice izvorăşte şi din orgoliul naţional care „este o trăsatură comună mai tuturor popoarelor“.

Schimbul generalizat de valori din lumea contemporană, sistemele de comunicare globală, interacţiunea culturilor au produs şi produc continu o mentalitate care nu este favorabilă imaginilor de sine supraevaluate, ducând la erodarea atitudinilor de autoapreciere exclusivistă şi deformatoare. „Imaginea despre sine a unui grup etnic absoarbe acum inevitabil mai multe reprezentări şi judecăţi care vin din oglinda strainătăţii. Se creează astfel un trafic simbolic între autoimagine externă, o confruntare permanentă între imagini, care echilibrează aprecierile şi facilitează dialogul lor comprehensiv“106. Cu toate acestea, supraevaluările caracteristicilor propriului grup etnic nu sunt în scădere, ele se afirmă în unele zone geografice şi iau chiar forme extreme.De aceea, „este foarte greu să înţelegem unde se opreşte patriotismul firesc şi unde începe naţionalismul patologic“107.

1.3. Definirea celuilalt Situarea omului în spaţiu şi în timp implică, în cele din urmă, raportarea sa esenţială, oarecum globală, la celălalt. Dar termenul celălalt se subâmparte în funcţie de criterii: criteriul etnic, criteriul religios, criteriul social, criteriul mental, criteriul sexual şi în categorii care lasă să se întrevada direcţii multiple. „Îi putem descoperi pe ceilalţi în noi înşine, putem înţelege că nu formam o substanţă omogenă şi radical straină de tot ceea ce nu este sinele: eu este un altul“108.Constatăm, însă, imediat că şi ceilalţi sunt nişte euri, pe care îi putem concepe ca pe o abstracţie (celălalt sau altul în raportul cu eu) sau ca pe un grup social concret de care noi nu aparţinem. „Acest grup poate fi, la rândul lui, inferior societăţii; Heitman Klaus, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, 1775-1918, Studiu imagologic, Bucureşti, Editura Univers 1985.

103 Mazilu Horia Dan, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Bucureşti, Editura Univers, 1998.

104 Georgiu Grigore, Războiul imaginilor etnocentriste, în ,,Societate şi Cultură”, 1992,nr.4, p.18.

105 Heitman Klaus, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, 1775-1918, Studiu imagologic, Bucureşti, Editura Univers 1985.

106 Pop Ioan Aurel, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV.Geneza statului medieval în Transilvania, ClujNapoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, 1996.

107 Roman Viorel, România în Europa, Bucureşti, Editura Tehnică, 1994.

108 Bourhis Richard,Leyens Jacques-Philippe, Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, Bucureşti, Editura Polirom, 1997, p.44.

102

52

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

femeile faţă de bărbaţi, bogaţii faţă de săraci, nebunii faţă de «normali»; sau exterior, deci o altă societate, apropiată sau, dupa caz, îndepărtată: fiinţe pe care totul le apropie în plan cultural, moral, istoric; sau nişte necunoscuţi, străini a căror limbă sau obieceiuri nu le înţeleg…“.

Ca urmare, celălalt poate să ne apară atât sub înfăţişarea semenului din apropierea noastră, cât şi a celui de departe, străin sau excentric, atăt în identitatea celui cu care devine posibilă o anumită comuniune, cât şi asemeni celui care trezeşte o continuă adversitate.

Unii autori vorbesc şi despre o alteritate necomună, absolută, precum cea divină sau demonică. Acest tip de alteritate ne semnalează faptul că „transcendenţa înseamnă însuşi celălalt“, alături de negativitatea vie a existenţei, care se manifestă în acelaşi orizont, şi care nu trebuie înţeleasă doar ca primejdie, „ci şi ca element firesc în fenomenologia vieţii sau în cea a fiinţei“109.

Criteriile cele mai importante care îl identifică, individualizează, departajează şi diversifică pe celălalt în multiple ipostaze sunt, în primul rând, criteriile religioase, politice, ideologice, economice şi culturale. Aceste criterii constituie, în acelaşi timp, principalele elemente care stau la baza definirii celuilalt şi a evidenţierii diferenţelor, compatibilităţilor şi incompatibilităţilor faţă de „noi“. Perceperea şi departajarea celuilalt pe criterii religioase, politice, economice şi ideologice introduce în procesul de cunoaştere a acestuia modalităţi bipolare de evaluare (bine-rău, prieten-duşman, creştin -păgân, civilizat-barbar, puternicslab, dezvoltat-nedezvoltat, moral-imoral etc.), coagulând percepţiile celuilalt în sisteme mai mult sau mai putin coerente, raportate în mod direct la sisteme de interese fundamentale ale societăţii respective.

Consecinţele definirii celuilalt pe baza criteriilor religioase, politice şi ideologice sunt ilustrate sugestiv de către Klaus Heitmann, care afirma că „tautologia transformării imaginii de «străin » într-una de «duşman» îşi trage originea încă din gândirea primitivă, din gândirea prelogică, cum au susţinut Lucien Lévy-Bruhl şi alţi antropologi. Apoi poreclele pe care şi le dădeau unul altuia popoarele din zorii istoriei şi descripţiile altor popoare făcute de istoricii antici oferă şi alte abundente paradigme, la îndemâna oricui. Herodot, Xenofon sau Strabon , nume cu mare rezonanţă în istoria veche , i-au în făţişat, se ştie, pe sciţi, perşi, sarmaţi sau alte seminţii ale răsăritului doar ca pe nişte barbari cruzi şi sălbatici. Iar reprezentările lor s-au perpetuat în conştiinţa urmaşilor până în Evul Mediu, ba chiar şi în timpul Renaşterii, al Barocului şi al preiluminismului. O situaţie nouă dar nu fundamental diferită a creat-o ulterior, mai întâi în teritoriile ce alcătuiseră fostul Imperiu roman, iar după aceea întreaga Europă, constituirea creştinismului în religie de stat. Într-adevăr, în pofida doctrinei iubirii aproapelui, antinomia prieten-duşman nu numai că nu s-a estompat, dar a cunoscut chiar o sensibila extindere şi agravare în comparaţie cu perioadele precedente; «duşmani» erau acum toţi «păgânii», împotriva cărora trebuiau întreprinse cruciade sau alte razboaie de nimicire, iar mai apoi expediţii de conchistadori şi aventurieri“110.

Definirea celuilalt pe principii culturale presupune raportarea lui la scara de valori materiale şi spirituale acceptată în comunitatea internaţională. Cultura favorizează cunoaşterea în profunzime a celuilalt şi, ca urmare, evidenţierea trăsăturilor lui fundamentale, îndeosebi pe linia descoperirii utilajului său mental, modelelor culturale, abilităţilor şi practicilor sociale.

Deosebirile culturale nu produc în mod necesar incompatibilităţi fundamentale de convieţuire şi de comunicare dacă diferenţele nu sunt transformate în divergenţe şi conflicte de către diferitele orientări politice, ideologice şi religioase dominante în fiecare epocă istorică.

Mazilu Horia Dan, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Bucureşti,Editura Univers, 1998.

Bourhis Richard,Leyens Jacques-Philippe, Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, Bucureşti, Editura Polirom, 1997, p.76.

109 110

53

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Vom concluziona că există o dinamică a criteriilor alterităţii în funcţie de importanţa lor în diferitele perioade ale istoriei: „criteriul social (stăpânul, sclavul) a fost depăşit ca importanţă de cel religios (creştinătatea, restul), căruia i-a luat locul în timp, ca importanţă, cel naţional (noi, străinii)“. Dacă studiem criteriile de alterităţi pentru fiecare societate în parte „se poate constata o multiplicare a modalităţilor de delimitare a alterităţii; cei ignoraţi (excluşi istoriei), cei anormali (nebunii), cei puţini (minorităţile etnice, religioase, rasiale, superdotaţii), cei excentrici (devianţii, revoluţionarii), cei străini (barbarii), cei alienaţi (săracii, sclavii), cei marginalizaţi (cerşetorii, vagabonzii, bandiţii, societăţile secrete, bolnavii contagioşi)“111.

1.4. Imaginea celuilalt Imaginea celuilalt joacă un rol important în decursul istoriei umane, ea desemnând, de fapt, percepţia şi evaluarea celuilalt din diferite perspective, în funcţie de sfera în care celălalt devine obiect de interes. Percepţia, cunoaşterea şi evaluarea celuilalt nu sunt însă posibile decât în condiţiile existenţei unei cantităţi suficiente de informaţii despre aceasta şi în primul rând, despre aspectele fundamentale ale vieţii, activităţii şi spaţiului (teritoriului) celuilalt.

Lipsa informaţiilor despre celălalt a dus, încă din perioada societăţilor primitive, la caracterizări generale, grevate de prejudecăţi şi stereotipuri. „Asemenea caracterizări generale (spune Alexandru Duţu) sunt tipice societăţilor tradiţionale care deseneaza pe harta lumii câteva cercuri concentrice în jurul centrului lumii unde se află privitorul: cei civilizaţi sunt cei care au aceleaşi norme de gândire şi comportare, apoi vin barbarii, care sunt diferiţi şi sălbaticii care nu au nici o normă (tocmai pentru că sunt aşa de deosebiţi încât privitorul nu-i poate încadra în imaginea lui despre lume)“112.

Apariţia unor imagini semnificative şi veridice despre grupurile etnice implică existenţa unor relaţii şi contacte între acestea. „Oricât de îndoielnică ar fi formarea de stereotipuri ce derivă din reprezentările globale pe care o etnie şi le face despre alta, ele se reazemă, totuşi, pe întâlniri interetnice, pe experienţe istorice rezultate fie din schimburi paşnice, fie din conflicte armate.“Dar, aceste contacte au fost sporadice şi de cele mai multe ori nesemnificative până când grupurile etnice nu au aspirat la „civilizaţie“ şi „cultură“.

Aspiraţiile spre aceste domenii au făcut posibilă orientarea oamenilor de cultură, a altor oameni, spre descoperirea realizărilor grupurilor etnice străine şi a atitudinilor acestora faţă de cultură.

Contactele şi comunicarea între grupurile etnice au permis trecerea de la mentalitatea tradiţională spre o nouă mentalitate, care concepea într-un alt mod relaţiile dintre popoare: „mai variate, mai pline de întelegere reciprocă, adeseori mai calculate ca înainte şi mai puţin interesate în problemele dramatice şi în suferinţele celuilalt“113.

Baza formării unei imagini a grupurilor etnice (unele despre altele) a fost definită, în foarte multe cazuri, mai ales de relaţii individuale, de experienţe personale ale unor călători, etnografi, diplomaţi, publicişti etc. Această situaţie explică,de fapt,de ce anumite teritorii şi anumite grupuri etnice sunt considerate de către alte grupuri etnice drept ,,terra incognita’’.

Faptul este constatat în decursul secolelor de scriitori şi istorici, însă acest lucru nu a schimbat prea mult situaţia. Un exemplu edificator în acest sens este afirmaţia profesorului de filosofie şi retorica de la Halle, Johann Thunmann, care, în 1774, numea întreaga Europă răsăriteană „un ogor necultivat, părăginit şi pustiu datorită conjuncturilor în care popoarele de-acolo au trebuit să trăiască“. Desigur, acest lucru a fost posibil datorită faptului că

Vasile Miftode, Daniela Cojocaru, Ştefan Cojocaru, Antonio Sandu, Dezvoltarea comunităţilor etno-clturale.

Integrare europeană şi interculturalitate. Iaşi, Editura Expert Projects 2003,p.7.

112 Duţu Alexandru,Călătorii, imagini, constante, Bucureşti,Editura Eminescu, 1985.

113 Heitman Klaus, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, 1775-1918, Studiu imagologic, Bucureşti, Editura Univers 1985.

111

54

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

„fericitele popoare din vestul Europei nu au avut prilejul şi dorinţa de a se interesa de soarta celor dintâi“114.

Cristalizarea informaţiilor despre grupurile etnice pe baza informaţiilor, evaluărilor şi afirmaţiilor făcute de călători, misionari, etnografi, diplomaţi etc. a fost favorizată sau îngreunată în funcţie de posibilităţile şi mijloacele de investigare ale acestora, de concepţiile, ideologiile, credinţele şi interesele care îi animau, de modalităţile în care erau difuzate informaţiile obişnuite: scrisori, documente, viu grai etc.

Imaginile rezultate din izvoare scrise depind nu atât de ponderea lor cantitativa, cât mai ales de valoarea lor calitativa: pertinenţa informaţiilor pe care le conţin, competenţa autorităţilor care le-au elaborat, existenţa sau in existenţa ideilor preconcepute faţă de obiect. Substanţa informaţională şi calitatea relatării sunt condiţionate de experienţa şi contactul direct şi îndelungat al autorului cu poporul străin cercetat.

Dacă, însă, contactul este indirect, iar lucrarea este o compilaţie lipsită de spirit critic, atunci efectul ei nu poate fi decât nociv, prin imaginea deformată pe care o promovează. Între aceste cazuri extreme, contactul direct şi lucrări pertinente, contactul indirect şi compilaţii „există o întreagă gamă de nuanţe, între care pe treapta de mijloc se situează, în special, descripţiile de călătorie împletite cu opinii preluate din literatură“115.De multe ori, imaginile de acest tip erau impregnate de idei preconcepute, de stereotipii, de mentalităţi şi prejudecăţi. Scriitorul, istoricul sau diplomatul elaborau, din proprie iniţiativă sau la cerere, texte care exprimau opinia general acceptată în propriile societăţi. Referindu-se la valahi şi albanezi, acelaşi Johnn Thunmann afirma în anul 1774 că, aceste popoare sunt „popoare subjugate, sunt nefericite, iar istoricul este adesea la fel de nedrept ca omul de rând; el îi dispreţuieşte pe cei care nu sunt nefericiţi“116.Imaginea celuilalt apare deseori ca o împletire de elemente comunicate de un om sau o colectivitate care gândeşte în mod specific şi trăieşte după alte norme decât„celălalt“ şi care sunt apreciate ca străine pentru că, în decursul secolelor, oamenii aceia au trăit altfel decât cei care le cercetează existenţa. Contactele sporadice înfăţişează pe celălalt ca diferit din punct de vedere al limbii, obiceiurilor, atitudinilor şi comportamentului. Diferenţele sunt evaluate superficial şi nu de puţine ori, etichetate nefavorabil. Percepţia celuilalt, în acest caz, capătă o mare încărcătură psihologică determinată de şocul exotismului şi neînţelegerii practicilor „celuilalt“.

Aspectele neînţelese şi incompatibilităţile interculturale şi de comunicare descoperite vor fi explicate şi exprimate nu pe calea unei cunoaşteri aprofundate, ci pe calea imaginarului bulversat de necunoscut, ale cărui producţii pot fi exagerate, deformatoare ale realităţilor, încărcate de negativism şi stereotipii. Exemplul cel mai elocvent, în acest sens, este oferit de elementele comunicate despre unele populaţii de către misionari şi comercianţi care „au difuzat cu 117predilecţie clişee mentale, iar comerţul nu a sesizat decât ceea ce putea duce la profit“.

Se constată o mare diferenţa între imaginile care sunt vehiculate de către grupurile etnice pe timp de pace şi cele vehiculate pe timp de război. Imaginile cristalizate în timp de pace sunt caracterizate, de obicei, prin echilibru, prin dorinţa populaţiilor de a cunoaşte mediul social, cultural, politic şi economic al spaţiului zonal, continental şi intercontinental din care fac parte. Deformările de imagine apar, în acest caz, datorită barierelor geografice, de limbă, de cultură, de spaţiu şi de interese politico-economice.

Pop Ioan Aurel, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV.Geneza statului medieval în Transilvania, ClujNapoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, 1996.

115 Duţu Alexandru,Călătorii, imagini, constante, Bucureşti,Editura Eminescu, 1985. 115 Duţu Alexandru,Călătorii, imagini, constante, Bucureşti,Editura Eminescu, 1985 116 Heitman Klaus, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, 1775-1918, Studiu imagologic, Bucureşti, Editura Univers 1985.

117 Afloroaiei Ştefan,Lumea ca reprezentare a celuilalt, Iaşi, Institutul European, 1994.

114

55

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Imaginile vehiculate pe timp de război sunt mai „colorate“, mai diversificate şi aproape întotdeauna codificate ostil. Aceste imagini redau ceea ce gândesc grupurile etnice despre popoarele cu care au venit în contact „datorită acelei forme de turism de masă, singura practicată în trecut, care au fost campaniile militare“. Din analiza acestor imagini se pot trage două concluzii: a) războiul nu a favorizat cunoaşterea reciprocă; descoperirea unor populaţii pe timpul campaniilor militare se face prin ricoşeu, la nivelul elitelor şi nu al maselor, iar imaginile rezultate sunt grevate de spectrul morţii şi al distrugerii; b) caracterizările concise ale grupurilor etnice „cunoscute“ prin războaie („turc“, „neamţ“, „muscal“, „franţuz“ etc.) sunt profund tradiţionale şi de aceea ele se regăsesc în primul rând în mediul popular, dar prin reflectare în unda şi în mediul intelectual.

Ca urmare, imaginile de acest tip nu redau doar mentalitatea populară, ci şi „modul de a gândi şi de a simţi al oamenilor ataşati de cultura tradiţională, aceea care se perpetuase atât în scris, cât şi pe cale orală“118.

Dacă analizăm cazuri concrete din diferite perioade istorice, constatăm că imaginile celuilalt legitimează acţiunile politice ale grupului etnic în percepţia propriilor membri şi în judecata opiniei publice internaţionale. „ În situaţiile de criză interetnică ,,afirma Grigore Georgiu " imaginile cu care operează grupurile beligerante se radicalizează şi se încarcă de semnificaţii emoţionale acute.Adversarul este «demonizat», victimizat ca «naţionalist», «barbar», «neeuropean»,«ţap ispaşitor», factor declanşator al conflictului.“Mai mult decât atât, războiul prin dimensiunea sa simbolică, informaţională şi psihologică influenţează credinţele, atitudinile, mentalităţile, convingerile, curentele de opinie, cercurile diplomatice şi centrele de decizie politică, determinând imaginile dorite despre celălalt în funcţie de interese conjuncturale sau fundamentale structurate pe perioade istorice lungi.

Distanţele geografice dintre grupurile etnice joacă un rol major în cristalizarea imaginilor etnice, a imaginilor celuilalt. Cu cât grupurile etnice se află la o distanţă mai mare unele de altele cu atât viziunea lor reciprocă sau unilaterală va fi mai difuză, confuză, mai binevoitoare şi mai pozitivă. În percepţia celuilalt, un rol important joacă fantezia, cunostinţele, de regulă aproximative, discernământul redus, bunul plac „faptul că această ţară sau acest popor îndepărtat nu reprezintă vreo ameninţare sau pericol la adresa propriei fiinţe şi existenţe“. Dimpotrivă, cu cât grupurile etnice sunt mai apropiate ca distanţă unele de altele, au calitatea de entităţi vecine, imaginile lor vor fi reciproce şi încărcate de elemente psihologice şi ale memoriei colective. Spre exemplu, „raporturile dintre vecinii medievali nu sunt prieteneşti decât arareori şi trecător“.Imaginea grupurilor etnice vecine sau din spaţii geografice compacte sunt evident determinate de relaţii tensionate şi de raporturi de forţă.

Aceste imagini preponderent negative rezultă din încărcarea de ordin politico-militar, dar şi din deosebirile în privinţa limbii, originii, confesiunii sau chiar religiei, a obiceiurilor şi moravurilor. Nu de puţine ori, imaginile de acest tip stau la baza atitudinilor care se „transformă în ură deschisă, într-o xenofobie nedisimulată“119. Întregul Evul Mediu European este predominat de xenofobie individuală şi colectivă. În imaginea celuilalt cu statutul de vecin a predominat „atitudinea respingătoare, duşmănoasă faţă de specificul diferit al celuilalt, care de data aceasta este de regulă respins în chip just, chiar dacă acest specific este relativizat şi raportat la propria persoană şi colectivitate prin care se explică şi atitudinea negativă şi intolerantă“.

Imaginea celuilalt în mentalul popular are valenţe specifice. Această imagine are ca izvor oralitatea, „care este foarte greu de reconstituit, pentru a-i putea delimita sfera de acţiune şi a-i preciza mecanismele şi funcţiile“. Locuitorii satelor „lumea care tace“,ce au depins Georgiu Grigore, Războiul imaginilor etnocentriste, în ,,Societate şi Cultură”, 1992,nr.4, p.11.

Bourhis Richard,Leyens Jacques-Philippe, Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, Bucureşti, Editura Polirom, 1997, p.62.

118 119

56

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

aproape exclusiv de oralitate, nu s-au destăinuit celor care scriau şi de care se delimitau sub impulsul suspiciunii şi temerii. „Numai atunci când forţele respinse s-au dezlănţuit, lumea care tace s-a dezvaluit, în parte.“Mai mult decât în alte segmente sociale, în mediul ţărănesc imaginile despre celălalt se structurează pe sistemul de atitudini dominante format în acest mental: atitudinea faţă de viaţă, de moarte, atitudinea faţă de străin , atitudinea faţă de frică etc.Frica era, în anumite perioade, factorul comun al tuturor celorlalte atitudini. Frica era provocată, în primul rând, de celălalt, omul care gândea şi se comporta altfel. Acesta putea fi străinul, cel care vorbea altă limbă, dar şi orăşanul sau aristocratul, omul din alt mediu.

1.5. Comunicarea înteretnică Din perspective sociologice şi psihologice, viaţa grupurilor umane este concepută ca „un ansamblu de interacţiuni în cadrul cărora percepţia şi reprezentarea altuia au loc în termeni de aşteptări şi anticipări, de previziuni şi strategii“120. Această percepţie a interacţiunii sociale arată că, în ultimă instanţă, grupurile umane în general şi grupurile etnice în special devin realităţi de- sine-stătătoare şi specific individualizate în cadrul relaţiilor dintre ele, care determină raporturi de cooperare sau conflictuale, relaţii care nu se pot stabili decât dacă etnoorganizarile comunică între ele. Comunicarea, în această situaţie, este susceptibilă de a primi aprecieri favorabile sau defavorabile, pornind de la valorile şi idealurile la care subscriu grupurile etnice care interacţionează. Întrucât comunicarea este mijlocul prin care grupurile etnice se influenţează unele pe altele, ea este un agent esenţial al proceselor intergrupuri la nivel global. „Comunicarea face posibilă interacţiunea.“ Ca urmare, comunicarea între grupurile etnice este un fenomen social evolu- tiv, determinat de factori favorizanţi sau frenatori, fenomen structurat în timpul istoric.

1.6. Factorii favorizanţi ai comunicarii Factorii favorizanţi ai comunicării interetnice sunt determinaţi de condiţiile politice, economice, religioase, culturale care s-au sintetizat în timpul istoric, în spaţii fizicogeografice compacte şi care au favorizat contactele directe şi schimburile intergrupuri.

Comunicarea s-a dezvoltat şi a îmbrăcat forme favorabile pentru grupurile etnice, mai ales în cazurile când acestea s-au constituit în potenţiali aliaţi sau companioni de destin în apărarea împotriva unui inamic comun şi tradiţional, când poziţia unor anumite grupuri etnice a fost determinată de „fascinaţia pozitivă“ faţă de cultura şi civilizaţia altor grupuri etnice, când condiţiile comune au facut din grupurile etnice parteneri mereu impuşi de geografie şi istorie, când au existat interese economice şi politice comune care au favorizat interacţiunile pozitive. ,,A comunica înseamnă a pune ceva în comun, a pune în relaţie, a impărtăşi, a uni”121.Comunicarea între grupurile etnice presupune vehicularea de semnificaţii şi subânţelesuri, pentru că oamenii comunică punând în comun emoţii, sentimente, idei, opinii, fapte. Ca urmare, comunicarea este posibilă dacă relaţiile dintre grupurile etnice nu sunt grevate de îngrădiri de ordin politic, ideologic, religios şi dacă acestea subscriu la aceleaşi valori generale. Esenţial în această situaţie este faptul că, odată stabilită, comunicarea se bazează pe o relaţie biunivocă, de egalitate, accentul punându-se pe minimizarea diferenţelor dintre parteneri.

Roman Viorel, România în Europa, Bucureşti, Editura Tehnică, 1994.

Bădescu Ilie, Dungaciu Dan, Băltăşiu Radu, Istoria sociologiei. Teorii contemporane,Bucureşti, Editura Eminescu, 1996.

120 121

57

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Comunicarea interetnică bazată pe valori comune a fost posibilă atâta timp cât conţinutul şi sensul valorilor a fost general acceptat pe arii mai extinse şi cât acestea nu au fost bulversate de interese contradictorii şi conflictuale. Şi aici se constată o implicare a politicului şi religiosului ce au determinat însăşi evoluţia sistemului de valori, care a variat de la o epoca la alta, dominantă fiind în trecut valoarea religioasă, apoi cea etică, apoi cea politică etc.

Recursul la valori implică o comunicare bazată pe atitudini compatibile în domenii esenţiale, pe experienţe pozitive comune, pe respectul reciproc al trecutului şi prezentului grupurilor etnice, pe proiecte comune în zonele de confluenţă şi în organismele internaţionale, pe afirmarea unei imagini de sine care să exprime respectul şi acceptarea celuilalt.

Comunicarea interetnică este un proces dificil, generator adesea de distonanţă şi conflicte, dar s-a impus totuşi ca un proces necesar şi posibil. Comunicarea a constituit întotdeauna alternativa la închistare, izolare şi confruntare. Realizarea comunicării implică efortul grupurilor etnice de a ieşi din propriul sistem, stabilirea unor cadre de referinţă şi a unor repertorii de coexistenţă compatibile şi tolerante, astfel încât, prin intercunoaştere, fiecare partener al relaţiei de comunicare să fie capabil să prevadă reacţiile celuilalt. În felul acesta, comunicarea va implica şi înţelegerea.

Cunoaşterea reciprocă a grupurilor etnice în procesul interacţiunii lor favorizează comunicarea. În procesul cunoaşterii interetnice se implică tiparele culturale, sistemul de simboluri, limbile specifice, experienţele şi practicile fiecărui grup etnic. Percepţia şi cunoaşterea interetnică îmbracă forme in- stituţionalizate pentru că cele mai puternice influenţe în realizarea lor vin din direcţia factorilor culturali şi de interacţiune concretă (politică, economică etc.) a etnoorganizărilor. Grupurile etnice se percep, în primul rând, ca „centru de acţiune“ politică, economică, religioasă, culturală ca entitaţi generatoare de atitudini, care pot recurge la acţiuni pozitive sau negative, aprobatoare sau denigratoare, la acte care încurajează sau blochează comunicarea. În acelaşi timp, grupurile etnice realizează intercunoaşterea percepându-se ca entităţi cu scopuri, aspiraţii, sentimente şi intenţii specifice. Identificarea intergrupală a acestor elemente ţine atât de experienţele indivizilor care realizează percepţia, cât şi de cunoaşterea în grup, a etnoorganizărilor care intră în sfera de interes a altor grupuri etnice. Realizând cunoaşterea altui grup etnic, subiectul raportează scopurile, aspiraţiile, sentimentele exprimate şi intenţiile acestui grup la propriile scopuri, aspiraţii, sentimente şi intenţii, constatând compatibilitatea sau incompatibilitatea lor.

Compatibilităţile sunt evidente când scopurile, aspiraţiile, sentimentele şi intenţiile exprima valori general acceptate de comunitatea internaţională, contientală şi zonală, când deschid posibilitatea cooperării, conlucrării şi convieţuirii paşnice.

Dimpotrivă incompatibilităţile şi contradicţiile apar ori de câte ori scopurile, aspiraţiile, sentimentele şi intenţiile grupurilor etnice sunt formulate şi afirmate în detrimentul scopurilor, aspiraţiilor, sentimentelor şi intenţiilor altor grupuri etnice. Compatibilităţile vor deschide permanent calea comunicarii, generând contacte şi activităţi în interesul grupurilor entice implicate, iar incompatibilităţile vor transforma diferenţele în opoziţii şi contradicţii dând naştere intoleranţei şi conflictelor. Important pentru comunicarea interetnică este cunoaşterea şi dezvoltarea relaţiilor dintre grupurile etnice pe linia compatibilităţilor şi toleranţei, închizând sursele generatoare de închistare, izolare şi confruntare.

1.7. Factorii care blochează comunicarea Factorii care blochează comunicarea interetnică sunt generaţi atât de o percepţie inadecvată grevată de stereotipuri şi interese contrare, cât şi de conflicte şi confruntări datorate unor împrejurări istorice concrete. Observaţiile făcute de un larg evantai de ştiinţe (psihologie socială, etnologie, istorie generală, istoria mentalităţilor, etnografie, sociologie, literatură comparată) „dovedesc că nu numai faptele, ci şi opiniile, stările emoţionale, prejudecăţile pot forma imaginea pe care un popor şi-o face despre altul şi în anumite împrejurări, chiar şi 58

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

deciziile politice atunci când acestea se lasă influenţate de clişee, de modele de gândire simpliste, schematice“122. Aceleaşi stiinţe dovedesc însă şi faptul că percepţia simplistă influenţată de clişee şi de stereotipuri diminuează sau blochează comunicarea datorita barierelor psihologice clădite pe sentimente contrare, resentimente, etichetări şi evaluări eronate. Situaţia ni se dezvăluie în întreaga ei complexitate dacă avem în vedere că „imaginea unui popor despre altul, constituindu-se în timp, se modifică greu în datele ei esenţiale şi poate deveni un factor politic…“123. Or tocmai pe această imagine reziduală se bazează manipularea sentimentelor grupurilor etnice şi blocarea comunicării dintre ele. Căci, la fel ca toate percepţiile din care rezultă imagini simpliste/incomplete despre etnoorganizări, stereotipurile etnice nu îngăduie realizarea condiţiilor optime pentru o bună comunicare.

Percepţia grevată de stereotipuri şi prejudecăţi a frânat mult timp comunicarea dintre grupurile etnice, mai ales când această comunicare nu era instituţionalizată şi când ea se realiza sporadic, prin observatori mai mult sau mai puţin avizaţi. Percepţiile selective ale observatorilor puneau în evidenţă mai degraba ceea ce corespundea intereselor lor sociale şi grupurilor de in- terese reprezentate de ei. Selecţia realizată de observatori demonstra că aceştia nu erau interesaţi să evidenţieze asemănările dintre propriul grup etnic şi grupul etnic evaluat , fapt ce ar fi dechis calea comunicării , ci, mai degraba, să pună în lumină singularităţile, spectaculosul şi stranietăţile acestui grup, creând un zid psihologic şi afectiv care trăda, de fapt, dorinţa de a bloca comunicarea. Este vorba despre o „modalitate de a vedea şi de a scrie stapânită de idei preconcepute în care subiectivitatea autorului e dominată de concepţii ideologice, politice, religioase ori de altă natură“.

Desigur, nu putem judeca observatorii care provin din diferite grupuri etnice ca singurii responsabili de blocarea comunicarii interetnice. Subiectivitatea acestor observatori nu are nicidecum caracter strict individual. „Pe interesele private, pe parţialitatea ideologică şi afectivă personală se poate grefa o prejudecată colectivă a naţiunii din care face parte autorul unei judecăţi. Ca urmare, orice evaluare a unui grup etnic trebuie vazută într-o relaţie directă cu contextul istoric şi conjunctural-psihologic al naţiunii purtătoare, luându-se în considerare „relaţia politică dintre cele două state în respectiva perioadă“124.

Barierele de comunicare interetnică sunt şi de natură lingvistică. O simplă numarare a limbilor globului pământesc evidenţiază că acestea variază între 2.000 şi 6.000.Compararea numarului limbilor cu cel al ţărilor existente (aproximativ 200) ne convinge că „specificul umanităţii constă în contactele dintre grupurile lingvistice“125. Situaţia este şi mai complexă dacă evidenţiem faptul că, înafara limbilor, există o sumedenie de dialecte, registre sau stiluri care individualizează locuitorii ce le vorbesc, ca membri ai unor grupuri specifice ce interacţionează în contexte sociale diferite. Întrebuinţarea şi impunerea limbilor este strâns legată de natura raporturilor dintre grupurile etnice. Acestea utilizează în relaţiile internaţionale forma standard a limbilor, pe care le impun prin mijloace politice, economice şi culturale drept limbi de circulaţie zonală, continentală sau intercontinentală ori ca limbi oficiale în organismele regionale sau globale.

Impunerea limbilor în comunicarea interetnică devine astfel un act „identificat cu prestigiul, educaţia şi puterea“. Membrii grupurilor etnice care au reuşit să-şi promoveze limba ca mijloc de comunicare zonală s-au impus pe plan internaţional şi au reuşit să controleze comunicarea şi informaţia, transformându-le în factori de putere. În acelaşi timp, o altă parte a grupurilor etnice a fost constrânsă să-şi folosească limba doar în mediul lor intern, datorită transformării ei treptate într-un mijloc de comunicare locală, fară importanţă în plan general.

Roman Viorel, Romînia în Europa, Bucureşti, Editura Tehnică, 1994.

Ibidem.

124 Mazilu Horia Dan, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Bucureşti, 1998.

125 Ibidem.

122 123

59

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

În această situaţie, conectarea grupurilor etnice la comunicarea globală depinde tot mai mult de în- suşirea limbilor de circulaţie internaţională, creându-se condiţii de discriminare şi inferioritate.

Fiecare limbă reflecta ideile, mentalităţile, viziunea asupra lumii propriei comunităţii care o întrebuinţează. Fiecare grup etnic, prin limba sa, îşi modelează o lume originală, o lume a sa. În procesul comunicării prin limbă se transmit, în primul rând, elemente culturale, pentru că limba însăşi este un fenomen cultural. Deci, este evident că orice comunicare prin limbă se constituie într-o comunicare interculturală, iar discriminarea în folosirea limbilor este o discriminare în comunicarea dintre culturi. Situaţia actuală a limbilor, raporturile dintre ele (limbi de circulaţie internaţională, limbi oficiale, limbi locale, limbi intraetnice etc. ) reflectă, de fapt, raporturile dintre culturi: culturi care intră în patrimoniul universal direct prin limba naţională şi culturi care comunică şi realizează transferuri culturale prin limbi cu circulaţie şi accesibilitate restrânse. O comunicare de acest tip este asimetrică, inegală şi parţial accesibilă.

Practica socială demonstrează că ideologia modelează relaţiile dintre grupurile etnice, având în anumite situaţii şi rol de blocare a comunicării. Se constată că ideologiile se numară printre cauzele conflictelor intergrupale care adesea sunt corelate cu prejudecăţile rasiale şi cu discriminarea. Gordon W. Allport situa originea prejudecăţilor în „tendinţa de a face generalizari, de a forma categorii şi de a suprasimplifica experienţa în legatură cu lumea“.

Ostilitatea dintre grupuri care blochează în mare parte comunicarea ,alimentată de ideologii, se datorează prejudecăţilor individuale potenţate de ignoranţa indivizilor în ceea ce priveşte adevăratele caracteristici ale grupurilor etnice cu care intră în contact. Aceste prejudecăţi generează ostilitatea prin vicierea contactelor şi comunicarii intergrupuri, prin evidenţierea inegalităţilor de statut, prin susţinerea clivajelor şi suspiciunilor, prin hiperbolizarea şi opunerea diferenţelor.

Contactele dintre grupurile etnice viciate de ideologii provoacă luări de poziţie din partea acestora. Rolul ideologiilor în construcţia realităţii creşte considerabil când acestea sunt sprijinite şi promovate de către forţele politice din interiorul grupurilor etnice, care nu încurajează comunicarea, cunoaşterea şi stima reciprocă. Discursul ideologic, promovat de puterea politică, va urmări, în acest caz, justificarea unor practici şi constituirea unor versiuni despre „realitatea“ din grupul (grupurile) etnic etichetat ca ostil. Lipsa de comunicare este identificată ca responsabilitate a celuilalt. Interesele politice şi economice ale grupurilor etnice filtrează în mod drastic opiniile şi atitudinile faţă de „straini“. Uneori străinul este plasat pe un „cerc exterior“, unde sunt aşezate interesele minore ale statelor. În acest caz, şi disponibilitatea pentru contacte directe, susţinute şi pentru o comunicare intensă va fi plasată pe „cercul exterior“ al intereselor minore, secundare. Dimpotrivă, când politicul plasează „străinul“ în centrul intereselor fundamentale, se constată o diversificare a imaginilor acestuia, străinul fiind identificat drept prieten, partener în relaţiile de cooperare şi comunicare care se dovedesc a fi extinse; dacă străinul este identificat drept inamic, contactele directe vor fi îngheţate, iar comunicarea va împărtăşi şi ea aceeaşi soartă. Mai mult decât atât, când străinul este definit printr-o cunoaştere de tip conflictual, caracteristicile imaginii străinului vor constitui bariere majore în calea comunicării cu acesta. O comunicare favorabilă grupurilor etnice implicate în conflict nu va fi posibilă decât mult timp dupa stingerea conflictului, când străinul va fi plasat de interesele politice, economice, religioase etc. în poziţia de partener.

Intoleranţa etnică ca formă de manifestare a atitudinii intergrupuri constituie un factor important care blochează comunicarea dintre acestea.În general intoleranţa rezultă dintr-o multitudine de prejudecăţi care implică respingerea „celuilalt“, „considerat ca membru al unui grup faţă de care se manifestă sentimente negative“126. Prejudecata bazată pe o generalizare eronată şi rigidă in- duce stări psihologice defavorabile în percepţia reciprocă a 126

Mazilu Horia Dan, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Bucureşti, Editura Univers, 1998. p.29.

60

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

etnoorganizărilor, generând reprezentări şi imagini care accentuează, în primul rând, aspectele negative ale realităţilor istorice comune. Comportamentul noncomunicaţional în acest caz depinde de convingerile induse în interiorul fiecărui grup etnic faţă de aspectele de intoleranţă atribuite celuilalt şi de circumstanţele exterioare grupurilor etnice, pe care acestea nu le pot controla.

Prejudecăţile care afectează relaţiile intergrupuri „se situează la nivelul judecăţilor cognitive şi al reacţiilor afective. Când trecem în domeniul actelor, vorbim despre discriminare“.

Frecvent, discriminarea se manifestă deosebit de subtil şi dăunător în domeniul comunicării interetnice, mai ales în plan internaţional sau zonal în cadrul organismelor suprastatale economice, politice şi de securitate. Discriminarea introduce incompatibilităţi artificiale între formele de expresie ale mesajului public internaţional şi cele ale mesajului interior etnic, relevând faptul că un grup etnic, căzut în jocul de interese ale unor centre de putere, cunoaşte sincope de manifestare publică, mai ales în zona comunicării. Lucrul este evident îndeosebi după crearea spaţiului internaţional integrat al comunicării de masă. Acţiunea mass media, ce transcende spaţiul etnic, a fost repede conştientizată de centrele de putere cu intenţii expansioniste şi valorificată pentru realizarea informării unidirecţionale (impunerea unei anumite informaţii în spaţiile etnice vizate), discriminatorii (refuzarea statutului unor grupuri etnice de parteneri egali în procesul de comunicare, prin limitarea accesului acestora la informaţie), selective (producţia şi exportul de imagini fabricate direcţional în afara perimetrului etnic) şi incontrolabile în interiorul grupurilor etnice (abuzul comunicaţional produs prin structuri mediatice active care creeaza noncomunicare şi pseudo comunicare, cu grave consecinţe în dialogul social). * Autorul este licenţiat al Facultăţii de Arte şi Ştiinţe a U.R.S.A. ”Gheorghe Cristea”.

Ana Maria GHEORGHE*

Opera poetică a lui Bacovia în cadrul culturii române George Bacovia este unul dintre cei câţiva mari poeţi români din prima jumătate a secolului douăzeci, remarcabil prin capacitatea de a sintetiza, într-o operă poetică destul de restrânsă, aproape toate temele şi modalităţile de expresie ale unui curent literar, numit simbolism. De la un volum la altul, "Plumb" , "Scântei galbene", "Cu voi...", "Comedii în fond", "Stanţe burgheze", temele fundamentale ale simbolismului se conturează, se nuanţează şi se amplifică, până la conturarea unui univers poetic inconfundabil în peisajul liricii româneşti modene.

Vladimir Streinu spune despre Bacovia, la apariţia “Comediilor în fond” (1936): “unic, în literature noastră şi, dacă nu ne-ar fi teamă de zeflemeaua anonimă a cititorului român, am afirma că este unic chiar în cadre mai largi decât ale literaturii noastre”.127 Bacovia este unic la fel ca şi celalţi mari scriitori dar, cu ceva în plus, deşi Eminescu, Arghezi sau Blaga sunt ca structură şi amploare a operei incontestabili şi complecşi.

Nicolae Breban riscă şi îl aşaza ierarhic din punct de vedere valoric ca fiind secundul după Eminescu. Pompiliu Constantinescu îl punea imediat după Eminescu şi Arghezi. Astfel de clasamente sunt inutile, deoarece aceşti autori aparţin unor curente diferite şi tratează în mod diferit viziunea omului asupra lumii. Bacovia a fost numit şi pesimistul eminescian, acesta tratând şi atingând cota maximală asupra tragismului condiţiei umane. Bacovia a avut mai puţin noroc decât Eminescu. Acesta după trei poezii apărute în “Convorbiri literare” a 127

Vladimir Streinu, G. Bacovia, în Pagini de critică literara, I.E.P.L., Bucuresti, 1968, p.39

61

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

fost găsit de către un critic de prestigiu, Titu Maiorescu. Goga a luat Premiul Academiei chiar cu volumul de debut, iar Arghezi după câteva poezii intră în Istoriile literare, ca fiind imediat după Eminescu. Bacovia însă, nu a avut acest nororc, el şi-a publicat primul volum înainte de începerea războiului mondial şi a fost decepţionat pâna când Macedonski a recunoscut “ aurul închis în caseta de plumb”. Bacovia a fost receptat abia la câtiva ani dupa ce şi-a publicat primul volum şi poate nu a fost niciodată înţeles la adevărata sa valoare.

Atunci când vorbea despre “Plumb”, acesta dădea importantă şi o greutate cuvântului său, pentru acesta reprezentând metalul cel mai de preţ şi cel mai valoros.

Un rol important în opera bacoviană îl reprezinta o trăsatură fundamentală a simbolismului şi anume folosirea sugestiei, procedeu care nu era un fenomen des întâlnit în literatura romaneasca a acelor vremuri.

Nu toţi criticii au mizat exclusiv pe simbolismul lui Bacovia. Pentru avangardişti, poetul reprezinta acea fază a simbolismului care a favorizat naşterea dadaismului sau a suprarealismului. Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Geo Bogza îl văd pe Bacovia ca un precursor. În 1934 Lucian Boz îl vedea suprarealist „Bucăţi de noapte”, stările halucinante concurând cu cele mai onorice peisagii suprarealiste. I. Valerian, la apariţia volumului „Cu voi...” punea la îndoială abordarea operei bacoviene exclusiv prin simbolişti în defavoarea „realitaţii estetice”. Oscar Walter Cisek este primul care îl vede expresionist, iar Octav Botez îl aşaza printre moderniştii interbelici.128 Unii mari critici precum Perpessicius, Şerban Cioculescu, Pompiliu Contantinescu, Tudor Vianu şi Vladimir Streinu încep să investigheze opera bacoviană din punct de vedere estetic şi existenţial. Cioculescu este adeptul viziunii lovinesciene, remarcând că debutul lui Bacovia din 1916 n-a fost acceptat de public subliniind că poetul “ avea să se înfiltreze în sensibilitatea generaţiei următoare până la saturaţie”. Tot acesta remarcă noutatea elementelor bacoviene cel mai important fiind “descompunerea”. Poetul “cânta pe o singură coardă unică un cântec simplu de jale”, “cântec monocord”: “Nici o figuraţie deosebita.

Epitete puţine şi banale”129 Cioculescu este adeptul deciziei lovinesciene cu privire la lipsa de intelectualitate a poeziei bacoviene, apreciind însă lipsa retorismului.

Perpessicius este printre puţinii care apreciază deopotrivă poezia şi proza. Ceea ce vede acesta este asemănător cu viziunea lui Călinescu, vede un suflet “terorizat de deznădejdi amare, torturat de toate adversităţile contemporane, un dezrădăcinat tânjind, un mucenic al propriului destin implacabil”. Ceea ce subliniază Perpessicius este că lui Bacovia suferinţa nu i se revoltă şi este discret “ farmecul inedit al poeziei lui: discreţia”.130 Pompiliu Constantinescu îl asimilează pe Bacovia simbolismului mai mult decât pe Minulescu, aflat acum în coborâş valoric comparativ de cum îl vedea Lovinescu.

Bacovia este foarte greu de încadrat într-o formulă poetică preexistentă deoarece este un creator atât de original, Bacovia depăşeste însă locurile comune ale acestui curent, valorificându-le la nivelul genialităţii. Accentele antiburgheze pemonitorii din lirica sa îi vor asigura de timpuriu un loc de prim rang in conştiinţa critică românească postbelică. Extrem de modern prin efectele sincopatice ale expresiei poetice şi prin fondul subteran tragic, angoasat al creaţiei, de o modernitate ce nu-şi pierde valenţele căci atinge dimensiuni permanente ale umanului. George Bacovia figurează printre clasicii literaturii secolului XX, chiar dacă raportarea o facem la peisajul liric extranaţional.

Pompiliu Constantinescu realiza o ierarhie valorică a interbelicilor, într-o pagină despre Ion Pillat: Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, Maniu, Pillat.131 Acesta este cel dintâi care

Octav Botez, Un poet modernist G.Bacovia, În “Viaţa româneasca”, Nr. 7-8/1929 Şerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane, 1932-1947,Ed. Minerva, Bucureşti,1972,p.136.

130 Perpessicius, Opere, 2, Menţiuni Critice,E.P.L., Bucureşti,1867, p.196.

131 Pompiliu Constantinescu, Scrieri, 1, E.P.L., Bucureşti, 1867,p.128.

128 129

62

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

avansează o asemenea ordine, cu Bacovia pe locul trei, inaintea lui Blaga şi Barbu. Întradevăr această clasificare este corectă dacă ne referim strict la poezie.

Ion Rotaru se indoieşte de prezenţa specificului naţional in poezia lui Bacovia datorită antiromantismului naturii bacoviene dar se va lăsa convins de Nichita Stănescu că acesta este unul dintre cei mai naţionali scriitori.

Bacovia este un produs tipic al climatului societaţii româneşti, un interpret al stării de spirit caracteristice “proletarilor culţi” posteminescieni. Starea de spirit numită “decepţionism” de Gherea, a stapânit pe mulţi poeţi de după Eminescu, dar singurul care, nerămânând un epigon, reuşeşte să o comunice la modul direct în expresie într-adevăr artistică este Bacovia.

Funciar aretoric, modul liric bacovian este inegalabil cu vreun alt poet român anterior perioadei ultimilor aproximativ trei decenii înaintea acestora.

Descoperind prin Baudelaire posibilitatea de a scoate poezie din zonele anti- şi apoeticului, Bacovia e cel dintâi artist român a cărui permanentă aproape unică sursă de inspiraţie a devenit existentul corupt, banalul, fadul, prozaicul.

Unii critici cum ar fi A.E. Baconsky şi Mihail Petroveanu au găsit argumente pentru includerea lui Bacovia pe lista precursorilor care s-au ocupat de estetica tăcerii.

Ducând simbolismul depresiv- protestatar la expresia lui ultimă, creaţia bacoviană a înscris implicit in istoria lirismului românesc o experienţă artistică dintre cele mai originale, cu însemnate urmări pentru întreaga evoluţie a limbajului poetic. Bacovia a înfăptuit înainte de L.Blaga, Ion Barbu, Al. Philipide, Adrian Maniu şi chiar Tudor Arghezi, ajuns la apogeu după primul război mondial o acţiune de adâncire şi esenţializare a lirismului, hotărâtoare.

Impunându-se evident ca personalitate proeminentă a simbolismului românesc, poetul Plumbului şi al Scânteielor galbene şi-a creat mijloace artistice menite să-l exprime prin toată alcătuirea lor, diferenţiindu-l răspicat de oricare alt artist al cuvântului.

“Scriitorii acelei vremi – conchide I.M.Raşcu –, în marea lor majoritate, nici nu recunoşteau în acest înzestrat aed un camarad de breaslă”, reducându-l cel mult la nivelul unor Cantilli, Iuliu Dragomirescu, Florian Becescu. Îi includea atunci şi pe simbolişti, inclusiv pe sine.

Lovinescu aprecia tocmai prezenţa sugestiei la Bacovia, dar semnala şi alte „defecte” grave: „Simţul nuanţelor, alegerea potivita a expresiilor, a imaginilor lipsesc D-lui Bacovia, ca şi familiarizarea cu exigenţele ritmului”. Îi mai reproşează şi „obsesiile” de nevrozat, „obsesiuni stranii”. Toate acestea sunt rupturi decisive de retorica tradiţională, şi chiar un impas al poeziei, ducând finalmente, la agonia şi moartea ei. Nicolae Manolescu va remarca tocmai faptul că Bacovia descoperă poezia ca „impas”, ca imposibilitate de exprimare.132 În ceea ce priveşte ritmul, Bacovia este un inovator excepţional, tocmai prin „nefamiliarizarea cu existenţele ritmului” tradiţional.

Daniel Dumitriu semnalează pe exemplarul ediţiei princeps a volumului „Plumb” (aflat la Biblioteca Centrala Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi) şi câteva însemnări din epoca ale unor cititori. Unul dintre ei notează: „Cine l-a mai făcut şi pe acesta poet?” dar în acelaşi exemplar se găseşte şi un alt cititor care crede că Bacovia este „cel mai mare poet român contemporan”.

Reacţii favorabile vor veni din partea câtorva poeţi şi prozatori, dovadă că aceştia sunt mult mai receptivi la variabila poezie nouă decât6 criticii de profesie. Este vorba de N.Davidescu, Ion Vinea, B. Fundoianu, Felix Aderca, Ion Călugăru (în „Flacăra”, 20 februarie 1916).

Felix Aderca e mai reticent în recenzia din 1916. El vorbeşte de o „sinceritate specială” plină de „savoare”, dar crede că „întrebuinţarea adjective pur senzaţionale falsifică intenţia autorului”.133 Monocrom, Bacovia n-ar reuşi să cânte „pe o singură coardă” o simfonie. De

132 Nicolae Manolescu, „Metamorfozele poeziei”, studiu intoductiv la „Poezia română modernă de la G Bacovia la Emil Botta”, ediţia a doua, Ed. Allfa, Bucureşti, 1996, p. XVII. Ediţia intâi la E.P.L., 1968 133 Felix Aderca, „Contribuţii critice, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983,p.332.

63

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

aceea, crede că Bacovia n-a ajuns la marea poezie, ci a rămas „numai la doi paşi” de ea. 134 Peste cinci ani revine asupra subiectului, trecând la superlative: „poetul, care e extraordinar de mare şi nou în literatura română contemporană”.135 Reproşa valorilor critice ale vremii, M. Dragomirescu, G. Ibrăileanu, Eugen Lovinescu faptul că nu a conferit nici o atenţie debutului magnific bacovian lasând pe seama „ziariştilor” Ion Vinea, N.Davidescu, B.Fundoianu şi Ion Călugăru „să lămurească în cuvinte sunete noi ale sufletului bacovian”.136 Poziţia lui Ibrăileanu faţă de Bacovia este una dintre cele mai misterioase. Absenţa reacţiei pozitive este cu atât mai neînţeleasă – dincolo de preferinţa literară şi de provenienţa la alta şcoală literară –, cu cât i-a fost profesor la Bacău şi ar fi trebuit să se mândrească cu fostul discipol.

Aderca are câteva intuiţii critice excepţionale pe care, critica le va adânci abia foarte târziu. El sesizează că opera „a distrus un om”, iar în următoarea parte are cea dintâi revelaţie a simbolisticii plumbului, a importanţei imperfecţiunii expresiei şi spectrul apocalipsei bacoviene: „Toamna lui Bacovia n-are decât o singură culoare, plumburie. Însuşi chipul poetului trebuie văzut într-o efigie de plumb. Dar aceasta culoare aduce în poezia română fiorul nou pe care nu-l mai găseşti la nici un alt poet, cu aceastanuanţă şi cu aceasta putere de emoţie. Însăşi imperfecţiunea expresiei este pusă de poet în slujba unicului său simţamânt de sfârşit de an, de sfârşit de epocă, de sfârşit de planetă – şi dacă Bacovia ar fi avut darul elocvenţei poetice ar fi trebuit să şi-l pulverizeze”137.

Nicolae Davidescu publica pentru întâia oară un articol într-un volum de critică beneficiind de reuşită iar în al doilea îi forţa direct pe marii critici ai momentului, să publice articole despre Bacovia. Astfel în Sburătorul din 8 aprilie 1922 lui Lovinescu îi va apărea un articol despre Bacovia esenţial pentru viitoarele capitole din „ Critice”, VII, IX rezumând în doua paginii în „Istoria literaturii române contemporane”.138 Lovinescu judeca simbolismul polemizând cu N. Davidescu dar şi cu Ovid Densusianu şi Felix Aderca, toţi trei fiind incluşi în capitolul „ Critica simbolistă” din „Istoria literaturii române contemporane” Pentru Lovinescu existau trei români care îndeplineau sugestia muzicală realizată pe calea inconştientului: Ion Minulescu, Elena Farago şi G. Bacovia. Aceasta este şi scara valorică de care era convins criticul, Minulescu fiind adevăratul conducător al simbolismului românesc „axa mişcării simboliste”139, „adevăratul stegar al mişcării simboliste”.140 Ca poet al elentarităţii şi subconştientului, Bacovia i-a încântat pe avangardişti şi pe modernişti care l-au acceptat de precursor „ Bacovia e poetul subconştientului, al impresiilor organice formulate printr-o forţă obscură. Aşa se explică influenţa sa însemnată asupra generaţiei postbelice, care a recunoscut într-însul nu un şef de şcoală, un teoretician, ci un precursor prestigios prin divinaţie, prin instinct”.141 Perpessicius este printre puţinii care valorifică şi apreciază atât poezia cât şi proza. Nu-i regăseşte atât artificiul, ca George Călinescu, cât „o realizare de mare şi subtilă artă”, a unui suflet „ terorizat de deznădejdi amare, torturat de toate adversităţile contemporane, un dezrădăcinat tânjind, un mucenic al propriului destin implacabil”. Suferinţa nu i se arată ca la ceilalţi poeţi obişnuiţi, retorici prin lamentaţii şi revoltă, ci prin discreţie: „farmecul inedit al poziei lui: discreţia”.142 El subliniază deasemenea simplitatea expresiilor aducătoare de

Ibidem Ibidem, p.442.

136 Ibidem, p.443.

137 Ibidem, p.443.

138 Eugen Lovinescu, Scrieri, 6, Editura Minerva, Bucureşti, 1975.

139 Eugen Lovinescu, Scrieri 1, p.389 140 Eugen Lovinescu, Scriei 6, p.142.

141 Şerban Cioculescu,”Aspecte literare contemporane”, 1932-1947, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p.139 142 Perpessicius, Opere, 2, Menţiuni critice, E.P.L.,Bucureşti, 1967, p.196.

134 135

64

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

sugestie: „măsura acestui mare artist, la care fuziunea dintre vibraţia sufletească şi expresie e absolută”143 După sărbătorirea lui Bacovia în 1947, la Bacău Bacovia cunoaşte o oarecare linişte materială operele lui intră în categoria decadenţei incomparabilă cu „idealurile” noi. Arghezi a fost lovit direct deoarece suişurile şi coborâşurile lui politice erau mult mai categorice. În realitate Bacovia exemplifică „decadenţa” pe când opera lui Arghezi constituia tocmai depăşirea acestuia. „Decadenţa” coincide într-adevăr cu o „criză” a umanităţii europene instigată de excesul de faustianism anunţat de Nietzsche prin „moartea lui Dumnezeu”, dar comunismul venea în mod neobişnuit, nu să o curme ci s-o adâncească prin distrugerea ”credinţei”. Omul se transforma în bestie sub steagul unui umanism proletar înşelător şi ateist. Bacovia se găsea,deci, mai „în răspăr” cu timpul comunist decât toţi ceilalţi scriitori interbelici. Cei câţiva apărători ai săi au argumentat că aceasta cădere a poeziei lui comunică apusul lumii burgheze şi naşterea celor noi exprimată de „poma roză a iubirii viitoare”. Ca drept exemplu putem da „Serenada muncitorului”. Poetul pare a se fi conformat întru-totul măştii prin tăcere, umilinţa, anonimat, ascundere în provincie şi culoarea cenuşie luată ca un scut încă din primul său volum, el însuşi definindu-se ca „poet de plumb”: „Ce singur mă simteam în lume! 1916!Bacovia poetul <<Plumb>>…”144 Existenţialismul bacovian e o „filosofie” „raspândită plasmatic” în operă, Constantin Trandafir considerând că absurdul, „subiect rodnic în ontologia poetică bacoviană, continuă (fără să repete) esenţa gândiri eminesciene”.145 Criticul aşază în centrul operei bacoviene categoria tragicului, văzându-l pe poet, ca şi Nichita Stănescu, un biruitor. Accente similare îi vor descoperi Eugen Simion, Lucian Raicu, Şerban Foarţă, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Simuţ ş.a. În 1961, când poetul ar fi împlinit 80 de ani, a apărut la Editura pentru Literatură un volum de Scrieri alese prefaţat de Ov. S. Crohmălniceanu, cu o evocare de Agatha GrigorescuBacovia În acelaşi an se tipăresc traduceri în Italia, într-o antologie de Mario de Micheli, cu o prefaţă de Salvatore Quasimodo. Steaua lui Baconsky şi George Munteanu continuă să publice poeme bacoviene. În anul următor, aceeaşi editură scoate o ediţie în miniatură „Cele mai frumoase poezii”.

Tudor Vianu este acela care înţelege că la Bacovia, repetiţia „nu este la el o convenţie”,ci „comunică o obsesie, o neputinţă chinuitoare de a-şi depăşi percepţia: îndepărtându-se de ea,se înapoiază, ca sub stăpânirea unei hipnoze, mereu, la punctul de plecare”.146 Justificată e şi uimirea strădaniei de stilizare la Bacovia ca „mod al detaşării de sine al obiectivării lirice”, încât imaginea morţii rămâne una „estetică, fără convulsiuni dizgraţioase”.147 Livius Ciocârlie spune că trebuie văzută o deosebită profunzime a poeziei lui Bacovia: „Teoria textului a fost teoria literaturii iniţiate de Rimbaud, Lautréamont, Mallarmé şi continuată de alţii – între care Joyce – după ei. A fost o expansiune a poeticului în toate zonele literaturii, realizată prin explorarea resurselor limbajului, asistând la o expansiune a prozaicului”, într-un interviu acordat revistei Vatra, an. XII, nr.3 (132), 20 martie 1982, p.6

Poezia bacoviană în context european Marin Mincu afirma că „Bacovia, deşi se integra firesc discursului poetic de la începutul secolului XX, a fost receptat ca un simbolist minor, epigon provincial al idiolectului eminescian, fără a se observa mutaţia de la formele de conţinut către formele de expresie autonome pe care sigla, volumul <<Plumb>>, printr-un efort de poeticitate considerabil”, Ibidem G.Bacovia, Opere, p.467 145 Constantin Trandafir, Răsfrângeri existenţiale, în Permanenţe literare româneşti, Ed.Porto-Franco, Galaţi, 1998,p.107 146 D. Micu, „Literatura română la începutul secolului al XX- lea”,E.P.L., Bucureşti, 1964, p.293.

147 Ibidem, p. 294 143 144

65

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

exagerând puţin cu „simbolismul minor” bacovian, acesta vrea să spună că Bacovia era pe deplin contemporan cu Trakl, T.S.Eliot, fiind unul dintre primii „textualizaţi” din lirica europeană. Confruntându-l cu scriitorii existenţialişti, cum încercaseră Svetlana Matta şi Mihail Petroveanu, criticul crede că Bacovia vine după Kafka. Apocalipsa românului spre deosebire de a praghezului substituie realul cu textul.

N. Davidescu susţine ca element hotărâtor pentru simbolism intelectualizarea poeziei, în sensul conştiinţei artificiului pe linia Poe-Budelaire-Verlaine-Mallarmé, pentru Lovinescu, dimpotrivă poezia simbolistă se esenţializeză şi se reduce la sugestia muzicală realizată pe calea inconştientului, a senzatiilor elementare, cu stingerea oricărei atitudini intelectualiste.

Lui Bacovia i se traduc versuri în Belgia, iar D.Caracostea îl invită să vorbească studenţilor la Facultatea de Litere din Bucureşti. De la Londra, la propunerea lui Lucian Blaga, aflat în 1834 ataşat diplomatic la Berna pe lângă Liga Naţiunilor, i se cere printr-un chestionar, date pentru includerea în almanahul „Who’s who”, dedicat biografiilor de personalitaţi. „În viaţa românească” i se tipăresc în 1938 traduceri în franceză realizate de Maria Holban.

Perpessicius vorbeşte despre „seninătatea horaţiană” (în Decembre, de exemplu) de „înclinarea idilică a d-lui Bacovia” umbrită un uşor sarcasm” care „trece peste peisaj şi zâmbeşte”.148 Perpessicius a pus temeliile critice pentru investigarea ironiei bacoviene, reluată de cei mai mulţi critici. Atât în poezie cât şi în proză, Bacovia „poate fi privit ca unul dintre ironiştii noştri de rasă”.149 Ediţia de poeme din 1956 a fost revizuită şi adăugită pentru 1957 de către autor. Vâlva stârnită a fost mare culminând cu studiul lui A.E.Baconsky, în ţară, iar în străinătate cu monografia din 1958 a Svetlanei Matta, eveniment de referinţă de care poetul nu s-a mai putut bucura. Ea producea o veritabilă ruptură de clişeele criticii interbelice care se învârtise sterilizant în jurul problemei simbolismului sau elementaritaţii conştiinţei estetice bacoviene.

Tot în străinătate poetul va fi inclus în antologia „Poèmes Roumains des origines à nos jours” (Paris, Editions Hautefeuille), însă cartea Svetlanei Matta a rămas ascunsă de către ochii criticii autohtone. * Autoarea este filolog, licenţiată a Universităţii Bucureşti.

148 149

Perpessicius, Opere, 2, Menţiuni critice, E.P.L., Bucureşti, 1967,p.197 Ibidem, p.199.

66

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

INTER-NAŢIONAL Iuliana CRISTEA*

Diplomaţia mediatică În conformitate cu definiţiile din dicţionare, diplomaţia este, pe lângă definirea ca activitate desfasurată a unui stat prin reprezentanţii săi diplomatici în scopul realizării politicii externe preconizate, şi o comportare abilă, subtilă, şireată. Dincolo de faptul că aceste atribute se regăsesc mai ales la nivel de individ, mass-media dispune de toate resursele necesare pentru a demonstra că are capacitatea de a juca rolul diplomatului. Încă de la începuturile mass-media, capetele încoronate au ştiut să se folosească de presa vremii pentru a provoca anumite gesturi diplomatice în scopul obţinerii, de exemplu, a indulgenţei din partea clerului. Bucurându-se de protecţia financiară a lui Richelieu sau Mazarin şi avându-l ca cititor fidel pe Ludovic al XIII-lea, Gazette de France acoperă în paginile sale procesul lui Galileo Galilei legat de ipoteza heliocentrică dând dreptate inchiziţiei.150 Puterea bisericii nu era de neglijat, revista dovedindu-se un instrument util pentru oamenii politici din Franţa acelor timpuri.

Războiul de independenţă din coloniile americane, Revoluţia franceză, elaborarea Constituţiei americane sau a Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului nu ar fi fost posibile fără implicarea presei. Informarea adecvată a cetăţenilor, pregătirea şi atragerea lor în aceste mişcari ce au schimbat lumea sunt rezultate ale rolului de diplomat al mass-media. În zilele noastre când desfăşurările de forţe armate şi terorismul iau forme perfide şi violente, scăpând de multe ori de sub control, mass-media este o sursă importantă de informaţii şi un canal diplomatic eficient151. De altfel, ataşaţii de presă din staff-ul diplomatic sunt pioni importanţi. Temperarea difuzării de informaţii către public sau focusarea acesteia poate avea efecte majore în teatrul de operaţiuni.

Sistemul mass-media nu are doar rolul de a prezenta realitatea ci şi pe acela de a construi realităţi, „[…] mass-media reprezintă adevărate camere de ecou […] aceste ecouri putând provoca o contagiere a fenomenului terorist în tot spaţiul public şi în toate grupurile excluse din dezbaterile publice”152. De asemenea, percepţia favorabilă sau nefavorabilă a unei minorităţi sau a unui popor prin intermediul mass-media este o metoda abilă şi uzitată frecvent la nivel de stat. Acestea pot fi interpretate ca metode de manipulare dar, tot atât de bine, pot fi catalogate drept mişcări diplomatice care au capacitatea de a amorsa sau dezamorsa conflicte interetnice sau la nivel de state. Jurnaliştii trimişi la faţa locului sunt cei care pot lua pulsul în mod direct, imaginile şi relatările transmise, interpretate de specialişti, fără a ţine neapărat cont de comentariile ce le însoţesc, pot fi baza unor decizii diplomatice inspirate tot atât de bine cum interpretarea lor eronată, fără a ţine seama de context ori de alte implicaţii, poate produce defazaje la nivel diplomatic sau greşeli extrem de costisitoare.

Beneficiind de avantajul proximităţii temporale şi spaţiale, un reportaj realizat într-o zonă conflictuală prezintă fapte ce se petrec sub ochii jurnalistului153. Dincolo de inedit acesta este

Teodorescu, Bogdan, Cinci milenii de manipulare, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007, p. 245 David, Ion, Terorism Antiterorism Mass-media, Editura Detectiv, Bucureşti, 2007, p. 229 152 David, Ion, Terorism Antiterorism Mass-media, Editura Detectiv, Bucureşti, 2007, p. 229 153 Coman, Mihai, Manual de jurnalism, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 18 150 151

67

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

imaginea conflictului şi a consecinţelor sale, iar specialiştii pot culege informaţii importante pentru strategiile viitoare.

Parteneriatul dintre organismele guvernamentale şi mass-media realizat în scopul descifrării şi rezolvării unor probleme sociale cu implicaţii diplomatice şi-a demonstrat utilitatea şi cu sigurantă a dat mai multe rezultate decât în cazul acţiunilor desfăşurate în lipsa unei colaborări de ordin tehnic şi pragmatic între aceste două componente. Statele confruntate cu acţiuni teroriste sau situaţii tensionate, conştiente de forţa mass-mediei şi de avantajele ce decurg dintr-o colaborare cu aceasta, încearcă să includă mass-media ca parte componentă a sistemului de luptă împotriva terorismului154 deoarece în situaţii conflictuale media poate juca un rol extrem de important şi astfel ea poate deveni un mijloc efcient de luptă împotriva violenţei.

Despre promovarea României prin mass-media Avantajele şi eficacitatea promovării imaginii prin intermediul mass-media au fost cunoscute şi exploatate, fără excepţie, atat de statele cu organizare politică totalitară cât şi de cele democratice. România comunistă îşi promova imaginea, cu sprijinul canalelor diplomatice, prin intermediul unor mijloace media care acceptau, contracost, publicarea sau difuzarea de materiale propagandistice ce oglindeau realizările societăţii socialiste şi aveau ca punct central faptele măreţe ale “iubitului conducător” , calităţile de diplomat subtil în relaţia cu popoarele vecine şi prietene sau mai îndepărtate, dar la fel de prietene şi însuşirile de desăvârşit strateg pe care le dovedea în abordarea subiectelor legate de anumite stări conflictuale între state. Deşi nu mai păcăleau pe nimeni, aceste acţiuni, la nivel guvernamental, de promovare a imaginii ţării nu erau tratate cu superficialitate. În decembrie 1989, prin intermediul mass-media naţionale, dar mai ales internaţionale, România a fost cea care a furnizat “revoluţia în direct”. Imaginile tinerilor striviţi de tancuri şi ale românilor care-şi luau raţia de libertate au făcut înconjurul lumii zile la rând şi au atras admiraţia şi sprijinul moral, şi chiar şi material, al întregului mapamond. Prin realismul şi tragismul lor, acele imagini au constituit, poate, cel mai bun material difuzat prin media cu cel mai puternic impact la nivel internaţional în ceea ce priveşte imaginea României.

Devenind un stat cu graniţe deschise, România putea fi văzută acum în detaliu de jurnaliştii străini. Aşa au început să fie difuzate în străinătate materiale despre copii abandonaţi şi maltrataţi, despre aurolaci, despre ţigani ce mâncau lebede vieneze, imagini terifiante despre o Românie a mineriadelor, despre conflictele interetnice de la Târgu Mureş155 soldate cu cinci morţi şi sute de răniţi şi cu Mihăilă Cofariu brutalizat. Autorităţile erau prea ocupate cu tranziţia şi nu au sesizat în timp real impactul negativ puternic al acestora asupra imaginii tinerei democraţii şi dificultatea schimbării percepţiei străinătăţii despre un întreg popor. În 1994, la nivel guvernamental, s-a născut ideea editării unui album, într-o apariţie de excepţie, idee concretizată în 1995, în scopul promovării imaginii României în lume. Este vorba despre „Eterna şi fascinanta Românie”, editat în opt limbi (franceză, germană, engleză, arabă, spaniolă, italiană, japoneză, română). Imaginile mirifice erau însoţite de un limbaj de lemn; din cele 97.000 de albume au fost executate 10.000 iar 4.200 au ajuns în ţară. Deşi idea a fost salutară punerea ei în practică a fost dezastruoasă, toată această campanie sfârşind întrun scandal. În aprilie 2008 Agenţia de Strategii Guvernamentale a iniţiat o campanie de comunicare „Români în Europa”156 pentru îmbunătăţirea imaginii României în Italia şi Spania.

David, Ion, Terorism Antiterorism Mass-media, Editura Detectiv, Bucureşti, 2007, p. 239 http://en.wikipedia.org/wiki/Ethnic_clashes_of_Targu_Mures 156 www.realitatea.net, 5 mai 2008 154 155

68

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

A existat chiar şi ideea de a se folosi, prin intermediul media, de imaginea lui Costel Busuioc, tenorul-zugrav, în scopul promovării României, dar oricum mass-media o făcuse deja. În ultimii ani, numeroase posturi de televiziune s-au implicat în această încercare de schimbare a imaginii României şi de promovare a unei imagini reale. Subiectele jurnalismului social sunt date de probleme care afectează direct individul sau comunitatea157, iar documentarele realizate atât în ţară cât şi în străinătate în coloniile de români sau în familiile conaţionalilor noştri care s-au integrat perfect în comunităţile pe care şi le-au ales ca o a doua casă au reuşit, cu siguranţă, să arate lumii că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi la prima vedere. De asemenea, promovarea obiectivelor turistice prin diferite mijloace media, axată în special pe turismul rural, arată o altă faţă a României pe care cei veniţi aici o pot descoperi prin ospitalitatea cu care sunt primiţi şi naturaleţea cu care sunt trataţi.

Situaţiile grave apărute, după aderarea la Uniunea Europeană, în ţări în care au emigrat un numar mare de cetăţeni români, în unele cazuri reale, în altele mai puţin reale, au devenit o provocare pentru jurnalistul social din România care a fost nevoit să apeleze la un adevărat arsenal al psihologiei comunicării pentru a ne dezvălui, pe cât posibil, şi alte faţete ale celor redate în presa occidentală, iar „Dacă materialul jurnalistic abordează teme importante pentru public, va avea evident o mai mare audienţă decât un subiect inventat […]”158.

Munca asiduă de documentare la nivel de individ, familie sau comunitate, „folosirea stilului empatic pentru teme delicate şi personale sau atunci când discută cu persoane din grupuri defavorizate”159, înţelegerea profundă a problemelor sociale cu care se confruntă aceşti oameni au făcut ca noi ceilalţi să vedem mai limpede dramele celor plecaţi şi ale celor rămaşi acasă. Astfel, am înţeles ce-i motivează pe cei plecaţi să plece, ce-i motivează pe cei rămaşi să-i aştepte şi ce-i motivează pe cei care îi discriminează să-i discrimineze. Am început să înţelegem de ce este amendată o naţiune pentru derapaje sociale izolate. Mass-media o intuise cu mult timp în urmă. * Autoarea este licenţiată a Facultăţii de Arte şi Ştiinţe a U.R.S.A. ”Gheorghe Cristea”.

Vălcu, Val, Jurnalismul social, Polirom, Iaşi, 2007, p. 37 Vâlcu, Val, Jurnalismul social, Polirom, Iaşi, 2007, p. 45 159 Ibidem, p. 118 157 158

69

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

DREPT Dr. Alexandru PINTEA*

Necesitatea cunoaşterii personalităţii victimei în cercetarea criminologică 1. Caracteristici generale privind personalitatea victimei Există încă o serioasă discrepanţă, atât de ordin cantitativ cât şi de ordin calitativ, în ce priveşte studierea personalităţii infractorului şi a personalităţii victimei în ciuda faptului că se afirmă tot mai frecvent că, atât în plan teoretic cât şi practic, ambele personalităţi interesează deopotrivă. Studiile ce se întreprind în cadrul criminologiei, al psihologiei sociale, al sociologiei criminalităţii şi al altor discipline ce abordează comportamentul antisocial tind să reducă acest decalaj.

Deşi infractorul şi victima sunt protagoniştii principali ai infracţiunii, din punct de vedere psihosocial şi criminalistic, ei nu sunt simetrici şi echivalenţi. Aşa de exemplu, în timp ce personalitatea infractorului prezintă din punct de vedere psihosocial o specificitate destul de bine conturată, nu acelaşi lucru se poate afirma despre personalitatea victimei. În acest context, trebuie relevat faptul că dacă putem evidenţia existenţa unui nucleu central al personalităţii infractorului, în ce priveşte personalitatea victimei nu putem decela existenţa unei structuri similare specifice. Sau un alt aspect: în timp ce unei părţi a infractorilor le este proprie recidiva, nu acelaşi fenomen poate fi întâlnit în rândul victimelor. Chiar dacă într-un anumit sens şi cu o anumită îndreptăţire se vorbeşte şi de un recidivism al victimelor, acesta nu poate fi socotit ca un comportament simetric recidivismului infractorilor.

Cu atât mai mult, nu pot fi acceptate, datorită inconsistenţei lor ştiinţifice, teoriile referitoare la caracterul înnăscut al victimei, la victima latentă sau la predispoziţia şi vocaţia victimală a unor indivizi. Analiza victimelor unui număr mare şi diversificat de infracţiuni nu relevă existenţa unor elemente înnăscute specifice acestor victime şi nici existenţa vreunei fatalităţi în acest sens. Este drept că pot fi evidenţiaţi o serie de factori de ordin social, psihosocial şi educaţional care pot exercita o influenţă victimală mai mult sau mai puţin semnificativă. Aceşti factori pot fi însă cunoscuţi, dirijaţi şi stăpâniţi.

Printre caracteristicile psihosociale ale victimelor se înscriu şi cele de ordin demografic.

Astfel, în ce priveşte sexul victimelor, atât la nivelul global al infracţiunilor cât şi pe genuri de infracţiuni (cu excepţia violului) se înregistrează o pondere mai scăzută a femeilor în rândul victimelor decât ponderea acestora în populaţia generală. Vârsta victimelor prezintă aspecte ce merită atenţie în sensul că, copiii, adolescenţii şi bătrânii devin mai frecvent decât tinerii şi adulţii victimele diferitelor infracţiuni.

Profesia prezintă de asemenea, interes victimogen. Unele studii relevă pe de o parte o frecvenţă mai mare în rândul unor profesii cum sunt cele de factor poştal, şofer de taxi, casier, profesor etc., iar pe de altă parte o pondere mai scăzută a acestora în rândul poliţiştilor, judecătorilor, medicilor etc. Scoţând în evidenţă ponderea şi rolul unor asemenea factori în rândul victimelor, trebuie subliniat că nu vârsta, sexul, profesia în sine sunt victimogeni sau nonvictimogeni, ci aceste persoane capătă o asemenea încărcătură într-un anumit context social, sub influenţa factorilor psiho-socio-economici şi chiar politici.

Un rol important în ce priveşte postarea în situaţia de victimă îl au unele trăsături de personalitate şi anumite comportamente deviante. Printre acestea lăcomia, tendinţa de a 70

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

obţine anumite bunuri materiale şi spirituale în condiţiuni deosebit de avantajoase şi nu în ultimul rând aventurismul, stau la originea situaţiilor în care unii indivizi devin victime ale înşelăciunilor, escrocheriilor etc.

Asemenea trăsături acţionează uneori atât de puternic încât anihilează superioritatea nivelului de instruire şcolară şi profesională, pe care victima le are în raport cu infractorul. De asemenea, persoanele lacome de câştig, amatorii de plăceri şi de aventuri, devin mai frecvent victime, mai ales în infracţiuni de escrocherie, prostituţie, şantaj, tâlhărie etc.

Credulitatea şi uşurinţa unor persoane în raporturile sociale se află la originea situaţiilor în care aceştia devin victime ale diferitelor infracţiuni, în mod deosebit în cele de viol, înşelăciune, tâlhărie etc.

Aşa cum rezultă din datele oferite de practica judiciară, în numeroase cazuri, cetăţenii permit cu uşurinţă pătrunderea în locuinţă a unor persoane fără a le verifica pe bază de legitimaţie, calitatea şi profesia pe care aceştia şi le declină (lucrători de la telefoane, de la diferite instituţii prestatoare de servicii etc.) şi care, în ultimă instanţă, se dovedesc a fi infractori inveteraţi.

Găzduirea unor persoane necunoscute sau introducerea în locuinţă a unor femei de moravuri uşoare, se soldează, nu de puţine ori, cu furturi şi sustrageri de bunuri aparţinând gazdelor.

Tot ca o expresie a uşurinţei, unii cetăţeni dau prin telefon sau chiar prin anunţuri publicitare, relaţii privind adresa şi orele la care pot fi găsiţi acasă (implicit când lipsesc de acasă), natura şi valoarea unor bunuri ce sunt dispuşi să le vândă, ceea ce uşurează demersurile anumitor infractori pentru reperarea viitoarelor victime.

Atitudinea neglijentă favorizează şi uneori chiar stimulează comiterea unor infracţiuni în mod deosebit a furturilor de bunuri materiale aparţinând unor persoane particulare.

Stările de emotivitate crescută, trăirile afective interne pot constitui uneori factori favorizanţi care plasează unele persoane în situaţia de victime.

Indivizii agresivi şi dominatori prin situaţiile tensionale şi incitante pe care le creează în anumite împrejurări, cât şi prin resentimentele şi reacţiile ce le stimulează la unii membrii ai colectivităţii, pot ajunge în poziţia de victime.

Alcoolismul, reprezintă un alt factor favorizant al situaţiei de victimă, mai ales în infracţiuni cum sunt tâlhăria, violul etc.

Un anumit număr de victime provin din rândul bolnavilor psihici, mai accentuat din rândul debililor mintali, datorită sugestibilităţii crescute şi a capacităţii scăzute de judecată şi discernământ. De asemenea, unele victime provin dintre suferinzii fizic, al handicapaţilor şi al infirmilor. În afara acestor trăsături de personalitate ce contribuie ca unii indivizi să se afle mai frecvent în situaţia de victimă, se remarcă şi existenţa unor oameni care par a fi imuni ca victime. La aceşti oameni se observă o doză redusă de antisocialitate şi de capacitate criminală.

După cum arată statisticile privitoare la criminalitate, majoritatea tâlhăriilor se produc pe străzi şi locuri relativ frecventate, după căderea serii. O mare parte a violurilor au loc în locuri virane şi parcuri, pe timpul nopţii, în zone mai puţin iluminate. Furturile din buzunare se produc mai frecvent în mijloacele de transport şi locurile foarte aglomerate. Asasinatele au loc de regulă în locuinţele victimelor. Starea de izolare se vădeşte, de asemenea, a fi o împrejurare victimală. Se pare că sâmbetele şi duminicile sunt de rău augur pentru victime. Practica judiciară confirmând în linii generale aprecierea făcută în literatura de specialitate160 potrivit căreia există locuri pentru victime şi timpuri pentru victime.

S-ar putea face şi alte consideraţii de acest gen, dar în general ele nu sunt suficient fundamentate întrucât în multe situaţii este dificil de a discerne şi determina în ce măsură anumiţi factori şi circumstanţe sunt mai favorabile infractorilor şi mai nefavorabile victimelor.

160

Arnold Mergen, op. cit., p. 391.

71

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

2. Tipuri de victime Victimele se prezintă într-o mare varietate de ipostaze şi caracteristici a căror sistematizare şi clasificare, ca şi în cazul infractorilor, prezintă interes atât pe plan teoretic cât şi în cel al activităţii practice, de prevenire şi combatere a comportamentelor antisociale.

O primă tipologie poate fi cea care distinge victimele personale şi victimele impersonale, primele fiind de regulă victimele infracţiunilor îndreptate împotriva persoanei, iar celelalte fiind implicate în infracţiuni îndreptate împotriva bunurilor materiale. Această dihotomizare este interpretată grosier şi simplist de către infractori în sensul că în cea de a doua situaţie nu ar exista de fapt victimă ceea ce ar justifica actul infracţional. Evident victima există şi în această situaţie, mai mult, cei afectaţi de infracţiune sunt în ultimă instanţă persoane şi colectivităţi umane.

O a doua tipologie distinge victima individuală şi victima colectivă. În accepţiunea mai multor criminologi contemporani, victima colectivă poate fi un grup uman restrâns dar şi ansamble sociale mari de talia popoarelor şi naţiunilor. În acest sens exemplul cel mai des folosit este încercarea de exterminare, în cursul celui de-al doilea război mondial, de către nazişti, a evreilor şi ţiganilor.

O a treia tipologie, având la bază situaţia victimei în cursul infracţiunii, relevă un evantai relativ nuanţat de atitudini ale acestora.

Astfel, se detaşează aşa numita victimă ideală, inocentă, la delict; este situaţia în care în postura de victimă se află copii.

Victima provocatoare are rol activ în declanşarea şi desfăşurarea infracţiunii, “colaborează” la dinamica acesteia. Un exemplu îl poate constitui persoana care aduce injurii şi ofense alteia, provocând scandal şi incitând partenerul la acţiuni violente.

Victima din imprudenţă îşi datorează suferinţa neluării unor măsuri elementare de protejare a propriei persoane sau a bunurilor ce le posedă. De exemplu, manipularea neglijentă, expunerea la vedere şi neasigurarea banilor, bijuteriilor etc. Există apoi victima ce-şi datorează situaţia ignoranţei cum este cazul unor minore însărcinate care de frica părinţilor acceptă să fie chiuretate empiric sau se supun unor proceduri ce la periclitează viaţa, fără a avea conştiinţa consecinţelor grave, fatale ce la pot avea. Sunt de asemenea, victime simulate şi victime imaginare care îşi regizează asemenea posturi fie pentru a ascunde fapte antisociale mai grave pe care le-au comis, fie ca urmare a unor maladii psihice cum ar fi isteria, mitomania etc. În sfârşit, un alt tip îl constituie victima fără infractor. În această categorie se includ masochiştii, indivizi care pentru a obţine o senzaţie de plăcere, în special cea sexuală, simt nevoia unor suferinţe fizice în care scop se autoflagelează mergând până la automutilare, iar pe plan moral – spiritual fără a avea un temei real se simt satisfăcuţi trăind situaţia de victimă. În această categorie se mai includ victimele autoaccidentărilor de muncă, de circulaţie, precum şi cei ce se automutilează pentru a evita executarea anumitor obligaţii precum şi sinucigaşii. Într-un anumit sens, s-ar putea afirma că indivizii incluşi în această categorie, sunt simultan infractori şi victime.

3. Aspecte psihosociale şi criminologice ale raporturilor dintre infractor şi victimă Raporturile dintre cele două categorii de protagonişti ai actului infracţional trebuie abordate situaţional adică trebuie avut în vedere caracterul lor mutabil (schimbător), faptul că poziţiile infractorilor şi ale victimelor nu sunt imuabile în sensul că în anumite împrejurări infractorul poate deveni victimă, iar victima infractor. Această schimbare de poziţie poate avea loc fie în cursul derulării uneia şi aceleiaşi infracţiuni, fie în cursul unor infracţiuni succesive, ceea ce infirmă încă odată teoriile privitoare la infractorul şi victima înnăscute.

72

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Se impune apoi ca relaţiile dintre infractor şi victimă să fie înţelese în dinamica lor, ele cunoscând evoluţii complexe, marcate în bună măsură, de fazele procesului infracţional.

Astfel, dacă în faza preinfracţională aceste relaţii pot îmbrăca o multitudine de forme mergând de la relaţii cu o puternică încărcătură afectivă pozitivă şi până la antagonismul cel mai acut, în faza următoare (cea infracţională), varietatea acestora se reduce la antagonism în urma unui proces de transformare mai mult sau mai puţin rapid şi complex, pentru ca în faza post infracţională, să rămână, de regulă, antagoniste.

Cunoaşterea evoluţiei relaţiilor dintre infractori şi victime pe parcursul fazelor procesului infracţional prezintă un interes deosebit pentru activitatea de prevenire prin influenţarea în bine a cursului negativ al acestora şi prin reducerea stărilor tensionale. Desigur, perioada cea mai propice pentru realizarea unei asemenea intervenţii cât mai eficiente, o reprezintă perioada preinfracţională.

Analiza naturii relaţiilor dintre infractori şi victime relevă câteva aspecte mai importante. Într-un însemnat număr de cazuri şi într-un număr de infracţiuni, cum sunt furtul din buzunare, tâlhăria, ultrajul, violul etc., între principalii protagonişti de regulă nu există nici un fel de relaţii interpersonale, în mare majoritate a cazurilor, aceştia nu se cunosc între ei. În alte situaţii, raporturile victimei cu infractorul, sunt de natură cauzală. O asemenea relaţie există de exemplu între victima care în repetate rânduri a avut o atitudine provocatoare sau neloială faţă de partenerul devenit infractor. Asemenea raporturi se întâlnesc uneori între concubini sau între vecini aflaţi în litigiu.

Alteori, relaţia stabilită de infractor cu victima nu constituie decât un pretext în vederea realizării actului ilicit. Aşa stau lucrurile în cazul escrocheriei, în cadrul căreia infractorul îşi contactează victima promiţându-i procurarea în mod avantajos a unor bunuri sau servicii, pretext pentru care îi solicită o compensare materială.

Relaţiile dintre victimă şi infractor pot fi şi de consens ca în cazul sinuciderii în doi sau în colectiv. Un exemplu zguduitor de realizare a consensului într-o sinucidere colectivă îl reprezintă secta “Templul popoarelor”. Baza consensului a constituit-o aici bigotismul şi fanatismul religios împinse până la limitele paroxismului.

Uneori, actul infracţional se săvârşeşte în contextul unor relaţii întâmplătoare, de coincidenţă.

De regulă, în astfel de cazuri relaţionale, se produc unele infracţiuni de viol, tâlhărie etc., persoana victimei fiind desemnată de factori întâmplători – este atacată prima persoană ce apare în condiţii favorabile pentru făptuitori sau, în cazul violului, prima persoană de sex feminin ce apare în momentul şi în locul în care aşteaptă infractorii.

Un tip interesant de relaţii între infractor şi victimă este cel de complementaritate psihosocială între parteneri, în plan negativ, aşa cum sunt relaţiile în cuplurile bărbat alcoolic – femeie uşuratică, care oricând pot duce la transformarea unuia dintre parteneri în infractor şi a celuilalt în victimă.

Categoriile de relaţii la care ne-am referit au ca participanţi, de regulă, persoane normale din punct de vedere psihic. Din punctul de vedere al psihosociologiei criminalităţii prezintă interes, având un însemnat potenţial infractogen şi victimogen, relaţiile dintre persoane nevrotice sau psihotice. În cadrul tuturor acestor relaţii, victima poate avea un rol preponderent activ, contribuind la crearea, menţinerea şi dezvoltarea stării periculoase, infractogene, sau încercând să se salveze poate avea un rol pasiv, atunci când cedează presiunilor şi ameninţărilor infractorului. * Autorul este decan al Facultăţii de Ştiinţe Economice, Juridice şi Administrative a U.R.S.A. „Gheorghe Cristea”.

73

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

ETNIC INTERE Muşata MATEI

Poetry Muşata Matei (born on the 8th of August 1989) is a student of Economics at University College London, United Kingdom. She graduated successfully from Bellerbys College Cambridge (received the Student of the Year Award 2009), where she studied English Literature and Sociology, together with Economics and Mathematics (took a Bronze Certificate in the UK Senior Mathematical Challenge 2007). As a former student at the ‘Prometeu’ Lyceum (Chişinău, 2005-2007) she became a winner of several National and International Competitions of Romanian Language and Literature, English and French.

She made her literary debut with translations from the poetry of 22 American poets (including E.A.Robinson, Robert Frost, Carl Sandburg, W.C.Wiliams, Wallace Stevens, Ezra Pound, T.S.Eliot, W.H.Auden, Theodore Roethke, Gregory Corso and others) in the journal The life of Bassarabia, no. 4, 2007 – no. 1, 2008, as well as with poetry of her own in the magazine Literature and Art (no. 37, 11th of September 2008). She also made English translations from the poetry of Lucian Blaga, Nichita Stănescu and other Romanian poets. She writes poetry and essays in Romanian, English and French and has been an editor of the Literature Section of the Francophone magazine Le Mag (UCL, London).

She published her poems and translations in the journals Poezia (Poetry) and Feed Back (Iaşi), Porto Franco, Dunărea de Jos (The Lower Danube) and Confluenţe (Galaţi), Revista nouă (The New Magazine, Câmpina), Le Mag (London), in the almanac Basarabia literară (The literary Bassarabia, Alba Iulia, 2008) and others. Has been awarded the prize of the journal Poezia (Poetry, Iaşi 2008), of the Writers’ Society “C.Negri” (Galaţi, 2008), a Highly Commended Diploma for Poetry from the French Cultural Institute (UK, 2008), and a scholarship from the Dinu PATRICIU Foundation (Romania, 2009-2010). She gave an interview on the Romanian literary process in the book Dialoguri socratice, edited by the poet and literary critic Viorel Dinescu (edit. Axis Mundi, Galaţi, 2010).

She is currently a treasurer of the newly founded Romanian Society at UCL, a member of the UCL Economics and Finance Society and of the UK Latin Collective (where she performs and teaches dance classes for students of the University of London).

Cold It is so cold that water, freezes in the stones’ hollows, beating inside my temples, sending the weight of frozen matter into a sky as empty as the days that have their sentence pending Fingerprints of warm hands freeze among faded leaves My lost sight slides over the silent cold, it falls among branches and grieves The eternal air struggles* in this new scenery of hell The cold earth gnashes under frost like an old wooden floor, 74

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

No weep, no sigh resounds* the moon has frozen on the grounds, I’m like a statue in the wind in this Empire of Frost, a prisoner of ice with blind eyes, wordless lips, I’m nature’s solitary fiend. *Dante Aligheri, La Divina Commedia, Inferno, IV, verses 25-27

Distances Like eagles collapsing over my forehead Distances feed ravenously on my expectations They strike my temples with the stony beaks Of insurmountable mountains To dissipate my hopes; They throw the nothingness of the meadows The curse of the woods and the froth of the waters Over my tired sight; Day after day the image of the roads Is like Ariadne’s thread used To weave Penelope’s shroud, My expectations sound like a bell in a deserted church My hopes give birth to new questions, They run frantically on the incandescent realm of thoughts Searching the light in knots of darkness Rummaging through the ashes of the time spread between us...

I’m stepping barefoot on glowing embers, on molten lava With broken wings I try to stand – Flying feels like a breeze on bleeding woundsI rise over the horizon, I grip inside my palms The ashes of so many nights, I whisper: ‘Victorious is the century in which I knew I loved’ And want To collapse together with the eagles Over the shadow of your silence, Over your shoulders, those of a slave of illusions, Into your look fraught with sleepless waiting.

Prayer The crucified dusk reminds me that time is stifled with our incompleteness 75

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

I try to throw towards it Intense colours and clear images But the pallor lowers suddenly And covers everything – My cry is resigned, my memory – deserted The haze of the evening Spreads its foggy branches over my face And gives birth to my tears, Immortality walks its famished hyenas at the borders of time, my return to the past is filled with dread just like a child when the shadows of the night throw their tempestuous blindness on him I always hurry, frantically, to live, To enjoy the dawn that sets the night on fire and the azure skies that spread in the morning’s warmth I’m not one of life’s hunters who lose themselves in cries of despair at the first sight of an iceberg in the ocean’s width I worship the clearings of the woods and the light of the being who wins at the end of a hard and long fight, and then prays for the forgiveness of all those driven to despair.

Space and history Autumn, like an advert in tatters, Has confused days, hours, names, The time of melancholy with the time that matters, Hidden tragedies with amusing games; Mornings count their odd steps on the way, Evenings throw rotten leaves to the skies; On what autumn roads are you leaving today?

I wonder...why childhood dies...

On the horizon loom other paths lain in fire, And viscous becomes the air of these heights, My wings turn to stone as they lack all desire, My restlessness noisily struggles and fights; The present – a preface to a future bound to fail: 76

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Where to will you lead us without setting sail?

Cogito I know nothing of the truth of my own self I’m like a stone that wants to grow its wings To raise from the depths of the sea to the spheres of the beginning; I know nothing but the dead light of the imaginary sun Mirrored in the delirious depth of mistakes Carried away by ephemeral waves in a lugubrious, bizarre waltz...

Could I ever rip with the wings of my thoughts Through the endless, tormented abyss Tightening its grip On my being - fragile, rebellious, amiss?

Beyond limits To be joyful in a sad world, Shy in its game’s whirlpool, Silent in its youthful struggleIs almost an unreality, A defiance of appetite at a royal dinner, Where time and distance Are poor in content and hilarity; The absurdity I live in has the colour of normality, It is as pure as the morning dew, As death amongst reef when your wings are broken, Only its imprints leave marks Like a chain of slag on the snow And rend my seconds like eagles Rend the body of the sacrificial lamb; What for contemplate a world ruled by madness, Surround its embalmed corpse With deafening rhythm and colliding images, With the froth of cheers and the scent of hatred; This world is slowly dying, devouring my nerves And I’m searching for the escape of the damned, Of the time that’s left with no memory So that I can be joyful in a sad world Which is mine, Which is yours.

Cosmology The sadness of the sun looms, troublingly, on the horizon, 77

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

it flutters dizzily and painfully, embracing the clouds, it trickles at the world’s soles and takes the colour of blood, twinning with the deaf silence of the darkness in which we live, like in a boundless universe with a smile, I try to chase away the fear – which is ours, hindering us from watching the shadows covering the light like a magic shroud I ask myself day after day where am I in this endless pitch darkness, when the loneliness I breathe feels like the rarefied air of the peaks, when I try to revive my feelings, now frozen in resignation, my senses, asleep in a world of absurd experiences, and the time that old letters cannot quantify...

I rend the skies with a cry of despair, and throw into the air the broken pieces of the things gathered in the temples where eternity felt like home, I scan the ruins of an amnesic world and find a shy dandelion wanting to cover, with its pale light, the wounds of the past.

Twilight The day passes with translucent steps Through the bitter pearls the cold rain left...

An old dilemma: to be or not to be In a world immersed in identity theft And if you were to be...a child of the sun Taken to the sky on angels’ feathery wings Because you live, you love and you get hurt Because you bleed of sorrow when it stings The twilight is in agony through clouds concretely sieved Like roses in the morning, when covered up in frost...

Inside of us still murmur the dreams of our parents Like magma under layers of soil we have lost.

Let not the flames of dawn extinguish in the night The hurried steps of days I would much like to hold At the threshold where happiness relinquishes its end Where joys we share between us will never get too old.

Ars Poetica The past century refuses to close its doors, 78

Revista ComUnique Nr. 6â&#x20AC;?7 / 2010

to put a shutter over a millennium in which the Middle Ages kept dying and rising again with all its arsenal and its panoply of tortures, with exorcisms, inquisitions, censorships and killings, with illiterate ideologues and frightening leaders the century hides amongst texts like a hungry worm in the heart of the apple which Eve only tasted, it murmurs amongst words with the vapid voice of braggarts immortalized in monuments, it prates on the sharp tongues of the masters of exegesis, it mumbles in the mad tunes of the hits that drive the nights crazy in the margin of a moment, a mother with her newborn in her arms whispers timidly an old lullaby and wears in her old-fashioned dreams the hope for a new harmony.

Moment The moment when the blind can see and the deaf can hear, your look caresses our foreheads like a breeze blowing from the sea, your voice falls on our bodies like a dazzling light to learn what is to live, I mutter the alphabet of death â&#x20AC;&#x201C; the letters in this book are made of boiling magma and have turned into ashes the truths of honesty and hypocrisy, of virtue and sin, theyâ&#x20AC;&#x2122;ve melted time and matter leaving behind the bitter taste of a phantom eternity driven by the conscience that I once loved , my soul wanders alone through the burning remains of dead things, towards the land where it can be revived.

The image of the day that passed as the tired night falls, my eyelids shake, swinging the last sunbeam and the image of the day that passed 79

Revista ComUnique Nr. 6â&#x20AC;?7 / 2010

sheltering in its shadow alien thoughts and the truth that the child inside me is slowly dying and the ashes of the world are sifted inside my blood and my conscience, that the wolves of the dark sniff hideously the mysteries of my ruined soul and that the past pampered, in its petrified history, ill-fated moments and sacrificed lives...

The hands of the clock rotate sluggishly delaying it from striking midnight, when solitude shall sink into my eyes replacing the frozen image of the day that passed...

The Empire of fear Among snowflakes covering the copper roof tiles The dark cityâ&#x20AC;&#x2122;s fear buries itself in snow, Its hyenas, with bloody eyes, Throw themselves into my sight They hunt my sleeplessness They scent my steps, when at dawn I greet every day as a heavenly gift; At the border between sleeplessness and oblivion The hyenas of fear keep their watch And charge those who Had no life even while they lived,* They spread through the bars, Tempting moments, like pearls They descend lower, under the clouds, The skies lain in agony, they sow eternity In empty graves...

And it snows ceaselessly, as though Delirium has befallen nights and days As though time struggles in denial While hung from a thread of fear, and stays On the windows where hopes are preposterous; Feeble air...

You cannot hear but The snowflakes falling over the copper roof tiles, Over the emptiness of the graves, Over the corpse of a bygone time, Driven to a cry of despair...

80

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Dr. Ion DAVID

Gestionarea migraţiei umane internaţionale la începutul secolului XXI Toate statele lumii dobândesc un statut aparte în cadrul acestui fenomen cunoscut ca fiind migraţia internaţională. Acestea sunt fie ţară de origine, fie ţară de tranzit sau de destinaţie pentru migranţi, ori deţin toate cele trei atribute simultan.

Se estimează că, în următorii 15 ani, principalele fluxuri migratorii se vor canaliza pe trei mari direcţii. Astfel, migraţia către Statele Unite ale Americii şi Canada, provenind în principal din America Latină, America Centrală şi Asia. Migraţia către Europa, în principal având ca sursă Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Asia şi Eurasia; fluxuri migratorii între ţările în curs de dezvoltare (de regulă, dinspre cele mai puţin dezvoltate spre cele mai avansate), care privesc regiunea Americii de Sud, Africa Sub-sahariană, Orientul Mijlociu, Asia şi regiunea Pacificului, fostele ţări comuniste161.

Revenind la zilele noastre, putem spune că migraţia internaţională - voluntară sau forţată este o parte esenţială a existenţei globalizate din prezent. În acest secol al vitezei în care trăim, numărul persoanelor care locuiesc în afara ţării natale este mai mare ca niciodată în istoria umanităţii.

Cu toate acestea, ritmul migraţiei a încetinit faţă de perioadele anterioare. Cu alte cuvinte, numărul total al noilor migranţi internaţionali a scăzut de la 41 milioane în perioada 19751990 la 36 milioane în perioada 1990-2005.

De asemenea, proporţia migranţilor internaţionali din întreaga lume a rămas relativ mică, crescând de la 2,5% din numărul total al populaţiei lumii în 1960 la 2,9% în 2000. Analizând acest fenomen, s-a ajuns la concluzia că migraţia poate juca un rol cheie în dezvoltare şi reducerea sărăciei. Aceasta are avantaje clare ce ar putea fi sporite şi dezavantaje, ce ar putea fi minimalizate.

Pentru ţara gazdă, beneficiile se manifestă, în primul rând, pe piaţa forţei de muncă prin contribuţia migranţilor la reducerea deficitului de forţă de muncă, fie în profesii de înaltă calificare, fie pentru forţa de muncă strict specializată, fie cu o calificare redusă sau necalificată în locuri de muncă pentru care forţa de muncă autohtonă manifestă reticenţe; contribuţii la creşterea producţiei, inclusiv a exportului ţărilor de "adopţie", uneori chiar în ţările lor de origine; dar şi în ceea ce priveşte schimbul intercultural, atenuarea procesului de îmbătrânire demografică (migranţii sunt de regulă tineri, cu vârste cuprinse între 18 şi 40 ani) etc.162 Pentru migranţi, beneficiile constau în asigurarea siguranţei personale şi a resurselor esenţiale vieţii, creşterea propriului nivel de trai - fapt ce poate aduce ,,plusuri" şi pentru statul de origine, deoarece în majoritatea cazurilor migranţii reprezintă un sprijin financiar important pentru familiile rămase acasă - accesul la educaţie ori apărarea sănătăţii.

Referitor la remiterile de bani - adică venitul migranţilor expediat în ţara de origine - Banca Mondială estima că, în anul 2005, acestea constituiau aproximativ 232 miliarde USD - dintre care 167 miliarde USD au fost expediate în ţările aflate în curs de dezvoltare. Suma reală a banilor expediaţi este considerată a fi însă considerabil mai mare, întrucât această cifră nu include fondurile transferate prin intermediul canalelor neoficiale. Efectele negative produse de gestionarea ineficientă a fenomenului migraţionist constau în destabilizarea în lanţ a statului 161 Radu Negruţ, Vasilescu Paul, ,,Procese, fenomene, caracteristici şi tendinţe ale circulaţiei forţei de muncă în România”, Colecţia Economică, 2004, p,. 61-72.

162 Dumitru Preda, ,,Impactul preaderării asupra circulaţiei forţei de muncă în România. Procese şi tendinţe contradictorii”, Colecţia Biblioteca Economică, 2004, p. 76-80.

81

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

de destinaţie, pornind de la creşterea numărului de locuitori, reducerea nivelului de trai în ansamblu şi în special, pentru proprii cetăţeni, proliferarea muncii la negru - cu efecte negative asupra pieţii forţei de muncă, subminarea economiei naţionale în favoarea economiei subterane - şi terminându-se cu creşterea infracţionalităţii în plan naţional şi chiar regional. În aceste condiţii, s-a apreciat că problema migraţiei poate fi gestionată, în beneficiul tuturor celor implicaţi, numai printr-un management eficient. Astfel, statele încearcă acum să integreze problemele fluxurilor de persoane în construcţia globală a dezvoltării economice durabile şi progresului social. În plus, migraţia. este considerată în prezent un proces multinaţional, care nu mai poate fi gestionat doar unilateral sau bilateral163.

Toate acestea au presupus o altă atitudine a statelor implicate faţă de fluxurile migratorii cuantificată printr-o politică de deschidere pentru migraţia cu scopul acoperirii deficitului de muncă slab calificată (cu anumite bariere cantitative, stabilite în funcţie de mărimea deficitului şi concretizate în contigentarea fluxurilor pe meserii şi profesii) şi de intensificare a atragerii temporare sau definitive a „creierelor" pentru susţinerea progresului prin tehnologii performante, deci prin forţă de muncă cu pregătire de vârf (manifestată prin dezvoltarea competiţiei între statele primitoare pentru atragerea de personal, care să acopere deficitul de înaltă competenţă), iar pe de altă parte, printr-o politică comună de control a fluxurilor migratorii şi de combatere a migraţiei ilegale şi angajării ilegale a străinilor, inclusiv, printr-o intensificare a cooperării inter-statale164.

Această abordare este practicată în prezent de statele membre ale Uniunii Europene. După aproape 30 de ani de politici restrictive de imigraţie şi de azil, guvernele statelor membre au început să vorbească din nou despre beneficiile forţei de muncă din migraţie şi să ia noi măsuri privind migraţia forţei de muncă. S-a concluzionat că, în contextul în care scăderea populaţiei Uniunii Europene şi îmbătrânirea accentuată a acesteia va determina o creştere a vârstei mediane cu cel puţin 8 ani până în 2025 şi cu încă 4-6 ani până în 2050, este necesară o schimbare de politică astfel încât piaţa muncii să nu fie afectată direct prin schimbări ale structurii pe vârste în favoarea grupelor mai vârstnice sau indirect prin creşterea gradului de dependenţă economică a celor bătrâni.

Schimbarea de politică la nivelul Uniunii Europene în domeniul migraţiei forţei de muncă este reflectată şi de Comunicarea Comisiei din iunie 2003 cu privire la Imigraţie, Integrare şi Muncă, unde se preciza că, fluxurile migratorii sunt necesare pentru a umple deficitul de forţă de muncă care va începe să crească după 2010. Se aşteaptă ca între 2010-2030 numărul persoanelor angajate să scadă cu 20 de milioane de lucrători în Uniunea Europeană, datorită deficitului de forţă de muncă generat de declinul demografic) şi deficitului de calificări.

Uniunea Europeană trebuie să realizeze o integrare mai bună a imigranţilor. Aceasta este o condiţie pentru a asigura fluxuri migratoare viitoare, iar în acest context UE trebuie să consolideze canalele legale de emigrare care trebuie să înlocuiască actualele canale ilegale.

Procesul de integrare a imigranţilor trebuie să cuprindă aspecte cheie cum ar fi: piaţa forţei de muncă, abilităţi de limbă şi educaţionale, asigurarea de locuinţe, de servicii sociale şi de sănătate, asigurarea drepturilor sociale, culturale şi civile. Totodată, Uniunea Europeană trebuie să ia iniţiativa pentru furnizarea unui cadru coerent în domeniul migraţiei la nivel european. În timp ce măsurile de integrare a imigranţilor rămân în responsabilitatea Statelor Membre, Comisia trebuie să-şi intensifice eforturile pentru realizarea unui cadru mai coerent. Aceasta necesită coordonarea politicilor de integrare la nivel naţional"165. În paralel însă, statele membre ale Uniunii Europene au avut în vedere şi o serie de politici migraţioniste împărţite pe 4 grupe, care să determine o gestionare eficientă a procesului prin politici pentru reglementarea şi controlul fluxurilor migratorii, politici pentru întărirea Radu Dumitru, ,,Libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor în contextul aderării României la Uniunea Europeană”, Institutul European din România, 2004, p. 34-62.

164 Ibidem, p. 81-90.

165 Philip Martin, ,,International Migration. Facing the challanges”, in Population Buletin, vol. 57, p. 23-50.

163

82

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

legislaţiei de combatere a migraţiei ilegale şi angajării ilegale a lucrătorilor străini, politici pentru integrarea imigranţilor, politici privind cooperarea internaţională în domeniul migraţiei.

Ca urmare a acestui fapt, prin eforturile convergente ale instituţiilor abilitate în anul 2005, a fost adoptat Programul Haga pentru întărirea libertăţii, securităţii şi justiţiei în Uniunea Europeană, document programatic al Statelor Membre care stabileşte liniile directoare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne pentru perioada 2005 - 2010, în special în domeniul imigraţiei, azilului şi integrării sociale a străinilor care locuiesc legal pe teritoriul Uniunii Europene, iar în anul 2006, a fost elaborat Programul de solidaritate şi management al fluxurilor migratorii pentru perioada 2007-2013. În prezent, statele membre analizează „Strategia 20072010 privind programele de cooperare cu statele terţe în domeniul migraţiei şi azilului', document ce analizează fenomenul migraţiei şi azilului la nivel global şi tendinţele acestuia asupra statelor membre ale Uniunii Europene. Spre exemplu, în anul 2005, 75% din totalul migranţilor trăiau în 28 de state, din care 21% sunt state membre Uniunii Europene şi, de asemenea, stabileşte măsurile specifice de admisie sau prevenire şi control a fluxurilor migratorii astfel încât procesul să fie în beneficiul ţărilor europene. Fondurile alocate pentru implementarea acestor măsuri atât în statele terţe cât şi în ţările gazdă, în perioada 2007-2010, sunt estimate la valoarea totală de 205 milioane Euro. Perspectivele în domeniu sunt ilustrate în anexa nr.

3.

Putem afirma cu certitudine că migraţia ca fenomen nu va dispare niciodată, dar va cunoaşte noi caracteristici în funcţie de evoluţia socio-politică de la nivel mondial. Ea reprezintă un proces complex şi dinamic, care este influenţat de o multitudine de factori atât din ţările de origine (push factors) cât şi din ţările de destinaţie (pull factors). De aceea, este necesar ca politica unui stat în domeniul migraţiei să fie permanent actualizată potrivit noilor evoluţii în plan regional şi internaţional, iar fenomenul să devină un domeniu principal de studiu pentru autorităţile cu competenţă în materie, astfel încât să se poată realiza în condiţii optime maximizarea efectelor pozitive ale acestui proces şi limitarea efectelor negative pentru ţară şi implicit, pentru proprii cetăţeni166.

Creşterea fenomenului migraţiei în interiorul Uniunii Europene a cetăţenilor din statele membre precum şi a celor din alte ţări, cum ar fi România ridică problema asigurării securităţii sociale a fluxului de populaţie. Magnitudinea acestui proces are consecinţe micro şi macro economice cu un impact direct asupra pieţei muncii în contextul general axat pe asigurarea şi protejarea drepturilor omului şi lupta împotriva discriminării religioase, etnice, sexuale sau pe alte considerente167. Un factor decisiv îl joacă statutul legal sau ilegal al sosirii refugiaţilor, azilanţilor, apatrizilor sau victimelor conflictelor locale, regionale şi internaţionale. Caracteristicile migraţiei circulatorii a românilor în străinătate, în perioada 1990-2001, sunt foarte puţin cunoscute la modul documentat-ştiinţific. Asupra lor s-a speculat mai mult prin abordări de tip mediatic, centrate pe evenimente sau cazuri particulare. Statistica oficială din România a fost, la rândul său, orientată predominant asupra emigrării definitive.

Studiile asupra migraţiei populaţiei româneşti către state ale Uniunii Europene arată că după prăbuşirea comunismului numărul celor care au plecat din ţară este aproximativ acelaşi cu cel din perioada anilor ’70-’80 însă motivele sunt cu totul altele168. Pentru prima perioadă cauza părăsirii teritoriului naţional o constituia opoziţia faţă de regimul comunist, iar pentru cea de-a doua motivaţiile sunt de natură economică. O reconstituire a modelelor de circulaţie migratorie a românilor în străinătate la sfârşitul anilor 1990 interesează nu numai în sine ca „stop-cadru” asupra unui proces social de maximă Vasile Gheţău, ,,Declinul demografic continuă”, Ed.Academiei de Ştiinţe Economice, 2003, p. 38-50.

Daniela Luminiţa Constantin, ,,Resursele umane în România. Mobilitatea teritorială”, Ed. Academiei de Studii Economice, 2002, p. 29-36.

168 Ibidem, p. 72 166 167

83

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

complexitate, ci şi prin luminile pe care le poate proiecta asupra evoluţiilor migraţiei externe a populaţiei din România spre spaţiul Schengen169.

România este puternic structurată regional sub aspectul comportamentelor de migraţie temporară/circulatorie a populaţiei rurale. În funcţie de principala ţară de destinaţie se disting şase grupări majore de judeţe denumite „câmpuri de migraţie”170 cu o configuraţie dată de suprapuneri între regiuni istorice, arii de specificitate etnică sau religioasă şi arii de dezvoltare171.

Studiile efectuate evidenţiază că, Moldova este dominată de fluxurile spre Italia; Dobrogea şi estul Munteniei cunosc cel mai bine drumul spre Turcia; orientarea spre Germania este dominantă în Banat, Transilvania de sud şi Oltenia vestică.

Magistrala fluxurilor spre Ungaria porneşte din Covasna şi merge în bandă continuă spre vest prin Harghita, Mureş, Cluj, Sălaj şi Bihor. Gruparea de dimensiuni mai restrânse, la nivelul Olteniei (cu excepţia judeţului Vâlcea), are o orientare majoritară spre spaţiul iugoslav. Concomitent cu aceasta, populaţia unor judeţe s-a orientat predominant spre Spania sau Spania şi Franţa.

Configuraţia regională a ţării sub aspectul migraţiei externe circulatorii nu poate fi identificată însă numai în funcţie de destinaţia principală. Din aceeaşi localitate, din acelaşi judeţ au loc plecări spre destinaţii multiple. Considerând un set de 13 ţări de destinaţie şi grupând judeţele care au profiluri asemănătoare, au rezultat 15 regiuni de migraţie circulatorie definitorii pentru modul în care fenomenul s-a structurat la sfârşitul anilor 2000, la nivelul României. Astfel, cele şase mari câmpuri de migraţie - cu orientare spre Italia, Turcia, Germania, Ungaria, Iugoslavia şi Spania - şi câmpurile de rang secundar - spre Franţa şi Israel – se structurează în regiuni de migraţie cu identitate clar definită. Evaluarea denotă nu numai rute specifice la nivel regional ci şi profiluri diferite ale migranţilor în funcţie de regiune.

Fenomenul migraţiei circulatorii internaţionale este puternic selectiv, iar selectivitatea respectivă pare să fi fost una de tip dinamic, diferită la începutul anilor 1990 faţă de momentul actual. În fazele iniţiale ale procesului, selectivitatea etnică, religioasă şi de localitate a fost deosebit de puternică. Maghiarii, nemţii şi romii au dat contingente de migranţi mult mai mari decât ar fi fost de aşteptat în baza ponderilor pe care le au în populaţia ţării. Ulterior, selectivitatea de tip etnic-religios se reduce în favoarea celei asociate cu resursele de capital social şi uman. În special capitalul relaţional-propiu, familial sau comunitar joacă un rol esenţial în determinarea comportamentelor de migraţie.

Harta actuală a profilurilor de migraţie a rămas puternic marcată de particularităţile primilor migranţi care au contribuit la structurarea unor fluxuri specifice, către combinaţii de destinaţii. În opinia unor specialişti Italia, ţară a catolicismului, atrage în principal migranţi din Moldova de vest şi zone ale Transilvaniei cu populaţie catolică. Migranţii neo-protestanţi sunt concentraţi în special în câmpurile de atracţie ale Germaniei, Spaniei şi Franţei. În compoziţia etnică a fluxurilor de migraţie, în afara românilor majoritari, cu grad ridicat de vizibilitate sunt maghiarii şi rromii. Maghiarii sunt, firesc, în proporţie foarte mare în cadrul circulaţiei spre Ungaria. Prezenţa rromilor este maximă în cadrul câmpurilor de migraţie orientate spre Germania, fosta Iugoslavie, şi, în bună măsură spre Spania172.

Reprezentările regionale ale migraţiei temporare/circulatorii sugerează prezenţa sa covârşitoare la nivelul ţării. În fapt, odată schimbată unitatea de analiză, prin trecerea de la Aurel Sime, Gabi Eşanu, Op. cit., p. 186 Noţiunea este folosită în contextul prezentei lucrări în sensul de spaţiu de migraţie circulatorie, cu limite relativ difuze, orientat în principal către aceeaşi ţară de imigrare. „Regiunile de migraţie” care vor fi descrise în continuare sunt spaţii cu limite mai bine conturate şi cu structurare în funcţie de mai multe ţări de destinaţie.

171 Aurel Sime, Gabi Eşanu, Op., cit., p. 186 172 Daniela Luminiţa Constantin, ,,Resursele umane în România. Mobilitatea teritorială”, Ed. Academiei de Ştiinţe Economice, 2002, p. 68-71.

169 170

84

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

regiune la sat, imaginea se modifică. Fenomenul este încă limitat, cu un grad mare de concentrare comunitară. Aproximativ 530 de sate (59% din totalul satelor din rural) concentrează extrem de mult, aproape 60% din totalul migraţiei de revenire şi sub 20% din plecările temporare. Satele respective, de maxim dinamism circulatoriu, au în medie, peste 2000 locuitori faţă de media naţională de 800 locuitori pe sat173.

Migraţia circulatorie a populaţiei rurale din România anilor 1990 în străinătate a stat în principal sub semnul unor constrângeri şi oportunităţi de tip regional. Fenomenul pare să fi fost determinat mai mult la nivel regional decât strict comunitar. Constrângeri legate de declinul locurilor de muncă în microregiunile urbane, în special în apropierea oraşelor mici şi mijlocii, cu replici directe în declinul navetismului rural-urban şi în sporirea migraţiei de revenire de la oraş la sat, de la nesiguranţa urbană la sărăcia galopantă din mediul rural, au contribuit nemijlocit la structurarea mediului de respingeri locale favorabile migraţiei externe, celei circulatorii în mod particular174. Populaţia rurală este mai mult predispusă, decât cea urbană, spre adoptarea formei circulatorii de migraţie externă dat fiind capitalul uman relativ redus de care dispune. Statutul de muncitor necalificat sau de muncitor ilegal asociat cu un astfel de capital o face să aibă un grad maxim de vulnerabilitate la fluctuaţiile de politică economică din ţările de destinaţie.

Date calitative anterioare din cercetările la nivel de sat au indicat deja probabilă legătura dintre declinul navetismului rural-urban, migraţia de revenire de la oraş la sat pe de o parte, şi intensitatea plecărilor temporare în străinătate pentru lucru sau comerţ175. Cu datele produse prin recensământul comunitar al migraţiei, ipoteza a fost validată convingător.

Astfel, plecările în străinătate ale migranţilor din rural au fost mai intense pentru satele cu pondere mare a revenirilor de la oraş la sat. Migraţia de revenire din urban în rural, declinul navetismului (de la aproximativ 1200000 persoane în 1990 la aproximativ 400 mii în 2001) şi al ocupării locale a forţei de muncă au acţionat în mod conjugat contribuind la creşterea presiunii sociale pentru găsirea unor noi locuri de muncă, a unor noi surse de supravieţuire176. Presiunea s-a manifestat, firesc, în special în satele cu pondere mare de tineri. Găsirea unui loc de muncă sau micile afaceri, mai mult sau mai puţin clare sub aspectul statutului juridic, au devenit pentru tot mai multe persoane ţinte pentru o nouă strategie de viaţă.

Oportunităţile comunitar - regionale de a converti nemulţumirile economice ale populaţiei rurale în propensiune de migraţie temporară în străinătate au fost date în special de experienţe anterioare ale migraţiei la nivelul satului, al comunei sau microregiunii de domiciliu. Iniţial procesul a pornit în formă de masă, nu sporadică precum anterior anului 1989, pe reţele de rudenie, pe reţele etnice şi religioase177.

Minorităţile de diferite tipuri, etnice sau religioase, au fost cele mai mobile la începutul anilor 1990. Valul masiv de plecare a saşilor din sudul Transilvaniei şi din Banat a contribuit în mod hotărâtor la structurarea unor reţele de migraţie transnaţională. Plecarea saşilor a fost una de excepţie, de tip migraţie definitivă. În urma acestui val s-au creat însă reţele complexe care au antrenat mişcarea migratorie circulară a unei largi regiuni desfăşurată în bandă aproape continuă între sudul Transilvaniei, Banat, sudul Crişanei şi vestul Olteniei178.

Minoritatea cel mai bine conectată la reţelele create prin plecările saşilor au fost rromii.

Daniela Luminiţa Constantin, coordonator, ,,Fenomenul migraţionist din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană”, Institutul European, Studiul 5, Bucureşti, 2004, p. 78 174 Ibidem, p. 81-83.

175 Dumitru Sandu „Les enjeux des reseaux migratorires dans l’espace social de la transition. Les cas roumains”.

Comunicarea prezentată în seminarul „Les circulations migratoires roumaines apres 1989”. Maison des Sciences de l’Homme, Paris, le 23-25 novembre 2001.

176Mihai Delcea , ,,Protecţia juridică a refugiaţilor în dreptul internaţional”, Editura Presa Universitară Română, Timişoara, 2002, p, 32 177 Ibidem, p. 37 178 Daniela Luminiţa Constantin, Op. cit., p. 79 173

85

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Faptul este pe deplin susţinut prin datele acestei cercetări de tip cantitativ dar şi prin studii calitative anterioare la nivel de comunitate179. În seria oportunităţilor regionale care au favorizat migraţia sunt de menţionat facilităţile de comunicare sporite pentru populaţia din judeţele la frontiera vestică, sau pentru populaţia rurală din apropierea oraşelor, aşa cum de altfel este sintetizat în anexa nr. 4.

Stocul de experienţă migratorie la nivel de comunitate - constituit fie prin fostul navetism la oraş fie prin locuirea permanentă la oraş, sau prin plecările relativ reduse pentru muncă în străinătate - au influenţat dinamica noilor fluxuri şi atitudini prin consolidarea unei orientări favorabile migraţiei ca soluţie de viaţă. De la acceptarea migraţiei interne ca strategie de viaţă s-a trecut la constituirea noii strategii de supravieţuire sau succes prin migraţie circulatorie externă. Fostul navetist la oraş sau fostul imigrant din sat la oraş, revenit la sat, sunt mult mai aproape de mentalitatea migrantului în sistem „suveică” din sate cu destinaţia Istambul, Madrid, Paris sau Tel Aviv decât non-migrantul, cel care nu şi-a părăsit satul niciodată180.

La prima vedere, capitalul uman, stocul de educaţie de care dispune persoana, nu contează prea mult în influenţarea circulaţiei migratorii sau, oricum, contează mai puţin decât stocul de capital relaţional. În fapt, este foarte probabil vorba nu de o ierarhie de importanţă între cele două forme de capital ci de o diferenţiere funcţională181. Capitalul social furnizează suportul pentru plecare şi instalare la destinaţie, pentru pătrunderea în noul mediu de imigrare. Ulterior, pe măsură ce sporeşte durata de şedere în străinătate rolul capitalului uman, al cunoştinţelor de limbă, de tip profesional şi al informaţiei în genere, câştigă tot mai multă importanţă. Este probabil că durata de şedere în străinătate şi, eventual convertirea migraţiei temporare în migraţie definitivă să se producă în bună măsură în funcţie de parametrii de capital uman. Cu cât aceştia au valori mai ridicate, cu atât conversia menţionată este mai probabilă pentru migrantul din rural182.

Sistemele de migraţie în permanentă reconstituire pe teritoriul României sunt evident ţesute din fluxuri de migraţie internă şi externă, definitivă şi temporară, legală şi ilegală, pentru muncă, turism, educaţie sau pentru toate la un loc, în forme mai mult sau mai puţin circulare etc. Recensământul comunitar relevă din plin faptul că circulaţia migratorie externă a populaţiei rurale din România este parte integrantă a sistemului naţional de migraţie. Şocurile economice interne, schimbările în politicile de migraţie ale diferitelor ţări mai apropiate sau mai depărtate, inerţiile de tip cultural-istoric cu reţelele şi ideologiile care le sunt asociate, toate se reflectă simultan asupra fluxurilor de migraţie internă şi externă, a modului în care acestea interacţionează. O abordare a sistemului de migraţie de pe teritoriul României începe să devină posibilă abia acum, cu ajutorul unor date de tipul recensământului comunitar.

Deşi are o pondere relativ redusă, migraţia circulatorie „sat-ţări străine” se dovedeşte din plin a fi un fenomen de reţea. Desfăşurarea acesteia implică activarea şi dezvoltarea unor reţele social complexe, locale şi trasnaţionale, direct dependente de structura socială a ţării şi de istoria fenomenului migraţiei pentru diferite categorii de comunităţi şi segmente sociale.

Declinul navetismului rural-urban şi sporirea migraţiei de revenire sat-oraş au contribuit hotărâtor la crearea presiunii sociale pentru migraţiile circulatorii ale primului val, la Manuela Stanculescu, Ionica Berevoescu, „Moşna, un sat care se reinventează”, în Sociologie Românească, 1/1999, Dumitru Sandu, Vintilă Mihăilescu (coord). Reconstructing Community Space. Social assessement of Mosna and Viscri - two former Saxon villages in Romania, World Bank, January 1999, Bucureşti, Paula Sandu , Claudiu Tufiş , „Biertan - în căutarea viitorului”, apud Elena Zamfir, Marian Preda (coord), Diagnoza problemelor sociale comunitare. Studii de caz, Expert, Bucureşti, 2000.

180 Elena Zamfir, Marian Preda (coord), ,,Diagnoza problemelor sociale comunitare. Studii de caz”, Ed. Expert, Bucureşti, 2000., p.34 181 Dumitru Sandu, Op. cit., p. 68-72..

182 Ibidem, p. 79-91.

179

86

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

începutul anilor 1990. Tot asupra acestui val au acţionat şi oportunităţile date de reţele sociale familiale, etnice sau religioase preexistente anului 1990. Ulterior, valurile secundare şi terţiare de migraţie circulatorie din sate în străinătate, au fost susţinute de reţelele create prin migraţiile din valul iniţial şi prin noile reţele transnaţionale dezvoltate în conexiune cu procese diverse precum migraţia definitivă a saşilor183, forme particulare ale globalizării prin afaceri, comunităţi culturale transnaţionale etc.

Studiile calitative şi cantitative asupra migraţiei circulatorii în străinătate evidenţiază consecinţele pozitive de tip economic al fenomenului asupra persoanelor, familiilor şi comunităţilor implicate în proces, la originea acestuia. Deschiderea spaţiului Schengen de la 1 ianuarie 2002 a contribuit la sporirea fluxurilor de migraţie circulatorie dar şi la restructurarea lor. Oricum, punctul de pornire, structurile de comportament care condiţionează puternic desfăşurarea procesului în continuare sunt cele instituite deja în anii anteriori. În opinia mea, problema care se pune din punct de vedere practic este aceea a optimizării fluxurilor de migraţie externă, circulatorie, a structurării lor - nu prin control direct ci prin măsuri de politică social-economică de dezvoltare - astfel încât să fie funcţionale pentru migranţi şi comunităţi atât la origine cât şi la destinaţie. În seria notelor definitorii pentru această funcţionalitate sporită intră şi cea referitoare la posibilul rol al migraţiei circulatorii în reducerea migraţiei definitive184. Ideile de politică social-economică relevantă şi pentru migraţia internaţională nu pot fi fundamentate prin studii în general asupra migraţiei ci prin focalizare pe segmente particulare ale fenomenului. Pentru spaţii social diferite - rural, urban, al muncitorilor calificaţi, al specialiştilor cu înaltă calificare sau al muncitorilor necalificaţi - vor trebui să fie realizate fundamentări specifice. Studiul centrat asupra lumii rurale, este în primul rând relevant pentru problematica actuală a mediului rural românesc.

Una dintre implicaţiile sale majore susţine că pentru rezolvarea problemelor rurale nu este suficientă orientarea politicilor de dezvoltare numai asupra agriculturii şi infrastructurii rurale. Mecanismele economiei de piaţă în agricultură, nu pot funcţiona în afara unei relansări a cererii urbane de produse agricole, condiţionată, la rândul său de revigorarea economiei urbane. Aceasta indică în mod clar impactul imens pe care l-a avut reducerea drastică a navetismului rural-urban. Şocul s-a produs în special în zonele rurale din apropierea oraşelor mici unde dependenţa faţă de o economie urbană, de cele mai multe ori monoindustrială, a fost extrem de mare.

Deşi instituirea modelului Uniunii Europene în materie de dezvoltare regională are parcurse câteva secvenţe notabile începând cu legea dezvoltării regionale 151/1998 185 şi continuând cu înfiinţarea sistemului instituţional aferent acesteia, practica de dezvoltare regională se menţine încă la cote modeste. Gândirea de tip sectorial continuă să fie prezentă excesiv în decizii de dezvoltare 186. Ori, pentru mediul rural relansarea dezvoltării nu poate veni decât în baza unei abordări regionale în care ţintele şi actorii de dezvoltare să fie nu numai satele sau exploatările agricole în contextul micro-zonelor urbane de care aparţin.

Similar, rezultatele analizei indică necesitatea de a considera mai atent diferenţele de problematică de dezvoltare dintre satele-centru de comună şi satele periferice. Acestea din urmă sunt mult mai sărace şi în consecinţă exercită o presiune migratorie de un tip special.

Soluţia de principiu pentru optimizarea fluxurilor de migraţie circulatorie a populaţiei în străinătate rezidă în conjugarea politicilor de dezvoltare regională şi a celor de populaţie 183 Ea însăşi având şi componente de migraţie circulatorie, de tip turistic sau mici afaceri, fie pentru saşii plecaţi în Germania fie pentru rudele, vecinii sau prietenii lor din ţară, vezi Manuela Stanculescu, Ionica Berevoescu, Op. cit, p.

37; Dumitru Sandu, Vintila Mihailescu (coord), Op. cit. p. 67 184 Aurel Sime, Gabi Eşanu, Op, cit., p. 186.

185 Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, M.O.nr,. 265/16.07.1998.

186 Elena Zamfir, Marian Preda, Op. cit., p. 78

87

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

astfel încât să fie multiplicate oportunităţile de împlinire personală şi familială prin profesie, câştig, servicii comunitare, turism etc, în ţară sau prin circulaţie migratorie în străinătate. 187 A forţa prin constrângeri inadecvate de politică economică şi regională populaţia să plece în străinătate în condiţiile în care nu dispune de resursele de capital uman, material sau social suficiente, contribuie direct la multiplicarea formelor anomice de circulaţie migratorie. Desigur, de la afirmarea acestor principii până la formularea unor sugestii concrete de politică de dezvoltare şi de populaţie este un drum lung. Mai mult sau mai puţin explicit, în grade diferite, persistă la o bună parte din funcţionarii instituţiilor centrale sau locale sau chiar în mass-media, o atitudine ambiguă dacă nu chiar negativă în legătură cu migraţia circulatorie externă.

De multe ori, prin simplu joc lingvistic, este asimilată la cea definitivă. Prejudecăţi sau spaime inutile ajung să îşi pună amprenta pe decizii mai mult sau mai puţin importante, cu consecinţe asupra mişcării migratorii de tip circulatoriu. Difuzarea în cât mai mare măsură în mass-media a unor studii care aduc informaţie validă în legătură cu problematica şi consecinţele migraţiei externe circulatorii nu poate fi decât benefică în procesul de formare a unei evaluări corecte a fenomenului social188.

Dat fiind importanţa economică şi socială a migraţiei circulatorii în străinătate, fenomenul trebuie să fie tot mai atent examinat ştiintific. Astfel, în noiembrie 2001, erau plecate din satele României în străinătate, cu motivaţii diferite, aproximativ 200.000 de persoane. Este o rată relativ ridicată de migraţie temporară (19%), cu numai 6 puncte procentuale mai mică decât cea înregistrată, la acelaşi moment, pentru oraşele mici (de sub 20.000 de locuitori).

Desigur, cifra respectivă amalgamează o multitudine de situaţii - migraţie pe termen lung sau scurt, plecări de dată recentă sau de mai multă vreme, pendulatorie şi definitivă, pentru lucru sau cu alte motivaţii etc. În cadrul migraţiei temporare în străinătate, predominantă pare să fie cea de tip circulatoriu, cu mai multe reveniri pe durata şederii în afara ţării.

Aproape 59% din totalul persoanelor din mediul rural plecate în străinătate au revenit cel puţin o dată în localitatea de domiciliu, iar 37% de cel puţin două ori.

O măsură mult mai clară a migraţiei circulatorii este dată de numărul persoanelor care au stat în străinătate o perioadă şi au revenit ulterior în localitate. Acestea reprezintă aproape 120.000 persoane. Intensitatea gradului de circularitate a migraţiei lor este dată de faptul că 47% dintre aceştia au revenit de cel puţin două ori în ţară pe perioada rezidenţei în străinătate.189 În pofida diversităţii sale, câmpul migraţiei circulatorii în străinătate este structurat pe şase rute sau axe majore, care grupează peste 50% din totalul plecărilor din mediul rural, aşa cum se prevede în anexa nr. 5.

Au fost eliminate din analiză plecările din localităţile care aveau mai mult de 50% din totalul plecărilor persoane de etnie germană, în ipoteza că în situaţiile respective predominante sunt plecările definitive. Este vorba de 239 sate de unde sunt plecaţi, definitiv sau temporar, 55.000 de locuitori (dintre care 49.000 sunt germani) şi 8 oraşe mici cu un volum al plecărilor de 7.000 locuitori (dintre care 4.000 germani). Revenirile nefiind afectate de emigrarea definitivă a germanilor au fost calculate pe toate localităţile.

Cele şase rute de rang major sunt orientate spre vestul apropiat, Ungaria, fosta Iugoslavie, nord-vestul depărtat (Germania), sud-estul apropiat (Turcia) şi sud-vestul depărtat (Italia şi Spania)190.

Daniela Luminiţa Constantin, Op. cit., p. 79 Aurel Sime, Gabi Eşanu, Op. cit., p. 186 189 Cifrele referitoare la frecvenţa revenirilor în ţară, fie pentru cei care sunt plecaţi fie pentru cei care au revenit, trebuie luate cu toată rezerva deoarece este vorba de informaţii din surse secundare date de oameni care cunosc satul dar nu efectiv de către migranţi. Ipoteza metodologică de evaluare susţine că experţii locali au făcut o mai bună reconstituire a revenirilor decât persoanele plecate şi că memoria colectivă legată de ţările de destinaţie este mai bună decât cea referitoare la frecvenţa deplasărilor circulatorii.

190 Daniela Luminiţa Constantin, Op. cit. p. 81 187 188

88

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Rutele spre Italia şi Spania, cu ponderi mult mai mari ale persoanelor actualmente plecate decât ponderile celor revenite, par să fie deosebit de dinamice, cu tendinţe de a capta tot mai mulţi migranţi din ruralul românesc. Politicile de migraţie ale ţărilor de destinaţie şi, posibil, facilităţi de ordin lingvistic pentru o populaţie rurală cu nivel redus de cunoaştere a unor limbi străine, constituie factori majori de facilitare a migraţiei spre astfel de ţări. Ruta germană, cu ponderi apropiate de plecări şi sosiri, apare ca una relativ stabilă sub aspectul volumului de migranţi în timp. Este posibil ca ruta spre Turcia, cu ponderi semnificativ mai mici de plecări în raport cu sosirile, să fie una în declin191.

Rutele spre ţările apropiate, Ungaria şi fosta Iugoslavia în mod special, sunt parcurse prin forme de migraţie multiplă, greu de înregistrat prin instrumente de tipul celui folosit pentru analiză. Deplasările pentru muncă şi afaceri de durată medie se intersectează cu cele de tip navetism, mic trafic etc. În raport cu Ungaria, volumul deplasărilor circulatorii este de aşteptat să sporească în mod considerabil ca urmare a modificărilor de reglementări asociate cu acordarea legitimaţiei de maghiar propusă de către statul ungar sau cu convenţiile de dată recentă dintre România şi Ungaria.

Deplasările populaţiei rurale tind să fie, în comparaţie cu cele ale populaţiei din oraşele mici, mai mult spre sud - Italia, Israel, Turcia, Grecia sau chiar Portugalia. La momentul sondajului, ruta italiană se dovedea a fi cea mai atractivă pentru locuitorii satelor din România, captând aproape un sfert din totalul plecărilor actuale.

Migraţia circulatorie externă din rural este dominată de bărbaţii tineri. Pentru oraşele mici, gradul de masculinizare a fluxurilor de migraţie este, de asemenea ridicat, dar mai mic decât în rural. Populaţia adultă de peste 30 de ani care pleacă din oraşele mici în străinătate este mai numeroasă decât în cazul emigrării temporare din rural.

Profilul migranţilor pare să fie dependent în bună măsură de perioada în care s-a produs deplasarea, datele disponibile nu permit o ordonare pe ani sau perioade a fluxurilor de migraţie circulatorie. Foarte probabil însă persoanele revenite, prezente în sate la data sondajului, aproximează destul de bine caracteristici ale migranţilor de prim val, iar cele plecate sunt reprezentative pentru migranţii din ultimul val. Schimbarea cea mai importantă sub aspect temporar este asociată cu activităţile practicate la destinaţie.

Construcţiile rămân sectorul dominant în care este angajată populaţia rurală, peste 45% dintre migranţi fiind angajaţi în acest sector de muncă. Variaţia cea mai importantă se produce în legătură cu ocuparea în agricultură, marcată de o sensibilă reducere între primele şi ultimele valuri în totalul persoanelor revenite din străinătate, cele care au lucrat în agricultură au reprezentat 20% , iar pentru cei plecaţi la momentul sondajului estimarea este de aproximativ 13%.

Compoziţia socio-demografică a persoanelor revenite în mediul urban sau rural denotă faptul că, grupările sociale minoritare, de tip religios sau etnic, sunt mult mai mobile decât cele ale populaţiei majoritare, româneşti-ortodoxă. Compoziţia socială a migraţiei de revenire derivă în bună măsură din faptul că, primele etape ale migraţiei circulatorii internaţionale, canalele etnice şi religioase au avut o importanţă deosebită. Ponderea rromilor în totalul migraţiei de revenire din străinătate este mult mai mare în oraşele mici decât în comune.

Diferenţierea derivă, foarte probabil din faptul că populaţia adultă a oraşelor are un nivel de instrucţie mai ridicat, un capital uman sporit care îi permite să se descurce mai uşor în străinătate. Pe ansamblu, tipul de selectivitate indicat de datele recensământului comunitar pe care îl folosim sunt în bună măsură concordante cu cele culese la nivel de

191 Spre aceeaşi evaluare conduc şi datele colectate la destinaţie, respectiv la Istanbul. Comercianţii turci vorbeau, la sfârşitul anilor 1999 de „frumoasele zile ale anilor 1993/1994”: „Înainte-declara unul dintre aceştia în decembrie 2000 - aveam până la 100 clienţi români pe zi, iar azi nu sunt mai mult de 20”. Sylvie Gangloff, Jean-Francois Perouse avec la collaboration de Thomas Tanase, La Presence roumaine a Istanbul. Une chronique de 1'ephemere et de 1'invisible, Institut Francais d'Etudes Anatoliennes, Istanbul, octobre, 2000, p.8.

89

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

individ, prin sondajele Fundaţiei pentru o Societate Deschisă în anii 2000 şi 2001192.

Deşi ponderea tinerilor de sub 30 de ani este foarte mare în totalul migraţiei de revenire, variaţiile regionale din acest punct de vedere sunt foarte mari. Fluxurile cele mai „tinere” sunt cele din câmpul orientat spre Italia, cu iniţiere din Moldova, zonă tradiţională pentru nivelul ridicat al natalităţii şi, implicit, ponderea mare a tinerilor. Iarăşi în concordanţă cu structura demografică a ţării, migranţii cei mai în vârstă provin din regiuni ale Câmpiei Române şi din Banat193.

Harta regiunilor de migraţie circulatorie internaţională este puternic marcată de particularităţile religioase ale zonei de origine şi ale ţării de destinaţie. Italia, ţară a catolicismului, atrage în principal migranţi din Moldova de vest şi zone ale Transilvaniei cu populaţie catolică. Migranţii neo-protestanţi sunt concentraţi în special în câmpurile de atracţie ale Germaniei, Spaniei şi Franţei. În compoziţia etnică a fluxurilor de migraţie, în afara românilor majoritari, cu grad ridicat de vizibilitate sunt maghiarii şi rromii. Maghiarii sunt, firesc, în proporţie foarte mare în cadrul circulaţiei spre Ungaria. Prezenţa rromilor este maximă în cadrul câmpurilor de migraţie orientate spre Germania, fosta Iugoslavie şi, în bună măsură spre Spania.

Regionalizarea şi etnicizarea pronunţată a fluxurilor de migraţie înregistrate prin recensământul comunitar sunt, foarte probabil, în curs de relativă diminuare194.

,,Le migrant de villages roumains vers l'etranger (vers l'occident spécialement) est, fonction des données de l'an 2000, un homme de jeune âge, éducation secondaire, professionnelle ou supérieure. Il n'a pas un profil ethnique specifique.

Du point de vue de la religion il est plustôt chrétien non-orthodoxe qu'orthodoxe. Du point de vue du capital social, il est une personne avec de bonnes connexions données par des parents a 1'etranger. Il a aussi une riche expérience de migration soit par le fait d'avoir eu 1'experience des voyages a 1'etranger, meme avant 1989, soit par migration domestique avant 1989.”,D.Sandu în « Les enjeux des réseaux migratoires dans 1'espace social de la transition. Le cas roumain », comunicare prezentată la seminarul „Les circulations migratoires roumaines aprés 1989” , Maison des Sciences de 1'Homme, Paris, le 23 - 25 Novembre 2001 193 Jean-Francois Perouse avec la collaboration de Thomas Tanase, La Presence roumaine a Istanbul. Une chronique de 1'ephemere et de 1'invisible, Institut Francais d'Etudes Anatoliennes, Istanbul, octobre, 2003, p. 8.

194 Ambele tendinţe de dezetnicizare şi de regionalizare a migraţiei externe temporare sunt fireşti şi se vor accentua, foarte probabil, în perioada următoare. Iniţial, la începutul anilor 1990, acest tip de migraţie a fost marcat etnic, regional si religios pentru că pe liniile respective puteau fi identificate costuri sociale mai reduse ale deplasării internaţionale. Reţelele sociale cu fundament etnic, religios-minoritar şi regional au funcţionat ca suport de lansare a migraţiei circulatorii internaţionale a românilor. Pe măsură ce inovaţia socială care se cheamă migraţie circulatorie internaţională se extinde în spaţiul românesc, fenomenele de contagiune socială în transmiterea strategiilor de viaţă de tip migratoriu se modifică.

192

90

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

RELAŢII PUBLICE Drd. George MOTROC

Forme de dialog moromeţian (Romanul rural sau cea mai fericită exemplificare a refuzului contaminării ideolologice) Anii '50 au fost marcaţi mai mult decat de orice altă operă sau se poate spune, mai mult decât toate romanele LA UN LOC, de apariţia romanului ,,Moromeţii”.

Volumul întâi, anunţat într-un înterviu încă din 1948, cunoaşte o primă elaborare în 1949, apoi cartea este lăsată deoparte până în primăvara lui 1955, atunci când, spre sfârşitul anului, după apariţia unor fragmente în ,,Viaţa Românească”, ea va vedea, în sfârşit, lumina tiparului. Cauza acestei amânări a fost, aşa cum mărturiseşte autorul, una subiectivă: ,, mai mult îmi plăceau povestirile mele din Intâlnirea din Pământuri, dure, reci, necruţătoare”1; sar mai putea adăuga, îndrăznesc să cred, dincolo de acest nivel declarativ şi o ALTFEL de cauză nespusă: o intuiţie a scriitorului că nu era MOMENTUL prielnic sau măcar posibil pentru a scrie şi a publica o asemenea carte.

Inspirându-se dintr-o perioadă de mari frământări social-politice, Marin Preda realizează o frescă a lumii satului din Câmpia Dunării, aducând în discuţie una dintre problemele cele mai importante ale societăţii româneşti din ultima jumătate de secol şi o temă fundamentală a scrisului său: dispariţia ţărănimii tradiţionale.

Această experienţă dramatică a satului românesc este localizată în Siliştea-Gumeşti, cu trei ani înaintea celui de-al doilea război mondial, atunci când ,, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare, viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”2; între acest moment şi cel final când timpul nu va mai avea răbdare cu oamenii, se conturează evoluţia şi destrămarea unei iluzii - autonomia materială şi mai ales cea spirituală a unei clase sociale.

Existenţa omului de la ţară a fost / şi este determinată, în primul rând, de problema proprietăţii pământului, dar nu ca ideal care trebuie cucerit, ca în ,,Ion”, ci o realitate de menţinut, deoarece integritatea pământului acordă identitate familiei ţărăneşti. Astfel, Moromete îşi apostrofează băieţii din prima căsătorie care nu înţeleg importanţa acestui lucru: ,,am muncit şi am trudit şi am luat pământul de la ciocoi ca să trăiţi mai bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără să vând, ca să rămâie vouă întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte! Şi am plătit mereu, n-am vândut nicio brazdă şi acum săriţi la mine şi la ăştia, că v-am furat munca voastră! 3 Se conturează astfel, din acest monolog, o imagine a unei clase ţărăneşti care, deşi se zbate în mari greutăţi datorită vânzării recoltei la un preţ scăzut, lipsei mijloacelor de producţie sau a capitalului, se luptă şi chiar reuşeşte până la un anumit moment istoric să-şi păstreze ,,lotul” de pământ.

Sentimentul proprietăţii individuale susţine utopia independenţei, deoarece a avea o bucată de pământ echivalează cu iluzia unei existenţe fără constrângeri foarte mari. O astfel de mentalitate este cel mai bine exemplificată de Ilie Moromete, un ţăran care asemenea altora nu este nici bogat, nici sărac şi nici nu-şi poate organiza atât de bine gospodăria încât să nu mai ducă o existenţă aproape permanentă de datornic. Totuşi, importantă menţiune, lumea esenţială a lui Moromete rămâne alta: fierăria lui Iocan, acolo unde el era ascultat, un semn al prestigiului său real în acel mediu. Aici petrece seri nenumărate cu prietenul său, Cocoşilă, citeşte articole din ziar şi discută politică, dar, importantă precizare, cu umor şi ironie, fără acea încrâncenare şi mânie cu care trebuia privit, în spiritul dogmatic al timpului, oricine avea altă părere. În contradicţie cu ,,necesităţile” ideologice impuse oficial, Marin Preda are 91

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

CURAJUL nemaintâlnit în epocă, de a realiza imaginea unui ţăran care nu numai că nu este alienat, din cauza unei munci istovitoare, dar care îşi poate permite şi un astfel de ,,lux burghez”: nişte seri ale bucuriei sufleteşti, ale contemplării lumii şi ale plăcerii cuvântului, pe scurt, nişte manifestări specifice unor oameni liberi, cu nişte spirite la fel de libere şi care, deşi nu au prea multă carte, nu se lasă orbiţi de o anumită opţiune politic sau de clişeele ei ideologice.

Un exemplu tulburător de polemică cordială, de neconceput în anii '50, îl reprezintă Moromete şi Cocoşilă. Aceştia puteau să fie prieteni în viaţa de zi cu zi, dar şi adversari politici duminica, în poiana fierăriei lui Iocan, acolo unde fiecare încearcă să se remarce prin inteligenţă şi ironie în faţa celuilalt, dar şi a auditoriului. Se construieşte astfel un model de polemică, în care interlocutorii încearcă întotdeauna să CONVINGĂ prin argumente şi/sau ironie, dar nu se gândesc nicio clipă să-l constrângă pe celălalt să-i accepte opinia sau să-şi reducă adversarul la tăcere prin forţă fizică. Acesta este un exerciţiu de normalitate aparţinând unor oameni liberi, un contraexemplu propus de Marin Preda, la spiritul dogmatic oficial care a dominat anii 50, atunci când noţiuni precum libertatea cuvântului sau acceptarea opiniei celuilalt îşi pierd orice fel de importanţă.

Cel care strică adunarea este Tugurlan, sancţionat prompt de ,,vocea” impersonală care exprimă opinia celor prezenţi: ,,Poate că Ţugurlan avea alte păreri politice... S-ar putea să aibă, dar tocmai asta e lupta politică, să-ţi combaţi cinstit adversarul. De ce să înjuri?!...

Eeee!... Păi, asta nu mai e luptă politică! Asta înseamnă să nu ştii să te porţi... 4 Ilie Moromete se bucură de un evident prestigiu printre bărbaţii satului, dar, paradoxal, nu acelaşi lucru se poate spune şi în ceea ce priveşte familia sa care nu îi poate înţelege plăcerea vorbei şi a contemplării. Astfel soţia sa, Catrina, îi reproşează: ,,Eşti mort după şedere şi după tutun... lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi!” 5 Băieţii, la rândul lor, sunt tot mai nemulţumiţi şi il acuză că, spre deosebire de vecinul său- Bălosu, nu ştie să facă bani din vânzarea grâului la munte; Niculae este şi el aproape tot timpul nemulţumit de tatăl său care nu-i dă niciodată bani suficienţi pentru învăţătură.

Primul semn al unor timpuri din ce în ce mai grele a fost tăierea salcâmului, un simbol al stabilităţii şi al tradiţiei; apoi, presat de împrejurări tot mai potrivnice, se hotărăşte să-l trimită pe Achim cu oile la Bucureşti, să-i ceară lui Aristide un împrumut şi să-i vândă lui Bălosu o parte din pământ. Fuga celor doi băieţi, Paraschiv şi Nilă, la Bucureşti spulberă definitiv unitatea familiei sale. Dispreţuit şi părăsit de băieţii săi, măcinat de disensiunile familiei şi de lumea care începe să se schimbe, toate acestea îl fac să simtă că timpul nu mai este răbdător şi i-a devenit potrivnic; Moromete cel cunoscut şi admirat, iese din scenă: ,,Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit povestind. Din Moromete cunoscut de ceilalţi, rămase doar capul lui de humă arsă, făcut odată de Vasilescu şi care acum privea însingurat de pe poliţa fierăriei lui Iocan la adunările care încă mai aveau loc în poiană... Lipsite de omul lor, aceste adunări aveau să-şi păiardă şi ele curând orice interes.” 6 Trei ani mai târziu începea cel de-al doilea război mondial; primul volum se încheie rotund, dar infirmând cele spuse la începutul său deoarece ,,Timpul nu mai avea răbdare.” 7 Meritul incontestabil al lui Marin Preda rămâne acela, că într-o perioadă atât de dogmatică precum anii 50, să realizeze imaginea unui ţăran care nu se luptă cu ,,exploatatorii” (aşa cum era cazul lui Mitrea Cocor), ci se luptă cu greutăţile vieţii de la ţară pentru a-şi menţine lotul său de pământ - simbolul libertăţii sale interioare. De asemenea, în comparaţie cu ,,Cronica de familie”, demn de toată stima noastră astăzi este curajul autorului de a fi obiectiv in raport cu personajele sale, o obiectivitate de care s-a vorbit şi în epocă: ,,Nicăieri nu tresaltă în paginile sale o undă de lirism, nici o tremurare subiectivă, nu se ghiceşte sub rânduri, pretutindeni observaţie nemiloasă, dezvăluire a adevărului. Stilul e cu desăvârşire incolor, de o transparenţă stendhaliană. Nu cunosc în literatura română un scriitor atât de detaşat, atât de indiferent (afectiv) faţă de destinele personajelor ca Marin Preda.” 8 Delirul istoriei nu încetează după cel de-al doilea război mondial deoarece pentru lumea ţărănească începe celălalt mare război – al pământului, prezentat pe larg în volulmul al II-lea.

92

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Acesta a apărut, după îndelungate modificări, în anul 1967 şi a fost expresia curajului de a scrie romanul nescris încă al satului românesc colectivizat şi, mai ales, din timpul desfăşurării colectivizării.

Tema romanului capătă acum o gravitate şi mai mare deoarece nu mai este vorba doar de un destin individual, ci de o întreagă ,,lume” ţărănească, de o civilizaţie ameninţată în totalitatea ei. Astfel, Moromete devine simbolul unei lumi prea ,,vechi”, marginalizată tot mai mult din cauza unei lumi ,,noi”, comuniste care se naşte acum. Dar această mult lăudată lume ,,nouă” este, de fapt, tot opera unor oameni ,,vechi”, nişte fiinţe primitive care nu se remarcă decât prin excese bahice ( cel mai bun exemplu în acest sens este Adam Fântână - ,,beţiile lui nu semănau cu ale nimănui din sat; zăcea şi nu-şi venea în fire nici după o săptămână” 9 sau printr-o permanentă luptă pentru putere în sat, între noile ,,personalităţi” ale satului: Bilă, Isosică, Ouăbei etc.

Politicul se infiltrează în comunitatea rurală prin aceşti oameni cu idei noi care o asaltează parcă din toate părţile: ,, La al lui Gogonaru se mai adaugă apoi, acolo în birou, tot aşa pe nesimţite şi fără niciun rost, unul numit Ouăbei.” 10,,Se găsiră, dintre cei care se adunau pe acolo zilnic, destui, şi nu numai tineri ca Ouăbei sau Mărin ăla al lui Radu Lungu, veni, de pildă, unul mai bătrân, numit Adam Fântână, un lipovean rătăcit de ai lui şi străin de obiceiurile acestui sat.” 11 ,,Veni apoi unul Mantaroşie, şi ăsta străin de sat, moldovean de prin Huşi, gonit de secetă şi intrat slugă la cineva, nu avea pe nimeni acolo la el în sat şi s eoprise aici, zicea el, definitiv.”

12 Datorită acestor străini care nu vor să se integreze, ci să-l schimbe, satul începe să-şi piardă principalele sale repere tradiţionale: cea de axis mundi şi de colectivitate unitară şi închisă care trăieşte sub semnul tradiţiei: ,,Noul venit este individul confundat cu Puterea. Spiritul acestui ţăran politizat se deruralizează. Noţiunea însăşi de valoare se pierde. Acum când o dobândeşte pe cea de putere, universul său intern se organizează în jurul acestei dominante.” 13 Această deformare se concretizează prin ataşamentul grotesc faţă de funcţia administrativă decorativă, cazul lui Bilă - un personaj de factură caragialiană - şi prin permanenta luptă pentru putere între aceşti oameni ,,noi” care se află mereu în contradicţie cu autenticitatea vieţii ţărăneşti. Ni se oferă un exemplu şi de ceea ce însemnau în epocă faimoasele şedinţe de excludere din partid. Astfel, Isosică regizează pentru secretarul de partid şedinţa îndepărtării lui Plotogă, distribuind riguros rolurile prin stabilirea luărilor de cuvânt şi excluzând imprevizibilul prin neutralizarea eventualului opozant – Adam Fântână. Comentând funcţia lui Bilă sau demersurile lui Isosică, Moromete, în mod explicit, dar şi implicit autorul condamnă adoptarea mimetică şi în acest mic univers arhaic a mijloacelor specifice epocii: intriga de culise, delaţiunea, oprtunismul, abuzurile generate de puterea politică sau folosirea aberantă a şabloanelor ideologice.

Demn de admirat este şi curajul scriitorului de a arăta faptul că, în contradicţie cu ceea ce se spunea în literatura de propagandă, oamenii satului nu manifestă acel mare entuziasm faţă de noul regim comunist; ei sunt mai degrabă sceptici în cea ce priveşte ,,binefacerile” colectivizării. Mai mult decât atât, există întotdeauna o clară demarcaţie între oamenii satului şi ,,ei”, comuniştii: ,,Păi, dacă nu i-a rugat nimeni, de ce se amestecă, de ce nu-şi văd de treburile lor, cu politica lor? Au politica lor, au ajuns la putere, ce mai vor? Să-şi vadă de partidul şi de ce mai au ei acolo la oraş.” 14 Se construieşte treptat o opoziţie surdă a oamenilor satului ,,vechi” împotriva oamenilor satului ,,nou”: ,,fără să afle nimeni şi cu această lentoare în mişcări dădeau şi ei o luptă, dar una mai puţin spectaculoasă, subterană şi eficace.” 15 În ciuda acestei opoziţii colective, o opoziţie bazată pe tradiţionale tactici ţărăneşti ca temporizarea şi disimularea, satul este învins şi silit să intre în jocul istoriei oficiale. Tot acest ,,joc” represiv, absurd şi dogmatic determină o prăbuşire interioară a oamenilor şi o ideologizare fără precedent: ,,În tot aceştia zece ani multora li se părea că lucrul cel mai credibil şi mai plin de adevăr era cel mai nefiresc, şi, dimpotrivă, cel lipsit de interes şi fără noimă era ceea ce era firesc şi normal.” 16 Chiar şi astăzi IMPRESIONEAZĂ o astfel de radiografie a cea ce înseamnă efectele perverse 93

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

ale ideologiei care amestecă şi inversează scara de valori sau adevărul şi minciuna şi nu poţi să nu te întrebi oare cum au fost citite şi ce reacţii au stârnit în sufletul cititorului din perioada comunistă... În ceea ce îl priveşte pe Ilie Moromete, toate iluziile în care crezuse se risipesc pe rând: păstrarea ,,lotului” intact, stabilitatea vieţii satului, unitatea familiei şi chiar sensul existenţei sale ca ţăran: ,,se simţeta încolţit de cevea nemilos, care nu numai că nu-l ierta, dar ameninţa să se ţină de el cu o îndârjire din ce în ce mai mare şi să nu-l lase nepedepsit până în clipa morţii.” 17 Familia lui Moromete se va dizolva şi ea asemenea satului ,,vechi”: Nilă sfârşeşte în luptă la Cotul Donului, Paraschiv moare de o boală de piept şi numai Achim se va ,, descurca” în comerţ. Moromete este părăsit la bătrâneţe şi de soţia sa, Catrina, care nu a putut înţelege semnificaţia ultimei sale încercări de a-şi aduce băieţii acasă, în sat. Ilie Moromete a încercat să refacă unitatea familiei deoarece el înţelege ceea ce nu a înţeles regimul comunist: aceşti ţărani, asemenea alora mutaţi forţat la oraş şi transformaţi în muncitori peste nopate, rămân nişte marginali dintr-o periferie bucureşteană, un fel de anexă rurală, chiar inferioară satului din care au plecat. Cu alte cuvinte, nu evadarea fizică constituie soluţia pentru că acei care pleacă acolo unde nu le este locul, eşuează la marginea marelui oraş, fiind absorbiţi, înghiţiţi de acesta.

Autoritatea lui Moromete scade într-un sat cuprins de febra schimbărilor radicale. Totuşi, nu se poate neglija VERTICALITATEA EXEMPLARĂ a scriitorului care nu construieşte în volulmul al II-lea un ,,nou” Moromete; acesta nu se schimbă, altfel spus nu se trădează pe sine şi împotriva timpului şi a canonului ideologic al epocii, rămâne nu doar neîncrezător şi ironic faţă de această lume ,,nouă”, dar continuă să creadă până la capăt că lumea ,,veche rămâne mai bună decât această lume ,,nouă, comunistă. Niciun alt autor contemporan, înainte sau urmând modelul lui Marin Preda, nu a mai avut curajul să realizeze o asemenea demitizare a societăţii comuniste sau să construiască un personaj principal de roman cu o astfel de concepţie.

Dacă Ilie Moromete neagă doar verbal societatea comunistă, dar nu i se opune şi prin gesturi de revoltă, aceasta se întâmplă deoarece el înţelege, în cele din urmă, ,,roata” istoriei.

Negarea lui rămâne cea a scepticismului, a tăcerii dezaprobatoare şi a non-participării, nu însă şi a ignorării.

Note 1 Marin

Preda, Viaţa ca o pradă, Editura Albatros, Bucureşti, 1977, p. 349; Preda, Moromeţii I, Editura Gramar, Bucureşti, 1995, p. 7; 3 Marin Preda, op. cit., p. 76; 4 Marin Preda, op. cit., p. 92; 5 Marin Preda, op. cit., p. 239; 6 Marin Preda, op. cit., p. 250; 7 Marin Preda, op. cit., p. 25; 8 Mihai Ungheanu, Marin Preda. Vocaţie şi aspiraţie, Editura Eminescu, 1973, p. 32; 9 Marin Preda, op. cit., vol.II, p. 73; 10-11 Marin Preda, op. cit., p. 76; 12 Marin Preda, op. cit., p. 77; 13 Andreea Vlădescu, Marin Preda sau triumful conştiinţei, Editrua Cartea Românească, Bucureşti, 1991, p.129; 12 Marin Preda, op. cit., p. 77; 14 Marin Preda, op. cit., p. 131; 15 Marin Preda, op. cit., p. 326; 16 Marin Preda, op. cit., p. 393; 17 Marin Preda, op. cit., p. 398; 18 Marin Preda, op. cit., p. 139; 2 Marin

94

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

MANAGEMENT Costela DUŢU*

Mixul de Marketing Managementul firmei joacă un rol foarte important în crearea mixului de marketing. O atenţie deosebită trebuie acordată pieţei şi clienţilor în calitatea lor de potenţiali cumpărători şi consumatori ai produselor şi serviciilor oferite de firmă. Mixul de marketing realizează un spectru de metode şi mijloace în vederea adaptării cât mai eficiente a procesului de marketing la cerinţele pieţei.

Termenul de mix provine de la mixture, care înseamnă amestec. Cu alte cuvinte, mixul de marketing se referă la un amestec de elemente funcţionale, care să fie astfel alese şi combinate încât să ofere procesului de marketing putere de adaptare la cerinţele pieţei şi eficienţă.

Creatorul acestui concept a fost profesorul Neil Borden, de la Universitatea Harvard din S.U.A., care a identificat iniţial doisprezece elemente importante care să facă parte din spectrul operaţional de marketing: dezvoltarea produsului, ambalarea, preţul, marca, canalele de distribuţie, vânzarea personală, publicitatea, promovarea vânzărilor, etalarea, serviciile post-vânzare, logistica, culegerea şi analiza informaţiilor.

Mixul de marketing este un ansamblu de instrumente tactice de marketing controlabile pe care firma le combină cu scopul de a produce pe piaţa ţintă reacţia dorită. El cuprinde toate elementele de care se poate folosi o firmă ca să influenţeze cererea pentru produsul său.

Aceste elemente pot fi împărţite în patru categorii variabile cunoscute şi sub numele de „cei patru P: produsul, preţul, plasamentul (sau distribuţia) şi promovarea.”195 Produsul este înţeles în acest context ca fiind o integrare a atributelor fizice şi chimice, a funcţiilor şi avantajelor pe care el le poate oferi consumatorilor. La acestea se adaugă imaginea de marcă, nume, ambalaj, garanţie, servicii, condiţii de livrare şi transport.

Preţul este înţeles ca modalitate de cuantificare şi exprimare a valorii mărfurilor pe piaţă. În contextul procesului de marketing, această cuantificare valorică este percepută de către clienţi în funcţie de nivelul, structura, variaţia şi modificarea preţurilor, condiţiile de plată care includ de obicei facilităţi de natură financiară.

Distribuţia sau plasamentul este o variabilă de marketing cu ajutorul căreia produsul sau serviciul ajunge la consumator la locul şi la timpul necesar. Distribuţia integrează canalele şi reţelele formate din acestea, logistica mărfurilor prin care sunt puse la dispoziţia clienţilor produsele şi serviciile, precum şi fluxurile pe care acestea le generează.

Promovarea se referă la transmiterea mesajelor destinate informării clienţilor şi, respectiv, la acţiunile de sprijinire şi influenţare a procesului de vânzare cu scopul de a crea şi a menţine o atitudine favorabilă faţă de produsele şi serviciile firmei. Această atitudine are ca obiectiv stimularea clienţilor de a cumpăra produsele şi serviciile respective. Promovarea se realizează prin publicitate, stimularea vânzărilor, relaţii publice, vânzarea personală, marca şi manifestările promoţionale complexe.

Unii specialişti sunt de părere că firmele ar trebui să conceapă cei 4 P sub forma celor 4 C ai cumpărătorului: • Produsul - Cumpărătorul cu nevoile şi dorinţele sale 195

Kotler,Ph., Principiile marketingului, Editura Teora 2001, pp.134, 135

95

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

• Preţul - Costul suportat de cumpărător • Plasamentul (distribuţia) - Comoditatea achiziţionării • Promovarea - Comunicarea.

Strategia de piaţă reprezintă o componentă a strategiei generale de dezvoltare a întreprinderii, se are în vedere, nu o acţiune izolată ci: „un ansamblu coerent, pus în mişcare pe baza unor programe, care să optimizeze eforturile de marketing necesare pentru promovarea strategiei de piaţă, a politicii de marketing.”196 Formularea strategiei de piaţă reprezintă punctul central al programării de marketing, o strategie de piaţă adecvată este aceea conform căreia întreprinderea face o selecţie corectă a segmentelor spre care îşi concentrează eforturile de marketing, cărora li se adresează cu produsul potrivit, pe care-l oferă la locul potrivit, la preţul potrivit şi însoţit de o promovare corespunzătoare, urmărind să-şi realizeze astfel obiectivele stabilite pentru o anumită perioadă.

Sfera de produse şi de pieţe, vectorul de creştere şi avantajul competitiv, constituie componentele prin care se poate caracteriza drumul întreprinderii spre mediul înconjurător pentru realizarea obiectivelor stabilite.

Marketingul contribuie la evaluarea potenţialului fiecărei unităţi operative la stabilirea obiectivelor acesteia şi în cele din urmă la atingerea lor.

2.1. Politica de produs Politica de produs reprezintă: „conduita pe care o adoptă întreprinderea referitor la dimensiunile, structura şi evoluţia gamei de produse şi servicii ce fac obiectul propriei sale activităţi, atitudine ce se raportează permanent la cerinţele mediului de piaţă, la tendinţele manifestate de ceilalţi concurenţi.”197 Într-un mod cât mai general putem spune că politica de produs cuprinde: politica de produs în sens strict, politica sortimentală, politica de service şi garanţie. Obiectul de activitate al politicii de produs îl reprezintă bunurile economice subsumându-se acestui concept atât bunurile reale (tot ceea ce poate fi perceput de simţurile umane), cât şi bunurile nominale (bani, hârtii de valoare etc.). La rândul lor bunurile reale privesc atât bunurile materiale (obiecte) cât şi bunurile imateriale (servicii şi drepturi-brevete, licenţe etc.). În funcţie de resursele disponibile, întreprinderea foloseşte strategia de produs pentru atingerea unor obiective: „ consolidarea poziţiei în cadrul actualelor segmente de consumatori; creşterea gradului de pătrundere în consum a unui anumit produs; sporirea gradului de răspândire pe piaţă a produsului prin atragerea de noi segmente de utilizatori; diferenţierea faţă de produsele similare sau apropiate ale altor producători (distribuitori); o mai bună poziţionare în cadrul gamei din care face parte respectivul produs şi creşterea cotei de piaţă a acestuia.”198 În viziunea de marketing, produsul integrează o serie de componente tangibile şi intangibile care contribuie la satisfacerea nevoilor, dorinţelor şi cerinţelor clienţilor, precum şi la satisfacerea unor cerinţe sociale cum ar fi cele de protecţia mediului ambiant.

Prezentăm câteva dintre componentele produsului: Atributele, acestea conţin şi comunică avantajele oferite de produs, respectiv calitatea, caracteristicile materiale şi designul. Atributele constituie însuşiri fundamentale fără de care produsul nu ar putea exista.

Marca, reprezintă produsul în sistemul referenţial al cumpărătorului, este o percepţie creată în mintea consumatorului care atribuie anumite valori produsului. Cu ajutorul mărcii Florescu, C., Marketing, Marketer Grup Academic de Marketing şi management Bucureşti 1992, p. 193 Balaure,V.,, Marketing, Editura Uranus, 2002, p. 329 198 Florescu, C., Marketing, Marketer Grup Academic de Marketing şi management, Bucureşti 1992, p.323 196 197

96

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

consumatorul poate să identifice producătorul, distribuitorul, calitatea şi noutatea produsului.

Ambalajul, iniţial a avut un rol de protecţie pentru produs mai ales în timpul manipulării şi transportării lui. Cu timpul au fost generate şi alte funcţii: conservarea calităţii, identificare şi diferenţiere, comunicare, promovare şi protecţia mediului prin folosirea unor materiale ecologice, respectiv, materiale biodegradabile sau reciclabile.

Garanţiile care însoţeşte produsul, precizează ce va face producătorul sau vânzătorul în cazul în care produsul nu funcţionează la parametri nominali sau nu corespunde la unele cerinţe de calitate într-o perioadă de timp determinată. În forma ei cea mai completă, garanţia se prezintă sub forma unui certificat de garanţie.

Cunoscând schimbările rapide referitoare la gusturi, concurenţă şi tehnologie o companie nu se poate baza numai pe produsele existente pentru a obţine o creştere sau a-şi menţine rentabilitatea, compania poate să-şi menţină performanţele numai printr-o continuă activitate de inovare: îmbunătăţirea produsului, crearea unor produse complet noi, extinderea gamei de produse oferite.

Inovaţia nu trebuie confundată cu invenţia, aceasta reprezintă o nouă tehnologie care poate sau nu să aducă avantaje clienţilor.

O inovaţie „este definită ca o idee, un produs sau o tehnologie dezvoltată şi lansată pe piaţă, percepută ca o noutate.”199 În procesul inovaţional problema priorităţii între dezvoltarea de noi produse sau de noi tehnologii se pune în mod diferenţiat în raport cu ramura de activitate a întreprinderii, cu perspectivele ei şi cu potenţialul creativ de care dispune.

Cercetarea produsului are semnificaţia unei analize diagnostic de natură să semnaleze punctele forte şi pe cele slabe ale gamei de fabricaţie sau ale sortimentului pentru a obţine o fundamentare cât mai adecvată a strategiei întreprinderii. Cercetarea produsului are în vedere analiza calităţii produselor aflate în fabricaţie şi/sau în vânzare, studiul învechirii economice a acestora (prin intermediul ciclului lor de viaţă), analiza circulaţiei produselor şi urmărirea lor în utilizare sau în consum.

Asigurarea legală a produsului este ansamblul de acţiuni juridice prin care acesta este protejat împotriva contrafacerilor. Cea mai utilizată modalitate de asigurare legala a unei mărfi o reprezintă înregistrarea mărcii.

Politica de marcă a întreprinderii reprezintă: „ansamblul deciziilor referitoare la proiectarea, folosirea în mecanismul negocierilor şi valorizarea imaginii unei mărci în mediile promoţionale, toate acestea puse în slujba unui obiectiv strategic al întreprinderii căreia îi aparţine.”200 Marca poate îmbrăca forme diferite precum: cuvinte, nume de persoane, litere, cifre, imagini sonore, reprezentări tridimensionale, inclusiv sub forma unor bunuri sau ambalaje, culori sau combinaţii coloristice etc.

Marca îndeplineşte următoarele funcţii pentru consumator: • identificarea unei anumite mărfi; • element de orientare în alegerea unei mărfi; • factor de încredere în calitatea mărfii; • dovadă a competenţei, respectiv siguranţei în timpul achiziţionării, utilizării sau consumului unei mărfi; • element generator al unei imagini pozitive, respectiv al prestigiului pentru cumpărător în mediul în care acesta trăieşte.

Din punct de vedere al apartenenţei şi al responsabilităţii legate de calitatea mărfii pe care o însoţesc mărcile se pot grupa în următoarele categorii: mărci de produs (ale producătorului), 199 200

Kotler,Ph.,Principiile marketingului, Editura Teora 2001, p.617 Pop,N.Al., Dumitru,I., Marketing internaţional, Editura Uranus Bucureşti 2001, p. 241

97

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

însemne cu ajutorul cărora fabricantul îşi marchează produsele, mărci comerciale însemne cu ajutorul cărora distribuitorul îşi asumă responsabilitatea actului comercial; mărci generice însemne ce nu angajează responsabilitatea cuiva folosite de distribuitor pentru identificarea tipului de produs oferit, de regulă la un nivel mai coborât de preţ; mărci premium însemne promovate de distribuitor pentru a dezvolta la client sentimentul de diferenţiere în raport de oferta mărcilor de produs prin elemente de prestigiu şi nivel ridicat de preţ.

Se poate concluziona că, o marcă reprezintă o serie de atribute, avantaje şi servicii oferite consumatorului, cea mai bună marcă, certifică valoarea, calitatea şi satisfacţia procurată de produs.

Totalitatea demersurilor realizate de întreprindere pentru definirea gamei sale de fabricaţie, dobândesc în optica de marketing conturul unui program. Gradul de flexibilitate al programului de fabricaţie se constituie în principal indicator al capacităţii întreprinderii de adaptare la exigenţele mediului de piaţă.

Pentru o întreprindere comercială, criteriile de asociere a produsului în cadrul sortimentului pornesc de la cunoaşterea relaţiilor dintre acestea în procesul vânzării şi al consumului.

Astfel, are în vedere „o politică sortimentală bazată pe criterii privind: natura mărfurilor; caracteristicile merceologice; grupele de consumatori ţintă; nivelul de preţ.”201 Fiecare din strategiile de produs au ca finalitate modernizarea gamei de mărfuri, cu scopul unei mai bune poziţionări pe piaţă a firmei care o adoptă.

2.2. Politica de preţ Preţul este un element foarte flexibil al mixului de marketing, putând fi modificat foarte repede spre deosebire de celelalte componente ale acestuia.

Preţul este determinant pentru mixul de marketing deoarece el este direct corelat cu realizarea veniturilor şi deci, a profitului. Preţul unui produs sau serviciu pentru un client reprezintă cantitatea de bani pe care el trebuie să o plătească vânzătorului. În procesul de cumpărare preţul apare ca un indicator global al valorii bunului respectiv, indicator care răspunde aşteptărilor cumpărătorului. Se spune că orice lucru îşi are preţul lui, cu alte cuvinte cu ajutorul preţului se poate cuantifica valoarea oricărei mărfuri de pe piaţă, aceasta nu înseamnă însă că preţul este egal în mod necesar cu valoarea mărfii. În marketing, preţul poate avea şi un rol psihologic asupra clienţilor, rol ce poate fi folosit cu succes de către firme, prin creşterea preţului firma poate sugera calitatea superioară a produsului şi implicit recunoaşterea unui statut mai important al cumpărătorului.

Preţul depinde în mod evident şi de dinamica cerere-ofertă: din perspectiva cererii, preţul este influenţat de utilitatea bunului ce urmează a fi achiziţionat de consumator, capacitatea de plată a cumpărătorului şi costul cumpărării din altă parte a bunului respectiv; din perspectiva ofertei, preţul depinde de costul de producţie, respectiv de costurile cumulate ale materialelor, energiei, tehnologiei, forţei de muncă etc., folosite la producerea bunului respectiv, precum şi de celelalte preţuri la care se oferă pe piaţă bunul respectiv.

Deoarece preţul contribuie în mod direct la obţinerea profitului, orice firmă îşi elaborează o anumită strategie a preţurilor, în general strategiile de preţ se pot grupa astfel: strategiile de preţ ale produselor noi: strategia preţului înalt şi strategia preţului scăzut; strategii de preţ concurenţiale: strategii de preţ ofensive şi strategii de preţ defensive; strategii de preţ psihologice: preţ par-impar şi preţ de prestigiu; strategii de preţ promoţionale: lider de preţ, preţ pentru ocazii speciale şi preţ pentru linia de produse.

2.3. Politica de distribuţie

201

Balaure,V., Marketing, Editura Uranus, 2002, p. 334

98

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Distribuţia cuprinde totalitatea activităţilor realizate de producător singur sau în cooperare, din momentul terminării produselor finite sau a serviciilor finale până în momentul în care acestea intră în posesia consumatorilor.

Pentru a se putea realiza efectiv distribuţia mărfurilor presupune o sumă de activităţi şi procese operaţionale legate de trecerea mărfurilor de la producător la consumatori în cele mai bune condiţii folosind canalele de distribuţie existente şi sistemul logistic aferent.

1. Canalele de distribuţie sau de marketing, reprezintă drumul parcurs de marfă de la producător până la consumator. Canalul de distribuţie este alcătuit din persoane fizice şi juridice care intră în relaţii cu scopul de a asigura trecerea mărfurilor de la producător la consumator, toate canalele de distribuţie formează împreună o reţea de distribuţie.

Funcţiile unui canal de distribuţie: informarea consumatorilor asupra existenţei şi localizării unităţilor de distribuţie; promovarea ofertei de produse a fiecărui participant la canal; încheierea de tranzacţii comerciale rezultate în urma unui proces amplu de cunoaştere a ofertei producătorilor şi cerinţelor consumatorilor; realizarea tranzacţiilor încheiate prin conceperea şi redactarea de comenzi, livrarea, recepţionarea şi plata mărfurilor contractate.

2. Sistemul logistic sau distribuţia fizică, obiectivele logisticii ţin de asigurarea unui management eficient proceselor de distribuţie în condiţiile creşterii complexităţii acestora şi a tehnologiilor aferente, aceste obiective îşi propun să ofere clienţilor maximum de servicii la cele mai reduse preţuri.

Logistica îndeplineşte următoarele funcţii mai importante: •Procesarea comenzilor, este componenta care are în vedere primirea comenzilor de la clienţi, înregistrarea lor şi onorarea acestora; • Recepţionarea, este componenta care se referă la relaţia cu furnizorii şi are ca scop verificarea calităţii şi cantităţii mărfurilor primite şi introducerea acestora în oferta pentru cumpărători; • Depozitarea, este componenta care se referă la stocarea şi manipularea mărfurilor în spaţiile destinate depozitării lor. Aici intră şi activităţi de inventar, de pregătire a mărfurilor pentru livrare şi livrarea efectivă a lor; • Transportul, este componenta care asigură mişcarea fizică a mărfurilor de la producători la consumatori. Aici intră toate categoriile cunoscute de transport.

2.4. Politica de promovare Firmele care realizează produse şi servicii trebuie să comunice cu clienţii potenţiali asupra acestora pentru a-i putea informa despre calităţile şi avantajele noilor produse şi de a-i stimula în achiziţionarea lor.

Comunicarea firmei cu mediul extern se realizează în cadrul unui mix promoţional care constă într-o combinaţie specifică de instrumente de publicitate: vânzarea personală fiind cea mai eficientă metodă promoţională datorită realizării unui contact direct cu clienţii şi valorificării oportunităţii de stimulare directă a lor prin demonstraţiile făcute; stimularea vânzărilor, această metodă constă în acordarea unor stimulente pe termen scurt clienţilor care vor să cumpere noile produse, demonstrând astfel existenţa unui anumit interes pentru noile produse şi relaţiile publice.

Alcătuirea mixului promoţional implică selecţia, asamblarea şi încadrarea într-un program distinct a modalităţilor practice de organizare şi desfăşurare a activităţilor promoţionale şi integrarea acestuia în strategia de piaţă a întreprinderii.

Diferenţele în alcătuirea mixului promoţional sunt determinate în general de natura produselor şi serviciilor, de profilul întreprinderilor, de caracteristicile şi tendinţele pieţelor pe care acestea acţionează, de comportamentele specifice de cumpărare şi consum.

Abordate într-o viziune de marketing, manifestările expoziţionale şi-au alăturat în timp pe lângă funcţia comercială iniţială, pe cea de comunicare, de dialog între agenţii pieţei, 99

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

devenită în prezent precumpănitoare. Această nouă funcţie a transformat manifestările expoziţionale în veritabile şi puternice medii de comunicare, însumând întreg ansamblul mijloacelor promoţionale, făcând să sporească interesul firmelor în acest gen de activitate.

Ca obiective promoţionale pot fi: crearea de noi sectoare de vânzare în zone geografice în care întreprinderea nu este reprezentată; stabilirea de maximum de contacte cu agenţii de piaţă într-un interval de timp foarte scurt; prezentarea şi testarea unor noi produse şi servicii; lansarea de noi produse prin practicarea unor preţuri promoţionale.

Obiective globale ale activităţii promoţionale: strategia promovării imaginii globale a întreprinderii; strategia promovării exclusive a produsului; strategia de extindere a imaginii întreprinderii Procesul de definire a obiectivelor activităţii promoţionale urmăreşte pe de o parte alinierea acestora la obiectivele politicii globale de marketing a întreprinderii, pe de altă parte asigurarea concordanţei lor cu cele specifice celorlalte componente ale mixului de marketing.

Ele vor fi exprimate atât în termeni cantitativi (creşterea cifrei de afaceri, în cazul unor instrumente ale promovării vânzărilor, în cazul forţelor de vânzare etc.), cât şi calitativi crearea unei imagini favorabile faţă de întreprindere şi oferta sa, prin acţiuni de publicitate, de relaţii publice, utilizarea mărcilor, participări la manifestări expoziţionale). În multe cazuri întreprinderile optează pentru un buget promoţional comparativ cu cel al concurenţilor, metoda poate fi utilizată de întreprinderi puternice şi presupune existenţa unor importante resurse materiale şi financiare, stabilirea bugetului promoţional se bazează pe tot ceea ce întreprinderea îşi poate permite în acest domeniu în situaţiile în care întreprinderea şi-a fixat obiective de pătrundere nelimitată pe piaţă şi nu are dificultăţi financiare sau de rentabilitate.

Ca un impact deosebit asupra publicului, favorizat de progresele tehnice din domeniul comunicării de masă, acţiunile de sponsorizare beneficiază în numeroase ţări, incluzând şi România de reglementări legislative care facilitează un astfel de demers promoţional al agenţilor pieţei, prin sponsorizare se înţelege orice mijloc prin care firmele obţin o expunere în faţa publicului. „Instrumentele promoţionale larg utilizate de întreprinderile moderne, se înscriu în prezent şi participările la manifestări cu caracter expoziţional şi sponsorizarea.”202 Participarea la manifestări cu caracter expoziţional se realizează prin organizarea de pavilioane sau standuri proprii la târguri, expoziţii şi saloane (locale, regionale, naţionale sau internaţionale), organizarea unor expoziţii itinerante etc.

Târgurile şi expoziţiile reprezintă manifestări promoţionale complexe unde se pot reuni toate formele promoţionale, ele se caracterizează prin concentrarea într-un spaţiu limitat şi pentru o durată limitată de timp a unui număr foarte mare de firme care îşi promovează produsele şi serviciile.

Târgurile şi expoziţiile oferă posibilităţi mari pentru cercetarea pieţei şi cunoaşterea concurenţei, de asemenea, ele oferă un loc propice pentru negocieri şi contractări.

2.4.1. Promovarea vânzărilor Promovarea reprezintă totalitatea activităţilor necesare pentru transmiterea informaţiilor către clienţi, sprijinirea vânzării, influenţarea favorabilă a deciziei de achiziţie şi consum a clienţilor şi cuprinde o mare varietate de instrumente promoţionale destinate stimulării unui răspuns imediat din partea pieţei. Promovarea vânzărilor poate fi definită ca: „ansamblul tehnicilor specializate, proiectate şi realizate de întreprindere într-un anumit interval de timp, cu scopul de a determina o creştere a vânzărilor pe cale atât extensivă cât şi 202

Balaure,V., Marketing, EdituraUranus, 2002, p.504

100

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

intensivă.”203 Destinatarii acestor acţiuni pot fi grupaţi pe cele trei verigi ale canalului de distribuţie: consumatorii, comercianţii sau detailiştii şi forţa de vânzare a firmei. Promovarea orientată spre: consumator cuprinde reduceri de preţuri, cupoane, premii, concursuri şi altele; promovarea comercială include o mare varietate de mijloace de la rabaturi speciale, gratuităţi şi prime de fidelitate, până la instruire; promovarea orientată spre forţa de vânzare cuprinde prime, comisioane, cadouri şi concursuri.

Promovarea vânzărilor corespunde unui ansamblu de tehnici prin care se urmăreşte: „îmbogăţirea ofertei prin adăugarea unei valori suplimentare la nivelul produsului, al preţului şi al distribuţiei pe o perioadă limitată de timp, ţinând seama de obiectivele comerciale ale întreprinderii cu scopul de a câştiga un avantaj temporar faţă de concurenţă.”204 Există tehnici de promovare care atrag consumatorul potenţial către produs, obiectivul principal este crearea unor condiţii cât mai bune pentru prezentarea produsului în faţa consumatorilor potenţiali.

Tehnici de promovare: merchandisingul, abordează problema optimizării contactului dintre producător şi consumatorul potenţial pe mai multe niveluri începând cu amplasarea magazinelor unde se vinde produsul, amenajarea interioarelor şi plasarea mărfurilor pe suporturile materiale de prezentare; publicitatea la locul vânzării (P.L.V.), cuprinde un ansamblu de tehnici de semnalizare utilizate în spaţiul unde se realizează vânzarea pentru a atrage, a orienta şi dirija interesul clienţilor potenţiali spre o anumită ofertă promoţională.

2.4.2. Publicitatea Multe organizaţii folosesc publicitatea pentru a transmite unui anumit public mesaje referitoare la ele însele, la produsele şi serviciile lor sau la modul lor de comportament cu scopul de a determina un răspuns din partea acestuia. Putem defini „publicitatea ca fiind orice formă plătită de prezentare şi promovare impersonală a ideilor, bunurilor sau serviciilor prin mijloacele de informare în masă (ziare, reviste, programe de radio şi TV) de către un sponsor bine precizat.”205 Companiile se ocupă de publicitate în diverse moduri în cadrul firmelor mici şi mijlocii se poate ocupa cineva din compartimentul comercial sau de marketing iar în marile companii pot exista compartimente specializate care să aibă drept atribuţii stabilirea bugetului publicitar, colaborarea cu agenţii de profil şi derularea de acţiuni de publicitate prin poştă, expoziţii cu vânzare şi alte forme de publicitate de care nu se ocupă agenţiile respective. Majoritatea firmelor, înclină să apeleze la agenţii specializate pentru că acestea oferă câteva avantaje: au specialişti care pot desfăşura activităţi specifice în condiţii mai bune decât personalul firmei; vin cu un punct de vedere obiectiv în privinţa rezolvării problemelor unei firme, dar şi cu ani de experienţă câştigată din colaborarea cu diverşi clienţi ce s-au aflat în situaţii diferite; au o putere de cumpărare a spaţiului de publicitate mai mare decât cea a unei firme.

Un obiectiv de publicitate poate fi definit ca „o sarcină specifică de comunicare ce urmează să fie îndeplinită vizavi de un anumit public ţintă într-o anumită perioadă de timp.”206 Obiectivele publicităţii se pot clasifica după scop: • Publicitatea de informare este folosită în special atunci când se lansează pe o piaţa o nouă categorie de produse.

• Publicitatea de convingere devine tot mai importantă pe măsură ce concurenţa se intensifică, publicitatea de convingere s-a transformat parţial în publicitate comparativă prin

Jelev,V., Comunicare promoţională, Editura F&F Internaţional S.R.L.,2001, p.60 Balaure,V., Marketing, Editura Uranus, 2002, p.495 205Kotler,Ph., Principiile marketingului, Ed. Teora 2001, p.849 206 Kotler,Ph.,Principiile marketingului, Ed. Teora ,2001, p.851 203 204

101

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

care o firmă îşi compară direct sau indirect produsul cu unul sau mai multe produse ale altor firme.

• Publicitatea de reamintire este importantă pentru produsele ajunse în etapa de maturitate, ea menţine interesul consumatorilor faţă de produs.

Formele publicităţii sunt: de produs (forma cea mai familiară şi mai frecvent utilizată); de marcă axată pe evidenţierea mărcii sub care produsul este oferit pieţei; instituţională are ca obiectiv cultivarea în rândul publicului a unei atitudini favorabile faţă de firmă şi oferta sa.

După natura obiectivelor urmărite există următoarele forme de publicitate: publicitate comercială, scopul fiind creşterea vânzărilor; publicitate corporativă, creşterea valorii sociale a organizaţiei în vederea pregătirii pieţei pe termen lung; publicitate social-umanitară, promovarea ideilor care depăşesc sfera economică, a cauzelor social-umanitare susţinute de organizaţiile non-profit.

După aria geografică de răspândire a mesajului, publicitatea poate fi: locală, regională, naţională şi internaţională.

După natura publicului ţintă, publicitatea poate fi: publicitate orientată către consumatorii finali, realizată pentru bunurile distribuite prin intermediul reţelei comerciale; publicitate orientată către mediile profesionale şi de afaceri, publicul e constituit din distribuitori, utilizatori industriali etc.

Activitatea practică demonstrează faptul că de cele mai multe ori: „comunicarea publicitară constituie unul din mijloacele de transformare, pe termen lung, a cererii de consum în comportament de cumpărare.”207 Între tehnicile şi mijloacele publicitare se numără: presa (presa cotidiană, periodică), radioul, televiziunea, cinematograful, publicitatea exterioară (afişe, panouri, însemne luminoase), catalogul, pliantul, prospectul, broşura, agendele, calendarele. În concluzie, publicitatea este o bună metodă de a informa şi a convinge, cu scopul de a crea preferinţa pentru un anumit produs. * Autoarea este licenţiată a Facultăţii de Arte şi Ştiinţe a U.R.S.A. „Gheorghe Cristea”, promoţia 2010.

207

Pistol, Gh.M., Marketing, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999, p.226

102

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

INTER PERSONAL Alice THEODORESCU

Temere Aburi ce ies din gura necunoscuţilor, trecători, o noapte gri de toamnă târzie, picături de ploaie spală trotuarul şi gândurile… Mi-e frig. Haina pare să se micşoreze, iar corpul îmi tremură nevrotic. Mersul continuă, acelaşi mers sacadat, automatism dobândit în momentul în care am început să mă pierd. Cine sunt? Nu mai ţin minte. Eu… merg. Strada e populată de creaturile întunericului, oameni fără viaţă, vagabonzi şi prostituate. Atât de trist. Eu? Cum eram eu? Eu… continui să merg. În minte-mi apar chipuri zâmbitoare, sunt la o masă festivă, e Crăciun, se aud cântece de afară, e frig, dar nu-l pot simţi căci aici e cald, cineva îmi vorbeşte – dintr-o dată faţa i se schimonoseşte, un nas prelung şi ochii ieşiţi din orbite, dinţi ascuţiţi gata să se repeadă…Iuţesc pasul. Mi-e frig din nou. Felinarul pâlpâie deasupra unei cafenele părăsite. Intru. Eu…nu mai merg. Cer o cafea (în buzunarul stâng al hainei mult prea mici am găsit câteva monede), maăuit mai bine, cred că-mi ajung banii şi pentru o brioşa. Oare îmi plac brioşele? O chelneriţă plictisită mi le aruncă în faţă, fără însă a-mi arunca o privire. Sunt singură. Îmi suflec mânecile, dau să iau o gură din cafeaua aburindă, când simt o mână pe umăr. “Te superi dacă mă aşez?” Ce contează?, nu răspund, îi fac doar semn cu capul să se aşeze. “Şi tu?” Mănânc din brioşă, continuând să ignor prezenţa. “Şi tu?”…”Şi eu ce?” – de ce nu mă lasă în pace? N-ar fi trebuit să îl las să se aşeze la masa mea.

“Da. Aşa e. Nu mă recunoşti, n-ai cum, văd că m-ai uitat. Dar nu eşti singura. N-ar fi trebuit să mă laşi la masa ta. Eu sunt conştiinţa ta. Puţină lume o mai păstrează în vremurile astea, tu te-ai descotorosit de mine, crezând că o să scapi uşor. Ei bine, aşa e! Uită-te în jur! Ai scăpat…” şi începe să râdă cu poftă, apoi dispare. Rămân nemişcată, probabil visez. Închid ochii şi-i deschid. Nimic. Repet mişcarea. Dintr-o dată totul se luminează, o lumină care mă orbeşte, izvor al vieţii depline şi neîntrerupte… Îmi amintesc o maşină, scrâşnit de roţi, un ţipăt… Aşa e! Lumina se iroseşte, mi-e refuzat sa beau apă vie, cafeaua e pentru cei ca mine.

O viciată, nu vie, ci moartă. Moartă. Întunericul mă înconjoară în cafeneaua sufletului meu golit de sentimente şi amintiri.

O voce se aude din străfunduri, acelaşi râs isteric al conştiinţei mele, dau să mai iau o gură din brioşa cu gust de nisip şi văd… cum de n-am văzut-o până acum? La mâna stângă atârnă o brăţară albă pe care e scris cu negru: INFERN. Ha, ha, ha. Ar trebui să-mi termin cafeaua.

103

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Ionela POPESCU*

Mai avem timp pentru viaţa personală?

Adesea aud spunându-se despre noi, românii, cum că nu ne-am prea “omorâ” cu munca.

Realitatea pe care eu o cunosc mă face sa cred ca afirmaţia de mai sus este eronată.

De ce? …Pentru că muncim foarte mult şi tindem să ne sacrificăm cu totul viaţa personală.

Am cunoscut multe persoane care nu ştiu nimic altceva in afară de muncă, care nu reuşesc să-şi “ incarce bateriile” şi nu mai găsesc timp pentru ei inşişi.

Din păcate, credinţa că servicul este mai important decat viaţa personală este valabilă in cazul multor tineri talentaţi şi ambiţioşi. Multe companii mari , au găsit în România nu doar oameni tineri, entuziaşti şi bine pregatiţi, ci şi dornici de afirmare, dispuşi să-şi sacrifice viaţa personală .

Echilibrul pe termen lung intre viaţa profesională şi cea persoanală este vital pentru energia de care dispunem. Consider că un lucru deosebit de important este să ştii să-ţi clarifici ordinea priorităţilor şi să decizi dacă slujba este scop sau mijloc.

Cei care au acumulat o vastă experienţă în mediul de business încep să-şi respecte timpul şi să se orienteze către lucrurile importante din viaţă. Sunt puţini cei care conştientizează faptul că timpul este o resursă strict limitată şi, deşi în multe locuri se lucrează sub presiunea deadline-urilor, constat lipsa generală a unei organizări cu adevărat eficiente şi a unei înţelegeri reale a valorii timpului.

Un procent considerabil din populaţia României, munceşte în condiţii de stres. Acest stres apare fie datorită faptului că nu ştim să ne gestionăm eficient timpul, ajungând să ne finalizăm proiectele, folosind orele dedicate segmentului personal în scop profesional, fie datorită managementului şubred aplicat in cadrul organizaţiei, management care nu este structurat corespunzător pe fiecare departament în parte. Nu pot cere departamentului X , în cadrul căruia activează un număr de 3 persoane să dea acelaşi randament ca departamentul Y, în cadrul căruia activează un număr de 6 persoane. Deasemenea nu putem cere unui angajat să facă mai multe lucruri deodată pentru că riscăm ca rezultatul final să nu fie cel aşteptat .

Am devenit atât de stresaţi de ziua de mâine, că ajungem să nu ne mai putem ţine cu firea în anumite situaţii şi izbucnim foarte uşor. Suntem ingrijorător de irascibili, nu mai avem răbdare nici măcar pentru a ne asculta interlocutorul intr-o discuţie. Comunicarea a devenit o problemă a societăţii româneşti şi cu toate acestea ştim despre comunicare, că este cheia bucuriilor şi problemelor noastre, depindem de ea, dar din păcate uităm să o aplicăm, crezând că problemele noastre un au nici o rezolvare.

Posibil să investim greşit mult timp profesional, nu ştim să ne organizăm cum trebuie agenda şi compensăm dezorganizarea prin rămânerea peste program. Foarte multe situaţii similare le intâlnim şi în cazul şedinţelor care sunt scăpate de sub control şi devin discuţii libere, în cazul întâlnirilor care in mod normal nu ar trebui să dureze mai mult decât timpul alocat .

Un manager ar trebui să fie extrem de îngrijorat în momentul în care oamenii săi stau în mod constant peste program. Este un semn al ineficienţei, al proastei comunicări. Din păcate în cele mai multe cazuri, la noi, acesta nu constituie un factor de ingrijorare, ba dimpotrivă.

Urmările excesului de muncă, a orelor state peste program, sunt lipsa de prospeţime mentală, lipsă de idei, ineficienţă.

Este total greşit să se pună un semn de egalitate între rămânerea peste program şi rezultate.

Faptul că eşti văzut la birou la o oră târzie nu înseamnă şi că dai rezultate în ceea ce faci. Să

104

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

nu omitem faptul că sunt situaţii în care statul peste program este inerent, însă atunci când acesta se propagă pe termen lung , poate deveni o mare problemă .

Există şi o categorie de persoane pentru care pierderile majore de timp apar datorită felului în care percep timpul lor şi al celorlalţi. Pe de o parte nu li se aduce aminte constant scopul pe care îl au într-un anumit loc de muncă; pe de alta, ei înşişi găsesc inutil să-şi termine treaba mai repede, deoarece pot avea surpriza să li se mai dea de lucru în plus.

Dacă inţelegi că este important nu doar pentru tine ci şi pentru organizaţie să-ţi echilibrezi planul profesional cu cel personal, să-ţi dedici mai mult timp familiei, prietenilor, hobbyurilor, te vei simţi mai liber să faci faţă presiunilor mediului.

Tehnicile de gestionare a timpului sunt relativ simple. Ele presupun, înainte de orice, să-ţi identifici obiectivele, şi de asemenea să-ţi stabileşti priorităţile. Important este să ştii cum funcţionează randamentul zilnic: să-ţi începi ziua cu o activitate importantă, de preferat cea care ţi se pare mai greu de rezolvat, apoi să alternezi munca cu activităţi recreative. Cu toţii ştim că sunt persoane care nu reuşesc să se desprindă de problemele legate de serviciu nici după finalizarea programului, ceea ce înseamnă pierderea timpului pe care în mod normal ar fi trebuit să îl dedicăm vieţii personale.

Un alt punct care merită menţionat este acela de a şti să stabileşti anumite protocoluri de colaborare cu colegii, cu cei cu care obişnuieşti să interacţionezi. Pentru că o parte din pierderea timpului la birou, se datorează mediului de lucru şi a intruziunii acestora. Asta pentru că, pe termen lung oamenii te tratează aşa cum i-ai învăţat să te trateze. Indiferent de nivelul la care te afli în cadrul organizaţiei, poţi să respecţi timpul altora, colegi, şefi, subordonaţi, doar dacă eşti îndeajuns de egoist, în sens pozitiv, îţi respecţi timpul.

Dacă nu ştii să faci o delimitare clară între planul profesioal şi cel personal este foarte greu să reuşeşti în relaţia cu ceilalţi (familie, prieteni, cunoştinţe), să dobândeşti sentimentul de satisfacţie şi împlinire pe care numai o imagine de ansamblu asupra timpului nostru o aduce. * Autorul este licenţiat al Facultăţii de Arte şi Ştiinţe a U.R.S.A. ”Gheorghe Cristea”.

105

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Valentin BOBOC*

Unde este speranţa…

Ce pot spune? Viaţa e ciudată. Sfârşitul unei săptămâni care încheie parcă o epocă. Mă simt la fel de ciudat precum viaţa şi infam precum moartea. Carnea de pe mine parcă e a alt cuiva.

Ochii, limba, gâtul şi stomacul parcă nu se mai completează. Oameni trec, privesc, cer ceea ce cred că li se cuvine, unii mulţumesc, alţii se întorc nepăsatori. Unii privesc prin mine, iar eu la rândul meu, privesc prin ei. Se spune că fiecare pereche de ochii e fereastră către sufletul persoanei şi că dacă te uiţi atent poţi surprinde universul prin ea. Atunci eu mă întreb de ce se întamplă că în ochii persoanelor pe care le văd zilnic nu pot observa decât obloane trase, priviri goale, sărăcite de lumină, uscate parcă de vânturile vremii. Şi nu mă pot abţine din a căuta un răspuns la ce spune privirea mea, îmi văd reflecţia în oglindă şi nu găsesc nimic, nu văd un sens, nu văd bucurie, tristeţe, melancolie ori vreun soi de sentiment umanizant. Mă şochează cum speranţa nu mai răzbate decât din ochii celor bătrâni, parcă strecurându-se pe ascuns printre nişte draperii puse dincolo de ferestre ochilor. Anormalul unei lumi ce se vrea normală. Totul e pe dos, lumea asta parcă trăieşte şi se hrăneşte din paradoxuri şi utopii.

Respectul acum e impus de ceva mai prejos de spiritul uman, iar umanitatea parcă a ieşit „la pensie”. Eşti om? nici o problemă, te facem maşina; ai carne? Nici o problemă, o-nlocuim cu silicon; ai vise? Nici o problemă, le-n-nlocuim cu software; vrei să gândeşti? Nici o problemă, iţi spunem noi ce să gândeşti.

Totul este acum prefabricat, de când te naşti linia vieţii îţi este deja trasată: ai făcut şapte ani, treci la şcoală; ai terminat scoala primară, treci la generală, apoi la liceu, apoi la facultate, la masterat...şi după aceea? Păi, după aceea consumă. Munceşte într-un loc, care o fi el, fă destui bani pentru a cumpăra lucrurile despre care ţi s-a spus că aduc fericirea şi uită de lucrurile importante, ele sunt gratuite. Cumpără un pulover roz, pentru că albastrul nu se mai poartă anul acesta; vei fi mai fericit cu un televizor nou; ai nevoie de această poşetă, cu ea viaţa ta va fi perfectă.

Setea de superficial a ajuns prima nevoie a omului de astăzi, iar cel mai vândut produs?

Viaţa. Vinde-ţi viaţa pentru iluzia uneia mai fericite şi pierde-te-n visul ce-ţi este împletit de cei ce şi le trăiesc pe ale lor în lipsa iluzoriului. Munceşte cu gândul ca munceşti pentru tine, când de fapt o faci pentru alţii şi vei primi în schimb dreptul de a-ţi lăsa mintea să te mintă că o nouă pereche de şosete te face fericit.

Ce ştiu ei, bătrânii, şi noi nu ştim? Cred că lipsa confortului material le-a dat curajul să treacă peste efemer şi s-au înfipt în fructul vieţii. Eu spun că foametea fizică i-a încumetat să caute un alt tip de hrană, una care să le îndestuleze sufletul, când stomacul e prea strâns. Şi, în momentul în care graniţele cad, iar realitatea înneacă omul ca un os rămas în gât, unii se resemnează şi preferă minciuna faptului, iar alţii se-nfruptă din belşugul hranei spirituale, încercand să uite stomacul. Foametea face multe dintr-un om, dar cel mai important dintre toate, îl face lucid. Unii încep să-şi dea seama de ce le e foame şi se revoltă, alţii încep să realizeze că au pierdut atât de multe în jurul lor încat încep să ridice obloanele şi să lase lumina să intre şi să iasă.

Foamete, durere, explozie/implozie, acceptare, rezolvare, speranţă, fericire.

E uşor să te minţi singur când toate condiţiile îţi sunt aşternute şi pregătite pentru a o face.

Nimeni nu vrea să realizeze că şi-a dus viaţa la capăt dar n-a realizat de fapt nimic, că n-a gustat seva ei, că n-a ajuns să se bucure de banal, să se bucure de tihna minţii, că n-a putut sta de vorba cu sieşi, că n-a dus dorul dorului. E destul să extragi al treilea element din ecuaţie, obţii sistemul perfect, atât, doar un element şi restul devine minciună. Nu poţi avea bine fără rău, nu poţi definii albul fără negru, drept urmare nu poţi cunoaşte fericirea dacă nu cunoşti tragedia. Iar tragedia trebuie şi ea înţeleasă şi iubită, fiindcă ea produce şocul 106

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

necesar fericirii, fără tragedie fericirea ar fi de neidentificat, de neînţeles, de nesimţit. Dar şocul nu poate veni decât dacă omul are fitilul necesar pentru a da foc sentimentelor şi a le lăsa să-i explodeze libere prin sine. Omul trebuie să cunoască furia, iubirea, gelozia, ura, toate sunt parte a unui întreg, sunt complementare. Negarea unuia înseamnă exacerbarea celuilalt. Unii spun că nu ar trebui sa existe ură în lume, dar nu realizează că fără ură nu pot identifica iubirea. Ura, ca şi alte sentimente ce au conotaţii negative, este necesară, dar toate trebuiesc mai întâi controlate, apoi înţelese, pentru că odată cu înţelegerea va veni şi motivul, iar odată cu motivul va veni şi soluţia. Sentimentele au ciclicitatea lor, toate revin la un moment sau altul, dar dacă reacţia omului este aceeaşi de fiecare dată, cum evoluează el?

Dacă de fiecare dată când eşti furat, într-un mod sau altul, iţi laşi pierdută mâna în furie, cum vei putea vreodată să înţelegi de ce eşti furat şi mai mult de-atât, cum vei putea învăţa să te aperi?

Lipsa speranţei din ochii celor din jur nu vine din cauza greutăţilor şi tragediilor, vine din ascunderea de către alţii al acelui element din ecuaţie, vine din lipsa unei izbucniri, unui răcnet, oamenii au uitat cum să se revolte, chiar şi introvert, drept urmare iau fericirea ca fiind imaginea prezentată, afişul colorat şi lipit ademenitor pe la gurile de metrou şi se zbat pentru ceva ce nu există, muncesc pentru o iluzie, pentru efemerul propriu şi substanţialul altora. Ei trag pentru a nu îi strânge stomacul, în schimb, ajung să îi strangă sufletul.

Oamenii trebuie să-şi readucă aminte că speranţa trebuie să vină mai întâi din noi, ea este o parte a omului, nu ceva exterior şi că ea nu trebuie privită ca pe un beneficiu al materialului ci ca pe unul spiritual, trebuie să ne reamintim cum e sa ne înfruptăm din fructul vieţii, iar pentru asta trebuie să reînvăţăm cum se învaţă din sine.

107

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

LITERA Dr. Luminiţa TĂRCHILĂ

Image of the crown in Shakespeare's plays The literature of Renaissance in England appears as a challenge and a test of the classical and medieval values placed in another epoch. Hence its interrogative character opposing to the assertive tone of the Middle Ages. The hero of this literature is the one who subjects the whole world to his ambitions and aspirations. Therefore the readers notice in his portrait a shift to subjectivity, a problematization of man's place in the world. This kind of man is haunted by doubt, tension becoming a questioning man.

If in the medieval literature we had the voyage of the mind performed in terms of pilgrimage from the world of appearance to the invisible essence of the truth of God, in the Renaissance, man embarks on a quest for possessing the material beauty of the universe through the energy and power of his mind. For instance, Tamburlane the Great' is a play about the image of the conqueror. His ambition to conquer is so great that he did it by destroying everything.

The character is a woman this time. She becomes a conqueror by destroying the others.

Here we have another Renaissance idea: that of a man who doesn't know where to stop. He is destroyed by his aspirations. This idea belong to another very important thinker of time, Thomas Hobbes who formulated it thus: There is a tendency of power in our inner-self so big that it couldn't be defeated by anything else but death'.

The Jew of Malta' written by Christopher Marlow has another kind of lust: the lust of gaining power by possessing many valuable things. The name of the character is Barabas (which stands for sin). He symbolizes any man who keeps hiding gold in his room. But, the idea is that one can be rich by two ways: in taking and in giving. The man who takes is vulnerable because he could be robbed. Man who gives can't lose. The spiritual values can't be lost. That is way in this play: the character fails because his riches are material. But the play is fascinating because the characters in it have a sort of archetypal longing for the absolute. The crown is symbolized by the verb 'to have', a symbol of the power.

This is another Renaissance feature of mankind: the archetypal desire of surpassing one's limits continuously.

These are only few examples of how the authors have incorporated Renaissance ideas into their characters of the plays.

There is a reinterpretation of the medieval theories of all kind. Actually there is a need for motivation because God no longer determines man's way. There appears the labyrinth of one's complexity, the aspiration of mart to comprehend and conquer the quicksand of his being because now more than ever, to know oneself is to know the world.

In art, Renaissance discovered 'the perspective', and the center of the painting is occupied by man. Actually, Renaissance is the époque of portrait that is of personality.

In the architecture of Renaissance there are used as forms, especially the square and the circle which are closed, forms representing spaces of possession.

The architecture of Medieval Ages is virtually infinite. In Renaissance the body is heavier as the spirit symbolized by wings. Body becomes bigger and the wings become smaller, considering the angels. Now, the angel has an attitude of indifference over the reality around him and the explanation consists in the tension between the aspirations of man and his 108

Revista ComUnique Nr. 6â&#x20AC;?7 / 2010

possibilities to know by the instruments he has been endowed with. And thus, we have now that sadness of the man who can count who can control. It is never enough: the more you know the less you know.

The Renaissance desiderata are that of 'renovatio hominis', 'the renewal of man' having as, models that of The Courtier' by B. Cotiglione and The Prince' by N. Machiavelli. These models could be interpreted as the way in which the new conception of Renaissance has imposed to the world. For instance, in The Courtier' is shown how a man can become successful in life, rich and admired. He could be thus if he cultivates his mind and body. In this idea we see a return to the Antiquity. It is idea of 'hedonism', belonging to the Greek world.

The interest is placed on the pleasures of this life. As in painting, there is discovered the glorification of the life on the Earth, the enjoying on the pleasure of this life: the adage is 'Healthy mind in a healthy body'. For these people, to conquer the world has to develop their capacity of mind through culture. Culture gives the people the possibility to have an interesting conversation, to refuse feelings, to develop their wit, to control their emotions. It is a time when man wants to rich that harmony between soul and body.

The genius becomes the one possessing the art of deceit. A good ruler should be cruel but clever to keep the people in submission. His crown is the power over the others.

In this period wrote Shakespeare. The problem that he puts is the power too, but in a elevate style and which remained an extremely fascinating theme in our century.

The historical plays have a very special place.

To place the English play in a time setting has always been the least difficult problem. In spite of having its roots in the Medieval Ages, It reached its full dĂŠveloppement in the last decades of the reign of Elizabeth I, and thus, it belongs distinctly to the sixteenth century.

Although a lot of efforts have been made, it has not been easy to define it as a distinct literary type. The endeavor to do it in a satisfying way has, at any rate, to take into account in fact that a definition has to be formulated not only on the grounds of our present knowledge but also on the basis of contemporary Elizabethan conceptions.

Shakespeare's historical plays include stories about kings and historical events, such as Henry V, Henry IV, Richard II, or Richard 111. These plays tell about the historical time, but the facts are changed in order to achieve a better entertainment.

In Shakespeare's historical plays, the crown is the symbol of power.

In the trilogy Henry IV (part I, II) and Henry V, the crown gets a moral significance in the sense that this object, designating power, acquires a threefold value: the crown as mark of lawful succession to the throne, an external attribute of social authority; the crown as an invisible quality of a being who proves to be worthy of becoming a king (The Renaissance image of man as the king of the universe); crown as a circle form, circle representing the perfection but the perfection is so relative.

For instance 'Richard III', it becomes obvious that the first scene of the play reveals pattern of events. These events are Richard's tactical moves in order to usurp the crown of England.

Furthermore, all these events are characterized by physical and psychological violence: murders, executions and underhand deceptions alternate much other and become by repetition pattern. One by one, Richard overpowers his victims. After initiating the conspiracy against Clarence, the execution of Rivers, Gray, and Vaughan, and of Hastings follow and leave a trail of blood. What is presented here, of course, is a chain of historical affairs which are very important. To some extent these may be seen as accumulation of the historical facts, thus, they can be related to the purpose of creating historical play to serve a strong popular desire of Elizabethan people that of being instructed in the events of history.

On the other hand, in these scenes the act of brutality and violence is underlined and not so much the political or historical relevance of the deeds. What comes to the fore are not the crimes of a tyrant against the law and order of a country. The audience is shocked by 109

Revista ComUnique Nr. 6â&#x20AC;?7 / 2010

Richard's bloody barbarian and the tragic fate of each of his victims. There is no doubt that all his victims are persons of high status and have an important position in the hierarchy of the court.

Richard, as a Machiavellian temperament urges him to get the throne of his uncle by means of cunning and murder. He sacrifices his brother and nephews in order to fulfill his dream of power. On first sight, the events in Richards III seem to be guided by a simple process of divine justice, dispensing rewords and punishments, and with Richards as God's instrument and executor. Along the play, Richard proceeds in a ritual of destruction that grows in power until him self as the destroyer is destroyed. In the final act of usurping the crown, it is not Richard's crowning that Is shown, but the proceedings of the election by which he reaches the crown. This monster and this cripple who aims to transform the world into mirror of his own ugliness, becomes a scourge of God. He concentrates all the evils around in one person- that is in himself. Like a magnetic power he attracts all the dark and absorbs it within, he destroys his enemies until he remains alone, the only malignant character on the stage. At this moment Henry Richmond comes and his army defeats, the monster bringing peace and putting an end to The War of the Roses.

What gives Richard a heroic status, despite his cruel deeds is his detachment and ironic comments on his own acting. Both a spectator and an actor, Richard is able to make an anatomy of power and ponder on the rise and fall of a king seduced by ambition. For him the crown is an attribute of material power that he is ready to give up in order saving his own life. The famous words 'My Kingdom for a horse' show what value does Richard place on a king's social and moral responsibility towards his people.

The plot of Henry IV is an outgrowth of the dramatic historical events of England's past. As a result of a civil war in England, Henry managed to win the crown from Richard II, the previous king. Henry is now haunted by the violence that he used to gain the crown, and he must fight another civil war to stay in power, In addition to the externa! trouble he faces as king, Henry IV has to face his inner distress and guilt regarding his crime of usurpation. In a scene, we see King Henry in his nightgown, unable to sleep, lamenting that 'uneasy lies on the head that wears the crown' (IV, V, 31). This scene exemplifies the mental state of Henry, He is depressed, afraid, and suspicious of everyone, even his son.

His disturbed conscience is most likely a result of ordering the murder of another human being, but it also stems from his realization that he does need the divine right to rule- a truth that he ignored on his journey to power. His mental unrest is a consequence of to the guilt he feels over usurping a crown. A crown is intended only for those who are ordained by God through the law of primogeniture. Because he is not the rightful heir to the throne, Henry's reign is tainted with disorder; both civilian and psychological. These problems hurt the nation- this is why Henry fails as a king. Although he is a strong, intelligent leader, and has whole the savvy to fulfill a successful ruling. The fact that he is illegitimate hinders his ability to be the perfect monarch.

The Image of the crown might also be interpreted when the possessor of the crown is a woman, respectively Cleopatra, the conqueror of Egypt. This time the power of this character from Shakespeare's play 'Antonio and Cleopatra', lies in love. Love gives to the queen marvelous control levers over life. That man who possess on the territory of this feeling seems to be unable to have his powers at his or her disposal. This is what happened to Cesar, to Antonio and Octavian could have been very close also. Cleopatra rules the world after she has ruled the souls of powerful men. When an event destroys the meshes of her love (for instance when Octavia marries Anthony), she becomes ruthless and bad, being ready to kill the messenger who brings the news. Inside her true nature dwell both the danger and courage.

The crown is no longer an attribute of material power in this case, as it was for Richard III, for instance. The crown is an attribute of spiritual power here, of possessing love. Desiring 110

Revista ComUnique Nr. 6â&#x20AC;?7 / 2010

Anthony only for herself, the queen of love will be always close to him ever on the battle field. Her womanly heart is her real face and not her crown.

Nevertheless, this heart will destroy Anthony's manliness. He will renounce to honor and he will follow the fleeting Egyptian ships where Cleopatra is on. The crown could be here an image of womanliness and therefore the exhibit of a paradox, of an antithesis: the symbol of angel and demon at the same time.

The symbol of the crown has these two valences: the power of a monster and the force of an angel, of the evil and of the good. The question is: 'which of these two powers is preponderant? The answer goes without saying Cleopatra is a demon.

Her love is morbid because it brings dishonor and death, because the queen depreciates her lover through her love and makes Anthony to break off relations with his duties. The crown is here the symbols of passion, a passion that becomes a drug. The crown Is Cleopatra's nature itself: a mixture of gentleness, tike Cordelia, and cruelty, as that of Lady Macbeth.

This is a dualism of tenderness and cruelty and these two valences mastered by Cleopatra are drawing near and then are separating always under a new shaping. Her tragic passion dominates the existence like a crown.

That is why, when this existence is broken off, the crown is the only one which remains. It has no queen. It is a symbol of the power of a king- in this case of a queen- who does not exist any more; thus a crown of nobody. In such circumstances there may be said that the crown is the symbol of life. The real crown of human being is life itself.

111

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Drd. George MOTROC

Petru Dumitriu sau despre distrugerea mitului eternului feminin Înainte de apariţia ,,Cronicii de familie” (1956), literatura română cunoştea doar două importante asemenea încercari de reconstituire a istoriei prin ,,saga” unei familii: ciclul Comăneştenilor de Duiliu Zamfirescu şi ciclul Hallipilor de Hortensia Papadat-Bengescu.

Deşi compusă din trei volume, ,,Cronica” lui Petru Dumitriu le depăşeşte pe ambele din punct de vedere al vastităţii sale (aproximativ 1800 de pagini), al duratei istorice pe care o acoperă (aproape un secol de istorie) şi mai ales prin creaţia de personaje (335 de personaje).

Dar cu totul altul a fost considerat în acea epocă ,,meritul” autorului: ,,Marea boierime şi-a creat la noi un mit al nobleţei extrem de rezistent, o aură de candoare şi virtute impenetrabile ca o carapace. Această carapace este spartă de Petru Dumitriu, primul care cu o gândire consecventă şi o fineţe analitică a trasat istoria amplă a aristocraţiei rurale şi i-a subliniat extraordinarul fond de inumanitate.”1 Astfel ,,Cronica” a fost considerată de fapt istoria unei clase , familia ramificată a Cozienilor fiind pentru presa vremii un exemplu concludent de radiografie necruţătoare a ,,putreziciunii” burgheziei în general .

Totul începe cu o întâmplare din anul 1862 şi se încheie în anul 1954, o dată cu tinereţea sculptorului Pius Dabija; în aproape un secol de existenţă, familia Cozianu este contemporană cu trei războaie, cu Răscoala din 1907, cu mişcările muncitoreşti din anii 20-30, cu dictatura regală şi regimul antonescian, cu evenimentele din 1944 şi din ,, obsedantul deceniu”. Ca în toate romanele de acest fel, viaţa de familie se intersectează cu cea politică şi apar atât personaje istorice (Kogălniceanu şi Carol al II-lea), cât şi proiecţii ale unor figuri istorice (Şerban Vogoride are ca model pe Barbu Catargiu, Nicu Prodan probabil pe N.D. Cocea, Fănică Niculescu pe Nae Ionescu, iar marele industriaş Leizer Gherson e ,,copiat” după Max Auschmitt). În ceea ce priveşte creaţia de personaje fictive, Petru Dumitriu dovedeşte ,, o excepţională înzestrare pentru portret, un ochi avid de culoare, de pitoresc sau de grotesc; portretul fizic vorbeşte de la sine, ca şi cum fizicul ar reprezenta o metonimie a sufletului, ( un substitut al lui)”.2 Toate defectele din lume par să se fi concentrat în personajele acestea aristocratice doar prin numele şi averea lor. În plus, în conştiinţa sau mai curând în subconştientul tuturor personajelor aristocratice s-a strecurat sentimentul de a fi angajaţi într-o bătălie dinainte pierdută în raport cu timpul şi cu evoluţia claselor sociale considerate progresiste, reprezentate, desigur, de ţărănime şi de muncitori. De aceea, în epocă se ,,uită” caracterul inerent ficţional al oricărui roman şi se consideră că prin această ,,Cronică” se lasă posterităţii imaginea boierimii româneşti care trăieşte în acele perioade mari frământări sociale care până la urmă o desfiinţează.

Davida – prima şi singura iubire candidă, pornită dintr-un autentic impuls sufletesc pe care o încearcă în ,,Cronică” o reprezentantă a boierimii – nu scapă nici ea, în cele din urmă, de această mizantropie unic direcţionată spre reprezentanţii clasei ,,decadente”. Astfel când descoperă în bărbatul care simboliza pentru ea idealul masculin (Şerban Vogoride) pe amantul mamei sale se va transforma într-un monstru al voinţei de răzbunare , mergând până la crimă.

Din punct de vedere fizic, la doar câţiva ani de la căsătoria forţată cu Lăscăruş Lascari, ea încetase a mai fi ea însăşi, tânăra mândră şi independentă devenise o ,,femeie de treizeci de ani, care părea să aibă patruzeci şi peste, galbenă, slabă, cu cearcăne ca de rugină sub ochii ei negri, odinioara învăpăiaţi, acum pustii şi tulburi.”3

112

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Elena Vorvoreanu, fiica Davidei, nu va ezita, la rândul ei, în timpul răscoalei din 1907, să-şi ucidă sora pentru a intra în posesia cutiei cu bijuteriile de familie, dând dovadă de ,,o impacienţă care rezumă setea de putere şi de faimă, dorinţa de a străluci a clasei sale”.4 Elvira, nepoata Davidei, sintetizează şi mai bine parcursul dramatic al dezumanizării acestei clase sociale din cauza absenţei sentimentului iubirii; această femeie nu doar tulburător de frumoasă, dar şi de rece, din dorinţa de a deveni amanta lui Carol al II-lea şi implicit regina neîncoronată a ţării, nu va ezita să se ofere oricui i-ar fi putut să-i deschidă calea spre dormitorul regal. Înfrântă, în încercarea de a ajunge pe placul regelui, ea simte că totul s-a sfârşit, că a pierdut şi ultima şansă de a obţine o poziţie de prestigiu în societate: ,,Se trânti pe covor şi începu să se tăvălească pe jos, muşcându-şi pumnii, plângând cu lacrimi puţine şi ţipând scurt ca un animal. Gata. Se isprăvise. Dorinţa ei de-a fi şi de-a avea, dorinţa ei de putere şi de a poseda, furia desperată de a nu pieri, fusese zădărnicită. Urma mediocritatea, relativa sărăcie, plictiseala, bătrâneţea, bolile, singurătatea, moartea, nimicul. Oase putrezite în pământ. Şi nicăieri nimic, nici o scăpare, nici o salvare, nici o uşă deschisă; tocmai acum se închisese ultima.”5 În cazul acestor personaje aristocratice înlocuirea iubirii prin convenţie erotică sau, mai grav, prin interes material este evidentă în ceea ce priveşte căsătoria, aceasta devenind o simplă aparenţă care trebuie salvată prin bune maniere. Concluzia implicită a operei, formulată explicit de un critic al vremii: ,,Această tară psihică apasă dezolant asupra întregului clan aristocrat. Sunt oameni incapabili de iubire între ei, între bărbat şi femeie:”6 Această ,,Cronică de familie” devine un tablou pentru ceea ce s-ar putea numi, folosind nişte clişee ale acelor timpuri, o lume ,,decadentă”, ,,putredă” şi care îşi trăieşte sfârşitul. Nici nu sar putea întâmpla altfel din moment ce ea este dominată de nişte politicieni, negustori sau boieri doar cu numele, în realitate nişte mici demoni care nu ezită să-şi ucidă chiar şi părinţii pentru bani, care nu cunosc sentimentul iubirii, cultul prieteniei sau onoarea cuvântului dat. În consecinţă, această societate în care, aşa cum suna titlul unui film sovietic, ,,Toată lumea cântă, râde şi dansează” fără a-i mai păsa de Răul din jur, TREBUIA înlocuită cât mai repede cu o alta care să fie construită pe adevăr şi egalitate. Această ,,evidenţă” ideologică a fost rezultatul unei evidente presiuni ideologice care se simte în spatele textului şi care îi subminează valoarea, dar care, paradoxal, a fost negată după 1990; spre exemplu, în viziunea lui Dumitru Micu: ,,Petru Dumitriu nu admiră boierimea, fie ea de oricât de veche viţă, asemenea lui Nicolae Filimon, lui Duiliu Zamfirescu, lui Mateiu Caragiale sau semănătoriştilor şi nici n-o tratetază cu ostilitate, ca atâţia prozatori din perioada comunistă.

El doar creează imagini. Concepţia sa concordă cu cea marxistă, altfel romanul nu ar fi putut să apară, dar ea nu este impusă realităţii. Tocmai din contră, realitatea impune concepţia.

Situaţii precum cele covârşitor preponderente în ,,Cronică” – discreditante pentru lumea descrisă – existau în lumea reală, atestate documentar cu prisosinţă şi erau tipice. Scriitorul nu trebuia să le inventeze sau, martirizându-şi conştiinţa, să le ajusteze în conformitate cu anumite cerinţe ideologice”.7 Mărturia lui Geo Şerban, editorul de atunci, dar şi după 1990 al ,,Cronicii”, arată că lucrurile au stat cu totul altfel: ,,Am proaspete în minte supliciile repetate la care Petru Dumitriu trebuia să se supună în cabinetul directorului editurii, unde manuscrisul ajungea să fie forfecat, filă cu filă, în prezenţa mai multor referenţi, pentru ca imaginea globală şi de amănunt să nu îngăduie abateri eretice de la linie. Asta însemnă, mai ales, intervenţii preventive spre a elimina orice urmă de prezumată îngăduinţă faţă de aristocraţia furnizoare a celor mai mulţi dintre eroii cărţii, mereu suspectaţi a nu concerta asupra lor suficientă antipatie, oprobiu, în spiritul dogmei tutelare vehiculate zilnic.”8 Un alt aspect interesant îl reprezintă şi motivaţia scrierii cărţii iar, din acest punct de vedere, cea mai bună sursă este chiar mărturia autorului de după 1990: ,,În 1954, când am împlinit 30 de ani, mă săturasem de sclavie şi mă gândeam: cum naiba, s-o întorc ca să fac literatură?!

Or, eu cunoşteam oameni din vechea generaţie, a părinţilor mei, care fuseseră proprietari, 113

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

moşieri. Şi din povestirile lor, am avut aşa o sclipire brusc cu titlurile. Şi pe urmă scriam.”9 Cu alte cuvinte, autorul de nuvele realist socialiste de tipul ,,Duşmănie”, ,,Nopţile din iunie” sau ,,Vânătoare de lupi” nu mai doreşte să fie un simplu scrib care scrie variaţiuni după o temă primită de la partid, autorul vrea să facă şi literatură, în adevăratul sens al cuvântului, deoarece a înţeles că aceasta rămâne singura cale de a rămâne în istoria literaturii române...

Note

1. Vitner,Ion, Firul Ariadnei, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1957, p. 148 2. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Editura Gramar, Bucureşti, 1998, p. 239; 3. Dumitriu,Petru, Cronică de familie, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1993, vol. 1, p.96; 4. Micu, Dumitru, Romanul românesc contemporan, Bucureşti, 1959, p. 230; 5. Dumitriu, Petru, op.cit., p.265; 6. Vitner, Ion, Firul Ariadnei, E.S.P.L.A. Bucureşti, 1957, p. 159; 7. Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, Editura Iriana, Bucureşti, 1996, p. 37; 8. Şerban, Geo, Postfaţa Alte câteva cuvinte în Petru Dumitriu, op. cit., p. 530; 9. Simion,Eugen, Convorbiri cu Petru Dumitriu, Editura Mercuţio, 1996, p. 76.

Bibliografie 1. Dimisianu Gabriel, Opinii literare, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974; 2. Manolescu Nicolae, Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, Editura Gramar, Bucureşti, 1999; 3. Micu Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, Editura Iriana, Bucureşti, 1996; 4. Negrici Eugen, Poezia unei religii politice, Editura Pro, Bucureşti; 5. Odagiu Marian, Romanul politic, Editura Facla, Timişoara, 1987; 6. Păcurariu Dimitrie (coordonator), Crestomaţie de critică şi istorie literară, Editura Dacia, Cluj, 1983; 7. Selejan Ana, Literatura română în totalitarism, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1998; 8. Simion Eugen, Scriitori români de azi, vol. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978; 9. Simion Eugen, Convorbiri cu Petru Dumitriu, Editura Mercuţio, 1996; 10. Zaciu Mircea (coordonator), Dicţionarul scriitorilor români, vol. I, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995.

114

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Paul VINICIUS

Nevoia de trecut Poemele Mihaelei Pătraşcu par a veni dintr-o falie temporală. Spun asta fiindcă deşi actualul îşi găseşte şi el locul în textele poetei, nu el face atmosfera, nu el este motorul principal al angrenajului poetic. De aici, poate, sentimentul de atemporal pe care cititorul contemporan îl încearcă la lectura acestui volum. Fiindcă, făcând parcă abstracţie de contextul actual al poeziei române, de programele şi manifestele poetice ale generaţiilor ’80, ’90 şi douămiiste care defilează laolaltă pe aceeaşi scenă de creaţie literară, Mihaela Pătraşcu se încăpăţânează să scrie ca... Mihaela Pătraşcu. Pentru ea, „prezentul nostru continuu” este, de fapt, „prezentul din trecut”. O simplă excursie la Callatis devine astfel pretext pentru o alunecare temporală „înspre traci” şi chiar „înainte de Hristos”. Itinerariul biografic al poetei înspre, în şi dinspre Israel se transformă în trăiri lirice îmbibate cu istoria veche a locurilor vizitate.

Toate acestea sunt modalităţi prin care eul lăuntric se topeşte în veşnicie şi acesta este, de fapt, resortul intim care declanşează poezia Mihaelei Pătraşcu.

De altfel, un al doilea pol tematic al volumului este cel al eternei reîntoarceri la obârşii. Deşi născută şi crescută în mediu urban, în tumultul şi diversitatea stilizată a capitalei, autoarea dedică o bună parte a poemelor sale spaţiului matriceal al satului românesc, locurilor prin care – presupunem – şi-a petrecut, la bunici, copilăria, poemele asumate acestei tematici debordând de o nostalgie fără de margini.

Un al treilea pol tematic este cel al iubirii. Poemele de dragoste ale Mihaelei Pătraşcu sunt însă poeme cuminţi şi triste, axate în principal pe ideile de vremelnicie, perisabilitate şi neîntregire a acestui sentiment transcedental uman şi, deloc întâmplător, vreo trei texte nu fac altceva decât să developeze şi să mărească la proporţii extreme tema despărţirii de persoana iubită. Astfel de texte par anume croite cu „pumnalul fierbinte al despărţirii” – cum se exprimă poeta.

Indiferent de temă, personajul central al poeziei Mihaelei Pătraşcu este Timpul. Un timp interior, absolut necesar şi neapărat trăibil, în deplină armonie cu faptele, zămislirile şi chipurile aparţinând generaţiilor trecute care au perpetuat planeta şi civilizaţia omenească.

Fiindcă – şi aici este lecţia pe care Mihaela Pătraşcu o cunoaşte foarte bine şi încearcă să ne-o transmită – cine nu are trecut nu poate avea prezent.

Mihaela PĂTRAŞCU

Prag statornic / Soglia ferma / Prag i qëndrueshëm Poezii - Poesie - Vjersha Traducere din română în italiană şi în albaneză / Traduzione dal romeno in italiano ed in albanese / Përkthim nga rumanishtja në italisht e në shqip: KOPI KYÇYKU Redactor - Redattore - Redaktor: FRANCESCO SERVIDA Callatis

podoabe cizelate de timp, flori în piatră durate, neofilite de veacuri, zeiţe fără capete, Dionisos, bacante

Litere greceşti şoptind taine mâinilor noastre pipăindu-le înţelesul, 115

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

për duart tona duke ua prekur kuptimin, zbukurime të përpunuara në kohë, lule në gur, të qëndrueshme, të pafishkura nga shekujt, hyjnesha pa krye. Dionisios, prift i Bakusit dhe një dritë e vjetër, një diell i moçëm që vezullon në gjithëçka, në enë, terrakota, Tanagra, koka të skalitura që flasin nga ndonjë varr friza dhe metopa dhe kafka deshinjsh që mbajnë kapitele me zbukurime korintase Atje përkryhet një bashkim me vendas kohrash të hershme, rrëshqasim në histori drejt trakësh rrëshqasim nëpër epoka, para Krishtit dhe pranë gurëve që lëngojnë nga dielli jemi të etur dhe të ligur cfilitemi barbarisht për një përkëdhelje këtu dhe tani nën të kuqërremtën e mbrëmjes.

şi o lumină veche, un soare bătrân licărind în toate, vase, teracote, Tanagra, capete sculptate grăind din vreun mormânt, frize şi metope şi cranii de berbeci susţinând capiteluri corintic ornate.

Acolo se săvârşeşte o comuniune cu localnicii din vremuri depărtate, alunecăm în istorie înspre traci alunecăm prin evi, înainte de Christos şi lângă pietrele delirând de soare suntem însetaţi şi bolnavi tânjim barbar după o dezmierdare aici şi acum, sub purpura de înserare.

Callatis Lettere greche che mormorano segreti per le nostre mani toccandole il senso, ornamenti elaborati nel tempo, fiori su pietra, stabili, nn apassiti dai secoli, dee senza testa . Dionisios, Prete di Bacchus e una luce vecchia, un sole antico che illumina dapertutto, i recipienti, la terracotta, Tanagra, capi scolpiti che parlano da qualcuna tomba fregi e metope e crani di montoni che tengono capitelli con ornamenti corintici.

Là şi perfeziona un’unione d’indigeni di tempi remoti, scivolano nella storia verso i traci scivolano sulle epoche, avanti Cristo e presso le pietre che giaciono dal sole siamo assetati e indeboliti ci tormentiamo crudelmente per una carezza qui e adesso sotto il crepuscolo rossiccio.

Prag statornic Mi-e dor de tăcerea aceea pe care n-am tăcut-o cu nimeni atât de intens, până la lacrimă şi sens.

Mi-e dor de cadenţa comună a tălpilor noastre însângerate de must şi de brumă, adiind printre frunze palmate strivind mugurii nopţii.

Cu pumnalul fierbinte al despărţirii curăţ plaga viermuind de viermi lirici.

Plecarea ta sădeşte în mine un prag statornic peste care nu va trece nici apropiata iarnă, nici cel mai năvalnic val, un prag care creşte înspre imperiile frigului ca spada vikingilor oglindind Steaua Nordului.

Kallatis Soglia ferma Gërma greke që pëshpëritin të fshehta 116

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

apare mâna de umbră care mi se odihneşte pe umăr înveşmântată în glicine şi tainul de spaime, culoarele timpului dureroase sub zgura nopţii, nervii subţiri,incendiari ai tuturor clipelor vii, stafiile încarnându-se în făptura noastră de copii cu mult prea multe vieţi pe mădulare, cu ascuţite sângerări crepusculare; şi atunci cad în genunchi prin praful umbrei, chinuitor şi cer iertare întunecatului înger păzitor.

Ho nostalgia di quel silenzio che non l’ho taciuto con nessuno con tanta intensità, fino alla lacrima e al senso.

Ho nostalgia del suono solito delle nostre piante insanguinate da licheni e da brina, soffiando tra le foglie di palma premendo le gemme della notte.

Con la spadaccia calda della separazione pulisco la ferita verminando da vermi lirici.

La tua partenza semina in me una soglia ferma sopra cui non passerà nè l’inverno che s’avvicina ne l’onda la più dura, una soglia che cresce verso gli imperi del freddo come la sciabola dei vichinghi rispecchiando la stella polare.

Il profilo dell’ombra In un certo posto şi sente l’eco delle ore 12, nella mia carne, appare la mano dell’ombra che riposa sulla mia spalla vestita in glicine nella porzione dei terrori, i corridoi del tempo dolorosi sotto la scoria della notte, i nervi sottili, accesi di tutti i momenti della vita in tutte le membra; e allora s’inginocchiano tra la polvere dell’ombra, difficilmente e chiedono perdono al buio angelo custode.

Prag i qëndrueshëm Kam mall për atë heshtje që nuk e kam heshtur me askënd kaq intensivisht, deri në lot e shqisë. kam mall për tingullin e rëndomtë të thembrave tona të përgjakura nga musht e brymë, duke fryrë mes gjethesh prej palme duke shtypur gonxhet e natës.

Me shpatëzën e nxehtë të ndarjes pastroj plagën duke u krimbuar nga krimba lirikë.

Pikkarka mbjell tek unë një prag të qëndrueshëm mbi të cilin nuk do të kalojë as dimri që po afrohet, as vala më e rreptë, një prag që rritet drejt perandorive të të ftohtit si shpata e vikingëve duke pasqyruar Yllin e Veriut.

Profili i hijes Diku ndjehet jehona e orës 12, në mishin tim, në mendimin tim, shfaqet dora e hijes që më çlodhet në sup e veshur me glicinë dhe racionin e tmerreve, korridoret e kohës të dhimbshme nën zgjyrën e natës, nervat e holla, të përndezura të të gjitha çasteve të jetës në të gjitha gjymtyrët; dhe atëhere bien në gjunjë

Profilul umbrei Undeva se simte ecoul orei 12, în carnea mea, în gândul tău, 117

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

që ta merrja me qira rrugën e ëndërruar, ta gjeja të fshehtën e asaj çezme aq të njohur me gërma arabe gdhendur mbi gurin e saj, që i kam përfytyruar şi të paskëshin një fuqi përtej meje.

përmes pluhurit të hijes, mundimshëm dhe i lypin ndjesë territ ëngjëll mbrojtës.

Constantinopole Mă bate în faţă briza dinspre Fanar, un aer greu, musulman dă târcoale pe străduţele strâmte, mizere cu trandafiri înfloriţi din caldarâm, cu felii de blocuri, cu balcoane de lemn pe care scrie- kiralik-de închiriat.

Tragere în cupolă Cu praştia în mână ţintesc pântecul albastru al cupolei, balenă şi întuneric şi himeră, trag cu praştia, cu toate visurile închegând somnul, cu javrele de porumbei, cu pietre înflorite, trag cu zeiţe păsări, trag cu râuri de salcie plângând întruna, cu sufletul zăpezii, absint şi arvună, cu coapse de îngeri, cu cununi de statui, cu femeia aceea ca un fum, fără carne, numai privire, trag în cupolă şi o nimeresc în străfunduri, în pupilă...

Mi-aş vinde sufletul să închiriez strada pe care am visat-o, să aflu taina acelei cişmele atât de cunoscute ale cărei litere arabe gravate în piatră le-am priceput cu o putere de dincolo de mine.

Constantinopoli Mi soffia sul viso la brezza di Fanari, un’aria pesante, musulmana arriva nelle strade storte, povere con rose sbocciate sul selciato, con pezzi di palazzi, con balconi di legno dove è scritto - kiralık - affitasi.

Venderei il mio spirito per poter affitare la strada sognata, per trovare il segreto di quella fontana tanto conosciuta con lettere arabe scolpite sulla sua pietra, che le ho immaginato come se avessero una forza superiore dalla mia.

Colpo sulla cupola Con il bastone alla mano colpisco il grembo azzurro della cupola balena e tenebre e chimera, colpisco con il bastone, suscitando il sonno con tutti i sogni con colombe morte. colpisco gli uccelli con le dee, colpisco fiumi con acacie sempre piangenti con cosce di angeli, con ghirlande di statue, con quella femmina come il fumo, senza carne, avendo soltanto uno sguardo, colpisco sulla cupola e la perforo profondamente nella pupilla.

Kostandinopoja Më rreh në fytyrë flladi nga Fanari, një ajër i rëndë, mysliman ia beh në rrugicat e shtrembra, të varfra me trëndafilë të lulëzuar nga kalldrëmi, me copa pallatesh, me ballkone të drunjta ku shkruhet kiralik – jepet me qira.

Goditje në kubé Me shkopin në dorë

Shpirtin do ta kisha shitur 118

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Del deserto, le orecchie di cui Ascoltano ancora la voce dei profeti, Dei fiori che insanguinano la pietra, Dei fiori di cactus Che con voluttà trionfano sul midollo Del tronco del mandorlo che fiorisce miracolosamente Sulla mano di Aaron.

Tengo nel cuore una promessa, La nostalgia di sudare sangue Sotto l’ombra degli ulivi E imploro l’Arcangelo Michele Che mi trasporti come i germogli d’Israele Con braccio potente, con spada ardente Attraverso il deserto delle attese sugli alberi di navi per andare avanti nel fondo dei mari aperti dirimpetto con piante scalze, di brace…

qëlloj prehërin e kaltër të kubesë, balenë dhe errësirë dhe himerë, qëlloj me shkopin, duke ngjizur gjumin me të gjitha ëndrrat, me pëllumba të cofur, me gurë të lulëzuar, qëlloj me hyjnesha zogj, godas me lumenj akacjeshduke qarë paprerë, me kofshë ëngjëjsh, me kurora shtatoresh, me atë femrën şi tym, pa mish, vetëm shikim, qëlloj në kube dhe e shpoj përsëthelli, mu në bebëzë.

Port în inimă Port în inimă Amintirea Canaanului, A pământului hrănit cu jertfe, A deşertului ale cărui urechi Încă aud glasul profeţilor, A florilor însângerând piatra, A florilor de cactus Voluptuous triumfându-şi seva, A toiagului de migdal înflorind miraculous În mâna lui Aaron.

Port în inimă o promisiune, Dorul de a asuda sânge Sub umbra măslinilor Şi-l rog pe Arhanghelul Mihail Să mă poarte ca pe seminţiile lui Israel Cu braţ puternic, cu spadă de foc Prin deşertul aşteptărilor, printre catarge mergându-mi înainte pe fundul mărilor deschise în faţă cu tălpile goale, de jar…

Mbaj në zemër Mbaj në zemër Kujtimin e Kanaanit, E tokës së ushqyer me flijime, E shkretëtirës veshët e së cilës Ende e dëgjojnë zërin e profetëve, E luleve që e gjakojnë gurin, E luleve të kaktusit Që me epsh ngadhnjejnë mbi palcën E kërcellit të bajames që lulëzon mrekullisht Në dorën e Aaronit.

Mbaj në zemër një premtim, Mallin për të djersitur gjak Nën hijen e ullinjve Dhe e lus Kryeëngjëllin Mihal Të më mbartë şi pjellat e Izraelit Me krah të fuqishëm, me shpatë të zjarrtë Nëpër shkretëtirën e pritjeve nëpër direkë anijesh të shkoj përpara në fundin e detrave të hapur në ballë me thembra të zbathura, të prushta...

Tengo nel cuore Tengo nel cuore Il ricordo di Canaan, Della terra nutrita di sacrifici,

119

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Drd. Ilir SHYTA*

We are being read within, from the outside (An approach to the novel “The Outsider” – Albert Camus) Novel’s Philosophy Respectively for the novel “The Outsider”, Jean Paul Sartre imparted the following: “Mr. Camus makes the full comment of his creation-work in the “Myth of Sisyphus”. This is indeed a transfusion between the philosopher man and the speech artist whose connexions are closely intimate. Every single artist in the foreshadowed relations to the reader reveals his philosophical side, but Camus tries to be a philosopher that portends the truth and message not only with the category idiom of the entity and nonentity, but even by means of vital trends which are highly characteristic to the moulder’s nature. In this point, his imago is comprised by the philosophy professors: Jean Paul Sartre, Friedrich Nietzsche and if we dare to detrude deeper in the history we would find the prophets’ exemplars; may they be rhetors and philosophers who, all at once, by their preachments, altered the course of destiny pertaining to many nations. In this point, Camus does not seem to be at all alike. He appears awesome to “The Outsider”, austere to “The Fall” and in the philosophy domain he has embezzled Sartre’s standpoints.

His inner utterances in “Absurd Reasoning” essays are just sub-positions over a totally peculiar world-out-look (in a self standpoint). This is the world-out-look conjecture over society and human fate which allocates him in the models of concepts like the aforementioned philosophers. Thus, in the outspoken truths, he is afflicted and overall original.

“The Outsider” – Just from the title, we depict a novel attempting and aiming to treat the individual-society interrelation, disfavoring the primer and, on the other side, we can discern a great novel over the absurd human being.

The novel’s sensational topmost-climax peaked in the 1957; a time which propelled it to the “Nobel” Price. Beforehand, we may utter: “It had just and almost failed and the critics did mark-label it as “disconcerting”. We have to behold the reason of success, taking into consideration, so, the relationship of the author’s philosophy to the overall mentality of the reader.

Presumably: the Western man identified with Meursault in being deeply concerned in the understanding process of his absurd existence.

If we have to solicit for the reason of consciousness concerning the absurd existence in this end of the century, we have to rummage deeper in the inner absurdity of the entity in times of peace (see Sartre). This is not a novelty for the human society history. Why?! For the reason that the absurdity of the human existence has accompanied men in all of the phases, even though in some of them they have lacked time to occupy oneself with the matter.

In this moment, we may be able to compare the condition to the western spleen of the 19th century.

“Eugene Onegin”, one of the most absurd characters of this epoch was magnifically depicted.

Thus, there exist changes and diversions between “the absurd human of the spleen” and “the absurd human of the existentialism”. The first deal with life’s futility after “depleting the domain of possibility” or like Pindar just mentions: “grossly speaking, they can do nothing with the inherited fortune”.

120

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

The later differ from the primal because they achieve the consciousness of their absurd existence in their daily effortless deeds to escape the competition anxiety so much vitally apprehensible nowadays.

Meanwhile, human society was not conscious for the absurdity of its all-staged existence: this is why it does not accept these theses. It merely explains the novel’s failure at once and the outstanding success later on.

The chief concern of the 1942 was the worldwide war and thus, society had no time for meditations.

Martin Eden drives himself into water for putting an end to his existence. All at once, he was numbed by the salvation instinct, so-strong, that he truly forgot the reasons that compelled him to act that way.

It is quite the same occurrence with the human society, the concern of which in the thresholds of catastrophes is only one: SALVATION. In this case, the wise man’s voice, whose meditation has embraced the absurd of everything, is quite inadmissible, while the big prophetic minds continually repeat what they think they have discovered.

Years ’50: the Western man was “depleting the domain of possibility”. There was a high life standard, so man’s challenge was to overpass his followers, deviating so from the general concern.

Society, on the whole, necessitates possessing its own concern. When the later is absent, it makes forward to the mind and, thus, mind leads it to the absurd. The Western man was becoming conscious for the self absurd. Duly in this time do therefore yield Sartre and Camus: “THE PROPHETS OF ABSURD”.

The Absurd Character The chief character in “The Outsider” is Meursault; an absurd man. He is the novel’s main character. His fate follows us from the beginning up to the trial day. But, if we consult the author’s philosophy and the structure of the novel in its plentitude and entirety, then, it becomes clear that the character might have as well, been called Emanuel, Raymond, Marie… he may even be a magistrate, investigator, barrister…

Meursault is nothing more than an absurd extract of a mere similar absurd reality. It does not mean that the caravan of characters is quite different and at the same time quite alike…

On the contrary, they may all be divided in two groups: Group 1 including Meursault; Group 2 might be comprised of all the others standing in the same absurd level of the primal and differentiating from the peculiarity of the absurd self-consciousness… The second group of characters does therefore comprise the ABSURD UNIVERSE towards which Meursault is a mere outsider. We do not observe anywhere a classic method in the construction of this character. We do not depict a pre-allocated frame with any individual peculiarity: let’s say Camus’ character is far away from the so-much-diffused Zola’s scheme method in the overall character accomplishment. Thus, Meursault is absolutely bear of such characteristics such as: origin, profession, passions, hobbies… Even if these are even fairly depicted, they are absolutely trivial.

Meursault’s inner portrait is being proceeded by means of philosophical reasoning according to which: We all possess within ourselves the so-called Absurd; it always lives within.

In Camus’ existentialist philosophical system, the absurd is the entity… anything else from the human fates; their thoughts and history are nonentity. The absurd humans wear quite different expressions; they step tread among absolutely different episodes.

The mission of existentialists’ authors is: to expound a pre-allocated face to the absurd human being. Consequently, there are given quite novelty human faces in every Camus’ 121

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

piece of work. In “The Fall” we are displayed with Kleamans – The Parisian barrister. He is at the same time the absurd human being and the absurd philosopher. His absurd being prevails everywhere: in his private life, in the manners of finding his own satisfaction, in the pursuit of his hobby, in the outspoken conversations, in his fellowship and so forth… he is, nonetheless, dissimilar from Meursault concerning the absurd philosophical consciousness of existence.

Kleamans character is a convention i.e. his self-confession, the graded representation of examples and events which assume to generalize the essence of universe existence and, particularly, the recapitulated fable: his staying in bar, his returning back home, the passage from sprightlightliness and vivacity to somniferous sleep, from life to futility. Thus, we feel free to proclaim that in Camus’s belief the absurd world forwards to what we call “collapse”, “decadence”, “fall”.

In fact, all these generalizations are not to be found in Meursault: he is simply an expression of the absurd reality. Meursault differentiates from other Kafka’s and Sartre’s characters. – He is more alike the later (compared to Gregory Samsa or to the ruthless father in “Metamorphoses”). Meursault bears quite significance. We explain all these to clarify the following: Kafka is generally interested in the relationship individual-state. In the middle of this relationship does hereto lay the absurd of a totally reconcilable absurdity. In other words, while Kafka is keen on the tragism of the absurd fate, Camus is interested on the absurd of the ordinary fate (Sartre approaches more to the later). Basically, both are interested to the most important side of men: the Absurd. However, as for Sartre they are both diverse. Sartre unfoils us the freedom of absurdity and in other cases, the absurdity of fate course (“The Wall” - Sartre) while, Camus is generally interested in the absurd of human existence.

Liz in “The Whore Deserving Respect” of Paul Hilbert in “Hero State” owing to the judgment decides to do something convinced for the justice of deed. In the last moment, they found themselves intricate and embroiled in the infinite strength and reasoning so easily fancied by the reader. They duly own the absurd within: it numbs them and stimulates their determination.

In counterface to Sartre’s characters, Meursault is altogether more personal and resumptive too. So, if Sartre’s characters are just flash instances of human fates, the ones of Camus are entire pages of the absurd society. We have to discern here the relationship between the author and its characters.

Bothe authors (Sartre and Camus) are thought to be unbiased, but they remain unharboured.

They are strongly humanists in character depiction. In “The Outsider”, Camus exploits Meursault to insurrect towards absurd. Sartre “acts” quite differently. Camus seems more objective toward heroes in his work. They discourse themselves concerning everything, even though the last pages of “The Outsider” narrate a protagonist who has been totally relinquished by his aster-author, without being inquired after his destiny and it is only now that he takes the floor to put forward the immanent revolt by means of humanism.

The apparently seeming objective of Sartre attitude is another issue. Unlike Camus, he is not character-indifferent, on the contrary, he is dishearted and despaired, and he sympathizes or feels repugnancy. It is almost clear: even though Paul Hilbert has logic of his own, he is despicable, while he nominates Liz “whore” deserving respect. Camus seems as if he wavers and abandons oneself to despair in “The fall”, but in “Absurd Freedom” he strongly avows and predicates: “WE MUST LIVE”.

Not only does he experience the endeavors, but he also countenances the interminable human efforts in “The Sisyphus Myth” as exertions which give significance to the human life. The apparent uprising tone in the last pages of “The Outsider” is the pure expression of his humanist continuance. Sartre depicts his characters in certain life circumstances. Camus characters appear in no need of such situation. Meursault is like all the other characters. He 122

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

does not have a pre-history and this is his peculiarity. The unwritten and unspoken facts of Meursault’s life before his mother’s death are quite alike to what occurs after it: they are all absurd. And, that is how it should really be.

In “Absurd Freedom”, Camus utters: “Before encountering the Absurd, the everyday human lives upon aims and bears a future by concern”. He assesses his possibilities, calculates his senility, his retirement pension. He still believes that something in his life can be forwarded at one’s best chances. Actually, he acts as if he were free, as if all the facts propel him to contradict this so-called freedom. After the absurd, everything perturbs.

Is Meursault’s life would have known a passage from the non-absurd towards absurd, the course of events would be different, maybe we would have been served a suicide. But, Meursault lives his life up to the end: “Living means letting absurd live” and to let absurd live would mean first of all to certify it.

Meursault lived up to a certain point by glazing the absurd conscience and consequently showing indifference towards it. Precisely, this indifference towards the absurd world comprises the chore of Meursault character.

The Absurd World in the Novel Meursault’s character becomes clearer if we glare the relationship between him and the surrounding reality he has to deal with. This world which Meursault has, so far, dealt with is as absurd as him. We have to find the cause here: Why Meursault was such an Outsider in this world? On the whole, I do not opinionate that this truth is reinforced by the idea of society’s incapability of understanding these individuals’ “curse” which further on drags and throws them to their end.

The absurd man is an organic portion of this absurd universe, even though these two worlds stand in incompatible opponence which excludes one another, for each man, the other is a stranger. So, not only Meursault is absurd, but even the surrounding world runs the same absurd course. Morale is absurd, the behavior norms are absurd…everything.

When his much-loving mother passes away, he is worn out and tiresome and possesses no strength whatsoever to fall into despair. Concerning the last fact he is later on accused of meanness and black-heartedness. The people who charge and judge this fact are the ones who deal with such cases the lot. This fact is so much linked to the Arab’s killing.

Meursault’s nonchalance towards reality is ridiculous and makes you laugh. When Marie asks marriage to him, he replies that it is a trivial matter. Consequently, his friend Raymond accuses him as a man lacking ambition in a time when Meursault does not comprehend at all the reason why he should wear such thing as ambition. Meursault experiences the same feeling of absurd in front of the judges, the advocates, and the priest. The last asylum of characters falls in the same absurd degree as the primer but they do not realize this matter.

Here lies the difference between them. Meursault lives with the absurd conscience and this thing pleases him. The others do not possess this conscience but however consist of the same absurd stratum. Precisely here, initiates the basic conflict which consequently turns Meursault as an outsider towards the whole world. These people are absurd, even though they do not realize it. All is wrapped in absurd: his mother’s stay in asylum, the relationship of Raymond Sintes with women, the conflict with the Arabs, the business ambitions…the advocate, the investigator, the judge, the priest…absurd are all their actions and reasoning.

The most absurd and interesting character of all is the old man Salamano. His destiny is touching. His only friend is his dog. It remains his most precious thing, even though he gets angry and beats it on a daily basis. While, when the dog loses the old man, it mourns over him as an infant.

The basic core of the novel is comprised by the interrelation between this unconscious world and the conscious absurd individual.

123

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

The Novel’s Structure We cannot barely utter that Meursault is totally aware as for the absurd of his existence. He is aware just to understand the futility of his deeds and he does not propel forward to the passivity delectation.

The insensible universe runs active and that comprises the contradiction where the instinctive individual converts into a stranger. There are two far opposite sides which compose what we call semantic meaning structure: 2 gear strata which behold another third stratum, characterized by the optimism, faith that Camus has towards life itself.

The last page of the book expresses everything: Meursault, before the execution forsakes the absurd feeling to a strenuous penchant craving for life, which considering the trail of absurd load is not one of the absurd deeds of Meursault’s life. This is called optimism.

This is merely plainly, bare of any emotional nuances. Generally, Camus is simple in his linguistic style. His idiomatic aloofness elapses to his foreshadowed dispatch, while the formal construction of the novel is not that abecedarian. It is conceived so, in order to give an absurd atmosphere, absurd characters and in an absurd magnitude.

In the most simplified perception, the book engages in with the individual destiny. It is divided in two parts: Part 1 demonstrates the episode from Meursault mother’s death to the solar date when he murders the Arab.

Part 2 demonstrates the episodes up to the moment of his capital sentence allocation.

The first part differentiates from the second. As it infrequently eventuates, the author does not undertake exposure. Contrariwise, the character’s spreading and development and his innate tragism draw lines till the end of the book. The division in parts is moreover a formal equilibrium between the occurrences’ consistency before and after Arab’s death.

The subject’s linking point in analogy to the classic subject is not the murder of the Arab, which brought the alteration of the normal life (before the trial there was an execution), but the allocation of the death sentence. The later brings Meursault’s change: feeling death so near brought Meursault to feel himself free from absurd.

The division in parts has to do with the depiction of different activity cycles. We discern the activities by means of repetitions of certain actions and pre-defined episodes.

The repetition in narrative form of the occurrences as: the insults of old man Salamano, the conversation with Raymond, the converses with Marie, the arrivals and departures of the Arabs, assist formally with the genesis of the novel’s absurd atmosphere. * Poet, eseist, critic şi jurnalist albanez de televiziune.

124

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Craig CZURY (SUA) C. Czury s-a născut în regiunea minelor de cărbune din Persylvania în anul 1951. Timp de 15 ani a călătorit, cu maşini de ocazie, prin America de Nord, lucrând la fabrici de conserve, magazine, carnavaluri etc ca bucătar, hamal, organizând seri de lectură de poezie.

Actualmente, Czury lucrează ca poet prin şcoli, adăposturi de oameni părăsiţi, închisori, sanatorii de bolnavi psihic şi în centre comunitare. Este laureat al mai multor premii pentru colaborarea sa la răspândirea poeziei în lume şi la proiectele poetice murale. Printre cărţile sale, enumerăm: Ochiul de sticlă strălucitoare, al Domnului (2004), In attesa di Brevetto (în italiană, 2003), Tecnologia Norte Americana - Patente En Tramite – Y Otros Poemas (în spaniolă, 2003), Angliavaizdis (în lituaniană, 2002), Parallelnoie techenie (în rusă, 1999), Faces irreconciliaves, Brazil (în manuscris) etc. Un adevărat profesionis la harfa blues-ului, Czury trăieşte la Reading, Pensylvania, unde editează Z004 Poetry Pamphlet Series.

Jurnal fără nume cei morţi n-au limite, nici graniţe cei morţi nu poartă steaguri cum poate avea sufletul, după eliberare, naţionalitate ce limbă poate vorbi acest suflet fără trup iar ei nu ni-i vor arăta pe cei morţi sau bocetele şi chipurile deformate printre gunoaie iar ei îi întreabă pe piloţii eroi care spun că şi-au atins obiectivul cu uşurinţa unor fiinţe ce ies dintr-un videoclip toţi voi cei cu gradul 5 vreau să vă strecuraţi sub mesele voastre timp de 15 minute (15 zile 15 secole sătui de bombardamente) vreau ca voi toţi să vă gândiţi la poeţii irakeni ce au trăit la gradul 5 şi se adună acum prin tuneluri subterane datorită bombelor noastre suferind ca să-şi poată găsi cuvintele potrivite ne-am luptat toată săptămâna cu poeziile noastre pentr a ne putea exprima ce se întâmplă cu vieţile noastre şi cu vieţile lor sub bombele noastre (când lumea vorbeşte limba armelor şi a rachetelor oare avem putere să vorbim despre poezie? Doar copiii) aş fi vrut ca ora de poezie a zilei de azi să i-o dedic poetului irakian de 39 de ani ce ieri seara a făcut dragoste cu o tânără studentă irakiană de muzică între lanţurile şi nasturii sfărâmaţi al hainelor într-un adăpost plin până la refuz, cu sărmani, (explozie surdă-n ultimul freamăt rostit al unui oftat) prieteni în fiecare colţ al acestei lumi se află unul din voi

125

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

În tăcerea mea de a justifica ne-am aşezat în colţuri întunecate şi fumăm miezul zilei aşezaţi în colţuri întunecate vorbind sub voce miezul nopţii în colţuri întunecate umplute de orele noastre moarte prin veacuri cei morţi strecuraţi în tot atâtea colţuri întunecate ca şi cum s-ar gândi ca şi cum ar pricepe foarte bine situaţia ca şi cum o imagine de autosatisfacţie ar însoţi nevestele noastre seara-n drum spre casă credibil, nu-i nimic rău nevestele noastre se simt oarecum prost prefăcându-se nervoase că nimic nu s-a întâmplat.

În ţara mea după ce se lasă noaptea e loc doar pentr atât de mult noaptea se asigură pentru aşa ceva sătulă de adrenalină în zori mulţi dintre noi au plecat deja câteva dileme stranii de a opta cineva se naşte sau naşte horoscopul tău spune să te înarmezi cu acea privire dincolo de limbă umbra ta e depăşită mama îţi lasă moştenire covorul persan şi visele ei iar tu ştii că ea doar doarme înveleşte-o muzica îşi reia vânătoarea-i cu arme şi bocete după ce se lasă noaptea trupurile noastre tremură

În ţara mea (2) suntem un sat ce zboară spre un vis, cu aripile pe pământ ceea ce încerci s-o ţii numai pentru tine vorbind fără a-ţi deschide ochii o respirăm din plămânii unii altora chiar când tu fumezi cu ochii-nchişi uitându-se insistent la acel chip ce devine chipul nostru de somn sub pleoapele tale întunecate piciorul tău cu al meu capul tău cu umerii mei modul cum ne-am cunoscut timp de o viaţă străină unul din noi tremură şi urlă aici aici se opreşte aici cu toţii tremurăm şi urlăm şi ce dacă acest autocar s-ar opri cine şi-ar fi aduse aminte de cine în clipa coborârii pe pământ.

126

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

PRESA ÎN OCHII PRESEI Iuliana CRISTEA

Mass-media ca instrument de informare în masă Odată cu inventarea tiparului şi folosirea lui pe scară din ce în ce mai largă a fost deschisă calea spre dezvoltarea şi diversificarea mijloacelor de informare în masă. Începând cu secolul al XV-lea tipografiile europene tipăresc broşuri, cuprinzând şi gravuri ce redau bătălii, funeralii sau aniversări. În Franţa apar aşa numitele canards, ce erau mai degrabă nişte foi conţinând ştiri de scandal mai mult sau mai puţin adevărate. Se putea vorbi deja despre pasiunea omului pentru senzaţional şi exploatarea acesteia. În secolul al XVII-lea (1605) apare în Olanda o prima presă periodică sub denumirea de Niiuwe Tydinghen (Ştiri recente) iar în Franţa, Gazette de France. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea apare la Timişoara periodicul Temesvarer Nabrichten iar în Anglia, în 1702, apare primul cotidian, Daily Current. Nici lumea slavă nu este ocolită de valul de expansiune al presei. După exemplul occidental, în 1703 Petru cel Mare fondează propriul său ziar.

Secolul al XVII-lea este cel care aduce, alături de naşterea periodicelor, şi serviciile poştale regulate şi perfecţionarea tiparului. Scolul al XIX-lea va avea ca realizări de seamă telegraful şi telefonul iar secolul XX va fi secolul radioului, televiziunii şi începutul epocii mijloacelor de comunicare computerizată. Astfel, în câteva mii de ani s-a trecut de la comunicarea informaţiilor din gură în gură, de la o generaţie la alta, la comunicarea computerizată, comunicare la distanţă care nu necesită existenţa unei relaţii sociale între participanţii la actul comunicării şi care în cele mai multe cazuri nici nu se cunosc.

Revoluţia Industrială din secolul al XIX-lea rezervă mass-mediei un loc aparte, ea capătă noi dimensiuni şi este percepută ca un instrument eficient, este cât se poate de clar că a devenit un element important în jocul de interese şi dezvoltarea occidentale, „conferă într-adevăr comunicării mediatice o dimensiune strategică pentru dezvoltarea economică a societăţilor occidentale. Ea apare deci ca un mijloc decisiv de transformare a mentalităţilor”208.

Presa scrisă poate fi asimilată unei istorii a cotidianului. Ea are publicul ei fidel şi oferă avantajul că poate fi răsfoită oricând iar acest public poate reveni asupra unui subiect care nu mai este de interes general ci, poate, doar de interes personal; s-a diversificat şi s-a specializat pentru a acoperi o arie largă de publicuri ţintă, s-a cosmetizat şi s-a individualizat prin fotografie, titluri, aranjare în pagină ori prin tipul de caractere folosit.

Tocmai de aceea, la începutul anilor ’20, când şi-a făcut apariţia radioul, presa scrisă nu a intrat într-un con de umbră cu toate că ştirea este unul dintre cele mai perisabile produse.

Intrarea radioului în peisajul cotidian a oferit omului un alt mod de livrare a ştirii: la domiciliu. Emisiunile informative, muzicale sau de divertisment puteau fi ascultate acasă împreună cu familia, într-o cafenea cu prietenii sau pe holurile instituţiilor. Lucrurile au devenit mai simple măcar din punctul de vedere al economiei de timp; se putea desfaşura o altă activitate concomitent cu ascultarea ştirilor iar acestea păreau a avea o garanţie mai mare a actualităţii printr-o „tentativă permanentă de reducere a distanţei dintre timpul evenimentului şi cel al furnizării ştirii”209 specifică criteriului de actualitate căruia se supun jurnaliştii. Posturile de radio s-au specializat, reporterii s-au specializat şi ei, se deplasează 208 209

Lochard, Guy & Boyer, Henry, Comunicarea mediatică, Institutul European, Bucureşti, 1998, p. 9 Ibidem, p. 35

127

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

pentru a face relatări de la faţa locului, iniţiază dialoguri şi interacţionează cu ascultătorii prin diverse metode (linii telefonice, SMS-uri, mail) antrenând publicul şi dându-i impresia că este parte integrantă a emisiunii sau că se ţine cont de părerea lui. Tranzistorul a adus şi mai multă libertate de mişcare publicului. Acesta se putea deplasa oriunde luând sursa de ştiri în buzunar.

La sfârşitul anilor ’40 pe firmamentul mass-media apare televiziunea, mai întâi în Statele Unite şi apoi în Europa. Combinaţie între radio şi cinematografie, ea este regina neîncoronată a comunicării mediatice. Imaginea alături de informaţie induce mai multă încredere asupra publicului şi ca urmare are o mai mare putere de influenţă asupra lui.

Faptul ca telespectatorul are posibilitatea de a vedea chipul celui ce îi transmite informaţia, vede imagini de la faţa locului sau îşi vede interpretul preferat are darul de a conferi veridicitate celor ce se întâmplă pe micul ecran. Televiziunea este conştientă de forţa ei şi tocmai de aceea îşi seduce cu abilitate publicul. Datorită televiziunii oamenii nu doar ascultă şi acceptă ca atare cele relatate de reporter, dar acum au posibilitatea de a vedea cu ochii lor realitatea. Aplicând criteriul proximităţii şi anume al localizării evenimentului, interesul consumatorului de media este „considerat a fi proporţional cu proximitatea spaţială a evenimentului”210.

Prin presa scrisă, radio şi televiziune tentaculele mass-media au pătruns în viaţa şi în mintea omului. Se spune, şi este adevărat, că un om informat este un om puternic însă, pe de altă parte, mass-media are monopolul informaţiei iar acel om informat poate fi un om manipulat.

Odată cu apariţia trusturilor de presă şi cu tratarea informaţiei ca o marfă se poate spune că s-a născut şi partizanatul. Astăzi rentabilitatea nu mai este singurul cuvânt de ordine în mass-media; mai avem de-a face şi cu interesele economice şi chiar politice ale magnaţilor presei, şi până la urmă, dincolo de orgolii, după cum afirma Alvin Toffler – „Mult mai importante decât alianţele şi opiniile lor politice personale sunt interesele care-i unesc.”211.

Puterea mass-media nu este de neglijat. Ea poate clădi sau poate distruge, poate crea curente de masă favorabile sau ostile dar poate avea şi efect mobilizator şi educativ în situaţii de criză. Tocmai de aceea, este bine ca relaţia cu mass-media să nu fie una încordată, pentru că “o înţelegere proastă e preferabilă unui proces bun” după cum spunea Eugen Ionesco în Teatru Scurt. În momentele de cumpănă recente ale omenirii, cum ar fi cele două războaie mondiale, mijloacele de informare în masă au avut un cuvânt greu de spus şi cu siguranţă un rol important în dinamica evenimentelor consemnate de istorie. „Cele mai puternice instrumente comunicaţionale ale epocii industriale au fost mass-media – controlate de la centru, fie de către guvern, fie de marile companii”212. Datorită spiritului său iscoditor, avid de cunoaştere, omul şi-a inventat propriile mijloace de informare şi a rafinat până la virtualizare tehnicile media de redare a realităţii cu riscul de a influenţa modul de percepere al acesteia. „Dezvoltarea rapidă a acestor tehnici video, mai ales în combinaţie cu computerele şi noile forme de imagine şi înmagazinare de date, are toate sansele să acţioneze nu numai asupra industriei de divertisment, sau asupra documentarelor sau informaţiilor în sensul general al cuvântului, ci şi asupra modului în care gândim […] şi a percepţiei faţă de noi înşine în univers.”213. … În context naţional Până în 1989 presa românească era parte integrantă a sistemului totalitar. Periodicele din acea vreme foloseau toate acelaşi registru şi cântau pe aceeaşi voce. Scânteia, România Liberă, Op.cit., p. 35 Toffler, Alvin, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995, p. 343 212 Idem, Previziuni Premise, Editura Antet, Bucureşti, 1996, p. 111 213 Ibidem, p. 178 210 211

128

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Informaţia Bucureştiului, Săptămâna, Flacăra, România Literară, Urzica, Pentru Patrie, Cutezătorii, publicaţiile regionale etc. creau doar impresia de diversitate. Mesajul era acelaşi. Omul nou, culmile socialismului şi cel mai iubit fiu făceau parte din strategia de uniformizare şi egalizare a cetăţeanului. Unicitatea individului era exclusă; toţi gândeau la fel, vorbeau la fel şi era imperios necesar să şi acţioneze la fel. Radioul şi televiziunea se încadrau perfect în acest peisaj păstos, insipid şi incolor. Începând cu 1990 mass-media a fost prima care a ieşit din amorţeala de zeci de ani. Oameni de presă rutinaţi şi aproape anchilozaţi în fraze cu aceleaşi cuvinte şi aceeaşi topică împreună cu tineri ce nu ştiau prea multe despre mijloacele media, dar preţuiau adevărul au reuşit să arate societăţii româneşti că se poate şi altfel, au deschis fereastra către lume. Era greu pentru toţi: pentru cei care nu se puteau detaşa de vechile obiceiuri, pentru cei care doreau să reformeze totul cât mai rapid dar din lipsă de experienţă cădeau în extreme şi pentru cei ce puteau să privească pe fereastră dar nu îndrăzneau să o facă cu ochii larg deschişi. Nu era prea clar ce este democraţia aşa că presa românească s-a comportat mai mult ca un copoi decât ca un câine de pază. Totuşi, astăzi putem spune că fără mass-media România s-ar afla mult mai departe de ţările democratice, de Europa.

Jurnalistul a început să simtă din plin responsabilitatea pe care şi-a asumat-o. Presa se bucură de o mare credibilitate iar publicul aşteaptă, de cele mai multe ori, rezolvări de la presă mai degrabă decât din partea instituţiilor „pentru că nicicând jurnalistul nu simte mai preganant că are misie şi responsabilitate decât în vremi de cumpănă, când oamenii năuciţi aşteaptă de la el să afle şi să înţeleagă”214. Emisiunea Reflector, de la Televiziunea Română de odinioară, în care se prezentau încălcări ale normelor socialiste pare o comedie pentru generaţiile tinere în comparaţie cu anchetele din presa de azi. În media „câteva premise sunt necesare: curiozitate, mobilitate, simţul cuvântului just, viteză de conexiune, capacitate de orientare şi de înţelegere”215, iar astăzi reporterii sunt pregătiţi, atenţi la detalii, îndrăzneţi, virulenţi, îşi fac meseria cu pasiune, fără a se lăsa intimidaţi pentru că ştiu că astfel ţin trează opinia publică iar publicul informat se simte mai în siguranţă. Mulţi dintre jurnalişti au azi susţinători sau fani în rândul oamenilor. Dacă înainte nu era permisă nici măcar cunoaşterea numelui lor, azi jurnaliştii sunt persoane publice.

Euforia şi exaltarea începutului a făcut, în mod cert, de multe ori, să se depăşească limita bunului simţ. Azi mass-media nu mai este privită doar ca un aliat ci, de multe ori, este catalogată drept inamic. A fost adulmecată şi este exploatată din plin dorinţa de senzaţional a publicului. „Scandalul fascinează şi supără în acelaşi timp, nimeni nu este imun la scandalul media”216 şi după cum observa Brînduşa Armanca: „Stărilor proaste de fiecare zi li se asociază un stimulent constant: presa. Ştirile difuzate pe toate suporturile mediatice – presă scrisă, radio, televiziune – ne arată o lume dominată de catastrofe.”217. Se pare că senzaţionalul este în strânsă legătură cu rentabilitatea iar rentabilitatea a devenit unul din interesele majore ale mass-mediei. Intruziunile în viaţa intimă a unor personalităţi, aducerea sub lumina reflectoarelor şi construirea unor false personalităţi atribuindu-se valoare nonvalorilor, vulgaritatea, vedetismul, chiar şi efemer, au devenit metode la ordinea zilei de câştigare şi creştere a audienţei. Concurenţa nu mai este de neglijat. Mecanismele economiei de piaţă, principiul cererii şi ofertei, funcţionează şi se aplică şi în domeniul media ca în oricare altul. Ca exemplu am putea lua Adevărul, cotidian cu o anumită ţinută profesională şi estetică transformat, din motive economice, într-un tabloid. Şi-a făcut loc aici şi partizanatul, uneori mascat sub lozinci patriotarde alteori făţiş. Nu au facut exceptie nici publicaţiile de educaţie şi cultură. Cu toţii se implică în politic şi economic.

Armanca, Brînduşa, Media Culpa, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006, p. 7 Ibidem, p. 308 216 Ibidem, p. 340 217 Ibidem, p. 340 214 215

129

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

În timp, jurnalistul liber a devenit jurnalist la patron. Îşi foloseşte notorietatea, credibilitatea şi sustinerea publicului fidel opiniilor sale slujind interesele patronilor, ale trusturilor de presă din care face parte. Este suficient de şcolit şi de versat ca să pară când de partea cetăţeanului, când de partea puterii, adică obiectiv, astfel încât interesele să nu aibă prea mult de suferit şi să existe o aparenţă de acurateţe şi deontologie profesională. Pe de altă parte, s-au creat două tabere: mass-media şi puterea. Fiecare dintre ele se simte ameninţată de cealaltă şi caută metode să se protejeze218. Este cunoscut faptul că „[…] presa independentă […] este considerată «câinele de pază al democraţiei», în sensul că menirea ei este aceea de a sancţiona prompt orice discontinuitate […] Din acest motiv, presa se află întro permanentă opoziţie cu tendinţa autorităţilor de a păstra aparenţa de normalitate.”219.

Puterea are la îndemână codul penal sau civil, mass-media are de partea sa cetăţeanul şi se asociază în sindicate sau alte organisme şi organizatii care să-i apere interesele şi libertatea de acţiune, dar toată lumea este de acord că trebuie să existe anumite norme în cadrul cărora jurnalistul să-şi poată face meseria. Calomnia, multă vreme fluturată de putere, a fost reaşezată din Codul Penal în Codul Civil iar Clubul Român de Presa a adoptat Codul Deontologic al Jurnalistului. Până la urmă orice joc are regulile lui de care trebuie să ţină seama toţi partenerii pentru că democraţia nu înseamnă sfidarea regulilor, ci dimpotrivă, respectarea unor norme care ţin, în final, de corectitudine şi bun simţ. Într-un raport din 2004 al SEENPM asupra structurilor de proprietate ale mass-media în România arată că existau peste 1500 de publicaţii (aproape 200 dintre ele fiind ziare) şi aproximativ 200 de televiziuni220. Este un adevărat hăţis la care s-a ajuns în nici douăzeci de ani. De asemenea, în rapoartele de ţară europene sau americane pentru România se subliniază dependenţa trusturilor mass-media faţă de putere şi compromisurile la care recurg având în vedere marile datorii pe care acestea le au faţă de stat.

De aici se poate contura, mai mult decât la nivel de suspiciune, posibilitatea ca mass-media să fi devenit un instrument de manipulare a cetăţeanului, beneficiind, din plin, de pârghiile de care dispune: larga audienţă, credibilitatea prin histrionism şi empatia cu publicul său ţintă, lăsând impresia fraternizării cu acesta. Aşadar, „Presa independentă […] nu reprezintă un pericol pentru Putere. Teama cea mare constă în audienţa ei în rândul populaţiei.”221. (va urma)

Armanca, Brînduşa, Media Culpa, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006, p. 322 Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, p. 199 220 Armanca, Brînduşa, Media Culpa, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006, p. 322 221 Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, p. 54 218 219

130

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

ROMÂNEŞTE Dr. Theodor OLTEANU*

Evitarea greşelilor în folosirea articolului Articolul este singura parte de vorbire flexibilă care nu are înţeles de sine stătător şi nu poate îndeplini funcţia de parte de propoziţie. El însoţeşte substantivul şi celelalte părţi de vorbire care se declină, având rolul de instrument gramatical sau cuvânt ajutător pentru exprimarea cazurilor.

Articolele un, o, nişte însoţesc un substantiv (un băiat, o fată, nişte băieţi) sau orice parte de vorbire folosită cu valoare de substantiv (un leneş, un cinci etc.).

Articolele –l, -le, -a însoţesc substantivul, adjectivul, precum şi unele pronume sau numerale : băiatul, fratele, fata; înaltul (munte), înalta (clădire), altul, alta, întâiul, întâia.

Felurile articolului După măsura mai mare sau mai mică în care ajută substantivul să delimiteze obiectul denumit, aricolul este de două feluri : hotărât (-l, -le, -a, -i, -lui, -lor) şi nehotărât (un, o, unui, unei, nişte, unor).

După locul pe care îl are faţă de substantiv, articolul poate fi : proclitic, când stă înaintea substantivului, ca un cuvânt independent (un, o, nişte) sau enclitic, când se alipeşte la sfârşitul substantivului (vulturul, vulturii, vulpea, vulpile).

Articolul nehotărât Articolul nehotărât însoţeşte substantivul în declinarea nearticulată şi indică prin formele lui cazurile substantivului.

Formele pe care le ia în declinare articolul nehotărât ne ajută să stabilim cazurile substantivelor (N. un om; G. (a) unui om) sau numărul substantivului (D. singular – unei case; plural - unor case). De aceea, este absolut necesar ca în analiza gramaticală articolul nehotărât să fie luat împreună cu substantivul pe care îl însoţeşte.

Articolul nehotărât poate sta chiar lângă substantivul pe care îl însoţeşte sau poate fi despărţit de acesta prin alte părţi de vorbire (un măreţ munte; o frumoasă şi interesantă poveste), dar el rămâne şi în acst caz strâns legat de substantiv, rolul lui fiind de a ajuta substantivul să delimiteze obiectul denumit sau să precizeze cazul substantivului.

Articolul hotărât Articolul hotărât are rolul de a ajuta substantivul să delimiteze în mod precis (hotărât) obiectul denumit.

Articolul hotărât este de trei feluri : - articol hotărât propriu-zis; - articol posesiv sau genitival; - articol demonstrativ sau adjectival.

Articolul hotărât propriu-zis 131

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Articolul hotărât propriu-zis se deosebeşte de celelalte articole prin faptul că el nu apare ca un cuvânt de sine stătător, ci se alipeşte la sfârşitul substantivului : omul, omului, casa, casei etc. Numai articolul lui poate apărea ca un cuvânt separat de substantiv, dar numai înaintea anumitor substantive şi mai ales înaintea substantivelor proprii masculine care denumesc persoane : lui Ion, lui Mihai. În declinarea articulată a substantivului, articolul hotărât are un rol important, deoarece el face posibilă deosebirea dintre cazurile nominativ-acuzativ şi genitiv-dativ. N.A. omul, casa; oamenii, casele; G.D. omului, casei; oamenilor, caselor.

Articolul hotărât are genul, numărul şi cazul substantivului pe care îl însoţeşte.

Articolul hotărât lui la genitiv şi dativ apare ca un cuvânt de sine stătător (articol proclitic) înaintea următoarelor substantive : - nume de persoane masculine sau feminine terminate în consoană ori în altă vocală decât “a” : lui Ion, lui Carmen, lui Jeni; - substantivului vodă : lui vodă; - substantive comune nearticulate enclitic şi urmate de un adjectiv posesiv : lui frate-meu, lui văru-meu; - substantivele masculine moş, nene, bade, urmate de un nume propriu : lui moş Ion, lui nenea Marin, lui badea Gheorghe; - substantivele care denumesc lunile anului : zilele lui februarie.

Articolul lui se foloseşte şi înaintea numeralelor care indică anii : în toamna lui 1944.

Articolul posesiv (genitival) Articolul posesiv sau genitival însoţeşte un substantiv ori un pronume la genitiv sau intră în componenţa pronumelor posesive şi a numerarelor ordinale : al colegului, al lui, al său, al doilea.

Denumirea de posesiv vine de la faptul că, în majoritatea cazurilor, acest articol precedă un substantiv sau un pronume cu funcţiune de atribut, care indică pe posesorul unui obiect : caiet ↑ obiectul posedat

al colegului ↑ posesorul obiectului “caiet”

caiet ↑ obiectul posedat

al său (lui) ↑ posesorul obiectului “caiet”

Articolul posesiv, care precedă un substantiv sau un pronume cu funcţiunea de atribut, se acordă în gen şi număr cu substantivul determinat, nu cu substantivul sau cu pronumele la genitiv. Acest acord se poate observa mai bine când genul sau numărul substantivului la genitiv este altul decât al substantivului determinat : copil al vecinei, copii ai vecinei; fată a vecinului, fete ale vecinului.

Uneori, între atributul exprimat printr-un substantiv la genitiv şi substantivul determinat se intercalează alt substantiv sau alte părţi de vorbire : zidul de piatră al clădirii livezile de pruni ale fermei Sunt şi construcţii în care atributul genitival precedat de două substantive determină substantivul cel mai apropiat : muzeul de istorie a oraşului Bucureşti. În această construcţie, este vorba de istoria oraşului, nu de muzeul oraşului.

132

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Articolul posesiv reprezintă o singură parte de vorbire, deci nu se poate scrie decât astfel : al, a, ai, ale. Recunoaşterea lui după părţile de vorbire pe care le însoţeşte sau în componenţa cărora intră (substantive şi pronume la genitiv, pronume sau adjective posesive, numerale ordinale) este de mare importanţă pentru a şti când trebuie să scriem al, ai şi nu a-l, a-i.

Este greşit să scriem înaintea acestor părţi de vorbire a-l, a-i, pentru că acest fel de a scrie ar indica două cuvinte aflate de o parte şi de alta a liniuţei de unire. Se scrie a-l, a-i, numai când –l şi –i sunt pronume personale : pentru a-l ajuta = a ajuta pe el; pentru a-i ajuta = pentru a ajuta lui (ei) sau (pe) ei.

Articolul demonstrativ genitival Acest articol se numeşte demonstrativ pentru că atât ca formă, cât şi ca înţeles, este înrudit cu pronumele demonstrativ acel, aceea, acei, acele.

Articolul demonstrativ sau genitival însoţeşte un adjectiv sau numeral, făcând legătura între aceste părţi de vorbire şi substantivul pe care îl determină : trandafirul cel roşu; poteca cea îngustă; drumeţii cei doi; locul cel dintâi.

Numeralul însoţit de articolul demonstrativ (adjectival) stă de obicei înaintea substantivului determinat : cei doi drumeţi; cel de-al doilea concurent.

Articolul demonstrativ (adjectival) se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul determinat de adjectivul sau numeralul pe care îl însoţeşte: N.A. fata cea harnică G.D. fetei celei harnice La ortografia articolului demonstrativ (adjectival) cel, cea, cei trebuie mare atenţie. El nu trebuie să fie confundat cu grupurile de cuvinte ce-l, ce-a, ce-i care se rostesc împreună formând o singură silabă, dar nu un singur cuvânt.

Articolul cel, cea, cei se află înintea unui adjectiv, numeral, adverb sau substantiv : cel mare, cei doi, cea de jos, cea de aramă şi poate fi inlocuit cu pronumele acel(a), acei, aceea.

Grupurile de cuvinte ce-l, ce-a, ce-i se află de obicei înaintea unui verb predicativ sau înaintea altor părţi de vorbire : după ce-l văzu, după ce-a văzut, după ce-i văzu; ce-i acolo ?, ce-i cu tine ?

Recomandări bibliografice

 Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan – Al.Rosetti”, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, editat de Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan – Al.Rosetti”, Bucureşti, 2005.  Academia Română, Inst itutul de Lingvistică “Iorgu Iordan – Al.Rosetti”, Enciclopedia limbii române, coordonator Marius Sala, Editura “Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 2001 * Autorul este Profesor universitar, prorector al Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea”, doctor în filologie.

133

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

LOR VIAŢA SEMNEL Letiţia MICLĂUŞ*

Brand-ul şi ritualurile de trecere postmoderne Identitatea psihologică Identitatea psihologică a individului uman aflat într-un continuu echilibru instabil între homo economicus şi homo sociologicus este construită şi susţinută apelând la mărcile de produse şi servicii, pe care el şi comunitatea le consideră drept branduri. Conduita individuală, relaţia cu ceilalţi, felul în care se exprimă şi gândeşte sunt susţinute de folosirea unor anume categorii de branduri, toate acestea aflându-se în acord cu propria sa identitate şi cu normele sociale în vigoare din comunitatea sa. Faptul că foloseşte un anumit brand este în măsură să îl pună într-un anumit raport cu sine şi cu ceilalţi. Acesta devine un mijloc de comunicare al momentului existenţei sale, iar sintagma "Spune-mi ce brand foloseşti, ca să îţi spun cine eşti" îşi găseşte valabilitate în societatea postmodernă.

Utilizarea unui anumit brand este în măsură să spună multe despre un individ, iar "accesul" la un produs-brand care nu reprezintă statutul şi condiţia sa socială poate fi "pedepsită" de către comunitatea căreia îi aparţine. Schimbarea statului social şi trecerea la o altă categorie psihosocială, implică şi o schimbare a categoriei de branduri utilizate, categorie care dispune de o serie de valori şi caracteristici pe care individul trebuie să le accepte şi să le interiorizeze, tocmai pentru a se putea încadra în normele sociale recunoscute ca fiind implicite momentului existential respectiv.

Spre exemplu, putem stabili destul de uşor statutul social şi varsta unui individ doar prin numirea mărcilor de produse pe care acesta le foloseşte.

Multe tehnici de cercetare din psihologia consumatorului se bazează pe capacitatea oamenilor de a recunoaşte şi de a-l plasa pe individ într-o anumită categorie socială în funcţie de brandurile la care are "acces".Vreau să menţionez doar în trecere că toate aceste consideraţii au o valabilitate destul de redusă în contextul societăţii actuale româneşti. Spre exemplu, deşi folosirea unui autoturism de clasă superioara este semn al unei bunăstări materiale, o astfel de situaţie nu este însoţită decât de puţine ori şi de acordul individual cu un sistem superior de valori propriu statutului conferit în alte societăţi de respectivul brand.

Inconsistenţaa unui astfel de sistem bazat pe categoriile de branduri referenţiale se datorează unor cauze variate care ţin atât de evoluţia economică a societăţii româneşti cât şi de specificul cultural naţional.

Ritualurile de trecere si brand-ul transpersonal În societăţile arhaice ritualurile aveau rolul de a facilita trecerea de la o etapă la alta a vieţii sau de la un statut social la altul. Mai mult decat atât, accesul la o altă etapă existenţială nu-ţi era permis decât în acest mod, iar aceste ritualuri erau respectate şi valorizate de către toţi membrii societăţii respective. Mircea Eliade descrie ritualurile de trecere în modul următor: "'Ritualurile de trecere sunt o categorie de ritualuri care marchează ciclurile vieţii unei persoane, trecerea de la o etapă la alta, de la un rol sau poziţie socială la alta, integrând experienţele umane şi culturale cu scop biologic: naşterea, reproducerea şi moartea.

134

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Aceste ceremonii stabilesc diferenţele esenţiale, observate în toate grupurile, dintre tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, morţi si vii." Totodată, cel care trecea printr-un ritual era susţinut şi sprijinit de către cei din jur pentru a face faţă probelor şi pentru a trece prin fazele clar stabilite ale unui astfel de proces. Cunoscut şi respectat, ritualul de trecere era prilej de sărbătoare şi era văzut ca un reper în viaţa comunităţii şi mai ales a individului. În societatea actuală, cu câteva excepţii, ritualurile de trecere au dispărut. Înlocuite de practicile religioase bazate pe o dogmă sau pe alta şi de diverse substitute, lipsa ritualurilor arhaice care îi permiteau individului să-şi canalizeze emoţiile şi sentimentele către următoarea etapă existenţială prin regăsirea sinelui, au permis apariţia unor manifestări de patologie socială, din ce în ce mai prezente şi mai diverse. Din nevoia de a accede la o dimensiune spirituală, individul uman şi-a reconstruit o serie de tehnici "moderne" prin care încearcă să depăşească existenţa imediată şi directă. În absenţa cadrului social şi a mediului spiritual adecvat, individul a fost nevoit să apeleze la o serie de mijloace şi elemente de expresie aflate în imediata sa apropiere. Iar societatea de consum - înteleasă ca expresie a existenţei şi ca stare de conduită - având ca exponent principal brandul, a devenit cadrul care asigură o implinire a acestei nevoi.

Mai mult chiar, brandul cu manifestările sale umane de conduită, de idei şi trăiri emoţionale, şi-a căpătat o funcţie importantă de facilitare a trecerii individului prin viaţă. Practic, brandurile - produsele şi serviciile care au căpătat aceasta valoare - sunt mijlocitori ai depăşirii etapelor existenţiale, atât ca treceri de la o vârstă la alta, cât mai ales de la un statut social la altul.

Abia vizibilă în trecut, această funcţie a brandului este din ce în ce mai accentuată, iar specialistii domeniului au început să conştientizeze importanţa faptului, folosind din ce în ce mai mult tehnicile de segmentare a publicului nu doar pe criterii sociodemografice, ci şi psihografice.

Stilurile de viaţă, spre exemplu, reprezintă un astfel de criteriu de segmentare care ţine cont de multe din elementele care plasează individul într-o etapă sau alta a existenţei sale.

Practic, anumite branduri sunt în masura să "permită" trecerea individului de la o etapă a existenţei la alta. Modul în care această permisiune se reflectă atât în plan individual (însoţită fiind de sentimentul apartenenţei individului la o clasă socială sau la o etapă existenţială) ca şi recunoaşterea în plan social pe care ti-o oferă comunitatea (ca individ indreptăţit să beneficieze de brandurile respective "rezervate"), se constituie în veritabile ritualuri de trecere postmoderne.

Toate aceste trăiri şi percepţii sunt în legătura directă cu identitatea psihologică a individului şi cu conştiinţa apartenenţei la o clasă socială sau la o etapă existenţială anume.

Iar prin aceasta brandul îşi consolidează funcţia transpersonală ca vehicul al depăşirii condiţiei umane hic et nunc si capătă o noua dimensiune extra-comercială. (va urma) *Autoarea este licenţiată a Facultăţii de Arte şi Ştiinţe a U.R.S.A. „Gheorghe Cristea”.

135

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Andreia-Elena ZOREA*

Semiotica imaginilor şi a textelor kitsch în perioada de tranziţie Kitsch-ul, concepţie teoretică Discursul public a făcut în multele sale forme cunoştinţă cu kitschul. Limbajul, formatele tv, site-urile cotidienelor, spoturile publicitare, literatura se adapă din estetica de a minţi. După Gilbert Highet, "kitsch" vine de la verbul rusesc "kicitia", care înseamnă "a fi arogant, a-şi da aere". Concluzia ar fi că sensul cuvântului "kitsch" e acela de "paradă vulgară" şi că el "se aplică oricărui lucru făcut cu foarte mult efort şi care este hidos."

Kitschul este o realitate nelipsită a oricarei societăţi din zilele noastre222. A devenit omniprezent pentru că, în practică - dincolo de oricare definiţii şi interpretări - el respiră împreună cu piaţa şi cu ştiinţa de a face bani din orice. Cine călătoreste prin cotloanele lumii va întîlni prin bazare negustori de suveniruri. În general, suvenirul modern, aşa cum îl întîlnim cei mai multi dintre noi, este expresia kitschului. El se vrea purtător de imagini artistice, filozofice, emblematice ale unei culturi. De aceea, fie ca eşti într-o ţară arabă, fie că te afli în Statele Unite, kitschul te va întîmpina sub forma unei lămpi de aramă ieftine (ce se vrea a lui Aladin) sau a unei coroane de pene aşa zis apaşe (cu toate că cel ce o vinde mai mult ca sigur nu cunoaste semnificaţia ei). Kitschul este cel care vinde tradiţia, oarecum o pîngăreste, o mondializează, te face părtaş al unei culturi prin intermediul banului, nu al participării. Ceea ce vreau să se înţeleagă este felul în care un clop pe care un american îl cumpără în Maramureş, printr-o serie de pierderi, devine dintr-un obiect autentic un kitsch. În primul rînd el este făcut în serie, adică special destinat comercializării pentru străini.

Străinul îl va cumpăra şi-l va atîrna pe un perete. Astfel, dintr-un obiect de vestimentatie împodobit de o femeie pentru iubitul ei, care-l va purta oriunde cu mîndrie, clopul devine un element de decor interior, în cazul fericit cînd nu va fi aruncat într-o ladă de vechituri.

Etimologic, cuvîntul kitsch are mai multe origini posibile: se consideră de exemplu ca ar veni din verkitschen, care în jargonul austriac înseamnă “a strica stilul”, “a poci” sau “a vinde pe nimic”. O alta versiune ar fi ca provine din englezescul sketch, care desemnează suveniruri ieftine cumparate de turisti. Se mai sustine ca ar veni de fapt din rusescul kutcheetsya, cuvînt care, tradus, este echivalent cu “a fi arogant, înfumurat”. În Franţa, cameleon sau pompier sînt termeni ce sugerează fie calitatea proastă a unor obiecte, fie academismul şi prostul gust în pictură (de aici “pompierismul”), însă, cum observa Matei Calinescu, ambele sînt lipsite de complexitatea şi flexibilitatea termenului kitsch. (În paranteză fie spus, pentru Călinescu kitschul este una dintre “feţele” definitorii ale modernităţii). În engleza americană, observa tot el, termeni ca schlock (material de proastă calitate şi/sau lipsit de valoare) ori schmalz (arta sentimentală) sînt departe de a acoperi toată aria de sensuri a kitschului. În fapt, cuvîntul kitsch a fost folosit pentru a descrie obiecte, dar si epoci, în egală măsură “urîte” şi “rele”. Hermann Broch afirma că “toate perioadele în care se înregistrează un regres valoric sînt perioade kitsch”, înţelegînd prin asta atît cel de-al treilea Reich, dar şi ultimele zile ale Imperiului Roman. Deşi în trecut, cum se observă, kitschul desemna decadenţa morală şi artistică, astăzi ar putea fi văzut ca un produs al societăţii deschise, de consum, ba chiar ca un semn al perioadei cunoscute sub numele de “la belle epoque”. Căci prosperitatea economică, o dată cu cultura de masă pe care o induce în zilele noastre, poate 222

http://asalt.tripod.com/a_017.htm

136

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

avea drept consecinţă si un fel de “declin moral”. În acord cu acestea, unii comentatori consideră kitschul ca fiind forma actuală a goticului, barocului sau rococo-ului, ba chiar a manierismului, daca ne gîndim la Hocke. Kitschul ar fi, astfel, o mixtură a stilurilor, care implică în mod necesar cacofonia şi zgomotul. În efortul său de a-l seduce pe privitor, “arta” kitsch operează simultan asupra tuturor simţurilor, producînd un efect sinestezic, dar şi comic. Paradoxal, se poate vorbi totuşi de o anumită unitate stilistică, dată în mare tocmai de senzaţia de “confort” pe care o degajă kitschul, de farmecul lui de artă “uşoară”. Aici intervine, de fapt, şi diferenţa specifică a “artei kitsch” faţă de baroc sau rococo – ea este accesibilă tuturor claselor sociale, este ieftină şi abordabilă. Aceste lucru este îndatorat, în mod evident, tipului de producţie în serie pentru care materialul plastic a devenit de bază.

Kitschul alege astfel calea civilizaţiei moderne care înlocuieşte naturalul cu artificialul, folosind mereu substitute, atît pentru materiale cît si pentru sentimente. Există aici o negaţie subconştientă a autenticului, senzatia că totul poate fi copiat, deghizat, redus la matriţă. Un exemplu este cel al bustului lui Beethoven, facut din material plastic pe un soclu de marmură, care arată clar intentia de a sublinia calitatea de intelectual a proprietarului, şi nu de a aduce vreun omagiu compozitorului.

Florile false sînt ieftine dar au meritul de a ramîne proaspete pentru totdeauna, mobilele cu decoraţii aurii par elegante şi scumpe, sticlele de lichior în forma unui bust de femeie sînt amuzante şi denotă faptul că băutorul lor are umor, picturile religioase duc la concluzia că avem de-a face cu un cetăţean evlavios. Frica de spaţiile goale dispare astfel datorită materialului substituent, fiecare suprafaţă putînd fi pusă “în valoare” prin decoraţii, culori vii sau simboluri degradate (datorită amplasării lor în contexte nepotrivite). Cu cît se îngrămădesc mai multe simboluri într-un spaţiu cît mai mic, cu atît ne aflam mai aproape de lumea kitschului. Acest amestec de obiecte comerciale şi de stiluri face ca un concept cum este cel al “lipsei de gust” să devină uşor amuzant. Adesea, kitschul transpare în artefactele populare apartinînd “culturii de masă”, nefiind în mod necesar asociat “societăţii de consum”. Kitschul se poate deghiza în arta populară simplă, naivă, ca ofertă apărută datorită cererii turistilor, în zilele noastre, de a cumpăra suveniruri ce le vor aminti de zonele vizitate, deşi aceste obiecte “ready-made” există şi în piaţa din propriul cartier.

Astfel, într-o “place de pouces” (“piata de purici”, de nimicuri) din Belgia , într-o “flee market” din State sau într-un “Flohmarkt” vienez, se vor găsi laolaltă covoare persane, figurine cehe şi măşti africane.

Evoluţia in istoria modernă Fenomenul consumismului irepresibil, teama de plictiseală şi nevoia de evadare, combinate cu concepţia destul de răspîndită despre artă ca joc şi ca paradă, se numără printre factorii care au contribuit, fiecare la nivelul şi în felul său, la dezvoltarea a ceea ce numim kitsch.

Kitsch-ul este unul dintre produsele cele mai tipice ale modernităţii. Şi totuşi, acesta nu ar fi un criteriu suficient pentru a discuta kitsch-ul împreună cu idei ca modernitatea, avangarda sau decadenţa, care pe de o parte sînt foarte strîns legate între ele prin tema comună a timpului, iar pe de altă parte au o cuprindere mult mai mare.

Istoriceşte vorbind, apariţia şi dezvoltarea kitsch-ului sînt rezultatele intruziunii celeilalte modernităţi - tehnologia capitalistă şi interesul pentru afaceri - în domeniul artelor. Kitsch-ul a apărut ca urmare a revoluţiei industriale, fiind, iniţial, unul dintre produsele sale marginale. Treptat, odată cu transformările sociale şi psihologice datorate dezvoltării industriale, "industria culturală" a crescut continuu, kitsch-ul devenind în societatea postindustrială, predominant orientată către servicii şi preocupată de belşug şi consum, un factor central al vieţii moderne civilizate, un tip de artă care ne înconjoară în mod firesc şi inevitabil.

137

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

În epoca postmodernistă, kitsch-ul reprezintă triumful principiului nemijlocirii: acces nemijlocit, efect nemijlocit, frumos instantaneu. Marele paradox al kitsch-ului este acela că, fiind produs de o civilizaţie foarte preocupată de temporal, dar, cu toate acestea, incapabilă de a atribui timpului vreo valoare mai amplă, kitsch-ul pare menit deopotrivă să "economisească" şi să "ucidă" timpul. Să-l economisească, în sensul că produce o plăcere instantanee şi lipsită de efort; să-l ucidă, în sensul că, precum un drog, îl eliberează temporar pe om de conştiinţa neliniştitoare a timpului, justificînd "estetic" şi făcînd suportabil un prezent altminteri gol şi lipsit de sens. 223 Kitsch-ul este unul dintre produsele cele mai tipice ale modernităţii. Prin kitsch, cele două modernităţi aflate în continuă confruntare se confruntă cu propria lor caricatură. Puternic exagerate, contradicţiile şi implicaţiile lor secrete devin dintr-o dată evidente. 224 Relativismul temporal al conceptului estetic de modernitate şi teoria libertăţii totale a fiecărui artist de a-şi alege înaintaşii după bunul său plac constituie premise favorizante pentru eclectismul generos, atotcuprinzător şi tolerant al kitsch-ului ca stil. Se poate spune că preocuparea modernităţii pentru prezent şi-a găsit un corespondent neintenţionat parodic în frumosul ,,instantaneu’’ al kitsch-ului. Negarea de către modernism a transcendenţei estetice şi a idealului permanenţei îşi găseşte o paralelă oarecum grotescă în demodarea rapidă a atîtor obiecte kitsch şi în noţiunea generală de ,,artă de consum” lansată de cîţiva teoreticieni ai mişcării pop.

Kitsch-ul nu este însă o consecinţă directă a apariţiei modernităţii estetice, ci mai degrabă a intruziunii tehnologiei capitaliste şi a interesului pentru afaceri, caracteristice modernităţii burgheze, în domeniul artelor. El a apărut ca urmare a revoluţiei industriale, fiind, iniţial, unul dintre produsele sale marginale. Treptat, odată cu transformările sociale şi psihologice datorate dezvoltării industriale, ,,industria culturală’’ a crescut continuu, kitsch-ul devenind în societatea post-industrială, predominant orientată către servicii şi preocupată de belşug şi consum, un factor central al vieţii moderne civilizate, un tip de artă care ne înconjoară în mod firesc şi inevitabil.

Kitsch-ul din punct de vedere intelectual şi cultural Pentru a putea fi înţeles în profunzime ca şi fenomen, kitsch-ul trebuie privit din trei perspective:ca produs al unei anumite categorii de ,,artişti’’, ,,artizani’’ sau ,,creatori’’care, adresîndu-se unui public bine definit alcătuit din consumatori de nivel mediu, aplică seturi clare de reguli şi comunică sortimente absolut previzibile de mesaje, în ambalaje ,,estetice’’ stereotipe. A doua posibilitate este aceea de a lua în considerare elementele kitsch specifice care apar în procesul producţiei şi al difuzării artei la scară de masă. 225 Un factor esenţial în ,,kitsch-izarea’’ culturii este difuzarea artei prin diversele medii: radio, TV, reproduceri în serii mari, înregistrări, reviste şi cărţi ieftine vîndute în marile magazine, etc. Lucrul acesta este valabil chiar şi atunci cînd elementele utilizate iniţial în mod cert nu sînt kitsch. Astfel de elemente sînt în mod clar neintenţionale - ele nu sînt planificate dinainte de producătorii de kitsch, fiind, mai degrabă, consecinţele fatale ale intervenţiei tehnologiei moderne în lumea artei. A treia posibilitate constă a aborda kitsch-ul din punctul de vedere al consumatorului dispus să accepte ,,minciuna estetică’’ a kitsch-ului şi care, condiţionat de simpla cantitate de pseudoartă şi de frumos instantaneu din jurul său, poate recepta chiar şi opere de artă autentice drept kitsch. Tentaţia de a crede în minciunile estetice ale kitsch-ului este semnul unui simţ critic fie nedezvoltat, fie atrofiat. Iubitorul surprinzător de nepretenţios al kitsch-ului este caracterizat de pasivitate mentală şi lene spirituală http://atelier.liternet.ro/articol/3010/Matei-Calinescu/Cinci-fete-ale-modernitatii.html http://ionalecsandru.blogspot.com/2007/12/kitsch-ul-i-modernitatea.html 225 http://ionalecsandru.blogspot.com/2007/12/kitsch-ul-i-modernitatea.html 223 224

138

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Înţelegerea deplină a fenomenului kitsch presupune combinarea abordării istoricsociologică, în care kitsch-ul este tipic modern şi ca atare strîns legat de industrializarea culturală, de spiritul comercial şi de tihna din ce în ce mai răspîndită în societatea postindustrială cu abordarea estetic-morală, în care kitsch-ul este artă falsă , producerea pe scară mai restrînsă sau mai largă de diferite forme de ,,minciuni estetice’’. Artă pe gustul mulţimii, adeseori gîndită pentru consum la nivel de masă, kitsch-ul are menirea de a oferi satisfacerea imediată a celor mai superficiale nevoi sau capricii estetice ala publicului larg.

Lumea kitsch-ului este esenţialmente o lume a iluziei şi a autoamăgirii estetice. Pericolele kitsch-ului nu trebuiesc însă exagerate. Oferind ,,copii’’ ale aproape oricărei forme de artă cunoscute, kitsch-ul sugerează în cele din urmă calea către lucrările originale. (va urma) *Autoarea este licenţiată a Facultăţii de Arte şi Ştiinţe a U.R.S.A. „Gheorghe Cristea”.

139

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

IN MEMORIAM Radu BELIGAN

Victor Eftimiu…* - din “Note de insomniac” Motto pentru un volum de memorii: Nu vorbi niciodata despre tine. Scrie!

În ciuda diferenţei de vârsta dintre noi, Victor Eftimiu mi-a acordat prietenia lui, mai ales după ce am jucat rolul vagabondului din "Omul care a văzut moartea".

Făceam deseori vacanţele împreună la mare şi ne pierdeam în lungi discuţii peripatetice, el în plină faconda, eu fermecat de erudiţia lui în multe domenii.

Odată, la Constanţa, ne-am oprit în faţa unei vitrine în care erau expuse vreo douazeci de busturi în miniatură ale lui Ovidiu, exilatul de la Tomis. Nişte orori din ghips, trase în serie. Peste gramada de busturi kitsch, un anunţ scris cu litere mari preciza: "OVIZI, 6 lei bucata". Îmi amintesc explozia de râs pe care ne-a stârnit-o acest plural stupefiant şi, de aici, consideraţiile de ordin lingvistic. În fond, negustorul făcuse o analogie: GUVID - GUVIZI, OVID - OVIZI...

Eftimiu, care se născuse în Bobostita din Epirul albanez şi n-a ştiut, pâna la şapte ani, nici o boabă românească, era pasionat să descopere originea unor cuvinte şi deţinea secretul multor etimologii neaşteptate.

De pildă, îmi spunea el, cuvântul "sandulie", cu care oltenii numesc covoraşul de lângă pat, vine de la franţuzescul "descente du lit".

Cine şi-ar fi închipuit că atât de neaoşul mujdei vine tot din franceză: mousse d'ail (adică spuma de usturoi)?

Cuvântul "mişto", revendicat de ţigani, derivă, după Eftimiu, de la sintagma nemţească "mit stock", adică "cu baston", ceea ce înseamnă cineva de condiţie bună. Un tip cu baston e un tip mişto!

Tot din germană ne vine şi cuvântul "şmecher". Boierii olteni care aveau podgorii, îmi explica Eftimiu, au angajat specialişti în degustarea vinurilor. În germană, "schmecken" înseamnă a avea gust, a fi bun la gust. Omul care făcea operaţia era un "schmecken", adică un specialist pe care nu-l puteai păcăli cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un individ isteţ, imposibil de tras pe sfoara, e un şmecher.

Cu totul neaşteptată este originea altor două cuvinte a căror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de "paţachină" şi "joben".

Dicţionarul ne spune că paţachina e planta numită în latineşte "Rubia tinctorum", dar nu ne arată că tot paţachină se spune şi unei femei de moravuri uşoare. Care e rădăcina acestei "paţachine"? În Bucureşti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Paţac. Fratele acestuia a fost cel dintâi care a deschis în România un "şantan" pe bulevardul Elisabeta, importând de la Viena nişte fete vesele care circulau seara pe bulevard în faţa "instituţiei", ca sa atragă clientela. Acestea erau "fetele lui Paţac", adica paţachinele... În ce priveşte cuvantul "joben", multă lume se întreabă de ce acest soi de pălărie e desemnată în toate limbile cu cuvinte care indică forma ei (în franceză "haut-de-forme", în engleză "top 140

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

hat", în germană "zylinder", în italiană "cilindro", limba română fiind singura în care numele înaltei pălării are cu totul altă denumire, afară de aceea populara de "ţilindru". Explicaţia este simplă: cel ce a introdus în Bucureşti prestigiosul acoperamânt, era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei şi se numea Jobin.

Tot Eftimiu mi-a revelat că, în limba engleză, animalele comestibile au două nume, un nume când sunt moarte şi un alt nume când sunt vii.

Boul se cheamă "OX "când e pe patru picioare. Şi când e tăiat, se cheamă "beef".

Viţelul viu se cheamă "calf", mort, se cheamă "veal".

Porcului i se spune "pig" când e viu şi "porc" când e mort.

Oaia este "sheep" când trăieşte, şi, când moare, devine "mutton".

De ce? Fiindcă în Anglia, începând cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost întotdeauna nemţi: OX, sheep, calf, pig. În vreme ce bucătarii au fost totdeauna francezi: veau: veal; porc: porc; mouton: mutton; boeuf: beef!

Interesant, nu? * Redacţia îi mulţumeşte Dlui. Prof.univ.dr. Bogdan ULMU pentru trimiterea acestui material.

***

Pina Bausch dansează alienarea În 2009, lumea dansului a fost îndoliată de dispariţia a doi giganţi care au marcat traiectoria coregrafiei contemporane: Pina Bausch şi Merce Cunningham.

Redăm mai jos fragmente dedicate Pinei Bausch de către Isabelle Ginot şi Marcelle Michel în cartea lor Dansul în secolul XX, apărută în 2001 la Editura Larousse, Paris (şi reeditată în 2008). În traducerea VIVIEI SĂNDULESCU, cartea este în curs de apariţie, fiind un proiect al Centrului Naţional al Dansului Bucureşti. „Este cunoscută în toată lumea, opera ei bulversând nu doar lumea dansului ci şi pe cea a teatrului. A ştiut să se insereze în instituţia operelor municipale germane şi să le modifice funcţionarea – făcând-o mai degrabă să explodeze, deşi nu fără să întâmpine rezistenţă: este vorba despre Pina Bausch, numită în 1973 directoare a Baletului Operei din Wuppertal.

Publicul francez a fost unul dintre primele care a descoperit-o la Festivalul de Teatru de la Nancy, în 1978. În versiunea sa [coregrafică] la Cele şapte păcate capitale (1976), Pina Bausch se ascundea încă în spatele lui Brecht şi Kurt Weill, opunând mentalităţii înguste mic-burgheze frustrarea tinerei generaţii germane, bolnavă de propriul său trecut, de nazism şi de holocaust. Atunci s-a aflat că tânăra cu faţa tristă, născută la Solingen în 1940, fusese asistenta lui Kurt Jooss la şcoala lui de la Essen. Bausch aparţine acelei generaţii germane pe care istoria a rupt-o de propriul său trecut: „Cele două războaie mondiale şi devastarea întreprinsă de naţional-socialism interzic generaţiilor postbelice aproape orice referinţă la trecutul recent”, scrie Ronald Kay, soţul coregrafei, la începutul unui text ce îi este consacrat.

Această ruptură este într-adevăr determinantă pentru munca sa: dintre toţi urmaşii dansului expresionist de dinainte de război, Pina Bausch este cea a cărei operă îşi asumă cel mai clar consecinţele. Pornind de la moştenirea lui Kurt Jooss, asumând-şi tradiţia Operei din Wuppertal, ea va inventa o nouă formă de spectacol, unde unele categorii încetează să mai opereze, prezentând la infinit alienarea omului în sistemele sociale stereotipe şi ipocrite, în care până şi jocurile de putere par artificiale. Spectacolele ei se înrudesc totodată cu revista, opereta şi happening-ul. Tema favorită rămâne denunţarea codurilor seducţiei: Bausch le dă acestora mai multe forme, dar una dintre cele mai somptuoase rămâne Barbă-Albastră (1977), pe partitura omonimă a lui Bartók.

141

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

De la primele sale lucrări, printre care Orfeu şi Euridice, transpunere a operei lui Gluck (1975) la Sărbătoarea primăverii (1975) sau la cele teribil de austere din anii '80, opera Pinei Bausch se deplasează pe nesimţite către forma de Tanztheater, al cărei inventator este. Primele sale creaţii, foarte dansante, cu mişcări fluide şi lirice încărcate de forţă telurică, urmărind mari partituri muzicale, descind direct din creaţia lui Kurt Jooss şi din dansul german de dinainte de război, prin natura mişcării şi caracterul dramatic al tematicilor. Evoluţia dansului său seamănă însă cu o adevărată dezrădăcinare: Pina Bausch se rupe de această istorie a dansului, totodată a sa şi a ţării sale, astfel că asistăm, puţin câte puţin, la constituirea unui limbaj nou, a cărui primă trăsătură este aparenta alienare a mişcării şi a dansului.

Creaţiile Pinei Bausch sunt elaborate treptat, pornind de la travaliul de introspecţie realizat cu dansatorii. Materialul cules este orchestrat în mari ritualuri colective, iar repetarea acţiunilor şi totala discontinuitate narativă pun în lumină caracterul derizoriu al comportamentelor codificate, violenţa profundă a gesturilor anodine. Organizarea timpului şi propunerile muzicale sunt întrutotul dependente de elaborarea dramaturgiei: gesturile, cuvintele, muzica sau desfăşurările scenografice sunt tot atâtea elemente cu pondere egală, inserate într-o organizare dramatică construită puţin câte puţin.

De fapt, forma inventată de Pina Bausch împreună cu dansatorii săi este o adevărată subminare a teatrului prin intermediul dansului. Critica dramatică nu se lasă păcălită şi se repede să-i decripteze operele, în care corpul este folosit nu doar ca unul dintre mijloacele de exprimare, ci ca acela aflat la originea tuturor celorlalte.

Acţiunile dezvoltate de Pina Bausch şi dansatorii săi în cursul şedinţelor de improvizaţie, pentru care coregrafa îşi pregăteşte „întrebări”, adesea legate de copilărie, ne duc cu gândul la happening-urile de la Living Theater; ele sunt încărcate de dorinţa vagă de a trăi o altă viaţa, sau cel puţin de conştiinţa difuză a unui mal de vivre. Această muncă în comun, foarte bine prezentată în filmul lui Chantal Ackerman, Pina nous a demandé, nu este lipsită de tensiuni, transformându-se uneori într-o dramă psihologică: după Barbă-Albastră, [compania] Tanztheater din Wuppertal s-a revoltat, iar Pina Bausch a trebuit să-şi refacă echipa. Cu cât trec anii, cu atât mai departe împinge lucrul asupra inconştientului interpreţilor săi; amintirile din copilărie, poveştile refulate, în special cele legate de vocaţia lor de dansatori, îi servesc pentru a desena lumea cenuşie şi anxioasă, aproape morbidă, pe care o prezintă pe scenă.

Adesea, aceştia îşi oferă o mică escapadă, apoi revin, fascinaţi, la o muncă pentru care nu găsesc echivalent în altă parte. Dominique Mercy este unul dintre cei mai vechi din companie. „În timpul unei repetiţii, când, în urma unor întrebări puse de Pina Bausch, se afla într-o stare de depresie profundă, a apreciat foarte mult felul cum aceasta şi-a descris demersul. „Căutăm un lucru pentru a-l distruge. Când pun întrebări despre ceva, caut de fapt exact contrariul. Nu trebuie să te facă să te simţi rău, ci dimpotrivă”, spuse ea, zâmbind complice”, îşi aminteşte Raimund Hoghe, asociat al Tanzteather din 1980, după moartea lui Rolph Borzik, scenograful şi tovarăşul de viaţă al Pinei Bausch. Adesea, „numerele” prezentate ţin de performanţa comică, erotică, exhibiţionistă: ne amintim de hohotele de râs scrâşnite ale lui Mechtild Grossmann, de traducerea lui Lutz Förster în limbajul surdomuţilor a [cântecului] The Man I Love sau de demonstraţia de dans academic a lui Dominique Mercy: „Vreţi să vedeţi un jeté? Ştiu să fac... uite-aşa!”

Contrar opiniei curente, abordarea Pinei Bausch nu are totuşi nimic din cea teatrală. Deşi dansatorii săi, antrenaţi zilnic prin „studii clasice” riguroase, manevrează pe scenă limbajul vorbit, cântă, prezintă situaţii şi acţiuni, iar în final dansează cel mai adesea foarte puţin, Pina Bausch refuză totuşi să creeze personaje. Dansatorii săi, exact ca şi cei ai lui Cunningham, al căror demers pare să se desfăşoare în extrema cealaltă, nu se reprezintă decât pe ei înşişi, iar publicul nu se înşeală când, de la o creaţie la alta, îi identifică pe Jan Minarik, Dominique Mercy, Anne Martin...

142

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Nu trebuie decât să comparăm Kontakthof (1978) cu Balul companiei teatrale Le Campagnol, ambele pe tema comportamentelor de seducţie, ca să ne dăm seama de diferenţa dintre modurile de tratare a corpului. Dansatorii Pinei Bausch nu „reprezintă” un personaj sau un comportament: situaţiile expuse nu sunt jocuri de rol, ci vin direct din propria lor experienţă. Astfel, ei lucrează ca dansatori mai degrabă decât ca actori, conştiinţa exacerbată a corpului dezvoltată de antrenamentul dansului permiţându-le „reluarea” stărilor trăite.

Oamenii de teatru sunt fascinaţi de dansatorii care vorbesc, invidiind totodată brutalitatea viscerală a unei exprimări ce nu trece prin discursul verbalizat. Specialiştii nu se mai satură să studieze fenomenul bauschian şi voinţa ei declarată de a sabota şi pirata semnele teatrale şi coregrafice. În plus, contrar majorităţii companiilor de dans, Pina Bausch nu practică o artă săracă, ci dispune de mijloacele instituţionale ale Operei din Wuppertal. Spectacolele ei cu uşile închise la nesfârşit - o lucrare de patru ore n-o sperie câtuşi de puţin! – sunt magistral regizate de către Rolph Borzik, apoi Peter Pabst. Şi, datorită ei, o întreagă generaţie de oameni de teatru, de la Bruno Bayen la Philippe Adrien sau Michel Hermont în Franţa descoperă o sensibilitate nouă a spaţiului şi mişcării.

Cu timpul, Pina Bausch devine conştiinţa unei Europe aflate în descompunere. De la o piesă la alta, ea povesteşte despre omul confruntat cu imposibilitatea de a comunica, despre incapacitatea de a evolua a fiecăruia, blocat într-un moment al istoriei sale personale – adesea copilăria, niciodată depăşită – sau al Istoriei – anii '50, perioada copilăriei coregrafei. În Café Müller (1978), creatoarea se implică ea însăşi în deriva personajelor: „Este Opt şi jumătate al ei, declară Fellini, pierdut în admiraţie – de altfel, Pina Bausch va fi interpreta neliniştitoare a oarbei în filmul său E la nave va, câţiva ani mai târziu. Totuşi, de la Kontakthof (1978) la 1980 sau Nelken (1982), atmosfera se schimbă. Pina devine mai tandră cu personajele ei, dar şi mai temătoare. Pe munte s-a auzit un urlet (1984) vorbeşte despre frică, despre angoasa sfârşitului de secol. Palermo Palermo (1989) se deschide cu prăbuşirea unui zid imens, cu doar câteva luni înainte de căderea zidului Berlinului. La mijlocul anilor '90 începe o epocă nouă: pe măsura turneelor mondiale ale companiei, fiecare nouă piesă aruncă o privire tandră şi totodată acidă asupra unui oraş sau a unei ţări. Der Fensterputzer (Hong Kong, 1997), Masurca Fogo (Lisabona, 1998), Agua (Sao Paulo, 2001) prezintă estetici colorate, dacă nu chiar pestriţe, a căror libertate contrastează cu austeritatea perioadelor precedente.

Pina Bausch este astăzi una dintre cele mai celebre coregrafe din lume. Plagiată de mii de ori, opera ei gigantică face fără îndoială dificilă dezvoltarea dansului contemporan în ţara sa de origine. O nouă generaţie pare totuşi să apară la începutul anilor '90, şi fără îndoială nu este întâmplător că noul dans german se apleacă asupra istoriei ţării. Gerhard Bohner, dispărut înainte de vreme în 1992, a fost unul dintre primii care, într-un studiu despre dans şi Bauhaus, a găsit un mod de a face legătura cu această istorie, fără a trece prin jugul expresionismului: reluând Baletul triadic al lui Schlemmer, el nu se mulţumea să redea publicului un moment esenţial din istoria artei contemporane, ci relua relaţiile cu un trecut de care generaţia sa se rupsese, redându-i în acelaşi timp dansului istoria, cât şi mijloacele de a regăsi mişcarea.

Reunificarea Germaniei şi noile configurări ale Europei Centrale fac încă o dată din Germania o placă turnantă, unde se încrucişează artişti veniţi din toată Europa, lăsând să se prevadă alte repuneri în discuţie ale corpului şi reprezentărilor sale”.

143

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

COMUNICARE SOCIALĂ Dr. Alexandru PINTEA

Factori socio-demografici şi socio-economici implicaţi în geneza comportamentului antisocial A. Factori socio-demografici 1. Vârsta Majoritatea criminologilor, psihologilor şi sociologilor sunt de acord că vârsta constituie unul din elementele cheie în distribuirea criminalităţii (forme, gravitate, frecvenţă etc.).

Vârsta, sub aspect delictual, poate fi împărţită în mai multe etape, fiecare dintre acestea având o anume semnificaţie criminologică.

Astfel, la vârsta preşcolarităţii, spre exemplu, în comportamentul individului se relevă o serie de caracteristici care exclud din capul locului raţionalitatea şi voinţa (în forma inhibatoare).

Apar conduite legate de interdicţii, de frustrare (răpirea de jucării, interdicţia de a se juca într-un anume loc etc.) sau teama de pedeapsă ori de privare afectivă. Stările tensionale provocate de conflicte sau frustraţii, deşi foarte intense, se consumă şi se uită, de regulă, în timp scurt. Agresivitatea se declanşează foarte uşor la această vârstă şi se poate adesea perpetua şi intensifica dacă nu se înlătură stimulii care au generat-o.

Apare uneori tentativa de a părăsi familia sau grădiniţa. De asemenea se constată înclinaţia de a evoca întâmplări interesante pe care le-a trăit, catalogate de cei mari drept minciuni, dar şi o tendinţă spre minciuna propriu-zisă care poate fi agresivă, urmărind să provoace pedeapsa unui frate, soră, sau defensivă, în încercarea de a evita o pedeapsă.

Despre aspecte antisociale propriu-zise în comportamentul copiilor preşcolari, cu toate că unii autori sunt înclinaţi să o facă, noi suntem de părere că totuşi nu se poate vorbi. În perioada micii şcolarităţi persistă comportamentele amintite, adăugându-se în plus micile furturi (pixuri, creioane, ceasuri etc.). Se mai observă că adeseori copiii mai dezvoltaţi îi exploatează pe cei mai slabi, uneori folosind forţa, agresivitatea, fapt care trebuie considerat ca o conduită predelictuală, îndeosebi dacă bătaia devine modalitatea preferată de a-şi rezolva diversele probleme.

Tot ca o manifestare predelictuală poate fi considerată la această vârstă şi piromania, adică înclinaţia exagerată a copilului de a se juca cu chibriturile, iar uneori chiar cu focul.

La vârsta pubertăţii şi adolescenţei, tulburările de comportament cunosc – după unii autori – cea mai mare frecvenţă, pentru ca apoi, după 14-16 ani, acestea să se atenueze brusc, deprinderile şi atitudinile sociale să se restructureze, spiritul critic şi autocritic să se accentueze, într-un cuvânt, să crească responsabilitatea. Mai apar totuşi sau se menţin încă tendinţele spre sustragerea de la obligaţii, spre conduita de înşelătorie, spre minciună care devine mai subtilă, mai elaborată, precum şi tendinţele spre nonconformism şi infatuare.

Atracţia mare spre stradă sau aşa-numitele “găşti” poate constitui un teren prielnic pentru unele acte de huliganism sau tentative de furt.

Maturizarea sexuală îi orientează pe tinerii aflaţi în această etapă spre prima experienţă sexuală care uneori se poate realiza şi în grup în forma violului. O posibilă conduită deviantă la această vârstă o constituie şi tatuarea care având o semnificaţie simbolică, pune adesea în evidenţă trăsăturile dominante ale personalităţii. Astfel, se recurge la modele care 144

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

evidenţiază dominantele sexuale (nuduri, inimi străpunse de săgeţi, texte obscene) sau dominante agresive ( cuţite, arme, păsări sau animale răpitoare etc.). În perioada tinereţii şi cea adultă, în primul plan se înscriu problemele de asigurare a existenţei şi a profesiei şi apoi cele de adaptare familială şi profesională. Printre delictele specifice acestor etape există o mare diversitate apărând totuşi mai frecvent delapidările, escrocheriile, afacerile frauduloase etc.

La vârsta senectuţii, volumul actelor antisociale scade. Rămâne însă un procent nesemnificativ de sinucideri cauzate mai ales de pierderea partenerului de viaţă, de pierderi materiale importante, de neînţelegeri şi conflicte grave în familie etc., numai că sinuciderea este mai degrabă considerată act aberant decât antisocial.

Incidenţa infracţională pe vârste este mult mai diversificată, ea fiind în strânsă dependenţă cu contextul sociocultural şi economic. Ca regulă generală pe plan mondial se constată astăzi tot mai mult tendinţa de deplasare a delincvenţei în jos pe scara vârstelor, paralel cu tendinţa de a deveni mai rafinată, la toate vârstele.

2. Sexul Concluziile majorităţii criminologilor, sociologilor şi psihologilor converg spre ideea că sexul reprezintă una dintre caracteristicile cele mai semnificative sub aspect statistic în diferenţierea infractorilor de noninfractori. Aceasta în virtutea faptului că între sexe există o serie de deosebiri semnificative sub aspect biologic, afectiv, motivaţional etc.

Criminalitatea, raportată la sex, cunoaşte importante diferenţe atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ.

Cantitativ, în sensul că femeile infractoare acoperă un procent substanţial mai redus comparativ cu infractorii bărbaţi, iar în ce priveşte aspectul calitativ, bărbaţii preferă infracţiunile bazate pe forţă sau cele intelectuale, în timp ce femeile infractoare sunt înclinate mai mult spre furturi, înşelăciuni, infracţiuni legate de viaţa sexuală etc.

Criminalitatea zilelor noastre indică tot mai mult o participare a femeilor la toate formele de infracţiune, inclusiv la cele violente (vezi grupurile teroriste). În orice caz, devine tot mai cert faptul că rolul de sex slab atribuit femeilor ca şi subordonarea şi dependenţa lor economică şi socială de-a lungul istoriei faţă de bărbat tinde să dispară odată cu egalizarea reală a femeii cu bărbatul, cu implicarea acesteia tot mai mult în viaţa socială, infracţionalismul feminin apropiindu-se, atât în proporţii cât şi în conţinut, de cel masculin.

3. Triada industrializare – urbanizare – mobilitate socială Aşa cum relevă numeroasele date provenite din cercetări şi studii efectuate în diverse ţări ale lumii, industrializarea, urbanizarea şi mobilitatea socială atrag după ele şi o creştere spectaculoasă a ratei criminalităţii. De regulă, criminalitatea urbană cunoaşte o rată sensibil crescută comparativ cu cea rurală. Printre factorii răspunzători de această diferenţă sunt: controlul social mai scăzut la oraş unde oamenii nu se cunosc între ei în aceeaşi măsură ca în mediul rural şi îşi “permit” mai des să încalce diverse norme, legi sau reguli, ştiindu-se protejaţi oarecum de anonimat; densitatea sporită a populaţiei, care limitează spaţiul de acţiune şi libertatea de mişcare a indivizilor, cadru propice apariţiei unor conflicte şi tensiuni în relaţiile sociale; dificultăţile de adaptare la un nou sistem de norme şi reguli pentru persoanele venite din mediul rural în cel urban.

4. Factori socio-culturali Nivelul de instruire şcolară.

145

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Se apreciază de către majoritatea autorilor că nivelul de instruire şcolară nu influenţează pe linia aspectului cantitativ manifestările antisociale ci numai pe linie calitativă, favorizând orientarea dinspre criminalitatea agresivă, violentă, către cea intelectuală.

Starea civilă.

Studiile efectuate dovedesc faptul că dintre persoanele căsătorite şi cele necăsătorite procentul cel mai mare de infractori îl ocupă cea de a doua categorie. Din rândul căsătoriţilor, comit mai frecvent infracţiuni, cei care nu au copii (copii însemnând un plus de responsabilităţi, care de regulă sustrag individul de la alte preocupări).

De asemenea, persoanele divorţate şi mai cu seamă cele divorţate de mai multe ori, sunt predispuse la fapte antisociale.

5. Factorii de mediu uman În această categorie intră, în primul rând, factorii de mediu ineluctabil, care definesc, după părerea lui J. Pinatel, mediul familial.

După părerea lui şi a altor criminologi cunoscuţi, aceşti factori sunt responsabili de formarea unor structuri individuale criminogene, ceea ce nu înseamnă că în lipsa lor o persoană nu poate deveni infractor.

Familia presupune existenţa acelui factor de dezvoltare firească şi armonioasă a individului, a tânărului, constituind o pregătire a socializării ulterioare a acestuia cu tot ceea ce implică acest proces. În exercitarea acestei funcţii pozitive a familiei (a mediului ineluctabil), pot apare şi apar frecvente situaţii de disfuncţionalitate care afectează negativ evoluţia individului.

După gradul de pericol social în modelarea unui viitor criminal, aceste trepte ale disfuncţionalităţii pot fi următoarele: Structura şi natura familiei, în care conduita antisocială este elementul dominant (părinţi delincvenţi, fraţi condamnaţi etc.); Nivelul material şi social al familiei. Lipsa posibilităţilor materiale, sărăcia, conduc deseori la furt, tâlhărie sau alte acţiuni contrare legii; Compoziţia familiei. Se consideră că existenţa unui singur copil duce la apariţia sentimentului de egoism din partea acestuia. Invers, mai mulţi copii determină apariţia geloziei, sau chiar a unor inechităţii promovate chiar de părinţii.

Existenţa sau inexistenţa unora din cauzele mai sus amintite trebuie privită şi din punctul de vedere al locului de habitat al familiei respective, deoarece există diferenţe de ordin criminogen între diferite zone geografice, între diferite localităţi şi între diferite cartiere ale unui oraş. a) Mediul ocazional Primul pas de intrare într-un asemenea mediu de socializare este şcoala. Deşi în literatura de specialitate şcoala este catalogată ca mediu ocazional, credem că este impropriu ca această instituţie să fie astfel privită, şi numai pentru simplul fapt că marea majoritate a indivizilor îşi petrec 12-13 ani şi chiar mai mulţi ani în asemenea mediu.

Din contră, am putea vorbi de medii ocazionale în cazul copiilor care nu frecventează o şcoală şi sunt regăsiţi ocazional în diferite medii delincvente, sau activităţi ocazionale de scurtă durată, cum sunt diferite servicii sau datorii de genul celor militare. b) Mediul ales Acest mediu poate fi reprezentat de propria familie a individului, de locul unde munceşte, de locul de domiciliu, de anturaj etc.

146

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

a) Astfel, în cadrul propriei familii, individul trebuie privit (criminologic) dacă e căsătorit sau celibatar, apreciindu-se că celibatarii bărbaţi, după vârsta de 25 de ani, se regăsesc mai mult în statisticile criminogene decât cei căsătoriţi.

La femei situaţia este inversă, explicaţia procentului superior de femei măritate delincvente fiind de natură economică. b) Cu privire la locul unde îşi desfăşoară activitatea sau profesia, vom menţiona că sunt profesii care prin natura lor conţin factori de risc criminogeni (casieri, barmani, gestionari, taximetrişti, muncitori necalificaţi etc.), adică locuri unde tentaţiile sunt mari sau în cazul muncitorilor necalificaţi, unde există o relativă lipsă de control sau chiar a educaţiei. c) Locul de domiciliu, anturajul, prezintă surse de risc, prin influenţa negativă exercitată de mediul de habitat, de psihologia caracteristică acelei colectivităţi. Existenţa acestor influenţe trebuie privită din două unghiuri. Pe de o parte putem avea medii sociale şi anturaje preponderent delincvente (unde infracţiunea este un fel de a fi), iar pe de altă parte, putem avea anturaje selecte, formate din indivizi situaţi pe trepte înalte ale societăţii, unde dăm peste aşa-zisa zonă a gulerelor albe (vezi infracţiuni fiscale, de corupţie etc.)

B) Factori de natură economică şi politică 1. Factori de natură economică Pe baza unor studii statistice, criminologii au relevat necesitatea analizării factorilor criminogeni de sorginte economică pe două planuri şi anume:  factori economici personali;  factori economici sociali sau colectivi.

Cu privire la prima categorie de factori (bogăţie – sărăcie), studiile au demonstrat că nu săracii sunt cei care deţin ponderea în fenomenul criminalităţii. Cei mai mulţi reprezentanţi în mediul infracţional îl au indivizii cu o situaţie economică normală, de unde concluzia că starea economică personală a individului nu poate explica prin ea însăşi actul criminal. În privinţa factorilor economici sociali sau colectivi, lucrurile sunt mai diversificate. Într-o primă fază s-a observat o creştere a delincvenţei pe măsura dezvoltării activităţilor de tip industrial, ca pe parcurs, în condiţiile societăţilor de tip liberal, dezvoltate economic, rata criminalităţii să se accentueze mai ales la nivelul clasei de mijloc care, datorită tendinţei de îmbogăţire, recurge la modalităţi de obţinere a banilor prin mijloace nu totdeauna legale. De aceea, oscilaţiile criminalităţii sunt determinate de evoluţia economiei şi de consecinţele acestei evoluţii. Situaţiile de criză politică internaţională care afectează economia, pot fi generatoare de convulsii sociale, nesupunere, încercări de a eluda legea, de a mai salva ce se mai poate sau chiar de a profita.

2. Influenţa criminogenă a mediului politic Din acest punct de vedere vom aprecia că sunt factori sau influenţe ale mediului politic intern şi factori sau influenţe ale situaţiei politice internaţionale.

Pe planul mediului politic intern întâlnim pe de o parte delincvenţa politică propriu-zisă, adică fraude electorale, corupţie, trafic de influenţă, acţiuni de schimbare a regimului politic etc., iar pe de altă parte, delincvenţa determinată de mobiluri politice sau scopuri politice, cum ar fi de exemplu impunerea unei ideologii, acţiunile teroriste sau răpirile de persoane cu scop politic. Pentru finanţarea unor asemenea acţiuni cu mobiluri politice, deseori se recurge la furturi, spargeri de bănci, trafic de valută sau droguri etc.

Stările politice internaţionale pot influenţa rata criminalităţii mai ales sub aspectul proliferării unor forme specifice de criminalitate şi mai ales transferării acestora din zonele statelor democratice în zonele cu un control mai slab cum este cazul statelor care au trecut de la un regim totalitar la unul liberal.

147

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

În acelaşi timp, stările de război, dar mai ales revoluţiile, instabilitatea politică, vidul legislativ, sunt de natură să ducă la creşterea infracţiunilor împotriva patrimoniului în urma cărora îşi fac apariţia îmbogăţiţii de război sau de ce nu îmbogăţiţii de după revoluţie.

Credem că merită evidenţiat faptul că în afara factorilor criminogeni clasici, se poate vorbi şi de factori şi influenţe de sorginte statală.

Mai ales din raţiuni economice, dar şi din motive etnice sau religioase, la nivel internaţional, asistăm la impunerea unor reguli în favoarea unui stat sau grup de state, urmărindu-se, în fond, obţinerea controlului economic şi în consecinţă politic.

3. Influenţa criminogenă a mass-media şi a mediului intelectual Atât investigaţiile sociologice, cât şi cele criminologice, dovedesc că presa, radioul şi televiziunea au un impact semnificativ (pozitiv sau negativ) asupra delincvenţei.

Presa poate avea un rol pozitiv dacă prezintă faptele şi făptuitorii în mod corect, cu nume, prenume, fotografii, astfel ca o asemenea luare de atitudine să conducă la descurajarea delincvenţilor, la crearea unei opinii defavorabile acestora. În schimb nu este bine ca presa să facă o popularitate excesivă unor criminali, să prezinte în detaliu cum se poate fura o maşină, cum se poate sparge o casă sau o bancă etc., deoarece constituie adevărate lecţii pentru infractorii mai puţin experimentaţi.

Aprecierile cu privire la rolul presei sunt valabile şi pentru radio şi televiziune, cu precizare că impactul produs de televiziune este mult mai mare, efectele negative sau pozitive fiind imediat resimţite.

Violenţa şi pornografia prind foarte repede la un segment important din populaţie şi anume cel al tinerilor.

Mediul intelectual poate fi perceput prin influenţa pe care o are literatura, mai ales cea poliţistă.

Popularizarea excesivă a tipului şmecher, a descurcăreţului şi chiar a violenţei nu sunt de natură a descuraja infracţionalitatea ci din contră.

Cât priveşte influenţa spectacolelor, acest gen de manifestare culturală de regulă nu are un impact negativ decât cel mult la nivelul unor comportamente aberante.

148

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

RE-LEGERE Din trăirile şi gândirea Sfântului Marcu Ascetul A cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru MARCU ASCETUL Despre legea duhovnicească, în 200 de capete Fiindcă de multe ori aţi dorit să stiţi ce este legea duhovnicească de care vorbeşte dumnezeiescul Apostol (Rom.7,14), care este cunostinţa şi lucrarea celor ce vor să o păzească, vom vorbi despre acestea, pe cât ne va fi cu putinţă.

2. Întâi ştim că Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârsitul oricărui bine; iar binele este cu neputinţă să fie crezut şi săvârşit altfel decât în Hristos Iisus şi Duhul Sfânt.

3. Tot binele e dăruit de Dumnezeu cu un rost oarecare şi cel ce-l primeşte cu această credinţă, nu-l va pierde.

4. Credinţa neclintită este turn întărit. Iar Hristos se face toate celui ce crede.

5. Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci.

6. Cel ce e smerit în cugetul său şi împlineste o lucrare duhovnicească, când ceteşte dumnezeieştile Scripturi pe toate le aduce în legătură cu sine şi nu cu altul.

7. Roagă pe Dumnezeu să deschidă ochii inimii tale, şi vei vedea folosul rugăciunii şi al cetirii.

8. Cel ce are vreun dar duhovnicesc şi suferă împreună cu cel ce nu-l are, îsi păstrează darul prin împreuna pătimire; iar cel mândru si-l va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei.

9. Gura celui smerit în cugetare grăieşte adevărul; iar cel ce i se împotriveşte se aseamănă cu sluga aceea care a pălmuit peste obraz pe Domnul.

10. Nu te face ucenic al celui ce se laudă pe sine, ca nu cumva, în loc de smerita cugetare, să înveti mândria.

11. Să nu te înalţi întru inima ta pentru că înţelegi Cele zise în Scripturi, ca să nu cazi cu mintea în duhul hulirii.

12. Să nu încerci a dezlega prin gâlceavă un lucru încurcat, ci prin cele arătate de legea duhului, adică prin răbdare, rugăciune şi nădejdea care numai la un lucru se gândeşte.

13. Cel ce se roagă trupeşte şi încă nu are cunostinţă duhovnicească, este ca orbul care strigă şi zice: "Fiul lui David, miluieşte-mă".

149

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

14. Orbul de odinioară, după ce i s-au deschis ochii şi a văzut pe Domnul, închinându-se Lui, nu L-a mai mărturisit fiu al lui David, ci Fiu al lui Dumnezeu.

15. Să nu te înalţi când verşi lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea.

16. Cel ce, asemenea orbului, şi-a lepădat haina şi s-a apropiat de Domnul, se face ucenicul Lui şi propovăduitorul învătăţurilor celor mai înalte.

17. De va zăbovi păcatul în gândurile noastre, ne va umple inima de semeţie; iar de îl vom izgoni prin înfrânare şi nădejde, vom dobândi zdrobirea inimii.

18. Este o zdrobire de inimă lină şi folositoare, spre înmuierea ei; şi este alta ascuţită şi vătămătoare, spre pedepsirea ei.

19. Privegherea, rugăciunea şi răbdarea năcazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă şi folositoare, dacă nu împrăştiem tovărăşia lor prin lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în aceasta, şi în celelalte va fi ajutat; iar cel nepăsător şi împrăştiat la ieşirea din trup cumplit se va chinui.

20. Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieşirii i se face sufletului închisoare şi lanţ; iar cea iubitoare de osteneli îi este poartă deschisă.

21. Inima învârtoşată este poartă de fier zăvorâtă înaintea cetăţii; iar celui ce pătimeşte râul şi este strâmtorat, i se deschide de la sine, ca şi lui Petru (Fapte 12,10).

22. Multe sunt felurile rugăciunii, care de care mai deosebit. Totuşi niciuna nu este vătămătoare, decât aceea care nu mai este rugăciune, ci lucrare diavolească.

23. Un om voind să facă rău, s-a rugat, după obicei, mai întâi în cuget, şi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind împiedicat, mai pe urmă mult I-a mulţumit.

24. Iar David vrând să ucidă pe Nabal din Cârmei, după ce a luat înştiinţare despre dumnezeiasca răsplătire, tăindu-şi gândul acesta mult a mulţumit. Ştim iarăşi ce a făcut când a uitat de Dumnezeu, neoprindu-se până ce Natan proorocul nu i-a adus aminte de Dumnezeu.

25. Când ceteşti dumnezeieştile Scripturi, cugetă la cele ascunse într-însele; "căci câte mainainte s-au scris, toate - zice - spre a noastră învăţătură s-au scris".

27: Scriptura numeşte credinţa "temelie a celor nădăjduite" (Evr.11,1); iar pe cei ce nu cunosc sălăşluirea lui Hristos, i-a numit necercaţi.

28. După cum din cuvinte şi lucruri se vede cugetul, tot aşa se vede din faptele bune ale inimii răsplata viitoare.

29. Inima milostivă e vădit că va primi milostivire; iar cea care nu este aşa, pe cele dimpotrivă.

30. Legea libertăţii învaţă tot adevărul. Mulţi o ştiu aceasta prin cunostinţă; însă puţini o înţeleg, pentru că înţelegerea e totdeauna în proporţie cu împlinirea poruncilor ei.

150

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

31. Nu căuta desăvârşirea ei prin virtuţi omeneşti, căci nu se va împlini desăvârşit printrînsele. Desăvârşirea ei e ascunsă în crucea lui Hristos.

32. Legea slobozeniei se cunoaşte prin cunostinţa adevărată; se înţelege prin lucrarea poruncilor; şi se împlineşte desăvârşit prin mila lui Hristos.

33. Când ne vom sili să împlinim în constiinţă toate poruncile lui Dumnezeu, vom înţelege că legea Domnului este fără prihană; că se cultivă prin faptele noastre cele bune, dar fără mila lui Dumnezeu nu este cu putinţă să se desăvârşească între oameni.

34. Cei ce nu se socotesc pe ei datornici întregii legi a lui Hristos, cunosc trupeşte legea lui Dumnezeu, "neînţelegând nici cele ce zic şi nici cele despre care se rostesc cu tărie". De aceea ei socotesc că împlinesc legea desăvârşit prin fapte.

35. Un lucru poate fi săvârşit bine la arătare, dar scopul celui ce l-a săvârsit nu e bun. De asemenea poate fi rău la înfăţilare, dar ţinta făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte săvârşesc unii, ci şi vorbe grăiesc în chipul în care s-a zis. Căci unii schimbă calitatea unui lucru prin neiscusinţa şi nestiinţa lor, alţii prin intenţia cea rea, şi iarăşi alţii prin scopul evlavios.

36. Pe cel ce îsi ascunde defăimarea şi ocara punând înainte laude, cu greu îl pot descoperi cei mai simpli. Asemenea acestuia este şi cel ce sub chipul smereniei, e plin de slava deşartă.

Acestia acoperind multă vreme adevărul cu minciuna, în cele din urmă sunt daţi totusi pe faţă prin fapte.

37. Unul făcând un lucru la arătare bun, vatămă pe aproapele său; iar altul nefăcând un asemenea lucru, îl ajută cu gândul.

38. Este o mustrare din răutate sau din răzbunare, şi este alta întru frica de Dumnezeu şi pentru adevăr.

39. Pe cel ce a încetat de-a mai păcătui şi s-a pocăit, nu-l mai mustra; iar de zici că pentru Dumnezeu îl mustri, mai întâi descopere-ţi păcatele tale.

40. Începătorul oricărei virtuţi este Dumnezeu, precum soarele, al luminii de toate zilele.

41. Când săvârşeşti fapte virtuase, adu-ţi aminte de Cel ce a zis: "Fără de mine, nu puteţi face, nimic" (Ioan 15,5).

42. Prin necazuri şi-au gătit oamenii cele bune, după cum prin slava deşartă şi prin plăcere cele rele.

43. Cel nedreptăţit de oameni scapă de păcat, şi măsura mâhnirii sale, află sprijin împotriva lui.

44. Cel ce crede în răsplata lui Hristos, pe măsura credinţei sale rabdă bucuros toată nedreptatea.

45. Cel ce se roagă pentru oamenii ce-l nedreptăţesc, îi înspăimântă pe draci; iar cel ce se luptă cu cei dintâi, e rănit de cei de al doilea.

151

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

46. E mai bine să fim batjocoriţi de oameni decât de draci; dar cel plăcut lui Dumnezeu pe amândoi i-a biruit.

47. Tot binele vine de la Domnul, după o anumită orânduire şi pleacă pe ascuns de la cei nemulţămitori, nerecunoscători şi lenesi.

48. Tot păcatul sfârşeşte în plăcerea oprită, precum orice virtute într-o mângâiere duhovnicească. Dacă stăpâneşte cel dintâi, stârneşte pe cele proprii lui; iar dacă stăpâneşte cea de a doua, de asemenea pe cele înrudite cu ea.

49. Ocara de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricină de curăţie celui ce o rabdă.

50. Nestiinţa îndeamnă la împotrivire faţă de cele ce sunt de folos şi neruşinându-se sporeşte numărul păcatelor.

51. Primeşte năcazurile, că întru nimic nu te păgubeşte în cele ce le ai de mai înainte; dar leapădă lăcomia, căci ai să dai socoteală.

52. După ce ai păcătuit în ascuns, nu încerca să uiti. "Căci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Domnului, înaintea Căruia avem să dăm socoteală" (Evr.4,13).

53. Arată-te Stăpânului cu cugetul tău. "Căci omul caută la faţă, pe când Dumnezeu priveşte în inimă" (1Sam.15,7) 54. Nu cugeta şi nu face nimic, fără un scop plăcut lui Dumnezeu. Căci cel ce călătoreşte fără scop, va osteni în zadar.

55. Cel ce păcătuieşte fără să fie silit, cu greu se pocăieşte, pentru că dreptatea lui Dumnezeu este fără de greseală.

56. Întâmplarea dureroasă face pe înţelept să-şi aducă aminte de Dumnezeu, şi întristează pe măsura ei pe cel ce a uitat de Dumnezeu.

57. Orice suferinţă fără voie, să te înveţe să-ţi aduci aminte de Dumnezeu; în acest caz nu-ţi va lipsi prilejul spre pocăinţă.

58. Uitarea în sine n-are nici o putere, dar se întăreşte din pricina negrijii noastre şi pe măsura acesteia.

59. Nu zice: ce să fac, căci ceea ce nu voiesc aceea mi se întâmplă să fac. Ci, aducându-ţi aminte, cugetă la ceea ce eşti dator să faci.

60. Deci fă binele de care-ţi aduci aminte; şi cel de care nu-ţi aduci aminte, se va descoperi ţie. Şi să nu-ţi dai cugetul fără judecată uitării.

61. Scriptura zice că "iadul şi pierzarea sunt arătate înaintea Domnului" (Prov.15,11). Acestea le zic despre neştiinţa şi uitarea inimii.

62. Căci iad este nestiinţa, fiindcă amândouă sunt întunecate. Şi pierzare este uitarea, pentru că prin ea am pierdut din cele ce le aveam.

152

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

63. Ia seama la relele tale, nu la ale altuia; şi nu se va jefui de tâlhari casa de lucru a minţii tale.

64. Cel ce nu poartă grijă după puterea lui de toate virtutile, săvârşeşte un păcat anevoie de iertat; dar rugăciunea şi milostenia întorc pe cei ce nu poartă de grijă.

65. Orice întristare după Dumnezeu face parte din fiinţa evlaviei. Căci adevărata dragoste se probează prin cele ce-i stau împotrivă.

66. Nu zice că se poate câştiga virtute fără necazuri; căci virtutea neprobată în necazuri, nu este întărită.

67. Gândeşte-te la sfârşitul oricărui năcaz fără voie şi vei afla în el pieirea păcatului.

68. Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimănui nu i se potriveşte aşa de mult ca judecata conştiinţei sale.

69. Când cauţi tămăduire, ia seama la conştiinţă şi tot ce-ţi va spune ea, fă, şi vei avea folos.

70. Dumnezeu şi conştiinţa ştiu cele ascunse ale fiecăruia, deci prin acestea să primim îndreptarea.

70 b. Cel ce se osteneşte fără sfat, e sărac în toate. Iar cel ce aleargă cu nădejde e de două ori bogat.

71. Omul încearcă câte poate după voia sa; iar Dumnezeu le sfârşeşte după dreptate.

72. De vrei să primeşti laudă de la oameni, iubeste mai întâi mustrarea pentru păcate.

73. Oricâtă batjocură va răbda cineva pentru adevărul lui Hristos, va primi însutită slavă de la mulţime. Dar mai bine este a face binele pentru cele viitoare.

74. Când un om foloseşte pe altul prin cuvinte sau fapte, să ştie amândoi că e de faţă harul lui Dumnezeu. Iar cel ce nu înţelege aceasta, va fi stăpânit de cel ce înţelege.

75. Cel ce laudă pe aproapele în chip făţarnic, îl va osândi după o vreme şi va fi el însuşi ruşinat.

76. Cel ce nu cunoaşte cursele vrăjmasului, va fi ucis cu uşurinţă; şi cel ce nu ştie pricinile patimilor, uşor va cădea.

77. Din iubirea de plăcere vine negrija şi din negrijă uitare; căci Dumnezeu a dăruit tuturor cunoştinţa celor de folos.

78. Omul sfătuieşte pe aproapele precum ştie; iar Dumnezeu lucrează în cel ce aude, precum acela a crezut.

79. Am văzut oameni simpli smerindu-se cu fapta şi s-au făcut mai înţelepţi decât înţelepţii.

153

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

80. Alt om simplu, auzindu-i pe aceia că sunt lăudaţi, nu le-a urmat smerenia, ci, umplânduse de slavă deşartă pentru simplitatea sa, a căzut în mândrie.

81. Cel ce dispreţuieşte cunoştinţa şi se laudă cu lipsa de învăţătură, nu e simplu numai în cuvânt, ci şi în cunoştinţă.

82. Precum altceva e măiestria cuvântului şi altceva priceperea, tot aşa altceva este simplitatea în cuvânt şi altceva priceperea.

83. Simplitatea cuvintelor nu vatămă pe cel preacuvios, precum nici măiestria cuvintelor pe cel smerit la cuget.

84. Nu zice: nu ştiu ce se cuvine şi deci sunt nevinovat, dacă nu fac aceea. Dacă le-ai face pe toate câte le ştii că sunt bune, ţi s-ar descoperi pe urmă şi celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ţi foloseşte să cunoşti cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Căci "cunoştinţa îngâmfă" (1Cor.8,1), îndemnând la nelucrare, iar "dragostea zideşte", îndemnând la răbdarea tuturor.

85. Cuvintele dumnezeieştii Scripturi citeşte-le prin fapte şi nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în deşert cu simpla lor înţelegere.

86 Cel ce a lăsat fapta şi se reazămă pe cunoştinţa simplă, ţine în loc de sabie cu două tăişuri, băţ de trestie, care în vreme de război, cum zice Scriptura (Is.36,6), găureşte mâna şi strecoară în ea otrava firii înainte de cea a vrăjmasilor.

87. Tot gândul e măsurat şi cântărit la Dumnezeu. Căci poate fi cugetat sau cu patimă, sau cumpătat.

88. Cel ce a împlinit o poruncă, să aştepte ispita pentru ea. Căci dragostea faţă de Hristos se probează prin cele potrivnice.

89. Să nu dispreţuieşti a avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i se ascunde nici un gând.

90. Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slavă omenească, să ştii sigur că-ţi pregăteşte ruşine.

91. Vrăjmaşul cunoaşte dreptatea legii duhovniceşti şi de aceea caută numai să câştige consimţirea cugetului. Căci aşa fie că-l va face pe cel căzut în puterea lui să se supună ostenelilor pocăinţei, fie că, nepocăindu-se, îl va împovăra cu necazuri fără voie. Ba se întâmplă uneori că îl face să lupte şi împotriva necazurilor, ca în viaţa aceasta să-i înmulţească durerile, iar la ieşirea sufletului să-l dovedească necredincios din pricina lipsei de răbdare.

92. Faţă de încercările care vin, mulţi s-au împotrivit în multe chipuri. Dar fără rugăciune şi pocăinţă, nimenea n-a scăpat de asuprire.

93. Cele rele îşi primesc puterea una de la alta; de asemenea şi cele bune cresc una prin alta şi pe cel părtaş de ele îl mână şi mai mult înainte.

94. Diavolul dispreţuieşte păcatele cele mici, căci altfel nu poate conduce spre cele mai mari.

154

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

95. Rădăcina poftei ruşinoase e lauda omenească, precum a neprihănirii e mustrarea pentru păcat, şi anume nu numai când o auzim, ci când o şi primim.

96. Nimic n-a folosit cel ce s-a lepădat de toate şi se îndulceşte cu patima. Căci ceea ce făcea prin avuţie, face şi acum neavând nimic.

97. De asemenea cel ce se înfrânează, dacă agoniseşte avere, e frate la cuget cu cel de mai înainte; căci mama lor este aceeaşi pentru plăcerea din cuget, iar tatăl este altul pentru deosebirea patimei.

98. Este câte unul care-şi taie o patimă pentru o plăcere mai mare şi e slăvit de cei ce nu-i cunosc intenţia. Şi poate că unul ca acesta nu-si dă seama el însuşi de sine, ostenindu-se prosteşte.

99. Pricina a tot păcatul este slava deşartă şi plăcerea. Cel ce nu le urăşte pe acestea, nu va dezrădăcina patima.

100. "Rădăcina tuturor relelor s-a zis că este iubirea de argint" (Tim.6,10). Dar şi aceasta e vădit că se susţine prin acelea. (va urma)

Istoricul Bisericii Sfântul Mare Mucenic Mercurie din Bucureşti iserica Ortodoxa Sfântul Mare Mucenic Mercurie este amplasată în sectorul 3 al oraşului Bucureşti, pe strada Constantin Brâncuşi, nr. 11. Data sfinţirii locului în vederea construcţiei a fost 25 martie 2003. La slujba de sfinţire a participat Preasfinţia sa, Preasfinţitul Episcop Vicar al Sfintei Ahiepiscopii a Bucureştiului, Sebastian Ilfoveanul, înconjurat de un ales sobor de preoţi şi diaconi, alături de cel care avea să slujească în această Biserică, părintele Paul Lepădatu. niţiativa construirii bisericii a venit din partea preotului Paul Lepădatu şi a familiei sale, care dându-şi seama de nevoile arzătoare ale credincioşilor din cartierul Titan de a avea încă un lăcaş de cult în care să-şi găsească alinarea şi să-şi descarce sufletul, au pornit demersurile în vederea construirii. ucrările de construcţie au fost demarate la data de 12 mai 2003. Executantul lucrării a fost S.C. MaRIVILa, avându-l ca director pe Dl. Marin Mandrila. Proiectantul bisericii a fost dl. arhitect Florea Voicu. onstrucţia bisericii s-a încheiat la data de 15 august 2004, data la care a şi fost săvârşită prima sfântă Liturghie, urmând ca biserica să fie sfinţită pe data de 22 august 2004, de către Preasfinţitul Sebastian Ilfoveanul înconjurat de un ales sobor de preoţi şi diaconi, protoiereu fiind părintele Dinu Pompiliu. Fondurile materiale şi materialele necesare construirii

155

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

bisericii au provenit, o mare parte de la familia părintelui Paul Lepadatu, de la diferite societăţi comerciale (s.C MariVila), bănci, precum şi de la credincioşi. in luna august 2004 până în luna aprilie 2007 la biserică s-au efectuat multe alte lucrări, precum: împrejmuirea curţii bisericii cu gard din fier forjat, montarea sistemului de încălzire a bisericii prin pardoseală - la data execuţiei fiind singura biserica din Bucuresti cu un astfel de sistem; pardoseala bisericii este acoperită cu plăci de granit-compozit; au fost montate geamuri de tip termopan cu profil din aluminiu, acestea fiind înfrumuseţate de un rând de vitralii; biserica a fost dotată cu sistem de sonorizare interior şi exterior cu o putere de 400 W; de asemenea au fost instalate 10 aparate de aer condiţionat; biserica este prevăzută cu sistem antiefracţie compus din alarmă cu senzori de prezenţă şi sistem de supraveghere video; curtea a fost acoperită cu pavele din piatră şi înfrumuseţată cu zone amenajate cu gazon şi flori. Lăcaşul de cult este construit din beton şi cărămidă aparentă, având 6 piloni de susţinere de formă pătrată cu latura de 110 cm. Zidurile au o grosime de 80 cm, iar amprenta la sol este de 450 mp. iserica este construită în plan treflat, cu pridvor deschis, cu următoarele părţi componente: pridvorul, pronaosul, naosul şi sfântul altar. Intrarea în biserică se face cu ajutorul treptelor din beton, acoperite cu plăci de granit. Pe peretele de faţadă al intrării, în exterior, se află chipul Sfântului Mare Mucenic Mercurie, lucrare executată în mozaic de către firma Artgeorgies din Iaşi. Pridvorul este deschis, având în latura de vest 3 arcuri sprijinite pe 4 piloni, în pridvor se află o boltă mică, semisferică. Accesul în şi din biserică se poate face prin 3 puncte: intrarea principală situată în partea de vest, care ne întâmpină cu o uşă impozantă, ce se deschide în 3 puncte, sculptată în lemn de stejar pe 4 registre: în registrul de jos pe fiecare uşa avem câte un cap de leu; în registrul al 2-lea avem în exterior sculptaţi Sf. apostoli Petru (stânga) şi Pavel (dreapta), iar în mijloc Mântuitorul Iius Hristos, „ Învăţătorul lumii ”, în registrul al III-lea avem Sf. Vasile cel Mare (stânga), Sf. Ap. Andrei (dreapta) şi în mijloc Adormirea Maicii Domnului; în registrul de sus găsim Sf. Arhanghel Mihail (stinga) şi Sf. Arhanghel Gavriil (dreapta), iar in centru Sf. M. Mc. Mercurie; o a II-a intare se afla în partea de N, iar a III-a în partea de S - în sf. altar. ronaosul este lărgit, având deasupra cafasul, iar deasupra acestuia 2 turle de formă pătrată cu câte 8 ferestre fiecare. Accesul în cafas şi turle se face cu ajutorul unei scări elicoidale. Pronaosul are 2 stâlpi masivi sub cafas şi se continuă până la stâlpii ce susţin turla din naos. Este luminat prin 6 ferestre (3 la sud având ca vitralii pictate pe Sf.Mc. Victor, Mina şi Dimitrie şi 3 la nord având ca vitralii pictate pe Sf. Ierarh Nectarie, Sf. Cuv. Parascheva şi Sf.M.Mc. Ecaterina). aosul, spaţiul dintre pronaos şi altar, are 2 abside laterale acoperite fiecare cu câte o calota semisferică. Ele fiind luminate prin 4 ferestre (2 la sud, având ca vitraliu pictat pe Sf.M.Mc. Mercurie şi Gheorghe şi 2 la nord Sf. Ier. Spiridon şi Vasile cel Mare). Turla de pe naos, dominantă, este susţinută de 4 pilaştrii masivi, formând o cruce greacă înscrisă, având 12 geamuri. Între baza turlei şi calotele semisferice ale absidelor, pe arcele ce le formează cei 4 stâlpi mai avem câte 3 geamuri mai mici pe fiecare parte. Tot în naos se află şi o parte din moaştele Sfântului Mare Mucenic Mercurie, puse într-o frumoasă raclă din aur şi argint, executată cu măiestrie la Monetăria statului. Policandrul – de dimensiuni mari – ce lumineaza întreaga biserică (120 de lumini) este prins prin 4 lanţuri de cei 4 stâlpi centrali. Între naos şi catapeteasma avem o solee, în latura din stânga (N) cea de a II-a uşă ce permite

156

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

accesul în/din biserică, iar în latura din dreapta (s) un geam ce are ca vitraliu pictat pe Sf. Ioan Botezătorul. atapeteasma este sculptată din lemn de stejar, repartizată în 4 registre, executată cu mare măiestrie de către dl. Gheorghe Ursu din localitatea Târgu Neamţ. Icoanele de pe catapeteasma sunt lucrate de pictorul Sorin George-Nicolae. În registrul I avem icoanele împărăteşti: Mântuitorul Hristos ("Învăţătorul lumii "), Maica Domnului cu Pruncul ("Îndrumătoarea"), apoi în partea dreaptă Sf. Ioan Botezătorul, de aici catapeteasma se prelungeşte printr-o axionită în care este reprezentat Sfintul Mare Mucenic Mercurie (hramul bisericii); iar în partea stângă avem Sf. Ier. Nicolae, iar în axionită Adormirea Maicii Domnului (al II-lea hram). Pe mijloc, uşile împărăteşti având ca reprezentare picturală: Buna Vestire şi cei 4 evanghelişti, iar sculpturala viţă de vie şi păuni. Pe uşile diaconeşti, avem în dreapta Sf. Arh. Gavriil iar în stânga Sf. Arh. Mihail, sub fiecare fiind pictat câte un serafim., în registrul al II-lea avem pictate icoanele praznicale, iar în mijloc, deasupra uşilor împărăteşti Cina cea de taină, în registrul al III-lea cei 12 Sf. apostoli, în mijloc fiind reprezentarea Deisis, în registrul al IV-lea cei 12 prooroci ai Vechiului Testament, în mijloc fiind Maica Domnului, deasupra catapetesmei se înalţă maiestuos o sfântă Cruce care desăvârşeşte opera frumoasă a celor 2 artişti. fântul altar, care este o absidă semicirculară, are în dreapta un diaconicon, iar în partea stângă proscomidiarul, fiind delimitate de sf. altar prin 2 arcade. În mijloc se află sfânta Masa şi sfânta Cruce, altarul este luminat prin 2 ferestre, care au ca vitralii pe Mântuitorul(stând pe tron), tavanul altarului este în formă de arc de cerc, iar deasupra geamurilor are o formă semisferică, a III-a usa de acces se află în sfintul altar , în partea dreapta. Biserica este invelită cu tablă de cupru, iar pereţii exteriori sunt izolaţi de un strat de polistiren de 10 cm. a ridicarea acestei biserici s-au ostenit oameni din toate categoriile sociale; de la judecătorul Ion Anghel (preşedinte Curtea de Apel Bucureşti), Marin Mindrila (director al S.C. MariVila), Costel Iancu ( om de afaceri), Constantin Nedelcu (om de afaceri), la oameni inimosi care nu aveau o situaţie materială foarte bună, dar totuşi îşi doreau să ajute biserica. n luna noiembrie 2007 au fost făcute demersurile pentru începerea lucrărilor pentru pictura ce va acoperi pereţii bisericii, primind binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Pictura în tehnica mozaicului va fi executată de domnul Virgil Moraru - pictor bisericesc autorizat din cadrul firmei ArtGeorgies Iaşi. n luna aprilie 2008 bolta sfântului altar a fost împodobită cu următoarele scene în mozaic: Maica Domnului - Platitera şi Înălţarea Domnului. n luna august 2008 lucrările de împodobire a bisericii au continuat în zona sfântului altar montându-se următoarele scene: Cina Cea De Taină, Iisus Hristos arătându-se apostolilor pe Muntele Galileii, Toma pipăind rănile Lui Iisus, Iisus Hristos arătându-se Mariei Magdalena dupa Înviere, Cina din Emaus, Petru şi Ioan venind la mormânt, Iisus Hristos Arhiereu binecuvântând.

ucrările vor continua, urmând ca până în 25 noiembrie 2008 întreaga suprafaţa a 157

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

sfântului altar să fie acoperită de mozaic. Începând cu luna decembrie 2008 se va pune schela în centrul bisericii pentru montarea pe turla bisericii a scenei Iisus HristosPantocrator. În prezent la această biserica slujesc P.C. părinte Paul Lepădatu şi P.C. părinte Marius Lepădatu.

Mai multe date se pot afla pe site-ul www.mercurie.ro

Traian VASILCĂU

Crucea Cuvântului Psalm înflorit

Vezi sunetul? Auzi lumina?

Surpă-te-n rai. Nu e prea greu

La naşterea lui Flaviu-Lucian Îngerul Tău, Doamne, C-o mînă sub cap Doarme pe pămînt.

Ca o floare a raiului, În odăjdii de sfînt, Te caută cu aripile Încrucişate la piept Şi, găsindu-Te, Falnic visează. Îngerul Tău, Doamne, Lucindă rază, În braţe-ntîrziate de iarbă A poposit.

Vecia în mine lucrează.

Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn În cîmpia iubirii de Tine-nflorit.

21 iulie 2006

Cînd, pregătit, te ştii ne-nfrînt Pentru vecia din Cuvînt.

Surpările Fiinţei

Alai poetic

Văd sunetul, aud lumina, Am doar un clopot şi o stea, Psaltire de-ar fi viaţa mea Mi-aş fi ferice precum vina De-a nu te mai putea uita.

Au dat în pîrg icoanele din mine, Pe ţărmul inimii s-a-nseninat, Soarele săgetează ne-ncetat Vecia suferinţei din oricine.

Sfatul cuvintelor Ochii tăi sunt izvoare de iubire, Înveşnicesc de tine, Pustiire, Şi lăcrimînd, spre mine cînd te-ntorci, Din mare ies în patrafir de scoici.

Ce zi frumoasă umblă pe pămînt, În care de-ai muri e-o fericire!

O candelă de boltă atîrnînd, Înveşniceşti de mine, Pustiire Şi de atîta taină-mpărătească Cuvintele se-ntrec să mă gîndească.

Cerescu-acordeon şi-a luat vacanţă, C-un fir de iarbă, înmuiat în stea Tot scriu orice colnic, orice vîlcea.

Lumina-i sunet şi-i lumină Tot sunetul nins cu mister, E-un Ierusalim în cer, Hai să-l vedem, cînd se închină Un crin în el – cel mai stingher!

Sunt împlinit: La iad n-am vreo restanţă, Dar am un vis etern: rîvnesc mereu Nemoartea să-mi petrec în Dumnezeu.

Nu este mare Dumnezeu, Ci infinit – întinde-i mîna – E pretutindeni şi mereu –

*** 158

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Cînt te văd pe tine M-amintesc pe mine.

Astă seară poposeşte Dumnezeu la masa mea.

***

Taci mai bine, te-odihneşte, Sunt, de vrei, tăcerea ta, Astă seară cînd opreşte Ceru-ntreg la poarta mea.

Cu adevărat să mori Ca să zbori din muritori.

Refiinţare

Şi-o să veşnic viscolească Pacea lui inima mea, De-o să crească, să tot crească!, Veşnicii în urma Sa.

Cu moartea m-am obişnuit, Cu viaţa mi-este tot mai greu, Sunt plin de lacrimă mereu Ca marea-n cer – de asfinţit.

***

Pe faţa zării lumînări Spun numele-mi sfinţit de boală.

Păcatu-n mine se răscoală, Sunt cotropit de-nsingurări

Poezia m-a ales pe viaţă Să-i fiu soţ prădalnic de mirări.

Să prind a-nflori-n ale ei braţă Semănîndu-mi chipul cu iertări.

Şi în amurg, sub raiuri pline, Tremură cărţile din mine.

Pînă într-o zi ori într-o noapte Cînd mi-o-ntinde scara lui, Iisus, Şi-am s-o uit în visu-i de nespus Pentru-un veac sau pentru pururi poate ...

*** Să fii în adevăr, nu-n moarte, Să sorbi din Tu, cum sorb din Eu Şi limba doldora de verbe Să te proclame Dumnezeu.

Dar acum surîd, cu Moartea-n faţă Şi cu Poezia strînsă-n braţă.

Să nu-ţi faci templu din Minciună, Care emite nedreptăţi, Netrecerea trecînd să-ţi pună Sărutul gloriei pe cărţi.

Această zi din tine-i smulsă, Doamne, E-o zi-Iisusă, cum nu s-a văzut.

Prin ea colind cu mers de început Şi foame mi-i, – de rugăciune foame.

Suflet lacrimogen, de ceară, Să nici pricepi ce s-a-ntîmplat Că prins-au rănile să moară Şi ninge ca-ntr-un fals tratat

Ştiu cîte lumi sunt între Da şi Nu Şi cîte-n pieptu-mi bat pentru-a se naşte, Doar despre mine carele eşti Tu Nu ştiu nimic şi ce-aş putea cunoaşte

Prin care, dogmă de argint, Te caut, Lume, să mă mint.

Cînd existînd în tot ce-ţi aparţine Eu de neant orbesc şi nu de Tine?!

Dumnezeu la o cafea

***

***

A tresărit în mine crinul Cînd te-am văzut. Învaţă să nu scrii tăcerea, Ar fi preamult.

De-o vecie viscoleşte Cu luceferi, nu cu nea.

Astă seară o să vină Dumnezeu la o cafea.

În mine aurora zării Se aprindea.

Ce nu scrim noi va scri tăcerea

Obosit, abia vorbeşte, Turlă rară – vorba sa.

159

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Din orice stea.

Precuvîntare

Cu lacrimi spală-ţi, amintire, Sîinii ce-ascunzi. În zori de-amurg îţi voi fi mire Cu ochi profunzi.

Doamne,-aşa de răi suntem Că nici nu ne mai vedem, Nici la chip şi nici la cer Nu ne mai vedem defel, N-avem rană de mister, – Numai boală de stingher, Doamne!

Crucea Cuvîntului Azi am crucificat Cuvîntul, Pe cruce de cuvînt l-am pus, Era cu lacrima mea uns, O cruce era tot pămîntul,

Doamne, – aşa de morţi suntem Că nici nu ne căutăm, Cu flori nu ne sărutăm, Din Cuvînt, rîzînd, plecăm, Afară din noi te dăm Şi avan Te lăudăm, Doamne!

Pe care-n cer născuţii morţi Pe inimi o duceau în toţi.

*** Ne bate clopotul. Plecăm Spre alte zări, spre alte astre.

Eternul lipsă invocăm Şi din minciună ne-nfruptăm Ca dintr-o pită ce-o avem Coaptă pe vatra rănii noastre.

Blestem

Ne bate clopotul. Plecăm!

Se vinde cer şi lună. Prădare de Mereu!

Mîine-l vom da în rate pe însuşi Dumnezeu.

Pîn-la nemurire Face-te-ai psaltire!

Crucificare modernă

160

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

ARTA SPECTACOLULUI Dr. Bogdan ULMU

Cehov şi femeile Rar scriitor atît de discret, în viaţa intimă! Şi să nu uităm că au rămas de pe urma sa mii de scrisori ; şi iar să ne-amintim că o sumedenie de oameni care l-au cunoscut au relatat zeci de secvenţe din scurta, dar tumultoasa & laborioasa sa existenţă!... Şi totuşi, înafară de dragostea lui pătimaşă, declarată şi atipică, pentru Olga Knipper ( care ia devenit nevastă), nu se ştie mai nimic despre iubirile lui efemere, ori de durată. Deşi cehovologii au căutat cu obstinaţie modele reale ale eroinelor lui din proză şi teatru, greu transpare, de vreo trei-patru ori, „documentul” din spatele ficţiunii! „Se spunea, în anturajul lui, că avusese legături cu o balerină şi, de asemenea, cu o actriţă franţuzoaică de la Teatrul Lentovski. Chiar el mărturisea că îi plăcea să frecventeze Salonul de Varietăţi, un şantan renumit al Moscovei în care, pe lîngă ofiţeri desfrînaţi, întîlnea şi multe femei uşoare”( ne aminteşte Troyat). Prudent şi pudic, scriitorul trata mereu în glumă subiectul, nimeni neştiind cu-adevărat care era adevărul...Plus că la 30 de ani se considera prea bătrîn pentru aventuri; dar la 41, culmea, i se părea normal să fie îndrăgostit! Şi totuşi, au existat în viaţa lui Cehov şi nume concrete – chiar dacă relaţiile nu prea s-au ...concretizat : Dunia Efros, prietenă de-a sorei lui, tînără evreică pe care APC chiar a cerut-o în căsătorie ( şi noroc că avînd religii diferite, femeia a început un şir de certuri ce se anunţa nesfîrşit, iar scriitorul şi-a găsit salvarea în fugă)! Apoi, s-a lăsat sedus de o profesoară frumoasă, Lidia (Lika) Mizinova, deşi atitudinea lui nu era cea a unui bărbat care iubeşte sincer. Legătura asta platonică nu va putea fi destrămată niciodată, Lika crezînd cu tenacitate că va ieşi, într-o zi, soarele erotic şi pe uliţa ei. Flatat de iubirea picantei femei, scriitorul nu vroia să fie univoc, şi între două ironii, plasa un surprinzător „ Te iubesc cu pasiune, ca un tigru, şi îţi ofer mîna mea!”( într-o epistolă din iulie 1891).Sau, peste un an :”...Visez sosirea dumitale aşa cum un beduin, în deşert, visează apa”; în fine, tot ei, ludicul tandru îi adresează descumpănitoare rînduri tip „Sunt al dtale. din cap, pînă-n picioare, din tot sufletul, pînă la uitarea de sine, pînă la tîmpenie şi pînă la nebunie!”...Hm! Să fie joacă, ori disperare? Discretul Antoşa a luat cu el secretul, în mormînt...

Oricum, Lika s-a regăsit în Nina din Pescăruşul. Dar nu s-a simţit jignită de faptul că aventura ei cu Potapenko a apărut pe scenă, fiindcă totuşi Cehov a idealizat-o.

Mai puţin insistentă, dar la fel de ghinionistă, a fost şi matematiciana Olga Kundasova; ”Mi-ar fi necaz să mă împiedic toată ziua, de o femeie! Totuşi, n-ar fi rău să mă îndrăgostesc!”(îi scris lui Suvorin în 1892). Inconsecventă atitudine!

De durată, ne apare acum, după dispariţia eroului nostru, relaţia cu Lidia Avilova, cea care a pretins (în volumul A.P.Cehov în viaţa mea, apărut în 1947) că scriitorul era îndrăgostit de ea şi a fugit la Sahalin ca s-o uite! Cehov nu a confirmat niciodată presupunerea femeiicrampon. În schimb a făcut publică o aventură de-o noapte...din îndepărtatul Ceylon! („am făcut dragoste cu o femeie hindusă cu ochi negri, într-o pădure de cocotieri, într-o noapte cu lună ! ”). Din nou, atipică destăinuire! Cum tot uluitoare ni se pare prea-scurta relaţie cu actriţa ucraineană Maria Zankoveţkaia, căreia i-a promis chiar că-i va scrie un rol, într-o viitoare piesă! Sigură, dar efemeră, a mai fost aventura cu actriţa Vera Kommisarjevskaia – cea care a intrat, peste noapte, în Pescăruşul şi care, spre finalul vieţii dramaturgului, îl căuta

161

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

avidă de continuarea relaţiei lor, într-o localitate însorită. Era prea tîrziu, Anton Pavlovici fiind grav bolnav şi, în plus, în etapa exclusivă Knipper („ultima pagină” a vieţii lui)... În noiembrie 1895, îi scrie lui Suvorin: „Am terminat cu amantele!”.Aşa o fi fost? Oricum, peste 5 ani apărea Olga Knipper, şi atunci devenea clar că nu mai era loc de amante...

Cehov, necruţătorul apolitic Anton Pavlovici nu avea aptitudini pentru politică: era dedicat medicinii şi literaturii, nu mai încăpea loc pentru pasiuni politice. În timpul studiilor, s-a detaşat de poziţia colegilor lui de facultate, care se revoltau împotriva politicii ţariste. Aşa cum bine punctează Troyat, „agitaţia studenţilor i se părea zadarnică şi teatrală.Din instinct detesta gloata, familiarismele şi vocaţia de turmă ale unei mulţimi în care spiritul critic individual dispare în vacarmul colectiv. Prea individualist ca să se supună presiunii vreunei grupări, nu a aderat la nici una şi nu a semnat nici un manifest.[...] Duşman al violenţei, se întreba de ce un grup de iluminaţi socotise de cuviinţă să-l suprime pe acest suveran liberal [ Ţarul Alexandru al II-lea],care-i eliberase pe ţărani, instituise curţile cu juraţi pe lîngă tribunale, abolise pedepsele corporale şi promisese Rusiei o Constituţie” (1. Iar despre rus credea, pe bună dreptate, că „înainte de-a se plînge, trebuia să încerce să-şi depăşească prin muncă propria condiţie”(2. Atitudinea este întărită într-o scrisoare din 1888 :”E treaba specialiştilor să se ocupe de comunităţile rurale,de viitorul capitalismului,de pericolele beţiei,de cizme, de afecţiunile ginecologice. Artistul însă nu trebuie să se ocupe decît de ceea ce înţelege”...poziţia este exprimată, univoc, şi-ntr-o scrisoare din 1898 :”Marii scriitori şi artiştii n-ar trebui să se angajeze în politică, decît în măsura în care sunt nevoiţi să se apere de ea”. În fine, despre Salonul nr. 6, scriitorul a refuzat să comenteze presupunerile unora, care vedea în capodoperă fie o critică a doctrinei tolstoiene(de neîmpotrivire la rău), fie un pamflet împotriva regimului – reprezentat în proză de Salonul nr.6. Părerea mea e că ambele interpretări pauperizează opera, n-o descifrează. Cu toate astea, e puţin Lopahin în Anton Pavlovici: la numai 32 de ani, nepotul unui şerb, devine moşier!(cumpărînd moşia din Melihovo, cu banii de pe povestiri).

Cehov şi boala Primul mesaj îngrijorător, din partea cumplitei maladii de care avea să moară (boală de familie, se zice!), a apărut devreme, pe 7 decembrie 1884 – cînd dramaturgul avea numai 24 de ani : o tuse seacă, urmată de cheaguri de sînge. Se va repeta, din ce în ce mai des, timp de... douăzeci de ani!...Soartă ciudată, pentru un doctor. Chiar dacă aici e vorba despre unul imprudent... Şi ca tacîmul să fie complet, doctorul-bolnav mai suferea, cam din aceeaşi perioadă, de alte maladii neelegante, precum diareea, bronşita, flebita şi hemoroizii. Bolile, pesemne, îl făceau să simtă bătrîneţea mult prea devreme :”În ianuarie împlinesc 30 de ani...Te salut, bătrîneţe singuratecă! Stinge-te, viaţă inutilă!”(scrisoare din decembrie 1889). Deşi grav bolnav, Cehov avea delicateţi impardonabile: aşa se face că-n birou, la un moment dat, avea o plăcuţă pe care scria „Vă rugăm nu fumaţi!”; musafirii însă nu luau în seamă avertismentul şi aprindeau cîte-o ţigară, provocînd gazdei dese accese de tuse.

Cehov şi teatrul „Nu e deajuns să fii artist; un actor trebuie să aibă o vastă formaţie intelectuală; ca să joci Hamlet, trebuie să-ţi dai osteneala să te cultivi”( a scris în revista Moskva, după ce l-a văzut pe celebrul Ivanov-Kozelski în rolul prinţului danez).

162

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

De altfel, nu a existat premieră a lui APC fără emoţii & peripeţii ; premiera lui Ivanov a avut loc în noiembrie 1887, sub auspicii neprielnice : „...Actorii băuseră între timp şi făceau pe măscăricii. Sinuciderea lui Ivanov i-a şocat pe unii spectatori, iar pe alţii i-a făcut să rîdă. În sală harababura creştea. Fluierăturile se amestecau cu aplauzele.Unii spectatori s-au luat la bătaie.A fost nevoie de intervenţia poliţiei, care a dat afară cîţiva scandalagii”( relatarea aparţine tot lui Troyat). Critica a considerat textul un eşec. Şi piesa a rămas, în timp, pîndită de ghinion, fiind cel mai puţin jucat text al dramaturgului...

După ce a scris Pescăruşul ( piesă inspirată, crede Troyat, „din mizerabila aventură a Likăi şia lui Potapenko”-p.182), îi spunea Elenei Şavrova:”...Nu e nimic deosebit.În ansamblu, aş zice că sunt un dramaturg mediocru”(nov.1895). Ca şi în cazul piesei Ivanov, premiera Pescăruşului a fost o cădere :”...publicul a izbucnit în rîs, apoi a huiduit şi a fluierat.La finele primului act, cîteva aplauze slabe s-au pierdut în strigătele de protest. În actul al doilea, harababura devenise asurzitoare.[...] Dezorientaţi, paralizaţi, pierduţi, actorii îşi uitau rolul şi jucau în gol.[...] Toţi erau de părere că nu se mai pomenise pe scenele ruseşti o asemenea cădere”(3. Pînă şi Tolstoi considera Pescăruşul „o piesă foarte proastă”(vezi jurnalul lui Suvorin). Autorul a primit o lovitură atît de dureroasă, încît i-a scris aceluiaşi Suvorin „deaş mai trăi o sută de ani, n-aş mai scrie o altă piesă de teatru! În acest domeniu nu voi înregistra decît eşecuri!”. Din fericire, se înşela, deoarece chiar în 1897 primea drepturi de autor substanţiale de pe urma capodoperei care-a debutat cu ghinion... Şi premiera Unchiului Vanea (1900) a fost un succes răsunător. De data asta, autorului îi plăcuse întreaga distribuţie, în frunte cu Olga Knipper ( care juca Elena). Mai puţin înţeleasă a fost, la premiera absolută, Trei surori (1901): de altfel, Anton Pavlovici critica, la repetiţii, realismul excesiv al regiei, care umplea spectacolul cu zgomote caraghioase („Am să vă scriu o nouă piesă care va începe aşa :...nu se aude nici o pasăre, nici un cîine, nici un cuc, nici o bufniţă, nici o privighetoare, nici un clopoţel, nici un ceas, nici măcar un greiere!”1901); dar următoarele montări au fost reparatorii – în 1902 piesa fiind prezentată chiar Ţarului şi Curţii!

Livada cu vişini (1904) i s-a părut autorului, în montarea lui Stanislavski, „de nejucat”. El scrisese o comedie, dar i se jucase o dramă!

Cehov şi gastronomia După ce a mîncat stridii, într-un local select, a declarat sincer: ”Nu sunt cine ştie ce! Iar fără vin alb şi lămîie ar fi de-a dreptul scîrboase!”(scrisoare din septembrie 1986).

Cehov şi religia „Dacă la mănăstiri s-ar primi oameni fără credinţă şi dacă s-ar putea să fiu scutit de rugăciuni, m-aş face călugăr”(scrisoare din dec.1895, către Suvorin).

Cehov şi musafirii Scriitorul s-a plîns în viaţă, cel mai mult, de vizitatorii care nu-l lăsau să-şi trăiască viaţa – şiaşa destul de scurtă. Cum am mai spus undeva, e de mirare că a putut să creeze atîta, în ciuda musafirilor cronofagi! Spre exemplu, în 1897, cînd i se pusese deja un diagnostic sever, regretă că nu e însurat, dintr-un motiv aproape comic : ”... Poate că o femeie arţăgoasă ar reduce la jumătate numărul vizitatorilor mei. Ieri au venit toată ziua, fără întrerupere, a fost o adevărată calamitate. Veneau cîte doi şi fiecare mă ruga să nu vorbesc, punîndu-mi, în acelaşi timp, întrebări” (4. Sau, peste cîteva săptămîni, reia ideea: ”Am musafiri cîţi vrei şi cîţi nu vrei! N-am loc, n-am cearşafuri, n-am chef să stau de vorbă şi să fac pe gazda politicoasă”...

163

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

P.S. Replici frumoase din cartea lui Troyat, spuse de Cehov,ori de apropiaţii lui:”Să mă apăr împotriva bîrfelor ar fi ca şi cum aş cere împrumut unui evreu!”(p.146);”Iată că undeva, în Ceylon, există un Cehov!”(fratele lui, Alexei,a propos de aventura lui din Ceylon, paragraful unu; p.129);”Mă plictisesc ca un nisetru!”(p.216);”La Ialta dorm pînă şi bacilii!”(p.221);”M-am îngrăşat ca un impresar!”(...); „Mi-e ciudă pe şobolanul de sub podeaua scenei pe care joci!”(p.239).

________________________________________________ 1) Henri Troyat, Cehov, ed. Albatros, 2006, p.42 2) Idem, p.43 3) idem, p.189 4) idem, p.198

***

Dr. Vivia SĂNDULESCU

Exil în pământul coregrafiei contemporane Deşi cunosc traiectoria Andreei Tănăsescu de câţiva ani buni, Exil în pământul uitării a fost primul spectacol semnat de ea la care am asistat, iar surpriza a fost de proporţii, încât am simţit nevoia să-l revăd, fiindcă nu ştiam ce să urmăresc mai întâi (ideea, interpretarea, organizarea, subtextul?).

Premiera de la Sala Atelier a Naţionalului, la sfârşit de noiembrie, a fost rezultatul unui proiect la care au contribuit, printre alţii, Centrul Naţional al Dansului Bucureşti şi Centrul de Cultură „George Apostu” din Bacău şi care s-a conturat în decursul unei rezidenţe „încrucişate” la Luxemburg, în vara acestui an. Cu un asemenea back-up mai înţelegi cum de apare „de nicăieri” un spectacol dens, închegat, care presupune un efort de echipă susţinut, nu doar inspiraţie şi transpiraţie.

Având un parcurs educaţional singular (câţi coregrafi de contemporan se pot lăuda cu studii profesioniste de pian şi balet, masterat la Sorbona, doctorat în muzică la Bucureşti, burse în Canada şi Franţa, colaborări şi invitaţii la festivaluri importante şi experienţă în predare la nivel universitar înainte de a fi implinit trei decenii de viaţă?), coregrafa e în egală măsură interpretă în propria lucrare, despre care îţi dai seama pe parcurs că e croită în jurul propriului său personaj.

O primă mirare produce tema („un strigăt împotriva uitării” atrocităţilor comise de oameni împotriva semenilor) şi oprirea asupra destinului tragic al poetului, eseistului şi filozofului evreu Barbu Fundoianu (Benjamin Fondane). Dispărut împreună cu sora sa în lagărul de la Auschwiz-Birkenau cu 65 de ani în urmă, Benjamin Fondane este prezent prin crâmpeie de corespondenţă dintre soţia sa şi familia Maritain, în care sunt reluate ideile de exil în mijlocul mulţimii, de paradis pierdut, de univers al copilăriei ca stare de graţie. Gândirea sa de evreu rătăcitor, revelată intermediat, este cea a unui filosof neliniştit, interogativ, iar exprimarea eliptică trădează deruta şi frământările existenţiale.

Surprinderea mea, ca privitor al unui „spectacol de teatru-dans despre iubire, trădare şi neputinţă, despre absurditatea relaţiilor umane” este alimentată de dramatismul perspectivei creatoarei, a cărei vârstă ar fi putut-o îndreptăţi la viziuni mai roze. Dacă extrapolăm preocupările ei filosofice la epoca noastră şi luăm în considerare anii petrecuţi în ţări occidentale, lucrurile mi se par aproape descurajante... Şase personaje, potenţiale cupluri, „însemnate” la propriu, traversează o succesiune de momente, întâlniri, duete, despărţiri, permutări, încercări, renunţări, resemnări, respingeri etc. Emoţia nu e niciodată explicită, asumarea de roluri le încorsetează, lucrurile nu ajung până la capăt, ajutorul pare inutil, la tot pasul există bariere invizibile iar visul cel mare se întâmplă „dincolo”. Scurgerea vieţii e fragmentată de alergarea ca urmărire, ca ambuscadă 164

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

sau evadare, târâtul devine o ştiinţă iar ciclicitatea rimează cu întoarcerea la punct mort.

Personajele trăiesc crâmpeie de existenţă, fără certitudini sau coerenţă, înfrângerile lor sunt lipsite de sens şi de măreţie.

Martorul este o marionetă umanoidă, reverberată într-un buchet de capete numai bune de jucat şotron sau de aruncat la ţintă, tristă victimă a agresivităţii gratuite ce nu ţine seama de maternitate sau de înţelepciunea vârstei. (Un moment de emoţie gâtuitoare este cel cu pantofii de copil, subliniat de muzica lui Wagner.)

Colajul audio construieşte astfel un prim nivel al atmosferei, alăturând jazzul underground al lui Eivind Aarset cu mixurile aproape insuportabile ale Bang on a Can, sfâşietoare intervenţii din Richard Wagner şi armonii burgheze (Accordion Tribe şi Kurt Weil); muzica e mereu „murdară”, iar eclectismul contribuie la accentuarea derutei.

Excelente proiecţiile alb-negru ale lui Vali Chincişan, însoţind mişcarea sugestiv dar fără să acapareze atenţia de la planul apropiat.

O mare şi plăcută surpriză este consistenţa materialului coregrafic. Se dansează mult şi bine, cu o totală şi fericită ignorare a conceptualismului, încă la modă pe plaiuri dâmboviţene deşi în mama-Franţa e deja uitat. Vocabularul e divers, compozit, echilibrat ca pondere a elementelor dinamice şi cu o remarcabilă constantă energetică. Spre deosebire de cuvinte, frazele dansate curg fără poticniri, simbolurile se construiesc din mişcare în aceeasi măsură ca şi din situaţii, limbajul corporal umple hiatusurile exprimării verbale, fără să-şi propună construirea unui scenariu propriu-zis. Şi nu în ultimul rând, interpreţii sunt surprinzători: e rar (la noi) ca un creator să susţină cu egală disponibilitate o partitură dansată, de intensitate şi durată, atunci când nu acesta este jobul său de bază. Apoi Sanno Momo Peter, venit din lumi mai colorate special pentru această colaborare, frapează prin aspect şi prin disponibilitatea de a-şi asuma rapid orice stil coregrafic. Nu se poate să nu-ţi sară în ochi Vanda Ştefănescu, minionă şi mobilă, cu o plastică sigură şi expresivă, o dansatoare căreia i-ar sta bine în orice mare companie occidentală. (Unde dansează de fapt? Nu ştiu, la noi singurele două companii de contemporan de stat au fost desfiinţate în vremea ministeriatului lui Adrian Iorgulescu, iar altele particulare nu s-au constituit încă, din întemeiate temeri materiale.) M-a bucurat să-l văd pe Valentin Stoica în ipostaza de dansator de contemporan şi să constat că evoluează la fel de degajat şi la acelaşi nivel valoric ridicat ca la Operă, unde este prim-solist. (Cu excepţia lui Cristian Tarcea de la Opera din Constanţa, nu cunosc alt caz similar printre balerinii români activi la noi, deşi polivalenţa este nu doar dezirabilă ci de-a dreptul o condiţie în alte ţări.) Actorii Alexandra Ioniţă şi Richard Bovnoczky se integrează perfect între dansatori, iar marionetista Ana Crăciun bântuie cu discreţie între cele două lumi, în simbioză cu omuleţul de burete.

Mă strădui să evit formulările publicitare, de tipul „Andreea Tănăsescu a explodat în peisajul coregrafic românesc”, deşi realitatea nu e departe. Deprimant ca mesaj dar reconfortant ca vigoare a manifestării artistice, Exil în pământul uitării este un demers interdisciplinar de maturitate, al unui creator care a filtrat îndelung înainte de a se exprima. În mod paradoxal, pesimismul coregrafei ne dă speranţe în creşterea unor „flori de mucegai” în dansul contemporan românesc.

165

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Dr. Kopi KYÇYKU*

Teatrul Scandinav şi opera lui Ibsen Se poate afirma că cea mai importantă operă dramatică realistă a Europei Occidentale în jumătatea a doua a secolului al XIX-lea este aceea a autorilor scandinavi Ibsen şi Bjornson. Opera lui Ibsen este cu totul excepţională îndeosebi prin valoarea artistică, dar şi prin întinsa influenţă exercitată asupra întregii literaturi europene de la finele secolului al XIX-lea. În acest context trebuie evidenţiat faptul că opera lui Ibsen este mai degrabă europeană, decât norvegiană. Dacă ea plasează acţiunile pieselor în mediul norvegian, starea de lucruri din care a ieşit şi mai ales starea de spirit pe care o zugrăveşte, este în esenţă comună întregii Europe Occidentale, ceea ce explică şi marele răsunet pe care l-a avut.

Există uneori tendinţa de a-l încadra pe Ibsen în mişcarea naturalistă. Strigoii, de pildă, e socotită de unii ca o dramă tipic naturalistă, datorită în primul rând importanţei deosebite pe care o are în această operă teoria eredităţii. Fără a contesta existenţa unor elemente naturaliste la Ibsen, opera lui dramatică, în cea mai mare parte a ei, este de un realism de cea mai înaltă calitate, bazat pe o ideologie superioară, ceea ce ne face s-o încadrăm în teatrul realist-critic.

Pentru a înţelege mai bine această operă însemnată, trebuie să amintim două fapte care au dominat viaţa norvegiană din acea epocă: pe de o parte, preocuparea Norvegiei de a-şi menţine independenţa faţă de tendinţele cuceritoare ale Suediei şi de expansionismul german, preocupare ce explică nota patriotică şi glorificarea trecutului. Pe de altă parte, în acea perioadă se face trecerea de la ordinea mic-burgheză la cea capitalistă, fapt care crea o întreagă serie de contradicţii, oferind dramaturgului multe probleme de ordin social şi moral. Trebuie să mai adăugăm şi sensibilitatea specific norvegiană, determinată de întreg mediu natural şi care predispune spiritul la visare, la aspiraţii vagi.

Henrik Ibsen Dramaturgul norvegian Henric Ibsen (născut la 20 martie 1828 - decedat la 23 mai 1906), este considerat părintele teatrului modern european, unul dintre reprezentanţii de seamă ai dramei de idei din literatura mondială. El este admirat pentru măiestria tehnică, pentru valoarea simbolică şi adânca psihologie a operelor sale. Ibsen a avut cinci fraţi. Când a ajuns la vârsta de opt ani, tatăl său a dat faliment. Pentru următorii opt ani familia sa a trăit într-o mică fermă de lângă oraşul său de naştere Skien. La 15 ani Ibsen era ucenicul unui farmacist din Grimstadt. Avea o viată singuratică şi băiatul s-a apucat de scris, în special poezie. După o adolescenţă marcată de destrămarea familiei, a lucrat ca regizor la teatrul din Bergan.

Obţinând o bursă de studii în Germania, a fost influenţat de Soaren Kierkegaard. Respins şi neînţeles în propria ţară, Ibsen a trăit timp de 27 de ani în străinătate, în Italia, în principal la Roma, şi în Germania, revenind la Oslo în anii 1890. Paradoxal, după o viaţă petrecută în exil, a primit funeralii de stat. Faima sa este aceea a unui realist care a înlocuit restricţiile pieselor "bine-făcute" ale epocii sale cu drame "naturaliste" scrise în limbajul cotidian, cum ar fi "Casa cu păpuşi" (1879). A inaugurat în literatura universală teatrul de idei. Creaţia lui Ibsen se impune prin adâncimea viziunii, simplitatea intrigii, gravitatea temei, acuitatea conflictului, vigoarea dialogului şi pasiunile personajelor. Este opinia pe care o susţine Ion Vartic, profesor de literatură comparată la Facultatea de litere a Universităţii Clujene, în lucrarea „Ibsen şi teatrul modern” (teză de doctorat, 1988). Lucrarea are un rezumat în limba engleză. Volumul a apărut la Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, în 1995. Piesele lui Ibsen relevă o mare varietate de stiluri, de la realismul din Hedda Gabler până la fantezia din Peer Gynt. Lista operelor dramatice ale lui Henric Ibsen este lungă: Catilina (1850)Kjæmpehøjen (1850), Sancthansnatten (1852), Fru Inger til Østeraad (Doamna înger din Ustraat) (1854), Gildet paa Solhoug (1855), Olaf Liljekrans (1856), 166

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Hærmændene paa Helgeland (Războinicii lui Helgeland) (1857), Kjærlighedens Komedie (1862), Kongs-Emnerne (1863), Brand (1865), Peer Gynt (1867), De unges Forbund (1869), Kejser og Galilæer (1873), Samfundets støtter (Stâlpii societăţii) (1877), Et dukkehjem (Nora, Casa cu păpuşi) (1879), Gengangere (Strigoii) (1881), En Folkefiende (Un duşman al poporului) (1882), Vildanden (Raţa sălbatică) (1884), Rosmersholm (1886), Fruen fra havet (Femeia mării) (1888), Hedda Gabler (1890), Bygmester Solness (Constructorul Solness) (1892), Lille Eyolf (1894), John Gabriel Borkman (1896), Når vi døde vågner (Când noi, morţii, vom învia) (1899).

Dramele lui Ibsen pot fi clasificate astfel: a. drame istorice; b. drame psihologice; c. drame sociale, d. drame simboliste. În categoria dramelor istorice intră Pretendenţii la tron şi Luptătorii de la Helgeland, amândouă inspirate de dragostea autorului faţă de Norvegia. Acest sentiment patriotic însă nu-l îndeamnă la o simplă glorificare a trecutului, ci la reconstituirea critică a unor momente importante din istoria patriei. O operă istorică mai însemnată este piesa Împărat şi Galilean (1873), în care Ibsen pune în scenă cu putere acel moment dramatic - secolul al IV-lea după Cristos - în care Iulian Apostatul încearcă să se opună mersului victorios al creştinismului, încurajând ceea ce mai rămăsese din păgânism. Opera e plină de discuţii filozofice, de cultul frumosului, de aspiraţia spre libertate şi oglindeşte foarte bine confuzia spirituală pe care o crease în spirite coexistenţa celor două religii.

Printre dramele psihologice, menţionăm în primul rând Casa păpuşii sau Nora (1879), care pune în centrul atenţiei problema familiei, a raporturilor dintre soţi. Nora, eroina piesei, se plânge că femeia e considerată ca o fiinţă minoră, mai întâi de tatăl ei, apoi de soţ şi, mai târziu, chiar şi de propriii copii. Ea este numai un obiect de lux şi de vanitate, ca o păpuşă graţioasă şi scumpă. Ibsen ne face părtaşii procesului dureros din sufletul Norei, care de la dragostea nespusă faţă de soţ şi de la mândria de a-l fi salvat dintr-o primejdie de moarte fără ca el să-şi dea seama, ajunge la dureroasa constatare că acesta e un individ mărunt, incapabil să înţeleagă adevăratul sacrificiu care a dictat purtarea ei şi incapabil să facă un gest asemănător pentru a o salva pe ea.

Nora e soţia avocatului Helmar, devenit director de bancă. Ea îşi iubeşte bărbatul care o tratează ca pe o păpuşă, minunându-se de frumuseţea şi graţia ei, ceea ce pentru el înseamnă un motiv în plus de consideraţie socială. Odinioară, pentru a-şi salva soţul de la o boală gravă, Nora a împrumutat o sumă importantă de bani, pentru care a semnat în locul tatălui ei, mort tocmai în momentul trecerii acestuia la cele veşnice. Prin munca ei, în secret, Nora a achitat aproape întreaga sumă, fiind nevoită să-i arate soţului ei că el îi datora viaţa. În urma unor împrejurări neaşteptate, Nora e ameninţată cu divulgarea secretului ei, ceea ce ar putea să facă cunoscută şi falsificarea firmei tatălui ei. Helmar, preocupat numai de a-şi păstra onorabilitatea socială, nu înţelege nobleţea Norei şi-i reproşează violent ceea ce a făcut pentru a-l salva. Atunci Nora îşi dă seama de mediocritatea propriului soţ, pe care îl adorase, respectiv de viaţa falsă pe care o dusese până în acele momente. Ca un protest împotriva tutelei în care fusese ţinută în familie, ea îl părăseşte pe Helmar, fiind hotărâtă săşi refacă existenţa, prin munca ei, ceea ce îi va permite să-şi afirme demnitatea personală. În această piesă putem urmări şi evoluţia gândirii dihotomice-antonimice. Gândirea dihotomică-antonimică este acea gândire stilistică îngăduind perceperea realităţii ca având două aspecte simultan opuse, formularea de structuri dihotomice-antonimice de limbaj de tipul: "Eu nu sunt cel ce sunt", replica fundamentală a lui Iago (I. 1), sau impunând comportamentul - specific 167

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

aceluiaşi personaj shakespearean - sancţionat în limbajul de zi de zi ca aparţinând unui "om cu două feţe". Ea stă la originea capacităţii omului de a minţi; iar când aceasta devine o concepţie de viaţă, tot ea permite "masca" sub care se prezintă societăţii perfidia.

O mască a adoptat şi Nora. Nu din perfidie, ci la impulsul minciunii folosite ca armă de apărare a unei fetiţe (mai târziu, a unei femei) cu soarta căreia tatăl, ulterior soţul, s-au jucat precum cu o păpuşă lipsită de viaţă proprie, de personalitate. Minciunile Norei (nu are rost să intrăm în detalii: ele se pot număra cu zecile, cu sutele, cu miile, ni le putem imagina, în baza celor prezente în piesă, însoţindu-i existenţa din cea mai fragedă copilărie) fac din ea o fiinţă cu două chipuri, rareori în interesul unei mici plăceri personale (dreptul de a mânca bomboane), de obicei din prea plinul dorinţei ei de a fi agreabilă, ba mai mult, utilă până la sacrificiu, celor din jur. Abia în urma discuţiei sale cu Krogstad, când acesta revelă gravitatea comiterii unui fals (măsluire a realităţii, de neînchipuit în absenţa unei gândiri specifice, nelogice, care să îngăduie această rupere de adevăr), minciunile sale dobândesc, în conştiinţa ei, consistenţa unei vieţi duble. Ea provoacă un dialog cu Helmar, pentru a şti exact cât de gravă e situaţia în care se găseşte, ajutându-se astfel pe sine. În cursul acestei discuţii, Helmar defineşte răspicat poziţia lui Krogstad şi, prin ricoşeu, a Norei; "Gândeşte-te numai! O astfel de fiinţă, având conştiinţa crimei sale, trebuie să mintă şi să disimuleze neîncetat. Este obligată să poarte o mască chiar în propria sa familie; da, în faţa soţiei şi a copiilor săi". Or, teoria simulării şi a disimulării o cunoaştem de la Francis Bacon: "Există trei trepte ale ascunderii de către om a eu-lui său: a) Discreţia, când omul nu dă nimănui prilejul să vadă ori să ghicească ce este el; b) disimularea, în sens negativ, când omul lasă să se înţeleagă că nu este ceea ce este de fapt; c) simularea, în sens afirmativ, când omul caută să dea impresia că este ceea ce de fapt nu este.

Trezirea conştiinţei ei este simbolizată de referirea la balul mascat pe care îl va da familia Stenborg şi de preocuparea ei pentru travesti (comportament superlativ absolut impus de gândirea dihotomică-antonimică). Aceasta este şi pricina pentru care cea dintâi replică a actului II este una de teamă, de ascundere, iar a doua se referă la costumul cu care se va deghiza, înlănţuire firească din punctul de vedere al reacţiei de apărare. "Nora: A intrat cineva. Nu, nimeni. Nu, nu, n-o s-o facă azi, de Crăciun; nici mâine. Dar, poate. (Deschide uşa şi priveşte afară). Nu, nu-i nimic în cutia de scrisori, e goală. Ce nebunie! Nu m-a ameninţat în serios. Un astfel de lucru nu se poate întâmpla. Am trei copilaşi. (Ana-Maria , cărând o cutie mare, intră prin uşa din stânga.) Ana-Maria: În sfârşit am găsit cutia cu costumul. Cu alte cuvinte "mascarea" este pe punctul de a deveni un fapt public.

'Demascarea' posibilă îşi împinge norii plumburii tot mai aproape, acoperind cerul existenţei paşnice a Norei.

Dacă simpla dramă domestică a Norei (ale cărei implicaţii şi izvoare ne trimit la morala strâmbă a societăţii) oferă o pildă a evoluţiei unei situaţii dihotomice-antonimice, a cărei desfăşurare demonstrează profunda cunoaştere a tuturor meandrelor ei de către Ibsen.

Drama Strigoii (1881) e cea care a determinat considerarea lui Ibsen ca un dramaturg naturalist, piesa fiind privită chiar ca un exemplar tipic al naturalismului pe scenă. Tema ei este drama eredităţii. Protagonistul principal este un tânăr - victima nevinovată şi tragică a unei bogăţii moştenite de la părinţi. Drama e dominată de ideea apăsătoare a unei adevărate fatalităţi, un pesimism dureros constituind impresia finală care copleşeşte pe spectator în această analiză de destrămare spirituală. Cu mare pătrundere Ibsen demască minciuna socială care împinge la cultivarea unei onorabilităţi formale.

Hedda Gabler (1891) pune în scenă un tip frecvent în teatrul lui Ibsen: femeia dominată de o pasiune arzătoare, de aspiraţia spre o ţintă inaccesibilă, un frumos pe care nici ea nu-l poate defini, şi urmând atingerea lui fără nici un scrupul de morală sau de omenie. În personajul eroinei este o împreunare de note contradictorii: mândrie sfidătoare, căutarea unei frumuseţi 168

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

formale de atitudine, dispreţ suveran pentru tot ce e banal, ambiţie pentru opinia socială, apărare înverşunată a libertăţii personale, toate acestea fiind nuanţate de un fel de satanism care face din Hedda o creaţie romantică. Ea nu poate atinge ţinta vieţii sale – aceea de a face sau de a inspira ceva măreţ - de aici descurajarea ei că nu ea a fost aceea care a regenerat pe Eylert şi că chiar moartea la care l-a împins, a avut un caracter vulgar. Disperarea o împinge la sinucidere, aceasta din urmă însemnând împlinirea aspiraţiilor ei măreţe şi protestul împotriva unei societăţi plate, căreia îi aruncă tot dispreţul ei. Inteligenţa, ambiţia, aspiraţia arzătoare spre frumos rămân însă sterile, fiind chiar distrugătoare, deoarece Hedda e lipsită de conştiinţă morală şi socială, care poate da un sens pozitiv vieţii. O impresie dureroasă de dezechilibru sufletesc, de inutilitate, de descurajare, de condamnare a tot ceea ce poate da un sens pozitiv existenţei umane, se desprinde din această dramă.

Micul Eyolf (1894) tratează cazul bizar al unei femei, la care pasiunea senzuală faţă de soţul ei înăbuşă aproape sentimentul de mamă. Piesa ne face să asistăm la procesul care duce pe această femeie de la pasiunea sensuală la un sentiment de dragoste generoasă pentru copiii săraci, care vor găsi în ea o adevărată mamă. Eroii dramei sunt zugrăviţi ca victime ale unui psihologism care îi face să se autochinuiască printr-o analiză dureroasă. În genere, dramele psihologice ibseniene analizează psihologii bizare, de cele mai multe ori un chin dureros, un grav dezechilibru sufletesc care rezultă din condiţiile de viaţă anormale ale societăţii, care viciază profund şi viaţa de familie, creând o atmosferă generală de incertitudine, de dezorientare, de apăsare. c. Dramele sociale. Întreg teatrul lui Ibsen iese desigur din procesul social la care el asistă şi care a avut o influenţă determinantă asupra creaţiei sale. Sunt însă o serie de piese în care autorul priveşte mai direct acest proces, făcând din el preocuparea sa esenţială, aproape exclusivă. Acestea sunt: Stâlpii societăţii; Duşmanul poporului şi Ioan Gabriel Borkman.

Drama Stâlpii societăţii (1877) se leagă de momentul în care economia norvegiană se transformă într-una capitalistă, punând noi probleme social-politice şi modificând radical mentalitatea mic-burgheză. Ibsen atacă dur acele segmente ale clasei conducătoare care, sub declaraţii generoase şi sub o aparenţă de morală puritană, ascund un egoism feroce, un afacerism odios, o lipsă de scrupule care merge până la asasinatul moral. Aceia pe care buna credinţă a publicului îi numeşte “stâlpii societăţii”, sunt de fapt cei mai josnici paraziţi.

Iată acum conţinutul dramei Duşmanul poporului: Într-un orăşel de provincie, doctorul Stockmann descoperă valoarea curativă a apei care alimentează nişte instalaţii balneare şi face ca întreaga regiune să aibă beneficii consistente.

Cetăţenii, recunoscători, îl numesc “prietenul poporului”. În urma unui examen aprofundat, el raportează administraţiei că apa băilor e infectată şi, pentru a înlătura o primejdie de contaminare, propune reparaţii care ar impune cheltuieli importante. Din acel moment, împinşi de zgârcenie, cetăţenii văd în Stockmann un pericol pentru punga lor şi vor să-i înăbuşe vocea, numindu-l acum “duşman al poporului”. Toate interesele meschine se coalizează împotriva lui, pentru a-i face viaţa imposibilă. Doctorul Stockmann preferă viaţa grea ce se deschide în faţa lui decât să-şi calce conştiinţa de medic şi de om. El va continua lupta spunând că acum e mai tare ca oricând, fiindcă e sigur de sine.

Duşmanul poporului (1882) s-a bucurat de un mare răsunet prin curajul cu care Ibsen atacă problema democraţiei burgheze. Chestiunea instalaţiilor balneare defectuoase şi insalubre dintr-un orăşel oarecare serveşte autorului doar pentru a arăta că întreaga organizare socială e mincinoasă, imorală, coruptă şi că o reformă radicală este indispensabilă.

169

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Drama I. G. Borckman (1986) se referă direct la pofta de îmbogăţire şi la ambiţia de a crea întreprinderi uriaşe, sacrificând fericirea adevărată a sa şi a celor din jur. Rezultatul final este o prăbuşire dureroasă. d. Dramele simboliste. Ibsen are o inclinare deosebită spre acest procedeu artistic care îi permite să dea observaţilor sale o valoare mult mai mare decât prezentarea simplă şi directă a unui fapt. Încă de la începutul activităţii sale constatăm preferinţa sa pentru teatrul simbolist în piese ca Brand (1865) şi Peer Gynt (1867), iar altele, ca Femeia mării (1888), Raţa sălbatică (1884), Constructorul Solness (1892), Când noi morţii ne vom redeştepta (1900), ne duc până la finele activităţii artistice a lui Ibsen, fiind poate cele mai caracteristice dintre operele sale. (va urma)

* Autorul este doctor în ştiinţe, inginer, academician, Cavaler al Ordinului San Silvestro Papa.

***

Isabelle GINOT, Marcelle MICHEL

Merce Cunningham răstoarnă istoria (Fragment din Dansul în secolul XX, Editura Larousse, Paris (2001 şi 2008) Merce Cunningham constituie un moment esenţial în istoria dansului modern, cu o influenţă directă, cu mult dincolo de istoria dansului, asupra istoriei artelor în general.

Născut în 1919 el aparţine, la fel ca toţi coregrafii despre care tocmai am vorbit, generaţiei ce traversează războiul şi abordează munca de creaţie fie cu puţin înainte de conflictul mondial, fie în anii de după, în plină perioadă maccarthystă. Dar între el şi Martha Graham, de exemplu, există aceeaşi distanţare istorică – în plan estetic - ca între Rudolf Laban şi Mary Wigman. „Marii înaintaşi” - Graham, Humphrey, Limón - sunt ocupaţi să pună bazele unei arte noi: dansul modern. Totul trebuie inventat: limbajul, dar şi modernismul. Pentru Cunningham, problema nu mai este aici: dansul modern există deja atunci când îl abordează ca student şi, în timp ce maeştrii se dedică cu totul noutăţii a ceea ce au descoperit, Cunningham va resimţi în special non-modernitatea lor. Aspiraţiile dansului modern, antiacademic încă de la începuturi, fuseseră în acelaşi timp primitiviste şi moderniste.

Gravitaţia, disonanţa şi o marcată orizontalitate erau folosite ca tot atâtea mijloace pentru a descrie stridenţa vieţii moderne, coregrafiile păstrând un ochi aţintit către viitor şi pe celălalt asupra dansurilor rituale neoccidentale”, rezumă Sally Banes, exeget al perioadei postmoderne. De fapt, cel ce se preocupă de aceasta observă că, în anii '50 se menţine un decalaj major între practicile de avangardă din pictură, muzică, literatură şi cele din dansul „modern”. Ocupat să exploreze corpul ca pe un câmp nou, el nu şi-a repus în discuţie cu adevărat practica spectaculară. Majoritatea lucrărilor „moderne” respectă o regulă narativă sau cel puţin se referă la o tematică; relaţiile cu muzica sunt deschise, dar nu au suferit o răsturnare radicală. Şi mai ales, spaţiul scenic continuă să respecte legile perspectivei, stabilite odată cu scena italiană, în secolul XVII. Merce Cunnningham constată persistenţa acestor fapte de odinioară şi, încă de la primele sale lucrări, răstoarnă istoria artelor spectacolului din secolul XX. Solist în compania Marthei Graham între 1939-1945, se plictiseşte de climatul de capelă şi de ambianţa matriarhală ce o încoanjoară pe marea preoteasă a dansului modern. Îi place să 170

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

intre singur prin galeriile de pictură, frecventate de numeroşii artişti europeni pe care războiul i-a obligat să se refugieze şi unde, în 1947, prezenţa curentelor suprarealist şi dada pregătesc sosirea operei inovatoare a lui Jackson Pollock, identificată rapid ca dripping (proiecţii aleatorii ale vopselei pe pânză) şi action painting (abordare a picturii în care gestul pictorului primează asupra rezultatului).

Dar întâlnirea cu compozitorul John Cage va fi hotărâtoare pentru înscrierea lui Cunningham pe drumul avangardei. John Cage, elev al lui Schönberg, sugerează că muzica este de fapt zgomot, că tot ceea ce se aude este zgomot, iar el îşi propune să-l controleze şi să-l folosească, nu pentru a produce efecte sonore, ci ca materie muzicală. Compune astfel un cvartet pentru motor cu explozie, vânt, metronom şi vuiete telurice. Problemele de compoziţie (ritmul, sunetele, liniştea) sunt rezolvate datorită unor procese aleatorii, în special cu ajutorul I-Ching, „Cartea transformărilor” chinezească, ce repertoriază combinaţii ale unor diagrame pentru a determina viitorul. Această rigoare absolută, împrumutată din filozofia zen, îl încântă pe Merce Cunningham. Înlocuind cuvântul „sunet” cu cuvântul „mişcare”, el va elabora o gândire totalmente novatoare pentru dans, considerat de acum încolo ca mişcare în stare pură. Începe o perioadă de experimentări şi de peripluri aventuroase, în care Cage, mai mare decât el cu 7 ani, conduce jocul, dar unde tânărul coregraf îşi aduce partea sa de inovaţie încă de la primele happening-uri şi improvizaţii, întro complicitate artistică ce nu va cunoaşte nicio întrerupere până la moartea lui Cage, în 1992. Începând din 1948, câteva invitaţii la Black Mountain College le vor permite să-şi pună în practică ideile. Situat în Carolina de Nord, Black Mountain College este în epocă un loc stimulator, unde pictorii, muzicienii, dansatorii, scriitorii, cercetătorii produc idei, sub impulsul lui Josef Albers. Fostul membru al Bauhaus, alungat de către nazişti, continuă în Statele Unite o prospectare interdisciplinară, preocupându-se mai degrabă de proces decât de rezultat. Black Mountain este un fel de creuzet, unde prevalează dubla regulă a libertăţii şi rigoarei şi unde Cunningham va întâlni numeroşi artişti care vor deveni capi de coloană ai avangardelor, cât şi propriii săi tovarăşi de drum. Acolo îi va cunoaşte mai ales pe pictorii Willem şi Elaine De Kooning, pe Robert Rauschenberg şi pe pianistul şi compozitorul David Tudor, care se va alătura mai târziu companiei sale. Cage şi Cunningham vor participa activ la efervescenţa de la Black Mountain cu mai multe demonstraţii, dintre care una, datând din 1952, va fi determinantă pentru mişcările artistice din anii '60: o piesă fără titlu, cu durata de 45 minute, în care Cunningham dansa, în timp ce Cage susţinea un curs, David Tudor cânta la pian, Rauschenberg proiecta diapozitive ale tablourilor sale şi punea discuri vechi la un fonograf, iar Mary Caroline Richard şi Charles Olson îşi citeau poeziile. Intervalele la care participanţii îşi desfăşurau activitatea după bunul plac fuseseră stabilite prin procedee aleatorii. Evenimentul a fost mai apoi considerat ca fiind prototipul happening-ului, formă de intervenţie teatrală interdisciplinară, dezvoltată iniţial de către artiştii plastici în anii '60 în locuri neconvenţionale (de exemplu, în galerii de pictură sau în aer liber) şi care solicita spectatorii, tinzând să le modifice percepţia asupra mediului înconjurător.

Bazele noii concepţii Ca urmare a acestei suite de performances şi de experimentări, Cunningham va produce o concepţie asupra dansului totalmente nouă. Tratamentul este radical: luând în considerare, una câte una, convenţiile ce reglementează spectacolul coregrafic, dintre care unele rămân comune pentru baletele clasice şi moderne, le repune în discuţie, contestă raţiunea lor de a fi şi le trece prin sita imparabilă a raţionamentului obiectiv. Convins că dansul este alcătuit esenţialmente din mişcare, respinge mai întâi convenţia conform căreia baletul trebuie să povestească ceva: intriga, implicaţiile psihanalitice sau simbolice, considerate ca fiind superflue, sunt abandonate pentru a expune privirii doar mişcarea, obiect al unor infinite 171

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

experimentări şi inovaţii. „Sunt profund convins că mişcarea este expresivă dincolo de orice intenţie”, susţine coregraful.

Tot aşa, sub imboldul lui John Cage, Cunningham îşi va pune întrebări asupra relaţiilor curente dintre dans şi muzică. În timp ce coregrafii clasici şi moderni îşi mărturisesc dependenţa faţă de muzică, care ar trebui să aibă o relaţie de coerenţă cu dansul, impunându-i tempoul, viteza, ba chiar şi climatul dramatic, Cunningham constată că nimic nu leagă un limbaj de celălalt: „Multora le este greu să accepte că dansul nu are nimic comun cu muzica, în afara elementului temporal şi a diviziunilor sale. Spiritul poate fi surprins, în timp ce muzica se insinuează sau izbucneşte în culori.” Pe această constatare se bazează mai multe decenii de colaborare cu muzicienii, în frunte cu Cage, în cadrul cărora coregraful şi compozitorul îşi dau intâlnire în ajunul premierei, după ce au convenit pur şi simplu asupra duratei piesei pe care fiecare o va crea pe cont propriu. Acest drum paralel, ce lasă fiecăruia o perfectă autonomie de creaţie, evită coregrafului clişeele emoţionale sau expresive, adesea legate de regula adecvării la muzică. Obligând dansatorii să evolueze fără un suport ritmic şi temporal exterior, Cunningham cere de la ei stăpânirea tempoului şi a duratei prin simpla percepţie interioară; tempii sunt reglaţi cu cronometrul, iar dansatorii dobândesc capacitatea de a memora viteze şi durate.

Tot frecventarea pictorilor avangardei îl va face pe Merce Cunningham să repună în discuţie spaţiul scenic: deşi pictura a depăşit de mult legile perspectivei, el observă că spaţiul baletului, clasic şi modern considerat din nou la un loc, respectă în continuare regula perspectivei şi a simetriei instaurate de baletul de curte şi conferă valori ierarhice diferitelor puncte ale scenei – centrul fiind cel mai important. Conştient de inadecvarea dintre această concepţie spaţială, formalizată de scena italiană şi de epoca noastră a tehnicii, vitezei şi cuceririi spaţiului, Cunningham reia pe cont propriu teoria relativităţii a lui Einstein, conform căreia nu există puncte fixe în spaţiu. „Am ales să deschid spaţiul, să-l consider egal din toate punctele de vedere, fiecare loc, ocupat sau nu de câte cineva, devenind la fel de important ca oricare altul.” Propune chiar o demonstraţie: „Imaginaţi-vă că într-un grup de opt dansatoare, de exemplu, fiecare se comportă simultan ca solistă. Veţi vedea de îndată că aţi creat o situaţie complexă. Reluaţi acum diviziunea corpului de balet clasic: câte 8 dansatoare cu mişcări simetrice, de-o parte şi de alta a scenei, în aşa fel încât privirea vă trece cu uşurinţă de la una la alta. Dar faceţi lucrul următor, cât se poate de simplu, iar situaţia va deveni deja ceva mai subtilă: cele două serii de 8 dansatoare pot avea de executat mişcări diferite. Nu este foarte complicat, dar e deja mai neaşteptat.” Continuând raţionamentul până la a atribui celor 16 dansatoare fraze total distincte, Cunningham conchide: „Desigur, complexitatea a crescut, dar mai ales aţi deschis un câmp de posibilităţi, care rămâne de explorat.”

Ne imaginăm amploarea şi complexitatea lucrului, în acest spaţiu destabilizat, într-un timp diversificat, fără a se recurge la referinţa emoţională sau figurativă. Tot atâtea condiţii care aşteaptă de la spectatori un alt mod de a vedea. Aceştia vor fi confruntaţi cu un dans total nou, nenarativ, fără legătură vizibilă cu muzica; pe scenă le sunt prezentate evenimente multiple, simultane şi diferite, fără comunitate ritmică sau formală şi fără să indice ceva anume o ierarhie a lor. Vor trebui să înveţe să aleagă ceea ce privesc, sau să privească mai multe lucruri în acelaşi timp, fără să poată identifica de la bun început logica sau coerenţa, în absenţa unui fir conducător sau dramatic. „Lumea există în jurul nostru, nu doar înaintea noastră. Fiecare persoană constituie un centru, ceea ce creează o situaţie liberă, în care totul se schimbă în permanenţă. Este ca pe stradă, unde vedem mai multe lucruri şi trebuie să schimbăm constant direcţia privirii”, declară coregraful, fără să se preocupe de compromisuri pentru a ameliora confortul publicului, educat în sensul formelor spectaculare negate de propria sa formă de dans.

172

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Hazardul sau descătuşarea gândirii Aceste principii în aparenţă simple au totuşi ceva din oul lui Columb: nu trebuia decât să-ţi fi venit ideea. Cunningham lucrează încă din primii ani la procesul de deblocare a spiritului şi a gândirii, de dezalienare a mentalului închistat în habitudini de gândire şi de reprezentare. Face apel mai întâi la jocurile hazardului pentru a-şi lărgi propriile responsabilităţi de dansator; apoi le aplică la toate nivelurile elaborării spectacolului coregrafic: compoziţia mişcării, spaţiul sau durata. Folosirea procedeelor aleatorii constituie altceva decât o simplă tehnică. Din punct de vedere filozofic, ea distruge poziţia artistului inspirat, postulatul după care opera de artă este expresia individului, cât şi criteriile de evaluare bazate pe frumuseţe sau pe calităţile expresive. „Nu exprimarea propriului eu, ci transformarea propriului eu”, conchide Cage, principalul promotor al folosirii aleatoriului în artă.

Locul privilegiat al I-Ching printre instrumentele jocurilor aleatorii, cât şi referinţele la gândirea zen, deosebit de constante şi de explicite la Cage, permit să fie înţelese mai bine aceste postulate: în studiul combinaţiilor posibile pornind de la diagramele fundamentale, IChing transpune exprimarea stării de perpetuă devenire a lucrurilor din univers; gândirea zen insistă asupra calităţii „non-obstructive”, de neinterferenţă dintre ele, a lucrurilor care coexistă în natură: două obiecte pot coabita, în acelaşi timp şi spaţiu, fără ca existenţele lor să interfereze totuşi. În esenţă, este vorba despre „a imita procesele folosite de natura însăşi”, după spusele lui Cage sau, după Cunningham, de „a imita modul cum natura creaza un spaţiu unde pune o grămadă de lucruri, mai grele şi mai uşoare, fără legătură între ele, fiecare având însă o influenţă asupra celorlalte.” Este vorba despre un fel de abandonare a prerogativelor creatorului, mai ambiguă în cazul coregrafului decât al compozitorului, căci primul depinde, mai mult decât cel de-al doilea, de constrângerile gestionării şi conducerii trupei de dansatori. El revendică totodată acel „laissez-faire”, concept fundamental al filozofiei zen, în ceea ce priveşte procesele de creaţie şi alegerile coregrafice: „Când ţin un atelier, elevii mă întreabă mereu: „Şi dacă daţi cu zarul şi iese ceva ce nu vă place, ce faceţi?”

Răspunsul meu este că acum câţiva ani am hotărât să nu am această reacţie, ci să accept să mă ocup de orice va apărea.” În afara acestor postulate filozofice, procedeele aleatorii deschid considerabil câmpul de posibilităţi. De fapt, odată abandonate sistemele de valori tradiţionale, mai trebuie şi să recunoaştem condiţionarea de către propriul nostru spirit. „Într-un fel sau altul, ceea ce credeam că era imposibil era cât se poate de fezabil, dacă mentalul nu s-ar fi interpus”.

Aplicând aceste principii aleatorii mai întâi propriului său corp de dansator, Cunningham va găsi calea pentru a depăşi obiceiurile gestuale însuşite în lungile ore de antrenament de la Graham şi în studiile de dans clasic. „Îmi aduc aminte că, odată, au ieşit împreună cinci mişcări distincte, şi am petrecut zile în şir, fără muzică, încercând să le pun laolaltă, să-mi aminteasc continuitatea lor, într-atât erau de complexe. Sistemul meu de coordonare a fost totalmente remaniat. [...] Reacţia instinctivă este „Oh, nu, e imposibil”, dar dacă încercaţi, de cele mai multe ori se dovedeşte fezabil. Şi chiar dacă nu este, aţi învăţat ceva ce nu ştiaţi mai înainte.”

Events Spaţiul cunninghamian este esenţialmente urban; ceva din traseul coregrafiilor sale aminteşte oraşul, împărţirea lui pe orizontală, spaţiile verticale multiplicate la infinit, curgerea neîntreruptă a maşinilor, traversările pietonilor, totul alcătuind un fel de ţesut molecular obscur, ca o pânză de Pollock. Viteza, imprevizibilul schimbărilor de ritm şi de 173

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

direcţie, obţinute adesea prin determinare aleatorie, cer de la dansatori o disponibilitate de spirit înrudită cu vigilenţa impusă de New York locuitorilor săi.

Coregraful merge şi mai departe în această imprevizibilitate cu Events („Evenimentele”), concepute pentru a se adapta la locurile cele mai neaşteptate: în 1964, invitat să susţină o reprezentaţie la muzeul din Viena, constată că nimic din dispunerea locului nu permite recrearea condiţiilor necesare unei reprezentaţii tradiţionale. Refuzând propunerea organizatorilor de a monta o estradă provizorie, preferă să compună un spectacol de-o seară pornind de la extrase din diferite lucrări, în funcţie de posibilităţile oferite de locul respectiv: este primul Event, botezat Museum Event. Principiul, reluat în decursul aceluiaşi turneu la Stockholm, a fost apoi adoptat ca mijloc de asumare a unor locuri neconvenţionale. „Compun un Event pornind de la fragmente din opere diverse, cam aşa cum se trece de la un canal de televiziune la altul. Muzica este încredinţată unor instrumentişti care produc fiecare alt sunet. Acestea sunt uneori separate, alteori nu. Aştept, de asemenea, să cunosc spaţiul scenic ca să compun structura serii, în aşa fel încât să nu fie niciodată două Events la fel.”

Alegerea fragmentelor, ordinea apariţiei, organizarea în spaţiu, stabilite în funcţie de loc dar şi după operaţii aleatorii, sunt determinate în ajunul sau în chiar ziua reprezentaţiei.

Dansatorii trebuie să fie destul de disponibili şi de rapizi ca să se adapteze la condiţiile locului şi să memoreze secvenţele. Lucrări unice, Events s-au deosebit mai întâi doar prin numere de la 1 la 200, apoi prin titluri, foarte adesea legate de locul creării lor.

Tehnica Cunningham Necesitatea de a pregăti dansatorul în modul cel mai eficient cu putinţă pentru acest tip de creaţie în întregime nou, pe plan fizic cât şi mental, îl face pe Cunningham să elaboreze o tehnică de antrenament nouă, mai întâi pentru el însuşi, apoi pentru dansatorii care i se alătură. Cu aceeaşi curiozitate a spiritului şi acelaşi simţ al rigorii, îmbinate cu pragmatismul şi siguranţa ce îl caracterizează, observă tehnicile existente şi constată: „Am încercat să aflu cum să fac să conlucreze spatele şi picioarele, torsul şi picioarele. În [dansul] modern, găseam că interpreţii se servesc destul de bine de corp, dar prea puţin de picioare. În [dansul] clasic, jocul picioarelor era foarte dezvoltat, la fel ca jocul braţelor în marea şcoală rusă; dar spatele, care este sprijinul esenţial pe care se articulează şi se susţin braţele şi picioarele, este el însuşi destul de puţin folosit, până la urmă.” Analizând strict obiectiv posibilităţile de mişcare ale diferitelor părţi ale corpului, mai ales în ceea ce priveşte spaţiul şi direcţiile, Cunningham va elabora o „tehnică” (deşi respinge termenul) ce va varia în funcţie de creaţie şi va evolua, de-a lungul anilor, către o adevărată virtuozitate. La Cunningham, prima caracteristică a mişcării este totuşi diversitatea ritmică absolut inegalată, un soi de muzicalitate interioară, născută în mod evident din separaţia dintre dans şi muzică.

Detractorii dansului modern, în general convinşi că interpreţii nu posedă nicio competenţă tehnică, au considerat mai întâi că creaţia lui Cunningham nu era dans; prin urmare, ei subliniază – iar succesul lor o confirmă – că folosea paşi academici şi că practica orientarea en dehors, ca pentru a refuza orice originalitate acestei opere deranjante. Coregraful se amuză: „Mi se spune că picioarele sunt [deschise] în linie dreaptă; eu răspund că ăsta nu e [dans] clasic, ci un cadou; iar dacă vrem să ne învârtim, am face bine să orientăm picioarele în direcţia dorită”. Cu timpul, a ajuns să conceapă un corp capabil să răspundă tuturor proiecţiilor mişcării în spaţiu prin combinaţii aleatorii, făcând astfel din virtuozitate un instrument al experienţei, spre deosebire de ceea ce caracterizează baletul clasic, unde este cultivată virtuozitatea în sine. Astfel, atunci când compune Pictures (1984), baletomanii subliniază că, dacă n-ar fi incongruităţile muzicii, l-ar egala pe Balanchine în privinţa frumuseţii coregrafiei.

174

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Planeta Cunningham După cum am văzut, formidabila răsturnare produsă de gândirea cunninghamiană în istoria dansului este departe de a se desfăşura separat de celelalte forme artistice. Fără îndoială, Cunningham face posibil ca, în câţiva ani, dansul să ajungă din urmă stadiul de modernitate atins de celelalte arte: pictura, sculptura, dar mai ales muzica. Încă de la început, s-a inspirat din concepţiile muzicale şi picturale cele mai avansate pentru a o formula pe a sa proprie.

Dar pentru coregraf, această circulaţie interdisciplinară nu a fost un simplu catalizator. Ea a devenit şi rămâne până azi o formă de gândire şi de lucru caracteristică companiei sale, adunare de creatori dintre cei mai reprezentativi pentru avangarda artistică, de o productivitate şi longevitate excepţionale în istoria artei. Cei mai mari pictori americani contemporani au colaborat cu compania sa, iar unii au fost chiar membri permanenţi (de exemplu Robert Rauschenberg, ca artist rezident şi Jasper Johns, ca şi consilier artistic).

Aceştia au fost totodată, încă din primi ani, principalii săi sponsori, ale căror vânzări de lucrări în beneficiul companiei au contribuit substanţial la finanţarea turneelor.

Astfel, Robert Rauschenberg, întâlnit la Black Mountain şi devenit mai apoi complice şi mecena, a fost colaboratorul, scenograful, costumierul şi luministul companiei pentru majoritatea pieselor create între 1954 şi 1964. Primul din seria de consilieri artistici ai companiei, Rauschenberg l-a introdus ca asistent pe Jasper Johns, care i-a urmat în 1967. În căutarea realităţii şi refuzând spaţiul euclidian, pe care îl consideră depăşit de realitatea istorică şi socială, Rauschenberg se interesează de introducerea materialelor recuperate în lucrările sale, iar „obiectele sale găsite”, adunate şi colecţionate, îngreunează considerabil cuferele primelor turnee ale companiei. Scenografia şi costumele poantiliste din Summerspace (1958), concepute ca şi eclerajul, pornind de la o indicaţie a lui Cunningham („Se poate afirma despre acest dans că nu are centru”), reiau o paletă de nuanţe de roşu deja folosită într-unul din tablourile sale, Tablou roşu. Pentru Story (1963), Rauschenberg concepe o scenografie aleatorie: pentru Winterbranch (1964) nişte agresiuni luminoase, coregraful însărcinându-l să „facă întuneric”, sau exprimându-şi dorinţa de a avea o lumină nocturnă, electrică, mai degrabă decât lunară. Răspunde de altfel unui alt consemn al creatorului piesei: acela de a proteja dansatorii de numeroasele şocuri şi căzături la care îi expune coregrafia.

Dacă Rauschenberg îşi descoperă pasiunea pentru constrângerile lucrului în teatru, Jasper Johns, care îi urmează, se teme de ele: „Nu-mi plac termenele, montările şi demontările, schimbările permanente de loc, lucrurile folosite şi rupte care trebuie reparate, comunitatea personalităţilor cu problemele, durerile, religiile, regimurile lor etc”. După angajarea sa ca şi consilier artistic, în 1967, va prefera să invite artişti din afară: Frank Stella, asociat la crearea piesei Scramble (1967), imaginează nişte elemente montate pe roţi care modifică spaţiul; dansatorii îşi pot alege ei înşişi ordinea secvenţelor. În 1968 Cunningham, vizitând o expoziţie a lui Andy Warhol, cere pictorului să folosească un fel de pernuţe argintii, umflate cu heliu, care vor masca prin mişcările lor imprevizibile continuitatea coregrafică din Rain Forest. Robert Morris deplasează o bandă luminoasă verticală de-a lungul avanscenei în timpul reprezentaţiei cu Caufield (1969), iar în Inlets (1977) Morris Graves desfăşoară un disc mare argintiu de la un capăt la altul al scenei, în timp ce o draperie de tul maschează din când în când dansatorii.

La iniţiativa lui Jasper Johns, în 1968 este solicitat şi Marcel Duchamp, cu doar câteva luni înainte de a muri. Acest pictor francez foarte admirat de către Breton, situat în marginea sau în amontele mişcării dada şi promotor al [curentului] ready-made, rămăsese la New York după războiul din 1940. Lucrarea sa Nud coborând scara (1912), în care descompune mişcarea precum cronogramele lui Étienne Marey, făcuse o impresie puternică în mediile avangardiste. Acceptă să încredinţeze lui Jasper Johns adaptarea lucrării sale majore, Mireasa dezbrăcată de burlaci, pentru o creaţie a lui Cunningham, numită şi „Ulciorul”, fructul a zece 175

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

ani de reflecţie. Este vorba despre un tablou animat, ale cărui diferite elemente sunt răspândite şi recompuse într-un spaţiu descentrat. Jasper Johns realizează pentru Cunningham o scenografie la Walkaround Time, unde elementele tabloului sunt pictate pe diferite cuburi mobile din plastic transparent, printre care evoluează dansatorii şi care, la cererea lui Duchamp, sunt asamblate la sfârşitul piesei în aşa fel încât să reconstituie tabloul.

La mijlocul reprezentaţiei este prevăzută o pauză de şapte minute – în timpul căreia artiştii eliberează scena - trimitere discretă la filmul Entr’acte, strecurată de René Clair în baletul Relâche (1924, muzica Satie, decorurile Picabia, prezentat de Baletele Suedeze). Muzica lui David Behrman, ca şi traseul dansatorilor printre elemente amintesc caracterul mecanic al tabloului lui Duchamp, o maşină care, după cum îi plăcea pictorului să sublinieze, nu serveşte la nimic. Cât despre evocarea striptease-ului miresei, acesta era realizat de către Cunningham însuşi, alergând pe loc în timp ce-şi schimba hainele.

Colaborator încă din 1975, Mark Lancaster preia funcţia de consilier artistic în 1980, înlocuindu-l pe Jasper Johns; în 1984 este urmat de către William Anastasi, adept al abstracţiei conceptuale, împreună cu soţia sa Dove Bradshaw care, în Fabrications (1987) îmbracă pentru prima dată dansatoarele în fuste vaporoase retro, aproape romantice.

Cum să nu evocăm în sfârşit Enter, creat la Opera din Paris în noiembrie 1992, la trei luni după moartea lui Cage, capodoperă elaborată pe calculator?! Enter este o călătorie de 60 de minute în inima iluziei teatrale, în luminile de auroră boreală ale Marshei Skinner, ce amintesc lansările de rachete de pe minarete – evocare neaşteptată a războiului din Golf – în special prin umbra fină, maliţioasă a lui John Cage, prezent prin cortina oferită de acesta lui Cunningham cu ocazia premierei - schiţă un pic tremurată a pietrelor din grădina Ryoanji din Kyoto.

Din păcate, turneele internaţionale din ce în ce mai numeroase constrâng compania să reducă folosirea scenografiilor greoaie. Coregraful remarcă filozofic: „Este ca un peisaj pe care îl priviţi şi unde nu mai există copaci. Aceasta schimbă peisajul, dar puteţi continua să vi-i închipuiţi acolo. Dacă ar apărea ocazia de a lucra din nou într-un mod mai global cu artiştii vizuali, aş face-o.”

Acelaşi spirit de colaborare va permite coregrafului să se înconjoare cu o întreagă echipă de compozitori. Compania lui Cunningham este singura din lume care include în permanenţă mai mulţi muzicieni şi care susţine toate reprezentaţiile, fără excepţie, cu muzică electroacustică, interpretată live de trei instrumentişti aflaţi la butoanele unei acumulări impresionante de mese de mixaj, magnetofoane şi alte instalaţii complexe. Toţi sunt în acelaşi timp compozitori şi interpreţi ai propriilor lor lucrări sau a celor ale confraţilor lor, prelucrate în direct, fără să ţină cont de acţiunea dansatorilor şi adesea după nişte „grafice” ce permit manipularea unor elemente aleatorii. Cage, care a încetat totuşi să urmeze turneele epuizante cu câţiva ani înainte să moară, David Tudor, Gordon Mumma, Takehisa Kosugi au fost sau sunt încă tovarăşi fideli ai coregrafului, capi de coloană cu o recunoaştere bine stabilită în mediul restrâns al muzicii contemporane, dar şi ţinte benevole ale furiei constante, deşi mult atenuate azi, a publicului faţă de Cunningham. Dintre toate revoluţiile realizate de coregraf, se pare că detaşarea dansului de muzică a fost cel mai greu de acceptat, dacă nu cumva publicul nu este pur şi simplu refractar faţă de muzica folosită. De pildă, la premiera lucrării Un jour ou deux (1973) la Opera din Paris, în timp ce Cunningham încearcă să-i facă pe dansatori să parcurgă experienţe ce le sunt totalmente străine, orchestra se enervează fiindcă trebuie să manevreze nişte cutii de carton, se supără că e lăsată să circule între trei grupuri de executanţi şi ameninţă cu refuzul de a interpreta partitura lui Cage.

176

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

O lecţie istorică: dobândirea libertăţii Octogenar226 liniştit, acceptat în sfârşit de publicul larg, solicitat să întreprindă turnee în lumea întreagă, Cunningham nu încetează să se reinventeze. Nici să danseze, bătrânel şchiopătând printre tinerii săi parteneri de o virtuozitate uluitoare. Pictures, unde apare susţinând o tânără dansatoare într-un contre-jour romantic, ar putea trece drept testamentul său; dar deja porneşte către alte aventuri ale mişcării... Fără mari discursuri filozofice, nu face decât să inventeze, iar şi iar, noi moduri de a dansa. Nu este nicio scamatorie, „trebuie doar să execuţi”. Singur în studioul său, în timp ce dansatorii sunt în vacanţă, încearcă combinaţii, îşi notează repere. Dar o şcoală Cunningham? Respinge ideea: „Exerciţiile nu sunt fixe; se schimbă în funcţie de nevoile coregrafiei în pregătire.” Stilul? Răspunde ironic: „Avem cu toţii două picioare şi un spate”. Discipoli, posteritate? Se eschivează. Şi totuşi, majoritatea dansatorilor care participă la mişcarea contestatară din anii '60, întorcându-se la punctul zero al dansului şi lansând de-aici postmodernismul, vin din compania lui şi nu puteau veni din altă parte.

Istoria dansului modern este literalmente împărţită în două de această operă totodată revoluţionară şi fondatoare: există epoca pre- şi cea post-Cunningham. Deşi ansamblul parcursului său pare să se poată rezuma în câteva principii simple, marea lecţie a lui Cunningham este cea a libertăţii, dobândită prin explorarea constantă a unui domeniu artistic aflat într-o perpetuă înnoire. În urma lui, unii coregrafi au vrut să facă lege din principiile acestuia. Dar ar fi însemnat să înţeleagă greşit gândirea unui artist care nu enunţa precepte, preferând aventura creaţiei în locul rigidităţii grilelor teoretice, fiind preocupat mai ales de întoarcerea la izvoarele actului de creaţie, pentru a-l degaja de constrângerile moştenite din vechile tradiţii.

Pentru coregrafii de după el, opera lui Cunningham deschide câmpul tuturor posibilităţilor, autorizându-i să întreprindă orice experienţă, în timp ce pe spectatori îi învaţă să observe; ca mijloc de înţelegere a lumii, dansul său rămâne de o actualitate neştirbită.

Incursiune în lumea imaginii Acest tur de orizont al operei lui Cunningham nu ar fi complet fără o privire asupra incursiunilor sale în lumea video. Instrument din ce în ce mai răspândit în rândul dansatorilor pentru a păstra memoria dansurilor, înregistrarea video este de asemenea mijlocul, prea rar folosit şi încă puţin stăpânit, de a ajunge la marele public al televiziunii.

Cunningham se interesează de ea în anii '70, cu ajutorul lui Charles Atlas, aducându-i aportul gândirii sale pragmatice şi total inovatoare. În loc să încerce să „capteze” şi să retransmită fidel dansul, aşa cum poate fi văzut într-un teatru – misiune în cadrul căreia înregistrarea video dezvăluie mai ales punctele slabe, din cauza mărimii ecranului, a pierderii contactului direct dintre spectatori şi dansatori, cât şi a dimensiunii frontale şi plate a viziunii oferite -, Cunningham reflectează asupra a ceea ce acest instrument nou poate produce diferit şi inedit în raport cu spectacolul.

Dotat cu o cameră video de mici dimensiuni, reia chestionările legate anterior de spaţiul scenic, ţinând cont de astădată de realitatea ecranului şi mai ales de faptul că ochiul selectiv al camerei se substituie privirii globale a spectatorului. După ce destructurase spaţiul baletului tradiţional, se trezeşte confruntat cu un spaţiu plat şi o viziune bidimensională. Pe de altă parte, observă că folosirea mai multor camere permite multiplicarea punctelor de vedere, lucru complet imposibil pentru spectatorul instalat în fotoliu. Tot aşa, orizontalitatea 226 În aprilie 2009, Merce Cunningham şi-a sărbătorit împlinirea a 90 de ani prezentând premiera ultimei sale creaţii, Nearly Ninety, pe scena Brooklyn Academy of Music din New York, cu puţin înainte de a se stinge din viaţă.

177

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

nu mai este o obligaţie, susul şi josul pot fi deplasate după bunul plac. Cunningham îşi dă seama de câmpul de explorare oferit de aceste noi posibilităţi, adăugate tuturor tehnicilor proprii ale înregistrării video – inserturi, fondus enchaînés etc. „Faptul că se filmează cu trei camere nu este suficient pentru a schimba spaţiul. E mai bine dacă şi unii şi ceilalţi – dansatorii şi camera – se modifică în acelaşi timp. Cu trei camere, se multiplică unghiurile de vedere; cu patru, mai avem unele. Se obţine astfel un câmp coregrafic în care acţiunile pot fi distribuite într-un spaţiu în continuă schimbare. Pentru dansator este dificil: trebuie să rămână totdeauna între camere, să danseze cu ele. Aceasta presupune un simţ al secvenţialităţii, o percepţie vizuală foarte dezvoltată [...] Înregistrarea video este mai mult decât un mijloc practic de difuzare, este un extraordinar instrument de creaţie. Ea poate face să evolueze tehnica dansului, plasând coregraful într-o situaţie dificilă. De exemplu: intrările, ieşile laterale nu merg, tempoul este mai rapid. Se constată o pierdere de energie ce trebuie compensată. Mă interesează să explorez posibilităţile acestei tehnici. Dar coregraful şi nu cameramanul este cel care conduce. Trebuie să creăm pentru video.” În asociere cu Charles Atlas, produce lucrări special pentru televiziune, cum ar fi Blue Studio (1975), o adevărată sărbătoare de îmbinări şi explorări, Locale (1979), a cărei coregrafie, creată pentru camera video, a făcut imediat obiectul unei „adaptări” pentru scenă, Coast Zone (1984)... În Channels/Inserts (1981), versiunea filmată urmăreşte două grupuri de dansatori, după tehnica fondus enchaînés, obiectivul fiind acela de a crea iluzia că două filme sunt proiectate în acelaşi timp şi că trebuie să alegi în fiecare moment pe care să-l arăţi. În româneşte de Dr. Vivia SĂNDULESCU

178

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

DEBUT Gabriel MOCANU

A fi bun înseamnă...

Sunt de părere că această afirmaţie legată despre omenie din proverbul “Fapta bună laudă omul” este adevărată. Omenia , prin definiţie este o latură a moralităţii ce se caracterizează prin milostenie, dragoste,milă, ajutor , sacrificiu , într-un cuvânt înseamnă bunătate. În primul rând, dragostea sau derivate acesteia, omenia, este un sentiment pe care fiecare dintre noi trebuie sa-l aibă. A fi bun înseamnă a ajuta pe aproapele tău, ori de cate ori are nevoie. Totodată bunătatea poate fi numită sacrificiu de sine, pentru că ea creează obligaţii, griji dar şi probleme , uneori chiar in detrimentul nostru. În al doilea rând, lauda ar trebui să reiasă doar din faptele pe care le săvârşim, iar această laudă trebuie spusă de cei de lângă noi. De obicei, mulţi se fălesc cu ceea ce fac, ba chiar mai mult se laudă chiar şi atunci când nu au nimic de arătat , după cum spune proverbul “Vorba multă , sărăcia omului”.

Din păcate, în zilele noastre cu cât suntem mai buni cu atât riscăm mai mult să fim consideraţi sau luaţi de fraieri de cei de lângă noi.

Un bun exemplu de faptă bună îl putem găsi în religia creştină, unde Iisus Hristos s-a coborât pe pământ sa dea un mare exemplu întregii lumi. A făcut fapte bune mai mult decât oricare om şi cu toate acestea, nevinovat fiind, a pătimit mai mult decât oricare altul. În concluzie, bunătatea sau omenia este cea care poate corecta tarele ereditare ale fiecărui om, fiind totodată o latură a inteligenţei, dar şi a nobleţii.

Născut la 6 noiembrie 1991, absolvent al Liceului de mate-info din Bucureşti, al unor cursuri de limba engleza, pasionat de literatura, baschet, regie film, muzica, domeniul IT, Gabriel Mocanu îşi începe frumosul, dar şi anevoiosul drum al eseisticii în aceste numere ale Revistei ComUnique. Îi dorim aleasă inspiraţie şi mult succes, Redacția ComUnique

179

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

VOX MORALIA Anne GRAHAM

Aşa că am spus OK...

Fiica celebrului evanghelist nonagenar, Billy Graham, Anne Graham, într-un interviu în emisiunea "Early Show" (Spectacolul matinal), a fost întrebată de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001 şi i s-a pus o întrebare la care mulţi ar fi dat răspunsuri nesatisfăcătoare: "Cum a putut Bunul Dumnezeu să lase să se întâmple aşa ceva şi să privească atât de nepăsător această catastrofă de pe pământul Americii?"

Anne Graham, dupa ce a meditat câteva clipe, a dat un răspuns magistral, a răspuns cu nişte replici foarte logice, profunde şi inspirate, nepregătite dinainte (se poate vedea pe videoclipul înregistrat). Dânsa a precizat foarte calm şi explicit, precizând următoarele: "Şi eu mi-am pus deseori această întrebare şi mi-am găsit următoarele răspunsuri... Cred nu cred, dar sunt profund convinsă - că Dumnezeu a fost şi rămâne adânc întristat de aceasta, la fel ca şi noi, numai ca noi, de ani de zile. Îi spunem şi chiar Îi poruncim să iasă din şcolile noastre, din guvernul şi din vieţile noastre, că ne descurcam şi singuri, fără ajutorul Lui... Şi, fiind El un adevărat gentleman, cred că pur şi simplu S-a dat, calm, la o parte... Cum de mai îndrăznim noi oare să-I cerem binecuvântarea, mila şi protecţia Sa, dacă Îi cerem să ne lase în pace? (În lumina recentelor evenimente, fiind vorba de atacuri teroriste, atacuri armate în şcoli etc.).

Cred că totul a început când Madeleine Murray O'Hare (doamna care a cerut ca America să devină o ţară atee şi care a fost ucisă, iar corpul ei a fost găsit recent) a afirmat că nu dorea nici un fel de rugăciuni în şcolile noastre, iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobată şi a devenit lege obligatorie în SUA...

Apoi, cineva a spus că mai bine nu am citi Biblia în şcoli (Biblia care spune să nu ucizi, să nu furi şi să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi), iar noi am spus O.K. Apoi, dr. Benjamin Spock a spus că nu ar trebui să ne plesnim copiii atunci când se poartă urât, pentru că aceasta le-ar afecta mica lor personalitate şi stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis). Iar noi am spus că un expert trebuie să ştie ce vorbeşte, aşa că am spus O.K. Apoi, altcineva a spus că profesorii şi diriginţii nu ar trebui să îi disciplineze pe copii atunci când greşesc. Iar conducătorii de şcoli au spus că nici un membru al personalului să nu atingă vreun elev atunci când se poartă urât, pentru că şcolile nu au nevoie de publicitate proastă şi în nici un caz de procese. (Totuşi, exista o mare diferenţă între a disciplina şi a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili, etc.). Iar noi am spus O.K. Apoi, cine ştie ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei şcoli a spus că, băieţii fiind băieţi, vor face dragoste oricum, deci ar trebui să le dăm fiilor nostri prezervative. Aşa, ei vor putea să se distreze cât vor, iar noi nu vom trebui să le spunem părinţilor că le-au primit de la şcoala. Iar noi am spus O.K. Apoi, unii dintre aleşii noştri de vârf au spus că nu contează ceea ce fac în viaţa lor privată atât timp cât îşi fac treaba la slujbă. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasă de ceea ce face altcineva, inclusiv preşedintele, în viaţa sa privată, atât timp cât am o slujbă şi economia merge bine.

Apoi, nişte libertini au cerut să tipărim cât mai multe reviste cu femei goale, în semn de respect şi apreciere a frumuseţii feminine.. Iar noi am spus O.K. 180

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Apoi, altcineva a împins acea apreciere un pas mai departe, publicând fotografii cu copii goi, şi încă mai departe, afişându-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la libera exprimare. Apoi, industria show-business-ului a spus: hai să facem show-uri TV şi filme care să promoveze îndepărtarea de Dumnezeu, violenţa şi sexul ilicit, să înregistrăm melodii care să încurajeze violurile, drogurile, crimele,sinuciderea şi temele satanice. Iar noi am spus că nu este decât entertainment-amuzament, nu are efecte adverse şi oricum nu o ia nimeni în serios, aşa că totul a mers înainte.

Iar acum ne întrebăm speriaţi de ce copiii noştri nu au conştiinţa, de ce nu disting binele de rău, de ce nu îi deranjează să ucidă pe străini, pe colegii de clasă sau pe ei înşişi.

Probabil că, dacă ne-am gândi mai mult, ne-am da seama de ce.

Cred că totul se reduce la faptul că ceea ce vei semăna, aceea vei şi culege.

Noi Ii spunem lui Dumnezeu: Dragă Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetiţă ucisă în clasă? Iar Dumnezeu răspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din şcoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, când voi mi-aţi spus să plec din şcoli?

E ciudat cum oamenii Il dispreţuiesc pe Dumnezeu, şi apoi se întreabă cu naivitate de ce totul merge tot mai prost. Este ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne îndoim de ceea ce spune Biblia.

E ciudat cum de toţi oamenii vor să meargă în ceruri, deşi nu cred, nu gândesc, şi nu spun sau nu fac nimic din ceea ce scrie în Biblie.

Este ciudat cum de unii pot spune: da, eu cred în Dumnezeu şi de fapt să îl urmeze pe Satana, care, se ştie că, la rândul lui, crede şi el în Dumnezeu...

E ciudat cum ne repezim să judecăm, dar nu ne place să fim judecaţi. E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail şi ele se răspândesc precum focul sălbatic, dar când începi să trimiţi mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gândesc de două ori înainte de a le trimite şi altora.

E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud şi obscen trece liber prin cyberspaţiu, dar orice discuţie publică despre Dumnezeu este împiedicată la şcoală şi la locul de muncă.

Este, în sfârşit, ciudat cum poate fi cineva atât de înflăcărat de dragoste pentru Hristos fiind în acelaşi timp un creştin invizibil în timpul săptămânii". „E ciudat cum de mă îngrijorează mai mult ceea ce cred oamenii despre mine şi mai puţin ceea ce crede Dumnezeu despre mine...”

181

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

REPLICA DE LUNI ŞI DE... ANI Iuliana CRISTEA

Ce putem face?!

Suntem un popor latin la porţile Orientului, pe tărâm balcanic. Avem tabieturi şi năravuri orientale şi pretenţii occidentale, dar… ce putem face?

Avem peisaje de vis, codri răcoroşi şi o Delta a Dunării care mor încet, încet, dar… ce putem face?

Avem valori şi ne reprezintă mediocrul, dar… ce putem face?

Avem resurse şi potential pe care alţii ştiu să le folosească, dar… ce putem face?

Avem o mulţime flămândă şi câţiva fericiţi ce zâmbesc dintre portofele doldora, dar… ce putem face?

Am câştigat libertatea şi ne punem, apoi, singuri lanţurile, dar… ce putem face?

Ne trâmbiţăm independenţa spiritului şi ne lăsăm sedusi de manipulare, dar… ce putem face?

Costruim biserici şi jurăm strâmb, dar… ce putem face?

Ne revoltă lipsa de implicare şi preferăm sa ne uităm în altă parte, dar… ce putem face?

Admirăm rigoarea şi preferăm promiscuitatea, dar… ce putem face?

Avem Eminescu şi Iorga şi Țutea, noi preferăm Playboy, dar… ce putem face?

Sperăm şi lăsăm privirea în pământ, dar… ce putem face?

Am avut şansa, dar… ce puteam face?

182

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

(C)ARTE “Teatru Universal” I, II, III de Acad. Kopi Kycyku - Prelegeri.

Destinate studenţilor Specializării Artele Spectacolului de Teatru (Coregrafie)

Am urmărit să arătăm în ce măsură operele respective reuşesc să înfăţişeze problemele majore ale epocii în care au fost create, dar şi să facă din ele valori generale şi permanente de ordin social şi moral. Sigur că aceste „ţinte” nu pot fi atinse decât printr-o înaltă valoare artistică şi prin originalitate.

Fiind mai ales un studiu al dramaturgiei şi oferind informaţii stricte, indispensabile, referitoare la viaţa teatrală, la instituţiile de teatru, la problemele de montare şi de interpretare, rămâne ca spectacologia, de altfel extrem de importantă, să fie tratată într-o a doua etapă. Căci teatrul, această artă a „efemerului” veşnic, nu se împlineşte cu adevărat decât prin spectacol, prin această întâlnire privilegiată între o trupă de actori şi public. În altă ordine de idei, teatrul se bazează pe jocul actorilor, fără de care el nu ar fi putut exista. Trebuie, de asemenea, să se ţină seama de faptul că textele dramatice ocupă un loc deosebit în cadrul literaturii. Încă o precizare : arta spectacolului este un domeniu vast, în care se integrează elemente de mimică, de muzică, de dans etc., care, departe de a fi simple podoabe, sunt parte constitutivă a jocului, alături de text, regie şi declamaţie”.

Autorul

“Istoria teatrului este disciplina care se ocupă cu studiul literaturii dramatice şi al activităţii teatrale de-a lungul timpului, manifestată prin instituţii de teatru, regie, interpretare actoricească.. Ea arată condiţiile sociale care au dat naştere operelor teatrale, felul cum aceste opere oglindesc realitatea artistică şi evoluează odată cu ea, precum şi influenţa pe care ele o exercită la rândul lor asupra vieţii sociale. Pe de altă parte, Istoria teatrului se ocupă de valoarea artistică a operelor dramatice, ştiut fiind faptul că de valoarea artistică depinde în foarte mare măsură eficacitatea lor ca opere de educare a publicului.

Reliefarea sau evidenţierea legăturii între fenomenele artistice şi cele sociale se impune mai ales la studiul teatrului şi trebuie să ţină seama de ideile, interesele şi sentimentele consumatorilor teatrului aparţinând tuturor nivelurilor, gusturilor şi categoriilor populaţiei.

Pentru a evita o prea mare rigiditate şi/sau monotonie, şi ţinând seama că este vorba de o lucrare ce se adresează în exclusivitate studenţilor, ne-am străduit să-i dăm expunerii noastre o cât mai mare claritate, bazată pe o logică strictă, necesară pentru înlănţuirea ideilor şi pentru a uşura reţinerea lor.

Nu în ultimul rând, am încercat ca, prin structurarea materialului, să creăm la studenţi obişnuinţa de a-şi organiza şi ei singuri cunoştinţele pe linia unor idei generale şi de-a stabili unele criterii în aprecierea operelor noi cu care ar intra în contact.

„Consemnări coregrafice. Baletul Operei Naţionale Bucureşti”, Cătălin Caracaş şi Viva Săndulescu Consemnări coregrafice. Baletul Operei Naţionale Bucureşti este un volum documentar dedicat primei companii de balet a ţării. Dacă în domeniul liric există lucrări similare detaliate, în domeniul baletului nu există niciuna (exceptând încercările unor cronicari muzicali), ceea ce face ca aceasta să fie o premieră 183

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

absolută. (Singura Istorie a baletului a fost publicată în România în anii ’60, dintr-o optică inevitabil marxistă, limitată cronologic la acea perioadă.)

Cartea s-a născut din nevoia de a recupera valorile baletului românesc, reprezentat cu precădere de cel al Operei - zonă în care românii au excelat alături de ruşi -, în dorinţa de a contribui la conştientizarea şi cunoaşterea patrimoniului nostru coregrafic, pe plan naţional şi internaţional.

Lucrarea este structurată pe câteva mari capitole: Interpreţii (soliştii şi prim-soliştii, în ordine alfabetică, de când există date despre aceştia, adică de aproape un secol); Coregrafii (împărţiţi în Creatorii de balete şi Creatorii de divertismente şi mişcare scenică, pe criteriul consistenţei operelor lor, prezentaţi de asemenea în ordine alfabetică) şi Coregrafiile (un Calendar al premierelor de balet şi al operelor cu divertismente dansate şi/sau mişcare scenică, cât şi un Index cronologic de balete, în care se regăsesc toate versiunile coregrafice ale titlurilor, montate de-a lungul vremii). La acestea se adaugă în Anexe invitaţii de peste hotare care au evoluat pe scena Operei, companiile găzduite de aceasta şi turneele externe efectuate de baletul bucureştean.

Coautorii sunt Cătălin Caracaş, solist balerin care arhivează datele din proprie iniţiativă de peste două decenii, întrucât Opera nu a deţinut niciodată un serviciu de documentare coerent în privinţa baletului şi Vivia Săndulescu, fost consultant artistic, care a preluat materialul schiţat completând documentarea, selectând şi adăugând imagini, restructurând textul şi asigurând editarea.

Publicarea ei a fost posibilă datorită generozităţii unora dintre membrii Asociaţiei Culturale Italo-Române şi ai Asociaţiei DART – Danza Riflesso d’Arte – Sabrina Maria Arpini şi Mauro Baffico, directorul Editurii Arco din Milano, care au suplinit lipsa finanţării din partea autorităţilor române. Lansată în luna martie 2010 la Milano, se preconizează a fi

lansată şi la Bucureşti, într-o ediţie revăzută şi adăugita, în toamna acestui an. Întrucât numeroşi foşti (prim)solişti şi coregrafi români trăiesc actualmente în ţări precum Italia, SUA, Canada, Germania, Franţa, Austria, Elveţia, Spania, Suedia, Israel, Liban, Chile, ţările arabe etc -, cartea va fi difuzată în curând nu doar în România ci şi în străinătate prin comandă on-line.

„Traficul de fiinţe umane” de Dr. Margareta Fleşner ... este o radiografie completă a acestei forme de sclavie modernă, fiind rezultatul unei activităţi ştiinţifice pentru elaborarea tezei de doctorat a d-nei profesoare Margareta Flesner. Lectura acestei cărţi dă posibilitatea cititorului să dobândească o viziune de ansamblu atât în ceea ce priveşte conceptul şi principalele teorii sociologice ce facilitează înţelegerea fenomenului, cât şi particularităţile sociale, naţionale şi culturale . Ultimul capitol oferă soluţii de prevenire şi de diminuare a traficului de persoane (la nivel macroeconomic), dar acestea, atrage atenţia autoarea, trebuie să ţină cont de ,,cele doua axe sociale pe care considerăm că se poate sprijini construcţia preventivă şi combativă:  legislativă, dar nu referitoare la adoptarea unor noi legi în domeniu, ci la aplicarea corecta a celor existente, în special prin respectarea procedurilor juridice;  Socio-economică privind cu precădere susţinerea financiară şi restructurarea conceptuală a programelor referitoare la diminuarea sărăciei precum şi la combaterea excluziunii sociale.”

„Geopolitica şi relaţiile internaţionale” de Dr. Ion David ... reprezintă mai mult decât un suport de curs în sprijinul studenţilor de la Specializarea ,,Comunicare Socială şi Relaţii Publice ” sau masteranzilor de la 184

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

,,Integrare economică europeană” , este un instrument de lucru indispensabil pentru toţi cei care doresc familiarizarea sau aprofundarea sferei geopoliticii, pus la dispoziţie de un specialist în domeniu – Conf.univ.dr. ION DAVID. Fiecare capitol reprezintă, de fapt, o temă de reflecţie despre evoluţia geopoliticii ca principal instrument de analiza a relaţiilor internaţionale de-a lungul timpului (Antichitate, Evul Mediu, Epoca Modernă şi până în prezent), dar şi geografic, printr-o analiza a unor zone precum spaţiul ex-sovietic, fosta Iugoslavie, Marea Neagră, Orientul Mijlociu sau Uniunea Europeană.

„Teatru şi cunoaştere” de Prof.

Dr. Sorin Crişan ... reprezintă o completarea a încântătoarei pleiade de analize a lumii teatrului, începută cu ,,Teatru, viata, vis. Doctrine regizorale in secolul XX” (2004) şi ,,Teatrul de la rit la psihodrama” (2007), tot de la Editura Dacia şi care poartă marca Sorin Crişan.

Autorul are o carte de vizită impresionantă: Doctor in teatru al Universităţii I.L. Caragiale din Bucureşti, profesor universitar la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureş, deţine functia de cancelar al UAT Targu Mures şi cea de redactor şef al revistei de studii teatrale Symbolon; pregăteşte un al doilea doctorat în istoria culturii, în cadrul Institutului de istorie -George Barit- al Academiei Romane; este expert manuscrise-carte veche, acreditat de Ministerul Culturii şi Cultelor şi expert evaluator CNCSIS şi ARACIS, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, al Uniunii Scriitorilor din România şi l Societăţii de Psihodramă ,,Jacob Levi Moreno”; referent stiintific al Institutului de Studii şi Cercetări a Terorismului, a publicat studii, eseuri, cronici şi proză in revistele: ,,Teatrul azi”, ,,Tribuna”, ,,Steaua”, ,,Contrafort”, ,,Vatra”, ,,Apostrof” etc.

Fiecare capitol pune pe ganduri şi merita o atentie speciala deoarece reprezintă o repunere în discuţie a ceea ce inseamnă relaţia dintre ,,TEATRU ŞI COMUNICARE” (Capitolul 1), despre ,,TEATRALITATEA SAU ÎN CĂUTAREA SPECIFICITĂŢII TEATRULUI” (Capitolul 2), despre ,,SEDUCŢIA FLAGRANŢEI” (Capitolul 3), despre spaţiul memoriei şi teatralitatea peliculei în ,,EXHIBAREA MEMORIEI” (Capitolul 4), iar la sfârşit ,,DESPRE INTERPRETARE” (Capitolul 5).

„Drept instituţional al Uniunii Europene” de Dr. Dan Vătăman ... constituie una dintre numeroasele lucrări ştiinţifice elaborate de DAN VATAMAN şi apărute la Editura „Universul juridic”. În primul capitol autorul face nişte delimitări teoretice generale în privinţa dreptului european, apoi o prezentare detaliată a principalelor instituţii europene: Parlamentul European, Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi, Organele consultative şi interinstitutionale ale Uniunii Europene.

Un ultim capitol este dedicat ,, Procesului decizional al Uniunii Europene”:,, Spre deosebire de sistemele naţionale unde Parlamentul este forul legislativ, în cadrul Uniunii Europene elaborarea deciziei este un proces care implica mai multe instituţii şi organe ale Uniunii, procedura legislativa având la bază principiul echilibrului institutional, conform căruia toate instituţiile participă la procesul legislativ.”

Demn de menţionat este şi faptul că acest curs universitar este însoţit de un „Caiet de seminar”, respectând temele cursului şi asigurându-i studentului sau oricărei alte persoane interesate de acest domeniu, nu numai o solidă baza de cunoştinţe, dar şi o posibilitate de verificare .

185

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Revistele U.R.S.A. „Gheorghe Cristea”

ii pot conferi valenţe superioare, în condiţiile în care mediul de securitate al prezentului prezintă tabloul unei comunităţi internaţionale care dispune de insuficiente restricţii privind utilizarea forţei în scopuri politice, precum şi o crestere importantă a instabilităţii generate de acest comportament.”

Un alt articol care atrage atenţia este ,, Voshopolea – un centru simbolistic al lumii arhetipale” şi aparţine scriitorului, Ardian Kycyku. Surprinzător, lipsit de orgoliul care în unele cazuri depăşeşte valoarea literară, acesta posedă şi arta din ce in ce mai rară în zilele noastre de a admira şi de a recunoaşte o opera literară de valoare, chiar dacă aparţine unui alt scriitor; bun mânuitor al cuvintelor, atent la detalii şi măsurat atunci când vine vorba de laude, acesta foloseşte touşi în text de doua ori cuvântul capodoperă.

Autorul încearcă printr-o relectură să atragă atenţia unei autor aromân Nida Boga şi a unei ca(pod)opere care ar merita un alt statut şi anume să fie, în sfârşit, măcar (re)cunoscută...

Pentru a trezi curiozitatea cititorului, iată şi un scurt citat nu din opera scriitorului, ci despre viaţa care bate..filmul a acestui autor necunoscut publicului şi care nu figurează în istoriile literare, nici măcar la capitolul diaspora: ,,Născut în oraşul Veles din Macedonia la 15 ianuarie 1886, de ziua lui Eminescu, cum s-ar zice, absolvent al liceului român de la Bitola – Nida Boga emigreaza în România, se ocupă cu istoria aromânilor de pretutindeni şi a basarabenilor, îşi pierde violent de doua ori toată agoniseala de o viaţă şi moare ... ]

REVISTA ROMÂNĂ DE GEOPOLITICĂ ŞI RELAŢII INTERNAŢIONALE reprezintă deja o apariţie de înaltă ţinută academică, aceasta impresionând prin grafica ireproşabilă, dar mai ales prin calitatea articolelor şi a autorilor.

Chiar dacă fiecare articol ar merita o recenzie separată, din cauza spaţiului, iată amintită doar tematica, fiecare titlul în parte şi autorul, lasând cititorului plăcerea de a descoperi textele ca atare: GEOPOLITICA: „Globalizarea şi securitatea naţiunii” – Conf. univ. dr. Ioan David; GEOCONOMIE: „Impactul investiţiilor asupra dezvoltării regionale şi rurale” – Dr. Dan Marius Voicilas; GEOISTORIE: VOSHOPOLEA – Un centru simbolistic al lumii arhetipale – Dr. Ardian Kycyku; Semnarea şi aplicarea Convenţiei de Armistiţiu între România şi Naţiunile Unite – Prof. univ. dr. Gheorghe Onisoru; Lector univ. drd. Dan Vataman; DREPTURILE OMULUI: Cultura şi drepturile omului – Dr. Ion Diaconu; DREPT COMUNITAR ŞI INTEGRARE EUROPEANĂ: „Macedonia, Albania şi Uniunea Europeană – Academician Kopi Kycyku; Parlamentul European la cel deal şaptelea mandat legislativ. Evoluţie şi perspective – Lector univ. drd. Dan Vataman; RECENZII: Lucrarea „România în relaţiile internaţionale (1939-1947) de Dan Vataman – Ambasador Ion Diaconu.

[Primul articol abordează o temă de actualitate - ,,Globalizarea şi securitatea naţiunii” şi aparţine lui Ion David, conferenţiar universitar şi specialist în probleme militare. Domnia sa propune o altfel de perspectivă care reuşeşte depăşirea dihotomiei simpliste naţiune versus globalizare: ,,Conceptul de naţiune şi cel de stat-national nu trebuie opuse globalizării sau abordate prin prisma relaţiei cu naţionalismul fundamentalist, ci integrate organic acestui proces, căruia

Revista ,,ALTERNATIVE ECONOMIC STRATEGIES” , apărută sub egida Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea” are drept temă, în acest numar, criza financiară mondială şi încearcă să ofere o imagine de ansamblu a acestui episod care a schimbat lumea.

Abordarea este una solid documentată, bazată pe argumente nuanţate şi din mai multe perspective, rezultatul fiind nişte 186

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

autobiografică. Autoarea, aflăm de pe coperta IV: ,,Născută în 1977, la Timişoara, absolventă a Facultăţii de Jurnalism şi Franceză a Universităţii de Vest Timişoara. A urmat un master în domeniul socologiei politice şi administrative. Este doctorand cu teza ,,Identitatea scriitorilor evreidin Europa de Est stabiliţi în Statele Unite”. Seria confesiunilor poetice este deschisă, deloc intamplator, cu ,,Evreu rătăcitor” şi încheiată cu ,,Unui prieten”:

răspunsuri la teme de actualitate precum ”A successful summit establishes a new financial world” (Prof.dr.ing. LIDIA CRISTEA), ”Financial opportunities for development” (Conf.dr. DAN MARIUS VOICILAS), ”Liquidity risk in the Romanian banking system”(Conf.dr. ION DAVID), ”Causality between globalization and the global financial crisis” (Conf.dr. DAN IVANEL), ”Financial opportunities for development in Romania” (Conf.dr. DAN MARIUS VOICILAS).

Rătăcirilor mele le-a apărut un înger în cale O clipă l-am privit în ochi, am înţeles!

Mai apoi am ştiut că îngerii doar intuiesc că sunt îngeri.

Poezia Lucianei Friedmann ,,ÎNRĂDĂCINARE” de Luciana Carmela Friedmann este mai mult decât un volum de poezii sau o simplă oglindă

Drd. George Motroc

187

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

UMOR Să zicem că eşti un idiot. Şi să zicem că eşti membru al parlamentului. Dar asta înseamnă deja că mă repet.

(Mark Twain) Eu cred că o ţară care încearcă să prospere prin stabilirea de taxe mari este ca un om care, stând într-o găleată, încearcă să se ridice trăgând de mâner.

(Winston Churchill) Un liberal este cineva care se simte îndatorat faţă de aproapele său, care datorie este de acord să o plătească din banii tăi.

(Gordon Liddy) Democraţia trebuie să însemne mult mai mult, decât doi lupi şi o oaie care votează ce să mănânce la cină.

(James Bovard) Ajutorul extern trebuie înţeles ca un transfer de bani de la oamenii săraci din ţările bogate către oamenii bogaţi din ţările sărace.

(Douglas Casey) Guvernul este o mare invenţie, prin care toată lumea se chinuie să trăiască pe cheltuiala altora.

(Frederic Bastiat) Dacă tu crezi că sistemul de sănătate este scump acum, stai să vezi cit va costa când o să fie gratuit!

(P.J. O'Rourke) În general, arta de a guverna constă în capacitatea de a lua cât mai mulţi bani de la o parte de cetăţeni, pentru a o da altora.

(Voltaire) Nici o viaţă, libertate sau proprietate nu este în siguranţă, atâta timp cât aparatul legislativ este în sesiune.

(Mark Twain (1866)) Să vorbeşti este ieftin, în afară de atunci când o face parlamentul.

(Necunoscut) Răul inerent al capitalismului este împărţirea neechitabilă a bogăţiilor. Bunul inerent al socialismului este împărţirea echitabilă a sărăciei.

(Winston Churchill) De ce are nevoie ţara asta: mai mulţi politicieni fără loc de muncă.

(Edward Langley)

188

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Un guvern suficient de mare, încât să-ţi dea tot ce ai nevoie, este suficient de puternic să-ţi ia tot ce posezi.

(Thomas Jefferson)

BAC umanum est...

Dar până când şi până unde?!

Inima este cel mai important organ genital al omului.

Cu ajutorul câinelui Vitoria Lipan şi-a găsit foarte repede zăcămintele soţului.

Mircea cel Bătrân a fost înmormântat la Cozia împreună cu umbra sa.

Până la urmă Mircea cel Mare, deşi bătrân îl va îngenunchia pe trufaşul otoman cu câteva proverbe şi zicători bine plasate.

Manole a pus-o pe Ana la zid şi a inceput să o lucreze.

Poema "Miorita" circula pe baza orală, adică nu a fost scrisă, din motive tehnice. În balada "Miorita" este vorba de trei ciobani care complotează împreună să-l omoare pe unul dintre ei. Ciobanul "Mioritei" a spus că la cap să-i puie diverse categorii de fluiere.

Mulţimile de boieri exploatatori îşi ţineau banii numerar în pungi. Haiducii îi atacau şi îi uşurau de bani în toate baladele.

Creierul este un organ oarecum indispensabil capului.

Călin ţine de mînă mireasa care are părul lung de fericire.

Ea lupta să puna mîna pe dragostea flăcăului.

Poetul îşi aşteapta iubita ca împreună să cutremure o barcă.

Ion Creangă s-a născut între anii 1887-1889.

Nechifor Lipan a avut fericita ocazie de a nu se mai întoarce acasa fiind jefuit de nişte oameni invidiosi.

Profa: În ce tip se încadra Otilia Marculescu?

Eleva: În tipul îngerului, a fetei blonde...

Profa: Asta ai citit tu într-o carte?

Eleva: Asta am spus-o eu din proprie iniţiativă.

Haiducii din doine, balade şi idile erau liberi şi fericiţi ca păsările, animalele şi peştii care zburdă prin codri. De cum venea primăvara, haiducii cei harnici plecau în padure. Acolo ei cântau suflând din frunză şi lăsându-i pe boieri cu buza umflată.

189

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Latina clasică este o limbă moartă, care nu se poate vorbi decât în scris. După căderea Imperiului roman, o parte din latina clasică defunctă a devenit bulgară. Limba română are la baza latina bulgară, amestecată cu elemente de dacă şi o groază de cuvinte slabe.

In secolul al XV-lea, limba vorbita de popor era considerată vulgară şi n-o vorbea nimeni.

Nichita Stanescu este un poet care se mira de orice. El se mira şi de faptul că oamenii aud şi au urechi. Păi de ce? El n-a avut urechi? A văzut el vreun om fără urechi? Mă rog, da se zice că aşa este în poezie, să te miri de toate şi să le pui pe toate unele subt altele, în rânduri scurte, ca să se vadă că sunt versuri.

Basmul este o poveste mai lungă, poate fi chiar cât o carte groasă, şi are atâtea personaje că nu le mai ţii numărul dar trebuie să fii atent la fabulă că te întâlneşti cu ea şi în final.

Basmul studiat de noi este Harap Alb şi este un basm cult pentru că este scris de un om cult, Eminescu. Atunci când cel care scrie basmul este incult şi basmul este incult, adică opus basmului cult, dar amândouă basmele sunt frumoase, numai că unul este scris într-un fel şi celălalt în alt fel. În cunoscuta baladă Miorita, sunt descrise câteva întâmplări în care sunt implicate doi criminali, o oaie turnătoare, şi un cioban care şochează prin prostia lui.

Toma Alimoş era viteaz pentru că cu o mână conducea calul, cu o mână îşi ţinea maţele şi cu o mână se bătea cu Manea..

Inima este împărţită în două atricule şi două testicule...

Zoe şi Tipătescu se iubeau pe la spate. Împăratul avea o grădină şi în fund un măr.

Sfatul unui utilizator anonim de internet: „Fugiţi când (v)or veni ăştia la putere!”

190

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

ŢII IN- FORMAŢ Dr. Dan VĂTĂMAN

România şi Conferinţa de Pace de la Paris din anul 1946 Rezumat Acest articol îşi propune ca, urmărind documentele epocii care acum sunt mult mai accesibile, să pună în discuţie un moment de cumpănă din istoria contemporană a României, care a avut o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei ulterioare a statului român, într-un curs ireversibil al evenimentelor.

Astfel, este pus accentul pe lucrările Conferinţei Miniştrilor de Externe ai Marilor Puteri de la Paris, care a avut rolul de a pregăti tratatele de pace cu fostele state inamice, urmărinduse, în special, evidenţierea hotărârilor ce priveau stabilirea frontierelor României, precum şi a discuţiilor pe marginea clauzelor economice ale Tratatului de pace cu România.

De asemenea, este analizată in extenso desfăşurarea lucrărilor Conferinţei de pace de la Paris, punându-se accent pe eforturile delegaţiei române pentru ameliorarea clauzelor economice şi militare înscrise în Proiectul de Tratat de pace.

Nu a fost trecută cu vederea nici activitatea grupului format din foşti diplomaţi şi oameni politici stabiliţi în occident, care a acţionat în paralel cu activitatea delegaţiei oficiale române, aceştia având o serie de întâlniri cu o parte a delegaţilor şi experţilor străini prezenţi la conferinţă şi înaintând „forului păcii” mai multe memorii, declaraţii, note şi scrisori În concluzie, suntem încredinţaţi că, în spiritul timpului prezent, o incursiune în această perioadă preliminară epocii comuniste este o întreprindere necesară înţelegerii rolului şi locului României în contextul istoriei europene şi universale.

Cuvinte cheie: conferinţă de pace, frontiere, clauze economice şi militare, despăgubiri de război, tratat de pace.

Abstract This study proposes that, following the archive documents which are now more accessible, to discuss a watershed moment in contemporary history of Romania, which had an overwhelming influence on the subsequent evolution of the Romanian state in an irreversible course of events.

It is emphasized the work of the Conference of Foreign Ministers of Great Powers in Paris, which served to prepare peace treaties with former enemy states, aiming at, in particular, highlighting decisions relating to establishing borders of Romania, and discussions on the economic clauses of the Treaty of Peace with Romania.

Also, is discussed at length the progress of work at the Paris Peace Conference, with a special emphasis on the Romanian delegation's efforts to improve economic and military terms contained in the Draft Treaty of Peace.

There was no activity overlooked group of former diplomats and politicians set in the West, who acted alongside Romanian official delegation activity, they having a series of meetings with some foreign delegates and experts attending the conference and advancing „peace forum” several memorials, statements, notes and letters.

191

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

In conclusion, we believe that in the spirit of the present time, a foray into this preliminary period of the Communist era is a necessary undertaking for understanding Romania's place in the context of European and world history.

Keywords: peace conference, borders, economic and military clauses, compensation of war, peace treaty.

1. Preliminarii politico-diplomatice ale participării României la Conferinţa de pace Problemele privind organizarea lumii postbelice au făcut obiectul discuţiilor între liderii Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice încă din octombrie 1943, Conferinţa Miniştrilor de Externe de la Moscova reprezentând „un veritabil debut al unei colaborări anglo-ruso-americane”. Au urmat Conferinţele de la Teheran, Durbarton Oaks, Ialta, şi San Francisco, care au constituit baza reglementărilor postbelice. După capitularea Germaniei şi terminarea celui de-al doilea război mondial în Europa s-a organizat Conferinţa de la Potsdam la care s-a decis încheierea tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, România şi Ungaria.

Discutarea şi definitivarea proiectelor tratatelor de pace au format obiectul Conferinţei Miniştrilor de Externe ai URSS, SUA, Marii Britanii şi Franţei227, care s-a s-a desfăşurat la Paris în două sesiuni: prima în perioada 25 aprilie - 16 mai 1946 şi a doua între 16 iunie - 12 iulie 1946, la lucrări participând V.M. Molotov (URSS), J.Byrnes (SUA), E. Bevin (Marea Britanie) şi Georges Bidault (Franţa), însoţiţi de adjuncţii lor, consilieri şi experţi228.

Printre hotărârile Conferinţei, în ceea ce priveşte România, la 7 mai 1946, în a 19-a şedinţă plenară, s-a hotărât ca Dictatul de la Viena să fie declarat nul şi neavenit, frontiera dintre Ungaria şi România fiind restabilită pe aliniamentul prevăzut de Tratatul de la Trianon din 1919, Consiliul Miniştrilor de Externe respingând pretenţiile guvernului Ungariei care solicitase într-un memoriu oraşele Oradea, Satu Mare, Arad şi aproximativ 12.000 de km2 din teritoriu românesc aflat sub jurisdicţia românească. De asemenea, în aceeaşi şedinţă s-a decis ca frontiera româno-sovietică să fie consfinţită în limitele celei stabilite după 28 iunie 1940. Decizia stabilea includerea Basarabiei în cadrul Uniunii Sovietice, a cărei frontieră de sud pe talvegul braţului Chilia era definită prin procesul verbal de descriere a frontierelor, anexă la Tratatul de la Berlin din 1878. În ceea ce privea frontiera româno-bulgară s-a hotărât ca aceasta să rămână cea fixată prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, cu toate că oficialităţile de la Bucureşti au apreciat că cedarea Cadrilaterului fusese o consecinţă a presiunilor exercitate de către Germania229.

Neînţelegerile apărute în cadrul reuniunii miniştrilor de externe cu privire la frontiera italoiugoslavă şi la statutul oraşului Trieste au făcut ca pe 15 mai 1946 să se hotărască nu sistarea, ci întreruperea lucrărilor pentru o lună. Cea de a doua sesiune a Conferinţei s-a focalizat pe problemele economice din tratatul cu România şi cu celelalte state foste aliate ale Germaniei.

Analizarea clauzelor economice din Proiectul de Tratat cu România s-a desfăşurat între 2628 iunie 1946, discuţiile sfârşindu-se fără prea multe rezultate concrete, urmând ca o comisie de experţi să se ocupe de rezolvarea lor.

Lucrările Conferinţei au fost urmărite cu interes şi cu speranţă de către oficialii de la Bucureşti, guvernul român numind o comisie specială pe lângă Conferinţa Consiliului Miniştrilor de Externe, care a avut sarcina de a urmări evoluţia dezbaterilor şi de a pregăti materiale documentare care să poată fi folosite apoi la Conferinţa păcii. De asemenea, la 11 iulie 1946, a fost trimisă la Paris o delegaţie economică română, care, până la începerea La Conferinţa Miniştrilor de Externe de la Moscova (16-26 decembrie 1945) s-a hotărât ca Franţa să participe la toate dicuţiile privind tratatele pace, votul său fiind valabil numai pentru tratatul cu Italia.

228 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), fond Conferinţa de pace de la Paris, 1946, vol. 3, f. 104.

229 Ibidem, f. 248.

227

192

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

lucrărilor Conferinţei de pace, a pregătit un memoriu general asupra clauzelor economice, două memorii asupra capacităţii de plată şi de transfer menite să demonstreze imposibilitatea României de a face faţă unora dintre sarcinile incluse în proiectul de tratat, fără a-şi periclita grav situaţia internă, precum şi memorii referitoare la petrol şi vase ale proiectului de tratat230.

2. Începerea lucrărilor Conferinţei de pace de la Paris Convocată la 29 iulie 1946, Conferinţa s-a desfăşurat la Palatul Luxemburg, „unde timp de două luni şi jumătate, acest templu tradiţional al bunelor maniere şi al respectabilităţii burgheze avea să răsune de ecourile incongruente ale noii diplomaţii: dialoguri ale surzilor, presărate cu imputări dintre cele mai injurioase, în şedinţă, după încercările de târguială făcute pe culoare”231.

Astfel, în într-un cadru festiv şi solemn, Georges Bidault (ministrul de externe al Franţei) a declarat deschisă prima şedinţă plenară a Conferinţei de pace, spunând: „Lunga suferinţă a lumii, aşteptarea răbdătoare a popoarelor, neliniştea celor slabi, imensa speranţă a oamenilor cu sufletul simplu şi inima dreaptă se îndreaptă astăzi către noi, pentru a ne cere să îndepărtăm pentru totdeauna proorocirile rele ale profeţilor nenorocirii şi să adâncim înţelegerea mutuală în serviciul justiţiei, libertăţii lumii scăpate de acest flagel numit război”232.

La lucrările Conferinţei au participat delegaţi reprezentând 21 de state care formau Naţiunile Aliate şi Asociate (Australia, Belgia, Bielorusia, Brazilia,Canada, Cehoslovacia, China, Etiopia, Franţa, Grecia, India, Iugoslavia, Marea Britanie, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Polonia, SUA, Ucraina, Uniunea Sud-Africană şi Uniunea Sovietică) precum şi delegaţiile din Italia, Bulgaria, Ungaria, Finlanda şi România în calitate de invitaţi. Cu titlu consultativ au mai luat parte reprezentanţii Albaniei, Austriei, Cubei, Egiptului, Iranului şi Mexicului. Numărul mare de delegaţi (numai delegaţiile celor 21 aveau în componenţă 844 de persoane) precum şi atenţia acordată de către mass-media erau semnele unei manifestări internaţionale de proporţii233.

După momentul solemn şi constituirea organismelor de lucru ale Conferinţei234, au luat cuvântul şefii delegaţiilor Marilor Puteri care au definit poziţia statelor lor cu privire la problemele aflate pe ordinea de zi a conferinţei. Astfel, secretarul de stat american James F. Byrnes a declarat că „cei care au făcut războiul trebuie să facă şi pacea” şi că „este imposibil să se pună în vigoare tratate de pace care stabilesc frontiere şi decid de soarta coloniilor, dacă aceste tratate nu sunt acceptate de principalele state aliate”235. Cu alte cuvinte acesta le sugera statelor mici şi mijlocii că trebuie să accepte proiectele de tratate elaborate de către marile puteri. Primul ministru britanic, Clement Attlee, a arătat că cele patru mari puteri nu pot rămâne insensibile la opiniile celorlalte ţări care au participat la război şi că avizul celor 17 state mici şi mijlocii prezente la conferinţă este important. Atmosfera a devenit şi mai încordată după intervenţia lui V.M. Molotov, care, în cuvântarea sa din 31 iulie 1946, a afirmat că: „Pentru noi trebuie să fie clar că ţările atacatoare care au luptat alături de Germania trebuie să poarte responsabilitatea crimelor comise de cercurile lor conducătoare”, subliniind totuşi că statele care intraseră în război de partea Naţiunilor Unite „nu vor plăti în întregime, ci în proporţii definite AMAE, fond Conferinţa de pace de la Paris, 1946, vol. 25, f. 8.

André Fontaine, op.cit., p. 64.

232 „Universul”, nr. 172 din 31 iulie 1946 233 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op.cit., p. 234.

234 După tratative îndelungate s-a stabilit ca amendamentele şi deciziile să se adopte cu o majoritate de două treimi în probleme de fond şi majoritate simplă în prolemele de procedură, dezbaterile asupra proiectelor tratatelor de pace să aivă loc în şedinţe plenare şi şedinţe de lucru pe comisii: o comisie generală (care funcţiona pe lângă plenul conferinţei şi coordona lucrările celorlalte comisii), o comisie militară, o comisie juridică şi de redactare, două comisii economice (una pentru Italia şi cea de a doua pentru Bulgaria, Ungaria, România şi Finlanda) şi cinci comisii însărcinate să studieze clauze politice şi teritoriale câte una pentru fiecare stat fost aliat al Germaniei – Eliza Campus, op.cit., p. 575.

235 Ibidem, p. 576.

230 231

193

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

şi limitate pagubele ce le-au provocat”236. Din această declaraţie devenea clar că România nu se va bucura de statutul de stat cobeligerant, în ciuda sacrificiilor şi a imensului efort depus în războiul contra Germaniei.

Replica statelor mici şi mijlocii nu s-a lăsat aşteptată, reprezentanţii acestora au exprimat serioase nemulţumiri şi critici prin luări de poziţie care arătau marilor puteri cât de primejdioasă era atitudinea lor. Astfel, reprezentantul Olandei, baronul Boetzlaer van Oesterhout, declara că: „Ne opunem procedurii prin care marile puteri dictează voinţa lor altora, ca şi ideii că ele deţin monopolul înţelepciunii în domeniul internaţional”. În acelaşi spirit, reprezentantul Canadei, W.L. Mackenzie King, arăta că: „Factorul hotărâtor în încheierea păcii nu ar trebui să fie mărimea sau puterea celor ce participă, ci ceea ce este potrivit şi just”. De asemenea, reprezentantul Iugoslaviei, Edward Kardelj, reamintea că în timpul războiului „se călcaseră în picioare libertatea şi independenţa popoarelor prin amestecul în treburile lor interne, prin expansiunea economică, creându-se state vasale şi semi-independente”, cerând conferinţei să ţină seama de acest trecut apropiat şi „să permită popoarelor, dezmembrate şi împărţite între statele agresoare de ieri, să-şi realizeze unirea şi să redevină libere”237. În aceeaşi ordine de idei, şeful delegaţiei belgiene Paul Henry Spaak, se întreba dacă calea pe care s-au angajat Marile Puteri „nu a condus la exagerări şi dacă echilibrul necesar între drepturi şi obligaţii a fost într-adevăr găsit”238.

Din cuvântările reprezentanţilor statelor mici şi mijlocii reieşea clar neîncrederea în hotărârile luate unilateral de grupul celor patru. Totuşi, unii delegaţi sperau că naţiunile mici şi mijlocii şi-ar putea face simţită influenţa în direcţia unei reglementări, a unei înţelegeri permanente mai juste decât cea schiţată în proiectele înaintate Conferinţei de către Consiliul Miniştrilor de Externe239.

Speranţele erau însă în van, deoarece Conferinţa Miniştrilor de Externe de la Moscova, din decembrie 1945, restrânsese puterea viitoarei Conferinţe de pace, aceasta neputând să ia hotărâri, ci avea doar competenţa de a face recomandări asupra proiectelor tratatelor de pace pentru a fi supuse spre examinare Consiliului Miniştrilor de Externe, singurul în măsură să adopte decizii definitive.

Din primele zile ale Conferinţei de pace s-au evidenţiat atât puncte de vedere comune cât şi unele divergenţe. Un astfel de moment, când neînţelegerile au fost exprimate zgomotos, l-a marcat prezentarea regulamentului de funcţionare a Conferinţei de către Comisia de procedură. Faptul că mandatul Conferinţei era numai de a face recomandări a remarcat încă de la început posibilităţile limitate ale reuniunii. De aici reiese, pe de o parte, rolul preponderent pe care Marile Puteri şi l-au atribuit în viaţa internaţională postbelică, inclusiv dreptul de a interveni în treburile interne ale altor state, iar pe de altă parte sunt relevate dificultăţile statelor mici şi mijlocii în încercările lor de a-şi face ascultate punctele de vedere, de a influenţa în vreun fel sau altul evoluţia lucrărilor Conferinţei de pace de la Paris. În raport cu drepturile pe care statele le puteau exercita în cadrul Conferinţei, statele participante erau împărţite în trei categorii. În prima erau incluse Marile Puteri, care şi-au asumat rolul principal în adoptarea deciziilor, iar în a doua cele 16 state membre ale Naţiunilor Aliate şi Asociate, care aveau numai dreptul de a formula observaţii şi propuneri, care dacă erau acceptate de către majoritate intrau din nou în competenţa Consiliului miniştrilor de externe, singurul în măsură să redacteze tratatele de pace. A treia categorie de state era aceea a ţărilor învinse care urmau să încheie tratatele de pace. Acestea aveau dreptul să intervină numai atunci când erau solicitate să răspundă, cu lămuriri şi explicaţii la întrebările formulate de reprezentanţii celorlalte state. Cu toate că aveau posibilitatea de a „Scânteia”, nr. 589 din 2 august 1946.

AMAE, fond Conferinţa de pace de la Paris, vol. 25, f. 49.

238 Ibidem, f. 98.

239 John C. Campbell, 1947, p. 133.

236 237

194

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

prezenta memorii şi observaţii, acestea nu constituiau documente de lucru ale Conferinţei şi nu erau luate în discuţie decât dacă erau însuşite, cu amendamente proprii, de una din cele 21 de state din primele două categorii240.

Referitor la acest fapt, delegatul sovietic Andrei I. Vâşinski remarca: „Este evident că reprezentanţi Italiei, României, Bulgariei, Ungariei şi Finlandei nu vor lua parte permanent la lucrările conferinţei, ei vor veni, pur şi simplu, să-şi exprime speranţele, ca şi puncte de vedere”241.

3. Proiectul Tratatului de pace cu România La 31 iulie 1946, Proiectul Tratatului de pace cu România a fost dat publicităţii simultan la Londra, Paris, Moscova şi Washington, iar pe 3 august a apărut şi în presa românească.

Proiectul de tratat cuprindea un preambul, 38 de articole împărţite în 8 părţi şi şase anexe.

Părţile proiectului de tratat erau: partea I-a, Frontiere; partea a II-a, Clauze politice; partea a III-a, Clauze militare; partea a IV-a, Retragerea forţelor aliate din România; partea a V-a, Reparaţii şi restituiri; partea a VI-a, Clauze economice; partea VII-a Clauze relative la Dunăre; partea a VIII-a, Clauze finale. Anexele erau: I. Harta frontierelor României; II. Definirea instrucţiei militare, aeriene şi navale; III. Definirea şi lista materialelor de război; IV. Dispoziţii speciale privind categorii de bunuri; V. Contracte, prescripţii, efecte comerciale; VI. Tribunale de priză şi judecată242.

Proiectul, aşa cum fusese adoptat de Conferinţa Miniştrilor de Externe, reflecta acordul Marilor Puteri în majoritatea problemelor dezbătute, însă acesta conţinea unele clauze injuste pentru România, care nu ţineau cont de principiile de justiţie internaţionale stipulate în Carta Atlanticului, Declaraţia Naţiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, precum şi în Carta O.N.U. Preambulul proclama încetarea stării de război cu Naţiunile Unite, dar nu notifica declaraţia de război a României împotriva Ungariei horthyiste din 7 septembrie 1944, în plus, lucru şi mai grav, se considera că intrarea României în războiul antihitlerist s-a produs începând cu 12 septembrie 1944 şi nu la 24 august, ora 4, aşa cum o probează adevărul istoric.

O altă chestiune injustă privea cobeligeranţa României. Nu exista un motiv pentru care să nu fie recunoscută cobeligeranţa, de altfel, aceasta reieşea din trei articole ale Convenţiei de armistiţiu (art. 1, 11 şi 19), mai mult, Proiectul tratatului de pace menţiona starea de război între România şi Germania (Preambul) şi între România şi Ungaria (art.8). Cu toate acestea Puterile Aliate şi Asociate erau decise să trateze România ca pe o ţară învinsă, neţinând cont de promisiunile şi de declaraţiile prin care contribuţia ei la înfrângerea Germaniei era explicit recunoscută243.

Partea a I-a, Frontiere (art.1şi 2), repara injustiţia produsă de Dictatul de la Viena restabilind frontiera nord-vestică aşa cum fusese hotărâtă prin Tratatul de la Trianon, însă consacra grave amputări teritoriale ale statului român, stabilind că frontiera româno-sovietică va fi cea fixată prin Acordul sovieto-român din 28 iunie 1944. Aceasta în ciuda faptului că cedarea, în iunie 1940, a Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa, provincii româneşti istorice şi etnice, nu a fost rezultatul unui acord bazat pe voinţa liber exprimată a părţilor, ci a fost un act de impunere al sovieticilor. De asemenea, cedarea Cadrilaterului către Bulgaria prin Acordul de la Craiova din 7 septembrie 1940, s-a produs ca urmare a presiunilor exercitate de către Germania asupra autorităţilor de la Bucureşti, când Hitler a cerut guvernului român să cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei.

Partea a II-a, Clauze politice (art.3-10) reflectă concepţia generală care a stat la baza elaborării Proiectul de tratat. Principiile proclamate în clauzele politice ale Proiectului de Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op.cit., p. 236.

AMAE, fond Conferinţa de pace de la Paris, vol. 25, f. 73.

242 „Scânteia”, nr. 590 din 3 august 1946 243 AMAE, fond Conferinţa de pace de la Paris, 1946, vol.15, f. 238.

240 241

195

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

tratat erau susceptibile de a fi interpretate diferit de către statele aliate şi asociate.

Ambiguităţile şi lipsa unor proceduri clare deschidea calea intervenţiei unora dintre statele Aliate şi Asociate în viaţa politică a României.

Partea a III-a, Clauze militare, navale şi aeriene (art.11-20), reflecta în mod direct faptul că România a fost tratată ca o ţară învinsă căreia nu-i fusese recunoscut statutul de stat cobeligerant.

Partea a IV-a, art.21, prevedea retragerea trupelor aliate din România în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a Tratatului, Uniunea Sovietică rezervându-şi dreptul de a menţine pe teritoriul român trupe destinate să asigure căile de comunicaţie cu zona de ocupaţie sovietică din Austria. Textul articolului nu preciza nici efectivele care puteau fi păstrate şi nici căile de comunicaţii care trebuiau puse la dispoziţie, rezervarea acestui drept Uniunii Sovietice lăsând deschisă calea abuzurilor de mai târziu.

Partea a V-a, Reparaţii şi restituiri şi Partea a VI-a, Clauze economice, au impus României clauze împovărătoare, care cumulate cu alte obligaţii, puneau economia românească într-o situaţie extrem de grea.

Partea a VII-a (art.34) se referea la clauze privitoare la statutul Dunării, prevederi care nu trebuiau şi nu puteau fi rezolvate prin Tratatul de pace.

Partea a VIII-a, Clauze finale (art.35-38), conţinea prevederi privind avizele tehnice şi lămuririle ce urmau a fi date de către şefii misiunilor diplomatice din Bucureşti ale Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Statelor Unite în toate chestiunile relative la executarea şi interpretarea Tratatului. Clauzele incluse în această Parte finală conţineau o serie de ambiguităţi, articolul 38 prevedea obligaţia României de a ratifica tratatul, iar pe de altă parte, sublinia că indiferent dacă a fost sau nu ratificat va intra negreşit în vigoare244.

Cu toate că unele clauze din Proiectul tratatului de pace aveau un conţinut discriminatoriu, proiectul nesocotea principii şi lăsa să subziste inechităţi, cu toate imperfecţiunile sale, Proiectul tratatului de pace marca sfârşitul unei etape importante în făurirea păcii. El avea să stea la baza viitoarelor tratative ale Conferinţei de pace de la Paris, care urma să-şi deschidă lucrările începând cu 29 iulie 1946.

4. Problemele României în dezbaterea Conferinţei de pace de la Paris Odată definitivate proiectele tratatelor de pace s-a hotărât să se facă demersurile necesare pentru invitarea la Conferinţă a delegaţiilor statelor foste aliate ale Germaniei. Astfel, la 8 august 1946, guvernul francez, în numele Naţiunilor Unite, a adresat guvernului român invitaţia de a participa la Conferinţa de pace de la Paris. În consecinţă, la 9 august, Consiliul de Miniştri de la Bucureşti a dezbătut şi aprobat poziţia de principiu a României faţă de problemele ce urmau a fi discutate la Conferinţă, stabilind de asemenea şi componenţa delegaţiei245.

După aproape două săptămâni de la deschiderea lucrărilor Conferinţei de pace, în ziua de 11 august 1946, la ora 600 dimineaţa, delegaţia română a plecat la Paris de pe aeroportul Băneasa. Cu această ocazie, Gheorghe Tătărescu a declarat: „Plec în fruntea delegaţiei guvernamentale pentru a apăra interesele României la conferinţa de la Paris. O vom face cu cuvinţă, dar şi cu hotărâre. Nădăjduiesc că vom fi izbăvitori”. În aceeaşi seară, la ora 1800, delegaţia română a sosit la Paris, pe aeroportul Le Bourget, fiind cazată apoi la Hotel Continental246.

Delegaţia română era compusă din 73 de membri, dintre care 13 delegaţi principali, 22 de consilieri tehnici, 2 secretari generali, 8 secretari, un secretariat compus din 7 persoane, 2 cartografi, ziarişti. Din delegaţia română făceau parte: şeful delegaţiei Gheorghe Tătărescu, Proiect de Tratat de pace între Puterile Aliate şi România, Tipografia Universul, 1946.

Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 9 august 1946 - ANIC, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Stenograme, dosar nr. 8/1946, ff. 2-19.

246 „Universul”, nr. 183 din 12 august 1946.

244 245

196

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru Afacerilor Externe; Gheorghe Gheorghiu-Dej, ministrul Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice; Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei; Ştefan Voitec, ministrul Educaţiei; Lothar Rădăceanu, ministrul Muncii şi Asigurărilor Sociale; Florica Bagdazar, ministrul Sănătăţii; Ion Gheorghe Maurer, subsecretar de Stat; generalul Dumitru Dămăceanu; Elena Văcărescu; Mihai Ralea, ambasadorul României în Statele Unite; Richard Franasovici, ambasadorul României în Marea Britanie; Simion Stoilov, ambasadorul României în Franţa; Horia Grigorescu, ambasadorul României în Olanda; numeroşi experţi, printre care, Victor Bârlădeanu, administratorul BNR, Cristea Emanoil, directorul Serviciului Acorduri din BNR247.

A doua zi, pe 12 august, guvernul român a dat publicităţii la Bucureşti documentul intitulat „Atitudinea României faţă de Conferinţa de pace”, în care se arăta că, urmare a alăturării României, după 23 august 1944, coaliţiei Naţiunilor Unite, a contribuţiei materiale şi militare, a jertfelor poporului român la cauza victoriei asupra fascismului, România este îndreptăţită să i se recunoască calitatea de cobeligerantă în lupta împotriva Germaniei. Pe lângă acestea se considera că România este în drept să ceară îmbunătăţirea clauzelor privind limitarea armamentului şi a forţelor sale armate, precum şi eliminarea din proiectul tratatului de pace a clauzelor economice care afectau grav situaţia internă a ţării. În final, se exprima satisfacţia guvernului român pentru anularea Arbitrajului de la Viena din 30 august 1940 şi rezolvarea problemei frontierei nord-vestice a României, prin restabilirea acesteia pe aliniamentul de la 1 ianuarie 1938.248 În ziua 13 august, în cea de-a 15-a şedinţă plenară a Conferinţei, şeful delegaţiei române Gheorghe Tătărescu a prezentat Declaraţia guvernului român, precum şi un memoriu în care au fost formulate cererile şi amendamentele referitoare la Tratatul de pace, grupate pe probleme. În primul rând, a fost subliniată lipsa unei menţiuni care să consfinţească României calitatea de cobeligerantă, Gheorghe Tătărescu precizând că România a intrat în război împotriva Germaniei la 24 august 1944 şi nu la 12 septembrie 1944, aşa cum se stipulează în preambulul proiectului de tratat. De asemenea, el a arătat că România a purtat acest război nu numai împotriva Germaniei, ci şi împotriva Ungariei hortiste. Acest fapt producând pe lângă pierderile umane foarte mari şi pierderi materiale însemnate, evaluate la 18.570.992 de dolari şi modificarea raportului general de forţe dintre Germania şi coaliţia Naţiunilor Unite. În Declaraţie se mai făcea referire la clauzele militare înscrise în proiectul de tratat, care erau apreciate ca fiind departe de a oferi echivalentul exact al contribuţiei României la efortul de război, că prevederile acestora „au un caracter nedrept şi de pedeapsă, sunt prea dificile, iar prin complexitatea şi imprecizia lor ele justifică cele mai serioase aprehensiuni”. În ceea ce priveşte clauzele economice, Tătărescu declara că dacă acestea ne-ar fi impuse „nu le-am putea satisface şi, totodată ne-am vedea restaurarea economică iremediabil compromisă”. Totodată, guvernul român şi-a rezervat dreptul de a pretinde despăgubiri şi reparaţii atât faţă de Germania, cât şi faţă de Ungaria, arătând că cererire sale de reparaţii către Germania au fost prezentate de guvernul român în decembrie 1945 la Comisia Reparaţiilor cerute Germaniei întrunită la Paris. În ceea ce priveşte Ungaria, ele sunt cuprinse într-un Memoriu special remis de către guvernul român Comisiei adjuncţilor lucrărilor pentru Miniştrii Afacerilor Străine, în aprilie 1945 la Londra249. Începând cu data de 16 august 1946, delegaţia română şi-a desfăşurat activitatea pe comisii, în funcţie de necesităţile impuse de lucrările Conferinţei, concentrându-şi atenţia asupra problemelor politice, teritoriale, militare şi economice. Comisiile erau următoarele: Comisia pentru studiul problemelor teritoriale şi politice (Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec şi Richard Franasovici); Comisia pentru studiul problemelor economice (Gheorghe GheorghiuAMAE, fond Conferinţa de pace de la Paris, 1946, vol.71, ff. 9-21 şi vol.74, ff. 302-303. „Scânteia”, nr. 599 din 14 august 1946.

249 AMAE, fond Conferinţa de pace de la Paris,1946, vol. 68, ff. 298 -314.

247 248

197

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Dej, Lothar Rădăceanu şi Horia Grigorescu); Comisia informativă (Simion Stoilov, Florica Bagdazar, Elena Văcărescu şi Şerban Voinea); Comisia militară (prezidată de generalul Dămăceanu). Aceste comisii corespundeau în linii mari comisiilor pe probleme create în cadrul Conferinţei din delegaţii „celor 21”, şi când situaţia o cerea mai multe comisii îşi desfăşurau activitatea reunite. Pentru ţara noastră foarte importante erau Comisia politică şi teritorială pentru România (prezidată de M.D. Manuilski - Ucraina), Comisia economică pentru Balcani şi Finlanda (prezidată de Iosef Korbel-Cehoslovacia) şi Comisia militară (prezidată de generalul Stephan Mossorr - Polonia)250.

4.1. Activitatea Comisiei politice şi teritoriale pentru România Pe data de 20 august 1946, Comisia politică şi teritorială pentru România251 a început discuţiile privind proiectul de Tratat cu ţara noastră. Comisia a ţinut 12 şedinţe în perioada 20 august – 25 septembrie 1946, fiind prezidată de delegatul Ucrainei, M.D. Manuilski, înlocuit după a 5-a şedinţă de V. Baranovski. Vicepreşedinte a fost delegatul Indiei, Sir Navroji Jehangie Wadia, iar raportor, delegatul Cehoslovaciei Karel Lisicky. Comisia a stabilit ca procedeu de lucru discutarea Proiectului de Tratat, articol cu articol, în ordinea următoare: Preambul; Partea I-a, Frontiere (art.1 şi 2); Partea a II-a Clauze politice (art. 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10); Partea a IV-a, Retragerea forţelor aliate din România (art. 21); Partea a VIII-a, Clauze finale (art. 35, 36, 37 şi 38). În aceeaşi zi, delegaţia României a înaintat Secretariatului Conferinţei un memoriu care cuprindea observaţiile şi amendamentele sale la Proiectul de Tratat şi la discuţiile care avuseseră loc până atunci. Lucrările propriu-zise ale Comisiei politice şi teritoriale pentru România au început pe 24 august, când s-a examinat preambulul proiectului de tratat. Şedinţa a început în jurul orei 1000 prin prezentarea a două amendamente, unul făcut de delegaţia română şi unul de cea australiană. Preşedintele şedinţei, ucraineanul Manuilski, a propus amânarea amendamentului făcut de delegaţia australiană, în timp ce delegaţia britanică a propus o soluţie de mijloc, adică o discuţie preliminară cu continuarea în şedinţa viitoare, când se va şi vota252. În şedinţa a 4-a a Comisiei politice şi teritoriale pentru România, desfăşurată la 27 august 1946, au fost discutate cererile delegaţiei române în legătură cu problema cobeligeranţei, modificarea datei de 12 septembrie ca dată a intrării României în război cu data reală de 24 august 1944, dată cuprinsă şi în Convenţia de armistiţiu, precum şi cererea părţii române de a se adăuga la sfârşitul alineatului 4 al Preambulului că România a participat la război nu numai împotriva Germaniei, ci şi a Ungariei. În ceea ce priveşte cobeligeranţa, delegatul ucrainean, profesorul Petrovski, a propus adăugarea la alineatul 3 al Preambulului cuvintele „în calitate de putere cobeligerantă”. Propunerea acestuia a fost susţinută şi de către delegatul Cehoslovaciei, generalul Heliodor Pika, care a adăugat cuvinte de recunoştinţă faţă de efortul şi sacrificiile armatei române făcute pentru eliberarea popoarelor ceh şi slovac. În urma supunerii la vot, propunerea a fost respinsă cu opt voturi împotrivă (Australia, Canada, India, Marea Britanie, Noua Zeelandă, SUA, Uniunea Sud-Africană şi Uniunea Sovietică) şi numai patru voturi pentru (Bielorusia, Cehoslovacia, Franţa şi Ucraina). S-a stabilit ca în tratat să se înscrie că la 24 august România a încetat operaţiunile militare împotriva Uniunii Sovietice, dar data participării efective la războiul împotriva Germaniei să rămână 12 septembrie 1944, data la care a fost semnată Convenţia de armistiţiu. În aceeaşi şedinţă, reprezentantul Cehoslovaciei şi-a însuşit cererea delegaţiei române de a se adăuga la sfârşitul alineatului 3 al Preambulului după cuvintele „a participat activ la războiul împotriva Germaniei”, cuvintele „şi Ungariei”. Acesta arăta că se consideră Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit., p. 253.

Comisia era formată din reprezentanţii Statelor Unite ale Americii, Australia, Bielorusia, Canada, Franţa, Marea Britanie, India, Noua Zeelandă, Cehoslovacia, Ucraina, Uniunea Sovietică şi Uniunea Sud-Africană „Scânteia”, nr. 603 din 18 august 1946.

252 AMAE, fond Conferinţa de pace de la Paris, 1946, vol. 71, f.124.

250 251

198

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

obligat să recunoască în faţa comisiei efortul făcut de România şi în lupta contra Ungariei.

Amendamentul a fost respins în aceeaşi proporţie de opt la patru, numai că de data asta la voturile pentru, locul Franţei a fost luat de Noua Zeelandă253.

Delegaţia Australiei a înaintat un amendament la alin. 4 al Preambulului în care cerea inserarea unui text cu următorul cuprins: „În conformitate cu principiile de justiţie şi echitate şi (doritoare) să asigure tuturor persoanelor din teritoriile afectate de tratat drepturi umane şi libertăţile fundamentale fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”. Comisia a adoptat în unanimitate următoarele cuvinte din amendamentul de mai sus: „…în conformitate cu principiile de justiţie…” şi a hotărât că restul propunerilor vor fi reluate cu prilejul discutării art.3.

Alineatul 4 a fost modificat pe baza amendamentului australian şi astfel Preambulul a fost adoptat în unanimitate. De asemenea, printr-o scrisoare din 26 august 1946, delegaţia Noii Zeelande a adus la cunoştinţa Comisiei politice şi teritoriale pentru România faptul că, acceptând preambulul, ea nu angajează ţara sa să sprijine o cerere de admitere în ONU emanând de la unul din statele ex-inamice254. În aceeaşi şedinţă, din 27 august, a Comisiei politice şi teritoriale pentru România a fost adoptat în unanimitate art.1, sub rezerva observaţiilor care ar putea fi făcute de delegaţiile americană sau canadiană în urma studierii hărţii de la Anexa 1. În ceea ce priveşte art.2, care făcea referire la anularea Arbitrajului de la Viena, Comisia a stabilit, la propunerea Australiei, o procedură de lucru în comun a Comisiilor pentru România şi Ungaria şi, ca urmare, între 31 august şi 5 septembrie 1946, au avut loc şedinţe comune ale comisiilor amintite, la care reprezentanţii celor două delegaţii au fost invitaţi să-şi expună punctele de vedere. În discursul ţinut pe 14 august în şedinţa plenară, János Gyöngyösi (ministrul de externe al Ungariei) a cerut cedarea către Ungaria a 22.000 km2 din teritoriul Transilvaniei, pentru a realiza un echilibru între minorităţile de pe teritoriul ambelor state. Pe de altă parte, el a afirmat că „actualmente minoritatea maghiară din România este supusă acţiunii şovine a autorităţilor şi a organizaţiilor naţionaliste române” şi a cerut negocieri pentru reglementarea situaţiei minorităţii ungare255.

La 28 august 1946, Gheorghe Tătărescu a adresat o scrisoare Comisiei politice şi teritoriale pentru România prin care susţinea din nou temeinicia cererilor formulate şi ruga ca ele să fie luate în considerare în faza de procedură care va apărea mai indicată. În ceea ce priveşte art.3, Partea a II-a, Clauze Politice, delegaţia română arăta în observaţiile sale că România consideră suficiente dispoziţiile din Preambul şi art.1 al Cartei ONU. Partea română a propus ca pentru a atenua orice aparenţă cu caracter discriminatoriu să se prevadă la art.3 că: „România acţionând în deplina sa suveranitate şi în conformitate cu principiile proclamate în Constituţie şi întărite prin texte legislative ulterioare datei de 23 august 1944 şi de 6 martie 1945, se obligă a veghea la aplicarea efectivă a principiilor enunţate la cap.II (art.5-32) din Constituţie”. Propunerile româneşti, reluate sub formă de amendament de către delegaţia Bielorusiei, au fost respinse cu 10 voturi contra şi două pentru. Articolul 3 a fost votat nemodificat cu 11 voturi pentru şi o abţinere256.

Observaţiile delegaţiei române asupra art. 4 (care se referea la eliberarea tuturor persoanelor indiferent de cetăţenie şi naţionalitate) arătau că România a şi aplicat toate măsurile prevăzute de acest articol şi că nu mai poate fi vorba să le completeze. Ea cerea să fie eliminate cuvintele: „se obligă să completeze aceste măsuri”. Această propunere, nefiind susţinută de nici un stat, nu a fost luată în discuţie şi astfel art.4, nemodificat, a fost votat în unanimitate. Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit., p. 259.

AMAE, fond Conferinţa de pace de la Paris, 1946, vol. 74, f. 160.

255 AMAE, fond Conferinţa de pace de la Paris, 1946, vol. 73, f. 312.

256 AMAE, fond Conferinţa de pace de la Paris, 1946, vol. 74, f. 166.

253 254

199

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Referitor la art.5, care aborda problema dizolvării tuturor organizaţiilor de tip fascist de pe teritoriul României, delegaţia română nu a făcut nici o observaţie, astfel, comisia a adoptat în unanimitate acest articol. De asemenea art. 6 (care prevedea arestarea şi predarea persoanelor acuzate de a fi comis crime de război şi crime contra păcii şi umanităţii) a fost adoptat în unanimitate, partea română neprezentând nici o observaţie. În memoriul înaintat Conferinţei la 20 august 1946, delegaţia română propunea amendarea textului art.7 prin adăugarea următoarelor precizări: „Tratatele şi aranjamentele în chestiune (cu Germania şi Japonia) nu pot crea pentru România, sau pentru cetăţenii români, obligaţiuni şi sarcini şi nici să-i lipsească de drepturile lor şi de interesele existente în afara prevederilor prezentului tratat; ca aceste tratate, acorduri sau aranjamente să nu fie de natură a aduce atingere drepturilor României cu privire la reparaţiunile decurgând atât din tratatele care au pus capăt primului război mondial, cât şi în acorduri ulterioare derivând din acesta”.

La 3 septembrie 1946, delegaţia română a repetat cererea de a fi audiată cu prilejul discutării art.7, 8 şi 10, iar la 5 septembrie a revenit cu o nouă scrisoare la care era anexată şi o notă care relua observaţiile de mai sus semnalând chestiunile pendinte între România şi Ungaria.

Amendamentul propus nu a fost susţinut de nici o delegaţie şi astfel art.7 a fost adoptat în unanimitate257. În ceea ce priveşte art.8 (care se referea la sfârşitul stării de război între România şi Ungaria), în memoriul din 20 august, partea română a accentuat că este pentru prima dată când un tratat de pace restabileşte starea de pace între două state beligerante fără ca acestea să-şi fi dat consimţământul. Astfel, propunea încheierea unui Protocol special între România şi Ungaria, care să fie semnat în acelaşi timp cu Tratatul de pace. Ulterior, printr-o scrisoare din 3 septembrie, delegaţia română a renunţat la aceste observaţii, dorind să evite riscul ca Ungaria să ceară includerea în acest protocol a chestiunilor ridicate de partea ungară în diferitele sale observaţii şi cereri. Articolul 8 a fost adoptat în unanimitate, fără modificări.

Delegaţia română nu a ridicat nici o obiecţie cu privire la art. 9, acesta fiind votat în unanimitate fără modificări258. În ceea ce priveşte art.10, delegaţia română a atras atenţia asupra faptului că aplicarea acestuia ar putea aduce inconveniente serioase, având în vedere faptul că majoritatea tratatelor vechi, ce ar urma să reintre în vigoare, au devenit caduce şi nu mai corespund circumstanţelor actuale. Aceste observaţii au fost susţinute în faţa Comisiei de către Richard Franasovici, ambasadorul României în Marea Britanie. La solicitarea sovietică, americană şi franceză ca articolul să fie supus la vot fără vreo modificare, acesta a fost adoptat în unanimitate.

Articolul 21, Partea a IV-a, Retragerea forţelor aliate din România, nu a ridicat nici o obiecţie, fiind adoptat în unanimitate.

Articolul 35, Partea a VIII-a, Clauze finale, nu a ridicat nici o obiecţie din partea României, dar Australia a propus înfiinţarea unui Consiliu Executiv al Tratatului, alcătuit din reprezentanţii Statelor Unite, Uniunii Sovietice, Franţei şi Marii Britanii, precum şi altor puteri aliate şi asociate desemnate de Conferinţă. Comisia a respins amendamentul australian şi a adoptat art.35 în forma sa iniţială.

Cu privire la art.36, delegaţia australiană a prezentat un amendament, bazat pe o propunere americano-britanică, care prevedea că diferendele cu privire la interpretarea şi la executarea

La 3 septembrie Gheorghe Tătărescu a vorbit în faţa celor două comisii timp de o oră, respingând revendicările ungare apreciind că acestea „sunt lipsite de orice logică”. În încheierea expozeului său, şeful delegaţiei române declara că „orice act tinzând să modifice frontiera româno-ungară ar echivala cu distrugerea unei opere de justiţie şi ar crea un nou focar de agitaţie în această parte a Europei” – pentru detalii a se vedea Dan Vătăman, Politica externă a României de la Armistiţiu şi până la semnarea Tratatului de pace de la Paris (1944-1947), op.cit., p. 199.

258 AMAE,fond Conferinţa de pace de la Paris,1946,vol. 82, f. 105.

257

200

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

tratatului vor fi supuse Curţii Permanente de Justiţie la cererea unei părţi. Propunerea a fost acceptată cu 8 voturi pentru, patru contra. În memoriul înaintat Comisiei pe 20 august 1946, delegaţia română considera articolul 37 din Proiectul de Tratat ca fiind inutil. România a făcut o propunere, susţinută într-un amendament de către Cehoslovacia, prin care se dorea înlăturarea posibilităţii pentru Germania şi Ungaria, care au fost în război cu România, să adere la Tratat după ce vor fi admise în Organizaţia Naţiunilor Unite. Amendamentul a fost respins cu 8 voturi din 12, iar în final art.37 a fost adoptat în forma iniţială cu 11 voturi pentru şi unul contra al Cehoslovaciei.

Ultimul articol aflat în dezbaterea Comisiei politice şi teritoriale pentru România (art.38) a fost adoptat în unanimitate, fiind de remarcat faptul că articolul corespunzător din Tratatul cu Ungaria a fost adoptat în aceleaşi condiţii cu toate că delegaţia ungară ridicase o serie de observaţii şi cereri. Raportul final al Comisiei politice şi teritoriale pentru România a fost întocmit de către delegatul Cehoslovaciei, Karel Lisicky, fiind apoi aprobat în şedinţa Comisiei din 25 septembrie 1946259.

4.2. Activitatea Comisiei Militare cu privire la clauzele militare ale Tratatului cu România Comisia militară pentru Tratatul cu România a luat în discuţie Partea a III-a, Clauze militare, navale şi aeriene (art. 11- 20), precum şi anexele 2 şi 3 ale Proiectului de Tratat, consacrând trei şedinţe acestui scop. Membrii Comisiei erau: Australia, Belgia, Bielorusia, Brazilia, Canada, SUA, Etiopia, Franţa, Grecia, India, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Marea Britanie, Cehoslovacia, Ucraina, Uniunea Sud-Africană, Uniunea Sovietică şi Iugoslavia. Comisia a fost prezidată de delegatul Poloniei, generalul Stephan Mossor, vicepreşedinte fiind F. Ping Cheung (China)260.

Prin scrisoarea nr.8 din 20 august 1946, delegaţia română a transmis Comisiei observaţiile şi cererile sale cu privire la Partea a III-a a Proiectului de Tratat, acestea exprimând dorinţa României de a se acorda armatei sale „şi în timp de pace mijloacele ce i-au îngăduit să lupte şi să sângereze pentru cauza comună a aliaţilor, în suprema încordare a războiului”261.

Cu privire la art.11 (care prevedea limitarea efectivelor militare) s-a cerut un spor de 5.604 oameni (ofiţeri, subofiţeri, soldaţi) peste cei 120.000 permişi de Tratat, la marină s-a cerut un spor de 1.320 oameni, iar la aviaţie s-a cerut ca 36 de bombardiere să fie adăugate, ca avioane de şcoală, celor 160 permise. În urma unor sugestii primite, care arătau şansele slabe ca aceste cereri să fie admise, delegaţia română a renunţat la ele. Articolul a fost adoptat nemodificat.

Articolul 13 nu a ridicat nici o observaţie fiind votat fără a fi discutat. În ceea ce priveşte art.14, delegaţia română ceruse ca singurul submarin românesc să fie păstrat ca navă şcoală. În urma mai multor amendamente, susţinute de reprezentanţii Belgiei, Marii Britanii, Franţei şi Poloniei, adoptarea a fost amânată până după discuţia art.12 din Proiectul de tratat cu Bulgaria, care avea acelaşi text cu art.14 din Proiectul de tratat cu România.

Articolul 15 a ridicat unele observaţii şi cereri din partea delegaţiei române. În scrisoarea din 20 august, se cerea dreptul de a păstra în starea în care se găsesc: un arsenal pentru repararea materialului de război; câte o secţiune a fiecăruia din Uzinele de armament; o pulberărie şi o pirotehnie, un şantier naval. Ulterior, prin scrisoarea nr.92 din 10 septembrie Raportul final făcea unele precizări referitoare la art.2, prezentând următoarele: „Textul art.2, cu privire la frontiera între România şi Ungaria a fost aprobat de Comisie prin 10 voturi şi două abţineri (Australia şi Noua Zeelandă). Acest articol a fost examinat şi adoptat după audierea celor două ţări interesate şi o discuţie aprofundată în sânul Comisiei. Reprezentanţii celor patru puteri membre ale Consiliului miniştrilor de externe au expus Comisiei, la cererea delegaţiei Australiei, raţiunile pentru care Consiliul propune restabilirea vechii frontiere româno-ungare aşa cum exista la 1 ianuarie 1938”- Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit., p. 264.

260 Ion Calafeteanu, Cristian Popişteanu, op.cit., p. 253.

261 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit., p. 266.

259

201

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

1946, a cerut să se adauge la sfârşitul articolului următorul text: „Ea va putea totuşi să păstreze sau să înfiinţeze instalaţiunile cerute de repararea sau fabricarea de material de război necesare dotării forţelor sale armate neautorizate. Prin material necesar, în sensul acestui articol, se va înţelege, în afara materialului corespunzător efectivelor autorizate, o rezervă de 25%”. Comisia a adoptat o nouă redactare care corespundea cererii României de a putea dispune de stabilimente militare necesare dotării efectivelor admise prin tratat. În ceea ce priveşte art.16, delegaţia română a cerut să-i fie lăsat materialul de război capturat de armata română după 23 august 1944, iar materialul de război excedentar de provenienţă aliată sau germană să fie pus la dispoziţia Aliaţilor, valoarea lui urmând să fie înscrisă în creditul României. Cererile delegaţiei române, nefiind susţinute de nici o delegaţie, nu au fost supuse la vot. Trebuie remarcat faptul că în timpul dezbaterilor, delegatul cehoslovac, generalul Heliodor Pika, a propus ca delegaţia română să fie ascultată asupra art.15 şi 16, subliniind că România merită acest lucru, „deoarece contribuţia armatei române la victorie a fost incomparabil mai mare decât aceea, de pildă, a Italiei care a fost recunoscută ca stat cobeligerant […]

Contribuţia României a accelerat victoria Aliaţilor”. Generalul Pika a amintit sprijinul acordat de diplomaţia română statului cehoslovac şi a afirmat că poporul român nu poate păstra singur răspunderea războiului imperialist, deoarece existau circumstanţe atenuante având în vedere o oarecare dezinteresare a aliaţilor occidentali şi imposibilitatea acestora de a proteja România împotriva influenţei şi invaziei germane262.

Delegatul britanic, Primul lord al Amiralităţii V.A. Alexander, a calificat intervenţia generalului Pika drept inoportună, arătându-şi uimirea „că se poate susţine cu atâta tărie un stat care orice ar fi făcut, este un stat inamic”263.

Articolele 17, 18, 19 şi 20 au fost adoptate fără probleme. În ceea ce priveşte anexele 2 şi 3, cu privire la definiţia instrucţiei militare şi a materialului de război, ambele au fost adoptate, nemodificate, în unanimitate, în şedinţa din 12 septembrie 1946. În şedinţa din 28 septembrie, Comisia militară a adoptat în ansamblul lor clauzele militare ale Proiectului de Tratat cu România, care fuseseră aprobate înainte cu titlu provizoriu, precum şi art.14 şi 15 în noua lor redactare. La 5 octombrie 1946, Comisia militară a aprobat Raportul final cu privire la clauzele militare ale Tratatului cu România264.

4.3. Activitatea Comisiei Economice pentru Tratatul cu România Clauzele economice ale Proiectul tratatului de pace au fost analizate în Comisia Economică pentru Balcani şi Finlanda, ale cărei lucrări s-au desfăşurat între 16 august – 10 octombrie 1946. Preşedinte al Comisiei a fost ales Iosef Korbel (Cehoslovacia), vicepreşedinte E.L. Walker (Australia) şi raportor V.S.Geracenco (Uniunea Sovietică). Începând din 16 august 1946, Comisia s-a întrunit în 38 de şedinţe în care a discutat articolele 22 – 38, precum şi anexele 4, 5 şi 6 din Proiectul tratatului de pace. De asemenea, au fost dezbătute modificările şi amendamentele propuse de Australia, Uniunea Sud-Africană, Franţa, Marea Britanie, Statele Unite, Polonia, Ucraina, precum şi o serie de propuneri făcute de diferite delegaţii, în special la articolele 22, 24, 25, 26.

La 19 august 1946, în cea de a doua şedinţă a Comisiei, a fost adoptată procedura de lucru, stabilindu-se ca mai întâi Comisia să examineze clauzele prevăzute în Tratatul cu România, apoi pe cele din tratatele cu Bulgaria, Ungaria şi Finlanda. Încă de pe data de 23 august, delegaţia română a înaintat un memoriu detaliat cu privire la art. 23, 24, 26, 27, 29 şi 30, precum şi la anexele 4 şi 6. Observaţiile delegaţiei române vizau în principal: să nu se prevadă restituirea bunurilor al căror transfer s-a efectuat în virtutea unor acorduri comerciale sau tranzacţii directe încheiate de guvernul român sau de cetăţenii săi Valeriu Florin Dobrinescu, op.cit., p. 177. Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit., p. 267.

264 Marin Radu Mocanu, 1996, p. 274.

262 263

202

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

cu autorităţile şi locuitorii teritoriilor ocupate de Puterile Axei, dat fiind că asemenea transferuri n-au putut să fie făcute prin forţă sau constrângere; să nu fie restituit materialul rulant străin, fără recuperarea corespunzătoare a materialului românesc (pe reţeaua naţională se găseau 178 de locomotive şi 42.000 de vagoane provenind din ţările aliate, iar în străinătate se aflau 274 de locomotive şi circa 26.000 de vagoane româneşti); bunurile pe care Puterile Axei le-au ridicat cu forţa de pe teritoriul uneia dintre Naţiunile Unite şi care, ulterior, au fost transmise României contra plată să nu fie restituite „în bună stare”, ci „în starea în care se află”265.

Delegaţia României a depus mari eforturi pentru a împiedica adoptarea unor amendamente, care ulterior ar fi împiedicat îndeplinirea sarcinilor prevăzute în Tratat. Astfel, la discutarea art. 22, care reglementa problema reparaţiilor, a fost combătut amendamentul australian care cerea, pe de o parte, să nu se stabilească la Conferinţă suma reparaţiilor datorate Uniunii Sovietice, să se amâne exercitarea acestei chestiuni timp de şase luni şi să se creeze o comisie internaţională cu împuternicirea de a stabili plata reparaţiilor, iar pe de altă parte, cerea ca România să plătească reparaţiile în devize străine, dolari sau lire, şi nu în mărfuri, cum se prevăzuse în Convenţia de armistiţiu. Propunerile ambelor delegaţii au întâmpinat opoziţia delegaţiilor Uniunii Sovietice, Ucrainei, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei. În şedinţa Comisiei din 26 august, şeful delegaţiei sovietice V.M. Molotov, a combătut iniţiativa delegaţiei australiene afirmând: „Australia se află la nu mai puţin de 17 mii de km de România. Pentru a ajunge din Australia în România trebuie să străbaţi două oceane. S-ar părea că trebuie să existe motive serioase pentru ca Australia să considere necesar a interveni atât de activ în problema reparaţiilor datorate de România Uniunii Sovietice […] Deşi în mod formal Australia a declarat război României, ea n-a cheltuit nici un glonţ împotriva trupelor fasciste ale lui Antonescu”266. În urma criticilor primite, delegaţia australiană a fost nevoită să-şi retragă amendamentul şi astfel după lungi dezbateri articolul nr. 22 a fost adoptat în unanimitate, în forma lui iniţială, pe data de 1 septembrie 1946. În ceea ce priveşte articolul 23, delegaţia română a cerut modificarea paragrafelor 2, 4, 6, şi 8, care vizau restituirea bunurilor. A fost ridicată problema rezolvării de ansamblu a situaţiei materialului rulant de cale ferată, condiţionându-se restituirea materialului rulant străin de recuperarea corespunzătoare a materialului românesc care se afla în străinătate. Textul art.23 a fost adoptat cu puţine modificări de formă şi nu de conţinut, cererile delegaţiei române nefiind luate în considerare, deşi au fost examinate de către Comisie267.

Obiectul unor largi dezbateri l-a constituit art.24 din Proiectul tratatului de pace, care prevedea restabilirea tuturor drepturilor legale ale resortisanţilor Naţiunilor Unite, precum şi despăgubiri băneşti pentru pierderile suferite de către aceştia. La 6 septembrie 1946, Comisia economică pentru Balcani şi Finlanda a decis să invite delegaţia română pentru a-şi prezenta observaţiile şi cererile privitoare la art.24. Drept urmare, la 10 septembrie, Ion Gheorghe Maurer, şeful delegaţiei române pe probleme economice, a prezentat în plenul Comisiei punctul de vedere al României referitor la clauzele economice, care viza: atenuarea prevederilor privind restituirile, reducerea cotelor prevăzute, revendicarea bunurilor româneşti aflate în străinătate, precum şi neobligativitatea aplicării automate a clauzei naţiunii celei mai favorizate. În afară de intervenţia lui Maurer din 10 septembrie, obiecţiile României la art. 24 au fost prezentate în şapte memorii şi note scrise. În cererile sale, delegaţia română susţinea că statul român merită un tratament mai îngăduitor având în vedere contribuţia sa la înfrângerea Germaniei, considerând, de asemenea, drept exagerate pretenţiile puterilor Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p. 170.

Viaceslav Mihailovici Molotov, op.cit, pp. 131-132.

267 AMAE, fond Conferinţa de pace de la Paris, 1946, vol.73, f. 337.

265 266

203

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

occidentale (pe teritoriul cărora România nu dusese niciodată operaţiuni de război) care cereau compensarea totală a pagubelor pricinuite bunurilor cetăţenilor Naţiunilor Unite, atât cât România fusese de partea Axei cât şi după aceea.

După îndelungi dezbateri în comisii şi în plenul Conferinţei, delegaţia română a obţinut: reducerea despăgubirilor de război de la sută la sută, la 75% (trebuie menţionat faptul că delegaţia Uniunii Sovietice propusese un procent de 30%); reparaţiile care trebuiau plătite în teritoriul ocupat de către Ungaria timp de 4 ani nu incumbă României; menţinerea Legii minelor din 1942 cu unele modificări care să împiedice efectuarea unor acte discriminatorii268.

Articolele 25 şi 27 n-au făcut obiectul unei dezbateri în cadrul unei comisii, ele urmând a fi negociate direct cu guvernul Uniunii Sovietice.

Articolul 26 (care prevedea blocarea şi lichidarea bunurilor româneşti pe teritoriul Naţiunilor Unite) a fost adoptat aproape nemodificat, cu toată opoziţia delegaţiei române.

La iniţiativa Australiei s-a admis ca drepturile de autor, artistice şi literare ale resortisanţilor români care aveau depozite pe teritoriul Naţiunilor Unite, să fie exceptate.

Articolul 28 (care prevedea menţinerea obligaţiilor contractuale antebelice ale statului român şi resortisanţilor acestuia) nu a ridicat nici o obiecţie din partea României, fiind adoptat în formularea iniţială.

Articolul 29 (care stipula renunţarea din partea guvernului român la orice reclamaţie împotriva Puterilor Aliate şi Asociate pentru pagubele suferite prin fapte de război) a fost adoptat în unanimitate pe 26 septembrie 1946. În ceea ce priveşte articolele 30 şi 31 (care reglementau diferendele intervenite între guvernul român şi resortisanţii diferitelor state cu privire la aplicarea Tratatului) au fost depuse mai multe amendamente, fiind adoptate pe puncte după dezbaterea modificărilor propuse.

O altă problemă care a constituit obiectul unor dezbateri furtunoase a fost cea cu privire la statutul Dunării. Articolul 34 din Proiectul tratatului de pace a suscitat controverse între participanţii la Conferinţa de pace de la Paris, deoarece existau două concepţii diferite cu privire la regimul navigaţiei pe Dunăre. Pe de o parte, delegaţiile Statelor Unite, Marii Britanii şi Franţei au propus inserarea în tratat a unui articol privind controlul internaţional al Dunării şi convocarea unei conferinţe „a tuturor statelor interesate, inclusiv România” pentru stabilirea regimului de navigaţie al Dunării. Pe de altă parte, era concepţia sovietică potrivit căreia noul statut al Dunării nu trebuia reglementat în tratatele de pace cu România, Bulgaria şi Ungaria, ci trebuia să constituie obiectul unor negocieri separate. Referitor la acest lucru, în şedinţa plenară din 10 octombrie 1946, Molotov spunea: „Trebuie să arăt că se urmăreşte rezolvarea problemei Dunării în cadrul tratatelor de pace cu foştii sateliţi ai Germaniei, că se urmăreşte rezolvarea problemei regimului navigaţiei pe Dunăre pe calea unor prescripţii impuse statelor învinse. De fapt, se încearcă folosirea acestui prilej pentru a se restabili pe Dunăre situaţia privilegiată a câtorva mari puteri pe care probabil că suveranitatea şi interesele naţionale ale statelor dunărene nu le interesează, dar care vor să dicteze şi să-şi impună voinţa pretutindeni”269. În jurul acestor propuneri, la 30 septembrie 1946, au început discuţiile în cadrul Comisiei economice, unde, în final, propunerea puterilor occidentale a fost adoptată cu 9 voturi pentru, 5 împotrivă (Uniunea Sovietică, Ucraina, Bielorusia, Iugoslavia şi Cehoslovacia) şi o abţinere (India). Dezbaterile au fost reluate în cadrul şedinţelor plenare din 10 şi 12 octombrie, care au fost consacrate adoptării proiectelor de pace cu România şi, respectiv, cu Ungaria. În şedinţa din 10 octombrie, cea mai mare parte a discuţiilor au fost axate pe art. 34, după cum arăta şi Gheorghe Tătărescu: „Propriu-zis nu s-a discutat tratatul de pace cu România din pricina senatorului american Vanderberg, care a deplasat discuţiile în jurul chestiunii Dunării. Delegatul american s-a mărginit să facă observaţiuni cu privire la chestiunea Dunării şi întreaga discuţiune a 268 269

Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit., p. 270.

Viaceslav Mihailovici Molotov, op. cit., pp. 216-217.

204

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

gravitat în jurul acestei chestiuni”. În urma dezbaterilor, rezultatul votului din plenara Conferinţei de pace a fost acelaşi cu cel din Comisia economică pentru Balcani şi Finlanda, adică art.34 a fost adoptat cu majoritate de voturi270.

La 14 octombrie 1946 a avut loc cea de a 39-a şedinţă plenară a Conferinţei de pace, lucrările şedinţei fiind conduse de şeful delegaţiei sovietice V.M. Molotov. Cu acest prilej au avut loc discuţiile finale pe marginea Tratatului de pace cu România pe baza unui raport prezentat de Comisia politică şi teritorială. Şedinţa a înregistrat recomandările Comisiei teritoriale şi politice, a Comisiei militare şi a Comisiei economice, apoi a trecut la adoptarea Proiectului de tratat supunându-l la vot articol cu articol. Votarea a avut caracterul unei operaţiuni pur tehnice, votul făcându-se nominal, iar articolele au fost adoptate, în general, în formularea aprobată de către Comisii. Se poate spune că ceea ce Comisiile au adoptat în sesiunile lor a fost însuşit şi de către Conferinţă în şedinţa sa plenară, aceasta neaducând nici o modificare esenţială în conţinutul prevederilor Proiectului tratatului de pace cu România.

Având în vedere poziţia diferitelor forţe politice din România faţă de problemele abordate la Conferinţa de pace de la Paris, nu poate fi trecută cu vederea activitatea unui grup format din foşti diplomaţi şi oameni politici stabiliţi în occident, care a acţionat paralel cu activitatea delegaţiei oficiale române, aceştia fiind mandataţi de liderii opoziţiei româneşti Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu. Printre membrii acestui grup se numărau: Grigore Gafencu, Brutus Coste, Alexandru Cretzianu, Nicolae Rădescu, Constantin Vişoianu, Grigore Niculescu – Buzeşti, Raoul Bossy, Emil Ciurea, Viorel V. Tilea, Nicolae Caranfil.

Aceştia, în acord cu liderii opoziţiei din ţară, au avut întâlniri cu o parte a delegaţilor şi experţilor străini prezenţi la conferinţă, au înaintat mai multe memorii, declaraţii, note şi scrisori, au acordat interviuri şi au publicat articole în ziare ca: „Le Monde”, „Une semaine dans la monde”, „Journal de Geneve”, „La Libre Belgique”, „Daily Mail”, „New York Herald Tribune”, „Weltwoche”, „Zurcher Zeitung”, ş.a. Între aceste documente înaintate Conferinţei de pace se regăseau: Memorandum des Roumains libres á la Conférences de Paix pour Roumanie; Romania at the Peace Conference; La Roumanie devant la Conférence de la Paix.

Memoriul intitulat „România în faţa Conferinţei de pace”, datat pe 29 iulie 1946, a fost înaintat Conferinţei de Grigore Gafencu pe 6 august 1946 şi conţinea o serie de revendicări, printre care: restabilirea suveranităţii şi autorităţii statului român asupra întregului teritoriu naţional; asigurarea independenţei economice şi a libertăţii relaţiilor economice internaţionale; soluţionarea echitabilă a problemei reparaţiilor de război, pentru a permite asanarea vieţii economice româneşti; garantarea internaţională a libertăţii de navigaţie pe Dunăre; repatrierea prizonierilor de război, care se aflau încă în Uniunea Sovietică, într-un termen fixat cu precizie. Memoriul conţinea şi patru anexe şi şase hărţi, care erau menite să clarifice principalele probleme aflate în dispută şi să atragă atenţia asupra altora care nu fuseseră abordate în cadrul lucrărilor Conferinţei271.

Un alt document înaintat de către grupul din exil a fost un memoriu intitulat Observaţii asupra Tratatului de pace cu România, remis de către Grigore Gafencu pe 7 octombrie 1946 Consiliului miniştrilor de externe. În acest memoriu se făceau observaţii amănunţite asupra Proiectului de tratat, cerându-se anumite modificări ale acestuia.

Demersurile exilului românesc şi a opoziţiei din ţară, desfăşurate în culisele şi în afara Conferinţei, nu de puţine ori s-au aflat în contradicţie cu delegaţia română la Conferinţa de pace, fapt ce a provocat reacţia autorităţilor de la Bucureşti şi le-au adus autorilor eticheta de „trădători ai cauzei naţionale”. Referitor la acestea, ministrul de interne Teohari Georgescu, în raportul său către Consiliul de miniştri, spunea: „Atitudinea Partidului Naţional Ţărănesc, înainte şi în timpul Conferinţei de pace de la Paris, a fost pe aceeaşi linie de trădare a intereselor 270 271

Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, op. cit., p. 277.

Dan Vătăman, România în relaţiile internaţionale, op.cit, p.220.

205

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

naţionale. Conducerea acestui partid a însărcinat o delegaţie formată din Grigore Gafencu şi V. Tilea, să prezinte memorii din partea partidului, prin care se cerea nerecunoaşterea delegaţiei române la Conferinţă, făcând atmosferă împotriva României, a creat greutăţi în tratativele de pace şi prin aceasta a pus în pericol revenirea Transilvaniei de Nord în hotarele României”272.

5. Concluzii Având în vedere cele arătate mai sus, putem concluziona faptul că, deşi a fost chemată să adopte numai recomandări şi nu decizii definitive, Conferinţa de pace de la Paris din anul 1946 a reprezentat un moment important pentru reglementarea relaţiilor internaţionale postbelice. Modaliatatea în care Conferinţa a fost concepută şi organizată, precum şi cadrul de desfăşurare şi obiectivele ce i-au fost stabilite, au reliefat înţelegerile stabilite între marile puteri în timpul războiului sau la sfârşitul acestuia la Teheran, Ialta, Moscova, Dumbarton Oaks, San Francisco şi Postdam, dar şi divergenţele dintre ele. Conferinţa a fost marcată de persistenţa politicii de hegemonie, de împărţire a Europei şi apoi a întregii lumi în zone de influenţă şi de dominaţie.

Pentru România, Conferinţa de pace de la Paris a creat o situaţie complexă şi dificilă, cu posibilităţi limitate de acţiune. Dificultăţile au fost amplificate de faptul că României nu i-a fost recunoscută calitatea de stat cobeligerant, cu toate că începând cu data de 24 august 1944 armata română a luat parte activ la războiul împotriva Germaniei şi a aliaţilor ei, aducându-şi propria contribuţie la victoria finală. Cu toate acestea, deşi Proiectul Tratatului de pace cu România conţinea unele prevederi vexatorii, nedrepte sau deosebit de grele, care reglementau importante chestiuni politice, economice şi militare, guvernul român şi-a pus speranţele în viitoarea Conferinţă a miniştrilor de externe de la New York, deoarece acolo urma să se ia hotărâri asupra tuturor chestiunilor rămase în suspensie la Conferinţa de la Paris, urmând a fi definitivate tratatele de pace cu fostele state satelite ale Germaniei, printre care şi România.

Bibliografie

Fonduri arhivistice Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), fond Conferinţa de pace de la Paris, 1946; AMAE, fond România/1944-1946; AMAE, fond România /1945-1948; AMAE, fond U.R.S.S/1945-1948; Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), CC al PCR, fond 103; ANIC, fond Casa Regală, Diverse; ANIC, fond Ministerul Propagandei Naţionale, Presa internă; ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Stenograme;

Culegeri de documente, studii, articole şi lucrări de specialitate Arimia, Vasile, Ardeleanu, Ion, Cebuc, Alexandru, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente (1926-1947), Bucureşti, Editura Arc 2000, 1994; Calafeteanu, Ion, Popişteanu, Cristian, Politica Externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, 1986; Campbell, C. John, The United States in World Affairs.1945-1947, Published for the Concil on Foreign Relations by Harper & Brothers, New York and London, 1947; Campus, Eliza, Din politica externă a României.1913-1947, Bucureşti, Editura Politică, 1980; Chiper, Ioan, Constantiniu, Florin, Pop, Adrian, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1944-1947), Bucureşti, Editura Iconica, 1993; Dobrinescu, Valeriu Florin, România şi organizarea postbelică a lumii (1945-1947), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1988; Fontaine, André, Istoria războiului rece. De la revoluţia din Octombrie la războiul din Coreea (1917-1950), vol. 2, Bucureşti, Editura Militară, 1992;

272

Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Alexandru Cebuc, op.cit., p. 286.

206

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Lache, Ştefan, Ţuţui, Gheorghe, România şi Conferinţa de pace de la Paris din 1946, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978; Marin Radu Mocanu (coordonator), România – Marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial. Documente, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1994; Marin Radu Mocanu (coordonator), România şi Armistiţiul cu Naţiunile Unite. Documente, vol. 2, Bucureşti, 1995; Marin Radu Mocanu (coordonator), România în anticamera Conferinţei de pace de la Paris. Documente, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1996; Viaceslav Mihailovici Molotov, Probleme de politică externă. Discursuri şi declaraţii (aprilie 1945-iunie 1948), Bucureşti, Editura de Stat, 1951; Gheorghe Onişoru, Instaurarea regimului communist în România, Bucureşti, Editura CNSAS, 2001; Vătăman, Dan, Politica externă a României de la Armistiţiu şi până la semnarea Tratatului de pace de la Paris (19441947), Bucureşti, Editura Pro Universitaria, 2009; Vătăman, Dan, România în relaţiile internaţionale (1939-1947), vol.2, Bucureşti, Editura Pro Universitaria, 2009; Alte surse: „Scânteia”, nr. 589 din 2 august 1946. „Scânteia”, nr. 590 din 3 august 1946 „Scânteia”, nr. 599 din 14 august 1946. „Universul”, nr. 172 din 31 iulie 1946 „Universul”, nr. 183 din 12 august 1946.

207

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

BONUS Regulament de Admitere 2010-2011 SENATUL UNIVERSITĂŢII ROMÂNE DE ŞTIINŢE ŞI ARTE „GHEORGHE CRISTEA” a stabilit regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea admiterii pentru anul universitar 20102011, la cele două niveluri: licenţă şi masterat.

Admiterea candidaţilor se face prin concurs, care include, după caz, probe de concurs, probe de aptitudini (interviu) şi/sau evaluare pe bază de dosar.

Pentru mai multe date, se poate consultata site-ul universităţii: www.ugc.ro.

FACULTATEA DE ARTE ŞI ŞTIINŢE Specializarea Comunicare Socială şi Relaţii Publice Admiterea la specializarea Comunicare Socială şi Relaţii Publice, Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea” se face pe baza unui interviu organizat de conducerea academică a Facultăţii de Arte şi Ştiinţe a Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea”. În cadrul interviului vor fi abordate două subiecte de discuţie, relevante pentru problematicile tratate de specializarea Comunicare Socială şi Relaţii Publice: un subiect la alegerea candidatului, concretizat într-un eseu pe care acesta îl va prezenta la înscriere şi îl va susţine în faţa comisiei de examinare (interviu); un subiect propus de comisie.

Comisia va acorda fiecărui candidat unul din calificativele Admis / Respins.

Cele două subiecte discutate la interviu vor avea importanţă egală în acordarea calificativului (50% / 50%).

Bibliografia orientativă pentru interviul sus menţionat are în vedere capitole / subcapitole din următoarele lucrări, acestea fiind afişate pe site-ul universităţii şi la avizierele existente în instituţie: 1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

Briggs, Asa & Burke, Peter. Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la Internet. – Iaşi: Editura Polirom, 2005.

Coman, Mihai. Introducere în sistemul mass-media – Iaşi: Editura Polirom, 2004.

Coman, Mihai (coordonator). Manual de jurnalism, Vol. I, II. – Iaşi: Polirom, 2001, 2002.

Dinu, Mihai. Comunicarea. Repere fundamentale. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1999.

Giovannini, Giovanni (coordonator). De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă. – Bucureşti: Editura Tehnică, 1989.

McLuhan, Marshall. Galaxia Gutenberg. Omul şi era tiparului. – Bucureşti, 1975.

McLuhan, Marshall. Mass-media sau mediul invizibil. – Bucureşti: Nemira, 1997. *** Manual pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est. – Bucureşti, 1992.

Popescu, Cristian Florin. Manual de jurnalism. – Bucureşti: Editura Tritonic, 2003.

Drăgan, Ioan. Paradigme ale comunicării de masă. Orizontul societăţii mediatice.

Lohisse, Jean. Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune. – Iaşi, 2002.

Kellner, Douglas. Cultura media. – Iaşi: Editura Institutul European, 2001.

Moraru Victor. Mass-media vs politica. – Chişinău: USM, 2001.

208

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

14. Mattelart, Armand & Mattelart, Michele. Istoria teoriilor comunicării. – Iaşi: Polirom, 2001.

15. O'Sullivan, Tim & Hartley, John et alii. Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale. - Iaşi: Polirom, 2001.

16. J.J. Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas, Bucureşti 1998; 17. Gheorghe Toma, Tehnici de comunicare, Ed. Artprint, Bucureşti 1999; 18. Ştefan Buzărnescu, Sociologia opiniei publice, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti; 19. Ovidiu Trăsnea, Probleme de sociologie politică, Ed. Politică, Bucureşti 1975; 20. Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, Bucureşti, Ed. Anima, 1991 21. Serge Moscovici, Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti, 1995; 22. Camelia Bacoş, Rolul imaginii asupra mentalităţilor colective, în "Societate şi cultură", nr.3/1992, p.23

Specializarea Artele Spectacolului de Teatru (Coregrafie) Admiterea la specializarea Artele Spectacolului de Teatru (Coregrafie) a Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea” se face pe baza unui interviu organizat de conducerea academică a Facultăţii de Arte şi Ştiinţe a Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea”. În cadrul interviului vor fi abordate câteva subiecte de discuţie, relevante pentru problematicile tratate de specializarea Artele Spectacolului de Teatru (Coregrafie): Comisia va acorda fiecărui candidat unul din calificativele: Admis / Respins.

Bibliografia orientativă pentru interviul sus menţionat are în vedere capitole / subcapitole din următoarele lucrări, acestea fiind afişate pe site-ul universităţii şi la avizierele existente în instituţie: 1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

16.

17.

18.

19.

20.

21.

Banes Sally - ,,Terpsichare in sneakers’’; Bourcier Paul - ,,Histoire de la danse en Occident’’, Edition du Seuil, 1978; Budică Cristian - ,,Kinetoterapia în afecţiunile ortopedico-traumatice’’, Editura România de Mâine, 2005; Connor Steven - ,,Cultura Postmodernă’’, Editura Meridiane, 1999; Cristina Ana Forzza – „ Îndrumar pentru corectarea deficienţelor fizice ” , Editura de Mâine 2003; Demirarea Emilia – „ Lecon de Danse Classique ”, Ed. Amphora; Ducout S. Marcel – „Le danse sovare – Sintese de la danse de la musique”; Ginot Isabelle şi Michel Marcelle – „Dansul secolului XX ”.

Grotowski Jerjy – „Spaţiul gol”, „Teatru sărac ”; Ianegic Raluca – „Vid şi plin” Concepte fundamentaleale spectacolului coregrafic modern, Ed. Institutului Cultural Român, Buc. 2004; Isabelle de Maison Rouge – „Arta contemporană”; Kyçyku, Kopi - ,,O istorie a teatrului universal’’, Ed. ERA, 2008 Nanu Adina – „Arta pe om”, Ed. Compania, 2001; Nanu Adina – „Artă, stil, costum”, Ed. Meridiane, 1976; Nanu Adina – „Vezi?” , Comunicare prin imagine, 2002; Noverre J. G. – „ Scrisori despre dans şi balete ”, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1967; Percival John – „Modern Balet”; Petrovici Virgil – „Lumină şi culoare în spectacol”, Ed. Albatros, 1974; Petrovici Virgil – „Tehnica iluminatului artistic”, Ed. Tehnică, 1976; Rainer Ynonne – „Danse – Langage propre”, Ed. Metissage culturel; Rebling - ”Histoire de la Danse”; 209

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

22.

23.

24.

25.

Sabău Elena – „Refacere – recuperare”, Ed. România de Mâine, 2006; Schufian Werner – „Manual de dans”; Tonitza-Iordache Michaela şi George Banu – „Arta teatrului” ; Urseanu Tilde, Ianegic Ion şi Ionescu Liviu – „Istoria Baletului”, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1967; 26. Zamfirescu Ion – „Istoria Universală a Teatrului”, Ed. Pentru Literatură Universală, 1966.

@spiră să devii O individualitate - Invitaţie Facultatea de Arte şi Ştiinţe a UNIVERSITĂŢII DE ŞTIINŢE ŞI ARTE „GHEORGHE CRISTEA” vă invită să sprijinim împreună cultul calităţii superioare în viaţa universitară şi cotidiană.

Unul dintre scopurile noastre ideatice este să creăm Individualităţi distincte, nu doar simpli cetăţeni Informaţiile ştiinţifică şi de cultură sunt transmise de la pedagog la student prin dialog direct, prin expuneri deschise dezbaterilor – se poate vorbi uneori de o masă rotundă cu un singur colţ – fără a neglija importanţa şi capacitatea mijloacelor moderne de instruire a studenţilor, dar nealterând puterea cuvântul viu care informează şi formează instantaneu, în spiritul şcolilor din antichitate.

Această modalitate de predare şi de asimilare a informaţiei ştiinţifice îl ajută pe student nu doar să dobândească unele cunoştinţe teoretice substanţiale, ci şi să le vadă demonstrate în contextul perioadei în care trăim. Astfel, păstrând raporturile şi proporţiile, studentul are şansa să devină treptat un viitor coleg potenţial al profesorului.

Absolvent al facultăţii noastre fiind, te poţi angaja ca specialist la diferite instituţii naţionale şi internaţionale care se ocupă de comunicare şi relaţii publice, poţi deveni consilier în administraţia publică, în mass-media, purtător de cuvânt, manager pentru proiecte de dezvoltare comunitară, expert pe probleme de integrare, cercetător în unităţi abilitate de a realiza prognoze socio-politice, jurnalist, director de campanii publicitare şi de imagine, politolog, coregraf, maestru de balet, pedagog de specialitate, balerin cu studii superioare, cadru didactic pentru învăţământul liceal şi universitar.

Vei putea participa la numeroase training-uri, schimburi de experienţă, programe comune şi colaborări cu facultăţi şi universităţi similare din ţări membre ale Uniunii Europene, distinse prin tradiţie şi reuşite deosebite în învăţământ. Practica desfăşurată pe lângă instituţii specializate este unul dintre atuurile noastre.

Vei beneficia de ştiinţa şi exemplul de înalt profesionalism şi moralitate ale cadrelor noastre, precum şi de materiale didactice demne de performeri. Datorită relaţiilor ştiinţifice şi culturale pe care staful şi cadrele Universităţii noastre le-au stabilit cu numeroase personalităţi şi instituţii de presă, administraţie şi învăţământ, vei fi sprijinit nu doar în perioada studiilor, ci şi după ce vei ieşi în viaţă.

Studenţii cu rezultate remarcabile pot urma în paralel o a doua specialitate în cadrul Universităţii noastre, taxa de studii fiind cu 50 % mai mică.

Temele propuse pentru studiile masterat acoperă o arie largă din tot ceea ce înseamnă astăzi comunicare socială, relaţii publice şi artele spectacolului de teatru (coregrafie).

210

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

Aspiră să devii o individualitate... www.ugc.ro

@spiring to become an individuality - Invitation Faculty of Arts and Sciences from ROMANIAN UNIVERSITY OF SCIENCES AND ARTS “GHEORGHE CRISTEA” invites you to build up together a high quality cult in academic and daily life.

One of our goals is to create Distinct individuality, not only simple citizens Scientific and cultural informations are transmitted from teacher to student through direct dialogue by exposing open debate - sometimes we can talk about a round table with one corner - without neglecting the importance of modern training and ability of students, but without destroy the power of living word which instantly informs and forms, in the spirit of the ancient schools.

This way of teaching and assimilation of scientific information not only helps the student to acquire some substantial theoretical knowledge, but also to see demonstrated in the context of the period in which we live. Thus, keeping ratio and proportions, the student has the opportunity to gradually become a teacher's potential future colleague.

As the graduate of our faculty, you can build a career as a specialist in various national and international institutions dealing with communication and public relations, can become a counselor in public administration, the media spokesperson, manager for community development projects, expert for integration issues, researcher for units ability to achieve socio-political forecasts, journalist, director of advertising and image campaigns, political scientist, choreographer, ballet master, teacher specialist, dancer with higher education, teacher for high-school and university.

You can participate in numerous training, exchanges, joint programs and collaboration with colleges and universities from the European Union countries, distinguished by traditionally and outstanding achievements in education. Practice carried out to specialized institutions is one of our strengths.

You will benefit from science and example of high professionalism and morality of our teachers and teaching materials worthy performers. Due to cultural and scientific relations and teaching staff of the University that they have established with our VIPs and media institutions, government and education, you will be supported not only studying, but after you get out alive.

Students with outstanding results can enroll in a second parallel at the University, with 50% lower tuition fees.

Themes for masters studies cover a wide range of everything that today's social communication, public relations and performing arts theater (choreography).

Aspiring to become an individuality… www.ugc.ro 211

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

ComUnique Communication Review of the Romanian Sciences and Arts University “GHEORGHE CRISTEA” Founded in the communication year of 2006 ISSN: 1842 – 9130 ERA Publishing House 2010 No. 6-7, 4th year / 2009-2010 EDITORIAL STAFF Director: Prof. Univ. Dr. Eng. Lidia CRISTEA Editor–in–chief: Dr. Ardian KYCYKU Deputy Editor–in–chief: Dr. Ion DAVID Dr. Alexandru PINTEA, Dr. Theodor OLTEANU, Dr. Luminiţa TĂRCHILĂ, Dr. Andreea-Raluca TĂNĂSESCU, Dr. Vivia SĂNDULESCU, Drd. George MOTROC, Iuliana CRISTEA, Valentin BOBOC, Alice TEODORESCU Contributors: Dr. Antonio FRATTASIO (Italia), Dr. Kopi KYÇYKU (Albania), Dr. Alessandro PASSUT (Austria), Hiqmet MEÇAJ (Greece), Dr. Sibel SAFI (Turkey), Drd. Luciana FRIEDMANN (Timişoara) Photographer: Valentin BOBOC Cover: KÜdesign E-mail: comunicarts@gmail.com Website: www.comunique.ro !The responsibility for the content of the articles belongs to the authors!

All rights reserved.

No part of this publication may be reproduced without the written permision of the Editor.

212

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

În semn de respect pentru limbile de strânsă circulaţie, redăm cuprinsul şi în limba engleză TABLE OF CONTENTS LEADING ARTICLE Dr. Ardian KYCYKU - Following as in the novies the somebodyelse's breakdown EDUCATION URSA ”Gheorghe Cristea” in the international scientific activities • ESOF – the most important European Forum in research and education (Turin, Italy, July 2010) Message of Giorgio NAPOLITANO, President of the Italian Republic for the opening of ESOF 2010 • The Company for the "Theater-th" Performances • The "Theater-th" Entertainment Company • The International Symposium ComunIQue THE GUEST OF THIS ISSUE Conversation with the famous ballet-master Oliver Patey CULTURE Roxana LASCĂR - Understanding Victorianism in Broader Cultural Terms EUROPEAN INTEGRATION Dr. Ion DAVID - Geopolitics and its founders Dr. Margareta FLEŞNER - White Slave Trade – a topical global phenomenon IMAGOLOGY Jean BRĂTIANU - The Interethnic Communication from the imagology perspective Maria GHEORGHE - The Poetic Work of Bacovia within the Romanian Culture

Ana

INTER-NAŢIONAL Iuliana CRISTEA - The Mass-media Diplomacy LAW Dr. Alexandru PINTEA - The necessity of knowledge of the personality of the victim in the criminological research INTERETHNIC Muşata MATEI - Poetry Dr. Ion DAVID - The Management of the international human migration at the beginning of the 21st century PUBLIC RELATIONS Drd. George MOTROC - Forms of Morometian dialogue MANAGEMENT Costela DUŢU - Marketing mixture 213

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

INTERPERSONAL Alice THEODORESCU – Anxiety Ionela POPESCU - Is there any time left for our personal life?

Valentin BOBOC - Where is the hope ...

LITERA Dr. Luminiţa TĂRCHILĂ - Image of the crown in Shakespeare's plays Drd. George MOTROC - Petru Dumitriu or about the destruction of myth of eternal feminine Paul VINICIUS - The need for the past Mihaela PĂTRAŞCU - The Everlasting Threshold Drd. Ilir SHYTA - We are being read within, from the outside Craig CZURY (SUA) - Diary Without a Name THE PRESS THROUGH OUT THE EYES OF THE PRESS Iuliana CRISTEA - Mass-media as a tool of mass information IN ROMANIAN Dr. Theodor OLTEANU - Avoiding the mistakes in the use of the article THE LIFE OF THE SIGNS Letiţia MICLĂUŞ - The Brand and the Postmodern Ritual of Passing Andreia-Elena ZOREA - The Semiotics Images of the Kitsch Texts in the Transition Period IN MEMORIAM Radu BELIGAN - Victor Eftimiu…

Pina Bausch is dancing the alienation SOCIAL COMMUNICATION Dr. Alexandru PINTEA - The Social-demographic Factors and Socio-economic Involved into the Genesis of Anti-Social Behaviour RE-LEGERE From the Experiences and the Way of Thinking of the Hermit St. Mark The History of the Church ”The Great Martyr Saint Mercurie” from Bucharest Traian VASILCĂU - The Cross of the Word THE ART OF THE PERFORMANCE Dr. Bogdan ULMU - Chekhov and the Women Dr. Vivia SĂNDULESCU - Exile in the Earth of the contemporary choreography Dr. Kopi KYÇYKU - The Scandinavian Theatre and Literary Work Henrik of Ibsen Isabelle GINOT, Marcelle MICHEL - Merce Cunningham Overturns the History DEBUT Gabriel MOCANU - To be good means …

VOX MORALIA Anne GRAHAM - Therefore We said OK ...

THE REMARK ON MONDAY AND OF ... YEARS Iuliana CRISTEA - What can we do?!

214

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

(C)ARTE "The Universal Theatre" I, II, III by Acad. Kopi Kycyku Lectures for students of the Specialization in the Theater Performance Arts (Choreography) "Choreography Registering. National Opera Ballet from Bucharest", Cătălin Caracaş and Vivia Săndulescu "White Slave Trade" by Margareta Fleşner "Geopolitics and International Relationships" by Dr. Ion David "Institutional Law of the European Union" by Dr. Dan Vătăman "Theatre and Knowledge" by Master of Arts Dr. Sorin Crişan U.R.S.A. Magazines "Gheorghe Cristea" The Poetry of Luciana Friedmann HUMOR BAC humanum est... But until when and up to where?!

IN-FORMATIONS Dr. Dan VĂTĂMAN - Romania and the Paris Peace Conference from 1946 BONUS Regulations of Matriculation 2010-2011 @Spire to Become an Individuality-Invitation (Romanian version) @Spire to Become an Individuality-Invitation (English version) Open Letter

215

Revista ComUnique Nr. 6â&#x20AC;?7 / 2010

Open Letter (Abstract) Our magazine does not want to state original ideas, but to somehow apply what has already come to be, in the communication domain, and is in no need for further argumentation. The magazine cannot give any solutions, it can only suggest a few questions, some of them can be, of course, without an answer, but Comunique will not ask them to confuse our readers and our writers, it will ask them so that we can make the smallest of contributions to maintaining intellectual lucidity.

Comunique does not want to become an intellectual forum, its goal is to become a virtual disscution between students, teachers and European intellectuals interested in authentic dialog. That dialog that grows with the decline of the numerous prejudices and fanaticisms which impovers and shallows life, producing the isolation of an individual from its own individuality.

Comunique is open and dedicated to communication with the common European ground, with which the lack of communication has kept us apart for more than half of century. Our magazine will not refuse any material and will not take into account savings, regarding paper, ink or new columns if one of your people should feel the urge to publish, to debute, to open a debate on communication issues, public relations, imagology, sign-science, law, art and literature, management, economy, humor etc The playful letter game in the magazineâ&#x20AC;&#x2122;s title (ComUnique and ComunIQue) reveals the open spirit and the intelligent and modestful sense of homour which the authors of the magazine posess. Nothing is common and unique when, at the beginning of a journey, people state what they belive in. The distance from stating to distinguishing oneself is inhuman only in years, maybe. And distinguishing oneself brings along with it the power of taking word and media responsibility, especially in a society which naturally tends towards the lifting of quality at a rang of natural element, not sporadical.

ComUnique

216

Revista ComUnique Nr. 6‐7 / 2010

217