Revista Comunique Nr. 8-9 by Comunicarts

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Revistă de Comunicare UNIVERSITEA ROMÂNĂ DE ŞTIINŢE ŞI ARTE “GHEORGHE CRISTEA” Fondată în anul de comunicare 2006 ISSN: 1842 - 9130 Editura ERA 2012 Nr. 8-9, An 5 / 2011-12 Motto „Durata dezbaterii variază invers proporţional cu complexitatea chestiunii. Corolar: Când chestiunea este simplă şi toată lumea o înţelege, dezbaterea este aproape interminabilă. Legea deliberărilor lingvistice, a lui Knowles

COLEGIUL

REDACŢIE

Director: Prof.univ.dr.ing. Lidia CRISTEA Redactor-şef: Dr. Ardian KYCYKU Redactor-şef adjunct: Dr. Ion DAVID Dr. Luminiţa TĂRCHILĂ, Drd. George MOTROC, Drd. Roxana LASCĂR, Dr. Vivia SĂNDULESCU, Valentin BOBOC, Dr. Andreea-Raluca TĂNĂSESCU Membri de Onoare: Dr. Theodor OLTEANU, Dr. Alexandru PINTEA, Prof.univ.dr. Sorin CRIŞAN Colaboratori externi: Dr. Antonio FRATTASIO (Italia), Dr. Kopi KYÇYKU (Albania), Dr. Alessandro PASSUT (Austria), Hiqmet MEÇAJ (Grecia), Alice TEODORESCU (Holanda), Dr. Sibel SAFI (Turcia), Drd. Luciana FRIEDMANN (Timişoara), Loredana BOROŞ (Spania) Coperta: Küdesign

E-mail: comunicarts@gmail.com Pagina web: www.comunique.ro ! Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor aparţine exclusiv autorilor !

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Cuprins ioma ............................................................................................................................................... 6 Vasile ANDRU: Mintea bunei speranţe ............................................................................................... 6 EDUCAŢIE & CREAŢIE U.R.S.A. „Gheorghe Cristea” – noi proiecte: Master: Spectacolul Coregrafic Contemporan .................................................................................... 9 Departamentul de Limbă, Cultură şi Civilizaţie Română ................................................................ 11 Litteris Forum ................................................................................................................................... 12 Premiile Litteris Forum - Ediţia I ......................................................................................................... 13 Studioul de Imagine Comunic@rt .................................................................................................... 14 Simpozionul Internaţional ComunIQue 2012 .................................................................................. 14 INVITATUL COMUNIQUE „Visez un Hamlet fără text, dar şi un Caragiale fără muzică...” - Convorbire cu regizorul şi scriitorul Bogdan ULMU –................................................................................................................ 16 CULTURĂ Roxana LASCĂR: Intersection of History and Fiction in the postmodern Literature ....................... 19 EUROPA DE AZI Mihai CUCU: Culturi diferite - cetăţenie comună .............................................................................. 25 Isidor KOTI: The Albanian Aromanians´ Awakening: Communication of Identity Politics and Conflicts in Post-Communism ............................................................................................................. 28 IMAGOLOGIE Iuliana CRISTEA: Mass-media românească în context european ...................................................... 38 INTER/NAŢIONAL Acad. Kopi KYCYKU: Gândirea lui Atatürk .................................................................................... 40 POESIS Loredana BOROŞ: Fără mine… ......................................................................................................... 46 A plecat, Gânduri, rânduri..., Poveste de toamnă ................................................................................ 48 DREPT Dr. Dan VĂTĂMAN: Delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive dintre România şi Ucraina la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga ................................................... 49 ETNIC

Monika STAFA: International Press about the Jews in Albania before and during Nazi Times ....... 55 METAFORE Corina CIUCĂ: Nişte ochi pe-un scaun de tramvai ........................................................................... 60 Unde se duc jachetele atunci când se murdăresc?, Stă să plouă, Decupaj, Şanţ cu stele, Sub trotuar, Aproape linişte, Second-hand, Anti-nimic, Unora le place jazz-ul ...................................................... 62 Relu GĂLBEAZĂ: În loc de primăvară .............................................................................................. 63 Durere, De dragoste, Viaţa?, Casa sufletului meu, Despre rost, Răscrucile din mine, Iadul dinăuntru, Eu n-am ştiut ..................................................................................................................... 67 Andreea ANDREI: Maturitatea adolescentei ..................................................................................... 68 3

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Alb şi Negru, Şahul virtual al vieţii ..................................................................................................... 69 MANAGEMENT Prof.univ.dr.ing. Lidia CRISTEA, As.drd. Adela BĂILESCU, Cristian-Mihai MĂNĂILĂ: Dimensiunile Managementului Strategic ............................................................................................ 70 Dr. Cristina Rodica GRADEA: Criza financiară efecte la nivelul întreprinderii ............................. 77 PR Dr. Margareta FLEŞNER: Blocajele de comunicare – premisă a conflictelor organizaţionale ........... 83 Drd. Tincuţa IORGA: Valoare, toleranţă şi persoană ........................................................................ 91 INTER Valentin BOBOC: Idolatria tehnologizarii premature ........................................................................ 97 Arta exploatării de sine sau Minunata lume nouă a muncii ................................................................ 98 Alice THEODORESCU: Cumpăraţi o schimbare? .......................................................................... 108 LITERA Dr. Luminiţa TĂRCHILĂ: Omul victorian .................................................................................... 109 Drd. George MOTROC: John Braine sau Drumul spre înalta societate a romanului englez ......... 120 MICROantologia LITTERIS FORUM 2011 Lăcrămioara Aurelia GHEORGHE: Despre viaţă… ..................................................................... 123 Mihail Cristian IONIŢĂ: Cine sunt eu?.......................................................................................... 128 Horia Şerban TIUGAN: Au Crépuscule de Ma Vue, Doină Urbană .............................................. 129 Un adio umanităţii ............................................................................................................................. 130 Maria-Elena TRIFU: Viaţa este o glumă .......................................................................................... 132 Andrei Remus ŞERBAN: Copilărie de altădată ............................................................................... 139 Cristian Valentin CONSTANTIN: Domnul X ............................................................................... 141 Ana-Maria IVĂNUŞ: Wings (Aripi) ............................................................................................... 143 Andrei Gabriel GRECEANU: A Lost Soul ..................................................................................... 145 Un suflet pierdut................................................................................................................................. 146 Andrada Georgiana MARIN: ... această Europă ............................................................................ 147 Cosmin BUCIN: Valorile mele.......................................................................................................... 148 PRESA ÎN PRESEI Iuliana CRISTEA: Informaţie şi dependenţă..................................................................................... 151 VIAŢA LOR Drd. Tincuţa IORGA: Cercetarea valorii – cercetare a lumii omului .............................................. 153 Andreia-Elena ZOREA: Semiotica imaginilor şi a textelor kitsch în perioada de tranziţie ............ 158 IN MEMORIAM Poezia soresciană şi esenţele poeziei balcanice .................................................................................... 163 COMUNICARE „Sunt interesat să văd dacă imaginarul joacă un rol major în construcţiile utopice…” - Convorbire cu Prof.univ.dr. Sorin CRIŞAN ...................................................................................................... 164 RE-LEGERE Din trăirile şi gândirea Sfântului Marcu Ascetul .............................................................................. 167 4

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

ARTA SPECTACOLULUI Dr. Vivia SĂNDULESCU: Mişcarea dansată .................................................................................. 172 Linda PEŞCHIR: Dans şi arte vizuale în spaţiul românesc.............................................................. 183 ECONOMIE MONDIALĂ Dr. Ion DAVID: Turismul internaţional şi economia mondială ....................................................... 186 VOX MORALIA Dr. Ardian KYCYKU: Lupta pentru majuscule............................................................................... 194 REPLICA DE LUNI ŞI DE... ANI Ionela POPESCU: Lucruri care ne privesc ... ................................................................................... 201 (C)ARTE Drd. George MOTROC: Recomandări .......................................................................................... 205 Aura Christi – Foamea de a fi; Sorin Crişan – Sublimul trădării; Iulian Boldea – Aproximaţii; Cassian Maria Spiridon - 101 Dialoguri în libertate; Ştefan Borbely – Existenţa diafană; Marian Victor Buciu – 10+10 Prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel; Eugenia Ţarălungă – biu (poeme şi texte-bloc) ............................................................................................................................................ 208 RÂSU’, PLÂNSU’-I... Bogdan ULMU: Ce-am avut... ce-am pierdut?! ............................................................................... 211 INŢII Noam CHOMSKY: Strategiile diversiunii ....................................................................................... 212 Alice THEODORESCU: The symbolic “terrorism” of globalization ............................................... 213 Sesila ÇIBUKU, Gentian KASMI: Bacterial Resistance and Doripenem (Doribax) ....................... 215 BONUS Compania de Spectacole „Teatru-Th” pune în scenă „Ultima Noapte” .................................. 219 TABLE OF CONTENTS ......................................................................................................................... 222 Open Letter ....................................................................................................................................... 225

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

ioma Vasile ANDRU Mintea bunei speranţe MESERIA DE A GÂNDI. Mai întâi o anecdotă. Un profesor rupe o nuia de salcie în faţa elevului. Apoi îi cere: „Relatează-mi ce-am făcut eu în acest moment. Ce-am făcut?" Elevul răspunde: „Aţi rupt, cu gesturi repezi, o nuia verde". Profesorul îl declară leneş la gândire, atras de descripţie şi sortit înstrăinării. Elevul caută altă cale pentru a „relata" gestul dascălului. El dă multe răspunsuri explicative, dar profesorul rămâne mereu nemulţumit, în fine, elevul află că răspunsul exact ar fi fost acesta: să apuce o nuia verde şi, la rândul său, să o rupă. Vasăzică: Atunci când e posibil, a evita verbalizarea, care creează realităţi de ordin secund şi ne îndepărtează de esenţă. Filosofia practică a preferat să înţeleagă actul prin act; şi obiectul prin identificare cu obiectul, nu prin concepte. Nu prin explicare, ci prin contopire. Nu prin descriere, ci prin retrăire. Dincolo de concepte. (Nu ştiu dacă Wittgenstein l-a cunoscut pe Hui Nang când a scris: „Ceea ce poate fi arătat, nu poate fi spus"), înţeleptul a preferat totdeauna să practice înţelepciunea, nu să filosofeze pe marginea ei. O vreme, filosofia practică a fost socotită specifică Orientului. Dar ea este specifică, vedem, unui stadiu al gândirii, atins printr-o disciplină a chietudinii, indiferent de spaţiu geografic. Este, mai curând, specifică tipului uman acroatic, de oriunde: specifică omului unificat, omului spiritualizat la stadii înalte. E drept, Orientul a preţuit mai mult acest tip uman şi l-a făcut ideal al căutării... Dar, prin asta, nu şi l-a însuşit definitiv şi exclusiv. Se naşte obiecţia: Dar există, totuşi, nişte diferente Orient-Occident! De pildă, în relaţia subiectobiect, s-a constatat că Orientul îndeamnă insistent la cunoaşterea prin comuniune, prin contopire, iar Occidentul se rezumă la distingere. Un demers de optimizare umană reţine mai ales punctul de convergenţă între spirite. Practicianul optimizării are avantajul de a câştiga perspectiva convergenţei. Orice deosebiri Orient-Occident se şterg în decursul practicii. Doar o perspectivă didactică, teoretică, istoricistă ar reţine ceva deosebiri, şi atunci mergând pe lacune culturale şi pe prejudecăţi etnice. Notarea deosebirilor evidenţiază deficitul practicii şi vulnerabilitatea teoriei. La nivelul împlinirii sau Desăvârşirii spirituale, n-au existat niciodată deosebiri mari, indiferent în ce sistem cultural ai fi crescut. în lipsa împlinirii, apar diferenţele. Astfel, Europa şi-a câştigat renumele de a recurge la gândirea bi-polară, de a practica disocierea subiect-obiect în cunoaştere. Azi, se observă că-n gândirea europeană survin nişte „remanieri". Ce remanieri survin, aşadar? Alan Watts notează că, la occidentali, a progresat gândirea relativistă. Mai notăm noi că a câştigat mult teren gândirea „de mâna stângă", gândirea în categorii dionisiace. Astăzi, pe un occidental nu-l mai surprinde un precept de felul „să te despoi de gândire". Acest precept nu subminează cultul gândirii, cum s-ar părea, ci îl întăreşte. El îţi propune să-ţi distrugi condiţionările mentale şi senzoriale, pentru a dobândi prospeţimea percepţiei şi claritatea judecăţii. Ch. Humphreys zice că un om poate scăpa de orice inamic şi orice disconfort; „unicul lucru pe care omul nu-l poate evita o viaţă întreagă este ideea preconcepută". A te despuia de gânduri înseamnă a lupta cu bruiajul mental parazitar, cu ideile preconcepute, cu automatisme psihice. A lupta cu stereotipii de gândire, cu o mecanică verbală, cu urmele străvechi sau recente rămase în psihism. A obţine, în final, un ecran mental curat, pe care să se proiecteze un informaţional vast. 6

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Se constată că România nu a trăit conflictual' distanţa între cei doi poli ai culturii (polul Orient şi polul Occident). Poate pentru că ea se află, geografic şi spiritual, între Occident şi Levant; unul din lupii noştri etnogeni este latin, altul este asiatic... Altă cauză a lipsei conflictului în discuţie este o consimţire, discretă şi asiduă, la o cursă a îmbunătăţirii, mereu obstaculată de setea de repaos, mereu relansată de setea de a fi. Aşa îşi face loc un flux al înţelepciunii şi sfinţeniei, posibile la români, despre care vom scrie mai jos. Secolul XXI va fi al căutării clarităţii mentale depline. Aşa omul va da un sens încercărilor apocaliptice care-l aşteaptă şi care-i vor ameninţa existenţa pe Terra. LA IZVOARE. Slaba cunoaştere a tradiţiei isihaste a făcut ca acest tip de trăire cognitivă (dincolo de concepte, dincolo de polarităţi, „dincolo de gândire", prin identificare cu obiectul cunoaşterii) să fie atribuit orientului hindus şi chinez. Fireşte, se admitea că şi europenii au cunoscut acest tip de gândire, prin câteva spirite luminate, precum: Proclus, Pseudo Dionisie Areopagitul, Scotus Eriugena, Nicolaus Cusanus, loan Damaschin, şi, mai ales, Meister Eckhart. Se mai admitea că asemenea cugetători sunt rari pe continentul nostru şi n-au influenţat temeiurile gândirii europene. Or, vedem că au existat aici un amplu curent spiritual şi o practică mentală foarte răspândită, care se apropie mult de cugetarea „prin identificare" a asiaticilor. E vorba de disciplina isihastă care se practică din secolele IV-V, şi care se cristalizează în Imperiul roman de Răsărit, în secolele XIIXIII, şi apoi iradiază prosper. Acest moment n-a fost încă preluat de istoria filosofiei. Dar el şi-a pus amprenta pe o practică a gândirii, cu o forţă aparte. (Momentul cristalizării este contemporan cu efervescenta spirituală din Asia maeştrilor chem şi zen, cu Eisai, Dogen, Mumon Ekai; ca şi cum un elan comun de înălţare cuprindea, la aceeaşi oră, planeta, unind-o dincolo de voinţa ori conştiinţa omului, dincolo de izolarea focarelor noetice.) Mişcarea de reînnoire spirituală europeană cunoaşte o etapă ferventă cu Grigore Palama. În opera lui Grigore Sinairul, găsim un îndreptar practic „despre alungarea gândurilor parazite" (hinduşii numeau pratiahara acest stadiu de înlăturare a bruiajului mental şi senzorial). Calist Angelicude scrie tratatul Meşteşugul liniştirii, iar Calist Catafigiotul scrie tratatul Despre viaţa contemplativă. Toate au fost cunoscute, foarte devreme, în România - ea însăşi un focar spiritual distinct în acel timp. Grigore Palama (în Cuvânt pentru cei ce se liniştesc sau în tratatul Despre conştiinţa naturală) propune experienţe de activare mentală eficientă, foarte asemănătoare cu cele pe care le-am întâlnit la maeştrii orientali. Nu cred că Palama ar fi avut informaţii privind practica indiană dliyana sau cea chineză chan. (Sunt cunoscute izolarea şi chiar înverşunarea polemică între focarele spirituale vechi...) Aşadar, similitudinile se explică prin convergenta gândirii, nu prin sursă culturală, în performanţele de spirit, în omul unificat, spuneam, polul orient şi polul occident s-au întâlnit foarte devreme. OAMENI DIN CARPAŢI Îspaţiul românesc, gândirea şi practica sapienţială sunt remarcabile, în 1980, s-a publicat la noi o amplă cercetare pe tema aceasta, cu titlul Pateric românesc, autorul fiind dr. loanichie Bălan. Cercetătorul adună laolaltă 300 de biografii de personalităţi isihaste autohtone. Adesea, textul biografic este urmat de extrase anecdotice şi atestări 'documentare, din „faptele şi cuvintele de învăţătură" lăsate de unii maeştri. Mulţi din aceştia 300 de luminaţi şi luminători au vădit calităţi mentale deosebite, unii posedând darul clarviziunii, percepţie extrasenzorială, calităţi paranormale. Unii sunt taumaturgi sau exorcişti. Alţii au priceperi să contribuie la echilibrarea psihică a unor nevroze şi, din câte înţelegem, chiar a unor psihoze, sau a unor maladii provenind din somatizări psihotice. Ei au iradiat în jur putere, au pus amprenta pe mulţimi şi spaţiu, au povăţuit, au îndreptat, au fost urmaţi ca modele. Practicând şi învăţând pe alţii viaţa îmbunătăţită. Ei răspândesc şi texte 7

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

sapienţiale clasice, menţinând o mişcare filocalică în Carpati, din evul mediu timpuriu şi până în zilele noastre. SUFLETUL PESTE VEAC. Orice victorie a individului asupra lui însuşi se răsfrânge asupra altor oameni, asupra speţei întregi, asupra vremurilor viitoare: aceasta era o convingere care a dinamizat căutările optimizatoare din vechime şi până astăzi. Uneori, această convingere, de un optimism radical, se exprimă prin imaginea mitologică a supravieţuirii unui tipar bioenergetic uman, tipar considerat nepieritor, în care se imprimă orice achiziţie de profunzime. De la Sutrele indiene şi de la Dialogurile lui Platon şi până în zorii erei moderne găsim ideea aceasta, în haine diferite. Poate că este aici o intuiţie a comunicării universale la nivel noetic.. Îspaţiul românesc, imaginea aceasta a fost activă, activatoare, a fost o realitate morală. lacob Putneanul zice: „Sufletul va merge într-alt veac şi va lua cele ce au lucrat aicea" (Prefaţă la Alfavita sufletească, Iaşi 1755). PROGRESIE SAU SPONTANEITATE? În România n-a existat disputa separaţionistă pe tema: oare claritatea mentală deplină survine instantaneu sau progresiv? Experienţa arată că, totdeauna, lumina mentală deplină este spontană. Dar, precedată de o lungă progresie. Faptul că fulgerul şi spontaneitatea pot surveni şi fără migala treptelor, adică fără lungă progresie, un caz la o mie, ne arată o viclenie a naturii, de a întări, prin excepţii, iluzia democratizării darurilor ei. Şi, în ultimă instanţă, de a atenua tirania excepţiei. (Din „Viaţă şi Semn”, 2005)

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

EDUCAŢIE & CREAŢIE U.R.S.A. „Gheorghe Cristea” – noi proiecte  Master: Spectacolul Coregrafic Contemporan Programul de Master „Spectacolul coregrafic contemporan” organizat de Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea” are ca scop principal constituirea unui spaţiu pedagogic şi artistic viu, care să permită crearea unor paralele între cercetarea coregrafică şi practică, între creaţia coregrafică clasică şi cea contemporană, concentrându-se cu precădere la aceasta din urmă, pentru a contribui la perfecţionarea practici coregrafice în context european şi nu numai. Procesul Bologna creează premizele studiului aprofundat după prima treaptă de 3 ani (licenţă), prin ciclul II de master (2 ani). Programul nostru de Master urmăreşte, în acest context, pregătirea profesională a masteranzilor, prin aprofundarea cunoştinţelor în domeniul spectacolului coregrafic, precum şi în dimensiunea instituţional-administrativă a acestuia, care subînţelege capacitatea de a lucra şi/sau conduce o instituţie coregrafică. Programul de Master „Spectacolul coregrafic contemporan” organizat de Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea” este un proiect universitar care se adresează tuturor celor care au beneficiat sau nu de o pregătire anterioară de specialitate şi doresc să se instruiască în acest domeniu. Întregul ciclu de 2 ani al Programului de Master „Spectacolul coregrafic contemporan” organizat de Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea” are ca finalitate obţinerea diplomei de Master în „Spectacolul coregrafic contemporan”. Programului de Master „Spectacolul coregrafic contemporan” îşi mai propune şi poate realiza alte două obiective majore: 1. Să ofere practicienilor şi profesioniştilor (directori artistici, administratori de instituţii culturale, dansatori, coregrafi, profesori de dans, actori din mediul coregrafic – inclusiv în ramurile circ, comedie, revistă – realizatori de spectacole pe suporturi multimedia, jurnalişti etc.) o percepţie teoretică, critică şi analitică asupra practicii lor şi a practicii artei spectacolului coregrafic în general, cât şi mijloacele de a-şi coordona, de a deprinde, de a armoniza ştiinţa lor practică coregrafică cu aceea teoretică, toate în vederea creşterii calităţii şi eficienţei instituţionale la nivel de ţară şi european. 2. Să asigure pregătirea pentru a fi apt ca director-manager în spaţiul instituţional coregrafic a tuturor celor care nu au o instruire de profil şi doresc să se iniţieze în acest domeniu, formându-se ulterior ca administratori, directori artistici, manageri, cercetători ai fenomenului coregrafic, coregrafi, pedagogi, maeştri de balet. Programul de Master „Spectacolul coregrafic contemporan” organizat de Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea” se adresează celor care doresc să-şi construiască sau să ridice la un nivel mai înalt o carieră în următoarele domenii, conform COR:  Conducător artistic al colectivului coregrafic/companiei  Director/manager al colectivului coregrafic/companiei  Director de şcoală vocaţională coregrafică  Director marketing/imagine/comunicare al instituţiei cu colectiv coregrafic/companiei 9

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12



Director /manager de şcoală privată de dans contemporan Durata Programului de Master „Spectacolul Coregrafic Contemporan” este de 2 ani universitari – 4 semestre Taxa: 3.000 Euro. 1.500 Euro / an. Se poate plăti în 4 tranşe anuale.

Discipline / Module:  Istoria instituţiilor coregrafice europene  Coregrafie contemporană  Mesajul şi impactul artei coregrafice în context european  Scenariu în arta spectacolului coregrafic  Text, limbaj non-verbal şi imagine în realizarea spectacolului coregrafic  Contexte artistice, estetice şi sociale ale practicii coregrafice  Imagologie şi comunicare în arta coregrafică  Politici şi strategii de creare a brand-urilor în spectacolul coregrafic  Relaţiile Publice în instituţiile coregrafice  Managementul companiei coregrafice  Realizarea unui proiect coregrafic în format audio-vizual  Rolul coregrafiei în teatru şi cinematografie  Multimedia (sound design, light design, filmări)  Legislaţie şi deontologie în arta coregrafică  Etica profesională în domeniul coregrafic  Practica Menţionăm că Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea” are deja o tradiţie de colaborare cu instituţii din ţară şi străinătate precum: Federaţia Europeană a Şcolilor - F.E.D.E., Şcoala Superioară de Comerţ – Paris, Universitatea din Padova, Institutul De Cercetări – Oñati, Universitatea din Maribor, Universitatea din Pécs, Universitatea de Vest – Sopron, Universitatea de Informatică Tehnologică – Rzeszo, Universitaea Real-Umanistă Cahul, Universitatea Macedonia – Salonik, Universitatea din Trécin, Universitatea din Vilnius, Institutul de Relaţii Politice şi Economice Internaţionale – Belgrad, Universitatea de Stat din Tirana etc. În luna martie 2011, Facultatea de Arte şi Ştiinţe a U.R.S.A. „Gheorghe Cristea” a fost invitată şi inclusă într-un grant susţinut de Uniunea Europeană, în care fac parte Universitatea „La Sapienza” de la Roma, Universităţile Jangellon şi Warszavia din Polonia, Departamentul de cercetare sociologică a Universităţii de la Paris. Studenţii noştri au beneficiat şi beneficiază de ştiinţa şi modelele de înalt profesionalism şi moralitate ale cadrelor noastre, precum şi de materiale didactice demne de performeri. Acelaşi colectiv de cadre didactice de la ciclul de studii de licenţă va lucra îndeaproape şi cu participanţii la Programul de Master „Spectacolul coregrafic contemporan”. Datorită relaţiilor ştiinţifice şi culturale pe care conducerea academică şi cadrele Universităţii noastre le-au stabilit cu numeroase personalităţi şi instituţii de învăţământ, cultură, presă şi administraţie, masteranzii noştri sunt sprijiniţi nu doar în perioada studiilor, ci şi după încheierea Programului de Master. Temele propuse Programului de Master „Spectacolul coregrafic contemporan” acoperă o arie largă din tot ceea ce înseamnă astăzi artă coregrafică, spectacol, cultură, dans, scenariu coregrafic, scenografie, comunicare şi relaţii publice. Participanţii la Programului de Master „Spectacolul coregrafic contemporan” organizat de Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea” pot publica materiale din domeniu în revistele noastre:  ChoresponDans 10

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Revista ComunIQue Amfiteatru Euroglob De asemenea, ei pot publica pe blog-urile şi site-urile noastre:

  

www.comunicarts.blogspot.com www.teatru-th.blogspot.com www.comuniques.blogspot.com pot realiza spectacole coregrafice în cadrul Companiei de Spectacole «Teatru-Th» care funcţionează sub egida Facultăţii de Arte şi Ştiinţe a Universităţii noastre;  pot participa la sesiunile de comunicări ştiinţifice, cu comunicări şi referate ştiinţifice;  pot colabora la diferite proiecte organizate de Centrul de Cercetare Comunic@rt al Universităţii noastre. 

 Departamentul de Limbă, Cultură şi Civilizaţie Română Misiunea şi Obiectul Departamentul de Limbă, Cultură şi Civilizaţie Română (DLCCR) a fost înfiinţat în cadrul Facultăţii de Arte şi Ştiinţe a Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea” în anul 2011, în urma şedinţei de Senat PV din 22.07.2011.  Principalul obiect de activitate didactică a Departamentului nostru este organizarea cursurilor introductive şi practice de predare a limbii române ca limbă străină (RLS) pentru anul pregătitor, pentru studenţii implicaţi în programe gen Erasmus, şi pentru cetăţenii străini sau români care vor să înveţe limba română şi să dobândească cunoştinţe esenţiale în limba, cultura şi civilizaţia românească.  Un alt obiectiv este aprofundarea cunoştinţelor lingvistice şi cultural-istorice ale studenţilor noştri.  Pentru cadrele didactice ale Departamentului nostru un obiectiv de importanţă majoră este perfecţionarea sistemului de predare a limbii române cu scop specific (integrarea studenţilor străini în sistemul universitar românesc, elaborarea limbajelor de specialitate), realizarea unor module de învăţare rapidă a limbii române prin cursuri intensive, destinate unor studenţi din afara sistemului de învăţământ universitar (diplomaţi, funcţionari, angajaţi ai instituţiilor internaţionale, oameni de afaceri etc.). În cadrul acestui obiectiv, intenţionăm să dezvoltăm relaţiile de colaborare cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, precum şi cu instituţiile româneşti de cultură din ţară şi străinătate, ca să putem contribui şi la învăţarea limbii române la distanţă.  În cadrul activităţilor ştiinţifice şi de predare a cursurilor, Departamentul va organiza întâlniri, mese rotunde şi lansări de carte românească, în colaborare cu diferite instituţii culturale româneşti.  De asemenea, Departamentul se angajează să realizeze schimb de informaţii ştiinţifice şi culturale, cărţi, reviste şi materiale ştiinţifice şi didactice, precum şi să prezinte cu regularitate activităţile partenerilor săi în site-urile, blogurile şi în cele 12 reviste ale Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea”. 11

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Departamentul de Limbă, Cultură şi Civilizaţie Română (DLCCR) cuprinde specialişti de prestigiu în cercetarea ştiinţifică a domeniilor lingvistică, cultură şi civilizaţie românească şi sudest europeană, scriitori, gânditori, artişti. Activitatea ştiinţifică se desfăşoară prin intermediul Centrului de Cercetare Comunic@rt (www.comunicarts.blogspot.com) în colaborare cu instituţii specializate. Departamentul de Limbă, Cultură şi Civilizaţie Română (DLCCR) se implică direct în organizarea şi buna desfăşurare a manifestărilor ştiinţifice organizate de Universitatea noastră (Simpozioanele internaţionale Universalia şi ComunIQue) şi participă cu regularitate la toate activităţile ştiinţifice naţionale şi internaţionale legate de limbă, literatură, cultură şi civilizaţie românească. Printre instituțiile cu care Departamentul a semnat protocoale de colaborare șriințifică se numără Muzeul Literaturii Române, Asociația Scriitorilor din București și House of Europe.

 Litteris Forum - întâlnire culturală dedicată tinerilor pasionaţi de literatură şi arte Scopul acestui forum (de altfel, unul dintre punctele principale în programele de cercetare ale instituţiei noastre) este să contribuie la cunoaşterea, aprofundarea şi mediatizarea literaturii şi artelor româneşti în cadrul învăţământului preuniversitar românesc, precum şi să sprijine creaţia artistică a elevilor, în noile coordonate cultural-educaţionale din Europa actuală. Forumul se desfăşoară sub deviza „Comunicare în arte şi Artă în comunicare” Se acordă anual Premiul Litteris pentru secţiunile: Poezie Proză Eseu (literar, ştiinţific) Scenariu (text de teatru, cinematografie, balet) Traduceri (din limba română într-o limbă străină şi invers) Coregrafie (spectacol realizat de participanţi – fragmente pe CD, sau Synopsis) Arte Plastice (pictură, sculptură, grafică, design – fotografii ale operelor participante) În prima ediție, Premiul Litteris a constat în suma de 500 RON şi asigurarea unui loc de student la una din facultăţile Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea”. Înmânarea premiilor se desfăşoară la Bucureşti în fiecare zi de 23 Aprilie 2011, Ziua universităţii noastre şi Ziua Internaţională a Cărţii, începând cu orele 17.30 la Str. Matei Basarab nr. 18 bis, sector 3, Bucuresti. Seara de Premiere este deschisă de o personalitate marcantă a lumii culturale şi artistice româneşti care va rosti un Laudatio dedicat importanţei literaturii şi artelor în condiţiile globalizării. Cele mai reuşite lucrări sunt tipărite de Editura ERA într-un volum antologic şi/sau în Revista ComunIQue. Evenimentul se va oglindi în mass-mediile scrise şi electronice. Sunt invitaţi să participe toţi pasionaţii de literatură şi arte, în primul rând elevii, inclusiv românii sau cei de origine română care trăiesc în străinătate. Lucrările trebuie trimise la e-mail-ul comunicarts@gmail.com până la data de 23 martie, cu menţiunea Pentru Litteris Forum. Ele pot fi trimisă şi prin poştă la adresele: Bulevardul Energeticienilor Nr. 9 E, Bloc M1, Sector 3, Bucureşti. 12

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Pentru a uşura şi eficientiza activitatea Juriului, avem rugămintea ca textele să nu depăşească 10 pagini A4, Times New Roman 12 / 1 rând. Ele trebuie să fie însoţite de datele de contact ale autorilor: Nume, Prenume, Şcoala, Adresă poştală şi de e-mail, un număr de telefon, precum şi un CV succint. Finaliştii pot aduce cu ei prieteni şi susţinători. La cerere, autorii pot citi sau interpreta din lucrările proprii în seara de premiere.

Premiile Litteris Forum - Ediţia I POEZIE Premiul I – CORINA CIUCĂ, Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai”, Bucureşti, pentru ciclul poetic trimis. Premiul II – ANDREEA ANDREI, Liceul „Miguel de Cervantes”, Clasa a IX-a, pentru textul „Maturitatea adolescenţei” Menţiune – VITU DOINA, Clasa a X-a A, Colegiul National “Gheorghe Şincai”, Bucureşti, pentru textele “Tu dormi” şi “Idei de toamnă” PROZĂ Premiul I – TRIFU MARIA-ELENA, Liceul Pedagogic “Mircea Scarlat”, Alexandria, pentru textul “Viaţa este o glumă” Premiul II – TIUGAN HORIA ŞERBAN, Colegiul Tehnic “Traian”, pentru textul “Un adio umanităţii” Premiul III – GHEORGHE LĂCRĂMIOARA AURELIA, Grup Şcolar Industrial „Timpuri Noi”, Bucureşti, pentru textul „Despre viaţă…”  CORINA NICOLETA NICULESCU, Liceul Teoretic „Mihail Sadoveanu”, Bucureşti, pentru textul “Viaţa neobişnuită a unei fete obişnuite”  DINU DIANA, Şcoala Nr. 150 „Sfântul Elefterie” Bucureşti, pentru textul „Cu gândul printre aştri” Menţiuni –  COJOCARU DIANA, Şcoala NR. 174 „Constantin Brâncuşi”, pentru textul “Frânturi de amintiri”;  CONSTANTIN CRISTIAN VALENTIN, Şcoala Nr. 142, Bucureşti, pentru textul “Domnul X”;  STANCIU MARIA, Şcoala Nr. 150 “Sf. Elefterie”, Bucuresti, pentru textul “Vise”  ŞERBAN ANDREI REMUS, Şcoala Generală nr. 52 (Şcoala Iancului), pentru textul “Copilărie de altădată”  TĂNASE MIRUNA, Şcoala Nr. 150 “Sf. Elefterie”, Bucuresti, pentru textul “Cartea” ESEU Premiul I - IONIŢĂ MIHAIL CRISTIAN, Liceul teoretic „Mihail Sadoveanu‘’, pentru textul „Cine sunt eu?” Premiul II - ANDRA ZAMOSTEANU, Liceul Teoretic „Al. I. Cuza”, Bucureşti, pentru textul “Aspecte ale intertextului eminescian în opera lui Nichita Stănescu”. Premiul III - DINU CRISTINA, Colegiul Economic “Virgil Madgearu”, pentru textul “Dimensiunea religioasă a existenţei” SCENARIU Premiul I - AMORTOAIE MĂLINA, Clasa: a VIII-a A, Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 12 ‚,Herăstrău’’, pentru textul „Ema scrie un scenariu” Menţiune – „Bun venit pe meleagurile straine!”, piesă de teatru compusa de ELEVII CLASEI A X-A B, Colegiul Naţional. "Victor Babeş", Bucuresti. 13

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

ARTE PLASTICE Premiul II - TEODORA-ALEXANDRA CORNEAN, pentru “Lumea lui Bob” Menţiuni – POPESCU CĂTĂLIN, Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai”, Bucureşti  ANA MARIA ŞTEFAN, Şcoala Generală Nr. 188, Bucureşti  HĂULICĂ ANCA, Şcoala Generală Nr. 188, Bucureşti TRADUCERI Premiul I – GRECEANU ANDREI GABRIEL, Şcoala Nr. 120 „Mărţişor”, pentru traducerile din poezia lui Mihai Eminescu Premiul II – ANDREEA GEORGIANA ANDREI, Liceul „Miguel de Cervantes” Premiul III - IVANUS ANA-MARIA, Liceul Internaţional de Informatică Bucureşti, pentru textul “Fetiţa celei de a şasea luni – The Girl of the Sixth Moon” Menţiune – SEBASTIAN ROIBU, Şcoala Nr.120 “Martisor”, Bucureşti. Premiul Litteris Special GABRIELA DINCĂ, pentru lucrările în desen şi literatură Premiile Litteris II, III şi Menţiunile a constat în obiecte şcolare, necesare studiului, creaţiei artistice şi cercetării, fiind oferite de Compania HAMA Distribution România. Mulţumiri tuturor participanţilor, ale căror talent şi dăruire constituie motivul principal ca forumul nostru să aibă cât de curând o altă ediţie. Mulţumiri speciale Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti pentru sprijinul acordat primei ediții. Înmânarea premiilor s-a desfăşurat la Bucureşti la data de 7 Mai 2011, începând cu orele 12.00 la Str. Matei Basarab nr. 18 bis, sector 3, Bucuresti, în prezenţa a numeroşi elevi, studenţi, profesori şi părinţi.

 Studioul de Imagine Comunic@rt În anul universitar 2011 a fost inaugurat Studioul de Imagine Comunic@rt ce are drept scop promovarea universităţii noastre şi a vieţii universitare de calitate în mediul intern şi extern, prin filme publicitare, documentare ştiinţifice, interviuri, mese rotunde, dezbateri televizate, dialoguri cu cadre didactice, studenţi, absolvenţi, masteranzi, elevi. Un loc aparte în planurile Studioului îl ocupă promovarea cercetării ştiinţifice a universităţii noastre şi promovarea activităţilor ştiinţifice şi artistice îndrumate de cadrele noastre didactice. A fost lansat și blog-ul Studioului: www.studioul.blogspot.com

 Simpozionul Internaţional ComunIQue 2012 Facultatea de Arte şi Ştiinţe şi Centrul de Cercetare Comunic@rt din cadrul Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea” organizează şi în acest an universitar Simpozionul Internaţional ComunIQue (Ediţia II). Lucrările Simpozionului vor avea loc la sediul universităţii noastre din B-dul Matei Basarab Nr. 18 bis, Sector 3, Bucureşti, la încheierea fiecărui an calendaristic, într-o zi stabilită în comun de acord cu invitaţii. Conceput ca un for de dezbateri legate de cele mai importante probleme din domeniile comunicare şi arte ale spectacolului de teatru şi coregrafie, Simpozionul va întruni personalităţi din diferite spaţii ale societăţii româneşti şi europene, dar şi studenţi, masteranzi şi tineri interesaţi de ceea ce ar putea însemna comunicare multiplă şi reală. Comunicarea interumană şi 14

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

cea interinstituţională par a dobândi noi valenţe dacă sunt sprijinite de dimensiunea de emiţător de mesaje universale a artelor spectacolului. Pe de altă parte, orice creaţie artistică devine mai accesibilă prin cunoaşterea şi însuşirea unor mecanisme ce aparţin în principiu comunicării sociale şi relaţiilor publice. Ne străduim să creăm treptat un spaţiu interdisciplinar bazat pe comunicare interumană autentică, deschisă, în care comunicatorii, relaţioniştii, cadrele didactice, artiştii şi intelectualii în devenire să poată folosi un limbaj cel puţin tolerant, dincolo de exclusivisme. Simpozionul Internaţional ComunIQue se va desfăşura pe două secţiuni: 1. Comunicarea între spiritualitate şi pragmatism Tema principală a dezbaterilor: „Comunicarea – o treaptă spre comuniune spirituală sau spre bussines de succes?” va încerca să schiţeze în timp câteva idei şi definiţii, dacă nu revelatorii, cel puţin utile în viaţa universitară, studenţească şi socială, în această perioadă de regăsire a spiritualităţii româneşti în cea europeană şi viceversa. 2. Artele Spectacolului de Teatru (Coregrafie) Tema: „Ce este şi ce nu este Teatru în istoria actuală?” În cadrul Simpozionului Internaţional ComunIQue, ca un mini festival, se va organiza şi o vizionare cu lucrări ale absolvenţilor noştri ai specializării Artele Spectacolului (Coregrafie), dar în care pot participa cu creaţii şi artişti invitaţi. O Masă Rotundă se va concentra asupra comunicărilor susţinute la ambele secţiuni Ale Simpozionului şi va comenta lucrările prezentate de către absolvenţii specializării Artele Spectacolului (Coregrafie) a Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea”. La încheierea lucrărilor Simpozionului, Doamna Rector Prof.univ.dr.ing. LIDIA CRISTEA, va înmâna Premiul „Gheorghe Cristea” pentru “Activitate ştiinţifică de excepţie şi comunicare inspirată la nivel academic”. Premiul „Gheorghe Cristea” va fi decernat unor personalităţi distincte ale vieţii culturale, universitare şi ştiinţifice, după propunerile scrise, venite din partea unor instituţii şi/sau personalităţi. Propunerile sunt studiate de un juriu specializat, ales „pe viaţă”, care face publice nominalizările şi câştigătorii cu o săptămână înaintea decernării Premiului „Gheorghe Cristea”. Premiul „Gheorghe Cristea” se acordă unor personalităţi care au adus contribuţii notabile, mediatizate sau nu, la dezvoltarea reală a comunicării interumane. Premiul „Gheorghe Cristea” este însoţit de Trofeul „Gheorghe Cristea”, de Diploma personalizată şi de o lucrare de artă originală. Decernarea Premiului „Gheorghe Cristea” va fi precedată de un Laudatio dedicat activităţii fiecărui laureat. Lucrările Simpozionului, introduse la calculator, însoţite de un CV, de o fotografie a autorului şi de un abstract în limbile engleză sau franceză, trebuie să fie trimise la: comunicarts@gmail.com. Comunicările şi concluziile, precum şi un „proces-verbal” al dezbaterilor desfăşurate în cadrul Simpozionului Internaţional ComunIQue vor fi publicate în volum, însoţite de rezumate în limbile engleză şi italiană. Mai multe puteţi găsi la:

www.comunicarts.blogspot.com

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

INVITATUL COMUNIQUE „Visez un Hamlet fără text, dar şi un Caragiale fără muzică...” - Convorbire cu regizorul şi scriitorul Bogdan ULMU – Revista ComunIQue: Ce este teatru în zilele noastre? Bogdan ULMU: Dacă vă referiţi la spectacolul de pe scenă, TEATRUL e ceea ce ne emoţionează, înveseleşte, ori îngîndurează. După caz. Teatrul e arta minunată care explică lumea şi viaţa, în chei diferite: grave, comice, lirice, ironice, tragice. Teatrul creează dependenţă şi e ca un blestem: te-a „prins”, nu i te mai poţi opune... îl porţi după (cu, în) tine, toată viaţa... - Ce nu este teatru? - Iată o întrebare dificilă; încerc să răspund, totuşi: Tot ce NU intră-n definiţia de mai sus. - Ce s-a schimbat în gândirea Dvs. faţă de literatură de când aţi început să scrieţi? - Oho !...multe ! Imaginaţi-vă că am publicat de foarte tînăr şi viziunea asupra vieţii şi artei de la 19 ani nu mai coincide cu cea de la 55-60 de ani… Se întîmplă o maturizare, o devenire prin cultură, o şlefuire a minţii şi mentalităţii prin dialogurile cu oameni deosebiţi, o limpezire a sensurilor prin observaţie atentă… - De ce teatru şi nu cinematografie? - Am făcut televiziune, am fost şi la cîteva filmări cu echipe cinematografice, încă din studenţie şi mi-am dat seama că filmul, mai mult decît TV, cere o răbdare pentru detalii tehnice pe care nu o am. Apoi, emoţia live a teatrului este inegalabilă. Sunt un mare iubitor de film, dar din fotoliul spectatorului... - Ce înseamnă noul val al cinematografiei contemporane româneşti? - Un surprinzător succes internaţional. Îmbucurător, dar şi inexplicabil, pentru mine. Deoarece filmele ultimilor ani mi se pare că-s făcute cu eforturi (de imaginaţie şi finanţe) minime. Prefer filmele puţin mai complicate; nu chiar ca Avatar, dar nici precum cele în care se filmează jumătate de peliculă într-un apartament, apoi jumătate într-un autobuz, şi filmu-i gata. Dar părerea mea nu mai are importanţă cîtă vreme producţiile româneşti sunt primite elogios în competiţiile internaţionale... - Unii devin legende vii doar pentru că trăiesc mai mult decât alţii, sau mai puţin? - O legendă vie musai să fie şi... longevivă, nu? – vezi cazul Radu Beligan. La antipod, Marilyn Monroe, care a devenit mit la numai 37 de ani. Sau Labiş, celebru la un deceniu-două după prematura dispariţie fizică. - Textul, imaginea sau muzica? În ce procent? 16

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

- Toate trei. În proporţii diferite. Visez un Hamlet fără text, dar şi un Caragiale fără muzică. Imaginea însă a devenit, în unele cazuri (Bob Wilson, spre exemplu; ori Afrim) tiranică, în compoziţia reprezentaţiei... - Ce relaţii aveţi cu călătoriile? - Diverse. Cineva mă etichetase marele călător. Din păcate, se referea la faptul că am străbutut ţara-n lung şi lat. După 1990, am început să cunosc şi Europa. Mai am însă mult de recuperat... - V-aţi gândit vreodată să puneţi în scenă fragmente din excepţionalul Dvs. „File dintr-un jurnal teatral”? - Nu. Fiindcă am un roman epistolar, scris împreună cu doi umorişti excelenţi, care se pretează mai bine. Şi mai am multe schiţe şi foiletoane dramatizabile. Am însă o bucurie care ţine cam de 20 de ani: sunt jucate foarte des scenariile mele libere după Ion Creangă (unele şi în şapte teatre). - Cum vedeţi Occidentul (de) astăzi? Ce mâine credeţi că-şi poate construi? - Mărturisesc că nu-s xenofob; apoi, văd Occidentul de azi confruntîndu-se cu aceleaşi probleme ca şi noi. Doar că este mai prosper. Dar despre viitor...nu pot vorbi, fiindcă nu-s futurolog, nici profet mincinos... - Cum vedeaţi Răsăritul înainte de 1989? - Răsăritul (precizare importantă: de soare) a fost, pentru mine, întotdeauna, unul dintre cele mai frumoase şi emoţionante momente ale zilei. Deşi, recunosc, îl apucam cam rar... Şi acum, cînd am şansa să-l prind, îmi provoacă aceleaşi impresii... - Ce sentimente şi ce presimţiri vă produce avalanşa nonvalorii şi a kitsch-ului? - Nonvaloarea & kitschul nu-s de mîine, nici de azi, sunt dă dămult (cum ar zice Caragiale). Cei instruiţi (în sensul de educaţi) ştiu să le ocolească. Ceilalţi, cad în capcana lor. Norocul ignoranţilor e că nu depistează pericolul acestei avalanşe... - Credeţi că există posibilitatea să învie pe aceste meleaguri modus vivendi al interbelicii? - Mi-aş dori cu ardoare! Dar, lucid vorbind, nu. - Ce piesă aţi dori să puneţi în scenă înainte de sfârşitul lumii? - Revizorul de Gogol; Raţa sălbatecă a lui Ibsen; Ivanov de Cehov; Antigona de Sofocle; lista-i lungă... - Ce bucătărie preferaţi şi de ce? - Cea chinezească; şi pe cea franţuzească. Pentru rafinament şi fantezie. - Ţara în care mergeţi ca şi cum n-aţi fost niciodată... - Franţa. 17

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

- Femeia este un mister, sau doar acea parte a misterului ce-i lipseşte bărbatului? - Rar de tot, dacă ai noroc, dai peste femeia-mister. Ceva mai des, observi că pare a fi partea de mister ce-ţi lipseşte. Şi prea des, nici una, nici alta... - Ce sfat i-aţi da unui tânăr pasionat de teatru? Unui actor tânăr? Unui actor bătrân? - Unui bătrîn nu-i dau sfaturi că nu le ascultă, iar unui tînăr, la fel, din acelaşi motiv. Nu sunt genul care dă sfaturi, fiindcă am avut o viaţă atît de complicată şi cu atîtea nemulţumiri, încît nu e etic să fac pe sfătuitorul... - Regizarea unei piese vă îmbogăţeşte sau sărăceşte revelaţia avută în momentele citirii unui text? - De obicei, o îmbogăţeşte. Dar pînă-n ‘90 am montat şi cîteva texte care erau incapabile să producă alte revelaţii înafara mediocrităţii lor... ComunIQue

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

CULTURĂ Roxana LASCĂR Intersection of History and Fiction in the postmodern Literature capacity for communication, for expressing our interpretations of reality to one another. In order to be effective, then, narrative has to obey certain conventions that make understanding possible; in other words, it has to appeal to what we like to call "common sense" -- which, as White points out, is actually common only to a certain society in a specific historical situation. The "truths" that storytellers -- historians as well as fiction writers -- implicitly rely on to make communication and comprehension possible must be considered conventions, evolved within and accepted by the members of a particular group. Since narrative constitutes the most effective and perhaps the only means of expressing and communicating our views of the world -- especially where the past is concerned -- the use of these conventions is not only inevitable but also valuable. Linda Hutcheon, the ‘god-mother’ of <historiographic metafiction>, distinguished it from unproblematized historical fiction by situating this postmodern genre as a writing of history that foregrounds the constructedness of its own enterprise. This kind of novel, she reminds us, “forces us to recall that history and fiction are themselves historical terms and their definitions and interrelations are historically determined and vary with time” (“Pastime”, 286)

Introduction Modern literature has been much concerned with the question of whether we perceive reality or create it in our minds. It is hardly surprising, then, that history and the nature of historical explanation have been central metaphors of fiction in our century. Both history and literature make meaning of the past but it is reductive to see one as “science” and the other as “entertainment” especially when it is applied to historical metafiction. History as a discipline begins with the separation of fact from mythology. The separation is unavoidable and often useful, but it creates at least as many problems as it solves; for history is not the facts but the attempt to understand them, and the historian's approach to understanding inevitably involves inference, speculation, and imagination -- the roots of that mythology which he has tried to ban. The facts and the imagination are both essential, but the mixture is volatile and the possibilities of error are endless. Moreover, since historical hypotheses cannot be verified, the idea of historical "knowledge" is problematic at best. “THE TRUTH” OF HISTORIANS AND FICTION WRITERS

So, the intersection of history and literature, that historiographic metafiction implies, problematizes the very construction of historical knowledge. The postmodern historiographic metafiction undermines narrative and historical truth, resists the closed reading which leads to the “objective” historical account and allows the reader to

In his article "The Value of Narrativity in the Representation of Reality," Hayden White, author of various probes into the nature of historiography and the historical imagination, discusses both the advantages and the disadvantages of the narrativization of history. The value of narrative -- and this is true not only for historiography but for all instances of storytelling -- resides in its 19

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

version of history that is more personally accessible to readers as being possible because of its filling in of the historical gaps between facts or so-called certainties. By participating in the anecdotalization of history by giving readers accounts of sex lives, personal thoughts and reflections, motives, and personalities that official history tends to gloss over on its way to recording accomplishments, facts, and statistics, the historiographic metafictions are able to undermine the ‘realness’ of history. They are acutely aware, and in fact exult in, White’s notion, articulated by Wyile, that "the emplotment of historical developments is necessarily selective and ideological" (130). (Wyile, Herb.—. Speculative Fictions).

evaluate the implications of the various versions of interpretation. OFFICIAL/UNOFFICIAL VIEWPOINTS Historiographic metafiction is paradoxically reliant upon the codes that history and fiction share, such as the unidentifiable voice implied by historical objectivity of the omniscient narrator, the causal linking of otherwise random events generating the plot, the use of textual artifacts in an attempt to mimic as well as question historical verifiability and the use of temporal markers in order to position the speaker. This questioning of the nature and influence of history enables the creation of a fiction which is both a self-reflexive re-examination of historical claims as well as a playful reconstruction of alternative historical versions which the official version has deliberately forgotten. Postmodern historical fiction is taking on the notion of official history in its choice of topic. The explicit contrasting of the official to the unofficial viewpoint through multiple narrators is supported by the fact that this fiction tends to favor the unofficial. As Hutcheon states, from the decentered perspective, the “marginal”[…] the “excentric”(be it in class, race, gender, sexual orientation, or ethnicity) take on a new significance in the light of the implied recognition that our culture is not really the homogeneous monolith (that is middle-class, male, heterosexual, white, western) we might have assumed. (Poetics, 12) (Hutcheon, A Poetics of Postmodernism) This fiction highlights precisely what official history suppresses- the marginal, subaltern, personal histories that form part of the history which usually passes unrecorded, outside of written history. Written history is a product of processes of condensation, displacement, symbolization, and qualification. The way that language produces images in the historical novel, then, is equally effective and defective in its attempt to represent history. The novel relies not on the fact as much as on the imagination of the reader to create or invent an image based on its language, that is, some

Postmodern historical fiction undermines the claims of historical discourse to authority by installing subjectivity, by stressing the ways in which knowledge of the past is limited and uncertain, and by highlighting how principles of selection determine what is considered official history. This fiction exposes as an illusion the “natural and eternal justification” in which the myth of historical discourse wraps itself. HISTORICAL/FICTIONAL DISCOURSE AS CONSTRUCT What becomes apparent is the fact that historical discourse has a ‘history’- it is not natural but a construct. Postmodern historical fiction reminds us of this and enacts the ways in which historical discourse attempts to lose the memory that it once was made. To do this, it uses a mixture of techniques that are harnessed to point up the constructedness of historical discourse. The first of these is metafiction, which Patricia Waugh defines as “a term given to fictional writing which self-consciously and systematically draws attention to its status as an artifact in order to pose questions about the relationship between fiction and reality.” (Waugh, Metafiction, 2) It is a major technique for unequivocally enacting the ways in which historical discourse is a construct and not a direct, unmediated re-presentation of a past reality. 20

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

In postmodern historical fiction there is a clear questioning of the way in which historiography and histories attempt to impose telos in human events. Amy. J. Elias states that “postmodernist historical novels break up the teleological line of history and present history in different spatial terms.” ( Elias, 111) The time lines of the histories become nonlinear. The narrative may jump back and forth in time or may spool or stagger backwards, starting at the possible end of the (hi)story and moving back through time to its possible beginning, thereby questioning the status of cause and effect. The reader is forced to consider how one part of the (hi)story leads to the next. Causality is not only shown to be textually constructed but is even foregrounded as constructs formulated by the reader in the act of reading. Here one sees the postmodern questioning of ends and origins. To quote again from Hutcheon on Derrida: Historiography […] is always teleological: it imposes a meaning on the past and does so by postulating an end (and/or origin). So too does fiction. The difference in postmodern fiction is in its challenging self-consciousness of that imposition that renders it provisional. ( Hutcheon, Poetics, 79) According to Dianne Tiefensee, Canadians as a people and western Canadian writers in particular were especially receptive to the paradoxes of postmodernism because they had no real sense of selfhood or identity before 1960. They sort of “invented themselves” in the struggle to create an identity different from the British and even from the Eastern Canada.

As Wesseling states, this fiction goes about “unmasking the fictional construction of the past.” (Wesseling Writing history as a Prophet) One finds, then, not only narrators whose presence is signaled in the text or who are openly controlling, but also narrators who discuss or display openly their act of construction. This may consist in comments about problems encountered or choices made, or the narrator may take the reader with him while he conducts his research in the archive, museum or field. All these cases show that the constructedness of historical discourse is not implicit but thematized or enacted directly. (Hutcheon, Poetics, 153) This is closely connected to the notion of ‘seamless’ history. If historical discourse is indeed constructed, this means that there are ‘seams’ where it has been sewn together. The myth of historical discourse works to conceal these seams by hiding the process of construction. ( Colavincenzo Mark, 78-79) Postmodern historical fiction leaves the seams on open display so that the reader sees the places where the history has been sewn or sutured together. Historical discourse presents itself as a smooth, seamless narrative which moves from start to finish with an apparent logic. This fiction, on the other hand, often presents itself as a quilt, with no attempt to hide the seams between the individual pieces of cloth constituting the whole. The narrative, rather than moving clearly and smoothly from start to finish, is fragmented and broken-it is not homogeneous but openly heterogeneous. And the reader may even see the places where the seam is falling apart or where a piece of the ‘cloth of history’ is missing altogether. This has a curios effect on the truth-value of the literary text. Paradoxically, once literature refuses to hide its fictionality, it is then possible to reverse the traditional prejudice and argue that the literary text ‘lies’ less than history precisely in that it explicitly lays bare its own rhetorical status. This fiction similarly plays with the notion of historical chronology. The smooth temporal logic of historical discourse is fragmented and confusing in postmodern historical fiction.

RUDY WIEBE’s HISTORIOGRAPHIC METAFICTION CASE STUDY Wiebe, as a leading contemporary writer considers that literature can contribute to national identity or better said “regional” identity, not through its referential function by recording and transmitting collective experience and historical facts but through the creative process itself. (Pache, 135) Wiebe’s historical fiction The Temptations of Big Bear keeps his readers constantly alert by 21

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

which is required. The Temptations of Big Bear, then is above all an effort to come to terms with a clash between two cultures and to remedy the onesidedness of the account of this clash in Canadian historiography. It is important to stress out that the Indian culture was essentially an oral culture emphasized time and again through the theme of “voice” and Big Bear’s mistrust of written words. The matter is clearly pointed out in the last chapter where the White preference for the written word makes the judge refuse Big Bear’s spoken words as evidence. And, when the lawyer responds by asking “Are we to pretend in this court that Indians habitually communicate by written orders, by letters of intention!” (377), he is essentially ignored. When Big Bear is finally allowed to speak for himself, which is after the verdict has been reached, he concludes by saying: “I ask the court to print my words and scatter them among White people” (400)- thus acknowledging, not necessarily the superiority of the written word, but the White people’s tendency to regard as ‘true’ only what is written, and preferably printed. The oral character of the Indian culture, combined with the White’s veneration of the written document, means that the history of western Canada is a “White” history; that is, it has been seen through White eyes and told in a White voice. In The Temptations of Big Bear, Wiebe partly makes up for this; in a sense, he has printed Big Bear’s words and scattered them among White people. But he also points out that neither side can tell the whole truth; no single story can tell it all. Wiebe’s rewriting of history from o minority perspective that has been neglected involves a strong moral and didactic stance and therefore becomes a political statement. Diana Brydon argues that this book is a successful example of “ the cultural dialogue that history never allowed” but which is characteristic for a postcolonial society with its multi-ethnic population. The novel contains both the White and Indian voices. It seems to say that, since every story is told from a specific viewpoint, each story contains its own, partial and subjective but nonetheless ‘real’ truth. Poundmaker, who was present at the events

calling upon a whole series of storytellers. First person narrators, whose names usually appear in italics above their ‘stories’, alternate with characters whose thoughts and actions are presented in the third person, but all of them ‘speak’ their own kind of language, in their own distinct personal voices. The ‘efficiency’ and lack of imagination of Morris’s language in the first chapter, for example, are in total contrast to the first words spoken by Sweetgrass: ”My heart rises like a bird to see you once more” (17) It soon becomes clear that this initial difference between the voices of Morris and Sweetgrass is only the first indication of a much larger issue, namely the opposition between White and Indian discourse which is itself a sign of the confrontation between two totally different ways of interpreting reality. The contrast between, for instance, a story told by Colonel Irvine and another story told by Wandering Spirit is startlingly suggestive of the underlying differences in perception. Irvine begins his story as follows: In 1878, Big Bear, the Cree chief who figured so prominently in the 1885 troubles, had stopped the Government surveyors from carrying on their work. Complaints of this were brought to me. I selected twenty-six men and we proceeded to the scene of the trouble, taking our Winchester rifles with which we had just been equipped. (86) The dates, the facts, the actions are all very efficiently stated, perfectly understandable to the White reader. Wandering Spirit’s story, on the other hand, is likely to disorient that same reader because of the “unusual” way in which it presents itself as a translation from the Cree: I am very young then,…..and I go with Bare Earth of the West People. It is in the Eagle Moon and I run a lot over the snow, ahead scouting. I am thin and hard from running all the time. (166) Through Wiebe’s use of such different styles, readers are shown that communication between members of different social groups is extremely difficult, but not impossible as long as the interlocutors are aware of each other’s historical backgrounds; in this case, of course, it is mainly the reader’s awareness 22

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

practice. Mostly it means making the past more “real” by adding details of daily life and by evoking events which, given the historical evidence, may have happened even if they cannot be documented or otherwise proven. So although the book respects the facts found by Wiebe, in narrating them he inevitably shows us a “possible” interpretation of those facts, an interpretation that is consistent with them. Wiebe makes his readers themselves experience the cultural gap and the problems of communication which are explored in his book. Thus, readers have to recognize the ‘conventionality’ and the historical conditioning not only of these stories but also of our own discourse and perceptions. Ironically, the one participant in this communication whose voice is not identified and whose historical and cultural background is thus not acknowledged, is the actual, ultimate maker of all the stories told here, namely Wiebe himself.

described above, later says that ”it was sometimes hard to say what the truth was” (404). This statement is diametrically opposed to the Crown Prosecutor’s assertion: “It is not necessary for me to mention any of the circumstances…..because the whole matter….is now almost a matter of history” (357-58); in other words, it is known, defined, and unchangeable. In The Temptations of Big Bear, Wiebe refuses this conception of history as something closed and fully known, even as something that can be fully known. Wiebe expresses both the inevitability and the danger of facts as a basis for fiction when he says that: Unless they are very carefully handled, facts are the invariable tyrants of story. They are as inhibiting as fences and railroads, whereas the story teller would prefer, like Big Bear, “to walk where his feet can walk” ( “On the Trail of Big Bear,” A voice in the Land // 134) This view of facts is echoed in the short preface to the first edition of his book, which perhaps not surprisingly, was not reprinted in the subsequent editions: No name of any person, place or thing, insofar as names are still discoverable, in this novel has been invented. Despite that and despite the historicity of dates and events, all characters in this meditation upon the past are the products of a particular imagination; their resemblance and relation, therefore, to living or once living persons must be resisted. (as quoted by W.J. Keith in EpicFiction, 134) If no names, dates, or events are inventednot by Wiebe, in any case- this leaves only the interpretation of historically accepted evidence, as well as the sketching in of details which is in fact another aspect of interpretation, as the domain of the “particular imagination” that Wiebe refers to. It seems, then, that for Wiebe or perhaps the only domain of the storyteller—more precisely, the teller of historical fiction—is that of ”possibility”. If one compares his biography of Big Bear in the Dictionary of Canadian Biography with the “reality” which Wiebe creates in The Temptations of Big Bear, it becomes clear what this means in

CONCLUSION Whereas the historian’s role is, first and foremost, to explain the past, to make it understandable in terms of today’s norms and values, fiction can create meaningful “realities” that people may never perceive otherwise, and even bring about changes in our conventional attitudes toward the world. The historical fiction of The Temptations of Big Bear not only brings the past to life, but it succeeds in changing our interpretation of it. By telling an “other side” of Canadian history, one that has not found its way into the accepted world view of official historiography, nor, consequently, into that of its readers, Wiebe provokes the reader’s awareness of the omnipresence of historical and cultural conditions and of the need to look beyond the conventionalized perceptions of reality in “metaphorical”, but perhaps more appropriate terms, beyond the apparent objectivity, representativity, and unchangeability of stories. This fiction is constructed through archival structures which enable the narrative to travel in time and space across multiplying 23

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

the observer, rather than retrieved from the past. Despite the overt skepticism, however it is not the factual existence of past events which the thematic and the structure of these novels call into question but only human abilities ever to know the true course of history.

intertextual spaces. They inscribe the characters as subjects escaping definition, through a constant movement and play on positionality. In any case the construction of meaning is always provisional since the text’s endless motion, its attending difference always produces different meanings somewhere else on the text’s margins. The role of fiction for Wiebe appears to be a general constant renewal of our perceptions, so that they will not be so “conventionalized” as to prevent new insights. By stressing the idea that every story told, every interpretation of reality, is inevitably a product of historical and cultural conditions rather than of objective, disinterested observation and knowledge, these authors leave the door open for other stories from other perspectives, and, in doing so explicitly, they even manage to open some of the doors which have already been closed by the acceptance of certain stories as unquestionable true. In other words, by situating his words as well as those of his characters in history, Wiebe tempers the power of all words to appear objective. At the same time, he prevents the readers’ unmediated acceptance of the stories, and teaches them to see not only that what they are reading is a story, not reality itself, but also that their own accepted views of reality rely to a large degree on convention rather than on open-minded perception. What emerges in such a postmodern historiographic metafiction then is a pattern of retrospective projections. By juxtaposing a multiplicity of incompatible perspectives and by using unreliable narrators the novel discussed suggests that there is not one truth about the past, only a series of versions which are dependent on and constructed by

PRIMARY SOURCES Rudy Wiebe, The Temptations of Big Bear (Toronto: McClelland and Stewart, 1973). REFERRENTIAL SOURCES Hayden White, "The Value of Narrativity in the Representation of Reality." Critical Inquiry 7 (1980): 5-28. Hutcheon Linda “ThePastime of Past Time’: Fiction, History, Historiographic metafiction” Genre 20:3-4,(1987):285-305 Hutcheon, A Poetics of Postmodernism, Toronto: Oxford, 1988 Wyile, Herb.—. Speculative Fictions. Montreal: McGill-Queen’s UP, 2002. Waugh, Metafiction,Mc.Gill University, 2004 Elias J. Amy “Defining Spatial History in Postmodernist Novels” World Literature Written in English. 31 (1991): 1-18. Pache, Water “Aspects of Postmodernism in Canada” (Chicago: U of Chicago P, 1984) 190. Colavincenzo Mark “Trading Magic for Fact”, Fact for Magic. Myth and Mythologizing in Postmodern Canadian Historical Fiction, Amsterdam, Ney York: Rodopi, 2oo3, P.78-79 Wesseling John, Writing history as a Prophet Essays on Canadian Writing. 20 (1980-1981): 134148. Gallagher, Catherine, and Stephen Greenblatt. Practicing New Historicism. Chicago: U of Chicago P, 2001. W.J. Keith EpicFiction Edmonton: U of Alberta P, 1981 W.J. Keith Ed, “On the Trail of Big Bear,” A voice in the Land Edmonton: NeWest, 1981.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

EUROPA DE AZI Mihai CUCU Culturi diferite - cetăţenie comună Versiuni ale modelului cultural European Cercetătorii se întreabă dacă există un model cultural european? Întrebarea capată sens dacă ne îndepărtăm de harta unei Europe mereu în schimbare, şi privim spre alte orizonturi culturale. În acest sens, o asemenea întrebare îşi dezvăluie rostul comparatist. Printr-un şir de diferenţe care sunt de domeniul evidenţei, locuitorii Europei şi tradişia lor culturală se deosebesc de alte locuri şi alte comunităţi. Prin aceasta putem înţelege oare ca există de asemenea o structură care să înglobeze într-o formă inteligibilă respectivele diferente? Istoria ne aduce dovezile necesare prin care putem vedea că în mai multe zone ale Europei a existat, în timpuri diferite o conştiinţă a diferenţei, chiar mai mult o statuare a superiorităţii acestei diferente, care a transformat conştiinţa modelului cultural european într-un fel de limes ce despărţea pe cei ce se considerau în interiorul culturii, de cei care erau priviţi drept barbari. Dacă luăm în considerare formarea unui model cultural continental, nu ne referim în primul rând la coordonatele lui geografice. Ele contează desigur din perspectiva descrierii unui spaţiu, ca point d’appui pentru descrierea unor experienţe culturale care s-au petrecut în diacronia formelor culturale. De asemenea, trebuie spus că în definirea diferenţei culturale, spaţiul în care este realizată producţia culturală a contat ca factor de distribuiţie, clasificare, recunoaştere. (Frobenius, Blaga). Pentru înţelesul culturii, spaţiul este o componentă majoră, care direcţionează sensul acţiunii umane. Dar în acelaşi timp acesta nu este unicul factor. Daca există un model cultural european, acesta trebuie să apară distinct prin formele sale de organizare, şi una dintre acestea care ni se pare semnificativă este în cazul Europei, relaţia dintre dimensinea locală şi cea continentală. Europa a început să existe prin conştiinţa unei unităţi culturale trans-locale, fie prin intermediul unor imperii, fie prin cel al unor frontiere confesionale, ambele forme fiind instituţii de marcă ale unei culturi europene. Relaţia dintre local şi supralocal, dintre centru şi provincie, dintre urbanitate şi ruralitate au creat forme consistente prin care modelul cultural european se distinge de celelalte modele într-o unitate de timp sincronă. O asemenea relaţie, subsumabilă celei dintre unu şi multiplu, arată că modelul cultural european a fost condus spre extensiune, şi că a dezvoltat practici în consecinţă. Cultura Europei a fost condusă spre asertarea unor conduite culturale care s-au dovedit performante, preluând controlul asupra altora, impunându-se printr-un mod cultural care a impus constrangerile culturale europene asupra altora, ceea ce a însemnat că aceste constrângeri erau deja formate, verificate în interior, apte pentru a fi exportate. Pentru a reliefa existenţa acestei conduite culturale care diferenţiază modelul european de alte modele, pornim desigur de la praxis-ul cultural. Se observă astfel importanţa dată în cultura europeana raţiunii, şi fără să aprofundăm în acest loc termenul, trebuie să arătăm ca ideea unei măsurări, evaluări, comparări obiective a structurat conduita modelului cultural european. Măsurarea deschide calea spre aprecierea lumii înconjuratoare ca obiect, ceea ce duce pe de o parte la dorinţa unei obiectivări, dar de asemenea la realitatea unei reificări. O a doua trăsătură care nu poate fi omisă este aceea conform căreia modelul cultural european se defineşte prin experimentalismul sau, prin despărţirea de natură, pe care aşa cum o vedea Spinoza de pildă, se desparte în natura naturans şi natura naturata. 25

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Rationalizările şi reducţiile culturale au structurat modelul cultural european spre o unitate, dezirabil organică, dintre teorie şi practică, spre găsirea unui sens integrator al omului în univers. O distincţie care se poate opera în cadrul modelului cultural este cea privind relaţia dintre vizibil şi invizibil, dintre esoteric şi exoteric. Versiuni ale modelului cultural central-european Studierea modelului cultural central-european poate deschide numeroase piste fertile atât din punctul de vedere al studierii modelului cultural autohton cât şi a celui european. Modelul cultural românesc a fost influenţat de modelul cultural al vecinilor de la vest, atât în problema statalităţii, cât mai ales în modul de viaţă, instituţiile, şi habitus-cultural al românilor din Transilvania. Din perspectiva europeană, studierea unui model cum este cel central-european propune o perspectiva unică, cea unei zone multiculturale, multiconfesionale şi multietnice, inegale ca dezvoltare, care a reprezentat nu doar un potenţial conflict ci şi o înflorire culturală distinctă în interiorul Europei. Problema situării şi reprezentării unei zone în centrul Europei a fost reluată de mai multe ori în istoria Europei, deoarece aceasta arie este una strategică. Privind pe harta zilei de azi zona geografica care cuprinde state precum Austria, Ungaria, Slovacia, Cehia, Slovenia, părţi din Polonia, Germania, se poate spune ca modelul central-european are frontierele culturale ale fostului imperiu habsburgic, şi că dacă istoric acesta este defunct, cultural vorbind urmele vieţuirii sale mai sunt prezente în multe domenii. Teza unei Mitteleuropa a fost resuscitată în timpul razboiului rece şi apoi în perioada postcomunistă în dorinţa de a sublinia similitudinea între culturile unor ţări precum Ungaria, Cehia, Polonia, şi desigur Austria, de a reliefa ceea ce le face distincte din perspectiva unor regiuni ale Europei. Mitteleuropa s-a dorit nu doar un punct de răscruce dintre Occident şi Orient ci şi o arie culturală în care cultura modernităţii a fost deosebit de vie, modelând personalităţi originale şi impunându-le apoi în toata lumea. Desigur, un asemenea concept are întâi de toate o încărcătură politică : o asemenea Europa de mijloc era expresia nu doar culturală ci şi una politico-militară a unei dinastii, şi avea un rol de jucat în relaţiile internaţionale. Cu atât mai mult proiectul unei Europe de mijloc, de după căderea Imperiului a interesat pe unii mai mult, pe alţii mai puţtin, în funcţie de mizele care erau în joc. Nu întâmplător modelul cultural al Vienei fin-de-siècle, pentru a cita titlul uneia din lucrările celebre despre aceasta temă, interesează literatura postmodernă şi nu numai, în dorinţa de a găsi şi inventa la nevoie ascendentele necesare. Acest model cultural a fost de asemenea ocazia istorică pentru a asista la naşterea unor modele culturale naţionale, ori ale unor identităţi culturale care au continuat să se impună după ce modelul unitar, al coeziunii supranaţionale a încetat să mai existe. Este vorba de identitatea ungară, de cea cehă şi slovacă, de cea polonă, la urmă, dar nu în ultimul rând de cea a românilor transilvaneni, dacă vrem chiar de cea a unei provincii culturale deosebite de altele cum este Transilvania. Faptul ca acest model cultural poate fi privit ca un loc al metamorfozelor culturale se datorează unui anume spirit liberal care a caracterizat puterea habsburgilor cel puţin pentru o anumită perioadă. Apoi trebuie considerată arta politica austriacă de a trata cu diferitele nationalităţi, interese, culturi, şi de a crea un spaţiu, de multe ori însă doar unul virtual, practic inoperabil, consecinţa fiind în cele din urmă prabuşirea acestui imperiu. Trebuie însa să privim formarea acestor identităţi culturale într-o anumită contextualitate culturală, dată de circumstanţele politice ale Europei post-napoleoniene mai cu seama, în jocul de interese ale celorlalte două imperii vecine. Versiuni ale modelului cultural românesc O premisă de la care considerăm ca merită a se porni în discutarea modelului cultural autohton este includerea a două aliniamente de gândire care au fost şi sunt opuse, cea a a tradiţionaliştilor, 26

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

şi cea a moderniştilor (sincroniştilor), care sunt după părerea mea utile pentru a examina formarea unui model cultural, în pofida diferenţelor lor. În acest sens, diferenţa dintre tradiţionalişti şi sincronişti compune de fapt o reuniune de motive, elemente care denotă şi mai aleas conturează efortul de crearea a unui model cultural într-un moment resimţit ca al unei necesitaţi istorice. Acest moment al necesităţii istorice survine după realizarea Statului Unitar Român, după 1918. Există desigur antecedente importante care au jalonat calea spre dezbaterea constructivă a modelului românesc, prin prisma fixării unei identităţi comunitare româneşti şi nu mai puţin prin inventarea unui discurs naţional, care să permită coeziunea unei viziuni naţionale. Dificultatea majoră în reperarea unor standarde asimilabile celor occidentale constă în absenţa unor şcoli de gândire (vezi modelele clasice german, francez, englez, chiar american dacă luăm în seamă chestiunea federalismului american) care să instaleze un demers propriu. Mai degrabă sub patronajul unor gânditori, autori, scriitori, politicieni, modelul cultural românesc cunoaşte o afirmare evidentă, în perioada de înflorire maximă a societăţii capitaliste româneşti, când dezbaterea este liberă, permiţând mai multe puncte de vedere. Rezolvarea decalajului devine pentru mulţi dacă nu pentru aproape toţi, o problemă de reprezentare a aderării la standardele europene ori de respingere a acestora. Fie că se recunoaşte decalajul dintre noi şi Occident, fie că acest decalaj este mascat de supralicitarea originalităţii culturii româneşti ( vezi teza unei „sinteze dintre Apus şi Răsărit“, care demonstrează relaxarea problemei într-un compromis superficial), decalajul, inadecvarea sunt motive principale ale criticii pe care acest model o conţine, încercând să se legitimeze. Astfel, fie critica înapoierii faţă de Occident, fie critica imitării valorilor occidentale, modelul cultural românesc este un model al diviziunii şi excluziunii, al unui proces de secularizare abia început. Tentativele de a ascunde această tensiune disruptivă au adus o mitologie paseist-romantică, care a cautat originaritatea româneasca fie în arhaitatea culturii noastre pre-crestine, vezi dacismul romanilor, fie în cea creştină anterioară tuturor occidentalilor, fie în evadări ideologice de tip fascistoid ori comunist. Aceste încercări vor continua atâta vreme cât tensiunea care stă la baza modelului cultural autohton nu este investită într-o construcţie socială, cât este mitologizată şi manipulată din punct de vedere politic. Modelul cultural românesc fiind un model modern este şi un model reformist, chiar daca ritmul acestor reforme nu este cel mai adesea coordonat cu nevoile de reformă. Dar trebuie să precizăm de asemenea şi direcţia în care vin aceste reforme, aproape în totalitatea lor ele vin dinspre putere, şi nu angajează masele decât prin mijlocirea unei inteletualităţi care aparţine de fapt puterii, cel puţin până în momentul actual. Momentul în care reformele vor veni din interiorul societăţii civile, va fi momentul în care societatea românească va deveni conştientă de modernitatea ei, o va asuma şi exploata pentru perfecţionarea ei.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Isidor KOTI (Phd candidate of Tirana University – Albania)

The Albanian Aromanians´ Awakening: Communication of Identity Politics and Conflicts in Post-Communism Thus, Aromanians certainly qualify as one of the „sleeping beauty nations“ as coined by Gellner. A description provided in 1900 by Sir Charles Eliot under the pseudonym „Odysseus“ in his travel account „Turkey in Europe“ (and brought to my attention by Nandris 1987:27), still seems amazingly valid in giving an impression of Aromanian omnipresence in the Balkans:„[The Aromanians] remind us of one of those ingenious pictures in which an animal or human face is concealed so as not to be obvious on first inspection, though when once seen it appears to be the principal feature of the drawing. In the same way one may live and travel in the Balkan lands without seeing or hearing anything of the Vlahs, until one's eyes are opened. Then one runs the risk of going to the opposite extreme and thinking, like Roumanian patriots, that most of the inhabitants of Macedonia [as well as of Greece and Albania] are Vlahs in disguise.“ (Odysseus 1900: 409 ff) Today, many thousands of Balkan Aromanians still live quite compactly in at least three south-east European state formations: in northern Greece, Macedonia (FYROM) and southern Albania; and there are still traces of Vlach-Aromanians and pockets of Aromanian populations in Bulgaria, Serbia, Croatia and Romania. Early and more recent documentation of Balkan life suggests total populations between a couple of thousand, ten thousand or up to a few hundred thousand Aromanians in these states. In Albania they were recently estimated at about 200,000 by the English scholar Tom Winnifrith who is widely regarded as a most impartial observer.3 This figure seems to fill the huge gap between the figures concerning the Greek minority in Albania given by Albanian sources at about 60,000 and the Greek official statistics of „Greeks“ in Albania of 300 - 400,000. In the national Greek view, Hellenic cultural heritage is seen as passed on through

ABSTRACT Today, many thousands of Aromanians (also known as „Vlachs“) live quite compactly in Northern Greece, Macedonia (FYROM) and southern Albania; and there are still traces of Vlach-Aromanian and Aromanian populations in Bulgaria, Serbia, Croatia and Romania. In Albania, they were recently estimated at about 200,000 by the English scholar Tom Winnifrith. In Albanian communist times, Aromanians were not recognised as a separate minority group, officially considered to be almost completely assimilated. However, in the early postcommunist transition period, a vivid Aromanian ethnic movement emerged in Albania and it became part of a recent global Balkan Aromanian initiative. The Albanian Aromanians’ new emphasis of their ethnicity can be seen as a pragmatic strategy of adjustment to successes and failures in the Albanian political transition and to globalisation. It is exactly the re-vitalisation of the conflict between followers of a proGreek and a pro-Romanian Aromanian identification that serves to broaden the scope of options for potential exploitation. Introduction Over a decade ago Ernest Gellner claimed that„there is a very large number of potential nations on earth. Our planet also contains room for a certain number of independent or autonomous political units. On any reasonable calculation, the former number (of potential nations) is probably much, much larger than that of possible viable states.“ (Gellner 1983:2) Aromanians or Vlachs define themselves as a people, basing ideas of ethnic or cultural cohesion on criteria of language, religion, descent, common history and former socioprofessional specialisation. 28

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

quite successful Aromanian national movement which culminated in their recognition as an Aromanian millet („nation“) in May 1905 in Constantinople with the support of the Great Powers (prominently by Austria-Hungary). The „Aromanian Question“ in the period from the middle of the last century until 1905 was described brilliantly and in great detail in a doctoral thesis in 1974 by Max Demeter Peyfuss, an Austrian historian of partly Aromanian descent (Peyfuss 1974). From this thesis one can draw an understanding of the typical structure of Balkan national movements; the leading actors of identity politics who imported national ideas from urban centres abroad (in this case mainly from Bucharest); how ethnically based associations were founded; schools and education promoted, attempts to develop a standardised written language and literacy programmes pursued; and popular traditions transformed into „folklore.“ Among the reasons Peyfuss gives in order to explain why, despite all this, the Aromanians still failed to form a separate nation-state, are: 1. They were seeking independence within a framework— that of the Ottoman Empire— which itself was in the process of disintegration. 2. As a tool of Romanian nationalist Balkan politics competing mainly with Greek agendas, they themselves were split in a destructive conflict between either a proRomanian or a pro-Greek orientation. 3. Escalating violence imposed on Aromanians by Greek nationalists in the Civil War and Balkan Wars emerged as a reaction to Romanian propaganda activities and Romanian support for ethnic schools and churches on Greek territory, and eventually suppressed any further Aromanian separatist attempts. 4. Pro-Romanian Aromanian nationalists eventually sought emancipation in the newlyformed Albanian nation-state while the others were assimilated into the Greek nation and participated in the Greek nationalist movement. There were, however, very different attitudes among different groups of Aromanians in relation to the

Byzantine culture to the Greek Orthodox religion today. Religion, as a criterion of classification, automatically places all the Albanian Aromanians, and also those people who call themselves Albanian Orthodox, into the „Greek minority.“Internationally, they are known as „Vlachs“ or as „Aromanians.“ The latter term is derived from their self-designation as Aromân or Rromâne (or Armân or Rraman) which indicates their Romance mother tongue which gives the Romanians reasons to regard them as part of their own culture. 4 Albanians call them either Vlleh or Çoban (meaning:„pastoralist“) which indicates their original socio-professional specialisation, or Llaciface (similar to the Serbian designation Zinzar which has an offensive touch and is derived from the sound of their language). In Albanian communist times they were not recognised as a separate minority group, officially considered to be almost completely assimilated and hence absorbed into the population statistics. One might hypothesise that the Aromanian identity continued to exist, latently, during the communist period. However, among my interviewees, there were people who only learned that they were „Aromanian“ four or five years ago, as well as others who felt that their Aromanian identity was suppressed, endangered or lost during the communist period. In the early post-communist transition period a vivid Aromanian ethnic movement emerged in Albania. The slumber of a „sleeping beauty nation“ ended and it became part of a recent global Balkan Aromanian initiative. In 1997, the Freiburg „Union für aromunische Sprache und Kultur“ under the leadership of Vasile Barba, a well-known diaspora activist, succeeded in leading the Parliamentary Assembly of the Council of Europe, without any Greek participation however, to formulate a recommendation for The Aromanian Question and Assimilation In fact, the new ethnic movement in many respects resembles a turn-of-the-century phenomenon. Without having received much attention in South East European history, there had been a short-lived but 29

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

and a more or less forced homogenization process in Albania have led to their assimilation, certain questions arise. Why and how did Aromanian ethnicity emerge with political transition in Albania? Can the reemergence of Aromanian ethnicity be seen as the result of transition, i.e. of reprivatisation, the new freedom of religion, the emergence of party politics, globalisation, or some other innovations in society? If transition, according to Steven Sampson,5 means „insecurity in time and space,“ what advantages does a renaissance of identity give? For example, does it supply new structures and new modes of orientation (as could be assumed by applying ritual theory to political transition, cf. Turner 1969)? Does a newly emphasised ethnicity prove beneficial in coping with the difficult, novel realities, and under what conditions does it really matter? When does it not? Finally, under what circumstances does an emotional attachment develop and the newly discovered ethnicity become „emotionally internalized“ (cf. Verdery 1990)? I would like to argue that the Albanian Aromanians’ new emphasis of their ethnicity can be seen as a pragmatic strategy of adjustment to successes and failures in the Albanian political transition and also to globalisation. In juxtaposition to Peyfuss's historical analysis I would like to stress that, today, it is exactly the revitalisation of the conflict between followers of a pro-Greek and a pro-Romanian identification that serves to broaden the scope of options for potential exploitation. In constructing antagonistic discourses mirroring Romanian or, respectively, Greek world-views, Albanian Aromanians manage to secure the future of their offspring and to create new social positions for themselves.

national movements they had to cope with. Those Aromanians who, well into this century, preserved their socio-professional identity and continued to practice transhumant pastoralism until the newlyfounded nation-states „colonialised“ their territory and set up impermeable political borders, conceived nationalism as counterproductive. As one old Albanian Aromanian shepherd once explained to me, reflecting on his life: „We did not need or want any nation because borders hindered our mobility between winter and summer pastures“ (1995, interview Vithkuqe). On the other hand, many authors have pointed out how, „by melting into their host nation,“ the Vlachs or Aromanians became „the best Greeks,“ „the best Macedonians,“ and also the „best Albanians“ (though, due to Albanian isolationism during the communist period, there was not much known until recently about the latter). Nicholas Balamaci, a second generation member of the American diaspora, has convincingly explained how integrating or identifying with the host nation and taking part in its development proved to be an early road to modernisation— besides turning out to be the road to assimilation— for former mountain Vlachs (Balamaci 1991). In sedentarisation, literacy programmes, and migration and urbanisation processes, many former semi-transhumant mountain pastoralists managed, polyglots as they were, to transform spatial mobility into social mobility. They thus became part of the Balkan bourgeoisie while participating in and promoting their respective host-states' national movements. Thus, many national heroes referred to in today's national historiography are known among Aromanians as actually having been Aromanians, such as, for example, the former Greek conservative party leader Averoff, or— in the Albanian case— the famous Frasheri Brothers, considered to be the most important figures of the Albanian national movement. They originate from the same Albanian village that the Albanian Aromanians also known as „Frasherliote“ (= people from Frasheri) are said to come from. If a failed Aromanian national movement

Aromanian Identity Renaissance in Albania ("the Awakening") In 1991, with the liberalisation of the political situation in Albania, the Aromanians started to organise themselves. Two Aromanian men in Selenica (near the harbour city of Vlora, mid-central Albania) and two in Korça (south-east Albania), all involved in 30

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

vice-president and a secretary. These cause some confusion to the outside observer because there were often two parallel local associations governed by different boards. This is due to a split in the first association of 1991, resulting in legal registrations of new Aromanian (or Vlach) associations in 1993 (Korça) and 1995 (Vlora) and indicative of the fact that the followers of the initial Selenica (Vlora) group stood in opposition to the initial Korça group. This situation reminds one of a common joke heard among young people in Tirana referring to what is conceived as an Albanian characteristic: „There are as many presidents (or chairmen) as Albanians in Albanian democracy.“ In fact, the registration documents of the different groups, as collected in Vlora and Tirana in 1996 and 1997 show some interesting irregularities. Comparing the lists of names of founding members, the transfer of loyalty by some individuals becomes evident. By moving from one association to another, these Aromanians chose to switch from a pro-Romanian to a pro-Greek faction, and vice versa. When some of them were interviewed, former power struggles over positions in the associations were exposed. Aside from leadership conflicts, the disagreements were indicated through giving slightly different names and statutes to the evolving association. In 1995 and 1996, the Aromanian interviewees differentiated between a so-called „pro-Greek“ wing (or „Albanian Vlachs“) with political as well as cultural aims, and a „pro-Romanian“ (or„Albanian Aromanian“) wing with explicitly non-political, cultural objectives. There is a tendency among many members of the pro-Greek faction to be active in, or supportive of, the Human Rights Party. This party is the successor to the former politically dubious „Omonia,“ which was said to have been in close contact with fundamentalist, nationalistic Greek circles before the Greek president Kostas Simitis came to power. Under Berisha’s government, „Omonia“ became illegal and was banned (cf. Kadritzke 1998). In contrast, many of the pro-Romanian followers based in Korça and Tirana still remember the Romaniansupported Aromanian schools and the

cultural work mainly through Albanian and Aromanian folk music, working independently, began constructing a statute for an Aromanian cultural association. They were then introduced through the then Romanian ambassador in Tirana and worked together to found a common association. 6 The first Association of Aromanian Albanians was recognised by the Albanian Ministry of Culture, Youth and Sports in October 1991 as a „cultural group,“ and as the second largest group after the Albanians, but not as a „minority.“ After this initial success, a first Congress of Albanian Aromanian People was held. In addition to many Albanian Aromanians, a large number of diaspora Aromanians from Macedonia, Romania, Greece, Germany, France, and the USA participated in this conference. Folklore groups performed and declarations emphasised the important contributions of Aromanian people to culture and development in Albania and elsewhere. Apparently, these events were meant to stimulate pride and to stress the importance of a collective identity. Hence, the Albanian Aromanians learned the so-called „Aromanian National Anthem“ at the first conference they were able to organise and attend. Long known in the diaspora, this anthem, a fiercely ethnicist nineteenthcentury poem by Constantin Belimace called „the will of the forefathers,“ calls for the maintenance of the the protection of Aromanian culture and language in its hostcountries (Council of Europe 1997). To follow Gellner’s mythic imagery, it will be the objective of this paper to define who, or what, was the „prince“ who gave the kiss of life to Aromanians in Albania. Romance language.7 Since this first conference, many other conferences and folklore events have taken place on a large scale. Associations and Factions In 1996 and 1997, there were branches of the Aromanian associations founded in late 1991 in probably every city and many villages of central and southern Albania. In many cities one could find at least one local Aromanian association board, including a president, a 31

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

in the USA, Germany and France classify the Albanian Aromanians among the so-called Macedo-Romanian or Southern-Danube Romance culture. Simply summarised, they base this cultural concept on linguistic evidence that the Aromanian language is a Romanian dialect. Second, it is based on the conception of historical continuity from the Thracians or Dacians. Many of my Albanian Aromanian interviewees agree with this, although with the slight variation of extending the idea to include the ancient Illyrian tribes. The idea of claiming direct descent from the Illyrians is taken from Albanian national historiography and makes the Albanian Aromanians „perfect“ Albanians. In short, the Aromanian people are believed to be the descendants of various ancient romanised autochthonous tribes which were dispersed throughout South East Europe over time. Actors of the proRomanian wing, however, consciously avoid taking into account the idea of any possible relation to the ancient Hellenes. They say the ancient Greeks were „of no importance, they lived only around Athens, on the Peleponnesos and on the islands.“ In some villages, I also heard a variant that Aromanians once came from Romania through emigration. People of this faction feel— as some of my interviewees said— a kind of „nostalgia for Romania,“ where the „old culture“ is preserved, and where they easily understand the language. Historically, there were also commercial links between bourgeois Albanian Aromanian traders and sedentary Aromanian craftsmen of prosperous southern Albanian cities with their counterparts in Romania until the Second World War. The pro-Romanian faction still remembers this connection from their family histories. At the same time, they always emphasise their patriotic feelings towards Albania. They proudly point out that the leading figures of the Albanian national movement were Aromanians. One of the interviewees in 1996 showed me a copy of a map of an old nationalistic Albanian book from 1913. The copy I received was called „The True Albania“. Later I learned that it derived from the work of the first academic Albanian geographer Ahmet Gashi. A

Aromanian churches from personal experience in post-communist times. They eagerly engage in the revival of these institutions, giving Aromanian language courses to the youngsters and assisting and supporting Aromanian church rituals. In teaching Aromanian, missing words are consciously replaced by Romanian words, and Romanian religious texts serve as a basis for the liturgy which is also partly performed in either the Aromanian or the Albanian language. Thus, as brought to my attention by Thede Kahl, the factual existence of an original Aromanian liturgy (Liturghier armînesc) from the beginning of the 18th century, discovered by Ilo Mitkë-Qafëzezi in Korça and published in 1962 by Caragiu Marioteanu, is ignored. In recent years, this text has been reprinted and circulated among Albanian Aromanians with the support of the Aromanian diaspora, and can therefore be considered to be known by the Aromanian church activists of Korça. However, the text is printed in Greek letters, and therefore conceived of as alien by this faction which exclusively refers to Latin writings. In this, they reproduce another feature of the pre-communist pro-Romanian movement among Balkan Aromanians. Like the Aromanian priest of Korça, these proRomanian activists tended to identify with the ruling Democratic Party since they felt grateful for their new opportunities and were also supported by bilateral friendship ties between Romania and Albania and presidents Berisha and Iliescu. With the practical disintegration of Albania in 1997 and accompanying immense disappointment with Berisha’s Democratic party, many of these former supporters leaned towards even more conservative, monarchist parties which were left as the only alternative to the „Democrats“ or the „Socialists.“ Both groups construct discourses defining their ethnic identity in terms of their either Greek or Romanian preference. „Discursive interfaces“ Romanian scholars (cf. as a classic: Capidan 1937; Papahagi 1932) and also members of the Aromanian diaspora in the Boston area 32

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Evidently, during the post-communist transition period, many descendants from recently transhumant families started to revitalise a private, and this time sedentary, economy using livestock and dairy competencies again. They utilise old and temporarily-interrupted family relations on the Greek side of the border for commerce again. For example, in 1996 in the border area smuggling networks of goat’s and ewe’s milk cheese existed between Albanian and Greek Aromanian relatives. Without judging the question of the existing political borders or of territorial claims at any time in history, there is an inner logic to both lines of argumentation. Two different discourses cut across the same people in the same territory, since they consider themselves to be one people referring to a Romance-language tradition, despite conflicting interpretations of descent and cultural belonging. Therefore, comparing the contrasting arguments of classification in categories, such as the myth of origin, descent, historical events, language, religion and territory, one can speak of discursive interfaces. There are different family history dispositions and sentiments that endorse the choice of either sense of belonging, yet people switch their discourses, as a family or individually, if such a change is opportune, as will be shown.

similar original ethnic map was titled „Ethnic Albania“ where Albania extends far into Greek territory, as far south as Preveza. These maps would add today's Greek Epiros to Albania as well as Kosovo. In contrast, leaders of the „pro-Greek“ faction explained to me that Aromanians are romanised Hellenes. This view is also shared for example by the Greek scholar Achilleas Lazarou (1976, 1994) whose papers are translated and published by this Albanian Aromanian faction; by the Institute for „North Epiros Studies“ in Joannina; and by many Orthodox priests on the Greek side of the border.8 In 1994 I was given a map by a Greek priest from the border area which showed Greece extending far into Albanian territory up to the Shkumbin river near Tirana. This is also the space where the Greek minority of Albania is said to be situated. A leader of the Albanian Aromanian pro-Greek faction, confronted with the arguments of his counterparts, once simply asked me: „Did Romania exist already 2000 years ago?“ Many of the proGreek Aromanian families practised a nomadic pastoralism (transhumance) well into the communist period, when mobility was hindered by the impermeable political borders between Albania and Greece. Oral life histories, as taperecorded, showed that many of them used to be convinced communist partisans, employed as experienced pathfinders and caravan leaders, and that these nomadic Aromanians conceived the new possibilities of sedentarisation resulting from the first land reform and the creation of agricultural cooperatives as a great and fair gift. However, the ones successfully exploiting the new possibilities as land owning entrepreneurs soon abandoned this positive perception. Under an Albanian policy paralleling Russian Stalinism, they became stigmatised askulak and, like the bourgeois urban Aromanian traders and craftsmen, they were expropriated and persecuted. On the other hand, Aromanian pastoralist and livestock competencies were welcome in cooperative work. Aromanians became veterinarians, shepherds in brigade work, and dairy experts in land cooperatives.

Social Structures and Positions Politics of social structures and positions negotiate prestige. There is a latent struggle for prestige going on among different groups in current Albania. To set off one's exclusive group as more prestigious than the others seems to be a leitmotiv for everybody. The southern Albanians consider the northern mountaineers to be primitive, whereas the people in the North see the Southerners as corrupt and not trustworthy. Since Ottoman times the people of the village next door have always been looked upon with suspicion. The Muslims are considered to be weak traitors by their Christian neighbours because they are believed to have converted under the Ottomans, or for other 33

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

handed out freely to those Aromanian people from villages around Vlora who identified themselves as „Helleno-Vlach.“ Even today, visas are allocated by priority to Albanians who can prove a Vlach heritage. Again, leading members of the „pro-Greek“ Albanian Aromanian Association send their children to schools in Greece or have permanent economic relations with Greeks. I was told that they also use their ties to the Greek embassy and to Aromanian personal networks to mediate between the donor institution and the villages, and to recommend people. Leading figures of both Aromanian Association factions accuse each other of abusing their position by taking money from the candidates. People in the villages told me that „with poor people you can do what you want.“ They argued that the poor would sign anything and with any faction if it would help them progress. There is also evidence (although no one would confess to this) that leaders from both factions switched their orientation in the last few years and had their children study first in Greece, but then in Romania, and vice versa. There is also, of course, a very emotional bond and strong identification respectively with either the Romanian or the Greek State in cases where help had already been received, as witnessed by temporary returnees to the villages. When a new ethnicity had proven helpful in every-day life and contributed to boosting pride, emotional attachments developed.

reasons which are always related to a structural need for constructing criteria of inclusion and exclusion according to which access to various resources is defined. In this general atmosphere, Aromanians in Tirana explained assimilation during the communist period, when the Aromanian language was not passed on to the next generation, by the feeling of being despised when classified by urban Albanians as Çoban („pastoralist“). These interviewees actively and consciously intend to invert this lowprestige experience. First, they demonstrate this through retrospective discourse: „Aromanians were always very educated, standing above other people,“ and by saying that „traditional mobility was a factor to get into contact with new ideas.“ Second, prestige and power is conjured up prospectively: „soon, my children will be proud to be coban,“ and „the Aromanian youth will be Albania's intellectual elite in the future.“ Third, future prestige is created in action: more than 900 Aromanian students study by now in Romania.9 Other students and pupils attend universities and schools in Greece. The usual subjects are medicine, law, economics and international relations. All Aromanian activists of the „pro-Romanian“ faction themselves have their children study in Romania. At the same time, access to foreign scholarships is an extremely desirable resource in Albania today. A large number of scholarships offered by the Romanian government to Albanians depend on a verified Aromanian identity. Particularly if the Aromanian language is lost, as is usually the case among the younger generation, the verification certificate is issued by the local or the central board of the „pro-Romanian“ Association of Albanian Aromanians. The leading members— since they are the ones with the contacts— mediate and either recommend the applicant as a boy or girl „from a good family“ or not. This key position, of course, entails enormous social power. The same is true for the „pro-Greek“ counterparts: There is evidence that in 1992, without any bureaucratic troubles, visas, including official work permits (which for an average Albanian are very difficult to acquire) were

Identity Relevance Variations Finally, Aromanian identity is not always and everywhere of relevance. It is not normally referred to when it is a disadvantage. Apparently, Albanian Aromanian people of high social status in modern Albanian society, and this includes many well-known scholars, politicians and artists, tend not to engage in Aromanian ethnic politics. Under no circumstances at all would some admit to their Aromanian family background. As some interviewees explai-ned, to emphasise a distinct identity might harm their image and status, even though they do not necessarily believe in the available dominant 34

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

when it offered the possibility to study in Greece or Romania. A final example shows a sphere in which Aromanian identity is played down by the Aromanians but might be emphasised by non-Aromanian Albanians. In the land privatisation process there is a conflict with regard to the new legislation that would balance the claims of the former cooperative workers with those of the former feudal landowners. Many former transhumant Aromanian families who settled in the villages only in the early communist period feel threatened by the former landowners. In disputes about this conflict, I never heard an Aromanian point to his specific identity because this could be a liability. This was confirmed by research conducted in 1998 in a south-east Albanian village for it was shown that even nonAromanian former semi-transhumant pastoralists are called „Vlachs“ by other villagers in order to indicate that they do not have any claim to land in terms of inheritance rights. Despite the turmoil in Albania in early 1997, the Aromanians did not give up their newlygained possibilities. Aromanian students were advised to stay abroad in Greece or Romania while everyone was arming themselves in Albania. Some unidentified persons attempted to burn down the „proRomanian“ association’s office in Tirana in 1996. This office is situated in the same building as the socialist party organ, zëri i popullit. The Korça church is still under construction after the money flow from Romanian and Aromanian business-men was interrupted following the collapse of the Pyramid schemes. Still, some Aromanians became hesitant about declaring their cultural heritage when the opposition press accused leading government officials of being of Aromanian descent, thereby attempting to disqualify them as trustworthy Albanians. This evokes memories of the late Albanian communist period when even the best-known Albanian writer, Ismail Kadare, explained the cruelties committed against Albanian people by the fact that the Politburo was composed of a quarter, if not a third, of Macedonians and Aromanians (Kadare 1991: 65; Schmidt-Neke 1993:187).

discourses. A well-known Aromanian scientist in Tirana, happily married to a Muslim woman in the communist period (when mixed marriages were politically correct), confessed he would never engage in Albanian Aromanian identity politics: „There is no doubt, anyway, westem from the Illyrians like any Albanian. We are romanised Illyrians.“ According to Tom Winnifrith, „it is in the towns where Vlachs tend to lose their identity, forgetting their Vlach speech and peculiarly Vlach way of life“ (Winnifrith 1992: 285). This seems to be generally true for Tirana, where Aromanians live dispersed, but not for Korça, where Aromanians still prefer a specific quarter, and where the middle and older generations proudly explain that during the communist period they spoke their Romance language, as they still do today as long as no other Albanian is present. Sometimes, one family is split into two identity orientations: a son and his family might be migrant workers in Greece and the daughter might have a scholarship at a Romanian university, for example. „We know who we are, we are Albanians,“ one Korça family explained, „and we adjust to the circumstances. The historians should find out about our origin.“ For the Aromanian students in Bucharest, who are known among their fellow students as „the Albanians,“ Aromanian identity also plays a minor role. An Aromanian female student on vacation in Albania clarified: „Most of us don't know how to speak Aromanian. We know Romanian, now, and Albanian, of course. Nobody talks about Aromanian identity. We are Albanians.“ In their favourite pub where they meet, they speak only Albanian. They know that they owe being chosen to study abroad to their Aromanian descent. There are, however, also cases of one or the other Albanian friend who was able to slip through, protected by a family relationship to the responsible Aromanian officials. A number of students are descendants of mixed Albanian / Aromanian marriages. Some parents chose to inform them about their Aromanian identity only after the collapse of the communist regime. This newly achieved consciousness became relevant for them only 35

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Summary and Concluding Remarks

Aromanians’ globalizing identity confers an advantage to them over non-Aromanian Albanians. By renouncing a local identification in favour of one associated with more powerful States (Romania and Greece), that is, associated with ideas distant in space and time and therefore mystical and unchallengeable, they create access to scarce social, economic, political and cultural resources while profiting from new opportunities in the Albanian transition process. Besides creating a sense of exclusivity, they are able to shift identities: they can choose between different modes of identification, or they can attribute distinct significance to different identities in various situations, referring to their pre-communist situation if opportune. This flexibility is an efficient and profitable strategy of adjustment to different circumstances. It is undoubtedly not unique to the Albanian case. In contrast to essentialist assumptions, I want to stress that it is the flexibility of identities that makes people strong everywhere.

Summarising the key points, I would like to stress that there is utilisation of identities as well as emotions with regard to these identities. In this there is a generation gap. The older generation was able to refer to an old model of Aromanian identity when there was no social order and structure immediately after the breakdown of the communist regime. They also felt a certain nostalgia remembering old Aromanian identity features from their pre- or early communist past, and now they also utilise identity politics for social positions, reputation, psychological compensation of an inferiority complex, economic advantages, and, most importantly, to secure future opportunities for their children. The younger people seem not to care very much about Aromanian identity in terms of its symbolic meaning, but also utilise it to gain better opportunities for jobs and education. Emotional attachment may appear after having received benefits. In conclusion, the evidence strongly suggests that Albanian REFERENCES

KADARE, Ismail (1991): Nga një dhjetor në tjetrin. Kronikë, këmbim letrash persiatje. Paris: Fayard. KADRITZKE, Niels (1998): „Ungleiche Nachbarn. Entwicklung und Perspektiven der griechisch-albanischen Beziehungen jenseits der „Nordepirus“ – Frage. In: Südosteuropa Mitteilungen, No. 3, 231-248. KOLTSIDAS, Antonis M. (1993): Koutsovlachoi, Oi vlachofonoi Ellenes: Ethnologike, laografike kai glossologike melete. Thessalonike: Adelphoi Kyriakidi. LAZAROU, Achilleas (1976): „He Aromounike kai hai meta tes Ellenikes scheseis autes.“ Ph.D. thesis. Athens. LAZAROU, Achilleas (1994): Origjina dhe Historia Permbledhese e Vlleheve te Shqiperise. Reprint of Ipirotiko Imerologio 19931994 in Albanian. Joanina 19931994. NANDRIS, John (1987): „The Aromâni: Approaches to the Evidence“. In: Die Aromunen: Sprache – Geschichte – Geographie. Hamburg: Helmut Buske Verlag. ODYSSEUS (Sir Ch. Norton Edgecombe Eliot) (1900): Turkey in Europe. London: Edward Arnold.

BALAMACI, Nicholas S. (1987): „Arumanians: One View from the Diaspora, part II.“ In: The GreekAmerican, 19 September: 12 - 13. BALAMACI, Nicholas S. (1989): Arumanians: A Second Look. In: The GreekAmerican 6: No. 33-37 (part 1 - 5). BALAMACI, Nicholas S. (1991): „Can the Vlachs Write their Own History?“ In: Journal of the Hellenic Diaspora, 17 January: 9 - 36. BALAMACI, Nicholas S. (1993): „Northern Epirus, Southern Albania and the Vlachs.“ In: The GreekAmerican, 11 September: 5. CAPIDAN, V. Theodor (1937): Les Macédoroumains. Bucharest: Academia Româna. COUNCIL OF EUROPE (1997): Parliamentary Assembly AACR 18.97, 1403-24/6/971-E and AS (1997) CR18 provisional edition, ordinary session report, eighteenth sitting, 24 June, appendix: Recommendation 1333 (1997) on the Aromanian culture and language. DAHMEN, Wolfgang (1982): Selbstbezeichnung und Fremdbenennung der Aromunen. In: Balkan Archiv 7: 205-214. GELLNER, Ernest (1983): Nations and Nationalism. Ithaca, N.Y.: Cornell University Press. 36

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

und Sprache der Albaner und der Wlachen. Hamburg: Buske Verlag 1976. TURNER, Victor (1969): The Ritual Process. London: Routledge and Kegan Paul. VERDERY, Katherine (1990): „The Production and Defense of ‘the Romanian Nation’, 1900 - World War II.“ In: Nationalist Ideologies and the Production of National Cultures. American Ethnological Society Monograph Series, No. 2. Richard G. Fox (ed.). Washington, DC: American Anthropological Association. WEIGAND, Gustav (1895): Die Aromunen: Ethnographisch-philologisch-historische Untersuchungen: Über das Volk der sogenannten Makedo-Romanen oder Zinzaren, vol. 1: „Land und Leute, Bericht des Verfassers über seine Reisen in der südwestlichen Balkanhalbinsel.“ Leipzig: Barth. WINNIFRITH, Tom (1992): „The Vlachs of the Balkans: A Rural Minority Which Never Achieved Ethnic Identity.“ In: Roots of Rural Ethnic Mobilisation: Comparative Studies on Governments and NonDominant Ethnic Groups in Europe, 1850-1940, vol. 7. David Howell (ed.). New York/Dartmouth: European Science Foundation, New York University Press. WINNIFRITH, Tom (1995): Shattered Eagles, Balkan Fragments. London: Duckworth

PAPAHAGI, Tache (1932): Aromânii. Grai, folklor, etnografie. Bucharest: Universitate. PEYFUSS, Max Demeter (1974): Die aromunische Frage. Wien, Köln, Graz: Böhlau Verlag. SAMPSON, Steven (1996a): „All things are possible, nothing is certain: the horizons of transition in a Romanian village.“ In: D. Kideckel: Local Communities in Eastern Europe. Westview Press. SAMPSON, Steven (1996b): „The Social Life of Concepts: Bringing Civil Society to Albania.“ Paper presented at 5th World Congress of Central and East European Studies, Warsaw, August 1995. SCHMIDT-NEKE, Michael (1993): „Politisches System.“ In: Albanien/Albania. Südosteuropa – Handbuch vol. VII. Klaus-Detlev Grothusen (ed.). Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht: 169 – 242. SEVASTIANOS, Metropolitan of Dryinoupolis, Pogoniani and Konitsa (1986): Northern Epirus Crucified. Athens: Kaphouros. SEBASTIANOS, Mitropoliti i Dropullit (1992): Vorio Epiri i Greqise. Athens: Lidhje Panhelenike. THUNMANN, Johann (1774): Untersuchungen über die Geschichte der östlichen europäischen Völker, vol. 1. Leipzig. Reprint of pp. 169-366: Über die Geschichte

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

IMAGOLOGIE Iuliana CRISTEA Mass-media românească în context european Ca tânăr stat democratic şi din perspectiva aderării la Uniunea Europeană, România a ratificat Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi a protocoalelor adiţionale la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în 1994. Convenţia a fost deschisă pentru semnare pe data de 4 noiembrie la Roma în 1950 şi a intrat în vigoare în septembrie 1953. Scopul ei a fost stabilirea unei serii de drepturi şi libertăţi civile şi politice şi a unui sistem de aplicare a acestor obligaţii asumate de statele europene contractante. Punctul de plecare a fost intenţia de a traduce în practică unele drepturi enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de O.N.U. în 1948. Între cele 59 de articole ale Convenţiei, al zecelea se referă la Libertatea de exprimare: “1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere (…) 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”1. Alături de cetăţean, mass-media este cea care uzează de acest drept al libertăţii de exprimare ca o garanţie a unei societăţi cu adevărat democratice. Libertatea de exprimare asigură pe de-o parte autonomia individului în raport cu societatea, iar pe de altă parte este utilă pentru funcţionarea corectă a unei societăţi transparente şi pluraliste, a unei democraţii reale. Aceste norme europene subliniază dreptul opiniei publice de a fi informată în probleme de interes public, informaţiile respective putând fi aduse în lumină atât de ziarişti profesionişti cât prin intermediul unor persoane ce-şi exprimă opiniile cu ajutorul instrumentelor de informare în masă. După cum subliniază Ovidiu Marian şi Cristian Cosmin în volumul Comunici, deci exişti, „În ultimii douăzeci de ani, interpretarea rolului propriu de către reprezentanţii mass-media s-a schimbat profund […] ziariştii au trecut de la informarea corectă, la stadiul de comentare şi interpretare, ba chiar la crearea unor curente de opinie, iar, în unele cazuri la soluţii tendenţioase”2. De remarcat că statele semnatare pot uza de lege pentru a-şi proteja interesele ce ţin de securitatea naţională, integritatea teritorială, siguranţa publică etc. dacă consideră şi demonstrează că anumite informaţii au adus atingere acestor valori. Iată de ce jurnalistul are obligaţia de a sublinia explicit că subiectul este de interes public şi să argumenteze importanţa informaţiei pentru viaţa comunităţii3. De asemenea, prin rezoluţia 1003 din 1983 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei sunt stabilite norme clare cu privire la etica jurnalistică. Este de notorietate în mass-media din România cazul lui Ionel Dălban4, ziarist şi director al revistei săptămânale locale “Cronica Romaşcană” care a dezvaluit, în nr. 90 din 23 septembrie 1992 Coculescu, Ana & Macovei, Monica & Toma, Mircea, Jurisprudenţa europeană privind libertatea de exprimare, Agenţia de monitorizare a presei – Academia Caţavencu, Bucureşti, 2001, p. 7 2 Marian, Ovidiu & Cosmin, Cristian, Comunici deci exişti, Editura Scripta, Bucureşti, 2006, p. 68 3 Macovei, Monica & Mihai, Dan & Toma, Mircea, Ghid Juridic pentru Ziarişti, Agenţia de monitorizare a presei – Academia Caţavencu, Bucureşti, 2002, p. 119 4 Coculescu, Ana & Macovei, Monica & Toma, Mircea, Jurisprudenţa europeană privind libertatea de exprimare, Agenţia de monitorizare a presei – Academia Caţavencu, Bucureşti, 2001, p. 339 1

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

al publicaţiei amintite, frauda de proporţii comisă de directorul I.A.S. “Fastrom” Roman, citând rapoartele direcţiei economice din cadrul Poliţiei Generale, iar pe 6 ianuarie 1993 publica un nou articol în care dezvaluia modul în care un senator profita de anumite avantaje din partea “Fastrom”. Cei doi vizati în aceste articole, au considerat afirmaţiile ziaristului ca defăimătoare şi au formulat plângeri penale. Jurnalistul a fost condamnat atât de Judecătoria Roman (iunie 1994) cât şi de Tribunalul Neamţ (decembrie 1994) la închisoare pentru calomnie şi la plata unor despăgubiri. Numeroşi colegi de breaslă au considerat aceste decizii ca o încercare de intimidare a presei. Pe data de 27 aprilie, respectiv pe 5 mai 1998, văduva lui Ionel Dălban sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Pe data de 28 septembrie 1999, Curtea îi dădea câştig de cauză doamnei Dălban; hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 10 din convenţie şi obligă statul român să plătească suma de 20.000 de franci francezi, plus dobanda, cu titlu de prejudiciu. Pentru ca balanţa să nu încline mai mult într-o parte decât în cealaltă şi pentru evitarea deraierilor de tratament şi conduită dintre instanţe şi jurnalişti, legislativul din România a elaborat o serie de prevederi legate de rolul şi etica jurnalistului, prevăzute în Codul Penal şi în Codul Civil iar Convenţia Organizaţiilor de Media a elaborat Statutul Jurnalistului şi Codul Deontologic al Jurnalistului în cadrul cărora se stabilesc drepturile şi obligaţiile pe care le are jurnalistul. Atât Statutul cât şi Codul Deontologic al Jurnalistului ţin cont de prevederile Rezoluţiei 1003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la etica jurnalistică privitoare la distincţia între ştire şi opinie, imparţialitate şi veridicitate5 stipulând că „3. Principiul de bază al fiecărui considerent etic al jurnalistului este că trebuie făcută o distincţie clară între ştiri şi opinii, astfel încât să fie imposibil ca acestea să fie confundate […].” şi „4. Difuzarea de ştiri ar trebui să se bazeze pe sinceritate, asigurată prin mijloacele adecvate de verificare şi dovadă, şi imparţialitate în prezentare, descriere şi narare […].”. Începând cu anul 2006 Codul Deontologic al Jurnalistului devine anexă la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură mass-media. Iată, prin urmare, că în concertul european mass-media românească are locul ei şi funcţionează conformându-se normelor şi prevederilor interne şi internaţionale pentru a-şi îndeplini rolul de câine de pază al democraţiei, bucurându-se de drepturi, dar asumându-şi totodată şi obligaţiile pe care le implică această meserie.

Coculescu, Ana & Macovei, Monica & Toma, Mircea, Jurisprudenţa europeană privind libertatea de exprimare, Agenţia de monitorizare a presei – Academia Caţavencu, Bucureşti, 2001, p. 56 5

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

INTER/NAŢIONAL Acad. Kopi KYCYKU Gândirea lui Atatürk În politica externă a Turciei Mustafa Kemal era de părere că o politică externă naţională şi independentă constituie condiţia principală a existenţei unui stat suveran. Evoluţia politicii externe kemaliste era legată de necesităţile consolidării Turciei pe plan intern. De la bun început s-a văzut că Mustafa Kemal nu ar renunţa la împlinirea cerinţelor juste naţionale, pe care Marile Puteri continuau să-i le nege Turciei. Caracteristica principală a politicii externe kemaliste era tendenţa păstrării libertăţii de acţiune în folosul intereselor naţionale. Aplicând în practică principiul politicii naţionale, Turcia a înregistrat succese succesive în rezolvarea mai multor probleme, moştenite din trecut. Instabilitatea şi tulburările politice, care începuseră să apară în Europa Occidentală după anul 1933, au dictat luarea de noi măsuri destinate siguranţei naţionale a Turciei. Aceasta din urmă a semnat tratate cu vecini săi din nord, din apus şi din sud, adică cu Bulgaria, cu Grecia, dar şi cu Franţa, cu Anglia şi cu Italia. În 1932 Turcia a devenit membru al Ligii Naţiunilor, iar în 1935 a aderat în Pactul de la Sa’adabad, alături de Iran şi Afganistan. Aceşti paşi au fost primiţi în mod favorabil de către statele vecine şi de celelalte state, dat fiindcă mărturiseau dorinţa guvernului kemalist de a trăi în bună înţelegere şi de a stabili relaţii pe picior de egalitate şi de interes reciproc între poporul turc şi celelalte popoare. Această politică i-a dat Republicii Turcia posibilitatea să se ocupe de soluţionarea problemelor interne, pe care le punea vremea respectivă. În condiţiile creşterii tensiunii pe plan internaţional, guvernul kemalist a hotărât să mai facă un pas în privinţa modificării regimului existent al strâmtorilor. Printr-o notă din 10 aprilie 1936, au fost chemaţi la Montreux, oraş de pe malul lacului de la Geneva, semnatarii Tratatului de la Lausanne, ca să formuleze un nou statut al strâmtorilor. Cu excepţia Italiei, toate celelalte state au venit la data fixată la Montreux. După dezbateri dificile, care au durat circa trei luni, a fost încheiată o nouă convenţie, potrivit căreia Bulgaria, Franţa, Marea Britanie, Grecia, Iugoslavia, Româ-nia, Turcia, Uniunea Sovietică şi Australia (care funcţiona ca reprezentant al dominioanelor britanice), au luat decizia să schimbe regimul stabilit la Lausanne. Comisia internaţională a fost suprimată. Supravegherea şi controlul navigaţiei navelor prin zona strâmtorilor i-au fost încredinţate guvernu-lui turc. De asemenea, Turciei i s-a acordat dreptul de a-şi menţine în acea zonă trupe şi de a construi instalaţii militare. Noua convenţie lăsa liberă trecerea prin strâmtori a navelor comerciale aparţinând tuturor statelor, atât la timp de pace, cât şi la timp de război. În ceea ce priveşte statele care aveau ieşire la Marea Neagră, navele lor militare, de acum înainte, puteau să treacă liber prin strâmtori în timp de pace. Trecerea navelor militare, precum şi a navelor care aparţineau statelor fără ieşire la Marea Neagră, s-a limitat simţitor. De acum înainte, aceste state, în timp de pace, puteau să treacă în zona strâmtorilor doar cu nave mici, care puteau să staţioneze în Marea Neagră cel mult trei săptămâni, greutatea lor şi a mărfurilor nedepăşind 30.000 de tone. Noua convenţie prevedea ca, în caz de război, strâmtorile să fie închise pentru navele militare aparţinând tuturor statelor beligerante, cu condiţia ca Turcia să-şi adopte o atitudine neutră. În concluzie, prin noua convenţie de la Montreux se eliminau câteva restricţii impuse până atunci suveranităţii Turciei. 40

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Turcia kemalistă a stabilit relaţii de prietenie cu URSS. La 16 martie 1921, la Moscova a fost semnat Tratatul de prietenie între guvernul turc şi cel al RFS Rusă, care punea accentul pe solidaritatea între ambele popoare. Se punea astfel capăt consecinţelor financiare, juridice şi teritoriale ale Războiului ruso-otoman din 1877-1878 şi se anulau capitulaţiile. Tratatul de prietenie ruso-turc a stabilit hotarele nord-estice ale Turciei, căreia i s-a alipit un teritoriu regiunile Kars, Kağızman, Oltin, Ardahan, Artvin, partea sudică a regiunii Batum, precum şi districtul Sürmalin - cu o suprafaţă de 23.600 km² şi 572.000 de locuitori, care mai înainte făceau parte din Imperiul Rus. Tratatul conţinea un articol important privind regimul strâmtorilor. Ambele părţi au rămas de acord ca «în conferinţa specială a delegaţilor ţărilor riverane să se procedeze la elaborarea definitivă a statutului internaţional al Mării Negre şi al strâmtorilor». Ca să ne dăm seama de importanţa articolului sus menţionat, trebuie să spunem că, până atunci, în formularea statutului strâmtorilor, ultimul cuvânt îl aveau ţările aflate departe de Marea Neagră. După ce au fost depăşite intrigile urzite de statele Antantei, care intenţionau să provoace un război între Turcia şi URSS, la 13 octombrie 1921 în oraşul Kars a fost semnat Tratatul de prieteneie între Turcia şi republicile sovietice ale Azerbaigeanului, Georgiei şi Armeniei. În esenţă, acest tratat era asemănător cu cel încheiat la Moscova. La 2 ianuarie 1922, în Ankara a fost semnat un tratat analog între Turcia şi RSS Ucraina. Între timp, guvernul sovietic i-a acordat Turciei un ajutor de zece milioane de ruble aur în lupta împotriva intervenţioniştilor. Numai în cursul anului 1921, Turcia a primit de la Rusia sovietică treizeci şi trei de mii de puşti şi alt armament6. Tratatele semnate la Moscova, Kars şi Ankara au îmbunătăţit imaginea guvernului kemalist în arena inter-naţională şi au contribuit la întărirea autorităţii sale în ţară. De asemenea, ele au jucat un rol decisiv la înlăturarea prejudecăţilor rămase din perioada îndelungată când Rusia ţaristă şi Turcia otomană se luptau între ele otrăvind conştiinţa popoarelor lor prin ură rasială şi duşmănie reli-gioasă. Atatürk şi Balcanii De o importanţă deosebită sunt ideile lui Atatürk în privinţa relaţiilor Turciei cu statele balcanice. La 17 mai 1937, în cursul unei convorbiri purtate cu un diplomat străin, acreditat la Ankara, Mustafa Kemal declara: «Naţiunile (balcanice) sunt legate între ele mai mult prin sentimente, decât prin tratate»7. El explica necesitatea apropierii frăţeşti între popoarele din Balcani nu numai din motive tradiţionale, ci şi datorită imperativelor dictate de circumstanţele momentului acela, evidenţiind importanţa de primă mărime pe care o avea colaborarea reciprocă bazată pe principiile egalităţii şi ale neamestecului în treburile interne a unui altuia. Delegaţiile Albaniei, Bulgariei, Iugoslaviei, Turciei şi Greciei, participante la cea de-a Patra Conferinţă Balcanică, desfăşurată la Salonic în perioada 4 -11 noiembrie 1933, au asistat la inaugurarea unei plăci comemorative, puse la casa unde s-a născut Mustafa Kemal. Cu acea ocazie, şeful delegaţiei elene, Papanastasiu, a declarat: “Mustafa Kemal nu este doar conducătorul unei naţiuni prietene, dar şi un mare om de stat al ţărilor balcanice, care, după ce şi-a salvat patria şi a întinerit poporul turc, a ştiut să-l apropie de toate celelalte ţări balcanice, devenind astfel apostolul cel mai înflăcărat al ideii unirii naţiunilor noastre»8. Pe placa comemorativă, alături de fotografia lui Atatürk, se scrie: «C’est ici que vit le jour Gazi Mustapha Kémal, rénovateur de la nation turque et champion de l’union balkanique: cette plaque est placée à l’occasion du X-ème anniversaire de la République Turque, Salonique, le 29 octobre, 1933»9. B. Harputlu, La Turquie dans l’impasse, Paris, 1974, p.71. Atatürk…, op. cit., p. 49. 8 Revistă de istorie, nr.6, 1981, Editura Academiei R.S. România. 9 „Aici s-a născut Gazi Mustafa Kemal, renovatorul naţiunii turce şi campion al unirii balcanice: această placă a fost pusă cu ocazia celei de-a zecea aniversări a Republicii Turcia, 29 octombrie, 1923”. 6 7

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Încă din cea de-a Doua Conferinţă Balcanică, care a avut loc la Istanbul - ultima seanţă la Ankara la 20 octombrie 1931, Atatürk sublinia: «Se poate spune că statele balcanice, inclusiv Turcia, care au luat fiinţă în ultimele secole, sunt rezultatul istoric al descompunerii lente şi apoi al dispariţiei Imperiului Otoman. În consecinţă, naţiunile balcanice au o istorie comună. Dacă în această istorie se găsesc amintiri amare, în ele au parte toate statele din Balcani. Nici partea care aparţine turcilor nu este mai puţin dureroasă. Din acest motiv, dumneavoastră, onoraţi reprezentanţi ai ţărilor balcanice, ridicându-se deasupra sentimentelor şi calculaţiilor complicate ale trecutului, veţi pune temeliile unei înfrăţiri profunde şi veţi deschide orizonturi spre unire în sensul cel mai larg»10. Atatürk şi Europa Organizarea conferinţei balcanice sus menţionate la Istanbul şi Ankara era, pare-se, o dovadă în plus că Turcia kemalistă, ataşată deja progresului şi modernităţii, de acum înainte se considera parte integrantă a Sud-estului Europei, deci o ţară europeană. Chiar şi felicitările adresate de către Atatürk conducătorilor statelor participante la conferinţa în cauză, făceau ecou acestei noi realităţi. Creând o nouă capitală în inima Anatoliei, la Ankara, Atatürk a reuşit să indice legături străvechi ale Turciei cu un spaţiu care era pre-islamic, indoeuropean, şi să sublinieze acest lucru pe măsură. Pe de altă parte, în ciuda faptului că orientarea geo-politică a Turciei republicane părea să fie acea anatoliană, Istanbulul, Turcia europeană, legăturile vechi ale Turciei imperiale, dar într-o altă formulă legăturile intelectuale, legăturile politice cu ţările balcanice, cu spaţiul românesc, au fost extrem de trainice11. Alături de România, care graţie unei personalităţi proeminente ca Nicolae Titulescu, îşi asumase în acea vreme un rol important la înlăturarea obstacolelor, spre binele tuturor ţărilor acestei regiuni, Atatürk, de asemenea, s-a arătat foarte activ în această privinţă, demonstrând, între altele, că Turcia republicană nu mai urmărea scopuri expansioniste, aspirând să fie primită în sânul «bătrânei » înţelepte, numită Europă. Circulă voci cum că Republica kemalistă, în anii 1920, 1930 şi chiar 1940, nu a insistat deloc asupra faptului că Turcia făcea parte din Europa12. În această direcţie se dau explicaţii potrivit cărora atunci ar fi existat două mişcări paralele. În primul rând, o mişcare generală în favoarea occidentalizării Turciei, începând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi care ar fi la originea voinţei de a laiciza societatea. Asta a ajuns apogeul cu un discurs naţionalist, ţinut de Mustafa Kemal, vizând atingerea nivelului maximal de civilizaţie, adică nivelul european, păstrându-şi totuşi rădăcinile turce. Europenizarea era concepută ca un proces naţionalist, prin care turcii ar deveni egali printre egali în Europa. Totodată însă, occidentalizarea prezenta şi reticenţe, datorate convingerii istorice că Turcia modernă a fost creată în urma confruntă-rilor cu Europa. În războiul pentru independenţă, de fapt Turcia a făcut faţă cu arma în mână armatelor puterilor europene, care aspirau dezmembrarea, nu numai a Imperiului Otoman, ci şi a Turciei propriu-zise, în favoarea Greciei şi Armeniei, considerate intermediarele Aliaţilor. Aceştia din urmă, prin Tratatul de la Sèvres, din 1920, au dat partea egeană Greciei, iar o parte din Anatolia de est - Armeniei. Chiar şi astăzi, discursul naţionalist extremist repetă că Turcia i-a fost impusă Europei, făurinduse în ciuda voinţei acesteia. În sânul societăţii turce există în momentul de faţă un curent puternic, numit «complexul Sèvres», îmbrăţişat de opinia laică, şi de tabăra musulmană, deopotrivă. Disputa între dorinţa de a adera în Europa şi frica de Europa, ar putea să mai dureze câtva timp. Aşa se explică, de pildă, dezbaterea premergătoare, deseori incandescentă, aderării eventuale în Uniunea Europeană, având ca temă: «Ce vom primi de la Europa şi ce ar cere ea de la noi». Pentru majoritatea turcilor din zonele rurale, seduşi de propaganda partidului islamist la putere,

Kopi Kyçyku, Me Ataturkun / Cu Atatürk, Tirana, 2001, p. 11. Două Europe…, op. cit., pp. 56-57. 12 Vezi Stéphane Yerasimos, Entre désir d’Europe et crainte de l’Europe, în «L’Express», Paris, 29.11.2004, p. 49-50. 10 11

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Europa este «o afacere bună», cu condiţia însă a păstrării specificului cultural şi religios, fără de care Turcia s-ar depersonaliza. În ceea ce îi priveşte pe kemaliştii autentici, legaţi de laicism, ei sunt complet occidentalizaţi, dar sunt şi «suveranişti», deci în favoarea menţinerii unui stat-naţiune. Această poziţie culminează cu partidele de stânga, care militează împotriva Europei, în numele anti-imperialismului. În consecinţă, se poate afirma că Turcia se confruntă cu o dificultate pe care o are un stat-naţiune, care se consideră a fi în continuare tânăr şi fragil pentru a se integra într-un spaţiu supranaţional. Ansamblul acestor factori contribuie la exacerbarea naţionalismului, acesta constituind un obstacol mai mare decât Islamul, pe calea aderării Turciei în Uniunea Europeană. Într-un fel, Turcia lui Atatürk, mai ales când acesta era încă în viaţă, a fost un lianus bifrons, a privit în continuare spre Europa, dar, repetăm, nu cu ochii cuceritorului, ci cu ochii partenerului. Totodată, Turcia kemalistă a început să privească tot mai mult spre lumea turcofonă a Asiei, şi undeva paşi ulteriori pe care i-a făcut în vremea noastră Turcia postkemalistă, dar care păstrează tradiţia lui Atatürk în direcţia sprijinului dat republicilor, ţărilor, popoarelor turcofone din fosta Uniune Sovietică, îşi are rădăcinile în politica lui Atatürk, chiar dacă unii au încercat, printr-un islamism fundamentalist, să deturneze aceste tendinţe. Nu mai puţin, ideile lui Atatürk au rămas în picioare. Sud-estul Europei a trăit între timp marea ruptură din epoca comunistă. Sud-estul european a fost locul în care Turcia, devenită o putere foarte europeană după standardele NATO, mai puţin europeană după standardele Uniunii Europene, a jucat rolul unei altera pars în confruntarea cu statele sud-est europene, care făceau parte din vechiul Pact de la Varşovia. Lucrurile s-au complicat după anii '80-'90 ai secolului trecut; au apărut toate nuanţele naţionaliste pe care le ştim. Astăzi Turcia, care păstrează tradiţia lui Atatürk, ar trebui să devină tot mai mult o ţară, un stat al Europei, cum este prin cea mai mare parte a culturii sale. «Eu sunt hotărât, afirmă academicianul Răzvan Theodorescu, secretarul general, pentru a treia oară, al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene, AIESEE, - un partizan al includerii Turciei în Uniunea Europeană, chiar dacă acest lucru poate să-i contrarieze pe unii din prietenii mei, oameni de ştiinţă din Sud-estul european. Noi nu facem însă aici decât o politică culturală şi în această politică culturală Turcia îşi are locul său»13. Umanismul lui Atatürk Există în istoria umanităţii două cazuri excepţionale de oameni, care, cu voinţa lor, cu geniul lor politic, au transformat imperii. Aceşti doi oameni, întâmplarea face că provin din spaţiile noastre răsăritene, ale Răsăritului Europei: unul a fost Petru cel Mare, creatorul marii puteri, care a fost Rusia; cel de-al doilea a fost Mustafa Kemal Paşa, Atatürk. Sunt singurele cazuri în care forţa unor personalităţi a reuşit să curme o evoluţie - care era de fapt o involuţie la un moment dat - a unor state uriaşe, care intraseră pe panta declinului: Rusia prepetrină şi Turcia sultanilor până la Abdülhamid şi la Mahomet al V-lea14. Împotrivindu-se panislamismului şi panturanismului, pe care cercurile reacţionare i-o propuneau ca ideologie noului stat democratic turc, Mustafa Kemal declara: «Să ne întoarcem în limitele fireşti, în hotarele naţionale»15. Un asemenea concept dădea lovitura de graţie ideologiei expansiunii, care îndrumase statul otoman de-a lungul existenţei sale îndelungate, aducându-i prejudicii grave nu numai lui, ci şi tuturor popoarelor subjugate, în primul rând poporului turc. În opinia lui Atatürk, principiul autodeterminării reprezenta una din cuceririile nobile ale civilizaţiei în rapor-turile între state. «Un popor lipsit de libertate, este condamnat la moarte sau la dispariţie»16, spunea el. Pe de altă parte, tot după Mustafa Kemal, independenţa şi suveranitatea sunt condiţii sine qua non pentru introducerea în societate a civilizaţiei şi a culturii moderne. Două Europe…, op. cit., p.57-58. idem, p. 56. 15Revue des Etudes Sud-Est Européennes, nr.1, ianuarie-martie 1982, p.59. 16 Atatürk…, op. cit., p. 16. 13 14

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Atatürk era ferm convins că, fără a ţine în frâu forţele reacţionare, care pregăteau venirea la putere a fascismului, războiul urma să se declanşeze fără îndoială. Şi atunci «naţiunile nu trebuie să ezite să îndrepte împotriva agresiunii rezistenţa armată şi puterea financiară de care dispun… ca să-l facă pe agresor să înţeleagă că nu va avea nici un câştig de pe urma atacului său»17. Atatürk, iubitor de pace, nu era nici pe departe utopic sau naiv ca să le considere visele un lucru adevărat. El ştia foarte bine că pacea putea fi lezată. În cursul convorbirii cu generalul american MacArthur, în anii ’30 ai secolului trecut, Atatürk prevăzuse ameninţarea păcii de către hitlerişti şi chiar iminenta conflagraţie mondială. De asemenea, el prevă-zuse primele succese, dar şi înfrângerea definitivă a Germaniei, în primul rând graţie participării în conflict a SUA. Ba mai mult: conducătorul Turciei moderne a spus atunci că, în cazul unui conflict armat între Germania, Franţa şi Marea Britanie, adevăratul învingător nu ar fi niciuna din ele, ci Rusia sovietică, devenind o mare ameninţare pentru Europa şi Asia. Atatürk era convins că apărarea naţională nu trebuia trecută cu vederea. Tocmai măsurile luate de el în această direcţie, au obligat puterile fasciste să nu-şi întindă ghearele până în Turcia. Premoniţia lui Atatürk iese la iveală din acest fragment scos din convorbirile Hitler - Mussolini în primăvara anului 1941: «… Eventualitatea întreprinderii unei operaţiuni militare împotriva Turciei a fost exclusă, înainte de toate fiindcă era ceva sigur că rezistenţa turcă ar fi fost considerabilă, făcând operaţia incertă şi plină de riscuri. Pe de altă parte, era greu atragerea Turciei în orbita Axei. Führer-ul ştie că Turcia n-ar fi dorit nicidecum să-i fie promis teritoriul vreuneia din ţările vecine»18. Este cunoscut faptul că Hitler îşi făcea aliaţi «îndulcindu-i» prin «cadouri» smulse din «corpul» ţărilor ocupate. Atatürk, în ciuda faptului că cea mai mare parte a vieţii sale a dedicat războiului, era împotriva acestuia, calificându-l drept crimă. După părerea lui Atatürk, războiul nu poate fi just şi justificat decât în cazuri indispensabile şi anume când poporul îl face împotriva acelora care îi ameninţă suvera-nitatea, adică existenţa. Deoarece să trăieşti liber şi independent, în opinia fondatorului Turciei moderne, este un drept pentru individul şi pentru naţiunea deopotrivă. Atatürk credea că fiecare naţiune contribuie la îmbogăţirea civilizaţiei mondiale. De asemenea, Atatürk era convins că «egoismul, individual sau naţional, este condamnabil», susţinând idea că «o organizaţie a naţiunilor unite», situată asupra statelor, ar trebui să-şi asume sarcina apărării păcii în lume»19. El mai ajuta, într-un mod cu totul diferit pentru epoca aceea: «Nu există în lume nici asupritori, nici asupriţi. Există numai oameni care se lasă să fie asupriţi şi oameni care nu permit aşa ceva»20. Atatürk sublinia că cetăţenii fiecărei ţări ar trebui să aibă o educaţie care să-i ţină departe de invidie, de lăcomie şi de mânie21. Atatürk a pus accentul pe faptul că soarta poporului turc era legată de soarta altor popoare22. «Când lucrezi spre binele tuturor naţiunilor, înseamnă că garantezi pacea şi fericirea naţiunii tale»23. Mustafa Kemal se exprima împotriva intenţiilor expansioniste ale străinilor şi nu ura sau prejudeca nici un popor. La numai o zi după învingerea trupelor intervenţio-niste, Atatürk a cutreierat pe jos câmpurile de bătălie, pline de cadavre şi de armament. Profund mişcat de acele scene macabre, Gazi a spus ofiţerului său de pază: «Ceea ce vezi aici, nu onorează omenirea. Ei ne-au atacat, noi ne-am apărat. Cine, oare, e de vină?». La câţiva paşi mai departe, zărind pe pământ un steag grec, a dat ordin să fie Kopi Kyçyku, Me Ataturkun / Cu Atatürk, op. cit., p. 34. Ciano’s Diplomatic Papers, Londra, 1948, p. 435. 19 Atatürk, op. cit., pp. 11-12. 20 idem, p. 137. 21 «Să-i inciţi pe oameni să se mânânce între ei sub pretextul garantării fericirii, este o acţiune antiumană şi extrem de mizerabilă. Singura modalitate de a-i face pe oameni fericiţi, este să-i apropii între ei, să-i îndemni să iubească unul pe celălalt şi să-şi îndeplinească prin muncă toate necesităţile fizice şi morale”. 22 Atatürk, op. cit. , p. 19. 23 “Naţiunile lumii întregi aparţin sau vor aparţine unei singure familii… De aceea ar trebui să ne gândim la propăşirea şi fericirea naţiunilor lumii la fel cum ne gândim la existenţa şi fericirea naţiunii noastre”. 17 18

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

ridicat, subliniind că «emblema suveranităţii unui popor nu ar trebui lăsată să se calce pe picioare»24. În anii premergători celui de Al-Doilea Război Mondial, la Ankara a fost în vizită premierul iugoslav, cunoscut pentru tendinţele sale prohitleriste, în timp ce Atatürk considera că, pentru a putea face faţă unei eventuale agresiuni dinspre nord, era necesară intensificarea conlucrării balcanice. În cinstea oaspetelui a fost organizată o serată de bal, în cursul căreia cei prezenţi au auzit pe Gazi spunându-i premierului belgrădean: «Noi nu suntem duşmanii nimănui, excepţie făcând duşmanii omenirii». Atatürk intenţiona să facă din Turcia un stat omogen şi modern, cu graniţe apărate şi fără rămăşiţe din trecut. Încă din 13 august 1923, vorbind în faţa Marii Adunări Naţionale, Mustafa Kemal poruncea: «Trebuie să avem întotdeauna vie în suflet conştiinţa ca să nu ne scape din mâini roadele atâtor sacrificii şi să luăm măsurile necesare ca să devină imposibilă reîntoarcerea la nenorocirile şi la catastrofele trecutului»25. Atatürk era de părere că solidaritatea îţi dictează adoptarea atitudinii «toţi pentru toţi» în loc de «fiecare pentru el însuşi» şi «operele mari, întreprinderile importante pot fi realizate numai prin eforturi comune» Afirmând că «securitatea reciprocă este temelia fericirii care ar trebui să fie ţinta naţiunilor lumii”, Mustafa Kemal mai atrăgea atenţia că «atâta timp cât această securitate nu va cuprinde toate naţiunile, nu va putea garanta pacea mondială. Dimpotrivă, ea va servi ca un mijloc pentru a acorda unor ţări libertatea de a acţiona în detrimentul altora. Îndeosebi, lăsarea controlului comerţului internaţional al armamentului în mâinile unor ţări, confirmă punctul de vedere pe care l-am exprimat mai sus»26. (Din cartea Atatürkismul şi Turcia Mileniului Trei)

ibidem. idem, p. 157. 26 ibidem. 24 25

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

POESIS Loredana BOROŞ Fără mine… Întoarce timpul. Pe dos. Acolo te trezeşti în miez de noapte Să îţi sorbi cana de neputinţă. Admiri ce rădăcini urâte Ţi-au ofilit în ghiveci Şi ieşi pe geam la o plimbare Pe o alee ce duce tot în casă. Revii cu drag şi sete Să îţi notezi viitorul Mişcând o foaie de hârtie în jurul unui pix. Nu poţi mai mult şi simţi Că eşti aglomerat de tine. Începi să îţi rupi mâinile Inutile traiului cu sinele. Le plantezi în grădină La marginea tristeţii. Întoarce timpul. Pe dos. Ia-ţi mâinile şi strânge-mă în braţe.

A plecat Ce frumos se joacă norii când să plece toamna bună: Parcă ar vrea să o urmeze, parcă ar vrea să mai rămână… Frunzele ţesute-n brumă se amestecă-n tristeţe Ca plăpânda balerină încurcată-n bătrâneţe. Totu-n jur încremeneşte, părăsite de culori… Numai vântul joacă prinsa speriind vreo două ciori. Arătura de pe câmpuri e ca scoarţa de copac. Turlele de la biserici stau în ceată ca-n iatac. Am putut să prind în beci, în borcane, al ei gust: Mere, nuci, gutui şi pere, patru sticle dulci de must. Am făcut şi foc în soba, lăsând abur pe fereşti… Doar bunica toarce lână adormindu-ne-n poveşti.

Gânduri, rânduri.... Moment prielnic să mă întâlnesc cu mine: undeva la miezul nopţii. Timpul se scurge cu o uşurinţă dureroasă şi dublă atunci când te uiţi, te împarţi sau te dăruieşti. In faţa sinelui, ca în faţa oricărui “generator de viaţă”, te simţi vinovat. Timpul nu se mai scurge, timpul se măsoară în critici, ezitări şi epuizări. 46

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Mi-am citit rândurile scrise în jurnalul de acum câţiva ani: minunata diferenţă! Sunt tot ea, dar sunt o EA definită. Poate că atunci îmi doream din tot sufletul să fiu cea de acum, dar, în mod sigur, acum, îmi doresc să fiu cealaltă. Cea veche, dar tânără; cea naivă, dar veselă; cea plângăcioasă şi iubitoare… Vezi, în asta măsor eu timpul: în diferenţe. Poate că asta e timpul adevărat şi nu cel mâzgălit în calendare sau postat pe obiecte reci. Poate Divinitatea ne măsoară gândul, schimbarea, diferenţa, pofta, ambiţia, tristeţea, slăbiciunea, orgoliul, dansul, zâmbetul, cititul, nerăbdarea, iertarea, pasiunea, lacrimile, lenea… E un timp al definirii vieţii. Sunt unitatea de măsură a timpului sau timpul e unitatea de măsură cu care sunt măsurată? Pot fi ambele la fel cum am putut fi şi eu “altele” pentru a ajunge “alta” azi, pentru a naşte o “cineva” mâine. Azi, sunt cea care mă dor multe din “cealaltă”. Nemăsurându-ţi zilele ajungi să guşti din felul tău de a fi, din onoarea zâmbetului de a atinge faţa, din vicleşugul privirilor demult-născute, ajungi să îţi dansezi bucuria şi să îţi asculţi plecând bătăile paşilor de inimi… Doar serile pline de amintiri ne fac să visăm frumos...ne luăm un vis şi ne plimbăm într-o lume din gândul nostru bântuit de "îmi doresc", "vreau", "aştept să...". Zadarnic de frumos, frumos de imposibil - asta e visul, asta e viaţa, ăştia suntem noi...un vis, un mare, mare vis. Contopirea visului cu realitatea ( realitatea fiind tot un vis, însă unul cucerit ) ne izbeşte uneori cu impresia regretului, cu imaginea non-coloră a neputinţei. Ne contopim în primul rând mâna cu tâmpla. Mâna reprezintă textura dur-călduţă a realităţii, în timp ce tâmpla e locul de unde ne-a luat trenul spre staţia faptelor deja consumate. Ambele descriu grija şi teama, teama şi regretul. Urmează risipirea visului şi petrecerea "weekend-ului meditativ"- perioada de graţie până la suspendarea realităţii şi înecul în seri ce se vor umple de amintiri. Amintiri care ne fac să visăm frumos. De aici deduc că nimic nu se pierde, totul se transformă. Oamenii devin sentimente, faptele devin amintiri, visele devin realitate, realitatea se transformă în vis, sentimentele îşi găsesc oamenii şi amintirile te îndeamnă la fapte... Uneori mă bucur ca un copil când un strop de ploaie îmi trezeşte nasul plin de nuanţele oraşului, alteori mă încrunt când nu am timp, loc sau rând chiar dacă şi atunci există acel strop ghiduş de ploaie pe nasul meu... Nu mă înţeleg şi îmi detest complexitatea inutilă. Pot fi uşor fascinată, greu abandonată sau invers. Pot fi în mii de feluri şi asta e singurul lucru de care sunt sigură. Am început să mă studiez cu mult timp în urmă, dar acum realizez că nu "m-am" studiat ci am studiat reacţia celor din jur la diverse colaje şi situaţii pe care le introduceam mimând naivitatea şi neputinţa. Asta m-a asigurat că nici ei nu se cunosc şi îi pot influenţa profitând de asta şi de "felurile" mele de a fi. Mă recunosc în copilul meu, mă refugiez în copilul eu şi trăiesc cu lumea ca femeia care nu voi fi niciodată. Nu caut detalii. Nu calendarul creştin-ortodox mă anunţă când copilul meu va reuşi în viaţă, ziua când mă voi îndrăgosti sau orele dinaintea morţii. Trăim viaţa fără detalii. Asta e diferenţa între viaţă şi moarte, pasiune şi ură, dor şi plictiseală, curat şi pătat, apus şi răsărit, eu şi tu: apariţia detaliilor. Inutile, în cele din urmă. Murim viaţa netrăită. Iar azi nu eram încruntată când a căzut acel strop de ploaie - un alt detaliu inutil. Muzica e ca declaraţiile de dragoste spuse mai multor femei. Îmi place să ascult. Muzica, paşi, vânt, linişte, furtuna, ştiri, minciuni şi...oameni. Mă regăsesc în toata lumea dar nu pot să mă contopesc cu ea. Difer ca înălţime, privire, gând, gest, vis, utilitate şi inutilitate, difer ca spusă sau făcută, difer ca să aprofundez existenţa diferenţelor dintre oamenii pe care îi ascult şi omul pe care îl ascund. Difer ca să dau sens "detaliului inutil". Ascult. Nu e util să asculţi. Nici inutilul nu e ascultat. Mă risipesc în imensitatea de a fi singură. Totul poate fi nimic, la fel cum nimic ar fi totul. Singurătatea mă bucură la fel cum luminile oraşelor mari impun rătăcirea sau socializarea. De fapt, nu sunt singură, sunt cu mine. Doar eu sunt prietenul meu cel mai bun, mama ce îmi face poftele, tatăl care îmi poartă grija, duşmanul cel mai de temut, amantul cel mai bun, profesorul cel mai exigent, copilul cel mai alintat, colegul cel curios, femeia timidă, etc. Eu exist prin mine, eu fiind mai mulţi. Aşa că, voi numi şi singurătatea un termen inutil. De fapt, singurătatea e viaţa cu sinele. Eu cu mine, nu eu cu nimeni. 47

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Dezamăgirea e în mare parte lipsa asemănării dintre dorinţele noastre certe şi detaliile inutile ale acţiunilor unor persoane din jur. Un fel de lipsă de încredere mascată de încredere, un alt fel de lipsă de comunicare cosmetizată de "vorbesc mult, spun puţine". Nimic nu e întâmplător, totul e întâmplător! Nu poţi trăi viaţa premeditată, ar semăna cu sinuciderea. Dezamăgirea mea de azi îmi dă certitudinea că încă nu m-am sinucis! Oare există într-adevăr timp? Existăm noi, într-adevăr? Nu mai înţeleg ce înseamnă “viaţa”. Am ajuns să cred că viaţa e doar un ciclu: naştere, căsătorie, copii, sluţenie,moarte.”Americanismele”- iubire, speranţă, reuşită, etc. – nu sunt decât nişte termeni, însă neexistenţi ca spirit/efect/forma în realitate. Le putem compara cu pusul zaharului în cafea. Le amestecăm dar tot înghiţim tot amarul cafelei… Nu ştiu dacă există timp… dar ce bine că există cafea! Timpul este risipă. La rândul său, poate fi pe cât de util, pe atât de inutil. El este un alt detaliu care ne ocupă spaţiu din viaţă, un instrument de măsură al lucrurilor efemere. Lucrurile adevărate nu se măsoară în "timpi". Ştiu că au trecut 27 de ani din viaţa mea, dar...nu îmi pot măsura restul vieţii. Mă uit la ceas la fel cum m-aş uita pe cer. Acelaşi ceas, acelaşi cer. Ce e acolo, ce e "dincolo" de noi, nu se măsoară. Ne împiedicăm de limite fixate de noi înşine: până mâine, săptămâna viitoare, luni, la toamnă, peste doi ani, la pensie... Amânăm şi "programăm" ceea ce nu ne aparţine şi într-un termen căruia nu îi aparţinem. Ne risipim...

Poveste de toamnă De mic copil găseam prospeţime în vântul de toamnă. Deveneam, cu fiecare toamnă, tot mai aproape de cer şi mai departe de pământ. Nimic nu mă mai putea opri să alerg printre mii de culori ce îmi aparţineau, nimeni nu mă putea ţine în alt loc decât în mijlocul toamnei. Eu şi lumea, eu şi restul, eu şi nimic. Nu contau prea multe pentru că oamenii pe-atunci erau fraţii mei, pământul era picioarele mele stropite cu iarba şi tot ce era pe pământ şi pe cer erau desenele mele, desene plecate din ochii mei undeva, mai departe, pentru a le vedea. Azi începe toamna să-şi arunce răcoarea spiritului, prospeţimea gândului şi belşugul dureros al amintirilor asupra mea. Nu este toamna care îmi aparţinea, este toamna căreia îi aparţin: anotimpul mersului înainte. Am senzaţia că e aceeaşi toamnă că şi în copilărie, doar că acum mă aflu în alt unghi de timp şi o văd diferit. Vârful pantofului stâng, vârful pantofului drept şi ambele în acelaşi ritm cu frunzele lipite de călcâie. Nasul mi-e rece dar stă între doi obraji descreţiţi de un surâs: e toamnă. Iar. Cerul are culoarea albastrului de Voroneţ. Intre el şi căpruiul de sub pleoapele mele se aşează nişte nori spulberaţi de furia şi nehotărârea vântului. Miroase a muşchi de pădure ud, miroase a nuci, miroase a meditaţie… Aş vrea să pot dărâma cu un gând sluţenia blocurilor şi să dau frâu liber pădurilor. Atunci s-ar legăna în note uscate ramurile lor, s-ar desprinde euforic frunzele să ni se aştearnă în păr şi lângă băncile pe care poposesc cei timizi şi curioşi, atunci …ar veni toamna la mine. Până acum, mi-am căutat mereu toamna. Un bătrân uscat, posomorât, cu haine groase şi vechi, cu o mână ciolănoasă şi vineţie, îmi cerea cu curăţenia privirilor un ajutor. Mi-am oprit paşii. I-am ascuns căuşul negricios al palmelor cu o hârtie simbolică. Nu a schiţat niciun gest. Nici măcar să strângă hârtia în mână. Cine era? Am schimbat direcţia de mers căutând o poveste plauzibilă acestui om, fără să pun nicio întrebare. Poate asta căuta şi toamna când vine: povestea din noi… Fur din razele soarelui ce se alintă în ruginiul frunzelor. Îmi promit că voi găsi o poveste şi pentru mine. O voi spune la toamna viitoare. Până atunci, respir răcoarea visului de a-mi aduce pădurile aproape.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

DREPT Dr. Dan VĂTĂMAN Delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive dintre România şi Ucraina la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga Abstract Judgment of the International Court of Justice in The Hague, rendered on 3 February 2009, recognized the jurisdiction and sovereign rights of Romania over more than 79% of the 12,200 square kilometers of continental shelf and exclusive economic zones disputed by Romania and Ukraine. The ICJ judgment traces a delimitation line, strictly defined by geographical coordinates, between Romania’s and Ukraine’s zones of exclusive jurisdiction in the Black Sea. As of the date when the judgment was rendered, the two states have full rights to tap the economic resources in those zones. The judgment the ICJ rendered is final, binding and without appeal. The two states are bound to observe the judgment, which is enforceable immediately, no further bilateral agreements, interpretations of the judgment or additional acts being needed. Keywords: agreements, continental shelf, delimitation line, exclusive economic zones, judgment, jurisdiction, maritime boundary, sovereign rights. 1. Considerente introductive Delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive în sectorul nordic al bazinului de vest al Mării Negre a făcut obiectul unui proces îndelungat de negocieri. Negocierile între România şi Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS) asupra delimitării platoului continental şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră s-au derulat timp de 20 de ani, în 10 runde, între 1967 şi 1987, fără ca cele două părţi să ajungă la un compromis reciproc acceptabil, care să corespundă şi dreptului internaţional aplicabil. După destrămarea URSS, această problematică a fost abordată în relaţia cu partea ucraineană, negocierile româno-ucrainene referitoare la delimitarea spaţiilor maritime desfăşurându-se mai întâi în perioada 1995-1997, în marja negocierilor privind Tratatul politic de bază şi, ulterior, în conformitate cu Tratatul27 şi cu Acordul Conex la acesta, pe parcursul a şase ani în perioada 1998-2004. În cadrul acestor negocieri, partea română a pledat constant pentru o soluţie de delimitare în conformitate cu practica statelor şi jurisprudenţa instanţelor internaţionale, în timp ce partea ucraineană a susţinut o metodă fără fundament din punct de vedere juridic, care ar fi condus la un rezultat inechitabil pentru România. În aceste condiţii, având în vedere lipsa de progrese în negocierile bilaterale şi, totodată, prevederile Acordului Conex la Tratatul politic de bază încheiat în anul 199728, la data de 16 septembrie 2004, România a sesizat Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) de la Haga cu privire la La data de 2 iunie 1997 a fost semnat, la Constanţa, Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina (Tratatul politic de bază). Tot cu această ocazie, a fost semnat Acordul conex Tratatului politic de bază, încheiat prin schimb de scrisori între miniştrii afacerilor externe ai celor două ţări. 28 Acordul Conex la Tratatul politic de bază conţine prevederi referitoare la obligaţia părţilor de a începe negocieri în vederea încheierii unui Tratat privind regimul frontierei de stat şi a unui Acord pentru delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale României şi Ucrainei în Marea Neagră. Totodată, documentul menţionat include o clauză compromisorie care stabileşte posibilitatea pentru oricare din părţi să sesizeze unilateral Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga pentru soluţionarea delimitării spaţiilor maritime, în cazul îndeplinirii, cumulativ, a două condiţii: a) negocierile cu privire la delimitarea spaţiilor maritime să se fi desfăşurat pe o perioadă mai mare de doi ani; b) Tratatul privind regimul frontierei de stat să fi intrat în vigoare sau să se demonstreze faptul că acesta nu a intrat în vigoare din vina celeilalte părţi. 27

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

diferendul dintre cele două părţi privind delimitarea maritimă în Marea Neagră şi a solicitat Curţii să delimiteze platoul continental şi zonele economice exclusive ale celor două state în Marea Neagră şi să stabilească o linie de delimitare maritimă unică în acest scop. 2. Desfăşurarea procesului la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga Procesul în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga privind „Delimitarea maritimă în Marea Neagră (România c. Ucraina)” a cuprins două etape: o fază scrisă, desfăşurată în perioada septembrie 2004 - septembrie 2008, în care cele două state au depus la Curte documentele conţinând argumentaţia juridică prin care fiecare parte îşi susţinea pretenţiile; şi o fază orală, desfăşurată în perioada 2-19 septembrie 2008, în care cele două state au susţinut în faţa Curţii argumentele juridice pe care fiecare şi-a bazat cazul. 2.1. Faza scrisă a procesului Prima etapă a procesului a fost declanşată prin sesizarea CIJ din 16 septembrie 2004, respectiv prin decizia CIJ din 19 noiembrie 2004 de fixare a termenelor de depunere a Memoriului României şi, respectiv, a Contra-Memoriului Ucrainei29, fiind continuată, prin depunerea unei Replici de către România şi a unei Duplici de Ucraina. Memoriul României a fost depus la Grefa CIJ la 15 august 2005 (cu câteva zile înainte de expirarea termenului fixat prin Ordinul Curţii) şi conform directivelor procedurale ale Grefei, a fost transmis în 127 de exemplare, din care două originale (alături de 75 copii depuse în format hârtie şi 50 în format electronic). Având un număr de 256 de pagini şi fiind însoţit de două volume de anexe documentare şi un catalog de hărţi, Memoriul a prezentat, în detaliu şi în mod argumentat, varianta de delimitare considerată echitabilă de partea română. Ca structură, documentul a căutat să evidenţieze cât mai logic şi cât mai coerent argumentaţia părţii române. Astfel, a cuprins o parte introductivă, trei părţi generale în care au fost concentrate argumentele părţii române, fiecare dintre acestea fiind împărţite în capitole, secţiuni şi subsecţiuni, precum şi o parte finală, compusă din concluziile părţii române şi ilustrarea grafică a liniei finale de delimitare considerată echitabilă de către România. Anexele au inclus un volum foarte mare de documente, susţinând argumentaţia din Memoriu (textele principalelor instrumente juridice relevante, corespondenţă diplomatică şi stenogramele rundelor de negocieri, diverse monografii, extrase din enciclopedii, cărţi sau alte publicaţii ştiinţifice, precum şi articole de presă), alături de traducerea în limba engleză a acestora30. Contra-memoriul Ucrainei a a fost depus la Grefa CIJ la data de 16 mai 2006, ca o etapă firească a procesului aflat pe rolul Curţii, în continuarea procedurilor scrise în faţa acestei instanţe. Comparabil din punct de vedere cantitativ şi al formei cu memoriul României, Contra-memoriul părţii ucrainene a fost însoţit de patru volume de anexe alcătuite din documente diverse, care au constituit elementele de probă pe care s-a bazat argumentaţia ucraineană în această etapă procedurală. În cuprinsul celor 11 capitole ale Contra-memoriului, partea ucraineană a încercat să demonteze argumentaţia părţii române şi, totodată, să aducă argumente în favoarea propriei soluţii de delimitare. Astfel, documentul a reprezentat o reiterare a poziţiei exprimate constant de partea ucraineană în negocierile bilaterale pe această temă, fiind axat pe o serie de elelemente de fond, printre care: problematica ţărmurilor relevante (avantajul geografic al unei coaste maritime de patru ori mai mari decât cele ale României); relevanţa Insulei Şerpilor în delimitare (în acest sens a incercat să demonstreze caracterul locuibil al insulei şi posibilitatea susţinerii unei vieţi economice proprii şi, implicit, dreptul acesteia la platou continental şi la zonă economică proprii); Printr-un Ordin din data de 19 noiembrie 2004, Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a fixat termenul de 19 august 2005 ca data până la care putea fi depus Memoriul părţii române, respectiv termenul de 19 mai 2006 pentru depunerea Contra-memoriului părţii ucrainene. 30 Pentru detalii a se vedea B. Aurescu, C. Dinescu, L. Dumitru (coordonatori), Delimitarea maritimă dintre România şi Ucraina la Curtea de la Haga, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009, p. 105-106. 29

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

problematica circumstanţelor speciale (printre acestea numărându-se concesiunile acordate de Ucraina în zona de delimitat, precum şi exercitarea de Ucraina a dreptului de arestare a navelor care pescuiau ilegal în zona în dispută); contestarea mai multor tipuri de argumenete folosite de partea română în memoriul său (a fost respinsă relevanţa pentru delimitare a caracterului de mare închisă a Mării Negre, precum şi a unor hărţi folosite de România)31. În urma examinării acestui document, partea română a decis, în conformitate cu Regulile de procedură ale CIJ, să treacă la elaborarea unei Replici, care a avut rolul de a exprima reacţia faţă de elementele de susţinere din Contra-memoriu şi de a le contra-argumenta, partea ucraineană urmând să depună, la rândul său, la Grefa Curţii, o Duplică. Astfel, la data de 19 decembrie 2006 a fost depusă la Grefa Curţii Internaţionale de Justiţie Replica României în această speţă, care include contra-argumentaţia părţii române faţă de susţinerile părţii ucrainene din Contramemoriu, precum şi o reiterare şi consolidare a poziţiei expuse de partea română în Memoriu. În conformitate cu Ordinul instanţei de la Haga, din data de 3 iulie 2006, termenul limită pentru depunerea Duplicii părţii ucrainene a fost stabilit pentru 15 iunie 2007. Ca urmare a solicitării Ucrainei de prelungire a acestui termen, printr-un ordin din data de 8 iunie 2007 Curtea a extins termenul de depunere a Duplicii de către Ucraina până la data de 6 iulie 2007. Duplica a fost depusă de către partea ucraineană la Grefa CIJ la data de 5 iulie 2007, acest document reiterând argumentele avansate anterior de către Ucraina. Duplica a fost completată şi de un volum de anexe, conţinând extrase din diverse lucrări de specialitate, copii ale mai multor documente diplomatice, precum şi o serie de declaratii ale mai multor reprezentanţi ai Gărzii de Coastă ucrainene, referitoare la activităţile de patrulare efectuate în zona aflată în dispută. În documentele depuse la Curte, partea ucraineană a încercat să acrediteze ideea că, în zona supusă procesului de delimitare s-a conturat o linie de delimitare de facto, care ar coincide cu linia de delimitare propusă de Ucraina, al cărei traseu ar fi fost confirmat de comportamentul părţilor. În sprijinul acestui raţionament, au fost invocate diverse concesiuni de explorare şi exploatare a resurselor minerale ale platoului continental, acordate de Ucraina unor companii străine, precum şi intervenţiile poliţiei de frontieră ucrainene, îndreptate împotriva unor activităţi de pescuit ilegal întreprinse de pescari, cetăţeni ai unor state terţe, în zona în dispută. Aceste activităţi, pe care Ucraina pretinde că le-ar fi întreprins „în exercitarea suveranităţii sale”, fiind considerate de către partea ucraineană ca o circumstanţă specială a delimitării, de natură să modifice linia de echidistanţă în favoarea sa. Conform art. 53 al. (2) din Regulile de procedură ale Curţii Internaţionale de Justiţie, conţinutul actelor depuse de părţi a avut caracter confidenţial până la iniţierea fazei orale a procedurilor, când Curtea a decis, după consultarea părţilor, să le facă accesibile publicului. Source: Maritime Delimitation in the Black Sea (Romania v. Ukraine), Judgment, I.C.J. Reports 2009, p. 21

Pentru detalii privind Contra-memoriul Ucrainei a se vedea http://www.icj-cij.org – site-ul oficial al Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga 31

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

2.2. Faza orală a procesului Audierile părţilor în procesul privind Delimitarea maritimă în Marea Neagră (România c. Ucraina) faţa Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga au avut loc în perioada 2-19 septembrie 2008, această etapă procesuală constituind faza orală a procesului. Procedurile orale s-au desfăşurat în două runde, după cum urmează: în perioada 2-5 septembrie 2008 – prima rundă de pledoarii ale României, în calitate de reclamant; în perioada 9-12 septembrie 2008 – prima rundă de pledoarii ale Ucrainei, în calitate de pârât; în perioada 15-16 septembrie 2008 – a doua rundă de pledoarii şi concluziile României cu privire la soluţia de delimitare pe care o considera echitabilă şi conformă dreptului internaţional în proces; în perioada 18-19 septembrie 2008 – a doua rundă de pledoarii şi concluziile Ucrainei. Soluţia propusă de România pentru delimitare a constat într-o linie care porneşte de la ultimul punct al frontierei maritime dintre cele două state, urmând arcul de cerc de 12 mile marine din jurul Insulei Şerpilor până un punct aflat la est de aceasta formaţiune maritimă, apoi pe linia de echidistanţă între coastele relevante adiacente ale celor două state până la punctul unde linia de echidistanţă se transformă într-o linie mediană între coastele relevante opuse României şi Ucrainei, apoi spre sud pe această linie mediană. În opinia părţii române, având în vedere poziţia izolată şi neintegrată cu coasta a Insulei Şerpilor, conform practicii convenţionale şi jurisprudenţei internaţionale, linia trebuia să urmeze arcul de cerc de 12 mile marine de mare teritorială (pe care insula le avea deja), astfel insula având un minim efect asupra liniei de delimitare. Poziţia Ucrainei s-a axat, în principal pe valorizarea lungimii mai mari a coastelor sale, argumentând că ţărmurile ucrainene limitează din trei părţi zona supusă delimitării, iar ţărmul românesc doar dintr-o parte. În acest sens, partea ucraineană a arătat ca excluderea de către România a unor porţiuni din ţărmul Ucrainei dintre coastele relevante echivalează cu o „remodelare a geografiei”. Imediat după finalizarea, la 19 septembrie 2008, a fazei orale a procedurilor în faţa Curţii, care au avut ca obiect soluţionarea problemei delimitării platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale României şi Ucrainei în Marea Neagră, a început faza deliberării. Ulterior fazei de deliberare, la 3 februarie 2009, Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a pronunţat, în şedinţă publică solemnă, hotărârea sa în procesul privind Delimitarea maritimă în Marea Neagră (România c. Ucraina), punând astfel capăt unei dispute bilaterale complexe care a durat aproape 42 ani şi care nu a putut fi rezolvată prin negocieri. 3. Hotărârea Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga în cazul „Delimitarea maritimă în Marea Neagră (România c. Ucraina)” 3.1. Aspecte generale Hotărârea cu numărul 100 a Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, pronunţată pe data de 3 februarie 2009, a recunoscut jurisdicţia şi drepturile suverane ale României pe mai mult de 79% din suprafaţa de 12.200 km2 de platou continental şi zonă economică exclusivă aflaţi în dispută între România şi Ucraina. Hotărârea CIJ a trasat o linie de delimitare, definită strict prin coordonate geografice, între zonele de jurisdicţie exclusivă ale României şi Ucrainei în Marea Neagră, cele două state având, de la data pronunţării Hotărârii CIJ, drepturi depline asupra exploatării resurselor economice din aceste zone. Decizia pronunţată de CIJ este definitivă, obligatorie şi executorie, părţile fiind obligate să respecte hotărârea, care se aplică imediat după pronunţare, fără a mai fi necesare alte acorduri bilaterale, interpretări ale deciziei sau acte adiţionale.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Source: Maritime Delimitation in the Black Sea (Romania v. Ukraine), Judgment, I.C.J. Reports 2009, p. 149

Linia de delimitare a fost trasată conform metodei bazate pe dreptul internaţional, dezvoltată de Curtea Internaţională de Justiţie în judecarea cazurilor similare, de-a lungul celor peste 60 de ani de activitate. Tocmai de aceea, rezolvarea în acest fel a pretenţiilor concurente ale României şi Ucrainei la platou continen-tal şi zone economice exclusive în bazinul de Nord-Vest al Mării Negre este o victorie a dreptului internaţional. Acest caz reprezintă un exemplu de bune practici în relaţiile internaţionale din zonă. 3.2. Conţinutul Hotărârii Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga Hotărârea Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga este structurată pe trei etape de argumentaţie, structură adoptată în mod obişnuit în astfel de cazuri. Astfel, prima etapă a constat în trasarea unei linii provizorii de delimitare, principalul aspect analizat de Curte fiind reprezentat de selecţia punctelor de bază de pe ţărmurile celor două state. În ceea ce priveşte ţărmul ucrainean, Curtea, fără a lua în considerare Insula Şerpilor, a folosit ca puncte de bază Insula Ţiganca, Capul Tarhankut şi Capul Khersones. În ceea ce priveşte ţărmul românesc, Curtea a acceptat Peninsula Sacalin drept punct de bază, argumentând că peninsula face parte din uscat şi este parte integrantă a ţărmului continental românesc şi caracteristicile sale geomorfologice, precum şi structura sa nisipoasă nu pot influenţa în nici un fel elementele geografiei sale fizice, relevante pentru delimitarea maritimă. În cadrul celei de-a doua etape, ulterioară trasării liniei provizorii de echidistanţă, Curtea a verificat în ce măsură această linie provizorie de echidistanţă trasată în conformitate cu metoda geometrică, de la punctele de bază identificate pe ţărmurile celor două părţi, ar putea fi, în lumina circumstanţelor specifice cazului, percepută ca inechitabilă. În acest sens, Curtea a eliminat, pe rând, pretenţiile formulate de părţi în legătură cu astfel de circumstanţe, inclusiv Insula Şerpilor (care a fost punctul central al pledoariilor ambelor părţi, atât în faza scrisă, cât şi în cea orală). În sfârşit, în cea de-a treia etapă, Curtea a a verificat dacă linia provizorie de echidistanţă nu duce, astfel cum este trasată, la un rezultat inechitabil, din cauza unei disproporţii vădite între raportul dintre lungimile celor două ţărmuri şi raportul dintre ariile maritime relevante ale fiecărui stat, prin raportare la linia de delimitare. În hotărârea sa, Curtea (după ce a observat că nu există o disproporţie vădită între ariile maritime, comparativ cu raportul dintre lungimile ţărmurilor României şi Ucrainei), a considerat că linia de echidistanţă pe care ea a trasat-o în cursul primei etape nu impune modificări suplimentare32. 4. Concluzii Deşi obiectul cauzei a fost unul relativ simplu (un diferend tradiţional de delimitare maritimă), hotărârea conţine o serie de clarificări extrem de utile privind, în special, punctele de bază şi o declaraţie fermă cu privire la importanţa relativă a proporţionalităţii în delimitarea maritimă. Este B. Aurescu, C. Dinescu, L. Dumitru (coordonatori), Delimitarea maritimă dintre România şi Ucraina la Curtea de la Haga, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009, p. 92-96. 32

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

de remarcat faptul că Decizia Curţii reprezintă o respingere calră a abordării Ucrainei, care a pus accentul pe proporţionalitatea ariilor, pe baza diferenţei de lungime între costele celor două state şi care şi-a axat mare parte a argumentaţiei pe presupusa „predominanţă geografică” a Ucrainei în bazinul de nord-vest al Mării Negre. Având în vedere formularea fermă şi clară a Curţii şi, totodată, faptul că hotărârea a fost pronunţată în unimitate, toţi judecătorii abţinându-se de la formularea unor declaraţii sau opinii separate, considerăm că Hotărârea Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga în cazul Delimitarea maritimă în Marea Neagră (România c. Ucraina) reprezintă o decizie fundamentată, care confirmă atât drepturile României asupra unei importante suprafeţe de platou continental şi zonă economică exclusivă din aria în care pretenţiile celor două părţi s-au suprapus, cât şi legitimitatea demersului României şi a strategiei de a invoca şi explora toate argumentele juridice posibile şi relevante. Bibliografie 1. Aurescu, Bogdan, Dinescu Cosmin, Dumitru, Liviu (coordonatori), Delimitarea maritimă dintre România şi Ucraina la Curtea de la Haga: Documente scrise şi pledoariile României în cauza România c. Ucraina privind delimitarea spaţiilor maritime în Marea Neagră, soluţionată de Curtea Internaţională de Justiţie la 3 februarie 2009, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009; 2. Maritime Delimitation in the Black Sea (Romania v. Ukraine), Judgment, I.C.J. Reports 2009; 3. Tratat cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina, semnat la Constanţa la 2 iunie 1997 - M.Of. nr. 157/16 iulie 1997; 4. Tratat între România şi Ucraina privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, colaborarea şi asistenţa mutuală în problemele de frontieră – M.Of. nr. 348/21 aprilie 2004; Alte surse: 5. www.icj-cij.org – site-ul oficial al Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga; 6. www.mae.ro – site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe din România.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

ETNIC Monika STAFA International Press about the Jews in Albania before and during Nazi Times I. The subject of the salvation of Jews in Albania remained almost undiscovered until lately because of the political stance of Tirana against Israel as “an ally of the Atlantic Superpower”, although in a paradoxal way, the gorvernment of Enver Hoxha was one of the first to formally recognise the new state of Israel in the actual territories, since 1948. This theme was reservedly introduced only in the beginning of the ’80-s, mainly as an evocation of the Albanian tradition of hospitality and the salvation foreigners in times of danger. It was generally treated after the political changes, at the end of the 1980s. The anti-israelite policy of the Albanian state wasn’t the only barrier to obscure this issue. Albanian sources were completely untapped considering how closed the Albanian society was. The severely firm stance of the former Albanian state against israel’s policies forbade Albanian scholars to study the issue. There is neither any evidence that foreign scholars were interested in exploring Albanian sources about the fate of Jews in Albania during WWII. There is an exception in the case of dr. Straitberg . In 1968, he wrote a letter to former dictator Enver Hoxha, asking for permission to use the archives. As may be understood, he took a negative answer. II. The salvation of Jews in Albania first became an object of study by Anglo-American scholars, such as Bernd Fischer and Noel Malcolm, then by Italian scholar Michele Sarfatti, and the Memorial Museum of the Holocaust of Yad Vashem. Albania’s participation in the founding meeting of the International Forum on the Holocaust (Stockholm 2000), the declaration of the “day of Remembrance” (2004), the U.S. Congress Approval of the “resolution of Honor” dedicated to Albania’s role in the salvation of Jews (2005), and recently the organisation of the exhibition “Besa – a honour code of Albanians” in Tel Aviv (november 2007); promoted a new cycle of researches and studies. One of them is the initiative of Mrs. Claire Lavoine and her collaborators in Albania, for the completion of a dossier with sources and evidence that are indisputable according to some historians. An international conference dedicated to the “Albania phenomenon” as na European premodel of protection of human rights is being prepared with a lot of passion and dedication by col. Etienne Bommier and his group of work, with the goodwill of many institutions and French personalities (such as the senator Bernard Fournier, head of the group of the friends of Albania at the French Parliament). In 27 January 2008, at Washington a conference with this subject is preparing under the care of some senators, friends of Albania. III. To date, the only sources used are those taken from American and British archives, some Italian sources and a few German ones, the memo-artistic literature of Jews that survived the Holocaust by staying in Albania and the Balkans. Albanian sources are published, some scholars have managed to publish their studies inside and outside the country, but there are no foreign scholars who have studied these sources. Furthermore, sources found in Kosovo’s archives, where half of 55

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

the Jews’ drama was played, are not touched at all. There are a few sources, contradictory ones, about the role of the so-called SS “Skanderbeg” division and its participation at the so-called persecution of Jews in Kosovo, exept for the memoires of the ex-legate of Reich in Beograd Neubaher. We may say that part of the studies for this argument are still based on the “pre-data”. IV. It may be said that archival sources are or are becoming part of scientific circulation. Nevertheless, no study has been conducted on how the Albanian press dealt with the asylum of Jews in Albania during the royalty period and after wwii. The bibliography of studies about this issue mentions only one article of the Jewish Mandil, published in the “Bashkimi” newspaper, in 1945. the article shows the gratitude for the support of the Albanian people. Some other articles of the same period, at least 3, that were published in the “Bashkimi” newspaper (1945-1946) are not mentioned at all. The National Library in Tirana possesses no thematic bibliography on the salvation of Jews during the war because of the anti-Semitic policy of the Albanian communist state until 1990. such bibliography does not exist, but that is not due to political or ideological restraints. In this sense, during the preparation of such a commentary, creating a mini-bibliography became a necessity. V. It is a norm that scientific studies first use public sources. In the case of Albania and Albanians’ role in the salvation of Jews, research began the other way round: first the archives and then the press. It may be said that during my researches, it became a duty to fulfil this first contribution to publicize how the press of that time addressed the issue. In this case, the first concern of the scholar is: does the public stance, in a period where demagogy dominated, match the official stance as written in the newspapers, a stance that had reasons to be occult. Research brought me to the conclusion that the asylum of Jews was treated without contradictions, as the sources indicate. They were protected secretly and openly as well. The public and the official stance match perfectly. This is so real that the protagonists of Albanian collaborationist cabinets, ministers, writers known as pro-fascist and others who were neutral publicly defended the Jewish personalities of Albania . Writer Ernest Koliqi, also a former minister in the pro-fascist government wrote and published articles in defense of Norbert Jokl, a well known Albanologist who lived in Vienna and was physically threatened after the declaration of the Austrian – German “Anschluss;”. Father gjergj Fishta, a writer who welcomed the arrival of the fascist army to Albania wrote a public letter about Jokl to the vicegerent of the fascist king in Tirana F. Jacomoni; Lasgush Poradeci, a poet who followed the trails of Baudelaire and was indifferent toward the war wrote a letter to the king Zog, about Jokl. This letter was written in the form of an article, but the censorship didn’t allow its edition, because it considered the book of Fuhrer “Mein Kampf” as a source of evil. It should be mentioned that some Albanian collaborationists, such as the former King A. Zog, Musa Juka, Mustafa Merlika and others had personal relations with Jews, sometimes through marriage. VI. Some articles of a cognitive character about the problems of the Jewish community in Albania were published during the royal period. There are some articles about demands of Jews in Durres who wanted Sabbath to be a day of rest, the Jews of Vlora asking for support for the restoration of a synagogue damaged by bombings, and to have the right of circumcision. There is no indication of any anti - semitic danger in the press of that period, although the doctrine of the “final 56

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

solution” was declared in 1932. the articles of that time say that in Albania there is a Jewish community of no more than 200 persons. This community aimed to have its own representatives in the government. This is the case of the jew Matathia (Matthia, fr. Matheu). He was elected a member of the Vlorë Municipal Council. The independent press, although critical toward the kingdom, emphasizes with kindness that former King Zog and Queen Geraldine had jewish courtiers, such as dr. Weitzman (official photographer) and dr. Ourinovskij (family doctor). The independent press published some warning articles about the coming war, the racial character of this war, the general danger of the jews and the duty of honor of the Albanian people and government to save the Jews. The article says that the Jews turned their eyes to Albania, that this country is becoming a “second Palestine”, that the international press speaks about the Albanian “Palestinisation” etc. Of great importance are those articles, not few in number, that were refused by the magazines and newspapers of that time because of criticism towards the Hitlerian doctrine. They prove that there have been many initiatives to invite the public to contribute to this problem. During the royal period, the problem of the accommodation of the Jews in Albania was an international one, that’s why the foreign press took an active part in treating this issue and Albanian thinkers expressed most of their ideas before the international opinion. In 10 July 1935, the daily “Moment”, a tribune of the Jewish community of Poland issued the article: “The Jews are invited to be settled to Albania. The article say that the Albanian government has made this decision at a special meeting and it appeals to the Jews of Czech and Germany to see this country as their salvation. The newspaper cites the decision of the council of ministers, according to which, “the government of the Albanian monarchy is ready to accept the accommodation of Jews in this country and to offer them possible living conditions. The Albanian consul in London gave such news to the international press. In his comments for the “Jewish Telegraphic Agency” dhe and the “Jewish Cronicle”, he is presented with the attribute of the “government spokesman”. The public declarations of the Albanian consul that were issued even in other tribunes of the Jewish community reassure that Albania is an authoritative country that offers success even for the Jews wealth. The London newspapaer “Jewish Daily Post” of 14 July 1935 announces that the diplomatic service of Albania “since one month has announced the decision of Tirana to accommodate the Jewsh in the country”. One of the journalists of that daily newspaper, as written at the press of that time undertook the mediation of the albanian ambassador with the representatives of the Jewish international organisations. In that time, the chief of the commissariat for the refugees at the Nations League, James MacDonald interviewed by the American press, was doubtful whether Albania was interested in the Jews or in their capital. He also queries the possibilites of their salvation in the little space of the little balkan monarchy. Tirana didn’t stay neutral in this issue. The Albanian minister of economy replied to the commisat James MacDonald: “to clear some views that are suggested by your interview and to reassure that i am ready to give you all the necessary information”. The albanian consul to Vienna had an intense diplomatic and public communication in the press about the stance of Albanian government (november 1935 and on). It seems that after all, London has been the chief town where the Albanian stances were published. In the “Jewish Daily Post” newspaper (july 1935) is published an article of an Albanian minister, where it is precised once more that “the Jews could enter Albania to invest their capitals in industry and agriculture” and that “the government wold offer them facilities and would not let them come, earn money and go”. The same newspaper wrote about the way the accommodation of the Jews in Albania was treated by the bulgarian press (1935). In the soviet newspaper “Pravda” in 1935 is announced that the will of the Albanian government to accept the Jews is refused by Italy, which sent her minister of economy and asked to Tirana: 1)To give to Italy the farming land of Myzeqe by concession for 20 years (this region was proposed by the former American ambassador to Tirana, Hermann Bernstein. 2) to give to Italy by concession 3 other farming regions that should be populated by italian farmers for 90 57

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

years”. A Bulgarian newspaper writes that “the italian mediation is blowing the tentatives of the Albanian monarchy for the accommodation of the Jews. It should be mentioned that, at the time, the editor of british daily “Times” and some journalists of the “Jews Chronicle” visited Albania . The echo of their articles was presented with willingness even by Tirana’s press. During the royal period, some research studies by Jews who used to work and live in Albania were published. These include Professor Stanislav Zuper, founder of Albanian geology who discovered the Baku oil pond. He was one of the former advisor of Lenin during the first years after the revolution, together with J. Keynes. These studies highlight the geological natural sources of Albania from oil to water, from energy resources to rare minerals. VII. About 10 articles, except short ones of an informing character were published. It should be mentioned that most of the articles were published in the “Fletorja Zyrtare” (Official Gazette), that was the publication for documents coming from state institutions: the parliament, state council and the prime minister. This has an explanation. During the royal period, Tirana was continuously under the pressure of fascist Rome to approve anti-Semitic acts. This issue was discussed even in the National assembly. The discussions are published in the “Fletorja Zyrtare” together with the final acts. However, Tirana never approved anti-Semitic laws, decrees, rules or acts of a racial character. As may be seen in the articles mentioned above, Albanian authorities reached the climax of accordance with fascist Rome with a directive sent to the council offices. Based on this directive, these offices should allow “Hebrew tourists” to enter Albania with a visa after they had satisfied some conditions such as the declaration of 50 then 100, 250 and then 500 francs, as an available account and the return to the original country. The press says that some Jews who asked for political or professional asylum in Albania gained Albanian citizenship. The newspaper informs also about the liberal politics that the Albanian state should adopt in relation to this. The acts and discussions published in this newspaper, in the worst occasion, inform us about some pressure to slow down and control the fleeing of Jews to Albania, but even in this case to please the “great ally”. VIII. During the war, Albania had a pro-fascist press and an anti-fascist one. It is important that the anti-fascist press had no programmed article about the stance toward Jews, referring to the press in the terminological sense. This issue is mentioned in leaflets, especially those of the local communists’ leaflets. A leaflet of the regional committee of Berat, a city that sheltered about 600 Jews from Kosovo, appealed to people to hide and protect them and the Jews to unite with the anti-fascist movement as the only solution for their salvation. There is no evidence about the public stance, not even in leaflets, by the nationalist organizations such as Balli Kombetar (National Front) or Legaliteti (Legality Movement). It is significant to note that the former exiled king Zog, who was temporarily staying in Britain, pledged during an interview to London Radio to shelter about 25,000 Jewish families to Albania. This declaration was an encouragement even for his relatives and supporters who were organized in the country to act properly. The official press, especially during the Nazi period, was silent about this subject although time after time it warned that Nazi ideology treated Bolsheviks, Jews, bandits, communists and political opponents as enemies. In fact, this warning should should be seen in the positive sense. It warned Jews to find a secure place to hide, because authorities, as stated in the negotiations Ribentrop – Muller, in October 1943, did not accept to deliver the Jews lists, but they could do nothing to hide them without the help of the people. And that is what happened. Part of this issue is even the space that the good treatment of the Jews occupied in the foreign press during the royal period and the antifascist war in Albania. The interest of the great and little 58

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

european and balkan newspapers arose after the declaration of the hitlerian doctrine for the final extinction. In the national archives there is a french article and a letter of the Jew Nathan J. Allalouf, who was a reporter for the foreign press in Thessaloniki. He wrote a letter to the press directorate in Tirana, to demand the opening of the Albanian consulate in Tel Aviv (pg 152; year 1934, D 895, fl.7-8). The same directorate, that was headed by the writer Mihal Sherko, gave (agrement) with no difficulty to Adolf Karcel, a jewish-polish journalist, who visited Albania (but the article in the press of that time is not preserved together with his correspondence. (pg 379; year. 1935; D. 74; fl 1-2). The same authority gave the jewish-german Wilhelm Weitzmann the permission to reside in Albania. He came as a reporter and then became a photographer of the court (F. 380; V. 1939; D. 45; fl. 15-16). There are a series of sources that can be labelled as press rather than as archives, they are official printings, supplements of the â&#x20AC;&#x153;Official Gazetteâ&#x20AC;?, that contain official acts used in wide range, such as circulars, manuals, the normative acts of the official attitude towards the Jews etc. in such a form it is preserved the circular with data about the white russian Matrasov, that informs about the situation of the Jews in Albania (pg. 163; year. 1938; D. 158; fl. 1); the circular of the Ministry of Domestic Affairs for not giving permanent residence to the foreign Jews that had come to Albania (pg. 152; year 1938; D. 1013; fl. 1); the circular of the Ministry of Domestic Affairs (printing) sent to the prefectures for the application of the laws of the government that the jews should possess 500 Francs, (pg. 177; year 1939; D. 772; fl. 1-2); the circular of the government for the consular rules about giving the Jews the permission to come in Albania (printing) (F. 223/1; V. 1939; D. 49; fl. 1-2) and other similar acts.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

METAFORE Corina CIUCĂ

Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai”, Bucureşti.

Nişte ochi pe-un scaun de tramvai

„Măcar tu să fii fericită!”

Sub trei cearşafuri Legate cu nod dublu, Se-ntinde un tramvai Peste calea ferată.

Ajuns afară, pierdut într-un colţ de autobuz, Mătur tavane. Deasupra capului meu, într-o zumzăială surdă, oamenii merg pe sârmă. Mă scuipă de sus şi îmi strigă: „Măcar tu să fii fericit!”

Între mine şi tot peştele neprins prins încă, rămâne un vierme, o undiţă şi-o bucată de soare care n-a mai găsit loc în tramvai – cu grijă, am aşezat-o într-o baltă sub calea ferată.

Seara, mă apucă uneori o durere de carne – ameţesc şi cad. O umbră mă ridică atunci şi mă sprijină îngrijorată. Eu o strâng puternic în braţe, o pup şi-i şoptesc fericit: „Măcar tu să suferi!”

Două pisici se latră alergând în jurul unui câine care toarce. Un măr se numără, strivit sub roata din faţă a unui cauciuc. De curând, lângă WC-ul ecologic din parc, au mutat un cimitir.

Îmi închid apoi jacheta şi plec mulţumit acasă. Pe-o margine de chiuvetă, rezemat în căptuşala pantalonilor, cu mâinile transpirate, Un barbat ţine strâns în buzunare o pereche de scame din care curge sânge.

Moartea toată Nu-i decât Ultimul vis al unui tramvai.

Unde se duc jachetele atunci când se murdăresc? La radio se aude soarele horcăind ca un om care trage să moară.

Stă să plouă „Ți-a putrezit glasul” Îi spun eu în scârbă. „Tu puţi a întuneric” Răspunde ea senină.

Peretele camerei noastre stă spijinit într-o chitară. Caut sub corzi o pereche de şosete apoi îmi trag liniştit şireturile. Deschid geamul să-ţi iasă tot aerul, te scuip în grabă şi plec –

Toată înserarea asta îmi trece prin inimă ca un tren cu ferestrele sparte. 60

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Umărul ei răspândeşte lumină, iar eu mi-am păstrat locul din faţă. Printre zăbrelele mâinii stângi zăresc ieşirea în zidul crescut peste trupurile celorlalţi.

Şanţ cu stele Dimineaţa stelele cad în şanţuri – A fost întotdeauna aglomeraţie mare pe cerul zilei.

Mergem scuipându-ne civilizat. Respirăm când ne vine rândul.

Aşezat precum apa între două valuri, îţi pierzi vremea pescuind fericiri. Ai calitatea aceasta uluitoare: Stai şi Stai şi Stai şi aşteptarea a luat forma unei oglinzi căreia i-a rămas doar rama. Balta s-a ridat, fericirea şi ea. Undiţa s-a rupt între două bucăţi de soartă.

Uneori păşim atât de-aproape încât începem să ne simţim lipsa. „Până la ură cerul e pavat cu dragoste” Îî spun eu senină. „Până la cer săpăm încă pământul” Răspunde ea în scârbă. Între două fâşii de întuneric, viaţa începe să miroasă a câine plouat.

Decupaj

Stelele sclipesc doar noaptea. Doar noaptea mai are loc pentru stele.

Afară creştea iarba, iar Mama avea mâinile suflecate.

Sub trotuar

Cu părul dat pe spate Scufunda în ligheanul albastru Două vrabii şi-o jumătate de gard.

De trei zile plouă cu picături cât craniul unui mort. De luni o iarbă deasă,uscată, creşte peste Marea Neagra.

Era vară şi ningea torenţial.

De când ai plecat, cu mâinile întinse în ger, îmi scald picioarele în asfaltul din centru. Mi-am tras trotuarul peste suflet şi i-am închis bordura.

Eu, Îmi lipisem un parbriz de tir autocolant Între dinţii din faţă. Cineva turna cu zoaie din cer, şi am ieşit c-un ştergător afară să mă curăţ.

Înainte să mori obişnuiai să trăieşti – în special marţea şi joia.

C-o foarfecă mare, albă mi-am decupat o bucată de suflet – am pus-o în ramă şi am strivit-o de-un perete.

Între două pauze de masă îţi trăiai miercurea din bucuria celuilalt. Vineri, aveai o inimă mare cât un sac larg plin de mâncare pentru câini.

Mama nu vedea nimic prin ploapele grele Dintre pliurile fustei şi număra încontinuare apa din lichean. Pe-o scândură groasă, Întindea acum vrabile Să le apreteze.

De-ar fi existat o gaură de aerisire 61

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

între suflete, am fi putut încă respira împreună – mai ales în zilele de sâmbătă.

să te ferească de ploile astea acide! Doamne fereşte, mâine, poimâine - rugineşti! “ Eu, zâmbesc a sfârşit şi tac resemnată. Cine ar mai confecţiona astăzi mărimi atat de mici?!...

Prin geamul camerei noastre se vede curtea interioară. De duminică, pe-o sfoară groasă de nisip împletit, două vieţi sunt întinse la uscat.

Anti-nimic

Aproape linişte

Nu-mi amintesc să fi înţeles vreodată ceva.

Ar fi fost bine să ştii ca morţii nu trebuie deranjaţi atunci când dorm – nici măcar in weekend.

Când aştept, aerul din jurul meu se aruncă pe marginea patului, se rostogoleşte şi Cade. Tăcerea aleargă atunci spre mine fluierând.

Eu am avut întotdeauna grijă – am şi acum. Nu mă aud niciodată atunci când vorbesc. Nu fac niciodată zgomot atunci când tac. Mă sufoc cu grija de a nu trezi pe nimeni din viaţa lui, de a nu face gălăgie atunci când trăieşte, de a nu-i deştepta in suflet vreun păduche.

Întinsă perpendicular cu luna august, aşezată sub o saltea, mestec o fâşie de iarnă. Nu mi-au desenat niciodată o bunică. Nu mi-au explicat niciodată nimic.

Nici spaţiu nu ocup prea mult. În timpul săptămânii locuiesc într-o cutie albastră.

Învelită intr-un colţ al feţei de masă număr din când în când firmituri. Cerul se apleacă atunci peste balustrada cu stele.

Ascunsă sub un pod de cale ferată, încă aştept, în linişte, să răsară cerul.

Mi-ar fi plăcut o bunică care să-mi taie cu o furculiţă mare, felii de pâine asemeni unor cadrane de ceas.

Second-hand

Mi-ar fi plăcut uneori să am pâine.

Mama îmi coase visul pe margini la maşina de cusut de frică să nu se destrame.

Unora le place jazz-ul

Port visuri din ce in ce mai cârpite, Uzate, Mari de mine.

Unii au unghile mai lungi decât privirea. Unora le cresc cuie sub pleoape. Norii mă împing uneori cu mâinile. Eu dorm pe-un pat făcut din unghii Căruia îi pilesc săptământal perna. În fiecare dimineaţa îmi dau somnul cu ojă şi-l las să se usuce bătut în două cuie sub o pleoapă.

“Nu mai risipi, copile, speranţe Pe toate amagirile astea. Ia doar visuri groase, eventual, din materiale impermeabile, 62

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

De frică sa nu-i uit gustul, ascund sub limbă O bucată de apă Lungă cât trei dinţi şi jumătate.

Unii au sub limbă dinţi cu care văd. Unora le intră universul într-o doză de Coca-Cola.

Cu unghia groasă, ascuţită a degetului mare de la piciorul stâng, Unii mi-au înjunghiat aseară pisica în mustăţi.

Cerul mă presează uneori între două fire de iarbă. Eu întind atunci când iau cina O faţa de masă peste o doză de Coca-Cola. În fiecare seara,

Relu GĂLBEAZĂ

Licenţiat al U.R.S.A. ”Gheorghe Cristea”

În loc de primăvară În ultimul suspin geros al iernii Ce revarsă în noi speranţa primăverii nevenite, Am răscolit în noi dureri lăuntrice de viaţă Cu graba Soarelui către Pământ, Cu dorul vidului de plin. Am trunchiat şi împărţit durerea, Ne-am implantat şi răsucit vătraie de furie-nroşite, Vorbele ne-au devenit unelte de filetat şi de tranşat Din carnea plină de venin a neputinţei noastre. Ne-am aplecat cu sârg asupra suferinţei ce-o aveam, Făcând din ea stindardul luptei fără de sfârşit Al focurilor adânc pornite-n noi. Cu gloanţe reci din ură şi regrete Ne-am scrijelit pe pieptul celuilalt oftatul lumii ce-am pierdut, Nevrând, o clipă doar, să luăm în seamă zadarul înfruntării. Precum coloşii mitologici Ne-am încleştat otrăvitoarele armii, Sperând, în van, la dezrobirea noastră din patimă şi din întreg. Am aruncat cu suliţe meşteşugite din vlaga celuilalt în celălalt Si ne-am mirat că se ridica şi ne loveşte iar şi iar. Astfel, în bătălii eterne cu noi şi împotrivă-ne, In loc de primăvară-n lumea noastră, Am hotărât sa fie iarnă-n veci.

Durere Imi strig durerea şi îmi răspund Cu glas trist şi temător, La umbra vorbelor haotic mă ascund De mine, visător. Abunda-n mine şi în toate Resentimente şi frustrări, Refuz să-mpărtăşesc păcate S-aprind în suflet lumânări. 63

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Durere groaznică mă înconjoară Cu mii de cercuri reci, Din mine eu nu mai văd afară Decât lumina unui beci. Din toată bruma nopţii întunecate Imi fac scut şi spadă, Dar se topesc îndată, neapucate De inima-mi slabă. Târăsc, cu greu, în urma mea Crâmpei de viaţă, Sperând ca, totuşi, voi putea Să mă îmbrac în gheaţă. Mi-e sufletul un stol de plumb In clipa despărţirii, Si simt al disperării ‘nalt carâmb Ce strânge seva firii. Durere amară, durere crudă Strig în zadar, Veninul lent îmi face-n ciudă Pahar după pahar. Roiesc în mine mulţimi de bocitoare Ale sinelui priveghi, Plângându-mi soarta mea ce moare In cruntul vieţii renghi.

De dragoste Am iubit crud, rece, nemilos. De multe ori m-am iubit întâi pe mine înaintea ta, Neştiind că aceasta nu e, cu adevărat, iubire, Dar am IUBIT. M-am dăruit şi am primit înzecit. Mirându-mă, uneori, de norocul meu, Am continuat schimbul inegal, Dar am IUBIT. Acum iubesc mai uman şi, totuşi, de neînţeles. De multe ori te iubesc pe tine înaintea mea, Crezând că aceasta e, cu adevărat, iubire, Dar, totuşi, IUBESC. Dăruiesc şi nu mai primesc înzecit. Mirându-ma, uneori, de ghinionul meu, Continui schimbul inegal, Dar, totuşi, IUBESC. Voi iubi aşa cum n-am crezut că se poate iubi. Cu tine şi cu mine, într-un întreg, 64

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Ştiind că aceasta e, cu adevărat, iubire, Deci, voi IUBI. Voi dărui şi voi primi. Mirându-mă, uneori, cât de firesc este Să continui un schimb echitabil, Deci, voi IUBI.

Viaţa?... Mizeră lume mai traim! Din hrubele nemărginite ale firii Aruncăm săgeţi de zoaie crunte In chipul cald al vieţii Si ne-ntrebam cu maximă candoare Ce este viaţa, Chin sau blestem? Ne curge-n râuri suferinţa Şi nu vedem decât morminte Săpate-n piatra negândirii De către noi, groparii Si punem, iar, o întrebare, Ce este viaţa, Chin sau blestem? Ne bat în tâmpla Din ce în ce mai rece Teribile rumori din urma A tot ce-a fost şi nu mai este, Şi, totuşi, o ultimă-ntrebare, A fost viaţa, Chin sau blestem?

Casa sufletului meu În casa sufletului meu e frig, pustiu şi praf pe masă, N-am mai avut, de mult, vreun musafir acasă. Am hotărât să cern prin sita rară Poveşti trecute şi păstrate, cuvinte spuse într-o doară. Voi primeni cu flori de apă această casă Să nu rămână nici ce se vrea rămasă, Să plece acum, de tot, minciunile şi gândurile rele, Să pot aduce-n loc miresme clare dintre stele. Şi când voi reuşi să termin înnoirea Voi pregăti, cu fast şi taină, primirea După, prea mult timp, a unui musafir în casă, Pe TINE, a inimii-mi mireasă.

Despre rost Râvnesc al lumii rost să-ncap cu mintea-mi de pe urmă, Nevrând de-aici sărac să plec. 65

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Am aşteptat să pot avea putinţa de-a-nţelege Ce legi sau codice îmi sunt străine Ce leme ori principii de viaţă dătătoare Nu ştiu, nu cred sau nu-nţeleg. Răsar în mine întrebări şi presupuneri, Mai mult mă încurcă, decât descurcă. Cum timpul curge neîncetat spre finele lucrării Nu pot, şi nici nu vreau. vreo clipa să mai pierd. Mi-e dor, în carne chiar mă doare dorul, Stârnind în mine, abrupt şi abisal, imense nostalgii De timpurile de dinainte când tot eram Şi eram tot, copil fiind. Dar, n-am a mai alege, e timp de fapte, E vreme de sinergii măiastre în stare să descoase Ce rost mai are să trăieşti când mori Prin lumea al cărei rost abia l-ai desluşit.

Răscrucile din mine In faptul dat al disperării Ce lumea-mi toată o înconjoară In funii groase de osândă Mă strig, mă caut şi nu mă vad. Aud doar şoapta de suspin, găsesc doar apa de pelin Şi văd o umbră din grota vieţii dinainte Mergând încet, păşind pe vârfuri, cu teamă chiar, Spre ziua nouă a lumii din afară. E umbra umbrelor ce mi-au ursit O cale nouă, fără de sfârşit, spre nimeni şi nimic. Mă îngrozesc la gândul sumbru Ca ar putea ieşi din grota-ntunecată, Mă învelesc în mantii lungi de vină cruntă Şi mă ascund de mine în mine însumi. Aici refac, în tuse strânse, întreg tabloul Recunoscându-mi, eu, penelul cu care-am zugrăvit trecutul A fost prea multă patimă şi neputinţă, A fost minciună şi dorinţă, a fost o lungă amăgire Imi fac curaj şi ies sfios din mine însumi, Incerc să-mi apar inima de lume, Mă uit în zarea lungă ce-mi revarsă Prin jgheaburi largi de conştiinţă Păreri de rău, resentimente Dar şi mistuitoare doruri dulci De dragostea iubită în zadar. Mă întreb acum deschis şi fără ocolişuri, Răscrucile din mine sunt tot un fel de cruci?

Iadul dinăuntru Balauri rumeni de trupuri multe-ngurgitate, Demoni sătui de suflete-nhăţate, Sălăşluiesc în mine ca viermii pe cadavru, 66

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Ca lupi ce îşi preschimbă numai păru’. Minciuni şi vorbe goale, făţărnicii acute, Mizerii zdravene ce sufletu-mi împute, Işi fac siesta liniştite, mulţumite, Răstălmăcind din crezuri, pasămite. Trăiri uitate, poveşti cu zâne şi cu crai Au dispărut, gonite de diabolicul alai, Ce îşi întinde nestingherit a lui otravă Lăsându-mi, doar, un colţ de inima jilavă. E casa lor de ani şi ani, întunecată şi deschisă Ademenind perfid la masa unde-a fost scrisă, Ingrata-mi cale de urmat în viaţa lumii, Ursita mea de atârnat de funii.

Eu n-am ştiut Eu n-am ştiut ca-n viaţa asta suntem datori A face lucruri nu doar pentru noi. Credeam, naiv fiind, că totu-i pentru mine, Nu dau nimic, nu fac nimic, întruna iau. Lăsam să treacă-n curtea mea Averi, trăiri fără vreun minim gest de-a le plăti. Eram sultanul vieţii mele ce-şi mâna toţi ienicerii Să strângă biruri şi comori, doar pentru serai. Dezmăţul meu nicicum n-a pregetat Să prindă straşnic, în hora lui drăcească, Suflet gingas cu chip de serafim, Sădit în carne dulce de femeie. Am profitat de ea, de tânăra ingenuă, Ca un barbar de trupul roabei. Mi-am derulat neîncetat desfrâul, Râdeam cu gura până la urechi, Mă îmbuibam din toate ale vieţii, Intruna luam, dar înapoi nimic n-am dat. Până-ntr-o zi când, minunea de femeie, S-a rupt din dânsul luciferic şi a plecat. Acuma stiu, mult prea tarziu, Că viaţa mea nu-i doar a mea, E viaţa ta ca şi a mea!

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Andreea ANDREI

Liceul „Miguel de Cervantes”, Clasa a IX-a

Maturitatea adolescentei Fetele îmi spun că prefer să desenez în loc să stau pe net, deci nu sunt matură. Fetele îmi spun că nu mă cert cu părinţii mei niciodată, deci nu sunt matură. Fetele îmi spun că Michael Jackson este idolul meu, deci nu sunt matură. Fetele îmi spun că pentru adulţi par un copil perfect, deci nu sunt matură. Fetele îmi spun că nu am prieten, deci nu sunt matură. Fetele îmi spun că mă machiez, deci nu sunt matură. Fetele îmi spun spun că nu injur, deci nu sunt matură. Fetele îmi spun că nu fumez, deci nu sunt matură. Oare chiar vreau să mă maturizez? Eu spun că fetele gândesc exact invers şi fac orice în disperarea de a părea nişte adolescente mature, deci...nu sunt mature. Mama îmi spune că dacă aşa gândesc eu la 14 ani, sunt destul de matură. Ciudat? Nu.

Alb şi Negru Adult sau copil,oricine are jocul său. Orice joc are regulile sale.Jocurile copiilor sunt multe, nenumărate poate...cu reguli puţine,dar stricte: 1.Să te înveseleşti 2.Să descoperi lucruri noi,să-ţi faci prieteni noi Adulţii au doar două jocuri.Două.Cu reguli multe şi stricte. Regula 1:Cele 2 jocuri au o ordine de la care nu e voie să te abaţi: 1.De-a uitatul copilăriei 2.Jocul vieţii Primul începe să se joace în timp ce se învaţă. Prezintă un grad de dificultate scăzut, jucătorii începând să considere vechile jocuri nişte banalităţi,sau pierderi de timp, necenzurat vorbind,dacă îmi permiteţi, porcării. După finalizarea acestuia începe cel de-al doilea cu dificultate ridicată. Regulile „Jocului vieţii” încă nu le-am înţeles, nici nu le ştiu prea bine pentru că nu este timpul să le învăţ,aşa că scuzaţi-mă dar nu vă pot oferi prea multe detalii.Tot ce ştiu este că numărul de jucatori, la început este mic, dar se măreşte pe parcurs pentru că este nelimitat. Sunt destui pioni pentru toata lumea, destule premii şi recompense pentru cei care deţin mai mulţi pioni pe aceeaşi tablă, destule capcane şi pedepse pentru cei cu un pion slab sau începător. Aţi mai văzut asemenea joc? Mie parcă îmi seamană cu ceva dar...să continuăm. Cu regulile acestea se întâmplă ceva ciudat. Nu le poţi citi de undeva, nu are cine să ţi le zică, fiecare jucător trebuie să-şi dea seama care sunt, pe parcurs. Apoi, desigur, le păstrează pentru el. Probabil aceasta este una dintre misiuni, nu ştiu.Cei ce beneficiază de mai mulţi pioni, sunt mai speciali: îşi pot crea propriile reguli, dar le pot aplica tuturor, iar ceilalţi sunt obligaţi să le respecte.De la căţiva adulţi pe care îi ştiu, în secret, am mai aflat câteva reguli: Supravieţuirea piedicilor celorlalţi jucători (sau pionilor acestora);, Lupta pentru a deveni mai puternic; Lupta pentru a păstra pionii la care ţii; Incercarea de a descoperi de câte ori te-a înşelat pionul tau de incredere; Incercarea de a descoperi cu care dintre adversari colaborează sfătuitorul şi subalternul tău...Şi mai este o regulă numită „Regula de aur”. Se numeşte aşa deoarece, în acelaşi timp unii jucători o consideră cea mai importantă, alţii o consideră periculoasă,alţii o 68

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

dispreţuiesc, alţii o consideră indispensabilă. Cei mai mulţi se tem de ea. Mai exact, „Regula de aur” suna aşa: Să faci orice pentru bani. Şi ar mai fi o regulă de care vreau să vă vorbesc.Una aplicată pe la mijlocul jocului şi folosită până la sfârşit: Regretarea primului joc al adulţilor ( vă reamintesc, se numea „De-a uitatul copilăriei”). Deja v-am dezvăluit prea multe informaţii secrete.Mă tem că trebuie să închei. Text realizat prin ochii, gândirea şi regulile unui copil.

Şahul virtual al vieţii Nu ai de unde să ştii Jocul ce ţi-l pregăteşte destinul. Orice mişcare Cu o clipă de neatenţie Te face să pierzi,nu doar un pion… O speranţă… O şansă… Poate că nu îţi e frică de adversar Poate tu crezi că nu există Dar împotriva oricărei piese albe Se află şi o piesă neagră. De multe ori te simţi învingător Dar o mutare corectă nu îţi aduce câştigul Iţi aduce doar un pas înainte. Adevăratul învingător iese la iveală la sfârşitul jocului, Când toate piesele Câştigate şi pierdute Se renumără Până atunci ... Mă gândesc doar la 3 lucruri: Care este cea mai buna mişcare pe care aş putea s-o fac, Cine este adevăratul meu adversar Şi oare... eu sunt jucătorul în alb sau în negru?

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

MANAGEMENT Prof.univ.dr.ing. Lidia CRISTEA As.drd. Adela BĂILESCU Cristian-Mihai MĂNĂILĂ Dimensiunile Managementului Strategic 1. CONCEPTUL DE MANAGEMENT STRATEGIC Termenul de management strategic şi-a făcut intrarea oficială în limbajul teoretic încă din 1973, în cadrul,,The First International Conference of Strategic Management” organizată de I.H. Ansoff la Universitatea Vanderbilt. În momentul de faţă nu există o unanimitate de păreri în ceea ce priveşte definirea termenului de management strategic, astfel, întâlnind o varietate de modalităţi de definire a conceptului de management strategic. Managementul strategic este considerat drept: procesul

care urmăreşte să faciliteze conducerea unei firme şi să utilizeze strategia pentru a-i orienta acţiunile; el integrează punerea în operă a acţiunilor strategice legate de factorii structurali şi culturali. formă de conducere care urmăreşte să asigure în timp cea mai bună congruenţă posibilă între exigenţele mediului înconjurător, ale partenerilor interni şi externi şi obiectivele managerilor, administrarea dar şi crearea de potenţial şi se interesează atât de interiorul cât şi de exteriorul întreprinderii, de dimensiunea politică şi de cea economică şi conferă un rol important dimensiunii organizaţionale, respectiv structural şi culturii întreprinderii. un mod de conducere diferit al firmei care vizează să asigure o îmbinare strânsă între strategie şi operaţii. Aceasta semnifică faptul că toate deciziile operaţionale (care nu sunt decât decizii ale conducerii curente), sunt examinate dintr-o perspectivă strategică. procesul în care managerii stabilesc orientarea pe termen lung, a firmei, propun obiective de performanţă specifice, dezvoltă strategii pentru îndeplinirea acestor obiective în conformitate cu toţi factorii interni şi externi şi încearcă să execute planurile de acţiuni alese. un set de decizii şi acţiuni care conduc la dezvoltarea unei sau unor strategii efective pentru a ajuta la îndeplinirea obiectivelor firmei. procesul prin care conducerea firmei stabileşte direcţiile şi rezultatele pe termen lung, asigurând o formulare atentă, implementarea corespunzătoare şi o evaluare continuă a strategiei. un set de decizii şi acţiuni ce au ca rezultat formularea şi implementarea strategiilor proiectate pentru realizarea obiectivelor unei firme. procesul prin care conducerea firmei stabileşte direcţiile şi rezultatele pe termen lung, asigurând o formulare atentă, implementarea corespunzătoare şi o evaluare continuă a strategiei. un set de decizii şi acţiuni ce au ca rezultat formularea şi implementarea strategiilor proiectate pentru realizarea obiectivelor unei firme. procesul prin care conducerea,,de vârf” a firmei determină evoluţia pe termen lung şi performanţele acesteia, asigurând formularea riguroasă, aplicarea corespunzătoare şi evaluarea continuă a strategiei stabilite. 70

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Diversitatea definiţiilor şi construcţiilor conceptuale folosite de autori semnifică uneori, nu numai diferenţe de limbaj ci şi de fond, în funcţie de percepţia diferită a evenimentelor şi de sfera de cuprindere pe care fiecare dintre acestea o conferă managementului strategic, de relaţiile ce au avut loc în planul gândirii strategice şi al concepţiilor privind firma economică. Totuşi, se poate aprecia că există un anumit consens între punctele de vedere exprimate de diverşi autori, care converg în a recunoaşte că managementul strategic reprezintă o formă modernă de conducere a firmei, bazate pe anticiparea schimbărilor mediului înconjurător, pe evaluarea potenţialului intern al firmei şi pe operarea modificărilor ce se impun în vederea armonizării acesteia cu mediul din care face parte, a realizării misiunii şi obiectelor stabilite, a asigurării supravieţuirii şi perenităţii sale. Altfel spus, managementul strategic reprezintă un proces complex de prefigurare a viitorului firmei, a evoluţiei sale pe termen lung, în cadrul căruia are loc formularea strategiei, implementarea şi control-evaluarea ei în mod permanent. Managementul strategic nu reprezintă doar un proces de formulare a strategiei (care se suprapune peste sistemul de management al firmei), ci o nouă formă de management, bazată pe strategie. Managementul strategic presupune abordarea, coerentă a factorilor interni şi externi care au incidenţă asupra firmei şi, pornind de aici, elaborarea şi implementarea de strategii riguroase şi explicite care să permită firmei să facă faţă schimbărilor susceptibile a se produce în mediul înconjurător, să-i permită să supravieţuiască şi să se adapteze. Managementul strategic presupune stabilirea poziţiei ocupate de firmă în prezent precum şi a poziţiei ce se doreşte a fi ocupată în perspectivă, ceea ce implică, obligatoriu, analiza şi prognoza evoluţiei tuturor factorilor ce pot influenţa firma. Acest lucru se referă la: cunoaşterea concurenţei, a cererii exprimate pe piaţă, identificarea obiectivelor şi intereselor stakeholderilor şi dezvoltarea unor aptitudini din partea firmei care au scopul de a contribui la implementarea cu succes a strategiei. În concluzie, se poate spune că, managementul strategic reprezintă un concept cu multiple conotaţii, atât economice cât şi social-politice, al cărui conţinut şi esenţă, pentru a fi bine înţelese, necesită punerea în evidenţă a dimensiunilor şi trăsăturilor sale specifice, care îl pot face să se deosebească de celelalte forme de management. 2. DIMENSIUNILE FUNDAMENTALE ALE MANAGEMENTULUI STRATEGIC Firma economică modernă reprezintă o realitate complexă ce se prezintă în mai multe ipostaze: de agent de producţie; centru de profit; spaţiu politic şi organism cu puternică identitate şi cultură proprie dar şi sistem dinamic complex, deschis către mediul înconjurător a făcut ca o serie de specialişti în teoria managementului strategic să afirme că procesul de formulare şi implementare a managementului strategic este un proces tridimensional. Cele trei dimensiuni fundamentale ale managementului strategic sunt: dimensiunea economică dimensiunea umană dimensiunea organizaţională a) Dimensiunea economică reprezintă procesul raţional şi analitic al managementului strategic şi are ca rol să stabilească strategia, orientarea tehnico-economică a firmei în funcţie de oportunitate şi constrângerile mediului extern iar pe de altă parte de punctele forte şi slăbiciunile firmei. Acest proces are menirea de a răspunde la patru întrebări principale, şi anume: Ce vrea întreprinderea? 71

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Cine

este ea? ( Care este situaţia actuală a acesteia? ) vrea să facă? Ce va face? Procesul raţional şi analitic al managementului strategic (dimensiunea economică) este un proces formal ce cuprinde mai multe etape. Conţinutul acestor etape reprezintă tocmai răspunsul la cele patru întrebări menţionate. Ce

Astfel: La întrebarea ce se vrea? răspunsul constă în definirea domeniilor de activitate strategice, formularea misiunii, fixarea obiectivelor şi alegerea portofoliului de activităţi. La a doua întrebare răspunsul se găseşte prin intermediul analizei mediului înconjurător şi a evaluării resurselor proprii. Răspunsul la a treia întrebare constă în formularea strategiilor şi politicilor precum şi evaluarea acestora. În final, are loc alegerea strategiei, stabilirea programelor, planului de acţiune, a bugetului şi găsirea unui sistem de management adaptat strategiei alese. Importanţa deosebită acordată dimensiunii economice în analiza strategică rezultă dintr-o viziune sistemică asupra funcţionării întreprinderii. În condiţiile actuale formularea strategiei nu se face numai prin luarea în seamă a variabilelor tehnico-economice. Prin urmare, procesul social-politic (dimensiunea umană) a managementului strategic este complementar procesului raţional şi analitic (dimensiunea economică). b) Creşterea importanţei dimensiunii umane în procesul anagementului strategic se datorează recunoaşterii de către specialişti a firmei ca spaţiu social, ca unitate socioeconomică dispunând de putere decizională în raport cu mediul extern precum şi datorită impactului considerabil al raporturilor de putere şi presiunilor sociale interne şi/sau externe asupra funcţionării firmei. Relaţiile social-politice dintre firmă şi mediul înconjurător sunt de două feluri: relaţii

cu mediul înconjurător funcţional, care este format dintr-un ansamblu de,,actori” sau instituţii ce se află într-un contact strâns cu firma: clienţi, furnizori, instituţii financiare, concurenţă, statul, etc. relaţii cu mediul înconjurător rezidual, care este purtător al unor tendinţe imprevizibile, greu de anticipat, adeseori instabile. Mediul funcţional constituie de multe ori locul unor revendicări sociale precum şi al presiunilor exercitate de,,actorii” acestui mediu. La această realitate se adaugă faptul că firma este ea însăşi un sistem complex cu multiple grupuri formale şi informale, în structura sa, ale căror interese şi atitudini sunt convergente sau divergente, favorabile sau defavorabile în raport cu obiectivele strategice ale firmei. Rezultă astfel că obiectivele parţiale fixate, legate de producţie, formarea profesională, relaţiile cu mediul înconjurător etc. prin multiple stări comportamentale pe care le generează, nu pot fi considerate simple variabile ale strategiei economice, ele având puternice conotaţii sociale şi/sau politice. Astfel, este demonstrată implicarea categorică a procesului socio-politic (a dimensiunii umane) în cadrul managementului strategic. c) Dimensiunea organizaţională constituită din ansamblul persoanelor şi compartimentelor întreprinderii, încadrate într-o configuraţie concretă, precum şi din totalitatea relaţiilor stabilite între acestea în vederea realizării obiectivelor organizaţiei, structura organizatorică 72

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

integrează în mod concret elementele umane care se regăsesc în sistemul conducător şi sistemul condus şi contribuie la definirea rolurilor şi statutului acestora. În cadrul firmei, văzută ca spaţiu organizat, există şi se produce o cultură organizaţională formată dintr-un ansamblu de valori, idei, limbaje şi moduri de gândire. Faţă de mediul extern acest sistem cultural contribuie la formarea unei imagini favorabile sau nefavorabile. Dimensiunea organizaţională ca şi cea umană constituie o componentă esenţială, de bază a strategiei şi trebuie urmărită atât prin prisma structurii organizatorice în sine cât şi prin cultura organizaţională. Procesul birocratic (dimensiunea organizaţională) se articulează în jurul a patru întrebări, şi anume: Ce tip de organizaţie? Ce proces de luare a deciziilor? Ce stil de motivare? Ce proces de control? Procesul birocratic asigură infrastructura ce ajută la formularea strategiei, cât şi mijloacele punerii ei în aplicare. Prima întrebare (ce tip de organizare?) se referă la alegerea gradului de descentralizare, determinarea mărimii unităţilor operaţionale, diviziunea muncii, alegerea mijloacelor de coordonare şi elaborarea sistemului informaţional. În ceea ce priveşte procesul de luare a deciziei (ce proces de luare a deciziilor?) se are în vedere alegerea tipului de plan, determinarea etapelor elementare, alegerea orizontului de planificare, explicarea conţinutului planurilor, elaborarea procesului de decizie. Determinarea nivelului participării, elaborarea sistemului de evaluare şi recompense, alegerea gradului de libertate a operaţiunilor, fixarea intensităţii implicării şi urmăririi acţiunii fiecăruia sunt elemente care se constituie drept răspunsuri la întrebarea ce stil de motivare? În final, se realizează alegerea gradului de concentrare a controlului, determinarea frecvenţei şi nivelului controlului, alegerea gradului de detaliu al controlului şi orientarea, direcţia controlului. 3. TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE MANAGEMENTULUI STRATEGIC Managementul strategic a apărut şi a fost conceput ca o formă evoluată de conducere, capabilă să anticipeze schimbările din interiorul şi exteriorul întreprinderii şi să asigure acesteia capacitatea de a se adapta la aceste schimbări cu maxim de succes. a) Managementul strategic reprezintă în esenţă o încercare de armonizare între mediul extern al întreprinderii şi mediul intern al acesteia printr-o monitorizare continuă a evenimentelor şi tendinţelor interne şi externe. b) De aici rezultă o altă trăsătură esenţială a managementului strategic şi anume interfaţa mediului şi atitudinea practică faţă de schimbare. Interfaţa mediului se referă la faptul că conducerea trebuie să ţină seama, atunci când are loc formularea strategiei, de ameninţările şi oportunităţile prezente şi viitoare ale mediului înconjurător, precum şi de slăbiciunile şi punctele forte ale firmei. Trebuie avut în vedere, însă, că orice oportunitate este purtătoare de anumite riscuri iar conducerea firmei trebiue să cântărească cu atenţie posibilele câştiguri sau pierderi. Conducerea firmei trebuie să aibă capacitatea de a sesiza din timp schimbările intervenite în mediul extern şi să încerce să profite de oportunităţi atâta timp cât ele sunt adecvate, ştiut fiind faptul că acestea înregistrează un declin în timp, iar o idee al cărei timp nu a sosit încă nu este o oportunitate reală. 73

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

În ceea ce priveşte atitudinea practică faţă de schimbare, aceasta se referă la faptul că firma trebuie să posede o atitudine anticipativă şi nu doar reactivă faţă de schimbările mediului extern în prefigurarea viitorului său, ea trebuind să încerce să fructifice oportunităţile şi să exploateze constrângerile, astfel încât să le transforme în oportunităţi şi să le folosească pentru obţinerea unui avantaj competitiv durabil pe piaţă. Prin acest comportament firma iniţiază ca însăşi schimbări, în mediu şi nu se mai află în ipostaza de a răspunde numai la transformările şi schimbările intervenite în mediul ambiant. Aşadar, firma capătă o mai mare putere de control asupra propriului destin, creându-şi singură oportunităţile care o vor face mai competitivă. Desigur, acest lucru nu este întotdeauna posibil şi nu este la îndemâna oricărei firme, tocmai de aceea managementul strategic se bazează pe definirea mai multor scenarii posibile de evoluţie a mediului ambiant, dintre care se alege varianta cu cea mai mare probabilitate de realizare. c) Managementul strategic are un caracter dinamic, continuu, iterativ şi interactiv. Pentru multă vreme, conceptul militar de strategie a influenţat demersul strategic la nivelul întreprinderii, considerându-se că formularea strategiei este un exerciţiu rezervat exclusiv conducerii superioare a acesteia, iar implementarea urmează formulării unui proces secvenţial. În prezent, când s-a realizat trecerea la managementul strategic această concepţie este repusă în discuţie. Acum se pune accentul pe înbinarea tot mai strânsă dintre formularea strategiei şi punerea ei în aplicare, precum şi luarea în considerare, într-o mai mare măsură, a componentelor mediului ambiant. Se consideră că la baza acestor noi orientări stau evoluţiile socio-culturale şi organizaţionale care au indus noi atitudini, comportamente, exigenţe şi, pe de altă parte, creşterea complexităţii şi imprevizibilităţii mediului extern firmei. Aşadar, acest demers strategic nu mai poate fi considerat un proces liniar care cuprindea formularea strategiei şi apoi implementarea sa, ci este un proces iterativ, presupunând revizuirea, actualizarea permanentă a deciziilor în funcţie de schimbările intervenite şi care au fost sau nu prevăzute dinainte. Managementul strategic are de asemenea un caracter dinamic şi continuu. Procesul raţional de analiză şi reflecţie nu este şi nu poate fi urmat în mod fidel, deoarece intuiţia şi ideile bune apar într-o dezordine aparentă şi necesită retuşări neprevăzute. Tocmai de aici rezultă forma progresivă şi continuă a acţiunilor. Din dorinţa de a anticipa schimbările din mediul înconjurător sau chiar de a le influenţa şi determina dacă este posibil, a apărut nevoia punerii la punct a unui sistem de informare şi supraveghere care să permită firmei să ia la cunoştinţă toate semnalele, venite din mediul extern, chiar şi a celor mai slabe. Manifestarea acestei tendinţe s-a concretizat printr-o serie de inovaţii în domeniul organizaţional. Drept urmare, noile concepţii privind managementul strategic pun accent pe necesitatea descentralizării reflecţiei strategice de la managerii corporaţiei către managerii de afaceri saau funcţionali, ca un proces interactiv, cu rol să stimuleze ideile şi eforturile persoanelor creatoare, calificate, bine informate din întreaga firmă, managerilor de la nivelurile identice şi a diverşilor specialişti. 4. AVANTAJELE PRACTICĂRII MANAGEMENTULUI STRATEGIC Practicarea managementului strategic produce în interiorul firmei o serie de schimbări în ceea ce priveşte concepţia, climatul, mecanismele funcţionării sale, cu efecte benefice asupra performanţelor şi competitivităţii firmei. Analize realizate de specialişti asupra unor firme diferite ca dimensiuni, profiluri sau condiţii economico-financiare au scos în evidenţă avantajele oferite de practicarea managementului strategic. 74

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

a) Managementul strategic este o formă şi un sistem de conducere care asigură unitatea de concepţie şi de acţiune la toate nivelurile ierarhice din cadrul firmei. Strategia firmei este elementul de bază de care depind celelalte elemente care guvernează funcţionarea firmei, ca de exemplu strategiile parţiale, politicile sau planurile. Cu toate că diferitele unităţi şi compartimente ale firmei dispun de o anumită autonomie, ele sunt reunite datorită strategiei în realizarea unui scop unic. Strategia firmei este detaliată prin planurile la nivelul fiecărui compartiment şi loc de muncă fiecare subordonat ştiind exact ceea ce are de făcut, obiectivele individuale fiind părţi componente ale obiectivelor formulate prin strategia la nivel de întreprindere. Cunoaşterea de către fiecare salariat a acestor elemente detaliate pentru rolul ce i-a fost desemnat, asociată cu un sistem adecvat de stimulare pentru achitarea integrală de rolul stabilit, constituie resorturi motivaţionale puternice care asigură îmbunătăţirea continuă a performanţelor firmei. b) Managementul strategic constituie forma de conducere cea mai bine adaptată pentru anticiparea problemelor viitoare pe care le va avea firma, a oportunităţilor şi ameninţărilor cu care se va confrunta. Managementul strategic este recomandat tuturor firmelor care activează într-un mediu turbulent şi nu numai deoarece această formă de management va ajuta conducerea firmei să ia cele mai bune decizii vizavi de schimbările ce vor interveni în mediul de afaceri, luându-se toate măsurile de prevedere în cazul ameninţărilor şi valorificând toate oportunităţile oferite. c) Managementul strategic asigură cadrul necesar implicării puternice a tuturor conducătorilor din firmă. Procesul managementului strategic care presupune elaborarea, implementarea şi control-evaluarea strategiei implică utilizarea personalului de la toate nivelurile ierarhice. Pentru implicarea eficientă şi de bun augur a fiecărui conducător în procesul managementului strategic se pune condiţia existenţei unui climat corespunzător şi a adeziunii acestora faţă de sistemul managementului strategic. Această stare de spirit nu se realizează decât treptat, pe măsura dezvoltării firmei şi a rodării unei echipe de conducere. d) Managementul strategic îmbunătăţeşte semnificativ rezultatele economico-financiare ale firmei, dezvoltă şi consolidează poziţia firmei pe piaţă, creşte competitivitatea ei. Analize realizate de specialişti scot în evidenţă că firmele ce practică management strategic sunt în general mai performante decât celelalte, iar personalul lor este mai bine motivat. În acest sens se poate aminti studiul realizat de I. Ansoff şi colaboratorii săi pe un numar de 93 de firme care practică metodele managementului strategic, studiu care a reflectat superioritatea firmelor ce au aplicat managementul strategic faţă de celelalte (superioritate pusă în evidenţă de indicatori ca: volumul vânzărilor, volumul activelor, profitul, cotaţia bursieră, câştigul per acţiune, etc.). Practicarea de către o firmă a managementului strategic îi permite acesteia să-şi însuşească avantajul competitiv, faţă de oferta majorităţii concurenţilor. Avantajul competitiv al unei firme se reduce în esenţă la asigurarea unui cost redus sau a unui produs sau serviciu care se diferenţiază, prin calităţile sale, de produsele similare oferite de ceilalţi concurenţi sau de majoritatea concurenţilor. Legătura dintre managementul strategic şi avantajul competitiv se explică prin faptul că strategia presupune întotdeauna procesul de inovare, fie în ceea ce priveşte producţia, comercializarea, managementul sau personalul, de unde apare avantajul competitiv. Prin urmare, atâta timp cât strategia implică folosirea inovării într-un domeniu sau altul, managementul strategic va permite însuşirea avantajului competitiv.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Avantajul competitiv poate fi temporar, (atunci când se valorifică o oportunitate trecătoare sau o conjunctură). În concluzie, avantajul competitiv este componenta invizibilă a strategiei care conferă, în ultimă instanţă, viabilitate şi competitivitate firmei pe termen lung. 5. Concluzii Reprezintă

un concept cu multiple conotaţii, atât economice cât şi social-politice, deasemenea are un caracter dinamic şi continuu. Pretinde punerea în evidenţă a dimensiunilor şi trăsăturilor sale specifice, care îl pot face să se deosebească de celelalte forme de management. Controlul conducerii unei firme asupra evoluţiei pe termen lung şi performanţele acesteia, urmărind minuţios aplicarea corespunzătoare şi evaluarea continuă a strategiei stabilite. Concepe alegerea gradului de concentrare a controlului, determinarea frecvenţei şi nivelului controlului, alegerea gradului de detaliu şi orientare al controlului. Îmbunătăţeşte semnifacativ rezultatele economice-financiare ale firmei, dezvoltă şi consolidează poziţia firmei de piaţă, creşte copetitivitatea ei. Presupune întotdeauna procesul de inovare, care conduce la un avantaj competitiv. BIBLIOGRAFIE 1. Bǎcanu B. -,,Management strategic”, Edit. Teora, Bucureşti, 1997 2. Bǎrbulescu C. -,,Sistemele strategice ale întreprinderii” Edit. Economicǎ, Bucureşti, 1999 3. Bâgu C., -,,Strategia firmei”, Deac V. Editura Expert, Bucureşti,2002 4. Cristea L,,sa Compendiu de management,Editura ERA,Bucuresti 2007. 5. Drucker Peter -,,Management strategic”, Edit. Teora, Bucureşti, 2001 6. Dumitrescu M. -,,Strategii şi management strategic” Edit. Economică, Bucureşti, 2002 7. Faulkner D., -,,Elemente de strategie Bowman C. concurenţială”, Edit. Teora, Bucureşti, 2000

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Dr. Cristina Rodica GRADEA Criza financiară efecte la nivelul întreprinderii Abstract Globalizarea pietei financiare este un proces foarte controversat datorita crizelor financiare repetate care au zguduit economia mondiala.Crizele financiare au generat pierderi intregii economii mondiale.2012 este considerat de specialisti,pentru Romania,un an greu din punct de vedere financiar. Cuvinte cheie: criza,finante,intreprindere,inflatie,faliment. 1. Introducere În deceniul al X-lea din secolul al XX-lea şi deceniul I din secolul al XXI-lea, s-au accentuat crizele ciclice şi neciclice care au afectat comerţul internaţional şi economia mondială, vârful de criză înregistrându-se mai întâi în SUA, prin criza imobiliară declanşată în 2006, ulterior exportată în Europa începând cu anul 2008. Asupra agenţilor economici, criza s-a manifestat prin concedieri colective, închiderea de unităţi economice, reduceri salariale şi majorarea vârstei de pensionare şi a unor taxe şi impozite, cum ar fi TVA. În România, în doi ani de criză (2009 -2010), se apreciază că s-au închis peste 200.000 de societăţi, au fost concediate peste 300.000 de persoane, s-au redus salariile bugetarilor cu 25% şi a crescut TVA de la 19% la 24%. Alte 200.000 de societăţi şi-au întrerupt activitatea şi fenomenul de plată a salariaţilor la negru a explodat în timpul crizei. Modificarea Codului Muncii în anul 2011, prin aplicarea unor măsuri ferme de sancţionare a agenţilor economici care folosesc forţă de muncă neînregistrată la ITM (inclusiv prin închisoare) a condus la înfiinţarea în primele trei luni de aplicare a nu mai puţin de 480.000 de locuri de muncă. 2. Reforma sistemului financiar internaţional Criza financiară declanşată în SUA şi care afectează majoritatea ţărilor lumii este efectul direct al faptului că nu s-au făcut progrese în sensul egalizării condiţiilor economice în funcţionarea sistemului financiar internaţional. În opinia lui Ioan Bari, sistemul financiar internaţional „Constituie coloana vertebrală a dezvoltării economice a tuturor naţiunilor”33 Pentru ţările sărace, asistenţa financiară externă asigurată de organismele financiare internaţionale precum Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială, cât şi de către donatorii sau creditorii naţionali sau privaţi constituie o sursă credibilă de ieşire din blocajul financiar sau din sărăcia cronică în care trăieşte populaţia ţărilor cel mai slab dezvoltate. Asistenţa financiară externă sau naţională este o măsură credibilă de ieşire din blocajul financiar dar nu este sigură. Efectele asistenţei financiare externe asupra creşterii economice s-au dovedit a fi contradictorii, deoarece în cele din urmă numai o mică parte a fluxurilor de capital către ţările în dezvoltare au însumat un ajutor financiar efectiv, manifestându-se tot mai evident fenomenul de inversare a acestor fluxuri (ieşiri nete de capital) spre ţările dezvoltate. Acest paradox este evident şi în România: contribuţia ţării noastre la fondurile

Bari Ioan; „Probleme globale contemporane”; Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 110

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

UE a fost în perioada 2007 – 2010 mai mare decât absorbţia de fonduri de la organizaţia europeană.34 Globalizarea pieţei financiare şi de capital este un proces foarte controversat îndeosebi datorită crizelor financiare repetate care au zguduit economia mondială culminând cu actuala criză financiară izbucnită în anii 2000 în State Unite ale Americii. Crizele financiar repetate au generat pierderi întregii economii mondiale, deoarece în condiţiile liberalizării şi creşterii interdependenţelor între naţiuni, deci ale vulnerabilităţii externe, „s-a accentuat fenomenul de contagiune a crizelor prin diferite canale de transmisie (comerţ internaţional, curs de schimb, investiţii străine directe sau de capital, legături politice, criminalitate economică, ş.a.m.d.)”.35 În opinia lui Glăvan Bogdan, „factorul determinant fundamental al crizei este politica inflaţionistă de la începutul anilor 2000”36. Evenimentele de la 11 Septembrie 2001, au obligat autorităţile monetare americane la măsuri fără precedent până la acea dată. La situaţii nemaiîntâlnite, când actorii economici trăiau în panică şi nesiguranţă, Alan Greespan, guvernatorul Fed de la acea dată a luat măsuri deosebite: a redus rata dobânzii prin emisiune de bani până la un nivel record de 1% în anul 2003. Cu bani ieftin obţinuţi din credite ieftine actorii economiei s-au lansat în afaceri economice insuficient studiate care s-au dovedit a fi neviabile. Când rata dobânzii sade de la 6% la 1%, o mulţime de afaceri care nu erau rentabile în condiţiile unei rate a dobânzii de 6%, au devenit rezonabile. În realitate totul a fost o iluzie deoarece „scăderea dobânzii nu s-a datorat modificării preferinţelor în cadrul societăţii, adică unui volum mai mare de resurse economisite, ci expansiunii creditului”.37 3. Criza financiară în România şi efectele sale asupra întreprinderilor Ţara noastră nu reuşeşte să atragă fonduri europene, care par a fi singura soluţie pentru ca România să iasă din criză, mai ales că investiţiile străine directe s-au redus la jumătate în anul 2010 faţă de anul 2009, iar statul a redus în mod drastic investiţiile în infrastructură. 38 Din păcate, România alături de Grecia, nu a ştiut să profite de această oportunitate şi se află în coada ratei de absorbţie a fondurilor europene atât pentru infrastructură, pentru energie cât şi pentru dezvoltarea resurselor umane. Explicaţiile autorităţilor române cu privire la acest aspect ar fi: durata mare de evaluare şi de selecţie, întârzieri în lansarea liniilor de finanţare, insuficienţa surselor de finanţare în anumite domenii, absenţa de strategii la nivel naţional în unele domenii. Pe timp de criză, fondurile europene ar fi o adevărată “mină de aur” pentru economia ţării noastre. Cu toate acestea, iată că România este codaşă, şi în peste

34 În anul 2006, profesorul Frederik Mishkin (pe atunci ocupa şi un loc de guvernator în board-ul Fed) a fost angajat de Camera de Comerţ a Islandei să evalueze stabilitatea financiară a ţării. La sfârşitul acestui raport comprehensiv, Mishkin concluziona că Islanda este bine-sănătoasă, prezintă ceva dezechilibre pe ici pe colo însă cum toate statele împărtăşesc aceleaşi probleme, islandezii nu au de ce să se îngrijoreze: “Deşi economia Islandei prezintă dezechilibre care vor trebui corectate, fragilitatea financiară este redusă iar probabilitatea unei crize financiare este foarte scăzută”. Mishkin trăgea această concluzie în timp ce Islanda se dopa cu steroizi monetari mai rapid decât orice altă economie din lume. Din 1999 până în 2007 volumul creditului şi-a mărit de patru ori ponderea în PIB iar principalele trei bănci (Kaupthing, Landsbanki, and Glitnir) acumulaseră active totale reprezentând de nouă ori PIB-ul Islandei. În 2007 Islanda a fost încercată de una din cele mai grave crize economice înregistrate în istorie, care a dus la prăbuşirea bursei cu 90% şi la pierderi echivalente cu întregul PIB al Islandei. 35 Bari I., op. citată, pag. 111. 36 Glăvan Bogdan; „Împotriva curentului. Însemnări despre criza financiară actuală”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pag. 8. 37 Ibidem, pag. 9. 38 Informaţii publicate pe pagina de ştiri a Comisiei Europene 16.10.2010

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

3 ani şi jumătate a selectat proiecte ce însumează numai 14% din suma de 19,6 miliarde de euro alocate.39 Din datele prezentate de către Ministerul Finanţelor Publice, care a publicat un bilanţ cu privire la rata de absorbţie a fondurilor Uniunii Europene, rezultă că la data de 31 martie 2011, această rată a urcat cu 3 procente, valoarea sumelor primite de către beneficiarii fondurilor fiind de aproape 3 miliarde lei. În total, din ianuarie 2007 până la 31 martie 2011 au fost depuse peste 16.000 proiecte, din care 7.000 au fost respinse, peste 4.000 de proiecte au fost aprobate şi aproape 5.000 sunt în curs de evaluare. În ceea ce priveşte efectele crizei asupra întreprinderilor româneşti, se constată că acestea au fost grav afectate de măsurile impuse acestora, cum ar fi introducerea impozitului forfetar, creşterea TVA, ceea ce a determinat suspendarea activităţii multor firme, falimentarea altora sau intrarea în procedura insolvenţei şi/sau procedura reorganizării, închiderea voluntară a firmelor, creşterea şomajului, scăderea nivelului de trai, scăderea cererii şi a ofertei, scăderea consumului, scăderea încrederii populaţiei în măsurile anticriză propuse şi aprobate de Guvern, scăderea productivităţii economice. Recesiunea economică mondială a afectat toate companiile româneşti, pornind de la cea mai mare şi până la cea mai mică. Mai mult decât atât, accesul la finanţările pe care băncile le-ar fi putut pune la dispoziţia mediului de afaceri a fost blocat de stat. Practic, prin intermediul Ministerului de Finanţe care a împrumutat de la băncile private aproape întreaga masă monetară de pe piaţă pentru a putea plăti salariile şi pensiile bugetarilor, Guvernul a blocat, indirect, economia naţională. Mii de firme din toată ţara au aşteptat exagerat de mult rambursările de TVA la care erau îndreptăţite şi pe care Fiscul întârzia să le efectueze, termenele fiind depăşite luni în şir. În schimb, pentru orice factură emisă, dar neîncasată, statul obligă în continuare firmele să plătească TVA, decapitalizându-le şi împingându-le spre faliment. Instituirea impozitului forfetar, care trebuia plătit chiar şi de firmele care nu înregistrau profit a determinat ca în 2009, 120.509 de societăţi să-şi suspende activitatea. La nivel naţional, putem vorbi de influenţa factorilor interni şi externi asupra indicatorilor financiari ai anului 200940, astfel: Deprecierea monedei naţionale; aceasta a egalat sau chiar a depăşit ca mărime discounturile substanţiale ale vânzătorilor de autoturisme care afişau preturi promoţionale cu reduceri şi de 30 – 40%. Tranzacţiile cu autoturisme noi au înregistrat un recul semnificativ; Scăderile de volume au fost şi de 50% sau chiar 60% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, unii dealerii auto fiind nevoiţi să-şi închidă showroom-urile şi să disponibilizeze o parte din angajaţi. Nivelul veniturilor reale ale românilor a fost şi este afectat de deprecierea monedei naţionale: cei care aveau rate de plătit au resimţit cel mai puternic şocul valutar. Sumele de plată nu mai erau de neglijat, ratele crescând de la un trimestru la altul şi cu 30%, în timp ce veniturile nominale au rămas constante sau chiar au scăzut în condiţiile creşterii şomajului. Acest lucru nu putea să conducă decât la restanţe şi întârzieri la plată, probleme de lichiditate pe termen scurt, creşterea contractelor de leasing reziliate, o afluenţă de cereri de reeşalonare a obligaţiilor de plată. Diminuarea liniei de credit Uzual prin criză financiară înţelegem un mediu economic care se caracterizează printr-o acută lipsă de lichiditate, fapt ce scumpeşte creditul bancar. În România începutul şi sfârşitul crizei este marcat de anumiţi indicatori, prezentaţi în figura următoare. Idem Prelucrare din lucrarea prezentată la Conferinţa de la Oradea din 2010: “Consideraţii cu privire la măsurile de contracarare a riscului de faliment pentru IMM-uri în condiţiile crizei financiare”, pag. 1,2,3. Autori: prof.univ.dr. Negoescu Gheorghe şi conf.univ.dr. Lukacs Edit 39 40

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Figura nr. 1. Evoluţia ratei inflaţiei din decembrie 2008 până în decembrie 2016 Sfârşitul crizei dec. 2016

Începutul crizei oct. 2008

 8,0 lei/Euro cursul de schimb  12.500 Euro preţul unui apartament de 4 camere cu 100 mp Su, construit în anii 1980 (125 Euro/mp);  150 Euro salariu minim;  42% din salariul mediu brut punctul de pensie;

 3,5 lei/Euro curs de schimb;  100.000 Euro preţul unui apartament de 4 camere cu 100 mp Su, construit în anii 1980 (1000 Euro/mp);  200 Euro salariu minim;  45% din salariul mediu brut punctul de pensie;

Figura nr. 2. Particularităţi ale crizei financiare în România

40 30

Chelt. administrative

Nr. Angajati

Venituri angajati 9

Chelt. administrative

Nr. Angajati

Venituri angajati

În România, 90% din întreprinderile mici şi mijlocii sunt afectate de actuala criză economico-financiară, situaţia economică dificilă conducând la creşterea numărului de falimente. Între măsurile pe care firmele le-au luat pentru a scădea impactul crizei economice, 36% au redus cheltuielile administrative, 19% au redus numărul angajaţilor, iar 9% au redus veniturile angajaţilor, aşa cum este reprezentat în graficul de mai sus. Anul 2011 nu are semne bune deocamdată pentru Întreprinderile Private Mici şi Mijlocii din România. Numai anul trecut, peste 190 de mii de IMM-uri şi persoane fizice autorizate şi-au încetat activitatea. Concret, prezentăm în tabelul de mai jos cauzele care favorizează falimentul şi măsuri pentru evitarea falimentului, unele fiind propuse chiar de IMM-uri şi de CNIPMMR (Consiliul Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii din România), ca măsuri pentru criza economică. Tabelul nr. 1. Unele dintre cauzele care favorizează falimentul şi măsurile necesare pentru evitarea sa

Cauze care favorizează falimentul întreprinderilor

Măsuri pentru evitarea falimentului întreprinderilor

- deprecierea monedei naţionale; - scăderea tranzacţiilor cu autoturisme; - scăderea tranzacţiilor imobiliare; - diminuarea liniei de credit; - reducerea accesului la finanţare şi

- reducerea costurilor prin disponibilizări; - reducerea salariilor angajaţilor; - reducerea cheltuielilor administrative; - dezgheţarea lichidităţilor; - contabilitate în partidă simplă şi înjumătăţirea impozitului pe clădiri41;

Sursa Ziarul Financiarul Ediţia 1 Aprilie 2011

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Cauze care favorizează falimentul întreprinderilor

Măsuri pentru evitarea falimentului întreprinderilor

îngreunarea finanţării; - costuri mari ale dobânzilor; - scăderea exporturilor; - scăderea veniturilor; - mărirea CAS-ului; - introducerea impozitului minim; - scăderea vânzărilor; - creşterea preţurilor; - incapacitatea de plată; - intrare în insolvenţă; - scăderea nivelului veniturilor reale ale românilor.

- alocarea de minimum 0,5% din PIB pentru programe destinate înfiinţării şi dezvoltării de întreprinderi 42; - generalizarea neimpozitării profitului reinvestit şi a dividendelor reinvestite; - lansarea programelor Ministerului IMMurilor în regim de urgenţă imediat după aprobarea bugetului pentru anul 2011; - plata de TVA la data încasării contravalorii bunurilor livrate, a serviciilor prestate sau a lucrărilor executate; - eliminarea controalelor abuzive în firme; - încurajarea exporturilor prin subvenţii; - crearea Fondului de Contra-garantare a Creditelor în semestrul întâi al anului 2011; - diminuarea semnificativă şi în regim de urgenţă a parafiscalităţii; - simplificarea procedurilor de accesare a fondurilor structurale şi creşterea accesului la servicii de consultanţă în acest domeniu43.

Concluzia este că printre dificultăţile întâmpinate în implementarea proiectelor operaţionale şi măsurile întreprinse pentru a depăşi aceste obstacole, întâlnim:  durata mare de evaluare şi de selecţie, care, de regulă, este cuprinsă între 6-10 luni;  capacitatea limitată a autorităţilor publice pentru identificarea şi pregătirea proiectelor de investiţii;  surse de finanţare insuficiente în unele domenii de intervenţie;  întârzieri în lansarea etapelor liniilor de finanţare;  absenţa unor strategii naţionale în diverse domenii;  necesitatea elaborării unor strategii noi. 44 4. Concluzii Anul financiar 2012, este pentru România un an considerat de unii specialişti în finanţe ca fiind un „an bugetar imposibil” datorită unei scadenţe pentru returnarea banilor împrumutaţi de la FMI şi datorită drepturilor câştigate în instanţă de diferite persoane sau categorii de angajaţi şi a căror plată a fost amânată. Criza, ca fenomen economic, a devenit în opinia unor specialişti, alături de Parlament, Guvern, justiţie şi presă, a cincea putere în stat. O particularitate a crizei, ca a cincea putere în stat, este că influenţează dramatic activitatea celorlalte puteri în stat: Parlamentul este mai preocupat ca oricând de pachete de legi cu efecte directe în economie, Guvernul are ca prioritate obiective pur economice, cum ar fi salvarea unor industrii sau asigurarea pensiilor, justiţia este afectată prin reducerea bugetului, creşterea numărului de dosare şi necesitatea

Oprea I.M., Măsuri anti-criza pentru IMM-uri, Newschannel, Secţiunea Finantari – Capital, 16.01.2009 Idem 44 Informaţii publicate pe pagina de ştiri a Comisiei Europene 23.10.2010 42 43

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

unor decizii drepte după o analiză precară, iar pentru presă reprezintă un colac de salvare pentru creşterea tirajelor. Bibliografie Bari Ioan; Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 110 Glăvan Bogdan, Împotriva curentului. Însemnări despre criza financiară actuală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pag. 8. Ziarul Financiarul Ediţia 1 Aprilie 2011. Oprea I.M., Măsuri anti-criza pentru IMM-uri, Newschannel, Secţiunea Finantari – Capital, 16.01.2009

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

PR Dr. Margareta FLEȘNER Blocajele de comunicare – premisă a conflictelor organizaţionale Orice organizaţie reuneşte în grupuri de muncă indivizi cu personalităţi, mentalităţi, educaţie, sisteme de valori şi comportamente diferite. Menţinerea unei armonii perfecte este greu de realizat, conflictele fiind inevitabile. Este greu de imaginat o persoană care nu a fost implicată niciodată într-un anumit conflict. În timp abordările privind conflictul au evoluat simultan cu transferarea preocupărilor de la problema generatoare de conflict la modul de abordare a acestuia. Când două sau mai multe părţi, din cadrul organizaţiei, trebuie să interacţioneze pentru a îndeplini o sarcină, a lua o decizie, a realiza un obiectiv, sau a rezolva o problemă, iar interesele părţilor sunt diferite şi acţiunile unei părţi determină reacţii adverse celeilalte, părţile fiind incapabile să soluţioneze controversa, criticându-se reciproc, apare conflictul45. În continuare părţile aflate în conflict (persoane, grupuri) îşi influenţează colegii, colaboratorii sau prietenii, care fie li se alătură, fie rămân în expectativă. Atâta timp cât conflictul rămâne nerezolvat, atât performanţele organizaţiei, cât şi relaţiile interpersonale sunt afectate. Realitatea relevă că fiecare organizaţie are un optim de conflict, care poate fi pus în corelaţie cu performanţa pozitivă. Atunci când nivelul conflictelor este prea scăzut apare o stare de dezinteres general, de apatie, schimbarea este greu de realizat, iar o persistenţă a situaţiei pune sub semnul întrebării însăşi supravieţuirea organizaţiei. Pe de altă parte un nivel ridicat al conflictelor poate conduce la acelaşi rezultat limită, deoarece conflictele prea frecvente, intense, care antrenează ambiţii reflectă neconcordanţa de interese, incompatibilitatea de caractere, un management deficitar. Conflictul organizaţional În literatura de specialitate s-au conturat trei abordări principale privind conflictul organizaţional, respectiv: a) abordarea tradiţională; b) abordarea relaţiilor umane; c) abordarea interacţionistă. a) Abordarea tradiţională (clasică) apreciază conflictul ca având un caracter disfuncţional, fiind un rău de care trebuie să scăpăm cât mai repede posibil. Deoarece conflictul este perceput nu numai ca dăunător, ci şi consumator de timp şi energie, abordarea tradiţională consideră necesară evitarea lui prin eliminarea cauzelor acestuia. Această concepţie reprezintă o abordare simplistă a conflictului şi un standard demodat de evaluare a acestuia deoarece pune în discuţie conflictul în sine şi nu modalităţile de gestionare a acestuia. b) Abordarea relaţiilor umane are ca premisă relaţiile interumane care se stabilesc între indivizi cu personalităţi, mentalităţi, educaţie, sisteme de valori şi comportamente diferite şi Burduş, E., Căprărescu, Gh., Fundamentele managementului organizaţiei, Bucureşti, Editura Economică, 1999, p.463.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

care sunt generatoare de conflicte. Reprezentanţii acestei şcoli consideră conflictul un rezultat natural şi inevitabil în orice organizaţie şi în orice grup, fiind acceptat şi perceput ca o forţă pozitivă şi negativă în acelaşi timp. Consecinţa acestei viziuni este că un lider nu trebuie să elimine cu orice preţ conflictele, ci numai pe acelea care se dovedesc a fi obstacole reale în îndeplinirea obiectivelor organizaţiei. În concluzie, această abordare are în vedere acele strategii de management care se concentrează atât pe recunoaşterea conflictelor, cât şi pe soluţionarea sau eliminarea acestora. c) Abordarea interacţionistă este cea mai recentă abordare a conflictului care consideră conflictul ca fiind nu numai inevitabil, ci şi absolut necesar, o importantă forţă motivantă pentru inovare şi schimbare. În acest sens, Gary Johns46 apreciază că o asemenea concepţie încurajează liderii să provoace schimbări organizaţionale printr-o strategie de stimulare a conflictelor. Etiologia conflictelor Gestionarea eficientă a situaţiilor conflictuale necesită, în prealabil, identificarea cauzelor acestora pentru a se putea acţiona în scopul folosirii corespunzătoare a efectelor pozitive şi a reducerii consecinţelor negative. După Sam Deep şi Lyle Sussman47, principalele cauze ale conflictelor sunt: • opinii diferite privind obiectivele organizaţionale prioritare (chiar dacă toţi membrii organizaţiei împărtăşesc obiectivele organizaţionale şi sunt motivaţi corespunzător, totuşi scopurile individuale precum şi rolurile pe care se aşteaptă să le aibă vor fi mereu oarecum divergente); • puncte de vedere diferite asupra metodelor folosite (grupurile sau persoanele pot avea obiective comune, dar opinii diferite privind modul de îndeplinire a acestora); • diferenţe în modul de percepere sau în sistemul de valori (majoritatea conflictelor apar datorită modului diferit în care oamenii percep realitatea, sau modalităţilor în care se exercită puterea); • lipsa de comunicare sau comunicarea defectuoasă, incompletă, care generează anumite neînţelegeri; • competiţia pentru supremaţie (se manifestă atunci când o persoană încearcă să întreacă, sau să eclipseze o altă persoană pentru a promova sau pentru a obţine o poziţie influentă în cadrul aceleiaşi organizaţii); • ambiguitatea în stabilirea scopurilor şi obiectivelor organizaţionale, a criteriilor de performanţă, în transmiterea deciziilor sau prezentarea deformată a realităţii; • interdependenţele dintre posturi, funcţii şi compartimente ale structurii formale; • agresivitatea şi încăpăţânarea unor membri ai organizaţiei ş.a. După Gheorghe Arădăvoaice48, sursele principale de conflict sunt: • perceperea greşită a acţiunilor, intenţiilor, spuselor, gesturilor celorlalţi; • comunicarea defectuoasă, incompletă, neglijentă, lipsa de informaţii asupra scopurilor urmărite de alţii; • dorinţa unora de mai multă putere sau influenţă (de a comanda altora); • manipularea deconspirată; 46 Johns, G., Comportament organizaţional. Înţelegerea şi conducerea oamenilor în procesul muncii, Bucureşti, Editura Economică, 1998, p. 57, p. 424. 47 Deep, S., Sussman L., Secretul oricărui succes. Să acţionăm inteligent, Bucureşti, Editura Polimark, 1996, p. 14. 48 Arădăvoaice, Gh., Managementul organizaţiei şi acţiunii militare. Unele dimensiuni tehnice şi psihosociale, Bucureşti, Editura Sylvi, 1998, p. 308.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

• încălcarea intereselor, a drepturilor de orice fel, a obiceiurilor, sau senzaţia individului că i se nesocotesc drepturile, că este supraîncărcat cu sarcini, că îi este atinsă onoarea; • diferenţele mari sub raport cultural, comportamental, confesional, ignorarea prezenţei celuilalt, dispreţul, desconsiderarea, nerecunoştinţa, impoliteţea, denigrarea. Considerăm a fi foarte important ca din abordarea conflictelor să nu lipsească punctele de vedere care poziţionează la baza generării şi menţinerii conflictelor organizaţionale problemele legate de comunicare. Dacă în orice comunitate comunicarea mijloceşte cunoaşterea şi apropierea indivizilor şi grupurilor sociale, în context organizaţional aceasta poate fi considerată o adevărată „resursă strategică” pentru depăşirea situaţiilor tensionate sau a conflictelor. Puctul de plecare în a vedea astfel lucrurile rezidă în faptul că, în primul rând, comunicarea este o percepţie. Deşi implică transmiterea, intenţionată sau nu, de informaţii destinate să lămurească sau să influenţeze o persoană sau un grup în calitate de receptori, comunicarea nu se reduce la aceasta. În acelaşi timp în care o informaţie este transmisă, se produce o acţiune asupra subiectului receptor şi un efect retroactiv (feed-back) asupra persoanei emiţătoare care, la rândul ei, este influenţată. De asemenea, limbajul nu este singurul mijloc de comunicare, un rol esenţial avându-l şi mimica, gesturile. Pe de altă parte, nu toate comunicările se exprimă în mod raţional astfel încât se poate spune că de cele mai multe ori se percepe mai mult decât se comunică. Se poate vorbi astfel de comunicare de la inconştient la inconştient, perceperea unor indici subtili, neconştientizaţi. Putem comunica uneori mai mult decât prin limbaj, prin atitudine, prin expresia feţei, prin modul în care ne deplasăm, prin vestimentaţie etc. În orice organizaţie îmbunătăţirea comunicării poate fi considerată o adevărată „şcoală a percepţiei”, a percepţiei de sine, a celuilalt, a grupurilor şi a întregii organizaţii. Pentru a atinge nivelul de competenţă necesară unei optime comunicări personalul dintr-o organizaţie trebuie să-şi însuşească anumite deprinderi comportamentale şi procedee de comunicare, ce pot fi învăţate, practicate, evaluate şi perfecţionate. Dintre elementele necesare comunicării putem pune accentul pe claritatea comunicării într-o organizaţie (a mesajului ce urmează a fi transmis), ascultarea tuturor punctelor de vedere, cooperarea eficientă, furnizarea feedback-ului, câştigarea încrederii, dispersarea ostilităţii şi concentrarea spre sarcinile comune. Modele de conflicte Dezvoltarea teoriei şi practicii manageriale în domeniul resurselor umane a condus la elaborarea unor modele de conflict cu grade diferite de specificitate, care permit cunoaşterea mai mult sau mai puţin aprofundată a cauzelor şi mecanismelor situaţiilor conflictuale şi, totodată, formalizează concepţiile în domeniul privind modul de abordare a problematicii managementului conflictelor. Modelele de conflicte se grupează în următoarele categorii: • modele procesuale de conflict; • modele structurale de conflict; • modele organizaţionale de conflict. Din fiecare categorie cele mai semnificative modele sunt următoarele: Modelul procesual de conflict Pondy49 Are ca scop principal identificarea evenimentelor ce caracterizează o situaţie conflictuală şi relaţiile de succesiune dintre diferitele etape. 49

Manolescu, A., Managementul resurselor umane, ediţia a treia, Bucureşti, Editura Economică, 2001, pp. 528-529.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Conform acestui model, fiecare etapă anticipează episodul conflictual şi pregăteşte derularea evenimentelor din etapele următoare. Astfel procesul evoluează de la conflictul latent la conflictul resimţit sau la conflictul înţeles, ajungând în final, la conflictul manifestat. Procesul de evoluţie a conflictului Conflict latent

conflict resimţit (înţeles)

conflict manifest

Conflictul latent este determinat atât de efectele unor episoade conflictuale anterioare, cât şi de efectele mediului organizaţional (de pildă, o organizaţie aflată în declin, sau cu o situaţie economică precară face faţă mult mai greu condiţiilor de mediu nou apărute, în raport cu o organizaţie stabilă sau în dezvoltare). În momentul conştientizării existenţei unor condiţii latente apare conflictul înţeles, aflat întro fază incipientă şi în care părţile implicate nu-i acordă importanţă. Transformarea conflictului înţeles în conflict resimţit are loc numai atunci când părţile implicate îşi concentrează atenţia asupra acestuia. Conflictul manifestat se exprimă prin comportamentul părţilor implicate, apatia, ostilitatea declarată sau agresivitatea fiind reacţii specifice. În opinia lui L.R. Pondy, modul în care conflictul resimţit sau conflictul înţeles devine conflict manifestat, depinde în primul rând de disponibilitatea mecanismelor de rezolvare, iar consecinţele situaţiilor conflictuale se transformă ulterior în factor de mediu pentru episodul următor. Modelul structural de conflict W.K. Thomas50 Defineşte condiţiile favorizante ale conflictului şi descrie modul în care acestea influenţează comportamentul conflictual. În opinia lui W.K. Thomas, părţile acţionează sub anumite constrângeri şi presiuni care determină în final, episodul conflictual. Fiecare parte manifestă anumite predispoziţii comportamentale în cadrul fiecărui episod conflictual. Totodată comportamentul părţilor poate fi influenţat şi de presiuni sociale. De asemenea comportamentul conflictual al părţilor este influenţat şi de structura stimulativă, respectiv de maniera în care satisfacţia unei părţi este legată de satisfacţia sau insatisfacţia altei părţi. Potrivit acestui model, sursa finală a conflictelor o constituie regulile şi procedeele care guvernează negocierile părţilor, iar respectarea acestora constituie un factor important de aplanare sau soluţionare a stărilor conflictuale. De asemenea, în atitudinea părţilor implicate faţă de respectarea regulilor şi procedurilor stabilite, un rol important îl are cultura organizaţională. Modelul organizaţional de conflict Brown51 Aduce în prim-plan terenurile sau teritoriile de confruntare, pe care părţile se află faţă în faţă şi interacţionează. Brown susţine existenţa a patru tipuri de interferenţe: • interferenţele departamentale generate de întâlnirile părţilor care necesită activităţi de coordonare pentru îndeplinirea obiectivelor organizaţionale; 50 51

Collahan, R.E., Fllenor, P.C., Knudson, H.R., op.cit., p. 286. Ibidem, p. 288.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

• interferenţele nivelurilor ierarhice, care apar datorită interacţiunilor persoanelor sau părţilor de pe diferite niveluri ierarhice, în scopul îndeplinirii sarcinilor; • interferenţele culturale generate de interacţiunea unor părţi sau persoane între care pot exista deosebiri semnificative în ceea ce priveşte sistemul de valori; • interferenţele organizaţionale generate de interacţiunea unor organizaţii ce depind unele de altele în privinţa resurselor necesare. Delimitat prin prisma efectelor asupra organizaţiei, în general şi a performanţelor ei în special, conflictul poate fi funcţional sau disfuncţional52. Conflictul funcţional apare ca o confruntare de idei între părţi sau persoane, care se finalizează cu soluţii pentru creşterea performanţelor organizaţiei. Cea mai frecventă situaţie, în acest sens, o reprezintă interacţiunea dintre persoane sau compartimente care deşi participă la realizarea unor obiective comune agreate, se pot afla în conflict cu modalităţile de realizare a acestora. Fiind favorabil schimbărilor din organizaţie, conflictul funcţional este util şi apreciat ca o tensiune creatoare şi dinamizatoare a energiilor individuale. Conflictul disfuncţional împiedică realizarea obiectivelor organizaţiei şi a membrilor ei. În timp ce conflictele funcţionale sunt motivante, generatoare de idei favorabile înnoirii şi schimbării, conflictele disfuncţionale conduc la o risipă de timp şi energie, rareori posibil de măsurat. 1. Strategii manageriale de soluţionare a situaţiilor conflictuale Teoria şi practica managerială în domeniul resurselor umane evidenţiază numeroase strategii de soluţionare a situaţiilor conflictuale. Astfel, G. Johns53 susţine că managerii, pentru a rezolva diferite situaţii conflictuale, trebuie să adopte cele mai adecvate strategii de soluţionare a conflictelor organizaţionale, ca de exemplu: • strategia orientată spre evitare; • strategia orientată spre acomodare (adaptare); • strategia orientată spre competiţie; • strategia orientată spre compromis; Strategiile manageriale de soluţionare a conflictelor au în vedere două dimensiuni principale, respectiv: • dorinţa fiecărei părţi implicată în conflict în impunerea punctului de vedere propriu sau a intereselor proprii; • gradul de cooperare al fiecărei părţi aflate în conflict în satisfacerea nevoilor sau intereselor celeilalte părţi. Strategia orientată spre evitare se caracterizează prin faptul că, deşi părţile aflate în conflict recunosc existenţa acestuia, nu doresc să se confrunte. Prin urmare această strategie este caracteristică persoanelor care nu au încredere în ele şi care nu riscă să fie puse în situaţia de a face faţă unui conflict manifest, deoarece nu posedă deprinderile necesare rezolvării acestuia. Evitarea (ocolirea) conflictelor poate fi un răspuns înţelept, mai ales dacă oponentul este puternic şi ostil şi se poate concretiza prin îndepărtarea diplomatică a unui subiect sau a

52 53

Burduş, E., Căprărescu, Gh., op.cit., p.464. Johns, G., op.cit., p.424.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

unei probleme până la o ocazie mai bună, sau prin schimbarea subiectului, ignorarea unor informaţii sau prin „pasarea“ responsabilităţilor altora. Totuşi eficienţa acestei strategii este limitată, deoarece deşi contribuie la reducerea stresului generat de conflict, în realitate nu schimbă situaţia prea mult, conflictul rămânând în stare latentă. Strategia orientată spre acomodare presupune menţinerea relaţiilor interpersonale cu orice preţ, fără a ţine cont prea mult de obiectivele proprii ale părţilor implicate. Renunţarea, mulţumirea şi evitarea conflictului sunt privite ca modalităţi de protejare a relaţiei dintre părţi. Altfel spus, părţile implicate într-un conflict supraevaluează valoarea menţinerii relaţiilor interpersonale şi subevaluează importanţa îndeplinirii obiectivelor personale. Deşi pe termen scurt această strategie este eficace, mai ales când obiectivele propuse nu sunt foarte importante sau când oponentul este puternic şi puţin dispus să cedeze, pe termen lung această strategie nu este bine să fie utilizată deoarece oamenii nu sunt mereu dispuşi să-şi sacrifice propriile obiective numai din dorinţa de a menţine anumite relaţii interpersonale sau de colaborare. Strategia orientată spre competiţie este adecvată îndeosebi în situaţiile în care se dispune de multă putere, când situaţia este realmente de tipul câştig-pierdere. Această strategie tinde să maximizeze impunerea interesului propriu şi să minimizeze cooperarea. În condiţiile unui astfel de tip de management al conflictelor este evident faptul că părţile sunt necooperante şi hotărâte să realizeze propriile interese, indiferent de preţ. Strategia orientată spre compromis reprezintă acel tip de management al conflictelor care combină, în doze medii, impunerea interesului propriu cu cooperarea sau satisfacerea nevoilor celorlalţi. Obiectivul principal al acestei strategii îl reprezintă identificarea unei soluţii reciproc avantajoase care să satisfacă ambele părţi aflate în conflict. Deoarece ambele părţi aflate în conflict adoptă o poziţie „câştig minim-pierdere minimă“, ceea ce înseamnă că ambele părţi au interese nesatisfăcute în aceeaşi proporţie, compromisul reprezintă o soluţie inteligentă pentru atingerea unui anumit echilibru. Strategia orientată spre colaborare constituie acea modalitate de abordare a conflictelor care maximizează atât impunerea interesului, sau a punctului de vedere propriu, cât şi cooperarea sau satisfacerea nevoilor celorlalţi, în scopul satisfacerii tuturor intereselor părţilor aflate în conflict. Această strategie are în vedere soluţionarea conflictelor prin menţinerea relaţiilor interpersonale între părţi şi asigurarea că ambele părţi îşi vor realiza obiectivele proprii. Prin urmare această strategie solicită părţile aflate în conflict să adopte o soluţie tip câştigcâştig, respectiv să împărtăşească anumite convingeri54, precum: – diferenţele de opinie pot şi trebuie să existe, deoarece stimulează creativitatea; în acest sens, opiniile celorlalţi trebuie preţuite şi minimizată interferenţa de statut ierarhic; – în orice conflict trebuie să existe o soluţie reciproc acceptabilă; – cooperarea este preferată competiţiei, iar diferenţele de opinii sunt o parte importantă a cooperării; – trebuie să avem încredere în partenerul de conflict, deoarece încrederea atrage după sine încredere. În concluzie, strategia orientată spre colaborare, deşi necesită timp, energie, creativitate, prin avantajele sale, asigură îmbunătăţirea eficienţei organizaţionale. 54 Cândea, M.R., Cândea, D., Comunicarea managerială. Concepte. Deprinderi. Strategie, Bucureşti, Editura Expert, 1996, p. 148.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Afirmaţia anterioară este susţinută şi de profesorul Dumitrescu L., care consideră strategia orientată spre colaborare mai eficientă în rezolvarea conflictelor, pentru că „este mai eficace pentru organizaţie în termeni de productivitate, profit şi moral şi oferă şanse egale pentru carierele indivizilor implicaţi“55. Nici un lider nu trebuie să se sperie de dezacordurile apărute în interiorul organizaţiei sale, deoarece o organizaţie sau un grup total omogen, lipsite de controverse, înregistrează de regulă, performanţe scăzute. Totodată abordarea superficială a conflictelor, necunoaşterea sau neutilizarea corespunzătoare a strategiilor, constituie cauze principale pentru care diferite organizaţii, în ciuda resurselor umane, financiare, informaţionale etc., au performanţe sub aşteptări. O bună gestionare a conflictelor interpersonale şi între grupuri, are întotdeauna, un impact pozitiv asupra randamentelor individuale şi face din organizaţie un mediu plăcut şi performant. În acest context, reamintind importanţa comunicării în etiologia conflictelor organizaţionale dar şi în depăşirea acestora putem evidenţia câteva avertismente practice: a) La nivelul propriei persoane: asigurarea unei stări de confort; eliminarea problemelor legate de autoexpunere şi valorificarea valenţelor acesteia:  favorizarea autocunoaşterii;  îmbunătăţirea climatului comunicării;  dezvoltarea relaţiilor pozitive;  evitarea interpretărilor greşite. orientarea interpersonală în comunicare (maniera în care este controlată, filtrată, solicitată informaţia relevantă pentru relaţiile stabilite). b) La nivelul raportului cu celălat: disponibilitatea de a-i acorda atenţie celuilalt; asigurarea aceluiaşi interes pentru fiecare individ sau grup aparţinând organizaţiei; acceptarea tuturor raporturilor de comunicare printr-o atitudine principial echidistantă şi de nonrespingere. c) La nivelul obiectivelor şi al intenţiilor: aprecierea gradului de adecvare a obiectivelor în raport cu atitudinile şi invers; înţelegerea propriilor reacţii faţă de celălalt; verificarea gradului de acceptare a obiectivelor sau a intenţiilor. d) La nivelul reprezentărilor: favorizarea apariţiei conotaţiilor cu proprietăţi de facilitare a comunicării; recurgerea la modalităţi ce mijlocesc buna comunicare. Dincolo de aceste modalităţi tehnice de îmbunătăţire a comunicării este important de subliniat necesitatea accentuării asupra acelor aspecte acceptate de întreaga organizaţie şi nu evidenţierea ostentativă în cadrul comunicării a intereselor unor persoane sau grupuri, deoarece într-o organizaţie diferenţele dintre persoane şi grupuri dau naştere unor tensiuni care dacă nu pot fi exprimate se constituie în adevărate surse de conflict. În vederea stabilirii unor raporturi optime interumane în cadrul organizaţional este foarte importantă facilitarea comunicării. În acest fel relaţiile se pot optimiza, iar în activitatea fiecărei persoane (investită cu autoritate sau nu) se va produce o modificare de tipul: autoreglarea prin armonizarea rolurilor şi obligaţiilor, pe de-o parte, şi comunicarea problemelor legate de îndeplinirea lor, pe de altă parte. Astfel, va fi posibilă eliminarea rigidităţii în stabilirea relaţiilor şi atribuirea de responsabilităţi mereu mai complexe fiecărei persoane sau grup.

Dumitrescu, L., Icebergul organizaţional. Managementul părţii nevăzute, Sibiu, Editura Burg, 2002, p. 34.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

În acest context, comunicarea este factorul detensionant iar tehnicile de perfecţionare a ei devin coordonate absolute necesare. Este şi motivul pentru care am identificat comunicarea ca fiind o adevărată „resursă strategică” în procesul de îmbunătăţire a activităţii organizaţionale în general şi, prin valenţele ei relaţionale, element fundamental în depăţirea situaţiilor tensionate sau conflictuale. Bibliografie 1. Amado Gilles, Andre Guittet Psihologia comunicării în grupuri,Ed. Polirom, Iaşi, 2007. 2. Andre de Peretti, J.-A. Legrand, J. Boniface, Tehnici de comunicare, Ed. Polirom, Iaşi, 2001. 3. Arădăvoaice, Gh., Managementul organizaţiei şi acţiunii militare. Unele dimensiuni tehnice şi psihosociale, Bucureşti, Editura Sylvi, 1998. 4. Burduş, E., Căprărescu, Gh., Fundamentele managementului organizaţiei, Bucureşti, Editura Economică, 1999. 5. Cândea, M.R., Cândea, D., Comunicarea managerială. Concepte. Deprinderi. Strategie, Bucureşti, Editura Expert, 1996. 6. Dagot Ionel, Experimente de psihologie organizaţională – optimizarea relaţiilor la locul de muncă, Ed. Polirom, Iaşi, 2007. 7. Deep, S., Sussman L., Secretul oricărui succes. Să acţionăm inteligent, Bucureşti, Editura Polimark, 1996. 8. Dumitrescu, L., Icebergul organizaţional. Managementul părţii nevăzute, Sibiu, Editura Burg, 2002. 9. Fleşner Margareta, Prevenirea şi gestionarea conflictelor la nivelul comunităţilor multiculturale, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj, 2003. 10. Johns, G., Comportament organizaţional. Înţelegerea şi conducerea oamenilor în procesul muncii, Bucureşti, Editura Economică, 1998. 11. Manolescu, A., Managementul resurselor umane, ediţia a treia, Bucureşti, Editura Economică, 2001. 12. Neculau Adrian, Psihologie socială, Ed. Polirom, Iaşi, 1996. 13. Păunescu Mihai, Organizare şi câmpuri organizaţionale, Ed. Polirom, Iaşi, 2007.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Drd. Tincuţa IORGA Valoare, toleranţă şi persoană Ce este toleranţa? Atributul umanităţii” Voltaire



Valoare56, toleranţă57 şi persoană

The notion of “tolerance” appears in the history of European culture in the early XVIth century, close to humanistic thinking, starting with the doctrines of Erasmus of Rotterdam, in its effort to combat religious fanaticism, and T. Morus, continuing with classic treaties of B. Spinoza. Tolerance is not always a virtue. Because the virtues have the capacity, more than anything else, to prove our measure of humanity.Thereby, through virtues, which are never "natural" - as intolerance is natural - rational being wants to be human, otherwise than nature made it. Developing possible arguments against universal values of tolerance, a conclusion of exceptional significance is required: to support the potentiation of our humanity, even the assertion of our right of intolerance must be made within and by means of tolerance. Keywords - value, tolerance, personality, accountability, legitimacy, the right to difference Noţiunea de,, toleranţă “ apare în istoria culturii europene la începutul secolului al XVI-lea, în strânsă legătură cu gândirea umanistă, începând odată cu doctrinele lui Erasmus din Rotterdam58, în efortul său de combatere a fanatismului religios, şi T. Morus59, continuându-se cu tratatele clasice ale lui B. Spinoza60. Alte personalităţi care s-au ilustrat în atitudinea lor consecvent tolerantă în confruntarea cu alte opinii sau reprezentări asupra lumii au fost John Locke61, Voltaire62 şi Gotthold Lessing63 . Intr-o temeinică analiză a crizei conştiinţei europene de la şfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, prof.V. Muscă, sublinia îndreptăţit că descoperirea particularului, a individualului, a dreptului la existenţă a ceea ce este diferit, ireductubil, marchează cucerirea cea mai de seamă a epocii: „ Particularul a oferit, de astfel, şi platforma de unde s-a putut porni atacul împotriva dogmelor absolutiste ce umpleau conţinutul vechii mentalităţi socotită infailibilă înainte, a noţiunilor universale abstracte ce populau spaţiile de gândire ale vechii metafizici speculative. Conştiinţa europeană descoperă enorma diversitate a realităţii, alcătuită din mulţimea indivizilor diferiţi unul de altul ...”64. Calea care duce de la fiecare dintre noi la celălalt-de-lângă-noi, ce rămâne pentru totdeauna altul-decât-noi (dreptul la identitate), este presărată cu neînţelegeri, eşecuri, suferinţe, ameninţări chiar, pentru că celălalt este seamănul nostru – dar şi necunoscutul, străinul prin excelenţă – a cărui existenţă tulbură liniştea egoistă a Eului: acesta, cel puţin de acum

56Valoare,

în etică, obiect al preferinţelor sau al alegerilor morale, ori criteriu pe care se bazează un comportament moral. In filosofia morală, folosirea conceptului de valoare este de dată recentă. S-a răspândit în filosofia germană a sec.XIX-lea pe baza distincţiei kantiene dintre a fi şi a trebui să fie. 57 Toleranţă (lat.: tolerare = a suporta) este un termen social, etic şi religios aplicabil unei colectivităţi sau individ, care defineşte respectul libertăţii altuia, al modului său de gândire şi de comportare, precum şi al opiniilor sale de orice natură (politice, religioase etc.). 58 Numele de umanist (olandez) al lui Geert Geertsz (Rotterdam 1466?, Basel 1536) 59 Thomas Morus, om politic, umanist şi filosof englez (Londra 1478-1535) 60 Baruch Spinoza, filosof olandez (Amsterdam 1632, L’Aia 1677), publica in anul 1670 cea de a doua sa operă Tractus theologico-politicus,interzisă patru ani mai tirziu de către guvern. 61 Filosof englez (Wrington 1632, Oates 1704) 62 Pe numele său adevărat Francois – Marie Arouet, filosof, scriitor şi eseist francez (Paris 1694 - 1778 ) 63 Filosof şi dramaturg german (Kamenz 1729, Brunswick 1781) 64 Vasile Muscă, Introducere istorică în filosofie, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, p. 245.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

înainte, nu mai poate pretinde că problemele, nu există sau nu-l privesc65. John Locke, îşi dezvoltă cunoscuta sa teorie despre toleranţă66, în numele acestui drept al individualului de a se manifesta liber, de a-şi afirma propria sa identitate, diferită şi personalizată. Locke, apreciind că existenţa indivizilor nu este posibilă decât în cadrul comunităţilor umane care, la rândul lor, nu pot exista decât în măsura în care se bazează pe reguli, pe supremaţia legii, surprinde o idee esenţială ce „inspiră toleranţa modernă prin ideea tăcerii legii: acolo unde legea tace, totul este permis, căci ceea ce nu este interzis trebuie să rămână permis”67. De asemenea, ii datorăm lui John Locke, ideea disocierii sferei de interes public, care legitimează nevoia conformităţii faţă de universalitatea regulilor de sfera de interes privat – de pildă, a credinţelor religioase – care descrie spaţiul şi limitele manifestării spiritului tolerant. Tocmai în aceasta constă toleranţa : în dreptul fiinţelor umane, diferite, de a avea convingeri distincte, încât comunitatea trebuie să fie înţelegătoare faţă de credincioşii tuturor religiilor, doar ateii nemeritând nici o îngăduinţă68. J. S. Mill69, adept al liberalismului, susţinea că intervenţia statului, care îşi are legitimitatea70 în apărarea drepturilor individuale, trebuie să fie subordonată în orice situaţie libertăţii individului:,, Singurul scop pentru care se poate exercita legitim o putere asupra unui membru al comunităţii civilizate, împotriva voinţei lui, este pentru a evita provocarea unor daune altora. Binele individului, fie că e fizic sau moral, nu e o justificare suficientă. Pentru aspectul care-l priveşte doar pe el, independenţa lui este, de drept, absolută. Asupra lui însuşi, asupra minţii şi corpului lui, individul este suveran”71. In acest sens a apărat şi a valorizat trei principale libertăţi ale individului: libertatea de conştiinţă, gândire şi a cuvântului; libertatea gusturilor şi a dorinţelor; libertatea de asociere. Doctrina lui Mill, afirma libertatea la care are dreptul orice individ şi neamestecul în chestiuni ce ţin de această libertate, convingeri şi trăiri care sunt întotdeauna ireductibile la ale noastre72. Soluţia depăşirii unei astfel de situaţii, este evident, şi pentru el, drumul spre toleranţă. Pasul decisiv spre toleranţă este descoperirea fundamentală, că celălalt are dreptul la fel ca şi mine de a-şi păstra propria individualitate, propria identitate, şi chiar dacă celălalt73 este semenul meu – în raţiune, în umanitate – nu este niciodată asemănător mie. Natura umană este marcată esenţial de diferenţă, nefiind asemănători în nici o privinţă deşi ne întâlnim în umanitate, celălalt rămânând fundamental altul-decât-mine, altul absolut. Tocmai de aceea el este atât de important pentru propria definire: remarcând diferenţa, înţelegând ceea ce el nu este, Eul accede finalmente la surprinderea propriei sale esenţe, pe de

Sorin Tudor Maxim, Toleranţa. Dreptul la diferenţă, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucuresti, 2004, pg. 38 John Locke, A LetterConcerning Toleration, Editura J.Tully, Indianapolis, Hackett Publ.Co, 1983, pg. 38 67 Adrian Paul Iliescu, John Locke şi idealul modern al vieţii fondate pe reguli, în John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă. Editura Nemira,Bucureşti, 1999, p. 32. 68 Locke manifestă o intoleranţă faţă de liber cugetători, de înţeles (pentru epocă) dar de nejustificat astăzi, în măsura în care libertatea de conştiinţă, dreptul indivizilor la propriile lor opţiuni şi convingeri înseamnă nu numai libertatea de a crede dar şi cea de a nu crede. 69 Filosof englez (Londra 1806, Avignon 1873) 70 Este termenul care desemneaza conformitatea cu justiţia şi cu dreptul unei puteri politice care se află în confruntare cu o putere nelegitimă. Principiul legitimităţii , folosit încă din evul mediu, constituie criteriul pe baza căruia este apreciată forma justă a unui stat şi exercitarea corecta a puterii politice. Prin Declaraţia universală a drepturilor omului (1948) aprobată de ONU, devin legitime, guvernele fondate pe autodeterminarea popoarelor, bazate pe alegerile libere ale cetăţenilor şi pe respectul drepturilor omului. 71 John Stuart Mill, Despre libertate în Enciclopedie de Filosofie şi Ştiinţe Umane, Editura All, Bucureşti, 2007, pg.681 72 Sorin Tudor Maxim, op.cit., pg.39 73 Celălalt-asemănător-mie, este o concepţie ce îşi are originea într-o eroare ontologică perpetuată atât în întreaga istorie a gândirii occidentale (obsedată de afirmarea identităţii fiinţei umane), cât şi în credinţa creştină, care îndeamnă la tratarea aproapelui ,, ca pe tine însuţi”. 65 66

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

o parte, iar, pe de altă parte, conştientizează nevoia de a fi tolerant faţă de modurile de existenţă distincte ale celorlalţi74. Toleranţa, iniţial afirmată în condiţiile încercărilor de a armoniza o Europă divizată şi convulsionată de conflicte şi dispute religioase, etnice şi sociale, este astăzi înţeleasă ca un element esenţial (marcat de un pluralism moral şi cultural) al unei societăţi libere. Argumentele filosofice gravitează în jurul: modelelor culturale concrete ce pot permite afirmarea spiritului tolerant; constrângerilor rezonabile pe care orice toleranţă responsabilă le presupune; justificării toleranţei. J. Locke are meritul de a fi sistematizat argumentele cele mai importante privind apărarea toleranţei, ideile sale reprezentând un suport semnificativ în favoarea susţinerii toleranţei faţă de dreptul individului în a-şi susţine propriile idei, în special a opiniilor critice, chiar dacă ele sunt nepopulare sau contravin celor ale unei majorităţi sociale. Emoţionantă, în acest sens, este şi pledoaria lui Voltaire pentru toleranţă, sintetizată în cuvintele, cu valoare paradigmatică pentru abordarea actuală a problematicii: „Dezaprob ceea ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a-l spune!”75 Probabil că cea mai consistentă pledoarie pentru toleranţă scrisă până acum este cea realizată de John Stuart Mill, în cunoscutul său eseu Despre libertate. Filosoful englez abordează problematica din două perspective distincte: - pe de o parte, ca o condiţie esenţială a progresului social, a multiplicării cunostiinţelor omului despre lume şi despre propria sa lume umană, a dezvoltării intelectuale (şi a nivelului de inteligenţă), atât a individului cât şi a comunităţii; - pe de altă parte, ca o condiţie a împlinirii individuale în planul desăvârşirii,, raţiunii practice”. Toleranţa este considerată astăzi ca o componentă esenţială a unei societăţi libere şi democratice, chiar dacă există încă serioase dezacorduri cu privire la limitele acestuia, în special în raport cu manifestările antisociale sau imorale, cu comportamentele socialnedezirabile76. Problema genereaza cele mai multe dintre controversele contemporane referitor la acest subiect, încât trebuie să acceptăm că argumentele pentru o politică tolerantă sunt cel mai adesea prudente sau pragmatice,,, ele sunt exprimate în termeni de costuri ale intoleranţei pentru intoleranţii înşişi”77. Dacă utilitarismul oferă mai degrabă o apărare precară şi chiar discutabilă a toleranţei, stabilind doar sfera de cuprindere a acesteia încât să se obţină echilibrul optim al beneficiilor unei astfel de atitudini atât la nivel individual cât şi colectiv, scepticismul moral nu este nici el în măsură să găsească cele mai bune argumente în favoarea toleranţei. Pornind de la susţinerea faptului că nu putem avea vreo garanţie care să justifice adevărul moral (sau religios, sau politic) absolut, filosofia morală sceptică78 consideră că nu avem nici o justificare în a încerca să le impunem celorlalţi propriile noastre convingeri. În context, toleranţa este singurul răspuns rezonabil, potrivit, semnificând respect pentru credinţele sau opţiunile morale ale celorlalţi; numai că o astfel de concepţie invită la relativism moral79, la o relativizare a valorilor până într-atât încât pare să indice chiar o disoluţie a lor. Pe de altă

Sorin Tudor Maxim, op.cit., pg.40 Voltaire, Tratatul despre toleranta,trad. rom. de Anca Delia Comaneanu, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pg. 204-206 76 S.-T. Maxim,op.cit.,pg.42 77 Ibidem,pg.43 78 Atitudini sceptice au fost exprimate de mai mulţi presocratici şi au fost dezvoltate de sofişti.Argumentele clasice că simţurile pot să ne înşele şi că experţii se contrazic între ei erau cunoscute. Primii reprezentanţi ai scepticismului metodic au fost filosofii greci Pyrrhon din Elis şi Timon din Phlius iar principalii reprezentanţi ai scepticismului târziu au fost: Enesidem, Agrippa, Sextus Empiricus. 79 In metaetica, este teza despre nonexistenta valorilor obiective sau a faptelor morale în sine. 74 75

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

parte, absenţa unor repere valorice universale, este greu de conceput fie şi in cel mai elementar sistem etic. Recunoşterea dreptului individualilor la propriile opinii, la asumarea unui stil de viaţă diferit nu înseamnă că afirmarea diversităţii implică şi relativism valoric. Tocmai de aceea, în efortul de a depăşi impasul utilitarist sau relativist, filosofia morală contemporană caută justificarea toleranţei la nivelul principiilor cum ar fi: principiul responsabilităţii pentru celălalt, dar şi pentru viitorul omenirii – Jonas80; principiul alterităţii privigeliate - Lévinas81; principiul autonomiei conştiinţei; principiul imparţialităţii; principiul respectului pentru persoană, sau principiul activităţii comunicaţionale - Habermas82. Din punct de vedere moral orice individ este mai mult decât o persoană, el este o personalitate, capabil să-şi formeze propria concepţie despre ceea ce este bine sau rău, să exercite un control semnificativ asupra propriei sale deveniri şi să acţioneze liber, conform propriilor opţiuni şi decizii. De pildă, în societăţile vestice, gândirea creştin-democrată propune o înţelegere nouă a individului în societate, în care conceptul de persoană are rol determinant. Considerând – pe linia modelului personalist de gândire, reprezentat în special de E. Mounier83- că persoana este chiar unitatea omului, democraţia creştină pune mai presus de orice demnitatea umană, independentă de poziţia socială, capacitate de muncă, vârstă, sex, etnie sau apartenenţa la o comunitate confesională. Omul-persoană, care este împreună cu Dumnezeu, constituie subiectul unic al lumii, investit cu întreaga responsabilitate faţă de viitorul lui şi a semenilor săi de o asemenea manieră încât nici Dumnezeu însuşi nu i-o poate suplini. Dăm socoteală, ca individ, în faţa propriei conştiinţe şi, noi toţi, în faţa lui Dumnezeu. Dar, omul nu este perfect, ci perfectibil. Conştientă de limitele umanului, persoana conştientizează şi faptul că nimeni nu este purtătorul adevărului absolut. Ca atare, veghind asupra propriului spaţiu de libertate, individul-persoană va respecta şi spaţiul libertăţii fiecăruia84. Factorilor de decizie politică le revine sarcina de a asigura cadrul concret la nivelul instituţional şi, mai ales, educaţional, mecanismele practice de promovare a unui climat de toleranţă, lipsit de ură şi de o dorinţă de confruntare, care să favorizeze o cultură a dialogului şi a respectului reciproc, în spiritul înţelegerii nevoii de diversitate a individualilor care concurează la împlinirea umanităţii ca întreg. „ Implicit, cel mai bun sistem social este cel care permite în cel mai înalt grad diferenţierea indivizilor, afirmarea lor ca persoane şi personalităţi, şi care apreciază indivizii, membrii săi, în mod diferenţiat, asigurându-le posibilităţi de autorealizare pe măsura capacităţilor şi eforturilor lor”85. Rămâne întrebarea: de ce trebuie toleraţi intoleranţii? Şi până unde poate să meargă acestă toleranţă, fără a altera însăşi ideea de demnitate şi de realizare umană? Răspunsurile la acest gen de întrebări s-au relevat întotdeauna dificile, trăgând un serios semnal de alarmă asupra necesităţii de a le aborda diferenţiat, pe multiplele planuri în care omul real îşi trăieşte viaţa: în familie, în comunitate, la locul de muncă sau ca fiinţă politică, religioasă, morală etc. Dupa cum am remarcat, discursul sistematic despre toleranţă îşi are originea în climatul de efervescenţa spirituală ce domina intelectualitatea europeană de la sfârşitul secolului XVIIlea şi începutul secolului al XVIII-lea. Hans Jonas, filosof german naturalizat în SUA Emmanuel Levinas, filosof francez 82 Jurgen Habermas, filosof şi sociolog german 83 Părintele personalismului, E.Mounier, aborda problematica raportului persoană – alteritate încă din 1936 în Manifest au service du personalisme. 84 S.-T. Maxim, op.cit.,pg.45 85 Andrei Roth, Modernitate şi modernizare socială, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 27. 80 81

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Acum, ca şi atunci, problema centrală care se pune este cea a limitelor toleranţei. Există voci autorizate care susţin cu tărie că afirmarea toleranţei ca principiu universal, fondator al unei noi atitudini umaniste şi a unei etici nu este justificată – la rigoare, chiar condamnabilă – generând confuzii valorice, relativism teoretic şi situaţii practice inacceptabile. Argumentarea unui „avocat al diavolului”, care să pună sub acuzare teoretică principiul toleranţei, are, după părerea noastră, calitatea de a arunca o lumină nouă asupra unei problematici intens dezbătută şi controversată astăzi. În primul rând, se ridică obiecţia de principiu: poate fi tolerat intolerabilul? Mai precis, pot fi tolerate atitudinile celor care „vor să submineze sau să oprească jocul pretinzând, în acelaşi timp, drepturile de jucători şi protecţia regulamentului”?86 Apoi, în numele toleranţei avem dreptul să excomunicăm adevărul? Mai are valoare toleranţa, dacă este preţuită în dauna adevărului? Nu în ultimul rând, şi în plan religios poate exprima o atitudine reprobabilă, desemnând insuficienţa credinţei: a fi tolerant semnifică acceptarea că ceea ce eu deţin despre Dumnezeu este incomplet şi, ca atare, credinţa mea trebuie completată cu elemente ale altor credinţe, ceea ce, în ultimă instanţă, pune sub semnul întrebării însăşi autenticitatea credinţei mele. În sfârşit, toleranţa în politică poate fi interpretată ca semn de indecizie şi slăbiciune, cu repercusiuni negative asupra gestionării ansamblului social. Dezvoltând posibile argumente împotriva valorii universale a toleranţei, discursul avocatului acuzării impune o concluzie de o însemnătate excepţională: pentru a fi în sprijinul potenţării umanităţii noastre, până şi afirmarea dreptului nostru la intoleranţă trebuie să se facă în cadrul şi cu mijloacele toleranţei87. Toleranţa nu este întodeauna o virtute. Pentru că virtuţile, mai mult decât orice altceva, au calitatea de a proba măsura omenescului din noi. Astfel, prin virtuţi, care nu sunt niciodată „naturale” – naturală fiind intoleranţa88 - fiinţa raţională vrea să fie umană, altfel decât a făcuto natura. În sensul ultim, ca dispoziţii dobîndite de a face binele, virtuţile sunt trăsături de caracter ce impun admiraţie, care îl fac pe posesorul lor o fiinţă morală, ori este îndoielnic că atitudinea îngăduitoare faţă de orice şi faţă de oricine este o virtute. Toleranţa nu exclude convingerile ferme şi, ca atare, nici critica sau chiar protestul faţă de alte concepţii de viaţă însă, respingând categoric înfruntarea brutală, favorizând instituirea unui spaţiu al libertăţii în care conflictele se pot exprima obiectiv şi rezolva amiabil, iar confruntările dintre opiniile adverse se păstrează la un nivel de argumentare raţional89. În această instituire a dreptului la identitate este implicată şi o limitare majoră a principiului toleranţei. Grupurile sociale urmăresc să realizeze cel puţin aparenţa conformării indivizilor săi la adevărul ideal al comunităţii; ca atare vor fi foarte puţin tolerante faţă de cei care, în numele libertăţii de opinie, a dreptului la diferenţă, nu se vor conforma regulilor de funcţionare comunitare sau nu vor adera, cel puţin formal, la „adevărurile oficializate”: „Astfel spus, recunoaşterea universal acordată regulii oficiale face ca respectarea ei, chiar şi formală sau fictivă, să aducă avantaje de reglementaritate (este întodeauna mai uşor şi mai confortabil să fii în regulă) ... Acela care e în regulă atrage grupul de partea sa punându-se în mod făţiş de partea grupului într-un şi printr-un act public de recunoaştere a unei norme comune, universale...”90

Michael Walzer, Despre tolerare, Institutul European, Iaşi, 2002,pg. 10. S.-T. Maxim, op.cit., pg.48 88 În acest sens, aprecia academicianul Camil Mureşeanu în „ Reflexii neortodoxe despre toleranţă” că „... la inceput a fost intoleranţa. Pe cei care, în lupta pentru viaţă, au riscat prematur a se aventura în atitudinea opusă, selecţia naturală i-a sancţionat decimându-i”. (eseu Internet http://hiphi.ubbcluj.ro/JRSI/) 89 Ioan Grigoras, Personalitatea morala, Editura Stiintifica şi Enciclopedica, Bucuresti, 1982, pg.231 90 Pierre Bourdieu, Raţiuni practice. O teorie a acţiunii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, pg. 177-178. 86 87

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Numai că indivizii „în regulă”, răspunzători de coeziunea şi tendinţa de autoconservare a grupului, nu sunt şi agenţi istorici responsabili de progresul istoric. Toleranţa faţă de indivizii care îşi asumă în mod responsabil destructurarea stărilor comunitare existente, pentru a le restructura însă la un nivel pe care îl apreciază ca superior, devine astfel o condiţie a dezvoltării sociale. Pentru Mill, conformismul şi intoleranţa grupului sunt detestabile în toate împrejurările, dar mai cu seamă când un asemenea comportament intervine în relaţiile private dintre indivizi: „Omenirea are mai mult de câştigat lăsând pe fiecare să trăiască aşa cum crede el că e mai bine, decât silind pe fiecare să trăiască aşa cum li se pare celorlalţi că ar fi bine”91. Fireşte, dacă stilul de viaţă ales acceptă şi tolerează modul de viaţă al celorlalţi. Altfel spus, toleranţa presupune valoare individului, autonomia lui, libertatea alegerii. O societate tolerantă va tinde mai mult spre a fi creativă şi inovativă, deoarece este deschisă faţă de noi descoperiri ale adevărului şi noi pătrunderi psihologice, îmbunătăţind astfel experienţa umană. O societate tolerantă este mai potrivită pentru a promova încrederea şi colaborarea reciprocă. Va fi mai puţină cruzime şi înşelăciune, într-o societate tolerantă, mai puţin dogmatism şi fanatism. Mai pe scurt, principiul toleranţei contribuie la binele comun şi la crearea unei societăţi mai umane şi este justificat de temeiuri pragmatice. Bibliografie 1. Anca Delia Comaneanu, Voltaire, Tratatul despre toleranţă, Editura Polirom, Iaşi, 2002; 2. Andrei Roth, Modernitate şi modernizare socială, Editura Polirom, Iaşi, 2002; 3. Adrian Paul Iliescu, John Locke şi idealul modern al vieţii fondate pe reguli, Editura Nemira, Bucureşti, 1999; 4. Adrian-Paul Iliescu, Jonh Stuart Mill, Despre libertate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1944; 5. Ioan Grigoras, Personalitatea morală, Editura Stiintifica şi Enciclopedica, Bucureşti, 1982; 6. John Locke, A Letter Concerning Toleration, Editura J.Tully, Indianapolis, Hackett Publ.Co, 1983; 7. Michael Walzer, Despre tolerare, Institutul European, Iaşi, 2002; 8. Pierre Bourdieu, Raţiuni practice. O teorie a acţiunii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999; 9. Sorin Tudor Maxim, Toleranta. Dreptul la diferenta, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucuresti, 2004; 10. Vasile Muscă, Introducere istorică în filosofie, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996. Enciclopedie de Filosofie şi Ştiinţe Umane, Editura All, Bucureşti, 2007

Jonh Stuard Mill, Despre libertate, traducere de Adrian-Paul Iliescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1944, pg.21.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

INTER Valentin BOBOC Idolatria tehnologizarii premature Citeam acum câteva zile un articol publicat de către BBC pe site-ul lor oficial, din care reiese posibiltatea foarte probabila de androidizare, într-un viitor foarte apropiat. Articolul acoperă o inovaţie în domeniul ştiinţifico-medical: anume succesul unor oameni de ştiinţă de la Universitatea Washington - SUA – Seattle – care au reuşit să inventeze o lentilă de contact care poate reda text şi imagini. Medicii deja speră la “augmentări de vedere”. Publicaţia lor a fost şocantă nu din cauza subiectului ci din cauza uşurinţei cu care au redat informaţia, ca şi cum ar fi ceva obişnuit, ceva uşor de prevăzut, uşor de digerat, uşor de aşteptat şi de implementat în vieţile noastre de zi cu zi. Toată lumea ştie că ultima sută de ani a fost o furtună, un uragan, din punct de vedere al vitezei de dezvoltare tehnologică dar „mulţii/muţii„ nu observă metamorfoza carnală dintre aspectele tehno-militar şi cel medical . Umanitatea a reuşit în ultima sută de ani să facă lucruri care au depăşit imaginaţia şi celor mai străluciţi scriitori de SF de acum 150 de ani. Suntem într-un viitor tehnologic straniu, care este departe de asteptările noastre reale, iar viaţa generaţiei noastre şi a copiilor noştri va cunoaşte nişte schimbări care nu pot fi gândite astăzi de către nici unii dintre noi, tot ceea ce putem face e să ne dăm cu presupusul. Ce mă deranjează pe mine la acest gând este lipsa de o reacţie din partea populaţiei (când spun populaţie, mă refer la toţi locuitorii acestei mici bile plutitoare). Toţi din cei ce comentau cu privire la ştire erau latenţi în o reacţie reală, fie erau indiferenţi, fie că voiau să se arate ca fiind afectaţi, de parcă indiferenţa cugetătorului beţiv de rând din Evul Mediu a evoluat în pas cu tehnologia, deci cu umanitatea, şi s-a mutat pe internet. Unde sunt întrebările de ordin important? Unde sunt “Ce înseamnă asta pentru omenire?”; “Cum vor arăta oamenii peste 20 de ani”; “Cum mă va afecta asta pe mine?”; “Dacă acum copiii cer părinţilor Iphone-uri, copiii mei îmi vor cere augmentări vizuale?”? Lipsa unui răspuns, deloc ironic, se datorează fix aceluiaşi motiv: tehnologizării şi latenţei generale. Omenirea pare să fi luat un viraj ciudat în ultimii 40 de ani, un viraj înspre nişte aşteptări şi aspiraţii insuflate de propria-i imaginaţie şi sete a nemuririi. Timpurile ne îndreaptă nu doar spre repetarea propriilor greşeli ca specie, ci către repetarea lor într-un mod mai imaginativ,nou, aparte – mai cu stil. Tuturor li se pare că totul este “OOK”, că avem o direcţie, dar nimeni nu se întreabă care este aceasta, de cine este setată şi dacă ne dorim sau nu să ajungem acolo. Clonare, celule STEM, însămânţare artificială, bypass-ul cardiac şi gastric, neurochirurgie, implanturi mamare, internetul, telefoane celulare, acceleratorul de particule LHC, nanotuburi de carbon etc...În urmă cu 15 ani mă uitam la Mutant Ninja Turtles şi priveam cu stupoare la ideea unui obiect prin care poţi vorbi oricând, cu oricine şi mai mult, îl poţi şi vedea. Acum telefoanele mobile sunt “so yesterday”, sunt fumate, orice fraier are unul, dar mâine... mâine ce va avea orice fraier? Iar dacă noi, fraierii, avem asta deja, ce au ceilalţi? Toate invenţiile din ultimii ani sunt datorate investiţiilor şi cercetărilor de tip militar, deci dacă noi vom putea să avem GPS într-o lentilă de contact, ei, cei care a căror mărime a armelor este invers-proporţională cu răbdarea şi înţelegerea, aceia care ne ghidează vieţile într-o direcţie subiectiv aleasă şi impusă, ce au? Şi ce ne vom face când ei vor decide că noi suntem “so yesterday”, învechiţi (şi nu precum vinul). Ce vom putea aduce noi la masa alegerilor importante, când noi dăm din umeri când aflăm că oamenii vor putea să îşi augmenteze ochii şi urechile şi mâinile şi picioarele şi sufletul? Când ideea nemuririi nu mai pare fi doar o idee. Trebuie să fim cea mai interesa(n)tă generaţie a istoriei. 97

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Oamenii zboară în spaţiu, oamenii fac modificări genetice, oamenii inventează noi materii, iar oamenii, cu toate acestea, rămân indiferenţi faţă de realele şi posibilele consecinţe.Aştept cu nerăbdare primul om care se va “întoarce din morţi”, dintre aceia care şi-au criogenat trupurile în ideea posibilităţii avansării tehnologice spre readucerea din starea de hibernare al corpului uman, momentul când moartea va fi “so yesterday”, o alegere voită şi nu impusă de către lama ascuţită a naturii, şi consecinţele acesteia. Sunt curios cum va reacţiona omenirea atunci? Sunt curios cum va reacţiona omenirea atunci? Când va şti că unii oameni au puterea de a nu muri, iar unii nu. Momentul când îşi vor da seama că latenţa faţă de a te implica într-o alegere care să decidă ceva mai mult decât dacă vrei cafea cu zahăr sau fără, iau dus spre pierzanie, în nimicnicia propriilor limite, momentul când se vor privi în oglinzi şi vor realiza că nu au realizat nimic, că au ţinut umbră pământului degeaba, momentul când vor da piept cu infinitul propriei grandomanii. Imaginaţi-vă viitorul de atunci? Ce premii se vor mai da la concursuri? Un ficat? O inimă? Un rinichi? Imortalitate la 6 din 49? “- Cumpără acum această augmentare pentru degetul mic şi vei fi înscris la cursa pentru un ochi de rezervăăă - Vino acum şi înscrie-te la reţeaua noastră neuronală şi primeşti gratuit un plămân nou! - Scrie-ne pe adresa noastră şi poţi câştiga o mână bionică.„ Vor mai exista bani? Sau doar credite, ca în jocurile de PC din anii 90? Dar oameni, oameni vor mai exista?

Ionela POPESCU Arta exploatării de sine sau Minunata lume nouă a muncii În viziunea mea Jackob Schrenk îşi propune o relatare a evenimentelor din zilele noastre, pe care reuşeşte să le prezinte întrun mod unic de-a lungul celor 15 capitole, lăsând astfel cititorul să mediteze ausupra lor şi totodată să fie el, cel care concluzionează cele relatate . Subiectul este centrat pe proioritizarea activităţilor cotidiene şi pe modul de a şti sau nu să ne getionăm timpul. Conjunctura social-economică în ziua de astăzi evoluează continuu, fiind diferită de acum 10 ani şi total alta ca acum câteva zeci de ani. Prin urmare se poartă aceleaşi războaie între patronat şi angajat, doar armele nu mai sunt aceleaşi. Pentru că nici individul nu mai reactionează la aceeaşi stimuli ca în trecut. Frica reprezintă probabil instrumentul cel mai eficient în controlul individului şi al maselor. Angajatul de tip vechi capitalist ştia precis ce are de făcut, aspect care îl punea la adăpost de orice temeri şi îi dădea curaj să lupte pentru drepturi şi beneficii în urma

Lucrarea “Arta exploatarii de sine” apare în anul 2010, încadrată la secţiunea Economie, marketing şi management, cuprinde un număr de 248 de pagini, este publicată de Editura Humanitas şi tradusă din limba germană de către de Dana Gheorghe. E o carte despre realitatea actuală, despre globalizare. E o colecţie de adevăruri pe care nu mulţi dintre noi au puterea să le digere. E sinceră, clară şi instigă la introspecţie. Cartea este o analiză destul de clară a cărei teorie este sprijinită pe modele concrete analizate. Reprezintă un punct de referinţă în studiul tipologiei angajatului modern în relaţia cu angajatorul şi mediul în care işi desfăşoară activitatea zilnică. Se remarcă deasemenea sinceritatea cu care autorul prezintă faptele, pe tot parcursul cărţii, acesta păstrându-şi imparţialitatea în cazurile prezentate, stimulând cititorul să-şi creeze propria opinie asupra situaţiilor analizate.

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

muncii lui. Astăzi, angajatul contemporan trebuie sa devină propriul şef, să deţină iniţiativa. Criza loveşte din ce în ce mai puternic economiile mondiale, forţa de muncă se delocalizează la nivel mondial. Companiile se infiinţează şi dizolvă după cum dictează cererea şi oferta în piaţă. Toate acestea şi multe altele induc frica în rândul angajaţilor. Şi în momentul în care nesiguranţa pune stăpânire pe forţa de muncă, terenul este propice companiei să pună stăpanire pe viaţa angajatului.

exclus, angajatul de tip nou trebuie să fie creativ, innovator, să-şi asume responsabilităţi de conducere a proceselor, a proiectelor. Spre deosebire de structura trecuta a forţei de muncă, studiile recente au arătat că forţa de muncă intelectuală a devenit grupul cel mai numeros de angajaţi. Prin urmare, putem spune că în prezent se vânează inteligenţa în dauna forţei brute. Controlul din mintea noastră În ziua de azi, anagajatul nu mai este tipul umil, ascultător. Ci tinde să devină revoluţionar, să se opună aparent regimului în care lucrează. Astfel de angajaţi devin modele, întrucât adversarul tradiţional al capitaliştilor care a fost dintotdeauna uniunea sindicală nu-şi mai găseşte locul în companie astăzi.Angajatul nu mai formează uniuni, nu se mai adună în echipă, el preferă acţiunea pe cont propriu, devenind automat un întreprinzător. Ceea ce este bine pentru el, dar nefavorabil uniunii sindicale care-şi pierde astfel forţa pe măsură ce indivizii decid să-şi reprezinte singuri interesele cu compania angajatoare căpătând astfel fiecare mai multă putere. în fapt, pentru angajator acesta este un aspect benefic. Dispare un pol de putere în companie pe măsură ce puterea grupului se împarte la indivizii care decid să se reprezinte singuri, creând o schismă în grup. Vechea luptă de clasă din vremea în care capitalistul dorea să maximizeze profitul iar angajatul se să bucure de viaţă nu se mai susţine în prezent între persoane sau grupuri. Ci în mintea fiecăruia dintre noi.

Libertatea totală “Ierarhiile se aplatizează, iar răspunderea individuală creşte. Noile forme de organizare a muncii le ofera angajaţilor mai multă independentă şi îi silesc în acelaşi timp să se transforme în întreprinzatori”. Capitolul tratează modelul angajatului rebel ca prototip al angajatului persoană care aparent nu se supune unor reguli impuse de tipul : program fix, pauze fixate în orar, activitate mecanică, nu se identifica cu modelul angajatului “classic“ (de tip taylorist) pe care îi vede în fiecare dimineaţă populând mijloacele de transport în comun în drumul lor spre locul de muncă, veşnic nemulţumiţi şi vociferând la adresa companiei. Jan Schiemmer, modelul prezentat, este exact modelul rebelului se ocupă cu aprobarea creditelor pentru companii în cadrul unei instituţii financiare. Şi postul i se potriveşte de minune firii sale, deloc adeptă a unui program fix, dornică de libertatea de a-şi crea propriul program, de a-şi gestiona singur timpul pentru a maximiza rezultatul eforturilor pe care le face. Schiemer nu se consideră un executant de ordine, ci mai degrabă operează ca o “forţă specială” independentă pe teritoriul lumii globalizate. O dovadă în plus că taylorismul n-a fost infrânt de critica marxiştilor ci de noua conjunctură economică. Vechii angajaţi “cei plictisiţi şi plicticoşi nu-şi mai au locul pe o piaţă în continuă schimbare în care totul se întamplă cu o viteză ameţitoare. Cel slab, cel încet, cel ce nu este obişnuit să facă lucruri în stilul ”multitasking” este automat

Timpul de lucru nelimitat “Program de lucru de la nouă la cinci, de luni până vineri, fără sâmbătă şi duminică“ s-a terminat cu această normare a muncii din perioadă industrial modernă. Datorită telefonului mobil şi reţelelor wireless, suntem disponibili mereu. Compania ne solicită zi şi noapte.”în cadrul acestui capitol se ridică o problemă interesantă. şi anume : în 1990 compania producătoare de calculatoare IBM a renunţat la sistemul de pontaj clasic “ 99

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

„Graniţa dintre muncã şi viaţã dispare “ Atunci când jobul ia locul vieţii personale, realitatea îşi poate reduce dimensiunile la două alternative - ori performezi, ori nu mai ai niciun motiv să continui. Stimulaţi de nivelul de recompense financiare, de dorinţa de a avansa în cariera sau de avalanşa de task-uri peste puterea lor de procesare, mulţi angajaţi, şi nu numai cei de la nivel decizional, au transformat, din păcate, jobul în principală lor preocupare. Mai simplu spus, au transformat munca în principalul scop în viaţa. Iar atunci când totul ajunge să depindă de job, opţiunile devin tot mai limitate. Ori ajungi acolo unde îţi propui din punct de vedere profesional, ori clachezi, iar raţiunea de a trăi poate să dispară". Oamenii trebuie să înţeleagă că jobul nu trebuie să reprezinte raţiunea de a trăi. Trebuie să învăţăm că munca îţi aduce prosperitatea financiară, este o componentă esenţială a existenţei noastre, însă nu poate înlocui adevărata viaţa care este reprezentată de sentimente, dorinţe, trăiri şi experienţe de cu totul altă natu-ră. Angajatorul trebuie să înţeleagă că angajatul lui are nevoie de pauze la locul de muncă, timp în care să se desprindă cu totul de birou, de activitatea în sine, de cotidian, timp pe care să-l valorifice cum doreşte în scop propriu. Este necesar că angajatul să beneficieze de o formă relaxare/recreere, fie Spa–ul, yoga, plimbările sau delectarea cu o lectură uşoară. Deasemenea angajatul trebuie să ştie să nu renunţe la aceste pauze în scopul caştigării unei ore de muncă. Adesea de aceste pauze beneficiează angajaţii marilor companii, lucru care nu se întâmplă şi în cazul micilor întreprinzători care de cele mai multe ori “uită” şi de pauză de masă a angajaţilor. “Oazele de acest fel sunt un mijloc de a „controla apoi cu mai mult succes, deci cu mai multã energie, viaţa profesionalã, sentimentalã şi de zi cu zi . În viitor nu vom mai merge la mãnãstire, ci vom rezolva astfel de probleme la birou, prin relxare la Blue Spa“. Aceste schimbări de mare efect şi încântare pentru angajaţi, vor avea efecte devasta-

aparatul de control care înregistrează punctual timpul de lucru al fiecărui angajat. Să fie acesta mişcare începutul libertăţii totale. Sau poate a constrângerii totale ? La 20 de ani de la această măsură, odată cu explozia tehnologică în domeniul comunicaţiilor şi al dispozitivelor de comunicare mobile constatăm că politică celor de la IBM a anticipat oarecum evoluţia relaţiilor angajat-angajator modern. Angajatul devine mult mai uşor de controlat şi i se aloca mult mai lejer şi independent de voinţă proprie sarcini de executat. Prin intermediul laptopului, al telefonului mobil (o invenţie destinată comunicării forţelor armate dar care s-a extins rapid în viaţa civilă), individul devine dintr-o forţă de muncă normată, oarecum stabil raportată la locul şi intervalul orar în care-şi desfăşoară activitatea sediul companiei, o forţă de muncă mobilă mereu disponibilă. Angajatului i se pot aloca sarcini de la mii de kilometri distanţă de sediul companiei printr-o simplă scrisoare electronică trimisă la orice oră din zi. sau din noapte. Totodată, dispare necesitatea unei locaţii fixe în care angajatul prestează normă stabilită contractual, companiile devenind extrem de mobile pe piaţa globală. Instinctual, raportându-ne la stilul capitalist al vremurilor nu demult apuse, dispariţia pontajului ne-ar îndemnă să mergem pe premisă teoretică următoare - o abordare mai lejeraa controlului angajatului ar duce la mai puţină munca din partea acestuia. în practică însă, conform studiilor realizate, angajatul munceşte astăzi mai mult că oricând, depăşind frecvent timpul de lucru stabilit contractual. şi această şi din cauza faptului că s-a schimbat criteriul după care se calculează productivitatea angajatului. în trecut productivitatea se măsură în timpul lucrat efectiv. Astăzi această se măsoară prin rezultatele obţinute de angajat. De aici şi schimbarea sistemului de bonusare a angajaţilor. Astăzi orele suplimentare plătite sunt înlocuite de un sistem de bonusare pe baza performanţelor angajatului în majoritatea cazurilor. Biroul ca spaţiu vital 100

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

toare care se vor resfrânge în primul rând asupra individului şi ulterior asupra familiei. Acesta ajunge să nu mai poată trăi decât cu şi prin această dependenţă de locul de muncă. Individul uită de noţiunea de relaxare în afară companiei, uită de bucuriile din familie, de vizitele rudelor, de socilaizarea cu oameni obişnuiţi. Acest lucru apare din lipsa de timp liber dedicat familiei şi prietenilor, fapt care duce la restrângerea sferei de socializare, limitândo la socializarea în cadrul companiei. “Munca la domiciliu e tot mai popularã“ Multe companii încurajează munca la domiciliu. Pe de o parte acesta are ajantajele ei dar şi foarte multe dezavantaje, în sensul că nu mai există un program de lucru bine stabilit şi devii accesibil la orice oră, iar companiile au numai de câştigat pentru că nu mai pierd banii pe chirii, pe îmbunătăţirea condiţiilor de la locul de muncă, angajaţii lor nu mai pierd timp în trafic iar acest timp ajung să-l valorifice prin munca în folosul companiei .

titluri tentante, gen “Managementul emoţiilor” care te învaţă cum să-ţi gestionezi emoţiile . Mobilitate fãrã limite „Astãzi aproape orice întreprindere mijlocie are contacte internaţionale şi este conectatã global, deci cãlãtoriile devin tot mai importante“. “Internetul şi videoconferinţa nu au înlocuit în totalitate întâlnirea face to face„ Pentru mulţi dintre noi aceste plecări, această mobilitate în scop de serviciu apare ca fiind o şansă unică care îţi dă posibilitatea să te dezvolţi, să înveţi, să ai alte perspective. Desigur pentru unii poate părea un lucru mai puţin bun pentru alţii o şansă de proporţii. Aceste deplasări pot fi deplasări de căteva ori pe săptămână, deplasări de week-end, delasări pentru perioade mai lungi care pot fi şi de câţiva ani, motiv pentru care angjaţii aleg relocarea împreună cu întreaga familie. Nu doar mintea angajatului modern trebuie sã fie mobilã, ci şi picioarele lui. Dreptul omului de a-şi alege liber locul în care vrea sã trãiascã este astfel suspendat.

Exploatarea sentimentală “Noua lume a muncii exploateazã omul ca întreg. Emoţii ca mândria, dorul sau afecţiunea sunt folosite cu multã pricepere în scopul creşterii producţiei. E aproape imposibil sã mai distingi între propriile interese şi cele ale angajatorului.”

“O firmã cu 100.000 de angajaţi sau un întreprinzãtor independent trebuie sã facã toate calculele pentru a-şi gãsi locul potrivit în aceastã lume a posibilitãţilor infinite. Calculele trebuie sã ţinã cont de factori că stabilitatea economicã, salariul mediu pe ţarã, costurile de întreţinere, chirii, nivel mediu de calificare şi starea infrastructurii. Dacã din calcule reiese cã ţara cea mai profitabilã e Thailanda, atunci angajatul modern se va duce acolo.” În marile companii stategiile de marketing ajung să atingă o formă de proporţii inimaginabile pentru omul obişnuit pentru că acesta nu are o viziune în perspectivă şi de ansamblu, ci una de moment, motiv pentru care ajunge să se bucure de beneficiile materiale oferite de companie, beneficii care ulterior înlocuiesc sub o formă superficială ceea ce până atunci bucuria însemna dragoste, prietenie, lucruri lumeşti . În concluzie ordine priorităţilor se schimbă .Aşa cum există angajaţi cu o mare

„Un programator costã firma circa 30 de euro pe orã. Dacã-şi petrec douã ore pe zi bombãnind, înseamnã cã se pierd 60 de euro. La 200 de zile de muncã pe an, vorbim de costuri de 12.000 de euro.“ Sume enorme. Evident cã în aceste condiţii nu-ţi poţi permite sã fii prost dispus. Wonneberger a impus aceastã clauzã a bunei dispoziţii şi n-a prea întâmpinat rezistenţã. Doi angajaţi au pãrãsit de bunãvoie firma. „ După cele relatate în citatul anterior constatăm cu stupoare că şi problema proastei dispoziţii se poate trata. Sunt angajate persoane care să ţină cursuri pe acestă temă, care să puncteze acolo unde individul devine vulnerabil pentru că efectul scontat să aducă beneficii materiale companiei. În acest sens au apărut cărţi cu 101

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

proprie. Calculele făcute în urmă acestor selecţii sunt fără doar şi poate profitabile.

disponibilitate de mobilitate, indifernet de perioadă, indiferent de loc, la fel există şi angajaţi care preferă să păstreze ca prioritare: familia, părinţii, prietenii, timpul liber chiar dacă beneficiile materiale nu sunt pe măsura aştepărilor lor.

Angajaţi care suferã “Stresul, presiunea şi disponibilitatea permanentã duc la îmbolnãvirea tot mai multor oameni. ... Corpul obosit este revigorat artificial cu medicamente”

Dresat pentru succes “În a două jumãtate a secolului XX, copilãria a devenit sinonimã cu libertatea şi distracţia. În secolul XXI, copilãria nu mai înseamnã libertate, ci, mai degrabã, şansã.” „Astãzi, educaţia este în primul rând un mijloc pentru atingerea scopului. Societatea meritocraticã mai cucereşte un teritoriu, pânã acum bine pãzit: camera copilului.”

Workaholic este o persoană addicted to work. Că îi place să muncească e ok. Ca şi ceilalţi “aholici”, workaholicul are o dependenţă nesănătoasă. în acest caz, depedenţa este de muncă, carieră sau o idee - că ei sunt “singurii în stare să facă serviciul acesta bine”. Fără acest scop epuizant, workaholicul poate crede că este un ratat sau poate avea o imagine de sine scăzută. De multe ori, acesta este un semn al nesiguranţei sau a priorităţilor greşit stabilite. Workaholicii vor petrece cea mai mare parte a vieţii lor la lucru sau aducând serviciul la ei acasă. De cele mai multe ori, vor avea puţin timp pentru viaţa lor personală, familie, hobby-uri sau relaxare. A avea echilibru nu este doar o dorinţa preferabilă; este o necesitate pentru sănătatea mintală, fizică, spirituală şi emoţională. Orice dependent ajunge să se neglijeazã pe sine. Workaholicii sunt necesari unei firme, atâta timp cât nu sunt afectaţi de suprasolicitare sau nu fac greşeli grosolane Justificarea perfectã pentru un angajator: angajaţii vin din proprie iniţiativã şi aparent nesiliţi de nimeni duminica la birou, pentru cã au nevoie de drog. Nivelul ridicat de stres, vătamator, conduce la o varietate de tulburări şi boli. Acestea includ o plajă largă de consecinţe patologice, ce se întind de la oboseală cronică la depresie, şi includ: insomnia, anxietatea, migrene, accese emoţionale, alergii, abuz de alcool şi tutun. Pe termen lung, stresul poate contribui la declanşarea hipertensiunii şi, ca o consecinţă la dezvoltarea bolilor de inimă şi cerebrovasculare, cât şi la ulcer peptic, boli inflamatorii ale vezicii şi probleme musculo-scheletale. De asemenea, poate altera funcţiile sistemului imunitar care, în

Astăzi auzim adesea vorbindu-se de copii cu vârste fragede, 3-4 ani care merg la cursuri de engleză, germană, chineză sau o altă limbă, care practică un sport sau urmează cursuri comportamentale, cursuri de formare. Deja copiii din ziua de azi au programul lor, altul decât cel pe care-l aveau copii la sfârşitl sec.XIX – lea începutul sec. XX-lea. Intr-adevăr educaţia joacă un rol primordial în procesul de formare a individului., totodată orientare în carieră a unui tânăr adolescent este un lucru deosebit de important care ulterior îl va ajuta în formarea profesională. Timpul liber de asemenea trebuie să aibă un rol important în programul unui copil/adolescent, pentru că acesta are nevoie de recreere, de delectare, de ieşire din sfera în care işi solicită creierul pentru învăţare, memorare. Prin urmare jocul trebuie să reprezinte o activitate care să-i facă plăcere, o activitate alesă de el insuşi şi nu de părinţi, profesori ...etc. “Cine trecea prin liceu mergea la universitate. Iar cine reuşea sã termine universitatea punea mâna şi pe un job, de regulã un job bun, pe viaţã. Aceste certitudini nu mai existã azi“. Marile companii recrutează personalul tănăr de elită încă de pe băncile facultăţîi, oferind cursuri de formare practică şi profesională susţinute pe cheltuială 102

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

cele din urmă, pot facilita dezvoltarea formelor de cancer. Luate laolaltă, aceste tulburări sunt responsabile pentru o mare parte de boli, decese, infirmităţi şi spitalizări. Oamenii cred că ei sunt suficient de bine adaptaţi la stres, dar în luptă de rezistenţă sau de realizare a adaptării la agentul stres, ei sunt adesea inconştienţi de compromisurile pe care le fac. Oamenii nu conştientizează stresul generat de situaţii de genul a ajunge prea târziu la o întâlnire importantă sau a presta o muncă fizică dificilă la temperatura ridicată. Ei consideră că se pot obişnui la o luminozitate scăzută, gălăgie, vizibilitate redusă şi la conflicte continue în familie sau la locul de muncă.

”angajaţii model” care “uită” de programul de lucru muncind ore suplimentare, neglijând familia, renunţând la timpul liber, la obişnuitele ieşiri cu prietenii ... omul ajunge sclav . Cu cât joburile devin mai nesigure cu atât omul munceşte mai mult . Ucenici şi profesionişţi ai exploatãrii de sine Generaţia nesiguranţei locului de muncă În zilele noastre nu mai există noţiunea de siguranţa locului de muncă, absolvenţii de facultate, master sau alte studii de specialitate nu mai au certitudinea că vor beneficia de un loc de muncă sigur. Luptă pentru obţinerea unui loc de muncă a devenit acerbă deşi nimeni nu mai garantează că acesta va fi un job sigur care să ofere stabilitate finaicară şi posibilitatea întreţinerii unei familii. Au devenit tot mai rare joburile care oferă acestă posibilitatea având de cele mai multe ori că monedă de schimb timpul liber, timpul dedicat sieşi sau familiei. Clauzele contractuale în destul de multe cazuri sunt ambigue ca de altfel şi Codul muncii care lasă suficient loc interpretărilor. Mulţi dintre angajaţi nu mai fac ceea ce teoretic ar trebui să facă ceea ce este menţionat în contractul de muncă, aceştia ajung să fie exploatăţi la maxim prin atribuirea de activităţi suplimentare care adesea nu au legătură cu segmentul lor de activitate, ajung să lucreze cât pentru încă una sau două persoane. Practicăţii lipsiţi de experienţă sunt folosiţi o anumită periodă de timp în condiţîi contractuale în folosul companiei, upă care sunt schimbăţi cu alţi practicanţi . Angajaţii cu vechime în câmpul muncii, făţă de care team şomajului, pierderii locului de muncă a câştigat teren, se abţîn să comenteze în momentul în care pe acelaşi post mai sunt angajate alte persoane care beneficiază de un salariu egal sau mai mare decât cel pe care îl avea sau îl are vechiul angajat. Precizez faptul că aceste politici nu sunt general valabile. O parte din vechile generaţii înţeleg cu greu sau nu înţeleg cum obţinerea unui loc de muncă a devenit un

Frică devine stimul. “Proiect imobiliar, firewall, certificat de vaccinare, pensie, detector de metale, cãmărã cu provizii, cont bancar – toate aceste descoperiri ale civilizăþiei au funcţþia de a genera siguranţã. În istorie au existat mereu persoane şi organizaţii care au reuşiţ sã canalizeze frică oamenilor şi sã o foloseascã în interes propriu.” Frică este transmisă prin cel mai la îndemână mod posibil şi anume prin massmedia. Ştirile care au un mare impact asupra publicului ascultător sunt cele care odată cu apariţia lor aduc şi soluţii şi anume: apariţia unui virus care îşi găseşte rezolvare în vaccinarea în masă într-un timp foarte scurt, sistemul de creditare şi găsirea a tot felul de soluţii care aparent sunt în folosul aceluia care solicită acest credit, deşi realitatea este cu totul altă, aprovizionarea cu alimente pe motiv că urmează o perioadă foarte grea sau un boom al creşterii preţurilor astfel oamenii devin tentaţi să cumpere cât mai mult. O politică managerială de “success” implementată în cadrul companiilor este generarea sentimentului de teamă, teamă de ziua de mâine, de pierderea locului de muncă., de şomaj, etc. Teama este implementată în mod conştient prin deformarea adevărului cu privire la profitul companie, în unele cazuri managerii motivând că există o învestiţie mult prea mare comparativ cu profitul adus, astfel apar 103

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

lucru atât de dificil, cum o persoană nu-şi poate păstră locul de muncă ş.a.m.d.

nu sunt transformate în idoli. Comunicarea este bună atâta vreme cât transmite valori, iar nu spectre, pune oamenii reali în dialog responsabil şi împlinitor. Problema cu care ne întâlnim în prezent este în ce măsură ne mai putem păstră libertatea lăuntrică şi demnitatea umană într-o lume invadată de stress, de logoreii mediatice, de subculturile divertismentului perpetuu. Agresiunea contemporană reprezintă formă unui război nevăzut mult mai sofisticat decât în veacurile trecute la care sunt expuşi mai ales copiii, care au nevoie de o atenţie specială şi de protecţie mediatică. Tehnologia, care este din ce în ce mai evoluată ne lasă fără timp liber. „Drogul inteligent” ne fascinează, ne captează atenţia şi ne face să apelăm la el ori de câte ori ne plictisim sau avem nevoie de înformaţie. Dispozitivele inteligente sunt considerate o parte esenţială a vieţii în era noastră, însă tendinţa lor este de a acapara o bună parte din timpul destinat relaxării iar oamenii devin „obsedaţi” de utilizarea regulată a lor. Oamenii şi-au dezvoltat un nou viciu, odată cu apariţia acestor dispozitive, acela de verifică ecranul, ştirile, mail-ul, agenda şi aplicaţiile sociale.

Viaţa în centrul de evaluare “Capitalul social poate fi transformat uşor în capital economic” Tehnologia are un loc important pe piaţa muncii atât ca mod rapid de operare intr – o societate cât şi ca motor de căutare şi recrutare de personal. Procesul de recturare nu este unul la întâmplare ci unul bazat pe extragere de înformaţie în scop productiv. Mai exact motorul de căutare se bazează pe accesarea a cât mai multor site-uri bazate pe reţele de socializare care te trimit la profiluri care deţîn o vastă listă de prieteni, profiluri care socializează cu persoane care provin din diverse domenii de activitate, cu o anumită pregătire, care pot deveni interesante pentru cei care urmăresc o selecţie. Iniţial profilul există, recrutarea presupune identificarea persoanei care să corespundă profilului. Deasemena reprele pentru profilul ce urmează a fi selectat pot fi construite din înformaţiile care precizează hobby-urile (călătoriile) sau alte abilităţi . O simplă căutare a unei persoane îţi poate deschide alte motoare de căutare. Selecţia se face în mod inteligent axându-se pe profiluri care deţin titluri academice, cu o vastă pregătire, cu experienţă. În concluzie capitalul social poate fi transformat uşor într-un capital economic.

Angajatul ca artist Dacã în ghidurile de management din anii ’70 se sublinia faptul cã libertatea şi creativitatea nu au ce cãuţa într-o fabricã, în cãrţile din zilele noastre se pune accent pe fantezie şi pe responsabilitatea individualã. Artistul ca model şi autoportret al noului angajat – o metaforã care rezumã toate evoluţiile descrise în aceastã carte. Viaţa şi munca artiştilor exploatãrii de sine se caracterizeazã prin urmãtoarele patru trãsãturi: - Artistul trebuie sã fie creativ: ca şi artistul, angajatul modern nu trebuie sã aibã doar cunoşţinţe de specialitate, ci trebuie sã-şi foloseascã fantezia pentru a rezolva probleme. El gãseşte soluţii neconvenţionale şi pune în practicã idei trãsnite. Angajatul exploatãrii de sine cautã „sã se realizeze“ prin muncã, vrea deci sã-şi exprime propriile ţeluri, nostalgii şi dorinţe şi sã le comunice lumii întregi. Nu mai

Adio timp liber Lipsa timpului liber este o problemă care ne preocupă în egală măsură pe toţi. Pentru a câştiga mai mulţi bani suntem dispuşi să ne vindem timpul în schimbul unui câştig financiar atrăgător. Muncim mai mult, câştigăm mai mult, însă avem din ce în ce mai puţîn timp liber. Timpul liber a început să devină mai preţios că aurul. Şi nu este deloc o glumă. Am devenit din ce în ce mai absorbiţi de munca de zi cu zi, de visele şi obiectivele noastre, că abia mai avem timp să respirăm. Omul contemporan este tot mai fragil fizic şi spiritual, tot mai înrobit de tehnologiile mediatice şi de puterea magică a tehnoştiinţei. Tehnologiile şi ustensilele lor sunt benefice atâta vreme cât 104

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

sau un al treilea job. Alţii încaseazã bonusuri grase de performanţã. - Artistul se reprezintã pe sine: artistul munceşte singur şi câştigã singur. E un lup singuratic şi nu depinde de o echipã – dacã e sã ne luãm dupã clişee. Tot ce e şi tot ce va deveni îşi datoreazã sieşi, potenţialului individual, talentului şi muncii îndârjite. De asemenea, e singurul vinovat atunci când intrã într-un blocaj, când nu mai gãseşte brusc tonul potrivit, când îşi pierde admiratorii şi cumpãrãtorii operelor sale. şi artistul exploatãrii de sine trebuie sã-şi actualizeze permanent competenţele şi cunoşţinţele, sã-şi îmbunãtãţeascã relaţiile şi felul de a se prezenţa pe sine. Munca la propriul eu devine un proiect pe viaţã. Iar dacã eşueazã, atunci pur şi simplu nu a dat cât trebuia.

conteazã de mult cã nu e vorba de sculpturã, ci de o muncã administrativã sau de PR şi marketing. Angajatul se poate entuziasma pentru munca lui şi, astfel, devine mult mai legat emoţional de ea. El aspirã la recunoaştere şi laudã. şi, asemenea artistului, cunoaşte teamă de insucces – blocajul scriitorului . - Artistul nu are concediu: un artist nu înceteazã sã fie artist doar pentru cã soarele apune sau ceasul aratã ora 17. Când îi vine inspiraţia, el se nãpusteşte în atelier, la şevalet, la maşina de scris sau îşi ia înfrigurat notiţe şi face schiţe pe şerveţelele din cafenea. Şi angajatul modern sau cel care lucreazã la un proiect se gândeşte continuu la munca lui. Poate îi vine o idee strãlucitã în timpul joggingului de searã, poate cã peste noapte gãseşte o soluţie inovatoare la o problemã. Omniprezenţa muncii în gândirea noastrã e completatã de tehnici noi, prin care suntem disponibili pretutindeni şi oricând. Din cauza intensitãţii activitãþii sale creative, artistul are, de obicei, probleme de integrare în societate şi nu poate cultiva relaţii sociale stabile. În concluzie şi angajatul modern are dificultãţi în a gãsi un echilibru între munca lui şi familie, cercul de prieteni şi timpul liber. - Artistul duce o viaţã nesigurã: artistul nu şţie ce e acela un contract de muncã normal, el nu primeşte salariu lunar fix şi nu i se plãtesc asigurãri sociale, ci depinde de aprecierea publicului. Duce o viaţã dezordonatã, palpitantã şi periculoasã. Pãstrând proporţiile, aşa aratã şi viitorul angajatului modern: îşi schimbã des locul de muncã, e pus mereu în faţa a noi provocãri, sarcini şi proiecte şi nu prea poate planifică nimic dinainte. Învingãtorul, cel adulat de fani şi de critici, ia totul, Oscarurile, vilele de lux şi diamantele uriaşe. Înfrântul, muzicantul ambulant sau pictorul fãrã succes, nu are uneori nici mãcar un acoperiş deasupra capului. Asemenea nedreptãţi se întâmplã şi în lumea angajatului simplu: unii depind de proiecte şi sunt obligaţi sã-şi ia un al doilea

Ce este de făcut ? “Trebuie sã luptãm pentru a trasa noi graniţe între muncã şi viaţa privatã. ” „Visul unei societãţi a timpului liber pare astãzi mai îndepãrtat ca oricând. Maşinile au preluat multe dintre sarcinile noastre – iar nouã ne-au fost atribuite altele noi. Noile joburi cer creativitate şi competenţã comunicativã, deci, în principiu, abilitãţi umane pe care nu le poate simula nici cel mai complex procesor.” După cum spuneau şi marii profeţi ai timpului, munca nu ar trebui să reprezinte o prioritate. Omul trebuie să fie creativ, să aibe libertate de găndire. unca e punctul de referinţã al societãţii noastre capitaliste. Mentalitatea politicã e axatã pe avantaje compeţiţionale, productivitate, concurenţã şi rate ale dobânzii, iar consecinţele concrete asupra oamenilor sunt luate mai puţin în considerare, rareori este gândită o strategie pe termen lung sau îi sunt analizate în detaliu posibilele consecinţe. Lumea muncii s-a schimbat ... dar cum ? ... structurile rigide de control au fost îndepărtate, astfel că angajatul modern se defineşte astăzi că fiind managerul propriului eu şi artistul exploatării de sine. Pentru cei mai mulţi oameni într-o listă a prioritizării activităţilor lor, profesia, ocupă locul primordial . Destul de mulţi angajaţi 105

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

sunt copleşiţi la vederea mediului de lucru în care urmează să-şi desfăşoare activitatea, copleşiţi de tehnologia de ultimă generaţie care le este pusă la dispoziţie, de faptul că lucrează pentru o companie de prestigiu. Nimic din toate acestea nu reprezintă un lucru rău, întrebarea este dacă acestea reprezintă într-adevăr împlinirea noastră individuală sau este o falsă împlinirea? Consider că dacă nu reuşim să stabilim câteva limite între viaţa de familie şi job, nu vom reuşi niciodată să ne simţim pe deplin împliniţi. Împlinirea înseamnă echilibru ... un echilibru constant între ceea ce reprezintă viaţa de familie şi viaţa profesională. Odată stabilit acest echilibru, trebuie să fie menţinut, pentru că el nu se menţine de la sine. De teama unor consecinţe aspre angajatul din zilele noastre nu spune sau spune destul de rar “nu”. El renunţă să spună “mi-am încheiat programul de lucru, nu rămân peste program”; “am nevoie de concediu în perioada ...” (dacă angajatorul spune nu ... nu rămâne); „exploatatorul de sine“ trebuie sã înveţe sã spunã „nu“ în loc de „sigur, se rezolvã“, „facem tot ce trebuie“ sau „trebuie sã trecem şi prin asta“. Pentru a pune nevoile personale mai presus de cele profesionale îi trebuie, în primul rând, spirit combativ. Artistul exploatãrii de sine are nevoie doar de puţin mai multã siguranţã de sine. În viziunea lui Jacob Schrenk angajatul modern este un manager al propriului eu şi un artist al exploatării de sine, care-şi foloseşte puterea de muncă într-un mod cât mai eficient şi, valorizând-o, amplifică de mai multe ori rezultatul strict material. Asta duce la întrebarea firească: dacă angajatului modern îi place să se exploateze, de ce să-l împiedicăm? Şi ce vrea de fapt această carte? Această carte nu e o chemare la frânarea societăţii sau la grevă. Dar să nu uităm că biroul nu trebuie să devină automat un templu al realizării individuale. Ideea că omul poate crea doar la muncă lucruri care rămân, că o carieră abruptă este sinonimă cu o viaţă bună nu se bazează, în ultimă instanţă, pe o ordine naturală, ci e o invenţie omenească. Sau, altfel spus: este o

ideologie, o concepţie despre lume rigidă, bazată pe anumite precepte care nu mai pot fi puse sub semnul întrebării de credincioşi. Această adevărată „Biserică a Carierei" a devenit o instituţie atotputernică. Analiza SWOT Între paginile acestei cărţi putem citi frânturi din vieţile persoanelor etichetate ca Workahoolici şi nu numai. Această lucrare ne arată cum s-a trecut de la sistemul pontării muncii de 8 ore în marile fabrici şi uzine din Germania la inducerea muncii de către angajator prin necontrolarea acestora, dar prim mărirea programului de lucru până la peste 60 de ore pe săptămână. Că nouă modalitate de rezistenţă în contextul crizei actuale, cartea vine cu o soluţie fără ca autorul să realizeze importanţa ei, alocarea timpului liber pentru căutarea unui job part-time sau cea a leasingului de personal care prevede schimbarea conţinuă a locului de muncă. Toate aceste elemente subliniate în carte sunt în detrimentul vieţii personale. Înlăturarea prietenilor este primul pas care îl facem în procesul nostru de a deveni, fără să simţim, workahoolici; următorul pas este puţinul timp petrecut în familie, înlăturarea îndatoririlor familiale; iar ultimul pas este acela de a te îngloba în sarcini de serviciu şi a exista numai pentru a muncii, ocupat 24 din 24 şi 7 din 7. Dependenţii de droguri sunt stigmatizaţi şi respinşi, în timp ce workaholicul – dependentul de muncă – este eroul companiei şi model pentru ceilalţi. Fiecare angajat sau colaborator este o firmă în sine: are propriul brand, propria imagine, propria politică. Partea bună în noua lume a muncii este culoarea, mişcarea. Totul se schimbă tot timpul, nu mai e loc de plictiseală. În schimb, nu-ţi poţi permite o viaţă, un loc, un prieten, timp liber. Iar gândurile şi sentimentele sunt un lux: nu-ţi poţi permite să le ai pentru tine - ele trebuie închiriate. Un element care poate fi punctat este faptul că lucrarea lui Jacob Schrenk analizează numai dintr-o singură perspectivă relaţia angajat-companie şi anume aceea a 106

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

angajatului. Sau un aspect normal în cazul în care lucrarea surprinde exclusiv omul că resursă în piaţă muncii şi, intr-un final, produs al acesteia, modelat întru totul de corporaţia, multinaţională, întreprinderea în care îşi desfăşoară activitatea. şi toate acestea printr-un proces extrem de abil de manipulare, de multe ori prin practici şi metode care acţionează în sub-conştientul subiectului. Consider totuşi că acest element este de o importanţă nu foarte mare încât autorul să fi simţit nevoia să îl trateze aşa cum a făcuto în cazul angajatului. Concluzia după cum spune şi autorul ne aparţine. Lucrarea lui Jackob Schrenk nu se vrea a fi un model de experimentat ci ne oferă o imagine de ansamblu asupra a ce se întâmplă cu vieţile noastre. Ni se spune de ce nu mai avem timp, de ce un loc tihnit nu mai poate fi decât amintirea casei bunicii. O muncă plăcută, care te valorifică şi te motivează, ne dorim toţi, dar când compania mă obligă să mă automotivez, pentru că entuziasmul meu aduce profit, când bună dispoziţie e clauză contractuală şi emoţiile sunt o marfă care aduce un beneficiu calculabil în procente crescătoare, atunci sigur se întrece o limită. Nu se pătrunde astfel într-un spaţiu care era numai al meu până mai ieri ? În secolul în care mobilitatea este o valoare centrală, te întrebi: e casa gonflabilă o invenţie bizară? Angajatul ultramobil modern este nomadul secolului XXI. El “îşi poate împacheta toată viaţa într-o valijoară”, poate greşi drumul spre bucătărie acasă dar “are cu siguranţă un aeroport de suflet”. Stabilitatea, ataşamentul de locurile natale, de prieteni, familie sau de o rutină, sunt comportamente retrograde, piedici în carieră, chiar susceptibile că forme de recalcitranţă şi pedepsite că atare de societatea nomadă modernă. Într-o lume eficientă copiii de 2-3 ani sunt educaţi şi trataţi ca nişte adolescenţi pentru a avea un viitor, adolescenţii sunt nişte adulţi cu încredere în ei dar fără încredere

în viitor, iar blugii strâmţi, operaţiile estetice şi body-styling-ul le menţin adulţilor şi bătrânilor aparenţa tinereţii. Nu-ţi poţi permite să nu arăţi bine. Angajatul ideal nu doarme, nu mănâncă, ne se întristează, este oricând gata să plece şi să vină, nu are famile şi nici prieteni. Pentru toate acestea există stimulente, antidepresive şi somnifere, politici de firmă care valorifică disponibilităţile sentimentale sau afective, spaţii de recreere în sediul firmei şi week-end-uri la munte cu staff-ul companiei. Firma este casă, parc şi templu. Din punctul meu de vedere, lucrarea “Arta exploatării de sine” este o trezire la realitate, o realitate pe care cumva o şitm cu toţii, mulţi o gândesc, puţini o spun, o relatare a unor întâmplări cotidiente reale, care au un impact semnificativ la nivelul cititorului, ridicându-i semne de întrebare. Presupun că fiecare cititor într-o mai mică sau mai mare măsură s-a regăsit în această lucrare, a realizat o introspecţie cu privire la existenţa unui echilibru între viaţa personală şi job sau după caz, în situaţia în care această balanţă există ... întrebare se pune astfel: este sau nu echilibrată? Deşi există lucrări similare pe această temă, nici una mi-a transmis un mesaj atât de puternic aşa cum s-a întâmplat în cazul lucrării de faţă. Multitudinea exemplelor preluate din viaţa cotidiană şi relatate cu o aşa naturaleţe, fără existenţa unui paravan ... este ceea ce probabil mulţi dintre noi s-au aşteptat să să citească într-o carte. Această lucrare, odată citită, tendinţa este de a o face cunoscută mai departe, de a o aduce în prim plan colegilor, părinţilor, persoanelor apropiate. Povestirea acestei cărţi nu echivalează cu citirea şi înţelegerea realităţii pe care autorul a vrut propabil să o transmită cititorului. Aşadar această lucrare poate fi recomandată cu succes tuturor angajaţilor şi viitorilor angajaţi pentru o mai bună înţelegere a fenomenului muncii în viaţa contemporană.

107

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Alice THEODORESCU Cumpăraţi o schimbare? Se vorbeşte atât de mult despre schimbare în ultima vreme, din presă şi până în mediile de socializare 2.0, 3.0 şi câţi de 0 or mai fi, încât stau şi mă întreb: De ce aşa subită nevoia asta? Tot pe site-urile de socializare proliferează poze, citate, recenzii de carte care mai de care mai ”motivaţionale”, de la cele umoristice (de pe site-ul ce creează aproape la fel de multă dependenţă precum Facebook, şi anume 9gag) şi până la cele învăluite într-o aură de mistică urbano-postmodernistă (ori capitalistă?). Se pare că toată lumea respiră schimbare, energie – o adevărată revoluţie e pe cale să se petreacă, fiţi pe fază! Ce e cu atât mai fascinant este faptul că am ajuns în mult-aşteptatul ori urâtul (a se citi în ambele sensuri ale cuvântului) 2012 – acest an al apocalipsei New Age în care ”schimbarea” va veni, iar cei pregătiţi o vor îmbrăţişa pentru a urca pe o nouă treaptă a vieţii/devenirii umane. Scepticii au deja un zâmbet strâmb în colţul gurii. Însă stau şi mă întreb un alt lucru, care mi se pare, cel puţin, de bun-simţ: Oare nu trăim în permanentă schimbare şi avem iluzia unui mare boom? Cu ce suntem diferiţi faţă de oamenii care trăiau în antichitate ori în epoca industrială? Natura umană nu s-a schimbat, percepţia schimbării este aceeaşi, ceea ce s-a schimbat într-adevăr este modul de transmitere a acestei percepţii – mai mult decât atât, această percepţie s-a multiplicat aproape spre infinit odată cu apariţia acestui ”neînsemnat” şi ”banal” Internet. Suntem bombardaţi zi şi noapte cu ”ultimele” noutăţi în materie de tehnologie, cu o publicitate agresivă care ne spune că nu putem trăi fără acest nou iPhone/iPad/iWhatever, în timp ce, pe partea cealaltă trăim într-un adevărat ”extaz” al dezvoltării personale, cunoaşterii de sine, pentru că, nu-i aşa?, totul porneşte de la ”tine”. Unde e, mărog, schimbarea, în toata această degringoladă consumeristă? Capitalismul e atât de deştept şi parşiv încât cu o mână creează aşa-zisele nevoi ne-necesare, tocmai pentru a face oamenii să trăiască în stadiul de uniformizare şi cu doza de depresie potrivită pentru a consuma şi mai mult, iar cu cealaltă mână ne oferă soluţii magice precum ”coaching”, ”training”, ”personal development” şi ”self-knowledge” (simţeam ”nevoia” de a folosi termenii în original tocmai pentru a sublinia această schimbare uniformizantă), soluţii ce trebuie, bineînţeles, cumpărate. Normal că trebuie să lucrez aproape 12 ore pe zi, pentru că trebuie să am o casă şi o maşină în rate şi să plec într-o croazieră exotică, altfel ce ar crede lumea despre mine? Iar dacă simt că mă cuprinde disperarea pentru că mă transform într-un robot, nu-i nimic!, coach-ul meu mi-a spus că este ”vina” mea pentru tot ce mi se întâmplă, aşadar trebuie să gândesc pozitiv şi să îmi spun în fiecare dimineaţă că ”the sky is the limit!”. Ce bine că îmi permit să am aşa un coach bun! Deci, e normal? Asta e mult-aşteptata schimbare? Iluzia unei libertăţi de acţiune şi de gândire care se traduce prin gânduri/comportamente/valori trase la indigo, pentru că asta e societatea în care trăim, astea sunt standardele!? Atunci, nu mulţumesc. M-am săturat de discursuri lipsite de conţinut şi de relaţii copiate. Unde e adevărata schimbare? Cea care vine cu sacrificii, lupte interioare, suferinţă şi transpiraţii reci, dar şi cu revelaţii, forţă, împliniri şi zâmbete? Eu pe aceasta din urmă o vreau!

108

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

LITERA Dr. Luminiţa TĂRCHILĂ Omul victorian MOTTO: “Societatea noastră industrială şi comercială are, ca toate celelalte, o plagă; această plagă o reprezintă muncitorii. Nici o fabrică fără muncitor : cu ei, mereu în stare de necesitate şi în număr din ce în ce mai mare, nici un răgaz de linişte pentru societate. Fără comerţ, societatea noastră lâncezeşte, stagnează, moare; revitalizaţi-l, îmbogaţiţi-l, dezvoltaţi-l, şi veţi îmbogaţi în acelaşi timp o populaţie proletară care trăieşte de pe o zi pe alta, pe care un accident oricât de neînsemnat o poate lipsi de mijloacele de subzistenţă.” (Saint – Marc Girardin)1 Studiul de faţă pleacă de la premiza că omul este fiinţa care, în general, îşi creează conjunctura şi ambianţa de viaţă, prin puterile sale fizice, morale şi intelectuale. În mod special, aspectele diverse ale societăţii engleze din Epoca Industrială au fost determinate ( cum s-a arătat deja, în Introducere) tot de om, de o anumită mentalitate a sa, de un anumit stadiu al devoltării sale morale şi psihice, al inţelegerii sale. Considerăm, de aceea, că o perspectivă antropologică asupra epocii de industrializare masivă a Angliei (subînţelegându-se aici atât ontologia cât şi gnoseologia) este un necesar liant pentru închegarea cât mai adecvată a imaginii romanului englezesc ce surprinde aspecte sociale din vremea respectivă. Rămâne de înţeles în ce condiţii se produce marea invazie a romanului – specie majoră a literaturii şi adevărate „recipiente sub presiune” – în epoca venirii la putere a reginei Victoria şi, totodată, a revoluţiei industriale. Secolul al XIX-lea a fost marcat, nu numai în Anglia, dar în toată Europa, de ascensiunea la putere a burgeziei, a micilor şi marilor comercianţi, industriaşi, deţinători de capital. Poate fi împărtăşită opinia a numeroşi istorici europeni, că secolul al XIX-lea a început, în fond, în 1789, anul Revoluţiei franceze, şi s-a întins până în 1914, anul izbucnirii primului război mondial. Epoca burgheză a început cu asaltul asupra Bastiliei şi s-a sfârşit în zgomotul asurzitor al tunurilor războiului mondial din 1914. Marele eveniment din 1979 aducea lumii o idee mai elaborată despre libertate. Erau recunoscute drepturile universale ale omului, era eliberat de constângerile clasei sociale de origine individul, era asigurată participarea cetăţtenilor la viaţa politică şi, de asemenea, suveranitatea naţiunii formate din cetăţeni şi ancorarea la o constituţie a regimului, oricare ar fi fost el. 1. Saint Girardin, în Journal des Debats, concluzii cu privire la zilele fierbinţi din Lyon, din noiembrie 1831, când sa desfăşurat greva muncitorilor de la fabricile de mătase, totul în volumul Omul secolului al XIX- lea de Ute Frevert, H. G. Haupt., Editura Polirom, Bucureşti, 2002, p.17.

109

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Omul nu căpăta atunci numai libertate politică. El era eliberat şi de impedimentele economice şi sociale, printr-un diversificat program de reforme. Astfel, el devenea un individ cu libertatea de a-şi alege profesia, independent de originea sa socială, cu posibilitatea de a-şi cumpăra teren destinat exploatării şi scutirea de orice gen de restricţii (în afara celor de ordin economic, bineînţeles), cu dreptul de a locui după libera lui alegere. La prima impresie, s-ar putea spune că omul reintrase intr-o perioada edenică, că regăsise, în sfârşit, Paradisul pierdut. Dar era oare aşa? Mişcările revoluţionare şi reformatoare, despre care am vorbit anterior, din vremea aceea, arătau că omul e liber dar numai în măsura în care este subiect economic. În inepuizabila natură a omului, se producea, astfel, o zguduire sufletească puternică: de la filozofii iluminişti ai secolului al XVIII –lea, care reclamau şi proclamau maturitatea spirituală, adică primordialitatea valorilor spirituale, scara de valori se inversa şi începuse vremea consideraţiei sau desconsideraţiei în funcţie de bogăţia materială a individului. Ce însemna aceasta? Însemna că, dintr-o singură lovitură puternică (aşa cum fusese Revoluţia din 1789) erau sfărâmate cele mai puternice vechi înclinaţii, erau distruse cele mai adânc înrădăcinate obişnuinţe, ca şi când revoluţia ar fi şters, ar fi ars cu flacăra ei întreaga istorie anterioară a omului, pentru a începe o istorie nouă, sub un stindard nou. Noul steag avea „ stema” industrializării în centru. Marea Britanie a fost statul pionier în care s-a produs schimbarea fundamentală în sfera productivă, determinând şi o creştere vertiginoasă a activităţii economice, cu repercursiuni în ceea ce privea raporturile dintre oameni. În doar câteva decenii, datorită incipientei organizări capitaliste, noile tehnologii mecanizate au înlocuit vechile mijloace de producţie, bazate în cea mai mare parte pe munca manuală. Introducerea lor avea drept consecinţă creşterea productivităţii care, la rândul ei, determina extinderea pieţei bunurilor materiale de natură industrială, atăgându-se, astfel, tot mai multă forţă de muncă. Dacă la începutul secolului al XIX –lea majoritatea covârşitoare a oamenilor îşi găsea încă propria sursă de subzistenţă, în agricultură, situaţia apărea mult schimbată după ce-a de-a doua jumătate a secolului şi, mai ales, spre sfârşitul lui, când se înregistra un număr tot mai mare de femei şi bărbaţi implicaţi în activităţile industriale şi urbane. Omul secolului în discuţie era, din ce în ce mai des, un muncitor. Locul său de muncă era un nou spaţiu numit fabrică. În acest spaţiu nou se făcea producţie industrială, iar maşinile asigurau o economie de timp şi energie. Locurile de muncă în fabrică erau organizate în direcţia unei nete diviziuni a muncii. Spre deosebire de vechea industrie manufacturieră, fabricile asimilau, de obicei, un număr mare de bărbaţi şi femei dar muncitorii concentraţi în ele trebuia să se supună unei discipline a muncii şi a timpului cu totul nouă şi neobişnuită pentru ei. Prin urmare, apariţia „fabricii” a însemnat un proces mai lung şi mai anevoios de adaptare a omului la noua situaţie economică ivită. Pe de altă parte, fabrica era şi un loc trist şi unul vesel. Trist pentru că atât bărbaţi cât şi femei şi chiar copii (la început) erau nevoiţi să lucreze până la paisprezece ore pe zi pentru un salariu de cele mai multe ori de mizerie, muncitorii cunoscând în felul acesta o nouă formă de dominaţie socială şi de dependenţă. Ei erau oameni care se aflau pe ultima treaptă a unei piramide sociale bine diferenţiate, având în vârful ei un alt tip de om nou, şi anume „patronul”. Acesta era constructorul şi persoana care înfiinţase întreprinderea în prima fază a industrializării şi, de aceea, el lua toate deciziile cu privire la dezvoltarea afacerii şi la categoriile de muncitori şi angajaţi din subordinea sa. De asemenea, patronul fixa durata activităţii, programul de lucru cotidian şi săptămânal, valoarea retribuţiei. Totul era în mâinile lui, ca proprietar, şi dispunea de orice exista pe teritoriul său. Acesta va fi şi aspectul cel mai speculant în romanele vremii, scriitorul, ca om al acestei noi societăţi, simţindu-se răspunzător pentru soarta grea a confraţilor din acest nou segment de societate. Trebuie, totuşi, menţionat faptul că, treptat, întreprinzătorii s-au obişnuit cu faptul că muncitorii lor 110

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

puteau să aibă idei diferite şi că e necesar să fie lăsaţi să se exprime, unele dintre ele conducând chiar la lucruri constructive. Fabrica a fost, însă, şi un loc de bucurie, pentru că, în ea, muncitorii au deprins noi forme de cooperare şi solidaritate, necunoscute până în momentul acela. Era o unitate de interese, de suferinţe şi de nevoi care dădea solidaritate noii bresle formate în rândurile societăţii umane. Unirea lor se clădea, mai ales, pe durerea umilinţelor suportate pentru a-şi putea câştiga traiul zilnic. La ea s-a apelat, ulterior, în luptele muncitoreşti, secolul al XIX-lea fiind recunoscut şi drept secolul marilor greve, îndelungate uneori şi sângeroase alteori, prin intermediul cărora muncitorii încercau să-şi impună propriile exigenţe. Profesii noi Pe măsură ce societatea britanică a secolului al XIX-lea devenea din agricolă industrială, prestigiul întreprinzătorului şi al omului de afaceri creştea. Ei au pătruns în rândurile elitei sociale şi politice în mod durabil. Curând, însă, ei s-au văzut nevoiţi să cedeze tehnicienilor şi inginerilor reputaţia de inventatori geniali şi de promotori temerari. Energiile creatoare ale epocii s-au concentrat tot mai mult, în decursul secolului, în acest grup de profesionişti care devenea tot mai numeros şi mai conştient de propriile capacităţi. În acest cadru se inventa şi se experimenta, se perfecţiona şi se ameliora, se breveta şi se încerca. Inginerul reprezenta prototipul omului progresului, alături de omul de ştiinţă. În iureşul acestui curent scientist a fost implicată şi respectabila profesie de medic. Secolul al XIX –lea recunoaşte medicului propria competenţă profesională asigurându-i-se, astfel, ca şi avocatului, un statut de expert de care nu se bucurase niciodată până atunci. Era o reevaluare determinată de calitatea ştiinţifică a pregătirii sale şi de victoria repurtată de medicină în domeniul diagnozei, şi, pas cu pas, chiar în terapia bolilor. La ea a contribuit şi faptul că oamenii au început să conştientizeze tot mai mult importanţa propriei lor sănătăţi. Trecuse vremea în care bolile fuseseră văzute ca fiind destinate omului de către Dumnezeu. Totuşi, existau încă pături largi ale populaţiei care au refuzat să urmeze recomandările experţilor profesionişti, preferând să caute consolare şi ajutor în practicile străvechi sau pe lângă autorităţile şi instituţiile tradiţionale. Percepţia familiei era, şi ea, una nouă. Famila, în noua societate, terbuia să fie un spaţiu închis, unde adevăratele virtuţi ale omului erau stimulate şi ocrotite. În sensul acesta, se ţinea foarte mult la asa-numita „ privacy” (intimitate). Centrul de greutate al familiei era femeia, care îşi îngrijea cu devotament copiii şi soţul, lăsând în plan secund interesele personale. Era un stil de viaţă care se apropia foarte mult de ideal şi care exercita o fascinaţie puternică asupra micii burghezii. În familia burgheză, exista o diviziune a muncii între bărbat (care avea o meserie şi primea un salariu) şi femeie (care trebuia să se preocupe de treburile casei). Diviziunea de acest fel avea un corespondent în sfera mentalităţilor şi se repercuta asupra repartizării rolurilor în societate chiar şi dincolo de graniţele sferei familiale, în sectoarele lucrative. Stilul de viaţă la care ne-am referit era de neconceput fără o menajeră. Menajera era aceea care reprezenta dovada bunăstării şi respectabilităţii burgheze şi trăda pretenţia unei familii de a aparţine segmentului superior al societăţii.Pe de altă parte, profesia de menajeră oferea multor femei tinere, provenind din familii nevoiaşe, şansa de a avea un salariu şi de a asimila o serie de cunoştinţe care se puteau dovedi utile mai târziu, când ele îşi întemeiau propria familie. Chiar dacă organizarea unei case burgheze şi calităţile pe care ea le cerea nu erau de natura celor întâlnite într-o familie de muncitori, în mentalitatea individuală şi în comportamnetul social rămânea întdeauna o urmă ce trimitea cu gândul la acel tip de experienţă. Este un aspect care ne îndreptăţeşte să considerăm că menajera, în fond, reunea două universuri sociale, altfel separate cât se poate de clar. 111

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Slujba de menajeră era, prin urmare, caracteristică numai fetelor şi tinerelor femei din pătura muncitorească sau ţărănească. Ea fusese iniţiată cu mult înainte de secolul al XIX- lea şi tipul feminin uman reprezentat de această preocupare a fost bine surprins în romanele „Pamela” şi „Clarisso” ale lui Samuel Richardson. Pentru tinerele de origine burgheză apărea în scenă, în vremea aceea, cariera didactică. Atrase de această profesie, fetele de familie bună optau din ce în ce mai des pentru activitatea la catedră, după terminarea perioadei de şcolarizare. Lor le venea în întâmpinare marea operă de construcţie a sistemului educaţional şcolar, inclusiv a celui de învătământ superior, prin care se încerca să se ridice gradul de alfabetizare al cetăţenilor. Omul secolului al XIX –lea ştia să citească, să scrie şi să socotească şi frecventa cel puţin şcoala elementară. Din ce în ce mai mult începeau şi fetele să beneficieze de educaţie şcolară. Totuşi, femeilor le erau inaccesibile prestigioasele cariere academice ca şi accesul în universităţi. Tocmai de aceea, învăţătoarele au constituit una dintre primele generaţii de combatante pentru emanciparea femeii. Ele reclamau libertatea de a suprima orice privilegiu sau restricţie de clasa şi, mai ales, de sex, de a li se oferi posibilitatea să îşi fructifice fără impedimente propriile capacităţi şi de a se împlini ca oameni, în aceeaşi măsură în care şi bărbaţii beneficiau de această libertate. Din nefericire, doar cu timpul şi foarte lent, abia în secolul XX, s-a reuşit să fie demontate asemenea restricţii nejustificate. De la inechitatea privind interdicţia accesului femeilor la sistemul de învăţământ superior, sa ajuns, inevitabil, şi la rezistenţa împotriva echivalării drepturilor politice ale bărbaţilor şi femeilor. Căile de acces al femeilor la viaţa politică au continuat să fie blocate un timp mult mai îndelungat. Tocmai diferenţierile acestea tranşante au aprins mai mult dorinţa unei mai ample participări politice a femeilor. De altfel, trebuie spus, în secolul al XIX-lea, politica nu se făcea numai în cabinetele şi cercurile ministeriale, ci ea se desfăşura şi pe străzi, în cârciumi, în redacţiile ziarelor, la întrunirile de partid. În sfârşit, meseriile menţionate vorbesc despre o altă realitate a vremii: despre mobilitatea care exista în interiorul frontierelor naţionale. Oamenii se stămutau dintr-o regiune în alta, dintr-un oraş în altul şi, mai ales, de la sat la oraş, în căutarea unui loc de muncă sau a unor oportunităţi de câştig. În această situaţie, înainte de aventura radioului şi a televizorului, cititul (mai ales cititul de romane) era activitatea recreativă cea mai răspândită în familiile din clasa de mijloc. Cititul se realiza cu voce tare în mijlocul membrilor familiei strânşi pentru a asculta. Ce implicaţii avea acest lucru? Multe şi foarte importante pentru dezvoltarea culturală a Angliei. În primul rând, acest aspect stimula scriitorul să scrie romane, să lucreze la opera sa devenind dintr-un fel de outsider (cum era, în general, înainte) un insider, bineînteles în limitele pe care le impune condiţia de artist, în general. Metaforele izolării şi liberăţii, iluminării creatoare şi inspiraţiei violente, de care sunt pline biografiile artiştilor din această perioadă, nu permit crearea unor prea mari iluzii legate de idee că artistul ar fi fost legat de public o dată pentru totdeauna, în secolul al XIX –lea. Avea nevoie de el în sens material, ca mecena şi cumpărător, dar avea nevoie şi de iubirea lui idolatrizantă, de veneraţia lui, de adeziunea lui. Artistul, ca om de creaţie, devenise încă din vremea Renaşterii conştient că, prin puterea sa, era cu adevărat “după chipul şi asemănarea Creatorului Suprem”. De aceea, ca şi acesta, artistul îşi dorea o armată de adoratori credincioşi care să îi confirme latura sa divină, creatoare. Existenţa artistului era de neconceput în absenţa publicului. Chiar dacă, uneori, îl blestema pentru că nu îl înţelegea, fugea de el sau îl ignora pur şi simplu, artistul suferea pentru el, trăia prin public, iar dacă ar fi trebuit să trăiască fără el viaţa ar fi fost un supliciu. Prin urmare, romancierul victorian, ca artist al cuvântului, scria pentru un public cititor din ce în ce mai numeros. Acest fapt implica alte două profesii care devin foarte avantajoase pentru economia naţională a Angliei aflate în plină industrializare: este vorba de 112

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

proprietarul de editură şi de cititorul aşa-numit “profesionist”, adică editorul. Apar bibliotecile de împrumut, vânzătorul de carte şi publicul cititor. Se crea o complexă reţea de relaţii între romancierii victorieni şi oamenii implicaţi în comerţul de carte. Spre cea de-a doua decadă a secolului al XIX-lea, când Walter Scott şi Jane Austen scriau, romanele erau publicate, în general, în trei sau patru volume. Deşi romanele în trei volume, “ Three – deckers” („corabie cu trei punţi”) – cum li se spunea -, vândute la un preţ standard de o jumătate de guinee pe volum, punea cititorii din clasa de mijloc în imposibilitatea de a le cumpăra, ele rămâneau forma comercială de bază pentru carte, în perioada aceea. În general, condiţiile erau favorabile pentru producerea unui număr mare de romane în perioada victoriană. Aşa cum s-a arătat, acest lucru se datora şi faptului că Revoluţia Industrială extinsese şi întărise poziţia clasei de mijloc care constituia majoritatea cititorilor de romane de atunci. Valorile, prejudecăţile şi cutezanţele clasei de mijloc erau, adesea, mai clar reflectate în subspecii ale ficţiunii victoriene cum au fost : romanele de senzaţii, poveşti destinate şcolii şi despre şcoală, utopii. Ele sunt de un interes deosebit pentru că apariţia lor atunci, reflecta schimbările largi culturale din epocă. Ele întruchipau, de asemenea, mode literare mai extreme şi explorau mai în detaliu cele mai discutabile chestiuni din contemporaneitate. Convenţii şi idei lucrau în variate subspecii ale ficţiunii engleze, furnizând scriitorilor mari ai epocii material cu care să experimenteze în scris. O categorie de ficţiune scrisă majoră era aceea care transcede celelalte categorii tratând teme sociale, religioase sau istorice (ca şi altele) dar intr-un stil mult mai elaborat. Un asemenea exemplu ar fi, în perioada de criză a industrializării, subspecia cunoscută sub numele de “roman de probleme sociale” în care conflictele dintre clase, dintre proprietar şi om, sau dintre bărbat-seducător şi victima lui, femeia, sunt dramatizate cu mult talent. Credinţa Pe lângă apariţia unor profesii noi, pe lângă schimbările majore care se produceau la nivel social, secolul al XIX –lea englez înregistrează şi un puternic proces de raţionalizare şi secularizare a multor instituţii bisericeşti. Totuşi, ca o conduită contrară, se manifestă şi o reînflorire a credinţei în miracole. Cele mai credincioase adepte ale Bisericii rămân, cu precădere, femeile. În timp ce bărbaţii se înstrăinau tot mai mult de formele ecleziastice, de devoţiune, femeile le-au rămas fidele. Mai mult chiar, ele căutau căi noi pentru a-şi mărturisi credinţa şi de a întări comunitatea confesională, care includeau pelerinaje colective şi muncă socială în cadrul Bisericii, rugăciune individuală şi reculegere în sânul familiei. Pentru multe confesiuni, protestanţi, evrei şi catolici, familia era cel dintâi şi cel mai semnificativ loc în care se exercita şi se practica devoţiunea creştină. Aşa se face că feminizarea familiei şi feminizarea religiei evoluau în paralel. Concomitent cu acest aspect se mai petrecea şi alt fenomen: religia a permis femeilor accesul la viaţa publică, a favorizat socializarea lor şi a ajutat la depăşirea orizontului îngust, familial. Ca o consecinţă a acestui accent acordat de femei religiei, se răspândea în rândurile oamenilor o adevărată cultură a autocontrolului şi a regulării care prescria ca atitudinea faţă de corp să stea sub semnul pudorii şi al ruşinii. Era o cultură care înconjura secreta gestiune a corpului cu numeroase tabuuri lingvistice, pe care nici un proces verbal nu avea dreptul să le încalce. Ceea ce este important în această stare de lucruri, în modul de abordare a religiei de către omul din Epoca Industrială, se rezumă tot la o scindare profundă care se petrecea în societate. De data aceasta, era vorba de o departajare certă (prin intermediul capacităţii de a crede, a abilităţii de a fi credincios) între ceea ce Mircea Eliade a numit “ omul religios” şi “ omul areligios” 1. Era, în fond, o dublă divizare a societăţii pentru că, aşa cum s-a arătat, a 113

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

avut şi un substrat care ţinea de gen, “ omul religios” caracterizând mai ales femeile acelui timp, iar “ omul areligios” descriind cel mai bine pe bărbaţii timpului respectiv. Atributele primului tip de om, aşa cum le-a observat Mircea Eliade ar fi: omul religios “ crede în sacru ca realitate absolută, care transcede lumea aceasta, dar care se manifestă în ea şi, astfel, o sacralizează şi o face reală”, “crede că viaţa are origine sacră”, “ crede că viaţa umană îşi realizează posibilităţile în măsura în care e religioasă”, “ crede că, reactualizând istroria sacră şi imitând comportamentul divin, omul se situează aproape de divinitate” 2. Trăsăturile omului areligios sunt exact opusul celor ale omului religios: refuzul transcendenţei, acceptând că realitatea e relativă şi întâmplândui-se stări în care se îndoieşte de sensul existenţei; recunoaşterea sa ca subiect şi agent al istoriei şi refuzul oricări chemări la transcendenţă; întelegerea că omul se realizează întrucât se desacralizează şi desacralizează lumea; o rezultantă de un anumit tragism şi o anumită măreţie care iese din toate acestea. Reiese că, odată în plus, femeia era aşezată în vremea aceea în poziţie antagonică faţă de bărbat. Întrebarea care se naşte este următoarea: „Este posibil ca până şi credinţa să provoace dezbinare?”. Răspunsul este categoric „Nu”. Pe de o parte pentru că aceste atitudini antitetice ale femeilor şi ale bărbaţilor, se armonizau şi se rezolvau în sânul familiei, devenind caracteristici care se completau una pe cealaltă, iar pe de altă parte pentru că esenţa acestei aparente scindări este comună şi unui tip uman şi celuilalt. Acest ultim aspect este foarte bine redat de Mircea Eliade atunci când afirmă: „ Acest om areligios coboară însă din „ homo religiosus” şi, fie că vrea fie că nu, el este şi opera acestuia, s-a constituit pornind de la situaţiile asumate de strămoşii săi.” 1 În ce ne priveşte, am mai adăuga că omul nereligios semăna cu cel religios în măsura în care cultiva binele şi alte valori pozitive, pentru că valorile au caracter universal. În altă ordine de idei, religia a trebuit să îndeplinească, de la bun început, o funcţie teoretică şi una practică. Ea conţine o cosmologie şi o antropologie răspunzând la întrebarea despre originea lumii şi despre originea societăţii omeneşti. Din această origine, ea deduce îndatoririle şi obligaţiile omului, dar şi două aspecte care nu se disting în mod clar, ele fiind combinate şi contopite în acel sentiment fundamental care s-ar putea numi sentimentul solidarităţii vieţii. Multe dintre cele mai arzătoare chestiuni în Anglia industrializării puternice erau controversele religioase. 1. Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992 2. Ibidem, p.188

Concurenţa sectară sau provocarea la credinţa ortodoxă a criticismului biblic, filozofia materialistă şi ştiinţa au fost teme care se reluau în operele literare ale scriitorilor de frunte ai epocii, începând cu Dickens şi până la Hardy. Ei adaptau stereotipurile ficţiunii religioase a vremii (cum erau corpolentul pastor, sectantul slăbănog, filantroapa religiei Înaltei Biserici) propriilor ţeluri mai largi. Literatura, care se ocupa de problemele sociale şi religioase, reflectă seriozitatea cu care scriitorii şi cititorii abordau cele mai presante întrebări ale prezentului lor la jumătatea secolului industrializării engleze. În capitolul repartizat special modului de realizare al acestor romane cu teme sociale, se va vedea cum rolul caracteristic al naratorului – autor, din astfel de romane, este similar aceluia de înţelept sau de profet din proza victoriană care nu era de natură fictivă. Profil Cunoscând „ universul” unui om, imaginea pe care şi-a facut-o asupra lumii, modul cum reflectă realul cu toate formele lui de manifestare, se poate defini profilul său psihologic, moral, social şi politic. Omul nu poate fi redus la niciuna din aceste dimensiuni ale sale, el fiind, în fond, unitate a lor. 114

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Aşa cum a fost arătat, în secolul al XIX –lea se produc schimbări majore în societatea englezească, şi aceasta ca urmare a fluxului firesc cu care viaţa şi-a continuat cursul. În plan politic, din anul 1840, Victoria a început să îşi îndeplinească atribuţiile de regină. Traiectoria vieţii societăţii în Anglia, a vieţii omului de secol nouăsprezece, în această ţară, era, din multe puncte de vedere o consecinţă a însăşi traiectoriei vieţii acestei regine. La 10 februarie 1840, ea se căsătoreşte cu prinţul Albert Sake – Caburg Gotha, vărul ei primar, neascultând sfaturile mamei sale. În ciuda tuturor aşteptărilor, regina formează un cuplu ideal împreună cu acesta, dând naştere la nouă copii: patru băieţi şi cinci fete. Totuşi, pe vremea aceea, Victoria, în vârstă de douăzeci şi unu de ani, abia îşi începuse cariera de regină. Prinţul Albert a primit titulatura de prinţ consort în anul 1857. Acesta a jucat un rol important în formarea comportamentului reginei; el a înţeles mai bine importanţa menţinerii unor bune relaţii ale monarhiei cu guvernul. Înclinaţia reginei de a scăpa de persoanele neagreate, indiferent de poziţia lor în stat, s-a manifestat des, dar în 1852, regina a provocat îndepărtarea temporară de la putere a primministrului de atunci, Palmerstone. 1. Mircea Eliade, op. cit., p.189

Totuşi, datorită prinţului consort Albert, regina Victoria a reuşit să câştige simpatia poporului său pentru coroană. În anul 1851, prinţul a contribuit financiar la organizarea renumitei Expoziţii Regale, în timpul căreia englezii au putut să vadă pentru prima oară Palatul de Cristal. Regina Victoria, între timp, a devenit atât de absorbită de naşterea urmaşilor, de scrierea memoriilor (s-a ocupat de ele minuţios, timp de aproape şaizeci de ani) şi de vizitarea posesiunilor regale tot mai noi (castelul Osborne şi Balmoral au fost cumpărate doar de ea), încât puterea ei în stat era din ce în ce mai simbolică. Totuşi, regina se interesa în continuare de politică, mai ales de afacerile externe. În anul 1861, ea suferea tragedia vieţii, prin moartea prinţului Albert. Era motivul major, pentru care Victoria are o cădere psihică gravă şi se retrage la castelul Windsor. Timp de câţiva ani ea era o pradă a disperării, spunându-se chiar că ar fi crezut că vorbeşte cu spiritul lui Albert. In acelaşi timp, regina a refuzat ca fiul ei, prinţul Edward (viitorul Edward al VII –lea) să devină rege. După însănătoşire, pentru câţiva ani, regina se retrage din viaţa politică. S-au depus eforturi, de nenumărate ori, pentru a-i aminti de obligaţiile ce le avea; în acest sens i-au fost trimise scrisori, au apărut articole în presă care o îndemnau la preluarea rolului ei de regină. Totul era fără succes. Intervenţia primului-ministru Disraeli – acelaşi Disraeli amintit deja, care împreună cu Carlyle răspândea împătimit programul reacţionar promovat de gruparea „Tânăra Anglie” – făcută cu diplomaţie, a determinat-o pe Victoria să aibă prima sa apariţie publică în 1864 şi să celebreze deschiderea sesiunii parlamentare, peste doi ani. Disraeli este acela care, în 1876, i-a dăruit reginei titlul de Împărăteasă a Indiilor. Era momentul care marca puterea absolută a Imperiului Britanic şi, totodată, supremaţia reginei în lume. În plan economic, englezii asistau la o masivă industrializare care a dus la dezvoltarea marilor întreprinderi şi a permis oamenilor de afaceri să domine sectorul economic. În prima fază a industrializării, marile industrii au jucat un rol minor. Avântul marilor afaceri engleze în a doua jumătate a secolului a cunoscut două faze distincte. Cea dintâi a fost etapa societăţilor feroviare, primele mari afaceri economice ale lumii engleze moderne. În 1850, în Anglia, nouăsprezece companii feroviare deţineau un capital de peste trei milioane de lire sterline, într-o vreme în care puţine societăţi rulau un capital mai mare de cinci sute de mii de lire. 115

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

A doua fază a dezvoltării a înregistrat apariţia marilor societăţi industriale şi bancare. În Anglia, încă din anii premergători lui 1850 se înfiinţaseră bănci ca: „ London and Westminter”, „ National Provincial” sau „Midland”. Până în 1870 sectorul bancar a fost dominat de marile dinastii ale bancherilor privaţi, prezenţi şi la Londra, printre celelalte oraşe mari ale lumii (Paris, Frankfurt, Berlin, Hamburg, Amsterdam sau Bruxelles). Totuşi, din 1880, dinastiile acestea (cum a fost şi Rothschild) n-au mai putut rezista pe termen lung în confruntarea cu imensele resurse de care dispuneau băncile associate, ale căror capitaluri se alimentau masiv cu economiile aşa-numitei “ clase de mijloc”. Competiţia îşi începuse lunga sa carieră din economia de piaţă, din economia de tip capitalist. Industriile grele – cărbune, fier şi oţel – au constituit vârful de lance al ofensivei marilor industrii. Cea mai importantă forjă din lume, Downlais Iron Co (precursoarea lui Guest Keen and Nettlefolds), înregistra în 1842 şase mii de muncitori. Revoluţia industrială a fost nu numai o revoluţie tehnică, ci şi una socială, ea marcând trecerea de la producţia capitalistă mabufacturieră la producţia de fabrică. În economia Angliei au avut loc schimbări calitative importante, aşa cum s-a arătat. Dintr-o ţară predominant agrară, Anglia devine o ţară predominant industrială; dintr-o economie dominată de capital comercial, într-o economie dominată de capital industrial; dintr-o ţară în care lupta de clasă avea un caracter mai puţin ascuţit, într-o ţară împărţită în clase profund antagoniste. Din punct de vedere social, industrializarea a fost un proces de amploare şi a produs transformări profunde în societăţile tradiţionale. Fireşte, muncitorii au existat întotdeauna. Revoluţia industrială nu a făcut decât să le sporească numărul în proporţii considerabile. Ei formau o adevărată clasă socială în plină antiteză cu noua clasă formată, aceea a industriaşilor şi a oamenilor de afaceri, a bancherilor, care formau clasele superioare. Astfel, dacă stilul de viaţă al oamenilor de afaceri era unul luxos şi aristocratic, chiar şi industriaşii din provincie locuind la oraş în reşedinţe elegante, iar la ţară în castele, despre muncitori cu greu se putea spune că au un stil, ducându-şi viaţa mai mult de azi pe mâine. Ei erau prost hrăniţi, umblau în haine rele, locuiau în condiţii foart grele, cartierele lor constituind insalubre focare de epidemii. Totuşi, situaţia muncitorului a fost cu adevărat cumplită în timpul crizelor care au marcat prima jumătate a secolului. Dificultăţile din domeniul industrial erau strâns legate de cele din agricultură şi atunci, crizele coincideau cu perioadele de scumpire a grâului. Pe lângă toate acestea, nivelul de salarizare, chiar pe durata deplinei angajări în muncă, abia reuşea să acopere nevoile unui muncitor celibatar. Pentru o tânără muncitoare necăsătorită, salariul era cu totul insuficient, astfel încât ea era aproape condamnată să se prostitueze, cel puţin ocazional, (retribuţia femeilor reprezenta jumătate din cea a bărbaţilor). Tot la fel de mic era salariul şi pentru lucrătorii şi lucrătoarele în vârstă, obligaţi să recurgă la mila publică. De asemenea, salariul nu ajungea pentru întreţinerea unei familii, în cazul în care ea avea şi căţiva copii. Cea mai mare parte a resurselor disponibile – întotdeauna mai bine de jumătate – era destinată hranei. Banii se duceau mai ales pe pâine – evident neagră-, pe cartofi şi alte alimente de proastă calitate (când nu erau lăsate intenţionat să se altereze de către vânzătorii sau comercianţii prea puţin scrupuloşi). Odată asigurată hrana, rămânea prea puţin pentru alte necesităţi. Erau puţini bani pentru îmbrăcăminte, şi mai puţini pentru bunurile casnice. Adeseori, muncitorii se vedeau nevoiţi să se mute, şi nu într-un spaţiu mai încăpător, ci din contră, în unul mai mic ori mai prost plasat. Condiţiil proaste de locuit au făcut obiectul unei bogate literaturi în epocă, întrucât în ele se vedea cauza patologiilor tipice condiţiei muncitoreşti, în special a trei dintre ele: înainte de toate, instabilitatea, de aici imoralitatea conduitei de viaţă, frecventarea cârciumilor şi a alcoolismului. Apare şi fenomenul concubinajului. Acesta îsi găsea o justificare amplă în 116

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

dificultăţile pe care le întâmpinau muncitorii în a obţine binecuvântarea părinţilor, sau cel puţin acordul lor tacit, şi în a strânge toate documentele necesare. În plus, în Anglia reformată, nu era simplu să celebrezi căsătorii non-anglicane. Muncitorii şi muncitoarele, asumându-şi de timpuriu independenţa faţă de familiile lor, se căsătoreau la vârste mult mai fragede comparativ cu alte categorii sociale. În acelaşi timp, în condiţiile unei incredibile supraaglomerări, adeseori semnalate la jumătatea secolului al XIX –lea şi persistente spre sfărşitul lui, cârciumile şi tripourile se bucurau de mare căutare în rândurile muncitorilor. Acestea erau lourile unde ei puteau să bea, ca să uite de grijile vieţii şi, poate, să mai evadeze din când în când din sânul propriilor familii. Obiectiv privind toate aceste aspecte, nu se poate să nu se observe că esenţiala cauză a mizeriei în care trăiau muncitorii o constituia faptul că ei întemeiau familii prea de timpuriu şi aduceau pe lume copii fără discernământ, atâta vreme cât nu aveau cu ce să îi intreţină. Conform teoriilor lui Malthus (de care am amintit deja), săracii tebuia să aibă mai puţini copii, în primul rând pentru că însuşirea unei mai înalte moralităţi în ceea ce privea procreaţia nu putea avea decât efecte benefice asupra comportamentului claselor inferioare, şi apoi pentru că i-ar mai fi ferit astfel din calea risurilor inerente ale existenţei, ceea ce le-ar fi permis să îşi asigure nişte condiţii de viaţă mai bune pentru anii bătrâneţii. În rândurile mediilor muncitoreşti, acest moralism malthusian al claselor conducătoare părea total neverosimil. Pentru muncitori, fiii erau consideraţi o avuţie, o garanţie pentru viitor. Ei erau hărăziţi muncii de timpuriu şi osteneau adesea umăr la umăr cu părinţii lor, iar câştigurile pe care le agoniseau putea echilibra bilanţul familiei, însă până în momentul în care îşi părăseau căminul. Pentru batrâneţe, dacă cineva o apuca, fiii constituiau singurul sprijin pe care se putea conta, deoarece în marea majoritate a cazurilor nu exista un sistem de prevederi sociale, iar precarele pensii alocate prin normativele de ajutor reciproc sau patronale nu reprezentau, la urma urmei, decât un paleativ faţă de nevoile reale. În ceea ce privea distracţiile sau timpul liber, acestora li se aloca un spaţiu restrâns în viaţa muncitorilor, munca umplându-le o buna parte din ea. Pentru un muncitor adult, ziua nu se sfârşea niciodată. Pe parcursul întregului secol munca în domeniul industriei îi copleşea pe unii dar era dominată, totuşi, de cei care au fost consideraţi un fel de „ muncitori de profesie” sau „aristocraţie muncitorească”. Din rândul acestora proveneau purtătorii de cuvânt şi liderii care, implicaţi în miezul proceselor productive, deţineau o reală putere asupra mâinii de lucru şi în confruntările cu patronatul. Aceştia erau şi segmentul care mereu revendica o demnitate personală. Printre altele, demnitatea muncitorului implica şi refuzul stigmatului, al imaginii umilitoare sau compătimitoare pe care ceilalţi, autorităţile şi burghezia, voiau să i-o imprime. De aceea, se impune imediat o distincţie: muncitorii nu erau nişte cerşetori sau nişte criminali. Enormul efort organizatoric depus de timpuriu de acele „Friendly societies”, societăţile de ajutor reciproc ale muncitorilor englezi, se explică prin obstinata hotărâre de ai feri pe aceştia de umilinţa supunerii la legile privitoare la săraci şi la regimul semicarceral al asa-numitelor „workhouses” (un fel de puşcărie a săracilor rău-platnici). În aceste condiţii, muncitorii se integrau cu greu în societate. Ei rămâneau marginalizaţi din punct de vedere politic, social şi cultural. *** Având în vedere toate aceste aspecte – al epocii istorice, al situaţiei politice, economice şi sociale – cu consecinţele lor, evidenţiate pănă în acest punct al studiului, este de înţeles măsura în care au influenţat ele felul de a gândi, de a se comporta, cu alte cuvinte, profilul omului din Epoca Industrializării engleze. 117

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Au apărut în perioada aceea câteva tipologii ale omului bazate, în special, pe clase sociale şi profesii. Aceste cadre tipologice uniformizante nu au desigur un caracter de constrângere absolută, ele îngăduind individului o libertate de a fi şi o relativă independenţă, dar ele exercită asupra lui o acţiune formatoare evidentă, pe care o va nuanţa, însă, specificul fiecărei individualităţi. Activităţile şi instituţiile sociale, obiceiurile şi cadrul de viaţă imediat al omului (oraş, sat), societăţile constituite, alcătuiesc tot atâtea date exterioare ce pot conduce la construirea de tipuri sociale. O formulare a participării vieţii individuale la valorile sociale înconjurătoare, avea să fie dată mult mai târziu decât epoca de care se ocupă lucrarea de faţă. Ea a fost formulată de Eduard Spranger prin 1930 şi este total adecvată pentru tipurile umane care se conturează în perioada victoriană a Angliei şi nu numau – atâta vreme cât procese similare cu acelea perecute in Marea Britanie, aveau loc şi în Franţa, în Germania, în Belgia sau în Luxemburg. Recunoscând dependenţa fiinţei umane de viaţa totala a unei culturi şi precizând că valorile culturii îmbracă forme speciale de manifestare, Spranger stabileşte o clasificare a tipurilor umane după apartenenţa acestora la direcţiile valorilor culturale. El stabileşte în acest mod şase tipuri generale: - omul teoretic, orientat esenţial asupra raporturilor obiective dintre lucruri, reducând totul la facultatea cunoaşterii (şi s-a văzut, în capitolul „Introducere” al lucrării, câţi teoreticieni au existat în perioada industrializării engleze), - omul economic, interesat în mod deosebit de aspectele concrete ale vieţii practice, - omul estetic, străin de concretul utilitar şi depărtat de curiozitatea obiectivă, dar corespunzând cu realitatea prin contemplaţie şi participare intuitivă, - omul social, având deyvoltat simţul convieţuirii sociale, omul puterii, repreyentat prin politicieni, - omul religios. Tipologia propusă de Spranger este un bun criteriu de orientare generală, în încercarea de a realiza conturul omului victorian. S-a vorbit, desigur, despre incapacitatea clasificării tipologice de a epuiza varietatea individualităţilor vii, atât de complexe şi de nuanţate. Aceste cadre generale de clasificare îngăduie o încadrare pe categorii în linii mari a indivizilor umani. Dar, în acelaşi timp, dacă realitatea intimă a fiecărui om este originală şi ireductibilă, funcţiunile generale şi structura vieţii, considerate în linia lor mare, sunt aceleaşi. Cert este că se năştea un om nou în vremea aceea. Într-un fel, acest om avea câte puţin din fiecare tip din tipurile de oameni enumerate mai sus. Indiferent că ne referim la muncitor, la inginer, la medic, la menajeră sau la bancher şi industriaş, un lucru le era comun: toţi erau oameni confruntaţi cu un abnevoios proces de adaptare la marile schimbări sociale şi ale mediului din preajma lor. Este diferită numai poziţia fiecăruia faţă de această viaţă socială în plină schimbare, iar atunci, poziţia depindea mult de interesele activităţii ce o desfăşura fiecare. Interesul mare, major, de propăşire a umanităţii, devenise o utopie, el fiind disipat în manunchiuri de interese mai mici, caracteristice fiecarui grup social în parte. De atunci a început exarcerbarea individualismului, însingurarea omului şi tot mai accentuata lui alienare vizavi de propria esenţă, de firesc. Omul era din ce în ce mai degringolat. Dacă era lipsit de posibilităţi materiale, atunci îi venea greu să se regăsească din prea multă mizerie a traiului; dacă avea posibilităţi materiale, nu mai putrea ajunge la sine din prea multele dorinţe care îl copleşeau din interiorul său, ca reacţie la ispitele exterioare din ce în ce mai numeroase pe măsură ce disponibilităţile lui financiare îi creşteau. Industrializarea aducea in Anglia o răsturnare a vechilor valori, în care oamenii au crezut şi instaurarea altora, pe care oamenii încă nu le cunoşteau. Apărea importanţa oraşului cu fabricile lui şi, implicit, se acutiza fenomenul strămutarii oamenilor de la sat la oraş, în 118

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

căuatrea locurilor de muncă. Marii deţinători de capital evidenţiau necesitatea pragmatismului în lupta cu existenţa şi folosirea logicii reci în orice întreprindere. Apăruse tipul muncitorului care împânzea din ce în ce mai multă populaţie şi prin ale cărui condiţii vitrege de viaţă, se contura tot mai intens ideea unei anumite fatalităţi, a unei zdrobitoare neputinţe venind dint-un exterior în care nu se mai găseau mijloace pentru oţelirea voinţei. Mai mult, pentru ei, pentru mulţi dintre ei, nu se mai găsea speranţa. Noul circuit al vieţii îşi formase “regulile de joc” cu rapiditate şi prinsese nepregătiţi pe mulţi dintre oamenii secolului al XIX – lea. In modul acesta, ca o consecinţă, sentimentul relativităţii lucrurilor toate – indiferent că erau de natură mprală, spirituală sau materială – copleşea conştiinţa, îndurerând-o şi făcând-o din ce în ce mai imună pentru orice, în afara banilor (Unii să îi acumuleze în sume căt mai mari, ceilalţi să jungă la ei pentru supravieţuire, dar oricum, pas cu pas, “banul” îşi arăta valoarea puterii sale.) Femeii i se dezvăluiau nebănuite (până atunci) latenţe, în afara ştiutelor atribute de mijloc de procreare şi de alimentare a unor instincte ancestrale. Era uimitor pentru bărbatul secolului al XIX –lea să descopere că nu numai el este om, ci şi femeia, aceasta fiind, ca şi el, capabilă să se instruiască în scoală, să ia decizii ferme, să aibă opinii interesante, să lupte pentru o cauză. Dispăreau reperele prin schimbarea radicală a unghiului de vedere asupra vieţii, prin înmulţirea năucitoare a obiectivelor (istorice, economice, sociale, morale) prin lărgirea fantastică a cercului de cunoaştere. Prin acordarea unei libertăţi mult mai mari, omul este pus în faţă cu sine însuşi uimindu-se de abisurile pe care le întrezăreşte, de extraordinara forţă de care e în stare, dar şi de sufocantele sale limite pe care, cel mai adesea, nu şi le poate depăşi. De aceea el înţelege că trebuie să facă ceva. Dintr-un om pur contempltiv, el devine un om practic, un om pus în slujba intereselor vitale, biologice, ale sale. De asemenea, făcând, omul are percepţia relaţionării care există între fiinţele umane, pentru că ceea ce face el este folosit şi de alţi oameni contemporani şi poate fi transmis şi de la o generaţie la alta. Apare astfel simţul moral al obligaţiei morale de a participa la efortul de propăşire socială prin contribuţie personală. Ca urmare a acestui fapt, se instaurează iniţiativa. Omul învaţă că “a avea iniţiativă“ este un avantaj pentru perfecţionarea bunăstării sociale şi pentru punerea de valori în circulaţie, dar este un beneficiu şi pentru el însuşi. De aceea, se poate afirma că omul secolului al XIX – lea are toate contradicţiile necesare pentru a fi un om viu, activ: în el se află şi o scânteie de „om teoretic”, (până şi muncitorul spetit de muncă şi dezgustat de condiţiile sale grele de viaţă, caută soluţii, idei în grupurile de cunoştinţe sau prieteni din cârciumile pe care le frecventează), şi una de „om economic”, şi de „om social”, „al puterii” sau „religios”. În diversele împrejurări, iese la iveală mai accentuat, una sau alta dintre faţetele sale. Este uşor de înţeles, în acelaşi timp, că în această etapă a revoluţiei sale, omul apare ca un fel de Ianus, cu o faţă care privea înainte (redată de industriaşii, capitaliştii şi bancherii timpului) şi cu una care privea înapoi (simbolizată de noua clasă muncitoare, care din cauză cp resimţeau cel mai dureros consecinţele schimbării, aveau nostalgia timpului de dinaintea industrializării).

119

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Drd. George MOTROC John Braine sau Drumul spre înalta societate a romanului englez ,,Am sosit la Warley într-o duminică umedă de septembrie, cu un cer cenuşiu ca gresia de Guiseley. Eram singur în compartiment. Ţin minte că-mi spuneam:,,Gata, Joe, ai scăpat de momâile, de cadavrele astea ambulante.”1 Aşa începe Drumul spre înalta societate, romanul scris de John Braine şi care a fost ales pentru a deschide Carte de buzunar, seria lansată de Jurnalul Naţional; aceluiaşi autor îi aparţine şi cel de-al patrulea roman al colecţiei- Viaţa în înalta societate şi care prezintă o continuare a poveştii vieţii lui Joe Lampton după mai mulţi ani, atunci când eroul devenise, cum se spunea candva, un adevărat burghez onorabil. Despre John Braine nu ar fi prea multe de spus, acesta nu are ceea ce s-ar putea numi o biografie extra-literară impresionantă, dar sunt totuşi câteva lucruri care se pot aminti despre viaţa sa literară: scriitorul englez s-a remarcat în perioada postbelica şi a reuşit să impresioneze, chiar dacă numai cu primul său roman- Drumul spre înalta societate, astfel încât John Braine a fost considerat unul dintre reprezentanţii de frunte ai generaţiei,,tinerilor furiosi” din Anglia.2 Romanul său de debut a fost publicat în anul 1957 atunci când scriitorul era un simplu bibliotecar, s-a bucurat de un mare succes şi apoi a fost ecranizat doi ani mai tarziu cu acelaşi titlu- Room at the Top3; despre film nu voi spune absolut nimic pentru simplu fapt că nu l-am văzut (încă). Revenind la roman, înainte de orice, trebuie remarcat stilul, astfel încât chiar dacă textul este o acuzaţie (in)directă la adresa unei mentalităţi dominante şi a unui mod de trai, nu are în general acea furie demolatoare, ci o eleganţă rafinată a frazei tipic britanică care aminteşte, în general, de un gentelman de altădată.... În ceea ce priveşte subiectul, acesta poate fi rezumat astfel: un tânăr modest ca origine, fost aviator, rămas orfan în urma unui bombardament, pleacă din casa unchiului

în care simţea că se sufocă şi face astfel primul pas din ceea ce va fi, asa cum spune şi titlul,,,drumul spre înalta societate”. De aceea el se mută în alt orăşel britanic, Warley, total diferit şi net superior mediului din care venise, o comparaţie care se face încă de la venire... Încă din primele ore şi zile ale venirii sale, el vrea să descopere, să înţeleagă mecanismele relaţiilor sociale şi chiar să se impună sau măcar să atragă atenţia acestei lumi noi; la început, el se simte complexat de această lume de oameni rafinaţi şi bogaţi, dar treptat dobândeşte o mare încredere în sine, precum şi o bună părere despre propria persoană, socotindu-se chiar superior acestei lumi în care vrea să se integreze. Astfel, paradoxal, în această lume (aparent) nobilă, chiar dacă nu impresionează vestimentar, prin origine sau cultură, el se consideră adevăratul gentelman prin simplul fapt că avea ,,obrazul neuzat”, la figurat desigur: Aseară am dat de o fotografie făcută nu mult după ce mă stabilisem la Warley. Părul îmi şade lipit pe cap ca o tichie, gulerul cămăşii e strâmb, iar nodul cravatei, mult prea mic, e prins cu un ac oribil, în chip de pumnal. Dar asta nu contează. Pentru că obrazul meu e, chiar dacă nu inocent, oricum, neuzat. Vreau să spun, neuzat de amor, de bani, de dorinţa de a-mi face relaţii şi de a obţine una sau alta de la oameni, aproape neatins de murdările în care trebuie să te zbaţi ca să răzbeşti. 4 Drumul său spre înalta societate pare să fie pavat cu multe bune, dar, mai ales, tare multe rele intenţii ale altor personaje care-şi găsesc mereu scuze pentru orice fac; reţeta succesului pare să cuprindă în doze şi proporţii mereu variabile: ambiţie, perseverenţă, ceva obraznicie şi cât mai multă încredere în sine, astfel încât să se poate compara cu un erou de basm modern: Fie că sună sentimental ori nu- eram însufleţit de o ardoare, o încredere în mine care compensa 120

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

cu prisosinţă straiele modeste cu aspect de uniforma. (...) Susan era fără doar şi poate o prinţesă, iar eu un porcar sau cam aşa ceva. Intr-un fel, participam din plin la desfăşurarea unui basm. Nenorocirea era că aveam de trecut piedici mai mari decât balauri şi vrăjitoare şi n-aveam la îndemână nicio zână ocrotitoare.5 Drumul în interiorul înaltei societăţi este unul care depinde mult de femeile din jurul său, fapt pentru care el este mereu un tânăr cuceritor care aruncă în stânga şi în dreapta complimente galante, în speranţa că îi va ieşi în cale, în sfârşit,,,zâna ocrotitioare”; primele şi singurele sale victime profitabile rămân Alice - o femeie măritată de 35 de ani care ştie că şi soţul ei are o amantă, scuza care-i permite să-şi găseasca şi ea (măcar) unul - dar şi Susan, o tânăra bogată şi oarecum naivă, de nici 20 de ani; acel tânăr complexat şi marginal s-a schimbat, se simte cineva care a reuşit să învingă toţi balaurii de care vorbea cândva el însuşi: ,,Eram cineva: eram amantul unei femei măritate, ieşeam cu fiica unuia dintre cei mai bogaţi oameni din Warley, nimic nu-mi stătea în cale.” 6 Totuşi, această situaţie (imorală) nu putea continua la infinit, iar tragedia se va declanşa atunci când acest tânăr, în ciuda caracterului său de gentelmen de care făcea atâta paradă, va trebui, spre părerea lui de rău şi somat de viitorul socru, să renunţe la amantă pentru a primi acordul părinţilor fetei pentru căsătorie... Nu-i mai puţin adevărat ca viitorul socru chiar dacă îl dispreţuieste iniţial pentru originea socială, poate să treacă uşor cu vederea acest lucru, dar şi un alt act de imoralitate (legătura cu o femeie măritată), apreciind mult mai mult faptul că tânărul pare să o iubească sincer pe fiica lui şi că are referinţe bune din punct de vedere profesional. De altfel se gândeşte să-l folosească pentru a-i administra şi eficientiza afacerile, un fapt care-l umple de mândrie şi de uimire pe acest Julien Sorel britanic... Chiar este el un Julien Sorel al sec. XX?! Acelaşi cult al eului individual, al ambiţiei, folosirii farmecelor şi influentarii femeilor,

sexului slab cum se zice... Este însă şi un personaj complex, uneori cu stări de spirit şi acţiuni contradictorii, dar care nu-şi pierde niciodata acel instinct al parvenirii, mereu explicat şi scuzat cu o inocenţa înduioşătoare... Finalul nu demonstrează altceva: are remuşcări pentru că Alice s-a sinucis întrun mod atât de brutal după ce a anunţat-o că o părăseşte (a intrat cu maşina într-un zid) şi se simte un criminal din punct de vedere moral; încearcă să o uite prin alcool şi apoi va reveni, probabil, la viaţa de mai dinainte... Drumul spre înalta societate oferă dincolo de finalul deschis şi o dilemă la care rămâne să răspundă în mod individual, după lectură, fiecare cititor şi să aleagă ce preferă: un adevărat gentelman, cu obraz, chiar dacă în aparenţă este un marginal sau un aparent om realizat social, dar care şi-a pierdut obrazul, onoarea şi îndrăznesc să spun sufletul ( a se citi TOTUL) ... Povestea trebuie să continue... Aşa mi-am spus citind finalul romanului Drumul spre înalta societate, fapt pentru care aşteptam cu multă curiozitate să încep să citesc şi Viaţa în înalta societate ca să văd în ce măsură aşteptările privind destinul eroului au fost (sau nu) depăşite... După 10 ani, personajul numit Joe Lampton, din primul roman al lui John Braine, îşi continuă aventura existenţială într-un mod care devine spre final, uşor previzibil: s-a căsătorit cu Susan, fata bogată, frumoasă, tânără, (aparent) naivă şi lăsată (de el) însărcinată. De aceea, măcar din punct de vedere al familiei, s-ar putea spune că sunt un cuplu împlinit, au doi copilaşi frumoşi, o casă frumoasă, nu se ceartă din cauza banilor pentru că nu au probleme financiare, se iubesc (încă), aşa că s-ar putea chiar spune că sunt o familie fericită; fără a mai lungi vorba, din exterior, pare, cum spune el însuşi în alt context,,,o prea frumoasă legendă burgheză”. Din interior, dincolo de aceste aparenţe, indiferent din care unghi de vedere priveşti lucrurile, acestea stau complet altfel... Permanentele (mici) certuri dintre soţi subminează încet şi sigur căsătoria lor, iar 121

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

,,excursiile” sale londoneze, despre soacra care renunţă la mândrie pentru a veni şi a-l ruga să se întoarcă acasă, dacă nu pentru soţie, măcar pentru băiatul care întreabă de tatăl său, dar chiar nu vreau să vă răpesc plăcerea lecturii, surprizele şi răsturnările de situaţie care dau un farmec aparte acestui roman de care sunt sigur că vă veţi aminti peste timp... Finalul este unul emoţionant, iar dialogul dintre cei doi soţi care renunţă la orgoliu şi se iartă unul pe celalalt merită citat măcar parţial: ,,- Tu eşti singurul, spuse ea. Numai pe tine team iubit, Joe, numai pe tine te-am avut în gând, tot timpul, Joe, nu mă mai urăşti, nu-i aşa? O să uităm totul, nu? - Vom încerca, am spus. (...) -Joe, chiar dacă ce-ţi spun eu nu te ajută- să ştii că te –am iubit întotdeauna. N-ai să crezi, dar te iubesc. Am sărutat-o. - Şi eu te iubesc, am spus. (...) - Am să te cred murmura. Şi tu ai să mă crezi. Va trebui să ne-o spunem mereu. Cu totii.” 9 Dincolo de această declaraţie de dragoste reciprocă şi de faptul că Joe se simte fericit alături de soţie şi de cei mici, rămâne de văzut cât va dura totul în acest poleit (infern) tablou conjugal... Mărturisesc, ca o ultimă impresie de lectură, faptul că m-a impresionat mult mai mult Viaţa în înalta societate (nu aş fi spus nu la încă o continuare!), îndrăznesc chiar să spun că acesta (şi nu primul!) este unul dintre cele mai bune romane de literatură engleză contemporană şi care merită să figureze într-un Top 100 literar al secolului...

de la lipsa de comunicare, de înţelegere şi atenţie până la infidelitatea reciprocă şi repetată nu va fi decât un mic şi inevitabil pas... Mai există şi o soacră, mama fetei, care nu pierde nicio ocazie să-i umilească orgoliul, reamintind cu voce tare, în faţa tuturor, (in)direct care a fost statutul ginerelui ei înainte de a avea şansa să intre într-o familie atât de strălucită, iar lui nu-i rămâne decât să tacă şi să accepte orice i se cere: ,,- Inţeleg foarte bine, spunea soacra-mea. Dar el nu poate mai mult, nu e întreprinzător... Mă privi gânditoare. Nu era prea greu pentru inventivitatea mea să reconstitui întreaga conversaţie sau să ghicesc ce avea să-mi ceară. Acum eram consilier şi era bine să ai consilieri în fel de fel de comitete. In curând va trebui să mă îndrept spre ei şi amândoi îmi vor cere să intru în cine ştie ce comitet, şi eu, nu-i aşa? va trebui să primesc. Ea va folosi o singură dată, cu mare efort, numele meu de botez şi va continua, stăruitor ce origine am eu şi unde-mi sunt adevăratele interese. Era greu să n-o urăşti.” 7 Mai există şi un socru care atunci când este contrazis, renunţă rapid la orice fel de maniere... aristocratice, pentru a-i reaminti lui Joe cine este cu adevărat şi de unde provine şi anume un parvenit care nu poate să aspire la un rol important în familie, care trebuie să se bucure de prosperitatea oferită, iar, în schimbul ei, să zică mereu da: ,,La începutul activităţii mele la firmă încercasem să discut problemele înainte ca el să ia o hotărâre, dar acum nu mai eram atât de naiv. Nu-m făcea placere să-l mai aud spunându-mi,,boule”,,,conţopistule”, două dintre cele mai blânde epitete ale lui, pe care le folosea ori de câte ori aveam şi eu o părere.” 8 Mai există şi tentaţii feminine, Joe pare să stea departe de ele o perioadă sau să scape uşor de ele, sub forma unor escapade, mai mult sau mai puţin evidente, la Londa; discutabil rămâne cine înşeală primul, el sau Susan şi cine este vinovatul moral, cine o face doar ca un răspuns şi o formă de răzbunare. Oricum, cert este că, de fiecare dată,el se întoarce acasă, la soţie, din dragoste sau/şi pentru că nu mai poate renunţa la viaţa luxoasă pe care o duce... Ar fi multe de spus şi de comentat despre

P.S. Aş fi vrut să adaug la final, cum am făcut şi la primul, această carte se poate comanda de pe site-ul Jurnalul, dar văd că ea s-a epuizat; sper, din toata inima, să existe un nou tiraj... Note: 1. John Braine, Drumul spre înalta societate, Editura Jurnalul Naţional, 2010; 2. http://ro.wikipedia.org/wiki/John_Braine; 3. http://en.wikipedia.org/wiki/John_Braine; 4-9 John Braine, Viaţa în înalta societate, Editura Jurnalul Naţional, 2010.

122

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

MICROantologia Litteris Forum 2011 Lăcrămioara Aurelia GHEORGHE Grup Şcolar Industrial „Timpuri Noi”, Bucureşti

Despre viaţă… Într-o zi, pe când veneam de la şcoală, pe acelaşi drum lung pe care îl parcurg în fiecare zi pe jos, un drum pustiu, lipsit de viaţă, unde nici măcar iarbă nu se vede în jur, iar nisipul te orbeşte la fiecare adiere a vântului, mă gândesc la viitorul meu, la ce rol am eu pe această lume. E o întrebare care nu îmi dă pace de câţiva ani, iar acum a venit momentul să îmi şi răspund, dar încă nu sunt sigur. Sunt sigur că ador să citesc. Stau multe ore la şcoală într-o bibliotecă plină cu praf şi câteva cărţi vechi. Acolo am propria mea lume, unde colegii nu mă privesc ca pe un tocilar iar părinţii mei nu sunt atât de săraci încât să îmi ceară să renunţ la şcoală. Acolo sunt un erou, un poliţist bun sau chiar un om simplu care are câte puţin din toate. E lumea mea, complet diferită de realitate, dar sper să nu fie aşa pentru totdeauna. Se vede satul Ghermăneşti în depărtare, aproape am ajuns acasă. Aici locuiesc eu, într-un sat mic, parcă desprins de civilizatie, unde majoritatea sătenilor au cel mult patru clase. Abia dacă ştiu să citească. E un sat sărac iar mersul la scoală pentru majoritatea copiilor este imposibil. Părinţii mei au făcut multe sacrificii pentru mine şi cei doi fraţi ai mei. Timp de patru ani am mers împreună la scoală, dar Andrei şi Vali făceau multe probleme. Se băteau cu ceilalţi colegi, nu îşi făceau temele sau îi supărau pe dascăli. Aşa că tata i-a trimis la muncă. Eu sunt singurul care mai merg la şcoală. Nu lucrez, dar o ajut pe doamna profesoară Andreescu Maria cu treburile prin şcoală, iar dânsa mă ajută cu câte un manual mai vechi. Ştie că parinţii mei nu au posibilitatea să mă ajute. Tata e pescar, stă multe ore pe balta Moara Vlăsiei pentru a prinde ceva ca să poată

vinde să avem şi noi câţiva bănuţi. În fiecare zi îi văd chipul ars de soare, trist şi dezamăgit că nu poate face mai multe pentru noi. Singurul moment în care îl văd zâmbind e atunci când ne strângem toţi la masă. Atunci e cel mai fericit. Mama e casnică. Ea are grijă să pună totul la locul lui. Spală, face curat şi are grijă sa ne facă de mâncare. Am ajuns acasă, e o casă mică dar suntem mulţumiti cu toţii că avem un acoperiş deasupra capului. Aici ne întoarcem toţi la sfârşitul fiecărei zile. Mă grăbesc să intru în curte. Gura mi-e uscată, abia aştept să beau puţină apă. Deschid poarta care e ruginită şi scoate un sunet foarte ascuţit şi sunt întâmpinat de Codiţă, câinele nostru. L-am găsit într-o zi ploioasă şi l-am păstrat lânga casă, cred că el e cel mai fericit dintre noi toţi, el nu are griji. De fiecare dată când venim acasă ne întâmpină pe fiecare la poartă; uneori asta ne face şi pe noi să zâmbim. Dau să intru în casă şi o văd pe mama care face curat, o salut şi mă gândesc să o ajut. Îmi arunc ghiozdanul într-un colţ al casei şi încep să mătur. A venit seara, tata şi cei doi fraţi ai mei se întorc după baltă. Ne punem toţi la masă, nu prea vorbim suntem foarte obosiţi şi abia aşteptăm să ne odihnim. După ce terminăm de mâncat tata, Andrei şi Vali se duc să doarmă. Eu rămân să o ajut pe mama să strângă masa apoi mă grăbesc în camera mea pentru a mă odihni. S-a făcut dimineaţă. Stau vreo zece minute în pat apoi mă ridic pentru a începe să mă pregătesc de şcoală. Mă duc să mă spăl pe faţă, observ că tata, Andrei şi Vali au plecat pe baltă. O văd şi pe mama stând în curte pe un buştean privind în gol. Mă duc la ea 123

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

- Spune-mi, ce doreşti să faci mai departe? - Îmi doresc să studiez filozofia la Bucureşti, dar nu am suficienţi bani ca sămi permit acest lucru. - Alexandru, eu sunt foarte impresionată de dragostea ta faţă de carte. Am o soră care locuieşte la Bucureşti şi dacă vrei poţi să locuieşti la ea cât timp studiezi acolo. Pentru câteva secunde am rămas fără cuvinte, nu-mi venea să cred că eram mai aproape de visul meu. - Mi-ar face mare plăcere să locuiesc la sora dumneavoastră, îi răspund eu emoţionat. - Atunci să vorbeşti şi cu părinţii tăi, să îi întrebi şi pe ei dacă sunt de acord şi mâine te aştept cu un răspuns. - Sigur că da, mâine voi fi aici. Vă mulţumesc din tot sufletul, îi spun eu cu lacrimi în ochi. - Măcar atât să fac şi eu pentru un elev care iubeşte literatura. Îmi iau rămas bun şi mă grăbesc să plec spre casă pentru a le da vestea cea mare părinţilor. Alerg cât pot de tare, drumul mi se pare din ce în ce mai lung dar nu mă opresc, fug în continuare. Ajung într-un final acasă, beau o cană cu apă apoi o strig pe mama: - Mamă, mamă, vino repede! - Ce e? strigă din gradină venind spre mine. - Mamă, o să pot să mă angajez şi să vă pot ajuta cu bani ca să nu mai aveţi grija lor. Doamna Andreescu m-a întrebat ce vreau să fac după ce termin liceul şi i-am zis că vreau să studiez la Bucureşti filozofia, dar lipsa banilor este o problemă, iar dânsa mia spus că are o soră la Bucureşti care mă poate ajuta cu cazarea. Nu ar fi frumos, mamă? - Dragule, dar cum o să te descurci acolo singur? - Mă voi angaja mamă, ca să pot să-mi plătesc facultatea. Mamă, pot să mă duc, nu? - Fiule, eu am încredere în tine că vei reuşi aşa cum ai reuşit şi până acum. Dacă asta îţi doreşti eu îţi sunt alături. - Mulţumesc mamă, nu te voi dezamăgi. - Nu ai cum să mă dezamăgeşti, scumpule. Acum du-te şi mănâncă, nu sta flămând. Mă duc în bucătărie şi mă aşez la masă,

să văd dacă totul este în regulă. O întreb ce a păţit; pentru un moment ezită, apoi o văd lăcrimând şi-mi zice cu vocea tremurândă: - Alex, noi în curând nu vom mai avea ce pune pe masă. Eu nu lucrez iar tatăl tău nu mai prinde aşa mult peşte şi nici nu mai are unde să-l vândă. - Stai liniştită mamă, totul va fi bine. Ne vom descurca noi şi vom trece peste toate, i-am zis eu, apoi am îmbrăţişat-o. Mama îşi sterge lacrimile apoi pleacă spunându-mi să mă pregătesc de şcoală. Mă duc să mă îmbrac, în scurt timp ies pe poarta ruginită şi mă trezesc pe acelasi drum lung. Mă gândesc la biata mamă, era foarte supărată, îmi doresc să o pot ajuta şi eu. Dar cum să o ajut dacă eu nici nu ştiu ce îmi doresc? Şi din nou ajung la marea mea dilemă. Îmi place să citesc şi cred că filozofia mi-ar plăcea foarte mult. Îmi doresc să studiez filozofia la Bucureşti, îmi doresc să îmi ajut părinţii ca să nu mai ducă grija zilei de mâine. Dar cum o să ajung eu să studiez la Bucureşti? Eu nu am suficienţi bani iar părinţii nu au de unde să-mi dea şi nici nu cunosc pe nimeni. Un băiat ca mine nu poate să ajungă să studieze la Bucureşti, oare unde mi-o fi capul? Ajung la şcoală. Nu prea dau importanţă orelor. Sunt puţin dezamăgit, încă nu ştiu cum îi voi putea ajuta pe părinţii mei. La sfârşitul orelor mă duc la bibliotecă, o carte bună poate mă mai linişteşte. Mă apuc să citesc un roman, "Ion" se numeste, dar nu apuc să termin prima pagină că cineva intră brusc şi mă desprinde de lumea mea. Este doamna Andreescu, a venit pentru o carte. O văd cum se uită cu coada ochiului la mine şi mă gândesc să nu o deranjeze prezenţa mea, aşa că îmi iau ghiozdanul şi dau să plec. - Stai, stai, nu pleca! îmi spune dânsa. - Nu doresc să vă deranjez, mă voi întoarce mâine să citesc. Îi răspund eu ruşinat. - Popovici, pe mine nu mă deranjezi. Esti singurul elev care vine aici după ore şi citeşte, te văd în fiecare zi. Cum de eşti atât de atras de cărţi? - Îmi place să citesc şi ador poveştile. Aici am propria mea poveste. 124

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

sunt foarte agitat, nu pot să mă liniştesc. Mă gândesc doar la ziua în care voi studia la Bucureşti. Ziua trece foarte repede. Seara când tata se întoarce de la baltă îi spun şi lui că vreau să studiez la Bucuresti, îi povestesc tot ce am făcut azi şi îi cer permisiunea de a mă lăsa să plec la oraş. Fără să stea prea mult pe gânduri mă ia în braţe şi îmi spune: - Du-te şi fă-mă mândru, fiule! - Aşa am să fac tată, răspund eu. - Când ai să pleci? - Imediat dupa absolvire, tată. - Bine, fiule. Să te pregateşti şi să te gândeşti bine dacă asta îţi doreşti. - Sigur, tată. Îţi mulţumesc. - Du-te să te culci Alexandru, mâine e o nouă zi de şcoală. - Bine, tată. Noapte bună. A trecut o săptămână şi azi am ultimul examen, ultimul examen din clasa a XII-a. Sunt foarte nerăbdător. Mă pregătesc să plec, mama îmi urează mult noroc, o iau în braţe şi mă grăbesc spre şcoală. Sunt din nou pe acel drum lung dar de data asta îmi repet o mulţime de lucruri pentru examen, sper să nu uit nimic. Ajung la şcoală. Mă aşez în bancă şi încep a rezolva subiectele. Stau în clasă cam o oră, apoi ies. Doamna Andreescu mă aştepta afară. - Ce ai făcut, Popovici? - A fost bine, doamna profesoară, am facut tot. - Foarte bine, copile. Felicitări! - Mulţumesc mult! - Peste cinci zile când vin rezultatele te aştept aici la şcoală să vorbim. - Voi fi aici, doamna profesoară. - Bine. Îţi doresc o zi bună. - La fel şi dumneavoastră. Apoi plec spre casă. Când ajung mama mă aşteaptă la poartă nerăbdătoare. Îi spun că a fost totul bine şi mă duc să mănânc. Au trecut cinci zile şi mă duc să văd rezultatul. Mă trezesc de dimineaţă şi plec grăbit spre şcoală. Când ajung observ că am absolvit toate examenele şi bucuros mă duc la cancelarie pentru a-i spune doamnei Andreescu. - Buna ziua, doamna profesoară!

- Bună ziua, Popovici. Ia zi, ai absolvit? - Da, doamna profesoară, am luat toate examenele. - Ma bucur foarte mult pentru tine, Alexandru. - Mulţumesc. - Mai vrei să pleci la Bucureşti? - Sigur că da. - Când vrei sa pleci? - Cât de repede posibil. - Mâine e bine? Te pot ajuta eu cu bani. - Da, ar fi perfect. - Bine. Atunci ai tren mâine la ora şapte dimineaţa. - Voi fi pregătit. Abia aştept. - Du-te să te pregăteşti, copile. - Vă mulţumesc din tot sufletul, vă sunt recunoscător. - Stai linistit copile, sper doar să ajungi până unde îţi doreşti. Mi-am luat rămas bun şi am plecat. Avea să fie ultimul drum pe care îl parcurgeam de la şcoală, acasă. Până acasă m-am plimbat pe drumul lung şi pustiu, vroiam să privesc totul chiar dacă nu era nimic, chiar dacă mersesem ani întregi pe acel drum şi aproape că-l uram. Încă nu-mi venea să cred că e ultima dată când parcurg acel drum. Ajung acasă. Îi spun mamei că mâine plec la Bucureşti şi o rog să mă ajute să-mi fac bagajul. Termin de împachetat o geantă nu prea mare cu haine şi aştept ziua următoare. Pe înserat vine tata, împreună cu Andrei şi Vali de la baltă. Ne punem la masă şi îi spun tatei că mâine plec, îi văd chipul fericit, e mândru că măcar eu voi încerca să fac ceva în viaţă dar nu-mi spune decât să am grijă de mine şi că orice s-ar întâmpla el va fi mereu lângă mine. Terminam de mâncat şi ne ducem să dormim, mâine mă vor însoţi cu toţii la gară. Nu dorm toată noaptea, mă întorc de pe o parte pe alta, abia aştept să plec. Pe la patru aţipesc o oră dar vine mama şi mă trezeşte. Am dormit puţin dar sunt odihnit. Mă ridic şi încep să mă pregătesc. E aproape ora şase şi plecăm spre gară. Acolo ne întâlnim cu doamna Andreescu; 125

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

părinţii mei îi multumesc pentru tot ce a făcut pentru mine. Doamna profesoară îmi spune să am grijă şi indiferent ce meserie voi alege ea va fi mândră de mine. Trenul a sosit, îi iau pe toti în braţe şi le spun că el voi scrie. Mă urc în tren şi mă aşez într-un compartiment pe locul de la geam. Nu-mi vine să cred că plec de aici, nu-mi vine să cred că plec la Bucureşti. Sunt plecat de o oră şi aproape că mi-e dor de cei dragi şi de drumul lung. Mă voi întoarce aici, pentru că aici m-am născut dar vreau să fac ceva cu viaţa mea. Ajung la Bucureşti cobor din tren şi nu-mi vine să cred câţi oameni mişună în jurul meu.Acolo mă aştepta doamna Andreescu Elena, sora doamnei profesoare Andreescu Maria. Facem cunoştinţă şi ne îndreptăm spre casă. - Ce doreşti să studiezi Alex? îmi spune dânsa. - Îmi doresc sa studiez filozofia. - Mulţi copii de vârsta ta îşi doresc să devină avocaţi sau actori. Tu de ce ai ales filozofia? - Îmi place să citesc. Îmi petrec multe ore citind. - Mă bucur că mai există astfel de copii în vremurile astea. Apoi zâmbesc ruşinat. Mergem ce mergem, schimbăm câteva mijloace de transport şi văd un bloc diferit de celelalte, format tot din geamuri şi văd o mulţime de oameni înăuntru. Nu întreb ce este pentru că-mi este ruşine aşa că mă uit în continuare din mers. Doamna Elena observă atenţia mea faţă de acel loc şi îmi spune: - Văd că ţi-a atras ceva atenţia. Ştii ce este acela? - Nu, nu ştiu. Răspund lăsând capul în jos. - Se numeşte mall. Este un loc unde majoritatea oamenilor vin să se uite la filme, să cumpere diferite lucruri şi să mănânce. Nu ai fost niciodată într-un mall? - Nu, dar acum că voi locui aici o perioadă poate voi veni. - Hai să mergem acum să-ţi arăt ce se află acolo! - Bine.

Când ajung în dreptul uşilor se deschid fără să le ating, nu înţeleg cum s-a întâmplat asta dar ca să par familiarizat cu locul, merg mai departe. Ajungem înăuntru. Totul e atât de imens, o mulţime de magazine cu tot felul de haine şi încălţăminte. Doamna Elena se îndreaptă spre scări aşa că o urmez. Cred că aş putea să mă rătăcesc foarte uşor aici, îmi spun în minte uitându-mă în jur. Când păşim pe scări, scările încep să se mişte brusc, asta m-a speriat foarte tare şi recunosc că am tresărit puţin. Ajungem la un etaj unde totul era paralel cu primul etaj, aici era doar mâncare, nici nu ştiam că există atâtea magazine specializate în acest domeniu. Ne aşezăm la o masă iar doamna Elena se duce la unul dintre magazine. Stă câteva minute şi apare lângă mine cu o tavă în mână. Pe tava erau o mulţime de feluri de mâncare. Stăm vreo 30 de minute şi plecăm spre casă. Mergem vreo 5 minute şi ajungem în faţa blocului apoi urcăm patru etaje şi ajungem acasă. E o casă liniştită cu toate lucrurile aranjate şi puse la locul lor. - Hai să-ţi arăt unde vei dormi tu, spuse doamna Elena. - Imediat. Îmi pun geaca în cuier şi vin. - Uite aici. Îţi place? - Sigur că da. E foarte frumos. -Bine, te las să-ţi aranjezi hainele. -Bine. Mulţumesc mult pentru tot. -A fost plăcerea mea. Mă apuc să-mi aranjez lucrurile. Îmi ia ceva timp până termin şi mă gândesc să mă duc să văd ce face doamna Elena. Doamna Elena dormea aşa că mă duc în bucătărie. Acolo erau două feluri de mâncare şi un bileţel pe care scria: „Poftă bună, Alex”. Erau pentru mine… mă pun la masă şi după ce termin mă duc să mă culc. *** Vacanţa s-a terminat şi trebuie să mă duc la facultate, sunt foarte nerăbdător. Acum cunosc putin Bucureştiul aşa că am puţină încredere în mine. Prima zi de facultate s-a incheiat şi mă 126

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

îndrept spre casă. A fost foarte frumos, total diferit de locul în care am învăţat până acum. După câteva săptămâni văd o fata tare drăguţă în banca din faţa mea dar nu o privesc prea mult de teamă să nu mă observe. Orele se termină şi mă urc în tramvai ca să mă duc acasă. După câteva minute aud o voce şi mă întorc. - Bună, îmi spune fata draguţă din clasă. - Bună, răspund eu ruşinat. - Te-am observat în clasă… eu sunt Andreea! - Alexandru, îmi pare bine. - Şi mie. Eşti din Bucureşti? - Nu. Sunt din Snagov.Tu? - Eu sunt din Bucureşti. Îţi place aici? - Eu aici trebuie sa cobor, dar mai vorbim mâine la şcoală. Mi-a parut bine de cunoştinţă. Pa… - Bine... pa,pa. După ce ajung acasă mă gândesc la ea toată ziua şi abia aştept să o întâlnesc din nou mâine. Ziua se termină, sunt frânt. Am avut o zi lungă şi mă bag la culcare. A doua zi mă trezesc de dimineaţa, mă duc la facultate şi o văd pe Andreea. Mă duc la ea şi o salut. În ziua aceea am stat în aceeaşi bancă. Aşa s-a întâmplat şi în următoarele zile. Se apropie balul iar eu încerc să o invit pe Andreea dar nu am destul curaj. La sfârşitul orelor mergem împreuna spre casă aşa că am adus vorba de bal şi am întrebat-o: - Şi… se apropie balul. Mergi cu cineva? - Nu. Tu? - Nici eu. Dar daca vrei putem merge împreună. - Da, sigur. De ce nu? Mi-ar plăcea. - Bine atunci ne vedem sâmbăta.Vin să te iau. - Ok. Pa,pa. E sâmbăta şi sunt aproape gata. Aştept să se facă ora 19:00 ca să plec spre casa Andreei. Doamna Elena vede că am emoţii şi încearcă să mă liniştească. Îmi spune că totul va fi bine şi trebuie să am încredere în mine. O iau în braţe şi îi mulţumesc. Îmi iau

la revedere şi plec spre Andreea. Când sosesc, o fată imbracată într-o rochie viu colorată şi cu o mască pe faţă iese din casă şi se îndreaptă spre mine, ajungând în dreptul meu îşi dă jos masca şi îmi zâmbeşte. - Bună, Alex. - Bună, Andreea, aproape că nu te-am recunoscut. Eşti foarte frumoasă. - Mulţumesc. Nici ţie nu-ţi stă rău în costum. - Mersi. Hai să mergem. Ne îndreptăm spre bal, suntem emoţionati amândoi, dar nu vorbim despre asta. Când ajungem acolo ceilalţi colegi erau acolo, mergem să-i salutăm apoi mă gândesc să o invit pe Andreea la dans. - Vrei să dansezi? - Sigur. O iau în braţe şi nu-mi vine să cred că este atât de aproape de mine. O privesc în ochi câteva secunde şi o sărut. A fost primul nostru sărut, n-am să-l uit niciodată. Andreea mă strânge tare în braţe şi-mi spune cât este de fericită. Continuăm să dansăm şi să ne distrăm până dimineaţa. - Alex, mă simt obosită. Aş vrea să mergem acasă, îmi spuse Andreea. - Sigur că da. Mă duc să-ţi aduc haina şi mergem. Ieşim din atmosfera balului şi ne îndreptam spre şosea pentru a găsi un taxi. Dintr-o dată o maşină cu viteza foarte mare se îndreaptă spre noi şi ne loveşte. Se aude un zgomot foarte puternic şi toată lumea iese afară. Noi suntem inconştienţi iar oamenii din jur cheamă ambulanţa. Când ajung mă transportă la spital în stare foarte gravă. După doua săptămâni de stat în comă mă trezesc într-un pat de spital. Încerc să-mi amintesc ce s-a întamplat dar ultimul lucru pe care îl am în minte este maşina care venea cu viteză. Apare o asistentă care mă consultă şi o întreb: - Aş vrea să ştiu dacă doamnişoara Petrescu Andreea este internată aici. Mă puteţi ajuta? A fost implicată în acelaşi accident cu mine. - Mă duc să verific şi îţi spun. - Mulţumesc frumos. Dupa zece minute vine doamna asistentă şi 127

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

o durere mare în piept şi cad pe spate. Mama speriată cheamă medicii, aceştia mă consultă şi le comunică că sunt din nou în comă datorită unor noi complicaţii şi am nevoie de o inima nouă în urmatoarele 24 de ore altfel corpul meu va ceda. Sunt pus pe lista de aşteptare dar medicii îmi dau puţine şanse iar părinţii mei sunt distruşi. După câteva ore doctorii anunţă că au găsit o inimă compatibilă şi trebuie să mă opereze de urgent. Sunt pe masa de operaţie, medicii fac tot posibilul să mă salveze...

îmi spune că nu a fost nimeni cu numele de Petrescu Andreea internat acolo. Doamna asistentă mă anunţă că sunt vizitat de familie iar când privesc spre uşă îi văd pe toţi, au venit şi doamna Andeescu Maria şi doamna Elena. Îi îmbrăţişez pe toţi şi o întreb pe doamna Elena unde este Andreea. - Alex, tot ce contează acum este să te faci bine. - Doamna Elena, vă rog spuneţi-mi unde este! Vă implor! - Andreea... nu a supravieţuit accidentului. Îmi pare rău! Pentru câteva minute rămân şocat apoi simt

Mihail Cristian IONIŢĂ Liceul teoretic „Mihail Sadoveanu”

Cine sunt eu? Cine sunt eu? Ioniţă Mihail Cristian, nu Mihail Cristian Ioniţă. Sunt elev în clasa a X a, în liceul,,Mihail Sadoveanu". Ştiu sigur că sunt român, m-am plictisit de vorbe, mereu aud doar vorbe. Fiecare încearca să pară mai,,filozof'', mă stresează enorm acest lucru, de câte ori nu am în cap : trecut,România, comunism, jos, sus, săracie, prihană? Cine e România? Am o sete uimitoare de a acumula informaţii, vreau să ştiu tot, trecutul, conspiraţiile, etc. Vreau să mă ştiu pe mine. Setea asta... e doar o teorie... nu e nimic practic pentru că apar alte lucruri care mă distrag. Într-o zi, mă uitam la emisiunea aceea de la progamul TVR, cu Pleşu şi Liinceanu, nu ştiu exact cum se numeşte. Eram uimit... cei doi vorbeau enorm, vorba profesorului meu de matematică:,,Foloseau cuvinte care te trimeteau la dicţionar!'' . Ei spuneau atâtea lucruri pe care eu le simţeam, le ştiam, lungeau inutil fiecare noţiune, maniera aceea de vorbă lungă mă deruta fantastic. Acest fenomen al,,vorbei lungi '' îl întâlnesc mereu, oriunde, toată lumea vorbeşte, nimeni nu spune nimic, mai ales să facă ceva. Din păcate sunt la fel ca toţi, mă rezum la a comenta, recunosc acest lucru, dar ce mă fac? Mă îndrept spre ceva ce nu cunosc, sunt confuz. Starea mea de spirit este puternic alimentată de ce se întâmplă în jurul meu, atâtea penibilitaţi la tv, bârfe...Le înghit din ce în ce mai greu, conflictele şi lucrurile negative care îmi sunt aduse în faţă ma schimbă, mă dezumanizează, sunt conştient de acest lucru. Am început din reflex să privesc totul pesimist. De ce nu aş face asta?? Ce motive am să spun :,,totul e ok, eu sunt eu, mâine voi fi tot eu, poate cu o ea, e perfect !,, ? Nu am nici cel mai mic motiv, e deja ceva natural să spun:,,nu ştiu,, ce sunt,, sau ce o sa fac, pentru că totul e denaturat, poate şi eu, societatea e denaturată cu siguranţă! Probabil este ceva periodic, ceva caracteristic adolescenţei, dar oare doar eu trăiesc asta? Toate intrebările, toate neajunsurile, doar eu le simt? Mă uit la cei din generaţiile mele...ei evoluează complet negativ! mă simt străin, sau cel puţin un ciudat, pentru că practic arte marţiale şi nu consum etnobotanice. Sigur, spun că principiile morale sunt invers! Într-o Biserică, undeva la munte, oriunde, sper să ajung să mă găsesc, să fiu sigur adică... chiar visez la acel moment. 128

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Horia Şerban TIUGAN Colegiul Tehnic “Traian”

Au Crépuscule de Ma Vue Cu pupile de cărbuni moi, tai marea carceră a orizontului. M-a temut ziua jalnic ascunsă în vise monocromate Valuri de oameni se strivesc de asfalt printre pietre mate Uite-i cum se preschimbă-n fumuri şi poate adorm şi ei îmbrăţişaţi într-un pahar de serotonină Pe tâmpla oraşului meu de buzunar îşi pun toţi proştii mâna Şi lasă atârnat de cer un nor care cu dor pluteşte de zor Ce muşcă din soarele lipit de mine pe tavan. Clădirile le las pentru voi, căci mirosiţi a cărămidă, le priviţi de sub pupilă, le ştiţi de vis sau silă Pentru afiş de lună plină, luminatoare de duzină-n oraşul meu monocromat Ce infectat e griul din colţul şarlatan de stradă Ce pare să cadă pradă pentru întâlnirile de seară! Cadranul opac care-mi apasă umărul îmi bate insistent Loviturile inimii mi le pune-n ureche cu un bleg mi Ce trist vă târâţi prin acest insectar social!

Doină Urbană Eu cunosc periferia, plânge-n mine ignorând anatomia focului din mine Balconul care încă se teme de urgia ce se scurge pe străzile În care m-am scăldat Eu cunosc periferia, căci cunosc călătoria voaiorului din mine Ce şi-a sfâşiat mândria, muşcându-şi anatomia În mine sunt acele coate ce le văd zvăpăind Acele deschid alte coaste rupte şi lovesc în pavaj, am asfaltat un parc întreg şi am ratat un pom Şi-mi trec prin cap doar zilele de mâine, îngrămadite ca oamenii grăbiţi Cu uşa tramvaiului ce se închide peste rai Şi se sparg geamurile când el ajunge la un capăt de linie Al orizontului din mine 129

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Un adio umanităţii O voce îmi spune cine sunt Am văzut trei poze cu omul. Prima, o poză din copilărie, aţi putea spune, îl arată la vârsta de zece ani, înconjurat de femei (surorile şi verişoarele, fără îndoială). Poartă o salopeta maronie şi cămaşă albă la marginea unui gard. Capul lui este îndoit la treizeci de grade spre stânga şi dinţii îi sunt arătaţi într-un rânjet urât. Urât ?! Puteţi, de asemenea, să chestionaţi acest cuvânt. Oamenii sensibili (adică cei indiferenţi fata de problemele legate de frumuseţe sau de urâţenie) vor argumenta cu o replică stupidă şi distrată :,,Ce copil mic şi adorabil !”. Este adevărat că însemnătatea cuvântului “adorabil” este destul de prezentă pe faţa acestui copil pentru a da o cantitate redusă de adevăr complimentului. Dar eu cred că orice persoană care a fost supusă unui expuneri la ceea ce înseamnă frumuseţe ar arunca poza cu aceeaşi mişcare a unuei femei plictisite care o foloseşte ca să cureţe un perete de omizi. Atunci oamenii ar exclama,,Ce copil urât!”. Într-adevăr, cu cât examinezi zâmbetul copilului, cu atât simţi mai mult un fel de oroare şi de nespusă scârbă. O să vezi că nu e de fapt niciun fel de zâmbet – băiatul nu are nici cea mai mică intenţie să zâmbească. Uitaţi-vă la pumnii lui strânşi, niciun om nu ar putea zâmbi, având pumnii încleştaţi aşa. E o maimuţă. Un rânjet de maimuţă. Zâmbetul lui este doar o încreţitură scârboasă. Poza reproduce o imagine aşa de oribilă şi totuşi aşa de neclară care te va face să spui:,,Ce copil uscat şi hidos!”. Faţa din a doua poză nu este asemenea celei din prima. Este student, deşi nu este clar dacă poza datează din liceu sau din facultate. Totuşi, acum el este extraordinar de frumos, dar din nou, faţa nu poate să dea impresia că aparţine unei fiinţe care trăieşte. Poartă o uniformă de student şi are în mână o batistă frumos brodată cu fir albastru închis, asortată cu uniforma. Stă pe un scaun de lemn închis, picior peste picior. Zâmbeşte şi de data aceasta, însă nu cu rânjetul unei maimuţe ridate, ci cu un zâmbet îndemânatic. Cu toate acestea, nu este zâmbetul ce aparţine unei fiinţe vii - nu are niciun fel de substanţă, precum oamenii ar spune: povara sângelui sau greutatea umanităţii cântăreşte cât o pasăre fără organe. Locul lui ar fi parcă acoperit de o bucată albă de hârtie, puţin transparentă, ceea ce face omul să se gândească la artificialitatea imortalizată. Pretenţie, nesinceritate, imbecilitate – niciunul dintre cuvintele acestea nu ar putea acoperi senzaţia figurii. Şi, desigur, nu poţi să îl cataloghezi drept un simplu filfizon. De fapt, dacă te uiţi atent la poză, vei începe să simţi ceva deranjant la acest tânăr drăguţ. Nu aţi văzut niciodată un tânăr a cărui înfăţişare să fie aşa derutantă. Poza rămasă este cea mai hidoasa dintre toate. Este absolut imposibil în aceasta să ghiceşti vârsta, deşi părul are oarecare reflexii gri. A fost făcută în colţul unei camere dezmembrate (poţi veda uşor în poză cum peretele este crăpat în trei locuri ca o lama veche). Ce a mai rămas din el, nu sugerează nimic din ce oamenii numesc Om. Ceva inexprimabil îl face pe fotograf să se scalde în dezgust. ,,Nu am mai văzut niciodată o asemenea faţă inscrutabilă de om ! “ Capitolul I Gânduri concrete despre sinucidere

„I feel so suicidal Just like Dylan's Mr. Jones”

Cineva ar trebui să închidă pentru totdeauna radioul. Prea o să mă trezească şi o să-mi spună că sunt încă în viaţă. 130

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Am apucat micul Revolver de tip Detective din noptieră, l-am dus la gură şi am apăsat pe trăgaci. Sec... Ţac! Eram sigur că nu o să o fac nici în dimineaţa asta. E prea devreme şi nu vreau să trezesc vecina. După jocul de Rummy cu vecinele de scară, nu-i trebuie şi un glonţ în perete. A dracu’ de conduită ! - Hei, tu, ştii că ne-am tras-o vreo două ore aseară ? Ştiu, şi pe mine mă durea, dar metamfetamina ne făcea asta. Dar de ce stai atârnată de perete ? Nu a răspuns decât răceala tavanului. Probabil mi-o fi spus şi ‘neaţa! - Nici nu eşti pe perete şi nici în pat. Poate nici nu ai existat sau poate ai sărit pe geam, dar nu văd de ce ai fi făcut un asemenea efort doar ca să scapi de mine. Ar fi fost mult mai util pentru amândoi să-mi pui perna pe faţă şi să o adormi acolo. Da, încep să cred că nu ai existat. M-am dus la baie să beau de la robinet. Probabil semănam cu un câine care se întinde şi se arcuieşte să ajungă cu botul la jetul de apă al unei fântâni din parc. Pe oglindă rămăseseră de aseară lucrurile pe care trebuia să le fac. Ciudat totuşi, că două erau tăiate cu o linie şi apoi linia ştearsă între cuvinte. Ştiu că tre’ să-mi repet piesele pentru saxofon, concertul vine pregătit şi mă prinde fără chef. Paradisul de sub gresie se simte rece astăzi şi scrisul de pe perete cu Strawberry fields forever pare mai palid. Undeva jos, dedesubtul cutiei mele de chibrit din cărămidă, beton şi fier forjat, oraşul continuă să-şi trimită introspecţii şi să primească introspecţii. Continuă să trimită contradicţii pe care să le primească şi apoi să le arunce în râu. Continuă să trimită oamenii în canale şi să-i scoată bărbaţi făcuţi.O să cobor şi eu în vreo jumătate de oră şi o să devin o introspecţie şi o contradicţie dintr-un canal. Totul parcă era scos dintr-un poster semnat Stanley Mouse şi Alton Kelley, dar nu mă fascina. Îi lipsea frumuseţea contradicţiilor şi a introspecţiilor, iar canalele erau prea curate şi nu foarte adânci. O să mai continui să mă închid în geam şi să introspectez mai târziu, probabil... Acum trebuie să mă văd cu colegii şi să repetăm porcăriile ălea de piese neoclasice. Nimănui nu-i place cum sună Mozart şi Reinhardt într-o oală, fierţi şi amestecaţi. Totuşi stăm pe baricade ferm şi continuăm să încântăm publicul din scobiturile peretelui cu porcăriile scornite de pseudoartişti. .,,Fii bun [...]” Oamenii chiar sunt aşa de proşti pe cât par?! Ei nu ştiu că bunătatea nu poate exista? Este doar reprimare şi dorinţă de recunoştinţă. Nimeni nu e bun, fiindcă e bun, e bun fiindcă aşa-i spune societatea. Dacă eu omor pe cineva, atunci o să fiu un monstru ? Sau societatea o să-mi spună că sunt un monstru, iar eu o s-o cred pe cuvânt, fiindcă nu e în interesul ei să ne mintă pe noi, cei care o formăm şi-i hrănim şerpii cu lapte. Şi dacă mor, ce o să mă considere ? Un laş care nu a avut curajul să-şi ia viaţa-n piept, aşa cum viaţa l-a luat pe el ? Şi totuşi, care dintre aceşti curajoşi ar putea să-şi lege funia de gât şi să râdă în timp ce miile de fire dure din frânghie îi dansează pe gât ? Frica omului pentru ceea ce nu cunoaşte se reflectă prin negarea acesteia. Am aprins radioul şi am auzit primele note din piesa celor de la Bee Gees, New York Mining Disaster. Capitolul II Dezastrul minier din New York (1) ,,Maybe someone is digging underground or have they given up and all gone home”

Am un prieten care, de fiecare dată când e ploaie torenţială, merge la Grădina Zoologică. Obiceiul acesta ciudat ţine de vreo zece ani. Stă la doar cincisprezece minute depărtare de 131

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Grădina Zoologică. Când se apropie furtuna, toată lumea trage obloanele, verifică radiourile, în timp ce el, îmbrăcat cu o pelerină de ploaie îşi îndeasă în buzunare câteva cutii de bere şi o porneşte spre Grădina Zoologică. De fiecare dată când vine furtuna, îşi ia liber de la servici, special pentru ziua asta. Dacă are ghinion, găseşte poarta închisă cu anunţul: „Program întrerupt din cauza vremii nefavorabile”. Nici nu e de mirare. Cui i-ar plăcea să iasă pe o astfel de vreme la Grădina Zoologică, să admire girafele şi zebrele ? Atunci renunţă şi se aşază în faţa porţii pe o statuie din piatră ce înfăţişează o veveriţă. Îşi bea berea încălzită deja şi se întoarce acasă. Dacă are noroc, e deschis. Plăteşte, intră, îşi aprinde cu greu ţigara umezită şi începe să admire fiecare animal în parte. În jur nu e nimeni. Animalele stau retrase în adăposturile lor şi, cu privirea pierdută, descurajată, se uită cum plouă. Altele aleargă agitate de colo-colo speriate şi nervoase din cauza schimbării bruşte a presiunii atmosferice. Cu excepţia acestui obicei, amicul meu e un om cât se poate de obişnuit. Lucrează la o firmă de comerţ care se ocupă cu investiţii străine. Nu e foarte mare, dar oferă un mediu de lucru primitor şi plăcut. Locuieşte singur într-un apartament îngrijit, iar la fiecare şase luni îşi găseşte altă iubită. Nu am înţeles niciodată din ce motiv îşi schimbă atât de des iubitele. Seamănă între ele, parcă ar fi fost divizate din aceeaşi celulă. Eu, cel puţin, nu le pot deosebi deloc. Nu ştiu de ce, dar mulţi oameni îl văd ca pe un om simplu, cam încet la minte, părere neîndreptăţită, de altfel, dar se pare că pe el nu-l deranjează câtuşi de puţin. Are o maşină la mâna a doua, dar într-o stare destul de bună, toate operele lui Balzac şi un costum negru pentru înmormântări, cu cravată şi pantofi de piele neagră ca să se asorteze. De fiecare dată când trebuia să merg la vreo înmormântare, apelam la el, rugându-l să mi le împrumute. Costumul şi pantofii erau cu un număr mai mari, însă nu-mi permiteam să mai fac şi mofturi. - Îmi pare rău, dar iar am de mers la o înmormântare, îi spuneam eu. - Nu-i nimic. Îţi trebuie cât mai repede, nu? Poţi să vii şi acum să le iei. Când ajungeam la el, costumul şi cravata erau deja călcate, întinse frumos pe masă, pantofii lustruiţi, iar în frigider era pusă la răcit o bere de import. Avea mereu pregătit totul. Asta era firea lui. Altfel nu şi-ar fi bătut atâta capul să-şi schimbe iubita din şase în şase luni. (...)

Maria-Elena TRIFU Liceul Pedagogic “Mircea Scarlat”, Alexandria

Viaţa este o glumă - Mariaaa! Strigă mama, care face alarma să pară un mic copil pe lângă ea. - Aaaa… încerc să spun ceva, dar nu reuşesc decât să mormăi. - Sper că nu dormi! - Nuu! De ce ar dormi cineva la 7:00 dimineaţa? - Ai spus ceva? - Doar că eşti cea mai drăguţă mamă din lume. - Sunt convinsă! Nu mă face să vin la tine în cameră şi să văd că încă eşti în pat! - Crede-mă că nu este nevoie, mă duc imediat la baie să fac un duş. Nu de alta,

Ştiţi când este somnul mai dulce şi simţiţi că nimic nu v-ar putea convinge să renunţaţi la această plăcere? Exact una dintre acele zile este şi aceasta, iar eu presupun că nici nu mai trebuie să specific că toate dimineţile sunt la fel, cu excepţia week-end-ului, bineînţeles. Doar atunci pot să mă bucur pe deplin de un somn liniştit şi plăcut. Bineînţeles că telefonul meu este de negăsit şi alarma aceea este îngrozitoare pentru că dacă nu ar fi, sunt convinsă că aş adormi la loc, adorm eu şi aşa, după ce o opresc, dar atunci urmează runda a doua: 132

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

dar nu m-ai vedea doar pe mine în pat, ai vedea şi dezastrul din camera mea şi chiar nu am chef să fiu cicălită la prima oră a dimineţii. Ştiţi că duşul îi face pe mulţi să se trezească la realitate? Pe mine parcă mă adoarme, dar este mama lângă mine care să îmi reamintească să revin cu picioarele pe pământ: - Grăbeşte-te! Iar vei întârzia la şcoală! - Asta nu s-ar întâmpla dacă mi-ai lua şi mie o maşină… Doar am învăţat toată vara pentru carnetul ăla şi stă degeaba în portofelul meu. Cred că de asta mă doare spatele, ghiozdanul meu e mai greu din cauza carnetului! - Ai spus ceva, domnişoară? - Nu! - Mă gândeam eu. Ştii bine că dacă mi-aş permite, ţi-aş lua chiar azi o maşină, deşi nu ştiu dacă o meriţi. - Gata, ştiu, nu am vrut să te supăr. Off… Lucrul la care mama e expertă este să mă facă să mă simt prost. Şi culmea e că mai are şi dreptate! Aş vrea să vă cer scuze că nu v-am spus nimic despre mine până acum, dar voi încerca să fiu cât mai concisă. După câte aţi putut vedea, eu sunt foarte aiurită, sarcastică şi, după cum vă puteaţi imagina, sufletul petrecerilor (adică aş fi sufletul petrecerilor dacă mama m-ar lăsa să mă duc). Această parte a vieţii mele este mai puţin plăcută deoarece tatăl meu m-a părăsit când eram mai mică, adică pe la trei ani, iar mama a fost nevoită să mă crească singură, temându-se că aş putea s-o iau pe căi greşite pentru că am o fire mai deosebită, aş spune eu, dar ea spune că e mai dificilă, adică foarte dificilă. Totuşi, în sufletul ei, ea ştie că fac toate lucrurile astea doar ca să-i condimentez puţin viaţa, să nu se înveţe cu prea mult bine, după cum se spune. Toamna pare a fi mult mai frumoasă când ştii că eşti ultimul an la liceu, dar poate părea îngrozitoare dacă te gândeşti la examenul de bacalaureat care urmează şi apoi la înscrierea la facultate, căutarea unui loc în care să stau şi, nu în ultimul rând, găsirea unui loc de muncă pentru că nu pot

aştepta în fiecare zi să câştig la lotto (fără să joc, ţin să specific), deşi nu cred că ar fi rău să te trezeşti peste noapte că ai o mulţime de bani. Totuşi, cred că ar trebui să le port şi lor de grijă, adică ar trebui să-i cheltui pentru că decât să duc grija banilor, mai bine le duc dorul.. - Încotro vă îndreptaţi, domnişoară? - Spre liceu, domnule, dar nu prea cred că am făcut cunoştinţă. Eu sunt Maria. - Cine eşti dumneata? - Numele meu este Valentin. Încântat de cunoştinţă! - Nu ştiu dacă pot spune acelaşi lucru şi eu. - De ce eşti rea? Întotdeauna te laşi greu.. - Ştiu! Ce ai mai făcut toată vara? - Ştii tu… Excursii, distracţie, nimic nou. Tu? - Pe acasă. Am încercat să fiu cumninte. - Şi ţi-a ieşit? - Tu ce crezi? Cred că mama e fericită că a scăpat de mine măcar cât sunt la şcoală. Am dat de carnet. - Ai şi luat? - Normal, din prima! - Nu te cred. Vreau dovada! - Off… Stai puţin să-ţi arăt carnetul ! - Impresionant! Sigur eşti tu în poză? Arăţi mai rău decât în realitate, să nu te simţi prost, şi în realitate arăţi rău. - Ha ha ha! De când ai tu un simţ al umorului aşa de dezvoltat? - Nu crezi că m-am plictisit să mă tachinezi numai tu? - Fii fericit cât mai poţi pentru că nu mai durează mult, nici măcar nu mi-am făcut încălzirea. Cam aşa arată fiecare început de an şcolar când eu mă întâlnesc cu cel mai bun prieten al meu, Valentin, care este un răsfăţat şi jumătate, dar îmi place că nu este superficial şi îl cunosc ca în palmă. Ceea ce nu îmi place este faptul că şi el mă cunoaşte atât de bine încât uneori am senzaţia că îmi citeşte gândurile. El este o persoană populară în liceul nostru, deoarece ai lui au bani, însă el nu se mândreşte cu acest lucru şi vrea să reuşească de unul singur, ceea ce este admirabil. Eu sunt cam opusul lui pentru că nici bani nu am, nici populară nu sunt, însă mulţi mă găsesc antipatică pentru 133

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

că nu gustă glumele mele. Ei spun că sunt prea sărate, dar ce pot să zic? Gusturile nu se discută, se bârfesc doar. Prima zi este de-a dreptul plictisitoare în ceea ce priveşte şcoala: acelaşi discurs plicticos din fiecare an, pe care eu sunt nevoită să îl ascult pentru a patra oară, ni se comunică materiile, orarul şi cărţile pe care trebuie să ni le procurăm în acest an şi singurul lucru interesant poate fi faptul că avem un nou professor, dar şi acela este în vârstă, deci totul este neinteresant. Deşi nu aş avea de ce să fiu epuizată, ajung acasă destul de obosită şi îmi fac un duş ca să adorm mai devreme, dar mă sună Vali: - Ai treabă? - Depinde. De ce întrebi? - Nu ai vrea să ieşi? Pot simţi că s-a întâmplat ceva pentru că îi tremură vocea, iar el nu obişnuieşte să-mi spună la telefon lucrurile importante. - Pentru tine fac un efort. Unde ne întâlnim? - Sunt la tine în faţa blocului. - Atunci aşteaptă să mă îmbrac şi cobor imediat. M-am îmbrăcat cu prima pereche de blugi pe care am găsit-o, mi-am luat un tricou şi adidaşii, după care am urcat în maşină fără să spun nimic, iar el a şi pornit. Între noi s-a aşternut tăcerea şi niciunul nu pare să aibă curajul să spună ceva, dar eu ştiu că este supărat şi nu spune nimic dacă este întrebat aşa că aştept să se liniştească şi să înceapă să îmi povestească singur ce i s-a întâmplat. După ce a condus de parcă ar fi fost la curse, s-a oprit în parcul de lângă liceu şi a coborât din maşină. Eu am făcut acelaşi lucru şi l-am urmat. În cele din urmă s-a oprit lângă un copac bătrân care era plin de frunze arămii, exact ca părul său. S-a îndreptat spre copac şi a început să se holbeze la trunchiul copacului. Când mă pregăteam să verific dacă nu cumva şi-a pierdut minţile, el mi-a spus: - Vezi iniţialele astea? - Da, ce e cu ele? Pe trunchiul copacului erau inscripţionate două iniţiale: S&R. - Acum douăzeci şi cinci de ani doi îndrăgostiţi şi-au jurat dragoste în faţa acestui copac şi şi-au promis că nu se vor

despărţi decât atunci când acest copac va fi doborât, dar aceste două persoane vor să se despartă întrucât susţin că dragostea s-a stins şi că au pe altcineva în vieţile lor. Poate să se sfârşească dragostea? Credeam că este eternă.. Imediat am realizat că cei doi îndrăgostiţi de care vorbea erau părinţii săi despre care ştiam că au ceva probleme, dar chiar m-a surprins faptul că vor să se despartă. - Tu ce crezi că poţi să faci? am spus într-un final. Nu îţi voi spune că o să treacă cu timpul pentru că, deşi rănile se închid, întotdeauna vor rămâne cicatricile care îţi vor aminti tot restul vieţii de această experienţă şi de câte ori ai să le vezi te va durea, însă la fel de tare ca acum. - Nu cred că ar trebui să-mi dai sfaturi. Tu nu ştii cum mă simt. - Nu, nu cred că ştiu cum e să se despartă părinţii tăi de comun acord, eu ştiu cum este ca tatăl tău să nu vrea nici măcar să te vadă şi să te părăsească fără niciun cuvânt, aşa că nu-mi spune mie ce este uşor şi ce nu. În secunda următoare am plecat extrem de furioasă, deşi ştiam că mai târziu îmi va părea rău că i-am vorbit aşa. În aceste momente el nu conştientizează cât rău pot face vorbele sale deoarece este rănit. Următoarea dimineaţă se petrece cu vechiul meu ritual în care telefonul meu este de negăsit, iar mama îmi strigă ca voi întârzia la şcoală, dar parcă astăzi am un gust amar, nu mai sunt la fel de binedispusă ca de obicei. Trec prin parcul de lângă şcoală şi aştept ca Vali să apară din clipă în clipă în spatele meu să mă sperie, dar am străbătut aleea, iar el nu a venit. Întreaga zi am aşteptat ca scaunul său să nu mai fie gol, ca el să apară, chiar dacă nu miar fi vorbit, dar totul a fost în zadar. Acest lucru m-a pus pe gânduri pentru că el nu obişnuieşte să se supere pe mine orice i-aş spune, deoarece ştiu că îi place gustul dulce-amărui al cireşelor, dar şi al vieţii, pentru că el ştie că viaţa nu este un film albnegru, ci este multicoloră. Toată săptămâna am fost deprimată, dar când am văzut-o pe mama sa parcă a apărut soarele pe cer, deşi afară turna cu 134

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

găleata. Când m-am apropiat de ea, un fior mi-a străbătut corpul, ca şi când presimţeam că ceea ce aveam să aud nu îmi va plăcea deloc. - Bună ziua, doamna Simona. Ce faceţi? Vali este cumva răcit? Nu am vorbit cu el toată săptămâna şi nu am sunat pentru că am crezut că deranjez, m-am străduit eu să mint. - Nu ştii? - Ce ar trebui să ştiu? - Nu este răcit, vrea doar să se mute la alt liceu. Să zicem că lucrurile nu merg aşa de bine în familia noastră şi s-a hotărât să se mute din acest loc care îi aminteşte de trecut, spune el. Sunt surprinsă că nu ţi-a spus nimic, doar sunteţi cei mai buni prieteni. - Da, aşa credeam şi eu. Am plecat de la şcoală în grabă şi încă nu îmi vine să cred ce am auzit. În momentul ăsta o mulţime de întrebări îmi vin în minte. Vreau să alerg, să plâng, să uit de tot. Nu pot înţelege de ce mă simt aşa şi de ce nu mi-a spus nimic. Îmi scot repede telefonul şi îl apelez, dar are telefonul închis şi îmi răspunde căsuţa vocală. Încerc să nu îi arăt cât de tare sufăr şi îmi rămâne doar să sper ca mă voi putea abţine să nu izbucnesc în plâns: - Bună! Am auzit că vrei să te muţi. Frumos din partea ta că m-ai anunţat. Dacă nu e prea mare deranjul, îmi poţi spune şi mie unde anume te vei muta? Tot aici, în China sau în vreo insulă pustie unde să te rupi de realitate, unde să nu te mai întâlneşti cu nimeni şi nimic care "să-ţi amintească de trecut”? În sfârşit, să nu te mai deranjezi să mă suni! După ce am închis telefonul, bineînţeles că am izbucnit în lacrimi. Ceea ce se întâmpla mă durea mai tare decât mă durea când copii îmi spuneau că din vina mea a plecat tatăl meu. Măcar atunci Vali alături de mine şi mă apăra tot timpul, doar aşa ne-am cunoscut. Treizeci de minute mai târziu îmi sună telefonul. Este el, dar nu putu vorbi acum. Primesc un mesaj în care el nu-mi scrie decât că-i pare rău, dar nu-şi mai poate schimba decizia, e stabilit că va pleca într-un alt oraş şi că îmi va spune mai

târziu, când se vor mai linişti lucrurile, în ce oraş se află. Am aşteptat mai bine de trei luni să primesc o veste din partea lui, dar nu mi-a mai dat niciun semn de viaţă, aşa că sunt nevoită să accept că viaţa merge înainte, că eu am un examen de trecut, după care am tot viitorul în faţă. Examenul de bacalaureat a trecut, iar eu tocmai am primit rezultatele care sunt mai bune decât m-aş fi aşteptat, iar mama, nu ştiu cum de a făcut rost de bani, dar mi-a luat o maşină. Cu lacrimi în ochi, îmi şopteşte: - Nu m-am îndoit nicio clipă de tine. Meriţi din plin maşină, mai ales că vei intra la ce universitate vrei cu media ta şi, în plus, vei avea nevoie de ea acum că te vei muta la Bucureşti şi ne vor despărţi mai bine de două sute de kilometri, dar am încredere că mă vei vizita destul de des. - Da, mami. Nu-ţi face griji. Ştii bine că eşti persoana la care ţin cel mai mult pe lumea asta şi eşti singura care nu m-a dezamăgit. - Ce n-aş da să fii din nou la fel de răutăcioasă ca înainte să plece băiatul acela! - Mamă, te-aş ruga să nu-mi aminteşti de el, pentru că ceea ce a făcut este o mare laşitate. - În locul tău, nu l-aş judeca atât de aspru, nu ştii niciodată încotro te duce soarta. - Acum nu mai contează. El nu mai contează. - Nici tu nu crezi ce spui. În plus, nici nu cred că eşti supărată pe el, cred că eşti supărată pe tine pentru că nu i-ai spus niciodată ce simţi. Aşa e? - Ce simt? Mamă, cred că te-au copleşit prea tare emoţiile. - Cum spui tu, dar ştii că am întotdeauna dreptate. Această conversaţie, mai exact ultima parte, mi-a ruinat complet ziua. De parcă nu ar fi fost suficient că îi simt lipsa în fiecare zi, dar şi mai mult în zilele importante, precum aceasta. Bucureştiul este un oraş excepţional, spre deosebire de oraşul în care m-am născut. Aici simt că pot face orice fără să conteze ce spun cei din jurul meu, şi aşa nu mă cunoaşte nimeni. Tind să cred că ar fi mâna 135

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

destinului dacă m-aş întâlni cu cineva cunoscut. Zilele acestea au trecut foarte repede, deşi, poate, a fost cea mai agitată perioadă din viaţă mea. De mult timp nu m-am mai simţit atât de satisfăcută sau împlinită, adică am reuşit să intru printre primii la Univesitatea Bucureşti, Comunicare şi Relaţii cu Publicul, adică eu, cea care nu făcea niciodată nimic altceva în afară de pozne şi glume pe seama profilor. Să-mi găsesc un apartament a fost de-a dreptul infernal, adică nu sunt pretenţioasă, vreau doar jacuzzi, geamuri termopane cu protecţie împotriva razelor ultraviolete, lift personal şi, dacă se poate, să am şi un servitor personal. Adică, cer prea mult? Glumeam, preţurile sunt extreme de piperate, dar mi-am găsit o garsonieră drăguţă chiar în centru şi am acces la toate mijloacele de transport în comun pentru că încă nu mi-am luat limuzină personală, iar deocamdată nu prea am bani de benzină pentru maşinuţa mea. Trebuie să mă angajez, dar nici atunci nu cred ca voi circula prea mult cu ea pentru că, la traficul din capitală, sigur am să-mi tocesc nervii şi creierii mei vor fi terci înainte de a-mi fi venit momentul să sufăr de Alzheimer sau altă boală la fel de convenabilă, aş putea spune. Adică aşa nu m-ar mai certa mama că am oprit alarma şi am adormit la loc, aş putea spune că am uitat. Că veni vorba, miam luat şi ceas şi m-am trezit chiar şi în vacanţă la şapte dimineaţa, doar ca să mă învăţ să fiu gata la timp că doar trebuie să mă descurc singură, doar sunt independentă, nu că nu aş fi fost dintotdeauna! Uneori cred m-am născut să încalc regulile şi să fac doar ce îmi doresc, sau mai bine spus, să fac ce nu-şi doresc alţii să fac. Astăzi am avut primul curs la istorie, iar materia m-a fascinat, adică primul examen e ca şi luat din moment ce va fi din cele două Războaie Mondiale şi din perioada Războiului Rece. Cred că am uitat să menţionez că istoria este una dintre marile mele pasiuni, la fel ca şi literatura. Nu cred că am citit până acum o carte care să nu-mi placă. Am senzaţia că toate au ceva aparte, nu contează dacă autorii sunt faimoşi sau dacă sunt mai puţin cunoscuţi, întotdeauna

găsesc o parte pozitivă în ceea ce citesc şi pe zi ce trece sunt din ce în ce mai uimită de acest Tărâm al Cărţilor care mă poartă în locuri inimaginabile. Acum că am terminat tot ce aveam de făcut la Univesitate, cred că ar trebui să mă grăbesc să prind metroul. Trebuie să ajung în Drumul Taberei la un interviu pentru o slujbă. Ar trebui să fiu ajutorul unui agent de publicitate pentru puţin timp, adică să fac toată munca în timp ce persoana în cauză culege toate laudele, dar, fără să fiu răutăcioasă, aş lucra puţine ore (teoretic) şi aş câştiga experinţă (pentru că bani oricum nu prea câştig pentru început), iar cu timpul aş avanasa şi nu se ştie niciodată pentru că atunci când fac ceea ce îmi place învăţ repede şi s-ar putea să evoluez. Noroc că îmi place acest job, pentru că, dacă nu mi-ar plăcea, probabil, cineva ar trebui să-mi deseneze, ca să înţeleg ce am de făcut. Am pătruns în clădire şi nu înţeleg de ce sunt aşa de emoţionată, adică ştiu că este primul meu interviu şi asta demonstrează cât m-am maturizat, însă nu este tipic pentru mine să mă emoţionez aşa de uşor pentru că nu mă imprezionează nimic şi nimeni decât dacă persoana în cauză depune eforturi supraomeneşti. Odată ce pătrund în sala de interviu voi păstra totul pentru mine pentru că nu vreau să-mi furaţi ideile dacă îi cuceresc pe angajatori. După ce am ieşit din sală, eram mai roşie decât aveam nasul când am stat două săptămâni la pat şi am consumat un bax de hârtie igienică, pentru că şerveţelele erau inutile, dar să revenim la oile noastre; cred că a mers bine, adică pot jura că la un moment dat tipul acela scorţos a zâmbit cu un sfert de gură, deşi nu ştiu dacă râdea de ceea ce spusesem (adică de o mică glumă) sau dacă râdea de mine pentru că mi se pare că m-am cam fâstâcit la un moment dat. În sfârşit, totul s-a încheiat prin promisiunea că voi fi contactată dacă se va hotărî că îndeplinesc toate condiţiile necesare. După această zi stresant de minunată, bine, mai mult stresantă decât minunată, cred că merit să-mi cumpăr o bluziţă sau ceva 136

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

simpatic şi care este locul cel mai potrivit? Păi nu sunt vreo două mall-uri în Drumul Taberei? Să merg în Platza sau în Afi Palace? Hmm.. Grea decizie. Dacă primul mall nu mă va epuiza, atunci cred că îmi voi lua câte ceva din fiecare că doar sunt o fată conştiincioasă, mi-am luat viaţa în propriile mâini şi vorba aceea, mai sunt şi modestă! Cum am pătruns în acel loc divin, bineînţeles că nu am puteam decide, asta până când a sosit clipa în care l-am văzut pe el, adică ştiţi că se zice că există dragoste la prima vedere. Credeţi-mă că nici eu nu prea mă încred în astfel de lucruri, dar pur şi simplu nu am putut rezista, aşa că mi-am spus: - Gata, îmi fac curaj! Trebuie să fie al meu cu orice preţ. În timp ce am apropiam, o angajată a magazinului respectiv vine lângă mine şi mă trezeşte din visare. - Am văzut cum vă uitaţi la el şi pot paria că vi se potriveşte ca o mănuşă. Vreţi să probaţi sacoul? - Da, crede-mă. Şi eu sunt de aceeaşi părere. Aproape că m-am îndrăgostit de el. Ce? De ce râdeţi? Doar nu credeaţi că vorbesc de un băiat? Doar nu o luasem razna să mă duc la el fără se ne cunoaştem. Am probat sacoul şi nu îi găseam nici măcar un defect, adică parcă fusese creat pentru mine. Adică era şi normal să vină atât de bine la preţul pe care îl avea. - Deci? Cum vă vine? Vai de mine, vă stă extraordinar şi nu încerc să fiu linguşitoare. Rămâne? - Da, rămâne. - Bun, atunci mă duc să îl împachetez. - Nu, adică dacă aş avea bani, dar cum momentan nu sunt angajată, nu rămâne, dar voi reveni, dacă voi ocupa un loc de muncă. - Atunci aşa trebuia să spui, nu să mă faci să pierd timpul, a zis angajata de parcă i-aş fi luat din salariu. - Vai, domnişoară, dar ce amabilă sunteţi! Chiar nu este nevoie să-mi faceţi o reducere! Mai bine plec decât să nu-l iau la preţul iniţial.

Deci nu pot să cred cât ghinion pot avea câteodată şi cât de falşi sunt oamenii uneori! Cu ce drept să-mi vorbească ea aşa? Doar nu i-am zis să mi-l dea pe gratis, ce-i drept, nu aş fi refuzat o asemenea ofertă. Nici măcar nu ies bine din încăpere că aud un tânăr, a cărui voce îmi părea cunoscută şi mă opresc, ori din reflex, ori din prostie, pentru că uneori am obiceiul să ascult discuţii la care nu particip, adică la care nu sunt invitată. - Nu vă supăraţi, aş vrea să cumpăr sacoul pe care l-a probat domnişoara. - Bineînţeles. Pentru cine este? - Este pentru o veche prietenă care sper că nu m-a uitat. După cum cred că mintea v-a fugit la Vali, prietnul meu, care nu s-a comportat întocmai ca un prieten, pot spune că aţi ghicit. Chiar el a cumpărat acel sacou şi acum se îndreaptă spre mine. - Domnişoară, cred că aţi uitat această pungă la casierie. - Mulţumesc, dar nu cred că mai am chef de glume după ce nu aud nimic de tine timp de un an. Asta e tot ce ai să-mi spui? - Ce ai vrea să zic? - Orice, dar nu asta. - Ai senzaţia că mie mi-a fost uşor? În plus, nu ai de de ai fi supărată pe mine, nu ţi-am făcut nimic! - Nu, ai făcut exact ce a făcut tata: m-ai părăsit atunci când aveam cea mai mare nevoie să-mi fii alături, ştii bine cât de mult mă stresam cu bacalaureatul şi cu admiterea. - Da, dar ai intrat pe locul cinci la Universitate, iar bac-ul l-ai luat cu brio. - Cum? De unde ştii tu toate astea? Ştii ceva? Nici nu mai contează. Am plecat, păstrează sacoul pentru vechea prietenă care nu te-a uitat, eu mă făcut-o deja . - Maria, fii serioasă! Chiar nu ai simţit că am fost lângă tine tot timpul? Singura problemă este că deabia acum mi-am făcut curaj să îţi vorbesc. Crede-mă că am regretat foarte mult comportamentul meu care a arătat cât de laş sunt şi cât de puţin valorez fără tine alături de mine. - Te-aş ruga să nu vii acum ca să îmi tulburi viaţa. Nici nu ai idee cât de mult 137

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

timp mi-a luat să-mi recapăt simţul umorului. Dacă îţi poţi imagina că nici de glume nu mă mai ţineam, atunci probabil îţi dai seama că am fost o epavă după ce ai plecat. Nu m-a deranjat faptul că ai plecat, ci modul în care ai ales să te retragi în lumea ta, să te izolezi şi să nu permiţi nimănui să se apropie de tine. - Hei, nu mai plânge, a spus el şi s-a apropiat de mine. De abia atunci am realizat că plângeam şi am simţit că mi se taie respiraţia când l-am simţit lângă mine, când mirosul său mi-a pătruns în fiecare por şi abia atunci când ma strâns în braţe am realizat cât de mult iam simţit lipsa. - Gata! Potoleşte-te! Hai să plecăm de aici, să mergem să vorbim în altă parte. L-am urmat fără să opun rezistenţă pentru că ştiam că voi regreta toată viaţa dacă aş refuza această invitaţie. - Vrei să mergem la mine sau mergem întro cafenea? - Mi-e indiferent.. - Hai mai bine să mergem la mine. Prefer să nu fie prea aglomerat, deoarece noi doi avem multe de vorbit. Am ajuns în apartamentul său care nu era deloc grandios, după cum ştiam că avea gusturile. S-a oferit să mă servească cu ceva, dar i-am spus că sunt bine, aşa că a început să-mi povestească ce a mai făcut pentru că avea multe de spus. Se pare că tatăl său se hotărâse să divorţeze de mama sa şi o mare parte din tot acest timp l-au petrecut prin tribunale pentru că tatăl său este pornit să îi păteze numele doamnei Simona. - Uite ce e, ştiu că nu am nicio scuză pentru comportamentul meu faţă de tine, însă i-am promis mamei că am să o urmez oriunde şi că o voi sprijini să nu se lase călcată în picioare de acea persoană care are senzaţia că banii cumpără totul, inclusiv fericirea. - Ştiu, nu te judec, însă nu înţeleg de ce nu mi-ai spus nimic, ştii bine că te-am ascultat întotdeauna şi m-am străduit mereu să te fac să te simţi mai bine. - Da, ştiu, dar eram atât de furios încât aveam senzaţia că aş distruge tot ce e mai frumos în tine şi nu îmi puteam petrmite

să-ţi schimb viaţa, pe care nici nu ştii cât o invidiez. Mi-aş dori atât de tare să mă fi părăsit tata când aveam trei ani. - Nu mai spune asta, măcar pe tine te-a dorit. Poate că s-a răzgândit puţin mai târziu, am încercat eu să destind atmosfera. - Da, ai dreptate. Cred că s-a răzgândit mai de mult, dar deabia acum şi-a făcut curaj să spună lucrurilor pe nume. - Hei, era o glumă, nu cred că e nevoie să reacţionezi aşa! - Ştiu, dar eu vorbem serios. Vroiam să te felicit că ţi-ai ales facultatea la care ai visat dintotdeauna. - Mulţumesc. Şi eu sunt fericită că am ajuns până aici. Tu la ce universitate eşti? - Tot la Universitatea Bucureşti. - Serios? Ce coincidenţă. La ce facultate? - La Drept. - Nu ştiam că te pasionează dreptul. Credeam că eşti total dezamăgit de sistemul juridic din România. - Păi tocmai de aceea mă ales această facultate. Simt că este timpul ca cineva să facă o schimbare. - Da, şi tu te-ai schimbat destul de mult. - Mai mult decât ai crede... Oricum vreau să îţi spun ceva ce nu am avut ocazia să-ţi spun când ar fi trebuit, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Când eram în clasa a şaptea am realizat că sunt îndrăgostit de tine, iar la liceu mi-am dat seama că, de fapt, te iubesc. - Wow… Nu ştiu ce să zic.. Nu mă aşteptam la o asemenea declaraţie după atâta timp (chiar sunt surprinsă). - Nu trebuie să-mi răspunzi acum. - Ba da. Ce-i drept, şi eu am realizat că te iubesc de-abia atunci când te-am pierdut. Dar acum cred că deja este prea târziu să mai facem ceva în acest sens. Am crescut, ne-am maturizat, gândim altfel şi, după cum bine zici, ne-am schimbat amândoi chiar mai mult decât am fi crezut. - Eşti sigură? Cred că mai ai nevoie de puţin timp. - Uite ce este, nu vreau nici să-ţi tai creanga de sub picioare, dar nici să-ţi faci iluzii deşarte nu îmi doresc. Este adevărat că încă am sentimente puternice pentru tine, dar în 138

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

ştiu dacă mai suntem compatibili. Oricum, nu aş putea să mai fiu cu o persoană care nu are încredere în mine. Am ajuns în garsonieră aproape dansând de drag, nu ştiu dacă din cauză că mă întâlnisem cu Vali sau din cauza sacoului. Văd că am un mesaj ceea ce înseamnă că probabil s-a întâmplat ceva important pentru că puţine persoane mai folosesc telefoanele fixe în zilele noastre. Puteţi ghici ce mi s-a întâmplat din moment ce sunt extaziată? Ei bine, tocmai am primit vestea că am fost acceptată la locul de muncă pentru care am aplicat şi nu oricum, cu toate mulţumirile de rigoare că voi face parte din echipa lor de muncă, sunt carismatică, simpatică, deşteaptă şi alte nenumărate calităţi, deşi am reformulat eu puţin mesajul, nu am dat un citat. Seara asta va fi cu siguranţă una dintre cele mai fericite din câte am trăit, deşi nu ştiu dacă voi dormi în noaptea aceasta la cât de euforică sunt. Cred că a venit şi rândul meu să mă bucur de viaţă şi de toate satisfacţiile pe care aceasta ni le aduce şi deabia aştept prima mea zi de lucru, mai ales că şeful meu cel scorţos nu pare să aibă mai mult de treizeci de ani şi presimt că voi destinde eu puţin atmosfera, dar cam atât pot spune despre mine pentru moment şi singurul sfat bun pe care i-l recomand oricui este să ia viaţa ca pe o glumă şi să trăiască la maxim fiecare moment, la fel cum eu voi face de acum înainte (chiar mai mult decât am făcut-o până acum).

niciun caz nu mai este iubire, ştii bine că focul neîntreţinut se stinge. - Da, probabil ai dreptate. Nu te-am apreciat suficient cât te-am avut. Cred că înţeleg cum te-ai simţit când am plecat fără să spun nimic. - Nu, nu înţelegi. Eu sunt aici, nu plec nicăieri. Sunt aceeaşi prietenă dintotdeauna, dar atât, nimic mai mult. Nu ar avea rost să suferim mai mult. Eu sunt fericită că am avut ocazia să vorbim. Chiar simt că m-am eliberat acum că am vorbit cu tine. Mi-a fost dor de clipele astea. - Şi mie, a spus el aproape fără voce. - Eu trebuie să plec, am stat prea mult. Aştept un telefon. - În regulă. - Maria! - Da, am zis eu. - Ce s-ar fi întâmplat dacă discuţia asta ar fi avut loc cu un an în urmă? - Va rămâne un mister absolut pentru mine, am spus eu zâmbind după care am plecat. Nu m-am mai simţit de mult timp la fel de eliberată ca acum, pot spune că sunt cu adevărat fericită şi împlinită, iar pe deasupra m-am mai făcut şi cu un sacou formidabil. Recunosc că mă gândesc cum ar fi stat lucrurile dacă această conversaţie ar fi fost purtată cu mai mult timp în urmă, dar noi ne cunoşteam atât de bine încât între noi nu mai exista niciun secret şi dragostea fără mister nu are niciun farmec. Acum viaţa ne-a schimbat prea mult şi nu

Andrei Remus ŞERBAN Şcoala Generală nr. 52 (Şcoala Iancului)

Copilărie de altădată Bunicul mi-a povestit cum şi-a petrecut copilăria într-un mic oraş din Ardeal. Este o mare deosebire faţă de copilăria pe care o avem noi azi şi, mai ales, aici în Bucureşti. Mi-aş fi dorit şi eu să am o asemenea copilărie şi aşa m-am hotărât să vă povestesc şi vouă. Oraşul se numeşte Hunedoara şi se găseşte pe valea râului Cerna dar nu este Cerna aceea celebră de la Băile Herculane. Este un râu mai mic care izvorăşte din munţii Poiana Ruscă şi se varsă în Mureş între localităţile Simeria şi Deva. Hunedoara se găseşte cam la 10 km de vărsarea Cernei în Mureş, chiar la poalele munţilor.

139

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Chiar în oraş se găseşte Castelul Huniazilor. Acesta a aparţinut familiei Corvinilor. Primul care s-a remarcat din această familie a fost Voicu (tatăl său se numea Şerb), prin faptele de arme împotriva turcilor, apoi Ioan de Hunedoara, voievod de Transilvania, cu multe fapte de arme şi cu o victorie răsunătoare împotriva turcilor în bătălia de la Belgrad şi, în sfârşit, Matei Corvinul care a devenit rege al Ungariei. De aceea, o copie mai mică a castelului se află la Budapesta. Acum, castelul este muzeu dar când Bunicul era copil el era cam părăsit şi, pentru că era aproape de şcoală, era locul preferat de joacă al copiilor. Puteai să umbli în voie prin Sala Cavalerilor, să urci pe scări în camerele de la etaj şi în turnurile crenelate. In curtea castelului, adesea se încingea câte un meci de fotbal intre copii. Intr-un basorelief de la etaj se afla legenda corbului cu inelul de aur in cioc, care a şi devenit emblema familiei înscrisă pe blazonul acesteia şi ilustrează originea numelui Corvinilor („corvus” înseamnă „corb” in limba latină). Castelul este impresionant. Ca să ajungi la poarta lui, trebuie să treci pe un pod îngust peste o vale adâncă (valea pârâului Zlaşti, un afluent al Cernei). Pe vremea corvinilor, în faţa porţii, podul se putea ridica din interiorul castelului şi, astfel, duşmanii nu puteau să intre. Dacă totuşi duşmanii intrau in castel, ultimul refugiu era un turn de apărare, foarte bine fortificat, denumit "Ne boisa" care înseamnă „Nu te teme” în limba slavonă. În curtea castelului se află o fântână adâncă de 30 de metri. Legenda spune că această fântână ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor ajunge la stratul de apă. Dar după 15 ani de trudă, când au terminat fântâna, stăpânii nu s-au ţinut de cuvânt. Se spunea că inscripţia de pe zidul fântânii înseamnă „Apă ai, inimă n-ai”. Împrejurimile oraşului, prin formele variate de relief şi de vegetaţie dar şi prin activităţile industriale, ofereau numeroase prilejuri de delectare, de informare şi de recreere. Primăvara, Bunicul se ducea cu alţi copii prin pădurile din jur ca să culeagă ghiocei şi viorele. Vara urca cu familia în sus pe valea râului Cerna unde te puteai scălda şi unde Bunicul a luat primele „lecţii” de înot. Peste tot întâlneai funiculare sau linii ferate înguste (de munte) care cărau minereu de fier la combinatul siderurgic. Cu şcoala au fost să viziteze minele de fier de la Ghelari şi Teliuc. Au intrat chiar în adâncul pământului şi au văzut minerii cum lucrează. Dacă nu-ţi plăcea apa de la robinet, puteai să-ţi iei de la izvor iar apa de acolo te şi vindeca de unele boli. Peste deal, destul de aproape ca să te poţi duce şi pe jos, era oraşul Călan, prin care trece râul Strei, mult mai mare decât Cerna şi unde şi „scalda” era pe măsură. Bunicul povestea cum, la început, s-a speriat de bancurile de peşti care-i treceau printre picioare. Tot acolo puteai să cobori într-o „baie” săpată în stâncă pe vremea romanilor şi unde apa era călduţă. La cam o oră de mers cu maşina, ajungeai la Geoagiu Băi, pe un drum cu serpentine prin pădure după ce traversai râul Mureş. Acolo, bunicul şi-a petrecut multe săptămâni de vacanţă, vara, şi acolo a învăţat să înoate cu adevărat în bazinele cu apă termală. Foarte aproape se găseau şi Cetăţile Dacice din munţii Orăştiei pe care Bunicul le-a vizitat în excursie cu şcoala. Amintiri plăcute are Bunicul şi din tabăra de pionieri şi şcolari de la Poieni, aflată la izvoarele râului Bega, unde se ajungea mai întâi cu autobuzul, tot pe nişte serpentine frumoase, apoi făceai o excursie pe jos până la o gară unde te urcai în „mocăniţă”, trenul de munte pe linie mică şi care, din când în când se mai oprea să tragă apă din râul pe lângă care şerpuia calea ferată. La Poieni a văzut Bunicul cum buştenii tăiaţi de ţapinari, sus în pădure, ajungeau la calea ferata pentru a fi duşi la fabrică pe nişte jgheaburi cu apă de care Bunicul nu-şi putea desprinde privirea minute în şir, aşa i se părea de interesant. De multe ori, şi vara şi iarna, Bunicul a făcut excursii în munţii Retezat, care erau destul de aproape, la cabanele Baleia şi Straja. Intr-o iarnă, la cabana Straja, Bunicul a învăţat să schieze, să facă „plugul” şi „cristiana”. El spune că în iarna aceea, la Straja, era un peisaj cum numai în poveşti şi l-a putut închipui. 140

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Oraşul fiind mic, puteai să zici că „tot oraşul e al tău”. In câteva zeci de minute cel mult puteai ajunge în orice loc, şi pe jos, darămite cu bicicleta. Odată, plimbându-se cu bicicleta, când a ajuns în centru, a văzut că acolo se organiza un concurs de ciclism, pe un circuit prin oraş. Bunicul s-a înscris şi el la concurs şi, cum cunoştea oraşul ca pe „propriile buzunare”, la câştigat şi a primit o diplomă pe care a păstrat-o şi mi-a arătat-o şi mie. Casa în care locuia avea pivniţă şi pod iar în curtea sa mare erau şi nişte brazi falnici dar, mai ales, era un nuc bătrân în care exista o măsuţă şi o băncuţă. Erau toate, bineînţeles, locurile de joacă preferate ale bunicului şi ale celorlalţi copii. Pe stradă, în faţa fiecărei case, se găsea câte un nuc roditor aşa că vara toţi copii aveau degetele negre de iodul din coaja nucilor pe care le curăţau şi apoi le despicau cu briceagul ca să scoată miezul crud şi extraordinar de gustos. Toamna era frumos când se dădea foc frunzelor uscate, măturate şi adunate cu grijă de către gospodari. Ar mai fi încă multe de spus dar, când mă gândesc la toate astea şi la copilăria noastră de acum din Bucureşti, mă apucă, cum zicea demult şi poetul George Topârceanu, „o tristeţe iremediabilă”.

Cristian Valentin CONSTANTIN Şcoala Nr. 142 Bucureşti

Domnul X Domnul X era un om simplu, bine crescut şi fără aspiraţii prea mari. Dacă ar fi fost vreodată pus în ipostaza norocoasă de a-şi alege o altă viaţă după plăcerea inimii el ar fi refuzat politicos fără nicio ezitare. Fusese învăţat că omul, oricât de amărât ar fi, trebuie să-şi ducă crucea până la capăt şi apoi să-i pupe mâna Domnului şi să se aşeze sus sau jos, după cum îi fusese socoteala. Aşa era el... mai prost. Iar la urma urmei, n-avea de ce să nu fie mulţumit... cu o nevastă iubitoare. Şi eu, când îmi descriu personajul, mă gândesc cum de nu mi-a trecut prin minte să-i suflu puţină conştiinţă, să văd ce se-ntâmplă, căci toate ca toate, dar trebuie să-i dai omului şi puţină şansă ca să vezi dacă poate realiza ceva... Într-o zi mă hotărăsc să-mi pun planul în aplicare. În dimineaţa aceea, de 1 martie, ceva s-a schimbat...Razele de lumină abia începuseră să treacă jucăuşe printre draperiile dormitorului, când domnul X deschise ochii somnoroşi şi roşii, căci seara trecută stătuse toata noaptea să corecteze nişte teste, el fiind un profesor, aş îndrăzni să spun, mai silitor. Era puţin mofturos în a se ridica din pat, însă, în final s-a dus la baie pentru igiena corporală. Prima schimbare a fost când s-a uitat în oglindă... S-a încruntat uşor observând ţepii nergi, mici şi urât rarefiaţi ai bărbii sale. Mereu vedea asta înainte de a se bărbieri, dar acum era ceva diferit... iar când scapă de acest impediment descoperi nişte trăsături neplăcute, precum faţa sa lată şi osoasă în care se încadrau o pereche de ochi mici şi negri, un nas mare şi borcănat şi o gură la fel de mare, buzele fiind neproporţional de subţiri. Asta a fost prima oara când l-a îngrijorat aspectul fizic... Nu că ar fi ceva grav, însă când începi să observi defectele soţiei tale e ceva şi mai grav şi asta s-a întamplat, iar schimbarea l-a afectat foarte mult pe protagonistul meu făcându-l astfel să divorţeze, ideile mele de schimbare fiind îndeplinite. Scăpat de lacătele mariajului şi fiind predispus la noi concepţii despre viaţă, îşi continuă drumul vieţii ajungând în prezentul povestirii mele. - Bună ziua! Mă scuzaţi dacă vă deranjez. Sunteţi Teodor Petrescu? - În persoană! zâmbi stimatul nostru domn X femeii grăsuţe aflate în faţa sa. - Care a scris romanul “Poveştile lui Charles”? - Chiar acela. - Puteţi să-mi daţi un autograf pe carte? 141

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

- Sigur că da! Cum aş putea oare refuza un cititor simpatic ca dumneavoastră? Trecuseră trei ani de la renaşterea sa. În această perioada a avut timp să-şi dea demisia şi să călătorească prin lume, scriind o carte şi apoi împrumutându-se la bancă pentru a şi-o publica. Lucrarea a avut un success incredibil, care părea mai degrabă ficţiune decât realitate. Cine oare ar fi crezut că viaţa unui român care se stabileşte în Anglia căsătorinduse cu o femeie bogată şi mai în vârstă o să-i aducă faimă şi bani în buzunare? Oare cine? Acum la cei 35 de ani ai săi se simţea foarte bine şi se afla doar la jumătatea vieţii! Deja uitase că ar fi avut o viaţă anterioară plictisitoare, care doar printr-o pocnire din degete s-a schimbat. Câteodată îi părea rău că nu şi-a dat seama mai devreme, poate cine stie… Acum ar fi fost un star de cinema cu o puzderie de femei frumoase lângă el în loc de o femeie obsedată, cu supradimensiuni… Eeh… Îşi putea da seama cineva că această persoană nu dorea să audă înainte de o schimbare? - Doamne. Nu-mi vine să cred că s-a întâmplat să vă întâlnesc? - Hmmm…Nu credeţi în noroc? - Nu. - Păi cum? Ăsta nu e noroc? - Nu - Înseamnă că nu sunt o persoană care merită să ai noroc în a întâlni-o? - Ba sunteţi, zise femeia îmbujorându-se de-a binelea. - Atunci? - Încerc de ceva timp să vă dau de urmă… Ştiţi, sunt un fel de cititoare care doreşte să-şi întâlnească scriitori cărţilor sale preferate.L-am întâlnit chiar şi pe Stephen King. Acum intrase în pământ de-a binelea. Gata! Asta i-a ajuns. Plecă din loc în pas grăbit sperând să scape de femeia care mai mult ca sigur avea dizabilităţi mintale. Totuşi era doar un banal scriitor…Ce Dumnezeu! Se aseză pe o banca dintr-un parc ca oricare altul şi inhală lacom tot aerul pe care-l putea lua deodată. Ce frumos era afară! Cald… Vântul bătea uşor, plin de blândeţe. Zgomotele copiilor care se jucau se auzeau armonios. Pentru el nu făceau deloc gălăgie, era ca şi când ar asista la o piesa de teatru a şcolii în care elevi erau propriile personaje… totul se potrivea perfect, niciun cusur, fără replici, doar improvizaţie… Copiii, ce mult îi mai lipseau! În minte îi apăru imaginea sa, alături de soţia sa, crescându-si copii lor. Ce mult mai visa înainte la căsnicia perfectă şi acum s-a dus. Mâhnit se ridică şi se îndepărtă de focarul zgomotos. În acele momente şi-ar fi dorit, doar pentru câteva secunde, să-şi reia vechiul parcurs. Ştia ca avea anii necesari să poata face asta, dar cum rămâne cu prezentul, nu putea spune că nu-l adora şi pe acesta. Nu credeţi ca vroia cam multe? Şi aia şi aia? Hotărăşte-te, omule? - Hey… mă scuzaţi din nou… - Ce vrei de la mine? Intră el într-o stare de nervozitate, dispărându-i frica faţa de femeia obsedată care îşi făcuse iar apariţia. - Să stiţi că nu vreau să vă răpesc dacă vă gândiţi la asta… - Nu mă ajuţi deloc. Era şocat de ce scotea femeia pe gură, ce idei??? Nişte spasme puternice îl cuprinseră. Se simţea slăbit. Nu mai era în stare să mai gândesca nimic. Vroia să se calmeze. Dar nu putea. Creierul înnebunit îi crea informaţia cum că femeia l-ar otrăvi. Animalic, sare la săraca de ea, strângând-o de gât cu toata puterea. Oamenii din jurul său îi săreau în ajutor. Ba nu! De fapt săreau la el. Probabil că erau în cârdăsie cu ea. Începu a împărţi pumi în stânga şi în dreapta. Dar este imobilizat de către poliţişti. Urla la ei că au luat persoana greşită. Degeaba, incompetenţii nu-şi dau seama de adevăraţii agresori. Abia după câteva ore în arest se calmează şi îşi dă seama că el era cel care greşise. Îşi pune palmele pe faţă. Nu înţelegea cum de s-a întamplat asta sau mai bine spus de ce? Era un om cu scaun la cap, serios, respectabil. Cum de scăpase de sub control în halul ăla? Cum? Firul întrebării fu întrerupt de şeful secţiei care tocmai intrase. - Văd că ai intrat în probleme Teodorică! Vrei să te ajut? 142

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Nu era nimeni altul decât fratele fostei sale soţii, Mircea. Ce ghinion putea să aibă! - Prietene… Văd că ai ajuns la mâna mea. - Ba nu este adevărat. Tu eşti un amărât de poliţai! Vrea să o ţină el tare, apoi se întoarce cu spatele, nedorind să continue discuţia. -Să ştii că eşti un fraier! Venisem cu gândul să te scot, în ciuda mitocăniei pe care ai făcut-o cu sora mea. Dar mă rog… Oricum eşti prea idiot ca s-o fac. Chiar şi fără ajutorul şefului, tot ieşise cu bine cu pretextul că ar avea probleme mintale, dar care, cu supravegherea săptămânală a phihologului, rămânea nepericulos pentru lume. Totuşi se simţea un nemernic. Până la urma omul avea dreptate… era un mitocan. Înainte nu fusese aşa. Desigur că fusese un fraier fără gânduri măreţe. Dar acum ce era? Nu era oare la fel? Se aseză pe o bancă din apropiere şi începu să plangă. Ce se întâmpla cu el… Se pierdea fără să-şi dea seama. Ei bine, forţarea mea n-a fost una cu folos. Fiecare om e făcut să-şi urmeze drumul. Gândiţivă ca la o reţea de oameni cu stiluri de viaţă diferite. Dacă una se răzvrăteşte şi o ia la dreapta faţa de cursul ei, crezând că drumul e mai bun, se rătăceşte ajungând să şubrezească drumurile altor oameni. Deci eu sunt un tip vinovat, dar nu pot spune că a fost o greşeală, căci până la urmă putea să nu se rătăcească şi mai bine încerci să vezi… şi pierzi decât să trăieşti cu gândul trist că poate…

Ana-Maria IVĂNUŞ

Liceul Internaţional de Informatică Bucureşti

Wings (Aripi) de Aprilynne Pike Traducere din engleză în română Capitolul 1: paginile 9-22 Pantofii lui Laurel se mişcau într-un ritm vesel, care înfruntau proasta ei dispoziţie. În timp ce mergea pe holurile Liceului Del Norte, oamenii se holbau la ea cu ochi curioşi. După ce şi-a verificat de două ori orarul, Laurel a găsit laboratorul de biologie şi s-a grăbit pentru a prinde un loc lângă geam. Dacă trebuia să stea înăuntru, vroia măcar să se uite afară. Restul sălii de curs s-a completat încet. Un băiat a zâmbit către ea, în timp ce se îndrepta în faţa clasei. Laurel a încercat să schiţeze şi ea un zâmbet. Spera ca el să nu fi crezut că e o grimasă. Un om înalt şi slab s-a prezentat ca fiind domnul James şi a început să împartă manualele. Începutul cărţii părea destul de obişnuit – clasificările plantelor şi ale animalelor, ea le ştia – apoi au început informaţiile de bază despre anatomia corpului uman. În jurul paginii 80, textul părea să fie scris într-o limbă străină. Laurel bombăni pentru sine. Avea să fie un semestru lung. Când domnul James făcea prezenţa, Laurel a recunoscut câteva nume din primele două cursuri din acea dimineaţă, însă ştia că va dura un timp până ce va potrivi corect numele cu măcar jumătate dintre feţele care o înconjură. Se simţea pierdută în acel ocean de necunoscuţi. Mama ei a asigurat-o că fiecare elev de clasa a 9-a se simte la fel – la urma urmei, era prima zi de liceu şi pentru ei – însă nimeni altcineva nu părea pierdut sau speriat. Poate că a fi pierdut şi speriat era un lucru cu care te obişnuiai după ani de liceu. Şcoala acasă mersese chiar bine pentru Laurel în ultimii 8 ani; nu vedea niciun motiv pentru ca acel lucru să se schimbe. Însă părinţii ei erau hotărâţi să facă ce-i mai bine pentru singurul 143

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

lor copil. Când avea 7 ani, acest lucru însemna a fi şcolită acasă într-un oraş micuţ. Acum, la 15 ani, acest lucru însemna mersul la liceu într-un oraş nu chiar atât de mic. În cameră era linişte şi Laurel deodată stătea drept când profesorul i-a repetat numele. -Laurel Sewell? -Aici, zise ea rapid. Ea se agita în timp ce domnul James o studia cu atenţie peste rama ochelarilor, mai apoi trecând la următorul nume. Laurel a eliberat aerul ţinut înăuntru şi şi-a scos caietul, încercând să atragă cât mai puţină atenţie asupra ei. Pe măsură ce domnul James explica curriculum-ul pentru acel semestru, ochii ei continuau să se holbeze la băiatul ce i-a zâmbit mai devreme. A trebuit sa-şi ascundă rânjetul când a observat că şi el îi arunca ochiade. Când domnul James le-a dat drumul elevilor pentru prânz, Laurel şi-a pus recunoscătoare caietul în geantă. -Salut. S-a uitat în sus. Era băiatul care se uita la ea. Ochii lui i-au atras atenţia prima oară. Erau de un albastru deschis care contrasta cu pielea lui măslinie. Părul lui şaten, puţin ondulat, stătea în jurul frunţii ca un arc. -Eşti Laurel, nu-i aşa? În josul ochilor se afla un călduros dar obişnuit zâmbet cu dinţi foarte drepţi. Probabil purta aparat dentar, se gândise Laurel în timp ce limba ei a alunecat inconştient peste dinţii ei drepţi dintotdeauna. -Da. Vocea era răguşită şi Laurel a tuşit, simţindu-se prost. -Sunt David. David Lawson. Vroiam să te salut. Şi să-ţi urez bun venit în Crescent City, presupun. Laurel a forţat un mic zâmbet. -Mersi, a răspuns. -Vrei să stai cu mine şi cu prietenii mei la prânz? -Unde? David s-a uitat la ea ciudat. -La... cantină? -Oh, a zis dezamăgită. Părea drăguţ, însă nu mai putea sta prizonieră înăuntru. De fapt, o să mă duc să găsesc un loc afară. Mulţumesc, oricum, pentru invitaţie. -Afară sună foarte bine pentru mine. Doreşti companie? -Serios? -Sigur. Am pachetul de prânz în ghiozdan. Şi, la urma urmei, n-ar trebui să stai singură în prima ta zi. -Mersi, a zis după o scurtă ezitare. Mi-ar plăcea. Au mers până pe peluza din spate împreună şi au găsit un loc cu iarbă care nu era foarte umed. Laurel şi-a pus jacheta pe pământ şi s-a aşezat pe ea. David şi-a ţinut jacheta pe el. -Nu îţi este frig? a întrebat el, uitându-se sceptic la blugii ei scurţi şi la tricoul ei. Ea şi-a scos pantofii şi şi-a înfipt degetele în iarba groasă. -Nu răcesc foarte des – cel puţin nu aici. Dacă merg undeva unde este zăpadă, sunt terminată. Dar vremea de aici este perfectă pentru mine. Zâmbeşte ruşinată. Mama glumeşte, zicând că am sânge rece. - Norocoaso. Eu m-am mutat aici din Los Angeles acum cinci ani şi încă nu mă pot obişnui cu temperaturile. - Nu este chiar atât de frig... - Sigur, a zis David rânjind, însă nu e nici chiar atât de cald. După ce am stat un an aici, mam uitat la înregistrările privind vremea; ştiai că diferenţa dintre temperatura medie din iulie şi cea din decembrie este de doar 14 grade? Asta e cam ciudat. 144

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

A urmat un moment de tăcere pe măsură ce David mânca un sandwich şi Laurel lua din salată cu furculiţa. -Mama mi-a dat o brioşă în plus, a zis David, rupând tăcerea. Vrei şi tu? Ţinea în mână o brioşă draguţă cu glazură albastră. E făcută în casă, a continuat el. -Nu, mulţumesc. David s-a uitat îndoielnic la salată, şi apoi înapoi la brioşă. Laurel ştia ce gândea David şi a oftat. De ce aceea era prima concluzie la care ajungeau toţi? Mai mult ca sigur nu era singura persoană din lume care doar mânca cu poftă legume. Laurel a bătut cu o unghie în doza de Sprite. Nu e dietetică, a zis ea. -N-am vrut să... -Sunt vegană, l-a întrerupt Laurel. Destul de strictă, de fapt. -Pe bune? A dat din cap, aprobând, apoi a schiţat un zâmbet. -Nu pot avea prea multe mâncăruri vegetariene, corect? -Presupun... Deci, când te-ai mutat aici? -În mai. Am lucrat pentru tata destul de mult. E proprietarul unei librării în centrul oraşului. -Serios? a întrebat David. Am fost acolo săptămâna trecută. E o librărie minunată. Însă numi amintesc să te fi văzut. -Este vina mamei. M-a târât peste tot pentru cumpărăturile pentru rechizite de şcoală toată săptămâna. E primul an în care n-am fost şcolită acasă şi mama e convinsă nu am destule rechizite. -Şcolită acasă? -Da. Acum ai mei mă forţează să merg la liceu în acest an. -Mă bucur pentru asta, a zis el cu un zâmbet pe faţă. S-a uitat la sandwichul lui pentru câteva secunde. Îţi lipseşte vechiul tău oraş? -Câteodată, a zis Laurel, zâmbind delicat. Dar e frumos şi aici. Oraşul de unde vin, Orick, este foarte mic. Adică, atât de mic cât să cuprindă doar 500 de oameni. -Uau. Los Angeles e un pic mai mare de atât, a zis David, râzând. Râzând, ea şi-a băut sucul. David arăta de parcă ar fi fost gata să întrebe altceva, dar clopoţelul a sunat iar el doar a zâmbit. Putem face asta şi mâine? Eventual cu prietenii mei? Primul instinct a lui Laurel era să refuze, însă s-a bucurat de prezenţa lui David. Şi, la urma urmei, socializarea era un alt motiv pentru care mama ei a insistat ca fata ei să meargă la liceu în acest an. Da, a zis înainte să-şi piardă curajul. Ar fi chiar distractiv. -Minunat. I-a oferit mâna şi a ajutat-o să se ridice. El a rânjit pentru un minut. Deci, presupun că ne mai vedem pe aici. Laurel s-a uitat la David cum a plecat. Jacheta şi blugii lui largi îl făceau să arate ca mulţi alţii, însă era o siguranţă în mersul lui care îl distingea de restul copiilor. Laurel era invidioasă. Poate într-o bună zi, putea şi ea să fie la fel.

Andrei Gabriel GRECEANU Şcoala: Nr. 120 “Mărţişor” Bucureşti

A Lost Soul (Mihai Eminescu- Hopeless Love)

Among the silent trees of a calm forest, That rests, not disturbed by any tempest Near the joyful river with its silver lines, Near the sandy banks as quiet as shrines 145

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

A lost soul wanders, a sad and dreaming man Watching the sky, lying on the sand so tan. He is waiting for a sign, waiting for release, Enchained by an innocent look of a miss He cannot speak; he can only wait in vain For his love, but the birds laugh in disdain Because no one comes there, he’s all alone Beside the trees’ silence and the river’s tone. So lost is the soul of such a man, so troubled! A man that in the purest love has stumbled! His eyes see only the fading image of a memory, A piece of time, seemingly meaningless, a story Yet the memory of her face comes to persist, It eclipses other thoughts, it lies in their midst. And as the lover sits on the smooth sandy bank It seems the whole forest in thoughts sankThe moon is shining on the leaves so green The wind is whispering, moving unseen And the lover realizes love’s cruel mischief And how he can love, suffer, feel no reliefBecause this is the curse of the man who dreams To be tangled in his own ideals, and it seems That never do these models exist in this world And only the sun and moon, the forest have told The story of the lonely lover, who waited to see The falling yellow flowers from a linden tree.

Un suflet pierdut (Mihai Eminescu- Iubire fără speranţă)

Printre copacii gânditori ai unei tăcute păduri Care pare nemişcată, fără tremur de-a pururi, Lângă veselul râu ce-şi arată undele argintii, Lângă sanctuarele tăcute ale malurilor nisipii Se află un suflet pierdut, un melancolic visător, Privind cerul de azur şi al malului de nisip covor. El aşteaptă un semn, o rază de speranţă, fericire, Mintea-i încătuşată de a unei domniţe privire Nu poate vorbi, numai în van să aştepte el poate, Ca ea să vină, dar râd dispreţuitor păsările toate Căci nimeni nu vine, este singur, este părăsit În afară de tremurul copacilor şi de al râului clipocit. Pierdut este sufletul unui astfel de om, rătăcit! Un om care de o neclintită dragoste e învăluit. Ochii lui pot vedea numai o amintire îndepărtată, 146

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

O clipă pierdută în timp, aparent neînsemnată, Dar amintirea privirii ei, în minte se ancoreazăOrice alt gând umbreşte, căci mereu e trează. Şi în timp ce îndrăgostitul pe nisipul moale stătea Părea că întreaga suflare a pădurii pe gânduri cădea, Fantomatica lună frunzele verzi plăpând lumina, Şoptea vântul printre ramuri, pe lângă ele se strecura Şi îndrăgostitul a descoperit a iubirii fire trădătoare Şi cum suferinţa sa, dragostea sa, nu cunoaşte uşurareCăci acesta e blestemul omului care se cufundă în visare, Să fie învăluit, pătruns de ale lui idealuri mari şi se pare Că niciodată nu există astfel de oameni, de valori, în lume Şi numai soarele şi luna, bătrânele păduri pot spune Povestea singuraticului îndrăgostit, care privea cu tristeţe Fiori aurii, ale unui tei flori gingaşe, ce cădeau cu supleţe.

Andrada Georgiana MARIN Colegiul Naţional ”Victor Babeş”

... această Europă La iarbă (oarecum) verde După atâta frig şi ceată, cum ar spune poetul, iată că a sosit, în sfârşit, primăvară. Primăvară? Eroare! Direct vara, fără tranziţie!(Avem oare şi noi, oamenii, vreo contribuţie la modificarea configuraţiei anotimpurilor?!...) E soare, e cald, e bine. Sunt singură şi ambetata. Pardon, asta e din altă comedie. De la nenea Iancu, săracul… Deci e soare, e cald, e bine. Hai la pădure la iarbă verde să mai scăpam de oraşul ăsta sufocant, poluat şi murdar. Aşa au gândit, cu siguranţă, sute de bucureşteni dornici de aer curat şi de natură... Iată-i acum respirând aerul curat… amestecat cu gazele de eşapament de la zecile de maşini ce rulează încet pe aleile pădurii, claxonând discret şi căutând un loc liber să se instaleze. Iubitorii de petrecere în sânul naturii îşi parchează maşinile pe unde apucă şi dau muzica la maximum, fiecare cu melodia sa preferată. Dacă închizi ochii simţi că eşti în Europa… la capătul tramvaiului 21… această Europă. Încep pregătirile pentru picnic. Se caută un loc mai la marginea drumului lângă maşina personală - e mai comod şi oricum tot trebuie păzită. Chiar dacă s-ar gândi cineva să caute o poieniţă mai liniştită în adâncul pădurii, ar fi cam greu să descopere vreuna printre rămăşiţele petrecerilor la iarbă verde de anul trecut sau, poate, de acum doi ani… Aflată ”in interes de serviciu” - trebuie să fac un reportaj despre relaţia omului cu mediul pentru revista şcolii - mă aventurez mai în adâncul pădurii pentru documentare şi descopăr: ambalajele unor produse cărora de mult nu li se mai face reclamă, PET-uri, zeci de pachete goale de ţigări(ce poate fi mai plăcut decât să fumezi o ţigară în aer curat?...) cioburi, anvelope sparte şi multe, foarte multe hârtii… Curând întregul spaţiu destinat agrementului se umple de fum şi de aromă de mici. Se pregăteşte şi berea. Băuta direct din sticlă e mai bună, nu-i aşa? Odată golite sticlele se pun cu grijă în portbagaj pentru garanţie. Pe cutiile de bere nu se dă însă garanţie, aşa că pot fi transformate în mingi de fotbal, apoi trimise printr-un şut de maestru, câţiva metri mai în adâncul pădurii. Petrecerea ”la iarbă verde” continuă. La o adiere de vând, diverse pungi din plastic inscripţionate cu nume de magazine mari Cora, Billa, Mega Image, încep să plutească prin aer, urmărite de câţiva copii care îşi găsesc de joacă. 147

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Apar şi două perechi de biciclişti. Îşi reazimă bicicletele de un copac şi se aşază pe iarbă. Beau apă din câte un PET mic. Sunt tineri şi foarte veseli. Fac poze, se amuză. Trece timpul, soarele începe să apună. Se strâng păturile, se adună grătarul, şezlongurile, oasele, se strigă copiii... Una câte una maşinile pleacă. Bicicliştii caută din priviri un coş, un tomberon. Nu zăresc. Unul comentează ceva, apoi pune PET-urile goale într-o pungă pe care o agăţă de ghidon. Un copil de vreo 5 ani care i-a urmărit pe biciclişti, atras probabil de bicicletele lor colorate, îi întinde tatălui punga goală de chipsuri.” Ce mi-o dai mie, ce să fac eu cu ea?! Arunc-o!” ”Păi unde?” ”Unde-o fi, dacă nenorociţii ăştia nu pun şi ei nişte tomberoane ca oamenii civilizaţi...”. Ascultător, copilul dă drumul pungii care se aşază cuminte pe iarba verde, dându-i strălucire... Una peste alta oamenii sunt mulţumiţi. A fost o zi reuşită. În urma lor rămân, inutile cutii, hârtii, oase, pungi. O zi reuşită şi pentru mine. Mi-am făcut reportajul, totuşi de ce sunt nemulţumită? Poate pentru că nu ştiu încă ce titlu să-i pun: ”Omul sfinţeşte locul” sau ”După noi, potopul?”

Cosmin BUCIN

Liceul Teoretic „Mihail Sadoveanu”, Bucureşti

Valorile mele

Motto:

Am pus poze. Ce este nou este scris cu roşu. Am probleme cu spaţiul dintre cuvinte din cauza tastaturii. Sper să vă placă. Îţi ajunge? (citat din memorie, dintr-un răspuns mai lung dat unui necunoscut care a comentat textul)

Nu pot să contest existenţa nonvalorii în toate formele ei şi în toate domeniile. Trăiesc cu ea zilnic şi sincer să fiu, pentru că nici nu pot fi altfel acum, uneori o confund pe ea, nonvaloarea, cu existenţa adevărată. Mi se întâmplă şi mie să,,mă ia valul”, să uit sau să ignor ceea ce am învăţat acasă, la şcoală, de la prieteni. Îmi dau seama că tot ceea ce fac depinde de mediul din care provin, de,,valoarea” sau,,nonvaloarea’’ acestuia. Mama este primul meu reper în aprecierea valorii. De la ea am învăţat să apreciez un limbaj frumos şi corect, dar în acelaşi timp, liber. De la ea am învăţat să apreciez şi să adopt un comportament civilizat, să fac comentarii sincere asupra oricărui subiect, să respect tot ceea ce alţii sau natura au creat. Este foarte important ca toţi cei care te înconjoară, care au un rol în viaţa ta, familia, prietenii să facă parte din,,lumea ta”, să preţuiască aceleaşi valori şi să trăiască conform cu acestea. La fel de

adevărat este şi că experienţa de viaţă nu se acumulează numai din exemplele pozitive. Cred că tuturor ni s-a întâmplat să trăim măcar o dată în viaţă o experienţă pe care am socotit-o neplăcută, care nu se potriveşte personalităţii noastre sau de care ne este, pur şi simplu, ruşine. Când eram mic eram rău chiar agresiv cu cei din jurul meu .Mi se părea foarte tare să fiu rău, credeam că asa se câştigă respectul dar totul era doar o joacă pentru mine. Îmi este ruşine de ceea ce am fost şi ceea ce am făcut, regret de exemplu faptul că i-am dat un pumn în ochi celei mai bune prietene din copilărie, dar din toate învăţăm, dacă vrem, cum să nu facem, cum să nu gândim rău, cum să nu trăim o viaţă care să nu însemne nimic. Pe lângă tot ceea ce m-a învăţat exemplul celor apropiaţi, am învăţat mult începând cu grădiniţa şi apoi şcoala. Când esti mic începi să-ţi iubeşti educatoarea pentru că e bună, se joacă cu tine, te mângâie când eşti supărat şi aşa, prin toate gesturile şi 148

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

cuvintele pe care le are pentru tine îţi transmite o stare, un mod de a reacţiona. Eu unul la grădiniţă eram acel copil mic şi drăgălaş, dar în acelaşi timp foarte greu de controlat. Îmi aduc aminte că fugeam de la grădiniţă să mă duc acasă mai repede, la prânz nici nu vroiam să aud de somn . Tot ceea ce îmi plăcea la grădiniţă era mâncarea şi joaca. La şcoală prima învăţătoare te învaţă să respecţi şi să iubeşti cartea, ca pe un bun fizic care îţi aparţine, dar şi ce te învaţă ea. În şcoala primară nici nu vroiam să aud de teme, ascundeam lucrările proaste în dulap ca să nu mă certe mama, de învăţat învăţam pentru că eram recompensat cu o anumită sumă de bani pentru fiecare notă de 10 luată. Toate astea până în clasa a VI-a când am realizat că nu mai era o joacă şi că trebuia să învăţ pentru intrarea mea la liceu. Liceu. Bacovia zicea că a fost cimitirul tinereţii lui. Pentru mine a fost un fel de loc cu multe lumini, cu multe umbre, cu ceaţă. Şi din loc în loc, câte un om adevărat. Restul era altceva: zgomot, cuvinte de tot felul, de la aluzii la înjurături. Dar şi de la ele am învăţat ceva. Poate că ar trebui să spun. Sau mai bine să se vadă din ceea ce spun. Profesorii continuă mai apoi acest proces cu multă pasiune şi perseverenţă şi nu există elev care să nu-şi amintească peste ani cum au fost fermecaţi de profa de geogra, recompensaţi prin note mari de profa de mate sau de-a dreptul împinşi să reusească să înţeleagă legile fizicii de, evident, profa de fizică. Poate că e important că ştie şi un fel de fizică a ceea ce e înăuntrul nostru. Din punctul meu de vedere un profesor bun nu este acel profesor care oferă notele aiurea, un profesor bun ştie să se facă înţeles, să acorde note ca un fel de semne sau semnale pentru capacitatea fiecărui elev, să facă această meserie cu toata inima; sau cu mintea şi inima în acelaşi timp. Trebuie să recunosc că iubesc orele de fizică pentru că am avut norocul şi am norocul de o profesoară care explică foarte bine şi se vede că pune suflet în ceea ce face. Nu este doar o profesoară bună, ci

şi o persoană specială cu care pot să vorbesc despre orice, de fapt pot să spun că pe această doamnă o pot considera un reper în aprecierea valorii. Cred ca vă întrebaţi de ce? A fost prima persoana din liceu care ma ajutat să mă integrez, să înţeleg cât de importantă este şcoala pentru fiecare din noi. Această persoană mi-a fost şi îmi este mereu aproape . O respect şi o voi respecta pentru ceea ce este şi ceea ce a făcut pentru mine, de asemenea o voi ajuta de fiecare dată cănd va avea nevoie de ajutorul meu. Îmi mai plac orele de matematică, orele de geografie unde totul se axează pe comunicare şi cultură generală. Pun foarte mult preţ pe modul de predare al profesorului, pe comunicarea dintre elev şi profesor şi pe respectul reciproc . Din păcate, pentru acei profesori care chiar pun suflet în ceea ce fac, există foarte mulţi elevi necivilizaţi care nu ştiu să aprecieze efortul celui de la catedra. Mai nou acei profesori sunt consideraţi nişte simple persoane (personaje?) cu care îţi poţi permite orice, să jigneşţi, să nu bagi de seamă ceea ce îţi zice, să faci pe bufonul în timpul orei, pur şi simplu să fii nepăsător. Common sense-less, cum s-ar zice... Nu pot să contest existenţa expresiei,,În liceu sunt cei mai frumoşi ani” deoarece în liceu am râs, am plâns, dar am şi învăţat ce înseamnă să te descurci în orice situaţie, am învăţat să respect pe cel de lângă mine, să lucrez în echipă şi mai ales să conştientizez cât de mult contează studiul. Îmi place să particip la tot felul de activităţi în cadrul liceului sau mai departe de el. Cred că ăsta este modul meu de a mă afirma, nu percep ideea de a fi elev neimplicându-te în nimic. Cu trecere timpului am ajuns preşedinte le consiliului elevilor pe liceu şi director department ,,Cultură – educaţie - programe şcolare” pe Municipiul Bucureşti în Consiliul municipal al elevilor. E un lucru adesea comentat de colegii mei într-un sens straniu, dar pentru mine e altceva, pentru că îmi place să cunosc oameni şi, mai ales, pot să-mi atenuez,,frica de scenă” sau, mai exact, exprimarea liberă în faţa unor oameni. Sunt încântat pentru tot ceea am reuşit să fac până în momentul de faţă, dar 149

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

că nu mai este o calitate, ci dimpotrivă, ceea ce este chiar îngrijorător. Să fii educat nu este de bonton, se spune că te dai mare. Să iubeşti natura este doar un trend. Să ai bun simţ este imoral. Să fii corect este stânjenitor. Să fii... este, realmente, uneori o problemă. În acest moment generaţia mea socoteşte ca valoare să te „descurci” folosindu-te de alţii şi modul de a obţine bani fară prea multă muncă. Să te descurci, da, poate că aşa şi stau lucrurile, din moment ce eşti încurcat de atâtea incoerenţe de tot felul. Nici măcar nu ştiu dacă există o generaţie a mea şi ce poţi face în asemenea condiţii; poate o încredere extraordinară în mine însumi şi poate o naivitate de adolescent mă împinge să resping toate acestea şi să cred că o lume mai bună mă aşteaptă. Să cred că nu sunt singur şi că alţi tineri gândesc la fel, şi că şansele noastre de a trăi într-o ţară care stimulează şi preţuieşte valoarea, sunt mai mari. Prin urmare, contează poate pentru mine că important este adevărul, grija pentru natură şi respectul, aşa încât trecerea mea prin viaţă să mă îmbogăţească sufleteşte şi să însemne ceva. Poate că toate astea sunt reale pentru mine.

există loc şi de mai mult pentru că nu mă mulţumesc cu puţin. Nu vreau să spun banalităţi, dar le spun, pentru că acum e ultima vârstă când banalităţile nu mai sunt condamnabile. De aici încolo se fac adevăruri şi e mai greu; sa te lupţi, să le menţii... e mult mai greu. Mai este puţin şi voi termina liceul, sper eu,cât mai bine. Voi păstra amintiri ca pe niste bunuri dobândite cu greu şi mă voi gândi cu (un fel de) duioşie şi (un fel de) respect la toţi, iar când voi termina liceul le voi mulţumi (într-un fel) cu emoţie pentru tot ceea ce m-au învăţat. Corectitudinea şi cinstea vor fi valori dobândite pentru o viaţă întreagă, iar cunoştinţele transmise mie vor fi (într-un fel) zestrea mea. Educaţia şi cultura acţionează chiar dacă nu eşti conştient de asta şi cântăresc mult în aprecierea de care ne bucurăm. Recunoaştem sau nu, ne pasă de părerea celorlalţi şi de impactul pe care îl producem. Poate că nu ar trebui, dar o voi spune totuşi, direct şi scurt, anume că, din păcate, în societatea românească astfel de valori nu prea contează şi uneori te împiedică să te dezvolţi. Să fii tu este o problemă. Să fii cinstit în ziua de azi se pare

150

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

PRESA ÎN

PRESEI

Iuliana CRISTEA Informaţie şi dependenţă Informaţia creează dependenţă. Este un drog pe care mass-media ni-l picură în conştiinţe şi în suflete cu bună ştiinţă. De la începutul zilei şi până la sfârşitul ei suntem conectaţi la media, în mijloacele de transport în comun, la locul de muncă şi acasă. Aşteptăm cu nerăbdare programul de ştiri, suntem curioşi să aflăm ce s-a mai întâmplat cu Elodia, răsfoim cu înfrigurare tabloidele să vedem cine s-a mai despărţit sau ce cupluri noi s-au mai format şi comentăm, ne dăm cu părerea de parcă i-am cunoaşte. Ştim tot şi nu ştim nimic. În mod obligatoriu parcurgem revista presei, dar nu realizăm că s-a pierdut intimitatea. De fapt noi ţinem la intimitatea noastră dar ceilalţi nu au acest drept. Nu mai citim o carte pentru ca încep emisiunile de ştiri, nu mai mergem la un spectacol pentru că pierdem telenovela. Nu vrem să recunoaştem, dar ne domină spiritul gregar iar mass-media îşi vede liniştită de treabă; ne toacă ne amestecă, ne însingurează. Deşi omul este o fiinţă socială, neputându-se dezvolta şi afirma decât între ai lui, de sărbători preferăm mai degrabă să trimitem SMS-uri de felicitare decât să le auzim vocea prietenilor şi cunoscuţilor. Tinerii discută ore întregi pe chat cu alţii ale căror chipuri nu le cunosc, trăiesc, de fapt, într-o lume virtuală. Mijloacele de informare în masă ne sunt prietene, dar în egoismul lor au făcut să le aparţinem; după cum afirma Bernard Miège: „majoritatea cercetărilor din Europa şi America de Nord pun accentul în general pe […] efectele tehnologiilor de informare şi comunicare asupra schimbărilor sociale şi culturale actuale”92. Cumpărăm un ziar pentru că un anume jurnalist scrie editorialul şi pe nesimţite acesta se transformă in lider de opinie, urmărim o emisiune pentru că ne place moderatorul. Le îmbrăţişăm ideile cu convingerea că sunt ale noastre fără să realizăm că opiniile lor, sprijinite pe anumite interese, ne sunt induse întrucât „impactul mass-mediei are în vedere astăzi toate câmpurile sociale şi toate dimensiunile acţiunii sociale”93. De câte ori nu s-a întâmplat ca jurnaliştii să dea unei anchete o turnură diferită de cea condusă de organele în drept? Da, au fost demascaţi rechinii şi corupţii, ce mai contează că rezultatul final a fost altul decât cel trâmbiţat de presă. Mass-media are abilitatea de a îmbrăca o minciună sau o jumătate de adevăr în straie frumoase care par reale, tonul incisiv îi completează rolul de justiţiar şi în afară de asta mass-media ştie când să se oprească dacă este pe teren nesigur. Se aduc argumente, se interpretează legi, se citează precedente, se prezintă martori şi se provoacă dezbateri cu diverşi analişti. Nici deontologia profesională nu este uitată. În final nu mai putem aprecia cât din opinii ne aparţin şi cât este rezultatul sfaturilor, sugestiilor sau recomandărilor media pentru că „manipularea este o influenţare vinovată, menită să schimbe idei, acţiuni sau convingeri fără ca persoana în cauză să fie conştientă de această intenţie”94. „Secolul XX a dovedit că societatea […] nu poate exista fără mass-media care, la rândul lor – judecând după importanţa şi impactul pe care o au asupra conştiinţei civice – nu pot exista în absenţa maselor largi.”95. Tehnicile de manipulare sunt folosite în puţine cazuri în Miège, Bernard, Informaţie şi comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 150 Ibidem, p. 56 94 Preda, Sorin, Jurnalismul cultural şi de opinie, Editura Polirom, Iasi, 2006, p. 207 95 Kycyku, Ardian, Semnele şi cetatea, Editura Era, Bucureşti, 2007, p. 120 92 93

151

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

scopuri nobile. Întotdeauna baza o constituie un anumit interes. Dezumanizarea este o metodă sigură transformând omul în entităţi damnabile. Comuniştii aplicau corecţii duşmanilor, naziştii ucideau evrei, românii dispreţuiesc ţiganii. În nici una dintre dispute partener nu este omul, vecinul, colegul, prietenul. Manipularea se poate obţine prin modificări minore ale situaţiei reale. O binecuvântare divină sau stimularea spiritului caritabil pot avea efecte surprinzătoare. Dar există şi situaţii în care realitatea este deformată substanţial cu efecte majore. Manipularea nu se manifestă doar asupra individului, ea poate influenţa o comunitate întreagă fără ca aceasta să sesizeze că este condusă într-o anumită direcţie în mod conştient. Curentele de opinie, manifestările protestatare, schimbarea mentalităţii sau formarea anumitor obiceiuri au la bază metode de manipulare în care se foloseşte un adevărat arsenal de instrumente între care mass-media joacă un rol important prin credibilitatea de care se bucură, prin empatia care cucereşte şi blochează publicul şi prin modul în care se foloseşte de circumstanţele sociale şi de situaţia favorabilă. „Lipsa ştirilor de larg interes măreşte spaţiul dedicat evenimentelor mondene, senzaţionalului, sporturilor, vieţii intime a vedetelor, scandalurilor private ce sunt prezentate drept evenimente de rezonanţă cel puţin naţională.”96 canalizând atenţia publicului spre o anumită zonă. La fel, în timpul campaniilor electorale nu sunt întâmplătoare apariţiile la televiziune sau în emisiunile radiofonice ale celor ce candidează. Orele şi spaţiul de emisie sunt bine cântărite în funcţie de şansele fiecăruia. Deşi campania electorală se consideră încheiată cu o săptămână înainte de data alegerilor, talk-show-urile sunt sufocate de foşti şi viitori aleşi. Fiecare post difuzează şi analizează sondaje de opinie de o credibilitate mai mult sau mai puţin îndoielnică, păreri ale sociologilor şi ale analiştilor care ne învaţă cum să le interpretăm şi cum să alegem. Cu minute bune înainte ca urnele să fie închise sunt prezentate imagini de la sedii de partide şi este analizată mimica şi gestica celor prezenţi acolo pentru a induce publicului o anumită stare şi pentru a acţiona într-un anumit sens. Conjunctura, conotaţiile textului sau ale imaginii, modulaţiile vocii, interpretarea realităţii formează în final un tot credibil care de cele mai multe ori dă rezultatele scontate de iniţiatorii procesului de manipulare, proces care este, de fapt, o acţiune de determinare a unei persoane sau a unei colectivităţi să gândească şi să reacţioneze conform intereselor iniţiatorului şi nu intereselor sale şi se realizează prin utilizarea unor metode de persuasiune care modifică în mod intenţionat adevărul lăsând impresia de libertate în gândire şi decizie. De fapt această acţiune vizează reducerea libertăţii persoanei sau grupului obligându-i să împărtăşească o opinie sau să aibă un comportamnet specific fără a folosi forţa97. Manipularea este, într-un fel sau altul, disimulare, iar „media sunt adesea acuzate de a fi devenit principalii vectori ai manipulării, care atinge astăzi atât regimurile totalitare cât şi pe cele democratice”98. Prin urmare, un instrument mediatic nu reprezintă o forţă prin sine însuşi ci prin audienţa pe care o are. Cu cât audienţa este mai mare, cu atât are mai mulţi adepţi, un public numeros care-i împărtăşeşte punctul de vedere transformându-se, aşadar, într-o masă de manevră ideală. De fapt comunicarea este la baza manipulării de mii de ani iar noile democraţii nu au făcut decât să introducă în ecuaţie dreptul cetăţeanului de a avea un punct de vedere şi de a opri, dacă este suficient de informat sau avizat, procesul de manipulare comunicaţională.

Ibidem, p. 121 Dicţionar de media Larousse, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 197 98 Ibidem, pag. 197 96 97

152

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

VIAŢA

LOR

Drd. Tincuţa IORGA Cercetarea valorii – cercetare a lumii omului No other existence doesn’t live in the values field, as does the human. Initially, in its historical beginnings, man has developed two approaches to value. Some material things water, fire, birds and animals, etc. - have got value for human, as he has discovered vital utility. Compared to them, as well as to natural phenomena – sun, cold, dark night etc. – to phenomena from their own lives – dreams, emotions, sexuality, etc.- man has created an attitude that went beyond strictly utilitarian, considering them as contextual value of its existence, becoming existing values due to reports of human values on things and phenomena mentioned above. If the ancient and medieval society were built on the values of / were representing the eternal human values - truth, good, beautiful and sacred sense, modern society has advanced as the most important social values and modern democratic societies have to accept any goal values interact harmoniously, the person, social group, people are entitled to give priority to those values they consider important, but without harming by the choice made, other persons, social groups, nations etc.. Keywords - value, value of truth, justice value, value judgments Nicio altă existenţă nu trăieşte, în câmpul valorilor, aşa cum face omul. Iniţial, la începuturile sale istorice, omul şi-a elaborat două abordări cu privire la valori. Anumite lucruri materiale – apa, focul, păsările şi animalele etc.- au obţinut valoare pentru om prin faptul că acesta le-a descoperit utilitatea vitală. Faţă de acestea, precum şi faţă de fenomene ale naturii – căldura soarelui, frigul, întunericul nopţii etc.- faţă de fenomene ale propriei vieţi – visele, emoţiile, sexualitatea etc.- omul şi-a creat o atitudine care depăşea cadrul strict utilitar, considerându-le valori contextuale existenţei sale, devenind valori existente datorită raportării omului la lucrurile şi fenomenele indicate mai sus. Ulterior omul a început să creeze valori, apărând astfel lucruri şi obiecte neexistente în natură. Unele aveau utilitate practică şi valoare estetică, altele aveau doar valoare estetică, juridică, morală etc. In timpuri diferite oamenii au acordat prioritate şi/sau au creat sisteme de valori diferite, fiecare tip de societate fiind marcat şi de anumite tipuri de valori. Dacă societatea antică şi cea medievală s-au constituit pe valorile/ au constituit valorile etern umane – adevărul, binele, frumosul şi sentimentul sacrului, societatea modernă a avansat drept cele mai importante, valorile sociale, iar societăţile democratice contemporane au ca deziderat acceptarea oricăror valori în interacţiune armonioasă, persoana, grupul social, popoarele fiind în drept să acorde priorităţi acelor valori pe care le consideră mai importante, fără însă a dăuna prin opţiunea făcută, altor persoane, grupuri sociale, popoare etc. O idee, o acţiune, un lucru, un comportament le calificăm ca fiind valoroase sau lipsite de valoare. Omul nu afirmă doar judecăţi constatative, existenţiale descriptive, ci şi judecăţi de valoare: de apreciere, de ierarhizare, de tipul:,, cursul profesorului de drept civil este antrenant şi atractiv”, ,,aurul este mai preţios decât argintul”, ”Y este drept”, ,,X este

153

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

nedrept”99. Valoarea implică, prezenţa unui,, da ‘’ şi a unui,, nu ‘’, a unei aprobări şi a unei dezaprobări, adică a polarităţii, ceea ce ne pune întotdeana în faţa unei alternative. Valoarea implică şi ordonarea verticală a obiectelor, a comportamentelor, a ideilor, adică ierarhia, de la inferior la superior în conformitate cu importanţa lor pentru subiectul cunoaşterii şi acţiunii. Oriunde avem de-a face cu o ruptură a indiferenţei sau egalităţii între lucruri, oriunde unul dintre ele trebuie pus înaintea sau deasupra altuia, aplicăm cuvântul valoare. Nu tot ceea ce este dorit desemnează valoarea, ci doar ceea ce este de dorit, este dezirabil. Chiar dacă acceptăm ideea că valoarea este obiectul unei dorinţe, nu tot ceea ce doreşte unul sau altul are valoare. Multe lucruri apoi sunt dorite: automobil, excursii în străinătate, vile, etc., nu numai pentru că răspund unor trebuinţe umane: de muncă, de odihnă, de împlinire spirituală, ci şi pentru că posesiunea lor le satisface orgoliul, vanitatea, le conferă posesorilor un prestigiu în ochii celorlalţi100. Prin intermediul valorii trecem de la dorit la dezirabil, de la constatări indicative la semnificaţii imperative şi practice pentru o conştiinţă, pentru o conduită în consens cu ceea ce este, preţuit, admis, legiferabil, valoarea nevizând deci doar starea de fapt ci şi starea de drept. Valorile nu sunt independente de fapte, de acţiuni, de cunoaştere, de simţăamintele, de dorinţele şi năzuinţele umane, ci le implică în egală măsură pe toate, valorile având deci întotdeauna un suport. Acţionam din nevoia de adevăr, din nevoia de dragoste din năzuinţa spre libertate şi dreptate. Valorile nu se contemplă ci se trăiesc, se aplică, concomitenţa aceasta făcându-le cunoscute şi realizabile. Dezacordul de ordin cognitiv dintre valori include o opoziţie a unor convingeri care nu pot fi simultan adevărate, soluţionarea lui făcându-se prin apelul la fapte, la testarea cunoştinţei101. In fine, orice tablă de valori ce se vrea să fie aplicată pretutindeni, nu este aplicabilă nicăieri, nicicând, deoarece fiecare comunitate umană istoriceşte constituită are propriile necesităţi spirituale şi materiale, are un spatiu şi un timp al operatiunilor preferentiale. Dacă în antichitate erau prioritare valorile gneseologice şi morale, în Evul mediu erau cele religioase, contemporaneităţii prioritare fiindu-i valorile ştiinţifice şi politice, valorile economiei de piaţă, ale democraţiei şi libertăţii, ale statului de drept102. Orice om, trăieşte o experienţă a valorilor. Intr-o concepţie umanistă omul, este o valoare, este valoarea supremă şi centrul integrator al valorilor materiale şi spirituale. Omul, ca fiinţă liberă şi creatoare, îşi conştientizează sau îşi creează propriul destin, propria sa înfăţişare socială, afirmând şi stabilind ce este binele, frumosul, adevărul, dreptatea, având sau neavând conştiinţa sensului existenţei. Neatmiţând neutralitatea, valorile ne angajează, ne îndeamnă la acţiune, omul alegând între plăcut şi neplăcut, între onoare şi dezonoare, între adevăr şi neadevăr, între dreptate şi nedreptate, între viaţă şi moarte, etc. Ca prezenţă în activitatea şi creaţia umană, ca legătură permanentă, eternă între om şi lume, valorile, coordonate de baza ale acţiunii umane,, sălăşluiesc şi în sfera calmă a conştiinţei, şi în câmpul vieţii afective, emoţionale, şi în sensibilitate”103. Valoarea este acea relaţie între subiectul valorizator şi obiectul valorizat, în care prin polaritate şi ierarhie se exprimă preţuirea acordată unor fapte sau însuşiri, potrivit capacităţii acestora de a satisface trebuinţe, deziderate, aspiraţii umane condiţionate104. Prin modul specific de a fi, omul, creează valorile şi se creează prin valori, trecând de la comportamente cvasiautomate Nuredin Ibram, Fundamente ale filosofiei, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000, pg. 145 Ibidem, pg. 146 101 Ibidem, pg. 150 102 Ibidem, pg. 151 103 Alexandru Tanase, Cultura şi civilizatie, Ed. Politica, Buc., 1977, pg. 64 104 Nuredim Ibram, op.cit., pg. 155 99

100

154

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

justificate din punct de vedere biologic, la comportamente culturale, orientate valoric. In toate problemele de adaptare, tensiune, transformare ale relaţiei om-lume, este implicată valoarea, lumea valorilor fiind o parte inseparabilă, caracteristică lumii culturale şi civilizatoare a omului. Definirea valorii Dificultatea definirii termenului valoare este adeverită chiar de faptul că însăşi definirea valorii este … o valoare! Se obişnuieşte în mod curent să se afirme că valoarea este ceva – un lucru- util, necesar, de preţ, sau o calitate a unui lucru, o calitate care corespunde necesităţilor, aşteptărilor, idealului uman, naţional, social etc. Dacă prin lucru înţelegem doar ceea ce se află în afara omului, trebuie să acceptăm că şi valoarea este ceva care se află în afara omului, prin urmare sensul vieţii umane ar fi aproprierea-însuşirea-acapararea a cât mai multor valori. Valorile nu sunt însă indiferente faţă de indivizii umani, grupurile sociale, etc., despre valori se afirmă că acestea, ca să fie definite ca atare, trebuie să corespundă aşteptărilor, idealurilor omului, grupului, etc. Prin urmare, este corect să se definească valoarea ca un lucru care face parte nu doar din exteriorul omului ci şi din interiorul acestuia, adică ca un lucru care aparţine interior-exteriorului omului. Valorile au fost definite ca obiecte ale dorinţei, ceea ce înseamnă că valoarea în sine nu există, există dorinţa noastră pentru ceva pe care îl definim ca valoare105. In sensul indicat, ar trebui să se recunoască că în afara omului nu există valori, valorile pot fi numite valori doar prin raportarea lucrurilor la om ( în sens filosofic lucruri sunt nu numai obiectele materiale ci şi ideile, sentimentele, calităţile etc.). Exemplu metalele preţioase, despre care se consideră că sunt valori în sine, nu sunt valori decât în contextul acelor convenţii care acceptă ca acestea să reprezinte alte obiecte şi valori necesare omului pentru viaţa biologică, socială şi spirituală. Această calitate a metalelor preţioase a devenit cu adevărat o calitate abia în momentul în care omul şi-a raportat-o la propriile nevoi şi idei despre util şi frumos. Astfel fizicul, materia, în interacţiune cu metafizicul spiritual produc valoarea. Esenţa valorii este în atitudinea polară a omului: ceva poate reprezenta o valoare doar ca obiect al binelui sau răului, frumosului sau urâtului, dreptăţii sau nedreptăţii, permisivităţii sau interdicţiei, utilului sau inutilului etc. In toate cercetările, spiritul omenesc îşi îndreaptă atenţia asupra tot ceea ce este în contact cu sine. Cunoştinţa omenească în genere tinde către doua scopuri şi anume : a) a explica lumea, universul din care facem parte b) a înţelege rostul existenţei noastre şi valoarea ei. Intrebându-ne asupra sensului vieţii, ajungem tot la formularea unor valori absolute, pe care dorim să le determinăm, să le cunoaştem cât mai aproape . Deci, pe lângă problema cunoaşterii valorii se adaugă şi cea a realizării valorii. Vedem că valoarea se impune spiritului nostru atât în cercetarea teoretică cât şi în viaţa practică. Noţiunea valorii este o noţiune fundamentală pentru filosofie. Filosofia explică lumea prin valori logice, dar tot ce are tendinţa de a o şi tranforma, conform unor idealuri omeneşti etice. Filosofia arată cum se naşte, cum evoluează realitatea şi apoi valoarea tuturor schimbărilor ei. Filosofia este “cercetarea valorilor celor mai înalte atât teoretice cât şi practice “. Filosofia valorii trebuie să studieze în primul rând valorile independent de realitatea în care sunt concretizate. Deci, ea va cerceta : temeiurile logice ale valorii, formele ei, şi modul cum aceste valori dobândesc un conţinut real.

105

T. Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Ed. Nemira, Buc., 1998, pg. 25

155

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

In viziunea lui Petre Andrei106 ideea fundamentală pentru constituirea unei logici a valorii este “considerarea valorii ca un element logic al cunoştinţei noastre”107. Un alt filosof, Rudolf Eisler108 vorbeste de o logică a valorilor. El afirma că teoria valorii poate fi : o psihologie a valorii; o critică a valorii; o teorie a valorilor morale. Aceste constatări nu ţin însă loc de explicaţii, deşi ele atrag atenţia asupra dificultăţii definirii valorilor, subliniind că nu este vorba de o situaţie unică, absolut singulară, nerăspunzânduse la întrebarea ce sunt valorile. Diferitele răspunsuri pe care le găsim date acestei întrebări avertizează că subiectul nu este deloc simplu109. Natura şi funcţiile valorilor In ce priveşte natura valorilor, în tradiţia filosofică s-au conturat trei mari orientări: 1) obiectivismul, care consideră că valorile există independent de oameni într-o lume aparte, transcendentă, într-o lume asemenea celei a formelor pure postulate de Platon; 2) subiectivismul, care afirmă că valorile îşi au sursa în subiectul uman; 3) realismul(naiv), ce suţine că valorile nu sunt altceva decât o reflectare a calităţilor diferitelor obiecte, lucruri din mediul înconjurător110. P.Ilut considera că la aceste orientări clasice, s-ar putea adăuga o a patra, contemporană, care consideră că „natura valorilor rezidă în întâlnirea, intersecţia, corespondenţa dintre nevoile, propensiunile umane şi calităţile obiectelor”111. În cadrul filosofiei analitice s-au conturat de asemenea câteva orientări cu privire la natura valorilor, unii susţinând că valorile reprezintă opinii (subiectiviştii), alţii că indică pur şi simplu diferitele emoţii pe care le au oamenii (emotiviştii), sau că exprimă atitudini (expresiviştii), norme pentru acţiuni (prescriptiviştii) etc112. De regulă, atunci când se discută şi se analizează natura generală a valorilor, acestea sunt judecate prin comparaţie cu faptele de care se ocupă ştiinţa. Dacă faptele sunt observabile, măsurabile şi se pretează la verificări, la experimentări etc., valorile nu pot fi tratate la fel. Ele nu pot fi nici „reduse la fapte” şi nici „deduse din fapte”113. Sub aspect istoric, de obicei se apreciază că D. Hume a procedat la această separare netă între faptele de care se ocupă ştiinţa şi valori. Mai târziu, dihotomia Naturwissenschaften – Geisteswissenschaften, promovată îndeosebi de filosofia germană prin Dilthey, Windelband, Rickert ş.a., a întărit această breşă. Iar în prezent suntem confruntaţi, apreciază R.Frondizi114, cu trei posibilităţi nesatisfăcătoare privind disparitatea fapte-valori: a) tendinţa de a reduce valorile la fapte (naturalismul); b) disparitate ireductibilă între ele (intuiţionismul şi existenţialismul); c) afirmaţiile valorice sunt lipsite de sens (emotivismul). La aceste variante Frondizi mai adaugă una, propusă de el, prin care susţine ca valorile să fie considerate empirice, dar nereductibile la calităţi naturale115. Petre Andrei este întâiul sociolog român de primă mărime, format aproape în întregime în ţară. Petre Andrei proiectează idealul suprem în spaţiul culturii, socotindu-l o valoare culturală totală. Această valoare cuprinde în sine toţi factorii sociali şi sufleteşti, şi se instituie drept criteriu de valorizare a valorilor sociale. Pentru filosoful român, societatea nu este de natură metafizica, ea constituie o realitate in corelatie strânsă cu evoluţia istoricoteologică. 107 P. Andrei, Opere sociologice, vol.I, Ed. Academiei, Buc., 1973, pg. 67 108 Rudolf Eisler, Introducere inteoria cunoasterii in Enciclopedie de Filosofie şi Ştiinte Umane, Ed. All , 2007, pg. 272 109 Ioan Biris, Valorile dreptului şi logica intenţională, Ed. Servo-Sat, Arad, 1996, pg. 103 110 Ibidem 111 Petre Ilut, Structurile axiologice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, pg. 10 112 J.R.Lucas, ,, Cuvint inainte”, in Valorile şi adevărul moral, Ed. Alternative, Buc., 1995, citat de I. Biris, op.cit., pg.104 113 Risieri Frondizi, Is science relevant to values”, in Procedings of theXV-th World Congress of Philosopfy, vol.II, Sofia 1973, citat de I.Biris, op.cit., pg 104 114 Ibidem 115 Ibidem 106

156

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Dacă valorile ar putea fi reduse la calităţi naturale atunci ele ar putea fi tratate aidoma faptelor. Indeosebi G.E.Moore116 a persistat asupra acestei probleme, atrăgând atenţia că un obiect, un fapt ori un fenomen e compus din diferite părţi pe care le putem preciza şi le putem imagina în plan mintal. Putem înţelege şi putem defini de pilda, un „cal” ca „un copitat patruped din genul Equus” şi-l înţelegem că e compus într-un fel, are patru picioare, cap, coadă etc. Nu la fel stau lucrurile când vrem să definim, de exemplu noţiunea „bun”. „Bun” nu e compus „din nici un fel de părţi cu care l-am putea înlocui pe plan mintal atunci când îl gândim”117. În acest sens, Moore spune că valorile, spre deosebire de fapte, sunt nedefinibile. Iar judecăţile de valoare, cum sunt cele morale, nu pot fi demonstrate, cea ce-l face pe Moore să le numească „intuiţii”. În ceea ce priveşte funcţiile valorilor, trebuie reţinut că în genere valorile îşi manifestă funcţia de integrare socială şi culturală, fiind un fel de „operatori” şi lianţi de coeziune. Ilona Bârzescu118 arata ca, funcţionalitatea valorilor, respectiv explicarea acestei funcţionalităţi implică „corelarea teoriei axiologice cu teoria comportamentului”, cu teoria acţiunii sociale, „întrucât subscrierea societăţii sau individului la o anumită valoarea presupune un proces complex ce angajează aspecte comportamentale, verbale, acţionale”119. Având în vedere funcţionalitatea lor, valorilor pot fi „valori-acţiuni”, „valori-bunuri”şi „valori-idealuri”. Pe lângă funcţionalitatea generală amintită, în literatura de specialitate se discută şi de valori care au autonomie funcţională şi valori care nu deţin această autonomie. Primele se mai numesc şi valori-scop sau valori fundamentale şi au proprietatea de a-şi conţine funcţionalitatea, de a nu depinde de alte valori, pe când cele din a doua categorie se numesc valori-mijloc sau valori instrumentale şi au menirea de ajuta la realizarea altor valori120. Concluzia ce se poate desprinde din cele prezentate mai sus ar putea fi sintetizată astfel: sfera valorilor cuprinde, la un pol, o valoare fundamentală sau o unitate de valori fundamentale şi, la polul celălalt, o diversitate valorică, o multiplicitate ireductibilă la nivelul tipurilor. Relaţia de la valorile fundamentale la cele instrumentale este de la „temei” la „întemeiat”, atât logic, cât şi ontologic. Sau, în termenii lui N. Hartmann, există o grupă de „valori fundamentale”, în cadrul căreia valoarea de „bine”, deţine locul central121. Această grupă face posibilă existenţa tuturor celorlalte valori din sfera eticii. Bibliografie 1. Alexandru Tanase, Cultură şi civilizaţie, Ed. Politica, Buc., 1977; 2. Ioan Biris, Valorile dreptului şi logica intenţională, Ed. Servo-Sat, Arad, 1996; 3. Nuredin Ibram, Fundamente ale filosofiei, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000; P. Andrei, Opere sociologice, vol.I, Ed. Academiei, Buc., 1973; 4. Petre Ilut, Structurile axiologice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995; 5. Rudolf Eisler, Introducere în teoria cunoaşterii, Ed. All, 2007; 6. Tudor Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Ed. Nemira, Buc., 1998. Enciclopedie de Filosofie şi Stiinte Umane, Ed. All, 2007

Considerat unul dintre părinţii şcolii de gândire analitice, George Edward Moore (1873–1958), a revoluţionat filosofia morală a secolului XX publicând în 1903 lucrarea Principia Ethica. 117 George E.Moore, Obiectul eticii, in Valorile şi adevarul moral, Ed.Alternative, Buc., 1995, citat de I.Biris, op.cit., pg. 105 118 Este conf.univ.dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării; Catedra de Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea de Vest din Timişoara 119 I. Biris, op.cit., pg.105 120 Ibidem 121 Nicolai Hartmann, Ethik, citat de I. Biris in op.cit., pg. 112; Nikolajs Hartmanis, (n. 20 februarie 1882, Riga, Letonia - d. 9 octombrie 1950, Göttingen) a fost un filosof german, principal reprezentant al filosofiei idealiste, unul dintre cei mai sistematici şi mai productivi filosofi din secolul al XX-lea, întemeietor al "ontologiei critice" formă specifică în orientarea ontologică a cugetării contemporane. Preocupat de o nouă formă a sistematicii filosofice, el s-a impus totodată ca un reputat istoric al filosofiei şi al culturii în genere. 116

157

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Andreia-Elena ZOREA Semiotica imaginilor şi a textelor kitsch în perioada de tranziţie Discursul public a făcut în multele sale forme cunoştinţă cu kitschul. Limbajul, formatele tv, site-urile cotidienelor, spoturile publicitare, literatura se adapă din estetica de a minţi. După Gilbert Highet, "kitsch" vine de la verbul rusesc "kicitia", care înseamnă "a fi arogant, a-şi da aere". Concluzia ar fi că sensul cuvântului "kitsch" e acela de "paradă vulgară" şi că el "se aplică oricărui lucru făcut cu foarte mult efort şi care este hidos." Kitschul este o realitate nelipsită a oricarei societăţi din zilele noastre122. A devenit omniprezent pentru că, în practică - dincolo de oricare definiţii şi interpretări - el respiră împreună cu piaţa şi cu ştiinţa de a face bani din orice. Cine călătoreste prin cotloanele lumii va întîlni prin bazare negustori de suveniruri. În general, suvenirul modern, aşa cum îl întîlnim cei mai multi dintre noi, este expresia kitschului. El se vrea purtător de imagini artistice, filozofice, emblematice ale unei culturi. De aceea, fie ca eşti într-o ţară arabă, fie că te afli în Statele Unite, kitschul te va întîmpina sub forma unei lămpi de aramă ieftine (ce se vrea a lui Aladin) sau a unei coroane de pene aşa zis apaşe (cu toate că cel ce o vinde mai mult ca sigur nu cunoaste semnificaţia ei). Kitschul este cel care vinde tradiţia, oarecum o pîngăreste, o mondializează, te face părtaş al unei culturi prin intermediul banului, nu al participării. Ceea ce vreau să se înţeleagă este felul în care un clop pe care un american îl cumpără în Maramureş, printr-o serie de pierderi, devine dintr-un obiect autentic un kitsch. În primul rînd el este făcut în serie, adică special destinat comercializării pentru străini. Străinul îl va cumpăra şi-l va atîrna pe un perete. Astfel, dintr-un obiect de vestimentatie împodobit de o femeie pentru iubitul ei, care-l va purta oriunde cu 122

mîndrie, clopul devine un element de decor interior, în cazul fericit cînd nu va fi aruncat într-o ladă de vechituri. Etimologic, cuvîntul kitsch are mai multe origini posibile: se consideră de exemplu ca ar veni din verkitschen, care în jargonul austriac înseamnă “a strica stilul”, “a poci” sau “a vinde pe nimic”. O alta versiune ar fi ca provine din englezescul sketch, care desemnează suveniruri ieftine cumparate de turisti. Se mai sustine ca ar veni de fapt din rusescul kutcheetsya, cuvînt care, tradus, este echivalent cu “a fi arogant, înfumurat”. În Franţa, cameleon sau pompier sînt termeni ce sugerează fie calitatea proastă a unor obiecte, fie academismul şi prostul gust în pictură (de aici “pompierismul”), însă, cum observa Matei Calinescu, ambele sînt lipsite de complexitatea şi flexibilitatea termenului kitsch. (În paranteză fie spus, pentru Călinescu kitschul este una dintre “feţele” definitorii ale modernităţii). În engleza americană, observa tot el, termeni ca schlock (material de proastă calitate şi / sau lipsit de valoare) ori schmalz (arta sentimentală) sînt departe de a acoperi toată aria de sensuri a kitschului. În fapt, cuvîntul kitsch a fost folosit pentru a descrie obiecte, dar şi epoci, în egală măsură “urîte” şi “rele”. Hermann Broch afirma că “toate perioadele în care se înregistrează un regres valoric sînt perioade kitsch”, înţelegînd prin asta atît cel de-al treilea Reich, dar şi ultimele zile ale Imperiului Roman. Deşi în trecut, cum se observă, kitschul desemna decadenţa morală şi artistică, astăzi ar putea fi văzut ca un produs al societăţii deschise, de consum, ba chiar ca un semn al perioadei cunoscute sub numele de “la belle epoque”. Căci prosperitatea economică, o dată cu cultura de masă pe care o induce în zilele noastre, poate avea drept consecinţă şi un fel de “declin moral”. În acord cu acestea,

http://asalt.tripod.com/a_017.htm

158

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

gust” să devină uşor amuzant. Adesea, kitschul transpare în artefactele populare apartinînd “culturii de masă”, nefiind în mod necesar asociat “societăţii de consum”. Kitschul se poate deghiza în arta populară simplă, naivă, ca ofertă apărută datorită cererii turistilor, în zilele noastre, de a cumpăra suveniruri ce le vor aminti de zonele vizitate, deşi aceste obiecte “readymade” există şi în piaţa din propriul cartier. Astfel, într-o “place de pouces” (“piata de purici”, de nimicuri) din Belgia, într-o “flee market” din State sau într-un “Flohmarkt” vienez, se vor găsi laolaltă covoare persane, figurine cehe şi măşti africane.

unii comentatori consideră kitschul ca fiind forma actuală a goticului, barocului sau rococo-ului, ba chiar a manierismului, daca ne gîndim la Hocke. Kitschul ar fi, astfel, o mixtură a stilurilor, care implică în mod necesar cacofonia şi zgomotul. În efortul său de a-l seduce pe privitor, “arta” kitsch operează simultan asupra tuturor simţurilor, producînd un efect sinestezic, dar şi comic. Paradoxal, se poate vorbi totuşi de o anumită unitate stilistică, dată în mare tocmai de senzaţia de “confort” pe care o degajă kitschul, de farmecul lui de artă “uşoară”. Aici intervine, de fapt, şi diferenţa specifică a “artei kitsch” faţă de baroc sau rococo – ea este accesibilă tuturor claselor sociale, este ieftină şi abordabilă. Aceste lucru este îndatorat, în mod evident, tipului de producţie în serie pentru care materialul plastic a devenit de bază. Kitschul alege astfel calea civilizaţiei moderne care înlocuieşte naturalul cu artificialul, folosind mereu substitute, atît pentru materiale cît şi pentru sentimente. Există aici o negaţie subconştientă a autenticului, senzatia că totul poate fi copiat, deghizat, redus la matriţă. Un exemplu este cel al bustului lui Beethoven, facut din material plastic pe un soclu de marmură, care arată clar intentia de a sublinia calitatea de intelectual a proprietarului, şi nu de a aduce vreun omagiu compozitorului. Florile false sînt ieftine dar au meritul de a ramîne proaspete pentru totdeauna, mobilele cu decoraţii aurii par elegante şi scumpe, sticlele de lichior în forma unui bust de femeie sînt amuzante şi denotă faptul că băutorul lor are umor, picturile religioase duc la concluzia că avem de-a face cu un cetăţean evlavios. Frica de spaţiile goale dispare astfel datorită materialului substituent, fiecare suprafaţă putînd fi pusă “în valoare” prin decoraţii, culori vii sau simboluri degradate (datorită amplasării lor în contexte nepotrivite). Cu cît se îngrămădesc mai multe simboluri într-un spaţiu cît mai mic, cu atît ne aflam mai aproape de lumea kitschului. Acest amestec de obiecte comerciale şi de stiluri face ca un concept cum este cel al “lipsei de

Evoluţia kitsch-ului în istoria modernă Fenomenul consumismului irepresibil, teama de plictiseală şi nevoia de evadare, combinate cu concepţia destul de răspîndită despre artă ca joc şi ca paradă, se numără printre factorii care au contribuit, fiecare la nivelul şi în felul său, la dezvoltarea a ceea ce numim kitsch. Kitsch-ul este unul dintre produsele cele mai tipice ale modernităţii. Şi totuşi, acesta nu ar fi un criteriu suficient pentru a discuta kitsch-ul împreună cu idei ca modernitatea, avangarda sau decadenţa, care pe de o parte sînt foarte strîns legate între ele prin tema comună a timpului, iar pe de altă parte au o cuprindere mult mai mare. Istoriceşte vorbind, apariţia şi dezvoltarea kitsch-ului sînt rezultatele intruziunii celeilalte modernităţi – tehnologia capitalistă şi interesul pentru afaceri – în domeniul artelor. Kitsch-ul a apărut ca urmare a revoluţiei industriale, fiind, iniţial, unul dintre produsele sale marginale. Treptat, odată cu transformările sociale şi psihologice datorate dezvoltării industriale, "industria culturală" a crescut continuu, kitsch-ul devenind în societatea postindustrială, predominant orientată către servicii şi preocupată de belşug şi consum, un factor central al vieţii moderne civilizate, un tip de artă care ne înconjoară în mod firesc şi inevitabil. În epoca postmodernistă, kitsch-ul reprezintă triumful principiului nemijlocirii: 159

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

acces nemijlocit, efect nemijlocit, frumos instantaneu. Marele paradox al kitsch-ului este acela că, fiind produs de o civilizaţie foarte preocupată de temporal, dar, cu toate acestea, incapabilă de a atribui timpului vreo valoare mai amplă, kitsch-ul pare menit deopotrivă să "economisească" şi să "ucidă" timpul. Să-l economisească, în sensul că produce o plăcere instantanee şi lipsită de efort; să-l ucidă, în sensul că, precum un drog, îl eliberează temporar pe om de conştiinţa neliniştitoare a timpului, justificînd "estetic" şi făcînd suportabil un prezent altminteri gol şi lipsit de sens. 123 Kitsch-ul este unul dintre produsele cele mai tipice ale modernităţii. Prin kitsch, cele două modernităţi aflate în continuă confruntare se confruntă cu propria lor caricatură. Puternic exagerate, contradicţiile şi implicaţiile lor secrete devin dintr-o dată evidente. 124 Relativismul temporal al conceptului estetic de modernitate şi teoria libertăţii totale a fiecărui artist de a-şi alege înaintaşii după bunul său plac constituie premise favorizante pentru eclectismul generos, atotcuprinzător şi tolerant al kitsch-ului ca stil. Se poate spune că preocuparea modernităţii pentru prezent şi-a găsit un corespondent neintenţionat parodic în frumosul ,,instantaneu’’ al kitsch-ului. Negarea de către modernism a transcendenţei estetice şi a idealului permanenţei îşi găseşte o paralelă oarecum grotescă în demodarea rapidă a atîtor obiecte kitsch şi în noţiunea generală de,,artă de consum” lansată de cîţiva teoreticieni ai mişcării pop. Kitsch-ul nu este însă o consecinţă directă a apariţiei modernităţii estetice, ci mai degrabă a intruziunii tehnologiei capitaliste şi a interesului pentru afaceri, caracteristice modernităţii burgheze, în domeniul artelor. El a apărut ca urmare a revoluţiei industriale, fiind, iniţial, unul dintre produsele sale marginale. Treptat, odată cu

transformările sociale şi psihologice datorate dezvoltării industriale, ,,industria culturală’’ a crescut continuu, kitsch-ul devenind în societatea post-industrială, predominant orientată către servicii şi preocupată de belşug şi consum, un factor central al vieţii moderne civilizate, un tip de artă care ne înconjoară în mod firesc şi inevitabil. Kitsch-ul din punct de vedere intelectual şi cultural Pentru a putea fi înţeles în profunzime ca şi fenomen, kitsch-ul trebuie privit din trei perspective:ca produs al unei anumite categorii de ,,artişti’’, ,,artizani’’ sau ,,creatori’’ care, adresîndu-se unui public bine definit alcătuit din consumatori de nivel mediu, aplică seturi clare de reguli şi comunică sortimente absolut previzibile de mesaje, în ambalaje,,estetice’’ stereotipe. A doua posibilitate este aceea de a lua în considerare elementele kitsch specifice care apar în procesul producţiei şi al difuzării artei la scară de masă. 125 Un factor esenţial în,,kitsch-izarea’’ culturii este difuzarea artei prin diversele medii: radio, TV, reproduceri în serii mari, înregistrări, reviste şi cărţi ieftine vîndute în marile magazine, etc. Lucrul acesta este valabil chiar şi atunci cînd elementele utilizate iniţial în mod cert nu sînt kitsch. Astfel de elemente sînt în mod clar neintenţionale – ele nu sînt planificate dinainte de producătorii de kitsch, fiind, mai degrabă, consecinţele fatale ale intervenţiei tehnologiei moderne în lumea artei. A treia posibilitate constă a aborda kitsch-ul din punctul de vedere al consumatorului dispus să accepte,,minciuna estetică’’ a kitsch-ului şi care, condiţionat de simpla cantitate de pseudoartă şi de frumos instantaneu din jurul său, poate recepta chiar şi opere de artă autentice drept kitsch. Tentaţia de a crede în minciunile estetice ale kitsch-ului este semnul unui simţ critic

http://atelier.liternet.ro/articol/3010/MateiCalinescu/Cinci-fete-ale-modernitatii.html

123

124

125

http://ionalecsandru.blogspot.com/2007/12/kitschul-i-modernitatea.html

160

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

fie nedezvoltat, fie atrofiat. Iubitorul surprinzător de nepretenţios al kitsch-ului este caracterizat de pasivitate mentală şi lene spirituală Înţelegerea deplină a fenomenului kitsch presupune combinarea abordării istoricsociologică, în care kitsch-ul este tipic modern şi ca atare strîns legat de industrializarea culturală, de spiritul comercial şi de tihna din ce în ce mai răspîndită în societatea post-industrială cu abordarea estetic-morală, în care kitsch-ul este artă falsă, producerea pe scară mai restrînsă sau mai largă de diferite forme de,,minciuni estetice’’. Artă pe gustul mulţimii, adeseori gîndită pentru consum la nivel de masă, kitsch-ul are menirea de a oferi satisfacerea imediată a celor mai superficiale nevoi sau capricii estetice ala publicului larg. Lumea kitsch-ului este esenţialmente o lume a iluziei şi a autoamăgirii estetice. Pericolele kitsch-ului nu trebuiesc însă exagerate. Oferind,,copii’’ ale aproape oricărei forme de artă cunoscute, kitsch-ul sugerează în cele din urmă calea către lucrările originale.

“manelizarea” nu este decât varianta autohtonă a kitschizare, în timp ce cultura kitsch este rezultatul îndelungatului proces de desacralizare a lumii şi de democratizare a egolatriei. Ca fenomen de masă era firesc ca maneaua să suscite o vie dezbatere în diferite categorii sociale, de la elevi de liceu la instituţii ale statului, de la cei mai puţin educaţi la intelectuali de marcă. Deşi îşi are rădăcina în lăutărie şi se revendică drept continuatoarea acesteia, maneaua este un univers în sine şi,în mod paradoxal, rolul social pe care îl îndeplineşte este de suplinire a muzicii populare, funcţiune îndeplinită în alte vremuri de folclor. Uzurparea de către manea a locului ocupat de acea muzică în sufletul românului se datorează, pe de o parte, calităţii cântului melismatic de liant între folclor, lăutărie şi manea, iar pe de altă parte, absenţei unei producţii muzicale autohtone capabile să satisfacă nevoile publicului care de-a lungul timpului s-a constituit în auditoriu pentru muzica populară. Viziunea manelistă are o măsură unică pentru vers, ca şi pentru muzică. Majoritatea manelelor sunt de forma cuplet – referen – intermezzo instrumental, pe suportul unor armonii de tip lex minima (rar trepte secundare), metrică exclusive binară, ritmică obsesiv contratimpată, melismatică abundentă pentru a suplini lipsa conţinutului muzical şi orchestraţie realizată de regulă pe computer. In Romania, cotele kitschului au fost mereu in continua crestere, ajungand sa faca parte, indisolubil, din viata de zi cu zi. Este bine infipt şi poate deveni nederanjabil daca e ignorat, daca, pur şi simplu, este trecut cu vederea. Este foarte dificil, privind în jurul nostru, să abordăm problematica valorilor, cu toate segmentele care o alcătuiesc, dacă nu pornim de la nişte premise clar conturate care să coordoneze pas cu pas demersul nostru. Fără a ţine cont de anumite criterii viabile cu profundă rezonanţă în universul cultural al omenirii va fi aproape imposibil să facem o demarcare clară între ceea ce este cu adevărat valoros şi ceea ce intră în

Elemente kitsch in societatea românească a anilor ‘90 - manele - telenovele - pseudo-folclorismul Prin intermediul manelelor, kitsch-ul în muzică este dus la absolut. Maneaua este un fenomen social de mare complexitate şi doar în subsidiar un fenomen muzical126. A vorbi despre manea ca despre o realitate de sine stătătoare, ca despre un fenomen izolat, într-o analiză ruptă din context, ar fi facil şi eronat. Trebuie menţionat că fenomenul numit “manea” este formula aleasă de o pătură semnificativă numeric a populaţiei româneşti (fracţiunea conservatoare) în efortul de stabilire a unei identităţi proprii în raport cu actualul timp istoric, dominat de cultura kitsch. Prin urmare, http://fobii.blogspot.com/2007/08/despremanea-critica-de-carte.html

126

161

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

domeniul nonvalorii sau al kitschului. Atitudinea kitsch din plan estetic este comparabilă şi are aceleaşi efecte ca şi snobismul sau ipocrizia manifestate în plan moral în viaţa de zi cu zi. Trăind într-un mediu mercantil este greu de perceput valoarea şi frumuseţea paradigmatică a lumii şi a persoanei umane. Vieţuind fără sens şi semnificaţii, se promovează constant teribilismul şi maimuţărirea estetică ca valori "interesante" în toate domeniile de activitate sub pretextul înnoirii şi emancipării societăţii. Frumosul şi valoarea nu mai sunt puse în relaţie cu ideea de adevăr şi de bine care să transfigureze, ci cu producerea unor emoţii ciudate, a unor "senzaţii tari", care degenerează în snobism. Vidul valoric ce se crează astfel produce o carenţă profundă de motivaţie şi o plictiseală de moarte, exacerbate printr-o cultură narcisistă unde masele de oameni se abandonează iluziei şi fantasmagoriei puerile. Kitschul acesta moral în care trăieşte omul digestiv nu este altceva decât cauza kitschului estetic, a prostului gust generat de această mentalitate parazitară. Se produce astfel în societatea materialistă o mutaţie flagrantă a valorilor, astfel încât valoarea unei civilizaţii sau culturi este apreciată exclusiv în funcţie de performanţele sale economice. Kitschul estetic este o imagine plastică a acestui stil de viaţă nonvaloric, care transformă totul în "marfă", fiind perceput, pe fondul mediocrităţii spirituale şi a energiilor excedentare, ca valoare impresionantă. 127

presupune nici un efort în îngurgitarea lui. Dat fiind că este un fenomen cotidian, fiecare artist, erou sau ascet are în el ceva kitsch. Raporturile dintre oameni se transferă la nivelul raporturilor dintre obiecte, toate conflictele rezolvându-se la fel şi instituindu-se o ecologie a oamenilor şi a lucrurilor. Iar din punct de vedere artistic, kitsch-ul şi mişcările artistice trăiesc într-o simbioză; arta alimentează izvorul de unde se va alimenta kitsch-ul universal, condamnându-se prin aceasta la distrugerea caracterului ei transcendent, deci a însăşi esenţei ei. Ciclul artistic se impune ca unul dintre mecanismele fundamentale ale societăţii contemporane. *Autoarea este licenţiată a Facultăţii de Arte şi Ştiinţe a U.R.S.A. „Gheorghe Cristea”.

Kitsch-ul, este perceput de la bun început ca un aspect psihopatologic al vieţii cotidiene. Cantitatea de kitsch în societate nu poate decât să crească şi lupta individului – artist, intelectual, om de gust – împotriva acestui fenomen este întotdeauna cu un caracter local, o deviaţie particulară, care se soldează cu o creştere în altă parte. Ca o tumoare malignă. El este blând şi insinuant, permanent şi omniprezent, integrat în viaţa noastră şi nu 127

http://noinu.rdscj.ro/article.php?articleID=68

162

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

IN MEMORIAM Poezia soresciană şi esenţele poeziei balcanice „Singur printre poeţi” şi poet printre singuratici, Sorescu a avut un impact special asupra conştiinţei literare balcanice, oferind o alternativă de limbaj care, cu timpul, s-a descoperit a fi o preluare rafinată şi actualizată a laconismului creaţiei populare. Cititorii avizaţi, apoi şi iubitorii de literatură de orice categorie socială, s-au regăsit în fina ironie, în surâsul de ales îndurător al vremurilor şi în frumuseţea delicată a miniaturilor în care se strecura deseori un întreg univers. Puterea poeziei soresciene cred că se hrăneşte de acest echilibru aproape desăvârşit al temelor eterne şi al plămădirii lor cu un limbaj ce pare prea simplu, accesibil oricui. Dar dincolo de simplitate, ca întotdeauna, stă un mare maestru, un gânditor profund, un miniaturist ce alege mereu şi face vizibile esenţele, fără a alunga în uitare tot ceea ce ar însemna auxiliar. Se ştie că poezia lui Sorescu este una dintre cele mai traduse în limbile europene, având mereu un succes notabil. Apariţia lui în limba albaneză, de pildă, în care am avut plăcerea şi onoarea să traduc inclusiv unul dintre volumele cu „Liliecii”, a fost un pariu câştigat, deoarece limba albaneză, prin vechimea şi solemnitatea ei nu primeşte uşor orice poezie, chiar dacă aceasta se înscrie la valori indiscutabile în propria limbă sau în limbi de largă circulaţie. Trebuie să menţionez însă, că reuşita lui Sorescu în limba şi cultura albaneză n-a fost „ajutată” doar de dimensiunea poetico-filozofică a poeziei sale, ci şi numeroasele punte comune ale spiritualităţilor româno-albaneze. În Eposul Vitejilor, de exemplu, creat şi cântat în Alpii Albaniei timp de secole, funcţionau acelaşi mecanism de şlefuire şi perfecţionare a versului, acelaşi crez poetic ce „divinizează” cuvântul prin maximizarea înţelesurilor şi, paradoxal, prin extinderea semanticii sale. În structura sus menţionată, istoria, cu toate vicisitudinile şi misterele ei, este absorbită aproape cu „viclenie”, sub un voal de dispreţ suveran, şi transformată într-un şir de întâmplări cotidiene, mereu la subordinea sufletului. Condiţiile social-ideologice nu-i permiteau lui Sorescu să aplice deschis toate elementele crezului său poetic, dar el a avut talentul şi tăria să-şi poată modifica instrumentele de expresie poetică pentru a realiza în timp o lume textuală de sine stătătoare, independentă de cotidian, lucidă, care crea convingerea că izvorâşte şi chiar se inspiră din cotidian. Puţin alţi scriitori născuţi în Balcani au reuşit această performanţă, nici de-a lungul realismuluisocialist, dar, cu rare excepţii, nici înainte sau după. Acad. Kopi KYCYKU

163

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

COMUNICARE „Sunt interesat să văd dacă imaginarul joacă un rol major în construcţiile utopice…” Convorbire cu Prof.univ.dr. Sorin CRIŞAN – Domnule Profesor Sorin Crişan, în primul rând am dori să ne spuneţi cum vi s-a părut anul care a trecut, din punct de vedere al evenimentelor culturale? Este dificil să faci o retrospectivă a evenimentelor culturale, în măsura în care nu ţi-ai propus să parcurgi tot ceea ce s-a întâmplat de-a lungul unui an şi într-o arie de evenimente extrem de largă. Şi, oricum, nu mă pot considera sub nici o formă un barometru al vieţii culturale, de la noi sau de aiurea. Am putea să vorbim despre Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu sau despre Festivalul „George Enescu”, însă, cred, că pe lângă aceste evenimente majore, extrem de vizibile pentru un public larg, au avut loc numeroase evenimente fără ecou, dar cu nimic mai puţin importante faţă de marile manifestări culturale, din perspectiva a ceea ce ele şi-au propus şi au realizat. Apoi sunt evenimentele internaţionale organizate de România, prin ICR, sau cele la care s-au promovat parteneriate; este suficient să ne gândim, în acest sens, la montarea piesei „Kebab” de Gianina Cărbunariu în Turcia, la Istanbul. A mai avut loc şi întâlnirea de excepţie de la Ateneul Român a lui Andrei Pleşu cu eseistul polonez Adam Michnik. Şi, să nu uităm, anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Emil Cioran. Sunt multe, prea multe evenimente pe care ar trebui să le menţionez... – Care sunt cele mai interesante cărţi pe care le-aţi citit? Mai întâi ar trebui să definim termenul „interesant”, întrucât acesta poate să acopere sensuri şi semnificaţii dintre cele mai diferite. Dacă prin acest cuvânt vizăm divertismentul, atunci aş putea să vorbesc despre romanele poliţiste de care nu mă pot despărţi, cele semnate de Georges Simenon, dar, mai nou, cele ale nordicilor, între care Stieg Larsson. De buna seamă, unele sunt lejere, cuminţi din punct de vedere scriitoricesc, însă simt nevoia de a evada uneori din mijlocul cărţilor cu care îmi petrec majoritatea zilelor, cele de estetică şi filosofie, de teoria teatrului şi exegeză literară. Am descoperit de câţiva ani romanele lui Ian McEwan, un scriitor pentru care ficţiunea în sine ne apare ca personaj. Citesc şi recitesc clasicii antici, Shakespeare şi Dostoiewski. În rest, îmi aloc o bună parte din timp încercând să mă ţin la curent cu noutăţile din zona cărţilor despre teatru şi din cea a studiilor care nu abandonează reprezentaţia teatrală în braţele cronicilor de întâmpinare şi în cele ale spectatorilor care caută buna dispoziţie, intuind pe undeva că prin artă putem încerca să ne depăşim condiţia umană, aruncând o privire în lumea de dincolo de contingent. Acum (nepermis de târziu) am încheiat lectura la una dintre cele mai fascinante cărţi de critică literară pe care le-am citit vreodată, cea a lui Ion Vartic, Cioran naiv şi sentimental, o demonstraţie de probitate exegetică şi de supleţe a stilului. Fişez cartea lui Eugenio Coşeriu, Istoria filozofiei limbajului şi mă aşteaptă, stivuite, alte câteva zeci de lucrări pe care încă nu am idee când o să le parcurg. – Apropos de cărţi, la Editura Ideea Europeană aţi publicat, în 2011, o carte intitulată Sublimul trădării. Ne puteţi spune de ce aţi ales acest titlu paradoxal?

164

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Titlul a ieşit la lumină în momentul în care am încheiat lucrul la carte. Tot ceea ce am ştiut, de-a lungul întregii cercetări, a fost că doresc să înţeleg modalităţile, formele în şi prin care „realul scenic” modifică – adică „trădează” – realitatea cotidiană. Însă am încercat să trec dincolo de maniera de interpretare pur teatrale şi să scot la iveală ceea ce constituie latura ontică a reprezentaţiilor, instrumentele prin care Eu şi Tu se pun în relaţie, pentru a se putea cunoaşte pe sine şi pe altul. Desigur, o atare incursiune nu este lipsită de riscuri, întrucât nu am putut evita chestiunile legate de filosofia limbajului şi, mai ales, de estetica unui limbaj complex, paradoxal în sine – ameţitor uneori prin ceea ce relevă –, cel al teatrului. Întrebarea pe care mi-am pus-o şi care încă îmi persistă în memorie este: ce reprezintă întâlnirea, comuniunea spectatorilor? Trebuie să admitem că, în existenţa de zi cu zi, comunicarea se sprijină pe intenţia lui A de a-l convinge pe B de conţinutul exact al cuvintelor pe care le rosteşte şi de o realitate extralingvistică semnificantă. Or nimic nu ne îndreptăţeşte să afirmăm că acest lucru se şi petrece. O aceeaşi deducţie o putem aplica, până la un punct, desigur, şi expresiei verbale scenice. Şi, atunci, care este rostul de a-fi-împreună-cu-altul în calitatea de spectator? Un posibil răspuns îl găsim în speranţa creatorilor de teatru de a întrona o „limbă universală” care să depăşească inconvenientele gnoseologice de care s-au lovit Descartes, Leibnitz şi alţii. Arta dramatică – ca formă abilă de legare a sunetelor, gesturilor şi afectelor – nu aspiră să atingă pragul artefactelor sau al stărilor de lucruri, ci al virtualităţii Fiinţei, al esenţei lumii, al semnificaţiilor ultime, al ideilor generale, al realităţii „reale”. În acest fel, oricâtă coerenţă ar dori să probeze, reprezentaţia ne apare ca un (alt) exemplu de abstractizare a lumii în care trăim. – Titlurile de capitole şi subcapitole sunt atât de frumoase încât ar merita citate toate, iar cartea citită chiar şi numai pentru ele; am încă în memorie: Pretextul realităţii, De la subiectivare la inventarea realului, Tragicul interiorităţii sau,,subiectivitatea reflectată în sine”, Jocul teatral sau închiderea ludică, A juca înseamnă a-fi-jucat sau Către lucrurile însele. Ar putea rezulta din ele şi o definiţie a teatrului sau aceasta trebuie căutată în interiorul cărţii? O definiţie a teatrului nu cred că poate fi dată. Un lung şir de tatonări există de la Arsitotel până în zilele noastre. Cu unele dintre ele ne reîntânim de-a lungul veacurilor, cu altele încercăm să descifrăm faţete ascunse ale artei despre care vorbim, faţete pe care abia le-am intuit sau despre care n-am avut nici măcar idee. Oricum, semnificaţia actului teatral (a colectorului de semne scenice) nu se pliază pe un lucru recognoscibil într-o formă sau alta, ci pe cunoaşterea acestui lucru, pe ceea ce Sfântul Augustin (în altă ordine de idei, un deloc iubitor al teatrului!) numea, în – De magistro, IX, 26 – cognitio rei: „Cunoaşterea unui lucru este preferabilă semnului cu ajutorul căruia o efectum, deoarece se ştie că nu cunoaşterea a fost dată pentru semn, ci semnul a fost instituit în scopul cunoaşterii.” Exemplul este cel al teatrului-în-teatru, prin care reprezentaţia dobândeşte o funcţie auto-referenţială, desemnându-se pe sine ca joc scenic, încărcat cu sens şi distinct de un al „joc”, cel cotidian. Ca urmare – şi aici întâlnim, din nou, orizontul de idei al Sfântului Augustin –, spectatorului i se dă prilejul să-şi pună la încercare capacitatea de înţelegere şi interpretare mai curând prin intermediul lucrului genezic, la care trimit acţiunea şi gesturile scenice, decât prin mijlocirea semnelor reprezentaţiei, care se precipită să închidă plaja semnificaţiilor. Afirmaţia vine şi în sprijinul teoriei care pune sub semnul întrebării atributele literarităţii teatrului, stabilindu-i artei scenice menirea reprezentării şi transformării textului piesei în acţiune fizică, în exhibare a unei întâmplări anume alese. Dar cum să devii martor al unor întâmplări care s-au petrecut într-un timp apus ţie sau în cel al unor fapte care sunt rodul imaginaţiei autorului (dramatic şi / sau scenic)? Cum ar putea spectatorul să cunoască un lucru, atâta timp cât în faţa sa apar doar semnificaţi, semne care ţin locul la ceva de dincolo de scenă? Poate ar trebui să ţinem seama de suma reprezentărilor care s-au fixat în memoria noastră, de experienţele nemijlocite, proprii, cu ajutorul cărora putem verifica veridicitatea 165

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

celor înfăţişate. În acest fel „vorbim despre realităţile prezente în noi, pe care le întrezărim prin mijlocirea acelei lumini interioare a adevărului, de care se bucură şi prin care se luminează însuşi acela pe care îl numim omul lăuntric.” (Augustin, ibidem, XII, 40). Aici Sfântul Augustin vorbeşte despre puterea „contemplaţiei”, despre o experienţă interioară prin care ceea ce ni se reprezintă poate fi considerat „adevărat” sau „fals”, dar, mai mult, cu sprijinul căreia putem păşi la un nivel superior al cunoaşterii. Or, dacă Sfântul Augustin se opreşte cu deducţiile aici, nimic nu-l poate abate pe spectator să încerce un alt drum, caz în care reasamblarea imaginilor teatrale ar genera noi forme de cunoaştere şi semnificare sau, altfel spus, semnificanţii ar deveni semnificaţi capabili de a genera noi semnificanţi. – Aveţi o încântătoare pleiadă de analiză a lumii teatrului, de la Circul lumii la D.R. Popescu (2002) şi Jocul nebunilor (2003) la Teatru, viaţă şi vis (2004), Teatrul de la rit la psihodramă (2007), Teatru şi cunoaştere (2010) şi acum Sublimul trădării. Pentru o estetică a artei teatrului. Ce va urma? Urmează să apară, în acest an, Arta, fizionomia şi circulaţii cărţii în secolele XV-XVI, în Transilvania, o carte de istorie a culturii, desigur cu accent pe evoluţia tiparului în spaţiul geografic amintit. Lucrez, de asemenea, la o carte despre utopie: De la teatrul utopic la utopia teatrului. Sunt interesat să văd dacă imaginarul joacă un rol major în construcţiile utopice, convins fiind că, pe de altă parte, teatrul este unul dintre instrumentele exemplare prin care idealurile iluzorii pot fi interogate. – Ianuarie este luna dv. de naştere, dar şi a marelui poet Mihai Eminescu... Astăzi, într-o atât de mercantilă post-postmodernitate, receptarea marelui romantic mai poate fi una adecvată? Pentru cei care adoptă cultura ca mod de a fi, receptarea lui Eminescu este oricând adecvată. Marea literatură şi marea artă nu au nevoie de un timp anume pentru a te apropia de ele. Ba, mai mult, ele pot reprezenta căi de salvare din prăpastia preocupărilor meschine şi a unei păguboase egolatrii. – Cea mai dificilă întrebare la care aveţi dreptul să nu răspundeţi: dacă dv. aţi fi ministrul culturii cum aţi sărbători aceasta zi atât de importantă pentru cultura noastră? În acelaşi mod în care o sărbătoresc şi din postura pe care o am acum, printr-o imensă bucurie. – În ansamblu, chiar dacă nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, se poate spune că, măcar din punct de vedere cultural, lucrurile merg spre bine sau... Îmi este imposibil să răspund. Nu cred că binele şi răul pot fi excavate din această lume sau din oricare alta. Aşa încât să-l ascultăm pe Epicur – măcar cu umor dacă ne este greu altminteri –, cel care afirma că „destinul duce pe cel ce consimte şi târăşte pe cel care se împotriveşte”. – In final, vă adresez un sincer LA MULŢI ANI! din partea redacţiei, dar şi invitaţia de a deveni membru de onoare al revistei,,Comunique”! Mă simt onorat şi vă mulţumesc. A consemnat George Motroc

166

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

RE-LEGERE Din trăirile şi gândirea Sfântului Marcu Ascetul A cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru MARCU ASCETUL Despre legea duhovnicească, în 200 de capete (din numărul trecut)

101. Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava desartă şi prin plăcere.

109. Când auzi pe Domnul zicând: "De nu se va lepăda cineva de toate averile lui, nu este vrednic de Mine" (Luc.14,33), nu înțelege cuvântul acesta numai despre averi ci şi despre toate lucrurile păcatului.

102. Câteșitrele sunt, după Scriptură, fiicele lipitoarei (2Prov.30,15) fiind iubite de necumpătare cu iubire de maică.

110. Cel ce nu cunoaște adevărul, nu poate nici crede cu adevărat. Căci cunostința naturală premerge credinței.

103. Cunostinta şi credinta, tovarăsele firii noastre, nu sunt tocite prin nimic altceva ca prin acelea.

111. Precum Dumnezeu a împărtit fiecăreia dintre cele văzute ceea ce e potrivit cu firea ei, așa a împărțit şi gândurile omenesti, fie că vrem, fie că nu vrem.

104. Mânia, furia, războaiele, uciderile şi tot pomelnicul relelor, din pricina lor au prins atâta putere între oameni. 105. Iubirea de argint, slava desartă şi plăcerea trebuiesc urâte ca niste mame ale relelor şi ca niste mame vitrege ale virtutilor.

112. Dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socotește că judecata lui va fi fără milă acolo.

106. Din pricina lor ni s-a poruncit, "să nu iubim lumea şi cele din lume" (1Io.2,15). Iar aceasta s-a zis, nu ca să urâm fără judecată făpturile lui Dumnezeu, ci ca să tăiem prilejurile celor trei patimi.

113. Cel ce se roagă întru cumințenie rabdă cele ce-i vin asupra-i. Iar cel ce ține minte răul, încă nu s-a rugat curat. 114. De ai fost păgubit, sau ocărât, sau prigonit de cineva, nu lua în seamă cele de față, ci așteaptă cele viitoare; şi vei afla că acela ți-a fost pricină de multe bunătăți, nu numai în vremea de aici, ci şi în veacul viitor.

107. "Nimenea, zice Apostolul, slujind în oaste, nu se încurcă cu treburile vietii" (2Tim.2,4). Căci cel ce vrea să biruiască patimile, încurcându-se în acele treburi, e asemenea celui ce vrea să stingă focul cu paie.

115. Precum celor ce s-au hrănit fără socoteală le folosește absintul amar, așa celor cu purtări păcătoase le e de folos să pătimească rele. Căci leacurile acestea pe

108. Cel ce se mânie pe aproapele pentru avuție, pentru slavă, sau plăcere, încă n-a cunoscut că Dumnezeu chivernisește lucrurile întru dreptate. 167

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

cei dintâi îi face sănătoși, iar pe ceilalți îi pregătește spre pocăința.

126. Cel care cere iertare de păcate iubește smerenia cugetului. Iar cel ce osândește pe altul, își pecetluește relele sale.

116. De nu vrei să pătimești răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează neapărat celui de al doilea. "Căci ce seamănă fiecare, aceea va şi secera" (Gal.6,8).

127. Nu lăsa păcatul neșters, chiar dacă ar fi cât de mic, ca să nu te tragă pe urmă la rele mai mari. 128. De vrei să te mântuești, iubește Cuvântul adevărat şi nu lepăda niciodată, fără judecată, mustrarea.

117. Semănând de bună voie cele rele şi secerându-le fără de voie, trebuie să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu.

129. Un cuvânt adevărat a schimbat puii de năpârci şi le-a arătat să fugă de mânia ce va să vie (Mt.3,7).

118. Dar fiindcă s-a rânduit o vreme oarecare între semănat şi seceris, nu credem în răsplată. 119. Păcătuind, să nu învinovățești fapta, ci gândul. Căci dacă mintea nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul.

130. Cel ce primește cuvintele adevărului, primește pe Dumnezeu Cuvântul. Căci zice: "Cel ce vă primește pe voi, pe Mine mă primește" (Mt.10,40).

120. E mai rău cel ce săvârșește răul într-ascuns, decât cei ce săvârșesc nedreptate pe față. Pentru aceasta, acela se va şi munci mai rău.

131. Slăbănogul pogorât prin acoperiș (Luc.5,19) este păcătosul mustrat de credincioși pentru Dumnezeu, şi care primește iertarea pentru credința acelora.

121. Cel ce împleteste viclenii şi face răul într-ascuns este, după Scriptură, "șarpe ce șade în cale şi mușcă copita calului" (Gen.49,17).

132. Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-l mustra pentru lot lucrul. 133. Cel ce se pocăiește așa cum se cuvine, e luat în râs de nebuni. Dar aceasta să-i fie semn de bună plăcere la Dumnezeu.

122. Cel ce, în același timp, laudă pentru unele pe aproapele, iar pentru altele îl vorbește de rău, e stăpânit de slava desartă şi de pismă. Prin laude încearcă să-și ascundă pisma, iar prin vorbele rele se înfățișează pe sine mai bun decât acela.

134. "Cel ce se luptă, se înfrânează de la toate" (1Cor.9,25) şi nu se odihnește până nu va pierde Domnul sămânța din Babilon.

123. Precum nu pot paște la un loc oile şi lupii, asa nu poate avea milă cel ce îl lucrează cu viclenie pe aproapele.

135. Gândește-te că patimile de ocară sunt douăsprezece. Dacă iubești cu voia pe una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece.

124. Cel care amestecă pe ascuns în poruncă voia sa, e un desfrânat, cum s-a arătat în înțelepciune, şi pentru neputința de-a se înfrâna suferă durere şi rusine.

136. Păcatul este foc ce arde. Cu cât înlături materia, cu atât se stinge, şi cu cât adaugi, va arde mai mult.

125. Precum nu se îngăduie apa şi focul laolaltă, asa nu se îngăduie întreolaltă apărarea şi smerenia.

137. De ai fost înălțat prin laude, așteaptă ocara. Căci zice: "Cel ce se înalță pe sine, umili-se-va" (Luc.14.2). 168

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

138. Când vom lepăda din cuget tot păcatul de bună voie, vom lua lupta şi cu patimile din obisnuință.

149. Omului blând îi folosește credincioșia, căci îl face să nu ispitească îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi să nu se rănească prin neascultare deasă.

139. Obișnuința, care o ia înaintea voii şi a conștiinței, este amintirea fără de voie a păcatelor de mai-nainte. La cel ce se nevoiește, ea e împiedecată să înainteze până la patimă; iar la cel biruitor e răpusă până la momeală

150. Pe omul puternic să nu-l mustri pentru slavă desartă, ci arată-i viitoarea necinste. Căci în acest chip cel cuminte poate fi mustrat fără greutate. 151. Cel ce urăște mustrarea, se supuneț patimii cu voia; iar cel ce o iubește, va lupta şi cu obisnuința.

140. Atacul (momeala) este o mișcare fără imagini a inimii, care e prinsă îndată de cei încercați, ca într-o strungă.

152. Nu voi să auzi răutățile străine; căci printr-o asemenea voință de-a auzi se sapă şi în tine trăsăturile răutătilor.

141. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimțirea. Căci mișcarea fără chipuri este un atac nevinovat. Câte unul fuge şi de acestea ca bușteanul din foc; dar câte unul nu se întoarce până nu arde cu flacără.

153. Dacă îți intră în urechi cuvinte urâte, mânie-te pe tine însuți şi nu pe cel ce le grăiește. Căci dacă urechea e rea, rău e şi cel care o poartă.

142. Nu zi: nu vreau şi vine; căci cu siguranță dacă nu iubești lucrul însuși, iubești pricinile lui.

154. Dacă cineva se nimerește între oamenii care grăiesc deșertăciuni, să se socotească pe sine însuși vinovat de asemenea cuvinte; chiar dacă nu are vreo vină proaspătă, are vreuna mai veche.

143. Cel ce caută lauda, e supus patimii şi cel ce se plânge de necaz, iubește plăcerea.

155. De vezi pe cineva că te laudă cu fățărnicie, așteaptă la vremea sa ocară de la el.

144. Gândul celui împătimit de plăcere oscilează ca o cumpănă. Aci plânge şi se tânguiește pentru păcate, aci se luptă cu aproapele şi i se împotrivește apărându-și plăcerile.

156. Necazurile de acum pune-le alăturea cu bunătățile viitoare, şi nicicând descurajarea nu-ti va moleși nevoința.

145. Cel ce cearcă toate şi reține binele, va fugi pe urmă de tot răul. 146. Bărbatul îndelung răbdător are multă cumințenie; asemenea şi cel ce-și apropie urechea de cuvintele înțelepciunii.

157. Când, pentru vreo binefacere trupească, lauzi pe vreun om ca bun, uitând de Dumnezeu, același om pe urmă ți se va arăta că e rău.

147. Fără aducerea aminte de Dumnezeu nu poate fi cunoștință adevărată. Căci fără cea dintâi, cea de a doua e mincinoasă.

158. Tot binele vine de la Dumnezeu după orânduirea Lui; şi cei care fac un lucru bun sunt slujitorii Lui.

148. Celui învârtoșat la inimă nu-i folosește cuvântul unei cunoștințe mai subțiri, pentru că dacă nu e înfricat, nu primește durerile pocăintei.

159. Primește împletirea celor bune şi a celor rele, cu gând egal; şi Dumnezeu va netezi neegalitățile dintre lucruri. 169

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

160. Neegalitatea gândurilor aduce schimbările stărilor proprii. Căci Dumnezeu a rânduit în chip potrivit ca să vie după cele de voie, cele fără de voie.

172. Meșteșugirea păcatului e ca o mreajă bine împletită; şi cel ce s-a încurcat dintr-o parte, de va fi cu nepăsare, va fi prins întreg.

161. Întâmplările sensibile sunt puii celor inteligibile, împlinind cele cuvenite după voia lui Dumnezeu.

173. Nu voi să auzi de nenorocirea dușmanilor, căci cei ce ascultă cu plăcere asemenea cuvinte, mănâncă, roadele plănuirii lor.

162. Din inima împătimită de plăcere, răsar gânduri şi cuvinte spurcate. Iar din fum cunoaștem materia, care mocnește înăuntru. 163. Zăbovește în cuget şi nu vei osteni în încercări. Iar plecând de acolo, rabdă necazurile ce vin asupra-ți.

174. Nu socoti că orice necaz vine peste oameni din pricina păcatelor. Pentru că sunt unii bine plăcuți şi totuși încercați. E drept că s-a scris: "Necuvioșii şi nelegiuiții vor fi prigoniți". Dar tot așa s-a scris: "Cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos, prigoniți vor fi" (Tim.3,12).

164. Roagă-te să nu-ți vie încercare; iar când vine, primește-o ca pe a ta, nu ca pe una străină.

175. În vreme de necaz, ia seama la momeala plăcerii. Căci întrucât alină năcazul e bine primită.

165. Ia-ți gândul de la orice lăcomie şi atunci vei putea să vezi uneltirile diavolului.

176. Unii numesc întelepți pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile. Dar întelepți sunt cei ce stăpânesc voile lor.

166. Cel ce zice că cunoaște toate meștesugurile diavolului, se dă pe sine ca desăvârșit, fără să știe.

177. Înainte de desrădăcinarea relelor, să nu asculți de inima ta; căci cele ce le are puse înăuntru, pe acelea caută să le şi sporească.

167. Când mintea iese din grijile trupești, vede, în măsura în care iese, lucrăturile vrăjmasilor.

178. Precum sunt șerpi ce se întâlnesc în păduri şi alții care umblă prin case, așa sunt patimi ce se închipuesc de către cuget, şi altele care se lucrează cu fapta, măcar că se preschimbă unele într-altele.

168. Cel purtat de gânduri, e orbit de ele. El vede lucrările păcatului, dar pricinile lor nu le poate vedea.

179. Când vezi poftele ce zac înăuntru că se mișcă cu putere şi cheamă mintea ce viețuiește în liniste, la vreo patimă, cunoaște că mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea şi le-a adus la faptă şi le-a așezat în inimă.

169. Se poate întâmpla ca unul, împlinind pe față o poruncă, să slujească în ascuns patimei şi prin gânduri păcătoase să strice fapta bună. 170. Prinzându-te începutul vreunui păcat, nu zice: "nu mă va birui pe mine". Căci întrucât ai fost prins, ai şi fost biruit.

180. Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt, şi nu se naște patimă fără gând. 181. De nu vom mai face voile trupului, cum zice Scriptura, ușor vor sfârși în Domnul cele ce zăceau înainte în noi.

171. Tot Ce se naște începe de la ceva mic, şi pe măsură ce e hrănit crește.

170

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

192. Pacea este izbăvirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflată fără lucrarea Duhului Sfânt.

182. Idolii consistenți (chipurile) din fața minții sunt mai răi şi mai puternici. Dar cei gândiți sunt pricinuitorii şi premergătorii celorlalți.

193. Altceva e împlinirea poruncii şi altceva e virtutea, chiar dacă acestea se prilejuiesc una pe alta.

183. Este un păcat care stăpânește inima din pricina obișnuinței îndelungate; şi este un alt păcat care ne războiește cugetare prin lucrurile de fiecare zi.

194. Împlinirea poruncii stă în a împlini ceea ce s-a poruncit; iar virtutea, în a plăcea adevărului ceea ce s-a făcut.

184. Dumnezeu judecă faptele după intențiile lor. Căci, zice: "Să-ți dea ție Domnul după inima ta" (Ps.20,5).

195. Precum bogăția văzută este una, dar de multe feluri după chipul agonisirii, așa şi virtutea este una, dar are multe moduri de activitate.

185. Cel ce nu stăruește în cercetarea conștiinței, nu vrea să primească nici ostenelile trupești pentru credință. 186. Conștiința e o carte naturală. Cel ce o cetește cu fapta, face experiența ajutorului dumnezeiesc.

196. Cel ce înșeală pe alții şi grăiește cuvinte fără fapte, se îmbogățește din nedreptate şi ostenelile lui vor trece în case străine, cum scrie Scriptura (Prov.5,10).

187. Cel ce nu ia asupra sa de bună voie ostenelile, pentru adevăr, e certat mai aspru de cele fără de voie.

197. Toate se vor supune aurului, zice; iar gândurile vor fi cârmuite de harul lui Dumnezeu.

188. Cel ce a cunoscut voia lui Dumnezeu şi o împlinește după putere, prin osteneli mici scapă de cele mari.

198. Conșțiinta bună se află prin rugăciune, iar rugăciunea curată prin conștiință. Căci una are trebuință de alta, prin fire.

189. Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune şi răbdare, nu le va depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele.

199. Iacob a făcut lui Iosif haină pestriță. Iar Domnul dăruiește celui blând cunoștința adevărului, precum s-a scris: "Domnul va învăța pe cei blânzi căile Sale" (Ps.25,9).

190. Domnul e ascuns în poruncile Sale. Și cei ce-L caută pe El, îl găsesc pe măsura împlinirii lor.

200. Fă totdeauna binele după putere. Iar în vremea lucrului mai mare, nu te întoarce spre cel mai mic. "Căci cel ce se întoarce înapoi, zice, nu este vrednic de împărătia Cerurilor" (Luc.9,62).

191. Nu zice: Am împlinit poruncile şi n-am aflat pe Domnul. Căci ai aflat adeseori cunoștința împreunată cu dreptate, cum zice Scriptura. Iar cei ce-L caută pe El cum se cuvine, vor afla pace.

Din Filocalia

171

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

ARTA SPECTACOLULUI Dr. Vivia SĂNDULESCU Mişcarea dansată Dansurile de grup În perioada de tranziţie dintre paleolitic şi neolitic (aprox. mileniul 8 î.Hr.) încep să apară reprezentările de grup, dovadă a unei vieţi comunitare ce depăşeşte cadrul familial. Populaţia creşte, omul devine mai sedentar odată cu practicarea agriculturii, obiceiurile se schimbă; începe organizarea în grupuri. Dansul mistic individual lasă locul gestului-rugăciune, repetat de toţi dansatorii unei comunităţi. În curând, fiecare colectivitate îşi creează riturile şi dansurile proprii. Odată cu apariţia unei culturi noi apar şi dansuri noi. Primele dansuri fac parte din ritualuri şi rituri religioase, având un pronunţat caracter descriptiv şi narativ (vânătoreşti, totemice, legate de cultul morţilor etc). Deşi nu se poate vorbi despre un caracter teatral în acest stadiu incipient (întrucât antrenează toţi membrii comunităţii, exclud ideea de spectator), acestea cuprind un fir şi o intenţie de dramatizare de la bun început, cât şi câteva elemente spectaculare, cum ar fi costumul sau machiajul/masca. În riturile multor popoare primitive se regăsesc rudimente coregrafice, în timp ce dansurile laice, folclorice, stilizează şi transpun gesturi cotidiene fără să le subordoneze unei naraţiuni. Cele din urmă reflectă particularităţile unui popor, caracterul acestuia, costumul, modul de viaţă, ba chiar şi mediul său natural. Dansul a fost prima formă de teatru şi prima imagine artistică prelucrată de om, prin dans şi mimică realizându-se metamorfozarea actorului-dansator în erou.

Într-o accepţiune conservatoare, azi considerăm mişcare dansată acea mişcare care nu se înscrie în sfera celor uzuale (mers, sărit, alergat), ci se încarcă de o intenţionalitate (artistică, religioasă, ludică) şi are ca suport un ritm, de cele mai multe ori exterior individului, marcat prin voce sau instrumente. Dansurile sacre Neavând logică ştiinţifică, oamenii din paleolitic, confruntaţi cu observarea fenomenelor naturale precum ploaia, vântul, zăpada, soarele şi influenţa perioadelor calde şi reci asupra plantelor, se tem de aceste puteri naturale „magice”, imposibil de stăpânit. Încep deci să folosească dansul pentru a atrage atenţia zeilor asupra lor şi a provoca ploaia, a menţine ritmurile circadiene / multianuale ş.a.m.d. Una dintre cele mai vechi reprezentări ale unei mişcări de dans este cea a unui personaj care se învârte pe loc (cu siguranţă pentru efectele psihosomatice pe care aceasta le procură: pierderea simţului localizării în spaţiu, ameţeală, pierderea conştiinţei de sine). Peste tot în lume şi în orice epocă se observă că starea de transă este căutată prin intermediul mişcării de rotire (la şamani, lama, dervişi, exorciştii musulmani sau vracii africani). În epocile preistorice, dansul este singurul mijloc de a intra în transă, pentru a transcende lumea vizibilă şi a intra în comunicare cu spiritele. În forme rudimentare, dansul există şi în lumea animalelor (dansuri nupţiale sau războinice). Sistemul de supravieţuire din paleolitic bazându-se pe animale, dansurile totemice se vor raporta adesea la acestea şi se vor păstra ca atare până târziu în istoria civilizaţiilor.

Dansul în Grecia antică Dansul este prezent peste tot în civilizaţia greacă, încă de la naştere, în ritualurile religioase, ceremoniile civice, sărbătorile, 172

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

educarea copiilor, antrenamentul militar, viaţa de toate zilele. S-au descoperit basoreliefuri de teracotă care atestă practicarea unor dansuri în cerc încă din perioada minoică, în Creta; rotirea este de asemenea mult folosită. O miniatură din palatul de la Cnossos înfăţişează 13 dansatoare îmbrăcate după moda cretană, cu fustă lungă evazată, cu volane şi corsaj care lasă sânii descoperiţi; în faţa unui public numeros, aşezat pe gradene la soare sau la umbra măslinilor, ele se rotesc înfoindu-şi rochiile.

înainte de a fi înglobate în spectacolul teatral şi a deveni dansuri de divertisment privat. Zeu al iraţionalului, al vegetaţiei şi al fertilităţii, Dionysos este complementar lui Apollo, zeul luminii şi frumuseţii, mai apoi al artelor. Cultul său este în general dansat, celebrat adesea de menadele cuprinse de mania. Dansurile menadelor sunt alcătuite din mişcări vii: rotiri, braţe întinse, salturi cu picioarele întinse sau îndoite, cambré-uri. Menadele sunt îmbrăcate în piei de căprioară sau de alte sălbăticiuni, poartă un baston cu măciulie sau o creangă de salcie ornată cu frunze şi flori. Conform legendei, sunt femei care-şi părăsesc casele, fugind în munţi pentru a se deda dansurilor; fugăresc vânatul mic cu mâna goală, îl sfâşie cu degetele şi îl mănâncă crud. În dansurile dionysiace, bărbaţii sunt deghizaţi şi mascaţi în satiri (chelie şi bărbuţă ascuţită, corniţe în frunte); de cele mai multe ori poartă o coadă de cal ataşată la spate şi un falus fals. Imn cântat şi dansat în onoarea lui Dionysos, ditirambul primitiv este o chora la unison, cu 50 de participanţi care dansează în jurul unui altar al lui Dionysos, pe care este sacrificat mai întâi un ţap. Conducătorul corului (coreutul) lansează o invocaţie iar dansatorii răspund prin strigăte rituale. Ceremonia este însoţită cu vin, care contribuie la transpunerea participanţilor, dansatori şi spectatori, întro stare vecină cu transa, prin care se urmăreşte a împărtăşi natura divină a zeilor, scăpând astfel de suferinţă şi de moarte. Ditirambul atinge forma sa maximă în sec.VI î.Ch. În Corint, invocaţiile şi strigătele cedează locul unui poem compus dinainte şi cântat alternativ de către conducătorul corului şi dansatori. Acest cult contribuie la dezvoltarea tragediei şi a artei lirice. Cum în teatrul european, spre deosebire de cel asiatic, cuvântul a fost întotdeauna dominant în faţa convenţiilor scenice de ordin vizual sau a semnelor de natură simbolică, în Occident dansul nu a tins să alcătuiască spectacole de sine stătătoare, ci

Zeii dansului Grecii dansează totdeauna în faţa templelor, pentru a-şi onora zeii. Pentru ei, dansul este esenţialmente religios, cadou al Nemuritorilor şi mijloc de comunicare cu aceştia. Platon afirmă că ordinea şi ritmul caracterizează în egală măsură zeii şi dansul; dansul este de origine divină pentru că aduce bucurie: dansul (choros) ar proveni de la chora, bucurie. După el, oamenii au primit de la zei sentimentul ritmului în Creta, pentru ca aceştia să se bucure şi să-i slăvească; zeii înşişi i-ar fi învăţat pe oameni să danseze (Atena i-a învăţat pirica etc). Pentru Socrate, dansul contribuie la formarea cetăţeanului. Exerciţiul conferă corpului proporţii corecte, asigură starea de sănătate şi buna dispoziţie. În educaţia tânărului dansul ocupă un loc important, fiind o educaţie completă în sine. Grecii nu fac diferenţă între corp şi spirit: pentru ei corpul este un mijloc de a dobândi echilibru mental, cunoaştere şi înţelepciune. O anchetă întreprinsă în zilele noastre în Grecia a arătat că 95% din populaţie ştie să danseze, în condiţiile în care se pare că dansurile din Grecia modernă nu se depărtează foarte mult de cele antice. Dionysos şi dansul Dansurile dionysiace sunt cele mai vechi dansuri cunoscute în Grecia. Provenind din neolitic, evoluţia lor ilustrează evoluţia tuturor dansurilor. La început dansuri sacre, de nebunie mistică, ele devin ceremonie liturgică, apoi ceremonie civilă, 173

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Gymnopedia sunt mai mult sau mai puţin dedicate cultului lui Apollo. Interpreţii sunt goi, purtând doar ghirlande din frunze de palmier128. Endymatia se situează la jumătatea drumului între sacru şi profan. Se execută în costume viu colorate şi sunt foarte căutate pentru divertismentele private, la care sunt executate de dansatori profesionişti. Aceste patru grupuri constituie fundamentele din care derivă nenumărate alte dansuri dedicate zeilor, unor evenimente, unor însuşiri abstracte, recoltelor sau luptelor etc. În cinstea lui Dionysos sunt dansurile dionysiace, dansurile iambice sunt închinate lui Mercur, dansurile caryatice (reprezentând inocenţa, dansate cu corpul gol) sunt dedicate Afroditei etc. Parţial legate de dansurile religioase sunt cele funerare. Având un rol strict ritual, ele formează un complex solemn cu muzică vocală şi instrumentală. Un ansamblu de 15 tinere fete dansează înaintea carului funerar, în timp ce acesta înaintează, înconjurat de un grup de tineri. Dansurile militare sunt considerate un element important în antrenamentul soldaţilor. Prin pantomima implicată, veteranii retrăiesc momente din lupte, în timp ce copiii şi soţiile se pătrund de spiritul eroic al elenilor. Este îndeobşte cunoscut că un grup de oameni care se mişcă în cadenţă resimte oboseala mai puţin decât dacă s-ar mişca de voie. Unul dintre lucrurile pe care le învaţă alergătorul de cursă-lungă, tăietorul de lemne sau oricine execută în mod repetat o mişcare solicitantă este importanţa stabilirii cât mai devreme a unei ritmicităţi între diferitele părţi ale mişcării în ansamblu, inclusiv între inspiraţie şi expiraţie. Odată ritmul instalat, mişcările se succed ca în urma aceluiaşi impuls, fără să mai fie nevoie de un efort separat de voinţă pentru fiecare.

s-a mulţumit să fie un element complementar textului. Mousiké Dansul este unul dintre elementele mousiké, formă artistică sincretică pe care grecii o consideră ca fiind inspirată de muze. După Lucian, zeii au voit să împartă toate lucrurile în două, bine şi rău, pace şi război etc, făcând din împreunarea dansului cu muzica simbolul păcii... TERPSYCHORA, muza dansului şi a cântului coral. CLIO, muza istoriei şi a poeziei epice. EUTERPE, muza muzicii şi a poeziei lirice. URANIA, muza astronomiei şi a geometriei. THALIA, muza comediei şi a idilei. MELPOMENE, muza tragediei. ERATO, muza elegiei. POLYMNIA, muza poeziei şi a mimicii. CALLIOPE, muza elocvenţei şi a poeziei eroice. Idealul grecilor se rezumă într-un cuvânt: euritmia, care încearcă să creeze armonia în suflet prin intermediul ritmului corporal. Orchestrica (termen generic ce acoperă arta dansului) este alcătuită din trei aspecte cumulate: poezia (metron), muzica (melos) şi dansul propriu-zis (orchesis). Categoriile generale în care se împart dansurile greceşti sunt sacre, militare şi profane. Cele sacre se divid în patru subcategorii: emmeleia, hyporchema, gymnopedia şi endymatia. Cele două din urmă par să fi fost colorate de sentimente mai îndepărtate de cele religioase. Despre emmeleia, Platon spune că au caracter grav şi nobil, potrivit pentru invocarea zeilor; unele sunt eroice, altele tragice, cu caracter maiestuos sau puternic. Specific acestui grup de dansuri este faptul că nu sunt însoţite de cor sau instrumente. Hyporchema se disting prin folosirea acompaniamentului coral. Uneori este mai corect să spunem că dansurile acompaniază recitarea, întrucât sunt folosite iniţial pentru a personifica sau materializa abstracţiile metaforelor poetice. Acestea sunt executate atât de bărbaţi cât şi de femei, într-un spirit de demnitate.

Plutarh relatează despre un protest împotriva nudităţii femeilor în timpul unor dansuri, la care legiuitorul Atenei ar fi răspuns: „Mi-aş dori ca femeile să facă aceleaşi exerciţii ca şi bărbaţii, să-i egaleze în putere, sănătate, virtuţi şi generozitate a sufletului şi să înveţe să dispreţuiască vulgaritatea”.

128

174

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Specialiştii clasifică dansurile militare în pirice şi memphice. În ambele, interpreţii pot fi goi dar poartă sabia sau lancea şi scutul. Mişcările dansatorilor le reproduc pe cele ale unei lupte reale – lovituri, parări, eschive – şi sunt redate cu un grad mare de realism. Dansurile memphice par să definească o reprezentaţie mai puţin insistentă pe ideea de luptă. Ambele stiluri sunt dansate şi de către femei, pe ritmul marcat de flautist (aulos). Sunt renumite în special femeile spartane şi amazoanele129 (care îşi taie sânul drept ca să nu le incomodeze în manevrarea armelor). La Sparta, pirica130 este dansul naţional prin excelenţă, element esenţial al educaţiei ca şi al pregătirii militare: copiii încep să se antreneze pentru a o dansa încă de la vârsta de 5 ani. Antrenamentul cuprinde exerciţii de mobilitate (care merg până la executa „podul” prinzând gleznele cu mâinile) şi învăţarea chironomiei (mişcări ale braţelor şi mâinilor semănând cu alfabetul surdomuţilor). În legătură cu dansurile profane nu s-au păstrat date despre paşi, dar se ştie că unele sugerează viaţa unor animale, având o semnificaţie simbolică, cu referire la episoade mitologice: dansul berzei, al leului, al vulpii ş.a. Există dansuri cu ţapi şi satiri, nimfe, maimuţe, zei şi zeiţe, flori, struguri şi prese de vin. Numărul de participanţi este nelimitat, toţi se ţin de mână; din ansamblu se desprind solouri, duete etc. Asemănător dansului din buric este kolia, probabil adus din Egipt; un altul, provenit din nordul Africii este dansul făinii. În decursul lui se execută rotiri şi sărituri în interiorul unor linii trasate pe podea cu

făină, rapiditatea tempoului şi desenul paşilor putând necesita abilităţi superioare mediei131; carpaia se dansează primăvara, hymeneia la nunţi etc. Dansurile descrise în „Iliada” şi în „Odiseea” lui Homer sunt profane şi colective şi se desfăşoară în şir sau în cerc, cu doi animatori în mijloc. În „Odiseea”, Alcinoos cere să se execute în cinstea lui Ulise un fel de dans cu mingi, pe care fiecare participant le aruncă în gluga celui din faţa sa. Mişcarea, la fel ca şi cuvântul, poate fi vehicul pentru satiră, senzualitate şi indecenţă132. Kordax este dansul asociat prin excelenţă cu comedia, sikinnis denumeşte atât o formă de dansuri cât şi un tip de mimodramă; satirizând moravurile politice, filosofice şi dramele zilei, acesta îmbracă în cele din urmă forma vulgarităţii. Tehnica dansului în Grecia antică - se foloseşte ridicarea pe demi-pointe mediu sau înalt (facilitat de portul sandalelor cu talpa flexibilă, fără toc; - cel mai adesea, statuile de dansatori sunt reprezentate într-un attitude spate jos; - se folosesc mâinile şi braţele, în gesturi semnificative: întinse, cu palmele în sus = invocare a cerului; îndoite, cu palmele către spectatori = apostrofarea publicului; întinse în jos = tristeţe etc; - se foloseşte mimica expresivă a feţei; - se urmăreşte obţinerea armoniei prin simetrie, redată prin folosirea sistematică a opoziţiei laterale a membrelor sau plasarea lor în opoziţie angulară simetrică (un braţ îndoit înainte, celălalt îndoit la spate). - s-au păstrat vreo 200 de nume de dansuri sau mişcări: aletes (alergare), deinos (rotire), themaustris („cleşte”, sărituri în care călcâiele se înscrucişează, similare entrechats de mai târziu); nu s-au transmis liste de paşi, ci de gesturi mimetice (skemata) şi de mişcări semnificative (phorai), catalogate ca mijloace de expresie; totuşi, nu există o

129 Trib de femei războinice, care trăiau în nordul Mării Negre. 130 Numele dansului este legat de regele Pirus al Epirului, care i-a învins pe romani în câteva bătălii în sec.III î.Ch., dar a suferit pierderi grave în timpul luptelor, ceea ce a făcut ca în cele din urmă să fie înfrânt. Dansul piric i-a adus mai multă glorie postumă decât victoriile sale, încât lacedemonienii nu mai mergeau la luptă decât dansând (aşa cum continuă să facă azi unele triburi africane).

Un epigon al acestuia este şotronul de azi. Vrând să exprime gradul de neruşinare până la care poate decădea omul, Teofrast se indignează povestind despre un bărbat care executa kordax-ul fără scuza de a fi fost beat! 131 132

175

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Totodată, dansatorii profesionişti se bucură de un înalt prestigiu, fiind gratificaţi cu epitetul de „înţelepţi ai mâinilor şi picioarelor”: Filip al Macedoniei a avut o dansatoare profesionistă drept soţie, iar Aristodemus, un faimos dansator atenian, a fost la un moment dat trimis la curtea acestuia ca ambasador.

terminologie specializată (aceasta va apărea abia în secolul XVII). - ritmul este deosebit de important, putând fi marcat prin sandale cu talpa din metal sau lemn de diferite grosimi; castaniete, similare cu cele folosite şi azi în Spania; perechi de beţe ţinute între degetul mare şi celelalte; talgere şi tamburine (de influenţă asiatică). - despre muzică nu se ştiu prea multe, în afara faptului că este simplă şi melodioasă, lipsită de grandoare; dintre instrumentele obişnuite se remarcă lira şi flautul. - pantomima este mult folosită. Mimii au statute sociale diferite, în funcţie de importanţa ideilor transmise prin arta lor: etologii reprezintă moralităţi, dând lecţii de comportament civil şi civilizat, în timp ce ovueikiou sunt mimi de rang inferior, specializaţi în comedii, pantomime satirice sau farse. - în privinţa costumaţiei, dansurile chorale tragice se însoţesc cu robe lungi, cu pliseu bogat, care accentuează gesturile declamatorii; în teatru se poartă coturni înalţi şi peruci exagerate; în schimb kordax sau sikinnis se execută cu tunici uşoare, scurte şi picioarelor încălţate în sandale. Rolurile femeilor sunt deţinute de bărbaţi. Se poartă măşti pentru a identifica personajul, dar funcţia lor de bază pare să fi fost aceea de a ascunde un element de amplificare a vocii, necesar datorită spaţiilor largi ale amfiteatrelor. Despre calitatea interpreţilor nu există consemnări adecvate, printre altele şi din cauza lipsei unei terminologii coregrafice explicite. Se ştie însă că dansul este considerat un mediu potrivit pentru exprimarea ideilor măreţe şi că mari artişti l-au ales pentru a face carieră, câştigând respectul public. De altfel, desemnarea celor care urmează să se ocupe de dansuri (choregos) se face din rândurile cetăţenilor de vază. Există nenumărate relatări despre personalităţi care dansează: Sofocle a dansat pean-ul în jurul trofeelor după bătălia de la Salamina, Eschil şi Aristofan reglau coregrafiile în propriile lor piese, în care şi dansau etc.

Dansul în Roma antică Concepţia romanilor despre zei este mult mai practică decât cea a grecilor, fiind bazată mai degrabă pe o relaţie contractuală: dacă cetăţenii romani îndeplinesc corect ceremoniile agricole de purificare sunt îndreptăţiţi să aştepte recolte bune etc. La început, pe teritoriul Italiei de azi se practică dansuri religioase, precum lupercalia (seminud, ţinând mai mult de ritualurile rurale) şi ambarvalia (procesiuni serioase, traversând câmpuri şi sate). Etruscii sunt populaţia cea mai veche de pe teritoriul Italiei actuale, dominând Roma între sec. VIII-VI î.Ch. Etruscii dansează în sunetul fluierelor, al lirei, al castanietelor din lemn sau alamă, după cum arată ilustraţiile de pe monumente funerare. Ei consideră dansul drept o emblemă a bucuriei pentru starea viitoare, iar morţii sunt primiţi cu cântece şi dansuri în noua lor casă. Sub primii regi, romanii adoptă cultul lui Dionysos (pe care îl numesc Bacchus). Dansurile dionysiace, făcând parte dintr-un vechi fond comun cu grecii se regăsesc alături de cele militare, prin care este sărbătorit zeul războiului Marte (Ares la greci). Pirica133 este introdusă la Roma de Iulius Cezar, dansată în special de copiii căpeteniilor din Asia. Un alt dans militar Pirica a avut o asemenea vogă la Roma încât cea mai plastică descriere păstrată îi aparţine nu unui grec, ci romanului Apuleius: "Fetele şi băieţii, întrecându-se în frumuseţe, eleganţă şi îndemânare, dansau pirica grecească, făcând mii de combinaţii meşteşugite. Mulţimea veselă când se răsucea pe loc, ca roata unui car rapid când, aliniindu-se şi ţinându-se de mână, traversa arena alergând, când alcătuia un pătrat cu laturile egale sau forma batalioane, care de-ndată se atacau reciproc. După ce toate figurile şi evoluţiile se terminară, sunetul trompetei anunţă sfârşitul dansului..." 133

176

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

este saltatio bellicrepa, despre care se spune că ar fi fost instituit de către Romulus în amintirea răpirii sabinelor. În dansurile dionysiace se preia formula greacă: praesul (conducătorul corului sau al dansatorilor) evoluează primul, apoi dansează juniores, seniores iar la urmă toţi împreună. Dansul este relativ greoi şi lipsit de varietate, cuprinzând mişcări de braţe, alergări dansante (cu un picior întins înainte în opoziţie cu braţul), întoarceri pe un picior, dar nicio săritură propriu-zisă. Un tip de dansuri de grandoare sunt cele salice, executate de cei 12 preoţi ai lui Marte, aleşi dintre patricieni. În decursul procesiunii lor de 1 martie şi în zilele următoare, aceştia cântă imnuri şi cântece, după care participă la un mare banchet în templul lui Marte. Există şi un ordin al preoteselor salice. În timpul Republicii (sec.VI-I î.Ch.), originile religioase ale dansului sunt abandonate. Pe măsură ce puterea statului sporeşte ca urmare a cuceririlor teritoriale, este absorbită cultura altor state, cu alte obiceiuri şi dansuri, iar arta degenerează într-un vehicul pentru orgii, când sunt aduse la Roma, prin intermediul prizonierilor, practici şi dansuri licenţioase. Oamenii de stat devin ostili dansului din cauza decăderii moravurilor pe care acestea par să le antreneze, iar adoratorii lui Bacchus sunt proscrişi şi executaţi fără milă. Subzistă dansurile de agrement, alături de cele din vechiul fond roman: bufonerii executate cu ocazia unor ceremonii triumfale (când se execută şi dansuri eroice), dansuri cu funcţie de exorcism, dansuri funerare (în cursul cărora se aruncă în Tibru păpuşi întruchipându-l pe cel defunct) sau dansuri nupţiale. În timpul Imperiului (sec.I î.Ch.- IV d.Ch.), dansul revine la modă, triumfând însă în cadrul jocurilor de circ. Se reprezintă de fapt o pantomimă dansată, care cade curând în vulgaritate, mimica predominând asupra mişcării dansate. Dansatorii cu castaniete (devenite foarte populare în perioada războaielor Punice) şi/sau talgere fac parte adesea din ansamblurile de percuţie.

Ca putere imperială, Roma reprezintă aproape toată lumea cunoscută la această dată; în consecinţă, dansurile sunt numeroase şi variate. Roma nu se ridică însă niciodată la statutul artistic şi intelectual al Greciei din aceeaşi perioadă, arta greacă reprezentând bunăstarea, comerţul şi adevărata aristocraţie. După războaiele Punice, în vreme ce obiceiurile greceşti îşi croiesc drum în Italia, se impune moda ca tinerii să înveţe să danseze. Sclavii greci capturaţi în războaiele din Răsărit sunt educatorii fiilor de nobili romani, iar greaca devine prima limbă literară a romanilor, care îşi scriu primele istorii în această limbă. Cetăţeanul roman nu dansează decât în cadrul ceremoniilor religioase. Pentru cei bogaţi, divertismentul poate avea loc doar acasă, la sfârşitul banchetelor sau petrecerilor. După cină se ascultă muzică şi se urmăresc cântece şi dansuri executate de profesionişti. În unele cercuri urmează recitarea unor lucrări scrise, poezii sau cuvântări. Petreceri similare sunt organizate pentru plebei de către asociaţiile profesionale (collegia). Între dansurile de la banchete ţinând mai mult de indecenţă decât de orchestrica se numără şi cele practicate de către curtezane, reprezentând adesea bacchante. Aceste dansuri de seducţie conţin o semnificaţie socială, fiind rezervate roabelor din palatele patricienilor, în majoritate siriene şi africane şi sunt acompaniate de flaute, cimbale, lire, ţitere sau sirinx-uri. Tot ele execută dansurile nupţiale în timpul Saturnaliilor; întrucât acestea conţin adevărate mimări ale actului sexual, treptat participanţii la Saturnalii care mai păstrează un rest de decenţă încep să folosească măşti. Încă din sec.III î.Ch., teatrul latin, dezvoltat vertiginos sub influenţa celui helenistic, acordă prioritate spectaculosului asupra substanţei dramatice. Montările mari, fastuoase, se bazează pe muzică, dans, pantomimă, în detrimentul textului, proporţiile fiind răsturnate în favoarea caracterului de divertisment. Protagoniştii 177

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

sunt mai numeroşi, scenotehnica mai avansată, corul se separă de dansatori. Hilaro-tragediile şi atellanele134 folosesc mult caricaturi şi bufonerii, iar histrionii135 practică o artă coregrafică destul de specializată. Mimo-dramele, populare în secolul I î.Ch., conţin roluri mimate cu acompaniament de voce, instrumente şi dansuri, similare baletelor de mai târziu, fiind spectacole dramatice după subiecte din mitologia greacă. Conducătorul dansatorilor spune povestea prin gesturi şi semne convenţionale, portretizând fiecare personaj pe rând. În această perioadă se manifestă o trecătoare încercare de autonomizare, prin îmbinarea celor trei forme teatrale (tragic, comic şi satiric) în spectacole coregrafice integrale, sub influenţa unor dansatori veniţi din Grecia, şi pentru scurt timp există dansul italic. Dansul are două elemente: mişcarea, care poate fi învăţată de oricine şi gestul, rezervat profesioniştilor. Educaţia în dans şi gest este importantă pentru actor, întrucât masca împiedică orice expresivitate facială. Femeilor le este permis să participe la pantomime, care devin chiar mai populare decât piesele de teatru. În vremea lui Octavian August, ele aduc dansurile mimetice la desăvârşire sub numele de musica muta. Deşi dispreţuit ca interpret şi nu apreciat ca şi creator, mimul-dansator este nelipsit de pe lângă casele patricienilor136. Există şi

mimi-femei: în vremea lui Domitian, este faimoasă Thimele. Costumul civil reflectă discriminarea sexuală şi socială: ţinuta bărbătească se adaptează cu mai multă flexibilitate nevoilor practice şi este mai nuanţată. Femeile preiau aproape fără modificări tunica grecească, la care se adaugă în timp elemente orientale, legate de încălţăminte şi podoabe. Dintre acestea, papucii simetrici (dreptul şi stângul la fel), sugerează o poziţionare a picioarelor îndeobşte paralelă, fără nicio deschidere a vârfurilor. Trăsătura definitorie este lejeritatea şi lipsa de constrângeri, care acoperă totodată lipsa unor caracteristici ferme. Apar primele vedete: Bathylle (dansator lejer) şi Pylade (dansator nobil), pe primul loc situându-se totuşi nu actorii sau dansatorii ci gladiatorii. Poziţia actorului nu este însă recunoscută profesional, fiind considerată infamia. În timp ce participarea la farse mascate cu personaje stereotipe face parte din distracţiile obişnuite, faptul de a apărea pe scenă pentru bani şi fără mască este total reprobabil, iar cântăreţul şi poetul sunt din acest punct de vedere plasaţi la acelaşi nivel cu saltimbancul. Magistraţii au dreptul să aplice corecţii corporale actorilor oriunde şi oricând, iar Cicero consideră că „nimeni nu dansează când e treaz”. Rezultatul acestei stări de lucruri este că dansul, muzica şi poezia cad în mâinile claselor cele mai de jos şi ale străinilor. Jocurile gladiatorilor eclipsând treptat teatrul, dansatorii, actorii şi muzicienii decad, devenind histrioni şi refugiindu-se pe scenele de bâlci, unde-i regăsim în Evul Mediu. În urma lui Seneca, teatrul roman rămâne stăpânit de actorul cântăreţ, mim şi dansator.

Tip de spectacol comic licenţios. Comedianţi, măscărici. 136 Auguste Bournonville povesteşte: "Caligula era un mare amator de pantomimă, la care participa el însuşi uneori, interpretând roluri de femei. Odată, el condamnase la moarte un mim, pentru un delict oarecare. Nefericitul imploră iertarea suveranului, promiţându-i să-i mimeze orice subiect, la alegere, fără ajutorul flautistului şi al naratorului. Dacă n-avea să obţină aprobarea Împăratului, era pregătit să moară. Aceasta se întâmpla seara târziu, în ajunul execuţiei... Artistul apare, palid ca ceara - viaţa lui era în joc! Caligula îl scrutează cu o privire pătrunzătoare şi îi spune scurt subiectul: Marte şi Venus. Mimul redevine el însuşi, îşi compune ţinuta cu mândrie, ochii îi aruncă fulgere, mersul este al unui erou - toţi recunosc redutabilul zeu al războiului. Îndată apoi expresia feţei şi a membrelor se schimbă, mândrul războinic devine o 134 135

languroasă Afrodită. Artistul exprimă pe rând pasiunea care-i înflăcărează pe cei doi protagonişti şi se opreşte în momentul când cad în plasele lui Vulcan. Caligula scoate un strigăt de aprobare, reluat în cor de întreaga asistenţă. Graţierea se află deja pe buzele tiranului, dar artistul vrea să-şi desăvârşească triumful, făcând să defileze întregul Olimp. Împăratul, în culmea entuziasmului, strigă la fiecare nouă apariţie: „Iată pe Pallas, Junona, Mercur, Jupiter, Apollo!” Îi redă mimului viaţa şi libertatea, apoi îl umple de aur şi alte cadouri..."

178

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Histrionilor, care încep să pribegească prin lume după dezmembrarea Imperiului, li se datorează continuitatea manifestărilor teatrale, la un nivel mai apropiat de petrecerea populară decât de preocupările intelectuale, direcţionate integral către religie.

Dansurile profane. Continuitatea dansului este asigurată de eşaloanele sociale cele mai joase: se poate considera că evoluţia dansului, ca fenomen social, a fost salvată de la segmentare de către ţărani şi târgoveţi, care una ascultă la slujbă (fără să înţeleagă) şi alta dansează. Deşi răspândirea creştinismului întârzie mult reînnodarea firului teatralităţii, nu poate să împiedice dansul ca manifestare spontană, legată de cult sau de petrecere. La diferite sărbători se practică vechi dansuri rituale de origine magică, printre care dansul focului (danse des Brandons) sau dansul săbiilor. Treptat, unele dintre dansurile profane noi pătrund în mistere. Insistenţa condamnărilor dovedeşte persistenţa obiceiului de a dansa chorea, sub formă de carole sau ronde/rondeau (în 2/4), deschisă (în şir) sau închisă (în cerc, participanţii ţinându-se de mână) şi tripudium (în 3/4), la care executanţii nu se ating. Acestea sunt dansuri populare, simple şi necesită doar respectarea unui ritm constant; folosesc aproape neprelucrat paşii, mersul, alergarea şi săriturile din viaţa cotidiană, exprimând sentimente spontane şi stări sufleteşti intense. La răscrucea celor două tipuri întâlnim dansurile macabre. Asociate Războiului de 100 de ani (1337-1453), epocă de excese şi extreme (caracterizată în artă prin marii retoricieni în literatură, stilul flamboaiant în arhitectură, polifonia savantă în muzică, dramatismul intens în sculptură), ele reflectă o concepţie asupra vieţii, supusă veşnic vecinătăţii cu moartea. Unii autori povestesc despre dansul macabru ca despre manifestări instinctuale, primitive, isterii colective înrudite cu practicile şamanice, în care indivizi aparţinând mai ales categoriilor sociale defavorizate se lasă pradă unui adevărat delir, dansând prin cimitire sau parcurgând în transă sute de kilometri, până când se prăbuşesc de epuizare. Alţii consideră dansurile macabre ca fiind doar o temă filosofică recurentă în artele vizuale: lanţul de mâini alternând oameni cu schelete n-ar fi fost decât o reprezentare vizuală simbolică, întâlnită la intrarea în cimitire sau biserici, ca un

Dansul în Evul Mediu şi Renaştere În Evul Mediu timpuriu (sec.V-XI), în mânăstirile din Franţa se organizează lecturi dramatizate din Plaut, Terenţiu şi Menandru137, în timp ce dansul rămâne o manifestare primară, primitivă chiar, care îmbracă forme diverse, în funcţie de categoria socială şi de împrejurarea în care este practicat: dansuri sacre, profane, evoluând apoi către formele baladoires şi de curte. Dansurile sacre (liturgice). Liturghia, concepută de multe ori ca o dramă simbolică, conţine scene în care pantomima şi dansul sunt insesizabil îmbinate. Prin mesajul său dramatic şi fiind indispensabilă din cauza inaccesibilităţii limbii latine pentru omul de rând, pantomima este superioară dansului. Este posibil să fi existat şi drame sau acţiuni liturgice dansate, cel puţin parţial138. De-a lungul întregului Ev Mediu şi până spre Renaştere (sec.V-XV), dansul continuă să existe în piaţa din faţa bisericii (parvis). Întrucât fervoarea religioasă transpusă în dans poate atinge frenezia, iar de aici până la comportamentul de posedat nu e decât un pas, este aspru alungat din faţa bisericii prin edicte în repetate rânduri, încă din secolul VIII. De fiecare dată prohibiţia durează puţin şi este inoperantă, credincioşii întorcându-se pe parvis pentru a asista la mistere, miracole, farse şi alegorii139.

Dramaturgi romani, autori de comedii. Dintre dansurile ecleziastice care au supravieţuit până la noi se remarcă „Isaiia dănţuieşte”, din ritualul de nuntă. 139 În ţări ca Spania şi Portugalia, unde interdicţia de a dansa ca delectare mondenă a persistat până târziu, în secolul XVIII încă se mai foloseau dansurile sacre în biserică şi în procesiunile solemne, ba chiar existau teatre speciale pentru acest gen de reprezentaţii. 137 138

179

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

memento mori. Iar alţii afirmă că se practicau într-adevăr unele dansuri în care frenezia putea duce la epuizare fizică şi chiar moarte, dar că acestea se desfăşurau numai de sărbătoarea Saint-Jean140, erau mai frecvente în Flandra decât în Franţa şi se executau în scop de exorcizare voluntară, fiind de aceea mai curând încadrabile între dansurile sacre. Danses baladoires. În ciuda repetatelor prohibiţii, dansurile baladoires se execută în timpul procesiunilor religioase pe parvis şi în biserică de Sărbătoarea Nebunilor (Carnaval), în timp ce ierarhii folosesc tot mai mult gesturi coregrafice în practica de cult, sugerate chiar de text. Descendenţi direcţi ai histrionilor, les baladins sunt fie ambulanţi, fie intră în slujba câte unui castelan ca menestreli, renunţând la calitatea lor de oameni liberi pentru a-l distra prin cântece, dansuri şi giumbuşlucuri în timpul festinurilor şi pentru a cânta serenade iubitei acestuia. Cei liberi, precum bufonii, participă la prezentarea în Carnaval a unor parodii cu personaje alegorice (soties141). Carnavalurile, cu alegerea Regelui Nebunilor, vor fi unul dintre izvoarele commediei dell'arte, îndreptându-se spre text, în timp ce les baladins se vor specializa pe exerciţiul fizic: jonglerie, acrobaţie, dans. Dansurile de curte. Dansul „savant” începe să se despartă de cel popular prin secolul XIII, pătrunzând în saloane şi la baluri prin intermediul manifestărilor teatrale cu care se împleteşte. Aristocraţii inventează un fel de a dansa mai puţin monoton, cu structură variabilă: dansul măsurat (care respectă o măsură, un ritm) urmează indicaţiile unei muzici schimbătoare ca tempo, număr de fraze şi începe să fie însoţit de preocuparea pentru frumuseţea formei. Dansurile nobilimii (iar mai târziu ale marii burghezii) se şlefuiesc în oraşe, cu precăde-

re la Paris. Ele diferă prin numărul şi forma „strofelor de dansat”, nu prin acompaniamentul instrumental, fiind compuse din cuplete, pe principiul temei cu variaţiuni. În trèche, în centru se află un cântăreţ sau o cântăreaţă care lansează refrenul, reluat de ansamblu, iar mişcările de pe refren alternează cu cele de pe cuplet. Între „poeziile de dansat” se remarcă forma ballette, care tratează cu graţie subiecte de dragoste, într-o structură fixă de rondou. La baluri se execută dansuri în tempo vioi (trotto şi saltarelle) şi în tempo moderat (ductia, nota şi estampie142). Alteori cântecele de dans sunt combinate cu o mică acţiune mimată, antrenând două-trei persoane, denumită ballerie. Primele reprezentaţii. Încă din Evul Mediu timpuriu, pe parvis se produc jongleuri, cântăreţi, îmblânzitori de animale, baladins şi se desfăşoară miracole, mistere, moralităţi. Spre deosebire de inspiraţia religioasă a celor din urmă, farsele aduc în centrul atenţiei situaţiile joase, satisfacţiile fizice imediate, în timp ce în pasturele scenele de dragoste, dansurile şi jocurile tinerilor îndrăgostiţi dau frâu liber izbucnirilor vitale, instinctuale143. Faţă de trionfi şi sacre rappresentazioni din Italia aceleiaşi epoci, misterele franceze au mai puţină strălucire, iar mişcările se reduc adesea la o mimică hieratică şi solemnă sau la atitudini şi salturi groteşti (ca de exemplu în jocul diavolilor). Les momeries reprezintă un pas important către dansul-spectacol. Prezentate la început sub forma unor caroles burleşti, cu dansatorii mascaţi şi deghizaţi, ele constituie deja conglomerate artistice, apărute din dorinţa de sincretism al diferitelor forme, existentă mai mult sau mai puţin conştient şi programatic în orice epocă istorică. La momerie începe să devină spectacol atunci

Boboteaza la catolici. De la fr. sot = prost, sensul fiind acela de „prosteală”, a-şi face de cap. Una dintre cele mai cunoscute, Jeu des Sots de Pierre Gringoire, avea să fie în 1511 o mare explozie de nebunie şi forţă vitală, sub forma unui dans orgiac.

140

142 Secolul XIII cunoaşte o adevărată vogă a estampie (de la it. stampare = a bate cu piciorul în pământ), dansată cu acompaniament de vielă şi voce. 143 Pasturelele au ca suport literar rondouri latine liturgice şi folosesc cântul gregorian ca suport muzical.

141

180

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

când e folosită sistematic ca entremets144 la banchete. În momeries, schiţe coregrafice caracteristice secolelor XIV-XV, momonii dansează caroles şi moresques. Dans importat din Spania, moresca redă schematizat o luptă între creştini şi mauri145. Asemănătoare mascheratelor italiene din aceeaşi epocă, momeries îşi urcă decorurile pe care (chars-momeries), de unde grupul de momoni prezintă o acţiune cântată, dansată, mimată, declamată, cu participarea unei formaţii instrumentale146. Mai târziu, o momerie nu va lipsi de la nicio festivitate, recepţie regală sau mister. Cele mai strălucitoare sunt cele prezentate la ospeţele regale, a căror punere în scenă conţine elemente teatrale cum ar fi anunţarea personajelor prin sunete de trompetă, care simbolice sau alegorice, maşinării, dar şi scene noi (entrées), care vor fi una din caracteristicile baletelor de curte147.

Mascheratele, pe care curtenii francezi au prilejul să le admire în câteva rânduri, îi impresionează profund. În Italia, în Cinquecento148, dansul trece în mod firesc şi direct din salon pe scenă, ca intermezzi în opere, tragedii, comedii, sub forma unor scene coregrafice nesubsumate încă unei idei centrale, dar care desfată privirile prin bogăţie, colorit şi inventivitate. În timpul Renaşterii franceze (sec.XV-XVI), dansurile de bază se împart în basse danse calm, aşezat, de promenadă, nobil, de cuplu, cu paşi în succesiuni obligatorii, în 2/4 - şi haute danse (baladine) - mai liber, vioi, lăsând loc cochetăriei şi paşilor săltaţi, în 3/4. Dintre cele dintâi se remarcă pavana, iar dintre celelalte, saltarelle se menţine mult în timp, iar formele de branle sunt atât de răspândite, încât fiecare regiune are una proprie, distinctă uneori prin elemente pantomimice: branle simple (4/4), double (6/4) şi gay (6/8). Curtea franceză preia şi prelucrează dansuri populare precum branle, menuet sau bourrée149.Tot de provenienţă rurală, dar importate, sunt allemanda (german) sau contra-dansul (din en. country dance150). Destinul pantomimei dansate este practic neîntrerupt. Ea se regăseşte în ceremoniile liturgice, apoi în misterele, moralităţile şi farsele medievale. Primele entremets de la baluri, ca şi popularele momeries au un caracter mai mult mimat decât dansat, iar cruciadele răspândesc în tot Occidentul tipul de mystère mimé, bazat pe pantomimă şi dansul de acţiune, aproape indistincte. Mijloacele de joc paraverbale se vor dezvolta în cel mai înalt grad în cadrul

Entremets sunt momentele de divertisment prezentate între felurile de mâncare (entre mets), străbunicile intermezzi din operele de mai târziu. 145 Thoinot Arbeau (anagramă a numelui călugărului Jehan Tabourot), în lucrarea sa Orchésographie (1596), menţionează două versiuni de moresca: danse des Matassins (de la sp. matar = a omorî) şi danse des Bouffons, ambele redând coregrafic nişte lupte regizate. Prima a fost preluată în Germania sub forma unor lupte între „post” şi „dulce”. A doua, caracterizată prin costumele cu clopoţei la brâu şi la glezne, pălării pe cap, beţe în mâini, cu multe bătăi de vârf şi de toc, i-a indus în eroare pe unii istorici ai dansului, care afirmă că moresca ar fi înrudită cu Căluşarii şi că, deci, Căluşarii sunt forma cea mai bine păstrată până în zilele noastre a morescăi medievale, într-o arie marginală. De fapt, este vorba despre o frapantă coincidenţă formală grefată pe un alt fond ritual, ceea ce demostrează recurenţa în timp a anumitor formule dinamice. Confuzia este cu atât mai uimitoare cu cât iconografia veche reprezintă dansatorii de moresca având tenul măsliniu sau vopsit pentru a-i face să semene a mauri. 146 Strănepoate ale momeriilor, defilările cu care alegorice din timpul Carnavalului brazilian sunt întradevăr forme înrudite, păstrate într-o arie marginală, dominate de Momo, un fel de Rege al nebunilor, gras şi grotesc. 147 Istoria consemnează şi evenimente nefericite legate de asemenea distracţii: din documentele vremii, situăm la sfârşitul secolului XIV accidentul în care câţiva momoni nobili, acoperiţi cu pene după ce 144

fuseseră tăvăliţi prin smoală, au murit arşi de vii în timpul unei mascarade. 148 Secolul XV. 149 Primele dansuri de salon, aşa cum au fost ele înregistrate de relatările vremii, sunt mai curând creaţii colective. La începutul carierei lor, dansurile de curte sunt prezentate de câte cineva drept noutăţi ale modei, dar persoana care le introduce, nefiind creatorul respectivului dans, nu este niciodată menţionată. 150 O altă etimologie propusă pentru contre-danse se referă la acesta la ca un „dans răsturnat”, aşa cum în muzică există fugă şi contrafugă.

181

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

reprezentaţiilor de commedia dell’arte, pe modelul sacre rappresentazioni italiene, înlocuind complexitatea psihologică cu cea a expresiei corporale.

în saloane. De prin sec.XIV, nobilii francezi încep şi ei să se producă în public (în cadrul momeries) dintr-un spirit mimetic, urmărind mascaradele şi les entremets. Totodată, se dezvoltă dansurile de salon: atunci când ele încep să fie codificate, apare necesitatea stabilirii unui sistem de termeni de specialitate pentru a fi folosiţi în explicaţiile orale, cât şi a unui număr de ore de studiu: apar maeştrii de balet. Cu cât această modă câştigă mai mult teren, cu atât profesorii de dans devin mai importanţi socialmente, astfel că primii profesionişti atestaţi ca atare sunt maeştrii de balet şi nu interpreţii153. Existenţa lor e legată direct de apariţia unei retorici a corpului, de care aristocraţii încep să se preocupe tot mai mult în Renaştere, ca o extindere firească a retoricii din artele plastice şi a dansului figurat. După ce se pusese problema în sinoduri, în timpul Evului Mediu, dacă nu cumva maeştrii de dans trebuiau să fie excomunicaţi întrucât învăţau tineretul dansuri dezmăţate (?!), ceea ce i-a salvat a fost tocmai inseparabilitatea lor de politeţea moravurilor din viaţa civilă, pe care le predau odată cu mişcările de dans. Una dintre marile cuceriri ale Renaşterii în materie de artă o constituie schimbarea concepţiei despre creaţie şi interpretare şi recâştigarea prestigiului de care se bucuraseră muzicienii şi dansatorii greci154.

Muzica Mai devreme chiar decât dansul, muzica se afirmă ca artă cultă în slujba bisericii. Legătura strânsă cu serviciul divin determină conservatorismul accentuat al acesteia, în timp ce dansul îşi adaptează cu mai mare uşurinţă forma şi locul de desfăşurare. Pe de altă parte, necesitatea unei pregătiri profesionale duce la obţinerea unor procedee tehnice rafinate în muzica de cult cu mult înaintea dansului, aceasta străbătând o lungă perioadă de polifonie înainte de a „descoperi” simplitatea monodiei, odată cu efortul muzicii laice de a se desprinde de sub tutela celei bisericeşti151. În plin feudalism, cavalerii folosesc cântecul pentru a-şi cuceri aleasa inimii, mai întâi singuri, apoi prin intermediul menestrelului angajat, specializat şi plătit pentru serviciile sale. Cântecele curteneşti, vocale sau instrumentale sunt vioaie şi animate, apropiate de cele populare, iar ritmul lor urmează metrica versului, cu silabele accentuate căzând pe timpii tari. Chanson-urile din Franţa sunt adesea supuse prelucrărilor pentru luth152 sau clavecin, rezultând o muzică instrumentală de dans pentru formaţii restrânse, în care predomină suflătorii.

Începuturile unei retorici a corpului Ţinut pe loc fiind de doctrina creştină, dansul spectacular este ultimul domeniu, cronologic vorbind, în care omul îşi manifestă propensiunea pentru frumos. Aceasta se (re)înfiripă în Evul Mediu târziu, când gustul pentru frumosul cotidian

Practicanţii În Franţa, acrobaţii, mimii, les baladins, histrionii diverşi sunt de regulă oameni simpli, iar trubadurii şi truverii îşi jertfesc libertatea pentru a-şi sluji cu credinţă stăpânul şi pe stăpâna inimii acestuia. Sunt propriii lor coregrafi, manifestările lor sunt libere, amestecă paşii de dans cu pantomima, gimnastica, acrobaţia, dar nu au acces

Primele nume de maeştri de balet consemnate de istorie aparţin unor italieni: Guglielmo Ebreo, primul profesor itinerant pe la curţile europene; Virgilio Brascio, profesorul de dans al lui Henri II şi apoi al lui François II (sec.XVI) sau Pompeo Diobone, profesorul de dans al lui Charles IX. 154 În plus, în Italia sfârşitului de secol XV, invenţia tiparului pentru note facilitează circulaţia partiturilor, printre care şi cele ale cântecelor de dans. 153

Abia în sec.XVII dansul va cunoaşte un proces asemănător de şlefuire tehnică, prin apariţia stilului clasic. În privinţa „orchestraţiei” şi a construcţiilor polifonice, evoluţia dansului a fost lentă şi firească, de la simplu la complex. 152 Instrument cu corzi, asemănător cobzei de azi. 151

182

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

pună genunchiul la pământ în faţa prinţesei inimii sale, care nu îndrăzneşte să-i întoarcă privirea plină de adoraţie, în parte din sfială, în parte fiindcă e soţia altcuiva... În zonele cotidianului nereglementate de educaţia inculcată prin dans, comportamentul curent e mult mai cazon, chiar şi în medii sociale elevate – dovadă nenumăratele relatări, aparent anecdotice azi, despre cum se distrează familiile princiare făcând concurs de „tras vânturi” sau despre promiscuitatea pe care o atrage lipsa respectării intimităţii şi a igienei.

prinde avans în faţa utilitarului şi a religiosului gotic. Esenţiale în acest sens sunt modelul italian şi concepţia neo-platonică asupra frumuseţii: "Este rar ca un suflet rău să fie adăpostit într-un corp frumos, de aceea frumuseţea exterioară e semnul sigur al bunătăţii interioare" (Baltasare Castiglione, Il Cortegiano). Retorica mişcărilor dansante se conturează mai întâi în Italia, apoi şi în Franţa: în relaţiile curteneşti, ea se manifestă printrun comportament de umil servitor sufletesc din partea gentilomului, gata oricând să

Linda PEŞCHIR Dans şi arte vizuale în spaţiul românesc Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti a fost gazda unor evenimente care au reunit artele plastice şi dansul. Studioul ’’ Artele plastice şi dansul’’ a adus împreună la iniţiativa Lianei Tugearu, critici de artă, muzeografi, balerini şi muzicieni, pentru a ilustra dorinţa de asociere şi cumulare a experienţelor trăite separat în ceea ce priveşte reflexia dansului în artă. Programul s-a desfăşurat între 1985 şi 1997 şi a fost alcătuit din opt programe, fiecare program, conţinând între cinci şi opt spectacole. Programul inaugural a pornit de la o expoziţie de sculptură modernă, deschisă în 1979, la Muzeul Rodin din Paris intitulată Muzica şi Dansul. Liana Tugearu a scris un eseu pe tema ritmului care direcţionează spaţial sculptura, segmentează scurgerea temporală a muzicii şi marchează dansul atât spaţial cât şi temporal. Raluca Ianegic a compus o coregrafie care cuprindea dansuri inspirate din sculptura lui Brâncuşi, precum lucrarea Zbor sau Cuminţenia Pământului interpretate pe un cvartet de coarde de Maia Ciobanu. Al doilea program a fost dedicat Indiei, Confluenţe de gând şi ritm. Prezentarea dansului aşa cum apare el în pictura şi sculptura indiană a fost făcută de Carmen Brad, care sublinia strânsa legătură dintre imagine şi simbol în arta indiană. Cu această ocazie coregraful Ion Tugearu a susţinut împreună cu alţi cinci dansatori, un recital de dans prin care se dorea evidenţierea confluenţei culturii româneşti cu cea indiană, pe linia Eminescu, Blaga, Brâncuşi. Astfel, pe muzică indiană ilustrată de Ravi Shankar, O oră de iubire, era un eseu coregrafic surprindea interferenţe de idei dinte Luceafărul eminescian şi fragmente din Katha Upanishad. Coregrafia Unul în doi şi doi în unul, pleca de la un text din Brhadaranyaka Upanishad şi de la Sărutul lui Brâncuşi. Programul trei şi opt au avut ca temă dansul ritmic românesc realizate coregrafic de Vera Proca şi grupul Columna. În programul al treilea recitalul de dans intitulat Desenul şi Dansul, pasiune şi disciplină, a fost însoţit de o prezentare făcută de Ioana Beldiman a schiţelor şi crochiurilor în creion şi cărbune făcute de Mac Constantinescu în studioul balerinei Floria Capsali.

183

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Pentru programul al optulea, spectacolul ritmic de dans românesc, Sărbătoarea, ipostaze ale spiritualităţii româneşti a fost însoţit de un eseu asupra picturii Magdalenei Rădulescu, conceput de Andrei Paleolog. În programul patru, denumit Mâna cugetă şi descoperă gândul materiei, Codruţa Cruceanu a amintit sculptura lui Brâncuşi, Moore sau Barbara Hepworth. Dansul a fost interpretat de compania Contemp şi de de elevii ai Liceului de coregrafie, care pe muzică de The Beatles concurau prin ‚’’fotogramele’’ lor sculptura‚’’dezvăluind uriaşul rol pe care îl deţinea tăcerea în muzică şi poezie, golul în sculptură şi nemişcarea în dans’’( Luminiţa Vartolomei,’’Confluenţe’’, în Contemporanul,ian.1996). Programul cinci a avut ca temă Valoarea gestului în artele plastice şi în dans, susţinut teoretic de Andrei Paleolog care puncta momente din istoria artelor europene şi care a fost urmat de recitalul coregrafic susţinut de balerini ai Operei Române care, urmând acelaşi traseu cronologic începeau cu ilustrarea Poemului Bizantin de Doru Popovici, continuau cu Pentru ce? după Goya, ajungând la Omagiu lui Ţuculescu tot de Doru Popovici. Programul şase a avut ca temă opera lui Toulouse Lautrec şi dansuri ale epocii 1900. Elena Mateescu a susţinut un discurs despre Art Nouveau, iar balerini ai Operei au interpretat dansuri negre aduse la Paris de unul dintre personajele lui Lautrec, Achille dar şi french cancan. În programul şapte locaţia s-a schimbat pe scena Theatrum Mundi fiind abordat un spectacol care evoca lumea Evului Mediu#. Muzeul de artă a devenit astfel un spaţiu deschis experimentelor şi regăsirilor, perpetuând experienţa pe care Europa de Vest sau mai înainte S.U.A., o avuseseră în organizarea de astfel de evenimente. Inspirată de o expoziţie de la Paris, manifestarea din România a permis pentru prima dată în anii ‚’’80, o deschidere a porţilor muzeului pentru evenimente suprapuse sau colaterale expunerii permanente. Rolul dansului a fost legat de ilustrarea sau punerea intr-o formă nouă, adesea amintind de original, a operei unui artist sau a unei perioade. Crearea unei atmosfere în care dansul intră în rolul operei de artă, o descompune, o reinterpretează, nu face din el decît să sugereze o viziune de supunere faţă de opera de artă pe care o însoţeşte sau o evocă. Relaţia artelor plastice cu dansul a fost mai întâi descoperită pe scena teatrelor din capitală. De data aceasta spectacolul de dans care era o creaţie independentă a coregrafului era însoţit de lucrări ale artiştilor chiar pe scenă, aşa cum s-a întâmplat în 1974, la Teatrul Ţăndărică, atunci când lucrări ale sculptorului Alexandru Călinescu - Arghira erau plasate acolo în timpul dansului creat de compania Contemp#. Experimentul a fost repetat şi în 1979, pe scena teatrului Mic, compania Contemp având ca şi colaboratoare pe Wanda Mihuleac, totul într-o atmosferă compusă din lucrări de artă obiectuală ale lui Mihai Epure. Ion Tugearu a beneficiat în anul 1990 de o scenografie creată de Marcel Chirnoagă atunci când a prezentat spectacolul Puntea în care artistul a introdus două steaguri cu Serafimi#. Într-o discuţie cu coregrafa Raluca Ianegic am aflat direcţiile principale şi influenţele de la care dansul contemporan românesc a pornit. Am aflat cum în anii ’70-’80, a pătruns şi la noi interesul pentru performance, care a avut un mare impact asupra unor coregrafi importanţi. În spaţiul coregrafic românesc demersul şi poziţia faţă de scenografie şi artele plastice o regăsim ca un ecou viguros ce vine dinspre Europa pe filieră germană, şi din spaţiul american. Spaţiul german a influenţat lucrări ale coregrafilor Iris Barbura, Trixi Kekais, iar mai aproape de timpurile noastre, toate recitalurile semnate de Miriam Răducanu. Artele plastice prin filiera Germană sunt prelucrate de asemenea personalităţi ce au dezvoltat o cultură a imaginii, a gestului, care izvorăşte din imaginea plastică. Rezultatul a fost legat de naşterea unei culturi a costumului, şi a spaţiului scenic care este sugerat fie ca semn fie ca simbol. De la spectacolele semnate de Miriam Răducanu, la spectacolele semnate de Adina Cezar, Raluca Ianegic sau Sergiu Anghel, artele plastice sunt prezente printr-un demers scenografic 184

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

mai amplu, mai consistent, ocupând alte funcţii şi calităţi de ordin scenografic decât cele menţionate mai sus (această afirmaţie ţine cont de multiplicitatea demersurilor de artă plastică şi de realizare a scenografiei în cadrul spectacolului). Toţi aceşti coregrafi realizează în afară de spectacolele convenţionale ale scenei, lucrări în diferite spaţii neconvenţionale, pornind de la muzee, mişcare de stradă sau dans, în alte tipuri de arhitecturi precum Palatul Mogoşoaia, Curtea Veche, dând dansului statutul de performance. Un astfel de performance a fost susţinut de Raluca Ianegic în anul 1982. Memoria trupului uman a fost conceput alături de Wanda Mihuleac şi compozitorul Octavian Nemescu. Reprezentaţiile se desfăşurau în locaţii diferite pe parcursul aceleiaşi zile, pornind din curtea Muzeului Colecţiilor la sala Kalinderu, şi de la Kalinderu la Orizont. Compania Contemp, condusă de Adina Cezar, a realizat un performance într-o sală de expoziţie în anul 1993, la ARTEXPO, cu ocazia expoziţiei Avangarda artistică în anii ‚’20-’30. Artele plastice sunt prezente atât ca substanţă cât şi în toată materialitatea lor în modalitatea de concepere a lucrărilor. Există pentru toţi creatorii români menţionaţi o osmoză între substanţa demersului de artă plastică şi substanţa gestuală, o interinfluenţare între stilistica operelor de artă plastică şi stilistica mişcării coregrafice. Ei îşi ataşează prezenţa corporală în mişcare lucrărilor de artă plastică dând performance-ului o nouă complexitate de opţiuni, prin exploatarea în funcţie de repertoriul lor, fie structuri coregrafice, fie structuri gestuale, fie structuri de imagine, fie microstructuri de acţiune sau de situaţie. În cadrul acestor performance-uri se instalează între evoluţia corporală şi arta plastică un raport uneori complementar alteori de autonomie. Voit uneori minimalist, alteori esenţialist, şi de cele mai multe ori unul de combustie reciprocă în funcţionalitatea performance-ului ca un întreg cu legi speciale. Generaţia tânără de coregrafi între ai cărui reprezentanţi s-au remarcat, Mihai Mihalcea, Cosmin Manolescu sau Varvara Ştefănescu, renunţă la reperele scenografice, se apropie de zona experimentului în care includ performance-ul şi arta video cât şi arta povera. În zona marginală din care ei se revendică apelează adesea la problematici ce nu ţin de estetic sau conceptual cât de critică socială sau autobiografie, probleme pe care dansul în S.U.A. le descoperise în anii ’70. Performance-ul Stars high Amnesia’s sky, prezentat de Mihai Mihalcea la Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti, în anul 2005, se situează în zona de non dans.’’ Refuzul personal, temporar, de a mă mişca a venit din absenţa unui răspuns mulţumitor la întrebările pe care le am despre mişcare’’, susţine Mihai Mihalcea.’’ Cred că este şi refuzul de a prelua tehnicile care mi-au fost ’’ transmise’’, singura utilitate a cursurilor de la U.N.A.T.C.( secţia coregrafie de la Universitatea de Teatru) fiind aceea de a-mi arăta cum nu trebuie să creez’’. Improvizaţia stă la baza acestui performance, care îşi propune perpetuarea unui instantaneu. Pe parcursul lui, se remarcă trei personalităţi, care intră în contact cu Mihai, care propune o temă pe care cele trei personaje o asimilează şi o relaţionează şi cu filmul (creaţie artistului video Andu Dumitrescu). Miza a fost aceea a legăturii dintre memorie şi performativitate, dintre trecut şi prezent.

185

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

ECONOMIE MONDIALĂ Dr. Ion DAVID Turismul internaţional şi economia mondială Constituit, în principal, din prestaţii de servicii, turismul reprezintă astăzi una dintre componentele esenţiale din sectorul terţiar. Apartenenţa turismului la sectorul serviciilor derivă din modul de realizare a unora din trăsăturile sale definitorii ca mobilitate, dinamism sau capacitate de adaptare la exigenţele fiecărui turist, precum şi din particularităţile produsului turistic, deoarece acesta este rezultatul unei armonioase combinări de servicii cărora le corespund trăsături specifice şi mecanisme proprii de utilizare. Impactul şi considerentele turismului asupra economiei mondiale evidenţiază importanţa economică a acestui domeniu sub următoarele aspecte: diversificarea structurilor economice; valorificarea resurselor; venitul naţional; crearea de noi locuri de muncă; stimularea investiţiilor; inflaţie.

ofertei turistice la cerinţele turiştilor constituie fundamentul procesului de diversificare a structurii economiei oricărei ţări. Implicaţiile economice ale turismului cuprind şi elemente care vizează o valorificare superioară a resurselor implicate în derularea activităţii turistice, cum sunt: peisajul, clima, apele, flora, fauna, sau resursele antropice. Activitatea turistică asigură, de asemenea, şi dezvoltarea unor zone mai sărace în resurse, prin realizarea unor amenajări turistice, favorizând utilizarea pe plan local a diverselor resurse, a forţei de muncă şi creând condiţii de viaţă mai bune rezidenţilor. Se conturează, astfel, rolul turismului în dezvoltarea economico-culturală a regiunilor respective, determinând chiar mutaţii în evoluţia acestora. Treptat, ca urmare a derulării activităţilor turistice în zonele sărace din punct de vedere al resurselor naturale, s-au creat condiţiile atenuării dezechilibrelor de la nivel interregional, dar şi intra-regional, precum şi la scară locală, naţională sau mondială. Valorificarea resurselor presupune nu numai desfăşurarea activităţilor care să cuprindă activităţi de amenajare sau reamenajare turistică a zonei, dar şi o utilizare echilibrată şi adecvată a celor existente sau concepute şi executate în condiţiile protejării mediului pentru o dezvoltare durabilă.

1. Turismul – mijloc de diversificare a structurilor economice şi de valorificare a resurselor Diversificarea structurilor economice presupune pe de o parte dezvoltarea celor existente ca urmare a derulării activităţilor turistice cu implicaţii directe sau indirecte asupra lor prin creşterea dimensiunilor sectoarelor economice destinate să satisfacă cererea turistică, iar pe de altă parte crearea altor ramuri datorată apariţiei unor noi activităţi specifice turismului: agrementul, transportul pe cablu, şi altele. La nivel mondial s-a remarcat chiar apariţia unor subramuri cu destinaţie specifică de turism care cuprind decoraţiuni interioare pentru hoteluri şi restaurante în cadrul industriei textile şi a sticlei, a mobilei, a artizanatului, echipamentelor sport (corturi, schiuri, produse cosmetice – uleiuri de plajă, creme etc.). Nevoia de adaptare permanentă a

2. Turismul – creator de venit naţional şi de locuri de muncă Antrenarea şi stimularea producţiei turistice, determină un spor de producţie care se regăseşte ca aport la crearea produsului intern brut. Efectul favorabil al turismului asupra venitului naţional, este evidenţiat de 186

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

aportul acestuia la crearea PIB-ului fiind mai modest de 1-2%. [1] Această analiză se impune a fi continuată şi prin evidenţierea aportului în valoare absolută a fiecărei ţări la realizarea produsului mondial brut. Astfel, este important de semnalat faptul că 10 ţări realizează 74,8% din contribuţia industriei călătoriilor şi turismului la produsul mondial brut. Intre acestea pe primele locuri se situează Statele Unite care contribuie la realizarea acestuia cu aproape 30%, urmate de Japonia cu aproximativ 10%, Franţa şi Germania cu aproape 6 %, Marea Britanie cu circa 5%, iar Spania şi China cu o contribuţie situată în jurul a 45%. Turismul contribuie la producerea de venit naţional şi prin valorificarea resurselor nevalorificate, exploatarea suplimentară a celor ce aparţin altor domenii, sau a creaţiilor realizate în alte scopuri. Pentru populaţie, cheltuielile turistice reprezintă cheltuieli peste cele legate de satisfacerea nevoilor elementare, astfel turismul constituind instrumentul de regularizare a circulaţiei băneşti. Cu ajutorul său, statul nostru readuce în circulaţie o parte din economiile băneşti ale populaţiei, acţionând, totodată, asupra realizării echilibrului necesar între cantitatea de mărfuri şi servicii oferite populaţiei şi instituţiilor şi cererea solvabilă a cumpărătorilor. Turismul intern se înscrie, în prezent, ca un capitol important al balanţei de venituri şi cheltuieli ale populaţiei. Importurile de turism afectează balanţa de plăţi şi situaţia economică, în general. Printre obiectivele strategice de dezvoltare a turismului se plasează tocmai exportul de servicii, deoarece situaţia favorabilă a balanţei de plăţi prin care exportul este mai mare decât importul influenţează pozitiv indicatorul sintetic de la nivel naţional. Activităţile şi operaţiunile specifice turismului sunt supuse procesului de automatizare şi tehnicizare într-un ritm mult mai redus comparativ cu cel din celelalte domenii de activitate. De asemenea, acest domeniu, are o capacitate deosebită de a capta excedentul de muncă

procesul prin care exportul de turişti asigură valorificarea mai avantajoasă a resurselor naţionale şi a muncii interne. Aplicarea de tarife şi preţuri comparabile cu cele practicate pe piaţa externă, compensatorii şi superioare celor utilizate în turismul intern, economisirea de cheltuieli cu transportul, cu ambalarea, asigurarea etc., cheltuieli substanţiale în cazul exportului de mărfuri, posibilitatea de a folosi (în special la pregătirea preparatelor culinare) materii prime agricole obişnuite şi nu neapărat de calitate superioară sunt câteva din mijloacele ce permit turismului să elimine exportul de muncă internă fără acoperire în valută şi, în consecinţă, să majoreze venitul naţional al ţării. Efectele de antrenare şi stimulare pe care dezvoltarea turismului le are în cadrul economiei naţionale se concretizează întrun spor de producţie semnificativ, rezultat atât al creşterii producţiei industriei turismului cât şi a celei realizate de ramurile care participă direct sau indirect la crearea produsului turistic. O foarte bună ilustrare a acestor efecte o oferă ponderea pe care turismului intern şi internaţional o deţine în crearea produsului mondial brut. Astfel, la nivelul anului 2005, industria turismului a asigurat obţinerea unui spor semnificativ de producţie care însuma 4217,7 miliarde dolari, respectiv 10,4 % din produsul mondial brut. Totodată, trebuie evidenţiat faptul că aportul turismului la realizarea PIB diferă sensibil între statele lumii în funcţie de nivelul de dezvoltare şi structura economiei respective, putând ajunge de la cote de circa 80 - 90 %, până la 1-2%. Dacă în ţările mici tributare turismului, cum sunt cele din Caraibe ca de ex. Insulele Virgine Britanice: 95,2%, Barbados 82,1%, sau Insulele Maldive 74,1%, Bahamas 56%, această cotă este, aşa cum se observă, foarte ridicată, în ţările care alături de o bogată activitate turistică înregistrează şi o economie dezvoltată aceasta variază între 4 - 20 %; de exemplu :Spania 19,9 %, Italia: 14,7, Franţa 12,6%6. La acestea se adaugă o serie de ţări în care turismul este mai slab dezvoltat, ca urmare, 187

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

abilitate, înţelegere, bună dispoziţie, răbdare etc. În funcţie de gradul de dezvoltare a turismului şi de structura specifică a economiilor ţărilor lumii, ponderile populaţiei ocupate în turism oscilează între 1% şi 15% în totalul populaţiei ocupate. Totodată, trebuie evidenţiat faptul că analiza forţei de muncă ocupate în turism nu se face numai din punct de vedere cantitativ ci şi calitativ. Din acest punct de vedere relaţia turism - forţă de muncă poate fi exprimată printr-o multitudine de aspecte, între care : nivelul de calificare al celor ocupaţi în turism şi structura forţei de muncă pe trepte de pregătire, raportul între cei angajaţi cu timp total şi timp parţial de muncă, proporţia angajaţilor sezonieri şi fluctuaţiile personalului, costul formării profesionale. Efectele pozitive care se remarcă în ceea ce priveşte utilizarea forţei de muncă, sunt datorate şi faptului că activitatea turistică, devenind un fenomen de masă, solicită o paletă largă de meserii, începând de la munca mai puţin calificată până la experţi şi specialişti în turism. Structura personalului angajat în turism se poate prezenta sub forma unei piramide a cărei bază este formată din personal fără calificare sau cu calificare medie sau scăzută. Din punctul de vedere al fluctuaţiei, se apreciază că, „în medie, 35 – 40% din totalul lucrătorilor din turism (cu variaţii ajungând până la 60% în hotelărie) sunt angajaţi temporar. Această situaţie influenţează negativ atât nivelul satisfacţiei lucrătorilor (nu există garanţia unui loc de muncă, câştigurile salariale sunt mici), cât şi calitatea serviciilor; de regulă, faţă de un angajat sezonier, exigenţa în ceea ce priveşte pregătirea profesională este mai redusă şi, de asemenea, acesta nu este interesat în ridicarea calificării. Caracterul temporar al angajării lucrătorilor în turism, dar şi alte aspecte, deja menţionate, ale muncii în acest domeniu îşi pun amprenta asupra costului relativ ridicat al creării unui loc de muncă în turism şi întreţinerii acestuia”[2].

vie din celelalte ramuri şi sectoare de activitate. În acest context, turismul este desemnat ca fiind cel mai mare consumator de forţă de muncă, implicit de creare a noi locuri de muncă. Stabilirea relaţiei turism – forţă de muncă reprezintă esenţa confirmării rolului acestui domeniu în ceea ce priveşte: - ocuparea şi redistribuirea forţei de muncă; - nivelul de instruire şi calificare a forţei de muncă, care trebuie să: - atingă un nivel de pregătire multilaterală; - aibă o viziune largă asupra problemelor lumii şi vieţii; - posede un vast orizont cultural ştiinţific; - cunoască cel puţin o limbă de circulaţie internaţională; - fie un bun psiholog; - ştie să recomande un produs turistic; - stimuleze cererea. - reducă şomajul din celelalte sectoare de activitate. Turismul este apreciat ca fiind cel mai dinamic sector, prin prisma creării de locuri de muncă sub diferite forme care au determinat stabilirea următoarelor tipuri de angajări: ● Angajare directă – persoanele care lucrează într-o întreprindere turistică, precum hoteluri, restaurante, magazine pentru turişti, agenţii de voiaj, tur-operatori; ● Angajare indirectă – locuri de muncă produse în sectoarele de aprovizionare cu mărfuri alimentare şi nealimentare, respectiv industrie, agricultură, piscicultură; ● Angajare indusă – personal suplimentar angajat pe baza cheltuirii câştigurilor salariale realizate de angajaţii direcţi şi indirecţi; ● Angajare în domeniul construcţiilor – locuri de muncă în domeniul construcţiei infrastructurii şi capacităţii de turism; acestea, de regulă, sunt temporale, dar pot dura o perioadă mai îndelungată în acele zone unde are loc o dezvoltare continuă a turismului. Specificitatea muncii acestui sector, favorizează forţa de muncă feminină caracterizată prin aptitudini necesare acestui domeniu: 188

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

3. Turismul – stimulator al investiţiilor Turismul reprezintă un domeniu prielnic în ceea ce priveşte relansarea şi modernizarea oricărei economii, deoarece afacerile sunt de dimensiuni reduse iar necesităţile de capital sunt mici imprimând investiţiilor un ritm rapid. Investiţiile din turism antrenează investiţiile din acele domenii care îşi desfăşoară activitatea în strânsă corelaţie cu turismul. Se exercită, în acest mod, o influenţă favorabilă asupra zonei în care a fost plasat obiectivul amenajat, prin veniturile generate de exploatarea acestuia, prin consumul de bunuri şi servicii precum şi prin salariile acordate angajaţilor. Investiţiile realizate în turism le influenţează nemijlocit atât pe cele din sectorul terţiar cât şi pe cele de la nivel naţional, astfel evidenţiindu-se dublul rol stimulator al turismului: stimulator al investiţiilor specifice turismului; stimulator al investiţiilor naţionale. Pe plan mondial, investiţiile din turism reprezintă 7% din totalul eforturilor investiţionale. Contribuţia turismului la PIB este din ce în ce mai importantă şi în continuă creştere, atât ca “industrie” turistică cât şi ca “economie” turistică. Pentru 2013 se estimează la 62% în consumul turistic, respectiv 43% în cererea turistică cedând în favoarea “turismului de afaceri” şi a “exportului către vizitatori”. Deşi în ultimii 5 ani creşterile sunt destul de mici – totuşi creşteri, în pofida influenţei puternic mediatizatului şi intens valorificatului atac de la 11 septembrie 2001, a intensificării activităţii teroriste pe fundalul a două războaie (Afganistan şi Irak), a instabilităţii din Balcanii de Vest, Caucazul de Sud, America Centrală etc. – pentru următorii ani se prevede un salt important. Aceste rezultate n-ar fi posibile fără un efort investiţional consistent. Deşi industria turistică necesită în mare parte capital de tip snuk (costuri obligatorii care odată făcute nu mai pot fi recuperate şi nici micşorate) preluate de regulă de stat, investiţiile de tip „hit and run” („loveşte şi fugi”) sunt importante şi rezervate de regulă investitorilor privaţi, mari sau mici.

Lipsa unor cheltuieli snuk este dezastruoasă pentru turismul ţării sau destinaţiei respective: operatorii turistici, cei care pun în mişcare clienţii, nu numai că nu sunt interesaţi să facă investiţii în acest scop, dar vor şterge dintre destinaţii pur şi simplu zona respectivă. De exemplu, promovarea generală trebuie făcută de receptor numai când destinaţia are o imagine bună, iar atunci este inclusă şi în programele de promovare pentru piaţă. Spre exemplu, canalul de televiziune CNN face continuu o promovare pentru anumite destinaţii, pentru a le realiza o percepţie favorabilă. Tur – operatorii însă, nu le preiau decât după ce aceasta şi-a făcut efectul. Capitalul privat sau mai precis operatorii privaţi – fie ei intermediari sau prestatori – vin în zona „loveşte şi fugi”, de regulă numai după ce investiţiile tip snuk au fost deja făcute. 4. Turismul – factor de atenuare a fenomenului inflaţionist Practicarea turismului intern şi internaţional permite asigurarea unei circulaţii băneşti echilibrate. Contribuţia turismului la echilibrarea cererii solvabile cu oferta turistică este sesizată prin cheltuielile pe care le efectuează turiştii pentru procurarea de bunuri şi servicii, acestea determinând o atenuare a presiunilor inflaţioniste. Aspecte inflaţioniste în turism sunt semnalate la nivelul zonelor supuse dezvoltării turistice, printr-o condensare mai mare a cererii turistice care determină o accentuare a fluctuaţiilor sezoniere ale preţurilor, o discrepanţă semnificativă între puterea de cumpărare a rezidenţilor şi cea a turiştilor printr-o creştere a preţurilor la alimente, spaţii de cazare pentru turişti, investitori sau angajaţi externi etc. In ceea ce priveşte evoluţia încasărilor valutare, ponderea acestora a rămas relativ constantă înregistrându-se uşoare oscilaţii de la un an la altul. Analizând dinamica circulaţiei turistice şi a încasărilor realizate în perioada analizată se poate observa o dinamică mai accentuată a volumului încasărilor valutare faţă de cea a numărului de turişti, la nivel mondial aceasta fiind de 228,1% faţă de a 173, 2% ceea ce evidenţiază 189

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

o creştere a calităţii şi o diversificare a produselor şi serviciilor oferite. La nivel naţional şi mondial este sesizat fenomenul presiunii inflaţioniste prin preţul pământului din zonele cu destinaţie turistică. În aceste regiuni, preţul pământului a crescut rapid, pentru că turiştii ajung să-şi cheltuiască banii investindu-i în economia zonei gazdă, astfel creându-se o sensibilă presiune inflaţionistă. Analistul fenomenului inflaţionist al turismului, Lundberg, preciza că “pe măsură ce industria turistică se dezvoltă într-o zonă, urcă abrupt preţul pământului. Într-o zonă subdezvoltată turistic, nivelul investiţiei în pământ reprezintă doar 1 % din investiţia totală pentru un hotel, în timp ce acest procent creşte la 20% într-o zonă în care turismul este deja subdezvoltat”[3]. Cu o asemenea creştere la preţul pământului, ne putem aştepta ca rezidenţii locali (cu venituri scăzute) să fie efectiv “vânaţi” pe piaţa liberă a locuinţelor într-o zonă turistică dezvoltată.”. În ceea ce priveşte turismul internaţional, relevant este procesul de consolidare a monedei naţionale, a liberei convertibilităţi, spre care se tinde prin realizarea unor încasări valutare cât mai ridicate, ceea ce ar contribui la atenuarea deficitului balanţei de plăţi. Măsurile antiinflaţioniste care pot fi adoptate trebuie să cuprindă propuneri privind adoptarea unei politici a cursului de schimb ridicat, de impozitare a veniturilor, deflaţionistă, sau a practicării unei dobânzi ridicate.

tradiţiile culturale specifice ale comunităţii locale. Turismul poate afecta negativ mediul, dar poate juca şi un rol semnificativ în conservarea şi protejarea acestuia, prin alocarea unei părţi a beneficiilor obţinute din turism în conservarea mediului înconjurător. Creşterea importantă a acestui fenomen, legată de generarea intrărilor monetare, ca rezultat al activităţii de turism, a dus la accelerarea schimburilor comerciale internaţionale dinspre ţările dezvoltate către cele în curs de dezvoltare, având ca efect apariţia beneficiilor economice ale turismului pentru ţările - gazdă. O bună parte din aceste beneficii se reîntorc în ţările dezvoltate sub forma importurilor pentru industria turismului ca urmare a necesităţii satisfacerii cerinţelor turiştilor privind infrastructura şi mijloacele de distracţie. Fenomenul creşterii acestei industrii prezintă multe oportunităţi atractive, din punct de vedere economic, pentru multe ţări şi constituie o provocare în ceea ce priveşte lupta continua pentru menţinerea în competiţie şi asigurarea unei dezvoltări durabile. Turismul joacă un rol dominant, bazat pe contribuţia sa la economia mondială. Pe de altă parte, dezvoltarea industriei de turism necesită creşterea continuă a nevoii directe şi indirecte de resurse mondiale cu efecte negative majore asupra mediului. Ironia este că protejarea mediului natural constituie o cerinţă majora pentru dezvoltarea turismului. Succesul industriei/producţiei de turism este determinat de calitatea mediului înconjurător al destinaţiei. Întotdeauna, activitatea de turism trebuie planificată şi administrată, întrucât poate ajuta la conservarea vestigiilor culturale şi diversitatea biologică din zonă. Eco - turismul se dezvoltă în tot mai multe părţi ale lumii şi implică un turism la scară mică, orientat spre arii naturale protejate, bio - diversitate şi tradiţii culturale. Eco turismul ajută comunităţile rurale la menţinerea în stare naturală a zonei. În definirea eco - turismului, se ţine cont de următoarele aspecte:

5. Impactul turismului asupra mediului Astăzi, turismul a devenit una dintre cele mai extinse industrii din lume, cunoscând o creştere rapidă şi constituind o sursă majoră de comerţ internaţional pentru multe ţări în curs de dezvoltare. Regulile Uniunii Europene în materie de mediu impun un dialog permanent între agenţii economici şi comunitatea în care companiile îşi desfăşoară activitatea. Între turism şi mediu, există o relaţie complexă şi interdependentă. Multe destinaţii de succes pentru turism depind de curăţenia zonelor, de respectarea zonelor protejate şi de 190

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

• Îmbunătăţirea calităţii vieţii comunităţii trebuie să fie durabilă şi viabilă economic pe termen lung; • respectul faţă de tradiţiile sociale şi culturale ale zonei; • nu exploataţi populaţia locală şi asiguraţivă că beneficiile obţinute ajung la populaţia locală; • prezentaţi experienţe de calitate vizitatorilor; • menţinerea calităţii mediului în care trăieşte comunitatea şi de care depinde vizitarea. Strategiile privind dezvoltarea turismului durabil includ: • recunoaşterea că activitatea turistică se desfăşoară pe tot parcursul anului; • necesitatea aplicării procedurilor de evaluare a impactului de mediu pentru această activitate; • recunoaşterea că alternativa turismului poate lărgi spectrul oportunităţilor turistice, dar că nu este singura soluţie pentru a avea un turism durabil; • alocaţi mai puţină încredere în ideea că implicarea comunităţii în turism poate contribui semnificativ la dezvoltarea durabilă a acesteia.

• o industrie care se aşteaptă să aibă un impact scăzut asupra mediului şi culturii locale, care contribuie la creşterea veniturilor, a locurilor de muncă şi la conservarea ecosistemelor locale. Este o categorie de turism responsabil, sensibil la aspectele legate de ecologie şi de cultură; • călătoria în zone relativ neafectate de activităţi antropice şi necontaminate, având ca obiective specifice: studii, admirarea peisajului şi bucuria de a vedea diverse specii de floră şi faună; • o formă de turism inspirată de istoria naturală şi culturală a zonei. Eco -turistul vizitează în spirit de apreciere, participare şi sensibilitate zone relativ nedezvoltate. Practicile eco- turistice sunt de a nu consuma din fauna şi flora sălbatică şi de a contribui, prin vizitarea zonei, la creşterea mijloacelor financiare şi a forţei de muncă, având ca efect direct conservarea zonei şi creşterea veniturilor în zona rezidentă. Eco- turismul este parte a dezvoltării durabile. El este suportul multor principii care contribuie la susţinerea celor trei piloni ai dezvoltării durabile (social - economicmediu) şi dintre acestea le enumerăm pe cele principale: • conservarea naturii, prin acţiuni de educare privind valorile sociale, culturale şi de mediu; • implicarea administraţiei locale în promovarea cu prioritate a eco-turismului; • recunoaşterea valorilor intrinseci ale resurselor; • promovarea etică a responsabilităţilor şi comportamentului între mediul natural şi cel cultural; • responsabilizarea faţă de practicile de conservare atât pentru operaţiile interne, cât şi externe. Costurile şi beneficiile ecoturismului Turismul durabil se referă la dezvoltarea unor produse de calitate, care să nu afecteze mediul natural şi cultural, ci să-l menţină şi să ducă la creşterea produselor turistice; el se bazează pe criteriile durabile şi suportabil ecologic, viabile economic şi etice din punct de vedere social. O formăcadru de model economic cuprinde:

Beneficiile turismului durabil Urmărirea implementării unui turism durabil poate avea multe beneficii şi anume: • o înţelegere a impactului turismului asupra mediului uman, cultural şi natural; • asigurarea unei împărţiri corecte a beneficiilor şi costurilor; • generarea de locuri de muncă, atât direct în sectorul turistic, cât şi indirect în sectorul managementului resurselor; • stimularea profitului industriei domestice, cum ar fi: hoteluri şi alte facilităţi de cazare, restaurante şi alte servicii de alimentaţie publică, sistemele de transport, servicii de îndrumare etc.; • generarea de schimburi externe pentru zonă, inclusiv injecţia de capital în economia locală; • decizia participativă - duce la implicarea tuturor membrilor comunităţii la nivel local, regional şi naţional; 191

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

canalizare şi epurare; - contaminarea apelor subterane cu ape uzate menajere, ca urmare a inexistentei sistemelor de canalizare centralizate sau a depozitarii deşeurilor; - afectarea resurselor subterane de apă, ca urmare a creşterii consumului de apă în industria turismului; - impactul direct şi indirect al deşeurilor menajere; În ultimii ani, se poate observa o tot mai accentuată tendinţă de internaţionalizare şi a serviciilor de turism, mişcare în care este de dorit să se înscrie prin politicile şi strategiile sale şi turismul românesc. Dacă ar fi „să raportăm serviciile la cele două modalităţi principale prin care are loc în general internaţionalizarea activităţilor economice, şi anume : prin intermediul comerţului internaţional, pe de o parte, şi prin intermediul unei anumite forme de prezenţă pe o piaţă externă (de exemplu, prin intermediul ISD, acorduri de licenţă, de sub-contractare, societăţi mixte etc.), pe de altă parte, se evidenţiază faptul că serviciile turistice se încadrează în mod cert în cea de a doua modalitate de internaţionalizare” [4].

• planificarea şi zonarea care să asigure că dezvoltarea turismului este potrivită cu capacitatea ecosistemului; • stimularea îmbunătăţirii transportului local, a comunicaţiilor şi a altor infrastructuri; • crearea de facilităţi de recreere, care pot fi utilizate atât de comunitatea locală, cât şi de turişti; • veniturile intrate din activitatea de turism ajută la conservarea zonelor arheologice, a clădirilor istorice etc.; • crearea de oportunităţi pentru o mai bună înţelegere şi comunicare între oameni cu nivele diferite de pregătire; • încurajarea utilizării durabile a suprafeţelor de teren; • creşterea gradului de conştientizare a populaţiei locale privind importanţa pentru comunitate a resurselor naturale şi culturale, ca suport al dezvoltării durabile; • monitorizarea, evaluarea şi managementul impactului turismului şi dezvoltarea de metode de contabilitate a mediului, care să evalueze efectele negative. Efectele negative produse de turism asupra mediului Dintre acestea enumerăm: - distrugerea zonelor în care există ape curgătoare, ca rezultat al construirii de hoteluri; - reducerea productivităţii în ecosistem, ca urmare a transformărilor fizice a zonelor, prin realizarea construcţiilor; - perturbarea ecosistemului acvatic, ca urmare a dezvoltării turismului recreaţional; - pierderea sau migrarea bio - diversităţii, cauzată de distrugerea pădurilor sau a habitatelor, prin realizarea de noi construcţii în zonă; - distrugerea suprafeţei plajelor, cauzată de circulaţia vehiculelor cu motor, care distrug stabilitatea nisipului şi a vegetaţiei; - poluarea apelor de suprafaţă cu coli fecali şi alte bacterii patogene conţinute de apele uzate menajere, ca urmare a lipsei sau a capacităţii subdimensionate a reţelelor de Bibliografie

Concluzii În literatura economică există un larg consens în legătură cu aprecierea că amplificarea procesului de globalizare a activităţilor economice sub impactul societăţilor transnaţionale în strânsă asociaţie cu progresele tehnologice care au marcat sectorul de servicii turistice constituie factorii majoritari ai accentuării procesului de internaţionalizare a serviciilor turistice în ultimele două decenii. Note bibliografice [1] WTTC, Annual Report, 2005; [2] World Tourism Organisation (WTO ), martie 2007; [3] Turismul şi Mediul, Revista „Bilanţ”, iunie 2006; [4] Riddle, D.I. – „The Role of the Service Sector in Economic Development: Similarities and Differences by Development Category”, Giarini, 2001.

192

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Development: Similarities and Differences by Development Category”, Giarini, 2001

1. Firoiu, D., Peţan, I, Gheorghe, C., Turismul în perspectiva globalizării, Bucureşti, Editura PRO UNIVERSITARIA, 2007; 2. Page, S., Tourism management. Managing for change, Second Edition, UK, Editura Elsevier, 2007; 3. Riddle, D.I. – „The Role of the Service Sector in Economic

- WTTC, Annual Report, 2005; - World Tourism Organisation (WTO ), martie 2007; - Turismul şi Mediul, Revista „Bilanţ”, iunie 2006.

193

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

VOX MORALIA Dr. Ardian KYCYKU Lupta pentru majuscule Sărăcie nu e sărăcia, ci lipsa de formă a sufletului. Filocalia 1. Acum aproape patru decenii, când tocmai învăţasem să citesc, într-unul dintre cele mai frumoase şi necunoscute orăşele ale Europei, am întâlnit pentru prima oară un vers, neştiind că se numeşte lozincă: „Economisire, economisire, economisire, în orice şi-n continuare”. Bucuria că deja pot citi fluid, mă înfiora în aşa fel, încât citeam cu aceeaşi bucurie şi binecuvântările, şi blestemele. Absorbită neatent printre alte convulsii ale absurdităţii umane, lozinca părea chiar blândă, deoarece lumea suferea enorm, în tăcere – altfel îi tăiau limba şi uneori chiar capul – de parcă ar îndemna la o economisire a suferinţei, nu a puţinului din care trăiam. Citeam lozinca aproape zilnic, de obicei după masă, când mă duceam să contemplu chipurile de o sobrietate aproape budistă ale frizerilor. Numărul urâţilor era mic în oraş, dar numărul neciopliţilor de voie şi nevoie creştea zilnic. Orăşenii, în frunte cu frizerii, îi tratau cu profundă compătimire pe urâţi, considerând probabil că şi pe ei se făcuse economisire (de frumuseţe), dar şi pe neciopliţi, până când nu i-au mai putut deosebi. Întinsă pe vreo treizeci de metri linear, într-un roşu ce nu putea fi decât al zgârceniei (la sânge), cu literele cât un omuleţ (poate economisit şi el) exact deasupra frizeriei, coafurii şi magazinului de pantofi pentru copii, pe un alb cenuşiu (de porumbel încă nespălat, al păcii mondiale), lozinca mi s-a tradus într-o metaforă amuzantă doar în anii liceului. Partidul spunea, poporul executa, economisind păr bărbătesc şi femeiesc, dar şi tălpi de pantofi. Căci părul, cum zicea poporul, nu cere mult de mâncare şi continuă să crească şi-n groapă, chiar gratis, oferindu-le poeţilor realismului socialist o frumoasă dovadă a veşniciei omului nou. Ani au trecut şi frânturi ale lozincii au fost acoperite, în rate, de cuvinte gen „Farmacie”, „Alimentară”, „Second Hand”, ”Banca…”, „Plăcintă şi iaurt”, „Cafe bar…”, dar şi în strigăte relaxante, precum: „Jos..., sus..., trăiască..., mu…, fu…, …vă-n c…, N” iniţiale în majuscule, de obicei fără puncte, ş.a.m.d. Frizerii au îmbătrânit, cu aceleaşi gesturi de mânuire a măturii ce aduna păr, scârbiţi de insistenţa cu care stau pe scaunul lor oamenii urâţi din naştere; femeile frumoase s-au mutat aleatoriu în cărţi, şi neschimbată a rămas doar frumuseţea oraşului, cea care pe vremea economisirii în orice şi neîntrerupt putea produce un şoc al fanteziei. Că ce puteai economisi în atâta frumuseţe, ce rost avea să economiseşti, orice, oricând, pe oricine, înconjurat de atâta frumuseţe, umilit de neputinţa de a o cuprinde, poseda, gusta?! În deplină, dacă nu chiar arogantă explozie de frumuseţe şi cruntă sărăcire, oraşul găzduia în fiecare vară şi iarnă cupluri tinere ce-şi petreceau acolo luna de miere, împingând totul dincolo de literatură, în hăurile indescriptibilului. Nimeni n-a aflat ce s-a economisit, până a năvălit Tranziţia. Atunci ne-am dat seama că, economisind pentru a deveni din ce în ce mai egali, cum ne convingeau alte lozinci şi versuri – de parcă egalitatea ar fi raiul pe pământ – ne-am trezit cât se poate de inegali, într-un iad ce părea a fi libertate mult visată. 2. 194

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Bunicii şi bătrânii cu chipuri aristocratice care fuseseră smeriţi până la sânge şi până la ultima gaură a curelei de tot soiul de naţionalizări şi internaţionalizări, s-au retras în coliviile lor de lumină nevăzută înainte să explodeze Ciorapul. Multe suflete s-au dus ori din această lume, ori în această lume, dar esenţa lozincii nu doar că nu s-a dizolvat în apele stătute ale noii demagogii şi n-a pierit, ci dimpotrivă: a înviat mai puternic ca niciodată. Folosind un plural al infernului, de indivizi care mimau puterea – sau o deţineau doar pe plan vizibil şi nemilos de vremelnic – înspre creiere spălate de prea multă neputinţă şi sete ascunsă de îmbogăţire rapidă, am fost anunţaţi că, în următorii ani va trebui să economisim în orice şi fără oprire. Căci nu aveam (...) ca altădată, adică nu mai aveam ca altădată, şi altfel riscam să… - fără a fi clar ce nu aveam, ce nu mai aveam şi ce anume riscam. Semnele de întrebare nu erau multe, dar erau imense, deoarece Suflet şi literatură autentică aveam din ce în ce mai mult, iar restul chiar nu ne putea atinge. Pe de altă parte, cu toată avalanşa cercetărilor şi medicamentelor (din farmacii şi mass-media), viaţa omului se prelungise, dar exact în direcţia ei lipsită de miez, şi se pare că revenise în lume starea anteNoe (Duhul meu nu va sta mult în ei, căci sunt totul numai trup). De fapt, pentru noi, oropsiţii de profesie ai istoriei, lucrurile nu păreau foarte grave, deoarece una este sărăcia şi cu totul altceva este sărăcirea. Poate genetic devenisem imuni faţă de sărăcirea, pe care restul continentului nu prea o cunoştea. Unii se întrebau dacă nu cumva trebuia să economisim şi din acea neoprire, făcând uneori şi câte o scurtă oprire, mai mult pentru ei (vesticii), decât pentru noi (esticii). Dar multe convingeri ni s-au spulberat, căci poezia are idealism şi eternitate, dar te poate extirpa din punct de vedere civic. Iar în faţa îmbogăţirii se pare că nimeni nu este suficient de pregătit. 3. De-a lungul acestei postmoderne economisiri, s-a întâmplat ceea ce se poate denumi Explozia Ciorapului. Unii care se săturaseră şi de sărăcie prefăcută – atinşi direct de sărăcire – şi-au scos de sub pământ galbenii lor sau ai altora, cu viteza întunericului; alţii, disperaţi mai mult de îmbogăţirea rapidă a altora, decât de propria sărăcie, s-au îmbogăţit tot peste noapte, dar prin alte mijloace, iar unii au continuat să-i îmbogăţească pe alţii, până când şi aceştia şi ceilalţi şi toţi au fost obligaţi să-şi strângă cureaua. Cei foarte bogaţi au continuat să le dea celorlalţi (un soi de angajaţi indirecţi) din ce în ce mai puţini bani, furând astfel din propria agoniseală. Foarte rar a urmat cineva viziunea Sf. Ap. Pavel, în care „Celui ce are nu i-a prisosit şi celui ce nu are nu i-a lipsit”. Nu. Cel ce avea, n-a mai putut trăi fără a avea şi mai mult, indiferent cum, iar cel ce nu avea n-a murit de foame şi nici de sărăcire. Culmea e că niciuna dintre părţi n-a dus-o mai bine decât pe vremurile când urau în ascuns egalitatea şi munceau pe brânci întru instaurarea ei. Înainte de a pleca din această lume, bunicul îmi transmisese o parabolă demnă de ciorapul literaturii. Era vorba de revigorarea vieţii cinematografice din oraş. Fusese chemat, nu invitat, să vizioneze primul film de după redeschiderea cinematografului restaurat, împreună cu marile personUlităţi ale urbei. Aceştia îşi ocupaseră cu vârf şi îndesat fotoliile din faţă (aşa rotunzi şi fără vârfuri cum îi ştie toată literatura şi sarcasmul laconic al folclorului). Suferind cu toţii de bulimie de personalitate, stăteau neclintiţi din acea atât de suprapopulată categorie a indivizilor formaţi din 10% celebritate vremelnică şi 90% gaze de naturi diferite, reale sau metaforice. Rula un film chinezesc inspirat de revoluţia culturală. Şi era vară, cine să se ducă la un film chinezesc dedicat revoluţiei culturale?! Chiar şi grădiniţele erau pustii. Atunci, ştabul oraşului dăduse ordin să fie aduşi la cinema toţi trecătorii, turiştii pârjoliţi de soare, cei care-şi pierduseră trenul sau autocarele de plecare din oraş, pensionarii de la domino şi table, oricine stătea degeaba sau îşi făcea treburi ce mai puteau aştepta. Astfel, la parterul sălii ajunseseră şi membrii şcolii de debili (azi se numesc ”cetăţeni cu dezvoltare încetinită” sau ceva de genul). Habar n-avea lumea că şcoleam atâţia nefericiţi, sau poate 195

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

economiseam şi creier. Directorul le dădea instrucţiuni, cum să fie cuminţi, că vor primi bombonele, smochine uscate, îngheţate, mere în ciocolată, suc din petale de trandafir, o minge colorată, o insignă cu ”Micuţul Prieten al Cărţii” etc. ”Şi au stat cuminţi, sărmanii, dar pe la mijlocul filmului, vreo cinci sau şase din ei s-au suit pe scenă şi au început să se bată. Exact sub privirile uluite ale personUlităţilor. Mi-am dat seama că doi dintre ei găsiseră sub scaune ceva de valoare, pesemne vreo monedă pierdută de vreun spectator, dar poate şi un nasture de palton, şi se zbăteau disperaţi să-i convingă pe toţi ceilalţi că n-au găsit nimic, nu ascund nimic”. Colegii ”care nu ştiau unde-i comoara, aplaudau cuprinşi de admiraţie, hipnotizaţi, exact cum aplaudam noi când am fost anunţaţi că Partidul în frunte cu Legendarul vor înlocui lumânările cu becuri”. 4. Cam aşa se duseseră vremurile în care nu ne suportam, dar nici nu ne uram de moarte, şi se derulau ca un film vremurile când ne uram în ascuns doar cât să ne suportăm cu zâmbetul acela necesar pentru administrarea intereselor supravieţuirii. Instantaneu, din toate direcţiile şi prin toate mijloacele ni se promitea o viaţă mai bună, şi aproape nimeni nu se gândea că, în cel mai bun caz, o viaţă mai bună subînţelege o moarte mai proastă. O fi auzit cineva cutremurătoarea expresie a maestrului Eckhart155 cu ”În iad merge acea parte a noastră ce nu vrea să moară”?! În cealaltă parte a parabolei, prin cafenelele balcanice, unde fumul e parte a literaturii, dar şi invers, circula o povestire atribuită lui Tolstoi, dar pe care n-o găsisem nicăieri. Se dădeau pământurile înapoi, sau pentru prima oară, într-un sătuc plin de mujici. Cât primim, întrebase unul. Trimisul proaspătului guvern, poate îndesat de acel cinism superior al marii poezii, îl lămurise: ”Păi, vei avea pâmânt de aci până la punctul în care te vei opri. Fugi, aleargă săţi iei pământul visat!” Şi porneşte la fugă bătrânul potenţial latifundiar, regretând poate că nu e în stare să alerge în toate direcţiile deodată, şi moare un pic mai avut decât fusese, lăsând moştenire o bucată de pământ, căci nu se antrenase să alerge cât trebuie. Dar cine putea hotărâ cât trebuie?! 5. Economisirea nu s-a oprit aici şi nici în altă parte, poate pentru că ura s-a făcut invidie, apoi nepăsare prefăcută. Se numărau pe degete însă, cei ce-şi învingeau nimfomania şi refuzau Grija Altuia. Nu rar, goana asta după siguranţă, satisfacţie socială, confort individual şi longevitate era denumită ”chibzuială indispensabilă”, ”austeritate vizionară”, ”colac de salvare” (probabil de o altă criză, greu de imaginat), „soluţie vizionară”, ”mijloc de a ne uni, a ne solidariza, a ne cunoaşte mai bine, a privi mai corect valorile acestei lumi, ale acestei existenţe” etc. Ochii din buzunare s-au înmulţit, şi nu puţini ochi s-au deschis, deşi multă lume închidea un ochi, îi închidea pe amândoi sau îi ţinea deschişi doar ca să arate că vede. Printre altele, chiar şi ateii înrăiţi au observat că Viaţa nu vine de la bani, nici de la deţinătorii lor, nici de la nedeţinătorii lor, nici din natură, nici din maimuţă, nici din străinătate, nici din economisire, şi – sic! – nu poate fi curmată cu metode experimentale şi, mai ales, nu poate fi prelungită cu ajutorul banului (citeşte: izbânzile ştiinţei). Dar o încercare moarte n-are, cel puţin pe termen scurt. De aceea, fiindcă cei bogaţi aveau foarte mult timp la dispoziţie (Money is Time), puteau scrie cărţi, puteau face donaţii, puteau sponsoriza acte de cultură, sport etc., dar şi să caute o soluţie de a nu muri cel puţin trupeşte. Ori când devii sau deja eşti numai trup, de ce să cauţi nemurirea sufletului?! Poate Maestrul Eckhart spusese ”acea parte care nu vrea să trăiască”, nu ”să moară” şi vreo mână întunecată schimbase sensul... Că-n domeniul tiparului – şi se pare că nu doar acolo – o literă, o majusculă, o minusculă pusă unde (nu) trebuie, 155

Johannes Eckhart (1260-1327), numit și Maestrul Eckhart, considerat întemeietor al misticismului german.

196

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

poate răsturna totul. De aceea, foarte multe roade ale nenumăratelor economisiri, se zice, au fost mutate în viitor, întru descoperirea şi producerea unor medicamente miraculoase care încă n-au apărut, sau sunt doar inaccesibile. Ca pe vremea Comunismului, în această epocă a Eufemismului, noii bunici şi părinţi, bogaţi şi săraci, cu ştiinţă şi fără ştire, au investit la înveşnicirea lor, a copiilor, a nepoţilor şi a strănepoţilor ce nu existau încă nici măcar în stare lichidă, şi au săpat o groapă imensă, se spune, în bogăţia planetară strânsă cu atâtea chinuri preţ de câteva generaţii. Populaţia s-a polarizat, dar poporul nu s-a sinucis şi nici n-a căzut în vreo criză mistică. Multe chestiuni erau tot deja cunoscute. Dacă vrei să afli ce părere are Dumnezeu despre bani, declarase cineva, uită-te la cine îi dă, dar suna a rasism estetic, dacă nu chiar financiar. Visează să nu ai cu aceeaşi râvnă cu care te zbaţi să ai, sfătuise altcineva din nevăzutul chiliilor călugăreşti. Dar deja soarta era străbătută de o mare criză şi principiile nu captivau ca odinioară. Nici umorul nu mai era ce fusese, poate pentru că nici trecutul nu mai era ce fusese. 6. La un moment dat, tot cu versul copilăriei în gând, am aruncat o privire asupra cuvântului Criză. Conform dicţionarelor, ”CRÍZĂ (‹ fr.) s. f., însemna: 1. Fază în evoluţia unei societăţi marcate de mari dificultăţi (economice, politice, sociale, militare etc.). ◊ C.economică = fază a ciclului economic caracterizată în economia contemporană prin scăderea rentabilităţii întreprinderilor, creşterea inflaţiei, accelerarea concentrării financiare şi a multinaţionalismului economic, începutul unor revoluţii tehnologice, modificarea structurii cererii mondiale de produse industriale, creşterea şomajului; evoluţia c.e. este influenţată de factori conjuncturali (revendicări salariale, creşterea preţului materiilor prime şi al energiei) şi factori structurali (scăderea productivităţii muncii şi a rentabilităţii întreprinderilor). ◊ C. ciclică = c. care cuprinde toate sferele procesului reproducţiei; constituie faza principală şi punctul de demarcaţie ale ciclului economic. ◊ C. intermediară = c. care apare între c. ciclice, nefiind componentă obligatorie a ciclului; se manifestă prin creşterea stocurilor şi reducerea producţiei fără a lua proporţii prea mari. ◊ C. parţială = c. care cuprinde numai o ramură a producţiei; este determinată de dezvoltarea inegală a diferitelor ramuri ale economiei. ◊ C. agrară = c. caracterizată prin formarea unor mari surplusuri sau penuriei de produse agricole în raport cu cererea solvabilă. ◊ C. energetică = fenomen economico-social complex reflectat prin insuficienţa resurselor energetice clasice, în raport cu nivelul tehnicii şi tehnologiei, cu repartizarea inegală a acestora pe glob şi cu caracterul exploatării lor. ◊ C. industrială = c. ce se manifestă prin reducerea bruscă a producţiei industriale, creşterea capacităţilor de producţie neutilizate şi creşterea şomajului; este însoţită în mod inevitabil de c. comerţului,bănească, de credit şi financiară etc. ◊ C. ministerială = perioadă intermediară între demisia şi formarea unui guvern. ♦ Lipsă acută (ex. criză de forţă de muncă; criză de timp). 2. Moment culminant în evoluţia unei boli care precede vindecarea sau agravarea bolii; declanşarea bruscă a unei boli sau apariţia unui acces brusc în cursul unei maladii cronice (ex. c. de apendicită). ♦ (PSIH.) Apariţiei bruscă a unei rupturi de echilibru, manifestată prin tensiune, zbucium, depresiune sufletească. Existenţa umană este jalonată de crize: naşterea, înţărcarea, întrarea în şcoală, adolescenţa, menopauza. ◊ C. de originalitate juvenilă = comportament nonconformist la adolescenţilor care caută, fără îndemînare, afirmarea personalităţii”. Şi trebuie să intuim că doar în ”Etc.” Crisis (Κρισεις în greaca veche) înseamnă şi în ziua de azi ordonanţă şi pedeapsă. Dar care pedeapsă poate înlocui economisirea în orice şi-n continuare, întreabă omul postmodern. 7. 197

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Răspunsurile nu doar există, ci există mai demult. „Scriptura zice că „iadul şi pierzarea sunt arătate înaintea Domnului”, afirmă Marcu Ascetul. Acestea le zic despre neştiinţa şi uitarea inimii. Căci iad este neştiinţa, fiindcă amândouă sunt întunecate. Şi pierzare este uitarea, pentru că prin ea am pierdut din cele ce le aveam”. La doar câteva secole distanţă, Părintele Arsenie Boca adaugă: ”Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă mulţime de suferinţe putem răzbi cu bucurie. Numai atât bine putem face, câtă suferinţă putem ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem aduce printre oameni, câtă amărăciune putem să bem în locul celor ce vrem să-i mângâiem”. Dar lumea s-a săturat de suferinţe şi pedepse, mai ales că trăieşte în epoca tehnologiei avansate, nu mai ştie şi deseori nu mai vrea să pună majusculele unde îşi au locul; lumea are mult timp să alerge spre îmbogăţire, dar nu-i prisoseşte timpul nici să respire o vorbă bună sau măcar corectă gramatical. Ea ştie că ”Banul e ochiul dracului”, dar nu vrea să-şi schimbe ochii. Iar cuvântul ”Dar”, ca Dar şi dar (ci), cu pluralul ”Daruri”, are un alt sens pentru fiecare muritor şi nemuritor, deşi „Nu sărăcia te mântuieşte, nici bogăţia nu te osândeşte; precum nici bogăţia nu te mântuieşte, nici sărăcia nu te osândeşte, ci cum ai sufletul tău şi faţă de bogăţie şi faţă de sărăcie. Eşti sărac şi zorit cu gândul după avere, iată că nu te mântuieşte sărăcia ta. Eşti bogat, dar desfăcut cu inima de bogăţia ta, iată că nu te primejduieşte bogăţia ta. Cum stai cu sufletul şi faţă de una şi faţă de alta, de la asta atârnă mântuirea sau osânda ta” (tot Pr. Arsenie Boca). 8. Înainte să ajungi la ruinele unui palat celebru din Balcani, trebuie să ocoleşti bustul unui mare poet tot din Balcani. Nu cred că vreun localnic i-a citit acestuia vreun vers, dar toată lumea îl ţine acolo ca pe un talisman de broz şi noroc în formă de găinaţi. Nu cred însă, că cineva nu e mândru de Palatul construit acum aproape un veac de un nabab care, potrivit unor ochi lucizi, ”strălucea doar în vanitate şi proverbială zgârcenie”. Cândva replică impresionantă către civilizaţia vestică, palatul este acum cucerit de Cer. Sub orice unghi l-ai privi, frânturile de marmură şi oţel par să fie topite insesizabil, curăţite şi apoi înghiţite de Lumină. Mi-a venit în minte traducerea poeziilor. Cu timpul a dispărut vibraţia întunecată a defectelor, a patimilor şi a păcatelor celor ce-l populau, iar ceea ce au vrut să lase ei în urmă s-a spulberat. Pe vremea de tristă amintire, a fost transformat în şcoală de antrenament pentru câini, căci graniţele evau o valoare mai mare decât orice civilizaţie. Uluitorul palat de odinioară şi/sau şcoala absolvită de atâţia eroi tăcuţi ai economisirii noastre, este acum un ansamblu de rămăşiţe bântuit de câini neşcoliţi, fără stăpâni, şi de tusele locuitorilor unui sanatoriu de tuberculoză. Ai impresia că şi tusele acelea slăbesc treptat zidurile, odată cu urina câinilor, aşa cum trecerea zilnică a trenului înmoaie pereţii caselor de lângă şine, până le dărâmă. Anonimii l-au “tradus” în altceva, furându-i “măruntaiele”, fierul, marmura, unele bucăţi conţinând ochi, buze, sâni, inimi de statui, arme, steaguri, grade etc. Chipurile rămase au fost roase de nemilosul simţ parodic al vremurilor şi seamănă cu nişte ursuleţi de pluş împietrit sau de vată murdărită. Mi s-a întâmplat să vizitez castele şi palate faimoase, în care e prevăzut să amesteci umanismul cu turismul şi din care trebuie să ieşi cuprins de idolatrie, de uimire ignorantă şi de acea tristeţe ce doboară suflete. Dar nu e greu să înţelegi cât de Puţin îi trebuie omului pentru a fi de-a dreptul fericit. Un praf subţiat şi luminos (ce se zbate să imite aurul), precum şi cantităţi imense de aur real, căruia admiraţia grăbită şi uneori descreierată a vizitatorilor i-au absorbit valoarea, preschimbându-l într-un material mai ieftin decât praful (care este totuşi cel mai bun cititor de literatură) domneşte acum peste toată opulenţa sterilă a celor ce s-au smintit de au pornit să-L concureze pe Dumnezeu. Nici să numeri statuile, frescele, portretele, tacâmurile, bijuteriile şi inscripţiile nu ai timp. Blitz-urile aparatelor de fotografiat şi mârâăitul camerelor de filmat sunt singurele bătăi (respiraţii) artificiale de 198

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

inimi (tot artificiale) ce se mişcă împrejur. Iar eufemiştii epocii noastre năvălesc prin deşertul strălucitor al luxului pentru a vedea şi gusta virtual ceea ce visează şi se zbat să aibă... 9. Decăderea s-a repetat şi în trecut, dar omul, în străduinţa de a ocoli orice fel de Suferinţă, îşi decimează amintirile şi poate visează să adopte memoria peştilor. Căci selectarea greşită a amintirilor poate însemna oricând distrugere a Memoriei. În ultimul deceniu al veacului trecut, Ion D. Sârbu a descris în jurnalul său treptele unei decăderi de toată actualitatea. Mai “întâi piere încrederea în propriile valori; apoi se instalează un vag sentiment de culpă; apare frica, aceasta se extinde, urmată îndeaproape de o ticăloşie multilateral dezvoltată; după care urmează scepticismul, cinismul, aquiobonismul, defetismul general… Pentru istorie catastrofa se iveşte atunci când în conştiinţa cetăţenilor, în psihismul lor, se produce falia după care nimeni nu mai crede în propria cauză”. Urmează un şir tulburător de dileme: suntem agresivi din cauza sărăciei, sau săraci din cauza agresivităţii; doar nu credem în nicio cauză, sau nu avem una; dacă voi prinde ziua de mâine, oare îi voi supravieţui zilei de azi... Atunci în străfundurile conştiinţei prezentului – ce nu va fi uitată şi nici înlocuită fără vreo revelaţie sau chiar Apocalips – dânţuiesc frazele: Trupul tău vrea să te ucidă, îmbogăţeşte-l. Sufletul tău vrea să te mântuiască, sărăceşte-l (sau chiar: ucide-l). Cotidianul multicolor şi devastat de sunete vandabile în aşa măsură încât chiar şi cel ce tace se aude cu greu, are mereu un răspuns imbatabil de gen: ”Păcat că nu tu mai ai viaţă, că noi medicamente mai avem”. 10. În perioadele de sărăcie materială – care, cu trecerea vârstei, mi se păreau din ce în ce mai sălbatice şi nemeritate – am învăţat că Sărăcia dă Viaţă, deşi pare a Lua. Jocul materiei este astfel întunecat: intenţionează să te convingă că doar ea este viaţă. Dar numai Viaţă nu este materia. Austeritatea de acum şi de altădată nu încearcă decât să impună micşorarea inimii, ”împuţinarea sufletului”, să închidă mintea în matematica primară, joasă, a zilei de azi (pe mâine), şi să ducă treptat la bilogizarea fiinţei umane, spre apostazie. Pe parcurs, se întâmplă identificarea idealului cu supravieţuirea biologică şi cel mai sărac e cel ce produce cât mai puţine fecale. Căci Idealul este şi are drept scop transformare(a) individului în idee, pildă, energie consolatoare, dacă nu chiar de inspiraţie, pe când supravieţuirea biologică intenţionează preschimbarea ideilor în vieţuitoare uni- sau diforme. În puţine alte cazuri uniformizarea este egală cu diformizarea. Astfel, după ce lăcomia primară şi demenţa nedeclarată sau eufemizată a unora au fost plătite cu viaţa (inclusiv prin devenirea numai trup a multora), rămâne să economisim în orice şi-n continuare tot viaţă, ca să avem cu ce achita, în rate şi în avans, reuşitele viitoare. În momentul de faţă, proiect de căpătăi rămâne tot longevitatea neîntreruptă, ca să nu zic înveşnicirea trupească. După logica strict umană, chiar merge: dacă nu sunt decât trup, ce alt gen de înveşnicire m-ar interesa?! Şi orice om lucid, cu o oarecare memorie mai lungă decât a peştilor şi care mai are o scânteie de Altceva în trup, în afara cărnii, ar întreba: ”Dar de ce vor să trăiască veşnic de vreme ce toate proiectele lor temporare eşuează crunt, ridicol, sângeros, dement, ruşinos sau neruşinos?! Care sunt şansele ca un proiect temporar eşuat să devină proiect veşnic reuşit?! Ei chiar seamănă cu nişte oameni ce se zbat să însuşească modalitatea peştilor de a respira. Şi invers”. 11. Circulă deseori o expresie ce se vrea în armonie şi cu Legile lui Murfy, şi cu înţelepciunea Ecleziastului, şi cu codul bunelor planuri economice, sub semnul lui politically correct, şi 199

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

anume: ”Regula de aur: cel ce deţine aurul face regulile”. E cert că majoritatea regulilor trăiesc mai mult decât omul de rând, dar şi de cel de elită. Sub longevitatea acestor reguli se consumă două modus vivendi şi moriendi. Este o taină care îi invită pe cei mai mulţi dintre locuitorii acestei lumi, cea materială, să încerce spiritualitatea, deşi îşi dedică viaţa unei ”supravieţuiri” opulente, afirmând că e şi ăsta un ideal; economisesc şi adună, ca să poată cumpăra (cât mai) multe, poate pentru că au (din ce în ce mai) puţine (trăiri). Apoi întradevăr îşi pot cumpăra aproape orice şi cumpără, fiindcă aproape nu au nimic altceva. Lucrurile cumpărate trebuie apoi înmagazinate, păzite, menţinute, ca să nu se uzeze nici măcar moral. Materia necesită spaţiu non-stop, deoarece non-stop are volum. Ea oricând va trebui mutată, păzită, ascunsă sau expusă undeva, de unde va scoate obligatoriu altceva sau pe altcineva, schimbând echilibrul. Foarte rar materia schimbă dezechilibrul. Şi fiindcă trăim într-o lume a serviciilor, nimic nu este gratuit, sau dăruit. Clar este doar că nimeni nu ocupă cu el (de) aici decât un anumit volum de pământ (materie secundă pentru pământ) sau de aer (materie primă pentru crematoriu) unde se transformă în volum de aer sau de pământ pentru altul, asemănător sau diferit de el. În curând s-au făcut chiar cercetări foarte fructuoase şi planuri pentru a folosi crematoriile drept surse de încălzire a locuinţelor. Totul trebuie economisit, adică nimic să nu piară. Căci nu va năvăli peste noi încălzirea globală, ci o minieră glacială (ştire de ultimă oră). Potrivit specialiştilor, căldura economisită preţ de o viaţă în trupul unui muritor – prieten, adversar (aşa se numesc vechii duşmani în Epoca Eufemismului), vecin sau (ne)cunoscut etc. – poate menţine timp de 40 de zile climatul cald al unei garsoniere. Metafora e cruntă: căldura sufletească pe care mi-ai sau ţi-am refuzat-o în timpul vieţii, ţi-o voi / mi-o vei lua în formă de căldură măsurabilă după moarte. Contra plată, bineînţeles. Dar deocamdată, terorismul, fanatismul, conspiraţiile, manipularea, încălzirea globală, miniera glacială, războiul aproape sfânt împotriva crizei, străduinţa de a comunica mai eficient, egalitatea de şanse, drepturile omului şi ale opiniei, ale votului, ale eutanasierii etc., toate în formă de ameninţare permanentă, consumă timp preţios şi nu prea ajută la finalizarea proiectelor actuale de anvergură. Poate din această cauză vrem (cu orice preţ) să nu murim niciodată?! „Dumnezeule, iartă-mă dacă păcătuiesc prin egoism şi îngâmfare, striga fără voce Ion D. Sârbu, dar de fiecare dată când simţeam totul clătinându-se, moartea aproape de tot, încercam paralel şi un chiot de răzbunare şi victorie: există, iată, există puteri uriaşe care reduc la zero întregul nostru Babel materialist şi ştiinţific; încă o zvâcnitură şi pierim sub dărâmături (…) La început a fost El, autorul acestei perfecte literaturi, în care doar Omul şi Istoria sunt imperfecte”. Printre rândurile acestei Literaturi, deseori totul depinde de locul unde pune fiecare dintre noi Majuscula. Şi se pare că foarte puţine personaje – principale, auxialiare sau doar pomenite în grup – au vrut să moară Săraci şi Uitaţi de lume, iar din ce în ce mai mulţi dispar din Memorie exact cum n-au visat.

200

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

REPLICA DE LUNI ŞI DE... ANI Ionela POPESCU Lucruri care ne privesc ... (Pornind de la manipularea mentală…) Manipularea este un fenomen care datează din cele mai vechi timpuri sub diferite forme. De mii de ani oamenii au fost manipulaţi prin diferite metode: scrieri, discursuri, ideologii, doctrine… Astfel, intreaga mişcare a gândirii a fost intotdeauna limitată, cenzurată şi direcţionată. Manipularea mentală constă în influenţarea gândurilor şi acţiunilor indivizilor, fară a avea consinţămantul acestora. De obicei se foloseşte termenul "brain washing" în cazul persoanelor care sunt convinse prin şi de propagandă. În acest moment există numeroase controverse privind metodele prin care o persoană este convinsa să accepte noi idei, de obicei politice sau religioase. Manipularea mentală poate avea efecte devastatoare. De ce? Pentru că cel care manipulează urmăreşte numai propriile interese. De cele mai multe ori această formă de manipulare este folosită de oameni puternici, lideri, capabili să influenţeze şi să convingă prin vorbele şi faptele lor. Din păcate, oamenii nu cunosc pericolul psihologic, emoţional şi spiritual pe care manipulatorii reuşesc să-l sădeasca în minţile a sute, ba chiar a milioane dintre ei. Nu-şi dau seama că le este schimbată percepţia sau comportamentul prin tactici ascunse, amăgitoare sau chiar abuzive. Cultele intrebuinţează aceasta metodă, alcatuind adevărate scenarii, cu scopul de a convinge credincioşii de nocivitatea unui anumit comportament sau convingeri, dând naştere anumitor sentimente sau idei… În acest mod, pe nesimţite, o intreagă colectivitate este transformată şi

ghidată în sensul dorit de lideri. Dacă la suprafaţă totul pare normal, sechelele psihice ale acestor persoane nu sunt deloc de neglijat: ele se sedimentează şi pot invada realul oricând. Formele de manipulare mentală sunt diferite, şi anume: Manipulare prin mass media. Distragerea in permanenţă a atenţiei publicului de la problemele sociale, asaltându-l şi captivându-l cu subiecte făra importanţă, care să-l ţină ocupat şi să nu-i dea timp de gândire. Fruntaşe sunt televiziunile. Micul ecran are o forţă manipulatoare extrem de mare, întrucât se bazează pe credibilitatea conferită de imagine (ceea ce omul a văzut la televizor cu ochii lui este considerat a fi veridic). Toate tehnicile de manipulare a indivizilor urmăresc declanşarea şi amplificarea proceselor de influenţare a gândirii umane, având drept scopuri finale: modificarea comportamentului indivizilor, integrarea lor în grup, inducerea sentimentelor de supunere necondiţionată faţă de autorităţi. O metodă de manipulare bine cunoscută constă în a organiza talk-show-uri de televiziune, în care un grup de experţi promovează produsul şi/sau ideea, sub pretextul „dezbaterilor”... Se recrutează participanţi pro şi contra, se discută în punct şi contrapunct şi apoi işi exprimă fiecare părerea favorabilă sau nefavorabilă, bineânţeles, punăndu-se accentul pe ceea ce şi-au propus realizatorii. Când totul se termină, subiectul promovat a fost deja bine imprimat în mintea telespectatorilor. Această practică, nouă la începutul anilor 201

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

despre ceea ce astăzi este considerat a fi politica ideală, nu şi despre lumea reală în care trăim. Nu se poate contesta faptul că "mediatizarea" este un proces de importanţă, în sine cultural, însă modul în care se face duce la anihilarea interpretării personale. Mulţi analişti, începând cu membrii şcolii de la Frankfurt, pun sub semnul îndoielii autenticitatea mesajului cultural al massmedia. Ideea că prin mass-media are loc o manipulare concertată de interese obscure a majorităţii consumatorilor de cultură, ca în general aceştia nu mai au posibilitatea de a distinge realitatea de imaginile fictive construite în laboratoarele media, este adesea dezbatută de către aceştia. Este discutabil dacă se pot găsi soluţii prin care să fie eliminată manipularea mentală sau cel puţin să fie condamnată aceasta formă de manipulare prin mass-media. O altă formă de manipulare este cauzarea de probleme pentru a oferi soluţii deja pregătite. De exemplu, anumite autorităţi( şi nu dau exemple aici) nu numai că nu se ocupă singure de rezolvarea unor probleme sau situaţii, dar le tolereză până la un punct, apoi ofera soluţia sau răspunsul pregătite din vreme. Cele mai evidente cazuri sunt violenţa urbană şi terorismul. Manipularea prin adresarea publicului ca şi cum s-ar adresa unor copii mici: în cazul acesta campioni sunt marketerii. Sau manipularea prin apelarea părţii emoţionale în locul celei intelectuale: lucru care se poate observa in orice jurnal de ştiri. Manipularea sub forma strategiei măsurilor "in degradeu". Pentru ca publicul să accepte o masură inacceptabilă, este de ajuns să fie aplicată in “degradé”. Manipularea sub forma strategiei acţiunii cu date diferite. Prin folosirea acestei strategii, oamenii sunt determinaţi să accepte ceea ce în mod normal nu ar accepta, şi anume: hotărâri "dureroase dar necesare" care vor fi aplicate pentru binele lor…

‘60, a devenit în prezent o metodă standard. Prin intermediul ziarelor şi revistelor (foarte eficiente în a prezenta cât mai dramatic lucrurile - cazul revistelor pentru femei), etc... sunt aduse în casele şi minţile oamenilor ideile dorite. Atunci când trebuie să se promoveze un lucru pe care publicul s-ar putea sa nu-l accepte, cineva scrie un articol, abordând acel subiect din toate punctele de vedere şi dându-i o importanţă deosebită. Apoi procesul este repetat până când rezistenţa publicului este învinsă pe toate planurile. Un ziarist trebuie să fie înainte de toate un „muzician al sufletelor”; el trebuie să cunoască perfect instrumentul la care cântă – claviatura pulsiunilor şi instinctelor umane, străfundurile şi sublimările lor. El trebuie să poată provoca deliberat în mase reflexe condiţionate, să le inhibe pe unele şi să le dezinhibe pe altele, să creeze unele noi şi să declanşeze noi acţiuni. Pentru a atinge aceste scopuri, el se foloseşte de presă. Printr-o informaţie mai mult sau mai puţin tendenţioasă se crează o anumită stare emoţională, sunt atinse anumite corzi sensibile... Ziaristul nu face deci nimic altceva decât să manipuleze cititorul, atingandu-şi în acest fel scopul propus. Mass-media a fost deseori considerată "cea de-a patra putere" în stat (alături de executiv, legislativ şi justitie), iar democraţiile moderne au fost poreclite "democraţii mass-media". Dar ce se ascunde în spatele acestor consideraţii? Care este puterea reală de care dispune mass-media? Cum pot fi descrise funcţiile acesteia în contextul cooperării cu celelalte organisme din cadrul sistemului intermediar şi mai ales cu partidele politice? Mass-media nu mai este interesată decât de cotele de audienţă. În momentul de faţă domneşte "jurnalismul pe bani", politicienii vorbind chiar despre un "jurnalism de troacă". Mass-media prezintă astăzi doar ştiri despre persoane, spectacole şi scandaluri; ea vorbeşte 202

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Manipularea prin menţinerea poporului în neştiinţă şi prostie. Pană la urmă totul se reduce la calitatea actului educaţional… Manipularea prin încurajarea publicului în a se complace in mediocritate ... e ok sa fii prost, vulgar şi incult, dar să te descurci. Corect? Şi, pentru a nu scoate aceasta categorie a telespectatorilor din habitatul său, trebuie să i se dea cât mai multe seriale banale şi reality show-uri de doi bani, ca să continuie să fie doar o legumă, altfel poate devine periculoasă. Sau manipularea prin înlocuirea revoltei cu invinovăţirea. Asta-i preferata românilor. "Aşa ne trebuie" e lozincă blazării. "N-ai cu cine”, “singuri ne-am făcut-o" ... E mai uşor să te complaci în situaţia în care eşti, să te compătimeşti, decât să reacţionezi, nu? Manipularea ca formă a cunoaşterii oamenilor mai bine decât se cunosc ei inşişi. Nu-s de-ajuns secole de cercetări biologice, neurologice, psihologice, mii de analişti şi specialişti în studii comportamentale care ne cunosc până şi cele mai ascunse secrete doar pe baza unui patern individual prestabilit ... mai trebuie sa intrăm şi în reţele sociale ca să spunem tot ce ne vine pe gura ... Singuri ne băgăm capul în ... Aceste tehnici de diversiune sau spălare a creierului au ajuns, fără să ne dăm seama, să ne transforme in cârcotaşi de canapea. Vaccinurile sunt metoda cea mai simplă de a îmbolnăvi populaţia. Aşadar, pentru a trece de bariera de vigilenţă a oricărui om obişnuit, cea mai simplă modalitate care este utilizată şi care chiar ne face autori ai propriei distrugeri este aşa-zisa luptă împotriva îmbolnăvirilor, prin … vaccinuri.Vaccinurile sunt o sursă extraordinară de profit care nu comportă nici un risc pentru companiile farmaceutice. Cazuri care au pus semne de intrebare “???” ... unul dintre acesta este H1N1 o campanie de vaccinare a cărei activitate a fost intreruptă in 1976. Primul caz de gripa porcină a fost semnalat in 1976, când un soldat american a murit la Fort Dix.

Alti 500 de soldaţi din Fort Dix erau infectaţi. Companiile producătoare de medicamente şi-au oferit imediat serviciile, dar nu gratuit. Surprinzător de repede, au anunţat că s-a obţinut un vaccin, medicamente antivirale neexistând atunci. Autorităţile americane au investit în prima fază 135 de milioane de dolari, urmând ca 220 de milioane de oameni să fie vaccinaţi. Campania a fost stopată, după ce fuseseră vaccinaţi 40 de milioane de oameni, deoarece se inregistraseră mii de plângeri ca vaccinul provoacă efecte secundare problematice. Epidemia trecuse, dar medicii susţineau că fără vaccinare s-ar fi repetat tragedia din 1918, când gripa spaniolă, asemănătoare cu cea provocată de virusul H1N1, a ucis peste jumătate de milion de americani şi a făcut 40 de milioane de victime la nivel mondial. Oricum, companiilor producătoare le-au rămas multe doze de vaccin "nefructificat". Tot prin vacciare a fost răspandit şi virusul HIV. Un virus pentru criza economică … “???” "Gripa porcină" a fost inclusă la bolile cu evoluţie "atipică", ceea ce ridică întrebări cu privire la provenienţa virusului H1N1. Ministrul sănătăţii din Indonezia, a "recidivat", declarand într-o conferinţă de presă că nu exclude posibilitatea ca virusul H1N1 să fi fost creat in laborator. Indonezia nu a raportat cazuri de gripă porcină, însă a fost afectată de gripa aviară, în 2003. În urmă cu câtva timp, acelaşi ministru a acuzat marile laboratoare de inginerie genetică din lume ca fabrica virusuri pentru a spori profiturile companiilor farmaceutice, grav afectate de criza mondială ". Cert este că răspandirea gripei porcine pe glob a condus la creşterea bruscă a valorii acţiunilor marilor companii farmaceutice", a subliniat ea. "Virusul prezintă o combinare de proprietăţi care ne indreptăţeşte să credem că nu are o provenienţă naturală." "Invinuiţii de serviciu" sunt statele occidentale şi, în primul rând, SUA. Focare de gripă porcină au fost semnalate în mai multe 203

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

inteligenţi, întotdeauna se găsesc soluţii pentru eliminarea lor din “joc” … În concluzie manipularea populaţiei sub toate formele posibile a existat şi va continua să existe. Important este ca numărul celor care conştientizează cş noi suntem pionii cu care se realizează jocul, să crească şi să se solidarizeze în vederea deşteptării celor care încă mai cred în „ trebuie sa plătim taxe la biserica (pentru care evident ca nu se emite nici o chitanţă ... in my opinion „biserica = locul unde credinţa se plăteşte”), trebuie să ne vaccinăm preventiv ... mass-media este sursa primordială de informare ... cultura însemană emisiuni tv ... ş.m.d.“

ţări, printre care Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Austria, Liban, Israel şi SUA, epicentrul fiind descoperit în satul La Gloria, unde se află una dintre cele mai mari crescătorii de porci din Mexic. Aşadar, vaccinurile nu sunt numai o sursă de venit, ci şi o foarte bună modalitate de fragilizare a sănătăţii populaţiei şi chiar de reducere a numărului acesteia. Sunt N ... cazuri şi n … modalităţi la care se recurge pentru a face profit … nu interesează pe nimeni dacă acestea au efecte negative asupra populaţiei sau dacă interesează pe cineva, aceştia sunt puţini la număr … iar dacă mai sunt şi

204

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

(C)ARTE Drd. George MOTROC Recomandări Aura Christi – Foamea de a fi Editura Contemporanul, 2010 Mărturisesc faptul că nu am citit niciodată un atât de mare jurnal cu o atât de mare plăcere şi într-un timp atât de scurt, aşa cum mi s-a întâmplat acum, cu acesta. Despre Aura Christi, mărturisesc că nu încetez să mă mir cum de reuşeşte în,,doar” 24 de ore să facă atât de multe lucruri şi amintesc doar câteva: să coordoneze activitatea unei reviste literare de înaltă ţinută precum,,Contemporanul”, să scrie şi să publice atâta poezie, dar şi proză de foarte bună calitate, să fie editor pentru alte zeci de volume anual, să participe şi să realizeze evenimente culturale şi, iată, deloc în ultimul rând, să scrie şi jurnal, unul consistent, atât la propriu (doar 3 ani în aproape 500 de pagini!), dar mai ales la figurat deoarece reprezintă o oglindă exemplară a ceea ce înseamnă destinul unei scriitoare exemplare în actuala lume literară românească… Un portret moral pentru aceasta adevărată DOAMNĂ a literaturii române contemporane îl face Nicolae Breban, un scriitor pe care rar l-ati auzit să facă un asemenea exerciţiu de admiraţie, chiar şi într-un dialog epistolar: Sunt mândru de ceea ce însemni, de creaţia ta, de incredibila ta energie şi splendida ta ambiţie literară; de fidelitatea ta unică, de complictatea ta ce m-a făcut să mă simt mai puţin singur în acest mai-mult-decât-un-deceniu de când ne cunoaştem… Eşti un poet «stăpân pe mijloacele sale», cum spunea severul Maiorescu despre Eminescu. Nimeni şi nimic – cu excepţia ta! – nu te mai poate abate de la drumul tău regal, de o rară anvergură în literatura noastră încă provincială. Chiar dacă, aşa cum mărturiseşte în jurnal, scriitoarei nu-i plac formulele de genul,,cel mai..”, îndrăznesc,de fapt trebuie să spun că,,Foamea de a fi” este cel mai bun jurnal publicat în 2010 şi NU numai…

Sorin Crişan – Sublimul trădării Editura Ideea Europeană, 2011 De fiecare dată când citesc o carte semnată de Sorin Crişan am sentimentul acela rar de a redescoperi însăşi plăcerea actului de a citi, dar şi a actului cărturăresc de a scrie, o contemplare plină de substanţă care te face să te simţi, oricât de mult ai fi citit (între timp), că eşti încă la început de drum... Nu face excepţie de la aceată adevărată regulă de aur nici ultima sa carte intitulată Sublimul trădării şi apărută la Editura Ideea Europeană, în anul 2011. Autorul, Sorin Crişan, are o carte de vizită impresionantă, iată doar câteva informaţii preluate de pe site-ul Editurii Ideea Europeană: ,,Profesor universitar la Facultatea de Teatru a Universităţii de Arte din Târgu Mureş, unde predă, la nivel de licenţă, masterat şi doctorat, cursuri de Estetică teatrală, Teatrologie şi Doctrine regizorale. La Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca a obţinut licenţa în Teatrologie şi masterul în Artă teatrală şi spectacologie. Doctor în teatru al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ Bucureşti. Prorector al Universităţii de Arte din 205

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Târgu Mureş. Membru în colegiile de redacţie ale revistelor Symbolon şi Jurnalul Artelor Spectacolului. Conducător de doctorat în domeniul Teatru. Expert manuscrise-carte veche, acreditat de Ministerul Culturii şi Cultelor, expert evaluator ARACIS şi CNCSIS. Membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, al UNITER, al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat studii teatrale şi de istoria culturii, eseuri, cronici şi proză în revistele „Tribuna“, „Steaua“, „Contrafort“, „Vatra“, „Sargetia“, „Apostrof“, „Teatrul Azi“, „Symbolon“, „Studia Dramatica“ etc.” Din punct de vedere al structurii cărţii, trebuie spus că aceasta este formată din patru capitole, fiecare având mai multe subcapitole, iar titlurile sunt atât de frumoase încât merită amintite măcar câteva dintre ele: 1.,,Teatrul şi (în)semnele sale”; 1.1,,Pretextul realităţii”; 1.4,,De la subiectivare la inventarea realului”; 1.5,,Tragicul interiorităţii sau,,subiectivitatea reflectată în sine”; 2.,,Jocul teatral sau închiderea ludică”; 2.1,,A juca înseamnă a-fi-jucat”; 3.,,Către lucrurile însele”; 4.,,Memoria teatrului”. Nu trebuie trecut cu vedere nici un fapt aparent doar în aparenţă mai puţin important: o impresionantă bibliografie finală, peste 10 pagini, atât de rară astăzi, ceea ce spune multe despre seriozitatea demersului său, dar şi care pune într-o lumină nouă metoda sa, modul său de a scrie: o documentare impresionantă, o analiză echilibrată, fără excese de entuziasm sau de subiectivitate şi o construcţie a frazei în care fiecare cuvânt se află la locul său şi nimic nu este spus în plus. Finalul cărţii, ultimul paragraf din capitolul,,Ieşirea din natural”, despre ceea ce înseamnă teatrul şi paradoxul condiţiei sale merită şi el citat: Prin utilizarea raţională a limbajului teatral ca mijloc al cunoaşterii, corpul actorului – şi, prin proiecţie, corpul spectatorului – este profilat scenic printr-o dublă experienţă, ontologică şi artistică, pe care nu o poate neglija şi de care nu se poate îndepărta decât cu riscul compromiterii năzuinţelor şi disoluţia reperelor spiritului. Observăm, din nou, că teatrul se regăseşte în lucruri, supraveghind expresia lumii şi deschizându-se afluviilor imaginalului. In această clipă, fenomenalitatea teatrului ne survine ca secundară, produsă de intenţionalitatea privirii şi a sinelui care o descoperă în clipa în care deschide breşele interiorităţii. Iar, prin aceasta, ca rezultat imediat, teatrul se predispune echivocului şi unei stări născânde de sine: afirmă,,ceva”, pentru ca în clipa următoare să relativizeze şi să pună sub semnul întrebării tot ceea ce îşi imaginase.

Iulian Boldea – Aproximaţii Editura Contemporanul, 2010 Ce sunt toate textele literaturii, de la începuturi încă, dacă nu aproximaţii, căutări febrile ale unei forme încheiate, tentative de a prindeîin conturul unui cuvânt, al unui enunţ, al unei fraze semnificaţia unui adevăr uneori abia întrezărit, care nu se lasă, însă, revelat în starea sa pură şi definitivă? Aşa începe, cu această întrebare retorică despre definiţia şi importanţa literaturii, una dintre cele mai interesante cărti de critică literară din 2010, publicată de Editura Contemporanul, intitulată Aproximaţii şi semnată de Iulian Boldea. Acesta este o prezenta discretă care trăieşte din şi pentru literatură, de aceea iată o scurtă biografie, preluată de pe coperta interioară a acestui volum: ,,Iulian Boldea s-a născut la 2 martie 1963, în oraşul Luduş, judeţul Mureş. A absolvit Liceul teoretic „Al. Papiu-Ilarian” şi Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Debut absolut în anul 1983. Între anii 1985-1989 a fost redactor al revistei Echinox, iar între 1987-1989 redactor şef-adjunct. A publicat în paginile revistei studii critice, eseuri, cronici literare şi poeme. Este profesor universitar în cadrul Universităţii „Petru Maior”, decan al Facultăţii de Ştiinţe şi Litere, conducător de doctorat. De asemenea, este redactor al revistei Vatra, redactor-şef al revistei Târnava şi redactor-şef al revistei Studia Universitatis „Petru Maior” Philologia. De-a

206

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

lungul timpului a publicat poezii, studii, eseuri critice şi cronici literare în reviste de cultură din ţară şi din Republica Moldova.” În Precizare, secvenţa introductivă, criticul literar explică structura cartii:,,Structura ternară a cărţii (Profiluri, Lecturi, Shortcuts), chiar dacă poate părea artificială sau aleatorie, sugerează protocolul critic căruia i se subordonează textele, de la profilul cu caracter de generalitate mai apăsat, la cronica literară sau recenzia în care reacţia rapidă e cea care are preeminenţă.” Aşa cum se poate observa chiar şi numai din aceste câteva rânduri citate mai sus, din punct de vedere al stilului, acesta este unul discret, echilibrat, un tip de scriitură fără excese de entuziasm critic sau de pesimism demolator, dar cu o substanţă a gândului scris, dublată de o eleganţă încântătoare a frazei. Se poate vorbi chiar de un recurs la metodă, la o metodă Iulian Boldea, astfel încât, deşi sunt cronici publicate în perioade diferite şi în reviste diferite, in general ele respectă un tipar autoimpus şi cristalizat probabil în timp: incipitul este o frază caracterizantă care trebuie să stârnească interesul cititorului, apoi o scurtă incursiune biobliografică printre cele mai importante titluri ale autorului respectiv, o analiza a celor mai importante creaţii ale sale, fără pretenţia orgolioasă şi inutilă de a epuiza subiectul, dar care oferă în schimb nişte,,aproximaţii”- nişte chei de lectură esenţiale pentru cititorul de literatura română…

Cassian Maria Spiridon - 101 Dialoguri în libertate Editura Ideea Europeană, 2011 După aproape patru ani, Cassian Maria Spiridon publică cel de-al doilea volum din seria încântătoarelor,,101 DIALOGURI ÎN LIBERTATE”, o serie de interviuri grupate cronologic şi apărute începând cu anul 1999, în revistele,,Convorbiri literare” şi,,Poezia”. .Fiecare dialog este interesant deoarece reprezintă o scurtă trecere în revistă a unei vieţi de,,truditor” în Republica Literelor, lista este numeroasă şi fiecare dintre interviuri ar merita o analiză separată... Stilul lui Maria Cassian Spiridon este unul special, acesta nu se limitează la o conversaţie ocazională, se simte o documentare riguroasă care stă în spatele fiecărui interviu, dar şi o ştiinţă din ce în ce mai rară în zilele noastre de a provoca intelectual interlocutorul, de a-l obliga să spună numai lucruri esenţiale sau măcar interesante; toate acestea se puteau rezuma foarte bine şi prin formula caracterizantă folosită de Constantin Ciopraga:,,jurnalul superior-ceremonios al unui melancolic de extremă luciditate”.

Ştefan Borbely – Existenţa diafană Editura Ideea Europeană, 2011 Cine este Ştefan Borbely? Informaţiile esenţiale ale biografiei sale literare se găsesc atât pe pagina de prezentare a autorului de pe site-ul Editurii Ideea Europeană, cat şi pe coperta interioară a cărţii: Ştefan Borbely (n. 31 oct. 1953, in Fagaras) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul de eseuri „Grădina magistrului Thomas”. A mai publicat: „Xenograme” (1997), „Visul lupului de stepă” (1999), „De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul” (2001), „Opoziţii constructive” (2002), „Matei Călinescu. Monografie” (2003), „Cercul de graţie” (2003), „Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic” (2003), „Mitologie generală”, vol. I. (2004), „Despre Thomas Mann şi alte eseuri” (2005), „O carte pe săptămână” (2007). A coordonat volumul colectiv „Experienţa externă” (1999) şi a realizat câteva traduceri. Este membru al Uniunii Scriitorilor. Face parte din consiliul de coordonare al revistei „Observator cultural”. A colaborat la numeroase volume colective, printre care: 207

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

„Dicţionarul Scriitorilor Români” (DSR, I-IV), „Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români” (DESR), „Dicţionar Analitic de Opere Literare Româneşti” (I-IV). În afară de această biografie literară, am găsit şi un altfel de portret, subiectiv, dar nu mai puţin interesant în jurnalul,,Foamea de a fi”, al scriitoarei Aura Christi şi care merită citat deoarece conţine şi o prezentare succintă a cărţii şi a stilului său: ,,Ştefan Borbely, discret, iată, alegând turnul de fildeş, cu liniştea-i prolifică, benefică lecturii şi scrisului, ne dă încă o carte bine construită, scrisă într-un stil extrem de viu, savant-ludic, cu scriitori-personaje de prim rang, între care Ion Ianosi, Irina Petras, Ion Simut, Gheorghe Crăciun, Matei Călinescu, Adrian Marino, Paul Cornea etc. Alegand, iar şi iar, să servească din umbră cultura română. Cu nuanţa obligatorie că umbra – în cazul acestui spirit sclipitor, absolut sclipitor! – se transformă în altceva; poate într-o neobişnuita lumină atipică, istoria şi critica literară semnată de mâna domniei sale transformându-se în artă pură. Erudiţia (impresionantă!) – în textele borbelyene – nu transformă analiza într-o incursiune doctă,,,uscată”, ţinând la distanţă lectorul, ci, din contră, prilejuieşte incursiuni neaşteptate în universul de litere al cărţii supuse analizei, comparaţii insolite, lunecarea benefică în imperiul eseului interdisciplinar – o rara avis în peisajele noastre de silabe.”

Marian Victor Buciu – 10+10 Prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel Editura Contemporanul, 2010 Despre autor nu voi spune decât faptul că este o personalitate a lumii academice, profesor universitar la Craiova şi autor a nenumărate cărţi, dacă ştiu eu bine, peste zece; interesant este şi faptul că în ultimii ani autorul s-a ocupat de această adevărată obsesie naţională din punct de vedere literar numită Nobel şi a încercat să găsească, să vadă în ce măsură literatura română poate să propună nişte alternative viabile pentru acest premiu. În Argument, în primele rânduri, Marian Victor Buciu explică contextul apariţiei acestei cărţi:,,Prezentul volum reeditează, la iniţiativa şi cu un titlu propus de editoarea şi scriitoarea Aura Christi, căreia ii readuc mulţumiri, Zece prozatori exemplari. Perioada interbelică (Ed. Ideea Europeana, 206) şi Zece prozatori exemplari. Perioada comunistă (Ed. Euro Press Group, 207). Acestea se propun, în fapt, drept capitole dintr-o Panorama a literaturii române în secolul XX.” Criticul literar atenţiona ca literatura noastra rămâne una,,insuficient cunoscută” şi că, dincolo de valoare, câştigarea acestui premiu depinde şi de găsirea unor traducători pe măsură: Dincolo de valoarea intrinsecă, prin traducere merituoasă şi meritată, se va arăta că literatura română, chiar şi prin proză, vine într-un (de)mers firesc, de vie comunicare, spre doritul şi hulitul Premiu Nobel... Nu ne rămâne decât să sperăm că, într-o zi mai mult sau mai puţin îndepărtată, atât de,, doritul şi hulitul Premiu Nobel” va ajunge în cele din urmă şi pe meleagurile noastre literare...

Eugenia Ţarălungă – biu (poeme şi texte-bloc) Chiar şi în acest deloc splendid secol p(r)ostmodern în care nenorocul te aşteaptă aproape la fiecare colţ de stradă, se poate spune că există şi coincidenţe fericite… Spre exemplu, într-o zi de marţi, probabil că nu şi 13, trebuia să joc rolul lui Hermes şi să duc o carte cu dedicaţie cuiva, dar, după ce am ajuns, doamna m-a rugat să aştept puţin… Spre surprinderea mea, la plecare, mi-a dat o altă carte cu dedicaţie pentru,,expeditor”, dar eu, pe drum, asemenea cetăţeanului turmentat (chiar dacă nu eram deloc asa!), am îndrăznit să arunc un ochi în interiorul ei şi apoi, dupa primele poezii, am citit mai multe în acea seara şi apoi câteva zile la rând m-am tot delectat cu poeziile sale, uitând total de,,destinatarul” cărţii… Mărturisesc faptul că am fost uimit să descoper o tulburătoare, atipică autoare de poezie şi poate că nu aş fi avut această ocazie dacă nu ar fi existat acel prim imbold, acel prim lucru care mi-a stârnit curiozitatea- privirea ei, felul ei de a zâmbi, deschis, prietenos, pur, dar şi 208

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

solemn, aparent prevenitor- ea vede dincolo de aparenţe, aşa că putem renunţa la inutilele şi politicoasele preţiozităţi… Toate acestea le-am regăsit şi în poezia acestei poete, până atunci necunoscută mie, dar, tare mă tem că şi multor altora; ca să vă conving că lucrurile stau chiar aşa şi nu e doar o găselniţă pentru a vă atrage atenţia asupra unei importante, dar totuşi aproape necunoscute autoare de poezie, îl voi cita pe criticul Alex. Ştefănescu care a trăit, iată, o senzaţie asemănătoare: ,,Este o plăcere să vorbesc despre poezia scrisă de Eugenia Ţarălungă, pentru că este o poezie care nu seamănă cu nimic din ce se scrie în momentul de faţă, la noi. Am explicat odată că avem nu zeci, ci sute de poeţi buni care seamănă între ei. Şi dacă ai lua un poem dintr-o carte şi l-ai include în altă carte, nimeni n-ar observa această schimbare. Ai putea să amesteci cărţile tinerilor poeţi ca pe cărţile de joc şi ţi-ar fi greu să identifici autorii. Despre Eugenia Ţarălungă nu se poate spune acest lucru; chiar o bucată de foaie dintr-o carte de-a ei dacă aş găsi-o pe jos, aş spune imediat: asta e Eugenia Ţarălungă! Prin ce se remarcă? Se remarcă în primul rând printr-un fel de cruzime. Eu aveam o imagine a feminităţii probabil transferată din poezia lui Eminescu, îmi imaginam femeia ca pe o Veronica Micle sau ca pe femeia generică din poezia lui Eminescu, aşa, mlădioasă, sfioasă, tăcută. Eugenia Ţarălungă aduce în poezie o altfel de feminitate, o feminitate inflexibilă, ironică, intransigentă, care are şi o anumită cruzime în observarea lumii. Nu înfrumuseţează nimic, dar face totul interesant. Deci nu se afiliază direcţiei mizerabiliste din poezia de astăzi, nu coboară, nu înjoseşte ceea ce vede în jur, ci dezvăluie, are ceva necruţător. Ti se face şi frică. Parcă face autopsia lumii. Mie mi-e şi teamă, când se uita prea pătrunzător la mine, că vede ce e în interiorul meu. Sau poate vede ce visuri secrete am. Sau poate vede ce fapte inavuabile am săvârşit în ultima vreme. Are o privire pătrunzătoare. Periculos de pătrunzătoare.” Biu (poeme şi texte-bloc) a apărut la Editura Limes din Cluj, în anul 2010 şi urmează dupa o carte de debut- Mici unităţi de percepţie considerată de omul care aduce cartea la Protv, Dan C. Mihăilescu, drept,,o poezie interesantă, o poezie foarte cuminte într-o epocă de exasperare şi de exhibare a senzualităţii”;,,o frazare fără stridenţe, neostentativ subtilă, mărturiseşte faptul că poeta ştie perfect lecţia poeziei şi o practică în majoritatea cazurilor cu o eleganţă naturală de invidiat”, remarca Ioan Es. Pop. Biu este format din mai mult de o suta de poeme şi,,texte-bloc” cum le spune autoarea, la sfârşit fiind şi un articol apărut in,,România literară”, dar şi referinţe critice; un amănunt deloc lipsit de importanţă este că acest volum nu este unul oarecare, ci acela care a căştigat premiul al II-lea în cadrul concursului,,Cartea de poezie a anului 2010”, organizat de Asociaţia Scriitorilor Bucureşti şi Agenţia de Carte. Intr-o lume care luptă mai mult pentru (supra)vieţuire şi se hrăneşte din obsesia pentru bani, politică sau mâncare, există şi cazuri fericite, precum al poetei care a descoperit ceva mult mai important- cubul magic al,, cuvintelor potrivite”, o artă din ce în ce mai rară în zilele noastre şi care îşi permite luxul de a rămâne un om liber care gândeşte, scrie ceea ce vrea şi cum vrea, dar, nu-i mai puţin adevărat că a plătit şi preţul: ,,alţii mă ciufulesc, alţii mă poticnesc, mă ingenunchează, mă vântură, mă tranşează, mă fulgeră, mă centrifughează până la decantare” Atacată de vulgaritatea şi superficialitatea,,ex-omului” din cotidian, poeta Eugenia ţarălungă se apără aşa cum poate şi, mai ales, aşa cum ştie mai bine, prin poezie, prin versurile sale şi ne avertizează că: ,,au început luptele iar noi trebuie să fim înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii.”

209

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Citind şi (aparentele) bucăti de proză am observat că şi atunci limbajul său rămâne unul,,îmbibat” de poezie, am înţeles mai bine ce a vrut să spuna prin acea sintagma personală,,texte-bloc”, pusă ca subtitlu al cărţii sale; pentru spaţiu, o să citez doar câteva rânduri: ,,şi eu am trăit oprită, suspendată, imaginându-mi ca şi asta e un soi de viaţă, chit că abia mă târam, cu trena de gafe încâlcindu-se, poticnindu-se de cei din jur. până când nimeni nu a mai rămas în jurul meu. găsisem calea de a răsturna binele în rau şi invers, nu instantaneu, şi de oriîncotro binele era flancat de rău eu încercam să-l extrag, acest bine să-l scot la lumină, să-l aduc la viaţă şi să îi dau putere…” Desigur, să nu ne facem iluzii, doar Poezia (Eugeniei Ţarălungă), chiar dacă este o,,cale” de,,a aduce la lumină” binele şi,,un scris curgând ca o muzică”, nu poate salva lumea de Răul care ne înconjoară la tot pasul, dar acest,,spaţiu precar şi vulnerabil” poate oferi un respiro într-o lume care,,ne usucă lacrimile” şi merge din ce in ce mai mult spre crepuscul, probabil aceasta şi din cauza unei autentice lipse de comunicare, a televizorului care ne transformă în nişte eterni singuratici: ,,acum sunt săli de teatru mici şi săli de cinema goale acum amfiteatrele antice nu s-ar mai umple în veci şi secole dacă ar trece amfiteatrele ar fi pustii chiar dacă s-ar aduna la sfat toţi exilaţii nu ar avea cine să îi vadă noi ne exilăm in faţa televizorului şi ne închipuim că graniţa este de netrecut” Intr-o lume care a devenit,,un sac fără sipet” preocupată fiind mai mult de supravieţuire prin glorie efemeră sau cum spunea un anonim- prin apariţia,,pe” televiziuni, scriitoarea Eugenia Ţarălungă şi-a găsit menirea – Poezia şi locul ei – unul dintre primele rânduri ale lirici românesti contemporane.

210

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

RÂSU’, PLÂNSU’-I... Ce-am avut... ce-am pierdut?! Fac un bilanţ incomplet, dar obiectiv, al situaţiei românului din ultimele două decenii şi o lună; e drept, măcelarii, tractoriştii, ospătarii, activiştii de partid şi poliţaii, probabil au alte opinii; eu vorbesc din punctul de vedere al unui simplu intelectual, care nu avea nici privilegii, nici ocazia de-a fura. Şi ale cărui vise erau nepermis de multe... - am pierdut frica de frigul din apartamente şi spaima că o să ne ia, de două ori pe zi, lumina; am pierdut umilinţa de-a sta la cozi pentru ulei, făină şi zahăr; - azi găsim carne pe toate drumurile; la fel, lapte sau brînză; azi găsim vin şi şampanie, votcă şi whisky; azi avem cafea de calitate, oricînd; bani nu prea avem... - a dispărut cenzura- ceea ce e bine; dar şi măsura – ceea ce e rău; - ieri eram pudibonzi la modul jenant; azi, excelăm în limbaj obscen, plus imagini obscene; - azi găseşti orice carte doreşti; idem, în cazul revistelor; dar, vai!, sunt scumpe! uneori, inaccesibile... - acum putem vedea străinătatea ; uneori, mai ieftin decît am merge-n ţară! azi avem voie să vorbim cu rudele / prietenii din vest; dar, of, parcă s-a diminuat şi plăcerea vizitării Franţei, ori a Americii... cînd visul e prea aproape de sol, ceva din voluptatea visării se estompează... mda! - azi spui bancuri pînă te plictiseşti, înjuri preşedinte ţării cînd vrei, votezi pe cine vrei, dar libertatea,ciudat, nu te face mai fericit! -poţi primi funcţii,doctorate, poţi intra în Uniuni de creaţie, chiar dacă nu eşti membru PCR; dar se pare că mai sunt funcţii care se obţin doar dacă eşti membru PSD, ori PDL... - nu ne mai e frică de Secu, Partid, Poliţie; însă frica aceea avea şi străfulgerări de ordine şi respect! - între 1970-1989, ştiau bicisnicii ce li se dă; acum, regretă că nu prea li se dă; problema că ar putea obţine şi singuri, prin muncă şi ambiţie, nu şi-o pun... - se fura, că era de la stat – azi nu prea mai poţi, că e de la patron; aveam o rudă îndepărtată care, în 1985, avea, la ţară, lîngă Făurei, patru vaci, opt porci, două capre, găini, etc; avea vin la discreţie; avea brînză şi lapte; la un salariu simbolic; dar ...descărca remorca tractorului cu care lucra la IAS în curte, de două ori pe zi; mda... - azi a cam dispărut respectul f.d. istorie şi ţară; a crescut procentul de emigranţi; păcat! - lupta pt supravieţuire în 2009 e mai dură; eşti trimis în concediu forţat; nu te mai omoară Securitatea, te sinucizi, că nu mai faci faţă datoriilor... Cu bune şi rele, oricum, prefer România de azi. Bogdan ULMU

211

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

IN-FORMAŢII Noam CHOMSKY Strategiile diversiunii 1. Să distragi permanent atenţia de la problemele sociale reale, îndreptând-o către subiecte minore, dar cu mare impact emoţional. Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate. 2. Să creezi probleme grave, care angajează masiv opinia publică şi tot tu să vii cu soluţii. Un exemplu: să favorizezi violenţa urbană şi apoi să vii tot tu cu guvernarea providenţială care salvează naţiunea în temeiul legilor re-presive cerute de popor, cu preţul limitării libertăţilor democratice. 3. Să aplici toate măsurile dure treptat. Ar conduce la mişcări populare, dacă se aplică întrun singur pachet; devine dintr-odată suportabil dacă e livrat în porţii anuale, conform unui program anunţat. 4. Să obţii acordul de moment al poporului pentru măsuri economice dure din viitor. Omul se obişnuieşte cu ideea şi înghite tot, dacă e prevenit şi amânat. 5. Să te adresezi oamenilor ca şi cum ar avea cu toţii o gândire infantilă. În felul acesta, îndrepţi mulţimile spre un tip de gândire care nu face legătura dintre cauze şi efecte. 6. Să faci tot timpul apel la sentimente şi la reacţii glandulare, nu la raţiune. Să încurajezi reacţiile emoţionale, pentru că sunt cel mai uşor de manevrat. 7. Să ţii poporul în ignoranţă şi în satisfacţii ieftine, dar multe.Un sistem de învăţământ corupt şi nefuncţional este instrumentul ide-al de a tâmpi lumea şi a o controla. 8. Să încurajezi financiar acele mijloace de comunicare în masă care îndobitocesc publicul şi îl ţin legat de emisiuni şi seriale vulgare, ce trag inteligenţa în jos. 9. Să stimulezi sentimentul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta, devin turmă şi sunt uşor de controlat. 10. Să apelezi la toate cuceririle ştiinţelor pentru a cunoaşte punctele slabe din psihologia individului şi a mulţimilor. În acelaşi timp, să discreditezi aceste cunoştinţe prin massmedia, astfel ca poporul să nu creadă în mijloacele şi strategiile statale de manipulare.

212

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Alice THEODORESCU The symbolic “terrorism” of globalization Professors JAAP KOOIJMAN and THOMAS POELL Classic Texts in Media Theory October 2011 climax of fiction-reality as media transformed it into a shocking spectacle that was transmitted in real time on a global scale. Hollywood had transcended the big screen and a catastrophe “movie” was broadcasted on televisions across the world. It was as if reality was not real anymore. In Zizek’s terms, it was a ”derealization” (65), as the illusion of the safe, reliable “Western sphere” shattered. Moreover, the impact was even stronger as the collective desires nurtured by the fantasy of disaster had become real. Thus Western civilization, or better said, US civilization had to deal with the “impersonation” of its own self-destruction as a result of “the Evil” within. The hegemonic power dealt with its consequences. In fact, considering 9/11 is not even a matter of America versus Islam or capitalism against fundamentalist terrorism. It is a clash within a so-called world order that cannot sustain itself, for it has too many antagonisms that cannot be and shouldn’t be unified, especially not under a hegemonic power. It is an alarm signal raised against such tendencies although the “terrorist attack threat” sounds more concrete and allows governs to find a solution and “fight” against it. How can you fight against this Evil within? It is easier to give it a name, the name of the Other and to strike back. As Zizek states it “(…) we should gather the courage to endorse the Hegelian lesson: in this pure Outside, we should recognize the distilled version of our own essence” (65). As such, the Western’s hidden alterego surfaced the conscious image of the innocent.

What is, in fact, 9/11? Event, brutal reality, ”the greatest aesthetic gesture of the twentieth century” (Fredric Jameson, 304)? When trying to achieve a holistic perspective of the historical, indeed awful event that took place on September 11th, 2011, one cannot but wonder about the true, political reasons behind the ”terrorist” gesture and its meaning on a global scale. It was not so much about an act of crime against humanity, but rather about the thin line between what really happened and what media, politics and history made out of it. As opposed to the official discourse on “terrorism” and the “loss of innocence”, there are three approaches of 9/11 that I will take into account: defining the event through its symbolic meaning in a mediated reality (Baudrillard), the event as the culminating intrinsic fantasy of selfdestruction in the Western culture (Zizek) and the historical frame of the event which is ignored by the media discourse of disaster (Jameson). Firstly, when facing this event, it is the power of the symbolic - as defined by Baudrillard -, which is hidden by the official frame of references (victims versus terrorism). It is not about the real horror, but about the images of horror that become more important than reality itself, because that which is considered real is, in fact, another layer of the spectacle. As Baudrillard further points out in ”The Spirit of Terrorism”: “In this case, one thought (…) that there was a resurgence of the real – of the violence of the real – in a supposedly virtual universe. (…) If this seems to be the case, it is because reality absorbed the energy of fiction and became fiction” (140-141). 9/11 represents the 213

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Baudrillard couldn’t have stated this paradox better: “If Islam dominated the world, terrorism would rise up against Islam, since it is the world which resists globalization” (136). 9/11 has, thus, become the first step into a mediated reality-fantasy as a pretext of retaliation on the symbolic “Other”. Although there is an unconscious need for destruction, it further nurtures the official discourse of “war on terrorism” in a constant struggle to justify the hegemonic strive of globalism as protector of “freedom” and “world peace”.

Going even beyond this antagonistic discourse, what everyone seems to forget, even now, is that it was not a spontaneous act of terrorism, but a consequence of “global peace” as a utopian form of history that humanity cannot actually sustain. As the historical approach of Jameson unfolds: “One does not have to endorse Hegel’s infamous comment that wars are necessary for the spiritual health of societies, to see how the absence of generalized physical destruction creates a certain problem for capitalism (…).” (Fredric Jameson, 303) Capitalism and globalization are, indeed, their own enemy to a certain extent and they need, as cynical as it may sound, violent “valves” of depressurizing “unused inventories” (Fredric Jameson, 303) both at a material level, but at a political, ideological level as well. Jameson underlines this by arguing that after the eradication of the Leftist, the logic of antagonisms seemed futile, so another Other needed to arise, this time on the grounds of politics of religion (302).

Works cited Baudrillard Jean, “The Spirit of Terrorism”, Telos, Fall 2001: 134-142. Fredric Jameson, “The Dialectics of Disaster,” The South Atlantic Quarterly 102: 2 (2002): 297304. Slavoj Žižek, “Welcome to the Desert of the Real: Reflections on WTC,” third version (October 2001), lacanian ink 16 (Spring 2000 [sic]): 64-81

214

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Sesila Ă&#x2021;IBUKU, Gentian KASMI PhD Bacterial Resistance and Doripenem (Doribax) The aim of the paper: The identification of the importance of bacterial resistance and the need for cost-effective antibiotics. Materials and methods: To perform this study have been considered 444 patients under treatment with antibiotics, who have used 621 antibiotics (about 1.4 antibiotics per patient) in the Mother Theresa University Hospital Centre. Results: The minimum inhibitory concentration (MIC) of doripenem against microorganisms like S.aureus, P.aeruginosa, E.coli, Enterobacter, P.mirabilis is lower than other carbapenems. Comparative studies with Imipenem and Tazocine resulted that Doripenem costs less and the hospitalization days are shorter. Key words: bacterial resistance, doripenem, cost-efficacy Introduction In the past years, antibiotics have been critical in the fight against infectious disease caused by bacteria and other microbes. Antimicrobial chemotherapy has been a leading cause for the dramatic rise of average life expectancy in the Twentieth Century. However, diseasecausing microbes that have become resistant to antibiotic drug therapy are an increasing public health problem. Wound infections, gonorrhea, tuberculosis, pneumonia, septicemia and childhood ear infections are just a few of the diseases that have become hard to treat with antibiotics. Nowadays, about 70 percent of the bacteria that cause infections in hospitals are resistant to at least one of the drugs most commonly used for treatment. To prevent and to treat infections is very important to know which is the best antibiotic to use, but the increasing use and the misuse of antibiotics are the most common ways that led to bacterial resistance. When the microorganism is capable to survive the antibiotic this is due to genetic mutation, as the major cause. Bacterial resistance could be a result of gene horizontal transfer (conjugation, transduction, transformation). The main mechanisms of bacterial resistance are: the drug inactivation or modification through bacterial enzymes like Î˛-lactamase, the alteration of the target (PBP changes to MRSA in penicillin), the alteration of metabolic pathways (the sulfonamide resistant microorganisms do not seek for PABA-which is the precursor of the synthesis of folic acid and nucleic bacterial acid), a decrease in drugs accumulation. The increase of the microbial development of resistance against antibiotics, resulting in the increase of the treatment costs, is the main reason why we undertook this study in order to decrease the treatment costs of the infectious diseases. Materials and methods To perform this study have been considered 444 patients under treatment with antibiotics, who have used 621 antibiotics (about 1.4 antibiotics per patient). The patients in the study were treated in the infectious diseases service, the pediatric infectious diseases service and the urology service in the Mother Theresa University Hospital Centre. The study is conducted in these services because of the specifics of the pathologies, remembering that the intervenes in the urology service by nature are intervenes in not sterile 215

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

fields, while in infectious services (like infectious diseases service and the pediatric service) very often is hard to select the right one antibiotic. Results From this study is obvious the increased bacterial resistance of microorganisms like E.coli, P.aeruginosa, P.mirabilis, E.faecalis. In the table below is noticed that ampicillin is not the first choice because the resistance against it is very high, but even cefuroxime and ciprofloxacin should not be considered as the best choices. Table No. 1 Percentage of bacterial resistance in the Mother Theresa University Hospital Centre (%) Antibiotics Antibiotics

E.coli

P.mirabilis

P.aeruginosa

Amicacin

Amoxicillin

100

Ampicillin

100

Cefepim

Cefotaxim

100

Ceftazidim

Cefuroxim

100

E.faecalis

100

Table No. 2 Percentage of bacterial resistance in the Mother Theresa University Hospital Centre (%)

Antibiotics

E.coli

P.mirabilis

P.aeruginosa

E.faecalis

Ciprofloxacin

Gentamicin

100

Meropenem

Tazocin

Sulf/Trimethoprim

11 100

100

Levofloxacin

Moxifloxacin

25 216

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Cefaclor

100

Doripenem has three approved indications: -Nosocomial pneumonia (NP), including ventilator-associated pneumonia (VAP) -Complicated intra-abdominal infections (cIAI) -Complicated urinary tract infections (CUTI). Table No. 3 In vitro activity for different carbapenems Doripenem displays low in vitro MICs (mcg/ml) for gram positive pathogens. Doripenem

Meropenem

Imipenem

S.aureus

0.06-32

0.12-32

0.5-32

E.faecalis

0.008-1

0.5-1

S,viridans

0.5

S.betahemolitic

0.03

0.06

0.5

E.faecium

>16

S.pneumonie

Table No. 4 Doripenem displays low in vitro MICs (mcg/ml) for gram negative pathogens. Doripenem 0.03-0.06

Meropenem 0.03-0.06

Imipenem <0.05

Klebsiella

0.06-0.12

0.12

<0.05

Enterobacter spp Ceftazidim resistant Citrobacter spp Ceftazidim resistant P.mirabilis

0.12-0.25

0.25

0.06-0.12

0.25

0.12

Serratia spp Ceftazidim resistant Salmonella spp

0.25-0.5

0.12-0.5

1-2

0.06

0.03

<0.05

Shigella spp

0.06

0.03

<0.05

P.aeruginosa

E.coli

217

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Acinetobacter

Doripenem dosing regimen is: 500 mg (100 ml/1 hour), 250 mg (50 ml/1 hour). Recommended: 500 mg every 8 hours venous infusion lasting 1 hour, over 18 years old. Discussion Microbial development of resistance, as well as economic incentives, has resulted in research and development in the search for new antibiotics in order to maintain a pool of effective drugs at all times. Disease-causing microbes that have become resistant to antibiotic drug therapy are an increasing public health problem. One part of the problem is that bacteria and other microbes that cause infections are remarkably resilient and have developed several ways to resist antibiotics and other antimicrobial drugs. Another part of the problem is due to increasing use, and misuse, of existing antibiotics in human medicine, also the poor sanitary conditions in our hospitals. The minimum inhibitory concentration of doripenem for bacteria like S.aureus, P.aeruginosa, E.coli, Enterobacter spp, P.mirabilis is lower than other carbapenems. Doripenem is the best combination of the intrinsic activity of meropenem against gram negative bacteria and the intrinsic activity of imipenem against gram positive bacteria. From the comparative studies with tazocin and imipenem resulted that doripenem costs less and lowers the hospitalization at least 15 %. Knowing the efficacy of this antibiotic against resistant microorganisms, the good safety profile and the low cost of treatment, we recommend the hospital use of this antibiotic in the infectious diseases service. References U.S. Food and Drug Administration (October 17, 2007). "FDA Approves New Drug to Treat Complicated Urinary Tract and Intra-Abdominal Infections". Press release. http://www.fda.gov/bbs/topics/NEWS/2007/NEW01728.html. Retrieved 2007-10-25. Johnson & Johnson (July 16, 2008). "Doripenem for Injection for the Treatment of Nosocomial Pneumonia". Press release. http://www.fda.gov/ohrms/dockets/ac/08/briefing/2008-4364b1-02-Johnson.pdf. Retrieved 2010-0519. 2. Janssen-Ortho Inc. (September 1, 2009) "Doribax". Retrieved November 22,2009. http://www.janssenortho.com/JOI/pdf_files/Doribax_E.pdf 3. Chemical Process Research and Development. American Chemical Society. (September 24, 2003) "Practical Large-Scale Synthesis of Doripenem: A Novel 1Î˛-Methylcarbapenem Antibiotic". Retrieved November 22, 2009. http://pubs.acs.org/doi/abs/10.1021/op034088n 4. European Medicines Agency. (2008) "CHMP Assessment Report for Doribax". Retrieved November 22, 2009. http://www.emea.europa.eu/humandocs/PDFs/EPAR/doribax/H-891-en6.pdf 5. Formulary Journal Vol. 42 (December 2007)"Doripenem: A new extended-spectrum carbapenem antibiotic". Retrieved November 26, 2009. http://web.ebscohost.com/ehost/pdf?vid=8&hid=4&sid=8ccb7619-3d37-431fbf13-d0ddc9ffc481%40sessionmgr114 6. Drugs R & D (2003) "Doripenem: S 4661". Retrieved November 23, 2009. http://web.ebscohost.com/ehost/pdf?vid=14&hid=106&sid=ee346c2a-d844-4d2b-a065bdd8e7bf2348%40sessionmgr4

218

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

BONUS Compania de Spectacole „Teatru-Th” pune în scenă „Ultima Noapte” “Ultima noapte”… Nu, nu are legătură cu “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” decât prin semnificaţia cuvintelor. Da, este ultima noapte, ultima noapte de dragoste, dar şi de război. Este ultima noapte de dragoste faţă de viaţă, faţă de tot ce îţi oferă ea, faţă de tot ce este frumos – natură, pământ, oameni, iubire, sărut etc. Este ultima noapte din războiul pe care îl ducem fiecare dintre noi cu viaţa, războiul pe care îl ducem cu ceilalţi şi cu noi înşine. Războiul pe care îl ducem pentru a fi cine vrem să fim, de a ajunge unde ne propunem, pentru a le oferi tot ce le trebuie persoanelor iubite. Este ultima noapte în care vom urâ, ne vom încrunta, ne vom certa, vom avea gânduri negre, vom înjura – ah! Ce uşurare!; ultima noapte în care vom cânta, vom zâmbi, vom râde, vom povesti, vom privi, vom mângâia, vom săruta, vom iubi!!! – trist nu? Unii aflând că le este dat ca peste câteva ore să moară s-ar sinucide, alţii ar începe să fure, să tâlhărească, alţii i-ar povesti celuilalt ce au făcut bun sau nu în viaţă, despre regretele lor, despre cum s-au cunoscut, despre emoţiile pe care le-au trăit la primul sărut, şi-ar povesti lucruri pe care nu au avut curaj o viaţă întreagă să le spună. Protagoniştii noştri, un cuplu de 25 de ani, sunt dintre aceia care deşi au o relatie ce stă pe marginea prăpastiei, află cât de mult se iubesc, cât de mult s-au iubit, îşi povestesc despre ce au simţit la începutul relaţiei, dar şi despre regrete, înşelat, despre frustrările faţă de sine, etc. Aceşti tineri se numără printre puţinii care trăiesc aceleaşi sentimente la ultimul sărut pe care le-au trăit la primul, aceleaşi goluri în stomac emanând aceeaşi magie pe care o transmit doi îndrăgostiţi. Spectacolul este construit aparent pe o intrigă simplă, pe dialogul a doua personaje din momentul în care află că mai au doar o oră de trăit. Rememorarea vieţii, reevaluarea relaţiei, impasul rutinei ne contureaza frumuseţea relaţiei de cuplu. Pe parcursul piesei observăm replici pline de ezitări ce ascund imbolduri tainice, frământări; descoperim teme esenţiale ale existenţei cum ar fi moartea, puritatea, visul, dorinţa de autodepăşire. Cele doua personaje, atât de simple şi totuşi atât de complexe, ne introduc în lumea piesei lăsându-ne să trăim emoţiile pure pe care se bazează omenirea. Adaptarea şi replicile adăugate de regizor precum “Marele pericol pentru noi oamenii, nu este că ţintim prea sus şi eşuăm,ci că ţintim prea jos şi reuşim” sau “Nu te îndrepta încotro o fi ducând cărarea. Indreaptă-te spre într-acolo unde nu este nicio cărare şi lasă o cale în urma ta” ne oferă teme şi morale faţă de care fiecare ar trebui să ridice privirea şi sa ia seama de ele. Sfârşitul piesei ne lasă năuciţi dându-ne seama că nicio naţiune, nicio putere supranaturală, niciun Dumnezeu nu reuşeşte să elimine pericolul în care se află întreaga planetă şi tot ce a creat şi se află pe ea: vegetaţie, animale, oameni, iubire, ură, tandreţe, cruzime, umilinţă, mândrie, tristeţe, fericire, mânie, frică, invidie, bucurie, dragoste etc. George SOHAN (Regizorul piesei)

219

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Revista ComunIQue se găseşte la Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea”, B-dul Energeticienilor 9-11, Sector 3 Bucureşti, Redacţia Revistei ComunIQue, camerele 19 sau 30. Ne puteţi trimte materiale la adresa: comunicarts@gmail.com Materialele trebuie să fie însoţite de un scurt Curriculum Vitae.

Puteţi citi Revista ComunIQue la www.comunique.ro You can find ComunIQue Review at the Romanian Sciences and Arts University “Gheorghe Cristea”, 9 – 11 Energeticienilor Blvd., District no. 3, Bucharest, Editorial Office ComunIQue Review, rooms 19 or 30 You can send your articles at: comunicarts@gmail.com Send your creations both with a short Curriculum Vitae wich could enrich your writings

The on-line version www.comunique.ro FaceBook: Centrul ComunicArt *************

220

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

ComUnIQue Communication Review of the Romanian Sciences and Arts University “GHEORGHE CRISTEA” Founded in the communication year of 2006

ISSN: 1842 – 9130 ERA Publishing House 2012 No. 8-9, 5th year / 2011-2012 EDITORIAL STAFF Director: Prof. Univ. Dr. Eng. Lidia CRISTEA Editor–in–chief: Dr. Ardian KYCYKU Deputy Editor–in–chief: Dr. Ion DAVID

Dr. Luminiţa TĂRCHILĂ, Drd. George MOTROC, Drd. Roxana LASCĂR, Dr. Vivia SĂNDULESCU, Valentin BOBOC, Dr. Andreea-Raluca TĂNĂSESCU Honorary Members: Dr. Theodor OLTEANU, Dr. Alexandru PINTEA, Prof.univ.dr. Sorin CRIŞAN Foreign Collaborators: Dr. Antonio FRATTASIO (Italia), Dr. Kopi KYÇYKU (Albania), Dr. Alessandro PASSUT (Austria), Hiqmet MEÇAJ (Grecia), Alice TEODORESCU (Holanda), Dr. Sibel SAFI (Turcia), Drd. Luciana FRIEDMANN (Timişoara), Loredana BOROŞ (Spania) Cover: KÜdesign E-mail: comunicarts@gmail.com Website: www.comuniques.blogspot.com !The responsibility for the content of the articles belongs to the authors! All rights reserved. No part of this publication may be reproduced without the written permision of the Editor.

221

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

În semn de respect pentru limbile de strânsă circulaţie, redăm cuprinsul şi în limba engleză TABLE OF CONTENTS mAxioma Vasile ANDRU: The mind of good hope

EDUCATION & CREATION U.R.S.A. "Gheorghe Cristea" - new projects: • Master: Contemporary Choreographic Specracle 10 • Department of Romanian Language, Culture and Civilization • Litteris Forum 13  Litteris Awards Forum - First Edition 14 • Comunic@rt Image Studio 15 • International Symposium ComunIQue 2012 15

COMUNIQUE GUEST "I dream of a Hamlet without text, but also of a Caragiale without music ..." - Talk with the director and writer Bogdan Ulmu - 17 CULTURE Roxana LASCĂR: Intersection of History and Fiction in the postmodern Literature

EUROPE OF TODAY Mihai CUCU: Different cultures – common nationality 26 Isidor KOTI: The Albanian Aromanians' Awakening: Communication of Identity Politics and Conflicts in Post-Communism 29 IMAGOLOGY Iuliana CRISTEA: Romanian Mass-Media in European Context 38 INTERNATIONAL / NATIONAL Acad. Kopi KYCYKU: Atatürk Thinking 40 POESIS Loredana BOROS: Without me ... 46 He left, Thoughts, Rows ... Autumn Story 48 LAW Dr. Dan Vataman: The delimitation of the continental plateau and exclusive economic zones of Romania and Ukraine to the International Court of Justice in the Hague 49 INTERETHNIC Monika STAFA: International Press about the Jews in Albania before and during Nazi Times 55 METAPHORS Corina CIUCA: Some eyes on a tram seat 60 Where do jackets go when they get dirty?, It is about to rain, Collage, Ditch with stars, Under the sidewalk, Almost silence, Second-hand, Anti-nothing, Some people like jazz 62 222

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Relu GĂLBEAZĂ: Instead of spring 63 Pain, Love, Life?, House of my soul, About meaning, The crossroads inside me, The Hell inside, I did not know 67 Andreea ANDREI: Maturity of adolescence 68 Black and White, Virtual Chess of life 69 MANAGEMENT Prof.univ. dr. eng. Lidia CRISTEA, As. drd. Adela BĂILESCU, Cristian-Mihai Manaila: Strategic Management Dimensions 70 Dr. Rodica Cristina GRADEA: The financial crisis effects on the company level 77 PR Dr. Margareta FLEŞNER: Communication bottlenecks - a premise for organizational conflicts 83 Drd Tincuta IORGA: Value, tolerance and person 91 INTERPERSONAL Valentin BOBOC: Idolatry of early technology 97 The self-exploitation art or the brave new world of work 98 Alice THEODORESCU: Would you buy a change? 108 LITERA Dr. Luminita TĂRCHILĂ: Victorian Man 110 Drd George MOTROC: John Braine or The road to high society in the English novel 120 MICRO-anthology LITTERIS FORUM 2011 Aurelia Lăcrămioara GHEORGHE: About Life ... 124 Mihail Cristian IONIŢĂ: Who am I? 129 Horia Serban TIUGAN: The twilight of My Vision, The Urban Doina 130 A farewell to humanity 131 Maria-Elena TRIFU: Life is a joke 133 Remus Andrei Serban: Childhood of the past 140 Cristian Valentin CONSTANTIN: Mr. X 142 Ana-Maria IVĂNUŞ: Wings 144 Andrei Gabriel GRECEANU: A Lost Soul 146 Andrada Georgiana MARIN: ... this Europe 148 Cosmin BUCIN: My values 149 PRESS VIEWED BY THE PRESS Iuliana CRISTEA: Information and dependence 152 LIFE of SIGNS Drd.Tincuta IORGA: Research of value - research of the world of man 154 Andreea-Elena ZOREA: Semiotics of kitsch images and text in transition 159 IN MEMORIAM Sorescian Poetry and its Balkan essences 164 COMMUNICATION "I'm interested to see whether imagery plays a major role in utopian constructions ..." - Talk to Professor Sorin CRIŞAN 165 223

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

RE-LEGERE Feelings and thoughts of St. Mark the Ascetic 168 PERFORMING ARTS Dr. Vivia SĂNDULESCU: Danced Movement 175 Linda PEŞCHIR: Dance and visual arts in the Romanian space

186

GLOBAL ECONOMY Dr. Ion DAVID: International Tourism and the World Economy 189 VOX MORALIA Dr. Ardian KYCYKU: Fight for capital letters

197

REPLICA OF MONTHS AND ... YEARS Ionela POPESCU: Things that concern us ... 205 (C)ARTS Drd.George MOTROC: Recommendations 209 Aura Christi - Hunger of being; Sorin Crisan - The sublime of betrayal; Iulian Boldea – Approximations; Cassian Maria Spiridon - 101 Dialogues in freedom; Stefan Borbely – The ethereal existence; Marian Victor Buciu - 10 +10 exemplary writers nominated for Nobel; Eugenia Taralunga - Biu (poems and text-block) 212 LAUGHING (it’s) CRYING ... Bogdan ULMU: What we had ... what we lost? 215 IN-FORMATION Noam CHOMSKY: The diversion strategies 216 Alice THEODORESCU: The symbolic "terrorism" of Globalization 216 Sesila ÇIBUKU, Gentian KASMI: Bacterial Resistance and Doripenem (Doribax) 218 BONUS Shows company "Theatre-Th" stages "The Last Night" 223 TABLE OF CONTENTS 226

224

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

Open Letter (Abstract) Our magazine does not want to state original ideas, but to somehow apply what has already come to be, in the communication domain, and is in no need for further argumentation. The magazine cannot give any solutions, it can only suggest a few questions, some of them can be, of course, without an answer, but Comunique will not ask them to confuse our readers and our writers, it will ask them so that we can make the smallest of contributions to maintaining intellectual lucidity. Comunique does not want to become an intellectual forum, its goal is to become a virtual disscution between students, teachers and European intellectuals interested in authentic dialog. That dialog that grows with the decline of the numerous prejudices and fanaticisms which impovers and shallows life, producing the isolation of an individual from its own individuality. Comunique is open and dedicated to communication with the common European ground, with which the lack of communication has kept us apart for more than half of century. Our magazine will not refuse any material and will not take into account savings, regarding paper, ink or new columns if one of your people should feel the urge to publish, to debute, to open a debate on communication issues, public relations, imagology, sign-science, law, art and literature, management, economy, humor etc The playful letter game in the magazineâ&#x20AC;&#x2122;s title (ComUnique and ComunIQue) reveals the open spirit and the intelligent and modestful sense of homour which the authors of the magazine posess. Nothing is common and unique when, at the beginning of a journey, people state what they belive in. The distance from stating to distinguishing oneself is inhuman only in years, maybe. And distinguishing oneself brings along with it the power of taking word and media responsibility, especially in a society which naturally tends towards the lifting of quality at a rang of natural element, not sporadical.

ComUnIQue

225

Revista ComUnIQue Nr. 8-9 / 2011-12

226