9 Mai - Ziua Europei Nr. 4

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

1

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Revista 9 MAI – ZIUA EUROPEI

Director Fondator: PROF.UNIV.DR.ING. LIDIA CRISTEA Redactor Șef: PROF.UNIV.DR. ARDIAN KYCYKU

Secretar General de redacție: Drd. ADELA BĂILESCU

Bordul Ştiinţific: Prof.univ.dr. THEODOR OLTEANU Prof.univ.dr.Dr. DAN VĂTĂMAN Lect.univ.dr. LUMINIŢA TĂRCHILĂ MA. SEVER AVRAM MA. SANDU ZAMFIRESCU Drd. ALICE TEODORESCU

ISSN: 2066‐1851 Copyright: Editura ERA Nr. 4, An. IV / 2014

Apare sub egida CENTRULUI DE CERCETARE COMUNIC@RT şi a DEPARTAMENTULUI DE LIMBI STRAINE & IMAGOLOGIE ale U.R.S.A. “GHEORGHE CRISTEA”. În parteneriat cu EUROLINK – House of Europe, Bucureşti

Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor le revine autorilor.

Layout: Studioul de Imagine Comunic@rt

Contact: eu@ugc.ro

București 2014

2

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

CUPRINS

Synopsis În străinare ................................................................................................................................................................................. 5

Noi tehnologii PROF.DR.ING.LIDIA CRISTEA, LECT.DRD. ENONA CRISTEA ................................................................................................... 7 Materialele de construcţii în societatea cunoaşterii ................................................................................................... 7

Istorie & Cultură PROF.UNIV.DR. DAN VĂTĂMAN: Acțiunea externă a Uniunii Europene în urma reformei realizate prin Tratatul de la Lisabona ........................................................................................................................................................ 12 DR. LUMINIŢA TĂRCHILĂ: Mihai Eminescu, o şcoalǎ de viaţǎ .................................................................................... 23

Eseistică DRD. LINDA PEŞCHIR: Jerzy Grotowski, sau teatrul ca un mod de a înțelege viața ............................................ 25

Amintiri din Europa reală PROF.UNIV.DR. ARDIAN KYCYKU: Zidul şi pata .................................................................................................................. 29

Litere DRD. GEORGE MOTROC: Un mod exemplar de a face istorie literară ...................................................................... 32

Verba volant ACAD. KOPI KYCYKU: O sută de ani relaţii diplomatice româno‐albaneze ........................................................... 35

Dialoguri PROF.UNIV.DR. BOGDAN ULMU: Dialog neconvențional cu Andrei Șerban ............................................................. 43

Lumea ca un spectacol și invers ADRIAN IACOV: Dansul ca un manifest social ................................................................................................................. 46 TATIANA MANTA DOR: Elemente de realizare a spectacolului coregrafic ............................................................ 53 ADRIAN ȘTEFAN: Despre Prometeu ..................................................................................................................................... 57

Urme VALENTIN ȚIGĂU, SIMONA LAZĂR: Iorga și Alecsandri, rădăcini românești la Veneția ..................................... 62

Perspective SEVER AVRAM: Inventarea “Republicii Dunărene” – o aventură posibilă ............................................................ 67

Premii & Distincții ale U.R.S.A. ”GHEORGHE CRISTEA” 2014 .................................................................................... 69

Invitație ...................................................................................................................................................................................... 71

Table of Content ..................................................................................................................................................................... 76

3

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

4

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

S y n o p s i s

În străinare

Cred că cele mai spinoase întrebări care încă n‐au primit un răspuns realist nici după un sfert de veac de la căderea Cortinei de Fier, sunt: Se poate vorbi despre un abuz camuflat faţă de ospitalitatea tradiţională a balcanicilor?! / Se poate vorbi despre un abuz camuflat faţă de lunga dezinformare şi/sau naivitate a occidentalilor?! Cert este că imaginea idilică şi exotică plămădită în timp a fost distrusă sub puterea celui ce poate fi denumit şocul reîntâlnirii. O jumătate de veac a fost suficientă pentru a ieşi la iveală diferenţele uneori definitorii dintre cele două nuclee ale aceluiaşi ”popor european”. În urma informaţiilor apărute pe parcursul ultimului sfert de veac, rezultă că sintagma ”Butoi cu Pulbere” a fost folosită pentru a‐i pregăti pe occidentalii de rând să nu exceleze şi nici să exagereze cu ospitalitatea, sau cu bunul simţ, decât la nivel oficial. Balcanicul a fost deseori privit ca un barbar, deşi poartă în el structura primordială a Europei. Reîntâlnirea ”fraţilor” despărţiţi de ideologie şi economie s‐a transformat rapid într‐un act de negoţ care nu iese din binomul ”bani contra autenticitate şi supunere” (inclusiv culturală, artistică, imagistică). Chipul potenţialilor eroi din Occident, care erau aşteptaţi să vină să salveze Balcanii, a devenit unul mai personalizat, retuşat şi acceptat datorită criteriului economic. Astfel, cei care, nemişcând un deget pentru normalizarea vieţii continentului, au menţinut dictaturile balcanice în toate formele şi densităţile lor, în perioada de tranziţie (concept câ se poate de discutabil) impun canalizarea energiilor şi a transhumanţei.

Relaţia este lipsită de fair‐play, dar şi de viitor, pentru că nu este una sinceră şi funcţionează pe dublu standard. Pentru a‐i da un chip firesc, mai exact: legal întru Destin, valorile incerte, dar bine menajate, ale Occidentului, pătrund în spaţiul public balcanic, entuziast găzduite de aceleaşi valori de aici, instaurând în timp o valoare medie, dar extinsă până la ultimele graniţe culturale ale Europei. Astfel, sub sloganul ”Unitate în diversitate”, schimbările dominate de mimesis şi lucrurile au decurs în aşa fel, încât aproape fiecare cetăţean este un străin, trăieşte în patria altuia, a fost înlocuit în realitate de un alt slogan, mai complex, de supravieţuire: ”Imunitate în diversitate / Imunitate în uniformitate”.

Istoric vorbind, toate campaniile de imagine se bazează pe lipsurile şi defectele adversarilor, chiar şi când aceştia stau între ghilimele simple sau duble. Se poate lansa o frază de tip ”Lipsurile tale – cheia succesului meu”. Bătăliile în domeniul imaginii îi obligă pe adversari să consume împreună cantităţi considerabile de timp, să facă schimb de idei, de sintagme, de imagini, să folosească instrumente ce par diferite, dar care au acelaşi scop (demontarea imaginii celuilalt, ca să nu zicem distrugerea lui pe termen lung), încât, la un moment dat, adversarii ajung să semene nepermis de mult şi astfel să reducă nu doar viziunea, sau prospeţimea campaniei, ci şi a spaţiului public, a politicii şi a viitorului în general. Deseori, cu precădere în Europa, campania de imagine se transformă într‐o calomnie multiplă şi stratificată, care nu ţine cont de nicio regulă şi mecanism lăuntric. În alte zone, problemele sunt reglementate prin punerea la punct a unor legi privind lobbying‐ul, dar încă nu se poate spune că ar ţine la un nivel normal în frâu instinctele primare ale adversarilor.

În majoritatea cazurilor, reflectarea comunicării interculturale în spaţiul public duce lipsă de realism. Dar, în mod paradoxal, un dram de realism în plus ar dezechilibra această comunicare în profunzimi. Ea decurge bine până în momentul în care începe să se discute despre elemente fundamentale ale părţilor (un fel de tabu) şi care, fără mijlocirea irealismului, riscă să se transforme în conflict(e). Istoria zonei noastre este prea bogată, din păcate, în astfel de întorsături tragice.

5

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” Deseori, dintr‐un element ce părea auxiliar, s‐au iscat conflicte apocaliptice, ale căror urme impun şi astăzi stagnarea unor relaţii culturale dintre diferite etnii, grupuri culturale şi/sau personalităţi reprezentative. Deseori, irealismul (care nu are nimic în comun cu iraţionalul, ci doar cu cheia metaforică folosită la perceperea Celuilalt) este denumit toleranţă. După o cercetarea nepărtinitoare, observăm că a tolera, în cadrul comunicării interculturale, înseamnă neputinţa de a schimba (un individ, o comunitate, o stare de faptă şi de spirit etc.).

Ca şi alte domenii, comunicarea interculturală se supune astăzi, în mare măsură, dar nu esenţial, criteriilor economic, geopolitic şi lingvistic. Culturile sunt împărţite în mari şi mici, cu impact şi fără impact (global), importante şi complementarii. Reţeaua eufemismelor este mai amplă, cu ramificaţii terminologice suspecte, ca să nu spunem lipsite de conţinut. Astfel, auzim despre culturi exotice, de strânsă circulaţie, izolate, deschise, închise, intermediare ş.a.m.d. Se observă clar că evoluţia vizibilă (mediatică / mediatizată) a culturilor este ghidată de o anumită tiranie a economicului, dublat de un complex al culpabilităţii istorice, al inferiorităţii, sau al amândurora. În legătură cu Balcanii, de exemplu, se repetă aproape hipnotic butada lui Churchill despre cantitatea de istorie produsă aici şi pe care balcanicii (dar, cum se vede, acum nici Occidentul), n‐o pot consuma. În realitate, istoria nu este o materie consumabilă, de vreme ce, în urma ei, istoric vorbind, omenirea nu‐şi trage învăţămintele necesare, deseori hotărâtoare. Istoria din Balcani este o altă dimensiune a culturii.

Având o istorie cu mult mai clară, sau înregimentată, atât cât pot consuma, Occidentul se reîntoarce acum către istoria pe care a părăsit‐o treptat din cauza devitalizării multiple, considerată şi chiar trâmbiţată ca fiind un grad ridicat de civilizaţie sau progres. Întrebarea ce se ridică în astfel de condiţii pare mai gravă decât neputinţa de a consuma istoria unul altuia şi anume: poate supravieţui o cultură autentică, profundă, longevivă, într‐o istorie uşoară?!

PROF.UNIV.DR. ARDIAN KYCYKU

6

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

N o i t e h n o l o g i i PROF.DR.ING.LIDIA CRISTEA, LECT.DRD. ENONA CRISTEA Materialele de construcţii în societatea cunoaşterii

Abstract

The present paper presents the importance of the building material în the new materials for new technologies. We analyzed some of the main physical properties like density, porosity, and compact.

The knowledge of the physic‐mechanical properties and physic‐chemistry properties for the building material is the fundamental criteria for the establish the field of utilization and of the dimensional calculus for the building elements.

All this problems are the radiography of the knowledge society în the 21 Europe centuries.

Key words: building material, physic properties, knowledge society.

1. Societatea cunoaşterii

Dacă încercăm să definim societatea cunoaşterii, apelăm la diferite tipuri de modele de tip matricial, vectorial sau chiar tensorial, avînd drept scop virtualizarea şi abstractizarea conceptului. În sens dinamic gândim la schimbarea contextului european prin inovarea ştiinţei şi tehnologiei .

Modelul noilor schimbări în Europa este dat pe diseminarea cunoştiinţelor şi răspândirea sau diseminarea acestora prin canale diversificate de comunicare. Se pun mai multe întrebări referitoare la posibilitatea transmiterii cunoştinţelor cantitativ sau calitativ, posibilitatea abordării cercetării din punct de vedere al părţii fundamentale sau a celei aplicative, posibilitatea transmiterii unui cumul de cunoştinţe sau a inovării şi cercetării secvenţiale, bazată pe cunoaşterea pe Internet, pe ştiinţa calculatoarelor, pe ingineria materialelor, pe comunicaţii şi tehnici de transmitere a informaţiilor, e‐medicină, bioinginerie, economie inteligentă etc. Există multiple posibilităţi de a genera modele pentru societatea cunoaşterii[1].

Secolul XXI este un secol al incertitudinilor şi antinomiilor, un secol care a transformat fundamental premisele cunoaşterii strategice şi ale intelligence. Cunoaşterea este capacitatea de a înţelege realitatea prezentă pe baza unor informaţii, percepţii şi a unor evaluari, dar şi de a avea o capacitate de sprijin, a modela în viitor[2].

2. Materiale de construcţii – generalităţi

Impactul materialelor de construcţii asupra construcţiilor este fundamental ca factor tehnico‐ economic. Materialele de construcţie influenţează sistemele constructive, tehnologiile de execuţie, calitatea şi durabilitatea constucţiilor.

Ştiinta materialelor de construcţie este un domeniu interdisciplinar care include părţi ale chimiei, fizicii, mecanicii şi matematicii.

7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” Ingineria materialelor se referă la fabricarea, punerea în opera şi exploatarea materialelor de construcţie, astfel încât ele să corespundă cerinţelor şi tendinţelor generale de reducere a consumului de energie şi de materii prime, de protecţie a mediului înconjurător.

Ştiinţa materialelor de construcţie asigură evoluţia tehnologică, modelarea răspunsului materialelor la solicitări interne şi externe, prelungirea duratei lor de viaţă şi duce la posibilitatea de a obţine noi materiale de construcţie.

Rezistenţa, siguranţa în exploatare, durabilitatea şi eficienţa tehnico‐economică a construcţiilor depinde în mare măsură şi de calitatea materialelor puse în operă, de caracteristicile lor tehnice (mecanice, fizice) determinate de compoziţia chimică, comportarea faţă de acţiunea distructivă a agenţilor fizici şi chimici externi şi interni.

Cunoaşterea proprietăţilor fizico‐chimice şi fizico‐mecanice ale materialelor de construcţie constituie criteriul esenţial pentru stabilirea atât a domeniului de utilizare a materialelor cât şi pentru calculul dimensional al elementelor de construcţie.

Determinarea caracteristicilor materialelor de construcţie se realizează în laboratoare de specialiteate prin analize şi incercări specifice pe baza standardelor sau normelor în vigoare.

Analizele sus amintite pot fi de natură mecanică, fizică sau chimică şi se realizează pe părţile componente ale materialului rezultate din descompunerea acestuia.

Prin încercări se determină caracteristicile fizico‐mecanice ale materialului luat ca un tot. Încercările pot fi: ‐ nedistructive (fără a afecta structura materialului) ‐ distructive (prin distrugerea materialului). Încercările pot fi efectuate pe elemente de construcţie1 sau pe corpuri de probă (epruvete) special confecţionate din materialul supus analizei (încercării), cu forme şi dimensiuni stabilite pe criterii optimizate prin standarde sau norme specifice în vigoare[3].

3. Clasificarea materialelor de construcţie

În funcţie de structura, de natura legăturilor dintre componenţi, de tehnologia de obţinere, materielele de construcţie se pot împărţi în trei mari categorii: unitare, compozite şi asociate.

a) Materiale unitare sunt considerate acelea care se caracterizează prin existenţa de interacţiuni chimice (legături) de acelaşi fel între toate particulele constituente (atomi, ioni, molecule). În funcţie de structura lor, materialele unitare pot fi:

‐ solide cristaline omogene (metale, diamant, etc.)

‐ solide cristaline eterogene (clincher de ciment, ceramică, etc.)

‐ solide vitroase (sticle).

b) Materialele compozite sunt cele alcătuite din mai multe componente, compatibile, cu proprietăţi complementare, produsul rezultat având caracteristici superioare oricăruia dintre constituenţii individuali. Proprietăţile lor sunt determinate de conlucrarea constituenţilor la limita lor de separaţie. Exemplu: cermeţii se obţin prin asocierea ceramicii cu metale în scopul de a îmbina proprietăţile de refractaritate ale ceramicii cu marea capacitate de deformare plastică a metalelor.

1 Se realizează in laborator un element de construcţie cu dimensiuni şi caracteristici identice cu cel ce urmează a fi pus în

operă, element ce urmează a fi supus la incercări.

8

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

În funcţie de structura şi modul lor de alcătuire, materialele compozite pot fi:

1) compozite cu particule dispersate într‐o matrice ce asigură coeziunea sistemului;

2) compozite fibrate rezultate prin armarea dispersă a unor matrice cu diferite tipuri de fibre (metalice, din sticle speciale, polimerice, din carbon). Din această categorie fac parte aşa numitele betoane armate cu fibre, mortare fibrate, ipsos armat cu fibre de sticlă);

c) materialele asociate se obţin din două sau mai multe materiale unitare sau compozite ce îndeplinesc funcţii diferite în produsul finit.

4. Proprietăţi fizice ale materialelor

4.1. Densitatea Diversitatea structurală a materialelor de construcţie a determinat necesitatea introducerii în practică a mai multor modalităţi de exprimare a densităţilor în funcţie de natura materialului şi anume: densitate (absolută), densitate aparentă, densitate în grămadă (în vrac) în stare afânată sau compactată (îndesată).

a) Densitatea  reprezintă masa unităţii de volum şi se caracterizează ca raport între masa (m) şi volumul (v) al materialului

=m/v  kg/mc

Densitatea este determinată de compoziţia şi structura materialului şi caracterizează integral materialele absolut compactate (metale, sticla). b) Densitatea aparentă a este raportul dintre masa solidului poros şi volumul său aparent care include şi porii, fisurile şi eventualele goluri interioare

a=m/va kg/mc

În cazul materialelor poroase densitatea aparentă este luată în consideraţie în stabilirea greutăţii proprii a elementelor de construcţie.

c) Densitatea în grămadă (vrac) g se determină pentru materiale granulare (nisip, pietriş, balast) sau pulberi (ciment, ipsos). Se determină raportând masa (m) a materialului granular la volumul ocupat de acesta (vg). Densitatea în grămadă este luată în consideraţie în transportul, vehicularea şi alte operaţii tehnologice efectuate cu pulberi sau materiale granulare.

g=m/vg kg/mc

În tabelul următor se prezintă densităţi ale unor materiale.

Materialul densitate  kg/mc densitate aparentă a kg/mc densitate în grămadă  af

Granit 2600‐2900 2500‐2700 ‐ Calcar 2400‐2600 1800‐2400 ‐ Nisip cuarţos 2600‐2700 ‐ 1450‐1650

9

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” Sticla de c‐ţii 2500 3000 ‐ ‐ Cărămidă 2500‐2800 1600‐1800 ‐ Ciment portland 2800‐3100 ‐ 1100‐1300 Beton ‐ 1800‐2500 ‐ Mortar ‐ 1400‐2000 ‐ BCA 2200‐2500 400‐600 ‐ Lemn 1500‐1600 450‐1100 ‐ Otel 7800‐7900 ‐ ‐ Vată minerală ‐ ‐ 100‐400 Polistiren expandat ‐ 20‐30 ‐

4.2. Volumul de goluri

Volumul de goluri reprezintă totalitatea spaţiilor neocupate, libere, existente într‐un volum dat de material granular.

Volumul de goluri poate fi determinat experimental pe materialul granular aflat în stare afânată sau compactată, sau prin calcul cunoscând densitatea în grămadă şi aparentă a respectivului material:

V g % = (a‐g)100/a

4.3. Compactitatea

Compactitatea ( c) reprezintă gradul de umplere al unui volum dat de material şi se exprimă prin raportul dintre volumul fazei solide (v) şi volumul aparent determinate pentru aceeaşi masă de material:

C % = (v/ va)100

Sau prin densităţi

C% = (/a)100

b) Porozitatea (p) este caracteristica complementară a compactităţii şi reprezintă volumul porilor (va‐v) conţinuţi într‐o cantitate (m) de material raportat la volumul total, aparent (Va) ocupat de acesta:

p= (Va‐V)/Va=(m/a‐m/)/m/a=1‐a/.

P%=100‐C%.

Porii existenţi într‐un material au dimensiuni diferite.

După dimensiuni se deosebesc:

‐ pori mari ( macropori)>0,001cm ‐ pori capilari<0,001 cm ‐ submicrocapilari <0,000001cm.

Porii pot fi izolaţi sau interconectaţi prin canale capilare.

10

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” Porozitatea totală cuprinde întreg volumul porilor din masa materialului, iar porozitatea aparentă este dată de volumul porilor deschişi.

5. Comportarea materialelor faţă de apă

Absorbţia de apă(A) este proprietatea materialeleor de a se îmbiba şi a reţine apa în porii şi capilarele ce comunică cu exteriorul. Se determină cunoscând: masa materialului uscat (m1) şi săturat cu apă (m2), diferenţa (m2‐m1) raportându‐se la masa materialului uscat (absorbţie în masa (Am%) sau la volumul Va (absorbţie volumică (Av):

Am%= [(m2‐m1)/m1]100 Av%=[(m2‐m1)/Va ]100

Absorbţia de apă pune în evidenţă porozitatea aparentă care este întotdeauna mai mică decât cea totală.

Higroscopicitatea este proprietatea materialelor de a absorbi şi adsorbi vaporii de apă din mediul ambiant, fenomene urmate de condensare capilară.

Umiditatea (u) reprezintă conţinutul procentual în apă al unui material.

Stabilitatea la apă este proprietatea materialelor de a nu se distruge sau a nu‐şi modifica esenţial proprietăţile sub influenţa saturării îndelungate cu apă.

Permeabilitatea este proprietatea unui material poros de a permite trecerea prin ele a unui fluid supus unui gradient de presiune.

6. Concluzii

Societatea cunoaşterii presupune în concret dezvoltarea activităţii de cercetare cu privire la materialele avansate şi din domeniul construcţiilor, în deplina concordanţă cu interesul şi necesităţile din domeniu la nivel european. Aceste materiale nu pot fi produse fără o cunoaştere a proprietăţilor fizico‐chimice, fără o testare, caracterizare, certificare şi promovare pe piaţa europeană.

Bibliografie

1. Lidia Cristea, Enona Cristea, The border between teaching and research IMCIC (International Multi‐Conference on Complexity, Informatics and Cybernetics), Orlando 2011, U.S.A. 2. Geoge Cristian Maior, Un război al minţii, Editura RAO, Bucuresti 2010, ISBN 978‐606‐8255‐14‐9.

3. Enona Cristea, Materiale de construcţii – note de curs, Bucuresti, 2002.

11

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

I s t o r i e & C u l t u r ă

PROF.UNIV.DR. DAN VĂTĂMAN‫ ٭‬

Acțiunea externă a Uniunii Europene în urma reformei realizate prin Tratatul de la Lisabona

Rezumat După aproape șaizeci de ani de istorie și de realizări fără precedent, Uniunea Europeană a devenit un actor important în relațiile internaționale, reprezentând un punct de referință pentru stabilitate, democrație și respectarea drepturilor omului. În aceste condiții, pentru creșterea influenței politice şi economice a Uniunii Europene în lume, a fost nevoie de o politică externă şi de securitate comună mai eficace şi cu un impact crescut, care să contribuie la o mai bună promovare atât a valorilor cât şi a intereselor Uniunii și, implicit, ale statelor sale membre. Prin reforma realizată de Tratatul de la Lisabona a fost înființate postul de Președinte al Consiliului European care, în virtutea atribuțiilor sale, reprezintă Uniunea în exterior, fără a aduce atingere atribuţiilor unei alte funcţii nou create, aceea de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate. Având în vedere elementele de reformă introduse de Tratatul de la Lisabona, acest studiu își propune să reliefeze aspectele legate de evoluția istorică a politicii externe a Uniunii, precum și cu privire la principiile şi obiectivele acțiunii externe a Uniunii Europene în contextul anului 2014.

Cuvinte cheie: reformă, Tratatul de la Lisabona, Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), Politica Europeană de Securitate şi Apărare Comună (PESA), Politica Comercială Comună (PCC).

1. Considerente generale Potrivit Tratatului privind Uniunea Europeană ‐ TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona), acţiunea Uniunii pe scena internaţională are la bază principiile care au inspirat crearea, dezvoltarea şi extinderea sa şi pe care intenţionează să le promoveze în lumea întreagă: democraţia, statul de drept, universalitatea şi indivizibilitatea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectarea demnităţii umane, principiile egalităţii şi solidarităţii, precum şi respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a dreptului internaţional1.

De asemenea, Uniunea depune toate eforturile pentru a dezvolta relaţii şi a construi parteneriate cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale, regionale sau globale care împărtăşesc principiile amintite mai sus.

Totodată, Uniunea defineşte şi desfăşoară politici comune şi acţiuni şi acţionează pentru asigurarea unui nivel înalt de cooperare în toate domeniile relaţiilor internaţionale, în scopul: apărării valorilor, a intereselor fundamentale, a securităţii, a independenţei şi integrităţii sale; consolidării şi sprijinirii democraţiei, a statului de drept, a drepturilor omului şi a principiilor dreptului internaţional; menţinerii păcii, prevenirii conflictelor şi consolidării securităţii internaţionale, în conformitate cu scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi cu principiile Actului final de la Helsinki şi cu obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele externe; promovării dezvoltării durabile pe plan economic, social şi de mediu a ţărilor în curs de dezvoltare, cu scopul primordial de a eradica sărăcia; încurajării integrării tuturor ţărilor în economia mondială, inclusiv prin eliminarea treptată a barierelor în calea comerţului internaţional; participării la elaborarea unor măsuri internaţionale pentru conservarea şi îmbunătăţirea calităţii ‫٭‬ Decan Facultatea de Ştiinţe Economice, Juridice şi Administrative – Universitatea de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea”, Bucureşti, România (e‐mail: danvataman@yahoo.com) 1 Articolul 21 TUE

12

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” mediului şi gestionarea durabilă a resurselor naturale mondiale, în vederea asigurării unei dezvoltări durabile; acordării de asistenţă populaţiilor, ţărilor şi regiunilor care se confruntă cu dezastre naturale sau provocate de om; şi promovării unui sistem internațional bazat pe o cooperare multilaterală mai puternică şi pe o bună guvernare globală2.

Competența Uniunii în materie de politică externă şi de securitate comună include toate domeniile politicii externe, precum şi toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comune care poate conduce la o apărare comună. Politica externă şi de securitate comună face obiectul aplicării unor norme şi proceduri speciale, aceasta fiind definită şi pusă în aplicare de Consiliul European şi de Consiliu, hotărând în unanimitate, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel3.

2. Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) Conform art. B din Tratatul de la Maastricht unul dintre obiectivele Uniunii Europene era acela al afirmării unei identităţi a Uniunii pe scena internaţională, în special prin punerea în practică a unei politici externe şi de securitate comune, incluzând definirea în timp a politici de apărare comune care ar putea conduce, într‐un moment viitor, la o apărare comună.

Fundamentele PESC se regăsesc în Titlul V al TUE, art. J, prin care s‐a instituit o Politică Externă şi de Securitate Comună. Astfel, conform art. J.1, pct.1 TUE, Uniunea şi statele membre definesc şi pun în practică o Politică Externă şi de Securitate Comună care acoperă toate domeniile politicii externe şi de securitate, obiectivele acesteia fiind: salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii; întărirea securităţii Uniunii şi a statelor membre sub toate formele; menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, conform principiilor cartei Naţiunilor Unite, a Actului Final de la Helsinki, precum şi a obiectivelor Cartei de la Paris; promovarea cooperării internaţionale; dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept, ca şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. J.1, pct.2 TUE)4.

De asemenea, conform art. J.4 TUE, PESC include ansamblul chestiunilor relative la securitatea Uniunii Europene, inclusiv definirea în timp a unei politici de apărare comune, care în timp ar putea conduce la o apărare comună. Instrumentele la dispoziţia PESC sunt poziţiile şi acţiunile comune, armonizarea poziţiilor statelor membre în cadrul organizaţiilor internaţionale, demersuri şi misiuni exploratorii, asocierea unor instrumente diplomatice cu altele economice şi schimbul permanent de informaţii între statele membre în chestiuni de politică internaţională. În conformitate cu prevederile art. J.8 TUE, pentru realizarea PESC era prevăzută asocierea unor instituţii comunitare. Astfel: Consiliul European are competenţa de a defini principiile şi orientările generale ale PESC; Consiliul UE, pe baza orientărilor generale adoptate de Consiliul European, adoptă deciziile necesare definirii şi punerii în practică a PESC şi veghează la unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunilor Uniunii; atât Comisia5, cât şi fiecare stat membru în parte, pot sesiza sau pot prezenta propuneri Consiliului asupra oricărei chestiuni ţinând de PESC. De asemenea, în eventualitatea unei revizuiri a dispoziţiilor relative la securitate conform art. J.4, conferinţa care va fi convocată în acest scop trebuie să examineze dacă trebuie să fie aduse şi alte amendamente dispoziţiilor relative la Politica Externă şi de Securitate Comună (art. J.10 TUE).

Având în vedere cele prezentate mai sus, se poate spune că, încă de la început, PESC s‐a configurat ca o politică globală (care aspira să acopere toate domeniile politicii externe şi de securitate ‐ art.

J.1, pct.1 TUE) şi progresivă (deoarece începea cu sectoarele în care statele membre aveau interese comune importante, urmând ca apoi să se dezvolte gradual în funcţie de necesităţile de moment ‐ art. J.10 TUE).

2 Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2011, pp. 175‐176.

3 Articolul 24 TUE.

4 Dan Vătăman, Drept comunitar european, Ediţia a II‐a, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2010, p. 130.

5 Potrivit art. J.9 TUE, Comisia este deplin asociată lucrărilor din domeniul PESC.

13

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” Odată cu adoptarea Tratatului de la Amsterdam, PESC a rămas în sfera interguvernamentală, însă au fost aduse o serie de modificări faţă de prevederile Tratatului de la Maastricht6. Astfel, conform art. J.2 [12] TUE7 a fost creat un nou instrument în domeniul PESC, respectiv strategiile comune8.

Totodată, a fost creată funcţia de „Înalt Reprezentant pentru PESC”, care are rolul de a asista Consiliul în probleme de politică externă şi de securitate comună, în special prin contribuţii la formularea, pregătirea şi implementarea deciziilor şi, după caz, acţionând în numele Consiliului şi la la cererea Preşedinţiei Consiliului UE, prin derularea unui dialog politic cu state terţe (art. J.16 [26] TUE).

De asemenea, printr‐o declaraţie anexată Tratatului de la Amsterdam a fost înfiinţată o „Unitate de planificare politică şi de alertă rapidă” în cadrul Secretariatului Consiliului, care se compune din diplomaţi şi funcţionari puşi la dispoziţia Consiliului de statele membre, Comisia şi Uniunea Europei Occidentale (UEO), ca şi din funcţionari proveniţi din Secretariatul general. Unitatea este structurată pe şase niveluri de forţe specializate ce acoperă chestiunile regionale şi orizontale: ‐ supravegherea şi analizarea dezvoltărilor şi furnizarea în timp util a evaluărilor şi darea rapidă a alertei în caz de evenimente sau situaţii susceptibile să aibă repercusiuni importante, inclusiv crizele politice potenţiale; ‐ furnizarea de evaluări ale intereselor Uniunii şi recenzarea domeniilor de care PESC ar putea să se ataşeze în viitor; stabilirea documentelor ce prezintă opţiunile privind politica de urmat, ca o contribuţie la definirea politicii în cadrul Consiliului.9 Tratatul de la Nisa a adus, de asemenea, o serie de modificări în ceea ce priveşte PESC. Astfel, art. 17 TUE10 prevede că Politica Externă şi de Securitate Comună cuprinde toate aspectele referitoare la securitatea Uniunii incluzând şi definirea progresivă a unei politici de apărare comună, care ar putea conduce la o apărare comună dacă decide Consiliul European. În acest caz, Consiliul European recomanda statelor membre adoptarea respectivei decizii în conformitate cu exigenţele lor constituţionale. Politica Uniunii în sensul acestui articol nu afecta caracterul specific al politicii de securitate şi apărare a diferitelor state membre şi respecta obligaţiile decurgând din Tratatul Atlanticului de Nord pentru acele state care considerau că apărarea lor comună se realiza mai bine prin NATO. Definirea progresivă a unei politici de apărare comună urma a fi sprijinită, în măsura în care statele membre o vor considera necesară, prin cooperarea acestora în sectorul producerii de armament. Aspectele la care se refereau articolul 17 includeau misiunile umanitare şi de salvare, misiunile de menţinere a păcii şi misiunile de gestionare a crizelor, inclusiv cele de restabilire a păcii. Prevederile art. 17 nu constituiau un obstacol pentru dezvoltarea unei cooperări întărite între două sau mai multe state la nivel bilateral, în cadrul UEO sau a NATO în măsura în care această cooperare nu contravinea celor prevăzute în repectivul articol. În vederea promovării acestor obiective definite în art. 17, dispoziţiile acestuia erau revizuite de acord cu art. 48 (fostul art. N din TUE)11.

6 Dan Vătăman, Istoria Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Pro Universitaria, 2011, p. 110.

7

Conform modificărilor aduse prin art. 1.10 din Tratatul de la Amsterdam (TAm), art. J.2 TUE a devenit art. 12 şi reproduce parţial textul vechiului art. J.1, pct. 3TUE. 8 Conform articolului 13 al TUE (fostul art. J.3 până la renumerotarea adoptată de TAm), strategiile comune sunt decise de către Consiliul European, care are şi rolul de a elabora principiile şi orientările generale în cadrul PESC. Strategiile comune sunt adoptate în domenii în care Statele Membre au interese comune importante. Într‐o strategie comună sunt stabilite obiectivele, intervalul de timp acoperit şi instrumentele care vor fi folosite de către Uniunea Europeană şi statele sale membre. Strategiile comune sunt aplicate de către Consiliul UE, în special prin adoptarea unor acţiuni comune şi a unor poziţii comune. De asemenea, Consiliul UE poate recomanda Consililui European adoptarea unei strategii comune într‐un anumit domeniu.

9 The Common Foreign and Security Policy (CFSP) ‐ www.consilium.europa.eu, accesat la 10 aprilie 2014 10 În urma renumerotării adoptate de Tratatul de la Amsterdam, fostul art. J.7 TUE a devenit art. 17 TUE. 11 În forma originală, Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) avea articolele indexate cu litere. Prin Tratatul de la Amsterdam, a fost introdus un nou sistem de numerotare, cu cifre.

14

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” Articolul 25 TUE (modificat în conformitate cu dispoziţiile art. 1 al Tratatului de la Nisa) prevede că, fără să contravină art.207 TCE, un Comitet Politic şi de Securitate urmăreşte situaţia internaţională în domeniile relevante ale politicii externe şi de securitate comună şi contribuie la definirea politicilor emiţând avize în atenţia Consiliului, atât la cererea acestuia, cât şi din proprie iniţiativă.

Totodată, Comitetul exercită, sub responsabilitatea Consiliului, controlul politic şi conducerea strategică a operaţiunilor de gestionare a crizelor. Consiliul autoriza acest Comitet să ia deciziile adecvate referitoare la exercitarea controlului politic şi a conducerii strategice a operaţiunilor fără a afecta prevederile art. 47 (fostul art. M din TUE). În Declaraţia privind Politica Europeană de Securitate şi Apărare anexată Tratatului de la Nisa se arăta că în conformitate cu textele aprobate de către Consiliul European de la Nisa referitoare la Politica Europeană de Securitate şi Apărare (raportul preşedinţiei şi anexele sale), obiectivul Uniunii era acela de a o face operaţională cât mai repede cu putinţă. O decizie în acest sens urmând a fi luată de către Consiliul European în cursul anului 2001 şi cel mai târziu de către Consiliul European de la Laeken/Bruxelles pe baza dispoziţiilor existente în TUE, intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa nefiind o condiţie prealabilă.

Pentru o poziţie mai fermă pe scena mondială şi o mai mare coerenţă în acţiunea externă a Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona a adus o serie de modificări şi completări la TUE. Astfel, conform art. 24 (fostul art. 11) TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona) competenţa Uniunii Europene în materie de politică externă şi de securitate comună include toate domeniile politicii externe, precum şi toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comune care poate conduce la o apărare comună.

Uniunea desfăşoară politica externă şi de securitate comună prin definirea orientărilor generale, prin adoptarea deciziilor care definesc acţiunile şi poziţiile Uniunii şi modalitățile de punere în aplicare a acestora, precum şi prin consolidarea cooperării sistematice dintre statele membre privind orientarea politicii acestora12. Astfel, Consiliul European identifică interesele strategice ale Uniunii, stabilește obiectivele şi definește orientările generale ale politicii externe şi de securitate comune, inclusiv în ceea ce priveşte chestiunile având implicaţii în materie de apărare. În cazul în care evoluţia internaţională o impune, preşedintele Consiliului European convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European pentru a defini liniile strategice ale politicii Uniunii în raport cu această evoluţie.

Totodată, Consiliul elaborează politica externă şi de securitate comună şi adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a acesteia, pe baza orientărilor generale şi a liniilor strategice definite de Consiliul European.

Pentru punerea în aplicare a PESC, Tratatul de la Lisabona a creat postul de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate care, împreună cu Consiliul, asigură unitatea, coerenţa şi eficienţa acţiunii Uniunii. Conform art. 27 TUE (versiunea consolidată), Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate prezidează Consiliul Afaceri Externe şi contribuie prin propunerile sale la elaborarea politicii externe şi de securitate comune şi asigură punerea în aplicare a deciziilor adoptate de Consiliul European şi Consiliu. Totodată, Înaltul Reprezentant reprezintă Uniunea în chestiunile referitoare la politica externă şi de securitate comună, desfăşurând, în numele Uniunii, dialogul politic cu terţii şi exprimând poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale şi al conferinţelor internaţionale. În exercitarea mandatului său, Înaltul Reprezentant al Uniunii este susținut de un serviciu european pentru acţiunea externă. Acest serviciu lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre şi este format din funcţionarii serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului şi ale Comisiei, precum şi din personalul detaşat al serviciilor diplomatice naţionale. Organizarea şi funcţionarea serviciului european pentru acţiunea externă se stabilesc prin decizie a Consiliului. Consiliul European

12 Articolul 25 (fostul art.12) TUE.

15

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” hotărăşte la propunerea Înaltului Reprezentant, după consultarea Parlamentului European13 şi cu aprobarea Comisiei.

Potrivit art. 38 (fostul art. 25) TUE, un Comitet Politic şi de Securitate urmăreşte situaţia internaţională în domeniile care ţin de politica externă şi de securitate comună şi contribuie la definirea politicilor emiţând avize adresate Consiliului, la cererea acestuia, a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, sau din proprie iniţiativă. De asemenea, Comitetul supraveghează punerea în aplicare a politicilor convenite, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant. În materie de politică externă şi de securitate comună, Comitetul Politic şi de Securitate exercită, sub autoritatea Consiliului şi a Înaltului Reprezentant, controlul politic şi conducerea strategică a operaţiilor de gestionare a crizelor, inclusiv cele de restabilire a păcii şi operaţiile de stabilizare după încetarea conflictelor.

Deciziile în materie de politică externă şi de securitate comună se adoptă de către Consiliul European şi de către Consiliu hotărând în unanimitate, cu excepţia cazului în care tratatul dispune altfel, iar adoptarea de acte legislative este exclusă. Fiecare membru al Consiliului care se abţine de la vot îşi poate justifica abţinerea printr‐o declaraţie oficială. În acest caz, acesta nu are obligaţia să aplice decizia, dar acceptă faptul că decizia angajează Uniunea. În spiritul solidarităţii reciproce, statul membru în cauză se abţine de la orice acţiune care ar putea intra în conflict sau ar împiedica acţiunea Uniunii întemeiată pe decizia respectivă, iar celelalte state respectă poziţia sa. În cazul în care membrii Consiliului care îşi însoţesc abţinerea de o asemenea declaraţie reprezintă cel puţin o treime din statele membre, întrunind cel puţin o treime din populaţia Uniunii, decizia nu se adoptă.

Prin derogare de la aceste dispoziţii, Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată: ‐ în cazul în care adoptă o decizie care defineşte o acţiune sau o poziţie a Uniunii, în temeiul unei decizii a Consiliului European privind interesele şi obiectivele strategice ale Uniunii; ‐ în cazul în care adoptă o decizie privind o acţiune sau o poziţie a Uniunii, la propunerea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate prezentată în urma unei cereri exprese pe care Consiliul European i‐a adresat‐o din proprie iniţiativă, sau la iniţiativa Înaltului Reprezentant; ‐ în cazul în care adoptă orice decizie care pune în aplicare o decizie care definește o acțiune sau o poziție a Uniunii.

Consiliul European poate adopta, în unanimitate, o decizie care să prevadă că, în alte cazuri decât cele menţionate mai sus, Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată. Totuşi, aceste prevederi nu se aplică deciziilor cu implicaţii militare sau în domeniul apărării.

Statele membre se pun de acord în cadrul Consiliului European și Consiliului în orice chestiune de interes general în domeniul de politică externă şi de securitate în vederea definirii unei abordări comune şi, înainte de a întreprinde orice acţiune pe scena internaţională sau de a‐şi asuma orice angajament care ar putea leza interesele Uniunii, fiecare stat membru are obligaţia de a consulta celelalte state în cadrul Consiliului European sau al Consiliului. Astfel, prin convergenţa acţiunilor lor, statele membre se asigură că Uniunea îşi poate promova interesele şi valorile pe scena internaţională. În cazul în care Consiliul European sau Consiliul au definit o abordare comună a Uniunii, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi miniştrii afacerilor externe ai statelor membre îşi coordonează activităţile în cadrul Consiliului. De asemenea, misiunile diplomatice ale statelor membre şi delegaţiile Uniunii în ţările terţe şi în cadrul organizaţiilor

13 Conform art. 36 (fostul art. 21) TUE, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate

consultă periodic Parlamentul European cu privire la aspectele principale şi la opţiunile fundamentale din domeniul PESC şi ale Politicii de securitate şi apărare comune (PESA) şi îl informează în privinţa evoluţiei acestora. De asemenea, acesta se asigură că punctele de vedere ale Parlamentului European să fie luate în considerare în mod corespunzător.

Reprezentanții speciali pot fi implicați în activitatea de informare a Parlamentului European.

16

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” internaţionale cooperează între ele şi contribuie la formularea şi la punerea în aplicare a abordării comune14.

3. Politica Europeană de Securitate şi Apărare Comună (PESA) Conform art. 42 (fostul art. 17) din TUE, Politica de securitate şi apărare comună face parte integrantă din politica externă şi de securitate comună. Aceasta asigură Uniunii o capacitate operaţională bazată pe mijloace civile şi militare (furnizate de statele membre), Uniunea putând recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Misiunile în cadrul cărora Uniunea poate recurge la mijloace civile şi militare, includ acţiunile comune în materie de dezarmare, misiunile umanitare şi de evacuare, misiunile de consiliere şi de asistenţă în probleme militare, misiunile de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii, misiunile forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii şi operaţiile de stabilizare după încetarea conflictelor. Aceste misiuni sunt coordonate şi supravegheate de către Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, sub autoritatea Consiliului şi în contact strâns şi permanent cu Comitetul Politic şi de Securitate.

Deciziile referitoare la politica de securitate şi apărare comună, inclusiv cele cu privire la lansarea uneia dintre misiunile menţionate mai sus15, se adoptă de Consiliu, care hotărăşte în unanimitate, la propunerea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate sau la iniţiativa unui stat membru. În cadrul acestor decizii, Consiliul poate încredinţa punerea în aplicare a unei misiuni unui grup de state membre care doresc să se angajeze în această misiune şi care dispun de capacităţile necesare. Aceste state membre, împreună cu Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, se pun de acord cu privire la gestionarea misiunii16. În vederea sprijinirii Consiliului şi a statelor membre în efortul lor de a îmbunătăţi capacităţile de apărare ale Uniunii Europene şi de a susţine PESA în dezvoltarea sa viitoare, în anul 2004 a fost creeată Agenţia Europeană de Apărare (AEA) care, în cadrul atribuţiilor sale, identifică necesităţile operaţionale, promovează măsurile necesare satisfacerii acestora, contribuie la identificarea şi, după caz, la punerea în aplicare a oricărei măsuri utile pentru întărirea bazei industriale şi tehnologice în sectorul de apărare, participă la definirea unei politici europene în materie de capacităţi şi de armament şi sprijină Consiliul în evaluarea îmbunătăţirii capacităţilor militare.

Agenţia Europeană de Apărare este deschisă tuturor statelor membre care doresc să participe. În temeiul art. 45 al. (2) TUE, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, adoptă o decizie care defineşte statutul, sediul şi regulamentul de funcţionare ale Agenţiei. Această decizie ţine seama de gradul de participare efectivă la activităţile Agenţiei, iar în cadrul acesteia se constituie grupuri specifice care reunesc statele membre ce derulează proiecte comune17.

4. Politica Comercială Comună (PCC) În urma adoptării Tratatului de la Lisabona, conform art. 207 al. (1) TFUE (fostul art. 133 TCE), Politica comercială comună se desfăşoară în cadrul principiilor şi al obiectivelor acţiunii externe a Uniunii.

14 Articolul 32 (fostul art.16) TUE. 15 Conform art. 43 al. (3) TUE, Consiliul adoptă decizii privind aceste misiuni definind obiectivele şi întinderea acestora,

precum şi condiţiile generale de punere în aplicare.

16 Articolul 44 TUE

17 Pentru detalii privind organizarea şi activitatea Agenţiei Europene de Apărare (AEA) a se vedea Dan Vătăman, Drept

instituţional al Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2011, pp. 270‐274.

17

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” Politica comercială este una dintre primele politici comune incluse în TCEE, ca instrument principal de realizare a integrării pieţelor naţionale într‐o piaţă regională unică, fiind unul din primele domenii în care statele membre au acceptat să îşi limiteze suveranitatea, delegând competenţe extinse la nivel comunitar.

Potrivit art. 131 TCE, obiectivele politicii comerciale comune erau dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial şi suprimarea progresivă a restricţiilor în calea schimburilor internaţionale. În noua formulare a art. 206 TFUE, prin stabilirea unei uniuni vamale, Uniunea contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, la eliminarea treptată a restricţiilor în calea schimburilor comerciale internaţionale şi a investiţiilor externe directe şi la reducerea barierelor vamale şi de altă natură.

Politica comercială comună se întemeiază pe principii uniforme, în special în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare şi comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii şi aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale, investiţiile străine directe, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum şi măsurile de protecţie comercială, printre care şi cele care se adoptă în caz de dumping şi de subvenţii.18 Măsurile care definesc cadrul în care este pusă în aplicare politica comercială comună sunt adoptate de Parlamentul European şi Consiliu, care hotărăsc prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară19. În cazul în care trebuie negociate şi încheiate acorduri cu una sau mai multe ţări terţe ori organizaţii internaţionale, se aplică art. 218 TFUE20, sub rezerva dispoziţiilor speciale ale art. 207 TFUE. Astfel, Comisia prezintă recomandări Consiliului, care o autorizează să deschidă negocierile necesare, ambelor instituţii revenindu‐le răspunderea asigurării compatibilităţii acordurilor negociate cu politicile şi normele interne ale Uniunii. Aceste negocieri sunt desfășurate de Comisie, în consultare cu un comitet special desemnat de Consiliu pentru a o asista în această misiune şi cu respectarea directivelor pe care Consiliul i le‐ar putea adresa. Comisia are obligaţia de a raporta periodic comitetului special şi Parlamentului European cu privire la stadiul negocierilor. Pentru negocierea şi încheierea acestor acorduri, Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată21.

Exercitarea competenţelor atribuite prin art. 207 TFUE în domeniul politicii comerciale comune nu aduce atingere delimitării competenţelor între Uniune şi statele membre şi nu implică armonizarea dispoziţiilor actelor cu putere de lege şi ale normelor administrative ale statelor membre în măsura în care tratatele exclud o astfel de armonizare22.

5. Cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul umanitar 5.1. Cooperarea pentru dezvoltare Potrivit art. 208 TFUE (fostul art. 177 TCE), politica Uniunii în domeniul cooperării pentru dezvoltare se desfăşoară cu respectarea principiilor şi a obiectivelor acţiunii externe a Uniunii, obiectivul principal al acestei politicii fiind reducerea şi, în cele din urmă, eradicarea sărăciei. În acest sens, politica de cooperare pentru dezvoltare a Uniunii şi politicile statelor membre se completează şi se susţin reciproc, atât Uniunea, cât şi statele membre respectându‐şi angajamentele

18 Articolul 207 al. (1) TFUE 19 Articolul 207 al. (2) TFUE 20 Potrivit art. 218 TFUE (fostul art. 300 TCE), fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale ale art. 207, acordurile dintre

Uniune şi ţări terţe sau organizaţii internaţionale sunt negociate şi încheiate în conformitate cu următoarea procedură: Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de negociere, autorizează semnarea şi încheie acordurile; Comisia sau Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, în cazul în care acordul în cauză priveşte exclusiv sau în principal politica externă şi de securitate comună, prezintă recomandări Consiliului care adoptă o decizie de autorizare a începerii negocierilor şi desemnează, în funcţie de domeniul acordului în cauză, negociatorul sau şeful echipei de negociatori a Uniunii.

21 Articolul 207 al. (4) TFUE 22 Articolul 207 al. (6) TFUE

18

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” şi ţinând seama de obiectivele pe care le‐au acceptat în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al altor organizaţii internaţionale competente.

Pentru a favoriza complementaritatea și eficacitatea acțiunilor lor, Uniunea şi statele membre îşi coordonează politicile în domeniul cooperării pentru dezvoltare şi se pun de acord cu privire la programele de asistenţă, inclusiv în cadrul organizaţiilor internaţionale şi al conferinţelor internaţionale, putând întreprinde acţiuni comune .

Măsurile necesare pentru punerea în aplicare a politicii de cooperare pentru dezvoltare sunt stabilite de Parlamentul European şi Consiliu, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, aceste măsuri putând consta în programe multianuale de cooperare cu ţări în curs de dezvoltare sau în programe având o abordare tematică .

5.2. Cooperarea economică, financiară şi tehnică cu ţările terţe Potrivit art. 212 TFUE (fostul art. 181 A TCE), fără a aduce atingere celorlalte dispoziţii ale tratatelor, în special celor privind cooperarea pentru dezvoltare, Uniunea deşfăsoară acţiuni de cooperare economică, financiară şi tehnică, inclusiv de asistenţă, în special în domeniul financiar, cu ţări terţe, altele decât ţările în curs de dezvoltare. Aceste acţiuni sunt în concordanţă cu politica de dezvoltare a Uniunii şi se desfăşoară cu respectarea principiilor şi a obiectivelor acţiunii sale externe. Acţiunile Uniunii şi ale statelor membre se completează şi se susţin reciproc şi, în cadrul competenţelor lor respective, Uniunea şi statele membre pot coopera cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale competente. Modalităţile de cooperare ale Uniunii pot face obiectul unor acorduri între aceasta şi părţile terţe interesate. Dispoziţiile amintite mai sus nu aduce atingere competenţei statelor membre de a negocia în cadrul organismelor internaţionale şi de a încheia acorduri internaţionale.

Măsurile necesare pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 212 TFUE sunt stabilite de Parlamentul European şi Consiliu, care hotărăsc în conformitate cu procedura legislativă ordinară.

5.3. Ajutorul umanitar Acţiunile Uniunii în domeniul ajutorului umanitar se desfăşoară în cadrul principiilor şi al obiectivelor acţiunii externe a Uniunii. Aceste acţiuni vizează, în mod punctual, să acorde asistenţă şi ajutor populației din ţările terţe, victime ale unor catastrofe naturale sau provocate de om, precum şi să le protejeze pentru a face faţă nevoilor umanitare care apar în aceste situaţii diferite.

Acţiunile de ajutor umanitar ale Uniunii şi ale statelor membre se completează şi se susţin reciproc şi se desfăşoară în conformitate cu principiile dreptului internaţional şi cu principiile imparţialităţii, neutralităţii şi nediscriminării. Măsurile de definire a cadrului în care sunt puse în aplicare acţiunile de ajutor umanitar ale Uniunii sunt stabilite de Parlamentul European şi Consiliu, care hotărăsc în conformitate cu procedura legislativă ordinară.

După cum se observă, prin adoptarea Tratatului de la Lisabona, a fost introdusă, pentru prima dată, o bază juridică specifică pentru acordarea ajutorului umanitar, prevăzându‐se, totodată, posibilitatea înfiinţării Corpului voluntar european de ajutor umanitar. Statutul şi modalităţile de funcţionare a acestuia sunt stabilite prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară de către Parlamentul European şi Consiliu .

6. Măsurile restrictive Conform art. 215 TFUE (fostul art. 301 TCE), în cazul în care o decizie, adoptată în conformitate cu titlul V cap. 2 din TUE (Dispoziţii speciale privind Politica Externă şi de Securitate Comună – PESC), prevede întreruperea sau restrângerea, totală sau parțială, a relaţiilor economice şi financiare cu una sau mai multe ţări terţe, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea comună a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi a Comisiei şi după informarea Parlamentului European, adoptă măsurile necesare.

De asemenea, în cazul în care se prevede într‐o decizie, adoptată în conformitate cu titlul V cap. 2 din TUE, Consiliul poate adopta, în conformitate cu procedura descrisă mai sus, măsuri restrictive

19

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” împotriva unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entităţi fără caracter statal. Aceste acte cuprind dispoziţiile necesare în materie de garanţii juridice.

7. Acordurile internaţionale În temeiul art. 216 TFUE, Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii internaţionale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui acord fie este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr‐un act juridic obligatoriu al Uniunii, fie poate influenţa normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare a acestora. Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizaţii internaţionale, pentru a crea o asociere caracterizată de drepturi şi obligaţii reciproce, de acţiuni comune şi proceduri speciale.

Acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituţiile Uniunii şi pentru statele membre.

Fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale ale art. 207 TFUE referitoare la politica comercială comună, acordurile dintre Uniune şi ţări terţe sau organizaţii internaţionale sunt negociate şi încheiate în conformitate cu o anumită procedură stabilită la art. 218 TFUE (fostul art. 300 TCE).

Astfel, Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de negociere, autorizează semnarea şi încheie acordurile. Comisia sau Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, în cazul în care acordul în cauză priveşte exclusiv sau în principal politica externă şi de securitate comună, prezintă recomandări Consiliului care adoptă o decizie de autorizare a începerii negocierilor şi desemnează, în funcţie de domeniul acordului în cauză, negociatorul sau şeful echipei de negociatori a Uniunii.

Consiliul poate adresa directive negociatorului şi poate desemna un comitet special, negocierile trebuind să fie conduse în consultare cu acest comitet.

Consiliul, la propunerea negociatorului, adoptă o decizie care autorizează semnarea acordului şi, după caz, de aplicare a sa cu titlu provizoriu înainte de intrarea în vigoare. De asemenea, Consiliul, la propunerea negociatorului, poate adopta o decizie privind încheierea acordului.

Cu excepţia cazului în care acordul se referă exclusiv la politica externă şi de securitate comună, Consiliul adoptă decizia privind încheierea acordului: (a) după aprobarea Parlamentului European în următoarele cazuri: acorduri de asociere; acord privind aderarea Uniunii la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; acorduri de instituire a unui cadru instituţional specific prin organizarea procedurilor de cooperare; acorduri care au implicaţii bugetare importante pentru Uniune; acorduri în domeniile în care se aplică procedura legislativă ordinară sau procedura legislativă specială în cazul în care este necesară aprobarea Parlamentului European. În caz de urgenţă, Parlamentul European şi Consiliul pot conveni un termen pentru aprobare; (b) după consultarea Parlamentului European, în celelalte cazuri. Parlamentul European emite avizul într‐un termen pe care Consiliul îl poate stabili în funcţie de urgenţa problemei, Consiliul putând decide dacă avizul nu a fost emis în acest termen.

Pe parcursul întregii proceduri, Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată. Cu toate acestea, Consiliul hotărăşte în unanimitate în cazul în care acordul se referă la un domeniu pentru care este necesară unanimitatea în vederea adoptării unui act al Uniunii, precum şi în cazul acordurilor de asociere şi al acordurilor prevăzute la art. 212 (cooperare economică, financiară şi tehnică) cu statele candidate la aderare. Consiliul hotărăşte de asemenea în unanimitate în ceea ce priveşte acordul privind aderarea Uniunii la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; decizia privind încheierea acestui acord intrând în vigoare după aprobarea sa de către statele membre, în conformitate cu normele lor constituţionale.

Parlamentul European este informat de îndată şi pe deplin pe parcursul tuturor etapelor procedurii.

Prin derogare de la această procedură, Consiliul, fie la recomandarea Băncii Centrale Europene, fie la recomandarea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene în vederea realizării unui

20

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” consens compatibil cu obiectivul stabilităţii preţurilor, poate încheia acorduri formale privind un sistem al cursului de schimb al monedei euro în raport cu monedele statelor terţe. În acest caz, Consiliul hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului European şi în conformitate cu următoarea procedură. Astfel, în cazul în care acordurile asupra unor chestiuni referitoare la regimul monetar sau de schimb trebuie să facă obiectul negocierilor între Uniune şi unul sau mai multe state terțe sau organizaţii internaţionale, Consiliul, la recomandarea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene, decide asupra modalităţilor de negociere şi încheiere a acestor acorduri. Aceste modalităţi trebuie să asigure exprimarea de către Uniune a unei poziţii unice. Comisia este asociată pe deplin în negocieri.

Consiliul, fie la recomandarea Băncii Centrale Europene, fie la recomandarea Comisiei și după consultarea Băncii Centrale Europene în vederea ajungerii la un consens compatibil cu obiectivul stabilităţii preţurilor, poate adopta, modifica sau renunţa la cursurile centrale ale euro în sistemul cursurilor de schimb. În acest caz, Preşedintele Consiliului informează Parlamentul European cu privire la adoptarea, modificarea sau renunţarea la cursurile centrale ale euro. În absenţa unui sistem al cursului de schimb în raport cu una sau mai multe monede ale statelor terțe, Consiliul, la recomandarea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene, sau la recomandarea Băncii Centrale Europene, poate formula orientările generale ale politicii de schimb în raport cu aceste monede. Aceste orientări generale nu aduc atingere obiectivului principal al SEBC, şi anume menţinerea stabilităţii preţurilor .

8. Relaţiile Uniunii cu organizaţiile internaţionale şi cu ţările terţe În virtutea art. 220 TFUE (fostele art. 302‐304 TCE), Uniunea stabileşte orice formă de cooperare utilă cu organele Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cu instituţiile sale specializate, cu Consiliul Europei, cu Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi cu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, asigurând, de asemenea, legăturile oportune cu alte organizaţii internaţionale. Această responsabilitate revine Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi Comisiei.

Delegaţiile Uniunii în ţările terţe şi pe lângă organizaţiile internaţionale asigură reprezentarea Uniunii şi acţionează în strânsă cooperare cu misiunile diplomatice şi consulare ale statelor membre. Delegaţiile Uniunii se află sub autoritatea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate .

9. Clauza de solidaritate Potrivit art. 222 TFUE, Uniunea şi statele sale membre acţionează în comun, în spiritul solidarităţii, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist, ori al unei catastrofe naturale sau provocate de om.

Uniunea mobilizează toate instrumentele de care dispune, inclusiv mijloacele militare puse la dispoziţie de statele membre, pentru: prevenirea ameninţării teroriste pe teritoriul statelor membre; protejarea instituţiilor democratice şi a populaţiei civile de un eventual atac terorist; acordarea de asistenţă unui stat membru pe teritoriul acestuia, la solicitarea autorităţilor sale politice, în cazul unui atac terorist, precum şi acordarea de asistenţă unui stat membru pe teritoriul acestuia, la solicitarea autorităţilor sale politice, în cazul unei catastrofe naturale sau provocate de om. În cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist sau este victima unui catastrofe naturale ori provocate de om, celelalte state membre îi oferă asistență la solicitarea autorităţilor politice ale acestuia, în acest scop coordonarea statelor membre realizându‐se în cadrul Consiliului.

Modalitățile de punere în aplicare de către Uniune a clauzei de solidaritate sunt definite printr‐o decizie adoptată de Consiliu, la propunerea comună a Comisiei şi a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. În cazul în care această decizie are implicaţii în

21

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” domeniul apărării, Consiliul hotărăşte în conformitate cu dispoziţiile speciale privind PESC (art. 31 al. (1) din TUE).

5. Concluzii Ideea conform căreia statele Uniunii Europene ar trebui să acţioneze împreună pentru a‐şi promova şi proteja interesele strategice este la fel de veche ca însăşi ideea de Uniune Europeană. În urma unei evoluţii de aproape şaizeci ani, Uniunea Europeană de astăzi este o putere economică, cel mai mare donator de ajutor umanitar şi un punct de referinţă pentru stabilitate, democraţie şi drepturile omului.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (1 decembrie 2009) Uniunea Europeană a dobândit personalitate juridică, având posibilitatea de a acționa mai eficient și mai coerent pe plan internațional. Astfel, această inovație introdusă prin Tratatul de la Lisabona are efecte importante asupra acțiunii externe a Uniunii, crearea unei singure entități juridice asigurând o mai bună reprezentare a Uniunii la nivel internațional și, totodată, consolidarea rolului Uniunii ca actor principal în relațiile internaționale.

Actualul context internațional marcat de transformări substanțiale, impune Uniunii Europene să se angajeze mai activ împreună cu puterile mondiale actuale și emergente, precum și cu alți partenerii bilaterali și multilaterali, în vederea promovării unor soluții eficiente la problemele care afectează atât cetățenii europeni, cât și întreaga omenire.

Având în vedere cele prezentate mai sus, îmi exprim convingerea că în contextul anului 2014 Uniunea Europeană trebuie să joace un rol pro‐activ în construirea unei Organizații a Națiunilor Unite care să contribuie în mod eficient la soluțiile globale, la pace și securitate, la democrație și la o ordine internațională bazată pe statul de drept. De asemenea, doresc să să subliniez faptul că prin consolidarea cooperării, îmbunătățirea instituțiilor și angrenarea tuturor părților interesate, Uniunea Europeană va avea un rol activ și conducător în reforma guvernanței globale, pentru a spori legitimitatea instituțiilor și a organizațiilor internaționale, consolidându‐și totodată poziția în prevenirea și gestionarea crizelor, medierea, menținerea și consolidarea păcii internaționale.

Bibliografie

1. Dan Vătăman, Drept comunitar european, Ediţia a II‐a, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2010; 2. Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2010; 3. Dan Vătăman, Drept instituţional al Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2011; 4. Dan Vătăman, Istoria Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Pro Universitaria, 2011; 5. www.consilium.europa.eu – site‐ul oficial al Consiliului Uniunii Europene; 6. www.ec.europa.eu – site‐ul oficial al Comisiei Europene; 7. http://eeas.europa.eu ‐ site‐ul Serviciului European de Acțiune Externă.

22

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

DR. LUMINIŢA TĂRCHILĂ Mihai Eminescu, o şcoalǎ de viaţǎ

Adus în lumina gândirii unui început de secol și de mileniu, Mihai Eminescu ne apare, acum mai ales, ca un spirit liber și inventiv, veșnic neliniștit, de o neobosită căutare, dublat de o inteligență rară și de o necurmată curiozitate intelectuală. Fără a mai cădea în patima idolatriei, cum se întâmpla de multe ori în trecut, putem acum, având la îndemână opera lui completă, să trcem de la faza superficială a „simțirii“ mesajului său, la aceea, mai profundă, în care să‐l putem înțelege și explica – dacă nu deplin, cel puțin nedeformat.

Scrierile cu caracter teoretic din „Fragmentarium“ dau universului intelectual al lui Eminescu câteva constante de gândire având ca unic criteriu polarizator adevărul. Adevărul cu tot cortegiul său de mister și paradoxuri cauzate de rflectarea sa în stâmtimea conștiinței omenești. Luând în considerare „nemarginile“ gândirii eminesciene, ostilitatea poetului față de „sisteme“ stânjenitoare pentru spontaneitatea și libertatea cugetului, s‐ar cuveni a ne feri să cădem în ispita căutării vreunei „rețete de existență“, vreunei teorii anume închegate, atunci când ne aplecăm atenția asupra judecăților poetului din „Fragmentarium“. De altfel, osificarea gândirii într‐un sistem sau altul n‐a însemnat la nici un filosof cunoașterea absolută, descoperirea adevărului suprem.

Eminescu însuși observa acest lucru și declara sentențios undeva în paginile „fragmentariului“ său: „…dar rezultate pozitive despre ființa lumei sau lucrul în sine nu conține nici filosoful cel mai adînc.“; pentru că – spune el ‐ „…Singura filosofie justă e aceea care fundamentează și scuză, ca firești, toate formele gîndirii umane, care consideră ca egal îndreptățite o formă oarecare sau alta. Îndreptățirea relativității“ Și reluând „Mirarea cea mare a oamenilor vine de acolo că filosofia are multe sisteme, din care poate nici unul nu‐i adevărat [...]“1 Pe de altă, Eminescu nici nu poate fi numit “filosof„ în accepția de „specialist“ de „profesist“. Mihai Eminescu a fost, în special, un creator artistic de imagini prin mijlocirea cuvântului. El a dat limbii române caratele celor mai valooase metafore și strălucirea celor mai adânci și mai complexe străfulgerări ale gândului. Cu marea sa disponibilitate pentru cultură, cu deosebita receptivitate atât la nou, cât și la vechi, cu înclinația aparte spre observarea atentă a naturii, în sfârșit, cu marea sa încordare pentru cunoaștere, pentru înțelegerea existenței în general, Eminescu este omul mereu prezent în cetate, „călare“ pe calul alb al dreptății, luptând în mijlocul arenei. Este, prin urmare, departe de adevăr imaginea unui poet baricadat în turnul de fildeș, izolat de lume și de suferințele ei. Dacă așa ar fi fost, atunci poetul ar fi trebuit să fi abandonat drumul cel anevoios al cunoașterii.

Dorința de a cunoaște are vitale rădăcini pragmatice, este impregnată de voința de a trăi și nu oricum, de a trăi mai plenar, mai frumos, mai adevărat. Omul care vrea să cunoască, trbuie să trăiască, iar ca să trăiască trebuie să se cufunde în lume, în „samsara“ aparențelor. Iată așadar prima premisă de la care pornește Eminescu în scrutarea existenței și a omului, cu toate atributele și pespectivele sale: cunoașterea prin trăire nemijlocită. Poetul înțelege că această „cărare“ este mai anevoioasă, dar o străbate cu stoicism, culegând din ea cunoștințe temeinice adânci: „... fiecare regulă, teorie, abstracțiune chiar, își are durerile ei de naștere. Și nu o dată, ci în fiecare individ. Abia cu ocazia unei întâmplări dureroase omul se pătrunde ce adevărată fusese cutare regulă de viață, și din momentul acela ea devine pentru el nu o teorie seacă, pe care‐o știa și mai înainte, ci un călăuz concret. Ea se naște în el înt‐un mod dureros. Tot astfel e c‐o abstracțiune. Prin învățătură, nimeni n‐o capătă complectă în capul lui. Trebuie ca figura constreeuită în linii numai în capul lui să capete viață și coloare printr‐o întîmplare oarecare. Ea se naște în el, în genere, atunci când necoincidența dintre icoana purtată de el și adevărul vădit îl atinge dureros“2 Cealaltă premisă este cunoașterea prin cultură. Deci, o dată trasate „cărările“, Eminescu le va cutriera cu multă atenție la tot și la toate, notându‐și observațiile prilejuite pe parcurs de vreo lectură anume, vreun eveniment sau vreo întâmplare mai neobișnuită ‐ și în viața poetului au roit destule asemenea episoade excepționale –

23

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” însemnându‐și aspecte care marchează etape în evoluția propriei gândiri. Din acest punct de vedere, George Călinescu mai adaugă o informație: „Eminescu era omul care‐și notează o dată sau o expresie și o întrebuințează când vine împrejurarea“3. Pentru că poetul știa prea bine că: „Ideea, cum vine, trebuie scrisă, căci, deși te semeți a o ține minte, însă se‐nvechește, se palifică în cap, astfel încît în loc de‐o gândire de aur strălucitor, batem o monedă ștearsă și veche, care sună fals când o pui în urmă pe hîrtie “4 Semnificația acestor încercări de prindere a gândului, de acumulări ale unor „prime intuiții naturale“ – cum le numește Edgar Papu5 – ale unor „idei germinative“‐ cum le spune George Munteanu6 – este arătată de însuși Eminescu, atunci când ne introduce în „peștera bătrînului Euthanasius“7 unde „pe o mescioară“, se îngrămădea însemnări din cuprinsul unei vieți întregi: „fiecare cugetare era ca un monogram al acestui cap adînc și fericit și a căror rezonanță era atît de mare încît fiecare construcție trezea o lume de cugetări și analogii...“8 .

După o epocă de „sisteme“ filosofice, cum a fost aceea a filosofiei clasice germane, Eminescu restituie deci intelectului demnitatea gândirii fragmentare, lipsită de trufia instaurării unor principii abstracte drept sistem de călăuzire a lumii. Deosebit de frumos vorbește despre ele George Călinescu, în cunoscutul său studiu9, unde conchidea: „Filosofia teoretică a lui Eminescu este de bună seamă eclectică... Pesimism se găsește pe alocuri […] dar această atitudine nu servește drept premisă pentru nici o concluzie practică. Transcendentalismul slujește îndeosebi ca temă literară și este, sub raportul gîndirii totale, indiferent; de vreme ce se admite necesitatea lumii obiective, puțin interesează că știm cauza ei metafizică, rămînînd hotătît pentru orice filosofie că experiența începe cu reprezentarea. Eminescu arată tendințe pozitiviste pe care le putea avea deopotrivă fiind sau nefiind kantian. Heraclitismul de izvor schopenhauerian dă și el prilej de frumoase compuneri […] Mai serios ar fi platonismul, prin acel factor ideal pe care îl aduce în rîul experienței și care ar îndreptăți pînă la un punct conservatorismul poetului, însă Eminescu nu profesează rămînerea pe loc, împietrirea în tipuri, ci evoluția naturală... “10 Și genialul critic se întreabă (sau poate ne întreabă): „Atunci unde este miezul gândirii eminesciene?“ Răspunde tot el în continuare: „În primatul naturii și al corelatului ei uman, instinctul. Între suprema conștiință metafizică, oglinda îndurerată a spiritului Universului, și fericirea topirii în Neant, nu există decît două moduri de existență cu putință, dintre care unul este adevărat: modul rațional, caricatura ingîmfată a Ideii absolute, idealismul ce se minte pe sine și visează să miște inerta masă cosmică; și modul automatic, imagine a Morții veșnic creatoare, care nu grșește niciodată. Optimismul și pesimismul poetului, pentru cine le socotește antinomice se pot concilia astfel: decît conștiința mai bun instinctul, decît instinctul mai bună moartea“11 Iată, pe scurt, viziunea eminesciană redată în esența ei.

Note: 1.Mihai Eminescu, Opere,XV, Fragmentarium, București, Editura Academiei Române, 1993, p. 23.

2.Ibidem, p. 49.

3.George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, I,Editura Hyperion, Chișinău, 1993, p. 320.

4.Mihai Eminescu, op. cit. , p. 140.

5.Edgar Papu, Din clasicii noștri, Contribuții la ideea unui protrocronism românesc, Editura Eminescu, București, 1977, p.95.

6.George Munteanu, Hyperion1 Viața lui Eminescu, Editura Minerva, București, 1973. p. 121.

7.Mihai Eminescu, Cezara, în Poezii‐ proza literară, II, Editura Cartea Românească, București, 1976, p.343.

8.Ibidem 9.George Călinescu, op. cit., p. 239.

10. Ibidem, , p. 566.

11. Ibidem. , p. 567.

24

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

E s e i s t i c ă

DRD. LINDA PEŞCHIR

Jerzy Grotowski, sau teatrul ca un mod de a înțelege viața “Dacă nu depăşiţi indeajuns de repede ceea ce este perfect – veţi cădea în automatism” J. Grotowski

Teatrul pentru Grotowski a fost un mod de a înţelege viaţa. Căutările lui au însemnat un efort de a integra diferite direcţii opuse si contradictorii ale actelor teatrale arătând că “unul dintre vehiculele care îngăduie omului să aibă acces la un alt nivel de percepţie il putem găsi în arta spectacolului’’ 1.

A început prin a se rupe de lumea teatrului instituţionalizat, politizat, a întemeiat un spaţiu unde să poată cerceta şi experimenta, şi‐a încurajat, susţinut şi ghidat actorii în acestă călătorie prin adâncimile interioare ale propriului psihic şi exterioare ale unei conjuncturi teatrale şi politice ostile2.

“Am fost mai întai format ca actor, apoi ca regizor. În primele mele spectacole la Cracovia şi la Poznan am respins concesiile şi conservatorismul teatral. Treptat m‐am dezvoltat şi am descoperit că era mai puţin fecund să mă realizez eu însumi, decît să studiez posibilităţile de a ajuta pe alţii să se realizeze ei inşişi ... Până la urmă, aventurile unu regizor sunt facile, dar în schimb întalnirile cu alte fiinţe umane sunt mai dificile, mai fructuoase şi mai stimulante... cel mai important pentru mine astăzi este de a redescoperi elementele artei acotului”3 Conform lui Peter Brook „Nimeni pe lumea asta de la Stanislavski încoace nu a studiat atât de profund si de complet ca Grotowski jocul actorului, fenomenul şi semnificaţia sa, natura şi ştiinţa proceselor sale mintale, fizice şi emoţionale4.

Răspunsuri la intrebări fundamentale ca: Ce este teatrul? Ne sunt oferite de Grotowski prin direcţiile pe care le propune cu teatrul sărac: ‐ evitarea eclectismului, teatrul fiind o sumă de discipline definind ceea ce diferenţiază teatrul de alte categorii de spectacole, ‐ investigarea relaţiei actori/public care este specifică teatrului.

Conform Ginei Călinoiu, Pentru Grotowski esenţa teatrului este întâlnirea. Pentru a face acestă întalnire posibilă şi considerând actorul nucleul care o generează, el are nevoie de un actor a cărui tehnică să îi permită să întreprindă un act de sinceritate, de autopenetrare, de provocare extremă, de sacrificare, reprezentând ispăşirea. Pentru ca un astfel de act să nu fie trecător, nici întâmplător, el adoptă o metodă specifică de cercetare şi de antrenament, al cărei rezultat este o tehnică deductivă, de eliminare a blocajelor, a obstacolelor care intervin la nivelul corpului – via negativa, ’’deoarece dacă actorul este conştient de corpul său, el nu poate pătrunde în interiorul său şi nici să parvină la propria sa revelaţie5.

1 Peter Brook, Grotowski, Art as a Vehicle, in The Grotowski Sourcebook, edited by Rychard Schechner şi Lisa Wolford,

Routledge, London and New York, 2001, p.383 2 Gina Călinoiu, Jerzy Grotowski, metafizica artei acorului, ed. Paralela 45, Piteşti, 2010, p. 40 3 Jerzy Grotowscki, Theatre of Sources , p115 4 Ibidem, p.5 5 Ibidem, p. 43

25

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” Teatrul Producţiilor (1957‐1969)

Debutează ca regizor în 1957 la teatrul din Cracovia cu piesa lui Eugen Ionescu Scaunele.În acelaşi an la clubul studenţesc Pod Jaszczurami din Cracovia conduce întalniri săptămânale având ca tema de dezbatere filosofia orientală, respectiv‐ budhismul, yoga, Confucius, Taoism şi zen‐ budhism.

La varsta de 26 de ani preia conducerea ’’Teatrului 13 rânduri’’. La 1 martie 1962 se optează pentru numele “Teatrul Laborator”, moment in care tehnica artei actorului pe care o dezvolta ajuge să fie cunoscută pe plan internaţional, Grotowski fiind susţinut de Peter Brook şi Eugenio Barba.

Parateatrul sau Teatrul Participării (1970‐ 1978)

Literar, înţelesul cuvântului de parateatru este: alături de teatru, la limita teatrului, sau extinderea limitelor acestuia. Câteodată este asociat cu temenul de Cultură Activă, cunoscut în mod comun, spune Grotowski drept creativitate.... Altfel spus Prateatrul / Cultura Activă caută să extindă privilegiul acţiunii creative asupra celora care nu sunt în mod obişnuit implicaţi intr‐o producţie teatrală. Intenţia acestei cercetări nu este de observare, ci de implicare directă, intr‐un sens participativ.6 Apocalypsis cum figuris este un spectacol propune o noua relaţie nu numai între actor şi spectator dar şi intre spectator şi spectator care sunt aşezati pe podea în intenţia ca reprezentaţia să se producă chiar în faţa spectatorului.S‐a dorit ca acest spectator / prieten să partice în procesul de sacrificiu înfăptuit de actori.

La sfârşitul anului 1969, Grotowski face a doua sa călătorie în India şi la întoarcere trasează noii sale cercetări: ’’Trăim intr‐o epocă post‐teatrală. Ceea ce urmează nu este un nou val al teatrului ci mai degrabă ceva ce îl va înlocui7.

Teatrul Surselor (1978‐1982)

Călătoreşte în India, Mexic, Haiti, Nigeria iar ceea ce studiază în acestă perioadă este interesat de sursele de unde provin sursele tehnicilor, cum sunt tehnicile yoga, tehnici şamanice, tehnici zen‐ budiste. Cercetarea sa este îndreptată către acele tehnici ce conduc la activitate, acţiune şi conţin un aspect dramatic, tehnici cu un caracter performativ.Grotowski propune întoarcerea la starea de copil. Este necesar să regăsim acest ipotetic copil şi exaltările sale8.

Ceea ce subliniază Grotowsski este că, dincolo de diferenţele sociale,culturale, religioase, de limbaj, diferenţe deosebit de complexe, există o simplitatea a acţiunilor care depaşeşte toate aceste limite, simlitate al căror interes parvine tuturor instantaneu.

Teatrul Surselor, investighează ce poate face o fiinţă umană cu propria sa solitudine – alăturid e ceilalţi sau cu ceilalţi. Teatrul surselor vorbeşte despre curiozitatea de a fi cu celălalt, intr‐un studiu trans‐lingvistic, trans‐cultural unde oamenii experimentează “ un aspect al tăcerii” , “ un aspect al solitudinii lângă celălalt”, “ o anumită relaţie cu ambientul natural’’.

Acestă cercetare face din Grotowski unul dintre primii cercetători care teoterizează intersecţia dintre teatru şi antopologie. De asemenea el trasează atenţia asupra problemei presantea erodării culturii tradiţionale‐o consecinţă a modernizării progresive. A atins simultan o problemă principală pentru fiecare fiinţă –responsabilitatea determinării identitaţii ca individ şi ca reptezentant al culturii. 9 6 Ibidem, p.15 7 Zbigniew Osinski, Grotowski on His Laboratory, New York: PAJ Publications ( A Division of Performing Arts Journal,

Inc.),1986, p.120 Jerzy Grotowski, Theatre of Sources, în The Grotowski Sourcebook, edited by Rychard Schechner şi Lisa Wolford, Routledge, London and New York, 2001, p. 260 9 Gina Călinoiu, Jerzy Grotowski, metafizica artei acorului, ed. Paralela 45, Piteşti, 2010, p. 19 8

26

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Drama Obiectivă (1983‐1986)

Acestă etapă a fost concretizată printr‐o investigare a impactului psihologic pe care îl au anumite cântece şi atitudini sau mişcări derivate din culturile traditionale asupra participanţilor, cu accentul pe acele elemente comune, care putea deveni universale, care putea conduce la naşterea unei arte ce putea fi ritual prin însăşi natura ei. Cântecele ritualice şi elementele legate de tradiţiile africane şi haitiene s‐au dovedit extrem d eofertante pentru acest gen de cercetare.10 Într‐un interviu asupra acestui subiect, publicat în Los Angeles Time, Grotowschi a subliliat:’’ A reevoca o formă antică de artă unde ritualul şi creaţia artistică nu erau separate. Unde poezia era cântec, cântecul era incantaţie, mişcarea era dans. Arta pre – diferenţiată, dacă vreţi, care prin impactul ei era deosebit de puternică. Atingând acesta, fară preocupare pentru motivaţiile filozofice sau teologice, fiecare dintre noi îşi poate afla propria sa conexiune’’11.

Arta ca vehicul (1986‐1999)

Începând cu anul 1986 Grotowschi este invitat în Italia, în Pontedera, pentru a‐şi desfăşura cercetările pe termen nelimitat, fără presiunea prezentării rezultatelor. Trei dintre colaboratorii etapei anterioare, Thomas Richards, Pablo Jimenez, James Slowiak, l‐au ajutat să pună bazele Centrului de Lucru Jeryz Grotowski. S‐au pus bazele programului’’ ritual plays”, timp în care Grotowschi a dezvoltat o strânsă legatură cu Richards, care în urma acestei colaborări a fpst publicată lucarea ’’ At Work with Grotowschi on Phiysical Action”. În ultimii săi ani, Grotowscki, s‐a dedicat muncii de laborator, fiind axat pe studierea conceptului de Performer, the doer, înfăptuitorul uni ritual primar, care este atât act – Performance – cât şi cunoştere. “ Performer, cu literă mare, este un om al acţiunii. Nu este cineva care joacă pe altcineva.

El este doer/cel care face, un preot, un luptător. El este în afara genurilor estetice”12.

Pentru a descrie acestă fază finală a cercetării sale, Grotowschi a împrumutat termenul de „artă ca vehicul” folosit de Peter Brook: ’’ Teatrul este un cuvânt abstract şi pentru a fi concret are nevoie de un vehicul. Vehiculul care este cel mai puternic în toate formele de teatru este fiinţa umnă. Acest individ, acestă fiinţă umană, este întotdeauna o cantitate necunoscută. Şi este o necesitate absolută, ca undeva să exsiste condiţii excepţionale în care acestă fiinţă stranie necunoscută – actorul, să poată fi explorată’’13.

Arta ca vehicul reprezintă punctul culminant al cercetarilor de‐o viaţă ale lui Grotowschi în ceea ce priveşte potenţiala eficacitate a ritualului ca mijloc performativ şi se axează pe procesul subtil de activare şi transformare a energiei, de către Performer, într‐un cadru artistic, precis, stucturat, cu ajutorul cântecelor vibrante preluate din ritualuri tradiţionale. Este o sinteză a cercetărilor sale timpurii, privind tehnica şi procesul al actorului, având radăcinile în medoda stanislavskiană a acţiunilor fizice cu extensie în propriile investigaţii asupra tehnici corpului14.

Natura muncii lui Grotowschi cu Thomas Richards a avut caracterul transmiterii. Ţinta Centrului de Lucru Jeryz Grotowski este să transmită câtorva oameni ai noii generaţii concluziile – practice, tehnice, metodologice şi creative – legate de munca pe care Grotowski a desfâşurat‐o în ultimii 30 de ani.

10 Ibidem, p.19 11 Zbigniew Osinski , Grotowsky Blazes the Trails, în The Grotowski Sourcebook, edited by Rychard Schechner şi Lisa Wolford, Routledge, London and New York, 2001, p. 387 12 Jerzy Grotowski, Performer, în The Grotowski Sourcebook, edited by Rychard Schechner şi Lisa Wolford, Routledge, London and New York, 2001, p. 376 13 Peter Brook, Grotowski, Art as a Vehicle, in The Grotowski Sourcebook, op.cit., p.382 14 Gina Călinoiu, Jerzy Grotowski, metafizica artei acorului, op, cit., p. 22

27

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” În activitatea sa Grotowschi a făcul apel la noţiuni legate de aspecte particulare ale procesului: corpul, memoria corpului, asociaţia, impulsul, partenerul.

Munca nostră nu este nici abstarctă, nici naturalistă. Ea este naturală şi structurată, spontană şi disciplinată15.

Bibliografie

Gina Călinoiu, Jerzy Grotowski, metafizica artei acorului, ed. Paralela 45, Piteşti, 2010 Jerzy Grotowski, Performer, în The Grotowski Sourcebook, edited by Rychard Schechner şi Lisa Wolford, Routledge, London and New York, 2001 Jerzy Grotowski, I said yes to the past în The Grotowski Sourcebook, edited by Rychard Schechner şi Lisa Wolford, Routledge, London and New York, 2001 Jerzy Grotowski, Theatre of Sources, în The Grotowski Sourcebook, edited by Rychard Schechner şi Lisa Wolford, Routledge, London and New York, 2001 Mircea Eliade, Istoria Cedinţelor şi ideilor religioase, ed. Universitas, Chişinău, 1994 Peter Brook, Grotowski, Art as a Vehicle, în The Grotowski Sourcebook, edited by Rychard Schechner şi Lisa Wolford, Routledge, London and New York, 2001 Sorin Crişan, Teatrul, viaţă şi vis:Doctrine regizorale, Secolul XX, Ed. Eikon, Cluj Napoca, 2004 Zbigniew Osinski, Grotowsky Blazes the Trails, în The Grotowski Sourcebook, edited by Rychard Schechner şi Lisa Wolford, Routledge, London and New York, 2001 Zbigniew Osinski, Grotowski on His Laboratory, New York: PAJ Publications (A Division of Performing Arts Journal, Inc.),1986

15 Jerzy Grotowski, I said yes to the past în The Grotowski Sourcebook, edited by Rychard Schechner şi Lisa Wolford,

Routledge, London and New York, 2001, p. 86

28

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

A m i n t i r i d i n E u r o p a r e a l ă

PROF.UNIV.DR. ARDIAN KYCYKU

Zidul şi pata

Cu trecerea timpului, încercam să înţeleg de ce nu fac aproape nimic cei plecaţi, şi eram prea novice ca să îmi pot imagina ce sunt în stare să facă cei rămaşi, printre care mă număram nu cu vreoa aleasă mândrie, dar nici cu vreun sentiment de vină. Cu două decenii mai târziu, uluit de bucuria unui conaţional – care îl lăuda că enorm de multe a realizat, de a putut pleca în străinătate – tata i‐a pus o întrebare cutremurătoare: Dar ce aţi făcut voi, domnule, de aţi rămas?! Cred că doar au rămas ca să trăiască şi pentru noi în patrie, uneori zbătându‐se să trăiască în locul nostru, iar noi nu aveam şi nici nu vroiam să trăim în locul lor afară. Dar nici înăuntru.

Prima mea tinereţe a alunecat încet spre dorinţa vagă de a ieşi o dată afară, nu doar prin cinematograf. Pot spune că visam să plec, mereu cu convingerea să mă întorc, dar nici în ruptul capului nu credeam că voi pleca vreodată şi că nu mă voi mai întoarce decât în postura unui intrus, ceva între un personaj de carte ce se încarnează vremelnic în oraş şi un om ce iese din viaţă pentru a intra tot vremelnic într‐o carte. Doar că acest om‐personaj, prin şi în exil, fusese hărăzit să deţină ceea ce minţile şi mâinile celor rămaşi nu doar n‐o mai pot reface, dar nici n‐o pot desfiinţa, oricât de incredibilă ar părea aceasta. Fiindcă cei rămaşi, în goana după spaţiu liber, într‐o nesănătoasă şi neîntreruptă extindere, dar şi în invidia inexplicabilă faţă de cei absenţi, sunt în stare să distrugă multe, mai ales clădind chestii noi, cât mai ale lor, mai personalizate. Voi adăuga aici primul „copy‐ paste” după realitatea propriului exil: o întâmplare ce poate fi intitulată „Casa mâncată de dobitoace tăiate”.

Casa în care am copilărit mai mult, se construise cu un veac înainte de cutremurul din 1907. Acesta n‐a lăsat nimic afară şi nimic demn de refolosit înăuntru. Din fericire, n‐a murit nimeni. Bărbaţii familiei au reclădit casa după aceleaşi dimensiuni, din chirpici, chiar şi partea ei decorativă, într‐un fericit copy‐paste, dar totul din memorie, neavând informaţii certe că s‐ar fi ghidat după vreo carte.

Cam aşa ceva face la început şi scriitorul exilat (cu sau fără vrerea lui) – şi ei erau cumva nişte scriitori fără cărţi, exilaţi brusc, de cutremur, în propria ţară. Poate credeau că simbolurile folosite pe pereţi (porumbei, struguri, fragmente de vulturi, săgeţi, cruci) vor ţine casa cel puţin un veac, sau măcar timp de vreo două‐trei cutremure. Şi casa a fost moştenită de fratele mamei mele, singurul băiat al bunicilor. Acesta a vrut să studieze actorie, dar l‐au trimis la agronomie. Statul făcuse din genul acesta de repartizări o modă unde nu încăpea loc de tocmeală. Şi unchiul a făcut agronomia.

După studii, având părinţii grav bolnavi, a întocmit o cerere către Comitetul de Judeţ, ca să fie repartizat cu serviciul, dacă se poate, într‐un un sat mai apropiat. Mai ales că, potrivit unei lozinci, trebuia „să transformăm munţii în câmpii fertile”. L‐au trimis unde era mai multă nevoie – că asta era misiunea: să fim primii în sacrificii şi ultimii în pretenţii – într‐un sătuc în care erau mai mulţi lupi, decât oameni, şi el n‐a insistat să lămurească oficialităţile că agronomia nu include şi veterinaria. S‐ a chinuit odată pe atunci să‐mi explice cum de într‐un loc relativ apropiat în linie dreaptă, puteai ajunge mai greu decât în China pe linie strâmbă. În câţiva ani, s‐a dus şi s‐a întors pe linia aceea, şi oamenii de acolo erau extrem de drăguţi, generoşi, de treabă, ba chiar şi lupii, iar cârciuma satului putea fi considerată un buric al universului. Şi linia aceea a devenit dreaptă, că ce linie poate rămâne strâmbă în faţa fernetului... Bunicii mei s‐au stins în tăcere şi smerenie, cum nu prea se mai

29

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” înghesuie lumea azi. Regimul de tristă amintire a fost înlocuit de unul care trebuia să genereze amintiri, dar care putea genera amintiri doar în acelaşi timp cu traiul propriu, căci ţara pierduse cam o jumătate de veac. Noua transhumanţă a impus o relativizare a lucrurilor şi a fiinţelor, în faţa căreia puterea cinematografului a pălit. N‐a mai plecat nimeni „Afară”, pentru că cinematograful a fost demolat, or acum oricine putea pleca oriunde în străinătate, căci graniţele se desfiinţau. În spatele fostei clădiri interbelice, au rămas neschimbate apele lacului, unde nenumărate ţevi de diferite mărimi – parcă tunurile unei armate subterane – trăgeau nebuneşte cu tot ce iese şi nu iese din muritori. Unii dintre aceştia au coborât din munţi, alţii s‐au urcat din câmpie. Unchiul a fost concediat de câteva ori, în funcţie de furia stângii, a dreptei, a tuturor centrelor posibile, căci deseori doctrina este mai lipsită de umor chiar şi decât moartea sau exilul, deşi nu fusese angajat decât pe post de îngrijitor de flori, într‐un orăşel pe care fostul dictator – care‐şi petrecea vacanţele şi‐şi scria memoriile acolo, îl denumise „Oraşul Florilor”. Setea oamenilor devenise cruntă, dar acum nu se mai bea ca odinioară, în neputinţa de a suporta frumuseţea oraşului, miresmele serilor, armonia stranie a culorilor de prin străzi şi străduţe în care se plimbau ca într‐un vis miresele venite în luna de miere. Acum se bea pentru a nu muri cu sufletul stins, scârbit, înlănţuit de socoteli.

Pe atunci poposise în vechea noastră mahala un măcelar. Nu era nimic din realismul magic aici.

Măcelarul a venit, şi‐a închiriat un coteţ de lângă curtea copilăriei mele, în schimbul unui bou sau vacă tăiată, sau doar o unor coarne bine plasate, şi a continuat să taie. Tăia orice, oricând, dar nu oricum. Găsise un zid nefolositor şi acolo, pe un soi de ştreang, atârna dobitoacele, pe care le tăia, le jupuia, le împacheta în hârtie de ziare ale tranziţiei. Mai avea un cântar străvechi, ruginit, poate de pe vremea imperiului otoman. Lumea zicea că face trafic de carne vie, deşi toată carnea lui era moartă. Nu se ştie de unde o aducea, nu se ştie unde o ducea. Dar tăia, jupuia şi curăţa organe cu înaltă măiestrie, încât unii şi‐ar fi dorit ca el să se implice şi la operaţii delicate sau la naşteri, căci din cauza băuturii, mâinile chirurgilor şi a moaşelor cam tremurau. Dar măcelarul nu s‐a implicat.

Seara se aşeza în faţa coteţului deja proprietate particulară, în faţa zidului unde tăia dobitoace, şi‐şi potolea setea. Că nu era uşor, cică, să tai atâtea suflete şi apoi să te porţi ca un civil, insensibil şi chiar cinic. Nu. Aşa e, vecine, îi spunea unchiul meu care nu tăiase decât vreo floare sau buruiană de‐a lungul carierei şi a şomajului în rate. Şi au băut vecinii în faţa zidului însângerat până n‐a mai ştiut nimeni care era înecat în datorii la altul, dar unchiul n‐avea cum să fie creditor, căci nimeni nu se hrănea cu flori tăiate, nu iese bănuţul din flori, că, vorba unui film: la noi florile sunt mâncate de măgari. Şi măcelarul şi‐a mărit coteţul de la un cap tăiat la altul, de la o piele jupuită la alta, de la un pahar la altul. Apoi şi‐a mărit un pic şi zidul tăierilor, şi unii dintre copilaşi se uitau la el cu admiraţie, de parcă ar fi vreun deputat sau conducător de oşti, că poate intenţiona să facă nenea tăietorul un cinematograf de vară. Extinderea părea de neoprit, ca şi cum dobitoacele tăiate ar fi fost sacrificate şi zidite în temelii, potrivit unor ritualuri pâgâne. O fi ştiind, oare, măcelarul vechiul percept al magicienilor (unde e fum şi multe oglinzi totul e posibil) şi îl aplica acum: unde intră multă carne şi băutură nimic nu e imposibil?! Sau se instaura treptat epoca profeţită de Sfântul Cosma Etolianul, perifrazată – deocamdată – de mersul lucrurilor şi al fiinţelor: ”Unde veţi tot sta la taclale, inculţii vor atârna maţele voastre”. Nu se ştie. Iar unchiului i‐a rămas o mână de curte, ceva mai mare decât un mormânt. Îi rămăsese atâta pământ, încât ca să poţi sădi o floare trebuia neapărat să tai o altă floare.

Când m‐am întors după u deceniu de trai în exil – ca un personaj ce iese dintr‐o carte în viaţa de zi cu zi, sau ca un om ce se mută într‐o carte de a mea – măcelarului i se adresa lumea cu „Maestre” şi doar un surâs amar ca fernetul nu m‐a lăsat să întreb dacă nu cumva scria şi literatură. Căci aproape toată lumea scris, dacă nu poezie, cel puţin proză, memorialistică, piese de teatru, cuplete, plângeri etc. Poate şi dobitoacele care devoraseră curtea copilăriei mele scriseseră, fiecare în felul său. Până când mâna precisă a Maestrului, aidoma unei cenzuri cvasi‐transcedentale, le tăiase capetele, preschimbându‐le cerneala în sânge – pe zidul deja pomenit. Nu cred că vreuna dintre limbi scăpase negătită şi/sau nemâncată. Dar măcar lucrurile erau clare: cei rămaşi şi cei veniţi plămădiseră treptat o altă realitate, cât mai personalizată, cât mai a lor, poate pentru a se deosebi de noi şi între

30

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” ei. Astfel, poate fără a vrea sau cu un program bine pus la punct, deformaseră cam tot ce nu putusem înveşnici noi, şi de atunci memoria noastră imediată nu mai avea unde să se prindă, să se mai regăsească. Dacă pleci în străinătate, te vei întoarce doar în străinătate, jupâne – cântau parcă, în cor. În afara faptului că memoria noastră părea o strălucită impostură, cam tot ce scrisesem despre realităţile de odinioară aveau să sune a basme, a spumă de delir, din paranoia unora ce nu putuseră rămâne. Un zid pictat cu straturi vechi de sânge stătea acum în centrul mahalalei de odinioară, ca un monument tăcut şi plin de simboluri, şi nimeni nu putea distinge sângele omului de cel al dobitocului, mai ales că multe schimbări fuseseră achitate cu sânge de om, şi nimeni nu putea afirma că ar fi existat în spaţiul acela minuscul şi ceva mai vechi decât sângele. Chiar zidul ce îl purta era mai nou.

Cum să pricepi în asemenea condiţii care dintre noi toţi era în exil şi care nu?!

31

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

L i t e r e

DRD. GEORGE MOTROC

Un mod exemplar de a face istorie literară

A mai rămas ceva de spus, ceva esenţial din domeniul istoriei literare? Se întâmplă ca de fiecare dată când uit că la o astfel de întrebare trebuie să se răspundă neapărat pozitiv, să existe istorici literari care să îmi reamintească acest lucru... Un astfel de exemplu este Nicolae Scurtu, un istoric literar despre care auzisem multe opinii pozitive, îi urmărisem articolele din ,,România literară”, dar nu îi citisem nicio carte până în toamna anului trecut, atunci când vacanţa era pe terminate şi din teancul de cărţi cumpărate şi lansate la Bookfest 2012, i‐a venit rândul şi celei intitulate ,,Contributii de istorie literară”. Aceasta a apărut la Editura Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti si era semnată de Nicolae Scurtu, cel care, atrăgea atenţia criticul Mircea Popa, ,,reabilitează pur şi simplu valoarea documentului literar şi pledează pentru o cultură a imaginii pe care o aveau înaintaşii noştri, perfect conştient fiind că revelaţia documentului poate produce mari surprize de ordin biografic, sentimental sau interpretativ, de geneză a unei opere literare.” Tot Mircea Popa este cel care îl vede pe istoricul si criticul literar Nicolae Scurtu, ca pe o fericită sinteză contemporană a celor mai importanţi istorici şi critici literari români: ,,Nicolae Scurtu reînvie la nivelul epocii actuale plăcerea bibliofilă a lui Perpessicius, vocaţia austeră şi migăloasă a lui Toroutiu, atracţia bibliografică cu adevărat voluptoasă a lui Călinescu, inspiraţia ipotetică şi savant‐erudită a lui Şerban Cioculescu, împătimirea sursologică a lui Gh. Cardas sau G. Bogdan‐Duică repunând pe tapet şcoala savană a documentaristicii şi a textului literar.”

Volumul se deschide cu o prefaţă de Ilie Rad de fapt o punere în temă a cititorului ,,novic” cu activitatea de istoric si critic literar a lui Nicolae Scurtu, dar şi cu importanţa acestei cărţi: ,,Noua carte – Contribuţii de istorie literară – se înscrie în continuarea preocupărilor profesorului Nicolae Scurtu. Sunt documente publicate iniţial in România literară, după toate rigorile cerute: comentarii, explicaţii, note, atenţie maximă la problema transcrierii documentelor, ţinând cont de «vârstele» ortografiei romane.”

Cuprinsul este şi el unul impresionant, iată doar câteva nume care atrag atenţia oricărui cititor interesat de literatura română: Al. Vlahuţă, G. Călinescu, Mircea Eliade, Mateiu Caragiale, Nicolae Labiş, Dinu Pillat, Marin Preda, Petru Dumitriu, Sorin Titel etc.

Primul articol este dedicat unor restituiri literare legate de numele unui scriitor ‐ Alexandru Vlahuţă, cel care, aşa cum arăta istoricul Nicolae Scurtu, ,,s‐a bucurat, în epoca sa, de un prestigiu deloc exagerat”, dar care ,,e azi complet uitat.” Impresionează faptul că într‐o epocă atât de grea precum războiul, atunci când fiecare era preocupat mai mult să‐şi salveze propria viaţă, scriitorul Alexandru Vlahuţă se interesează de … viaţa unei poezii‐ ,,Durere”, scrisă de Vasile Vociulescu şi pe care i‐o trimite spre publicare lui Nichifor Crainic; nu uită să întrebe nici de starea de sănătate a unui alt scriitor ‐ Delavrancea sau a unui tânăr pictor care fusese rănit în timpul luptelor. Probabil era şi aceasta, folosind o formulă de mai tarziu, o formă ,,de rezistenţă prin cultură”, de a ,,uita” de moarte şi de ororile războiului…

Impresionată este şi scrisoarea trimisă de către G. Călinescu primei femei care a fost ministrul sănătăţii la noi în ţară ‐ Florica Bagdasar, în anii 50, pe care încearcă sa o sensibilizeze pentru a evita epurarea, mai direct spus eliminarea unui doctor în vârstă, ,,delegat pe lângă facultatea noastră de Litere”. Impresionează schimbarea de ton: acel ALT G. Călinescu lipsit de ironia şi detaşarea obişnuită din operele sale critice, adică OMUL George Călinescu care se interesează şi

32

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” doreşte să îl ajute pe doctorul Constantin Giugiuc, altfel spus încerca să salveze un om ,,vechi”, bătrân şi bolnav care ar fi fost eliminat de noul regim; prin intervenţia sa dă dovadă în acei ani tulburi de represiune comunistă nu de favoritism cum ar putea părea astăzi la o primă vedere, ci de curaj, dar si de umanitate şi nu în ultimul rând de recunoştinţă pentru omul care, explică profesorul Nicolae Scurtu, ,,i‐a procurat lui G. Calinescu material iconografic, cu imagini şi chipuri din Bucureştiul de altădată, pe care le‐a folosit în romanul Enigma Otiliei.” Atrag atenţia opiniile sale despre biografia lui G. Călinescu care, notează istoricul Nicolae Scurtu, ,,deşi cunoscută în bună parte, conţine încă unele inexactităţi şi, de ce nu, unele zone complet albe, care ar necesita reluarea cercetărilor în arhive publice şi particulare”, dar şi despre activitatea epistolară a marelui critic numită, importantă menţiune, ,,literatura epistolară”:,,Literatura sa epistolară, atât cât există şi cât se cunoaşte până acum, oferă oportunitatea pătrunderii în universul biografic şi, uneori, creator, al celui mai prudent şi mai parcimonios critic literar în ceea ce priveşte mărturisirile despre sine şi despre ai săi.”

Cea mai emoţionantă a fost insa lectura scrisorii trimisă, cu mai puţin de un an înainte de plecarea in Occident, de Petru Dumitriu lui Pavel Tugui, cel care era atunci şeful Secţiei de ştiinţă şi cultură a Comitetului Central al P.C.R.; această scrisoare, necunoscută până astăzi, poate ajuta cititorul să înţeleagă mai bine motivele pentru care scriitorul a ales să plece, dar şi iluzia că Occidentul îl va aprecia şi primi cu braţele deschise! Tot această epistolă are meritul să spulbere şi mitul scriitorului adulat de toată lumea şi recompensat ca atare; din contră, apare imaginea unui scriitor invidiat, cenzurat ‐ i se propune să publice în ,,Biblioteca pentru toţi” nişte,,selecţiuni” din carte şi anume ,,mai puţin de un sfert din original” şi chiar atacat de unul dintre puternicii zilei ‐ Mihai Beniuc, cel care spune cuvinte grele despre destinul ,,Cronicii de familie”. Iată doar câteva citate în care tonul devine unul dramatic şi arată adevărata condiţie a scriitorului român în anii realismului‐socialist: ,,Dar aici nu ştiu ce să fac, în faţa persecuţiei sistematice de care am parte de la Beniuc, care în acelaşi timp mânjeşte hârtia şi pune în scenă nişte lucrări literare care nu plac nimănui, nu folosesc nimănui, şi sunt lăudate din frică.

Tovarăşe Tugui, vă rog, să se isprăvească odată campania surdă pe care o duce Beniuc împotriva mea, prin vorbe, intrigi, prin Gazetă, prin direcţia generală a editurilor, pe toate căile.

Nu mai pot, şi nu mai ştiu ce să fac ca să am măcar trei luni de linişte. …Vă rog, tovarăşe Tugui, să găsiţi o soluţie; eu nu văd, deoarece Beniuc e atotputernic în viaţa literară, şi ştie cum trebuie lucrat ca să împingă la disperare un om care nu‐l adulează.”

Singura soluţie pe care o va găsi tot scriitorul va fi plecarea, exilul, dar faptul că lumea literară occidentală avea şi ea grupuleţele ei literare şi nu îl va primi cu braţele deschise aşa cum spera autorul, chiar dacă a sa ,,Cronică de familie” se bucurase de atenţie acolo, e deja altă istorie tragică pe care Petru Dumitriu nu avea cum să o prevadă…

Nu trebuie trecut sub tăcere nici meritul DOMNULUI Nicolae Scurtu de a se consacra acestei aproape uitate astăzi arte sau ştiinţe a căutării şi descoperirii în diverse colecţii particulare de scrisori cu valoare de documente literare, dar şi de opere inedite, precum cele două poezii necunoscute până astăzi ale lui Nicolae Labiş ‐ ,,Dealul roşu” şi ,,Medicul”; ele merită (re)citite, dar pentru a stârni curiozitatea nu voi cita decât o singură strofă, din ultima:

Dar eu şi tu, noi toţi, noi nu putem, Noi n‐avem drept‐această luptă mare S‐o pierdem!‐ de aceea să luptăm Fără odihnă, fără de cruţare!

In anii 50, perioada cea mai grea a represiunii din regimul comunist, în care la putere erau activiştii, securiştii şi turnătorii, iată că poetul nu îşi pierde speranţa că lumea românească mai poate şi trebuie să fie salvată de către medic şi scriitor, fiecare în felul sau, fiecare completându‐l unul pe celălalt, pornind de la fizic şi terminând cu spiritualul…

33

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” Ca orice lucrare serioasa de istorie şi critică literară aceasta are la sfârşit şi un ,,Indice de nume”, tot aşa cum trebuie remarcat şi capitolul final intitulat ,,Facsimile” care conţine o colecţie interesantă de fotografii ale unor scrisori aparţinând lui Alexandru Vlahuţă, Nicolae Iorga, Perpessicius, Dinu Pillat, Petru Dumitriu, Nichifor Crainic etc. În loc de concluzie s‐ar putea spune că istoricul şi criticul Nicolae Scurtu reprezintă un model de modestie şi seriozitate critică, de consultat pentru un ,,învăţăcel” în acest domeniu, mai ales astăzi când valoarea, chiar şi în domeniul cultural, începe să se confunde cu aparenta celebritate dată de numărul de prezenţe la televizor...

34

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

V e r b a v o l a n t ACAD. KOPI KYCYKU

O sută de ani relaţii diplomatice româno‐albaneze

În urma înfrângerii Turciei în primul război balcanic, la 28 noiembrie 1912 Albania și‐a proclamat independența, recunoscută de marile puteri prin Conferința Ambasadorilor de la Londra, în mai 1913; granițele au fost fixate printr‐un protocol de o Comisie Internațională a acelorași puteria florența în iulie 1913.

La Conferința Ambasadorilor de la Londra, guvernul român s‐a pronunțat activ în favoarea recunoașterii independenței Albaniei. O primă luare de poziție rezultă din telegrama datată 9/22 martie 1913, adresată lui N. Mișu, ministrul plenipotențiar al României la Londra, de către ministrul Afacerilor Externe, Titu Maiorescu: “Vă rog să cereți ca numeroasele comune macedo‐române din Pind între samarina și Metzovo, să fie încorporate la Albania. Insistați mai ales asupra principiului ca toate localitățile unde românii sunt în majoritate limba administrativă să fie limba română, tot așa în toate bisericile și școlile românești; principiul general va trebui să fie înscris în Constituția Albaniei” 1. În baza acestor instrucțiuni, N. Mișu cerea la reuniunea din 13/26 martie 1913 a Conferinței Ambasadorilor ca regiunile dintre Ianina, Metzovo, Grebene și Muntele Gramos, până la Korça, cuprinzând 36 de sate și târguri românești să fie încorporate la Albania.

Iată textul telegramei ministrului plenipotențiar al României la Londra, N. Mișu, către ministrul Afacerilor Străine, Londra, 13/26 martie 1913: “Astăzi, la reuniunea Ambasadorilor am cerut ca regiunile dintre Ianina, Metzovo, Grebene și Muntele Gramos, până la Koritza, cuprinzând 36 de sate și târguri românești cu o populație de mai mult de 80.000 locuitori să fie încorporate la Albania. Pentru protecția individualității acestor români, Marile Puteri vor trebui să garanteze prin Tratatul care va înlocui Tratatul de la Berlin (n. n.

1878) și prin Constituția Albaneză, autonomia administrativă, comunală și pe cât posibil politică a acestor români, întrebuințarea limbii românești în administrație, în școli și biserici; recunoașterea unui șef spiritual român cu facultatea pentru guvernul român, să întreție ca în trecut instituțiunile de cultură românească, fără nici o restricție. Primirea făcută explicațiunilor și demonstrațiunilor mele pa hartă a fost foarte prevenitoare și am mulțumit în numele guvernului român pentru atenția și considerația arătată vederilor expuse de către reprezentantul ei”2. În Pro‐Memoriul prezentat Conferinței la 14/27 martie 1913, guvernul român își exprima satisfacția în legătură cu crearea unui stat albanez independent, cu atât mai mult cu cât spera ca prin măsurile pe care Conferința urma să le ia, individualitatea numeroșilor români din Albania să fie apărată. În privința granițelor Albaniei, după ce se amintea că anexarea la Grecia a unui mare număr de români de pe cele două versante ale Pindului, de la Muntele Gramos până la Agrafa, prin Tratatul de la Berlin, a dus la numeroase proteste ale acestor români, guvernul român considera că cele mai bune granițe naturale pentru Albania de sud erau: munții zagorei (Mitchikeli și Pipingo), valea râului Imahos până la confluența cu râul Arta (Arachtos), până la izvorul acestui râu la Jug (Zygos); 1 Documente diplomatice. Evenimentele din Peninsula Balcanică. Acțiunea României (septembrie 1912‐august 1913) ‐

Cartea Verde, București, 1913, p. 122 (Se va cita, în continuare “Cartea Verde”); Burime të zgjedhura... op. cit, Tirana 1965.

2 Cartea Verde, documentul nr. 121, p. 123.

35

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” de aici la Metzovo și urmând granița de atunci a Greciei, până la râul Venetico și de aici până la confluența sa cu râul Bistritza, apoi să urmeze cursul Bistritzei spre Darda, Gramoste, Koritza până la lacul Prespa. Acest Pro‐Memoriu, remis la Foreign Office în urma cererii lui Sir Edward Grei, se încheia astfel: “Statul Român va putea, ca și în trecut, să subvenționeze instituțiunile de cultură românească din Albania, fără nici o restricție din partea Statului Albanez”3.

Aceste propuneri au fost contestate de Grecia, sprijinită de Franța, Rusia și Anglia, ceea ce a făcut ca granițele albaniei să fie stabilite mai târziu la Florența.

După aceste preliminarii, în anul 1913 s‐a ajuns la stabilirea de relații diplomatice între Romănia și Albania la nivel de legație. Prin Decretul nr. 6949, din 18 decembrie 1913, România a numit în persoana lui M. N. Burghele, pe ziua de 15 decembrie 1913, pe primul său reprezentant ca trimis Extraordinar și Ministru Plenipotențiar pe lângă guvernul Albaniei, atunci la Durazzo4. M. N. Burghele a sosit la Durazzo la 25 februarie 19145.

Această întâie legație română în Albania a funcționat până la 15 ianuarie 1915, când M. N. Burghele a fost trimis în misiune specială la Berlin, fără a se mei numi un alt reprezentant român în Albania, cu toate insistențele lui Burghele de a se numi un girant.

Astfel, în 4/17 februarie 1915, Burghele scria de la Berlin ministrului Afacerilor Străine, Em. Porumbaru: “E bine dar, ca România, care în urma războaielor balcanice a luat o nouă pozițiune între statele peninsulei să nu fie lipsită de o reprezentanță diplomatică în Albania sau ca legațiunea existentă să ră mâie prea mult timp fără personal”. În continuare, după ce arăta necesitatea funcționării unei legații române în Albania, Burghele propunea ca “gerant” al afacerilor pe August Vichy, secretar de legație la Roma6.

Cu toate acestea, din anul 1915 până în 1925, nu a mai funcționat un reprezentant al Ro mâniei în Albania. În anul 1925, “simțindu‐se trebuința de a se relua relațiile diplomatice cu Statul Albanez”, cum preciza I. G. Duca, ministrul de atunci al Afacerilor Străine, în propunerea pentru “reînființarea unei legații în Albania cu sediul la Tirana”7, relațiile diplomatice sunt reluate prin numirea lui Simeon Mândrescu pe ziua de 1 ianuarie 1925, în calitate de Trimis Extraordinar și Ministru Plenipotențiar pe lângă Consiliul Suprem al Albaniei8.

S. Mândrescu a fost primul diplomat străin care și‐a prezentat scrisorile de acreditare (la 21 martie 1925) președintelui Republicii Albaneze, Ahmet Zogu. În acest fel, România a fost primul stat care a recunoscut Republica Albaneză, proclamată la 1 ianuarie 1925. (S. Mândrescu a și fost decanul corpului diplomatic acreditat la Tirana, pe toată perioada funcționării lui în Albania) Din anul 1925 și până la 15 august 1939 relațiile diplomatice dintre Albania și România au continuat la nivel de legație, condusă de un Trimis Extraordinar și Ministru Plenipotențiar.

După ocuparea Albaniei de către trupele fasciste, prin nota nr. 2223ÎII9 din 5 iunie 1939, Ministerul Afacerilor Străine albanez făcea cunoscut legației României de la Tirana că între guvernul albanez și cel italian s‐a încheiat la Roma la 3 iunie 1939 un acord cu privire la unificarea serviciilor diplomatice și consulare ale celor două state și care prevedea de asemenea că Italia va asuma pe viitor reprezentarea Albaniei în relațiile internaționale.

Drept consecință, la 6 iunie 1939 guvernul albanez a hotărât desființarea Ministerului Afacerilor Străine, informând misiunile diplomatice acreditate în Albania.

3 Cartea Verde, doc. nr. 122, p. 123‐125.

4 Arhiva MAE, dosar 77/B.35, p. 116; Monitorul oficial nr. 210 din 19 decembrie 1913/1 ianuarie 1914.

5 Telegramă M. N. Burghele către MASD ‐ Arh. MAE, dosar Burghele M. N., 77/B.35, p . 123.

6 Arh. MAE, dosar Burghele M. N., 77/35, p. 128.

7 Arh. MAE, dosar 71/1925 M. 91.

8 Vezi decretul 603, din 20 februarie 1925, Arh. MAE, dosar S. Mândrescu, 77/1925 M. 91, publicat în Monitorul Oficial nr.

45, din 26 februarie 1925, p. 1998.

9 Arh. MAE, fond Albania, vol. 13, p. 154.

36

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” Ca atare, activitatea legației României de la Tirana a încetat la 6 iulie 193910, reprezentantul României primind instrucțiuni să se întoarcă în țară.

Prin Decretul‐lege nr. 3048 din 17 august 1939 (Monitorul Oficial nr. 89 din 18 august 1939, p.

4993), în locul fostei legații se înființează tot la Tirana, pe ziua de 15 august 1939, un Consulat general de carieră, condus de Dăianu Ioachim, în calitate de Consul general clasa I‐a (fost consilier pe lângă legația României din Roma), numit în această funcție prin decretul nr. 3049 din 17 august 193911.

Nicolae Titulescu, personalitate poliedrică de talie internațională, a fost un mare prieten și binefăcător al popoarelor balcanice. De‐a lungul întregii sale cariere politice, juridice și diplomatice, el a făcut tot ceea ce îi stătea în putință și a știut perfect cum să lupte pentru apărarea drepturilor legitime ale națiunilor Peninsulei Balcanice. Atitudinea adoptată de către dânsul față de Albania, este o mărturie grăitoare în această privință. Evoluția relațiilor politico‐diplomatice albano‐române din 1928, este strâns legată de rolul foarte important, pe care l‐a avut Nicolae Titulescu. Vizitele efectuate în cursul anului mai sus menționat, la Roma și la Paris, de către persoana numărul unu a diplomației de la București, au fost urmărite în lumea diplomatică și politică din Albania, cu cel mai viu interes. Mai ales declarațiile făcute de N. Titulescu la Roma, în care a fost vorba și de Albania, au produs o mare satisfacție în opinia publică albaneză. Astfel, ziarul “Rilindja Shqiptare” (Renașterea Albaneză) din 25 februarie 1927, în articolul “Albania și România”, care avea ca motto proverbul francez: “Les amis de nos amis, sont nos amis”, sublinia: “Ne‐au bucurat pe deplin declarațiile sincere ale D‐lui Titulescu apărute în ziarul “Giornale d’Italia” privitoare la independența Albaniei, numind această independență ca primul stâlp al păcii balcanice”. Si în continuare: “Când noi vedem că România este atât de limpede în politica ei față de Albania, n‐avem altceva de zis decât a‐i mulțumi pentru încrederea ei în națiunea noastră, fiindu‐ne astăzi ca și totdeauna atât de prietenoasă”12. Iar un deputat albanez declara următoarele la Tirana Însărcinatului cu Afaceri al României: “Când un om politic de talia D‐lui Titulescu se ocupă și de țara noastră, ei bine aceasta înseamnă că suntem și noi europeni și că contăm în politica internațională. Suntem recunoscători D‐lui Titulescu pentru atenția care a avut‐o față de țara noastră”13. Încă o dovadă a interesului manifestat în Albania față de aceste vizite este și faptul ‐ după cum comunica Însărcinatul român cu Afaceri la Tirana ‐ că Președintele Republicii Albania, Ahmet Zogu, a ținut să fie pus la curent cu toate declarațiile făcute de N. Titulescu. Era, în același timp, și o dovadă a prestigiului internațional de care se bucura marele diplomat și om politic român.

Secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine albanez, Xhaferr Vila, într‐o convorbire cu Însărcinatul cu Afaceri al României, a caracterizat în termeni foarte elogioși activitatea europeană a lui N. Titulescu, rugându‐l pe reprezentantul român să aducă la cunoștința Ministerului Afacerilor Străine român că declarațiile ministrului român cu privire la independența Albaniei au produs mare mulțumire în inimile tuturor albanezilor.

Prin nota sa din 1 septembrie 1928, ministrul Afacerilor Străine al Albaniei, Iljaz Vrioni, comunica Legației române de la Tirana stabilirea regimului monarhic (pe ziua de 1 septembrie 1928) în Albania, cu Zog I “rege al albenzilor”. În ultimul aliniat al notei, guvernul albanez vorbea de reînnoirea scrisorilor de acreditare ale ministrului României. Dintr‐o eroare de cancelarie (cum a recunoscut MAS), conținutul notei de mai sus a fost trimis printr‐o telegramă din 2 septembrie 1928 și Ministerului Afacerilor Străine român, deși astfel de telegrame trebuiau trimise numai în statele care nu aveau în Albania reprezentanți diplomatici.

Drept urmare a acestei note, ministrul ad interim al Afacerilor Străine român, Argetoianu, dădea următoarea instrucțiune reprezentantului României la Tirana, Trandafirescu: “Pentru 10 Raport I. Condurachi către MAS român, arh. MAE, vol. 26, p. 405.

11 Monitorul Oficial nr. 189 din 18 august 1939, p. 4993.

12 Arhivele Ministerului de Externe din România, AMAE, vol. 26, p. 35. Vezi și revistele “Leka”, Tirana 1929‐1944 și “Hylli i Dritës”, Tirama 1913‐1944.

13 AMAE, vol. 26, p. 36.

37

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” recunoașterea lui așteptăm hotărârile Franței și Angliei. Aceasta pentru știința dumneavoastră; nu veți comunica nimic oficial”14.

La 20 septembrie 1928, Argetoianu dă noi instrucțiuni la Tirana, iar la 22 septembrie 1928 trimisul extraordinar și ministrul plenipotențiar al României notifică guvernului albanez recunoașterea, de către România, a Regatului Albanez15. De remarcat că în aceeași zi au fost comunicate și recunoașterile Franței și Angliei.

Din primul moment al existenței sale, Înțelegerea Balcanică a stârnit în jurul său discuții, care au luat o amploare deosebită, atât în cercurile conducătoare albaneze, cât și printre membrii misiunilor diplomatice acreditați pe lângă Curtea albaneză.

Cercurile albaneze (ministrul de Externe și diverși șefi politici) și‐au manifestat nemulțumirea în legătură cu redactarea textului articolului 3 al Pactului Înțelegerii Balcanice semnat în februarie 1934, care prevedea examinarea prealabilă a eventualei cereri de aderare a unui stat balcanic. Acest articol era considerat ca o piedică pentru adeziunea Albaniei, deoarece după cum afirmau aceste cercuri, era posibil ca Turcia sau Grecia, influențate de Italia, să nu acorde un aviz favorabil cererii Albaniei. De asemenea, se manifesta nedumerirea față de redactarea aceluiași articol 3 în partea: dont l’adhesion fera l’objet d’un examen favorable de la part des parties contractantes”, care potrivit acestor cercuri se putea interpreta în două moduri: a. Statele semnatare vor examina în mod favorabil o nouă cerere de adeziune, b. Pentru ca cererea de adeziune să fie operantă, trebuie să obțină un aviz favorabil din partea puterilor prime semnatare. În legătură cu cele de mai sus, ministrul Afacerilor Externe albanez, Xhaferr Vila, afirma că Albania se găsește în imposibilitate de a semna Înțelegerea Balcanică din cauza articolului 3. În aceste condiții apare foarte justificată satisfacția manifestată de către ministrul Italiei în Albania, Koch, în legătură cu redactarea sus‐amintitului articol16, care servea ca motiv guvernului albanez de a nu adera la Pactul Balcanic. România a manifestat de la început o atitudine favorabilă intrării Albaniei în Înțelegerea Balcanică. De aceea, ea a sprijinit la întrunirea Consiliului Permanent al Înțelegerii Balcanice din 2 noiembrie 1934 de la Ankara, propunerea Iugoslaviei de a se aproba intrarea Albaniei în Înțelegerea Balcanică. Cererea Albaniei nu a fost însă satisfăcută din cauza opoziției reprezentantului Greciei, Maximos. În anul 1935, în cercurile politice oficiale problema a fost reluată. La 6 iulie 1935, regele Zog I ruga pe ministrul Iugoslaviei la Tirana ca, prin amabilitatea guvernului său să pregătească terenul intrării Albaniei în Înțelegerea Balcanică și să intervină în acest scop pe lângă Turcia și România (era pentru prima oară când regele Zog I se pronunța așa de lămurit pentru acest lucru). Față de această dorință a Albaniei, ministrul Afacerilor Străine, N. Titulescu, trimitea la 12 iulie 1935 următoarea telegramă ministrului român la Tirana, Aurelian: “Rog transmiteți M. S. R. Zog, că România a fost pentru acceptarea cererii Albaniei de a intra în Înțelegerea Balcanică și va fi foarte fericită să dea același vot afirmativ cu prilejul viitoarei întruniri a Consiliului Permanent al Înțelegerii Balcanice17. La 17 iulie 1935, în audiență la rege, Aurelian transmitea această poziție favorabilă a României. Cu acest prilej, după ce l‐a rugat să transmită cele mai calde mulțumiri lui N. Titulescu, regele Zog declara că “Albania este liberă a cere admiterea sa în Înțelegerea Balcanică, deoarece tratatul său cu Italia (Pactul de la Tirana din 1926, urmat de Pactul de alianță militară din 1927, prin care Albania a intrat în dependența Italiei) are un caracter pur defensiv18. Această atitudine a României a fost interpretată de către Italia (în urma unor “informații binevoitoare”) ca o încercare din partea României de a atrage Albania în Înțelegerea Balcanică. În consecință, la 31 iulie 1935, ministrul Italiei la București, Ugo Sola, făcea, în numele lui Benito Mussolini, următoarea comunicare Ministerului Afacerilor Străine al României: “Guvernul italian a fost dezagreabil surprins când a fost pus în posesiunea informațiunii, potrivit 14 AMAE, dosar 71/1928 A. 12.

15 Idem și Balkan‐Archiv, I‐IV, Leipzig 1925‐1928 (B‐A).

16 Vezi Arhivele Ministerului Român de Externe, AMAE, vol. 14, |nțelegerea Balcanică, capitolul Albania.

17 AMAE, vol. 24, |nțelegerea Balcanică, capitol Albania; Buletini i Institutit të Shkencave, Tirana 1952 (BISH).

18 Idem.

38

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” căreia guvernul român ar fi luat inițiativa acțiunii care trebuie să ducă Albania în Înțelegerea Balcanică. Guvernul italian nu ar avea nimic de zis dacă Albania, din propria sa inițiativă, ar intra în această Înțelegere, dar ca această intrare să se facă sub presiunea demersurilor României, aceasta constituie un act care surprinde Italia19. Ministrul Italiei cerea confirmarea informației. Combatând “informația” pe care o avea Italia, în telegrama sa de la Cap Martin din 1 august 1935, Nicolae Titulescu scria printre altele: “Rog a spune din partea mea lui Sola că regret că guvernul italian poate să dea crezământ unei asemenea știri. Situația este inversă. Am fost sondați noi de guvernul albanez dacă am fi favorabili intrării Albaniei și cum Înțelegerea Balcanică este deschisă și Bulgariei și Albaniei, nu putem răspunde decât afirmativ. De altfel, nu pentru prima oară Albania face asemenea cerere. La întrunirea Consiliului Înțelegerii Balcanice de la Ankara (din 2 noiembrie 1934, n. n.), Iugoslavia a prezentat cererea de intrare a Albaniei în Înțelegerea Balcanică. Cererea a întrunit voturile favorabile ale Iugoslaviei, României și Turciei și a fost amânată în urma rezistenței Greciei. Conducătorii recenți au în vedere, probabil, o a doua cerere de admitere a Albaniei în Înțelegerea Balcanică la viitoarea întrunire a Consiliului Permanent al Înțelegerii Balcanice. Nu avem nici un motiv pentru a împinge Albania într‐o direcție sau alta. Nu există și nu va exista o presiune românească pentru ca Albania să intre în Înțelegerea Balcanică”20. Si din acest răspuns fără echivoc dat Italiei, se desprinde poziția României. În aceste condiții ni se pare cel puțin paradoxală afirmația, din 1943, a ex‐regelui Zog, că țara sa propusese în 1934 aderarea la Înțelegerea Balcanică, dar că “în urma sfatului lui Titulescu, care nu voia să indispună Italia, Albania nu a fost primită ca membră”21. În realitate, cele ce nu voiau să “indispună” Italia, erau însăși cercurile conducătoare din Albania. Astfel la 10 octombrie 1935, ministrul Afacerilor Străine albanez declara: “Față de situația internațională actuală (agresiunea italiană în Abisinia fusese sancționată de Societatea Națiunilor la 7 octombrie 1935, Albania votând împotriva acestor sancțiuni, n. n.), guvernul albanez este silit să amâne decizia sa cu privire la intrarea Albaniei în Înțelegerea Balcanică”22. În martie 1936 regele Zog I dădea Ministrului său de la Belgrad instrucțiuni în legătură cu eventualitatea punerii din nou a problemei adeziunii Albaniei, la viitoarea Conferință de la Belgrad, a Înțelegerii Balcanice, în sensul de a se aștepta ca cele patru state balcanice să invite Albania în Înțelegerea Balcanică și numai după accea guvernul albanez să examineze această chestiune. Regele Zog amâna astfel întreaga problemă deoarece statele participante la Înțelegerea Balcanică, în primul rând România, nu intenționau să influențeze guvernul de la Tirana în vreun sens. În 1937 asistăm la o cu totul altă poziție albaneză față de adeziunea Albaniei la Înțelegerea Balcanică. În ianuarie 1937, cu ocazia audienței de prezentare, ministrul Afacerilor Străine albanez, Libohova, declara ministrului României la Tirana, Lahovary, că adeziunea la Înțelegerea Balcanică ar însemna o renunțare definitivă la drepturile morale ce le are Albania asupra ținuturilor locuite de albanezi dincolo de granițele actuale, care au nedreptățit poporul albanez”. După ce‐l asigura pe reprezentantul român că guvernul albanez nu se gândește la o politică de agresiune, Libohova adăuga că neadeziunea Albaniei la Înțelegerea Balcanică însemnă numai că n‐a putut și că nu va putea ratifica în acest chip nedreptățile la care a fost supus poporul albanez23. Subordonarea față de Italia ‐ ultima care ar fi avut interes ca Albania să intre în Înțelegerea Balcanică ‐ își spunea cuvântul. Consecințele ultime ale acestei politici s‐au văzut în 1939, când Albania a fost cotropită de către Italia cu forța armată. În anul 1936 relațiile diplomatice româno‐albaneze ajung pe punctul de a fi rupte ca urmare a refuzului guvernului albanez de a avea o reprezentanță diplomatică la București24. său nr. 23225, din 19 AMAE, vol. 24, |nțelegerea Balcanică, capitol Albania.

20 Idem.

21 Idem.

22 AMAE, vol. 24, |nțelegerea Balcanică, capitol Albania.

23 Idem.

24 AMAE, dosar 27, Reprezentanți B. 1. Evenimentele s‐au petrecut în felul următor: prin raportul 25 AMAE, vol II, p. 45.

39

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” 1936, reprezentantul României la Tirana, Aurelian, comunica Ministerului Afacerilor Străine român că guvernul albanez este pe punctul de a înființa noi legații la Berlin, Viena, Budapesta, Riga, însă invocă dificultăți bugetare când este vorba de București, în ciuda declarațiilor de amiciție și recunoștință față de România, pe care le face ori de câte ori are prilejul. Ca urmare, la 5 iunie 1936 ministrul român al Afacerilor Străine, N. Titulescu, trimitea următoarea telegramă reprezentantului României la Tirana: “Rog a preveni imediat guvernul albanez că dacă în timp de două luni nu avem o legație albaneză cu sediul la București, suntem nevoiți să suprimăm legațiunea noastră la Tirana, dând lipsei de reciprocitate în condițiunile de extensiune bugetară actuală, un caracter inamical”26.

La 6 iunie 1936, Aurelian a comunicat cele de mai sus Ministerului Afacerilor Străine albanez, suprimarea legației române fiind fixată pentru 6 august în caz că guvernul albanez nu va satisface cererea lui N. Titulescu. La 24 iunie 1936, ministrul Afacerilor Străine albanez, Asllani, comunica reprezentantului român că “cu toate silințele depuse, nu a putut găsi fondurile necesare pentru înființarea unei legații la București27, adăugând că tot ce poate face guvernul albanez, este de a acredita și la București și la Praga pe ministrul său de la Belgrad. Ca urmare, la 28 iunie 1936, de la Geneva, N. Titulescu expedia următoarea telegramă Legației române: “România nu acceptă să fie pusă pe picior de inferioritate. Desigur că Albania este suverană să decidă ce vrea, dar la fel și noi. În august vom suprima Legația României din Albania”28. În fața acestei poziții ferme din partea României, guvernanții albanezi au început a da înapoi. Astfel, în ultimul său raport (nr. 449), din 4 august 1936, Gheorghe Aurelian comunica Ministerului Afacerilor Străine român că ministrul Afacerilor Străine albanez, Asllani, i‐a declarat că peste două‐trei luni speră să obțină de la rege semnarea unui decret‐lege permițând trimiterea la București a unui secretar de legație, care să funcționeze ca însărcinat cu Afaceri ad‐interim și care să aibă birourile sale separate de cele ale Consulatului general albanez. În acest moment al “diferendului”, N. Titulescu a dat încă o dată dovada remarcabilelor sale calități politico‐diplomatice, dând următorul răspuns raportului nr.

449: “Rog a mulțumi D‐lui Asllani pentru declarațiile făcute și a‐i spune că aș fi recunoscător să se numească Însărcinatul cu Afaceri înainte de 1 septembrie, astfel încât înă octombrie să‐i putem trimite noul ministru ce am desemnat pentru Tirana. Bineînțeles că de la noul buget cer Albania să facă sforțări corespunzătoare cu ale României pentru reprezentațiunea diplomatică”29. Astfel s‐a ajuns ca Legația României din Albania să nu fie suprimată, activitatea ei desfășurându‐se în continuare de la 10 august 1936 ‐ când Gh. Aurelian a fost transferat ‐ și până la 2 septembrie 1936, când a fost numit ca Trimis extraordinar și Ministru plenipotențiar, Nicolae Lahovary, fără a avea un ministru. În 13 februarie 1937 a fost semnat decretul pentru numirea lui Pandele Nase ca Însărcinat cu Afaceri al Albaniei la București, care în aprilie 1937 și‐a luat postul în primire30.

Sentința dată la Viena de miniștrii Afacerilor Externe ai Italiei și Germaniei împotriva României a produs o adâncă impresie în cercurile naționaliste din Albania.S‐ar putea spune că în rândurile prietenilor României, această impresie a luat forma unei indignări, deoarece mult trâmbițata lozincă fascistă “Pace cu justiție” a fost dezmințită la cea dintâI încercare. Faptul că peste un milion de români din Transilvania trecuți cu forța sub stăpânirea Ungariei hortiste nu putea fi considerat nicidecum un act de dreptate.

Un fruntaș albanez, care a reprezentat țara sa în câteva capitale europene, împărtășea, consului general al României la Tirana, regretul său pentru sfâșierea teritoriului român: ”Nu sunteți singurii care suferiți încălcările forței brutale și a amenințărilor asupra drepturilor popoarelor. Mai mult suferim noi albanezii, care am pierdut toată independența statului și alături de noi, cehii, polonezii; s‐ar putea adăuga, într‐o măsură oarecare și norvegienii, olandezii, belgienii și francezii. Dar nu se poate ca atâtea popoare să fie mult timp subjugate. Există o dreptate a istoriei, iar popoarele mari 26 AMAE, vol. 26, p. 238.

27 Idem, p. 245.

28 AMAE, vol. 26, p. 248.

29 Idem, p. 257, telegramă din 7 august 1936, de la Cap Martin.

30 AMAE, dosar 27, reprezentanți N. 2.

40

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” care au rămas libere,au alte concepții despre independență și despre autodeterminarea popoarelor.

Starea acasta de barbarie va înceta în curând, poate peste 2‐3 ani, când se va sfârși actualul război și se vor revizui stările actuale și schimbările produse prin forță în ultimii doi ani în paguba țărilor mici sau mijlocii”31.

De această părere, că la Viena s‐a făcut o mare nedreptate României, puteau fi mulți fruntași albanezi, dar nu toți au avut curajul s‐o mărturisească, cu atât mai puțin acei care primiseră onoruriși demnități plătite de regimul fascist din Albania.

Pe de altă parte, este caracteristic răspunsul dat de un diplomat italian, atunci conducătorul unei secțiuni importante a Oficiului Locotenenței Regale din Albania, unui membru al Consulatului general al României la Tirana: “Ce vreți să fi făcut Italia, ungurii sunt amicii noștri de mulți ani, pe când românii de abia acum s‐au lepădat de alianțele lor cu dușmanii Italiei”32. În acest context, este semnificativ și punctul de vedere al oficialităților, oglindit în nota Agenției Telegrafice Albaneze nr.

181 din 31 august 194033, care considera Arbitrajul de la Viena ca un eveniment de mare importanță pentru menținerea echilibrului în Balcani și care ar fi sporit prestigiul Italiei și Germaniei zdrobind în același timp orice rest de înfluență engleză în Europa sud‐estică.

După capitularea Italiei, la 8 septembrie 1943, Albania a fost ocupată de Germania. La 14 septembrie 1943, Comitetul Executiv Provizoriu albanez, sub președinția lui Ibrahim Biçakçiu, a proclamat din nou independența Albaniei. Prin nota sa nr. 28234, adresată Consulatului general regal al României de la Tirana, Ministerul Afacerilor Străine albanez, după ce făcea un scurt istoric al evenimentelor politice interne din ultimul timp, care au dus la declararea din nou a independenței Albaniei, solicita guvernului român recunoașterea noului regim și reluarea relațiilor diplomatice normale dintre ambele țări.

România nu luase încă o hotărâre față de această cerere când în 29 februarie 1944 ministrul Afacerilor Străine albanez, Bahri Omari, prin nota Q II 282/VIII35, adresată Consulatului general român de la Tirana, repeta dorința Albaniei de a reînnoi relațiile diplomatice normale dintre Albania și România. Nici față de această cerere guvernul Antonescu nu a luat poziție, căci prin nota sa A XVII 1945ÎV36 din 4 mai 1944, Bahri Omari informa Consulatul general român de la Tirana, că “până la reluarea relațiilor diplomatice normale între România și Albania, guvernul albanez a hotărât înființarea unui birou de pașapoarte la București”. În anul 1944 s‐a intensificat lupta poporului condus de Partidul Comunist Albanez (creat în anul 1941) și de alte forțe antifasciste pentru eliberarea țării de sub cotropitorii italieni și germani, pentru transformarea Albaniei într‐un stat liber și independent.

La începutul anului 1944, în estul Albaniei, eliberat de partizani, la Përmet s‐a constituit o Adunare Națională și un guvern sub președinția lui Enver Hoxha.

La 24 mai 1944, în orașul liber Përmet a avut loc primul Congres antifascist, la care au participat peste 200 de delegați aleși democratic de către populația din toate regiunile Albaniei. Congresul a ales un Consiliu General Antifascist de Eliberare Națională, care a constituit principalul corp legislativ și executiv, reprezentând suveranitatea poporului și statului albanez pe durata războiului de eliberare națională. Consiliul era format dintr‐un președinte, 3 vicepreședinți, 2 secretari și 24 de membri. Președinția Consiliului general Antifascist de Eliberare Națională, organ executiv al puterii în Albania, cel mai înalt ierarhic, funcționând în calitate de Guvern Provizoriu.

Anunțarea armistițiului (12 septembrie 1944) dintre România, U.R.S.S. și aliați, precum și declararea de război Germaniei fasciste, a fost semnalul unei întregi serii de evenimente militare și politice în Balcani, care au afectat într‐o largă măsură și Albania. Imediat după aceasta, o vădită 31 Arh. MAE, vol. 26, p. 409. Din Raportul Consulatului general român de la Tirana.

32 Arh. MAE, vol. 26, p. 410.

33 Idem, p. 411.

34 Idem, p. 449.

35 Idem, p. 462.

36 Arh. MAE, vol. 26, p. 472.

41

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” “nervozitate” a început să se manifeste, nu numai în cercurile germane (din Albania), dar și în cele politice albaneze.

La 23 august 1944, primul ministru Fiqri Dine demisionează (după 40 de zile de guvernare).

Din cauza evenimentelor interne și externe care se precipitau, mai ales că armatele germane începuseră să se retragă, atât din Grecia, cât și din Albania și a nesiguranței zilei de mâine, nici o persoană politică mai cu vază nu voia să‐și asume responsabilitatea formării unui nou guvern.

Legația și autoritățile militare germane din Tirana țineau încă pentru buna regulă, la formarea unui guvern albanez, pentru a putea opera acoperiți mai departe. În cele din urmă, la 6 septembrie 1944 se ajunge la formarea unui guvern condus de Ibrahim Biçakçiu, care însă se retrage la 26 octombrie 1944. Între timp, la 20 octombrie ministrul Germaniei la Tirana, Schliep, părăsise Albania. La 27 octombrie 1944, în oficiosul albanez de atunci, “Bashkimi i Kombit”, a apărut un mesaj37 al Consiliului de Regență adresat poporului, în care se spunea că greutățile pe care guvernul albanez le‐a găsit la venirea sa la putere, au fost sporite cu alte greutăți interne și externe, survenite în ultimul timp, astfel că, cu toată bunăvoința sa, nu mai poate să le înlăture. De aceea, Consiliul de Regență și Guvernul anunțau că se retrag de la datorie de la orele 24 ale zilei de 26 octombrie 1944, iar continuarea administrației și menținerea ordinii publice erau încredințate funcționarilor civili și militari ai statului.

Acest mesaj nu a produs în opinia publică albaneză o prea mare impresie, deoarece se aștepta ca trupele partizanilor să ocupe din zi în zi capitala țării. Într‐adevăr, la 29 noiembrie 1944 Albania a fost eliberată, iar la 11 ianuarie 1946 a fost puterea nouă, Albania proclamându‐se Republică Populară.

Relațiile diplomatice între Republica Populară Albania și Republica populară Română au fost reluate la 17 martie 1948, când a fost numit la Tirana ca Trimis Extraordinar și Ministru Plenipotențiar Teodor Rudenco. De atunci până în momentul de faţă relaţiile diplomatice româno‐ albaneze, la nivel de ambasade, se dezvoltă necontenit, servind interesele ambelor ţări ale noastre.

37 Idem, p. 453.

42

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

D i a l o g u r i

PROF.UNIV.DR. BOGDAN ULMU Dialog neconvențional cu Andrei Șerban

Bogdan Ulmu: Pintilie scrie undeva, într‐o carte minunată (bricabrac): ne uram cum numai la Operă se pot urî doi oameni. Credeți că la teatru cuantumul urii este mai scăzut?

Andrei Șerban: Din păcate, teatrul nu mai stîrnește aceleași pasiuni, azi. Este inferior celui care se făcea înainte. Nu mai contează, atît de mult. Actorii vin la teatru ca la servici și‐abia așteaptă să fugă la o telenovelă. Publicul, la București, se scoală‐n picioare și aplaudă la orice tîmpenie. Mi‐am și zis că dacă vin și la Lear (pe care l‐am refăcut) și aplaudă‐n picioare, mă sinucid. Să aplaude stînd jos.

La Operă sunt pasiuni foarte mari: o cîntăreață, ca să ia un si foarte înalt, trebuie să facă un efort special, pe cînd la teatru, un actor joacă din vîrful buzelor, fără efort. La Operă e mai greu, ca să cînți trebuie un profesionism teribil, și dacă un regizor cere lucruri pe care soprana chiar nu poate să le facă, sigur că te urăște de moarte! Ura e justificată. Da, ura la Operă vine din pasiune și‐mi pare rău că în teatru aceasta nu mai există.

Povesteați undeva că‐n primele spectacole de Operă lucrați mai mult cu corul & figuranții, deoarece cu soliștii nu găseați o punte de comunicare. Acum văd că s‐a schimbat situația...

Mi s‐a întîmplat, uneori. Din ce în ce lucrez cu soliști tineri, care‐s mult mai deschiși și‐nțeleg că vocea iese din trup, și dacă trupul nu este viu, antrenat, nici vocea nu va fi grozavă. Trebuie o relație cu muzica, cu partenerul. Au înțeles că ei se exprimă și prin corp, nu doar prin voce.

După Troienele, plecați la Paris, am înțes...

Da, fac la operă o lucrare de Musorski, despre epopeea poporului rus, extraordinară! O fac cu mulți soliști ruși, cred că va ieși ceva impresionant. Iar la finele lui ianuarie, mă‐ntorc la școală, la Columbia.

Vă dau satisfacții activitatea de pedagog, la fel de mari precum cea de regizor?

Imense! Nu m‐așteptam! Pentru că am acceptat experiența de profesor, iar copiii erau mici și am obligații față de ei, să‐i trimit la cele mai mari școli, ori onorariile de regizor nu‐mi ajungeau, îmi trebuia ceva sigur, un salariu permament, știți cum e...

Știu bine.

Dar nu aveam certitudinea vocației mele pedagogice. Nu credeam că o să fie ceva permanent. Ca să realizez că, cu studenții faci un teatru extraordinar, fiindcă ei sunt mereu în schimbare, vin alții, tot timpul, sunt flămînzi de experiențe; americanii sunt curajoși, se concentrează teribil, și ceea ce fac cu ei o fac relaxat, deoarece nu trăiesc în tensiune – ceea ce fac trebuie să placă publicului, ori criticii. Fac ce vreau, las imaginația să meargă cît de departe, iar finalul exte pur‐experimental, sunt într‐o insulă ideală...

43

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Ca Prospero...

Exact.

Vă contaminează și cu tinerețea, cu prospețimea...

Da. E un șablon să spui că‐nveți de la studenți, da‐n cazul meu chiar am avut ce învăța de la ei.

Ne apropiem de final, dar sper că nu v‐am obosit...

Deloc!

Ați citit cronica la Indiile galante, în revista on‐line Yorick?

Nu, nici nu știu cum să găsesc Yorick..

V‐o trimit. E bine scrisă. Altceva: ca bucureștean pasionat de Caragiale, vă pun o întrebare demnă de Anul Caragiale (interviul este din decembrie 2012, adică în ultima lună a Anului Caragiale) ‐ ce relație aveți cu El? (dincolo de episodul din liceu, cînd ați montat Năpasta)?

Am pus Năpasta fiindcă eram îndrăgostit de Emil Botta. Cred că l‐am văzut de cincizeci de ori, în Ion!...

Era inimitabil!

Prindeam fiecare ton, fiecare gest... sigur că era inimitabil, dar eu în clasa a XI‐a am regizat și am jucat Ion Nebunul. Evident că era un spectacol școlăresc, dar a însemnat primul meu pas în teatru!

Excelent debut! Apoi, ce s‐a mai întîmplat?

Am vrut să fac O Scrisoare pierdută, la La Mama cu actorii americani care‐au jucat în Trilogia..., actori dornici să joace, dar oricît am lucrat la traducere, ne‐a fost greu să găsim orice urmă de umor!

Piesa e intraductibilă. Este atît de trist că doi titani ai literaturii române – Eminescu și Caragiale – sunt intraductibili! Ce‐i aia Răcnetul Carpaților? Le era imposibil să‐nțeleagă! Lumea de‐aici nu e cea de‐acolo, deși corupția, minciuna, ipocrizia sunt și‐acolo, dar limbajul e inaccesibil. Asta‐i problema.

Am pățit‐o și eu, cînd l‐am montat în germană... Valeriu Moisescu spunea că nenea Iancu e greu de tradus ...și‐n română!.

Am mers cu repetițiile pînă la jumate, și ne‐am oprit.

Dar în România? Tare aș fi vrut să văd un Caragiale în regia dvs!

În România, în vara aceasta, la Mogoșoaia, cu Academia itinerantă (proiect la care țin foarte mult) am făcut Shakespeare și Caragiale. Dar în circuit închis. La aceste sesiuni de vară, vin actori, locuim împreună, mîncăm împreună, lucrăm împreună, de la ora 6, la ora 24, zilnic.

Din păcate proiectul e oprit, deoarece ICR‐ul îl gestiona; dacă l‐aș relua, v‐aș invita să participați, căci e foarte interesant, mult mai interesant decît a face un spectacol. Acești tineri care sunt

44

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” produsul unei școli jalnice din București, primiți cu ghiotura, la grămadă. Nu mai sunt nici profesori, de aceea teatrul românesc merge în prăpastie (vorbesc doar de Universitatea din București). Deci, n‐am făcut cu ei piesele, ci cîteva schițe – spre exemplu, Românii verzi – celebre și mai puțin celebre, lucrate diferit de cum se lucrează ele de‐obicei. Am căutat un anumit sens al ritmului, al limbajului, parcă erau alte texte.

Am făcut recent, în cadrul festivalului, timp de o zi, un Atelier pe șantier. Într‐o hală neterminată, pe schelării, am adus pămînt pe jos și am improvizat, reluînd momentele făcute la Mogoșoaia. Publicul a rămas șocat. Sunau atît de acum, spuneau ceea ce se‐ntîmplă azi, se recunoșteau monstruozitatea ipocriziei, a naționalismului, care se vede seral la tv.

45

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

L u m e a c a u n s p e c t a c o l ș i i n v e r s ADRIAN IACOV* Dansul ca un manifest social

Pacea şi războiul

Trăim într‐o lume a înarmării, unde au loc în permanenţă, într‐o parte sau alta a Globului, conflicte sângeroase. Deşi generaţia mea s‐a născut în timp de pace şi nu a cunoscut ororile războiului, ele sunt mereu prezente în buletinele de ştiri, umplându‐ne de groază şi revoltă şi făcându‐ne să apreciem cu atât mai mult pacea de care ne bucurăm şi care e în permanenţă ameninţată. „Dacă vrei pacea, pregăteşte‐te de război”, spune un dicton latin. Majoritatea popoarelor întreţin o armată fără să fie implicate în vreun conflict militar, tocmai pentru a preveni aceasta. Războiul „rece” este în primul rând unul al intimidării, al descurajării adversarului potenţial, care trebuie să ştie ce armată bine pregătită ai şi ce periculos e armamentul de care poţi face uz. El nu s‐a terminat în anii ’80‐ ’90, odată cu detensionarea relaţiilor dintre SUA şi Rusia, un nou focar mocnind în ultima vreme în jurul Coreii de Nord.

Cursa înarmării şi escaladarea unor conflicte politice sau economice a atins cote alarmante: stăm pe un vulcan care poate erupe oricând şi, ceea ce face situaţia şi mai dramatică, declanşarea se poate datora unei erori umane, unei decizii pripite sau panicii. Omenirea a trecut deja prin asemenea momente şi a devenit mai conştientă de pericolul lor potenţial, dar nu până într‐atât încât să renunţe la intenţiile belicoase.

Războiul nu e benefic decât pentru cei care produc şi vând armament, pentru care nu contează de partea cui sunt – de fapt, ei sunt de partea cui plăteşte, iar sumele vehiculate sunt fabuloase. Miza este de regulă una economică

iar cuvântul de ordine e câştigul, profitul, puterea obţinută prin bogăţie.

Pentru a declanşa o conflagraţie, puterile în joc au recurs nu o dată la minciună – aşa‐zisele „evenimente mediatice”, făcături convingătoare care au încins spiritele şi au făcut ca războiul să pară legitim şi inevitabil. Chiar dacă rezultatul nu le‐a fost favorabil – nu există putere mai formidabilă decât apărarea unei cauze drepte şi a propriului teritoriu de către populaţiile atacate – rezultatul a costat mii şi milioane de vieţi şi distrugeri materiale incomensurabile.

Dansul şi războiul

Manifestări ţinând iniţial de credinţă şi nu de artă, dansurile războinice au apărut din cele mai vechi timpuri, însoţind omul primitiv în luptă şi anticipând sau sărbătorind victoria. În Grecia antică, dansurile militare sunt considerate un element important în antrenamentul soldaţilor şi, ca atare, trebuie cunoscute şi practicate cu consecvenţă. Prin pantomima pe care o implică, ele transmit sentimente de mândrie privitorilor şi executanţilor: veteranii retrăiesc momente din lupte, în timp ce copiii şi soţiile lor se pătrund de spiritul eroic al elenilor.

Vechii greci sunt convinşi că cea care i‐a învăţat dansul piric (pirica) a fost însăşi zeiţa Athena, care le‐a transmis nu doar o suită de mişcări ci şi filozofia de luptă şi atitudinea pe care trebuie să o aibă atunci când merg la război. În dansurile pirice interpreţii pot fi goi dar poartă sabia sau lancea şi scutul. Mişcările lor le reproduc pe cele ale unei lupte reale – lovituri, parări, eschive –, fiind redate cu un grad mare de realism. Atât piricele cât şi

46

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” memphicele (cu un caracter mai pronunţat gimnic decât războinic) sunt dansate şi de către femei, pe ritmul marcat de flautist, fiind renumite în special femeile spartane şi amazoanele, războice care trăiau în nordul Mării Negre.

La Sparta, pirica este dansul naţional prin excelenţă, element esenţial al educaţiei ca şi al pregătirii militare: copiii încep să se antreneze pentru a o dansa încă de la vârsta de 5 ani.

Antrenamentul cuprinde exerciţii de mobilitate (care merg până la executa „podul” prinzând gleznele cu mâinile) şi învăţarea chironomiei (mişcări ale braţelor şi mâinilor semănând cu alfabetul surdo‐muţilor). Platon, în „Republica”, afirmă şi el că gimnastica este nu doar utilă ci şi necesară în antrenamentul militar.

Dansul piric i‐a adus însă regelui Pirus al Epirului (care i‐a învins pe romani în câteva bătălii, în secolul III î.Ch., cu preţul pierderii aproape a întregii sale armate) mai multă glorie postumă decât victoriile sale, încât ulterior lacedemonienii nu mai mergeau la luptă decât dansând – aşa cum continuă să facă azi unele triburi africane.

La romani, dansurile din vechiul fond comun cu cel grec se regăsesc alături de cele militare, prin care este sărbătorit Marte, zeul războiului.

Pirica este introdusă la Roma de Iulius Cezar şi este dansată în special de copiii căpeteniilor din Asia. În Evul Mediu cunoaşte o mare vogă în Europa moresca, dans importat din Spania, care redă schematizat o luptă între creştini şi mauri.

Thoinot Arbeau (anagramă a numelui călugărului Jehan Tabourot), în lucrarea sa „Orchésographie” (1596), menţionează două versiuni de moresca: danse des Matassins (de la sp. matar = a omorî) şi danse des Bouffons, ambele redând coregrafic nişte lupte regizate.

Prima a fost preluată în Germania sub forma unor lupte între „post” şi „dulce”, în timp ce a doua era caracterizată prin costume cu clopoţei la brâu şi la glezne, pălării pe cap, beţe în mâini şi se executa cu multe bătăi de vârf şi de toc.

Odată cu apariţia baletelor de curte în Franţa, luptele scenice se instalează în peisajul coregrafic. La scară mare, întâlnim asemenea manifestări în balete precum cel ambulatoriu dat de iezuiţi cu ocazia beatificării lui Ignaţiu

de Loyola (1622). Construit pe teme mitologice şi politice, acesta cuprinde lupte regizate între greci şi troieni (caracterizate printr‐o pantomimă pe fond muzical, numită combat de danse) şi defilări, însoţite de efecte pirotehnice.

Baletele politice din vremea cardinalului Richelieu amestecă mitologic, istoric, alegoric şi fantastic, întregul scenariu fiind centrat în jurul războiului şi al victoriei şi având un pronunţat scop propagandistic. În „Prosperité des Armes de la France”, balet „regal” alcătuit din 5 acte şi 38 de intrări, acţiunea prezentată verbal se leagă dinamic prin momente de dans sau pantomimă disparate în unele acte; lupta dintre armatele franceze şi spaniole, înfrânte in Italia (pe uscat) şi pe mare, le ocupă pe celelalte. Personajele mitologice apar uneori împreună cu alegorii din aceeaşi sferă semantică (Marte, Belona + Renumele, Victoria), iar succesiunea intrărilor are un anume tâlc: după ce dansează Întruchipările războiului, rămâne să se producă singură Victoria.

Scenele de luptă din balete nu reconstituie decât formal evenimente istorice sau mitologice, nemaifiind vorba despre intenţia de a răni pe cineva în realitate. În urma prelucrării teatrale, ceea ce contează e aspectul vizual, impresionarea spectatorului prin amploare, virtuozitate, disciplină sau bogăţie a vestimentaţiei. De altfel, secole de‐a rândul uniformele ofiţerilor s‐au remarcat prin eleganţă, corespunzător ideii de respect al autorităţii (militare) pe care o trasmiteau, mai mult decât prin confort.

Pe măsură ce se cristalizează vocabularul dansului clasic, războiul e tot mai rar un subiect al baletelor, orientate din ce în ce mai mult către galanteria pastorală sau aristocratică. Scene de luptă vor mai apărea abia în lucrări ale secolului XIX, dar nu vor fi în prim‐planul libretului sau vor fi plasate într‐un context exotic.

Dansul şi lupta

Dansuri războinice au existat la toate popoarele, de pe toate continentele şi continuă să existe la unele, în forme modificate, până în ziua de azi. Asemenea dansuri se execută încă

47

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” în Kuweit, Egipt, Noua Zeelandă, Georgia, Brunei, Qatar, Afganistan, unele triburi din Africa (Zulu, Massai) sau Insulele Hawaii.

Deşi suntem tentaţi să credem că s‐au menţinut doar în comunităţi primitive, ele s‐au perpetuat şi în folclorul unor ţări precum Grecia, Brazilia, Scoţia, Japonia, Rusia sau Ucraina, făcând parte, din punct de vedere scenic, din fondul dansurilor de caracter. Spre deosebire de acestea, Căluşarii noştri, dans masculin plin de vigoare, nu este un dans războinic ci provine dintr‐un vechi cult al Soarelui, deşi este adesea confundat cu o formă de moresca din cauza aspectului său de constantă competiţie şi al costumaţiei interpreţilor, similară cu cea din moresca.

Artele marţiale constutie îmbinarea cea mai evidentă şi mai originală dintre dans şi lupte. În unele culturi, ele se execută în situaţii mai degrabă de demonstraţie decât de confruntare reală, evocând doar ferocitatea combatanţilor sau pur şi simplu etalând calităţi fizice şi abilităţi motorii deosebite într‐o manieră stilizată. De multe ori, reprezentaţiile se desfăşoară pe muzică, în special pe ritmuri de percuţie. Demonstraţiile călugărilor shaolin sunt deopotrivă o dovadă a unei extraordinare disciplinări a propriului corp, a unei spiritualităţi superioare şi a unei filozofii de viaţă.

Se poate spune despre artele marțiale că au existat de‐a lungul întregii istorii a omenirii.

Din vremea Olimpiadelor antice ne‐au rămas moștenire o artă pe care în timpurile moderne o numim pankration box, precum și celebrele lupte greco‐romane, modificate în mai puțin protectivele lupte libere, cunoscute la români sub denumirea de trântă. În accepţiunea actuală, artele marțiale sunt în general cele de origine orientală, care presupun căutarea de către practicanți a unui sens mai adânc decât simpla pregătire pentru o confruntare fizică. Aceste țeluri se constituie într‐un evantai larg, de la aspirații religioase la simpla menținere a unei sănătăți perfecte.

Din cauza scopurilor urmărite de fiecare tip de artă marțială, ele nu sunt în esență sporturi, însă spiritul de competiție prezent în unele dintre ele și pregătirea fizică pe care o presupun au dus la includerea unora (sau a

formelor fizice de manifestare a lor) în această categorie. În realitate, practicarea lor înseamnă în principal dezvoltarea unei conștiințe superioare, în armonie cu mediul înconjurător și autocontrolul realizat prin exerciții fizice și mentale, cunoștințe extinse de medicină, filosofie orientală, tehnologia materialelor (pentru folosirea armelor), psihologie etc. În funcție de principiile strategice folosite, rolul acordat forței, vitezei și inițiativei, ele se împart în două mari ramuri (școli): stilul extern și stilul intern. Se poate vorbi de asemenea despre stiluri de arte marțiale mixte: sportive, militare sau de stradă. O serie de arte marțiale tradiționale sunt predate în prezent ca sporturi (cu pregătirea orientată spre competiții), iar altele, chiar dacă au origini militare, sunt predate în special civililor.

Un stil aparte întâlnim în capoeira, o artă marţială braziliană care combină elemente de dans, acrobaţie şi muzică, considerată uneori drept o formă de joc. Dezvoltată de către sclavii de origine africană, probabil la începutul secolului XVI, capoeira presupune mişcări rapide şi complexe, forţă fizică, viteză şi rotiri ample ale picioarelor. Într‐o direcţie diferită au evoluat defilările, ca formă de antrenament militar. Este un fapt binecunoscut că un grup de oameni care se mişcă în cadenţă resimte oboseala mai puţin decât dacă s‐ar mişca de voie. Unul dintre lucrurile pe care le învaţă alergătorul de cursă‐ lungă, tăietorul de lemne sau oricine execută în mod repetat o mişcare solicitantă este importanţa stabilirii cât mai devreme a unei ritmicităţi între diferitele părţi ale mişcării în ansamblu, inclusiv între inspiraţie şi expiraţie.

Odată ritmul instalat, mişcările se succed ca în urma aceluiaşi impuls, fără să mai fie nevoie de un efort separat de voinţă pentru fiecare. Înaintea baletelor renascentiste mai existaseră „balete călare”, defilări în formaţii realizate de călăreţi costumaţi, purtând arme şi steaguri, executate în cadrul turnirurilor sau a diferite‐ lor parăzi. Provenind din reprezentaţiile renascentiste, baletele călare s‐au menţinut peste veacuri, devenind demonstraţii de virtuozitate a antrenamentului hipic.

Dintre acestea, putem menţiona Parada călare a Gărzilor de la Palatul Buckingham din Londra

48

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” sau cea a Şcolii de Călărie de la Viena. În ţara noastră, s‐au perpetuat unele obieiuri folclorice care includ parăzi călare, cum ar fi Junii Braşovului, husarii de la Odorheiu Secuiesc, fără a mai vorbi despre parada de Ziua Naţională. Ţările comuniste dar şi Germania nazistă au cunoscut mania defilărilor grandioase de pe stadioane, menite a transmite lumii imaginea puterii statului şi a uniformităţii de convingeri a poporului respectiv. În cadrul lor se urmărea pierderea identităţii proprii, topite într‐un organism impersonal, ascultând orbeşte ordinele superiorilor ierarhici sau politici.

Cultul personalităţii, adus la dimensiuni de coşmar de către cuplul Ceauşescu, s‐a însoţit cu asemenea spectacole grandioase, în care defilările civile alternau cu jocuri de imagini uriaşe, la realizarea cărora participau mii de oameni‐pixeli, cum i‐am numi azi.

După ce şi‐au asumat culpabilitatea atacurilor nucleare din cel de‐al doilea Război Mondial, japonezii au dezvoltat exerciţii civile în care ridică la superlativ disciplina antrenamentului, creând un organism colectiv care acţionează cu precizie, într‐o comuniune de respiraţie, gând şi mişcare.

1. În sfârşit, aici miza nu mai este nici politică, nici ideologică, ci doar atingerea performanţei de dragul divertismentului.

Dansul şi implicarea

Poate dansul, o formă artistică non‐verbală, exprima în mod eficient opinii politice? O serie de creatori moderni au încercat aceasta, folosindu‐se nu doar de limbajul coregrafic ci şi de imagini şi/sau de limbajul verbal sau scris pentru a‐şi potenţa mesajul; în unele cazuri, au recurs la pantomimă sau la mimarea comunicării.

Dichotomia „artă pentru artă / vs / artă cu mesaj” a culminat şi în domeniul dansului în secolul XIX: Théophile Gautier, un adept entuziast al baletului romantic susţinea estetismul, în timp ce Karl Marx dorea să politizeze arta.

1

http://www.youtube.com/watch?v=E7cQtbMtODk

Cercetătorii au constatat că, de‐a lungul secolului XX, deşi dansul a exprimat preocupări politice şi sociale – legate de exemplu de probleme de gen sau rasă –, reflecţii asupra politicii statelor sau a guvernelor au fost relativ puţine. Azi înclinăm mai degrabă către a doua cale, folosind arta ca pe un vehicul al militantismului şi al exprimării problemelor grave cu care se confruntă lumea.

Inspirată din experienţele Primului Război Mondial, „Masa verde” a germanului Kurt Jooss (1901‐1979) a fost prezentată în premieră la Paris în 1932, unde a obţinut un succes imediat şi durabil, odată cu câştigarea Premiului I la Concursul Internaţional de Coregrafie.

Jooss combină tema războiului – sugerat de costumele care amintesc echipamentul soldăţesc şi de mişcarea la unison, impersonală, a unor grupuri de interpreţi – cu dansurile macabre medievale.

Lucrarea este împărţită în 8 scene, prima şi ultima alcătuind un cadru pentru celelalte.

Printre personaje întâlnim presupuşi finanţişti şi producători de armament, care joacă soarta lumii la masa verde, pe de‐o parte, femei care trăiesc într‐un bordel, refugiaţi, un partizan pe de alta. Moartea, sub înfăţişarea unui schelet, îi împinge pe rând afară din scena vieţii pe cei din urmă, în timp ce la masa verde cei dintâi îşi continuă imperturbabil jocul...

Tot în 1932, două tinere dansatoare evreice din SUA pun bazele unei organizaţii de dans muncitoreşti, numită New Dance Group, având ca slogan „Dansul este o armă în lupta de clasă”. Este una dintre numeroasele organizaţii ce încearcă să îmbine dansul cu ideologia marxistă, care proliferează în SUA în perioada interbelică.

Coregrafa Anna Sokolow (1910‐2000) este adânc implicată în această mişcare a dansului radicalist: dansează în cadrul unor evenimente sindicale, creaţiile ei demonstrând o profundă simpatie pentru clasa muncitoare şi participă la Congresul Dansatorilor Muncitori (Workers’ Dance League). Întâia ei lucrare majoră de grup, „Anti‐War Trilogy”, este prezentată în 1933 la Primul Congres Împotriva Războiului, sponsorizat de American League Against War and Fascism. Va continua să redea pericolele războiului şi ale

49

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” fascismului în coregrafii precum „Inquisition '36”, „Excerpts from a War Poem” şi „Slaughter of the Innocents”.

Soloul Marthei Graham (1894‐1991) „Deep Song”, creat în 1937 ca un protest împotriva Războiului din Spania şi a războiului în general, prezintă femeia ca pe o eroină, deşi aparent este o victimă.

Pe scenă se află doar o bancă albă şi o femeie într‐o rochie simplă, albă cu negru, care dansează pe partitura de pian a lui Henry Cowell.

La fel ca alte personaje feminine solitare din creaţia lui Graham, şi aceasta este mamă, copil, dar şi o vizionară. Şi totuşi speranţa, deşi puternică, nu se concretizează deocamdată: de fiecare dată când încearcă să se îndepărteze de bancă, o forţă potrivnică o trage înapoi... În 1941, coregraful de origine mexicană José Limon (1908‐1972) părăseşte asocierea sa îndelungată cu Doris Humphrey şi Charles Weidman, colaborând o perioadă cu May O'Donnell, împreună cu care creează „War Lyrics”, inspirată din tragediile celui de‐al Doilea Război Mondial. În 1943, Limon colaborează cu compozitorii Frank Loesser şi Alex North, montând mai multe piese pentru Serviciile Speciale ale Forţelor Armate ale SUA, dintre care cea mai cunoscută este „Concerto Grosso”.

Capodopera sa este însă considerată a fi „Missa Brevis in Tempore Belli” („Brief Mass in Time of War”, 1958, pe muzică de Zoltan Kodaly), creată după ce vizitase Polonia, unde fusese impresionat de curajul şi tăria morală a poporului – dovedită în special de femeile poloneze, în timp ce eroul central masculin este măcinat de temeri şi angoase. „Collaboration with Winter Soldier”, creată de Steve Paxton (n.1939) în 1971, se doreşte a fi o lucrare direct angajată politic, militând împotriva implicării SUA în războiul din Vietnam.

Una dintre organizaţiile antirăzboinice cele mai active din acea perioadă a fost Vietnam Veterans against the War care, în 1971, a desfăşurat aşa‐numita „Winter Soldier Investigation” la Detroit, Michigan. În decursul ei, 125 de soldaţi au depus mărturie despre crimele de război şi împotriva umanităţii

comise de SUA în Vietnam. Mărturiile filmate au fost adunate într‐un documentar intitulat „Winter Soldier”, primit călduros la Cannes în anul următor.

Steve Paxton foloseşte o versiune pe 17 mm a acestui documentar, numită „First Marine Division”, ca proiecţie pe fundalul lucrării sale minimaliste, prezentate la New York. Încadrabilă mai degrabă în genul performance art, ea cuprinde două personaje îmbrăcate în salopete albastre, care atârnă cu capul în jos, ca liliecii, în lateralele scenei şi urmăresc nemişcaţi imaginile documentarului, de o violenţă greu de suportat.

Prin acest reducţionism dinamic, mai aproape de dansul experimental decât de o lucrare coregrafică propriu‐zisă, Paxton dorea să redea indiferenţa şi lipsa de reacţie a ţării sale faţă de propriile sale crime de război. În „Ghost Dances” (1981), britanicul Christopher Bruce (n. 1945) atacă dictatura din Chile şi violarea drepturilor omului în timpul lui Augusto Pinochet, a cărui junta militară îl răsturnase pe preşedintele democrat Salvador Allende în 1973. Lucrarea îşi propune să transmită un mesaj împotriva intoleranţei regimurilor totalitare, producând o reacţie de empatie şi compasiune din partea publicului.

Remarcabil este faptul că ea se referă la situaţia dintr‐o ţară îndepărtată, a cărei suferinţă constantă nu mai atrăgea atenţia publicului şi a media în acel moment.

Apropiată ca structură de piesa lui Jooss, „Ghost Dances” are o durată similară, cuprinde acelaşi număr de scene şi înfăţişează trei personaje fantomatice, care arată ca nişte schelete. Acestea folosesc însă un vocabular dinamic variat, printre altele din zona contact dance. Ele interacţionează cu civilii, care retrăiesc scene din viaţa lor imediat după ce sunt ucişi. Fantomele domină, coregrafic sau tematic, toate scenele, iar în final, după ce dansează împreună, ies la unison, ca nişte marionete mânuite de o putere invizibilă.

Spre deosebire însă de Jooss, care îşi însoţeşte lucrarea cu pianul, Bruce alege muzică pop şi folk, iar în registrul dinamic împrumută mişcări din camerele de tortură: civilii săi sunt infirmi şi diformi, ca urmare a atrocităţilor suferite.

50

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” Dance Brigade, fondată în 1984, este o companie feminină multirasială, care îşi propune să demonstreze că dansul cu implicare socială poate fi şi unul de virtuozitate, plin de exuberanţă şi umor.

Coregrafa Krissy Keefer (n. 1954) explorează intersecţia dintre artă şi problemele sociale cu inventivitate şi un strop de ironie. Lucrările ei, în care conţinutul tematic e desosebit de important, sunt un amestec de balet, dans modern, jazz, cântec, text, limbaj gestual şi ritmuri explozive de percuţie, totul la un nivel de energie foarte ridicat.

Compania îşi are sediul la Dance Mission Theater din San Francisco şi se dedică spectacolelor de teatru‐dans, în care tratează problemele complexe ale femeilor americane contemporane. Genul practicat îmbină artele marţiale, competiţia atletică şi militantismul pentru dreptatea socială, explorând teme precum războiul, sărăcia, cancerul de sân, moartea şi spiritualitatea, dintr‐o perspectivă feministă. În spectacolul „Women against War”, creat în 2002 şi reluat în 2008, Krissy Keefer aduce laolaltă activiste feministe, instrumentiste şi câteva companii de dans, cunoscute sau emergente.

De la conştientizare la mobilizare

Pentru a sensibiliza oamenii faţă de pericolul major al confruntărilor armate, mai ales după ce omenirea a trecut prin două conflagraţii mondiale devastatoare, autorii de science fiction şi cineaştii au imaginat nenumărate scenarii, în care se confruntă binele (pacea) şi răul (războiul), în joc fiind distrugerea ireversibilă a Pământului. Finalul este de regulă unul fericit dar la limită, eforturile de a împiedica dezastrul fiind enorme şi ţinând cititorul / spectatorul în suspans până în ultimul moment. Adesea, eroul este un om obişnuit care, confruntat cu o situaţie extremă, reacţionează prompt, descoperindu‐şi resurse nebănuite, dar este ajutat discret şi de noroc, ca în orice poveste.

Dincolo de reţeta succesului, aceste cărţi şi filme transmit încrederea în forţele binelui, în resursele omului şi în capacitatea sa de a se

mobiliza pentru a‐şi salva propria civilizaţie, chiar şi atunci când este pus în faţa unor forţe necunoscute, deci imposibil de prevăzut. În anii ’60 mişcarea hippie apărută în SUA avea şi un slogan pacifist („make love, not war”), care s‐a imprimat puternic în mintea contemporanilor. Mesajul era simplu şi clar: dragostea este cea mai puternică armă de care dispune omul, ea îl dezarmează pe agresor, întorcându‐i faţa de la mitralieră la firul de floare, determinându‐l să‐şi pună întrebări şi să decidă pentru sine însuşi.

Unul dintre aspectele prea puţin conştientizate de către adepţii războiului este libertatea cu care au ales această cale, fiind de cele mai multe ori de fapt victime ale manipulării şi îndoctrinării. Drept urmare, atunci când li se oferă ca alternativă renunţarea la agresivitate şi adoptarea unei atitudini noi, se simt debusolaţi şi tind să revină pe căile vechi, care li se par mai sigure întrucât le sunt singurele cunoscute.

Pentru a fi împăcaţi cu ei înşişi, războinicii moderni îşi confecţionează ochelari de cal, în spatele cărora se ascund şi care îi ajută să afirme cu seninătate că Holocaustul nu a existat sau că bomba cu neutroni va distruge strict clădirile, lăsând oamenii intacţi.

Este de aceea cu atât mai important să le îndepărtăm mâinile de pe ochi şi să‐i forţăm să vadă, să privească, imagini ale urmărilor războiului – fie că este vorba despre fotografii de presă, filmări, documentare sau spectacole care tratează teme pacifiste. Oroarea produsă de fotografia proiectată în fundalul unui spectacol, care consemnează distrugerea şi moartea, poate avea un impact subliminal şi determina, puţin câte puţin, o schimbare de atitudine din partea privitorului.

Nu este suficientă însă conştientizarea, ceea ce trebuie urmărit este scoaterea din pasivitate, luarea de poziţie, pentru care acumularea de informaţie este doar primul pas. Pentru a scoate pionii din joc, arma supremă este dragostea, deşi ea acţionează pe alt palier decât agresivitatea: în lupta dintre forţă şi afecţiune ne place să credem că cea din urmă învinge.

Dragostea pentru semenii noştri în general, dragostea de viaţă şi dragostea pentru partenerul nostru, pentru acea persoană

51

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” specială cu care dorim să ne împărţim viitorul, ne dă forţe fizice nebănuite.

Deşi dragostea de aproapele nostru este propăvăduită de toate religiile, unele dintre ele pun în prim‐plan propria lor impunere în dauna celorlalte, recurgând pentru a se legitima la traduceri eronate ale cărţilor sfinte şi la mistificări istorice. În secolul XXI, în lumea arabă, femeia nu mai este compatibilă cu imaginea apărătorului înarmat, deşi ea a jucat un rol fundamental în cristalizarea islamului, la începuturile acestuia şi până nu de mult, în epoca modernă. În loc să lupte cot la cot cu bărbatul pentru o cauză justă, ea este mai degrabă o victimă a ignoranţei şi obscurantismului.

Chiar dacă nu am suferit aceleaşi atrocităţi şi nu ne afectează direct, trăim sub spectrul războiului care se întâmplă undeva în lume.

Deşi poate părea departe de graniţele noastre, trebuie să‐l ţinem la distanţă, păstrându‐ne trează conştiinţa pericolului pe care îl reprezintă şi menţinându‐ne dorinţa de a‐l evita cu orice preţ. În secolul XXI, arta este de cele mai multe ori angajată, constituind un manifest social şi/sau politic şi putând avea o forţă reală în determinarea cursului evenimentelor la nivel mondial.

* Autorul a absolvit programul de master Spectacol Coregrafic Contemporan al U.R.S.A. „Gheorghe Cristea”

52

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

TATIANA MANTA DOR*

Elemente de realizare a spectacolului coregrafic

În realizarea unui spectacol se folosesc: limbajul verbal (textul), limbajul non‐verbal şi imaginea. Varietatea spectacolelor contempo‐ rane este dată de dozajul limbajelor de exprimare specifice (cuvânt, gest, mişcare, elemente de scenografie, lumină, elemente multimedia), dar şi cum reuşesc creatorii să‐l controleze. Creatorii se îndreaptă către un tip de exprimare pe care‐l consideră a fi purtător mai pregnant de mesaj. Unii cred că teatrul primează, alţii că dansul iar alţii muzica.

Limbajul corporal, luat ca punct de pornire încă de la primele manifestări primitive şi plasat într‐un context artistic, conţine o putere expresivă a gestului incredibilă. Conform multor teorii, dansul este perceput ca prim mijloc de exprimare a omului primitiv. Dansul ritual este o formă de mişcare în care gesturile nu sunt întamplătoare. Înlănţuirea gesturilor este expresivă şi purtătoare de sens. Dansul este prezent de‐a lungul timpului în toate acţiunile importante ale omului: în vânătoare, în muncă, cât şi în religie. Se dovedeşte a fi un bun transmităţor al trăirilor umane. Apoi, datorită unui principiu de ordonare, se transformă şi apare intriga şi implicit pantomima. R.G. Collingwood emite teoria conform căreia, dansul şi pantomima se află la baza apariţiei teatrului, fiind purtătoare ale gestului.

Baletele de curte, apoi cele teatrale, exploatează pe larg pantomima, fie simultan, fie in alternanţă cu dansul. Acolo unde libretul oferă pretexte teatrale, paşii sunt legaţi prin elemente de pantomimă, care alcătuiesc un fel de recitative mute. Textul este înlocuit cu gestica, alteori e dublat de ea, în timp ce frumuseţea paşilor încearcă să o egaleze pe cea a versurilor. Există astfel două vocabulare gestuale suprapuse, unul tehnic, de mişcări dansante, peste care funcţionează cel imitativ, cuprinzând întreg corpul, mai puţin faţa.

Pentru ca mişcarea dansată să exprime pasiuni fără suportul cuvintelor este nevoie de expresivitate facială şi de pantomimă. În

balete, cea dintâi e cel mai adesea refuzată prin portul măştii.

Conform teoriei lui Curt Sachs dansatorul se diferenţiază de ceilalţi oameni prin capacitatea de a transmite idei şi stări , deşi ambele părţi simt acelaşi „impuls‐motor”. În funcţie de respectarea structurii după regulile artei, mişcările se pot diferenţia în mişcări artistice şi mişcări naturale.

Se poate observa în arta dansului prezenţa unui puternic element dramatic. Creatorii apelează la pantomimă pentru ca spectacolul să capete teatralitate. Iar pentru sublinierea firului narativ apare cuvântul rostit.

Interpreţii dansatori fac apel la calităţile actoriceşti de care dispun, pentru că dansul nu presupune doar executarea unor mişcări, ci şi expresivitatea dansatorului, atât la nivelul corpului, cât şi a privirii acestuia.

Arta actorului presupune urmărirea a două coordonate în procesul construcţiei unui rol: verbală, prin existenţa textului, şi fizică, prin acţiunile fizice ale personajului.

Atât arta interpretativă a dansatorului cât şi cea a actorului par să se anuleze în contextul spectacolelor de tip avangardă. Spectacolele de dans de tip avangardist conţin tot mai multe elemente dramatice şi gestuale, prin renunţarea treptată la mişcare şi chiar înlocuirea muzicii cu cuvântul rostit.

Dincolo de polemica primordialităţii elementelor specifice fiecărei arte, este interesant felul în care acestea se întrepătrund, se amestecă, se susţin mai departe în evoluţia lor în interiorul artei spectacolului. Cuvântul a însoţit dansul încă de la începutul apariţiei primelor forme expresive de spectacol.

Teatrul şi arta dansului sunt poate domeniile cele mai spectaculoase în diversitatea formelor de exprimare, pentru că ambele conţin elementul interpretativ şi o infinitate de abordări ale limbajelor specifice supuse tuturor „cerinţelor” artei moderne.

53

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” În spectacolele de teatru predominant este limbajul verbal. Teatrul este în primul rând comunicare, pentru că teatrul este un limbaj complex, alcătuit din mai multe tipuri de limbaj – verbal, obiectual, gestual. Teatrul este o sinteză a diverselor mijloace artistice şi este definit de estetică drept un dialog între scenă şi sală, între artiştii creatori ai spectacolului şi spectator. Într‐un spectacol coregrafic predomiă limbajul non‐verbal. Limbajul non‐verbal cuprinde ansamblul gesturilor, expresiilor mimico‐faciale, posturilor corporale etc. care însoţesc, dublează sau substituie vorbirea. În dansul clasic indian, există mai mult de patru mii de mudras (semne gestuale) care înfăţişează acţiuni, emoţii şi relaţii. Dansul clasic indian „povesteşte” într‐un limbaj / cod alternativ verbalului, istoria tradiţională a divinităţilor. În spectacolele coregrafice se foloseşte masca realizată din machiaj, exotismul baletelor implicând adesea sclavi negri, indieni, gitane etc, care necesită o culoare închisă uniformă.

Deşi pur convenţională, ea dă interpreţilor curaj să se lanseze în sărituri şi elemente acrobatice, pe care altfel nu ar fi îndrăznit să le atace în public. Şi totuşi, masca nu influenţează pozitiv dezvoltarea tehnicii clasice, ci o întârzie, căci abia după ce se renunţă la ea se pot diversifica şi perfecţiona unele capitole (cum ar fi piruetele), care cer o privire liberă, neobstrucţionată de costum sau de recuzită.

Conform estimărilor unor studii relativ recente, din totalul mesajelor, aparţinând comunicării umane, aproximativ 7% sunt verbale (cuvinte), 38% vocale, incluzând tonalitatea vocii, inflexiunile, calităţi vocale, ritm, intensitate, onomatopee, sunetele guturale, oftat, suspin, accent, intonaţie etc., restul de 55% reprezentând mesaje nonverbale. Cercetătorii sunt de acord că limbajul verbal este în mod preponderent folosit pentru transmiterea informaţiilor, în timp ce limbajul nonverbal exprimă atitudini interpersonale, stări psihice, afective etc., deşi uneori sunt folosite şi pentru a înlocui mesajele verbale.

Tot ceea ce ţine de coregrafie, ce nu ţine de cuvânt, tot replică este. O frază de mişcare

înseamnă o replică, un solo înseamnă un monolog, un duet înseamnă o scenă în doi şi aşa mai departe. Emoţia pe care ne‐o transmite şi materializarea acelei emoţii în nişte imagini pe care le vedem în faţa ochilor, începem să vizualizam anumite personaje pe o scenă, îmbrăcate într‐un fel, mişcându‐se într‐ un fel, comportându‐se într‐un fel.

Remarcabilul teoretician Rudolf Laban apropia expresia corporală de dubla articu‐ lare a sistemului verbal: „Mişcările simple sunt asemenea silabelor şi cuvintelor unui limbaj.[…] ele nu dau o impresie definită, nici un curent de idei coerent ; acesta din urmă se exprimă prin fraze. Grupele de mişcări succesive reprezintă frazele unui discurs, purtătorii reali ai mesajelor emergenţe din lumea tăcerii.”

Dansul este forma de artă în care un mesaj este întrupat, încărcat, în sensul cel mai propriu cu putinţă. Pentru a detecta posibilele sensuri pe care le transmite corpul uman angrenat în dans trebuie menţionat că niciodată corpul nu va putea fi privit, definit sau înţeles fără a lua în calcul contextul cultural în care este angrenat. Corpul este privit ca o materialitate ce primeşte viaţă din suprasensibilul care‐l transcede. „Ce poate fi rostit poate fi cântat, ce poate fi cântat poate fi dansat.” Acest proverb francez este valabil şi aplicabil musical‐ului, formă complexă de teatru, care reuneşte şi îmbină într‐un mod aparte artele cuvântului, sunetului, dansului şi scenografiei. În acelaşi timp,se poate observa că interferenţa aceloraşi arte este aplicată şi în piesele de teatru „normale”. Însă, există diferenţe între cele două genuri, date de raportul cuvânt – mişcare ‐muzică, atât din punct de vedere al prepondereţei câte unui element component artistic, cât şi a modului în care se îmbină, se suprapun, a limbajului în care se exprimă fiecare din cele două genuri de spectacol.

Melanjul armonios dintre dans, teatru şi muzică întâlnit la grecii antici, îl putem recunoaşte în prezent ca parte compactă şi complexă în arta spectacolului contemporan, fie de tip multimediatic sau nu, a cărei specificitate constă tendinţele de deplasare a centrului de greutate când spre un gen când

54

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” spre altul. Preponderenţa elementelor componente ale fiecărei arte determină genul spectacolului. Astfel, dacă dansul se dovedeşte fi preponderent în ecuaţia spectacolului, atunci se poate admite că avem de‐a face cu formula dans‐teatru. Formula de teatru –dans presupune preponderenţa elementelor teatrale. Întreaga problematică a raportului cuvânt ‐mişcare este dezbătută în acest context al spectacolului de dans ‐teatru sau teatru ‐dans, din punct de vedere al preponderenţei cantitative a elementelor specifice, dar şi dintr‐o abordare mai profundă a relaţiei cuvânt‐mişcare, din perspectiva morfologiei fiecărui tip de limbaj şi limbajelor apărute din combinaţia celor două morfologii.

Fără îndoială astăzi tehnologiile digitale au un mare impact în viaţa de zi cu zi a fiecăruia: există aplicaţii numeroase în toate domeniile. În ultima decadă, tehnologiile virtuale interactive s‐au infiltrat în domeniul artei şi a dansului în particular şi a apărut forma de spectacol virtual interactiv. Dansul şi fenomenul de spectacol de dans contemporan nu constituie doar o formă de artă aparte, ci mai degrabă o practică culturală aflată într‐o continuă transformare, în care corpul care dansează este afectat de către toate schimbările culturale şi tehnologice.

Trebuie făcut un mic popas în sfera teatrului‐ dans, pentru ca acest fenomen este extrem de relevant în ceea ce priveşte materializarea, în corp, a mesajului cu care se vine spre public.

Necesitatea apariţiei fenomenului teatru‐dans se pare că rezidă mai puţin în tendinţa dansului de a funcţiona laolalta cu alte arte, cât în nevoia actorului de a se afirma ca instanţă care să întrupeze mesaje, pentru a nu funcţiona ca simplu vehicul de cuvinte. În acest sens, regizorul Jerzy Grotowski prin al său „Teatru Laborator”, prefigurează cu multă forţă consacrarea acestei forme de artă în care interpretul nu numai că transmite un mesaj, ci devine chiar mesajul. Prin „Teatrul Laborator”, Grotowski va aduce în lumea scenei posibilitatea de a se deschide către o nouă formă de artă, către un fenomen în care dansul să devină anima mundi a actorului teatral.

Pina Bausch (1940‐2009), coregrafă şi dansatoare germană, impune definitiv, în

peisajul cultural internaţional, fenomenul teatru‐dans. Nu mai putem vorbi doar de dansatori sau doar de actori, ci de artisti care întrupeaza mesaje. Interpreţii Pinei Bausch pot distinge în mod radical două niveluri de expresie: de exemplu, debitează un text în timp ce desfăşoară nişte gesturi încărcate cu semnificaţii opuse lucrurilor pe care le rostesc. Această distorsiune dintre expresivi‐ tatea vocală şi cea a gestului ar fi foarte dificil de obţinut de către actori, a căror măiestrie tinde, dimpotrivă, către transparenţa dintre vorbire (text) şi atitudinea corporală. În ceea ce priveşte imaginea unui spectacol, aceasta este creată cu ajutorul decorului, costumelor şi iluminatului; aceste elemente sunt necesare pentru a realiza un spectacol întreg şi complex, ele participând la crearea şi la comunicarea emoţiilor spectacolului. În arta spectacolului, decorul işi manifestă funcţionalitatea prin modul cum aceasta organizează spaţiul în vederea evidenţierii artei interpretative a eroului, işi justifică utilitatea în măsura în care asigură configurarea mediului în conformitate cu desfăşurarea acţiunii.

Decorul unui spectacol de teatru e asemenea unui personaj. El trebuie, de‐a lungul spectacolului, ca orice alt personaj de pe scenă, să aibă un parcurs, o transformare, să se lase modificat de poveste şi să interacţioneze cu celelalte personaje.

Decorul unui spectacol coregrafic este deosebit de cel de teatru, fiind mai restrâns în funcţie de necesităţile de execuţie a mişcărilor, condiţionată de către coregraf şi mobilitatea dansatorilor‐interpreţi. „Comunicarea” decoratorului / scenografului cu publicul este mediată de nişte coduri vizuale. Decorul este fie un ”un fel de acompaniament”, fie un „contrapunct vizual” ori „un fel de traducere”: nu a conţinutului operei în întregime, ci numai a unui aspect al ei, subliniat astfel.

La rândul ei, lumina are menirea de a evidenţia plasticitatea decorului în aşa fel încât să devină un „instrument al dramei”.

Pânza pictată suportă doar un iluminat uniform şi difuz, refuzând lumina puternică şi dirijată a proiectoarelor, care riscă să‐i

55

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” anuleze umbrele şi luminile sugerate de penelul pictorului scenograf. Folosirea filtrelor colorate trebuie limitată sau chiar exclusă, pentru a nu se anula sau denatura efectele cromatice pictate. Deseori, lumina poate suplini plantaţia decorului sau pânza pictată în favoarea unei mai mari expresivităţi a imaginii de spectacol.

“Lumina este mai importantã decât decorul şi poate, cu timpul, il va înlocui în intregime.“ (Firmin Gemier) Iluminarea corespunzătoare a unui spaţiu contribuie la o bună ascultare iar anumite culori au efect stimulativ asupra atenţiei.

Lumina şi culoarea pot determina anumite stări şi dispoziţii fizice. Culorile afectează comunicarea sub următorul aspect: culorile calde (galben, portocaliu, roşu) stimulează comunicarea, în timp ce culorile reci (albastru, verde, gri) inhibă comunicarea; monotonia, precum şi varietatea excesiva de culoare, inhiba şi distrag atenţia şi comunicarea.

Lumina este un element esenţial în spectacol: colorată, mobilă, rolul ei nu este numai de a evidenţia cât mai bine prezenţa dansatorului pe scenã ‐ rol pur ilustrativ ‐ ci de a deveni un interpret, sugerând sau subliniind stãrile de spirit ale dansatorilor.

Atât lumina cât şi culoarea sunt subordonate modalitãţii de gândire şi de exprimare artisticã. Funcţia lor creatoare poate oscila în spectacol. Lumina, sau culoarea, sau ambele, ca orice element component al spectacolului, pot dobândi pe toatã durata lor, ori în anumite momente, rolul dramatic principal, pentru ca alteori sã se retragã într‐o discreţie pânã aproape de estompare.

Componentele spectrului luminos acţioneazã diferit asupra proceselor ce se petrec în interiorul organismului uman, iar fiecare culoare în parte are o anumitã rezonanţã psihologicã. În culoare se ascunde o putere enigmaticã, impresionantã; ea acţioneazã asupra subsonştientului nostru.

Pe parcursul unui spectacol, lumina stabileşte relaţii multiple şi variabile, in timp şi spaţiu,

cu restul factorilor materiali şi spirituali care concurã la realizarea spectacolului.

Orice efect optic cãutat, orice intervenţie insuficient motivatã a luminii, în cadrul unei reprezentaţii, deconcentreazã spectatorul, deregleazã, pentru un timp mai lung sau mai scurt, fluidul vizual, auditiv şi imaginativ al comunicãrii între scenã şi salã.

Element de legãturã între toate componentele reprezentaţiei, cu funcţie plasticã şi dramaticã în contextul imaginii scenice, lumina serveşte ca un comentator al ideilor regizorale. Lumina poate sprijini intenţiile regizorale în alcãtuirea unei imagini scenice corespunzãtoare stilului şi genului definit de principalele elemente de sprijin ale piesei. În procesul de comunicare a actorului cu publicul, lumina condiţioneazã interacţiunea dintre creaţia şi receptarea produsului artistic finit. Pe lângã vizualizarea spaţiului de reprezentaţie, lumina se poate integra actului creator, stabilind, cu diferitele componente ale spectacolului, relaţii complexe şi variabile, în timp şi spaţiu, în favoarea echilibrului şi unitãţii raţional‐emoţionale a imaginii artistice.

Complexul scenografiei coregrafice, mai include atenta creare a costumelor, destinate atât acţiunii scenice, cât şi, cerinţa de personalitate a dansatorilor.

Liantul între toate aceste elemente il reprezintă muzica. Muzica este folosită de coregrafi, mai ales ca univers sonor, de la care coregraful işi extrage un univers ideatic şi gestual. Lucrările coregrafice create pe o muzică tonală, atonală sau spectrală spre exemplu sunt mai uşor de reţinut, mai uşor de redat şi mai uşor de notat. Pentru a înţelege muzica nu trebuie numai să o asculţi ci să o şi „vezi”; pentru a înţelege dansul trebuie să‐l şi „auzi”, să‐i simţi ritmul interior, să‐i asculţi elanul şi vibraţia.

* Autoarea urmează programul de master Spectacol Coregrafic Contemporan al U.R.S.A. „Gheorghe Cristea”

56

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

ADRIAN ȘTEFAN* Despre Prometeu

Prometeu, nemuritorul prieten al pământeni‐ lor, s‐a dovedit a fi adaptabil exigenţei tuturor genurilor literare, epic, liric şi mai ales dramatic, şi tuturor epocilor, încât, într‐un anume sens, el a ajuns din ce în ce mai mult să definească omenirea însăşi şi nobilele ei aspiraţii de libertate şi progres. Eschil a contribuit cel mai mult la triumfala sau triumfătoarea intrare a lui Prometeu în rândul eroilor literaturii antice şi universale. Eschil a folosit atât tradiţiile ateniene, cât şi izvoarele literare ale vremii sale. Prometeu încătuşat împreună cu Prometeu descătuşat şi Prometeu purtătorul focului, făceau parte din trilogia Prometiada, dar care nu a parvenit întreagă.

Prometeu încătuşat este o tragedie de excepţie în cadrul teatrului antic, care a impresionat profund spectatorii şi cititorii acesteia.

Prometeu poate fi separat de contextul dramatic al acţiunii, posedând el însuşi o forţă de evocare în sine, personajul devenind o constantă a mitului, care la nivel narativ capătă un caracter variabil. De aceea Prometeu e un simbol mai presus de toate situaţiile în care este pus de intriga mitului şi care are forţa de a genera noi contexte narative, un intermediar între divin şi uman, simbol al echilibrului şi sacrificiului.

Tragediile lui Eschil (525 î.Hr.—456 î.Hr) , dramaturg grec antic, considerat părintele tragediei clasice, prezintă conflicte puternice, bazate pe subiecte simple și concentrate, realizate într‐un ton grav, iar eroii se află în luptă cu destinul, manifestat prin intermediul zeilor. Eschil a considerat drama (tragedia) un instrument de propagandă națională, o modalitate capabilă să trezească spectatorilor sentimente de care el însuși era profund animat: dragostea de patrie, cultul virtuții, supunerea față de zei.

Eschil a introdus al doilea actor și a restrâns partea lirică în favoarea celei dramatice. A scris peste 90 de piese din care s‐au păstrat doar 7: trilogia “Orestia” care cuprinde “Agamemnon”, "Choeforele" (Choeforoi) și "Eumenidele" (Eumenides), "Cei 7 contra Tebei" (Hepta epi

Thebas), "Prometeu încătușat" (Prometheus desmotes) și "Perșii" (Persai).

Eschil atribuie artei o funcţie etică şi o importanţă publică. În istoria teatrului,Eschil este primul mare tragediograf şi piesele sale au constituit mult timp modele desăvârşite ale genului.În tragediile lui Eschil, conflictul este foarte puternic şi foarte clar reprezentat scenic,dar acţiunea este foarte simplă, redusă la minimul necesar. În cea mai mare parte, acţiunea scenică se desfăşoară ca dialog între protagonişti şi ca dialog între corifei şi cor.

Pentru Eschil, cetăţean perfect, Zeus întruchipa justiţia supremă, binele şi adevărul. În viziunea sa păcatul suprem consta în semeţia în faţa zeilor şi totuşi,eroul tragic sfârşeşte prin a‐şi afirma libertatea şi, implicit, valoarea antologică.

Prometeu înlănţuit este piesa care îi derutează pe comentatorii lui Eschil, pentru că exprimă o atitudine religioasă străină convingerilor sale.

Zeus este evident acuzat de tiranie. Prometeu îi face lui Zeus un rechizitoriu, condamnând astfel regimul politic totalitar. Personajele sunt Prometeu, semizeul, eroul civilizator, Kratos (puterea absolută), Bia (violenţa), Okeanos, fluviul circular care înconjoară pământul în cosmologia mitică greacă şi Io, una dintre victimile zeilor (fecioara iubită de Zeus,metamorfozată în junincă). Tragedia este lipsită de acţiune,totul se consumă prin dialogul lui Prometeu cu celelalte personaje prin care vorbeşte de fapt, Zeus. Corul okeanidelor subliniază, prin confesiune şi lamentaţii, conflictul dintre Prometeu şi Zeus.

Din dialogul personajelor şi din comentariul autorului, aflăm istoria acestei tragedii.

Mitul lui Prometeu

Prometeu era fiul titanului Iapet şi al titanidei Temis, şi mai avea un frate, pe Epimeteu. Încă de mic, Prometeu se dovedise isteţ şi dornic de cunoaştere. Când a devenit şi el un titan matur, era stăpânit de gândul şi dorinţa să făurească o fiinţă plină de însuşiri care să stăpânească

57

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” Pământul şi să‐i folosească roadele, cu înţelepciune.

A modelat din lut şi apă proaspătă şi rece trupul unui bărbat, ce semăna leit cu zeii. Apoi a rugat‐o pe Atena, zeiţa înţelepciunii, să dăruiască minte fiinţei nou create. Atena i‐a îndeplinit rugămintea, căci îl preţuia mult pe Prometeu, şi omul a fost înzestrat şi cu gândire.

Lui Zeus nu i‐a plăcut că oamenii semănau cu zeii şi a hotărât ca întotdeauna oamenii să se supună zeilor şi să îi slăvească mereu. I‐a chemat pe oameni să vină ca să afle ce hotărâre iau zeii în privinţa îndatoririlor pe care le vor avea. Şi oamenii, însoţiţi de Prometeu, au venit, aducând şi un taur mare, precum fusese porunca lui Zeus. Acesta le spuse oamenilor că au îndatorirea să îi slăvească pe zei, să le construiască temple şi altare, să le aducă sacrificii.

Fiindcă voia să le arate oamenilor cât de drept este el, Zeus spuse să taie taurul, să împartă ei carnea în două grămezi şi el va alege una din grămezi, care va reprezenta mereu jertfele.

Gândul lui era că oamenii vor face o grămadă mai mare, pentru ei, şi una mai mică, pentru zei, dar el o va alege pe cea mare şi îi va păcăli.

Grămezile le făcu Prometeu, una mare, din oase, coarne şi copite, învelită frumos cu un strat galben de grăsime. Cealaltă, mai mică, era din bucăţile bune de carne, învelite cu pielea, iar deasupra erau maţele şi stomacul. Fireşte, Zeus, lacom, a ales grămada mare şi frumoasă, iar când văzu că dedesubt sunt numai oase şi copite, se înfurie amarnic, hotărât să se răzbune pe oameni şi pe Prometeu.

Chiar după această întâmplare, Prometeu a cerut focul, să îl dea şi oamenilor, să se încălzească în adăposturile lor, să gătească hrana şi să‐şi fărească unelte, arme şi alte lucruri. Cum era supărat, Zeus l‐a izgonit pe dată, dar Prometeu nu s‐a lăsat. S‐a dus noaptea în fierăria zeului Hefaistos‐Vulcan şi a furat un bob de jar. Ca să nu îl stingă vântul sau ploaia, l‐a adăpostit într‐o tulpiniţă verde de soc, goală pe dinăuntru, şi l‐a dus oamenilor.

Rând pe rând s‐au aprins focuri peste tot, pe câmpii, pe munţi, prin păduri. Oamenii au început folosească focul și să‐şi facă, învăţaţi de Prometeu, unelte şi arme, roţi şi corăbii, case şi tot ce voiau ei. Mare i‐a fost mânia lui Zeus

când a văzut şi a hotărât să se răzbune imediat, întâi pe oameni, apoi pe Prometeu.

L‐a chemat pe Hefaistos şi i‐a cerut să plămădească, tot din ţărână şi apă, o fată muritoare, dar frumoasă ca o zeiţă. Apoi le‐a cerut zeilor să o înzestreze cu daruri. Aceştia i‐ au dăruit farmec şi gingăşie, haine minunate, iar Zeus, la sfârşit, i‐a dat o cutie de aramă în care a pus mai multe daruri. I‐a dat fetei numele Pandora şi i‐a spus să dea cutia soţului ei, după ce se va căsători.

Hermes‐Mercur a dus‐o pe Pandora chiar acolo unde se aflau Prometeu şi fratele lui, Epimeteu.

Toţi bărbaţii au dorit‐o de soţie, numai Prometeu a spus că nu se încrede în darurile lui Zeus şi atunci ei s‐au îndepărtat de fată.

Epimeteu, însă, a rămas ca vrăjit şi atunci zeiţa Afrodita‐Venus l‐a trimis pe Eros‐Cupidon să‐l ţintească în inimă cu săgeata aducătoare de iubire. Deîndată Epimeteu a spus că el o ia de soţie pe Pandora, astfel că a primit cutia Pandorei.

Epimeteu a deschis cutia Pandorei, dar din aceasta şi‐au luat zborul toate relele care s‐au răspândit pe tot pământul: minciuna, ura, invidia, durerea, suferinţa, necazul, foamea şi setea, moartea şi câte altele. Năucit, Epimeteu a trântit capacul la loc, dar toate relele umpluseră pământul deja. În fundul cutiei a rămas numai Speranţa, care i‐a mai ajutat pe oameni să înfrunte toate necazurile.

Văzând aceasta, Prometeu a urcat în Olimp, la Zeus, şi i‐a spus acestuia, fără teamă, că e crud şi răzbunător şi că nu e demn ca un conducător să îşi urască şi să‐şi chinuiască supuşii în loc să îi ocrotească. Groaznic de furios, Zeus le‐a poruncit zeilor Hermes şi Hefaistos să îl ducă pe Prometeu pe vârful muntelui Elbrus, să îl lege în lanţuri de stâncă, cu mâinile şi picioarele strânse în cătuşe grele şi să îl şi străpungă cu un piron în piept. Apoi Zeus îl trimise pe vulturul său, zi de zi, să îi sfâşie trupul, cu ciocul şi cu ghearele şi asta pentru mii de ani…

Prometeu însă îndură toate chinurile fără să se vaiete şi se uită de acolo, de sus, peste pământ.

Spre marele necaz al lui Zeus, îl ajută să reziste priveliştea oamenilor, aşezaţi în sate şi oraşe, la căldura focului din case, mâncând hrana gătită

58

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” pe vatră, făurind lucruri cu ajutorul focului şi învăţăturilor pe care li le dăruise.

Prometeu precizează că Zeus a ocupat tronul olimpic prin urzurpare, după ce a abuzat de puterea sa. Prometeu se jertfeşte pentru oameni fără a pretinde şi a spera să i se arate vreodata recunoştinţa, dragostea. Titanul i‐a civilizat pe oameni, i‐a scos din barbarie şi i‐a ţinut în lumină numai din iubire. Pe deasupra, Prometeu le‐a luat oamenilor posibilitatea de a‐şi vedea moartea, pentru ca astfel să se poată bucura de viaţă, fără a aştepta ceva de la oameni, el este sublim prin altruism. Titanul ştia când şi cum se va produce sfârşitul domniei lui Zeus şi era singurul care l‐ar fi putut ajuta pe regele zeilor,dar n‐o va face.

Zeus ştie acest lucru şi de aceea încearcă să‐l împiedice să acţioneze.

Prigoanei justificate prin invidie si teama, Prometeu ii raspunde cu dispret si ura.

Hefaistos este obligat de Zeus sa‐l inlantuie pe Prometeu de stanci,dar,de fapt,este solidar cu acesta şi îi deplânge situaţia.

Corul Okeanidelor reia ideea, adăugând speranţa că lumea va ieşi cândva de sub stăpânirea tiranică.

Prometeu – Caracteristici

S‐ar părea că, în confruntarea dintre Zeus şi Prometeu, autorul îl privilegiază pe titanul al cărui nume a intrat în fondul de cuvinte ce exprimă grandoarea. În ce‐l priveşte pe Zeus, „Nici el nu scapă de sfârşitul ce‐i e scris”. Căci, aşa cum ştim deja, „ne‐ndurate‐s vrerile Destinului”. Dar şi încăpăţânarea lui Prometeu, care îl urseşte singurătăţii, e împinsă până acolo unde, cum am văzut, hybrisul decide osânda (Hermes: „Nu crede tu că dârză semeţia ta / E mai frumoasă decât cuminţenia”). Pus la cazne, Prometeu lasă însă, prin gestul său suprem‐binefăcător, impresia unei forţe care, până la urmă, a învins.

Pedepsit de zei ,,pentru că a iubit prea mult oamenii’’, cum zice Eschil, titanul trebuia să ştie că amnezia are aspectul stâncii, şi că mareţia lui stă în curajul de a‐şi înfrunta, cu acelaşi orgoliu cu care a furat focul, greaţa dureroasă pe care o simte în timp ce vulturul îi sfâşie carnea. Adevaratul Prometeu suferă

înfricoşător, singur pe o stâncă şiroind de soare, amintindu‐şi cum s‐au petrecut lucrurile, mai întâi la împarţirea unui animal sacrificat unde el, titanul, l‐a mâniat pe Zeus rezervându‐i partea cea mai rea, apoi celelalte; focul, care este pentru el ceea ce era Sfinxul pentru Oedip, puncte unde viaţa i s‐a schimbat esenţial, căpătând un sens la care va raporta apoi totul… Singur, într‐o beţie de lumină, de albastru şi să nu poţi sa uiţi, sa nu poţi să ierţi, să deschizi ochii doar pentru a privi sumbrul cer, să deschizi buzele doar pentru a murmura că nimeni nu poate fi egalul zeilor decât după ce a dispreţuit frica şi şi‐a contemplat mâinile, toate acestea cer, firesc, un înteles mai adânc că să aibă dreptul la glorie. Prometeu se crispează, pentru a nu urla, dar mai ales pentru a nu regreta pricina suferinţei sale. Îl doare carnea sfâşiata de vultur, iar aceasta e cea mai vie dovadă a focului furat de la zei. Vorbele lui sunt din ce în ce mai limpezi, pe masură ce ghearele vulturului îl fac să strivească de durere cuvintele… ,,Acest vultur e dovada libertăţii mele în faţa cerului. El îmi scurmă ficatul, dar ceea ce urmăreşte Zeus este să‐mi ucidă memoria, să mă facă să uit că am furat focul şi l‐am dat oamenilor…’’ ,,Dar n‐am furat focul ca să‐l arunc în noroi..’’ ,,Ar trebui să le strig zeilor: Iată de ce am furat focul şi l‐am dat oamenilor; pentru că voi nu‐l meritaţi! La flacara lui, oamenii vor spera, în schimb buzele voastre surâd la fel pe întuneric ori în lumină…’’ Prometeu e insă o divinitate complexă, în unele variante, un demiurg participând împreună cu fratele său Epimetheus, din sarcina zeilor, la antropogonie (oamenilor, facuţi din resturi de materie rămase de la crearea animalelor, le echilibrează fiinţa cu focul furat de la Hephaistos şi raţiunea furată de la Athena), apoi singur la instruirea omenirii, pe care o învaţa navigaţia şi agricultura, ca şi numeroase alte arte şi meşteşuguri; apoi, o salvează ca specie de la potop, ajutând şi instruind perechea supravieţuitoare Deukalion şi Pyrrha; de asemenea, după o versiune, în cele din urmă iertat şi primit în Olimp, după ce, rănit şi vrând să scape de suferinţă, Centaurul Hiron îşi schimbă nemurirea pe mortalitatea lui Prometeu.

59

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” Filologii indianişti au sugerat, pentru numele Prometheus, un etimon sanscrit: pramatha (producător de foc prin frecare), care însă nu se acorda cu ideea mitică a focului furat din cer şi ascuns intr‐o ferulă, o idee ce pare mai legata de obţinerea indrăzneaţă a focului dintr‐ o pădure incendiată de trăznet. La origine, în simbolul prometeic este continuată vechea dualitate arică a focului, care reiese mult mai clar din mitologia vedică (cei doi Agni: focul benefic şi focul malefic).

Tradiţia greacă a redus însa, prin sinteză, atributele prometeice la cele pozitive, recompunând personajul în ipostaza de erou civilizator complex, întrucâtva un Adam, creator de seminţii omenesti, însă numai după potopul universal. Dar catalogul atributelor prometeice este mult mai bogat : ,,Numai eu ‐ spune Prometeu ‐ am stat stavilă pentru ca, doborate de trăznet, făpturile omeneşti să nu ajungă să populeze ţinutul lui Hades’’.

Smulgându‐i pe oameni ,,din prostia în care zăceau’’, Prometeu i‐a facut ,,iscoditori şi meşteşugari’’. ,,Neştiind să folosească nici cărămizile, nici cheresteaua pentru a‐şi clădi case luminoase, [oamenii] trăiau ca lacoma furnică, în bordeie întunecoase săpate sub pământ”; după arhitectură, Prometeu le‐a oferit astronomia, făcându‐i să observe ,,răsăritul şi, cee ce e şi mai greu de recunoscut, asfinţitul astrelor’’. De la starea arcadică primordială el i‐a ridicat la cunoaştere şi civilizaţie (aşa cum sugerează chiar două etimologii propuse pentru numele Prome‐ theus: prometheomai – a purta de grijă şi prometheia ‐ previziune); tradiţia transcrisă de Eschil indică un zeu poliatributiv: ,,Pentru ei am găsit cea mai frumoasă dintre ştiinţe: aceea a numerelor; am alcătuit îmbinarea literelor şi am întemeiat memoria, muma Muzelor, sufletul vieţii. Eu am fost cel dintâi care am pus vitele la jug. […]. Prin mine, telegarii invăţaţi la ham au ajuns să tragă carele, întru desfătarea belşugului. Nimeni altul decât mine n‐a inventat aceste trăsuri înaripate în care navigatorii pot rătăci pe mări […]. Prin amestecurile salvatoare pe care i‐am invatat sa şi le facă, toate bolile se vindecă. Eu am întemeiat, în toate ramurile, arta de a ghici viitorul. […]. Bunurile folositoare îngropate în

pământ: arama, fierul, argintul şi aurul, cine s‐ ar putea lăuda că le‐a descoperit înainte de mine?” Urmând descrierea atributivă a lui Eschil, tindem să vedem în Prometeu simbolul omului ridicat peste condiţia arcadică a salbaticiei, un homo inventator , mai mult decât un simplu homo labilis (Eschil, Prometeu înlănţuit, I,2,3;III,1).

Prometeu reprezintă forţa inteligenţei care l‐a eliberat pe om de ignoranţă şi sclavie.

Suferinţele îndurate de Prometeu, deci de geniul activ, dinamic, temerar, sunt inseparabile de măreţia acestuia care luptă împotriva opresiunii şi prejudecăţilor de orice fel.

Se naşte astfel forţa morală de autostudiere, de autoanaliză, de acceptare a chinului perpetuu fixat ca o efigie de aur în poezie. Spiritul nu se răzvrăteşte, nu blestemă nici nu se închide în el ci se deschide către Marele Creator prin plăsmuirea creaţiei proprii. Profilul spiritual al unei treceri prometeice va fi chemat mereu să stârnească „surâsul inteligent al creierului şi pâlpâitul generos al inimii” (Şt. Aug. Doinaş), născând în noi sentimentul inconfundabil că ţinem în palmă o flacără aprinsă de cel sacrificat: Prometeu.

File din Prometeu

PROMETEU Voi să nu credeți că de slab sau de semeț Am amuțit: alt gând îmi mușcă inima Când văd ce chinuită este soarta mea.

Căci cine altul decât mine‐a dăruit Puterea tuturor acestor zei de azi ?

Dar despre asta voi tăcea Și nu voi vorbi Nimic decât ceea ce știți voi înșivă: Cum am făcut pe muritori din tonți, isteți, Trezindu‐le din adormire spiritul.

Voi spune‐acestea, nu ca să‐i vorbesc de rău, Ci ca iubirea mea spre dânșii s‐o vedeți Priveau cu ochii, însă nu vedeau cu ei; Aveau auz, dar n‐auzeau nimic cu el; Mult timp în volburi de năluci le‐nvălmășeau Pe toate, nu știau nici dulgheria ce‐i, Nici casele‐nsorite cum se făuresc Asemenea măruntelor furnici trăiau Retrași în ascunzișurile grotelor;

60

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” Nu cunoșteau prin semne sigure când vin Temuta iarnă, primăvara veselă Sau vara pururi darnică, ci bâjbâiau Nepricepuți. Iubindu‐i, eu i‐am învățat Ce‐i răsăritul, ce‐i apusul stelelor; Le‐am dat știința foarte‐naltă a cifrelor Și folosirea literelor; în sfârșit Le‐am dat memoria ce‐i mama muzelor Eu fui întâiul care boii‐n jug i‐a pus, Silindu‐i ca prin vajnicele lor puteri Să ușureze opintirea omului, Și care caii plini de foc i‐a înhămat La car, podoabă strălucitei bogății; Eu fui întâiul care nave a construit S‐alunece cu aripi de in în larg de mări.

Iar eu, cel care pentru neamul muritor Făcui acestea toate, nu‐mi găsesc un sfat Să scap de suferința mea de azi.

CORUL Grea suferință‐n duri pierzându‐ți cumpătul Te zbați ca vraciul slăbănog căzut bolnav Și‐n disperarea ta nu poți descoperi Ce leacuri ți‐ar tămădui durerile.

PROMETEU Ca și mai tare să te miri, ascultă‐acum, Ce meșteșuguri și căi noi am născocit, Întâi și‐ntâi, când cineva cădea bolnav N‐avea nimica să‐l ajute, nici fierturi, Nici alifii, balsamuri, ci se mistuia Lipsit de leacuri, până când eu în sfârșit Le‐am arătat amestecele ierburilor Cari toate morburile lor le vindecă.

I‐am lămurit cum să‐și prevadă sorțile, I‐am învătat să‐și tălmăcească visele

Și le‐am deschis șoptirile destinului: De ce presemne să te ții când ești la drum ?

Ce tainic înțeles cuprince‐naltul zbor Al paserilor, îndreptarea lor în zari La stânga sau la dreapta, felul cum înghit, Cum se‐mprietenesc și cum se dușmănesc Sau cum se strâng în stol ? Ce lustru și ce culori Cuvine‐se să aibă măruntaiele, Ce forme fierea și ficatul pasării Spre a fi pe placul zeilor ? Prin ardere De coapse groase și de mari spinări pe‐altar Am învățat pe oameni meșteșugul greu de‐a înțelege tainele văpăilor N‐a fost de‐ajuns atât: se află cineva Să spună că‐naintea mea descoperi La oameni avuțiile pământului Arama, fierul dur, argintul, aurul ?

Nu‐i nimeni, căci ar fi un mincinos.

Pe scurt: azi toate meșteșugurile lor Trudiții oameni de la prometeu le au.

CORUL Acum lasă grija muritorilor; Gândește‐te la mântuirea ta. Avem Speranța că, descătușat odată, tu Nu vei fi mai puțin puternic decât Zeus.

PROMETEU Nu asta‐i voia Moirei care pe noi toți Ne mână; mii de suferinți mai am să‐ndur Pân' la scăparea mea; deșteptăciunea e cu mult mai slabă decât tainicul Destin.

* Autorul urmează specializarea Artele Spectacolului a U.R.S.A. „Gheorghe Cristea”

61

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

U r m e

VALENTIN ȚIGĂU, SIMONA LAZĂR

Iorga și Alecsandri, rădăcini românești la Veneția

Călători, prin Europa, pe urmele marilor români care au marcat, magistral, nu doar cultura noastră, ci și pe cea a continentului, poposim la Veneția, unde avem surpriza de a face istorie literară.

IORGA, PRIETENUL VENEȚIEI

Prima întâlnire, mijlocită de Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică Veneția, o avem cu Marino Zorzi1, fostul director al Bibliotecii Marciana și descendent al dogilor. Dialogul nostru se poartă în jurul acestei instituții culturale din Veneţia, al domnitorilor români medievali și al savantului Nicoale Iorga.

Laura, eterna iubire! – acesta este numele cel mai des asociat cu personalitatea poetului Petrarca.

Pentru veneţieni, însă, Petrarca este alăturat nu muzei sale, ci uneia dintre cele mai importante instituţii din „Serenissima„: Libreria Marciana. Ideea înfiinţării unei biblioteci publice în cetatea veneţiană i‐a aparţinut, într‐adevăr, lui Petrarca. În veacul al XIV‐lea, poetul era recunoscut şi drept un fervent căutător şi colecţionar de manuscrise. La vremea la care, prin lungi epistole adresate dogelui Andrea Dandolo, încerca să medieze o pace între Veneţia şi Genova, poetul reuşeşte să‐l convingă pe acesta să acorde importanţă reînfiinţării unei biblioteci a statului, aşa cum era pe vremea romanilor. Îşi pune la bătaie, în acest scop, propria‐i colecţie de peste 200 de manuscrise. În cabinetul directorului Bibliotecii, înconjuraţi de portretele celor care, vreme de şase veacuri s‐au aflat la conducerea bibliotecii, am încercat să pătrundem în intimitatea acestui veritabil diamant al culturii europene.

DESTIN

„Din nefericire pentru noi, acele manuscrise donate de Petrarca nu se află aici. Donaţia a avut loc în 1362, cărţile au fost acceptate de Republică, au stat de la început în casa pe care Serenissima i‐a dat‐ o lui Petrarca, în semn de respect, iar Petrarca le‐a păstrat tot restul vieţii. Doar că el nu a locuit decât cinci ani în Veneţia, după care a plecat la Padova, luând cu el şi colecţia”. Biblioteca s‐a deschis totuşi un secol mai târziu, iar cel care a făcut posibil acest lucru a fost Basilius Bessarion, cardinal grec, care s‐a străduit toată viaţa să organizeze apărarea grecilor atacaţi de turci. „Cel mai mare succes al său a fost însă crearea acestei minunate biblioteci, care s‐a bazat pe lucrări privind Antichitatea. A strâns peste o mie de manuscrise, între care 563 în greacă. Intenţiona să creeze o bibliotecă naţională greacă, unde, aşa cum spunea el, dacă într‐o zi grecii ar dispărea într‐o tragedie, 1

„În Veneţia existau mai multe ramuri ale aceleiaşi case. A mea era singura din San Moise, iar a dogelui Marino Zorzi era din Santa Justina. Curios e că în Veneţia a rămas până azi doar ramura mea, ca şi cum eu aş fi moştenitorul ideal al celorlalţi„ / „La Veneţia, în secolul XIV, cultura însemna medicina, ştiinţa. Se cunoaşte episodul în care patru veneţieni l‐au caracterizat pe Petrarca drept «un om bun, dar nu prea cultivat». Nu ştia comentariile lui Aristotel. Dar el avea cultura morală, elocinţa, poezia…„ Marino Zorzi

62

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” viaţa şi cultura lor s‐ar regăsi intacte”. De ce a vrut să dea aceste manuscrise Veneţiei? „Mai întâi pentru că respecta enorm structura Republicii, care îi apărea ca o încarnare a idealului platonic, a guvernării perfecte. Pe urmă pentru că avea mulţi prieteni printre veneţieni. Şi, în fine, pentru că el, fiind grec, se simţea la Veneţia ca în a doua sa patrie”. Biblioteca a fost instalată în Palatul Dogilor. „În 1537, fiul dogelui Andrea Gritti voia să construiască noi imobile, care să dea impresia că Veneţia e un oraş modern. Atunci s‐a construit şi palatul în care se află Libreria Marciana, în Piaţeta San Marco. Întâiul bibliotecar a fost cardinalul Bembo. Alături de el se afla Victor Grimani, care era foarte interesat de cultura antică. El a încurajat construirea bibliotecii de către arhitectul Sansovino.

Biblioteca a fost deschisă abia în 1565. Au început să fie donate şi alte cărţi, iar apoi Serenissima a scos o lege care spunea că toate cărţile imprimate în Veneţia şi în întreaga Republică trebuie să aibă cel puţin o copie la Marciana. Inventarul cărţilor a crescut, avem peste un milion, dar asta nu este foarte mult pentru o bibliotecă modernă”, ne mai spune dl Marino Zorzi.

CAPODOPERE

Ne interesăm care sunt capodoperele Bibliotecii Marciana. „Deţinem primul Grimani, care este o donaţie din partea cardinalului Domenico Grimani, la începutul secolului al XVI‐lea. E o capodoperă.

O miniatură executată în Ţările Flamande şi are 1.060 de pagini. Din punct de vedere cultural, fondul grec este însă fundamental. Mai ales «Homerus Veritus», un text al «Iliadei» lui Homer, scris în secolul al X‐lea, care e fundamental pentru tradiţia manuscrisă a poemului, pentru faptul că în jurul acestei poveşti există un comentariu. Comentariu care e, de fapt, un rezumat al cărţilor scrise de vechii greci despre Homer şi care s‐au pierdut. E o bibliotecă întreagă concentrată într‐un manuscris”.

IORGA, IDOLUL

Marino Zorzi a condus Biblioteca Marciana începând din 1990, iar preocuparea sa principala a constituit‐o istoria cruciadelor. „M‐au interesat cruciadele din secolul XV. M‐a interesat relaţia Veneţiei cu Ţările Române. Cruciada de la Nicopole – care s‐a sfârşit rău, după cum ştiţi… La a doua etapă a bătăliei de la Varna au participat şi românii. A existat o alianţă a Veneţiei cu Matei Corvin – luptam cu acelaşi duşman, dar pe fronturi diferite. Singurul prinţ român care a condus o campanie puternică împotriva turcilor a fost «Stefano il Grande»…”, mai spune Marino Zorzi, arătând că ştie cine a fost marele voievod al Moldovei. „După victoria sa de la Vaslui, s‐a pus în mişcare şi Matei Corvin, spre frontul din Bosnia. Momentul acela a reprezentat o speranţă pentru noi, luptam împreună pentru aceeaşi cauză.”

Cum se face că îi este atât de cunoscută această etapă din istoria românilor? „Am un cult pentru profesorul Nicolae Iorga. Pe masa mea există cartea lui despre cruciade. El a făcut studii excepţionale privind perioada cruciadelor. Era de o profunzime, de o amploare incredibile. Iorga a fost un prieten al tatălui meu. Se cunoşteau foarte bine. I‐a dat tatălui meu mai multe decoraţii, ordine cavalereşti, pe care le păstrez. Îşi scriau, vorbeau. Iorga reprezintă legătura mea cu România.

De treizeci de ani, în fiecare zi, citesc măcar o pagină din cartea lui.”

Marino Zorzi citește în fiecare zi o pagină despre Veneția scrisă de Nicolae Iorga. Uneori e vorba despre impresionantele tomuri despre istoria Cruciadelor. Alteori despre o carte care a avut o mai mică răspândire: „Ospiti romeni in Venezia (1570‐1610). Una storia ch’e un romanzo et un romanzo ch’e una storia”, publicată la București (dar în limba italiană) în 1932. Cartea dezvoltă tema conferinței pe care Iorga a ținut‐o în februarie 1931 la Veneția și străbate patru decenii de istorie comună româno‐venețiană. Prin căsătoria fiicei lui voievodului Petru Șchiopu, Maria, cu Polo Minio, descendentul unei valoroase familii de patricieni, sângele domnesc al basarabilor ajunge să curgă în venele dogilor Serenissimei (familia Minio a dat mai mulți dogi republicii venete). Aceasta este o

63

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” înrudire clară, fixată de documente. Există însă și filiații mai degrabă dorite decât dovedite, cum ar fi cea pe care încerca să și‐o certifice (inclusiv prin cercetări în arhiva Bibliotecii Marciana) poetul Vasile Alecsandri, care susținea că strămoșii lui au venit în Țările Române, via Istanbul, din Veneția, înrudindu‐se cu celebrul diplomat din veacul al XVI‐lea, Vincenzo degli Alessandri. (Acesta ar putea fi și motivul romantic pentru care el își va duce iubita, pe Elena Negri, la Veneția...).

LEAGĂNUL VENEȚIAN AL UNEI MARI IUBIRI

A doua mare surpriză pe care am avut‐o, la Veneția, a fost descoperirea Palatului Benzon, în care Vasile Alecsandri și Elena Negi au locuit înaintea plecării lor la Constantinopol, pe un drum care avea să fie fatal pentru marea iubire a poetului. În Palatul Benzon, locuiește, astăzi, o strănepoată a lui Napoleon Bonaparte, principesa Caroline Murat, cunoscută, ca pianistă, și în România, unde a concertat de mai multe ori pe scena Ateneului, sub numele Caroline Haffner. Întâlnirea cu principesa și vizita la palat au fost elemente care ne‐au ajutat să înțelegem mai bine cum a trăit, la Veneția, celebrul cuplu Negri‐Alecsandri. În toamna lui 1846, doi tineri puteau fi văzuți, la Veneția, coborând din gondolă la ușa unei clădiri cu ferestrele dând spre Canal Grande, între Rialto și Ca’Foscari. Clădirea de secol al XVI‐lea de la numărul 3927 purta, ca și astăzi, numele de Palazzo Benzon, iar în cartea de imobil erau proaspăt înscrise două nume: Domnul și Doamna Alecsandri, Vallahia. Cuplul nu era căsătorit, însă armonia perfectă dintre poetul Vasile Alecsandri și iubita sa, Elena Negri, justifica, pe deplin, părerea că alcătuiesc o familie.

De fapt, îndrăgostiții își stabiliseră aici, la 15 septembrie 1846, domiciliul temporar, pentru a face planuri de viitor și a trăi (nu știau atunci) cel mai frumos, dar și cel din urmă capitol al poveștii lor de dragoste. Elena venise la Veneția înaintea scriitorului; bolnavă de plămâni, spera să‐și recapete echilibrul sănătății în orașul dogilor, printre opere de artă renascentiste, alături de omul pe care‐l iubea cel mai mult.

„AMORUL VOSTRU PUTERNIC E ȘI SFÂNT”

Se cunoscuseră în 1844, la moșia din Mânjina a lui Costache Negri, fratele Elenei și prietenul poetului Alecsandri. Când nu ai nici 25 de ani, nimeni și nimic nu te poate opri să te bucuri de viață.

Veneția era, pentru ei, promisiunea primului loc în care puteau sta împreună, zi și noapte, departe de pudibonderia moldovenilor de‐acasa. „Iubiți! Iubiți! Ne zice Veneția cernită/ Iubiți! Amorul vostru puternic e și sfânt”, exclamă poetul în chiar prima zi a întâlnirii cu orașul dogilor. Versurile acestea sunt scrise, cu certitudine, la Veneția, în apartamentul lor de trei camere de la etajul Palatului Benzon. În Jurnalul său, Alecsandri notează ca, de la balcon, vedea mulțimea de gondole alunecând pe Canal Grande, ocolindu‐se unele pe altele ca niște rândunele în zbor, apoi pierzându‐se în canalele mai mici. Tablou mișcător, luminat de cele din urmă raze ale soarelui și însuflețit de cântecele gondolierilor, de strigătul lor: „Riva!” (Ferește‐te!) atunci când trec dintr‐un canal în altul. Îndrăgostiții își construiesc, în Palatul Benzon, o lume numai a lor, în care gesturile mărunte se transformă în dovezi de iubire încântătoare. Veneției cosmopolite îi oferă alternativa unei existențe simple, în care se despart, temporar, de trecut, mai puțin însă de propria lor țară. Astfel că savurarea cafelei turcești, după obiceiul moldovenesc, devine un ceremonial aparte. „Sorbim, scrie el, micile noastre felegeanuri (cești de cafea fără toartă) cu un fel de smerenie. Fiecare picătură trezește în noi un suvenir din patrie, așa că nu ne poate învinui nimeni că am uitat Moldova, dacă ne gândim la multele picături câte încap într‐o ceașcă și la multele cești pe care le bem în fiecare zi.

Asta e ceea ce numim noi «libațiile» noastre în cinstea țării.”

64

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” FARMECUL VENEȚIEI

Jurnalul lui Alecsandri mărturisește marea bucurie a acelor zile comentată cu exaltare de poet: „Fericiți cei ce iubesc! Și mai fericiți cei ce se ascund de lume și pot să adauge, ca noi, la farmecul amorului lor pe acela al Veneției!” Credința înaltă urcă pe om la cer, iar amorul coboară cerul în om, spunea Byron.

Ni‐i imaginăm pe Elena Negri și pe Vasile Alecsandri plimbându‐se prin Piața San Marco, unde cântă muzica militară. Arcadele Procurațiilor forfotesc de oameni. Lămpile de gaz își aruncă lumina în fața cafenelelor. Îi vedem trecând, la braț, prin Piazetta, locul lor preferat, aruncând priviri spre Palazzo Ducale și spre Ponte dei Sospiri. Se întorc, apoi, „acasă”, pe Canale Grande, admirând, de departe, Santa Maria della Salute cu statuile sale. Gondolierul Antonio, băiat dezghețat (care îl face pe Alecsandri să remarce că, la Veneția, barcagiii sunt mai cultivați decât savanții din Academia de la Iași), le spune legende venețiene.

Una este chiar despre gondolieri. Cică fiul unui doge s‐ar fi îndrăgostit de o femeie frumoasă, dar săracă, și a cerut‐o în căsătorie. „Biondinetta” avea însă un iubit gondolier care, în ziua nunții, a lovit gondola prințului, scufundând‐o. De atunci, în semn de doliu, la Veneția, toate gondolele sunt negre.

„ASTFEL, TIMPUL SE PERINDĂ ÎN PLĂCERI...”

Pentru Vasile Alecsandri și Elena Negri, șederea de două luni la Veneția a însemnat cât o întreagă viață fericită. Cei doi își făceau planuri pe termen lung, doreau să aibă un copil căruia îi hărăzeau o carieră de marinar, punându‐i chiar și un nume hazliu: Amiralul. (Nu va fi să se întâmple așa.

Alecsandri s‐a casatorit, în 1876, după nouăsprezece ani de la întâlnirea cu Paulina Lucasievici, cea care îi va dărui o fiică, botezată Maria.) Își petreceau timpul făcând, adesea, lucruri simple: pozau, de exemplu, pentru portretele lor executate de pictorul Felice Schiavoni. (Căruia până la urmă îi vor refuza o lucrare, tocmai portretul Elenei, considerat nereușit; între lucrările lui Schiavoni s‐a găsit apoi portretul unei doamne necunoscute, care ar putea fi al Elenei Negri. Pe de altă parte, după moartea iubitei lui, Alecsandri nu poate trăi fără să‐i revadă chipul, așa că îi comandă lui C.D. Rosenthal un portret, după un dagherotip – strămoș al fotografiei – făcut la Veneția.)

Viața lor curgea necomplicat și romantic. Cumpărau lucruri mărunte, cum ar fi o ramă de filigran pe hârtie pentru tablouașul Ninitei – numele de alint al Elenei Negri, două pumnale mici, un covoraș roșu pentru gondola lui Antonio... două albume în care Ninita pune două vederi cu Palazzo Benzon, una cu camera lor, de la etaj, și una cu inventarul lor casnic, menționat cu rigurozitate de Alecsandri în jurnal: 6 felegeanuri și 6 zarfuri, 1 ibric pentru cafea turcească, 1 mașină pentru cafea cu lapte, 1 oca de zahăr, precum și vanilie, un găvănoșel de muștar franțuzesc, 1 cutie de sardele de Nantes, mortadella și brânză, fructe din belșug – inventar aflat într‐un dulăpior pe care‐l numiseră „mobila noastră” și care va ajunge, în final, tot la Antonio. „Astfel, notează Alecsandri, timpul se perindă în plăceri, clipă de clipă, în conversații nebunești, în râsete neîntrerupte, în dulci reverii, în mici ocupații de gospodărie pline de farmec prin lipsa lor de însemnătate. Fie că afară plouă sau bate vantul sau e furtună, în odăile noastre e întruna timp frumos. Când cerul se înseninează, mergem să ascultăm muzică și colindăm, la întâmplare, cartierele Veneției, pe jos sau în gondolă. În zilele ploioase stăm acasă, la gura sobei, vorbind despre noi înșine, despre țara noastră sau despre copilul nostru.”

Sănătatea oscilantă a Elenei Negri îl obligă totuși, pe 12 noiembrie, pe Alecsandri să facă planuri de plecare către o zonă mai caldă a Italiei. Astfel că își plătește datoriile în oraș, duce lucrurile mari la bordul vasului „Arhiducesa Sofia” și se întoarce langa Ninita lui pentru a se bucura de ultimele clipe în apartamentul lor din Palatul Benzon. „Ne‐am obișnuit atât de mult cu acest frumos colțișor unde am gustat ceasuri atâta de plăcute, atâta de lipsite de cele mai mici griji, că ne întristăm numai la gândul de a‐l părăsi. Câte taine ale inimii, câte manifestări de bucurie, câte scene duioase sau

65

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” nebunești, serioase sau copilărești s‐au petrecut în două luni între pereții acestui apartament! Aici este canapeaua pe care, seara, făceam partidele noastre vesele de domino și micile supeuri pe la ceasurile după miezul nopții. Colo, biroul în jurul căruia ne‐am fugărit de atâtea ori ca niște copii râzând în hohote. Dincolo, cele două balconașe ale noastre în care am stat atâtea ori spre a admira Palatul Foscari luminat de cele din urmă raze ale soarelui și mișcarea gondolelor lunecând spre mal.

Fiecare mobilă are suvenirul ei, fiecare colț are, pentru noi, povestea sa, cunoscută numai de noi. În sfârșit, trebuie să ne despărțim de toate.”

„STELUȚA”...

Despărțirea de Veneția a însemnat, pentru Alecsandri și Elena Negri, începutul unei alte călătorii care se va sfârși tragic. În drum spre Sicilia, la Neapole, boala Ninitei se agravează. Alecsandri și Costache Negri o îmbarcă, de urgență, pe un vas, cu gândul de a merge cu ea acasă, în Moldova.

Elena se sfârșește însă pe vapor, la Istanbul, în brațele iubitului său, ca într‐o tristă poveste de dragoste. Palazzo Benzon avea să rămână un loc al amintirii. Alecsandri a revenit acolo, căutând urmele fericirii pierdute, căreia îi dedică una dintre cele mai frumoase poezii ale sale, „Steluța”: „Tu, care ești pierdută în neagra vecinicie, / Stea dulce și iubită a sufletului meu! / Și care‐odinioară luceai atât de vie / Pe când eram în lume tu singura și eu!...”.

66

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

P e r s p e c t i v e

SEVER AVRAM

Inventarea “Republicii Dunărene” – o aventură posibilă

Credem ca Ziua Maritima Europeana si Forumul Inovarii Dunare ‐ Marea Neagra (22‐23 mai 2014 ‐ la sediul Senatului Romaniei) pe care l‐am organizat anual primavara a reusit sa ofere realmente un cadru provocativ si cordial‐polemic (cum ar fi spus scriitorul Octavian Paler) pentru reflectie si solutii pragmatice, cu speranta unei cruciale schimbari de abordare. Iar aceasta vine pe de o parte dinspre noul concept UE al "cresterii albastre", gandita pe cinci directii mari (bio‐ tehnologie, energie regenerabila , acvacultura, turism si sporturi maritime si, in fine, resurse minerale). Pe de alta parte, din pozitionarea geo‐economica extrem de ofertanta a sub regiunii aflate la confluenta Dunarii cu Marea Neagra care dobandeste noi posibilitati de punere in valoare prin viziunea relansarii in baza celor patru piloni ai Strategiei UE pentru Regiunea Dunarii si intr‐un context macro‐regional, potentat de marele interes SUA pentru a intari bazele militare NATO aici in zona.

De aceea, marcarea Zilei Maritime Europene si pregatirea Zilei Europene a Dunarii ce va fi celebrata prin Forumul Anual SUERD de la Viena (26‐27 iunie 2014) nu pot fi facute decat cu manecile suflecate. Ar fi necesara o imensa incordare comuna a eforturilor la nivelul celor 14 State dunarene pentru ca acest prilej sa nu fie ratat, pentru ca sa existe sansa unei redresari si a ridicarii gradului de randament a economiilor respective, atat de afectate in ultimele decenii de conflicte si criza economica.

Din nefericire, in Romania, ca societate, suntem departe de un nivel minimal acceptabil de constientizare si responsabilizare pentru formularea. Marele economist si profesor Mircea Cosea remarca si recent ca este inadmisibila risipirea eforturilor in nesfarsite campanii electorale continue aproape de un sfert de secol incoace in loc de concentrarea pe prioritati si obiective clare, mai ales ca acum avem un proiect de societate pentru tot spatiul dunarean.

Se pare ca ne am pierdut in mare masura capacitatea de a invata si re invata, mai ales din erorile trecutului. Iar acest program transformativ presupune tocmai in primul rand Invatare. Ne sunt vital necesare modele inspirative si furnizare de bune practici incorporate altfel, mult mai inteligent si mai disciplinat decat pana acum. Nu ne mai putem reface si dezvolta, nu mai putem recupera decalajul de mentalitati si abordari, care se sapa tot mai adanc dintre Viena si Bucuresti, sa spunem, daca nu introducem in practica un macro‐management riguros si coerent, daca nu adaptam rapid povestile de succes ale altora, daca nu incetam sa recladim mereu si mereu un fel de manastire a lui Manole, dar cu picioare de lut si doar cu limuzine sfidatoare de decor, in jur. Daca nu alocam din timp resursele financiare si umane de care dispunem pentru a pregati implementarea marilor proiecte si investitii. Daca nu reusim sa creem locuri de munca in procent mult mai ridicat, daca nu ne mai imbatam cu statistici incropite din birou, linistitoare. Daca nu mai accentuam pe mai departe polarizari artificiale, partizanale, intre cei din administratia publica si cei din sectorul privat, intre mediul urban si mediul privat. Daca adminstratia centrala si locala nu ies din "scleroza cronica" in care ne spunea chiar primul ministru acum an se afla in continuare. Daca nu dam cu adevarat o sansa reala initiativelor de jos in sus, asa cum este principiul nr 1 al SUERD: de jos in sus!

67

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” In acest moment, dam impresia ca suntem mult cam departe de acest nivel de exigente, iar razboaiele ca si criza alimentara globala mai si bat la usa ... De aceea, SUERD nu e nici pe departe o simpla nisa de oportunitati oarecare, ci credem ca reprezinta de fapt ultimul balon de oxigen pentru recuperarea handicapurilor istorice, pentru intrarea intr un proces profund de redefinire si relansare. Este insa nevoie de un imens exercitiu de lobby inter si infra institutional, adica de reprezentare viabila, argumentata si obiectivanta a intereselor pe care sa ni le formulam categoric si judicios, preventiv, daca mai vrem sa contam pe vreo harta sau vreun calcul geo‐economic. Lobby ul costa bani, multi bani – in genere arta de a convinge si a presa pentru a se ajunge la solutii negociate si favorabile pentru toti cei implicati de partea rationalului este extrem de dificila si costisitoare.

Dar acum avem deja un motor de mare calibru la Stuttgart, o servo directie clara si un mentorat sistematic la Viena, precum si un computer performant de bord la Bruxelles, de ce am esua tocmai la Bucuresti sau la Sofia?!?

Este necesar sa vorbim mult mai mult de SUERD si de Sinergia Marii Negre, peste tot la radio si tv, sa facem sa inceteze sentimentul de confidentialitate exagerata asupra orientarii proiectelor / finanatarilor si sa incepem sa nu mai asteptam parasutarea sau virarea banilor in conturi fara sa avem propriul nostru plan de actiune bine stabilit, mai ales de comunicare si lobby ... Nu vom putea avea loc intr o racheta danubiana daca nu am pregatit macar prima treapta a rachetei in care dorim sa urcam.

Bani exista pentru fiecare categorie de prioritati in parte. Numai BEI are pregatite peste 8 miliarde euro ca imprumuturi pe termen mediu si lung cu dobanda partial subventionata. Si in Acordul de Parteneriat intre Romania si CE, ca si in strategiile CBC, am sugerat pe cai formale si informale includerea de obiective referitoare la pregatirea tehnica si implementarea proiectelor SUERD. Per total, in urmatorii 10 ani, chiar estimarile responsabililor europeni sunt ca in proiectele la Dunare se vor aloca per total sute de miliarde euro, ceea ce contrazice pe toti adeptii, nu putini la noi, ai teoriei conspiratiei de pana acum.

Ca dunareni, putem iesi din post ‐ fanariotism si din meandrele stagnarii, carcotelii, trancanelii si risipei doar daca mai lasam investitiile doar in lux si offshor‐ uri si ne orientam cu adevarat spre echipe puternice, viziune consensuala pe termen lung ca parte a Macro Regiunii si ca natie precum si un proiect de tara , asa cum cerea si recentul raport al Bancii Mondiale. Numai asa vom putea, precum spuneau versurile unui superb cantec al marii noastre artiste, Mihaela Mihai, vom putea – parafrazand – spune face ca Dunarea sa cante din nou pe ritmuri racordate armonic si la Pratter ‐ ul vienez si la Ateneul Roman sau Cazinoul Constantei re‐loaded!

68

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

P r e m i i & D i s t i n c ț i i ale U.R.S.A. ”GHEORGHE CRISTEA” 2 0 1 4 Ca o expresie publică a respectului şi admiraţiei, UNIVERSITATEA ROMANA DE ŞTIINTE SI ARTE "GHEORGHE CRISTEA" şi CENTRUL DE CERCETARE COMUNIC@RTS

a c o r d ă:

Domnului Arian Leka Pentru opera literară și pentru eleganța cu care susține cultura poetică în context european.

Doamnei Iolanda Malamen Pentru originalitatea și prospețimea scrierilor şi pentru aleasa contribuţie la dezvoltarea culturii române în context european.

Domnului Georg Aescht Pentru devotamentul şi profesionalismul cu care traduce şi mediatizează literatura română în context universal.

Doamnei Aura Christi Pentru operele în poezie, în proză și jurnalism cultural, și pentru aleasa contribuție la dezvoltarea mediului editorial.

Domnului Vasile Preda Pentru devotamentul discret și aportul adus la dezvoltarea comunicării la nivel naţional şi internaţional.

69

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Doamnei Vivia Săndulescu Pentru devotamentul și contribuția adusă la cercetarea științifică, la susținerea şi mediatizarea artei coregrafice.

Doamnei Maia Morgenstern Pentru puternica prezență scenică și pentru devotamentul cu care se implică în viața culturală a Cetății.

Domnului Florian Vlashi Pentru virtuozitatea și devotamentul cu care slujește Muzica, în special pe cea contemporană.

Domnului Aurel Mitran Pentru profesionalismul, viziunea artistică și sprijinul constant oferit tinerilor dansatori și coregrafi.

Domnului George Siratov Pentru aleasa contribuție la îmbogățirea vieții științifice și la dezvoltarea relațiilor de cooperare între țări.

Domnului Valentin Țigău Pentru deosebita contribuție la dezvoltarea turismului cultural și la propagarea valorilor românești în lume.

Domnului Horia Hăhăianu Pentru deosebita contribuție la clădirea unei imagini profunde a lumii românești și la dezvoltarea relaţiilor internaţionale.

70

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

I n v i t a ț i e

OFERTA EDUCAŢIONALĂ 2014‐2015 UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ŞTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” BUCUREŞTI Acreditată prin Legea Nr. 482/17.07.2002

ORGANIZEAZĂ

ADMITERE înscriere în baza O.M.E.C.T.S. nr. 5734/2013, în limita locurilor disponibile, la studii universitare de licenţă şi master, pentru anul universitar 2014‐2015, la următoarele programe de studii acreditate potrivit H.G. nr. 493 din 17.07.2013 publicată în M.Of. nr. 447/22.07.2013 şi H.G. nr. 581/30.07.2013 publicat în M.Of. nr. 500/08.08.2013

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE, JURIDICE

ŞI ADMINISTRATIVE

Bdl. ENERGETICIENILOR nr. 9E, sector 3

Tel.: 021.346.90.49; 021.346.71.30; 021.346.16.41 E‐mail: ugc_drept@ugc.ro; ugc_admpub@ugc.ro; ugc_eai@ugc.ro; ugc_mastere@ugc.ro Blog: www.ursa‐dreptul.blogspot.ro

I. Ciclul de studii universitare de licenţă:

Nr. crt.

Domeniul de studii Programul de studii universitare de universitare de licenţă licenţă

Nr. credite/ Durata studiilor

Forma de Număr învăţământ de locuri

1.

DREPT

DREPT

240 de credite / 4 ani (8 semestre)

ZI

50

2.

ŞTIINŢE

ADMINISTRAŢIE

180 de credite / 3 ani

ZI

25

71

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

3.

ADMINISTRATIVE

PUBLICĂ

FINANŢE

FINANŢE ŞI BĂNCI

(6 semestre) 180 de credite / 3 ani (6 semestre)

ZI

50

II. Ciclul de studii universitare de master: Nr. crt.

1.

2.

Domeniul de studii Programul de studii universitare de universitare de master master

DREPT

CRIMINALISTICĂ

ECONOMIE ŞI INTEGRARE ECONOMICĂ AFACERI EUROPEANĂ INTERNAŢIONALE

Nr. credite/ Durata studiilor

Forma de Număr învăţământ de locuri

120 de credite / 2 ani (4 semestre)

ZI

50

120 de credite / 2 ani (4 semestre)

ZI

30

FACULTATEA DE ARTE ŞI ŞTIINŢE

Bdl. ENERGETICIENILOR nr. 9E, sector 3 Tel.: 021.346.90.49; 021.346.71.30; 021.346.16.41 E‐mail: ugc_drept@ugc.ro; ugc_coregrafie@ugc.ro; ugc_mastere@ugc.ro Blog: www.ursarte.blogspot.ro

I. Ciclul de studii universitare de licenţă:

Nr. crt.

1.

Domeniul de studii Programul de studii universitare de universitare de licenţă licenţă TEATRU ŞI ARTELE SPECTACOLULUI

ARTELE SPECTACOLULUI (COREGRAFIE)

Forma de Nr. credite/ Număr învăţământ Durata studiilor de locuri

180 de credite / 3 ani (6 semestre)

ZI

30

II. Ciclul de studii universitare de master:

Nr. crt.

1.

Domeniul de studii Programul de studii universitare de universitare de master master TEATRU ŞI ARTELE SPECTACOLULUI

SPECTACOLUL COREGRAFIC CONTEMPORAN

Nr. credite/ Durata studiilor 120 de credite / 2 ani (4 semestre)

Forma de Număr învăţământ de locuri

ZI

20

72

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

FACILITĂŢI:

1. Beneficiază de burse de studii, în limita a 10% din taxa de şcolarizare, studenţii/masteranzii care fac dovada că sunt soţ‐soţie, fraţi şi părinţi – copii; 2. Studenţilor de etnie romă şi persoanelor cu dizabilităţi sau boli cronice li se vor acorda o bursă de studiu în limita a 50% din taxa de şcolarizare; 3. Taxele şcolare anuale includ susţinerea tuturor examenelor de an şi un examen de restanţă; 4. Îndrumarea şi coordonarea lucrării de licenţă/disertaţie este gratuită;

Taxele de şcolarizare vor fi achitate în lei, la curs BNR din ziua efectuării plăţii, în tranşe, la casieria universităţii sau în contul UNIVERSITĂŢII ROMÂNE DE ŞTIINŢE ŞI ARTE “GHEORGHE CRISTEA” deschis la Raiffeisen Bank – Ag. Decebal, cod IBAN RO95RZBR0000060002527376.

TAXA DE ŞCOLARIZARE

pentru anul I universitar 2014/2015

   

la studii universitare de licenţă: specializările Drept, Administraţie Publică, Finanţe şi Bănci este de 650 EUR la studii universitare de licenţă: specializarea Artele Spectacolului (Coregrafie) este de 970 EUR la studii universitare de master: specializările: Criminalistică, Integrare Economică Europeană este de 800 EUR la studii universitare de master: specializarea Spectacolul Coregrafic Contemporan este de 1500 EUR

PERIOADA ÎNSCRIERILOR: 01 iulie‐30 septembrie 2014 EXAMEN DE ADMITERE: SESIUNEA 15 IULIE ‐ 15 AUGUST 2014 SESIUNEA 5 SEPTEMBRIE ‐ 30 SEPTEMBRIE 2014

Admiterea la studii universitare de licenţă constă în: 1.probă scrisă / orală a. sub formă de test grilă, pentru testarea cunoştinţelor şi capacităţilor cognitive la specializările: Drept, Finante‐banci, Administratie publica b. probă practică obligatorie eliminatorie (admis / respins) şi o probă orală ‐ Artele Spectacolului (Coregrafie) Ponderea probei scrise/orale este de 60%.

2.media examenului de bacalaureat.

Ponderea examenului de bacalaureat este de 40%.

Admiterea la studii universitare de master constă în: 1. probă scrisă / orală ( Ponderea probei scrise/orale este de 60%) 2. media examenului de licenţă (Ponderea examenului de licenţă este de 40%)

73

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

DOCUMENTELE NECESARE ÎNSCRIERII:

A. Pentru admiterea la programele de studii universitare de licenţă, candidaţii cetăţeni români care au urmat studiile liceale în România depun dosarul de înscriere cu următoarele acte şi documente în dosar‐plic: a) diploma de bacalaureat sau diploma echivalentă, în original şi în copie legalizată; b) în cazul candidaţilor care sunt studenţi în ciclul de studii universitare de licenţă la o altă facultate, diploma de bacalaureat în copie legalizată, însoţită de adeverinţa de student în care se precizează faptul că actele de studii în original se află la dosarul studentului; c) diploma de licenţă în copie legalizată pentru absolvenţii altor facultăţi din cadrul Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte ”Gheorghe Cristea”; d) declaraţie pe proprie răspundere, conform căreia candidatul nu urmează mai mult de două programe de studii de licenţă concomitent, indiferent de instituţiile de învăţământ superior care le oferă; e) certificat de naştere în copie legalizată; f) certificat de căsătorie în copie legalizată (dacă este cazul); g) adeverinţă medicală eliberată de medicul de familie din care să rezulte starea de sănătate a candidatului, cu menţiunea ”apt pentru a urma studii superioare”; h) 4 (patru) fotografii 3x4 cm; i) buletin de identitate/carte de identitate, fotocopie; j) copie după chitanţa/foaia de vărsământ de achitare a taxei de înscriere (c/val. a 30 EUR la curs BNR din ziua efectuării plăţii); k) dosar plic; l) anexa la cererea de înscriere conform O.M.E.C.T.S. nr. 3313/2012.

Candidaţii care au promovat examenul de bacalaureat în sesiunile corespunzătoare anului şcolar 2013‐2014 pot prezenta, la înscriere, pentru sesiunea de admitere imediat următoare examenului de bacalaureat din anul 2014, în locul diplomei de bacalaureat, adeverinţă eliberată de instituţia de învăţământ preuniversitar în care se menţionează media generală de la bacalaureat, mediile obţinute în anii de studii, termenul de valabilitate, precum şi faptul că nu a fost elibeartă diploma de bacalaureat.

B. Pentru admiterea la programele de studii universitare de licenţă, candidaţii care au urmat studiile liceale în străinătate depun dosarul de înscriere cu următoarele acte şi documente în dosar‐plic: a) diploma de bacalaureat, în original şi copie legalizată, şi atestatul emis de direcţia de specialitate din M.E.N. de recunoaştere/echivalare a diplomei de bacalaureat; b) declaraţie pe proprie răspundere, conform căreia candidatul nu urmează în România mai mult de două programe de studii de licenţă concomitent, indiferent de instituţiile de învăţământ superior care le oferă; c) copia legalizată a certificatului de naştere şi, după caz, traducerea legalizată în limba română; d) copia legalizată a certificatului de căsătorie şi, după caz, traducerea legalizată (dacă este cazul); e) certificat de competenţă lingvistică pentru limba română eliberat de către instituţii abilitate de M.E.N., în cazul candidaţilor străini; f) adeverinţă medicală eliberată de o autoritate competentă română sau traducere legalizată, în cazul în care adeverinţa este eliberată de o autoritate competentă străină; g) patru fotografii 3x4 cm; h) copie după chitanţa/foaia de vărsământ de achitare a taxei de înscriere (c/val. a 30 EUR la curs BNR din ziua efectuării plăţii);

74

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” i) actul de identitate/paşaportul în copie legalizată şi, după caz, traducerea legalizată în limba română.

C. Pentru admiterea în programele de studii universitare de master, candidaţii cetăţeni români care au urmat studiile universitare de licenţă în România depun dosarul de înscriere cu următoarele acte şi documente în dosar‐plic: a) diplomei de bacalaureat, în original şi copie legalizată, şi atestatul emis de direcţia de specialitate din M.E.N. de recunoaştere/echivalare a diplomei de bacalaureat; b) diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă, în original şi copii legalizate, şi atestatul emis de direcţia de specialitate din M.E.N. de recunoaştere/echivalare a diplomei de licenţă; c) declaraţie pe proprie răspundere, conform căreia candidatul nu urmează mai mult de două programe de studii de master concomitent în România, indiferent de instituţiile de învăţământ superior care le oferă; d) copia legalizată a certificatului de naştere şi, după caz, traducerea legalizată în limba română; e) copia legalizată a certificatului de căsătorie şi, după caz, traducerea legalizată (dacă este cazul); f) certificat de competenţă lingvistică pentru limba română eliberat de către instituţii abilitate de M.E.N., în cazul candidaţilor străini; g) adeverinţă medicală eliberată de o autoritate competentă română sau traducere legalizată, în cazul în care adeverinţa este eliberată de o autoritate competentă străină; h) patru fotografii 3x4 cm; i) copie după chitanţa/foaia de vărsământ de achitare a taxei de înscriere (c/val. a 30 EUR la curs BNR din ziua efectuării plăţii); j) actul de identitate/paşaportul în copie legalizată şi, după caz, traducerea legalizată în limba română.

Plăţile se pot efectua în contul UNIVERSITĂŢII ROMÂNE DE ŞTIINŢE ŞI ARTE “GHEORGHE CRISTEA” nr. RO95RZBR0000060002527376 deschis la RAIFFEISEN BANK – Ag. DECEBAL sau la casieria universităţii situată în B‐dul. Energeticienilor, nr. 9E, bl. M1, et. 1, cam. 8.

75

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

T a b l e o f C o n t e n t

Synopsis Abroad

New technologies PROF.DR.ING.LIDIA CRISTEA, LECT.DRD. ENONA CRISTEA Building materials in the society of knowledge

History & Culture PROF.UNIV.DR. DAN VĂTĂMAN: The external action of the European Union after the reform of the Treaty of Lisbon DR. LUMINIŢA TĂRCHILĂ: Mihai Eminescu, a life school

Essays DRD. LINDA PEŞCHIR: Jerzy Grotowski, or theatre as a way of understanding life

Memories from the real Europe PROF.UNIV.DR. ARDIAN KYCYKU: The wall and the mark

Letters DRD. GEORGE MOTROC: An exemplary way of making literary history

Verba volant

ACAD. KOPI KYCYKU: A hundred years of Romanian and Albanian diplomatic relations

Dialogues PROF.UNIV.DR. BOGDAN ULMU: Unconventional dialogue with Andrei Șerban

The world as a show and vice versa ADRIAN IACOV: The dance as a social manifest TATIANA MANTA DOR: Achievement items of the choreographic show ADRIAN ȘTEFAN: About Prometheus

Traces VALENTIN ȚIGĂU, SIMONA LAZĂR: Iorga and Alecsandri, Romanian roots in Venice

Perspectives SEVER AVRAM: The invention of the ‘Danubian Republic’ – an adventure

Awards & Honors of the ‘Gheorghe Cristea’ Romanian University of Sciences and Arts 2014

Invitation

Table of Content

Revista 9 MAI – ZIUA EUROPEI Adresa: B‐dul Energeticienilor nr.9 E, bloc M1, et.1, camera 19, sector 3, Bucuresti ISSN: 2066‐1851 Copyright: Editura ERA Apare sub egida CENTRULUI DE CERCETARE COMUNIC@RT şi a DEPARTAMENTULUI DE LIMBI STRAINE & IMAGOLOGIE ale U.R.S.A. “GHEORGHE CRISTEA”. În parteneriat cu EUROLINK – House of Europe, Bucureşti e‐mail: eu@ugc.ro www.universitares.blogspot.com

76

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

77