Dilemateca57_low by Dilema veche

DILEMATECA Anul VI l nr. 57 l februarie 2011

SCRIERI

AUTORI

LECTURI

AVENTURA VIE}II MELE

RADU COSA{U INTERVIU Gabriela Adame[teanu

DOSAR Ce gust au c`r]ile

EDITORIAL

Mircea Vasilescu

Mai mult de citit Dilemateca a ap`rut în mai 2006 pentru c` atunci am g`sit momentul ([i banii!) pentru a încerca s`-i d`m „revistei-mam`“, Dilema veche, [i o dimensiune literar` mai pronun]at`. Am vrut de la început s` fie altceva [i altfel decît alte reviste literare/culturale de la noi. |n primul rînd, s` fie scris` cu gîndul la oamenii care citesc c`r]i – nu la grup`ri literare, „genera]ii“, curente de idei [i opinii. A[a încît am rezervat recenziilor un spa]iu consistent [i, mai ales, ne-am str`duit s` coment`m sistematic c`r]i din mai toate domeniile – de la proz` [i poezie la istorie, psihologie, romane poli]iste ori povestiri pentru copii. Cred c`, în timp, am alc`tuit o echip` redutabil` de recenzen]i, care scriu scurt, clar, la obiect, cu judec`]i limpezi. |ntr-o cultur` în care, de obicei, pe marginea unei c`r]i se scriu lungi eseuri livrate drept „cronici literare“, cred c` asemenea texte scurte, din care cititorul poate afla esen]ialul despre o carte, sînt mai mult decît necesare. Apoi, dat fiind c` la noi, deocamdat`, se citesc mai mult traduceri decît c`r]i române[ti, n-am tras o linie între „români“ [i „str`ini“. Am g`zduit, prin urmare, laolalt`, interviuri cu mari scriitori români [i str`ini (inclusiv laureatul

Nobel Orhan Pamuk ori laurea]i ai unor prestigioase premii literare – Bookerprize sau Goncourt), acordate în exclusivitate revistei noastre. |n fine, ne-am gîndit c` merit` s` aducem în prim plan oamenii „din umbr`“ care contribuie la venirea c`r]ilor pe lume: redactori, corectori, graficieni, traduc`tori [i al]i profesioni[ti ai domeniului. Dac` adun`m toate personajele despre care am scris la rubrica „Profil“, rezult` un tablou interesant al industriei c`r]ii. Ne-am str`duit s` oferim cititorilor [i un obiect cît mai pl`cut – tip`rit pe hîrtie bun`, cu fotografii [i ilustra]ii. Dup` aproape cinci ani, Dilemateca a c`p`tat un contur limpede. A[a încît, pentru o difuzare cît mai eficient`, pentru a o face s` ajung` la cît mai mul]i cititori, începînd din acest num`r se va distribui împreun` cu Dilema veche. Se închide un ciclu în povestea Dilematecii. Aparent, revine la ideea de la care a pornit: îi confer` Dilemei [i o dimensiune literar` (Dilema literar` fiind, de mult` vreme, profe]it` de Simona Sora). |n fapt, e vorba despre dou` publica]ii care ofer`, împreun`, mai mult de citit [i mai mult de gîndit. n

SUMAR

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

INFO 5-7 8-9

Bazar 3,14TECA

INTERVIU 40-47 Gabriela Adame[teanu

„Scrierea unui roman e un fel de loterie“

DOSAR AVENTURA VIE}II MELE

10-18 Alexandru Ofrim

Ce gust au c`r]ile Alexandru Ofrim (paginile 10-18)

RECENZII 20-27 Literatur`: Paul Cernat,

Alex. Leo {erban (pagina 39)

28 29 30 31 32 33 34

Cosmin Borza, Gabriela Gheorghi[or, Alexandru Budac, Codrin Liviu Cu]itaru, Drago[ Zetu, Gabriela Gl`van, {tefania Mihalache Eseu: Alexander Baumgarten SF: Michael Haulic` Istorie: Bogdan Murgescu Politologie: Bogdan Barbu Psihologie: Lena Ru[ti Arte: Ada Hajdu Literatur` pentru copii: Adina Popescu

DILEMATECA

Mircea VASILESCU (senior editor) Simona SORA (editor coordonator) Marius CHIVU (editor coordonator) Claudiu CONSTANTINESCU (editor coordonator) Matei MARTIN (editor coordonator) Matei PLE{U (secretar general de redac]ie) Dan STANCIU (prezentare grafic`)

Gabriela Adame[teanu (paginile 40-47)

Radu Cosa[u, Cristian Ghinea, Stela Giurgeanu, Andrei Manolescu, Ruxandra Tudor, Adina Popescu, Iaromira Popovici, Ana Maria Sandu, Luiza Vasiliu Corectur`: Ruxandra Mih`il` DTP: Adrian Damian Foto: Rare[ Avram Foto coperta I: Rare[ Avram

Radu Cosa[u (paginile 50-71)

50-71 Radu Cosa[u, Pariscidul

ANCHET~ 72-78 de Marius Chivu

Primul disc cump`rat

RUBRICI 19 35 37 38 39 48 49

Ioana Bot, C`r]i de plastic Sanda Ni]escu, Preparate din carte Daniela Zeca, Vesta antiglon] Luiza Vasiliu, Biblioteca „Paradiso“ Poemul din februarie: Alex. Leo {erban Ion Vianu, Portrete interioare Constantin Vic`, Tehnodrom

Revist` editat` de

CUI 18006758 Calea Victoriei nr. 155, bl. D1, sc. 6, et. 5, sector 1, 010073 Bucure[ti Telefon: 231.35.00. Fax: 230.51.07 e-mail: dilemateca@satiricon.ro Abonamente: Ani[oara Sevastre (tel. 407.54.65, 407.54.69; fax 407.54.67 e-mail: anisoara.sevastre@adevarulholding.ro)

Pentru abonamente suna]i la 0800.800.111 (num`r cu apel gratuit \n orice re]ea) Luni-Vineri: 8,00-22,00 S\mb`t`-Duminic`: 10,00-18,00

Publicitate: Dorina Petru]i (tel. 407.76.87; e-mail: dorina.petruti@adevarulholding.ro)

ISSN 1842 – 1377 Tip`rit la Tipografia MEGAPRESS

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

INFO

Românii [i romanul Toamna trecut`, directorul revistei trimestriale franceze L’Atelier du roman a vizitat mai multe redac]ii bucure[tene (printre care [i cea a Dilematecii), mai mul]i scriitori români care locuiesc la Bucure[ti [i cîteva edituri din capitala României. N-am aflat ce p`rere particular` [i-a f`cut despre vitalitatea romanului românesc de azi, dar p`rerea sa general` o putem afla din panorama dedicat` literaturii române, sub titlul „Românii [i romanul“, în revista pe care o conduce ([i care e editat` la Flammarion). Poate nu sînt neap`rat scriitorii pe care un critic român i-ar alege pentru o asemenea panoram` actual`, poate nu sînt nici m`car cei pe care centrele culturale aleg s`-i promoveze primii în str`in`tate. Neîndoielnic îns`, avem în recentul num`r din L’Atelier du roman scriitori reprezentativi din diferite genera]ii, care trebuie citi]i [i tradu[i pentru a ne face o idee despre formele prozastice de azi din România. |ntr-un interesant excurs fragmentar, poetul [i eseistul Massimo Rizzante cite[te nuvela lui Mircea Eliade Tinere]e f`r` tinere]e (pe care el o consider` roman...) în paralel cu Ravelstein de Saul Bellow, încadrînd, de fapt, textul lui Eliade în biografia sa postum`, atît de controversat`. („Eliade ou l’anecdote au service de l’extase“). Editoarea Alice d’Andigné scrie (în eseul „Norman Manea: l’écrit, le seul pays“) despre opera eseistic` a scriitorului român emigrat în SUA. Romanciera italian` Belinda Cannone scrie despre opera unui confrate român oniric [i francofon, Dumitru }epeneag. Criticul literar Thierry Guinhut consider` romanul Florinei Ilis, Cruciada copiilor, „o oper` clasic`“. Victor Ivanovici scrie despre Diminea]` pierdut`, romanul Gabrielei Adame[teanu, ca despre o oper` premonitorie ce „anun]` o nou` epoc` în care istoria falsificat` î[i recap`t` adev`ratul curs, iar ora[ul distrus, o oarecare structur`“. Criticul literar [i regizorul Denis Wetterwald, care a adaptat pentru scen` sau ecran operele unor scriitori, organizînd [i expozi]ii în

jurul acestora, scrie despre Orbitor de Mircea C`rt`rescu, pe care o consider` una dintre acele opere incalificabile ce pot sta al`turi de Omul f`r` însu[iri de Musil sau Somnambulii lui Hermann Broch, o capodoper` în sensul kunderian, adic` un roman care devine „forma suprem` de cunoa[tere a lumii“. Daniel CristeaEnache scrie despre Asediul Vienei de Horia Ursu, iar Lakis Proguidis despre Ferestrele zidite de Alexandru Vona, un roman unic în literatura român`, citit, se pare, mai mult în Fran]a decît la noi, de[i a fost scris în române[te. Neap`rat mai trebuie citit` covorbirea dintre Matei Vi[niec [i Denis Wetterwald despre literatura român` contemporan`, dar [i incisivul articol semnat de Radu Cosa[u, preluat din Dilema veche [i intitulat „Inteligen]ele recente“. Dat` fiind actualitatea temei, nu putem decît s`-i d`m cuvîntul: „Pentru ei – «burghezi reac]ionari», cum le place s` se viseze ironic [i simpatic – sînt un «progresist» insuficient cìt. Pentru mine, ei nu sînt de dreapta (ce mai înseamn` dreapta [i stînga în România?), ci inteligen]e vii, postdatate, recente, cu doar 60 de ani la baz`, incapabile s` în]eleag` c` nimeni nu e inocent în judecarea unei istorii netrìte. Inocen]a nu confer` niciodat` clarviziune. Cu inteligen]e recente nu se poate cl`di decît o nou` corectitudine politic`, în care «Hitler a fost mai bun decît Stalin», «Gulagul mai rù decît Auschwitz-ul», iar «bombardarea Dresdei mai scandaloas` decît masacrul de la Oradour»... A le spune c` e invers ar fi la fel de maniheist [i pauper. Istoria redus` la compara]ia adjectivelor – ce peisaj plat dup` b`t`lie...! Ca unul care [tiu, din anii ’50, ce înseamn` a gîndi [i a fi «pe linie», descop`r – nu f`r` delicii – c` acest political correctness vehement anticomunist nu e cu nimic mai fertil în îndoieli decît cruntul dogmatism stalinist care a distrus «o stîng`», dar nu poate face nimic în fa]a «Jupiter»-ului mozartian.“ n

INFO

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

Bazar Tr`dat de un negru Patrick Poivre d’Arvor a r`spuns, într-o scrisoare deschis`, acuza]iilor de plagiat ce i-au fost aduse de revista L’Express. La începutul lunii trecute, s`pt`mînalul francez a tip`rit o cronic` intitulat` „Patrick Plagiat d’Arvor“, în care prezenta numeroase exemple de copy/paste din cartea celebrului realizator de emisiuni TV. Volumul s`u Ernest Hemingway, la vie jusqu’à l’excès ar fi în mare parte plagiat. „Scriitorul-jurnalist public` un portret am`nun]it al lui Ernest Hemingway. O biografie atît de «americ`neasc`» încît numeroase pasaje sînt inspirate direct de o carte ap`rut` în Statele Unite.“ |n cartea lui PPDA s-au strecurat într-adev`r foarte multe fragmente de text asem`n`toare sau identice cu pasaje dintr-o biografie ap`rut` în 1985 sub semn`tura lui Peter Griffin ([i tradus`, în 1989, în francez`). „|mprumuturile operate de jurnalistulscriitor sînt manifeste masive [i poart` amprenta unui evident sentiment al impunit`]ii“, noteaz` L’Express, autorul încercînd „stîngaci“, prin „machiaj grosolan“ s` ascund` furtul. La doar cîteva ore de la apari]ia articolului-demascator semnat de Jérôme Dupuis, editura Arthaud a transmis un comunicat de pres` încer-

Dilemateca v` recomand` n Ultima carte a Magdei Cârneci, FEM (Editura Cartea Româneasc`, 2011), cartea c`r]ilor de pîn` acum ale scriitoarei, în egal` m`sur` o carte a ilumin`rii [i una a revela]iei realului. (Simona Sora) n Mihai Barbu, Vînd kilometri (Editura ART, 2010), povestea unei c`l`-

cînd s` atenueze efectul devastator al cronicii din L’Express. Volumul lui PPDA, trimis jurnali[tilor literari „pentru consultare“, ar fi doar o versiune de lucru, nedefinitiv`, a c`r]ii programate s` apar` de-abia la sfîr[itul lunii ianuarie. La presiunea gazetelor, PPDA a r`spuns [i el, într-o scrisoare adresat` agen]iei France-Presse. „Pasajele asem`n`toare“ ar fi de fapt ni[te note de lectur` necesare unui proiect de scenariu al unui film biografic despre Hemingway. Ele s-ar fi strecurat „din gre[eal`“ în volum – o edi]ie nedefinitiv`, a subliniat PPDA. Da, dar atunci de ce o fi ]inut PPDA s` trimit` cartea cu dedica]ie? – se întreab` L’Express. |ns` povestea nu se încheie aici, pentru c` la scurt timp dup` apari]ia dezv`luirilor din L’Express [i a scuzelor stîngace venite din partea autorului [i a editurii a ap`rut [i „negrul“: Bernard Marck, el însu[i jurnalist [i scriitor, l-ar fi ajutat pe PPDA s` scrie biografia lui Hemingway. Ba chiar ar fi scris-o în totalitate – a[a c` plagiatul îi apar]ine, chiar dac` apare sub semn`tura lui PPDA, sus]ine Le Parisien. Poate c` în Fran]a angajarea unui „sclav“ nu e o practic` dezonorant`, îns` în cazul de fa]`, derapajului i se mai adaug` [i delictul de furt intelectual, a[a c` oricît de mult s-ar scuza, PPDA nu are cum s`-[i mai spele ru[inea. Ca autor de c`r]i e compromis. Pîn` una-alta, notorietatea autorului, a subiectului [i, nu în ultimul rînd, scandalul sînt o garan]ie a succesului. n

torii incredibile de la Petrila pîn` în inima Mongoliei. Dac` o imagine spune cît o mie de cuvinte înseamn` c` acest album fotografic spune cît un roman. Citi]i [i scrisorile care înso]esc imaginile (merit`) [i ave]i o superb` monografie. (Matei Martin) n „Cîte opere de art`... Nu mai încap în lume... Trebuie atîrnate afar` din înc`peri... Cîte c`r]i... Cîte plachete...

Cine le poate citi?... Dac` ar fi comestibile... Dac` într-o clip` de foame le-am face salate, le-am tìa, le-am condimenta... Nu se mai poate... Sîntem s`tui pîn` peste cap... Se îneac` lumea în mareea lor...“ – din memoriile pline de c`l`torii [i personaje ale lui Pablo Neruda, M`rturisesc c` am trìt, traducere de Lumini]a VoinaRù], Editura Vellant, 2010. (Marius Chivu) n

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

Bazar Lucian Dan Teodorovici este scriitorul român prezent în antologia Best European Fiction 2011 alc`tuit` de scriitorul american de origine bosniac` Aleksandar Hemon [i ap`rut` la Dalkey Archive Press din Statele Unite. Recenzentul de la New York Times, Larry Rohter, apreciaz` în cronica de întîmpinare c` „cele mai solide povestiri ale volumului apar]in scriitorilor din ]`rile care acum 20 de ani abia ie[eau din comunism. Scriitori foarte pu]in cunoscu]i din Moldova, Lituania, Belarus, Georgia, Slovenia [i România scriu povestiri care variaz` ca ton de la grotescul hilar pîn` la viziuni orwelliene co[mare[ti“ [i remarc` povestirea lui Lucian Dan Teodorovici „Dup` gî[te“ (publicat` în premier` de revista Dilemateca [i inclus` în volumul Celelalte pove[ti de dragoste Editura Polirom, 2009) pentru „subtilitatea [i for]a ei evocativ`“. Volumul con]ine 40 de povestiri [i este preconizat s` fie tradus în mai multe limbi europene, recenzentul american prev`zînd o dezbatere pe marginea acestui volum în jurul ideii apartenen]ei acestor scriitori la tradi]iile na]ionale sau la o sensibilitate european` mai larg`. |n prefa]`, Aleksandar Hemon (tradus el însu[i în român` cu romanul Omul de nic`ieri, Editura Polirom, 2010) subliniaz` „profunzimile, deschiderea [i frumuse]ea experien]ei umane“ reg`site în literatura acestor scriitori care vin din culturi esteuropene prea pu]in cunoscute.

INFO lumul [i toata bucuria acelor ani tri[ti a mai ob]inut Premiul pentru Poezie la Concursul de Debut al Editurii Cartea Româneasc` [i Premiul Na]ional de Poezie „Iustin Pan]a“ – Opera Prima. „Pentru mine, valoarea acestui premiu e dat` de calitatea juriului, dar [i de lista de tineri scriitori care l-au primit în trecut, printre care [i unii pe care îi admir [i care m-au încurajat s` scriu [i s` debutez... Nu am avut timp s` m` gîndesc la posibilitatea de a lua acest premiu... A fost ca în anii copil`riei, cînd eram sf`tui]i s` nu ne gîndim la cadouri [i premii, pentru c` altfel nu le vom primi; se pare c` asta înc` func]ioneaz`“ a declarat M. Du]escu, care este arhitect [i pred` la Universitatea de Arhitectur` [i Urbanism „Ion Mincu“ din Bucure[ti. Anul trecut, cî[tig`torul acestui premiu a fost Stoian G. Bogdan pentru volumul Chipurile (Editura Cartea Româneasc`). n

n M. Du]escu (n. 1979) a primit Premiul Na]ional de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opera Prima pentru volumul de poezie [i toat` bucuria acelor ani tri[ti (Editura Cartea Româneasc`, 2010). Din juriu au f`cut parte criticii: Mircea Martin (pre[edintele juriului), Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Daniel CristeaEnache, Vasile Spiridon [i Andrei Terian. Vo-

Lucian Dan Teodorovici

A LT F E L D E S P RE A LT C E VA

3 ,1 4 T E C A

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 terson, 70 de milioane. Fost copywriter la una dintre marile agen]ii de publicitate americane, James Patterson (64 de ani) se implic` personal în designul [i strategiile de marketing pentru c`r]ile sale; unul din 17 romane cump`rate în State îi apar]ine; numai în ultimii doi ani el a adus încas`ri de 500 de milioane de dolari editurii Hachette. Cine credea c` literatura [i c`r]ile tip`rite sînt pe moarte are aici cîteva sute de milioane de motive s` se îndoiasc`. M. C. n O nou` reeditare a Aventurilor lui Huckleberry Finn a stîrnit din nou vehemen]a corectitudinii politice. Astfel, nigger a fost înlocuit cu slave, pentru a nu leza popula]ia afroamerican`. Cînd te gînde[ti, totu[i, c` Mark Twain a fost unul dintre cei mai vehemen]i militan]i antirasi[ti ai vremii, cenzura ar putea avea în cazul acesta tocmai un efect invers, alterînd \n ochii cititorului imaginea real` a acelor vremuri. S. G.

n Recitesc (periodic) Jurnalul în f`rîme cu Eugen Ionescu al lui Lucian Raicu, dar, la acest început de an, dau peste urm`toarea parantez` pe care nu mi-o amintesc deloc: „Mihai Ralea definea prostia astfel: confuzia punctelor de vedere, iar inteligen]a, complementar, drept capacitatea de a distinge secundarul de principal. |n lips` de argumente o «domni[oar`» ar fi curmat discu]ia cu un interlocutor c`ruia argumentele îi prisoseau, exclamînd: a[a îmi trebuie dac` stau de vorb` cu un tuberculos. Ralea întemeia pe aceast` vorb`, auzit` din întîmplare, defini]ia cea mai concis` a prostiei, defini]ia tot a[a de concis` a inteligen]ei“. {i de asta trebuie citit periodic Lucian Raicu: de fiecare dat` dai, în c`r]ile lui, peste altceva! S. S. n Forbes a publicat lista cu cei mai bine pl`ti]i (anul trecut, în milioane de dolari) zece scriitori din lume: 10) J.K. Rowling, 10 milioane; 9) John Grisham, 15 milioane; 8) Nicholas Sparks, 14 milioane; 7) Janet Evanovich, 16 milioane; 6) Dean Koontz, 18 milioane; 5) Ken Follett, 20 de milioane; 4) Danielle Steel, 32 de milioane; 3) Stephen King, 34 de milioane; 2) Stephenie Meyer, 40 de milioane; 1) James Pat-

n |n septembrie 2010 se [tia deja care este cea mai scump` carte din lume: Birds of America a lui John James Audubon. La data respectiv`, un exemplar (dintre cele 108 existente înc` în lume) al acestei edi]ii de veac XIX fusese vîndut la licita]ie pentru suma de 5,7 milioane de lire sterline, iar un altul urma s` fac` [i el, în curînd, obiectul unei licita]ii. Noua licita]ie a avut loc înainte de finele lui 2010, iar suma pl`tit` pentru P`s`rile Americii a înregistrat un nou record: 10 milioane de dolari. |ntr-un fel, e de în]eles, dat fiind c` e vorba de un ditamai albumoiul, care o face nu doar lat` (are 67 cm l`]ime), ci [i înalt` (are 1 m în`l]ime), plus c` însumeaz` 1000 de plan[e în care p`s`rile sînt desenate în m`rime natural`. {i-apoi, în general, rara avis cu cheltuial` se ]ine. C. C. n Mario Vargas Llosa face teatru. O s` joace rolul sultanului în 1001 de nop]i, un spectacol regizat de un v`r de-al s`u. Jurnali[tii culturali se a[teapt` s` fie la fel de seduc`tor pe scen` ca în literatur`. Bine c` nu exist` un premiu Nobel [i pentru interpretare teatral` – c` iar era pus s` a[tepte cîteva decenii ca s`-l primeasc`. M. M.

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

A LT F E L D E S P RE A LT C E VA

n |n anul 1820, guvernul francez a acordat 151 de brevete de inven]ie, de perfec]ionare [i de import, a c`ror list` poate fi g`sit` \n volumul Arhiva descoperirilor [i noilor inven]ii f`cute \n {tiin]e, Arte [i Manufacturi, at\t \n Fran]a c\t [i \n }`rile strìne, \n anul 1820, ap`rut la Paris, \n 1821. Iat` c\teva (cu numele celor care au primit brevetul): F. Bourdel – brevet de inven]ie pentru compozi]ia unei pomezi cosmetice, numit` pomada divin` a lui Venus; B. Villain – certificat de adùgiri [i perfec]ionare la un brevet de inven]ie pentru o ma[in` numit` hidr` hidraulic`; B. Bacheville – brevet de import [i perfec]ionare pentru o ap` cosmetic` de toalet`, numit` apa odaliscelor; J.-F. Capron – brevet de inven]ie pentru o ma[in` hidraulic`, numit` norpac; G. Merijot – brevet de inven]ie pentru procedeele de fabricare a unui nou tip de lum\nare, numit` lum\nare optim`; dna Delacour – certificat de adùgiri [i perfec]ionare la un brevet pentru o pomad` cosmetic`, numit` topic labial, care face buzele suple [i le \mpiedic` s` \nghe]e; J. Roller – brevet de inven]ie pentru un mecanism destinat s` aplaneze dificultatea schimb`rii de ton la pianoforte, numit transpozitor; J.-C.-M. Loque – brevet de inven]ie pentru procedeele de fabricare a unui nou \ngr`[`m\nt, numit stercorat, compus dintr-un amestec de materii fecale [i urine cu alte substan]e; G. Phillips – brevet de import pentru o nou` lamp` astral`, numit` sinumbr`; H.-C. Armand – brevet de inven]ie pentru compozi]ia unei pudre cosmetice odontalgice, numit` conservator al gurii; C. Jeunesse – brevet de inven]ie pentru o [a umbrifer`. D. S.

tre în lume“. Jurnali[tii de la The Economist sînt de p`rere c` pre[edintele s-ar putea s` nu aib` acea „minte literar`“ atît de apreciat` de elitele pariziene. Ei remarc` îns` c` mai mul]i membri ai guvernului de la Paris au aceea[i problem` cu limba [i, printre altele, amintesc cazul în care Rachida Dati, fost ministru al Justi]iei, a pronun]at, în loc de inflation, un alt cuvînt – fellation. A. M.

n Cuvîntul „cherhana“ vine din turcescul kerhane, care înseamn` – nici mai mult, nici mai pu]in – bordel. De aici, poate, [i bancul cu orbul care, nimerind într-o pesc`rie, se lumineaz` la fa]`, întinde lacom bra]ele [i strig`: „Fetelor, fetelor!“. M. P.

n Cînd credeam c` inofensivul scriitor Paulo Coelho a sup`rat pe cineva [i a stîrnit un scandal în Iran, Ambasada Iranului în Brazilia infirm` aceste informa]ii. Ini]ial, traduc`torul autorului în iranian` îi spusese autorului c` romanele sale ar fi fost cenzurate de Republica islamic`. R`spunsul Teheranului a venit ferm: „Romanele lui Coelho sînt publicate în mare tiraj [i sînt disponibile în libr`rii“. Totodat`, îl acuz` pe editorul Arash Hejazi c` ar fi inventat aceast` poveste. Mai trebuie spus c`, din 1998, autorul a vîndut peste [ase milioane de exemplare din c`r]ile sale în Iran. De acum înainte va vinde, probabil, [i mai multe… A. M. S. n „M-au dat afar` de la cerceta[i pentru c` i-am dat un pumn în nas lui Jason Yost de la Scout Jamboree din cauz` c-a zis c` pîinea cu usturoi a mamei miroase a pîine cu pîr]“, i-a zis Tyler Stoddar Smith (9 ani) lui Allen Ginsberg (cine [tie cî]i ani) în 1983. Dup` care Ginsberg l-a invitat la o medita]ie yoga, iar Tyler a pufnit în rîs în pozi]ia lotus [i nu [i-a mai putut reveni cîteva ore bune dup` aceea. Se pare c` Ginsberg nu l-a iertat niciodat`. Dac` m`-ntreba]i pe mine, cred c` pu[tiul a avut dreptate [i-n primul caz, [i-n al doilea. L. V.

n Francezii s-au sesizat c` pre[edintele Sarkozy ar „maltrata“ limba francez`. Un parlamentar chiar a apelat la guvern s` „fac` ce se cuvine“ pentru a pune cap`t „atacurilor pre[edintelui la adresa culturii [i reputa]iei culturii noas-

Alexandru Ofrim

Ce gust au c`r]ile

ÂŠ Dan Stanciu

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

DOSAR Expresia „s` te pui cu burta pe carte“ trimite nu la o postur` de lectur`, cît mai degrab` pare un îndemn care are sensul „s` m`nînci cartea“, adic` s` asimilezi înv`]`tura ca [i cum ar fi un aliment. Analogia carte-hran` decurge, nu în ultimul rînd, [i din participarea corpului la actul lecturii. Cititul, mai ales cu voce tare, a fost asem`nat mestecatului hranei, urmat de înghi]ire, de digestie [i de încorporare a textului. Imaginile alimentare ale c`r]ii [i ale lecturii sînt prezente [i în limbajul cotidian. Ne hr`nim din lecturi, sîntem înfometa]i [i înseta]i dup` c`r]i, suferim de bulimia lecturii, citim cu l`comie o carte, o „citim pe ner`suflate“, o „d`m gata“, o devor`m, rumeg`m un paragraf, un fragment. Exist` chiar o dietetic` a lecturii, se vorbe[te de o „carte u[oar`“, adic` una mai u[or de mistuit decît o „carte grea“, care poate fi o „carte indigest`“ sau o „carte care cade greu la stomac“, „carte a]oas`“, greu de mestecat. Nu întîmpl`tor, cititorii pasiona]i sînt asimila]i unui bestiar alc`tuit din roz`toare sau alte vie]uitoare devoratoare de c`r]i: „[oarece de bibliotec`“, „vierme de carte“ (bookworm).

Metafora înghi]irii c`r]ii De[i cartea nu este destinat` unui consum alimentar, paginile ei pot fi înghi]ite – uneori la propriu – din motive diametral opuse. Aceast` deturnare, fie ea doar în plan metaforic, e posibil` datorit` naturii suportului material al c`r]ii. Papirusul, pergamentul [i apoi hîrtia, atît prin originea materiei prime (animal` sau vegetal`) cît [i prin consisten]`, nu produc nici un dezgust irepresibil [i nici nu presupun dificult`]i majore de înghi]ire. Un motiv pentru care o carte poate fi înghi]it` este dorin]a de a o distruge, de a face s` dispar` definitiv un text considerat periculos. O ilustrare a acestei înc`rc`turi simbolice a în-

ghi]irii c`r]ii g`sim în scena final` din romanul lui Umberto Eco, Numele trandafirului. Jorge, c`lug`rul b`trîn [i orb, recurge la bibliofagie pentru a face s` dispar` pentru totdeauna misterioasa carte: „a început, cu mîinile sale desc`rnate [i delicate, s` sfî[ie încet, în buc`]i [i în fî[ii, paginile înmuiate ale manuscrisului, b`gîndu-[i-le ghemotoace în gur` [i mestecîndu-le încet, ca [i cum ar fi mîncat ostia sfînt`, [i ar fi vrut s-o preschimbe în carne din propria lui carne. Gugliemlo îl privea fascinat [i p`rea c` nu-[i d` seama de ceea ce se întîmpla. Apoi s-a scuturat [i s-a repezit înainte strigînd: – Ce faci? Jorge a zîmbit, dezvelindu-[i gingiile golite de sînge, în timp ce o [uvi]` de bale g`lbui îi curgea de pe buzele albite pe firele albe [i rare de p`r

Alexandru Ofrim este conferen]iar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucure[ti. Are în preg`tire un volum despre istoria practicilor de lectur`.

DOSAR

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

ale b`rbiei. – Tu e[ti cel care a[tepta sunetul celei de-a [aptea trîmbi]e, nu-i a[a? Ascult` acum ce spune glasul: pecetluie[te cele ce au spus cele [apte tunete, [i nu scrie, ia-le [i devor`-le, ele vor am`rî pîntecul tù, dar pentru gura ta dulci vor fi, precum mierea. Vezi? Acum pecetluiesc ceea ce nu trebuie spus, în mormîntul care devin.“ Referin]ele c`lug`rului Jorge la textul biblic sînt explicite, dar, în Biblie, semnifica]iile înghi]irii textului sînt cu totul altele. Nu este vorba de o înghi]ire în urma c`reia corpul devine mormînt al textului, ci, de data aceasta, motivul înghi]irii c`r]ii este încorporarea, semnific` buna însu[ire în vederea unei r`spîndiri ulterioare. |n Vechiul [i în Noul Testament exist` dou` episoade de bibliofagie: prorocul Iezechiel [i Sf. Ioan înghit Cartea, alegorie a asimil`rii Cuvîntului scris [i dictat de c`tre Dumnezeu, revelat slujitorilor Sì, care trebuie s`-l propov`duias`: „{i m-am dus la înger [i i-am zis s`-mi dea cartea. {i mi-a r`spuns: Ia-o [i m`nînc-o [i va am`rî pîntecele tù, dar în gura ta va fi dulce ca mierea.“ („Apocalipsa“, 10, 9-10). Aceste imagini biblice ale bibliofagiei au fost reprezentate în iconografia medieval`. De exemplu, într-o gravur` apar]inînd lui Albrecht Dürer (1498), cartea înghi]it` de Ioan este un masiv codex pe care îl prime[te din mîna îngerului. Modelul natural al încorpor`rii, prin ingurgitare, în actul nutri]iei este sursa modelului cultural al asimil`rii intelectuale, prin lectura unui text scris. Metafora biblic` a înghi]irii c`r]ii este preluat` în nenum`rate referiri la lectur` ca la un act alimentar. Motivul „c`r]ii-hran`“ îl g`sim, de exemplu, la Anselm de Canterbury (sec.

XI), în lucrarea sa Medita]ii despre mîntuire: „Gust` bun`tatea Mîntuitorului tù, mestec` dulcea]a acestor cuvinte, soarbe-le aroma care e mai dulce ca mierea, înghite-le întreaga lor dulcea]`.“ Acesta ar fi modelul lecturii textelor sfinte, dar el este exins [i la lectura textelor laice. |n acest sens, Francis Bacon spunea c` „anumite c`r]i trebuie gustate, altele înghi]ite iar unele mestecate [i digerate.“ (1605). Analogia între hrana spiritual` (lectura) [i hrana corpului (alimente) apare [i în predosloviile c`r]ilor vechi române[ti, în însemn`rile copi[tilor sau ale cititorilor. |n Cronograful (1620) alc`tuit de c`lug`rul Mihail Moxa, cititorul este îndemnat s` afle „înv`]`tura c`r]ilor [i dentr-însa cu dulcea]` s` te ad`pi“. Mitropolitul Veniamin Costache, în prefa]a la Vie]ile Sfin]ilor (1807) ne ofer` acela[i topos al lecturii-hran`: „{i precum trupul nemîncînd bucatele cele potrivite lui mai mult` vreme, nu poate fi viu, ci moare, a[a [i sufletul care nu se hr`ne[te cu cetirea dumenezeie[tilor scripturi, cu a vie]ii sfin]ilor [i cu cuvîntul lui Dumnezeu, nu poate fi viu nicidecum, ci iaste mort.“ Un copist, pe la 1744, define[te astfel cartea: „o mas` duhovniceasc` [i ca o bùtur` mestec`toare de cuvinte dumnezè[ti, ce se cuprind într-însa.“ |ntr-o însemnare din 1779 pe un Minei aflat la biserica Sf. Nicolae din Craiovi]a, un cititor anonim las` o impresie a lecturii sale cu voce tare: „Mult` dulcea]` au aflat gîtlejul gurii mele.“ A citi cu voce tare este ca [i cum ai mînca, mi[carea mu[chilor faciali fiind asem`n`toare în ambele situa]ii. Lectura cu voce tare sau subvocalic` seam`n`, de fapt, cu un „act de manduca]ie“, dup` expresia lui Marcel Jousse, sugestia fiind aceea a unei mestec`ri f`cute pe îndelete, o „rumegare“ care s` permit` întîrzierea asupra acestei activit`]i, pentru surprinderea tuturor nuan]elor („gustul“ textului). Imaginile lecturii ca act alimentar sînt perfect explicabile pentru o lung` perioad` de timp, din Antichitate pîn` în Evul Mediu, cînd lectura silen]ioas` era de neconceput pentru mai to]i cititorii. A[adar, cititul era o ac]iunie imposibil`, f`r` participarea gurii. Modalitatea curent` de a citi era aceea a lecturii cu voce tare, atît pentru sine cît [i pentru al]ii, fapt impus chiar de structura textelor,

„Philip cina singur. |n fa]a farfuriei, o sticl` de o jum`tate de kilogram de vin negru [i cana cu ap` serveau drept suport unui volum deschis. |ntre îmbuc`turi, în timp ce mesteca, citea un volum de Bastion: Despre creier (...) Cînd pe[tele era pe terminate, d`du peste cazul unui gentleman irlandez, suferind de parafrazie. Exemplul îi f`cu o impresie atît de puternic`, încît î[i împinse farfuria la o parte, scoase din buzunar carnetul de însemn`ri [i î[i not` imediat ceva.” Aldous Huxley – Punct contrapunct

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 redactate în scriptio continua, adic` f`r` separarea cuvintelor, f`r` semne de punctua]ie, f`r` distinc]ia între majuscule [i minuscule. Pentru a în]elege textul, cititorii antici [i medievali trebuiau s` recurg` la enun]area lui oral`. Tocmai prin aceast` vocalizare erau segmentate unit`]ile componente, în vederea recuper`rii sensurilor celor citite. Lectura este nu numai un proces cognitiv, ci [i unul fiziologic, ea implic` atît mi[c`rile oculare cît [i cele ale laringelui. Experimente care au monitorizat activitatea bio-electric` a corzilor vocale au ar`tat c` exist` mi[c`ri imperceptibile [i incon[tiente ale acestora, chiar [i atunci cînd citim în t`cere, vizual. Cu cît este textul mai complicat, cu atît cre[te intensitatea activit`]ii subvocalice. Poate fi vorba de o încercare de a dubla medierea vizual` cu una auditiv`, pentru o mai bun` în]elegere a textului. Ast`zi, doar copiii care înva]` s` citeasc` [i cititorii neexperimenta]i mai recurg la vocalizarea sau subvocalizarea textului. Autorii manualelor care ne înva]` tehnicile lecturii rapide consider` c` aceast` subvocalizare nu este indispensabil` procesului de în]elegere a frazei [i, în consecin]`, trebuie suprimat` prin diverse exerci]ii, pentru a cre[te viteza lecturii. A devora cartea nu e doar o metafor`. Psihiatrii descriu bibliofagia ca o afec]iune psihic`, o nevoie compulsiv` de a devora înscrisuri [i c`r]i. La Balzac, în Iluzii pierdute, afl`m povestea unui secretar care „î[i petrece nop]ile scriind: [i ca to]i cei ce lucreaz` mult, cap`t` o deprindere: se apuc` de mestecat hîrtie (...). Frumosul nostru tîn`r începe cu hîrtie alb`, dar se satur` de ea [i trece la hîrtiile scrise, pe care le g`se[te mai gustoase. Pe vremea aceea înc` nu se fuma ca ast`zi. |n sfîr[it, micul nostru secretar ajunge, din gust în gust, s` mestece pergamente [i s` le m`nînce.“ La un moment dat, m`nînc` Tratatul de pace între Suedia [i Rusia [i e condamnat la moarte, fiind suspectat de spionaj. Istoricul american Robert Darnton – în cartea sa Gens de lettre, gens du livre (1992) – spune c`, în secolul al XIX-lea, foamea de carte era a[a de mare, încît unii „extremi[ti le devoreaz` literalmente“. El d` exemplul unei englezoaice din Hampshire care atribuia c`r]ii puteri

DOSAR

vindec`toare [i a mîncat Noul Testament „pagin` cu pagin`, între dou` felii de pîine cu unt, ca remediu împotriva convulsiilor.“ Este celebru [i cazul împ`ratului Etiopiei, Menelik al II-lea, care moare de apoplexie (1913) în timp ce înghi]ea Cartea regilor, convins c` se va vindeca de inim`. |n practicile magico-religioase exist` numeroase asemenea „re]ete“ de înghi]ire a unor texte scrise con]inînd formule magice, rug`ciuni etc., în scopuri vindec`toare (am abordat pe larg aceste aspecte în cartea Cheia [i Psaltirea. Imaginarul c`r]ii în cultura tradi]ional` româneasc`, Editura Paralela 45, 2001).

Lectura – „rumegare“ Lectura din c`r]ile sfinte este o component` important` a vie]ii monahale, al`turi de rug`ciune [i de participarea la liturghie. |n secolul al VI-lea, Sfîntul Benedict a reglementat lectura c`lug`rilor, stabilind orele din zi dedicate acestei activit`]i [i modalit`]ile ei de desf`-

DOSAR

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

[urare. |n Postul Pa[telui, fiecare c`lug`r avea obliga]ia s` împrumute o carte de la bibliotec`, pe care s` o citeasc` timp de un an, în întregime, [i pe care s` o restituie la Pa[tele urm`tor. Modul de lectur` al c`lug`rilor era mult diferit de cel al cititorilor moderni. O practic` de lectur` utilizat` în comunit`]ile monastice era a[a-numita lectio divina: „lectur` spiritual`“, „lectur` duhovniceasc`“. Acest tip de lectur` a textelor sacre, asociat rug`ciunii [i medita]iei, este atestat în tradi]iile monahale occidentale [i r`s`ritene. Pentru a exprima venera]ia [i umilin]a celui care cite[te textul sacru, lectio divina presupunea participarea corpului, înso]irea ei de acelea[i atitudini [i gesturi ca ale rug`ciunii: îngenuncherea, semnul crucii, prosternarea, mi[c`ri ale trunchiului care ritmeaz` lectura. Apoi, cuvintele citite trebuiau rostite [i cu buzele, cu voce tare sau subvocalic, ca o incanta]ie, murmurate, recitate sau psalmodiate. Momentul cel mai important al lecturii era a[a-numita ruminatio – „mestecarea“, „rumegarea“ celor citite, prin media]ie, pentru a pune în eviden]` sensurile metaforice, alegorice. Pentru un cititor aflat în stare apropiat` cu cea a rug`ciunii, textul sacru devine hran` pentru suflet. C`lug`rul trebuia s` respecte o disciplin` ascetic`, s` aleag` anumite momente: la apusul soarelui, noaptea sau diminea]a devreme. Momentul, odat` ales, nu trebuia schimbat, lectura desf`[urîndu-se dup` acela[i orar, zi de zi, an de an. Lini[tea exterioar` [i interioar` necesar` lecturii putea fi g`sit` mai ales noaptea, de aceea lectio divina era [i o form` de peniten]`, de ascez`, de privare de somn.

Lectura textului sacru nu trebuia s` fie întîmpl`toare, distrat`. Cartea nu trebuia r`sfoit` în c`utarea unui anumit pasaj, ci citit` dup` o ordine linear`, în întregime, f`r` selec]ii personale. Lectio divina trebuie s` duc` la asimilarea textului sacru. De aceea, ea presupunea o citire [i o recitire, frecventarea îndelung` a aceluia[i text, reamintirea lui periodic` pentru a-l p`stra în memorie. Acest tip de lectur` nu caut` sistematizarea unor cuno[tin]e sau satisfacerea curiozit`]ii intelectuale, ci memorizarea textului, revenirea asupra acelora[i adev`ruri deja [tiute. Chiar dac` textul este cunoscut pe dinafar`, el trebuie citit f`r` grab`. Lectura monahal` era o lectur` lent`, rapiditatea nici nu putea fi conceput`. {i în lumea laicilor, între secolele XVI-XVIII, predomina lectura intensiv`, care presupunea frecventarea unui num`r redus de c`r]i, în principal de factur` religioas` (Biblia, c`r]i de rug`ciuni, vie]i de sfin]i). Acest tip de lectur` contemplativ`, apropiat` de rug`ciune [i psalmodiere, de lectio divina, nu avea drept scop extinderea cuno[tin]elor, ci reg`sirea unor lucruri dinainte cunoscute. Citind [i recitind textul, lectorul intensiv avea convingerea c` acesta este inepuizabil, g`sind la fiecare parcurgere noi semnifica]ii. La sfîr[itul secolului al XVIII-lea, practicile de lectur` se modific`, are loc trecerea de la lectura intensiv` la lectura extensiv`, desacralizat`, silen]ioas` [i rapid` a unor texte cît mai diferite. Spre deosebire de cititorul intensiv, aplecat asupra acelora[i texte, cititorul extensiv acumuleaz` cantitativ, consum` tip`rituri diverse [i numeroase, lectura este f`cut` cu aviditate bulimic`.

„...niciodat` n-am iubit c`r]ile mai mult ca atunci, niciodat` nu le voi mai iubi cum le-am iubit. M-am culcat cu ele la cap, am dormit cu ele în pat, r`t`cite printre pliurile cearceafului, le-am vînat, le-am c`utat maniacal, citeam cu cartea a[ezat` în dreptul farfuriei, v`rsînd adeseori supa pe ea, diminea]a v`rsam laptele în cazul în care mai [i mîncam. Citeam în tot felul de pozi]ii, cu o fericire imens`, într-o comuniune deplin`.” Angelo Mitchievici – O lume disp`rut`

Scrierea comestibil` O practic` pedagogic` foarte interesant` în perioada premodern` era aceea a „alfabetului alimentar“: copiii înv`]au literele mîncîndu-le! Echivalarea metaforic` a lecturii, a cunoa[terii, cu dulcea]a alimentelor st` la baza acestor „metode pedagogice“ pe care ast`zi le putem considera bizare. |n familiile urbane italiene din secolul al XV-lea, pentru a favoriza memorarea alfabetului, micu]ilor li se d`deau pr`jituri [i dul-

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

DOSAR

ciuri în form` de litere. |n Fran]a, Spania [i Olanda, în interiorul str`chinilor pentru copii era scris` rug`ciunea „Ave Maria“. Astfel, copiii erau ]inta unei informa]ii vizuale permanente, destinat` s`-i acomodeze cu cititul. M`rul, un fruct atît de familiar copiilor, era un suport excelent pentru scrijelirea literelor. De exemplu, un personaj din Decameronul lui Boccacio se adreseaz` astfel unui interlocutor: „Sînt încredin]at c` n-ai deprins abecedarul pe un m`r, cum fac to]i n`t`r`ii, ci l-ai deprins pe un bostan, care-i cu mult mai mare; [i, dac` nu m`-n[el, e[ti pare-mi-se dintre cei ce dau în gropi.“ M`rul era recomandat [colarilor ca modalitate mai pu]in obi[nuit` de a-[i însu[i lec]ia, a[a cum reiese dintr-o „re]et`“ aflat` într-un manuscris românesc din secolul al XVIII-lea: „Cînd uit` gr`m`ticul cartea: s` scrii toate slovele buchiilor pe un m`r ro[u [i s`-l pui pe sfînta mas` [i s` leturgheasc` popa 3 sîmbete [i 5 duminici [i s` ia acel m`r gr`m`ticul [i s`-l m`nînce.“ Pedagogia asocierii gustului dulce cu înv`]area alfabetului era practicat` [i în cadrul comunit`]ilor evreie[ti din Evul Mediu. |n prima zi de [coal`, exista tradi]ia ca elevii s` aduc` pr`jituri, miere [i ou`. |nv`]`torul îi lua pe rînd în bra]e, le citea literele scrise pe o t`bli]`, apoi

ungea t`bli]a cu miere [i îi punea pe copii s` o ling`. Scriitorul argentinian Alberto Manguel, în faimoasa sa carte O Istorie a lecturii, aminte[te [i el aceast` practic`: „|n orice societate alfabetizat`, înv`]area cititului este un fel de ini]iere, o ie[ire ritualizat` dintr-o stare de dependen]` [i de comunicare rudimentar`. Copilul care înva]` s` citeasc` are acces la memoria comun` prin intermediul c`r]ilor [i descoper`, în felul acesta, un trecut împ`rt`[it, pe care îl reînnoie[te, în grad mai mare sau mai mic, cu fiecare lectur`. De pild`, în societatea evreiasc` medieval`, ritualul înv`]`rii lecturii era celebrat în manier` explicit`. Cu ocazia s`rb`torii Shavuot – care celebreaz` ziua în care Moise a primit To-

„De vreo dou` zile, nu mai pot citi o carte. Unii, cînd iau o carte în primire, o miros, o întorc pe toate p`r]ile, o bibilesc, a[a cum procedeaz` fum`torii pedan]i cu ]ig`rile. Io, cînd iau o carte în mîn`, îmi vine s-o înghit. S` o citesc din prima, f`r` complica]ii, lectur` gastronomic`. S` o înghit [i apoi literele ei s` se r`spîndeasc` printre celule, s` o diger ca pe un aliment. S` se sedimenteze pas cu pas [i f`r` nici un efort din partea mea.” Sorin Stoica – Jurnal

DOSAR

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 pentru citit, s` orienteze destinul copilului, astfel încît acesta s` fie atras de c`r]i [i s` ajung` om înv`]at. O reminiscen]` a acestor vechi rituri alimentare sînt simpaticele paste în form` de litere care plutesc, spre deliciul copiilor, în „supa alfabet“. Nu trebuie uita]i nici editorii care au fabricat c`r]i comestibile, cum este artistul Allen Fisher care în anul 1968 a publicat c`r]i tip`rite pe hîrtie de orez, cu litere din coloran]i alimentari. Metafora c`r]ii-hran` a fost transpus` de buc`tari în obiect bun de mîncat. |n fiecare an, de 1 aprilie (ziua de na[tere a celebrului gastronom francez Brillat-Savarin) are loc la Montréal un Festival Interna]ional al C`r]ii Comestibile. Aici sînt expuse [i apoi mîncate platouri cu c`r]i din felii de [unc`, precum [i pr`jituri, pl`cinte, turt` dulce, toate în form` de carte.

Lectura la mas`

rahul din mîna lui Dumnezeu –, copilul care urma s` fie ini]iat era îmbr`cat într-un [al de rug`ciune, înainte ca tat`l s` îl conduc` la înv`]`tor. Acesta lua copilul pe genunchi [i îi ar`ta o t`bli]` pe care figura alfabetul ebraic, un pasaj din Scriptur` [i cuvintele «Fie ca Torahul s` fie preocuparea ta». |nv`]`torul citea fiecare cuvînt cu voce tare [i copilul repeta. Apoi t`bli]a era uns` cu miere [i copilul o lingea, asimilînd astfel, fizic, cuvintele sacre. Erau, de asemenea, înscrise versete biblice pe ou` tari descojite [i pe pr`jituri cu miere, pe care copilul le mînca dup` ce le citea, cu voce tare, înv`]`torului.“ Ceremonia era destinat` s` trezeasc` „gustul“

„|n cantinele [colilor sau fabricilor, prînzul se lua pe fundalul editorialului de la Scînteia din ziua respectiv`, citit cu voce tare ca versetele din Biblie. Sau vreun aparatcic al partidului s`rea pe podium (...) [i începea s` moralizeze mul]imea care mînca.” Petru Popescu – |ntoarcerea

Lectura cu voce tare [i-a g`sit locul în formele de sociabilitate legate de comuniunea alimentar`. |n ritualurile de comensalitate, pl`cerea de a mînca era îmbinat` cu pl`cerea de a asculta pe cineva citind. |n Antichitatea roman`, în timpul banchetelor avea loc lectura cu voce tare, f`cut` fie de c`tre un sclav, fie de gazd` sau de c`tre un invitat. Pliniu cel Tîn`r, într-o scrisoare adresat` unui prieten, îi repro[a c` nu onorase invita]ia la un banchet: „Preg`tisem pentru fiecare cîte o l`ptuc`, trei melci, dou` ou`, suc de alac amestecat cu vin îndulcit cu miere (...) m`sline, sfecl`, castraveciori, ceap` [i multe alte bun`t`]i tot a[a alese. Ai fi avut prilejul s` ascul]i un actor sau un lector sau un cînt`re] din lir`.“ Lectorul era sclavul îns`rcinat cu lectura c`r]ilor, fiind o figur` obi[nuit` la casele celor boga]i. Acesta citea cu voce tare pentru st`pîn în timpul mesei sau în alte momente ale zilei. Practica este atestat` [i în Evul Mediu; cronicarul Eginhard (secolul al IX-lea) aminte[te c` împ`ratul Carol cel Mare (care nu [tia s` citeasc` [i s` scrie) avea obiceiul ca la mas` s` asculte „pu]in` muzic` [i cîteva lecturi. I se citeau istorii [i pove[ti ale Antichit`]ii“. Lectura cu voce tare la mas` exist` [i în practile monastice: în trapez` sau refectoriu, c`lug`rii m`nînc` în

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

DOSAR

t`cere ascultînd pe cel care cite[te din textele sacre. Exist` [i ale forme de al`turare a pl`cerilor lecturii cu pl`cerile gurmande. Pentru a beneficia din plin de desf`t`rile procurate de lectur`, încerc`m s` o asociem cu impresii senzoriale pl`cute, cu spa]ii [i locuri ale tihnei [i ale confortului corporal. Acestui microclimat favorabil lecturii i se poate adùga [i r`sf`]ul papilelor gustative: o cea[c` de cafea sau de ceai, un pahar de coniac sau lichior, o ]igar` sau o pip`. Sînt binevenite [i mici gust`ri: ciocolat`, bomboane, pr`jituri, fructe. Poate c` obiceiul de a ron]ì ceva în timpul cititului se dezvolt` odat` cu apari]ia c`r]ii în form` de codex. |nc` din anul 1345, înv`]atul englez Richard de Bury, în cartea Philobiblon, se arat` sup`rat pe înv`]`ceii care, „citind, m`nînc` o bucat` de brînz` sau un m`r [i resturile prînzului lor cad între filele c`r]ii“. Interferen]ele dintre actul lecturii [i nutri]ie nu se limiteaz` la o ron]ìal` ocazional`: pentru mul]i cititori împ`timi]i, lectura în timpul meselor principale ale zilei face parte din comportamentul lor alimentar curent. Servitul mesei este o ocazie excelent` de lectur`, chiar dac` a citi la mas` necesit` complicate puneri în joc ale corpului, opera]iuni precum: men]inerea contactului vizual cu pagina, întoarcerea filelor, ducerea lingurii la gur`, folosirea pe post de pupitru a unui e[afodaj de oale, solni]e sau pahare. Nu se poate citi orice la mas`, ci doar c`r]i „u[oare“, de agrement, de preferat în format mic. La mas` sînt citite îndeosebi ziare, reviste [i alte tip`rituri de consum, care de regul` nu mai sînt p`strate dup` lectur`. Mereu prezent este riscul ca lectura la mas` s` lase urme pe paginile c`r]ii. Eseistul Michael Handelzats, în Histoires d’en lire (2001), m`rturise[te c` are aceast` meteahn`: „{tiu c` nu este frumos, c` nu se face, c` este o ofens` adus` atît hranei cît [i c`r]ii. Dac` m` las purtat de îmbietoarele savori care vin din farfurie, desconsider comorile spirituale ale paginilor care se deschid în fa]a mea, f`r` a mai vorbi despre groaznicul pericol ca acestea s` fie p`tate de sosul prelins din furculi]a dus` la gur`. {tiu, [i cu toate acestea, simt o mare pl`cere s` citesc cînd m`nînc sau s` m`nînc citind. Cina este cu atît mai savuroas` cu cît o

degust cufundat în lumea literar`; iar cartea, în ceea ce o prive[te, se g`se[te agreabil impregnat` de atîtea gusturi [i îmb`t`toare mirosuri.“ Medicii spun c` este o practic` nes`n`toas`, c` atunci cînd mînc`m nu trebuie s` citim sau s` ne uit`m la televizor. Cititul la mas` este singura contraindica]ie medical` din zilele noastre în ceea ce prive[te actul lecturii. Originea ei trebuie c`utat` în discursul medical al secolului al XIX-lea, cînd medicii erau îngrijora]i de cît de mult se cite[te, de „foamea de a citi“, legat` de apari]ia romanului modern [i a publicului cititor. Igieni[tii denun]au pericolele lecturii-viciu care afecteaz` negativ corpul [i psihicul dac` nu este f`cut` cu m`sur` [i în locul potrivit. Nu era indicat s` cite[ti în pat pentru c` po]i s` orbe[ti, dup` cum, la fel de bine, cititul la mas` ar fi nociv pentru digestie. Personajul lui Flaubert, Emma Bovary, nu se poate ab]ine s` citeasc` la mas`, chiar în prezen]a so]ului ei: „îl citi pe Balzac [i pe Georges Sand, c`utînd s`-[i potoleasc` astfel, cu închipuirea, poftele ce o mistuiau. |[i aducea cartea chiar [i la mas` [i întorcea filele, în timp ce Charles îi vorbea mîncînd.“ La rîndul lui, Charles practic`, fie [i pentru cîteva minute, lectura-siest`: „se abon` la Ruche médicale, ziar nou, al c`rui prospect îl primise. Citea pu]in din el, dup` mas`, deoarece c`ldura apartamentului [i digestia îl f`ceau s` adoarm` dup` cinci minute.“ |ntr-un articol din Dilema (1993), „Cum citim ziarele“, Andrei Ple[u se refer` la ambiguit`]ile lecturii digestive care înso]e[te siesta: „Urmeaz` acum marea orgie de pres` a siestei! Ziarul e un corelat al papucului [i cafelei, un camuflaj nobil al digestiei. Cu pleoapele grele, impregnate de reverii calorice (eventual cu o scobitoare în col]ul gurii), capul familiei se «documenteaz`». Cititul se întrep`trunde misterios cu insondabile procese organice. «Bolul» infor-

„M` culcam pe burt`, cu fa]a spre ferestre, cu o carte deschis` înainte, un pahar de ap` amestecat` cu pu]in vin în dreapta, la stînga, pe o farfurioar`, o tartin` cu dulcea]`.” Jean-Paul Sartre – Cuvintele

DOSAR

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

ma]ional se prelucreaz` la nivel de intestin, creierul distinge cu greu între nedumerire politic` [i cramp` abdominal`.“ Codurile de bune maniere admit cititul la mas`, doar pentru ziare [i numai la micul dejun.

ding. Cititul superficial se limiteaz` la skimming, literal „luarea caimacului“, „smîntînirea“. (Iat` c`, pentru a surprinde specifiul fast-reading, întîlnim din nou registrul culinar.) Spre deosebire de aceast` recoltare de suprafa]`, slow-reading-ul presupune explorarea în adîncime a textului. Adep]ii acestei noi tendin]e recomand` restrîngerea num`rului c`r]ilor citite într-un interval de timp dat, pun un accent deosebit pe recitire, v`zut` ca o tehnic` privilegiat` de savurare a unui text. Ei propun cititul cu voce tare, constituirea de grupuri de discu]ii pe marginea celor citite, a[adar o reabilitare a lecturii publice, împ`rt`[ite, care predispune la rezonan]` emo]ional` [i la amplificarea tr`irilor induse de text. Noile cluburi de lectur` creeaz` cadrul unei adev`rate „degust`ri“ colective a c`r]ilor, într-un cadru pl`cut, sustras agita]iei cotidiene. Practicile slow-reading reiau elemente ale lecturii intensive, preg`tind terenul pentru o lectur` hedonist` [i gurmand`, care face diferen]a între consum [i savurare.

De la fast reading la slow reading

n © Dan Stanciu

|ntr-o lume a vitezei, a devenit obi[nuit s` citim repede, pe s`rite, în diagonal`, contra-cronometru, practic`m o lectur` utilitar`, în detrimentul aprofund`rii [i asimil`rii textului. Cople[i]i de num`rul mare de c`r]i, nu mai avem timp pentru a gîndi [i a reflecta asupra celor citite. Consum`m texte, dar nu mai avem timp s` le savur`m. Hiperlectura a erodat capacitatea de a sim]i pl`cerea, de a savura o carte ca pe o mas` bun`. Apoi, concuren]a mass-media a f`cut ca mul]i tineri s` nu mai fie capabili s` citeasc` texte lungi [i complexe, pe care le resimt ca plictisitoare, de necitit. Dup` moda trecerii de la fast-food la slowfood, ast`zi se vorbe[te din ce în ce mai mult despre slow-reading ca alternativ` la fast-rea-

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

A LT F E L D E S P RE A LT C E VA

C~R}I DE PLASTIC

ren]` în acest domeniu, dar nici pe departe n-au c`ldura româncelor), cel mai rafinat sim] estetic, avem cele mai gustoase [i mai aromate vinuri din lume, cea mai gustoas` [i mai natural` buc`t`rie din lume [...], suntem cea mai bogat` ]ar` din Europa în resurse de ape minerale [i cîte [i mai cîte!“. Desigur, americanii stau mult mai rù, dar nu au aflat înc` asta. Le-o spune, indirect, Cristian R`du]`, într-un amestec rù scris [i vulgar gîndit al tuturor co[marurilor postcomuniste din imaginarul nostru colectiv: complotul antiromânesc [i nostalgia t`tucului ucis (el „a avut o inspira]ie divin` care i-a transmis s` creeze acest templu [Casa Poporului, n. n.] care în viitor va reprezenta un centru al spiritualit`]ii omenirii“), victimizarea na]ional` [i orgoliul poporului ales, misoginia violent` [i rasismul frustratului (sistematic, colegii indieni din campus sînt „]igani“, iar negrii „maimu]e“), cartea deschide o cutie a cli[eelor Pandorei pe care ...nici m`car cinci ani de studii universitare occidentale nu au vindecat-o, dimpotriv`. Nu antiamericanismul e decep]ionant, ci ra]iunile lui Cristian R`du]` de a-l îmbr`]i[a, izvorîte dintr-o (pentru autor, necon[tientizat`) frustrare identitar`: „cum de s-a ajuns ca ni[te poten]iali uria[i, ni[te urma[i ai lui Burebista, s` fie prosti]i [...] s` se încovoaie cu umilin]` de tr`d`tor în fa]a a tot felul de gunoaie ale Vestului?“, justificat` cu argumente cît s`race [i cît ridicole, tratate mereu în termeni apocaliptici: domina]ia femeilor (prin feminism, curentul cel mai periculos, consider` R`du]`, pentru viitorul speciei, [i împotriva c`ruia propune unirea tuturor b`rba]ilor lumii [i abstinen]a lor superior ra]ional` de la intercourse) [i a handicapa]ilor în scaune pe rotile (prin amenaj`rile speciale din cl`dirile americane), consisten]a fecalelor (sic!) la americani, abrutizarea prin munc` [i alimente modificate, ce mai – „un odios proces de holocaust al speciei umane“ din care românii, urmînd sfaturile acestui vestitor, pot sc`pa. De fapt, s` sparie gîndul. A[a cum ne arat` c` nici la pomul lùdat al unei edituri precum Minerva nu mai po]i merge azi cu sacul, cartea mai confirm` [i un alt adagiu clasic, dup` care Apusul nu „scoate“ din fiecare decît ceea ce e „de scos...“. n

Ioana Bot

Ve[ti bune? Vai, s`racii americanii, Cum se-ascund ca [obolanii... (folclor de trist` amintire) Volumul lui Cristian R`du]`, Vin maimu]ele (Editura Minerva, 2007) e rezultatul experien]ei de studii doctorale în SUA a unui tîn`r român din perioada postcomunist`. O lectur` tentant` pentru cei care cred c` moravurile noastre („unde nu e moral, acolo e corup]ie...“ etc.) se vor schimba mai ales datorit` contactului nemijlocit al românilor cu lumea liber`, occidental`? Autorul, fizician de profesie, se întoarce acas` dup` ce, vreme de cinci ani, a putut „interac]iona [i cunoa[te mai bine cultura american` [i [ocul cultural pe care-l simte fiecare cînd î[i p`r`se[te pentru mai mul]i ani ]ara“ (unde nu e sintax`, acolo e lips` de logic`, iar o gîndire f`r` acorduri corecte va s` zic` c` nu le are, ar fi zis clasicii) [i aduce ve[ti bune pentru România: o lectur` interesant`, poate, pentru to]i cei îneca]i în marasmul cotidian [i-n crizele anului abia încheiat...? Cum s` nu te bucuri cînd cite[ti (cu grafice aiuritoare, aplicate feminismului, consumismului, americanismului...) c` „structura interioar` [i genetic` a românului este de cel mai bun soi, neegalat` de nicio alt` na]ie de pe acest P`mînt. Acum nu c-a[ fi rasist sau altceva pentru c` nu e cazul, dar matematica-i matematic`. [...] St`m genetic un pic mai bine [...] suntem mai de[tep]i, mai spirituali [i mai frumo[i. Avem cele mai frumoase femei din lume (numai rusoaicele, ucrainiencele [i basarabencele ne mai fac concu-

RECENZII

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

L I T E R AT U R ~

metafizic prag“ al lui Bacovia. El poate fi, la fel de bine, un prag între via]` [i moarte, între maturitate [i b`trîne]e, între luciditate [i nebunie, între lumea comunist` [i cea postcomunist` (momentul de ruptur` al Revolu]iei din 1989 revine obsesiv) – [i a[a mai departe. Bref, o form` de tr`ire a crizei sensului: „îmi întîrzii pe aici r`suflarea. Nu [tiu de unde am / venit, nici pentru ce probabil, sînt / numai un martor al acestor vremuri. Sînt atent la ce mi se întîmpl`, pot s` m` m`rturisesc: dar nu v`d în profunzime [i nu cred c` / merit` risipa f`cut` cu mine, fiindc` nu / re]in nimic deosebit. (...) Experimentul cu prezen]a / mea, din anul 1950 pîn` azi, pe p`mîntul României, / a e[uat, nu în]eleg rostul / continu`rii lui. Am ajuns demult într-un unghi mort, / în care nu mai g`sesc r`spuns nici la / întreb`ri simple...“ („Nim`nui nu-i pas`“). Dac` privirea înainte se dovede[te fundamental lipsit` de speran]`, nici privirea retrospectiv`, în trecutul personal [i în imaginile vîrstelor dintîi, nu e deloc consolatoare, dimpotriv`: „...fra]ilor, am [i azi o strîngere de inim` de cîte / ori trec pe lîng` fantoma Cantonului / 248, halta Adjudu Vechi, / ce o fi? Ce s` fie, ValeDeal, e o boal` / a copil`riei. Vede]i pu[tiul acela care st` pururi în / vatra focului, / vînturîndu-i cenu[a cu cle[tele, în gol? / Acela sînt eu, care am trecut. Gustul / cenu[ii îns` a r`mas / neschimbat“ („Gustul a r`mas“). Exist` în Pe prag... un puternic filon elegiac, o melancolie incurabil`, mereu dublat` de un rictus resemnat: „[tiu, în str`funduri, c` «a sosit vremea» / mai torn în paharele golite vin ro[u, cu amuzamentul / c` oricum totul e trec`tor“ („A sosit vremea“). Din scurtcircuitele discursului programatic destr`mat, zdren]uit, psihedelic, se na[te un lirism de o frumuse]e otr`vit`, o atmosfer` ce înv`luie, transfigurator, reziduurile unei lumi / existen]e alterate, aplatizînd „urcu[urile“ (destule) [i „coborî[urile“ (nu pu]ine) ale volumului prin topirea secven]elor componente într-un continuum intens. Un volum substan]ial, chiar dac` nu face saltul dincolo de linia median` a poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu. n

Poezia derivei Liviu Ioan Stoiciu Pe prag. (Vale-Deal) Editura Cartea Româneasc`, 2010

19,95 lei

De la debutul editorial din 1980 cu La fanion – un volum... fanion – pîn` la recentul Pe prag (Vale-Deal), poezia lui Liviu Ioan Stoiciu a „curs“ într-o matc` bine definit`. O asemenea poezie tr`ie[te, în fapt, dintr-un soi de zapping mental proiectat într-un discurs destr`mat, aluvionar, marcat de oralitate [i grefat pe o cruzime existen]ialist` f`r` speran]`, identificabil` inclusiv în proza ori în publicistica autorului. F`r` a se abate de la fizionomia poetic` brevetat`, Pe prag... aduce totu[i o serie de „nout`]i“. |n primul rînd, personajul/alter ego-ul auctorial, numit simbolic – nu e foarte clar de ce, dar putem specula – „Vale-Deal“. Confesiunea sa dezabuzat` din aceste poeme crîncene, întunecate, veritabile radiografii de st`ri-limit`, confer` necesara coeren]` interioar` unui spectacol – deprimant – al incoeren]ei generalizate. Ne putem gîndi, desigur, via matricea stilistic` „deal-vale“ din Spa]iul mioritic, la un blagianism întors, c`ci „triste]ea metafizic`“ a poetului din Lancr`m las` locul aici unui neoexpresionism care se hr`ne[te din deriva istoriei personale, din mizeria cotidianului [i din lipsa de orizont a existen]ei. O nevoie difuz` de religiozitate [i o prezen]` discret`, fie [i degradat`, a sacrului subzist` îns`, pe deasupra sau pe dedesubtul derizoriului, grotescului, „mizerabilismului“ omniprezent. Pe de alt` parte, putem vorbi la fel de bine despre un bacovianism întors: dac` la poetul Comediilor în fond dicteul liric este unul s`rac, repetitiv, laconic, poezia lui Stoiciu afecteaz`, cel pu]in aparent, logoreea, oralitatea despletit`, balbu]ia discursiv`, iar „pragul“ pe care se instaleaz`, inconfortabil, personajul Vale-Deal nu e str`in de acel „orizont închis / [i

Paul Cernat

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

L I T E R AT U R ~

Oameni [i cyborgi val chimic Umilirea animalelor. versuri Colec]ia „Opera Prima“ Editura Casa de pariuri literare, 2010

|n interviul acordat editurii, inten]ionînd s` ofere un playlist reprezentativ pentru volumul s`u de debut, val chimic (alias Valentina Chiri]`) enumer` forma]ii care promoveaz` muzica electronico-psihedelic`, îns` men]ioneaz` c` ascultarea pieselor trebuie completat` de a[ezarea „lîng` un pat de lemne, strînse pentru iarn`, unde se aude numai mi[carea infim` a cariilor prin pînzele de p`ianjen“. Cred c` aceast` confesiune existen]ial-artistic` surprinde destul de exact demersul creator din umilirea animalelor. Deoarece, dincolo de configurarea unei lumi alienate prin hipertehnicizare (populat` fie cu indivizi instrumentaliza]i din cauza dependen]ei fa]` de mecanisme/automatisme, fie cu obiecte ce mimeaz` – ducînd în grotesc – procesul antropomorfiz`rii), versurile lui val chimic implic` [i recuperarea nostalgic` a naturalului, a umanit`]ii „neprelucrate sintetic“. De altfel, cele dou` cicluri ale c`r]ii – „zile cu femeia chimic`“, respectiv „umilirea animalelor“ – pot fi interpretate din perspectiva raport`rilor universului mecanomorf (post)apocaliptic la firescul vie]ii. Textele din prima parte postuleaz` o identificare total` cu artefactele existen]ei, de vreme ce „femeia chimic`“ ajunge s` con[tientizeze faptul c` numai simulacrele îi ofer` protec]ie, c` doar anularea individualit`]ii îi poate atenua dezintegrarea: „nevoia de a [ti c` în întuneric / ar trebui s` porneasc` un motor / [i niciodat` o inim` (...) prezen]a uman` are nervii sec]iona]i, / mîinile tocite pîn` la umeri, / e înving`torul cu

RECENZII capul t`iat c`ruia / mediul nu-i mai solicit` nimic“ („noctarium“). Asexuat, devitalizat, asaltat de cabluri ori de polimeri, energizat prin metale alcaline, dotat cu ochi bionici [i cu inim` artificial`, omul-cyborg imaginat de val chimic se fere[te de convulsiile memoriei/interiorit`]ii care ar putea activa reziduurile de umanitate. Nu întîmpl`tor, versurile refuz` s` se organizeze în poeme, semnifica]iile sînt pulverizate constant, colaje de imagini ori reflec]ii fragmentare pigmentînd discursul poetic. Textele din primul ciclu surprind, deci, o lume a imobilit`]ii [i anonimatului. Totu[i, „femeia chimic`“ nu e privit` cu deta[are, ca un simptom al unei realit`]i ineluctabile, dimpotriv`, contururile sale sînt uneori atît de îngro[ate încît coloratura parodico-satiric` devine programatic`. |n „tai leg`turile“, puerilitatea [i platitudinea ei sînt ironizate prin atribuirea unor judec`]i hilare („poate dac` o s` muncesc foarte mult, / o s`-mi permit multe obiecte metalice, orbitoare“), dup` cum, în „originea“, iluziile cu privire la dobîndirea unei identit`]i cadreaz` cu convingeri absurde: „deschid fereastra [i fac parte din lume“. Tocmai de aceea, c`utarea naturalului, a firescului – refulat` anterior – devine motivul poetic central din cea de-a doua parte. Poeta evit` s` imprime demersului o amploare patetico-eroizant`, îns` în aceste versuri narative ([i mai tranzitive decît cele din prima sec]iune) simulacrele cotidiene nu mai reclam` scan`ri infinitezimale, ci sînt numite pentru a fi subminate. Spre exemplificare, merit` citite mai ales textele „sarcini (desp`r]irea)“, „sarcini (copil`ria)“ [i, bineîn]eles, „umilirea animalelor“. |n timp ce o serie de poe]i dou`mii[ti se chinuie s` asume cele mai atractive formule (mai mult sau mai pu]in) artistice pentru a se declara portavoci ale prezentului ultragiat-fracturat, val chimic filtreaz` idei, situa]ii, st`ri cu adev`rat reprezentative pentru contemporaneitate, prin strategii poetice ce nu pot avea aderen]` la publicul larg. Dac` va renun]a la unele procedee prea marcat avangardiste, cred c` urm`toarele volume o vor impune în topul poeziei autohtone. n Cosmin Borza

7 lei postfa]` de Bogdan Perdivar`

RECENZII

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

L I T E R AT U R ~

protec]ie institu]ional` a arti[tilor, un centru de traduceri, o coeziune intelectual`, o autentificare prin cultur` a identit`]ii române[ti etc. G`sim aici, deopotriv`, o mostr` de discurs identitar cu tu[e critice, dar calm, nuan]at, echilibrat, [i un cod deontologic, pe baze etice, al intelectualului, în care cuvintele-cheie sînt: spirit critic, discern`mînt, respect, onoare, decen]`, polite]e, fair-play. Un set de principii anun]at, sintetic, în Dic]iunea ideilor: „Estetica scrisului poart` în sine o etic`“. Sec]iunea „Oglinzi“ con]ine eseuri hermeneutice, analize critice, medalioane evocatormemorialistice despre profesorul [i mentorul cenaclist, despre lucr`rile de critic [i teoretician literar, despre activitatea de ctitor [i animator cultural. |n ciuda diferen]ei de genera]ie, de preocup`ri [i de scriitur` a semnatarilor (to]i – nume importante), descrierea caleidoscopic` exhib` multiple linii convergente, marcînd calit`]i [i tr`s`turi specifice: „cel mai bun teoretician al criticii din perioada postbelic`“ [i „singurul critic dintre teoreticieni“ (Al. Cistelecan), „scrupul de definitiv [i de perfect“, „ton ferm [i moderat“ (N. Manolescu), un „genevez“ român (I. Buzera) în siajul lui Tudor Vianu, un stil elegant [i auster, „silogistic [i conceptual, dar nu tehnicist [i arid, un stil al discre]iei [i urbanit`]ii“, cu „marota clarit`]ii [i a exactit`]ii riguroase, dar [i a comprehensiunii subtile“, „un modernist «clasic», un «apolinic»“ (P. Cernat), o „privire integratoare“ asupra culturii (L. Ciocârlie), o critic` ce reune[te spiritul de fine]e [i de geometrie, mizînd pe adecvarea la obiect, preeminen]a argumentelor [.a. Volumul d` seama de urma inconturnabil` a lui Mircea Martin în solul culturii române contemporane, prezentînd un intelectual paradigmatic (lucid, exigent, îns` generos [i constructiv), care demonstreaz`, prin toate manifest`rile sale, coeren]a dintre teorie [i practic`, dintre om [i oper`, dintre fiin]a produc`toare de sens [i amprenta stilistic`. Nu întîmpl`tor, el ne aminte[te c` una dintre lec]iile fundamentale ale culturii este modestia [i, lovinescian, c` talentul s-ar cuveni s`-[i asocieze caracterul. n

Un intelectual paradigmatic C`lin Vlasie (coord.) Mircea Martin – 70 Editura Paralela 45, 2010

26 lei

|n 2009, Editura Paralela 45 a ini]iat „Seria aniversar`“, o colec]ie menit` s` omagieze personalit`]i marcante ale vie]ii culturale autohtone, la împlinirea unei vîrste rotunde. Dup` volumul dedicat lui Nicolae Manolescu, anul trecut s-au bucurat de aceea[i aten]ie Mircea Martin [i Virgil Nemoianu. De apreciat este îns` faptul c` aceste culegeri de articole nu reprezint` o simpl` „t`mîiere“ respectuoas`, ci adev`rate portrete (istorico-literare [i critice) în evantai, instrumente utile pentru poten]ialele exegeze ale autorilor în cauz`. Cartea Mircea Martin – 70 se dovede[te extrem de acro[ant`, deoarece îl are guest star pe Mircea Martin însu[i, prin arhiva foto, prin dou` dialoguri (unul la Cafeneaua critic` a lui Ion Bogdan Lefter), dar mai ales printr-un recital alc`tuit din editorialele publicate în Cuvîntul (2004-2006). Sînt texte programatice, de militantism cultural [i civic (în sens „iluminist“, cum s-a remarcat deja), [i, totodat`, pilonii de rezisten]` ai unui întreg proiect, cuprinzînd revista [i conferin]ele Cuvîntul, acestea din urm` organizate [i desf`[urate sub genericul „Identitate româneasc` – identitate european`“. România se afla în pragul ader`rii la UE, îns` dezbaterea în sine, ca [i exhorta]iile incitatorului Martin, vizînd regîndirea pragmatic` a românit`]ii [i reactualizarea tradi]iei noastre europenizante, aveau b`taie mai lung`. De altfel, ele au r`mas valabile ([i stringente) [i în momentul de fa]`. E suficient s` enumer`m cîteva dintre obiectivele pledoariilor de-atunci: o cultur` [i o societate a dialogului, un concept l`rgit de cultur`, o strategie cultural` na]ional` pe termen lung, o

Gabriela Gheorghi[or

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

L I T E R AT U R ~

Din dragoste Mario Vargas Llosa R`t`cirile fetei nes`buite Editura Humanitas, 2010

R`t`cirile fetei nes`buite, romanul din 2006 al lui Vargas Llosa, mi-a provocat reac]iile pe care le am mai degrab` cînd privesc un chip r`v`[it de tratamentele cu botox. Str`daniile autorului de a-[i convinge publicul c` surfeaz` viril pe valul potrivit, c` scriiturii sale nu i-au ap`rut riduri [i c` poate s` fie frivol p`strîndu-[i nodul cravatei strîns sînt a[a de evidente, încît am ajuns la ultima pagin` stors de orice strop de bun`voin]`. Episoadele acestei pove[ti de iubire cu (prea multe) n`b`dì se succed ca într-o agend`. Ricardo se îndr`goste[te de Lily în adolescen]`. Vara peruan` e prielnic` declara]iilor pasionale [optite pe alei n`p`dite de ficu[i, iar întregul district Miraflores vibreaz` în ritm de mambo. O fat`, invidioas` pe dezinvoltura lui Lily [i pe succesul ei la bìe]i, îi d` în vileag falsa identitate chilian`. Provocatoarea apari]ie, cu accent afectat, locuia de fapt prin împrejurimi, cel mai probabil într-un cartier s`rac. Lily dispare f`r` urm`. Erau anii ’50. Urm`torul deceniu îi surprinde pe Ricardo, acum traduc`tor pentru UNESCO, [i pe Paul, prietenul sù revolu]ionar, într-un Paris tumultuos. Tineretul citeaz` din Che Guevara, la cinema ruleaz` Godard. Gra]ie apropierii sale de Mi[carea Revolu]ionar` de Stînga, Ricardo î[i reg`se[te iubita în persoana tovar`[ei Arlette. Chiar dac` în timpul actului sexual el îi recit` tovar`[ei din Neruda, prima noapte de amor va fi un e[ec, probabil din pricina reticen]ei naratorului de a se alinia hot`rît la marxism-leninism. Arlette pleac` în Cuba. Un sincer iubitor de ]`rani, Paul moare pentru Revolu]ie. Dup` o vreme, fata rea se întoarce, de data asta cu tocuri, blan` [i numele de familie

RECENZII Arnoux. So]ului bog`ta[ vrea s`-i u[ureze conturile, dar de la iubitul naiv a[teapt` pl`cere oral`. Lui Ricardo îi în]epene[te limba [i r`mîne înc` o dat` cu buza umflat`. Spre sfîr[itul anilor ’60, o întîlne[te într-o Londr` hippie. Afl`m c` se purtau minijupa [i pletele. Madame Arnoux a devenit Mrs Richardson, iar atmosfera psihedelic` a vremii îl ajut` pe protagonist s`-i vad` mai bine cicatricea de la opera]ia de apendicit`. Mr Richardson face afaceri în Asia [i, spre deosebire de Arnoux, are avoca]ii ideali pentru a o pedepsi pe so]ia bigam`. Prin peisaj trece [i prietenul Juan, un pictor de cai. Juan e gay [i moare de SIDA. |nceputul deceniului opt îl poart` pe Ricardo la Tokio, unde nes`buita se d` drept Kuriko, so]ia unui plutocrat japonez sadomasochist. Moment porno (nu vre]i s` [ti]i). Al treilea prieten, Salomón, se sinucide pe p`mînt nipon dup` ce-l p`r`se[te nevasta cu ochi migdala]i. Anii trec, dar b`iatul bun d` o fug` pîn` la Lima, unde-l cunoa[te pe Arhimede, un guru peruan cu veleit`]i inginere[ti, care vorbe[te cu marea. Realism magic. Se pare c` ea e fiica b`trînului [i c` o cheam` Otilia, dar r`mînem în cea]`, pentru mai mult suspans. Fata rea devine tot mai bun`, se întoarce ofilit` [i sp`[it` la Paris, accept` ca „pi[piric`“ s`-i pl`teasc` asigur`rile medicale, provoac` un miracol redîndu-i glasul unui copil, apoi dispare ca s`-[i înfrunte traumele. Reintr` în scen`, bolnav` de cancer, pentru un ultim act la Madrid. Sex [i chimioterapie. Logica înl`n]uirii evenimentelor lipse[te cu des`vîr[ire, iar dialogurile sînt preludiile gratuite ale unor scene de alcov ce ar merita cîte un Bad Sex Award. Romanul, o în[iruire exasperant` de fixa]ii ginecologice, detalii istorice aleatorii [i informa]ii parc` selectate din ghidurile turistice, nu scap` nici un cli[eu: la Paris tinerii bîntuie prin cafenele, londonezii beau ceai [i vorbesc cu englezisme stîngace, la Tokio vezi clanuri Yakuza [i ghei[e. |n schimb, paginile dedicate ethosului hippie dovedesc o ignoran]` înduio[`toare. Cred c` un autor mare este acela care [tie cînd s` se opreasc`. n Alexandru Budac

39 lei traducere din limba spaniol` [i note de Lumini]a Voina-R`u]

RECENZII

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

L I T E R AT U R ~

sean. Dac` primul roman, Blocul Iakubian, construia o fresc` social` pur egiptean`, luîndu-[i ca reper b`trînul turn din Cairo, ridicat de bogatul armean Hagop Yakubian, cel de-al doilea, Chicago, mut` observa]ia tipologic` înspre Vest, ocupîndu-se de Egiptul diasporei (de cona]ionalii lui al-Aswani din Lumea Nou`). Ambele texte (ap`rute la Editura Polirom în 2008 [i, respectiv, 2010) creioneaz` îns` un individ egiptean generic, apar]inînd lumii postindustriale, cu înclina]ii laice (de[i reprimate de un fond religios ipocrit), gînduri de democratizare a vie]ii publice [i deschidere fa]` de Occident. Chicago r`mîne romanul „dublei critici“. F`r` un protagonist propriu-zis (ca [i Blocul Iakubian de altfel, axat pe un similar „personaj colectiv“, al tipologiei mentalitare mai curînd decît al psihologiei individuale), nara]iunea exploreaz` „Egiptul american“ (concentrat, cu prec`dere, în campusul Facult`]ii de Medicin` din „ora[ul vînturilor, unde a studiat [i scriitorul), cu dramele, excesele [i dezorient`rile lui inevitabile. Profilurile epice investigate de al-Aswani sînt variate [i reprezentative pentru orice diaspor` (de aici [i caracterul „interna]ional“ al textului!): tîn`rul idealist [i revolu]ionar, care dore[te s` revin` în ]ar` pentru a se d`rui luptei de democratizare, tîn`ra str`lucit`, intelectual, dar tradi]ionalist` [i religioas`, corupt` de universul liberal prin expunerea la sexualitate, b`trînul profesor emigrat de decenii, care, cuprins de remu[c`rile „tr`d`rii“ cauzei revolu]ionare, ajunge la suicid, „americanizatul“ loial culturii de adop]ie, for]at, ultimativ, s` contemple moartea propriei fiice, moarte cauzat` de o Americ` pentru care era prea pu]in preg`tit, a drogurilor [i alien`rii, [i, în sfîr[it, a chirurgului excep]ional, alungat din Egipt, care ajunge s`-[i salveze „c`l`ul“ printr-o opera]ie complicat`. Lumea lui al-Aswani are for]` estetic` – for]` ie[it` tocmai din varietatea [i vitalitatea ei. Chicago e, de aceea, o carte ce submineaz`, din interior, fantasmele „unit`]ii spirituale de monolit“ a lumii arabe, fantasme între]inute, tot mai [ters, de anumi]i lideri orientali.

Literatura dublei critici Alaa al-Aswani Chicago Colec]ia „Biblioteca Polirom“ Editura Polirom, 2010

29,95 lei traducere din limba arab` [i note de Nicolae Dobri[an

Orientalism-ul lui Edward Said marcheaz` începutul unei noi epoci în studiile culturale, mentalitare [i antropologice, din cel pu]in un motiv: aici se definesc, pentru prima oar` foarte clar, muta]iile identitare, pe care postmodernitatea le implic` la nivel planetar. Vechile distinc]ii (bogumilice) între culturile „antagonice“ nu mai conving în totalitate, într-un spa]iu geografic tot mai deschis, unde valorile civiliza]iilor (alt`dat`) concurente se mi[c` liber, iar indivizii [i comunit`]ile se îndreapt`, consecvent, spre un profil spiritual „universal“. Teoreticienii postcoloniali insist` – nu întîmpl`tor – pe ideea apari]iei unei a[a-zise duble critici, o metafor` elocvent` a dublei identit`]i. Vechiul „colonizat“, fostul „marginal“, tradi]ionalul „Vineri“ a p`[it, încrez`tor, c`tre cultura „colonistului“/„centralului“/ „invadatorului“, asumîndu-[i-o f`r` complexe. Exponentul civiliza]iei dominante, dimpotriv`, a devenit fascinat de valorile periferiei, apropiindu-se de ele, conservîndu-le [i studiindu-le sîrguincios. De aici critica/identitatea dubl`, în interiorul c`reia fostele profiluri/tipologii culturale opuse se amestec` infinitezimal. Extraordinarul succes al celor dou` romane publicate pîn` acum de medicul stomatolog egiptean Alaa al-Aswani (n. 1957) – Imarat Yaakoubian/Blocul Iakubian (2002) [i Chicago (2006) – atît în lumea arab`, cît [i, prin numeroase traduceri, în zona euro-american`, nu poate fi explicat decît prin acest concept al „culturii duale“. Al-Aswani scrie despre o lume marginal`, a Orientului Mijlociu (simbolizat de Egiptul contemporan), aflat` în permanent` transformare, sub presiunea liberalismului apu-

n Codrin Liviu Cu]itaru

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

L I T E R AT U R ~

Un safari captivant Ernest Hemingway Dealurile verzi ale Africii Colec]ia „Biblioteca Polirom“ Editura Polirom, 2010

|n 1935, în momentul public`rii volumului Dealurile verzi ale Africii, Ernest Hemingway avea o reputa]ie literar` de invidiat. Publicase deja dou` romane importante, The Sun Also Rises (1926) [i A Farewell to Arms (1929), [i trei colec]ii de proz` scurt`. Cu pu]in timp înainte, scrisese un alt volum non-fiction, Death in the Afternoon, dovad` c`, la începutul anilor ’30, scriitorul american se afla în plin` perioad` de experiment cu aceast` form` nou`, apropiat` de jurnalism. Este momentul în care adopt` un cod estetic nou, încercînd s` scrie o literatur` cît mai fidel` realit`]ii vie]ii personale. Dealurile verzi ale Africii reprezint` o relatare subiectiv` a primului safari african la care a luat parte Hemingway înso]it de cea de-a doua so]ie, Pauline Pfeifer, c`reia b`[tina[ii i se adresau cu apelativul Poor Old Mama. |l mai înso]esc Pop (porecla lui Philip Percival, un vîn`tor britanic vestit, care l-a asistat pe Theodore Roosevelt în primul s`u safari în Africa britanic`) [i Karl (Charles Thompson), bun prieten al scriitorului. Este interesant c` atunci cînd celebrul scriitor a integrat anumite întîmpl`ri, din timpul acestei c`l`torii, într-un context fic]ional au rezultat dou` dintre cele mai importante lucr`ri ale acestuia: The Snows of Kilimanjaro [i The Short Happy Life of Francis Macomber, ambele publicate în 1936. Pariul lui Hemingway este acela de a stabili dac` forma dealurilor v`zute sau mirosul animalului sacrificat pot fi (re)prezentate într-o manier` atît de fidel` realit`]ii încît s` poat` rivaliza cu o lucrare a imagina]iei. El este preocupat pîn` la obsesie de felul în care propria subiectivitate modeleaz` diferitele experien]e reale din via]a sa. Trebuie îns` spus c` scriitorul-vîn`tor,

RECENZII lùd`ros, arogant, mereu pus pe har]`, ironic cu bie]ii b`[tina[i, invidios pe reu[itele prietenilor [i obsedat de pl`cerea împu[c`rii animalelor nu este decît una dintre m`[tile care, privite în ansamblu, constituie portretul sù fic]ional. El poveste[te felul în care urm`re[te [i ucide diferite animale africane cu arma sa preferat`, o pu[c` Springfield, punctul culminant fiind reprezentat de urm`rirea unei uria[e antilope kudu pe care, de[i o nimerise de dou` ori, nu o mai poate g`si în desi[ul p`durii kenyene. |n alt` ordine de idei, marele vîn`tor nu scap` nici o ocazie de a-[i expune simpatiile [i mai ales antipatiile literare. Referindu-se la literatura american`, el d` verdicte aiuritoare, de genul „nu avem scriitori mari“, declar` apoi c` îi simpatizeaz` pe Turgheniev, Stendhal [i Thomas Mann pentru abilitatea cu care surprind culoarea local`, imortalizînd astfel momente [i chipuri unice, îi critic` pe Emerson, Melville, Hawthorne [i Whittier pentru c` nu folosesc „cuvinte care supravie]uiesc“ [i emite celebra apreciere c` întreaga literatur` american` î[i are originile în Huckleberry Finn. Exist` [i o parte mai pu]in pl`cut` a c`r]ii. Felul în care scriitorul interac]ioneaz` cu b`[tina[ii este uneori marcat de o insuportabil` superioritate, alteori de un dispre] v`dit [i numai rareori de o condescenden]` sincer`. Hemingway nu inten]ioneaz` s` scrie din perspectiva unui antropolog sau a unui etnolog, ci a unui vîn`tor pasionat. Astfel, scopul pentru care a venit în Kenya este cu totul diferit de cel al austriacului Kandisky, un admirator al sù pe care îl întîlne[te în timpul safariului [i care detest` vîn`toarea. Pentru acesta, Africa este interesant` datorit` indigenilor, a culturii [i a limbii lor. Hemingway îns` cutreier` dealurile Africii, nu pentru a întîlni oameni, ci pentru a cunoa[te sentimentul pe care îl aveau pionierii americani atunci cînd împingeau frontiera Lumii Noi spre vest. Ceea ce îi lipse[te în America este tocmai ceea ce g`se[te în Africa, adic` puritatea peisajului [i s`lb`ticia: „[America] a fost un loc bun [i noi l-am nenorocit, [i eu acum voiam s` m` duc în alt` parte“. n Drago[ Zetu

39,90 lei traducere din limba englez` [i note de Ionu] Chiva

RECENZII

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

L I T E R AT U R ~

furiosul Marlon Brando) [i Papa cel Mare, „pisica“ Maggie [i fragila Blanche sînt, de fapt, proiec]ii ale angoaselor ce l-au chinuit pe Williams de-a lungul vie]ii. Excentric [i autodistructiv, oscilînd între pasiuni devoratoare [i c`deri abisale, scriitorul declar`, într-un „Interviu cu sine însu[i“ a[ezat în deschiderea volumului de fa]`: „N-am scris niciodat` despre vreun viciu pe care s` nu-l am [i eu“. Influen]a major` a lui D.H. Lawrence [i a lui Hart Crane – autorii ce [i-au l`sat amprenta asupra întregii existen]e a lui Tennessee Williams – se observ` nu doar în detalii imediat vizibile (Un tramvai... are ca epigraf un fragment din Turnul pr`bu[it al lui Crane), ci [i la nivelul recuren]elor obsesive din structura personajelor: virilitatea ca for]` vital`, zonele obscure ale interiorit`]ii, patologia rela]iilor, competi]ia permanent` dintre principiul realit`]ii [i principiul pl`cerii – toate sînt trimiteri directe la intui]iile lui Lawrence despre suprapunerea dintre literatur` [i psihologie. |n re]eaua personajelor [i a conexiunilor dintre ele [i lume se observ` îns` o incongruen]` tragic` ce dep`[e[te ca intensitate crizele particulare [i variatele contexte ale înfrîngerii: emergen]a unei lumi noi, func]ionînd în acord cu alte mecanisme [i sensibilit`]i decît vechea lume a marilor planta]ii. Probabil c` acest conflict î[i g`se[te reprezentarea ideal` în încle[tarea brutal` dintre Stanley Kowalski [i Blanche DuBois, protagoni[tii din Un tramvai numit Dorin]`. Mo[ia familiei celor dou` surori, Stella [i Blanche, se numea Belle Reve [i, din metaforele delirului lui Blanche, afl`m c` a fost pierdut` prin risipa indiferent` a unor înainta[i preocupa]i exclusiv de c`utarea pl`cerii. |n timp ce p`r`se[te casa so]ilor Kowalski, înso]it` de medicul psihiatru [i de o sinistr` asistent`, Blanche red`, într-o formulare sublim` a triste]ii [i singur`t`]ii, inadaptarea tragic`, suferin]a pierderii tinere]ii [i a frumuse]ii, izolarea în iluzie [i alunecarea în nebunie, devenind, de fapt, cea mai fidel` proiec]ie în personaj a autorului: „Eu am depins întotdeauna de amabilitatea str`inilor“. n

Farmecul învin[ilor Tennessee Williams Un tramvai numit Dorin]`; Pisica pe acoperi[ul fierbinte Editura ART, 2010

29,90 lei traducere din limba englez` de Antoaneta Ralian

Tennessee Williams este, f`r` îndoial`, unul dintre cei mai remarcabili dramaturgi americani, consisten]a operei sale reflectîndu-se [i într-o biografie fulminant` [i excesiv`. Patru dintre piesele sale de succes – Un tramvai numit Dorin]`, Trandafirul tatuat, Pisica pe acoperi[ul fierbinte [i Noaptea iguanei – au fost publicate recent la Editura ART, în excelenta traducere a Antoanetei Ralian. Scrierile lui Williams reunesc suficiente contrarii [i genereaz` numeroase polarit`]i, astfel încît aprecierile criticii au oscilat adesea între elogiu [i desfiin]are. |n ciuda inegalit`]ii inevitabile a crea]iei, realismul tragic [i lirismul dramatic, ca traiectorii existen]ialiste definitorii, p`streaz` într-o tensiune spectaculoas` cîteva teme ce l-au transformat pe autor într-un veritabil vizionar al teatrului modern. Nostalgia b`trînului Sud [i aerul dens al melancoliei devin repere în reprezentarea conflictului perpetuu dintre realitate [i iluzie. Fie c` e vorba despre pierderea tinere]ii (Blanche DuBois e un personaj paradigmatic în acest sens), despre criza valorilor familiale, ca în Pisica pe acoperi[ul fierbinte, sau despre teama e[ecului – Trandafirul tatuat [i Noaptea iguanei –, fiecare dintre aceste piese are drept centru un conflict aparent insolvabil. Desigur, dincolo de implica]iile simbolice uneori transparente, Williams creeaz` cîteva personaje memorabile, devenite adev`rate embleme culturale. Stanley Kowalski (jucat, în varianta cinematografic` a lui Elia Kazan, de tîn`rul [i

Gabriela Gl`van

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

L I T E R AT U R ~

Terapie de grup Dubravka Ugreˇsi´ c Ministerul durerii Colec]ia „Biblioteca Polirom“ Editura Polirom, 2010

Dubravka Ugreˇsić împline[te un prototip de scriitor de care sim]im, adesea, o nevoie acut`: scriitorul despre care nu ]i-e team` s` spui c` e „angajat“ politic sau social, scriitorul care face, prin limpezimea [i acurate]ea [i calitatea estetic` a scrisului sù, ca acest cuvînt, „angajat“, s` poat` fi al`turat f`r` grij` celui de „literatur`“, [tergînd o întreag` istorie semantic` nefericit`. Nenum`ratele premii europene importante ob]inute de scriitoarea stabilit` la Amsterdam înt`resc, de altfel, senza]ia c` acest profil de scriitor umple un loc vital în peisajul artistico-geo-politic, cu atît mai mult cu cît acesta devine mai global. Vocea puternic` a unui scriitor dintr-o cultur` mic` dep`[e[te spa]iul zisei culturi, dac` are dou` mari calit`]i: este lucid` [i [tie s`-[i asume istoria f`r` s-o absolutizeze. Ministerul durerii, cartea Dubravkì Ugreˇsić , este un roman care înregistreaz` exact acest parcurs. Protagonista, o tîn`r` profesoar` de literatur`, de na]ionalitate croat`, prime[te, la sfîr[itul anilor ’90, invita]ia de a preda limbi [i literaturi slave în cadrul departamentului de slavistic` al Universit`]ii din Amsterdam. Tania Lucić se treze[te mergînd pe ghea]` sub]ire: trebuie s` predea limba [i literatura unei ]`ri care nu mai exist`, avînd ca auditoriu un grup de studen]i refugia]i din calea m`celului îngrozitor care a cuprins ]ara ce nu mai exist`. Este o întîlnire între oameni sfî[ia]i, oameni f`r` identitate, oameni cu traume psihice grave, iar profesoara lor nu st` nici ea mult mai bine: p`r`sit` de so], se str`duie[te s` se adapteze ]`rii strìne în care se afl`, senza]iei neutre de „temporar“

RECENZII care ar putea s` fie singura identitate pe care o va mai avea. Cursul de slavistic` este unul dintre cele mai dureroase predate vreodat`; el presupune grefarea trecutului recent pe r`ni deschise, a[a încît profesoara [i-l asum` ca pe o terapie de grup. |n spa]iul de intersec]ie dintre sîrbi, croa]i, bosniaci, olandezi îndr`gosti]i de fosta Iugoslavie, ]î[nesc pove[ti sîngeroase, repro[uri dure, al`turi de vorbe de alint, amintiri despre arti[tii pop, bomboanele, programele TV [i altele, din fosta ]ar`, încadrate într-un teribil de mult blamat concept de „iugo-nostalgie“. Iugo-nostalgia e un sentiment pe care nu [i-l poate permite oricine, ci numai aceia cu adev`rat liberi sau destul de curajo[i s` exploreze distan]a dintre comunism [i ultrana]ionalism. Sau, cel pu]in, asta [i-ar dori s` transmit` profesoara care simte c` trebuie s` preia o misiune. Cînd protagonista î[i poart` misiunea c`tre apogeu, afl` c` inten]iile ei terapeutice nu sînt în totalitate bine primite de c`tre subiec]ii terapiei: iugo-nostalgia e accesibil` direct propor]ional cu pierderile suferite, altfel ea se transform` în ipocrizie [i ofens`. |n cele din urm`, obiectul lec]iei se dovede[te a fi memoria, dar nu în sensul ei pozitiv, de prezervare a faptelor, ci în acela de imagine de gradul doi, de mecanism deformator. Profesoara de slavistic`, cea care nu vrea s` uite, are parte de un r`spuns la lec]ia ei: suferin]a sîngeroas` a unui întreg popor nu poate fi redat` [i nici p`strat`. |ncerc`rile de a face asta se transform` în scenarii grote[ti, artificiale puneri în scen` cu p`pu[i dezarticulate, ca acelea pe care Tania le vede la Tribunalul de la Haga. Pentru supravie]uitori nu exist` nici înainte, nici înapoi, exist` doar clipa în care subiectul are iluzia alegerii. Rezolu]ia const` în îmbr`]i[area ideii de fatalitate istoric`, conform c`reia ideile politice sînt doar pretextele care anim`, ciclic, un mecanism ghilotinant al cruzimii pure. Iar dac` aceasta este concluzia, atunci memoria este redundant`. Tot ceea ce este necesar e uitarea. {i o ]ar` cît mai plat`. n {tefania Mihalache

24 lei traducere din limba croat` de Octavia Nedelcu

RECENZII

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

ESEU

discursul este e[ecul gîndirii, c` „scopul unui text este transmiterea unei emo]ii“ (dur [i clar, Ahile!) sub proba c` tot ce ne amintim din ele sînt aceste emo]ii, c` arta fotografiei a murit cînd explozia tehnic` i-a blocat puterea de a surprinde expresii, c` orbul are privilegiul de a fi ferit de maladiile v`zului, între care, poate, cea mai de seam` este încremenirea privirii în obiecte care nu mai transmit invizibilul ca s` ne orienteze fiin]a în lume (nùcitor eseu), [i c` filozoful de meserie e o fiin]` profund inautentic`, prin jargonul, vraja, autosuficien]a, orgoliul [i golul lui interior. Cea mai mare nedreptate care i se poate face lui Sorin Lavric este s` vorbim de el în termeni cioranieni, amintind ceva din Nietzsche [i Splengler [i punînd totul pe seama cohortei angoaselor pe care o parte a filozofiei recente le-a trìt ca pe un simptom al evolu]iei modernit`]ii. Aceasta pentru c` el ne vorbe[te despre neîncadrabil [i ne oblig` s` îl gîndim ca atare, iar dac` am cùta o încadrare a sa, i-am rata esen]a. Putem altceva: s` reac]ion`m sincer. Iar pentru mine, prima reac]ie este s` spun c` sînt atît de al`turi de aceste teze, c` le accept atît de total în sufletul meu, încît la cap`tul exerci]iului m` simt în cea mai profund` contradic]ie cu ele. Da, sînt atît de mult de acord cu faptul c` pornirea originar` a filozofiei trebuie s` fie o pasiune daimonic` [i oarb`, f`r` de care ea decade în impostur` îngr`[at` institu]ional, încît m` tem chiar s` con[tientizez acest imperativ, de teama de a nu-l tr`da [i de a m` exclude trìrii lui. Dar dac` pasiunea daimonic` [i oarb` e tocmai aia care te trimite în bra]ele conceptului, la trînta cu abstractul, la bibliotec` [i la r`bdarea benedictin` a conspectelor [i a traducerilor, înceteaz` cumva autenticul ei? Cu foarte mul]i ani în urm`, Gabriel Liiceanu (care scrie despre Sorin Lavric pe ultima copert`) vorbea despre acela[i Ahile ca despre o form` a copil`riei culturii. De cînd am citit, mi-am spus c` nu cred [i c` Ahile va fi lîng` Odiseu toat` via]a lui. Acum, citindu-l pe Sorin Lavric, m` gîndesc la Odiseu ca la întruparea greu acceptabil` a celui dintîi. n

O grea încercare Sorin Lavric 10 eseuri Editura Humanitas, 2010

19 lei

La grea încercare m` pune cartea lui Sorin Lavric, pentru c` mi-l aminte[te pe Ahile din tinere]ea lui Platon, simplu [i dintr-o bucat`, rostitor al adev`rului [i str`in pîn` la vulnerabil în fa]a minciunii. E drept c` Ahile l-a pus pe Platon pe drumul vie]ii sale filozofice cînd Platon l-a opus lui Ulise, cel periculos fiindc` folose[te minciuna [i seduc`tor fiindc` o recunoa[te; la fel de drept este c` Platon i-a reg`sit pe amîndoi la b`trîne]ea lui, cînd a [tiut s`-i îmbine pe unul cu altul, cumin]ind minciuna [i f`cînd din ea modul cel mai omenesc de întîlnire a adev`rului. De fapt, Sorin Lavric a scris o carte care se nume[te 10 eseuri în care m`rturise[te, uneori frust [i incandenscent, alteori sarcastic [i trist, un singur lucru: c` reflec]ia ordonat`, academic`, studioas`, abstract` – cu zeci de c`r]i citite pe an [i una scris`, cu ochii mereu în ecranul computerului – l-a istovit, i-a mîncat ani din via]`, ]ine de domeniul inautenticului, este o dec`dere a crea]iei [i suspend` natural tr`irile obsesive. Tuturor acestora, el le opune lirismul originar, lava interioar` care nu mai are adev`r dac` [i-a consumat fiin]a la temperaturile proprii esen]ei vulcanice. Acest patos îl conduce spre pagini pe care, mai degrab` decît s` le comentez, a[ prefera s` mi le pun pe inim`: el spune c` filozofia este izbucnirea unei fantasme [i a unui sentiment care mor odat` puse în fluxul conceptelor; c` ur`[te doctrinele [i detest` abstrac]iunile, c` televiziunea, cu tot poten]ialul ei tiranic, a cî[tigat în fa]a lecturii fiindc` a [tiut s` alimenteze imagina]ia, o facultate mai profund` prin lirismul ei decît cuvîntul [i conceptul, c`

Alexander Baumgarten

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

Toate pisicile vorbesc cu oamenii Liviu Radu, Lumea lui Waldemar Editura Tritonic, 2010

Lumea lui Waldemar este unul dintre pu]inele volume-omnibus din toat` literatura noastr`, nu numai F&SF (nu includ aici seriile de opere complete). Volumul ap`rut la sfîr[itul anului trecut cuprinde cele trei romane din seria Waldemar (Waldemar, Blocul cî[ [i O dup`-amiaz` cu bere [i zîne), c`rora li se adaug` nuvela inedit` „Vînzoleli nocturne“. Dac`, în literatura F&SF contemporan`, Dan Dobo[ a venit cu o trilogie SF (Aba]ia), iar Oana Stoica-Mujea este la al treilea roman din seria sa fantasy a Reginelor, Liviu Radu propune cititorilor o trilogie ([i chiar mai mult, dup` cum am v`zut) care s-ar putea încadra în fantasy urban. Nu s-ar gre[i dac` s-ar adùga la asta [i termenul „românesc“, [i nu numai pentru c` autorul este român, ci [i (mai ales) pentru c` folose[te mitologia autohton`, aducînd în romanele lui fantasy personaje ca ielele, c`pcùnii, zmeii, pricolicii, baba cloan]a etc. |n primul roman (Waldemar, 2007), avem de-a face cu un domn, Waldemar Ciorb`, care ajunge pe t`rîmul ielelor, unde îl a[teapt` o carier` m`rea]` de conduc`tor, de salvator al ielelor în r`zboiul lor contra celorlalte f`pturi de pe acel t`rîm. |n cel de-al doilea (Blocul cî[, 2008), ac]iunea se mut` în Bucure[ti, la suprafa]`, ca s` zicem a[a, unde întîlnim un Waldemar în perioada post-divor], care a în]eles c` via]a începe la 40 de ani ([i de aici amante [i un trai lejer), dar unde, în blocul cî[ de pe strada Plìe[ilor, se descoper` o poart` între lumi, obiectiv pentru care se d` o stra[nic` b`t`lie între zmei, spiridu[i, c`pcùni [i alte fiin]e de basm (adic` forma noastr` neao[` de fantasy). Cel de-al treilea roman (O dup`-amiaz` cu bere [i zîne, 2009) are parte de mai mult du-te

RECENZII vino între t`rîmri, de mai multe pove[ti cu zmei [i prin]ese r`pite, dar [i de mai mult umor [i – deloc de neglijat, ba chiar d`t`tor de speran]e pentru mai tîrziu – de un concept interesant în ceea ce prive[te vampirii. Nuvela care încheie acest volum de peste 600 de pagini, „Vînzoleli nocturne“, nu mai are nici for]a ([i, s` recunoa[tem, surpriza) din Waldemar, nici ac]iunea [i aerul urban din Blocul cî[ (de[i totul se întîmpl` în Bucure[ti [i pu]in sub), nici umorul [i pove[tile adiacente din O dup`-amiaz` cu bere [i zîne. Este o poveste aproape mainstream, de[i apar [i c`pc`unii strecura]i în poli]ia Capitalei, apar [i piticii [i lumea lor subp`mîntean` (cu pre[edintele principal, ca într-o republic` birocratic` în care pîn` [i func]ia de pre[edinte are parte de grada]ii), ne bucur`m [i de un Pisoia[-Dr`g`la[ care, la un moment dat, spune: „Toate pisicile vorbesc cu oamenii... Din nefericire, numai unii dintre ei le în]eleg“ (iar posesorii de pisici [tiu exact despre ce e vorba!). Povestea este pu]in`: un atac asupra unui convoi care transport` un tezaur printre lumi, la care particip` o ga[c` de borfa[i de cartier, urm`ri]i de o band` de rusnaci, cu to]ii fiind urm`ri]i de poli]i[tii-c`pc`uni. Pîn` [i Waldemar are un rol mai m`runt, nu-l mai vedem desf`[urîndu-se în ac]iuni eroice, dar îl vedem mai casnic, cu amantele lui Dorina [i Corina, într-un Bucure[ti mai la îndemîn`. Ora[ul din acest ultim text este unul foarte concret, undeva în zona Maica Domnului, Grigore Ionescu, Lacul Tei (pîn` [i „magazinul sibienilor“ proasp`t ap`rut în zon` este pomenit). Din p`cate, repet, acest al patrulea text nu se ridic` la nivelul celorlalte, nu vine cu nimic fermec`tor în plus (în afara pisoiului...). Aventurile lui Waldemar sînt mai atractive cînd au parte de o desf`[urare mai ampl`, cînd personajele cu care vine acesta în contact sînt mai bine conturate [i au interese m`re]e. Oricum, e de felicitat ideea editurii de a scoate acest volum-omnibus, oferind cititorilor un personaj ([i lumea lui) care [i-a cî[tigat un loc important în literatura F&SF româneasc`. n Michael Haulic`

55 lei

RECENZII

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

ISTORIE

factorii macroistorici (relativa izolare a Uniunii Sovietice în perioada interbelic` [i sindromul „încercuirii capitaliste“), cît [i experien]ele personale ale conduc`torilor [i diploma]ilor sovietici. Constatînd poten]area reciproc` dintre insecuritatea extern` [i paranoia indus` de regim cu privire la ac]iunile du[manilor din interior, care avea s` culmineze cu Marea Teroare stalinist` [i cu sentimentul generalizat de insecuritate existen]ial` la nivelul tuturor cet`]enilor sovietici, Lauren]iu Constantiniu surprinde apari]ia [i evolu]ia ideilor despre constituirea unui glacis strategic, a unei zone de „vecin`tate apropiat`“ din care s` nu poat` fi declan[ate ac]iuni ostile. Autorul eviden]iaz` [i componenta agresiv` a politicii externe sovietice, precum [i oscila]iile între ideea exportului de revolu]ie, promovat` de Tro]ki [i de Komintern, [i cea a unei politici mai tradi]ionale, urm`rind ob]inerea de cî[tiguri teritoriale [i valorificarea disensiunilor dintre statele capitaliste. Capitole substan]iale sînt dedicate rela]iilor sovieto-germane [i expansiunii sovietice din anii 1939-1940, precum [i felului în care Stalin a abordat, în rela]iile cu Alia]ii, problema frontierelor [i a influen]ei sovietice în ]`rile vecine. Contribu]ia autorului la în]elegerea politicii sovietice din anii 1943-1949 este considerabil`, atît prin abordarea sa la nivel global (incluzînd analize asupra constituirii unui glacis strategic nu numai în Europa, ci [i în Extremul Orient [i în Orientul Mijlociu), cît [i prin izvoarele sovietice pe care le pune în discu]ie. De altfel, lectura izvoarelor incluse în anexe – un amplu memoriu din ianuarie 1944 al lui Maiski despre organizarea postbelic` a lumii, o not` a lui Litvinov despre delimitarea sferelor de influen]` cu Marea Britanie [i patru stenograme ale convorbirilor dintre Molotov [i secretarul de stat american în septembrie 1945 – aduce informa]ii relevante pentru subiect [i transmite ceva din savoarea culiselor reorganiz`rii postbelice a lumii. |n concluzie, o analiz` incitant` [i totodat` un consistent debut, care certific` valoarea unui istoric deplin maturizat.

Securitatea [i politica extern` sovietic` Lauren]iu Constantiniu Uniunea Sovietic` între obsesia securit`]ii [i insecurit`]ii. Glacisul strategic în politica extern` sovietic` 1917-1949 Editura Corint, 2010

39,90 lei cuvînt înainte de acad. Dinu C. Giurescu

Cartea lui Lauren]iu Constantiniu despre politica extern` sovietic` este reprezentativ` atît pentru noul val de studii ruse din istoriografia român`, cît [i pentru o atitudine mai pu]in marcat` de preconcep]ii în leg`tur` cu impactul Rusiei asupra istoriei României. Cu toate c` Rusia ne-a influen]at considerabil în ultimele trei secole [i c` rolul s`u este esen]ial pentru în]elegerea istoriei moderne [i contemporane a României, istoricii români s-au apropiat relativ pu]in de izvoarele [i lucr`rile provenite din Rusia. Aceast` reticen]` are mai multe explica]ii, de la necunoa[terea limbii ruse pîn` la rolul constitutiv pe care antirusismul l-a dobîndit în cultura român` de la pa[opti[ti încoace. Nu vom discuta aici evolu]ia acestei percep]ii negative asupra Rusiei [i nici felul cum ea a fost alimentat` de diverse experien]e istorice, mai ales de rolul Uniunii Sovietice în instaurarea comunismului în România. Vom observa îns` c`, dup` 1990, mai mul]i istorici tineri au con[tientizat faptul c` lipsa accesului direct la sursele ruse (sau sovietice) reprezint` un handicap [i au investit în studiul limbii [i al istoriei ruse. Roadele acestei investi]ii încep s` se vad`, printre altele [i prin cartea lui Lauren]iu Constantiniu, care are la baz` teza de doctorat sus]inut` de autor la Universitatea Bucure[ti. Analiza începe prin investigarea surselor de insecuritate în politica sovietic`, urm`rind atît

n Bogdan Murgescu

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

POLITOLOGIE

Ecologie [i globalizare Thomas L. Friedman Cald, plat [i aglomerat. De ce avem nevoie de o revolu]ie verde [i cum putem schimba viitorul într-o lume globalizat` Colec]ia „Economie [i societate“ Editura Polirom, 2010

Thomas Friedman, de trei ori laureat al Premiului Pulitzer, î[i continu` cu volumul discutat aici seria lucr`rilor care analizeaz` fenomene legate de globalizare. Autorul ne d` întîlnire pe p`mîntul plat, metafor` a exploziei comunic`rii la scar` global`, unde ne-a l`sat cu cartea sa anterioar`, The World is Flat. |ntr-un fel, demersul actual seam`n` cu continu`rile filmelor hollywoodiene de succes în care cadrul ini]ial, familiar deja cinefililor, este p`strat, dar apar aventuri [i personaje noi. |n cazul de fa]`, contextul cunoscut deja cititorilor lui Friedman este p`mîntul plat, simbol al globaliz`rii [i al beneficiilor pe care aceasta le poate aduce omenirii. Elementele noi, care amenin]` dezvoltarea minunatei lumi ce se profileaz` la orizont, sînt dou`: înc`lzirea global` [i suprapopularea. Va reu[i oare omenirea s` rezolve aceste dou` probleme care pun în pericol îns`[i supravie]uirea planetei? Ca în orice scenariu de tip hollywoodian, salvarea nu poate veni decît din partea unicului [i inegalabilului erou pozitiv care, în viziunea autorului, nu poate fi decît SUA. Odat` cu identificarea eroului chemat s` salveze planeta, structura de film hollywoodian este par]ial abandonat`, împreun` cu certitudinea happyend-ului. Autorul crede c` America este chemat` s` lanseze [i s` coordoneze o revolu]ie verde cu efecte benefice pentru întreaga planet`, dar recunoa[te c`, a[a cum se prezint` ast`zi, Statele Unite nu sînt preg`tite s` preia frîiele unui proiect atît de ambi]ios. Friedman identific` în America post-11 septembrie 2001 tendin]e îngrijor`toare, una dintre acestea fiind teama

RECENZII crescînd` fa]` de exterior. |n loc s` exporte speran]`, a[a cum a f`cut-o pe toat` perioada R`zboiulului Rece, SUA a început s`-[i exporte temerile pretutindeni în lume. O alt` tendin]` nefast` pe care autorul o identific` în America zilelor noastre este un mod de via]` tot mai nechibzuit, bazat pe un consum excesiv, care duce la risipirea rapid` a resurselor. Friedman î[i exprim` speran]a c` tendin]ele negative vor fi pîn` la urm` învinse de spiritul inovator, creativ [i idealist care înc` mai anim` na]iunea american` [i c` aceasta are [ansa unic` de a produce atît instrumentele, cît [i strategia [i ideologia unei revolu]ii verzi, care s` se propage apoi în întreaga lume. Schimbarea trebuie început` la nivel mental, pentru aceasta fiind nevoie de con[tientizarea faptului c` trìm un moment istoric. Trebuie s` ne dezobi[nuim s` credem c` trìm într-o er` „post“ (industrial`, R`zboi Rece, 11 septembrie etc.) [i s` realiz`m c` sîntem la începutul unei noi ere, pe care o denume[te Era Energie-Clim`. Acest lucru este valabil pentru toat` lumea, inclusiv pentru elevii-problem` la materia „ecologie“, precum China (a c`rei dezvoltare accelerat` d` b`tì de cap ecologi[tilor) sau petro-dictatorii din Orientul Mijlociu [i Rusia (care nu au nici un interes în schimbarea unei economii mondiale bazate pe hidrocarburi). Cartea abund` în anecdote cu tîlc legate de temele c`r]ii, culese de autor cu ocazia conversa]iilor purtate cu persoane influente din diferite col]uri ale lumii: un [eic saudit, un bogat om de afaceri indian, un guvernator de stat american, directorul companiei General Electric. Pe de o parte, ele dau un plus de culoare [i credibilitate demersului lui Friedman; pe de alt` parte, dau impresia c` autorul se mi[c` pe un palier al globaliz`rii inaccesibil multora dintre cititori. Johathan Freedland, recenzentul c`r]ii pentru The New York Times, observa, pe bun` dreptate, c` multe pasaje ale c`r]ii sun` ca [i cum ar fi fost scrise în ideea de a fi citite de cei care zboar` cu avionul la business class. Indiferent pentru cine a fost scris`, cartea se cite[te cu pl`cere [i, chiar dac` tonul e pe alocuri idealist, mesajul este unul clar [i mobilizator. n Bogdan Barbu

49,50 lei traducere din limba englez` de Laura Gu]u [i Miruna Andriescu

RECENZII

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

PSIHOLOGIE

trebuie s` înve]e s` se redefineasc` [i s` se accepte interior ca prezen]e reale, nu ca marginaliza]i în afara celor dou` lumi. Jamal realizeaz` acest lucru în rela]ia terapeutic`, validîndu-se pentru c` terapeutul îl valideaz` [i îi justific` faptele, inclusiv cînd e vorba de crim`. Fiin]a pr`bu[it` într-un comportament autodistructiv parasuicidar g`se[te, la sfîr[itul demersului terapeutic, nu doar salvarea de sine, ci [i puterea [i disponibilitatea de a-i ajuta pe ceilal]i s` se reg`seasc`. Henry se salveaz` într-o explozie hedonist` pe care credea c` nu mai are [ansa de a o tr`i, al`turi de o femeie care nu crede în limite. Miriam are mai degrab` tr`s`turile unui psihopat, e traficant` de droguri [i dependent` de droguri [i tatuaje, dar esen]a ce iese la iveal` este a unei mame [i iubite perfecte [i a unei surori care se str`duie. Ajita, iubita din studen]ie, înva]` s` dea drumul stigmei incestului pentru a putea s` mearg` liber` mai departe. Londra îns`[i e un personaj: discriminatoare, dar atît de liber` în coloristica sa comportamental`; eliberatoare pîn` la pierderea fiin]ei în abandonuri deresponsabilizante: alcool, droguri sau fundamentalism religios, social [i politic, toate la fel de periculoase. Ca [i în alte romane ale acestui autor, scrisul devine un act sublimator al tensiunilor date de discriminarea rasial` [i de rejectarea social`. Intelectualul Jamal, britanic de etnie pakistanez`, oaspete în vizit` la o prieten` de facultate, este privit cu mirare de c`tre gazde, care îi laud` abilitatea de a mînca folosindu-se de cu]it [i furculi]`. O societate care te pune în mod sistematic în afara ei î]i las` pu]ine [anse s` te salvezi, altfel decît prin tine însu]i. Acesta e mesajul final al c`r]ii, unde b`ie]i buni nu sînt cei care se poart` conform a[tept`rilor, ci cei care înva]` s` se accepte a[a cum sînt [i s` se bucure de via]`. |ntr-o lume care nu te accept`, singura [ans` de a supravie]ui este s` î]i construie[ti propriul univers interior [i social, la care s` te raportezi. Am ceva s`-]i spun e o carte ce flexibilizeaz` sensurile normalit`]ii [i îi d` cititorului [ansa de a se accepta pe sine [i pe ceilal]i, f`r` a judeca, analiza, pedepsi. n

Redefinirea normalit`]ii Hanif Kureishi, Am ceva s`-]i spun, Colec]ia „Raftul Denisei“ Editura Humanitas Fiction, 2010

36 lei traducere din limba englez` [i note de Adriana Gr`dinaru

Jamal, eroul acestui roman scris la persoana întîi, este psihanalist. {tie multe despre sine [i afl` [i mai multe despre ceilal]i. A[a debuteaz` Am ceva s`-]i spun, cartea care construie[te cu mult` rînduial` descrieri ale haosurilor personale, familiale [i sociale ale unor oameni, (cît de cît) obi[nui]i, dintr-o suburbie londonez`. Prietenul sù cel bun, Henry, director de teatru care trìe[te criza asum`rii vîrstei a treia, sora lui, Miriam, neconven]ional` [i emo]ional` în toate aspectele vie]ii sale, Raji, fiul sù adolescent rebel [i liber, foste iubite, fosta so]ie [i fo[ti prieteni din facultate, psihanalistul care i-a redat via]a [i pasiunea pentru viitoarea sa meserie sînt personajele cu substan]` ale romanului, prezen]e bogat conturate, astfel încît cititorul se poate reg`si în oricare dintre ele: rebel inhibat [i eliberat, femeie abuzat` sau abuzatoare, implicare în incest, crim`, prietenie sau iubire condi]ionat` ori nu. Jocul personajelor este eliberat – ajungi s` crezi chiar c` va fi sc`pat de sub control – în trìle lor interioare, în exibi]iile lor comportamentale. Romanul se construie[te ca o carte a accept`rii, în care cititorul însu[i poate înv`]a s` î[i redimensioneze normalitatea subiectiv`/personal`, dac` reu[e[te s` în]eleag` marea descoperire a acestor protagoni[ti: c` cea mai grea cale a drumului nostru interior, dar [i cea mai aduc`toare de lumin` este cea a accept`rii noastre necondi]ionate. E darul pe care ni-l d`m, de a ne iubi a[a cum sîntem, înainte de a pleca mai departe. Afla]i într-o c`l`torie ini]iatic` pentru g`sirea tat`lui [i a sinelui, considera]i pakistanezi în Londra [i englezi în Pakistan, Jamal [i Miriam

Lena Ru[ti

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

ARTE

De prin arhive Cristian Vasile Literatura [i artele în România comunist` 1948-1953 Editura Humanitas, 2010

Resortul celei mai noi c`r]i a istoricului Cristian Vasile se afl` în cercetarea de arhiv` [i în special a unui fond de la Arhivele Na]ionale, devenit consultabil abia în 2007. Este vorba de fondul Sec]iei de Propagand` [i Agita]ie, organ esen]ial al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, ce va supravie]ui, sub diverse titulaturi, pîn` în 1989. Autorul urm`re[te constituirea [i consolidarea aparatului de propagand` comunist în care literatura, teatrul, artele, muzica, cinematografia [i înv`]`mîntul sînt angrenate al`turi de pres`. Pentru fiecare dintre domenii, cantitatea de informa]ie este apreciabil` [i se va dovedi, f`r` îndoial`, util` multor cercet`tori ai comunismului românesc. Voi z`bovi cu prec`dere asupra capitolului referitor la art`, care a fost pentru mine cel mai interesant. Tema principal` este condi]ia artistului confruntat cu un nou sistem, în care unicul comanditar este statul. Acest fapt a antrenat o rela]ie de dependen]` care a dus la acceptarea temelor realist-socialiste [i, într-o oarecare m`sur`, [i a manierei care i-a corespuns. Totodat`, se pune la punct un sistem de recompense b`ne[ti [i de prestigiu, în care arti[tii intr` de bun`voie. Alte tipuri de constrîngeri, precum confiscarea unor colec]ii particulare, marginalizarea sau interzicerea unor arti[ti, distrugerea unor produc]ii artistice ce evocau istoria sau practicile antebelice, fac ecoul unor îngr`diri similare din alte domenii artistice. O figur` aparte, în economia capitolului, o reprezint` Max Herman Maxy, avangardist în anii 1920 [i sus]in`tor al PCR în ilegalitate. Dup` 1945 el va ocupa numeroase func]ii în institu]iile reconfigurate sau nou-înfiin]ate de puterea

RECENZII comunist`. Documentele din arhiv`, ce furnizeaz` substan]a discursului despre Maxy, con]in o critic` a influen]ei sale asupra mediului artistic contemporan, proferat` de mai mul]i func]ionari ai Sec]iei de Agita]ie [i Propagand`. Pentru Cristian Vasile acestea sînt o m`rturie a inflexibilit`]ii sistemului, care nu î[i iart` nici fidelii. Dar lucrurile au stat altfel. |n lupta pentru putere, Maxy a reu[it întotdeauna s`-[i p`streze pozi]ia sau s` capete alta. El nu a fost evacuat din cîmpul cultural, cum pare a sugera autorul, ci a murit în 1971 în scaunul de director al Muzeului de Art`, pe care l-a de]inut timp de 20 de ani. Simpla includere a acestei informa]ii, fie în subcapitolul dedicat lui Maxy, fie în cel ce se ocup` de noile muzee, ar fi prevenit interpret`ri unidimensionale. Absen]a ei reprezint` un exemplu ce arat` limitele demersului lui Cristian Vasile în interogarea arhivelor, ca [i în felul în care utilizeaz` sursele secundare. |n acest caz, omisiunea pare a fi explicat` [i de încrederea prea mare în articolele publicate de Radu Bogdan în 1995, citat cu asiduitate în tot capitolul. O oarecare precau]ie s-ar fi cuvenit, avînd în vedere c` autorul lor nu a fost doar un „martor al realismului socialist“, cum î[i intituleaz` seria, ci un actor al acestuia. Arhivele par a-l fi înghi]it pe Cristian Vasile [i, în ciuda faptului c` încearc` s` aduc` bibliografie suplimentar` la fiecare capitol, impresia general` este c` informa]iile oferite de documente nu sînt îndeajuns de valorificate, iar rezultatul este un h`]i[ neierarhizat. A transforma o arhiv` în „personajul“ unei cercet`ri este, desigur, legitim, cu condi]ia ca acest lucru s` fie asumat. Arhiva este un rest, un conglomerat de fragmente, de informa]ii, de documente, supuse unor procese de selec]ie aleatorie sau inten]ionat`, care dau seama despre o istorie în varii forme. Caracterul fragmentar sau genul documentului nu sînt luate suficient în calcul de Cristian Vasile, astfel c` demersul s`u se transform`, f`r` inten]ie explicit`, într-unul care nu e nici despre arhive ca modalitate de gestionare a istoriei, nici despre literatur` [i arte în România comunist`. n Irina C`r`ba[

29 lei

RECENZII

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

CARTE PENTRU COPII

Bogdan a debutat în Dilematix (Suplimentul pentru copii editat de Dilema veche) cu cîteva texte remarcabile. O veste bun` ar fi c` nu este singurul, c`ci mul]i dintre copiii de vîrsta lui (care nu au c`r]i publicate, înc`) scriu deja mai bine decît anumi]i scriitori [i jurnali[ti consacra]i. Interesant este faptul c` ace[ti copii nu sînt premian]i [i nici olimpici la limba român`, îns` iau scrisul în serios, f`r` s`-[i dea seama, fiindc` de obicei nu sînt îndruma]i de nimeni. Dincolo de abord`rile diferite, mai mult sau mai pu]in originale, ale unor teme, exist` tr`s`turi comune. Copiii de ast`zi evit` descrierile [i nu mai scriu cu „expresii frumoase“. Cerul nu mai e „de peruzea“, soarele nu-[i mai „cerne blînd lumina aurie“, nimeni nu mai calc` pe „covorul multicolor de flori“. „Revolu]ia“ Harry Potter i-a determinat s` cread` în lumi paralele, magice, virtuale, mai ofertante decît cele în care credeam noi [i care erau populate de zîne [i fe]ifrumo[i. Elementele reale din povestirile lor sînt înso]ite de unele supranaturale, îns` leg`tura dintre cele dou` lumi nu se pierde niciodat`, mereu exist` portaluri care te ajut` s` evadezi (chiar dac`, inevitabil, la final te vei întoarce în lumea real`). De[i sînt fascina]i de tot ce este comercial [i poart` o aur` glamour, copiii de ast`zi nu pot fi acuza]i de superficialitate, c`ci [tiu s` se foloseasc` de informa]ie [i s` evalueze calitatea ei. |n]eleg cu o maturitate nea[teptat` lumea în care tr`iesc [i, de cele mai multe ori, au fa]` de ea o atitudine cinic`. |n alte ]`ri, c`r]ile scrise de copii [i adolescen]i sînt luate în serios de marile edituri. Christopher Paolini a început s` scrie la 14 ani, iar la 19 ani a publicat romanul fantasy Eragon, devenind autor de best-seller-uri. A declarat c` a început s` scrie pentru c` era frustrat de absen]a romanelor fantasy de calitate. La noi, c`r]ile pentru copii scrise de autori români lipsesc aproape cu des`vîr[ire. Bogdan Mereu]` se adreseaz` în primul rînd celor de vîrsta lui. Nu-mi dau seama care este impactul lumii sale virtuale asupra lor, îns` prespun c` e o lume familiar` în care se simt confortabil.

O nou` genera]ie de scriitori Bogdan C`t`lin Mereu]` Lupt`torii virtuali Editura Lumen, 2010

pre] neprecizat

|n drum spre [coal`, C`t`lin, un copil obi[nuit, g`se[te un mouse vechi de calculator [i, accesîndu-l, p`trunde într-o lume virtual`. El poate s` dea click-uri pe colegii lui de clas`, s`-i fac` s` dispar` sau s`-i „înmul]easc`“ cu copy & paste. Aventura sa începe abia atunci cînd descoper` poarta digital`, la grani]a dintre dou` lumi. Dincolo de poart`, C`t`lin devine prizonierul r`zboinicilor troieni (cei mai periculo[i viru[i) [i se împrietene[te cu Kaspy (un antivirus, desigur). R`t`cindu-se printre fi[iere, la un moment dat se pomene[te personaj într-un joc unde se lupt` cu zombi, îns` de data asta nu mai poate da save ca s-o ia de la cap`t. De altfel, ac]iunea întregii c`r]i seam`n` cu cea dintr-un joc pe computer în care apar personaje fabuloase cum ar fi vampiri, moroi, hidre, ba chiar [i zeii Olimpului. La 13 ani, Bogdan Mereu]` reu[e[te s` duc` la cap`t un roman fantasy bine structurat, plin de imagina]ie [i de candoare. E o performan]` care, în acela[i timp, poate anun]a o nou` genera]ie de scriitori, diferit` de cei de acum, c`ci va miza pe subiect [i pe poveste. Filmele pe care copiii le v`d la televizor, a[a pline de cli[ee cum sînt, jocurile pe care le joac` îi ajut` în primul rînd s` înve]e s` construiasc` o nara]iune coerent` [i s` devin` ni[te buni povestitori. E o lec]ie mult mai util` decît cea despre momentele nara]iunii pe care am înv`]at-o noi, la [coal`, [i pe care n-o puteam aplica pentru c` nu aveam suficiente modele. Pentru cei cu adev`rat talenta]i, urm`torul pas va fi în mod firesc desprinderea de „re]et`“ [i crearea unui stil.

n Adina Popescu

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

P R E PA R AT E D I N C A R T E

Sanda Ni]escu

Arta ceaiului: camera de ceai Am f`cut prima c`l`torie în Japonia în 1985. Nu se putea s` nu m` duc la Kyoto, s` v`d inima ]`rii. Aici, tradi]ia cultural` – protejat` de guvern – a r`mas intact`. Derutante pentru noi, extrema simplitate, ascetismul, sobrietatea arhitecturii contrazic viziunea noastr` despre frumos. Ceea ce pentru ei este noble]e [i eleva]ie nou` ne pare de-a dreptul s`r`c`cios. Restaurantele ne surprind [i ele: cu cît mai scumpe, cu atît mai mici [i mai modeste. Diferen]a rezid` doar în materialul scump, dar care „nu bate la ochi“. Dup` ce m-au plimbat prin ora[, prietenii japonezi m-au condus cu ma[ina într-un loc special. Aici, pierdut în p`dure, se afla un atelier unde se confec]ionau, printr-un proces elaborat, stîlpii care sprijin` tokonoma (loc de cult, de mare respect [i umilin]`). Construc]ia – esen]ial`, limpede [i simpl`, amestec de delicate]e [i for]` – ne subjuga printr-un estetism demn de cel mai subtil design actual. Imediat lîng` p`dure, cîteva trepte din piatr` urc` la o c`su]` modest` – locuin]a unui c`lug`r zen. |nc`perea în care p`trund tr`ie[te doar prin rigoarea propor]iilor. Nici un detaliu nu perturb` calmul, senin`tatea, nici un detaliu superfluu nu este admis, afar` de veticalitatea unui ukio-e [i de un modest aranjament ikebana. Sînt primit` aici ca un oaspete de vaz` – la ei, to]i oaspe]ii sînt de vaz`. Sînt tratat` cu ceai verde, varietatea mocha, rezervat` ceremoniei ceaiului. Frunzele, zdrobite cu o piatr` de moar`, devin un praf verde deschis, solubil în ap`. Acesta se bate cu un be]i[or pîn` se formeaz` o spum` verde translucid`. Cu gesturi

A LT F E L D E S P RE A LT C E VA m`surate, de o perfect` geometrie, c`lug`rul îmi toarn` ceaiul verde transparent într-un superb bol sm`l]uit. Scena este de o frumuse]e unic`. Dup` ce sorb pe îndelete acest elixir, sînt condus` într-un fel de pridvor exterior, îngust, unde m` a[tepta o banc` acoperit` cu un material ro[u-vermilion – culoarea cu care se onoreaz` oaspe]ii –, îndemnîndu-m` s` m` a[ez. |n fa]a ochilor se deschide unul dintre cele mai frumoase peisaje din Japonia. P`durea este îngrijit` ca un bonsai, totul pare un imens aranjament floral ikebana. Arbustul ceaiului a fost introdus în sudul Chinei cu secole bune î.Hr., de c`tre c`lug`rii taoi[ti, dar „arta ceaiului“ este un ritual strict japonez. Aici, în Japonia, ea a fost ridicat` pe culmi, sublimat`, sub aripa zenismului, camera de ceai devenind „o oaz` în dezastrul existen]ei“. Sînt bucuroas`, a[adar, c` a fost tradus` [i în român` Cartea ceaiului a japonezului Okakura Kakuzo. Eu o citisem de mult, în edi]ie francez`. Ap`rut` ini]ial în englez`, în 1906 – iar în versiune francez` în 1915 –, este considerat` cea mai subtil` [i mai savant` ini]iere în arta ceaiului, prima încercare de a lansa un pod între Japonia [i Occident. Am preferat s` m` opresc mai degrab` la ultima parte, încredin]at` c` aceasta a fost [i inten]ia autorului – ca cea mai mare parte a c`r]ii s` fie numai o preg`tire pentru ultimul capitol, dedicat „artei ceaiului“ [i esen]ei spiritului nipon (spirit care, în ciuda aparen]elor, d`inuie în fiecare japonez pe care îl întîlnim, peste tot în lume, cu un aparat de fotografiat la gît). „Simplitatea camerei de ceai [i lipsa ei total` de vulgaritate fac din ea un adev`rat sanctuar fa]` de vexa]iile lumii contemporane. Numai aici ne putem dedica în întregime adora]iei frumosului.“ „Okakura Kazuo a fost un spirit pasionat de frumuse]e, extraordinar de rafinat [i de subtil, de o mare sensibilitate [i delicate]e, de o erudi]ie vast` [i gustul cel mai sigur“ – scrie traduc`torul în Prefa]`. Ast`zi, multe dintre informa]iile aduse în cartea lui Okakura nu mai sînt valabile. Cele dou` culturi – nipon` [i european` – s-au apropiat mult, traducerile din literatura japonez` s-au înmul]it. Dar esen]a spiritului japonez ne va sc`pa întotdeauna. Poate tocmai de aceea Japonia nu va înceta s` ne fascineze. n

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

A LT F E L D E S P RE A LT C E VA

V E S TA A N T I G L O N }

de dou`zeci [i patru de karate. Din contr`, înc` dou`-trei c`r]i de acela[i calibru ar impune, cel pu]in în România, un exerci]iu critic, de mult` vreme valabil în alte literaturi, [i anume analiza unor capodopere ale romanului popular, cu aceea[i rigoare [i aceea[i probitate de care beneficiaz` literatura cu majuscul`. Acum nu trebuie s` uit`m c`, în cazul semnatarului lui The Big Sleep, proza se revars` ca berea proasp`t` peste buza paharului, dep`[ind foarte des (de)limit`rile simpliste a ceea ce am putea numi, destul de formal, paraliteratur`. Pu]ini sînt cei care au atîta autenticitate [i for]` în crearea de atmosfer`, ca Raymond Chandler, cît despre detectivul sù, acesta din urm` chiar e o figur` antologabil`, care pune cu totul în umbr` resorturile obi[nuite ale enigmei [i ale crimei. „Prins între dou` lumi, Marlowe nu are alt aliat decît propriile impulsuri, experien]a [i intui]ia“, scrie Mircea Mihìe[. Punînd în discu]ie nu doar seria romanelor, ci [i probe valoroase din paginile teoretice ale lui Chandler, din coresponden]` [i din jurnale, eseistul din Metafizica detectivului Marlowe nu numai c` incit` cu tact papilele celor care nu au gustat înc` vreo pagin` din The Long Goodbye sau din The Lady in the Lake, ci defri[eaz` prejudec`]i în interiorul a ceea ce se consider` a fi, f`r` diferen]e de nuan]`, literatur` pulp, aducînd în prim-plan un „cavaler f`r` armur`“, Marlowe, [i un îndr`gostit cinic, Chandler, care r`mîne un îndr`gostit pîn` la cap`t, dar î[i camufleaz` emo]ia [i participarea sub acordurile unui ton darkly amusing. Tenta]ia de a-l apropia pe Chandler-omul de Philip Marlowe e foarte mare, dar Mircea Mihìe[ ocole[te constant aceast` capcan`. Sesizîndu-l de fiecare dat` pe mizantropul din scrisori sau din textele programatice, Mircea Mihìe[ reveleaz` recordurile unui maestru al atmosferei (cu toate meandrele societ`]ii americane corupte, din timpul Marii Depresiuni) [i tu[ele sigure ale unui realism dificil de egalat. Construc]ia personajului Marlowe r`mîne îns` atuul forte al americanului dezabuzat, care joac` pe miza scriitorului ultima carte a supravie]uirii sale [i reu[e[te. n

Daniela Zeca

Metafizica îndr`gostitului cinic Cea mai sincer` reveren]` care i s-ar putea face unui detectiv de roman poli]ist e aceea s` scrii despre el ca despre un om viu. Or, tocmai lucrul `sta e cel mai greu, fiindc` – o [tiu de mult to]i fanii genului – un detectiv de policier e, aproape întotdeauna, o ilustr` conven]ie pus` în trafic. Sum` a unor stereotipii veritabile ori a unor tabieturi, personajul titular al romanului detectivist, în special cînd e vorba de clasici, e un automat logic, f`r` carte de identitate. |n general, profilul s`u civil se subordoneaz` unui mecanism repetitiv, vizibil în cadrul unei serii tematice, de-a lungul c`reia eroul devine recognoscibil, dar [i previzibil pîn` în detalii. Nu la fel se întîmpl` îns` dup` apari]ia unor autori ca Dashiel Hammett ori Raymond Chandler. Odat` ajun[i în zona prozei hard-boiled, obrazul de o]el al „durului“ justi]iar se compune împreun` cu un costum cu cravat` [i asezonat în plus cu sl`biciuni umane plauzibile. Cu alte cuvinte, orice s-ar putea comenta despre „un particular“ ca Philip Marlowe, dar nu c` e plictisitor. Spre deosebire de confra]i precum Sherlock Holmes ori Hercule Poirot, detectivul lui Raymond Chandler cap`t`, în numai [apte romane, o veritabil` profunzime tragic` sau, cum excelent o arat` Mircea Mih`ie[, are metafizic`! Nu e nimic emfatic sau demonstrativ în aceast` pledoarie a autorului C`r]ilor crude, care legitimeaz`, într-o argumenta]ie impecabil`, dreptul prozei poli]iste de a avea exegeze

Dashiel Hammett

Raymond Chandler

A LT F E L D E S P RE A LT C E VA

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

BIBLIOTECA „PARADISO“

zeci de autori ai textelor din antologie. „Decaden]a (...) nu-i pentru [col`ri]e prostu]e din categoria pan`“, avertizeaz` Sebastian Horsley în „Anti-contribu]ia“ sa inaugural`, în timp ce Maria Alvarez scrie c` „e nevoie de determinare, bani [i dedicare total` ca s` fii un dezm`]at“. Cu alte cuvinte, decaden]a e atît de complicat` [i de istovitoare, încît e genul de activitate uman` despre care e mai bine s` cite[ti în fotoliul de-acas` decît s` te apuci serios de ea. Decanden]a e spectacol, ostenta]ie, exces care cere martori. De aceea i se potrive[te atît de bine cinemaul. „Cinemaul este, poate, cea mai decadent` form` de art`“ – î[i începe Isabelle McNeill eseul despre filmele decadente. Trece în revist` apoi cîteva titluri de referin]` (cît de nimerit ar fi un Festival al Filmului Decadent în s`lile înalte ale Grand Hotel du Boulevard de pe Elisabeta...), printre care La bête [i Contes immoraux (r. Walerian Borowczyk), Lola Montès (r. Max Ophüls), Belle de jour (r. Luis Buñuel), The Cook, the Thief, His Wife and Her Lover (r. Peter Greenaway). Capodopera total` mi se pare îns` La Grande Bouffe (Marea Cr`pelni]`), scandalosul film al italianului Marco Ferreri, care a luat premiul FIPRESCI la Cannes-ul din 1973, de[i fusese hulit cu o violen]` direct propor]ional` cu ipocrizia, de c`tre cinstitele fe]e prezente la festival (se spune chiar c` pe Ingrid Bergman ar fi apucat-o vomitatul în timpul vizion`rii). La Grande Bouffe e banchetul sinuciga[ pus la cale de patru prieteni (Philippe Noiret, Marcello Mastroianni, Ugo Tognazzi [i Michel Piccoli), care, din motive pe care doar le b`nuim, vor s-o termine cu via]a. Dar nu oricum, ci îndopîndu-se pîn` la refuz (pîn` la refuz e un fel de-a spune, se merge dincolo de a[a ceva), înghi]ind cantit`]i inimaginabile de mîncare, supunîndu-[i corpurile la un osp`] mortal. Instinctul de supravie]uire face implozie, instinctul sexual e satisf`cut printre pl`cinte, rîgîieli [i pulpe de pui, replicile sînt ascu]ite la fel ca lamele cu]itelor de buc`t`rie care spintec` porcii, curcanii, vi]eii, nava civiliza]iei moderne se scufund` odat` cu cei patru matelo]i. La Grande Bouffe e o elegie care-]i st` în gît mult` vreme dup` ce-ai v`zut-o. Mai decadent de-atît nu se putea. n

Luiza Vasiliu

Decanden]` La finalul anului 2008, România literar` publica la rubrica „Avanpremier` editorial`“ dou` fragmente ilare [i neru[inate din Manualul decadentului pentru libertinul modern, „care va ap`rea la începutul lui 2009 la editura Vremea“. E deja începutul lui 2011 [i n-am v`zut în nici o libr`rie Manualul în cauz`. Ca [i cum a[ fi [tiut c` antologia decaden]ei urma s` se r`t`ceasc` inexplicabil pe drumul de la editur` spre cititori, am comandat cartea f`r` s` a[tept traducerea ei în român`. De vin` sînt cele dou` texte din România literar`: „Micul-dejun decadent“ de Malcom Eggs, din care afl`m c` „Frittata de En[pe Milioane de Dolari“ e o omlet` g`tit` într-un restaurant de lux din New York – „por]ia de o persoan` este alc`tuit` din [ase ou`, o lingur` de ceap` de frunze, ceva unt, cinci linguri de smântân` gras`, un homar [i zece uncii de caviar“, [i „Arta pierdut` a be]iei crunte“ de Erich Kuersten, în care vi se explic` ce trebuie s` face]i dac` „ave]i n`zuin]a de a disp`rea [i de a bea f`r` c`in]` [i singur pentru o lung` perioad` de timp“. Manualul decadentului, editat de o ga[c` vesel` de jurnali[ti [i litera]i britanici, e un impresionant volum de 300 [i ceva de pagini în care ochelaristul crescut în camere întunecoase, eruditul pre]ios, plictisitul cronic [i be]ivul absolvent de studii superioare g`sesc cîteva motive serioase de pl`cere. Foucault, simboli[tii, savoir vivre pe buza pr`pastiei, be]iv`neli, antieroi, sex, Wilde, moarte, dezm`], rock’n roll – acestea sînt lec]iile predate cu mult umor negru de cei peste cinci-

D I L E M AT E C A

POEMUL DIN FEBRUARIE

Alex. Leo {ERBAN

Lisboa X ce se întîmpl` cu toate lucrurile acestea inutile din pr`v`lii cu p`pu[ile pe care nu le cump`r` nimeni de-acum o sut` de ani care privesc din vitrine [i ele mirate c` se mai uit` cineva la ele atîtea lucruri fleacuri vechituri de care nu mai are nimeni nevoie uitate dar etalate ca pentru orbi [i cît ar putea s` coste o p`pu[` hidrocefal` cu zîmbet hidos pe care nu o vrea nimeni

dar a[a are doar un pre] modic [i nefiind ultima e banal` ar trebui cump`rat` m`car pentru ca undeva în lume sau în fundul pr`v`liei de pe Rua de Sao Bento s` mai fie acea ultim`, faimoas` [i misterioas` p`pu[` hidoas` nepre]uit` [i inestimabil` pe care, de asemeni, nu o vrea nimeni

dac` ar fi ultima din lume ar fi unicat deci inestimabil` [i nepre]uit` (27.11.2010) INEDIT

fotografii de Remus Runcan

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

INTERVIU

„Scrierea unui roman e un fel de loterie“ Gabriela Adame[teanu Dup` ani buni la conducerea revistei 22 [i cel pu]in un volum care a ajuns în manualele [colare, scriitoarea Gabriela Adame[teanu a revenit anul trecut cu romanul Provizorat. Cartea spune povestea unei iubiri clandestine, între ore fixe, iar descrierile minu]ioase sînt proiectate pe fundalul implacabil al istoriei. Comunismul, ca un inamic nev`zut, traverseaz`, de altfel, [i alte scrieri ale Gabrielei Adame[teanu. Una dintre cele mai traduse autoare din România, Gabriela Adame[teanu a fost recent în Italia, unde a participat la lansarea edi]iei în italian` a romanului |ntîlnirea. La fiecare nou` edi]ie a unui roman rescrie]i paragrafe întregi. Nu v` teme]i c` asta ar putea d`una într-un fel credibilit`]ii literaturii dumneavoastr`? Ave]i dreptate, iar întrebarea este binevenit`. Acum încerc s` retu[ez, chiar s` schimb aceast` imagine pe care critica mi-a f`cut-o, nu f`r` temei. Dar situa]ia e diferit`, nu mi-am rescris toate c`r]ile. Povestirile, de exemplu, nu le-am atins. Ele sînt exact a[a cum au ie[it de sub cenzur` pentru c` nu am mai g`sit pasajele cenzurate. La Drumul egal al fiec`rei zile am

ad`ugat un capitol, spre final, [i acela pentru c` Provizorat este continuarea Drumului... |n timp ce scriam la Provizorat, mi-am dat seama c` un anumit capitol se potrivea mai bine în cartea anterioar`. |ntîlnirea este îns` cartea care mi-a creat imaginea de autor maniacal care î[i reface tot timpul c`r]ile. A fost o elaborare foarte grea, din cauza cenzurii, a autocenzurii, [i din cauza faptului c` lucrurile la care eu m` gîndisem, respectiv documentele de Securitate, nu le-a[ fi avut la dispozi]ie înainte de 1989, ba chiar nici

n Cînd a preluat, ca redactor-[ef, în 1991, revista 22 a Grupului pentru Dialog Social, Gabriela Adame[teanu (n. 1942) avea în urm` 26 de ani de munc` în edituri, ca redactor. Romanele Drumul egal al fiec`rei zile (1975, Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor [i Premiul Academiei), Diminea]` pierdut` (1984) [i povestirile din volumul D`ruie[te-]i o zi de vacan]` (1979) [i Var`-prim`var` (1989) îi aduseser` cele mai importante premii na]ionale, iar spectacolul, devenit clasic, realizat la Teatrul „Bulandra“ de C`t`lina Buzoianu, în 1986, l`rgise succesul Dimine]ii pierdute. |n 2005, cînd se reîntoarce la literatur`, Gabriela Adame[teanu l`sa în urm` dou` c`r]i de publicistic` – Obsesia politicii (1995) [i Cele dou` Românii (2000) –, precum [i o activitate intens` dedicat` independen]ei presei [i democratiz`rii societ`]ii române[ti.

INTERVIU

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

înainte de 2000. Acum îns` exist` versiunea definitiv` a |ntîlnirii, cea publicat` de Editura Polirom în 2008, [i care a ap`rut recent în Italia, la Editura Nottetempo. Cred c` rescrierea a afectat într-o anumit` m`sur` receptarea |ntîlnirii, cititorii români cunosc diversele versiuni, a[a c` aici trebuie s` a[tept ca timpul s` o fixeze pe ultima. |n Italia, unde, fire[te, nu se mai face referire la versiuni anterioare, |ntîlnirea pare s` fie foarte bine primit`: a ap`rut deja un articol mare în La Stampa, sînt a[teptate [i altele, iar prezent`rile f`cute de critici literari [i scriitori cunoscu]i, cum sînt Goffredo Fofi, Andrea Bajani, Bruno Mazzoni, Marilia Piccone, la Torino, Pisa, Roma, au fost nu doar elogioase, ci [i foarte profunde. |n Diminea]` pierdut` nu am ad`ugat niciodat` nimic, în afar` de paginile cenzurate. Am scos îns` ni[te pasaje, în edi]ia din 2004, de la Polirom, înainte s` fie tradus` în Fran]a. Editorilor nu le plac c`r]ile foarte mari. |n plus, înainte de ’89, aveam un alt public [i o alt` r`bdare a lecturii. Am pus la loc fragmentele t`iate în edi]ia definitiv` de la Polirom din 2008. A r`mas scurtat doar un capitol lung, perora]ia profesorului Mironescu O manier` de adaptare la noii cititori? Da, este un pic de lifting, recunosc. Poate c` a fost [i inutil, Diminea]` pierdut` este o doamn` care se ]ine bine [i la vîrsta aceasta. Se întîlne[te deja cu cititori din nou` ]`ri [i poate c` va merge mai departe. |n ce crede]i c` st` for]a, importan]a unui scriitor? |n cîte limbi e tradus, ce critic` are, cîte romane a scris? Imaginea unui scriitor depinde de public [i de critic`. Posteritatea vine cu alt public [i cu istorici literari. |n prezent exist` chiar un fel de tensiune competi]ional` în privin]a traducerilor. Se num`r` traducerile pentru a a[eza un scriitor într-o anumit` ni[` valoric`. Dar cred c` este doar vorba despre o alt` pia]` literar`, un fel de supliment valoric, nu un criteriu definitiv. Scriitorul român va r`mîne cu cota din literatura român`, care nici ea îns` nu este fix`, precum [ti]i. Sînt permanente modific`ri de canon, de pild` în cazul lui Sebastian sau al lui

Blecher. Unele c`r]i traduse nu las` urme în presa str`in`, iar scriitorii români nu au ajuns la un public larg [i la premii interna]ionale, care ajut` la fixarea numelor, cu excep]ia lui Norman Manea [i a lui Mircea C`rt`rescu. {i Filip Florian, poate? Dan Lungu, de asemenea. L-a[ aminti [i pe R`zvan R`dulescu, el a cî[tigat recent un premiu european, chiar dac` deocamdat` nu este [i tradus. Dar nivelul Manea-C`rt`rescu nu este înc` atins de ceilal]i. |n ultimii ani, cu sprijinul Institutului Cultural, scriitorii români sînt tot mai tradu[i. Dar privind la nivel global, e doar un început. Nu [tiu dac` [ti]i, dar 80% din traducerile din Europa apar]in spa]iului anglo-saxon. |n America se traduce îns` doar 6% din literatura lumii. Deci procentul de vizibilitate al celorlalte p`r]i ale lumii e nedrept de mic. {i a[az` strîmb, a[ zice, valorile. Unul dintre prezentatorii mei din Italia, Andreea Bajani, un scriitor foarte apreciat, spunea c` publicul [i editorii europeni trebuie s` se întoarc` spre literaturile unor spa]ii literare mai pu]in vizibile, cum este [i cel român. {i s` descopere [i alte modalit`]i de a face literatur`. La ora actual`, ne confrunt`m nu doar cu un exces de carte anglo-saxon, ci [i cu o imitare a ei de c`tre scriitorii europeni, italieni în primul rînd.

„O presiune a istoriei“ |n Provizorat, cartea dvs. de anul trecut, cadrul în care se desf`[oar` povestea este perioada comunist`. S-a spus, la un moment dat, despre noul curent cinematografic românesc c` risc` s` devin` plictisitor [i, mai ales, neinteresant pentru cei obi[nui]i cu am`nuntele epocii comuniste. Vi s-ar putea repro[a c` v` încadra]i într-un asemenea trend? |n ce m`sur` ar putea fi afectat` cartea de o astfel de judecat`? Un autor nu gînde[te o carte în felul acesta. |n plus, publicul str`in este evident atras de acest trend. Dar interesul cititorilor români? Am primit semnale intense, foarte bune, despre Provizorat, de la cititori obi[nui]i. Dup` datele de vînzare [i dup` num`rul de cronici

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

INTERVIU

ap`rute, Provizorat pare s` intereseze publicul român. La întîlnirile de la Timi[oara, de exemplu, [i la Universitate, [i la libr`rie, au venit foarte mul]i tineri. Dar este devreme s` trag ni[te concluzii despre receptarea unei c`r]i ap`rute doar de cîteva luni. Este acest provizorat, al`turi de nelini[te, nesiguran]`, isterie, o surs` principal` a nefericirii personajelor dvs.? Exist` o presiune a istoriei, dar este vorba [i despre felul în care se modific` în timp sentimentele, despre nevoia de încredere, despre fidelitate [i tr`dare – în dragoste, în prietenie. Nu este doar teroarea istoriei de vin` dac` oamenii e[ueaz` în carier`, în c`snicie, în dragoste. Nu am vrut s` pun etichete, am încercat s` umanizez chiar [i personajele cu rol negativ, [i în ele po]i g`si o f`rîm` de umanitate. Nu m-a interesat s` descriu comunismul, m-am referit la o perioad` de timp pe care am cunoscut-o direct, anii ’70, [i la una pe care o cunosc, ca [i dumneavoastr`, din c`r]i, anii ’38-’41. Am urm`rit cum se creeaz` [i cum se distruge o rela]ie sentimental`. Destule dintre rela]iile de azi nu sînt scutite de provizorat [i

nelini[te, a[a cum între func]ionarea unei institu]ii din anii ’70 [i a unei firme din 2010 exist` similitudini: de la amestecul dintre rela]iile erotice [i cele de putere, pîn` la restructurarea care înseamn` criterii pentru listele de dat afar` ale angaja]ilor. Deci personajele nu sînt în nici un caz nefericite, ci pur [i simplu sînt ni[te oameni obi[nui]i... Da, sînt ni[te oameni obi[nui]i care ajung s` fie neferici]i [i care pe urm`, probabil, ies din nefericirea asta [i î[i tr`iesc mai departe via]a. O via]` obi[nuit`, prins` în ni[te momente mai tensionate. A[adar, comunismul este doar un cadru, nu povestea în sine... Comunismul este umanizat. Nu însemna doar securi[tii care imediat b`gau la pu[c`rie, ci [i magazine unde se vindeau, mai pe sub mîn`, mai la suprafa]`, produse occidentale aduse de afar`. Sau pile care se puneau, la fel ca [i acum. Un mod de via]`. Da. Iar modul de via]` de acum, îndr`znesc s` spun, este în anumite privin]e asem`n`tor. Spunea]i într-un alt interviu c` publicul e

|n 2003, la Editura Polirom îi apare romanul |ntîlnirea, reeditat, în versiune definitiv`, în 2007. Din 2005, cînd Diminea]` pierdut` este publicat` la Gallimard, scrierile ei au fost sau urmeaz` s` fie traduse la edituri importante, în Fran]a, Spania, Statele Unite, Italia, Ungaria, Israel, Germania, Bulgaria, Rusia, Estonia, Polonia [i Olanda. |n 2008, Polirom a inclus c`r]ile Gabrielei Adame[teanu în colec]ia sa de „Opere“. Romanul Provizorat a ap`rut anul trecut, tot la Polirom.

INTERVIU

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 Da. M-am mai întrerupt doar cînd m-am ocupat de versiunea nou` a |ntîlnirii. Am f`cut o pauz` de aproape un an. Dar Provizoratul am început s` îl scriu de mai multe ori. Nu a fost rescris, pur [i simplu nu am reu[it s` scriu bine decît dou` capitole – „Testul“ [i „Cl`direa“ – publicate în Var`-prim`var`, în anul 1989. Ideea c` Provizorat e [i el o carte rescris` nu e adev`rat`. Oricum, m` gîndesc c`, fiind atît de exigent` cu c`r]ile pe care le-a]i scris, probabil cu cele pe care le scrie]i în momentul vorbirii sînte]i [i mai exigent`. Nu neap`rat. Epoca nu este a unor c`r]i foarte elaborate. Este o perioad` mult mai superficial`. La un moment dat, vrei, nu vrei, te racordezi [i tu la epoca ta.

„«Spionita» societ`]ii române[ti“

interesat de epic [i de personaje cu o via]` lung` [i complicat`. Acesta este unul dintre motivele pentru care a]i folosit în Provizorat personajul din Drumul egal al fiec`rei zile, Leti]ia Branea? Nu, proiectul Provizoratului e chiar mai vechi decît cel al romanului Drumul egal al fiec`rei zile. {i cu toate acestea, a]i inversat ordinea. Da, pentru c` Provizorat era o carte grea, nu am putut s` o scriu atunci. Deci este acela[i personaj. Chiar dac` în cele dou` c`r]i cele dou` Leti]ii au vîrste diferite, ele s-au n`scut aproape odat`, la distan]` de vreo doi ani. Cît timp a]i lucrat la Provizorat? Am lucrat din prim`vara anului 2004 pîn` în prim`vara lui 2010, [ase ani. A]i lucrat constant?

Probabil sînte]i întrebat` foarte des în leg`tur` cu alte romane; totu[i: cît este autobiografie în Provizorat? C`r]ile mele par, în general, mult mai autobiografice decît sînt. Ceea ce se petrece în ele, îns`, nu s-a petrecut niciodat` în realitate. Am luat, ca orice scriitor, date din identitatea mea sau din identitatea unor persoane cunoscute. Dar personajele mele nu se confund` cu mine sau cu oamenii pe care i-am cunoscut. Dac` a]i fi un simplu cititor al Provizorat-ului, care aspecte, imagini, scene v-ar înduio[a, punctual? Pe mine, de exemplu, m-a înduio[at ideea iubirii între ore fixe. Mie îmi place finalul c`r]ii. Am lucrat foarte mult pe el. Trebuie s` aduc aici mul]umiri celei mai bune prietene ale mele, o scriitoare de mare valoare [i un om cu adev`rat rar, Ioana Ieronim. Ea m-a ajutat s` degajez acest final, care ini]ial fusese mult mai înc`rcat. I-am povestit acest lucru lui Andrei Bodiu la Bra[ov. Mi-a r`spuns: „Normal! Poe]ii [tiu s` fac` finaluri!“. Nu doar în Provizorat, ci [i \n |ntîlnirea, exist` un personaj cumva exterior ac]iunii, aproape nev`zut, care pînde[te totul [i de care se tem to]i, acel Big Brother, Securitatea, spionii... Frica îns`[i.

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

INTERVIU

Da, exist`. Asta nu înseamn` c` oamenii trìau mereu cu sentimentul c` erau atît de observa]i. Mai ales vîrsta îi f`cea s` nu cread` c` sînt supraveghea]i. Tinerii se sim]eau mult mai liberi, dar supravegherea exista întotdeauna. |ndr`znesc s` spun c` întotdeauna exist`. Este supravegherea anturajului tù, a institu]iei pentru care lucrezi, [i acum se pare c` exist` destule alte supravegheri care func]ioneaz`, nu doar la noi, ci [i în democra]iile occidentale. Dac` ar fi s` mut`m ac]iunea romanului în perioada actual`, cine ar fi acest personaj, frica? |n perioada aceasta, cred c` frica este în primul rînd economic`: s` î]i pierzi jobul sau s` nu îl ob]ii, s` ]i se taie pensia, s` î]i scad` salariul pîn` la limita nesupravie]uirii. Cred c` mai exist` acum o alt` fric`, de fapt foarte asem`n`toare cu cea din trecut, a politicienilor, a oamenilor de afaceri, care se tem c` li se fac dosare. |n momentul cînd începi s` scormone[ti o via]`, fiecare are ceva de ascuns sau de p`strat pentru el. Presa, din punctul acesta de vedere, e o participant`. Sînt romane mari în strìn`tate pe aceast` tem` – a modului în care se distrug cariere, oameni –, iar institu]iile – serviciile secre-

te, media – particip`. Noi, românii, am avut o Securitate extrem de puternic`. Institu]ia s-a reciclat în multe feluri. Dosare care se fac, în sensul c` se fabric`? Nu. Chiar [i inocen]ilor le po]i g`si cîte o pat` la dosar sau îi po]i p`ta cu o calomnie. A r`mas o „spionit`“ la nivelul societ`]ii române[ti, oameni [i procedee. Pove[tile din c`r]ile mele nu s-au petrecut acum o mie de ani. Apropo de acest subiect. |n ce fel v-a afectat cariera, via]a, toat` discu]ia cu dosarul de la CNSAS cum c` a]i fi fost surs` a DIE? Nu m-a afectat [i nici cei care m` cunosc nu s-au îndoit de mine. Nu am fost colaborator al Securit`]ii [i nu se va g`si niciodat` vreo dela]iune semnat` de mine. Nu numai c` nu am f`cut vreodat` a[a ceva, dar nici cu ofi]erul de Securitate care a încercat s` m` racoleze nu am stat de vorb` decît ca s` refuz. Am povestit aceste lucruri înc` din 1991, în revista 22, [i am reluat textul în Cele dou` Românii, cartea publicat` de Institutul European în anul 2000. Probabil îl voi relua în volumul de eseuri memorialistice Haos [i coeren]`, pe care îl preg`tesc. Am descoperit, de pild`, c` înc` din 1971, cînd am dus prima mea proz` la România lite-

INTERVIU

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

rar`, la sec]ia unde atunci lucra Paul Goma, am fost pus` sub urm`rire. Este interesant s` reg`se[ti portretul t`u la alte vîrste, cu condi]ia s` nu ui]i c` aceasta este versiunea Securit`]ii, nu adev`rul absolut, a[a cum se crede de obicei. La începutul acestui an am primit decizia CNSAS c` nu am fost colaborator al Securit`]ii, c` nu s-a g`sit nimic ca s` probeze c` a[ fi fost surs` DIE. Zvonul înc` a mai continuat, o vreme, f`r` probe, prin titr`ri incorecte în pres`, prin insinu`ri pe bloguri, pentru c` exist` o tentativ` permanent` de a arunca cu noroi în personalit`]ile culturale. Dar eu cred c` lucrurile sînt clare.

îns`, în ]ar`, scriitorul de azi, mai ales cel tîn`r, o duce mai greu decît în comunism. Iar lucrurile merg din r`u în mai r`u. De ce e mai dificil` profesia de scriitor pentru o femeie decît pentru un b`rbat? Scrisul este oricum o meserie dificil` [i pentru b`rba]i. Mizezi munca ta de ani de zile pe o carte la care te-ai gîndit doi ani, patru sau chiar zece. E un fel de loterie, lucrezi, dar nu [tii dac` iese o carte bun` sau maculatur`. Este un mare risc, mai ales cînd scrii un roman. Dac` e[ti poet, riscul se împarte la num`rul de poezii. Pentru proz`, trebuie lucrat foarte mult, iar femeile au mai pu]in timp decît b`rba]ii, ele au în grij` [i familia, copilul, so]ul. Scrisul este o meserie care a fost practicat` mult mai mult de c`tre b`rba]i. Dar în prezent, majoritatea cititorilor sînt femei [i exist` din ce în ce mai multe scriitoare, e adev`rat, de tot felul de literaturi. Spre exemplu, este o literatur` roz, specific feminin`, care, de altfel, se [i vinde foarte bine. Cum e s` concura]i mereu cu dvs.? M` refer la raportarea oric`rui alt roman la Diminea]` pierdut`. Nu este u[or. Cred c`, dac` voi scoate mai

„Aura magic` a Dimine]ii pierdute“ Care este condi]ia scriitorului în comunism [i acum, comparativ? Sînt evidente avantajele de acum: libertatea de a circula, de a scrie ce vrei. Cred c` e foarte bine s` fii scriitor tîn`r, ai acces la reziden]e, festivaluri literare, burse, premii. Material vorbind

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 multe alte c`r]i, voi lupta mai u[or cu mine, cu aura magic` a Dimine]ii pierdute. Ea este datorat` [i spectacolului din 1986-1990 al C`t`linei Buzoianu de la Teatrul „Bulandra“, jucat cu o echip` de actori formidabili. Nici o alt` carte a mea nu a avut acest ajutor exterior. Dar, iat`, traduc`torul meu din Italia, Roberto Merlo, mi-a spus c`, dup` p`rerea lui, |ntîlnirea este cea mai bun` carte a mea. Iar Provizorat este [i el comparat, în unele cronici, cu Diminea]` pierdut`. Care carte v` este cea mai aproape? Cea mai recent`, sau...? P`rin]ii spun întotdeauna c` î[i iubesc la fel copiii. Pediatrii, îns`, spun c` acest lucru nu este adev`rat, dar nimeni nu-l recunoa[te. V` repro[a]i ceva ca scriitoare? Dar ca jurnalist`? Nu. |n general sînt mul]umit` de via]a mea profesional`. Poate pentru c` nu a]i acordat atît de mult timp scrisului, s` zicem? Am acordat atît timp cît am avut [i cît am vrut. |mi repro[ez uneori lucrurile personale pe care le-am sacrificat pentru profesie. Dar, în general, scriitorii nu-[i fac acest repro[. Iar jurnali[tii uit` s` [i-l fac` pentru c` sînt prea ocupa]i. A]i regretat vreodat` c` a]i renun]at la conducerea revistei 22? Nu, nu am regretat pentru c`, dac` nu a[ fi plecat de la 22, tot ce a urmat pentru mine din 2004-2005, de pild` cariera interna]ional` a c`r]ilor mele, nu ar fi fost posibil. {i nu ar fi fost posibile, probabil, nici Provizorat, nici versiunea definitiv` a |ntîlnirii. Dar a]i regretat vreodat` timpul petrecut acolo din punctul acesta de vedere, al „bloc`rii“ carierei literare? |nc` nu l-am regretat, dar mai este timp. Scrie]i la ceva în prezent? Am început dou` c`r]i. Cea de eseuri memorialistice este destul de avansat`. Cea de-a doua este un roman. Dar este, cred, prea devreme s` vorbesc despre ele. Nu acesta era finalul la care m` gîndisem pentru Provizorat. Ac]iunea ajungea ini]ial pîn` în anul 2000. Am, a[adar, o parte scris`, patru-cinci capitole, acelea mi-au r`mas [i reprezint` începutul unui alt roman.

INTERVIU

Am întrebat un prieten din Bac`u ce întrebare i-ar adresa Gabrielei Adame[teanu dac` ar întîlni-o. Mi-a spus c` ar vrea s` [tie cît de des v` întoarce]i în ora[ul natal, Tîrgu Ocna. |mi pare r`u c` trebuie s`-l dezam`gesc, dar nu m-am întors niciodat` în Tîrgu Ocna. Am plecat la patru ani, de fapt p`rin]ii mei s-au mutat în Pite[ti, am stat acolo pîn` la facultate. Din Tîrgu Ocna nu am decît ni[te amintiri de sub patru ani. |n fiecare var` îmi promit s` trec pe acolo. Cu ochi de om matur nu am v`zut ora[ul primei mele copil`rii. n interviu realizat de Lavinia B`lulescu

A LT F E L D E S P RE A LT C E VA

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

P O R T RE T E I N T E R I O A RE

mei, sim]ind în mod obscur c` adev`rul trebuie s` fie nu mai pu]in tragic, dar altul, am luat hot`rîrea, în fa]a acestor probleme care dep`[eau cu mult mintea mea de copil, s` m` retrag în cortul meu, cu armele la picior.“ E o întîlnire determinant` pentru tîn`rul boier. Precum to]i cei discrimina]i, el „nu cred[e] decît în cazuri particulare“. „Je hais la gloire et les phrases nationales, ur`sc gloria [i frazele na]ionale, spune «poetul» J. Laforgue.“ Discursul înv`]`torului, dep`rtarea de ]ara în care [i-a petrecut copil`ria îl determin` s` fie un român prin op]iune. Ce l-a determinat s` aleag` aceast` apartenen]`? Faptul c` „nic`ieri umbrele copacilor nu erau mai albastre, în lumina de septembrie, decît în Moldova, c` perspectivele zidurilor [i turlelor Ia[ilor corespundeau cu o anumit` armonie, pe care n-am g`sit-o în alt` parte, c` omenia româneasc`, cînd nu e întunecat` de o fals` educa]ie, d` peisajului românesc [i vie]ii, pe care o cuprinde, o noble]e neîntîlnit` aiurea; c` limba româneasc` e un mod de expresie plin de posibilit`]i neb`nuite, [i inteligen]a artistic` a românului, un poten]ial imens de înf`ptuiri în domeniul frumosului; considerînd toate acestea, m-am sim]it român. }ar` de mare farmec [i de pu]ine virtu]i, în care se g`sesc câteodat` eroi, dar nu sfin]i, nici filosofi, în care lumea moare u[or, f`r` s` [tie s` tr`iasc`, gînde[te pripit, fiind anarhic` pentru tot ceea ce o dep`[e[te, [i conservatoare pentru tot ce e dominat de ea, terfelindu-[i tradi]iile [i ironizîndu-[i credin]a, exagerat` în critici ca [i în admira]ii, nesigur` în mersul ei de ideal [i de cugetare: România.“ Mai tîrziu, în închisorile sale, privind cerul românesc printre z`brele, arhitectul, restauratorul, pictorul, esteticianul, aristocratul G.M. Cantacuzino î[i aminte[te cu o sensibilitate profund`, de violoncel, f`r` resentiment, dar nu f`r` am`r`ciune, discriminarea la care l-a expus na[terea sa, caut` s` în]eleag` cum s-a n`scut dragostea, deplin acceptat`, deplin asumat`, cu rezervele ei, fa]` de ]ar`. Un admirabil roman al unei forma]ii, cu multe sertare de psihologie [i filozofie a artei.

Ion Vianu

Nenorocirea de-a fi boier, fericirea de-a fi român

G.M. Cantacuzino Scrisorile c`tre Simon Editura Simetria 2010 edi]ie bilingv` româno-englez` (traducere de Marie-Lyse Cantacuzino-Ruheman) prefa]` de Nicolae Florescu

|nainte de 1910, dup` ce î[i petrecuse primii ani ai copil`riei la Viena, într-un mediu deschis de care avea s`-[i aminteasc` cu bucurie toat` via]a, tîn`rul G.M. Cantacuzino locuie[te la Montreux, un ora[ care i se pare meschin, întunecat de chiparo[ii unui cimitir prea apropiat de cas`, z`rind printre ace[tia reflexele unui lac cînd prea albastru, cînd cenu[iu. Din ]ar` tat`l îi trimite un înv`]`tor, pe domnul Mârza. Un ins care „nu surîdea niciodat`, avea un obraz m`sliniu... ve[nic asudat, un p`r foarte negru nepiept`nat, mîini gr`sulii [i umede, un trup îndesat ale c`rui membre aveau încheieturi foarte groase.“ Copilul î[i d` seama c` are în fa]` „un inamic“. |ntr-adev`r, „domnul Mârza îmi f`cu un scurt rechizitoriu asupra mediului aristocratic în care trìam, asupra trecutului criminal al boierimii [i asupra r`spunderilor istorice care ap`sau asupra familiei din care m` tr`geam. El îmi explica, cu o voce egal`, f`r` tres`riri ori gesturi, c` f`ceam parte dintr-o categorie detestat` de popor [i c` trìam de pe urma muncii altora f`r` nici un drept, c` eram coborîtorul unui neam strìn care uzurpase cinstea de-a se socoti român.“ Organizîndu-[i ap`rarea intern` în fa]a acestui „masiv atac“ tîn`rul aristocrat în]elege un singur lucru, c` via]a înseamn` „ap`rare [i lupt`“. „Neavînd, chiar pe atunci, nici un spirit de corp, neputînd s` m` hot`r`sc a lua drept bune învinuirile noului meu preceptor, nici s` cred totu[i c` ceea ce spunea era în întregime f`r` te-

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

A LT F E L D E S P RE A LT C E VA

TEHNODROM

le pirateriei, nu vor mai tip`ri nimic dup` estim`ri, ci vor l`sa aceste ma[ini de libr`rie s`-[i fac` treaba? Controlul asupra c`r]ii va fi mai u[or, costurile se diminueaz`, riscul ecologic e sc`zut. Pirateria c`r]ilor a fost întotdeauna, în scurta istorie de 500 de ani a acestui mediu, factorul de inova]ie. Inova]ie tehnic`, legislativ` sau literar`. Don Quijote, mai ales al doilea volum, e istoria codat` a luptei pentru carte [i tipar. |n secolul al XIX-lea, SUA nu acceptau copyright-ul autorilor str`ini, iar editorii americani publicau ilegal, la pre]uri mici, [i cu o distribu]ie imens`, c`r]ile autorilor britanici. A[a au ap`rut marile edituri americane: din piraterie. Mergem un secol în urm`: Revolu]ia Francez` e [i rezultatul miilor de c`r]i publicate ilegal de c`tre tipografi/editori pira]i. |napoi în secolul al XX-lea, în Europa de Est: c`r]ile-samizdat, dar [i autorii occidentali tradu[i f`r` plata dreptului de autor. Ne putem aduce aminte de ce scria pe aproape fiecare carte francez` „Tous droits de traduction, de reproduction et d’adaptation réservés pour tous pays, y compris l’URSS.“ – pentru c` nimeni în blocul socialist nu respecta proprietatea intelectual`. Motivele erau ideologice (proprietatea privat` nu f`cea parte dintre axiomele regimului), rezultatul se vedea în accesul la cultur`. |n secolul al XIX-lea dou` state în curs de dezvoltare, SUA [i Rusia, nu acceptau interna]ionalizarea dreptului de autor. Pîn` la Primul R`zboi Mondial, SUA devine exportatoare de bunuri culturale [i trece în barca interna]ionali[tilor. Rusia a[teapt` finalul secolului al XX-lea. Pirateria c`r]ilor este necesar` (oricum este inevitabil`!) pentru a-i elibera pe editori [i produc`tori de limitarea cognitiv` pe care ]i-o imprim` utilizarea unui singur mediu. C`r]ile audio au deschis calea c`tre diversificare. Urmeaz` c`r]ile digitale care au con]inut multimedia, dar [i c`r]ile (deocamdat` în faza de design, la MIT) care combin` elemente electronice [i hîrtia. Tendin]a c`tre cartea pop-up (care î[i are sursele tot în urm` cu 500 de ani, în anumite c`r]i de astrologie [i anatomie) e un r`spuns la pirateria electronic`. Pîn` cînd vor ap`rea e-cititoarele 3D [i cu holograme. n

Constantin Vic`

Pira]ii sînt avangarda William Gibson, într-un interviu din Wall Street Journal, î[i închipuia o libr`rie a viitorului. Po]i avea acces în format electronic la orice carte publicat`, î]i alegi titlurile, o ma[in` special` le tip`re[te [i le leag` pentru tine, pl`te[ti [i le iei acas`. Ma[ini de tipar mici, u[oare, care consum` pu]in. Pîn` acum nimeni nu a calculat cît` hîrtie se utilizeaz` pentru c`r]ile care nu se vor vinde niciodat`, cî]i copaci pic` sub securea nemiloas` a culturii scrise. Nu s-a calculat nici cît carbon se degaj` în atmosfer` pentru energia consumat` în producerea unui exemplar. Dar avem motive s` credem c` industria editorial` polueaz` [i distruge natura. A[a cum fac toate industriile. Acest argument ecologic împotriva tiparului nu pare s`-i intereseze pe editori. Problema editorilor e pirateria, acele grup`ri odioase de copi[ti digitali care r`spîndesc informa]ia. Pirateria poate reduce poluarea realizat` de tipar? Nu e sigur. Poate c` un editor estimeaz` c` volumul tip`rit se va vinde în x exemplare, iar din cauza pirateriei el se va vinde în mult mai pu]ine (s` zicem x/2). Astfel, r`mînem [i cu arbori lips`, [i cu c`r]ile nevîndute care, probabil, vor ajunge înapoi hîrtie sau se vor vinde cu un pre] inferior pre]ului de produc]ie. Pirateria mai degrab` contribuie la consumul inutil de energie [i lemn. Dar dac` editorii, con[tien]i de costuri-

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

AVENTURA

VIE}II MELE

Radu COSA{U

Pariscidul Povestiri pe o tem` dat` Le-am propus mai multor prozatori s` scrie, special pentru revista noastr`, o povestire pe tema „Aventura vie]ii mele“. Vom publica în fiecare num`r cîte una. Vor mai urma (nu în aceast` ordine) {tefan Agopian, Adriana Babe]i, Adriana Bittel, Mircea C`rt`rescu, Radu Pavel Gheo, Dan Lungu, Radu Paraschivescu, R`zvan Petrescu, Cristian Teodorescu, Lucian Dan Teodorovici [i Florin Toma.

|n 1982, dup` vreo 50 [i ceva de ani petrecu]i pe p`mînt, m-am dus cu mama la Kolbo[alom, un turn din Tel Aviv de nu [tiu cîte etaje, unde o dat` pe an trebuia s` se prezinte pentru a se constata c` e vie, c` trìe[te, ca s` primeasc` din Germania, lunar, pensia pentru tata, îmboln`vit de inim` [i decedat din cauza muncii la z`pad` sub ocupa]ia german`; sute de israelieni a[teptau verificarea existen]ei lor cu numere de ordine în mîn`, într-o sal` spa]ioas`, cu aer condi]ionat [i ferestre imense spre mare; mie mi s-a f`cut rù, mama s-a speriat, m-a luat în bra]e: „hai, c` mai avem pu]in..., s-a ajuns la 238“ [i mi-a ar`tat biletul cu num`rul ei de ordine: „...noi sîntem 236...“ [i a scos sticlu]a ei de odicolon, [optindu-mi în timp ce-mi d`dea pe frunte, pe la tîmple: „nu po]i s`-i spui lu’ mama ce ai?“, nu puteam, doar sora ei, care venise cu noi („fiindc` n-o pot l`sa pe Mela cu tine“, a[a îmi comunicase sever cu o sear` înainte), m` trase spre ea [i îmi ceru s` termin cu prostiile, c` ea nu e Mela s`-mi înghit` toate tîmpeniile, ea [tie ce am [i „e cazul s`-]i fie ru[ine..., uit`-te la tine cum te dai în spectacol la vîrsta ta“. Abia seara tîrziu, acas`, am auzit-o pe mama întrebînd-o pe sora ei, în buc`t`rie, dac` „nu e cazul s`-i spun c`-i voi l`sa ceva... altfel de ce i s-a f`cut rù?“ [i sora ei ]ip`: „Mela, ai înnebunit?“, apoi sotto voce: „Nu-l cuno[ti... Nu are nici o no]iune a banului“. (Eu m` uitam, în hol, la un interviu, în francez`, cu un scriitor portughez, José

Saramago.) „{i-atunci de ce i s-a f`cut rù?“, a întrebat mama ca orice femeie simpl` bulversat` de o dezordine a lumii. „N-ai s` în]elegi! |l cunosc mai bine decît tine...“, dar nu le-am mai dat aten]ie fiindc` Saramago acela – din care nu citisem nimic pîn` atunci – explica foarte clar de ce este el de stînga: deoarece, acolo, sus, fiecare se a[eza numai la dreapta Domnului, nimeni la stînga Lui, ceea ce creeaz` un mare dezechilibru în Paradis la care nu putea r`mîne indiferent – idee pe care m-am gr`bit s` i-o comunic [i m`tu[ii mele, primul om care-mi pusese în mîn` J’accuse! al lui Zola [i îmi explicase c` inima e totdeauna la stînga; „Uite ce a spus Saramago“, am început fraza, dar ea m` privi din cap pîn` în picioare [i m` tr`sni – cum numai ea [tia – cu un „e[ti insuportabil!“, mama reac]ionînd imediat: „Te rog s` nu vorbe[ti a[a cu bìatul meu!“ „Pot vorbi cum vreau cu el, mi l-ai l`sat pe cap, eu ]i l-am crescut!“, eu dînd s-o îmbr`]i[ez, ea ferindu-se, „las`-m`!, las`-m`!“. „E[ti ca în Tosca [i Traviata...“, i-am spus conform jocului nostru din buc`t`rie de la Bucure[ti, ea fiind [i prima care m-a dus la Oper`; ea nu intr` în joc, fusese o ludic`, nu mai era, c`ci începu s` plîng`, îngìmînd: „E[ti insuportabil...“, nu m` speriai, o [tiam [i eu, a[a c` i-am fredonat [lag`rul ei preferat dinainte de plecarea lor din Popa Nan: „Nu-]i [ade bine cînd plîngi“ [i ea, brusc, se însenin`, am con-

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

AVENTURA

VIE}II MELE tinuat cu „î]i [ade bine cînd rîzi“, la care, cu o veselie fulger`toare, tot din Popa Nan recuperat`, m` încremeni: „[tii ce?“. Sigur c` [tiam ce urma, în kakolalia cu care instaura pacea între noi: ori un „chi[m`n“ în idi[, ori o înjur`tur` neao[` „de mam`“; le rosti pe amîndou`, într-un rubato care o f`cu pe maic`-mea, chopiniana, s` ]ipe: „Any, te rog, nu la mine în cas`!“; în timp ce noi doi rîdeam într-o vremelnic` împ`care, mama comenta: „nu în]eleg cum pute]i vorbi a[a... nu s-a mai pomenit la noi în cas`“ [i ie[i s`-mi fac` patul, l`sîndu-ne în pactul nostru mutual ca doi [trengari dup` o fars`, ca doi isterici dup` o criz`, ca Stan [i Bran dup` plecarea sergentului atunci cînd îi f`cuser` praf casa omului care le refuzase bradul; dup` care, cu o mi[care sfid`toare a b`rbiei – mo[tenit` de la maic`-sa –, îmi propuse un fel de „uit`-te la ea cum face pe mironosi]a, cum se d` mare“... Nu i-am putut împ`rt`[i punctul de vedere al b`rbiei fiindc`, dup` ce m-am culcat, era întuneric în camer`, mama – nea[teptat de in-

discret` – începu s` m` mîngîie pe frunte, cerîndu-mi s`-i spun ce e cu mine. Care e adev`rul? De ce sînt a[a? „Cum?“ „Ai secrete fa]` de m`mica? Am toate scrisorile tale... Din nici una nu reie[ea c` ]i-e rù... }i-e team` de ceva? Eu m` întreb în fiecare zi cum po]i trì acolo... Hai, spune-i lu’ mama...“ Niciodat` nu o auzisem atît de tandr` cu mine, [i am început s`-i explic c` Any sufer` de sindromul La Tourette, nu e grav, nu se moare din asta, un savant francez a descoperit de mult c` persoane dintre cele mai onorabile pot s` arunce deodat` cuvinte foarte urîte, cum nu s-au mai auzit la noi în cas`, ai dreptate... „Dumneata r`mîi o lady“, am asigurat-o. Mama se l`s` dus` de diversiunea mea [i, p`r`sind Meladrama, îmi explic`, punînd o anume bravur` în ton, cum a vrut ea s` nu-mi trimit` o carte, cump`rat` la cererea mea, care începea cu unul ce zicea c` e nebun, dar nu-i pas`. („Herzog...“, i-am murmurat.) Nu trecuse de prima pagin`, „cum poate spune cineva c` nu-i pas` c` e nebun..., cum poate bìatul

RADU COSA{U este unul dintre cei mai aprecia]i scriitori români contemporani. A fost redactor la revistele Sportul popular [i Cinema (1967-1987), iar dup` 1989 devine cofondator al revistei Dilema (ast`zi Dilema veche). Din 1993, lucreaz` în redac]ia revistei Dilema veche, unde, de la primul num`r, semneaz` rubrica „Din viea]a unui extremist de centru“. |n perioada 1973-1989 a publicat un ciclu de nuvele (în [ase volume) intitulat Supravie]uiri (Editura Cartea Româneasc`) [i inspirat din experien]a sa politic` [i literar`, pus sub semnul unei consecvente autocritici uneori duse pîn` la autoironie. Dup` 1989, aceste Supravie]uri, f`r` modific`ri la zi, au fost montate într-o ordine cronologic`, permi]înd o nou` lectur`, în sensul clasic al unei „educa]ii sentimentale“, precum [i în cel postmodern al autofic]iunii (R`m`[i]ele mic-burgheze, 2002; Armata mea de cavalerie, 2003; Logica, 2004; Pe vremea cînd nu m` gîndeam la moarte, 2005; G`rg`unii, 2006). |n afara acestui ciclu nuvelistic au mai ap`rut: M`tu[ile din Tel Aviv (1993), O supravie]uire cu Oscar (1997), InSISIFicarea la noi pe Boteanu (1998), Autodenun]uri [i preciz`ri (2001). |n 2007 a fost laureatul Uniunii Scriitorilor, conferindu-i-se Premiul Na]ional pentru Literatur`.

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

AVENTURA

VIE}II MELE meu s` citeasc` a[a ceva?“. „E bine c` te-ai r`zgîndit [i mi-ai trimis-o...“, nu ]ineam s` merg mai departe, s` o chinuiesc [i cu probleme estetice, eram mai obosit decît ea, volubil` în miez de noapte, cu o ultim` tandre]e i-am promis c` „discut`m mîine diminea]` despre Herzog“. „De ce m` min]i? Cu mama ta nu ai ce discuta... b`iatul meu nu are ce discuta cu mama lui“, formul` cu cea mai rafinat` obiectivitate, ceea ce m` îndemn` s-o s`rut, dar în clipa aceea, din curte, din bordeiul lui, începu s` urle be]ivanul b`trîn care speria pisicile [i mama se ridic` s` închid` obloanele, nu foarte speriat`, întrebîndu-se singur` „cînd o s` sc`p`m de mizerabilul acesta?“. |n 50 de ani [i ceva, nu o auzisem vreodat` folosind asemenea termeni. Diminea]`, nu i-am putut explica nimic despre Herzog [i Bellow: îmi f`cusem du[ul, m` b`rbierisem, m` rugasem tubului Colgate, urma o zi grea, Darius trebuia s` vin` s` m` ia cu ma[ina [i s` mînc`m la Jaffo, nu-mi pl`ceau deplas`rile, a[ fi stat toat` ziua în cas` citind un Le Monde sau un Obs; am venit pe teras`, m-am a[ezat ca s` beau cu ea cafeaua, dar ea discuta, prin grilajul ruginit, cu vecina ei din bloc[orul de vizavi, Tini, aflat` [i ea la fereastra buc`t`riei ei, la distan]` de cî]iva metri: „...[i uite cine vine s` ne spun` ce s` facem“ – zicea Tini – „bocher tov, domnule Relule, cum ai dormit? Ai auzit?...“. „Spune-i ce s-a întîmplat“, o îndemn` mama. Tini îmi explic` f`r` înflorituri: Reagan îi telefonase lui Begin ca în jum`tate de or` Sharon [i b`ie]ii lui s` se retrag` din Beirut fiindc` altfel Arabia Saudit` î[i retrage to]i banii din b`ncile americane. Urmar` [tirile pe larg, Tini avînd într-adev`r în dic]ie ceva de speaker israelian pentru

care orice conflict în zon` are un caracter mondial: Sharon [i bìe]ii no[tri înconjuraser` bunkerul lui Arafat, într-un sfert de or` d`deau asaltul final [i-l prindeau, era brigada de elit`, dar Reagan primise presa [i v`zuse pe primele pagini fotografiile a doi copii libanezi f`r` mîini [i îi telefonase imediat lui Begin. „Sliha..., sliha..., m` sun` sora mea din Hulon“ – se auzea, de altfel, pîn` la noi pe teras` telefonul din casa lui Tini. Mama îmi aduse mai aproape („s` nu se r`ceasc`“) farfuria cu dou` ochiuri pr`jite, m` rug` s` m`nînc [i trecu la o prelucrare blajin`: „Vezi? A[a-i la noi tot timpul... {i noi conducem lumea... a[a se zice peste tot: evreii conduc lumea. (Nu avea talent pentru sarcasm, dar încerca.) Noi sîntem un peuple sûr de luimême et dominateur“. Am mîngîiat-o pe fa]` – „de cînd m`mica mea face politic`?“. „Eu nu fac politic`, nu deschid nici televizorul. Hai, m`nînc`, te rog.“ „Dar ce-a spus De Gaulle nu ui]i?“ „Mi-a pl`cut mai mult Mitterrand... seam`n` cu t`ticul tù.“ „{i s` v` mai spun ceva, domnule Relule – reap`ru la fereastra ei Tini –, bìe]ii lui Sharon sînt to]i aproba]i de p`rin]ii lor. Nimeni nu intr` în brigada de elit` dac` nu-i de acord [i mama lui.“ Eram prea departe ca s-o întreb, peste grilaj, ce cùtau bìe]ii de elit` la Beirut, la 45 de kilometri adîncime în Liban, mai ales c` în vestibul, unde st`tea sub o pern`, sun` telefonul, „e pentru mine, m` duc eu“ – i-am spus mamei, „s` nu stai mult, spune-i c` iei fru[tiucul“. Am stat foarte mult. Nu era Darius, cum crezusem, era un fost [ef de sec]ie cultural` pe la un ziar sindical, ajuns de vreo trei ani, legal, la Herzlia, lîng` Tel Aviv, Ioni St., care m` descoperise cu un an înainte, aici, la mama: „bocher tov, iart`-m` c` te iau de diminea]`, ieri am aflat c` e[ti din

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

AVENTURA

VIE}II MELE nou în ]ar`. Ai citit Le Monde-ul de azi?“... (volubil, nu a[tept` r`spuns) „sau e[ti ca `[tia de aici [i nu mai cite[ti Le Monde c` e antisemit?“. Am îngînat c` obi[nuiesc s`-l cump`r la prînz. Be ki]ur – pe scurt –, cu acela[i glas de israelian care transmite hada[ot ([tirile) de o importan]` mondial`, m` inform` c` editorialul de azi din Le Monde era consacrat enormei defec]iuni de la Bucure[ti – „aten]ie, Cosa[ule, enorm`!“ –, concret: generalul Pacepa, [eful contraspionajului român, a r`mas în Occident. „Ce ai de spus? De ce taci?“ T`ceam, într-adev`r. Simultan mi-am amintit c`, la Bucure[ti, dup` ce am cerut, în ’56, s` nu mai fim cenzura]i la sînge – „teoria abject` a adev`rului integral“, cum o numise Reznicek –, Ioni lansase în tot ora[ul c` aveam „viza poli]iei“ pentru ideile mele (nu-i cerusem niciodat` socoteal`...), iar anul trecut, cînd m` g`sise tot aici, la mama, m` întrebase brusc dac` am ceva de „transmis amicilor no[tri de la Europa Liber`“, fiindc` mîine el pleac` la München „[i o s` m` v`d cu Sorin, cu Ioana, cu Nae...“ (îi numi precis). Am fost sintetic: „Nu [tiu cine e Pacepa...“ Ioni intr` într-o tirad` de cîteva minute: c` iar îl mint, c` e imposibil s` nu [tiu cine e Pacepa, c` am fa]` de el o atitudine de securist în misiune, c` e extrem de mîhnit, c` nu putea concepe cum de am devenit un altul..., un altul decît acela care-i d`duse atît de spontan, acolo, la café-ul blocului Turn, recomandarea pentru a intra în Uniunea Scriitorilor, c` dac` el renun]ase la literatur` care e o vorb` goal`, se îndoie[te c` eu voi ajunge vreodat` un scriitor..., c` blestem` clipa cînd a pus mîna pe telefon ca s` m` caute..., c` se jur` pe feti]a lui: „primul meu gînd, azi-diminea]`, acesta a fost – ce vei face tu, Cosa[u, dac` Pacepa a r`mas în Occident?“. Din toate întreb`rile pe care nu i le-am pus: cum adic`, iar îl mint?, cum adic` extrem de mîhnit?, de cînd literatura, pentru el, e o

vorb` goal`?, de ce mi se jura pe feti]a lui?, din toate exasper`rile mamei mele, în pragul urii: „da’ nu po]i s`-i spui c` m`nînci? c` se r`ce[te omleta?“, din toate gesturile mele c`tre ea, [arjînd neputin]a de a trînti telefonul, ajungînd chiar, cu telefonul între ureche [i um`r, s`-mi lipesc palmele într-o rug` c`tre ea, s` m` ierte, am reu[it o nou` sintez` [i l-am întrebat cît se poate de calm: „de ce te-ai gîndit în primul rînd la mine?“ la care el închise, f`r` violen]`, telefonul. Pe teras`, mama – mîngîindu-m` pe mîn` – m-a vegheat cît timp am mîncat omleta rece, rugîndu-m` s` m` calmez, „a[a sînt toate femeile“. Era convins` c` vorbisem cu o femeie pe care, ocrotindu-m`, nu îndr`znea s-o caracterizeze; t`ceam, îmi deschidea o nou` perspectiv`, în timp ce ea insista: „Nici asta nu po]i discuta cu m`mica?“ Am clacat: i-am confirmat – „da, e cum spui..., e o femeie foarte insistent`...“, mama î[i acoperi ochii, ca zguduit` de o nenorocire, ceea ce m` inspir` la a-i încredin]a c`-i sem`n foarte mult, c` avem multe în comun, c` sînt zile cînd îmi zic foarte clar: „je suis ton fils“ ([tiam ce efect produce franceza asupra ei), ea, radioas`, m` sus]inu: par exemple... [i îmi veni în minte: roman]iozitate, dar nu-mi ajunse pe buze, c`ci, brusc, afar`, la grilajul terasei, sc`rpinîndu-[i pieptul, ap`ru b`trînul be]ivan, spunîndu-ne lini[tit: „Bocher tov, doamn` Mela, bocher or, ingheal`!“. Mama se ridic` [i se retrase în buc`t`rie: „O, mon Dieu“. Dintr-o singur` respira]ie – ce-i drept, grea – el g`si, dup` urletul de asear`, luminozitatea unui triolet într-o româneasc` înc` vie: „Te întreb [i te rog frumos – po]i dumneata s`-mi trimi]i operele lui Dobrogeanu-Gherea?“

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

AVENTURA

VIE}II MELE „Desigur, desigur...“, m-am precipitat, dar lejeritatea mea, dintotdeauna catastrofal`, distruse muzicalitatea momentului [i omul se extinse în explica]ii: cum, din cauza lui Gherea, în tinere]ea lui la Craiova, a devenit sionist, a plecat în Palestina, a intrat în Hagana, l-au arestat englezii, l-au b`tut c` „[i Hitler ar fi fost mul]umit“… Numai mama puse cap`t pove[tii, strigîndu-m` din vestibul: „Reluc`, a venit Darius s` te ia!“, lui îi reveni concizia: „am în]eles, mul]umesc“, „vom mai vorbi“, am îndrugat, la care el g`si acordul final: „Dac` nu, nu!“. Pîn` am ie[it din cartier la [oseaua spre Jaffo, i-am reamintit celebrul „dac` nu, nu“ al soldatului I]ic I]icovici care, la Stalingrad, înaintea ultimului asalt, f`cuse cerere de intrare în partid; bancul – catalogat demn s` figureze în fonoteca de aur – enumera pe larg [i pe îndelete toate motivele clasice care-l îndrept`]eau pe I]ic s` devin` membru de partid, ca, dup` semn`tur` [i „Tr`iasc` Stalin!“, s` apar` un P.S.: „Dac` nu, nu“. Darius îl ascult` încîntat, îl [tia, dar voise s`-l mai asculte înc` o dat`, avea un cult al bancurilor geniale, îi f`cea de incul]i pe cei care le dispre]uiau, eu îl socoteam un erou: emigrase legal din Bucure[ti, în urm` cu 20 de ani, ne întîlneam – f`r` a fi prieteni – la marile cuplaje fotbalistice [i o întindeam, într-o [uet`, de la „23“ pîn` la Hala Traian, discutînd orice, numai politic` nu, fiindc` acolo ne în]elegeam pe cît de t`cut, pe atît de clar; îl reg`sisem de la prima mea aterizare în Israel, în ’70, devenise cineva, înv`]ase ivrit în cî]iva ani la un nivel care-i permitea s` fie secretar general de redac]ie la cel mai bun ziar – s` scrii, s` desenezi, s` machetezi în ivrit, dup` 40 de ani în România [i nici 10 în Israel, mi se p`rea, f`r` exagerare, eroic; i-o spusesem o singur` dat` la un mi], un suc, într-un café, [i el m` întreb` cu acel humor al vanit`]ilor mul]umite inteligent: „un erou al timpului nostru

sau un erou f`r` voie ca la Stan [i Bran?“. {i m` duse la el acas`, imediat ce i-am spus c` sînt „mort“ dup` Stan [i Bran, ca s`-mi pun` la video caseta cu cei doi eroi f`r` voie, „am tot ce vrei cu ei, oricînd mai vii la noi, te a[ezi aici, în fotoliu, [i îi ai integral“. {tia [i ce înseamn` „integral“ în via]a mea? {tia, cum s` nu [tie? |n ’56 mai era în Bucure[ti... „Ai belit-o urît!“ {i mai [tia verbul „a beli“? Ca mot de passe între doi taciturni, Laurel[ihardy mi se p`ru garan]ia sigur` pentru a echilibra patetismul de la „Beigheal`-café“ cu comicul; nu mai puteam trì în afara acestui echilibru. La Jaffo, Dari (nu-mi mai venea s`-i spun, aici, Darius) se comport` straniu, imediat ce coborîsem din ma[ina în care ne l`fìsem în bancuri: îmi ceru s` facem cî]iva pa[i pe afar`, înainte de a intra la „Lampa lui Aladin“, situa]ia era de o asemenea natur` c` nu mai putea vorbi decît în aer liber... (cum asta?) „Chiar la ziar îmi e fric` s` vorbesc...“ (Dar asta e fascism!) „Poate ai aflat – ieri-sear` au interzis la televizor Scaunele lui Ionesco“ (sigur, chiar vroiam s`-l întreb ce se întîmplase? Le-au înlocuit cu un balet) „S-a ajuns ca în Israel s` se interzic` Ionesco – nici un protest, nici o explica]ie... Sharon trebuia s` se retrag` din Beirut [i ei interzic Scaunele... (Care ei?) Din toate parantezele t`cute, nu am putut extrage decît o singur` [i fulger`toare uimire: „Adic` exist` fascism în Israel?“. Dari în`l]` bra]ul drept în sus, ca fasci[tii, [i bîzîi din buze: „[tii ce-i asta“. Sigur c` [tiam: era Fellini, era Amarcord-ul lui, bìe]ii din gara Rimini batjocorind plecarea solemn` spre front a trenului plin de fasci[ti, v`zusem filmul sus, la Minister, în sala de

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

AVENTURA

VIE}II MELE proiec]ii tainice, numai pentru ini]ia]i, îmi întorsese via]a pe dos, alt cinema nu mai exista de atunci pentru mine, decît acesta, al lui Federico, al Romei lui, cu calul acela alb care trop`ia prin potop printre coloanele de nebuni care se duceau la un meci de fotbal scandînd „Forza Juve!“ [i l-am ]inut în povestea asta, pîn` am intrat în restaurant, pîn` ne-am a[ezat pe teras`, Mediterana de un albastru intens inspirîndu-m` secven]` cu secven]`, ajutîndu-m` s`-i montez o existen]`, existen]a mea de redactor la o revist` de cinema, posesor al unei nevroze care m` împiedica de vreo 10 ani s` ies singur din cas` [i m` silea s` m` deplasez numai cu taxiul ca s` am lîng` mine m`car un [ofer – îmi d`dusem drumul f`r` jen`, strict realist, f`r` autoînduio[are, m` luase cu limbari]`, fenomen obi[nuit dup` fiecare EKG satisf`c`tor – „nu mi s-a pus nici un diagnostic, am f`cut doi ani psihanaliz`... („Psihanaliz` în Bu-

cure[ti?“), lîng` Ambasada francez`, la Policlinica Arte (o [tia), se deschiseser` cîteva cabinete de psihiatrie, am avut un analist eminent care e con[tient c` rùl e în mine, adic` Rùle[ti tu, ceea ce d`dea clar Rù-tu... „[tii cine era Rùtu?“ „Cum s` nu [tiu cine era Rùtu, tat`l cenzurii..., nu-l voi uita toat` via]a, m-a dat afar` de la Informa]ia pentru o caricatur` foarte bun`“ [i, brusc, ca un israelian care nu ]ine s` intre în secretele militare ale celuilalt, m` anun]` c` l-a chemat [i pe {lomo, {lomo Reich, s` m`nînce cu noi, „sper s` nu te deranjeze, cu {lomo putem vorbi orice“, „cum s` m` deranjeze?“, îl v`zusem o singur` dat` la Dari acas`, un tip extrem de viguros în musculatur` [i privire, cu o infirmitate accentuat` a piciorului stîng, mergea în baston, ceea ce d`dea un plus de energie mi[c`rilor sale, se n`scuse la Cluj, plecase de mult, trìa la Paris, avînd o locuin]` [i în Ierusalim…

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 Ne simpatizasem de la prima vizionare, de cînd îi spusesem în franco-româna mea cu care ne jucam ca doi [trengari inteligen]i c` pentru mine Israelul e ]ara unde se face la fiecare pas o metahfizic` (metah însemnînd în ivrit „criz`“). „Vrea s`-]i dea ultima lui carte ap`rut` la Paris. |nc` o dat`: po]i discuta cu el cum discu]i cu mine“ – [i printr-un semn rapid, ceru chelnerului s` se apropie. Acela veni cu dou` cataloage, ni le deschise, Dari îmi propuse „s` ne concentr`m pe ce trebuie“, îmi traduse cîteva feluri de pesc`rie [i gr`tar, mi-a ap`rut bunic`-mea cu indica]ia ei: „cînd nu [tii ce s` alegi într-un restaurant, comand` un [ni]el pane“, Dari îmi confirm` c` [ni]el pane în ivrit tot a[a se spune [i, dup` retragerea chelnerului, m` încredin]` c` [tie ce am, de[i „invers decît la tine“, el vrea s` fie cît mai singur, „e aceea[i nevroz` cu semn schimbat, cauza e aceea[i“, l-am contrazis: „nu se poate..., nu se poate ca tu, aici, s` tr`ie[ti ca mine, acolo...“ „de ce nu? la voi [tiu c` s-a interzis Revizorul, la noi Scaunele, fascismul e fascism [i-n socialism...“ „Dar [i în Israel?“, urma s`-l întreb, înc` o dat`, dar – într-un montaj care nu-mi apar]inea, ap`ru, c`lcînd ap`sat [i strîmb, {lomo; ne-am îmbr`]i[at imediat, f`r` nici un cuvînt introductiv, el punîndu-mi fruntea pe um`rul lui tare ca piatra; vibra ca un frate autentic. |n ziua aceea de septembrie a anului 1982 – iertat` s`-mi fie aceast` solemnitate a tonului, sînt un istoric al clipei, nimic mai mult – în jurul orelor 15, pe terasa restaurantului „Lampa lui Aladin“ din Jaffo, dl {lomo Reich mi-a propus cu o maxim` concizie „Dac` vrei s` r`mîi la Paris, pot vorbi cu Jack Lang“. Aceast` propunere nu veni fulger`tor. Mai mult de o or`, cît mîncar`m to]i trei, cu unul, dou`, trei helicoptere rotindu-se peste or`[elul imobil [i marea perfect indiferent`, am discutat despre situa]ia interna]ional`

zilnic` [i ve[nic`, despre Beirut, Reagan [i Sharon, despre Arafat [i Begin ({lomo, dezinvolt, întrebîndu-l pe Dari dac` se confirma c` Begin [i-a rupt un picior), despre România, Ceau[escu, Pacepa (mie venindu-mi ca titlul unui [lag`r, t`cîndu-l îns` fiindc`, foarte curios, limbu]ia era în descre[tere, ca [i cum organismul meu intrase într-o încordare al c`rei motiv nu vroia s` mi-l comunice), despre Clujul în care se n`scuse, [tiind Opera [i, desigur, cazarma mea de peste drum, despre cazarma mea [i ziarul militar la care scriam ca soldat deta[at de la Oradea unde f`cusem un an la cavalerie, despre cai (cu aceea[i dezinvoltur` m`rturisi c`, dac` ar mai veni în România, prima dorin]` ar fi s` încalece, c`ci de pe un cal c`zuse ca s` ajung` la asta – [i-mi ar`t` bastonul) despre Le Nouvel Observateur, unde-l cuno[tea pe Jean Daniel (pe Jean Daniel?) despre Jean Daniel ([i i-am explicat, sobru, ce înseamn` acesta pentru mine), despre Ierusalim [i casa lui în care tocmai ieri adusese 12 scaune noi („hai c` min]i!“, se înveseli Dari), „te duc [i pe tine, [i pe el s` le vede]i“, „nu te-a v`zut nimeni?“, îl întreb` complice Dari, „le-a[ fi spus c` le-am adus pour la mémoire de Ilf et Petrov“..., trecuser`m astfel la Ilf [i Petrov, la Babel al meu ([i al lui!), la Soljeni]în – mirat c` [tiu de Stejarul [i vi]elul, explicîndu-i c` nou`, la Bucure[ti, rela]ia lui cu Tvardovski ni s-a p`rut mai tare decît Ivan Denisovici lui Jean Daniel, „[ocul parizian nu are competen]a noastr`, a bucure[tenilor“, idee pe care {lomo o prelu` cu elan [i ne juc` scena aceea a nop]ii cînd Soljeni]în vine la Tvardovski acas` pentru a-i anun]a c` a primit Nobelul [i poetul bol[evic paraplegic îi în]elege cuvintele silabisind cu greu: „Po-be-da! Po-be-da!“, îi interpret` pe amîndoi în ruse[te, serios, dramatic, cu o ironie în „extremul pianissimo“, chelnerul care ne debarasa masa, r`-

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 mînînd fixat pe buzele lui. {i atunci, revenind pe p`mînt, la masa noastr`, {lomo mont`, cum poate numai ru[ii [tiu în cinema: „Dac` vrei s` r`mîi la Paris, pot vorbi cu Jack Lang“. Se l`s` acea t`cere în care to]i prozatorii mei prefera]i aud cum inima începe s` bat` cu putere; a mea era lini[tit` ca marea întrev`zut` printre privirile lor încremenite, cîteva secunde, pe chipul meu; nu suportam u[or asemenea clipe decisive, în fobofobia mea ele prevesteau ceva r`u – nu, nu mi se f`cu r`u; i-am spus doar atît: „cred c` nu a[tep]i un r`spuns pe loc?“. {lomo avu bun`tatea de a fi concis – peste o s`pt`mîn` pleca la Paris, oricînd m` decid îl g`sesc la Ierusalim [i stabilim... „Ce s` stabilim?“ mi-am auzit, sub tîmpl`, o voce pe care am în`bu[it-o ca atunci cînd pui o pern` peste un telefon. Dari t`cea [i el, privindu-m` grav, l-am în]eles: dup` ce-mi denun]ase fascismul israelian, nu-mi putea propune s` r`mîn cu el. {lomo se r`suci brusc, bastonul îi c`zu pe dalele lui Aladin, se aplec` [i scoase din borseta sa o c`rticic` pe care mi-o înmîn` – „asta e oricum pentru tine“; era salvarea, puteam sc`pa de privirile lor [i de ap`sarea clipei, totul suna bine: Les pensées d’un juif déchaîné, [i pe prima pagin`, de neocolit, avea o dedica]ie „pour Kossachou, au nom de sa métahphisique“. Era pentru prima oar` cînd îmi vedeam numele scris în francez` [i am zbîrnîit odat` cu elicopterul care trecea peste „Lampa lui Aladin“. De la Jaffo la Tel Aviv, în ma[in`, to]i ne-am povestit bancuri din fonoteca de aur, române[ti, evreie[ti, est-europene, eu pe acela cu helicopterul, dar cel mai reu[it se impuse cel al lui {lomo, cu ziua aceea cînd Ionesco, anul trecut, la cîteva zile dup` victoria lui Mitterrand (nu era banc!), se precipit` la Jack Lang s`-i spun` c`, înfrico[at de sociali[ti, va fugi în Elve]ia ca regele la Varenne; Jack îl lini[ti asigurîndu-l c` oricine va în`l]a ghilotina în Fran]a de ghilotin` va muri. |n fa]a casei mele,

{lomo m` trase spre el [i îmi puse din nou fruntea pe um`rul lui. Incontestabil, am început s` tremur, semn sigur c` voi face urît. |ntr-adev`r, a[a se întîmpl`, dar într-o form` nou`, original`. |n primul rînd, m-a luat o t`cere, ceea ce nu era deloc propriu crizelor mele. De obicei – dup` ce le consumam alergînd la policlinic` s`-mi ia tensiunea [i se constata c` „nu v` pa[te nici un infarct“ – ele aveau o limbari]` abundent`, în general sumbr`, ca dup` cîteva ore s`-mi revin` pofta de mîncare [i puterea de a bagateliza „episodul nevrotic“, cum îl numise, simpatic, Victor Iorgulescu, generalistul care-mi pusese cel mai drastic diagnostic – puberilitate avansat`. T`cînd – experien]` nou` – nu mai eram pr`p`stios. Doar mama avea o privire tot mai investigatoare, mai ales cînd m` a[ezam în fa]a farfuriei din care gustam ca s`-i fac pl`cere; mu]enia se înso]ea cu anorexia – nici asta nu m` înfrico[a pîn` la infarct sau cancer, bolile mele de baz`. Ea nu m` mai presa cu întreb`rile ei la persoana a treia, m` l`sa în pace ore întregi, st`tea în dormitorul ei, l`sîndu-m` singur cu televizorul în „camera mea“ unde intra doar seara, ca s` aud` [tirile, de fapt imaginile lor, cu textul avînd dificult`]i; înduio[`tor, renun]ase la emisiunile ei distractive [i gastronomice, ca s` nu m` deranjeze, probabil; o auzeam îns` vorbind la telefon, din vestibul, cu prietenele ei; din ce în ce mai surd`, vorbea tare [i ajungea pîn` la mine: „nu [tiu ce are..., nu te pot primi..., nu are rost, tace toat` ziua“, „iese cîteva minute în jurul casei“, „sînt disperat`“, „nu se mai duce în ora[ s`-[i cumpere Le Monde-ul“. A[a era: de cîteva zile – de la defec]iunea lui Pacepa [i propunerea lui {lomo (nu am analizat de ce) – nu mai aveam chef s` citesc Le Monde sau s` cump`r Obs-ul de la „Libr`ria Francez`“ a c`rei patroan` sem`na extraordinar cu Juliette Gréco; de cîte ori mergeam – înso]it, desigur – la libr`rie, m` gîndeam la ziua cînd Serge Gainsbourg îi adusese lui Gréco La Javanaise. Mama se în]elesese cu un b`-

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 trînel care ]inea, la col]ul str`zii, un chio[c de ziare – numai israeliene – s` aduc` zilnic un exemplar pentru „b`iatul ei“ din Bucure[ti. Omul se îndurase, oricît „nu-i putea suferi pe antisemi]ii `ia“, mi-l aducea tanti Silvi, cealalt` sor` a mamei, pe la prînz, în drum spre casa ei, la doi pa[i de a noastr`. Ea încerca s` m` abordeze printr-un vicle[ug: intra în camera mea, se a[eza pe un fotoliu [i – [tergîndu-[i cu o batist` transpira]ia – îmi ridica în sl`vi cartea lui {lomo; mi-o confiscase de cum o v`zuse, avea o pasiune pentru orice evreu inteligent, în fiecare zi îmi ]inea un eseu despre cîte o idee a lui, „fii atent, Israelul e singura ]ar` din lume unde se bate într-un zid a[teptînd un r`spuns..., ce zici? ce zici?... vorbe[te!“, îmi cerea cu vehemen]`. T`ceam, ea îmi punea Le Monde-ul pe m`su]`, m` contempla brusc [i emitea, mai blînd, fel de fel de imput`ri: „de ce ai venit? nu vezi cum o chinui pe maic`-ta?“ etc. etc. Cealalt` sor`, Any, îmi comunica la telefon c` „pîn` nu te urci într-un autobuz, nu vreau s` te v`d. Eu nu sînt Mela s`-]i rabd toate nebuniile!“. Nu-i mai puteam r`spunde cu humorul bucure[tean, îl pierdusem, nu-l mai reg`seam, [i ce ar fi solu]ionat? Nu-mi trebuia nici un psihiatru, nici un Le Monde; nici un Nouvel Observateur; nu trebuia s` apelez la Freud – din care nu citisem decît studiul care explica de ce lui Moise îi c`zuser` din mîn` tablele legii – ca s` în]eleg c` m` obseda acest Kossachou. El îmi interzicea humorul, dar nu m` trimitea deocamdat` la un EKG. El se ]inea dup` mine sub du[, pe teras`, în buc`t`rie, urm`rind cum se uit` mama, t`cînd [i ea, [i tot el, Kossachou, venea cu mine în fiecare dup`-amiaz`, pentru a ne plimba pe aceast` str`du]`, Bar Kohba, dîndu-i ocol exact 8 minute pe ceas; era singura strad` din lume în care m` sim]eam ca în aleea Popa Nan, nu-mi trebuia

mult` limbari]` [i métahphisique ca s`-i explic lui Kossachou de ce. Pîn` ap`ru momentul muzical din Bar Kohba. El ap`ru a[a: |n noaptea aceea, mama – într-un avînt al roman]iozit`]ii ei – m` întreb` dac` nu a[ vrea „pu]in lapte de pas`re“, dorise s`-mi fac` o surpriz`, [tia c` e desertul meu preferat, îmi reaminti c` „lapte de pas`re cum face Mela, nimeni nu face“, vorb` clasic` în familie. Am acceptat, ea mi-l aduse în camera mea [i, dup` ce deschise televizorul, se a[ez` lîng` mine, pe banchet`. Meladrama era evident`: vroia s` stea lîng` b`iatul ei în timp ce la televizor rula – mi-am dat imediat seama – Vacan]` la Roma, cu Audrey Hepburn, „î]i place Audrey Hepburn?... e o scumpete!“, [i – într-un montaj bine echilibrat cu încîntarea cinefil` – m` mîngîie pe mîn`. Eu m` delectam cu altceva: anul trecut, responsabil cu Almanahul Cinema, o propusesem pentru copert` exact pe Audrey Hepburn, dar „sus“, la Comitet, nu se accept`, cerîndu-se o actri]` „de-a noastr`“. |n momentul cînd se cristaliza situa]ia dintre Audrey Hepburn [i Gregory Peck, sun` telefonul, era Dari, am ie[it în vestibul [i am discutat cu el în [oapt`, cu minimala grij` (maximala era alta...) de a nu o deranja în lectura dificil` a traducerii în ivrit; dup` 30 de ani în Israel, înc` silabisea la literele „care fugeau prea repede“; aceast` caren]` m` preocupa, ironic, mai mult decît surzenia ei. Dari m` ]inu mult timp, de[i îi spusesem c` „v`d cu maic`-mea Vacan]` la Roma“. Cinefilul trecu u[or peste asta – dup` ce conveniser`m c` nimic nu se compar` cu Audrey în {arada lui Donen – ca s`-mi explice, mai întîi, c` nu m-a sunat în ultimele zile fiindc` a stat tot timpul la spital, cu maic`-sa, care e foarte r`u („ce-a[ face eu dac` mama?...“), [i, în al doilea rînd, c` documentarele lui Reichenbach („care Reichenbach? nu discuta-

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

ser`m niciodat` de Reichenbach!“) trebuie v`zute numai la Cinemateca lui Langlois de la Paris, numai acolo... L-am în]eles, vorbea cifrat, {lomo Reich pe post de Reichenbach, era epilogul scenariului de la Jaffo: exist` fascism în Israel; i-am spus la fel de clar c` noi, stanbrani[tii, nu putem avea decît un singur idol: Nanuk-ul lui Flaherty, Reichenbach vine dinspre Nanuk... Nanuk din Nord e imposibil în de[ertul Neghev... Formula mea îl încînt` – „asta vroiam s`-]i spun“. Dac` maic`-sa scap` cu bine, vine s` m` ia la el ca s` vedem caseta cu Nanuk. Am vrut s` intru imediat în camera mea, s` m` a[ez lîng` mama, dar sun` telefonul [i urm` înc` un sfert de or` cu unul, Bobby, cum îi ziceam din copil`rie, în aleea Popa Nan, cel mai violent b`t`tor la cap (dil`r, în idi[), care ]inea s` m` vad` de cînd venisem prima oar` „în ]ar`“ [i toat` familia m` ferea de el ca de un hamsin; ]inea, desigur, s` [tie ce p`rere am de Pacepa – i-am spus cît am putut de sever c` v`d cu mama un film. Nici un efect – trecu în

revist` toat` situa]ia interna]ional` de la Beirut la New York [i dup` ce ateriz` în de[ertul Neghev unde avea un fiu într-un kibbutz, începu un nou capitol – rela]ia dintre el [i acest fiu; i-am reamintit c` am [i eu o mam`, al`turi, care mi-a f`cut ast`-sear` lapte de pas`re, în]elese aluzia [i urmar` alte minute în care-mi f`cu elogiul maic`-mii care nu avea egal în pr`jituri. Cînd am revenit în camer` [i m-am a[ezat lîng` ea, fu de-ajuns s`-i spun c` „a fost Bobby“ [i î[i duse palmele la ochi ca în fa]a unui dezastru: „oi veiezmir!“, rosti cu un accent din care nu lipsea o anume voio[ie în folosirea unei expresii din idi[ul pe care, francofon`, nu-l folosea. Audrey Hepburn ajunsese la b`taia final` cînd înfrunta lumea al`turi de Peck, filmat` de to]i paparazzi, h`mesi]i s` prind` momentul cînd o prin]es` se d` în stamb` ca o fat` din popor. Meladramei nu-i pl`ceau b`t`ile, a[a c` profit` ca s`-mi plaseze în mîn` farfurioara cu laptele de pas`re abia atins; urm` clipa unei

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 nebunii, nici azi elucidat`: Audrey, din nou prin]es`, î[i lua r`mas bun de la pres`, dînd mîna cu cel de la New York Times; de la Le Figaro; de la Times, fiec`ruia spunîndu-i cîte o vorb`, ca ajungînd în fa]a celui de la Davar s`-i strîng` doar mîna [i s` treac` mai departe. Mama mea se ridic` brusc, se duse [i închise televizorul, într-o mi[care accelerat` – n-o s` scriu „scelerat`“ – aprinse lumina cu o nervozitate deocamdat` cantabil`: „vezi? vezi?...“ „Ce s` v`d?“ „Cum? Nu ai v`zut c` pentru al nostru nu a avut nici o vorb`? Pentru fiecare a avut... N-ai observat?“ [i, tot mai congestionat`: „Ce po]i tu observa? Ce mai ai tu cu noi? Nimic. B`ie]ii no[tri mor acolo [i tu...“ Meladrama r`mase pe acest „tu“ ca pe o acut`, m` lu` [i pe mine o tornad` [i am început s` urlu, da, s` urlu c` nu le mai suport nebunia, c` Silvi a ajuns s` mearg` cu mine pe strad` [i dac` trece pe cer un avion începe s`-mi explice c` nic`ieri pe lume avioanele nu au un nume mai frumos: „El Al..., El Al“, c` nu v`d nici o nenorocire dac` într-un film..., [i aici m` lu` un acces de rezonabilitate, s`-i l`muresc ce este un film, dar am introdus ideea în isteria mea [i am început s` strig c` un film nu e o..., nu se judec` la Ministerul de Externe, nu-l întreab` pe Begin... pe Golda, pe Goldi]a noastr` dac`-i de acord... Cînd a auzit de Golda, mama începu s` plîng` icnit – [tiam bine unde lovesc: [i ea, [i surorile ei o ]ineau pe Golda Meir icoan`, la propriu, „ca pe Hitler nem]ii, ca pe Stalin ru[ii“, a[a i-am [i urlat, m-am speriat de compara]ie, dar am suportat-o, plecînd din cas`, trîntind s`n`tos u[a; am ie[it pe strad` [i, pentru a doua oar` în acea zi, pentru prima oar` noaptea, am dat ocol locului, cu multe ferestre luminate, cu cîteva terase, de unde se auzeau strig`te de copii, hohote scurte de rîs, ba chiar, pe româ-

ne[te, un „]i-am spus s` te duci la culcare!“. Nu-mi era foarte rù, nu-mi venea s`-mi iau pulsul, cînd, deodat`, întorcîndu-m` spre cas`, am auzit un pian începînd impromptu-ul acela al lui Schubert în sol major, primele acorduri în`bu[ite „cum trebuie“, dup` expresia doamnei Mura, ultima mea profesoar` de pian, aceea care avea ca porunc` spre perfec]iune acest „cînt` cum trebuie“; am r`mas nemi[cat pe trotuar, perfect ascuns lîng` un tufi[ slab luminat de becul unei terase. Unul acolo cînta de pl`cere, nu-i p`sa de erori – nici nu erau multe! – st`pînea linia melodic`, era impromptu-ul preferat al doamnei Mura, cel în care – zicea ea – Schubert se roag` pentru fiecare ateu „ca tine [i ca mine“, înc` îl mai [tiam acord cu acord... dup` cî]i ani? Mi-am r`spuns clar: „Kossachou nu poate spune nu... Kossachou nu poate spune da...“ Exact în momentul culminant al rugii, impromptu-ul se frînse, pianul t`cu cîteva clipe lungi, apoi omul relu` m`surile dinaintea apogeului, d`du pe al`turi [i melodia muri. Lumina se stinse, clipa dînd, strict realist, sensul unui adev`rat impromptu; l-am îngînat, întorcîndu-m` acas`, potrivindu-mi pasul pe fiecare bordur`, terapeutic` ajuns` tic de cîte ori, pe strad`, îmi d`dea tîrcoale ideea de dambla. Acas`, am sunat [i nu mi-a r`spuns, am ap`sat pe clan]`, u[a s-a deschis [i am intrat în vestibulul luminat de neon. Mama s` nu fi închis u[a? Era de necrezut – o închidea de dou` ori plus l`n]i[orul de siguran]`. Uitase, îngrozit` de plecarea mea? N-o încuiase cu bun`-[tiin]`, convins` c` m` întorc repede? Hot`rîse s` m` a[tepte evitînd – par delicatesse – s` ne privim? Am g`sit-o dormind în fotoliul din camera mea, cu televizorul deschis, cu Haticva r`mînînd stins la sfîr[itul emisiunii. Mama pufìa într-un crescendo spre sforìt. Se încredin]ase, a[teptîndu-m`, auzului ei? Nu [tia c` e surd`? |nspìmîntat` de mine, uitase de aparatul ei acustic? S-o fi trezit u[or-u[or, ca s` n-o

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 sperii? Dac` se va speria? Dac` i se f`cea rù? Puteam fi ca Dari, s` stau toat` ziua la spital, lîng` ea, vinovat?... S` m` fi culcat în patul ei, îmbr`cat, f`r` pijama? De cînd devenise v`duv` nu acceptase pe cineva, în patul ei... Am închis televizorul, m-am dus s` verific dac` am încuiat u[a de la intrare, am pipìt l`n]i[orul – toate mi[c`rile în pianissimo, ca un om de-al casei c`reia îi [tie rostul [i în clarobscur. Mama sforìa viguros, dar nu nepl`cut, a[a c` m-am a[ezat pe bancheta de lîng` fotoliul ei, decis s-o veghez, s-o ascult; m-am gîndit c`, dac` se treze[te, s`-i fac pl`cerea de a-i povesti despre femeia mea excesiv` din Bucure[ti. Un r`cnet izbucni de afar` – repede frînt, ca un impromptu al locului – b`trînul be]ivan, „mizerabilul“, visa probabil urît. Am adormit îmbr`cat. Diminea]a, mama era în buc`t`rie, îmi f`cea omleta [i cafeaua, crispat`, tr`gînd cu coada ochiului la mi[c`rile mele, nu r`spunse la voiosul meu „bocher tov, bocher or“; m-am gîndit s`-i amintesc, la fel de lejer, ca pe o glum` nevinovat`, între mam` [i fiu, c` asear` a uitat s` încuie u[a – nu, ar fi fost o impertinen]` de neiertat. Sobr`, încercînd s` fie cît mai dur`, nu-mi spuse decît „c` e cazul“ s` m` dezbrac de hainele în care dormisem, s`-mi pun pijamaua (care era la marginea banchetei înc` de asear`...) [i s` m` duc s`-mi fac du[ul. Am ascultat-o, a[a era: pijamaua acolo se g`sea, eu, descreieratul, n-o descoperisem, aceasta era paranteza care se auzea în textul ei laconic; am intrat în baie, mi-am potrivit du[ul, am tras perdeaua de nailon [i, binedispus, am realizat din nou montajul meu preferat: scena din Psycho (v`zut tot acolo, sus, la etajul 11 al Comitetului, în proiec]ie quasi-secret`) cu Anthony Perkins pe post de criminal, ucigînd femeia în baie, sub perdeaua de nailon; ca de atîtea ori, sub du[, m-am trezit cu porunca a [asea: „s` nu ucizi!“... |n clipa cînd am închis apa [i am luat din cuier halatul – numai aici, la Tel Aviv, la „m`mica“, foloseam halatul de baie, lux burghez,

refuzat ve[nic la Bucure[ti – am auzit-o b`tînd în u[` [i articulînd foarte clar [i ap`sat: „Te rog s` te b`rbiere[ti..., la 11 vine Zizi s` te ia!“. S`punindu-mi obrajii, începînd s` m` rad [i privindu-m` în oglind`, am trecut de la „s` nu ucizi!“ la constatarea c` mama e o regizoare de talent care [tie cînd [i cum s`-mi comunice o veste nea[teptat` de dimensiunea unei porunci. Zizi nu era omul cu care s` negociez o întîlnire; oricum m-ar fi chemat, oricînd, acolo veneam imediat; era sora mea mai mic` – niciodat` o simpl` veri[oar`; se n`scuse în ’48, la Bucure[ti, [i timp de 13 ani – pîn` emigrase cu ai ei, în ’61 – a crescut sub ochii mei, maic`-sa, Sanseverina mea, ne ]inea pozele una lîng` alta în portvizitul ei cu acte [i bani [i le ar`ta cu explica]ia foto: „`[tia-s copiii mei!“. |n ’970, la prima mea aterizare în Israel, cînd o rev`zusem dup` atîta timp, m` buim`ci din prima zi: îmi d`rui un album al Beatles-ilor pe care nu-i ascultasem niciodat` în România în volum, pies` cu pies`, dup` o or`, dou`, îmi d`dur` elanul s`-i numesc ca urma[ii lui Schubert, al lied-urilor lui, ea divagînd – cu grij` s` nu-mi apar` snoab` sau nepriceput` – spre Fellini pe care-l punea lîng` ei; înc` [tia s` exprime o idee în limba lui Alecsandri, dovad` c`, dup` ce ne în]elesesem asupra Cabiriei, îmi ceru foarte clar [i imperios s` m` v`d chiar a doua zi cu Joav I. Era logodnicul ei, ea îi povestise mult despre mine, avea s` îmi spun` ceva important, [tia franceza, „te vei în]elege perfect cu el“, lucra deja ca ziarist la Davar, „e de stînga ca tine“. Un pu[tiulic` negricios la p`r, m`sliniu la fa]` ca to]i tinerii locului ap`ru în sandale [i pantaloni scur]i în Bar Kohba, în casa plin` cu m`tu[i, luîndu-m` imediat (f`r` un „bun` ziua“, f`r` protocol) în ma[ina lui, oprindu-ne undeva, lîng` Tel Aviv, pe un teren viran, sub un soare de o vigoare necunoscut` pielii mele; îmi d`du, drept introducere, un Le Monde la zi, fiindc` [tia de la Zizi ce citesc, apoi, într-o

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 francez` perfect`, „fiindc` [tiu cît ]ine Zizi la tine“, se sim]ea dator s`-mi spun` c` oricît ar insista familia s` r`mîn în Israel, s` nu-i ascult, „tu e[ti scriitor, ai o limb` a ta, nu e[ti un croitor, un contabil, tu dois rester et écrire chez toi, à Bucarest“... „Même arrêté?“ „Même interdit?“ – am dat s`-l întreb; nu am fost capabil; îl fixam cu imaginea transmis` de Zizi cu o sear` înainte, dup` Beatles ori Fellini: în ’67, în r`zboiul de 6 zile, Joav fusese pe frontul din Sinai, intrase într-un bunc`r egiptean, v`zuse cadavrele solda]ilor lui Nasser, fugise de acolo pîn` la ea, aici, în Tel Aviv, o trezise noaptea din somn [i îi povestise ce a v`zut, plîngînd, în bra]ele ei, ca un copil – a[a îmi povestise, ]ineam minte, cuvînt cu cuvînt. |n b`rule]ul pustiu de pe Allenby, potrivindu-mi cafeaua, Zizi m` întreb`, mai mult amuzat` decît sever`: „Da’ cum ai putut s` zici ceva de Goldi]a, în casa lor?“ {tia totul: Mela, asear`, dup` ce am plecat pe strad`, îi telefonase Anicu]ei [i îi povestise, bocind, în ce hal a ajuns b`iatul... „|n ce hal?... |n ce hal am ajuns, cînd ea poate face o criz` fiindc` Audrey Hepburn nu-i spune nimic ziaristului de la Davar?...“ Zizi nu se mai ab]inu, rîse cu toat` voio[ia, precipitîndu-se într-o fraz` cu: „nu le cuno[ti..., nu le cuno[ti..., eu nu mai discut cu ele politic`“. Era deja cu dou` feti]e, cu un so] bijutier de stînga, anti-Begin, anti-Likud, antiSharon, de[i luptase sub comanda acestuia în ’73, la deversor. Maic`-sa, Sanseverina mea, m` întreba mereu: „nu-i a[a c`-i nostim`?“, neîndr`znind s` fie ostentativ` în mîndria de mam`; prefera s` se laude cu Israelul decît cu fiica ei, Israela-n acte. Dup` ce îmi explic` clar, într-o româneasc` simpl` care-i fixa bine ideile, c` ele – mama, Mela, Silvi – au r`mas la anii ’50-’60 cînd au sosit aici [i nu mai [tiu pe ce lume se g`sesc, „merg pîn` în col]ul str`zii, la b`c`nie [i îna-

poi, acas`, unde se uit` numai la francezi“, Zizi deveni brusc sobr`: m` rug` s` vin cu ea la un psihiatru foarte bun, s` stau de vorb` cu el, [tia franceza, luase doctoratul la Paris. M-am uitat exact în ochii ei, în sensul: „[i tu m` consideri nebun?“. Probabil c` a[a m` recept`, fiindc` aduse argumentul decisiv: „I-ai face o pl`cere“. Cui? „Mamai tale!“ Any a[a îi spusese: „ia-l pe b`iat [i du-l la G... (îmi d`du numele întreg), Mela va fi mai lini[tit`“. Pentru ele, lini[tea e totuna cu pl`cerea? „Da – trebuie s` te gînde[ti la vîrsta lor.“ Vorbea atît de clar pe române[te încît era conving`toare – cum i-am spus-o în ivrit – c` este „meod me[ahnea“, foarte conving`toare; dincolo de banalitatea lui bocher tov, rega ehad (o clip`), toda (mul]umesc), aveam un fond de cuvinte complicate, intelectuale, cu care m` jucam deseori, nu o dat` frenetic, ca aceast` metahfizic` sau meod reprezentativi, adic` „foarte reprezentativi“, cum numise un oculist rama unor ochelari pe care m` îndemna s`-i cump`r; îmi mai pl`ceau mem[ala (guvern) [i milhama (r`zboi), dicaon (depresie) [i, peste toate, acest ]marmoret (un fel de înfiorare); m` amuza uimirea celor din jur care se sim]eau nu numai flata]i, ci [i darnici în perspective: „dac` ai fi venit în ]ar`, nu aveai probleme cu limba [i poate c` ajungeai un London“ (cel care discutase cu Saramago, pe care nu-l ascultau fiindc` era prea intelectual...). Nu a[ fi divulgat nim`nui c` doar cuvintele m` puteau înnebuni, dincolo de uzul [i abuzul ra]iunii. Zizi ceru nota de plat`, mie îmi veni o idee: merg cu condi]ia s`-mi faci leg`tura cu Joav. {tiam c` se desp`r]iser` de mult` vreme – am accentuat c` „trebuie s` m` v`d cu el“. Zizi trat` problema normal, f`r` tulburare melo: „Joav nu era în ]ar`“, nu-mi ceru explica]ii, îmi preciz` c` G. ne a[teapt` la cabinetul lui imediat dup` prînz, „unde vrei s` mînc`m?“. „O, nu – m-am speriat u[or – nu m`nînc înainte de..., am mai f`cut, prin ’72, o analiz`, niciodat` nu m-am dus cu burta plin`.“ Zizi nu

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 coment` refuzul meu, m` asigur` c` nici ea nu ]ine la masa de prînz [i m` l`s` în t`cerea mea, s-ar fi cuvenit s-o întreb cum de a fixat consultul f`r` s` m` întrebe..., de unde [tia c` voi accepta? Ca de obicei, lîng` ea nu m` puteam înfuria: surioara de alt`dat` mergea, ca o sor` mai mare, cu fr`]iorul la doctor; mesteca discret chewing-gum, conducea foarte bine, am ajuns departe, spre Savion, în cartierul marilor bog`ta[i, cu vile opulente, [i ele taciturne la ora aceea a amiezii, cu str`zi pustii, impecabil pavate – m` puteam bizui pe în]elegerea [i discre]ia ei. Problema cea nou` era cum voi vorbi cu G. în francez`, ce [i cît îi voi divulga. |n 1982, toamna – cu mult înainte de a cunoa[te extraordinara experien]` a lui Nabokov, care [i-a scris dou` autobiografii, în englez` [i rus`, ca dou` vie]i diferite – la Tel Aviv, fa]` în fa]` cu psihiatrul G., în apartamentul s`u din strada Oppenheimer, via]a mea expus` în francez` a sunat nu ca o nuvel` sau ca

un roman, ci ca o not` informativ`: Am 52 de ani, sînt n`scut în România, de meserie scriitor specializat în nuvelistic`, cu convingeri comuniste, f`r` a fi membru de partid. Familia mea – mama, m`tu[ile, mi[puha (en idisch dans le texte oral) – tr`ie[te în Israel de peste 30 de ani; nu m-am dus la înmormîntarea tat`lui meu din cauz` c` sînt ateu [i nu puteam fi ipocrit. Din aceea[i cauz` – fiindc` nu admit minciuna în ce scriu, m-am ridicat într-o [edin]` public` [i am afirmat c` cenzura ne oblig` s` ascundem conflictele construc]iei socialismului. Am fost declarat du[man al orînduirii, dat afar` din redac]ie [i trimis în [omaj. Dup` invadarea Cehoslovaciei, în 1968, am f`cut o nevroz` cardiac` [i de 13 ani nu pot ie[i singur din cas`, fiindc` m` tem s` nu fac un infarct pe strad`. Dintr-o analiz` care a ]inut doi ani (19721973), a reie[it c` nevroza cardiac` provine

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 din remu[c`rile fa]` de tat`l meu [i c` le mal est en toi. |n române[te, le mal se traduce rùl, iar toi – tu. „Or, le nom du chef de la censure, l’homme qui a donné l’ordre d’être exclu, donne en roumain Rùtu.“ (G., impasibil pîn` aici, avu un impuls al b`rbiei sale cu accent tro]kist.) Am fa]` de el sentimente contradictorii: [tiu c` s-a opus arest`rii mele, dar cînd i-am scris un memoriu în care-l rugam s`-mi dea un loc de munc`, a avizat s` mai fac foamea c` îmi va prinde bine pentru scrisul meu; are drept scriitori prefera]i pe Heine [i Anatole France, dar prin tot ce dicteaz` îi interzice, a[a cum i-a interzis pe cei mai mari scriitori români necomuni[ti. Insist în direc]ia lui fiindc` din cauza acestui Rùtu, de 25 de ani sînt într-o criz` pe care familia mea o socote[te o nebunie. Nu cred în acest diagnostic. Mi s-a prescris odat` hiperperidol, am avut instinctul s`-l arunc [i s` scriu mai departe la un ciclu de nuvele care se nume[te Survivances (am avut, rostind acest titlu, un fior asem`n`tor cu Kossachou). Sînt un scriitor comunist care nu mai suport` comunismul din România. Sînt un evreu care scrie în române[te [i vrea s` scrie în limba asta cum a fost desfigurat` ideea comunist` (G., micu] cum era, î[i întinse picioarele, [i aceast` mi[care nea[teptat` – altfel p`rea o piatr` dintr-un zid la care eram hot`rît s` nu m` lamentez, p`strînd fluxul informativ – îmi d`du avînt). M` îmboln`ve[te e[ecul idealului meu politic. Pe de alt` parte, nu suport nici sionismul – asear` am avut parte de o scen`... (G., în sfîr[it, murmur`: „je suis au courant“). Atunci trebuie s` v` spun c` nu suport nici Israelul, niciodat` nu m-am gîndit s` emigrez aici, e prea mult na]ionalism, s` vin aici [i s` scriu în român` pentru ghettoul intelectual român m-ar distruge; prefer s` fiu masochist la Bucure[ti, într-o comedie – îmi conving prietenii cre[tini s` nu le fie ru[ine c` sînt români. M` simt bine în Tel Aviv doar cînd m` simt bucure[tean, cînd m` plimb pe Bar Kohba [i cred c` sînt pe str`du]a mea din Bucure[ti

fiindc` reg`sesc aceea[i atmosfer`; dar nu îndr`znesc s` m` duc mai departe, pe Trumpeldor, pe King George, s` nu m` loveasc` un infarct. Asta m` înnebune[te – „c’est ma vraie follie“... Probabil c` devenisem prea epic – vroiam s` ajung la Kossachou – , dar G. m` întrerupse întrebîndu-m` de cînd se f`cea psihoterapie în România, el [tia c` e interzis`, i-am explicat c` de vreo zece ani, cu aprobarea statului, cu „viza poli]iei“, la policlinici de stat în care pacien]ii aviza]i, cum a fost [i cazul meu, se puteau gîndi c` un microfon se ascunde în fasungul l`mpii; esen]ial era s` ai încredere în doctor, eu am avut. Apoi – ca ni[te game introductive la lec]iile de pian cu doamna Mura – vru s` [tie dac` l-am citit pe Freud. Foarte pu]in, doar studiul despre Moise pe care-l consideram o capodoper`. Dup` aceste arpegii, trecu la momentul s`u muzical: el cunoa[te problema convingerilor mele, familia sa e venit` din Rusia [i a fost plin` de sociali[ti revolu]ionari (aici am dat eu din b`rbie în semn c` sînt la curent cu no]iunea); el e de p`rere c` nu se poate vorbi despre o desfigurare a comunismului fiindc` îns`[i ideea e o desfigurare a Revolu]iei franceze „par une nouvelle inégalité, par une nouvelle inéquité“; pentru el, m` aflu într-o criz` de op]iune: nu m` poate sf`tui dac` s` r`mîn sau nu în Israel, de[i b`nuie[te c` problema m` agit`, dar o socote[te superficial`: un scriitor nu e legat decît de masa lui de lucru pe care o poate g`si oriunde; serioas` este rela]ia mea cu mama, nu cu tat`l meu; remu[c`rile legate de absen]a mea la înmormîntare sînt „un paricid clasic“, consumat, dar foarte fertile pentru literatura mea, pe care nu o cunoa[te, dar ar îndr`zni s`-mi recomande a nu le ignora cînd îmi caut inspira]ia; nu exist` tranchilizante pentru remu[c`ri – doar arta; în schimb, pentru existen]a mea, rela]ia cu

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 mama nu se poate reduce la sionismul ei; Issa (cum o numea pe Zizi) îi povestise c` mama a emigrat din România pentru fata ei aflat` într-un kibbutz – a[a a argumentat, nu a avut remu[c`ri în ce te prive[te sau, dac` a avut, le-a rezolvat; nu-i discut`m op]iunea care îi poate da [i ei dreptul la o nevroz`; dar „dumneata e[ti desc`rcat (déchargé), nu mai e necesar s`-]i asumi înc` o vinov`]ie“, îmi propunea s-o respect f`r` a intra în panic`, atunci cînd intervenea politica; s`-mi fac rondul de zi [i dac` apare teama atunci cînd dep`[esc perimetrul s`-mi fie clar c` ea vine din noutatea experien]ei pe care e bine s-o duc pîn` la cap`t: „Sînte]i pe cale s` comite]i un particid..., e mult mai eficace [i mult mai captivant decît un paricid, azi cînd tablele legii continu` s` alunece dintre bra]ele lui Moise“. Am în]eles c` e fraza final`, eram epuizat dup` efortul de a m` povesti în francez`, l-am ignorat pe Kossachou cu Parisul s`u, în hol, cît a discutat cu Zizi, am încercat s` deslu[esc dac` va folosi [i cum va suna particidul în ivrit; nu am re]inut decît c` ea – mai înalt` decît el cu un cap – îl aproba spunînd foarte des chen (da), ca o elev` ascult`toare, el, volubil, aplecat spre ea pentru a men]ine o discre]ie inutil`, explicîndu-i într-un ritm rapid marcat cu mîna în care ]inea cecul ei. „L-ai pl`tit degeaba“ – i-am spus imediat, în ma[in`, lui Zizi. „Asta nu-i treaba ta!“ – îmi replic` tandru. {i atunci m-am extins într-un scherzo despre cum un foarte bun prieten, un scriitor cum nu sînt doi în România, grav bolnav, c`ruia îi las la o lun` o dat` toate Le Monde-urile [i le cite[te de la cel mai vechi spre cel mai proasp`t, zicînd c` asta e versiunea lui la Proust, A la recherche du temps perdu („ai citit ceva din Proust?“, „nu“), el scrie avînd pe mas` Proust [i Joyce („Joyce? Joyce?“, murmur` Zizi) [i „dac` îi spun c` nu-mi place cum a ie[it o nuvel`, un articol, zice exact ca tine: «asta nu-i treaba ta!»“. Zizi izbucni vesel`: „E foarte de[tept prie-

tenul t`u...“, ceea ce-i d`du tonul unui molto allegro despre buna impresie pe care i-o l`sasem lui G.: îi pl`cusem, ar fi vrut s` se ocupe mai atent de mine, nu mai avusese un asemenea caz, l-ar fi interesat s` m` citeasc`, crede c` scrii bine, „i-ai adus aminte de ce sus]ine Soljeni]în, c` oamenii din Est sînt mai puternici decît cei din Vest“, iar în concluzie, con gioia: „nu e[ti depresiv, nu e[ti un caz disperat“. M-am gîndit c` nu [tie cine-i Joyce, dar roste[te f`r` efort Soljeni]în [i am întrebat-o cum se spune în ivrit „paricid“; murmur` repede: „paricid..., paricid..., nu mai [tiu române[te“, i-am explicat ce este un paricid, omorîrea tat`lui, ea nu-[i pierdu buna dispozi]ie: „la noi, aici, nu se prea întîmpl`, [tiu doar de Abraham care a vrut s`-[i omoare fiul, dar l-a oprit un înger, nu am fost tare la Talmud“, ca, deodat`, s` g`seasc`: „cred c` ro]eah av, nu sînt sigur`, ro]eah e uciga[, av e tat`..., dar de ce-]i trebuie?“. Nu i-am r`spuns c`ci, spre uimirea mea, ne oprisem nu pe Bar Kohba, la casa mamei mele, ci pe Nahalal, în fa]a blocului p`rin]ilor ei; din nou, ca în cazul consultului la G., nu m` anun]ase c` m` duce la maic`-sa; într-atît m` consumase via]a mea în francez`, încît nu aveam putere s`-i urlu c`-[i permite prea multe cu mine; ea parc` m` auzi [i îmi explic` foarte simplu: „Mela [tie c` te duc la mama..., nu-]i f` probleme, m-am în]eles [i cu G. – e mai bine s` stai cîteva zile aici...“, „s-au în]eles de diminea]`, nu sînt depresiv, nu sînt un caz disperat“ – mi-am spus t`cînd [i coborînd din ma[in`, i-am mul]umit, ceea ce o f`cu, pentru o dat`, s` fie tran[ant`: „Nu ai de ce s`-mi mul]ume[ti, te rog s` termini cu prostiile!“. „Ai s`-mi spui c` ]i-a f`cut pl`cere, nu?“ – [i i-am s`rutat mîna cît am putut de blajin, ostentativ de blajin. M`tu[a mea, Sanseverina în nuvelele mele, nu m` întreb` cum a fost la doctor, cum m` simt, ce mai e nou, ea [tia dintotdeauna – a[a cum se l`uda – ce e nou cu mine. Prin urma-

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 re, ea m` conduse „în camera mea“, camera dintre dormitorul lor [i hol, acolo unde dormeam de cîte ori m` instalam la ei, o camer` toat` în alb-albastru, cu un divan, dou` dulapuri în perete, o mic` bibliotec` plin` de c`r]i [i casete; mai aveam baia mea, separat` de a lor, dominat` de o biciclet` medicinal` folosit` de unchiul meu cînd se trezea din somnul de dup`-amiaz` [i eu m` mutam în hol s` caut la televizor vreun post sovietic, „vine la Tel Aviv s`-i vad` pe sovietici“ era o vorb` clasic` în discu]iile telefonice interminabile dintre Sanseverina [i prietenele ei, dup` care se rîdea cu voio[ia unei noi superiorit`]i israeliene asupra lumii. Pe divanul camerei mele erau (bine) dispuse o pijama, din cele l`sate de mine la fiecare sfîr[it de „vizit` la rude“ – cum se scria în cererea de viz` în Nicolae Iorga –, un trening u[or de var`/toamn`, dou` cearceafuri [i o pern` proasp`t înf`]at`. Ele – plus o pereche de sandale la picioarele patului – ]ineau loc de orice discu]ie între noi. Sanseverina se uita atent` la mine – ca la un nebun? – a[teptîndu-mi reac]ia în fa]a obiectelor; sobrietatea ei

nu m` putea în[ela: vroia s` m` trateze cu un calm neobi[nuit; nu i-am spus nimic, m-am dus spre telefonul de pe noptier`, s` o chem pe mama, ea m` ghici [i m` rug` s` nu vorbesc azi cu nimeni, „Mela [tie unde e[ti...“, a[a c` îmi propuse s` m` culc [i s` m` odihnesc, ba nu, se r`zgîndi: „vino mai întîi s` te sp`l pe cap [i dup` aia s` m`nînci ceva“. Ceva? S` m`nînc ceva? La ea nu se mînca niciodat` ceva... Era, într-adev`r, stranie. Dar nu m-am opus, doream s` m` împac cu ea, era pl`cerea ei s` m` spele pe cap, s` se laude în public c` e singura m`tu[` din lume care [tie s`-[i spele nepotul pe cap. Copil ascult`tor, mi-am dezbr`cat c`ma[a, gata s` m` îndrept spre baie, îns` la televizor, în hol, era în reluare emisiunea lui Saramago [i m-am a[ezat imediat pe un fotoliu, cu c`ma[a pe um`r; „m` duc s`-]i potrivesc apa“ [i m` l`s` în pace pîn` la sfîr[itul interviului, eu a[teptînd fraza aceea cu dezechilibrul de la dreapta [i stînga Domnului, care, într-adev`r, m` lini[ti pîn` la a îngenunchea, în baie, în fa]a c`zii, punînd capul sub du[ul de mîn`; „e bun!“ [i ea începu opera]ia sp`l`rii cu o

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 vigoare care m` sili s-o întreb: „ai auzit vreodat` de sp`larea pe creier?“ la care ea, revenind la glumele noastre, m` brutaliz` vesel`: „vrei s` te concentrezi?“. Era ultimul banc cu care venisem din Bucure[ti – îl relatase imediat, tradus în ivrit, prietenilor ei, vecinilor, cuscrei: la Zidul Plîngerii se rugau doi b`rba]i, unul implorînd s`-i dea bani s`-[i cumpere pantofi, cel`lalt s` primeasc` suma necesar` pentru un Rolls Royce; se rugau simultan, pe dou` voci (ca în Rossini – cum îi explicasem), acoperindu-se unul pe altul, cînd deodat` cel bogat ]ip` la cel s`rac: „Da’ mai taci din gur` [i las`-l s` se concentreze!“. |n clipa cînd începu s` m` [tearg` energic cu prosopul, sub pleoapele bine strînse îmi izbucni un cuvînt scris cu majuscule negre: PARISCID, Am închis [i mai tare ochii, s` nu-l scap, s`-l fixez în memorie, sim]indu-i imediat importan]a semea]`. Sanseverina insist`: „nu te f` c` n-auzi..., recunoa[te c` a[a e: îi iube[ti mai mult decît pe Mela [i pe mine“. Blocat în noua mea descoperire, nu aveam curiozitatea s` aflu pe cine iubesc mai mult decît pe mama [i nici puterea s-o corectez, s`-i spun clar c` pe ea o iubesc mai mult decît pe mama; ar fi fost un flagrant de duio[ie, o diversiune care ar fi sabotat ideea pe care o sim]eam pulsînd ca un început de tahicardie, f`r` panica ei. |n buc`t`rie, în fa]a farfuriei cu salat` de vinete – o, salata de vinete era ironia mea cînd, dup` o mas` copioas`, se îngrijora c` nu m-am s`turat, îi ceream, ca desert, o salat` de vinete [i ea m` f`cea de nebun – i-am spus adev`rul: „nu vreau s` m`nînc nimic, am avut o zi grea, m` duc s` m` culc“. Sanseverina m` mîngîie pe obraz, „spune-mi ce-i cu tine? Niciodat` nu te-am auzit c` ai avut o zi grea“; m-am ridicat, incapabil s`-i

spun c` [i ea e insuportabil`, ca deodat` s`-mi descopere lipomul acela ascuns sub perciunul stîng, „ce-i asta? de cînd a ap`rut?“. Str`b`tînd holul unde, la televizor, dintr-o ochead`, am v`zut harta Libanului, în pragul camerei mele, m-am îndurat [i am asigurat-o c` „nu e nimic grav, e un lipom de care mi s-a spus s` nu m` ating, s`-l tratez cu varz` ro[ie, o s` se retrag`, cum ar bine s` v` retrage]i [i voi din Liban“..., fraz` neterminat`, c`ci în numele telepatiilor noastre, ea îmi reconfirm` c` sînt inadmisibil [i „în loc s` te duci la doctor, ar trebui s` a[tep]i în fiecare zi un autobuz, aici, la noi“. |n fine, închise u[a [i m-am întins pe divanul meu, am mai auzit cînd s-a întors de la biroul s`u Gherson, so]ul ei, [tiam c` nu-i place s` vad` în cas` oameni bolnavi (mai ales ipohondri, cum îi socotea pe to]i cei f`r` diagnostic precis), mi-am continuat mo]`iala [i m-am trezit în plin` noapte, cînd nu se mai auzea nici un zgomot în apartament. |n vîrful picioarelor, perfect con[tient s` nu m` lovesc de nici o mobil`, am trecut în hol [i m-am oprit în fa]a ferestrei care d`dea spre strad` [i blocul de peste drum. Pe o teras` – nu departe, suficient ca s`-i v`d pe cei patru, dou` femei împotriva a doi b`rba]i – se juca bridge [i m-am concentrat instinctiv la mersul jocului; nu distingeam figurile, popii, vale]ii, a[ii, dar pricepeam u[or cine-i declarantul, dup` pozi]ia „mortului“ etalat în fa]a sa, cum se desf`[ura dona, la cine-i mîna [i cine cî[tiga levata; nu-i auzeam, fire[te, dar îmi era clar, din gesticula]ia lor sumar`, c` jucau profesionist, ]eap`n, f`r` mult` vorb`rie, nu ca în bridge-ul nostru de amatori caracterizat odat` pentru totdeauna de o invitat`, campioan` a Bucure[tilor: „pentru dvs., bridge-ul e un fel de a discuta despre ce mai e nou“... (Nu mai venise a doua oar`.); îi urm`ream cu aten]ie crescînd`, numai s` chibi]ez la un bridge nu m` a[teptasem dup` o zi grea. Cînd, deodat`, m` plesni, vibrînd dur, dorin]a; dorin]a de a vedea un [lem, mare, mic, dar [lem; ceea ce m` f`cu s` formulez fraza

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 cea mai excitant` a vie]ii mele ra]ionale: „faci pariu c` vine un [lem?“ [i imediat: „pe cît? pe ce?“. stabilind instantaneu miza: „Pe pariscid. Dac` vine un [lem, nu comit pariscidul, nu-l omor pe Kossachou“. Minute întregi, pîn` se ridicar`, retr`gîndu-se f`r` grab`, nici un [lem nu ap`ru pe masa terasei; în bloc nu mai luceau decît vreo dou` ferestre, apoi se stinser` [i ele, ceea ce m` îndîrji: „pe cît c` va trece un taxi? Pe pariscid!“ Nu trecu nici un taxi, dar la parterul blocului întunecat, la zarzavageria lui „Mo[e românul“ se aprinse un bec, apoi hurui un oblon, [i înc` unul, i-am v`zut, pe trotuar, silueta masiv`, Mo[e românul (într-o zi, cînd coborîsem cu Sanseverina s-o ajut „la vinete [i dovlecei“, m` informase c` „b`iatul lui e aviator [i are în mîn` tot Libanul“) îmi d`du curaj s` nu renun] la pariul meu, s`-i schimb doar cadrul, s` nu-l mai leg de derizoriul unui [lem, al unui bec sau al unui taxi, s`-i respect gravitatea de eveniment în care m` încredin]ez unei for]e cît de cît obiective, din afara logicii mele cînd prea ludic`, cînd prea lucid`, „oricum nu vei da niciodat` un Mî[kin“, cum m` blestemase o iubit` pasager` la apogeul unei rupturi, bine, nu voi da niciodat` un Mî[kin, dar puteam inventa un cuvînt, un joc, o crim` de care nimeni în lume nu [tia; încît diminea]a, în buc`t`rie, am adoptat tonul necesar unor semiadev`ruri integral duioase, rugînd-o s` m` ierte pentru cearta noastr` de ieri – „nu am auzit ce m` întrebai, eram sub prosop“... Ea nu uitase, „]i-am spus c` î]i iube[ti scriitorii mai mult decît pe mine sau pe maic`-ta“, i-am recunoscut: „a[a este“ – nu pierdeam nimic, pariul înc` ]inea. „Dac` m` las` s` plec

singur cu autobuzul în Bar Kohba, la mama, nu comit pariscidul.“ Ea insista: „te-am v`zut cum ai r`mas încremenit cînd vorbea scriitorul acela portughez“. „Saramago“ – i-am precizat. „{i cine-i Saramago?“ I-am recunoscut c` nu am citit nici o carte a lui, dar c` spunea ceva foarte interesant despre dreapta [i stînga, „nu te mai intereseaz`?“, „nu am dormit toat` noaptea din cauza ta“. Nu i-am spus c` nici eu nu am dormit din cauza mea; în ziua unui pariu, îmi interziceam humorul. L-am cî[tigat – nu se scandaliz` la ideea mea de a m` duce la mama, nu-mi ceru explica]ii, nu p`rea [ocat` c` plec singur, ceea ce m` f`cu s` m` gîndesc c` aflase de la Zizi de consultul la G., cu diagnosticul lini[titor, „nu e depresiv, nu e un caz disperat“. Cînd îmi strecur` 20 de [ekeli, „s` ai ceva la tine [i s`-mi dai telefon cînd ajungi la Mela“..., am avut grija deja fireasc`, elementar`, de a m` „blinda“, de a juca la dou` capete ca la poker, ca la curse, formulîndu-mi clar pe drumul spre 63 – în timp ce c`lcam sever, cît mai serios, pe fiecare bordur`, pentru a alunga ideea de dambla – „dac` mi se face r`u, comit pariscidul“. |n autobuz, cu cî]iva pasageri la ora aceea de amiaz`, am fixat una-dou` persoane pe care s` m` pot bizui „în caz c`...“ – o tîn`r` gravid`, un b`trînel mo]`ind cu b`rbia în piept lîng` o femeie care citea o carte avînd grij` s` nu se ating` de el – nici unul nu-mi inspira încredere „în caz c`“, dar nici „dînsa“, damblaua, nu d`dea semn; o clip` lung`, mai binedispus`, mi-am amintit de A.B., o corectoare de la România literar`, care numea cenzura „dînsa“ [i cu care m` în]elesesem s` trec pe la ea cu taxiul, locuia doar la doi pa[i, [i s-o iau, ca s` nu merg singur la Casa Scînteii. Dup` aceea, m-am concentrat în direc]ia Parisului, prima mea zi, acolo: cum m-a[ fi dus imediat la redac]ia Obs-ului, la Jean Daniel,

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 a[teptîndu-l oricît, s` m` primeasc`, nu!, de diminea]`, înainte de toate, m` voi duce la FNAC s` m` îmb`t cu parfumul c`r]ilor (un bun cunoscut r`m`sese la Paris pentru ca s` asculte zi [i noapte France Culture), spre prînz (singur? singur!) m` voi duce la redac]ia Obs-ului, secretara m` va întreba cine sînt – „je m’apelle Radou Kossachou (en français dans ma tête), j’habite Bucarest et je suis le plus fidèle lecteur du monsieur Jean Daniel“ – [i ce doresc: „s` discut cu dl Jean Daniel despre ceea ce domnia sa a numit [ocul Soljeni]în, iar eu [ocul Tvardovski“ (en français aussi dans ma tête), secretara va vorbi în [oapt`, pe interior, cu Jean Daniel, probabil, [i se va întoarce spre mine invitîndu-m` s` iau loc [i s` a[tept; prin anticamer` vor trece, recunoscîndu-i u[or, de[i nu-i v`zusem decît în pozele din revist`, citindu-i îns` cu îndelungi sublinieri: Jean Lacouture, cel care scria despre rugby, coride [i Malraux, Michel Cournot, cel c`ruia îi furasem tehnica frazei toren]iale în cronica de film, K.S. Karol, sovietologul în care b`nuiam un tro]kist, ca în clipa cînd Jean Daniel ap`ru în pragul u[ii directoriale, s` v`d clar pe geamul autobuzului c` am trecut de sta]ia mea, de col]ul dintre Bogra[ov [i Pinsker, s` încep s` ]ip, alergînd prin autobuz spre [ofer: „Stai! Stai! Rega ehad! Moment! Stop! Trebuia s` cobor la Pinsker (b`trînelul se trezi strigînd: Kablanim! [terori[tii!]) [i ajungînd lîng` [ofer, care f`cea deja curba spre centrul Dizengof, i-am urlat: „stau pe Bar Kohba, la mama!“. El frîn` brusc, am c`zut aproape peste el, m` împinse ca s` m` vad` drept în fa]`, ca s` m` plesneasc`, s` m` scuipe, s` m` omoare, nu, se exprim` mînios în cea mai neao[` româneasc`: „Trebuia s`-]i cîrpesc dou` perechi de pal-

me... Aici nu e[ti în România!“ – [i deschise u[a din dreapta sa, m` îmbrînci pe scar` ca s` cobor, îndemnîndu-m` în timp ce ambreia [i închidea u[a: „Du-te în mama ta, pe Bar Kohba!“. M` l`sase – feeric! – în fa]` la „Librairie Française“, la intrarea în centrul Dizengof, îmi era foarte r`u, inima îmi b`tea cu putere – ca în toate c`r]ile bune sau proaste – gîtul mi se uscase etc. etc., am intrat în magazin, ma Juliette Gréco era singur` la „cas`“, i-am cerut un pahar cu ap` (en français, en direct, live, pas dans ma tête, tot ce urmeaz`) s-a dus imediat dup` o draperie, s-a întors [i lîng` paharul cu ap` am observat c` mi-a pus o pastil` alb`, „lua]i-o chiar acum“, am ascultat-o privind-o, în timp ce beam, drept în ochii ei de sub breton, m-a a[ezat pe un scaun, am început s` inhalez parfumul c`r]ilor care m` înconjurau, „cu siguran]` o s` v` sim]i]i mai bine..., povesti]i-mi ce vi s-a întîmplat, [tiu ceva medicin`, am fost sor` în Maroc“. M-am sim]it mai intim cu ea decît cu G., psihiatrul, [i i-am sintetizat, pe cît am putut, tot adev`rul: „eram la Paris, în anticamera lui Jean Daniel, m` sim]eam foarte bine, atît de bine c` mi s-a f`cut r`u, am trecut de Pinsker, unde trebuia s` cobor ca s` ajung la mama, în Bar Kohba, [i am început s` ]ip în 63, s` m` lase s` cobor, [oferul m-a înjurat foarte urît pe române[te“ „ar fi putut s` v` duc` la mi[tara, v-a]i mai revenit?“ – [i ma Juliette Gréco m` palp` pe frunte, ceea ce-mi declan[` limbari]a de dup` orice criz`: „cred c` am avut un început de ]marmoret, e cuvîntul meu preferat în ivrit, ]mar-mo-ret, trois petites notes de musique… mama [i mi[puha se tem c` sînt nebun, dar nu m` înnebunesc decît cuvintele; am inventat pariscidul, adic` paricidul cu un s la mijloc“... (M-am decis s`-i spun totul, adev`rul integral)

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 „Mi s-a propus s` emigrez la Paris..., ador Parisul [i nu [tiu ce s` fac, s`-l ucid sau nu, asta e toat` problema mea, nebunia mea“, [i i-am prins, între um`r [i maxilar, degetele care coborau de pe fruntea mea spre lobul urechii, nu [i le retrase; „a]i avut un atac de panic`, ]marmoret e altceva... (nu m` pot ab]ine s` nu scriu fraza în francez`: „]marmoret c’est tout à fait autre chose“), a]i produs panic` [i a]i avut o [ans`, v` e mai bine?“ [i îmi ridic` b`rbia ca s` m` priveasc` la fel de intens ca m`rturisirea mea: „nu lua]i hot`rîri în panic` – e tot ce v` pot sf`tui.“ Am închis ochii – urma partea cea mai grea; s-o conving – cum o convinsesem pe tanti Silvi, cînd plecam de la ea, de pe Trumpeldor, la doi pa[i de casa mamei, s` m` urm`reasc` din ochi pîn` ajung acolo, exact cî]iva pa[i, cîteva secunde, s-o rog sau nu? Am renun]at, a[ fi mers prea departe, dincolo de pariscid, autre chose que trois notes de musique, „un pubericid“, m-am gîndit, o crim` de care nu fusesem capabil timp de 52 de ani, s`-mi divulg, s` ucid puberul din mine; m-am ridicat, i-am mul]umit, ea s-a dus la standul revistelor, a luat un Nouvel Obs [i mi l-a oferit „avec les compliments de la maison“, m-a l`sat s`-i s`rut mîna [i, înc` tremurînd, am ie[it din magazin, pe strad`, pornind spre cas`; aveam doar de traversat, la un semafor, hai, nu era departe, m-am întors o clip`, ea era în fa]a libr`riei [i m` urm`rea, i-am semnalizat cu Obs-ul c` o v`d [i m-am avîntat, pe verde, în aventura celor cîteva zeci de metri, spre Bar Kohba, trecînd prin fa]a parcului King George (unde între doi copaci b`trîni contorsiona]i pîn` la r`d`cini st`tea scris, în englez`, pe un zid: „excesul de realitate d`uneaz` grav imagina]iei“), [i am cotit-o scurt pe Bar Kohba, am sunat, mama articula, în vestibul, la telefon, fraza ei preferat`:

„da’ nu în]elegi c` el, acolo?“, nu auzea soneria, am ap`sat lung, a întrerupt convorbirea, mi-a deschis [i mi s-a aruncat la piept: „unde ai fost?... ai plecat de dou` ore de la Any“, trepida toat`, am l`sat-o s` m` strîng` în bra]e, s`-mi caute cu degetele pe obraji lipomul, „]i-am luat varz` ro[ie...“, m-am dezlegat de ea, i-am spus c` vreau s` fac un du[, „sigur, sigur“ [i se precipit` spre baie s`-mi potriveasc` apa, „ia-]i pijamaua, e la locul ei...“, am intrat în camera mea, am v`zut imediat pe m`su]` doi boto[ei roz prin[i în andrelele lor lîng` care erau Biblia mea [i edi]ia liliput din Caragiale, f`r` de care nu c`l`toream, exact: a[teptîndu-m`, ea, care nu cùta niciodat` în lucrurile mele, le scosese din valiza mea, le uitase acolo cînd sunase telefonul, nu mai avusese timp s` le pun` la loc, „du-te la du[, s` nu faci lac pe jos!“, îmi strig` [i am auzit-o telefonînd Sanseverinei: „a venit bìatul, e la du[...“. |n baie, am tras perdeaua de nailon, ca s` nu fac lac pe jos, nu-mi d`deam seama dac` m` simt mai bine sau mai rù, mi-am spus doar „s` nu ucizi!“ [i am început s` m` gîndesc ce-i spun lui {lomo, dup` verdictul grav din autobuzul 63: mi se f`cuse rù, trebuia s` comit pariscidul – era un verdict clar, nu-l puteam bagateliza; am coborît din cad`, m-am îmbr`cat, m-am [ters cît mai lent ca s` g`sesc codul unui mesaj, mi-am îmbr`cat pijamaua, apoi halatul, m-am rugat tubului Colgate (niciodat`, nici pe hîrtie, nu voi divulga ce) [i m-am dus în buc`t`rie, unde am întrebat-o imediat de ce mi-a cùtat în valiz`, „nu aveai obiceiul“. Ea îmi turn` supa în farfurie [i, sever`, deloc Meladram`, îmi ceru s` m`nînc, „î]i trebuie ceva cald, vorbim alt`dat`...“, vroiam [i nu vroiam s` m` cert cu ea, vroiam s`-i spun, în sfîr[it, de ce, din ce mi se f`cuse rù la Kolbo {alom – din Suflete moarte, a[a îi v`zusem pe to]i a[teptînd s` pri-

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011 measc` pi]uimii (desp`gubirile) din Germania, dar citise Gogol? Nu ar fi trebuit s`-i explic prea multe? „Nu-i pot citi pe ru[i, sînt morbizi“ – mi-o spusese nu o dat`. Am mîncat – inclusiv rasolul cu varza ro[ie lîng` el – f`r` s` ne vorbim, trecuse o ve[nicie de cînd m` îmbr`]i[ase în vestibul; la felul trei – o crem` de zah`r ars, nu lapte de pas`re – m` anun]`, tot a[a deloc Meladram`, c` m-a c`utat un domn {lomo care o rugase s`-mi transmit` c` se interneaz` „cu o sciatic`“ [i m` va c`uta cînd iese din spital; m` veghie pîn` la ultima linguri]` de zah`r ars, „bravo, ai mîncat tot“, coment`, f`r` nici o voio[ie; i-am mul]umit pentru mas`, m-am îndreptat spre camera mea, ea m` urm`, strînse grabnic de pe m`su]` andrelele [i boto[eii punîndu-i într-un sertar de sub televizor, lu` Biblia [i edi]ia liliput Caragiale [i le a[ez` grijuliu sub rufele mele din valiz`, exact de unde le luase,

„faci pariu c` nu-mi va spune nimic? pe ce?“, m-am lansat f`r` elan, „pe nimic!“, nu mai aveam putere s` inventez vreo miz`, ea m` îndemn` s` m` culc, „o s`-]i fac` bine...“, îmi puse pe umeri o p`tur` u[oar`, „o s` fie lini[te c` mizerabilul a plecat la Haifa... [i eu m` duc s` a]ipesc pu]in“ [i ie[i. Cî[tigasem pariul, dup` un timp, cînd nu am auzit decît sfor`itul ei, am luat telefonul din vestibul, l-am tras pîn` în camer`, l-am sunat pe Darius, robotul lui mi-a spus în ivrit, englez` [i român` – mai p`stra limba asta? – s` las mesaj; l-am formulat a[a cum îl finisasem în ultimele minute, ]inînd cont de situa]ia din Liban, din autobuzul 63 [i din Bar Kohba: „S`n`tate lui {lomo. Aminte[te-i cum ne amuzam de r`spunsurile de la po[ta redac]iei: deocamdat` nu, mai trimite]i“. Cred c` atunci m-am îndr`gostit pentru totdeauna de cuvîntul „deocamdat`“. n

Primul disc cump`rat

colaje de Dan Stanciu

Radu ANDRIESCU l Marius CHIVU Florin DUMITRESCU l Matei FLORIAN l Florin L~Z~RESCU STOIAN G. Bogdan l Bogdan SUCEAV~ Alex TOCILESCU l Radu VANCU l Ovidiu VERDE{

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

A N C H E T~ „M` aflam în Central Park înc` înainte de a fi fost vreodat` acolo [i brusc iat` c` apare Lennon. De cum l-am v`zut mi-am spus: bun, `sta e clar un vis, pentru c` tipul e mort, dar cum îmi pl`cea la nebunie c` m` întîlnisem cu Lennon în parc, am hot`rît s` continui ca [i cum nu mi-a[ fi dat seama de nimic. «Cum î]i merge, bìete?» «La naiba, dvs. sînte]i Lennon?» «Asta [tiu [i eu, te întrebam cum î]i merge.» «Bine. Dar dvs. sînte]i mort.» «{i asta [tiu, de[i, ca s` ]i-o spun pe-a dreapt`, nu prea-mi place s` mi se aduc` aminte.» «Cel pu]in ve]i continua s` trì]i aici, în visele tuturor adolescen]ilor.» «Asta sun` foarte frumos, sun` de parc` au trecut zece ani de cînd nu ]i-ai mai tras-o cu nimeni.» «Ca s` vezi, nu demult l-am visat pe Lou Reed care mi-a spus [i el acela[i lucru.» «Presupun c` ]i-a cerut s`-l sco]i cît mai repede din visele tale.» «Adev`rul e c` da.» «|n regul`, bìete, poate p`rea un pic cam brutal, dar adev`rul e c` mi-a[ dori [i eu acela[i lucru.»“ (Ray Loriga, Eroi, traducere de Florin Gali[, Editura Curtea Veche, 2009) n Radu ANDRIESCU Locuiam cu familia extins` într-un spa]iu mic de pe la etajul trei al blocului Expres – la parter era varianta comunist` a unui fast food, un „expres“ – pe vremea cînd sora mea mai mare asculta discul ei single cu Adamo. }in minte fotografia, Adamo îmbr`cat într-un delon. Mai tîrziu, pe la vreo [apte ani, aveam s` ascult discurile ei LP cu Moustaki. Doar pe cele bune, din tinere]ea cînt`re]ului grec de limb` francez`, n`scut în nordul Africii. Eram printr-a noua, cred, cînd Anghelu]`, colegul meu de la „Negruzzi“, mi-a împrumutat un album triplu Genesis, And then there are Three. Era perioada lor bun`. Phil Collins era vocea. Peter Gabriel plecase de vreo trei ani. Era primul album triplu pe care îl vedeam [i primele piese de rock progresiv sau alternativ – uite c` nu [tiu cum s` le spun – pe care le ascultam pe un disc, nu pe band` magnetic`. Band` de magnetofon, casetofoane înc` nu avea nimeni. Sau poate încurc eu perioadele. Nu cred c` eu, cel pu]in, aveam casete, în primii ani de gimnaziu.

Poate aveam, dar trebuie s` fi fost foarte proaste. Nu mi le amintesc. Dac` stau s` m` gîndesc, nu sînt sigur c` era un album triplu, cel împrumutat de la Anghelu]`. Dar era o muzic` uria[`. |n imaginarul meu întîmplarea s-a întip`rit ca album triplu. Primul disc pe care i-am rugat pe ai mei s` mi-l cumpere, cînd au plecat „afar`“, a fost Ummagumma – Pink Floyd. |nc` mai am vinilul, plus un picup care s-ar putea s` mai mearg` – cump`rat prin ’91 sau ’92 cu to]i banii de la nunta din ’86. |n anii ’80 ar fi fost suficient pentru o jum`tate de Dacie. |n ’91, mi-am cump`rat o combin` muzical` cu banii aceia. A fost o investi]ie bun`. Dintre casetele pe care le-am cump`rat, singura la care ]in e un King Crimson clasic, The Court of the Crimson King. Eram la Bucure[ti, dintr-un motiv sau altul, [i am urcat din metrou în Pia]a Roman`. Auzisem de tarabele cu muzic` de acolo, dar nu-mi imaginam c` pot g`si King Crimson la tarab`. A fost, de altfel, una din cele mai ieftine casete pe care le-am cump`rat vreodat`. De curînd am descoperit c`

A N C H E T~

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

italienii aveau prin anii ’70 foarte multe forma]ii bune de rock progresiv – sau alternativ – [i c` cei cu adev`rat tineri, studen]ii, chiar [i unii dintre profesorii lor aproape congeneri nu mai [tiu ce e cu „materialismul dialectic“ din care r`sar blocuri Expres. Poate c` nu e cel mai r`u lucru din lume. Tocmai am fumat o ]igar` din ultimul pachet cump`rat în China, cu doi ani în urm`. Zece pachete ieftine, dar m`rci diferite. Chinezii fac ]ig`ri mai bune decît ale noastre. |n]eleg spaima companiilor occidentale. A[ avea [i o propunere. C`uta]i Yungchen Lhamo, Coming Home, un disc produs de Peter Gabriel. Nu asta e important. Dalai Lama a sfin]it-o pe Yungchen Lhamo. Nici asta nu e important. Yungchen Lhamo are o voce care te face s` gînde[ti. |n MP3, EAC sau FLAC.

au trecut, colec]ia noastr` de single-uri cu Sinatra, Celentano, Maurice Jarre (tat`l lui Jean-Michel), [i mul]i al]ii, nu îmi mai satisf`cea jindurile. Crescusem cu muzica asta, dar... Erau deja anii ’70, venise vremea discurilor lungi, de trei sferturi de or`, a albumelor-concept, a rockului progresiv... Obi[nuin]a de melomani comozi a familiei ne-a împiedicat totu[i s` ne tr`d`m b`trînul pap`-discuri. Ne-am luat casetofon, da, dar mergea pe acela[i principiu al facilit`]ii de folosire. |mi înregistram muzic` de la radio, prin cablu. Prima caset` pe care am cump`rat-o din banii de buzunar nu a fost „original`“, ci înregistrat` la comand`, de pe disc, de c`tre un vecin hippiot... A fost albumul Hotel California al lui Eagles, tras pe o caset` BASF cu dioxid de crom (un acme al epocii)... Poate nu stric` amintit c` în acei ani nu se g`sea muzic` occidental`, decît cu mari eforturi; [i c` discurile române[ti cele mai dorite se editau în tiraje insuficiente, practic prohibitive. Func]iona sistemul schimburilor între colec]ionari [i al multiplic`rilor tip samizdat. Tîrziu, peste cî]iva ani, pe aceast` re]ea clandestin` aveam s`-i g`sesc muni]ie proasp`t` b`trînului nostru „patefon“: primul meu disc cump`rat a fost single-ul Funkytown al unei trupe de disco în mare vog`, Lipps Inc, în care activa la voce [i saxofon viitoarea jazzist` Cynthia Johnson. Dar deja veteranul înghi]itor de pl`ci hîrîia, sughi]a [i e[ua s` exprime, prin anacronicul difuzor mono, subtilit`]ile stereofonice ale unui sound din alt` er`. Discul aveam s`-l fac cadou, iar înghi]itorul avea s` fie înghi]it de tomberon (ce pierdere pentru Muzeul Tehnicii)...

n Marius CHIVU Prima caset` mi-am cump`rat-o chiar din primii bani cî[tiga]i cu sudoarea frun]ii. Dup` o zi întreag` de c`rat ap` cu g`leata în betonier`, unchiul mi-a pl`tit fix pre]ul casetei la care jinduiam zilnic în drum spre [coal`. O dat` pe s`pt`mîn` intram în toneta respectiv`, o ceream, o întorceam pe toate p`r]ile, îi admiram poza, fonturile, [tiam titlurile melodiilor pe dinafar`, de[i nu cuno[team decît alea patru cîntece care aveau videoclip. Era Thriller. Ajuns acas` am continuat s` studiez caseta, de data asta scoas` din celofan. Peste vreo doi ani, cu banii cî[tiga]i cu coasa la ]ar` pe ni[te coclauri, mi-am cump`rat [i casetofon. n Florin DUMITRESCU Pe la sfîr[itul anilor ’60, p`rin]ii mei [i-au procurat de la un str`in un fonograf portabil. Era un aparat înrudit cu pickup-ul, dar în care vinilurile se introduceau printr-o fant` lateral`: un înghi]itor de discuri, un mange-disques, cum îi spun francofonii. Noi îi ziceam impropriu patefon (era Philips, de fapt) [i avea, fa]` de pickup, avantajul de a citi discurile automat, f`r` ac]ionarea vreunui bra], f`r` chinul de a a[eza acul magnetic fix în microsion, f`r` stresul zgîrierii „pl`cii“. Dezavantajul era c` nu mergea decît cu discuri mici, de 45 de tura]ii (single-uri sau EP-uri). Dar confortul de a asculta muzic` pe a[a o scul` simpl` [i nepreten]ioas` ne-a creat dependen]`. Anii

n Matei FLORIAN Nu se întîmpl` în fiecare zi s` visezi un casetofon negru. {i nu [tiu ce spune dic]ionarul de vise despre asta, dar eu cred c` atunci cînd visezi un casetofon negru înseamn` c` o s` prime[ti unul în curînd. Mie a[a mi s-a întîmplat. Nici n-am apucat s` visez bine un casetofon negru, c` m-am [i trezit cu un casetofon negru lîng` pat. Era mic, negru, mono [i urît, atît de mic, de negru, de mono [i de urît încît m-am sim]it cel mai fericit pu[ti de 13 ani din lume. Sînt dou` lucruri care fac dintr-un pu[ti de 13 ani cel mai fericit pu[ti din lume: un

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

A N C H E T~

casetofon negru [i o revist` Bravo. Iar eu le aveam pe amîndou`. {i chiar n-are nici o importan]` dac` [tii sau nu germana, atît timp cît o revist` Bravo are [i poze, [i topuri pe care le poate în]elege oricine. Chiar [i un pu[ti de 13 ani. Iar mie, la 13 ani, mi-a fost clar c` cel mai bun album care a fost compus vreodat` nu poate fi decît Blaze of Glory al lui Jon Bon Jovi. A[a scria în revist`. Era pe primul loc. {i mi-a mai fost clar un lucru: c` po]i fi cel mai fericit pu[ti de 13 ani din lume, c` po]i avea o revist` Bravo [i chiar un casetofon negru, dar c` toate astea nu valoreaz` nimic dac` n-ai un Blaze of Glory pe care s`-l ascul]i. Nici nu [ti]i cu ce vitez` poate traversa strada un pu[ti de 13 ani. Habar n-ave]i cum îi poate bate inima. Nici nu v` pute]i închipui cît` emo]ie sugrumat` se ascunde în întrebarea: „Ave]i Jon Bon Jovi?“. {i nu ve]i afla niciodat` ce înseamn` s` te întorci acas`, unde te a[teapt` un casetofon negru nou-nou], cu o caset` Blaze of Glory în mîn`. Pot s` v` spun doar c` triste]ea e o chestie a naibii de par[iv`, c`, uneori, poate fi totuna cu un buton play blocat. Cu un buton play al unui casetofon mic, negru, mono [i urît care, pur [i simplu, nu se poate ap`sa pentru c` are o defec]iune din fabric`. |nc` mai am caseta asta. De pe copert`,

sub un cer strident, [ase oameni ]in [i acum pistoalele îndreptate spre mine.

n Florin L~Z~RESCU De la o vreme – iar vremea aceea a cam venit [i pentru mine – nu mai po]i paria pe propria memorie. }in minte exact, de exemplu, bucuria pe care am avut-o cînd am cump`rat împreun` cu mama un pickup Tehnoton, sau o b`taie cu discurile bunicii (transformate într-un fel de freesbies numai bune de spart capul prietenilor; despre care am scris în Lampa cu c`ciul`). |n schimb, dintr-o negur` mai deas` decît fumul de cauciuc, îmi vin în minte dou` discuri cump`rate de mine, f`r` s` pot spune precis care dintre ele a fost primul. Unul ar fi cu Bolero-ul lui Ravel. Nu-mi amintesc cînd l-am cump`rat, ci doar c` l-am luat pentru c`-l ascultasem la o sor` de-a mamei, chiar înainte de a avea eu pickup, iar ritmul `la obsesiv al tobelor m` f`cuse s`-l tot încerc pe orice se putea bate (castron, lighean, carte cu coper]i groase, banca de la [coal`; în treac`t fie spus, nu mi-a ie[it niciodat`, nici m`car dup` ce am avut Bolero-ul meu). Despre cel`lalt îmi amintesc foarte bine cînd [i de unde l-am cump`rat (dintr-un magazin de pe strada G`rii din Ia[i, se afla într-un col] sus, pe ultimul

A N C H E T~

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

raft; vînz`toarei i-a trebuit o scar` ca s` mi-l poat` da), dar n-am nici cea mai vag` idee de ce am f`cut-o. Era un disc cu o compila]ie de New Orleans Jazz. Cînd l-am ascultat – o singur` dat`, [i doar pe s`rite – mi s-a p`rut cea mai mare porc`rie auzit` vreodat`. Am aruncat discul într-o cutie [i poate c` l-a[ fi uitat pentru totdeauna dac` nu s-ar fi întîmplat ca acum cîteva luni s`-mi amintesc cu drag de el, în timp ce umblam deaiurea pe-o strad` din New Orleans.

Asta mi-a dat un oarecare curaj în procesul de decodificare a textelor. Era prim`vara cînd România a b`tut Italia la Bucure[ti într-un celebru meci de calificare la campionatul european, iar cotidianul Sportul a titrat pe prima pagin`: „Dacii i-au învins pe romani“. Sub titlu se vedea o imagine din spatele por]ii lui Dino Zoff: lovitura liber` a lui Ladislau Bölöni, asistat de Ilie Balaci. Cît era ziua de lung`, în camera mea se auzeau alternativ cele dou` casete, r`sucite ([i nu e o metafor`) de un casetofon mono Sanyo. Admit c` melodiile ar fi meritat o redare mai bun`. Cred c` de pe ele a mai supravie]uit în amintirea general` un cîntec remarcabil: „Mi sono innamorato di mia moglie“ de Gianni Nazzaro. La festivalul acela, cîteva vedete au prezentat cîntece mediocre, ca de pild` Pupo, care a venit cu „Cieli azzurri“, sau grupul Matia Bazar, care a prezentat „Vacanze romane“ (a primit un premiu, dar mie nu-mi pl`cea). Probabil c` dup` primele dou`zeci de ascult`ri ale casetelor am devenit filoitalian. Dup` primele patruzeci, am descoperit c` m` ajut` s` m` concentrez cînd m` gîndesc la solu]iile unor probleme din Gazeta matematic` (procesul a devenit îngem`nat, [i azi lucrez matematic`, citesc sau scriu ascultînd muzic`: Albano e de vin`). Una dintre casete se afl` azi probabil în ma[in`, iar cealalt` î[i face veacul într-o cutie din garaj, la 10.000 de kilometri distan]` de locul unde le-am ascultat de atîtea ori în prim`vara aceea.

n STOIAN G. Bogdan Un dublu casetofon cu lungimea de 124,5 cm, cu în`l]imea de 62,25 cm, cu radio încorporat [i reportofon m-a f`cut s`-mi risipesc banii ob]inu]i cu colindul, pe dou` casete cumva nepotrivite pentru cei 10 ani[ori pe care îi aveam mai demult. Guns’n’Roses: Use Your Illusion [i NWA: Straight Outta Compton. Prima, pentru c` îmi pl`cuse titlul, a doua, pentru c` îmi pl`cuse coperta. Le-am ascultat atît de mult, încît [i-n clipa asta a[ putea s` le reproduc întocmai. Ba chiar a[ putea s` sus]in concerte de unul singur. O dat`, cînd m-a oprit poli]ia c` trecusem pe ro[u, a[a m-am enervat, încît am început s` reproduc cu gura închis`, ca un ventriloc, piesa „Fuck The Police“, în fa]a agentului constatator, care a scos însp`imîntat pistolul. Era s` m`-mpu[te, dar am schimbat tacticos cu piesa „Lies“, care l-a calmat [i l-a vr`jit s`-mi dea doar un avertisment. Pe caseta Use Your Illusion am înregistrat mai multe poezii. Uite una: „dac` privirea mea ar fi purpur` / ai avea sufletul purpuriu / pentru c` te-a[ privi / numai în ochi.“ n Bogdan SUCEAV~ |n prim`vara anului 1983, cînd eram în clasa a VII-a, am avut primele mele dou` casete audio. Prima dintre ele con]inea [lag`rele duetului Albano Carrisi [i Romina Power, între care a[ aminti „Felicita“ [i „Sharazan“. Cea de-a doua includea majoritatea cîntecelor prezentate la festivalul San Remo din 1983, inclusiv melodia care a cî[tigat: „L’Italiano“ a lui Toto Cutugno. Cred c` atunci, din pricina acelor cîntece, mi-a venit ideea s` deschid prima oar` o gramatic` a limbii italiene [i am descoperit plin de surpriz` c` nu era cu mult diferit` structural de gramatica francez`.

n Alex TOCILESCU |n toamna lui 1991 locuiam la Frankfurt [i mergeam pe 14 ani. Eram un b`iat frumu[el [i dolofan [i cu pu]ini prieteni. |ntr-o sear`, unul dintre ei a venit la mine transfigurat [i m-a silit s` ascult fa]a A a unei casete. Pe ea, Nirvana, Nevermind, albumul care avea s` marcheze deceniul respectiv. Am ascultat, am ridicat din umeri – [tiam „Smells Like Teen Spirit“ de pe MTV [i nu mi se p`rea mare scofal` – [i am întors caseta. Pe fa]a B era Use Your Illusion II, de la Guns’n’Roses. A doua zi de diminea]` m-am dus în ora[ [i l-am cump`rat, tot pe caset`. {i uau! Adic`, „You Could Be Mine“, „Civil War“, „Estranged“, „Knockin’ On Heaven’s Door“, „Don’t Cry“. Cît de extraordinar de cool puteau fi GNR la vremea

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

A N C H E T~

aia, chiar [i f`r` s` punem la socoteal` c` „You Could Be Mine“ ap`rea în filmul meu preferat, Terminator 2, [i c` în liner notes îi mul]umeau lui Arnold Schwarzenegger, care era, la rîndul lui, cel mai cool actor! {i, de fapt, reascultînd albumul, cît de cool poate fi în continuare! Apogeul rockului bombastic [i lipsit de creier, dar cu melodii simple [i geniale, [i în plus Axl purta baticul `la pe cap (am purtat unul similar timp de vreo patru ani, pîn` s-a f`cut ferfeni]`), [i Slash cînta la chitar` cu ]igara în col]ul gurii, [i nimic nu p`rea s` poat` sta vreodat` în calea acelei forma]ii – oricum nu Nirvana, acea adun`tur` de sl`b`nogi din Seattle pe care, de altfel, cei de la Guns au [i încercat s`-i bat` la un moment dat (cearta culminînd cu cei de la Nirvana s`rind într-un taxi [i Gunner[ii încercînd s` sparg` geamurile ma[inii). |n fine, istoria nu mi-a confirmat gusturile, care între timp, bineîn]eles, s-au inversat. Pe de alt` parte, s` nu uit`m un lucru: e mai bine s`-]i fi pl`cut mai întîi Guns’n’Roses [i abia mai tîrziu Nirvana, decît invers. P.S.: Dac` cineva care va fi citit acest articol va pretinde c` mint [i c` prima caset` cump`rat` de mine a fost o compila]ie care con]inea Roxette, Paula Abdul [i Sandra, s` nu-l crede]i. Nu poate avea nici o dovad`, le-am distrus de mult.

t`cem, pentru c` scula era atît de primitiv`, încît nu înregistra prin cablu, ci prin microfonul (vorba vine) încorporat. Mama sau tata intra în camer` exact cînd era feeling-ul mai încins [i, cum nu puteam s`-i oprim (ne-am fi auzit pe înregistrare), vorbeau cît apucau, înainte s` se prind` care era faza, încît rockul copil`riei noastre era impregnat cu vocile lor, ca o hologram` sonor` pe care nici o caset` [i nici un CD, oricît de originale, n-ar putea s` o concureze.

n Radu VANCU Am fost de la bun început adept al pirateriei – copiam casetele în loc s` le cump`r. Din ra]iuni economice, nu ideologice. Iar ast`zi sînt pirat din comoditate, epoca e atît de avansat` încît e aproape imposibil s` nu fii. Oricum, nu-mi aduc aminte s` fi intrat vreodat` într-un magazin, chitit s` cump`r o caset` ori vreun CD. Se prea poate ca primele produse de genul `sta, cump`rate de mine, s` fie DVD-urile cu Scooby Doo [i Kemi Curiosul, luate luna asta pentru fiul meu. Cît prive[te baza de date a copil`riei mele rock, mi-o construiam înregistrînd, împreun` cu un frate [i o sor` de-ai mei, piesele beton din topurile vremii. Aveam un casetofon mono Osaka, cu multe leduri pe unica box`, probabil cel mai ieftin casetofon din România anilor ’92-’93; ap`sam butonul REC cînd începea la radio sau la TV piesa aleas` [i trebuia apoi trei-patru-cinci minute s`

n Ovidiu VERDE{ Primele CD-uri, cump`rate prin ’95 sau ’96 de la magazinul Muzica, au fost dou`: un Clapton, Money and Cigarettes, [i un J.J. Cale, Travel Log. {i pe Clapton, [i pe Cale îi aveam îns`, la data respectiv`, pe casete, [i îi [tiam de h`-h`-h```, de dinainte de ’89, de pe vremea b`trînului meu Majak. Dac` vre]i s` [ti]i, pe ultimul eu l-am introdus în Vama Veche. Eu, Prometeu. Ce-i drept, Vama se reducea pe atunci la dou` terase al`turate – una cu patron bucure[tean, cealalt` ]inut` de ni[te clujeni –, care, pentru a atrage lumea, practicau audi]iile cu casetele clien]ilor. Terasele convie]uiau pa[nic [i eu eram – sînt [i ast`zi – un fan J.J. Cale, a[a c` zburdam nep`s`tor de la una la alta, pentru ca toat` lumea s` aib` parte de muzica mea. |ntr-o bun` zi îns`, între cele dou` terase a ap`rut un gard înalt de stuf. M-am mirat, dar nu l-am luat în seam`; am b`ut ceva la clujeni, dup` care, ocolindu-l, m-am întors la bucure[tenii mei. I-am dat b`iatului de la bar caseta cu J.J. Cale, el a luat-o, dar mi-a spus c` altcineva ceruse înainte Creedence. |n Vam`, Creedence, orice s-ar zice, e Creedence, a[a c` am a[teptat cuminte s` se termine, numai c` individul a pus imediat altceva, nu mai ]in minte ce. M-am dus la tejghea, dar s-a f`cut c` nu m` vede. La insisten]ele mele, a f`cut un semn discret în direc]ia patronului, care must`cea. Atunci, în sfîr[it, am în]eles. |n nestatornicia mea la o singur` teras`, înc`lcasem o clauz` de fidelitate. Eram, prin urmare, pedepsit. Mi-am luat înapoi caseta [i m-am mutat ostentativ la clujeni, unde fata de la bar m-a întrebat din prima, complice: „ J.J. Cale?“. {i a fost J.J. Cale, numai c`, în mod ciudat, pe la mese nu era nimeni. Am cerut o votc` mic`, am ascultat, am privit ma-

A N C H E T~

DILEMATECA l FEBRUARIE 2011

rea, ceva mai încolo m-a luat frigul, pentru c` era în august, a[a c` am mai cerut o votc` mic`, dar tot degeaba: la bucure[teni, lumea dansa pe rupte, la mine – pustiu. Pe la dou`, dup` ce am construit în minte tot felul de scenarii, m-am resemnat s-o iau, c`tinel, spre gazd`, cînd, ce s` vezi? De dup` gardul de stuf au ap`rut în fug`, ]inîndu-se de mîn`, dou` tipe, care s-au coco]at brusc pe masa vecin` [i au început s` danseze pe „Cocaine“. M`i, s` fie! Fetele nu m` b`gau în seam`, dar am prins din zbor cuvîntul „Clapton“, am în]eles de îndat` confuzia, m-am ridicat, m-am apropiat de ele [i am zis: „ J.J. Cale!“. Habar n-aveau cine-i ,,Gigi `sta“, a[a c`, din vorb`-n vorb`, am dansat, am aflat c` sînt studente la Arte Plastice, ceva mai tîrziu ni s-a al`turat o namil` de sculptor b`rbos, dup` care au ap`rut [i al]ii, tot mai mul]i, atît de mul]i încît, cînd am tras cu ochiul pe dup` gardul de stuf, am constatat c` la bucure[teni r`m`seser` numai cî]iva in[i rebegi]i de frig – amicii patronului. Care patron d`duse, pesemne, bir cu fugi]ii pentru c` nu-l vedeam. Am ]inut-o într-un dans pîn` la r`s`ritul soarelui [i a fost cu adev`rat frumos, numai c`, pe la [apte, cînd ne-am a[ezat, în sfîr[it, la mas`, ceva mi-a stricat bucuria succesului. Una dintre studente s-a dus s` comande ni[te ca-

fele, a discutat destul de mult cu fata de la bar, [i, cînd s-a întors, mi s-a p`rut c` m` prive[te ciudat, pe furi[. La un moment dat, s-a aplecat s`-i spun` ceva celeilalte, dar tocmai atunci s-a terminat caseta, a[a c` am putut auzi un sincer uimit: „B`i, `sta e profesor!“. Era sincer, repet, [i, deci, la urma urmei, m`gulitor – nu eram, la data respectiv`, decît asistent –, dar atunci s-a rupt filmul [i... {i uite-a[a am ajuns eu s`-mi cump`r primele CD-uri. Pîn` atunci m` împotrivisem tenta]iei; mi se p`rea c` sunetul lor „perfect“ arunc` în derizoriu zilele [i nop]ile pierdute cu ochii holba]i la tres`ririle acelor de poten]iometru, în interminabile [edin]e de „tras muzic`“. Poate c` nu au fost pierdute în zadar, pentru c` „muzica adev`rat`“ nu se g`sea pe-atunci în comer], de albumele originale trebuia s` „faci rost“, era o chestiune de prestigiu, pentru c` le ascultam [i le discutam între prieteni, cu patim`, pentru c`... |n sfîr[it, poate a]i în]eles unde bat, dar în toamna lui ’95 sau ’96 m-am dus s`-mi cump`r primul CD-player. Sub sticla raftului de la Muzica m` a[teptau Eric Clapton, Money and Cigarettes, [i J.J. Cale, Travel Log. n

anchet` realizat` de Marius Chivu