Dacia eternă nr. 2 (11) / 2015

DACIA

ETERNĂ

REVISTĂ DE CULTURĂ - TRADITII, PROZĂ, TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZĂ AN II, NR. 2, FEBRUARIE 2015 * APARE ÎN ZIUA DE 21 A FIECĂREI LUNI

2

Anul II, nr. 2/2015

SUMAR Ioan Păunescu, ZIUA ÎNDRĂGOSTIŢILOR/3-4

Pentru o Românie a Meritocraţiei!

Statuia regelui Decebal la Cazane

PROZĂ Nicolae Rotaru, SATUL DE SUB SAT/5-8 Dorina Stoica, HAINA ROŞIE DE CATIFEA/9-10 Constanţa Abălaşei Donosă, ZILE DE IARNĂ/11-12 Mara Sadoveanu, DEFINIŢIE/13 ROMAN FOILETON Corneliu Leu, DRUMUL DAMASCULUI / 14-20 Raluca Ioana Maftei, SCRIS ÎN STELE / 21-24 TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZĂ Wu Chengen, INSEMNAREA CĂLĂTORIEI SPRE VEST/25-26 MEMORII Ion M. Păunescu, UN COPIL ZBURDĂ PRINTRE PUŞTI ŞI TUNURI/ 27-28 CARTEA DE AZI, CARTEA DE MÂINE Dorina Stoica, CÂND TE IUBEAM/29 Coca Popescu&Ahmed Jaber,PRIETENIE FĂRĂ FRONTIERE/ 30 ESEU Doina ŞiŞu, ODISEEA/31-33

DIRECTOR FONDATOR: CONSTANTIN LUPEANU REDACTOR-SEF: IOAN PĂUNESCU Adresa: Str. Aurel Vlaicu, nr. 25, cod 330007, Deva, România Email: revistadaciaeterna@gmail.com www.scribd.com/Dacia-Eterna www.cartesiarte.ro Textele se vor trimite pe adresa de email a revistei, în format electronic, fonturi Times New Roman, size 12, cu semnele diacritice proprii limbii române, însotite de fotografia autorului.

Colaborările nu se plătesc. Reproducerea este permisă, cu citarea sursei.

Numãr ilustrat cu motive de cusãturi populare româneşti

Responsabilitatea pentru opiniile exprimate în cuprinsul textelor revine exclusiv semnatarilor (Codul Penal, art. 205-206).

Revista se distribuie gratuit.

ISSN 2360 – 199X ISSN–L 2360 – 199X

3

Anul II,nr.2/2015

Ioan Păunescu

ZIUA ÎNDRĂGOSTIŢILOR Sărbătorirea Sfântului Valentin, ca zi a Îndrăgostiţilor, a fost oficializată în anul 496, la 14 februarie, de către papa Gelasius I. În felul acesta se aducea în atenţia creştinilor martirizarea lui Valentin, un preot care a fost condamnat la moarte şi executat în anul 269 din ordinul împăratului Claudius al II-lea, datorită încălcării ordinului dat de acesta, care interzicea oficierea căsătoriilor tinerilor. Dispoziţia imperatoruluia pornit de la ideea aberantă că numai căsătoriile sunt cauza lipsei de combativitate a ostaşilor armatelor sale.

De ce se dădea importanţă acestui martir de papa Ghelasie I, la mai mult de 200 de ani de la moartea lui? În primul rând pentru a atenţiona tineretul asupra însemnătăţii căsătoriei religioase bazată pe dragoste şi apoi pentru a diminua importanţa sărbătorii păgâne a Lupercaliei (ce se ţinea în perioada 13 – 15 februarie), care în plin creştinism încă nu fusese abanonată. De atunci an de an tinerii credincioşi catolici au celebrat acest eveniment dedicat tinerilor îndrăgostiţi prin manifestarea decentă a iubirii în public, prin intâlniri vesele, prin trimiterea de mesaje de dragoste şi cadouri fiinţelor apropiate sufleteşte, cu cereri în căsătorie, logodne.

Azi acest eveniment, până nu demult cu conotaţii religioase, a devenit unul laic, la scară mondială, ziua lui Valentin (Valentine’s Day). Toate lumea tânără (şi nu numai..) se bucură, se sărută, posturile de televiziune au programe adecvate evenimentului preluând în direct concerte de muzică dedicate vârstei juvenile, transmisii din zonele centrale ale oraşelor în care tinerimea se distrează, cântă, dansează, se îmbrăţişază tandru. Teatrele îşi diversifică repertoriul axându-l pe cel cu teme romantice, în care dragostea este preamărită. Magazinele sunt şi ele asaltate de cumpărătorii dornici să ofere în această zi daruri fiinţelor adorate.

Internetul este şi el prezent cu facebook-urile pline de informaţii şi imagini ce glorifică dragostea, cu comentarii şi

vorbe de iubire. Se depun eforturi pentru ca cei ce se preţuiesc să se simtă bine.

Dacă globalizarea evenimentelor plăcute a cuprins şi tineretul românesc, sărbătorind Ziua Sfântului Valentin, în ţinuturile româneşti momentul este substituit de o altă sărbătoare cu aceiaşi semnificaţie care se ţine aici de mii de ani. Calendaristic acest fapt important are loc zece zile mai târziu, pe24 februarie. El poartă numele de Dragobete şi vine din vremea dacilor. În acele vremuri antice un zeu al acelor locuri era celebrat în apropierea venirii primăverii, când natura începea să renască şi odată cu ea se trezeau şi în sufletul şi inimile tinerilor iubirea şi setea de viaţă.

Celebrarea era plină de veselie iar îndrăgostiţii, perechi, perechi se strângeau în braţe şi se săru t au, p ec et lu ind s e n t ime n t u l tainic al iubirii de cele mai multe ori prin afişarea în faţa tuturor a afecţiunii faţă de fiinţa iubită, ori cu mariajul sau o legătură ce anticipa acest act. Mulţi leagă evenimentul şi de sărbătorirea zeului Pan, zeu de origine tracică, care însoţea carul alegoric al zeului Dionysos, de aceiaşi origine, sau a zeilor romani Lupercus sau Faunus (echivalentele latine ale lui Pan), aduşi în Dacia la venirea romanilor, care îşi exercitau puterea divină asupra pădurilor, câmpiilor, ogoarelor, animalelor şi fiinţelor de sex feminin. În reprezentare, aceşti zei (Pan, Faunus sau Lupercus) aveau o faţă comică, picioare de ţap şi posedau un apetit sexual foarte lăudat. Să nu uităm însă şi de faptul că în teritoriul dacic au dominat mai tot timpul una din cele două religii monoteiste, a dacilor şi cea a creştinilor, mai puţin permisive hedonismului promovat la sărbătorirea zeităţilor menţionate, limitând excesele sexuale, dând sărbătoririi o mai mare

4 decenţă, mult mai accentuată decât în restul imperiului roman.

Acest lucru a condus la continuarea sărbătoririi venirii primăverii şi iubirii până în zilele noastre, apropiată de forma antică, în limitele bunei-cuviinţe şi respectului castităţii în manifestările sărbătoririi zilei de Dragobete.

Deşi sunt mai multe teorii asupra orginii cuvântului Dragobete, pornind de cele spuse mai sus, cred că cea mai corectă este cea prin care termenul este rezultatul combinaţiei a două cuvinte daco-romane, puţin modificate: trago = ţap (dacic) şi pede=picioare (latin). Adică picioare de ţap, specifice zeităţilor menţionate. În terminologia populară Dragobetele este cunoscut şi sub unul din următoarele trei nume: Cap de Primăvară, Logodirea păsărilor şi Ziua Îndrăgostiţilor. Primul explică faptul că primăvara va începe în curând, când întreaga natură şi vieţuietoarele reîncep o viaţă nouă, iubirea fiind una din componente. A doua denumire se referă la momentul sărbătoriri, care coincide practic cu perioada în care păsările îşi fac cuibul şi încep împerechearea, pădurile, luncile şi văile fiind pline de trilurile armonioase ale acestor vieţuitoare. Legat de eveniment, există şi tradiţia că păsările sunt vestitorii zeilor, care comunică întregii naturi că dragostea divină pluteşte deasupra pământului.

Despre denumirea Ziua Îndrăgostiţilor nu trebuie făcut un comentariu special (s-a spus deja destul).

Poporul român a avut o mulţime de obiceiuri legate de Dragobete, ca şi despre cine este acesta (zeu, voinic, făt frumos, etc). Din păcate, schimbările din societatea românească, migraţia continuă a populaţiei de la sat la oraş, sau din ţară în alte ţări, au alterat şi chiar au dus la dispariţia acestor frumoase tradiţii. Ce a rămas se poate rezuma la faptul că în ziua de Dragobete, fiecare pereche de îndrăgostiţi

Anul II, nr. 2/2015 se înlănţuie cu braţele în văzul tuturor, după care se sărută lung şi afectuos. Pe vremuri acest sărut se fura, acum a devenit un act îndrăzneţ, pe care ambii parteneri îl aşteaptă şi cu care sunt de acord. Se pecetluieşte astfel o legătură intimă, oficilizându-se o apropiere, care poate constitui o unire pe viaţă, finalizată prin căsătorie sau a lungă prietenie fericită. Întrega zi este plină de veselie, voie bună, dansuri şi muzică şi multe, multe pupături, jurăminte de iubire şi promisiuni...cadouri, cuvinte de dragoste sub toate formele (prin Internet, pe cadouri personalizate, etc) Trăieşti totodată cu sentimentul că Primăvara a venit sau e pe drumul cel mai apropiat, manifestăndu-şi prezenţa prin: căldura soarelui şi ziua care se pregăteşte să depăşească prin durată noaptea, prin ciripitul voios al păsărelelor, prin muzică şi voia bună, la care participă toată lumea şi mai ales tinerii îndrăgostiţi.

Astfel, exuberanţa noului anotimp ce bate la uşă copleşeşte întreaga natură şi în special inimile şi sufletele celor care se iubesc şi se apreciază sincer.

Ca o concluzie, versurile lui Lucian Blaga spun totul: „Înc-odată iar şi iară, a cunoaşte înseamnă iarnă a iubi e primăvară.”

Fie că aţi sărbătorit Ziua Sfântului Valentin sau/şi veţi sărbători şi Dragobetele, revista Dacia Eternă urează cititorilor, prietenilor şi colaboratorilor săi mesajul dacic (puin modoficat): Fie ca Marele Zeu (Dumnezeu n.n.) să vă aducă odată cu Ziua Îndrăgostiţilor, sănătate şi fericire pe durata întregului an, bună dispoziţie, să deveniţi mai buni, mai fideli faţă de cei iubiţi, mai îngăduitori faţă de greşelile celor apropiaţi. La Mulţi Ani!

5

PROZĂ

Anul II, nr. 2/2015

Nicolae Rotaru

(

(Fragmentul de mai jos face parte din romanul Sat de sub sat – în curs de apartie)

SATUL DE SUB SAT Capitolul 11: LA CHEREMUL ABSENŢEI Ascult la radioul duminical, în timp ce-mi sorb licorile şi-nghit bulinele, că suntem neam de puturoşi, că nu muncim, că muncă face şi drege, că datorită muncii nemţii au ajuns unde au ajuns… Munca raportată la boala ei letală numită şomaj. Punerea pe liber, reducerea de activitate, falimentul, moartea muncii din cauza lipsei de cerere pentru produse.

Al dracului Marx care ne-a învăţat să muncim, nu ne-a învăţat ce se întâmplă dacă chiulim. Noroc cu gineri-su, PauLafargue, care ne-a furnizat un text polemic: Dreptul la lene. Oricum, munca primează. Dar dacă meseriaşii nu mai au comenzi? Şi Lenin merită dat dracului la acest capitol.

Că el ne-a spus să ne ferim de îmburghezirea proletariatului. Îmburghezire ca huzur, ca leleveală, ca farniente şi trai din expediente, cerşit, şparlit, învârtit, furcătatşifurgăsit! Oricum, ţara noastră fostă a egalităţii în drepturi (auzi, drăcie!), fostă a trimiterii pe şantiere a celor prinşi fără job (asta da!), a ajuns gazda unei poveri numite pensionar şi a altei belele numite somaj. Şi mie ambele aspecte îmi sunt cunoscute.

Poate tot de la Ilici care-ndemna pe activiştiiaflaţi în impas: „Spuneţi-le ce vor să audă!”

Mă uit la poza lui tata, acel tablou din care stă să vorbească, şi zic. Zic în gând, cum multe se zic astăzi, dar mă adresez părintelui meu plecatul, dusul, mutatul şi plânsul: „Nu, n-am fost şomer. Am fost doar pus la dispoziţie. Disponibilizat. Afectat politic. Atunci când au venit la putere chiar ţărăniştii tăi, tată. Conduceam Scutul Ţării, eram ziarist profesionist şi de temut… Ştiu, nu-ţi place s-auzi că am fost ziarist, mi-ai mai spus-o… că râde lumea, fiindcă ziaristă era Veta… proasta aia care bătea zilnic ăişase kilometri, din uliţa gării Lerodenilor până la Capu Piscului, unde se termina Adâncata noastră, vânzând ziare… Veta cu ziare sau Veta proasta care vorbea singură („Frumoasă sunt, voce am, lumea mă cunoaşte, dar de ce nu mă mărit?”) şi care şi ea, s-a păpădit, deşi nu se ştie unde-i putrezesc oasele, că nici

în cimitirul din coastă lui Gussi nu ştiu să aibă domiciliu forţat… N-am fost şomer, dar acum, când au venit tabelele cu recalcularea drepturilor de pensie, pe perioada cât tu te-ai bucurat că au ajuns la putere ţărănişti, iar la noi a sosit ministrul Gunoiu, m-au scos din schemă, ca să-l pună pe unul care-i lingea pe ei şi care nu se crampona de echidistanţă … adică nici cu ăia, nici cu ăilalţi, tată, c-aşa trebuie să fie militarul… cum ziceai şi tu când plotogeaiîncălţărilemiliţianului Negulici şi când te întrebaăla dacă te-ai dat cu verzii lui Tilicişi cu bandiţii lui Arsenescu sauArnăuţoiu de la Nucşoara, iar tu râdeai de-ţi sticleau dinţii de metal şi spuneai: Pleacă ai noştri, vin ai noştri, domn şef, eu nu fac ce fac toţiproştii! Mă rog, am fost pus pe liber, m-au ars la buzunar şi mă ard în continuare, toţi anii pe care-i voi mai avea până vin să ne vedem, pe-acolo pe unde eştişi de unde mai evadezi noaptea ori ca să-mi apari mie în vreun vis, ori să-i zăpăceşti pe unul şi altul, tot ca Negulici poliţaiul, care te-a văzut stând şi fumând la intrarea în biserică, sub teiul unde se-adună lumea în noaptea de Inviere s-asculte circulara episcopului şipovaţa patriarhului. Te-a observat cu văzul pupăzatşi

Anul II, nr. 2/2015 speriat că, pe geamul bisericii mă văzuse şi pe mine dansând cu sfinţiicoborâţi din picturi.

Jandarm disponibilizat, cu salariu diminuat şi la pensie afectat. Ăsta sunt. Dar nu mă plâng. Când eram mai tânăr, activ cum spun militarii, şi eu am păcătuit cu gândul, la fel cum păcătuiau alţiişi cu vorba, vizându-i pe cei bătrâni, băşinoşi care ne tot încurcă, ne sug din leafă ca să trăiască ei, expiraţii pe care-i caută moartea pe acasă şi nu-i găseşte fiindcă suntplecaţi se-ngroaşe cozile la ce se-aduce, ce se bagă, ce se dă… Acum am ajuns şi eu expirat. Nu-s pungaş ori şoim al cozilor, că nu mai e criză de alimente. Nu mai trebuie să ai pungă, răbdare şi bani ca să apuci ceva. Sunt de ajuns doar banii! Dar tocmai de bani era vorba, tată… Că mi i-au ajustat, recalculat, reaşezat… Cimpăvit, cum ziceai tu când tundeai capra… O cimpăveai, o căpreai, îi făceai pilea ca pe-o tablă de şah!

Acum, cine să mai pască ori să mai tundă capre? Aţi plecat toţi – şi tu, şiArmăsăreanu, şi Marin ŞchiopuşituşaLeanca. În loc să vă găsesc pe Valea Seacă, vă caut, când îmi aduc aminte de voi, aici, la cimitir. Toţi, noi, ăştia viii ne aducem mai greu aminte de voi. Acum, sincer să fiu, satul vostru de sub satul nostru, e şi fără câini şi fără săteni, deşi vă vedem umbra şi vă simţim duhurile prin plantaţia de cruci.

E o aşezare cam neatractivă, cam ocolită şi nedorită.

Mă spovedesc şi euţie, tată, că altcineva nu mă înţelege. Nici nu ascultă să mă vait. Marea majoritate, ca şi atunci când trăiai tu, sunt cerători… Am zis aşa să nu spun cerşetori… Cam toţi cer, nu dau… Cer fiindcă nu cred că nici eu nu am. Am şi nu prea am, ca să zic cum ziceai tu citându-l pe olteanul prins fără bilet în tren…

Când o citi cine ştiu eu aceste rânduri o să strâmbe din nas, emiţănd cine ştie ce bombăneală pe post de judecată… estetică… Da, nu te interesează aspectul, dar îl poţiînţelege… E ca-n cazul lui Sadoveanu, că-l ştii fiindcă tu mi-ai adus cartea Mitrea Cocor de la Aurică Belmeaţă, fostul tău coleg de bancă şitovarăş de alimandroc, dar şi fostul meu profesor de caligrafie şieducaţie fizică, ajuns directorul şcolii elementare din Adâncata, căruia i-ai dat dezlegare să mă bată, dacă nu sunt cuminte şi chiar m-a bătut ca lumea, plus că-mi rupea urechile şi perciunii… Despre acest „titan al literaturii”, c-aşa i se spunea, ba titanul, ba „Ceahlăul literaturii naţionale” , care a scris peste suta de cărţişi pe care lam ajuns şi eu cu numărul de titluri scoase în lume, despre conul Mihail care a cochetat şi cu ruşii, ca-n romanul de

6 care veni vorba ori ca-n zisa „lumina vine de la Răsărit”, şi cu politichia, c-a fost şipreşedinte de preziudiu în Marea Adunare Naţională, şi cu masoneria ca rang 33, că tu camştii cum e cu organizaţia asta secreto-discretă, despre el, zic, un alt mare meşter al plaivazului, criticul literar G. Călinescu, spunea că opera, vastă şi întinsă, e ca un lac imens, pe care, însă, îl poţi trece cu răbdare şiuşurinţă doar dacă-ţi sufleci manşetele pantalonilor…

Voia să spună acest mare critic că Sadoveanu nu e profund, n-are adâncime, şi că opera lui e un fel de baltă frumoasă de privit, dar la urma urmei, mai folositoare dacă ar fi asanată. Culmea e că azi, Sadoveanu, afară de ochiurile ca ni’ te ele’ teie Baltagul, Hanu Ancuţei, Nicoară PotcoavăşiFraţii Jderi, a cam fost asanat. La şcoală, „filosovieticul”Sadoveanu nu se mai înva ă decât la etc…

Hai că ţi-am cam împuiat capul cu ale mele. Am pornit de la pensia pe care mi-am suspendat-o… da aşa se zice, c-aşa a hotărât guvernul lui Traian Bocănescu: să nu cumulezi pensia de la stat, cu salariul de la stat…

Or,ştii că eu, după ce mam pensionat de la jandarmi, fii ndcă ţărănistul tău Gunoiu ma vărsat la arma asta din care proveneam, ţi-a făcut hatârul şi m-a scos din presă, nu mai eram ziarist ca Veta din Lerodeni, care-ţi aducea ţieScânteia la poartă, contra treizeci de bani, n-am stat la pensie nici o jumătate de an, şi m-am angajat cadru didactic la o şcoală militară numită Academia Bravus. Ştii, că ţi-am mai spus prin cărţile mele, iar acum, după zece ani de atunci, trebuie să-mi iau tălpăşiţaşi de aici că aşa scrie la carte, e chestie de vârstă, de lăsat locul şi altora, că la 65 de ani, dacă nu te-ai grăbit, ca tine, şi te-ai mutat în locul cu verdeaţă de la Călugăriţa, ori în celălalt, cu cale ferată şi pădure defrişată în vecinătate de la Adunaţi, unde-şi au domiciliul cuscrii tăi din Obligaţi, e cam timpul să te aşezi pe stat degeaba şi de ronţăit pe-ndelete zilele şilovelele… Aşa spune vecinul meu de deasupra, GaroyPepenel zis Spaniolu care are trei băieţi ce poartă nume de materiale de construcţie: Lindab, Plexiglas şiPexal, pus o fată, Mercedeza…

Ce ştii tu, tată, cum e pe-aici, pe-afară, de unde ai plecat exact când să trăieşti cum ai visat… adică să vină regele cu care erai de-un leat şi… regele, chit că a rămas tot ex, adică fost… a venit, dar tu nu l-ai mai aşteptat să preia puterea şi să salveze România… Nu mai

7 ştii ce şi cum, nici după ce s-au instalat în vârful politichiei de la Veseleşti, ţărăniştii tăi şi-ai lui Mihalache de la Toporoveni, tot din pricină de grabă… Ai fugit repede, repede pe Curmătură, nici n-ai mai aşteptat să se desprimăvăreze, ţi-i luat calabalâcul, alea patru scânduri şi alea câteva ţoaleşi-ai plecat. Poate dacă nu era februarie şi boarfele alea ni le-ai fi lăsat, dar te-ai temult de frig şi le-ai luat. Ai luat şi costumul, singurul pe care îl aveai şi scurta recroită şi făcută dintr-o manta militară a mea, mantaua lui Gongonea, cum ziceai tu, neînţelegând sauuitând când ţi-am spus că e mantaua unui rus celebru numit Gogol. Tu, cu ruşii nu te-ai avut bine, deşi ai luptat alături de ei până-n Tatra, dar nu-ţi erau la inimă, că de multe ori ne-amşi certat pe acest subiect. M-ai ţii minte când te-am făcut prost la geografie că ai confundat Oraşul Stalin cu Braşovul, iar tu mi-ai bă’icat bucile lovindu-mă cu cureaua ca să-mi vină minte la cap? Da, aşa ai plecat îmbrăcat, cum arăi în poza lui Georgică, aşa cum te-a silit acel prieten al meu, care, şi el, s-a grăbit să plece, din pricina unui cancer care i s-a mutat din burtă alungat de doctori cu bisturilul, dar s-a cuibărit la cap, cum te-a forţat să te primeneşti, să te bărbiereşti proaspăt, să te-mbraci, să-ţi pui cravată şi să stai smirnă… cum zic ruşii la poziţiadrepţi, că tot adusei vorba de ei… aici sub bolta de viţă ananas, lângă cireşul care s-a uscat, a murit şi el deşi nu era bătrân, şi te-a tras în poză, color… Mă uit la poza asta înrămată, care ţi-a plăcut cai bătut-o de-atunci în cui, lângă icoană şi sub oglinda unde-ţi aranjai mustaţa, ea a rămas, ca şi fotografia sepia a omului aceluia impozant, bunicul tău cum ar veni, pe care-l înrămase maica-mare GheorghiţaTrucăloaiaşi-l ţinea la loc de cinste în odăiţa ei, a rezistat cum se întâmplă cu lucrurile moarte care rămân de pe urma duşilor. A rămas, în timp ce tu ai ales singuratatea. Singurătatea ca un fel de a spune, că nu eşti deloc singur nici acolo. Mai singuri suntem noi aici.

Că, să ştii… cum şiştii… ca să fii singur trebuie să mai existe cineva, lumea, de care să te izolezi, care să te alunge, să te ignore… Singurătatea asta e la fel ca şi minciuna. N-ar putea exista de n-ar fi adevărul cu care s-o punem faţă în faţă. La fel ca şi însingurarea pe care o raportăm la cei prezenţi, convivii, concetăţenii, consătenii… De fapt, nu tu eşti singur (mă rog tu, ăi doi

Anul II, nr. 2/2015

fraţi ai tăi, plecaţi cu mult înaintea ta şi mama voastră, care ocupaţi groapa asta), ci noi. Pe noi ne-ai lăsat la cheremul absenţei tale. O prezenţă cu absenţele la zi, am scris undeva. O visătorie, o virtualitate reală, ca să forţez încă o dată mâna realităţii. Nu ştiu cât înţelegi tu, tată, din ceea ce-ţi spun, dar zic şi eu. Dau să zic, fiindcă doar gândesc, iar tu, de-acolo de unde eşti îmi citeşti sigur gândurile.

Tot răsfoiesc hârtiile astea, dosarul cu decizia de pensie, care, ca drept bănesc revizuit, deh, şiciumpăvit, e posibil să se cumuleze din nou cu salariul primit de angajaţii din sistemul public. E posibil dar inutil, fiindcă eu mai am două-trei luni şi gata, calitatea de lefegiu dispare. Rămân cu cea de pensionar, că de aceea am luat hârtiile la întrebări şi mi s-a părut că mă priveşti din rama aceea neagră, cu oarece nemulţumire. N-ai de ce: arondaţii care-ţi poartă numele vor fi ajutaţibăneşte în continuare. Îmi pare rău că tu n-ai apucat să-l vezi pe strănepotul Matei, însăînchipuieşte-ţi-l pe tat-su Costin, că e la fel şi la chip şi la nebunii!

Dar să ştii, apropo de ziaristul care nu ţi-a plăcut cam fost, în cei 13 ani cât am lucrat în presă am avut cea mai mare leafă şi asta m-a ajutat la pensie, a avut efect de drojdie, umflânu-mi-o puţin, ca altfel, de la Jandarmerie, chiar de am fost în staf, am ieşit cu un calcul precar. Tot din timpul ziaristicii îţi lăsam şiţie bancnotele alea cu Avram Iancu pe ele, cele mai valoroase, că ştii cum spuneai, că-ţi place ăla cu căciulă, fiindcă tu, având chelie, ţi-e cam frig la cap. Şi-ţi lăsam hârtii de-o jumătate de milion, cu crăişorulmunţilor pe ele, iar martorii râdeau şi timpul şi-a văzut de drum. Acum răscolesc prin amintiri şihârţoage, fiindcă s-au pierdut pe parcurs nişte vechimi!

Caut şi sunt căutat. Chiar de la Arma oamenilor de arme mă solicită cineva. Un bos. Bosul. Să construiesc un mesaj din partea lui către ofiţerii care au absolvit şcoala pe care am isprăvit-o şi eu la Sibiu acum patru decenii şi jumătate.

Vrei să-ţi citesc ce am scris? N-o să-nţelegi mare lucru, dar eu cui să mă confesez? Iată: „Cronos îşi vede de toarcerea şi depănatul lui, iar noi, oamenii, luaţi cu practicarea meseriei de a trăi, cum se exprima

Anul II, nr. 2/2015 un mare meşter al cuvântului, nici nu ne dăm seama de trecerea aparentă a anilor, pe care-i înnobilăm cu semnele recognoscibile ale faptei. Pentru militari, acele fapte se numesc chiar de arme şi stau sub egida onoarei şi gloriei, a curajului şi dăruirii întru slujirea Patriei, pecetluită cu jurământ prin care ne punem chezaş chiar viaţa.In urmă cu un sfert de veac, în oraşul de pe Cibin, se lansau ca absolvenţi ai şcolii iubirii de neam şi glie, şi ca oşteni ai legământului sacru, membrii promoţieiRevoluţieiDecembriştilor, care au binemeritat încrederea noastră şi care acum, la scurgerea celor cinci luştri de ofiţerie sub deviza Lex et ordo, binemerită, de asemenea, semnul recunoştinţeişipreţuirii pentru lucrul bine făcut şi pentru temeinicia sentimentelor de oameni ai armei frumoaselor tradiţii de sprijinire a statalităţiişi bunelor rânduieli, potrivit cerinţelordemocraţiei legii.Cuvine-se dar, felicitări ostăşeştişi o urare prietenească de bune împliniri sub semnul camaraderiei şisolidarităţii de corp, pe care ni-l dorim mereu de elită şi totdeauna meritoriu!”

Da, mai fac şi de astea. Dacă te mai lasă popa Chiţu ori cine e la tine acolo cu apelul de seară şiprezenţa la cavouri, ţi-aş mai citi un text. E o poezie cu şi despre ruşi. Am scris-o chiar în ziua de naştere a liderului de la Kremlin, cu care ne-am cam pus rău că ne-am dat cu aşteptaţii tăi, cu yankeii, iar ţarul Putin nu iartă. I-a şi promis-o lui Emilian Băsnescu, dar nu mai are când să io tragă că marinarul s-a dat la fund fiindcă i s-a încheiat mandatul. Dar cu rusul nu te joci, că odată te trezeşti fără Moldova, cum se treziră ucrainienii fără Crimeea. Dar, mai bine ţi-o spun atădată, că e lungă şi nici n-o înţelegi…

Acum mă uit la lespedea de pe un m o r m â n t ocupat de un potenţat! E pusă pentru a nu fi profanat cavoul. Mă gândesc dacă nu cumva aş avea o putere cristică s-o dau la o parte! Ei şi?

La ce bun să poţi ridica pietre de moară ori capace de cavou, dacă o faci degeaba! Dacă nu înviază nimeni din acel hău lăsat fără piatra care ţine loc de uşă.

Am citit că undeva la englezi, o nepoată, moştenitoare a unei bunici bogate, a pus în sicriu şi un smartfon modern, pentru a-i trimite mesaje răposatei, semeseuricum se zice acum,şi mi-am făcut scrupule că eu nu ţi-am aşezat în sicriul sărac nici măcar un pachet de mărăşeşti sau naţionale. Dar, citind mai departe despre nepoată şi bunică, m-am crucit şi m-am liniştit! După doi ani, nepoata s-a pomenit cu un sms de răspuns din partea celei din sicriu, un mesaj prin care o asigura că pe acolo

8 totul e ochei, cum zic englezii la foarte bine, şi că-i urează sănătate şiviaţă lungă. Efectul, însă, a fost contrar.

Nepoatei i-au sărit minţile, mai ceva ca lui Negulici, poliţaiul, care te-a văzut pe tine fumând sub monumentul din cimitir, iar pe mine dansând cu sfinţiicoborâţi de pe ziduri, în biserică. Adevărul e că firma de telefonie a repartizat numărul de apel dezafectat altei persoane care, crezând că cineva face glume trimiţând mesaje, i-a răspuns în aceeaşi manieră!

Hai că te las. Uite, se-aude iala de la uşă. A venit de la biserică noru-ta. O să-mi spună că te-a nominalizat la morţii pentru care a aprins o lumânare la mănăstirea Ghintuita. Vezi dacă ai drum prin visele ei să-i mulţumeşti pentru asta că ştii că-i face plăcere. Mai ales dacă vine din partea ta, pe care te-a crezut duşmanul ei şi, atunci când vine vorba, îşi aduce aminte că ne-ai izgonit din curtea de la ţară că acolo nu e nimeni altcineva stăpân până la maortea ta. Ş-ai murit şi s-a înstăpânit soru-mea Domnica, Musca, mai bine zis Muşiţa ei, Miliana cu şuşoiul, aşa încât nu s-a ales praful de lăsământul tău şi de investiţiile mele, ci doar pulberea!Totul cu voia mamei care are şi ea dreptul la sentimente: mai multe pentru p a r t e a femeiască – fiică şi nepoată, şi mai puţine pentru ce bărbătească – fiu şi nepot!

Care parte m u i e re a s c ă , zice ea, n-a avut noroc, a rămas săracă şi neajutorată. Nu-i nimic: pământul ne rabdă pe toţi. Cât ne va mai răbda, că pesemne ai auzit că nu o duce bine planeta deloc, că au început să apară metastaze unde nici nu te aştepţi, fiindcă după cancerul roşu pe care-l ştii s-au produs fel de fel de mutanţi, încât nici o profilaxie nu mai dă roade, nici un leac nu ne mai poate salva!

Se bat ăi din legea lui Christos cu cei dintr-a lui Mahomed. Ambele tabere par să n-aibă nici un Dumnezeu.

Sau fiecare crede că Godul sau Allahul lui e mai bun. Şi pe chestia asta se războiesc trimiţând la moarte legiuni întregi de nevinovaţi de toate vârstele.

Uneori mă şi întreb dacă la voi acolo, sub pământ sau pe unde vă umblă duhurile e mai rău, sau la noi aici unde e adevărat iad cam peste tot. Dar n-ai tu nici o putere, nici măcar să-ţi spui părerea. Ştiu asta, că aşa zicea şimaica-mare, mama ta GheorghiţaTrucală, atunci când trăia: morţii nu vorbesc nici când vin în somn, că dacă o fac e rău de moarte. Hai că chiar te las. Noapte bună!

Sau, dacă vrei, să-ţi fie ţărâna uşoară!

Anul II, nr. 2/2015

9 Dorina Stoica

HAINA ROŞIE DE CATIFEA Pufoasă mătăsoasă, ca un motan birmanez mă priveşte zâmbind cu buzunarele rânjite până la mâneci, iar gura roşie a gulerului tunică e căscată a somn, a plictis sau mai degrabă a nerăbdare. Parfumată, iscusită ca o femeie de patruzeci şi şapte de ani împliniţi, e gata de plecare dis-dedimineaţă.

O ating după mulţi ani cu inima cât un purice, ce dor mi-a fost de ea! Îi mângîi rănile mici făcute de coconii de molii, coloraţi în roşu galben şi albastru, bătrâni de vreo douazeci şi patru de ani, de când o ţin în valiza de carton.

Nerăbdătoare, oglinda îmi zâmbeşte prietenoasă, hai mai îmbracă-o măcar odată, ştiu cât de mult ai iubit-o!

Peste rochia neagră lucioasă, haina roşie sofisticată din catifea îşi deapănă amintirile.

Pe Lipscani se lasă înserarea. E ora la care încep să apară bişniţarii, femile uşoare, şmenarii şi ciorditorii. În luna noiembrie la ora şase după-amiază, schimbată după preţioasele indicaţii ale iubitului conducător, e întuneric de parcă ar fi miezul nopţii. Vitrinele sunt luminate slab, iar magazinele din ce în ce mai goale. Programul e obligatoriu până la ora şapte seara.Vânzătoarele plictisite, îşi numără banii făcându-şi de lucru printre rafturi.

Imi plac atât de mult consignaţiile, încât adeseori mă prinde ora închiderii, cu ochii pironiţi pe câte o bijuterie veche, un goblenţ, o rochie cu paiete multicolore, o cizmă delicată de cine ştie cine purtată, ori un tablou din care nu înţeleg mai nimic. Şi astă seară am întârziat prea mult prin consignaţii. Mă opresc lângă bişnitarul tutungerie. Acesta îmi strecoară în sacoşă cele doua pachete de Kent, îi dau banii tot pe furiş, de parcă i-aş fi furat, apoi dau colţul, spre magazinul Bucureşti pentru a mă opri la patiseria unde, de obicei mă delectez cu un cicco şi o prăjitură, cina pe care mi-o permit doar uneori.

În vitrina celui mai obscur magazin am văzut-o! Luminată dintr-o parte de un bec slab, impecabilă, roşie ca drapelul partidului care mă hrăneşte, de o frumuseţe aproape ireală, haina roşie din catifea stă dreaptă în vitrină, pe manechinul cu dimensiunile şaptezeci, patruzeci şi cinci şaptezeci, de parcă din tot Bucureştiul doar pe mine m-ar fi aşteptat. Ca o stană de piatră, hipnotizată privind-o simt inima oprintă în loc, aşa de mult mi-o doresc. Până să-mi apară în faţă, golul din stomac mă grăbea spre patiseria cu prăjituri colorate. Privind-o însă, foamea a dispărut.

Cu trei degete deasupra genunchilor, poalele ample, bogat căzute peste glezne, cu talia accentuată de cordonul brodat cu flori galbene şi albastre, haina roşie din catifea e încheiată în nasturii sidefaţi, aliniati, cuminti pe două rânduri, precum sticlele de lapte, puse dis-de dimineaţă la uşile laptăriilor din colţurile străzilor. Pe piepţi, de la umeri până în talie are cusute cu măiestrie aceleaşi flori ca pe gulerul tunică şi pe manşetele care strâng mâinicile largi.

Jos, la picioarele manechinului, pe un carton e scris mare pretul! Încep să-mi fac socotelile în gând.Elimin aproape totul, până şi masa de prânz, nu mai zic de prăjitura de la cină. Brusc mi-am amintit! Banii de tren. Dacă aş merge cu naşul? Nu am făcut-o niciodată. La urma urmei, toate au un început! Da, cu banii de tren voi cumpăra haina roşie de catifea.

Am ieşit în bulevard. Până la tramvai mai am vreo trei sute de metri. Grăbesc pasul.Magazinele se închid. Cu haina în suflet mă urc în tramvaiul care înaintează agale. Calătorii privesc în gol, indiferenţi, obosiţi după o zi de muncă.

Colega de cameră e deja acasă.Prăjeşte cartofi. „Iar ai căscat gura prin consignaţii, poate într-o seară îţi face vreunul felul”, mi-a şuierat colega urâtă de rea ce e.

O roade invidia, e fată batrână, nici un barbat nu o place.

Anul II, nr. 2/2015

S-ar mărita la urgenţă dacă ar avea cu cine.Adorm cu gândul la minunea roşie din vitrină.

Dis-de-dimineaţă, cu spatele la colegă, scot din geamantanul de carton plicul în care ţin banii de tren. Nu mai plec acasă de Crăciun!

Vis-ŕ-vis locuieşte o ţigancă cu fiul ei.Sâmbăta colega cea rea plecă acasă la ţară. Atunci vecina bate încet în uşă. „V-am adus ceva de pomană” , spune de fiecare dată, punându-mi pe masă castronul cu varză şi carne de pe capul de porc, plus o jumătate pâine albă. Se aşează pe pat, fără s-o poftesc, zâmbeşte: „Mâncaţi cât e caldă, domnişoară!”

Nu pleacă până ce nu golesc castronul. În timp ce mănânc varza, prea multă şi prea grasă, gospodina tuciurie îşi laudă fiul muzicant. Îmi spune de fiecare dată cât de mulţi bani a câştigat la ultima nuntă.Mă priveşte cu dragoste neasemuită, de viitoare soacră de etnie. E hotărâtă să-mi aducă de mâncare varză până când mă voi îndrăgosti de a sa progenituară cu pantofi negri de lac şi pantaloni albi pe alocuri pătaţi, dar călcaţi la dungă.

Ce-ar fi să-i cer muzicantului un împrumut până ce trec sărbătorile, mi-a trecut aşa, deodată prin gând. Mă scutur ca de o nălucă, “Doamne, până aici am ajuns?”

Am adormit cu haina roşie în gând. Am visat că am cumpărat-o. După ce am îmbrăcat-o de câteva ori, s-a dat o lege prin care culoarea roşie era interzisă. “Ce tâmpenie!”, mi-am spus în zorii acelei zile de sambătă, când m-am sculat mult prea de dimineaţă, apoi am plecat hotărâtă să aduc acasă minunea din vitrină, fără de care nu mai pot trăi.

Cu banii de tren în poşetă, sigură pe mine de parcă aş fi fost actriţă la Buftea sau activistă la cc, am intrat pe uşa magazinului, la doar câteva minute după ce acesta a fost deschis. Vânzătoarea îmbufnată, pesemne nu-şi băuse încă nechezolul, ori tocmai aflase că soţul o înşeală cu grasa de la parter, m-a privit cu dispreţ când i-am spus, cu oarece accent moldovenesc pe care am uitat să l ascund din cauza emoţiei: “Vreau haina aia roşie din vitrină.” „Haina de pe manechin?” a şuerat printre dinţi, de parcă i-aş fi cerut haina de pe ea. „Da, doamnă, cea roşie cu flori albastre şi galbene, vreau s-o cumpăr”, am strigat şi i-am arătat banii pe care-i ţineam strâns în pumn.

Când mi-a pus-o în braţe am simţit că nu mai pot trăi fără ea. Am îmbrăcat-o. Imaginea din oglindă mi-a zâmbit fericită. Atât de bine îmi venea de parcă ar fi fost făcută special pentru mine! Mă vor adora toţi bărbaţii iar femeile vor muri de ciudă.

Când m-a privit, vânzătoarea a oftat, iar în colţul ochiului dinspre mine i-a strălucit o lacrimă (sau poate doar mi sa părut). E invidioasă! M-am bucurat aşa cum numai o

10 femeie ştie să se bucure de necazul alteia. Victorioasă, fericită, am plecat spre gazda de la capătul tramvaiului unu, care pesemne terminase de gătit varza ei minuată.

A doua zi, dis-de-dimineaţă în staţia de tramvai (era sfârşit de cincinal şi de lună, deci se lucra duminica), dintre toate hainele roşii nici una nu era ca a mea. Femeile mă priveau cu invidie, iar bărbaţii îmi zâmbeau (mai ales cei însuraţi).

Unul, mi-a oferit locul: „Staţi jos domnişoară”, apoi mi-a mângâiat, ca din prea multă aglomeraţie florile de pe piept.

Cred că dorea să le culeagă ori să le miroase, aşa de adevărate păreau, dar tramvaiul a oprit la Piaţa Unirii, unde a coborât.

Am purtat haina roşie de catifea cu mare drag, până într-o zi de decembrie când, nişte beţivi au vrut să-mi-o sfâşie că prea semăna cu tricolorul. Mi-au reproşat, de faţă cu tot satul, că i-a trecut vremea, şi s-a demodat.Apoi au mai strigat, cât îi ţineau gurile mirosind a votcă “ole-ole, se mai schimbă mo-de-le şi orânduiri-le!Ole-ole, trăiască go-lă-nii-le!”

Mai zilele trecute, un prieten ce-mi fusese tovarăş cândva mi-a spus: “Ce frumoasă erai în haina aceia roşie!”

Uitasem de ea. Am scos-o din valiza de carton în care îşi ţine mama hainele de înmormântare. E ciupită pe ici colo de molii.Periată şi scuturată se prezintă încă bine.

Am aşezat-o pe cuier în faţa oglinzii. Între ea şi oglindă eu!

Fredonez fals „trei culori cunosc pe lume...”ce mi-o fi venit?

Ne privim reciproc, ce mult am iubit-o! Haina roşie îmi zâmbeşte triumfătoare, „sic, sunt din nou la moda!”

“Oi fi,! N-o să te mai îmbrac niciodată. Eşti strâmtă, uzată şi mult prea complicată!”

S-o arunc?Nu mă lasă inima.Îi pun naftalină şi o păstrez în valiza de carton cu hainele de înmormântare ale mamei. Cine ştie, poate într-o zi cineva priceput va face alta cu mult mai frumoasă după modelul ei... ( Premiile“Ars poetica 2014”secţiunea “Proză scurtă” Premiul I)

Anul II, nr. 2/2015

11

Constanţa Abălaşei Donosă

ZILE DE IARNÃ

Trecut de jumătatea lui Gerar. Norii iuţi şi lunecoşi încep să învăluie ziua de zici că-i toiul nopţii. Clipă după clipă, ei trec vibrând peste chipul oraşului. Privesc în dreapta şi în stânga mea şi mi se creează o dispoziţie expansivă. Un cârd imens de ciori zboară deasupra capului meu şi croncănesc un cântec neştiut. În zborul lor grăbit, ele coboară şi urcă, de parcă ar vrea să cunoască oraşul de-aproape sau să vestească trecătorii întâlniţi în cale.

Privesc iarăşi în sus şi văd din ce în ce cerul în schimbare. Probabil, vestesc ceva negruţele, îmi spun, auzindu-le cum se jelesc. Oprită în loc şi privindu-le cu uimire, un trecător se apropie de mine şi-mi spune cu blândeţe; gloata asta zgomotoasă, ori aduce sărăcie, ori se schimbă vremea ! Prea mult a plutit căldura şi suntem deja la jumătatea iernii. Nu vânt, nu ploaie, nu zile prea cernite de ceaţă, precum erau iernile acum 70 de ani la Brăila ! Iată cum norii încep a se toloni, luând din frumuseţea soarelui, întunecând pământul. Vei vedea că-n două zile, iarna a sosit deplin !

Am ascultat ce-mi spune domnul în vârstă fără să-l întrerup, i-am mulţumit plecând în drumul meu dar cuvintele sale îmi torturau gândul. Dintr-o dată îmi şi spun; omul acesta, este Demon sau Arătare !

Peste două zile s-a adeverit ce-mi spusese acel necunoscut. De această întâmplare aveam o îndoială în inimă, gândind cuvinte otrăvite despre dânsul. Tot eu, îmi rosteam pentru mine: vorbele lui n-au fost deşarte, iar

făpturile naturii au prevestit realitatea. Mare-ţi e puterea Doamne ! Ce s-a pogorât înaintea mea; un spirit de om fără să-l cunosc şi negruţele cu simţul lor nefiresc.

Aşa a început iarna parcă mai sălbatecă ca-n anii din urmă. Murmurul alb al ploii curgea pe străzi, de spuneai că vine primăvara cu armonii de ceruri senine. Uneori apa curgea pe drumuri precum într-un pârâu. Vântul buimac se adânci atât de năpraznic certând toată pădurea cu frunzele necăzute din toată împrejurimea Dunării. Afară, erau atâtea culori din gama albastrului şi al griurilor trecând pe deasupra capului ca umbrele năluce. Ochii mei priveau parcă o privelişte cumplită. Dacă la noapte dă un ger, pământul va fi într-un zbucium pentru toate fiinţele care-l vor călca. Mai bine zăpadă şi viscol, însă nu polei !

Un stol de gânduri pluteşte din nou deasupra mea, printre umbrele hoinare rugându-mă să dea zăpada. Mă tot uitam pe geam la ploaia care nu înceta şi visam. Visam iarna dormind într-o ceaţă nepătrunsă. Visam grămezi de zăpadă, Dunărea îngheţată precum o boltă răsucită în genuni. Visam furtuna viscolind nămeţii şi toate negruţele înălţânduse-n văzduh cu cicatrici mistuite de îngheţ, eu neputându-le alunga durerea. Visam o linişte de nepătruns peste chipul pământului, fiindcă gerul de afară sfidau puterile omeneşti, când soarele abia mângâia orice cu razele sale firave.

Uimită văd cum ploaia ce-a presărat drumurile, s-a oprit. Păsări pasagere se revărsau spre pădurea ce împrejmuia Dunărea pe celălalt mal, hotarul lor de hrană.

Le vedeam pierind în zare precum fumul în ploaie. Câteva

12 ore s-a aşternut calmul. Ziua părea tristă însă limpezită, deşi soarele nu se arătase încă. Din nevăzut, au început să cadă nori de nea. Până la asfinţit, fulgii au înăbuşit toate drumurile, stăpânind oraşul de un alb blând. Gândeam că a doua zi deja aceasta se va topi şi odată cu ea, iarna va lua sfârşit. Pământul, neavând puterea să-şi păstreze această avere pentru toată seceta verii care va veni.

Două zile mai târziu, Brăila arăta ca un străvechi meleag.

M-am dus să văd Dunărea cu pietrele şi nisipul de pe mal. În unele locuri unde am întâlnit pietre mai greoaie, acestea parcă aveau rânjetul unei sculpturi nedesluşite.

Am rămas aici ceva timp să văd chipul Dunării, deşi, vântul bătea cu mare iuţeală. Să-i văd chipul de cum eram obişnuită pe când cerul era senin, afară cald şi valurile-i dansau în soare îndemnând pescăruşii şi scufundătorii săşi dezmierde trupurile prin apă iar cântecul lor răsuna în acea suflare umedă, până dincolo de mal.

Dunărea curgea alene într-o melodie cadenţată.

Uneori ascultam cu atenţie liniştea ei singuratecă să nu-i pierd înfăţişarea cu valurile mereu în schimbare. De pe mal, Dunărea, în acele momente părea atât de puternică ca şi cum se lupta cu vântul care-i biciua valurile.

Anul II, nr. 2/2015 Dunărea, mi-a oferit totdeauna amintiri plăcute. Culoarea şi mirosul ei, m-a însoţit permanent ca o sărutare. Uneori a purtat în inima ei tăcută, destinul amar al pescarilor nevăduvindu-i de libertate. Pe valurile ei i-a plimbat ca pe nişte prunci înainte de vreme prin anotimpuri. De aceea pescarii o socotesc nemuritoare – întâmpinându-i cu voie bună. Din marea ei iubire, Dunărea le-aduce cântări îngereşti şi izbăvire.

Priveam Dunărea, însă dinspre Răsărit vântul sălbatec m-a alungat ca un vrăjitor. Treceam pe lângă copacii cu frunze îngălbenite şi din largul Dunării cârduri de păsări se opreau pe crengi să asculte vuietul vântului învăluit peste ele. Mă depărtez puţin câte puţin cu vântul şi gerul în braţe. Uneori lacrimile se scurgeau pe faţă ca nişte mărgăritare. Zăpada de sub picioare se lăsa nimicită precum ceaţa, într-un licăr abia văzut. În drumul meu spre casă, am întâlnit când vorbe de bucurie, când de teamă şi mânie pentru această schimbare bruscă. Lăsam în urmă glasul tânguitor al oamenilor şi priveam din când în cînd la păsările-n zborul lor, văzându-le fericite şi răbdătoare sub cerul alburiu al iernii.

Anul II, nr. 2/2015

13

Mara Sadoveanu

DEFINIŢIE

Şi de-ar fi să mă duc m-aş duce acolo unde nimeni nu mi-ar duce dorul! Aş vorbi şi ecoul nu m-ar auzi. În depărtare sunt doar o umbră despărţită de omul ei. Iată-mă pe mine, cuceritorul singuratic, cel cu o mie de fete şi fără umbre!

Vrei să mă găseşti? Vrei să fac parte din viaţa ta?

Nimeni şi nimic nu m-ar putea opri să vin la tine, nimeni şi nimic nu m-ar opri să plec într-o clipă. Sunt un călător care îşi caută umbra, un ţesător poznaş al sorţilor. Când nu mă chemi atunci voi veni. De mă vei primi te voi învăţa să pierzi râzând şi să câştigi zâmbind, te voi învăţa să te sprijini de valuri, te voi învăţa să verşi cupa şi să sorbi vinul din palmă, te voi învăţa să vezi nevăzutul, te voi învăţa să gândeşti în versuri şi să vorbeşti în poveşti. Sunt un capriciu al timpului, vrei să-ţi pierzi vremea cu mine?

Te voi invăa să aştepţi în tăcere şi cu răbdare. Voi veni călcând apăsat, totuşi nu îmi vei auzi paşii, te voi strânge că într-o menghină, totuşi nu vei simţi decât o adiere mai caldă, îţi voi săruta ochii, totuşi te vei simţi mai greu ca o stâncă prăbuşită în adâncuri învolburate. Nu te teme,nu te vei inneca, nu vei muri dar vei fi foarte aproape de moarte.Numele meu?

Vrei să ştii chipul meu? Vrei să mă vezi, să mă atingi? Sunt o poartă. Dacă loveşti cu pumnii voi rămâne veşnic închisă, dacă mă priveşti mai tandru voi lumina întunericul din tine.

Sunt o umbră fără omul ei. Stau alături de tine de când te ştii. Tu nu mă ştii, dar ştii că exişti prin mine. Fără mine ai fi o adunătură de oase, fără tine aş fi o groapă goală. Cine sunt eu? Întreabă fluturii şi îţi vor răspunde în zbor peste flori.Întreabă florile şi îţi vor răspunde în cor cu albinele. Întreabă cerul şi îţi va răspunde Dumnezeul în care crezi. Întreabă pământul şi îţi va raspunde un vierme, întreabă-ţi visele şi ele îţi vor răspunde în alb şi negru. Eu sunt ceea ce ai vrea să fiu, sunt dorul şi jalea ta, cheia către paradisul tău, o umbră! Vrei să fii tu omul meu? În ziua când va fi să vin te vei schimba la faţă. Numele meu? Nu am nume, sunt şi nu sunt, îmi place să visez de aceea pe mine moartea încă nu m-a găsit, eu nu am suflet totuşi eu sunt sufletul tău, ştiu să cânt pe orice notă, totuşi glasul mi se confunda cu zefirul, cunosc toate limbile pământului, totuşi nu vorbesc niciodată pe limba ta.

Tu, mi-ai găsit un nume, tu m-ai pus la dreapta Dumnezeului tău, tu te lupţi să-mi furi nemurirea, tu mi-ai născocit sărbători colorate cu miros de ciocolată şi tot tu jertfeşti pe altarul meu lacrimile tale! Tu , ca să mă cunoşti mi-ai pus numele iubire!

14

ROMAN FOILETON

Anul II, nr. 2/2015

Corneliu Leu

DRUMUL DAMASCULUI (un roman despre viata Sfântului Pavel) (continuare din nr. 1/2015) Imi dădeam seama acum: era, în refuzul lui şi în ameninţarea lui , o supărare. O mare supărare care-l făcuse să se jure altfel decât îl cunoscusem eu şi să fie neîngăduitor şi neînduplecat. Iar, ceea ce mă intriga, era că nu avea de ce şi nu avea cum să fie supărat pe mine. El putea să fie supărat pe lumea întreagă, dar pe mine, nu. Pentru că lumea întreagă îl uitase, dar eu nu. Insă, ce contam eu, unul, când lumea întreagă de suflete cărora el le fusese principe şi învăţător, lăsându-se purtată de intriga şi pânda acelor mincinoşi furişaţi şi strecuraţi printre noi, se întorsese în tăcere, ca şi Petru, de la învăţătura lui luminată, lăsându-se pradă normelor înrobitoare ale Legii cu care familia ce domina sfântul Sanhedrin ţinea oamenii în frâu. Sau, poate, trădând poporul ales, chiar făcea poftele Romei. Şi, înşelându- l pe Petru care s-a lăsat în mreaja altora, a oamenilor ascunşi din serviciile secrete ale Ierusalimului, bisericile întemeiate de Pavel, s-au îndepărtat de la el, luând calea cuminţeniei unei secte oarecare supusă dogmelor impuse de Lege şi Templu. Nu trecuseră nici zece ani de când era el principe, adevăratul principe al lumii nostre, iar acum, prin intrigile acelora, îl uitaseră toţi.

Rari, câte unii, ne mai aminteam de învăţătura lui şi doar cei care-l puteau auzi, desigur, credeau în Cuvântul său. Erau puţinii care-l înconjurau în cetatea asta mare şi pierdută. Si, el, dezamăgit, supărat pe întreaga Romă, îşi luase drumul exilului Hispanic chemat de acele femei. Acele femei din familii stăpânitoare care întotdeauna l-au iubit şi l-au salvat din grele încercări. Iar, când nu-l scăpau ele, facea credinta lui adevărate minuni ca să scape de închisori şi judecăţi.

Chemat de unele dintre acestea, el lăsase dezamăgirea Romei şi plecase în ţinuturi iberice în speranţa de a face o biserică pe care să nu o mai ameninţe blestemul fărâmiţării care atât de mult îl lovise şi-l dezamăgise. Si, e drept că el plecase supărat pe întreaga Romă, dar nu pe mine, ucenic credincios pe care mă trimisese să salvez ce mai rămăsese neîntinat în bisericile Greciei şi ale Asiei.

...Imi dădeam seama: nu se putea ca zguduirea de atunci să nu fi lăsat urme adânci în sufletul său, de vreme ce luase chiar hotărârea de a nu se mai recunoaşte pe sine însuşi. O zguduire adâncă prin care se jurase să nu se mai recunoască în faţa nimănuia dintre cei foşti. Nici măcar a mea, cel carel iubisem călcând peste tot pe urmele paşilor lui.

Era războiul lui cu perfidia care se furişase în lumea dragostei noastre, cu dogma apăsătoare care se strecurase în lumea adevărului pe care-l cuvântase. Acolo, la picioarele molohului diform care rămăsese din statuia tiranului ce se voia zeu, îi auzisem glasul gâtuit de ciudă cu care îi strigase lui Petru fiindcă nu avusese nici tăria să-i respingă pe cei necinstiţi : Să ştii, Petre, că păcatul cel mai mare este îndepărtarea de adevărul Hristosului! Cu legea veche îi legi omului sufletul şi nu-l mai laşi să se ridice spre adevăr ! Blestemul omului a fost, până acum, să nu poată scăpa de acea strânsoare. Dacă, după ce Iisus i-a adus mântuirea prin deschiderile dragostei şi ale adevărului, îl înapoiem la vechea formă, înseamnă că am alungat împărăţia lui Dumnezeu, pentru că alungăm tot ce înseamnă adevărul libertăţii ei !... Ce a făcut omul până acum în blestemul temerii de care a fost legat ? N-a îndrăznit să nu i se supună, dar a încercat mereu să o înşele. Si şi-a cheltuit mereu mintea căutând căi de înşelăciune, în loc să şio folosească întreagă pentru căutarea adevărului, a dragostei şi a liniştei. Dar omul, mereu în luptă cu teama, nu-şi dă seama de un lucru: nu-şi dă seama că, înşelând-o, el nu reuşeşte niciodată să se ridice deasupra ei, ci doar să aducă minciuni care lui i se par mai convenabile. Si nu-şi dă seama că, prin strânsura lor, îşi pedepseşte urmaşii. Aşa că, dacă păcatul omului este că nu s-a supus primei dogme, blestemul lui este să-ncerce să scape de ea născocindu-şi altele şi să încerce a scăpa de acelea născocindu-şi încă unele, fiecare om, prin lărgirea legii sale, pedepsindu-şi urmaşii cu strânsura ei. Spun lucru rău acum, dar noi purtăm Cuvântul care luminează. Dacă cedăm şi ne dezbinăm, nu aducem decât din nou supunere în locul adevărului şi pândă în locul dragostei. Adică ucidem

Anul II, nr. 2/2015 Cuvântul supunându-l legii trecatoare şi ucidem biserica împărţind-o după interesele regilor pământeşti... Petre, noi navem dreptul a face asta pentru că în unirea noastră stă împărăţia cea adevărată! ... Amintindu-mi acestea, am pornit iarăşi după el. Cu toate că, îmi şi interzisese, mă şi alungase şi ştiam că nu-i pasă de mine având altceva în planurile sale. Treceam acum pe la poalele Esquilinului, acolo unde totul arsese o dată şi, în a şaisprezecea zi arsese din nou, în aşa fel încât nu mai rămăsese decât într-adevăr cenuşă din tot cartierul de meşteşugari ai cetăţii, unde zeci de străzi adăposteau toate îndeletnicirile lumii şi sute de tarabe înfăţişau toate produsele pe care ştie să le facă îndemânarea omenească. Fusese cel mai viu şi cel mai neastâmpărat cartier al Romei, pentru că în permanenţă se aduceau în el materialele care urmau să fie lucrate, în permanenţă acestea umpleau străzile cu vrafurile lor şi în permanenţă ieşeau de aici mormanele de mărfuri îmbrăcăminte şi bunuri care puneau pe oameni şi pe case pecetea atotputernicei ere romane. Acum era cenuşă şi noi nu ştiam că trebuise sa se întâmple astfel. Pentru că, abia mai târziu s-au înălţat aici, în toată splendoarea lor sfidătoare, Domus Aureea Neronis - palatele de aur pe care şi le visa împăratul privind cu emoţie de fiară prăpădirea cetăţii. ... L-am urmărit apoi pe apostol ocolind Forul până când am ajuns în latura cealaltă a lui Circus Maximus. M-a purtat mai departe, ajungând într-un alt cartier de meşteşugari - cei care făceau arme, vergi, furci , topoare . Si, aici, am văzut hegemoniile - scările între care erau înşiraţi spânzuraţii. Cum nu mai fusese nici vreme, nici loc să fie duse în For, luate de la cei care le făcuseră, au tot fost întinse prin preajmă până departe, pe malul Tibrului, clătinând între ele trupurile fraţilor noştri. Printre aceste cadavre din gemonii, încă vii, se chinuiau acei „furcati“ care fuseseră imobilizaţi în furci.

Dar el nu s-a oprit. Poate că, unii dintre cei porniţi înainte- i din casa patriciană îi arătau un anume drum ocolind prin toate locurile acestea în traversarea cetăţii şi, astfel, am ajuns la o punte care ducea spre poarta Iana, la poalele Ianicului unde se întindeau grădinile plăcerilor împăratului. Erau grădini întinse, altădată închise, în care el şi ai lui îşi făceau cursele şi spectacolele şi în care se instituiseră jocurile Juvenale.

Fuseseră păstrate doar pentru el şi acei Augustani, corpul de cavaleri cărora le dădea să bea ca să-l aplaude. Acum le deschisese pe toată Valea Vaticană, lăsând să se adăpostească în ele cei ce rămăseseră fără locuinţe şi mângâindu-le traiul sinistrat prin spectacole în care îi puneau pe creştinii osândiţi să se omoare. Astfel, în fiecare seară, aici se jucau mari reconstituiri ale celebrelor lupte din istorie, morţii murind cu adevărat iar învingătorii nemaiavând graţia celor ce erau puşi să se omoare în arene, ci fiind şi ei ucişi de către fiarele cărora li se dădea drumul la urmă. În felul acesta, mai primind şi raţii din grâul cu care provinciile bune ajutau cetatea imperială, cei cărora le arseseră casele uitau de jale şi aşteptau ca împăratul să le dea altele în noile zidiri, care aveau să ridice, din dărâmături, mai fragila dar mai arătoasă, cetatea.

Nu ne oprirăm nici aici, ci, urcând coasta Colinei Vaticane, ajunserăm în marginile parcului, aproape de ieşire, acolo unde se întindeau şirurile de schingiuiţi şi crucificaţi. Şi, fără să

15 bâjbâie, ca şi cum cineva dinainte îl îndruma cu bună cunoaştere, apostolul se opri în faţa unui grup de cruci începând a cerceta, ca şi dincolo, la stâlpi, feţele. Părea deconcertat, nedumerit. Voia să întrebe ceva, dar pesemne că îndrumătorii lui dispăruseră odată cu paznicii pe care i-au făcut să se îndepărteze. L-am văzut singur, rămas în cumpănă, ceea ce mi-a îngăduit să mă apropi încet, fără să fiu observat, ascunzându-mă în spatele lemnelor pregătite pentru viitoarele cr uci, pentru viitorii stâlpi, pentru viitoarele torţe vii făcute din trupurile creştinilor cărora li se dădea foc.

I-am urmărit căutarea, i-am descifrat neliniştea întâlnirii cu chipuri necunoscute şi l-am văzut cum înţelege ceva odată ajuns lângă trupul răstignit al unei femei.

Atunci s-a oprit, a căutat în sus parcă invocând cerul şi, apropiindu-se de crucea ridicată alături celei pe care era răstignită femeia, l-a cuprins un tremur şi a îmbrăţişat perechea de picioare care stătea în locul capului. Apoi s-a prbuşit încet, parcă mângiâind trupul aşezat de-a-ndoaselea, parcă îngenunchind ca să ajungă în dreptul inimii acelui piept care încă mai tresălta. Iar, când a ajuns jos, la capul celui răstignit invers, palmele sale şi-au răşchirat degetele într- o fervoare a căutării care avea ceva supraomenesc şi, cu vârfurile lor, cu nasul, cu buzele, cu ochii, apostolul începu să descifreze trăsăturile celui care, răstignit cu capul în jos fiind, îşi schimbase şi chipul şi putinţa de a fi recunoscut.

-Petre, Petre! - invocau buzele lui căutând mai departe, prin sărut şi prin adulmecare, să citească trăsăturile feţei aceleia.

Iar când se convinse că acolo era cel căutat, se îngrozi. Îngenunche mai adânc spre a se apropia de duhul ce mai pâlpâia în răstignit şi izbucni în lacrimi: Petre, de ce te- au chinuit aşa, Petre, de ce tocmai pe tine?!

Urmă veşnicia unei aşteptări îngrozite şi îngrozitoare, ţesută cu lacrimile lui şi gemetele celor care-şi dădeau duhul în jur şi, deodată, ca venind din adâncul pământului, glasul celuilalt a rostit: -Nu... nimeni... eu... Eu am cerut. Uite, pe ea, pe sora mea, au răstignit-o drept. Eu am cerut... Eu am cerut să-mi pună capul jos. Nu se cădea... Nu se cădea să stau pe cruce tot aşa cum a stat El, care era Cel din tromul lumii!

Pavel s-a oprit din lacrimi, şi-a îndreptat puţin îngenunchere şi a oftat parcă umplându-şi pieptul de duhul celuilalt. Şi-i spuse fără durere, fără temere, ca un legământ: -Poate că ai dreptate. Tronul Lui e tronul lumii acesteia toate!

Dar ţie am să-ţi fac amvon, Petre. Aici, în cetatea împăraţilor,

16 am să-ţi fac amvonul tău!

Răstignitul a mai spus ceva, dar cu un glas atât de stins încât n-a putut înţelege decât cel ce-şi ţinea urechea lipită de pieptul său.

Ceva în legătură cu iertarea, sau cu păcatele, sau cu o căinţă.

Pentru că l-am auzit pe Pavel oprindu-l: -Nu, nu! - a protestat el. Tu eşti fratele meu. Fratele meu cu care am fost şi voi rămâne în veci unit. Petre, dacă n-am fi fost uniţi, nu învingea Împărăţia Cuvântului! Ai văzut:dacă atâţia sunt gata să moară alături de tine, pentru Cuvântul Lui, înseamnă că Împărăţia nu se mai poate prăbuşi! Aici e amvonul tău, Petre, iar eu ţi-l voi întări!

Muribundul a mai bâiguit un lucru greu de auzit; tot despre căinţă. În schimb, apostolul meu, cu glas puternic, vrând să- l liniştească, i-a spus ceva ce nu-mi venea să cred. Am auzit limpede, dar nu-mi venea să cred cum nu-mi vine nici acuma.

Bănuiesc faptul că i-o spunea numai ca să-l liniştească. Aşa bănuiesc; dar el se jura că e adevărat. Un adevăr atât de tulburător încât nici nu am tăria să-l scriu aici. Nu, nu am tăria şi, când încerc, mâna îmi tremură iar gândul îmi spune să mai ezit, să mai cercetez. Şi cercetez. Mereu cercetez. De atunci am început a cerceta.

Pentru că nu mai erau doar lucruri cunoscute de mine din viaţa care am dus-o alături de el. Ci şi altele. Necunoscute mie. Şi am pornit a face cercetări cu de-amănuntul asup ra tuturor acestor lucruri ca să le scriu în şir, unele după altele.

N.A. : Textele citate sunt preluate din traduceri semnate de :Tudor Măinescu, Alexandru Hodoş, Maria Marinescu-Himu, Andrei Marin, H. Mihăilescu, din

Anul II, nr. 2/2015 ultima ediţie a Bibliei editate sub păstorirea P.F. Patriarh Teoctist, sau direct din versiuni franceze, engleze şi germane. „SAULE, SAULE...’’

1 Evreii ţineau la Caius Iulius Caesar pentru că-l învinsese pe Pompei, cel care asediase Ierusalimul-Hierosolyma în rostirea cu accent cleric şi elin, cetatea sfântă şi plină de mirajul marilor orgolii.

Din vremea lui, inteligenţa dregătorilor Hierosolemiţi deprinsese să fie atentă către Roma şi către toate câte se petreceau acolo, pentru că, de valurile unor asemenea întâmplări puteau depinde şi vremurile care-i priveau pe ei.

Iar experienţa lor de a se insinua în treburile marilor stăpâniri servindu-le şi spionându-le în acelaşi timp, ştiinţa de a-şi apăra superioritatea autocrată a unor familii, îi făcuse în acel veac să aibă, pe lângă regii clientelari aflaţi în graţiile principilor romani, destui oameni curioşi la toate întâmplările din For şi de pe Palatin. Oameni suspuşi, desigur, mânaţi de interesele lor şi care aveau destul de puţin de-a face cu poporul de rând din cele douăsprezece seminţii, norod liniştit şi cumsecade.

Păzindu-şi Templul şi puterea, ei erau atenţi şi dovedeau instincte deosebite faţă de stăpânitori. Dar, pe cât erau de curioşi, pe atât erau şi de dornici de a prinde şi întinde zvonul întâmplărilor mondene din marea cetate, făcându-le să treacă Mediterana, să ancoreze la Cesareea şi să urce de acolo la Ierusalim.

Sistemul de informaţie funcţionând, astfel, destul de bine, atât organizat cât şi bizuindu-se pe omeneasca plăcere de a afla şi a colporta, Sanhedrinul-adunarea celor aleşi şi îndreptăţiţi a judeca totul-avea întotdeauna veşti noi care făceau din el un centru de curiozitate. Şi, pe calea aceasta, de interes amestecat cu atracţie, saducheii şi fariseii care făceau parte din judecătoreasca adunare, grăbeau întotdeauna către Templu, în direcţia zidurilor. Aici, plăcerea puterii-plăcerea de a ştii că ai cuvânt în judecarea altora, dar ai şi bancă pe care te poţi înfrunta cu egalii în înţelepciune pe temele cele mai întortocheate ale Legii-se împletea cu cea a pauzelor unde nu se putea să nu afli ceva la modă, sau să nu-ţi spui părerea despre o întâmplare care se cerea comentată. Şi, astfel, trăiai cu orgoliul flatat de mândria că ţi-ai spus părerea în problemele esenţiale ale imperiului. Chiar dacă acestea se reduceau la ambiţiile unui libert sau mofturile unei curtezane, vechea mândrie a inteligenţei care le ştie şi trebuie să le ştie pe toate în cetatea lui Solomon, era flatată prin faptul de a fi la curent cu sferele cele mai înalte ale lumii acesteia, putândule comenta cu ironie şi superioritate.

Aşadar, pauza în adunarea înţelepţilor era foarte bine venită şi cu interes aşteptată. la care se informau fariseii de rând, rămaşi mai la urma noutăţilor şi irosindu-şi timpul cu credinţa lor în viaţa de apoi, altele erau cele ale vârfurilor lor şi altele ale vârfurilor saducheilor. Amestecate în ambiţia de conducere mai directă sau mai ascunsă a lumii, aşa cum se pretindeau adânc cunoscătoare întru cuvântul şi litera Legii, peste acestea din urmă împărăţea patima de a şti tot ce se întâmplă pe lumea

Anul II, nr. 2/2015 asta. Iar, dintre ei, unii, puţinii, cei din familie şi cu ranguri secrete în jurul pontifului lor preoţesc, aveau privirea atât de scrutătoare şi autoştiinţa atât de certă, încât e sigur că ştiau chiar mai mult decât ceea ce se întâmpla pe lume. Adică, ştiau în plus şi ce avea să se întâmple. Pentru că ei constituiau aparatul secret al puterii sacerdotale, cel care pregătea şi punea la cale manevre care să o consolideze şi mai mult, săi arate şi mai elocvent tăişul inteligenţei, să-i asigure un loc preponderent în treburile ascunse care guvernează destinele în această parte a lumii ca şi ale omenirii adunate sub sceptrul marelui imperiu. Doar puterea asupra mâini militare nu-i era la îndemână acestui conclav de familie stăpânitoare şi el trebuia să-şi afle satisfacţiile în celălalt soi de putere, puterea ocultă care se insinuează prin nişte politici mai complicate şi mai ascunse , bazate pe inteligenţă, perfidie şi atenţie crispată asupra a tot ceea ce se întâmplă sau tot ce se poate întâmpla. Iar creierul unei asemenea puteri, este bine să fie cât mai nevăzut, cu mişcări cât mai imperceptibile, făcându-se cât mai bine simţit prin acte pe care nu trebuie sa le ştii de unde vin şi, de aceea, le crezi de natură divină. Printre caftanele şi bărbile strict religioase ale Sanhedrinului, acei câţiva care ştiau chiar mai mult decât se putea şti, erau puterea adevărată; uneori chiar mai mare decât a marelui preot.

Aşadar, iată pauza: când acei leviţi care nu ajunseseră să slujească în templu, ci rangul sau ucenicia îi aşeza să îngrijească de părţile lui înconjurătoare, deschiseră uşile către terase - semn al pauzei pe care o poruncise cu autoritatea gestului său stăpân, de zeitate aspră, Ionatan, cel ce purta pe frunte pentalonul de aur al supremului rang sacerdotal- ca- ntr-un magnetism, fariseii şi saducheii se ridicară de pe băncile lor adunându-se-n grupuri după atracţiile secrete ale rangurilor, afinităţilor, intereselor sau întâmplării, începând a migra sau a se aduna printre coloanele marii săli, către terase, către scări, către colţurile mai intime sau mai ascunse ale construcţiei aceleia apăsătoare ca şi puterea unui Dumnezeu neiertător care te încătuşează cu legile lui. Feţele atât de deosebite omeneşte una de alta în trăsături şi-n expresie, căpătară ceva comun prin luciul plăcerii de a pălăvrăgi care le aprindea privirile. Mişcări ale mâinilor sau poziţii în care se apropiau trupurile, demonstrau sentimentul unei aşteptate confidenţe; celelalte gesturi, ritoase şi elocvente, arătau mândria păcătosului ce deţinea o informaţie nouă, în vreme ce glasurile înalte, ale celor importanţi prin ceea ce ştiau sau prin comentariul pe care-l potriveau întâmplărilor, se împleteau cu şoapta discretă pe care o descopereai mai mult după schimele interlocutorilor şi după expresia pe care o căpăta, sub părul mustăţii, mişcarea buzelor lor. Şi, astfel, în colţurile teraselor sau sub porticuri, în capetele scărilor sau lângă uşile cu canaturi impunătoare, dalele repetate savant ale întinderii marii săli, adunau pe ele grupuri sporovăitoare de oameni dedaţi la marea plăcere pe care o conferă comunicarea. Ca un prânz săţios alcătuit din cuvinte rumegate laolaltă, de gândiri şi personalităţi divers alcătuite, ce pun fiecare câte ceva în plus la vestea auzita, ca un moţ venind din propia-i fiinţă. Mişcările mâinilor şi degetelor se amestecau şi ele în această plăcere mângâind unda caldă a conversaţiei ce lega cinstitele bărbi, iar privirile erau mai prietenoase şi mai interesate unele de altele, doar uneori explodând în satisfacţii egoiste pe faţa câte unuia care dădea cine ştie ce replică usturătoare sau informaţie neaşteptată.

17 Şi, doar puţini treceau plini de procupare, cu alt fel de expresii şi alt fel de interese, privirile lor dovedind altfel de ţinte, mersul lor altfel de direcţii.

Erau cei pentru care pauza însemna adevăratul câmp de lucru, momentul când îşi sporeau activitatea şi când mişcarea lor devenea mai febrilă.

Grupurile din sală şi din jurul ei, de pe terasă şi din curtea cu dale a marilor judecăţi- cea pe care-o înconjurau zidurile rele, dintre care, cei ce nu făceau parte din Sanhedrin sau dintre aprozii lui, nu ieşeau decât fie iertaţi fie condamnaţi- discutau lucruri cunoscute: o nobilă romană care se sinucisese respingând ticăloşiile ţapului sadic ce devenise împăratul Tiberius. Trebelinus Rufus, fost preot şi fost regent al tracilor celor mai din nord şi din Sciţia Minor, în calitate de tutore al fiilor regelui Cotys, nemaiputând să suporte teroarea şi caznele prin care era silit să recunoască nişte mârşave delaţiuni, şia pus capăt zilelor. În schimb, băgat în închisoare odată cu el, Sextus Pacoianus, poet gras şi nesăţios, lipsit de caracter, care cântase onorurile imperiale, dar se aflase întotdeauna printre denunţătorii ce făceau servicii când cineva trebuia acuzat, şi- a dat arama pe faţă scriind nişte versuri împotriva împăratului, fapt pentru care a fost gâtuit chiar acolo, în temniţă.

Aceste întâmplări nu erau comentate doar datorită cruzimii lor. Se întâmplau cu sutele asemenea lucruri în ultima parte a domniei acelui scelerat pe care evreii aveau motive să-l urască de mai multă vreme, de atunci de când pornise o prigoană împotrivă-le, iar ei trebuiseră să răscumpere cu bani dreptul de a se închina Dumnezeului lor. De exemplu, Sextus Marius fusese osândit şi aruncat de pe stânca Tarpeia numai pentru faptul că era cel mai bogat om din Spania şi împăratul, voind să-i ia minele de aur, i-a inventat o vină; Vibulenus Agrippa care, după ce şi-a rostit apărarea demascându-şi denunţătorii, a scos otrava pe care o ţinea ascunsă şi a băut-o căzând, a fost luat în agonie şi spânzurat, pentru că doar moartea prin execuţie aducea şi confiscarea averii, sinucigaşii putând avea moştenitori. În semn de protest pentru asemenea mârşăvii şi împotriva oamenilor care le puneau la cale încurajaţi de împărat, sfătuitorul bun al acestuia, marele cunoscător al dreptului divin şi omenesc, Cocceius Nerva, se sinucisese; el n-a ţinut seama de rugăminţile lui Tiberius de a rămâne în viaţă, pentru că nu voia să fie socotit părtaş la asemenea mârşăvii. Toate acestea erau cunoscute; iar valurile de sânge care curgeau la Roma pe motive neîntemeiate sau, pur şi simplu, din dorinţa de intimidare şi răpire a averilor, erau obişnuite în imperiu. Acum, însă, ultimele întâmplări se comentau datorită celui care le provocase-Naevius Sertorius Macro, prefectul cohortelor pretoriene, cel mai perfid intrigant şi cel mai crud schingiuitor. Acesta, prin chiar execuţiile care îl arătau cum îşi făcea tot mai mult loc în jur, căpăta importanţă şi putere în treburile imperiului. Şi dorinţa de a vorbi despre lucrurile importante făcea să se repete de multe ori în discuţie numele său. Iar, din ce în ce mai des, în ciuda cruzimilor sau mârşăviilor relatate, un observator putea să sublinieze accentele care începeau să pună o undă de interes. Care unda, o trăgea după ea chiar şi pe cea de respect în pomenirea acestui nume. Era personna gratta de prim rang şi comentariile în jurul ei trezeau remarci de tot felul.

Deci, în vreme ce în grupurile adunate pe dalele cele mai de seamă ale Ierusalimului - dale pe care călcaseră paşii celor mai luminaţi şi paşii celor mai osândiţi dintre fii lui Israel - cu bănuială şi teamă, ca al unuia ce poate produce însemnate surprize, numele lui Macro era

18 pomenit în legătură cu asemenea întâmplări şi, cel mult, în legătură cu unii efebi din familiile nobile aduşi arestaţi în patul împăratului pentru plăcerile lui mârşave, dincolo, în încăperile cu uşi interzise, tot în legătură cu numele lui Macro se pomeneau fapte mult mai noi şi de mult mai mare interes public.

Cu strălucirea plină de reflexe atotputernice a lamei ce-i încununa fruntea colţuroasă prin calviţie, cu hainele bogate în superstiţie, simboluri de culoare şi podoabă ce trebuiau să-i sublinieze fanatica putere, Ionatan avea gesturile moi ale omului care ascultă şi gândeşte. Doar ochii lui, străjuiţi de înţesate sprâncene, aproape pătrate, ca nişte mustăcioare, arătau direcţia supunerii reale din Sanhedrin, dircţie spre care şi el tăcea respectuos. Era un chip asemănător cu al lui, cu fruntea mai colţuroasă şi mai roşie în lărgimea descoperită de chelie. De pe această frunte, marcând momentul pauzei acceptate de oficialitatea sacerdoţiului, acoperământul de lână mătăsoasă cădea pe ceafă şi pe umeri ca un miel negru purtat spre jertfa lui divină. Iar bătrânul Hannah, cu autoritatea pe care ştiuse să şi-o impună de-o viaţă, avea alura aceea a omului ales pentru a i se primi marea jertfă de către cel mai aspru şi mai impunător Dumnezeu. Semăna cu fiul său, sau, mai bine zis, acesta se dovedea a-i fi moştenit firea şi trăsăturile, având aceleaşi sprâncene pătrăţoase făcute spre a impune voinţa privirii şi acelaşi nas tăiat cu autoritate într-o curbă ce-i desfăcea răutăcios nările. Numai că, în vreme ce marele preot păstra alura sacerdotală pe culoarea închisă a părului şi pielii, tatăl său, omul deţinând cu adevărat puterea, care-şi făcuse doar un act de verificare a acesteia prin a-şi aşeza fiul pe scaunul suprem al slujirii credinţei, avea vinişoarele feţei colorate de un sânge ambiţios. Iar lăţimea spâncenelor complet albite, devenea în argintul lor o podoabă mai importantă decât lama de aur de pe fruntea fiului.

Se mai aflau acolo, împreună cu ei, cele două rude nedespărţite întru putere, Ioan şi Alexandru, saduchei din acelaşi neam cu Hannah, veri buni şi cu el şi între ei. Primul deţinea puterea administrativă a obştii din jurul Templului. Celălalt, din spiţa unei surori de mamă, pricină pentru care, poate, ieşise mai mărunt şi mai chinuit la înfăţişare, dar moştenise toate instinctele şi inteligenţa familiei, începea să-l dubleze pe Hannah în acele treburi de neaflat ale unui serviciu cu existenţă ocultă care nu purta nici o denumire în Legi, tocmai pentru că mergea, prin secretul slujitorilor lui, în paralel cu voinţa divină.

Al cincilea aflător în acea sală se înfăţişa într-o smerenie plină de importanţă în care-l copia parcă pe mai marele său, Alexandru - ruda şi urmaşul lui Hannah, despre care am vorbit mai înainte. Smerenie specifică omului care-şi ştie ascunsa putere sau folositoarea prezenţă. Era Nathaniel, cel mai îndemânatic aducător de ştiri din străinătate, care câştigase de curând un rang mai apropiat de aceşti şefi, concurând pentru aceasta cu habotnicul şi plinul de ambiţie Schammai, al cărui domeniu de supraveghere, observaţie şi prigoană era cetatea Ierusalimului şi ţinuturile înconjurătoare ale Iudeei.

Tot în legătură cu Macro, deci, vestea adusă de el era mult mai arzătoare. Şi era atât de secretă, încât se părea că jos, peste Vezuviu, în vilele de pe insula Caprea, nici împăratul, ducându-şi viaţa de o destrăbălare disperată ca a aceluia care mai are puţin de trăit, nu ar fi aflat-o. Pentru că, dacă ar fi dat de firul acestei urzeli, la cruzimea lui care se părea că provine tot din acea disperare sexuala care-l apucase la bătrâneţe, prefectul corhotelor pretoriene ar fi fost imediat aruncat de pe stânca Tarpeia şi stârvul i-ar fi fost lăsat să plutească

Anul II, nr. 2/2015 când acela i-a omorât mama şi fraţii. Supravieţuise şi căpătase încrederea deplină a tiranului bătrân, purtându-se întocmai ca el, imitându-l şi în purtarea veşmintelor şi în frazele pe care le rostea.

Adică îşi dovedise de tânăr talentul de a fi un linguşitor perfect şiun egoist insensibil la chinurile alor săi, dintre care, cei care mai scăpaseră cu viaţă erau surghiuniţi în insulele pustii, interzicânduli-se focul şi apa. Pe acest Caligula, se găsise prefectul cohortelor pretoriene să-l susţină ca urmaş, exprimându-se, prin vorbe deschise care începuseră a circula în Roma, că el îl părăseşte pe cel care apune, privind spre cel care răsare. Un nou împărat se pregătea, deci, pentru principatul roman şi Sanhedrinul trebuia să fie atent, să-l cultive încă dinainte de a căpăta funcţia supremă. Privită din altă faţă a ei, dar ducând la aceeaşi concluzie, situaţia din culisele atotstăpânitoare ale imperiului, îl arăta chiar pe Caesarul tânăr ce râvnea la tron drept conducătorul acţiunii, demonstrând că iniţiativa era a lui şi nu a prefectului gărzilor pretoriene. Caius Caesar Germanicus se bucura de mare p op ul ar i t at e printre soldaţii cu care chefuise şi-şi p e t r e c u s e tinereţea, chiar ei dându-i această poreclă - de Caligula - ca o alintare. Ştiind că bunicul său urăşte şi distruge pe oricine se bucură de graţiile populare, pesemne că a hotărât, în perfidia sa, să încerce a lovi el primul. Şi, astfel, a încercat să-l câştige pe Macro, sau Macronius, cum i se zicea, deoarece gărzile pretoriene erau calea cea mai sigură pentru uciderea unui împărat. Soţia sa Claudia, fiica senatorului Marcius Silanus, murind în timp ce năştea, Caligula şi-a îndreptat ochii către Ennia, soţia prefectului gărzilor pretoriene, promiţându-i că, dacă ea îl va ajuta prin soţul ei actual, el o va despărţi de acesta luând-o de soţie şi făcând-o împărăteasă. Informaţia aceasta era la fel de încurcată ca şi cea care pretindea că, dimpotrivă, Macronius, văzând şansele mari pe care le are Caligula, îşi îndemnase nevasta să-l ademenească şi să-l subjuge asigurându-şi astfel ascendentul asupra viitorului împărat. Două informaţii contrare, după cum contrare erau intrepretările de aici ale legilor. Dar, din punctul de vedere al lor, al ocultei forţe care voia să-şi păstreze puterea la Ierusalim, această contradicţie nu schimba cu nimic măsurile ce trebuiau luate - măsuri de aflare a unor căi către viitorul împărat, către prefectul corhotelor pretoriene şi, în special, către femeia care oscila între aceştia doi.

Nathaniel fu, deci, întrerupt din relatare şi, cu sprâncenele metalice dominându-i pe toţi, bătrânul Hannah porni la desfăcutul firului în patru aşa cum obişnuiau ei acest ritual. Şi, spre evidenţa faptului că nu era decât un ritual prin care ei, învăţaţii neamului, îşi afirmau fiinţa alcătuită astfel întru voia înţelepciunii supreme, adică persuasivă şi răbdătoare în a întoarce totul pe toate feţele, bătrânul se opri brusc ca şi cum ar fi pus puncte-puncte la multe întorsături

Anul II,nr. 2/2015 care se mai puteau face şi trase concluzia ca un om obişnuit să soluţioneze rapid orice problemă.

-Deci, poate fi şi aşa, dar şi altfel. Tu, acţionează, Nathaniel! Plasazăţi oamenii! Şi-i făcu semnul eliberării întrebând: Este aici Schammai?

Cei doi concurenţi se întâlniră în uşă. Nathaniel, mai tânăr şi mai sigur pe sine prin triumful de curând repurtat, îşi îndrepta profilul cu obraz supt, nas agresiv, păr pe cât de creţ pe atât de negru şi fruntea nefiresc de bombată, către neiertarea rea cu care, rivalul său cu nasul turtit într-o lăţitură deasupra nărilor, îl privea pieziş. Ochii de cucută ai lui Schammai, surprinşi neplăcut sub sprâncenele aspre şi roşii, parcă i-ar fi cerut lui Nathaniel socoteală de ceva, sau i-ar fi cerut ceva înapoi. Numai simţind neplăcerea autoritară cu care bătrânul Hannah le urmărea întâlnirea, se purtară doar ca doi câini care-şi arată colţii abţinându-şi mârâitul.

Era puternic Hannah şi atoatestăpânitor în inteligenţa şi plăcerea cu care sta în umbră exercitându-şi puterea căreia nu-i puteai apuca de undeva capătul. Dacă i-ar fi studiat-o sau dacă ar fi învăţat de la el această bucurie de taină a unei puteri ascunse, mulţi împăraţi ai lumii şi-ar fi ştiut păstra tronurile până la adânci bătrâneţe. Iar cei de la Roma nu ar fi mai avut obsesia continuă a conjuraţiilor care-i făceau sângeroşi şi criminali încercând să lovească ei în loc de a fi loviţi. Dar lumea nu e alcătuită pretutindeni la fel, iar oamenii şi mai puţin decât lumea! La Roma, plăcerile mari nu puteau fi decât ale fastului, ale poftelor hulpave şi ale perdiţiei care te gâdila cu toate rafinamentele ei. Oricât se ferea de lume, oricât încerca izolarea în vilele şi parcurile insulei cu ţărmuri abrupte din faţa capului Surrentum şi a Vezuviului, lui Tiberius i se ştiau toate destrăbălările şi cruzimile, poftele invertite care-l măcinau la bătrâneţe din nevoia de a compensa o tinereţe de făţărnicie austeră prin care putuse să înşele pentru a ajunge la râvnitul loc suprem. I se ştiau incertitudinile care-l obligau să recurgă la minciunile astrologilor sau îl făceau, în disperare, să încerce chiar el a ghici ce nu era de ghicit, folosind o brumă de practici ale unor oracole orientale de la care nu se deprinseseră lucruri prea sigure. Îi ştiau şi temerile de a se mai întoarce la Roma de când o părăsise, căutându-şi lăcaşuri ascunse ori peregrinând până spre zidurile ei, dar neintrând niciodată înăuntru, renunţând pentru totdeauna la For, la Curte şi la dominarea de pe Palatin. În schimb, Hannah era de mai multe zeci de ani omul cu puterea neştirbită şi, mai ales, neameninţată, tocmai pentru că nu urmărea plăcerile ei exterioare şi răsunătoare. Dominase lumea lui Israel ani în şir prin ginerele său Khaiafas şi, apoi, nemaiplăcându-i acela, l-a schimbat din scaunul de mare preot, aducând unul şi mai apropiat la sânge - pe fiul său Ionatan. Pentalonului de pe fruntea celor care aveau pe faţă mărirea îi lăsase şi riscurile greşelilor, aşa cum se întâmplase cu îndemnul ostil care se pornise după crucificarea acelui Nazarinean. Fiindcă, înviat din morţi, acela produsese atâtea şi atâtea tulburări. Norocul era că Hannah îi lăsase lui Khaiafas gloria de suprafaţă însoţită de riscul adevărat, el rezervându-şi rolul neaflat de alţii de a conduce din umbră şi de a stăpâni din umbră, de a decide din umbră şi de a aranja destinele neamului din umbră, lucru care s-a confirmat de multe ori, chiar şi prin acel Nazarinean despre care lumea începea să se convingă că într-adevăr era Mesia. Pentru că, atunci când şi-a dat seama de pericolul învăţăturii lui şi i-a ordonat răpirea de lângă ai săi, străjile ce l-au ridicat din grădina Ghetsimani l-au adus la casa lui, a lui Hannah, făcând marea greşeală să-i recunoască acestuia pe faţă puterea de a decide. Şi a trebuit, cu

19 toată autoritatea sa, să-i gonească cu deţinutul lor spre casa lui Khaiafas, ginerele său, care reprezenta faţa puterii, ca să nu se afle că e şi el implicat. Acum, toată lumea ştie că Nazarineanul a fost purtat de la Hannah la Khaiafas înainte de a fi osândit. Ştie asta, mai ales, prin propovăduirile acelor pescari care povestesc întâmplările Nazarineanului legându- le de te miri ce proorociri sau scripturi pe care e greu să le combaţi. Iar Hannah face mari eforturi ca să le-nchidă gura acelor pescari şi să-şi păstreze puterea la fel de bine simţită şi la fel de nebănuită în faţa lumii. Şi, când reuşeşte, chiar dacă foloseşte metode la fel de crâncene ca Tiberius, ce pune să se smulgă carnea fâşii de pe trupul celor anchetaţi, e mândru de puterea sa care constă în primul rând în faptul de a se stăpâni şi-a se abţine. Se abţine cu acea încăpăţânare de a despica firu-n patru până când găseşte calea cea mai ocolită care să-i aducă plăcerea de-a stăpâni. În clipe din acestea, se simte superior, se simte atoatestăpân şi, în sinea sa, îi adresează împăratului mila înţelepciunii sale. Pentru că Tiberius, ezitant şi temător sau, poate, mustrat mereu de conştiinţa viciilor şi crimelor sale, şi-a făcut mai an o flotă nouă cu care, străbătând cei doar trei mii de paşi până la capul Surrentum, să înceapă a naviga pe lângă ţărm către Ostia şi să ajungă în apele Tibrului intrând triumfal în mijlocul romanilor. Îşi pregătise chiar centurii specializate în a-l feri de prea multele ovaţii ale poporului şi pornise. Dar, apropiindu-se de inima patriei, i-a fost tot mai teamă de modul cum pulsează ea şi a făcut stângamprejur poposind pe undeva prin Campania. Ăsta-i împăratul şi astea sunt temerile de împărat!

Pe când el, Hannah, îşi dă pe faţă atotputernicia numai în acest mic conclav prin care domină. Numai în această încăpere tăinuită din preajma Templului, unde-i este recunoscută supremaţia. Aici nu se mai ascunde şi face gest stăpân noului venit care i se închină lui, dar tot mai scapă privirea după Nathaniel care iese: -Nu-l privi cu invidie Schammai, şi supune-i-te, că el e mai brav decât tine! El nu mi l-a adus pe Nazarinean în faptul nopţii la poarta mea, pentru ca eu să trebuiască să te învăţ să- l trimiţi de la mine la Khaifas! Pricepi, nepriceputule?

Schammai ridică privirile sale înroşite de la arămiul hirsut al sprâncenelor şi bâigui în barba la fel de sârmoasă: -Au trecu mai bine de trei ani de când ţi l-am aşezat pe cruce şi tot nu uiţi! ’ -Nu l-ai aşezat pentru mine pe cruce, ci pentru triumful Legii! porunci Hannah atât de autoritar încât agentul său cu nas turtit care-i făcea botul ca de lup, un bot de lup cărunt- roşcovan, repetă fără tăgadă: -Pentru triumful Legii! Şi de abia apoi îndrăzni: Mişcându-şi privirea tot ca lupul - din întregul trup şi nu din rotirea gâtului - îndrăzni să exprime gândul suferitor: -De ce nu uiţi odată, mai mare între mai marii mei?!... Şi mă pedepseşti mereu!... De ce nu uiţi, când toată lumea a uitat şi toată lumea, aşa cum porunceşti, nu ţi se închină ţie, ci doar puterii tale!

-Discipolii lui n-au uitat! - îi atrase atenţia Hannah cel bătrân cu glas de răzbunare.

Iar Alexandru, cu plăcerea celor scunzi de a se afirma, sublinie îndreptând spre el nasul coroiat, cu nări proeminente, specific familiei: -Şi se numesc martori pentru că propovăduiesc oamenilor tot ce sa întâmplat cu Nazarineanul şi tot ce mint în legătură cu el!...Iar faptul că tu l-ai adus la Hannah, nu e o minciună!

20 Privind spre ochii şefului suprem, ochi arzători care, în deschiderea, în rotunjirea lor rea, confirmau această părere acuzatoare, Schammai încercă să capete iertarea prin soluţia adoptată: -Pe ăştia îi distrug eu!

-Îi distrugi?... Atâta aşteaptă!... Atâta: să faci din ei martiri ca să sentindă mai mult molima credinţei lor, ca să se ridice şi mai mulţi proşti să propovăduiască nu numai învăţătura Nazarineanului, dar şi pe a lor!

Rostind acestea, repetându-le - mai bine zis, pentru că erau concluziile lor şi hotărârile lor de putere secretă care trebuie să stranguleze tot, Alexandru, cel mai tânăr din neamul lui Hannah, nu se uită la nimeni. Chipul lui, nu prea plăcut la înfăţişare, privea spre un adevăr de care era convins, o lege pe care-o stabiliseră în acel conclav secret: Nu le dai, Schammai, nu trebuie să le dai niciodată ceea ce urmăresc şi ei! Inteligenţa noastră trebuie să treacă peste ei şi să-i distrugă altfel. Inteligenţa noastră trebuie să otrăvească într-ascuns orice încercare de-a ridica altceva, adică alte idei peste puterea noastră! Şi, mai mult, să aducă spre noi orice fel de asemenea încercare, făcând-o să ne slujească. {sta e rostul nostru aici, în această îndeletnicire de care trebuie să ştie foarte puţini!

Atunci, cu profilul său de statuie căreia i s-a mâncat nasul, Schammai, Schammai cel umilit, se înălţă mai mândru şi mai inteligent decât făcea impresia. Se înălţă, arătând a avea o statură mult mai impunătoare decât i-o arăta poziţia umilă şi întrebă nedând atenţie altcuiva decât bătrânului Hannah: -Dacă am adus în slujba noastră şi cu ascultarea deplină la ordinele noastre, chiar pe fratele lui, ce ziceţi?!... Chiar pe fratele lui, născut la acelaşi tată! E bine?!

Urmă un moment de tăcere, o suspicioasă pauză, după care, Alexandru, parcă respingând ideea, întrebă: -Fratele cui?

-Fratele Nazarineanului! Unul din fiii lui Iosif din alte căsătorii; om cunoscut în Galileea ca habotnic păstrător al Legii şi care vrea să lucreze cu noi pentru Lege!

-Vrea să lucreze cu noi? L-ai atras tu ca să lucreze cu noi? Încă o pauză, de ceva mai mică suspiciune, în care bărbiile celor cinci bărbaţi, fiecare cu forma şi mişcarea ei, se mai apropiară. După care, Alexandru care preluase iniţiativa, întrebă cu un ton de parcă tot n-ar fi crezut: -Cum îl cheamă?

-Iacov îl cheamă! - răspunse repede Schammai, ca şi cum de repeziciunea răspunsului ar fi atârnat adevărul lui.

-Iacov... rosti celălalt, parcă cercetând sonoritatea numelui ce i-ar fi produs oarecari dubii.

-Iacov! - confirmă Schammai cu altfel de ton, care dădea certitudine. Îl cheamă Iacov şi este mult mai în vârstă decât a fost Nazarineanul, fiindcă provine dintr-o căsătorie mai veche a tâmplarului. Îl cheamă Iacov şi este preţuit de sinagoga de acolo ca un bun cunoscător şi păstrător al Legii lui Moise.

-Schammai, înseamnă că ţi-ai îndeplinit bine misiunea!

De abia acum, în autoritatea pe care o avea, glasul lui Alexandru se arăta dispus să creadă. Încercatul agent, pedepsit pentru o greşeală care nu i se iertase ani întregi, îşi simţi inima umplându-i-se de liniştea sentimentului unui lucru bine îndeplinit şi asta-l făcu să-şi manifeste recunoştinţa: -Măriţii mei stăpâni, spuse el, Schammai este soldat credincios al Legii şi al vostru; Schammaai este mâna cu care se poate face cel

Anul II, nr. 2/2015 mai sigur ceea ce inteligeţa voastră hotărăşte!... Nu a fost, doar, ordinul vostru, ieşit din hotărârea acestui înţelept conclav, ca eu să merg şi să caut în ţinutul Nazarineanului oameni apropiaţi lui pe care să-i putem manipula introducându-i în biserica lor şi punândui să le întoarcă drumul în interesul nostru?! Nu sunt gătit chiar eu, Schammai, ca să intru printre ei, să mă amestec cu ei şi să atrag credinţa lor spre supunerea sub Legea atotputernică? Este această idee dovada înţelepciunii şi harului vostru secret pentru că numai aşa putem păstra neştirbită puterea. Când v- am spus că apostolii ce se numesc martori sunt potrivnici fiind prea înţesaţi de învăţătura Lui şi vrând să devină martori, v-a venit idea sfântă să ştergem urmele acelui Nazarinean altfel: chiar prin neamurile lui, Şi m-aţi trimis în Galileea să găsesc oameni pe care să-i aduc să intre cu mine odată, ca rude mai apropiate ale Lui decât discipolii, în biserica lor şi să-i schimbe cursul. A fost cea mai luminată idee, în loc să-i omorâm pentru ca oamenii să creadă în ei ca martiri! Ideea voastră!... Ei bine, e vreo vină din partea mea, a păcătosului, că lam găsit pe cel mai nimerit, dacă l-am cumpărat chiar pe fratele învăţătorului lor?! Şi îşi schimbă fruntea chinuită de prefăcută umilinţă, pe când ceilalţi se străduiau să-i spună ceea ce, de fapt, el le smulsese: să-i spună că făcuse bine, chiar foarte bine; că era un agent destoinic şi că, descoperirea lui cu acest frate bătrân aducea noi şanse planului lor care, abia acum se cerea din nou discutat şi pus la punct în funcţie de noul avantaj creat.

Iar Schammai, tocmai pentru a-şi savura mai bine succesul, trecându-şi palma cu rădăcina degetelor prin dreptul nasului turtit, se făcu a considera încheiată discutarea acestui subiect, trecând la altul.

-L-am adus şi pe tânărul ce mi l-aţi poruncit, discipolul lui Gamaliel. Îl cheamă Saul şi e neam de farisei din Tarsul Ciliciei. Aşteaptă afară; are o minte ascuţită.

Lovitura lui fusese bine calculată. Cu toate că întreaga familie a lui Hannah, din motivele cunoscute ale îndrăgostirii fiicei lui Ionatan, tresărise ca de-o mică înţepătură la pomenirea numelui tânărului, toţi se ridicară într-un glas, ca şi cum cel ce trebuia mustrat pentru o asemenea idee era tot Schammai: -Lasă tânărul! Lasă-l să aştepte! Important este acum acest Iacov, dacă e chiar frate cu învăţătorul celor ce ne tulbură! Prin el trebuie să le transformăm credinţa în ceva favorabil nouă, aşa cum am mai făcut-o şi cu altele!... Cu strădania ta, el va trebui să ajungă în fruntea lor!

-E dintre cei care îl contraziceau pe Nazarinean! - reajunse Schammai la îndatoririle sale de agent, informând exact.

-Cu atât mai bine!... El va fi învăţătorul poporului! Îl vom împinge şi-l vom susţine până va ajunge în fruntea lor şi îi vom spune Obliam, dându-i puterea. El va fi „glasul poporului“ şi nu pescarii ăştia încăpăţânaţi care cred statornic în vedenii!... Numai tu, Schammai, să ai grijă, să- l păzeşti din umbră, să fii sigur că, pe cât de stăpân devine peste ei, pe atât de supus rămâne în slujba noastră! Pricepi?!

-Pricep! răspunse el repede, fericit că întrebarea nu mai era completată cu „Pricepi, nepriceputule?!“... Pricep, pricep luminaţilor, pricep!...

-Cam câţi ani are, de zici că-i mult mai bătrân ca Nazarineanul?

-Păi are în jur de şaptezeci!

Anul II, nr. 2/2015

21 Raluca Ioana Maftei

SCRIS ÎN STELE Capitolul IV, Episodul 10 Capitolul IV, Episodul 10 Bucuresti, anii 2000 A trecut o lună de la întâlnirea din biroul lui Valérie. Nu am vrut să iau o decizie pripită cu privire la bunurile de pe lista nouă pe care o găsiseră Valérie şi colegii ei, aşa că am decis să las nişte timp să treacă peste noi toţi. Am anunţat-o pe Valérie că trebuie să plec de urgenţă în România pentru chestiuni ce nu suportă amânare. Era o formulă neutră şi în acelaşi timp închisă, care nu lăsa loc de reveniri sau interogări din partea nimănui. Acelaşi lucru i l-am comunicat telefonic şi lui Henri.

Mi-am făcut bagajele, am rezervat bilet la primul avion spre Bucureşti şi am plecat, lăsând în urmă o scrisoare pentru Alex. Îi explicam că veştile aflate împreună în biroul avocaţilor erau năucitoare pentru mine, aşa cum probabil erau şi pentru el şi familia lui. Îl anunţam că nu vroiam să iau o decizie de moment pe care să o regret apoi, şi că era mai bine să stau departe un timp să las lucrurile să se liniştească. Îi mulţumeam pentru tot ajutorul oferit, pentru că îmi pusese la dispoziţie casa, timpul şi toate contactele lui şi îl rugam să mă ierte pentru tot discomfortul psihic creat lui şi familiei. Încercasem să fac biletul de la revedere scurt şi clar, fără zorzoane sentimentale inutile. Dar în adâncul sufletului, adevărul e că mă simţeam oribil. Erau sentimente vraişte şi contradictorii care se ciocneau între ele în opoziţie flagrantă. Pe de o parte îmi spuneam că acele proprietăţi şi bunuri aparţineau de drept familiei mele pentru că fuseseră achiziţionate din banii bunicului meu şi atunci era absolut normal să se întoarcă în familia noastră. Pe de altă parte nutream sentimente adânci pentru Alex şi îmi părea rău de neplăcerile pe care eram pe cale să i le cauzez. Eram o străină apărută de nicăieri la el în poartă şi în viaţă, mă culesese de pe stradă la propriu şi intrasem în viaţa lui cu bocancii şi cu o sete de cunoaştere a unui trecut pe care mă ajutase să îl descopăr. Mă sprijinise cu tot ce putuse, se ataşase de mine, pentru că simţisem lucrul ăsta, iar eu eram pe cale să îl las fără casa lui şi a părinţilor săi.

Eram sfâşiată între datoria către familie de a intra în posesia moştenirii, şi sentimentul de a lăsa lucrurile aşa cum erau

după atâţia zeci de ani de când se întâmplaseră. Îmi aduceam aminte de vorbele bunicii, „morţii cu morţii, viii cu viii.” Anumite lucruri era mai bine să rămână îngropate şi uitarea să le cuprindă în linişte.

Pe de altă parte, era ceva care mă zgândăra pe dinăuntru.

Eram tânără şi aveam visuri măreţe. Aceşti bani ar fi venit la ţanc să mă ajute să mă dezvolt şi să realizez ceva dincolo denivelul la care eram acum. În afară de telefoanele către Valérie şi Henri şi de scrisoarea lăsată lui Alex, nu ştia nimeni că mă întorsesem în România. Bine, nici nu erau în Franţa multe persoane care ar fi putut să se intereseze de mine, dar in scurta mea şedere în Franţa, legasem deja câteva contacte.

Ori din interes, ori din simpatie, anumiţi oameni observaseră cu siguranţă până acum că lipseam din peisajul parizian. Nu aveam de gând pentru un timp să vorbesc cu nimeni de acolo.

Acest răstimp vroiam să îl folosesc pentru a mă distanţa de această poveste şi pentru ca să încerc să ajung la acea stare de spirit necesară pentru a putea judeca lucrurile echidistant şi imparţial. Ca si cum asta ar fi putut fi cât de cât posibil.

Eram însă datoare să încerc.

Nutream în secret speranţa că Alex mă va suna sau că măcar îmi va trimite un mesaj. Nici una nici alta nu se întâmplase şi nu înţelegeam exact tăcerea lui. I-o respectam, dar nu eram de acord cu ea. Aş fi dat orice să îi aud vocea caldă care să mă liniştească şi să îmi spună că nu e supărat pe mine, că relaţia noastră nu s-a rupt, că înţelege dificultatea poziţiei în care mă aflu şi că vom găsi o soluţie care să ni se pară tuturor echitabilă. Îmi doream mai mult decât orice prietenul din el, omul care mă înţelesese, mă ajutase şi fusese alaături de mine pas cu pas. Îmi era dor de zâmbetul lui senin, de ochii lui albaştri care te ancorau în loc, de mintea lui sclipitoare, de umorul lui irezistibil, de căldura şi bunătatea inimii lui. Cât de mult îmi lipsea Alex şi ce dor îmi era de el. L-aş fi sunat, dar îmi era frică să nu îl aud rece şi distant la telefon, cu o voce care să îmi dea de înţeles că nu mai sunt binevenită în viaţa lui. Eram tare mâhnită din cauza asta.

Anul II, nr. 2/2015 Avocaţii cu care vorbisem în Bucureşti, mă sfătuiseră scurt şi la obiect să îmi urmăresc interesul pecuniar şi să las sentimentalismele pentru alta dată. Ce ştiau ei? Nu cunoscusem încă un avocat omenos. Nu cred că exista vreunul pe acest pământ.

Nu ştiu dacă Alex era la fel de zbuciumat ca şi mine. Cu siguranţă era datorită pericolului iminent de a pierde posesiunile familiei, dar nu ştiam dacă avea acelaşi gen de trăiri atunci când se gândea la mine. Ceva, undeva, îmi spunea că lucrurile nu aveau să rămână aşa. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre acest simţământ interior, de unde venea şi ce bază avea, dar eram convinsă că mai aveam multe lucruri noi de descoperit.

Gândind retroactiv, deşi acum eram în starea asta de incertitudine şi nu ştiam exact în ce direcţie să mă îndrept, e r a m conştientă totuşi de extraordinara aventură şi provoca re care apăruse în viaţa mea.

Nu era puţin lucru ceea ce trăisem şi chiar dacă în final nu aş fi obţinut nimic din toată acea mică avere, să locuiesc câteva luni în Paris şi cel mai important, să aflu atât de multe lucruri neştiute din istoria familiei mele, mi se părea formidabil.

M-am hotărât să merg la căsuţa bunicii, acolo unde-mi petrecusem copilăria şi să încerc să meditez în liniste la ce era mai bine de făcut.

După ce am străbătut oraşul aglomerat, plin de zgomot de claxoane, poluare şi oameni agitaţi, am ajuns la căsuţa de la marginea Bucureştiului. Cheia era ca de obicei în cutia de scrisori de pe partea interioară a gardului, acolo unde se putea strecura numai o mână dibace. Am luat cheia şi am intrat in curte. Bolta de viţă de vie umbrea grădina mică din care mai rămăseseră câţiva trandafiri care supravieţuiseră cumva singurătăţii. De cum am intrat în casă, am simţit un miros puternic de gaze. Mi-a dispărut pe dată orice sentiment de nostalgie şi dorinţă de meditaţie şi am intrat în alertă.

Centrala de gaze ar fi trebuit să fie închisă din moment ce nu mai locuia nimeni acolo de ani de zile. Am verificat şi era într-adevăr închisă. Sau cel putin aşa părea. Nici un beculeţ nu era aprins şi nu se auzea nici un zgomot de funcţionare. ‘i cu toate acestea, mirosul era foarte puternic, deja mă usturau ochii. M-am dus către fereastră să o deschid, moment în care s-a auzit o bubuitură puternică. Un suflu puternic m-a dărâmat la pământ. După care, nu am mai ştiut nimic. *** M-am trezit la un moment dat. Nu ştiam unde eram sau ce se întâmplase cu mine. Vedeam în ceaţă şi auzeam înfundat, ca şi cum aş fi fost sub apă. Pentru o clipă am crezut că

22 sunt într-adevăr sub apă şi am intrat în panică. Apoi mi-am dat seama că pot respira şi m-am calmat. Am încercat să mă mişc. Simţeam o durere puternică în partea din spate a capului, aşa că am hotărât să stau potolită. Oare avusesem un accident de maşină? De avion? Eram oare pe drum spre undeva?

Auzeam un sunet ritmat dar nu îmi dădeam seama exact ce e. Era ascuţit şi totusi reuşea să răzbată prin ceaţa din capul meu. Am încercat să vorbesc dar mă simţeam răguşită.

Aveam gâtul extraordinar de uscat şi simţeam cum mă înţeapă mii de ace. Nu reuşeam să gândesc clar şi suficient de mult timp încât să pot face nişte deducţii logice.În răstimpuri aţipeam, sau cel puţin aşa aveam impresia. Apoi sunetul ritmic revenea. Sau eu reveneam la el. După câteva astfel de întreruperi de conştienţă, am simţit cum îmi vine să strănut.

Am tras aer puternic în plămâni şi apoi am strănutat sonor.

Am simţit cum îmi păcăne urechile, apoi am început sa aud mai clar. Sunetul ritmat venea de la un monitor care îmi înregistra bătăile inimii. Clar! Eram într-un spital. M-am speriat şi imediat am auzit cum sunetele ritmate se înteţesc brusc.

Imediat a apărut cineva lângă mine care s-a aplecat deasupra mea. „Te-ai trezit domnişoară?” Am deschis ochii mari şi am reuşit să focalizez chipul din faţa mea. O doamnă în jur de 50 de ani, halat alb, ochi iscoditori, părul strâns. „Sunt întreagă?” am întrebat eu cu un glas răguşit. „Accident de maşină?” „Eşti întreagă, stai liniştită. O să-ţi revii curând. i-a explodat o instalaţie de gaze în cap. Ai scăpat ca prin urechile acului. Îngerul tău păzitor a avut grijă de tine.” „Pot să beau puţină apă?” Senzaţia mea de sete era mai mare decât dorinţa de a afla ce se întâmplase. Instalatia de gaze? Unde? Acasă? La firmă? Pe stradă? Ce instalaţie de gaze. Încercam să gândesc mai rapid, dar gândurile se încăpăţânau să rămână l e n e ş e .

Doamna cu halat se duse la o chiuvetă de undeva din încăpere, deschise robinetul şi după ce lăsă apa un pic să curgă, umplu o cană şi mi-o aduse. Îmi ridică un pic capul de pe pernă şi îmi întinse un pai. Am tras hulpavă câteva înghiţituri. Era cea mai bună apă pe care o gustasem în viaţa mea. Nici un pahar cu Voss de pe lumea asta nu se compara la gust cu apa aceea de chiuvetă din spitalul în care mă aflam. Care o fi fost ăla.

Brusc am avut un soi de revelaţie. Oare mă bucuram aşa de tare de cana aceea cu apă de chiuvetă pentru că fusesem gata să mor? Oare de asta îmi plăcea atât de mult? Cu siguranţă asta era. „Ahhh, cât de bună, mulţumesc mult.”

Doamna în halat mi-a acordat un zâmbet circumspect. Cu siguranţă se gândea că fiind lovită în cap de Dumnezeu stie ce obiect, începusem să aberez.

23 „E cineva din familie aici?” întreb eu cu mai mult curaj şi din ce în ce mai lucidă după ce băusem din cana cu apă magică. „Părinţii tăi sunt aici.” „Pot să îi văd?” Doamna în halat ezită puţin, neştiind în ce fel să-şi exercite autoritatea. „Da, puţin. Nu au voie la U.P.U.” Wow! U.P.U! Eram la unitatea de primiri urgenţe. Numele secţiei suna ameninţător.

Eram şi eu o urgenţă. Sau fusesem. Nu ştiu dacă mai eram încă. De fapt, nu ştiam mai nimic. În capul meu era un blank total. Nimic. Vid. Nu reuşeam să-mi aduc aminte ultimul lucru pe care îl făcusem înainte să ajung aici. Aveam durerea aceea în spatele capului pe care o simţeam în orice poziţie încercam să întorc capul. ‘i o amorţeală în minte, în membre, în tot corpul. Probabil era sedativul din perfuzii. Perfuzii?

Aveam şi perfuzii. Nu avusesem niciodată aşa ceva.

Gândeam din aproape în aproape. Îmi era greu să gândesc în avans mai multe lucruri, ca la şah, dar nici înapoi nu reuşeam să merg cu gândul. Era ca şi când trăiam doar atunci şi acolo.

Oare de aceea mă bucurasem atât de o simplă cană de apă? Iată că fusesem în stare de prima deducţie logică. Stare de p er ic ol - i nc o nş t i en ţ ă trezire-cană cu apă de chiuvetă.

Minunat. Încercam să îmi determin mintea să gândească. Puţin câte puţin. Mă bucuram că pot. Aşadar creierul meu începea să funcţioneze din nou. ‘i în stare conştientă.

Eram fericită. Ce bucurie că puteam. În salon au intrat părinţii mei. Cu nişte halate albastre din pânză subţire şi cu bonete pe cap. Nu puteam să le văd picioarele fiind culcată, dar auzeam cum le fâşâie pungile de protecţie puse peste încălţăminte. Păreau îngrijoraţi, dar când m-au văzut că le zâmbesc, mi-au zâmbit şi ei şi trăsăturile li s-au destins imediat. „Ce faci ţucurica, te doare ceva?” „Nu”, am minţit eu, „sunt aşa, un pic obosită”. Mama mă mângâie pe frunte, tata îmi luă mâna care nu avea perfuzii. „Da’ ce s-a întâmplat mai exact? Mi-au spus ceva de o explozie de gaze şi o lovitură la cap.” „Da, instalaţia de gaze de la casa bunicii. Erau nişte scurgeri acolo mai de mult probabil care s-au acumulat în spaţiu închis. S-a nimerit să explodeze când te-ai dus tu acolo.” „Casa bunicii? Da’ ce căutam eu acolo?” mă mirai eu nereuşind să-mi aduc nimic aminte. „Nu ştiu, dar nu mai contează. Bine că eşti întreagă şi că nu a fost mai rău” spuse mama cu ochii mereu la mine. Eterna fatalitate

Anul II, nr. 2/2015 românească de a accepta lucrurile aşa cum ne sunt date şi de a fi mulţumiţi că nu a fost mai rău.

Cineva probabil că le făcu semn că e timpul să plece şi să mă lase să mă odihnesc, aşa că mă pupară amândoi pe frunte şi îşi luară rămas bun. I-am văzut pe amândoi depărtându-se, sprijinindu-se unul pe altul, mulţumiţi că trecuseră şi peste asta. Aşa îi vedeam mereu: de braţ, peste tot împreună. La bine şi la rău. Aşa ar trebui să fie toate cuplurile. Asta îmi doream şi eu. Oare aveam să găsesc aşa ceva vreodată?

Gândul îmi veni în minte dar îmi zbură apoi repede. Se pare că nu puteam păstra ceva în minte pentru prea mult timp.

Zilele următoare s-au scurs cu perioade de somn adânc alternând cu momente de trezire şi luciditate din ce în ce mai solide. Am fost mutată întrun salon normal, ceea ce însemna că eram în curs de vindecare. Mi se făceau însă foarte des analize, C.T.-uri şi sedative uşoare să dorm cât mai mult timp posibil. Habar nu aveam de ce trebuia să dorm atât, probabil creierul meu era încă sub influenţa şocului suferit şi trebuia să se refacă. Eram încă uşor confuză şi gândurile nu stăteau prea mult cu mine, le pierdeam repede din minte.

Dar îmi revenea cheful de viaţă şi într-una din vizitele mamei, când m-am trezit şi am dat cu ochii de ea lângă patul meu, am ştiut exact ce îmi doream: „Mami, poţi să îmi faci o supă galbenă?” Supa galbenă era codul nostru pentru supa de pui cu tăieţei, aşa o botezasem când eram mică şi aşa îi spuneam şi astăzi. Era panaceul universal pentru orice durere fizică sau sufletească şi mi se făcuse o poftă nebună de supa galbenă cu tăieţei de casă facută de mama mea. Era clar că mă inzdrăveneam şi asta i-a dat mamei certitudinea definitivă că eram recuperată.

A doua zi, înaintea prânzului, mama a apărut cu borcanul de supă. Am văzut-o că rămâne puţin în uşa salonului. „A venit supiţa. E caldă. ‘i a mai venit cineva.”

M-am ridicat în capul oaselor, mult mai interesată de supă decât de o posibilă vizită în timpul căreia ar fi trebuit să răspund la interminabile întrebări despre starea mea fizică.

Pe uşă a intrat un bărbat. În primele fracţiuni de secundă, nu mi-am dat seama despre cine era vorba. Înalt, atletic, cu părul blond închis şi ochii senini. Apoi pe faţă i-a răsărit un zâmbet cald, cel mai curat şi frumos zâmbet pe care îl cunoşteam.

Era Alex. „Alex!!” „Anamaria.” „Ce faci aici??” „Am venit să îţi aduc supă, nu ziceai că ţi-e poftă?” Alex, zâmbind mereu, se aşeză

Anul II, nr. 2/2015 pe marginea patului şi mă îmbrăţişă. L-am strâns la piept şi nu vroiam să îi mai dau drumul, aşa de mult mă bucuram că îl văd acolo. Nu îmi venea să cred! „Dar cum ai aflat? Când ai venit? Cum de eşti aici??” „Poate ai să mă crezi nebun, dar am simţit că se întâmplă ceva cu tine. Nu ştiu să îţi explic. Te-am sunat pe telefonul mobil şi la început nu a răspuns nimeni. Am încercat de mai multe ori. Apoi a răspuns mama ta şi mi-a spus ce s-a întâmplat.

Am sărit în primul avion şi am venit. Când mi-a spus că eşti restabilită şi că o emoţie puternică nu îţi mai poate face rău, am venit să te văd.

Vezi? M-am gândit ca revederea cu mine îţi poate cauza emoţii intense” glumi el şi îmi făcu cu ochiul. „Alex, ce bine îmi pare să te văd! Ce dor mi-a fost de tine!” Vorbeam româneşte amândoi, mi se părea, cumva, mai uşor. Nu eram pregătită încă de efortul de a vorbi într-o limbă străină.

Am început să mănânc cu poftă din supă, în timp ce Alex îmi povestea ce se mai întâmpla prin Paris.

Fiecare lingura de supă îmi aducea căldură si bucurie prin tot corpul şi pofta de viaţă şi de râs se reinstala în programul meu. Mă simţeam ca o creatură din Matrix căreia i se reinstala un soft şters din greşeală. Numai că acum mă simţeam în varianta upgradată. Matrix? Interesant! Cum de imi trecea aşa ceva prin minte tocmai acum? „E bună supa?” mă întrebă mama curioasă. „Mmmm, minunată! E cea mai bună supă pe care am mancat-o vreodată. Delicioasă!” Mama se bucură ca de fiecare dată când o lăudam pentru o mâncare pe care o gătea pe gustul meu. „Alex, dar cum de ai venit până aici după ce nu am vorbit atâta timp?” „Annemarie, la început eram nervos că intraseşi în viaţa noastră atât de brusc şi ne-o dăduseşi peste cap.

Apoi pe parcurs, gândind la rece, îmi dădeam seama că şi tu eşti în aceeaşi situaţie ciudată în care ne aflam şi noi, ba pentru tine lucrurile erau şi mai complicate. Într-un final mi s-a făcut dor de tine şi de râsul tău de copil mare. ‘i apoi am avut sentimentul acela straniu că ţi se întâmplă ceva. ‘i am sunat.” „i-a luat ceva timp! Îmi pare atât de bine că eşti aici!”

Mă simţeam bine. În salon era soare, prin fereastra deschisă se vedea cerul albastru de primăvară şi se auzeau cântând păsărelele. Eram cu doi oameni dragi mie, mâncam supa mea preferată şi simţeam cum mă cuprinde o bucurie de viaţă cum nu ştiam că pot fi capabilă să simt. Probabil şocul prin care trecusem, faptul că fusesem ruptă complet de lumea conştientă şi apoi revenirea, mă făceau să văd lucrurile altfel.

24 Mă bucuram şi apreciam clipele, lucrurile mici din jurul meu: o cană de apă răcoritoare, o supă caldă şi tămăduitoare, un zâmbet, o rază strălucitoare de soare dansând prin încăpere.

Erau bucurii de care mă minunam. Cum de nu avusesem timp să observ şi să mă bucur de aceste lucruri mărunte? In goana isterică a zilelor, treceam peste lucruri atât de la îndemână, de o importanţă covârşitoare.

Biroul, avocaţii, conturile din Franţa, păreau acuma nişte zbateri fără rost. Oare cum nu putusem să văd ceea ce era esenţial în spatele tuturor acelor lucruri? Conta dacă aveam mai mulţi bani în cont în România sau în Franţa? Sau dacă aveam o casă în plus undeva într-o staţiune la Marea Mediterană? Da, ar fi fost frumos. Dar trăisem la fel de bine şi fără ele. Crezusem că mi le doresc sau că mă vor face fericită. Dar nu îmi produseseră decât griji inutile şi un zbucium în plus faţă de cele obişnuite. Mă depărtaseră de nişte oameni buni care îmi deveniseră prieteni. ‘i toate acele lucruri păleau în faţa prezenţei lui Alex în salonul acela coşcovit de spital, a mamei mele grijulii, a supei calde şi revigorante şi a soarelui vesel din miezul zilei. Atât de puţine lucruri şi totuşi eu eram atât de fericită. În zilele şi săptămânile acelei perioade, am înţeles cât de mult contează lucrurile mărunte şi câtă bucurie ne pot aduce detalii aparent banale. Am învăţat să privesc viaţa prin ochi de copil care se minunează la fiecare nouă apariţie din viaţa lui.

Am învătat să zâmbesc oamenilor, să le mulţumesc că fac lucruri pentru mine şi să apreciez tot ceea ce până atunci nu luasem în seamă, fiind prea ocupată să îmi construiesc o carieră şi o poziţie în lume. Învăţam să trăiesc din nou, în alt fel însă. Interacţiunea cu cei dragi din jurul meu devenise o sursă de bucurie zilnică şi toată lumea remarcase că devenisem o altă persoană.

Din acel moment, viaţa mea s-a schimbat cu totul. Eu am făcut-o să se schimbe. Eu am decis să învăţ să trăiesc. Întrun fel necunoscut mie până atunci.

25

Anul II, nr. 2/2015

TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZĂ

Wu Chengen

ÎNSEMNAREA CĂLĂTORIEI SPRE VEST Roman din secolul al XVI-lea fragment

CAPITOLUL I Înainte ca Haosul să fie divizat, Cerul şi Pământul erau confuze; Totul era pâclă lipsită de formă, fără nici o urmă omenească; Odată ce Pan Gu a distrus Uriaşa Neclaritate, Separarea limpezimii de impur a început.

Creaturile vii au tins dintodeauna către omenie, Cele Zece mii de lucruri de sub Cer au ajuns să cunoască binele; Dacă vrei să ştii cum o răsplăteşte Creatorul virtutea, Citeşte Însemnarea călătoriei spre vest. În vârstă Cerului şi Pământului, 129.600 de ani fac un ciclu. Fiecare ciclu poate fi împărţit în douăsprezece epoci numite după cele douăsprezece ramuri terestre: zi, chou, yin, mao, chen, si, wu, wei, shen, you, xu, hai. Fiecare epocă durează 10.800 de ani. Să luăm o zi : la ora şobolanului se revarsă suflul yang; la ora taurului, cântă cocoşul; la ora tigrului nu este întru totul lumină; la ora iepurelui se înalţă soarele; la ora dragonului, a trecut deja micul dejun; la ora şarpelui, munca e în toi; la ora calului, soarele ajunge la amiază; la ora oii, soarele alunecă spre apus; la ora maimuţei este târziu, după amiază; la ora cocoşului scapătă soarele; la ora câinelui cade amurgul iar la ora porcului, oamenii se aşază pentru odihnă.

Dacă e să luăm numerele mari, atunci, la sfârşitul epocii Xu, Cerul şi Pământul erau încă un tot şi fiinţele nu se

iviseră. Peste 5.400 de ani, la începutul epocii Hai, totul era încă sub întuneric şi nu existau oameni şi nici făpturi. Iată de ce spunem că domnea haosul. Peste alţi 5.400 de ani, epoca Hai s-a apropiat de sfârşit şi o epocă nouă era pe cale să înceapă. Pe măsură ce epoca întâi, Zi, a erei noi, se ivea treptat, se făcea lumină. După cum Shao Young spune: Când iarna ajunge la mijlocul epocii Zi, Inima Cerului nu se clinteşte. Acolo unde suflul yang se iveşte, Cele zece mii de lucruri încă nu prind viaţă spre a fi.

Acesta este momentul întemeierii Cerului. După alţi 5.400 de ani, în plină epocă Zi, lumina pură s-a urcat în sus şi s-au format soarele, luna, stelele şi constelaţiile. Acestea au fost numite Cele Patru Imagini. Iată de ce se spune: Cerul începe în epoca Zi, a Şobolanului.

Peste alţi 5.400 de ani, epoca Zi s-a apropiat de sfârşit şi epoca Chou era pe cale să înceapă, atunci când lucrurile s-au solidificat treptat. În Cartea Schimbărilor se spune:Măreţ este Cerul! Imens este Pământul. Cele zece mii de lucruri prind viaţă şi se supun Cerului. Din acel moment, pământul a început să se răcească.

După 5.400 de ani a venit apogeul epocii Chou, când greul şi impurul s-au solidificat, dând naştere apei, focului, munţilor, pietrei şi pământului.

Aceste cinci la număr erau numite Cele Cinci Forme.

Iată de ce se spune că Pământul a fost creat în epoca Chou, a taurului.

Anul II, nr. 2/2015

şobolanul, taurul, tigrul, iepurele, dragonul, şarpele, calul, capra, maimuţa, cocoşul, câinele şi porcul. O zi cuprindea douăsprezece perioade de timp, fiecare corespunzătoare a două ore din zilele noastre, numite de asemenea după ramurile terestre, începând cu perioada de la mijlocul nopţii, numită ora şobolanului, mai exact cuprinsă între orele 23 şi 1.

2. Yang, elementul natural pozitiv, bărbătesc. Aflat în corelaţie cu elementulyin, negativ, femeiesc. Uniunea yin-yang asigură viaţa.

Traducerea din chineză: Mira şi Constantin Lupeanu, Adrian Lupeanu)

(

După încă un plus de 5.400 de ani, la sfârşitul epocii Chou şi începutul epocii Yin, au fost create cele zece mii de fiinţe şi lucruri.În calendar se spune: Esenţa Cerului a coborât şi Esenţa Pământului s-a înălţat.

Cerul şi Pământul s-au amestecat şi toate creaturile s-au născut. Atunci când yin şi yang s-au unit, Cerul era strălucitor şi Pământul era proaspăt. După alţi 5.400 de ani, în toiul epocii s-au născut oamenii, animalele şi păsările. Astfel , Cele Trei Entităţi – Cerul, Pământul şi Omul îşi aveau locurile lor fixe. De aceea se spune că Omul s-a născut în epoca Yin, a tigrului. ............

Note: 1. Cele douăsprezece ramuri terestre, di zhi, sunt reprezentate prin douăsprezece animale:

26

Anul II, nr. 2/2015

MEMORII

27

Ioan M. Păunescu

(u rm ar e d in n r.

1 /2 0 1 5 )

UN COPIL ZBURDĂ PRINTRE PUŞTI ŞI TUNURI

În anul 1916 s-au produs patru evenimente importante, care trebuiau să ducă la înfrângerea Puterilor Centrale şi la terminarea războiului. În afară de intrarea României în conflict, se produsese ofensivele: franco-engleză pe Somme, cea a lui Brusilov şi cea italiană. Aceste acţiuni nefiind perfect coordonate, n-au avut câtuşi de puţin efectele scontate. De şi Antanta avea superioritatea armată, acţiunile din acest an au eşuat, eforturile făcute au fost la voia întâmplării, neexistând un comandament unic împuternicit cu sistematizarea operaţiunilor pe întreg frontul de luptă şi în fiecare sector al războiului, comandanţii acţionând după un plan regional, ceea ce a permis Puterilor Centrale să anihileze pe rând atacurile dezlănţuite.

Pentru români, frontul de Sud, unde ruşii nu au respectat obligaţia luată la intrarea noastră în război, de a face faţă forţelor inamice în acest sector al operaţiunilor militare şi nici aliaţii franco-englezi nu deschiseseră operativ un front în Balcani, conform angajamentelor luate, pentru a bloca forţele armate inamice, au adus trupele române în imposibilitatea de a acoperi o linie de conflagraţie uriaşă. Încercarea de a constitui un comandament general, în urma conferinţelor de la Calais (iulie 1915) şi Chantilly (iulie 1915, decembrie 1915, noiembrie 1916) n-au dus la niciun rezultat.

Urmarea a fost prelungirea războiului cu încă doi ani, iar Rusia a intrat într-o revoluţie, sângerând această ţară pentru mulţi ani de zile.

Pentru România lipsa de unitate de acţiune a celor trei puteri a însemnat un dezastru care s-a soldat cu mari pierderi omeneşti, cu distrugerea puterii economice a ţării şi nu a lipsit mult ca să ne pierdem fiinţa naţională.

Când I.I. C. Brătianu somat să declanşeze război Puterilor Centrale, arătase că nu s-a realizat ceea ce a cerut, mareşalul Joffre declarase: ”Esenţialul este ca România să intre. Ce va fi pe urmă vom mai vedea.”

Guvernul român fusese asigurat de Aliaţi că: Puterile Centrale nu-i vor opune decât 7 divizii. În realitate au fost trimise în această zonă a frontului 40 de divizii.

Bulgarii vor fi neutralizaţi de contraofensiva dezlănţuiă de Aliaţi în sud, ceea ce nu s-a întâmplat. În fiecare zi ne va sosi câte o garnitură cu echipament militar şi armament. În realitate treceau săptămâni fără să se primească câte ceva.

Pe drept cuvânt, când cu mare întârziere a sosit în România misiunea franceză, Falkenhaym spunea: „Berthelot e bine, dar dacă nu aducea şi 500 de tunuri grele, n-aveam nicio teamă de el.”

Trebuia ca o armată de 200 de mii de soldaţi ai armatei ruse să atace pe bulgari. S-au trimis pe acest front doar 42000 de oameni, slab pregătiţi şi neorganizaţi, care sau dovedit necorespunzători. În acestă situaţie, celebrul general neamţ Mackensen, în fruntea unităţilor sale, rupe frontul românesc şi trece Dunărea pe la Zimnicea.

Atacate şi din nord şi din sud şi din Oltenia, trupele române sunt obligate să se salveze retrăgându-se spre Bucureşti.

La 15 noiembrie 1916, trupele române din sectorul Nămăieşti au primit ordin să părăsească poziţiile.

Pentru a înţelege cât mai precis situaţia de atunci, reproducem în întregime Ordinul de Zi al Armatei a 2-a, dat cu acest

Anul II, nr. 2/2015 prilej: „ Din cauza situaţiei generale, grupul Nămăieşti a primit ordinul meu de a se pune în mişcare în astfel ca să se poată ţ ine legătura cu armata I-a.

Poziţiile pe care le părăseşte grupul Nămăieşti sunt acelea pe care a ştiut să le apere timp de pesTe o lună (45 zle) cu îndărătnicie şi bravură, mai presus de orice laudă, împotriva unui duşman puternic, îndrâzneţ şi înarmat cu toate mijloacele moderne, puternice şi pe care experienţa de 2 ani de zile i-a învăţat să le întrebuinţeze cu toată dibăcia închipuită. Îmi fac o adevărată datorie de a exprima prin ordin ofiţerilor şi trupelor din grupul Nămăieşti desăvârşitele mele mulţumiri pentru vitejia desfăşurată pe poziţiile dinmrejurul punctelor al căror nume îl poartă, de care vom avea totdeauna dreptul să vorbim cu mândrie.” ss general Averescu Ordinul de retragere a sosit prea târziu. Despărţindu-se cu lacrimi în ochi, de nişte poziţii apărate cu atâta abnegaţie, ştiind că lasă drum deschis hoardelor năvălitoare spre casele şi familiile lor, vitejii apărători ai plaiurilor muscelene au încercat să se strecoare spre răsărit, urmăriţi şi hărţuiţi din toate părţile de forţe duşmane numeroase. În aceste condiţii, la Buzău, din câteva mii de oameni ai Regimentului 70 Inf. au ajuns căteva sute, restul căzând ucişi sau prizonieri.

Dintre prizonierii musceleni, mulţi cunoscând bine locurile, riscându-şi viaţa, au reuşit să scape din mâinile nemţilor şi cu răni deschise, cu degerături grave, epuizaţi de eforturile depuse au ajuns în mijlocul familiilor lor. Aşa s-a întâmplat şi cu tatăl meu, de care o vreme n-am ştiut nimic, pentru ca să ne pomenim într-o noapte cu el intrând în casă, într-o stare de slăbiciune, că ne-am speriat când l-am văzut.

Nemaiavând vreun rost să părăsim localitatea, acum că tata era şi el cu noi şi trebuia îngrijit să-şi vindece rănile şi ascuns să nu fie descoperit de ocupanţi, mama şi bunicul au descărcat bagajele din căruţă, au dosit ce au crezut că ar tenta pe cineva, iar restul lucrurilor şi-au reluat locul lor obişnuit în casă.

Ecourile de pe fronturile de luptă erau tot mai slabe, mai confuze.

Se vorbea de o rezistenţă organizată pe o linie în faţa Bucureştiului spre a opri ofensiva germană, dar din cauză că planul operativ al acestei bătălii a căzut din cauza

28 neglijenţei unui general în mâna inamicului, cunoscând ce-i aştepta în faţă, nemţii au zădărnicit încercarea Marelui Cartier de a salva Capitala.

La 6 decembrie 1916, armatele cotropitoare intră în Bucureşti, în timp ce guvernul român se refugiase în Moldova şi se instalase la Iaşi.

Se ştie că Puterile Centrale după ce au ocupat Oltenia, Dobrogea şi întrega Muntenie au pus la punct o ofensivă nimicitoare la trecătoarea Oituz, având ca obiectiv încercuirea şi nimicirea rămăşiţelor armatei române, ce se retrăsese împreună cu guvernul şi Regele în Moldova.

A fost trimisă în acest sector spre a opri atacul inamic Divizia a 15-a, care şi-a căpătat denumirea de „Divizia de Fier”, comnadată de generalul Eremia Grigorescu. Acesta impusese deviza „Pe aicea nu se trece”, paralizând complet acţiunea atacatorilor. Pierderile nemţilor au fost atât de mari, încât lea pierit pofta de o nouă ofensivă pentru multă vreme. Apoi victoria armatelor române de la Oituz a trezit în sufletul tuturor românilor speranţa că nu e pierdut totul.

Din decembrie 1916 ţara noastră a fost împărţită în două prin linia frontului: Oltenia, Dobroogea şi Muntenia, teritoriile ocupate erau guvernate de OberKommandor Mackensen (O.K.M.), cu reşedinţa la Bucureşti, prin guvernul de „geranţi”, iar Moldova se afla sub autoritatea guvenului legal de la Iaşi. (va urma)

Anul II, nr. 2/2015

29

CARTEA DE AZI, CARTEA DE MÂINE O carte de iubire agape Deşi compun poezie de când am învă ţat să scriu, primul volum de vesuri lam publicat abia în anul 2008, în toamna vieţii, atunci când „apelor învolburate ale anilor tineri” le-am găsit „făgaş şi matcă” ( „Trecut” din volumul de debut).

Un şir lung de întâmplări ale căror în ţelesuri nu le-am aflat (ori nu-mi este de folos a le afla), au dus la alcătuirea volumului a ntologic de poezie religioasă intitulat “Când nu Te iubeam” apărut pe piaţa literară la sfârşitul anului 2014 prin grija editurii ieşene Pim. Cuvântul de învăţătură intitulat “Fără Cruce nu se poate ajunge la mântuire” al Părintelui Arhimandrit Ciprian Grădinaru slujitor şi duhovnic la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului deschide acest volum de poezie religioasă, creştin-ortodoxă.

Cart ea cuprinde poezii cu temă religioasă, rugăciuni în versuri, povestiri cu tâlc versificate şi câteva fragmente din cronicile apărute de-a lungul timpului la cărţile mele de poezie.

Antologia de autor „Când nu te iubeam” adună în cele 206 pagini poezii selectate din volumele „De la poezie la rugăciune” Edit. Sfera Bârlad 2008, „Daruri” Edit. Cronica Ia şi 2009, „Izvorul îndepărtat” Edit.

Pim Ia şi 2011, dar si multe altele inedite nepublicate în volum, ci doar în reviste şi Antologii de poezie contemporană.

După părerea unor critici ori cititori ai poeziei mele, sentimentul religios la timpul prezent nu poate fi generator de inspiraţie poetica. Dovadă că poate fi, stă volumul de faţă în care cititorul va găsi o poezie limpede, simplă ca rugăciunea unui copil. Poeziile cuprinse în carte sunt manifestarea harică ce transcede uneori trăiri fireşti

în meditaţii profunde asupra vie ţii, morţii, Învierii oferind cititorului prilej de introspectie asupra nimicniciei vieţii.

Ele transmit mesaje inspirate din Scriptură, Psalmii lui David, Pateric, nevoinţe asumate pe Calea Crucii, precum şi condiţia omului credincios adeseori izolat în lumea ce nu-l înţelege.

Luat ca un întreg, acest volum de poezie religioasă este dovada puterii tămăduitoare dar şi transformatoare a credin ţei, asupra fiinţei umane.

Este o poezie a căutării şi a găsirii „Nu Te-aş căuta, dacă nu Te-aş fi găsit/ Între cei doi tâlhari, din inima mea Rastignit”( „Te caut”), dar şi a odihnei pe care o dă rugăciunea „mă odihnesc în Tine,/ ca-ntr-o baie caldă/ iar sufletul mi-e plin ca un pahar,/ mă scald în rugăciune ca în mare/ şi mă înec nevrednică în Har”( “Odihnă”). În cartea “Când nu te iubeam” sunt exprimate mulţumiri pentru tot ne înconjoară, “Î ţi mul ţumesc Doamne”, “Viaţa e o minune” ori “Vara”. “Mămbăt de miresme curate,/ De tainice snesuri mă primăvăresc/ Îl simt pe

Creatorul meu în toate/ Şi n-am cuvinte să-I mulţumesc.”

Iubirea către Trinitate, Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul aflat “pe Crucea Răstignirii întreagului neam omenesc”( “Greşesc”), dar şi recunoaşterea întinăciunii omului contemporan pus faţă în faţă cu Divinitatea “Iată Doamne Tu şi eu” “ Nu suntem decît noi doi,/ Tu în Cer eu în noroi”( “Rugăciune”), sunt sentimente trăite şi asumate pe calea îngustă a Crucii “Mă ajută Doamne dară,/ să duc Crucea cu răbdare/ dar Te rog dă-mi şi putere/ să nu plâng că-i grea şi mare”(“Crucea”) Dacă ar fi să exprim în puţine vorbe mesajul acestei carti m-aş folosi de cuvintele Sf. Tihon”Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu şi nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu.”

Iar folosind cuvintele mele am îndrăznit să spun fără a mă referi la persoana mea deşi folosesc persoana a-I-a, ci la omul credincios), “Când nu Te iubeam Doamne,/ Lut şi ţărână eram”( “Când nu Te iubeam”).

DORINA STOICA

Anul II, nr. 2/2015

30

Coca Popescu & Ahmed Jaber

PRIETENIE FÃRÃ FRONTIERE

Anul II, nr. 2/2015

31

Eseu Dorina Şişu

Odiseea

Călătoriile ocupă un loc foarte însemnat în opera

zeilor care îi amână sosirea acasă cu zece ani. Aceşti zece

homerică. Ele revin în câteva rânduri în Iliada, în timp ce

ani reprezintă timpul în care eroul va parcurge, fără voia lui,

Odiseea nu este altceva decât relatarea îndelungatului periplu

un traseu al cunoaşterii şi al încercării, un traseu initiaţic.

al lui Ulise prin Ithaca lui natală. Aruncat de zei pe mări şi pe

Autorul epopeei îşi “aruncă” eroul în spatii geografice reale

uscat, Ulise este nevoit să aştepte zece ani înainte de a ajunge

sau imaginare îndepărtate, necunoscute publicului său, menite

la destinatie, timp în care cutreieră multe meleaguri, îşi pierde

să răspundă curiozităţii pentru necunoscut şi imaginaţiei

toti tovarăşii, întâmpină nenumărate nenorociri pe care le

oricărei fiinţe umane. Pe parcursul acestui traseu plin de

depăşeşte datorită ingeniozitătii sale. Periplul lui Odiseu este

peripeţii, de obstacole, de încercări, Odiseu pare a fi singurul

schiţat chiar din primele versuri:

capabil să reziste, datorită curajului şi mai ales a întelepciunii.

“O, muză cântă-mi mie pe bărbatul

El nu este un om oarecare, ci un conducător de oameni, un

Viteazul şi iscusit, care-ntr-o vreme

rege, un învingător, un erou. Ulise va deveni însă în literatura

Când el cu măiestria lui făcuse

ultimelor secole arhetipul călătorului, dar şi al omului obisnuit,

Pustiu din ziduri sfinte de la Troia,

supus unor experienţe decisive.

Nemernici amar de ani pe lume

Din Ilion este purtat de vânt în tara Ciconilor unde

Şi cunoscu pe drum tot felul

surpă cetatea, ia femei şi avere multă şi unde îşi pierde o

De oameni, de oraşe şi de datini,

parte din tovarăşi. După aceea el ajunge în ţara cea mănoasă

Şi pătimi asa de mult pe mare

a lotofagilor, unde tovarăşii săi mănâncă flori de lotus spre a

Silindu-se să scape de primejd

uita de ţară, apoi pe tărâmul ciclopilor, unde au loc scene de o

Şi înapoi să-şi ducă pe tovarăşi”

mare cruzime: ciclopul îi mănâncă de vii pe doi dintre tovarăşii lui Ulise sub privirile stupefiate ale celorlalţi. În acest episod

Odiseu porneşte învingător de la Ilion, unicul său gând

observăm cum Ulise reuşeşte să facă faţă unei situaţii tragice,

fiind să ajungă acasă, unde îl aşteaptă soţia Penelopa şi fiul

mai mult datorită şireteniei decât forţei. El spune ciclopului

Telemah. Călătoria sa stă sub semnul destinului şi al voinţei

că se numeşte Nimeni, iar atunci când ciclopul cere ajutor, nu

Anul II, nr. 2/2015

32

va fi crezut că este în pericol, deoarece spune că Nimeni îl

căci odată ajuns la destinaţie, Ulise îşi ascunde identitatea

omoară. De altfel pe tot parcursul epopeei, Ulise este

până reuseşte să-i ucidă pe peţitorii Penelopei.

caracterizat ca un om şiret, descurcăreţ, care poate înfrunta

.

primejdiile cu succes tocmai datorită dibăciei sale de a înşela:

Naraţiunea suferinţelor lui Odiseu începe în al zecelea an al

“Dibaci ar fi în renghiuri şi-n tertipuri

rătăcirilor eroului şi se concentrează într-un număr de zile

Oricine te-ar întrece-n şiretenii;

relativ scurt. Relatarea periplului nu se desfăşoară într-un

De hac nu poate chiar un zeu să-ţi vie

singur sens, în succesiunea firească a aventurilor. Folosind

Abraşule, nesăţiosule

un artificiu impresionant (care avea să fie folosit de către

De viclenii, nici chiar la tine-n

ţară

Nu te laşi de-nselăciuni, de

Vergiliu şi chiar de către Heliodor în romanul său Teagenesi Hericleea), păţaniile eroului până în momentul începerii poemului ne sunt

snoave

Şi scornituri aşa de scumpe ţie” Ulise însuşi mărt uriseşte acest fapt:”Urzeam planuri /Şi gânduri de tot felul,fiind vorba de viaţă”

aduse la cunoştintă abia mai târziu (în

De fapt singurul epitet aplicat lui

stăpânită a ascultătorilor. Prezentarea

Ulise în originalul grec este „polytropos”,

aventurilor oferă amploare sporită

cel cu multe aspecte, cel în stare să se

subiectului şi se creează mai ales un

adapteze la felurite situaţii, exprimând

centru de interese ale poemului întreg

trăsătura definitorie a eroului care

în raport cu care cuprinsul cânturilor I-

foloseşte numeroase şiretlicuri, prototip

VIII slujeşte ca o pregătire, iar al

al inteligentei mai curând, decât al forţei.

cânturile X-XII) printr-o întoarcere în urmă, care opreşte un timp desfăşurarea acţiunii şi care prilejuieşte o emoţie abia

cânturilor XII-XXIV ca încheiere. Una dintre particularităţile

În continuare Ulise poposeşte pe tărâmul lui Eol,

izbitoare ale artei lui Homer este aşadar suverana măiestrie

apoi la lastrigoni şi abia după aceea la vicleana Circe.

cu care conduce firele unei acţiuni complexe desfăsurându-

Coborând în Infern, călătoreşte chiar şi în lumea cealaltă

se pe mai multe planuri (aventurile lui Ulise şi voiajul lui

pentru a-l întâlni pe prorocul Tiresias. Aici îşi întâlneşte

Telemah plecat în căutarea părintelui dispărut) până la

tovarăşii de luptă de la Ilion, pe Agamemnon şi pe Ahile,

împlinirea fiecăruia dintre ele.

dar şi pe mama sa. Pentru ca îndrăzneşte să vâneze din

În prefaţa sa la Odiseea D. M. Pippidi se referă la

cireada cu boi a zeului Soare, Zeus trimite un fulger asupra

consideraţiile lui Aristotel asupra tratării subiectului acestor

corăbiei sale, pricinuind moartea tuturor tovarăşilor săi.

poeme. Multiplicitatea acestor desfăşurări de fapte “sfârşind

Rămas singur, Ulise poposeşte pe insula zeitei

în chip potrivnic pentru cei răi şi pentru cei buni”, e realizată

Calypso care îl va reţine timp de zece ani, promiţându-i

cu o remarcabilă sobrietate de mijloace. În ciuda împrejurării

nemurirea în schimbul dragostei lui. Această ofertă nu îl

că Odiseea este cântarea întâmplărilor lui Odiseu, acestea

încântă însă pe bravul erou care rămâne fidel soţiei sale şi

nu sunt povestite toate fără discernământ, asa cum nici în

pe care nimic nu-l poate face să uite pământul său natal.

Iliada războiul pentru Ilion nu-i relatat întreg. Cum nota cu

După multe cazne ajunge la feaci unde este tratat asemenea

ascuţime încă din Antichitate autorul Poeticii: “Subiectul nu-i

unui zeu; este cinstit cu multe daruri şi dus în Ithaca de către

unul cum îşi închipuie unii întrucât priveste un singur personaj.

corăbieri. Aventurile continuă însă şi după sosirea sa acasă,

Doar multe si nenumărate sunt întâmplările, putând să se ivească în viaţa cuiva fără ca din ele să reiasă o unitate; şi tot

Anul II, nr. 2/2015 astfel faptele unui om sunt multe, fără ca laolaltă să alcătuiască o singură acţiune [... Homer în schimb, care excelează în atâtea alte privinte, pare a fi văzut bine aici, ajutat fie de practica artistică deosebită, fie de talentul lui firesc. Într-adevăr, compunând Odiseea, nu s-a gândit să cuprindă în ea toate păţaniile eroului [...] ci a compus-o în jurul unei singure acţiuni, în întelesul dat de noi cuvântului (Aristotel, Poetica,VIII, 145/a 16-29).

Această unică acţiune despre care vorbeşte Aristotel este întoarcerea la cămin. Realizată de-a lungul a nenumărate peripeţii, înfrângând numeroase piedici, năzuinţa spre patria regăsită nu e numai firul ce leagă episoadele Odiseei într-o indivizibilă unitate, dar, mai presus de orice este motivul care imprimă epopeei atmosfera-i particulară: “Dar el ar vrea măcar fum să vadă /Ieşind din ţara lui, şi-apoi să moară ” Dorinta lui Odiseu de a ajunge acasă este atât de puternică (fiind de fapt unicul scop al călătoriei sale), încât chiar după atâtea necazuri şi peripeţii îşi simte toată forţa inepuizabilă în realizarea acestui scop: “Dar eu totuşi /Mereu obosesc şi năzuiesc odată /S-ajung la mine să mă văd în ţară /Eu voi răbda, doar ştiu să rabd necazuri/Căci multe am păţit, răbdat-am multe “ Ani de rătăciri în parte impuse, în parte căutate dintro sete de necunoscut ce nu lipseşte cu totul din sufletul lui Odiseu, după cum nu-i lipseste nici vointa de a agonisi printre străini, de a strânge avere cu care se mândreste într-un faimos pasaj al cântului al XIX-lea (385-389), sfârşesc cu îndemnul de a gusta în tihnă bunăstarea oferită de soarta binevoitoare în final. Idealul de viaţă nu mai este eroic, ci unul orientat spre bucuriile simple ale existenţei. În Odiseea viziunea este calmă, melancolică, dar nu sfâşietoare. Întâlnim aici un fel de întelepciune practică întrupată nu numai de către eroul păţit care îi dă numele, dar în măsuri diferite de aproape toate fiinţele făcute să vorbească.

S-a spus despre Ulise că este prototipul călătorului de totdeauna (universal). Ulise rămâne prototipul călătorului metamorfozat în fiecare epocă în alt chip pentru a exemplifica un nou traseu plin de obstacole, menit să ducă cu orice preţ spre o ţintă ideală. De altfel chiar şi titlul epopeei va căpăta

33 un sens general, căci termenul de “odiseea” ajunge să însemne “călătorie”. Însetat de cunoaştere, neobosit căutător de orizonturi noi, Ulise prefigurează pentru autorul Divinei Comedii unul dintre aspectele cele mai izbitoare ale sufletului uman: neastâmpărul ce nu se satisface şi nu se istoveşte.

Această trăsătură este atribuită fiului lui Laerte de către Tennyson în poemul Ulysses (deşi aderenţa la textul homeric este foarte mică). La sfârşitul secolului al XVII-lea (16941696) Fendon se inspira din Odiseea şi concepe voiajul initiatic al lui Telemah în romanul cu acelaşi nume. De data aceasta intenţia autorului este aceea de a conferi un caracter didactico-moralizator operei sale, a cărei intrigă este concepută ca un voiaj gnoseologic, plin de peripeţii, dar aglomerarea de aventuri nu reprezintă un scop în sine. Voiajul lui Telemah trece prin Egipt şi ţara fenicienilor, prin Creta şi Cipru, prin sudul Italiei şi alte locuri până se întoarce în Ithaca, patria sa săracă, dar iubită mai presus de orice.

Căutarea lui Ulise, cel rătăcit de vreme îndelungată, este prilejul unui alt itinerar plin de peripeţii, a cărui împlinire înseamnă o viaţă ajunsă în stare adultă, când un om încercat de grele experienţe devine deplin responsabil de faptele sale. Întâlnirea unor conducători de state ca Sesastris, Bachoris, Pigmalion, Idomeneu etc., reprezintă pentru scriitor un pretext de căutare a unui principe ideal, văzut din perspectiva unei epoci saturate de tirania unor monarhi absoluţi. Telemah străbate un drum plin de peripeţii, menit să releve teatrul lumii situat sub zodia nestatorniciei. El trebuie să dobândească stăpânire de sine pentru a deveni adult, dar şi pentru a putea conduce; trebuie să devină asemeni tatălui său, un întelept.

Aşadar, personajul lui continuă să trezească interesul scriitorilor moderni, el oferind primul voiaj iniţiatic al literaturii occidentale. Să nu uităm că în acest sens Odiseea reprezintă metatextul romanului lui James Joyce, Ulysses, roman ce a revoluţionat literatura secolului XX.