Dacia eternă nr. 4 (13) / 2015

DACIA ETERNĂ

REVISTĂ DE CULTURĂ - TRADITII, PROZĂ, TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZĂ ANUL II, NR.4 APRILIE 2015 * APARE ÎN ZIUA DE 21 A FIECĂREI LUNI

2

Anul II, nr. 4/2015

SUMAR

Pentru o Românie a Meritocraţiei Ioan Păunescu, APRILIE-EVENIMENTE/3

!

Statuia regelui Decebal la Cazane

ARTĂ PLASTICĂ Catinca Popescu– APRECIERI CRITICE/4-5 PROZĂ Doina Şişu, FACI O SUMĂ/ 6-7 George Rizescu, A MURIT MICU/8 Constanţa Abălaşei Donosă,ÎN JOIA MARE/9-11 ROMAN FOILETON Corneliu Leu, DRUMUL DAMASCULUI/12-22 TEATRU Ştefan Cucu, FIICA MUNTELUI/23-33 TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZĂ Xiao Xiao, Zhang Zhan, POEZIE CHINEZĂ DE AZI/34-36 MEMORII Ion Pătraşcu, DIN TAINELE TIBETULUI/40-43

DIRECTOR FONDATOR: CONSTANTIN LUPEANU REDACTOR-ŞEF: /

IOAN PĂUNESCU Adresa: Str. Aurel Vlaicu, nr. 25, cod 330007, Deva, România Email: revistadaciaeterna@gmail.com www.scribd.com/Dacia-Eterna www.cartesiarte.ro Textele se vor trimite pe adresa de email a revistei, în format electronic, fonturi Times New Roman, size 12, cu semnele diacritice proprii limbii române, însoţite de fotografia autorului.

Colaborările nu se plătesc. Reproducerea este permisă, cu citarea sursei.

Număr ilustrat cu imagini după lucrările artistului plastic Catinca Popescu.

Coperta I: Cos cu ouã Coperta IV: Pasãrea Mãiastrã

Responsabilitatea pentru opiniile exprimate în cuprinsul textelor revine exclusiv semnatarilor (Codul Penal, art. 205-206).

Revista se distribuie gratuit.

ISSN 2360 – 199X ISSN–L 2360 – 199X

3

Anul II,nr.3/2015

Ioan Păunescu

APRILIE - EVENIMENTE

În fiecare an, în luna aprilie, se aniversează naşterea unor personalităţi sau evenimente notabile din toate sectoarele vieţii: literare, ştiinţifice, religioase, etc.

Luna acesta ş-ar fi sărbătorit anul de la naştere(dacă ar fi trăit): · scriitori importanţi din literatura mondială: o 488 ani – William Shakespeare o 168 ani – Anatole France o 139 ani – Henry James o 172 ani – Emile Zola · scriitori români clasici: o 176 ani – Tristan Tzara – părintele dadismului o 131 ani – poetul Octavian Goga o 118 – romancierul Gib Mihăiescu o 133 – Gala Galaction o 101 – eseistul şi filozoful Emil Ciorana · Filozofi celebri: o 288 ani – Immanuel Kant o 301 ani – David Hume o 168 ani – Friederich Nietzsche · Fizicieni celebri: o 154 ani – Max Planck o 112 ani – Wofgang Pauli o 112 ani – Jakob Robert Oppenheimer o 305 ani – fizicianul şi matematicianul Leonard Euler o 201 ani – Samuel Morse – părintele alfabetului cu acelaş nume o 138 ani Gulielmo Marconi – părintele radioului etc În lista evenimentelor, un loc important îl ocupă cele religioase. În două din nopţile lunii (5 şi 12

aprilie) clopotele bisericilor de pe teritoriul ţării au anunţat românilor creştini că acum aproape 2000 de ani Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a înviat din morţi, învingând moartea şi aducând astfel speranţa că efemerul acestei vieţi terestre va fi urmat de o renaştere la o alta veşnică.

Odată cu imnul: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.

Revista noastră vă urează: Hristos a înviat!

Sănătate, bucurii, fericire, belşug, împlinirea celor dorite şi linişte sufletească.

La mulţi ani creştini!

Târg

4

ARTĂ PLASTICĂ

Anul II,nr.4/2015

Catinca Popescu

APRECIERI CRITICE Catinca Popescu a pornit, la început, spre alte îndeletniciri, mult mai practice si la moda în acei ani. Talentul în pictură a fost cel care şi-a pus amprenta pe restul vieţii sale.

Talentul a învins prejudecăţile timpului.

S-a născut în satul Suhuleţ, comuna Tanşa, judeţul Iaşi, într-o familie numeroasă, având trei fraţi şi trei surori.

A urmat cursurile primare în sat, după care a făcut Scoala Profesională de Meserii din Roman, care se numea FZR (Fabrica de Zahăr). După absolvire a fost repartizată la Fabrica de Confecţii Bacău.

La 19 ani, in 1954, s-a căsătorit. În 1959 a născut o fetiţă, Doiniţa, după care a lucrat acasă croitorie. Din dorinţa de a face ceva frumos pentru fiica sa, s-a inscris la Scoala Populară de Artă, la secţia Artă decorativă, profesor Letiţia Oprişan, curs absolvit in 1979. Apoi a urmat trei ani ai clasei de pictură, avănd ca profesor pe pictorul IIie Boca.

După ani îşi aminteşte: ,,Privind prin aura trecutului cu ochii mijiţi parcă spre a vedea în detaliu clipele de neuitat, văd copilul neliniştit ce se pitea în spatele cuptorului aşteptând momentul culminant. Vasele de lut pictate de tata urmau să intre în cuptor pentru a fi arse. Miracolul culorii mă fascina. In ziua aceea surpriza venii neaşteptată: Catinca? Nu vrei să mă ajuţi cu pictatul ? Mintea îmi fugea amţită, mâna fremăta pe pensulele construite de tata şi în faţă jucau culorile pregătite cu atâta migală de el din plante naturale, carămizi sau cărbuni. Parcă văd şi acum prima oală pictată. A fost pictat

destinul meu, căci oriunde m-au dus paşii în viată, singura mângîiere şi reăasire era când pictam.

Lumini Româneşti “Nu sunt decât 5 artişti în România a căror operă sunt propuse amatorilor de pictură şi fotografie. Această bogăţie expozitională organizată de asociaţia Rhone Romania în colaborare cu Capela Sainte Marquerite de Sant-foi-les Lyon.

5 artişti: pictorii Dumitru Mosor, Sorin Novac, Catinca Popescu, Valeriu Susnea şi fotograful G. Andron Ionţă, care asigură expoziţiei o diversitate plasată în ea însăşi şi care promite pentru fiecare artist în parte rare momente de contemplaţie estetică.

Alte culori, alte armonii fac opera pictorului de artă naivă Catinca Popescu, născută în 1935, care şi ea deasemenea a făcut turul lumii cu tablourile sale de mai bine de 20 de ani.

Precizia trăsăturilor, simplitatea liniilor, francheţea culorilor sunt întâlniri care se armonizează în temele de ţară, afecţiunea umană şi atmosferele sumbre într-o natură amicală dau o undă de umor care atinge poetical” (Extras din articol la expozţtia de artă Naivă de la Capela Sainte Marquerite de Sant-Foi-les Lyon) “Dacă este adevărat că toamna se numară bobocii, atunci cele trei expoziţii deschise simultan în Piteşti devin un fenomen relevant pozitiv pentru arta amatoare. Incepem prin a semnala iubitorilor de candoare expoziţia unui oaspete: aceea deschisă de Catinca Popescu din Bacău la Galeria de artă naivă – artista dovedind în pictura sa calităţi

5 deosebite, ceea ce a impus-o ca nume în mişcarea naţională naivă. Atacând fără complexe teme din cele mai diverse, de la subiectul istoric la cel politic, de la lumea idilică a satului, cu pajiştile verzi şi caii săi minunaţi, la conglomeratul urban, aşa cum se oferă ele ochiului acum ori în imagini vizionare, într-un colorit sobru dar plin de căldură, Catinca Popescu ne oferă o lume alcătuită – nu după legile realului, ci după cele ale sufletului….”

Mariana Senila Vasiliu Argesul, nr. 6812 din 25 oct. 1985 Să vezi lumea cu privirea unui suflet de copil “ Mărturisesc că multă vreme alăturarea termenelor pictura naivă îmi stârnea o oarecare stare de neîncredere şi chiar o anume iritare. Cunoşteam desigur episodul celebru din istoria picturii numit “vameşul” Rousseau, ştiam de existeţta lui Vivin, Bombois, Bauchant, Seraphine, am luat apoi cunoştinţă de câteva grupări de artă naivă din lume, cea din Iugoslavia, trezindu-mi o undă de interes. Nu eram însă câtuşi de puţin cucerită. Nu-mi plăcea “copilărirea” acestor pictori, “primitivismul” artei lor. Pe unii îi bănuiam chiar de nesinceritate, de o anumită contrafacere, de “poză”.

Cu timpul, frecventând mai multe expoziţii de artă naivă si cunoscând mai îndeaproape pe unii pictori am redescoperit odată cu ei “cărarea pierdută” pe care altădată rătăcisem cu faimosul adolescent al lui Alain Fournier într-o lume de feerie, în tărâmul paradisiac al miracolului….

Aşa că, acum câtăva vreme am primit cu bucurie invitaţia de a vedea atelierul unei pictoriţe din Bacău, Catinca Popescu, cunoscută şi apreciată în lumea artei naďve, distinsă cu numeroase premii în manifestările de gen.

Atelierul e mic si extrem de îngrijit, fără dezordine boemă, totul e calm şi senin, iar primăverile din tablouri scaldă

Anul II, nr. 4/2015 interiorul în lumină. Liniştea e tulburată din când în când doar de zborul unui porumbel oprit brusc în geamul mansardei.

Catinca Popescu a iubit din totdeauna frumosul, e dintr-o familie de olari de prin parţile Iaşului, în copilărie scrijilea cu linii firave, graţioase vasele de lut. Culorile calde ale pământurilor, ceva din cromatica vaselor cucutenienese regăsesc în tablourile ei de astăzi…. De parcă sufletul o ia înainte, impetuos, se bucura de ce vede şi vrea să verse din prea plinul lui…. Acum tablourile ei sunt uşor de recunoscut prin cromatica caldă, calmă, prin armoniile luminoase. Poartă în ele ceva din personalitatea acestei femei blânde, cu ochi jucăuşi şi zâmbitori. Se desparte foarte greu de lucrările ei.

Câteva stau însă deja în muzee, la Piteşti, la Muzeul Colecţiilor. E legată puternic, afectiv de fiecare tablou, îşi aminteşte exact împrejurările când l-a pictat, trăieşte într-o armonie firească cu lumea de personaje, plante, animale din pânzele ei. Dintr-o nimica toată, dintr-o realitate banală, se revarsă cu dărnicie o mare bogaţie lăuntrică. Aceea a unui om care priveşte viaţa cu ochi şi suflet de copil cu bucuria pe care avem atât de multă nevoie să o redescoperim.”

Carmen Mihalache-Popa Revista Culturala Ateneu, martie 1988 “…pictura Catincăi emană o sensibilitate care nu poate fi comparată cu nimic, pentru că ea provine dintr-un sat în care tradiţiile vizuale au avut un rol important. Este în plină maturitate artistică şi acest lucru se reflectă foarte bine în tehnica pe care o abordează.”

Ilie Boca Vernisajul expoziţiei personale Biblioteca Judeţeană 9 Octombrie 2008 (Deşteptarea, vineri 10.10.2008)

Anul II, nr. 4/2015

PROZĂ

6

Dorina Şişu

FACI O SUMÃ?

Faci o sumă să-ţi iasă de-o haină? De ce? Importantă e uşa pe care intri, dar la fel de important rămâne şi pragul peste care treci. Poţi porni gol dincolo de lume. Şi dacă toate se prăbuşesc în central pământului înseamnă că acesta se transform în Tartar şi probabil că toţi vom devein Sisifi cu bastoane de nuc, încercând să rămânem verticali.

Mărul? Păcat. Mare păcat! Şarpele priveşte frumosul şi-I spune de verde că-I negru, de cer că-I pământ şi de oameni că sunt nemuritori. Rămânem să dorim ceeace nu putem avea. Inconştienţi de puterea noastră ne mirăm cât de mult ne putem mira. În definitive ce e moartea? O frumoasă trecere şi o continuitate de nimeni ştiută. De ce să ştim? Căutăm cuvinte şi gânduri să putem fenta timpul. El a trecut şi noi am rămas mai trişti, dar mai bătrâni.

Mi-a plăcut călătoria în jurul mărului. Noi asta facem o viaţă întreagă; căutăm. Vedem că e jumate din ea din cât ar trebui să o trăim. Restul devine agonie. Roim înjurul păcatului încercând să găsim calea.

Mi-am amintit ce sunt şi de ce nu sunt din ce nu m-am gândit că aş putea să fiu.

Nu suportăm aşteptările. Rezultatul e mereu altul.

Realitatea se joacă în ape adânci. Înţelegerea unui moment scapă printer degete adevărul rămânând cu iluzia că am înţeles ceva din viaţă.

Durerea ne-a rămas ca o amprentă pe retină. Mereu fidelă. Mereu aproape. Mi-am dat seama cât de puţini rămânem chiar şi atunci când numărăm anii cu melancolie.

Mici cu vise mari. Un contrast ameţitor.

Dacă curcubeul este alb? Orbi muritori care-şi caută liniştea printer culori. Iertare. Cuvântul cere sfântului timp de regăsire, de rugăciune, timp cernut de biserici în zile noastre sfinte.

Pragul? Am învelit talpa în lacrimi. Se scuturase roua din cer în păr şi pe margini de lume. Suntem actori într-un joc îngăduit de paşi către lume. Îmi place să fiu o simplă aşchie din lemnul crucii.

Gândul? Sunt aproape de cuvânt. Pământul: viaţă şi moarte. Liniştea spinilor care cântă lângă inima ta,sărută copacul din mâinile tale.Alinarea cu omul, un dans dulce şi sacru al paşilor dubli, perechile vibrează în dureri comune.

Cred că e magic acel curcubeu dublu. Dublu de alb, dublu de eu cu dublu de tu, esenţă blândă a firii noastre.

Creştem prea repede. Timpul zice că-şi împarte paşii cu noi. Doar ridurile vorbesc atunci când noi nu mai avem ce ne spune. Timpul râd eşi împarte: un rid ţie, zero mie, două ţie, zero mie, zece ţie...

Cea mai frumoasă trăire e să simţi cum creşti în palma gândului celuilalt. Simţi inima cum se zbate în palma ta? Ceţi spun e gândul de mine? Cum sunt?

Mintea prefer furtunile. Jocul merelor e un joc minunat.

Simplă rămâne inocenţa păcatului într-o coajă de măr.

Anul I,I nr. 4/2015

7 Şarpele ne leagă picioarele de capătul pământului. Adevărul e acest loc. Ce rămâne pe margini?

Aceeaşi măsură pentru fiecare. Tristeţe? Pentru că par toate atât de puţine şi ... mici. Nu ştiu de nu ne dorim lucruri simple? E o frumuseţe vulcani că într-o acadea, întro felie de pâine cu zahăr, într-o zi oarecare din viaţă, în vânt, în ploi, în nopţi fără vise. Scriu şi adun.

Unde şi când trebuie să te odihneşti? Am devenit conştienţi că după pasul de doi, pasul pereche, timpul se termină.Abia acum mă voi întreba conştient de rostul morţii.

Şi toate se întâmplă pentru că am luat şi prăpastia în spate alături de pietre. Şi toate se întâmplă pentru că am luatduminicile în spate.

Pentru că paşii nu se mai aud, mergem uşor pe ultimul drum, poate că păcălim moartea să nu ne vadă...

Pentru că suntem oameni....prea oameni.

La fântână

Anul II, nr. 4/2015

8

George Rizescu

A MURIT MICU

– Nene Ioane, a murit Micu…

– Să-i fie de bine…

– Nene Gheorghe, a murit Micu, bre…

– Ce vorbeşti? Pe sărăcia asta?

– Lăsă bre, sărăcia, eraţi prieteni, eraţi…

– Eram pe Dracu să ne ia! Nu eram nimic…

– Nene Costele, a murit Micu. Micu, prietenul ma-tale…

– Ferice de el! A ştiut ce să facă pe vremurile astea de…

– Ştiu, dar cine vine să-l înmormânteze?

– Primăria… Eu abia mă ocup de plata căldurii…

Impozitele le plătesc în rate…

– Nene Stane, a murit Micu!

– Micu? Cum să moară, bă, Micu?

– Aşa cum se moare, s-a culcat în pat şi a murit…

– Ăsta aşa a fost toată viaţa lui! Un egoist neno-rocit.

Cum să te culci în pat şi să mori? El ştie cum trăim noi, noi, ăştialalţi care am rămas? Ştie?

– Păi acu ce să mai ştie… s-a dus!

– N-are nimic. O să mă duc şi eu după el…

– Şi până te duci după el, nu vii să-l înmor-mân-tăm?

– Aş veni, dar nu pot. Să-l îngroape ai lui. A muncit pentru ei toată viaţa. Ştiam că are copiii buni.

– Sunt plecaţi, bre, în străinătate. Nu mai are pe nimeni.

– Atunci de ce se lăuda, mă, că e fericit cu copiii lui? Acu nu mai este fericit? Gata cu laudele? Cine-i sta lui Micu în faţă, seară de seară, când începea el să vor-bească despre familie, despre copiii lui geniali, despre serviciile lui de pe vremuri, despre iubirile lui nemaipomenite… Acuma ce-a făcut, mă? A murit aşa, pur şi simplu, şi s-a terminat cu poeziile? Asta a făcut?

– Lasă-l, bre, că e mort! Trebuie să-l înmormân-tăm. Nimeni nu vrea să se amestece şi omul este mort în casă. Se împute, bre… Aţi fost şi am fost prietenii lui, ce dracu…

– Aşa o fi, dar tu ştii, mă, cât mi-a luat nenorocitul ăsta de guvern din pensie? Ştii sau nu ştii?

– Ştiu!

– Şi atunci de ce nu-l înmormântează, mă, Guver-nul?

Nu este responsabil de fiecare cetăţean al ţării? Nu aşa scrie, mă, la Constituţie, fir-ar mama ei a dracului de Constituţie şi de lege nenorocită şi de omenie pier-dută…

– Oameni buni, a murit Micu…

A murit Micu, mă, fraţilor, a murit prietenul nostru, prietenul vostru, prietenul tuturor…

Băăăăă, a murit Micu şi n-are pe nimeni…

Lumeeee, lume, nu mă aude nimeni? A murit Micu, Lume, a murit Micu… Unde eşti Lume? Unde eşti?…

Unde eşti?

Anul II, nr. 4/2015

9

Constanţa Abălaşei Donosă

ÎN JOIA MARE, DIN SÃPTÃMÂNA PATIMILOR Nu-mi este destul să mă gândesc la toate rânduielile creştineşti ale Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, de Sfântul Crăciun; la sărbătorile din cursul anului, la Sfintele Sărbători ale Morţii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, la Maica Sa; toate acestea nu pot fi înlocuite cu nimic de oricare creştin adevărat. Să pot ajunge a mă bucura de ele nu am cruţat nimic niciodată; nici liniştea, nici timpul, nici sănătatea şi nici orice altceva de natură materială. Pentru mine Naşterea, Moartea şi Învierea Mântuitorului nostru, reprezintă adevărate minuni din univers, create de Dumnezeu spre a le înţelege oricare fiinţă pământeană de la un pol la altul al acestui pământ !

Galaţi, anul 2014, spre sfârşit de aprilie în Joia Mare din Săptămâna Patimilor. În această zi, oraşul Galaţi mi s-a părut că arată precum ceva admirabil coborât dintr-un spaţiu de dincolo de mine, de undeva de lângă Dumnezeu.

Cum omul nu poate rămâne cufundat toată viaţa cu ce i-a fost hărăzit; studiu, muncă într-o instituţie sau pe ogor, ori mărunţişurile zilnice dintr-o gospodărie, se vredniceşte şi pentru bucuria sufletului său prin rugăciune spre pocăinţă şi mântuire. Pentru mine cât şi pentru mulţi dintre semenii mei, dragostea pentru cuvântul adevărat este cel rostit în biserică !

Cuvintele auzite aici la sfintele slujbe ţinute de către părinţii slujitori la Sfintele Liturghii, sau acele rugăciuni către Domul nostru Iisus, nu le sunt improprii nici unui creştin. În acestă zi Joia Mare, din Săptămâna Patimilor precum ştiam de la bunica mea, este ziua cea dintâi a anzimelor, iarăşi eu mă aflam de dimineaţă la Galaţi să particip la Sfânta Slujbă ţinută în Catedrala Arhiepiscopală Sfântul Apostol Andrei, de către Î.P.S. Părinte Casian

însoţit de zeci de părinţi slujitori şi studenţi de la Seminarul Teologic. În această săptămână specială pentru suflet, am ajuns aici în fiecare an necondiţionată de nimic începând cu anul 2006. În drum spre uşa Catedralei Sf. Aposol Andrei, îmi veni în minte cuvintele Domnului Iisus, către cei doisprezece apostoli ai săi, citite de mine cândva într-o carte, când era pe punctual de a-i trimite să dea în vileag toată ipocrizia fariseilor spre a fi cunoscută tuturora. ,, Nu puneţi nici aur nici argint, nici alamă în pungile voastre!

Nu luaţi în traistă pentru călătoria voastră, nici haine, nici pantofi, nici toiag. Vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; voi să fiţi înţelepţi ca şerpii şi inofensivi ca porumbeii. Să nu vă temeţi de cei ce ucid timpul, ei nu sunt în stare să ucidă sufletul; mai degrabă, să vă temeţi de cei ce sunt în stare să ucidă şi trupul şi sufletul în iad.

Eu, n-am venit să trimit pacea pe pământ ci sabia. Am venit să-i despart pe fiu de tată, pe fiică de mamă şi pe noră de soacră. Cel ce-şi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine, nu este demn de mine. Cel ce-şi iubeşte fiul sau fiica, mai mult decât pe mine, nu înseamnă nimic pentru mine. Cel ce nu-şi poartă crucea şi mă urmează, tot nu este demn de mine. Cel ce-şi află viaţa şi-o va pierde ! Numai cel ce nu şi-o va pierde de dragul meu, şi-o va afla. ,, Dacă ar fi să jur cu toată inima că mă supun tuturor celor rostite de Iisus, greşesc; este imposibil să nu am păcate ştiute ori neştiute ! Sunt om şi toţi oamenii asemeni mie avem sau facem păcate; cu gândul, cu limba, cu ochiul, ascunse sau neascunse. Dragostea mea spirituală pentru Dumnezeu, pentru Fiiul Său, pentru Maica

Anul II, nr. 4/2015

10 Domnului, îmi stă permanent în inimă. Oricine ar încerca să-mi provoace o stare proastă, să-mi distrugă sufletul prin cuvântul sau prin fapta sa, gândul meu bun spre dragostea luminată a Mântuitorului nostru, îmi dă starea de bine uitând de orice provocare. Gândindu-mă permanent la harul primit gratis de la Maica Domnului, am intrat pe uşa bisericii şi m-am bucurat că nu ajunsese Î.P.S. Părinte

Ca în fiecare an, în faţa Sfântului Altar la doi trei metri, erau aşezate douăsprezece scaune ca şi cum acestea ar fi fost în jurul unei mese rotunde. Spre sfârşitul slujbei, Î.P.S.Părinte Casian ajutat de doi părinţi slujitori şi-a dat odejdiile după dânsul, s-a încins cu un ştergar din pânză de in cusut cu motive româneşti luând în mâini un vas în care s-a turnat apă. Ceru celor doisprezece copii,

Biserica din Pralea Casian spre oficierea Sfintei slujbe, deşi părinţii slujitori şi sute de credincioşi îl aşteptau în rugăciune încă de la acea oră a dimineţii. Am trecut prin faţa sfintelor icoane rugându-mă, apoi m-am aşezat în spate după cum sosisem. Pentru mine, nu era prima oară când eu participam la această slujbă din săptămâna patimilor la Catedrala Arhiepiscopală din Galaţi.

A început slujba.

special aduşi de la orfelinatele din Arhiepicopia Dunării de Jos, să se aşeze pe scaune. Îngenunchind fără a se mai ridica, de la primul până la cel din urmă, I.P.S. Părinte a spălat picioarele fiecărui copil, le-a şters apoi le-a sărutat cu dragostea duhovnicească, sub privirile pline de lacrimi ale credincioşilor aflaţi la Sfânta Slujbă din Catedrală ,, Sf. Aposol Andrei. Mi s-a părut ca de fiecare dată, că trăiesc

Anul II,nr.4/2015 un miracol pilduitor prin tot ceea ce revăd în această Sfântă Zi de Joia Mare din Săptămâna Patimilor. De-a lungul anilor am avut prilejul să merg la diferite mănăstiri în ţară în această perioadă a Săptămânii Patimilor până în Ziua Sfintei Învieri, dar un asemenea ritual strict Sfintei Evanghelii, al slujbelor din Joia Mare, nu mi s-a arătat în faţa ochilor ! În gândul meu aduceam imense mulţumiri lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, că m-a învrednicit în fiecare an să particip la Sfânta Slujbă ! Î.P.S.Părintele Casian mi s-a părut că se apropie neînchipuit de mult de Mântuitorul nostru, Domnul Iisus. În acea zi de aprilie cerul îşi revărsa razele pline de lumină cerească prin vitraliile catedralei precum nişte mâini ce mângâie chipurile tuturor credincioşilor părtaşi la acestă mare slujbă, unică în an. Înaltul Ierarh, după ce a spălat şi a şters cu necondiţionată dragoste picioarele fiecărui copil, şi-a pus din nou odăjdiile sale dăruind fiecăruia o pungă cu daruri. Pentru dragostea şi iubirea de semeni, edificarea Preasfinţiei Sale, ne era adusă în dar. Înainte de a-i lua la masă pe copii cărora li s-au spălat picioarele, Preasfinţitul Părinte, a întrebat: Înţelegeţi voi ce-am făcut acum ?

Unii dintre ei au ştiut să răspundă, alţii parcă veneau din alt spaţiu, nedumeriţi fiind de tot ceea ce li s-a întâmpalt…

- Nu părinte, să ne spuneţi dumneavoastră !

Atunci, Î.P.S. Părinte, a întrebat pe fiecare care-i este numele, ce vârstă are şi de îşi cunoaşte părinţii.

Bunica

11 Cunoscând situaţia fiecăruia şi suferinţele prin care au trecut, le-a spus cu toată blândeţea: ,, Fiecare dintre voi are de îndurat în viaţă, cum îi este omului dat să îndure. Eu, v-am spălat picioarele şi tot astfel sunteţi şi voi datori a spăla picioarele unul altuia. Vam dat pildă să mă înţelegeţi şi să faceţi precum v-am făcut eu vouă. Fiiul Omului, merge precum este hotărât, dar vai de omul acela prin care se vinde. ,, După Sfânta Împărtăşanie, s-a sfârşit Sujba din Joia Mare.

De la Catedrala Arhiepiscopală – Sfântul Andrei, am luat-o pe jos pe Strada Domnească spre Muzeul de arte Vizuale, să vizionez expoziţia de ouă încondeiate.

Mergeam şi priveam în jurul meu la toţi trecătorii care treceau pe lângă mine; unii cu sacoşe şi pachete în mână, alţii îngânduraţi ori trişti cu capetele plecate sau poate privind într-un punct anume. M-am oprit brusc să mă împac cu mine însumi, gândind că i-am judecat privindu-i cu uimire. Am intrat pe poarta larg deschisă în curtea Muzeului de Arte Vizuale. Aici domnea liniştea şi frumuseţea florilor sădite şi proaspăt înflorite: multe dintre ele erau panseluţe, zambile şi lalele. Păsările ciripeau prin clichetul lor zglobiu printre crengile copacilor imenşi şi groşi din curtea muzeului.

M-am uitat spre cer aducând mulţumire lui Dumnezeu şi Maicii Domnului pentru această zi, şoptindu-mi numai mie; Doamne, sunt împăcată cu mine, mă voi împăca cu oricine şi voi ierta cum am iertat totdeauna, fiindcă logica

12

ROMAN FOILETON

Anul II, nr. 4/2015

Corneliu Leu

DRUMUL DAMASCULUI (un roman despre viata Sfântului Pavel) (continuare din numãrul trecut) Şi, astfel, a încercat să-l câştige pe Macro, sau Macronius, cum i se zicea, deoarece gărzile pretoriene erau calea cea mai sigură pentru uciderea unui împărat. Soţia sa Claudia, fiica senatorului Marcius Silanus, murind în timp ce năştea, Caligula şi-a îndreptat ochii către Ennia, soţia prefectului gărzilor pretoriene, promiţându-i că, dacă ea îl va ajuta prin soţul ei actual, el o va despărţi de acesta luând-o de soţie şi făcând-o împărăteasă. Informaţia aceasta era la fel de încurcată ca şi cea care pretindea că, dimpotrivă, Macronius, văzând şansele mari pe care le are Caligula, îşi îndemnase nevasta să-l ademenească şi să-l subjuge asigurându-şi astfel ascendentul asupra viitorului împărat. Două informaţii contrare, după cum contrare erau intrepretările de aici ale legilor. Dar, din punctul de vedere al lor, al ocultei forţe care voia să-şi păstreze puterea la Ierusalim, această contradicţie nu schimba cu nimic măsurile ce trebuiau luate - măsuri de aflare a unor căi către viitorul împărat, către prefectul corhotelor pretoriene şi, în special, către femeia care oscila între aceştia doi.

Nathaniel fu, deci, întrerupt din relatare şi, cu sprâncenele metalice dominându-i pe toţi, bătrânul Hannah porni la desfăcutul firului în patru aşa cum obişnuiau ei acest ritual. Şi, spre evidenţa faptului că nu era decât un ritual prin care ei, învăţaţii neamului, îşi afirmau fiinţa alcătuită astfel întru voia înţelepciunii supreme, adică persuasivă şi răbdătoare în a întoarce totul pe toate feţele, bătrânul se opri brusc ca şi cum ar fi pus puncte-puncte la multe întorsături care se mai puteau face şi trase concluzia ca un om obişnuit să soluţioneze rapid orice problemă.

-Deci, poate fi şi aşa, dar şi altfel. Tu, acţionează, Nathaniel! Plasază-ţi oamenii! Şi-i făcu semnul eliberării întrebând: Este aici Schammai?

Cei doi concurenţi se întâlniră în uşă. Nathaniel, mai tânăr şi mai sigur pe sine prin triumful de curând repurtat, îşi îndrepta profilul cu obraz supt, nas agresiv, păr pe cât de creţ pe atât

de negru şi fruntea nefiresc de bombată, către neiertarea rea cu care, rivalul său cu nasul turtit într-o lăţitură deasupra nărilor, îl privea pieziş. Ochii de cucută ai lui Schammai, surprinşi neplăcut sub sprâncenele aspre şi roşii, parcă i-ar fi cerut lui Nathaniel socoteală de ceva, sau i-ar fi cerut ceva înapoi. Numai simţind neplăcerea autoritară cu care bătrânul Hannah le urmărea întâlnirea, se purtară doar ca doi câini care-şi arată colţii abţinânduşi mârâitul.

Era puternic Hannah şi atoatestăpânitor în inteligenţa şi plăcerea cu care sta în umbră exercitându-şi puterea căreia nu-i puteai apuca de undeva capătul. Dacă i-ar fi studiat-o sau dacă ar fi învăţat de la el această bucurie de taină a unei puteri ascunse, mulţi împăraţi ai lumii şiar fi ştiut păstra tronurile până la adânci bătrâneţe. Iar cei de la Roma nu ar fi mai avut obsesia continuă a conjuraţiilor care-i făceau sângeroşi şi criminali încercând să lovească ei în loc de a fi loviţi. Dar lumea nu e alcătuită pretutindeni la fel, iar oamenii şi mai puţin decât lumea! La Roma, plăcerile mari nu puteau fi decât ale fastului, ale poftelor hulpave şi ale perdiţiei care te gâdila cu toate rafinamentele ei. Oricât se ferea de lume, oricât încerca izolarea în vilele şi parcurile insulei cu ţărmuri abrupte din faţa capului Surrentum şi a Vezuviului, lui Tiberius i se ştiau toate destrăbălările şi cruzimile, poftele invertite care-l măcinau la bătrâneţe din nevoia de a compensa o tinereţe de făţărnicie austeră prin care putuse să înşele pentru a ajunge la râvnitul loc suprem. I se ştiau incertitudinile care-l obligau să recurgă la minciunile astrologilor sau îl făceau, în disperare, să încerce chiar el a ghici ce nu era de ghicit, folosind o brumă de practici ale unor oracole orientale de la care nu se deprinseseră lucruri prea sigure. Îi ştiau şi temerile de a se mai întoarce la Roma de când o părăsise,

13 căutându-şi lăcaşuri ascunse ori peregrinând până spre zidurile ei, dar neintrând niciodată înăuntru, renunţând pentru totdeauna la For, la Curte şi la dominarea de pe Palatin. În schimb, Hannah era de mai multe zeci de ani omul cu puterea neştirbită şi, mai ales, neameninţată, tocmai pentru că nu urmărea plăcerile ei exterioare şi răsunătoare. Dominase lumea lui Israel ani în şir prin ginerele său Khaiafas şi, apoi, nemaiplăcându-i acela, l-a schimbat din scaunul de mare preot, aducând unul şi mai apropiat la sânge - pe fiul său Ionatan.

Pentalonului de pe fruntea celor care aveau pe faţă mărirea îi lăsase şi riscurile greşelilor, aşa cum se întâmplase cu îndemnul ostil care se pornise după crucificarea acelui Nazarinean. Fiindcă, înviat din morţi, acela produsese atâtea şi atâtea tulburări. Norocul era că Hannah îi lăsase lui Khaiafas gloria de suprafaţă însoţită de riscul adevărat, el rezervându-şi rolul neaflat de alţii de a conduce din umbră şi de a stăpâni din umbră, de a decide din umbră şi de a aranja destinele neamului din umbră, lucru care s-a confirmat de multe ori, chiar şi prin acel Nazarinean despre care lumea începea să se convingă că într-adevăr era Mesia. Pentru că, atunci când şi-a dat seama de pericolul învăţăturii lui şi i-a ordonat răpirea de lângă ai săi, străjile ce l-au ridicat din grădina Ghetsimani l-au adus la casa lui, a lui Hannah, făcând marea greşeală să-i recunoască acestuia pe faţă puterea de a decide. Şi a trebuit, cu toată autoritatea sa, să-i gonească cu deţinutul lor spre casa lui Khaiafas, ginerele său, care reprezenta faţa puterii, ca să nu se afle că e şi el implicat.

Acum, toată lumea ştie că Nazarineanul a fost purtat de la Hannah la Khaiafas înainte de a fi osândit. Ştie asta, mai ales, prin propovăduirile acelor pescari care povestesc întâmplările Nazarineanului legându- le de te miri ce proorociri sau scripturi pe care e greu să le combaţi. Iar Hannah face mari eforturi ca să le-nchidă gura acelor pescari şi să-şi păstreze puterea la fel de bine simţită şi la fel de nebănuită în faţa lumii. Şi, când reuşeşte, chiar dacă foloseşte metode la fel de crâncene ca Tiberius, ce pune să se smulgă carnea fâşii de pe trupul celor anchetaţi, e mândru de puterea sa care constă în primul rând în faptul de a se stăpâni şi-a se abţine. Se abţine cu acea încăpăţânare de a despica firu-n patru până când găseşte calea cea mai ocolită care să-i aducă plăcerea de-a stăpâni. În clipe din acestea, se simte superior, se simte atoatestăpân şi, în sinea sa, îi adresează împăratului mila înţelepciunii sale. Pentru că Tiberius, ezitant şi temător sau, poate, mustrat mereu de conştiinţa viciilor şi crimelor sale, şi-a făcut mai an o flotă nouă cu care, străbătând cei doar trei mii de paşi până la capul Surrentum, să înceapă a naviga pe lângă ţărm către Ostia şi să ajungă în apele Tibrului intrând triumfal în mijlocul romanilor. Îşi pregătise chiar centurii specializate în a-l feri de prea multele ovaţii ale poporului şi pornise. Dar, apropiindu-se de inima patriei, i-a fost tot mai teamă de modul cum pulsează ea şi a făcut stânga- mprejur poposind pe undeva prin Campania. Ăsta-i împăratul şi astea sunt temerile de împărat!

Pe când el, Hannah, îşi dă pe faţă atotputernicia numai în acest mic conclav prin care domină. Numai în această încăpere tăinuită din preajma Templului, unde-i este recunoscută supremaţia. Aici nu se mai ascunde şi face gest

Anul II, nr. 4/2015 stăpân noului venit care i se închină lui, dar tot mai scapă privirea după Nathaniel care iese: -Nu-l privi cu invidie Schammai, şi supune-i-te, că el e mai brav decât tine! El nu mi l-a adus pe Nazarinean în faptul nopţii la poarta mea, pentru ca eu să trebuiască să te învăţ să- l trimiţi de la mine la Khaifas! Pricepi, nepriceputule?

Schammai ridică privirile sale înroşite de la arămiul hirsut al sprâncenelor şi bâigui în barba la fel de sârmoasă: -Au trecu mai bine de trei ani de când ţi l-am aşezat pe cruce şi tot nu uiţi! ’ -Nu l-ai aşezat pentru mine pe cruce, ci pentru triumful Legii! - porunci Hannah atât de autoritar încât agentul său cu nas turtit care-i făcea botul ca de lup, un bot de lup căruntroşcovan, repetă fără tăgadă: -Pentru triumful Legii! Şi de abia apoi îndrăzni: Mişcându-şi privirea tot ca lupul - din întregul trup şi nu din rotirea gâtului - îndrăzni să exprime gândul suferitor: -De ce nu uiţi odată, mai mare între mai marii mei?!... Şi mă pedepseşti mereu!... De ce nu uiţi, când toată lumea a uitat şi toată lumea, aşa cum porunceşti, nu ţi se închină ţie, ci doar puterii tale!

-Discipolii lui n-au uitat! - îi atrase atenţia Hannah cel bătrân cu glas de răzbunare.

Iar Alexandru, cu plăcerea celor scunzi de a se afirma, sublinie îndreptând spre el nasul coroiat, cu nări proeminente, specific familiei: -Şi se numesc martori pentru că propovăduiesc oamenilor tot ce s-a întâmplat cu Nazarineanul şi tot ce mint în legătură cu el!...Iar faptul că tu l-ai adus la Hannah, nu e o minciună!

Privind spre ochii şefului suprem, ochi arzători care, în deschiderea, în rotunjirea lor rea, confirmau această părere acuzatoare, Schammai încercă să capete iertarea prin soluţia adoptată: -Pe ăştia îi distrug eu!

-Îi distrugi?... Atâta aşteaptă!... Atâta: să faci din ei martiri ca să se-ntindă mai mult molima credinţei lor, ca să se ridice şi mai mulţi proşti să propovăduiască nu numai învăţătura Nazarineanului, dar şi pe a lor!

Rostind acestea, repetându-le - mai bine zis, pentru că erau concluziile lor şi hotărârile lor de putere secretă care trebuie să stranguleze tot, Alexandru, cel mai tânăr din neamul lui Hannah, nu se uită la nimeni. Chipul lui, nu prea plăcut la înfăţişare, privea spre un adevăr de care era convins, o lege pe care-o stabiliseră în acel conclav secret: Nu le dai, Schammai, nu trebuie să le dai niciodată ceea ce urmăresc şi ei! Inteligenţa noastră trebuie să treacă peste ei şi să-i distrugă altfel. Inteligenţa noastră trebuie să otrăvească într-ascuns orice încercare de-a ridica altceva, adică alte idei peste puterea noastră! Şi, mai mult, să aducă spre noi orice fel de asemenea încercare, făcând-o să ne slujească. {sta e rostul nostru aici, în această îndeletnicire de care trebuie să ştie foarte puţini!

Atunci, cu profilul său de statuie căreia i s-a mâncat nasul, Schammai, Schammai cel umilit, se înălţă mai mândru şi mai inteligent decât făcea impresia. Se înălţă, arătând a avea o statură mult mai impunătoare decât i-o arăta poziţia umilă şi

Anul II, nr. 4/2015 întrebă nedând atenţie altcuiva decât bătrânului Hannah: -Dacă am adus în slujba noastră şi cu ascultarea deplină la ordinele noastre, chiar pe fratele lui, ce ziceţi?!... Chiar pe fratele lui, născut la acelaşi tată! E bine?!

Urmă un moment de tăcere, o suspicioasă pauză, după care, Alexandru, parcă respingând ideea, întrebă: -Fratele cui?

-Fratele Nazarineanului! Unul din fiii lui Iosif din alte căsătorii; om cunoscut în Galileea ca habotnic păstrător al Legii şi care vrea să lucreze cu noi pentru Lege!

-Vrea să lucreze cu noi? L-ai atras tu ca să lucreze cu noi? Încă o pauză, de ceva mai mică suspiciune, în care bărbiile celor cinci bărbaţi, fiecare cu forma şi mişcarea ei, se mai apropiară. După care, Alexandru care preluase iniţiativa, întrebă cu un ton de parcă tot n-ar fi crezut: -Cum îl cheamă?

-Iacov îl cheamă! - răspunse repede Schammai, ca şi cum de repeziciunea răspunsului ar fi atârnat adevărul lui.

-Iacov... rosti celălalt, parcă cercetând sonoritatea numelui ce i-ar fi produs oarecari dubii.

-Iacov! - confirmă Schammai cu altfel de ton, care dădea certitudine. Îl cheamă Iacov şi este mult mai în vârstă decât a fost Nazarineanul, fiindcă provine dintr-o căsătorie mai veche a tâmplarului. Îl cheamă Iacov şi este preţuit de sinagoga de acolo ca un bun cunoscător şi păstrător al Legii lui Moise.

-Schammai, înseamnă că ţi-ai îndeplinit bine misiunea!

De abia acum, în autoritatea pe care o avea, glasul lui Alexandru se arăta dispus să creadă. Încercatul agent, pedepsit pentru o greşeală care nu i se iertase ani întregi, îşi simţi inima umplându-i-se de liniştea sentimentului unui lucru bine îndeplinit şi asta-l făcu să-şi manifeste recunoştinţa: -Măriţii mei stăpâni, spuse el, Schammai este soldat credincios al Legii şi al vostru; Schammaai este mâna cu care se poate face cel mai sigur ceea ce inteligeţa voastră hotărăşte!... Nu a fost, doar, ordinul vostru, ieşit din hotărârea acestui înţelept conclav, ca eu să merg şi să caut în ţinutul Nazarineanului oameni apropiaţi lui pe care să-i putem manipula introducându-i în biserica lor şi punându-i să le întoarcă drumul în interesul nostru?! Nu sunt gătit chiar eu, Schammai, ca să intru printre ei, să mă amestec cu ei şi să atrag credinţa lor spre supunerea sub Legea atotputernică?

Este această idee dovada înţelepciunii şi harului vostru secret pentru că numai aşa putem păstra neştirbită puterea. Când v- am spus că apostolii ce se numesc martori sunt potrivnici fiind prea înţesaţi de învăţătura Lui şi vrând să devină martori, v-a venit idea sfântă să ştergem urmele acelui Nazarinean altfel: chiar prin neamurile lui, Şi m-aţi trimis în Galileea să găsesc oameni pe care să-i aduc să intre cu mine odată, ca rude mai apropiate ale Lui decât discipolii, în biserica lor şi să-i schimbe cursul. A fost cea mai luminată idee, în loc săi omorâm pentru ca oamenii să creadă în ei ca martiri! Ideea voastră!... Ei bine, e vreo vină din partea mea, a păcătosului, că l-am găsit pe cel mai nimerit, dacă l-am cumpărat chiar pe fratele învăţătorului lor?! Şi îşi schimbă fruntea chinuită de prefăcută umilinţă, pe când ceilalţi se străduiau să-i spună ceea ce, de fapt, el le smulsese: să-i spună că făcuse bine, chiar foarte bine; că

14 era un agent destoinic şi că, descoperirea lui cu acest frate bătrân aducea noi şanse planului lor care, abia acum se cerea din nou discutat şi pus la punct în funcţie de noul avantaj creat.

Iar Schammai, tocmai pentru a-şi savura mai bine succesul, trecându-şi palma cu rădăcina degetelor prin dreptul nasului turtit, se făcu a considera încheiată discutarea acestui subiect, trecând la altul.

-L-am adus şi pe tânărul ce mi l-aţi poruncit, discipolul lui Gamaliel. Îl cheamă Saul şi e neam de farisei din Tarsul Ciliciei. Aşteaptă afară; are o minte ascuţită.

Lovitura lui fusese bine calculată. Cu toate că întreaga familie a lui Hannah, din motivele cunoscute ale îndrăgostirii fiicei lui Ionatan, tresărise ca de-o mică înţepătură la pomenirea numelui tânărului, toţi se ridicară într-un glas, ca şi cum cel ce trebuia mustrat pentru o asemenea idee era tot Schammai: -Lasă tânărul! Lasă-l să aştepte! Important este acum acest Iacov, dacă e chiar frate cu învăţătorul celor ce ne tulbură! Prin el trebuie să le transformăm credinţa în ceva favorabil nouă, aşa cum am mai făcut-o şi cu altele!... Cu strădania ta, el va trebui să ajungă în fruntea lor!

-E dintre cei care îl contraziceau pe Nazarinean! - reajunse Schammai la îndatoririle sale de agent, informând exact.

-Cu atât mai bine!... El va fi învăţătorul poporului! Îl vom împinge şi-l vom susţine până va ajunge în fruntea lor şi îi vom spune Obliam, dându-i puterea. El va fi „glasul poporului“ şi nu pescarii ăştia încăpăţânaţi care cred statornic în vedenii!...

Numai tu, Schammai, să ai grijă, să- l păzeşti din umbră, să fii sigur că, pe cât de stăpân devine peste ei, pe atât de supus rămâne în slujba noastră! Pricepi?!

-Pricep! răspunse el repede, fericit că întrebarea nu mai era completată cu „Pricepi, nepriceputule?!“... Pricep, pricep luminaţilor, pricep!...

-Cam câţi ani are, de zici că-i mult mai bătrân ca Nazarineanul?

-Păi are în jur de şaptezeci!

-Şaptezeci?!... Cu atât mai bine... La vârsta asta, dacă se lasă cumpăraţi, oamenii nu mai au cine ştie ce voinţă şi nici interese de urmărit. Îl vom face mare şi el va fi Obliam glasul poporului pentru credinţa lor!... Spune tânărului pe care l-ai adus să mai aştepte şi vino să chibzuim pe îndelete înscăunarea lui!

2 -A pus mâna pe tine încăpăţânatul de Schammai, dar mult mai bine ţi-ar sta să lucrezi cu mine! - îi spuse Nathaniel tânărului mărunţel şi subţirel, recunoscându-l după nervozitatea cu care aştepta în umbra porticului. Şi, după gestul prietenesc se văzu că nasul său de copoi mirosise poziţia avantajoasă a tânărului. Că, prin ştiinţa lui de a iscodi şi meseria lui de a afla totul, cunoştea aventura amoroasă care alertase oarecum familia atotstăpânitoare în Sanhedrin.

-După ce te deprinzi o vreme, te iau cu mine; ai să vezi că-i mai avantajos şi mai inteligent - adăugă apoi, salutândul camaradereşte, cu aerul plăcut al ochilor săi complici, ca nişte ochi de femeie care promite.

15 Tânărul răspunse printr-o înălţare politicoasă, care-i dădu lui Nathaniel sentimentul că l-a cucerit. Si rămase printre porticurile unde mai dăinuiau grupuri rare, majoritatea plecând să prânzească după ce se îndestulaseră cu noutăţi şi comentarii. Emoţionat, în cămaşa sa cea nouă care trebuia să-i pună în evidenţă rangul de învăţătură şi familie, aştepta întâlnirea cu cel care avea să-i judece şi să-i cântărească pregătirea şi calităţile. Dar, în acelaşi timp, îl ispiteau teribil veştile care erau rumegate aici în legătură cu acele depărtate foruri ale marii puteri a lumii. Erau rumegate cu sentimentul invidiei ascuns sub cel al superiorităţii provinciale îndreptăţită să judece totul, să ironizeze totul şi să-şi spună părerea despre orice. Ele ispiteau mintea dominată de curiozitatea în legătură cu tot ce însemna puterea. Şi de acea aviditate cu care şi-ar fi manifestat el puterea, dacă ar fi avut-o.

Părea o fire voluntară şi ambiţioasă, acel tânăr mărunţel, subţiratec, ai cărui ochi aprinşi ţinteau fără ascunzişuri spre uşile în spatele cărora se afla puterea.

Desigur, şi în grupul de care el îndrăzni să se apropie, se vorbea despre personajul cel mai important al imperiului, despre acel prefect Macro sau Macronius, care, în numele apărării vieţii şi demnităţii împăratului, dirija toate anchetele, toate caznele la care erau supuşi interogaţii şi toate execuţiile.

De multe ori, decizii, ambiţii şi răzbunări ale lui, erau prezentate senatului ca şi cum ar veni din dorinţa împăratului, oameni cu mare trecut şi prestigiu căzând victime unor născociri iscate din vrăjmăşie. Şi, cu atenţia lui tot mai incitată, remarcă faptul că, în legătură cu puterile discreţionare la care prefectul ajunsese, nu se mai vorbea despre persoană ca atare, ci despre funcţia pe care o îndeplinea. Privirea tot mai incitată şi tot mai strălucitoare trăda râvna unui vis de putere sub fruntea cu păr rar a tânărului pornit spre cucerirea vieţii prin orice mijloc.

Prefectul pretoriului, omul în paza căruia se aflau la Roma palatul şi slujbele din jurul împăratului, nu avusese, întru începuturile imperiului, o funcţie de prim rang. El era subordonat, cum venea firesc în organizarea statală, lui Praefectus Urbi, înaltul magistrat care veghea la ordinea întregii cetăţi; şi îl avea, egal sau chiar ceva înaintea lui, pe prefectul pazei de noapte, comandantul a celor şapte cohorte de „vigiles“, gărzi care vegheau în străjile din afara zilei şi combăteau incendiile. Dar, cum orice ordine raţională şi democratică a statului se schimbă în funcţie de interesele mâinii care o stăpâneşte, cămaşa fiind mai aproape de trup chiar dacă haina somptuasă este cea care-l îmbracă, pe măsură ce atotputerea principilor şi grija faţă de propria lor persoană a crescut, s-a subliniat şi importanţa acestei săbii mai mici dar aflate cea mai la înmdemână, care era prefectul pretoriului. Apărând viaţa împăratului, el îi apăra şi plăcerile; pus să apere plăcerile, el le verifica: tinerii efebi aduşi pentru patul împăratului, pentru a fi dedaţi la plăcerile cu care să-l satisfacă pe acesta, treceau mai întâi prin controlul de vigilenţă şi îndemânare al prefectului. Şi, astfel, Praefectus Urbis rămnând cu preaânalta sa magistratură faţă de cetăţeni, cele intime

Anul II, nr. 4/2015 ale puterii s-au tot concetrat în mâinile celui care comanda cohortele pretoriene, acesta ajungând la atât de mare putere şi influenţă, încât l-a făcut pe Octavian August să ia măsura de a împărţi comanda între doi prefecţi, tocmai pentru a le diviza ponderea. Uitând de această măsură, Tiberius riscase chiar cu antecesorul lui Macro, Aelius Seianus, care ajunsese la atâta putere încât îi ucisese sub diverse forme mai mulţi dintre urmaşi, urmărind acelaşi lucru chiar şi cu el pentru a-i lua domnia. Acum, Macro, repeta istoria. El vorbea în numele împăratului; şi către armată şi către judecăţi şi chiar în privinţa încasării dărilor, ridicându-se deasupra multor magistraturi de seamă ale constituţiei republicane care numai formal se păstra, magistraţii supunându-i-se slugarnici sau pierind. Astfel, dintrun simplu scut de pază al vieţii împăratului, funcţia aceasta ajunsese în cei douăzeci şi trei de ani de domnie ai lui Tiberius, un tron de la care era manifestată voinţa lui, nemaiţinându-se seama de funcţiile celorlalte magistraturi. Macro şi cei din jurul său erau atoatestăpânitori atâta vreme cât vreo intrigă mai ascunsă nu se strecura între el şi împărat spre a-l face să plătească cu capul prea marea putere pe care o avea.

-Îţi place, a?... Îţi place, tinere! - rosti un saducheu cu glas impunător, remarcându-i privirile fascinate cu care înghiţea totul, înfuleca parcă, nedigerat şi cu poftă, tot ce se spunea acolo despre marea putere. li-ar place să ajungi să stăpâneşti ca un prefect din ăştia, a?!

Dar, tocmai atunci, poate tocmai din instinctele pe care i le bănuia saducheul, tânărul simţi sau, presimţi deschiderea uşii. Pentru că era gata răsucit spre ea când, un bărbat între două vârste, cu înfăţişarea neplăcută îi spuse discret: -Tu eşti Saul, nu-i aşa?Vino cu mine!

Tânărul îl urmă simţind plecăciunea supusă a celor pe care îi lăsa în urmă. Mergea în pas cu el şi constata că erau cam de aceeaşi înălţime. Sau, de aceeaşi scunzime. Constata acest lucru ca şi cum ar fi fost în avantajul ambiţiei sale de a ajunge cândva la puterea supremă a neamului din care făcea parte acela. „Să-nveţi să te zbaţi, să ai putere pe lumea asta ca săi îngenunchezi pe alţii“ îi dorise tatăl său trimiţându-l la învăţătura lui Gamaliel. Dar el, fără să uite de dorinţa bătrânului, îndrăznise să se îndrăgostească de o fată din familia cea mare. Fapt pentru care îl cerceta acum cel de-o statură cu el.

3 DOCUMENTE LĂMURITOARE: Publius Cornelius Tacitus - ”ANNALES” IV-V: „-Pe vremea consulilor C. Asinius şi C. Antistinus, Tiberius se găsea în al noulea an de domnie peste un stat liniştit şi în mijlocul unei familii înfloritoare (căci el privea moartea lui Germanicus ca o dovadă de propăşire), când deodată ursita începu să învălmăşească totul: el însuşi începu să devină crud sau să le dea puteri celor care erau cruzi. Omul de la care a început această schimbare şi care a pricinuit-o a fost Aelius Seianus, prefectul cohortelor pretoriene. Despre puterea acestuia am amintit mai sus: acum vom vorbi despre obârşia şi firea lui şi despre fărădelegea prin care a purces să-şi croiască drumul spre a smulge stăpânirea imperiului.

Născut în Volsini, el l-avea tată pe Seius Strabo cavaler roman. În prima tinereţe fusese omul de casă a lui Caius

Anul II, nr. 4/2015

16

Caesar, din nepotul divinului Augustus. Lumea vorbea că sa vândut bogatului şi risipitorului Apicius spre a-i servi la desfrâu. Nu mult după aceea, prin fel de fel de vicleşuguri într-atât de mult l-a încătuşat pe Tiberius, încât a făcut ca sufletul acestuia închis pentru toţi să fie numai pentru el singur neprevăzător şi deschis. Şi Seianus izbuti nu atât prin iscusinţa lui, fiindcă din aceleaşi vicleşuguri i s-a tras şi înfrânegrea, cât din mânia zeilor împotriva statului roman, pentru care atotputernicia şi căderea lui au fost urgii deopotrivă de groaznice.

Trupul îi era răbdător la oboseli, sufletul cutezător la orice; despre sine tănuind totul, în schimb împotriva altora rostea numai calomnii, deopotrivă de linguşitor şi îngânfat; făţiş,

şi în senat şi în faţa poporului, şi îngăduia să se dea onoruri statuilor lui Seianus în teatre şi foruri, precum şi la cartierul general al legiunilor. De altfel, palatul imperial era plin de caesari: un fiu în floarea tinereţii, nepoţi ajunşi la adolescenţă întârziau realizarea dorinţelor lui Seianus şi, pentru că era primejdios de-ai răpune pe atâţia dintr-odată prin violenţă, viclenia cerea intervale între crime. Cu toate acestea, el se hotărâ să ia calea (cea din urmă), mai ascunsă, şi să înceapă cu Drusus împotriva căruia îl împingea o ură proaspătă. Căci, Drusus neputându-l suferi ca rival şi fiind iute din fire, iscându- se întâmplător între ei un schimb de cuvinte grele, ridicase mâna asupra lui Seianus şi, cum acesta se îndrepta spre el, îl lovise peste faţă. Astfel, încercând ba una , ba

Calul rosu întruchiparea modestiei şi firei potolite, în ascuns jinduirea de a ajunge cât mai sus; în acest scop el folosea câteodată dărnicia şi fastul şi mai adesea zelul în muncă şi ochiul treaz, amândouă la fel de primejdioase când cineva urmăreşte cu ele domnia.

Puterile prefectului, nu prea întinse până aici, el le mări, aducând în acelaşi castru cohortele care se găseau împrăştiate în diferite puncte ale Romei. Prin aceasta urmărea, pe de o parte, ca toate să primească în acelaşi timp ordinele sale, iar de pe alta ca , dându-şi seama de numărul şi de puterea lor şi văzându-se zilnic, să capete din ele însăşi încrederea, iar celorlalţi să le insufle teama...

Aceleaşi iţe urzea şi cu senatorii:îi atrăgea de partea sa, copleşindu-şi oamenii cu demnităţi şi provincii. Tiberius era atât de binevoitor şi atât de mult ţinea la el încât îi aducea laude, numindu-l tovarăş de muncă nu numai în convorbiri ci

alta, găsi cel mai nimerit mijloc este să se îndrepte către soţia acestuia, Livia sora lui Germanicus, care, la început lipsită de orice farmec, cu vremea ajunsese o rară frumuseţe. Prefăcându-se nebun de dragoste după ea, o ademeni la adulter. După ce această primă faptă ticăloasă îi dădu putere asupra ei (orice femeie odată ce şi-a pierdut ruşinea nu se mai opreşte de la nimic), el, făcând-o să spere că se va căsşători cu ea şi că-i va fi tovarăşă la domnie, o îndemnă să-şi ucidă soţul. Iar Livia, care avea unchi după mamă pe Augustus, socru pe Tiberius şi vlăstari cu Drusus, aduse această terfelire asupra sa, asupra strămoşilor şi a urmaşilor săi, înşelându-şi bărbatul prin îndrăgostirea ei de acest pripăşit dintr-un municipiul, pentru ca, în aşteptarea unei întorsături nelegiute şi nesigure să-şi jertfească o situaţie cinstită şi înfloritoare. La legăturile lor e făcut părtaş Eudemus, prieten şi medic al Liviei, care, la adăpostul

17 îndeletnicirii sale o vedea în taină adesea. Seianus îşi goneşte din casă soţia, pe Apicala, care îi dăruise trei copii, pentru ca amanta să nu fie neliniştită (din pricina ei). Grozăvia nelegiuirii dădea însă naştere la temeri, amânări şi hotărâri câteodată potrivnice.

De aceea Seianus chibzui că trebuie să se grăbească. El alege o otravă care, strecurându-se pe nesimţite în trup, să facă să se creadă că este vorba de o boală întâmplătoare.

Prin eunucul Lygdus, după cum s-a aflat după opt ani, el dă această otravă lui Drusus. Tiberius însă, fie că nu se temea că Drusus va muri, fie că voia să-şi arate tăria sufletească, a venit zilnic la senat în timpul bolii acestuia, ba chiar şi în răstimpul de la moarte şi până la înnmormântare.

Povestind moartea lui Drusus, eu am arătat ce spun despre ea scriitorii cei mai mulţi şi mai vrednici de crezare.

N-aş fi putut însă trece în tăcere peste un zvon ivit în vremurile acelea şi care atâta a prins, încât nici până azi nu s-a stins.

După ce a ademenit pe Livia să-şi ucidă bărbatul, spune zvonul , Seianus, prin desfrâu, a atras de partea sa şi pe eunucu Lygdus, pentru că acesta, tânăr şi frumos, era iubit de stăpânul său şi avea un 48 loc de frunte printre slugile palatului; când apoi complicii care puneau la cale nelegiuirea se învoiră asupra locului şi timpul, Lygdus merse cu îndrăzneala până acolo, încât schimbă planul şi, învinuindu-l pe ocolite pe Drusus că vrea să-şi otrăvească tatăl, îl sfătui pe Tiberius să nu se atingă de prima cupă care îi va fi oferită la ospăţul dat de fiul său; după ce începu ospăţul, bătrânul, căzut pradă acelei vicleni, întinse lui Drusus cupa care i se servise; iar când acesta, străin de cele urzite şi neprevăzător ca orice tânăr, o dădu pe gât, mări prin aceasta şi mai mult bănuiala împotriva sa, ca şi cum, de frică şi ruşine, Drusus a luat asupră-şi moartea pe care o pusese la cale împotriva tatălui său. În adevăr, văzând că ucigaşii lui Drusus nu sunt pedepsiţi şi că nici poporul nu este îndurerat de moartea acestuia, Seianus, fălos de fărădelegile sale şi pentru că începutul îi mersese din plin, se frământa acum cu mintea în ce chip săi răpună şi pe copii lui Germanicus, fără îndoială urmaşi la stăpânirea imperiului. În schimb, Seianus, îmbătat de marele lui noroc şi încis pe de- asupra de dragoste pentru femeie, deoarece Livia stăruia mereu să se încheie căsătoria făgăduită, alcătuieşte o cerere pentru Tiberius , căci era obiceiul atunci să scrii împăratului chiar dacă te aflai în faţa lui. În răspunsul său, Tiberius, lăudând credinţa lui Seianus faţă de dânsul şi enumerând cu modestie binefacerile primite de către Seianus de la el, adăugă:... am făcut-o din prietenie faţă de tine, de altfel , eu nu mă voi împotrivi nici hotărârii tale, nici hotărârii Liviei. Mă opresc de a-ţi aduce deocamdată la cunoştinţă ce gânduri am faţă de tine şi de ce alte legături cu mine te mai socotesc vrednic. Un singur lucru pot să-ţi spun:că nimic nu este atât de sus încât să nu-l merite virtuţile tale şi simţămintele pe care le arăţi faţă de mine. Iar când va veni vremea nu le voi trece sub tăcere, fie în senat, fie în adunarea poporului.

Seianus îi trimise iarăşi (o scrisoare), nu însă cu privire la căsătorie ci de data asta, cuprins de o teamă mai adâncă, îl roagă să nu asculte de bănuielile tăcute, de vorbele care umblă

Anul II, nr. 4/2015 prin lume, de pizma care-l ameninţă. Şi atunci, pentru ca nici să nu-şi slăbească puterea, oprind să intre în casa lui alaiul neîntrerupt al oamenilor sau, primindu-i, să dea duşmanilor prilej de acuzaţii, Seianus îşi îndeptă toate silinţele spre a- l face pe Tiberius să trăiască departe de Roma, în locuri încântătoare. . Căci el vedea în aceasta numeroase foloase:nu va intra la împărat decât numai cine va voi el; schimbul de scrisori, în bună parte, va fi la bunul său plac, deoarece vor pleca şi vor veni prin ostaşi; în curând împăratul, pierzânduşi vigoarea din pricina bătrâneţii care-l ajungea şi a locurilor singuratice, va trece mai uşor asupra lui sarcinile imperiului...

La Roma, Seianus se foloseşte de timpul când familia lui Tiberius se găsea în mare fierbere spre a începe împotriva Agrippinei acel şir de atacuri care aveau să o răpună.

Agrippinei, care era acum obidită şi fiind din fire neprevăzătoare, Seianus îi dădu o lovitură şi mai puternică; trimise la dânsa câţiva inşi, care prefăcându-se că-i vor binele, îi spuneau să ia seama că i-a pregătit otravă şi să se ferească de ospeţele date de socrul ei. Odată, pe când se afla la masă lângă Tiberius, ea, care nu ştia să se prefacă, se încăpăţână să rămână încruntată, să nu scoată o vorbă şi nu se atinse de nici un fel de mâncare. În cele din urmă, Tiberiu băgă de seamă fie din întâmplarte , fie pentru că alţii. poate, i-o spuseseră; şi, spre a se încredinţa şi mai bine, lăudând fructele aşezate pe masă, le întinse chiar el cu mâna sa nurorii; prin aceasta bănuielile Agrippinei sporesc şi, fără să le fi dus la gură, întinse fructele sclavilor. Cu toate acestea, Tiberius nu-i adresă nici o vorbă; întorcându-se însă către Augusta, îi spuse că nu este de mirare dacă se arată cam aspru faţă de aceia care-l bănuiesc că umblă s-o otrăvească. De aici s-a răspândit vorba că i se pregăteşte moartea, că împăratul nu îndrăzneşte să o facă în văzul lumii, ci caută un prilej ascuns spre a săvârşi crima. ... In acelaşi timp, norodul, purtând chipurile Agrippinei înconjură clădirea senatului, şi, cu urări de bine pentru Caesar, strigă că scrisoarea e mincinoasă şi că, în pofida vrerii împăratului, se urzeşte pieirea casei sale. În felul acesta, în acea zi nu s-a luat nici o măsură îngrijorătoare. De asemenea, în numele unor foşti consuli se răspândeau vorbe bine ticluite împotriva lui Seianus. Foarte mulţi îşi arătau în scrierile lor răutatea firii, cu o semeţie cu atât mai mare, cu cât nu-şi dădeau în vileag numele.

De aici a rezultat din partea lui Seianus o ură şi mai neîmpăcată, precum şi un motiv să aducă senatului astfel de învinuiri:acesta a privit cu dispreţ jalea împăratului; poporul s-a răzvrătit; se dă ascultare şi se dă citire unor cuvântări aţâţătoare si unor decrete senatoriale răzvrătitoare...

4 Scoase din sân sulurile scrise de mâna sa şi le aşeză pios în faţa lui Alexandru fără să-i pese - sau făcându-se a nu-i păsa - de faptul că şeful secretelor acţiuni ale familiei Hannah şi ale conducătorului neamului, îl cerceta insistent, amănunt cu amănunt, trăsătură cu trăsătură, gest cu gest, răsuflare cu răsuflare şi, desigur, cuvânt cu cuvânt sau chiar gând cu gând. Făcându-se că nu observă , pe măsură ce cercetarea

18 devenea mai obsesivă şi mai dură, mai insistentă şi mai usturătoare în intenţia de a depista totul în legătură cu fiinţa sa şi cu suflarea fiinţei sale. linu bine sulul ca pe un sprijin al ideilor care-i demonstrau priceperea - şi răbdă supus îndeletnicirea omului căruia trebuia să i se supună. Iar, când îşi depuse opera cu acel gest pomenit mai înainte, află în sine tăria de a rosti cu glas aproape neutru, mimând obişnuinţa de a se lăsa tratat astfel: -Aveţi aici raportul meu privind pericolul pe care îl reprezintă această nouă sectă.

Alexandru continua să-i scormonească toate dedesubturile fiinţei. Meticulos, ca unul ce nu se împiedică de nimic atunci când e să-şi facă îndeletnicirea de care e mândru. Remarcase, de prima dată, că tânărul ce adusese tulburare în familia lor, acel tânăr agent angajat în slujba lor pe funcţie atât de mică încât nici n-ar fi trebuit să îndrăznească a ridica privirile înspre el, era şi de o statură şi de o urâţenie cu el. Şi, pesemne, acum voia să se edifice dacă era şi de aceeaşi deşteptăciune sau perseverenţă în pătrunderea lucrurilor, cu el. Îi cerceta faţa; faţa aceea cam neplăcută, cu nasul proeminent şi strâmb dând expresiei nemulţumire, ca şi cum ceva nu-i plăcea, ceva nu-i convenea. Deci, o urâţenie agresivă, negativistă sau neîncrezătoare, trădată şi de ochii inteligenţi, scormonitori sub sprâncenele neobişnuit de stufoase. Plini de întrebări iscoditoare asupra a tot ce se întâmpla în jur, aceştia luceau într-o veselie descoperitoare de nou care te putea şi fascina şi intimida; mai ales prin autoritatea vehementă a sprâncenelor. Doar chelia, care accentua paloarea feţei lui de tânăr bolnăvicios, schimba deodată veselia într-un fel de grijă gravă care-i marca obrazul ca gândul unei boli. Îi cerceta această faţă plăcându-i, din egoism, să afle un om asemănător lui. Dar, ca membru al atoputernicei familii a lui Hannah, i-o cerceta altfel. I-o cerceta cu grija că fata lui Ionathan, cel pe care, prin influenţa lor îl puseseră în vârful piramidei oficiale, se îndrăgostise de acest tânăr care, culmea, pe deasupra, mai avea şi picioarele strâmbe. Pentru că ea, ca fată de mare preot, putea să aibă un viitor strălucit; putea ajunge chiar la braţul vreunuia dintre potentaţii Romei, aşa cum mai nou devenise moda... Îl cerceta şi-l evalua dând din cap ritmic - ritm rar al unei deplângeri ce-şi ţesea melodia lentă în mustrarea lui de unchi ce trebuia să apere interesele familiei: Sarah, tu, fată frumoasă cu păr negru şi trup gingaş, ce ţi-a trebuit să te legi ca o sentimentală de urâţenia inteligentului ăstuia care te fascinează cu sprâncenele-i atât de dese şi de stufoase încât nu-i remarci statura scundă . Ce ţi-a trebuit să te laşi moale, fărâmată de mila ce naşte dragoste, în loc să fii trufaşă în frumuseţea ta şi să-ngenunchezi bărbaţii trupeşi făcându-le aroganţa mieluşea? Ce ţi-a trebuit ?!.

Astfel scormonea acest om atent la gloria familiei , în vreme ce răspunsul fetei cu obraz pur îi mângâia incertitudinile lui de bărbat la fel de urât. „Unchiule, ce să fac, unchiule?Ce să fac dacă-i om atât de deştept şi trebuie să-l mângâi pentru chipul lui mai puţin plăcut, ce să fac? Omul ăsta răspunde atât de duios la orice înţelegere pe care i-o dovedeşti!“...

Da, îl tulbura şi pe el, poate prin asemănarea cu tânărul, faptul că un om poate fi iubit şi pentru calităţile ascunse ce i

Anul II, nr. 4/2015 le alungă pe cele vizibile. Şi îl făcea să se bucure, în principiu, de faptul că pe lume existau şi asemenea inimi de fecioare sentimentale. Dar conştiinţa de copoi, suspicioasă şi înclinată spre sentimente acuzatoare, îl făcea să se întrebe cu lipsă de simţire pentru duioşii:”Da de unde, de unde avusese Sarah, nepoata lor cea hărăzită să aducă înrudiri de seamă familiei, de unde avusese prilejul să-şi dea sama de mintea lui inteligentă sau de capacitatea lui de a răspunde duios la înţelegere ? De unde ?... „ Între aceste nedumeriri se dădea lupta în mintea colţuroasă ca şi fruntea pe care Alexandru o moştenise de la neamul Hannah.

-Spune: ai făcut un raport detailat despre ce crezi periculos în credinţa asta a Nazarinenilor? - întrebă el, pentru că trebuia să întrebe ceva care să deruteze jocul perfect al celui din faţa sa.

Intraseră într-o încăpere ferită, a cărei lumină venea prin rotunda deschidere rămasă în tavanul bombat. Mândru de sine, tânărul începu să desfacă sulul arătând cele scrise: „Prea luminate stăpâne, „Eu smeritul Saul din Tars, agent în slujba sfântului Sanhedrin păzitor al Legii celei Mari şi Unice, angajat cu iscodirea printre sectele din jurul Templului păstrător al Tablelor cu Porunci şi al Cărţii lui Moise şi din întreaga Cetate a Ierusalimului, în îndeletnicirile secrete de sub grija marelui nostru Schammai, cercetând îndeaproape credinţele şi temeiurile din care îşi hrăneşte spiritul secta Nazarinenilor, am constat marele pericol pe care ea îl prezintă în Cetate, atât pe lângă Templu, cât şi la porţile unde se strâng veneticii, mai ales întru tulburarea bunei ştiinţe a celor care trebuie, din tot sufletul lor, să se teamă de Lege şi să se prosterne la picioarele slujitorilor ei.

Am trăit printre ei, am cerut să fiu neofit la învăţătura lor, aşa cum mi s-a poruncit de comanda falangei noastre secrete şi am ajuns a convorbi cu urmaşul învăţătorului lor care a murit în cuiele crucii, cel care se numeşte martorul aceluia pentru că a ascultat tot ce a spus acela şi a văzut tot ce a făcut acela - un pescar pe numele lui Simon, zis Petru, adică numit de ei Chifa, ceea ce înseamnă piatră, adică vrea să spună că e tare în credinţa lor.

Prea luminate stăpâne, Raportez că acest numit Chifa - Petru, pescarul din lacul Tiberiadei, cu toate că pare domol la vorbă ca şi la minte nearătând din fire prea îndrăzneţ, are în el o forţă care te cuprinde dacă-i stai mai mult alături, încât te convinge despre nişte minuni pe care le-a făcut Nazarineanul, învăţătorul lui, minuni despre care, altfel n-ai avea cum să crezi. Şi el şi alţii din jurul lui, al căror nume îl dau în tabelul alăturat cu întreaga identitate spre a fi păstrate în evidenţele stăpânului nostru Schammai care ni le-a poruncit, cei care se numesc martori ai celui mort, spun că acela a înviat şi că va veni să facă dreptate pe lumea asta, mai ales pentru cei săraci. Iar când vorbesc despre dreptate pentru săraci, aceşti oameni se luminează şi arată iubire pentru tot ce este mai scârbos, mai murdar şi mai bolnav de foame printre cei ce se strâng ; aşa că în asta constă puterea lor de a fi crezuţi şi înconjurarea lor de către oameni care tot nu au altceva ce să piardă. Este un

Anul II, nr. 4/2015 pericol real pe care, poruncindu-mi-se să-l studiez, îl raportez spre cunoştinţa limpede a sfântului nostru Sanhedrin care, în înţelepciunea sa ne va porunci metode ca să ardem şi să smulgem din rădăcină acest rău venit împotriva Legii. Pentru că o asemenea 54 învăţătură, împotriva Legii învaţă omul să cârtească.

Prea luminate stăpâne, Preceptele cu care această sectă subminează orânduirea noastră după lege, sunt următoarele... < 5 -Şi, zici că l-ai cunoscut bine pe şeful lor, pescarul Simon, căruia i se zice Chifa ?

-Luminate, l-am cunoscut aşa cum mi s-a poruncit. Mam prefăcut dornic să devin adept şi m-a primit pe lângă el, deoarece ei pe toţi îi primesc, nu fac deosebiri; poţi azi să ucizi, iar mâine, dacă îmbrăţişezi ce cred ei, îţi spun că te-ai salvat şi că eşti cel mai sfânt om. De asta atracţia e mare.

-Dar pe Chifa zici că l-ai cunoscut bine, insistă Alexandru ca şi cum l-ar fi băniut de ceva.

- Pe Chifa, sigur că da; doar v-am spus!... Luminate, eu sunt fecior de om avut din Tars, tatăl meu a făcut negoţ cu ţesături în Cilicia.

Spre a-i sublinia, desigur, spre a-i sublinia faptul că el remarcă şi notează cum ocoleşte subiectul, Alexandru, cu rânjetul lui care-l arăta a nu crede în nimc şi a şti altele, cu totul altele decât ce i se spune, reveni apăsat la întrebare: -Zici, deci, că l-ai cunoscut destul de bine ca să-i ştii şi firea şi credinţa. Inteligent, tânărul îi simţi aluzia şi , cu toate că imediat se întrebă de ce spusese tocmai asta, nu reuşi să iasă de sub neîncrederea privirilor negre ale stăpânului şi rosti ca o scuză adresată pentru o vină pe care numai el şi-o ştia: -Noi suntem neam de farisei; tata a strâns bani şi m-a trimis de fraged aici, în cetatea sfântă ca să iau învăţătură de la înţeleptul Gamaliel...

Simţise, deci, aluzia pentru că nu era deloc o fire naivă; şi, cu toate acestea, neîncrederea dominatoare a înaltului demnitar îl făcea să se scuze docil cu acele copilăreşti vorbe de apărare în care îşi invoca neamul şi credinţele ca nişte martori ai cinstei sale. Se întreba chiar el, cu ciudă, de ce oare simţea nevoia să se înfăţişeze cu demnitate şi sigur de sine, atacând el şi impunându-şi prezenţa în faţa mai marelui său. Dar ochii aceluia, obişnuiţi să scoată recunoaşterea faptelor chiar şi de la cea mai dârză împotrivire, sentimentul de stăpân ce-şi cercetează supusul, împingeau firea tânărului să simtă că o asemenea comportare îi este mai de folos. Şi, astfel, ştiinţa de a se umili se năştea chiar fără voia lui, trădându-i instinctele mai puternice decât voinţa, aşa cum au oamenii care înving în viaţă prin orice mijloc şi nu neapărat cu forţa. Suflet schimbător, trecător cu uşurinţă de la o stare la alta, tânărul se dovedea a găsi calea cea mai bună în a câştiga încrederea ochilor acelora ce nu erau mai puţn iscoditori şi neîncrezători decât ai lui. Fiindcă, ştiindu-şi dragostea privită neprielnic de către familia fiicei marelui preot, ştiindu-se suspectat, poate, de intenţii mai puţin curate decât simţirea lui faţă de acel crin ce-i ieşea în întâmpinarea visurilor de suflet tânăr, venise hotărât de a se arăta supus ca

19 slujitor ce- şi prezintă raportul, dar agresiv în ceea ce piveşte smulgerea drepturilor inimii sale. Îl derutase însă, desigur, asemnănarea de statură şi, poate, chiar de înfăţişare neplăcută, cu marele judecător ce trebuia să-i hotărască destinul. Şi, firea lui mai înţeleaptă în ascunzişuri, schimbase tactica la care atât de mult chibzuise chiar mai înainte ca mintea să ia vreo decizie. Era vorba, doar, de soarta unui sentiment grav faţă de fata aceea care-l mângâiase atât de duios înţelegându-i singurătatea sufletului şi, cu toate că, în sinea sa, încă se mai întreba de unde şi până unde îşi amintise de tatăl său şi de neamul său invocându-l cu moleşitoare umilinţă, îşi dădea seama că starea aceasta spre care-l împinsese un instinct de fire schimbătoare, nu-i era deloc neprielnică. Tânărul se dovedea matur în puterea de a-şi disimula ambiţiile şi meritele raportului îi ieşeau mai mult în evidenţă pe lângă atitudinea docilă. Cel pus de înalta sa familie să-l cântărească, se dovedi examinatorul dispus să-l ajute. Şi strigă la el cu autoritatea celui care-ţi sugerează răspunsul: -Lasă astea! Te-am întrebat de Chifa. Ce fel de fire are?

L-ai iscodit bine?

-L-am iscodit, sigur că l-am iscodit! Are o fire din acelea care cred în ceva fără să vrea mărire.

Alexandru se lumină; degete lui, de-o frumuseţe contrarie chipului, făcură un gest de plăcută cuprindere, lumina venind prin rotundul gol al tavanului se aşeză mai blândă peste ei şi tânărul simţi că de răspunsul lui se legau nişte speranţe sau nişte calcule ale celuilalt.

-Fără să vrea mărire?

Era rândul stăpânului să se minuneze de intuiţia acestui răspuns şi să se teamă puţin, cu plăcere, de inteligenţa cu care tânărul îi ghicise exact direcţia întrebării. „Ştie oare ceva, o fi auzit vestea cu fratele Nazarineanului pe care mi-a aduso mai înainte Schammai?“ - se întrebă el cercetându-l cu încruntare. Şi îl somă: -Eşti sigur?

-Luminate, de când am fost luat în slujba puterii Sanhedrinului, mi-am dat silinţa să fac treabă temeinică şi să cunosc bine lucrurile de care trebuie să mă ocup. Pe Chifa l-am iscodit în toate felurile.

-Şi zici că n-are plăcerea asta de a se şti mai mare peste ai lui?

-N-are el gândul la aşa ceva!... Pe ei, Nazarineanul i-a umplut de dragoste. Iar unde există dragoste, acolo toate lucrurile se împacă fără voinţă, fără ambiţie, fără puterea unuia asupra altuia, pentru că puterea e una, deasupra tuturor.

De asta am şi scris, Luminate, în raportul meu cât sunt de periculoşi. Dragostea asta pe care o dai omului, înlocuieşte nevoile lui şi-i şterge alte dorinţe; săracii vor găsi alinare în asta şi vor îmbrăţişa o credinţă prin care nu le mai trebuie tocmai ceea ce n-au. Nazarineanul îi adună unul cu altul şi le dă o putere care poate răsturna lumea. Eu, despre pericolul ăsta informez în raportul meu...

-Bine, despre pericolul ăsta vom mai vorbi. Noi, cei care suntem mâinile nevăzute ale Sanhedrinului, trebuie să intrăm în sufletul tuturor lucrărilor şi să le aducem sub puterea noastră.

Petru mă interesează acum. Cum îi conduce el şi cum îi diriguie şi cum ar lăsa el asta în mâinile altuia. Ar lăsa?

20 -A şi lăsat. Pentru că şi-a ales diaconi care să îngrijească de treburile obştii lor, iar el vrea numai să propovăduiască. E unul Ştefan...

-Dacă vrea numai să propovăduiască, atunci e bine. Tu de diaconi ai să te descotoroseşti; pentru că aceştia sunt răi.

Iar, pe Petru lasă-l cu propovăduirea lui. E prost, nu?

-E om simplu, fără învăţătură, om care spune ce a auzit de la învăţătorul lui şi-i împacă pe toţi cu bunătatea... Asta este iarăşi o cale periculoasă despre care am scris în raportul meu şi...

-Raportul tău e un lucru temeinic pe care-l vor citi cu grijă căpeteniile Sanhedrinului, auzi Saul cu plăcere şi fu, însă, imediat bucuros că se abţinuse să şi-o manifeste. Pentru că demnitarul adăugă imediat: Pe mine mă interesează mai mult acest Petru dacă, din dragostea lui prostească, nu vrea puterea.

-Adevărat, luminate, e o dragoste cam prostească la oamenii ăştia care vorbesc tot timpul şi se îngrijesc de necazurile altora. Vorbesc aproape fără rost, ca oamenii neştiutori într-ale Legii.

-Le trebuie un ştiutor. Un ştiutor care să-i încalece şi săi facă să o respecte! Tocmai ca să-i câştigăm şi să-i despărţim de cei care-i aţâţă.

Mai marele vorbi de data asta ferm, ca unul obişnuit a lua decizii. Şi degetele sale frumoase făcură gestul hotărât, lipsit de vreo cumpănire. Ceea ce rosti apoi, era lipsit şi de orice încurajare: -Aspiri la Sarah, crezi că te iubeşte?... Cum ai reuşit s-o cunoşti?!

Supus în aparenţă, tânărul se sili să n-arate pe obraz nimic din tulburarea în faţa acestei trageri la răspundere: „cum ai reuşit s-o cunoşti??!“ Căută în el voinţa enormă cu care, uneori, reuşea să-şi înfrângă boala aceea ce-l încerca cu un tremur greu la emoţie, făcându-l să nu se mai ţină pe picioarele care, din pricina asta, poate, rămăseseră cam depărtate. Si, când reuşi să se simtă mai sigur, încercă un apel la sentimentele celui în faţa căruia se afla: -Suntem doi oameni tineri şi legaţi prin sentimentele cele mai sincere, luminăţia ta!...

-Cele mai sincere!-repetă acela cu obiceiul de a suspecta cântărind lucrurile.

-Cele mai sincere! sună ca un protest confirmarea pe care tânărul simţea nevoia s-o rostească.

Degetele elegante, obişnuite în gestul lor să expedieze lucrurile, trecură fără interes peste declaraţia lui, iar buzele de sub nasul dispreţuitor întrebară ca o simplă curiozitate: -Ştii să omori? În şcolirea sa, tânărul se văzu pregătit pentru o asemenea întrebare: se referi imediat la scriptură.

-Dacă un glas ceresc mi-o cere, aşa cum a cerut patriarhului nostru...

-Glasul ceresc vine întotdeauna prin Sanhedrin! - îi atrase neiertător atenţia Alexandru, ca om al familiei atotputernice asupra acestui atotputernic conclav. Şi-l puse-n încurcătură:Cu cine vrei să lucrezi?

-Nu am preferinţe, în slujba dumneavoastră lucrez cu oricine - spuse tânărul, evident ca să capete timp, după cum

Anul II, nr. 4/2015 îl descifră cel de care într-atât de mult îi depindea soarta.

-N-ai să lucrezi cu mine; poate nici n-ai să mă mai vezi pe mine; te-am întrebat sub şefia cui vrei să rămâi! A lui Schammai sau a lui Nathaniel?

Fraza era destul de lungă, mintea tânărului lucra repede.

Fără să ştie de ce, avu şi o viziune: i se păru că, de undeva, ochii alungiţi femeieşte ai lui Nathaniel îl urmăreau ca şi cum ar fi vrut să-i influenţeze decizia. De undeva, din spate, ochii aceia îl urmăreau, în vreme ce, faţă-n faţă, cei autoritari ai lui Alexandru îl grăbeau. Îl grăbeau ca pe unul nevoit să declare sub puterea cui intră şi, supus, să recunoască această putere fără să mai poată scrâşni.

Tocmai spre a-şi sublinia personalitatea, tânărul ridică deodată spre stăpân privirile de sub sprâncenele dese şi spuse ca într-o demonstraţie pe faţă: -Mulţumesc pentru şansa ce mi-o daţi, luminate! Nathaniel mi-a promis că mă duce la Antiohia sau, poate, chiar la Roma.

Eu vreau să rămân aici unde e greu şi unde este nevoie.

Rămân cu Schammai întru paza cetăţii sfinte!

Era o lecţie de credinţă?Era o lecţie de voinţă?...

Dar era, poate, chiar un calcul mai ascuns. Alexandru întrebă: -Te ai bine cu Schammai?

-Nu; e aspru cu noi toţi, dar asta nu contează. Eu n-am intrat în slujbă uşoară, luminate!

Iar celălalt se simţi obligat să se arate blând, să se arate înţelegător: -Fie voia ta! - spuse. Să ştii că aici se vor întoarce lucrurile.

Tu va trebui să-l prigoneşti şi pe el. Ce zici de asta?

-Eu nu zic nimic, luminate, eu fac cum e voia voastră!

-Da?- ochii nebinevoitori îl mai fixară o dată, ca’ntr-o ameninţare. Ai auzit de elenişti?... Caută-i, printre nazarinenii ăştia, pe cei care sunt veniţi din lumea greacă, din insule; care şi-au vândut averile şi le-au dat aici, în folosul comun.

-Există un capitol special în raportul meu, luminate.

-Lasă raportul, asta o să vedem noi. Tu vezi ce-ţi spun.

Pregăteşte-ţi bine armele să lupţi împotriva ăstora. Acum gata; îi raportezi lui Schammai şi i te supui. Chiar când el îţi ordonă să-l prigoneşti, i te supui!

Fâlfâitul hainelor somptuase, înfoiate în deschiderea uşii, îi tăiară tânărului întrebarea despre focul inimii sale. Marele demnitar nu mai avea timp pentru el. Extras pentru o clipă, tânărul agent reintra în marele mecanism. Trebuia să se lase manevrat şi să manevreze scurt, precum clanţa uşii care se închidea în urmă-le.

-Schammai, îl iei şi-l avansezi pe acest tânăr merituos! ordonă Alexandru celui care aştepta în dreptul porticului. Are un raport foarte bun!... Apoi, considerând lucrurile încheiate, trecu la alt subiect: întrebă de un bătrân care trebuia pregătit de ei şi adus în faţa lui Hannah cel mare.

Saul rămase în urmă, plecat într-o atitudine prin care-şi stăpânea bucuria triumfului asupra acelui om cu fire atât de temută. Târziu, când se întoarse, întâlni ochii lucioşi cu care-l ţintuia Nathaniel. Păreau glumeţi, dar asta era doar o lumină a aroganţei.

-N-ai vrut să vii cu mine! - îi spuse el fără supărare, ba chiar cu bucuria celui ce-ţi demonstrează că ştie tot. N-ai vrut!...

Anul II, nr. 4/2015 Şi trecu râzând, luând-o pe urmele stăpânului său, pentru ca atunci când îl ajunse, să ia fără ostentaţie locul din stânga umărului său, îndepărtându-l cu autoritate pe Schammai.

-N-a vrut, îi confirmă şi Alexandru când rămaseră singuri.

Să te gândeşti la un loc unde s-o ducem pe fată, iar mai târziu...

Nathaniel clipi din ochii săi ca nişte frunze. Lunecătoare, ele cuprindeau într-o privire întreaga clădire a templului, cu adaosurile sale, cu turnurile, porticele, scările, curţile şi înconjururile zidurilor sale, toate cele pe lângă piatra cărora se tăia, se desfăşura şi se manifesta viaţa acestei bătrâne cetăţi căreia Sanhedrinul, prin înţelepţii lui încrâncenaţi asupra puterii, îi păzea cu stricteţe gălăgioasa supunere bazată pe o credinţă aspră şi neiertătoare. I-o păzea şi întru puterea sa, dar şi din înţelepciunea de a nu da prilej centuriilor romane care ocupau turnul cel mai mare din dreapta, să aibă pricină de a se amesteca în vreo răzmeriţă şi-a ocupa întregul oraş.

Ochii aceia vigilenţi trebuiau să vegheze asupra echilibrului care încă dădea putere marii familii într-o politică foarte atent condusă pe căile înguste dintre flatarea Romei şi a procuratorilor locali. Era ştiinţa bătrânilor lui Israel de a fi mai puternici în supunere; şi asta cerea servicii secrete conduse de oameni inteligenţi şi devotaţi scopului sublim de dominare a acestor ziduri gălbui, din piatră, a căror faţă o zgâriau mereu nisipurile deşertului - cetatea Hierosolymei adăpostind singura credinţă adevărată într-un unic Dumnezeu, care-si arăta faţa unui singur popor.

6 Pe piatra galbenă a pardoselilor şi treptelor, paşii tânărului Saul dansau. „Saule, Saule - îşi spunea - al tău e triumful, a ta e puterea acestei lumi!“...

Ca orice tânăr ambiţios care, având în faţă viaţa, vede orice succes mărindu-se necontenit în perspectiva ei perspectivă care nu l-a obişnuit încă să aibă noţiunea de sfârşit sau cea a condiţiei de limitare. Totul era încă posibil, totul era încă nelimitat pentru el: începutul de calviţie nu-i marca decât o frunte mare, plăcut luminată de gânduri inteligente; sprâncenele dese îi subliniau frumuseţea cu care ochii oglindeau aceste gânduri; şi chiar contrastul cu nasul, căruia nu-i miroseau bine prea multe lucruri pe lumea asta, căpăta în linia ambiţiei ceva dintr-o statuie de senator sau de om important, aşa cum îl visase tatăl său pe când trudea pentru el strângând bani din negoţul cu ţesături asiatice aduse pentru greci şi romani. Şi, amintindu-şi de el, de bătrânul neguţător mândru de cetăţenia sa romană, independent în actele sale faţă de obştea limitată a oraşului provincial şi gata să se ia de piept cu învăţaţii la fel de provinciali care, cu habotnicie se pretindeau păzitorii Legii - amintindu-şi de omul ale cărui sentimente grijulii şi duioase numai el le cunoştea - simţi cum egoismul acelui triumf i se topeşte şi nu se mai gândi doar la sine. Deveni cel care trebuia să fie recunoscător şi spuse:„Tată, tată, tu care ţi-ai pus atâtea speranţe în mine şi ai trudit pentru ca eu să am învăţătură, poţi să te bucuri!”...

Da, îşi aminti de el, aşa cum îşi amintise şi atunci când, ştiindu-se examinat, se străduise să nu tremure în faţa acelui

21 mare demnitar al Sanhedrinului, rudă în familia de atotputernici a lui Hannah care avea puterea să-i hotărască soarta în orice chip. Pentru că instinctul îi făcuse atunci să-şi amintească de tatăl său şi să se umilească după cum îl sfătuise acela, adică să nu-şi arate cealaltă faţă a temperamentului său exploziv, să nu se înfrunte, să nu sfideze, ci, dimpotrivă, să ştie să se strecoare, să ştie să mintă, să ştie să se făţărnicească, să fie moale şi îndoitor ca vrejul tânăr care pătrunde oriunde, să nu se rupă ca vreascul cel ţeapăn. Erau lucruri care nu ţineau atât de învăţătură, cât de fire. Firea celor contorsionaţi careţi crează surprize izbucnind când nu trebuie şi muindu-se când nu te aştepţi. Aşa era tatăl său şi, conştient fiind de aceasta, se rugase de el prin învăţătura celui care nu se mai poate schimba pe sine, dar vrea să obişnuiască de bine pe alţii - se rugase de el să înveţe a mai cugeta o clipă înainte de a izbucni, adică tocmai acea clipă care moaie pornirea cu o picătură de înţelepciune, dar şi lumina spiritului drept cu o strâmbă umbră de laşitate.

El, tatăl său, nu mai putea fi aşa, nu mai avea tăria să se schimbe şi se-nfrunta în ciondăneli cu toţi mai marii sinagogii oraşului. Dar, în dragostea sa pentru fiu, era lucid; şi-l tot sfătuise ce să-i moştenească şi ce nu, adică să ştie să se ferească de impulsurile omului care, având dreptate, o spune într-un fel în care supără stând drept, în vreme ce alţii, care ştiu să se plece spun lucruri mult mai grave ungându-le cu miere.

Făcuse totul pentru a-l forma astfel, îl dăduse la tot ce putea fi învăţătură grecească în Calicia, apoi, strângând bani, îl trimesese la sora sa din cetatea Ierusalimului să-nveţe chiar la vestitul Gamaliel, cel mai citit şi mai luminat dintre farisei.

Iar tânărul, care cunoştea strădaniile tatălui, se simţea vinovat când nu putea să-şi astâmpere firea impulsivă, poruncitoare prin convingerea că are dreptate. Pentru că mintea pătrunzătoare şi inteligenţa ascuţită care-l făceau să-şi dea seama de priceperea sa în faţa altora, nu-l lăsau întotdeauna să se supună criteriilor tocite ale respectului faţă de vârstă, sau ale temerii faţă de putere, ci, crezând în dreptatea gândurilor sale mai înalte, îl duceau la răbufniri de om care se ştie superior şi stă cu fruntea sus, poate chiar prea sus.

De data asta, însă, geniul grijii bătrânului care veghea asupra lui tocmai din depărtările Tarsului, îl ajută. Îl ajută săşi înfrângă dorinţa de sfidare în numele adevărului, tocmai amintindu-şi de el, de tatăl său care suferise din pricina asta.

O fi fost emoţia de a fi ajuns în faţa unui om prea mare şi cu prea multă putere pe lumea asta; o fi fost unda sentimentală a sorţilor dragostei lui sincere faţă de fata aceea, sorţi pe care şi-i juca tot în faţa atotputernicului Alexandru - ruda ei apropiată şi influentă în întregul neam, o fi fost amintirea tatălui care-l sfătuia de mic să se poarte astfel?Cine ştie!

Fapt este că-l ajutase să nu sară, să nu înfrunte. Îl ajutase, conjugându-se, amestecându-se cu acel sentiment de vinovăţie. Pentru că, el, dar numai el ştiind, minţise grav în faţa acelor atotputernici ai Sanhedrinului cărora le întinsese prin mâinile lui Alexandru, raportul şi, astfel, minţise, în primul rând, în faţa lui Alexandru, stăpânul celui mai puternic şi mai secret serviciu al puterii Legii.

Dar minţise în numele tatălui său, cu gândul la tatăl său,

22

Anul II,nr.4/2015 descriindu-l pe tatăl său. Descriindu-l drept altul, dar descriindu-l.

Se temea oare de asta? Nu; dimpotrivă: triumfa. Triumfa pentru că gândul la bătrânul suflet al celui ce-l iubea cel mai mult pe lumea asta îi fusese şi ajutor întru minciuna sa inteligentă şi pavăză şi ocrotire în a-l duce spre calea sfioasă, ferindu-l de sfidarea copilărească la care l-ar fi împins, ca pe orice tânăr, nesăbuinţele dragostei.

Şi triumfa la convingerea că totul reuşise să-i pună în valoare inteligenţa.Chiar şi minciuna. minciuna pentru care tremurase puţin, cu toate că nimeni nu avea de unde şti ce aflase el din frământările tatălui său şi pusese pe seama altora, îl făcea să triumfe nemaiconsiderând-o acum minciună, ci doar abilitate, formulă originală şi inteligentă de interpretare (va urma)

Herghelia

Anul II, nr. 4/2015

TEATRU

23

Stefan Cucu

FIICA MUNTELUI Piesă istorică în trei acte şi opt tablouri, în versuri

PERSONAJELE:

BUREBISTA – Regele geto-dacilor DECENEU – Marele Preot DAVULA – fiica lui Burebista ACORNION – grec din Dionysopolis, Marele Preot al lui Dionysos COMOSICUS - tarabostes conspiratori AULUBEISTA TARULA BONZES DABEIS DRIBALUS - tarabostes credincioşi Regelui BAZOBALIS SARBALOS - oşteni din garda lui Burebista ARTILA PITICUL GERULA – bătrân sihastru UN BĂTRÂN ORB UN BĂTRÂN COMATUS UN STRĂJER

DINIS – discipol al lui Deceneu UN SOL MASCA OŞTEANULUI-LUP MASCA OŞTEANULUI-CAL ADUCĂTORUL DE PLOAIE GLASUL FLUVIULUI DONARIS GLASUL RÂULUI ALUTUS PRIMUL OŞTEAN AL DOILEA OŞTEAN AL TREILEA OŞTEAN AL PATRULEA OŞTEAN AL CINCILEA OŞTEAN DRINGISTAS – solul sacrificat zeului Gebeleizis UN GRUP DE TARABOSTES ŞI DE BĂTRÂNI COMATI MULŢIMEA DACILOR

Acţiunea se petrece în Dacia, în secolul I înainte de Hristos.

Anul II, nr. 4/2015

24 Scena a 2-a

ACTUL I

Deceneu, Bătrânul orb TABLOUL I BĂTRÂNUL ORB (Este desculţ, învelit cu o piele de Un sanctuar dacic, aflat în incinta sacră de la Sarmizegetusa.

capră. Merge cu mâinile întinse, pipăind arborii, stâlpii

Este format din trei cercuri concentrice – un cerc de blocuri

sanctuarului):

de andezit, un cerc de stâlpi de andezit şi un cerc de stâlpi de

Prin ceaţă rătăcesc, prin fum,

lemn. În apropiere se află un “soare de piatră” – un pavaj de

Departe de ape, departe de drum,

lespezi de andezit, dispuse în formă de raze.

Păşesc pe crestele ude, Pe unde doar vântul se-aude; Scena 1 Deceneu

DECENEU (cu ochii aţintiţi către munţi, rosteşte câteva cuvinte magice): Daos daos zemelen cotiata...

Daos daos zemelen cotiata...

Daos daos zemelen cotiata... (Îşi moaie mâinile într-un vas aşezat lângă “soarele de piatră”. Ia un bulgăre de humă şi îl frământă în palme).

Zalmoxis, ocroteşte-acest pământ, Ce ni-i fântână, leagăn şi mormânt!

Zemelen zeuma zeuma zemelen...

Zalmoxis, ocroteşte-acest pământ, Ce ni-i fântână, leagăn şi mormânt!

Zemelen zeuma zeuma zemelen...

Trecut-am aspre hotare, Prin văi de-ntuneric şi sare; Şi ochii mi-au putrezit, Şi palmele mi-au înfrunzit, Păsări străine-au venit, Seminţele mi-au risipit, Mi-au sfârticat trupul gol, Târându-l în scrum şi-n nămol.

Mi-i frig în privirile goale Şi moartea îmi dă iar târcoale, Tălpile-mi caută-un drum Croit dinspre rana de-acum.

Cuvintele-mi mai sângerează Sub pleoapa focului trează.

Păsări străine-au venit, Seminţele mi-au risipit…

Ochiul Zeului plânge în mine, Ochiul Zeului arde în mine...

Mi-am zidit ochiul în Muntele Sfânt...

Lacrimă-i Muntele Sfânt, Cuvânt e Muntele Sfânt...

Trupul mi-i peşteră vie, Piatră mi-i trupul uscat...

Stau în a Lupului gură, În a Lupului harnică gură...

Daos daos zemelen cotiata...

Daos daos zemelen cotiata...

Daos daos zemelen cotiata...

DECENEU (cu glas solemn): Apleacă-te-n adâncul tău, străine, Coboară fără zvon, senin în tine Şi vei găsi seminţe dulci de zeu; Mustul pământului, brumat şi greu, În vine lacome va fierbe iar Şi vei sorbi miresmele de jar. În răcoroasa-ţi peşteră coboară, Ca să zvâcneşti din lut a doua oară.

Tu vei renaşte din lumina mută,

Anul II, nr. 4/2015

25

Daos candaon daos daos...

Daos candaon daos daos... (Îi întinde bătrânului un ulcior plin cu lapte de capră şi un fagure de miere).

Acuma, foamea grea să-ţi potoleşti Cu-aceste roade bune, pământeşti, Arsura gurii aspre s-o alini Cu seva dulce-a arborilor plini De flori înmiresmate şi de ploi; Să sorbi cu râvnă-al toamnei greu altoi Din palma lui Zalmoxis foşnitoare Şi să te pierzi în tainica-i răcoare...

BĂTRÂNUL ORB (sorbind cu lăcomie laptele şi mierea fagurelui) : Ce dulce zeu s-a strecurat în mine Cu-această miere limpede de-albine!

Din ugerul luminii cum ţâşnesc Râuri de lapte tânăr, pământesc, Ce-mi încălzeşte sufletul şi gura!

Nici nu-mi mai simt chinuitoare-arsura...

Ca să descui ploile!

Strop e-n potop, potopu-i în strop, În stropi mă nasc şi mă-ngrop, Mâna îmi curge spre lut, Ochiul îmi curge spre lut, Lutul cu sete să-mi bea Lacrimi căzute din stea, Gura de humă să soarbă Marea cerului oarbă Şi să se ivească Din scrum şi din iască, Din ţeastă lupească, Din iarbă câinească Roadă strămoşească Roadă pământească Mlădiţă domnească!

Dă-mi, Zalmoxis, cheile, Ca să descui ploile!

(Din înălţimi cade o ploaie de vară, binefăcătoare, ropotind pe lespezile sanctuarului. Bătrânul orb stă cu faţa în sus şi apa îi şiroieşte de-a lungul trupului. Apoi se depărtează încetîncet, îndreptându-se spre crestele munţilor).

Mai adă-mi, adă-mi stropii grei să-i sorb, Soare să picur peste gându-mi orb!...

DECENEU (cu căldură în glas):

Scena a 4-a Deceneu

Tu eşti ca un sălbăticit ogor, Uitat de ploi sub soarele-arzător, Cu faţa-mbătrânită timpuriu, Surpat în somnul greu şi totuşi viu, Cu rădăcini şi iarbă sângerândă, De veacuri apăsat de-o grea osândă.

DECENEU (Aprinde un mănunchi de cânepă, fiind învăluit treptat de fum, apoi rosteşte, extaziat): Se topeşte în fum fiinţa mea, Ce uşoară mi-i pulberea grea!

Flăcării scrumu-i urmează,

Dar e deajuns să cadă doar o ploaie,

Somnul vegherii-i urmează...

Ca-ncremenite brazde să se-nmoaie,

Adună-te, suflete dac,

Trezite ierburi iarăşi să zvâcnească

Din stropii ce-n râu se prefac,

Din temniţa de sare, pământească…

(Intră Aducătorul de ploaie).

Din rouă păstrată-n ulcior, Din mugurii dorului-dor!

Zalmoxis mă cheamă la sine,

Scena a 3-a Deceneu, Bătrânul orb, Aducătorul de ploaie

Pe plaiuri limpezi, alpine...

Se topeşte în fum fiinţa mea, Ce uşoară mi-i pulberea grea!

ADUCĂTORUL DE PLOAIE (Se roteşte într-un dans magic, închipuind căderea ploii

peste ogoare):

Dă-mi, Zalmoxis, cheile,

(Pe lespezi răsună deodată paşi puternici. Apare Burebista, un bărbat voinic, cu un chip exprimând asprime şi o extraordinară energie, cu mustăţi, plete lungi şi

Anul II, nr. 4/2015

26 barbăstufoasă, neagră. Este îmbrăcat simplu, cu o mantie prinsăcu o fibulă de argint şi cu un pileum pe cap. La şold poartă o sabie curbată, cu mâner prins în nituri de bronz cu capul aurit. Este însoţit de Sarbalos, un taraboste cu o statură uriaşă, cu faţa năpădită de o barbă stufoasă, albită pe alocuri. Burebista îi f ace semn să se retragă în apropiere).

Scena a 5-a Deceneu, Burebista

Cu celelalte vrea să se măsoare, Vărsând zadarnic sângele de frate, Deşi în toţi acelaşi suflet bate?!

BUREBISTA (cu nervozitate în glas): Frumoase vorbe, dar… la ce folos?

Eu om al faptei sunt şi bucuros M-avânt în luptă, duşmani să dobor, Eu biruiesc râzând, râzând eu mor.

BUREBISTA (cu glas puternic, solemn): Din ruga ta te tulbur, Deceneu!

DECENEU (cu ochii închişi şi vocea stinsă): Cine eşti tu, eşti om de rând sau zeu?

BUREBISTA (cu iritare în glas): Tu glasul regelui tău l-ai uitat?

Eu sabia o mânui, tu cuvântul, În peşteră făcut-ai legământul Oştean tu lui Zalmoxis doar să-i fii...

Eu vreau să fiu stăpân peste cei vii, Nu peste umbrele zidite-n Munte Sfânt.

Oştean al faptei, om al faptei sunt.

DECENEU (deschizând brusc ochii): Mă iartă, rege, dar mi-i ferecat Acum auzul, gândul mi-i zidit Într-un cuvânt de slavă, infinit...

BUREBISTA (cu glas puternic): Toată suflarea dacilor aşteaptă

DECENEU (cu blândeţe, dar şi cu autoritate în glas): Tu, Burebista, eşti viteaz, eşti tare, Dar te cuprind ale trufiei gheare.

Prea repede te-aprinzi pe la ospeţe; Cugetul tău ar trebui să-nveţe

Să-i luminezi cu mintea-ţi înţeleaptă.

Ce-i cumpătarea şi blândeţea ce-i;

Aici, în munţii înalţi, s-or aduna

Din sabia-ţi prea deseori scântei

Bătrânii toţi, cu pletele de nea,

Au scăpărat şi multe vieţi s-au frânt,

Toţi taraboştii-n lupte încercaţi,

Când le-ai culcat, năpraznic, la pământ.

Nedoborâţi stejari, viteji bărbaţi,

Ca să-i învingi pe alţii, este bine

La sfatul triburilor în zori vin,

Să te învingi întâi şi-ntâi pe tine!

Să hotărâm al dacilor destin.

Nu-i singura virtute vitejia,

Cu sabie şi foc vor să ne piardă,

Chiar de-şi aprinde-n munţi mereu făclia;

Să ne doboare cu-a puterii bardă

Există şi-omenie, şi dreptate,

Şi celţii, şi romanii. Şi-alţii poate

Şi cumpătare, şi-aspră libertate.

Râvnesc la ale noastre dulci bucate,

Să-ţi fie faptele mari şi-nţelepte!

La grâul nostru înalt, la-al nostru aur, În munte ferecat – sacru tezaur.

DECENEU (după câteva minute de tăcere, gânditor):

Sabia ta va şti ca să-i îndrepte Pe dacii cei pletoşi spre biruinţi, Vor slobozi din gurile fierbinţi

Şi cum veţi apăra această glie,

Strigăte aprige de luptători,

Când fiecare dac vrea să se ştie

Vor arunca săgeţile-nspre nori.

Că tribul lui din toate-i cel mai tare,

Dar, mai înainte de-a porni la luptă,

Anul II, nr. 4/2015

27

Să netezim făptura lor abruptă,

Fu, din porunca celui mai crunt zeu,

Să smulgem iarba rea din rădăcini,

De stâncă ţintuit şi ferecat.

Sufletul lor să-l curăţăm de spini.

În fiecare clipă-al său ficat

În fiinţa lor virtute vom sădi,

Îl sfârteca un vultur nemilos

Vom împlânta în cuget, zi de zi, Seminţe spornice de vitejie, De flacără curată şi tărie; Lumină vom grava în mintea lor, Vom revărsa al ştiinţei pur izvor. În acest neam zidi-vom cumpătare, Flori de dreptate şi neatârnare.

Tu regele acestui neam să fii, Să-l ţii unit, nedezbinat să-l ţii!

Puterea stă în trainică unire, Aceasta fi-va-a nostră izbăvire,

Şi îi zdrobea cu pliscul os cu os. În plete i se cuibăreau şi-n barbă Şerpi zămisliţi din otrăvită iarbă, Şerpoaice-nveninate, şerpişori Lacomi se cuibăreau la subsuori.

Titanu-arzând pe stânca solitară Păstra cu-nverşunare-a lui comoară, Scântei stelare şi frânturi de soare,

Aceasta fi-va legea cea dintâi, Ce va veghea la-al ţării căpătâi!

BUREBISTA (cu tărie în glas):

În oameni să le-aprindă cu ardoare. Şi focul smuls din ceruri de mândrul Prometeu Pe vetre dace arde-va mereu…

Urmaş al lui Zalmoxis, vraci şi rege, Voi pune să se sape sacra lege, De tine făurită cu migală, Pe fruntea munţilor grea, triumfală.

Să strălucească până-n depărtare Cuvintele de-arşiţă şi răcoare, Porunci severe pentru-un neam născut

(Priveşte de jur-împrejur incinta sacră, se apleacă asupra “soarelui de piatră”, pipăind îndelung lespezile şi stâlpii sanctuarului). Înscrise sunt aici lunile toate Şi soarele ce bolta o străbate.

Zilnic ne mistuim pe-altar de foc Şi puri renaştem în acelaşi loc.

Să-şi facă din străbune oase scut.

În noi solare cercuri se-ntretaie

DECENEU (cu ochii închişi, meditativ):

Cu-a lunii roşietică văpaie...

Vom înălţa măreţe sanctuare,

Şi stâlpii zilelor blând ne susţin,

Pe care vom grava un sacru soare, Zidi-ne-vom la temelia lor Copilul cel mai drag, străpunşi de dor,

Zidindu-ne în vertical destin, Şi viaţa ni-i rotire seculară De stâlpi de veghe, împlântaţi în seară…

Ne vom zidi sub fiecare vatră

Ni-i moartea limpezită izbăvire,

Sufletul nostru tânăr, smuls din piatră

Surpare blândă într-o stea subţire

Şi templul nu se va surpa nicicând,

Şi stâlpii nopţilor prind să măsoare

Pustiitoare veacuri înfruntând…

Trecerea noastră, muta lunecare…

(După o clipă de reculegere)

(cu glas scăzut)

În munţii de la răsărit veghează

Acum, cobor în peştera-mi pustie,

Un pisc înalt, cu fruntea pururi trează,

S-o luminez cu-a gândului făclie…

Cu reci zăpezi încins, cu sacre ploi;

(Iese din scenă, murmurând cuvinte

“Columna cerului” îi spunem noi.

Bătrânii spun c-aicea Prometeu

neînţelese).

Anul II, nr. 4/2015

28 Scena a 6-a Burebista

Nu mă dojeni, Stăpâne,-n locul meu chiar tu să fii Şi să alergi atât, ca un ogar,

BUREBISTA (vorbind pentru sine, îngândurat): Voi fi în stare, oare, să adun Toţi dacii laolaltă, gându-mi bun

Printr-un ţinut de stânci, fără hotar, Pe încâlcitele poteci abrupte, Cu mâinile zdrelite, haine rupte,

De-a lor tărie nu se va sfărma,

Să umbli din cetate în cetate,

Cum valul brusc se sfarmă de a sa

Cu tălpile de pietre sfârticate,

Zăgăzuire veşnică şi piere,

În somn de plumb ai luneca şi tu…

Pierdut în stropi nevolnici de tăcere?

BUREBISTA (cu glasul mai îmblânzit):

Voi şti să-nving şi ură, şi trufie?

Hai, lasă asta, chiar acum te du,

Purta-voi oare-n mine, pururi vie,

Cu fratele-ţi Artila, să mi-l chemi

Credinţa în izbândă, voi şti oare

Pe cel ce a luptat, în alte vremi,

Să las urmaşilor sacre hotare?

Sub al lui Rubobostes dârz standard,

Avea-voi, ca s-alung duşmane cete,

Pe vajnicul Gerula. În el mai ard

Mintea-nţeleaptă a lui Dromihete?

Văpăile poruncilor străbune;

(Urmează câteva clipe de tăcere, în răstimpul cărora se

Povestea veacurilor ne-o va spune.

aud doar zgomotele îndepărtate ale pădurii).

În el sălăşluiesc mai multe vieţi...

Aduceţi-l în faptul acestei dimineţi,

Scena a 7-a Burebista, Sarbalos

În sfatul dacilor ca să vorbească!

Brăzdat i-i chipul, neclintită mască;

BUREBISTA (trezit din momentele de reflecţie, cu glas energic): Sarbaaalos! Sarbaaalos! Sarbaaalos!

(După mai multe minute de aşteptare îşi face apariţia Sarbalos).

SARBALOS (buimăcit de somn, cu glas răguşit): Ce-i, stăpâne?

BUREBISTA (mânios): Mai credincios ar fi oricare câne, Mai demn de-ncredere. Tu dormi buştean, În timp ce eu veghez ca un oştean Şi nu am somn. Putea acum să treacă O-ntreagă-armată peste ţeasta-ţi seacă Şi s-o zdrobească.

SARBALOS (cu ochii limpeziţi de aburii somnului):

I-ajunge până-n tălpi barba stufoasă Şi albă precum e zăpada deasă.

De-un veac el stă acolo-n jilţ de piatră, În peştera scobită-n sacră vatră.

Când veţi pătrunde-acolo, veţi rosti N-auzul lui doar două vorbe şi Se va scula din jilţ sihastrul dac, Supus poruncilor dintr-un alt veac, Vă va urma cu-al său toiag de os, Când veţi rosti: ZEMELEN şi DAOS! Porniţi îndată!

(Sarbalos piere în noapte. Scena se cufundă în beznă.

Treptat, crestele munţilor se rumenesc, începe să se lumineze de ziuă).

Anul II, nr. 4/2015

29 Scena a 8-a

(Intră, rând pe rând, căpeteniile triburilor şi uniunilor de triburi geto-dacice, precum şi alţi tarabostes. Se sprijină de stâlpii de piatră ai sanctuarului, formând un semicerc. Burebista şi Deceneu se află în prim-plan. Lângă Deceneu, puţin mai în spate, se află un discipol al său, îmbrăcat în alb. Pe un bloc de andezit stă Gerula, îmbrăcat simplu, cu barba măturând pământul, cu ochii pe jumătate închişi. Se aude o larmă asurzitoare de glasuri).

Să-mi limpezească bezna asprei frunţi; S-au adunat cu toţii la lung sfat, Proorocind destinu-mi de bărbat, Destinul meu de rege şi oştean, Pecetluit prin jertfă, an de an; Sceptru de piatră-n mână ei mi-au pus, Străjer să fiu la răsărit şi-apus, La şold mi-au prins o sabie de jar, Ca să veghez la strămoşesc hotar.

BUREBISTA (cu glas solemn, ţinând sabia înălţată): Voi, nobili daci, ne-am adunat la sfat Aici, lângă-acest codru-ntunecat, Lângă această vatră, sacru-altar, Zidit pe-al nemuririi noastre jar.

Sub vaste bolţi atuncea am jurat, Cu cuget limpede şi nepătat, De numele lor sacru să fiu demn, Să port prin vreme dacicul însemn, Acestui neam viteaz să-i fiu făclie, S-aprind a gloriei lumină vie!

Strămoşii stinşi, cu trup de lut şi nea,

(Se aud din nou murmure de aprobare şi dezaprobare).

Ne-au hărăzit o-ndatorire grea:

TARULA (către Burebista, cu voce groasă,

Pe acest neam, în neguri risipit,

ameninţătoare):

Bătut de vânturi, de duşmani izbit,

De ce m-ai smuls acuma din câmpii,

Muşcat adânc de al durerii dinte,

De lângă lupii mei, cu ochii vii,

Din ţarini izgonit şi din morminte,

De lângă calda, trupeşa-mi femeie,

Ros de-ntuneric, pustiit de dor,

Ce îmi strecoară-n trup dulce scânteie,

Dar îndârjit, sever, necruţător,

Palavrele-ţi neroade să le-aud?

Să-l înălţăm spre soare şi spre slavă,

Eu stăpânesc toţi dacii de la sud,

Să vindecăm făptura sa bolnavă!

Eu peste mândrii piefigi sunt rege,

Şuvoaiele subţiri, cu mersul lent,

Eu le sunt sabie şi le sunt lege!

Să le unim într-un imens torent, Să-ngemănăm câmpiile cu munţii, Ce străjuiesc izvoarele, cărunţii

BONZES (către Burebista, pe acelaşi ton ameninţător): Tu, ferecat în arme şi-n trufie, De-avere însetat şi de domnie,

Şi munţii aspri să-i îngemănăm cu marea,

Viclene Burebista, vrei să-mi iei

Să smulgem lutului pâinea şi sarea!

Puterea dată de străbunii mei,

(Se aud murmure de aprobare şi dezaprobare). În munţii noştri veşnici am văzut

Al lui Rhemaxos sceptru glorios Şi sabia lui Zalmodegikos?

Imens altar, cu scaune de lut,

(Scoate sabia de la brâu, ridicând-o ameninţător).

Cu scaune de piatră şi statui,

De vrei să treci a’ lui Donaris unde,

Cioplite-n tâmpla zeului dintâi.

Cu sabie şi foc îţi voi răspunde!...

Străbunii m-au chemat acolo-n munţi,

BUREBISTA (mâniat, fulgerându-i cu privirea):

Anul II, nr. 4/2015

30 Tăceţi, netrebnicilor îmbuibaţi cu vin!

Vă-mpotriviţi la-al neamului destin?

Voi sugeţi seva din această humă, Ce ni-este pavăză şi ni-este mumă, Dar nu vreţi glasul ei să-l ascultaţi: Toţi dacii laolaltă, ca buni fraţi, Să vieţuiască, forţa să-şi sporească, Unindu-se sub fală strămoşească!

Vreţi oare ca duşmanii să ne vadă Unii de alţii despărţiţi şi pradă Oricărei pofte-a unui neam străin, Ce-i înecat în sânge şi venin, Să ne robească celţii sau romanii Şi biciul lor să îl răbdăm cu anii?

Vom fi nu doar copac, ci o pădure, De care se va frânge-orice secure!

(Strigăte de aprobare, în care vocile potrivnice se pierd).

DECENEU (cu ochii pe jumătate închişi, ridicând mâna): Robiţi sunteţi pornirilor de-o clipă, De vorbe şi venin faceţi risipă!

(Făcând semn discipolului său).

Dinis, te du în jur şi adă Un braţ de crengi, zvâcnite din zăpadă, Aşează-mi-le-ndată la picioare!

(Discipolul dispare să îndeplinească porunca. Se lasă câtva timp linişte. Dinis reapare, cu braţele împovărate de crengi, pe care le aşează în faţa lui Deceneu. Acesta, în tăcere,

Acum veniţi să vă-ncercaţi puterea Cu-acest mănunchi! Aceasta ne e vrerea!

TARULA (Păşeşte în faţă trufaş, prinde mănunchiul gros de crengi din braţele lui Deceneu şi încearcă să-l frângă, cu un zâmbet crispat pe buze): Ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha!

Eu, care-am sugrumat demult un lup, Nu pot aceste cioturi să le rup?!

(Se opinteşte din nou din răsputeri, dar nu reuşeşte şi aruncă jos, cu ciudă, mănunchiul de crengi).

Tu-ţi baţi de mine joc, popă viclean, De mine, care-nfrâng orice duşman?!

Parcă-s de fier, de piatră parcă sunt...

Tu le-ai vrăjit, cu glasu-ţi de mormânt, Tu lemnul blând l-ai prefăcut în stei, De el se frâng chiar şi genunchii mei!...

(Se îndepărtează, icnind cu obidă. Deceneu rămâne senin, imperturbabil. Toţi ceilalţi tarabostes încearcă, rând pe rând, să frângă mănunchiul de crengi, dar nimeni nu reuşeşte, nici chiar Burebista).

DECENEU (cu triumf în glas): Văzut-aţi, dacilor, ce forţă are A lucrurilor sacră-ngemănare, Ce tainică putere, neînvinsă, Într-un mănunchi de ramuri e cuprinsă?

Nici chiar un rege de temut nu ştie Să frângă-a lor temeinică tărie. Îngemănaţi braţele voastre tari Ca nişte ramuri vii! Neam de stejari, Uniţi în grelele furtuni să fim!

orânduieşte crengile în două grămezi egale. Sub privirile mirate

GRUPUL DE CĂPETENII ŞI TARABOSTES (agitând

ale celorlalţi, frânge una câte una crengile din grămada din

braţele şi strigând): Să ne unim! Să ne unim! Să ne unim!

DECENEU (cu o voce profundă, ce iese parcă din adâncurile pământului): Cu toţii vreţi să vă uniţi… E bine!

stânga).

Văzut-aţi voi cât de uşor am frânt Şi, rând pe rând, am aruncat în vânt Bietele crengi neîngemănate, moi,

Îngemăna-veţi piepturi carpatine,

Cum sunteţi fiecare dintre voi?

Îngemăna-veţi trunchiuri de stejari,

(Leagă apoi strâns, cu legătură din scoarţă de copac,

Să fiţi ca stânca, neclintiţi şi tari.

crengile aşezate în grămada din dreapta şi ridică pe braţe

Dar, oare, veţi fi pururi ca o turmă,

mănunchiul gros).

Ce doar mocirla patimei o scurmă,

Anul II, nr. 4/2015

31

Cu trupul veşnic năclăit de vin,

Treptat, doar rar să meargă la ospeţe.

Scăldat în grea duhoare şi venin?

Nici pe sugari nu îi înţarci deodat’,

Ajută-mă, o, rege Burebista,

Oprind al laptelui izvor bogat,

Ca să curmăm apăsătoarea, trista

Ci-ncet, încet, cu râvnă, cu răbdare,

Robie-a vinului otrăvitor,

I-ndepărtezi de dulcea lui răcoare.

Ce-a prins în gheare dacicul popor.

Ca fiecare cumpătul să-şi ştie,

Şi dacii noştri sunt copii mai mari, Ce trebuie să-i înţarci ca pe sugari!...

Stârpi-vom din pământ viţa de vie,

(Se aud exclamaţii de aprobare, chicote, hohote de râs).

Izvor al patimilor neînfrânate,

DECENEU (cu mânie abia stăpânită):

Izvor de fărdelegi şi strâmbătate!

Tu, Burebista, scut de fier şi stei,

(Se aud strigăte puternice de dezaprobare).

Îi aperi pe beţivii cei mişei?

TARULA (păşind în faţă):

Ei sunt oşteni destoinici sau muieri

N-o să te-atingi de via strămoşească,

Slabe la minte,-nvinse de plăceri?

Tu, popă gălbejit, cu hâdă mască!

Toţi cei supuşi beţiei să cuteze

Cu sabia veghea-vom rodul ei,

Virtutea strămoşească s-o păteze

Să nu-l strivească paşii tăi cei grei…

BONZES (cu aceeaşi îndrăzneală):

Cu stropi de vin coclit în gura lor, Să-ntunece al apei pur izvor?

Eu, ce-am sorbit a vinului răcoare,

Eu vreau străjerul ager, carpatin,

M-am încălzit la tainica-i dogoare,

Sorbind cuvântul Muntelui divin,

N-o să-mi distrug nicicând viţa de vie!

Sorbind tăria zorilor curată

ALŢI TARABOSTES (strigând): Nici noi! Nici noi! De-acuma să se ştie!

BUREBISTA (dominând scena cu vocea sa puternică):

Şi roua de pe arbori, nesecată, Nu laşi oşteni târându-se-n ţărână, Cu ochi înceţoşaţi, faţă bătrână.

Tăcere, nobili daci, vă-mpotriviţi

Oşteanul dac să fie falnic lup,

Şi legea noastră o nesocotiţi?

Nu porc robit scârbavnicului trup!

Tu, neîncetat, slăvite Deceneu,

(După o scurtă pauză, pe un ton solemn):

Ne-aduci cuvântul lui Zalmoxis zeu,

Tăcere! Îl vom auzi acum

Dar totul cu încetul, cu răbdare

Pe cel zvonit din pulbere şi scrum,

Deprinde-se, mic dacă eşti sau mare,

Pe-al munţilor sihastru şi-nţelept,

Sărman sau nobil cu purtare-aleasă.

Gerula, strop de vreme, cuget drept,

Văzut-ai, Deceneu, că-n orice casă

Ce-i ochiul zeului şi tâmpla sa,

De dac tomnatic aur străluceşte,

Gerula, om de piatră, lut şi nea…

Mireasma vinului i-nveseleşte

(Se apropie de Gerula şi rosteşte cele două cuvinte magice:

Pe tineri şi bătrâni, bărbaţi, femei,

ZEMELEN, DAOS).

Le toarnă-n vine magice scântei.

GERULA (cu ochii tot închişi, lovind cu toiagul în lespezile

Să nu le smulgem, dară, dintr-odată,

sanctuarului):

Cupa de vin cu-aromă nesecată Şi cumpătarea să-i lăsăm s-o-nveţe

Zidit sunt eu sub bolţi de întuneric

Anul II, nr. 4/2015

32 Şi ochiu-nchis al lumii îl desferic.

Voi nu vedeţi nimic, eu văd genuni Şi timpul îmi aşterne largi cununi De gheaţă peste istovitul umăr, Când veacurile dinapoi le număr. În stânca grea mă pierd, mă risipesc Şi iar mi-adun aluatul pământesc. În mine locuiesc străbunii toţi, Voi locuiţi, cu-ai voştri strănepoţi, Voi v-adăpaţi din nemurirea mea, Lacom sorbiţi din pulbere de stea.

Voi sunteţi cei mai drepţi şi mai viteji Dintre toţi tracii, dar al sorţii vrej Se va usca, izbit de grea furtună, De nu veţi fi de-a pururi împreună, Îngemănaţi ca spicele în snopi, Făcând un râu din ai puterii stropi.

Să fie-n fruntea voastră-un rege demn, Prin vremi să poarte dacicul însemn!

Eu apele le-adun, Râú, âú, âú!

Din lutul nost’ străbun! Âú, âú, uú!

Pâraie repezi, voi Rurú, rurú, rurú!

Uniţi-vă-n şuvoi!

Râú, âú, âú!

GLASUL FLUVIULUI DONARIS: Curg peste-acest pământ, Vu, vuu, vu, vuu, vu, vuu!

Tăria voastră sunt, Uu, uu, uu!

Eu curg de mii de ani, Vu, vuu, vu, vuu, vu, vuu!

Din aceşti munţi de sare vă privesc

Ud vetre de ţărani,

Toţi cei ce-au împlinit destin regesc:

Uu, uu, uu!

Oroles, Rubobostes, Dromihete,

Prin voi eu curg mereu,

Zidiţi în fum, într-ale nopţii plete;

Vu, vuu, vu, vuu, vu, vuu!

Voi, ce-aruncaţi săgeţile-nspre nori,

Atunci când vă e greu,

Uniţi, veţi fi mereu nemuritori,

Uu, uu, uu!

În ochiul lui Zalmoxis veţi trăi!

Voi, râuri carpatine,

MULŢIMEA DE CĂPETENII ŞI DE ALŢI

Vu, vuu, vu, vuu, vu, vuu!

TARABOSTES (agitând braţele şi strigând) :

Uniţi-vă în mine!

Ne vom uni! Ne vom uni! Ne vom uni!

Uu, uu, uu!

(În depărtare răsună glasurile râului Alutus şi ale fluviului

(Glasurile râului Alutus şi ale fluviului Donaris se pierd

Donaris).

încet-încet).

GLASUL RÂULUI ALUTUS:

DECENEU (cu glas solemn, arătând spre Burebista):

Din munţii ninşi eu vin, Râú, âú, âú!

Din pieptul carpatin, Âú, âú, âú!

Din piatră curg mereu, Râú, âú, âú!

Din tâmpla unui zeu, Âú, âú, uú!

Acum, veniţi ca să-i juraţi credinţă Celui ce şti-va-a neamului fiinţă S-o apere prin grelele furtuni!

El fi-va sabie peste genuni, Braţ de granit va fi, ce-o să reteze Orice trufaş duşman ce-o să cuteze Să calce peste vatra noastră veche, Peste acest pământ fără păreche.

Anul II, nr. 4/2015

33

El apăra-va strămoşeasca lege!

Jurăm, jurăm lui Burebista rege!

(Toţi se apropie de Burebista şi fac în faţa lui, cu sabia, un

(După acest jurământ al dacilor, Burebista şi Deceneu ies.

gest solemn, ritual).

Ies apoi, rând pe rând, ceilalţi. Rămân în scenă doar Tarula

Jurăm, jurăm lui Burebista rege!

şi Bonzes).

(va urma)

Jurăm, jurăm lui Burebista rege!

Fugarul

Anul II .nr. 4/2015

TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZĂ

34

Poezie chineză de azi

XIAO XIAO Poet şi pictor. A publicat mai multe cărţi de poezie: Sub copac, femeia şi cântecul, Timpul mersului pe călcâie şi altele. Poemul narativ Plânset din altă lume a fost inclus între creaţiile feminine representative ale deceniului 9 al secolului XX. A editat culegeri de poezie modernă. A participat cu tablouri la mai multe saloane de pictură etc.

ÎI SPUN SUFLETULUI...

O PARTE

Vrei să fii fericit cu viteza o sută de mii Să înlănţui iluziile de luni şi de ani Să le scoţi pe gât Să le arunci

—Versuri pentru tabloul meu

Când deschizi ochii din fereastra temniţei Respiri adânc, îţi palpezi venele Fluctuaţiile cele mai fine, cele mai reale din adâncul sufletului

De cine să mă ascund Prinsă în vîltoarea culorii în cerc

Cât zgomot vine dinspre duşmanii imaginari Câte poticniri în sângele tău Câte necroze din partea aceea întunecoasă Nu vrei să laşi orice să devină posibil Ai doar un singur trup, o inimă bătută de vânt Pe spatele durerii scrie fericire Fie ca greutăţile nefatale ale vieţii Să se purifice pentru mine Minimum şaizeci de secunde, maximum cât o să mai trăiesc 13 Martie 2009, dimineaţa

Am ascuns o parte a vieţii mele Cu fiecare pensulă, în acest tablou

Visul se răspândeşte în direcţia opusă timpului Ziua devine o spărtură a nopţii Unde durerea e parte a iubirii Aşa cum obişnuinţa iubirii se pierde în detalii Şi iese din salon Într-o clipită, sufletul se trezeşte în culoare O umbră se întoarce la roşu, galben, albastru Şi iar amestec viaţa în verde divers Moartea o abstractizez în lac negru 4Mai 2008, în Beijing

Anul II, nr. 4/2015

CREDIT -

35

Lui Haizi

Fratele meu, această poezie înfometată – creditorul meu Mă prinde, an după an Fiecare fărâmă de verb, semn de punctuaţie, frântură de frază Îmi intră în carne şi-n sânge, îmi unge oasele Se desprinde din mine

La fel ca noi Trăitori pe planeta asta Minoritate perpetuă – poeţii Cu o piatră singură, imensă Radem amarul şi greul cel negru Pentru a da la iveală aurul În negura de la marginea lumii Scânteiem 2014

ZHANG ZHAN Zhan Zhang, născută în 1963, se numără printre poeţii de marcă din China de azi.

Trăieşte în Changsha, capitala provinciei Hunan. Din 1990, a publicat poezie în principalele reviste literare ale ţării, strânse ulterior (2010) în cartea Coliba de zahăr negru, Editura Jiangsu. În prezent, este conferenţiar de literatură şi ziaristică la Institutul pedagogic nr.1 Hunan.

CADOU PENTRU UN OM Am de gând să adun norii La fel cum înainte de a ploua Adun hainele tale La vară, voi culege mai multe stele Să-ţi pregătesc o găleată de îngheţată Se înserează Când vei apărea pe potecă, venind de departe O să te strig Vreau să păstrez buchetul acesta de gardenie Să pot vedea chipul tău neliniştit Te-aş călca pe picior Să urli de durere Declam un descântec zen în fiecare ceai pe care ţi-l pregătesc Îngân versete buddhiste de câte ori te strig O să mă strecor printr-o poartă îngustă a timpului Să intru în copilăria ta Mă apropii nevăzută şi îţi şterg nasul Vreau să te văd cum te faci mare Vreau să îmbătrânesc cu tine

Ah, tu eşti stânca rostogolindu-se pe muntele acela Vreau să ne simţim amândoi lipsa Vreau să se întindă pustiul şi în inima ta

NOAPTEA PE MUNTE Cobor de-alungul pârâului pe drumul în spirală Trec de Golful cu Peşti, de fluviul Regele Dragon, de izvorul Apa Rece Drumul e abrupt, îngust Stânci uriaşe, ca nişte paravane Pârâului nu-i pasă de drum Şipoteşte într-una Unde se duce? Unde mă duc?

Noapte cu suişuri şi coborâşuri, ca galopul unui cal negru Sprayul de nas în fereastră Brusc, o pasăre de noapte taie cerul ca un demon Ţipătul trece peste fluviu Închid fereastra O stea izolată pe o latură a cerului Ador noaptea aceasta neagră Un om desparte siluetele grele al munţilor

Anul II, nr. 4/2015

36 De parcă o singură barcă Se agită pe valuri de piatră Iubesc singurătatea Ah, iubesc singurătatea scânteietoare a acestei perle negre De parcă se stăvede prin stâncă Şi se înşurubează adânc în inima mea

Şi tu, pârâu, pârâu Tu îţi vezi de drumul peste stâncile Care-ţi aţin calea Asta e, tu ţi-ai găsit drumul

Furatul miresei

2015 Traducãtor Constantin Lupeanu

37

Anul II, nr. 4/2015

MEMORII

Ion Pătraşcu

DIN TAINELE TIBETULUI Când am revăzut China, în vara anului 2013, gândul mi-a zburat şi spre Tibet, însă numai el, pentru că fizicul meu nu mai era în stare să se caţere pe Acoprerişul lumii.

Aş fi putut face acest lucru cu peste 45 de ani în urmă, când eram diplomat la Ambasada României de la Beijing, dar pe atunci Tibetul nu era deschis pentru vizitatorii străini. Mi-a rămas, însă, curiozitatea de a cunoaşte mai mult despre acel tărâm încărcat de mituri şi legende. În procesul de documentare, nu ştiu de ce, mi-am amintit de minunata colecţie de povestiri O mie şi una de nopţi. Desigur, cele două povestiri nu sunt surori gemene, dar unele elemente din istorioarele tibetane ar putea fi asemănătoare cu cele din ‘eherezada. Însă, în lipsa unei naratoare de talia ‘eherezadei, îmi imaginez un grup de călugări budişti tibetani, în robele lor portocalii care, după îndelungi meditaţii şi rugăciuni, rămân pe jos, cu picioarele sub ei, şi încep să depene, rând pe rând, fapte adevărate sau legendare din istoria şi cultura poporului tibetan. Mi-am dorit să fiu şi eu martor măcar la câteva, dacă nu la toate acele o mie şi una de poveşti. Acel moment a sosit, deci atenţie!

Parcă îl aud pe primul povestitor începând ca în basmele noastre româneşti: A fost odată ca nici odată, a fost o mare numită Thetis, care a secat cu o sută de milioane de ani în urmă. Platoul golaş, arid, rece şi stâncos, rămas la vedere, se află la o altitudine medie de 4785 de metri, fiind protejat de trei lanţuri de munţi falnici, printre care şi Himalaya. Este un tărâm fără egal pe planetă. Cu el mai poate fi asemănată, eventual, doar Bolivia, care este numită

şi Tibetul Americii Latine. Datorită înălţimii, acest loc este cunoscut şi drept Acoperişul lumii sau cel de al treilea Pol al Pământului. Pe harta Republicii Populare Chineze, platoul tibetan se regăseşte în două unităţi teritorialadministrative: Regiunea Autonomă Tibet şi Provincia Qinghai. ‘i, de aici, poveştile se succed după voia naratorilor în robe portocalii. * Despre tibetani se spune că sunt cel mai religios popor din lume. Timp de milenii, în izolare cvasitotală, aceşti oameni şi-au format propriul set de valori materiale şi spirituale. Au avut o religie antică, poate stranie pentru omul de astăzi, sub numele de Bon/bonism, care era mai mult o tradiţie spirituală, decât o învăţătură scrisă. Credinţă lor era legată de acel şaman care vindeca, ghicea, conducea ritualurile sacrificiilor umane, comunica cu zeii, intermedia legăturile dintre oameni şi spirite, ghida sufletele pe celălalt tărâm. Din acele tradiţii s-au păstrat, până în zilele noastre, o serie de talismane şi obiecte sacre: şiragul de mărgele; Roata vieţii-expresie a ciclului suferinţă-renaştere; steagul rugăciunii; pumnalul folosit la sacrificiile umane. A existat, de sigur, şi un întemeietor al religiei Bon. Acesta ar fi fost legendarul Shenrab ni-Bo, care a sintetizat informaţii şi datini, formule magice şi descântece pentru a da un anumit contur religiei Bon. Este bine de ştiut că Mircea Eliade al nostru sa oprit şi el asupra uneia dintre variantele mitice ale naşterii legendarului Shenrab ni-Bo. *

Anul II, nr. 4/2015

38 Reluând firul povestirii, un alt călugăr preciza că budismul indian a ajuns în Tibet prin secolul al V-lea al erei noastre. Nu budismul clasic, ci o ramură a acestuia, Mahayana, care a prins rădăcini şi în China. Mahayana s-a grefat pe religia locală Bon, dând naştere la ceea ce cunoaştem astăzi drept budism tibetan. Mulţi comentatori pun semnul egalităţii între budismul tibetan şi lamaism. Ei sunt contrazişi de cei care susţin că despre lamaism nu se poate vorbi decât după reforma din secolul al XV-lea, când clerul şi-a pierdut poziţia teocratică, fiind trecut la rostul lui adevărat, de slujitor religios, avându-l pe Dalai Lama drept lider spiritual suprem. În traducere, numele de Dalai Lama înseamnă Oceanul de înţelepciune.

Despre budismul tibetan sunt de reţinut, pentru început, câteva elemente mai deosebite. Aşa cum creştinii

au crucea şi această religie are un simbol fundamental numit Chorten, care reprezintă Universul prin cele patru elemente de bază: pământ, apă, aer, foc. Tibetanii se conduc încă după cele patru adevăruri de bază: existenţa este marcată de suferinţă; suferinţa are la bază ignoranţa; biruind ignoranţa, scapi de suferinţă; existenţa este Nirvana. Când se roagă, credincioşii învârt în mâna dreaptă şiragul de mărgele sau Roata vieţii, cu credinţa că aşa alungă duhurile rele şi vor avea parte de o reîncarnare mai favorabilă. Încă un mic detaliu: femeile îşi împletesc părul în 118 şuviţe, corespunzător numărului de texte sfinte. Dar, despre budismul tibetan vomvom afla noi amănunte din scrierile unor misionari europeni, veniţi în Tibet.

Templul Jakhang În episodul următor, călugărul narator ne luminează asupra primelor contacte dintre budiştii tibetani şi misionarii catolici europeni, care au poposit pe Acoperişul lumii începând din secolul al XVIII-lea. Este veacul în care capucinii şi iezuiţii îsi disputau creştinarea Tibetului.

Apostolatul lor a fost, însă, compromis de neînţelegerea şi chiar contestarea filosofiei şi tradiţiilor locale, în cea mai mare parte de natură religioasă. Este de reţinut, însă, numele

iezuitului italian Ippolito Desideri, care a petrecut cinci ani în Tibet (1716-1721). El era şi un om de ştiinţă, care s-a aplecat cu interes asupra doctrinelor budiste şi a realităţilor cultural istorice din Tibet. Învăţând limba tibetană, a scris chiar un Tratat despre creştinism, cu care credea că va avea succes în misiunea de creştinare. Intenţiona să elaboreze şi o mare lucrare teologică, prin care să combată budismul şi să demonstreze superioritatea creştinismului. A părăsit Lhasa

Anul II, nr. 4/2015 cu faima (dobândită după un secol şi jumătate) de cel mai bun cunoscător european al Tibetului. Aşa de târziu, pentru că manuscrisele sale au rămas uitate în biblioteca unui nobil italian până în anul 1875, fiind publicate abia în anul 1904, de către prof. Carlo Puini, sub titlul de Il Tibet (Geografia, Storia, Religione, Costumi) secondo la Relazione del Viaggio del P. Ippolito Desideri.

Ippolito Desideri s-a bucurat în Tibet de acces larg la cele mai importante surse cărturăreşti budiste. A consultat Studiul Kangyur, marea culegere tibetană de texte sacre, în 108 volume, precum şi Cartea tibetană a morţii, un adevărat ghid al mortului. Se pare că tibetanii sunt singurii care cred că ştiu precis ce se întâmplă după moarte. Pentru ei, existenţa pe celălalt tărâm este mai importantă decât cea pământeană. Povestea va fi continuată, însă, de un alt călugăr. * Deşi un erudit, nici Desideri nu avea deschiderea necesară faţă de alte moduri de viaţă şi, implicit, faţă de religia tibetanilor, pe care o nega aproape în întregime. Pe el îl tulbura ideea de Vid sau Gol, ca realitate supremă, care excludea un Dumnezeu creator. Nu putea fi de acord cu reîncarnarea şi recunoaşterea copilului în care a avut loc reîncarnarea, poliandria (căsătoria femeii cu toţi fraţii mirelui), obiceiurile funerare de ciopârţire a corpului defunctului şi multe altele. Pentru el era un adevărat paradox faptul că viaţa oricărei gângănii era sacră, în timp ce Tibetul era plin de intrigi, comploturi, violenţe şi omoruri. Acest călugăr venea totuşi dintr-o Europă vestică, unde se înrădăcinase concepţia că misiunea de creştinare trebuie să se bazeze pe sabie. Aşa procedau de aproape două secole catolicii iberici, în Orientul Îndepărtat şi în America Latină.

Filosofia tibetană, tradiţiile şi concepţiile religioase erau şi ele conectate la arealul de civilizaţie care gravita în jurul Chinei. ‘i în Tibet, ca şi în China, străinii au fost lăsaţi să practice propria religie, doar atâta timp cât nu era afectată ordinea internă locală. Atunci când misionarii străni au încercat să forţeze renunţarea la elementele definitorii ale religiilor locale, împăratul chinez a anulat edictul de toleranţă şi i-a expulzat pe aceştia. Tibetanii, ca şi chinezii, erau politicoşi cu străinii, dar şi suspicioşi, chiar şi atunci când aceştia veneau cu cadouri (deşi nu erau greci!). Este elocventă povestea marelui misionar iezuit Matteo Ricci (1552-1610), care pregătise cadouri pentru audienţa la împăratul Chinei.

După ce darurile au fost examinate de Departamentul

39 Ritualurilor de la Curtea imperială, s-a ajuns la constatarea că: imaginile şi picturile Stăpânului Cerului şi ale unei Fecioare...nu sunt de valoare...El ne oferă o pungă cu oase, care ar aparţine unor nemuritori, ca şi cum acei nemuritori nu şi-ar lua cu ei şi oasele atunci când se înalţă la ceruri...Asemenea lucruri nu trebuie introduse în palat, pentru a nu atrage nenorociri asupra noastră.

Misiunea apostolică nu a reuşit din cauza prea multor incompatibilităţi între cele două religii, însă acei misionari, fie ei iezuiţi sau capucini, au oferit lumii savante a Europei unele dintre primele studii, de la faţa locului, despre istoria, cultura şi religia de pe platoul tibetan. * În povestea următoare apare şi un element neaoş carpatin. Povestitorul aduce vorba despre Marco Polo al Transilvaniei, pe nume Körösi Csoma Sŕndor din comuna Chiuruş (Körösi în limba maghiară), Judeţul Covasna care, în anul 1819, a pornit pe cont propriu spre Orientul Îndepărtat, pentru a afla mai multe despre neamul său de huni. S-a oprit, însă, în India, unde studiază budismul şi limba tibetană. Sponsorizat de englezi, el ajunge într-o mănăstire din Lhasa. După opt ani în Tibet, se întoarce la Calcutta în India, unde întocmeşte prima gramatică a limbii tibetane, primul dicţionar tibetano-englez (30.000 de cuvinte), precum şi lucrarea Descrierea budismului. De remarcat faptul că lucrările lui au precedat publicarea, în anul 1904, a volumului Il Tibet al lui Ippolito Desideri, înscriindu-se, astfel, printre primii europeni care au adus lumii informaţii despre Tibet.

Este remarcabilă decizia din anul 1933 a Universitaţii din Tokyo de a-i acorda lui Körösi Csoma Sŕndor rangul de Bodhisattva (echivalent cu sfântul la creştini), devenind, astfel, primul alb sanctificat şi integrat în panteonul religiei budiste.

Moare în India şi este înmormântat la Darjiling. În toamna anului 1972, pleca tot din Chiuruş Jakabos Odón, cu gândul de a ajunge la mormântul consăteanului său. Avea un bagaj sumar, din care nu lipsea, însă, un pumn de pământ de sub nucul de lângă casă. Jurnalul zilnic, despre locuri, oameni şi evenimente, de pe traseul până la Darjiling, a fost redactat, alternativ, în germană, maghiară şi română, însă publicat numai în limba maghiară.

Povestea cea mai penetrantă pentru opinia publică mondială este cea a alpinistului austriac, Heinrich Harrer, cuprinsă în volumul său ‘apte ani în Tibet, publicat în anul

Anul II, nr. 4/2015

40 1952. Impresionează tirajul de peste 60 de milioane de exemplare şi cele 30 de limbi în care a fost tradusă lucrarea.

Filmul, cu acelaşi nume, în care rolul principal este jucat de Brad Pitt, este o ilustrare palpitantă a experienţelor trăite de Heinrich Harrer în cei şapte ani petrecuţi printre tibetani. Au fost şapte ani în preajma lui Dalai Lama, căruia i-a devenit şi dascăl. Ne putem închipui că, la Iacul tibetan revederea acestui film, călugărul nostru narator a avut o strângere de inimă, amintindu-şi cum Armata Populară de Eliberare a Chinei a preluat Tibetul în anii ’50 ai secolului trecut. Lui, îi sunt încă proaspete în memorie şi actele reprobabile ale Gărzilor roşii din anii Revoluţiei Culturale. În ambele situaţii, au fost numeroase victime, pierderi materiale şi spirituale irecuperabile. Aceea era, probabil, vama pe care tibetanii o plăteau pentru trecerea lor din societatea sclavagistă în contemporaneitate. * Da, un sistem sclavagist, iobăgist, despre care relatau unii călători străini de la începutul veacului trecut. Astfel, în lucrarea Adevărata faţă a Lhasei, ziaristul britanic Edmund Candler scria, în anul 1904: Din punct de vedere al structurilor politice şi al practicilor religioase, oamenii se află încă în Evul Mediu...guvernarea este de tip feudal, în care călugării lama sunt stăpâni supremi, iar ţăranii sunt şerbii lor. La rândul său, tibetologul american Melvyn Goldstein scria în lucrarea O istorie a Tibetului modern, 1913-1951 că religia şi mănăstirile sunt cătuşe grele pentru progresul social al Tibetului. Acestea sunt realităţi tibetane ale acelor timpuri, care îşi găsesc o amplă reflectare şi în numeroasele lucrări publicate de franţuzoaica Alexandra David-Neel (1868-1969), ziaristă, scriitoare, exploratoare. Ea a fost prima femeie din Occident care a pătruns în oraşul interzis Lhasa şi tot prima care a primit o audienţă la Dalai Lama. Convertindu-se la budism, ea a mers în Tibet nu pentru a-i creştina pe tibetani, ci pentru a-i cunoaşte mai bine, personal, şi a-i face cunoscuţi lumii întregi. ‘i a făcut acest lucru din plin. Prin lucrările sale, autoarea a

întărit imaginea Tibetului ca loc sacru, arătând însă clar că acesta este un tărâm real, cu oameni adevăraţi. * Un călugăr bătrân prezintă povestea Palatului Potala, cea mai grandioasă construcţie a budismului tibetan, care din anul 1994 se află pe listele UNESCO ale Patrimoniului Cultural al Umanităţii. În spatele acestui edificiu se află o frumoasă poveste de dragoste. Prin secolul al VII-lea d.Hr., suveranul Songtsan Gampo al puternicului şi prosperului regat tibetan Turfan, în dorinţa de a stabili relaţii mai strânse cu dinastia Tang (618-907) din China, îl trimite pe sfetnicul său Dongzhan să o peţească pe prinţesa Wen Cheng, nepoata împăratului Taizhong. Întrucât la curte se prezentaseră mai mulţi peţitori din statele megieşe Chinei, împăratul a organizat un concurs foarte complicat, care a fost câştigat de peţitorul regelui tibetan. Văzând iscusinţa acestuia, împăratul nu mai avea motive să se îndoiască de calităţile mirelui.

Palatul Potala

Anul II, nr. 4/2015

41

De bucurie, regele Songtsan Gampo a dispus construirea, în Lhasa - locul zeilor, a unui palat cum nu se mai văzuse până atunci (înalt de 117 metri, palatul are 13

supranumită regina lânii. Ea este animalul cel mai protejat din toată China. Braconajul ameninţă, însă, tot mai mult existenţa antilopei. Lâna ei ajunge, prin contrabandă, în Caşmirul indian, unde este transformată în cele mai fine etaje şi un labirint de 999 camere). Cele 118 faţete ale ţesături: şaluri, fulare şi eşarfe, care se vând la preţuri palatului, corespund numărului sutrelor sacre. După unii prohibitive de 7-10 mii de dolari SUA. vizitatori, această construcţie, prin dimensiuni şi măiestrie, pune în umbră multe palate regale europene. În sanctuarul său budist, se află statuile regelui Songtsa Gambo şi ale celor două soţii ale sale, prinţesa chinezoaică şi cea nepaleză. Tot acolo, îşi au locul de veci şapte Dalai Lama. Într-o parte a palatului, pe pereţi se găseşte pictată frumoasa poveste de dragoste dintre regele Tibetului şi prinţesa chinezoaică Wen Chen, intermediată de Dongzhang. Astăzi, palatul este un enorm muzeu, care adăposteşte peste o sută de mii de opere Următorul narator vine cu minunata poveste a templului Jokhang, cel mai important şi mai sacru din Tibet, inclus şi acesta pe listele UNESCO ale Patrimoniului Cultural al Umanităţii (în anul 2000). ‘i în centrul acestei povestiri se află tot regele Songtsan Gampo, care avea şi o a doua soţie, pe prinţesa nepaleză Bhirkuti. Iniţial regele a construit templul pentru Wen Cheng, care aduse ca zestre celebra statuie a lui Buddha care, conform unei legende, sar fi sculptat singură. Prinţesa nepaleză nu s-a lăsat mai prejos şi a pretins şi ea un templu asemănător, care nu a întârziat să apară. Datorită sacralităţii sale, complexul de temple, care a rezultat, s-a mai numit, pe rând, Casa ştiinţelor religioase, Casa înţelepciunii, sau, pur şi simplu, Casa lui Buddha. * Despre tibetani se poate spune că se află pe Acoperişul lumii din vremuri imemoriale, greu de precizat, datorită şi izolării geografice. Pentru ei, rugăciunea şi, adesea, ascetismul erau o formă curentă de viaţă. Unii dintre ei încetau chiar să vorbească, chiar şi atunci când se întâmpla ca cineva să le aducă de mâncare la mănăstire sau grotă. Legenda nu ne lămureşte dacă pustnicul Sangha, retras pentru meditaţie în grota de la cota 3.900, avea dialog cu omul zăpezilor, Yeti, atunci când acesta îi aducea zilnic fructe de pădure.

Pentru traiul zilnic, tibetanii se ocupau cu agricultura şi creşterea vitelor (capre, măgari, antilope, iaci etc.). Despre iac se spune că este animalul care s-a adaptat cel mai bine la altitudinea de peste 4.000 de metri unde, cu puţină imaginaţie, îi poţi vedea silueta miţoasă ca pe o pată neagră agăţată de o stâncă. Antilopa de Tibet dă cea mai fină lână din lume,

Antilopa tibetană * La capitolul curiozităţi ale platoului tibetan ar trebui inclus şi câinele Mastiff, despre care Marco Polo spunea că este mare cât un măgar şi are o voce puternică precum leul. În China, el este cunoscut chiar sub numele de leul Tibetului. Localnicii spun că acesta este câinele care l-a vegheat şi apărat toată viaţa pe sfântul care a adus budismul din India. Poate de aceea se crede că prezenţa lui este o binecuvântare pentru sănătatea şi securitatea posesorului.

Este un câine uriaş, descins din Epoca Bronzului, care şi-a păstrat caracteristicile iniţiale datorită izolării îndelungate a Tibetului. Din cele mai vechi timpuri, acest câine era un cadou foarte apreciat la curţile imperiale sau regale. Astfel, în secolul al XIX-lea regele Angliei George al IV-lea avea deja un câine tibetan în colecţia sa canină. Nu după mult timp, a primit şi regina Victoria un exemplar de la lordul Hardige, vice-rege al Indiei. Astăzi, Mastifful tibetan este o adevărată vedetă mondială. El a intrat în Cartea recordurilor ca cel mai scump câine din lume: exemplare tinere au fost vândute cu sume de la unu la două milioane de dolari SUA. Chiar şi taxa de montă a înregistrat recordul * de 20.000 de dolari.

O poveste, care poate părea incredibilă pentru muritorul de rând, se referă la triburile Dropa şi Ham, o populaţie stranie, care ar fi locuit într-un sistem de peşteri de la graniţa dintre Tibet şi China. Membrii celor două triburi nu seamănă cu populaţia chineză: grupă de sânge unică, puls

42 sub normal, mici de înălţime şi cu o capacitate craniană foarte mare. Mormintele descoperite în peşteri ar avea o vechime de 11-12 mii de ani. Pe pereţii grotelor se păstrează, bine conservate, figurile unor fiinţe humanoide, cu căşti de protecţie pe cap. Nu lipsesc nici imagini de mici nave aeriene. ‘i mai derutante au fost cele 700 de discuri de granit cu incizii sub formă de şanţuri succesive. După mai mulţi ani de studii, oamenii de ştiinţă chinezi au identificat acele incizii ca fiind o scriere hieroglifică, necunoscută, veche de peste 12 milenii, care vorbea despre avarierea unei nave spaţiale la contatul cu pământul, iar fiinţele din spaţiu au fost nevoite să rămână printre oameni. Se presupune că picturile rupestre şi petroglifele din grotele tibetane, ca şi din alte colţuri ale lumii, ar constitui dovezi ale posibilei prezenţe a extratereştrilor pe Terra. Sunt elemente care stimulează imaginaţia multor oameni, aşa cum face şi informaţia mai recentă, cum că cercetătorii chinezi ar fi descoperit, în Lhasa, mai multe documente în sanscrită, care specifică modul de construire a navelor interstelare. * Dacă ar fi să ne luăn după ufologi, ar trebui să acceptăm ideea că Tibetul a fost din totdeauna un loc ideal pentru aterizarea navelor cosmice. Tibetanii considerau asemenea nave ca ceva normal, ele fiind mijloace de transport sau care ale zeilor. Legendele despre venirea zeilor celeşti printre muritori au un loc central în credinţele tibetanilor. Aşa a apărut şi Povestea regelui Gesar, una din cele mai mari realizări culturale din antichitatea platoului tibetan. Scriitoarea Alexandra David-Neel, citată mai înainte, considera această lucrare drept Iliada Asiei Centrale. Este o creaţie colectivă, care îl are drept erou principal pe regele Gesar, zeu ceresc, care s-a pogorât pe pământ, unde, prin puteri magice, l-a supus pe prinţul demonilor, luându-i puterile supranaturale.

Lucrarea este o adevărată enciclopedie a poporului tibetan, cu informaţii valoroase despre ritualurile religioase, datini şi obiceiuri, sistemul căsătoriei şi multe altele. Este cea mai lungă epopee din lume, de 1,1 milioane de versuri. Pentru tibetani, cel care putea reda integral o versiune a acesteia, era numit artist divin. S-a găsit un ţăran analfabet, care a redat, fără scăpări, toate cele 1,1 milioane de versuri. * Povestea următoare ne ţine tot la graniţa dintre fantastic şi real. În anii ’20-’30 ai secolului trecut, cercetătorul şi scriitorul Lopsang Rampa a petrecut ani buni în Tibet, iar experienţele lui de atunci se regăsesc în peste 20 de volume.

Anul II, nr. 4/2015 În lucrarea Monahul orb, autorul prezintă relatarea fascinantă a unui sihastru nevăzător, care ar fi fost salvat de extratereştri şi dus la un lăcaş al acestora de pe platoul tibetan. Acolo, el a fost cuplat la o bază de date privind nenumăratele lumi ale Universului, prin care,după aceea, ar fi călătorit chiar el. Pentru a vedea, extratereştrii i-au ataşat un aparat, care astăzi ar putea fi numit telecameră.

Interlocutorii din spaţiu îl asigurau că multe lucruri pe care le vezi, în curând vor fi inventate şi pe pământ. După unele opinii, autorul volumului nu putea să fabuleze despre acele lucruri, care au fost sau continuă să fie inventate pe pământ abia în zilele noastre, deci la distanţă de aproape un secol. * Tibetanii au multe tradiţii şi obiceiuri, care nouă ne par astăzi plăsmuiri. Aşa am putea crede despre terapia vibraţională cu ajutorul gongului şi al bolurilor. Sunetele emise de gonguri, susţin tibetanii, emit vibraţii care topesc blocajele din subconştient şi eliberează energii creatoare, care ajută organismul să reintre pe frecvenţa armonioasă iniţială. La fel şi bolurile tibetane, folosite din antichitate ca instrumente muzicale, se constituie în suport sonor în timpul meditaţiilor şi rugăciunilor, înlesnind conectarea dimensiunilor pământene la cele cereşti. Dacă în aceste cazuri am putea să fim de acord cu ei (ce ne costă?), vom avea mari greutăţi să înţelegem folosirea forţei sunetului în transportul de mari greutăţi. Este vorba, nici mai mult, nici mai puţin, de săltarea unor blocuri de piatră pe vârful unor stânci, unde se construiesc de obicei mănăstirile. Tehnica este următoarea: două grupuri de călugări muzicieni, dotaţi cu tobe mari, tobe mici şi trompete, fac zgomote asurzitoare, care ajută pietrele să părăsească platforma de lansare şi să pornească spre destinaţie, purtate de sunet. Din noianul de mistere tibetane să mai alegem doar unul: la intervenţia zeilor, unele cunoştinţe pot fi transferate direct în subconştientul unei persoane, cu sau fără instruire, care sunt în stare să le reproducă până la cele mai mici detalii. * Până aici, poveştile noastre s-au referit la întregul platou tibetan. Finalul să-l rezervăm Regiunii Autonome Tibet, una din cele cinci unităţi teritorial-administrative cu acest statut din Republica Populară Chineză. Aici, pe un teritoriu de 1,2 milioane de kilometri patraţi trăiesc cca. 2 milioane de locuitori, care îşi au habitatul de la 2.800 până

Anul II, nr. 4/2015

43

la 5.300 de metri altitudine. Pe lângă cele sfinte, ei se ocupă cu agricultura şi păstoritul, ca toţi tibetanii.La prima vedere, locul pare arid, neprietenos, însă el ascude bogăţii nebănuite.Tibetul deţine cele mai mari rezerve de uraniu din lume. Nu lipsesc nici fierul, cuprul, mercurul, lapislazuli şi aurul, dar şi lană şi blănuri din belşug.

După milenii de izolare sau semiizolare, astăzi şi această parte a Tibetului este legată de lumea exterioară, în speţă de China Populară, prin cele mai moderne mijloace de transport. Calea Ferată care, în anul 2006, a ajuns până în capitala Lhasa a Acoperişului lumii, a fost calificată de un prim ministru chinez drept un proiect fără precedent în istoria omenirii. Ea deţine mai multe recorduri absolute.

Dintre acestea, amintm doar două: (a) o porţiune de 13 km. se află la o altitudine de 6.096 de metri; (b) cea mai înaltă gară este la cota 6.035. Cu aceşti parametri, acest

proiect a doborât recordul deţinut de o linie de cale ferată peruană, care atinge doar înălţimea de 4.800 de metri.. De la prima cursă, trenul nu a lăsat nimic în urma lui (compactarea gunoaielor şi toalete cu vid). Călătoria este în regim de avion, cu climatizare şi presurizare corespunzătoare. Numai în primul an de funcţionare, acest tren modern a dus în Tibet peste 1,5 milioane de vizitatori. Când călătorul ajunge în Lhasa, are senzaţia că a descins într-un terminal de aeroport ultramodern. Această cale ferată, alături de reţeaua rutieră tot mai modernă şi extinsă, atrage dezvoltare şi prosperitate în cea mai îndepărtată dintre regiunile Chinei.

Din planurile de modernizare nu putea lipsi capitala Lhasa. Autorităţile locale şi cele de la Beijing au elaborat un program de transformare a oraşului într-o metropolă turistică internaţională care, singură, să atraga peste 3 milioane de turişti anual.

Vecinele