Dacia eterna nr. 5 (14) / 2015 by Doina Dragut

DACIA ETERNĂ

REVISTĂ DE CULTURĂ - TRADITII, PROZĂ, TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZĂ ANUL II, NR.5 MAI 2015 APARE ÎN ZIUA DE 21 A FIECĂREI LUNI

Anul II, nr. 5/2015

SUMAR

Pentru o Românie a Meritocraţiei Ioan Păunescu, ARMINDENI SI NU NUMAI.../3

! Statuia regelui Decebal la Cazane

PROZĂ Doina Şişu, 7 ANI (fragment de roman)/ 4-5 Ioana Stuparu, JURĂMÂNTUL VĂDUVEI (fragment de roman)/ 6-8

ROMAN FOILETON Corneliu Leu, DRUMUL DAMASCULUI/9-14 Raluca Ioana Maftei. SCRIS ÎN STELE/15-21

TEATRU Ştefan Cucu, FIICA MUNTELUI/22-28 TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZĂ Tie Ning, PĂLARIA DE GALĂ A IRINEI (2)/29-31 MEMORII Ion Pătraşcu, CU EMINESCU PE VALEA NILULUI/32-34 ESEU Dorina Stoica, E DESTULĂ PRIMĂVARĂ ÎN NOI/35-36 Coca Popescu, PACE ŞI RĂZBOI/37

DIRECTOR FONDATOR: CONSTANTIN LUPEANU REDACTOR-ŞEF: IOAN PĂUNESCU Adresa: Str. Aurel Vlaicu, nr. 25, cod 330007, Deva, România Email: revistadaciaeterna@gmail.com

www.scribd.com/Dacia-Eterna www.cartesiarte.ro Textele se vor trimite pe adresa de email a revistei, în format electronic, fonturi Times New Roman, size 12, cu semnele diacritice proprii limbii române, însoţite de fotografia autorului. Colaborările nu se plătesc. Reproducerea este permisă, cu citarea sursei.

Număr ilustrat cu imagini din Roma Coperta I: Coloseum Coperta IV: Obelisc din piaţa bazilicii San Pietro

Responsabilitatea pentru opiniile exprimate în cuprinsul textelor revine exclusiv semnatarilor (Codul Penal, art. 205-206). Revista se distribuie gratuit. ISSN 2360 – 199X ISSN–L 2360 – 199X

Anul II,nr.5/2015

Ioan Păunescu

ARMINDENI ŞI NU NUMAI... Ziua de 1 mai i-a fascinat pe oameni din cele mai vechi timpuri. Mai fiind ultima lună din primăvară, semnele verii se fac simţite prin zilele din ce în ce mai lungi, mai călduroase, prin florile copacilor şi cele ale câmpului prezente pretutindeni, semn că vegetaţia a ajuns la maturitate. Aceste schimbări din natură au creat legende şi motive de bucurie dar şi de teamă. În unele ţări europene (Germania, Olanda, Finlanda, Cehia, Suedia, Estonia, Letonia), noaptea 30 aprilie -1 mai a fost considerată una specială, numită noaptea valpurgică. Se credea că în această noapte după miezul ei, pentru câteva ore (până la cântatul de dimineaţă al cocoşilor) se întâlnesc vrăjitoarele şi demonii. Goethe, în drama „Faust”, imaginează această sinistră întâlnire, cu o forţă artistică unică în literatura universală. După alte legende, târziu în noapte se întâlnesc zânele şi spiritele elevate ale pământului. În aceste ţări, 1 mai ziua sfintei Valpurgia, este prilej de sărbătoare, cu dans, cântece, muzică, veselie, mese bogate, şi băuturi alese consumate din belşug. Pe plan internaţional de mai bine de 100 de ani muncitorimea sărbătoreşte victoria proletariatului american, care la Chicago, în 1872 au reuşit pentru prima dată în istorie să ceară, şi în anii ce au urmat să impună, ca durata zilei de muncă să fie de 8 ore. Comuniştii au acaparat sărbătorirea acestei zile cu manifestaţii uriaşe şi obositoare, dar după căderea regimului s-a revenit la o zi festivă a cărei solemnitate se face în limita decenţei a bunului gust, ca semn al preţuirii muncii. De sute de ani la români ziua de 1 mai poartă numele de Armindeni. Este vorba de o sărbătoare păgână, care îşi are originea în lumea dacilor. În vremea lor în această zi era venerată zeiţa vegetaţiei. Se solicita acestei zeităţi ca: pământul să ofere oamenilor roade bogate, apărarea de dezastre naturale precum grindină sau secetă, vitele să fie sănătoase, via să dea vin bun iar oamenii să fie sănătoşi. În popor această zi era numită: a pelinului sau a beţivului. Ultimul nume este un argument că sărbătoarea este

din vremea dacilor, care erau vestiţi cultivatori de viţă de vie, fiind şi mari amatori de vin bun care consumat în cantităţi mari inducea beţia. Încă din vremea lui Burebista, s-a încercat limitarea acestei „ocupaţii” plăcute. Dar ca orice lucru oprit, după o perioadă de timp a fost repede reluat. Peste timp s-a păstrat obiceiul sărbătoririi cu mese fastuase, stropite cu vinuri alese (şi nu numai vinuri...). Tineri şi bătrâni antrenându-se în joc, muzică şi voie bună făceau ca bucuria să se reverse peste întreaga suflare omenească din sate şi oraşe. Ciprian Porumbescu, talentatul nostru compozitor a închinat sărbătorii de Arminden un minunat cântec ale cărui versuri i-au fost modificate înainte de regimul de deinainte de 1989, înregimentându-l propagandei. În forma originală el rămâne însă actual, în fiecare zi de Armindeni (1 mai), păstrâdu-şi mesajul iniţial:„Râde iară primăvara/ Peste câmpuri, peste plai/ Veselia umpe ţara/ C-a venit întâiul mai„ Totodată nu trebuie uitat că 1 mai înseamnă începutul unei luni mirfice, botezată Florar pe bună dreptate de către poporul român. Pomii sunt plini de flori, parfumul lor te îmbată, aducând în sufletul oamenilor bucurie, sete de viaţă. Pajiştile sunt parcă brodate, colorate viu cu flori de câmp, creând imaginea unui covor pe care bunul Dumnezeu îl oferă cu generozitate spre desfătarea oamenilor. Noaptea, sub razele lunii, peisajul de basm al florilor este completat şi de concertul dat de păsările ce populează livezile, pădurile şi luncile, uitând că noaptea a venit şi trebuie să se culce. Pentru o astfel de noapte de mai, poetul Alexandru Macedonski a scris o frumoasă poezie („Noapte de mai”), care ne îndeamnă să urmărim spectacolul naturii:„Veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit.” Deci să profităm de zilele şi nopţile lui Florar bucurându-ne. Şi parafrazând un mare poet latin - să încercăm a beneficia de frumuseţile oferite de natură, căci viaţa este foarte scurtă şi e bine ... să nu pierdem timpul.

Anul II, nr. 5/2015

PROZĂ

Dorina Şişu

7 ANI (fragment) - Sapă aici, toanto! Nu mănânci azi până nu termini. Pământul era tare ca piatra. Nu ştiam cum să dau cu târnăcopul. M-am chinuit o oră şi nu se vedea nimic. Pedagoga a venit lângă mine: - Proasto, aşa se dă? Ce-i aici? Curvă ce-mi eşti! Du-te la gard, proasta dracului! Mişcă! Iei aparatul de sudură şi acolo să te văd până te chem eu! Proasto ce eşti! Nimic nu ştii. Spatele mă durea cumplit. La mâini aveam băşici. Ajung la băieţi şi le spun: - M-a trimis pedagoga să sudez cu voi. - Pe tine? De ce? - Pentru că nu ştiu să dau cu târnăcopul. - Ştii să sudezi? - Nu ştiu. - Hai, că e uşor. Pui masca, bagi ăsta aici în aparat, apropii de punctul ăsta, îţi tragi masca pe ochi şi apeşi. - Ce cauţi aici? întreabă maistrul băieţilor. - A trimis-o tovarăşa pedagogă la noi să sudeze. Cică nu ştie la târnăcop şi acum lucrează cu noi. - Bine, fată, sudează cu băieţii, zice maistrul bun la suflet. Am sudat câteva ore. Îmi plăcea. Aici nu stătea nimeni cu gura pe mine. Într-un final mă cheamă la masă. Eram singură în cantină. Iau o tavă şi mă duc la geam. - Tu ce cauţi la ora asta? Unde ai umblat, fată? - Am sudat până acum. Pedagoga a zis să vin să mănânc. - Abia mai e mâncare. Veniţi aici când vi se scoală. Fete proaste!

Era o ciorbă de cartofi şi varză. Îmi era tare foame, dar varza nu am mâncat-o. Avea măsele de porc în ea. Îmi era scârbă. Am dus tava la geam. Nu aveai voie să o duci cu mâncare, te certa. Erai obligat să mănânci tot. M-au certat. Eram aşa de obosită că nu-mi păsa ce spuneau. - Trezirea! Dormi la ora asta? Sus, curvelor! Nu înţelegeam de ce pedagoga Bălăşoiu ne făcea curve. Si cu acest neîneles am trăit multă vreme, încercând să pricep ura ei faă de noi, dar, parcă, mai mult faă de mine. - Pe terenul de sport, acum! ţipa cu băţul în mână. Toantelor, proastele dracului, împuţitelor! Am ajuns în pijamale şi papuci pe terenul de sport. Era iarnă ’i destul de frig. Am alergat câteva ture cu papucii în mână. Mă gândeam la mama. Eram supărată pentru că mă trimisese aici. Nu-i mai scriam. Duşul îl făceam cu apă rece. Simţeam cum îmi amorţeşte capul. Era bine după duş, îmi era cald. Când mi se făcea foame, mâncam pâine cu zahăr. Ascundeam mâncarea sub perne. Nu aveam voie. Ne pedepsea pedagoga. - Vine tovarăşul director cu Bălăşoiu. Hai, pe hol! Directorul priveşte panoul cu activităţi de la etajul patru, unde eram noi. Întreabă răstit: - Cine este responsabilă cu activităţile la acest etaj? - Eu, tovarăşe director, şi fac un pas înainte. Ştiam ce va urma. - Vino la mine! De ce nu scrie nimic la activităţi pe ziua de

Anul I,I nr. 5/2015

azi? - Am muncit toată ziua, tovarăşe director. Am curăţat cartofi la cantină. Nu am avut timp. - Ce faci, fată? Îmi răspunzi? Îl enervase răspunsul primit. Era roşu la faţă. Vine lângă mine şi-mi trage o palmă peste faţă. - Neruşinato, nu mai răspunde! Nu sta în faţa mea. Pune mâna şi scrie activităţi de palier, ai înţeles? - Da, tovarăşu’ director. - Taci! Taci! Nu răspunde! O priveşte pe pedagoga Bălăşoiu şi-i spune: - Aici să urmăreşti atentă şi să-mi spui tot. Da? Am scris activităţi de lectură, am afişat şi apoi am strigat la fete să iasă din camere pe hol. Unele făceau mofturi. În mijlocul holului, ţipam la ele.

normală într-un borcan cu tărâţe. Mi-e frig. Poate că e doar o poveste şi poate că o scriu chiar acum, trăind starea la forma maximă. Mă voi trezi la sfârşit. Cât a mai rămas de scris? Încerc să deschid ochii. Aceeaşi imagine. Doi gândaci merg pe tastatură. Paritate şi libertate. Mustar pe o felie de pâine. Mi-e foame, mi-e frig... Îmi vine să plâng ’i să fug.

- Ieşiţi din camere acum! În sala de lectură staţi o oră. Aţi înţeles? - Da’ cine te crezi? Cine eşti tu? zice una din Brăila. - Eu sunt şefa voastră. Am luat o palmă pentru voi. Acum voi o luaţi de la mine, ai înţeles? - Şi dacă nu vin în sală, ce-mi faci? - Te bat de te caci pe tine. Mişcă-ţi curul în sală şi nu comenta! Hai mai repede şi gura mică! Le-am băgat în sală cu fora. Aici eram obligate să stăm pentru învăţat. Imediat a ajuns pedagoga Bălăşoiu. - Unde eşti, fă, curvă? Mă căuta pe mine. - Aici sunt. - Ascultă, fă, la mine! Mă atinge peste faţă cu băţul, destul cât să simt durerea. - Făăă, proasto, ai de-a face cu mine dacă nu-ţi stăpâneşti târfele, ai înţeles? - Da, am înţeles. - Ai înţeles pe dracu să te ia! Peste zece minute, stingerea! Faţa îmi ardea. Palma directorului a fost puternică. Nu mă lovise nimeni până acum. Cu urechea dreaptă nu mai auzeam bine. Pedagoga accentuase durerea şi pe obrazul celălalt. Rănile rămân deschise. Mă întreb obsedant, “sunt în viaţă? a cui glumă sunt?” Sigur, nu dorim abandonul, dorul..., dar singurătatea e vitală. Uneori luptăm împotriva memoriei, plângem pentru fiinţă, suntem oameni şi secul care ne suflă în păr, atunci când ne ridicăm, ne apasă pe umeri. Aşezăm cu grijă rădăcini pe frunze uscate, pentru că ne rupem chiar de noi. Ce experienţă oceanică ne este viaţa! Să ne revoltăm asupra durerii? Dumnezeu spune că e păcat. Adorm la gândul că, poate mâine... Unde sunt? O lume

Parcă nu-mi ajunge pământul să mă învelesc cu el ori cu frunzele toate dintr-un munte. Dacă am să mă trezesc, am să mă minunez de visul acesta urât. Nu poate să fie adevărat. Credeam că ştiu ce-i aia suferina şi credeam că pot trece peste toate cu fruntea sus. Trec? Rămân asa, ghemuită şi sper că visez. Un gândac merge pe gâtul meu. Poate că e un fir de păr. Al cui? Eu m-am tuns la zero. Gabi are părul mic iar Mihaela doarme mai departe. E gândac. Dacă aprind lumina fuge. Dacă o închid apar toi şi merg pe noi şi pe hainele noastre. Mereu le scuturăm dimineaa, dar să nu mă mai gândesc la nimic. Off, dar nu am vrut să-mi vedeţi tristeţea pe chip. Nu vreau să plângeţi pentru mine. În sufletul meu, acum a rămas libertatea de a găsi fericirea. Cu cine vorbesc? Privitori indiferenţi, dar cu suflet. Şi cică lacrima spală sufletul. Ce uşor! Am simţit un rid cum sapă în sângele meu şi de-acolo aud un strigăt de durere. Durerea a luat chipul indiferenei. Am desenat pe o pânză neagră un înger cu aripi în sânge. E foarte frig. Oare dorm?

(fragment din romanul „7ani”)

Anul II, nr. 5/2015

Ioana Stuparu

JURÃMÂNTUL VÃDUVEI (fragment) I - Alege-s-ar prafu’ de ăla, care a bătut primul ţăruş aici, ca să facă sat! Astfel blestema Florica, de câte ori o supăra Ştefan sau altcineva din familie. Pentru ea nu conta că acela care a bătut primul ţăruş aici, ca să facă sat, a murit cu câteva sute de ani în urmă. Toată vina era a lui. Că dacă n-ar fi fost el, ca să bată ţăruşul, atunci n-ar mai fi existat nici Mârşaniul, şi nici Ştefan. Florica nu e mârşăneancă. E daneceancă. * Stând de vorbă cu ea, acum, când a ajuns la vârsta de optzeci şi cinci de ani, am întrebat-o: - Tot îţi mai e dor de Daneţi? -Îmi e şi mi-o fi până oi muri!, mi-a răspuns ea, cu sufletul înfocat. După ce-oi muri, gata, se termină dorul!… Mă duc la ai mei…Aşa mi-a făgăduit tata, când l-am visat, anu’ trecut. Mi-a zis: “Florico, dacă aş fi trăit eu, nu te-aş fi dat în alt sat. Dar după ce-o să mori, nu te mai las acolo, te iau cu mine aici, ca să fii cu noi. Atâta timp cât trăieşti, n-am nici o putere. Mai rabdă şi tu un pic!”. * Nimic n-a durut-o mai tare, decât faptul că a dat-o mamă-sa după un băiat din alt sat. În Mârşani s-a simţit tot timpul printre străini. Şi-a lăsat satul ei, cu fraţii şi cu surorile şi cu toate rudele. Şi-a lăsat dragostele din fetie, pe care nu le poate uita. Le pomeneşte ori de câte ori e supărată. Când nu mai poate răbda supărările, izbucneşte în plâns şi îşi jeleşte, încet, amarul, doar pentru ea, ca să n-o audă lumea. Începe să înşire numele tuturor flăcăilor din satul ei, cărora le-a fost dragă şi

dintre care şi-ar fi putut alege pe cel mai potrivit, pentru a-şi încherbăla* cu el o casă. Dragostele din fetie stau martori că a fost îndrăgită de “oamini ca lumea”, “oamini de pământ mare”, aşa cum sunt cei din Daneţi. Nu ca ăştia din Mârşani, care sunt “oamini de năsâp”, “oamini de fâsălaie”, “farfarale”, “nimicuri”. - Cum să pui bază pe “oamini de năsâp”?, zicea Florica, desconsiderând tot satul, fiindcă a supărat-o Ştefan sau altcineva.

* Mârşani – comună mare şi frumoasă, aşezată în partea de sud a ţării, la patruzeci şi cinci kilometri depărtare de Craiova. Ca să ajungi din Craiova la Mârşani, trebuie să ieşi din oraş pe partea dinspre Romaneşti şi să faci la stânga, pe şoseaua care duce la Bechet. Străbaţi câteva sate: Făcăi, Malu – Mare, Secui, Teasc, până ajungi la Bratovoieşti. Aici se află lacul Victoria, cu apă tămăduitoare, unde a fost amenajată o staţiune de agrement. Pentru această staţiune, a fost înfiinţată linie specială cu autobuze, care circulă foarte des, din Craiova către lac şi invers. Vine lumea să se cinstească, cu bere rece şi mititei proaspeţi. Vin, mai ales, craiovenii, pentru a-şi petrece timpul liber la iarbă verde sau, mai degrabă, să nu uite de unde au plecat. Gem autobuzele în care se urcă puhoi de lume de toate felurile. Cea mai grea misiune o are şoferul ultimului autobuz, care pleacă de la staţiunea Victoria. Acesta transportă rămăşiţele: ţigani înrăiţi şi beţivi de toate neamurile, purtaţi în spinare precum sacii şi aruncaţi pe podeaua autobuzului.

Anul II, nr. 5/2015

Ieşi din Bratovoieşti şi înaintezi către Rojişte, trecând, mai întâi, prin dreptul unei păduri, care se află pe partea dreaptă a şoselei. Este pădurea Bratovoieştiului, despre care se spune că ar fi bântuită de duhurile rele. Am auzit multe întâmplări înspăimântătoare, care sau petrecut în puterea nopţii, în preajma acestei păduri. Se povesteau vara, când, pe timp de seară, se aduna lumea în drum, la taină. Cele mai multe însă, le-am auzit pe timp de iarnă, când veneau vecinii, seara, pe la noi cu lucru sau numai aşa, ca să mai stea de vorbă, pentru a li se părea nopţile mai scurte şi iernile mai blânde. Atunci se spuneau basme, balade sau se povesteau diferite întâmplări, printre care şi cele petrecute în preajma pădurii Bratovoieştiului. Se zicea că, în puterea nopţii, ieşeau Ielele, fete tinere, despletite, cu pletele până la brâu şi se prindeau în joc, în mijlocul şoselei. Era vai de cel care se afla în dreptul pădurii, atunci când ieşeau Ielele, fiindcă îl prindeau în jocul lor şi-l învârteau, până îi luau minţile! Sau că, la drumul mare, ieşea Sarsailă, preschimbat în fel de fel de vietăţi. A ieşit, odată, preschimbat în ogar, în timp ce pe şosea trecea o căruţă. Ogarul s-a băgat între cai şi s-a aşezat pe oişte. Caii au început să sforăie şi să facă spume. Se ridicau în două picioare şi nechezau tare, de răsuna câmpul, nemaivrând să meargă. La început, omul nu şi-a dat seama despre ce este vorba, dar, când s-a desmeticit, s-a închinat şi s-a rugat la Dumnezeu ca să-l ajute. Ca prin minune, ogarul a dispărut, iar caii s-au potolit şi au început să tragă liniştiţi la căruţă. Altă dată, s-a arătat Ucigăl-toaca preschimbat în soldat. S-a apropiat de o căruţă încărcată cu lubeniţe. A încălecat pe unul dintre cai şi a început să-i mâne nebuneşte. Fugeau caii de-a aruncatelea, de parcă ar fi fost căruţa goală, iar Sarsailă râdea şi chiuia. Omul înţepenise de frică, iar când şi-a dat seama că nu e lucru curat ce se întâmplă, a început să se închine şi să-şi scuipe în sân, până când s-au potolit caii, soldatul, totodată, dispărând. Altă dată, a ieşit Ăl-din-baltă preschimbat în lup. Urla lupul, de a speriat caii şi au luat-o peste câmp, cu căruţă cu tot. Omul care se afla în căruţă a albit pe loc şi s-a îmbolnăvit. A fost găsit departe de şosea, cu căruţa şi caii înţepeniţi în lăstăriş. Multă lume slabă de înger s-a nenorocit prin dreptul pădurii Bratovoieştiului! Unii oameni îşi luau un cocoş în căruţă, ca să le fie înger păzitor şi să alunge duhurile rele, cu cântatul lui. * După ce ai trecut de pădurea cu năluci, te apropii de Rojişte, – sat mic, cu mulţi rudari lingurari şi ursari. Înainte de a intra în Rojişte, treci pe lângă cele două plute groase şi bătrâne, uitate de timp, care stau de strajă deo parte şi de alta a şoselei. Sădite, parcă, pentru a-şi ţine de urât una alteia, pe măsură ce te apropii de ele, nu te mai simţi singur.

Noaptea, când oamenii sunt nevoiţi să plece la drum cu căruţele încărcate, se opresc puţin în dreptul celor două plute, pentru a-şi odihni vitele sau a-şi aprinde o ţigară. Este ca o vrajă, care-ţi dă putere şi curaj, pentru a merge mai departe prin negura nopţii. Nici nu intri bine în Rojişte, că ai şi ieşit. Laşi şoseaua să-şi vadă de drum către Bechet şi faci la stânga pe o altă şosea, care duce la Mârşani, cale de şapte km. Pe măsură ce înaintezi către Mârşani, terenul devine din ce în ce mai nisipos. Pe partea stângă, chiar lângă şosea, se află cişmeaua de la Aleşteu, cu apă limpede şi bună, care se scurge într-un pârâiaş şi se foloseşte la udatul bostanelor* (grădinilor de zarzavat). Puţin mai încolo de cişmea, se află balta Aleşteului, pe malul căreia vezi câţiva doritori de saramură de peşte, copii sau oameni mari, cu ochii aţintiţi la sfoara undiţei pe care au aruncat-o în apă. Sfoara de cânepă toarsă din furcă şi răsucită, legată de vârful unei mlădiţe de salcie sau de dafin*, alcătuieşte undiţa miraculoasă, care scoate, din când în când, câte un peştişor cât degetul. Treci de Aleşteu şi observi, în depărtare, în stânga, o întinsă pădure de dafini. Aceea este pădurea Madoanei. În partea dreaptă, chiar lângă şosea, se află un plop deosebit, cine ştie cât de bătrân, principal punct de reper între Aleşteu şi Mârşani. Este plopul de la Mitrăchei. Acesta se poate zări din depărtare, datorită înălţimii lui care tronează peste tot câmpul. Coroana nu îi e ca a altor plopi, ci porneşte mai de jos, cu ramuri groase şi multe, ca braţele unui policandru atârnând de cer. Plopul de la Mitrăchei a devenit mijloc de comparaţie în diferite situaţii, cum ar fi: atunci când se vorbeşte despre un om frumos, se spune că e frumos ca plopul de la Mitrăchei; despre un om bine făcut, se spune: e vânjos ca plopul de la Mitrăchei; despre un om înalt: că e înalt ca plopul de la Mitrăchei; iar despre un om bătrân, astfel: e bătrân ca plopul de la Mitrăchei. Pe ramurile lui şi-au făcut cuiburi tot felul de păsări, care gălăgesc, cât ţi-e ziua de mare. De aceea, după ce îi cad frunzele, nu rămâne gol şi pustiu: pe ramurile lui rămân cuiburile păsărelelor, care abia acum se văd, încât îţi dai seama cât de multe suflete şi-au găsit, acolo, sălaşul. Laşi mult în urmă plopul de la Mitrăchei şi ajungi în marginea comunei Mârşani. La intrarea în comună, pe partea dreaptă, chiar lângă şosea, se află locul târgului, care este împrejmuit cu gard de toate felurile. Înăuntru, lângă gardul dinspre şosea, se află o fântână cu cumpănă şi cu ciutură de lemn, iar lângă fântână este un jghiab lung şi îngust, scobit într-un trup de dafin. În fiecare zi de marţi se face târg mare, unde vine lumea de prin satele învecinate. Tot aici este şi locul bâlciului, care se ţine de două ori pe an: pe 25 martie de sărbătoarea “Bunei-Vestiri” şi pe 6 august de sărbătoarea “Schimbării la Faţă”. În stânga şoselei, chiar în plin câmp, macină, păcănind cât ţine ziua de mare, moara lui Muscu: paca –

Anul II, nr. 5/2015

paca, paca – paca! Păcănitul se aude de departe, semn că poţi să te duci la moară, că merge. Intri binişor în sat străbătându-l de-a latul, până la răscrucea Muscoaicăi, unde şoseaua descrie la stânga o curbă de nouăzeci de grade. De aici, începi să străbaţi satul în lung, pe linia – mare, unde se află şi casa lui Mitru Leu. De la răscrucea Muscoaicăi, mergi pe linia – mare, până în mijlocul satului, la “Monumentul eroilor căzuţi la datorie, în războiul din 1916”.

Până la monument, şoseaua nu are nici o cotitură. Din dreptul monumentului se desparte în două: una ţine drumul drept, până în capul satului şi duce la Galeş, iar cealaltă face o mică înclinaţie la dreapta, continuând să străbată satul în lung, până la moara lui Vlăiescu. Apoi, face la dreapta şi se duce la Daneţi şi, de acolo, mai departe, prin alte sate.

(Fragment din romanul „Jurãmântul Vãduvei”)

Baldachin – Bazilica San Paolo

ROMAN FOILETON

Anul II, nr. 5/2015

Corneliu Leu

DRUMUL DAMASCULUI (un roman despre viata Sfântului Pavel) (continuare din numãrul trecut) 7 Pentru că, amărâţii aceia care se socoteau urmaşii Nazarineanului, erau cea mai sentimentală sectă şi cea mai lipsită de apărare. El, care deprinsese interpretarea cărţilor prin mintea savantă a lui Gamaliel, nu putea decât săi căineze pentru aceasta şi înţelegea teama stăpânilor săi doar ca o teamă de turma proastă şi săracă a celor flămânzi şi neînvăţaţi pe care o bântuie tot felul de eresuri. Pescarii aceia, martorii Nazarineanului, aproape că nu spuneau nimic legat de interesele pământeşti şi aduceau o blândeţe cu care primeau toţi neajutoraţii. Îl fascinase, e drept, persoana lui SimonPetru şi înţelesese de ce admiratorii din mica lume pe care o stăpânea mai mult prin blândeţe decât prin inteligenţă, îi spuneau Chifa. Era un molatec a cărui putere se topea în bunătate şi a cărui lipsă de zâmbet te lua în serios. Era un tăcut care răspundea mai ales prin gesturile mângâietoare ale mâinilor sale mari cu care muncise temeinic. Era un om simplu, obişnuit să aştepte, să rabde, să se mulţumească din orice îi dăruia întinderea opacă a apei în care pescuia, aşa că aşteptarea unor promisiuni pe care i le făcuse învăţătorul lui cel răstignit îl făceau senin şi negrăbit întru a căpăta ceva. Despre ceea ce avea să capete, imaginaţia sa nu era prea bogată, dar calmul lui lipsit de prea multe vorbe te liniştea şiţi dădea încredere. Prin asta, pesemne, părea ca o piatră greu de mişcat în credinţa lui şi impresiona; spunea uneori nişte vorbe mai puţin înţelese, dar comunica o anume speranţă; şi, mai ales, privea cu ochii aceia deschişi, lipsiţi de ascunzişuri, cu care parcăl vedea mereu pe învăţătorul lui dând sfaturi de blândeţe şi transmitea căldura blajină care liniştea oamenii. Oamenii aceia cărora le trebuiau gesturi puţine pentru că aveau speranţe puţine şi se mulţumeau să urmărească fascinaţi mâinile lui grosolane care rupeau pâinea pentru ca, apoi, simţindui gustul în gurile flămânde,

gustând adică liniştea hranei, să simtă şi să creadă că Dumnezeu liniştitor li se aşează deasupra ocrotindui. Această comunicare, pesemne, prin gesturi şi vorbe puţine, deci necerândui efort prea mare şi dândui convingerea că e înţeles, că e ascultat, că e crezut, dădea persoanei lui Petru autoritatea sobră cu care domina, ţinuta de şef nu impus ci recunoscut, seninătatea celui ce nu trebuie să facă un efort spre a fi urmat, tot aşa cum nu făcuse nici el eforturi, ci, dintr o credinţă blândă, urmase asinul pe care Învăţătorul său intrase în Ierusalim. Şi, intraţi aici, acela îi sădise în minte că aveau chemare. Ei bine, această conştinţă de linişte şi siguranţă îl fascinase pe Saul pe când încerca săl iscodească, dândui sentimentul că trudea degeaba şi că nu avea ce smulge sau ce fura de la aceal om din care toate convingerile lui, inclusiv cea a totalei dreptăţi pe care o poseda, curgeau întruna ca dintrun izvor cu nimic ascuns. Această senină stare de stăpânire a unor adevăruri şi a încrederii unor oameni, îl fascina pe tânăr prin contrastul faţă de crisparea sa neliniştită. Pentru că el voia să fure veşti, iar celălalt i le spunea cu seninătate; el inteţiona să iscodească, iar celălalt să împărtăşească tot ce ştie; el avea un scop ascuns, celălalt propovăduia fără să vrea nimic pentru sine. Saul îşi chinuia inteligenţa, şio biciuia ambiţionând în planul său ascuns, iar Chifa îl socotea frate sincer şi deschis asemenea bunătăţii cu care mintea lui simplă atotcuprindea lumea. Ei bine, acest sentiment de atotcuprindere fascina la pescarul care, neavând ce face cu palmele sale grele, obişnuite înainte cu munca, le mişca duios ca şi cum ar fi făcut din ele nişte aripi cu care se mângâiau îngerii spre cuprinderea şi îmbunarea lor totală. Mişcarea acestora, îmbinată cu lumina ochilor de un cenuşiu sincer, pentru care nu exista nici o spaimă

Anul II, nr. 5/2015

şi nici o nedumerire, transmiteau un fluid care te cuprindea liniştindu-te. În acest fel îl fascinase pe Saul persoana lui Petru, trezindu-i într-adevăr nişte semne de întrebare în legătură cu zădărnicia ambiţiilor pământeşti. Trezindu-i-le, sau poate, chiar născându-le în mintea lui ascuţită. Pentru că, în cea domoală a martorului ce-l continua pe Nazarinean, nu se prea simţea a se naşte întrebări, cum nu se năşteau nici alte explicaţii cu

deşteptăciunea lui de a descoperi, sub speranţele modestiei unor habotnici ai traiului în mizerie, marele pericol care putea duce la răscoale, tulburări zguduitoare ale destinelor lumii, răsturnări nebuneşti şi intervenţii sângeroase din partea centuriilor cohortelor şi legiunilor prin ascuţişul lănciilor cărora Imperiul roman stăpânea omenirea. Lăncii care ameninţau în permanenţă şi, care, nu odată înjumătăţiseră cât mai rămăsese

Piata del Popolo care să-şi justifice credinţa. În afara convingerii cu care punea un sfat sau altul pe seama Învăţătorului său care urcase la cer pentru a reveni, aşa cum au spus dintotdeauna proorocii. Îl fascina şi-l intriga, în acelaşi timp, pe Saul, tocmai pentru lipsa de întrebări şi pentru seninătatea credulă, atât de contradictorii minţii lui active, care fierbea în continuu şi descoperea în continuu noi relaţii între simţăminte, raţionamente şi convingeri, noi argumente pentru ceea ce avea de susţinut, noi căi pentru ceea ce avea de scormonit şi descoperit. Prin contradicţie, pesemne, îl fascina şi-l intriga în acelaşi timp, făcându-l să vrea altceva sau să vadă, chiar, altceva decât moliciunea credulă a pescarilor ălora nu prea mintoşi. Şi, atunci, inventă. Luă fiecare cuvinţel smuls cu greu pietroiului de Chifa, îl aşeză într-un cadru logic şi dezvoltă tot ce decurgea de acolo conform minţii sale active şi pline de străluminări. În aşa fel încât, cei din Sanhedrin, cu cât ar fi fost mai înţelepţi, mai învăţaţi şi mai luminaţi la minte, cu atât şi-ar fi putut da seama mai bine nu de exagerările lui, ci de

din poporul ales. Acest aspect din urmă al pericolului, era faptul la care Sanhedrinul devenea foarte sensibil. Pentru că Sanhedrinul era veghea, însăşi veghea, nedezminţita veghe la soarta neamului ales, pe care neamurile celelalte trebuia să nu aibă cum să-l distrugă. Sanhedrinul era acela care, cu cât ura sălbatecă sau pofta din jurul pământului sfânt deveneau mai mari, cu atât trebuia să găsească arme mai inteligente pentru a face faţă forţei sălbatice a duşmanilor, puterii numerice a cotropitorilor, cruzimii asupritorilor sau focului în care ar fi vrut să-i ardă cei ce nu le puteau suporta superioritatea de a fi aleşii lui Dumnezeu. O experienţă de secole înscrisă în cărţile sfinte, trecuse neamul acesta prin furci şi robii, ascuţinu-i priceperea de a se salva şi a-şi păstra întâietatea în faţa promisiunilor lui Dumnezeu, de vreme ce era singurul care ştia adevărul despre El ca fiinţă unică şi depăşiseră de mult ridicolul unor fantoşe la care se închinau ceilalţi. Având misiunea sacră de a păstra întâietatea acestui neam printre cele mari şi înapoiate ce apăreau din cine ştie ce văgăuni ale

Anul II, nr. 5/2015

colţurilor lumii, Sanhedrinul cârmuia cu inteligenţa şi precauţia care, desprinzânduse prin veacuri scurse de la Facerea Lumii, nu mai aveau nimic urât în piatra îndelung cizelată a perfidiei, ci dimpotrivă. Aici se hotăra cum şi prin ce mijloace dulci să se învăluie puterea sălbatecă a marilor imperii trecătoare ajungânduse chiar ca, printro umbrită inteligenţă, ea să fie cârmuită din locuri nevăzute şi influenţată prin nebănuite spirite, dar tot de aici, cu mână de fier mâna de fier a Legii neiertătoare ce cârmuia poporul, ţinândul înrobit, pentru ca, nu cumva, în impulsurile lui nechibzuite să trezească motiv pentru ca neamurile mai puternice să vină asuprăle cu foc şi sabie. Era un echilibru foarte fragil, ţinut cu îndemânarea acelei sublime perfidii de către înţelepţii care nu aveau nevoie săşi

care il insuflase chiar tatăl său în conflictele lui permanente cu cătuşele pe care i le punea habotnicia altora. Inteligenţă deschisă, lipsită de prejudecăţi, provenea din conduita liberă a ironiei pe care grecii o foloseau ca sculă întru corijarea până la adevăr a tuturor ideilor lumii acesteia, ironie deprinsă ca metodă de la dascălii lui elini din Tars. Iar credinţa nouă i se configura conform celor învăţate de la înţeleptul Gamaliel carei descifrase ascunzişurile scripturii şi ale propovăduirilor de fiecare prooroc. În entuziasmul imaginaţiei lui, tânărul acesta cu mintea bine cizelată înflorise totul atât de frumos încât se depărtase de mirosul meschin al minciunii, chiar dacă minţea în legătură

Piaţa Bazilica San Pietro arate mult faţa întru putere, deoarece puterea adevărată îşi avea mai mare strălucire pentru sufletul ascuns al celui care ştia să stea în umbră. În numele acestei inteligenţe şi întru cucerirea ei, tânărul ce învăţase de mic fie ai simţi apăsarea, fie a aspira la puterile ei miraculoase, minţise atât de frumos şi atât de inspirat în raportul său. Minţise îndemânatec tocmai pentru a arăta că domeniul cei fusese dat era important şi făcuse din acei pescari vorbind o limbă sălbatecă, mult depărtată de cea a scripturilor, nişte vârfuri ale gândirii întru o credinţă nouă ce putea ameninţa temeliile celei de până acum. De fapt, aşternuse acolo, în acel raport, visuri despre cear fi făcut el dacă ar fi propagat o credinţă care să depăşească Legea. 8 Ameninţarea temeliilor se datora spiritului răzvrătitor pe

cu cele raportate. Nu, nu mai era de mult minciună; de la primele rânduri aşternute de el cu gândul la înţelepţii Sanhedrinului, nu mai era minciună. Era gândire, era imaginaţie, era revelaţie. Era revelaţia lui, a minţii lui inteligente, despre cear fi făcut cu o asemenea cheie de descuiat sufletele. Şi, ceea ce aşternuse în scris, devenea altceva; devenea un lucru în sine opera lui, a lui şi numai a lui, parcă întro reverberaţie secretă de sfântă comunicare cu cei pe care trebuia săi ponegrească. Devenea un lucru minunat de periculos, o goarnă de argint ce vesteşte nişte foarte posibile pericole; devenea scânteia neobservată de alţii care, înregistrată de ochiul său răzbunător, lumina ameninţări până atunci nebănuite. Era de fapt deschiderea modului cum ar fi curăţat el această lume strâmbă, dacă ar fi fost alături de discipolii Nazarineanului.

12 De asta, pe semne, se trezi chemat la ceas târziu de noapte. Iar el porni convins că era adus pentru a i se pedepsi minciuna, dar şi dorinţa de răsturnare, pentru a i se tăia capul în care prezicerile deţinute de nişte pescari, deveniseră cea mai ascuţită ameninţare ce se-ndrepta spre temeliile înaltului sinedriu al Sanhedrinului. Şi, vinovat, nici nu îndrăzni să ridice ochii spre a vedea cât de mare era stăpânul în faţa căruia se afla. Auzi numai glasul. Un glas ce nu i se mai adresase până atunci, de asta era sigur; cel puţin de asta era sigur. Un glas ce putea să semene cu al Dumnezeului mânios şi ameninţător: -Eşti convins că ai scris în raportul tău adevărul ?! -Adevărul? încercă tânărul să câştige timp privindu-şi umbrele picioarelor aşa cum trecea printre ele lumina de la făclii. Adevărul, luminăţia voastră, cine poate crede că-l ţine între degete şi că l-a apucat cu adevărat?! -Deci, încercă glasul poruncitor să tragă o concluzie, desigur, în favoarea intenţiilor celui care-l rostea: Deci, nu eşti convins! Dar tânărul, în resemnarea cu care venise spre a-şi primi binemeritata pedeapsă pentru înflăcărarea căreia i se lăsase pradă minţind, descoperi deodată ceva. Ca un cârlig de care putea să se agaţe, ca o şansă văzută mai mult părelnic în disperarea situaţiei. Era întrebarea propriu-zisă şi nu faptul la care se referea. Pentru că faptul era acel adevăr pe care trebuia să-l confirme, în vreme ce ameninţătoarea întrebare era:”Eşti convins?”. Or, convins putea fi; adică, sincer în convingere putea fi, chiar dacă acela nu era adevărul. Sofisticata şcolire a minţii sale descoperise acest cârlig iar, acum, nemaiţinând seama de legile supuşeniei, el sări întrerupându-l pe omul atât de îndepărtat de el prin mărimea puterii, încât nici nu îndrăzneai a-l privi. Sări în disperare: -Eu sunt convins, prea luminate; eu, în prostia mea, sunt convins. Eu nu-ndrăznesc să spun în faţa stăpânilor mei ceva ce nu sunt convins. Eu am făcut-o din convingere şi, dacă am greşit, capul meu e de vină! -Eşti convins; asta e, că eşti convins! Se auzi glasul ca o căinare, ca părerea de rău a unui om ce trebuie să pedepsească prostia altuia. Eşti convins, asta-i! Ai putut să te convingi cât sunt de periculoşi, asta-i grav! -E grav, înălţimea voastră? Întrebă osânditul adus în faptul nopţii, ca şi cum ar fi încercat, prin întrebare, să-şi mai îndulcească pedeapsa. -E grav! Tună sub bolta încăperii glasul ce parcă ar fi venit din mânia întregului cer. E foarte grav! E foarte grav faptul că a trebuit să vii tu, o minte proaspătă , de om tânăr şi să- ţi dai seama de toate acestea, în vreme ce bătrânii din jurul meu le treceau cu vederea!... E foarte grav! O căldură, o fierbinţeală, o sfâşiere, o arsură străbătu fiinţa măruntă şi cocârjată a tânărului. Ca un fulger de plăcere, ca o goarnă de triumf, ca un cutremur ce-i aducea puterea. Şi numai un gând fericit, trezit de precauţiile cu care învăţase să se oblige a-şi încătuşa sufletul, îl făcu să nu exulte pe faţă. Pentru că, cine ştie, dacă nu ar fi ratat totul supărându-l pe marele stăpân, chiar dacă nu i-ar fi trezit mânia prin faptul că s-ar fi manifestat prea liber, oricum, n-ar fi avut marea

Anul II, nr. 5/2015 şansă de a-l auzi rostindu-şi atât de deschis gândurile. Rostind, adică, atât de deschis îndoielile pe care nu trebuia să le simtă nimeni în atotputernicia gândirii Sanhedrinului. -Romanii - rosti bătrânul şi atotputernicul Hannah înălţând mâinile sale cu degetele noduroase de adevărat patriarh romanii, repetă el fixându-şi parcă direcţia obsesiei, romanii pot să ne distrugă când vor ei cu puterea lor sălbatecă!... Şi, la acest gând, parcă îi admonestă pe toţi de faţă măturândui prin rotirea profilului său uscat din care lipsea orice urmă de zâmbet. Îi admonestă, dar nu pentru că nu se gândeau la puterea romanilor, ci pentru că, înfricoşaţi de ameninţarea lui, nu veneau să-i descopere gândul cu adevărat obsesiv pe carel rosti cu habotnică satisfacţie: dar noi, noi îi putem face, fără să observe, supuşi ai inteligenţei noastre!... Şi, ca un „amin“ al marii lui ambiţii, ca un „amin“ al încrederii în rostul său pe lumea asta, bătrân puternic, vânos şi ameninţător precum Dumnezeul căruia învăţase să i se supună cu teamă, repetă printre dinţii săi galbeni dar siguri de muşcătură: Da, îi putem face! Supuşi ai inteligenţei noastre, îi putem face! Prooroc şi om de acţiune în acelaşi timp, judecător aspru şi diriguitor care dă sensuri mişcărilor de neamuri, căpătă avânt de la această ambiţie rostită ca un adevăr de netăgăduit şi încercă o satisfacţie care lumina straniu faţa sa lipsită de zâmbet, de înţelegere, de bunătate, marcată doar de o înălţătoar patimă vineţie şi de arderea ochilor care fuseseră cândva frumoşi şi albaştri: -Pentru că inteligenţa noastră vine de la Lege şi Învăţătură şi, în numele ei nu trebuie să iertăm nimic!... Nimic care să ne poată ameninţa!... Da, nimic!. . De ce credeţi că l-am pierdut pe Nazarineanul de la care pornesc toţi ăştia?... De ce?... Mare importanţă pentru mine să răstignesc un prooroc inspirat!... Dar se voia împărat; îşi spunea în sărăcia lui, împărat şi, atunci, şi-a pecetluit soarta singur. Pentru că, Împărat, adică învingător de duşmani, nu are voie să fie pe lumea asta, decât unul care e alesul Romei!... Altfel ar însemna să recunoaştem că vrem noi să învingem Roma şi să ne dăm singuri pieirii! Vor înţelege neamurile noastre pornite şi răzvrătitoare de ce folos le este politica la care le înjugăm aspru, prin neiertarea legii, doar când îşi vor da seama că puternicii lumii de astăzi, care vor să ne distrugă, vor pieri, aşa cum au pierit şi alţii puternici care ne-au adus şi ne-au ţinut în robia lor, iar noi vom dăinui pentru că suntem aleşi să ducem mai departe Legea Dumnezeului Unic şi Atoatestăpânitor!... Vom dăinui! - repetă el cu convingere ca şi cum ar fi vrut să alunge orice îndoială - iar cei răzvrătiţi din poporul ales care, prin sminteala lor, prin prostia lor, prin pornirile lor nechibzuite, nu se gândesc că aduc duşmanul asupra noastră, duşman care, în sălbăticia lui vrea să ne distrugă, vrea să treacă cu plugul peste pământul sfânt al Ierusalimului, trebuie să piară deândată. Pentru că e mai bine să se piardă tulburătorii decât, zicând că ne-am răsculat, ostile romane să ne piardă pe noi toţi! Ce, credeţi că, altfel, m-aş fi încăpăţânat eu să ridic pe cruce un prooroc inspirat care a intrat în Hierosolyma noastră sfântă călare pe un asin?!... Tânărul îndrăznise să ridice fruntea. Îndrăznise ca, de la mâinile cu degete precum crengile bătrâne, ochii să i se îndrepte către obrazul vineţiu al marelui stăpân cercetându-i vitalitatea îndârjită, trăsăturile neiertătoare care-i dădeau atâta

Anul II, nr. 5/2015 solemnitate, expresia dispreţuitoare a gurii care-l arăta a şti mai mult decât toţi oamenii şi ochii frumoşi deasupra nasului urât, făcându-te să-i înţelegi şi mai mult esenţa de patriarh menit să cârmuiască. Îndrăznise şi îl cerceta acum cu atenţie sfioasă dar perseverentă, tocmai pentru că în glasul lui, sau, poate, în expresia lui, în mişcările lui, simţise parcă un semn întrebător al neliniştii. Tocmai în afirmaţiile pe care le făcea cu toată certitudinea, era o nelinişte, un semn de îndoială. Şi, simţind cu vanitate că era vorba de reacţia produsă de raportul său, de înverşunarea împotriva datelor limpezi şi ameninţătoare pe care imaginaţia sa le născocise, tânărul prinse curaj cercetând mai cu atenţie părul alb şi pielea roşie din care se configura expresia puterii marelui său stăpân. Pentru că semnul acela de îndoială pe care el i-l simţise, îl făcea pe patriarh mai om, îl cobora de pe piedestalul atotputerniciei. Deocamdată, nu ştia de unde venea acest semn, dar simţindu-l, intuindu-l, prinsese curajul de a-şi cerceta stăpânul cu mai puţină sfială. -Noi avem o armă!striga acela. Am descoperit acum o armă care ne va aduce paza în faţa răzvrătitorilor ăstora!... Dar de unde asemnea nechibzuită răzvrătire, de unde? Fără să răspundă, fără să-şi permită a răspunde, tânărul pe care şcolirea şi cine ştie ce experienţe moştenite îl făceau mai matur decât arăta chipul său nu prea atrăgător, simţi satisfacţia de a fi aruncat o sămânţă de îndoială tocmai în sufletul ce apărea drept cel mai neîndoielnic al neamului. -Vine de la cei ce nu cunosc Legea, sau, mai rău, de la cei ce nu vor s-o cunoască! - îşi dădu singur răspunsul bătrânul stăpân, tocmai pentru a demonstra întru mărirea lui că nu avea nevoie de răspunsul nimănuia. Iar vorba lui sună ca o condamnare. Din păcate, ca o condamnare aspră care-l făcu imediat pe tânăr să lase privirile-n pământ, parcă urâţindu-şi şi mai mult trupul deloc falnic. Îi trecuse şi pofta de a răspunde şi pofta de a constata îndoielile celuilalt. Instinctul de apărare îl trăgea cât mai spre interiorul umilinţei sale. Iar bănuiala că totul fusese un joc spre a i se întârzia pedeapsa, binemeritata pedeapsă, îi răsuci sufletul. Nu avea cum crede altfel de vreme ce ideile expuse de el în raport, chiar dacă proveneau de la pescari, îl ajutaseră să se ridice cu mintea mult mai sus, arătându-i-se parcă ceva de care se temea chiar el. Se ghemuia în umilinţa lui şi aştepta mânia asupră-i. Nu putea fi altfel. Mai marele se jucase cu el; îl jucase ca pe un şoarece între labele leului pentru a-l plesni, a-l strivi, pedepsindu-i obrăznicia de a veni cu un raport care, de fapt, înfăţişa corcirea Legii de către tatăl său. Şi asculta supus, pregătit de orice. -Romanii, revenise Hannah cel bătrân la obsesia sa, au ajuns la putere mai mare decât au avut egiptenii de pe pământul cărora ne-a adus înapoi Moise. Sau Babilonul care, de asemenea, i-a înrobit pe străbunii noştri. Şi, cu toate acestea, soarta noastră sub ei e mai bună, tocmai pentru că am învăţat să-i cucerim altfel pe cuceritori. S-a adunat înţelepciunea noastră de veacuri şi inteligenţa noastră s-a ascuţit în aşa fel , încât să putem ţine mai departe flacăra Legii Dumnezeului Unic. Noi cucerim altfel; noi îi facem pe cuceritori să aibă nevoie de noi, să râvnească la femeile noastre şi să se lase prinşi în plasa părului lor; să-şi administreze imperiul prin

13 priceperea noastră, să aibă nevoie de tămăduirile doctorilor noştri, iar femeile lor, care sunt mai temătoare şi mai încrezătoare, să-şi aplece urechea la sfaturile noastre. Şi, astfel, fără gândul prostesc de a înfrunta Roma sau de a ne răscula în faţa ei, noi ne putem mulţumi s-o conducem conducând capul care o conduce. E legea nescrisă şi nerostită a celor care lucrează cu mine şi cu Alexandru. Noi, această falangă nevăzută şi neştiută, dar simţită , care suntem inteligenţa Legii, trebuie să pregătim în permanenţă favoriţi pentru imperatori, soţii pentru prefecţi, sfătuitori pentru consuli, secte în care să creadă cetăţenii de rând şi chiar învăţători pentru libertăţi. Noi trebuie să ţinem în mână această parte a imperiului altfel, prin altfel de forţe şi să ne păstrăm în taină aceste forţe mânuindu-le numai noi cu inteligenţa noastră... Romanii, reluă el cu trufia celor gândite până atunci, ne rabdă mai greu pentru că sunt mai deştepţi şi mai răzbunători decât cei care ne-au atacat înainte, dar aceia erau de-ai noştri, din această parte a lumii, iar stricăciunea lor era din această parte a lumii. Roma însă a adunat toate stricăciunile lumii la un loc, aducând viciul din toate colţurile ei şi înmulţind Sodomele lumii, aşa că, prin stricăciunea ei, e mai uşor de cucerit!... . Fiţi, vigilenţi ca acest tânăr intrat de curând în slujba noastră şi iscodiţi totul în amănunt ca să fim stăpâni pe toate ştirile şi să ne amestecăm în toate mişcările! Luaţi exemplu de la el în a fi cu mintea trează şi a deduce tot ce se poate întâmpla în viitor de pe urma unei mişcări căreia nu-i dăm atenţie astăzi! „Ca acest tânăr“ - oare chiar spusese?!... Da, chiar aşa spusese cel mai stăpân dintre stăpânii Legii. Tânărul începu să crească; să devină lumină, să devină putere! Şi numai instinctele sale bune îl făcură să păstreze aceste sentimente cât mai în adâncul umilinţei sale. Tocmai datorită tăriei pe care i-o dădeau certitudinile, se ştia acum sigur, mirele fetii aceleia care se îndrăgostise de el din singurătate; şi îşi ştia deştepăciunea apreciată. -Nu înţelegeam până acum ce-i atrage pe oamenii proşti către credinţa Nazarineanului. Spusesem atunci „Să moară unul decât să murim toţi“, pentru că prea venea ca oaia la junghiere, iar romanii prea aveau nevoie de o dovadă de credinţă din parte-ne. Atâta ştiam, până la raportul tău care mi-a arătat cât sunt de periculoşi dar şi cum îi putem folosi. Sunt o molimă pe care trebuie să o ucizi sau să o îndrepţi către alţii. Tu care i- ai descoperit dedesubturile, mă înţelegi?! Înţelegea, cum să nu înţeleagă! Înţelegea că, după îndemnul marelui Hannah, ar fi trebuit să-şi ucidă propriile sale gânduri şi tot ce i se arăta prin ele. El înţelegea; înţelegea tot mai bine pe măsură ce ascundea în el tot mai adânc secretul frământărilor şi revelaţiilor din care îşi încropise raportul. -M-am întrebat şi eu -recunoştea bătrânul Hannah incitat de explicaţiile pe care le aflase în raportul lui - m-am întrebat şi eu de unde prinde la oameni învăţătura lor... Acum înţeleg! Oamenii vin către biserica lor şi găsesc o masă întinsă, găsesc căldură, găsesc vorbe încurajatoare. O asemenea învăţătură care prinde la săraci, noi o putem folosi ca să cucerim alte neamuri care nu au dreptul la Legea noastră. Dar pe cei avuţi, pe cei care-şi vând avuţia şi o aduc la masa aia comună,

Anul II, nr. 5/2015

pe ăia cine-i poate înţelege?! Cine?... E o ameninţare pe care oamenii aceştia o exercită, iar tu trebuie să veghezi ca ameninţarea asta să nu mai existe. S-o tai, s-o treci prin foc, înţelegi?! Legea noastră trebuie să-şi arate puterea, înţelegi?! Întelegea, înţelegea mai ales ceea ce nu ştiuse până atunci: că nici cei mari, nici cei mai mari nu sunt siguri pe Lege. Şi-l cuprinse o slăbiciune în faţa bătrânului aceluia care i se păruse până atunci atotputernic. -Luminăţia ta, îi spuse dintr-o pornire pe care, mai târziu, ar fi fost posibil s-o regrete - unii şi-au vândut avutul şi au venit cu bani şi cu ideile lor, alţii mănâncă din aceşti bani şi cântă vorbe de slavă, dar şi unii şi alţii, ştiu încă puţin despre Învăţătorul lor. Eu mă gândesc la El şi... Îi păru rău imediat de această pornire spre sinceritate:

”Dacă aceia ştiau puţin, de unde ştia el atât de mult?” ar fi putut să sune întrebarea acuzatoare. „Îl vizitează pe el, îl bântuie şi-l învaţă chiar Acela ridicat pe cruce“. Dar avu noroc şi de data asta. Faţa bătrânului înroşindu-se şi mai mult, căpătă o lumină satisfăcută: -Ştiu puţin? Îi vom face noi iar tu vei purta grija înăbuşirii lor!... Am auzit că ai fost întrebat cu cine vrei să lucrezi şi lai preferat pe Schammai lui Nathaniel!... Schammai e biciul, tu să fii fierul!Fierul, înţelegi?! Iar el, cu ochii săi gânditori şi migdalaţi ca de fecioară, înţelegea că Legea, atotputernica Lege, are nevoie de fierul lui ca să stea dreaptă sau să pară că stă dreaptă.

Garda elveţiană – Vatican

(va urma)

Anul II, nr. 5/2015

Raluca Ioana Maftei

SCRIS ÎN STELE Capitolul III, Episodul 12 I-am cerut lui Florence permisiunea de a face copii la scrisoarea preţioasă pe care o citiserăm amândouă. Abia aşteptam să le-o arăt lui Alex şi Elvirei şi să clarific astfel lucrurile între noi. L-am sunat aşadar pe Alex şi i-am spus că sunt în Paris şi că vreau să mă întâlnesc cu el. A fost bucuros să mă audă, dar în acelaşi timp mirat când a auzit că mă aflam deja în Franţa de câteva zile şi nu îl sunasem. Se aşteptase bineînţeles să fie primul care să afle, ba mai mult, se aşteptase să locuiesc la el, aşa cum o făcusem până atunci pe durata şederii mele în Paris. Am ajuns la apartamentul lui la ora agreată şi mi-a deschis cu un surâs larg pe buze. Îmi fusese dor de el şi revederea noastră îmi aducea o anumită căldură în suflet. „Anamaria, să nu mai faci aşa ceva, mă superi. Cum adică, ajungi la Paris şi te cazezi la o doamnă oarecare?” mă certă Alex luându-mă în braţe în acelaşi timp. „Alex, am o mulţime de noutăţi pentru tine, ai să înţelegi imediat de ce am stat acolo câteva zile şi nu am dat nici un semn.” Ne-am aşezat amândoi la masa din bucătărie, acolo unde săptămâni şi luni la rând împărţiserăm câte o cafea cu lapte la micul dejun şi descususerăm situaţia pe toate părţile atunci când întâmplări insolite apăruseră în viaţa noastră. La fel şi acum, două cafele aburinde stăteau între noi, mărturie a apropierii pe care o împărtăşeam. Am scos o copie a scrisorii lui Véronique şi am pus-o pe masă. „Ce-i asta?” „Citeşte-o şi îţi explic după aceea.” În câteva minute terminăde studiat scrisoarea şi ridică întrebător ochii spre mine.

„Cine este Véronique? Ce vrea să spună această scrisoare?” „Véronique este mama doamnei Florence, cea pe care am cunoscut-o întâmplător atunci când încercam să găsesc în Montmartre imobilul în care a locuit bunicul. Se pare că bunicul meu a avut sentimente puternice pentru această doamnă şi i-ar fi propus la un moment dat să îşi lase soţul şi să formeze împreună un cuplu. Véronique lucra la tipografia bunicilor noştri. Bunicul meu i-a donat nişte proprietăţi şi apoi a părăsit Franţa. După cum ştim, bunicul nu a revenit niciodată pe pământ franţuzesc. Véronique se pare că nu a acceptat niciuna din proprietăţile lăsate moştenire, mai puţin apartamentul din Rue de Montmartre 48, cel în care locuieşte Florence. Pe toate celelalte le-a transferat domnului Ionescu care le-a păstrat până la moarte. Nu ştiu dacă bunicul a aflat vreodată despre acest transfer sau a murit cu convingerea că totul a rămas pe numele lui Véronique.” Alex rămăsese cu gura căscată, exact aşa cum rămăsesem şi eu atunci când citisem scrisoarea. „Şi bunica ta, familia ta, au ştiut vreodată despre această idilă şi ceea ce a antrenat ea dupăaceea?” „Nu am nici cea mai vagă idee. Bunica nu mi-a povestit niciodată nimic despre nicio Véronique. Nu văd de ce nu mi-ar fi spus dacă ea ar fi ştiut. Insăînclin să cred că nu a aflat niciodată, nici despre idilă, nici despre faptul că bunicul i-a lăsat unei alte femei toţi banii şi toate proprietăţile pe care le-a cumpărat din câştigurile sale din Franţa. Oare e posibil ca domnul Ionescu să fi ştiut? Oare ar fi indicat să ne mai uităm printre lucrurile personale rămase de la bunicul tău?”

Anul II, nr. 5/2015 „Nu ştiu ce să zic, am să îi spun mamei. Cu siguranţă această veste, nu îţi ascund, îi va lua o piatră de pe inimă. Era destul de îngrijorată de faptul că ar fi trebuit să renunţe acum la vârsta asta cam la tot ce are. Am să îi dau vestea, probabil va rămâne perplexă aşa cum am rămas şi eu, şi atunci vom vedea ce e de făcut. Deja parcă suntem într-un montagnerusse, cu ce viteză ameţitoare se schimbă lucrurile şi cum îşi

16 situaţia şi să gândim împreuna la o soluţieechitabilă pentru toţi. Eu eram însă sub impresia celor aflate şi în mod normal aş fi turuit o oră despre povestea asta dacă aş fi avut cu cine. Ceva în atitudinea lui însă mă ţinea la distanţă. A luat din nou scrisoarea şi a citit-o cap-coadă de câteva ori. Îl urmăream cu atenţie şi încercam să îi surprind orice mică schimbare în trăsăturile feţei. Figura lui însă rămânea

Bazilica San Govanni in Laterano schimbă sensul.” „Da, e într-adevăr ameţitor, mie deja a impasibilă. Of Doamne, cum or putea bărbaţii ăştia să umble început să îmi fie frică să mai fac orişice fel de cercetări. La aşa cu feţele astea de poker? După înca câteva minute, nu început totul era palpitant, ardeam de nerăbdare să vină o am mai avut rabdare şi am îndrăznit să îi întrerup tăcerea. nouă zi şi sămai fac un pas în cercetările mele. Apoi însă „Alex, spune-mi te rog la ce te gândeşti. Nu eşti bucuros că lucrurile au început să se complice şi asta mi-a atras deja lucrurile s-au clarificat în favoarea voastră?” „Anamaria, nu resentimente din partea multor oameni. Pe de o parte aş fi e atât de simplu. Vezi tu, mă simt ca într-un joc de ruletă vrut ca toate aceste lucruri să nu se fi întâmplat niciodată, pe rusească. „Glonţul” execuţiei ne revine pe rând şi deja nu de altă parte îmi pare bine că am avut şansa să aflu atât de ştiu dacă să mai cred în oricare din scrisorile care apar pur şi multe lucruri despre familia mea.” simplu după 70 de ani. Nu ne putem trăi viaţa aşa la nesfârşit Alex se uită lung la mine cu o expresie îngândurată şi nu între avocaţi, bancheri, scrisori cu promisiuni decedare a spuse nimic. Cred că procesa tot ceea ce aflase, însă evident averii, reveniri, idile secrete şi lingouri de aur.” „Alex, ştiu ce că el semanifesta mai puţin vocal decât mine, era bărbat spui, dar îmi pare că detectez un reproş în vorbele tale? Tu doar, deci mai reţinut. Mă aşteptasem să pară uşurat de ceea crezi că eu mă simt altfel decât tine? Nu am decât „vina” de ce aflase dat fiind că acest lucru repunea familia lui pe făgaşul a mă fi oprit în poarta casei tale din Cap d’Antibes. Până la iniţial. Însă pentru un oarecare motiv care îmi scăpa, părea urmă, nici nu trebuia să mă inviţi înăuntru la o cafea, în felul îngândurat şi preocupat. Nu am vrut să încep să îi pun întrebări ăsta, toate aceste lucruri ar fi rămas pentru totdeauna despre ce gândeşte şi ce intenţiona să facă, deşi mărturisesc îngropate în trecut. Deci nu înţeleg ce încerci săspui cu aceste că mi-ar fi plăcut să stau mai mult de vorbă cu el, să analizăm remarci.” Deja mă aprinsesem. Îmi părea rău că ridicam tonul

17 la el pe măsură ce mă simţeam tot mai exaltată în explicaţiile mele, dar simţeam cum mă cuprinde un soi de frustrare de care deveneam tot mai conştientă şi pe care cred că o şi alimentam, pe măsură ce vorbeam. „Anamaria, bineînţeles că nu îţi reproşez nimic, nu încerc să îndrept spre tine vreun deget acuzator, dar deja situatiile astea care se schimbă dela o zi la alta, au ajuns să mă năucească.

Anul II, nr. 5/2015 pe cât le credeam eu sau pe cât le-aş fi vrut. Se pare că eu mă simţeam mult mai apropiată de el decât se simţea el de mine, iar reticenţa lui celtică, care se manifesta în momentele de raţionalitate, pe mine mă făcea să reacţionez agresiv. Miar fi plăcut să îmi pot păstra calmul la fel ca şi el şi sălas creierul să vorbească, dar fiind o situaţie care îl includea şi

Bazilica San Pietro Nu ştiu cât de departe vom mai putea ajunge cu acest joc al pe el, pur şi simplu nu eram în stare. Oare de ce trebuia să întâmplărilor. Îmi este frică. Trăiesc într-o nesiguranţă ajungem aici? perpetuă.” „Alex!”- l-am întrerupt eu abrupt. „Nu am venit Alex care îmi cunoştea pornirile uşor năvalnice, mă lăsă să în Franţa cu intenţia să îţi fur proprietăţile şi nu stau la uşa ta mă liniştesc şi nu zise nimic. Dar în ochii lui albaştri era o cu ordinul de evacuare în mână. După cum vezi în momentul privire de gheaţă. de faţă, prin descoperirea acestei scrisori înţeleg că bunicul „Anamaria, nu are rost să ne încingem pe marginea acestui meu a lăsat toată averea acestei Véronique care mai departe, subiect. Nu face bine nimănui. Voi arăta scrisoarea mamei a transferat dreptul de proprietate bunicului tău care l-a mele şi apoi va trebui să mergem împreuna la firma de păstrat şi de pe urma căruia beneficiaţi voi şi în ziua de astăzi. avocatură îi să le prezentăm această nouă dovadă despre Baza acestui drept însă, se referea la bunurile care au cursul posesiunii proprietăţilor în discuţie. Hai să lăsăm câteva aparţinut bunicului meu. Asta este realitatea. Toate aceste zile să treacă şi apoi cădem de acord asupra datei la care să case i-au aparţinut lui şi au fost achiziţionate cu banii câştigaţi ne întâlnim cu Valérie. De acord?” de el. Nu are rost să ne ascundem după deget şi să pretindem Cu aceste fraze întrevederea noastră luă sfârşit. Alex mă altceva.” Discuţia degenerase şi era a doua oară după expediase elegant şi nu mai erau necesare alte politeţuri. Mă întâlnirea din biroul lui Valérie când îmi dădeam seama că simţeam umilită. În mine creştea o furie necunoscută în între mine şi Alex, lucrurile nu erau chiar atât de apropiate raporturile mele cu Alex de până atunci. Îmi venea să urlu:

Anul II, nr. 5/2015 de ce??? Ce făcusem? Care era vina mea în toată această poveste? De ce se purta aşa cu mine? Unde dispăruse prietenia noastră şi căldura dintre noi? Ce naiba se întâmplase? Ajunsesem să discutăm pur şi simplu o afacere imobiliară? Alex nu se putea purta aşa cu mine. Nu cu mine! Iar lucrurile erau evidente: acele proprietăţi fuseseră cumpărate de bunicul meu, cu banii munciţi de el. Într-un moment de

18 care vedea totdeauna lucrurile mai frumoase decât erau şi oamenii mai buni decât în realitate? În momentele acelea nici nu ştiam ce să fac cu mine. Nu mă puteam duce acasă la Florence cu starea aceea de nervi, s-ar fi îngrijorat imediat, plus că nu aveam degând să povestesc în detaliu cum şi de ce se întâmplase. Anumite lucruri era mai bine să rămână nepovestite. Cel puţin până

Arabescuri rătăcire, făcuse o scrisorică către femeia pe care credea că mă calmam şi decideam în ce direcţie să mă îndrept în o iubeşte, îi declarase dragostea eternă şi îi făcuse cadou această conjunctură, din nou complicată. toată averea. Fusese o nebunie, asta era clar! Femeia fusese Nimeni altcineva nu ştia că mă aflam în Paris, deci nu prea mai cu cap decât el şi îi transferase acele drepturi partenerului puteam să sun pe nimeni aşa deodată să îi invit la o cafea. său. Care partener le păstrase până la sfârşitul vieţii şi le Şi totuşi aveam nevoie să stau de vorbă cu cineva, oricine, pusese la dispoziţia familiei lui. De ce făcuse acest lucru şi nu care să mă asculte pur şi simplu. Am pornit în derivă către i le returnase prietenului său căruia îi aparţineau de drept, parcul meu preferat. Mă găseam din nou în aceeaşi ipostază asta nu reuşeam sămă dumiresc. Era clar că trebuia să de confuzie amestecată cu regret şi scuturată de unde de dezlegăm acest lucru. Aşa era drept, aşa era corect, aşa era mânie ca acum câteva luni când ieşisem din biroul lui Valérie. uman. Şi ei ar fi trebuit să fie primii care să se ofere să facă Situaţia se schimbase la polul opus, actorii erau însă aceeaşi, acest lucru. În loc de asta, prima reacţie era de respingere. iar sentimentele mele la fel de amestecate ca şi atunci. Doar Un zid se înălţase brusc între mine şi Alex. Credeam că între că acum avusesem alte aşteptări din partea lui Alex şi mine şi el existau sentimente speciale. Era mai mult decât avusesem senzaţia că raporturile dintre noi se prietenie, camaraderie, complicitate şi înţelegere. Trebuia să îmbunătăţiseră. Când ai aşteptări mai mari din partea unei fie mai mult decât atât! Oare totul se desfăşurase numai în persoane, atunci când aceasta nu se ridică la înălţimea lor, imaginaţia mea? Oare nu eram decât o biată fiinţă idealistă cu atât mai adânc simţi dezamăgirea. Şi nu eram construită

Anul II,nr.5/2015 pentru a fi dezamagită. Mă consideram o persoană deschisă către ceilalţi, pozitivă, încrezătoare. Nu eram obişnuită să iau astfel de bobârnace, probabil aveam de învăţat încă o lecţie. Aceea a acceptării lucrurilor, oamenilor, situaţiilor nefavorabile. Era cald afară şi frumos şi o mulţime de oameni se bucurau de soare în Jardin du Luxembourg. Aşteptam să mă cuprindă relaxarea pe care o simţeam de obicei când ajungeam în acel loc, însă pentru prima oară astăzi nu mă bucuram de plimbare. Plimbare e mult spus, pentru că mai mult rătăceam pe aleile cu pietriş cu mintea blocată în frământările mele. Sentimentul de nedreptăţire creştea continuu şi nu reuşeam să găsesc o motivaţie atitudinii subit distante a lui Alex. Probabil erau între noi diferenţe de mentalitate sau culturale pe care eu nu le înţelegeam. Ştiam că era perfect pertinent ceea ce îmi spusese el, dar felul în care se exprimase, pentru mine fusese ca o lovitură. Nu puteam gândi atât de practic, eu pusesem suflet şi mă frământasem şi când balanţa înclinase în favoarea mea şi într-a lor. Ceva în mintea mea se tot rotea şi nu îmi dădea pace. Deşi bunicul meu, îndrăgostit iremediabil de o femeie care nu îl vroia, îşi lăsase averea acelei femei şi părăsise ţara, partenerul lui, Ionescu, s-a trezit cu nişte bani şi proprietăţi în braţe, fără să mişte un deget sau să merite acest lucru. Nu spusese absolut nimic nimănui despre acest aranjament care îl favoriza în mod neaşteptat şi uitarea s-a aşternut peste această pagină din viaţa lor pentru câţiva zeci de ani. De ce Ionescu nu îi spusese nimic bunicului meu? Nu găsise o cale de a-i transmite această informaţie timp de mai bine de 30 de ani după ce bunicul plecase de acolo? Venise între timp în ţară de câteva ori, de ce tăinuise acest lucru? Dacă să zicem că nu îl tăinuise şi bunicul aflase ce s-a întâmplat, cum de nu aflase bunica? Şi cel mai important lucru: cum de fusese de acord să îi rămână atâtea proprietăţi lui Ionescu? Dupa ce comuniştii puseseră sechestru pe uşa locuinţei şi a tipografiei din Bucuresti, viaţa bunicilor devenise grea şi sărăciseră. Mă îndoiesc că nu l-ar fi interesat măcar o parte din banii pe care îi muncise în Franţa. Toate aceste lucruri erau ilogice şi nu puteam înţelege cum un om cu integritatea lui Alex nu se întreba măcar,acum că aflase provenienţa proprietăţilor din familia lui, care mai era legitimitatea acelei posesii. Ce puteam să fac eu acum să aflu ce gândise şi făcuse de fapt dl Ionescu? De aceea îl rugasem pe Alex să mergem din nou la el acasă şi să ne uităm printre documentele personale ale bunicului său. Refuzul lui evaziv, aruncând pisica în curtea mamei lui, îmi sugera clar că nu vroia să mai scotocim prin hârtii care ar fi putut dăuna situaţiei lor. Nu puteam să merg cu forţa la ei acasă şi nici în Valérie nu aveam încredere că m-ar fi lăsat să fac cercetări în arhiva firmei de avocaturăunde lucra, pe premisa că am mai fi putut descoperi vreun document justificator care

19 să dezlege acest mister. Cu sau fără casele bunicului meu, avusesem impresia că familia Baudet era înstărită şi realizată material suficient, părinţii lui Alex erau fiecare un profesionist recunoscut în domeniul lui şi câştigaserămulţi bani de-a lungul timpului, iar Alex era un arhitect de succes, cu proiecte în derulare în mai multe ţări. Sigur că nu e plăcut când apare cineva de pe stradă literalmente şi îţi cere casa în care ai trăit în ultimii 40 de ani, casa în care ţi-ai petrecut vacanţele cu familia şi prietenii într-un loc de vis şi o grămadă debani din conturi. Dar când toate aceste lucruri nu ţi-au aparţinut niciodatăşi le-ai stăpânit doar printr-o eroare, atunci faci tot ce-ţi stă în putinţă să îndrepţi acea eroare. În cazul nostru nematerială, ci mai curând morală. Acestea erau gândurile care mă frământau şi pe care nu aveam cui să i le împărtăşesc. Ah, desigur! Cum de uitasem de Marc? Marc era singurul personaj neutru din peregrinările mele prin Paris. Lui îi povestisem o dată despre situaţia halucinantă în care mă aflam, şi puteam să o mai fac încă o dată. Până la urmă erau două urechi care să mă asculte şi în faţa cărora să-mi vărs amarul. L-am sunat şi spre surpinderea mea, a acceptat imediat să ne vedem. Îmi era mult mai la îndemână să stau de vorbă cu o persoanăcare nu lua partea nimanui în acest joc şi dezinteresată de subiectul în sine. Dacă acceptase doar din politeţe deja nu mai conta prea mult, mă foloseam de cafeaua cu el ca să îmi spun păsurile şi să mă „răcoresc”. Probabil că aşa suntem noi femeile, avem nevoie de comunicare şi când suntem bucuroase şi când suntem triste, dar mai ales când suntem nervoase. E felul nostru de a ne scutura de tot ce ne iese în cale şi ne perturbă existenţa şi de a merge mai departe. Trecuse ceva timp dela după-amiaza petrecută alături de Marc în faţa unor multe carafe cu vin. Schimbaserăm vreo două mail-uri de atunci cu privire la unele oportunităţi de a investi în anumite pachete de acţiuni la bursă, el crezându-mă probabil plină de un cash cu care nu ştiam ce să fac. După ce îi explicasem că nu eram în măsură de a face vreo astfel de investiţie, mail-urile încetaseră. Ne-am întâlnit într-un bistro micuţ din Cartierul Latin. „Ce surpriză plăcută” mă întâmpină el cu un zâmbet larg. Probabil se gândise că intrasem în sfârşit în posesia lingourilor de aur. Aveam să-l dezamăgesc din nou. Dar nu mai putea fugi, nu avea cum, cel puţin o oră trebuia să şadă cu mine şi să mă asculte. „Sunt nerăbdător să aflu noutăţi. Au trecut ceva luni, înţeleg că până la ora asta ai devenit o femeie bogată?” insinuă el mieros. Nu avusese răbdare nici să comandăm cafelele. Eram într-o cafenea orientală, aşa că am comandat două cafele la nisip. „Ce specialitate e asta?” „E fiartă la foc mărunt şi păstrează zaţul în ceaşcă. E bună, o să-ţi placă.” Cafeaua la nisip veni însoţită de rahat turcesc de diverse arome şi culori care îmi bucurară atât ochii, cât mai ales papilele gustative. Lângă cafea am comandat şi două coniacuri Curvoisier şi

Anul II,nr.5/2015 iată-mă din nou în ipostaza în care aveam nevoie săbeau ceva care să îmi amorţească nervii şi săîmi dezlege vorbele. I-am povestit lui Marc ultimele evenimente, deşi în mod normal nu mi-aş fi deschis inima în faţa unui străin. Simţeam nevoia însă să scot din mine tot ceea ce mă apăsa, toate nedumeririle, frustrările, neînţelegerile şi speranţele că lucrurile se vor aşeza în final în direcţia dorită. Ca şi data trecută, Marc mă ascultă cu atenţie, fără să pună prea multe întrebari. Ce e drept, logoreea mea era destul de uşor de înţeles şi cred că luxul de amănunte cu care treceam de la expunerea obiectivă a faptelor la descrierea în amănunt a emoţiilor pe care le trăiam, îl năuciseră pe săracul băiat în aşa hal încât îl făcuseră să tacă şi să mă lase să mă desfăşor. Orice intenţie de a mă conduce către o direcţie despre investiţii cu care venise probabil blindat la întâlnirea noastră, îl părăsise cu siguranţă pe parcurs, asta în măsura în care îşi mai aducea aminte exact cu ce intenţie venise. Ora de psihoanaliză s-a transformat în trei ore de cafele cu coniac urmate de degustarea unor lichioruri interesante. La un moment dat, nu am mai ţinut şirul băuturilor degustate, alegeam pe rând câte un pahar din fiecare fel de băutura care ajunsese în raza noastra vizuală şi discuţia deja se extinsese de la întâmplările de bază la sistemul bancar, acţiuni la bursă, Opera din Paris, imobiliare, modul în care parizienii îşi petrec timpul liber şi vacanţele, inimi rănite, întâmplări din viaţa de cuplu, amorul la Paris şi o mulţime de alte subiecte care săreau haotic între doi oameni care pierduseră orice fir logic în conversaţie. Cred căMarc deja mă credea alcoolică dat fiind că fiecare din discuţiile noastre se îmbibase puternic în alcool. Mă interesa însă atât de puţin ce credea Marc sau oricine altcineva în acel moment, mă simţeam bine, uitasem încleştarea cu care venisem şi mă ajutase enorm să îi fi putut povesti cuiva despre ultimele întâmplări. „Draga mea, mă bucur că ţi-ai deschis inima şi mi-ai povestit atât de multe lucruri din viaţa ta. Din păcate în acest moment nu prea pot să te ajut cu nimic altceva decât să te ascult. Dacă însă vei decide să marşezi şi să îţi revendici drepturile asupra averii, îţi stau la dispoziţie cu orice ai nevoie.” „Păi eşti consultant în investiţii, e normal să îţi oferi serviciile.” „Da, sunt. Dar dincolo de asta simt că ai nevoie de cineva alături de tine. Eşti într-o ţară străină, oamenii pe care i-ai cunoscut fac parte, mai mult sau mai puţin din aceeaşi ligă şi înclin să cred că toţi cei care au apărut în viaţa ta în urma acestei conjuncturi, vor lua partea familiei Baudet. Ştiu că te simţi apropiată de Alex, am înţeles şi asta, transpare din toate poveştile tale despre el. Trebuie să ai un pic grijă în acest sens şi să nu-ţi faci iluzii prea multe. Francezii sunt individualişti şi îşi urmăresc propriul interes când situaţia le-o cere şi mai ales, foarte interesaţi de siguranţa lor materială. Comportamentele nobile s-au estompat odată cu revoluţia şi mă îndoiesc că familia Baudet, în frunte cu Alex, vor renunţa

20 atât de uşor la nişte bunuri de o anumită valoare, materială şi sentimentală, pentru a le returna unei străine, chiar şi în condiţiile în care aceasta ar fi îndreptăţită să le primească înapoi.” „Marc, sunt impresionată, şi nu doar de coniac şi lichior, ci pentru că ai avut răbdare să mă asculţi şi pentru că te-ai oferit să fii alături de mine acum când sunt singură în această aventură care a început să se transforme într-o luptă.” Am mai închinat un pahar cu Marc şi apoi am ieşit în căldura umedă de afară. Parisul era aglomerat şi gălăgios iar eu nu ştiam, din nou, încotro s-o apuc. La Florence m-aş fi simţit pusă sub lupă, iar pe altcineva la care m-aş fi putut duce, nu cunoşteam. Marc m-a văzut ezitând pe stradă. „Unde mergi acum?” „Nu prea ştiu. Stau la Florence, doamna la care am descoperit scrisoarea. Dar nu vreau să mă duc acum la ea să înceapă să mă descoase. Nu ştiu, văd eu, mă mai plimb prin oraş..” „Anamaria, nu poţi umbla aşa pe străzi, hai la mine, te odihneşti un pic, mănânci ceva şi poţi rămâne până mâine dacă vrei. Sau şi mai mult dacă te simţi bine. Cum doreşti.” „Ha, ha, ha! Mă inviţi la tine acasă?” „Da, de ce nu?” „Nu, că asta-i bună! Pe unde mă duc, pe unde măntorc, dau de câte un parizian amabil şi prietenos care mă invită la el acasă. Alex, Florence, acum tu. Ori sunt cel mai norocos om din lume, ori oamenii în oraşul ăsta sunt amabili şi primitori. Ceea ce e împotriva tuturor legendelor pe care le-am auzit până acum despre oamenii care locuiesc în Paris.” Marc izbucni în râs. „Hai să zicem ca tu eşti o persoană care atrage prietenia oamenilor şi le stimulează dorinţa de a oferi ajutor. În rest, nu m-aş baza prea mult pe amabilitatea parizienilor.” În drum spre apartamentul lui Marc am cules o periuţă de dinţi, lenjerie şi un tricou lălâu pentru dormit. Marc m-a lăsat în casă şi s-a întors la treburile lui, iar eu m-am dedat unei activităţi pe care nu o mai făcusem de multe luni de zile: am început să scriu. Ideile îmi curgeau una după alta. Aveam în memorie poveştile bunicii şi auzeam în urechi vocea ei care îmi depăna cu lux de amănunte istorisiri dintr-o altă lume. Vroiam să scriu despre ea şi viaţa ei încercată. Reprezentase totdeauna pentru mine un monument de înţelepciune şi descurcăşenie. Abia acum în anii maturităţii înţelegeam sacrificiile enorme pe care le făcuse şi complexitatea unei vieţi trăită în vreme de războaie, foamete, comunism, lipsuri şi dureri de tot felul. O viaţă lungă, dar plină de luptă şi frământări. Mi-era atât de dor de ea. Aş fi vrut atât de mult să o pot face părtaşă la tot ce mi se întâmpla. Oare ce ar fi spus despre atitudinea lui Alex? Cu siguranţă i-ar fi zis vreo două să-l pună la punct. Pentru ea lucrurile fuseseră întotdeauna foarte clare: vrei ceva, te duci şi obţii ceea ce vrei. Nu îţi convine atitudinea cuiva şi simţi că te nedreptăţeşte cu ceva? Îi spui pur şi simplu, nu taci şi nu te laşi umilit de nimeni. Nu fusese cea mai diplomată persoană pe care o cunoscusem, dar cu siguranţă, ştia totdeauna să obţină tot

Anul II, nr. 5/2015

ceea ce îşi dorise. Fără frământări inutile, fără pierdere de timp. Fără frică, pentru că întotdeauna era mai bine să faci tot ce-ţi stă în putinţă şi să mergi pe principiul că oricum nu ai nimic de pierdut şi că e mai bine să acţionezi. De aş fi putut fi şi eu aşa dârză şi neînfricată ca ea. Iată-mă însă tresărind la fiecare vorbă a cuiva şi întorcând pe toate părţile cuvintele oamenilor care mă răniseră. Mereu atentă să nu zic ceva nepotrivit care să îi deranjeze pe ceilalţi. Şi sfârşind prin a lăsa de fiecare dată de la mine, numai pentru a obţine pacea şi consensul întregului univers. Tot cugetând aşa, am reuşit să umplu câteva pagini. Îi eram recunoscatoare acestui Marc pe care îl văzusem a doua oară în viaţa mea, că îmi pusese la dispoziţie un spaţiu liniştit şi solitar în care să îmi adun gândurile. Nu ştiu cât îl ajutase pe

Hemingway băutura să creeze, cert este că acele combinaţii bahice de mai devreme, împletite cu conversaţia bilingvă derulată cu Marc, mă ajutaseră să îmi canalizez ideile şi să creez câteva pagini de poveste. Avântul meu creator fu întrerupt de un apel pe mobil. Un numar de Franţa pe care însă nu îl recunoşteam. M-am hotărât să răspund, curioasă fiind să văd cine aflase că sosisem la Paris. „Salut chérie! Am auzit că ai redevenit pariziancă. Tocmai pe mine să nu mă suni că ai venit? Hai, când ne vedem? Mie tare dor de tine. De fapt, mi-a fost dor tot timpul ăsta în care n-am ştiut nimic de tine. Abia aştept să te strâng în braţe.” Era Henri.

Forul roman

(va urma)

Anul II, nr. 5/2015

TEATRU

Stefan Cucu

FIICA MUNTELUI Piesă istorică în trei acte şi opt tablouri, în versuri

Scena a 9-a Tarula, Bonzes

TARULA (după câteva clipe de tăcere, cu un rânjet pe chip):

Să nu îl sfârtice regescul bici… BONZES (pe un ton conspirativ):

Ai auzit tu, Bonzes, ce vor ei,

Tarula, hai să hotărâm aici

Un rege şi un preot, doi mişei?

Şi-acum puterea cum ne-o vom păstra!

Vor să ne ia puterea şi atunci

TARULA (după câteva clipe de reflecţie):

Când poftă vor avea, să dea porunci,

Ei bine, Bonzes, noi vom face-aşa:

Iar noi să ne supunem lor, orbeşte,

Ei bine, Bonzes, noi vom face-aşa:

Vor să ne prindă în al forţei cleşte.

Ce nu vom reuşi prin vitejie

Noi, şefi ai unor triburi neînfricate,

O să-ncercăm atunci prin viclenie.

Ce stăpânim şi aur, şi bucate,

Viteaz e Burebista, dar credul,

Nu vrem să ne vârâm asprul grumaz

E încă tânăr, n-a simţit destul

În jugul tuturor. Al nostru-obraz

Nici răutatea şi nici ura ce-i,

Anul II, nr. 5/2015 L-aprind doar ale gloriei scântei.

Sub orice vorbă blândă un pumnal

În luptă dreaptă ştie să se bată,

S-ascundem, să îi măturăm cu-un val

Să biruiască o întreagă ceată,

De ură îndărătnica-i domnie...

Dar nu cunoaşte forţa ce o are

BONZES (cu glas puternic):

Casa lui Augustus-inscriptie Fiara ce-ascunde bine-a sale gheare. Tarula, aşa să fie, aşa să fie! Drept câine credincios i se arată,

TARULA (frecându-şi mâinile):

Neprihănit, destoinic, fără pată,

Pământul dacilor, cu munţi, câmpii,

Pândind mereu în spate ca să-i sară,

O să-l tăiem din nou în mici felii

Cu-a lui cruzime de-ndârjită fiară.

Ce le vom împărţi-ntre noi, frăţeşte!

Vom şti să fim vicleni şi ipocriţi,

BONZES (tăind aerul de câteva ori cu sabia):

Să ne-arătăm în faţa lui smeriţi,

Fereşte, Burebista, te fereşte!

Ca după-aceea să-l lovim din plin, Să retezăm regescul lui destin.

TARULA (rânjind): Oricât de falnic, lupul o să cadă,

Anul II, nr. 5/2015

De-ntinzi dibaci capcana în zăpadă TABLOUL AL II-LEA

Şi labele îşi prinde ca în cleşte, Zbătându-se din răsputeri, lupeşte. Zadarnic va urla, ca în pustiu;

O cameră în interiorul reşedinţei regale de la Sarmizegetusa. Pe pereţi se află mai multe scuturi ornamentate cu imagini

Arcul lui Constantin Pământul îl va îngropa de viu!!! (Amândoi ies din scenă, râzând sălbatic).

de zimbri sau de bouri, săbii curbate. Pe fundal apare stindardul dacic. Lângă perete se află câteva ulcioare. În stânga scenei, o laviţă acoperită cu o blană de urs. Noaptea târziu.

CORTINA Scena 1 Burebista

BUREBISTA (singur, aşezat pe laviţă, sorbind vin dintr-un ulcior):

Anul II, nr. 5/2015

25 Tii, ce aromă! Straşnic, straşnic e! Ce dulce foc mi-aprinde-n pântece! (Soarbe din nou cu lăcomie şi hohoteşte).

(Se aşează pe laviţă şi aţipeşte. Apare Piticul, cu barba măturându-i pământul. Face câteva tumbe şi se opreşte lângă rege, chicotind).

Coloseul – interior Scena a 2-a Ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha!!! Şi Gebeleizis zeul cred că bea Vin sângeriu dintr-o scobită stea; Şi marele Zalmoxis cred că soarbe Vinul pământului din peşteri oarbe. Tu, Deceneu, uscat eşti ca un vrej, Căci tu nu torni nimica în gâtlej! Îmi curge vin în vine, ţie – lapte! Tu te hrăneşti cu vorbe, eu cu fapte! (Soarbe ultimele înghiţituri, apoi aruncă ulciorul peste umăr, hohotind): Ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha!!!

Burebista, Piticul PITICUL (cu glas piţigăiat): Sunt Statu-Palmă-Barbă-Cot, Copil bătrân, slab şi netot, Slobod ca greierele sunt, Prin codru eu alerg şi cant. Eu stăpânesc o-mpărăţie De ghiduşii şi veselie; Tu, ferecat în chingi de fier, Al armelor prizonier, Stăpân eşti peste-o împărăţie

Anul II, nr. 5/2015

De lupi ce pot să te sfâşie

Tu pari o stârpitură, dar eşti zeu;

Şi nu ghiceşti că printre ei

De azi, te voi primi-n regatul meu.

Ai credincioşi, dar şi mişei,

Rămâi aici, în dacica cetate!

Ce-n orice clipă te pândesc

Îţi dau culcuş şi straie şi bucate,

Cu ochi însângerat, lupesc.

Să-mi fii bufon şi sfetnic înţelept,

Pe barba lui Zalmoxis, ptiu!

Să îmi hrăneşti cu pilde gândul drept!

În pielea ta n-aş vrea să fiu...

PITICUL (chicotind şi sărind într-un picior):

(Chicoteşte).

Nu-mi trebuie nimic, sărmane rege!

BUREBISTA (dojenindu-l, mânios): Obraznică maimuţă, stârpitură, Eşti mic de stat, dar slobod eşti la gură!

Eu dorm în codri, pe cărări pribege, Din muşchi şi coji de arbori îmi fac strai,

Puţinul somn tu vrei ca să mi-l stric,

Din părul Cosânzenelor, bălai.

S-ascult ce-mi spui tu – pleavă şi nimic?

Eu merg hai-hui Şi în stejar mă sui,

PITICUL (netulburat):

Copil pribeag,

O vulpe hoţomană şi isteaţă

Eu înnoptez în fag,

Intră-n ogradă ca să fure-o raţă. Pândi un pic stăpânul ca s-adoarmă,

Copil nebun,

Apoi se repezi şi, fără larmă,

Dorm în alun. Cu poame dulci, suave mă hrănesc

Pe orătanie o gâtui

Şi lapte sug din uger pământesc.

Şi-n noaptea tuciurie o zbughi. Dulăul prins în lanţ degeaba

Vin dinspre Soare-Răsare,

Lătra şi râcâia cu laba

Pe-un iepure şchiop călare.

Pereţii casei pântecoase;

Blând spiriduş,

Stăpânul său trăgea la aghioase.

Eu trec prin uşi,

Când, în sfârşit, acesta s-a trezit,

La sânul fetelor

S-a scărpinat la ochi şi, buimăcit,

Îmi fac culcuş.

Privit-a-n jur şi, cu arţag,

(Chicoteşte).

Câinele vrednic ce lătra în prag

Adio, acuma, rege get!

Cu sete l-a lovit şi l-a certat,

Mă cheamă-ntunecat brădet,

Să nu-i mai strice somnul altădat’.

Mă cheamă răcoroase ape,

Unii stăpâni pe răi nu-i pedepsesc,

În matca lor să mă îngroape.

Ci tot pe cei ce-n cinste îi slujesc.

Dar o să vin când nu gândeşti, Să-ţi torn din traista-mi cu poveşti…

BUREBISTA (scărpinându-se la ceafă): Ei, tu, un boţ de lut, bicisnic strop,

(Se mai aude câtva timp râsul său pierzându-se

Ai mintea ca a grecului Esop.

CORTINA

Anul II, nr. 5/2015 Şi am aflat o căprioară TABLOUL AL III-LEA

O pădure în apropierea zidurilor cetăţii Sarmizegetusa.

Mlădie, sprintenă, uşoară. Când cu săgeata am ţintit, Deodată am rămas uimit:

Scena 1 Davula

În unda apei se-oglindea Un chip frumos, alb ca de nea, Un chip de rouă şi de soare,

DAVULA (Este zveltă, înaltă, cu părul pieptănat cu grijă, cu cărare la mijloc şi strâns la spate într-un coc. Este îmbrăcată într-o cămaşă lungă încreţită, cu mâneci scurte. Culege flori): Zeirene mania, Zeirene mania, Blosta mania, Zeuma mania, Zeirene mania, Zeirene mania... Flori de lumină, roşii, albe flori, Împodobiţi-mi sâni şi obrăjori, Împodobiţi-mi tâmplele fierbinţi, Făptura mea lăsată de părinţi! Flori de lumină, roşii, albe flori, Vegheaţi-mă din noapte până-n zori, Împurpuraţi-mi visul de fecioară, Topiţi-mă-n mireasma voastră-amară! Zeirene mania, Zeirene mania, Blosta mania, Zeuma mania, Zeirene mania, Zeirene mania... (Se apropie Aulubeista, un tânăr dac frumos, cu plete lungi, cu mustăţile abia mijite, îmbrăcat într-o mantie prinsă cu o fibulă de argint).

O floare ce-n lumină-nfloare. Era copila regelui bălaie, Davula, fraged mugur şi văpaie. DAVULA (împurpurată la faţă, strângând florile la piept, cu glas tremurat): Hai, du-te de aici, băiete, du-te! Mai bine cată-ţi zilele pierdute. Tu eşti doar un flăcău hoinar, Zănatic, mândru şi flecar. Lasă-mă, nu vreau să te-ascult! (Continuă să culeagă flori). AULUBEISTA (cu căldură în glas): Davula, fruct regesc, demult Am aşteptat în preajmă ca să-ţi fiu, Ploile gândului să ţi le ştiu, Am aşteptat o vorbă ca să-ţi spun, Ploile gândului să ţi le-adun! (O cuprinde în braţe). DAVULA (cu mânie): Pleacă, băiete,-o dată îţi mai spun! Străjerii regelui vrei să-i adun,

Scena a 2-a Davula, Aulubeista

Să te azvârle-n frig şi-n întuneric? AULUBEISTA (netulburat, pe un ton şăgalnic): Izvorul dragostei o să-l desferic

AULUBEISTA (cu glas patetic): Prin munţi şi văi am colindat, Cu soţii fost-am la vânat

Cu-această mică, tainică minune, Ce ştie să vorbească, să răsune Cu dulce zvon....

Anul II, nr. 5/2015

(Scoate de la brâu un nai şi-l duce la buze, cântând o

(Davula aleargă împrejurul copacilor, chicotind, ferindu-se

melodie păstorească. Davula ascultă fermecată, chipul i se

cu îndemânare).

luminează. Aulubeista îşi aşează din nou naiul la brâu).

Acuma eşti doar o copilă Şi fugi de mine fără milă,

DAVULA (cu emoţie în glas):

Însă curând te-or prinde-n jug,

Flăcăule, mai cântă, cântă, hai,

Te-or chinui pe dulce rug

Învaţă-mă al sunetelor grai!

Văpăi sălbatice, mistuitoare,

Tu glasul păsărilor bine-l ştii

Te vor încinge-n harnică dogoare.

Şi al izvoarelor cu unde vii,

Acelaşi rod râvneşte să se-nchege,

Eu am rămas aşa neştiutoare,

În pântece, la fiica cea de rege,

Că mi-e ruşine să mai stau sub soare...

Sau la sărmana fiică-a unui sclav,

(Aulubeista scoate iar naiul de la brâu şi-l duce către buze.

Acelaşi boţ de carne cald, suav.

Davula i-l ia din mână şi încearcă să cânte, scoţând nişte

Mă duc, dar o să-ţi ies mereu în cale,

sunete bizare. Aulubeista apasă degetele sale puternice pe

Ca să-ţi sărut a’ buzelor petale.

degetele fetei).

AULUBEISTA (cu căldură): Aşa, apasă-ţi buzele de miere,

(Se îndepărtează şi dispare în pădure).

DAVULA (îmbrăcată într-o cămaşă lungă încreţită, cu mâneci scurte, culegând flori):

Ca să reverse caldă mângâiere,

Flori de lumină, roşii, albe flori,

Apasă-aicea buzele-ţi de fragă,

Împodobiţi-mi sâni şi obrăjori,

Ca să răsune blând pădurea-ntreagă! (O îmbrăţişează şi o sărută. Davula se zbate şi se smulge din

Împodobiţi-mi tâmplele fierbinţi, Făptura mea lăsată de părinţi!

îmbrăţişare, râzând, îmbujorată).

Flori de lumină, roşii, albe flori,

AULUBEISTA (încercând s-o ajungă):

Vegheaţi-mă din noapte până-n zori, Împurpuraţi-mi visul de fecioară, Topiţi-mă-n mireasma voastră-amară!

Copilă zvăpăiată, fugi Şi nu asculţi a’ mele rugi. Şi dragostea, şi cântecul aş vrea Ca să te-nvăţ, Davula mea! Eşti dulce fruct ce-a dat în pârg, Te voi culege-acum cu sârg, Sorbi-voi lacom roua ta curată, Mireasma tânără de fată!

CORTINA ( va urma)

Anul II .nr. 5/2015

TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZĂ

Tie Ning

PÃLARIA DE GALÃ A IRINEI (2) ( continuare din numărul 9 al revistei) În primul episod prezentat, eroina nuvelei, o chinezoaică proaspăt divorţată, pleacă din China în excursie în Rusia împreună cu o verişoară a sa, proaspăt divorţată ca şi ea. Eroina descoperă foarte repede că verişoara sa este o nesuferită pentru că are un tic verbal şi în plus pentru că aceasta se împrieteneşte rapid cu un chinez de vârsta celor două, celibatar şi el, iar pe ea o pune pe plan secund. Se hotărăşte în consecinţă să îşi întrerupă Am urcat în avion în şuvoiul de pasageri, descoperind că mulţi dintre ei sunt din Orientul Îndepărat, în special oameni din Habarovsk şi numai câţiva moscoviţi şi ceva străini aşa ca mine. Cum nu înţeleg ruseşte, nu- mi dau seama de diferenţa de accent a celor din jur, dar, cu totul ciudat, am simţit pur şi simplu care sunt moscoviţi şi care din Habarovsk. Locul meu e undeva în partea din spate a avionului, spre culoarul de trecere, aşa că pot vedea lejer o mare parte din covorul roşu- albastru de pe jos. Covorul e deja murdar, florile de pe el sunt cam şterse, iar petele de vin, de supă şi sos de carne se încăpăţânează să se se arate clar şi cu îndărătnicie. Stewardesele, de vârstă mijlocie şi surprinzător de plinuţe, dau ici şi colo, cu mişcări molcome, o mână de ajutor pasagerilor – să închidă compartimentul de bagaje de deasupra capului, de pildă, iar rujul roşu dat din belşug, care li se revarsă peste buze arată cât de puţin le pasă de ele şi mai pare a da pasagerilor şi un semnal: acesta e un avion al bunului plac şi indiferent ce veţi avea chef să faceţi în continuare, nu contează câtuşi de puţin. Pe rândul din faţa mea sunt trei tineri: un băiat şi două fete, care mi- au atras atenţia de cum am intrat în avion, fiindcă în afară de ţipetele ascuţite şi hohotele lor răsunătoare de râs nu se mai auzea nimic altceva. Băiatul e cu siguranţă unul dintre parveniţii moscoviţi: faţă rumenă, părul proaspăt spălat, unghiile

foarte îngrijite, toate ca nişte scoici lucitoare montate pe degete. Ţine în mână un smartfon original Nokia cu ecran mare, pe care- l arată celor două fetişcane cu păr cârlionţat şi strident fardate din dreapta şi stânga lui. În Rusia anului 2001, telefoanele mobile încă nu sunt ceva comun, iar cel din mâna parvenitului e probabil un model nou dacă poate stârni aşa o admiraţie din partea fetiţelor. După cât se pare, pentru telefonul acela, ele sunt în stare să se lase ciupite de băiat, muşcate, să- şi toarne alcool pe gât ţinându- se de nas, să- şi aprindă o ţigară ţinându- se de păr. Eu stau închisă în rândul din spatele lor, iar aceste trei ţeste agitate continuu din faţa mea par a fi trei căţeluşi pekinezi de jucărie cu bateriile stricate. Parvenitul acesta are cu siguranţă ceva afaceri în Habarovsk, acolo e un important nod de cale ferată rusesc din Orientul Îndepărtat, dar e şi un port la fluviu, un aeroport important, există conducte pentru transport de petrol venind din insula Sahalin, iar prelucrarea petrolului, construcţia de nave, construcţia de maşini şi alte de- alde astea, sunt toate foarte dezvoltate. Foarte probabil că parvenitul acesta are afaceri în petrol, dar indiferent de biznisul lui, pe mine mă interesează siguranţa avionului. Mi- am dat seama că n- are nici cea mai vagă intenţie de a- şi închide telefonul, aşa că nu mam putut abţine să- l rog cu voce tare, în engleza mea de baltă, să închidă telefonul. Aveam în mod sigur în momentul

Anul II, nr. 5/2015

acela o faţă nu prea frumoasă, cu care, în mod surprinzător, l- am uimit pe stăpânul smartfonului. Şi- a închis telefonul întorcând capul spre mine, nedumerit, cu aerul a spune: „ De ce vă înfuriaţi aşa de tare? ” . În acest moment, în uşa compartimentului de avion sau ivit ultimii doi pasageri: o tânără şi un băieţel de vreo 5 anişori. Tânăra ducea în mâni o groază de bagaje, dintre

La întoarcere, au cu ei o groază de lucruri: dăruite de rude, dar şi alese cu grijă şi cumpărate de ei. Soţul, prins cu treburi, n- a mers cu ei, aşa că ea i- a cumpărat ceva deosebit: o pălărie elegantă. Raţionez în sinea mea acestea uitându- mă cum femeia se străduieşte în grabă să găsească un loc sacoşelor, doldora de lucruri, pe care le ţine în mână. Şi- a instalat mai întâi cutia de pălării pe

Curte interioară – Bazilica San Paolo care sărea în ochi o cutie mare şi rotundă de pălării. Cutia mare de pălării era pusă înaintea altor numeroase sacoşe în aşa fel încât părea că ea, cutia, o conduce să meargă spre înainte. Tânăra şi copilul s- au îndreptat fix spre mine şi am văzut că aveau locuri pe acelaşi rând cu mine, în dreapta, despărţiţi de un culoar. Abia atunci am vazut că de fapt cutia aceea de pălării de culoarea orezului o ducea pe degetul mic, unde era bine legată cu panglica ei cafenie de mătase şi am mai văzut că pe lateral pe cutie era desenată o pălărie mare, cât o portocală, altfel o pălărie în stil masculin elegantă. Şi ăsta tot deget mic în mişcare e, dar degetul mic al acestei femei nu mi- a trezit vreo aversiune. Mişcarea aceasta de a duce pe degetul mic panglica de mătase a cutiei de pălării, îi dădea un aer de vulnerabilitate şi de gospodină. O mamă şi- un copil, un duo ca în Habarovsk şi nu numai, care au fost la rude la Moscova.

propriul scaun, eliberându- şi cu precauţie din strânsoarea panglicii cutiei degetul mic, deja înroşit şi umflat de greutatea cutiei, ca şi cum cutia aceea de pălării ar fi fost ea însăşi un călător cufundat într- un somn adânc. După care, a pus celelalte sacoşe în compartimentul de bagaje. În cele din urmă, rămăsese cu cutia de pălării în mână, pe care o ţinea strîns în braţe căutându- i un loc unde să stea în siguranţă. Unde trebuia să stea normal, adică în compartimentul pentru bagaje, fiind foarte strîmt, era deja înţesat, iar cutia de pălării, imensă, n- ar fi intrat acolo uşor. Femeia, cu cutia de pălării în mână, s- a rotit pe culoarul dintre scaune căutând din priviri stewardesele, cu speranţa într- un ajutor de la ele. Stewardesele nu s- au arătat, iar cei din jur, printre care şi eu, nici nu s- au gândit să- i dea mâna de ajutor – Cu ce puteam eu s- o ajut? În locul meu verişoară- mea foarte probabil că s- ar fi ridicat cu aerul că vrea să ajute la căutarea unui loc, dar verişoară- mea nu e

Anul II, nr. 5/2015

astea conduc mai mult spre Irina şi nu Zoia. Au început să se audă difuzoarele din avion, care spun pasagerilor că zborul va dura în jur de nouă ore şi că sosirea la Habarovsk va fi dis- de- dimineaţă. Că în circa zece minute se va servi pasagerilor cina, iar băuturile şi produsele alimentare care se comandă separat se plătesc. Am înghiţit în grabă cina pe jumătate rece: trei felii de castraveţi acri, câteva chiftele şi un borş cu multă grăsime. Trebuie să închid ochii şi să trag un pui de somn. Habarovsk nu e destinaţia mea finală, de- acolo mai merg

o noapte cu trenul. Gândindu- mă la astea, m- am simţit dintr- odată foarte obosită. De ce trebuie oare ca oamenii să călătorească? Când am redeschis ochii, am descoperit că se produseseră oarece schimbări în avion. ( va urma) Traducere din limba chineză de Maria Bălaşa

NOTA: Nuvela este una dintre cele 37 de traduceri laureate ale Concursului Internaţional de Traduceri 2013, desfăşurat în China în perioada 02 septembrie 2013- 21 august 2014.

Intrare – Bazilica San Paolo

Anul II, nr. 5/2015

MEMORII

Ion Pătraşcu

CU EMINESCU PE VALEA NILULUI (un argesan în lume)

În Egipt am ajuns cu totul întâmplător. Era în toamna anului 1987, când s-a ivit marea mea şansă de a reveni în China, pentru o misiune scurtă de trei luni, însă ministrul de externe a decis ca eu să plec la Cairo, în Egipt. Nu era deloc rău. Pierdeam China, oarecum cunoscută, şi câştigam Egiptul.Nu am avut timp de pregătire. Am luat, din fugă, unele materiale documentare despre Egipt şi relaţiile românoegiptene. În rest, m-am lăsat condus de splendoarea versurilor lui Mihai Eminescu, din poezia Egipetul: Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur, Peste el cerul d’Egipet desfăcut în foc şi aur; Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc. Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,

Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng

Cred că am fost inspirat atunci când am decis să-l iau ghid pe Eminescu în periplul meu egiptean. Este cert că nu aş fi găsit un cunoscător mai bun în ale istoriei şi civilizaţiei egiptene. Pe lângă faptul că era o minte enciclopedică, Mihai Eminescu manifesta un interes deosebit faţă de Egipt. De aceea el a audiat, la Berlin, şi cursuri despre istoria Egiptului. Se ştie că el era fascinat de magia creaţiilor poetice, de proza narativă cultă, cu componentele sale de baza, precum basmele, povestioarele, folclorul acestei ţări. Într-un fel, poetul nostru nepereche a fost răsplătit. Poezia Egipetul, recitată în 1872 la o şedinţă a Junimii, i-a adus o sumă importantă de bani, binevenită pentru continuarea studiilor sale la Berlin. Cu acest exemplu de iubire pentru Egipt, mi-am început eu activitatea la Ambasada României de la Cairo. Contrar aşteptărilor mele, m-am trezit şeful Secţiei Consulare, unde era de muncă, nu glumă. Aici se reflectau cel mai bine dimensiunile şi diversitatea legăturilor românoegiptene. Nu despre munca mea vreau să povestesc aici, ci

Anul II, nr. 5/2015

despre zestrea spirituală cu care m-am ales în Egipt. Mă gândesc şi astăzi, cu nostalgie, la primii paşi făcuţi pentru cunoaşterea oraşului Cairo, la Muzeul de Egiptologie, unde sunt adăpostite milenii de civilizaţie. Nu uit impresia copleşitoare, produsă asupra mea de piramidele de la Gizeh, la cea Mare, cu numele faraonului Keops, singura supravieţuitoare din cele şapte minuni ale lumii antice. Parcă auzeam versurile eminesciene: „…Acolo se ridic trufaşe Şi eterne ca şi moartea, piramidele uriaşe”.

Marea Piramidă M-am simţit privilegiat atunci când ambasadorul m-a inclus şi pe mine în grupul care a făcut o excursie memorabilă pe Nil în sus, până la monumentele de la Luxor şi Karnak, dedicate zeului Amon, care sunt, probabil, cel mai mare muzeu în aer liber din lume. Am poposit îndelung pe malul de est al Nilului, unde era oraşul celor vii, cu templele de la Luxor şi Karnak, ce salutau în fiecare dimineaţă răsăritul de soare. Nu ne-a dat, însă, inima ghes să întârziem prea mult pe malul de vest, unde apusul de soare aruncă umbre asupra oraşului celor morţi şi a mormintelor din Valea Regilor. Şi aici, Eminescu ne luminează cu versurile lui: „Şi în templele măreţe, colonade-n marmuri albe, Noaptea zeii se preumblă în veşmintele lor dalbe, Şi al preoţilor cântec sună-n harfe de argint”.

La întoarcerea spre Cairo ne-a apucat seara, ceea ce ne-a permis să înţelegem mai bine imaginea lui Eminescu despre bătrânul fluviu, în ale cărui unde lungi se reflectă tulburate stelele, în timp ce luna arginteşte frumuseţea întregului Egipt antic. S-a scris mult şi se mai scrie despre legăturile străvechi ale trăitorilor din spaţiul carpato-dunărean şi cei de pe Valea Nilului. Există multe dovezi materiale, dar şi mărturii privind interferenţe spirituale semnificative. Aici, săi dăm crezare lui Strabon (60 î.e.n.-26 e.n.) care ne informează că Zamolxis, întemeietorul religiei dacilor, şi Deceneu, marele preot dac, ar fi fost discipoli ai egiptenilor. În contextul legăturilor dintre cultura mioritică şi cea egipteană, au semnificaţia lor şi informaţiile despre existenţa, pe la noi, a unor admiratori ai zeului Osiris şi ai zeiţei Isis din Egipt. Cultul boului Apis este o poveste fascinantă, care uneşte cele două popoare peste milenii. Astfel, o figurină din lut ars, din perioada neolitică a Deltei Nilului, a avut un corespondent în judeţul Timiş, unde s-a găsit acelaşi model ritualic, datând din mileniul V î.e.n. Simbolul de la noi a ajuns, peste timp, capul de bour de pe primele steme al Moldovei (începutul secolului al XIV-lea). Dar să revin la treburile mele de diplomat în Egipt. După o experienţă consulară de trei luni la Cairo şi „o gură” de apă din Nil, am făcut o scurtă pauză la Bucureşti, de unde am fost propulsat consul general la Alexandria. Nu crezusem povestea locală cum că, cine bea apă din Nil, revine în Egipt. M-am întors şi eu şi încă la o muncă de ilot, supus spartan, cu o circumscripţie consulară care pornea de la Port Said şi se oprea doar la graniţa cu Libia. Deci, gurile Nilului erau la mine în circumscripţie. Aşadar, puteam să urmăresc şi eu povestirea lui Eminescu: „Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure” Am parcurs pe lumină traseul, în bună parte deşertic, dintre Cairo şi Alexandria. Dacă ar fi fost pe noapte, poate că vedeam şi eu vreun miracol al lui Eminescu: „Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-şi basme mândre îmbrăcate-n flori şi stele, De oraşul care iese din pustiile de jele” Am fost, evident, norocos să lucrez şase luni în oraşul înfiinţat de Alexandru cel Mare, să caut, din priviri, locul unde s-a aflat o altă minune a lumii antice, Farul din Alexandria, sau să ghicesc pe unde funcţiona celebra Bibliotecă Alexandrină, construită de primii regi Ptolemei, după modelul Academiei ateniene a lui Aristotel.

Karnak

Anul II, nr. 5/2015

34 270 pogoane de viţă de vie, 29 diverse clădiri şi 320 de prăvălii. Aceasta până la secularizarea averilor mănăstireşti. În dorinţa de a mulţumi „ghidului” meu pentru că m-a călăuzit pe valea Nilului, îl las pe el, adică pe poetul nostru naţional, să versifice şi cuvântul de încheiere:

Farul din Alexandria Oraşul Alexandria mă atrăgea şi pentru că el a fost poarta de intrare a creştinismului în Egipt şi, nu în ultimul rând, datorită contactele religioase, stabilite cu Ţările Române. Cre;tinii egipteni (numiţi copţi din secolul al XVI-lea) au primit susţineri substanţiale din partea domnitorilor valahi şi moldoveni, între secolele XVI şi XIX. Astfel, Patriarhia din Alexandria dispunea, la un moment dat, de o avere considerabilă în Ţările Române: 11 moşii, 9 mănăstiri, biserici şi schituri, la care se mai adăuga întreţinerea celor două şcoli ale acesteia, cu predare în limbile greacă şi arabă. La Port Said am mers, prima dată, într-o misiune neplăcută. Trebuia să recunosc un marinar român, mort înecat, şi să asist la înmormântarea sa. Am avut, însă, şi un mare beneficiu. Aşa, am ajuns şi eu la Canalul de Suez, una din cele mai importante căi de navigaţie din lume. Fiind acolo, mi-am amintit că ideea construirii unui nou canal (pentru că a mai fost unul, numit al Faraonilor) i-a fost sugerată lui Ludovic al XIV-lea, prin 1672, de matematicianul si filosoful german G.W. Leibniz, care evidenţia necesitatea „deschiderii unei noi căi, pentru a înlesni legăturile dintre Franţa şi marile comori ale Orientului”. La inaugurarea Canalului (17.11.1869), au participat înalte personalităţi europene, inclusiv împăratul Franz Joseph. Era prezent şi Giuseppe Verdi cu opera Aida, compusă special pentru acest eveniment. Românii au contribuit şi ei la acest edificiu cu cantităţi imense de lemn şi cereale, după cum rezultă din scrisoarea adresată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza mamei viceregelui Egiptului, Ismail. Deşi mă aflam în vecinătatea Muntelui Sinai, nu am avut timpul necesar pentru a da o fugă până la Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Mi-am amintit, însă, de generozitate proverbială a domnitorilor din Ţările Române, care au închinat acestui locaş de cult zece mănăstiri, biserici şi schituri, ce se constituiau într-o avere uriaşă: 45 de moşii (unele adevărate latifundii, având de la 3.000, până la 14.900 de hectare),

„Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte; Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte; Sub nisipul din pustie cufundat e un popor, Ce cu oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce Sus în curţile din Memfis, unde-n săli lumină luce; Si petrec în vin şi-n chiot orice noapte pân-în zori”.

Altar – Bazilica Santa Maria Maggiore

ESEU

Anul II, nr. 5/2015

Dorina Stoica

E DESTULÃ PRIMÃVARÃ ÎN NOI

De ceva timp stau rezemată de timp. Ciugulesc amintiri. Vremea mă ia prin surprindere. Am presimţiri de primăvară. Mă trezesc dimineaţa cu o oră dată înainte. Nu ştiu dacă se întâmplă cu adevărat dar sunt mânjită de soare pe faţă. Îmi place căldura, vântul domol. Ce va urma ninsoare , vânt, sau temperaturi mari? Ploaia bate la fereastra sufletului. Mi-ar trebui cineva să mă ţină de mână. Sunt zilele acelea când îţi vine să torci ca o pisică. Iarba musteşte de apă. Primăvara e un anotimp ce mă consumă constructiv dacă e fermă. Momentan mă tot duce cu vorba. Ba nori, ba rafale de vânt, cărări zvântare. La fiecare apariţie îmi strică planurile. Se petrece pe stradă, pe dealurile abia înverzite. Iarba musteşte de apă. Soarele colorează roşiatec dealurile la asfinţit. Va fi din ce în ce mult soare şi multă căldură.Cu fiecare zi priveliştea e din ce în ce mai lămuritoare. Te-ai întrebat vreodată de ce expodează supernovele în văzduhuri sidefii. Le aude cineva? Ai ascultat cum pocnesc mugurii cleioşi de plop în prier? De ce oare în noaptea de armindeni, când vine miros de liliac, au loc tulburări comportamentale ce produc insomnii? În astfel de nopţi, plângi dacă eşti singur! Unii oameni urlă la câini. E una dintre nopţile acelea magice. Primăvara am o relaţe cu hainele mele. De la un timp cineva îmi tot cere haine vechi. Ale mele toate sunt noi. Nu pot să le dau. Ajungi să te doară pentru că ai investit prea mult în ele. De ce adunăm atîtea lucruri, atîta ură? Nu vom lua nimic cu noi la marea trecere. Doar tu cu tine, eu cu eul meu şi un pumn de ţărână peste noi. Lăsăm uşi deschise spre suflet. Nimeni nu intră pe ele.

Si rudele, prietenii, cunoscuţii te ignoră, nu te pricep. Atunci renunţi la substanţa ta, dispari cumva, undeva pentru a lua totul de la capăt ca să poţi convieţui într-o lume greu de priceput. Uneori simţi lăuntrurile tale dureros. Cel mai tare doare rana din suflet. Se face dintr-un gest aiurea, dintr-o vorbă brutală. O aşteptare în plus ori în minus aproape nu mai contează. Întodeauna am avut prea multe aşteptari. Nu ştiu ce legătură au toate astea cu primăvara dar, când timpul picură ca nisipul în clepsidră si apa în fântână foşneşte iar păsările cântă într-o veselie, îmi doresc o noapte sub formă de mine şi tine. Cand întunericul se lăţeşte peste oraş lucrurile încep să semene. Pisicile sunt toate negre, cele mai multe lucruri rămân nedescoperite. În astfel de nopţi un înger loveşte cu aripa în geam. Pentru că luna dă pe dinafară de plină, îmi spun că nimeni nar putea să afle că este ceva între noi. O iubire sfioasă devine cronică. M-am convins că unele iubiri nu se pot înlocui cu nimic. Dacă aş sti cum să fac lumina să înghită întunericul, zgomotul să devină tăcere inimile goale s-ar umple, ar exploda. Atunci oare ce aşteptări aş mai putea avea? Cred că m-aş speria. Aş fugi. În tot acest timp zarea îşi dezveleşte indiferentă luceferii. Aşa de despărţiti de la un timp, mi-au înflorit toţi macii odată cu dorul în lanul de secară de veghe. Pentru singurătate universul e totuşi prea mic. La ora zero din noapte o linişte calmă mă ţine în braţe. Inspir, expir, îmi opresc apoi respiraţia. M-aş mulţumi şi

Anul II, nr. 5/2015

mâine cu un sărut vechi şi cu iubirea aceea ferecată de prea multă ploaie, pănă ce soarele ar colbui cărări. Ne rotim odată cu pământul, ne-ntunecăm odată cu noaptea, înaintăm cu fluxul, dăm înapoi cu refluxul. Pentru unii poate părea ciudat dar pentru mine în luna mai când înfloresc salcâmii, paşii ar vrea să-şi piardă urma, vicleni călători bătrâni cărări tainice deschid ca să lumineze mâhnirile vechi şi să împlinească iubiri neâmplinite de prea multe aşteptări sau poate de teamă. Am simţurile sterpe. Nu voi umple niciodată tăcerile dintre noi. Naivitatea încearcă să le domolească pe toate. Ne-am pierdut prin desişul cuvintelor. Oricum toate drumurile duc spre iadul din noi. Întristările au săpat cute în colţul gurii. Oamenii n-or să înţeleagă niciodată că nu am unde să merg decât către înlăuntrul meu. Ai să mai vii măcar odată pe an ca să-mi povesteşti înainte de insomnii cum că orice început are un sfârşit? Atâtea singurătăţi am desenat până ieri de mă întreb, cum de n-am murit încă? Mai bine dă-mi mâna. O să-ţi citesc în palmă toate cărţile pe care le-ai scris. ‘i pentru că mi-e teamă să urc pe scara ce duce la sufletul tău, îţi voi arunca frânghia legată de bucata mea de cer ca să cobori în mine.

Visam că zorile îşi înmiau razele în ceaşca de cafea. Te iubeam atat de mult iar tu mă înţelegeai. Nu mai ştiu de unde venea atâta iubire în mine. Auzeam deodată toată liniştea şi o bucurie dulcegă. Ne topeam unul în celălalt. Poate murisem. Îmi sărbătoream jumătatea de veac împreună cu tine mai degrabă fragili decât rigizi, scufundaţi în mlaştina simţurilor treze. ‘i deodată n-am mai putut suporta mirosul florilor puse la presat în toate cărţile de rugăciuni. Noaptea coboară dinspre asfinţit spre lună de treisuteşaizecişicinci de ori pe an. Asta mă face să gândesc că neiubirea e cu mult mai mare decât iubirea iar viaţa e doar o fărâmă de moarte. Câtă risipa e-n toate! Întristările vin şi tot la fel pleacă. Ceva seamănă cu o sărbătoare. Spânzurate de aripi nişte păsări privesc către zarea albastră. Noaptea s-a ascuns. Stă la pândă. Anotimpul e copt. De prea multă lumină trandafirii se-ntrec în culori parfumate. Încă mai aştept să mi se întâmple ceva important. Da, trebuie să cred că şi anul acesta toate pe care mi le doresc se vor împlini!

Pod peste Tibru

Anul II, nr. 5/2015

Coca Popescu

PACE ŞI RĂZBOI Pace şi război” reprezintă două tipuri de situaţii in care se poate afla o societate la un anumit moment dat. Pace şi nonviolenţa este preferată războiului, deoarece asigură atât liniştea individului, cât şi prosperitatea unei ţari. Pe timp de război, o anumită regiune are mult de suferit, iar dezvoltarea ei economică, culturală şi socială este împiedicată. De aceea, dintre pace şi război, oamenii îşi doresc pacea. Pace şi război sunt doi termeni aflaţi intr-o relaţie de antonimie. Atunci când vorbeşti despre pace şi război, te gândeşti la alţi termeni care sunt de asemenea opuşi, precum viaţa şi moarte, liniştea şi teama, prosperitate şi dezastru, lumină şi întuneric, sănătate şi boală sau ordine şi haos. Termenii de pace şi război au inspirat numeroşi artişti în crearea operelor lor, fie că este vorba despre literatură, sculptură, pictură, arhitectură sau muzică. Aşadar, daca eşti un iubitor al artelor, vei găsi pace şi război drept subiect predilect al diverselor tipuri de opere. Atunci când este pace în lume, familiile sunt unite, oamenii sunt sănătoşi, bucuroşi şi au zilnic parte de bunăstare, linişte şi de sentimente pasionale de iubire. Războiul îi inspiră pe realişti

Divinitate fluvială Vatican

şi naturalişti, prin aspectele lor dure, care reprezintă viaţa şi oamenii în situaţii extreme. Receptarea poeziei este o problemă de prima importantă, căci scopul ei este, în primul rând, unul educativ. Literatura nu este destinată doar elitelor, ea trebuie răspândită în cercuri cât mai largi, inducând treptat publicului criterii estetice. În acelaşi timp, se vizează stabilirea unor norme privind limba literară şi rezolvarea, prin exerciţiu constant, a raportului dintre formă şi conţinut. Poezia pendulează şi ea între idealitate, transcedenţa şi natură. Este destul de dificilă analiza din punct de vedere estetic a poeziilor, din cauză că de multe ori, alternează întrun mod ambiguu noţiunile cu imaginile, stările de sentimentalism pur cu ideile. Sentimentul trecerii timpului creeaza o anume melancolie care ne trimite la tradiţionalism. Intensitatea sentimentului morţii şi al nebuniei este specifică unei conştiinţe estetice moderne, ce purcede dintr-un autentic tragism. Astfel de lucruri sunt descrise în diverse poezii şi scot în evidenţă importanţa şi necesitatea ca pacea să primeze, în faţa oricăror interese politice, teritoriale sau sociale.