Dacia eterna 7

DACIA

ETERN

REVIST DE CULTUR - TRADI II, PROZ , TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZ AN 1, NR. 7, OCTOMBRIE 2014 * APARE ÎN ZIUA DE 21 A FIEC REI LUNI

2

Anul I, nr. 4/2014

SUMAR Ioan Pãunescu, ANUL 1933 - II/3-4

Pentru o Romãnie a Meritocratiei!

ARTA PLASTICÃ Constanta Abãlasei Donosã, EMINESCU - PICTURAL/ 5

Statuia regelui Decebal la Cazane

PROZÃ Nicolae Dan Fruntelatã, UNDE E RAIUL?/ 6-10 Dorina Stoica, O DOZÃ DE MARE LINISTE/11-12 ROMAN FOILETON Corneliu Leu, VECINUL CEL BUN / 13-18 Raluca Ioana Maftei, SCRIS ÎN STELE / 19-23 TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZÃ Gu Puguang, MASCA TUN KOU PENTRU PROTECTIA MORMÂNTULUI/24-25 TEATRU Dinu Grigorescu, NUNTÃ CU GIROFAR/26 - 30 CARTEA DE AZI, CARTEA DE MÂINE Alexandru-Grigore Pisoschi, DIN HERALDICA TERITORIALÃ A BUCOVINEI ISTORICE, HOTINULUI SI HERTEI/31

DIRECTOR FONDATOR: CONSTANTIN LUPEANU REDACTOR-SEF: IOAN PÃUNESCU Adresa: Str. Aurel Vlaicu, nr. 25, cod 330007, Deva, România Email: revistadaciaeterna@gmail.com www.scribd.com/Dacia-Eterna www.cartesiarte.ro Textele se vor trimite pe adresa de email a revistei, în format electronic, fonturi Times New Roman, size 12, cu semnele diacritice proprii limbii române, însotite de fotografia autorului.

Colaborãrile nu se plãtesc. Reproducerea este permisã, cu citarea sursei.

Numãr ilustrat cu imagini dupã lucrãrile artistei plastice Constanta Abãlasei Donosã.

Coperta I: MIHAIL EMINESCU Coperta IV: VERONICA MICLE

Responsabilitatea pentru opiniile exprimate în cuprinsul textelor revine exclusiv semnatarilor (Codul Penal, art. 205-206).

Revista se distribuie gratuit.

ISSN 2360 – 199X ISSN–L 2360 – 199X

3

Anul I,nr.7/2014

ANUL 1933 (continuare) Romane de dragoste.

Scriitoarea Ioana Pârvulescu mentiona: “Ciudat, literatura românã nu contine foarte multe romane de dragoste de mare fortã, dar chiar mai ciudat, pentru mine cele mai frumoase romane de dragoste sunt publicate, toate, în anul 1933.”

Din scurta însiruire si sumara prezentare a principalelor romane cu acestã tematicã apãrute în acel an - fie prin rememorarea lecturilor Domniilor Voastre sau prin citirea azi a acestor cãrti, pentru prima datã -, veti fi de acord cu afirmatia de mai sus.

1.

Maitreyi de Mircea Eliade (1907 – 1986)

Este romanul românesc care s-a bucurat de popularitate în întreaga lume, fiind tradus în numeroase limbi. În 1988 a fost ecranizat în Franta, filmul numindu-se La nuit Bengali. În lumea fascinantã a Indiei are loc dragostea dintre europeanul Allan, ucenic al filozofului Surendranath Dasgupta, si fiica acestuia Maitreyi. Dorinta de cãsãtorie a tinerilor îndrãgostiti nu este acceptatã de tatãl fetei, care îsi alungã ucenicul, iar fata e silitã sã se cãsãtoreascã cu altã persoanã. Aceasta este în mare subiectul, dar Mircea Eliade a fãcut din experienta personalã, prezentatã în carte, un roman atractiv, care odatã început e greu sã fie lãsat din mânã pânã la citirea ultimei file.

2.

Adela de Garabet Ibrãileanu (1871 –1936)

Este singura experientã ca romancier a criticului literar. Este un sensibil si plãcut roman de dragoste. Romanul a fost ecranizat în 1985, având o distributie de prestigiu (George Motoi, Marina Procopie, etc – regia Mircea Veroiu). În roman este vorba despre o dragoste consideratã în lumea de ieri aproape imposibilã: Emil Codrescu, un medic în vârstã de 40 de ani, aflat în vacantã în statiunea Bãltãtesti, o întâlneste pe Adela, o femeie frumoasã, pe care o cunoscuse cu multi ani în urmã, pe când el era student iar ea o fetitã care nu începuse încã scoala. O dragoste imposibilã, între o tânãrã si un bãrbat în vârstã se dezlãntuie din aceastã întâlnire.

Cartea are forma unui jurnal, scris de Codrescu. Actiunea devine o întretãiere de imagini si sentimente din prezent si trecut, real si imaginar. În final, Adela agasatã pãrãseste statiunea, idila terminându-se.

4.

Cartea nuntii de George Cãlinescu (1899 – 1965)

Este primul roman al marelui critic literar. Jim (eroul principal) se întoarce de la studii din strãinãtate cu trenul. În compartiment întâlneste o tânãrã drãgutã, pe care reuseste s-o sãrute, atunci când o ajutã sã deschidã geamul compartimentului. Desi se despart fãrã sã se cunoascã, viata îi va face sã se întâlneascã, iar finalul cãrtii va consemna cãsãtoria celor doi, a Verei si a lui Jim. Actiunea este ceva mai complicatã. Gãsim pagini foarte bune de descriere a mediului mic burghez, calitate valorificatã în romanele pe care marele prozator la va publica în anii de maturitate (Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul Negru). Totul face ca lectura sã devinã agreabilã si instructivã.

6.

Creanga de aur de Mihail Sadoveanu (!880 - 1961)

Alãturi de ”Viata lui Stefan cel Mare”, romanul face parte din literatura initiaticã (masonicã) a marelui prozator Desi romanul e ceva mai complicat decât alte scrieri ale lui Sadoveanu, împletitura dintre basm si diferite perioade ale istoriei , idei subtile si farmecul specific al exprimãrii, îl fac deosebit de agreabil la lecturã.

Patul lui Procust de Camil Petrescu (1894 – 1957)

Romanul este considerat de unii ccritici literari ca cel mai frumos roman de dragoste din literatura românã. Cartea a fost ecranizat în România în anul 2001, având o distributie de prestigiu (Gheorghe Dinicã, Maia Morgenstern, etc). Proza ideaticã se desfãsoarã tumultuos pe mai multe planuri în care tema principalã este drama iubirii si cea a intelectualului lucid, inflexibil si intransingent, însetat de atingerea absolutului în iubire.

3.

5.

Rusoaica de Gib Mihãescu (1894 – 1935)

Considerat cel mai valoros roman al romancierului oltean, cartea nu a putut fi tipãritã în perioada comunistã din România deoarece actiunea se desfãsoarã pe granita de la Nistru a României Mari. Romanul contine toate treptele dragostei, de la scenele erotice cele mai carnale pânã la dragostea fantastã. Bãrbarul (Ragaiac) este în cãutarea femeii de vis, ”Rusoaica”, femeia îndrãzneatã si intelectualã, care putea veni de dincolo de Nistru. Încercarea se dovedeste imposibilã, rãmânând doar un ideal.

Printre multele si complexe evenimente asistãm la o dragoste basm, o dragoste platonicã. Kesarion Breb, trimisul preotului pãgân dac într-o cãlãtorie initiaticã, ajuns la Bizant primeste misiunea de la omul de încredere al împãrãteasei Irina, Platon, sã o gãseascã pe Maria, o copilã de 16 ani, nepoatã a cuviosului Filaret, si s-o aducã la palatul din Bizant pentru a deveni sotie mostenitorului tronului, Constantin. Maria participã la o selectie prin probarea unui condur, care s-a dovedit potrivit piciorului ei. Din cele 20 de câstigatoare, ea va fi aleasã ca împãrãteasã. O dragoste ascunsã, nedestãinuitã îi leagã sufleteste pe Maria si Kesarion Breb. Tânãrul si desfrânatul împãrat Constantin îsi va repudia sotia, luându-si o altã împãrãteasã. Maria, ajungând la înmormântarea bunicului sãu Filaret, îl va reîntâlni pe Breb, iar în acest moment îsi vor destãinui dragostea ascunsã, care rãmâne doar o mãrturisire spiritualã. Maria se va cãlugãri si va merge în Insula Principilor, în timp de Kesarion Breb se va îndrepta spre Muntele Ascuns pentru a deveni cel de-al 33-lea Decheneu. Lectura cãrtii este una incitantã, care vã va urmãri multã vreme prin frumusete si simblolisticã.

7.

Femei de Mihai Sebastian (1907 - 1945)

Este vorba de 4 proze, cu 6 eroine feminine, textele sunt legate prin prezenta în actiunea lor a medicului si diplomatului Stefan Valeriu, amator de experiente trecãtoare. Prima nuvelã, Renee, Mariete, Odette, îl are pe medic ca protagonist care descoperã trei vârste ale feminitãtii, trei moduri de a fi în drãgostit. În cea de-a doua, Emilie, el este doar narator. În cea de-a treia, Maria, medicul este destinatarul scrisorii unei femei (doamna T.), el fiind doar cititorul misivei. În cea de-a patra, Arabela, el devine din nou protagonist. ”Emanciparea femeii este mult avansatã fatã de romanul generaþiei anterioare, iar sexualitatea mult mai francã.” (Nicolae Manolescu) În analiza unui specialist competent si obiectiv referitor la literatura de acest gen, profesorul Nicolae Manolescu se exprimã astfel:

4 “Scriitorii români nu sunt maestri când e vorba despre dragoste. În marea majoritate ale acestora existã o abordare candidã a sentimentului respectiv.”

Revenind la cele afirmate de scriitoarea Ioana Pârvulescu în preambulul acestei pãrti de articol, completatã cu aprecierea criticului Nicolae Manolescu mentionatã mai sus, consider cã cele precizate de cei

AnulI,nr.7/2014 doi profesionisti în domeniul literelor trebuie sã constituie un îndemn, dacã nu o chiar o provocare pentru prozatorii nostri tineri de a încerca sã abordeze tema romanului erotic, pentru a depãsi creatiile în domeniu si a infirma aprecirierile critice asupra acestui gen de literaturã, care de aproape 90 de ani se încãpãtâneazã sã nu se lase depãsitã de romanele de dragoste ale anului 1933.

Ioan Pãunescu

Anul I, nr. 7/2014

ARTÃ PLASTICÃ

5

Constanta Abãlasei Donosã

EMINESCU - PICTURAL

Eminescu înseamnã pentru mine Luminã, Bunãtate, Credintã ! În toate sertarele inimii mele, el însotit de poezia sa este sãrbãtorit în fiecare zi, în fiecare lunã, în fiecare an. Întreaga sa poezie reprezintã pentru mine cea mai nobilã si cea mai proeminentã scriere, în care poeziile sale sunt redate de numerosi artisti prin opera lor plasticã din graficã alb / negru, acuarelã, ori ulei pe pânzã.

Multã vreme m-am simtit retinutã de stângãciile mele spre a ilustra din poezia eminescianã . Însã iubindu-l atât de mult, citindul si re-citindu-l, am simtit o apropiere spre a-l reda pictural: cunoscând în temele sale o incomparabilã fortã de exprimare: despre dragoste, naturã, viatã si viziunea astralã ( cunoscându-se pe sine însusi, pãtrunzând pânã în adâncul propiei fiinte – descoperirerea demonului interior ) compatibile cu arta. Însã ochiul care citeste, mintea care cumpãneste si mâna care executã, va gãsi pentru toate acestea motive de predilectie spre a fi redate pictural.

Alte tonuri picturale le-am realizat în mod special mai opace, spre a încânta ochiul.

Dacã am trecut prin vraja culorilor si a liniiilor în graficã fãrã sã bãnuiesc posibilitãtile nesfârsite asupra poeziei sale, am încercat cu emotie repetãrile acestora care sã hotãrascã destinul, uneori greu de exprimat în realizare plasticã. Felul simplu dar puternic cum am aplicat culoarea în ilustrarea poeziilor lui Eminescu, al portretelor sale, reprezintã exactitatea raporturilor dintre tonuri si culoare, dorinta de-a fi cuprinzãtoare si echilibratã în armonia temelor compozitionale.

In unele dintre acestea predominã verdele - albastru. Este încercarea mea cât si puterea de evocare, fiind impresionatã de poezia sa, de întreaga sa viatã, familiarizându-mã cu multe subiecte ce mi-au dat posibilitatea de exprimare printr-o apropiere discretã.Alte tonuri le-am realizat în mod special mai opace spre a încânta ochiul.

Ilustratia poeziilor redate prin graficã în penitã, le-am realizat cu tendinta de-a ajunge la o sintezã dar în acelasi timp sã conving ochiul care priveste; satisfãcând deopotrivã simturile si spiritual prin redarea acestora în acorduri de tonuri alb / negru.

Constanta Abãlasei Donosã

6

PROZÃ

Anul I, nr. 7/2014

Nicolae Dan Fruntelatã

UNDE E RAIUL? Bã, fratele meu, cel mai bine faci asa: din centru de la Vânj, centru, vorba vine, cã e ulita principalã, susaua, cum se zice pe la noi, asa, mã, din centru te lasi în jos cãtre Corlãtel. Nu te duci spre Dunãre, spre lumea mare, adicã spre Calafat. Te lasi spre Corlãtel, vorba cântecului: În vale la Corlãtel/ Trec oile si-un cãtel. Corlãtelu e mic, tatã, nici nu stii cum treci prin el, se face si-un drumeag acolo spre Valea Anilor, auzi, tãlicã, Valea Anilor, sã dai în metafizicã, nu altceva!

Pe urmã iesi la sleau, mai mergi o târã pânã la un fel de canton, cã prin preajmã nu e nici pui de cale feratã! Un canton silvic, adicã unde lucra nea Silvicã a lu’ Bogasieru, cã de-aia îi zice silvic. De la canton, un drum la dreapta spre Almãjel si Vlãdaia, sate procopsite pe vremuri, mai ales Vlãdaia, cã venea pe lângã podgoria de la Golu Drincii, aia de sã prãpãdi la filoxerã, mai rãmasãrã neste busteni pe la tãrani, de fãceau un vin dulce si tare, aproape ca ãla di la Oprisor.

Ei, da, lasã cã nici prin Almãjel si Vlãdaia nu trecem. Noi o tinem ca gaia matu’ în vale spre Dobra. Dobra da, yankeii nu, cum ar fi zis neica Fidel al lu’ Morândãu, sofer la C.A.P. si sucitor de capete muieresti, asa ar fi zis el când ar fi ajuns în Coasta Rosie din marginea Dobrei, la una Firica, o tigancã bunã de toti, ca sã-i dea în cãrti si în bobi, da’ ce credeati voi?

Prin Dobra mergi mai mult, desi ea nu e comunã, nu, e sat, bã, fratele meu, apartinãtor de comuna aia mare si importantã unde ziceam cã mergem. În Dobra poti sã te opresti cu încredere. Ori la alde Ionete, ori la Mircea Udrescu, bãiatul popii, ori la Gicu Ghealdâr, ori la finu Nicu Cenda, ginerele lui Glentoaica, la oricare te opresti gãsesti o tuicã de prunã adevãratã, fãrã zahãr si alte mirodenii, un pahar de vin alb, altoit, ce mai, dobrenii au stindardu’ lor (asta vine de la „standard”, dacã nu stiati).

Adãpat si hãrãnit, mergi mai departe, treci de Lacu Rosu, o mlastinã ciudatã rãsãritã în câmp, plinã de lipitori, de acolo se aprovizionau ale bãtrâne care stiau sã mai punã o lipitoare cumsecade în caz de boalã majorã.

Ai ajuns, fratele meu, esti în comuna Bãlãcita, raionul Vânju Mare, „localitate de la granita Mehedintului cu Doljul, asezatã în Câmpia Piemontã a Desnãtuiului”.

Tii susaua, nu uita parola, niciodatã sã nu pierzi susaua cã te-ai dus ãleia de suflet, pânã iar în centru, cã si Bãlãcita are centru ca orice lume. Acolo e sfatul popular, C.A.P.-ul „Ilie Pintilie”, magazia lui Dãescu, posta, ajunge, ce vreti sã mai fie? Bufetul lui Vânturicã e mai înapoi, acolo se bea coniac trei stele de surcele, triplu sec vomitiv, secãricã verde ca primãvara, bere o datã pe lunã, la butoi si la tap, cã la halbã nu servim, mici de porc si caprã duminica, acolo e paradisul local unde se poate intra si pe datorie. Hai sã ne venim în fire, am ajuns, deci, în Bãlãcita, pe centru, oriunde, poti sã întrebi de mine, spui simplu, dacã e bãrbat, bã, neicã, unde stã a lu’ Fruntelatã, dacã e femeie, bã, tatã, aceeasi întrebare. Si, dupã ce interlocutorul se uitã atent la tine, vede cã nu esti periculos, n-ai hainã de piele, nu te-ai dat jos din vreo Volgã neagrã, mai încearcã un ultim test: „Care, a lu’ învãtãtoru’?” Dacã stii si asta si adaugi destept, da, neicã (ori tatã) a lu’ Ion si a lu’ Ciza, învãtãtorii – gata, oricine se înmoaie si te trimite

cu destiul cãtre casa din cãrãmidã, cu intrarea principalã din susa, unde stau pãrintii mei, unde au stat pãrintii mei, pânã la plecarea lor din sat si, dupã aia, din viatã, unde au stat bunicii mei, Nicu Popescu, arendasul, cârciumarul, contrabandistul, tãrãnist pãgubos de-al lui Mihalache, care na râvnit la nicio fonctie, dar a dat de bãut cât încape la toti tãrãnistii de vazã, începând de la prietenul lui, învãtãtorul Anghelescu si pânã la deputati ca Dan Zaharia, nasu’ lui fii-sa. Deci el, Nicu Popescu si nevastã-sa, Constantina, cunoscutã drept „cocoana Constanta”, bunicã-mea, „Grecoaica”, armâna din neamul lui Stanciu, micã, albã la fatã, cu pãrul lung si negru, frumoasã în tinerete si fãloasã pânã a murit, cã tot pãru negru-l avea si tot „cocoana” i se zicea, desi veniserã la putere ai nostri, „tovarãsii”, tovarãsul Râciu, tovarãsul Sarpe, tovarãsa Dina lu’ Neamtu, ai nostri, ce mai!

Acolo e casa noastrã. Intri prin fatã, dai în sala lungã unde dãdea mese Nicu Popescu, te uiti prin camere, mobila nu e cine stie ce, e cam tãrãneascã, sifonieru’ e de bazã, desi din placaj, în dreapta e camera di la stradã, unde dormeam iarna eu, bunica, mamaia, sã zicem, împreunã cu pãrintii mei, cã aveam douã paturi si-o sobã cu cuptor, doar nu eram nebuni sã încãlzim mai mult din casa care avea vreo cinci camere si trei sãli mari.

Umbli prin sãli, sunt pustii, masa lungã din lemn de stejar a plecat într-un camion la Bucuresti. Si scaunele înalte cu spãtar lat înflorit cu dalta au plecat. Cam pustii sunt amândouã sãlile. Doar pe pereti vezi locurile unde au stat fotografiile de familie. Aia cu tata mare având pãlãrie rotundã, costum cu vestã si lant de aur pe burtã, cu mamaia purtând o rochie lungã si cam decoltatã pentru vremea aia, probabil era verde rochia, întotdeauna mi-am închipuit-o verde, cu încã doi oameni, un bãrbat si o femeie, îmbrãcati frumos si ei, nu stiu cine au fost.

Poti sã intri si prin camerele celelalte, chiar si în camera micã, de pe beci, unde a stat mamaia pânã în dimineata în care a plecat de tot, cu toate vorbele ei magice, cu toate povestile ei, a plecat, s-a mutat adicã mai la marginea satului, în cimitirul dinspre Oprisor. Ehei, ce amintiri mai sunt în camera aia, acolo unde veneam, student în vacanta de varã, sã fumez o tigarã, mã chema mamaia, cea care rãmãsese vãduvã pe la cincizeci de ani: „Vino, mã, fumeazã la mine aici sã nu te vadã taicã-tu, sã fie si la mine în camerã miros de tutun, de bãrbat!” Acolo-mi spunea ea povestile satului, cum l-au tãiat Gemãnestii pe Colitã în ziua de Pasti, cum s-a omorât Belgianca, nevasta boierului Stoicescu, aruncând-se într-un gâldan adânc din Valea Mare, de dragul doctorului Gaitã care-o pãrãsise ca un crai si-un farmazon ce era, cum a rãmas bortoasã c-a mâncat niste flori de gutui, Dragalina lu’ Vâzdâc, de iesise cântecul cu copiii din flori: „La Vâzdâc întrun gutui/ Dragalina a scos pui”, Doamne, când termina povestile începea mamaia sã cânte usor tremurat, dar cu glas limpede, balada lui Din Costandin, fratele strigoi care se-ntoarce din morti sã-si scape sora de turci. Aia îi plãcea ei tare si îngânau amândoi, bunicã si nepot, litania sud-dunãreanã.

Hai sã iesim din odaia bunicii, e prea multã amintire acolo, de fapt odaia aia e ca un cufãr în care mi-am ascuns copilãria, s-o feresc, atât cât se poate, de atingerea vietii nebune care mi-a stricat rosturile.

Anul I, nr. 7/2014 În restul casei nu e nimeni. Doar lucrurile stau cuminti, întepenite în durata lor, bidonul mare de gaz, vopsit în rosu, cu canciocul încã în el, într-o casã cu multe lãmpi de doispe si de opt era nevoie de gaz, plus cã la bucãtãria de varã, o camerã din chirpici si un ogeac unde trona vatra pe care se fãcea pâine în tãst, aveam si o lampã de gãtit, pe ea se încãlzeau tocanele de cartofi, nesfârsitele tocane de cartofi care duminica ascundeau si o bucatã de pui. Lângã bidonul de gaz e lada mare de fãinã, în ea se vãrsa fãina albã mãcinatã la Plenita, la moara lui Drugã, în anii când mai aveam ceva pãmânt din mostenirea lui Nicu Popescu, pãmânt care era trecut la mamaia, chiaburoaica, tata si mama erau învãtãtori, îsi dãruiserã cu dragã inimã tot pãmântul mostenit, zece hectare în cap, marelui G.A.C. (gospodãrie agricolã colectivã) „Ilie Pintilie”, cã altfel zburau din învãtãmânt. Bãi, tovarãse Fruntelatã, zisese plin de respect activistul Sarpe de la raion, dumneata trebuie sã alegi! Ori esti de-al nostru si dai pãmântul, ori zbori” (când eram mic si povestea tata scena asta, mi-l închipuiam zburând pe deasupra curtii noastre ca un cloncan bãtrân si mã lua frigul. Tata n-a avut curajul sã zboare. Nici mama. A zburat putin mamaia, cocoana Constanta, a dat pãmânt „în parte” la oamenii din sat, a plãtit secerãtori, a mers la arie cu grâul de treierat, m-a luat si pe mine cu ea, am dormit câteva nopti pe grãmada de grâu proaspãt, erau un miros si o cãldurã care mi-au intrat în sânge pentru toatã viata. Pe urmã au îndoito impozitele, „cotele”, cum se zicea atunci.

A cedat si mamaia pãmântul aceluiasi vajnic G.A.C., condus de unul dintre marii gospodari ai comunei, Filip Râciu, un betiv profesionist, sãrac si atos, care privea cu dispret intelighentia satului, pe învãtãtori, pe popa Lacretianu, pe notar, pe doctorul uman si pe cel inuman, adicã veterinarul, domnul Ranã, îi privea peste burta lui respectabilã, plinã de tuicã de dude, de prune, de vin acru si de mâncare gratis.

Dar sã lãsãm povestile sentimentale, niciodatã n-a fost loc si timp de ele pe acest pãmânt rãscolit de copite de cai si copite de tancuri, nemtesti, rusesti ori chezaro-crãiesti. Sã iesim din casa asta care colcãie de amintiri si de absente, vã spun, degeaba o sã cãutati, nu mai gãsiti pe nimeni acolo, poate pe niste oameni strãini care si-au fãcut sãlas aici dupã ce ultimii ai casei au fugit în soarta lor. Sã mergem în curte. Acolo e altã poveste, acolo sunt „ronturile”, asa zicea mamaia, cã ea n-avea notiunea de „rond”, ronturile de flori, cu gura leului, cu muscate, indrusaimul mai boieros era tinut în casã, în sacsii, adicã în vase de flori, cu dalii uriase, cu stânjeni, adicã irisi, doamnelor si domnilor, vineti si multi, cu flori de piatrã izbucnind din stâlpii scãrii spre curte, cu migdalul, minunea care acoperea ronturile de flori. Migdalul mediteranean, nu vã jucati, noi suntem aici în siajul Mediteranei, migdalul unic din raionul Vânju Mare care fãcea flori alb-vinetiu, multe fructe în coaja lor, pe care eu, copil inconstient, le spãrgeam cu un pietroi, deasupra altui pietroi, si le hãpãiam vesel desi erau amãrui, ciudate, perverse, dar eu nu stiam nuantele astea. Pânã mi-a spus bunica, nu mânca multe cã te otrãvesti, si povestea m-a speriat.

Dincolo de flori, începea grãdina nebunã ca orice copilãrie, grãdina cu meri, cu caisi, cu peri, cu un cires emblematic, singurul din cei doisprezece ciresi sãditi de bunicul meu, Nicu Popescu, care nu s-a uscat în anul în care el a murit. Unsprezece l-au însotit în moarte. Unul a rãmas, eu m-am nãscut în acelasi an (el a murit în aprilie, eu m-am nãscut în octombrie) si m-am simtit legat, dupã ce am aflat toatã istoria, de acel cires de mai, poate singurul din satul de câmpie. În grãdinã e bine. Acolo, poti sã dai de bucuriile mele, de jocurile mele, de primãvarã, când înfloreau corcodusii si merii, când se umflau caisele pe ramuri si le mâncam crude si verzi, de vara ierburilor care acopereau grãdina. Eu imaginam cãrti celebre, cu bãtãlii împotriva armatelor tulpinilor de mãrar si chiar de floarea soarelui, începutul de varã când se coceau caisele, ciudatele caise prelungi, cu o aromã unicã, n-am mai întâlnito niciodatã, când merele rosii, mari, pe care, dacã nu le mâncai repede, se îmbolnãveau si putrezeau, perele lungi, aromate, singurele care aveau privilegiul de a fi introduse în putina unde fierbeau prunele, pentru a da, alãturi de aroma de sâmbure de prunã, gustul tuicii adevãrate.

Oameni buni, ati fost la mine acasã. E drept, n-ati gãsit pe nimeni acolo. Pentru cã toti plecaserã putin. Dar eu vreau sã-i cunoasteti, sã-i simtiti încã acolo. Vreau, când intrati în sala mare de la intrare, sã simtiti, pe o etajerã primitivã, mirosul gutuilor pe care le-a pus acolo mama mea, doamna învãtãtoare, doamna Ciza, de la Narcisa, vezi Doamne;

7 sã vedeti pe un scaun subrezit, cutia cu vioara lui tata, învãtãtorul Fruntelatã. Sublocotenentul Fruntelatã, „Mânzul”, cum i se spunea în compania lui din „Doi Grãniceri” care a sângerat la Tiganca, a fost lovit din nou, dupã ce s-a întors de pe front, pentru cã era tânãr, nu era cãsãtorit, era viteaz, era naiv, în locul unor ofiteri mai bãtrâni care erau la rând, avansat locotenent, trimis, aproape invalid, în spatele frontului, pentru a se ocupa de aprovizionarea unui spital ofiteresc, la Craiova.

Tata îsi scotea vioara la petreceri, când veneau la noi familii de prieteni, familia Botea, doamna Ionescu, menajera de lux a notabilitãtilor locale, atunci el cânta câteva acorduri cu vioara, de fapt se acompania pentru recitalurile lui gen Zavaidoc, pentru cã avea o voce înaltã de tenor, neatinsã de tutun; la alcool mã abtin.

Prietenii mei, m-ati gãsit, ati fost la mine acasã, dar, de fapt, eu nu eram acolo. Nu stiu dacã ati înteles ce s-a întâmplat.

Iesiti din casã, o sã vã duc în lumea mea, veche, nouã, imaginatã, realã, dar atât de asemãnãtoare cu lumea voastrã dintotdeauna.

Au înflorit merii, spumã albã s-a vãrsat peste ramurile lor, dincolo de meri sunt douã constructii de lemn trist care nu mai folosesc la nimic: garajul lui bunicu-meu, plin de unelte agricole sofisticate pentru vremea aia (o semãnãtoare aproape nouã, probabil cea cu care tata mare a semãnat grâul pentru care a primit din mâna lui Ferdinand diploma, la expozitia de la Bucuresti, stupi sistematici, centrifuga de miere, mica batozã de porumb, o râsnitã mare nemteascã, tigaia de prãjit cafea a lui bunica, într-o cutie mascatã în peretele de scândurã groasã eu am descoperit si baioneta de ofiter a lui tata, stiam cã nu trebuie s-o vadã nimeni, m-am jucat noaptea cu ea în grãdinã, am tãiat tulpinile uriase de mãrar); iar lângã garaj, grajdul mare pentru douã vaci si doi cai, cu iesle lungã, aromind încã a bãlegar de pe vremea depãrtatã când bunicu avea o iapã, Londra se numea, un mânz si douã vaci de rasã. Grajdul era uscat, spatios, gol ca o durere vie încã, acum când nimeni din mahalaua noastrã nu mai avea vacã ori cal. În spatele grajdului, adevãrata grãdinã de pomi fructiferi, merii altoiti, care fãceau un soi unic, dar inutil, pentru cã merele mari, rosii, se stricau repede, le ciuruiau viermii, aveau dulceatã multã în ele si aromã zadarnicã, doi peri, trei caisi, un cires de mai, doi pruni cu fructe rotunde, renglote, câtiva pruni tineri.

Printre pomi, porumb care crestea mai mare ca gardul, mã pierdeam în el spre toamnã, mã tãiau frunzele pe fatã, pe brate, mã loveau drugile mari dintre care unele erau mâncate pe jumãtate de câinii nostri ori de porcul pe care-l lãsam sã se bucure de fructele cãzute pe jos ori sã ia cu gura drugii de porumb.

Dacã mã întorceam spre casã, treceam pe lângã curtea pãsãrilor, gãini, gâste si douã-trei curci lângã curtea lor cu gard de sârmã, un dud bãtrân, mare, cu multe crengi lustruite, de el era rezematã o scarã lungã de lemn, acolo sus dormeau pânã spre iarnã toate pãsãrile, nu le putea ajunge dihorul care bântuia în zonã. Doar eu, bezmetic, le mai tulburam noaptea, când puneam lanterna pãtratã, fost far de motocicletã nemteascã Zundapp pe care o adusese tata din rãzboi, cu care încercam sã numãr pãsãrile din dud atunci când credeam cã toti ai casei s-au culcat. Începea o hãrmãlaie, sãreau gãinile din dud, câinii mei, Bob si Malcic, se bucurau ca de-un spectacol neasteptat, venea tata speriat, în chiloti, credea cã au dat dihorii ori vecinii, ai lui Blândoiu, au nevoie de carne, mã gãsea asupra faptului si mã altoia scurt, adicã mã conducea în pumni pânã în patul meu de adolescent zãpãcit. Asta s-a întâmplat de vreo trei ori, pe urmã mi-a confiscat lanterna si mi-a fãcut-o praf.

Si în curte e liniste acum. Nu mai sunt nici mãcar câini, urmasii dragilor mei, unul o corciturã de lup, Bob, negru si rãu, altul flocos, ciobãnesc, Malcic, tandru si protector, cei care stãteau lângã patul pus în curte unde mai dormeam câteodatã vara. Când adormeam în linistea aia nebunã cu stele atârnând deasupra capului, Malcic se urca în pat, mã lingea pe mâini si pe fatã si se culca si el lângã mine pânã când se dãdea vreo alarmã prin zonã, lãtrau câinii lui Sanda, ori ai lui Filip, atunci zbura lãtrând din pat sã-si asigure granita pe care o aveau de apãrat. Câteodatã, în scurtele pauze în care Malcic alerga prin curte sã-l ajute pe Bob, venea lângã mine motanul Mielache, un pisoi mare, cam sãlbãticit, cã era surghiunit de ai casei pentru cã fura cu aplicatie din cratitele cu mâncare puse în gârliciul beciului, numai bucãtile de carne, dar altfel de treabã si iubit de mine, cel care-i fãceam casã din scaune întoarse, cu perne moi si-l consideram o persoanã importantã pentru cã-l chema la fel ca pe dirigintele postei locale, dom’ Mielache. Trãgea si el un somn în pat, iar când se

Anul I, nr. 7/2014

8 întorcea Malcic, se zbârlea brusc, mieuna fioros si se alegea într-un fel: uneori fugea Mielache, de cele mai multe ori, dulãul fioros ceda si se culca lângã pat.

Citeam, de când aveam sapte-opt ani, apoi la unspe, la doispe, la paispe, cãrti multe, în casã erau destule, la scoalã unde tata era director si avea si cheile bibliotecii (douã dulapuri pline) mã aprovizionam la întâmplare.

Citeam despre rãzboi, despre Tânãra Gardã, ce-mi plãcea de Liuba Sevtova, de Serioja Tiulenin, de toti ceilalti, citeam povestile lui Ciuc si Ghek, a lui Vasiok Trubaciov, asta nu-mi convenea, mã gândeam cum ar fi s-o pârãsc eu pe mamaia la militie cã e chiaburoaicã si ãia sã mio aresteze, povesti românesti în altã ordine de idei, cã în primul rând era literatura sovieticã, nu-i asa?, citeam pe Sadoveanu, Nicoarã Potcoavã, Mitrea Cocor, Fratii Jderi, m-am visat Ionut în asa de multe nopti, pe Creangã, stiam amintirile alea pe dinafarã si nu întelegeam o parte din cuvintele moldovenesti, citeam si pe Jules Verne, ce tare era Cãpitanul Nemo, pe Dumas, furasem cele trei volume din biblioteca de la scoalã si le tineam în podul casei, într-o cutie de carton, Doamne, m-am întrebat mai târziu, când plecasem de-acasã, când ajunsesem elev de liceu la Severin, apoi student la Bucuresti, oare cum arãta Raiul?

Acum stiu cã el arãta chiar asa, cum mi-l amintesc eu, la Bãlãcita, raionul Vânju Mare, oficiul postal copilãria mea.

Da, asta era adresa Raiului.

V-am deschis si vouã asa, numai putin, sã intrati la mine, sã simtiti mirosul Raiului. Numai mirosul, pentru cã, repet, el e pustiu acum.

Mai sunt câteva lucruri, fiintele s-au pierdut, s-a înstrãinat si pãmântul, au rãsãrit alti pomi, au putrezit de tot florile, nici lãtratul lui Malcic nu se mai aude. Pe la prânz, nici pasii mamei care se întoarce de la scoalã nu mã mai fac sã-mi ascund cãrtile sub pernã si sã mã apuc de aritmeticã, nici silueta ei firavã, îmbrãcatã într-un taior uzat, acelasi taior uzat, cu o plasã în mânã în care se aflã câteva gutui pe care o sã le punã pe masa mare din hol, sã miroase acolo a toamnã si a vesnicie.

EL ZORAB, COMANDANT DE PIONIERI Acú, fratele meu, dacã vãzusi ce era de vãzut prin casã si prin curte, sigur, prea putine, doar nu era sã ti le spun pe toate pe care le am în sufletul meu, cã de unele si mie mi-e fricã sã-mi aduc aminte. Asa e viata, omule, cu taine multe, cu uitãri si mai multe, câteodatã te dor pânã-n vis, îti e greu si te scoli buimac si-ai pleca da’ nu mai ai unde. Deci, dacã vãzusi câte ceva, hai sã iesim din curte, pe poarta micã dinspre susa, în fatã e bufetul comunal, când eram eu mai mititel îi zicea Mat si era mai la vale.

Acu’ nu mai era Mat sau Meate, cum ziceau superior desteptii satului, acu’ era Bufetu’ de la magazin, cã alãturi era un mall mic, Doamne, iartãmã, n-apãruserã încã mall-urile, vremea era departe, ãstuia îi spunea magazin mixt, femeile bãtrâne îi ziceau tot cumparativã, vezi, ale naibii, stiau etimologie, cã de-acolo cumpãrai, sare, chibrituri, marmeladã, cuie, tot ce trebuie prin casã.

Dar Bufetu’ era institutia cea mai tare a satului. Acolo era boss Mãrin Vânturicã, mic, spirtos, adicã plin de spirit, nu de spirt, cã spirtul îl vindea, nu-l bea el.

Sala mare pentru popor, acolo intrau tãranii, ciobanii, tractoristii de la CAP (fost GAC, dar tot „Ilie Pintilie”) - când eram mai mare de ani si citisem cã Ilie Pintilie a fost un derbedeu constãntean, spion al rusilor, care fãcea semne din port avioanelor sovietice sã bombardeze vasele ancorate, nu întelegeam de ce mama dracului i-au pus GAC-ului (CAPului) din Bãlãcita tocmai numele lui. Cã aveau si alte nume, ca Haia Lifschitz, Donca Simo, Olga Bancic etc., eroi locali, nu, mai potrivite pentru întelegerea bãlãcenilor. Ce mai, în sala mare a lui Vânturicã se lucra din plin, în patru schimburi. În sala micã, din spate, erau câteva mese pentru lumea bunã: învãtãtorii, ãi de la primãrie, militienii, doctorii (cel uman si cel inuman, veterinarul Ranã, vã spusei), inginerii agronomi, cei de la SMT (hai, cã nu stiti, vã spun tot eu, Statiunea de Masini si Tractoare). Acolo servea însusi Vânturicã, acolo erau discutii elevate, se spuneau bancuri în doi peri, se plãteau polite, se beau beuturi mai subtiri: coniac superior, rom jamaicã, vin Cotesti Trei Surcele, vermut, adicã vermult, pe limba lui Vânturicã. Acolo debarcam si eu, studentul de la Bucuresti, bãiatul

învãtãtorului, cu prietenii mei buni, Jean Ionescu, secretarul cu propaganda al comunei, un cleanovean destept si haios, bun de cântece, de povesti, cirac al lui tata cãruia îi zicea nea Ionel si cu nea Bala, aromânul de doi metri si o sutã cincizeci de kile care fãcuse în comunã o fabricã de cascaval superperformantã. În vacantã fiind, student sãrac fiind, eram cinstit de prieteni cu câte un coniac mare, mã opream la o sutã, doar nu era sã mã tin de Bala, care-si sorbea kilul de coniac în douã ceasuri. Acolo erau creierele satului, dupã un timp se spãrgea gonita, apãrea la geam câte-o sotie de intelectual, revoltatã, gesticulând în fortã, sotul dãdea în bâlbâialã si pleca, se ridicau si ceilalti si se mutau prin sat, pe la vreo cârciumã particularã, la tata Constanta lui Purdã, la altii, stiuti ori nestiuti.

Dar eu mã oprii din drum sã vã prezint aceastã institutie di la deal – dacã întelegeti miscarea -de mine. Cã eu o luasem spre scoala veche, vreo sutã de metri mai încolo, o clãdire micã, din cãrãmidã rosie, vreo cinci sãli de clasã, o cancelarie de varã (în holul de la intrare) si una de iarnã, în spate, unde stãtea si directorul, cu o curte micã, marcatã de un dud, în spatele ei erau WC-urile turcesti, mizeria de pe lume, Scoala Veche unde pãrintii mei trudirã zeci de ani, eu învãtai a citire, a socotire, a visare un pic, vreo sapte ani legali si încã vreo trei ilegali (cã, de la patru ani, mama mã lua cu ea la scoalã, cã acasã fãceam drãcii si o supãram pe bunica, mai ales când se cam îmbolnãvise, mã punea într-o bancã, lângã Goricã Colã cel mai adesea, bãiatul care m-a învãtat sã si scriu, cât de cât lizibil, asa cã, atunci când am venit înt-a-ntâia, eu aveam un stagiu de trei ani si o plictisealã nebunã de copil care n-avea decât recreatiile pentru copilãrie. Ei, dar scoala trebuia respectatã, tocmai tu, copil de învãtãtori, sã nu dai exemplu?

Exemplu nu prea dãdeam, cã mã foiam în ore, vorbeam neîntrebat, mai ales cã la catedrã era mama, doamna Ciza, care nu ezita, când vedea o miscare prin clasã, sã mã cârpeascã întâi pe mine, cu linia sau cu bãtul de arãtat la hartã. Uneori, asa preventiv, ca sã vadã ãilalti cã nu mã pãrtineste. Când se îngrosa gluma, mã trimitea la director, adicã la tata.

Acolo era foarte nasol, nici nu mai povestesc. O singurã întâmplare, ca sã realizati si voi sistemul. Într-o duminicã, asta a fost când eram deja în ciclul al doilea, printr-a sasea, am hotãrât noi, bãietii din echipa de fotbal a scolii, pe baza unei invitatii verbale a unui vãr de-al bãiatului popii din Dobra, sã ne ducem, vreo sase kilometri, la Vlãdaia, sã tragem un meci cu ãia de la scoala respectivã.

Ce mai, am plecat de dimineatã, am mers la Vlãdaia, am jucat pe terenul de la marginea satului, s-a lãsat cu pãruialã, cã noi eram mai buni si nu permiteau vlãdãienii sã fie bãtuti la ei acasã. Ne-am cotonogit reciproc si dupã meci, am cam pãrãsit terenul în fugã ordonatã si spre searã am apãrut acasã, fiecare cu povestea lui. Eu fusesem, cicã, la Dobra sã mãnânc cirese la Mircea Udrescu.

Trecu vreo sãptãmânã, la Vânju Mare se întâlnirã directorii de scoli la o sedintã. Ãla de la Vlãdaia, luând de bune cele ce i se relataserã, îl abordã pe tata: „Mã, Ioane, au venit derbedeii tãi de la scoala din Bãlãcita si s-au pus cu pumnii pe elevii mei, la noi în comunã!”

Vã dati seama, chestia asta spusã de fatã cu toti colegii din raion l-a înfuriat la culme pe bãtrânu’. A doua zi, omul de serviciu, nea Pãtru Scânteie, a bãgat capul prin clasele mari si i-a invitat la director pe bãietii din echipa de fotbal. Directorul ne stia pe toti, cã el era antrenorul oficial (tata preda româna si educatia fizicã). Ne-am adunat în cancelarie, vreo paisprezece geanabeti speriati, ne-am aliniat si tata a început interogatoriul. „Mã, am auzit cã ati avut un meci în deplasare acum vreo sãptãmânã. La Vlãdaia. Asa e?” Ce naiba sã mai spunem? Am îngãimat un „da” în surdinã. „Si ati uitat sã vã anuntati antrenorul, asa e?” Nelu Popa, bãiatul dirigintelui de la postã, extrema dreaptã, care era mai aproape, a zis cã ne-am hotãrât în ultima clipã si n-am avut timp sã anuntãm.

Cam asta a fost pregãtirea. Ne-a pus sã întindem mâna dreaptã cu palma în sus. A luat linia de un metru în trei muchi, care stãtea lângã birou. Si ne-a tras câte douã de ne-a îndoit. Pe urmã a repetat figura cu palmele stângi. Am simtit cã mi se umflã mâinile si ard, însã niciunul n-a plâns. A întrebat iar: „Cine-a dat, mã, gol de la voi?” Au fãcut un pas în fatã Nelu Popa si Nicu Fota. „Mâna dreaptã”, a cerut tata si le-a mai cardit câte una. „Da’ cãpitan de echipã cine-a fost?” Eu fusesem, cã eram mai mãgãdan si, de, eram si bãiatul directorului. Tata m-a mai felicitat cu douã linii.

Concluzia a fost grandioasã: „Dupã ce cã ati fãcut scandal acolo ca niste

9 derbedei, ati mai si luat bãtaie la fotbal!” Asta m-a revoltat la culme si am izbucnit: „Nu noi, ei au sãrit la bãtaie, iar la fotbal noi am bãtut cu 2-1!”

Tata ne-a privit lung si a încheiat ceremonia: „De ce n-ati spus, mã, de la început, cã nu vã mai pedepseam!”

Asta a fost întâmplarea. Încolo, era ca lumea la scoalã. Învãtam poezii si cântece, în clasa a patra am fãcut si un trimestru de francezã adevãratã, o sã vã mai zic eu despre asta. La sfârsitul clasei a treia a venit ordin de la raion sã ne facã, pe ãia mai rãsãriti la note, pionieri.

Serbare mare, câteva cântece bine simtite, douã-trei poezii, eu, care învãtasem pentru serbarea de sfârsit de an El Zorab de George Cosbuc, poezie lungã, artisticã si grea, am recitat cu simtire pânã la O mie de techini primesti?/ O, pasã, cât de darnic esti!. Acolo m-a înecat emotia.

Dar tot m-au fãcut pionier si din toamnã eram si comandant de detasament, cu douã trese pe umãr. M-am bucurat tare, ce sã vã mint, mergeam pe susa cu cravata la gât si abia asteptam sã vãd un pionier de-al meu, sã pun mâna deasupra capului si sã zbier: „Salut voios de pionier!” În scoalã fuseserã aduse o trompetã, douã tobe, steaguri de detasament si de unitate. Presedintã de unitate era una dintr-a saptea, Mãria Neamtu, fata lui Dina Neamtu, membrã de partid veche, încã din anii ’50, care fusese poreclitã „fomeia comisar”, pânã când tovarãsii au cercetat-o la dosar si au gãsit-o c-ar fi purtat cândva cãmasã verde. Dar Mãria era o fatã de treabã, bunã de carte, fãcea cinste unitãtii.

Am fost pionier, bãi, fratilor, vreo trei ani frumosi, plini de activitãti extrascolare. Mergeam în excursii cu un instructor haios, Stefan îl chema, ãsta ne-a învãtat sã prindem serpi, avea o metodã grozavã, apuca sarpele din iarbã, de gât, îi trecea batista prin gurã, îi curãta dintii de venin si pe urmã îi bãga în sân, de se îngrozeau fetele, chiar dacã erau pioniere. Culegeam si musetel, si frunze de dud pentru viermii de mãtase care se cresteau vara în sãlile de clasã ale scolii vechi, si ciorapi de lânã, si cãrti terfelite de povesti pentru copiii coreeni care sufereau amarnic din cauza imperialistilor americani. Am lãcrimat si eu ascultând cântecul despre micutul Wu Wing cel care si-a pierdut mama: Rãspunde, mamã, unde esti?/ Alerg si plâng si strig/ Eu sunt Wu Wing al tãu cel mic/ Mi-e foame si mi-e frig! Îi uram din inimã pe imperialisti si mi-am dus niste pantaloni scurti de catifea (mai vechi, e drept), douã perechi de ciorapi de lânã împletiti de mamaia, o vestã si-un spielhosen, oricum, eram mare si nu mai purtam asa ceva, la scoalã, unde se fãceau pachetele pentru copiii coreeni.

Si când mã gândesc bine, peste vreo douãzeci de ani distantã, ajunsei în Statele Unite cu un ansamblu artistic de tineret si stãtui douã nopti în casa unui fermier din Tennessee care fusese pilot pe un avion de vânãtoare american în rãzboiul din Coreea. Cu banii câstigati atunci îsi cumpãrase ferma de cincizeci de hectare. Era un om ursuz, muncitor îndârjit, îsi iubea familia, dar n-a vrut sã ne povesteascã nimic despre rãzboi. Eu nici nu stiam atâta englezã cât sã-i traduc (si sã-i cânt) povestea lui Wu Wing.

Da’ lasã cã le aveam si eu pe-ale mele. Cam atunci a murit sorãmea, Rodica, s-a nãscut prematur si a trãit doar câteva luni, nu prea erau medicamente atunci, dar tin minte cã de câte ori îi era rãu si se învinetea plângând, mã trimitea mama dupã coana moasã Buga, iar eu fugeam tot drumul si mã rugam în gând (nu mint, jur pe ce vreti), atunci am învãtat sã mã rog cu sufletul. Pânã într-o searã de iarnã, când m-a trimis iar, am încercat sã mã rog, dar nu mai puteam. Cred cã am simtit în nebunia mea de copil cã nu mai pot sã o ajut. A murit atunci, eu n-am mai avut frati ori surori, n-au vrut sã mã lase acasã în ziua înmormântãrii, simt si acum cum mirosea casa a fum de lumânare, m-au trimis la scoalã, sã aibã grijã de mine fetele dintr-a sasea, Mãria si Torica, fostele eleve ale lui mama. Din curtea scolii am auzit clopotul de la bisericã si am stiut cã au dus-o.

Ei, dar astea sunt de-ale vietii, un pionier trebuie sã înfrunte si astfel de momente. Chiar si pe cele pe care nu le putea întelege. Dupã vreun an, trecusem într-a cincea, descopeream limba francezã cu un profesor tare bãtrân si ciudat, domnul Roiban. Domnul Roiban era de loc de la Vânju Mare, dupã câtiva ani i-am aflat povestea adevãratã. Mi-a spus tata cã era licentiat la Sorbona, scrisese poezii, printre altele una celebrã, Treceti, batalioane române, Carpatii, dupã care se fãcuse cântec si imn al luptei pentru Marea Unire. Numele lui s-a uitat, s-a pierdut, mai ales cã, la maturitate, profesorul purtase un timp cãmasa verde si scrisese poezii de aceeasi culoare. Dupã ’44 îsi fãcuse anii de puscãrie, fusese

Anul I, nr. 7/2014 eliberat, dar mai avea nevoie de doi-trei ani de muncã pentru a-si încropi un dosar de pensie. Inspectorul-sef de la raion, domnul Miulescu, prietenul lui tata, l-a chemat la Vânju Mare pe directorul de la Bãlãcita (ati înteles, pe tata) si i-a spus în tainã: „Ioane, e un profesor bun de francezã din Vânj, poetul Roiban, a fãcut puscãrie, vreau sã-l ajutãm sã mai lucreze un timp într-o scoalã. Nu vrei sã-l iei tu, cã Bãlãcita e la marginea raionului, nu prea ajunge nimeni pe acolo?”

Si tata a vrut si s-a împrietenit cu Gheorghe Roiban, i-a ascultat povestile, au bãut împreunã, iar la scoala noastrã, douã-trei serii de elevi au învãtat francezã si au auzit povesti despre literatura europeanã.

Iatã cum am descoperit o lume nouã si am completat-o prin lecturi, unele de vârsta mea, Muschetarii lui Dumas, Tãunul lui Voynich, dar si altele de vârsta altora, asa cum cãdeau sub mânã, Rosu si negru a lui Stendhal, Doamna Bovary a lui Flaubert.

Ce naiba puteai sã faci, mai ales vara, la Bãlãcita? Fotbal si literaturã. Fotbal spre searã când se rãcorea un pic si ne strângeam „la poianã”, asa se numea primul nostru teren de fotbal, „poiana” de lângã cartierul tigãnesc si de lângã cimitir, aveam porti de lemn, petece de iarbã, marcajul era presupus, douã mingi cam terfelite, echipament dupã posibilitãti. Tenisi chinezesti întãriti cu sfoarã la nea Colitã cizmarul, maieuri chinezesti (bancul preferat: „Zi, bã, cã esti chinez!” „Na, bã, sunt chinez, si ce?” Venea replica finalã: „Atunci de ce n-ai ochii strâmbi?”), niste chiloti lãlâi „ca sã nu se vadã fentele”. Idolul meu nu era Pele care cucerea lumea. Nu, nu-mi plãcea broscoiul brazilian, eu îl iubeam pe uriasul blond, Lev Iasin, portarul care apãra cu o mânã, oprind mingea sub brat, nu boxând-o, am plâns dupã multi ani când am citit cã s-a îmbolnãvit si i-au tãiat picioarele.

Deci, fotbal si literaturã, în zilele toride când praful de pe ulitã ne acoperea picioarele desculte, intram pânã la oul piciorului în pulberea fierbinte, era mult mai bine sã te tragi spre oazele de sub dudul cel mare, sã citesti orice, oricât.

Frumoase cãlãtorii mai fãcui în anii aceia! Întrerupte, însã, asa cum vã spuneam, de unele lucruri pe care nu le-am înteles atunci. O întâmplare din toamna clasei a sasea m-a întors pe dos. Observasem si eu cã tot mai des certurile dintre mama si tata ne otrãveau viata. Bunica, mamaia, renuntase sã se mai amestece.

La început, evitau sã se certe în prezenta mea, dar în scurt timp, nu le-a mai pãsat de asta. Mai ales dupã moartea sorã-mi, tata întârzia tot mai mult în sat la bãuturã si avea, se pare, se spune, se zice, si o „relatie”, o vãdanã urâtã, dupã pãrerea mea de copil precoce, dar cam tigancã, profesoarã de matematicã la scoala din sat. Asta a pus capac. Într-o dupã amiazã, eram la scoalã, tata a intrat în clasã si l-a rugat pe profesorul care tinea ora sã-mi dea voie sã ies putin. M-a luat pe un coridor, mi-a spus scurt cã el trebuie sã plece de acasã, cã se mutã la altã scoalã, undeva, spre Banat, asta e, eu sã fiu cuminte, sã-mi vãd de scoalã, m-a pupat pe crestet si a plecat. Am rãmas acolo buimac, nu mi-a venit sã cred, m-am dus acasã dupã ore si am asteptat sã vinã, chiar cu ceartã.

Mama era plânsã, n-a vorbit deloc cu mine, mamaia m-a luat în camera ei sã dorm acolo.

Pânã în primãvarã a durat acea nebunie tristã a pãrintilor mei.

Atunci, prin aprilie, mama a plecat la Severin cu autobuzul-ratã, ne-a povestit pe urmã cã de acolo s-a dus, cu alt autobuz, la Svinita, sat sârbesc de lângã granitã, l-a gãsit pe Ionel al ei într-o camerã sãrãcãcioasã, la o gazdã din sat, au vorbit pânã seara, tata a promis, mama a iertat si a doua zi seara s-au întors amândoi acasã. Cei de la sectia de învãtãmânt au trecut si ei peste rãtãcirea lui Ion Fruntelatã, un învãtãtor bun si un fost director de scoalã la fel de bun.

S-a cârpit casa noastrã, au mai fost certuri, tipete, împãcãri, dar plecãri niciodatã. Eu am rãmas cu senzatia aia ciudatã, cã am fost abandonat pe un culoar strãin, practic fãrã nicio explicatie. Începeam, fratilor, sã ies din copilãrie.

Societatea însãsi, aia din sat si cealaltã, raionalã, au simtit si ele acest lucru si mi s-a comunicat solemn cã, gata, s-a dus vremea cravatei mele de pionier, cea rosie ca focul, de acum trebuie sã pãsesc în rândul utemistilor.

A venit un tovarãs instructor si, împreunã cu tovarãsa noastrã instructoare de U.T.M., ne-au luat pe vreo sase elevi mai buni la învãtãturã, ne-au dus la Cãminul Cultural si, în prezenta unui detasament de pionieri,

Anul I, nr. 7/2014 Ne-au dat si câte o insignã micã, drept sã spun, mie mi-a pãrut rãu dupã cravata de pionier, cu aia te vedeai de departe, acum eram un nimeni, m-am simtit cumva degradat.

Ceva, însã, mult mai grav mi se pregãtea. Venea clasa a saptea, finalul primarei (scoala elementarã, adicã), trebuia sã plec din Bãlãcita, spre un liceu, trebuia sã plec din copilãrie. Definitiv.

NOAPTEA VALPURGIEI LA BÃLÃCITA Chiar ajunsesem într-a saptea. Eram mare, ce mai, mã amestecam în treburi importante, asistam la fenomenalele partide de table dintre Costicã Mitucã si Colitã Brutaru’, aspiram cu nesat înjurãturile mestesugite ale lui Mitucã, devenisem campion comunal de sah, dupã o partidã de pominã cu Mihai Ciutã. Începusem sã fiu martor avizat la viata satului. Cu întâmplãri spectaculoase, cu povesti de amor si moarte pe care le-am trãit pe viu. Asa a fost „Noaptea Valpurgiei de la Bãlãcita”. Era la noi în sat o doamnã frumoasã, venitã de aiurea, nevasta medicului veterinar Ranã. Hai cã nu-l chema Ranã, dar, sã recunoasteti, si non e vero, e ben trovato. Doamna Ranã, Violeta pe numele mic (si asta e ben trovato), albã, subtire, cu pãr negru, ochi asisjderea, talie de viespe subliniatã de niste cordoane late de mãtase, picioare lungi, albe si ele, rochii vaporoase, adicã aduse de vaporeni, pe Dunãre, flori mari de mãtase, ce mai, exoticã de tot în comuna noastrã care descoperea astfel cuvântul „exotic” din dictionarele Academiei.

Bãrbatii satului se holbau la ea. Noi, mai adolescenti si mai naivi, ne hrãneam cu povestile din cãrtile vremii. Femeile îsi scuipau în sân cu invidie grea. Doctorul Ranã era naiv si mândru. Numai cã Zburãtorul, bãrbat tânãr si becher, secretar al raionului de partid Vânju Mare, pe carel chema, cum altfel, Popescu, a descoperit-o pe Violeta în timpul unei vizite de lucru la Bãlãcita. A descoperit-o o datã, de douã ori, pe urmã a descoperit-o de tot. A început o dragoste violentã si navetistã, Vânju Mare – Bãlãcita, satul s-a prins, nu era foarte greu, doctorul nu s-a prins, el era mai greu, totul a culminat într-o noapte de varã, cu scenariul unui film pe care Kusturica l-ar hãpãi lacom, iar regizorii nostri tineri l-ar fura dacã ar avea lecturi.

Deci ... tovarãsul Popescu era acasã la doamna Violeta, sotul ei fiind dus la o conferintã nationalã pentru cã se bucurase de recomandarea raionului ca doctor de mare perspectivã. Tovarãsul Popescu era, normal, gol în acele momente de efuziune. Câteva zeci de tãrani bãlãceni, instigati de nu se stie cine, au înconjurat casa doctorului Ranã, casã închiriatã de la Gheorghe Sisu, strigând, agitând niste ciomege traditionale, în semn de dragoste fatã de liderul raional pe care îl stiau înãuntru. Si pentru cã tot era liber la înjurãturi, în contextul acela, bãlãcenii înjurau sonor, cu spume, pe Ana, Luca si Dej, zeii lui Popescu secretarul, de fapt asta-i interesa pe ei, contrarevolutionarii, s-au fãcut cã nu vãd cum secretarul raional a tulit-o, gol, pe o fereastrã din spate, unde îl astepta soferul lui credincios (el sã-l

10 fi turnat, nu se stie!), doar nu erau tâmpiti sã-l linseze, ar fi suferit tot satul multi ani, l-au fãcut scãpat, a ajuns Popescu la Zdrãfani, o familie de ciobani pe care-i ajutase neprincipial. Zdrãfanii l-au ascuns, pentru cã veneau din urmã sãtenii zurbagii, sub o postavã mare de lemn, covatã, dacã nu stiti, au trântit-o peste el si usa a zburat, iar scandalagiii au nãvãlit în casã. S-au oprit o clipã, Fane Zdrafu, deloc speriat, le-a arãtat cu degetul directia de cercetare si Mãrin a lu’ Rânzã, care conducea banda reactionarã, a ridicat postava. Acolo stãtea, gol si îngrozit, secretarul Popescu, dumnezeul raionului de partid. Toti cei care l-au vãzut povesteau cã se micsorase tot, de la trup si pânã la organul pãcãtos, dar Mãrin n-a spus nicio vorbã, l-a scuipat doar, bogat, bãlos, pe urmã au venit si ãilalti, Busamete, a lu’ Moderata, Sârbu, Cãlãmâzdrã, ultimul, Tilicã a lu’ Rapidu, l-au scuipat toti si pe urmã au iesit din casã. L-a luat soferul lui, care nu intervenise deloc în scandal, desi avea pistol si grad, l-a îmbrãcat si l-a dus în casa lui de la raion cu nea Ciureglea, cãrutasul. Din clipa aia a dispãrut Popescu, dar sã nu vã închipuiti c-a fost mai bine. Dupã un timp, a venit în locul lui tovarãsul Sarpe, mai analfabet si mai al dracului pentru cã nu avea nici mãcar slãbiciune la muieri.

Pe doamna Violeta n-a atins-o nimeni nici cu o floare. Ea n-avea nicio vinã. Era frumoasã rãu, avea un bãrbat tolomac si satul nu putea sã pedepseascã asta. Satul îsi fãcuse numãrul împotriva micului dictator raional. O noapte, atât, noaptea Valpurgiei la Bãlãcita.

Peste multi ani, zece-cincisprezece, nu mai stiu, am întâlnit-o pe doamna Violeta Ranã. Pe o stradã din Bechet, dacã ati auzit de orasul ãsta legat la malul Dunãrii ca o barcã de vise. Era tot ea, cu pãrul negru, lung, subtire, îmbrãcatã elegant, a venit la mine si m-a atacat de parcã nu vorbisem de ieri. Tu esti bãiatul doamnei Narcisa de la Bãlãcita, nu-i asa?

De fapt, semeni leit cu ea. Am auzit cã esti scriitor, ce cauti aici? Am avut câteva clipe de blocaj, parcã vãzusem o fantomã, am vãzut cutremurat o poveste din adolescenta mea. I-am rãspuns târziu, am bâiguit ceva, i-am sãrutat mâna si s-a depãrtat usor, de parcã trecea drumul spre casa tatei Mãria lui Sisu ca sã se întoarcã în povestile ei ... La nebuniile ei de frumoasã si neînteleasã de nimeni din acel raion Vânju Mare. (din volumul Care esti, mã, de la Bãlãcita?, în curs de aparitie la Editura e literatura)

Anul I, nr. 7/2014

11 Dorina Stoica

O DOZÃ PREA MARE DE LINISTE Noapte cu lunã plinã. E toiul verii. Vântul adie usor. Din asfaltul care s-a topit de fierbinteala zilei ies valuri, valuri de cãldurã.

La ora unu din noapte strãzile din centrul Capitalei sunt aglomerate. Grupuri de oameni, cei mai multi tineri, îmbrãcati sumar, se plimbã gãlãgiosi pe stradã. La terase toate mesele sunt ocupate. Peste tot se aude muzica datã tare. Pe ringurile de dans perechi înlãntuite se miscã lasciv.

Cãlin merge spre casã absent, cu pasi egali, grãbit. Aleea din fata blocului e strãjuiã de tufe de trandafiri înfloriti si de regina noptii care înmiresmeazã aerul noptii de varã. El însã, face un ocol pentru a trece pe lângã sirul lung de containere cu gunoi. Aici, însotitã de doi câini o femeie scormoneste cu rãbdare într-unul. Din când în când aceasta aruncã câte ceva de mâncare celor doi câini care, pe rând prind bucãtile din zbor. Femeia este concentratã asupra cãutatului în gunoi, dar si asupra strãzii pustii. Cãlin încetineste pasul, când ajunge foarte aproape de ea. Atunci, femeia nu mai scomoneste în gunoi.

Bãrbatul se opreste lângã usa blocului. Introduce cartela. Usa grea se deschide cu zgomot strident de balamale ne usne. Odatã cu aceasta se aprinde si neonul defect. Pâlpâie enervant.

Mirosurile cinei s-au amestecat cu duhoarea ce vine de la subsolul clãdirii.

Barbatul îsi îndreaptã pasii spre lift. E întuneric. Închide bine usa si zãboveste în cabina întunecatã pret de câteva minute. Dupã ce terminã ce are de fãcut, cu speranta cã în noaptea aceasta, ca prin minune liftul va urca pânã sus, numãrã butoanele cu vârful degetului arãtãtor.

Cu un scârtâit lung liftul porneste. S-a oprit. Cãlin deblocheazã usa si coboarã la etajul întâi.

Urcã agale etaj dupã etaj. Picioarele sunt ca de plumb. Inima îi bate neregulat.

Respirã greu. Fruntea i se acoperã cu o transpiratie rece. Macar aici nu mai este aglomeratia de pe stradã. E singurul care vine de la serviciu la ora aceasta târzie din noapte.

Aglomeratia de pe stradã, de la lucru, din piatã, este „pastila” pe care o înghite în fiecare zi. În propria casã, acolo sus, deasupra orasului zgomotos si aglomerat nu are liniste. Viata i-a devenit un chin într-un astfel de oras unde agitatia oamenilor, masinilor, luminilor produse de reclame nu conteneste nici ziua nici noaptea.

Nevoia de bani îl face sã suporte acest chin. De câtiva ani nu a primit nici o singurã zi de concediu. Patronul nu vrea sã angajeze încã un lucrãtor. Nici el nu vrea. Ar împãrti si munca dar si banii.

La etajul opt se opreste un minut. Priveste pe geamul de pe casa scãrilor.

Pe blocul de vis-a-vis e terasa unui bar. Muzica se aude destul de tare.

Locatarii s-au obisnuit. Cãlin nu. Nici cu viata marelui oras desi are zece ani de cand locueste aici. E barbat în floarea vietii si are o familie frumoasã.

Ar da însã jumãtate din anii sãi pentru un loc linistit.

Viseazã o cãsutã la munte, lângã o apã limpede si un petic de iarbã. I-ar place sã priveascã cerul, sã respire aer curat, sã asculte vibrând de bucurie linistea, sã priveascã gâzele cum îsi trãiesc viata simpla prin iarbã, ori sã audã susurul apei. Doar el si Dumnezeu. Vise! Urcã si ultimul etaj, deschide usa si intrã agale în casã.

Copii gãlãgiosi, prinsi cu joaca ce este în toi la ora unu trecute din noapte, aleargã prin casã scotând tipete si râzând. Pesemne au dormit pânã la apusul soarelui, toropiti de cãldura cumplitã a zilei de varã, iar acum când casa s-a rãcorit putin, le-a crescut pofta de joacã.

Abia târându-si picioarele, fãrã o vorbã, se trânteste îmbrãcat pe patul nedesfãcut. Pentru moment i se pare cã a adormit. Îl trezeste însã zgomotul fãcut de masinile de afarã. Acestea circulã fãrã oprire. O multine de zgomote se amestecã învârtindu-se în capul lui. Totul se multiplicã intensificânduse: strigãtul si râsul copiilor, masinile ce claxoneazã, muzica de la barul din blocul de vis-a-vis, vocea stridentã a sotiei care îi reproseazã ceva.

Aude totul. Zgomotul tocurilor pe caldarâm, apa care circulã prin tevile de alimentare, tântarii nesãtui bâzâind insistent, sughitul vecinului supraponderal din garsoniera de lângã lift. Pânã si scârtîitul paturilor de la salonul de masaj erotic aflat la ultimul etaj si plânsul sotiei din camera cealaltã îl aude! Zgomotele se amestecã, se amplificã apoi dispar.

E liniste! Totul este acoperit de o pace deplinã.

Cãlin se ridicã usor, din pat si priveste în jur. Camera goalã e scãldatã întro luminã albã, strãlucitoare. Îi este bine. Visa sã aibã parte de liniste undeva într-un loc îndepãrtat, iar aceasta se afla aici, în camera sa de la etajul nouã al blocului cu zece etaje. Peretii locuintei sunt strãvezii. Toatã casa e plinã de luminã. Priveste afarã. O frumusete de nedescris îi umple privirea. Au dispãrut strãzile, masinile, reclamele si oamenii. Nu-si mai doreste decât sa rãmânã vesnic aici.

Liniste, liniste, în sfîrsit a gãsit linistea. * În acea dimineatã de duminicã, sala de asteptare a spitalului e aproape pustie. Lângã cabinetul medicului de gardã o femeie tânãrã cu doi copii de mânã îsi suflã din când în când nasul înrosit de plâns. Într-un târziu usa se deschide. Doctorul îi sopteste femeii plânse.

Ne pare rãu. De data asta cred cã nu a mai dorit sã se întoarcã la voi.

Dorina Stoica

Anul I, nr. 7/2014

12

13

ROMAN FOILETON

Anul I, nr. 7/2014

Corneliu Leu

VECINUL CEL BUN CAPITOLUL CINCISPREZECE Din asemenea motive, la sfârsitul decadei cu lunã plinã, când stabiliserã sã-i întoarcã vizita spre a constata dacã se împlinise sorocul de vindecare, Zanes nu porni sã treacã Istrul cu prea mare plãcere, iar toate onorurile, solemne, fastuoase si pline de destrãbãlatã ospetie, bucuria sincerã cu care vindecatul îl îmbrãtisa, iar supusii aceluia îl venerau, nu reuseau sã-l scoatã dintr-o anumitã precautã rezervã.

Cetatea lui Vincentius, chiar dacã mai mult drapatã-n tesãturi cu borduri aurite dupã nevoia taberelor temporare ale militarilor care n-au vreme de zidãrie, mai mult pictatã pe lemn de genisti rapizi, decât cioplitãn piatrã de mesterii constructiilor faraonice, arãta veselã si înfloritoare, chiar dacã nu ca Roma, sau ca cetãtile grecesti, oricum ca Antiohia si alte asezãri ale comertului înflorit peste noapte printre tãrisoarele vechi ale Asiei Proxime. Si, prin asta, avea chiar mai mult farmec fluturând pânzeturi si prapori colorati în turnurile de bârne ridicate dupã obiceiul locurilor, pe sub porticele pline de trandafirii târzii ai toamnei aceleia frumoase, pe spalierele cu rodul bogat al ciorchinilor de aur si zidurile nãpãdite de curpeni lungi de care atârnau bostani galbeni printre marile frunze verzi, pãtlãgele rosii ca luciul rubinelor precum si unele mari, fãloase, vânãtalbãstrii cum nu se mai vãzuse culoare de fruct, aduse din grãdinile palatelor Asiei.

La fel cu fructele, planturos-lascive se miscau si trupurile înveliten tesãturi colorate ale femeilor iesite la plimbare sau cumpãrãturi printre militarii învoiti si negustorii adusi sau atrasi ca si ele din alte pãrti ale imperiului, în amestecul acela de tot felul de fizionomii si porturi, deosebite de cele ale localnicilor cu femei frumos-prelungi la fatã, pãstrând în îmbrãcãminte culorile lânii si inului si bãrbati nu prea înalti dar robusti, cu cioareci strâmti si pieptare strâns încheiate, asa cum îi stia el prea bine, folositi aici la diverse munci prin care serveau militarii sau lãsati sã-si vândã acestora produsele. Ca-n toate orasele de la marginea imperiului, totul se vindea si se cumpãra în stradã, de la fructele în cosuri si pepenii în grãmezi, la pestii si carnea din cãrute, la animalele din tarcuri, la bãuturile si grânele din mari vase de lut, la prãzile militarilor tinute e acestia pe umeri si la nurii veneticelor lascive iesite în porti unde cântau histrioni levantini si chiar pitici africani. Piata era veselã, iar soldatii porniti pe petrecere se îmbãtau repede dupã ce treceau de sentinelele ce pãzeau o parte a cetãtii, pesemne cea militarã în care se simtea mai multã ordine si chiar unele miscãri secrete, spre niste porti care duceau cãtre directii pe unde se fãcea doar venirea sau plecarea unitãtilor organizate. Dar acestea puteau fi mai mult bãnuite dupã movila ca un capitoliu pe care se aflau mai multe clãdiri, pesemne si fortul de resedintã a generalului, pe un versant al cãreia urca un drum strãjuit de arbori proaspãt plantati care nu aveau încã mãretie imperialã, iar pe celãlalt, sub o lojã care se deschidea chiar din grãdinile de deasupra, coborau treptele amfiteatrului dupã mãsura cãruia îti dãdeai seama cã pe drept se lãuda Vincentius cu dimensiunile, dar si cã

avea în acea zonã mai multe trupe de distrat decât ar fi numãrat o simplã garnizoanã. Repetate în graba de a aseza cât mai multe pentru împodobirea zidului de jos, siluete de animale turnate-n gips cam strâmb si cu trãsãturi usor de confundat între fiare fioroase si câini blegi sau oi naive, împreunã cu zei crãcãnati si zeite basoldite ale cãror fete nu se prea schimbau de la bãrbat la femeie, încercau un fel de alegorie ridicatã de mesteri amatori cum se putuserã gãsi, de-o parte si de alta a porticului prin care se deschidea perspectiva spre altarul pe care trona, da, chiar el, Vincentius.

Mai mare la trup decât era în realitate dar, din pricina unei mâini cu sabie

VECINUL CEL BUN unromande

Corneliu Leu

Anul I, nr. 7/2014 întinsã care venea prea în fatã, capul care se vedea cã fusese fãcut cu o mascã pe care o suportase pe fatã pânã la întãrirea lutului, pãrea mai mic decât proportia cu trupul cãruia i se mulase un bust fãlos, pesemne tot turnat, dar pe trupul unui ostean sau gladiator mai zdravãn, asa încât cununa de lauri bãtutã din plumb aurit pãrea un fel de cipilicã, iar picioarele mai mici, fiind turnate spre a primi chiar încãltãminte autenticã, din sandale cu nojite aurite împletite soldãteste pânã sub genunchi, lãsau impresia cã stãtea oarecum pe vine.

Generalul, însã, era mândru de cele ce putuse face în atât de scurt timp aducându-si Roma aici prin câteva corãbii cu gladiatori nu atât voinici cât circari si cu femei dezabuzate din portul Antiohiei, într-un amestec grosolan cu preotese din Lesbos si cãlugãri poponari din insulele de mai sus, din îngusta mare Propontidã cu strâmtoarea de stânci a Hellespontului ce-i speriase pe argonauti, dar care se dovedea foarte prielnicã pentru a ajunge repede la Pontul din care se naviga pe fluviu înspre aici. În acest mod aducea el rapid civilizatia poftelor fãcând un emporium unde, pentru soldatii întãrâtati împotriva rezistentei celor de pe asemenea locuri aspre, care-si fereau de ei si pãmânturile si femeile cu pãrul de culoarea castanei, erau bune si cãzãturile din porturile mai calde, mai rãsfãtate, cu mãsline si curmale în locul rãdãcinoaselor, cu ape mai putin limpezi, dar vinuri mai dulci. Corãbiile acestea, pe care Vespasian le fãcuse pentru a deveni stãpân pe fluviu si pe teritoriile din jur, tot trebuiau sã patruleze; asa cã duceau prãzi si aduceau mãrfuri. Si erau pline la dus ca si la întors, ca dovadã cã centuriile si garnizoanele generalului nu stãteau degeaba, fortându-si tot mai spre nord incursiunile de unde aduceau prada, dar si deveneau din ce în ce mai numeroase si mai bogate-n soldã de vreme ce emporiumul crestea, iar cererea de mãrfuri era tot mai mare. Atât mãrfuri curente, vândute la cântar sau la bucatã, cât si mãrfuri vii, miscãtoare si înfierbântãtoare, vândute ca plãceri mãsurate-n timp.

- Nu mai fac fatã, asa cã încep sã le dau voie sã-si facã familii aici, celor care vor ca pe urmã sã rãmânã veterani pe aceste locuri; altfel au nevoie de prea multe asiatice de consum, iar, când vin centuriile din incursiuni si trebuie sã le iau roabele pe care ei le aduc, ca sã le trimit la târgurile mari de unde ne câstigãm solda, vestalele lucreazã la câte trei soldati de-odatã... Nu te superi cã îti vorbesc asa, cazon, dar esti fiziolog si întelegi – îi dovedi generalul preocupãrile lui de logisticã tot în directia obsesiilor sexuale – Esti fiziolog si întelegi cã un comandant...

- Înteleg – rãspunse Zanes întãrâtat spre imputãrile pe care i le fãcuse din prima lor noapte de chef – cunosc doar nebunia dintre putintã si dorintã pe care-o cultivã întreaga Romã si toate spectacolele voastre bazate pe sex. La voi e ca o teamã cã n-o sã mai apucati ziua de mâine si vreti mai mult decât se poate azi. Vã stoarce obsesia asta si vã pierde mai devreme, o stiu!...

- N-o stii tu cât de dulce e!... Pentru tine, organele sunt fãcãtoare de copii, nu de plãceri. Noi strãduim mereu sã descoperim zeci de plãceri în plus. Ai auzit tu ce-i acela haedonismul?... Pe lângã el, învãtãtura lui Epicur e simplã naivitate: Sã trãiesti unele plãceri e prea putin; trebuie sã trãiesti pentru plãceri; pentru cât mai multe plãceri!... Noi ne chinuim, ne chinuim dulce sã gãsim mereu plãceri!

- E bine spus cã „vã chinuiti”. Vã chinuiti prea mult si nu vã mai rãmâne loc pentru alte gânduri! – mai adãugã Zanes oprindu-se de a-i mai spune, cum încercase odatã, cã dragostea-i mai mult decât un exercitiu de sex. Nu mai erau tineri, nu mai avea rost sã spunã lucruri pe care altul tot nu le-ntelege. Iar dezinvoltura asta nesimtitã a romanului începuse mai de mult sã-l intrige, stare care nu era nici politicos s-o arate dar, din unele precautii, chiar el simtea nevoia sã nu si-o dezvãluie. Pentru a se autotempera, îsi spunea cã Vincentius era un pacient de tratat, iar învãtãtura lui Zalmoxis pe care tocmai el si neamul lui o continuau, arãta cã trebuie tratat în acelasi timp si corpul bolnav si psihicul. Era „un caz” la care cunostintele lui anamnetice îi spuneau cã trebuie doar sã tinã seama de toate antecedentele, toate influentele si toate consecintele.

- Ai sã te chinui si tu în noaptea asta! Sã vezi ce prilejuri am sãti dau ca sã te chinui! – nu demonstrã Vincentius a fi capabil sã deprindã altceva.

Cu toate cã începuse sã arate cam apãsat de vârstã sau de unele griji, era mândru si era multumit de cum se vedea totul de pe înãltimea fortului sãu în fata cãruia îi trona statuia, întrebând mereu: „Nu sunt eu generalul care stie ce sã-i dea osteanului ca sã-i stea alãturi la nevoie?!” ...

Sau: „Ce, crezi cã de aici, la imperator care tot pe placul ostilor trebuie sã

14 facã, mai e vreun pas înafarã de norocul de a ajunge?!”... Sau chiar: „N-as fi eu bun sã civilizez astfel toate locurile astea?!”.

- Fiecare, e de-ajuns sã-i civilizeze pe ai lui! – nu se putu abtine Zanes. Si-i pãru rãu pentru cã, stiindu-si în sângele sãu dac aversiunea pentru expansiunea altora, aversiune care trezea mereu firea lor rãzboinicã de apãrãtori bine formati în a fi gata sã dea ei prima loviturã pedepsind crunt agresiunile care mereu aveau loc la hotare, pe când, meticulos ca de obicei, îsi fãcea socotelile pornirii încoace, îsi propusese sã nu-si manifeste acest instinct. Ba chiar, preot-medic fiind, cunostea din învãtãtura zeului sãu si remediul pentru a nu cãdea în furii: Trebuia sã te obligi sã nu faci altceva decât sã tragi aer în piept si sã-l tii mult, cât mai mult, pânã nu mai gândesti altceva decât cum sã-ti tii respiratia. Asta te face sã redevii linistit, depãsindu-ti starea. Asa cã o dãdu mai pe glumã: Tu, rege meriti sã fii, dar nu peste noi!...

- Vezi, asta-i diferenta: Tu nu m-ai accepta rege aici, dar eu sunt mai deschis si mai putin vanitos spunându-ti cã nu m-ar deranja sã fii tu împãrat la Roma – rãspunse generalul adãugând cu glumet cinism: Decât canaliile sub care am tot servit!...

Spre a ocoli rãspunsul, Zanes îi atrase atentia cã, pentru a desãvârsi acele constructii i-ar trebui artisti mai buni, cu stiinta proportiilor mai bine învãtatã; dar marele general provenit din mãretia Romei îl linisti: - Crezi cã în Forul roman e altfel?... La cât se grãbesc sã se arate mari, dupã ce s-au grãbit sã-l omoare pe cel dinainte ca sã-i ia locul, când e nou împãratul apar statui si mai scãlâmbe. Important e s-o pui sã se vadã de cãtre toti, cum o vãd cei de-aici pe-a mea. S-o vadã si când se trezesc si când se culcã, si când ies din casã si când se-ntorc înapoi, ca sã te stie de stãpân!... Important nu e cum aratã, ci sãi vezi cum se închinã la ea!... Pe urmã, dacã ai noroc sã trãiesti mai mult în tron si sã aparã un mester ca lumea, faci si o statuie mai frumoasã; dar primul lucru e s-o ai pe altar!...

Ehe, câte mutre hidoase si fãcute nepriceput n-am vãzut eu pe altarele Capitoliului, veneratii fiind mândri de ele si asa iar multi, grãbindu-se schimbã numai capul statuii!... Noi trebuie sã dominãm, iar eu sunt hãrãzit sã domin aici!

- Bine, mãrite vicerege, sau viceimperator, sau cum vrei tu... – o luã mai în glumã Zanes, spre a nu-i înfrunta din prima clipã marile vanitãti de cucerire pe care acum i le stia prea bine si se obliga sã nu se vadã cã-ncep sã-l deranjeze – bine; hai sã cercetãm acum locul pe care statuia nu ti-l aratã, asa cã nu pot sã-mi dau seama doar dupã ea; trebuie sã te consult.

- Mi-am fãcut eu o primã consultatie asearã; l-am încercat; l-am verificat bine; l-am pus la treabã pânã n-am mai putut... Ah ce bine a fost!

– vorbi acela cu nerusinare, fapt pentru care Zanes simti nevoia sã ridice glasul poruncind profesional: - Trebuie sã te dezbraci.

- Mã dezbrac – rãspunse Vincentius concupiscent, ca si cum i-ar fi fãcut un apropo trãgându-l spre încãperi, dar avu grijã sã strige strãjilor: Dacã vine Dulcius, sã nu-l lãsati sã intre. Ba nu; chiar alergati unul, cãutatil si spuneti-i cã am poruncit sã se ducã repede la poarta de rãsãrit, sã inspecteze cavaleria care acum trebuie sã plece. Sã stea acolo controlând pânã la ultimul cãlãret, pentru cã pleacã cu misiune foarte grea!... – Si, dezbrãcându-si cam greoi trupul pe care Zanes citea acum mai clar scofâlcelile îmbãtrânirii, fãcu pe mironosita: Bãietelul ãsta mã iubeste atât de tare, încât face mari nebunii pentru mine. Uneori, chiar îsi iese din tâtâni. Are o gelozie bolnãvicioasã care pe mine, sã-ti spun drept, mã excitã la culme... Mã excitã, da; asta-i când te simti iubit!... Tu, ca fiziolog trebuie sã întelegi asa ceva!... Mã excitã când îl vãd cã orbeste de pofta mea!... Dar e si periculos. Zilele trecute a despicat cu sabia trupul unui legionar tânãr la care, dacã mã uitasem o secundã ceva mai mult. Dar el mia simtit privirile si a înnebunit. Se rãscoalã-n el niste pofte nebune care uneori mã-nnebunesc si pe mine si nu-mi mai dau seama cã-s bãtrân si trebuie sã am chibzuinta sã-l linistesc. Esti fiziolog si trebuie sã întelegi starea de exaltare: Nu-mi mai dau seama; mã incitã si pe mine si asta-mi place la maximum si peste maximum! Mã înnebuneste si, din pasiv, cum e mai comod sã fii la bãtrânete, cã de asta simt la el iubire adevãratã, mã face sã mã simt bãrbat; sã-mi admir falusul cum se ridicã în erectie sau mãcar semierectie, sã fiu atât de pofticios încât îmi vine sã-l schimb cu o femeie.

Da: sã-l dau pe el înlãturi de la spatele meu si sã aduc sub mine o femeie; cã, sã aduc deodatã cu el si o femeie, as vrea eu de multe ori – recunoscu asemeni unui sot sub papuc – dar nu îndrãznesc, fiindcã e atât de gelos încât ar fi în stare sã o omoare; iar eu, ti-am spus: asta-i plãcerea, cã mã

Anul I, nr. 7/2014

15 simt covârsit de gelozia lui care mã excitã la maximum si face sã ne simtim foarte bine împreunã!... Stii, cã ne si bãtem, când suntem în intimitate. Ne bãtem, pentru ca apoi sã ne iubim si mai frenetic... Eh, de-ale vietii asteia care, altfel, are plãceri atât de putine!... Tu, ca fiziolog...

Ca fiziolog, ca om, ca tãmãduitor, ca orice, Zanes îsi amintea doar de furia oarbã cu care-l vãzuse pe tânãrul spelb cum reteza din nebunie bradul acela puternic. Si se strãduia sã nu-si arate dispretul pentru o asemenea stare de nebuneascã invertire pe care-o constata si la gazda sa, chiar dacã se manifesta sub forma mai duioasã a unor mãrturisiri, cum simt nevoia maturii trecuti, tocmai ca sã se laude cu ceea ce nu mai au prea tare, sau chiar sã se mintã pe ei însisi încurajându-se. Se hotãrâse: Îsi va face pânã la capãt datoria de medic, apoi va gãsi un pretext ca sã plece. Ca sã se depãrteze cât mai repede de locul acela pe care nu-l mai vedea acum la modul de surprizã cum vãzuse tavernele în tinerete, ci îi descifra esentele sordide. Era la vârsta la care nu-l mai puteau orbi strãlucirile altor vieti, precum parfumurile si fardurile cu care femeile trecute îsi ascund decãderea din starea de iubire adevãratã. Si nu voia s-ajungã sã o spunã pe fatã, cum simtea cã ar fi putut reactiona fatã de exaltãrile necugetate la care el, ca vindecãtor de trupuri si suflete, stia prea bine cã ajung întotdeauna invertitii, fiind mai labili, mai predispusi la acte neasteptate decât logica oamenilor banali, cei care urmeazã firescul naturii. Medicul din el îsi lua niste precautii, ca si cele sanitare care-ti creau reflexul de-a te spãla, de-a te curãta, de-a preveni atingerea directã cu boala. Îi era teamã, mai ales, ca nu cumva la obsedatele nerusinãri ale aceluia, sã nu-i spunã ceea ce simtea nevoia de când se lãmurise: Sã nu-l porcãiascã pentru cã a avut nerusinarea sã aparã în fata regelui lor care era unul dintre cei mai sobri bãrbati ai lumii, împreunã cu iubitul sãu masculin centurionul, afisându-si dragostea care mirosea de la o postã a rahat... Asa îi descriseserã audienta regalã a lui Vincentius mai multi nobili dintre strãlucitii din jurul tronului, pileati austeri care remarcaserã relatia nefireascã dintre general si aghiotantul sãu, punând aceasta chiar pe seama sfidãrii din partea senatului Romei, care ar fi trebuit sã stie pe cine trimite în ambasadã la aceastã curte de oameni aspri. În schimb, gazda sa era tot mai excitat, ca îmbãtat de fericire si, dupã ce îi auzi diagnosticul de vindecare, îi ascultã sfaturile pentru tratamentul de întretinere si îi obtinu încã o datã confirmarea cã totul era pe calea cea bunã, veni fericit la el si, îmbrãtisându-l, îi aplicã o atât de puternicã si de zemoasã sãrutare de multumire, încât era clar cã nu mai avea margine între recunostintã si poftã. Poate chiar, în eleganta acelui cubicullum roman, în exaltarea lui, cu inconstienta celor care cred cã toti pot avea poftele lor, ca un maximum de recunostintã si iubire ar fi încercat sã-i facã felul dacã, dintre perdele si coloane nu s-ar fi auzit un gâfâit nelinistit.

- Ce-i Dulcius?!... Ti-am poruncit sã te duci la poarta pe unde porneste cavaleria! – scrâsni total nemultumit, chiar deranjat de surprizã, Vincentius si-i atrase atentia poruncitor: Astept pradã multã în aceastã toamnã bogatã!

- Întrutocmai, nobile vir - gâfâi acela umil, dar cercetând înconjurul cu ochi bãnuitori si neîncrezãtori – am alergat sã-ti spun cã toatã plecarea s-a fãcut conform ordinelor!

- Bine; lasã asta! – îi dãdu peste nas cel ce-i atrãgea atentia cã-i e si comandant. Apoi gãsi prilej sã-l plesneascã spunându-i lui Zanes pe fatã, fãrã a se gândi cã putea fi vorba chiar de incursiuni împotriva satelor dace: Îl pun sã-si facã datoria când pornim ostile; pentru cã la întoarcerea lor cu prada, trebuie sã trimit pe altul; ãsta ar fi în stare sã gâtuie tocmai fetele si femeile pe care luãm banii cei mai buni la târgurile de sclavi!

Discipol zalmoxian, doctorul se obligã la acele exercitii de respiratie neauzitã pe care le învãtase stiind cã, exercitate cu vointã, te tineau lucid fãcându-te sã nu-ti pierzi cumpãtul.

CAPITOLUL SAISPREZECE - Eu am sã plec - spuse Zanes – am cazuri grave.

- Ba n-ai sã pleci nicãieri. Vom bea pentru cazul grav pe care mi l-ai rezolvat! – fãcu generalul un semn poruncitor prin care se deschideau draperiile spre sãli cu militari asteptând în ordine, cu pocalele pregãtite, dezlegarea lui de a le goli.

Servii le aduserã si lor pocale si vase prin gâtul lung al cãrora stãteau gata sã li le umple din nou, iar generalul îl prezentã: - Sunteti în fata celui mai mare vindecãtor, preot si hirurg, doctor

fiziolog... si psiholog – adãugã el ca om ce citise istorii amintindu-si de un accent zalmoxian care trebuia pus ca sã-i flatezi pe daci – V-am chemat de la castrele si unitãtile voastre astãzi aici, ca sã toastãm pentru el si sã petrecem cu el! – Si, oprindu-le uralele soldãtesti, i-i prezentã: Ei sunt comandantii si centurionii mei, sefii garnizoanelor si armatelor mele, adunati astãzi din toatã Moesia mea ca sã le spun pe fatã, soldãteste cã, datoritã tie, generalul lor poate din nou sã încalece... dar si sã fie încãlecat! – se rãzgâie el, cu gluma grosolanã, cazonã, care fãcu mare plãcere provocând uralele pe care el nu le mai opri, ci le încurajã fãcând semn sã se toarne.

- Urmeazã ospãtul. Cu matroane, îti jur, nu cu femei stricate.

Alea le lãsãm pentru soldati, iar astea trebuie sã fim convinsi cã sunt matroane... Bine-nteles, în mãsura în care, pe aici se gãsesc matroane – glumi el spre marea veselie si uralele ofiterilor, proclamând: Vom petrece plãcut si discret, fiecare când îi vin poftele si fiecare cu poftele sale, în lojile cu perdele care se pot trage când vrem, ca pe vremea lui Nero... – si, fatã de încã rezervata atitudine a lui Zanes, îl îmbie la accept fãcând apel la sentimentele camaraderesti: Nu poti, Zanes, sã le iei acestor bãrbati adusi de departe ca sã te sãrbãtoreascã, o asemenea plãcere. Un banchet cu spectacol e rar pe-aici, iar în cinstea ta, eu vreau sã fie strãlucitor pentru ei toti!

- Bine, dar dupã asta, imediat voi pleca.

- Treaba ta. Darurile îti sunt pregãtite; unul singur trebuie sã til alegi.

- Dar nu-i nevoie.

- Ai sã vezi cã e; te cunosc; dar tu nu conosti gusturile lor.

- Adicã?

- Eu am strâns fiarele. O bogãtie!... Ei au adus prizonierii care sã se lupte cu ele.

- Nu vreau sã vãd asa ceva.

- Nu-i nimic; ti-am spus cã ai draperii la lojã. Dar oamenii ãstia sunt ostasi, educati prin sânge, prin neiertare si prin fortã, iar tu meriti cadoul pe care ti-l fac lãsându-te sã alegi dintre prizonieri pe cei pe care-i vrei salvati. Îti sunt prieten, Zanes. M-am gândit cã tu vei suferi pentru unii de-ai tãi. Si am chibzuit acest spectacol ca o bucurie pentru tine eliberând pe oricine ceri. Sufletul meu e cu tine, Zanes – adãugã el pe un ton categoric, ba chiar vehement, ce se cerea crezut.

Doctorul pricepu cã era vorba de ceva grav, de un adevãrat cadou despre care generalul nu glumea, cã trebuia sã fie atent si la chibzuiala aceluia: - Ce vrei sã spui?

- Stii, doar, cã au fost incursiuni si prin pãrtile voastre.

- Stiu. Stiu fiindcã eu fac parte dintre aceia care, la voia regelui, încercãm eforturi de întelegere; dar multi din sfetnicii tronului nu vã mai rabdã; dacã vom ajunge la rãzboi, nu va fi din vina noastrã.

- Eu, ca si tine, Zanes – îl îmbrãtisã mai lucid decât înainte, generalul – am misiunea întelegerii dintre noi; de asta, dintre prizonieri, tii dau pe cei care sunt de la voi. De la voi. Atât. Va fi chiar si o demonstratie de loialitate între tãrile noastre care le va tãia din avânt celor porniti pe rãzboi – vorbi el chiar cu o anumitã cãldurã a întelegerii dintre ei – Dacã vrei, o fac public, luându-te pe tine drept ambasador al prieteniei noastre.

Vezi, m-am gândit chiar si la aceastã diplomatie a pãcii dintre noi. Si asta, încãlcând multe ordine – precizã el – pentru tine o fac. Te poti duce sã cauti. Vezi dacã e vreunul de-al vostru, iar eu voi da poruncã de eliberare si se va-ntoarce cu suita ta.

Apoi, dovedindu-si neplãcerea sau teama de a fi fost atât de sincer, bãu mult, pe nerãsuflate, pânã când, umplut cât sã-si astâmpere pornirile, îi alungã pe cei cu vasele din care turnau: - Gata! Rãmân comandantii care vor raporta si vor primi ordine.

Dulcius, tu te duci cu doctorul sã viziteze circul si cetatea. Apoi aduci doamnele în loji si, dupã consiliul militar continuãm petrecerea!...

Centurionul fãcu un gest de respect fatã de general, de salut cãtre ceilalti ofiteri si un gest de gazdã cãtre Zanes conducându-l protocolar si respectându-i tãcerea prin care acela nu-si ascundea concentrarea de-a astepta sã vadã prizonierii. Dar când caii de la quadriga în care Dulcius îl conducea ca pe un oaspete de onoare se oprirã agitati dând înapoi cu gesturi nãrãvase de lângã tarcul cu freamãt de lupi multi cãrora le sticleau ochii printre bârne într-un ison de gemete înfometate sfâsiat uneori de câte-un urlet solist de fiarã la care nelinistea flãmândã se agita în si mai amenintãtoare mârâituri, în timp ce el îi descria cu laudã tehnica: „Prinsi

Anul I, nr. 7/2014 flãmânzi, adusi flãmânzi si tinuti flãmânzi, li se atârnã carne deasupra, la mirosul cãreia ei sunt în stare sã sarã si cât trei înãltimi de om; asa-i dresãm mai rãi decât fiarele africane... „ – doctorul îi puse mâna pe brat: - Câti lupi sunt?

- Douã sute.

- Si câti oameni?

- Saizeci. Minus cei pe care veti voi sã vi-i dãruim. Adicã ar rãmâne cam un om la patru lupi.

- Va sã zicã ati fãcut planul acesta înainte.

- La generalul meu, totul este gândit si calculat. El nu se joacã dea politica, asa cum fac multi vorbãreti la Roma.

- Atunci întoarce.

- Nu mai mergem sã-i vedem.

- Mã voi decide mai târziu; am nevoie de timp de gândire. Unde mai vrei sã mã duci?

- Lãsãm caii în grija strãjilor, spre-a ne putea plimba. Poftim: E cavalerul de pe munte! – arãtã Dulcius frontispiciul asezat asupra a douã coloane mari ce-nchipuiau o intrare ca de Forum.

- Da – rãspunse Zanes plãcut surprins – e cavalerul nostru cioplit pe strãvechiul perete al muntilor care s-au ridicat când s-au ales apele.

- Al vostru? Noi îi spunem „Cavalerul trac”.

- Iar noi suntem traci.

- Traci? – îi fãcu tânãrul, iarãsi, o surprizã plãcutã – Voi nu sunteti traci; voi sunteti „Cei mai viteji si mai drepti dintre Traci si care vã considerati nemuritori”, asa spune Herodot!

- Dacã un militar cuceritor, ca tine, l-a citit pe Herodot, atunci e lucru foarte mare! – aprecie Zanes si, sub frontispiciul cu imaginea cavalerului, cercetând si alte pietre, cu ciopliturã autenticã, pe care generalul poruncise a fi aduse în capitala lui, peripatetizarã rãspunzându-i la întrebãrile despre religia lor de nemuritori. Dar Zanes ocoli ceea ce-l chinuise pomenind de traci: Gândul acela de-a refuza sã aleagã doar unii dintre cei saizeci de condamnati, asa cum apreciase, cu principiile politice ale cinismului învingãtor, generalul – Suntem cu totii traci! – repetã el într-un gând ascuns – chiar dacã am avut mai multi regi, sau mai multe regate...

- Stiu - dãdu centurionul dovadã de bunã pregãtire asupra locurilor pãzite de armata sa – Hecateu scrie în „Înconjurul pãmântului” despre crobyzii si tirizii de la Pont pe care, dupã aceea, Herodot îi numeste geti povestind minunile lui Zalmoxe al vostru pe care eu mult îl admir, ca si pe Deceneu care v-a tãiat via, dar v-a învãtat atâtea stiinte cum au putine neamuri; iar, în piesa lui Sofocle se aflã Charnabon, regele care domneste peste acesti geti, ceea ce înseamnã cã erati cunoscuti ca atare.

- Cercetezi atât de mult?

- Cât pot – dovedi tânãrul mai multã modestie decât l-ai fi crezut în stare – când mã voi întoarce la Roma, as dori sã pot scrie istorie. Acum strâng pietrele astea din care voi afla mai multe. Deocamdatã stiu cã, din geti, vi se spune acum daci, de la arma voastrã pe care v-ati fãcut-o la lungimea si forma îndemnãrii voastre. Se cheamã „daca”, nu-i asa?... E mai scurtã si mai curbatã decât sãbiile noastre; am încercat-o: se taie foarte bine cu ea; si se luptã foarte bine!... Asta înseamnã cã, pe lângã luptãtori buni, aveti si fierari buni, acei faberi aciari cu care noi ne lãudãm cã fac arme pentru toatã lumea, dar voi îi aveti pe ai vostri asa de priceputi cã vati luat si numele de la arma lor. Însusi Caesar, Caius Iulius vã spune daci, iar Strabo scrie cã dacii si getii sunt totuna ca limbã...

Surpriza era destul de mare pentru un cãrturar, cum se considera Zanes prin însãsi vocatia sa si nu numai prin rangul preotesc ce obliga asta la toti urmasii lui Deceneu care, la rându-i, le sistematizase si îmbogãtise învãtãtura lui Zalmoxis. Dar aceastã învãtãturã era initierea lor, în vreme ce tânãrul o afla din sursele libere ale unei culturi pe care se vedea cã si-o însusise cu multã vointã. Prima reactie, cum fusese si aceea de la vizita lui Vincentius, când vãzuse la însotitorii aceluia plãcute pe care-si însemnau drumurile si alte cele, fusese doar gândul de spionaj, de iscodire care trebuia anihilatã. Acum, însã, îsi dãdea seama cã era vorba de o însusire intelectualã a tânãrului acestuia, mai importantã decât interesele strict militare ale imperiului. Si, tocmai de asta se simti obligat sã-i spunã, nu ca o lectie, ci chiar cu dorinta sincerã de a-i întregi cunoasterea: - Stii de ce spune Herodot cã suntem cei mai drepti?

- De ce?

- Pentru cã dintre autohtonii care ne-am trezit dintotdeauna pe

16 aceste pãmânturi, noi ne-am scos din ele traiul si n-am nãvãlit peste bunurile altora...

- Într-adevãr, acesta este un semn de oameni drepti. Dar, de luptat stiti sã vã luptati, sunteti necrutãtori si chiar sireti în luptã – îsi dovedi buna documentare cel care se dovedea mai profund si mai priceput decât gradul sãu militar.

- Suntem. Fiindcã nu ne convine sã vinã altii aici, de vreme ce noi suntem autohtonii care nu ne-am miscat! – rosti Zanes, regretând imediat cã depãsise tonul ne rãmânând la obiectivitatea strict cãrturãreascã si, redeveni explicativ: Vorbesc de cavalerul pe care tu ai pus, sunt acum sigur cã tu, sa fie reprodus pe acest frontispiciu. Stii de ce se aflã el acolo, la peretele de stâncã al trecãtorii?

Bine informat, dovedindu-se chiar a fi adevãrat om de stiintã pentru vârsta lui, Dulcius rãspunse sigur si glumet: - Cred cã stiu. În ori ce caz, a fost pus pentru greci, pentru persi si, cel mult, pentru satrapii lui Alexandru cel Mare. N-a fost pus pentru Romani.

Zanes se opri în ultima clipã sã nu-l îmbrãtiseze, doar fiindcã era constient ce semnificatie strâmbã ar fi putut avea un gest de intimitate pentru unul ca acela. Dar o îmbrãtisare normalã, de întelegere comunã pe baza unor idei intelectuale, bãiatul ar fi meritat pentru desteptãciunea si cultura doveditã.

- Da – îi spuse – ai dreptate: Romanii încã nu-si începuserã invaziile, pe vremea când ne invadau altii; dar simbolul de granitã al cavalerului, au stiut ai mei prea bine de ce l-au pus acolo!

- De asta ai spus cã toti sunteti traci. De asta nu stii pe cine sã alegi drept ai tãi dintre prizonieri, îi demonstrã acela cã fusese atent si-i întelesese reactia asprã de mai înainte.

- E un lucru pe care-l discut cu generalul tãu – închise Zanes butal subiectul si schimbã vorba: Cavalerul cãruia voi îi spuneti trac, reprezintã tot ce, pe locurile astea, se aflã dinaintea venirii voastre. Foarte frumos c-ati salvat aceste pietre deasupra cãrora l-ati reprodus pe el. E un act de stiintã.

- L-au copiat bine? Am auzit cã statuile noastre nu vã plac – se dovedi Dulcius a fi tras, cu urechea lui sau cu urechile altora, la discutia de mai înainte cu generalul.

Asta îl înveseli oarecum pe Zanes, fãcându-l sã se amuze la gândul cã tânãrul centurion îsi stãpânea generalul nu numai cu apropierile trupului, ci si spionându-i de la distantã celelalte miscãri. Si se obligã sã-si depãseascã ecourile furiei dureroase, gata de luptã, pe care acela se vedea cã i-o observase când opriserã trãsura militarã în dreptul lupilor si a victimelor pregãtite. Începu sã pãlãvrãgeascã vrute si nevrute cu el, sã comenteze mãrfurile prãvãliasilor pe lângã care treceau sau sã vadã cam ce negustoreau soldatii din prãzile care li se lãsau, sã-i rãspundã tânãrului la întrebãri curioase despre învãtãtura zeului lor, despre animalele pe care le sanctificau sau le sacrificau, despre obiceiurile cititorilor lor în stele si chiar despre performantele medicale la care ajunsese el, despre trepanatul creierului si cãutarea lui de a gãsi acolo, sub osul capului, centrii psihici, despre neamurile din jur si urmele Mãrii Sarmatice, pe malurile cãreia stia si acela cã apãruserã hiperboreenii rãspânditi apoi pe tot continentul.

Dar, pe mãsurã ce-l plimbã, cât îl plimbã si-l iscodi, cât îl iscodi, mai mult pentru a-i face conversatie si a-i fi plãcut, decât pentru a afla lucruri despre care Zanes îsi dãdea seama cã se informase, tânãrul spelb se dovedi a fi fost bine pus la învãtãturã de cãtre generalul sãu, cu multe lucruri din istoria si filosofia lumii bine deprinse. Avea o aleasã minte speculativã prezentând cunostinte în multe domenii, o minte a cãrui inteligentã întepãtoare chiar îl fãcea pe doctor sã deplângã faptul cã, întro singurã persoanã, se amestecau atâtea: Atâtea calitãti si atâtea inconsecvente cãderi în vanitãti irascibile, dezlãntuiri de dorinte rãzbunãtoare sau cuceritoare, perfidii foarte perseverent dirijate pânã ajung sã frizeze actul malefic, laolaltã cu deosebita elegantã în vorbire si comportament, cu inteligenta dublatã de culturã temeinic însusitã si, uneori, chiar gândire surprinzãtoare, gratia cu care-ti acorda un interes calin, mai presus decât respectul, exact asa cum au fecioarele de care te îndrãgostesti, dar si bogãtia versurilor pe care le recita, alãturi de asocierile savante pe care memoria sa putea sã le facã dând strãlucire convorbirii si stiind s-o pãstreze în sfere superioare. Cu obisnuinta sa provenitã din formarea profesionalã, Zanes îi punea prin acestea un diagnostic, sau chiar mai mult decât atât, punea un diagnostic chiar relatiei aceluia cu bãtrânul sãu prieten,

17 gãsind explicatia comportãrii generalului ca un îndrãgostit fericit de modul cum i se rãsplãtea dragostea. Cu îngãduinta dorintei de a întelege omul, Zanes chiar îi gãsea asemãnãri cum, de obicei, gãsesti doar în cãsniciile în care bãrbatul si femeia stiu sã-si trãiascã si sã-si aprecieze întreaga dãruire.

Si, blazat, era chiar dispus la aceastã întelegere superioarã, lãsând la o parte prejudecãtile si spunându-si cu cinism: „În definitiv, poate cã pentru Vincentius e mai bine, decât cu o femeie rea, ambitioasã dar pe deasupra si stricatã, cum sunt mai toate cele din înaltele cercuri unde se situeazã generalul”... Pentru ca, dupã un asemenea rationament îngãduitor spre care-l îndemnau ipotezele directionate divers pe care le deprinsese în practica sa stiintificã, sã vinã si greceasca ironie pe care prea bine o deprinsese, ironie care spunea: „N-ai ce gãsi justificãri în viata plinã de instincte carnale a unuia ca Vincentius!... Ti-a spus el, cu propriu-i glas, cã l-ar iubi si pe ãsta si pe-o femeie, în acelasi timp. O fi el destept si cavaler, dar viciul roman si-a pus asuprã-i acea amprentã a nesãtulului neputincios, care se simte trãind doar prin erectii, ba chiar si le omoarã pe acestea înainte de vreme, tocmai obsedat mereu de teama cã i se vor sfârsi odatã”...

Iar doctorul din el conchise: „E o nebunie a necumpãtãrii; aceeasi care i-a fãcut pe romani sã inventeze vomitoriumul, adicã vãrsatul burdihanului ca sã mai poti bãga din nou în el ce nu mai ai nevoie. E psihosul, aici, care se instaleazã pe creier ca o patã neagrã pe care tot o s-o descopãr eu cândva!”...

Nici cu femeile, tânãrul centurion nu se dovedea a avea complexe, giugiulindu-se cu ele, asa cum obisnuiesc sã facã, de obicei, femeile de lume si, cel mult, trãdându-si un anumit sentiment de superioritate asupra lor.

Din acest motiv, desigur, purtându-l pe sub porticurile marii strãzi care venea de la soseaua emporiumului mai depãrtat, marcând ca un ax de centru, conform rigorilor romane de constructie dreaptã, pentru asezarea rezidentialã retrasã pe dealul de deasupra luncii fluviului, el îl invitã, fãrã resentimente si aproape ca-n propria-i casã, în atriumul unei constructii noi, adresându-se colegial matroanelor savuroase si frumos parfumate ce se vedeau a locui acolo: - Doamnelor, am trecut pentru o clipã cu invitatul nostru de onoare, pentru a-l vedea, a-l sti cine este si a vã gândi cum vã veti tãvãli mai frumos cu el în lojile unde astãzi, recunoasteti cã sunt darnic, nu vor avea satisfactii decât femeile si invitatii nostri. Eu conduc parada, mã abtin de la plãceri si sunt sclavul vostru; asta am trecut sã vã anunt!...

Femeile le sãrirã libertine-n brate; unele mângâind, admirând si adulmecând pletele cãrunte ale încã frumosului bãrbat care era doctorul, altele giugiulindu-se camaradereste cu Dulcius, cãruia Zanes era bucuros cã-i descifra calitãti care, oricum, îl mai motivau pe Vincentius ca îndrãgostit satisfãcut, dacã-i admiteai în principiu directia si invertitã si obsedatã a conceptului sãu despre iubire.

Si nu bãurã mai mult decât sã se simtã bine bãrbãteste, privind decoratiunile cu lebãdoi, vieri si armãsari cãlãrind femei bucolice, în vreme ce matroanele se coafau, se pomãdau si se costumau în iatacurile lor, trecând din când în când ca-ntr-o demonstratie de lux prin care cereau asentimentul celor doi bãrbati pentru modul cum se pregãteau sã arate. Era ca un balet oferind avansuri pentru marea petrecere din teatru. Ca o repetitie plinã de tentatii, fãcutã acolo, în atmosfera intimã a începerii unde trona, desigur, tot prin ambitiile sale imperiale, iarãsi o statuie a lui Vincentius.

De data asta sub mãrimea naturalã, dar cu acelasi tipar al fetii scos dupã masca originalã, ceea ce fãcea, invers decât în fata amfiteatrului, ca trupul sã fie disproportionat de mic fatã de capul care cãpãta proportii amenintãtoare.

Cu imaginatia înmiresmatã de bãuturã, ceea ce-i dãdea un pic de roseatã simpaticã pe obrazul spelb, Dulcius opri dansul luxoaselor dame ca-ntr-un tablou vivant si porunci: - Sã-i arãtãm strãlucitului doctor cum îl iubim noi pe stãpânul care ne-a construit aceastã casã pentru plãcerile noastre. Haideti, aici toatã lumea!... Îmbrãcate în întregime sau pe jumãtate, sau chiar dezbrãcate asa cum lãsau pregãtirile venind la ordin, femeile se asezarã pe douã rânduri de-a lungul sãlii cu decoratiuni excitante, între statuie si pernele pe care stãteau ei. Iar centurionul, cu ceremonioase miscãri militare înaintã spre statuie, se înclinã în fata ei si, dându-i la o pate scutul cu insemnele legiunii, lãsã sã se vadã un falus agresiv si promitãtor, cu toate dimensiunile lui priapice. Îi dãdu si acestui mãdular acelasi onor ca si statuii în întregime, dupã care se retrase fãcând loc femeilor care treceau pe rând depunândusi sãrutul pios pe glandul sculptat cu mai multã acuratete si mãiestrie

Anul I, nr. 7/2014 decât întreaga statuie. Treceau pe rând, frumos, sãrutau cu fervoare mimând gesturi de înfiorare cu care se depãrtau manifestându-se în exces si venind în starea asta chiar sã se lipeascã de trupurile lor. Dulcius le-ndepãrta si le dirija pantomima iar, când vreuna mai destrãbãlatã nu se multumea sã sãrute, ci încerca sã muste sau sã cuprindã cu buzele, amuzat, el le izgonea strigând vesel: - Stricatelor!... Numai eu am dreptul acesta; voi: doar sãrutul!...

Spre murmurele dezamãgite, reprobatoare dar supuse, cu care femeile îi fãceau plãcerea sã-l recunoascã a fi vioara-ntâi printre ele la mângâierile generalului, adicã unul dintre ele ceva mai sus pus, cu care colegialitatea mergea doar pânã la un punct.

Bine regizat, demonstrându-i-se si-n cazul acesta talentele si imaginatia cu care-i fãcea viata plãcutã generalului, spectacolul se terminã cu o nãvalã de alintãturi ale femeilor la picioarele lui Zanes, de îndemnuri de a ciocni si a bea împreunã.

- Nu vã supãrati, strãlucite, cã v-am adus într-un loc mai putin solemn, dar asa mi-a poruncit supremul. Eu, Dulcius, astãzi nu mã distrez, ci sunt în slujba voastrã organizând tot!

- „Supremul”?

- Supremul meu. Generalul e supremul meu, chiar dacã altii îl considerã suprem pe altcineva. Nu vã supãrati, nu-i asa?

- Cum sã mã supãr? Sunt si soldat, asa cã iubesc petrecerile dure ale soldatilor – spuse Zanes râzând cu poftã si fãcând gestul puterilor dezlãntuite.

- Da, mi-a spus supremul: Sunteti un fiziolog si întelegeti...

Asadar, vã place!

- Am avut deaface si cu barbari mai rãi – pãstrã Zanes tonul de glumã – mai decãzuti si mai grosolani decât voi, care beau ca porcii rachiuri tari si-si scuipã unu-n bãutura celuilalt pânã-si pierd mintile.

- Si ati bãut cu ei?

- Îndatoririle de stat sunt multe. Am bãut cu unul din nordul nostru rãsãritean, rãzboinic, nebun, pofticios tot ca voi, dar stiind sã se spele numa-n urinã de cal, pânã când din doctor, tot venind sã-l vindec, anceput sã mã considere zeu, cerându-mi favoruri mai mari.

- Si ce v-a cerut?

Zanes îi spuse într-atât de pe sleau ce-i ceruse barbarul din îndepãrtatele lor vecinãtãti, încât, vesel de prietenie centurionul, ne mai putându-si tine pântecele de râs, strigã femeilor care se aprinseserã: - Tãceti, ascultati ce i-a cerut strãlucitului doctor sãlbatecul barbar de la rãsãrit, considerându-l zeu! Spuneti-le si lor sã-nvete, strãlucite!

- Mi-a cerut sã-i refac bãrbãtia pe care si-o pierduse rãmânând doar cu poftele ce-l rãscoleau – spuse el spre femeile ce gesticulau a dispret fatã de personajul din poveste – L-am întrebat cum vrea sã i-o fac si mi-a jurat cã-mi va aduce ofrande toatã viata dacã i-o fac precum a unui armãsar care se vedea sãrind nãrãvas în fata celor ce voiau sã-l prindã!

- Si?... Si i-ai fãcut-o? – întrebarã femeile încurajate de intimitate.

- A fost usor - rãspunse Zanes cu înteles, fãcându-le sã explodeze de bucurie – fiindcã armãsarul pe care mi l-a arãtat era o iapã.

Urmã o explozie de veselie femeiascã, tachinãri suportate cu stoicism de centurion si chiar de îndrãznealã a matroanelor cãtre Zanes, cu soapte fierbinti sãrutându-i urechea: „De-abia astept sã mã chemi în loja ta!”...

Fapt dupã care, cu elegantã bãrbãteascã, le salutarã plecând.

- Mai vrei, strãlucite, sã trecem pe la tarcurile circului? – întrebã centurionul neuitând nimic din rosturile sale, dupã ce-i fãcu loc de onoare în quadrigã.

Ceea ce, amintindu-i-se lui Zanes, îl fãcu sã redevinã rãu: - Am spus cã lucrul acesta îl discut cu generalul!

- Precum ti-e voia: eu sunt supusul vostru! – rosti centurionul sincer, fãrã pic de afectare, pentru a repeta precum o mãrturisire si mai sincerã, si mai caldã: Dulcius, astãzi, nu conteazã!... Dulcius a primit de la supremul sãu ordin sã-ti facã cea mai plãcutã sedere... Dulcius renuntã pentru asta la orice plãcere a lui fiindcã stãpânul i-a poruncit o petrecere numai cu femei, asa cum ar trebui sã-i placã strãlucitului sãu invitat...

Dulcius, astãzi, se jurã pe Zeus cã doar organizeazã si serveste spre toate plãcerileee voaaastreee! –mai strigã el biciuind goana cailor pe aleile întortocheate ce urcau colina.

Anul I, nr. 7/2014

18

Anul I, nr. 7/2014

19 Raluca Ioana Maftei

SCRIS ÎN STELE Episodul 6

În zilele ce au urmat, nu am mai avut nici o veste de la Henri sau Valérie.

Alex a fost ocupat cu mai multe întâlniri, erau clienti care îl solicitau în fiecare zi si ajunseserãm sã ne vedem din ce în ce mai putin. Eu îmi anuntasem din nou colegii de amânarea întoarcerii mele la birou, iar prietenul meu nu întelegea ce caut eu în Paris de atâta timp si cum de îmi pot neglija afacerile. Mama în schimb mã întelegea, sau cel putin asa mã asigura la telefon.Mã simteam dezorientatã, aproape pierdutã si însinguratã în agitatia marii metropole.Pânã acum vãzusem partea frumoasã, turisticã a Parisului.Stând însã alãturi de parizieni zi de zi, începeam sã descopãr si secretele “din culise”. Vedeam când se ia gunoiul si se spalã strãzile, când se face aprovizionarea prãvãliilor de alimente, când se schimbã florile în Jardin du Luxembourg (adicã sãptãmânal), cum plecau la serviciu vecinii mei dimineata, cum se duceau cucoanele la cumpãrat croissante calde la patiseria din colt, cum pleacã bãrbatii de la amante cu diplomatul într-o mânã si mobilul în cealaltã anuntându-si nevestele cã urmeazã sã se întoarcã din “delegatie”, pentru a nu le surprinde si pe ele cu amantii lor…, cum se duc copiii la scoalã si studentii la facultate, cum rãsare si apune soarele pe un cer parizian adesea întretãiat de nori fugãriti de vânt…

Nu stiam exact ce sã fac. Nu vroiam sã-i sun si sã-i presez pe Valérie si pe Henri, îmi dãdeam seama cã dacã ar fi avut vesti, m-ar fi sunat ei pânã acum. Nu vroiam sã îl mai stresez si pe Alex care se distantase cumva de mine de la ultima noastrã discutie serioasã.Mã simteam si asa ciudat cã stãteam în apartamentul lui si încercam sã fiu cât mai mult timp plecatã.

De cele mai multe ori, el se întorcea seara târziu când eu deja dormeam, alteori însã, erau seri în care mã duceam la un film sau la câte un concert sau pur si simplu mã plimbam pe marile bulevarde încercând sã-i ofer spatiu, sã nu se simtã înghesuit în propria casã. Într-o dupã amiazã, mã decisesem sã plec la cumpãrãturi si eram la “Printemps” la etajul designerilor celebri.Erau reduceri si gãsisem câteva rochii si costume interesante. Cel mai multîmi plãcuse o rochie de mãtase grea verde închis cu mânecã pânã la cot si cu un en-coeur destul de adânc, petrecut peste sâni. Era idealã de iesit în oras la o cinã nepretentioasã.Tocmai ieseam din magazin cu nenumãrate pungi si cutii de pantofi, când mi-a sunat mobilul.M-am si speriat, în ultimele sãptãmâni nu prea mã sunaserã multe persoane. Era Henri.

“Mademoiselle, bonsoir!” “Bunã Henri, ce surprizã! N-am mai auzit nimic de la tine demult si deja îmi luasem gândul cã ai sã mã mai suni.” “Anamaria, am douã vesti: una bunã si una rea… sã nu-i zicem rea, ci complicatã.” “Sã auzim” am zis eu calmã.“ “Am identificat valorile bunicului tãu, sunt în mai multe seifuri împrãstiate la câteva sucursale ale noastre, în arhivã. Am avut nevoie de aprobãri speciale si interventii sistematice ca sã reusesc sã ajung la ele.” “Pânã aici sunã promitãtor, acum care e partea complicatã?” “Partea complicatã e cã ele sunt intrate în patrimoniul bãncii cu un regim juridic special, fac parte din rezerva permanentã a bãncii acum, si e foarte greu sã accesezi continutul

chiar si pentru vizionare, darãmite sã mai si intri în posesia lui. Am o propunere însã: te invit în seara asta la cinã si discutãm amãnuntele atunci, e ok?” Evident cã am acceptat imediat. Cina era la 21:00, el venea sã mã ia la 20:30 si acum era aproape ora 18:00, trebuia sã mã grãbesc sã ajung acasã si sãmã pregãtesc putin. Eram fericitã în primul rând pentru cã se gãsise ceva rãmas de la bunicul, chiar dacã nu stiam exact ce, în ce cantitate si de ce valoare. Apoi eram bucuroasã cã puteam sã îmi îmbrac rochita verde si… sã mã întâlnesc cu Henri.

Acasã când am ajuns…surprizã, l-am gãsit pe Alex care se întorsese mai devreme. Mãrturisesc cã speram sã nu dau cu ochii de el, dar iatã cã uneori lucrurile ies exact pe dos decât ne propunem sau ne dorim noi, probabil cu un scop anume, nedeslusit la momentul respectiv.

“Ce bine-mi pare c-ai venit, chiar mã îngrijorasem, nu stiam unde esti” îmi spuse el sãrutându-mã pe obraz când am intrat în casã. “Hai, te scot în oras în seara asta, te-am neglijat în ultimul timp.” “Alex, îmi pare rãu dar m-a invitat Henri la masã în seara asta.” Am vãzut fata lui Alex cãzând.

“Oh! Asa…înteleg…Ok, asta e, n-am fost pe fazã si…da, nu-i nimic, altã datã”. “Dar hai si tu cu noi”- i-am spus eu cu jumãtate de gurã, nestiind dacã încalc sau nu protocolul si sperând sã refuze. “A, nu, nu pot veni asa, e ok, simtiti-vã bine. Eu îmi fac alt program. Have fun!”

Si-a luat geaca de piele din cuier apoi si a dispãrut.

Mi-a pãrut rãu cã s-a întâmplat asa. Din toate serile în care ar fi putut sã mã invite undeva, s-a nimerit sã fie exact asta în care mã invitase deja Henri. Pe de altã parte, dacã ar fi fost sã trebuiascã sã aleg între a iesi cu Alex si a iesi cu Henri, înclinam mai mult catre Henri. Era ceva în aerul lui misterios care mã scormonea când mã gândeam la el. Îmi doream sã mã întâlnesc cu el si ca sã discut problema arzãtoare din viata mea dar si pentru cã era un om cult, sarmant si deosebit de rafinat cu care îmi plãcea sã stau de vorbã si care mã fãcea sã mã simt bine.

Mi-am fãcut dus, m-am cremuit, m-am machiat si m-am îmbrãcat cu rochia verde brad. Îmi venea splendid si îmi dãdea o stare de bine, de încredere si optimism cum nu mai avusesem de mult. Trãiascã cumpãrãturile si micile bucurii pe care femeile stiu sã si le facã uneori pentru a merge mai departe.

Mi-am picurat un pic de parfum “Fleur de Rocaille” de Caron pe gât si decolteu si am adãugat un lãntisor fin cu pandantiv în formã de inimã, cu diamante, la gât. Pantofii negri de antilopã erau si ei discreti si fini, cu un toc nu foarte înalt care însã îmi alungeapiciorul si întreaga siluetã. Eram multumitã si la ultima privire în oglindã mi-am surprins un zâmbet pe fatã.

La 8 jumãtate fix Henri a sunat la usã. Când am deschis usa, am simtit cum mi se înmoaie picioarele. Henri, înalt, umpluse cadrul usii cu prezenta lui formidabilã.“Vous êtes ravissante”.El arãta tulburãtor.Si mirosea si mai si.

“On y va?” spuse el oferindu-mi bratul. În fata clãdirii ne-am urcat într-un Mercedes S Classe cu geamuri fumurii si sofer cu chipiu. Restaurantul ales era discret, foarte cochet, în apropiere de Tour Eiffel. Nu am retinut numele, dar Henri pãrea un obisnuit al casei. A comandat sampanie si tartine pentru început. Eram atât de vrãjitã, încât nu reuseam sã-mi iauochii de la el. Era incredibil în ce fel mã fãcea sã mã simt doar când mã privea pur

Anul I, nr. 7/2014 si simplu. Eram emotionatã ca o liceeanã la prima întâlnire. Avea un zâmbet impecabil, pus în valoare de niste dinti frumos conturati, albi, simetrici.

Mâinile fine, degetele lungi si nervoase, linia gâtului elegantã dar puternicã în acelasi timp. Din pãrul negru si strãlucitor se împrãstiaserã pe fruntea înaltã câteva suvite rebele. Iar ochii aveau sclipiri de foc, pãreau ca de jãratec. Avea realmente ceva magic, ca un print de pe alte tãrâmuri. Sau poate era imaginatia mea si felul în care mã fãcea sã mã simt în seara aceea.

Aproape cã eclipsa prin prezenta lui ceea ce urma sã-mi spunã, nici nu mai avea importantã subiectul pentru care mã chemase. Eram paralizatã si nu mi se întâmplase de mult acest lucru.

“Anamaria” începu el sobru dar cu o privire caldã si pãtrunzatoare ce scormonea în ochii mei, “am verificat la noi în bancã dar si în Banque de Genève conturile si posesiunile înregistrate pe numele bunicului tãu. Ele existã într-adevãr, dar dupã cum ti-am zis, au trecut dupã 50 de ani de la data constituirii lor, în rezerva patrimonialã a bãncii. Procedura de recuperare e destul de complicatã si trebuie sã vedem dacã legea francezã mai admite la 70 de ani de la momentul constituirii, urmasi de gradul IV care sã acceseze bunurile. Ar trebui sã ai o documentatie foarte solidã pentru a putea dovedi legãturile de rudenie.”

“Da, trebuie sã mã întorc în România si sã vãd dacã mama mai are documente de la bunicul. Dacã nu, va trebui sã merg la Primãrie la Bucuresti sau la Arhivele nationale si sã vãd de ce documentatie dispun ei si cum pot eu dovedi în fata lor, descendenta. Îti dai seama cã în cazul bunicului a fost vorba de schimbare de nume. Si asta s-a fãcut pe vremea comunistilor si e posibil ca ei sã nu fi pãstrat nimic care sãîl fi putut ajuta pe bunicul la un moment dat sã plece din tarã sau sã redobândeascã oricare din bunurile accumulate în Franta sau în România. Din pãcate, în acele vremuri si timp de 50 de ani dupã aceea, multe documente au fost fabricate sau dimpotrivã au dispãrut, în functie de interesele ascunse ale Partidului.”

“Dacã tu reusesti sã faci rost de un act doveditor al schimbãrii numelui, atunci restul e relativ simplu. Vei face un memoriu conducerii celor douã bãnci la care vei atasa actele doveditoare de schimbare de nume ale bunicului tãu, certificatul de cãsãtorie între bunici, actul de nastere al mamei tale si apoi actul tãu de nastere, plus o scrisoare-cerere cu detalierea cronologicã a faptelor si dorinta de a intra în posesia valorilor respective. Mostenitoarea de drept este mama ta în acest caz, deci ori o aduci pe ea aici, ori vii cu o împuternicire din partea ei tradusã si supralegalizatã, astfel încât sã o poti reprezenta. Bunicul tãu a mai avut si alti copii? În Franta de exemplu?”

“Din câte stiu eu, nu. Stiu cã a avut o sotie la Toulouse, Angela, care a murit nebunã si cu care nu a avut copii niciodatã. Dar din câte stiu eu de la mama si bunica, nu a mai avut alti copii în afara mamei mele.” “Oricum va trebui sã dai un anunt în câteva canale media prin care sã ceri sã se prezinte pentru a fi recunoscuti drept descendenti legali, orice urmas care ar putea exista dupã Theodor Bimann în Franta, în România sau în alte colturi ale lumii. Acest anunt oficial va trebui dat si în Franta si în România, cele douã tãri de domiciliu ale bunicului tãu”. “Pãi nu s-a prescris actiunea? Dupã 70 de ani?” “În mod normal da, dar se poate considera de exemplu cã în perioada de rãzboi si în cea de comunism care a urmat, el sau oricare alti mostenitori nu au putut pãrãsi Romania pentru a veni sã-si recupereze sau sãrevendice averea. Asa cã perioada ’39-’89 se sterge. Deci practic te afli în timpul legal al prescriptiei.”

“Ia uite, nu m-am gândit la asa ceva. Dar de unde stii tu toate aceste lucruri?” “Am si studii juridice pe lângã cele economice. Dar nu am practicat niciodatã avocatura si nicinu am de gând. Îmi e bine asa cum sunt acum si vreau sã mai am un pic de timp liber si pentru mine.”

“Foarte bine” am rãspuns eu, “îmi plac oamenii care stiu sa se si bucure de viatã si de cei apropiati si care nu devin sclavii unui birou. Indiferent de avantajele materiale ce decurg din aceastã activitate.”

“Ai dreptate. În cazul meu, din pãcate, nu existã multi apropiati. Mã refer la familie, pentru cã prieteni am destui. Dar mi-ar plãcea sã am vreo 2-3 copii care sã zburde prin curte si cu care sã ies la plimbare cu bicicleta sau cu caii.” “Mergi la cãlãrie?” “O da, am câtiva cai pe care îi cãlãresc când ajung la tarã sã mã relaxez. Unii dintre ei participã si la diverse curse”. “Si câstigã?” “Uneori da, alteori nu” recunoscu el zâmbind. “Dar e vorba de plãcerea jocului, a pariurilor, de circuitul de curse în care intri. E ca la Formula 1, te plimbi cu caii prin toatã tara sau prin strãinãtate pe unde sunt competitii importante. Plãtesti jockey profesionisti renumiti. Si te duci la toate petrecerile simandicoase ce urmeazã unei curse.” “Ca la Ascott?” “Nu chiar atât de aristocratic, noi suntem mai mult burghezi în

20 esenta noastrã ca popor, decât aristocrati. Acolo avem toatã regalitatea si aristocratia britanicã întruchipate în complexitatea pãlãriilor doamnelor, aici avem burghezia, romantismul, parvenitismul si inegalabilul spirit de competitie francez care îsi doreste sã fie cel mai bun în toate si care atunci când nu reuseste, criticã vehement totul. Ti-ar plãcea sã vii cu mine duminica viitoare la Bordeaux?” “Trebuie sã port rochie lungã si pãlãrie zãpãcitã?”

“Nu-inevoie, o pereche de pantaloni si cizme înalte vor fi de ajuns. Chiar, stii sã cãlãresti?”

“Da si chiar îmi place foarte mult. Dar cãlãresc doar pe câmp si prin pãdure, nu sar peste obstacole sau gropi cu apã decât dacã le întâlnesc în drumul meu si nu am de ales.”

Seara a decurs plãcut, învârtindu-se în jurul a numeroase discutii, care mai de care mai interesante. Am descoperit în Henri un om erudit, deosebit de interesant ca si interlocutor, dar si ca personalitate. Nici nu am simtit când a trecut timpul. M-a condus înapoi acasã si a rãmas cã vine sã mã ia în week-end sã plecãm la Bordeaux.

Am urcat sus si am observat cã Alex nu venise încã. Am rãmas pe terasã admirând cerul plin de stele si respirând aerul proaspãt si rãcoros ce se ridica dinspre Jardin du Luxembourg. Am rãmas gânditoare pe scaunul de pe terasã si am început sã analizez ultima lunã petrecutã în Franta si felul în care viata mea începea sã se schimbe putin câte putin. Venisem la o conferintã la Cannes la începutul lui martie si acum era jumãtatea lui aprilie si eu eram încã în Franta, la Paris, stând în casa unui om pe care deabia îl cunoscusem si care se dovedise a avea legãturi vechi cu familia mea; vânam misterioase averi lãsate de bunicul meu si urma sã petrec weekend-ul cu unul din cei mai râvniti burlaci din Paris. Evenimentele se succedau cu rapiditate si mã simteam nerãbdãtoare sã înceapã mereu o nouã zi, ca si când fiecare rãsãrit de soare urma sã îmi aducã o nouã aventurã.

Am închis ochii si am început sã ascult zumzetul orasului. Era un du-te vino în Paris care nu înceta niciodatã, orasul acesta era un motor urias care pompa energie prin toate colturile lui. Nu stiu când am adormit dar probabil cã m-am ghemuit de frig pe balansoarul de pe terasã. Am simtit cum cineva mã ia usor în brate si am recunosut parfumul lui Alex. M-a asezat în pat, mi-a scos pantofii si m-a învelit cu grijã. Ultima senzatie înainte de a mã cufunda din nou în somnul adânc, a fost de liniste, de comfort, o stare placutã, de bine, pe care n-o mai simtisem de mult. *** Vineri dimineatala 10 fix Henri a fost la usã. Mã mira din nou punctualitatea acestui om, eu venind dintr-o tarã unde a fi undeva la fix era ceva aleatoriu.

Dar în Bucuresti poti da vina întotdeauna pe trafic, e ceva normal sã rãmâi blocat cu masina în vreo intersectie pret de vreo 45 deminute, de îti vine sã lasi masina acolo, parcatã de fapt în mijlocul soselei într-o mare de masini, si sã pleci pe jos.

Bagajul meu cuprindea haine sport, casual dar si câteva rochii pe care le luasem în încercarea de a încropi câteva vestimentatii care sã se potriveascã locului si evenimentului. Cãram asadar un ditamai geamantanul si pe Henri l-a bufnit râsul când a vãzut ce trag dupã mine. “Ne întoarcem duminica asta, sã stii, sau ai de gând sã mai rãmâi acolo câteva sãptãmâni?”

Drumul a fost o plãcere. Era o zi însoritã si cãldutã, cu câtiva nori ce se fugãreau pe cerul albastru. Ne-am oprit sã mâncãm la prânz într-un mic han de tarã unde nu erau decât câtiva localnici prietenosi si rosii în obraji, încãlziti de vinul rosu ce astepta cuminte în carafe la mesele acoperite de fete de masã albastre cadrilate. Buna dispozitie a sfârsitului de sãptãmânã plutea în atmosfera bucolicã a locului. Masa într-un astfel de loc, prin definitie non-turistic, îmi procura de fiecare datã o plãcere nebãnuitã. Îmi plãcea sã observ oamenii locului, felul în care erau îmbrãcati, râsul zgomotos, bãtãile familiare pe spate, povestile deocheate, toate dublate de un soi de mândrie patrioticã care rãzbãtea prin toti porii. Era o diferentã atât demare între acesti oameni simpli, veseli si cu obrajii arsi de soare si tipul de dandy parizian, cu comportament atent studiat si voit sofisticat, palid sau purtând bronz de Caraibe, cu figura suptã în costumul croit perfect. Analizam detasat ambele categorii, dar ceva îmi spunea cã oamenii acestia erau mai fericiti aici în mijlocul naturii decât orice parizian spilcuit si înfundat într-un birou dintr-o clãdire ca un borcan de sticlã ermetic închisã si supra ventilatã. Am ajuns la Bordeaux dupa amiazã spre searã.

Cursele se tineau într-o micã localitate în apropierea orasului care senumea St. Marni. Desi sãtucul în sine era mic, câteva pensiuni elegante se însiruiau de o parte si de alta a soselei principale. În rest, cât vedeai cu ochii, relieful

21 era plat, acoperit de o iarbã deasã si moale, cu pâlcuri de copaci ici si colo si dealurile acoperite de nesfârsitele podgorii în zare.

Dupã ce am lãsat bagajele la hotel, am pornit cãtre zona în care se aflau rulotele cu cai si terenurile de antrenament. Henri avea doi cai în competitie, Marcus si El Principe, care erau cotati în primii 5 la bursa de pariuri pentru fiecare din cursele la care participau. Era multã lume, organizatori, competitori, cãlareti, manageri de echipe, proprietari, ajutoarele, medicii si însotitorii fiecãrei echipe. Spectatorii si turistii aveau sã soseascã mai târziu pe searã pentru a fi prezenti la prima cursã a diminetii ce începea la ora 10:00 a doua zi.

Am ajuns la rulotele în care se aflau caii lui Henri. Era un medic care le controla picioarele, cineva îi tesãla si o multime de alti oameni se învârteau ocupati pri-mprejur. Mi se pãrea cã exista un soi de activitate febrilã ca la standurile de la Formula 1, îmi si imaginam calul în timpul cursei venind la stand si o echipã întreagã schimbându-i potcoavele în 15 secunde! Am fãcut cunostintã cu jockeii, cu medicii, cu îngrijitorii si cu o fatã micã si slãbutã, Monique, care fusese câdva unul din primii jockey ai Frantei,care în urma unui accident n-a mai putut concura si pe care Henri o angajase sã se ocupe de problemele de organizare ale fiecãrei curse si de logisticã. Ea fusese fericitã cã primise un job destul de bine plãtit cãci Henri era de pãrere cã trebuie sã-ti recompensezi oamenii în cuantum chiar mai mare decât munca pe care o prestau, pentru a-i obliga sã fie mereu la înãltime.

Aceasta era o abordare interesantã si mi-am promis cã o voi studia si eu din punct de vedere financiar atunci când mã voi întoarce acasã.

Dupã ce am dat mâna cu toatã lumea si am aflat stadiul ultimelor pregatiri, ne-am îndreptat cãtre unul din restaurantele faimoase ale zonei, El Capitano, unde se întâlneau toti proprietarii de cai care participau la acea cursã.

Henri avea masa lui rezervatã si de cum am intrat, am observat cã toata lumea îl cunoaste. Am fãcut turul mai multor mese si am cunoscut vreo treizeci de oameni, n-am retinut însã nici un nume. Când ne-am asezat în final la masa noastrã, l-am vãzut pe Henri întorcându-se cãtre mine cu o fatã multumitã. “Ai observat cã toatã lumea e cu ochii pe tine? Sã vezi câtã curiozitate ai sã stârnesti.” “Dar de ce? Am vãzut o multime de fete mult mai frumoase decât mine pe aici.”“Da, dar sunt toate frantuzoaice si nouã ne plac lucrurile exotice” îmi spuse el fãcându-mi cu ochiul.Nu mia plãcut cum a sunat asta.Nu-mi plãcea ideea de a fi consideratã femeie trofeu.Si chiar mi se pãrea cã sunt departe de standardele cerute unei astfel de femei.

“Dacã esti cuminte, am sã aranjez sã stãm mai aproape de George de Hautecourt, tipul în sacou cadrilat de acolo care se întâmplã sã fie presedintele lui Banque de Genève.”

M-a cuprins freamãtul instantaneu si când m-am întors sã mã uit în directia indicatã de Henri, s-a ridicat si s-a dus la el la masã, i-a spus câteva cuvinte si am vãzut cã tipul se ridicã si vine împreunã cu Henri la masa noastrã. Henri a fãcut prezentãrile si George de H s-a asezat cu noi la masã, tintuindu-mã cu privirea.

“Domnisoara Anamaria-pot sã-ti spun asa?” “Desigur”- m-am grãbit eu sã-l încurajez. “Am înteles cã te leagã o poveste interesantã de banca noastrã.”

Anul I, nr. 7/2014 Pe parcursul urmãtoarelor douã ore cât a durat masa la care nu am fost atentã deloc, i-am povestit toatã istoria descoperitã în ultima lunã si demersurile pe care le începusem pentru recuperarea averii bunicului.

George mã asculta cu atentie, din când în când fãcea câte un comentariusi nu îsi lua deloc ochii de la mine. Dupãce am terminat cina, a promis cã a doua zi dupã ce se vor încheia cursele ne vom întâlni din nou la un pahar. Apoi ne-a urat noapte bunã.

Henri era multumit de rezultatul serii dar si un pic bosumflat de atentia totalãpe care mi-o acordase George toatã seara.

“Dacã ai sti câte demoiselle se înghesuie sã capteze atentia acestui domn, nici nu ai crede. Iar tu în câteva minute l-ai zãpãcit si l-ai captivat total. Sunt convins cã se va implica si te va ajuta sã-ti rezolvi problema.

Nu mã asteptam însã sã trebuiascã sã mã si lupt pentru tine”- îmi spuse el jumãtate în glumã jumãtate în serios.

“Dar câti ani are?” “Are patruzeci si ceva spre cincizeci dar dupã cum vezi se tine foarte bine si aratã mult mai tânãr decât este. Divortul se pare cã i-a priit. Dupãce a plãtit o grãmadã de bani nevestei, s-a relaxat total si a început sã-si trãiascã viata. Dietã, sport, plimbãri, spiritualitate.” “Si 3-4 fotomodele pe zi, nu?” “Nu stiu, dar într-adevãr este vãzut de fiecare datã în compania altei domnisoare. Mã mir cã în seara asta nu era însotit de nici o femeie.Oricum, e evident cã a pus ochii pe tine, en-garde domnisoarã”. “Sper sã nu îmi conditioneze ajutorul în solutionarea afacerii mele de vreo atentie în plus pe care s-ar astepta sã i-o acord.” “Nu cred. E totusi un profesionist de top si un om foarte bine educat. E dintr-o familie foarte bunã, a studiat la scoli înalte si cu traditii foarte riguroase, nu si-ar permite niste lucruri care ar depãsi limitele elegantei si ale bunului simt. Dar în acelasi timp este pe jumãtate Italian si asta îi adaugã un plus de pasiune si de imprevizibil în vene.”

“O sã am grijã, desigur, desi acum cã mi-ai spus acest lucru, deja simt cã am început sã merg pe sârmã. Si-asa mã simt ciudat încã sã fiu cu tine aici si sã împãrtim camera în seara aceasta.”

Henri fãcu brusc o fatã foarte serioasã, aproape gravã,si cu ochii pironiti într-ai mei si mângâindu-mã pe obraz, îmi spuse cu o voce coborâtã: “Anamaria, sunt într-adevãr foarte atras de tine, am fost din prima clipã în care te-am zãrit. Îmi place foarte mult naturaletea ta, inteligenta si umorul atât de fin.Esti o fatã extrem de sensibilã, dulce si rafinatã.

Insãeu sunt un gentleman. Nimic din ce nu îti doresti nu se va întâmpla în timpul acestui sejur sau oricând dupa aceea. Prin analogie, orice îti doresti se va întâmpla. Absolut totul este în mâinile tale iar eu sunt umilul tãu supus. Voi accepta absolut orice decizi în legãturã cu mine si cu noi.” În noaptea care a urmat s-au întâmplat multe lucruri pe care nu stiam cã mi le dorisem, dar pe care le-am aflatcu plãcere. L-am descoperit pe Henri într-un anume fel, nu numai intim ci si extrem de profund. Am putut sã ajung sã vãd pânã în interiorul lui si ceea ce am remarcat mi-a plãcut mult. Am dormit câteva ore spre dimineataã, timp în care l-am visat pe Alex care venise sã mã caute. M-am trezit gândindu-mã la el, dar dând cu ochii de Henri lângã mine gol, proaspãt iesit din dus, mi sa sters complet din minte orice alt gând. Descopeream un sentiment de

Anul I, nr. 7/2014

22 atmosfera ce domina aceastã reuniune imensã de oameni si cai de rasã si îmi doream ca Henri sã mã mai invite si la urmatoarele curse.

Duminica seara ne-am întors la Paris iar Henri m-a depus cu un sãrut la usa apartamentului lui Alex. A doua zi dimineatã, am luat legãtura cu Valérie si am rugat-o sã caute în arhive orice fel de documente pe care le-ar fi putut lãsa bunicul meu sau al lui Alex ca si cheie a rezolvãrii complicatei situatii imobiliare si financiare ce se propagase peste generatii între ei doi. Valérie m-a atentionat cã este o muncã titanicã sã cauti într-o arhivã ce nu a fost digitalizatã de câteva decenii, niste documente despre care nici nu stiam sigur cã existã. Si oricum, în mod normal nu aveam capacitatea legalã sã le cer un astfel de demers. Dat fiind însã circumstantele si buna credintã sub care actionam, se putea face o exceptie. M-a rugat sã adresez o cerere firmei N&C prin care sã solicit scoaterea din arhivã a oricãror documente

tihnã pe care nu îl simtisem de mult, dar si de nerãbdare sã vãd cursele, sã observ oamenii adunati acolo si bineinteles, sã stau de vorbã cu George de H. Ziua a fost plinã si distractivã. Am pariat si eu pe unul din caii lui Henri, însã a câstigat celãlalt. Henri a fost foarte fericit si asta i-a atras deodatã atentia tuturor si o reînnoitã popularitate. Am vãzut cum diverse domnisoare încercau sã se insinueze pe lângã el si sã-l felicite, el însã nu sa desprins deloc de mine. Dupa amiazã, George de H ne-a cãutat si ne-a invitat la un pahar de vin. Henri a pretextat niste treabã legatã de cursele recent încheiate pentru a-mi da rãgaz sã petrec în liniste mai mult timp cu George. Ne-am retras pe o terasã acoperitã unde a comandat câte o cupã deicre negre pe gheatã si lãmâie si un Veuve Clicquot rece. M-a uimit un pic alegerea fãcutã, dar în sinea mea eram bucuroasã pentru cã adoram aceastã combinatie si nu mi se întâmpla prea des sã mã aflu în cadrul necesar pentru a o savura.

I-am povestit din nou, de data aceasta în detaliu, ceea ce citisem în scrisoarea gãsitã. George mi-a promis cã se va interesa personal de subiect, însã a subliniat faptul cã aveam nevoie sã demonstrez conexiunea familialã si legalã cu bunicul. I-am expus si lui istoria schimbãrii numelui si a fost impresionat de dramatismul celor petrecute în acei ani de groazã ai instalãrii comunistilor în Romania. Mã obisnuisem de acum cu relatarea acelor fapte, nu mai aveam acel nod în gât care mi se punea la început de câte ori relatam istoria vremurilor de demult, rãmãsesem însã la fel de însufletitã în a relata cele întâmplate. Treptat, sampania a început sã îmi dea curaj si am atacat problema destul de frontal. L-am întrebat pe George cum va trata banca aceste depozite în momentul în care le voi dovedi filiatia. I-am spus cã în conturile bãncii lui, bunicul depusese franci francezi si elvetieni, dar si un seif cu bijuterii. Mi-a spus cã în mod normal, toate valorile se pãstrau pe o perioadã de 50 de ani si apoi, dacã nu existau urmasi sau împuterniciti, banii si bunurile treceau în proprietatea bãncii, cu îndeplinirea însã a anumitor conditii. Informatiile erau diferite de ceea ce îmi spusese Henri atunci când l-am vizitat prima datã. Singura variantã, mi-a explicat George, era ca bunicul sã fi lãsat mai mult decât o scrisoare, si anume un testament sau un contract de mandat cãtre o altã persoanã. In cazul unui testament, persoana sau persoanele beneficiare ar putea avea la rândul lor urmasi si exista probabilitatea ca acestia sã se afle în viatã.

Una dintre aceste persoane as fi putut fi chiar eu. Dar unde sã poti gãsi un astfel de testament? Trebuia sã mã întorc din nou cãtre Valérie si sã o rog sã caute în arhiva firmei de avocaturã. Acesta ar fi fost desigur un noroc nesperat pentru cã singurul urmas natural al bunicului meu era mama mea iar eu singura ei fiicã.

Deodatã am devenit deosebit de interesatã sã mã întorc la Paris. Daca nas fi venit pânã acolo cu Henri, as fi sãrit pe loc în primul tren si as fi plecat.L-am sunat pe Alex si i-am cerut numãrul de mobil al lui Valérie.Alex a fost bineînteles surprins, însã nu a pus întrebãri si discutia s-a încheiat rapid. M-am simtit din nou vinovatã fatã de el, dar mi-am spus apoi cã el nu e decât un foarte bun prieten care încearcã sã mã ajute sã dau de capãt problemelor legate de aceastã, presupusã încã, mostenire. Îmi plãcea totusi

edificatoare pentru intrarea în posesie a tot ceea ce lãsase bunicul meu în bãncile frantuzesti si oriunde pe teritoriul Frantei. Aveam voie sã consult arhiva, dar nu puteam sã-mi însusesc nici un document pânã nu dovedeam cu acte solide cã sunt singura mostenitoare a bunicului. Am sunat-o pe mama si i-am explicat cum mergea povestea mai departe si am rugat-o sã meargã la Arhivele Nationale si sã solicite un document care sã ateste cãdomnul Theodor Bimann era unul si acelasi cu ulteriorul Teodor Georgescu, tatãl ei, unica fiicã si bunicul meu, unica nepoatã. Mama s-a crucit când a auzit ce ii cer sã facã, dar dupã câteva zeci de minute în care i-am povestit toate elementele noi care apãruserã în peisaj si dupã ce iam explicat cã s-ar putea sã existe încã câteva posesiuni destul de consistente pe care le-am putea revendica noi (nu i-am pomenit nimic despre sume, întâi cã nu stiam cât ar fi însemnat sumele respective actualizate în moneda de astãzi, si apoi cã habar nu aveam dacã ele mai existau sau nu în mod real), a consimtit sã îsi piardã câteva sãptãmâni de alergãturã pe la ghiseele publice si multi nervi, pentru a încerca sã dea de urma documentelor respective. În asteptarea unor informatii, atât din România cât si de la Valérie, am petrecut câteva zile alergând prin parc, citind la soare pe bancã, vizitând muzee mai putin stiute, descoperite întâmplãtor sau recomandate de Alex, si m-am conversat de câteva ori cu Henri cât si cu George de H. Ambii mi-au promis cã vor avea pentru mine informatiile în cel mai scurt timp.

Henri m-a invitat într-o searã la operã unde am vãzut o adaptare modernã a Cocosatului de la Notre-Dame, spectacol a cãrui muzicã si fortã m-au impresionat puternic. Invitatia s-a extins si la a-i face o vizitã, dar nu mam simtit comfortabil sã îl vizitez la Paris, locul în care urma sã “facem afaceri” împreunã. Mi se pãrea cã nu e corect din partea mea sã devin prea apropiatã de el si asta sã îl influenteze în vreun fel în relatia noastrã de afaceri. Sunt probabil unul din ultimii mohicani ai bunelor maniere si al protocolului, atât în viata socialã cât si în relatiile profesionale, si recunosc cã probabil par usor desuetã. Nu stiu dacã asta se datoreazã conservatorismului riguros al traditiilor si cutumelor personale si de protocol în societate sub care m-a crescut bunica draga de ea sau e ceva ce tine mai curând de niste convingeri personale destul de stricte. Trãiesc însã cu ideea cã unele lucruri pur si simplu nu ar trebui fãcute si acesta era unul dintre ele. OK, acceptasem sã ies cu Henri si deveniserãm intimi în timpul deplasãrii noastre la Bordeaux, dar Parisul era terenul pe care îmi desfãsuram relatiile de afaceri si asa trebuia sã rãmânã. Asteptam cu nerãbdare deznodãmântul acestor cãutari si de multe ori m-am regãsit îngenuncheatã în vreo catedralã, invocând spiritul bunicului pe care nici mãcar nu îl cunoscusem, sã mã ajute sã elucidãm misterele create în jurul acelei scrisori si a continutului ei. Si uneori, poate în mod real, poate doar în imaginatia mea, simteam împrejur o adiere rãcoroasã care mã cuprindea si împreunã cu ea un sentiment de liniste, de pace interioarã, de parcã bunicul îmi transmitea convingerea cã lucrurile se vor rezolva si totul va fi bine... ***

23

Anul I, nr. 7/2014

Anul I, nr. 7/2014

TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZÃ

24

Gu Puguang

MASCA tun kou PENTRU PROTECTIA MORMÂNTULUI

În vechime, oamenii credeau cã spiritele rele si demonii malefici

Mãstile tun kou pentru protectia mormântului din

invadeazã mormântul pentru a-l tulbura pe cel mort, ba chiar ”îi

perioada dinastiei Zhou erau fabricate din bronz. În perioada 1932-

devoreazã ficatul si creierul”. De aceea, s-au gândit la o metodã de a

1933, Institutul National de Cercetare în colaborare cu Grupul de

alunga si a speria acesti demoni, protejând astfel trupul celui mort. În

cercetare al monumentelor istorice din Henan, au inventariat peste 380

cartea ”Riturile dinastiei Zhou” se spune cã în acea vreme ceremonialul

de morminte ale descendentilor familiei Wei Kangshu, nobili din

de înmormântare era de mari proportii si se desfãsura în prezenta

dinastia Zhou de Apus, din zona Junxian, provincia Henan. În

maestrului xiang (n.t. maestrul xiang, oficiant de rit, ºaman). Înainte de

mormântul cu numãrul 42 au fost descoperite trei mãsti tun kou pentrz

a înmormânta sicriul cu trupul celui decedat, maestrul xiang, purtând

protectie cu dimensiuni si forme asemãnãtoare si anume: 17 cm

masca pe fatã, intra în cavou cu o sulitã si strãpungea în cele patru

înãltime, 19,6 cm lãtime în partea de sus, 12,4 cm lãtime în partea de

directii pentru a izgoni demonii. Însã aceastã actiune a maestrului xiang

jos, cu o greutate 297 g; forma este cea de Tao Tie, cu douã coarne mari

putea garanta siguranta mortul numai temporar, dupã plecarea

pe cap din care pornesc câte trei ramificatii, fiind o imaginea feroce; pe

maestrului demonii putând oricând sã se reîntoarcã. Având în vedere

spatele mãstii sunt trei agãtãtori pentru a putea fi prinse. Aceste trei

acest lucru, oamenii din vechime puneau în mormânt diferite obiecte

mãsti au fost dezgropate din cele trei colturi ale mormântului, se crede

funerare, cu forme sinistre precum figurine de animale sãlbatice, de

însã cã au fost patru mãsti iar cea din cel de-al patrulea colt a fost

rãzboinici sau amplasau în fata mormântului figuri cioplite în piatrã

furatã de hotii de mormite. Aceste patru mãsti tun kou, cu figuri de

precum licorni de mari dimensiuni pentru a alunga rãul si a pãzi

animale fioroase, pãzeau cele patru puncte cardinale si împiedicau

mormântul si trupul celui mort un timp îndelungat. În mormânt se mai

spiritele rele sã pãtrundã în mormânt si sã atace trupul celui mort. În

puneau mãsti cu figuri de animale numite mãsti tun kou (tun = a înghiti,

perioada octombrie-noiembrie 1986, Centrul de arheologie din cadrul

a acapara; kou=gurã) protectoare ale mormântului. În China, cele mai

Institutului de stiinte sociale al Chinei împreunã cu Centrul de

vechi mãsti tun kou descoperite pânã în prezent, dateazã din perioada

cercetare al vestigiilor culturale din Beijing, au format o echipã de

Zhou de Apus. Ulterior acestei perioade, mãstile tun kou au devenit un

cercetare pentru a face sãpãturi la mormântul cu numãrul 1193 care

obicei foarte rãspândit care s-a mentinut pânã în perioada modernã.

dateazã din dinastia Zhou de Apus, aflat în zona Fang Shan, Liu Lihe,

Anul I, nr. 7/2014

25 Beijing. În acest mormânt au fost gãsite obiecte din bronz, din oase si

aflã perechi de gãuri mici rotunde, pentru ca masca sã poatã fi prinsã si

coarne de animale s.a. Printre obiectele din bronz se numãrã si cinci

agãtatã. Dimensiunile celor cinci mãsti sunt aproximativ egale, 21 de cm

mãsti tun kou cu figuri de animale. Acestea sunt identice în mare, cu

înãltime, 22 de cm lãtime. Este posibil ca aceste mãsti sã fie în numãr de

trãsãturi ale fetei proeminente, expresie fioroasã, ochi rotunzi,

cinci pentru a pãzi cele patru puncte cardinale la care se adãuga centrul.

sprâncene subtiri, nas si gurã foarte mari, orbitele concave cu globul ocular iesit în afarã si cu pupila scobitã, nãrile mari, urechile mici si plate, dintii cu dispunere inesteticã precum cei de fierãstrãu; în frunte, în cerul gurii si în urechi se

(Din volumul “Masca” de Gu Puguang) Traducere din chinezã de Ionela Voicu

26

TEATRU

Anul I, nr. 7/2014

Dinu Grigorescu

NUNTÃ CU GIROFAR (continuare)

SCENA 16 (Girofaruri. Miscare brownianã, ca la Inspectie: toti fug, se retrag, vopsesc, schimbã, apar si dispar, pun scaune, scot mese, aranjeazã minimul existent în toate felurile, sub controlul si indicatiile MARESALULUI. Intrã oficialii: CONTESA, TROMBONILÃ, SFORÃILÃ si MOTÃILÃ) CONTESA (dictionar în mânã) Hello, Bucarest!... Was ist das !?

TROMBONILÃ : New Zdup! Noua Casã a Justitiei, doamnã contesã !

MOTÃILÃ : Frantuzoaica asta întreabã numai pe englezeste!...

CONTESA : Das ist Zdup-land?

SFORÃILÃ: Yes. MOTÃILÃ: Good, good!... Okei, okei.

CONTESA (pune întrebãri Maresalului, cu ajutorul dictionarului) : Das ist... bisnis... Privat !?

SFORÃILÃ: Fifty, fifty.

MOTÃILÃ: Ia, ia... Good!... Okei, okei.

TROMBONILÃ (aparte): Mai spuneti si alte idei, nu numai okei!

SFORÃILÃ: Ei lãsati, cã si tãcerea vorbeste...

MOTÃILÃ: N-o fi stiind si ceva româneste, contesa ?!

SFORÃILÃ : Strãinii învatã mai repede româneste decât românii...

TROMBONILÃ: Voi, ca deputati, “prin toatã lumea plimbati”, de ce n-ati învãtat nicio limbã strãinã!? ... Mã întreb la ce mai plecati !?

SFORÃILÃ: Pãi... ca fosti rezidenti... dãm bine afarã...

MOTÃILÃ : Lãsati, excelentã, cã vizita a fost bine pregãtitã destul de bine...

Detinutii nu vor scoate nicio vorbã...

TROMBONILÃ: Da’ ce... existã vreo revendicare !?

SFORÃILÃ: Vor învoire si aprobare pentru nuntã... Nunta cu girofar !!!

TROMBONILÃ: Sub nici o formã... Nu existã cadru legal.

MOTÃILÃ: Pãi... ei asteaptã sã-l creati dumneavoastrã!.. Poftiti cererile...

Poftiti si invitatiile...

SFORÃILÃ: Unde se nunteste ?

MOTÃILÃ : La Casa Parlamentului... Parliament House!

TROMBONILÃ : Imposibil... Avem o reuniune ministerialã cu membrii NATO! SFORÃILÃ : Ei lãsati, cã-i ducem la Mamaia... sã încurajãm turismul pe litoral! Iar noi închiriem pentru câteva ore Casa Poporului... si o facem capitala nuptialã culturalã...

TROMBONILÃ : Ti-a dat ceva spagã ginerele !?!

SFORÃILÃ : Cu banii de la chirie plãtim de patru ori toatã motorina consumatã în teritoriu.

MOTÃILÃ : Si ne-alegem si cu o mare împãcare... asa, ca la nuntã!!!

SFORÃILÃ: Uitati ce scrie în invitatie. (citeste): „Familia...(beep lung) si familia...(beep lung) au plãcerea sã vã denunte alianta matrimonialã dintre... (beep lung) si ... (beep lung)... Nas, domnul deputat... Tiberius Trombonilã!

TROMBONILÃ: Mãi Sforãilã, noi o s-o bãgãm pe mânecã, si cu americanii si cu nunta asta...!

MOTÃILÃ : Pãi sefu’... e nunta e cu girofar,... dar fãrã dar.

TROMBONILÃ : Ei, nu-i nimic, oricum toatã lumea are de câstigat la alegerea unei noi mirese politice... Grijã la Contesã!!!

(Alaiul nuptial, format din TERMOPAN, GINA, CRAP, NEGRESA, PIA, ROMANALDO si HENT, condusi de GENERAL, trece cântând prin spatiul rezervat inspectiei.)

CONTESA: Was ist das?

GENERALUL (intervine): Nunta lui Figaro al nostru.

SFORÃILÃ: De ce nu-si scoate ãsta vata din urechi ?!

MOTÃILÃ: Nu e vatã. E un aparat: transmite singur informatiile în exterior.

GENERALUL : Please!... Enjoy us!... Veniti cu noi!...

CONTESA : Ia, ia, ia... Schon!... Gut ! (e preluatã de alai) TROMBONILÃ: Ei poftim, acuma cine ne mai traduce indicatiile pretioase ale doamnei contese ?!

NEGRESA : Eu !

PIA : Eu !

TROMBONILÃ: Sunteti acreditate !?

AMÂNDOUÃ: Nu, condamnate !

SFORÃILÃ: Aha!... Adicã pe unde gresesti, pe-acolo pãtimesti !

MOTÃILÃ: Sã-i spune-ti doamnei... arhiducese cã totul e Okei.

(Negresa si Pia traduc, contesa dã din cap, când aprobativ, când negativ) PIA : Doamna contesã doneazã un calculator... cu imprimantã !

NEGRESA : Si alb, si negru... si color !!! (Aplauze.)

GENERALUL : Sã ne oprim pentru un scurt moment de protocol!...

Cafea si apã mineralã... Izvoarele Termopanului...

(Toatã lumea socializeazã frumos, cântã muzica, toti se rãspîndesc, ameteti de la “apa mineralã”) SFORÃILÃ: Pe tine, de ce te-au priponit!?... pentru “briliante” !?

HENT: Nt!!!... Briliantu’ e... Romanaldo... (mândru) Eu sunt pedofil...

MOTÃILÃ: Aha... adicã ai rãpit un copil... E okei!.. Good!... Okei!

CONTESA: Ia, ia... gut!.. Das... El Inferno... ist ein paradiso! Sieben stars!

BAMBINA: Încalci în picioare drepturile nevestelor ?!

TERMOPAN: Fereascã sfântul! Asigur linistea dinaintea unei furtuni care

Anul I, nr. 7/2014 TERMOPAN (flatat): Thank you very much!!!

TROMBONILÃ: Avizez -de principiu, atentie- nunta la Casa Parlamentului dar numai în sala de expozitii... Scoatem pictorii afarã!... Sã intrã nuntasii!!!

TERMOPAN: Voi dona si eu Parlamentului trei chestori... administratori la firmele mele! (Alaiul iese. Întuneric. Apar douã umbre, fantomatice.)

ELLA : Nicky, ce-a fost asta ?! Nu cumva o... vizitã de lucru ?! ..

NICKY: Stai linistitã, Ella... Altã epocã, alte vizite...

ELLA : Pãi cucoana asta contesã... e un fel de activistã a Europii...

NICKI : Ce sã-i faci... Alte contese... alte mese...

ELLA : Ce dezordine!... Ce gãlãgie!.. Puscãria trebuie sã rãmânã puscãrie.

NICKI (mândru si nostalgic): Ehei, pãi aici au rãposat ministrii interbelici, condamnati de regim... Aici au fost decimate partidele istorice...

ELLA : Ãstia nu mai respectã nimic, dragã... Trebie neapãrat sã ne dea actele de deces... ca sã putem deschide odatã procesu’ ãla al comunismului!

NICKY : Adicã succesiunea!... Fincã toate fabricile, casele si blocurile pe care le vând ãstia, noi le-am construit !

ELLA : Si Casa Poporului e tot a noastrã: nu stiu ce tot cautã strãinii ãstia prin ea ?!? ... Vor s-o strice!?... Nu tine!.. Se dãrâmã el tot Bucurestiul, da’ casa noastrã rãmâne... Îi îngropãm pe toti !

(Cei doi dispar în întuneric, în timp ce se întoarce alaiul, mut si atent, prevenitor, asteptând decizia CONTESEI, care rãsfoieste dictionarul) CONTESA : Ia, ia... Eu invãtat putin romineste...

La voi repetat greselele... Închisoare nu trebuit fie hotelul cu bordelul...

Eu scrie tot în raportul de la nunta cu girofarul...

Europa esti multe tãri civilizate, esti un Clubul...

Mister ambasador Hamlet nu o sã mai participi la joc perinita...

Adios, fur avantage d’aderar !!! (aplauze mute pe zgomot girofar si decolare avion) Scena 17 (Pancartele scrise cu 1. DEMNITARI EUROPENI, 2. MINISTRI în trecere pe scena politicã, 3.

PARLAMENTARI chemati la consultãri, 4. AMBASADORI chemati si rechemati la post sunt purtate cu ifose, printre elemente de receptie-carnaval de interior. Mascati, SAFARIDIS si BAMBINA se retrag cu ZDUP) SAFARIDIS : Zi Zdupache... pe noi unde ne cazezi ?

ZDUP: Pãi asa, fãrã “repartitie” !?... Nu pot!... Încalc legea.

SAFARIDIS : Hai... cã n-ar fi pentru prima datã... (îi dã bani) ZDUP: Doriti apartamentul extraconjugal?

BAMBINA: Nu, dragã... cã e chiar lângã otrava aia de Gina !

SAFARIDIS : Atunci, altceva mai bun!... Unde sã asteptãm rãscumpãrarea!

ZDUP: Am ceva special pentru domnul Safaridis, marele nostru evadat... (îi sopteste ceva la ureche) SAFARIDIS: ... Pãi tu subînchiriezi si spatiile goale !?

ZDUP: Facem si noi afacerile pe care le putem face... (îi dã o cheie, S. iese) BAMBINA : Zdupisor... (îi dã si ea niste bani)... vreau si eu o întrevedere cu fostul meu sot... Da’ foarte discret !

(Primeste pelerinã si mascã, rãmâne asteptând. Se aude Girofarul.

Intrã TERMOPAN si GINA, veseli, de la bal)

27 BAMBINA (se aruncã într-o îmbrãtisare tragicã): Nu mã lãsa, Giani!... Stii cã te iubesc, chiar si asa... aventurier cum esti !

TERMOPAN : Femeie... lasã-mã sã evadez din chingile trecutului...

BAMBINA: Nevasta adevãratã îsi urmeazã bãrbatul si-n pãmânt bãgatã.

TERMOPAN: Asta ere valabil în Egiptul Antic, dragã, la faraoni...

GINA (alint): Azi, sãrmanii bãrbatii care furã pentru nevestele lor, devin eroi mitologici... tinuti la zdup... la New Zdup!!!

TERMOPAN : Am sã fac din închisoarea asta... Muzeul Detinutilor de Cearã... O fac imobil de patrimoniu...

BAMBINA (disperatã): Adicã tu vrei sã bagi alti bani în cosmelia asta !?

TERMOPAN: O cumpãr !!!

GINA (fericitã): Iubitule, esti fanatic.

TERMOPAN: Sunt... Altfel nu eram în toate ziarele si în toate emisiunile...Doamnele mele, ati vãzut cã mafia binelui public s-a întãrit peste noapte!.. Au crescut presiunile internationale: acum vor toatã piata româneascã... Vor sã decidã ei pentru solul, subsolul, si curentii politici subcontinentali. Vã rog ascultati-mã cu atentie!...Voi iesi de aici bãtrân si neputincios, în cãrucior !... Lãsati-mã liber mãcar în detentie! Iar voi... mai bine faceti ceva bani din suferintele noastre... asa, ca în telenovele !

BAMBINA : Smecherule!.. Nu te las eu liber si de capul tãu...

Negociez !!!

TERMOPAN (aparte): Femeia asta se tine de mine ca fiscul american...

GINA : (aparte) Lasã-i apartamentul din Calea Victorei... ãla cu bulinã !

TERMOPAN : Pânã la cutremur, mã omoarã ea, cu iubirea ei...

GINA : Da’ de unde... Nu iubeste decât banii si faima ta...

TERMOPAN: Are si ea banii ei... A avut si ea gloria ei: a fost Miss Moda, Miss Carnaval, Miss România... A fost amanta lui Retezatu’ !

GINA: Ei, acu’... e tocmai bunã sã fie regina... balului nostru de caritate !!!

BAMBINA: Dacã nu negociezi, fac o crizã de nervi !

TERMOPAN : Fã !!!

BAMBINA : Vorbeste si tu ca un european !

TERMOPAN: Vezi cã dacã mã enervezi, te dau cu capul de gratii!...

BAMBINA: Violentule!... Mitocanule!... O sã intri la “criminali” !

TERMOPAN: O sã ies!.. Cã de-aia m-au izolat, ca sã fiu protejat !...

Izolarea mea e necesitate politicã... Un semnal pentru Occident... Ce stii tu... Mãcãni tot timpul. Acuma sunt o victimã, dar în curând voi fi un erou... Statuia meava fi pusã pe soclu...

GINA: Bambino, te sfãtuiesc sã nu fii stupidã... Negociazã-ti si tu viitorul... cu altcineva... cã lui Giani (plânge) i-au confiscat toatã averea. De la A la Z: Aurul, Bijuteriile, Casele, Decoratiile, Euroii, Fordul, Grãmezile de actiuni, Hârtiile de valoare, Icoanele, Jeepul, Kassa de bani, Lirele sterline, Mertanu,sare literele)... Sãbiile, Tablourile, Unicatele, Vila...

(BAMBINA lesinã) TERMOPAN: Trebuie sã vorbesc cu UNCHIUL, sã înfiinteze o noua firmã:Securitate si Protectie Pentru Doamne ... Un SRL asigurat politic si garantat democratic... ( încearcã sã o lege pe Bambina de scaun) BAMBINA : Ce faci ?!?... Vrei sã modifici Constitutia ?!!

TERMOPAN: Nu dragã, numai regulamentele...

BAMBINA: Încalci în picioare drepturile nevestelor ?!

Anul I, nr. 7/2014

28 TERMOPAN: Fereascã sfântul! Asigur linistea dinaintea unei furtuni care va mãtura totul si va dãrâma guvernul... Dar... înainte de ploaia artificiilor, voi lansa o devãratãbombã:MEMORIILE!...

Doamnelor foste si viitoare sotii!... Vom reveni la Guvernare!... (telefon mobil) Sã vinã Taraful!

Scena 18 (Lansare de carte, autografe, fotografii, TV, flori, declaratii.

Fiecare dintre participanti îi ia interviu celuilalt. Toti mascati, numai TERMOPAN fericit) JUDECÃTORUL : (îi aratã condamnarea) Autograf pentru autograf !

TERMOPAN (scrie): “Domnului judecãtor Lucifer Drãgoiescu, cu recunostintã pentru efortul de a suspenda ceea ce a condamnat”... Vezi, judecãtorule, degeaba ai vrut sã mã îngropi!... Termopan... trãieste ca si infractiunea, vesnic!.. Acuma spune ce doresti !!?

JUDECÃTORUL (servil): O sponsorizare.

TERMOPAN: Pentru... palatul de justitie !?

JUDECÃTORUL: Nu... pentru palatul meu de la Brebu!... Prietena mea, Miss Tribunal, face turism agroinfractional... si dupã scandalul cu grefiera porno si respingerea parchetului de legi potrivnice coruptiei, eu am fost obligat sã mã retrag diplomatic din justitie... Dar am pãstrat mereu deschisã o cale, o portitã... pentru un recurs în evadare...

TERMOPAN: Am înteles!... Te rezolv.

JUDECÃTORUL: Mã recompensez. Îti vând un pont... Poti cumpãra ultimii doi magistrati de vânzare... Informatia e clasificatã.

TERMOPAN: Zi-mi ce se mai poate face în favoarea libertãtii mele imediate si neconditionate ?!

JUDECÃTORUL(semn, vine mãsuta cu tortul): Diabetul! Solutia diabetului!

Bogãtia si glicemia au ajuns în limite anormal de normale...

TERMOPAN: Deci avem liber... la degustare... la tortul miresei ??!

JUDECÃTORUL: Blat cu blat ... 11 etaje! Poftã bunã, la toatã lumea !!! (În timp ce toatã lumea primeste câte o portie, se strecoarã si doi “mitingisti”, pe care îi repereazã GENERALUL si îi scoate le luminã) GENERALUL: Voi ce mai vreti?!... O felie din avutie?!... Mai bine la câini!

MITINGIST 1: Banii !!!

GENERALUL: Care bani ?

MITINGIST 2: Banii nostri, depusi la Fondurile astea care s-au evaporat...

GENERALUl: Domnilor mitingisti agresivi si abuzivi... Eu zic sã ziceti multumesc cã nu v-a întrebat nimeni nimic despre de unde ati avut banii pe care i-ati risipit în fondurile de investitii... care s-au evaporat!... Hai, valea!

GINA : Bravo, generale!.. Stii sã negociezi cu liderii mitingistilor !

GENERALUL: Am învãtat la perfectie arta guduratului... Nu te gudurai, nuavansai... Casa generalului fãrã epoleti vã stã la dispozitie, pentru tratative secrete... Pace socialã, pace sexualã... Mult stimatã si nestematã mireasã, de e nu organizati petrecerea unirii cu Excelenta sa... în Marele Paris !?

GINA: Nu vrea Giani... S-a sãturat de vila lui de la Paris... S-a sãturat sã schieze numai în Austria sau în Elvetia... S-a sãturat de toate. Vrea ceva nou!

TERMOPAN (în mijlocul admiratorilor) Dragi deponenti...

Fiindcã tot vã plângeti cã sunteti dati afarã din case, vã invit sã vã construiti... vile!...Uite, vã dau credite prin firmele mele !... Veniti si luati creditele de la mine !... Luati credite transparente : EuroCreditTermopan !!!...(bulucealã generalã) Nu dati, nu dati!!!...

Am zis sã luati, nu sã dati !... Mamã, mor!... Mamããã!

Scena 19 (Toti dispar, rãmâne lîngã el doar MAMA) MAMA : Nu mai striga asa!... Uite, c-am venit !

TERMOPAN: Pãi cum ai venit ?!... Asa, fãrã girofar ?!

MAMA : Am venit cu cãruta... încãrcatã de pepeni... (îl sãrutã pe frunte) La tine e zi de vizitã, si-am fãcut cerere scrisã: domnule comandant, subsemnata Moartea Vasilica... domiciliatã pe raza comunei Cavoiesti, judetul Groapa, vã rog cu respect sã-mi aprobati sã-i aduc lui Georgicã al meu la Nev Zdup rmãtoarele lucrusoare: douã perechi sosete de iarnã, trei cãmãsi de schimb, o pijama de mãtase, mãnusi de ski si clãpari, bani de telescaun pentru Paris, si un televizor supercolor cu diagonala cât terenu’ de fotbal de la marginea satului... O limuzina neagrã opt ori patru... si putinã colivã... de la taicã-su’... care a murit, sãracu, de inimã rea...(plânge) si-acu’ cade cosmelia pe noi...

TERMOPAN (plângand): Mãmico, iartã-mã !!!... Si nu mã ierta cã ti-am adus din insulele Tenerife doar o scoicã de doi euroi, în timp ce Bambinei i-am luat un magazin întreg...Si-acu’ nici nu-ti mai rãspunde la bunã ziua...

MAMA : Lasã, mamã... O sã ai nevoie de bani curati sã dai vamã la îngeri !

TERMOPAN: Pãi tocmai de’aia vreau sã te rog ceva... Dã-mi si mie vreo 5oo de miliarde... din pensia dumitale de douã milioane de la CAP... ca sã plãtesc si eu vedetele, decorurile si regia asta formidabilã…Nici nu stii cât mã costã o urmãrire, un judecãtor sau un procuror... A, si te rog sã vinzi si vaca de lapte, cã mai trebuie sã dau ceva premii de interpretare si de consolare actorilor politici din telenovela mea... Da’ de ce bocesti, mamã scumpã !?!

MAMA: Neam din neamurile noastre n-a pãtit asa ceva: n-a fost nici pe la rãcoare si nici pe la televizoare... Tu când ai de gând sã te-nsori, bãiatule TERMOPAN : Pãi, scrie în invitatia pentru nuntã, mamã!... Si sã stii cã chiar ai dreptate, mamã: neam din neamurile noastre n-au pãtit asa ceva!...

Nuntã cu girofar, mamã!... Nuntã cu girofar!

Scena 20 ( Ecranul devine televizorul cu imgini de NEWS, la care cele douã umbre fantomatice privesc, cu spatele la spectatori si cu capul dat pe spate) ELLA : Ce-au mai ajuns si jurnalele... Numai bârfe... Numai nenorociri.

NICKI : Era si pe vremea noastrã, dar nu se difuzau pe post.

ELLA : Ehe, pe vremea noastrã ministrul învãtãmântului, chiar dacã nu avea el studii, da’ tot mergea pe la scoli... Îsi dedea enteresu’...

NICKI : S-a-nmultit girofarele, Ello...

ELLA: Pãi, si capitalistii ãstia de carton presat... înainte erau cu totii niste ateisti habotnici... Se închinau doar la portrete !...

NICKI . Nimica n-a mai rãmas din ele!... Azi e numai reclame...

ELLA : Pãi nu vezi: pasta de dinti e mai scumpã decât pasta de mici...

NICKI : Uite-l si pe generalu’... (beep lung)... Ce faci pe-aici !?!

GENERALUL (cu fata la spectatori, între cei doi): Servesc nunta !...

Nunta lu’ Termopanu’...

Urmeazã “apoi” botezu’ de la Horezu...

ELLA : Auzi, da’ dosarele noastre le-ai ascuns bine ?!... Alea de la CAP !?

GENERALUL: Pãi de ce, cã doar n-ati fãcut politie politicã...

NICKI : Nu, da am fãcut locuinte... pe care le-ati cumpãrat voi pe un cartus de tigãri strãine si le vindeti acum cu un metru cub de bani, la români...

ELLA: Da’ Marea Zarvã Nationalã, adicã Parlamentu’ ãsta pe stil nou, s-a hotãrât sã ne plãteascã si nouã despãgubirili!? Adicã, dacã fostii proprietari îsi ia vilele înapoi, de ce nu ne dã si nouã Casa Poporului înapoi ?!?

NICKI : Nici loc de veci nu ne-a dat... Nici certificat de deces... Pãi cine le-a fãcut la ãstia metrou !?... Poporu’ !!?... Nu, dragã !...

Noi!... Noi doi!!!

PANAITE CHIFU GENESIS oak and nut tree

Anul I, nr. 7/2014 GENERALUL : Pãi... ar trebui sã înviati, ca sã ne mai ajutati... Mãcar cu câteva indicatii. (misterios) Sã stiti cã s-au furat cosonii de la Sarmisegetusa.

NICKI : Da’ cât s-a furat, cu acte în regulã, la Pitesti, nu zici !? Da’ ministriicât a furat de la agriculturã, nu zici?!.. Da’ generalu Trãdãtoru cât a…

GENERALUL : Uitati citatia la procesul totalitarismului... Trebui sã veniti...

ELLA: Pãi, în ce calitate ?!

GENERALUL : De victime!... Citatia e valabilã pentru douã persoane.

NICKI: Parcã vãd cã o sã asteptãm ca fraierii pe la usi, pânã când o sã ne lase sã intrãm din nou în posesia Casei Poporului...

GENERALUL : Trebuie sã vã luati niste avocati (le dã cãrtile de vizitã)... Si sã fiti atenti, cã acu’ sunt multe filtre pe aici...Avem o reuniune a sefilor de state si a ministrilor din Europa, care-au venit la o mare...vânãtoare de erori!

ELLA : Ascultã, da’când începe nunta asta !?... si unde e ginerica ?!

GENERALUL : I-au spart arcada la un miting de protest... A iesit de la infirmerie cu capul bandajat, dar e apt pentru cãsãtorie.

Scena 21 TERMOPAN (ametit, în scaun cu rotile) : ... Unde-i mama?...

GINA : Calmeazã-te, Giani... Stai linistit!... Ti-a trimis tigãri si ciorapi….

TERMOPAN : Prin cine !?

GINA: A venit chiar ea cu o cãrutã de bani, dar nu i-au dat voie sepepistii sã ajungã la tine... Asta e!.. Hai, cã avem conferintã de presã... Uite, a venit în direct si domnisoara Ramona, cu camera...

29 RAMONA : Stimati telespectatori, dupã cum deja stiti, parlamentul aflat în treabã la lucru prin teritoriu - a aprobat desfãsurãrii nuntii de la New Zdup în Casa Poporului!... Ne poate confirma chiar ginerele... Ati obtinut divortul?

TERMOPAN : Am primit eliberarea !

RAMONA : Pe cautiune ?!

TERMOPAN : Nu, pe ratiune...

RAMONA : Veti fi invitatul emisiunii noastre !?...

GINA : Dupã nuntã, dragã, dupã nuntã... Si numai însotit de mine !

GENERALUL : Iar eu vã voi asigura protectia oficialã prin firmele mele private... (îi înmâneazã o hârtiutã Ramonei) RAMONA: O stire de ultimã orã! Stimati telespectatori, drumul care leagã Piata Închisorii New Zdup de Piata Constitutiei, a fost luatã în întretinere, petermen nelimitat, de firma Termopan Prezident !

TERMOPAN (aparte): Apropo, Generale, cât timp am fost eu în comã de gradul zero, cine a condus-o pe maicã-mea la aeroport !?

GENERALUL: A dus-o Cornel la garã, sefu’... A plecat cu rapidu’ albastru.

TERMOPAN : Foarte bine: cã stii cã la mine nu conteazã banu’... conteazã iubirea... Si principiile... Si familia...

GENERALUL : Asa e, sefu’... Dictatura banului e cea mai a dracu’ !!!

RAMONA : Stimati telespectatori, nunta cu girofar stã la barierã si asteaptãunda verde... Ce surprize ne pregãtiti, domnule ginere ?

TERMOPAN: Din elicopterul fericirii recâstigate, i-am cumpãrat Ginei un spital vechi. Sfântul Zdup, cu fiziologie, radiologie si ginecologie masculinã.

GINA : Mersi Giani, iubitule... Esti un dulce!...

(Intrã PARLAGEA SI CREVEDIA)

Anul I, nr. 7/2014 CREVEDIA : Acum vine si cireasa cea amarã !

PARLAGEA : Parlamentul European nu e de acord cu eliberarea...

TERMOPAN : Cum adicã, am ajuns sã ne cersim si drepturile de nuntasi !?

CREVEDIA : Ai rãbdare, baroane! Comisia nunti si botezuri dezbate chiar acum, în plinã vacantã, contestatia la exceptia de neexecutare a raportului!

PARLAGEA : Avem si o solutie de compromis pe plan local: restrângerea horei în salonul de expozitii picturale aflat la intrarea C, prin parcul Izvor !

TERMOPAN : Eu sunt om de intrarea C !?!

GENERALUL : Lãsati, cã e bun si restaurantu’ unde se mãnâncã deputatii între ei, ca pe vremuri la Capsa... Pun soldatii sã elibereze sala... Afarã cu Bãlasa... afarã cu Grigorescu... Scoatem tablorile din rame si punem benere si afise... Nunta asta va fi capodopera tranzitiei, încã domnisoarã Gina...

(Intrã CRAP)

30 CRAP : Permiteti sefu’... Un raport secret... E strict pentru dumneavoas...

GINA : (smulge, citeste, comenteazã) De ce nu mutati dragã Conferinta de la Marea Neagrã la Poiana Brasov ?! Acolo nu-i tot o mare atitudine !? -ati lãsat tromboniti de niste deputati lasi si ingrati ?!... Pãi nu Giani le-a plãtit lor campaniile alea electorale locale si prezidentiale!? Cu afise, cu benere, cu tot ?! Giani, renuntã la lupta asta cu rãzboinicii întunericului...

TERMOPAN : Dragã, mã costã evadarea asta si reevaluarea sentintelor cam zece la sutã din bugetul României...

GINA : Ar trebui ca senatorii sã dea odatã legea aia special fãcutã pentru grupul nostru de holding... Astãzi marile nunti se fac sau la Paris, sau direct la Izvorani... Dar nu la... Bucuresti...

CRAP (formeazã numãr la mobil): Jur pe toate jurãmintele cã nunta asta cu girofar... va fi cea mai nemaipomenitã...

Anul I, nr. 7/2014

31

CARTEA DE AZI, CARTEA DE MÂINE Alexandru-Grigore Pisoschi

DIN HERALDICA TERITORIALÃ A BUCOVINEI ISTORICE, HOTINULUI SI HERTEI

PREFATA DE PROF.UNIV.DR. NICOLAE EDROIU, MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMANE, PRESEDINTELE FILIALEI CLUJ - NAPOCA A COMISIEI NATIONALE DE GENEALOGIE, HERALDICA SI SIGILOGRAFIE A ACADEMIEI ROMANE.