Dacia eterna 5

DACIA ETERNÃ

REVISTÃ DE CULTURÃ - TRADITII, PROZÃ, TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZÃ AN 1, NR. 5, AUGUST 2014 * APARE ÎN ZIUA DE 21 A FIECÃREI LUNI

2

Anul I, nr. 5/2014

SUMAR Ioan Pãunescu, ÎNDEMN LA LECTURÃ/3-4

Pentru o Românie a Meritocratiei!

TRADITII Mihai Popescu, AL XV-LEA CONGRES INTERNATIONAL DE DACOLOGIE - ORADEA, 18-19 IULIE 2014/5-6 Ioan Pãunescu, DIOSCORIDES SI DACIA - IV / 7-9

Statuia regelui Decebal la Cazane

ARTA PLASTICÃ Constanta Abãlasei-Donosã, AMINTIRI DIN INFINITUL MEMORIEI/10 Constanta Abãlasei-Donosã, ARBORELE - ESENTA CREATIEI/11 PROZÃ Nicolae Iliescu, SENZATIA SI EU/12-14 Claudia E. Napoli, VÂNÃTOAREA/15-16 Dorina Stoica, DOAR EL I-A SPUS TEADORA/17-19 ROMAN FOILETON Corneliu Leu, VECINUL CEL BUN / 20-24 Raluca Ioana Maftei, SCRIS ÎN STELE / 25-29 TEATRU Dinu Grigorescu, NUNTÃ CU GIROFAR/ 30-33 TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZÃ Maria Bãlasa, FENG JICAI - MESTERUL NIREN ZHANG/ZHANG FIGURINE -DIN - LUT/34-35 CARTEA DE AZI, CARTEA DE MÂINE Camelia Pantazi Tudor, CULORI SECRETE/36 MEMORII Ion Andreita, RÃZLETE/37-39

DIRECTOR FONDATOR: CONSTANTIN LUPEANU REDACTOR-SEF: IOAN PÃUNESCU Adresa: Str. Aurel Vlaicu, nr. 25, cod 330007, Deva, România Email: revistadaciaeterna@gmail.com www.scribd.com/Dacia-Eterna www.cartesiarte.ro Textele se vor trimite pe adresa de email a revistei, în format electronic, fonturi Times New Roman, size 12, cu semnele diacritice proprii limbii române, însotite de fotografia autorului.

Colaborãrile nu se plãtesc. Reproducerea este permisã, cu citarea sursei.

Numãr ilustrat cu imagini dupã lucrãrile artistei plastice Constanta Abãlasei-Donosã.

Coperta I: MESTECENI TOAMNA/acuarelã Coperta IV: MÃNÃSTIREA SUCEVITA/penitã

Responsabilitatea pentru opiniile exprimate în cuprinsul textelor revine exclusiv semnatarilor (Codul Penal, art. 205-206).

Revista se distribuie gratuit.

ISSN 2360 – 199X ISSN–L 2360 – 199X

3

Anul I,nr.5/2014

ÎNDEMN LA LECTURÃ Lectura este muzica gândurilor scrise.

(Aforism) Zilele trecute am citit îngrijorat în publicatia, în format electronic, “Wall Street”, o suitã de informatii, culese din presa ultimilor ani, referitoare la preocupãrile culturale ale românilor. Totul se baza pe un studiu al Institutului National de Statisticã (INS), citat de Mediafax.

Studiul INS ne spune cã: • Copiii cu vârsta între 10 – 14 ani citesc în timpul liber circa 26 de minute zilnic; • Tinerii între 15 – 24 ani nu alocã mai mult de 19 minute zilnic lecturii, în timpul lor liber; • Iar persoanele de 25 ani si peste, acordã numii 10 – 12 minute din timpul lor liber.

Cred cã nu trebuie sã ne mire nici faptul cã în urma testului PISA (o evaluare standardizatã internationalã) din 2012, elevii români ocupã doar locul 45 din cele 65 de tãri participante. Au fost acordate punctaje la disciplinele: matematicã, citit/lecturã si stiinte.

La lecturã/citire au obtinut 438 puncte, valoare mult inferioarã punctajului mediu înregistrat de tãrile, majoritar prezente la test, din OECD (Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economicã), de 496 de puncte. Scorul este similar cu cel al unor tãri ca: Serbia, Uniunea Emiratelor Arabe, Chile, Costa Rica, Bulgaria, si inferior Ciprului, Slovaciei, Rusiei, Turciei, Greciei, Lituaniei, Sloveniei, Islandei, Suediei sau Croatiei.

Dacã se va continua în acelasi sens în anii ce vin, adicã în diminuarea timpului dedicat lecturii, situatia la capacitatea de promovare a românilor în câmpul muncilor intelectuale, atât a celor care studiazã în forme organizate de învãtãmânt, cât si a celor care se autoperfectioneazã, poate deveni dramaticã. La fel de îngrijorãtor va actiona lipsa de lecturã si asupra capacitãtilor de exprimare în scris si vorbit a populatiei; un limbaj sãrac, stereotip, agramat va domina în societate.

Ce-i de fãcut? Pentru atenuarea efectelor negative a lipsei de lecturã, cât mai curând posibil trebuie ca sã se întreprindã actiuni precum: - Gãsirea de stimulente pentru a transforma lectura într-o pasiune statornicã pentru toate nivelele de vârstã.

- Încurajarea lecturii prin concursuri la nivelul scolilor si a societãtii.

- Caiete de lecturã scolare, obligatorii, cu o grilã de verificare riguroasã, pentru a se împiedica fraudarea prin utilizarea Internetului. Caietele sã posede un capitol cu numele de “vocabular”, care sã continã cuvinte noi, culese din lectura cãrtilor. E bine sã se testeze cuvintele învãtate.

- Concursuri cu premii de verificarea lecturii unor bucãti literare, a unor romane sau nuvele sau a operei unor scriitori, etc.

- Renuntarea la reducerea numãrului de biblioteci pe considerentul cã nu sunt bani pentru personalul de deservire sau nu se poate plãti chirie pentru spatiul ocupat

de bibliotecã, sau cã spatiul cu acestã destinatie a fost retrocedat unor proprietari de drept. Motive pentru distrugerea unor lãcasuri destinate cãrtii se gãsesc întotdeauna. E bine sã se renunte la justificãri ale distructivului si sã se caute solutii ca spatiile existente, destinate acestui scop sã fie pãstrat si chiar sã fie amplificat.

- Administratiile locale si la nivel national sã încurajeze deschiderea de librãrii sau pãstrarea celor vechi. Sunt orase care practic nu mai au librãrii, iar în cel medii sau mari ca dimensiune numãrul magazinelor care desfãceau carte s-a diminuat drastic. Asa cã, propaganda nationalã lansatã de TVR “Citeste o carte în româneste” nu are un sprijin real atunci când nu ai de unde sã cumperi cartea... ºi multe altele.

Un rol important revine pãrintilor care sã cultive în familie dragostea fatã de lecturã, orientându-i pe cei tineri în alegerea cãrtilor destinate lecturii, discutarea celor citite si realizarea în fiecare casã a unor biblioteci, fie din carte tipãritã, fie de cea în format electronic.

Revenind la aceastã formã (electronicã) apar numeroase avantaje: ocupã un spatiu infinit mai mic (într-o plachetã, de mãrimea unei cãrti de tip buzunar, poti avea cu tine peste 1000 de volume de carte), tehnologia e-ink oferã: acelas sistem de citit ca în cazul unei cãrti tipãrite - fãrã a deranja ochiul ca un ecran de calculatormodificarea contrastului, a dimensiunii literii, sau însotirea lecturii cu textul citit de un actor (în unele cazuri), stocarea automatã si usoarã a unui text selectat, etc.

Un loc aparte revine alegerea cãrtilor pentru lecturã (sau altfel spus a calitãtii lecturii). Este greu de selectat din miliardele de titluri de cãrti apãrute în tãrile pãmântului, cele mai bune titluri, cele mai bune temetici, cele mai educative subiecte, pentru cã în decursul timpului (la fel si în prezent) au fost tipãrite multe cãrti care incitã cititorul la acte violente, la urã, rasism, la vicii, etc.

Legat de acest subiect, iatã ce spunea în 1954, cel mai mare creator de carte româneascã, scriitorul Mihail Sadoveanu: “Cartea îndeplineste nu numai minunea de a ne pune în contact cu semenii nostri depãrtati în timp si spatiu; aceasta îndeplineste fapta de misiune de a ne face sã trãim în afarã de minciunã, nedreptate si prejudecãti. În aceste urne sacre, în care poetii si cugetãtorii si-au închis inimile, gãsim acea putere fãrã moarte care miscã umanitatea înainte în progresul ei necontenit. Între calamitãti si catastrofe, oamenii nobili care nu mai sunt ne dau puterea acumulatã în operele lor ca sã rãzbim spre adevãr, justitie socialã si pace.”

Marele scriitor clasifica apoi cãrtile, ca bune, mai putin bune, îndemnând pe oamenii cu experientã de viatã si lecturã sã ne recomande cãrtile bune, capabile sã dezvolte gustul pentru frumos, util si cultivarea unor idei nobile, folositoare cititorului în formarea sa cât si a întregii societãti umane. În lumina celor mentionate mai sus, Mircea Eliade, marele istoric al religiilor, scriitor cu har, umanist de marcã, pentru cã iubea tineretul,

Anul I, nr. 5/2014

4 a încercat sã-l orienteze spre lecturi utile, capabile sã-l înalte la nivelul omului cult, stimulând sentimente nobile, generatoare de progres si înãltare sufleteascã. Astfel, el recomanda o listã de 15 cãrti oricãrui tânãr “care se pretinde cult”: 1. Tristan si Izolda; 2. Vita nova de Dante Aligheri; 3. Cetatea Anticã de Fustel de Coulanges; 4. Civilizatia în timpul Renasterii de Burckhardt; 5.

Phyché de Ervin Rhode; 6. Gândirea chinezã de Marcel Granet; 7. Temeliile secolului al XIX-lea de A.S. Chamberlain; 8. Goethe de Friederich Gundolf; 9. Gânditorii Greciei de Theodor Gomperz; 10. Paideia de Werner Jaeger; 11. Pour lÊhistoire de la science hellene de Paul Tannery; 12. Kulturgeschichte Afrikas de Leo Frobenius;

13. Hanbuch des altorientalischen Geisteskultur de Alfred Jeremias; 14. Buddha de Hermann Oldemburg; 15. West-ostliche Mystik de Rudolf Otto.

Dacã încã nu ati citit mãcar una din cãrtile recomandate de Eliade, vã rog sã încercati s-o faceti - fie cã acea carte este în traducere româneascã sau în original sau într-o limbã pe care o cunoasteti.

Nu veti regreta . Câstigul în cunoasterea unor probleme ale umanitãtii va fi imens. Pãcat cã asemenea mentori nu mai sunt printre noi.

Concluzia celor de mai sus este un cãlduros ÎNDEMN LA LECTURÃ. Dupã ce veti termina de citit acest articol, revista noastrã vã invitã sã cititi texte frumoase, scrise de oameni talentati. Nu pierdeti ocazia.

Lecturã plãcutã!

Ioan Pãunescu

Lan de grâu - acuarelã

Anul I,nr.5/2014

TRADITII

5

Mihai Popescu

AL XV-LEA CONGRES INTERNATIONAL DE DACOLOGIE ORADEA 18 - 19 IULIE 2014 Dupã Bucuresti, Alba Iulia, Târgu Jiu si Buzãu, cetatea de pe malurile Crisului Repede a gãzduit editia din acest an a congresului, având tema principalã ”Dacologia la George Cosbuc”. Deschiderea lucrãrilor si sustinerea prezentãrilor în plen au avut loc în Sala Filarmonicii din Oradea.

Cuvântul de deschidere a fost rostit de dr. Napoleon Sãvescu, presedintele Dacia Revival International, initiatorul congreselor. Au urmat cuvântãri de salut din partea autoritãtilor locale, Directiei Judetene de Culturã si presei locale. Elevii Colegiului National ”Emanuil Gojdu” din Oradea au sustinut un recital de poezie din opera dacologicã a lui George Cosbuc.

Comunicarea ”Dacii – punte geneticã între populatiile vechi din Epoca Bronzului si a Fierului si populatia actualã a României”, sustinutã de prof. univ. dr. doc. Alexander Rodewald (Directorul Institutului de Biologie Umanã si Antropologie al Universitãtii din Hanburg, Germania, onorat cu titlul de Profesor Honoris Causa al Universitãtii din Bucuresti) si dr. Georgeta Cardos, a fost urmãritã cu deosebit interes. Prima parte a comunicãrii, a fost o introducere în paleogenetica modernã, vãzutã ca ”fereastrã” cãtre trecutul omenirii, în elucidarea unor enigme istorice. În partea a doua, au fost prezentate originea si înrudirea populatiilor vechi si actuale din România, vãzute prin prisma dovezilor genetice si paleogenetice.

Comunicãrile privind multiplele contributii ale lui George Cosbuc la îmbogãtirea cercetãrilor istorice, lingvistice, etnografice si antropologice si a creatiei literare privind strãmosii nostri geto-daci au pus într-o luminã nouã personalitatea complexã a marelui poet, traducãtor si ziarist român ardelean. În încheierea prezentãrilor în plen, a fost lansatã editia a sasea a lucrãrii ”Strãmosii nostri reali getii-dacii-tracii-illirii … natiunea matcã din vatra «Vechii Europe», de conf. univ. dr. Gh. D. Iscru. În continuare, lucrãrile congresului s-au desfãsurat pe sectiuni, în sãlile Belvedere, Forum, Paladium si Panoramic ale hotelului Continental Forum, situat pe malul Crisului Repede. Cele patru sectiuni au fost ”Dacologia la George Cosbuc”, ”Dacii în constiinta lumii”, ”Sfintii martiri brâncoveni si unitatea spiritualã a locuitorilor Vechii Dacii” si ”Oradea – file de istorie”.

Comunicãrile au fost pregãtite si sustinute de cercetãtori din cele mai importante centre culturale ale României, dar si din Statele Unite ale Americii, Australia, Franta, Germania, Elvetia etc., care au prezentat diverse aspecte ale

vietii si activitãtii lui George Cosbuc, accentuând preocupãrile sale de cãutare a rãdãcinilor indo-europene ale geto-dacilor si importanta creatiilor sale literare.

Comunicãrile privind rolul dacilor si Daciei în constiinta lumii au urmãrit consemnãrile istorice si istoriografice, mãrturiile literare, artistice si arhitecturale pãstrate în România, în Europa si în lume.

Contextul geopolitic, diplomatic, politic, militar, religios, cultural si spiritual al Tãrilor Române la sfârsitul secolului al XVII-lea si începutul secolului al XVIII-lea a fost analizat în cadrul sectiunii dedicate sfintilor martiri Constantin Brâncoveanu-Basaraba si fiii sãi. Încercãrile domnitorului muntean de a asigura unitatea religioasã, culturalã si spiritualã a tuturor românilor din Transilvania, Tara Româneascã si Moldova au fost analizate în contextul fragil al echilibrului cãutat de români între Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Imperiul Tarist, Regatul Poloniei si interesele regatelor Frantei, Prusiei sau Suediei. În cancelariile regale sau imperiale ale acestor mari puteri ale vremii, erau pregãtite scenarii de (re)constituire a unui ducat sau regat al Daciei, condus fireste de un duce, mare duce sau rege din dinastia initiatoare si protectoare, iar domnitorul muntean voia ca unitatea spiritualã a locuitorilor Vechii Dacii sã asigure un continut românesc autentic si durabil în eventualitatea realizãrii unuia dintre aceste scenarii politice sugerate de corespondenta diplomaticã a vremii si dovedite ulterior de istorici cu documente din arhivele curtilor imperiale si regale respective. O comunicare deosebitã, sustinutã de jurnalista de origine libanezã Nabila Bechara-Cuza, l-a prezentat pe Sfântul Constantin Brâncoveanu drept primul ctitor al cristalizãrii natiunii arabe, prin publicarea primei cãrti tipãrite în limba arabã din lume (Snagov, 1713).

Cea de-a patra sectiune a congresului a fost dedicatã cercetãrilor arheologice, istorice, istoriografice, religioase, etnografice si culturale locale. Profesori universitari, profesori si cercetãtori din Oradea si Crisana au prezentat cetãtile dacice din Bihor si Crisan, sistemul de apãrare al cetãtii din Oradea, heraldica orasului Oradea si a judetului Bihor, rolul revistei ”Familia” ca tribunã culturalã nationalã a românilor de pretutindeni.

Autorii comunicãrilor au profesii dintre cele mai diverse: istorici, muzeografi, profesori si profesori universitari la diverse discipline umaniste, stiintifice si tehnice, ingineri, economisti, medici, juristi, etnografi, antropologi,preoti, bibliotecari, ofiteri si generali ai armatei române, oameni politici, iar perspectiva specificã fiecãrei

Anul I, nr. 5/2014

6 profesii aduce originalitate si diversitate, abordãri interdisciplinare si transdisciplinare, considerate mai putin consistente si neluate în seamã de istoriografia oficialã.

Rezumatele majoritãtii lucrãrilor au fost publicate în numãrul dedicat Congresului al revistei ”Dacia magazin” ( nr. 102-103, disponibil si online la adresa www.dacia.org), însã prezentarea comunicãrilor integrale în plen si pe sectiuni a dat viatã

informatiilor si a prilejuit cunoasterea reciprocã între lectori si public.

Singura ”nemultumire” a multor participanti a fost cã nu au putut asculta personal comunicãrile prezentate simultan la cele patru sectiuni.

Prof. dr. Mihai Popescu

Flori de toamnã - acuarelã

7

AnulI,nr.5/

Ioan Pãunescu

DIOSCORIDES SI DACIA (IV) ( continuare din numãrul 4 al revistei Dacia Eterna) 6. Mizela (Tymus vulgaris) Face parte din familia Labiate.

Nume populare românesti: Cimbru de grãdinã, Lãmâioarã, Lãmâita, Cimbru bun, Cimbru adevãrat.

Denumirea în alte limbi strãine: Fr. Thym, Barigoule, Farigoule, Thym vulgaire; G. Thymian; M. Kerti kakukkfii; R. Timian abâknavennâi.

Aria de rãspândire: Se gãseste pe pajisti si fânete.

Remediile recomandate de Dioscorides: • Fiertura cu otet, din aceastã plantã, bãutã în serii, ajutã la eliminarea prin fecale a secretiilor provenite din inflamatii • Fiertura cu miere, ajutã pe cei care au deficiente respiratorii când se gãsesc în pozitie verticalã ca si asmaticilor. În aceastã combinatie e folositoare si pentru eliminarea viermilor intestinali • Ajutã la pornirea fluxului menstrual • Este un bun abortiv • Are proprietãti diuretice, fiind utilã bolnavilor de rinichi • Planta amestecatã cu miere, sub formã de pastã, curãtã cãile respiratorii • Maceratã în otet, sub formã de cataplasmã, usureazã suferintele în cazul hematoanelor si edemelor recente • Planta, tinutã în vin si preparatã apoi sub formã de alifie, este utilã celor care suferã de ischiazis • Consumatã în mâncare amelioreazã vederea • Este un bun condiment în mâncãrile oamenilor sãnãtosi.

Medicina naturitã de azi o prezintã astfel: Descrierea botanicã: Subarbust cu tulpinã ascendentã foarte ramificatã, în patru muchii, de culoare verde-rosieticã, înaltã de 20 – 40 cm, lignificatã la partea inferioarã; frunzele aproape sesile, mici, liniare, cu marginile rãsucite în jos, acoperite cu peri moi; florile mici rozee, grupate în raceme la subtioara frunzelor. Fructul este o tetrachenã. Înfloreste în perioada mai – octombrie, fiind intens vizitatã de albine.

Analiza chimicã: ulei volatil (cineol, timol, carvacrol), un principiu amar( serpilina), tanin, rãsini, etc.

Actiunea farmacodinamicã: astringentã, antisepticã, colereticã, colagogã. Întrebuintãri terapeutice: Infuzia de iarbã de cimbru, preparatã dintr-o lingurã de plantã la o jumãtate de litru de apã, bãutã cãldutã, este recomandatã pentru combaterea tusei convulsive, a astmului, a bronsitei, a rãguselii,

41022222

pentru a îmbunãtãtii functionarea ficatului si a rinicilor si pentru eliminarea viermilor intestinali.

Infuzia de cimbru are o actiune favorabilã asupra centrilor nervosi si a circulatiei sanguine, accelerând pulsul, ceea ce face sã fie folositoare în anemii si astenie nervoasã.

Extern. Cimbrul poate fi pregãtit în pregãtirea bãilor medicinale pentru usurarea durerilor reumatismale si ale gutei, precum si pentru vindecarea plãgilor purulente. Baia se recomandã sã se facã în felul urmãtor: se preparã o infuzie de cimbru din 150 g plantã la 4 litri de apã; aceasta se toarnã într-un sãculet de tifon, în cada de baie, se dã drumul la apa caldã si se stã în acest lichid 10 – 20 minute. În cantitãti mari, cimbrul dã nastere la: tulburãri nervoase, enterocolite. În alimentatie, cimbrul se utilizeazã pentru calitãtile sale condimentare, în gospodãrii, iar în industrie pentru aromatizarea unor alimente si în fabricarea anumitor produse. În medicina popularã: - Este recomandatã penru combaterea durerilor abdominale, colicilor, durerilor de cap.

- Se foloseste în tratarea tusei, obisnuite sau convulsive, ca expectorant.

- Era indicatã si în tratarea: tuberculozei, indigestiei, retentiei urinare si pentru stimularea functionãrii ficatului si rinichilor.

7. Propodila /Procedilia (Potentilla reptans) Face parte din familia Rosaceae.

Nume populare românesti: Cinci degete, Iarba degetelor, Ochiul boului, Cimciulicã, Buruianã de rânzã, Trãgãnac.

Denumirea în alte limbi strãine: Fr. Quinte feuille; G. Gänserich, Fingerkraut; M Judás pimpo; R. Lapcintka gusinaia.

Aria de rãspândire: Creste spontan prin pãsuni, livezi, pe marginea drumurilor, pe terenuri umede, mai ales în regiunea dealurilor si la munte.

Remediile recomandate de Dioscorides: • Linisteste durerile de dinti, dacã apa din fiertura de rãdãcinã de plantã ( lichidul rezultat din reducerea lui la 1/3 din cantitatea initialã) este luatã în gurã • Fiertura vindecã ulceratiile putride ale gurii

8

Anul I, nr. 5/2014 •

Sub formã de gargarã se înlãturã inflamatiile faringelui • Ajutã în cazul diareei si dizinteriei • Este utilã artriticilor si celor bolnavi de ischiazis • Cataplasmele, din rãdãcinã de plantã, macerate în otet, vindecã herpesurile • Planta vindecã: scofulele si întãririle pielii, umflãturile, eczemele, abcesele, erizipelul, excrescentele de la degete, calozitãtile si râia • Sucul din rãdãcina plantei se poate folosi împotriva otrãvurilor sau în cazul bolilor de ficat sau plãmâni • Frunzele plantei, bãute cu hidromel sau vin, tãiat cu apã, se pot folosi în cazul frigurilor • În combaterea febrei periodice: câte 4 frunze se pot lua pentru asemenea afectiune, care se repetã din 4 în 4 zile; la cea cu un ciclu de 3 zile, câte 3, iar la un ciclu de o zi câte una.

• Pentru epileptici – se consumã 30 de frunze zilnic, timp de 30 de zile • În cazul icterului – se bea 3 cesti de suc de frunze pe zi • Sub formã de cataplasme, cu miere si sare, vindecã: rãnile, fistulele, escrescentele de pe unghii • Se poate folosi în cazul herniilor intestinale sau hemoroizilor.

Medicina naturitã de azi o prezintã astfel: Descrierea botanicã: Perenã, ierboasã târâtoare, cu frunze digitiforme, compuse din cinci foliole sesile, flori galbene solitare. Înfloreste în perioada mai – august. Este vizitatã de albine numai în lipsa altor specii de plante, ca urmare a valorii sale melifere scãzute.

Analiza chimicã: tanin, substante amare, ulei volatil, sãruri minerale, quercitinã, betainã, colinã, etc.

Actiunea farmacodinamicã: astringentã, hemostaticã, spasmodicã, cicatrizantã. Întrebuintãri terapeutice: Intern. Sub formã de infuzie ( o lingurã de plantã la o jumãtate de litru de apã) se administreazã în combaterea diareii, ca antispasmotic gastric si intestinal, în anemie, în stãrile de convalescentã ca hemostatic împotriva hemoragiilor, etc Extern. Infuzia, pregãtitã cum s-a arãtat mai sus, se foloseste în spãlãturi în leucoree, în scopul vindecãrii diferitelor plãgi purulente si sub formã de gargarã în gingivite. În medicina popularã a fost rar folositã.

8. Salia (Datum Stramonium) Face parte din familia Solanaceae.

Nume populare românesti: Ciumãfaie, Lau, Alaur, Bolãndaritã, Ciuma fetii, Cornutã, Mãrul porcului Denumirea în alte limbi strãine: Fr. Pomme épineuse, Stramoine; G. Stechapfel; M. Cucor mukor; R. Durman abâknavennâi.

Aria de rãspândire: Creste pe locuri necultivate, mai ales pe acelea pe care a fost depozitat gunoiul de grajd, în toatã tara.

Remediile recomandate de Dioscorides: • Frunzele, fructul si sucul acestei plante tinute în vin fac sã iasã aschiile de lemn sau tot ce a intrat strãin în corp • Fiertura vindecã retentia de urinã • Fiertura bãutã de mai multe ori pe zi, sparge pietrele din vezica urinarã • Fiertura bãutã pe stomacul gol face sã porneascã menstruatia Medicina naturitã de azi o prezintã astfel: Descrierea botanicã: Anualã, ierboasã, robustã. Tulpina este înaltã de 0,8 – 1 m, bogat ramificatã, în partea superioarã, fãrã spini si fistuloasã.

Frunzele sunt mari, petiolate, în formã ovoidã. Marginea este adânc si neregulat dintatã, formând aproape lobi. Culoarea frunzelor este de un verde intens mai închis pe partea superioarã si mai deschis pe cea inferioarã.

Florile sunt solitare, regulate, asezate la subtioara frunzelor, aproape de baza ramificatiilor. Floarea se deschide seara.

Fructul este o capsulã tepoasã, ovoidã, la început verde, pãroasã, la maturitate de culoare brunã, având în interior 400 – 480 de seminte de culoare brun-închis, aproape neagrã.

La maturitate capsula se deschide si semintele se deschid si semintele se scuturã, prin cele patru crãpãturi.

Analiza chimicã: alcaloizi: hioscianina, scopolomina, tigliteloidina, ulei gras, rutina, etc Actiunea farmacodinamicã: antiasmaticã, antispasmodicã si parasimpaticolicã. Întrebuintãri terapeutice: Din cauza toxicitãtii frunzele plantei nu se folosesc decât cu avizul medicului.

Datoritã proprietãtilor antiasmatice ale plantei, aceasta este folositã la confectionarea tigãrilor antiasmatice.

Datoritã scopolaminei, care are o actiune asemãnãtoare atropinei – calmând actiunile psihomatice – este folositã în tratamentul parkinsonului si a coreei.

Asociatã cu morfina, se foloseste la calmarea durerilor foarte puternice ca si pentru pregãtirea narcozei în chirurgie.

Datoritã efectului de dilatare a pupilei (midriazã) este folositã în oftalmologie sau în combaterea rãului de mare. În medicina popularã.

Planta a fost folositã sub formã de catplasmã, la rãni, iar frunzele în cazul insomniilor.

Concluzii finale.

La concluziile anterioare se mai poate adãuga urmãtoarele: 1.Suita noastrã de articole poate continua cu încã multe numere, dar scopul al celor prezentate pânã în acum a fost de a arãta importanta personalitãtii lui Dioscoride din punct de vedere al istoriei Daciei, a omului de stiintã care a pus bazele farmacologiei, al atestãrilor preocupãrilor si realizãrilor strãmosilor nostri daci pentru lecuirea unor boli prin folosirea plantelor medicinale.

9

Anul I, nr. 5/2014

2.Academia României cred cã are datoria de a mobiliza oamenii de stiintã cei mai avizati din tara noastrã, din domeniile: medicinei, farmacologiei, botanicii, folcloristicii, lingvsticii, istoriei stintei si altor discipline pentru a elabora o lucrare de sintezã care sã aibã ca centru opera De Materia Medica. La acesta se va adãuga experienta în domeniul vindecãrii cu plante a poporului român în decursul exsitentei sale milenare. Interesant ar fi ca analiza sã cuprindã o abordare exhaustivã a operei savantului grec, care dupã cum se stie, cuprinde si leacuri mai putin ortodoxe vremurilor noastre – descâtece, invocatii, recomandãri de videcare gresite – corelândule pe acestea cu cele întâlnite în folclorul românesc. Poate cã se vor gãsi legãturi interesante.

3. În speranta cã cele prezentate pânã acum nu v-au plictisit, vã urez: Sãnãtate! Cu folosirea a cât mai putine plante de leac sau medicamente (sau deloc)!.

Bibliografie Internet. – pentru întreaga suitã de articole 1.

2.

3.

4.

5.

ro/en.wikipedia.org/wiki/Dacia en.wikipedia.org/wiki/ Dacians ro.wikipedia.org/wiki/Cultura_ºi_civilizaþia_dacicã ro/en.wikipedia.org/wiki/Pedanius_Dioscorides ro.wikipedia.org/wiki / Denumiri_dacice_de_plante_medicinale 6. en.wikipedia.org/wiki/Pseudo_Apuleius 7. www.enciclopedia-dacicã.ro

Flori galbene - acuarelã

Anul I, nr. 5/2014

10

ARTÃ PLASTICÃ

Constanta Abãlasei-Donosã

AMINTIRI DIN INFINITUL MEMORIEI Din adâncul vietii noastre, apar permanent amintiri si iar amintiri, apoi ele se topesc în sufletul ochilor nostri spãlate de lacrimi, însã gândul tot rãmâne la anii copilãriei, la pãrul castaniu al mamei, la ochii albastri ai tatãlui precum apa izvorului Drãgãsani, ori la casa copilãriei asa cum scriam cândva într-o carte de versuri; Panselute, albãstrele Pensule si multe cãrti, Ceas cu cuc si-o casã veche E tabloul cu-amintiri Al copilãriei mele.

De când anii s-au tot scrus, Gândul meu se mai topeste În petalele de crin si flori Ceas cu cuc si-o casã veche Gândurilor dau fiori.

Copilãria a trecut; trecuta-am si eu prin scoala primarã, cursurile Liceului de culturã generalã nr.5 din Brãila în paralel cu Scoala Popularã de Artã – clasa Picturã, condusã de artistul plastic Vespasian Lungu, unde eu mã simteam în largul meu. Însã cel ce m-a învãtat încã de mic copil sã simt valoarea frumosului desãvârsit, a fost artistul plastic Ion Gâtã, spirit cu care am copilãrit, fiindu-mi ca un frate mai mare si de la care am învãtat taina desenului în creion, a acuarelei sau al vopselelor în ulei puse pe pânzã cu pensula ori cutitul, din momentele când mã punea pe câte un scaun sã-i fiu model de studiu. Desi pe atunci aveam doar 5 – 6 ani si mã plictiseam de atâta nemiscare, peste ani pictura si grafica au devenit rãsfãtatele mele.

Dupã terminarea liceului si a cursurilor de picturã, am sustinut câtiva ani la rând examene de admitere la Institutul de Arte-Plastice Nicolae Grigorescu, spre adeveni artist, însã de fiecare datã mã regãseam pe locul 4-5 sub linia rosie. Într-o bunã zi când eu am trecut peste vârsta de 22 de ani, mama cu lacrimi în ochi, care i se fãceau ghem pe fatã, mi-a mãrturisit cu insistentã sã-mi schimb planurile de-a devein pictor si sã urmez o altã scoalã spre a-mi câstiga existenta în viatã. La auzul cuvintelor spuse printre lacrimi, toatã plãcerea mea pentru picturã si poezie am închis-o într-un sertar al inimii si mult am suferit din aceastã pricinã !

M-am pregãtit cu strãduintã, am sustinut examenele si asa am reusit sã fiu admisã la Institutul de Arhitecturã Ion Mincu din Bucuresti, cursuri de 4 ani în proiectare - sistematizare.

Severitatea si precizia acestei meserii mi-a prins atât de bine în încercãrile mele de-a face graficã în penitã ori cu pensula, unul din domeniul plastic, de care eu nu m-am deslipit niciodatã.

Cu modestia care mã caracterizeazã, voi încerca sã vã prezint pe rând despre tehnicile pe care le adordez în arta pe care o fac, în urma unor viziuni personale fructificatã prin experienta mea a zecilor de ani în fata sevaletuuli ori la masa de lucru. Acesti toti ani, au însemnat pentru mine ani de muncã renuntând la multe probleme personale, pentru a-mi forma criteriile proprii de viziune asupra muncii si exigentei autoimpuse. Poate si din acest motiv anumite lucruri i-au marcat pe multi confrati din orasul copilãriei mele, tinându-mã departe în penumbrã, ignorând eficienta tehnicilor pe care începusem sã le abordez ca motiv plastic.

Cum spunea cândva criticul de artã Ana Maria Vicol, în Revista de Culturã Dunãrea, nr.5-8 / 2003: ,,Lucrând extrem de stãruitor, scrupuloasã cu sine, Constanta Abãlasei-Donosã scrie si picteazã sau deseneazã dintr-un anume sentiment al datoriei fatã de sine si fatã de ceilalti; ea se simte detinãtoarea unui punct de vedere propriu a tot ce intrã sub actiunea întelegerii si simtirii sale si se considerã obligatã sã propunã publicului acest punct de vedere; este consecinta nevoii ei de comunicare, a convingerii cã lucrurile tinute pentru sine, nescrise, ne-pictate sau ne-desenate s-ar putea pierde si cã, în timp faptul acesta ar putea fi regretabil.

Constanta Abãlasei-Donosã – mã refer la ea ca autor de literaturã si artã plasticã – are un fel al ei de a se raporta în timp; pentru ea prezentul are datoria de a recupera secventele trecutului si a le directiona spre viitor. Viitorul – mai mult sau mai putin îndepãrtat – va asimila cu mare sigurantã , partea de adevãr al acestor secvente, iar Constanta Abãlasei-Donosã are o extraordinarã putere sã lucreze pentru acest timp înmchis între limite greu de precizat. ,, Pentru mine, pictura, este asemenea unui poem de dragoste din sãrutãri, suspine si mângâieri si ele nu vor fi reusite niciodatã

9

Anul I, nr. 5/2014

atunci când câmpul de imagine vegetal, acvatic, floral ori portretul pus pe pânzã, pe lemn, hârtie sau carton nu-ti transmit o pãrticicã sublimã din sufletul meu . În graficã, unul dintre elementele caracteristice ale acestei tehnici este stãpânirea desenului cu ajutorul cãruia poti reda si obtine prin tehnicile sale, lucruri incredibil de frumoase.

In grafica pe care eu o execute, folosesc ca mijloc de expresie linia si punctual. Cu cât lucrãrile devin mai reusite, cu atât mai

mult dau sã se înteleagã cã arta liniilor si punctelor cum o folosesc, au o intensitate tonalã plãcutã ochiului. În arta pe care o fac: picturã pe pânzã si carton, acuarelã, graficã în penitã, de multe ori scormonesc în asteptarea plãcerii cãlãuzitã de fler, dar uneori mã lovesc si de lucruri necunoscute.

Când încerc sã le privesc, am un fel de cutremurare. Aceastã cutremurare si unele socuri, mi-au fecundat si mai mult puterea creatoare.

ARBORELE – ESENTA CREATIEI În lumea mea fascinantã a cuvintelor si cea creionatã în culoare, arborele reprezintã pentru mine un mare interes, care uneori, mã copleseste prin fermecãtoarele sale culori. Stãpânit de o stiintã severã dar si de o dragoste pentru lumea care se aflã în preajma sa, arborele rãmâne asemenea unei fiinte, cu viata ascunsã dincolo de cuvinte.

Arborele – la fel ca si omul, urcã si coboarã trepte nevãzute.

De acolo din locuri nebãnuite cândva, el a stat de vorbã cu generatii si generatii de strãmosi la umbra timpului, pe coloana veacurilor, potolind cursul zilelor.

Arborele, ca si lumea existentã, are biruinte si înfrângeri, doruri si dureri, si-o îndârjitã luptã pentru existentã ce stã ascunsã sub coaja sa de o liniste apararentã.

Asemãn arborii cu semenii mei care prin cuvinte uneori nasc si dezbinã, zidesc si dãrâmã, învie ori sfarmã, cântã si descântã, ard si clocotesc.

Menirea lor este aceiasi; sã spunã ceva, sã deschidã ori sã închidã, sã spulbere ori sã întemeieze. Dar cine poate sã îmblânzeascã pe cele aprige ?

Arborele îti dã mângâiere la umbra sa când dai semne de ostenealã. Îti face sufletul plin de candoare când vântul doineste prin frunza sa ce se apleacã cu dor peste chipul tãu. Prin parfumul dulceag al florilor, arborele te mângâie si te alinã precum omul.

Asemeni vinului; cu cât are mai mare vechime, cu atât are buchetul mai îmbãtãtor si mireasma mai tare. Asa si omul, el poate ascunde cuvinte sau poate dãrui cuvinte despre sine, ducândusi gândul pânã la capãt, încât sã dureze în scrieri fãrã de moarte

– cãrtile. Cuvintele celor ce scriu sunt iubiri peste care au plâns sau le-au supus la ascultare, prin întreaga dãruire.

Cãrtile sunt ca niste punti peste moarte, legându-se pentru totdeauna de cei rãmasi, care sã le ducã mai departe menirea de scriitor, de creator, de artist.

Am citit recent cartea Vis vegetal a nepretuitei poete Magda Isanos, apãrutã la Ed. Nico, Tg.- Mures, sub patronajul editorului si poetului Nicolae Bãciut, carte de poezii care a apãrut datoritã Domniei Sale, prin întâlnirea cu Elisabeta, fiica Magdei Isanos, gratie revistei Vatra veche. Aceastã carte de poezii a dat o strãlucire aparte la Festivalul Ana Blandiana, editia a-III- a din iunie, 2014, Brãila, cum de altfel si poeziile poetilor George Bacovia, Gellu Naum, Nicolae Bãciut, Ana Blandiana.

Lumea cuvintelor Magdei Isanos, aromatã de splendoarea mirosului vegetal sub impulsul toatal al iubirii, al bucuriei si suferintei, mi-au dat impulsul acestei scrieri sub parfumul lacrimilor.

Inima mi-i pom împovãrat de rodii sângerii; le-am scuturat, si nu s-au scuturat, si trebuie sã vii.

Ramurile sã se-ndrepte vor cãtre cer si soare usurate, tu stii cã doare bogãtia lor, culege-le cu mâna ta pe toate.

Brãila, Constanta Abalasei-Donosã

Anul I, nr. 5/2014

12

PROZÃ

Nicolae Iliescu

SENZATIA SI EU Masinute colorate, oameni pe care îi disecam ( vãzusem sau auzisem, Pe Constantin Bacalbasa (nãscut în 1856, pe strada Uranus) îl adusese tatãl sãu de la Brãila la Bucuresti în 1871. Eu m-am nãscut în 1956 iar tatãl meu s-a adus singur la Bucuresti din Brãila, în 1939.

Nu vã speriati, nu-i nici un fel de comparatie, doamne fereste, ci numai o coincidentã. Apoi, taicã-meu are o biografie de scriitor American, plecat de acasã la doispe ani, bãiat de prãvãlie, calfã la un mãcelar, tipograf, intrat în armatã în regimentul de galã, subofiter, terminat liceul la seral si rãmas pe loc, refuzând sã plece la Frunze, la Academia militarã de unde te întorceai cãpitan iar la serviciu îti si dãdeau scurt gradul de maior. Dacã te înscriai la aspiranturã deveneai cel putin colonel.

Prima mea amintire este imaginea coltului strãzii Bateriilor vãzut dintr-un balcon de la etajul unu al unui bloc vechi, situat chiar la întretãierea cu strada Sfintii Apostoli vis-a-vis de restaurantul, ca un cornet de bomboane numit Colombina. Locuiam într-un apartament de trei camere împreunã cu familia Eibenshutz. Chiria o plãteam o datã pe an (cam o sutã de lei) în sus spre Calea Cãlãrasilor, cred cã pe strada Sfântul Ioan Nou, într-o clãdire mare, urâtã, verde a Comunitãtii Evreiesti. Nu vorbeam pe atunci limba francezã, mã dãdeam cu tricicleta, la vale, pe strada Uranus (aici am vãzut si un camion în flãcãri si poate asta o fi fost prima imagine, naiba stie!), purtam un pardesiu pepit cu guleras de catifea maron, îi aveam prieteni pe Emil (de zicea “mocicletã” în loc de, evident, motocicletã), Jacky si fata lui Wilma, n-aveam televizor, ci numai un aparat de radio “Pionier”, îmi plãceau cataifurile de la “Mucea cofetarul” de pe Brezoianu aproape de coltul cu 6 martie (o datã am intrat în prãvãlie si i-am zis astfel, dupã care mi-am atras prompt o palmã dea maicã-mii) si plângeam când mã tundea nenea Auricã de la frizeria din capãtul Cãii Victoriei dinspre Piata Senatului.

Mã vãd în dosul copilãriei, ca dupã o pânzã, cam cum vãd acum cu ochiul stâng unde s-a instalat un început de cataractã.

Stau singur pe un covor de iutã ( mult mai târziu aveam peste parchetul din sufragerie unul persan ! ) confectionându-mi jucãriile.

citisem în manuale, mã pocnise informatia televizatã - era prin 1965, murise Dej si se dãdeau zilnic buletine medicale ). Nu aveam decât un Schuko, cu cheie si cu telecomandã printr-un furtun de plastic, o chestie nemteascã luatã de la Romarta copiilor, un trenulet de lemn, lucios, cu vagoane vopsite strident în rosu si în galben si cu o locomotivã cu abur, neagrã, negrul ãla intens, dens, misterios, fãrã niciun orizont de pe piesele de sah de aceeasi culoare sau de pe pionii ãia de la tintar. Mai aveam si niste cuburi, din lemn, pe care i le-am dãruit odatã Rodicãi, în liceu, pentru fiica ei. Dintre toate jocurile, ãl de fotbal cu nasturi îmi plãcea cel mai mult. Jucam singur dar si cu vecinii de scarã sau de bloc - Lutã, Vali, Vova, Petea, Adi, Dan, Cristi si cu Flocamete, Mirel, Lumbã, ultimii deja plecati din copilãrie si din adolescentã direct în moarte. Copilãria ca un instrument - taragot, flaut, oboi, tubã. Sã-mi acord copilãria. A fost oare un paradis, o fazã demnã de retinut, fãrã de griji, fãrã de Timp, format panoramic ? Sau una strâmtã, sãracã, plinã de umezeala inactivitãtii si a unei dragoste materne extrem de exagerate ? Nici, nici, copilãrie standard, de sat asezat pe verticalã, la bloc, mic, încovoiat, coroiat apoi bloc mare, cu opt scãri, apartamente semisociale, îngrãmãdite unele peste altele, cu câte douã sau cu câte trei camere, cu balcon, cu dependinte, fãrã boxe ( doar una singurã, în holul fiecãrei scãri ), cu ghenã si cu spatele blocului, nu cu crematoriu, curte cu vedere spre Moara Dâmbovita. ( Astãzi, dupã dãrâmarea morii si pe acelasi loc se înghesuie un ansamblu numit “Central Park”, de cinci stele ! ).

- E timpul sã-ti pui si dumneata, odatã si odatã, ordine în gânduri si în lucruri. Sã începi cu multã rãbdare si cu tot atât de multã chibzuintã, cu seninãtate, dacã vrei, fireste, protejându-ti seninãtatea si singurãtatea, sã afli cine esti. Vorbea bizar si frumos, ca la examen, Abel Manoileanu. Cronologic, Abel Manoileanu începea în urmã cu cincizeci de ani, dimineata, într-o familie fãrã gresealã, compusã din mamã, asistentã medicalã la un mare spital aflat undeva si din tatã, bugetar dar entuziast, apicultor în timpul liber si sofer în timpul programului.

Anul I, nr. 5/2014 Sigur, e treaba dumitale si o iei cum vrei, dar e timpul sã stii !

Si n-ai sã începi cu întrebãri banale de tipul „ce mai faci ?”, „cum

13 destui acoperiti de tartru si destui umpluti cu plombe încã de pe vremea liceului.

mai merge ?”, „ce mai e nou ?”, „ai luat-o ?” sau „te-ai nãscut în

Nu mai e cazul sã insistãm, corpul este compus, dupã cum

sfârsit ?”. Nuuu, tãticu, te apuci de o cercetare minutioasã, te uiti

desigur se stie, din gât, piept (incluzând aici spinarea si fesele) si

atent la si în tine, vezi ce ascunzi pe dedesubt, esti atent la cine se

burtã. Ce-i drept, gâtul e cam gros, contine si o gusã respectabilã,

ascunde pe sub tine, vezi dacã e fals sau chiar existã ãla de se

iar pe el (pe gât) se duc la vale repejor, câteodatã, cât ai clipi, diverse

ascunde pe sub sau prin tine. Vorbesti cu el, îl iei încet, metodic. Nu

lichide si alte mâncãruri solide. Umerii sunt mici, cam îngusti din

îl enervezi deloc si stai la pândã.

pricina nepracticãrii sportului, pieptul dezvoltat, subtiori concave

Începi prin a te familiariza cu tine însuti, începi sã vezi unde

si pline de pãr, douã mamele convexe, cu mamelon cilindric si ridat,

începi si unde te termini, începi sã te prezinti explicit si pe îndelete,

înconjurat de o areolã. Burtã mare, fapt dovedit si prin talia (saizeci,

te dai oleacã în spate, îndãrãt si te uiti la tine, începi sã te pipãi, sã

pe mãsuri românesti) mare, de XXL, buricul sãpat în osânzã, bazinul

te descompui, sã te descrii, sã ai reactii, sã urli, sã întelegi semnificatia

dilatat, soldurile suncoase, pubisul acoperit de pãr des, negru si

urletului si sã te pomenesti cã iei act de tine. Nu e necesar sã ai o

cret.

simpatie deosebitã fatã de tine, trebuie sã stii sã te pãstrezi la distantã si la respect, pe tine de tine.

Membrele corpului constau în mâini si picioare, ambele în numãr de douã si la fel de lungi. Bicepsii nu sunt foarte dezvoltati

Dar aflã cã ruptura asta dinspre interior te face pe tine un fel

sau lucrati, bratele subtiri, cotul putin proeminent, palma rotunjitã,

de apartament cu douã camere sau un fel de camerã de hotel cu

convexã în afarã, scobitã în interior, cinci degete, cu policele depãrtat,

douã paturi, un duplex, o dublã. Interioritatea ti-e traversatã de

mai scurt si mai gros decât celelalte, degetul mijlociu mai lung si el,

animalitate, în timp ce, pe partea ailaltã, principiul spiritual cade

unghiile pale, ovale, plan-convexe si tãiate.

greu, ca o axiomã, ca o formulã solemnã, ca o rangã, ca un lift,

Coapsele sunt apropiate, cu solduri musculoase, fesele

formând asa, ca douã pliuri sau ca douã buzunare, unul empiric si

convexe, cãrnoase, genunchii întorsi spre interior, pulpele rotunde,

altul transcendental !

subtiate la partea inferioarã, planta piciorului lungã, cu o cavitate

E de remarcat faptul cã dumneata faci parte dintre fiinte, dintre

transversalã, groasã, cu un cãlcâi proeminent, cu glezne plasate

primate si esti capul de afis, prima-ntâi a speciei tale. Ai patru dinti

lateral, semisferice (când erati mici purtati niste bascheti albastri

incisivi pe mandibula superioarã si douã mamele pectorale, asa sã

cu un cauciuc rotund pe partea interioarã, ca sã nu vã „cositi !”) si

stii ! De asemenea, esti diurn, adicã îti place sã trãiesti mai mult ziua

terminatã cu cinci degete curbate, apropiate, primul mai gros si mai

- fireste, asta tine si de educatie si asta în functie de influenta

scurt, celelalte din ce în ce mai mici, unghiile aidoma celor de la

climatului, a mediului, a anturajului.

mâini.

Ce, vrei sã stii în continuare cum arãti ? Pãi, ai un corp drept,

Omul diferã de celelalte animale ce nasc puii viii si-i alãpteazã

adicã nu mergi de-a buselea – desi asa ai cam pornit-o in viatã ! -, în

la sân (mamifere !) prin tinuta lui dreaptã sau erectã, prin lipsa

patru labe, ca animalele, sau ca omul –urs gãsit în Lituania în 1661,

cozii, prin dezvoltarea nemaiîntâlnitã a creierului si prin organul

ca omul-lup din Heffe, gãsi în 1544 sau ca fetita-oaie descoperitã în

vorbirii.

Champagne (tinutul !) pe la anul 1731, acoperit cu pãr destul de rar si repartizat în smocuri si înalt de vreo sase picioare (cam de un metru si optzeci de centimetri).

Capul îti este rotund, aproape sferic, ca o bilã, cu o frunte înaltã si cu calotã acoperitã cu pãr rar, cu bose sinusoidale mari ca de neanderthalian, cu un nas coroiat cu nãri mari si cu deviatie de sept, cu o gurã micã si cu o bãrbie cu gropitã discretã la mijloc. Ai sprâncenele usor întoarse, ai ochii verzi si usor beliti, asezati în dosul unor ochelari cu ramã de baga, ai urechile mici, aplicate lateral si lipite la cele douã tâmple prevãzute cu perciuni înspicati si ai dintii toti, incisivi, canini, molari, în total treizeci si douã de bucãti,

- Hai, stimabile, gata, lasã-mã cu „Sistemul naturii” al lui Linné ! M-ai clasat, acum defineste-mã !

Sechele de timp larg si trufas vin spre voi. Vine copilãria ursuzã, de plastilinã, cu primul televizor alb-negru, Electronica E 47-110, cu masivul radio Darclée III, cu pick-up, cu discuri microsion interpretate de Margareta Pâslaru si Constantin Drãghici („Quando c’é la luna pieeeenaaa”, „Seereeenaaada tinereeeetii”), cu Strada Bateriilor si cu Aleea Circului, cu Scoala generalã numãrul 28, cu sarafan în clasa întâi si cu cãlimarã, cu premii, cu întrecerea cu ceilalti „copii ai oamenilor”, cu primul telefon în cuplaj, cu primul frigider ce a înlocuit rãcitorul, cu primele mozoliri pãtimase ale Monicãi, în întunericul holului de la blocul unu, de pe alee, unde sedea Dichiseanu, care avea un Mercedes alb lãsat de Sara „Sarita”

Anul I, nr. 5/2014

14 Montiel, pe care o prezentase într-un concert. Se fãcuse un banc pe

„Delavrancea”, o cotiserãti pe lângã „Siretul”, pãtrunseserãti în

atunci, Mircea Crisan îl spunea: „în culise Sarita se dichisea cã doar

Calea Dorobanti pe strada prof. Bogdan si vã pãlise o luminã

era prezentatã de Dichiseanu. Sã fereascã Dumnezeu s-o fi prezentat

orbitoare, pe care nu ati mai întâlnit-o niciodatã de atunci, nici mãcar

Besoiu, cã cine stie ce fãcea biata de ea înainte de a intra în scenã !”

pe Champs Elysées. Sau poate unde lucrurile copilãriei au o mãretie

Vine cu prima imagine scãldatã în luminã a bulevardului

deosebitã usor mai frumoase si mai lucioase decât sunt ele în

Magheru si a Pietei Romane, prin mijlocul cãreia treceau tramvaie.

realitate si rãmân asa, pe mãsurã ce te mãresti, înãltimea lor rãmâne

O luaserãti încet, împreunã cu Vali Bundaru si la ideea lui, pe Polonã,

constantã în raport cu tine.

Nicolae Iliescu

trecuserãti pe lângã casele mici de vizavi de „Ghiocelul”, de teatrul

Meri în floare - ulei pe pânzã

Anul I, nr. 5/2014

15

Claudia E. Napoli

VÂNÃTOAREA În zori de zi, pe la 5,15, m-a trezit un suier usor. În ajun, îmi cãzuse aerul conditionat si era extrem de cald în camerã si în toatã casa. Am privit spre tavan si am vãzut un fluture mare zburând în cerc. Acesta a fost primul meu gând, în starea aceea între somn si constientã. Dupã mirarea de câteva secunde, mintea mea si-a pus inevitabilele întrebãri: - Ce se întâmplã? Ce este asta? O sã-mi facã rãu? Cum mã pot sustrage? Cum sã fac sã ies fãrã probleme?

Nu aveam la îndemânã nici o luminã, nici o lampã. Cel mai apropiat întrerupãtor pentru a aprinde lumina era lângã usã, la intrarea în camerã, ceea ce presupunea a iesi din pat si a merge pe sub creatura care continua sã zboare în cerc, si nu aveam nici cea mai micã idee cum va reactiona. Am pus mâna pe telefonul mobil.

Desi de obicei, nu dorm cu telefonul mobil în pat; în noaptea aceea, sotul meu era plecat si asteptam un mesaj de la el, de aceea îl pusesem lângã pernã. Cum am devenit ceva mai stãpânã pe situatie, am luat telefonul, l-am pus pe flash si l-am îndreptat spre creatura în zbor. Lumina nu mi-a schimbat mult si gândurile mele!

Tot ce am putut vedea, a fost ceva negru rotindu-se în cerc, sus, aproape de tavan, deasupra patului! Cu toate acestea, am tras concluzia cã, orice ar fi fost acea creaturã, nu era un fluture si nici pasãre! Zborul sãu era prea circular, miscarea prea precisã pentru a fi una dintre cele douã. Am oprit de lumina telefonului mobil si m-am miscat încet, deplasându-mã spre capãtul patului, cu creatura în zbor circular deasupra capului meu. Am ajuns la usã, am deschis-o si am reusit sã mã vãd pe hol, nevãtãmatã.

Am coborât la parter. Se fãcuse 5,30. Cafetiera pornise déjà, asa cum era programatã, si mi-am turnat într-o ceascã putinã cafea. Brusc, mi-am spus: - Este un liliac! Bine, ce trebuie sã fac acum?! Afarã se lumina de ziuã. Cum pot iesi liliecii dintr-o încãpere?

Am urcat din nou la etaj si am întredeschis lent usa.

Liliacul continua sã se roteascã în cerc deasupra patului. Oare stia cã eu plecasem? Nu-mi mai amintesc cât am stat acolo în usã, ca hipnotizatã, câteva minute cred, desi la acea orã mi se pãrea cã parcã înlemnisem, o lungã perioadã de timp. Mi-am zis cã ar fi bine sã mã strecor înãuntru, pentru a deschide larg ferestrele. As fi fost oare în sigurantã? El ar zbura deasupra capului meu! Iar pãrul meu era blond, buclat.

Am coborât încã o datã scãrile si am început sã caut pe Internet despre lilieci si cum pot fi scosi din casã. Informatie multã, iar eu mã grãbeam. Se mijise de ziuã. Dupã o lecturã în fugã, am urcat si am deschis larg usa dormitorului. Nu mai zbura

nimeni. Ah, mi-am zis, te pomenesti cã a iesit pe unde intrase! Am pãsit în camerã si am deschis fereastra de lângã pat. Am trecut pe partea cealaltã, am scos plasele pentru tântari de pe alte douã ferestre si le-am deschis la maximum. În clipa aceea, am auzit un sunet, un scurt suier, chiar lângã fotoliul trândav de lângã patul meu. Am iesit pe usã cu un tipãt. Cu inima bãtând sã se spargã, am întredeschis usor usa si am zãrit liliacul rotindu-se ca mai înainte.

- E limpede! am îngãimat. Va zbura afarã pe una din ferestre si totul va intra în normal! În timp ce coboram la treburile mele de rutinã, m-a izbit un gând: - Ce-ar fi dacã n-ar pleca?

Ajunsã în fata computeului, an început din nou sã scotocesc printre fel si fel de comentarii, tone de informatii, multe cel putin contradictorii. Pe la prânz, în dormitor erau déjà 90F. Am închis toate ferestrele si m-am uitat dupã liliacul meu. Nu era nicãieri. Usile dulapului erau deschise si, înarmatã cu cunostinte noi, am stiut ca el e acolo, fie si într-un pantof! Sã nu criticati o femeie cã ar avea pantofi multi, cel putin atunci când aveti un liliac în casã!

Am înteles cã trebuia sã astept sã se însereze. Trãiam cea mai lungã zi din viata mea. Stãteam parcã pe scaunul în flãcãri al unui fachir. Asteptam sã mã calmez sau în cazul meu sã apunã soarele. În sfârsit, 7,30 seara. Zona crepuscularã! Vã dati seama?

Trecusem ziua citind despre lilieci, cum pot fi prinsi si toate celelalte chestiuni aditionale de sãnãtate, cum ar fi turbarea. Mam dus sus. Acum, tinta mea era nu numai sã scap de liliac, dar si sã-l prind, din ratiuni medicale.

Astfel, am urcat la etaj, înarmatã cu o foaie mare albã, douã lanterne, o pereche de prosoape si un borcan de iaurt! Am întredeschis usa. Nici un sunet, nici o miscare!

Intru, mi-am spus în gând!

Am pãsit în vârful picioarelor si am deschis ferestrele. În dormitor era asa de cald si de umed, cã fusta mi s-a lipit instantaneu de piele. M-am întors în pragul usii si, pentru aproximativ zece minute, am stat în asteptare. Am luat borcanul de iaurt si am început sã bat în el ca într-o tobã. Nu râdeti! Se pare cã pentru unii oameni a mers!

Dupã alte zece minute, am realizat cã liliacul meu nu a fost destul de fermecat de terapia ultrasunetelor. Obositã, m-am

Anul I, nr. 5/2014

16 asezat pe podea, în fata usii. Dupã doar câteva minute, am auzit un suier, si liliacul meu s-a ridicat în aer. A prins iarãsi sã facã cercurile acelea perfecte. Panicatã, cu foaia aceea mare, albã deasupra capului meu, am pãsit înãuntru, grãbindu-mã sã închid usa în spatele meu.

De data aceasta, mi-am zis, nu-l mai scap!

Am telefonat unui prieten si i-a spus cã am nevoie de ajutor. Liliacul se rotea înainte, netulburat. George, prietenul meu, a venit repede si s-a oferit sã coboare si sã iasã afarã din casã, sã ia seama la ferestrele deschise. În zadar. Dupã vreun sfert de ceas, liliacul era încã în dormitor, preocupat de zborul sãu circular.

Am înteles cã liliacul nu vedea luminile de afarã, acestea aflânduse prea departe. Atunci am aprins o lanternã si am aruncat-o jos pe podea, lângã fereastra cea mai apropiatã.

Douã minute mai târziu, liliacul meu mi-a dispãrut din vedere. L-am descoperit dupã o vreme, odihnindu-se pe covor, aproape de fereastra opusã celei lângã care aruncasem lanterna.

Cu foaia albã în mânã, mi-am zis cã e momentul sã o arunc peste mica pasãre-animal. Mi-am dat însã seama cã era prea usoarã si prea mare, depãsindu-l cu mult. Am fugit în baie si m-am întors cu un halat de baie alb, mini. Am întredeschis usa. Liliacul meu era tot pe podea. Se odihnea? Am îndreptat lumina celeilalte lanterne asupra lui si am aruncat halatul peste el, acoperindu-l. De sub halat s-a ridicat un sunet ca un guitat plângãret, ceva care semãna a discomfort, a protest. Între timp, George a venit înapoi si i-am arãtat liliacul blocat. Am stiut cã trebuie sã ne miscãm repede. George a fugit la parter si a adus o plasã de pescuit. Atunci eu am ridicat cu grijã halatul de baie, iar el l-a prins în plasã. Dar micul liliac nu s-a dat bãtut. El a rupt plasa cu dintii, a scos capul afarã si s-a hlizit spre noi. În cele din urmã, am luat din dulapul meu o cutie de carton pentru cadouri. I-am fãcut o gaurã si am încercat sã-l împing cu ea înapoi în plasã. Cred ca el îsi rãnise o aripã, însã se zbãtea, zgâria cu unghiile si se întindea în toate pãrtile, pentru a

iesi. S-a fãcut deodatã plat ca o bucata de hârtie, încercând pe orice cale sã se elibereze. În cele din urmã am reusit sã-l prindem în interiorul plasei si între douã bucãti de carton, ca un sandwich. Împreunã cu George, am ridicat tot amestecul acela si l-am aruncat pe fereastra cea mai aproape de noi. Trebuie sã spun cã prinderea unui liliac pe timp de noapte cu o plasã si o cutie de carton nu este la fel de simplã cum socotesc scriitorii de bloguri!

Am socotit vânãtoarea încheiatã si am dormit fãrã vise.

Dimineata, am iesit pe prispã si am gãsit plasa de pescuit goalã.

Am presupus cã liliacul, dusmanul si prietenul meu, a zburat departe. Numai cã, mai târziu, când m-am dus la locul de parcare, am zãrit ceva familiar. La o privire atentã, am strigat: Asta e!

Dupã instructiunile de pe Internet, era cazul sã trec la urmãtorul pas. Am sunat la Biroul pentru îndepãrtarea dãunãtorilor. Specialistii aceia au venit imediat. L-au prins usor, cu detentã de profesionisti, si l-au aruncat într-o pungã, ca acelea pentru cumpãrãturi. Doar cã de-acum nu mai eram eu dispusã sã-i dau drumul atât de usor.

Sã fiu sincerã în povestea mea, cum el n-a vrut sã plece, mi-am zis cã dacã as fi avut garantia cã liliacul meu era pe deplin sãnãtos, i-as fi lãsat pe oamenii aceia sã-l ia. Stiam cã ei îl duc în pãdure si-l lasã pur si simplu liber. Rãmâneam cu vânãtoarea misterioasã. Dar cine îmi garanta mie starea liliacului? Oamenii aceia erau specialisti în prindere, nu aveau nici cea mai micã pãrere despre starea fizicã a animalelor. Atunci i-am rugat sã adãposteascã liliacul într-o cutie de brânzã feta, pe care am ornato cu câteva gãuri si am plecat cu totii la oras, la Departamentul de sãnãtate.

Abia a doua zi, mi s-a spus, urma sa aflu cine câstigase bãtãlia, eu sau el!

O zi minunatã tuturor!

Mesteceni iarna - ulei pe pânzã

17

Anul I, nr. 5/2014

Dorina Stoica

DOAR EL I-A SPUS TEADORA “Avea dreptate sarpele. Nu poate fi rai, acolo unde nu e dragoste.”(Valeriu Butulescu) Unii îi spuneau Tea, cei mai multi Dora. Doar el i-a spus Teadora! Sa îndrãgostit instant. Pãrul încãruntit pe alocuri îi tradeazã femeii vârsta. Când merge la bisericã si pe la mãnastiri îsi acoperã capul cu grijã. În dimineata aceia de iulie a alergat, dar a ajuns la locul de plecare la timp. Deja grupul era copact. O duzinã de femei trecute de cincizeci de ani, doi trei, bãrbati si câtiva copii adormiti lângã un munte de bagaje.

- V-am sunat ieri, i-a spus femeia în negru care semãna cu o cãlugaritã, nu prea aveti loc, sunt multe bagaje.

- Vãd, a rãspuns Tea, în timp ce-si cobora rucsacul de piele din spate.

- Veti sta pe bagaje, sunt saltele si pãturi.

- Nu stau, mã duc la tren.

Plecã spre garã.

Câteva bãtrâne din grup au urmarit-o cu privirea pânã a trecut strada.

-Drum bun, a strigat una care o cunostea de la bisericã, vrând sã fie amabilã. Alta a oftat usuratã.

-Asta o face mereu pe desteapta, bine cã se duce la tren!

Trenul inter-regio a pornit agale.“Ce sã citesc?” se întreabã în gând Scoate o carte cu copertile negre, de acatiste, o deschide, citeste cateva rânduri. Închide ochii. Gândul îi sta la cartea nouã cu coperti aurii, din geantã. I-a dãruit-o la despartire. Îsi face o cruce mica,“Doamne, te rog sã mã ierti” si începe sã citeasca din cartea cea nouã. Realitatea ei dispare, intra în lumea personajelor lui. “El îi cãutase buzele si trecuse deasupra ei. Marta strânse instinctive picioarele…”.Femeia îsi vine în fire când trenul opreste dupã o orã. „Mai bine dorm, nu m-am odihnit astã-noapte”. Închide ochii si îl vede, dar nu asa cum l-a cunoscut, îi vede doar poza. Vagonul de clasa întâi a rãmas gol dupã ce navetistii toti au coborât. Pune rucsacul cu haine sub cap si adoarme.

-Doamnã, vã rog sã coborâti, am ajuns în Iasi, îi spune controlorul cu vocea ridicatã.

Într-un minut e pe peronul gãrii. Peste oras, pufosi atârnã norii.

Ploaia abia s-a oprit.

-Cred cã va mai ploua. Câte ore faceti pânã la Gura Secului? Eu aici stau, am rãu de masinã, vorbeste precipitat femeia.

- Nu doamnã, în masinã nu plouã, urcati, trei ore, acolo e ocupat.

“Cred cã le pastreazã pentru navetiste tinere”, îsi spune în gând Tea. -Eu aici stau, ce-ai sã-mi faci?

Soferul o privi încruntat. „Babo!” o certã în gând, apoi îi zâmbi.

Nu-i mai este somn. Priveste pe geamul plin cu stropi de noroi rãmasi de la ultima ploaie.

Câmpul e de un verde intens. Pe miristea gãlbuie cilindrii de paie stau aliniati, iar în mlastinile ad-hoc de la ploaia abia opritã, niste gâste din satul apropiat, plutesc imaculate. Pe marginea soselei scaieti înfloriti, cucute , câtiva maci întârziati, o multime de flori galbene si albastre înveselesc iarba crescutã alan-dala. Ar mai citi din roamnul acela de dragoste si aventurã dar îsi spune în gând “nu, eu merg la mãnãstire, voi citi dupã post, ce mi-o fi venit sã-l iau la mine.” Se plictiseste. Îsi studiazã tovarãsii de cãlãtorie. Soferul înalt, ciolãnos, cam la 38 de ani conduce în ritmul muzicii. E atent la sosea dar si la calãtorii din masinã. În spatele lui o femeie brunetã, foarte elegantã ‚”o fi venind de la o nuntã – dar ce nuntã în mijlocul sãptãmânii?!„ Neavând un rãspuns, Tea continuã sã o priveascã pe femeia din stânga ei în timp ce aceasta vorbeste nervoasã la telefon: -Idiotul m-a pãrãsit!Cum e? Blondã, o fufã, am vrut sã-i smulg pãrul blond, dar nu mi-a dat el voie, a spus cã-i gravida si cã se însoarã cu ea. A vrut sã cheme politia, animalul!

- Urasc blondele, îi suerã la ueche blondei de pe scaunul de lângã ea. Aceasta o priveste miratã. Îi spune soferului: - Eu vin din Turin, cãlãtoresc de douã zile, sunt obositã,spuneti-i sã tacã!

- Nu stiu dar coborâm sã luãm apã rece, discutati jos cu ea.

Anul I, nr. 5/2014 Pe grãmada de harbuji din parcare un motan fugãreste o mâtã. Pe o piatrã soferul a tãiat unul,în timp ce un cãlãtor roscat râde, bând cu sete dintr-un pahar cu rom cumpãrat de la bodega de peste drum. „Cum poate sã bea alcool pe cãldura asta” se întreabã Tea, în timp ce -si plimbã sticla rece pe frunte si pe decolteul bluzei. “Cred cã-i cam adânc decolteul, bine cã mai am o bluzã cu mâneca lungã.”

Femeia tânãrã îmbrãcatã elegant îsi sterge nasul , probabil a terminat de plâns. Masina alunecã pe sosea. Din casetofon rãzbat discret cuvintele melodiei „Dernier Dance”. Soferul dã aparatul tare.Tea traduceîn gând: ”Nu sunt decât o simplã fiintã,/ Fãrã el sunt cam pierdutã. / Un ultim dans ca sã uit mâhnirea mea,/ Vreau sã evadez, sã iau totul de la capãt,/ O, dulcele meu chin.../ Rãscolesc cerul ziua si noaptea,/ Dansez cu vântul si ploaia,/ Putinã iubire, un pic de miere/ Si eu dansez, dansez, dansez”.Danseazã în gând cu el…

-Închide naibii aparatul ãlã, cã mã arunc din masinã. Strigã femeia cea prea elegantã pentru o zi de marti.Tea se trezeste din visare. “O, Doamne unde merg eu?”

La Gura Secu mirose a brad, pãmântul musteste de apã, pe marginea soselei multime de clopotei albastri.

A ajuns. În poarta mãnastiri inima o ia razna. Se schimbã în grabã, îsi acoperã capul cu esarfa albã luatã de la Hozeva cu doi dolari (putea s-o ia si cu unul dacã nu era grãbitã sã cumpere). Face trei închinãciuni pânã la pãmânt si grãbeste pasul spre chilia pãrintelui.

Ceardacul din fata mult-râvnitei usi e plin. Sunt mai mult de cincizeici de personane. Experienta o ajutã sã facã un calcul rapid. Sase, sapte ore de stat, asta înseamnã cam miezul noptii. O vedea ea unde va dormi.

Dinspre bisericã se aud cântãrile vecerniei. Se aseazã la rând.”Ar trebui sã merg sã mã închin mai întâi în bisericã. “Dacã vine un autocar între timp? Îmi pierd rândul! Mai bine rãmân.”Pe bãncile asezate de o parte si de alta a cerdacului cu capul aplecat vorbind în soaptã ori rugându-se stau femei, bãrbati, copii, bunici, fiecare cu problemele si suferintele aduse de departe ca sã le lase închilia bietului pãrinte. Acesta îi ascultã pe toti rãbdãtor, le dã binecuvântare sã se împãrtãseascã, altora le cere sã se roage si pentru el. Tea îsi scoate metanierul din rucsac si începe sã depene rar“Doamne, Iisuse Hristose Fiullui Dumnezeu, milueste-mã pe mine pãcãtoasa”.Când ajunge la cuvântul „pãcãtoasa” din ochi îi cade o lacrimã.

Seara coboarã peste mãnastire. Bat clopotele. În aer plutesc rugãciuni si cântãri duhovnicesti. În suflet e pace, în ochi lacrimi iar în vâzduh bucuria îngerilor. Îi este foame, din scaosã rãzbate miros de zacuscã. “Cred cã a fermentat de atâta cãldurã, are un gust ciudat dar totusi voi mânca putin apoi arunc tot.”

Vecernia s-a terminat. Grupuri de pelerini se îndreaptã spre cimitirul din deal. Unii se aseazã la rând pe bãncile din ceardac.

- Nici la trei noaptea nu se culcã pãrintele, sopteste o femeie ce se aflã aproape de usã.

- Întrati doamnã, apoi intru eu, îi spune o tânãrã cu pãrul vâlvoi peste care a aruncat o minusculã esarfã strãvezie.

- Dar cum a iajuns înaintea mea, cã erai la cincizeci de kilometric acum câteva ore.

A recunoscut-o pe femeia nervoasã din microbus care coborâse în orasul din apropiere, trântind usa masinii.

18 Chilia pãrintelui e simplã dar confortabilã. O masã, un scaun cu spãtar, o bibliotecã si douã icoane mari, una cu Maica Domnului si alta cu Sfîntul Nicolae îl vegheazã pe mult-cãutatul duhovnic. Vine lumea de prin toatã tara, de la sute de km, stã multe ore la rând, uneori doar pentru o scurtã binecuvântare. Înpartea stângã e un pat mare iar în fatã o altã camerã al cãrei geam cu jaluzea alba priveste spre cerdacul a cãrei usã stã închisã. Tea se aseazã în genunchi pe perna de pe covorul aproape nou sau, doar foarte curat.

-Ce pãcate ai mai fãcut femeie, o întreabã bland pãrintele.

Tace.Într-un târziu Tea sopteste: -Sunt îndrãgostitã pãrinte, Începe sã plângã încet. Cuvintel ei - au impietrit pe buze.

Dupã un minut lung de tãcere, cãlugãrul cu barba lungã, cârliontatã si argintatã de câteva fire albe, se adreseazã mustrãtor femeii care între timp s-a fãcut micã de tot la picioarele sale: - Femeie bãtrânã...

- Da pãrinte. Iertati-mã.

Biserica Mãnãstirea Sucevita - penitã

Anul I, nr. 5/2014

19 - Dumnezeu sã te ierte, mâine dupã Liturghie te împãrtãsesti, îi spune.

Apoi îi aseazã patrafirul pe cap, iar peste acesta crucea din lemn cu Mântuitorul rãstignit: „Domnul si Mântuitorul Iisus Hristos cu-al Sãu har si cu-a Sa iubire de oameni, sã te ierte pe tine Tea, sã-ti lase toate pãcatele fãcute cu voie sau fãrã de voie...”. Drumul pânã la iesire i-a pãrut nesfârsit femeii, cocosatã deodatã sub greutatea pãcatului spovedit, dar pe care l-a luat cu ea, când a închis usa pe dinafarã.

La miezul noptii în cimitirul mãnastirii ce se aflã din-sus de chilia pãrintelui e pace. Dupã ce strãbati aleea ce urcã abrupt, deodatã îti apare în fatã în dreptunghiul strãjuit de brazi o imagine pe care o porti mult timp în suflet. Crucile din piatrã albe sunt luminate de candele aprinse. Aleia principalã pietruitã se opreste la mijlocul cimitirului, unde este mormântul din marmurã albã al celui mai iubit dintre acei care au vietuit în mãnastire, pãrintele Cleopa. Tea pãseste încet printre cruci. În cimitir nu e nimeni. Se opreste lângã crucea

pãrintelui Ionichie Bãlan. Cu fruntea lipitã de piatra rece îi sopteste: -Pãrinte, e pãcat sã iubesti asa cum iubesc eu? Pãrintele tace.

Face trei pasi. Pe crucescrie, pãrintele Onufrie Frunzã.

-Pãrinte e pãcat sã iubesti.Pãrintele tace.

Lângã mormântul pãrintelui Cleopa femeia îsi pleacã genunchii. Începe sã plângã linistit. Ridicã ochii spre cer. Linistea si pacea cellor adormiti în cimitir îi pãtrunde usor în suflet. Brazii stau aliniati, drepti ca dreptii lui Dumnezeu.

Tea se ridicã si aprinde lumânãrile. Una pentru mama, apoi pentru fiu, una pentru ea, alta pentru sot. Ei îi spun Dora. La urmã una pentru el. Numai el i-a spusTeadora!

Se aseazã pe banca din fata bisericii vechi. Priveste cerul. Pe peticul de cer de deasupraei cade o stea.În vârful unui brad stã înfiptã luna.

Muzeul de Artã Vizualã Galati - graficã în penitã

Dorina Stoica

20

ROMAN FOILETON

Anul I, nr. 5/2014

Corneliu Leu

VECINUL CEL BUN

CAPITOLUL DOISPREZECE Acum, pe aceeasi fizionomie cuceritoare, cu trãsãturi mai accentuate prin înãsprirea vârstei, parcã numai privirile rãmãseserã la fel de zglobii în ironia lor inteligentã. În rest, avea în fata sa un Vincentius cãrunt, cu trup tot de militar falnic dar mai aspru, ca un stejar îmbãtrânit în fibrã, nu încã si în vigoare; adicã asezat mai bine pe os decât pulsând tinereste în contractia muschilor. Insemnele de general îi aureau bogat, strãlucitor si impunãtor pieptarul si mantia, iar suita lui de afarã – osteni bãtrâni în uniforme scumpe, asezati pe trepte alãturi coifurilor pe care si le scoseserã de pe fruntile asudate la permisiunea unui centurion tânãr cu picioare lungi, spelbe, femeiesti si verzui priviri vanitoase în ochii prea migdalati – îi arãtau marele rang, nu numai de trimis imperial cu steag de metalice discuri zornãitoare, ci chiar de stãpân cu mult mai multe insemne, unic prefect rãspunzãtor în fata zeilor Romei printre care se afla si împãratul. Exarh – în limba greacã - a acestei pãrti din imperiu, sau satrap dupã modelul asiaticilor, functia lui de legat imperial, cum se chemau toti înaltii trimisi ai Romei, încã nu avea denumire localizatã doar ca sã nu se mai întâmple încercãri de independentã ca pe vremea lui Antoniu; dar însemna cea mai înaltã împuternicire imperialã, asemãnãtoare doar cu Praefectus Aegipti.

Iar rãspunderea aceasta, sau constiinta ei, sau purtarea pe umeri si pe frunte a gloriei ei, îi oboseau putin bãtrâneste obrazul, în trãsãturi mai dure, mai calme, mai satisfãcute decât nelinistea pofticioasã, la fel de vioaie, din ochii a cãror ironie îngãduitoare îi colora frumos zâmbetul.

Zanes îsi aminti astfel de substantiala lor convorbire în care, cu siguranta de sine care-i dãdea o superioritate plãcutã, nejignitoare, Vincentius îi dezvãluise atunci rostul sãu în propulsarea Poppaeii. Bând a doua carafã de Falern, el îsi amintise de triumfãtoarea curtezanã cãreia, din amant îi devenise supus si, tânjind încã dupã asternutul în care ea i se asternea, dupã „flãcãrile în care ea te ardea” – cum, încântat, îi descrisese apetitul si voluptatea de sex, mãrturisea: „Am fost stãpânul si posesorul ei absolut. Am fãcut-o femeie, adicã i-am aprins focul care acum arde nebuneste în trupul ei!... Iar, pe mine, chiar mã iubea; nu ca pe Nero pe care, cel mult - sic - îl divinizeazã doar pentru cã murdãria împãratilor e si ea divinã... Dar a trebuit sã i-o strecor lui, ca sã-mi întãresc propria-mi pozitie... Da, mi-am întãrit-o si direct prin ea, de care prostul uneori ascultã, ca si prin fortele puterii secrete la care eu serveam. Am crescut în grad si în încrederea lor îndepãrtându-l pe împãrat de la alte femei si bãrbati care lor nu le conveneau. A fost o datorie publicã, pricepi?... Salus patriae suprema lex! – ar spune legiuitorul chiar dacã e vorba chiar si de cracii unei curtezane”...

Pentru a adãuga apoi cu un regret destul de tânjitor: „Ti-am spus cã am si eu anumite forte deasupra mea; fortele care conduc cu adevãrat imperiul manipulându-l pe împãrat, sau scãpând de el, atunci când este cazul. Poate de asta sunt asa de nãbãdãios la asemenea petreceri desfrânate... Mi-e poftã de ea si sufãr cã nu o mai pot avea!... Vivit sub pectore vulnus – spunea poetul!... Nu cã ea nu m-ar primi; ea încã mã iubeste, stiu bine. Dar când m-as înfige eu în ea, s-ar înfige si un pumnal în mine. Dacã nu dinspre Nero, oricum dinspre partea stãpânilor mei pentru care existã doar salus, nu si falus... Îti place cum sunã retorica romanã, nu?”... Pentru ca deodatã, recunoscându-si propria-i sinceritate, sã se întrebe pe sine, mai mult decât sã-l întrebe pe el: „Tu, fratele meu atât de îndepãrtat,

VECINUL CEL BUN unromande

Corneliu Leu

Anul I, nr. 5/2014 de ce-ti spun eu tie toate astea?!”... ...Iar acum, peste ani, la vârstã respectabilã, Zanes îi rãspundea cu constatarea: - Te felicit. Vãd c-ai urcat o carierã glorioasã, prin cele ce mi-ai fãcut onoarea sã-mi mãrturisesti ca unui confident de încredere.

- Poppaea, sãrmana!... – întelese acela exact – Si acum am rãmas un desfrânat din pricina pierderii ei. A omorâto, ticãlosul, lovind-o-n burta unde-i purta copilul!... – pentru a încerca, apoi, sã se consoleze: Mai bine; cine stie ce fiarã dementã ar fi iesit din sãmânta lui!

- O mai iubesti încã?

- Doar tie ti-am mãrturisit. Tu plecai, nu rãmâneai în lumea noastrã, ca sã-mi fii un rival folosindu-mi secretul.

- Si am bãut vin de Falern! Uite, am pregãtit ceva asemãnãtor care, la porunca mea, se face în viile de aici. Ia loc pe singurul pat roman pe care ti l-am asezat în fata mesei, iar eu voi sta pe jiltul de meditatie al tatãlui meu. Fii bine venit si sã închinãm!... Pentru ce vrei sã închinãm?

- Pentru ironia care ne face sã fim lucizi si sã supravietuim – rosti convins falnicul general; si, dupã ce, dintr-o înghititurã soldãteascã bãurã tot, îl întrebã: Câti regi ai schimbat, doctore? – Dar nu asteptã rãspunsul pentru cã, prin rostul sãu de legat imperial în acele locuri, îl stia. Asa cã vorbi tot el: Numai doi. Ei bine, eu am schimbat de atunci sase împãrati; iar, dacã-l pun la socotealã si pe ramolitul de Claudius, la sufocarea cãruia i-am asistat pe Nero si pe Agrippina, am la activ chiar sapte... Eh, noi sã fim sãnãtosi! Mai toarnã din vinul ãsta cã-i bun; dar toasteazã si tu pentru ceva!

- Eu, cum ti-am spus si atunci, toastez pentru sufletul tãu sentimental care se ascunde sub aceastã ironie de care vrei sã fii atât de mândru – rosti doctorul tot cu obiceiul sãu de a pune diagnostice.

- Chiar crezi cã un suflet atât de hârsit mai poate fi sentimental?

- Hârsit prin vicisitudini e trupul. Eu caut – e meseria mea – acele organe din el care ajung la inefabil si se consumã-n sentimente.

- Esti sigur cã avem asemenea organe?

- Tot asa cum sunt sigur cã tu ai sentimente inefabile pe care le acoperi cu ironia. Dar si ironia asta, tot inefabilã e. Pricepi?!...

Diagnosticul meu e cã esti un sentimental.

- Sunt un stricat! – tunã Vincentius dovedind o oarecare neliniste – Un stricat care are nevoie de doftoriceala ta la stricãciunile lui!... La stricãciuni si nu la sentimente! De asta am venit la tine, doctore.

- Am auzit eu cã esti de mai multã vreme prin preajmã.

Adicã, am auzit de un legat imperial cu misiuni speciale; dar nu stiam cã esti chiar tu! – îi spuse Zanes neascunzându-si informatiile si, poate, chiar cu un fel de imputare.

Dar acela parã vorbind lung si încurcat, ca unul ce, întradevãr se simte vinovat si vrea sã ocoleascã subiectul: - A durat o vreme pânã sã mã asez peste Istru. Am avut de ales între Ritiario si Oescus, dar am strãbãtut de vreo douã ori întreagã aceastã parte a fluviului fiindcã împãratul Vespasian fãcuse flota numitã cu propriul lor nume: „Classis Flavia Moesica”, având gânduri mari cu aceastã parte a lumii cãreia eu puteam sã-i ajung un fel de vice-rege. Dar Vespasian, cu toate cã era împãratul pragmatic, stiind sã facã bani din orice, tot muritor a fost... S-a dus fãrã sã mai facã toate din câte plãnuise.

- Stiu cã era pragmatic – îsi arãtã Zanes informatia consecventã – romanilor le lua bãnutul la pisoare, iar nouã ne spiona aurul la care râvnea. Aveti specialisti în aurul nostru, nu-i asa? Ne cerceteazã si fac mereu planuria!

21 - Avem specialisti în toate! – ocoli generalul rãspunsul; fiindcã un rãspuns cinstit ar fi trebuit sã recunoascã si misiunea sa la care dacul fãcea aluzie – Noi suntem puternici fiindcã avem cei mai mari specialisti. Vespasian i-a atras la Roma din toatã lumea.

- Da, aveti si unii care lucrau în minele noastre si i-ati dus sã caute aur în Spania – îsi sublinie Zanes încã o datã rostul nu numai medical, ci si politic printre slujitorii regelui sãu.

- Ti-am spus cã avem tot felul pentru cã-i plãtim mai bine decât altii – se dovedi si generalul abil în a da la o parte acest subiect – eu îti vorbeam de Vespasian, care a fost un om al banului si al marilor actiuni, cum era si acea flotã care trebuia sã poarte numele nou, al neamului lor de împãrati, al Flavilor; el a ridicat banul si averea peste noblete. De asta l-am servit cu plãcere si nu l-as fi trãdat, orice functie supremã mi-ar fi recunoscut!

- Deci tu erai acela care era pe cale sã devinã Exarh al neamului nostru de la sud de Dunãre!

- Vicerege! – precizã cu trufie generalul; reusiserãm sã-l convingem de aceastã formulã de care Senatul se ferea. Dar...

- Dar? - Dar Vespasian s-a dus, iar fiul sãu Titus... Eh, ce sã mai vorbim!... Un filosof cu capu-n nori! Îsi critica tatãl cã strîngea bani din pisoarele care astãzi, iatã, chiar se cheamã „vespasiene”!

- Stiu! – se amuzã si Zanes – e adevãrat cã bãtrânul i-a dat sã miroasã banii?

- Da, spunându-i de la obraz cã, de oriunde i-ai strânge...

- Banii n-au miros! – rostirã deodatã ambii, izbucnind în hohotele unei prietenii pe care le-o întãrea aceastã informatie comunã ce dovedea cã nu fuseserã total despãrtiti vreme de atâtia ani.

Ciocnirã si bãurã bãrbãteste, iar Zanes se demonstrã întradevãr si om de stat, la curent cu politicile din lumea care cuprindea alte neamuri: - Se spune cã e un filosof al binelui, cã suferã pentru suferintele altora...

- Da: de copil era un zurbagiu, iar acum zicea „diem perdidi”, adicã a pierdut o zi, a trecut o zi degeaba, dacã n-a fãcut un bine. O fãcea pe filantropul, suferea pentru suferintele prostilor si zicea cã vrea sã facã fapte bune...

- L-o fi influentat religia cea nouã a lui Crestus sau Hrestus propovãduitã de apostolii ãia pe care voi îi dati la fiare.

- Îi cunosti? – deveni Vincentius deodatã interesat – aveti si pe-aici din ãstia?... Mi-ar trebui, fiindcã mi-am fãcut si eu un circ pentru gladiatori si lupte cu animale. O sã vii sã-l vezi; o sã fac o mare petrecere în cinstea ta! Pun soldatii sã prindã cât mai multi...

Zanes se abtinu sã-i atragã atentia cã-si demasca anumite accente de cruzime bolnãvicioasã si încercã un altfel de protest: - Dar împãratul tãu cel nou înclinã cãtre ei...

- O sã încline de tot si ãsta! – prevesti Vincentius o rãzbunare romanã – Înclinã cãtre prosti fiindcã si ei, Flaviii, sunt neamuri proaste!

- La voi e vremea neamurilor proaste cu bani! – îi atrase atentia Zanes simtindu-se în el mândria nobiliarã a acestei pãrti levantine a continentului, cu obiceiuri si asezãminte mai strãvechi.

- E drept - confirmã generalul: Vespasian s-a ridicat dintre plebei, dar are mãcar meritul de a fi pacificat Iudeea – tinutul acela din care porneau mari conflicte, iar imperiul tot trebuia sã intervinã.

I-a linistit. A terminat si cu tulburãrile lor de acolo, unde se bãteau ca nebunii pentru fâsiile lor mici de putere si cu emisarii pe care tot trebuia sã-i aducã la Roma ca sã-i împace... Ierusalimul a fost întotdeauna, prin neamurile lui belicoase, o problemã pentru puterea imperiului nostru.

22 - Pãi tocmai Titus l-a dãrâmat!

- L-a dãrâmat; a trecut chiar si cu plugul peste el, pe când conducea armatele tatãlui sãu. Dar când a devenit el împãrat, s-a prostit ca si cum l-a urmãrit cine stie ce blestem al semintiilor Ierusalimului... Se temea de ceva, era las, fãcea filosofia milei...Bine c-am terminat-o cu el - Poate cã era altceva; astea se cheamã premonitii.

- Ei, premonitii la o familie provenitã din plebe!... Sunt plebei care s-au îmbogãtit, ti-am spus: Bãtrânul a fost un mare cap fãcãtor de bani, iar pe ãstia i-au tâmpit banii!...

- Familia Flavia e proaspãt apãrutã, nu?

- Plebei dedati cu negustoria!... Vespasian a reorganizat Senatul si ordinul cavalerilor, tocmai pentru a înscrie familia lor, familia Flavia, în nobilime. Dar ãstia, fiind a doua generatie, chiar se cred nobili!... Si-au luat-o-n cap si, acum, Domitian vrea sã reducã nobilimea veche pentru, ha: „virtute”!... Cu toate cã taicã-sãu, care venea din vulg, a pornit Circus Maximus, colosalul Colisseum, tocmai pentru a da petreceri vulgarilor sãi, Titus l-a continuat dar n-a mai permis petrecerile vulgare, ca acelea cum ti-am arãtat eu cã fãceau deliciul Romei si, pe deasupra, îi îndemna pe toti la fapte bune de parcã s-ar fi molipsit de la milogii aceia cu credinta venitã tot din Ierusalim, pe care Nero ni-i fãcea spectacole vii sfâsiati de fiare...

Nu mai sunt la Roma spectacolele de altã datã. Despre ãsta, cei ce lau pus, n-au gândit cã e fratele lui Titus!... Dar aici, unde am eu putere, am sã fac la fel ca pe vremuri! – cãpãtã el, iarãsi, în ochii doctorului, acea expresie de bolnavã agresivitate.

- Te-ai fi vrut vicerege, nu?

- Era cât pe ce ca Vespasian, care a trecut prin Senat noua lege a Cavalerilor, sã facã si asta. Dar, despre moliciunea de apoi a lui Titus, toti credem cã e un blestem iudeu. Domitian, la fel. Tot aurul strâns de Vespasian... eh, în fine, sã lãsãm aurul, cã voi îl aveti în muntii ãstia. Voiam doar sã-ti spun cã de asta am întârziat sã te caut, iubite prietene. – gãsi el o iesire din vorbãria aceea prin care maturul doctor întelegea cã, de fapt, se scuza sau se ascundea: ...Mi-am cãutat pe-aici un loc plãcut, cu adevãrat rezidential, unde sã-mi fac si eu mica mea cetate, micul meu imperiu, mica mea Romã cu plãcerile ei. L-am cãutat în mai multe zone si iatã cã acum l-am gãsit chiar peste fluviu de tine!... Esti primul pe care-l vizitez dupã ce m-am asezat. Special am venit ca sã te chem sã fii invitatul meu de onoare!... Flavienii terminã acum zidurile si treptele marelui teatru al Romei. Ei, eu n-o sã am chiar un Coliseu, am pus piatrã doar pentru zidurile de jos unde trebuie sa vedem sângele, dar din bârne si scânduri, sã vezi ce frumoase-s balcoanele rãsfãturilor noastre – îi apãru din nou acea ciudatã scânteiere de boalã nebunã în priviri, proclamând: Am sã dãruiesc mari plãceri; mai mari ca acolo, celor care au venit aici cu mine, pe malurile Istrului, ca sã nu uite cetatea mamã. Le voi face mai nerusinate si mai crude, ca pe vremea adevãratilor cavaleri ai perditiei; cu cât sunt mai departe de plebeul ãsta ajuns împãrat filosof, cu atât voi fi mai lubric, mai destrãbãlat si mai pofticios!... Dã-mi mie crestini din ãstia ca sã am cu ce atâta fiarele, cã fauni si femei stricate care sã ne desfete pe noi, am trimis douã vapoare sã aducã din Antiohia!... Decada urmãtoare te invit sã inaugurãm împreunã un alt loc de pe lume unde sã dãinuie plãcerile Romei din vremurile ei cele mai bune, fãrã pârlitul ãsta de Domitian care, da, ai dreptate, vã invidiazã pentru aurul vostru!...

Excitarea lui verbioasã avea prea multã sãmântã de palavrã ca sã nu bãnuiesti anumite ocolisuri manevrate cu o diplomaticã îndemânare, sau chiar provocarea, dând vina pe altul pentru vesnicul spionaj cu aurul. Zanes se pregãtea sã-l întrebe tocmai despre asta, el perora în continuare într-o sireatã verbozitate cu ascunzisuri...

Dar care, deodatã, i se poticni când, în cadrul usilor pe care intrau servii aducând solemn, pe mari platouri, bucatele plutind în

Anul I, nr. 5/2014 îmbietoare mirosuri, apãru figura tânãrului centurion. Avea o expresie oarecum bosumflatã, ca de nevastã pe care o neglijezi, ca de matroanã austerã, atentã la nevoile dar si la abuzurile din familie.

- Ce este Dulcius?! – întrebã Vincentius cu glas gutural, de imputare sau neplãcere.

- Nimic – rãspunse acela cercetând încãperea si pe Zanes cu niste priviri ciudate, pentru a adãuga: Nimic, stãpâne. Am vrut numai sã vãd dacã te simti bine. Într-adevãr, vedea. Adicã se uita la ei ca sã vadã ceea ce, într-adevãr, venise sã vadã: Dacã totul era în ordine cu stãpânul sãu. Privirile lui cam halucinate în adâncimea orbitelor si expresia intransigentã a obrazului spelb demonstrau o grijã suspicioasã, o neîncredere funciarã, precautã si atentã, caracteristicã gãrzilor de corp ale marilor generali. Dar mai era la acel tânãr si o neliniste plinã de invidii, sau altceva mai greu de definit. O stare pe care doctorul o intuia fãrã a avea timp sã si-o precizeze deoarece subiectul acestei observatii fãcu stânga-mprejur. La un semn lenes lansat de general doar din degetul cu inel si, cel mult, pe jumãtate si dintr-un al doilea deget, el se fãcu nevãzut.

- Tânãr nelinistit – spuse acela dupã ce usile se-nchiserã – e aghiotantul meu si tine mult la mine...

- Pãi, ar fi trebuit sã-l retinem; sã ciocnim si cu el un pahar – spuse Zanes cu sincerã politete, dar oaspetele sãu îl linisti: - Lasã-l. Sã stea unde-i e locul: printre soldati si centurioni.

Asa se cade; îl pregãtesc pentru grade mari, iar gradele mari în armatã le capeti dacã stii sã fii pe placul celor pe care îi comanzi.

Comandantul care duce armate în afarã de tarã, nu poate jongla cu vorbe si nesinceritãti trâmbitate, cum fac politicienii care se rãsfatã la tribunele din Roma. El trebuie ascultat, respectat si iubit, iar toate acestea le deprind oamenii doar dacã trãiesti în mijlocul lor. Nu-i asa si la voi?

- Noi punem accentul pe momentele când ne rugãm împreunã, când ne îmbãrbãtãm împreunã...

- Tot una-i; chiar dacã noi punem accentul pe momentele când ne îmbãtãm împreunã – se amuzã Vincentius râzând copios, ciocnind zgomotos si bând voiniceste – Te salut Zanes! Esti un prieten bun si sunt convins cã mã întelegi chiar si cu tânãrul ãsta cu iesiri geloase... Vreau sã-i fac un viitor strãlucit si, pentru asta, trebuie sã mã port aspru uneori – se justificã el, parcã nu fatã de doctor; si adãugã la gândul de mai înainte: Sã fii pe placul celor pe care îi comanzi!... La noi legiunile, adicã puterea ostilor, adicã tot corul soldatilor aleg chiar si împãratul. Dintre copiii sau favoritii împãratilor au avut succes cei care petrecuserã printre cohorte si chefuiserã cu ostenii. Pe Caligula, ostile l-au pus în tron fiindcã de copil petrecea si dormea cu soldatii; pe Nero, Agrippina l-a dus repede în tabãra militarã ca sã-l poatã impune peste Britanicus, iar Vespasian, ti-am spus: L-au adus la putere ostirile fiindcã era plebeu, ca majoritatea dintre ei... Asa cã si pe tânãrul meu lasã-l acolo! – spuse el oarecum amenintãtor; mai degrabã drãgãlas- amenintãtor – Lasã-l sã petreacã afarã; sã-l iubeascã soldatii bãtrâni care au un cuvânt de spus printre ceilalti!...

- Îl las – nu se-mpotrivi Zanes – au destul vin si afarã, chiar dacã nu din soiurile astea sfinte cu care te cinstesc pe tine... Te cinstesc pe tine – repetã el meditativ tocmai pentru cã, pe lângã intuitiile sale cãrora nu le dãduse mare atentie – privirile suspiciosscormonitoare ale tânãrului aghiotant cãpãtaserã un calificativ chiar din partea protectorului sãu: „Tânãrul ãsta cu iesiri geloase”, scutindu-l pe el de concluzii: ...Te cinstesc pe tine iar, la urmã, îi vom împãrtãsi si pe ei cu câte un pahar din acesta, fiindcã sunt ostenii tãi credinciosi si o meritã!

- Sunt! – confirmã mândru Vincentius – Ei îmi sunt credinciosi, dar si eu le sunt un comandant pe cinste!... Prin mine,

Anul I, nr. 5/2014 fiind cu mine, ei au mai mult decât au altii de la prostul meu de împãrat antinobil, asa cum ti-am spus!... Sã vii în tabãrã la mine, sã vezi: Exact Roma pe care ai cunoscut-o pe vremuri!... Nu e arhitectura atât de bogatã, am folosit, ca si voi, mai mult bârne în loc de ziduri; dar noaptea – tot asa cum noaptea nu mai intereseazã frumusetea femeii ci fierbinteala ei – petrecerile si libatiunile compenseazã aceastã bogãtie. Chiar dacã avem un împãrat tâmpit, suntem romani si ducem peste tot, cu mândrie, spiritul perditiilor Romei!... – rosti el falnic pentru a recunoaste un singur amãnunt: Doar prosti din cei de dat la fiare nu prea avem... Chiar, spune-mi: Am auzit cã misunã si pe-aici credinciosi din ãia pe care Nero i-a acuzat cã au dat foc Romei. E adevãrat?

Zanes îl asculta politicos, fãrã a-i riposta, deocamdatã, atunci când vorbele si intentiile aceluia îi încãlcau lui principiile; iar generalul învigorat de vin si de imaginile Romei pe care le aflase aici miniaturizate, devenea din ce în ce mai volubil. Dar, de data asta era o volubilitate mai sincerã si pe mãsura poftelor sale, poate tocmai pentru cã trecuse peste vorbãria de mai înainte, cea provenitã din faptul cã Zanes stia de existenta lui mai veche în aceste pãrti si, poate, chiar de motivele pentru care pânã atunci îl ocolise sau nu simtise nevoia sã-l caute. Relata ceva, tot despre niste pofte sãlbatice de a vâna si de a chinui, iar Zanes avea întelepciunea sã nu se supere, chiar dacã celãlalt îi atribuia modul sãu, cam nesimtitor, de a gândi, crezându-si-l confident în poftele astea sãlbatice.

- Pot sã fac un circ cu cele mai sângeroase lupte, tocmai pentru ca sã-i întãresc în simtãminte crude pe ostenii mei! Sub ochii lor animalele îi vor sfâsia pe cei din arenã. Nu-mi pasã cã sunt departe de Roma si n-am fiarele lor aduse din Africa. Lupii vostri sunt foarte buni. Am o crescãtorie întreagã; i-au prins ostenii mei iarna, când treceau flãmânzi Istrul pe gheatã, iar în iarna urmãtoare am pus sã se prindã din nou – gafã el iarãsi, dezvãluind lungul timp de când se afla în zonã fãrã ca prietenia pretinsã sã-l îndemne a-l cãuta pe Zanes – sunt animale agere si sângeroase, chiar mai inteligente decât fiarele africane. Nu degeaba stindardul vostru are simbolul de lup!... Iar, dacã mã gândesc bine, la începuturile noastre, când eram puri si sobri ca voi si nu ne pervertisem la toate stricãciunile Orientului si ale Africii, tot Lupa-Capitolina era mama noastrã!... Da, ferocele lup e, ca si voi, vietuitor sobru al pãdurilor ãstora aspre care v-au salvat de moliciunile cu care ne-a contaminat pe noi strãlucitorul si bicisnicul orient!... Voi face cu ei spectacole mari; îmi trebuie numai milogi din aceia de adus în arenã. Unde aveti secte din astea pe-aici?

CAPITOLUL TREISPREZECE Întâi centurionul acela spelb, cu comportare stranie, apoi chiar privirile lui Vincentius, la fel de straniu contaminate când îsi dezvãluia plãcerile pentru un circ sângeros care-i excita simturile de jivinã si, peste toate astea, insistentele lui cu acei oameni de altã credintã pe care-i voia adusi în arena cu fiare, totul demonstra niste ascunzisuri nebune pe care Zanes nu putea deocamdatã decât a le bãnui. Îl zgâriau, îl oripilau si nu voia sã se manifeste, chiar dacã-si dãdea seama cã prietenul sãu din tinerete avea numai zburdalnice aparente prietenoase, ascunzând mai mult decât perfidii. Poate chiar urâte fapte de oprobiu. Cã nu venise el acolo din dragoste sau din plãcutã amintire, era acum clar. Dar scopurile acelea ascunse-n perversiuni chiar si evidente precum relatia cu spelbul sãu aghiotant, obligându-l la o precautã diplomatie, îi lãsau lui Zanes si gust amar si o batjocurã pentru sentimentele frumoase cu care-l asteptase.

Avea de multã vreme întrebarea: De vreme ce bolnita lui era cunoscutã de comandantii armatelor romane din vecinãtate, iar vraciul acela cu ochi spioni, chelie mare si douã ciufuri de pãr în

23 pãrti care, mirare cã nu-l însotea si astãzi, venise insistent de nenumãrate ori cerându-i sã-l ajute în cazurile mai grave, cum de el, Vincentius, care i se pretindea prieten de tinerete, nu se-ncumetase pânã atunci sã calce pe la el? Nu erau fãtãrnicii toate frumoasele invocatii despre tinerete?... Nu era un semn de uitare, cum la el nu se petrecuse; semn de-asi fi amintit la nevoie?!

Avea aceastã întrebare, dar nu i-o puse. Pierdu numai, orice încântare din cele produse de emotia unei reîntâlniri prietenesti si se simti, asa cum de fapt era: un om aproape bãtrân cu gândurile sale, deranjat de rãutãtile altui bãtrân care nu mai simtea nimic în ceea ce ar fi adus unda de sinceritate a întâlnirii lor tinere. Împovãrat de dezamãgire, îi respecta aceluia, diplomatic, peroratiile, din ce în ce mai nesincerele peroratii, în vreme ce gândul îl purta în alte spatii, cele pe care încã tatãl sãu le pregãtise pentru nevoia sufleteascã a limpezirii si unde, de curând avusese surpriza sã afle ce-ar fi visat într-adevãr bãtrânul doctor.

Trecuse pe-acolo chiar în ultimul drum fãcut spre curtile regelui si îsi dãduse seama cã, de oricâtã dragoste se bucura, faptul cã-n tineretea lui cunoscuse Roma, tot nu era privit cu ochi buni. Însotitorul sãu, un tânãr cu ochi destepti pe nume Viezur, initiat pentru prima datã pe un asemenea drum, nu-si ascundea emotiile.

Apucaserã pieptis poteca de scurtãturã dintre izvoarele fierbinti pe care tatãl sãu le captase aducându-le prin grotele ce nu lãsau firul apei sã se rãceascã.

Acelea se vedeau acum jos, în valea cu brazi drepti ca niste hiperboreene lumânãri slãvind cu scânteierile lor verzi lumina din cerul zeilor. Tot mai mici acei brazi verzi, micsorati de îndepãrtare, pe mãsurã ce ei urcau sub clãile muncelelor învãluite-n aburul ca un duh al pãmântului. Duh tãmãduitor de vreme ce, prin el, apa fierbinte a izvoarelor lua din stâncã atomi de metale, sãruri si pucioase, topiri vindecãtoare pe care tatãl sãu le folosea punând bolnavii, rãnitii, istovitii sã le tragã-n piept prin rãsuflare si-n trup prin aspiratia tuturor porilor, întru înzdrãvenirea pe care le-o veghea cu nobilã stiintã.

Iar acesta era drumul lui secret. Drumul bãtrânului doctor în laboratorul sãu cu pãmânturi si stânci din care luau putere apele de sub ele, cu ierburi care trãgeau aceste puteri în sus, prelucrândule prin lumina soarelui, cu aer tare care aducea din vãzduh alte forte tãmãduitoare, dar si cu scurtãturi necunoscute altora, care duceau direct spre locurile sacre ale regilor si marilor preoti, scurtãturi pe unde, la vreme de rãzboi, ostenii garnizoanei regale cãdeau în spatele dusmanului ce înainta pe calea cunoscutã de jos, cea care ocolea poalele muntelui. Îl adusese pe Zanes aici numai la vremea initierii si-i arãtase ultimii uriasi din neamul lor – ostenii aceia sihastri mai înalti aproape de douã ori decât fiecare om cãrora, din pãcate, sihãstria le pierduse femeile si nu mai aveau urmasi luând ucenici dintre localnicii vãilor. Bãtrânul doctor îi adunase de unde-i mai gãsise pe dealurile din fostele maluri ale mãrii ce se retrãsese dincolo de Istru descoperind câmpia geticã, încercând aici a le pãstra hrana rãdãcinilor si jivinelor de altã datã dar, mai ales, a pestilor aurii cu pistrui rosii, din vechea mare, ce putuserã înfrunta schimbarea erelor fãcându-si trupuri cu mult fosfor în ele, tot mai puternice pentru a învinge apa în suisul spre izvoarele ei. Câtiva din urmasii acelor oameni, fãcuti cu femei ale locului - mai mãrunti astãzi, dar cu forma osului încã pãstratã, fapt de care el, ca anatomist, îsi dãdea seama prea bine – pãzeau si acum acest drum, spre a nu se face vreo stricãciune la izvoarele sfinte. Pieptis, printre stânci, prin pãduri tot mai cãtãrate si prin grohotisuri, drumul tãia în linie dreaptã, ca o razã, marele arc pe care-l fãcea drumul de jos ocolind muntele asa cum îl ocolea si apa Diernei si alte ape ce curgeau dincolo, iesind în câmpia Marisului – lenesul si înteleptul râu transilvan. Prin ocolul fãcut, drumul se putea pãstra larg, cum ei nu prea obisnuiau în

Anul I, nr. 5/2014

24 aceastã tarã de oameni pasnici, tocmai pentru ca sã nu poatã intra nãvãlitorii. Dar devenise necesar pentru legarea tãrii încã de pe vremea marii uniri a regatelor de pe toatã întinderea geto-dacã – de la muntii de peste Crisuri si Tisa, pânã la cei de peste Istru, din Moesia unde strãjuia Cavalerul, ca simbol al granitei cu popoarele lui Alexandru Machedon.

Si astfel ajunserã sus, în cãldarea muntilor ce ridicau deasupra unui fantastic perete alb coroana a cinci vârfuri: trei din piatrã tot albã, cu crestãturi fie cenusii fãcute de vânturi si suvoaie, fie negre, desenate de jnepenii mici târâti prin vãgãuni, iar douã vârfuri mai depãrtate, încheind încoronarea în spate cu pante mai largi, urcate de pini, larici si molizi ce le vopseau în valuri deosebite de verde. Era verdele pãduros al unor munti ce începeau tocmai dincolo, ca un al doilea rând de întãrituri cãrora le urmau altele si altele, cale de zile-ntregi pânã la garnizoanele regale de pe apa grãdistelor ce coboarã spre miazã-noapte. Aceea era o altfel de apã, fãrã cãderi limpezi precum cele de aici, repezisul ei trecând printre minele de fier si carierele de granit, andezit sau calcar, stingând varul în gropile de pe maluri si sfârâind spre a oteli fierul încins de mesterii de pe marginea ei.

Ajunserã asadar sus, la acea perspectivã grandioasã spre depãrtãri, având la picioare izvoarele cu miros specific de metal si pucioasã al aburilor pe care, jos, în bolnitele vãii a cãrei proprietate si guvernare o mostenise de la tatãl sãu, ei le foloseau la minunile de curarisire.

- Ce repede am urcat, stãpâne – îi spusese Viezur cuprinzând în ochii sãi inteligenti marea lucrare de arhitecturã si captare ascunsã acolo, în creierii muntilor – nici o jumãtate de zi nu ne-a luat, când, pe dincolo, am fi fãcut douã zile.

- Aici am urcat aproape drept. Suntem exact deasupra vãii noastre; grotele sunt mai întâi mãrunte, una sub alta; se succed pânã la cea mare de jos, iar apa cade prin ele.

- Tatãl vostru a fãcut asta, nu-i asa?

- El a sãpat, a ajutat sã nu se mai piardã apele cãutându-si drumul, le-a fãcut cale dreaptã si lãcasuri ascunse unde sã rãmânã fierbinti; dar a mostenit si el de la înaintasi cunoasterea acestei minuni.

- Dar drumul ãsta necunoscut de nimeni l-a fãcut, sau l-a mostenit.

- Drumurile – se adresã Zanes bãiatului cu ochi inteligenti învãtându-l prin rolul sãu preotesc – sunt secretul stãpânirii unei tãri. Multe drumuri trebuie sã le stie doar locuitorii ei, ca sã-l loveascã pe dusmanul ce nãvãleste dar bâjbâie. Fiindcã suntem popor asezat si avem tara noastrã care ne hrãneste, trebuie sã ne cunoastem doar pentru noi scurtãturile si linia dreaptã prin care ajungem mai repede ca sã-i alungãm pe cei neasezati si nãvãlitori care tânjesc dupã bunurile noastre. Garnizoane la drumurile mari si cunoasterea numai pentru noi a pânzisurilor potecilor dintre ele. De asta tatãl meu a pus pazã acestui drum si l-a tinut de tainã. Soldatul care stie drumurile de tainã învinge.

- Acum pricep – spuse Viezur – de ce ne tot iscodesc romanii pe care-i primeste în bolnitã înãltimea voastrã.

- Vã iscodesc?

- Da, ei ne întreabã pe noi, apoi ãla mãrunt, cu ciufuri de pãr, care zice cã-i doctorul lor si ti-i tot aduce, are o placã de lut ars si zgârie pe ea planuri. Fiindcã el tot vine si pleacã, întreabã mereu cum se ajunge într-un loc sau într-altul.

- Si voi ce le-ati spus?

- Am priceput noi ce urmãresc; nu cred cã le-a spus careva mare lucru.

- Asa sã faceti; mi-au confirmat si altii cã nu s-a spus nimic!

– porunci Zanes scârbit de perfidia pe care bine o cunostea – eu îi ajut, le vindec bolnavii, iar ei spioneazã. Stim asta, si nici nu trebuie sã ne asteptãm la altceva decât la întelepciunea noastrã... ... Aceste vorbe si le amintea si la masa unde generalul, pretins prieten din tinerete, reusise sã-i readucã în minte un asemenea adevãr dezamãgitor, care pe el nu-l împiedicase sã-l astepte cu emotiile unor amintiri frumoase, pãstrate-n sufletul sãu drept, asa cum îti pãstrezi numai frumusetea unor vibratii tineresti, ce nu fac parte din meschinãria experientelor de viatã. La fel de frumos în aparentã, Vincentius ba ocolea lucrurile, ba se fãcea cã se dezice de invidiile lui Domitian pe aurul lor, dar spioni si nesinceritãti ducea cu el cu nemiluita. Asa cã, în vreme ce vinul îl fãcea pe el mai vorbãret, pe Zanes îl întrista cu adevãrul- vino veritas - despre decãderea entuziasmelor si efuziunilor prin vârstã si interese. Dar, cum se aflau amândoi pe drumul întelept spre bãtrânete, prefera sã le uite, ascultând indiferent palavrele aceluia si plutind în imaginile locurilor sacre ale initierilor sale.

Ochiul magic - graficã în penitã

Anul I, nr. 5/2014

25 Raluca Ioana Maftei

SCRIS I ÎN STELE Capitolul II, episodul 4

Episodul 4 Alex s-a întors cu un buchet de lalele. Vai, sunt superbe, de unde o fi stiut cã sunt florile mele preferate? Parcã încep sã îl vãd cu alti ochi. Dar oare el…mã priveste si el altfel?

“Ce mai face scriitoarea mea preferatã? Ti-am adus un buchet de lalele care desigur pãlesc în fata frumusetii tale mioritice- am pronuntat bine?” zise Alex într-o românã aproape perfectã. Apoi continuã fãcând o micã reverentã: “imi faci plãcerea de a lua cina cu mine?”

“Vai, sunt absolut minunate, mã crezi dacã-ti spun cã sunt florile mele preferate? Si culoarea asta portocalie, e unicã, nu am mai vazut lalele în culoarea asta.”

“Special comandate pentru domnisoara G, oaspetele meu de onoare.”

“Alex, stii la ce ma gândeam asa cum stãteam eu singuricã aici încercând sã încropesc o poveste?”.”Hm?” “Mi-a trecut prin cap un gând nebunesc, stiu cã e greu, dacã nu chiar imposibil de realizat, dar dacã vacanta asta tot a început asa nebuneste, de ce nu ar continua în acelasi fel?”. “Alors!” zise Alex invitându-mã sã concluzionez.

“Bunica mea mi-a spus cã bunicul meu a lãsat în Franta în câteva bãnci bani, titluri de stat, bijuterii si niste lingouri de aur. El era convins cã aurul era cea mai sigurã investitie si în asta si-a investit toti banii pe care i-a câstigat în Franta. În timpul comunistilor, când a vazut cât de grea si chinuitoare devenise viata, a pregãtit pasapoartele si a hotãrât sã o aducã pe bunica mea în Franta si sã rãmânã aici. Urma sã-si aducã restul familiei, copiii si familiile lor ulterior. A murit însã înainte de a face acest lucru. Ce ar fi dacã m-as duce la Paris, as angaja un avocat si l-as pune sã ia legãtura cu toate bãncile care existau în anii 30 în Paris si care mai existã si astãzi? Ce ar fi dacã as descoperi cã investitiile bunicului meu se aflã încã uitate într-un seif al unei bãnci undeva în Paris?”

Alex pufni în râs: “Glumesti, nu? Ai multã fantezie si ai si mai multã naivitate sã crezi cã mai poti recupera dupã 70 de ani niste valori care au apartinut bunicului tãu care la vremea aceea purta un nume pentru care, ulterior, nici nu a mai avut documente de identitate? În cazul în care ele într-adevar mai existã undeva si sunt administrate de cineva, cum dovedesti tu cã monsieur Bimann care a lãsat acele depozite de valori in 1930, este bunicul tau, iar tu încerci sã intri în posesia acestor depozite în anii 2000?”

“Nu stiu, ai vreo idee?”. “Da, sã te îmbraci si sã te pregãtesti pentru cinã. În seara asta mâncãm paste cu fructe de mare si crème brulée.”

“Asadar nu mã iei în serios, nu?”- spusei eu un pic bosumflatã.

Alex mã luã de dupã umeri si mã strânse usor la pieptul lui mare si cald: “O sã vorbim despre ideea ta la un pahar de vin rosu. E o idee nãstrusnicã dar interesantã. O vom analiza pe toate pãrtile si dacã vom întrezãri o cât de micã sansã care se poate concretiza în ceva real, pornim la drum. Voi fi alãturi de tine pânã la capãt.”

“Si în loc de comision îti dau unul dintre lingourile de aur, nu?”

“Nu. Îmi dai douã. Hai fugi si schimbã-te, chiar mi-e poftã de pastele alea!” ** A doua zi, Alex m-a pus în legãturã cu un prieten de-al lui, Sèrge, avocat specializat în drept civil, cãruia i-am explicat în cea mai bunã francezã a mea istoricul familiei si al depozitelor fãcute de bunicul meu în bãncile frantuzesti. Pãrerea lui a fost cã am foarte putine sanse sã mai gãsesc ceva pãstrat în vreun seif si oricum aveam nevoie sã dovedesc cu documente clare cã eu sunt nepoata bunicului meu si singura lui mostenitoare. Mi-a zis cã ar fi util dacã am putea gãsi împuternicirea fãcutã de bunicul meu cãtre bunicul lui Alex de a se ocupa de investitiile lui. Sèrge mi-a propus sã facã o scrisoare oficiala, pe hârtie cu antetul firmei lui de avocaturã, pe care sã o trimitã la toate bãncile din Paris si prin care sã cearã informatii despre un eventual depozit bancar pãstrat pe numele de Theodor Bimann sau Alexander Ionescu. In felul acesta mãcar vom determina bãncile sã ne dea un rãspuns preliminar, urmând apoi ca în cazul fericit în care vom identifica vreo urmã a unui astfel de depozit, sã încercãm cumva sã demonstrãm cã eu sunt îndreptãtitã a intra în posesia acestuia.

Asta reprezenta o nouã aventurã pentru mine si stiam dinainte cã e ceva nebunesc si cã sansele de a gãsi si recupera ceva sunt aproape de 0. Dar ca orice luminitã palidã care începe sã luceascã în întuneric si apoi creste în intensitate si deodatã te ajutã sã începi sã distingi totul in jur, asa rãmãsese si ideea asta înfiptã undeva în creierul meu si nu voia cu nici un chip sã disparã de acolo, ba chiar începea sã se extindã si sã se ramifice în mii de detalii. Trebuia sã încerc, nu aveam nimic de pierdut, poate doar timpul.

Am sunat-o asadar în sfârsit pe mama si i-am spus cã mai rãmân prin Franta vreo sãptãmânã-douã ca sã mã mai plimb. Nu i-am spus cã aveam de gând sã încerc sã gãsesc acul în carul cu fân,pentru cã mar fi sunat în fiecare zi dimineatã la prânz si seara ca sã mã întrebe dacã am descoperit ceva. Mama, ca si mine, sau eu ca si mama, aveam acest gust de aventurã puternic dezvoltat. Ca si tata de altfel, dar el era mult mai practic ca noi douã la un loc. Am sunat din nou la birou si i-am rugat sã nu mã deranjeze decât pentru urgente.

Cred cã toti colegii mei au început sã creadã pânã la unul ca am luato razna, eu nu lipsisem niciodata “nemotivat” atâta, ba mai mult, eu eram aceea care suna la birou tot timpul sa verifice ce se intamplã, chiar si dacã eram plecatã numai pentru câteva ore. Acum lipseam deja de o sãptãmânã, urma sã mai lipsesc probabil cel putin douã si nici nu vroiam sã fiu deranjatã. Si adevãrul e cã putin mã interesa ce se mai întâmplã în Bucuresti, atât eram de captivatã de noile mele cunostinte si de aventura financiaro-legalã pe care o începeam!

Dupã aceea l-am sunat în sfârsit si pe prietenul meu, care între timp observase cã nu m-am întors acasã si care bãnuise cã am mai rãmas sã îmi vizitez verii din nord. Dupã o scurtã ezitare de câteva secunde

Anul I, nr. 5/2014 în care nu stiam exact ce explicatii sã îi dau si dacã sã îi dezvãlui sau nu proiectele mele, am decis cã nu îi spun nimic nici lui si sã vedem cum o sã mã simt dupã un timp departe de el. Pânã acum mã simteam excelent!

Am decis împreunã cu Alex sã plecãm la Paris si sã începem sã scotocim prin arhiva personalã a familiei, sã vedem dacã vom reusi sã identificãm acel petec de hârtie atât de important, prin care bunicul meu îl mandata pe bunicul lui sã se ocupe de investitiile lui în Franta.

Stiam cã pãrintii lui Alex urmau sã vinã în week-end pe Coasta de Azur, dar Alex i-a sunat si i-a anuntat cã venim noi într-acolo si cã vom avea nevoie de un pic de asistentã din partea lor pentru a ne pune la dispozitie lucrurile pãstrate de la bunicul lui. În seara aceea n-am reusit sã dorm mai deloc, îmi zburau prin cap milioane de gânduri: acum mã vedeam gãsind toate hârtiile necesare si ducându-mã la bancã si gãsind uriase comori, acum mã treceau fiorii imaginându-mi câte usi în nas si câte zâmbete ironice voi primi din partea functionarilor bancari atunci când le voi expune planul meu utopic de a recupera averea bunicului dupa aproape 70 de ani!

Am adormit totusi spre dimineatã. Alex a venit sã mã trezeascã pe la 7 si desi eram frântã de oboseala si as mai fi rãmas un pic în asternuturile calde, imboldul de a pleca la drum si de a începe aceastã aventurã, m-a facut sã mã dau imediat jos din pat. Dupã douã cafele tari cu putin lapte si o pâine cu unt si gem de visine, eram gata de plecare.

Cãlãtoria a durat mult, drumul a fost aglomerat, dar dupã o oprire rapidã pentru dejun si o alimentare cu benzinã, spre searã am intrat în Paris.

Mãrturisesc cã eram curioasã sã vãd casa parintilor lui Alex, dar nu ne-am dus direct acolo, ci ne-am oprit la apartamentul lui din Rue de l’Odeon. Într-o clãdire albã si imaculatã (fusese recent renovatã), la etajul al 2-lea, Alex avea un apartament cu 3 camere înalte si spatioase, cu ferestre mari de la care se zãrea Palais du Luxembourg.

Am deschis o fereastrã si camera s-a umplut imediat de o mireasmã de flori. Pe stradã înfloriserã castanii. “Mmm, Alex, norocosule, ce bine pozitionat e apartamentul tãu. Mâine dimineatã iesi la o alergare cu mine prin Jardin du Luxembourg? E parcul meu preferat”.

“Desigur cheri mademoiselle Annemarie. Hai sã iesim acum la o plimbare sã ne dezmortim un pic picioarele dupã drumul ãsta lung si apoi dacã ni se face foame, ne oprim sã rontãim ceva”. “Sã fii convins cã ni se va face foame” am zis eu zâmbind la aceastã perspectivã.

Se lãsase seara, aerul era rãcoros dar linistit. Ne-am plimbat la brat prin Jardin du Luxembourg, am iesit pe Bd St. Michel si de acolo pe cheiurile Senei. Ne-am întors apoi prin Cartierul Latin înapoi spre casã si n-am rezistat tentatiei de a ne opri la un ceai si un fursec întro cârciumã micutã care avea exact 6 mese înãuntru si 4 afarã pe trotuar.

“Stii Alex, de fiecare datã când vin în Paris am un sentiment ciudat, de familiaritate dar si de nerãbdare. Si absolut de fiecare data, sunt la fel de emotionatã. Imagineazã-ti cam cum mã simt acum!”. “Nu-mi imaginez, stiu. Si eu sunt la fel de emotionat si nerãbdãtor ca tine, Anamaria. Am vorbit cu ai mei si sunt si ei nerãbdãtori sã te cunoascã. Mama l-a cunoscut pe bunicul tãu înainte ca el sã se mute înapoi în România si desi era doar un copil, mi-a spus cã si-l aminteste”. “Wow, ce palpitant, de-abia astept sã stau de vorbã cu ea. Cred cã am sã o sperii cu câte întrebari îi voi pune”. “Stai linistitã, mama e o persoanã pe cât de caldã si prietenoasã, pe atât de directã.

Dacã o sã se simtã “asaltatã” o sã ti-o spunã direct. Nu uita cã e pe jumãtate româncã!” “Chiar, mai întelege vreun pic limba românã?”

“Nu stiu, asta e o întrebare bunã” îmi zise Alex zâmbind si mã mângâie usor pe mânã.

“Stii ce?”- zic eu dintr-un impuls, “am chef de un pahar de vin rosu, vrei sã-mi tii companie?” “Ai într-adevãr o spontaneitate formidabilã,

26 hai sã comandãm o sticlã si sã luãm si niste aperitive, precis o sã ti se facã foame, am început sã te cunosc de-acum” si îmi fãcu cu ochiul zâmbind cu gura pânã la urechi. Observ cã face o gropitã haioasã în obrazul drept. Hm, e frumusel, ce-i drept. Dar in interiorul meu lãuntric, îmi dau un ghiont imaginar ca sã nu cumva sã o iau pe o pantã gresitã. Asta mi-ar mai trebui acuma, sã mã si îndrãgostesc la câte chestii am pe cap. Nuuu, mã adun, respir adânc, 1,2,3 si…gata, a trecut. A fost doar o adiere de primãvarã.

Nimic nu e mai apetisant decât un pahar de vin rosu într-o cârciumã intimã din Cartierul Latin. Poate doar gândul la marea aventurã care începe. Asteptarea, nerãbdarea în fata necunoscutului ce mã asteaptã, se împletesc usor în sufletul meu si totul e învãluit într-un abur de mister. Sau o fi de vin? În noaptea aceea am dormit bustean. Am visat cã alergam pe strãzi si cãutam ceva dar uitasem ce caut. Stiam însã cã trebuie sã gãsesc ceva si cã trebuie gãsit repede cã altfel… M-am trezit dupa ora 8, uitasem sã trag ridourile si soarele mã gâdila pe fatã. În mod normal as mai fi lenevit un pic, dar acum nu aveam rãbdare. Nici nu observasem bine apartamentul lui Alex ieri. E chiar drãgut, cochet, mobilat modern, minimalist si bineînteles cu cele mai tari scule electronice.

Ma întreb bineînteles cam câte femei i-au trecut pragul. Ah, stiu de ce îmi trec prin cap subiecte de bârfã: e ora aceea a diminetii la care e frumos sã-ti bei cafeaua si sã stai un pic la taclale cu cineva înainte sã te arunci în vâltoarea zilei. Azi însã nu am rãbdare de cafelute “povestite”, asa cã fac un dus, mã îmbrac rapid cu o rochie comodã de bumbac moale si lila care se potriveste cu nerãbdarea pe care o am de a dezlega marele mister.

In drum spre Elvira si Philipe Baudet (Alex a pãstrat numele bunicului, asa cã se numeste Ionescu), i s-a pãrut mai chic; si oricum, la vremea la care el a luat aceastã decizie, românii erau priviti cu admiratie, un popor care reusise sã se revolte împotriva comunismului si sã-l si rãstoarne atât de dramatic.

Numele Elvira mi se pare desprins din alte timpuri, azi îl întâlnesti mai rar, poate vreun nostalgic boem sã îsi mai boteze asa fetita nounãscutã.

Eram emotionatã înaintea acestei întãlniri si curioasã sã vãd dacã Elvira îsi mai aminteste limba românã.

Apartamentul lor e pe o strãdutã care se face din Bd Haussman. Ne dãm jos la statia de metrou Chaussée d’Antin si mergem un pic pe jos. In spate se vede Opera Garnier scãldatã în lumina trandafirie a diminetii. E foarte aglomerat la ora asta pe stradã, un furnicar de oameni, masini, turisti, biciclete, scutere si vânzãtori ambulanti, se unduiesc în ritmul peisajului parizian al diminetii. Aici un vânzãtor de castane calde, acolo câtiva negri vând imitatii de genti de firmã si curele, mai încolo un mic stand cu croissante si croque-monsieur/ croque-madame, studenti cu genti puse de-a curmezisul pe spate, functionari fãcându-si loc cu servietele prin multime, câte un japonez gurã-cascã care pozeazã fiecare cladire si…noi. Ajungem în fata unei clãdiri elegante,cu basoreliefuri. La intrare un portar în livrea îl recunoaste pe Alex; se salutã, schimbã politeturi. Deodatã îmi aduc aminte ceva. Politetea noastrã româneascã nu mã lasã sã mã duc prima oarã în casa cuiva fãrã sã duc un cadou. Îl trag imediat pe Alex de mânã: “Vino înapoi, mi-am dat seama de ceva”. “Ce s-a întâmplat, ce-i cu tine?” ”Vino, o sã vezi”. Nu stiu încotro s-o iau, asã cã îmi dã prin gând sã îl întreb pe portar de o florãrie sau o cofetãrie. Florãrie îmi spune cã nu existã prin apropiere, dar cofetãrie avem noroc, e la un bloc distantã.

Alex nu întelege, e derutat. “Chiar îti trebuie prãjituri, ti-e deja foame la ora asta?!!”. “Taci din gurã, nu sunt pentru mine”. Aleg un platou de prãjituri mixte, vânzãtoarea îl împacheteazã în hârtie coloratã si îi

Anul I, nr. 5/2014

27 prinde o funditã. Deja mã simt mult mai bine si încrezãtoare. Lui Alex tot nu îi vine sã creadã pentru ce ne-am oprit, oare la ei nu se obisnuieste sã te duci în vizitã cu o micã atentie?

Ascensorul vechi ne duce la ultimul nivel. Sunãm la usã si… usa e deschisã de o doamnã micutã, slãbutã, cu un par blond sters, îmbrãcatã în colanti si cu un pulover lãbãrtat pe deasupra (o fi a lui bãrbatã-su?)

“Buna dimineasa” zice doamna Baudet cu înflãcãrare maximã.

“Bunã dimineata” zic si eu accentuând t-ul pe care ea nu îl pronuntase. “Eu sunt Anamaria. Iar astea sunt pentru dumnevoastrã” si îi întind cutia în hârtie coloratã. Doamna Baudet se bucura, ma strânge în brate si apoi se dã doi pasi înapoi si se uitã la mine: “comme tu es belle”. Eu mã emotionez si mã plimb de pe un picior pe altul. “Merci Madame, vous êtes très gentile”.

“Spune-mi Elvira si te rog, vorbeste cu mine româneste, mi-e atât de dor de aceastã limbã. Sunt atât de bucuroasã cã ne-am cunoscut, e de-a dreptul o minune, Alex mi-a spus cum v-ati întâlnit si aproape cã nu-mi vine sã cred aceastã poveste frumoasã, e ca din filme”. Da, îmi spun în sinea mea, e într-adevar ca în filme pânã acum. Acolo însã se si terminã cu happy-end, ceea ce tradus în termenii actuali ar însemna cã eu sã descopãr “comoara” bunicului si sã mã îndrãgostesc de printul cel frumos si… “Da, nici mie nu mi-a venit sã cred, dar acum cã am trecut de primul `soc`, vreau sã încerc cu ajutorul lui Alex sã gãsesc orice mic indiciu al trecerii bunicului meu prin Paris în anii de dinainte de razboi. Alex mi-a spus cã l-ati cunoscut” si am lãsat special o pauzã ca são determin sã vorbeascã.

“Da, un om absolut încântãtor; m-a vrajit, desi eram micã, hai cã îti povestesc despre el la o cafea”. Desi eram nerãbdãtoare sã vorbesc cu avocatul si sã punem la punct strategia de abordare a tuturor bãncilor din Paris, lucru greu de altfel având în vedere cã trebuia sã descoperim care din cele existente atunci mai erau prezente în piatã si în ziua de azi si sub ce nume- eram si mai nerãbdãtoare sã ascult povestindu-mi-se despre bunicul Theodor.

“Domnul Georgescu era o figurã remarcabilã: totdeauna extrem de elegant; nu l-am vãzut niciodatã altfel decât purtând un costum impecabil din stofã finã si foarte bine cãlcat, o pãlãrie trasã pe ochi si o floare sau o batistã la butonierã. Si mirosea frumos a lavandã.

Mi-a rãmas întipãrit în minte parfumul lui pentru cã de fiecare datã când venea la noi, rãspândea în urmã o mireasmã plãcutã. Iar pe mine mã lua în brate si mã ridica sus, iar apoi mã tinea pe genunchii lui în timp ce stãtea de vorbã cu tata. Un domn adevarat. A, si bineinteles, îmi aducea mereu prãjituri în cutii frumos colorate, asa cum mi-ai adus si tu astãzi. Vezi ce asemãnare?”

Am început sã râd cu poftã: “Da, la noi asa se obisnuieste când mergi la cineva în vizitã, te duci cu o floare, prãjituri, o sticlã de bãuturã finã…depinde de ocazie si de cine e gazda”. “Ia sã mã uit la tine…nu, nu vã asemãnati la fatã, el avea pãrul blond deschis si ochii de un albastru deschis, ca cerul de dimineatã. Foarte elegant bãrbat si foarte simpatic. Totdeauna avea câte o poveste amuzantã de istorisit si eu nu mai puteam de bucurie când îl vedeam pentru cã îmi dãdea atentie, mã fãcea sã mã simt ca o domnisoarã!”. A venit si s-a asezat lângã mine pe canapeaua visinie acoperitã cu catifea. Mia luat mâna între mâinile ei si i-am simtit cãldura din glas si din inimã: “Îmi pare realmente bine cã te cunosc. E ca si cum as atinge o parte de Romania. N-am fost niciodatã acolo si îmi doresc mult sã ajung. Poate cã acum cã te cunosc pe tine, o sã ne mobilizãm sã facem excursia la care visãm de atâta timp. Îti doresc sã îti realizezi visul si sã gãsesti ceea ce cauti în Paris. Si eu si Philippe te vom ajuta cu toate cunostintele si relatiile noastre. Eu sunt artist plastic, deci mã învârt mai mult în lumea boemã, dar Philippe este avocat si se cunoaste cu majoritatea directorilor de bãnci din Paris. Te vom sprijini cât vom putea.”

“Îti multumesc tare mult Elvira. Nu mã astept sã gãsesc mare lucru dupã atât de multi ani, dar sprijinul vostru conteaza enorm. Îti multumesc cã m-ati primit în familia voastrã si cã mi-ati pus la dispozitie casa. Chiar, aveti o casã minunatã în Cap d’Antibes. Asta m-a si determinat sã mã opresc si sã o admir cât eram acolo si asa mam întâlnit si cu Alex”. “Da, stiu, mi-a spus, incredibilã aceastã întâlnire, parcã a fost totul aranjat, nu? Mâna divinã lucreaza oriunde” râse ea arãtându-si dintii albi, perfect însirati ca mãrgelele.

Am simtit cãldura ei si apropierea fatã de mine. Poate cã o parte din aceastã ospitalitate si deschidere pe care o manifestã se datoreazã si sângelui românesc care îi curge prin vene.

“Dupã ce se terminã toatã nebunia pe care am început-o, vã iau cu mine în România si vã arãt toate locurile frumoase prin care s-a plimbat domnul Ionescu.” “Ce bine îmi pare, eu nu am poze multe din Romania lãsate de tata, dupã ce s-a întors acolo domnul Georgescu, atunci când venea si tata în vizitã, cred cã mai mult se tineau de sprituri decât de fãcut poze. Stii unde îmi doresc foarte mult sã ajung? “ ”Unde?” “La castelul Peles si la castelul lui Dracula si la mânãstirile cu ziduri pictate si la o stânã adevaratã în vârf de munte, unde sã mãnânc mãmãligusã cu brânzã si smântãnã.” “Bravo, ai pronuntat aproape perfect, e mãmãligutã”.

“Bine, vã las acum în camera în care tinem toate actele si amintirile bunicului si sper din tot sufletul sã gãsesti mãcar niste indicii ajutãtoare.” “Merci mult Elvira, tu ce faci acum?” “Merg sã dau o turã pe la galeriile din oras unde am expuse tablouri sã vedem ce sa mai vândut si care mai sunt impresiile cunoscãtorilor, apoi mã opresc sã fac piata, vreau sã gãtesc ceva special pentru voi disearã.

Asta dacã nu aveti alte planuri?... vã pup, sã fiti cuminti” si dispãru usoarã, fãcându-ne cu ochiul strengãreste.

Am petrecut toatã ziua în biroul domnului Baudet cãutând prin dulapurile în care erau amestecate dosare, scrisori, fotografii si suveniruri rãmase de la domnul Ionescu. Erau lucruri vechi de 80 de ani si mã simteam ciudat atingându-le si frunzãrindu-le. Erau vieti întregi de oameni cuprinse între acele file, în poze si în toate nimicurile care pentru cineva reprezentaserã atât de mult la un moment dat. Între timp Alex vorbise cu avocatul si stabiliserã felul în care sã sa fie abordate bãncile pariziene. Trebuia sã le gãsim pe cele care existaserã înainte de al doilea rãzboi si mai erau încã în activitate si astãzi. Cel mai probabil însã aveau sã aibã numele schimbate în urma multiplelor fuziuni sau achizitii care se întâmplã în acest sector în mod normal la un anumit interval de timp. În timp ce frunzãream absentã o agendã a domnului Ionescu si sorbeam dintr-a 3-a cescutã de cafea cu lapte, mi-a atras atentia pe o paginã undeva cãtre sfârsitul agendei, o foaie de hârtie îngãlbenitã rãu, cu un scris de mânã pe ambele pãrti. Era prinsã cu un bold de partea de sus a filei. Am desprins cu grijãboldul si am început sã descifrez scrisul de mânã, îngrijit, caligrafic, cu o parte a literelor mai îngrosatã si cealaltã mai subtire, asa cum se scria acum 70 de ani! Literele arãtau gratioase si elegante, iar din hârtia aceea îngãlbenitã de vreme rãzbãtea un parfum vechi de scortisoara, parfum ce strãbãtuse timpurile. Foaia era scrisã cu stiloul, textul era în francezã, dar încercând sã descifrez caligrafia, am observat câteva cuvinte si în românã. Am tras încet afarã din agendã foaia cu scris ordonat si am început sã o citesc cu emotie crescândã.

“Paris, 15 aprilie 1937 Dragã Alex, Ai mai jos detaliile posesunilor mele, esti beneficiarul întregii mele averi dacã se va întâmpla vreodatã ceva cu mine. Dacã însã pânã la

Anul I, nr. 5/2014

28

momentul respectiv îmi voi fi întemeiat o familie si nu voi fi reusit sã îi numesc pe ei beneficiari, te rog realizeazã tu demersurile necesare ca toate acestea sã le parvinã.

Am încredere în judecata ta de a decide în lipsa mea destinatia reinvestirii profitului si a împãrtirii echitabile a posesiunilor între viitorii membri ai familiei mele.

- Banque de Paris: depozit la termen

- 3700000 $ sau 91449200 FF în - 1200000 $ sau 29659200 FF în bonuri de tezaur - 500,000 $ sau 12358000 FF în lingouri de aur

- Banque de Geneve: termen

- 250000 $ sau 6179000 FF în depozit la - 1 seif ce contine diverse bijuterii de valoare achizitionate de mine din America de Sud: inele, coliere si brãtãri din aur, platinã si diamante, smaralde, safire, rubine si perle, în valoare aproximativã totalã de 200000$ (sau echivalentul a 4943200 FF)

-1 Casã la Touluse pe 18, rue Monteguard în care va sta Angela, fosta mea sotie, pânã la decesul acesteia. Dupa decesul ei, dacã acesta survine înaintea decesului meu, casa împreunã cu grãdina si toate acareturile, îmi revin.

- 1 apartament în 42, rue de Montmartre, IIIème ëtage, închiriat acum cãtre familia Courbet

Si bineînteles, de câte ori plec din tarã, stii prea bine mon cher Alexandre, cã îti las în pãstrare ceasul meu de aur Patek Philippe.

Adaugã-l si pe el rogu-te acestui inventar.

Intentionez de asemenea sã achizitionez o proprietate undeva pe Coasta de Azur unde sã mã retrag împreunã cu familia pe care sper cã mi-o voi întemeia la un moment dat. Dupã peregrinãrile efectuate împreunã, cred cã stii cã cel mai mult mi-a plãcut Cap d’Antibes, asa cã orienteazã-te cãtre acel locsor linistit la malul mãrii dacã vei ajunge sã trebuiascã sã iei o decizie în ceea ce priveste o investitie din resursele mele disponibile rezultate din beneficiile oferite de depozitele bancare pe care le am.

Cam atât dragul meu. Am apelat la aceastã formulã de adresare pentru a putea fi mai lejer în comunicare, nu am vrut sã mã formalizez prea mult invitând un notar pentru autentificarea acestei declaratii.

Esti cel mai bun prieten al meu si omul meu de nãdejde, nimeni nu sar pricepe mai bine ca tine si în nimeni nu as avea mai mare încredere sã îi las pe mânã agonisirile mele.

Ai grijã de ai tãi si nu îl uita pe al tãu prieten.

Cu sinceritate, Theodor B.” Mi-au dat lacrimile si Alex m-a lãsat în pace câteva momente ca sãmi revin. Eram în fata unei scrisori care reprezenta atât de mult pentru mine. Citeam cuvânt cu cuvânt, încet, si mângâiam pagina cu scrisul acela atât de ordonat si elegant în acelasi timp, fãrã a pãrea însã monoton. Nu mai vãzusem niciodatã scrisul bunicului si mi se pãrea cã prin intermediul acelei scrisori îl descopãr si cã mã proiectez înapoi în timp cu 70 de ani.

Catedrala Arhiepiscopalã Galati - graficã în penitã

Anul I, nr. 5/2014

29

Am început apoi încet sã îmi revin si sã îi traduc lui Alex pasajele scrise în limba românã, acolo unde el nu era sigur de sensul cuvintelor. Alex îsi amintea cuvintele românesti surprinzãtor de repede, îi era greu însã sã le lege si sã le aranjeze în propozitie. Se adevereste astfel cã informatiile acumulate în copilãrie rãmân stocate pentru totdeauna undeva într-o cãmãrutã a creierului nostru. Alex era la fel de impresionat ca si mine si vedeam cum mintea îi lucra febril sã facã pronosticuri între ceea ce ar mai fi putut rãmâne din posesiunile înscrise în listã si ce ar fi putut transforma în investitii bunicul lui, domnul Ionescu, întâiul beneficiar de fapt al acestei mici averi. Nici macar nu stiam cam cât ar mai fi însemnat sumele respective în banii din zilele noastre si cred cã asta încerca sã calculeze si el.

“Trebuie sã determinãm printre altele dacã casa din Cap d’Antibes a fost cumparatã din banii bunicului tãu sau din banii bunicului meu. Ar fi culmea sã aflãm cã acea casã îti apartine si cã noi am utilizat-o fãrã sã fi avut nici un drept în toti acesti ani! Bine cã nu am vândut-o, îti dai seama cum s-ar fi complicat si mai tare povestea din punct de vedere juridic!”

“Mai e mult pânã acolo Alex. Trebuie sã ne adresãm acestor douã bãnci si sã vedem dacã mai existã aceste depozite si valori pãstrate si cam cât mai valoreazã ele astãzi. Asta dupã ce îi convingem cumva cã avem dreptul sã fim în posesia acestor informatii si sã dispunem de ele. Asta în cazul în care mai existã ceva. Sau dacã mai existã

aceste douã entitãti. În România din ce stiu eu, totul se prescrie dupã 30 de ani, iar apoi, astfel de valori abandonate trec în proprietatea statului sau a bãncii care le poate valorifica pentru a-si acoperi cheltuielile de depozitare si administrare. Oare aici cum se procedeazã?” “Nu stiu, îl întrebãm pe tata sau si mai bine, gãsim un avocat specializat în drept civil si în dreptul familiei”. “Tu nu stii din întâmplare dacã bunicul tãu folosea un avocat care sã îi tinã în ordine treburile personale?” “Pfuuu, dupa atâtia ani crezi cã îsi mai aduce aminte cineva? O vom întreba pe mama.”

Dintr-o datã am devenit nerãbdãtoare sã ne întâlnim din nou cu Elvira, sã vorbesc cu Benoit, sã cãutãm Banque de Paris si Banque de Genève si sã aflu cât mai multe amãnunte si cât mai repede.

Trecuserã 70 de ani fãrã ca aceste informatii sã fie deranjate si acum eu as fi vrut sã le rezolv pe toate într-o zi. Oricum, se pare cã întradevar ceea ce e hotãrât undeva acolo sus sã se întâmple, se întâmplã la un moment dat în viatã. Nu mã interesa neapãrat suma la care se ridica mica avere lãsatã de bunicul meu, ci faptul cã era posibil sã mai gãsesc astãzi ceva rãmas de la el, când singurele lucruri pe care le avusesem vreodatã în urma lui fuseserã pozele pãstrate cu sfintenie în cutia bunicii. Trãiam emotia descoperirii pe care o fãcusem si a urmãtoarelor lucruri pe care aveam sã le mai aflu. Si de ce nu, nu mi-ar fi stricat nici o sumã frumusicã de bani într-un cont în Franta si o cãsutãpe Coasta de Azur. Deja imaginatia mea o lua razna si mã vedeam pãsind într-o lume strãlucitoare. Trebuia sã mã adun si sã pornesc investigatiile. Si le-am pornit.

Brãila la 1906 - graficã în penitã

30

TEATRU

Anul I, nr. 5/2014

DINU GRIGORESCU

NUNTÃ CU GIROFAR SCENA 8 Orchestra mutã (tobã fãrã fete, vioarã fãrã corzi si nai fãrã gãuri) conduce un nou mars al Mitingistilor cu pancartele lor pe care este scris HO-TII !!!

HO-TII !!!, si sunt desenate drapelul NATO, drapelul UE, drapelul national (cu gaurã).

MARESALUL conduce, apoi, dupã o comandã primitã telefonic, disperseazã lumea. Intrã TERMOPAN (evadat) urmat de ZDUP (mascat).

ZDUP(în genunchi): Excelentã... Vã rog... din tot sufletu’.. haideti înapoi!...

TERMOPAN: Zdupisor, nu mã mai ruga!... Eu în iadul acela vesel nu mã mai întorc decât cu o nouã guvernare.

ZDUP: Mã nenorociti!... Mã dã afarã Sefu’... si ministreasa...

TERMOPAN: Lasã cã te mentine ca mare specialist... Uiti cã ai 12 salarii !?!

ZDUP: Nu uit... Da’ nici dumneavoastrã sã nu uitati cã v-am “învoit” pentru botezul lui... (beep lung)... Mãcar... i-ati tãiat motu’ ?!

TERMOPAN : De abia mi-am tãiat “gratiile”... E drept cã aici m-a ajutat si Speraclu... Da’ unde s-o fi ascuns soferul meu !?

CORNEL (apare, conducând un grup de “mascati evadati”): Sefu’, în Piata Victoriei s-au pus barierele... E un mare miting al pensionarilor deponenti la Fondul National... (beep lung), care tocmai s-a desfiintat... Acu’ e momentu’ cel mai bun: avem culoaru’ deschis pentru evadare!... Haideti !!!

ZDUP (scoate arma): Nu mai plecati nicãieri!... Toatã lumea înãuntru!.. Hai! Mãcar de decor ! (îi leagã cu cãtuse unul de celãlalt) ROMANALDO (mascat, lui Termopan): Sã stiti cã eu sã cer înapoi toti banii de contract... si restantele de la primele de joc...

TERMOPAN (legat) Asteaptã si tu sã treacã politia, televiziunea si tranzitia...

ROMANALDO: Ce sã mai asteptãm?!... Cu banii nostri verzisorinegrisori ti-ai urcat dumneata nevestele pe podium la concursurile de miss !...

HENT (mascat) : Excelentã, jucãtoru’ are dreptate... Toti vrem banii...

Vrem toti banii !

BAMBINA (mascatã): Mie, dacã-mi dai un milion de euroi... esti liber!

TERMOPAN: Poate un milion de lei lei vechi: atât mai valorezi tu astãzi.

BAMBINA: Asa, operatã, restauratã si siliconatã ?!

GINA (mascatã): Operatã, restauratã, siliconatã... dar divortatã!!!

BAMBINA: Eu de el !? Niciodatã... Sîntem prea legati... (Se învârt într-un sir indian condus de muzica inexistentã. Apare SPERACLU, mascat cu cascã de motociclist, si descuie cãtusele lui TERMOPAN) SPERACLU (îi aratã) : Astea sunt cheile de la masinile de vot !

TERMOPAN: Bravo, Speracle... Deschide-le prostilor mintea, sã mã voteze!

(SPERACLU deschide si toate cãtusele, dupã ce fiecare strigã: TERMOPAN presedinte!!!)

GENERALUL (apare cu un lap-top deschis): Un moment... Am gãsit o sosie pe internet!... Ia uite: parcã e fratele dumneavoastrã geamãn.

TERMOPAN: Bravo, UNCHIUL-etule !

GINA: Pãi, aduceti-l la New Zdup... Ce mai asteaptã !?

GENERALUL: Asteaptã oferta !

TERMOPAN : Un milion... pe lunã!

BAMBINA : Zgârcitule...

TERMOPAN: La câti români n-au de muncã!?...si la câti actori aleargã dupã un rol !?...

GINA: Hai, Giani... Dã si tu mãcar o sutã de euro... ca la fundatii...

TERMOPAN: Bine, dau... Dar dau pentru Gina, nu pentru Bambina!

BAMBINA : Meschinule!

TERMOPAN : Din orice afacere, trebuie sã iasã... altã afacere!..

Nu-i asa, fetelor ?!... Nu-i asa, bãieti ?!... Hai, cã doar voi luati comisionu’ !!!

Anul I,nr.5/2014

31

GENERALUL : Excelentã... “semnati” aici, ca sã vã putem trans... schimba “locatia”... pentru când o sã vinã “noul locatar”...

TERMOPAN (numãrând bancnote care se rãspândesc pe jos, fiind adunate de toatã lumea, mai putin de ZDUP, care fotografiazã tot cu telefonul mobil) : Ehei, pentru câte averi n-am semnat eu ca premier !?!

SPERACLU (cãtre grupul care adunã banii): Termopan presedinte!

HENT (scandat, conduce corul): Vrem-toti-ba-niiii !... Toti-vremba-niiii !...

ZDUP (rafalã): Ia hai toatã lumea la zdup!... Doar n-am ajuns sã mã rog de voi sã-mi executati pedepsele punitive de libertate!!!.. (fluier, sunet girofar) SCENA 9 SPERACLU : (apare ca la o spargere) Am sosit !... Sorry!

GENERALUL : Tu cine mai esti?!... Nasul?...

SPERACLU: Eu sînt Speraclu’... Finul... Regele spãrgãtorilor de firme mici.

Clanul spãrgãtorilor de tipare... Sparg si inimi, la nevoie... Odatã am rupt-o la fugã cu aleasa inimii în brate, direct de la zdup... Da’ m-au adus înapoi pentru complicitate la „Rãpirea miresii”!...

GENERALUL : Ei lasã, cã la noi, asta nu e infractiune... asta e traditie!

SPERACLU: Sefu’!... Ne paste un mare pericol... Tre’ sã salvãm fisierul cu sosiile... Sunt prea multe oferte... Prea multe cereri...

Toatã lumea vrea sã se bage... Un singur moment de lipsã de concentrare, si rãmânem si fãrã dotare, si fãrã retea de calculatoare...

CRAP(apare împreunã cu FETITELE): Domnu’ Generalunchiule... am si eu niste fetite... calde si cuminti... Sunt niste cunostinte mai vechi, de pe vremea când lucrati dumneavoastrã la... moravuri!... Poate le angajati la...

SPERACLU (cercetare): Aici... nu angajãm... decât... secretare fierbinti!...

PIA : Pia... responsabilã cu COLIVIA !... Profesionistã...

NEGRESA : Negresa blondã... Sau si invers!!!... Cum îi place lu’ matale...

PIA : Vã putem oferi toate informatiile de care aveti nevoie...

NEGRESA : Avem si surse, si resurse...

PIA: La nevoie, muncim si pe brânci, domnu’...

NEGRESA : Inspiratie si transpiratie !...

CRAP : Numai bune de consiliere de imagine!... Produs garantat!

Luati-le...

SPERACLU: Am putea sã le... “amprentãm”, sefu’ ...

GENERALUL: Ai grijã cu amprentele astea... Iar pe dumneata, ia sã te cãutãm putin la... internet... sã vedem (tasteazã) CRAP COS TEL... peste mititiel... Abuz de încredere în cazul lui... (beep)...

Bar porno pe strada... (beep)... Antecedente favoruri sexuale în grup la... (beep)... Stai, unde pleci, cã mai ai... ?!

CRAP : Mai am, mai am... Mai am putinã treabã ! (Iese. Se aude un girofar.)

PIA : Hait!..

NEGRESA: Politia !

GENERALUL si SPERACLU : Ei si ?!?

TROMBONILÃ (mascat): Aici e firma de detectivi “Fratii si cumnatii”?

SPERACLU (discret): Nu! Aici... e UNCHIUL si NEPOTII !!!

GENERALUL: Firma TOTAL COLOSAL FENOMENAL CONFIDENT DETECTIV EXPRESS... Vã oferim si firmã de consultantã, cu prestantã si percutantã!... Internationalã!

PIA : Ascultã, fatã... eu îl stiu pe tataia!... Îl stiu de la Sinaia !

NEGRESA: Pãi cum altfel.... Clientul nostru... deputatul nostru !!!

TROMBONILÃ: Sttt!... Ciocu’ mic!... Sper cã ati fost si voi la... vot ?!?

NEGRESA : Da... da’ noi am votat cu... lista...

PIA : Dacã n-au rezistat personalitãtile ?!?

TROMBONILÃ: Am nevoie de trei lucruri: imagine, imagine si iar imagine!.. A, si vreau si o gardã de corp, sã nu mai pãtesc ce-am pãtit cu “doctorita” Gina: atac sub cureaua de centurã si operatie de inginerie financiarã... Pur si simplu, m-a curatat, domnule!...

Dar ca deputat, am rãmas la fel de influent... Si la fel de... potent...

NEGRESA: De potent ce-ai fost, ne-ai rãmas dator cu 5o de euro.

PIA : Aprobati o datã si legea aia a noastrã... Ca sã nu ne mai câstigam verdele... la negru!

TROMBONILÃ: Aveti si voi rãbdare: trebuie sã votãm votul uninominal. (se aude un girofar) GINA (cu “pachete” de la cumpãrãturi): Ia te uitã: reputatul nostru deputat... Domnul... Trombonilã... Dragã Giani, eu îl cunosc bine si ti-l recomand... e numai bun sã ne fie nas... Vã las sã discutati... (iese) TROMBONILÃ: Aha, deci, dumneata esti acela cel care vrea sã danseze în Casa Parlamentului ??! Pãi dacã aflã lumea, si mã “recunoaste”, ce mã fac?!

TERMOPAN: Îti voi oferi... sprijin politic!.. Am echipa mea de soc... Dar cu precizarea cã fiecare dintre voi îsi achitã singur facturile!... Facem târgul ?!?

TROMBONILÃ : Dacã facem totul sub acoperire... batem palmele!(aplauze) (În timp ce iese, apar deputatii MOTÃILÃ si SFORÃILÃ, adusi de sofer) CORNEL: Sofer la demnitar, trecere liberã!... Deputatii Motãilã si Sforãilã...

MOTÃILÃ : Circumscriptia Vasile Alecsandri...

SFORÃILÃ : Si clanul Sadoveanu...

SPERACLU: Ce v-am spus eu, sefu’ !?!... Vin clientii...

GENERALUL : Dumneavoastrã... ce doriti ?!...

MOTÃILÃ: Niste sosii.

TERMOPAN : Amândoi?!... Ce ciudat: partide diferite, dar idealuri comune!

SFORÃILA : Trebuie sã plecãm în “vacantã parlamentarã” la Niculitel...

MOTÃILÃ: Da’ trebuie sã fim si la Bruxelles !!!... Nu putem!

GENERALUL: Vom încerca sã rezolvãm... Unde sã vã trimitem... sosiile?

MOTÃILÃ : Direct la Casa Poporului !

SFORÃILÃ : Direct la CAMERÃ!...

PIA: Pãi ce faceti, bãieti, nu ne luati si pe noi... la camerã !?

NEGRESA : Puteti sã ne luati... ori de sosii... ori de sotii !!!

SFORÃILÃ: Asta ar fi o idee: sosiile sã stea la parlament...

MOTÃILÃ: ... si noi, cu voi, la apartament !!!

TERMOPAN: Sincer, domnilor... de ce aveti nevoie de câte o sosie !?

SFORÃILÃ: Pãi... eu îmi doresc un deputat copie, conform cu originalul!...

Adicã EL sã fie pus la zid de massmedia ziarelor... nu eu!

MOTÃILÃ : Iar eu trebuie sã plec pe teren, sã culeg... voturile!...

Pãi, pentru

Anul I, nr. 5/2014 patru ani, cine-mi tine mie locul la comisie !?

SFORÃILÃ (secret): Sosia nu trebuie sã facã altceva decât exact ce facem si noi: act de prezentã...

MOTÃILÃ: Încep sesiunile prelungite... trebuie votate toate legile integrãrii!

SFORÃILÃ: Deh... A început “nunta” cu Europa !

TERMOPAN (idee): Nunta cu girofar!

SFORÃILÃ (îi sunã telefonul): Iatã c-a sosit... SMS-ul mult dorit... (cãtre MOTÃILÃ) Plecãm si noi putin... la “verdeatã” ?!?... la munte ?!?...

MOTÃILÃ : Pãi cum altfel ?!... Cornele, bagã girofaru’ !

CORNEL: (care a motãit pânã acum) Doamne, ce mult avem de muncã...

PIA : Hai cã te-ajutãm si noi... !

NEGRESA : Vrem si noi sã... muncim !!!

CORNEL: Sofer la demnitar, trecere liberã!... (ies toti) TERMOPAN : Stau si mã întreb: unde o sã gãsesti dumneata cópii la toate specimenele astea “originale” ?!?

GENERALUL: Asta e tranzitia, excelentã: transpirãm si cautãm!...

SCENA 10 TERMOPAN, MARESALUL (gardã de corp), GENERALUL, SAFARIDIS (criminal redus mintal), HENT (arbitru priponit), ROMANALDO (fotbalist transferat), ZDUP (managerul închisorii), acompaniati de orchestra mutã.

GENERALUL: Opriti muzica!... Vreau sã facem o micã repetitie...

Excelentã, îmi permiteti sã fac eu... pe primar ?!

TERMOPAN: Cu plãcere !

GENERALUL: Cetãteni!... Decretãm azi ziua tuturor recãsãtoritilor!!!... Sã trãim liberi! Sã spunem cu totii DA, de bunã voie si nesiliti de grupurile de interese, numai din dragoste de cununie... si de primãrie!...

Muzica !!!

SAFARIDIS (mascat): Sefu’, pânã când se pot depune actele ?!...

TERMOPAN : Hopa!.. Domnu’ Safaridis!... V-ati re-deschis firma !?

SAFARIDIS : Dupã cum bine stiti, am renuntat la “Evadãri de succes”...

Acum facem „Rãpiri de mirese”...

CRAP: Dumneavoastrã... sunteti un fost... evadat ?!!

SAFARIDIS: Am evadat de sub toate escortele: ca mortu’, cu Ford Escortu’!

Acum ne ocupãm de problemele cu rãpirile...

ROMANALDO: Mamã, ce-o sã mai tremure miresele de la demnitari...

HENT: Corect !... Pãi o nuntã fãrã o rãpire e ca un spectacol fãrã... regie.

SAFARIDIS : Am venit sã vã anunt: Doamna Bambina... e rãpita numãrul l.

Asteptãm rãscumpãrarea, de la domnu’ sot legitim...

TERMOPAN : Pãi... pe-asta n-o rãscumpãr!... O vând!

CRAP : Nu stiu cine-o mai cumpãrã!.. Dar avem noi la ofertã: Domnisoarele Pia si Negresa!!!... Foarte valoroase... Întretin echilibrul senzual în familie!...

SAFARIDS: Astea nu pot aduce bani buni... decât numai la Taverna hotului!

Ultimul meu cuvânt de rãscumpãrat: un milion de dolari !!!

TERMOPAN : Pãi atâta costã... un metru de autostradã!... pe D.N. unu...

32 SAFARIDIS : De ne... nicã!!!... Da’ nu-i nimic... Faceti credit la cãmãtari!...

Metode noi, europene!... Vreti sã vã învãt eu cum functioneazã parteneriatu’ cu statu’ !!?... Ca la nuntã!... Muzica!!!... Distractie!!! (scoate de sub costum o armã automatã, trage rafale în sus, cad cioburi de candelabru) Plãteste casa... Poporului! (Peste tot vacarmul, se aude girofarul) SCENA 11 Dimineata, se aud sforãituri, sonerii, mormãieli, tusete, strãnuturi. Apoi ciripituri. Zdup îi scoate la plimbare, unul câte unul.

ZDUP : Hai, trezirea si miscarea!!!... Toatã lumea!... Cã toti aveti pedepse “reconditionate”, da’ toti vã umflati în somn cu aere conditionate...

MOTÃILÃ : Pãi noi, vipurile, am ajuns sã stãm aici printre zãbrele...

SFORÃILÃ : ... Cu gãinarii, spertarii si hotii de buzunar !?!

ZDUP: Aici, la „7 zãbrele” , devenitã Seven Stars, aveti cazarea gratuitã, masa gratuitã, peni-tenis club non stop, infirmerie, croitorie, zeghe Armani, gratii cu termopane...

HENT : Tot ce-avem, noi plãtim...

ROMANALDO : Plãtim cu libertatea noastrã...

TOTI : (sacadat): „De mân-ca-re”... „De mân-ca-re”...

ZDUP (le dã ziare): Acum aveti nevoie de hranã spiritualã!... La desert o sã primiti filmul cu Nunta lui Figaro...

SPERACLU : Beton !... E cu paranghelie, cu spargeri si cu violuri ?!

ZDUP: Si apoi... Sapte mirese pentru sapte frati... Productie Sing Sing!

ROMANALDO: Da’ eu nu vreau cinematecã... eu vreau la discotecã!

ZDUP : Aici asculti muzica gratiilor... Sferã muzicalã fãrã fisurã...

Tocmai bunã pentru banditii intrati de curând...

MOTÃILÃ : Banditi??!... Noi suntem doar actori !... Actori politici umiliti...

SFORÃILÃ : ... Supusi regimului înfometãrii si deshidratãrii...

ZDUP : Mincinosilor!... În fiecare zi vã asteaptã pregãtit barul finlandez si bufetu’ suedez!... Ia sã facem noi apelul... Parlamentarii...

MOTÃILÃ : Pentru noi, se va face apelul mai târziu...

SFORÃILÃ : ... dupã discurs... si dupã recurs!

ZDUP : Am înteles! Dumitru Dumitrel, zis Speraclu’ !?

SPERACLU: Evadat recuperat... Spãrgãtor de elitã...(aparte) si de elite...

ZDUP : Gura!... Mucles si Sarap!... Costel Crap !?

HENT : Absent aici, da’ prezent mereu la tavernã, cu “miresele” lui...

ZDUP: ROMANALDO, zis Adidasu’ Carpatilor ?!

ROMANALDO: Netransferat încã! Desi am plãtit rãscumpãrarea prin printesa mea...

ZDUP: ...Escu Hent?... Zis Mânã Lungã ?!

HENT : În asteptare: evadare... transferare... gratiere...

ZDUP : Hai, dupã ce mâncati, treceti si lucrati... Mãcar 5 minute fiecare...Vã reducem pedeapsa: pentru un minut lucrat, un an câstigat. Noi respectãm drepturile detinutului

Anul I, nr. 5/2014

33

detinutului politic de stil nou... (miscarea circularã înceteazã, ies).

PUBLICATATE: ZDUP (pancartã cu numele închisorii): Numai la New Zdup, veti gãsi, în fiecare zi, evenimente de bunã calitate: ba o nuntã, ba o vizitã internationalã, ba un masterat local... sau zile de nastere, de moarte, de parastase... Celule confortabile, servicii de calitate… Vã vom lãrgi gratiile, vã vom schimba termopanurile...

Vã veti putea odihni ca în strãinãtate... Conform legii, luãm domnilor demnitari condamnati la rusine nationalã demnitatea si libertatea... dar le asigurãm în schimb prosperitatea si confortu’ afectiv... Din toate pozitiile, cu toate conditiile!... România a ajuns o tarã civilizatã: nu mai avem cersetori la Portile Europei,

si cersesc la Guvern aurul dacic, barajele, pãdurile, apa si pãmântul... Sã vinã!... Deschis non stop... Organizãm si teledoane, dar si nunti cu girofar... Pentru domnul Giani Oliviu Termopan... Mândria noastrã, domnul GOT... Cel cu “palatele” de la Azuga, Pãstruga si Bucuresti, de jur împrejur... sau cu „Termopana Banc”... Sau cu fondurile de la FNI, PSI, SRI... fonduri devenite mutuale, ca sã nu se mai audã strigãtele disperate ale deponentilor... care fãceau mitinguri în Piata Victoriei... Acum de mitinguri ne ocupãm tot noi: Mitingul secretarilor de stat destituiti... Mitingul evadatilor... Numai evenimente de cea mai bunã calitate...Vã asteptãm cu gratiile deschise... Non Stop... (va urma)

Târgu Mures la 1890 - graficã în penitã

Anul I, nr. 5/2014

34

TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZÃ Feng Jicai

MESTERUL NIREN ZHANG/ ZHANG FIGURINE - DIN - LUT

Mesterul Niren Zhang e pe cel dintâi loc printre artizanii ce modeleazã din lut figurine. Asadar pe primul loc, dar e bine de stiut cã pe cel de- al doilea loc nu se aflã nimeni, iar cel aflat pe locul al treilea e hãt departe în urma lui.

Numele întreg al lui Niren Zhang este Zhang Mingshan. Locurile pe care le frecventa prin anii 1850 erau douã.

Unul - Sala mare de spectacole, din coltul de nord- est al Tianjinului, iar celãlalt Restaurantul Tianqing de la poarta de nord a orasului. Stãtea pe- acolo, se uita la feluritii oameni din jur si modela din lut cu degetele diverse personaje. Când mergea la sala de spectacole, modela din lut cu degetele diverse personaje din spectacol, iar la restaurant diverse personalitãti ale lumii mondene.

De fiecare datã când iesea astfel, îsi îmbogãtea galeria de personaje.

Era într- o zi ploioasã, când, asezat singur la o masã, mânca si bea ceva, dar în acelasi timp se uita si cu atentie la cei din jur care erau asezati pe la mese. La un moment dat, au intrat de afarã trei bãrbati. Printre ei era unul îmbrãcat în haine de bogãtas, de staturã mijlocie si cu un cap mare, care mergea tantos cu pântecele împins spre înainte, fãcând mare zgomot si tapaj pe unde trecea, ca sã- si dea importantã. Majordomul de cum i- a zãrit s- a grãbit sã anunte cu voce tunãtoare: „ Urãm bunvenit domnului Zhang- al- cincilea, oaspete drag si atât de scump la vedere! Trei locuri aici pentru domnul Zhang- al- cincilea! ” .

Lumea din local s- a oprit din mâncat si bãut când a auzit asa o prezentare, iar unii chiar si- au lãsat jos betisoarele jos ca sã aibã rãgaz sã- l poatã studia mai bine pe importantul personaj numit Zhang- al- cincilea. ªi deodatã nimic nu mai conta în afara acestui Zhang Jinwen din Jinshan ( Nota trad.: district din Shanghai) , cunoscut pentru aroganta lui nemãsuratã si care fãcuse avere din comertul cu sare. În acel an îsi dãduse silinta sã intre în gratiile generalului Hai Ren, care drept rãsplatã îl adoptase si îl numise cel de- al cincilea fiu al sãu. Tocmai de aceea i se si spunea Hai- Zhangal- cincilea. În fatã i se spunea Zhang- al- cincilea, dar pe la spate lumea îi zicea Hai- Zhang- al- cincilea. Pe atunci Tianjin- ul era o lume a comertului, cine avea bani fãcea ce voia si chiar si demnitarii se temeau un pic de cei avuti.

Pentru mestesugari însã lucrurile stãteau diferit, cãci ei se hrãneau din ceea ce iesea din mâinile lor, iar în rest, de la cine ce sã cearã? De cine sã se teamã? Asa cã Niren Zhang îsi vedea de

mâncarea si bãutura lui, se uita în jur la oameni si nici cã se gândea sã facã din Hai- Zhang- al- cincilea un personaj. Însã nu peste prea mult timp se auzi din locul unde era HaiZhang- al- cincilea o discutie despre el. O voce grijulie spunea: „ Cineva lângã scenã urmãreste spectacolul, dar în mânecã modeleazã o figurinã. Când o sã termine si o sã o dea la ivealã o sã vedeti cã ceva întocmai ca pe scenã! ” Dupã care s- a auzit vocea groasã a lui Hai- Zhang- al- cincilea: „ Unde modeleazã? În mânecã zici? Poate în pantaloni! ” Dupã care a urmat o explozie de râs, care l- a înveselit pe Niren Zhang.

Toti cei din sala de spectacole auziserã vorbele lui HaiZhang- al- cincilea. Asteptau cu totii sã vadã cum o sã i- o întoarcã Niren Zhang. Va arunca oare în el cu un bulgãre de lut?

Au vãzut doar cã Niren Zhang asculta fãrã sã aibã aerul cã ascultã, si- a bãgat mâna stângã sub masã si a luat de pe talpa pantofilor un bot de nãmol. Cu dreapta continua sã- si tinã paharul, iar ochii îi avea atintiti în farfurie, în timp ce degetele mâinii stângi lucrau de zor nãmolul, cu abilitatea maestrului magician Liu Tuzi. Hai- Zhangal- cincilea si ai lui încã râdeau în timp ce Niren Zhang îsi pregãtea cu sigurantã replica. Mâna i s- a oprit la un moment dat si „ Zbang! ” a trântit pe masã bucata de nãmol. Dupã care bãrbatul s- a ridicat si s- a dus la tejghea sã facã plata.

Cei din jur au întins curiosi gâturile spre masa lui sã vadã ... o figurinã cu adevãrat unicã! Parcã era Hai- Zhang- al- cincilea cap tãiat! ªi lãsat acolo pe masã! Capul ca un bostan, ochii bulbucati pe fata- i furioasã, era fata lui Hai- Zhang- al- cincilea mai adevãratã decât propria- i fatã! Numai cã tot capul era cât o nucã!

Hai- Zhang- al- cincilea era acolo, la douã brate distantã, asa cã n- a avut cum sã nu vadã cã statueta modelatã era el. Dupã ce si- a dat seama, a strigat dupã Niren Zhang care tocmai iesea pe usã: „ Pungasul ãsta de mester cicã vrea sã câstige bani cu asa ceva! Nimeni n- o sã- i cumpere figurina! ” .

Dar Niren Zhang nici mãcar n- a întors capul; si- a deschis umbrela si- a plecat. La Tianjin însã lucrurile nu se pot încheia asa.

A doua zi, dincolo de poarta de nord, pe strada Guyi, la o tarabã cu diverse era la vânzare figurina, cãreia însã i se adãugase si corp. Produse de serie, fãcute cu sablon. Erau vreo 100- 200 de bucãti. Pe fiecare era o etichetã albã, pe care era scris cu negru: „Hai- Zhang- al- cincilea, la pret de nimic ” .

Anul I, nr. 5/2014

35 Toti care treceau pe- acolo se uitau si râdeau. Iar dupã ce se distrau, îsi chemau si prietenii si o luau de la capãt cu distractia.

Dupã trei zile, Hai- Zhang- al- cincilea a trimis un om sã cumpere cu o sumã însemnatã toate figurinele, inclusiv sablonul.

Figurinele au dispãrut toate de acolo, dar povestea cu „ Hai- Zhangal- cincilea, pret de nimic” se povesteste de mai bine de o sutã de ani în continuare. ( din volumul „ Personaje neobisnuite din lumea obisnuitã” ) Traducere din chinezã de Maria Bãlasa

Ã

La Balasova - graficã în penitã

Anul I, nr. 5/2014

CARTEA DE AZI, CARTEA DE MÂINE

36

CULORI SECRETE Camelia Pantazi Tudor ne propune în noua sa carte - Culori Secrete, Editura Betta, 2014, 162 de pagini, o incursiune prin câteva orase ale Europei, prilej de redescoperire de sine, de acumulare a unor experiente necesare dezvoltãrii interioare.

Pornind de la real, autoarea ajunge la elementul fantastic, impregnat cu note filozofice, culorile devenind stãri sufletesti sau ocazii de reflectie si de reevaluare a vietii.

Cartea Culori Secrete ne îndeamnã sã vizitãm acele locuri, pentru a descoperi noi însine culorile secrete si a verifica dacã ele sunt sau nu cele vãzute de autoare.

Prin acest volum, Camelia Pantazi Tudor face din nou dovada talentul sãu literar, aducând în fata cititorului remarcabile pagini de prozã.

Constantin Lupeanu

Anul I, nr. 5/2014

MEMORII

37

Ion Andreitã

RÃZLETE 8.

Obolul dragostei de tarã

Anul I de studentie se târãste încet, anapoda, pe coridoarele Facultãtii, ca primul an de armatã, în cizme prea mari si cu masca pe figurã. Dar activitatea politicã începe sã dea din aripi, ca un pui care învatã sã zboare. Se înfiinteazã organizatii UTM, AS, se alcãtuiesc comitete de conducere. Ion Marcovici face parte din organizatia de partid a cadrelor didactice. Si asta se vede si în notele de la examene. La fel, Radu Pãduraru, venit (si el) din productie: din internatul unei scoli profesionale din Câmpina, unde fusese pedagog, alãturi de Ion Lãncrãnjan, viitorul scriitor.

Tot din productie, tovarãsi, vine si Bucur Chiriac, din vânjosul mediu petrolier prahovean; functionar la Muzeul din Ploiesti, sub îndrumarea unui mare spirit, Nicolae Simache, a cãrui memorie o va gratula mai târziu, în articole si cuvântãri. Gheorghe Florian vine direct din Munti; se pare (se soptea) cã pe-acolo trãsese cu arma. Sã mai fi fost câtiva membri de partid, pe care nu mi-i mai amintesc. În perioada studentiei mele erau foarte putini – veniti, mai mult sau mai putin, din productie – iar pe parcurs, din rândul studentilor nu se primea aproape deloc. Ei au primit functiile de conducere: la UTM, la Asociatia Studentilor; ei si câtiva care roiau pe lângã ei: unii cu armata fãcutã, altii dupã alte criterii. Fete, mai rar.

Cum spuneam, târâs-grãpis, înaintam. Se cristalizeazã grupuri de prietenii, ies în evidentã personalitãti în formare: Gheorghe Frâncu – rãmas, dupã absolvire, asistent universitar; Gelu Ionescu – idem, fugit mai târziu la „Europa Liberã”; Toni Carageani – idem, plecat cu bursã în Italia si nemaiîntorcându-se (nu din vina lui, ci din a celor ce nu voiserã sã-i prelungeascã sederea doctoralã) a fãcut o strãlucitã carierã universitarã la Napoli si Roma; Sorin Movileanu – specializat în Lingvisticã, pierde postul de asistent, dar ajunge (!?!) redactor (apoi director) la Editura de Artã „Meridiane”; Nicolae N. Nicolae (altul, decât „actorul”) – pierzând si el postul

de asistent, ajunge ziarist la Ploiesti, apoi redactor sef la Buzãu. Alti colegi s-au reliefat treptat, pe parcursul anilor de studii (între ei numãrându-se imbatabilul critic literar Mihai Ungheanu, scriitorul de sorginte transilvanã Gheorghe Suciu si Nicolae I. Nicolae – acteur raté – devenit profesor de aleasã vocatie, coautor, alãturi de criticul si universitarul Nicolae Manolescu, al manualului de Literaturã Românã Contemporanã pentru clasa a XII-a licealã; iar dupã Revolitie, demnitar în Ministerul Învãtãmântului si Inspector General Scolar pe Capitalã).

Tot acum se impune colegul Titi Enache – fost student la Teatru; coleg cu Florin Piersic – nimerit de mai multi ani la Filologie; ultimul mare reprezentant al boemei studentesti, seful „Catedrei de Holisticã” (pe care o împãrtea frãteste cu grecul Hristos Ziatas si, ceva mai apoi, cu viitorul scriitor Gheorghe Gibã (Gibescu). …Si anul trecu. Derutantul an 1958/1959. Mã uit în carnetul de student – si parcã nu-mi este rusine (pe cât m-as fi asteptat sã-mi crape obrazul). Semestrul I: Introducere în literaturã – prof. George Macovescu – 8; Introducere în studiul limbii române – prof. Valeria Gutu – 8; Tehnica cercetãrii stiintifice – prof. Aurel Nicolescu – 7.

Semestrul II: Introducere în studiul limbii române – prof.

Valeria Gutu – 6; Introducere în lingvisticã – prof. Alexandru Ionescu – 7; Istoria literaturii vechi – prof. Mitu Grosu – 6; Socialism stiintific – prof. Florian Radu – 8; Literaturã universalã – prof. Edgar Papu – 7; ALA (Apãrarea localã antiaerianã) – prof. indescifrabil, noi îi spuneam Tãtãrâm; se pare, inginer militar – 8 (toamna, la restantã, 14.IX.59, dupã o varã cu cântec, când era sã fiu dat afarã din Facultate). În ultima zi de curs, sedintã mare: tot anul I Românã – 200 de studenti – la care se alãturã si anul I Limbi Strãine – alti 200. Rãspundem la chemarea tãrii: muncã patrioticã. Cuvântãri înflãcãrate, aplauze prelungite, angajamente.

A doua zi, ne întâlnim, la Garã, vreo 150 de bãieti si fete, alãturi de dascãli: asistentii universitari (cu drept de predare) Ion Petricã, Ion Rotaru, Ion Diaconescu. Alãturi

38 de noi, Dumitru (Puiu) Iliescu, student în penultimul an la Medicinã, venit sã-si facã practica în productie pe seama eventualelor noastre îmbolnãviri.

Trenul ne debarcã în gara Bucu, undeva, pe lângã Slobozia colegului Mihai Ungheanu. De aici, niste camioane ne hurducã pânã la destinatie: IAS Mãrculesti – o frumoasã întreprindere agricolã de stat, care cultiva mai multe mii de hectare cu, în principal: porumb, grâu, floarea soarelui, vie, port-altoi pentru vie – si orez, luciu de apã cât vezi cu ochii. Pe lângã obisnuitii muncitori, permanenti si sezonieri, trudeau câteva sute de militari si detinuti. La care ne asociam, dintr-o imensã dragoste de patrie, noi, studentii – pentru 21 de zile.

S-au amenajat niste magazii, parter-etaj, cu gãuri mari, decupate, pe post de ferestre. Pe jos: paie de la un capãt la altul. Peste paie: pãturi si prelate întinse bine, tintuite din loc în loc cu cuie. Acestea erau paturile. Nu stiu dacã era si ceva de acoperit; nici n-ar fi avut rost, în zãpuseala Bãrãganului. Douã magazii pentru bãieti; trei magazii pentru fete (erau mai multe).

A doua zi, dupã un instructaj sumar: inginerul sef, doi adjuncti, niste tehnicieni – directia orezãrie. Cineva adusese si un steag, dar a dispãrut repede. Orezãrie – pentru cã asa optaserã bravele noastre cadre universitare, care ne însoteau. Lucrãrile din orezãrie se plãteau bine (nu nouã, studentilor) si politrucii nostri dascãli voiau sã iasã primii pe Universitate.

Munca la orezãrie, privitã de departe, pare simplã.

Si chiar frumoasã, dacã privesti o fotografie chinezeascã.

Dacã te apropii, însã, este iadul pe pãmânt. Parcela respectivã – câteva sute de metri lungime si tot pe-atâta lãtime – boltuitã cu maluri, avea la fund un strat gros de nãmol, în care piciorul de scufunda pânã mai sus de gleznã.

Urma un metru de apã urâtã, neagrã, înnegritã de nãmolul rãvãsit de pasii nostri. Planta de orez se ridica o palmã deasupra apei. Papura si, pe alocuri, trestia erau mai înalte decât noi. Iar noi trebuia sã smulgem aceastã papurã si so depunem pe maluri. Înaintam greu, fiecare pe lãtimea metrului sãu. Când scoteai piciorul din nãmol, ca sã-l împingi un pas mai departe, întâi îl ridicai cât mai sus, la suprafata apei, scuturai cele câteva lipitori, care nu avuseserã vreme sã-si înfigã bine ventuzele în carne.

Pasul – si lipitorile, pasul – si lipitorile; un ritual cadentat, dintr-un drum triumfal spre victorie. Un ritual repetat zi de zi. De noi, studentii – bãieti si fete – si de detinuti. Militarii erau protejati; lucrau la câmp: porumb, vie etc.

Dimineata, la ora 8, dupã o masã consistentã (salam, salam, salam)eram la orezãrie. Toti în slip. Fetele aveau si sutien. Atacam. Apa era rece, soarele înfierbântat – diferenta de temperaturã ne turmenta.

La 4 dupã-amiazã abandonam lucrul. Ne întorceam la bazã, în coloanã dezordonatã, cale de un kilometru-doi.

Douã cismele ne curãteau de mizerie, ne înviorau. „Doctorul” Puiu Iliescu ne inspecta atent, sã nu ne fi rãnit, cumva, de tinichelele si alte fiare, uitate pe fundul apei.

Apoi, masa; bogatã, îndestulãtoare: ciorbe, mâncãruri, fripturi. Era bine hrãniti; IAS-ul câstiga si el bine, cu munca noastrã. Dupã acest prânz târziu – liber, de voie pânã a doua zi dimineatã.

Anul I, nr. 5/2014 Înviorati (tineretea!) dupã-amiezele ni le petreceam pe un improvizat teren de fotbal. Seara, obositi, cu genunchii zdreliti (iar grijã pentru doctor!) ne adunam pe un platou rotund din beton, care avea în mijloc un par – si-n par, un bec chior. Nu stiu de unde apãrea muzica; vreun magnetofon, ceva – sau de la statia unitãtii. Si începea dansul; cine stia, cine putea, cine avea curajul (cine nu – vorba cântecului – mai rãmânea). Tântarii, roi – cã nu mai nimereai sã-ti strângi partenera în brate ori sã te scarpini de nenorocitele de întepãturi.

Din când în când, câte o pereche dispãrea din raza de luminã, invadând în negrul noptii. Între cei mai „harnici”, profesorul Rotaru, care fãcuse un coup de foudre pentru o colegã brunetã de la Arabã (amicã bunã cu altã „arãboaicã”, viitoare nevastã a lui Petre Roman). Faima acestui amor a continuat si în Facultate, multi ani, devenind celebru; atât ca invidie, cât si ca bârfã.

Uneori, ni se dãdea film. Unul chiar proaspãt, care rula pe ecranele bucurestene: „Fata în negru”, cam asa ceva, grecesc – în care era vorba, pe cât mi-aduc aminte, despre înecati.

Duminica nu munceam. Sâmbãta pânã la prânz, da, dar duminica deloc. Duminica fãceam plajã – de parcã nu ne-ar fi ajuns sãptãmâna de arsurã pe plantatia de orez.

Ialomita curgea la câteva sute de metri de noi. Nisip fin, coborâre linã spre apã; rivierã în toatã regula. Cei care stiau sã înoate trãiau o adevãratã plãcere în apele vãlurite si adânci ale fluviului. Fetele se atineau mai pe margine, bãlãcindu-se ca ratele, fãcând o gãlãgie teribilã. Rula, o colegã de la Limbi Strãine, Sectia Greacã, înota bine, între bãieti, pe firul apei. …Si vine un val. Apoi încã unul. Si dupã el altul, si altul. Mari, repezi, vijelioase – valurile. Tipete, alergãri, spaimã – sub ploaia care cade din senin, stingând totul cu ropotul ei.

Rezultatul nenorocitei noastre plaje: trei colege salvate; Rula n-a mai putut fi gãsitã. Si Bebe Iuga, colegul nostru de la Constanta, distrus sufleteste: abia se nãscuse idila dintre ei.

Filmul bate viata; viata continuã.

A doua zi, luni, nu s-a iesit pe plantatie. Fiecare, de capul lui – si nici unul nu-si gãsea locul. Dascãlii fuseserã chemati la nu stiu ce autoritãti, sã raporteze.

Marti – înapoi, la lipitori. Pasul – si lipitoarea, pasul – si lipitoarea; socialismul înainta victorios.

Într-una din dupã-amiezele cu fotbal, doctorul Puiu Iliescu constatã, la câtiva dintre noi, cã rãnile dãdeau semne de cangrenã. Eram vreo cinci-sase. Ne duce la Dispensarul medical din comunã si ne vaccineazã antitetanos. Cu totii facem o durã boalã a serului: umflãturi cât nuca pe tot corpul si mâncãrimi irezistibile. Eu, mai cu mot, fac si hepatitã (gãlbinare). „De la ac, Jeane, de la ac!”

– mã consoleazã, peste o lunã de zile, la spital, doctorul; rãmãsesem prieteni.

Anul I, nr. 5/2014

39 În octombrie, reîntorsi la Facultate, ni se comunicã – oficial, cu tam-tam si lozinci – cã formatia noastrã a câstigat, într-adevãr, locul I pe Universitate.

De Rula cea înghititã de ape, de cele trei colege abia smulse valurilor – nici o vorbã. Hepatita mea? – floare la ureche! În vacanta anului II, aceiasi bravi însotitori ne-au propus aceeasi adresã: Orezãria Mãrculesti. De data asta, însã, nu se mai merge asa, alandala. Ci pe bazã de cerere scrisã si semnatã manu propriu. Nu s-au mai încumetat toti, dar am rãmas destui pe listã.

Aceeasi muncã, acelasi program, aceleasi obiceiuri.

Aceeasi cotã de sacrificiu: colegului Ion Butnaru(gazetarul de mai târziu de la „Informatia Bucurestiului”) datoritã diferentelor mari de temperaturã – apa rece, soarele fierbinte – i-a plesnit un vas de sânge pe creier. Comã. Norocul lui: acelasi doctor Puiu Iliescu, care timp de sase ceasuri, pânã la Bucuresti, a reusit sã-i lege limba si sã i-o tinã afarã din gurã, sã nu se înece. Celãlalt noroc: profesorul Arseni, care, dupã trei luni de comã, a reusit o performantã interventie chirurgicalã pe creier, pacientul fiind si astãzi în viatã.

Alte performante: formatia Filologie a câstigat, din nou, locul I pe Universitate. Ion Petricã a primit o functie mai mare la Asociatia Studentilor. Ion Diaconescu a fost promovat secretar de partid pe Facultate. Ion Rotaru si-a înfipt si mai puternic pintenii în amorul brunet, arãbesc.

Ion Andreitã Luni, 12 august 2013 La Negoesti

Turda la 1905(primul desen cu Podul) - graficã în penitã