Dacia eterna nr. 1 (10) / 2015

DACIA

ETERNÃ

REVISTÃ DE CULTURÃ - TRADITII, PROZÃ, TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZÃ ANUL II, NR.1, IANUARIE 2015 * APARE ÎN ZIUA DE 21 A FIECÃREI LUNI

2

Anul II, nr. 1/2015

SUMAR Constana Abãlasei Donosã, EMINESCU SI UNIVERSUL POEZIEI SALE/3-5

Pentru o Rommâie a Meritocratiei!

TRADITII EMINESCU SI DACII/ 6-9

Statuia regelui Decebal la Cazane

ARTÃ PLASTICÃ Ioan Pãunescu, MONUMENTE SI STATUI CU DACI/10-12 PROZÃ Ioan Barbu, LUMINI DE ZÃPADÃ/13-16 Dorina Sisu, BANI PENTRU O ZI/17 -19 Cãtãlin Marian, ABNER/20-22 George Rizescu, PROZÃ SCURTÃ/23-26 ROMAN FOILETON Corneliu Leu, DRUMUL SPRE DAMASC/ 27-32 Raluca Ioana Maftei, SCRIS ÎN STELE / 33-36 TEATRU Mihai Eminescu, DECEBAL/37-41 TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZÃ Tie Ning, Pãlãria de galã a Irinei- II/42-44 MEMORII Ioan M. Pãunescu – UN COPIL ZBURDÃ PRINTRE PUSTI SI TUNURI/45-47

DIRECTOR FONDATOR: CONSTANTIN LUPEANU REDACTOR-ªEF: IOAN PÃUNESCU Adresa: Str. Aurel Vlaicu, nr. 25, cod 330007, Deva, România Email: revistadaciaeterna@gmail.com www.scribd.com/Dacia-Eterna www.cartesiarte.ro Textele se vor trimite pe adresa de email a revistei, în format electronic, fonturi Times New Roman, size 12, cu semnele diacritice proprii limbii române, însoþite de fotografia autorului.

Colaborãrile nu se plãtesc. Reproducerea este permisã, cu citarea sursei.

Coperta I: Decebal - Orsova Coperta IV: Decebal - Ermitaj

Responsabilitatea pentru opiniile exprimate în cuprinsul textelor revine exclusiv semnatarilor (Codul Penal, art. 205-206).

Revista se distribuie gratuit.

ISSN 2360 – 199X ISSN–L 2360 – 199X

3

Anul II,nr.1/2015

Constanta Abãlasei Donosã

EMINESCU SI UNIVERSUL POEZIEI SALE Fiecare artist are, pe lângã propria-i viatã, viata creatiei sale.

Nimeni nu a izbutit sã ajungã prin suferintele sale ca si prin creatiile sale ca Eminescu ! Eminescu, este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea. Dacã nu ar fi murit de tânãr si ar fi trãit sã mai poatã crea, ar fi fost considerat fãrã putintã de contestare, unul din cei 5 mari creatori ai lumii.

Poezia eminescianã este genialã ! Limba sa poeticã, fãuritã de el în numai câtiva ani, este tot atât de frumoasã ca si a lui Hugo, Verlaine, ori Dante, la care au contribuit sute de ani de culturã.

Poezia lui Eminescu are toate calitãtile; muzicã si plasticitate, candoare si frãgezime si multe alte calitãti pe care nu le pot avea decât un poet genial. Eminescu nu este numai un poet de geniu, este mai mult. El este cel dintâi poet care a fãcut fuziunea sufletului între daci si cultura occidentalã. El, poetul lipsit de diplome scolare, este eroul culturii noastre moderne. El a întrupat în poezia sa cel mai înfiorãtor sentiment omenesc; zãdãrnicia universalã. El a simtit pe propria-i piele voluptatea amarã a nefericitei iubiri, poleind-o cu argintul razelor lunare, învãluind-o în soaptele codrului si în murmurul apelor. El a exaltat poezia amãgitoare a trecutului peste sensibilitatea atâtor generatii si a picurat în ea cântecul pãtrunzãtor al nimicniciei eterne.

Din nefericire si urã, din mizerie si idealitate visatã, Eminescu a tesut în poezia sa o lume imaginarã, o lume atât de ispititoare ca o realitate aievea ! Poezia sa este presãratã cu cele mai rafinate culori, cu adâncimea simtirii si doririi si strãlucirea ideii geniale; din acest motiv ea va rãmâne mereu iubitã si înteleasã. Lumea lui Eminescu, este lumea nostalgiei, luminii si a lirismului înalt si adânc. Nostalgia luminii însoteste dramatic întreaga sa operã. Dacã considerãm aceastã nostalgie drept o dorintã de revenire la ceva care nu a fost împlinit, citindu-i si re-citindu-i poezia, concluzionãm cã asa este.

Tragicul si atitudinea sa de indiferentã politicã, comportã la Eminescu disocieri de la nivelul existentei sale personale la nivelul miturilor colective.

De-a-lungul timpului critica istoricã si literarã a demonstrat din unghiuri multiple care a fost structura întâiei vârste a poetului.

Talentul sãu a ajuns la apogeu în perioada anilor 1876 – 1883, între

26 si 33 de ani. Aceastã perioadã este cea mai rodnicã din creatia sa si face cinste literaturii române si universale. În sistemul sãu de metafore persistã obsedant nostalgia spatiului liber de la Ipotesti, acolo unde si-a petrecut primii ani ai copilãriei, de la care porneste prin ridicãri succesive, cuprinzând apoi întreg spatiul românesc sau viseazã temerar la cosmic. La Eminescu aceste stãri de echilibru – reale sau aparente – pot fi raportate totdeauna la contactele sale cu pãmântul, cu apa, cu aerul cu toate cosmogoniile intuitive.

Totdeauna s-a spus despre un creator cã devine mare pe mãsurã ce devine simplu prin tot ceea ce creeazã, spre a fi înteles de oricine.

Izvorul si marea, teiul sfânt si fosnetul pãdurii, pãsãrile somnoroasen noapte, bolta cereascã plinã de stele devin, în lirica eminescianã simplitãti. Aceste lucruri simple si sincere pline de candoare au dat poeziei sale magia cuvântului scris. Amintirile copilãriei, pãdurea, fauna, apa sunt pentru Eminescu reverii extrem de transparente, reusind sã facã din toate acestea un univers rotund. Trimis la studii în strãinãtate, Eminescu arde de dor dupã codrul si plaiurile natale, si prins de acest miraj al depãrtãrii, toate au intrat pentru el în categoria mitologicului. Toate au devenit pentru el un centru plastic al lumii. La vârsta de 17 ani poetul salutã colibele din vale, vechile asezãri dorminde, pâlcurile de pãdure, dar este solicitat si de nemãrginit. La Eminescu imaginea sa lucreazã retrospectiv fãcând ca depãrtarea de locurile natale sã amplifice distanta în timp. Iatã un exemplu: ,, As vrea sã vãd acuma natala mea vâlcioarã Scãldatã-n cristalul pârâului de-argint, Sã vãd ce eu atâta iubeam odinioarã: A codrului tenebrã, poetic labirint...,, Prin cultura acumulatã, Eminescu reface imaginar, cu o largã deschidere spre universal, trasee spirituale tonifiante. Prin exercitiul caligrafic din opera debutului sãu remarcãm spatiu de mit prin câmpiile elisee înconjurat de personaje mitologice si preotese ale zeului ce sfideazã ,, a lumii paranimfã – moartea.,, ( Apoleon, Eros, Eol, Eco, Narcis, Venere si Madona ).

Oare se reinventeazã poetul prin acest mediu al antichitãtii ? Nu !

4 Toate aceste amalgamate cu sunete folclorice, contaminãrile neoclasice, exercitiile academice formeazã indicii multiple asupra drumului strãbãtut pânã la descoperirea propie-i personalitãti.

Poetului îi va plãcea sã vorbeascã despre mituri germanice, de mitologiile meridionale ori metafizica indianã, însã numai metaforele obsesive – probeazã la Eminescu o exceptionalã constiintã a autothoniei, a constiintei de sine. Pentru el toate aceste imagini se reajusteazã clarificându-se uimitor de repede pe mãsurã ce el ia constiinta de sine ca un exponent al comunitãtii nationale. Primul element sacralizat în poezia sa este Pãmântul. Aceastã tranzatie de la partiturile strãine prin studiu profund la partitura propie, nu este presupusa descoperire a vreunui pãmânt necunoscut, ci va contempla pe rând: Luna, Soarele si Luceferii.

Originalitatea lui Eminescu este un proces complicat de înrãdãcinare, devenit în anul 1870 pentru prima oarã un adevîãrat manifest pe care-l gãsim în poezia Epigonii. ,, Cînd privesc zilele de-aur a scripturilor române, Mã cufund ca într-o mare de visãri dulci si senine Si în jur parcã-mi colindã dulci si mândre primãveri, Sau vãd nopti ce-ntind deasuprã-mi oceanele de stele, Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrãvi cu filomele, Cu izvoare-ale gândirii si cu râuri de cântãri. ,, Aceastã cufundare trebuie înteleasã ca o adâncime în timp si, implicit ca o afectivitate cu pãmântul. Am avut si alti poeti români cu acelasi impuls spre adâncime în versurile lor; la Eminescu, este exceptionalã atitudinea sa de a trimite prin lungi antete în lumea subteranã în pãmântul tãrii, mesaje îmbibate de istorie. Sensibilitatea ca care scrie versurile de exceptie care capteazã voci din adânc trãgându-le la suprafatã, face ca pãmântul sã se asocieze eternitãtii.

Pentru Eminescu moartea si iubirea sunt deopotrivã eternitãti. Gãsim aceastã stare în poezia Mortua est ! ,, Vãd sufletu-i candid prin spatiu cum trece: Privesc apoi lutul rãmas...alb si rece, Cu haina lui lungã culcat în sicriu, Privesc la surâsu-ti rãmas încã viu - ,, Reconectarea cu pãmântul prin moarte totdeauna anuntã repausul absolut, dar nu neutru atâta vreme cât atomii pãstreazã sentimentul iubirii. Compunându-si mitul sentimental, Eminescu se situeazã psihologic într-un tãrâm mioritic plin de seninãtãti cosmice.

Pãmântul ca spatiu intim cu natura atasantã, eroticul pãdurii, teiul sfânt, stânca, lacul si ochiul iubitei care-i un adânc de stele, tinde spre încorporarea lui cosmic. Adâncirea în pãmânt, în materie, implicã condensare. Ridicarea în astral înseamnã rarefiere. În poezia Luceafãrul, astrul rece îsi desfãsoarã larg marmorele brate cãtre iubitã. Luceafãrul apartine unei lumi de dincolo de bine si rãu. Distantele astronomice ale Luceafãrului si iubitã atenueazã ecourile stinsei iubiri. Luceafãrul, este zenitul ! Maxima condensare în spatiile cosmice o reprezintã astrele. Pentru Eminescu, marmura si steaua sunt centre de interes, simbolizând sublimul. ,, De câte ori iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheatã mi-apare înainte: Pe bolta alburie o stea nu se aratã, Departe doarã luna cea galbenã – o patã... ,,

Anul II, nr. 1/2015 Iubitei din poezia ,,Floare albastrã,, i se cere iesirea din sine, fiind un adevãrat moment de elevatie. ,, Si te-ai dus, dulce minune, Si-a murit iubirea noastrã Floare-albastrã ! floare-albastrã !...

Totusi este trist în lume ! ,, George Cãlinescu, nota în scrierile sale: La Eminescu, universul e ,, materia în vesnicã alcãtuire ,, iar natura ,, o fiintã metafizicã ,, detinãtoare de mister. Eminescu este un poet de tip liric – reflexiv, preferã ca acompaniament al meditatiilor sale curgerea linã a izvorului, miscãtoarea mãrilor singurãtate. Târziu, de exemplu în poezia Odã ( în metru antic ) focul si combustia apar ca principii ale destinului. În acest caz, oda, este de fapt o meditatie asupra conditiei umane. Focul si Apa, se cheamã reciproc pentru stabilirea unui echilibru, se constitue în însemne, în simboluri ale unei ecuatii ceea ce face ca tonul odei eminesciene sã aibã afinitãti cu reactiile moderilor de astãzi. ,, Jalnic ard de viu chinuit de Nessus, Ori ca Hercul înveninat în haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mãrii. ,, Gheata simbolizeazã pentru Eminescu un regim al insensibilitãtii, revãrsând o teroare confuzã. Muntele semnificã pentru el sublimul inaccesibil. Acela care vrea sã dezlege enigma vietii trebuie sã urce spre muntele magului cãlãtor în stele, în locuri cu piatrã detunatã, pentru a mãsura de sus lumea din vãi. Muntele înseamnã acumulare, concentrare de forte tainice. Eminescu este prin verticalitate o cale de a transcende spre firmament si de a trãi într-un univers al miracolelor. La el apa, este ideea de trecere, de desfãsurare, iar acvaticul este regimul ondulatiei materiei. Toatã structura poeziei lui Eminescu apartine tipului romantic. În anul 1964, profesorul Dumitru Panaitescu-Perpessicius, scria despre Eminescu: ,, ...A trãit putin, a muncit dincolo de puterile unui om, chiar genial, a fost un martir si un erou cãci peste tot ce a pus mâna a iesit un lucru întreg si a lãsat un nume în vecii vecilor nemuritor. Scriitorul acesta nu a trãit numai o viatã, ci zeci de vieti, cãci la fel ca pruncii nãzdrãvani din basme, el a crescut într-un an cât altii în zece si a scris în douãzeci cât pentru eternitate. A scris nuvele filozofice, imaginare si fabulos descriptive, a scris schite de roman care i-ar fi prezis o frumoasã carierã dacã nu l-ar fi atras spre ispite, a tãlmãcit lungi tratate de artã dramaticã sau diferite capitole din filozofia lui Kant, a încercat în scrierile sale despre figuri celebre ale istoriei, a redactat zeci si sute de epistole de recomandatie sau de dragoste, miile lui de articole politice, economice si financiare; a fost un pamfletar de înaltã clasã. Dar Eminescu a fost mai cu seamã Poetul . ,, ,, Numai poetul, Ca pãsãri ce zboarã Deasupra valurilor, Trece peste nemãrginirea timpului,

5

Anul II,nr.1/2015 În ramurile gândului, În sfintele lunci, Unde pãsãri cu el Se-ntrec în cântãri. ,,

Eminescu, este pentru mine cel mai mari poet al lumii. Îl iubesc fiindcã are o mare valoare de necuprins.

Sufletul meu are nevoie de poezia sa citind-o, cum am nevoie de apã, de aer si hranã. De dragoste si frumos sã mã stiu în buna mea credintã. Poezia lui Eminescu meritã sã fie cunoscutã si cititã

Prizonier dac - Louvre (marmuã si porfir)

6

TRADITII

Anul II, nr. 1/2015

Mihai Eminescu

EMINESCU SI DACII (Grupaj realizat de Ioan Pãunescu)

Sarmis

Memento mori

……

...

Din umbra de la maluri s-a desfãcut la larg

Iar în pieptu-acelui munte se arata-o poartã mare –

O luntre cu-a ei pânze sumese de catarg.

Ea: inalt este botitã si-ntrã-adânc în piatra tare,

Tãind în douã apa ea poartã o pereche:

Iar de pragu-i sunt unite nalte scãri de negre stânci,

Pe Sarmis, craiul tânãr din Getia cea veche,

Cari duc adânc în valea cea de-acol-abia vãzutã

Mireasa-i în picioare, frumoasa ca o zânã

Si-n pãdurile umbroase cu-adâncimi necunoscute,

Stetea pe-a lui umãr îsi sprijinea o mânã.

Si-n câmpii unde mii râuri s-argintesc plane s-adânci.

….

....

Ea mâinile amândouã la pune pe-al lui crestet…

Zeii Daciei acolo locuiau – poarta solarã

Frunzis purtat de vânturi pe valuri cade vested.

În a oamenilor lume scãrile de stanci coboarã –

Se clatin visãtorii copaci de chiparos

‘i-n verdea-ntunecime a pãdurilor s-adun;

Cu ramurile negre uitându-se în jos,

...

Iar tei cu umbra latã, cu flori pânã-n pãmânt

Dar adesea pe când caii dorm în neagra departare,

Spre marea- tunecatã se scuturã de vânt.

Luna, zâna Daciei, vine la a zeilor serbare; Soarele, copil de aur al albastrei sfintei mãri,

Din codri singurateci un corn pãrea cã sunã.

Vine ostenit de drumuri si la masã se asazã.

Sãlbatecele turme la tãrmuri se adunã.

Aerul se aureste de-a lui fatã luminoasã,

Din stuful de pe mlastini, din valurile ierbii

Sala verde din pãdure strãluceste în cântãri.

Si din poteci de codru vin citele si cerbii,

...

Iar caii albi ai mãrii si zimbrii zânei Dochii

Ãsta-i raiul Daciei vechi,-a zeilor împãrãtie:

Întind spre apã gâtul, la cer înnaltã ochi

Într-un loc e zi eternã – sara-n altu-n vecinicie,

7

Anul II,nr.1/2015 Iar în altul, zori eterne cu-aer rãcoros de mai;

Lungi si negre ei întunec soarele. Iarã în râpe

Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei

Goale si adânci de nouri e Zamolxe-n a lui car-

Dupã moarte vin în siruri luminoase ce învie –

El vãzu capul lui Joe, cum l-apus de soare-n vale

Vin prin poarta rãsãririi care-i poarta de la rai.

Vezi un vârf de munte negru scris cu raze triumfale,

....

Pe când el cu întuneric peste vãi stã temerar.

... Din fundul Mãrii Negre, din înalte-adânce hale, Dintre stânce arcuite în gigantice portale

Ochii-olimpicului negri atintesc carul. Cu fricã,

Oastea zeilor Daciei în lungi siruri au iesit –

Spre-a opri acea privire, dacul manta si-o ridicã.

Si Zamolx, cu uraganul cel bãtrân, prin drum de nouri,

Caii speriati necheazã, tremurând ei se înaltã;

Miscã caii lui de fulger si-a lui car. Cãlãri pe bouri,

C-o strigare rece Joe fulgerul i-nfige-n coaste

A lui oaste luminoasã îl urma din rãsãrit.

Si a zeilor Daciei cruntã si mãreatã oaste Orbitã aude glasul pãrintelui rãnit.

Ca o negur-argintie barba lui fluturã-n soare,

...

Pletele-n furtunã-nflate albe ard ca o ninsoare,

Zeii daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,

Colturoasa lui coroanã e ca fulger împietrit,

Se reped pe trepte nalte si cobor în sure hale.

Împletit cu stele-albastre. Rãsturnat în car cu rune,

Cu lumina, ei îngroapã a lor trai întunecos;

Cu-a lui mîn-aratã drumul la ostirile-i bãtrâne

Darã ea, înfioratã de adânca ei durere,

Si de dor la bãtãlie crunt e ochiul strãlucit.

În imagini de talazuri cânt-a Dacie cãdere

...

Si cu-albastrele ei brate tãrmii mângîie duios.

Si-n zenit opri ostirea-i peste armia romanã.

...

- Decebal ! el strigã-n nouri – îi detun, îi iau în goanã

Si prin arcuri îndoite la lumini de rosii tortii;

Si Danubiul o sã beie a lor sacre legiuni.

Adunati vãzu cezarul la cumplita mas-a mortii:

Decebal s-aratã palid în fereastra naltã-ngustã

Ducii daci...

Si coroana si-o ridicã cãtr-imaginea augustã

... Cupele – teste de dusman – albe, netede, uscate,

Si se uitã cu durere la divinii sãi strãbuni.

În argint, cu toarte de-aur prea maestru cizelate –

...

Din apus vin zeii Romei. Pe o stea de vulturi trasã, Zeus de nori-adunãtorul urcã bolta maiestoasã, Mart încoardã arcul falnic spre Zamolxe atintint; Ca sã scape neamul nobil rãsãrit din a lui coaste, Însusi el a urbei semne la ridicã înspre oaste, Si de-antica lui turbare tremur norii de granit. ... În zãdar Marte s-aruncã spre a sparge siruri dace Si în van fulgerã Joe asupra coifelor audac, Neclintit stau s-unii s-altii în mãreatã lupta lor. ...

Joe vulturilor lasã frânele. Cu-a lui aripe

Prizonier dac - Vatican

8

Anul II, nr. 1/2015

Si cu ele-n mânã-nconjur lunga masã de granit;

...

Vor mai bine-o moarte crudã decât o viatã scalvã

Veti ajunge ca-n tâmpire, în sclavie, degradare.

Toarn-n testele mãrete vin si peste el otravã,

Pas cu pas cade-n rusine neamul vostru sânt si mare;

Si-n tãcerea sânt-a noptii ei ciocnesc,vorbesc si râd.

Cã-n iloti se va preface gintea de-ntelepti si crai, Când barbarii vor aduce delta sântelor lor vise,

Râd si râsul înseninã adâncita lor paloare.

Îmbrâncind în întunerec toate cele de voi zise.

Se sting una câte una faclele mirositoare,

Vai vouã romani puternici, vai vouã, de trei ori vai !

Se sting una câte una vietile ducilor daci; De pe sacune cad pe piatra rece, surã, ce podeste

Astfel zise. În blãstãmu-i mâna-i albã si uscatã

Sala. – Toti pân’ la unul. Unul încã tot trãieste,

El o scoase la fereastrã si coroana-ntunecatã

Arde sânta lui coroanã, fulger ochii lui audaci.

De pe frunte o aruncã în abisul vãii-adânci;

...

Palid, adâncit ca moartea, ca o umbrã stã în lunã,

Decebal (palid ca murul vãruit în nopti cu lunã)

Pãrul lui de vânt se înflã, iarã vorbele-i rãsunã

Se aratã în fereastrã si-si întinde alba mânã

Si blestemu-i se repetã repezit din stânci în stânci !

Moartã din hlamida neagrã ce-l acoperã pe el.

...

...

Gemenii

- Vai vouã romani putenici ! Umbrã, pulbere si spuzã

O candelã subtire sub bolta cea înaltã

Din mãrirea-vã s-alege ! Limba va muri pe buzã,

Luminã peste regii cei dacici laolaltã

Vremi veni-vor când nepotii n-or pricepe pe pãrinti –

Care tãiati în murmur cu steme si hlamide

Cît de naltã vi-i mãrirea tot asa de-dânc cãderea.

Se însiruiau în salã sub negrele firide,

Pic cu pic secând pãharul cu a degradãrei fiere,

Iar colo-n fruntea sãlei e-un tron acoperit

Îmbãtase-vor nebunii – despera-vor cei cumniti.

C-un negru val de jale, cãci Sarmis a murit. ………………….

Brigbelu, rege tânar din vremea cea cãrunta, Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nuntã.

Frumos au ars în flãcãri prinosul de pe vatrã, Pe când intrarã oaspii sub boltile-i de piatrã. În capul mesei sade Zamolxe, zeul getic, Ce lesne urcã lumea cu umãru-i atletic ......

Cu glasul lui ce sunã adânc, ca de aramã, El noaptea cea eternã din evii-i o recheamã, Aratã cum din neguri cu umeri ca de munte Zamolxe, zeul vecinic, ridicã a sa frunte

Prizonier dac - Vatican

Si decât toatã lumea de doua ori mai mare,

9

Anul II,nr.1/2015 Îsi pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare.

Cã chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,

Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceatã,

Cã pot sã-mi blestem mama, pe care am iubit-o -

Cum din adânc ridicã el universu-n bratã,

Când ura cea mai crudã mi s-a pãrea amor...

Cum cerul sus se-ndoaie si stelele-si asterne,

Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sã mor.

O bolta rasaritã din negure eterne, Si decât toatã lumea de douã ori mai mare

Strãin si fãr’ de lege de voi muri - atunce

....

Nevrednicu-mi cadavru în ulitã l-arunce,

Rugãciunea unui dac

S-aceluia, Pãrinte, sã-i dai coroanã scumpã,

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Ce-o sã asmute câinii, ca inima-mi s-o rumpã,

Nici sâmburul luminii de viatã dãtãtor,

Iar celui ce cu pietre mã va izbi în fatã,

Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,

Îndurã-te, stãpâne, si dã-i pe veci viatã!

Cãci unul erau toate si totul era una; Pe când pãmântul, cerul, vãzduhul, lumea toatã

Astfel numai, Pãrinte, eu pot sã-ti multumesc

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodatã,

Cã tu mi-ai dat în lume norocul sã trãiesc.

Pe-atunci erai Tu singur, încât mã-ntreb în sine-mi:

Sã cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,

Au cine-i zeul cãrui plecãm a noastre inemi?

Spre urã si blestemuri as vrea sã te înduplec, Sã simt cã de suflarea-ti suflarea mea se curmã

El singur zeu stãtut-au nainte de-a fi zeii

Si-n stingerea eternã dispar fãrã de urmã!

Si din noian de ape puteri au dat scânteii, El zeilor dã suflet si lumii fericire,

Manuscrusul nr. 2254

El este-al omenimei izvor de mântuire:

Cã zmeii Daciei

Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i,

Ca constelatii sângeros-profetici

El este moartea mortii si învierea vietii!

Au strãlucit în fata Romei vechi, O lume-a tremurat la arãtare

Si el îmi dete ochii sã vãd lumina zilei,

Si marea s-a-ndoit spumatii muri

Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

Naintea mândrei fulgerãri a lor.

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers Si-n glas purtat de cântec simtii duiosu-i viers, Si tot pe lângã-acestea cersesc înc-un adaos: Sã-ngãduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Sã blesteme pe-oricine de mine-o avea milã, Sã binecuvânteze pe cel ce mã împilã, S-asculte orice gurã, ce-ar vrea ca sã mã râdã, Puteri sã puie-n bratul ce-ar sta sã mã ucidã, S-acela între oameni devinã cel întâi Ce mi-a rãpi chiar piatra ce-oi pune-o cãpãtâi.

Gonit de toatã lumea prin anii mei sã trec, Pân’ ce-oi simti cã ochiu-mi de lacrime e sec, Cã-n orice om din lume un dusman mi se naste, C-ajung pe mine însumi a nu mã mai cunoaste,

Roma - Arcul lui Constantin - daci - detaliu

10

Anul II,nr.1/

ARTÃ PLASTICÃ

Ioan Pãunescu

410222510222222

MONUMENTE SI STATUI CU DACI

Dacã circuli cu vreo ambarcatiune fluvialã pe Dunãre, ajungând în zona orasului Orsova, fie cã intri sau iesi din teritoriul românesc, pe malul stâng, în portiunea cataractelor de la Cazanele Mici (golful Marconia), acolo unde apele fluviului se adunã în albie îngustatã, ajungând la o adâncime de 120 metri, de pe stânca ce se prãvale în apele învolburate te întâmpinã o impresionantã statuie a marelui rege dac Decebal. Impunãtoarea operã de artã te compleseste prin mãretia si monumentalitatea ei.

Statuia a fost realizatã dupã 1989, la sugestia omului de culturã Iosif Constantin Drãgan. Aici, pe malul românesc al Dunãrii, 12 scultori condusi de confratele lor Florin Cotarcea, timp de 10 ani (1994 – 2004), îmbrãcati în costume de alpinisti si înarmati cu ciocane pneumatice, spituri, baroase, dinamitã au realizat monumentala operã de artã. Avem de-a face cu o lucrare demnã de cartea recordurilor. Este consideratã cea mai mare statuie din Europa. Are 55 metri înãltime (cu 6 metri mai putin decât Stauia Libertãtii de la New York) si 25 metri lãtime. Gigantismul monumentului este reliefat si de dimensiunile impozante ale unor elemente anatomice ale eroului reprezentat: lungimea urechilor, 3 metri; lungimea nasului, 7 metri; lãtimea nasului, 4 metri. Sub statuie stã scris: DECEBAL REX – DRAGAN FECIT (Regele Decebal – fãcut de Drãgan). A costat circa un milion de dolari.

Mergând la Roma, constati cã dacii sunt prezenti în monumentele imperiale antice în multe zone ale orasului. Am putea începe cu vizitarea celebrei Columne a lui Traian, ridicatã de Apolodor din Damasc dupã victoria trupelor romane asupra dacilor, terminatã cu cucerirea statului lui Decebal. Monumentul a fost terminat în anul 113 având pe exterior scultat un bazorelief în formã de spiralã, care reproduce artistic într-o evocare epicã rãzboiele purtate de Traian pentru cucerirea Daciei. Gãsim pe cele 124 de metope ale Columnei

un numãr impresionant de figuri de daci, avându-l printre ei si pe marele Decebal. Columna a fost amplasatã în spatele Forum Traiani, astãzi mult descompletat, multe din vestigii (statui, bazoreliefuri, etc) ridicate pe vremea lui Traian dispãrând, fiind luate în decursul timpului, fie duse în muzeele orasului (Vatican, galeriile Borghese), sau în unele grãdini sau piete din capitala Italiei sau în alte orase importante ale peninsulei (Florenta, Napoli). Cele mai multe din statuile antice cu daci dinn Forumul lui Traianat au luat drumul altor muzee ale lumii: Oxford, Berlin, Londra, Madrid, Praga, Sankt Petersburg, Toulouse, Bruxelles, Copenhaga, Atena, New York, Israel, etc. Un inventar al numãrului acestor statui de daci se ridicã în prezent la peste 100, fiind cei mai reprezentat în scupturã popor cucerit de cãtre romani.

Inainte de a vorbi despre statuile dacilor sculptati de artistii puterii imperiale a lui Traian, mai trebuie mentionat un alt monument important al Romei. Dacã privesti din culoarele nivelelor superioare exterioare ale Coloseumului spre Colina Palatinã, foarte aproape de acest celebru monument privirea îti e atrasã de Arcul de Triumf al lui Constantin. Arcul a fost ridicat în secolul IV d. H. în cinstea victoriei armatelor conduse de împãratul Constantin împotriva lui Maxentiu. Analizând cu atentie arcul constati cã monumentul este realizat prin refolosirea unor componente din Forul lui Traian. Este clar cã cele 4 bazoreliefuri mari, care constituei elemente de bazã în arhitectura Arcului, prezintã luptele dintre daci si romani. Dar acest lucru nu e totul. Pe cele 8 coloane corintice care sprijinã pãrtile laterale ale Arcului, sunt de fapt 8 statui colosale de daci (4 statui de tarabostes – nobili daci si 4 comati – oameni simpli). Sunt perfect vizible opincile si cioarecii încretiti, prezenti în portul strãmosilor nostri de acum 2000 de ani, ca si ale tãranilor români contemporani.

11

Anul II, nr. 1/2015 Un alt monument cu imagini ale dacilor este cel de la Adamclisi, din România. Monumentul a fost ridicat din ordinul împãratului roman Traian pentru a comemora victoria romanilor asupra trupelor getodace – bure si sarmate în anul 102. Ridicarea monumentului s-a fãcut între anii 106 – 109. În cele 49 metope pãstrate (au fost la constructie 54) se pot identifica un numãr important de daci, înfãtisati în costumatia lor specificã, atât de apropiatã de portul popular românesc modern.

Sã revenim la statuile de daci aflate în parcurile Italiei si în muzeele lumii. O primã caracteristicã este cã în cele mai multe din ele sunt de dimensiuni foarte mari, atingând uneori chiar trei metri înãltime.

Busturile si capetele sunt si ele uriase. Figurile dacilor reprezentati sunt luate din realitate,având multe detalii minutioase, ele nu sunt stilizate ca ale romanilor. Se vede cã au fost folosite modele reale, sclavii capturati de romani în Dacia. Ceea ce este un mister este

Columna lui Traian - Roma

Tropaeum Traiani - Adamclisi - România

12

Anul II, nr. 1/2015

faptul cã dacii din statui au o atitudine demnã, calmã, o privire agerã, gata parcã sã treacã la actiune în orice moment. Chiar pozitia în care sunt surprinsi este una demnã; ei nu sunt încãtusati, pusi în lanturi, ci sunt reprezentati într-o pozitie normalã, linistitã, în repaus, fãrã ca figura lor sã exprime furie sau o fatã contorsionatã. Mâinile lor sunt împreunate în fatã, nu legate, asa cum reprezentau romanii prizonierii.

Statuile au fost realizate de artistii antici romani, din perioada împãratului Traian, epocã în care arta romanã ajunsese la apogeu.

Desigur gãsim statui de daci realizate mult mai târziu, în timpul împãratului Hadian sau chiar mai târziu. Sunt si acelea interesante, dar au alte trãsãturi. Acum ne-am referit la cele realizate în perioada domniei lui Traian.

O altã caracteristicã a statuilor de daci realizate în aceastã perioadã este calitatea materialelor folosite în crearea statuilor. Au fost folosite: marmura de Carara si porfirul rosu vinetiu. Un mister este si folosirea porfirului, material scump, destinat numai personalitãtilor importante ale imperiului si nu unor învinsi, asa cum erau dacii.

Un cecetãtor român, Leonard Velcescu, stabilit de mai multã vreme în Franta, a sustinut în anul 2000 o tezã de doctorat în istoria artelor, legatã de statuie de daci din perioada împãratului Traian. Harnicul cercetãtor, în lucrarea sa face o inventariere a busturilor, capetelor si statuilor de daci aflate în parcurile, pietele si muzeele din Italia si din restul tãrilor lumii. Un capitol interesant al tezei este dedicat statuilor pe care le identificã cu regele Decebal. Comparând capetele reprezentate în statui cu cea a capului lui Decebal, reprezentat pe

Columnã el concluzioneazã cã sunt 3 sau 4 care pot fi asimilate ca rerezentându-l pe marele rege dac: - O statuie la Vatican - Douã statui la Florenta (una aflatã în grãdina Boboli si alta în Muzeul Domunlui) - O statuie aflatã la muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg.

Despre aceastã statuie cercetãtorul opineazã cã personajul reprezentat, desi seamãnã cu cea din cele 3 statui mentionate anterior este mai în vârsta, fiind un membru al familiei regelui dac, probabil fratele acestuia, Diegis. În forul roman ca si în muzeele din New York, se gãsesc multe statui de copii barbari de iconografie dacã, deci copii de daci.

Acest numãr al revistei noastre este ilustrat cu staui reprezentative de daci. Sub fiecare statuie este mentionat locul unde se gãseste aceasta.

Chiar dacã în muzeele si spatiile publice sau private din România nu se gãsesc statui antice de daci, românii au si au avut un adevãrat cult pentru strãmosii lor, care au trãit pe meleagurile noastre acum 2000 de ani. În multe locuri din tara noastrã au fost ridicate numeroase statui cu Decebal sau Burebista. În paginile urmãtoare veti gãsi fotografii a douã splendie statui ale lui Decebal amplasate în orasul Deva (Decebal pedestru - sculptor Radu Moga, montat în fata Parcului Cetãtii în 1937 si Decebal ecvestru - sculptor Ion Jalea, realizatã în 1987). Mai puteti gãsi în paginile revistei alte douã staui ale lui Burebista, realizate în ulimul secol, la Orãstie si Cãlãrasi. Si exemplficarea ar putea continua.

Forul lui Traian - Roma (reconstituire)

Anul II, nr. 1/2015

PROZÃ

13

Ioan Barbu

LUMINÃ DE ZÃPADÃ Dumitru se juca în ciubãrul de lemn închipuind bãrci marinãresti dând din brate în loc de vâsle. Când s-a mãrit, dupã ce iesea de la scoalã, întârzia o orã, douã în port, unde lucra unchi-sãu Constantin, sef bucãtar la o can-tinã marinã-reascã.

– Unchiule, vorbeste tu sã mã lase pe chei.

– Du-te mã, iar dacã te opreste careva spu-ne-i cã vii la mine.

Cãuta în largul apei mirajul vapoarelor din povestile marinãresti cu care îl alimenta unchi-sãu. * …Îl luase de la soru-sa, dintr-un sat de prin pãrtile Slatinei.

– Anico, dã-mi-l mie pe Dumitru sã-l cresc la oras.

Venise pe la rude câteva zile, rupte dintr-un concediu.

– Tot n-am eu bãieti. Mi-a turnat ne-vastã mea o casã de fete.

Tu cu munca câmpului, singurã… Gheor--ghe e plecat cu sãptãmânile la lucru, prin Prahova… Bãiatul vostru creste în bãtãturã fãrã vreun rost. Eu am grijã de el, îl îmbrac bine, îl dau la scoalã… Aici, când i-o veni timpul de învã-tãturã trebuie sã meargã la scoala din centru. E cale lungã pânã acolo, cale de vreo trei kilometri. Îi va fi greu iarna sau pe timp cu ploaie… Ce zici, soro?

– Mã, frate-meu, ce sã zic înainte de a vorbi cu Gheorghe? El vine acasã mâine searã. Are câteva libere de la servici.

Constantin a luat-o agale prin satul în care s-a nãs-cut. Nu mai venise pe-aici de ani buni, de când i s-au prãpãdit pã-rin-tii întrun accident de tren. Se duceau în Osica, la cules de porumb.

Acarul a uitat bariera des-chisã si locomotiva i-a fãcut zob cu boi cu tot, chiar pe tre-cerea de la barierã. Era dupã primul cântat al cocosilor. Negurã cu ceatã. Se pare cã tac-su nu auzise semnalul mãrfarului care se apropia. Jalea l-a alungat departe de casã si s-a oprit la Constanta, în port, unde lucra frate sãu Mitran, mai mare ca el cu vreo zece ani.

Trece prin locuri înfundate în praf. Case noi, aproape cã nu-si mai cunoaste satul. Ulita asta a rudarilor are si ea multe case noi, cum este noul pe-aici. Case pitice, mai toate din chirpici sau din cãrãmidã nearsã. Parcã-s provizorii, fãcute pe o muchie de destrãmare, în fugã, într-un noroc. Lume sãracã! Întelege repede

asta…Tare mi-e drag bãiatul ãsta. E iute la minte! Unde mãnâncã patru fete, îsi umple burta si-al cincilea…”

A doua zi, pe la prânz, s-a întâlnit cu cumnatu-sãu Gheorghe.

– Hai, Constantine, la o tuiculitã si ne om întelege cât se poate de bine. Mi-a spus Anica despre vrerea ta. Mã învoiesc, mã cumnate, ti-l dau pe Dumitru la Constanta, dar sã te tii si tu de cuvânt. Sã-l dai, cum bine zici, la scoalã, sã-l dai si la liceu, cã ãsta e bãiat nãscut cu minte multã. Mi-a zis si preotul din sat: „Gheorghe, fi-tu e destept foc, sã-l faci popã, mã…” Cumnate, mai ai o obligatie de la mine. Sã ne trimiti o datã în an bani de tren ca sã venim la Constanta sãl vedem. Te învoiesti? Învoiala s-a fãcut cu încã o tuiculitã, cumnatii si-au dat mâna si peste douã zile Constantin s-a urcat în tren însotit de Dumitru, numai cu ce avea pe el.

Dupã ce a terminat primara, bãiatul a reusit cu media cea mai mare la liceul clasic de 8 ani cu profil comercial. Constantin i-a trimis lui Gheorghe, cum se învoiserã, bani de drum în fiecare an. I-a trimis si anul acesta, ca sã vinã la Constanta împreunã cu Anica, sã-si vadã odrasla.

– E o meserie bunã, cumnate. Dupã ce terminã liceul, îl bag în port la contabilitate, or la vreun comerciant grec, sã-i tinã evidentele. S-au înmultit ãstia ca potârnichile… * O ploaie cu furtunã miscatã de fulgere înalte a spãlat sticla cerului pânã la moleculã, purificând vãzduhul si fãcând loc pãsãrilor migratoare. Peste mare, luna a pus un covor hoffmannesc. Cârduri de puncte albe si negre si au început plutirea pe deasupra livezilor. Ca niste dinti ai unor fierãstraie de sunete, încercã sã taie copacii încãrcati cu stele si sã-i scuture în mare, cu rod cu tot.

Dimineata urmãtoare debuteazã cu o explozie de flã-cãri, incendiind orizontul. În zare se vede o navã spinte-când valurile negre-albastre, cu vântul proaspãt al dimi-netii în

Anul II, nr. 1/2015

14 pânze. Dumitru e cu ochii pe navã. De data asta s-a trezit cu noaptea în cap si a pornit spre mare. „Pânã la opt am timp destul…”, gândi. De vreo trei luni lucra la grecul Nikos Sasu, care îsi deschisese un lant de prãvãlii chiar pe strada principalã a Constantei. Mai detinea un cargou pentru transport de mãrfuri si o navã cu cinci marinari la bord si cu nouã scafandri. Dumitru se împrietenise cu comandantul Andreas Kyriakos de cum s-au cunoscut, la ziua onomasticã a fetei grecului. Nava Agia era singura din portul Constanta care cutreiera apele, vânând epave.

Cele restau-rate primeau un nou pasaport de drum. Cele mai multe erau dezmembrate si alimentau cu fier vechi otelãria de la Resita. În dimineata asta nava era acostatã în danã. Cum l-a zãrit pe Dumitru, comandantul Andreas l-a strigat sã urce la bord.

– Dimitrios… ela! Bei un tai cald, cu mine!

Dupã vreo jumãtate de orã erau în larg.

– Exerciti, facem exerciti…, îl lãmureste coman-dan-tul. Este la noi duo scafandru tineri.

Când au iesit din cabina unde serviserã ceaiul, pe covertã trei marinari învârteau din rãsputeri manivela unei flasnete din fier, iar un scripete scârtâia din toate încheieturile. Fetele celor trei erau congestionate de efort, în timp ce cãlãuza, frânghia de otel a scripetelui-flasnetã, se întinsese ca o strunã. Bule de aer clãbuceau tot mai aproape de navã. Apa plesneste dintr-o datã sub o lovi-turã ascunsã. Scafandrul! A iesit la zi o dihanie verde cu capul galben, lucitor si rotund ca o sferã. Unul dintre cei trei marinari de la scri-pete se grãbeste sã-i desurubeze de zor scãfâr-lia de fier, altul sã-i scoatã mânusile uriase si hainele verzi, ca de broscoi. Iese la ivealã un tânãr care râde.

Vine rândul celuilalt învãtãcel. Dupã ritualul echi-pãrii, co-boarã câteva trepte pe o scãritã de fier, ca apoi sã se afunde în apa adâncã. Instructorul se apleacã si-i înclesteazã pe mânã capãtul cãlãuzei.

– Ai grijã sã nu smu-cesti cãlãuza decât în caz de primej-die!

Decebal (?) - Vatican

N-a trecut nici ju-mã-tate de minut si o smu-citurã zdravãnã zgâltâie scripetele. Celor de pe punte li s-a tãiat respiratia. Când lau vãzut iesind din apã au rãsuflat usurati. Sub scãfârlia de fier sau ivit niste ochi tulburi. Nasul, buzele, urechile celui scos din mare îi erau rosii, ca dupã o fierturã zdravãnã. Trupul i se le-gãna dezarticulat. * Constantin a ajuns acasã la început de noapte. A bãut în grabã un ceai cald si s-a în-tins pe pat.

– Femeie, spune-i lui Dumitru sã vinã pânã la mine! Mâine trebuie sã ajungem neapãrat la frate-meu.

– N-a venit. Pe unde o rãtãci bãiatul ãsta? Numai fata aia a lui Sasu i-a rãsucit min-tile.

– Da, da… Mereu este cu ochii dupã el, iar grecul sã n-audã. „Fata mea sã se încurce cu un coate goale!?... Un venetic de prin Olte-nia!…” Om ticãlos, Tudorito, grecul ãsta… Bãiatul s-a bãgat în belea mare.

Noaptea învãluie totul într-o volburã de întuneric. Strada doarme vegheatã de un fir de luminã de la o lunã prea îndepãrtatã, care stã priponitã la marginea unui covor de stele. Fosnet de vânt de noiem-brie.

Bate cineva în poartã.

Tudorita cu un toiag în mânã: – Care esti, mã?

– Om bun, nu te speria… Politistul din port.

Sãgeatã otrãvitã în inima fe-meii. „O fi vorba de Dumitru?” Corpul i-a devenit greu, picioarele i s-au înmuiat. Se sprijinã de parul gardului.

– E groasã... Cheamã-l pe Constantin!

Prin dantela neagrã a noptii, un tipãt rã-gusit de bufnitã.

– Constantine, hai cu mine în port. Puteti veni amândoi…

Pânã ce-au ajuns s-a tãcut. Niciunul n-a îndrãznit o vorbã. O tãcere roasã de zeci de întrebãri. * Dumitru a coborât de pe nava cu scafan-drii pe la sapte si-un sfert.

– Kaln sas mera, Dimitrios!

– O zi bunã si tie, Andreas!

Dumitru avea destul timp sã ajungã la birou. Numai ochii cerului au vãzut ce s-a întâmplat mai apoi. Spre searã, doi romantici adoles-centi i-au gãsit hainele pe malul mãrii, dichi-site ca pentru o cãlãtorie. Nu lipsea ceva. ‘osetele, pantofii, cãmasa, pantalonii, batista… toate erau aranjate cu migalã. Nici izmenele nu lipseau.

Dumitru plecase gol. Cea-sul rotund de buzunar, cu capac si lãntisor, era în hainã, la locul lui. Actele si ele. Câtiva lei, într-un portmoneu din piele. Erau în acelasi loc, pe malul mãrii, pãzite de un poli-tist. Rãmãseserã ca la înce-put, cum le lãsase Dumitru.

Sau… În aer plutea un mister. Taina mãrii. * Gheorghe venise singur la Constanta înainte de Pasti..

– De ce n-ai luat-o, mã, si pe soru-mea Anica?

– Am venit sã vã aduc o veste care vã va bucura. Anica a nãscut o fetitã. Ca o floare e de frumoasã. D aia i-am dat numele Florica.

Am avut noroc de data asta. Douã, dupã Dumi-tru, ne-au murit în mâinile moaselor. Florica noastrã are unspe luni acum. La anu’ om veni împreunã. Cu un copil la niciun an nu te încumeti sã pleci la drum.

Gheorghe l-a mintit pe cumnatu-sãu cã nu mai lucreazã la petrol, în Prahova.

Anul II, nr. 1/2015 – Mi-am gãsit un loc mai bun, cumnate. M-am angajat la CFR, lucrez la Predeal. Câstig bani buni acum. Sã nu-mi mai trimiti pentru tren. Anul ce vine te calc si la Pasti si la Crãciun.

N-a venit. „La anu, cumnate, la anu venim cu sigurantã…” Patru ani la rând l-a asteptat. „O fi având omul treabã multã, are rãspundere la cãile ferate”, gândi Constantin. * „Fratele meu drag, de la un timp îmi duc singurã amarul. Gheorghe s-a înhãitat pe la Predeal cu niste hoti de cai. Ãia îi furau noap-tea din imasuri, prin munti, iar Gheorghe îi aducea prin târguri si i vindea prin pãrtile Craiovei. Se fãcuse, omul meu, geambas, îsi juca viata pe un fir de atã. Când a simtit cã jandarmii sunt pe urmele hotilor, s-a lãsat de samsarlâc si s-a înhãitat cu diavolul, la spart de biserici. Într-o noapte s-au pus sãtenii de strajã la biseri-cile pe unde nu umblaserã hotii. Potera i-a luat ca din oalã.

Gheorghe a stat la ocnã sase luni. Ocnã grea. Nu ti-am scris cã nam vrut sã vã mai fac si vouã zilele amare. Tare mi-e rusine de sat, mi-e rusine de tine si de Tudorita, mi-e tare rusine si de bãiat. De ce-i fãcu tac-su rusinea asta?! Vezi cum îi spui lui Dumitru… Pe Gheorghe l-am si îngro-pat dupã o lunã ce i-au dat drumul de la ocnã. L-au tinut acolo lunile alea cu butuci la picioare, în-cer-cuite cu sine groase si nituite de fierar. Zi si noapte a stat în

Nobil dac - Arcul lui Constantin - Roma

15 adânc, în apã si în frig, cu butuci la picioare si cu lanturi la mâini.

A rãcit, s-a îmbol-nãvit de ofticã… Am rãmas vãduvã, Constan-tine, pãrãsitã de Dumnezeu. Mã mai tine în viatã fata.

Diavolul l-a spurcat pe Gheorghe la bani si la icoane vechi din Casa Domnului si ne-a fãcut neamul de râsul lumii largi. Nu mai scot capul în sat de rusine. Asta am vrut sã afli. Ai grijã de Dumitru. Omul meu ne-a lãsat cu mare blestem pe cap. Gâga Ioana mi-a zis cã blestemul ãsta se lasã la copii, pânã la al saptelea neam. Tare mi-e fricã… Mi-e teamã sã mã mai si închin.

Anica.”

Constantin a citit scrisoarea, a scos un oftat lung si a iesit pe usã. S-a oprit la crâsma din coltul strãzii. Dumi-tru a luat plicul si s-a închis în camera lui. * De la primirea epistolei, zilele casei au intrat în mormânt. O nenorocire nu vine niciodatã singurã. La vreo lunã, Anica a primit o telegramã: „Vino urgent la Constanta. Stop. Dumitru dispãrut. Stop. Mare nenorocire. Constantin” Pe Florica a dus-o la suratã-sa Titina.

– Surato, eu mã îmbrac în doliu si plec la Constanta. Am visat tare urât. Se fãcea cã venea peste mine o apã mare, în valurivaluri. Deodatã mi-a sãrit în fatã un peste urias cu cap de sarpe.

Sã mã înghitã, nu alta… M-am luptat cum am putut cu dihania si i-am înfipt un cutit în gât. Mult sânge, nãvalã! Valurile arun-cau la mal, dup’asta, pesti morti, ames-tecati cu capete de copii. Toti beleau ochii spre mine. M-am trezit fleascã si cu o sperieturã în mine de mi-a fost fricã, soro, sã mã dau jos din pat. Aud pasi pe prispã. Apoi, poc-poc, poc-poc, bate cineva în usã. Era postasul.

A strigat ce-a strigat la poartã si a intrat în curte. „Anico, dau turcii nãvalã peste tine!...” Mi-a adus telegrama asta. De cum am citit-o nu mai am fior de liniste în mine…

Lângã Anica mieunã o pisicã neagrã. Smoalã.

Titina luã o nuielusã si-o alungã din odaie.

– Zââât, diavolitã, pleacã de-aici!

– Aduce nenorocire, Titino, semn rãu…

Anica se asezã speriatã pe marginea patului. Pri-vea înspre nicãieri. I se pãru cã-i pluteste prin fata ochilor pestii ãia morti pe care îi visase, ames-tecati cu capete de copii. Niste pãpusi împãrteau stergare cu bãnuti înnodati la colturi. Una din ele avea ochii scosi.

– Surata mea dragã, presimt cã s-a întâmplat ceva rãu cu Dumitru.

Pentru mine viata s-a sfârsit! * L-a cãutat o sãptãmânã întreagã. Zi si noapte. Doi scafandri de pe nava cãpitanului Andreas Kyriakos au cotrobãit prin toate cotloanele mãrii. A întrebat din va-po-rean în vaporean, dacã nu l-a vãzut careva. Pe Sasu l-a descusut o zi, de dimineatã pânã n searã. „Ce-ai avut, domnule, cu Dumitru al meu? L-ai omorât?

Spune drept! Ziceai cã e un venetic. Fi-ta era moartã dupã el, am aflat eu asta… Te au pârât chiar ai tãi, cã vorbe grele ziceai despre bãiatul meu. Venetic, ai? Venetic esti dumneata, cã ti-ai lãsat tara, ca sã vinzi pe la noi uleiuri, mãsline, piper si alte mirodenii. Fereas-cã-te pãcatul, domnule Sasu! Dacã i-ai fãcut ceva rãu bãiatului meu, cu mâinile astea te omor!”

A anuntat disparitia lui Dumitru la Ministerul Lucrãrilor Publice, s-a dus si pânã la Galati, la Inspec-to-ratul General al Navigatiei si Porturilor. A vorbit chiar cu se-ful, cum a învãtat-o Constantin.

Pe unde n-a umblat… Dumitru nicãieri! Numai în Grecia nu l-a cãutat.

– Mã, Constantine, am o presimtire cum s-a întâmplat. De înecat nu s-a înecat, cã doar nu fãcea Dumitru baie în mare pe frigul ãsta în pielea goalã. De fugit cu vreun vapor în Grecia n-a fugit. M-

Anul I,I nr. 1/2015

16 am interesat, niciunul n-a plecat în ultima sãptãmânã. Mã Constantine, Sasu l-a omorât! Grecul, în ura lui nebunã, l-a plãtit pe careva sã-l omoare, l-a fãcut bucãtele si l-a aruncat în canal.

Gãseste-l, acum! Sã stii cã vorba asta circulã prin oras. Iese fum, Constantine, fãrã foc?! Doamne, de ce nu l-ai îndemnat, cum a citit scrisoarea mea, sã vinã repede acasã? Nu i se mai întâmpla vreo nenorocire. ‘tiu, n-a venit de foc pentru ce i-a fãcut tac-su.

Pãi, n-a fost usor nici pentru el… Mai mare ru-sine ca asta nu-i putea face. Dar dacã a fugit fãrã urmã?! Dar de ce, mã, n-a vrut el s-o vadã mãcar o datã pe Florica?!. Înteleg, s-a rãzbunat pe mine… Dar de ce si pe surioara lui?... * – Cheamã, fetita mea, pe tanti-ta Titina pânã la mine. Spune-i cã mi-e tare greu sã mã ridic din pat.

Si-a amintit de bocetele care vin din caseta de argint în care Gheorghe îsi tinea banii. Sub ei a gãsit si-o cruciulitã din aur. „So scot, naibii, din casã. E cu blestem caseta asta. Cine stie din care bisericã a furat-o…”

Titina gâfâia, buzele îi tremurau.

– Anico, nu te simti bine?

– Surata mea, eu n-o mai duc mult. Mi-au scãzut puterile, nu mai am aer… Dumnezeu mã cheamã la el sã ispãsesc din pãcatele lui Gheor-ghe. Prea multe strânse pentru el… Sã-i mai iau eu din ele.

Mântuitorul a luat si el asupra sa din pãcatele si fãrdelegile noastre. Ai tu grijã de Florica mea, ai mare grijã. Când s-o mãri si va întelege sã-i vorbesti despre nemãrginirea iubirii ce i-o port. ªi de pe lumea ailaltã tot cu gândul la ea voi fi.

– Suratã, îti jur... Îsi fãcu semnul crucii. Îti jur cã Florica va fi ca a mea, sã fii linistitã, pe unde vei umbla!

Ca sculatã din moarte: – Oooh, surata mea dragã, era sã uit. Ia tu caseta din odaia dealãturi si du-o la bisericã. Dã i o popii în mânã si spune-i sã ne scape de blestem. Cum adorm, mã urmãreste un plânset zbuciumat de femeie, cu frânturi de vorbe. Un bocet sfâsietor mã urmãreste. Gheorghe a furat-o din vreo bisericã. În bisericã îi este locul! Doamne, cu ce ti-am gresit de mi-ai adus numai pustiu

în suflet? Cu ce-am gresit, Doamne, ca sã mi-l iei pe Dumitru? Cu ce ti-am gresit?!

Cuvintele din urmã abia le-a rostit. Glasul i se cam topise…

Pe Titina a podidit-o plânsul. Sã-si as-cundã lacri-mile, întoarse privirea spre prispã. Fulgi albi, ca de fãinã, curgeau din cer.

– A început sã ningã, suratã.

– Era si vremea, cã mâine este Crãciu-nul.

Din curte se aude cântec de copii: „Des-chide usa, crestine/ Deschide usa, crestine! Cã venim si noi la tine,/ La multi ani, multi ani cu bine!// Drumu-i greu si-am obosit,/ De departe am venit/ ‘i la Viflaim am fost/ Unde s-a nãscut Nristos.”

Amândouã ascultau cu lacrimi în ochii. Florica îi privea din prispã. „…‘i-am vãzut si pe-a Sa Mamã,/ Pe care Maria-o cheamã,/ Cum umbla din casã-n casã/ Ca pe Fiul Sfânt sã-L nascã. (…)/ Des-chide usa, crestine/ Deschide usa, crestine!

Cã venim si noi la tine,/ La multi ani, multi ani cu bine!”

– Dã-le câte un mãr si câte un covrig. E un cos pe lavitã. Au plecat sãrãcutii pe vremea asta rea… Dã-le câte doi covrigi de fiecare. …Noaptea, pe la trei, pe Titina a luat-o somnul. Adormi pe un scaun. Când s-a trezit, Anica avea ochii mari, deschisi. Mâinile erau cruce pe piept. Sufletul îi plecase în negura vesnicã fãrã lumânare. Titina a aprins una si i-a asezat-o între degetele reci. „Nici împãrtãsitã n-a fost, biata de ea.” Se auzi ca un pâlpâit de aripi. Lumânarea s-a stins. Titina se închinã si fãcu un pas înapoi. „I-a plecat demonul!”

Ninsoarea nu s-a oprit. Din cer cad candele albe. Coplesitã de durere, Titina privi lumina de zãpadã din ochii moartei. Avu tresãrirea cã lumina aceea, în câteva clipe, i-a depãnat povestea întâlnirii cu Dumitru. „L-a gãsit… Tatãl Nostru carele esti în ceruri… lumineazã-le calea!” Lumânarea s-a aprins singurã. În geam bat zorii de zi. Zorile d-albe…

(Din volumul în pregãtire „REGIMENTUL ALB” Ilustratii: profesor universitar, Joan Panisello Chavarria, artist plastic din Spania, Membre de l’Acadèmia Internacional de Ceràmica)

Arcul lui Constantin - Roma

Anul II, nr. 1/2015

17

Doina Sisu

BANI PENTRU O ZI

Nu stiu de ce cãutam sã înteleg mai mult privind asa fix la tristetea oamenilor de pe stradã. De ce vântul ne încurcã pasii? Priveam la mine în vitrina magazinului de care am sprijinit picturile. Am nasul rosu. Sunt vânãtã la ochi? Vânzãtoarea mã priveste de sus. Nu poate ea sã coboare pânã la mine. Ce am spus? O aiurealã. Mi-e foame. Ba nu, mi-e sete. As fuma. As dormi. As, ei as, cam as, de as, de-as, las, cas, sas...ce mai e? Nu mai e. Ha. Ce minte am!

Mâinile sunt reci. Încerc sã le încãlzesc suflând aer cald. Nu am în minte decât un gând. Sper sã reusesc. Sper. Doamne, de ce nu mai fãcut fluture? Încã putin mai stau si dacã nu vine am sã plec. E trist. Am crezut cã pot vinde mãcar un tablou. Banii oricum nu sunt suficienti dar pânã mâine mi-ar ajunge. Sã trec de noaptea asta. Mãcar acum, pânã mâine.

- Ce faci aici, conitã? Cersesti?

- Vând aceste tablouri, domnule.

- Cui? Ai avut clienti?

- Sper cã dumneavoastrã sunteti clientul meu.

- Pe mine nu mã intereseazã tablourile tale. Astea ce sunt?

- Cãrti cu poezii. Ale mele. Scrise de mine. Le dau gratis atunci când vând un tablou.

- Cine dracu citeste poezie? Vrei sã vinzi picturi si sã te mai si citeascã lumea? Ce naivã esti! Ce cãcat!

- De ce domnule?

- Nu mã mai domni atât. Mã iritã domneala. Nu vrei sã faci altceva? La dracu. E frig ca dracu.

- Altceva? Ce anume?

- Pãi te vãd fatã frumoasã, talentatã, poetesã dar totusi nu reusesti asa în viatã, fatã dragã. Ascultã aci la mine, hai într-un bar sã îti explic mai multe. Mi-au înghetat dracu picioarele aici.

- Nu pot sã merg cu dumneavoastrã pentru cã...

- Ti-am spus sã mã lasi, în puii mei, cu domneala. Ce dracu bãi, mã iritã groaznic. De ce zici cã nu poti sã mergi cu mine?

- Pentru cã astept un client.

- Pentru?

- Pentru a vinde acest tablou. Îi arãt un tablou la întâmplare pentru a scãpa de conversatie.

Tipul fuma si avea un obicei de a privi tot timpul în stânga si în dreapta de parcã s-ar feri de cineva. Misca continuu din picioare. Se întorcea putin si scuipa în spatele lui de câte ori trebuia sã-i rãspund la vreo întrebare.

- Mai degrabã ai astepta clienti sã faci sex cu ei. Ce faci tu aici e lãbãrealã, fatã dragã. Nu se trãieste din asta. Frectii la picior de lemn.

- Eu trãiesc.

- Trãiesti pe dracu. Hai cã plec la bar. Dacã te rãzgândesti sã faci pe artista, te astept la barul ãla de peste drum cu farmacia.

Mai vorbim noi.

- Noapte frumoasã sã aveti!

- Fie cum zici tu, la dracu de artisti idioti si prosti. În mãta....mortii...ptiu, sã-mi bag în ea...ce frig e.

Mai stau un sfert de orã si dacã nu apare plec. Se lasã frigul si mai tare si pe stradã au început sã misune tot felul de oameni.

As bea un ceai fierbinte sau un vin fiert, as sta într-o cadã plinã cu apã fiartã în care sã pun un spumant roz. Sã aprind câteva lumânãri si sã citesc o carte de Dostoievski. El zicea de semidoctism? Parcã da. Oare de ce îl citesc pe Dostoievski numai iarna? Pentru cã regãsesc la el o tristete comunã cu a mea? Pentru cã suntem din aceeasi zodie? Pentru cã el a murit iarna? El vorbea la vremea lui de semidoctism ca fiind mai

Anul II, nr. 1/2015

18 cumplit decât rãzboiul, foametea sau molima cã ar fi un despot care nu a mai existat pânã atunci. De parcã acum nu e la fel? Rãul se hrãneste din noi. El creste iar noi ne facem mici. Of, as scrie asta, asa as scrie asta acum. Dar cum? Nu am nimic de scris la mine si dacã as avea cred cã am degetele prea înghetate sã mai pot scrie un cuvânt. Sã nu uit ideea. Când ajung acasã am sã scriu asta. Da, am sã scriu.

- Bunã seara. Îmi cer scuze pentru întârziere. Eu sunt Vladimir. Tu trebuie sã fii...

- Do. Bunã seara, Vladimir. Ei, de nu ar fi asa de frig...

- Hai sã mergem într-un bar din apropiere. Ne mai încãlzim si asa pot sã vãd mai multe lucrãri ale tale. Ai adus si poezii?

- Câteva brosuri. Am crezut cã mai vând pânã veneai tu, dar uite cã nu am avut baftã.

- Deci mergem?

- Sigur.

- Uite aici un bar, peste drum de farmacie.

- Nu putem merge la un altul?

- E cam departe si nu prea cunosc alte baruri. La ãsta am mai fost.

Sigur am sã dau de individul care a fost la mine mai înainte. Sper sã-si vadã de treaba lui. Nu am dispozitie de scandal mai ales acum când, în sfârsit, pot vinde din picturi. Vladimir pãrea un om serios. Avea un palton lung negru, bocanci cu talpã groasã si barbã. Mai mult nu vedeam de întuneric.

- Bine, mergem la barul acesta.

- Sã te ajut sã strângi.

- E ok, mã descurc.

Le tot scãpam pe jos. Degetele erau asa de înghetate cã nu simteam cã le târãsc practic de pãmântul înghetat în speranta cã apuc cu grijã cartonul pictat.

- Ai înghetat si e numai vina mea. Îmi cer scuze pentru cã te-am fãcut sã astepti. Mã revansez dacã îmi dai voie.

Sinuciderea lui Decebal - Columnã

- O sã îmi revin.

Oare la ce revansã se gândea? Sper sã fie un om bun. Dã Doamne sã fie un om bun pentru cã altfel sunt piedutã. Am nevoie de banii acestia. Ne-am îndreptat spre bar împreunã iar eu simteam cã fac pasii pe cioburi de sticle. Când am intrat în încãpere gãlãgia si fumul din local mi-au atras atentia în mod deosebit. Parcã eram într-o altã lume. Ce farmec e acesta sã-ti placã sã trãiesti într-un mediu atât de aglomerat cu nimic mai frumos si cu nimic mai presus decât singurãtatea mea?

- Sã luãm loc aici. Parcã e mai multã luminã.

- Desigur.

- Sã vedem ce lucrãri ai adus. Încercam în zadar sã desfac mapa în care el a introdus picturile.

- Dã-mi voie sã te ajut. Ce bei?

- Multumesc frumos de întrebare, nu beau nimic.

- Ei, cum nu? Nu se cade sã stai cu mine aici si sã nu bei ceva.

Vrei o cafea?

- Nu, nu, insist sã nu te deranjezi. Eu nu stau decât atât cât sã-ti alegi ce vrei sã cumperi si apoi am sã plec. Trebuie sã ajung urgent acasã.

- Eu sunt vinovat cã te-am lãsat în frigul cumplit de afarã. Dã-mi voie, te rog, sã îti ofer ceva de bãut atât cât sã te încãlzesti. Te conduc eu pânã acasã.

- O, dar nu e nevoie. Amabilitatea ta e destul de mare cumpãrând de la mine. În fiecare om zace un cãlãu. Pf, ce mã enervezã Dostoievski! De ce îmi vine asta în minte? Acum? Omul nu pare criminal. Are o barbã mare si pare destul de calm. A venit în costum si cravatã.

Poate are un loc de muncã foarte bun si de aceea s-a îmbrãcat asa de oficial. Dar dacã are un loc de muncã foarte bun înseamnã cã si bani are suficienti si atunci de ce ar cumpãra de la o strãinã un tablou fãrã valoare? E totul bine. O sã fie bine.

- Uite, acest tablou îmi place. Copacii aplecati de furtunã, goi, fãrã frunze. Pare trist.

- E trist.

- Toate picturile tale sunt triste si ciudate. Totusi ãsta e vesel.

Pusese mâna pe un tablou în care pictasem un fluture.

- Da. Fluturii nu sunt tristi.

- Ce frumos spui tu, Do, fluturii nu sunt tristi.

- Cred cã asa e.

Lângã masa noastrã a venit individul care mã invitase la bar înainte sã aparã Vladimir. Îl priveam absentã iar el mã privea interesat cu un zâmbet ironic în coltul gurii.

- Vãd, fatã dragã, cã ai venit în bar cu altul. Sau ai venit pentru mine? Hã?

- Îi cunosti, Do? - Nu îl cunosc, el...

- Cum sã nu? Nu am vorbit noi acum câteva minute de clienti? De poeziile tale, de picturi? Vezi câte stiu de tine? Cum as putea sã stiu dacã nu te-as cunoaste? Dar tu cine esti? Clientul? Hã?

- Domnule, vã rog frumos sã ne lãsati în pace. Domnisoara e....

- Uite si la ãsta, bã nene ce mã domneste, bãi, te pomenesti cã esti si tu din gasca ei de artisti. Si ce zici cã e domnisoara?

- E cu mine.

- Si cu mine nu?

- Domnule...

- Bã, mã lasi?

Anul II, nr. 1/2015 Discutia avea o aplecare dubioasã. Oamenii din jur începeau sã devinã curiosi. Ce sã fac? Cum sã aplanez scandalul? E târziu si trebuie sã plec. Mã ridic si mã postez în fata individului care nu suporta domnia. M-am apropiat atât de tare de el cã doar un fulg încãpea între noi. Sã vãd ce fac. Nu stiam sigur ce am sã-i spun dar eu am nevoie sã duc tranzactia aceasta la bun sfârsit.

- Ascultã la mine. Ascultã cu atentie. Pleci acum de la aceastã masã. Te faci cã nu m-ai cunoscut în viata ta. Si mergi dracu la care masã vrei iar pe mine mã lasi sã-mi închei afacerea acum, aici.

Bãi frate, e clar? Iar dacã vrei ceva de la mine, discutãm mâine fix în acest loc. În aceastã searã eu am treabã. E în joc viata unui om.

E clar?

- Pe mã-ta...

- Pe mã-ta.

- Ai tupeu.

- Am. - Mâine te fac bucãti.

- Bine. Mã faci bucãti mâine. Hai pa.

Dacã vrei sã învingi lumea trebuie mai întâi sã te învingi pe tine. A plecat înjurând. Simt foc pe fatã. Vladimir mã privea mut.

- Nu pot sã cred. Nu te credeam în stare.

- Te rog sã mã ierti pentru cuvintele pe care ai fost nevoit sã le înduri.

- Nu, nu e vorba de acele cuvinte, sau poate cã da, nu stiu, dar tu nu pari sã iei înfãtisarea unei alte persoane de la periferia orasului. Pari atât de fragilã.

- Hai sã ne terminãm afacerea, Vladimir. În câteva minute trebuie sã fiu acasã.

- Da, de acord. Uite, cumpãr tabloul cu furtuna.

- Multumesc din suflet.

- Cât îmi ceri pe el?

- Rãmâne cum am stabilit pe e-mail, 250 de euro plus brosura de poezii.

- Ok, batem palma. Mai am o rugãminte la tine, Do. Esti de acord sã ne vedem sâmbãtã?

- Nu stiu ce fac sâmbãtã. Ne scriem si stabilim.

- Desigur.

Vladimir nu-si miscã ochii de la mine. De ce? Acolo unde mintea vede doar un fir firav de viatã inima descoperã frumosul. Dar eu nu am timp sã simt ori sã ofer din timpul meu unui alt bãrbat.

Trebuie sã fug.

Fug. Trebuie sã fug putin altfel ajung prea târziu. Îmi curge transpiratia pe fatã. Nu e nimic. Respir pe gurã. Mâine iar o sã mã doarã în gât. De ce nu e nicio luminã aprinsã? Unde am pus cheia? Banii? Aha, bine cã nu i-am pierdut.

- La ce orã ajungi tu acasã?

Mã astepta în bucãtãrie pe întuneric.

- La ora asta vin. De ce stai pe întuneric?

- Ca sã te vãd pe tine mai bine. Pe unde îmi umbli nevastã? Sau pot sã spun deja fostã nevastã?

- Nu mai sunt cu tine de doi ani. Unde e fata?

- Iar eu de doi ani am fost un fraier. Care fatã?

- Lasã-te de glume. Merg în camerã. Am sã mã mut mâine.

- Ai gãsit un fraier? O sã pleci de acum.

- Nu am unde sã plec de acum. Procesul e luni. Eu plec vineri desi te-am rugat sã mã mai lasi sã stau aici pânã luni. Nu am unde sã mã mut cu fata acum. Esti tatãl ei si trebuie sã întelegi.

19 De ce se apropie asa de mine? Îmi cuprinde capul cu ambele mâini. Sângele îl simt deja în urechi. Ce are de gând? Nu cred cã mã loveste. Doamne ai grijã de mine. Mã sãrutã pe gurã. Încerc sã mã depãrtez dar mã strânge de gât. Nu fac absolut nimic. Oare are de gând sã mã omoare? Oricum nu as avea puterea sã-l dau deoparte. As vrea sã mã pot mira de curajul meu sau mãcar sã nu realizez când trec de la un timp la altul. Când mã desprind de mine ca sã devin un mort? Ce gând aberant! El vrea sã mã omoare iar eu vreau sã scriu. Sunt nebunã. Poate cã nebunia mea e câmpul de bãtaie între diavol si înger, între realitate si vis. El îsi toceste sufletul în bãuturã iar eu în suferintã. Totul e firesc. Dureri mari, dureri mici. Suferintã mare, suferintã micã. Îmi curge sânge pe nas.Unde alunec? E rãzbunarea cea care mã trage în jos? Ce luminã e asta? Cred cã am lesinat, cred cã mã agãt de un mister.

- Do, Do, ce faci? Trezeste-te. Te rog.

De ce mã strigã? Mã strângea de gât. Am visat? Seamãnã cu celelalte lesinuri. Ãsta pare mai plãcut. Nu vreau sã-mi revin.

Dacã adorm în lesin si dacã reusesc sã distrug orice cale de a-mi reveni din lesin?

- Mami! Mami! Tatã, de ce stã mama asa pe jos? De ce doarme aici?

- Nu doarme. A lesinat. Mergi în patul tãu. De ce te-ai dat jos?

Pleacã de aici.

- Nu moare mami? Tatã, nu moare?

- Mergi domnule la tine în pat.

De ce tipã la fetita mea? Sufletelul meu. Avem bani sã ne mutãm.

O sã fim doar noi douã si am sã-ti cumpãr vatã pe bãt si cristale roz.

Viata ne desparte de unele momente, de lucruri si uneori de noi însine. Nu justificãm logica si poate cã ducem alte încercãri doar sã devenim oameni mari trecând prin încercãri mari.

Tânãr dac - galeriile Borghese

Anul II, nr. 1/2015

20 Cãtãlin Marian

ABNER

Timpul trecea printre urechile de ac. Abner sedea cu fruntea în pervazul ferestrei deschise. Era bolnav de o apãsare pe suflet, avea si febrã. Noaptea locuia la parterul casei, pentru cã ziua dormea în pod. Se cobora de-odatã cu soarele si întunericul si se aseza în acelasi loc, la fereastra dinspre stradã, fãrã sã priveascã prin ea, cu toate cã o deschidea larg. Îsi proptea fruntea în pervaz, numãra înapoi de la o mie, pânã dincoace de zero, în adâncul numerelor lipsei. Se oprea la minus douã sute treizeci si patru, mai înapoi nu stia. „Cine sunt eu în mintea mea? În mintea mea cine sunt?” Îsi ridica el de la pãmânt întrebãri, întotdeauna cu ochii deschisi. Ar fi putut foarte bine sã îi fie si rãu, dar nu-i era. Ducea numai o ametealã pe jumãtate de cap, ceva simplu, ca o beretã de plumb. Si-a aprins douã tigãri, pe una a lãsat-o sã ardã în scrumiera dintre tãlpile desculte, pe celaltã a început sã o fumeze privind în jos cãtre prima: „Cine sunt eu în mintea mea? În mintea mea cine sunt?”

Se apropia miezul noptii, deja fumase un pachet în tandemul ãsta, o tigarã el, o tigarã nimeni si basca de plumb se prefãcuse în glugã, cu mantie cu tot. Abner se îndepãrta grabnic de cei douãzeci de ani pe care nu îi mai avea de vreo alti douã zeci, si începea sã îi pese din ce în ce mai putin, de ceea ce reusise ori nu. Mintea îi juca feste, el îi fãcea jocul si se distra din ce în ce mai bine. Vecinii îl stiau nebun, l-a început doar crezuserã, a reusit sã îi convingã într-o zi când a trecut indiferent pe lângã multimea strânsã în jurul unui cadavru ce apartinuse, unui alt vecin, Tommy cumva, sãrise de la etaj, lãsase un bilet pe care nu se întelegea nimic. Tommy a fost unul din acei oameni despre care în general cei mai multi au o pãrere bunã, din simplul motiv cã de fapt, nu poti avea o avea vreun fel de pãrere fatã de cei ca Tommy, iar cei care îsi dau cu pãrerea, în general post mortem, fie au pãreri proaste despre cei vii fie nu au de loc, deci e bunã.

Tommy nu a deranjat pe nimeni niciodatã, era cel mult vizibil cãtre aparent, nu vorbea, dar asculta prostiile tuturor, saluta cu glas tare, nu umbla dupã femei, nu bea la cârciumã, era un functionar cum se cade, ce mai încoace si încolo, Tommy fusese exact genul acela de om, de la care te astepti sã se apuce de omorât în serie sau în masã. Norocul omenirii si al cartierului, cã si-a început cariera cu el însusi. „Cine a fost el în mintea lui? În mintea lui cine a fost?” Se întreabã Abner, privind pe fereastrã

cãtre locul în care nu demult, vecinul despre care vorbeam mai devreme, îmbrãtisase astfaltul între coaste.

Se strânseserã toti în jurul cadavrului în ziua aia si îsi dãdeau, evident, cu pãrerea, Abner a vãzut si a trecut mai departe.

- Abner, vino sã vezi nenorocirea, Tommy s-a sinucis! L-a strigat domnisoara Liszt.

- O vãd si de-aici multumesc! I-a rãspuns.

- De ce crezi cã s-a sinucis? era asa un bãiat bun si la locul lui.

- Întreabã-l pe logodnicul dumitale.

- Dar nu îl cunostea pe Tommy? De unde sã stie el motivul? Sa mirat domnisoara - Atunci întreabã-l de ce nu se sinucide? Dumneata de ce nu te sinucizi?

- Ce vrei sã spui cu asta? S-a otãrât domnisoara.

- Abner, nu fii golan! L-a repezit domnul Fowles, un fost lucrãtor la garã.

- Golan? Eu? Sau voi care stati grãmadã peste maldãrul ãla de carne si oase, bucurându-vã cã s-a întâmplat în sfârsit ceva interesant în viata voastrã?

- Ce-ai mã? Ce te-a apucat?

- Voi de ce nu vã sinucideti? Vã spun eu de ce, de prosti.

- Da sinucide-te tu! Desteptule!

- Eu sunt prea destept ca sã mã omor.

- De-aia lucrezi la sãpat santuri, de destept ce esti.

- Sap santuri pentru cã îmi place bãutura, ai înteles?

- Betivule!

- Amãrâtilor, în viata voastrã n-ati schimbat cu el mai mult de un salut, si nu i-ati dat atentie mai mult de câteva secunde. Acum cã e mort, e eroul cartierului. Toti sunteti îngãduitori cu mortii, fiindcã mai jos de-atât nu se poate, si vã uitati la ei si vã mirati ca vitele o sutã de ani, vã bucurati meschin, în mândria voastrã, ca atunci când dati bani la cersetori. Dacã nu ati avea în oase umbra spaimei de moarte, l-ati lua acasã asa cum e si l-ati împãia lângã semineu, sã repetati: „Bietul Tommy, era asa un bãiat cumsecade” - Esti nebun, du-te dracului!

- De-al dracu ce sunt, rãmân nebun.

Abner a plecat mai departe mut, nu putea sã îi sufere pe nici unul, dar fusese prima datã când îi lua la rost. Din ziua aia toti au început sã îl discute si sã îl evite sfidãtor. Un fel de “Te vedem dar nu te bãgãm în seamã”. El îi saluta cu voce zgomotos si plin

Anul II, nr. 1/2015 de veselie, fapt care îi scârbea. “Ei cine sunt în mintea lor? În mintea lor cine sunt?”

Trecuserã vreo câteva zile de la incidentul lui Tommy, între timp îl si îngropaserã. Numai Abner, un politist si preotul fuseserã de fatã la eveniment. De-atunci începuse el sã doarmã ziua în pod si sã stea noaptea la fereastrã numãrând înapoi pânã la minus douã sute treizeci si patru. În seara despre care am început sã povestim, chiar la începutul povestitului, Abner a privit prin fereastrã pentru prima oarã de când întreprindea acest ritual.

- Bunã seara domnule Pym? A auzit un glas de copil de sub pervazul exterior si s-a aplecat pe fereastrã, dupã cum spuneam, era la parter.

- Billy? Ce-i cu tine la ora asta?

Billy era fiul cel mic al profesoarei de pian, care nu predase niciodatã, doamna Beckett. Era o femeie de provincie care învãtase câteva note pe când activa într-un bordel, nu ca pianistã. Fugise din orasul originar în urma unei compromitãtoare îndrãgostiri si amãgise un tânãr farmacist sã o ia de nevastã. Îl cucerise cântându-i la pian si culcându-se cu el pe spinarea sobrului instrument. Farmacistul a murit de tuberculozã (în conditii suspecte dupã pãrerea cartierului), iar ea rãmas singurã cu averea si cu David, fiul cel mare. Pe Billy îl fãcuse din flori, ani mai târziu, la aproape patruzeci, vechile deprinderi nu se desprinseserã de ea si nu, nu era o femeie cumsecade, era snoabã si avarã. Inventase o poveste cum cã dupã moartea sotului a fost atât de sfâsiatã cã nu se mai putea apropia de claviaturã, asta nu însemna cã nu spunea mereu si mereu alte povesti despre succesele tineretilor ei muzicale si frumoasele concerte pe care le sustinuse. Billy pe de altã parte era un copil bun si rãsãrit la minte, probabil semãna cu taicã-su, avea vreo doisprãzece ani.

- Am iesit pe geam, vroiam sã vãd luna, am visat o lunã foarte mare azi noapte. A zis bãiatul.

- De ce minti? L-a întrebat Abner.

- Nu mint, chiar am visat!

- Aia poate, dar tu, nu dupã lunã ai iesit în seara asta.

- Ba da...

- Billy... te rog, bãietii nu ies noaptea sã se uite la lunã, nu-s atât de sensibili ca fetele... si vârcolac nu cred cã esti.

Billy a rosit în obraji. Era destul de întuneric, dar Abner nu avea nevoie de luminã ca sã vadã astfel de lucruri.

- Hai lasã! A continuat Abner, îmi zici tu mai târziu. La mine de ce ai venit?

- Vroiam sã vã întreb ceva, dacã nu vã supãrati.

- Nu mã supãr niciodatã pe oamenii care întreabã, mã mai enervez asa, dar nu mã supãr.

- Pe vecini v-ati supãrat, cã v-am auzit, i-ati întrebat pe toti de ce nu se sinucid, mama zice cã sunteti nebun si prost, mie nu mi se pare.

- Ascult-o pe mã-ta, dar fã ce vrei tu, dacã nu vrei sã ajungi ca rãposatul de bãrbatã-su. Ia zi, ce vrei sã mã întrebi?

- Pãi...

- Pãi ce?

- Vreau sã vã întreb ce v-a întrebat si vecina... de ce credeti cã s-a sinucis Tommy?

- Eu cred cã toti trãim cu scopul de a fi fericiti si murim cu scopul de a nu mai fi.

- De a nu mai fi fericiti?

- Nu, de a nu mai fi deloc.

- Ce scop el ãla?

- Si fericirea ce scop e?

- E frumoasã, de-aia o vrea toatã lumea?

21 - De unde stii cã e frumoasã?

- Fiindcã am vãzut-o?

- Ei pe dracu, asa devreme, ai numai doisprezece ani?

Billy roseste iar.

- De ce sã vrei sã nu mai fii? Atunci când nu mai esti nu mai ai nici o sansã sã fii fericit, asa dacã esti viu... tot mai existã o sansã.

- Si dacã ai realiza brusc, din timpul vietii, cã de fapt nu esti si nu vei fi niciodatã fericit?

- Nu se poate!

- Ba se poate, dovada e vecinul Tommy.

- Cred cã aveti dreptate...însã e plin de oameni nefericiti si totusi nu se omoarã una douã.

- Se omoarã cu zile pe ei însisi... unii pe altii.

- De ce?

- N-am rãspunsuri la toate întrebãrile si multe dintre rãspunsurile pe care le aveam, s-au mai schimbat de-a lungul timpului, cred cã si astea de ti le-am dat azi se vor schimba, nu se stie.

- Eu nu vreau sã mã sinucid niciodatã..

- Bravo, sã te tii de ideea asta. Acum du-te cã te-asteaptã.

- Cine sã m-astepte? Se mirã Billy nevinovat.

- Ei lasã, hai fugi, noapte bunã!

- Noapte bunã domnule Pym si multumesc!

Billy a dispãrut iute printre tufisurile de gard viu de sub fereastra lui Abner, pe care furerea l-a mai lãsat. Nu mai avea tigãri, s-a dus în birou sã-si ia altele, de data asta a luat douã pachete, ca sã fie sigur cã nu se va mai misca de-acolo pânã dimineata. A coborât în bucãtãrie, i se fãcuse foame, pe masã era o carte scumpã si proastã a unui scriitor ieftin si destept, avea un slogan pe copertã, prea jenant pentru a fi enuntat. Un adevãr de tipul “Dacã vrei sã îti fie bine, trebuie sã nu îti mai fie rãu”. O uitase femeia care îi fãcea curat în casã, îi tot recomanda “cãrti noi”, observase ea cã biblioteca e plinã cu “cãrti vechi” jumulite, frunzãrite si mari. În urmã cu vreo câteva luni purtaserã o discutie, ea îsi fãcuse curaj sã îi umble în cãrtile pline de praf,el nu-i dãdea voie, de teamã sã nu le amestece sau sã piardã foi din ele.

- Ce tot tineti cãrtile astea vechi? Nu vedeti cã sunt fãcute varzã? n-ati prea avut grijã de ele. A cutezat coana Juliette sã-l dojeneascã.

- Se consumã si ele.

- Pãi de câte ori le cititi de au ajuns asa? De ce nu vã cumpãrati niste cãrti d-astea noi, vã recomand eu unele excelente, nu îmi vine sã vã împrumut, cã dumneavoastrã le faceti ferfenitã.

- Astea nu-s cãrti de citit, sunt cãrti de studiat, nu-s povesti, de-aia le tot iau, le rãsfoiesc le pun la loc si tot asa.

- Am vãzut eu cã nu-s d-astea cu întâmplãri sunt mai de stiintã, da-s vechi rãu, mai e stiinta lor de-actualitate?

- Stiinta adevãratã nu-i perisabilã tanti... cum sunt cãrtilea astea... de bucate.

- Ce cãrti de bucate?

- Am dat si eu un exemplu.

Cam asta fusese cu cãrtile. Abner privea spre brosurica cea frumos copertatã: “E ca o domnisoarã de consum, bunã din când în când!” si-a spus mestecând niste covrigi uscati. Pe un perete s-a asezat un fluture de noapte, dolofan, cu aripi mari si tuciurii. Bãrbatul gândea si rontãia covrigi, pânã când a zâmbit si a spus cãtre fluture: - Tu, Socrate, asa te cheamã, auzi: tu în mintea ta cine esti? În mintea ta cine esti?

22 Atunci fluturele s-a asezat pe podea si s-a transformat într-un câine, o corciturã vagaboandã. Abner nu s-a mirat cât de putin, nu avea halucinatii, nu avusese niciodatã. A râs de bucurie vreo câteva secunde, fericit cã vede un lucru despre carenu va putea vorbi nimãnui, fiindcã oricum nu l-ar fi crezut. A deschis usa cãmãrii si a luat o ciozvârtã cu os dintr-un ciolan afumat, pe care a aruncat-o câinelui. “Socrate” a mirosit-o putin, uitându-se temãtor-suspicios cãtre Abner. S-a apucat de rontãit si molfãit: - Auzi Socrate, dã-mi si mie o idee.

- Ce idee? Întreabã câinele într-o englezã stâlcitã.

- O idee, tu esti filozof!

Câinele a lãsat ciolanul, s-a pus în pozitia sezut si a lãtrat de câteva ori zgomotos.

- Hai cã te faci al dracului! L-a certat Abner.

- Uite o idee! zice dulãul: Homo homini lupus.

- Asta nu e o idee e o trãznaie latineascã, e valabilã si la voi la câini?

- Eu nu sunt câine sunt fluture de noapte.

- Uite o idee de filozof: cât de mult suntem din cât de putin am fost?

- Sec! Mi-e sete, vreau de bãut dar nu apã, wiskey ai?

- Am pe undeva.

Abner s-a dus sã caute prin cãmarã sticla de bãuturã. Când sa întors a pus un pic într-un castron si si-a umplut un pahar.

Câinele a mirosit castronul fãrã sã bea, Abner nu mai zicea nimic.

- Dar vãd cã esti generos, mai toarnã-mi, nu fi câine! Spune Socrate si latrã.

- O javrã betivã cu simtul umorului, ceva cu totul iesit din comun.

I-a umplut castronul lui Socrate cu wiskey si acesta a început sã lipãie satisfãcut. Mai lipãia, mai mirosea, mai lipãia.”Eu cine sunt în mintea lui? În mintea lui cine sunt” se întreba Abner, trãgând si el sorbituri umede pe buza paharului de cristal, singurul de felul ãsta si singurul cu care bea wiskey. Era un om plin de mofturi mãrunte. I-a trecut prin cap sã îl întrebe pe Socrate, de ce crede el cã s-a sinucis Tommy, se gândea cã poate îl cunoaste, la urma urmei era un câine cunoscãtor de latinã, dacã stia latinã, trebuia sã stie si despre Tommy.

- Socrate, mai lasã bãutura si rãspunde-mi si mie la o întrebare!

- Te ascult dupã ce termin. Câinele a grãbit lipãiala, în final ajungând sã caute cu limba, ultimele picãturi de pe peretii castronului, exclamând: bunã bãuturã! Zi întrebarea!

- De ce crezi tu cã s-a sinucis Tommy?

- De unde ai vrea sã stiu? sunt numai un biet fluture de noapte, ti-am mai spus.

- Dar latinã stii al dracului ce esti?

- Si tu stii ceva latinã, stii si despre Socrate, dar nu stii cum o chema pe nevastã-sa.

- Stiu cã era o femeie a dracului. Fiindcã Socrate zicea asa: “orice ar fi însoarã-te, dacã vei gãsi o nevastã bunã vei fi fericit, dacã gãsesti una rea vei deveni filozof”, si la cât de mare filozof a fost el, deduc de aici cã a avut o nevastã pe mãsurã de a dracului.

- Câtã perspi..persp.pers-pi-cacitate, greu de pronuntat cuvântul ãsta. Multumesc de tratatie! Zicând astfel câinele s-a transformat la loc în fluture.

- Si ideea mea?

Fluturele nu a rãspuns, a zburat prin fereastra întredeschisã.”Cine e el în mintea mea? În mintea mea cine e?” a tras Abner la rãspundere pereti, cu glas tare. S-a întors apoi încet la locul lui de la fereastrã. De data asta nu s-a mai proptit cu

Anul II, nr. 1/2015 fruntea de pervaz, s-a asezat cu barba peste coatele împreunate si a privit spre stradã. Billy se întorcea acasã topãind fericit pe mijlocul drumului. L-ar fi întrebat una alta, l-ar fi tachinat putin, dar l-a lãsat în pace pânã la urmã, era simpatic pustiul. Cu putin timp înainte ca Billy sã treacã de colt, Abner nu s-a putut abtine, a iesit jumãtate afarã pe fereastrã si a strigat tare: - Hei Billy! Ce-a zis?

- A zis cã si ea! A zis cã si ea! A repetat bãiatul plin de bucurie.

Abner se gândea cã lucrurile sunt mai frumoase atunci când le întelegi numai cu sufletul, si nu cu mintea. A aprins o tigarã si a început sã numere înapoi de la o mie, numãra încet, încet, încet... nouãsute saptezeci si sapte, nouã sute saptezeci si sase...Luna se ridicase deasupra casei cu trei etaje de peste drum, era o lunã mare, ca un ochi de ciclop, lucru la care s-a gândit si Abner, fiindcã l-a umflat râsul, o babã iesitã în noapte sã-si asiste potaia la împlinirea nevoilor, l-a vãzut râzând si i-a zis: - Esti nebun!

- Mamaie! Tu ai auzit de Polifem?

Baba l-a ignorat si nu tocmai, fiindcã si-a vãzut de drum pe urma cãtelului, dar countinuând sã bombãne si sã boscorodeascã. Nu stiu dacã tu ai auzit de Polifem, desi cred cã de Ulise mai mult decât sigur, ai auzit. Dacã vrei sã stii, de ce râdea Abner cu gândul la ciclopi, citesete si tu dintr-o carte veche, despre întâlnirea celor doi.

Decebal - statuie pedestrã -Deva

23

Anul II,nr.1/2015

George Rizescu

PROZÃ SCURTÃ

GENIALUL

L-am vãzut în Parc. Era asa cum îl stie toti oamenii care circulã prin centrul orasului, cu acelasi costum gri-petrol, de treizeci de ani, cu pantofii negri de la nuntã, dacã nu mã însel, încã li se mai vãd urme din lacul strãlucitor, cãmasa, fostã pro-ba-bil albã, acuma de o culoare nedefinitã, ceva între galben închis ori maro spãlãcit… Pe cap poartã acelasi tip de bascã albastrã cu douã cordelute atârnate la spate, un fel de bascã marinãreascã.

Am mers spre el asa cum mergi spre un prieten de-o viatã, cu mâna întinsã si sufletul deschis.

I-am spus asa cum se spune: „Bunã, Nae” si el mi-a rãspuns asa cum se rãspunde, cu un sincer, „Bunã, frate”…

I-am fãcut semn cã ar fi bine sã ne miscãm împreunã spre Teatru, iar el mi-a spus cã ar vrea sã meargã în sens invers, spre Prefecturã…

Ne-am privit asa timp de câteva secunde, ne-am zâm-bit asa cum ne zâmbeam de obicei acum mai bine de treizeci de ani si neam fãcut semne cu mâinile, în sensul cã fiecare o sã plecãm pe directia doritã.

Când am ajuns în fata Teatrului, am primit vestea cumplitã cã Nae tocmai s-a înecat în bazinul fântânii arteziene din centrul Parcului.

Am venit într-o fugã la locul accidentului si am aflat cã, de fapt, Nae nu s-a înecat pur si simplu, ci s-a aruncat în fântânã,

tocmai când jeturile splendid iluminate ale apei tresãltau mãret, dupã Fuga lui Bach!

Am uitat sã vã spun cã Fântâna în care s-a aruncat Nae este una cântãtoare, cã a costat municipalitatea un milion de euro, iar Nae, „Domnul Nae”, singurul om de stiintã al Cetãtii, cu cincizeci de diplome interna-tio-nale de inventator la activ, omul care a construit primul centru comercial de „zonã provincialã” din tarã, rãmã-sese somer de sase luni…

Cineva, din apropiere, vorbea în gura mare cã dom-nul Nae era un mare iubitor de muzicã, si cã n-ar mai fi stiut sã facã fatã emotiilor artistice, create de jocul apei din fântânã si sunetele minunatei opere preclasice, iar altcineva, altcineva din grupul nostru de prieteni, a venit cu teoria, cã domnul Nae s-ar fi aruncat în fântânã din purã curiozitate stiintificã, vrând probabil sã experi-men-teze un alt principiu stiintific încã neelucidat, de pe vremea lui Newton…

Rãutãti mãrunte, spuse de oameni de duzinã…

Pe mine, pe mine, asa ca simplu cetãtean, m-a im-pre-sionat figura veselã a mortului. O veselie aparte, o veselie pe care nu i-o mai vãzusem pe chip de foarte multã vreme. Parcã i se eliberase sufletul de o imensã greutate, parcã i se dãduse în sfârsit premiul Academiei pentru minunatele sale rezultate stiintifice puse, atâta amar de vreme, în slujba comunitãtii…

Domnul primar, care tocmai sosise dintr-o cãlã-to-rie prin nordul Europei, s-a declarat efectiv socat de faptul cã domnul Nae, în nesãbuinta lui macabrã, a lovit cu trupul, trei stuturi din configuratia Fântânii si, precis cã sâmbãtã, la ora de concert în aer liber, Fântâna n-o sã mai cânte la parametrii optimi.

Sfios, dar cu bunul-simt pe care deja i-l stim, edilul a spus în soaptã, fãcându-si cruce:

24 – Ar fi putut sã-si aleagã podul de peste Arges, ba-ra-jul hidrocentralei, un balcon de bloc, dar nu fântâna asta care ne costã o grãmadã de bani…

Preotul nostru, de la Biserica din Centru, a venit imediat cu steagul mortilor si câteva lumânãri, pentru a nu lãsa sufletul bietului Nae sã plece haihui, spre alte directii, decât spre slava Cerului…

Un tigan de la salubritate, aflat întâmplãtor aproape de „accident”, ne spune cã de fapt domnul Nae nu s-a aruncat în Fântânã, asa, pur si simplu… „A privit atent spre toti oamenii din preajma sa, s-a uitat si la mine, cã mã cunoaste, apoi s-a uitat lung spre Sfânta Bisericã din capãtul strãzii, s-a închinat, de trei ori s-a închinat, a scos din buzunarul hainei o bucãticã de pâine pe care a frãmântat-o usor între degete si a aruncat-o, aproape râzând, unei perechi de porumbei, care tocmai atunci se jucau cu umbra lui”, a mai zis tiganul, vãdit emotionat de eveniment, dar si cu o vizibilã undã de regret în glas…

– Bã, oameni buni, a strigat o femeie cu un canis imperial în lesã, cunoasteti vreo rudã a ãstuia? Stie cineva vreun numãr de telefon? Avem pe cine anunta sã-si ridice mortul?

Dintr-odatã s-a fãcut liniste.

Toti cei de acolo îl cunoastem foarte bine pe dom-nul Nae, dar nimeni, nimeni nu stie cu precizie dacã domnul Nae mai are pe cineva, dacã dincolo de genia-li-tatea lui doveditã si de marile foloase aduse comunitãtii, mai are totusi pe cineva, pe cineva care eventual ar putea sã-l îngroape…

– Nu cred cã are pe nimeni, veni rãspunsul sec al primarului.

– Nici eu nu l-am vãzut vreodatã însotit, vorbi si Preotul.

– Este singur, vã spun eu, zise tiganul de la salu-britate. Îl stiu, am fost la el acasã… Nu are nimic nici acasã, decât cãrti… numai si numai cãrti… iarna tre-cutã, de frig se acoperea cu cãrti…

– Atunci e grav, zise din nou primarul. O sã fim nevoiti tot noi sã-l rezolvãm… si stãm mai prost ca niciodatã la capitolul „fonduri pentru înmor-mân-tare”…

– O sã-i facem un cosciug mai ieftin si gata, zise Preotul. Ne ocupãm noi de cele sfinte dupã obicei… Uite, domnul Genicã, asa ca prieten, sã-i facã o cuvântare, sã spunã ceva acolo… vrem, nu vrem, a fost totusi cel mai luminat om al Cetãtii…

Ne-am despãrtit fiecare cu sarcina lui.

Tiganul de la salubritate a rãmas sã-l scoatã din fântânã pe domnul Nae, ajutat de câtiva gardieni veniti la chemarea primarului. În câteva minute o masinã a salvãrii a venit sã-l ri-dice pe domnul Nae si sã-l ducã la IML, pentru autopsie. „Astea sunt regulile.” a spus medicul legist, vãdit supã-rat cã domnul Nae s-a gãsit sã-si punã capãt zilelor exact în tura lui liberã… În sfârsit, în mai putin de o orã, tot spectacolul ãsta „de prost-gust”, cum l-a denumit si domnul primar, s-a terminat.

Strada a revenit la forfota ei specificã, domnul pri-mar s-a dus la Primãrie, Preotul s-a dus la Bisericã, Tiganul de la salubritate sa dus acasã la domnul Nae… si dom-nul Nae a fost dus la Morga de la IML… Eu, asa cum deja ati aflat, am ca sarcinã sã-i fac un fel de cuvântare, un asa-zis necrolog…

Nici nu stiu ce sã spun.

Este adevãrat cã-l stiu bine pe domnul Nae, mi-a fost chiar prieten, dar uite cã, acuma când trebuie sã spun ceva mai special,

Anul II, nr. 1/2015 sã vorbesc efectiv despre el, nu prea stiu ce sã spun… As vrea sã-l cert, sã-i spun acuma ceea ce nu i-am spus niciodatã, sã-i spun sã mai lase munca, sã se mai odihneascã, sã se mai ocupe si de interesul lui personal, dar la ce folos? A lucrat toatã viata spre binele acestei Urbe, a construit centrul civic al Orasului, a construit Strada Mare, a construit si mereu a con-struit… toatã viata lui a construit…

Este singurul om din orasul nostru care nu si-a luat niciodatã concediu de odihnã… „Odihna te leneveste si te ucide.”, spunea domnul Nae ori de câte ori avea prilejul sã-ti vorbeascã despre munca lui.

Pentru el însã, pentru sufletul lui, domnul Nae n-a prea construit nimic.

Tiganul de la salubritate are dreptate… Domnul Nae s-a ocupat numai si numai cu studiul, numai si numai cu cartea, numai si numai cu munca… Ce sã spun eu acuma, în plus, despre domnul Nae? O sã spun si eu atâta cât stiu.

A fost un om al muncii si un om al cãrtilor… A fost, în felul lui, un geniu… Nu stiu dacã sunã frumos, dar stiu cã spun adevãrul, cã nu pot sã mint…

Nu înteleg, totusi, ce l-o fi apucat sã se arunce în Fântâna cântãtoare din centrul Orasului?!

Dumnezeu sã-l ierte pe domnul Nae. As mai vrea, dacã se poate, sã ne ierte Dumnezeu si pe noi.

Nu stiu de ce, dar simt cã fãrã El, adicã fãrã dom-nul Nae, Orasul ãsta cu fântânã cântãtoare nu prea mai are nimic de pret…

DEMNITÃTI FÃRÃ DEMNITARI...

- Vã rog frumos, ce se vinde aici?

- Demnitate!

- Demnitate, demnitate, sau....

- Demnitate purã, domnule!

- Nu trebuie sã vã supãrati, am vãzut rafturile cam goale si...

- Asta e, criza ne-a afectat si pe noi, plus cã, produsul nostru, asa cum bine se stie, în vremurile astea grele, nu prea mai are cãutare...

- Si cum o dati?

- Cum vrea clientul; la metru, la litru, la kilogram!...

- E scumpã?

- În principiu, da, este foarte scumpã. Avem un sortiment special care nu poate fi cumpãrat nici cu rezerva actualã a Bãncii nationale! Depinde la ce vã trebuie...

- Îmi trebuie în politicã. As vrea sã candidez la un post de ...

- Nu, nu, nu-mi spuneti nimic, nu conteazã postul, sunteti norocos. Pentru politicieni, produsul nostru este din ce în ce mai ieftin, ca sã nu spun cã nu are aproape nicio valoare!

- Înseamnã cã pot sã cumpãr câtã vreau?

- Exact! Câtã vreti! În plus, la capitolul „demnitãti pentru politicieni”, asa cum observati, avem tot felul de sortimente, cu preturile adecvate. Vã rog sã priviti în zona asta specialã unde

Anul II,nr.1/2015 scrie deja „demnitãti pentru politicieni” si sã vã alegeti exact demnitatea de care aveti nevoie!

- Vãd, dar, totusi, mã intereseazã si pretul...

- La pret, asa cum v-am anuntat, putem umbla în functie de functie, plus natura intereselor, respectiv, în cazul politicienilor avem în vedere interesele personale, de grup sau de gascã, ori interese nationale, internationale sau, ceea ce este cel mai des întâlnit în practica noastrã cu vânzãri de demnitate cãtre politicieni, niciun fel de interes!

- Asta, ultima despre care ati amintit, demnitatea asta fãrã niciun fel de interes, este scumpã?

- Foarte, foarte scumpã! Dupã cum observati, nici nu prea am mai aprovizionat acest produs, pentru cã nu-l cautã nimeni. În cazul dumneavoastrã, dacã vreti sã faceti politicã...

- Numai si numai politicã. Mi-a cerut si chiar m-a rugat presedintele partidului, plus cã simt si eu un imbold...

- Foarte bine, imbold sã fie, politicã sã faceti, numai cã eu v-as recomanda, asa, la prima vedere, pentru cã vã vãd un om hotãrât, sã nu vã împovãrati personalitatea cu ceva ce nu vã trebuie. Sunt la acest magazin pentru vânzarea demnitãtilor, de douãzeci si doi de ani, si credeti-mã cã stiu exact ce-i trebuie unui politician, plus cã dumneavoastrã, asa cum spuneti, sunteti la început de drum...

- Da, as fi la primul meu mandat...

- Doamne fereste, domnul meu! Îmi dati voie sã vã scuip în crestet, ca sã nu vã deocheati?

- Nu, nu, vã rog frumos!...

- Pãi, la primul mandat, abia învãtati cum sã scãpati de reziduurile unor demnitãti naturale care vã macinã sufletul! Prin anul doi de mandat încep sã aparã oportunitãtile de afaceri necurate, dar aparent legale, încep sã vinã spre dumneavoastrã tot felul de prieteni pe care nu i-ati vãzut niciodatã si nu stiti mai nimic despre ei, încep sã vã iubeascã cu sinceritãti dintre cele mai dubioase tot felul de cunostinte personale, începând din copilãrie si pânã acum, la câstigarea mandatului! Dumnevoastrã stiti la ce se expune un om politic? Chiar credeti cã functia pentru care candidati este numai si numai functia dumneavoastrã?

Credeti cã aveti vreun control asupra ei? Cum ati devenit „o functie”, domnul meu, ati si intrat în colimatorul celor interesati de functia dumneavoastrã si atâta vã trebuie, sã-i sfidati ori sã-i trimiteti spre aplicarea si respectul legii cã, gata, s-a zis cu personalitatea si cu demnitatea dumneavoastrã...

- Domnule, mã speriati de-a dreptul!

- Lãsati, cã nu vã sperii eu, o sã vã sperie presa noastrã curatã, cinstitã si adevãratã, profund independentã si pornitã numai pe salvgardarea interesului general al cetãteanului si pe cultivarea interesului national si profund patriotic al statului. O sã plãtiti tot timpul mandatului fel de fel de reclame dubioase, la tot felul de publicatii, fituici de moment ori reviste pentru prosti, cã noi, am uitat sã vã spun, în tara asta avem multi, foarte multi prosti care se cred destepti si foarte multi destepti care fac pe prostii si le prinde bine.

- Si dacã nu vreau sã plãtesc...

- Poftim? Am auzit bine? Adicã vreti sã deveniti om politic si sã vã sustrageti deja de la plata unor cheltuieli legale?

25 - Nici pomenealã! O sã-mi plãtesc cinstit impozitele, datoriile la bãnci, la...

- Domnul meu, nu fi naiv! Un om politic care vrea sã se respecte si sã-si facã un statut serios, mai ales dacã este si începãtor, asa cum esti dumneata, plãteste peste tot pe unde i se cere, indiferent cine-i cere si cât îi cere, dacã vrea sã nu supere pe nimeni, plãteste imediat, la termene stabilite ori la sindrofii special ocazionate, si sã nu uiti cele spuse de mine, plãteste peste tot numai si numai legal, chiar dacã dã banii cu chitantã sau fãrã chitantã! În cazul dumitale, fiindcã esti începãtor, si vãd cã dispui de oarece bunã-credintã, îti mai dau un sfat! Plãteste tot ce ti se cere si nu încerca sã ceri chitante! Chitantele, formele legale pentru plãtile de tot felul se cer de regulã dupã ce ai vechimea a douã-trei mandate de deputat ori senator, dupã ce primesti vreo functie de conducere în Partid si numai dupã ce semnãtura dumitale pe documente politice începe sã capete interes si greutate! Dacã esti scrupulos si neinspirat, altfel spus, cinstit si prost, asa cum am fost eu, ceri chitate pentru plãtile fãcute si ai sã vezi cã în maximum doi ani de la câstigarea mandatului o sã fi izolat, dat de-o parte, neintrodus în gasca celor care fac afaceri cu statul si poti deja sã-ti iei adio de la orice perspectivã a evolutiei dumitale în politica zilei... nu stiu dacã am fost explicit si mai ales nu stiu dacã dumneata ai curajul sã pricepi cele spuse de mine!

- Si-n cazul ãsta, ce sã fac? Sã nu mai cumpãr demnitatea de care am nevoie?

- Din contrã! Eu v-am dat unele informatii, absolut profesionale, tocmai pentru a vã ajuta sã vã orientati!

- Vã multumesc pentru sfat, numai cã trebuie sã recunosc, sunt un pic dezorientat. Eu chiar vreau sã fac politicã, chiar vreau sã fac o altã formã de politicã...

- Vã înteleg. Toti spun la fel. Toti cei care mi-au trecut pragul si mi-au cerut câteo portie de demnitate, au spus la fel ca dumneavoastrã, cã vor face o altã politicã, cu alte principii, bazatã pe alte valori ale demnitãtii umane, numai cã, iatã, au trecut douzeci si doi de ani si experienta ne spune cã toti au promis frumos, elegant, cu staif de cele mai multe ori, dar în realitate nu s-a schimbat nimic, au fãcut acelasi fel de politicã, au mintit la fel si au dezonorat orice fel de demnitate avutã ori cumpãratã de aici de la mine...

- Mã faceti sã rosesc si sã-mi parã rãu pentru deranj.

- Dar nu este niciun deranj! Eu vã spun doar ce trebuie sã cumpãrati în cazul unei profesii de naturã politicã, iar dumneavoastrã alegeti... De pildã, dacã priviti aici, o sã observati cã pentru politicieni de felul dumneavoastrã, adicã politicieni începãtori, avem si soiuri speciale de demnitãti foartefoarte ieftine, din zona demnitãtilor reciclate, care sunt destul de interesante, plus tot felul de demnitãti uitate, demnitãti promise, demnitãti cu cântec, demnitãti fãrã cântec, demnitãti furate, demnitãti condamnate, demnitãti hulite, demnitãti mascate, care sunt extrem de cãutate si de folositoare actualilor politicieni, demnitãti în curs de formare, demnitãti gata terfelite, pe care personal nu vi le-asi recomanda, dacã sunteti, asa cum se observã, un începãtor într-ale politicii, demnitãti cu staif aparent, demnitãti fãrã niciun staif, demnitãti...

26

Anul II, nr. 1/2015

- Stati, stati asa, cã m-ati ametit de tot! Eu sunt un altfel de om. Eu vreau o bucatã sau numai o bucãticã de demnitate, dar sã fie bogatã în sinceritate. Oricum, asa cum sustineti, se pare cã nimeni nu mai dã niciun ban pe demnitatea unui politician.

- Stati, stati asa, cã m-ati ametit de tot! Eu sunt un altfel de om.

Eu vreau o bucatã sau numai o bucãticã de demnitate, dar sã fie bogatã în sinceritate. Oricum, asa cum sustineti, se pare cã nimeni nu mai dã niciun ban pe demnitatea unui politician.

- O luãm de la capãt? Dumnevoastrã stiti ce vreti sã cumpãrati? Vã dati seama la ce vã expuneti? De puscãrii ati auzit? Pot sã vã dau douã palme?

- Nu, nu, fãrã violentã, fãrã violentã!

M-am trezit tipând, transpirat si foarte speriat.

Cred cã adormisem cu fata-n sus si cu lumina aprinsã, altfel nu se explicã acest cosmar nenorocit în care se vorbeste cu atâta patimã si seriozitate despre demnitãti fãrã demnitari si despre demnitari fãrã demnitãti.

Nici nu mã mai culc si nici la demnitatea mea de viitor parlamentar n-o sã mã mai gândesc.

Dacã, Doamne fereste, mã întâlnesc cu nenorocitul ãla de vânzãtor si chiar vrea sã mã ia la palme?

Decebal - statuie pedestrã ecvestrã-Deva

27

ROMAN FOILETON

Anul II, nr. 1/2015

Corneliu Leu

DRUMUL DAMASCULUI (un roman despre viata Sfântului Pavel)

PROLOGOS

Deoarece multi s-au apucat sã alcãtuiascã o istorie despre lucrurile care s-au petrecut printre noi ’i chiar eu, prea alesule Teofile, ti-am dedicat cartea mea dinainte, care cuprinde întregul învãtãturilor pe care le-am primit, scrisã dupã ce am fãcut cercetãri cu de-amãnuntul asupra tuturor lucrurilor de la obârsia lor, m-am gândit cã e vremea sã încerc a scrie si cele pentru care nu am avut a face cercetãri, întrucât eu însumi alãturi am trãit si am slujit Cuvântul împreunã cu cel de-al treisprezecelea martor pe care si l-a ales Iisus Nazarineanul ca sã întãreascã si sã rãspândeascã faptul cã este Hristosul.

Iar amintirea celui care, ca slujitor al Cuvântului, din al treisprezecelea a ajuns a fi Pavel, nefiind cercetare de fapte si nici cãutare la vorbele unora ce povestesc - fie cã le-au vãzut cu ochii, fie cã le-au auzit si ei de la altii - ci fiind fãrâmã din viata mea si din deschiderea mintii mele, mã înduioseazã si mã tulburã foarte. Întrucât el, pentru mine, nu a fost numai Cuvânt si Idee, Logos si Gnosos, asa cum s-a luminat Hristosul cãtre el, dar a fost chiar om, cu toate miscãrile, învolburãrile si strãluminãrile sufletului sãu mare si ale revelatiei sale prin minune.

Asadar, asta mã tulburã foarte si mã îndeamnã sã scriu. Ca si acea întrebare la care nu voi primi niciodatã rãspuns. Întrebarea pe care i-am pus-o atunci, la Roma, când, crezându-l mai demult pierdut, nici nu l-am recunoscut bine. El, însã, desigur, m-a recunoscut, dar n-a vrut, n-a vrut cu nici un chip nici sã spunã cã mã cunoaste, nici sã-mi confirme cã e el. A

stat stanã, el, sentimentalul si plinul de dragoste pentru toti cei pe care i-a cunoscut. Mi-a zis cã mã însel si sã nu-l mai iscodesc prin întrebarea mea, pentru cã nu are ce sã-mi rãspundã. Si doar ochii cu care mã privea erau ai lui. Obrazul era al altuia, fiindcã fusese, dupã obiceiul romanilor, bãrbierit.

Dar eu, care-l cunoscusem cu barbã, îi descifram celelalte trãsãturi: fruntea si mai lucioasã în calvitia ei, nasul cu os pocit bãrbãteste si accentuat ambitios în marile-i credinte, expresia de autoritate si dragoste care fãceau din el- omul mãrunt, putin diform din pricina umerilor prea largi si picioarelor strâmbate de-atâtea cãlãtorii apostolice- fãceau în acelasi timp un stãpân si un prieten.

Dar el zicea cã mã însel si cã nu-mi va rãspunde niciodatã la întrebarea care era: “Învãtãtorule, nu-l recunosti pe ucenicul tãu macedonean, pe doctorul prea iubit, cum tu însuti mã numeai?”...

Mã privea într-un fel anume; desigur, felul lui anume pe care-l stiam prea bine. Si, clãtinând capul pe directia tâmplelor, nu voia nici sã recunoascã, nici sã nu recunoascã. Încãpãtânat si ferm ca si cum o ceartã mare ne-ar fi despãrtit, sau un jurãmânt solemn în fata unei datorii îl fãcuse sã se ascundã, sã se dea dispãrut, sã fie altul pentru toti, chiar si pentru cei pe care i-a iubit cândva.

Era o tainã, un mister; pentru cã omul ãsta ne-a iubit c-o dragoste devoratoare care nu l-ar fi lãsat nesimtitor la reîntâlnirea nici unuia dintre noi. Si, cu toate astea, el, cel care mai puternic decât altii îmbina credinta cu dragostea, el, care vedea luminat cuvântul, el, cel deschis în fata tuturor si bucuros sã-si rosteascã spre multimi convingerile, acum pãrea

28 jurat-blestemat si nu rãspundea la întrebarea mea decât rece, nebinevoitor, precum cei ce-si pãstreazã pentru ei îngâmfarea tainelor religiei: -Te înseli, necunoscutule; nu sunt eu acela!

Mister!Tulburãtor mister pentru fiinta mea!Pânã astãzi, la vârsta bãtrânã pe care o am.

Si prilej de durere pentru faptul cã, sunt sigur: vedea cã- l recunosc si stiu cã nu mã însel, dar nu avea inima sã-mi dea mãcar o sperantã. El, care pãrea fãcut pentru acea plãcere de a sti cã de la tine se asteaptã rãspunsul la mari întrebãri, a rãmas mut si orb ca si cum i-as fi adus vreun rãu si nu mai meritam sã mã recunoascã. Sau ca si cum purtam o vinã gravã, o vinã deosebitã, pentru care nu mai existam în fata lui si nu meritam decât privirea rece cu care mã mãsura spunând: -Te înseli, necunoscutule; nu sunt eu acela!

Adicã “nu sunt eu acela pentru tine”. Cu toate cã stii prea bine cã ai fost nu numai recunoscut, dar cã inima celuilalt tresaltã vãzându-te regãsit si simtindu-te aproape. Si, desigur, nici inima ta nu are tãria de a se abtine... Dar dezamãgirile lui

Prizonier dac - marmurã si porfir -Louvre

Anul II, nr. 1/2015 fuseserã prea mari. În toatã lumea unde dusmanii îi fãrâmitaserã ctitoria si mai ales în cetatea aceasta unde fusese dezis când avea nevoie de mai multã apãrare... Nimeni n-a fost cu el, ci toti l-au pãrãsit. Si a fost izbãvit din gura leului numai prin zbaterea sa... Doar marea lui ambitie i-a dat tãria sã apuce din nou pe calea propovãduirilor cãutând locuri mai depãrtate.

Cât mai la granitele occidentului si, dacã se putea, chiar dicolo de ele, unde sã fie sigur cã sãmânta pusã de el va da tulpinã, va înverzi si va înflori si se va înmulti fãrã sã o spulbere lucrarea de urã a celor din familia care, cu dinti puternici tinea puterea asupra neamului atât de inteligent si de ales al lui Abraham.

La dezamãgirile lui, deci la faptul cã Roma îl lãsase singur în fata judecãtii împãratului si singur se apãrase, la îndoiala despre învãtãturile lui semãnate de altii si faptul cã el se îndurerase într-atâta încât nu mai cãlcase prin sinagogi, avea tot dreptul sã se poarte astfel. La amintirea cuvintelor ce trebuia sã le arunce acelor bârfitori si stricãtori ai învãtãturii lui amintindu-le cã Isaiia le spusese “Veti auzi cu urechile voastre si nu veti întelege; veti privi cu ochii vostri si nu veti vedea”, avea dreptate sã se poarte astfel. La faptul cã intrigile perfide ale falangei secrete a Sanhedrinului i-a fãcut pe multi adepti ai lui din Asia sã-l pãrãseascã si cã, spre a-l anihila si de aici , îl îndemnaserã pe Petru sã c tacã la învãtãtura lui, iarãsi avea dreptate sã se poarte astfel. Avea dreptul sã fie întristat de însingurarea cu care fusese rãsplãtit dupã ce el toatã viata sio dãruise multimii, ca si de stergerea spre uitare a propovãduirilor din bisericile pe care el, cu strãdania sa si cu puterea aceea a sa de a atrage oamenii deschizându-le mintea cãtre crezuri noi, le întemeiase.

Dar cu mine nu avea motiv, deoarece, în ascultarea fatã de el, eu m-am purtat dulce si supus, asa cum prea bine merita.

Cu mine a putut discuta orice fãrã îngrãdirile Legii, convins ca si el cã noua învãtãturã venea tocmai ca sã elibereze sufletele prin dragoste si avea de impus printre alte idei numai pe cele ce aduceau dragostea.

Cu mine se putea întelege în legãturã cu toate teoriile noi ale unor învãtati ai vremii, ca si cu cãutãrile mai vechi ale unor religii, dar si în legãturã cu efesienii ale cãror învãtãturi se trãgeau de la Heraclit si cu Atenienii care aduceau la noi ceva din ce-i învãtase Platon si cu ecourile din Mazda pe care le purtau esenienii din Antiohia. Cu mine se confrunta convingându-se de dreptatea sa în fata atacurilor dogmaticilor de la Ierusalim si, astfel, nu ne pierdeam încrederea cã slujim o mare religie. Cu atât mai mare, cu cât era mai lovitã de furia celor care n-o aveau la inimã. Peste acestea toate, de la mine avea certitudinea unor înfãptuiri temeinice tocmai pentru o asemenea credintã deschisã, cum i se revelase lui. Pentru cã, dupã ce l-am cunoscut în plinã faimã si m-a luat la Antohia alãturi, ajungând la Troas, acolo, pe coasta din fata insulei Tenedos, eu l-am convins sã mergem sã propovãduim la neamul meu de oameni asezati, curati la suflet si cu temeinicie în gândurile si purtarea izvorâte din amestecul Tracilor cu Romanii. Si cred cã i-am fãcut una dintre cele mai mari bucurii, biserica pe care a întemeiat-o el în Macedonia devenindu-i

Anul II, nr. 1/2015 una dintre cele mai duios legate de sufletul sãu devorat de nelinisti fierbinti. Si, totusi, în acea zi de august a cãrei luminã descria hâd în dãrâmãturi si resturi de cãrbune, zidurile arse ale Romei, cu un chip de nepãtruns în îmbãtrânirea lui austerã, el se purta categoric: -Te înseli, necunoscutule; nu sunt eu acela! ... Îi era teamã, oare, de prigoana lui Nero, de soldatii pretorieni cu însemnele lor negre care misunau într-una de la nouãsprezece iulie, de când izbucnise marele foc si mai ales, în ultimele zile când, ca un trãznet asupra cartierelor mãrginase s-a nãpustit pedeapsa cruntã izvorâtã din minciuna cã noi am fi aprins cetatea?... Nu cred, pentru cã nu era sufletul lui acela care sã se teamã si nu era inima lui aceea care sã rabde ascunzisurile. Ci, mai degrabã, cu vehementa care nãstea în el cele mai scânteietoare idei si cele mai dãruite gânduri, atunci i s-ar fi ridicat mai puternic glasul întru rostirea adevãrului pe care sã-l afle toti închinându-se. Nu, nu era teamã. Si nici privirile lui nu arãtau teamã. Era, desigur, un jurãmânt, un misterios jurãmânt de a fi uitat tot ce trãise pânã atunci, tot asa cum si el fusese uitat. Era un mister mai mare în privirile încetosate cu care mã dispretuia, ca unul ce nu mai are de-a face cu viata pe care tu o reprezinti sau i-o amintesti. Un mister care avea sã mã tulbure si mai tare amintindu-mi cum, simtinduse însingurat si uitat prin intrigile celorlalti, cu o privire tristã si plinã de rãspundere, ne trimisese pe noi, ucenicii lui, înapoi în Grecia si Asia cu epistole prin care sã încercãm sã salvãm bisericile unde ceilalti stârneau zâzania.

Dar el, el nouã nu ne-a spus ce-avea de gând sã facã.

Pesemne ca sã nu ne pierdem încrederea aflând cã si el pãrãseste Roma; adicã abandoneazã marea sa sperantã. Târziu, când m-am întors, am aflat cã plecase sã propovãduiascã în Hispania si la granitele occidentului. Iar acum, deodatã în plinã prigoanã, mi-a apãrut în cale. Deci, de vreme ce tocmai acum revenise la Roma, nu-i era teamã de prigoana nebunã a lui Nero, si nu avea nici o pornire împotriva mea. Era ceva mult mai teribil, mult mai adânc si mult mai de neschimbat, era o hotãrâre în virtutea unui scop prea mare si prea cuprinzãtor, dupã cum îi cunoscusem eu firea si fapta. Era gestul prin care, cine stie ce schimbare avea el sã aducã, cine stie ce triumf al credintei. Asta era mãsura lui! Acum devenisem sigur: nu mã mai tulbura faptul cã se dezicea de mine, ci întrebarea în legãturã cu ce pregãtea el prin asta si ce avea sã urmeze. Pentru cã îl stiam ca un atotputernic ziditor de imperii sufletesti si, asa cum zidise cândva, cu toate cã i se rãpise - si nu prin luptã dreaptã ci prin perfida armã a fãrâmitãrii - era în stare sã-l ridice si pe al doilea si pe al nouãlea si pe al sutãlea!... Iar hotãrârea lui neclintitã de a fi altul dupã ce fusese adevãratul episcop, trezea în mine bãnuieli si viziuni tulburãtoare care mã întristau cu atât mai mult cu cât îmi dãdeam seama cã se nãscuserã în sufletul meu de prima datã, din prima clipã în care mã respinsese printre zidurile proaspãt arse ale Romei. ...Nero a dat foc Romei la nouãsprezece iulie în anul al

29 zecelea al principatului sãu, anul opt sute saptesprezece ab urbe condita. Se petrecea aceasta- ca sã întelegem mai bine lucrurile pe care le stii preaputernice Teofile, în timpul consulatului lui C. Laecanius si M. Licinius. Nero, care pânã atunci cântase doar prin palatul sãu celebrând Juvenalele, a hotãrât sã se urce pe scenã arãtându-se în spectacol public ca sã poatã primi vestitele coroane acheene. Nu avea încredere în desertãciunea zeificãrii si, dorindu-si cu nesat nemurirea, o cãuta pe calea mai sigurã a artelor, fãcând orice ca sã-si poatã afirma talentul mãrginit si impune vocea firavã. Si-a organizat, astfel, acest debut într-un spectacol la teatrul din Neapolis, unde s-au strâns multime de localnici, precum si altii din municipiile învecinate, romani veniti sã-l însoteascã precum si manipule de ostasi aplaudând si ovationând la comandã cântecele compuse si cântate de imperatorul lor. Atunci a avut loc o întâmplare de rãu augur, ca un avertisment dat de zei: Dupã ce multimea a pãrãsit teatrul, rãmas gol, doar cu ecourile spectacolului si ale ovatiilor, acesta s-a prãbusit. Tot atunci a pus delatorii sã-l învinuiascã pe strãnepotul marelui Augustus, D. Iunius Silanus Torquatus, fost consul pe timpul lui Claudius, încât acesta si-a tãiat venele, dându-i lui Nero prilejul sã râdã spunând cã, dacã nefericitul i-ar fi asteptat iertarea, l-ar fi lãsat cu viatã. Dupã aceasta, organizând în bazinul lui Agrippa ospete de perditii, întrecându-se în stricãciune si desfrâu, împãratul s-a fãcut femeie, si-a pus vãlul nuptial si si-a ales din ceata lui de dezmãtati pe tânãrul numit Pytagoras drept sot, fãcând nuntã dupã toate obiceiurile si traditiile. Iar, în faptul noptii, i-a adunat pe nuntasi cu torte sã-l vadã cum se culcã în patul nuptial preacurvindu-se bãrbat cu bãrbat.

Dupã asemenea întâmplãri, patru zile mai târziu de idele lui iulie, a aprins Roma pornind focul dinspre Poarta Capena de sub Palatin, la o margine din Circus Maximus ce adãpostea multimea de prãvãlii tinând strada pânã la poalele colinei Caelium. Iar mãrfurile acestora s-au aprins atât de puternic, încât vântul a întins repede pârjolul peste tot circul si ulitele întortocheate din jur. A urcat incendiul pe întregul Palatin, a ars Velabra, Forul si domeniul consular al Carinelor, cuprinzând pânã la pãmânt trei cartiere, alte sapte pânã la ziduri si doar patru dintre toate câte avea Roma scãpând în cele saisprezece zile cât s-au întins vâlvãtãile printre coline. Focul a pãrut sã se opreascã în fata noilor clãdiri de la poalele Esquilinului, dar s-a reaprins în ultimele trei zile.

Pentru a minti îndepartând de lângã persoana împãratului aceastã cumplitã crimã, s-au cãutat vinovatii de arderea cetãtii printre crestini. Cãrora Nero le-a dat cele mai crunte pedepse.

Porta Capena, Via Ostia, Via Appia, Via Latinã, locurile sãrace ale cetãtii au fost întesate de pretorieni care au arestat nazarinenii. Si, pentru cã circul arsese, au fost deschise grãdinile palatului unde erau schingiuiti, erau împinsi în spectacole ucigãtoare, erau îmbrãcati în piei de fiare si aruncati în coltii câinilor mii de credinciosi care se mãrturisiserã adepti ai învãtãturii Nazarineanului, sau fuseserã denuntati de altii.

Totul spre a se astâmpãra cu asemenea petreceri sângeroase

Anul II, nr. 1/2015

30 multimea rãmasã fãrã adãposturi, cãreia i se aduceau merinde din Ostia si din alte municipii apropiate. “Nazarinenii la lei” era îndemnul la ordinea zilei, prin care se acoperea crima lui Nero.

Dintr-un asemenea loc de împãrtire a merindelor, unde lam vãzut pe Pavel stând de vorbã cu o matroanã foarte importantã, l-am urmãrit pânã lângã Miliarul de Aur- coloana ridicatã de August în locul de unde încep sã se mãsoare toate

drumurile imperiului. Când si-a dat seama cã-l urmãream, nam gãsit un ascunzis si m-am fãcut a privi cum a scãpat nevãtãmatã, în strãlucirea ei, coloana, ca si rostrele tribunelor din spate, în vreme ce zidurile de la Schola Xanta erau arse.

Dar am simtit privirea lui care mã iscodea. Când, însã, prinzând curaj, m-am întors cãtre el, si le-a ridicat dispretuitor nesocotindu-mã.

Erau zile grele si trebuia sã ne ferim pentru cã orice

Nobil dac - marmurã si porfir -Louvre

Anul II, nr. 1/2015 recunoastere ne bãga în multimea hãrãzitã martiriului. Mirosul de fum din jurul nostru, templele arse si coloanele lor prãvãlite pe pavajul strãzii, ruinele fumegânde pe care umblau doar oamenii împãratului pentru ca lucrurile care se mai salvau sã devinã bunurile lui, porticurile cãzute din care strãjuia doar câte un stâlp frânt, statuile rãmase stinghere fãrã zidiri înconjurãtoare si marile spatii carbonizate ca niste piete pustii pe locurile unde arseserã strãzile înghesuite ale prãvãliilor din lemn cu focul întetit de pãlãlaia tuturor mãrfurilor lumii, fãceau incredibilã Roma dacã n-ar fi fost vaetele schingiuitilor si luptele de circ la care erau târâti prin grãdinile palatului. Apoi, spectacolul cruzimii s-a întins chiar în Câmpul lui Marte din care multimea de gurã- cascã nu mai pleca pentru cã, acum, chiar cã nu mai avea unde se duce. Iar noi, dacã eram prinsi, deveneam victimele ale cãror trupuri arzânde luminau noaptea în loc de torte. Din pricina aceasta, poate, urmãrindu-i pasii repezi cu care se îndepãrta, când am ajuns printre mormanele de pietre si cãrbune unde fusese pânã mai ieri Suburra, cartierul bazar împânzit cu negustori ambulanti si femei usoare, vãzând cã din pustia arsã nu ne pândeste nimeni, m-am apropiat de cel pe care, într- o atractie mai presus de puterile mele îl urmãrisem de la stâlpul de aur cãtre care scãdeau toate distantele drumurilor ce duc spre urmele pârjolului. Si i-am spus într-o iubitoare confidentã: -Nu te teme; pentru ei, crestinii sunt totuna cu iudeii si-i iau mai ales din cartiere ale lor! Eu sunt macedonean, o stii prea bine, asa cã nu mã urmãreste nimeni; putem vorbi.

Dar el mi-a rãspuns fãrã ezitare, pornind repede printre resturile fostei strãzi de plãceri: -N-o stiu nici prea bine, nici prea rãu; n-o stiu deloc, fiindcã nu te cunosc!

Am pornit în goanã dupã el, fãrã sã-mi mai pese dacã vom fi vãzuti, întrucât era mai puternicã în mine nevoia de a nu-l pierde si, undeva lângã pârâul ce curge spre Tibru, la capãtul podului ars, i-am spus: - Nici tu, învãtãtorule, nu esti un fricos dupã minte, de vreme ce ai ridicat toatã învãtãtura împotriva Templului; navem a ne teme prea mult, stiu eu cum se poate scãpa din cetatea asta blestematã...

El, însã, si-a tras încet mâna din strânsura mea si, îmblânzit, e drept, cu un glas care-i trãda sentimentele gâtuite, a fost la fel de categoric: -Te înseli, necunoscutule; n-am cunoscut neamul tãu, nu cred ca amintirea mea sã fie în pãstrare la neamul acela... Si, dintr- un impuls bun, desigur, trecând peste logica ce-l îndemna la o asemenea purtare, simti nevoia sã-mi explice sau sã-mi dea o explicatie: Nenorocirea asta a tulburat sufletele si chibzuintele; multi dintre noi nu mai sunt ceea ce erau si mintea le-a luat alte cãi. Asa cã, linisteste-te cãci eu nu sunt acela!

Ultimele vorbe le-a rostit mai aspru, ca o poruncã. Ceea ce m-a fãcut sã ezit, nestiind dacã s-a referit la mintea mea cãreia i se pãrea cã are vedenia lui, sau la mintea lui, care nu mai vroia sã vadã nimic din trecut.

31 - Nu te teme; pentru ei, crestinii sunt totuna cu iudeii si-i iau mai ales din cartiere ale lor! Eu sunt macedonean, o stii prea bine, asa cã nu mã urmãreste nimeni, putem vorbi.

Dar el mi-a rãspuns fãrã ezitare, pornind repede printre resturile fostei strãzi de plãceri: - N-o stiu nici prea bine, nici prea rãu; n-o stiu deloc, fiindcã nu te cunosc!... ...Tot astfel, agitat, apãru el într-un târziu în porticul pe unde dispãruse. M-am ascuns mai bine si l-am urmãrit cum se despãrtea de matroanele care-l petreceau. Matroanele lui dintotdeauna. Femeile pe care le câstiga de partea lui si care îi erau devotate mereu. Aflase ceva, stabilise ceva, obtinuse ceva, înaintase cu ceva în cercetarea sa misterioasã. Imi dãdeam seama pentru cã, tot timpul sederii lui acolo, oameni cu figuri importante de sclavi apropiati sau liberti, intraserã si iesiserã. Si, chiar înaintea plecãrii lui, în vreme ce era condus, un grup dintre acestia o luã înainte rãspândindu-se pe strãzile arse si dãrâmate. Iar femeile care-l conduceau cu tinuta lor semeatã de patriciene, se arãtau în fata lui supuse si bucuroase sorbindu-i vorbele si retinându-l pentru a-l mai întreba câte ceva.

Era el. Neîndoielnic era el ! Farmecul lui care, atunci când se-ncingea arãtându-se, îi întrecea de o mie de ori urâtenia, nu putea fi confundat. Mã hotãrâsem - fie ce-o fi - sã nu mã mai las respins, mai ales pentru cã descifrasem în privirile femeilor acelora bogate dragostea, admiratia si grija, asa cum o citisem cândva, la Filipe, la macedonencele adunate-n jurul lui ca diaconese. Stiam ce fortã avea cuvântul lui asupra unor asemnea suflete - mai sincere si mai cu cãutare de bine decât ale bãrbatilor - a cãror deschidere cãtre dânsul era deschiderea portilor împãrãtiei pe care el o construia. Pentru cã nimeni si niciodatã nu s-a priceput sã vorbeascã mai fierbinte si mai cu credintã despre cât se înrãieste omul strângând averi, cât de hapsân si de lipsit de alte gânduri devine stând cu ochii la ele si cât loc liber aflã în sufletul sãu scãpând de aceastã grijã, cât cer larg vede deasupra aruncând povara lor si ridicând ochii, câtã cuprindere de dragoste, de frumusete si de adevãr capãtã eliberându-se de grija cu care ele îl apasã. Spunând aceasta, glasul lui nu demonstra, ci parcã se elibera el însusi, fãcândui pe cei ce-l ascultau sã se simtã mai fericiti, sã devinã mai buni si plini de dragoste iubindu-se si iubindu-l. Cu o luminã dulce, cum citeam pe fetele femeilor acelora de seamã, ce-l petreceau.

Dar, atent la acestea, la farmecul pe care li-l lãsa trecerea lui, nu mi-am dat seama când s-a despãrtit de ele înfundânduse într-un drum de la poalele colinei Celio. Am pornit în goanã, am travesat parcul ai cãrui copaci nu aveau arse decât vârfurile , am reajuns pe locurile unde Tigellinus amenajase locurile de plãceri cu care intrase sub pielea împãratului si am cotit pe lângã lacul încã mic, nu cum avea sã fie peste câtiva ani gãzduind naumachiile - luptele de pe bãrci - loc ce începuse a se numi Stagnum Neronis. Acolo, la o anumitã distantã în fata mea, l-am vãzut înaintând ager cu picioarele lui strâmbe de atâta drumetie, cu umerii lati si pãrul bogat al cefii crescut

32 spre a împlini calvitia din continuarea fruntii lui impunãtoare.

Mergea apãsat, fãrã vreo cãutare sau nesingurantã, cu pasul de cuceritor, în asa fel încât haina care-l înfãtisa a fi un fel de veteran sau de bãtrân soldat “evocat”, pãrea, cãpãtând miscarea gesturilor lui, o adevãratã toga augusticlava. Iar caligele cu care era încãltat, acele ghete soldãtesti bãtute-n cuie, puteau sã parã adevãrate calceus muleus - ghetele rosii prin care se distingeau încã de la pãmânt demnitarii cetãtii.

De fapt, cred cã purta, sau avea de la una dintre femeile patriciene, un inel cu însemnul puterii, cum conferã senatul celor alesi. Pentru cã prea era neoprit în mersul sãu fãrã ferealã! ...Îl urmãream întrezãrind în drumul nostru, din când în când, Capitoliul spre care se ridicaserã, de asemenea, flãcãrile. Acolo se aflau de veacuri, în limba greacã, cãrtile Sibilelor- acele „Sibyllini Libri” scrise atât de încâlcit, încât se putea pretinde cã poti citi în ele viitorul. Dar arseserã. La un incendiu din anul sase sute saizeci ab urbe condita, arseserã si au fost reconstituite. Acum, dacã arseserã din nou, as fi vrut sã-i spun lui Pavel cã nu mai trebuiau reconstituite, pentru cã , deasupra cetãtii, trebuia ridicate cãrtile noi, cele pe care le scriam si aveam sã le mai scriem noi rãspândind si lãrgind învãtãtura Mântuitorului. Voiam sã-i spun acestea, în ciuda faptului cã mã respinsese; si alergam dupã el prin locurile arse pentru care nu stiam cã Everus si Celler, arhitectii lui Nero, fãcuserã deja planuri de reconstructie. Proiectaserã deja clãdiri semete ce incitau viziunile împãratului nebun atunci când, asezat într-un sello curulis fãrã spãtar, purtând pe spate o piele de focã ce se spunea cã poate îndepãrta trãznetul, se îmbãta de voluptate privind flãcãrile incendiului si imaginându-si cã fusese adus de cometele prevestitoare de nenorociri.

L-am urmãrit, am alergat dupã el multã vreme prin locurile unde în fiecare an, în aprilie, se sãrbãtoreau Ludi florales, iar în decembrie Saturnalele. Prin locurile unde, altã datã se plimba Passides, eunucul ce practica cel mai mare lux din Roma, iar Nero l-a înstãpânit pe Babilus din Efes - seful matematicienilor, adicã al ghicitorilor care foloseau acele formule magice aduse din Asia pe calea Efesului si numite astfel “Ephesia gramata”, cu care fãceau scamatoriile lor prevestitoare. ...Când s-a oprit, pe latura cealaltã a colinei, acolo unde, adâncindu-se valea între Celium si Esquilin, se întindea iarãsi un cartier întesat de strãzi care arseserã, am reusit sã-l ajung si l-am gãsit printre ruinele micului templu care se aflase acolo.

Privea un bloc diform de bronz, o fostã statuie, desigur, topitã de incendiu. Atunci, cunoscând bine locul, mi-am fãcut curaj si m-am hotãrât sã-i spun ceva ce numai de la el putusem învãta: -E chiar a împãratului, i-am spus; statuia lui din templul acesta de deasupra lacului pe care voia sã-l mãreascã. Nu e un semn prea bun dacã s-a topit astfel, nu-i asa? Inseamnã cã se terminã cu aceste religii prin care au puterea împãratii pãmântesti fãcându-si statui de zei si vine vremea cunoasterii Celui Sfânt, în imperiul adevãrului !

Anul II, nr. 1/2015 El m-a ascultat; nu s-a ferit si nici vreo tresãrire nu i- a miscat obrazul, ca si cum ar fi vrut sã mã întrebe “si ce vrei sã spui cu asta?”, dar n-a vorbit decât ca un roman cunoscãtor al datinilor: -Da, nu e un semn bun; se spune cã si Smochinului Ruminal din Comitiu i s-a uscat trunchiul. Când te gândesti cã, sub verdeata lui s-au jucat Romulus si Remus, nu e semn bun !

-Poate fi semn bun pentru noi, învãtãtorule, i-am spus eu atunci, nemaiavând starea sã-l las cu jocul sãu: Se zguduie aceste temple. Oamenii au nevoie de împãrãtia cea mare, în care toti sunt egali si se iubesc fãrã a-si face rãu. I-ai spus-o chiar tu lui Petru când el nu întelegea de ce Ierusalimul voia sã vã despartã, sã vã rupã în mai multe fractiuni. “Ca si cum ar fi mai multi Dumnezei”, nu? - “Si aceasta din pricina fratilor mincinosi furisati si strecurati printre noi, ca sã stãpâneascã slobozirea pe care o avem în Hristos, cu gândul sã ne ducã la robie!”

I-am spus aceste vorbe exact cum le auzisem de la el si al cãror înteles îl stiam amândoi prea bine. Dar el m-a privit, cu privirile acelea pe care i le recunosteam si nu mi-a dat nici dreptate, nici nedreptate, ci, mai degrabã, m-a amenintat: -Degeaba mã urmãresti, strãine; eu sunt obisnuit, eu am fost urmãrit toatã viata si toatã viata mea i-am fãcut pe urmãritori sã se plece în fata cuvântului meu !

-Invãtãtorule, am strigat, apostolul nostru iubit, tu esti !

Dar el plecase fãrã sã mã mai priveascã. Plecase cu pasii sãi cãlcând sigur si fãrã gres, nepãsându-i nici de strigãtul, nici de chinurile mele. Lãsând doar ecoul tonului aceluia amenintãtor lângã mormanul diform de bronz în care, prin mânia focului , se transformase statuia de împãrat. (va urma)

Prizonier dac - Vatican

Anul II, nr. 1/2015

33 Raluca Ioana Maftei

SCRIS ÎN STELE Capitolul III, Episodul 9 Paris, 1939 În noaptea de revelion a anului 1939, Theodor era în mijlocul Parisului, pe esplanada din fata turnului Eiffel, împreunã cu Ionescu si câtiva alti prieteni, alãturi de câteva mii de oameni. Era un frig întepãtor, dar toatã lumea avea cãte o bãuturã caldã în mânã sau sticluta de coniac sub reverul hainei, iar atmosfera generalã era de veselie, de animatie, gãlãgie, forfotealã, ca si când multimea era animatã de un singur spirit urias care însufletea mii de oameni.

Grupul din care fãcea parte Theodor era format din câteva cupluri vesele care se îmbrãtisau si se sãrutau la fiecare câteva minute, împinsi de gradele scãzute de afarã si de cele ridicate din alcool.

Ionescu îsi gãsise de câteva luni o iubitã pariziancã, o fatã linistitã si cuminte, atât de diferitã de toate celelalte pe care le cunoscuse pânã atunci. Era prima oarã când îsi vedea prietenul cu adevãrat îndrãgostit. Se schimbase mult în ultimele luni, deodatã pãrea cã descoperise acele detalii importante ale vietii care fac diferenta.

Nu mai pierdea noptile cu prietenii prin cârciumi, nu mai existau aventuri pasagere sau vizite în Pigalle, nici partide de poker îmbibate în coniac care durau câte trei zile. Începuse sã vorbeascã foarte des despre ideea de a clãdi o familie, îsi dorea copii, visa la o cãsutã de tarã si o grãdinã de trandafiri.

Theodor se uitã la el si la Amélie, educatoarea drãgutã si linistitã care îi furase inima si vãzu lumina din privirea lor. Se îmbrãtisau, se alintau reciproc, se tineau de mâini si se sãrutau tot timpul.

Theodor era fericit pentru prietenul lui, desi Alexander petrecea din ce în ce mai putin timp cu el de la o vreme. Îi lipseau discutiile la o carafã de vin seara dupã ce terminau lucrul si Theodor trebuise sã se orienteze cãtre alti prieteni cu care sã isi petreacã timpul de burlac fãrã responsabilitãti. El la rândul lui era zbuciumat si nehotãrât cu privire la ce avea de gând sã facã cu viata lui. Idila cu Véronique îi dãdea viatã, dar în acelasi timp îl secãtuia de puteri.

Avuseserã un an extraordinar de bun la tipografie si viata lui fãcuse un salt semnificativ din punct de vedere financiar. Munciserã mult dar îsi fãcuserã o anumitã notorietate în industria lor si simtea mândria lucrului fãcut cu trudã si trãinicie. Gândindu-se retrospectiv la ce însemnaserã ultimii ani din viata lui, avea multe motive de mândrie. Ajunsese însã la vârsta la care realizãrile materiale se

vroiau a fi încununate si de o viatã personalã împlinitã. Dar desi iubea o femeie, în seara aceea era singur. ‘i cu cât veselia celorlalti crestea în jurul lui si era mai debordantã, cu atât se simtea mai singur si stingher în mijlocul multimii. Doar el si Sèrge, celalalt prieten român erau singuri în seara aceea în grupul lor. Sèrge nu avea niciodatã o prietenã pentru mai mult de câteva sãptãmâni, dar asta nu îl deranja câtusi de putin. „Sèrge, mergem sã bem un pahar amândoi? Am înghetat cu totul, iar pe porumbeii ãstia din jurul nostru nu cred cã îi intereseazã sã se retragã prea curând de aici. ‘i oricum, probabil se vor retrage undeva în intimitate” zise Theodor cu un zâmbet pe fatã. „Of, nu mai spuneai o datã chestia asta” râse si Sèrge scotând aburi în gerul noptii.

Plecarã împreunã spre zona cu restaurante mergând amândoi cu mâinile în buzunarele paltoanelor si cu nasurile în esarfele de mãtase.

Ceilalti nici nu observaserã cand cei doi dispãruserã dintre ei. Erau prea ocupati sã numere minutele pânã la intrarea în noul an.

In timp ce se depãrtau, odatã cu uralele multimii se auzirã si pocnetele primelor artificii. Apoi cerul se umplu de un spectacol de lumini si culori efemere care dispãreau în câteva secunde. „La multi ani prietene” spuse Theodor îmbrãtisându-l pe Sèrge. „La multi ani românul meu inimos” spuse si Sèrge.

Intrarã într-o tavernã micã unde lumea pãrea ceva mai linistitã decât în alte locuri. Un pianist si un acordeonist pornirã niste acorduri ale unui tango, iar câteva perechi se ridicarã sã danseze. Theodor rãmase în prag savurând muzica. Melodiile de tango îi trezeau de la un timp niste emotii pe care nu stia sã si le explice, desi nu era mare dansator.

Se asezarã la o masã micutã într-un colt si comandarã câte un Kir Royale.

Sèrge avea chef de vorbã, Theodor ar fi stat si ar fi bãut un pahar dupã altul sã îsi amorteascã mintea, sã nu mai gândeascã. Avusese o discutie cu Véronique înainte de Crãciun. Îi propusese sã se mute în apartamentul pe care îl cumpãrase lângã Jardin du Luxembourg.

Véronique îi spusese foarte clar cã nu îsi va pãrãsi familia pentru o aventurã cu el, indiferent cât de atrãgãtor ar fi sunat acest lucru. Era convins cã îi fusese greu sã ia aceastã decizie si recunostea cã ar fi fost cel mai bun lucru pentru ea. Ea nu fusese niciodatã o persoanã cu ambitii prea înalte, desi era inteligentã si capabilã. Fiind însã dintr-o familie modestã si cãsãtorindu-se cu un functionar, avea convingerea cã atinsese deja maximum de posibilitãti pentru aceastã

Anul II, nr. 1/2015 viatã. Era destul cã avea un loc de muncã pe care îl frecventa zilnic de dimineatã pânã seara, când majoritatea femeilor pe care le cunostea nu lucrau. O admira pentru faptul cã alesese acest mod de viatã, acela de a nu depinde exclusiv de bãrbatul ei din punct de vedere financiar. ‘tia cã îi trezise sentimente puternice si stia în acelasi timp cât de greu ar fi fost pentru ea sã îsi rupã echilibrul existentei din mijlocul familiei si al societãtii. Lumea era foarte dornicã de a judeca pe altii si de a se alimenta din bârfa zilnicã. ‘tia cã dacã ar fi fãcut pasul de a pleca de acasã împreunã cu copilul, opinia publicã ar fi crucificat-o imediat. El credea în sufletul lui cã era pregãtit sã se cãsãtoreascã cu ea si astfel sã îi repare cât de cât onoarea stirbitã. În acelasi timp însã, era consient cã acest lucru nu ar fi fost realizat pe deplin niciodatã. Întotdeauna ar mai fi existat o vecinã, o cunostintã, o rudã mai apropiatã sau mai îndepãrtatã care ar fi mentinut mocnit focul bârfelor si ar fi lansat câte un atac cãtre ea la un moment dat. Îi întelegea deci refuzul însã îi venea al naibii de greu sã facã acest lucru. Ca fiecare om, avea acea dozã de sensibilitate care se manifesta în perioadele speciale ale anului: Crãciun, revelion, sãrbãtori importante, vacante sau momente speciale legate de câte un succes în afaceri sau investitii pe care lear fi vroit împãrtãsite cu un suflet, altul în afarã de Alexander. Desi avea multi prieteni, iesea des în oras si era invitat la tot felul de serate, seara când se întorcea acasã, apartamentul i se pãrea atât de trist, încât se culca imediat ca sã nu mai simtã singurãtatea.

Theodor ajunsese în acel moment al vietii în care trebuia sã ia o decizie în legaturã cu ce va face mai departe. „Theodor prietene, uite asa e povestea cu banii împrumutatti pe la prieteni, crezi cã sunt în sigurantã si când colo, dupã un timp, te trezesti si fãrã bani si fãrã prieteni” turui Sèrge asa cum fãcea de obicei când ajungea la al patrulea pahar. Theodor auzea câte un cuvânt din cinci, suficient însã cât sã le punã cap la cap si sã înteleagã sensul general. „Trebuia sã le ceri ceva garantie, un ceas, o bijuterie, un tablou, o casã, actiuni, nu stiu, ceva ce nu îsi pot permite sã piardã. ‘i apoi sã vezi cât de repede si-ar fi amintit scadenta împrumutului” îl sfãtui Theodor. „Nu am vrut sã ajung sã fac astfel de lucruri, cuvântul unui om ar trebui sã valoreze mai mult decât orice gaj material.” „Mda, asa ar trebui sã fie, vezi tu, probabil noi suntem ultimii mohicani ai cuvântului respectat. În ziua de astãzi când toatã lumea aleargã dupã aur, cuvântul de onoare al unui om a devenit ceva desuet, bun pentru bãtrânei senili” zise Theodor cu amãrãciune în glas. „Din pãcate am exemple foarte apropiate de prieteni sau cunostinte care m-au dezamãgit profund”. „Theodor, sã dãm la spate tot ce ne-a supãrat în anul care a trecut si sã începem 1939 cu bucurie si cu cãldurã în pahare. Bãiete, adu toatã sticla din coniacul ãla vechi ca sã nu ne mai încurcãm cu pãhãrelele astea” si Sèrge facu semn chenlnerului care se plimba printre mese.

Dupã ce terminarã sticla aceea, urmã alta si apoi o a treia. ‘i Sèrge si Theodor începuserã sã cânte si sã îsi povesteascã fiecare celuilalt apãsãrile din suflet. „Sèrge, stii ce am sã fac? Am sã trec toate proprietãtile pe numele lui Véronique si sã vedem atunci dacã mai rezistã sã stea departe de mine. Nici o femeie nu ar rezista la o asemenea propunere. ‘tii strigãtul de ajutor al lui Richard al III-lea în bãtãlia de la Bosworthregatul meu pentru un cal- în cazul meu, întreaga mea avere pentru mâna unei femei. Sã vãd atunci dacã va mai rãmâne asa îndârjitã în refuzul ei de a se despãrti de Basil si de a începe o viatã cu mine”.

34 Desi era departe de a mai gândi logic, totusi, la aceste cuvinte Sèrge amuti cu paharul în mânã. „Theodor, nu stiu dacã e o idee asa de bunã.” „Sèrge mon chèr, voi juca totul pe o carte. Dacã se va dovedi sã fie cartea câstigãtoare, cu atât mai bine. Dacã nu, o iau de la capãt, vãd eu. De fapt nu, mã voi întoarce în Romania si voi începe o viatã nouã acolo”.

Sèrge din nou fãcu ochii mari. Desi era bine alcoolizat, mai putea filtra informatiile primite prin dramul de ratiune rãmasã. „Nu stiu de ce sã mã minunez mai repede Theodor, de faptul cã îti transferi toatã averea unei femei cu care nici mãcar nu esti împreunã sau cã vrei sã o iei de la capãt în România. Dupa toti acesti ani în care ai tras din greu sã construiesti o afacere la Paris care acum are sanse sã se extindã nu doar în toatã Franta ci si în tãrile din regiune, tu vrei sã renunti la tot si sã o iei de la capãt? Ionescu stie?” „Nu stie dar îi voi spune mâine. Hotãrârile mari nu trebuie gândite îndelung, faci exact asa cum îti dicteazã inima în acel moment. Altfel, poti pierde sansa vietii tale. ‘i stii cum e, Dumnezeu te strigã doar o datã la catalog sã îti dea premiu cu coronitã. Poti spune „prezent” si primesti totul cu bratele deschise, sau mergi înainte cu ochi orbi si treci pe lânga ceea ce ti se oferã fãrã ca mãcar sã ai habar ca a fost unica datã in viatã când ai avut acea sansã”. „Ba eu cred cã primim o sansã de fiecare datã când cerem” zise Sèrge mai turnândusi un pãhãrel.

Cei doi prieteni începurã sã se ciondãneascã cu privire la adevãrurile existentiale pe care fiecare le credea valabile în viata lui si a întregii omeniri. Discutia lor se încinse si atrase atentia meselor vecine. Desi se animase atmosfera cu voci, râsete si muzicã în tot localul, spiritele încinse si coniacul vechi de la masa lor, dominau coltul acela de restaurant.

La un moment dat, Sèrge se ridicã si se duse în mijlocul orchestrei. Îi fãcu pe muzicanti sã se opreascã si urcându-se pe un scaun de lemn, începu sã declame în gura mare: „Dragii mei , sunteti toti veseli si frumosi în seara asta. La multi ani si sãnãtate vã doresc.

Am nevoie de ajutorul vostru sã îl conving pe amicul meu Theodor, tipul acela elegant de la masa din colt, sã nu facã prostia vietii lui”. „‘i care ar fi aia, sã se însoare?” strigarã mai multe voci de bãrbati veseli si rãsete se auzirã de peste tot. „Mai rãu oameni buni, nu numai cã vrea sã se însoare cu o femeie care e deja cãsãtoritã, dar vrea sã o convingã sã se însoare cu el, punându-si toate actiunile si proprietãtile pe numele ei”. La aceste cuvinte, femeile începurã sã aplaude, iar bãrbatii sã fluiere a dezaprobare.

Burebista - Cãlãrasi

35 „El crede cã asa o va convinge. Ajutati-mã sã îl salvez de la pieire.

Nu-l lãsati vã rog pe amicul meu sã se nenoroceascã. Dau de bãut un rând oricui va reusi sã îl convingã.” Câtiva bãrbati se scularã nesiguri pe picioare, pornind cu paharele în mâini cãtre mãsuta micã unde Theodor stãtea cu un zâmbet în coltul gurii. Vãzând cã vin spre el câtiva bãrbati porniti în actiunea de a-l convinge, Theodor se ridicã la rândul lui si se duse în mijlocul restaurantului.

Se urcã pe scaunul ocupat pânã mai devreme de Sèrge si la rândul lui se apucã sã vorbeascã cât putea el de tare, ca sã acopere multimea. „Eu o iubesc pe Véronique. E visul vietii mele si vreau sã o am cu orice pret. Vreau sã vãd dacã banii vor ajuta dragostea sã învingã sau o vor întoarce împotriva mea. Ofer 100 de franci oricui va iscãli în aceastã searã ca martor pe actul de donatie pe care îl voi scrie chiar acum în favoarea femeii pe care o iubesc.”

Aproape toatã lumea de la mese se ridicã în picioare si paharele de bãuturã se ridicarã si ele în aer. Muzicantii începurã din nou sã cânte fericiti cã situatia s-a solutionat cu ovatii în unanimitate, în loc de pumni împãrtiti în dreapta si-n stânga.

Theodor ceru la bar câteva foi de hârtie si un toc de cernealã si se puse sã astearnã rând dupã rând, cu scrisul lui mare si ordonat.

Dupã ce acoperi o paginã si jumãtate, reciti cu multumire cele scrise si apoi îi invitã sã semneze pe cei care se oferiserã ca martori.

Majoritatea dintre ei îsi scriau numele în josul paginii si apoi semnau în dreptul numelui lor fãrã sa mai citeascã continutul, altii însã care nu erau complet biruiti de alcoolul îngurgitat, începurã sã citeascã continutul actului cãruia îi dãdeau o valoare juridicã prin semnãtura lor. Câtiva dintre ei citirã în fugã si scoaserã câte un fluierat de admiratie, altii se holbarã cu ochii plini de uimire la ce era în stare sã punã la bãtaie acest bãrbat, doar pentru a cuceri o femeie care nici mãcar nu era liberã.

Dupã ce douazeci si ceva de persoane semnarã hârtia cu pricina, Theodor o depuse triumfãtor sub nasul lui Sèrge. Apoi îsi scoase portofelul din buzunarul interior al paltonului si împãrti franci tuturor celor ce participaserã la actiunea de semnare a scrisorii document. „Theodor, este cea mai ticnitã actiune pe care ai întreprins-o vreodatã. ‘tii cã din acest moment nimic din toatã averea ta nu îti mai apartine?” spuse Sèrge cu un oftat. „Sèrge, dacã destinul meu este sã fiu cu aceastã femeie, atunci mã voi bucura împreunã cu ea de toate bunurile de pe aceastã listã. Dacã nu, Ionescu o va consilia cu privire la aceste bunuri si cum sã le administreze mai bine în folos propriu, iar eu o voi lua de la capãt în România.” „Dumnezeu sã te ajute mon chèr, tare mi-e fricã cã va trebui curând sã îti iei bilet la rapidul de Viena si apoi sã schimbi pentru Bucuresti”. „Vom vedea Sèrge, e scris în stele” si Theodor ridicã ochii în sus cãtre stelele imaginare de deasupra capetelor lor.

A doua zi dupã-amiazã, Theodor primi un telefon de la Ionescu care îl trezi dintr-o motãialã placutã. „Theodor dragule, esti bine?” se auzi vocea lui Ionescu din aparat. Da mon chèr, am un pic de durere de cap si mã cam deranjeazã lumina, asa cã stau în pat cu draperiile trase si astept sã-mi treacã mahmureala asta mai repede”. „Theodor, m-a sunat Sèrge si mi-a povestit ce s-a întâmplat astã noapte. Sper cã e o glumã ce am auzit si cã doar v-ati amuzat copios în noaptea de revelion. Nu vei folosi acea hârtie, nu?” si pentru câteva secunde Ionescu aproape cã îsi tinu respiratia asteptând sã audã rãspunsul. „Prietene, noi ne stim de mult si tu mã cunosti bine. Eu când iau o hotãrâre, chiar dacã am chibzuit îndelung, chiar dacã e ad-hoc, merg înainte si nu mã schimb pentru nimic în lume. Un bãrbat are o singurã vointã si un singur cuvânt, asa spunea tatãl meu. Am luat aceastã hotãrâre, voi merge pânã la capãt. Dacã voi fi destul de norocos ca ea sã accepte sã vinã si sã locuiascã în inima mea si în casa mea, voi fi cel mai fericit om din lume. Dacã ea nu va dori acest lucru, atunci

Anul II, nr. 1/2015

multi clienti, ne vom putea bucura din plin de roadele muncii noastre în anii ce vor urma. De ce sã renunti la tot tocmai acum?” „Pentru cã am ajuns într-un punct al vietii mele Alex unde îmi doresc altceva.

Pur si simplu nu mai e suficient sã semnez si sã încasez cecuri. Mã uit cu drag la tine si la Amélie, aveti o relatie atât de frumoasã care sunt sigur cã va evolua cum trebuie. Vreau niste mânute mici care sã se agate de pantalonii mei când merg prin casã, vreau sã ciupesc obrãjori dolofani de copil, vreau sã cumpãr acadele, vreau sã mã mânjesc cu cretã coloratã pe nas si seara, dupã ce am muncit si am lãsat toate afacerile în ordine, sã mã retrag în bratele unei femei cu piele albã si catifelatã, cu buze rosii si dulci ca mierea. Întelegi? E tot ce am ajuns sã îmi doresc”. În telefon se fãcu tãcere, apoi Ionescu îsi drese glasul si spuse: „Bine. Tu stii cel mai bine de ce ai nevoie acum. Hai sã vedem rãspunsul lui Véronique si apoi vom vedea ce va fi de fãcut”. În urmãtoarele zile Theodor îsi puse în ordine afacerile, conturile si îsi fãcu un inventar al tuturor posesiunilor, astfel încât sã aibã o idee clarã de punctul în care se afla. Apoi într-o dupã-amiazã când gerul se mai înmuiase si câtiva nori de zãpadã se îngrãmãdiserã deasupra Parisului, Theodor se întâlni cu Véronique într-o cafenea.

Véronique se mirase de cererea lui Theodor de a pleca de la tipografie ca sã se întâlneascã cu el in miezul zilei. Era îmbrãcatã ca de obicei simplu dar de bun gust, cu o esarfã portocalie care îi scotea în evidentã tenul mãsliniu si ochii închisi la culoare. Paltonul negru îi sublinia talia finã, iar cãciula din blanã de iepure albã îi dãdea un aer chic si cuminte în acelasi timp. Theodor o astepta deja când ea sosi, ajunsese cu o jumãtate de orã mai devreme. Când ea apãru în ceainãrie, se ridicã de la masã emotionat ca un adolescent. Era atât de fericit si de încrezãtor, desi ceva ca o ghearã îi strângea stomacul de fricã. Purta cel mai bun costum al lui, se tunsese si bãrbierise la frizer, era parfumat si cu unghiile proaspãt tãiate si la butoniera hainei avea un trandafir alb. „Doamne Theodor, nu te-am vãzut niciodatã atât de elegant si aranjat, sãrbãtoresti ceva?” întrebã miratã Véronique când se asezã lângã el la masã. „Sper din tot sufletul sã pot face asta la sfârsitul acestei zile” spuse Theodor si îi sãrutã mâna retinând-o mai mult decât ar fi trebuit în mâinile lui. Pe masã în fata lui se afla un plic, iar Theodor îsi tinea o mânã pe el ca pe ceva foarte pretios ce trebuia protejat. Theodor comandase niste prãjituri asortate care sosirã imediat împreunã cu un ceai cu aromã de trandafiri. Totul pãrea sincronizat la secundã cu dorintele lui, chelnerul se misca usor pe lângã ei iar apoi se fãcu nevãzut. „Véronique...” începu Theodor cu voce clarã si limpede, „este o zi importantã pentru mine. Am luat o decizie majorã cu privire la ce vreau sã fac cu viata mea pe viitor însã calea pe care voi merge depinde în mare mãsurã de ceea ce îmi vei spune tu. Te iubesc de mult timp Véronique, asta stii deja, sentimentele mele pentru tine au crescut si au ajuns la apogeu. Ele m-au fãcut sã devin omul care sunt astãzi si care îti pune în palmã inima si viitorul lui. Îmi doresc sã fii sotia mea, sã formãm împreunã o familie, sã facem mai multi copii dacã vrei si tu si vrea si Dumnezeu, sã construim un viitor împreunã. ‘tiu cã îti cer sã îti lasi deoparte toatã lumea si sã o iei de la capãt cu mine, însã sentimentele mele sunt arzãtoare si sunt gata sã renunt la tot ce am si sã depun totul la picioarele tale. ‘tiu cã ti-am propus întâi sã te muti cu mine si sã ne acordãm o perioadã în care sã ne cunoastem mai bine. A fost un gest egoist din partea mea, nu m-am gândit decât la nevoia mea de a te avea lângã mine, uitând pozitia ingratã în care te-as fi pus. Iartã-mã pentru asta. Mi-am dat seama cã tu nu vei putea face un lucru care sã pericliteze pozitia ta si a familiei tale în societate de dragul unui nebun visãtor si a unor sentimente care pot pãli la un moment dat. Tocmai de aceea îti ofer

Anul II, nr. 1/2015 mâna mea drept cãlãuzã pentru restul vietii. ‘i ca sã te asigur de trãinicia sentimentelor mele, aflã cã am trecut pe numele tãu, prin act de donatie, întreaga mea avere”.

Véronique rãmãsese teapãnã pe scaun, cu ochii mari si buzele înclestate, incapabilã sã scoatã vreun sunet.

Theodor scoase din plic actul pe care îl semnase în prezenta a zeci de martori cu câteva seri în urmã. „Pe aceastã foaie sunt trecute toate titlurile care îmi apartineau si care acum îti apartin tie. Indiferent de decizia ta de astãzi, ele vor rãmâne pe numele tãu pentru cã asa am hotãrât cã vreau sã îti demonstrez iubirea mea statornicã. Dacã îmi vei face onoarea sã accepti propunerea mea, ne vom muta în apartamentul din Jardin du Luxembourg, ne vom relaxa în vacante în Cap d’Antibes si ne vom bucura de fructele muncii noastre. Tu vei putea sã stai acasã dacã îti doresti sau sã continui sã vii la tipografie dacã asta îti va face plãcere. Basil va primi din partea mea titlurile de stat pe care le detin, asa mi se pare corect sã îi ofer. Nu e o recompensã, dar vreau sã înteleagã cã sunt un om de onoare. Iar Florence va putea creste într-un cãmin fericit, fãrã sã îi lipseascã nimic si va putea cãlãtori cu noi pe Coasta de Azur, în România sau oriunde altundeva ne propunem sã mergem. O vom ajuta împreunã sã descopere lumea din afara Parisului si o vom trimite la scolile cele mai bune. Acestea sunt sentimentele mele, planul meu, gândurile pe care m-am hotãrât sã ti le împãrtãsesc. Cuvintele tale vor fi pentru o mine o încununare sau o sentintã de executie. Le voi accepta deopotrivã fãrã sã contest în nici un fel decizia ta, dacã ea nu îmi va fi favorabilã. Din acest moment viitorul meu este în mâinile tale”. Theodor împinse foile în fata lui Véronique si asteptã calm rãspunsul acesteia.

Véronique luã foile cu mâini tremurânde si ochii i se umplurã de lacrimi. Nu putea vorbi iar bãrbia îi tremura în timp ce lacrimile i se prelingeau pe hârtiile de dedesupt. „Draga mea, linisteste-te, te rog, nu mai plânge. ‘i eu sunt foarte emotionat si sunt aici, lângã tine”. Theodor îi luã ambele mâini si i le sãrutã. El interpretase reactia ei ca pe o confirmare si ochii deja îi strãluceau de bucurie. „M-ai fãcut atât de fericit, nu e nevoie sã spui nici un cuvânt. Îti promit solemn cã voi avea grijã de tine si Florence toatã viata mea” si Theodor îi sãrutã din nou ambele mâini.

Dar Véronique îsi retrase mâinile si fãcu un singur gest evocator, de o greutate covârsitoare: îsi clatinã încet capul de la stânga la dreapta si înapoi, a negatie. Theodor îsi retrase mâinile si o privi înmãrmurit. „Véronique, ce se întâmplã, nu mã vrei în viata ta? Acest gest al meu nu înseamnã nimic pentru tine?”

Véronique îsi drese glasul si spuse soptit: „Theodor, tin foarte mult la tine si toate aceste atentii mã coplesesc. Dar nu pot sã accept aceste lucruri, e prea mult pentru mine. Nu mã pot despãrti de Basil, nu o voi face niciodatã si nu am ce sã fac cu toate aceste lucruri si proprietãti, pur si simplu nu as sti ce sã fac cu ele. Viata mea e simplã si asa îmi doresc sã rãmânã. Nu îmi trebuie bijuterii scumpe, lingouri de aur si actiuni la bursã. ‘i nu pot accepta toate acestea ca pe un târg. Da, se poate sã mã fi îndrãgostit de tine sau cel putin sã fi crezut cã asta înseamnã atractia pe care am simtit-o. Dar nu te iubesc si nu vreau sa îl pãrãsesc pe Basil. Probabil cã relatia mea cu el e una normalã ca orice cãsnicie peste care au trecut anii. Da, nu mai primesc atentia de la început si trãim într-un fel de rutinã. Dar presupun cã asta se întâmplã în orice altã casã. Nu pot alerga toatã viata dupã atentie, m-am obisnuit cu ce am si cât mi se oferã si sunt multumitã cu acest echilibru. O astfel de schimbare m-ar doborî si nu as sti cum sã o iau de la capãt. Te rog Theodor, nu face asta” si Véronique îi întinse lui Theodor hârtiile.

Theodor nu scoase nici un cuvânt. Pentru un minut întreg se uitã la Véronique ca si când o vedea pentru ultima datã. Apoi se ridicã de la masã fãrã sã ia plicul cu hârtiile si iesi pe usã cu pas hotãrât.

36 Afarã începuse sã fulguiascã usor si fulgii i se lipeau de fatã. Nu îi vedea, nu îi simtea, mergea repede cu capul înainte si privirea pierdutã. În ochii lui albastri se stinsese lumina de mai devreme.

Deveniserã cenusii si goi.

Merse asa pret de vreo orã apoi intrã într-un bistro si ceru sã dea un telefon. Îl gãsi pe Ionescu la tipografie si îi ceru sã vinã sã se întâlneascã cu el. Ionescu sosi într-un suflet. De cum intrã pe usã si vãzu fata prietenului sãu, îsi dãdu seama ce se întâmplase.

Theodor avea o privire de gheatã si nu îsi pierdu calmul când îi vorbi. „Ionescule, te rog sã mã asculti cu atentie. Eu în seara aceasta plec cãtre Londra iar de acolo voi lua un vapor spre Buenos Aires. Nu stiu cât timp voi fi plecat si dacã mã voi mai întoarce sau nu.

Hârtiile prin care îi las toatã averea lui Véronique sunt la ea. A refuzat oferta mea. Ceea ce vreau sã faci este sã o ajuti sã administreze proprietãtile si sã se bucure de pe urma lor. Acest aranjament va fi valabil pe tot parcursul vietii ei. Dupã decesul ei, proprietãtile se vor întoarce la mine sau la urmasii mei de sânge dacã eu nu voi mai fi. Dacã însã la momentul respectiv nu voi mai exista nici eu si nici urmasi nu voi avea, averea o poti prelua tu sau urmasii tãi. Mie nu îmi trebuie nimic, vreau sã plec din Paris si sã încep o viatã nouã. Optiunile mele sunt Bucuresti sau Buenos Aires, îti voi da de veste”.

Ionescu nu putu sã îl întrebe decât un singur lucru: „Bucuresti înteleg, de ce însã Buenos Aires?” „Pentru cã îmi doresc sã învãt sã dansez tango”. ‘i cu aceste cuvinte, Theodor îi strânse mâna prietenului sãu, îl îmbrãtisã scurt si iesi pe usã fãrã sã mai priveascã înapoi.

Burebista - Orãstie

Anul II,nr.1/2015

37

TEATRU

Mihai Eminescu

În luna ianuarie a fiecãrui an, românii trãiesc un eveniment fãrã egal din literatura nationalã – nasterea poetului fãrã pereche, Mihai Eminescu. Anul acesta am sãrbãtorit a 165-a aniversare .

Dacã activitatea ca poet este binecunoscutã, geniul eminescian sa manifestat si în alte domeniii ale literaturii. Unul din ele este genul dramatic. De remarcat cã primul contact al marelui nostru poet cu acest gen literar este foarte vechi. Era elev la Cernãuti atunci când urmãrea spectacolele în limba românã ale trupei Fany Tardini. Entuziasmul viitorului poet a fost asa de mare, încât va pãrãsi Cernãutiul si va intra în cadrul trupei în calitate de sufleur, însotind gruparea artisticã în turnee. Apoi va trece sã lucreze în trupa lui Iorgu Caragiali (1867) în calitate, de sufleur, copist de roluri, alcãtuitor de cuplete. Dar odatã cu disparitia trupei va activa în cadrul trupei Pascaly (1868), unde pe lângã activitãtile profesate anterior se va adãuga si aceea de actor. Totodatã, ca urmare a interventiei lui Mihai Pascaly, va primi si slujba de sufleut II si copist la Teatrul National din Bucureti. Trupa Pascaly va face un turneu în oraele Transilvaniei, turneu cu repertoriu în limba românã, încununat de un mare succes de public, Mihai Eminescu având o contributie însemnatã în reuista spectacolelor. Acestã activitate în lumea teatrului a poetului , îi va dezvolta si maturiza imaginea despre teatru si actul teatral , astfel cã multi ani scriitorul si ziaristul Eminescu va publica în ziarele „Curierul de Iasi” si „Timpul” cronici dramatice de un înalt profesionalism. A fãcut si traduceri de piese de teatru: „Vârful cu dor” de Carmen Sylva si „Le joueur de flüte” de Emile Augier (spectacolul românesc urma sã poarte numele de „Lais”). Un capitol însemnat din preocupãrile teatrale ale lui Eminescu a fost însã cea de dramaturg. Din manuscrisele sale, se

O lume zace În ros otel Ce vreti a face Fãceti din el Voiti coroane

poate constata cã intentia poetului a fost aceea de a crea o epopee lirico-dramaticã care ar fi cuprins toate momentele importante ale istoriei noastre. Dragostea pentru istoria noatrã nationalã se stie cã n-a fost o vorbã în vânt, poeziile, articolele de ziar si manuscrisele sale o demonstreazã. În caietele sale se pãstreazã multe fragmente de piese, începute dar nefinalizate, cu subiect istoric (Mira, Murean, Grue Sânger, Alexandru-Vodã, etc). Un loc important îl reprezintã însã Dacia, si în special eroul acestei tãri, Decebal. Un plan al lui„Decebal” si versuri mesteugite, care urmau a fi incluse în aceastã dramã, dau o imagine destul de precisã asupra ceea ce trebuia sã fie aceastã piesã de teatru în creatia eminescianã – o mare reuitã - si totodatã se genereazã regretul cã boala, viata literarã scurtã si moartea prematurã n-au putut permite poetului sã finalizeze aceastã intentie.

Mai jos sunt redate versurile destinate piesei de teatru „Decebal”, continute în manscrisul eminescian cotat cu numãrul 2254, la Biblioteca Academiei.

De mentionat este si faptul cã în 1977, fragmentele din manuscrisele eminesciene care urmau sã formeze drama „Decebal”, au fost prelucrate, ansamblate si adaptate radiofonic de Liliana Zenne, într-un scenariu cu acelai nume, si prezentate publicului auditor de Radio Bucureti, la emisiunea Teatru Radiofonic. A fost folositã o distributie artisticã de mare prestigiu (Mircea Albulescu, Ion Carmitru, Ion Marinescu, Fory Eterle, Elena Bog, George Motoi, Alexandru Repan, Mihai Niculescu) , asistati de o echipã regizoralã de exceptie (regia artisticã: Constantin Dematriad; regia de studio: Rodica Leu; regia muzicalã: Nicolae Neagoe; regia tehnicã ing.

George Buican)..

Ioan Pãunescu

O regi, fãlosi!

Micati ciocane Pe fierul ros Urrah!

Voiti popoare

Anul II, nr. 1/2015 Si mândre tãri Si sânta mare S-aveti sub scãri Sã miste toate L-a vost cuvânt Întunecate Si tremurând Lãsati ciocanu Sã batã fier În el coroane În el puteri Hurah!

SCENÃ (S-aud faurii de arme.)

DECEBAL Auziti, auziti, cum inima d-otel A Daciei se zbate cu putere În van mã-nv ingeti, în zadar înfipt-ati Vulturul de aur în pãmântul negru Si sunt al Daciei vechi...victoria voastrã Din ce în ce puteri mai mari îmi dã!

O zimbru al Moldovei – capul crunt În noaptea-istoriei îl ridici cu falã Si-nfricosat îl scuturi – vie! vie!

Este serbare, domnii mei! serbare!

Victoria de-ntâi dupã cãdere Ziua de-ntãi dupã adâncã noapte Azi oastea noastrã a învins iazigii...

Astãzi amicii, mâne însasi ea!

Ieri cine mã stia...cine stia Cã-mi trece-n minte ca sã-mi pun genunchiul Pe fruntea-mpãrãtestei armii – pe acel sigil Cu care istoria nenteleasã, veche Pecetluit-a-n cartea lumei soarta Popoarãlor... Azi toti o stiu... Învinsul Desfãsurã puteri atât de mari Încât povestea numelui de Dac Pãtrunde cartea, filele ei vechi Cu-ntunecos si sânt de mântuire Mit... La soarta noastrã Popoare-ntregi privesc ca la o stea.

Ieri încã slabi, astãzi se grãmãdeste Evul întreg în bratul nostru fier...

Eu am fost puntul care-n marea lumei Cea linistitã m-am miscat - si marea...

Marea întreagã s-a miscat cu mine. – Din codri-antici si din pustii de ghiatã De sub lumina aurorei boreale Si din dumbrãvi de laur, din pustia Egipetului vechi, a Libiei ruine,

38 Porniti de constelatii sângeroase Cu mintea-aprinsã de preoti bãtrâni, Popoarele pornesc în contra Romei...

PATER CELSUS (apart) Vai tie al Daciei Domn! de trei ori vai!

BORIS Ieri încã inamic ti-am fost o rege, Si inamic ti-oi fi cât oi vidè Genunchi plecându-ti la piciorul Romei Azi însã când decizi ca ea sã cadã Eu fiu de rege... din istoria mare A neamului meu vechi... o umbr-apar Si spada-mi la piciorul tãu depun – Genunchii-i plec si fruntea mea cea rasã -, Ridic-o iar i dã-mi-o iar în mânã Si spune-mi ce sã fac cu ea: Ce vrei!

DECEBAL Ieri încã eu credeam, vlãstar de regi, C-a Daciei coroanã-i tinta ta...

Azi împãcat te vãd si te iubesc Te scoalã dar... Cine ar fi si tiut Cã-n capul tãu în ochii tãi adânci Trãiesc gândiri rebele ca-ntr-al meu...

SCENÃ IAROMIR Murmurele se ridicau la Joe Si tocmai când cântau Salve-Imperator Poarta se dã în lãturi si Traian Apare. În van el în rãzboaie haina schimbã, În van necunoscut vrea sã rãmâie Amic si inamic îl recunosc.

Se zice cum cã zeii neciodatã Deplin necunoscuti ei nu rãmân Întotdeauna o luminã de-aur Încongiurã a lor frunte si fiintã De-aceea cred cã zeii coborârã Cã ei trãiesc azi între oameni Ca Cesari, ca preoti, ca senatori...

Ieri în Olimp... ei azi-s pe pãmânt.

DECEBAL O orbire!

IAROMIR Orbire da! Orbire, care vede O Decebal – de-ai sti cum se trateazã La Roma tot rãzboiul dintre noi?

39

Anul II,nr.1/2015 Copilãrii le sunt! Astfel privesc.

Curând ti-a venit tie un legat...

Ti-a cere simplu sã ne dai napoi Tot ce-ai luat, sã ne despãgubesti Sau tot atât de simplu îti vor spune C-ai încetat de-a fi al Daciei rege...

Te-i mânia, tu vei striga... legatul Doar va zâmbi la toat-a ta mânie Ti va lãsa trei zile-ntregi în zale, Va apãrè nepãsãtor si rece Va tine toga învârtitã-n mâni Si te-a-ntreba iar: pace or rãzboi. În van îti chinui sufletul din tine Durerea ta, ori bucuria, gloria Nimic, nimic pe dânsii nu-i atinge Crezi tu cã gloria lor proprie-i atinge...

De e sau de nu e... totuna li-i.

Ei stiu cã vine, chiar dacã n-o catã. În astã nepãsare etern aceiasi Cred a vedè cã slava Romei stã. Îi vãd luptându-se ei în de ei, Pentru domnia unei lumi, ce n-o au – S-atuncea cred, când va decide soarta-atunci, Vine de sine dominarea lumei.

Soarte-i greu ca sã distingã bine Cãrui din multi sã dea acea domnie – Cãci fiecare ar putè-o duce – Aici e lupta, greutatea ei Asupra soartei lumei nu-e-mbie, Ea e menitã de a fi supusã.

Si fapta cum cã glorie si cãdere, Noroc si fericire tot ce miscã Un suflet omenesc mai nu-i atinge Încât ei cat al inimei viu tremur În ceea ce pe alt om l-ar ucide Unu-n cruzime altu-n abnegare Unu-n supliciu, altul în despret.

Si totu-ntreg, si îndrãznet i liber – Într-asta îi gãsesc cã sunt ca zeii Ei nu stiu ce-i mânia – ei nu stiu Ce-i bucuria pe acest pãmânt Ce pe altii îi turbeaz – abia îi miscã Dureri ce ne-ar ucide – ei surâd La bucurii ce ne-ar ucide – reci!

Nimic nu li-i destul de mare-n lume Nici bunãtate nu, nici rãutate Ce pe noi ne-ar mira, ei nu observã Ce pe noi ne-a uimit gãsesc firesc.

Unde gãsesc ei acea coardã mare Ce-i pune alãturi cu tot ce-n naturã E mai superb, mai fãrã milã? - Ên ei.

Nenorocirea lor – dacã o simt – E astfel c-un om nu ar putè purta Sau de-ar putè, el ar cãdè desigur

Ar nebuni sau s-ar face meschin.

Si obiectul bucuriei lor Trebuie sã fie astfel încât un alt om Neci a pricepe-n veci nu va putè.

Tot, tot ce vrei – poate-un roman sã fie Un tigru – un leu, un serpe, un tiran – Un viere nu. Pe când cei mai multi oameni Nenorociti fiind îsi schimbã lumea Simtirei lor - din mari devin ei mici Din rãi ei devin buni, din buni iar rãi – Romanul dacã-i rãu nãscut Rãu a rãmas pânã l-al lui mormânt.

Nu e schimbare în acest metal Nu e schimbare în aceste inimi Neron în leagãn e Neron pe tron.

Cum se anuntã ei astfel si vin.

Dacã e bun e bun, de-i rãu e rãu Dar totdeauna e nemodificabil.

De-ceea nu le pasã de virtute De viciu nu, de-ntelepciuni, mãrire – Ei sau le au sau nu le au – pe veci.

De-aceea au dreptul ei de a surâde Când vãd pe-un biet german, cã-si spune totul, Persoana chiar pe un arsic de joc.

Romanul pune globu-ntreg si-l pierde.

Pe sine-n veci. Cãci el fiind îl ia.

Ce mic trebuie sã fie un om când însusi Pãrerea ce o are despre el a astfel Încât se pune el pe el în joc.

Pãmntu-ntreg n-are valoarea unui, Unui roman. De-aia din ei oricare Zice: Or Imperator ori - nimic.

Este ceva întunecos i mare Si simti cã lumea toatã e în el Si totui lumea toatã nu-l plãtete Pentru cã nu-i în stare de-a-l schimba...

Cu ei alãturi sã mã lupt îmi place Nainte-nvingeri, îndãrãtu-mi pace!

DECEBAL O adorati în ei zeimea voastrã Din ãsti tirani fãceti un ideal Nu în ei însii e mãrimea lor – Este în slãbiciunea voastrã.

IAROMIR Te înseli! Îti place a te-nsela – sau nu-i cunosti.

Stii tu cine a fost Hannibal? – un zeu...

Când armiile lui coronau Alpii Când oaste dupã oast-era bãtutã Când Roma singurã – o Niobe Plângea copii ei – pe piete, strade Urlau femeile, strigau copiii,

Anul II, nr. 1/2015

40

Când totul era pierdut... ce fãceau ei, Ce fãceau atunci acei mosnegi senatori, Prea vechi pentru a merge la rãzboi Dar neschimbati prin rãu i nici prin bine, În zgomotul a unei lumi muribunde, În tipet, vaiet, în mugiri, în moarte, Ei reci decid: Cartagina sã moarã – Ei erau slabi, pierduti, bãtuti, învinsi, Întreab-unde-i Cartago: urmã nu-i.

DECEBAL Taci, admirarea ta e o turbare.

Nu sunt dãtor sã crut turbarea ta.

Tu uiti cui îi vorbesti... lui Decebal Al Romei inamic neîmpãcat Nu fã sã uit ce eu respect în tine Pe prinsul, nu... pe oaspetele meu.

IAROMIR Nu-s prinsul tãu... Cãci pentru a mã prinde În luptã dreaptã ai fi trebuit Rãzboi ca sã declari romanilor – Eu sunt amicul... sunt supusul lor.

Rãzboiul tãu chiar este o revoltã Tu însui la Traian ai genucheat, Tu i-ai jurat amicilor, amic – Dusmanilor dusman sã fii: Unde-ti e jurãmântul Decebal?

DECEBAL Nu-ntoarce sufletu-mi cu susu-n jos Si nu stârni mânia mea ascunsã – Nu sunt supusul lor... nu voi sã fiu!

Dac-am jurat, ce-ti pasã c-ma jurat?

IAROMIR Ascultã. Eu sunt rãzbunãtoriu Duman de-ti sunt... eu te iubesc... mã crede.

Eu voi uita de vrei sã-ndrepti i tu – Senatului pãn-acum nu m-am plâns...

O chiar... nu-ti pasã... de m-oi plânge chiar.

Gândeste numai la un singur lucru Dacã mã plâng rãzboi ai... de nu, nu.

Stã încã-n mâna ta sã decizi tot.

Stã încã-n mâna ta sã le propui De mã slobozi... eu voi privi atunce Rãzboiu-ntreg de-o luptã voiniceascã Unde puterile-ncercarãm doi Si unde eu conced cã esti mai tare.

Din astea vezi cã eu nu te urãsc.

Dar dacã-s prinsul tãu eu...

DECEBAL Vom vidè

Esti prinsul meu si nu esti... Dac-ai vrè Atunci de mult n-o ai mai fi...

IAROMIR Pricep Desi urãsc cã o pricep... Desi Credinta mea mã-nvatã într-altfel...

SCENÃ Decebal, Boris DECEBAL Nebun admirator... El uitã cum cã Am omorât pe Oppius Sabinus Cã Moesia a fost în mâna mea Cã pe Cornelius Fuscus l-am învins C-ai Romei vulturi i-am avut în mânã Ah cum credeam la prma mea sculare Cã-n soarta lumei am s-aduc schimbare Aa cum toti... uitati... UitÊcã Domitian S-a speriat de zmeii Daciei, Ca-nvins, serbând batjocuri de triumf, Mie-mi plãtea tribut... Cã chiar acela Cãrui azi templu-i ridicarã – un zeu...

Ca Nerva chiar, mie-mi plãtea tribut. Îmi trebui sã-i-nving din nou... o datã O datã numai... si s-o stinge basmul Despre menirea lor în astã lume.

O! nu stiti voi ce însemneazã asta Când leul si-a-nfipt gheara în titani – Ah! leul codrilor fãrã de fine Ãst rege mândru c-a lui pãduri Rece ca cremenea stâncele lui, Si-a-nfipt odatã gheara lui de fier În ãsti titani ai Romei si a supt Din sângele lor crud... i-a-nebunit A-nebunit de urã si turbare Si viata lui un vis fioros În veci îl urmãrete umbra Romei În veci i-e sete de-acest sânge lui Taci inimã-n curând ti-i stinge setea!

CELSUS Da, da! si-a stinge setea... dar cu moartea.

DECEBAL Ce zici, cu moartea! moartea? Nu... Cum poti Sã zici cã moartea m-a putè atinge Pe mine ce-am o sutã de viete.

Si totusi acest cuget mã-nsteinã!

Ce este moartea?... Pot sã mor îndatã Fãr a mã fi rãzbunat? Pot? Nu, nu!

Nu pot – cãci nu o voi. Nu voi sã mor, Pricepi tu... Este aa de dulce viata Aa de dulce este rãzbunarea...

41

Anul II,nr.1/2015 Ce mã-nspãimânti? Tu eti copil...bãtrâne!

Aceasta-i partea mea de nemurire O alta nu doresc... o alta nu.

CELSUS (apart) O sarpe!

(Zgomot afarã) PAGIU Principele cel iazig Prins în rãzboi... a vã vorbi el cere.

IAROMIR (retras) DECEBAL Desi duman – eu îti zic bine ai venit Eu dusmanii mei nu-i urãsc... ci bat Darã învinsi – eu îi iubesc, principe!

Nu crede cã dorinte oarbe-n mine, Dorinti de glorie-mi prescriu pasul O tintã am... i l-a ei împlinire Pe amici îi chem... pe inamici izbesc...

Am pronumtat o vorbã mare... Cadã.

IAROMIR Da Decebal..., cu tine as zice eu..., Se pot uni... Un obicei

Vechi i cuminte îl au corãbierii...

Ei nu se-ndreaptã decât dupã steaua Care pe cer etern stã la un loc Tu esti o stea... darã te misti ... nu stai.

Eternã-nsã pe cerul Omenimei Pare a fi o singurã... a Romei...

Tu nu stii ce voiesti... esti oceanul – Dorinti fãrã de margini îl îngân Rãcnind înaltã bratele-i spumate De nori s-aninã,-n bolta lumei bate.

Sãlbaticul. Van fulgere de foc Apãrãcerul... el încredintatu-i Cã bolta cea albastrã e palatu-i; Cu-asalt el vrea s-o ia ca pe-o cetate Rãnit de fulgere el se-ncovoaie Si vijelia-l respinge-n patu-i.

Apoi adoarme-adânc copilãrosul Titan... un cer în fundu-i se îndoaie Tot cea dorit viseazã c-are Tãrie, stele... lunã drept coroanã Dormind murmurã, murmurând tresare...

Si când trezit el vede iar cã cerul La locu-i stã cum cã nimic nu are Din sânta-i înãltie... el turbeazã Din nou... Astfel sunteti i voi, o daci!

Stiti voi ce vreti, sã coborâti vreti cerul Spre a-l amesteca în visul vostru...

Noi ducem nava popolului nostru Oricâtusi marea s-ar nãlta în sus Dupã o stea ce pintre muri pãtrunde Dupã o stea c-etern rãmâne-n loc. .............

Prizonier dac - grãdinile Borghese

Anul I, nr. 4/2014

TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZÃ

34

Tie Ning

PÃLARIA DE GALÃ A IRINEI - II

( continuare din numãrul 9 al revistei) În primul episod prezentat, eroina nuvelei, o chinezoaicã proaspãt divortatã, pleacã din China în excursie în Rusia împreunã cu o verisoarã a sa, proaspãt divortatã ca si ea.

Eroina descoperã foarte repede cã verisoara sa este o nesuferitã pentru cã are un tic verbal si în plus pentru cã aceasta se împrieteneste rapid cu un chinez de vârsta celor douã, celibatar si el, iar pe ea o pune pe plan secund. Se hotãrãste în consecintã sã îsi întrerupã excursia si sã se întoarcã singurã în China.

Am urcat în avion în suvoiul de pasageri, descoperind cã multi dintre ei sunt din Orientul Îndepãrat, în special oameni din Habarovsk si numai câtiva moscoviti si ceva strãini asa ca mine. Cum nu înteleg ruseste, nu- mi dau seama de diferenta de accent a celor din jur, dar, cu totul ciudat, am simtit pur si simplu care sunt moscoviti si care din Habarovsk. Locul meu e undeva în partea din spate a avionului, spre culoarul de trecere, asa cã pot vedea lejer o mare parte din covorul rosu- albastru de pe jos.

Covorul e deja murdar, florile de pe el sunt cam sterse, iar petele de vin, de supã si sos de carne se încãpãtâneazã sã se se arate clar si cu îndãrãtnicie. Stewardesele, de vârstã mijlocie si surprinzãtor de plinute, dau ici si colo, cu miscãri molcome, o mânã de ajutor pasagerilor – sã închidã compartimentul de bagaje de deasupra capului, de

pildã, iar rujul rosu dat din belsug, care li se revarsã peste buze aratã cât de putin le pasã de ele si mai pare a da pasagerilor si un semnal: acesta e un avion al bunului plac si indiferent ce veti avea chef sã faceti în continuare, nu conteazã câtusi de putin. Pe rândul din fata mea sunt trei tineri: un bãiat si douã fete, care mi- au atras atentia de cum am intrat în avion, fiindcã în afarã de tipetele ascutite si hohotele lor rãsunãtoare de râs nu se mai auzea nimic altceva. Bãiatul e cu sigurantã unul dintre parvenitii moscoviti: fatã rumenã, pãrul proaspãt spãlat, unghiile foarte îngrijite, toate ca niste scoici lucitoare montate pe degete. Tine în mânã un smartfon original Nokia cu ecran mare, pe care- l aratã celor douã fetiscane cu pãr cârliontat si strident fardate din dreapta si stânga lui. În Rusia anului 2001, telefoanele mobile încã nu sunt ceva comun, iar cel din mâna parvenitului e probabil un model nou dacã poate stârni asa o admiratie din partea fetitelor.

Dupã cât se pare, pentru telefonul acela, ele sunt în stare sã se lase ciupite de bãiat, muscate, sã- si toarne alcool pe gât tinându- se de nas, sã- si aprindã o tigarã tinându- se de pãr. Eu stau închisã în rândul din spatele lor, iar aceste trei teste agitate continuu din fata mea par a fi trei cãtelusi pekinezi de jucãrie cu bateriile stricate. Parvenitul acesta are cu sigurantã ceva afaceri în Habarovsk, acolo e un important nod de cale feratã rusesc din Orientul

Anul I, nr. 4/2014 Îndepãrtat, dar e si un port la fluviu, un aeroport important, existã conducte pentru transport de petrol

35

locul meu verisoarã- mea foarte probabil cã s- ar fi ridicat cu aerul cã vrea sã ajute la cãutarea unui loc, dar verisoarã- mea nu e aici. În momentul acesta, un bãrbat venind din insula Sahalin, iar prelucrarea petrolului, înalt si uscãtiv, de pe rândul din fata femeii, s- a ridicat, a deschis compartimentul de bagaje de deasupra capului lui, constructia de nave, constructia de masini si alte de- alde a cules de- acolo o sacosã insignifiantã pe care a aruncatastea, sunt toate foarte dezvoltate. Foarte probabil cã o pe culoarul comun, apoi fãrã a lãsa rãgaz de explicatii, a parvenitul acesta are afaceri în petrol, dar indiferent de luat cutia de pãlãrii de la pieptul femeii si a bãgat- o în biznisul lui, pe mine mã intereseazã siguranta avionului. Micompartimentul lui de bagaje. În continuare, dupã ce a am dat seama cã n- are nici cea mai vagã intentie de a- si închis cu un usor pãcãnit trapa compartimentului de închide telefonul, asa cã nu m- am putut abtine sã- l rog cu bagaje, bãrbatul înalt si uscãtiv s- a nãpustit spre femeie si voce tare, în engleza mea de baltã, sã închidã telefonul. i- a însfãcat mâna, parcã spunând: „ S- a rezolvat? ” .

Aveam în mod sigur în momentul acela o fatã nu prea Apoi, cei doi au schimbat câteva fraze care trebuie sã fi frumoasã, cu care, în mod surprinzãtor, l- am uimit pe fost cam asa: femeia, arãtând spre sacosa lui de pe jos: „ stãpânul smartfonului. Si- a închis telefonul întorcând capul Si sacosa dvs? ” . Bãrbatul, luând de pe jos sacosa si spre mine, nedumerit, cu aerul a spune: „ De ce vã înfuriati îndesând- o repede sub scaunul lui: „ N- a meritat asa de tare? ” . niciodatã sã stea în compartimentul de bagaje, sub scaun îi e locul. ” Femeia a râs aprobator, dupã care s-a întors În acest moment, în usa compartimentului de avion sspre fiu tipând: „ Sasa! ” . Cuvântul acesta chiar l- am au ivit ultimii doi pasageri: o tânãrã si un bãietel de vreo 5 auzit clar. Sasa chiar atunci stãtea în picioare în fata anisori. Tânãra ducea în mâni o groazã de bagaje, dintre parvenitului moscovit de pe rândul din fata mea cu privirea care sãrea în ochi o cutie mare si rotundã de pãlãrii. Cutia lipitã de noul Nokia din mâna acestuia. S- a întors vãdit mare de pãlãrii era pusã înaintea altor numeroase sacose nemultumit lângã mama, bombãnind ceva în soaptã. Am în asa fel încât pãrea cã ea, cutia, o conduce sã meargã ghicit eu din astea cã femeia voia ca el sã stea pe scaunul spre înainte. Tânãra si copilul s- au îndreptat fix spre mine de la geam, intentionat ca sã- l tinã departe de moscovit. si am vãzut cã aveau locuri pe acelasi rând cu mine, în Iar el fix asta voia: sã stea pe scaunul dinspre culoarul dreapta, despãrtiti de un culoar. Abia atunci am vazut cã comun. Pânã la urmã bineînteles cã n- a reusit s- o de fapt cutia aceea de pãlãrii de culoarea orezului o ducea înduplece pe mamã. E un copil timid, cu pãrul de culoarea pe degetul mic, unde era bine legatã cu panglica ei cafenie grâului. Sub ochii de culoarea albastrã a mãrii are, abia de mãtase si am mai vãzut cã pe lateral pe cutie era schitate, douã usoare pungi- genul acesta de pungi sub desenatã o pãlãrie mare, cât o portocalã, altfel o pãlãrie în ochi care îsi au locul pe fata vârstnicilor, l- am vãzut stil masculin elegantã. Si ãsta tot deget mic în miscare e, adesea pe fetele delicate ale unor copii din Europa, iar dar degetul mic al acestei femei nu mi- a trezit vreo asta le dã un aer de resemnare ce subliniazã cã astfel de aversiune. Miscarea aceasta de a duce pe degetul mic copii sunt niste filozofi înnãscuti. panglica de mãtase a cutiei de pãlãrii, îi dãdea un aer de vulnerabilitate si de gospodinã. O mamã si- un copil, un Avionul a decolat, iar eu, privind piezis din dreapta duo ca în Habarovsk si nu numai, care au fost la rude la la femeie mi- am dat seama cã mi- e cunoscutã. Si mi- am Moscova. La întoarcere, au cu ei o groazã de lucruri: amintit cã pe rafturile cu cãrti ale mamei mele scriitoare dãruite de rude, dar si alese cu grijã si cumpãrate de ei. vãzusem o carte veche intitulatã „ Povestea Zoei si- a lui Sotul, prins cu treburi, n- a mers cu ei, asa cã ea i- a Sasa” , iar femeia care- mi e vecinã de scaun în dreapta cumpãrat ceva deosebit: o pãlãrie elegantã. Rationez în seamãnã oarecum cu femeia din poza Zoei din carte. Pãr sinea mea acestea uitându- mã cum femeia se strãduieste castaniu, bãrbie ovalã, ochi usor asimetrici cu expresie în grabã sã gãseascã un loc sacoselor, doldora de lucruri, hotãrâtã. Zoia e o eroinã aproape de inima celor din pe care le tine în mânã. Si- a instalat mai întâi cutia de generatia mamei, dar care celor ca mine, nãscuti în anii pãlãrii pe propriul scaun, eliberându- si cu precautie din saizeci ai secolului douãzeci nu le spune mare lucru. Pe strânsoarea panglicii cutiei degetul mic, deja înrosit si vremea când mã holbam la poza ei, pãrul ei mi- a atras cel umflat de greutatea cutiei, ca si cum cutia aceea de pãlãrii mai mult atentia. Este fãrã de îndoialã eroina Marelui ar fi fost ea însãsi un cãlãtor cufundat într- un somn adânc.

Rãzboi pentru Apãrarea Patriei, dar privind lucrurile din Dupã care, a pus celelalte sacose în compartimentul de punct de vedere al modei, si pãrul ei scurt si cret ar fi putut bagaje. În cele din urmã, rãmãsese cu cutia de pãlãrii în crea un curent în modã. Pe vremea aceea îmi plãcea mânã, pe care o tinea strîns în brate cãutându- i un loc coafura ei si asa se face cã îmi amintesc de ea. Acum nu unde sã stea în sigurantã. Unde trebuia sã stea normal, vreau sã îi dau vecinei mele de scaun din dreapta numele adicã în compartimentul pentru bagaje, fiind foarte strîmt, de Zoia, asa cã am s- o numesc Irina. Rusoaicele or avea era deja întesat, iar cutia de pãlãrii, imensã, n- ar fi intrat oare acest nume? Nu- mi pasã. Simt eu cã vecinei mele i acolo usor. Femeia, cu cutia de pãlãrii în mânã, s- a rotit pe culoarul dintre scaune cãutând din priviri stewardesele,

Anul II, nr. 1/2015

44

se potriveste aceastã înlãntuire de sunete: Irina. Cocul de la ceafã, umerii ei îngusti, fusta ei ecosez, prea lungã si prea conservatoare, mâinile ei extrem de curate, cu încheieturi rosiatice si cam prea mari pentru o femeie, ochii de un cãprui închis, usor mijiti si pleoapele tremurânde, expresia aceea de asteptare rãbdãtoare sã se întoarcã acasã, toate astea conduc mai mult spre Irina si nu Zoia. Au început sã se audã difuzoarele din avion, care spun pasagerilor cã zborul va dura în jur de nouã ore si cã sosirea la Habarovsk va fi dis- de- dimineatã. Cã în circa zece minute se va servi pasagerilor cina, iar bãuturile si produsele alimentare care se comandã separat se plãtesc.

Am înghitit în grabã cina pe jumãtate rece: trei felii de castraveti acri, câteva chiftele si un bors cu multã grãsime.

Trebuie sã închid ochii si sã trag un pui de somn.

Habarovsk nu e destinatia mea finalã, de- acolo mai merg o noapte cu trenul. Gândindu- mã la astea, m- am simtit dintr- odatã foarte obositã. De ce trebuie oare ca oamenii sã cãlãtoreascã?

Când am redeschis ochii, am descoperit cã se produseserã oarece schimbãri în avion. ( va urma) NOTA: Nuvela este una dintre cele 37 de traduceri laureate ale Concursului International de Traduceri 2013, desfãsurat în China în perioada 02 septembrie 2013- 21 august 2014.

(Traducere din limba chinezã de Maria Bãlasa)

Nobil dac - Vatican

Anul II, nr. 1/2015

MEMORII

43

Ioan Pãunescu

UN COPIL ZBURDÃ PRINTRE PUSTI SI TUNURI (continuare din numãrul trecut)

În vara anului 1916 Franta si Anglia ne someazã sã intrãm în actiune, „acum ori niciodatã”. Cele douã puteri se asteptau ca România intrînd în rãzboi împotriva Puterilor Centrale, acestea vor fi obligate sã transfere pe noul front de luptã anumite unitãti active angajate în zona vesticã a rãzboiului, slãbind presiunea pe care o exercitau asupra lor.

Au promis României marea cu sarea si îndeosebi cã unitãtile aliate de la Salonic vor tine în frâu pe bulgari si pe turci, împiedicându-i sã atace tara noastrã din sud, cã vor aproviziona armata românã cu armament si echipament, în fiecare zi urmând a fi expediatã o garniturã încãrcatã si multe altele. I.I.C. Brãtianu, apreciind si el cã este momentul potrivit sã intre în rãzboi a convins pe regele Ferdinand de necesitatea acestui pas. În ziua de 14/27 august 1916, la ora 10 în Palatul Cotroceni are loc Consiliul de Coroanã în care s-a discutat oportunitatea intrãrii României în rãzboi împotriva Puterilor Centrale. Regele Ferdinand deschide sedinta sperând cã toti convocati sã-si dea acceptul în legãturã cu hotãrârea sa de a intra în rãzboi.

Dupã I.I.C. Brãtianu, care a arãtat cã România nu mai poate sta neutrã, într-un moment când se pune bazele unei lumi noi, si cã este de datoria noastrã sã intrãm în rãzboi alãturi de acei care ne garanteazã realizarea idealului nostru natioanl, au vobit în acelasi sens Tache Ionescu si Nicolae Filipescu.

Alexandru Marghiloman si Titu Maiorescu sustin neutralitatea. P.P. Carp vehement sustine cã este categoric împotriva mergerii noastre alãturi de Rusia imperialiastã. El vede locul nostru alãturi de adversarii tarismului. Nu se va pune de-a curmezisul hotãrârii acestui Consiliu, dar convingerea sa este cã se merge pe un drum gresit.

Luând din nou cuvântul, I.I.C. Brãtianu a spus în concluzie: „cã dupã cum pãrintele sãu nu era nici rusofil, nici germanofil, nici el nu este altceva decât român. El nu este sigur de victorie, dar chiar învinsi noi vom asigura unitatea noastrã nationalã, dupã cum Italia bãtutã la Novara, a realizat-o peste câtiva ani.”

Regele Ferdinand a închis sedinta, în care fiecare om politic a putut sã-si exprime sincer si deschis pãrerea asupra unei hotãrâri, care fusese luatã mai demult, aceea de a intra în luptã alãturi de Franta si Anglia..

Dupã amiazã în Capitalã, prefectura politiei prin afise agãtate pe strãzi, anunta decretarea stãrii de asediu. Cãtre searã, în sunetul goarnelor, este adus la cunostintã populatiei Decretul de mobilizare.

De acum, cartierele orasului, ca si celelalte împrejurimi ale Câmpulungului, erau cuprinse de o agitatie necunoscutã pânã atunci. Soldati împovãrati de arme, de munitie si merinde sau mânând animale înjugate sau înhãmate la diferite mijloace de transport si la tunuri cu teava lungã, îndreptatã spre cer, se vânzoleau fãrã încetare, din zori pãnã seara târziu.

Mama, în fiecare zi, avea necazuri cu conducãtorii de atelaje, aflati în trecere pe lângã ograda noastrã, care vãzând clãitele de fân strânse pentru hrana vitelor, se opreau si fãrã sã cearã voie, îsi refãceau provizia de furaje. Nu era vorba numai de fânul luat, dar si de faptul cã multi dintre soldati rãvãsau fânul, distrugând claia, ceea ce ducea automat la degradarea nutretului, odatã cu venirea anotimpului rece. Maicã-mea, plângea cu noi, cei doi copii mici de lângã ea, în timp ce, ajutatã de bunic, strângea fânul, pentru a reface vechea formã de claie, pentru ca peste o orã sau o zi de la treminarea trebii, sã vinã alti soldati sã risipeascã din nou nutretul. În livada noastrã, într-o vreme erau amplasate 3 – 4 tunuri, iar prin curte si grãdinã era tot o foialã de oameni si animale ce nu-

44 si gãseau rostul, de dimineatã pânã seara. Se vorbea de rãniti – români si nemti – ce fuseserã adusi la spitalul din oras, ba si de prezenta în cazarma Câmpulungului a unui numãr însemnat de prizonieri germani.

Germania concentrându-si fortele atacã trupele române care pãtrunseserã încã din primele zile ale rãzboiului în Transilvania, reusind sã le copleseascã datoritã superioritâtii armamentului si numãrului. Românii se retrag pe linia muntilor Carpati. Începând cu data de 28 septembrie1916, bubuitul tunurilor de pe front se auzea necontenit de acasã, ziua si noaptea. Mã culcam si mã desteptam în zgomotul lor, având impresia cã, acolo în munti, niste monstri îsi cer permanent portia lor de hranã în oameni si vietuitoare.

Toti vecinii nostri erau îngroziti. În gospodãria noastrã se curmã orice activitate productivã, toti ai casei fiind antrenati în discutiile ce se încingeau între cei care veneau si plecau, si unii si altii întrebându-se: „Ce-i de fãcut?”

Panica populatiei, care luase drumul refugiului a fost de nedescris. Într-o zi, în vremea prânzului, un avion inamic a apãrut din senin, si nestingherit de cineva, a aruncat o bombã în plin centrul orasului Câmpulung, dãrâmând case si omorând oameni, femei si copii.

Se zvonea, cã germanii aduseserã pe crestele din fata orasului Câmpulung trupe special instruite pentru lupta în munti si le aruncaserã cu înversunare asupra ostasilor nostri. Se dãdeau lupte grele pentru fiecare colt de teren, pentru fiecare bucatã de stâncã. De unde o vreme frontul avea o formã neregulatã, în cele din urmã se stabilizase pe o linie, care în zona noastrã trecea prin comunele Cândesti, Albesti, Vãrful Mãgurii Pravãt, prelungindu-se pânã la culmea masivului Leaota.

Divizia 22 românã care lupta în acest sector, era serios presatã de inamic si a fost nevoie de interventia energicã a generalului Alexandru Averescu, comandantul Armatei a 2-a din care fãcea parte aceastã unitate, pentru a nu se produce o rupere a frontului. Acesta a venit alarmat la fata locului pentru ca în urma examinãrii teatrului de operatiuni sã indice mãsuri imediate, salvatoare, pentru ca drumul inamicului spre Bucuresti sã fie barat.

Prefectul judetului Muscel si alti fruntasi ai orasului Câmpulung, ca si toatã populatiei din regiune, urmãrea cu sufletul la gurã desfãsurarea luptelor din apropierea caselor lor, având impresia cã unii ostasi din unitãtile care actionau în munti nu opuneau inamicului maximum de rezistentã. Neînvãtati cu pieptisul muntilor, soldatii din unitãtile românesti, care luptau aici, fãceau greu fatã unui inamic antrenat în astfel de actiuni. Apoi lor le era indiferent dacã linia frontului se mentinea câteva sute de metri mai încoace sau mai încolo. Auzeam si eu prin casã cã unii dintre acesti ostasi ar fi spus: - N-o sã ne lãsãm noi oasele prin râpile acestea pentru a scãpa din mâinile nemtilor muierile astea cu gura si pieptul plin de aur, referindu-se probabil la dantura si mai ales la sãlbile pe care femeile, ca singura lor avere de pret, le purtau pentru orice evntualitate permanent la gât.

Anul II, nr. 1/2015

Adevãrul era cã deplasarea pe coastele abrupte ale muntelui era dificilã chiar pentru turistii de la ses, dar cu atât mai grea pe timpul luptelor.

La consfãtuirea avutã de generalul Al. Averescu cu factorii de decizie din zonã, pentru a îmbunãtãtii rezistenta ce trebuia opusã dusmanului, prefectul de Muscel a opinat, cerând comandantului Armatei a 2-a sã transfere pe acest front cel putin un regiment de musceleni, obisnuiti cu relieful si cunoscând în amãnunt zonele liniei frontului, ostasi care sã vinã în ajutorul Diviziei 22 românã, depãsitã de situatie.

Dispozitivul german era condus de generalul Morgen si era format din Divizia a 76-a de infanterie prusianã, Divizia a 12-a bavarezã si Brigada a 8-a austriacã. Armata astfel formatã era dotatã cu armament cu mare capacitate de distrugere, iar soldatii aveau o experientã de luptã de aproape doi ani de zile.

Alexandu Averescu a înteles justetea solicitãrii, de întãrire a fortelor armatei române în acest sector, cunoscut sub numele de Nãmãiesti, dispunând ca în ajutorul Diviziei 22-a, condusã de generalul Razu, sã fie adusã Diviza a 12-a de la Ploiesti, condusã de generalul Gãiseanu, în componenta cãreia intra si Regimentul 70 infanterie din Câmpulung. Pe data de 4 octombrie 1916 au început sã soseascã pe frontul din sectorul Nãmãiesti, unitãtile Diviziei a 12-a.

Din primul esalon a fãcut parte Regimentul 70 infanterie, care instalându-se pe pozitiile ordonate, a intrat în luptã chiar în noaptea venirii sale în acest teatru de rãzboi. Tot în acastã zonã a frontului trebuia sã vinã si o divizie ruseascã. Acestã fortã armatã trebuia sã actioneze spre vârful Leaota, având ca pivot regimentul de musceleni. Actiunea avea ca obiectiv aruncarea trupelor germane peste Carpati sau nimicirea lor în munti. Marele Cartier General al armatei române a ordonat însã ca Divizia a 3-a rusã sã nu mai vinã în aceastã zonã a frontului, ci sã se deplaseze pe frontul dobrogean, unde situatia militarã era criticã.

Acum cã se gãseu în spatele unor pozitii apãrate de „ai nostri”, locuitorii care nu apucaseã sã se refugieze, si-au reluat viata normalã, pe cât putea fi de obisnuitã în astfel de împrejurãri.

Noi având car cu boi, în zilele de mare panicã, pânã a se stãvili ofensiva germanã, încãrcasem tot ce se acumulase mai de pret în gospodãrie si eram gata de drum, dormind îmbrãcati în casa goalã. Îsi adusese bagajele la noi si o sorã a mamei din comuna Bughea si într-o nesigurantã chinuitoare în tot cursul zilei se auzea întrebarea: ”Plecãm sau nu?”

Se vorbea de actele de bestialiate comise de armatele dusmane în satele ocupate asupra femeilor si de ridicarea si trimiterea într-o directie necunoscutã a tineretului. Un vãr al meu, în vârstã de 15 ani, speriat de câte se auzea, îndemnat si de pãrinti sãi, a plecat de unul singur spre Moldova si s-a prãpãdit undeva pe drum.

Cu Regimentul 70 infanterie a venit în apropierea casei si tata si acum se putea tine permanent legãtura cu el si nu se mai punea problema plecãrii familiei mele în refugiu, Tata, când avea rãgaz, într-o pauzã a luptelor, ziua sau noaptea, se repezea pe acasã sã ne vadã, sã mãnânce mâncare caldã si sã se schimbe cu rufe

Anul II, nr. 1/2015

45 curate.Dacã nu putea sã vinã tata, se ducea mama pe linia frontului sã vadã ce mai face, dacã mai trãieste si sã-i ducã câte ceva.

Ne spunea mama cã de cum se însera, prin transee apãreau rudele celor care luptau acolo, încurajându-i, completându-le necesarul de hranã, si uneori asistau sau chiar participau la lupte, la îngrijirea celor rãniti sau la evacuarea lor. În sat, se cunostea precis orice întâmplare de pe front, mai confuze erau vestile despre cei plecati în refugiu, sortiti unei vieti pline de lipsuri. Majoritatea din acestia plecaserã la drum prost îmbrãcati, fãrã rezerve de hranã, si se aceea putini au reusit sã scape cu viatã. Înfipti în pozitiile lor, ostasii din sectorul Nãmãiesti erau hotãrâti sã nu cedeze inamicului niciun pas, dispusi sã moarãsã pânã la unul dacã va fi nevoie. Dar Aliatii, care la intrarea României în rãzboi promiseserã ajutor pe frontul din sud, cu trupe, acum înghesuiti de nemti pe frontul lor, au cãutat sã-si rezolve numai interesele proprii, au uitat sã-si tinãangajamentele, si pe lângã netrimiterea

echipamentului si armamentului, pe care armata românã conta, au lãsat trupele bulgare sã ne atace cu toatã puterea lor de foc. În afarã de acest lucru, pe frontul de Sud unde trebuiau sã vinã un important contingent de trupe rusesti, conform conventiilor încheiate la intrarea în rãzboi, ocuparea zonei de front de aici nu s-a fãcut la capacitatea convenitã. La aceastã mare defectiune s-a adãugat si faptul cã franco-englezii nu au deschis operativ un front în Balcani, asa cum se angajaserã. România s-a trezit cã trebuie sã acopere un front de douã ori mai lung decât cel francez si cam de aceiasi întidere ca cel rusesc. În aceastã situatie unitãtile armatei române, inferioare ca numãr si dotare, n-au putut face fatã ofensivei armatelor germano - austro-ungare si bulgãresti. Înainte de a vedea cursul luptelor sã analizãm încã odatã situatia României la intrarea în rãzboi, angajamentele Aliatiilor fatã de tara noastrã si îndeplinirea acestora. (va urma)

Prizonier dac - grãdinile Borghese

Anul I, nr. 4/2014

46