Echinox 9-12/2008: 40 de ani de Echinox

4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0

echinox nr. 9-12 / 2008

2.5 lei

4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0 4 0

echinox

2

cuprins

editorial 3 INCREDIBILA ŞI TRISTA POVESTE A CANDIDULUI ECHINOX ŞI A NEPOŢILOR SĂI FĂRĂ SUFLET sau UN ECHINOX FOARTE BĂTRÎN CU 40 DE ARIPI ENORME 4

junkbox 4 muzică 5 poezie 6 relecturi 7 artă 13

grupaj

antologia DESPRE ECHINOX ŞI ALŢI DEMONI 14 Echinox Memento 20

DICŢIONAR ECHINOX. PERSPECTIVĂ ANALITICĂ Erată şi completări 23

echinox

edit rial

3

Echinoxul în labirintul său

Despre Echinox am auzit, pentru prima dată, de la ai mei. Aceasta în condiţiile în care ei au absolvit Politehnica şi, practic, lumea literelor le era străină. Ştiu, istoria mea personală/ familială cu această revistă e irelevantă. Miza este, însă, alta, şi-anume conştientizarea faptului că, probabil, Echinoxul era, pe vremea studenţiei părinţilor mei, o emblemă.

Asumarea unei atare realităţi prin intermediul discursului unor outsideri, a unor cititori ne-iniţiaţi. Că nu a devenit tocmai legendar, între timp, sau în timp, este de la sine înţeles.

Miturile au fost scrise şi publicul, amator de Discovery Channel, cere demolarea lor, iar Echinoxul nostru nu-şi mai permite să aibă pretenţiile don-quijoteşti ale Echinoxului de acum douăzeci de ani. Spiritul lui a devenit ceva mai suspicios, iar umorul, ceva mai „acidulat”.

El îşi revede, amuzat, istoria, constatând că n-a fost rău, nici uşor, dar nimeni nu spusese că ar fi trebuit să fie bine sau simplu, aşa că, în asentimentul celor de la Oasis, he’s gonna start a revolution from his bed and won’t look back in anger. (Olga Ştefan) Echinoxul nu mai este ce-a fost. Iată truismul pe care unii dintre foştii sau actualii echinoxişti îl iau ca pe o nostalgie declarată a vremurilor de mult apuse din vârsta de aur şi ca pe o concluzie că este aproape inexistent. Este adevărat. Echinoxul nu mai este ce-a fost, dar asta pentru că spiritul veacului de la primul lui descălecat până în prezent nu mai este, în chip firesc, acelaşi. Identitatea revistei în fiecare an are haloul propriu de trenduri culturale, intrigi, nume, sentimente etc. Pe linia cronologică, Echinoxul anului 2008 este produsul unei generaţii care, în ciuda neajunsurilor, alege să gândească realmente cu capul ei, să fie spontană, asumată, dezinhibată în raport cu trecutul, dar totodată având memoria propriului traseu istoric, ca un Pierre Menard, autor al lui Don Quijote.

Fără să apeleze la compromisuri, îndrăzneaţă, cu simţ ludic, ironică şi autoironică, revista îşi cunoaşte lungul nasului, are conştiinţa faptului că aparţine vieţii studenţeşti şi recunoaşte că spaţiul ei interior este unul al formării şi emulaţiei şi nu al unor profiluri culturale ajunse la maturitate. Nu mai este cum a fost, dar nu a murit. Spiritul Echinoxului chiar nu s-a înălţat la cer încă! (Cristina Miloş) Două fraze la fel de valabile: 1. Echinoxul trebuie să pornească de la ideea că se situează în prezent, şi are posibilitatea de a deveni o instituţie culturală care este la fel de relevantă în cultura din România ca Echinoxul din anii 70, să zicem. 2. Echinoxul din prezent este inteligent dacă încearcă să nu uite. Prea multe texte şi idei care păreau îndrăzneţe în anii 70 mai par îndrăzneţe şi acum. Asumarea unei tradiţii în întregul ei este ceva neproductiv şi totodată imposibil. Asumarea îndrăznelii culturale este ceva productiv şi cu cât mai imposibil, cu atât mai interesant. Citesc teze de doctorat şi studii recente despre conflictele generaţionale şi valorice ale culturii maghiare din România anilor 70, conflicte în care sunt implicaţi şi mulţi

autori echinoxişti. Se conturează o istorie care are un început, poate că are şi un mijloc, dar se evaporează undeva, pe parcurs. Ideal ar fi dacă această istorie ar fi scrisă de cei implicaţi direct – studenţii şi tinerii actuali trebuie totuşi să-şi scrie propriile istorii, oricum s-ar situa din punct de vedere intelectual faţă de dezbaterile trecutului. (Balázs Imre József) Ca la fiecare aniversare, Echinoxul se lasă judecat. Echinoxul în vârstă de 40 ani este genul de figură pe care începi să o cunoşti prin ceea ce este cu tine la începutul relaţiei, prin ceea ce te învaţă sau pentru felul în care se joacă cu tine şi-ţi capătă încrederea... iar după ce te-a iniţiat în câteva dintre tainele sale şi regulile lor îţi lasă şi cheia spre camera ascunsă a istoriei sale... o cameră cu rafturi şi lădiţe, mai frumoase sau mai chinuite, după cum i-au fost şi anii. Echinoxul la 40 de ani a sperat că lădiţele putrezite şi acoperite de praf nu o să mă sperie, că-l voi căuta şi regăsi chiar şi între rafturile ascunse, între paginile adormite de atâta aşteptare. Mi-a cerut să-l duc la mine acasă sau să merg la întâlnire într-o sală de lectură - pentru a descoperi câtă încredere avem unul faţă de celălalt, aşezaţi la o masă de scris. El a adus cu sine tot ceea ce a fost de-a lungul anilor, iar eu - coli albe: multe pentru confesiunea lui şi câteva pentru sentinţa mea.

(Mirela Dimitriu) Echi-doct, Echi-moft, Echi-vox… Echinox, de-a lungul celor 40 de ani, a fost pe rând Echi-doct, Echi-soft, Echi-moft (să nu uităm de Exinox!), dar niciodată Echinocţiu. Afirm acest lucru din cauza faptului că nu a existat un echilibru între „aşa da” şi „aşa nu”, ci în fiecare an revista avea ca substanţă fie aluminiul, fie titanul, fie acidul sulfuric în exces. Lucrul cu adevărat important este acela că Echinox a reuşit să construiască o Zonă, actualmente mai ales virtuală, în care termeni ca disoluţie ori mortificare nu s-au inventat. Nu sunt adeptul aniversărilor protocolare. Ceea ce am realizat împreună în acest număr e, mai degrabă, o anti-aniversare, pe alocuri ludică şi ironică, permiţând radiografierea deloc superficială a întregii „dinastii” Echinox. (Marius Conkan) Dacă ar trebui să aleg un loc unde să situez Echinoxul, acela ar fi cu siguranţă unul al urmei. Un loc instabil, o zonă ambiguă şi fragilă totodată, unde rivalitatea dintre prezenţă şi absenţă începe a se estompa, unde se inserează, într-un mod atât de vizibil, o fisură. (Sau, potrivit cazului de faţă, fisura.) Şi asta pentru că nu cred într-o fixare a Echinoxului. Nu cred într-o imagine de tip „criptă” unde totul se rezumă la repertorierea unor texte şi înşiruirea mecanică a unor nume.

Nu cred în piedestaluri de niciun fel, cu atât mai puţin în monumente ridicate trecutului.

La fel cum nu cred în pierderea valorilor prin simpla lor îngropare sub un maldăr de frunze uscate. Echinoxul prezent, aşa postmodern pe cât se arată, are, în primul rând, o dimensiune recuperatorie. Salvează ceea ce a mai rămas de salvat, relansează ceea ce, printr-o ironie

a sorţii, a fost pus, nejustificat, sub tăcere. Şi, nu în ultimul rând, uită ceea ce şi-a pierdut în timp şi ultimul dram de relevanţă/valabilitate/ (cu tot riscul exprimării) valoare.

Echinoxul din 2008 îşi exersează, aşadar, mai mult decât la orice altă aniversare, privirea critică. O privire orientată oarecum retrospectiv, având însă capacitatea de a-şi păstra luciditatea şi de a revalorifica din perspectiva prezentului. Un Echinox ce reinstituie fisura. Şi, nu în ultimul rând, un Echinox (pentru moment) privilegiat. (Diana Mărculescu) Trebuie să admit, ca un cititor care savurează rătăcirile captivante prin jungla vizuală a culturii contemporane, că sunt într-o dilemă delicată când vine vorba de Echinox, fiindcă văd revista ca pe o fată foarte tânără și inteligentă, dar care nu răsfață privirea cu forme și trăsături interesante, apetisante – o damă de 40 de ani e greu de savurat. Însă, dacă (putem să) trecem peste exterior și „mărimea specială XXL”, la nivel textual, printr-o simpatie mentală, ajungem la o altă poveste, la ceva foarte dinamic şi deschis, la o sursă de energie culturală, şi cel mai important, găsim o raritate (în viața studențească ”academică” de la Litere și nu numai): opinii şi dezbateri bine articulate despre cărți – semne pozitive în ceea ce privește „sănătatea” culturii noastre.

Ca unul dintre redactorii paginilor maghiare, din păcate, văd o ruptură mereu existentă între trupul revistei şi fragmentul miniatur maghiar, o ruptură care e mai mare decât diferența generată de cele două limbi. În epoca „mitică” a revistei, asumând o retrospectivă nostalgică, această ruptură era vindecată de prieteniile dintre redactori şi solidaritatea (sau chiar rezistența) intelectuală în opoziție cu autoritățile detestate. Azi, în era sloganurilor şi propagandei despre multiculturalitate şi comunicare, ruptura s-a mărit regretabil – fiecare fiind copleşit de libertățile lui, uitând că de fapt trăim în aceeași realitate. E adevărat, schimbările şi deschiderile trebuie să vină mai ales din partea redactorilor maghiari, din motive pragmatice (adică lingvistice), şi sper că treptat, din cocoașă mică, vom evolua benefic în organ complementar. (László Szabolcs) La vârsta de 40 de ani te poţi considera deja destul de bătrân pentru a vorbi mai puţin sau chiar pentru a vorbi în tăcere şi a te grăbi încet.

După 40 de ani de revelaţii şi transformări te poţi aşeza pe prispă la discuţii boeme despre cum se poate lua micul dejun sau despre felurile în care poţi prepara o cafea dimineaţa fără să foloseşti prea multă apă sau gaz. După 40 de ani, te poţi muta într-un apartament mai mic conform necesităţilor de bătrân tânăr şi poţi totodată să vorbeşti mai puţin cu vecinii.

La 40 de ani eşti destul de inteligent pentru a purta ochelari şi discuţii cu subînţeles şi pentru a discuta filozofic despre cambrările textului în proză şi jocul aparent inocent al poeziei.

La 40 de ani eşti destul de înţelept pentru a nu repeta cele 40 de greşeli – conştiente sau inconştiente – pe care le-ai făcut. După 40 de

ani Echinoxul nu şi-a lăsat barbă şi nu a plutit euforic în valuri de cofeină şi fum de ţigară.

Anul 2008 e anul cu secetă pentru Echinox, cei 40 de ani vorbesc despre vremurile cu ploi şi verdeaţă. Poate totuşi seceta e un lucru bun, asta rămâne de văzut. (Robert Moscaliuc) În primul rând, Echinoxul respiră. Horcăit, agonic, însă respiră. Problema se pune când analizezi ce? respiră. Povara trecutului sau tentaţia viitorului. Rămâne de văzut. În al doilea rând, anulându-l pe primul, am pus de-un Echinox acidulat, antikitschos, am închegat un monstruleţ în care se regăsesc elemente disparate şi nonconformisme, reguli şi ciocane cu care să le pui la pământ, ironii, semnături ludice şi melancolii necitite de nimeni. În următorul rând, anteriorul primelor două, privind înapoi în hăurile greoaie şi somnolente, s-ar cuveni multe. Să stoarcem peanuri, să-i ridicăm în slăvi pe slăviţii noştri predecesori, datorită cărora revista trebuie să continue, să dăinuie, fie şi numai în gol. Dar nu. Poate nouă, celor încăpăţânaţi să ducem trena vremurilor bune, nu ne va consacra nimeni festivităţi.

Rămâne de văzut. Oricum, adunând anii, numărând a câta promoţie suntem, orgoliile se micşorează, lehamitea creşte. În ultimul rând, echilibrul, respectul pentru profilul cvadragenar. În 2008, Echinoxul e atât de echilibrat încât dacă tragi la sorţi numele redactorilor, decupate şi puse la macerat în joben, ai şanse de 50% să fie sau, sau. Din păcate, n-am dat încă de androgin. (Laurenţiu Malomfălean) În momentul în care m-am hotărât să dau la Litere, în maxim avânt al entuziasmului meu, m-am lovit de două întrebări la care nu mă aşteptam: „Vrei să te faci profesor?” şi „Ce o să ieşi de acolo?”. Ambele, în general însoţite de priviri destul de compătimitoare, încercau să mă direcţioneze spre un domeniu ceva mai „serios”, unde „serios” rimează, printre altele, cu „bănos”. Să zicem că aceasta a fost una dintre deziluziile mele legate de pragmatismul capitalist. Nu-mi amintesc unde am auzit sau citit pentru prima oară în viaţa mea despre Echinox, însă ţin minte sigur că, răsfoind un manual de română editat de Humanitas, undeva pe la ultimele pagini, rămase o enigmă de fiecare dată la nivel de clasă (niciodată nu era timp sau chef pentru lecţii de sinteză de sfârşit de manual), am dat peste un alineat despre „mişcarea clujeană Echinox”, de unde îmi aduc aminte numele lui Marian Papahagi, Ion Pop şi Adrian Popescu. În ultimul an, am învăţat ceva mai mult: cum să completez un facturier, cum să gândesc în număr de caractere, cum să abordez o arhivă de revistă, cum să îmi asum o părere critică, cum să glumesc cu cea mai mare seriozitate posibilă, iar acestea, într-o mare măsură, datorită Echinoxului. Şi multe altele. Ce o să ies din Facultatea de Litere? Echinoxist. Cu salve. Şi multe altele. (Bogdan Odăgescu)

4

echinox

INCREDIBILA ŞI TRISTA POVESTE A CANDIDULUI ECHINOX ŞI A NEPOŢILOR SĂI FĂRĂ SUFLET Intro Istoria Echinoxului este, în termenii lui Borges din prezentarea operei lui Pierre Menard, îndeajuns de vizibilă. Faptele sunt cunoscute, la fel şi anecdotele, chiar şi atmosfera. Există studii, cărţi, interviuri, legende. Printre ele Efectul Echinox, al lui Petru Poantă, antologia lui Ion Pop, Dicţionarul scris de ultimele generaţii de echinoxişti. Există însă secretul istoriei, partea ei invizibilă: faptul că se schimbă continuu, sub lumina diferită a fiecărui prezent. Anul 2008 se prezintă cu o nouă redacţie de echinoxişti: dezinvolţi, inteligenţi, cu dispreţ pentru tot ce e mediocru şi pentru orice compromis. Una dintre lecţiile de la care n-au fost scutiţi a fost de a-şi cunoaşte istoria. Una dintre datoriile lor a fost de a o judeca. Rezultatul sunt analizele care urmează: imaginea actuală a Echinoxului şi astfel singurul său adevăr. (Horea Poenar) 1968-1969 Anul: Anul Woodstock.

Neil Armstrong face primii paşi pe lună pe 20 iulie. Trei luni şi o zi mai târziu, Jack Kerouac moare de ciroză. Pe întreg teritoriul Statelor Unite au loc demonstraţii împotriva războiului din Vietnam. Samuel Beckett ia Premiul Nobel pentru literatură. Richard Nixon vizitează România. Un echipaj românesc face ocolul Planetei în 80 de ore, la bordul unei aeronave Tarom.

La noi: Phoenix, Totuşi sunt ca voi.

La ei: The Doors, Touch Me; Beatles, Yellow Submarine.

La ceilalţi: În 1968, japonezului Yasunari Kawabata i se decernează Premiul Nobel pentru literatură. Anul 1969 este anul Cocoşului de pământ pentru chinezi.

Mişcări de trupe: Mircea Baciu (Grafică), Octavian Cosman (Grafică), Nicolae Diaconu, Dinu Flămând, Vincenţiu Iluţiu, Peter Motzan, Mircea Muthu (şi sub psudonim Dan Plinaria), Marian Papahagi, Petru Poantă, Adrian Popescu, Olimpia Radu, Marcel Constantin

Runcanu, Eugen Uricaru, Mihai Bărbulescu, Ion Pop, Vasile Sav, Liviu Petru Zăpîrţan.

Identitatea Echinox: La început de drum, Echinoxul este falnic şi atoateştiutor. Astfel, el doreşte să acopere toate domeniile ştiinţei şi culturii, tentativă fermecătoare prin naivitatea şi prospeţimea specifică. Cu multă poezie (bună, medie, proastă şi execrabilă, după caz), traduceri, interes pentru ştiinţă, file de călătorie, anchete, numere ilustrate cu Brâncuşi ori Paul Klee, interes pentru avangardă, Echinoxul se prezintă asemeni unui ghiveci digerabil, însă potenţial inamic al sistemului digestiv, la o îngurgitare prea rapidă.

Zenit: „Tot la Virginia, fraternitatea e destul de folositoare pentru membrii ei, pentru că Universitatea fiind aproape în întregime formată din studenţi de sex masculin, fraternitatea le asigură un autobuz în weekenduri, ca să se aducă fete de la universităţile de fete din împrejurimi, sau colegiile din apropiere.” (Steven L. Blake în Despre Universitatea din Virginia); „Într-un număr viitor, în continuare, despre Hardware şi Software.” (Gheorge Ionescu în Civilizaţia calculatoarelor, un mit?)

Nadir: „În genere, atmosfera se creează.”

(Marian Papahagi în Eugen Barbu: Vânzare de frate); Grigore G. Călugăreanu, care în numărul 1 al revistei recenzează o carte de algebră, făcând o succintă prezentare a primului şi a penultimului capitol.

Gradul de interes pentru prezent: 10/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Scrappy Doo, nepotul agitat şi năbădăios al lui Scooby Doo. Dobrin sau Piţurcă: Dobrin la juniori – tupeist plin de avânt. Uneori coerent. Înscrie adeseori, chiar dacă uneori în propria poartă.

De relansat: Mircea Baciu, pentru articolele despre Paul Klee şi Pop Art. De uitat: Eugen Uricaru. Pentru că dacă folosim limba de lemn când mâncăm, chiar şi în glumă, ne putem zgâria cerul gurii cu aşchii: „...atunci când ceri ca omul României Socialiste

să fie deasupra vremurilor – toate acestea dau un sens major existenţei noastre, toate acestea fac să îndrăznim a crede în viitorul României profetizat de Marele Luceafăr Îngândurat.”

Cee? Rating: 3 şi ½ stele.

1970 Anul: Aleksandr Soljeniţîn primeşte premiul Nobel.

Membrii echipajului navetei spaţiale americane "Apollo-12", împreună cu soţiile, dar fără căţel şi purcel, au întreprins o vizită la Bucureşti. Preşedintele Nixon anunţă că S.U.A. vor retrage 40.000 de soldăţei din Vietnam înainte de Crăciun.

Constantin Noica publică Rrrostirea filozofică rhomânească.

La noi: Angela Similea, După noapte vine zi.

La ei: Beatles, Let It Be. La ceilalţi: Este lansat primul satelit chinez.

Mişcări de trupe: Debutează Ion Maxim Danciu.

Identitatea: Remarcăm îndeosebi constanţa lui Dinu Flămând (Însemnările lui Lafcadio), fragmentele de proză semnate Marcel Runcanu, respectiv acribia lui Petru Poantă (Cronica literară, Estuar). Profil eclectic, heteroclit; rubrici fixe plus talmeş-balmeş, de la viaţa studenţească la geologie şi endocrinologie.

Deschidere de almanah, de scrieţi, fraţilor, numai scrieţi.

Zenit: “Cenaclu, scaun electric faţă de care cel al grupului 47 pare un simplu taburet.” (Dinu Flămând, Cenaclu, floare de noapte); “Cele câteva motouri de la începutul povestirilor au parcă forţa unui haşiş…” (Ion Matei Mureşanu, Fantasticul în proza lui A. E. Baconski).

Nadir: Noutăţi ştiinţifice. Noi răspunsuri la întrebările: Ce este cancerul, cum se tratează? (pentru interesaţi, a se consulta nr. 3, p. 7).

Gradul de interes pentru prezent: 6/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Fred Flinstone sub trompa mamutului. Un duş moderat.

Dobrin sau Piţurcă: Dobrin driblându-l pe Piţurcă.

De relansat: Marcel Runcanu, Peter Motzan.

De uitat: Ion Cristoiu pentru Lenin sau neliniştea dialecticii, Andrei Marga pentru Temeiurile opţiunii pentru comunism. Sau poate tocmai de aceea de reamintit.

Rating: 2 stele.

1971 Anul: Anul morţii lui Jim Morrison şi al publicării lucrării Ordinea discursului a lui Michel Foucault este şi cel în care, prin „tezele din iulie”, România este împinsă către modelul cultural chinez. Şi culmea, în acelaşi an şi la mulţi kilometri distanţă, Led Zeppelin lansau Stairway to heaven.

La noi: Angela Similea, Amurgul.

La ei: Black Sabbath, Children of the grave („so you children of the world,/ listen to what I say/ if you want a better place to live in/ spread the words today/ show the world that love is still alive/ you must be brave/ or you children of today are/ Children of the Grave”).

La ceilalţi: Anul Porcului – ultimul element din horoscopul chinezesc – poate declanşa răsturnări neaşteptate de situaţie. Un semn predominant ironic.

Mişcări de trupe: Adrian Grănescu, Ioan Radin, Ion Vartic.

Identitate: „Acolo dormi, cititorule, acolo în fără de îmbrăţişarea unei cărţi” (Ion Mircea ). Şi pe lângă proze (în cea mai mare măsură) bine alese, articole despre artă vizuală şi piese de Mircea Ghiţulescu, un reuşit interviu cu Sorin Titel. Restul e superfluu, dar parţial salvat de enumerările anterioare.

Zenit: Victor Stoichiţă, Kandinsky şi războiul împotriva criticii.

Nadir: Voicu Lăscuş, Tipologie paremiologică.

Gradul de interes pentru prezent: 6,5/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Lumpy din Happy Tree Friends în episodul „Peas in a pod” (unde

junkbox Urban self-myth. Între “before” şi “after” Nicio mitologie nu este la fel de fascinantă ca mitologia personală. Când Paulo Cohelo, dispreţuitul şi nepreţuitul, a lansat bomba plagiat numită “Alchimistul”, toate minţile, de la orice etaj al evoluţiei, fremătau de sintagma vag-asumată, vag-înţeleasă, dar profund nostalgizantă, a “legendei personale”. Legenda personală, în timp real, este acel soi de telenovelă pe care îţi vine s-o refuzi pentru că în datele lumii tale, asemenea înlănţuiri logice îndeplinesc fie rolul unor piste false, fie pe acela al unor ironii de duzină, din categoria clişeizantă a umorului negru de stocurile nelimitate ale căruia dispune Providenţa. Şi ca în orice mitologie care se respectă, dispunem, iată, la modul conştient, de o serie de tipare legendare construite cu mijloacele perfide ale aceloraşi invarianţi recrutabili din marea masă a lexicului de stradă, mijloace de transport în comun şi tv. Discursuri obositoare în identica lor repetabilitate, automitizările urbane sunt, uneori, mai suculente

şi mai adânci, mai exploatabile, mai sensibile la variaţiuni şi reemergenţe decât textele clasice, spectaculoase, construite pe baza unui reţetar lipsit de funcţia refresh a imaginaţiei.

Nu mă gândesc la varianta lor de mainstreampoveştile de reality-show, structurate în virtutea unui histrionism de joasă speţă, o hartă strâmbă de urmărit indiciile unui labirint de istorii personale. Mă gândesc la poveştile pe care le născocim (pluralul solidarităţii se dezice de componenta lui patetică pentru o mai bună ilustrare a ideii, prolixe în orice caz) ca să avem mai mare aderenţă la spaţiile invadate de demonii imaginari ai oraşelor în care trăim şi pe care suntem tentaţi, în virtutea unor inerţii de sorginte barocă, trecute prin sita câtorva romane şi filme moderne & postmoderne, să le trăim şi vedem ca pe nişte bâlciuri, freakshows, iluzii contaminabile cu fantastic (cam ca în “Ultima licornă” a lui Peter Beagle). Aşa că facem din noi personaje mai degrabă fictive, recognoscibile în

textele autoreferenţiale postate pe eventualele bloguri, în tendenţioasa prea mare coerenţă a ţinutelor, în contrafacerea, plauzibilă sau măcar scuzabilă, a unui set sau a mai multor seturi de date autobiografice menite să creeze o imagine care să frizeze, cel puţin, spectaculosul de orice sorginte. Fostul copil minune, actualmente ratat propăşit prin baruri, fosta divă, actualmente superanonimă, fostul geniu care nici măcar nu mai e în stare să înnebunească, toţi încap în crevasele pe care “ceea ce nu se spune” le lasă între acum şi un atunci neimportant. Şi invers, de-a lungul drumului obscen al poveştilor de succes: orfanul multimiliardar, toate personajele din telenovelele naive ale anilor 90. Coordonatele pe care se plasează cauzele acestei reinventări se leagă tocmai de imposibilitatea reinventărilor. Pentru că atunci când “restul vieţii tale se confundă cu viaţa însăşi” rămâne insatisfacţia de a nu putea lucra cu materialul cel mai ofertant la dispoziţie

(yourself-ul) altfel decât în limitele cele mai facile şi mai uşor abordabile ale unei logici duale. Între before şi after, asta e tema centrală a auto-legendelor de orice fel. Cu pretenţia canoanelor sfântului advertising că after este întotdeauna o fotografie mai supusă chirurgiei estetice de photoshop decât precarul before.

Iar acest happy-ending iluzoriu, cu potenţial de nociv drog sentimental, este, probabil, unul dintre cele mai greu de combătut/demolat supramituri.

Olga Ştefan

echinox

5

sau UN ECHINOX FOARTE BĂTRÎN CU 40 DE ARIPI ENORME culorile sunt încet încet uniformizate).

Dobrin sau Piţurcă: nedefinit.

De relansat: Mircea Ghiţulescu.

De uitat: Ion Marinescu.

Rating: 3 stele.

1972 Anul: Pe lângă divorţul mai marelui cântăreţilor de soţia sa, Priscilla Presley (oh, shed a tear), este şi un an al dezvăluirilor, cel puţin pentru Afacerea Watergate, pentru că măcar de data asta, cei vinovaţi au fost descoperiţi şi judecați. Ghinionul lui Nixon! Şi să nu uităm nici că în acest an a avut loc lansarea filmului The Godfather.

La noi: Margareta Pâslarul, Timpul.

La ei: Led Zeppelin, Rock and Roll.

La ceilalţi: Preşedintele Statelor Unite, Richard Nixon face prima vizită în China. În ‘72 americanii se împrietenesc – chipurile - cu comuniştii, deşi, conform zodiacului chinezesc, bărbaţii în anul Şobolanului sunt repeziţi, nervoşi şi în dialog se pierd în amănunte inutile.

Mişcări de trupe: Dan Damaschin, Călin Manilici, Virgil Mihaiu, Ovidiu Mureşan, Nicolae Oprea, Werner Söllner.

Identitate: Autorii articolelor din numerele acestui an manifestă o atenţie evidentă pentru poezie. Se publică versuri într-un număr suficient de mare cât să atragă atenţia cititorului şi se scriu articole despre subiecte care privesc într-o formă sau alta poezia. Poeţii străini în vogă sunt traduşi cu interes şi discuţiile despre distincţia între natură şi poezie obiectuală sau “metoda poetică” sunt deschise.

Zenit: Eseu de Roland Barthes prezentat de Şerban Foarţă, Istorie şi istorii.

Nadir: “Iată care este rezultatul activităţii de câteva milenii a unicei surse de informaţie: creierul omenesc. Acest <nou Brutus> va fi în stare să întroneze entropia în colţul de univers în care s-a născut tocmai cu menirea antientropică de a-l ordona?” (Pimen

Constantinescu).

Gradul de interes pentru prezent: 7/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Monkey Fraggle, visătoarea căreia îi place să scrie poeme, să picteze sau doar să admire împrejurimile.

Dobrin sau Piţurcă: Între (dribling nereuşit).

De relansat: Virgil Mihai.

De uitat: Vasile Sav. Rating: 2 stele şi jumătate.

1973 Anul: Cea mai lungă eclipsă totală de soare a secolului XX (6 min 20 s).

A început Războiul de Yom Kippur. A fost inaugurată noua clădire a Teatrului Naţional "I.L.Caragiale" din Bucureşti. Ilie Năstase a câştigat turneul de tenis de la Rolland Garros. La clinica chirurgicală nr.2 din Târgu Mureş, o echipă de medici, condusă de Prof. Dr. Ioan Pop de Popa, efectuează prima operaţie pe cord deschis din România.

La noi: Romanticii, Crăiasa din poveste.

La ei: Tony Orlando and Dawn, Tie A Yellow Ribbon 'Round The Ole Oak Tree.

La ceilalţi: Anul Bivolului hipnotizat, care nu face diferenţa între ficţiune şi realitate.

Mişcări de trupe: Al. Cistelecan, Alexandru Vlad.

Identitate: Raportul dintre cultură şi „conştiinţă morală în socialism”. Poezii execrabile, dar texte teoretice impresionante.

Dăm lui Ceauşescu ce e al lui Ceauşescu, nu înseamnă însă că renunţăm la a scrie articole de calitate (uneori).

Zenit: Ion Pop, Roland Barthes şi plăcerea lecturii; Ion Vartic, Aspecte ale lecturii.

Nadir: Crenguţa Diaconescu: „vom dormi în subţirate lămpi”, „iluzia unei iubiri mai curate să fie chiar norul?”.

Gradul de interes pentru prezent: 8/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Scooby Doo, Where are you!, un căţeluş cu excese de frică, în ciuda

pretenţiilor de „sincronizare”.

Dobrin sau Piţurcă: Dobrin scrie, iar Piţurcă face corecturile.

De relansat: Valentin Lepădatu.

De uitat: Crenguţa Diaconescu.

Rating: 3 stele.

1974 Anul: India detonează prima bombă atomică, devenind al şaselea stat posesor de arme nucleare.

Poeta Anne Sexton se sinucide. Se lansează primul Volkswagen Golf, ca alternativă la deja învechitul model Beetle, veritabilul şi venerabilul vehicul-simbol al anilor 60. Formaţia ABBA câştigă Eurovizionul cu piesa Waterloo!, Ernesto Sabato publică Abbadon, exterminatorul. Se nasc Leonardo di Caprio, Alanis Morisette şi Robbie Williams.

Germania de Vest învinge Olanda cu 2-1 şi câştigă Campionatul Mondial de Fotbal din R.F.G. Populaţia lumii atinge cifra de 4 miliarde.

La noi: Mihaela Mihai, De-ai fi tu salcie.

La ei: Cat Stevens, Oh Very Young.

La ceilalţi: În Zodiacul Chinezesc, anul 1974 stă sub semnul Tigrului de Lemn, un an al extremelor, al schimbărilor bruşte, şocante, al marilor evenimente “cruciale”, al inovaţiilor şi al acţiunilor de impact. Predestinat confruntărilor violente şi dezastrelor, anul Tigrului este momentul propice “aruncării în aer” a tot ceea ce părea stabil, solid, de lungă durată. Un an al răbufnirilor.

Mişcări de trupe: Georg Aescht, Ştefan Borbély, Ion Cristofor, Ioan Groşan, Ioan Moldovan, Gheorge Perian, Mircea Petean, Virgil Podoabă, Augustin Pop. Identitate: Echinoxul anului 1974 este sub semul lui Marian Papahagi. Conţinutul profund politizat, rigiditatea, precum şi abordarea unor subiecte de interes cvasimonden (în conformitate cu normele socialiste, mult dezbătute) asumă o scădere a calităţii textelor publicate. Articolele interesante sunt sufocate, în economia revistei, de acest

muzică Melancolii sonore (3) Cine eşti tu, Wolfi?

Cine mai trăieşte din muzică, şi cine mai trăieşte muzica din toate fibrele?

MUZICA nu trebuie confundată cu distracţia, distragerea, detensionarea. SUNETELE nu pot fi doar ambientale – beau cafea pe ritmuri de, bat covorul sau mă relaxez în voie. Nu. Dar, pentru profani, MUZICA nu se deosebeşte de muzică. Mai departe, MUZICA trebuie protejată prin reascultări ferme, deşi devine tot mai mult o simplă zbenguială de sunete surde, surdinizate, ca toate celelalte muzici, pigmeice. Voi repeta: MUZICA nu poate fi doar ambient. MUZICA e deviaţie continuă, nesacadată, liniară de la linişte. Nelinişte pură. Ceva ce s-ar numi trăire, dacă simpla menţionare a termenului n-ar provoca vome spontane. Cu toate că, nu-i aşa, cine se scapă, se scapă pe socoteala lui. Ştiu cum au fost luate rândurile de mai sus. Au fost luate cum am vrut: în serios. Începuturile MUZICII de care vorbesc au însemnat aceeaşi

risipă veselă, numai că, fără să bănuiască zonele de prea omenesc unde-o va ţintui Ludwig, aceasta n-a fost receptată ca divertisment, ci creată ca divertisment. Aşadar, SUNETELE cunosc un regres la stadiul incipient, când MUZICA distr(ăge)a de la sine. Datorită cui? Datorită lui Wolfi, copilul-minune, care compune prima capodoperă pe placentă.

Băiatul supradotat, omuleţul terminat. În paranteză fie scris, nu cred în anomalii genetice de gen, cum nu cred în unicorni. Talentul, geniul cum ar veni, se construieşte treptat. Restul e manierism. Datorită lui Wolfi, Dumnezeul bachian coboară pe pământ; amabilul Mozart asigură terenul pe care Beethoven îl va mina, însă rămâne prizonierul timpului său. Wolfi nu poate fi contemporanul nostru.

Personal, din cele 676 de opusuri pe care stă caligrafiat Amadeus, nu mă mişcă decât ultimul, primul Recviem scris la timp, apoi concertul pentru pian în re minor, singura

lucrare ce-l anunţă pe Titan, şi ultimele trei simfonii, mai cu seamă tragica 39. Pentru conformitate, se găsesc inclusiv pe Youtube.

Restul e manierism. Excepţia nu confirmă regula, dar o legiferează.

Pentru final, coda şi timpanul. Amadeus, iubitor de zeu, Wolfi, gang închis pentru postclasicism, ai rămas în groapa lui Milos Forman, o simplă moarte care nu dovedeşte nimic. Ay, adormit Amadeus, cu toate regretele supurând undeva calde, nu te mai pot asculta decât în fundal când fac ordine. Bucuria gratuită nu mai ţine.

Laurenţiu Malomfălean

retorism propagandistic. Parţial salvate de contaminarea cu germenii ideologici sunt cronicile de carte şi poeziile, fie ele ale debutanţilor, ale unor poeţi consacraţi sau sub forma traducerilor din „clasicii” liricii universale, prezente masiv, probabil ca refugii „compensatorii”, în paginile revistei. De multe ori, alegerile sunt surprinzător de contrastante cu atmosfera crispată planând în jurul articolelor de largă respiraţie. Şi, ca o dovadă în plus pentru legitimitatea afirmaţiei conform căreia cantitatea de poezie din Echinoxul anului 1974 este deloc neglijabilă, punctele antagoniste ce marchează bornele calitative ale revistei de-a lungul unui an vor fi recrutate din rândul acestei arii, atât de privilegiate la acel moment.

Zenit: „Delicii îndulcite de-un delict”, Leonid Dimov.

Nadir: „Am cunoscut simfonia luminii acolo, lângă zumzetul calm al maşinilor, alături de comuniştii schimbului III de la Centrala de termoficare a Uzinelor de produse sodice din Ocna Mureş”, Ştefan Ionescu; „pantalonii curaţi/ sunt întotdeauna de preferat/unei veste curate”, Werner Sollner.

Gradul de interes pentru prezent: 5/20cantitatea de texte cu substrat politic diminuează drastic potenţialul de reactualizare al articolelor din acest an.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Andrew 'Andy' Anderson, tatăl nevrotic al lui Louie din serialul de desene animate “Life with Louie”, obsedat de războiul la care, aflăm într-unul din episoade, nu participase altfel decât în calitate de bucătar, şi al cărui umor derivă din complexul de superioritate şi din incapacitatea de a-şi conştientiza limitele.

Dobrin sau Piţurcă: Piţurcă, peste măsură de tulburat, într-o perioadă extremă.

De recuperat: Virgil Suciu - semnează cronici coerente, de bun simţ, izbutind cel mai adesea să scape cu brio de sub tutela limbii de lemn.

De uitat : Rubrica Reportaj XXX , alături de semnatarii acesteia, întotdeauna alţii, mereu

6

echinox

INCREDIBILA ŞI TRISTA POVESTE... pasionaţi până la extaz de poveşti muncitoreşti cu ateliere şi fascinante schimburi de noapte.

Rating: 2 stele.

1975 Anul: Formaţia Led Zeppelin lansează albumul dublu Physical Graffiti. În Australia încep transmisiile TV color.

NASA lansează Viking 1 spre Marte. Au loc premierele filmelor Fălci şi Zbor deasupra unui cuib de cuci. Pink Floyd lansează albumul Wish You Were Here.

La noi: Sfinx, Om bun.

La ei: David Bowie, Fame.

La ceilalţi: Anul Iepurelui de Lemn - conflictele anterioare se vor aplana; oboseala acumulată va fi contrabalansată de odihnă, dar şi de perioade poate prea liniştite sau de-a dreptul anoste.

Mişcări de trupe: Viorel Mureşan, Aurel Pantea, Ion Simuţ, Radu G. Ţeposu, Octavian Soviany.

Identitate: An ce stă sub semnul grupului Pop-Papahagi-Vartic. O grafică simplă, ce lasă libertate textelor şi o revistă care se arată readerfriendly la ieşirile sale în societate. Echinoxul se remarcă prin eseuri şi interviuri, precum şi prin constanţa unor rubrici consacrate.

Zenit: Gheorghe Grigurcu, Drumurile, un respiro între textele destul de îmbâcsite.

"Micşoratele drumuri de noiembrie/ ca nişte pupile/ în bătaia soarelui/ ale unei pisici/ ce nu şi-a întors măcar capul."

Nadir: "Iar pe deasupra ce va fi/ şi-şi va sclipi prin nori tulpina?/ Doar vestea că am fost Caineus/ iar tu: Cecilia Secundina." (Ioan Moldovan, nr. 4-5) Gradul de interes pentru prezent: 6/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Pif şi Hercule care, în ciuda faptului că sunt cei mai buni prieteni, se tot ceartă într-o veşnică relaţie dragoste-ură, în gen alternanţa de valoare şi non-valoare din Echinoxul anului ’75.

Dobrin sau Piţurcă: Piţurcă are ceva sclipiri de Dobrin.

De recuperat: Viorel Mureşan.

De uitat: Virgil Mihai, cea mai mare frecvenţă de versuri proaste în acel an.

Rating: 2 stele şi jumătate.

1976 Anul: Un an urât şi întunecat.

Martin Heidegger moare pe 26 mai. În acelaşi an moare şi Max Ernst. În rest, Cehoslovacia învinge Germania de Vest cu 5-3

şi câştigă Euro 76, iar nava spaţială Viking-1 atinge suprafaţa planetei Marte. Un cutremur în oraşul Tangshan, China, face 242.769 de victime şi peste 164.851 răniţi.

La noi: Aurelian Andreescu, Copacul; Angela Similea, Un albastru infinit.

La ei: Eagles, Hotel California; Elton John, Don't go breaking my heart.

La ceilalţi: Anul dragonului, an numai bun pentru proiecte neterminate lăsate la dospit şi pentru maniaci.

Mişcări de trupe: Dumitru Chioaru, Horia Pop, Traian Ştef, Ion Urcan.

Identitate: Echinoxul ştie exact cine este şi ce anume doreşte. E un tipar păstrat cu exactitate: toate numerele sunt la fel de groase, fiecare rubrică a unui număr îşi are ecoul în numărul următor, pagini în limbă străină aproape în fiecare, câte un interviu surprinzător (cu Gerard Genette de pildă sau cu Nicolae Manolescu).

Zenit: Radu G. Țeposu, Dincolo de singurătate.

Nadir: Ioan Radin, Pagini de jurnal. Un fragment pentru curioşi: „07.08 Am impresia că gazda îmi sustrage din provizii./ 08.08 Am din nou aceeaşi impresie. Am introdus anumite măsuri de control: am însemnat pe sticlă nivelul uleiului, am pecetluit discret punga cu mălai, de asemenea vodca./ 09.08

Evident mă fură: a luat ulei cam de un deget, ieri am avut 18 biscuiți într-o cutie, azi sunt 15, şi eu nu m-am atins de ei. Va trebui să avem o explicație.” Unde eşti tu, Radu Petrescu?...; Nicolae Diaconu: „ne aşteptau femeile ca nişte/ scrisori de acreditare.”

Gradul de interes pentru prezent: 12/20. Ca un ars poetica pentru generaţiile Echinox care urmează.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Alex din filmul animat Madagascar, adică mare, frumos, puternic, manierat, dar numai în grădina zoologică.

Dobrin sau Piţurcă: Piţurcă având o eşarfă roşie, cu buline galbene la gât, în loc de cravată.

De relansat: Viorel Igna.

De uitat: Petre Danciu.

Rating: 3 stele şi jumătate.

1977 Anul: Apple Computers şi Oracle devin corporaţii.

Star Wars se lansează în cinematografe, depăşind recordurile de casă de până atunci. Pădurarul american Roy Sullivan este lovit de trăznet pentru a şaptea şi ultima oară în viaţa sa, supravieţuind şi de această

poezie nakedfriends haina plină de corpul care mai mult te jenează. şi sub carne- i-ni-manumai un clown cu degetele zdrobite. zici: sunetele străzii sunt ca mătasea uzată, fără pic de efort se sfâşie *** în momentul ăsta mare şi încăpător suntem mai mulţi ne ţinem mâinile şi nasurile în părul în glugile în stofele sărăcăcioase care acoperă pielea smeadă a celor din faţă, (copil 1: şi păpuşile, cu ele ce facem? copil 2:ni le băgăm sub haine copil 3: ni le punem la gât în loc de cruci.) vom sfârşi ziua cu bine. gura ta o să fie vânătă, şi părul tău o să miroasă a miez de nucă a ceva bun venit de departe --cobori. cobori. tu şi tu iar. cum vara, după 10 minute de la ultima înghiţitură de apă,

setea revine. şi necontenit gândul la singurătatea singurătăţilor. vis: îmi ţii muşchii şi venele laolaltă ca pe nişte sfori de marionetă. dar nu dansez ce ruşinos nu pot să dansez. o trambulină putredă egală c-o săritură în gol. să nu te surprindă. nimic să nu te surprindă. doar atunci când pleci şi uiţi să-mi zici „ne vedem mâine” – uşa camerei mele, înaltă şi gravă, ca o femeie gravidă cu pântecele străveziu //şi eu captivă într-un acvariu *** revăd iarba teşită de rulotele circului praga. şi afişele lor lipite de coastele fetiţei care dansează. cercuri, privirile voastre, se rotesc în jurul ei ameţind-o. într-un cimitir de maşini, familia-i pregăteşte alt culcuş mai încăpător. alt text trist de spus oricui o să-i întrebe.deja 2 săptămâni şi nicio furtună. lucrurile mici îmbătrânesc mai încet. preferatul meu e un colier din dinţi de copil. *** părculeţul îl asamblasem împreună pe-un deal şi zilnic mergeam acolo.după 10 ani, un montaigne russe batjocoritor de mic şi

neinteresant zace abandonat în spatele blocului. ceva mai încolo, roata dezarticulată, cu doar două băncuţe rămase întregi, uruie-n în gol. urme de flex pe carusel şi un fost mecanism de făcut vată pe băţ arată ca oraşul întreg văzut de sus, cu muşte şi viermi adăpostind forfota sălbatică a trupurilor ce ruginesc unul după altul. astă-iarnă, pe căluşeii costelivi, dormitau câteva pisici. probabil că au murit între timp, şi umflate, zac pe marginea cernei. un ce faci aici? out of nowhere/ aerul mi se izbeşte de plămâni cu putere nu de spectaculos am nevoie acum. poate de un roman poate de prietenele mele zâmbăreţe, tolănite la umbra micului chioşc de tir şi vorbind despre chestii frivole. văd pajiştea, văd o cadă în care mă întind cu ochii închişi, o cadă cu apă rece în mijlocul parcului, şi după un leagăn , goală, acea fată frumoasă, fără mâini şi fără picioare.

--dintr-una din plasele imense de care ne rezemăm creştetele, zboară albine. zeci şi sute, în roiuri. mă mai bântuie încă senzaţi că numai în camera lui van ca un stomac plin de toată fauna şi flora

lumii mai puteam trăi fericirea şi exaltarea şi căderea în gol pe care-o recompun acum din cioburi de arcopal. sufăr din pricina asta. decolteurile fetelor sunt pistruiate şi plate. cu ceva din strălucirea dezavuată a grafittiurilor. hainele lor - cutii surpriză din care ies clowni fără ochi. nu ţii minte nu ţii minte zic ele mereu. doar mie mi se pare că cerul plezneşte cerul vineţiu ca o mare placentă. *** trântesc uşa şi toţi băieţii care m-au privit azi se fac ţăndări. *** capul meu i s-ar potrivi mai bine altui corp ce somn sec, şi urechile smulse, playerul înghiţit de o cută a cearşafului doi bulgări tăvăliţi prin zăpada proaspătă. gândul la sânii ei la ea/ cuceritoare şi şubredă /ghemuită sub oasele şi jucăriile vechi ce-mi ocupă tot patul

Olga Ştefan

echinox

7

INCREDIBILA ŞI TRISTA POVESTE... dată. Şansa de a fi lovit de trăznet de şapte ori într-o singură viaţă este una la 16.000.000.000.

000.000.000.000.000. În 4 martie are loc teribilul cutremur, în care mor peste 1.500 de oameni, printre care Toma Caragiu şi A.E. Baconski. 30.000 de mineri blochează exploatările din Valea Jiului şi declară grevă generală, cerând discuţii cu Nicolae Ceauşescu. La vârsta de 7 ani, Loredana Groza joacă în piesa „Problema problemei”, montată pe scena Casei de Cultură din Oneşti, primind nenumărate elogii din partea criticii de specialitate din localitate.

La noi: Semnal M, Vara amintirilor.

La ei: Queen, We Will Rock You. La ceilalţi: Anul Şarpelui de foc. Surse neoficiale susţin că acest şarpe roşu avea ochi albaştri. Tismăneanu să ne judece.

Mişcări de trupe: Mircea Berceanu, Anton Seitz.

Identitate: „Consistenţă” şi „constanţă” sunt două substantive de bază ale anului ‘77. Acest lucru devine foarte vizibil la o trecere în revistă a eseurilor, cronicilor şi recenziilor semnate de Radu G. Ţeposu, Octavian Soviany, Ion Vartic, Ion Simuţ, Andrei Marga ori Emil Hurezeanu.

Ca o contrapondere, pagina doi a revistei oferă o rubrică ideologică de un ridicol greu de imaginat acum, rubrică în care Alexandru Ţion, Vasile Puşcaş şi Ilie Radu-Nandra (pseudonimul lui Ilie Rad) şlefuiesc limba de

lemn a regimului cu o minuţiozitate de bijutier (mai are rost să spun că primul a fost director în Ministerul Educaţiei, al doilea e actual deputat PSD de Cluj, doctor în istorie, iar ultimul e profesor UBB, şef de catedră pe deasupra?). Cu plusuri şi minusuri, Echinoxul `77, deşi presat de sistem, a reuşit să-şi facă treaba aproape onorabil. În măsura posibilităţilor.

Zenit: „Verbul a scrie trebuie precedat întotdeauna de a citi şi a cunoaşte.” (Augustin Buzura); traducerea lui Mircea Ivănescu la T.S. Eliot, The Waste Land.

Nadir: „Felul în care trecem prin sesiune este o parte a răspunsului dat menirii noastre de a duce mai departe opera de construire a socialismului şi comunismului în patria noastră.” - Al. Ţion Gradul de interes pentru prezent: 7/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… The Grinch Who Stole Christmas (şarpele cu ochi albaştri), pentru că a dorit să fure toate cadourile de Crăciun ale echinoxiştilor. Dar la vederea cronicilor de calitate, inima sa a crescut cu trei numere.

Dobrin sau Piţurcă: Jumătate Dobrin treaz, jumătate Piţurcă plătit de echipa adversă.

De relansat: Radu Săplăcan.

De uitat: Discursurile demagogico-ideologice (totuşi, 2008 şi 2009 sunt ani electorali).

Rating: 2 stele şi 1/2.

1978 Anul: Anul celor trei papi: doi defuncţi şi Karol Józef Wojtyla devenit Papa Ioan Paul al II-lea.

Solstiţiul de vară vine cu descoperirea lui Charon, satelit al planetei Pluto. Se naşte primul copil conceput prin fecundare artificială. Constantin Noica publică Presentimentul rromânesc al fihinţei, ca răspuns la sexagenara lui Nicolae Ceauşescu. Echinox împlineşte primul deceniu: număr aniversar şi mare festivitate mare la Cluj!!!

La noi: Semnal M, Moara.

La ei: Bee Gees, Night Fever.

La ceilalţi: Anul Calului pământiu, temperat, înţelept, organizat, încetinit în reacţii, liniarascensional în comportament.

Mişcări de trupe: Ion Bucşa, Marius Iosif, Marta Petreu, Gabriel Petric, George Bogdan Ţâra, Andrei Zanca.

Identitate: Predomină textele din sfera literaturii (critica, poezia, proza – rubricatură fixă la care, ocazional, se adaugă teatrul).

Principalul factor, savuros, în delimitarea profilului revistei rămâne Ion Vartic.

Zenit: Grupajul dedicat Şcolii de la Geneva, nr. 5 (articole semnate de Mircea Martin, Ion Pop, Ion Simuţ, Ion Marcoş, Radu G. Ţeposu)

Nadir: Concepţia despre literatură în opera tovarăşului Nicolae Ceauşescu (nr.1, p. 5; posibil prolegomen la Nicolae Ceauşescu, critic literar, de Liviu Maliţa); “Bucuria nemăsurată însă, ca şi suferinţa nemăsurată, este şi ea o “probă”, un examen, un indice de rezistenţă a fibrei, şi nu putem fi astăzi decât mîndri că – în vîrtejul evenimentelor de atunci, după atîtea “reci” urmate de una “caldă”, “fierbinte” chiar, ce le răscumpăra copleşitor pe toate – ardeleanul “plăvan”, “capsoman” şi regăţeanul “mişculant”, “işpilant” nu şi-au pierdut totuşi capul şi măsura, şi-au păstrat treaz spiritul de observaţie, spiritul critic dacă nu şi pe cel autocritic, ....” EVRIKA! (Cornel Robu, Patrie şi “provincie” spirituală, nr. 2-3, pp. 14).

Gradul de interes pentru prezent: 8/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… coiotul Wile punând mâna pe Road Runner.

Dobrin sau Piţurcă: Dobrin driblându-l pe Dobrin.

De relansat: Horia Pop. De uitat: Dumitru Chioaru (pentru conformism), Traian Ştef (pentru conformitate).

Rating: 3 stele.

1979 Anul: 1979 se anunţă a fi, în cea mai mare măsură,

relecturi Relectură. Dai Sijie – Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză Pe lângă inevitabilele modificări pe care le imprimă lecturilor anterioare, relectura se poate constitui, la rândul său, sub învelişurile cele mai variate. Şi nu mă refer aici la faptul atât de evident (sau, într-un fel mai puţin eufemistic, la acea formulare „plată” care afirmă nestingherit) că fiecare (re)lectură e în felul ei singulară, asemeni unei reconstituiri „în orb” a textului luat în discuţie. Când spun „diferite forme” ale relecturii mă refer la distincţia care, cel puţin în cazurile fericite, ar trebui să se insinueze între parcurgerea critică, oarecum riguroasă, a unui text şi o alta, ce nu are în vedere decât plăcerea reîntâlnirii. Iar ca dovadă a existenţei acestei ultime categorii, ca argument chiar, adus în favoarea sa, se va insera aici Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză.

Unul dintre marile atuuri pe care acest micuţ roman al lui Dai Sijie le are – şi care se face remarcat, într-un mod cât se poate de firesc, încă de la o primă lectură – este uşurinţa cu care reuşeşte să „imprime” imaginea. Căci textul lui Dai Sijie va fi un text ce va vorbi preponderent prin imagini, ce va construi poveştile direct la nivelul vizualului, ce va insista, aşadar, pe latura unei receptări aproape empatice – pe linia fină unde se naşte acea complicitate între text şi cititor – neocolind varietatea cromatică, şi nici fisurile ce, la nivelul vederii, ar putea destabiliza. Şi tocmai această selecţie de la nivelul construcţiei este cea care îi dă textului, încă din start, imensa valoare expresivă de care dispune. La fel cum tot ea se va arăta şi cea care inspiră cititorului senzaţia (într-un anume fel,

atât de securizantă) de familiaritate, în reîntâlnirea cu textul. Pentru că recitind Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză apare sentimentul unui spaţiu nu atât cunoscut (fapt aplicabil la orice relectură), cât oarecum apropriat, un spaţiu întrucâtva conţinut (impregnat în memorie) şi care, la rândul său, pare deja a cuprinde, chiar a controla, sub o anumită formă, privitorul.

Iar dacă întâlnirea se produce într-o zonă atât de puţin încadrabilă, într-un spaţiu ce vizează în acelaşi timp o formă de dispută şi una, mult mai clară, de reconciliere, se poate deja intui că şi restul romanului va urma să stăruie pe latura perceptuală, desfăşurându-se gradual, fie în serii de „tablouri” ce vor introduce treptat detaliile şi elementele absente (asemeni unor reprezentări pop-art extinse sub formă de frescă şi îndulcite cromatic), fie, pe-alocuri, într-un fel de glisări cadenţate, ca în decursul fluctuant al unei sonate ce, în locul proslăvirii lui Mao, va creiona meticulos zonele line, descriptive, din poveste.

De ce, însă, toată această insistenţă pe zona vizualului – şi nu doar a vizualului, ci şi, în general, a senzaţiilor? Pentru că, cel puţin în cazul de faţă1, într-un roman care, pe lângă intriga centrală ce reuneşte în secvenţe din perioada Chinei maoiste situaţia copiilor de intelectuali trimişi la „reeducare” într-un loc neştiut de nimeni (tradus aici prin „Muntele Fenixului Ceresc”) şi povestea de dragoste dintre aceştia şi o „micuţă croitoreasă”, aşadar, într-un roman care, pe lângă toate aceste lucruri, vorbeşte despre plăcerea

lecturii, despre sonoritatea unei sonate cântate la vioară într-o noapte îngheţată şi pustie, despre fascinaţia unor filme văzute şi re-povestite în detaliu şi de nenumărate ori, reprezentarea nu se poate face decât prin imagine. Sau mai exact, printr-o multitudine de imagini miniaturale, ce ajung să se lipească unele de altele, să se substituie pe-alocuri, să se îngrămădească şi să se distanţeze, în funcţie de moment şi de intensitatea trăirii. Aşa se explică şi fascinaţia pe care o produce apariţia unui geamantan plin cu romane din literatura universală (şi asta într-o perioadă în care orice scriere ce nu aducea un elogiu comunismului era interzisă), fascinaţie ce va aluneca de la un plan la altul (iar aici îşi va avea rolul şi Balzac, în caz că va făceaţi probleme că l-am fi uitat), infestând treptat majoritatea personajelor şi, într-un mod deloc inocent, şi aşteptările cititorului. Iar importante aici nu vor fi cărţile ca atare, ci funcţia narativă a imaginii în cauză, modalitatea prin care povestea are să se insereze într-un timp deja conştient de faptul că vremea celor O mie şi una de nopţi trecuse de mult. Sau, poate, tocmai într-un timp încă necunoscânduşi propria capacitate de a reformula, printr-un intertext voalat, tocmai o astfel de posibilitate.

Pentru că, departe de a se pierde în prea-plinul unei scriituri opulente şi sufocante, „poveştile” relatate în roman se vor desfăşura tocmai printr-o astfel de manieră discursivă, colorând nopţile de insomnie şi reveriile ascultătorilor, schimbând mentalităţi şi unghiuri de vedere şi, nu în ultimul rând, conturând noi universuri.

Iar acea putere de fascinaţie emisă de lectură va reveni adesea în text (la fel de bine ca şi în afara lui) prin intermediul acelor mostre vizuale – filmuleţe desfăşurându-se într-un ritm propriu – ce vor înfăţişa un text scrijelit cu precauţie pe o piele de oaie, povestea unui personaj de roman întinsă pe durata câtorva nopţi, strategiile maniace de a ascunde şi transporta o carte dintr-un loc în altul.

Iar dacă cititorul ar fi deja tentat să viseze cu ochii deschişi, în aşteptarea unei noi lecturi, dacă simte deja dorinţa de a mângâia şi numai cu privirea coperţile celor mai dragi cărţi, numi rămâne a spune decât că orice fascinaţie poate ascunde şi o parte mai sumbră, că premisele nu duc întotdeauna la rezultatul scontat. Nu vă voi vorbi despre sfârşitul cărţii (sfârşit care, de la o lectură la cealaltă, mi se ştersese, se pare, parţial, din memorie), ci voi lăsa un loc gol, un spaţiu alb în care să se poată insera, în linişte, fisura. [spaţiu alb........]

1 Aici, fireşte, relectura îşi arogă dreptul unei percepţii individuale, a unor selecţii ce îi sunt, în cea mai mare măsură, proprii. Şi, tot în aceste condiţii, îşi arogă şi dreptul la subiectivitate. Cu toate riscurile pe care le implică.

Diana Mărculescu

8

echinox

INCREDIBILA ŞI TRISTA POVESTE... un an al răsturnărilor. Nu se prăbuşeşte numai monarhia din Iran, ci şi o serie întreagă de sisteme de valori. Emil Cioran publică Écartèlement, iar filmul Apocalypse now (ecranizarea superbului roman Heart of darkness al lui Joseph Conrad) primeşte Palm d’or la Cannes şi Oscarul pentru cea mai bună imagine.

La noi : Marius Ţeicu, Lumina vieţii.

La ei: Pink Floyd lansează albumul The Wall.

La ceilalţi: Anul Caprei de Pământ, un an în care apetitul pentru consolidare şi necesitatea inovaţiei îşi dispută permanent întâietatea.

Mişcări de trupe: Eugen Axinte, Silvia Balea, Nicolae Băciuţ, Mircea Benţea, Radu Câmpeanu, Ion Mureşan, Klaus SchneiderClerji.

Identitate: An ce joacă în mare măsură rolul unui spaţiu de întâlnire (se regăsesc în paginile revistei poezii de Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Matei Vişniec, Ion Mureşan). 1979 înclină către un Echinox echilibrat. Remarcabilă este apariţia unor texte de referinţă precum cel al lui Radu G. Ţeposu (Gâlceava poetului cu poezia); de asemenea, locul permanent ocupat de poezie în cadrul revistei. Marele defect este că modelul ales pentru primul număr ajunge să servească drept tipar pentru întregul an, iar Echinoxul din echilibrat ajunge la nr 11-12 să arate de-a dreptul încremenit.

Zenit: „Cum a fost anul, bun sau rău? A fost bun până la urmă; a apărut Echinoxul.”(Aurel Şorobetea).

Nadir: „Nu cei ca tine, cei ca mine şi mai presus/de mine, nu tu, tu eşti mult mai prejos, eşti/prejosul prejosului şi-asta fiindcă eşti mediocru, nu prost” (Aurel Pantea).

Gradul de interes pentru prezent: 5/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… căţelul gras din 2 stupid dogs, care în ciuda oricărei tentaţii preferă să îşi păstreze lentoarea.

Dobrin sau Piţurcă: scor egal.

De relansat: Radu G. Ţeposu.

De uitat: Ion Bucşa.

Rating: 2 stele.

1980 Anul: În 1980 se împlinesc 2050 de ani de la formarea primului stat dac centralizat şi independent sub conducerea lui Burebista; are loc desfăşurarea celui de-al II-lea Congres al Consiliilor populare, iar Echinoxul sărbătoreşte.

La noi: Margareta Pâslaru, Lasă-mi toamna, pomii verzi!

La ei: Queen, Another One Bites the Dust.

La ceilalţi: Pe 22 mai 1980, în Japonia, este lansat jocul video Pac-Man, cu celebrele personaje Blinky, Pinky, Inky şi Clyde. Dar Monkey, din profilul astrologic al acestui an, este “personajul” care reuşeşte cel mai abitir să seducă, să stârnească admiraţie şi să facă în aşa fel încât lumea, în urma lui, să vorbească despre el.

Mişcări de trupe: Gheorghe Achim, Marius Lazăr, Flore Pop. Identitate: Revista se leagă în continuare de numele: Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic. Numere consistente, cu abordări sobre, dar nu aride şi nici preocupate de tematici anume. Eclectice, dar creative şi deschise către interdisciplinaritate şi literatură universală.

Zenit: Alexandru Vlad, Discurs inocent asupra prozei scurte.

Nadir: Nicolae Băciuţ: “Cum i se potrivesc lui

Nichita Stănescu următoarele versuri care îmi aparţin <Unde se termină singurătatea,/începe poezia>?

Nichita Stănescu: Nici nu pot să spun că mi se potrivesc, pentru că nu mi-ar fi plăcut să le scriu.“ (dintr-un interviu cu Nichita Stănescu realizat de Nicolae Băciuţ).

Gradul de interes pentru prezent: 14/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… şoricelul ingenios şi prietenos din Ratatouille.

Dobrin sau Piţurcă: Dobrin.

De relansat: Dorin Serghie.

De uitat: Nicolae Băciuţ.

Rating: 4 stele.

1981 Anul: Căsătoria dintre Lady Diana Spencer şi Charles, Prinţ de Wales.

Se lansează postul tv MTV (Music Television).

Trupele sud-africane invadează Angola.

Antigua şi Barbuda devin independente faţă de Marea Britanie. Dan Andrei Aldea, chitarist al formaţiei Sfinx, cere azil politic şi se stabileşte în Germania.

La noi: Ştefan Hruşcă, Imn vizionar.

La ei: Kim Carnes, Bette Davis Eyes.

La ceilalţi: Anul Cocoşului părăsit de găină, dar bucurându-se că este reificat.

Mişcări de trupe: Virgil Leon, Lucian Ştefănescu.

Identitate: Politicul mitizat şi totuşi poezia.

Ca deviză: nu dezamăgiţi comunismul! Ca realizare: texte teoretice plicticoase, asortate cu avânturi socialiste şi literatură subnutrită.

Nu creditez deloc Echinoxul din acest an.

Zenit: Radu G. Ţeposu, Poezia unei promoţii.

Nadir: Vasile Puşcaş, Făurirea PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN – moment de seamă în istoria României (până la urmă nu îi obliga nimeni să scrie).

Gradul de interes pentru prezent: 6/20.

Dobrin sau Piţurcă: Un Piţurcă politizat; Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Lolek şi Bolek au devenit pionieri!

De relansat: Silvia Balea.

De uitat: Vasile Puşcaş.

Rating: 1 stea.

1982 Anul: Gabriel Garcia Marquez ia Premiul Nobel pentru Literatură.

Richard Nixon vizitează România. Sonda sovietică Venera-14 aterizează pe Venus.

Helmut Khol devine Cancelar al Germaniei. Italia învinge Germania de Vest cu 3-1, câştigând Campionatul Mondial din Spania. Moare Radu Petrescu.

La noi: Corina Chiriac, Îţi mulţumesc.

La ei: Joan Jett & The Blackhearts, I Love Rock 'N Roll.

La ceilalţi: Anul 1982 este, în Zodiacul Chinezesc, anul Câinelui de Apă, cu alte cuvinte, un an al controverselor şi scindărilor, dar şi al armoniei, în manifestările ei de natură casnică. Idealismul este starea providenţială în acest an, caracterizat prin posibilitatea restabilirii valorilor.

Mişcări de trupe: Ioana Bot, Corin Braga, Ruxandra Cesereanu, Dayana Frăţilă, Daniela Fulga, Artur Larion, Liviu Maliţa, Ovidiu Coriolan Pecican.

Identitate: Anul 1982 este anul debuturilor,

în paginile Echinoxului, ale multor nume promiţătoare, devenite între timp adevărate staruri de main-stream ale scenei filologice autohtone. Se simte aşadar o reîmprospătare la nivel de limbaj, dar şi la nivel conceptual, o anumită detaşare de angajamentul politic promovat în decada anterioară. Se scriu articole bine documentate, se abordează zone neexplorate ale literaturii universale, se polemizează. Revista e vie, interesantă, plurivocală. În acest an se conturează o serie de voci critice care „vor confirma”.

Zenit: „Nu m-a preocupat niciodată ceea ce se numeşte documentare, pentru că atunci când am pornit să-mi întâlnesc iubita nu mi-a venit ideea că aş putea să mă documentez în problemele dragostei, nici când am suferit un grav accident n-am avut în gând să experimentez problemele vieţii şi ale nefiinţei...

Am înţeles de timpuriu că un poet, orice ar face, nu poate trăi decât înlăuntrul poeziei, aşa cum cu toţii trăim, de vrem sau nu, înlăuntrul atmosferei (...)”- Mircea Horia Simionescu în dialog cu Mircea Nedelciu.

Nadir: „Despre Virgil Raţiu M. se poate scrie, vorba poetului, nu-i aşa? ’cu colţul inimii’. El nu e dintre aceia care bat cu insistenţă pe la toate uşile de redacţie, nu-şi strigă fiecare nou poem în stradă, deşi el (poemul) se face dintrun brutal pact cu realul”, Nicolae Băciuţ.

Gradul de interes pentru prezent: 10/20: există texte teoretice încă afabile, dar şi destul balast căzut în desuetudine. Fifty-fifty.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Nancy Francis din Copiii de la 402, o fetiţă mândră, lăudăroasă uneori, acidă alteori, esenţialmente capabilă de orice sacrificii pentru a deveni “populară” şi pentru a se face auzită. Perseverează în ciuda eşecurilor care survin în urma ataşamentului pe care-l are faţă de ea Polly McShane, “turnătoarea” tocilară a clasei.

Dobrin sau Piţurcă: Dobrin, într-o fază inhibată.

De relansat: Cronicile de teatru şi muzică jazz.

De uitat: Rubrica Ancheta noastră - ilizibilă, de cele mai multe ori.

Rating: 3 stele.

1983 Anul: ARPANET începe să utilizeze Internet Protocol, creând Internetul. În SUA se transmite ultimul episod din serialul M*A*S*H*, devenind cel mai vizionat episod tv din istorie. Se deschide Tokyo Disneyland. În revista "Science" apar primele publicaţii privind descoperirea virusului ce cauzează SIDA. La noi: Vasile Şeicaru, Aruncarea în valuri.

La ei: The Smiths, This Charming Man. La ceilalţi: Anul Mistreţului de Apă - stă sub semnul tentaţiei de a întrece măsura, de a depăşi bunul simţ sau de a fi copleşiţi de mersul evenimentelor.

Mişcări de trupe: Aurel Codoban, Ion Hirghiduş, Ioan Aurel Pop, Cristina Tătaru.

Identitate: An al schimbării - de uitat. Un Echinox impus politic şi comunist. După apariţia primelor 3 numere, Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic sunt daţi afară de la conducerea revistei, în locul trioului fiind adus Aurel Codoban.

Zenit: Dorin Serghie, Viaţa ca un glonţ răcoros (nr. 3).

Nadir: "Într-o lume total compusă din paradoxuri, drumul înapoi nu este posibil fără să te pomeneşti că ai luat-o într-o altă

direcţie, nu tocmai înainte, ci undeva unde era imposibil să ajungi dacă ai fi vrut s-o faci."

(Scurtă Proză Scurtă , Alina Nelega, nr. 4) Gradul de interes pentru prezent: 2/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Oaia la oraş (Sheep in the Big City).

Dobrin sau Piţurcă: Piţurcă all the way.

De recuperat: Aurel Antonie.

De uitat: Alina Nelega.

Rating : 1 stea.

1984 Anul: Nu este vorba de romanul lui George Orwell, ci despre anul 1984 al Revistei Echinox, dominat de prezenţa – fotogenică, de altfel – protectoare a luptătorului revoluţionar Nicolae Ceauşescu. Anul a fost îmbelşugat. La olimpiada de vară din Los Angeles sportivii români au cucerit 20 de medalii de aur, 16 de argint şi 17 de bronz. E inaugurat oficial Canalul Dunăre-Marea Neagră. În rest, Franţa învinge Spania cu 2-0 şi câştigă Euro 84, iar cosmonautul sovietic Svetlana Savitskaia a devenit prima femeie din lume care a efectuat o ieşire în spaţiu. Ah, da, şi moare Michel Foucault, filosof francez. Totodată, Amza Pellea îşi lansa discul (vinil) Momente Vesele 3.

La noi: Dorel Livianu, Căsuţa noastră (cuibuşor de nebunii); Gică Petrescu, Du-mă acasă măi tramvai(ule).

La ei: Prince, When doves cry; Tina Turner, What's love got to do with it.

La ceilalţi: Anul şobolanului de lemn, ceea ce e destul de bine, pentru că şobolanii sunt fermecători, plini de imaginaţie, foarte inteligenţi mai ales în domeniul finanţelor, şi când se hotărăsc să realizeze ceva nimic nu le stă în cale deşi au o predispoziţie spre comoditate (cu excepţia comodităţii, nu ştiu dacă restul se aplică în cazul nostru).

Mişcări de trupe: Karlheinz Gierling, DanEugen Raţiu.

Identitate: Tern, îngălbenit la propriu şi la figurat, încărcat cu texte ce vorbesc despre spiritul singular al vremii. Echinoxul din acest an are, din când în când, nişte străluciri autentice în articole ce seduc cititorul prin tematică, dar nu şi prin stil şi abordare. Astfel, găsim articole interesante despre Harold Pinter, Samuel Beckett şi un editorial mare pe literatura Science-Fiction. În rest citim despre „concepţia ştiinţifică, realistă a tovarăşului Nicolae Ceauşescu asupra strategiei dezvoltării economico-sociale a ţării” care „are rolul determinant în edificarea socialismului în ţara noastră” şi altele asemenea. Multe.

Zenit: Dare de seamă pentru tânăra generaţie de la Echinox într-un interviu cu Ion Cristoiu – „în publicistică talentul se verifică pe deplin numai atunci când omul este pus să facă reviste.” Totodată, „spiritul creator al unei reviste este, fără îndoială, funcţie a epocii în care fiinţează.”

Nadir: Un poem de Toma Roman intitulat sugestiv Paradoxul măcelăririi, în care aflăm despre drama unei vaci: „sfredelit e de burghiu/ ochiul vacii încă viu/ peste botul respectuos/ stele lunecă în jos//să refuze nu se poate/ mici pieţele curate/ noaptea pentru consacrare/ în oceane planetare.”

Gradul de interes pentru prezent: 7/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Heidi, fetiţa munţilor.

Aparent inocentă, cu spirit frenetic şi optimist, revoluţionar chiar, dar care pur şi simplu nu e

echinox

9

INCREDIBILA ŞI TRISTA POVESTE... credibilă pentru că e fetiţa munţilor şi pentru că locuieşte cu bunicul ei (ştim noi cine e bunicul aici) departe de lumea civilizată.

Dobrin sau Piţurcă: the ultimate Piţurcă, deşi pe alocuri se iţeşte personajul schizoid şi mai salvează situaţia...

De relansat: Marin B. Marian.

De uitat: Dayana Frățilă.

Rating: 2 stele.

1985 Anul: Mike Tyson debutează la profesionişti printr-un knock-out în prima repriză. Nava Rainbow Warriors, aparţinând Green Peace, este scufundată în larg, intenţionat, de către serviciile de informaţii franceze, ucigând un fotograf, declanşând astfel un crunt scandal mediatic şi diplomatic.

Gorbachov devine liderul Rusiei, iar Africa de Sud legalizează căsătoriile inter-rasiale. Apare prima versiune de Microsoft Windows. În data de 17 decembrie încetează din viaţă Liviu Rusu, psiholog, istoric literar şi estetician. La 7 ianuarie se naşte Bănel Nicoliţă.

La noi: Compact, Fata din vis.

La ei: U.S.A. for Africa, We Are the World (We Are the Children).

La ceilalţi: Anul Bivolului de lemn este anul care favorizează disciplina şi obedienţa, munca şi perseverenţa. Niciun succes nu are prea mari şanse de a apărea dacă nu sunt respectate aceste principale criterii. Un an ideal pentru rutină, pentru păstrarea statusului anterior intrării în acest an. Cel puţin asta spune zodiacul chinezesc.

Mişcări de trupe: Eugen Băican, Ioan Cercel, Sanda Cordoş, Puiu Hiticaş, Cristina Müller, Felicia Sicoie, Adrian Sîrbu.

Identitate: Un Echinox academic şi asumat, rareori ludic. De remarcat sunt dosarele consistente dedicate lui Eminescu şi Rebreanu.

Zenit: „Reporter: De ce nu joacă Florian Pittiş aşa des în filme?

Florian Pittiş: Pentru că nu se tunde.

Reporter: Ăsta nu cred că-i un motiv...

Florian Pittiş: Este motivul cel mai important...”

Nadir: „Se poate spune despre Poet că el seamănă cu suferinţele lui Osiris risipit în lume şi că dorinţa lui de a se întregi este căutarea în lucruri a ceea ce încă nu este sau a ceea ce încă vrea să fie.” - Ion Hirghiduş Gradul de interes pentru prezent: 8/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Eustache (Eustace) din Courage the Cowardly Dog. Pentru că e plictisit şi conformist. Tot din plictis.

Dobrin sau Piţurcă: O sinteză de Rodion Cămătaru, Claudiu Răducanu şi Pippo Inzaghi.

De relansat: Daniela Fulga.

De uitat: Nimeni. Cei ce trebuiau uitaţi au fost uitaţi deja. Cine? Nu mai ţin minte.

Rating: 3 stele.

1986 Anul: Catastrofa de la Cernobîl. Dezastrul navetei spaţiale "Challenger". Nenorocirea Barcelonei trebuia să poarte un nume: Helmut Duckadam. Constantin Noica publică Scrisori despre llogica lui Her Mess.

Vede lumina nopţii Laurenţiu Malomfălean,

actual redactor, fir al Ariadnei pentru cei lezaţi. Apare propunerea de proiect „Bogdan Odăgescu” - din motive obiective, se amână începerea lucrărilor cu peste un an.

La noi: Angela Similea, Nu-mi lua iubirea.

La ei: Berlin, Take my breath away.

La ceilalţi: Anul Tigrului focos, născut pentru a face totul, plin de entuziasm, posesor al unei stări electrizante pentru cei din jur, generos şi neconvenţional. Cică.

Mişcări de trupe: Letiţia Ilea (sub numele Letiţia Olariu), Tudor Iosifaru, Mircea Ţicudean.

Identitate: Trăsătură de bază: subţirimea, şi la propriu şi la figurat; economia mijloacelor de biblie citită cu lupa, preferinţa pentru grupaj, sinteză şi rezumat, absenţa graficii. Oboseală, frică sau neputinţă.

Zenit: Despre gustul estetic sau critica gustativă...

„Vă propun, dar, un joc, un exerciţiu: acela de-ai clasifica pe scriitori [...] conform senzaţiei gustative pe care v-o suscită: dulce(ag), dulce-amar, amar, (ne)sărat, acru, iute, fad, ([...]), zaharisit, crud, macru, dietetic, rôti à point, «în sînge», fezandat; ca şi pe critici, dacă vă surîde, în gurmanzi, gourmets, frugali, inapetenţi... [...].

Bon appétit!” (Gheorghe Grigurgu intervievat de Şerban Foarţă, nr. 5, pp. 6) Nadir: Dimitrie Cantemir, „«cocon» al condeiului neamului său” (Denisa Legenda[!], Dimitrie Cantemir şi înţelepciunea neamului său, nr. 1-2, pp. 8) Gradul de interes pentru prezent: 4/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Jerry, prins .

Dobrin sau Piţurcă: Piţurcă. Altfel cum?

De relansat: Iulian Boldea, Dan Raţiu, Cristina Müller.

De uitat: Eugen Băican, Liviu Zăpârţan.

Rating: 1 stea jumate.

1987 Anul: Dacă putem uita faptul că tabloul Floareasoarelui al lui Van Gogh a fost vândut cu 39,85 milioane de lire sterline, nu vom putea uita că The Last Emperor ia Oscarul pentru cel mai bun film. Şi nici că în acelaşi an, în Cluj-Napoca, se dă în folosinţă prima linie de tramvai. La vârsta de un an, Diana Mărculescu face pentru prima dată cunoştinţă cu focul prin intermediul lumânării de pe tort. Consecinţele s-au arătat a fi, totuşi, neglijabile.

La noi: Mirabela Dauer, Te-aştept să vii.

La ei: Def Leppard, Hysteria.

La ceilalţi: Anul Iepurelui (aici ajunge să vă gândiţi la principalele trăsături ale patrupedului, iar „prognoza” pentru anul în discuţie va începe să prindă contur).

Mişcări de trupe: Andaluna Borcilă, Nora Rebreanu Sava, Dan Şăulean.

Identitate: Un an cu o vizibilă dorinţă de inovaţie, care însă nu reuşeşte să se sustragă frecventelor poticniri. Nu trebuie, în nici un caz, omise poemele lui Cristian Popescu ce figurează în nr. 3-4 (chit că îngropate printre alte texte), nici „convorbirea duplex” dintre Mircea Nedelciu şi Alexandru Muşina din acelaşi număr. De altfel, acest 3-4 este singurul care rămâne aproape integral în picioare. În rest, pentru câteva traduceri din Cortazar, Carpentier şi Borges se poate aminti şi nr 6-7, iar în nr. 5 se găsesc Fragmente dintr-un pseudojurnal de Şerban Foarţă. Atât.

Zenit: Gheorghe Crăciun, Cine eşti tu?

Nadir: Numărul 2 (număr dedicat integral

U.T.C.-ului).

Gradul de interes pentru prezent: (pentru textele amintite mai sus, care nu însumează, din păcate, decât o mică parte din revistă) 7/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Courage the cowardly dog (pentru curiozitatea ce sfârşeşte de fiecare dată prin a-i provoca o spaimă cumplită şi o dorinţă nemăsurată de întoarcere la conformism).

Dobrin sau Piţurcă: un Dobrin uşor sedat.

De relansat: Mircea Ţicudean.

De uitat: Letiţia Olariu.

Rating: 2 stele şi jumătate.

1988 Anul: 1988 arată că la americani a venit “fericirea”.

Antidepresivul Prozac, o dată introdus pe piaţă în acest an, devine foarte repede cel mai bine vândut medicament pentru tratarea depresiei. Şi tot fericire a însemnat pentru unii, încheierea războiului dintre Iran şi Irak. Cristina Miloş împlineşte vârsta de 3 ani.

La noi : Mihaela Runceanu, Cât aş fi vrut să te chem.

La ei : Sade, Paradise.

La ceilalţi : La jocurile olimpice din anul 1988, care au avut loc la Seul, coreenii au interzis carnea de câine. Participanţii au fost anunţaţi în avans că nu se vor putea ospăta din carnea cunoscutului animal. Dar câinele nu egalează dragonul sub semnul astrologic al căruia stă acest an. Iată partea plină a paharului.

Mişcări de trupe : Sorin Mitu.

Identitate: Revista se leagă de numele lui Aurel Codoban. Este de remarcat mutarea de accent de pe articole ce vizează probleme de literatură cu limbajul aferent acesteia către un teritoriu politic cu limbaj şi argumente ideologice. Caracterul Echinoxului în acest an este unul teoretico-filozofic. Atât cât se poate.

Zenit: Simona Popescu, Poezia ca instinct de conservare si model de comportament.

Nadir: “Aşa-i găsesc, în fiecare sâmbătă, întrun loc fără oră exactă: redacţia ’Echinox’.

Aşa-i găsesc de ani de zile aceiaşi (chiar dacă alte nume şi-au făcut loc într-o nouă casetă redacţională) şi nici n-aş putea să mi-i închipui altfel” (Simona Secherneş) Gradul de interes pentru prezent: 6/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Pitt din South Park, plictisitor şi conformist.

Dobrin sau Piţurcă: Piţurcă.

De relansat: Dan Şăulean.

De uitat: Marius Oprea.

Rating: 2 stele.

1989 Anul: Căderea comunismului în România (ori poate nu!). În toamnă, Codoban e dat afară de la Echinox şi înlocuit cu Mircea Goga, dar din fericire nu mai apare nici un număr până la Revoluţie. Akihito devine împărat al Japoniei după decesul împăratului Hirohito. Aceasta a marcat sfârşitul Erei Shōwa (1926 - 1989) şi începutul Erei Heisei (1989 prezent). Marius Conkan, în vârstă de un an, o privea pe mama sa cum întinde, în plină iarnă, rufe pe sârmă, vorbind despre revoluţie. Din cauza interdicţiei bunicilor, Bogdan Odăgescu ratează şansa de a deveni erou al Revoluţiei.

La noi: Alexandru Andrieş, La Telejurnal.

La ei: Chicago, Look Away.

La ceilalţi: Anul Şarpelui care va părăsi Edenul.

Mişcări de trupe: Laura Pavel, Antoanela Pogăcean.

Identitate: Eclectism multidezvoltat şi “conştiinţă angajată”. Un Echinox care presimte izbucnirea unei revoluţii, dar are încă unele reţineri. Texte de genul "aşa nu" amestecate cu texte de genul "it's so good!", într-un decor tensionat şi confuz.

Zenit: Alexandru Muşina, Unde se află poezia?

Nadir: Nora Rebreanu, Restaurarea mitului în istorie.

Gradul de interes pentru prezent: 6/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Tom aleargă după Jerry având în mână steagul ciopârţit al României.

De fapt, asta visa Tom, în timp ce sforăia în sala de şedinţe Echinox.

Dobrin sau Piţurcă: Media geometrică dintre Piţurcă şi Dobrin.

De relansat: Laura Pavel.

De uitat: Gheorghe Postelnicu.

Rating: 1 stea.

1990 Anul: Plin de evenimente.

Prima mineriadă: Peste cinci mii de mineri din Valea Jiului sosesc în Capitală în urma apelurilor lansate în mass-media de către preşedintele Ion Iliescu. Liderul sud-african, Nelson Mandela, este eliberat din închisoare, după 27 de ani petrecuţi în arest. Este lansat telescopul Hubble. A doua mineriadă: la Bucureşti sosesc circa 4.000 de mineri din Valea Jiului. Mihail Gorbaciov este ales primul preşedinte executiv al Uniunii Sovietice. Mineriada din iunie 1990: începutul represiunii violente a ceea ce s-a numit "Fenomenul Piaţa Universităţii", şi cea de-a treia mineriadă. A fost scrisă prima pagină World Wide Web cunoscută. Olga Ştefan şi familia se mută pe strada Turnătorului.

La noi: Gabriel Cotabiţă, Prima iubire şi ultima.

La ei: Madonna, Vogue.

La ceilalţi: Este Anul Calului de Metal, un an în care lucrurile încep să se mişte cu o viteză uimitoare. Ritmul alert şi schimbările de perspectivă sunt principalele trăsături ale lui 1990, din perspectiva zodiacului chinezesc.

Mişcări de trupe: Radu Afrim, Adriana Elena Cean, Anton Horvath, Cornel Vâlcu.

Identitate: Echinoxul din 1990 este într-o situaţie relativ ambiguă: Aurel Codoban se desparte de Echinox, considerând că revista trebuie să aparţină exclusiv redactorilor studenţi. Noul redactor-şef va fi Dan Şăulean.

Se resimte buimăceala ulterioară evenimentelor din 1989, aşa că multe dintre textele prezente alunecă pe panta manifestelor, a afirmării unei identităţi aflate într-un stadiu recuperatoriu.

Se alocă mult spaţiu textelor-proiect. Apar însă şi studii pertinente, înaintând în două direcţii: redescoperirea unor autori canonici şi descoperirea, interpretarea, popularizarea chiar a literaturii tinere sau aproape tinere (generaţia `80).

Zenit: Traducerea Ioanei Bot din „Eşecul culturii” de Jean-Francois Revel.

Nadir: „Scoase limba şi-şi mângâie buzele umede şi reci. Parcă-i apă sărată, gândi, şi o durere ascuţită îi silui creierii, silindu-i să geamă”, Adrian Suciu.

Gradul de interes pentru prezent: 15/20 (sunt texte foarte bine scrise, bine argumentate, interesante atât la nivel de formă, cât şi la nivel

10

echinox

INCREDIBILA ŞI TRISTA POVESTE... de conţinut. Remarcabilă atenţia şi fidelitatea lecturii autorilor optzecişti).

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Mr. H. din 2 Stupid Dogs, personaj factotum, cu un psihic labil: în spatele maturităţii asumate de-a nu cădea în derizoriul post-revoluţionar, printre rânduri se simt destule puseuri nervoase. Aşadar, în grila frazei-cheie a lui Mr. H, Echinoxul din 90 pare să spună mereu: "Well isn't that cute? But it's wro-o-o-o-o-ng!!

Dobrin sau Piţurcă: Ambii, alternativ.

Rigiditatea şi creativitatea sunt dozate în mod egal.

De recuperat: Ancheta/dosarul dedicat textualismului românesc.

De uitat: Articolele cu tentă socială.

Rating: 3 stele şi jumătate.

1991 Anul: Se sfârşeşte Pactul de la Varşovia. NASA trimite nava Lunar Prospector pentru a detecta existenţa apei îngheţate pe suprafaţa lunii. Partidul Comunist Sovietic îşi suspendă activitatea şi are loc dizolvarea oficială a Uniunii Sovietice. Freddie Mercury, solistul formaţiei Queen, anunţă că are SIDA, în următoarea zi stingânduse din viaţă. Apare filmul "Tăcerea mieilor" şi ecranizarea animată "Frumoasa şi Bestia".

Mirela Dimitriu frecventează grădiniţa cu program prelungit… toţi ceilalţi copii sunt mai mari decât ea cu doi ani. La serbare joacă rolul unei flori albastre. Horea Poenar împlineşte 18 ani.

La noi: Loredana, Dacă pleci.

La ei: Nirvana, Smells Like Teen Spirit.

La ceilalţi: Anul Caprei de Metal - un an al artiştilor, în care oricine îşi va permite să aibă capricii sau iluzii, atât timp cât se realizează echilibrul între starea de veghe şi cea de vis.

Influenţa Metalului creşte gradul de încredere în propriile forţe şi în valoarea propriului talent.

Mişcări de trupe: Alexander Baumgarten, Daniel Necşa, Carmen Varfalvi-Berinde, Paul Vasilescu.

Identitate: E perioada Dan Şăulean, ce se face simţită în aerul revistei prin aerul entuziast şi eliberator. Deşi încă deficitar din punct de vedere grafic, Echinoxul se bucură de articole ce promovează noua stare de spirit prin conţinut şi model discursiv.

Zenit: Natură statică - Radu Afrim (nr. 3-4).

Nadir: "perlele şi vinul/ au iarăşi căutare/ mi-a spus într-o seară/ mama-mare" (Într-o seară, Robert Ştefan, nr. 7-9).

Gradul de interes pentru prezent: 12/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Peter Pan, pentru că echipa îşi formase o lume în care domnea libertatea imaginaţiei şi scrierii.

Dobrin sau Piţurcă: Dobrin – pentru că, în sfârşit, se desprinde de monotonia şi atitudinea încorsetată din perioada comunismului.

De recuperat: Maria Elena Ganciu.

De uitat: Robert Ştefan.

Rating: 4 stele.

1992 Anul: An furtunos şi destul de fructuos pentru Echinox, lume nouă, subiecte noi şi mai puţin spirit revoluţionar. În timp ce noi semnam tratate de prietenie, colaborare şi bună vecinătate cu Bulgaria, Republica

Kârgâzstan şi Kazahstan, pe stadionul Wembley din Londra se desfăşura un mare concert în memoria lui Freddie Mercury. Tot în acest an, românii au obţinut 8 medalii (4 de aur, 6 de argint şi 8 de bronz) în cadrul Jocurilor Olimpice de la Barcelona. Danemarca învinge Germania cu 2-0, câştigând Euro 92 şi, last but not least, l-am canonizat pe Ștefan cel Mare în timp ce alţii au constituit Uniunea Europeană.

Primele lecturi ale lui Robert Moscaliuc: Lampa lui Aladin, Harap-Alb, subtitrarea de la reluările Dallas.

La noi: Laura Stoica, Focul; La ei: Eric Clapton, Tears in heaven; Guns`N`Roses - November Rain; Nirvana - Smells like Teen Spirit.

La ceilalţi: Anul maimuţei de apă, numit şi anul tuturor posibilităţilor, al invenţiilor şi al tuturor inovaţiilor, ceea ce e foarte.

Mişcări de trupe: Orlando Balaş, Valentin Naumescu, Gabriel Năsui, Carmen Negulei, Cristina Alexandra Pop, Luminiţa Urs. Identitate: Un Echinox colorat (coperţile sunt colorate, la fel şi paginile din mijlocul revistei) ce analizează probleme de identitate şi autenticitate ale spiritului românesc. Un val furtunos de traduceri şi pagini în limbi străine, plus suplimente gen bibliotecă de buzunar, cu pagini pe care le poţi decupa şi împături pentru a forma o carte, primele anchete în ceea ce priveşte starea universităţii precum şi tratarea unor probleme politice de ordin naţional.

Zenit: interviu cu Eugenio Coseriu, în acelaşi spirit identitar acum la aniversare – „limba maternă, chiar dacă trăieşti într-o ţară străină, [...], rămâne totuşi în conştiinţă, o duci cu tine în amintire, în tot ceea ce ai învățat când erai copil”.

Nadir: un articol deosebit de interesant (lugubru chiar), intitulat sugestiv Testul Sărutului, al cărui autoare (Monica Gheţ), după ce enumeră câteva întrebări filosofice cu privire la taina sărutului, ne face următoarea mărturisire – „îmi amintesc un test pe care-l aplicam în adolescenţă persoanelor abia întâlnite. Eram sub influenţa unei vizite la secţia Anatomie patologică a facultăţii de medicină. În lăzi mari cu formol, zăceau cadavre pregătite pentru disecţie. Am început să verific nivelul de spiritualitate al indivizilor din jur, după posibila sau imposibila imagine a scufundării acestora în formol. Dacă-mi reuşea (imaginea), persoana nu merita prea multă atenţie.”

Gradul de interes pentru prezent: 13/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi…

Miaunel şi Bălănel, combinaţie reuşită de inteligent şi conservator.

Dobrin sau Piţurcă: the absolute Dobrin, Echinoxul pulsează de vitalitate şi nou.

De relansat: Alexander Baumgarten.

De uitat: Monica Gheţ.

Rating: 3 stele şi jumătate.

1993 Anul: Bill Clinton şi Vaclav Havel sunt aleşi preşedinţi. Primul atac asupra Wall Trade Center din New York, în care mor 6 oameni şi sunt răniţi peste 1.000. Nelson Mandela primeşte Premiul Nobel pentru pace.

Se naşte Internetul. Hotelul unde este cazat traducătorul turc al Versetelor Satanice, Aziz Nesin, este aprins de către un grup de islamişti radicali, după câteva ore de asediu. Aziz Nesin reuşeşte să scape, însă 37 de oameni ard

de vii. Din cu totul alte motive, mor Federico Fellini şi Frank Zappa. Apare primul post privat de televiziune din România, intră în vigoare T.V.A.-ul şi liberalizarea completă a preţurilor. Frontul Democrat al Salvării Naţionale îşi schimbă denumirea în Partidul Democraţiei Sociale din România (prima schimbare de blană). Se naşte Ionela, surioara lui Marius Conkan. Acesta va avea cu cine să se joace şi să se bată de acum înainte. Bogdan Odăgescu demască misiunea conspirativă „Moş Crăciun”.

La ei: Mădălina Manole, Să nu mă minţi.

La noi: Radiohead, Creep.

La ceilalţi: Anul Cocoşului de apă. După astrologi, anul Cocoşului este un an în timpul căruia trebuie să evităm agitaţia excesivă, un an în care trebuie să fim atenţi cu raportul detalii-întreg. Şi să ne ferim de opulenţă.

Mişcări de trupe: Maria Elena Ganciu, Liliana Truţă.

Identitate: Un Echinox zgribulit, dar provocator. Un MetaEchinox decadent, cu gândul la Epoca de Aur a revistei, angoasat de moştenirea pe care trebuie să şi-o asume.

Dosarul „Criza Echinoxului?” este ilustrativ.

Cu toate acestea, redacţia pare să găsească nodurile din papura literaturii, într-un mod dezinvolt şi degajat.

Zenit: „Ne vom alinia cerinţelor occidentale, vom avea calculatoare, xeroxuri, faxuri. Păcat că nu avem oameni” (Daniel Neacşu).

Nadir: „Echinoxul e sublim, chiar dacă n-a încetat încă să apară” (Orlando Balaş).

Gradul de interes pentru prezent: 14/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Butters din South Park („Cut it out you guys! If I do that, my parents are going to ground me!”).

Dobrin sau Piţurcă: 90% Dobrin.

De relansat: Radu Afrim. Ca poet şi cronicar (de toate cele).

De uitat: Masochismul „decăderii Echinoxului”.

Rating: 4 stele.

1994 Anul: Genocidul din Rwanda.

Masacrul din Hebron. Planeta Jupiter este lovită de 21 de fragmente mari din cometa ShoemakerLevy 9, într-un interval de 6 zile. Referendum în Republica Moldova numit La sfat cu poporul, privind posibila unificare cu România; majoritatea votanţilor au răspuns cu „da” pentru independenţa Republicii Moldova. Biserica anglicană a acceptat şi femei-preot, pentru prima dată în ultimii 460 de ani. Nelson Mandela devine primul preşedinte de culoare al Africii de Sud. Este publicată o scrisoare a fostului preşedinte american Ronald Reagan prin care anunţă că suferă de boala Alzheimer. Woodstock '94 începe la Saugerties, New York – aniversarea a 25 de ani de la Woodstock '69. Se publică romanul Un sfert de veac în Echinox. Laurenţiu Malomfălean absolvă clasa I (summa cum laude).

La noi: Dan Bittman, Dincolo de nori.

La ei: Ace of Base, The Sign.

La ceilalţi: Anul Câinelui lemnos, progresist, orientat spre succes, cautător non-stop al absolutului, având flerul de a exploata tot ceea ce acumulează pentru a se proteja de viitor.

Mişcări de trupe: Cornel Ban, Adrian Tudurachi.

Identitate: Stil academizant. Eseuri structurate,

numere tematice. Revistă de cultură, nu glumă. Revistă de CULTURĂ, doar. Ilizibilitate potenţială. Grupuri de pretenţii, nu de interese studenţeşti. Altfel zis, Complexul de Superioritate Tandemică Borbély-Braga.

Zenit: Numărul aniversar Echinox 25.

Nadir: Traducerile din grupajul marinoic O biografie a ideii de UNU. Mult mai operativ ar fi fost o bibliografie a… de la pitagoreici la Doru Pop. Oricum, apreciem prezenţa particulei „O” pe frontispiciu.

Gradul de interes pentru prezent: 9,876543210/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Dexter plângând-o pe Dee Dee, sora lui dezinvoltă, jucăuşă, vie.

Dobrin sau Piţurcă: Piţurcă / Piţurcă / Piţurcă.

De relansat: Carl Gustav Jung.

De uitat: Sigmund Freud.

Rating: 6 stele.

1995 Anul: Un an gri-închis.

1995 este anul morţii lui Emil Cioran şi Gilles Deleuze şi acelaşi în care un cutremur cu magnitudinea de 7,3 a făcut 6434 de victime în Japonia. Asta pe lângă faptul de a fi fost desemnat „Anul internaţional al toleranţei”.

Diana Mărculescu, actual redactor, învăţa la ora de Cunoaşterea mediului înconjurător că pământul e rotund. Mirela Dimitriu câştigă premiul pentru cea mai bună prezentare la concursul „Miss Primăvara”, organizat de clasa a II-a B. La noi: Loredana & Direcţia 5, O fată singură-n noapte.

La ei: The Smashing Pumpkins, Bullet with butterfly wings.

La ceilalţi: Anul Porcului în zodiacul chinezesc – un an de trecere, fluctuant, ce pune un punct final şi apasă tasta enter. Un fel de uşă dublă între două încăperi.

Mişcări de trupe: Andrei Goţia, Rareş Moldovan, Adrian Papahagi.

Identitate: Numere tematice, obosite încă de la primele pagini. Un Echinox ce se bazează pe forţa şi rigurozitatea textului academic, pierzând din vedere senzaţia de asfixie pe care urmează să i-o provoace cititorului. Desigur, articole interesante există, însă cu greu pot fi ele reperate în tăvălugul de informaţie ce nici măcar în paginile de cronică nu trădează tema respectivului număr. Astfel în numarul 6-7-8-9 (dedicat nouăzecismului) paginile de cronică, devenite „Dicţionar de cărţi” ocupă nu mai puţin de 25 de pagini. În concluzie – idei bune sunt, dar nevalorificate.

Zenit: „Pe televizorul alb-negru/ Oamenii se văd albi şi negri” (Ioan Buteanu – Tehnica poartă vina) *aici ar trebui adăugat, într-o paranteză, faptul că versurile sunt relevante şi pentru „încadrarea” cromatică a Echinoxului ’95.

Nadir: „Zglobiile buci rozalii cârlionţi/ biscuiţi lapte şi miere castele/ ciupituri chicoteli îngrămădite/ în preajma Mielului.” (Doru Pop – Amintiri).

Gradul de interes pentru prezent: 9,5/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Brain (Pinky and the Brain).

Adică excesiv de multă metodă şi aproape o claustrare a spaţiului de mişcare. O inteligenţă sufocată de ermetism.

Dobrin sau Piţurcă: Piţurcă încercând să-l intimideze pe Dobrin: consecvenţa uimitoare într-o singură direcţie pe care încearcă să o

echinox

11

INCREDIBILA ŞI TRISTA POVESTE... ducă la desăvârşire, încercând să (se) convingă de faptul că şi repetarea aceleiaşi mişcări este în fond tot o formă de inovaţie.

De relansat: Adrian Tudurachi.

De uitat: Adrian Papahagi.

Rating: 2 stele şi jumătate.

1996 Anul: În 1996 au avut loc două naşteri care dacă nu au dispus de forţa unei explozii, cel puţin au distras lumea de la monotonie: înfiinţarea Fundaţiei Echinox şi naşterea lui Dolly the sheep, primul mamifer clonat dintr-o celulă adultă. Viitorul părea pe atunci foarte promiţător. Bănuim că în ambele cazuri. Din cauza unei note de 8 la Caligrafie, Bogdan Odăgescu ratează premiul I în clasa I. Lumea nu va mai fi la fel.

La noi: Gabriel Cotabiţă, Raiul e pe pamânt.

La ei: Eric Clapton, Change the World; Phil Collins, Dance into the Light.

La ceilalţi: Anul prosperităţii, al ordinii, şarmului, dar şi al atrocităţilor, ocultismului şi războiului, pentru că 1996 este Anul Şobolanului pentru chinezi.

Mişcări de trupe: Sanda Cârstina, Ioana Cistelecan, Ştefan Dărăbuş.

Identitate: E construită cu suportul direcţiunii: Ştefan Borbely şi Corin Braga. Şi numerele acestui an respectă ordinea şi coerenţa unor teme în jurul căreia se grupează toate articolele.

Textele sunt lungi, aride, tehnice, greu de citit şi neavantajate de grafică.

Zenit: articolul despre confruntarea de paradigme Postmodernism vs. Integralism (C. Vâlcu).

Nadir: “Calitatea de membru sau membru susţinător al Fundaţiei Echinox va fi recunoscută prin atribuirea unei diplome (sperăm: frumoase). (…) Vă invităm, prin urmare, să vă afiliaţi Fundaţiei Culturale Echinox, marcând în acest fel continuitatea unei solidarităţi intelectuale neestompate de curgerea anilor.”

(Ion Pop) Gradul de interes pentru prezent: 9/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… vecinul maşinilor din Cars care trezeşte în fiecare dimineaţă maşinilevecine arborând steagul Americii, în timp ce în fundal acestea aud imnul Americii cântat de Jimi Hendrix. Maşinile îl imploră pe vecin să oprească muzica, dar acesta le răspunde: “respect the elders, man, respect the elders!”

Dobrin sau Piţurcă: Monoton, tehnic, fad, deci Piţurcă.

De relansat Ştefan Dărăbuş.

De uitat: Andrei Goţia.

Rating : 2 stele şi jumătate.

1997 Anul: Diana, Prinţesă de Wales, este dusă la spital, după un accident de maşină petrecut la scurt timp după miezul nopţii în tunelul Pont de l'Alma din Paris. A fost declarată moartă în 31 august, la ora 4 dimineaţa. În Burkina Faso a fost revizuită Constituţia adoptată la 11 iunie 1991. Pugilistul american, Mike Tyson, a fost retras temporar din meciurile de box, ca pedeapsă pentru faptul că, înainte cu câteva zile, îl muşcase pe Evander Holyfield de ureche. Din cauza unei note de 7 la Muzică, Bogdan Odăgescu ratează premiul I în clasa a II-a. Începe să se obişnuiască.

La noi: Vama Veche, Nu am chef azi.

La ei: Elton John, Candle In The Wind 1997.

La ceilalţi: Anul Bivolului castrat, care vrea să devină pasăre.

Mişcări de trupe: Roxana Din, Laura LazărZăvăleanu, Gabriel Marian, Iuliu Raţiu.

Identitate: obsesii de tipul Braga & Co, texte uneori aride, alteori de-a dreptul fascinante.

Lăsaţi fantasmele să iasă din voi! Obiecţiile după parcurgerea infernului şi purgatoriului.

So, Echinoxul din anul acesta pare scris de înţelepţii din limbul lui Dante.

Zenit: Corin Braga, Eidola; Rareş Moldovan, Herman Hesse, dublul, Călin Teutişan, Ipostaze ale reflectării sau despre dublul textual.

Nadir: Andrei Goţia, Candidaţi la eroism.

Gradul de interes pentru prezent: 14/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Un hibrid între Doc Croc şi Yoyo din Simsala Grimm, adică între savantul dornic de peripeţii şi măscăriciul care gafează de multe ori.

Dobrin sau Piţurcă: Un Dobrin cu ochelari.

De relansat: Corin Braga!!! (în cazul în care ne împrumută sala unde au loc sedinţele din consiliu ) De uitat: Ioan Augustin.

Rating: 4 stele şi jumătate (în vederea aceluiaşi împrumut).

1998 Anul: Un număr de 19 ţări europene, între care şi România, semnează, la Paris, Protocolul privind interzicerea clonării umane – primul text de drept internaţional constrângător elaborat în acest domeniu. Scandalul Lewinsky: la televiziunea americană, preşedintele Bill Clinton neagă că a avut "relaţii sexuale" cu fosta angajată de la Casa Albă. Jose Saramago primeşte Premiul Nobel pentru Literatură. Este fondată Google Inc. Tabloul lui Vincent van Gogh, Portretul artistului fără barbă, este vândut la licitaţie pentru suma record de 71,5 milioane de dolari. Filmul “Titanic” primeşte 11 Oscaruri, generând o întreagă isterie. “My Heart Will Go On” devine, vremelnic, imnul neoficial al planetei. Primele lecturi despre reîncarnare şi alte ciudăţenii filozofice pentru Cristina Miloş, care primeşte de la profa de matematică două cărţi, una cu titlul Reîncarnarea şi cealaltă, Parabole contemporane, după ce, în prealabil, i s-a oferit Legendele Olimpului. Olga Ştefan, Bogdan Odăgescu şi Marius Conkan schimbă prefixul.

La noi: Holograf, Ţi-am dat un inel; B.U.G. Mafia şi Loredana Groza, Ridică-mă la cer.

La ei: Savage Garden, Truly Madly Deeply; Aerosmith, I Don’t Want To Miss a Thing.

La ceilalţi: Zodiacul Chinezesc vede în anul 1998 întruparea feroce a Tigrului de Foc: inspiră impulsivitate, dezastre, anxietate, ideea unor schimbări dramatice şi irevocabile.

Mişcări de trupe: Ovidiu Mircean, Constantin M. Răduleţ.

Identitate: Aflat sub auspiciile gândirii fantasmatice a celor doi redactori - Corin Braga şi Ştefan Borbely - Echinoxul anului 1998 este unul paradoxal: încercând să iasă, oarecum, de sub represaliile acidităţii devenite proverbiale şi să adopte o ţinută de mai mare calm, lux şi voluptate, asigurată de iniţiativa coerentizării prin lansarea de numere tematice, cunoaşte încă mici răbufniri energice, de multe ori tributare unei estetici auto-referenţiale, ceea ce îi imprimă atât caracterul ludic (valorizat pozitiv şi exploatat, de multe ori, aşa cum

se cuvine), dar şi o mai puţin confortabilă atitudine schizoidă: paginile ample dedicate studiilor de psihanaliză şi poetică a imaginarului se întâlnesc, contrapunctic, cu fragmente diaristice, autointerogative, nu întotdeauna mizând programatic pe savoarea deliciilor spontaneităţii.

Zenit: „Scriitura nu este neapărat sinceritate; nici poezia, nici proza nu e o descriere sau o spunere a propriilor tale opinii. Intri într-un mecanism literar supraindividual, şi culmea este că nu neapărat spunerea sinceră ne face să comunicăm. Şi oricum nu în literatură.

Există la un moment dat un nivel calitativ al spunerii în care intri în rezonanţă cu ceilalţi şi pe care toţi ceilalţi îl înţeleg, să nu te recepteze de fapt. Literatura este o spunere la un anumit nivel al intersubiectivităţii. Adică eu nu mă adresez sincer ţie, sau ţie, sau ţie, ci din fiecare prind câte ceva. Eu însumi cad rob acelei bune spuneri, eu însumi mă bat cu propriul meu text, ca să încap şi eu în el.” (Ion Mureşan) Nadir: „Iubirea noastră/ s-a consumat demult./ Acum nu ştim ce să mai facem/ şi dăm vina pe câine” (Mara Stanca) Gradul de interes pentru prezent: 10/20: este clară intenţia de generalitate şi universalvalabilitate a conceptului echinoxist din 98.

Multe dintre texte sunt, într-adevăr, recitibile „cu folos” zece ani mai târziu. E interesant de văzut în ce măsură s-au concretizat previziunile, mai mult sau mai puţin prudente, ale echinoxiştilor care abordează noua sensibilitate literară ce „răsărea” la orizont cu un deceniu în urmă. Totuşi, există o contrapondere a acestei aparente actualităţi: numărul despre bursierii români la Paris conţine, într-adevăr, unul dintre cele mai puţin inspirate dosare din istoria Echinoxului.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Naruto, din seria manga omonimă. Personajul, un post-puber cu probleme de personalitate, coleric şi impulsiv, este, în fapt, reîncarnarea unui animal-totem cu proprietăţi hipnotice şi o forţă intrinsecă greu de stăpânit: vulpea cu 9 cozi. Naruto este scindat între dorinţa confruntării cu demonii prozaici ai adolescenţei şi instinctul războinic dezvoltat pe fundalul chakrei foarte puternice şi foarte greu de controlat al animalului care îl locuieşte. Întrebarea-provocare a parcursului său existenţial: cum pot aceste puseuri de egoism/narcisism să fie eradicate în vederea eliberării identităţii celei autentice? Echinoxul 98 ipostaziază, într-un fel, metamorfozele şi questa lui Naruto.

Dobrin sau Piţurcă: Dobrin e strategul, Piţurcă, supraeul.

De recuperat: Tiberiu Rus, din a cărui teză de doctorat s-a publicat o mostră în numărul 1-2-3.

De uitat: Dosarul “Bursieri români la Paris”, din numărul 10-11-12.

Rating: 3 stele: ar putea fi 4 dacă barocul n-ar da în rococo.

1999 Anul : În războiul din Kosovo, NATO atacă pentru prima dată o ţară autonomă; la câteva luni, mai apoi, Iugoslavia semnează tratatul de pace cu NATO. În America are loc masacrul de la liceul Columbine. Lance Armstrong câştigă primul Tur al Franţei. Are loc o eclipsă totală de soare vizibilă din Europa şi Asia. Este anul filmelor americane: "American Beauty", "În mintea lui John Malkovich", "Al

şaselea simţ", "Fight Club" şi "The Matrix". Viaţa cu Mirela Dimitriu la 12 ani. Profil mate-info.

La noi: Andre, Liberă la mare.

La ei: Creed, Higher.

La ceilalţi: Anul Iepurelui de Pământ - lipsa problemelor sau provocărilor majore nu este un motiv pentru a pierde din tonusul necesar supravieţuirii şi progresului; există pericolul de a deveni prea indulgenţi sau de a vă lăsa luaţi de valul odihnei.

Mişcări de trupe: Casandra Cristea, Ioan PopCurşeu, Ştefana Pop-Curşeu, Cristina Sărăcuţ.

Identitate: Un an destul de sec, lipsit de creativitate zburdalnică, caracterizat de numere dedicate Monstrului şi Femeii (ironică alăturare), precum şi de cele in memoriam Marian Papahagi, Liviu Petrescu, Radu G. Ţeposu. Echinoxul este nostalgic, frustrat şi obositor de tematic.

Zenit: Ursitoarele (Anca Haţiegan, nr. 10-12) Nadir: The Monstrous Cinderella (Mihaela Mudure, nr. 4-6).

Gradul de interes pentru prezent: 8/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Corpse Bride, rezultanta numerelor in memoriam şi celui dedicat femeii.

Dobrin sau Piţurcă: Piţurcă blocat în bibliotecă.

De recuperat: Gelu Stănculescu.

De uitat: Mihaela Moga.

Rating: 2 stele şi jumătate.

2000 Anul: Putin este ales preşedinte. Preşedintele Germaniei, Johannes Rau, îţi cere în mod public iertare poporului evreu pentru Holocaust, iar Michael Schumacher câştigă al treilea titlu mondial în Formula 1. Pentru România, 2000 a fost un an cu pierderi: Mircea Zaciu, critic şi istoric literar, Ioan Alexandru, poet, Dem Rădulescu, actor, Laurențiu Ulici, critic literar. Robert Moscaliuc este ales în trupa de teatru a şcolii; se pregăteşte să joace Othello, dar e repartizat în rol de figurant.

La noi: Valahia, La mare, la soare (fetiţele sunt goale).

La ei: Bon Jovi, It's my life; Matchbox Twenty, Bent; 3 Doors Down cu Kryptonite.

La ceilalţi: Anul dragonului, an al spiritului neîmblânzit, al fericirii şi al euforiei, anul dictonului „totul sau nimic”. Anul dragonului este totodată un an al maniacilor (nu ştiu dacă al monomaniacilor), al schimbărilor şi al finalizării unor proiecte uitate.

Mişcări de trupe: Anca Haţiegan.

Identitate: un Echinox serios, atât din perspectiva temelor abordate, cât şi din perspectiva cantităţii de scriitură. Unele – majoritatea de fapt – articole se întind pe pagini întregi şi sunt pur şi simplu greu de citit, prea obositoare pentru ochi, grafica aproape că dispare din cauza textului scris la o scară minusculă. O altă bilă neagră e reprezentată de textele gen comentariu literar sau referat de seminar aruncate pretutindeni.

Zenit: „why Godot? why not? [...] where Godot? coming soon to a WALL near you. [...] when Godot? whenever. and last but not least, why Godot? because spelled backwards it reads TO DOG.” Şi restul articolelor în limba engleză, plus piesele într-un act.

Nadir: un text lung, ce are ca titlu Comentariu Litera, şi care începe cu următoarea propoziție – „...e unul din cei mai mari scriitori ai literaturii

12

echinox

INCREDIBILA ŞI TRISTA POVESTE... române contemporane”. Şi apoi continuă cu: „s-a născut la 1 iunie 19... în Bucureşti, de ziua copilului, motiv pentru care vocaţia sa ludică (ne spune critica psihologizantă) poate fi uşor explicată.”

Gradul de interes pentru prezent: 8/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Horton, din filmul animat Horton Hears a Who!, un elefant mare şi gras.

Dobrin sau Piţurcă: the ultimate Dobrin cu o burtă mare datorată cantităţilor imense de bere şi a dozelor multiple de idealism estetic preluat din Alchimistul.

De relansat: Ştefana Pop. De uitat: Eleonora Balea.

Rating: 2 stele.

2001 Anul: Se pun bazele Wikipedia, fără de care documentarea pentru acest grupaj ar fi durat cel puţin triplu. Au loc atentatele teroriste de la 11 septembrie.

Trei săptămâni mai târziu, Statele Unite şi Marea Britanie invadează Afganistanul.

Pentru prima oară de la Nero încoace, Olanda legalizează căsătoria între persoane de acelaşi sex. Pe data de 1 aprilie. În iunie, o rachetă americană loveşte un teren de fotbal în Irak, ucigând 23 de persoane şi rănind 11. Meciul a fost anulat, urmând a se disputa pe o dată stabilită ulterior.

Domeniul .ro este înregistrat. De 1 mai, Vladimir Voronin, preşedintele comunist al Republicii Moldova, vizitează România.

Pentru că data de 1 aprilie era deja luată.

Din acelaşi pachet de evenimente, în perioada 25-27 octombrie 2001, Preşedintele României, domnul Ion Iliescu, merge în Spania, la Madrid, unde participă la lucrările Conferinţei Internaţionale privind Tranziţia şi Consolidarea Democraţiei, organizatã de Fundaţia pentru Relaţii Internaţionale şi Fundaţia Gorbaciov. Pe data de 1 decembrie se împlineşte exact un an de la ultima serbare a Zilei Naţionale a României, ocazie cu care sunt declamate numeroase discursuri. Olga Ştefan nu ştie încă de existenţa Echinoxului.

La ei: 3rei Sud Est, Te voi pierde.

La noi: Eminem, Stan.

La ceilalţi: Anul şarpelui de metal. Sub semnul şarpelui s-au născut Bob Dylan, J. F. Kennedy, Greta Garbo şi Pablo Picasso. Tot sub această zodie au debutat ca redactori Cosmin Perţa şi Ştefan Manasia. Din surse sigure (şi totuşi anonime), şerpilienii doresc să cucerească planeta. Unii au reuşit deja.

Mişcări de trupe: Victor Dietrich, Ştefan Manasia, Cosmin Perţa, Călin Petrar, Marius Voinea.

Identitate: O medie ponderată între rubrica „Antiuniversitaria” şi falsul boem de cafenea.

O revistă primitoare, o gazdă bună. Guralivă, însă extrem de simţită.

Zenit: Ancheta dedicată criticii, din numărul 3-4, precum şi dosarul dedicat poeziei contemporane, din numărul 7-9.

Nadir: Articolul despre manele al Casandrăi Cristea din numărul 5-6.

Chiar nu era nevoie de o poziţie oficială pe această temă. Pe acel petic de pagină încăpeau vreo două poezii.

Gradul de interes pentru prezent: 15/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Stewie din Family Guy. Intelectual, matricid, cu un simţ al umorului

tipic britanic.

Dobrin sau Piţurcă: Piţurcă pufăind o pipă în calitate de antrenor.

De relansat: Frazele marqueziene ale lui Ovidiu Mircean în paginile revistei.

De uitat: Frazele marqueziene ale lui Ovidiu Mircean cu prea multe sau prea puţine subiecte.

Rating: 3 stele şi jumătate.

2002 Anul: Caragiale. Rebelii ceceni ocupă un teatru din centrul Moscovei luând aproximativ 700 de ostatici. Elveţia renunţă la neutralitate şi se alătură Naţiunilor Unite.

Se desfăşoară, la Cluj, în perioada 3-9 iunie, prima ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, primul festival din România destinat exclusiv lung-metrajelor. And so on.

Teatralisme sau încurcând iţele cu Puck (apud Anca Haţiegan). Laurenţiu Malomfălean, actual redactor, e admis în cimitirul tinereţii sale.

La noi: Animal X, Să pot ierta.

La ei: Red Hot Chili Peppers, By the Way. La ceilalţi: Anul Calului apos, chibzuit, echilibrat, adaptabil, care gândeşte în perspectivă şi decide în retrospectivă. Cică.

Mişcări de trupe: Alex Cistelecan, Anca Roxana Mihalache, Vlad Roman, Aura Ţeudan, Diana Veza, Nicoleta Bechis.

Identitate: Cuvântul bazal: dezinvoltură.

Despre Majuscule şi colapsul filosofiei. Texte croite la şcoala ludicului, farsei şi ironiei – casă bună cu seriozitatea grupajelor, mai mult sau mai puţin atractive, dar consistente. Deschidere, parcă prea mulţi colaboratori. Totodată, cad ultimii stropi de culoare, la propriu; ce-i drept, la figurat se vor (tot) înmulţi.

Zenit: Caietu’ lui Curşeu (pentru curajul autenticităţii şi multe altele).

Nadir: “La noi înjurătura nu e întotdeauna luată în serios… poate fi şi o…figură de stil, un fel de glumă… câteodată combinaţiile de cuvinte sunt aşa de hazlii, încât nici nu mai sună a înjurătură …ca şi aici: fata înjură acul de mamă, pentru că el e sursa durerii… e un fel de răzbunare copilărească… îl trimite la origini, îi anulează existenţa, astfel anulează într-un fel şi durerea…“... ( S c r i m i t u r i l e Valentinei Pauză, în nr. 4-5-6, pp. 18) Gradul de interes pentru prezent: 16/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Píkachu, cu buline şi cu fulgere şi cu detonatorul ascuns în zâmbet.

Dobrin sau Piţurcă: Dobrin ratând autogolul.

De relansat/recitit: Alex Cistelecan, Vlad Roman, Diana Veza.

De uitat: Anca Roxana Mihalache, Laura Husti-Răduleţ.

Rating: 4 stele.

2003 Anul: Despre 2003 nu sunt prea multe de precizat.

Memoria îl păstrează încă suficient de viu, atât datorită laturii sale dark (cum ar fi invazia Irakului din martie), cât şi pentru lansările cinematografice de tipul The Last Samurai, Elephant sau The Matrix Revolutions.

Diana Mărculescu învaţă primul ei cuvânt în limba finlandeză. Bogdan Odăgescu absolvă ciclul gimnazial şi invers.

La noi: O-zone, Dragostea din tei.

La ei: JET, Are you gonna be my girl; O-zone,

Dragostea din tei.

La ceilalţi: Anul Caprei de Apă, un an ce se anunţă prosper, având totuşi o uşoară înclinaţie către pesimism şi dizarmonie.

Mişcări de trupe: Gabriel Dombri, Ilinca Domşa, Melania Duma.

Identitate: Echinoxul pare să fi ajuns în punctul în care experimentează jocul cu identitatea. Nu foarte proporţionat (există momente în care se pierde în texte ce par a nu cunoaşte nişte limite decente de încadrare) reuşeşte să îşi seducă cititorii atât prin selecţii tematice pertinente, cât şi prin abordarea unor scriituri versatile şi jucăuşe. Iar dacă ne găsim în imposibilitatea de a defini Un Echinox (opac, docil, uniform), atunci putem să ne încredem în intuiţia că avem de-a face cu un Echinox caleidoscopic.

Zenit: Bruce Lee îl bate pe Sadam sau cei 9 cavaleri ai generaţiei ’80 (Cosmin Perţa).

Nadir: „Asta e poezia, băga-mi-aş picioarele/ în mama dracului/ ei de alcătuire tutti-frutti” (Lucian Perţa) ...şi tot aici – grafica înfiorătoare a numărului 1-2-3 care a făcut lectura câtorva texte aproape imposibilă.

Gradul de interes pentru prezent: 13,5/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Scrat (veveriţa din Ice Age) – ceea ce înseamnă un Echinox dinamic, curios, inventiv, mereu în căutarea a ceva inedit, fapt ce nu îl scuteşte, totuşi, de anumite surpări de teren, de posibile poticniri şi goluri rămase neumplute.

Dobrin sau Piţurcă: Dobrin. Deşi pe-alocuri (ca orice om, nu?) uită să mai revină din pauză.

De relansat: Nicoleta Bechiş.

De recitit: Lavinia Branişte.

Rating: 3 stele şi jumătate.

2004 Anul: Anul Internaţional al Orezului - Naţiunile Unite împotriva sărăciei şi malnutriţiei devastatoare.

Dar, din păcate, aceste Națiuni Unite nu pot face ca anul 2004 să fie mai puţin încărcat de atentate, explozii, accidente feroviare etc. Este un an trist… Şi asta şi pentru că este anul morții lui Ray Charles. Cristina Miloş este admisă la Facultatea de Litere, în urma susţinerii scrise a unui lucrări despre arta poetică la Eminescu. Bogdan Odăgescu îşi mută studiile de la Beclean la Bistriţa. De la real la bilingv. De la plapuma călduroasă la maşina de ocazie matinală. De la 22 de grade la minus 12. Adică 34 de grade.

La noi: Provincialii, Aproape de cer.

La ei: U2, Vertigo (“Turn it up loud, captain!/ Lights go down/ It's dark/ The jungle is your head/ Can't rule your heart/ I'm feeling so much stronger/ Than I thought/ Your eyes are wide/ And though your soul/ it can't be bought/ your mind can wander”).

La ceilalţi: Anul Maimuţei (cei care se nasc în acest an sunt isteţi, originali şi inventivi).

Mişcări de trupe: Andrei Simuţ, Alex Goldiş, Cosmin Borza, Claudiu Turcuş.

Identitate: În 2004 Echinoxul porneşte cu stângul. Dintr-o prea mare dorinţă de actualitate, se opreşte la a conţine cronici întrun procent de aproximativ şaptezeci la sută.

Dar se redresează pe parcurs. Devine ludic, creativ, realmente actual, echilibrat şi asumat.

Zenit: Numărul 7-10. Deşi tematic, este foarte bine organizat grafic, substanţial, serios şi îndrăzneţ în adordări, preocupat de o problemă (încă) de mare actualitate: postmodernismul.

Nadir: Poemul Odă muncii (Ştefan Manasia).

Gradul de interes pentru prezent: 17/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Oblio, personajul din The Point, care s-a născut cu capul rotund, în timp ce toţi ceilalţi aveau capetele ascuţite (asta pentru ultimul număr al anului).

Dobrin sau Piţurcă: un Dobrin ce se trage din Piţurcă. Începe pasele cu stângul, dar va ajunge să joace în stilul lui, cu dreptul.

De relansat: Florina Ilis.

De uitat: Am uitat.

Rating: 3 stele.

2005 Anul: Decesul Papei Ioan Paul al II-lea. Cântăreţul american Michael Jackson a întârziat 90 de minute la procesul în care a fost acuzat de abuz sexual asupra unui minor şi şi-a făcut apariţia în pijama, declarând că îl doare spatele şi vine de la spital. Premiera spectacolului Don Quijote, în concepţia regizorală a lui Dan Puric şi interpretarea companiei de Teatru Passe–partout Dan Puric.

De Crăciun, Marius Conkan va deveni iubitul Io(a)nei, unul din personajele poeziei sale.

Relaţie cu final telenovelistic.

La noi: Morandi, Beijo (Uh La La).

La ei: Green Day, Boulevard of Broken Dreams.

La ceilalţi: Anul Cocoşului bosumflat, adică al unui cocoş care nu mai luptă pentru găină, ci e hotărât să scrie literatură.

Mişcări de trupe: Valentin Derevlean, Andrei Doboş, Marius Lobonţiu, Adriana Stan, Radu Toderici, Carmen Muntean.

Identitate: şuncă de teribilism şi literatură pisată sau aici începe băşcălia! Texte consistente care pot ţine de foame unui cititor gurmand. Avem "di tăte", aceasta pare să fie deviza Echinoxului din acest an, de la aperitive infantile, până la poezii şi cronici de calitate.

Zenit: Vlad Mureşan, Nihilismul inimii, Cosmin Perţa, Literatura română faţă cu valoarea.

Nadir: La radio se anunţă ploi, Melania Duma.

Gradul de interes pentru prezent: 11/20.

Dobrin sau Piţurcă: Taekwondo între Piţurcă şi Dobrin.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi... Petunia care îi mănâncă ochiul lui Giggles în Happy Tree Friends.

De relansat: Alexandra Cătană.

De uitat: Cristian Gligor.

Rating: 2 stele şi jumătate.

2006 Anul: Anul internaţional al deşerturilor şi al deşertificării Anul Rembrandt, celebrând cea de-a 400-a aniversare a naşterii lui Rembrandt Harmenszoon van Rijn, marele pictor olandez al secolului XVII. Anul Mozart, celebrând a 250-a zi de naştere a compozitorului austriac Johann Chrysostom Wolfgang Amadeus Mozart. Anul Benjamin Franklin, celebrând a 300-a aniversare a naşterii lui Benjamin Franklin, politician, om de ştiinţă american. Anul Henrik Ibsen, comemorând 100 de ani de la moartea dramaturgului norvegian Henrik Ibsen. Anul Tesla, celebrând a 150-a zi de naştere a binecunoscutului electrotehnician Nikola Tesla. Anul ignaţian, comemorând 450 de ani de la decesul lui Ignaţiu de Loyola şi 500 de ani de la naşterea lui Francisc Xaveriu, ambii sfinţi ai Biseicii Catolice. Anul Decebal în România, comemorând 1.900 de ani de la

echinox

13

INCREDIBILA ŞI TRISTA POVESTE... sfârşitul tragic al regelui dac, Decebal. Apare la editura Vinea volumul de debut al Olgăi Ştefan, încă indisponibil în librăriile din Cluj.

La noi: Simplu, Oficial îmi merge bine.

La ei: Placebo, Infra-red.

La ceilalţi: Anul Câinelui de Foc: un an în care toate par să fie obţinute foarte uşor, urmând ca, în logica aceleiaşi labilităţi şi a aspectului “de-a gata”, să şi dispară. Chinezii păreau, totuşi, încântaţi de o atare predicţie...

Mişcări de trupe: Sabina Andron, Alexandra Costandache.

Identitate: În 2006, revista Echinox, avându-l pe Horea Poenar ca director şi pe Marius Lobonţiu în calitate de redactor-şef, are toate atributele minimalismului: e mai puţin stufoasă, mai la obiect, mai puţin interesată de ornamente şi mai tentată să ofere injecţii decât tratamente elaborate. Se acordă multă atenţie fenomenului literar al Generaţiei 2000.

Un minus pentru prea vizibila empatie faţă de congenarii scriitori. Numărul din iulie al revistei Echinox conţine un grupaj numit Starea Universităţii. În cuprins se regăsesc câteva articole de opinie semnate de studenţi şi cadre universitare, două interviuri, două pagini de „ştiaţi că“ despre Facultatea de Litere, o anchetă şi un manifest. Acest număr va atrage diverse interpretări şi izbucnirea unui scandal între Echinox, conducerea de atunci a

Facultăţii de Litere şi conducerea UBB. Zenit: “Aşa zişii milenarişti au apărut într-un moment în care opinia publică (mă rog, o parte din ea) simţea tot mai acut nevoia dispariţiei dinozaurilor, rinocerilor, oilor care prinseseră rădăcini în perioada postdecembristă şi parcă nu mai voiau să plece.”, Andrei Doboş.

Nadir: “Pe-aici se-nvârte dilema noastră şi noi ne învârtim în jurul ei. Cine ştie, se zice că ăla, de-a tot căutat, a găsit până la urmă şi sacul n-a rămas nici el fără petic la fund. Vorba aceea: unuia-i drag popa, altuia preuteasa; dar toţi merg în rai la sfântul Petrea” , Luigi Bambulea.

Gradul de interes pentru prezent: 13/20: eram în 2006, gândeam ca prin 2002 - anul României, 1969, anul Statelor Unite ale Americii.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi… Daria: nemulţumit, irascibil, taciturn, dar, sub masca afectată a ficţiunii acesteia asumate, puţin romantic, fisurat de sensibilitatea care ţâşneşte din loc în loc.

Dobrin sau Piţurcă: Echipa e în cantonament, antrenorii se relaxează, cerul e senin. Contează, aşadar?

De relansat: Andrei Doboş, când nu e poet şi scrie cu acid.

De uitat: editorialele tergiversate ale lui Marius Lobonţiu.

Rating: 3 margarete, în regim de pensiune agroturistică.

2007 Anul : Bulgaria şi România aderă la Uniunea Europeană.

Cometa McNaught, cea mai strălucitoare cometă din ultimii 40 de ani, devine vizibilă în emisfera de sud. Are loc o eclipsă totală de lună. Nava Cutty Sark (ce datează din sec. al XIX-lea) este grav avariată de foc în Londra.

Turnul Burj Dubai devine cea mai înaltă clădire din lume. „Portetul Suzannei Bloch" al lui Pablo Picasso şi tabloul „Culegătorul de cafea" de Candido Portinari sunt furate de la Muzeul de Artă din Sao Paulo. Au loc premierele filmelor: „Ratatouille“, „No Country for Old Men“, „Va curge sânge“ şi „I'm Not There“. Mirela Dimitriu intră în anul doi la facultate, târând în lesă două restanţe. Ca să nu mai spună că nu are pisică.

Bogdan Odăgescu absolvă ciclul liceal, după o susţinere orală răsunătoare pe tema cuplului în romanul Enigma Otiliei şi o lucrare scrisă impecabil despre tradiţionalism. Comisia şi-a adus aminte cu nostalgie de Nadia Comăneci la Montreal.

La noi: Holograf, Şi băieţii plâng câteodată.

La ei : Kaiser Chiefs, Ruby.

La ceilalţi: Anul Mistreţului de Foc - an bun pentru aproape toată lumea. Focul, semnul

excesului de energie (atât consumată cât şi emanată), induce o stare de permanentă agitaţie, dar şi o energie nelimitată.

Mişcări de trupe: Laurenţiu Malomfălean.

Identitate: Echinoxul arată şi „se simte“ bine, sau cel puţin aşa se prezintă la cele trei întâlniri.

Deşi numerele apar destul de rar, articolele abordează subiecte mai în pas cu timpurile, se ridică nivelul revistei fără a se atinge un elitism inaccesibil cititorului contemporan, iar grafica ajunge, în sfârşit, să fie bine realizată.

Zenit: Distopia „vânătorii“ - Lectura crâmpoţită (Laurenţiu Laur, nr. 3-6) Nadir: What happened to Modîrcă, Călin Filip (nr. 7-10) Gradul de interes pentru prezent: 17/20.

Dac-ar fi personaj de desen animat, în acest an Echinoxul ar fi... Ştrumfii - îşi împărţeau atribuţiile şi cooperau... atunci când nu se isca vreo ceartă.

Dobrin sau Piţurcă: Dobrin.

De relansat: Marius Lobonţiu.

De uitat: Călin Filip.

Rating: 4 stele.

sine, că nu există decât interpretări greşite.

Interpretarea, neputându-se desprinde de „elementul de agresiune” exercitat asupra textului riscă, după aceşti termeni, un pas ce are să îşi rateze în mod constant ancorarea, ce nu va face decât să infesteze obiectul artistic cu o formă dureroasă de irealitate. Şi totuşi, într-o uşoară contradicţie cu aceste idei, continui să cred că interpretarea (mai mult sau mai puţin corectă) rămâne necesară. Necesară atât ca lectură (iar aici, până şi deconstrucţia ar schiţa un zâmbet de pe piedestalul ei, căci şi ea, la urma urmei, nu e decât un alt fel de lectură) – iar textul/tabloul se cere în continuare citit – cât şi ca valorificare a semnificaţiilor posibile.

Nu trebuie să se producă o renunţare la nivel imaginativ, ci o modificare esenţială la nivelul acelei superficialităţi receptive ce are loc la primul contact cu Textul. A interpreta va trebui încet încet să se distanţeze de acele tendinţe asertive pe care le menţionam şi unde orice punct/linie/formă ascunde cu necesitate o simbolistică aparte. A interpreta va trebui să se constituie departe de simplul impresionism care înarmat cu câteva concepte fenomenologice prost plasate crede că oricine va putea să interpreteze orice în lipsa oricărui fundament. Şi, ca un rezumat al acestor rânduri, a interpreta va trebui să fugă cât mai departe cu putinţă de vederile deformate ; de toate acele vederi ce pretind în mod constant că observă elementul absent de pretutindeni, acel detaliu care (în fapt) nu există, dar care,

pare-se, se construieşte permanent sub ochii „ingenioşi”.

P.S. Nu zic, puteţi fi de acord sau puteţi nega pledoaria neîncheiată a acestui text. Puteţi, în cel mai fericit caz, să o continuaţi. Puteţi constitui interpretări ţinând cont de existenţa unei oarecare relaţii între un subiect şi un obiect, tot aşa de bine cum vă puteţi aroga drepturi depline în a ciopârţi identitatea textuală.

Puteţi vedea stafii acolo unde nu sunt, puteţi considera papucul de casă dintr-un anume tablou ca ascunzând prin chiar reprezentarea lui o întreagă paletă de simboluri. Puteţi vedea în Strigătul lui Munch un simplu exerciţiu plastic cum şi acest text ar putea să vă apară ca un strigăt înăbuşit între câteva pagini de revistă literară. Iar dacă e pe-aşa, fiţi pe pace, nici măcar nu veţi fi singurii.

artă Hysteria (sau textul-paranteză) În acest număr al Echinoxului, rubricii de artă i s-a făcut poftă de un discurs jucăuş-teoretic.

De un discurs care să-şi dea cu părerea, care să emită propriile sale reguli & judecăţi, care are posibilitatea de a critica de pe o poziţie privilegiată, a deţinerii tuturor (ar vrea el să creadă) argumentelor.

De altfel, discursul de faţă este unul cât se poate de cameleonic. Bântuit de o permanentă instabilitate, el are să îşi asume riscul de a ţopăi dintr-un „tablou” în altul, de a se desfăta (din punct de vedere estetic, în mod evident) acolo unde e cazul, de a rămâne cu un gust sălciu şi cu o îmbufnare prelungită acolo unde întâlneşte în drumul său discursuri nebuloase (sperăm totuşi ocazionale) – discursuri în care arta este confundată cu formulările politice, cu impresiile de tot felul şi cu un umor (?) ce pierde din vedere tocmai substanţa dezbaterii.

Mai explicit: discursul de faţă se vrea, chiar dacă numai de departe, un fel de întrupare a Strigătului. Un Strigăt ce încearcă a se sustrage agresiunilor interpretative (acelor interpretări arogante, scornite în zilele ploioase, sau la întâlnirile târzii din faţa unui retroproiector – întâlniri prelungite, în urma cărora nu rămâne decât o cumplită oboseală şi un iz al ilarităţii discursurilor rivalizând) – un Strigăt ce caută, aşadar, nu să deconstruiască cu tot dinadinsul peisajul din jurul său, ci să exteriorizeze, asemănător metodei expresioniste, câteva observaţii personale. Şi asta pentru că obiectul artistic, la fel cu textul literar, este, sub o formă

sau alta, supus interpretării. Şi pentru că, aşa cum bine ştim, nu există o interpretare corectă.

Ceea ce scapă adesea din vedere, este tocmai faptul că nu orice interpretare poate să se susţină prin argumente viabile, că nu orice interpretare (mai mult sau mai puţin originală) poate să fie acceptată (sau, mai bine zis, acceptabilă). Tendinţa generală rămâne, aşadar, una violent-asertivă, o tendinţă (de cele mai multe ori) voit autistă, ce se încăpăţânează în a atribui simboluri aiuristice, în a creea învelişurile unor înţelesuri total rupte de Text (după cum: „autorul/artistul X a avut o premoniţie extraordinară când a utilizat această « figură » de mare însemnătate în epoca noastră”; „obiectul Y devine un simbol al morţii/iubirii/[un clişeu oarecare], căci, probabil, asta a şi vrut pictorul să spună/ sugereze/transmită.”) Şi lista ar putea continua de-a lungul multor altor pagini umplânduse cu intervenţii ratate unde pictura prezintă o antiteză, unde complementaritatea ajunge o simplă „opoziţie”, singurul ei rol rămânând acela de a produce o „ruptură” de planuri (cu termenii împrumutaţi din exprimarea cuiva „părţii ăsteia i se opune partea cealaltă”) iar continuitatea, completarea reciprocă a unor elemente aparent (şi, prin urmare, doar la un nivel superficial) incompatibile devine, la fel ca mai sus, un mod de reprezentare a elementelor discordante. (And there is a long „Etc.”).

Un semi-argument şi o concluzie deschisă : Deconstrucţia afirma, foarte sigură de

Diana Mărculescu

14

echinox

antologia DESPRE ECHINOX ŞI ALŢI DEMONI

Intro Unul dintre proiectele Echinoxului care nu au văzut încă lumina tiparului (aşadar o parte a operei sale invizibile, pentru a păstra referinţa la Borges din grupajul anterior) este o antologie a revistei din 1968 pînă aproape de prezent. Nu e nevoie să subliniem importanţa unui asemenea volum. Accesul dificil la arhivă, discuţiile despre Echinox pierdute în vag, în nostalgie şi sub o culoare proiectată din prezent, toate converg înspre a face necesar acest proiect. Grupajul de faţă e într-un fel o parte a acestui proiect, o introducere. Pînă la apariţia editorială a antologiei, redacţia actuală, refăcînd prin lectură istoria concretă a Echinoxului (altfel spus ceea ce rămîne în paginile sale, dincolo de anecdotă şi de nuanţa de sepia), a ales fragmentele ce urmează. Ele nu sunt doar partea bună a Echinoxului şi nici doar cea obosită. Fără teamă de cuvinte, ele sunt Echinoxul. (Horea Poenar)

Eugen Uricaru Pe celelalte femei cum le iubeai, aşa sau aşa, şi se zvârcolea ca un şarpe alb. Călăreţu râdea şi despica în dinţi paie aspre. Începuse să-i pară rău că nu mai simţea nimic în şold, atunci era ca la început şi întotdeauna la început totul e altfel. Putea să bănuiască o mie de lucruri, fiecare în felul lui, după, cum avea chef, era ca un fel de promisiune în care credea, putea să-i satisfacă orice dorinţă pe care şi-o închipuia sau cel puţin o credea în stare, dar acum nu îşi mai dădea seama dacă senzaţia aceea l-a cuprins pe de-a întregul sau a dispărut, oricum ar fi fost îi părea rău că n-o mai deosebeşte. Îl supăra această siguranţă care exista în tot ceea ce se întâmplase de când s-a trezit cu ea căutându-l pe sub cămaşă mirosind ca toţi oamenii a câmp şi totuşi albă, ameţitor de albă. Îi plăcea să bâjbâie, să bănuie şi acum totul se dezgolise dintr-o dată şi gata „de fapt cred că pe nici una dintre alea nu le-am iubit” şi se gândi să-i facă pe plac „cum s-ar spune numai pe tine te-am iubit”. Ea îşi desfăcu părul în fânul vechi şi aproape că nu se deosebea, se gândi să-i spună că e un fel de femeie de iarbă sau aşa ceva dar nu găsi potrivit. Într-un loc găsi acoperişul spart, era din şindrilă şi lărgi gaura cu degetele, drept deasupra o stea clipocea. (Echinox, 8-9/1970) Fiecare romancier îşi doreşte cel puţin un Don Quijote, crezând că astfel va reuşi să-şi împlinească visul de creator total adevărat, şi mai ales crezut. Dar Don Quijote, în afara cazurilor clinice, nu există, şi un Don Quijote nici n-a existat. (Echinox, 8/1974) Ion Pop Caracterul aparent universal al negaţiei dadaiste nu trebuie sã inducã în eroare. Ea vrea sã spunã doar cã o anume lume, aşa cum e construitã, nu mai poate fi acceptatã în nici unul din sectoarele ei. Pe de altã parte – acesta ni se pare argumentul cel mai puternic – în domeniul poeziei, ca şi al artei în general, nu se poate realiza o operã de distrugere cu adevãrat eficientã decît cu mijloacele proprii, specifice ale artei, victoria împotriva unor formule nu poate fi obţinutã decît pe propriul lor teren. Şi de fapt, realitatea e cã dadaiştii nu s-au putut mãrgini la negarea verbalã, de manifest, ci, oameni ai condeiului, au continuat sã creeze litaraturã. O literaturã de semn contrar, o antiliteraturã, dar uzînd de mijloace specific litarare. (Echinox, 1/1968)

Nu pot pricepe, astfel gîndind, de unde atîta înverşunare a unora împotriva ideii de generaţie. E un cuvînt care pe mine nu mă face cîtuşi de puţin să mă simt oprimat, umărul de alături nu-mi stînjeneşte nici o clipă mişcarea, vocea tovarăşului de drum oferă singurătăţii mele o limită necesară şi glasului meu un adaos de orizont. E un cuvînt căruia nu-i pot găsi mai exactă echivalenţă decît în voinţa de a avea încredere: o credinţă că inerţia de atîtea ori ameninţătoare a existenţei noastre poate fi înfrîntă, că „nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit”. (Echinox, 12/1972) Roland Barthes e aici, mai mult decât oriunde, un Descartes care, fără a uita de cogitô ergo sum, îşi aduce aminte că a şi visat, şi vrea săşi mai prelungească o vreme reveria. (Echinox, 11-12/1973) Când într-un miez de iarnă, însă în prelungirea unei primăveri, a apărut Echinox-ul nici unul dintre cei câţiva foarte tineri studenţi ai Universităţii clujene nu-şi închipuia că lumea începe cu el. (Echinox, 11-12/1974) Marian Papahagi Impresioneazã de foarte multe ori linia desenului subţire şi cu mişcãri adesea decise, alteori suave ori capricioase. S-ar pãrea cã poeta îşi adunã talentul spre a desena o imagine de irealã strãvezime, dar pe mãsurã ce creionul îşi continuã drumul pe hîrtie, izbucneşte în ea o nãpraznicã dorinţã de a învãlmãşi liniile, de-a le îngroşa. Continue cufundãri şi înãlţãri, dar nu excogitate şi deliberate, ci lãsate la voia instinctului care îşi trimite impulsurile, acceptate cu o curiozitate stranie. Aceastã beţie acumulatã şi dezlãnţuitã în voia sorţii e o chemare uneori nelãmuritã, a sîngelui. Şiatunci “...oare durerea sã fie un sînge impur?”

E dimpotrivã un sînge curat, izvor al flãcãrii interioare şi materie a ei, în acelaşi veşnic drum spre purificare. (Echinox, nr. 9/1969) Când nu devin dogmă, programele critice născute din această tendinţă îşi păstrează şansa înţelegerii şi a universalităţii demersului: cu cât va fi mai personal (chiar ”inconsecvent”) cu atât mai universal, prin însăşi deschiderea sa. Şi totuşi, la ce-i bună critica? Dând socoteală despre texte, oglindă în care ele se văd, deformatoare şi totuşi, prin paradox, izbutind să fie dreaptă numai în măsura în care este deformantă, lectură inainte de toate, critica este viaţa mereu retrăită a operei.

Actualizând, gramaticalizând, verbalizând valenţele operei, ea investeşte în aceasta din urmă ceva, prin însăşi faptul că vede în text lucruri pe care, anterior, alţi cititori/critici nu le văzuseră. Creatoare în măsura în care este receptivă, critica este deci, în sensul cel mai larg, singurul teritoriu în care poate trăi opera (păstrăm evident, ocupaţia critic-cititor).

(Echinox, nr. 5/1978)

Cornel Vâlcu Vreme de ani, ea [cultura română] n-a fost altceva decât un refugiu în faţa realităţii ingrate ale istoriei, un teritoriu al eufemismului generalizat, un mod de a “supravieţui spiritual”. Ceea ce s-a uitat este, că de supravieţuit, supravieţuieşte şi râma; dar că spiritul fără verticalitate e o tristă făţărnicie. Să fim în clar: spiritul a fost torturat în închisori, dar tocmai acolo el s-a păstrat, ba chiar a crescut în toată lumina sa. Să încetăm

odată, cu confuzia aceasta grosolană de valori.

Spiritul poate creşte în noroi; dar niciodată nu se amestecă cu acesta. (Echinox, nr. 1-2/1995) Totuşi, eu nu sunt de aici. (Echinox, nr.12/2001) Modernitatea anunţă: Dumnezeu a murit.

Postmodernitatea continuă: chestiunea existenţei lui Dumnezeu a murit şi ea.

Traducerea dîmboviţeană a acestor două revelaţii, luate după ureche şi cam de-a valma: Mangafaua a plecat la Ploieşti. (Echinox, nr.710/2004) De ani întregi, cultura aceasta a fost, şi din păcate continuă să fie un soi de plăpumioară roz pe sub care s-au ascuns, înspăimântaţi de realitate, mulţi dintre cei pe care tradiţia i-a consacrat drept “adevăraţi” intelectuali: oameni fideli oricărui regim, în care talentul sofistic se îmbină cu cea mai atavică laşitate interioară. (Echinox, nr. 1-2/1995) Marcel Runcanu Vine un vînt din Bãrãgan care spalã cerul, nu mai ai nevoie de nimic… Cei de jos urlã fãrã oprire, nu ştiu ce i-o fi apucînd tocmai acuma.

Azi a fost alarmã dar n-a venit nici un avion.

Doctorul a trecut sã mã vadã şi mi-a spus sã cobor în adãpost. Am dat din cap plictisit, ştiam cã n-o voi face niciodatã. Dupã ce s-a terminat alarma a fost puţinã linişte. Ar trebui sã mã bucur, nu? (Echinox, nr. 5-6/1969) Doctorul s-a îmbãtat crunt dupã aceea şi a plîns, mã gîndeam la noaptea de afarã şi nu am observat prea bine. Cînd l-am rugat sã mã mute s-a învoit imediat. Îi era tot una dacã am sã cad odatã şi odatã de pe acoperiş. De atunci n-a mai trecut pe la mine. Mi-l închipui aşteptînd în fiecare dimineaţã sã fie anunţat cã am fost gãsit în curte. (Echinox, nr. 5-6/1969)

Olimpia Radu Îngropaţi sub fişe şi documente – care îşi au rostul lor, dar nu în presă – scriitorii de ieri apar descărnaţi şi fantomatici, lipsiţi de seva adevărului concret, care, numai el, satisface nevoia de real palpabil a publicului actual.

(Echinox, nr. 11/1972) Volumul de debut, excepţional, al lui Marin Preda, inaugura în literatura noastră un tip aparte de personaj, individul cu reacţii imprevizibile, violente, provocate de o împrejurare minoră, într-un cuvînt omul "sucit", ca şi Cănuţă al lui Caragiale. (…) Dar toate aceste personaje sînt antinaturi spontane, există o corespondenţă adîncă între impulsurile lor etice conştiente şi fiinţa biologică, trăsătură caracteristică a conceptului clasic de "schöne seele" pe care-l propunea cîndva Schiller, concept coincident fără îndoială cu omul moral reflectat de o parte a paremiologiei noastre populare. (…) Marin Preda este "scriitorul unei cărţi" sau, mai adevărat spus, autorul unei singure drame, de esenţă clasică – conflictul raţional, al omului etic împotriva întunericului din lume, a relelor obscure ce vin din instinctualitatea socială. (Echinox, nr.5/1971) O primă observaţie asupra literaturii actuale priveşte marea ei vocaţie de a-şi anexa realul, socialul. (…) refuzînd "poeticul" convenţional,

echinox

antologia scrisul frumos se resintetizează şi în epoca romantică din materiale de speţa derizoriului, într-o reluare sui-generis a esteticii urîtului.

(Echinox, nr.3/1971)

potenţialităţi deschise către viaţa autentică îl anihilează. Tragicul se mărturiseşte astfel sub aburii fascinatorii ai esteticului.

(Echinox, nr. 1-2/1970)

Ioan Groşan Cu Cervantes, literatura se află pentru prima dată în faţa oglinzii, contemplîndu-şi ironică ridurile unei premature îmbătrîniri; iar bărbierul şi preotul din La Mancha sînt primii critici foiletonişti. În Don Quijote există clar sugestia celor două dimensiuni ale acţiunii livrescului: una alienantă şi una formativă. Corespunzător acestora, se pot observa şi atitudinile autorului faţă de erou: de sancţionare, de condescendenţă ironică, dinstanţă atunci cînd – vorba lui Flaubert despre doamna Bovary – <<te simţi şi tu printre personajele lor şi parcă-ţi bate inima de emoţie sub costumele lor>>, sau admirativă, valorificatoare pentru profilul eroului, mijloc de dobîndire a profundităţii spirituale, atitudine cam în genul celei exprimate într-o cugetare a lui Thomas Mann din Muntele vrăjit: <<Întreaga civilizaţie şi desăvîrşire morală sînt născute din spiritul literaturii, care este sufletul demnităţii umane şi în acelaşi timp se identifică şi cu politica>>.

(Echinox, nr. 1-2/1977)

Ioan Moldovan „Niciodată nu se termină cina cea dulce”... am întrerupt poemul ca să scriu mamei viaţa intimă a poetului nu e nici în poem

nu e nici în scrisoare e însăşi întreruperea aceea, cred. (Echinox, 10/1979)

Cartea lui N. Tertulian demonstrează o dată mai mult că numai printr-o integrare organică a metodelor estetice marxiste în specificitatea actului critic, prin rediscutarea lor din unghiul contemporaneităţii se poate asigura viabilitatea, perenitatea concepţiei ce prezidează exemplarele sale studii. (Echinox, nr. 1/1978) Corin Braga Prin faptul că duce la limită tendinţa disociativă, deconstructivismul este mai degrabă un curent modern decât unul postmodern, mai exact, chiar acel curent prin care modernismul se sinucide teoretic, se îngroapă pe sine, servindu-se de propriile metode analitice.

(Echinox, nr. 6-7-8-9/1995) Nu a fost o criză morală, în ciuda aparenţelor care o înfăţişau ca pe o revistă în sfârşit înregimentată. Echinoxul nu s-a prostituat ideologic şi politic, nu a fost pierdut sau vândut taberei adverse, cum se putea crede la început în 1983. Sub acoperirea poate derutantă, totuşi eficace a redactorului-şef, membrii succesivi ai redacţiei au continuat să se împărtăşească din acelaşi spirit echinoxist, tânăr şi prin esenţa lui protestator, refractor la compromisul etic, la oportunism şi arivism politic. (Echinox, nr. 9/1993) Psihismul este văzut ca o succesiune orientată de sisteme pe care pulsiunile libidinale le străbat progredient, într-o ordine determinată ontogenetic. (Echinox, nr. 1-2-3/1996)

Ion Vartic Pentru omul empiric, masca e un mijloc de adaptare, dar decadentul este inadaptabil prin definiţie, dezvăluindu-şi prin mască singularitatea. O mărturisire plastică a adevărului, a fiinţei sale posedate de frumos. (...) Fizionomia incertă, ambiguă a omului decadent atestă însă involuţia. (...) Vitalul s-a desfigurat definitiv prin estetism. (...) Eroul decadent se lasă cuprins de uzura propriei sale unilateralităţi. Trăind invariabil pe o singură traiectorie, lipsa unor

Dinu Ianculescu – poet chemat de nostalgie şi halucinat de hieratica geometrie glacială a sonetului; [...] 41 de sonete, plachetă remarcabilă ce-i acordă autorului dreptul la un inel din nobila vârstă a sonetului românesc.

(Echinox, 1-2/1976) Viziunea halucinantă a unui cer mort, ritmurile funebre ale Cosmosului nu sunt decât coşmarul frumos al poetului, care nu-şi simte sinele fiinţând în el, deoarece s-a contopit cu moartea, pulverizându-se. (Echinox, 4/1974) Aurel Codoban Abordarea sociologică a operei de artă a devenit şi ea mai suplă: interesul nu se mai îndreaptă spre conţinut ci spre structura operei de artă: stadiul „sociologiei conţinutiviste” a fost depăşit. Gradul de pregnanţă al structurii, structurarea operei de artă se pune în paralel cu măsura valorii estetice şi în acest fel teoria sociologică asimilează o perspectivă axiologică.

(Echinox, nr.11-12/1974) Această continuă asimilare şi reechilibrare condiţionează şi caracterizează însăşi existenţa tradiţiei. În lipsa ei sau în cadrul unei disfuncţiuni membri unei societăţi sunt puşi brusc în faţa realităţii străine şi cel mai adesea inacceptabilă pentru ei şi... pe care îl descrie Alvin Tofler. (Echinox, nr. 12/1972) Mircea Muthu „Coordonate” morale, ca lipsa de discernămînt a omului balcanic, hedonismul său nemăsurat, „mahalagismul” acestuia ş.a., au fost puse în directă relaţie, pe undeva determinîndu-le, cu pitorescul, decorativismul, lipsa de adîncime a faptelor pe care literatura, de pildă, le converteşte în spectacol policrom. (Echinox, nr. 8/1971).

Vorbim de balcanismul unei părţi din literatura noastră pînă spre finele secolului trecut, iar în perioada modernă, adică în deceniile scurse din actualul veac – doar pe prelungiri.

Problema deci, e de a găsi nu tipare, ci filoane aorifere, subţirimi ce dau savoare şi graţie unui important sector de literatură. Nu avem intenţia să „desincronizăm” deci să optăm pentru re-întoarcerea (şi imposibilă dealtfel) a axei noastre culturale, cum ar fi spus poate Eugen Lovinescu, ci să depistăm acele elemente specifice prin care – pornindu-se, de exemplu, de la „diversitatea şi bogăţia unei rostiri în care vocabule slave, turce şi fanariote se cunosc, se încheagă într-un mozaic sclipitor, pe trunchiul unei graţii mediterane de esenţă latină” – „celula nervoasă românească” se integrează în universalitate. (Echinox, 1/1972) Andrei Marga Heidegger sprijinea analiza critică a civilizaţiei tehnico-industrială modernă pe contrapunerea

atitudinii umane active de transformare a naturii pe baza cunoaşterii ştiinţifice şi instrumentând tehnica de producţie (de „provocare”) şi atitudinii de calm senin în faţa lucrurilor („poesis”) aceasta din urmă constituind, după concepţia sa, singura salvare în faţa primejdiei pătrunderii disimulate şi tentaculare a tehnicii în toate cutele existenţei umane, identică, potrivit concepţiei heideggeriene, cu o gravă şi definitivă hipertrofie a acesteia. (Echinox, nr.

8-9/ 1977) Nevoia cooperării între oameni duce la constituirea comunicării interumane, care devinea ea însăşi condiţie necesară a cooperării.

(Echinox, nr. 10-11-12/1978) Dinu Flămând Învăţ mereu să nu pun virgulă între subiect şi predicat, să nu disting această continuitate sintactică dintre mine şi poezie, căci poezia are libertatea ei, de nestânjenit, ea poate exista şi ca o mişcare de sine, impersonală ea este înainte de toate un verb orgolios. (Echinox, nr.

10/1970) Până la acest stadiu am putea spune că poezia se studiază încă pe sine, nu este demiurgică încă, este doar „constatarea unui stil" (cum spune Blaga) şi nu producerea lui, care producere ar fi asemănătoare celor şapte zile ale Genezei. Până aici ajung poeticele, declarate sau nu, cele care există şi cele ce vor veni. Până aici e un joc periculos cu arme albe, ritualic adesea, dar concret în ansamblul său. Până aici înregistrăm ceea ce-a fost, înregistrăm cultura şi faptul ei de poezie. Între fapte pe unele le uităm, pe altele le scoatem la lumină. (Echinox, nr. 10/1970) Există de fapt critici şi critici, chiar dintre cei tineri, şi nici o listă nu va reuşi, măcar pentru un timp, să-i aleagă pe cei buni de nepricepuţi.

Dar cititorul îşi face singur alegerea. Oricât ar fi genul de labil, aici nu se poate trişa. […] cronicile din citate, preţiozitatea doctă, cronicile evazive, care prelungesc o lungă introducere până la punctul final, cronicile reverenţioase, cele cu aer patern faţă de autor, cu zâmbet îngăduitor sau, în sfârşit, acele încă nelămurite cronici de „serviciu”, cu statut abscons, ca al O.Z.N-urilor, toate acestea nu ne vor convinge vreodată. (Echinox, nr. 9/1973) Mariana Bojan Ciori patrupede pentru ocazii festive/ Cu înclinaţii ultramaladive/ S-au strecurat la urechea mea muzicală/ Cu cea mai pur rotunjită vocală. (Echinox, nr. 5/1971) Un copil fuge.../ După colţ s-a oprit!/ Mi se pare un lucru/ Pe deplin reuşit./ Femeia cu picioare de ogar/ La temelia mea de gospodar/ Şoapta-i e creaţă,/ Prea dulce armistiţiu/ Pentru sufletul meu fără solstiţiu. (Echinox, nr. 5/1971) Virgil Podoabă Privită paradigmatic, proza lui Mircea Horea Simionescu ne relevă, în ultimă analiză, menţinerea purităţii ca şansă individuală în lume. Posibilitatea aceasta devine realizabilă numai într-un spaţiu egoist ireal. Dorinţa voalată ce, credem, o nutreşte scriitorul în permanenţă este de a-şi construi o lume strict autarhică, în care nesăbuinţa vreunei imixtiuni venite din exterior să-şi demonstreze superfluitatea căci – arme supreme ale celui dinlăuntru ar fi jocul şi ironia. Confecţionarea

15

unui asemenea spaţiu – feudă – foarte privat şi privilegiat – necesită doar alcătuirea din cuvinte. (Echinox, nr. 5-6-7/1974) Acum se poate pricepe în ce constă calitatea lui de excepţie în raport cu ceilalţi ciobani, de ce este el mai <<ortoman>> şi cum. Mult mai bogat decât în turme de oi, el este bogat interior! (Echinox, nr. 10-11-12/1978) Radu G. Ţeposu Desele atacuri polemice stîrnite în jurul ideii de generaţie n-au reuşit pînă acum nici să elimine conceptul din arsenalul criticii, nici să consfinţească acestuia un statut inalienabil.

Experienţa a dovedit că o panoramă istorică a literaturii nu poate fi în nici un caz imaginea consecutivă a unor generaţii, după cum nici abordarea de anumite momente istorico-literare (generaţii, grupări etc.) care au imprimat o anumită turnură mersului literaturii la un moment dat. Se ştie azi că nu există generaţii “pure”, în stare să ilustreze în exclusivitate un program sau o manieră. Strict literar vorbind, orice generaţie este eteroclită, fiind suma arbitrară a unor personalităţi distincte. În ordine istorică însă acestea îşi au validitatea lor, căci, printr-o atitudine generală, printr-o conştiinţă comună asupra literaturii, generaţiile marchează un moment în mersul literaturii, definindu-se ca o reacţie la un mod ineficient de a scrie. Generaţiile (ca şi curentele) nu sînt o replică răutăcioasă la adresa unei literaturi consacrate, dar autentice, ci reacţia vigilentă în faţa şablonizării acesteia, a mimetismelor inerente. A polemiza cu o anumită manieră din simpla dorinţă a discreditării ei şi a impunerii prin opoziţie e un act naiv şi copilăresc, fiindcă nici o voinţă manifestă nu poate uzurpa o literatură în act.

(Echinox, 11-12/1979) [...] mărturisesc că în critică meseria nu e indiferentă şi cu greu vom concede că un critic poate veni din agricultură ori din strungărie (deşi se fac eforturi) şi e firesc să fie astfel, căci în critică nu e destul să simţi enorm şi să vezi monstruos. Mai e nevoie de acea disciplină intelectuală, în afara căreia ajungi să ţii cartea invers. Dacă vom ajunge cîndva să întîlnim critici tîmplari, critici zugravi, critici boxeri (din aştia mai sînt), critici tinichigii, critici croitori, critici pompieri, înseamnă, [...], că ne aflăm în faţa celei de a treia diviziuni a muncii.

Ca să închei răspunsul pe care l-am lungit ca pe o gumă de mestecat, să-ţi mai spun că un critic, după mine, e o santinelă care n-are voie să aţipească nici o clipă, fiindcă duşmanul e vigil[ent] şi n-are scrupule. El e o santinelă bine instruită însă, cu vedere ageră, miros fin, cu intuiţie şi cu pieptul de aramă. (Echinox, 7-8/1988) Traian Ştef Pentru Bacovia potopul sau haosul şi pustiul sau golul sînt sinonime. Şi sînt sinonime cu vidul existenţial, avînd ca reper propriul eu. Asocierea oximoronică dintre haos şi pustiu indică neantizarea unei lumi debusolate, care uită «de unic şi de număr» (Gol) [...]. Timpul şi spaţiul sînt noţiuni de maximă abstracţiune golite de sens. Dacă nu au «cuprindere» nu au nici obiect, nu îşi pot supravieţui. Sînt totuna cu haosul, golul şi nebunia. Nimicul care zace în agonie de data asta păstrează amintirea unei lumi şi nu germenii ei,[sic] ca la Eminescu. Nimicul nu poate fi pus în ecuaţie,[sic] dar recunoaşterea lui este posibilă. (Echinox, nr. 10-11-12/ 1981)

16

Nu ai timp de gîndire / Intrînd în patrie / Cu braţele încrucişate. / Atîtea lucruri împrejur! / Respiri, aerul e bun, înaintezi, vîslind / Cu distanţa braţelor / Deschise / deschise. Cîntă, aceasta / Se numeşte casă / Aceasta mamă tată soră frate vecin / Acesta sînge / Care curge de multe ori ... / Aceasta vînătoare / Şi acesta marele chin / De a nu fi zadarnic.

(Echinox, nr. 1/ 1978) Ruxandra Cesereanu: Imperfecţiunea este o atenuare a perfecţiunii, o sosie. (Echinox, nr. 3-4/1984) Marquez mă satisface întotdeauna la nivelul suculenţei de limbaj şi al poveştii în sine care este, de obicei, extravagantă şi exotică. Îmi place să mă las dusă de narativitatea sa, înturcât harul său de povestitor este inimitabil.

Senzaţia mea este că, şi atunci când îşi face nevoile, tot talent trebuie că îi iese din corp.

Sau altfel spus: că pute de talent. (Echinox, nr.

1-2/2001) Virgil Mihaiu Din punct de vedere pedagogic, în ultimă instanţă, mi se pare că publicul poate fi cucerit pornind dinspre ceea ce îi este familiar înspre necunoscut; şi nu invers. Iar acel necunoscut să fie prezentat numai în ipostazele lui valorice de vârf, neconcesive, singurele cu adevărat convingătoare. (Echinox, nr. 3-4/1989) Timp dat vieţilor/ cu magnificenţă/ argint brad sare/ o cale blândă/ o cale dură spre cuvântare.

(Echinox, nr. 9/1973) E. Hurezeanu Îmi pare bine că am avut posibilitatea să public într-o revistă ca Echinox şi nu în Luceafărul.

Prima este o şcoală, a doua parodie. (Echinox, nr. 11-12/1979) Cei care scriu despre pioneze la Cluj să-i înţeleagă şi pe bucureştenii care-l parafrazează poetic pe Rembrandt bunăoară. (Echinox, nr.

11-12/1979) La zece ani de la întâmplare în ordinea vieţii intime a unui poet, memoria nu mai poate fi vinovată de uitare dacă amintirea întâmplării se transformă în poezie. (Echinox, nr. 5/1979) Într-un plan general, găsesc aici, definită în chip ideal, relaţia criticului cu opera, ca relaţie de afinitate în expresia ei ştiinţifică şi nu impresionistă deşi sfericitatea, ca rezultat al stabilirii unei adevărate, complete relaţii de afinitate între critic şi operă, îşi datorează geometria perfectă deopotrivă îndrăznelilor liberului arbitru. (Echinox, nr. 3-4/1979) Pe Nicolae Prelipceanu îl cunoaşte şi-l îndrăgeşte multă lume. În primul rând, pentru că, printre scriitori, el este deseori cel mai înalt. Înălţimea fizică a unei persoane atrage oricum pe cei din jur, dintr-o dorinţă de siguranţă care ascunde nu doar promisiunea unei compensaţii în faţa liniei orizontale, dar şi credinţa într-un sens pozitiv, moral al unei mai evidente coloane vertebrale, confirmând per a contrario obiceiul care, la circ bunăoară, îi face amuzanţi doar de pitici. (Echinox, nr. 1-2/1979) Dumitru Chioaru [...] poemul nu e decât imaginea obsesiei nimicului, exprimată în cuvinte cu sensuri

echinox

antologia din ce în ce mai rarefiate, chiar vide de sens.

(Echinox, 8-9-10/1980)

cuprinde şi kitch-ul, înţeles ca imagine a antifrumosului pînă la urît. (Echinox, nr. 4-5/1993)

În proza lui Kafka este greu să deosebim fantasticul de absurd, mai ales că graniţele care le separă sunt foarte relative, chiar teoretic.

(Echinox, 6-7/1979)

Petru Poantă Poeziile lui Ion Negoiţescu sunt ca nişte şoapte spuse cu timiditate, oraculare, aproape pierdute înainte de a se naşte. Rezultă de aici un intelectualism de substanţă, găsindu-şi ca prim mod de reprezentare superbe inutilităţi, o nostalgie covîrşitoare a orgiilor pure, un autoiluzionism de cea mai autentică speţă (Echinox, nr. 5/ 1970)

Anton Horvath „Punctul final” devine punct iniţial.

Suprarealiştii dau naştere, negându-şi progenitura, poeziei noastre (post)moderne şi de la ei se revendică – ca unii ce-au teoretizat acest fenomen – poezia contemporană.

(Echinox,11-12/1992) Volumismul este cel mai nou şi mai penetrant curent cultural al sfârşitului de epocă modernistă românească. El se naşte ca o consecinţă firească a exploziei de libertate a publicării cuvantului scris. Pe lângă „revistism”, mişcare corespondentă, volumismul, aşa cum o sugerează conceptul, se instituie nu pe manifestul principal al vreunei descoperiri culturale sau pe articularea vreunor sfere de gândire şi artistice originale, ci pe actul editorial în sine, deschis intenţiilor de autoimpunere ca personalitate în peisajul intelectual şi creativ. (Echinox, 1-2/1995) Ioana Both În esenţă, citatul este un indiciu important referitor la orizontul cultural care generează opera, pe de-o parte, şi la cel în care are loc receptarea ei, pe de alta. Intratext, ca orice apel la intertextualitate [...], el este unul din semnele cele mai clare ale importanţei receptorului în actul de creaţie. (Echinox, 3-4/1990) Mihai Dragolea A păstra sau a ignora ordinea cronologică?

A include sau nu un capitol nou în roman?

Cine pe cine stăpâneşte? Cine are puterea, fraza sau scriitorul? Întrebările acestea se pun laolaltă cu ale personajelor; scriitorul nu există numai festiv sau abil deghizat; el este un personaj muncind, selectând, îndoindu-se sau îngăduindu-şi repaosul convingerilor, el este în text, în virtutea dreptului fiecăruia de a se exprima asupra a ceea ce există şi asupra a ceea ce nu există. (Echinox, 8-9-10/1980) Acum, scriitorul renunţă des la statutul lui de Cenuşăreasă a textului; sciziunea nu mai are loc, scriitorul ne apare întreg în scriere la fel cum se întâmplă cu personajele sale. (Echinox, 8-9-10/1980) Situat între Oedip şi Cănuţă om sucit, acest personaj existând numai prin nume, este uman în toată fiinţa lui înjumătăţită. (Echinox, 9-10/1976) Dan Şăulean Şansa noastră post-modernă poate fi eventual cea a post-comunismului. (Echinox, nr.

4-5/1993) Detaşarea, sau chiar dispreţul faţă de metafizică este firesc în noul context, acesteia nerămînîndu-i decît ingratul rol de moft sau ornament. (Echinox, nr. 4-5/1993) Arta modernă şi post- nu este doar rodul noilor instrumente sau al noilor obiecte. Este în mod primordial o imagine a mentalităţilor societăţilor civilizate, adevărat liberale, de consum. Extinzînd, post-modernismul poate

Primii «echinoxişti» au fost cuvintele. Nu vreau să cred că astăzi Echinoxul a devenit un limbaj, dar progresul nu poate avea alt sens decît de la geneză la construcţie. Aurul şi marmura sînt native sau, în orice caz, în mult mai mare măsură decît oţelul şi cimentul.

Marmura este un cuvînt, cimentul un limbaj. Şi, pentru a ne civiliza, cuvîntul trebuie să cadă sub limbaj. Aurul are individualitate, orgoliu şi singurătate; oţelul are personalitate, în schimb. Este social, stă sub semnul necesităţii, şi în aceasta constă libertatea sa.

Primul este elitar, celălalt democratic. Desigur, această «coborîre» în mineral nu conţine nimic peiorativ. «Căderea» Echinoxului sub limbaj înseamnă larga sa democratizare. (Echinox, nr.

10-11-12/ 1978)

Viorel Mureşan Acolo îşi scoate zilnic din ureche un ou pe care l-ar întinde la soare. (Echinox, nr.67/1977) Aerul verde dintre mierle pe perna sîngerînd nopţile tăiate ca gutuile la sărbători rădăcini de vîsc trag luna albă din perete (Echinox, nr.6-7/1977) Violonistul gol în soare Sîngele său ca pe o sticlă întins, Scrisorile lipite pe trupu-i de muzică şi cioburi – (Echinox, nr.1-2/1979) Iulian Boldea În fond, opera lui N. Steindhardt este una ce se întemeiază pe o sinceră mişcare de empatie cu opera. Consonanţa cu textul – iată legea care reglează fizionomia unei opere aproape inedite – în farmecul ei – în critica noastră.

(Echinox, nr 3-4/1989) Ciprian Mihali În studierea acestui cîmp – pe cît de paradoxal pe atît de aflat la îndemînã, la îndepicior, la îndecuvînt –, filosofia criticã s-a dovedit a fi un instrument pertinent de analizã; altfel spus şi în oglindã, aceastã filosofie nu este, la rîndul sãu, şi pe cãi multiple de-a lungul întregului secol precedent, decît asumarea condiţiei cotidiene de a filosofa, adicã a diseminãrii evenimenţiale, a producţiei neîncetate a unor diferenţe, a scriiturii infinit finite a tramei existenţiale, a jocului rhizomatic şi lipsit de o regulã unicã a sensului. (Echinox, nr. 1-23/2002) Ovidiu Pecican O mai atentă reflecţie meta-teroetică ar avea darul să rezolve multe probleme ce împiedică încă dialogul fără complexe al istoriografiei noastre cu cea internaţională. (Echinox, nr.

1-2/1985)

Aceasta este arta lui Victor Pop: o înălţare de la tăcere, prin poezia şi vitalitatea conţinută de formele plastice, la liniştirea existenţială.

Nepierzând nici o clipă din ochi reperul etern al vieţii. (Echinox, nr. 3-4/1985) Ştefan Borbely Iniţierea este întotdeauna o surprindere extatică a tărâmului de dincolo. (Echinox, nr.

1-2/1975) Cultura o considerăm aşadar ca mod metaforic al mitului, conţinând elemente de integrare, determinându-se prin aberaţie faţă de structuri arhetipale. (Echinox, nr. 1-2/1985) Magicul este o co-fiinţare, o ataşare faţă de lume bazată pe simpatie. (Echinox, nr. 1-2/1975) Soarele are ca atribut principal lumina, relevarea prin vedere. (Echinox, nr. 3/1975) Condiţia ochiului anonim, neperspectivic.

(Echinox, nr. 4-5/1975) A înscrie într-un festival obişnuit cu coregrafie pedantă un program de folclor autentic dovedeşte o deosebită frumuseţe lăuntrică.

(Echinox, nr. 4-5/1975) Natura solară este, în cazul geniului, îndoială.

(Echinox, nr. 6/1975) Andrei Zanca Bourul alb nu este tulburat de nimeni. El este intangibil precum un mit. [...]. După cum bourul, sau elefantul alb, nu tulbură pe cineva, fie el măria sa ori, în cel mai deplorabil caz, exeget care, spre deosebire de autorul citatului de mai sus [M. Sadoveanu; n.n.], nu se uită atît de aproape în istoria poporului, ci depănîndu-l, ajunge pînă la grecii antici ori, unii mai avizaţi, pînă la străvechea Indie, reîntregind danul mitic, arhetipal, verbal, fără scandal, dar cît se poate de stagnal şi mai ales perpetual. Să nu pomenim deloc de telal...

(Echinox, nr. 11-12/ 1980) în staul, / vaca rumegă / pe limba ei. spuma albă / se prelinge peste iesle. ugerele grele. bună, / de muls – rumegaţi bine, / problema – ni se spunea, / la şcoală. nimeni nu a uitat.

(Echinox, nr. 10-11-12/ 1981) Vasile Gogea Doar spre gară, unde reflectoarele montate pe stâlpii metalici, înalţi, păreau nişte lumânări uriaşe, întunericul se mai zdrenţuia şi lăsa să se ghicească mai mult decât să se vadă suprafeţele neregulate de cer căptuşite cu gheboase alcătuiri de ciclopi mişcători.

Din direcţia aceea urechea putea percepe un zgomot înăbuşit, un muget continuu şi egal de fiară rănită. (Echinox, nr. 1/1989) Somnul, acelaşi somn de dinainte, nu-l mai cuprindea, doar o toropeală mahmură, ca după o beţie, îi usca gâtul. În cele din urmă coborî din pat, îşi încălţă papucii, dibuind mai întâi cu picioarele pe lângă pat şi retrăgândule de câteva ori, ca pe nişte coarne de melc, de îndată ce atingea covorul cu tălpile goale şi se duse la bucătărie să-şi ia un pahar cu apă.

(Echinox, nr. 1/1989)

echinox

antologia Augustin Pop Flagrantă şi fecundă forţă a soarelui niciodată în patrie o dimineaţă mai înaltă.

(Echinox, nr.6/1975) căci aripi de vultur se închid mereu pe umerii pietonului (Echinox, nr.6/1975) Dar sărutul violent şi orice-mbrăţişare erau doar o atingere ce ar fi trebuit mereu să-nvolbureze undeva în nefiinţă Tigris şi Eufratul (Echinox, nr.8-9/1978) Faraonii sînt toti treji şi în lume calcă trestii ca prin ele să mă vezi (Echinox, nr.8-9/1978) Tîrziu cenuşa de uraniu înflori (Echinox, nr.6/1975) Cum spulberă stamine caii de mare aşa te pierzi în lume mereu (Echinox, nr.3/1983) Şi simti încă o dată cît de reală este pasărea şchioapă din toate visele tale (Echinox, nr.3/1983) Vasile Sav Mă-ntrebi în cuvinte de rugă să-ţi spun/ Care-i cel mai frumos loc de mormînt./ O!... sînt atâtea locuri în care se moare frumos./ Poţi fi mort într-o stea/ Sau în pliscul unui vultur/ Tot aşa cum vara într-un lan albastru de in/ Ori într-o pînză de păianjen./ Se poate muri întrun cuib de pasăre părăsit/ Ori într-un palat de marmură neagră în muntele sfînt/ Tot aşa cum la umbra unui fluture alb./ Şi mai sînt atîtea pe care nu le ştiu... (Echinox, nr. 6-7/ 1970)

Numai cînd eşti cuprins de-un dor nemărginit/ De-un dor nemărginit către nemărginire/ Pe care-o porţi în suflet ca pe o amintire/ A nepătrunsului senin/ Poţi să-ţi aduci aminte de ce-ai fost/ ’Nainte fiinţă să fii. (Echinox, nr.

6-7/ 1970) Letiţia Ilea Astfel, cu o lună înainte de concediu, aruncaţi colegilor de birou, în pauza de masă, osul menit să vă ridice la înălţimea munţilor Dobrogei: plecaţi în excursie şi nu ştiţi ce traseu să alegeţi. [...] Aşadar, fiţi absolut siguri că volumul Ghid pentru uzul(şi abuzul n.n.) turiştilor montani este o carte de referinţă, care în nici un caz nu poate lipsi din bibliotecile dumneavoastră.

(Echinox, 5/1986) Marta Petreu În celălalt plan, al opţiunilor afective, fiecare putem vorbi despre propria noastră mitologie; a mea e simplă: La început a fost Echinoxul, care a făcut lumea în urmă cu 11 ani.

(Echinox, nr. 11-12/1979) În acest secol de profunde mutaţii în gândirea europeană, Şincai şi ceilalţi ardeleni se află acasă, sunt contemporani şi pătrunşi de schimbare.” (Echinox, nr. 3-4/1979) În scrierile umaniştilor români, expresia cărturărească a ideilor privind originea, continuitatea şi unitatea etniei, este fără îndoială un reflex al conştiinţei colective, care n-a părăsit niciodată aceste coordonate.

(Echinox, nr. 10-11-12/1978)

Ovidiu Mircean Inevitabil prezent prin diferite ingrediente în aceste texte, reţetarul ideologic al prozei contemporane occidentale riscă să compromită şi să trădeze tocmai imperativul sub care romanele se plasează: reîntoarcerea la lumea poveştii. În consecinţă, rămâne de văzut din ce perspectivă va gusta cititorul român mărul otrăvit al Albei-ca-Zăpada (Echinox, nr. 3-4/2001) Pot mă prostituez în orice chip, necondiţionat, renunţ la costum şi mă îmbrac în paiaţă ca să nu te complexez (am să păstrez doar cravata pentru fanteziile noastre nocturne) şi totul costă mai puţin de un cent pe minut, dar asta nu e nimic în comparaţie cu satisfacţia înciudată pe care o vei resimţi când îmi vei vărsa cele câteva picături de sânge albastru, horcăind în extaz, strigându-mi numele senzual, metalic: Echinox! Echinox! (Echinox, nr. 1-2/2001) Mihai Bărbulescu A scrie despre teribila încercare la care a fost supusă ţara, cînd apele care pînă mai ieri, cu unde molcome, dădeau prilej la nostalgice poezii au ieşit din matca lor şi au cuprins într-o miloasă îmbrăţişare pămînturi, case şi oameni, este o sarcină anevoioasă, gingaşă. (…) Furia nemaipomenită a apelor a venit să nămolească drumul paşnic şi roditor pe care mergea o ţară întreagă. (…) Din primele zile, studenţii Universităţii, într-un singur gînd, au format spontan, firesc, brigăzi de muncă patriotică la Dej şi în alte localităţi. Înaintea sesiunii de examene au trecut astfel un strălucit examen al conştiinţei şi datoriei. (…) Vom trece şi peste această porţiune umbrită din drumul nostru, de pe care nu ne va abate nimic.

(Echinox, nr.6-7/1970) Adrian Suciu Desprinderea de animalitate, indiferent cum şi când se va fi produs, n-a fost altceva decât un pact cu umanul, confirmat şi încălcat succesiv de generaţiile ulterioare umanul fiind o convenţie care a dobândit viabilitate, ca oricare altă convenţie, prin utilizare, dar, ca oricare altă convenţie nu se mulează perfect pe psihologia umană, ceea ce e dincolo de realitatea integrată răbufnind uneori cu violenţă şi ură în dauna coerenţei istorice a umanităţii."

(Echinox, nr.1-2/1991) Căci, dacă orice manifestare a culturii tinde să devină un act de repudiere a animalicului, o uitare a biologicului brut, subcultura, prin variatele ei forme de exprimare, nu face altceva decât să reactualizeze în mod acut instinctele.

(Echinox, nr.1-2/1991) Pe vreme de ploaie fereastra ta cu perdea roşie pare un ochi încercănat din care te arăţi.

(Echinox, nr.1-2/1993) Octavian Soviany Şi de totuşi poate m-oi întoarce/ N-o să-mi ierţi tu lutul vorbitor?/ Se sărută-un cal şi o femeie/ În absenţa sufletelor lor.

(Echinox, nr. 2-3, 1978) Alexander Baumgarten trei îngeri din Pădurea Foarte Tristă / de cum sfîrşiră gingaşa orgie / se întrebau cu talpa pe batistă / «de unde dracu atîta murdărie?»

(Echinox, nr. 11-12/ 1992)

De pildă actul fizic al iubirii posedă în limba română un verb de negăsit prin dicţionare dar pe care îl aşezăm la începutul înjurăturilor.

Este fără îndoială derivat din ’a fi’, căci este aproape identic cu forma de participiu sau de infinitiv viitor a acestuia în latină (de ex., participiul este futurus, -a, -um = care va fi).

O investigaţie în zonele de «limită» ale limbii, care să cuprindă o analiză a lui ’a fute’ şi să-l aşeze alături de ’a fi’ şi de apropiatul acestuia ’a avea’ ar fi un cîştig. (Echinox, nr. 1-2/ 1993)

Dan Damaschin Dau crezare proorocirii noilor născuţi, Muguri îmbibaţi de zeitate.

(Echinox, nr.10-12/1978) Uitată de zei sclipeşte în sine-ţi Aşchia desprinsă din Bradul zigurat.

(Echinox, nr.6-7/1977) Ion Cristofor Mateiu Caragiale surprinde cu deosebită acuitate această epocă de suprem rafinament estetic, învecinant cu neantul. În Paşadia se ascunde ca şi în personajul din Remember un dandy ce lucrează de peste treizeci de ani la o poemă bănuit genială. A fost întotdeauna privit ca un străin, în jurul lui se ţese un «complot al tăcerii». El este omul lucidităţii extreme avînd conştiinţa că opera, chiar genială, nu poate fi eternă, ea fiind perisabilă ca însăşi autorul ei. El ştie că opera este,[sic] în cadrul marelui tot, limitată şi că un fluviu nevăzut poartă toate lucrurile create spre declin, dispariţie, entropie. În faţa ineluctabilului renunţarea stoică este singura înţelepciune. Paşadia va hotărî, la fel ca şi Vergiliu, care vrea să-şi ardă Eneida, Kafka sau H. Broch, care îşi hărăziseră operele distrugerii, să ia toate măsurile ca opera sa să fie imediat distrusă după moarte.

El se arată astfel a fi un estet absolut negînd orice finalitate a operei. Este fără îndoială o aberaţie,[sic] dar una sublimă. Paşadia este în mijlocul societăţii un străin, comunicarea ca finalitate este iluzorie în acest caz. Cartea la care lucrează este deci un dialog cu neantul, iar gestul de a o distruge o acţiune în stare pură, o anticreaţie. (Echinox, nr. 3/ 1976) În genere, se ştie, romanticii (bolnavi de inlunaţie) manifestă alergie la strălucirea heliocentrică. (Echinox, nr. 1-2/ 1975) Laura Pavel Predomină de astă dată un sentiment al crepusculului şi departelui ontic, asediat de zvonurile oculte şi incerte ale unei infraconştiinţe care îşi câştigă parcă o anumită spaţialitate. (Echinox, nr. 1-2/1990) Suportând plăcuta agresiune a păienjenişului scriptural, Şerban Foarţă se apără într-un mod paradoxal, îi cedează literaturii prin jocul secund al metaliteraturii, potenţând-o astfel pe cea dintâi. (Echinox, nr. 6/1990) Până la urmă, textele acestor protagonişti suferinzi de rău ontologic provin dintr-un fel de vini tragice, exorcizate prin chiar actul scrierii lor, dobândind un efect terapeutic.

(Echinox, nr. 9/1990)

17

echinox

18

antologia Ion Simuţ Absenţii e o încercare de pătrundere analitică a unui caz. Feţele tăcerii dovedeşte ştiinţa concertării planurilor şi vocilor – o probă de forţă a romanului social amplu. Linie în care se înscrie evident şi Orgolii, dar fără măsura din romanul anterior. De altfel, am spune mai degrabă că acest ultim roman e media celorlalte două: construcţia nu mai e atît de bogată ca în Feţele tăcerii – [...] – fiind restrînsă la un centru unic, fixat cu insistenţă ca în Absenţii, dar cu alte mijloace. Acuitatea problematică e aceeaşi, dezvoltată în jurul unor teme accentuate diferit de la un roman la altul: revolta şi acţiunea socială, eroarea politică şi victima, individualitate şi act politic. Romanele lui Augustin Buzura ştiu să se păstreze în miezul marilor probleme de acută actualitate, menţin vie dezbaterea ideilor, stăpînesc cu abilitate sinuozitatea gîndirii. Pentru criticul suspicios, terorizat de posteritatea creaţiilor care fac obiectul analizei lui, se iscă însă întrebarea (deocamdată greu de elucidat) privind măsura în care ele rămîn romane de actualitate şi măsura în care au partea lor de permanenţă. [...]. Lărgind aria de investigaţie faţă de Absenţii, Augustin Buzura păstrează intransigenţa şi tonul ridicat de acolo: observaţia moralistă aspră nu s-a temperat. Spiritul acestei proze a izbutit exprimarea cea mai strunit-febrilă pînă acum în Feţele tăcerii. (Echinox, nr. 6-7/ 1977) Pudelul a făcut ocoluri din ce în ce mai strînse în jurul primei jumătăţi a acestui secol.

Despărţindu-se de Goethe şi Faust, veacul s-a întreţinut cu Mefistofel. (Echinox, nr. 3-4/ 1977) Ion Mircea Ceea ce precede un text este un test. (Echinox, nr. 6-7/ 1970)

Nicoleta Bechiş este chemată să se prezinte de urgenţă la Echinox.

I nu se mişcă, este verb şi verbul nu se mişcă, «A iubi» este verb, verbul nu are ca substantivele gen şi cu atît mai puţin gen feminin. Îngerii nu au gen, îngerii sînt verbe: eu înger, tu îngeri…

(Echinox, nr. 1-2/ 1971) O broască ţestoasă născută acum un secol, faţă de puiul ei născut acum un an, e matematic de o sută de ori mai în etate. După un deceniu, aceeaşi broască ţestoasă aniversîndu-şi cei o sută şi zece ani de cînd vede soarele, faţă de puiul ei care-şi aniversează cei unsprezece ani de cînd vede soarele, e matematic doar de zece ori mai în etate. Cu alte cuvinte, broasca ţestoasă de o sută şi zece ani, faţă de puiul ei de unsprezece ani, este de zece ori mai tînără decît a fost. (Echinox, nr. 10-11-12/ 1978) Mircea Petean – vine izul de muscărie Leşietic dulce ca o foame (Echinox, nr.3-4/1979) A trecut vremea când autoritatea unui singur critic era suficientă pentru a impune un nume, un grup, o direcţie. S-a dus baba cu colacii.

(Echinox, nr.3-4/2001) Gheorghe Perian Această imagine statică a peisajului literar a dus la apariţia de panorame, dicţionare, clasificări tipologice, dar n-a dus şi, într-adevăr, nici nu putea duce la o istorie. Am impresia însă că în domeniul acesta lucrurile s-au schimbat: în conştiinţa noastră a început să-şi facă loc tot mai mult sentimentul timpului, imaginea

extensivă pe care o aveam asupra literaturii e pe cale de a fi înlocuită cu o imagine succesivă.

Nu cred că mă înşel: literatura romînă a trecut în acest deceniu de la stabilitate la mişcare.

Fireşte, mişcarea este înceată, anevoioasă, uneori frîntă din interior sau din exterior, dar cu toate acestea sesizabilă oricărui ochi atent.

(Echinox, nr. 6/1991)

sperăm, vor menţine starea de alarmă a cititorului în faţa talentului său.

(Echinox, nr. 1-2/ 1976)

De fapt, Lovinescu însuşi n-a stăruit prea mult asupra propriei intimităţi, conştient că o asemenea preocuparte ar diminua simţitor posibilităţile sale de creaţie şi de manifestare în cîmpul social. El s-a străduit, aşadar, să răspundă în primul rînd solicitărilor din afară.

(Echinox, nr. 7-8/1976)

Sanda Cordoş Există vînătoare în care miza nu cade pe marele vînat, ci pe ciori. Şi împotriva vînatului de duzină, proza lui Groşan e o proză cu miză mare. Aşteptăm noile vînători."

(Echinox, nr.3/1986)

Ioan Buduca Obiectivitatea romanului nu este, în cele din urmă, un efort al impersonalizării, ci, dimpotrivă, o libertate totală şi atât de contradictorie în sine încât se autodesfiinţează.

Naratorul lui Rebreanu era un dumnezeu ascuns. Autorul implicat al lui Breban este el însuşi un diavol. Dar unul care, neascunzânduse se expune judecăţii de apoi a cititorului.

Obiectivitatea se reface în cititor.

(Echinox, nr.1-2/1980 ) Creaţia lui Borges, în direcţia eu pseudoeseistică este tentaţia de a recompune livresc universul văzut ca sistem de semne, o lume în care semnul este esenţial, o lume care se naşte din semne derivate ale unei esenţe enigmatice, tianice, labirintice. Gest esenţial semiotic.

Borges situează universul artei într-o zonă de detaşare ironică, contemplative autarhică, din care lumea care este devine lume ca şi cum ar fi. Credem că un astfel de univers artistic propune un tip de utopie ironică care nu este altceva decât libertatea absolută a spiritului.

(Echinox, nr.1-2/1980 ) Ştefan Manasia Volumul care mă reprezintă e cel care îl citesc acum - el reuşeşte să mă însingureze (tot mai rar confort) în îmbulzeala sălii de lectură, printre bipurile şi imnurile infantile ale telefoniei mobile, printre zumzete şi chicoteli şi bârfe parfumate (literate). (Echinox, nr. 1-2/2001) azi am citit doi poeţi de care habar n-aveam ca/ să vezi incultură unul a devenit genial la 26 de ani/ azi am băut trei beri cu prietenii una cu iubita/ la întoarcere am dat peste un chef acasă ca şi cum/ era/ ziua cuiva chiar a fost./ dar de ce scriu gândurile/ astea inutile şi sincere?

(Echinox, nr. 7-8-9/2000) Aurel Pantea Fiecare din notaţiile mai sus pomenite constituie construcţii ce-şi susţin propria coerenţă, există într-o geometrie proprie, apare personajul, disputa, analiza, se urmăresc reacţii, replici.

Impresia de nuvelă e covîrşitoare. Substanţa textului se construieşte o dată cu el. Jurnalul ca pur document politic se autodizolvă. Conştiinţa realizează subtil saltul în ficţiune. Pura confesie, neliterară e depăşită. Pagina dispune de propria ei unitate în care se citesc atitudinile autorului devenit personaj între alte personaje create de el. Goga nu e deci un confesiv, el are nevoie de personaj pentru a se exprima organizat. Ispita construcţiei îl urmăreşte peste tot. S-ar zice că el nu poate face eschiva de la literatură. (Echinox, nr. 7-8/ 1976) Fără îndoială e o carte bine făcută şi viitoarele posibile apariţii editoriale ale lui Mihai Sin,

Strigi în cîmpii peste argile/ galbene ca/ somnul/ cînd în oglinzi cearcă a roura/ pinul./ De s-ar clătina,/ s-ar ivi trans montem prima luce/ Transilvania. (Echinox nr. 5-6/ 1976)

Tot Rimbaud scria “eu sînt un altul”. La un secol distanţă, drama alterităţii s-a convertit în drama relativităţii (fragmentarizării) eu-lui.

(Echinox, nr. 7-8/1986) Unele libertăţi i-au fost recunoscute, totuşi, literaturii, nu mai sîntem pe vremea naratorului omniscient şi a poetului frîngîndu-se în faţa noastră de sentiment şi pasiune. (Echinox, nr. 7-8/1986) Radu Afrim Despre criza Echinoxului, adică despre bocetul colectiv pe care îl executăm în fiecare miercuri adunaţi în jurul mesei redacţionale, masă pe care mortul se împute cu consecvenţă, bocet cu care vom ieşi în stradă (tocmai cu acest număr special) pentru a ne produce şi acolo convinşi de măiestria vocilor noastre.

(Echinox, nr. 9/1993) Că Echinoxul e crizat, nimeni nu se îndoieşte.

O criză care trenează în şoşonii ei de gală gălbejită de fumul săptămânal al ţigaretelor redacţionale consumate într-o atmosferă de boemă kitsch. (Echinox, nr. 9/1993) Nu ne rămâne aşadar decât să ni-i imaginăm în naivitatea noastră proverbială pe onor, profii. Univ. scoţând suta de hârtie (cea pe cale de dispariţie) pentru a cumpăra numărul ce priveşte în propria lor ogradă. Şi pe junii studenţi plângându-şi pe umeri întru pomenirea chioşcului din clădire unde se întindeau pe sârmă precum setul de chiloţi cu zilele săptămânii, colecţia Echinoxului pe ultimii ani. Drept urmare, prin desfiinţarea lui, instituţia a găsit soluţia eclipsării gestului impudic. (Echinox, nr. 9/1993) Adrian Grănescu Eu creşteam şi priveam pe mai departe coperta cărţii de istorie, un timp, aproape câţiva ani nu ştiam ce înseamnă Evul Mediu, apoi am aflat şi priveam mai departe ilustraţia. Nu ştiam de ce ilustraţia mă convinge că-mi place istoria, lucru de nu era pe deplin adevărat dar cu toate acestea nemişcarea, naivitatea ei reuşeau sămi transmită de cele mai multe ori o linişte şi o pace adâncă. (Echinox, nr. 3/1972) Avem un singur ţel care ne uneşte pe toţi, români sau alte naţionalităţi, locuitori ai acestui pământ românesc, intelectuali, muncitori sau ţărani – făurirea societăţii socialiste multicultural dezvoltate. (Echinox, nr. 5/1971 ) Ştefan Damian – şi-n locul capului îţi poate atîrna o inimă rotundă. (Echinox, nr.6/1975) Amintiri nu avem,

echinox

antologia sîntem goi, suflet şi praf şi speranţă ca un lapte negru. (Echinox, nr.10-12/1977) Nu ştiţi cum strig din miezul de punct ce mă ţine cînd mă nărui din fiecare lucru fără sfîrşit în mine. (Echinox, nr.1-2/1971) Ea (poezia) a avut şi are o soartă extrem de dramatică tocmai pentru că are o pondere maximă în devenirea omului. Am putea spune că destinul poeziei se suprapune destinului dramatic al omului însuşi, îndepărtărilor sale şi întoarcerilor către sine. (Echinox, nr.3/1986) Nicolae Băciuţ Noii poeţi nu se afirmă pe ei negându-i pe alţii. Nu lor li s-a întors spatele, ci acelora care au lins miere sau orice altceva de pe degete scriind “poezie“. (Echinox, nr. 6-7/1980) Alexandru Pintescu Preşedintele unei asociaţii scriitoriceşti îşi pierde capul şi i-l găseşte dracul, un director beţiv şi afemeiat este trimis departe-al dracului, unii pleacă la dracu-n praznic, alţii doresc să-i ia dracul şi lucrurile se întâmplă ca într-un coşmar în care se reactualizează legenda regelui Midas, de astă-dată purtătoare ale destinului (blestemului), vehicole ale răului fiind cuvintele care se întorc, asemeni unui bumerang, împotriva celui cere le foloseşte.

(Echinox, nr. 7-8/1973) Revoluţia din octombrie şi-a găsit în verbul lui Maiakovski, nu numai un tribun, dar şi un emisar al viitorului, deoarece lirica lui, fără putinţă de tăgadă, a vestit zorii unui veac în care omul se regăseşte pe sine. (...) El este produsul unei epoci care, în pofida seismelor sociale, s-a vădit a fi o epocă de emulaţie spirituală, barierele sentimentalismului burghez fiind sfărâmate de torentul revoluţionar. (...) Nouă este şi apariţia <<personajelor>> neînsufleţite, asemeni lui Chanteclaire a lui Ed. Rostand; ciocanul, secera, trenurile, automobilele, rindeaua etc., cu mult înaintea Scaunelor lui Ionescu şi având cu totul altă finalitate, capătă valenţe umane, ele semnificând epopeea muncii, viaţa care se reînnoieşte veşnic.

(Echinox, nr. 1-2/1973) Alexandru Vlad Şi cel care trage cu alice şi cel care trage cu un glonte pot lovi pasărea în zbor, dar dacă primul poate face un dublet (mândria vânătorilor), al doilea ne va oferi frumuseţea unei „lovituri”.

Acelaşi raport există undeva între romancier şi autorul de proză scurtă. (Echinox, nr. 8-910/1980) Proza scurtă, dacă are o tendinţă genuină, este ca la dimensiunile ei să nu aibă fraze sau chiar cuvinte în plus, o optimizare după datele ei intime, ca o femeie atentă la cântar. (Echinox, nr. 8-9-10/1980) Ei bine, postmodernismul nu mai lucrează cu devenirea istorică a formei artistice ci cu o concomitenţă a documentelor. Se foloseşte foarte mult autoreferenţialitatea şi referirea la texte literare sau artistice care au existat.

Acestea, fie sunt în text, fie autorul face referire la ele. (Echinox, nr. 4-5-6/2003) Prozele nu trebuie să fie adevărate ca şi faptele să aibă un adevăr literar în ele, care se apropie

de verosimilitate. Este un fel de verosimilitate literară. Atunci se poate întâmpla ca un negru să se îndrăgostească de o laponă, să se ducă să o caute şi să calce pe un cui şi să facă tetanos înainte să o găsească. Literatura rar îţi va accepta acest fapt ca unul real. (Echinox, nr. 4-5-6/2003) Alex Cistelecan Metoda ţine loc de inteligenţă. E un suplinitor eficace. Cu ajutorul ei, oameni de treabă devin oameni de ispravă. De ispravă culturală, senţelege. Ea dă nu doar iluzia, ci şi satisfacţia performanţei. (Echinox, nr. 1-2-3/ 2002) Filosoful devine seducătorul în persoană, principele răului. Un dandy. El trebuie nu doar să scrie cel mai bine, ci să fie şi cel mai frumos, cel mai înalt, cel mai mustăcios.

(Echinox, nr. 7-8-9/2002) Liviu Maliţa Ne putem cu îndreptăţire pune întrebarea: de unde atâta râvnă în convertirea realului în ireal? În fond, intenţia autorului pare să fie aceea de a considera realul ca pe o serie, o fâşie îngustă a luminii în care omul trăieşte.

(Echinox, nr.4/1983) Personajele sunt personaje tocmai pentru că sunt nişte măşti (persona).

(Echinox, nr. 1-2/1983) Virgil Leon Caracterizările de mai sus („poet de modă veche”...) sunt, în fapt, schiţa unui autoportret (Unde fuge mercurul), o schiţă, simţim, vicleană, dar nu foarte mult, de o naivitate simulată în joacă sau poate din raţiunile nemărturisite ale unui instinct, disimultat dar sigur prezent, de conservare. Căci, ca orice religie a dragostei, această poezie se naşte dintr-o nelinişte, dintr-o tensiune interioară, se naşte din teama durerii. (Echinox, nr. 7-8/1984) Cea mai lentă sinucidere/ este scrierea poemului.” (Echinox, nr.4/1983) Ioan Maxim Danciu În orașe, timpul lucrează prin oameni și este de înțeles de aceea, că oamenii orașului suportă mult mai intens amprenta epocii lor; ei aproape se identifică, prin acțiunile lor, cu mișcarea orașului uniți fiind prin fire nevăzute, simbolul acesta îl întruchipeaza, dominându-i și fericindu-i. (Echinox, nr. 2-3/1978)

Adică atunci se vede capacitatea sa de a gândi realitatea din punct de vedere publicistic, inclusiv capacitățile sale de publicist. (Echinox, nr. 3-4/1984) Ioan Pop Curșeu “Am transformat lectura dintr-o voluptate simplă, inocentă, într-o experienţă: aceleaşi texte, citite premeditat în stări sufleteşti contradictorii - dacă primăvara Beckett mi-a părut un autor de comedii, aproape un vodevilist, toamna (sper să fiu aici uşor teatral) mi-a venit să-mi trag un glonte-n cap lângă un perete alb, sângele şi bucăţile de creier împroşcate ar fi închipuit litere, nu vreun Mane, Thekel, Phares, ci pur şi simplu Fin de partie.” (Echinox, nr. 3-4/2001) “Făceam cu securea sau cu vreun ic o gaură în gheaţă, după care săream energic în jur; pe gaură ţâşnea un şuvoi negru de apă - îmi plăcea să-mi închipui că am descoperit un puţ petrolifer şi că urmează să conduc o rafinărie.

Citesc pentru că sunt convins că din spărturile gheţii ţâşneşte petrol, nu apă nămoloasă.”

(Echinox, nr. 3-4/2001) “Dacă Enkidu bea tutun, este mai actuală epopeea? Dacă ascultă Laura Pausini – Strani amori în walk-man, are mesajul vizual mai multe șanse de a trece în conștiința publicului?

Momentele hard sunt oare concepute pentru atragerea publicului tânăr, educat (estetic) pe Internet? – nu știm, din păcate, aproape nimic despre moravurile sexuale de la sumerobabilonieni.” (Echinox, nr. 1-2/2001) “Descoperind desenele canonice din opera diferiților poeți, Nicolae Manolescu țese propriul său covor al figurii criticului canonizabil – acela care nutrește suficient orgoliu și hrănește suficientă umilință pentru a recunoaște „Vereker, nu te-am înteles!”.

(Echinox, nr. 10-11-12/2001) Adrian Popescu Aceasta dimineaţă înfrigurată ca o promisiune ca o regăsire a unor lucruri îndepărtate şi pure (Echinox, nr. 9-10/1984)

maşinile parchează discret lângă bordura fragedă.

(Echinox, nr. 9-10/1984)

Rareș Moldovan Mi se pare că dezorientarea tânărului scriitor exhibată nu fără orgoliu, unul steril în fapt, e puțin exagerată astăzi. În primul rând este de bon-ton să-ți arați disperarea, pozând în victimă; să-ți arați disperarea în scris a devenit o modă. Bineînțeles că fiind invadați de atâta literatură disperată va interveni imediat dubiul asupra autenticității sentimentului. (Echinox, nr. 6-7-8-9/1995)

Al. Cistelecan Neîndoios, prezenţa aceloraşi canoane de-a lungul câtorva volume a împins poetica lui Sorescu spre un anume manierism, cu totul particular, dar împărţind parţial şi un scepticism al criticii. (Echinox, nr. 3/1973)

Că Ana Blandiana nu va ajunge să-şi practice ultimele poeme e doar o aserţiune de oarecare banalitate. (Echinox, nr. 1-2/1973)

Ilie Radu Nandra Văd în absolventul de astăzi pe activistul politic, chemat să cultive și să dezvolte la elevi conștiința politică, dragostea și devotamentul față de patrie și partid, față de mărețele cuceriri ale prezentului, față de trecutul glorios al poporului. (Echinox, nr. 5/1978)

Vasile Muscă În realitatea căcâiului ahilean al întregii ideologii junimiste cu care Eminescu prezenta numeroase interferenţe rezidă nu în lipsa unei gândiri istorice, cât din lipsa unor aderenţe sociale la realitatea românească.

(Echinox, nr. 3-4/1984)

Ion Cristoiu În publicistică talentul se verifică pe deplin numai atunci când omul este pus să facă reviste.

Ion Aurel Pop La nivel ţărănesc însă această idee utopică s-a manifestat spontan, fără articulaţii

19

teoretice precise (Echinox, nr. 9-10/1984) Chiar dacă s-au exagerat câteodată particularismele locale în dauna caracterului unitar - chiar dacă într-o vreme a trebuit să se prevaleze nepermis de mult socialul, eludându-se cu bună ştiinţă caracterul naţional (..) cele din urmă contribuţii sunt străbătute de dorinţa şi certitudinea unui substanţial spor de obiectivitate. (Echinox, nr. 5-6 /1983) Ion Mureşan Cu tot trupul mângâi pântecele culorii.

(Echinox, nr. 1-2-3/1974) Scriitura nu este neapărat sinceritate; nici poezia, nici proza nu e o descriere sau o spunere a propriilor tale opinii. Intri într-un mecanism literar supraindividual, şi culmea este că nu neapărat spunerea sinceră ne face să comunicăm. Şi oricum nu în literatură.

Există la un moment dat un nivel calitativ al spunerii în care intri în rezonanţă cu ceilalţi şi pe care toţi ceilalţi îl înţeleg, să nu te recepteze de fapt. Literatura este o spunere la un anumit nivel al intersubiectivităţii. Adică eu nu mă adreseze sincer ţie, sau ţie, sau ţie, ci din fiecare prind câte ceva. Eu însumi cad rob acelei bune spuneri, eu însumi mă bat cu propriul meu text, ca să încap şi eu în el.

(Echinox, nr. 1-2-3/1998)

echinox

20

Echinox memento B #1 (Interjú Dr. Bretter Zoltánnal, a bukaresti Magyar Kulturális Intézet igazgatójával)

László Szabolcs: Mikor lett Ön az Echinox magyar oldalainak szerkesztője, meddig szerkesztette a lapot és kikkel?

Dr. Bretter Zoltán: 1978-ban lettem az Echinox szerkesztője – majd a magyar oldalak főszerkesztője 1980-ban – s 1981-ben távoztam az Echinoxtól. Javarészt Beke Mihály Andrással és Bréda Ferenccel szerkesztettük a lapot, később a Fidesz későbbi külpolitikusát, a nemrég elhunyt Lőrincz Csabát vettem magam mellé szerkesztőnek.

LSz: Kiktől vette át a szerkesztés feladatát?

(Fennállt-e mester-tanítvány viszony az előző szerkesztőkkel?)

BZ: A szerkesztésre engem Egyed Péter kért föl és valamennyire a mester-tanítvány viszony is fönnállt közöttünk, bár inkább a pártfogópártfogolt viszony az alkalmasabb kifejezés, minthogy Egyed Péter volt az is, aki egyetemi tanulmányaim elkezdését lehetővé téve egy nap alatt fölvett –formálisan – a KISZ-be, hogy a vizsgán egyáltalán megjelenhessek.

LSz: Folytatták-e az általuk megalapozott szerkesztői hagyományt/stílust, vagy újítottak?

BZ: Szerkesztési periódusunk – mely „a három B” elnevezéssel vonult be a szűkebb közvéleménybe – radikális és tudatos szakítást jelentett az előző korszakokkal. Ez azt jelentette, alkalmasint a Bréda-Bretter tengelyen, hogy előtérbe állítottuk a teóriát és ezen belül is a filozófiát. Másodsorban, Bréda Ferencnek köszönhetően, a kísérletező, újító, inkább gesztusokban és akciókban megnyilvánuló avantgarde művészet bemutatása lett a szerkesztés jellemzője.

Harmadsorban félelem-mentesség, mellyel mind a hivatalos romániai magyar kulturális ön-gettónak a nyomását, mind a román hivatalos politikai nyomást egyszerűen figyelmen kívül hagytuk.

Ez a magatartás szintúgy meghatározója volt a szerkesztésnek, ahogy a megjelent írások szuverenitása is. Emlékszem, először közöltünk például Heideggert, Ara-Kovács Attila fordításában, s ez akkor forradalmi tett volt; Magyarországon kiváltképp, hiszen ekkor

még csak Suki Béla Heidegger-monográfiáját ismerhették a magyar olvasók. Amúgy a politikai magatartás nemzetközi téren is összekötötte az Echinoxot az Új Symposionnal vagy a Mozgó Világgal, tehát nem csak ezeket éreztük magunkhoz közeli publikációknak, ám ezek típusába soroltak bennünket is.

LSz: Hogyan folyt a konkrét szerkesztés?

Tematikus számokban gondolkoztak? Rovatok léteztek? Kik írták a szövegeket (diákok, tanárok, mások)?

BZ: A konkrét szerkesztési gyakorlat leírását leginkább egy irodalomtörténészre bíznám. Én úgy emlékszem, hogy néha voltak tematikus számaink is, és időnként amolyan virtuális, hamar elhaló rovataink, de, ezek nem voltak meghatározóak. A folyamatos jelent igyekeztünk bemutatni, épp azt, ami történik.

Ha fölbukkantak érdekes személyiségek vagy művek, akkor „rájuk vetettük” magunkat.

Akkoriban a szintén Bréda-Bretter befolyás alatt álló Gaál Gábor kör (ma Bretter-kör) jelentett folyamatos inspirációs forrást, de a szép számmal itt-ott fölbukkanó avantgarde képzőművészeti kiállítások és akciók is. A később Bretter György filozófiai iskolájaként hírnévre szert tett alkotói kör munkáját is figyelemmel kísértük, alkalomadtán közöltük, evvel is jelezve „ideológiai” hovatartozásunkat.

LSz: Hogyan működött a cenzúra, milyen mértékben? Fűzödik-e a laphoz valamilyen érdekesebb anekdota vagy esetleg botrány, amely az Ön szerkesztősége alatt történt?

BZ: A cenzúra nem akadályozta munkánkat… szinte soha. Két jelentős beavatkozásra emlékszem, s mindkettő rám volt hatással.

A Román Kommunista Párt 60. évfordulója alkalmával először – és utoljára – kényszerítettek bennünket arra, hogy vezércikket írjunk. Ez számunkra – a szerkesztési filozófiánk már említett vonásai okán is – vállalhatatlan volt.

A föladat rám hárult. Elővettem a Párt 50, 40, 30 éves évfordulóira írt hivatalos szövegeit, régi napilapokat és ezekből ollóztam össze a vezércikket, melyet a személyében nem

létező Benedek Magda névvel írtam alá (a BM rövidítés föltűnő lett volna). Azóta is büszke vagyok erre az „írásra”, hogy átment a cenzúrán, hiszen már egy közepesen képzett irodalmár is észrevette volna, hogy a szöveg három része három különböző politikai korszak és három különböző ellenségkép szülötte. No, de ennyit azért nem vártunk el cenzorainktól.

A másik eset a szerkesztésből való eltávolításomhoz vezetett.

1981-ben, már főszerkesztőként, a minden lapnál visszautasított, Molnár Gusztáv által régi szocdemekkel készített, szamizdatnak számító anyagból akartam közölni. Megszerkesztettük és nyomdába küldtük az anyagot. A cenzor az utolsó pillanatban vette észre, hogy itt valami nincs rendjén, és a nyomdában, nyomás közben lépett közbe. Még akkor éjszaka leállították a lapszám nyomtatását és a kinyomtatott példányokat zúzdába küldték.

A román szerkesztők, akik addig soha nem avatkoztak be a magyar oldalak szerkesztésébe ekkor felelősségre vontak. Némi joggal, hiszen föltételezhették, hogy nem fogunk a lap egészére nézve veszélyes döntéseket hozni, ám ezúttal, tudván tudva, hogy mit vállalok, mégis megkerültem őket. Így további munkám az Echinoxnál fölöslegessé vált.

LSz: Mennyiben járult hozzá Őn az 1983-ban kiadott Bábel tornyán című magyar Echinoxantológia szerkesztéséhez, kiadásához?

BZ: Még részt vettem a Bábel tornyán szerkesztésében, de a szerkesztők közül a nevemet, politikai alkalmatlansága miatt levették – s nem vagyok jelen a kötetben sem.

Egyébként magam is sokszor bujkáltam a lap hasábjain. A Yossarian álnév alatt megjelent cikkeket én írtam, de nem akartam a Bretternévvel ezeket összefüggésbe hozni. Például Sütő András drámáinak és különösképpen politikai magatartásának kritikáját is eképpen írtam alá.

LSz: A későbbi lapszámokból esetleg érdemes lenne egy újabb antológiát szerkeszteni?

BZ: A lappal, illetve a romániai magyar

intellektuális élettel való kapcsolatom is szinte teljesen megszűnt 1982-es Magyarországra távozásomat követően. Ezért erre a kérdésre nem tudok válaszolni.

LSz: Őn szerint milyen jelentőséggel bír az Echinox, milyen a szerepe az erdélyi kulturális életben vagy akár azon túl is? Mi teszi egyedivé ezt a lapot?

BZ: Az Echinox jelentőségéről van egy gondolatom, melyet nemrégiben osztottam meg Rostás Zoltánnal, az egyik alapító szerkesztővel.

Rostás Zoltán annak idején elmesélte, hogy miként jött létre az Echinox. Molnár Gusztáv és még néhányan – ha jól emlékszem – Új Hajtás címmel akartak kizárólag magyar lapot indítani. Minthogy a pártbizottság ezt nem engedélyezte, végül a közös, román, német és magyar oldalakat tartalmazó lap kiadása vált csak lehetővé. Jordáky Lajos ekkor azt mondta Rostás Zoltánnak, hogy ez van, ezt kell szeretni, mert „ha csak egyetlen tenyérnyi fehér papír is van a kezünkben, arra is írni kell”. Ezt annak idején Rostás elmesélte nekem és engem mély fölháborodás töltött el, hiszen ezt megalkuvásként értelmeztem.

Azóta radikálisan átértékeltem véleményemet.

A háromnyelvű lap elsősorban nem is a régió multikulturalitását fejezi ki – természetesen azt is! –, de óriási érték a három kultúra egymásra gyakorolt hatása is. Hogy mi magunk is mindazt megismerhettük, amit a maguk kultúrájában fontosnak tartottak a román vagy a német szerkesztők, esélyt adott a kommunikációra, az egymásra gyakorolt hatások befogadására. Nyelvi bezártságon túli generációs csoportosulás lehetősége nyílt meg evvel. Egymás irányában viszonylag zárt párhuzamos társadalmak építése helyett, ezen a ponton, az átfedések nyilvánosságra kerülése vált fontossá. Ilyen értelemben az Echinoxot minden körülmény mellett érdemes fönntartani.

B #2 Interjú dr. Bréda Ferenccel (2008. október 27-én, a Bulgakov Irodalmi Kávéház tetőterében elhangzott beszélgetés lejegyzett változata) László Szabolcs: Mikor és kitől vetted át az Echinox magyar oldalainak a szerkesztését?

Bréda Ferenc: A második csapattól: ez Szőcs Gézából és Egyed Péterből állt. Beke Mihály András és Bretter Zoltán voltak azok, akik folytatták eleve az ők munkájukat, mert az Echinoxban úgy volt, úgy is van, hogy a Mester választotta meg és ki a Tanítványát. Tehát: ki kinek adja át. Nem úgy volt, hogy valaki jön. Én voltam úgy, hogy valaki jön. Így lettünk hárman. De minthogy hárman voltunk, három oldalunk lett. Különben csak kettő volt az úzus számonként.

LSz: Mikor jöttél tehát?

Bréda: 1977-ben. 79-ig szerkesztettem a magyar oldalakat, de 84-ig ott voltam, bedolgoztam addig, amíg elköltöztem Franciaországba.

Amikor meg hazajöttem, 91-ben, újraindítottam a magyar és a frankofón oldalakat is.

LSz: És amikor átvettétek a szerkesztést, volt-e törés? Vagy teljesen átvettétek szerkesztési elveiket a mester–tanítvány-viszony miatt?

Bréda: Hát átvettük. Mindenképpen Szőcs Géza és Egyed Péter szabta meg azt a

színvonalat, ami alatt nem lehetett, és nem is lehet, az Echinoxot szerkeszteni. Akármit nem lehetett leadni. És mi tudtuk, hogy mit nem lehet betenni.

LSz: Jelenleg csak bölcsészhallgatók csináljuk az Echinoxot, akkor is így volt? Akkor is csak filósok foglalkoztak vele?

Bréda: Igen, filósok, filozófiások. Az egyik rendkívüli jellegzetessége többek között az volt az Echinoxnak (a lapot 68-ban alapították – szerk. megj.), hogy legalábbis abban a periódusban, amikor mi szerkesztettük, soha sem volt fölírva, s most már nem is lesz, hogy proletari din toată lumea... Egyetlen olyan romániai lap volt, amire nem volt felírva. És nem is kezdődött a címlap ilyesmivel.

Irodalom, kultúra ment, magasan repült a labda. Az utolsó időkben, mikor még ott voltam, már muszáj volt egy-egy Ceauşescut berakni címlapra, de az se volt minden lapban.

Betették egyszer, aztán hat hónapig nem volt benne. Mikor muszáj volt, beletették, nem volt mit csinálni, de azt is csak a főoldalra, a magyar oldalakra pedig még ez sem volt

kötelező, tehát nem is tettünk ilyesmit.

LSz: A cenzúra nem szólt bele a lap működésébe?

Bréda: Volt cenzorunk, de a mienk volt, nem volt vele gond. A kolozsvári pártvezetőségben volt, eléggé magasan. Ha baj volt egy írással, akkor megegyeztünk, kicseréltünk egy-két szót, nem kellett kivegyük magát az írást.

Aztán volt olyan, hogy ha nem mutattuk meg a cenzornak, akkor az annyit mondott, hogy ha jönnek a fiúk, akkor mi vagyunk a hibásak, ő nem írta alá. De lementek a számok, aztán nem jött senki. Nem foglalkoztak vele.

LSz: De hogy volt ez, a lap kivívta magának idővel, hogy hagyják békén?

Bréda: Úgy volt ez, mint Kínában. Több sebességű társadalom volt. Az államvezetés tudta, hogy vannak zónák, amiket nagyon meg kell fogni, és van, ahol nincs mit csinálni.

Például Hunyad megyében. Mikor feljöttem Kolozsvára, akkor lepődtem meg, hogy milyen viszonyok uralkodnak.

LSz: Konkrétan hogy ment a szerkesztés?

Megkerestétek az embereket?

Bréda: Úgy volt, mint nálatok. Minden szerkesztőnek megvolt/megvan a maga érdeklődési köre, a maga irodalompolitikai nézete, a kritikai vonal, amit szeretne követni, segíteni. És megvoltak mindenkinek erre az emberei, akiket megkért, hogy írjanak. Viszont gyakran, és ez volt az érdekes, olyan anyagok is érkeztek, amik nem jöhettek volna le sehol máshol a sajtóban. Sem Magyarországon, sem az egész kelet-európai tömbben. És mégis leközöltük. Például Pierre Bourdieu első magyar fordítását. Vagy Molnár Gusztáv megsemmisítő erejű totalitarizmus-kritikáját, s ráadásul még ... folytatásokban.

LSz: És nem jöttek az állambiztonságiak kérdezősködni?

Bréda: Hát nem jöttek. Lehozhattuk őket.

LSz: Más kérdés. Mai jelesebb íróink közül kikre emlékszel, kik debütáltak az Echinoxban?

Bréda: Mindenki, nagyjából. A fiatalabb generáció Markótól errefele. Nevezetesen Egyed Péter s Szőcs Géza íróbarátai. Ők ketten voltak az új irodalom vezéregyéniségei. Mi csak az ők nyomdokaikba léptünk.

echinox

21

Echinox memento LSz: Ki vette a lapot? Hova jutott el, hol láttad, hogy olvassák?

Bréda: Árulták a lapot a Dózsa utcai újságosnál, volt még a városban egy-két hely. Egyetemisták, de inkább az egyetemi tanárok olvasták. Diákok, tanárok írták, de a diákságnak csak a csúcsa olvasta.

LSz: Hány olvasója volt a lapnak, fel lehetett ezt mérni?

Bréda: Fel lehetne természetesen mérni, de nem a mennyiségi, hanem a minőségi mutatók voltak a fontosak. Tudniillik a lapot társadalmi súllyal rendelkező emberek olvasták, akiknek hatása volt még vagy 20-30 emberre. Az egyszerű olvasó nem értette, de amit az a néhány nagyon fontos olvasó közvetített számukra a lapból, az már érthetőbb volt a köznapibb olvasó számára is.

LSz: Mekkora példányszáma volt a lapnak?

Bréda: Ezer példányban nyomtattuk. Volt olyan idő, hogy ötezerben.

LSz: Milyen volt a viszony a román szerkesztőkkel? Mennyire ismertétek őket?

Bréda: Mint titeket, a mostani szerkesztőket.

Közeli barátok voltunk, sok együttsörözéssel.

Szorosabb viszony volt talán különben, mint ma. Minden gyűlésre elmentünk, ott láttuk, hogy kivel érdemes. Meg hát fordítottuk egymás írásait, adok-kapok alapon, mert voltak, akik jól tudtak magyarul is.

LSz: Volt egy antológia, amit összeállítottatok Beke Mihály Andrással...

Bréda: És Bretter Zoltánnal !... Mi hárman állítottuk össze. Zolit az utolsó pillanatban kellett levegye a nyomda a címlapról, mert akkorára már kitelepedett Magyarországra.

A kitelepedettek nevét és könyveit a könyvtárakból is visszavonták, ez volt a

szabály. Nagyon nagy része van neki az antológiában, nagyon sok anyagot ő hozott.

LSz: Hogy született meg az ötlet?

Bréda: Balla Zsófinak volt az ötlete, ha jól emlékszem, de lehet, hogy a Molnár Gusztávé, a Bretter Zoltáné, az Egyed Péteré, a Szőcs Gézáé, a Beke Mihály Andrásé... és a mindannyiunké konszenzuálisan.

LSz: '90 előtt fontosabb publikációs felület volt a lap, mint mondjuk ma?

Bréda: A legfontosabb volt. Most is fontosabb lehetne, ha húzósabb tárgykörök, s teszem azt, tematikus számok, is megjelennének.

LSz: Például?

Bréda: A totemeket és a tabukat ostromolta az Echinox. Totem és tabu pedig még akad ittott.

LSz: Szerinted hogy változott a funkciója a lapnak?

Bréda: Elsőrangú szellemi műhelynek megmaradt.

LSz: Mondod, hogy szerkesztettél frankofon oldalakat, amik mára kiestek a lapból. Hogy volt ez akkor?

Bréda: A multikulturalitás jegyében hoztuk létre 91-ben a frankofón oldalakat. Adrian Suciu, Luminiţa Urs, Adriana Cean s kollegáink franciául is írtak verset, esszét, novellát. Több franciaországi szerzőnk is volt.

LSz : Láttál esetleg mostani számokat? Mi a véleményed?

Bréda: Láttam az utolsót. A nívó megmaradt.

Kiváló.

LSz : Zárásul, mesélnél valami anekdotát?

Bréda: Hát azt hiszem, itt már elhangzott néhány...

LSz: Köszönöm a beszélgetést.

Horea Poenar Az Echinox-emlékműállítás őrülete A történelem és az emlékezet nyelve közötti szűk terület (Részlet a 2004-ben kiadott Echinox Lexikon bevezetőjéből)

Az Echinoxnak, szerencsére, soha nem volt guruja. Ennek ellenére, mint minden közéleti érvényű jelenségnek, utólag megtalálták a gyökereit. A csoportosulást legtöbbször (megtisztelő gesztussal) a Szebeni Irodalmi Kör leszármazottjaként említik. A tévedés annak köszönhető, hogy összemossák a Kör tagjai iránt érzett csodálatot a Kör által gyakorolt lehetséges közvetlen hatással. Az Echinox Iskola (és itt a Pop által fémjelzett időszakra gondolok, hisz a többi esetében nem beszélhetünk közvetlen hatásról) sokkal nagyobb horderejű jelenség, mint a szebeni Kör. Különbséget kell tenni egy formatív hatású mozgalom (természetesen az Echinoxra gondolok) és egy irodalomtörténetileg jól körülhatárolt csoport között. Az Echinox a maga rendjén sokkal bonyolultabb, mert soha nem korlátozta kiáltvány vagy teoretikus illetve stílusbeli jellemzők halmaza. Később ezen sajátossága teszi lehetővé, hogy nagyobb fontossággal bírjon, mint a nyolcvanasok irányzata. Mivel tehát iskolát (pontosabban, a kultúrához azonos módon viszonyuló iskolákat) jelent, és nem stílust, vagyis inkább a gondolkodás szabadságára tanít, mintsem egy vízió vagy rendszer elfogadására, az Echinoxot teljesen másképp kell elképzelni, mint a nyolcvanasok irányzatát vagy a Szebeni Irodalmi Kört. Ez utóbbiak olyan jelenségek, melyek jól meghatározható időszakokban beleírták magukat a kultúra történetébe, s melyeket természetes módon idővel mások váltottak fel. Tudatosan vagy sem, de története során az Echinox olyan elméket vonzott maga köré, melyek a kultúra mélységét megértve képesek voltak kreatívan felcserélni az egyik rendszert a másikkal. Ha Echinox stílusú költészetről beszélünk, ugyanazon a szinten gondolkozunk, mint a nyolcvanasok irányzata. Az Echinoxot ezért inkább olyan formatív jelenségekhez lehetne hasonlítani, mint a Păltinişi Iskola vagy főleg a nyugati (frankfurti, konstanzi, yale-i) Iskolák.

Ha pedig így értelmezzük a lap mibenlétét, helyesebb talán bizonyos mesterek szerepéről beszélni. Elég, ha a Mircea Zaciu esetleges hatását említem. Figyelmes kritikus és főleg tehetséges politikus lévén, Zaciura tökéletesen

illett volna a háttérben meghúzódó mester szerepe. Kétségtelen, hogy befolyással volt a lap első generációjának egyes tagjaira. És végképp megerősítené ezt a feltevést az a megfigyelés, hogy hatása leginkább az első Echinox-vezető, Ion Pop esetében mutatkozik meg. De mégis, ahogy a Szebeni Irodalmi Kör inkább csak a Ion Vartic személyiségének kialakulására gyakorolt hatást, úgy Zaciu befolyása is csupán Ion Pop egyéni fejlődésében nyer fontosságot. Petru Poantă, az alapítók egyike, és ennek köszönhetően, a jelenség leghitelesebb elemzőinek egyike, már megfigyelte ezt a tényt az Efectul Echinox című, kitűnő kötetében, ahol az eredeti Echinoxjelenséget elemzi. A kolozsvári kritikus szerint Zaciu hatása nem erőteljesebb, mint más korabeli példaképeké, akiknek legnagyobb része a Bölcsészkar tanárai közül került ki.

Az Echinoxot vizsgáló tanulmányok visszatérő hiányossága, hogy nem sikerül egy átfogó és ugyanakkor sarkításoktól mentes meghatározást találni a jelenségre.

Az egyik leghasznosabb kísérlet Petru Poantă említett könyvében található, mely szerint az Echinox „egy kimagasló irodalmi jelenség, amely időbeli kiterjedése és reprezentatív művei révén a legtartalmasabbnak bizonyult a második világháború után”. Mindvégig érzékelhető azonban könyvében, hogy – sok más elemzőhöz hasonlóan – az Echinoxban csupán egyetlen iskolát és egyetlen homogén Echinox-irányzatot lát. Az ilyen nézeteknek tulajdonítható, hogy általában nehezen fogadják el a jelenség különböző változatait, és hajlamosak a lap körüli csoportosulást az első nemzedékre leszűkíteni, mellőzve a többit. A lehetséges meghatározások másik végletét, amely immár a túlságos pluralitás hibája miatt alkalmazhatatlan, Marian Papahagi kísérlete képviseli, aki az Echinox identitását 15 alakban keresi, a „reménytől” egészen az „eleven emlékig”. A régi Echinoxmunkatársakat sokszor túlzott elfogultság jellemzi, ha elemzéssel próbálkoznak, ítéletükön eluralkodik az anekdotikus hajlam és annak a generációnak a közhelytára, amely egy megrostált kultúra által meghatározott korszakban nőtt fel, s amelyet mindig naiv

lelkesülés és lényeg nélküli általánosságok használata jellemzett.

Talán a legsikerültebb meghatározást Corin Braga fogalmazta meg az 1994 elején megjelent ünnepi számban. Az Echinoxot nem tekinthetjük „egy élesen körülhatárolható poétikával rendelkező csoportosulásnak, hanem inkább irodalmi iskolának. Azon sajátosságokat, melyek a lap folytonosságát biztosítják, nehezen lehetne irodalmi programként meghatározni, mert valójában egy Geist-szerűséget alkotnak, egy Echinox-szellemiséget, vagyis olyan eszmei és adminisztratív keretet, ami lehetővé teszi az intellektuális kibontakozást.” Corin Braga tökéletesen határozza meg a lap pozícióját, de még bizonytalanul ingadozik az egységes iskolát biztosító közös sajátosságok megtalálása és a jelenség belső változatainak értelmezése között. Úgy gondolom, hogy a Braga által kiemelt átfogó jellemzők nem akadályozzák meg azon felosztást, mely az Echinoxot a különböző lapvezetők szerint több – azonos kulturális attitűddel rendelkező – iskolára bontaná fel.

Hiszen a lapvezetők voltak az egyedüliek, akik valójában betöltötték a guru szerepet: egyéni nézeteik szerint irányították a lapot, és ezeknek megfelelő szellemben illetve stílusban nevelték a bedolgozó egyetemistákat.

Nem szándékom részletes elemzést nyújtani ama négy iskoláról, melyet az Echinox fejlődésében elkülönítek, mert érdekesebbnek és hasznosabbnak találom, ha rámutatok azon összekötő és ugyanakkor töréspontokra, melyek indokolttá teszik ezt a felosztást. Még azokban az esetekben is, amikor a változást eredetileg politikai vagy más – nem esztétikai – természetű döntések okozták, szerepük egy újabb generáció kialakításában nyilvánult meg.

Idővel az Echinox minden egyes irányzata kifáradt, így – visszatekintve – a bekövetkezett váltások hasznosnak bizonyultak.

Az 1983-as törés fájdalmas volt, de talán egy bizonyos értelemben már túl későn is jött. Az a körülmény, hogy a lap neve szétválaszthatatlanul összenőtt a Pop– Papahagi–Vartic szerkesztői hármassal, később oda vezetett, hogy az Echinoxot pár ember

befolyása alatt levő csoportosulásként és nem formatív mozgalomként fogták fel – oly tévhit ez, mely napjainkig él. A Codoban Iskola hasznos változást hoz magával. Pár vonalon követi a Pop Iskolát, de természetes módon a lényeges kérdésekben szembefordul evvel.

A kezdeti Echinox mindenekelőtt az elméleti síkon mutatott szegénységet. Annak ellenére, hogy olyan fordítások jelennek meg, melyek a nyugati irodalomtudomány szinte késés nélküli befogadását bizonyítják, elméleti vagy stílusbeli változások mégsem érzékelhetők a lapban. Az akkori kritikusok átveszik a három mentor tematikus értelmezésrendszerét, úgy az impresszionista perspektívájú Ion Poptól, mint a rigorózusan objektív Marian Papahagitól. Ritkán történik meg, hogy ezek a kritikusok vagy szerzők különbséget tegyenek az irodalom és az esztétika diszkurzív alakzatai között. A pszichoanalízis bűvöletében alkotó Ion Vartic valójában a Pop Iskola kedvelt tematikáját dolgozza fel. Ettől lényegesen eltérve, a (többnyire Codoban korszakában működő) Corin Braga által alkalmazott pszichoanalitikus megközelítésmód éppen a teoretikus perspektíva beiktatásával különbözött Vartic szövegeitől, s ezzel kiszélesítette a kritikai látószöget, a diskurzusok mélyebb értelmezését helyezve előtérbe. Így (vagyis a komolyabb teoretikus háttér hiányában) az Echinox körüli csoportosulás nincs felkészülve arra az óriási változásra, amit a nyolcvanasok nemzedéke vezet be, hiszen ez a mindenekelőtt elméleti síkon jelentős irányzat pontosan a kor esztétikai világnézetét támadja meg. Ennek tulajdonítható az a megfigyelés, hogy a nyolcvanas évektől kezdve az Echinoxnak több tekintetben is behoznivalója van. A lap kezdeti korszakában megjelenő későmodern líra is beleilleszkedik a Pop Iskola kereteibe, amely a költészetet metaforikus struktúrák és létfilozófiai kérdések szempontjából értékelte. Csupán az 1983 után jelentkező kritikusoknál, Sanda Cordoş, Ioana Bot, Corin Braga és később Laura Pavel, Cornel Vâlcu esetében mutatható ki, hogy az Echinox elszakad a kezdeti befolyásoktól, és új szinten kezd működni.

22

echinox

Echinox memento Ezen a ponton ki kell jelenteni, hogy az egymást követő Iskolák között nem lehet és nem is kell hierarchikus rendet felállítani. A fontossági sorrend mellőzése pedig – az Echinox kortárs befogadásának kontextusában – egyenes következményként hozza, hogy a Codoban, Dan Şăulean és Braga-Borbély Iskolákat is részletesen meg kell vizsgálni immár, hiszen így lehetséges az Echinox-jelenség teljesebb megértése. Természetesen, az 1990 után színre lépő szerzők még nem bírnak elég fontossággal a mai kulturális életben, ezért ezen elemzésem talán a történelemmel kötött kockázatos fogadásra hasonlít. De ami most dekonstrukciónak tűnik, tulajdonképpen nem más, mint egy más értékrendszer alkalmazása.

A Codoban Iskola felszámolja az impresszionista jellegű kritikát, és ennek köszönhetően az elemzések levetik magukról a tematikusság kereteit. Az esztétikai gondolkodás perspektíváját kiszélesítik, és magasabb interpretációs szintre emelik.

Az ekkor bevezetett filozófiai látásmód lényegesen komolyabb, mint azon addigi rövid elméleti kirándulások, melyek a filozófia területére vezettek, s amelyek mindig élesen elhatárolódtak az irodalomtól. Ezekhez hasonlóan, dekonstruálják a – leginkább Marian Papahagi által propagált – felsőbbrendű filológiai ismeretmodellt. Papahagi befolyása mindenekelőtt az etikai irányítottság, az attitűd kialakulásának terén volt érezhető, önmagát állítva követendő példaképnek (és ez enciklopédikus gazdagságával kétségtelenül lenyűgöző lehetett a kortársak számára).

Azonban nem tudott egy diszkurzív stratégiát, egy alkotási rendet bevezetni és sikerrel alkalmazni, szövegei ugyanis meglehetősen messze állnak az általa előterjesztett ideáltól.

Legendás személyiségének és (az Echinox indításakor nagy szerepet játszó) örök tettrekészségének dacára Ion Pop mellett valójában csak másodlagos formáló erő tudott lenni. A Codoban-periódusban Papahaginak a kultúra – földrajzi, horizontális értelemben vett – kiterjedéséről alkotott modelljét felváltja a függőleges irány felfedezése, a mélységek szintjei között történő tájékozódás.

1989-re a politikai helyzet érzékelhetően megromlik, és ez a lap körüli csoport egyre problematikusabb befogadásában mutatkozik meg, nem beszélve arról, hogy az Echinox nyolcvanas nemzedékét nagymértékben korlátozta az erősödő hatalommal bíró Egyetem. A lap szerkesztőségénél ekkoriban bekövetkező változások nem kiugróak, az árnyalatok nehezen érzékelhetőek. A korszak írói viszont 1990 után valósággal kirobbannak, és a vizsgálódások csupán ekkor tudják igazán az Echinox-jelenség új konfigurációit felfedezni.

Talán az 1990 és 1991 közötti Echinox a legdinamikusabb.

Az egyetemistákból verbuválódott új szerkesztőség hamar megszabadul az előző generációkat bénító ideológiai kényszerektől, és valósággal forradalmasítják a lapot. A Dan Şăulean Iskola radikális változásokat hozott, melyeknek az

1994-ben bekövetkezett fordulat miatt azonban alig volt érzékelhető az eredménye. Az Echinox új vezetője, aki a Codoban-korszakban érett be, a lapot méginkább nyitottá teszi. Megtartva a Pop-korszakban kihangsúlyozott irodalmi vonalat és a Codoban vezetése alatt kialakult széles látószögű elméleti megalapozottságot, Dan Şăuleannak a politikai, szociális és történelmi szférák fele történő nyitásai lehetővé teszik, hogy a lap immár egy ideológia-, kompromisszum- és konformizmusmentes hangon szóljon az egyetemistákhoz és a többi olvasókhoz. Ebben a korszakban a lapnak minden esélye megvolt, hogy a kolozsvári Nu című folyóirathoz és a bukaresti Egyetem téren zajló tüntetéshez hasonló jelenséggé váljon. De az Echinox által megteremtett kis oázist fokozatosan megszüntette az Egyetem konformizmuson és „jólneveltségen” alapuló elvrendszere, és a beteg társadalom ellenállása.

Akárcsak a korszak többi olyan eseménye, mely a szellemi szabadság autentikus momentumaként jelentkezett, s amely ma már feledésre van ítélve, a Dan Şăulean-periódus a szabadság időszakaként marad fenn az lap történetében. Ezen periódus hatása leginkább a csoportosuláson belül volt érezhető, azáltal, hogy lehetővé tette a szabad gondolkodást és egy addig ismeretlen dinamikát adott a lapnak.

Az 1993 végén bekövetkezett törés volt talán a legdurvább az Echinox történetében.

Ugyanis minden Dan Şăuleanék által megindított vonalról lemond a Braga-Borbély Iskola. Különösképpen az aktualitásba való bekapcsolódást küszöbölik ki, azzal a reménnyel, hogy a történelmi kontextus mellőzése növeli majd a lap tekintélyét és fontosságát. A Dan Şăulean idejében megnyilvánuló kulturális nyitottságot, amely rendkívül hasznos önelemzéseknek is helyet adott (érdekes szám jelenik meg az Echinox kríziséről), felváltja a hagyományos értelemben vett kultúrával foglalkozó szemlélet. Mindezek mellett, az új vezetőség legfontosabb célja, hogy egy emelkedett stílusú, rigorózus, szinte tudományos lapot állítson elő. Az ekkori Echinoxban jelentkező elitizmus a lehető legrosszabb történelmi pillanatban éleszti fel Papahagi modelljét és a régi, szűréseknek alávetett tematikusságot – igaz ugyan, hogy a mentalitások történelmében tájékozódó szemléletmód pozíciójából. A lap befogadása azonban láthatóan romlik, megjelenése lényegesen ritkul, és immár csak zártabb (szakmai) körökben olvassák. Paradox módon, a korszak legjobb lapszámai mégis pontosan azok, amelyek az aktualitásról szólnak (pl. a kilencvenes évek irodalmi irányzatáról), de sajnos ugyanekkor nagyon gyenge, mondhatni „öngyilkos” számok is megjelennek, mint például a NEC-ről (New Europe College) vagy a „Párizsban tanuló román ösztöndíjasokról” szóló számok. Csupán a periódus vége fele, Ştefan Manasia, Ioan Curşeu vagy Marius Voinea generációja kezd ismét az aktualitások iránt érdeklődni. A Braga-Borbély Iskola tehát tudatosan lemond az 1990 után beállt kulturális nyitottság előnyeiről, lehetőségeiről, oly

elgondolástól vezérelve, mely az egyetemisták és más olvasók megszólítását, esetleg nevelését, a tömegkultúra káros hatásaitól, sőt, még a kortárs irodalom befogadásától is mentesen képzelte el. Kijelenthető, hogy ebben az időszakban az Echinox kizárólag az oktatók és kutatók lapjává válik.

Szerencsére a történelem mindig mindent megváltoztat.

Mindenik nemzedék az ellenállásban, s néha a lázadásban találja meg identitását, és minden korszak elvrendszere, hite természetes módon elmúlásra van ítélve.

Az egymást váltogató Echinox Iskolák közötti különbségek ezen a szükséges és hasznos mozgáson alapulnak, amely senkinek sem biztosít stabil helyet a történelemben. A kortárs román kulturális életben, mely az 1989 előtti kimozdíthatatlan hierarchiákhoz szokott, még mindig nehezen érthető sokak számára, hogy egy adott kultúra szelleme és értéke a kánon örökös újraértelmezésében rejlik.

Talán beszélnem kellene a 2001 utáni Echinoxról is. De ezt már megtettem máshol. Mégis, röviden megteszem: (Új) Echinoxnak neveztük el.

Felhagytunk a örökös nosztalgiázásba átcsapó múltba tekintésekkel. Lényegesen leromlott lap-recepcióval küszködve, kis olvasottsággal indultunk. Hanem értelmezésem eddigi menetéhez hűen, melyben azt állítom, hogy az Echinox mindig az őt vezetők jellemzőit öltötte magára, saját elképzelésemet, elvrendszeremet annak tudatában vetem papírra, hogy az elkövetkező Echinox-nemzedékek ítéletének és dekonstrukciójának lesz majd alávetve.

Elhatárolom magam Eugen Uricaru kezdeti hevességétől, de hiszek Ion Pop különleges képességében, mely révén érzelmet és utolérhetetlen kötelességtudatot bírt belevinni az alkotási folyamatba illetve a kulturális dialógusba. Szomorú bámulattal fordulok Marian Papahagi fele, aki rossz korszakba született, és meglepően közel érzem magam Ion Vartic játékosságához, amit azonban nem juttatott érvényre szövegeinek belső szerkezetében. Hiszek a Zaciu-modell komoly határaiban, és – Petru Poantăhoz hasonlóan – engem is lenyűgözött Ion Vlad személyisége. Hiszek a fiatal (1984 előtti) Nicolae Manolescuban, de Constantin Noicában nem. Legnagyobb sajnálatomra Mircea Nedelciu nem volt Echinoxmunkatárs. Hiszek az Aurel Codoban által hozott elméleti megalapozottságban, és Dan Şăulean lelkesedésében, nyitásaiban. Irigylem Corin Braga lapvezetői és intézményépítői képességét, és csodálom Ştefan Borbélynak az elitkultúrába vetett óriási hitét. Hanem mind közül leginkább azokban hiszek, akik megírták ezt a lexikont. Mert ismerem és közel érzem magamhoz őket, s nem félek a nagy szavak használatától, amikor – róluk beszélve – Faulknert parafrazálom: ők fennmaradnak.

László Szabolcs fordítása

echinox

23

grupaj dicţionar DICŢIONAR ECHINOX. PERSPECTIVĂ ANALITICĂ Erată şi completări

Dintr-o eroare regretabilă pe care mi-o asum în întregime, în ediţia a doua a Dicţionarului Echinox (apărută în 2008 la editura Paralela 45) au fost omise patru articole privind autori importanţi din istoria grupării. Le publicăm acum, în ediţia aniversară a revistei, reparînd în mică parte greşeala comisă. Tuturor celor implicaţi – autorilor analizaţi, precum şi colegului şi prietenului meu Balázs Imre József – le cer pe această cale scuze. (Horea Poenar)

BEKE Mihály András S-a născut la data de 5 mai 1956, la Bucureşti.

Absolvent al Facultăţii de Litere, Universitatea Babeş-Bolyai, specializarea maghiarărusă, în 1980. A fost redactor al paginilor maghiare din Echinox între 1978 şi 1980. Între 1980 şi 1984 a lucrat ca profesor la SfântuGheorghe, apoi, în perioada 1985–1990 a fost redactor-reporter la săptămânalul Köznevelés (Budapesta). A studiat cu burse la universităţi din Leuven, Paris şi Nancy. După 1990 este redactorul săptămânalului Heti Magyarország şi colaborator în diferite funcţii (inclusiv de conducere) la Televiziunea Ungară şi Duna Televízió. Din 2003 este director al Centrului Cultural Ungar din Bucureşti.

A debutat în 1969, în săptămânalul pentru copii Jóbarát, apoi în Utunk, în 1974.

Publică în revistele Utunk, Korunk, Ifjúmunkás, Igazság, Igaz Szó, Művelődés, Brassói Lapok, Megyei Tükör, A Hét, Kortárs, Élet és Irodalom,

Népszava, Magyar Műhely ş.a. În timpul studenţiei a fost preşedintele cenaclului „Gaál Gábor”. Redactor împreună cu Bretter Zoltán şi Bréda Ferenc al antologiei Echinox intitulată Bábel tornyán (În turnul Babel), Kriterion, Bucureşti, 1983.

B. M. A. este redactor responsabil al paginilor maghiare din Echinox, împreună cu Bréda Ferenc şi Bretter Zoltán într-o perioadă de vârf. După concepţia voit subversivă faţă de tot ce însemna „mainstream” în cultura vremii, adoptată de Szőcs Géza Egyed Péter în perioada 1974–1978 a Echinoxului, trioul Beke–Bretter–Bréda, de multe ori numită simplu „BBB” a continuat aceeaşi direcţie în conceperea revistei până 1980/1981, cu grupaje tematice (despre circ, despre şah ş.a.), cu dezbateri teoretice interesante (despre nominalism, despre piesele lui Sütő András), dar mai ales prin publicarea unor traduceri din

Heidegger, Popper, Bourdieu, texte de Arnold Hauser etc. Se consolidează şi o „tradiţie” a paginilor maghiare prin publicarea unor echinoxişti mai vechi, prin grupaje plurilingve în care sunt invitaţi şi cei din generaţiile anterioare, precum şi prin realizarea antologiei reprezentative a paginilor maghiare în 1983.

B. M. A. este mai puţin prezent cu scrieri proprii în Echinox, însă este un organizator important al evenimentelor legate de viaţa culturală studenţească, fiind preşedintele cenaclului Gaál Gábor.

Prin opera lui ulterioară continuă de fapt demersurile tatălui său, Beke György, care este poate cel mai important autor în sociografia maghiară din România postbelică. Volumul său Illúziók kora, Erdély este de fapt o cartedialog cu tatăl său despre istoria şi prezentul Transilvaniei. Filmele sale realizate pentru Televiziunea Ungară sunt la rândul lor portrete

CSELÉNYI László S-a născut la data de 1 martie 1951, la ClujNapoca. În perioada 1969–1974, student la Facultatea de Psihologie a UBB ClujNapoca. Publică articole, cronici în revistele Utunk şi Korunk, începând cu 1969. Devine redactor al paginilor maghiare din Echinox în perioada 1971–1973, alături de Németi Rudolf. Absolvent al şcolii de regizori din Bucureşti, în 1976, devine regizor şi redactor la TVR, emisiunea în limba maghiară, după ce între 1974 şi 1977 lucrase ca regizor la Teatrul de Păpuşi din Cluj-Napoca. În anul

1983 se stabileşte în Ungaria, lucrând ca redactor şi regizor de televiziune la MTV şi Duna TV. Între 2002 şi 2005, director al Cinematografului naţional „Urania” din Budapesta, din 2005, director general al Duna TV. Din perioada echinoxistă, Cs. L. îşi aminteşte caracterul oarecum contingent al primei perioade, parţial din cauza materialelor filtrate de către cenzură. În anii 70, Cs. L. se remarcă în cultura maghiară din România mai ales prin activitatea trupei sale de teatru

experimental Studio 51, interzis până la urmă de autorităţile comuniste. Ca regizor de televiziune şi de filme documentare şi-a dovedit valoarea în mai multe genuri şi domenii. Pentru cunoscutul său serial documentar Minoritates Mundi a fost distins cu premiul Europa (1999).

BALÁZS Imre József

HORVÁTH István H. I. (n. 4 septembrie 1966 la Sântimbru, jud.

Harghita) a absolvit specializarea filosofiesociologie la UBB Cluj-Napoca în 1991. În perioada 1988–1991, redactor al paginilor maghiare din Echinox. După absolvire, este cadru didactic al Facultăţii de Sociologie, din 2003 în grad de conferenţiar. Şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul Limbă, identitate etnicitate în 2002. Cercetător la Centrul de Cercetare a Relaţiilor Interetnice din 1993, fiind director al centrului din 2003. Redactorşef al revistei de sociologie Erdélyi Társadalom (Societatea Ardeleană). Colaborează la reviste de specialitate (Korunk, Erdélyi Társadalom, Yearbook of the Romanian Soociety of Cultural Anthropology International Journal for Education Law and Policy ş.a.), precum şi la volume colective cu studii din domeniul sociologiei.

Perioada în care este redactor la Echinox este marcată înainte de 1989 de posibilităţi

restrânse atât prin numărul mic al autorilor potenţiali (numărul de studenţi maghiari admişi la specializări umaniste spre sfârşitul anilor 80 fiind extrem de restrâns), cât şi prin tabuizarea potenţialelor subiecte din Echinox.

După 1989, redactarea Echinoxului a devenit problematică dintr-un alt punct de vedere, în cultura din România producându-se o efervescenţă nemaiîntâlnită, cu fondarea unor reviste noi, cu euforia de a se exprima liber. H. I., împreună cu Balló Áron şi Magyari Tivadar, devin fondatorii suplimentului studenţesc Campus din cotidianul Szabadság, menţinând totodată şi funcţia lor de redactori Echinox.

Referindu-se la perioada lui echinoxistă, H. I. remarcă cu o oarecare uşurare faptul că Bréda Ferenc, reîntors în ţară din Franţa după 1989, a devenit de atunci mentorul paginilor maghiare din Echinox, astfel realizându-se mai uşor schimbarea de ştafetă dintre generaţii. H. I. se

remarcă în cultura maghiară din România ca un specialist activ, respectat, care s-a adaptat fără probleme contextului cultural postdecembrist.

Domeniul său de cercetare este cel al relaţiilor interetnice, având numeroase publicaţii pe această temă.

Volume: Facilitating Conflict Transformation: Implementation of the Recommendations of the OSCE High Commissioner on National Minorities to Romania, 1993-2001 Hamburg: CORE, 2002.

Változó környezet állandósuló trendek? Erdély és Magyarország közötti migrációs folyamatok Editura Scientia, Cluj, 2005. (Red.) BALÁZS Imre József

de familie care reprezintă mai mult decât o istorie personală ardeleană.

Volum individual: Illúziók kora, Erdély (Transilvania, epoca iluziilor), Editura Széphalom Könyvműhely, Budapesta, 1993.

Volume de traduceri: Paul Drumaru: Főpróba (Vizionarea), Editura Európa, Budapesta, 1989.

Wilfried Martens: A.egyik és a másik Európa (Cele două feţe ale Europei), Editura Püski, Budapesta, 1996.

BALÁZS Imre József

24

echinox

grupaj dicţionar SZŐCS Géza

S-a născut la Târgu-Mureş, la data de 21 august 1953. Absolvent al Universităţii BabeşBolyai, specializarea maghiară-rusă în 1978.

Debutează cu versuri în Utunk, Echinox în 1972. În perioada 1974–1978, redactor la Echinox împreună cu Egyed Péter. Din 1978 redactor la ziarul Igazság (Adevărul), suplimentul Fellegvár (Citadela), în care Sz. G. continuă promovarea literaturii tinere şi a culturii alternative, iniţiată în Echinox. În 1979–1980 este bursier Herder la Viena. Între 1980–1981, reia redactarea suplimentului Fellegvár. În 1981–1982, participă la redactarea revistei samizdat Ellenpontok (Contrapuncte). Este arestat în 1982, iar după eliberare, urmărit în permanenţă de Securitate. În 1986, emigrează în Elveţia. În 1990, se reîntoarce la Cluj, este senator şi secretar general al UDMR. Director şi editor al săptămânalelor Erdélyi Napló, Orient Expressz, până în 1996. Director al Editurii Erdélyi Híradó, principalul promotor al literaturii maghiare tinere din România, începând din 1995. Sz. G. este mentorul şi susţinătorul tinerilor scriitori grupaţi în jurul revistei Előretolt Helyőrség (Avanpost), în colecţia de carte a acesteia fiind publicate volumele lui Sántha Attila, Orbán János Dénes, László Noémi, Lövétei Lázár László şi alţii.

Din 2002, redactor, apoi şi editor al revistei A Dunánál (La Dunăre), Budapesta – revistă care îşi propune promovarea unor valori uitate sau necunoscute în contextul maghiar, valori care sunt însă apreciate de cele mai multe ori la nivel mondial. Distins cu premiile: Uniunii Scriitorilor din România (1976); Premiul Robert Graves (1986); Premiul József Attila (1991); Premiul Déry Tibor (1992); Premiul Bethlen Gábor (1993); Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (1997); Premiul Irodalmi Jelen (2003); Premiul Méhes György (2006). În 1992, Sz. G. publicase un volum antologic pe coperta căreia scria: Ultima carte de versuri al lui Sz. G. Acest volum marca o îndepărtare de poezie, genul literar care l-a consacrat, după aceea autorul publicând mai ales volumehibrid în care se îmbină genul dramatic cu cel poetic, epic şi de non-fiction.

Ca poet, Sz. G. s-a remarcat încă de la debutul său prin originalitatea imaginilor poetice, prin construcţia specifică a volumelor sale, în care totalitatea textelor însemnau întotdeauna mai mult decât simpla sumă a poeziilor. Gesturile sale poetice îl apropiau de neoavangardism.

Aceste gesturi vizau de cele mai multe ori identitatea textelor – Sz. G. a experimentat în primele trei volume cu limitele acestora prin dinamitarea structurii tradiţionale de carte. În Párbaj, a omis în totalitate numerotarea

paginilor, în Kilátótorony és környéke numerotarea se făcea cu litere în loc de numere, pagina a 2-a, de colofon fiind folosită pentru tipărirea unui poem etc. Posibilitatea de identificare a textelor a fost redusă şi prin procedura frecventă a autorului de a da acelaşi titlu mai multor texte.

Lărgirea conceptului de „carte de versuri” s-a realizat şi prin efecte vizuale, publicarea de note muzicale, introducerea în volumul Párbaj a unor fragmente dintr-un Manual al duelurilor etc. Toate aceste tehnici îl plasează pe Sz. G. la intersecţia neoavangardismului (prin procedeele neaşteptate, care însă nu pot fi repetate fără a deveni clişee sau autoplagiate) şi a postmodernismului (prin autoreflexivitatea textelor şi prin reluarea frecventă a problematicii existenţei artei).

Un alt procedeu specific al lui Sz. G. este fragmentaritatea cărţilor sale. Aproape fiecare dintre acestea menţionează alte texte Sz. G. care până la urmă, din varii motive, nu au mai fost incluse în volum. Astfel, dincolo de volumele propriu-zise se întrevăd volumele „adevărate” la care nu se poate ajunge însă. De aici rezultă un fel de poezie a tainei care, împreună cu alte caracteristici, îl defineşte pe Sz. G. ca un poet al mitologismului contemporan. (La începutul carierei sale poetice, Sz. G. se dovedeşte a fi un cititor avizat al unor Hamvas Béla sau Weöres Sándor care au putut să devină maeştri spirituali pentru el în acest sens.)

Imaginile poetice din volumele sale sunt o combinaţie stranie a arhetipurilor cu viziuni personale. Sz. G. reuşeşte să construiască a lume proprie în care ursul, albatrosul, avionul, paraşuta, lebăda sau indienii se integrează perfect. Studiul monografic al lui Blénesi Éva consideră mitologia lui Sz. G. un element-cheie pentru analiza operei. Structura mitologică a textelor poate fi observată chiar şi în cazurile în care elemente autobiografice sunt introduse în poezii. De multe ori, referinţele care par într-adevăr autobiografice, se dovedesc a fi citate din alte poezii. Ori, prin notele de final folosite cu o virtuozitate deosebită de Sz. G., episoade relativ banale din cărţile sale relevă conexiuni nebănuite, motive care sunt mai dificil detectabile fără aceste interpretări cvasiauctoriale. În primele trei volume de versuri ale lui Sz. G., politica este o prezenţă discretă, deşi tânărul autor se remarcă în poezia maghiară a vremii şi prin modul curajos şi totodată ludic de a vorbi despre politică (Kérdések a XXVI. század költőihez – Întrebări adresate poeţilor secolului 26, Első hallásra is közérthető, éppenséggel felolvasásra szánt helyzetvers, amit egy ismert stíluseszközre építettem – Poem pe

înţelesul tuturor, scris pentru lecturi publice, descifrabil chiar şi la primă audiţie, construită pe un procedeu stilistic cunoscut). După implicarea lui Sz. G. în activităţile disidente, anticomuniste din România, tenta politică a scrierilor sale devine tot mai evidentă, păstrându-se totuşi prospeţimea, umorul cu care autorul şi-a început cariera poetică.

După „ultimul volum” antologic din 1992, Sz. G. nu mai publică volume de versuri până în 2003, chiar şi acest volum, Az al-legóriás ember fiind prezentat ca fiind redactată de alţii, din texte apărute în presa literară. Celelalte volume publicate în ultimii ani păstrează însă procedeele de dinamitare a structurii şi a genului: piesele de teatru ale lui Sz. G. sunt piese experimentale, utilizând elemente de montaj (realizează de exemplu o piesă nouă din elemente de Romeo şi Julieta, Hamlet şi sonete shakespeariene), elemente vizuale (Liberté 1956), texte non-fiction (Liberté 1956) etc. În 2007, publică primul său experiment mai vast din domeniul prozei, romanul Limpopo prezentând viaţa unor struţi care trăiesc la o fermă, undeva în Europa. Limpopo, o struţoaică tânără a cărei însemnări alcătuiesc majoritatea volumului, plănuieşte o evadare de la fermă şi reîntoarcerea în Africa, pe pământul strămoşesc al struţilor. Pentru acesta, este nevoie însă de lecţii de zbor – profesorul struţilor fiind un albatros... Limpopo este un text ludic, cu multe aluzii intertextuale, care păstrează elementele-cheie din poetica lui Sz. G., fragmentaritatea de exemplu: din însemnările lui Limpopo lipsesc câteva foi, astfel nu ne aflăm ca cititori în faţa unui text integral.

Textele cele mai valoroase ale lui Sz. G. rămân, conform opiniei mai multor critici, cele publicate în primele trei volume de versuri – scrise în perioada echinoxistă şi cea a suplimentului cultural Fellegvár. Aici, se dovedeşte a fi un inovator extrem de original al discursului poetic maghiar. Totodată, este şi o figură importantă în jurul căreia se organizează tinerii scriitori şi disidenţi ai vremii. Fără elementele de noutate de altădată, operele recente ale lui Sz. G. rămân incitante şi de o certă valoare, cu un umor specific, cu o viziune mitologizantă şi cu jocuri de cuvinte memorabile.

Volume individuale Te mentél át a vizen? (Tu ai trecut apa?), Editura Kriterion, Bucureşti, 1973; Kilátótorony és környéke (Turn de veghe

şi împrejur), Editura Kriterion, Bucureşti, 1977; Párbaj, avagy a huszonharmadik hóhullás (Duel sau a douăzeci şi treia ninsoare), Editura Dacia, 1979; A szélnek eresztett bábu (Marioneta ridicată-n vânt), Editura Magvető, Budapesta, 1986; Az uniformis látogatása (Vizita uniformei), Hungarian Human Rights Foundation, New York, 1986; Kitömött utcák, hegedűk (regénytöredékek) (Străzi împăiate, vioare), Köln, 1988; A sirálybőr cipő (Pantoful din piele de pescăruş), Editura Magvető, Budapesta, 1989; Históriák a küszöb alól (Istorisiri de sub prag), 1990.

A vendégszerető avagy Szindbád Marienbadban (Cel ospitalier sau Sindbad la Marienbad), Editura Szépirodalmi Könyvkiadó, Budapesta, 1992.

A kisbereki böszörmények (Pecenegii de la Kisberek), piesă de teatru. Erdélyi Híradó, Cluj, 1994.

Ki cserélte el a népet? (Cine a preschimbat poporul?), piesă de teatru. Erdélyi Híradó, Cluj, 1996.

Passió. texte. Magvető, Budapesta, 1999.

A magyar ember és a zombi (Ungurul şi creatura), piese de teatru. Kortárs, Budapesta, 2003.

Az allegóriás ember (Omul alegoric). versuri. Irodalmi Jelen, Arad, 2003.

Liberté 1956. piesă de teatru cu comentarii, Irodalmi Jelen, Arad, 2006.

Limpopo. roman. Ed. Magvető, Budapesta, 2007.

Volum în limba română Rănită, sepia. Ed. Seara, Bucureşti, 1999. (Trad.

Anamaria Pop şi Mircea Dinescu) Volum de traduceri: Charles Olson: The Nation is Nothing but Poetry / Semmi egyéb a nemzet mint költemények. Ed. A Dunánál – Ed. Qui One Quint, Budapesta–Cluj, 2003.

Bibliografie: Blénesi Éva: Szőcs Géza. (monografie) Editura Kalligram, Bratislava, 2000.

BALÁZS Imre József

echinox

25

cronică IOAN POP-CURŞEU – BAUDELAIRE, LA PLURAL (PARALELA 45, 2008)

între graffiti de sânge şi matrix Ştefan Manasia revine pe piaţa de poezie cu cartea micilor invazii (Cartea Românească, Bucureşti, 2008), un volum consistent, eclectic, necramponat, pe care citindu-l, rămâi cu senzaţia – destul de ciudată, nu? – că poezia nu va dispărea niciodată. S-ar putea să nu fie decât o prejudecată sau, dimpotrivă, cel mai teribil sarcasm. Însă chiar după multe zile, necesare digestiei, rămâi pătruns de sentimentul că poezia va rezista sau, dimpotrivă, te roade presentimentul că nu. Rînperînd. Autorul alege două motouri, unul biblic, altul din Junger: „În epoci de inflaţie aurul se retrage” …la periferie, vine să completeze mare parte din texte; dealtfel, poetul declară pe copertă că “scrie despre margin(al)i, dinspre margine”. Sursele liricului nu dispar, aurul nu dispare, ci se retrag(e) în zone doar aparent apoetice.

Volumul e structurat în mai multe cicluri, fiecare deplin conturat, asigurând întregului unitatea spartă, mai mult sau mai puţin fragmentată. Astfel, etica grunge deschide violent un discurs nervos, ameninţător, textul invadând intimitatea lectorului ca un virus. În acest sens, primul poem (sînt la uşa ta) poate fi considerat o promisiune rece, un avertisment adresat ignoranţei.

De la un punct însă, registrul devine manierist-oribil, de nedigerat: „la 26 de ani te vizitează subit arhontele dezgustului / chip slut sub turbanul de lipitori / şi îţi vorbeşte cu picioarele amputate ale / puştilor etiopieni / cu părul în flăcări al teroristelor palestiniene / cu craniul ras al românaşilor din orfelinate / cu unghiile smulse şi electrocutat rectal / [plus] (duce în buzunare fetuşi albi)” (26). Condamnând kitsch-ul, Manasia sfârşeşte prin a-l restaura, ca şi cum l-ar întoarce pe dos, ca pe-o şosetă.

Ciclul al doilea, cînd TU vii, de-scrie „cum alţii îşi treceau păcatele / prin urechile acului, / şi noi în poem / ne vom furişa vieţile” (cînd TU vii). După ce alternează poemele de largă respiraţie, cum ar veni, cu fragmentarismul acerb, autorul sfârşeşte ridicol: „vreau / să / fiu / iar / mic / şi / slab / şi / tu / să / mă / faci / mare” (razor blade). Însă, nota bene, ridicolul poate fi doar masca tandreţii. micile invazii reţine prin cele patru episoade care compun cantonul (un film tarkovskian), sumă de flashback-uri şi himere. Următorul ciclu, rewind: povestiri din cripta tinereţii, poate fi catalogat asiduu drept jurnal; de lectură, de creaţie, de vacanţă, de multe altele. Disonanţe mai puţin sau mai mult superflue, frânturile bat într-un orgoliu de nuanţă modernistă: „poemul [meu; n.n.] e o esenţă, o pasiune care cînd te mistuie nu-ţi mai pasă de nimic din tot ce se întîmplă în afară. Cît de mici, cît de mizeri ceilalţi.” Câtă siguranţă!

Cum era şi normal, piesa de rezistenţă a cărţii survine la finalul ei. levitaţia circumscrie locuitorii, sau mai bine scris, chiriaşii limbului, poetul exaltând marginea similar tehnicii din Amazon, primul său volum – pentru că până la urmă de tehnică trebuie să vorbim, de manieră.

Mai departe rămâne textul cvasinirvanatic, adus înapoi prin explicitările fotografice.

Voi mai acorda răbdare şi tact unei dominante stilistice, pescuibilă la greu din textele rele semnate Ştefan Manasia. Poeziile bâzâie de comparaţii ca periferia de lirisme. De la hard („noi nu călărim balotul de spumă poliuretană / ca o uriaşă raţă crem” sau „amiazaspreseară [s.a.] de noiembrie (cancer în stadiu terminal)”) la soft („palmele tale / răcoroase ca două lămîi / abia scoase din frigider”), aprop(r)ierile manasiene lovesc în limbaj, mutaţionându-l.

Cum antipiesa de rezistenţă a fiecărei cronici survine la sfârşitul ei, consider că tot volumul, nu doar consistentul poem de final, pare conceput şi scris când „ultimele pîrîiaşe de etil irigau mintea / umezeau grămăjoarele de praf ale sufletului…

Laurenţiu Malomfălean laurentiu.trei@yahoo.com

Dupǎ cum mǎrturiseşte autorul în jurnalul sǎu baudelairian (din ultima parte a cǎrţii), elaborarea lucrǎrii Baudelaire, la plural porneşte cu ambiţia unei „revoluţii a concepţiilor despre Maestru”.

Depǎrtându-se de ţelul propus, cartea lui Pop-Curşeu înclinǎ mai degrabǎ spre fizionomia unui studiu dolofan, hrǎnit cu bomboane percheziţionate din buzunarele criticilor ante-mergǎtori.

Cartea, în schimb, îşi susţine valoarea prin simţul ascuţit de critic literar al lui Curşeu, care scanând studiile anterioare dedicate lui Baudelaire, nu numai cǎ obţine un rezultat sinteticesenţializator, dar şi unul asupra cǎruia troneazǎ luciditatea de analizǎ.

Structurat în trei capitole, în umbra cǎrora se întrevede un demers de teoretizare a criticii literare, studiul de faţǎ ne prezintǎ imaginea „celui mai important poet francez din secolul al XIX-lea” în trei moduri diferite de abordare. În primele douǎ pǎrţi (Critica criticii şi Baudelaire şi generaţia simbolistǎ româneascǎ), nu putem întrezǎri decât imaginea palǎ a lui Baudelaire, într-o abordare de gen second-hand, consideratǎ optimist „criticǎ la puterea a doua” de cǎtre Pop-Curşeu. Ne aflǎm, aşadar, în faţa unei ecuaţii a „despre”-urilor: Fundoianu expune poetica lui Baudelaire, Itterbeek pe cea a lui Fundoianu despre Baudelaire, Pop-Curşeu aducându-ne la rândul sǎu întregul şir de expuneri pentru a înfǎţişa poetica Maestrului. Deşi este conştient de diagnosticul acestei perspective labirintice („În rândurile de faţǎ, aşadar, Baudelaire va fi foarte îndepǎrtat şi doar îl vom întrezǎri ca prin ceaţǎ”), autorul nu îşi abandoneazǎ metodologia decât în ultima parte a cǎrţii. În Scriitorul şi umbrele sale (primul text al ultimei pǎrţi) putem observa dorinţa ascuţitǎ a autorului de a contra-balansa aceastǎ „criticǎ la puterea a doua” punând-o sub radicalul unei tonalitǎţi de analizǎ psihologicǎ îndoielnic asumatǎ. Pop-Curşeu închide intenţional, dupǎ cum singur mǎrturiseşte, simbolistica şi miza esteticǎ baudelairianǎ, într-o crustǎ creştinǎ care atrage implicit limitarea semanticǎ a expansiunii expresiei baudelairiene. („Trebuie sǎ construiesc o argumentaţie solidǎ prin care sǎ-l atrag pe Baudelaire de partea unei gândiri creştine în ultimǎ instanţǎ optimistǎ.”).

Capitolul al doilea construieşte puntea de rezonanţǎ a evoluţiei simbolismului românesc sub paradigma celui care „dǎ naştere poeziei simboliste, dar o şi [...] învaţǎ sǎ râdǎ ironic de sine, conducând-o la propria sa negaţie.” Astfel, cititorul lui Pop-Curşeu va cunoaşte exemplificat procesul de coacere a simbolismului în câmpul literaturii şi al criticii româneşti, destul de rigide în iniţierea modernistǎ baudelairianǎ, prin intermediul unor poeţi precum: Minulescu, Pillat, Arghezi, Bacovia, Mateiu Caragiale. Pop-Curşeu intuieşte în construcţia macrocosmicǎ a Florilor Rǎului, precum şi în cea microcosmicǎ a fiecǎrei dintre operele poetice componente, hartaclepsidrǎ a destinului uman magnetic suspendat între cei doi poli uriaşi: Dumnezeu şi Satana.

Intenţia prezenţei în volum a unui Jurnal baudelairian poate fi pusǎ sub un mare semn de întrebare. Mǎ duce cu gândul la o auto-desconspirare uşor derizorie („Sǎ nu mǎ limitez numai la a-l traduce pe Baudelaire, ci sǎ şi încerc sǎ mǎ comunic pe mine însumi prin intermediul textelor sale”), şi pe de altǎ parte, la o expunere cronologicǎ a energiei personale implicatǎ în studiu, realizatǎ din dorinţa de a-şi reafirma credinţa expusǎ în Salonul din 1846: „în fiecare clipǎ critica intrǎ în contact cu metafizica”.

Oana Capustinschi

26

echinox

cronică Anti-ghid prin lirica americană

O altă culegere de bacalaureat

Riscul întocmirii unuei antologii este, cel mai probabil, imposibilitatea de a o racorda cu adevărat, ca produs finit, la un set de criterii menite, într-adevăr, să vină în sprijinul unei mize iniţiale, a unui proiect cu o finalitate, să-i spunem, pozitivistă. Caracterul speculativ pe care un cititor ceva mai suspicios îl întrevede în culisele realizării unei selecţii, cu toate marjele de eroare care se impun oricărui proces care poartă eticheta „perversă” a judecăţii de valoare face ca obligativitatea de a acorda credit antologaţilor, calităţii textelor sau, măcar, consecvenţei dispunerii acestora în economia cărţii. Despre „Locul nimănui”, antologia de poezie americană contemporană, conţinând poemele a 36 de poeţi din Statele Unite, s-a vorbit, excesiv şi nerealist, probabil, ca despre un eşec: subiectivitatea presupusă a antologatorilor, demersul vanitos de a anula orice pretenţie de autoritate în faţa unui teritoriu minat, a cărui abordare cere, spun normele, delicateţe şi prudenţă (ne referim la alegerea celor mai reprezentativi şi, de ce să nu recunoaştem, mai digerabili pentru publicul românesc, poeţi americani) a depăşit intenţia cât se poate de benignă pe fundaţia căreia se construieşte întregul demers al traducerii şi popularizării acestora: ignoranţa crasă a cititorilor români vizavi de ceea ce înseamnă lirica „de dincolo”, dar nu prin intermediul căii sinuoase a textelor şi autorilor care să scandalizeze, ci pe aurita cale de mijloc a unui set de autori a căror principal defect, convertibil sau extrapolabil într-un atu, este excesul de cerebralitate. Dincolo de diferenţele superfluu de menţionat (obsesii, plaje tematice, viziuni, chestiuni a căror discutare e pertinentă dacă adoptăm o atitudine şi perspectivă mai degrabă structuralistă), ne aflăm în prezenţa unor poeţi cu apetenţă pentru scrierea de poeme ample, într-un clişeu - „de largă respiraţie”, masive. Este interesantă opţiunea pentru scoaterea la rampă a unui atare arsenal liric aproape paralizant în aspectul lui „megalitic”, în contextul voit al unei re-incursiuni prin lirica protestului, revoltei de orice fel, crispate sau exuberante, aproape la fel de interesantă ca şi receptarea acestora. De la „Textul de cristal” al lui Clark Coolidge, construit pe scheletul unui discurs meditativ, cvasi-patetic, afectat, artificial (Urăsc istoria pentru că niciodată nu intră/ În lume ca viaţa./Nu are direcţie/ Decât între coperte.Nu poate fi atinsă/ când este catalogată în cutiile ei negre), la ironia sincopată, supra-neologică dublată de o degajare retorică prea vădit programatică din poemele lui Will Alexander (da/ să preiei precum trupul cuiva vânturile eclectice meridionale/să extragi din mări necunoscute un stol de rapoarte dintr-o sferă incaşă/ şi dacă cineva spune/ val după val de peşti de zăpadă concentrată/ sau dacă cineva zice/ o tonă de maliţie de selenium crud/ dintr-o dată se preia miopia de rubidiu revitalizator), de la prozopemele Lisei Jarnot, Jim Carroll, poemele narativdescriptive ale lui Fanny Howe sau Nathaniel Tarn, la cele narativ auto-problematizante ale lui Leslie Scarapino, Leonars Schwartz, Jorei Graham, Laura Moriarty sau Ansel Berrigam, cele delicat-naive ale poetei Alice Notley sau excesiv de ornante, obscurizate e excesul de pseudo-mitologie ale lui Murat Nejem-Nemat, poeţii prezenţi în antologie au înscris în ADNul bucăţilor de „opere” recoltate datele unei apetenţe pentru inflaţia autoexprimării. Nu ceea ce Andrei Codrescu (de asemenea antologat) numeşte, în prezentarea de pe coperta a patra, „umanitate şi suflet”, ci, dimpotrivă, genul acela de inteligenţă artificială căreia, invers decât într-un paradox al lui Jean Baudrillard din „Cool memories”, nu îi lipseşte artficiul, „that sparkling something”, păstrându-se, aşadar, în canoanele fragile şi vitrege ale inteligenţei, cu toate resemantizările şi ghilimelele mai mult sau mai puţin legitime.

Dacă „Locul nimănui” este un ghid funcţional prin lirica americană contemporană contează, cred, numai în măsura în care judecăm produsul, cu toate burţile şi inadvertenţele, dar şi marile absenţe ale lui (Denise Duhamel, de pildă, este un exemplu notabil în acest sens), la temperatura scăzută a cititorului de „Help yourself”-books. Altfel, dacă ceea ce primează este naiva plăcere de a citi poezie, „Locul nimănui” poate fi o experienţă interesantă şi o provocare, la fel de mare pentru cititori, ca şi pentru traducătorii care s-au încumetat să se lanseze (hazardeze) în eclectismul fascinant şi proteic a ceea ce este reprezentativ şi ceea ce este exotic, marginal, rebel, manifest de suprafaţă. Nu putem vorbi oximoronic despre o reuşită defectuoasă, dar nici despre un eşec ofertant. În logica paradoxurilor şi simulacrelor pe care se articulează, clişeatic, tot ce e legat de un „sentiment american al fiinţei”, probabil că ambele sintagme ar fi adecvate.

Locul nimănui, chiar la nivelul sintagmei-titlu, este, prin refuzul situării, un anti-ghid declarat şi asumat.

Olga Ştefan

A realiza un act critic presupune, în primul rând, evitarea locurilor comune şi extirparea clişeului.

Altfel, actul critic este unul eşuat. În al doilea rând, o abordare tematică poate prejudicia operele tratate, în cazul în care actul critic doar inventariază, utilizând mijloacele unei hermeneutici superficiale. Maria-Magdalena Diaconu tocmai astfel procedează, inventariind ipostaze ale corporalităţii în romanul feminin contemporan, tipologizând şi radiografiind epidermic, dar, mai ales, interpretând de la nivelul clişeului.

Cartea sa, Discursul corporalităţii în romanul feminin contemporan (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008), construită fals comparatist şi non-inovator, se rezumă la un periplu asupra imaginii femeii de-a lungul istoriei, ilustrând transformările paradigmatice pe care corporalitatea le-a suferit în cadrul romanului feminin contemporan. De ce fals comparatistă şi non-inovatoare? Deoarece o incursiune tematică vizând analiza unor diferite romane scrise de diverşi autori ar trebui să evite infantilismul interpretativ, atingând falii de profunzime nezărite până acum. Romanele unor scriitoare ca Virginia Woolf, Anais Nin, Sylvia Plath, Amelie Nothomb, Ruxandra Cesereanu ş.a. sunt destul de ofertante, imaginarul lor dezvoltând zone care permit ţeserea unei interpretări neclişeice. Maria-Magdalena Diaconu cade însă în capcana repetiţiei, analizând textele fugitiv, ca şi cum cineva ar presa-o să-şi termine cartea cât mai repede. Teme precum trupul, excesul, somnul, moartea, nebunia, tipologizări precum nimfeta, frigida, victima, bătrâna, mama cumplită sunt tratate ca şi când autoarea acum ar fi auzit de ele, nemaivorbind despre frazele pedagogice pe care aceasta le comite, predând parcă unor elevi de liceu. Apoi, când titlul unei cărţi începe cu „discursul...”, cititorul se aşteaptă să descopere în acea lucrare disecţia unei poetici în structurile sale de adâncime, nu comentarii tematice şi şcolăreşti precum cele realizate de Maria-Magdalena Diaconu. Despre Hortensia Papadat-Bengescu aflăm (sic!) că „...aduce în literatura română o serie de teme, preocupări şi obsesii neexploatate artistic sau prea puţin avute în vedere până la vremea debutului ei”, despre Virginia Woolf că „a fost şi o susţinătoare a mişcării feministe; […] punct de reper în literatura reflectând schimbarea perspectivei asupra corporalităţii.” (wow!), iar despre Clopotul de sticlă al Sylviei Plath că “are caracter autobiografic şi este scrisă la persoana întâi…”. Să nu uităm faptul că “Baia, cosmeticele, machiajul, moda fac parte din registrul igienei”, remarcă destul de importantă în analiza unui discurs al corporalităţii!

“Plânsul reprezintă, atunci când apare, tot o formă de exces”, “Deşi romanul contemporan este bântuit de obsesia realităţii, nu este foarte clar ce anume este realitatea”, “Pentru literatura contemporană, copilăria exercită o adevărată fascinaţie”, toate acestea şi o sumedenie de multe alte fraze situate, uneori, în incipitul unor subcapitole demonstrează abilităţile de analiză ale Magdalenei Diaconu, cartea ei devenind un reper în bibliografia de bacalaureat!

Marius Conkan

echinox

27

wwhhhGheorghe Achim, Georg Aescht, Radu Afrim, Sabina Andron, Asztalos Ildikó, Eu- Curşeu, Adrian Popescu, Ioan Peianov-Radin, Olimpia Radu, Dan Raţiu, Iuliu Raţiu, gen Axinte, Izabella Badiu, Mircea Baciu, Orlando Balaş, Silvia Balea, Balló Áron, Balogh András, Cornel Ban, Alexander Baumgarten, Nicolae Baciuţ, Eugen Baican, Mihai Barbulescu, Beke Mihály András, Nicoleta Bechiş, Mircea Benţea, Mircea Berceanu, Mariana Bojan, Boér Géza, Iulian Boldea, Ştefan Borbély, Andaluna Borcila, Cosmin Borza, Ioana Bot, Corin Braga, François Bréda, Bretter Zoltán, Helmut Britz, Ion Bucşa, Ion Buduca, Carmen Bujdei, Radu Câmpeanu, Sanda Cârstina, Adriana Cean, Ioan Cercel, Ruxandra Cesereanu, Dumitru Chioaru, Al. Cistelecan, Ioana Cistelecan, Aurel Codoban, Mircea Constantin, Sanda Cordoş, Octavian Cosman, Alexandra Costandache, Florin Creanga, Casandra Cristea, Ion Cristofor, Ion Cristoiu, Csoma Enikö, Dan Damaschin, Ştefan Damian, I. Maxim Danciu, Ştefan Darabuş, Radu Diaconescu, Nicolae Diaconu, Victor Dietrich, Roxana Din, Gabriel Dombri, Ilinca Domşa, Mihai Dragolea, Melania Duma, Egyed Péter, Cristina Felea, Raluca Filip, Dinu Flamând, Pop Flore, Dayana Fraţila, Daniela Fulga, Maria Elena Ganciu, Ovidiu Ghitta, Mircea Ghiţulescu, Vasile Gogea, Alex Goldiş, Andrei Goţia, Adrian Granescu, Ioan Groşan, Gaál György, Anca Haţiegan, Constantin Hârlav, Brigitt Helmann, Heltai Peter, Ion Hirghiduş, Puiu Hiticaş, Hodor Adél, Anton Horvath, Horváth István, Emil Hurezeanu, Letiţia Ilea, Vincenţiu Iluţiu, Anda Ionaş, Al. Th. Ionescu, Marius Iosif, Tudor Iosifaru, Józsa T. István, Ruxandra Ivancescu, Kereskényi Sándor, Keszthelyi András, Bernd Kolf, Komáromi Béla, Kovács István, Eva László-Herbert, Marius Lazar, Virgil Leon, Marius Lobonţiu, Lörincz Csaba, Magyari Tivadar, Liviu Maliţa, Ştefan Manasia, Calin Manilici, Ion Marcoş, Andrei Marga, Gabriel Marian, Ştefan Melancu, Virgil Mihaiu, Anca Mihalache, Ciprian Mihali, Ioan Milea, Dan Mincan, Ion Mircea, Ovidiu Mircean, Sorin Mitu, Ioan Moldovan, Rareş Moldovan, Florin Morar, Peter Motzan, Cristina Müller, Mariana Müller, Carmen Muntean, Ion Mureşan, Ovidiu Mureşan, Viorel Mureşan, Vasile Musca, Mircea Muthu, Valentin Naumescu, Gabriel Nasui, Mihai Neamţu, Daniel Necşa, Néda Zoltán, Carmen Negulei, Alin Nemecz, Németi Rudolf, Anca Noje, Letiţia Olariu, Nicolae Oprea, Aurel Pantea, Adrian Papahagi, Marian Papahagi, Laura Pavel, Ovidiu Pecican, Ion Pecie, Gheorghe Perian, Cosmin Perţa, Lucian Perţa, Mircea Petean, Calin Petrar, Marta Petreu, Gabriel Petric, Al. Pintescu, Petru Poanta, Virgil Podoaba, Antonela Pogaceanu, Augustin Pop, Cristina Pop, Ion Pop, Ion Aurel Pop, Ioan Pop-Curşeu, Ştefana Pop-

Constantin M. Raduleţ, Nora Rebreanu Sava, Rostás Zoltán, Marcel Constantin Runcanu, Tiberiu Rus, Sántha Attila, Vasile Sav, Nicoleta Salcudeanu, Constantin Saplacan, Cristina Saracuţ, Klaus Schneider, Maria Schullerus, Anton Seitz, Felicia Sicoe, Roxana Sicoe, Andrei Simuţ, Ioan Simuţ, Adrian Sârbu, Arthur Şofalvi Larion, Octavian Soviany, Werner Söllner, Adriana Stan, Adrian Suciu, Daniel Suciu, Szöcs Géza, Szölösi Ingeborg, Dan Şaulean, Aurel Şorobetea, Radu Toderici, Traian Ştef, Lucian Ştefanescu, Cristina Tataru, Thamó Csaba, Ştefania Timofte, Liliana Truţa, Adrian Tudurachi, George Ţâra, Radu G. Ţeposu, Aura Ţeudan, Mircea Ţicudean, UngváryZrínyi Imre, Ion Urcan, Eugen Uricaru, Luminiţa Urs, Carmen Varfalvi-Berinde, Ion Vartic, Paul Vasilescu, Diana Veza, Alexandru Vlad, Marius Voinea, Andrei Zanca, Liviu Zapîrţan, Laura Zavaleanu.

DIRECTOR: Horea Poenar Redactor-şef: Cristina Miloş Redactor-şef adjunct: Silvia Mitricioaei Secretar general de redacţie: Bogdan Odăgescu Redactori: Ioana Baciu, Marius Conkan, Mirela Dimitriu, Laurenţiu Malomfălean, Diana Mărculescu, Robert Moscaliuc, Olga Ştefan Redactorii paginilor maghiare: László Szabolcs, Váradi Nagy Pál Consilieri: Balázs Imre József, Cornel Vîlcu Design: Lucia Roman, Emotibears: Gabriel Marian ADRESA: Facultatea de Litere, str. Horea 31, 3400, Cluj TIPARUL: Tipografia GEDO, Cluj ISSN 1018-0478

R e v i s tă a pă ru tă c u s p r i j i n u l CONSILIULUI LOCAL C l u j -N a p o c a