Echinox 1/2018

echinox

DIRECTOR

Rareş Moldovan

1/2018

ORAȘUL ÎN CARE MĂ TREZESC

4 Ana Donţu 5

DE PARCĂ AR FI AȘA SIMPLU Andrei Dósa

31, pauză, 32, 33, 34, 35, 36

6 Augustin Cupșa

Dan Coman

D. SINGULARITY FESTIVAL

AERUL TARE AL AMINTIRILOR

15 Marin Mălaicu-Hondrari

Livia Ștefan

Alexandru Vakulovski

Vlad Moldovan

#

Krista Szöcs

38 39

REDACTOR-ŞEF ADJUNCT Anamaria Mihăilă

REDACTORI

Olivia Apopei, Jessica Brenda, Mihai Broina, Iulia Alexandra Ciogescu, Maria Fărîmă, Paul-Daniel Golban, Ionucu Pop, Roxana-Florina Pop, Iulia-Teodora Roșca, Răzvan Rocaș, Silvia Seușan

REDACTORI PAGINI MAGHIARE Balázs Imre Kovács Péter Mărcuţiu-Rácz Dóra

40 40

CONSILIER PAGINI MAGHIARE

41

TEHNOREDACTARE

PISICA

Francisc Baja

Balázs Imre József Răzvan Cîmpean

CAFEA

THE SAVAGE NIGHT

POEME

PINK PONG #2

44

Andrada Haș

SECRETUL

45 48

Facultatea de Litere, Str. Horea, nr. 31, 400202, Cluj-Napoca

15 Ruxandra Cesereanu 16 Ciprian Măceșaru REALIST ȘI EGAL

17 Ion Buzu

TREI SURSE DIDACTICE ALE RĂULUI

18 Ionuţ Chiva

INSTALAȚIA. REMIX.

22 Alex Văsieș POEME

23 Moni Stănilă POATE

Ioana Vintilă

Andrei Zbîrnea Doina Ruști

POEME

Florentin Popa

Vlad Drăgoi

UNDE SUNTEM Alina Purcaru

SĂRĂCIE. ÎNAINTE DE SALARIU Matei Hutopilă

DUPLEX

Horia Corcheș

#

Daniel Coman

Andrei Doboș

26 Claudiu Komartin

POEM

POSTRIDURI

Mihail Vakulovski

CE M-A BĂGAT ÎN ÎNTUNERIC Victor Ţvetov

#

VISE ÎN PORTLAND

APARȚINĂTOR

RÁNCNYOMOK (RÉSZLET)

Sînziiana Șipoș

27 Mircea Pricăjan

ETAJUL DE DEASUPRA

28 Miruna Vlada POEME

29 Ovio Olaru POEM 31 Elena Vlădăreanu

43

CAMPIONUL DE RALIURI ALEX FILIP

Cosmina Moroșan

GEMEINSCHAFT UND GESELLSCHAFT

26

ZĂPADĂ ȘI CAFEA

PIESĂ

14 Olga Ștefan

25

Dora Pavel

POEME

BALL&CHAIN

25

AUTODENUNȚUL

POEME

12 T.O. Bobe

31 33 37

Bogdan Alexandru Stănescu

POVESTE DE DRAGOSTE

10 Radu Vancu

Ana-Maria Deliu

VIAȚA ȘI MOARTEA LUI CHARLES BUCHINSKY, ESQ.

POEME DIN THANATO HOTEL

10 Alexandra Turcu

REDACTOR-ŞEF

Yigru Zeltil

Mihail Vakulovski

A VÁROS, AMELYBEN ÉBREDEK Ana Donţu

FÉSZEK

Alexandru Vakulovski

KÁVÉ ÉS HÓ Dan Coman

ILUSTRAȚII & DESIGN ADRESA

TIPARUL

Casa Cărții de Știință

49 50

Proiectul Echinox 50 este realizat cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Cluj-Napoca și al Universității Babeș-Bolyai.

51 52 55 56 58 58 59 60 61 61

ISSN 1018-0478 echinox@gmail.com www.revistaechinox.ro

Orașul în care mă trezesc Ana DONŢU se scurge printre degete acoperă pământul ca ninsoarea prea albă la care nu am voie să mă uit îl simt cu picioarele rece și umed e o imagine schimbătoare care îmi scapă oricât aș încerca culcă-te și deschide ochii în vis privește-ți mâinile nu le vei putea menține aceleași totul în jurul tău e altfel nu te mai recunoști exteriorul tău e interiorul tău ești întors pe dos cu inima și ficatul și toate organele în afară deschide ochii și uită-te la tine nu te vei putea menține același mult timp părul ți-a crescut prea mult peste noapte și acum e împletit cu părul altora într-o singură coadă comună degetele noastre au explorat totul în jur și acum știu mai multe decât noi dacă ne vom pierde și sigur ne vom pierde într-o zi vom închide ochii în diferite părți ale lumii și-i vom deschide în același câmp devastat

POEZIE

echinox

4

de parcă ar fi aşa de simplu Andrei DÓSA forţa mea la 32 cafea ceai de sunătoare salutul soarelui plimbări sub noua detentă a fotosintezei încă mai păcăleşte vitalitatea coerenţa ne ridică pentru câteva secunde bărcuţa apoi se sparge în valuri maiestuoase când am antrenat în dorinţa de împrietenire toate aspectele pozitive când am pupat ultima oară obraz de bărbat şi să nu fie al unui breslaş utlima oară când am fost în harghita la cabană prietenul meu care ştie pride şi tehnici de lupte libere a aplicat ceva recent învăţat am aterizat pe spate am încasat-o fix în cocoaşă câteva zeci de secunde am zăcut înspăimântat pentru că nu puteam să respir ne-am mai văzut de câteva ori apoi am rupt-o definitiv la antrenamente mă sâcâia adrenalina la argumentaţie şi logică puternică căutam din ochi brelocul bricheta bibeloul să am cu ce să mă joc la consultaţie mi-am încleştat mâinile şi medicul a spus că am lipsă de calciu mi-e frică să nu mă îndepărtez prea mult oricum o să devin neajutorat şi-n acelaşi timp să mă apropii prea mult oricum o să rămân arogant femeia de la care voiai să cumperi casă în prund te-a întrebat de ce nu stai drept şi tu tată i-ai spus că e prea târziu pentru asta timpurile te-au învăţat că e mai bine aşa femeia aia ţi-a spus că poţi să pleci în franţa de exemplu să începi o viaţă nouă de parcă ar fi aşa de simplu cu vocea cui spun asta? de parcă ar fi aşa de simplu la 32 cu ceaiul de sunătoare cu încrederea asta fragilă mă plimb sub detenta fotosintezei de parcă ar fi aşa de simplu nici astăzi nu înţeleg de ce te-am visat ascuns într-un colţ aveai faţa aprinsă de răutate era paranoia care se infiltra între psihicul tău şi al meu

5

echinox

1 / 2018

D

ar am bătut degeaba drumul până la Melun. Șase euro jumate am dat pe-un bilet de transilien. Sim nu și-a luat, avea navigo, și i-am zis la întoarcere că eu nu dau banii pe încă unul, mă bag în spatele ei la turnicheți și trecem amândoi deodată, mulți făceau așa, și era luni, șanse slabe să apară vreun control. De obicei, în weekend controlorii se află și ei în treabă.

M-am uitat la telefon, niciun apel pierdut, Theo nu mă mai sunase, am dat sonorul la maxim și l-am băgat la loc, în buzunar. Banii se duceau amețitor, după cinci săptămâni de stat pe bară, chestia asta începuse să se simtă în casă și, în plus, mi se părea că fusesem trași pe sfoară. Ăștia nu mai aveau sediul acolo și nici măcar nu anunțaseră pe site schimbarea, când a întrebat-o Sim pe cucoana aia unde s-au mutat, asta a vrut să știe la ce-i trebuia. Telefonul era pe speaker și mi-am dat seama din vocea ei că începuse să se enerveze discret, trecuse din faza de politețe rece în cea de iritare cu viză personală, parcă o cam băteam la cap și, oricum, de la primele discuții, avusesem impresia că foarte greu mi-aș fi găsit un loc în schema lor. De dimineață, când Sim era la serviciu și a trebuit să sun eu și să vorbesc cu ea, mi-a turuit niște chestii pe repede înainte, în franceza ei neprietenoasă, de banlieue, din care n-am priceput decât jumătate, poate un pic mai mult, și mi-a închis telefonul în nas, nu mi-a zis nici bonne journée, nici au revoir. Zdrang.

Cum adică, la ce ne trebuie?

Spune-i că am venit până aici.

Bine că n-am vorbit eu din nou cu ea. Îți pierzi calmul, pierzi punctele, poate ultimele dintr-o negociere care trebuia dusă cu insistență și cu răbdare, i-aș fi părut fie disperat, fie nebun, iar chestiile astea puse lângă un nume românesc și faptul că, la lieu de naissance figura un oraș la care gps-ul lor mental dădea eroare de căutare, ar fi cântărit mai greu decât că aveam o diplomă în buzunar. Și ce dacă terminasem o școală?

Să fim serioși, poate nici n-o terminasem, sau nu prea conta, ajunsesem să mă îndoiesc și eu de importanța ei.

Sau, poate, se gândeau că mințeam, trebuiau să verifice totul în de-amănunt, iar francezii au, în general, o toleranță tare mică la efort. Foarte bine, numai că ei nu plăteau chirie, cel mai probabil, când terminau programul se suiau în mașină, treceau pe la un supermarket sau nu, se puneau la televizor și după cină se culcau liniștiți. Sau, iarăși, nu. (Gânduri din astea, degeaba.) Cert e că timpul trecea în favoarea lor, o nouă zi – o zi PROZĂ

31, pauză, 33, 34, 35, 36 Augustin CUPȘA mai puțin până la următorul salariu.

Pentru mine, însă, zilele se calculau în plus, mă îndepărtam tot mai mult de data în care încasasem niște bani, și ăia în lei.

Bine, deci, că n-am vorbit eu, aș fi șutat drept în bară. M-am îndepărtat și am scos o țigară din pachet.

Luminița ne promisese două cartușe când se întorcea din București, poate ne mai lua și Theo două, ieșeam la jumătate de preț, dar până veneau ei aveam ceva de așteptat, cu numai patru pachete jumate. Trebuia să fiu mai atent cu fumatul, poate reușeam să nu-mi cumpăr altele, și între timp mi-ar fi dat drumul la dosar. Mi-am aprins-o totuși și m-am uitat prin ochiurile gardului în curtea casei părăsite. Din iarbă îmi rânjeau niște cutii turtite de bere aruncate de squatteri. Geamurile în cadratură de aluminiu ale sediului nu mai fuseseră șterse de multă vreme, poate de câteva luni, și stratul de praf de pe interior le dădea un reflex mătuit. Trebuia să fi luat în calcul și asta, poate Xavier ne trăgea țeapă. Dar n-avusesem timp să mă gândesc și la variantele proaste, vara trecuse atât de repede, actele, mutatul și trambalatul catrafuselor, să găsim o chirie rezonabilă, toate făcute în grabă, trăgând de noi să nu ne pierdem optimismul. O pisică gri s-a strecurat printr-o spărtură din grilaj și a cercetat un cotor de măr, dar, evident, nu l-a mâncat, s-a pus în fund și s-a apucat să-și lingă blana de pe picioare, și-am văzut cum Sim se înveselește brusc. În timp ce încă vorbea, s-a lăsat pe ciuci, și-a băgat mâna liberă prin gard și a chemat-o la ea, a mângâiat-o pe cap, apoi mâța s-a cărat când s-a prins că nu era vorba de mâncare, iar ea și-a tras mâna înapoi.

Au revoir.

A închis și palma ei mică zăbovind fără rost pe genunchi, a fost singurul lucru de acolo bun să-l țin minte, din orășelul ăla, cu nume care putea să fie și de pește.

Am luat-o pe jos către gară.

Florile cărnoase, verzi și portocalii de bostan și foliile de pe tufele de cătină tremurând ușor în bătaia vântului, și noi doi, unul lângă altul, pe marginea câmpului, prin căldura străvezie a miezului de toamnă, și cerul curat de deasupra noastră, și liniștea capătului de lume. Capătul ei ferit, unde

echinox

nu se întâmplă mai nimic. I-am pasat țigara. Mi se făcuse îngrozitor de sete.

O bere, o bere ar fi picat atât de bine.

Iar dac-ar fi fost neagră, și mai bine.

Ce-a zis aia?

Aia-i o scârbă bătrână.

Aia mi-am dat seama, dar ce-a zis?

De ce n-ai stat să asculți? Te-a sunat Theo?

Nu încă. Zi-mi ce-a zis.

Cică, dosarul tău e la comisia națională. Trebuie să mai așteptăm.

Mi-am scos hanoracul și mi l-am pus pe umăr. Am trecut pe lângă o stație de gaz dezafectată, cu acoperisul ondulat, ultima înainte ca drumul să se piardă în oraș și să se împotmolească în piața gării. Un șofer dintr-o furgonetă ne-a claxonat și ne-a acoperit cu fum. A fost un claxon scurt și, cumva, prietenos, dar suficient cât să facă o fisură pe unde să se infiltreze la loc tensiunea. Până la gară nu m-am mai gândit decât la Theo și la telefonul care, inevitabil, urma să sune. Într-un fel, aș fi vrut să fie cât mai târziu, nu știam ce să-i spun, cuvintele de consolare nu fac doi bani în general, iar în situația dată de abia se legau, poate, după câteva beri, mi-ar fi fost mai ușor, dar așa nu era decât apăsarea idioată, plutind de o săptămână deasupra noastră. Accidentul, apoi coma, o grăsancă indolentă care se prăvălește peste tine și n-o poți da la o parte. În ultimele ore starea fratelui său se înrăutățise treptat. Cu o zi înainte, Theo îmi zisese la telefon că doar trunchiul cerebral îi rămăsese intact, în rest, creierul fusese inundat în cea mai mare parte.

Nu cred că așteaptă să-i spui ceva, doar să-l asculți tu pe el.

Dar nici el nu știe ce să-mi spună.

Atunci, tăceți amândoi.

Data viitoare, o să ți-l dau ție, să tăceți voi.

Nu și-a întors capul, dar am văzut, din profil, că și-a țuguit buzele.

Bravo ție, ești bărbat, ce naiba.

Exact, ce naiba.

Cu câți ani e el mai mic?

Decât Theo? Cu vreo doi.

N-apucasem să-l cunosc prea bine. L-am întâlnit atunci când au venit Theo și Silvia în București și într-o seară, după târg, ne-am strâns mai mulți în apartamentul de la Izvor.

El n-a vrut să stea cu noi în bucătărie.

6

La un moment dat a intrat, s-a sprijinit de blatul chiuvetei și a tras jumate dintr-un slim, apoi l-a lăsat pe marginea scrumierei, cică, făcuserăm prea mult fum, s-a dus în sufragerie și mai încolo, când am trecut pe hol spre baie, am văzut prin ușa întredeschisă că se așezase la calculator, cu căștile pe urechi, își verifica rapoartele pentru bancă.

Hai s-o luăm pe Silvia la film.

Păi, și ăia mici?

Cică îi lasă cu maică-sa.

Ce film?

S-o găsi ceva.

M-am uitat la ea, mai să n-o cred.

Bilete prin sindicat.

Am trecut de turnicheți destul de lejer, nu-i nevoie decât de puțină sincronizare, puștii le săreau pur și simplu, sprijinându-se în mâini pe cei doi stâlpi de metal, își strângeau picioarele la piept și se propulsau în partea cealaltă, peste barierele nichelate, iar gardienii nici nu se sinchiseau de ei. Un el și o ea, care se tachinau în flirtul lor de zi cu zi, probabil că se hârjoneau așa, nevinovat, de fiecare dată când cădeau în echipă, ajunseseră să se și plictisească de faza asta, dar fiind conștienți că se învârteau pe disc, încercau să-și facă rutina cât de cât plăcută.

Un sfert de oră până la următorul tren spre Paris și o căldură aproape fără aer, și navetiștii care umpleau peronul până la refuz, pai lângă pai, în mirosul dulceag, acrișor al cămășilor de pânză lipite de spate, al tricourilor îmbibate la subraț, al genților de serviciu jerpelite, al zilei muncite sau pierdute într-un alt fel, și senzația stranie că pielea noastră e în minoritate – eu, Sim și o tipă de liceu cu o mapă roșie, strânsă cu brațele peste tors, și fundul cam mare, și tenul ei ca un neon luminând chior la capătul liniei. În rest, magrebieni, egipteni, sirieni, indieni, asiatici legănând cărucioarele cu copii. Și Africa neagră și vie. Și, brusc, unul dintre ei a dat drumul la muzică dintr-o boxă cât un geamantan pe roți. Gangsta rap la maxim, în cel mai curat stil west coast, apoi ceva mai nou, Lacrim ft.

French Montana. A.W.A., câteva clape și același beat egal, care-ți spărgea timpanele și-ți făcea plămânii să vibreze.

Nouvelle caisse, nouvelle liasse/ Rolls Royce, pétasse/ Grosse table, vingt bouteilles/ Toujours calibré dans l’club, re-fré.

Sim s-a apucat să-i scrie un mesaj Silviei, iar eu m-am dus să caut ceva să-mi potolesc setea, nu mai puteam să ies din stație, așa că trebuia să găsesc un tonomat. Am ochit unul 7

exact lângă treptele de acces și până acolo a trebuit să-mi fac loc cu coatele. M-am uitat în vitrină, nu prea aveai ce să-ți alegi, primele etajere erau goale, de abia pe la mijloc venea un rând cu napolitane și sticksuri, apoi unul cu sticle de apă, la jumate, iar prețurile erau nesimțite, chiar și în față la d`Orsay un indian vindea din astea cu doar un euro, în fine, nu era cazul și nici n-aveam cui să mă plâng. Am băgat monedele și, nu știu de ce, am ezitat. Pentru că sticlele erau identice. Cred că mă încurcau numerele.

31, pauză, 33, 34, 35, 36. Și Lacrim care scuipa pe refren într-un mare fel. On t’monte en l’air. Și French Montana peste el - I get it, I get it.

Până la urmă, după ce am șovăit câteva secunde, am tastat 35. Spirala s-a pus în mișcare și a început să împingă sticla de apă, asta a ieșit din rând cu aproape jumătate de lungime, s-a înclinat cu dopul în față, gata să cadă în cuvă, apoi mecanismul s-a oprit, sticla a rămas suspendată, nici sus, nici jos, și oricâte lovituri am tras în geam nu s-a mai clintit, nu m-am ales decât cu o durere surdă în podul palmei și cu figura mea prostită, reflectată în vitrină, care, habar n-am de ce, refuza să se obișnuiască cu ideea că tot ce făceam era rezultatul unui 35.

On t’monte en l’air.

I get, I get it.

Trenul a intrat cu viteză în stație și am văzut-o pe Sim că-mi face semn cu mâna pe deasupra celorlalți.

Mi-am făcut loc cu coatele spre ea și am prins locuri față în față.

După ce-am luat-o din loc, miam sprijinit capul de geam în lumina incadescentă a soarelui și am închis ochii. Legănarea tăcută a vagoanelor care înaintau spre Gare de Lyon.

Lucrurile care merg ca pe șine întracolo unde trebuie să ajungă. Și dintr-o dată din întuneric senzația acută că, efectiv, nu mai ai niciun habar cum o s-o scoți la capăt. Cu banii, mai ales cu banii, dar și cu hârtiile, actele, cererile, dosarele, cu cifrele și cu ceilalți. Negoțul pentru fiecare firimitură și pentru fiecare gest de bunăvoință. Aluneci înainte și ești surprins și tu de felul aproape miraculos în care reușești să muți minusurile de azi pe mâine, și tot timpul e azi, zilele care urmează stau sprijinite unele de altele ca niște biciclete dintr-un șir fără rastel, într-un echilibru subțire, trebuie să te strecori prin spațiul strâmt de pe trotuar și să nu le atingi, întors cu fața la zid. Cât o să mai meargă? Pentru că impresia

echinox

de neputință oricum rămâne cu tine, un white noise permanent, pe fundal.

Dacă tu ești ales s-o duci. Dacă poarta aia, din parabola pe care i-o spune prelatul lui Josef K. e, de fapt, pentru tine. Te minți când îți spui că poți să faci o șmecherie, să te ascunzi după perdea, ca atunci când erai copil.

Să-ți pui mâinile căuș peste urechi, să închizi ochii și gata. Ar fi atât de ușor, doar că acum nu mai merge așa.

Totuși e bine să închizi ochii. Măcar n-o să-ți mai vezi într-o vitrină mirarea că tot n-ai scăpat.

Pe locul de vizavi, Sim, cu genunchii lipiți și gentuța ei maro, trasă în poală, zâmbea, probabil se gândea ceva plăcut, era așa cum o văzusem prima oară în grădină la Bouffemont, într-un hamac, sub ramurile întunecate ale pinilor, cu mâinile împreunate peste hanorac, legănându-se.

- N-ai luat apă?

- Am băut-o.

- A, da? Și sticla... ?

- Am aruncat-o la plastic.

- Bun așa. Nu-i de joacă cu treburile astea.

Amuzată, și-a întors privirea spre fereastră. Am citit literele albe de pe plăcuța albastră. Combs-la-VilleQuincy. Mai erau vreo zece stații și în total vreo treizeci de minute de stat înghesuit pe banchetă.

Din fericire, Silvia era senină, suporta mai bine tensiunea decât îmi închipuisem sau o ținea bine ascunsă sau, pur și simplu, avea și ea darul, ca și Sim, să găsească o bucurie în orice fleac. Ne-am întâlnit la Pernety și n-a avut nicio ezitare să deschidă plasa de hârtie chiar în buza scărilor de la metrou și să ne arate ce ne cumpărase – varză murată, carne tocată, ardei verzi, din ăia care sunt imposibil de găsit în piețele din Paris, și castraveți mici, de grădină, așa, fără niciun motiv, doar pentru că în drum trecuse pe lângă un magazin românesc, iar Sim a scos câte o exclamație de încântare la fiecare, ba chiar pentru ardei a bătut din palme.

Vă fac varză à la Cluj când vine Theo – s-a hotărât ea, pe loc.

Păi, știi să faci?

Am mai făcut de două ori – a recunoscut. De fapt, o dată a făcut Luminița, și eu doar am ajutat-o, dar odată am făcut și singură. Și ți-a ieșit?

O mai sun pe mama.

De după colț a apărut un grup rotund de francezi, două cupluri și o bunică destul de tânără care reușiseră să strângă în jurul lor șapte copii, doi dintre ei în cărucioare, s-au bulucit către metrou, les enfants, allez hop hop hop, pe scări în jos, iar noi ne-am 1 / 2018

tras deoparte ca să le facem loc. Sim a îndesat lucrurile înapoi în plasă și mi-a pasat-o mie, s-o car.

Mergem cu asta la film?

Nu mi-a mai răspuns, începuseră să sporovăiască, care ce bluză avea, care ce pantofi, de unde le-a luat, cu cât.

Ne-am dus la l`Entrepôt, o sală mică, cu câte șase scaune pe un rând, plușate și cam murdare. Șirurile, toate pe partea stângă, se terminau la zid, bine că nu era plin, ar fi fost nasol să prindem locuri la perete, mai ales că putea să-l sune Theo pe oricare dintre noi, și atunci ar fi trebuit să-i ridicăm pe toți în picioare. Eram, de fapt, noi trei plus două perechi de vârstă mijlocie, o doamnă bine îmbrăcată, un ochelarist care foșnea un celofan de unul singur și încă un tip care, cel mai probabil, făcea parte din staff, pentru că a apărut pe ușa de jos, din spatele ecranului, după ce s-au stins luminile.

Binențeles, în deschidere, un șuvoi de reclame. Mama și fiul tot merg ei la Ikea până îmbătrânesc de mână. Tăntălăul clasic, cu freza pe-o parte, agățând gagici cu un suc toxic, des brunes, des blondes, puf. Tom Cruise, restaurat plastic și dublat în franceză, care se încăpățânează să lupte împotriva sistemului. (Bine, ăsta era un trailer, Jack nu-știu-cum.

Sans concessions, sans remords, sans retour.) M-am așezat cât mai comod în fotoliu și-am închis ochii. Le auzeam distinct pe fete care sporovăiau în stânga mea, pe Silvia care zicea – tu știi cât ne-a venit curentul luna asta? O-Mie-Opt Sute!

Sim s-a crucit și s-a răsucit spre mine. Știi cât le-a venit curentul?

N-am făcut niciun gest, doar am mormăit. - 1800.

A, da...

Poate le trage cineva curent.

Poate vă trage cineva curent.

Băi, să știi că ne-am gândit la asta, dar eu nu mă pricep.

Să nu plătiți, vedeți ce e, întâi.

Păi, nici n-avem acum atâta.

Sim și-a întors iarăși capul către mine, apoi la loc spre Silvia.

Zumzetul era plăcut, întrerupt, din când în când, de împușcături și de țipete de ajutor, care sunau atât de artificial încât erau și ele plăcute. Aș fi putut chiar să adorm. Doar că a izbucnit soneria telefonului. Nu era al meu, era al Silviei. Am tresărit și ne-am uitat după ea încordați, cum bâjbâia către ieșire, cu telefonul lipit de ureche, și lumina din ecran îi scotea din întuneric curbura obrazului. S-a întors repede, înainte să înceapă filmul.

PROZĂ

Nimic.

A ieșit din operație?

Nu încă. Erau pe acolo, m-a sunat așa...

Fetele au trăncănit pe toată durata filmului, mai puțin când Samir i-a spart capul cu ciocanul lu` Pilă.

Atunci s-au întrerupt, s-au uitat cu gura căscată, apoi au continuat să șușotească între ele.

Nu știu ce-o să facem cu pisicile.

Vă mai luați una?

Nu, ălea ale lui, are două, una chiar a lui, cealaltă-i a unei prietene de-a lu` Sandra, care stătea în apartament, chestia e că s-au obișnuit împreună, nu le mai poți despărți. Și eu aveam două la Bouffémont, una birmaneză, cealaltă corcitură.

Pe aia a trebuit s-o duc înapoi, nu s-a obișnuit în Paris. Le ia Theo cu avionul?

Păi, nu că le aduce tata lu` Sandra cu mașina, când se întorc.

Oricum, trebuie să le faceți pașaport.

Da, și cip din ăla.

De la Place d`Italie Silvia a luat RER-ul, iar noi am mers pe jos spre casă, nu erau decât două stații, Sim voia să-și ia de la farmacie un colir pentru ochi, iar eu un bax de Seize, nu se închisese încă la Carrefour.

Bulevardul înțesat de oameni, râsete, câte un claxon de bicicletă, Parisul ăsta plin de clișee adevărate, clădirile din belle epoque, cu camere înalte și ferestre lungi și înguste, cu volete glisante, din tablă albă, cu șemineu în dormitor (care nu mai funcționează), cu scări răsucite ca niște cochilii și balustrade din lemn, zugrăveala cojită și răcoarea pereților din cărămidă, care te ia în primire spre dimineață chiar dacăi vară. Indienii care vând porumb copt. Sau kiwi, mango și banane furate, discret stricate. Parizienii bătrâni, aplecați de spate, doi câte doi, mizantropii singuratici, cu mutră de Houellebecq, franțuzoaicele cu sânii mici și perechile oprindu-se brusc și sărutându-se în mijlocul trotuarului, ca să te poticnești în ei, nu altceva. Și coroanele dese ale platanilor, și felinarele cu capac, și inscripțiile Metropolitain de la metrou. Un trip bun, care nu prea ține, cel mult câteva secunde la câteva zile.

Mi-am amintit – însă așa a fost la început Parisul, când eram foarte săraci și foarte fericiți. Aș fi putut să pufnesc în râs, dar n-am făcut-o, m-am uitat la Sim și i-am zis - 33. La ce te gândești?

Vibrațiile vocale. Iisus Hristos.

Michel et Augustin, 33 de biscuiți într-o pungă, în niciun caz mai puțini...

echinox

... poate mai mulți. Și berea. Și berea. Smashing Pumpkins.

Am zâmbit, intrase în joc.

36?

Numărul meu la pantofi. Marylin Monroe.

31?

Lună lungă.

Hai, hai.

Seurat.

Iosef K. A, da? E voie și personaje?

34?

34 face Theo săptămâna viitoare.

Yuri Gagarin. Numărul blocului, acasă. Și 35?

Nu-mi vine nimic în cap acum.

Mda, chestia e că nici mie nu mi-a venit. Cred că de asta l-am tastat la tonomat.

Sim s-a uitat nelămurită la mine.

Adică?

Când ajunsesem la jumătate cu a treia bere, a sunat, în sfârșit, Theo.

Stăteam în sufragerie și fumam cu geamurile deschise. Sim se dusese la culcare, în partea cealaltă. Și ei beau, în apartamentul de la Izvor, el cu Andrei, cu Sandra și cu taică-su, și se mai auzea o voce imposibil de identificat, cred că era tipa cu pisica, de care ne zisese Silvia, cică psiholoagă sau psihoterapeută, n-am priceput prea bine.

A stat de vorbă cu noi și să știi că ajută – mi-a zis.

Ce-a zis doctorul ăla care l-a operat?

Stai, că-ți citesc, că am copiat pe o foaie. În bucătărie era gălăgie, de abia înțelegeam ce spunea, s-a dus pe coridor.

Hemoragia din emisfera stângă s-a extins și în cea dreaptă... în portiunea parieto-occipitala... s-a mai descoperit un edem în etajul inferior al cerebelului... ceea ce a dus la compresia structurilor inferioare, necesitând o nouă intervenție, care...

Bine, bine, dar el cum e?

Respiră singur, îi bate inima, înghite...

S-a poticnit și a urmat o pauză lungă, timp în care eu am traversat coridorul și m-am dus în dormitor. Sim se făcuse covrig, înfășurată în pătura ei cu siluete de pisici, cu fața către ferestrele joase, și dârele galbene ale felinarelor de pe totuar îi decupau din întuneric buzele, nasul și colțul maxilarului. În spatele ei, o mutră roz de bebelușă îmi zâmbea nedumerită de pe coperta unui Giphar Magazine, de parcă habar n-avea că trebuie să vină pe lume. Am stat cu urechea lipită de receptor și am contabilizat celelalte lumini din lungul bulevardului, întâi cele două 8

pa u ză

perechi roșii, de avertizare, din vârful coșurilor de pe Gardiens de la Paix, profilate pe cerul întunecat, mai jos, neoanele portocalii-corai ale restaurantului indian, iar în geamul exterior, întredeschis, crucea verde a farmaciei de la parter, care pulsa ritmic.

Atâtea lumini și atâtea culori. Și eu care m-am trezit că-i zic cu voce tare – Închide ochii.

Apoi am prins-o pe Sim de umăr și am zgâlțâit-o încetișor. Și-a întors capul spre mine, cu o figură calmă, ca și cum ar fi fost demult pregătită. Ne-am privit îndelung, fără să ne spunem nimic, înainte să-i întind telefonul.

9

În memoria lui Alexandru

echinox

1 / 2018

poveste de dragoste Alexandra TURCU îmi spui în fiecare seară povestea de pe avizier nov. 1980 stănilă eva elisaveta pleacă de acasă comuna săvîrșin, satul căprioara se plimbă pe malul mureșului se întoarce cu spatele și niciunul nu mai știe nimic în perioada respectivă cercetări din partea organelor de miliție nimeni nu crede în accidente, toți cred în sinucidere 35 de ani mai târziu o să dispar la mijlocul podului de pe horea nimeni nu o să zică sinucidere, toți vor zice accident și vor cere copie certificată după actul de identitate copii certificate după actele de identitate ale martorilor

Poeme Radu VANCU Psalm 3

pare nașpa, în fond spune ceva OK despre Tine. Cam așa îți puneai și Tu îngerii să ne spună nouă: Nu te speria, îți voi spune despre tine ceva teribil de frumos.

Salve, meștere al fulgului de zăpadă și al tulpinii de ghiocel, e 1 martie, revin cu amănunte despre chestia pe care ai meșterit-o:

Uite ce ai mai meșterit: l-am lăsat cu ghipsul pe picior seară de seară & m-am dus prin piețe să urlu împotriva lor. Era atâta lumină în strigătele noastre, că mi-a rupt ceva pe dinăuntru. În susul osului, firește.

Sebastian e de peste două săptămâni cu piciorul în ghips. Și mai stă o lună. Fractură complicată, în susul osului, mi-a explicat doctorul. Azidimineață mi-a spus, iluminat: „Știi ce am visat azi-noapte? Că fugeam!” Și a râs. Era atâta lumină în râsul lui, că mi-a rupt ceva pe dinăuntru, în susul osului, durează mult până se vindecă.

Să-Ți spun și despre cum îmi zicea: „Hai, tati, du-te la protest, nu-i lăsa” – și despre ce mai rupea asta pe dinăuntru? Mai bine nu.

Îți spun chestia asta fiindcă spune multe despre Tine & despre ce ai meșterit aici. Dar nu te speria, deși POEZIE

echinox

10

& făcându-se bucăți exact când ai de pus ultima piesuță (chapeau celui de jos pentru asta).

Dar când 300.000 de lanterne s-au aprins sub Tine în Piață & ai văzut lumina aia așa de familiară, nu-mi spune că nu Ți s-a rupt și Ție ceva pe dinăuntru, în lungul osului, ceva care cere mult timp de vindecare. N-are cum. Și am și auzit, de altfel, pârâitul osului Tău. Te uitai la luminile alea cum m-am uitat eu la lumina din râsul lui Sebastian.

Așa că se prea poate ca asta să fie exact ultimul psalm pe care Ți-l scriu – s-au adunat deja fix 13, mi se pare un număr bun & nici nu sunt atât de sigur că mai e un lucru etic să scrii psalmi astăzi. Mai bine aș învăța să fac cartofi franțuzești cu broccoli. Sau mai bine aș strânge bani pentru cel mai mare Lego Harry Potter care există. Sau mai bine aș învăța să sper eficient că natura Ta e mai puternică decât Tine Însuți (ce Lego Harry Potter ar mai fi pentru mine asta când ne vom vedea față către față). Chestia asta cu literatura sigur nu e etică. Nu are cum să fie, prea multe fierb aici ca să poată ieși bine.

#Rezist. #Rezistăm. #Reziști și tu, nu Te teme, doare puțin, durează ceva mai mult vindecarea, dar e OK. Când Te mai îndoiești, uită-te lung la luminile noastre, cum mă uit eu la râsul lui Sebastian. (Tocmai Ți-am spus ceva foarte frumos despre ce ai meșterit aici.)

(Dar e frumusețe – ei, și ce dacă e.

Uneori îmi spun că aproape că nu e etic că ai lăsat să fie atâta frumusețe după ce lumea Ți-a ieșit în halul ăsta. E trucul Tău cel mai pervers. Dar poate că tocmai ăsta e semnul că natura Ta chiar e mai puternică decât Tine. Ieri am căzut peste o filmare în care un leopard salva o antilopă de la înec & o lăsa apoi să plece & am plâns ca un copil care a primit cel mai mare Lego Harry Potter. Ești, în zile ca astea, cel mai tare clovn de petreceri.)

Psalm 6 Meștere care m-ai ciumpăvit, ai uitat în mine o mașinărie chinuitoare de ținut omul fericit:

S-ar putea așadar să fie ultimul – sau s-ar putea să nu. Nu-mi dau seama dacă, atunci când scriu, sunt leopardul sau antilopa. Și nici dacă mă salvez de la înec – sau, dimpotrivă, dacă mă împing acolo, în miezul vâltorii, unde e atâta dulceață. Dar poate că sunt, cât de cât, un clovn de petrecere. Și poate că n-o să mă lase apoi să plec. Prea multe fierb în dulceața asta ca să iasă bine.

trăiesc de 40 de ani sub cerul Tău & n-am înnebunit.

Ceea ce despre Tine nu se prea poate zice. Ți-am privit cerul. E omenesc.

Nu m-aș mira dacă din el ar începe acum, când vorbesc, să țâșnească sânge. Și nici Tu. (De fapt, ar fi de mirare să nu.)

Psalm 13 Salut, maître al Taborului & al Resurecției (cum ți-a ieșit chestia aia, chapeau) & al lui Lego Harry Potter & al ochilor de copii privind mai strălucitori decât Taborul piesuțele de Lego Harry Potter (cum ți-a ieșit și chestia asta, de fapt ăsta cred că e marele tău magic, chapeau x 10), îți scriu din mănsărduța din Sibiu. N-am nimic special să-Ți spun, mă gândeam numai să Te întreb dacă singurătatea asta extremă în care m-a aruncat literatura Ți se pare OK, dacă Te-ai gândit vreo secundă la ea când ai lăsat literatura să fie, și dacă Ți s-a părut etic să lași literatura să fie. Dar, când mă gândeam să Te întreb astea, a venit pe la mine soacră-mea cu o porție de cartofi franțuzești cu broccoli pentru Sebastian & am înțeles că de fapt tocmai mi-ai răspuns & mi s-a făcut jenă de întrebările mele stupide ca un set de Lego mult prea vechi & desperecheat 11

echinox

1 / 2018

E

ra o roată zimțată din metal, cam de mărimea oalei în care mama îmi fierbea crenvurștii în fiecare duminică, iar, pe vremea cînd aveam vreo șase ani sau mai puțin, părinții mei o țineau pe șifonier, acolo unde iarna puneau la copt și bananele verzi. Nu-mi amintesc cînd o descoperisem, dar știu că după aceea mă uitam la ea minute în șir și că încercam să-mi dau seama la ce folosește.

Nu îndrăzneam să întreb, însă odată, cînd bunica a venit pe la noi, am aflat de la ea, în trecere, că piesa era de multă vreme în posesia familiei noastre și că într-o vreme o puneau pe capacul butoiului cu murături, ca să le țină presate. Pe urmă am aflat că într-o perioadă și tata o folosise, în atelierul lui auto din cartier, ca suport pentru nu mai știu ce. Bineînțeles că uitam cîteodată de ea, mai ales după ce începusem școala și aveam de făcut lecții pînă seara tîrziu, dar o știam acolo și asta îmi dădea un sentiment de siguranță, fiindcă era aproape singurul obiect din casa noastră care nu se clintea niciodată. Mama schimba locul mobilelor o dată la cîteva luni, înainte de Crăciun și de Paște, bibelourile, milieurile și cărțile apăreau și dispăreau succesiv, pînă și vesela se mai spărgea, tacîmurile se uzau, hainele trebuiau schimbate mereu, însă piesa rămînea acolo, pe șifonier, indiferent unde ar fi fost așezat acesta în cameră. Într-o după-amiază, cînd învățam la geografie vîrfurile din Carpații Orientali, mi-am aruncat din întîmplare privirea spre locul acela și n-am mai găsit-o. Am crezut că din cauza mea o furaseră hoții, fiindcă în ziua aceea mă întorsesem de la școală să-mi iau echipamentul de sport și uitasem să încui ușa în urmă. Vreo cîteva ore am căutat-o întruna, iar cînd mama a ajuns acasă de la serviciu eram așezat pe covor și plîngeam vinovat. Însă ea, cînd a auzit de ce plîng, m-a liniștit imediat și mi-a arătat piesa, pe care o pusese cu o zi înainte pe noptiera din camera ei, ca să-i sprijine oglinda în care se machia dimineața.

Atunci mi-am dat seama că totuși nu e un obiect care să rămînă mereu imobil, că îmi oferă aceeași senzație de siguranță, chiar dacă se află în altă parte și că nu trebuia decît să o simt în preajmă ca să fiu liniștit. Cînd m-am făcut ceva mai mare, am îndrăznit să o fur din spatele oglinzii ca să mă joc cu ea cîteodată, să o conduc cu o tijă groasă prin praf, alături de alți copii, care conduceau, însă, cercuri obișnuite, de sîrmă. Datorită piesei devenisem centrul și liderul grupului PROZĂ

Piesă T.O. BOBE și eu stabileam de fiecare dată traseul pe care urma să o luăm sau chiar aveam puterea să îl modific, dacă mă răzgîndeam pe parcurs, de cele mai multe ori la colțul străzii pe care locuia Mihaela. Mai tîrziu, indiferent unde aș fi plecat, am luat-o cu mine, oricît mi-ar fi spus prietenii că e inutilă și că doar îmi îngreunează bagajul. Firește că nu o căram în excursii, însă în toate orașele unde am locuit mai mult de trei luni am avut-o aproape: și la facultate, în București, și la Brașov, unde am fost angajat prima dată, și la o bursă postdoctorală de cîteva luni, în Marsilia, și la Arad. În tinerețe mă simțeam special, credeam că nimeni nu mai are o piesă, pînă într-o zi, cînd am mers acasă la fata pe care-o iubeam pe atunci. În timp ce eram îngenuncheat la marginea patului, cu capul între picioarele ei, am simțit în rotula dreaptă o împunsătură și apoi am văzut cum de sub recamier ieșea marginea altei roți, tot zimțate, însă mai mari și mai groase. Alina, așa se numea fata aceea, mi-a spus că o avusese de cînd se știa, dar că nimeni n-o folosise la nimic niciodată, însă părinții ei nu se înduraseră să o arunce, cîtă vreme încă mai trăia bunicul patern, care le-o dăduse la nuntă. Mai tîrziu am aflat că și alții au piese, tot așa, moștenite, și chiar am crezut, pentru o scurtă bucată de timp, că în fiecare familie se află cîte una, transmisă din generație în generație. Un prieten din Brașov avea o parte din ce părea a fi fost o bielă, altcineva, din Cugir, păstrase un laț de transmisie, o profesoară din Stockholm, cu care intrasem în corespondență întîmplător, mi-a spus că ține pe etajeră un fel de arc delicat, pe care aveam să îl văd cînd am vizitat-o, cîțiva ani mai tîrziu, un văr al altei iubite, mutat în Montmartre, avea o bilă de rulment aurie, cam cît un cap de copil, despre care credea că e o operă necunoscută a lui Brâncuși, o văduvă din Bărcănești avea un cardan.

De la o vreme îmi venise ideea să fac un catalog, un inventar al tuturor pieselor răspîndite prin lume, și am început să le caut. Învățasem să le recunosc și să le deosebesc de restul vechiturilor, fiindcă mai erau cîte

echinox

unii care păstrau prin garaje sau prin sertare tot felul de lucruri, rămășițe de la vreo mașină de cusut Singer, de la vreo batoză a bunicului lor sau de la vreun motor de Trabant. Însă adevăratele piese erau făcute din ceva unic, un aliaj pe care-l recunoșteam după gust. Nu trebuia să le cîntăresc, nu trebuia să mai încerc să aflu compoziția lui − încercasem de cîteva ori și nimeni nu putuse să-mi spună din ce sînt făcute. Era suficient să pun limba pe piesă, și atunci, indiferent de forma ei, de mărime, de cît de bine fusese păstrată și curățată de impuritățile depuse pe ea, îmi lăsa aceeași senzație de dulceag-amărui, de nostalgie care nu vrea să treacă.

Eram convins că toate făcuseră parte dintr-un mecanism mult mai mare, dintr-unul singur, dar nu știam ce fel de mașinărie fusese și cît de veche era.

Pe la mijlocul vieții, cînd o dată la cîteva luni sau la cîțiva ani dădeam peste o piesă adevărată, îmi intrase în cap și că aș fi putut să îl reconstitui, însă, cu cît căutam mai mult, cu atît șansele mele să găsesc vreuna se micșorau. Acum, de multă vreme am renunțat. Tot ce-mi doresc e să se știe că una dintre ele se află la mine, o roată dințată de dimensiunea oalei în care mama îmi fierbea crenvurștii în fiecare duminică, și că în curînd o să i-o încredințez fiicei mele ca s-o păstreze. Poate că altădată, mai tîrziu, altcineva o să aibă norocul pe care eu nu l-am avut, poate că altcineva o să găsească toate piesele și o să înțeleagă și o să pună iarăși în funcțiune întregul.

12

13

echinox

1 / 2018

ball&chain Olga ŞTEFAN fericirea ne-ar fi izolat. sub frunzele de cucută ale duminicii în scrânciob când lumea cât vezi cu ochii-i a ta nu creşte nimic. sunt un om trist într-un stabiliment falimentat. între peturi goale, nisip şi cochilii, narez dragostea care te-omoară la 20. sunt un om pentru care nu s-a făcut niciodată linişte. vocea mea a concurat megafoanelor, acusticii din amfiteatre, başilor din cămin. vocea mea s-a risipit pe străzi cu vile, în hipodroame pustii, la marginea deceniului întâi. ce aveam de spus desfidă legile şi visele tale. ca invalizii din naştere care au aşteptat miracole, isterici în azilele de pe lângă eparhii, sunt rău, sunt hain, mă uit cu jind la semenii mei. îmi urăsc mulţumirile marginale, prânzul ieftin pe canapele umplute cu talaj, tristeţea de chiriaş discret, infuzată-n patchouli, mirosul de carte veche al tricourilor primite de-acasă, pe tine, slabă şi jigărită sub amestecuri de tricot, tragică fată de la francezădau cu piciorul străchinii cu mâncare, muşc mâna care mă hrăneşte, nu văd frumuseţea crinilor câmpului în nudul înmugurit al unui învins. dar părul tău plin de flori de măr urbane n-a încărunţit încă, în mâinile tale e funia de argint, inima ta care nu se lasă alungată cu pietre lipeşte vasul de aur.

PROZĂ

echinox

14

Aerul tare al amintirilor Marin MĂLAICU-HONDRARI pentru D.D. Mi-am pus un whisky. Nu mă interesează ce vreme e afară.

Vreau doar să stau în dreptul unei bucăți de sticlă, să am iluzia transparenței și a unei vieți care continuă dincolo.

Dacă aș putea încremeni aici, dacă aș putea să rezist în aerul tare al amintirilor măcar cât rezistă cubul de gheață în pahar.

Nu mai vreau să înțeleg. Mai bine așa: o inimă mică și nefolosită ca un stick de memorie învechit. Îmi caut cordonul halatului. Îl desfac de la candelabru. Scot telefonul din congelator. În curând fetița noastră va veni de la școală.

Am băut suficient încât să fiu aceeași mamă iubitoare.

Nici crengile a cinci mii de măslini nu mi-ar putea schimba viața.

Sau nu știu.

CAFEA Ruxandra CESEREANU Dimineața, cafeaua e dragoste, câteva fărâme cuantice în ibricul de sticlă și în cele două cești umane, fără lingurițe cu zahăr.

S-a sfârșit cu ghicitul în zațuri din vremea comunismului, la capăt ceștile-s curate ca luna în diminețile postcomuniste de-acum. Și totuși cafeaua neagră e încă dragoste.

Uneori, din piept se aude cuvântul oklahom (fără a), o rămășiță day-dream sau o pojghiță de pavor, dar niciunul din noi nu știe de unde vine, fărâmele cuantice se mișcă într-un interval etanș.

15

echinox

1 / 2018

Poeme Ciprian MĂCEȘARU MOARTEu Locuiesc într-o baracă de lângă MOARTEu. Văd MOARTEul pe fereastră. E frumos.

Richard Brautigan, În zahăr de pepene (trad. de Liviu Bleoca) îți propun o imagine fumată, o lună mică pe cerul gurii, pastila care mă va otrăvi. rădăcinile întunericului sunt adânc înfipte în mine, tentacule care mă sorb de energie. ieri, pe autostradă, la 130 km/h, îmi simțeam inima gata să explodeze, ca o rachetă eșuând în zborul său spre fericire.

PEISAJ sunt un tablou cu un peisaj decupat dintr-o revistă pakistaneză, atârnat în holul unui motel din kuala lumpur. te-ai oprit o clipă în fața mea, de parcă m-ai fi privit.

LA HOTELUL KAMENEC fetița se-aruncă, își prinde genunchii, aterizează-n piscină ca o bombă într-o dimineață însorită din bagdad. pe șezlonguri – tăcere și nemișcare.

DESEN TEHNIC tragi un oblon după altul, de teamă să nu te vadă cu adevărat careva. pe tricoul tău scrie 9, număr de atacant, dar pe spinare ești tatuat cu numărul 0. un desen tehnic e viața ta, desenul unui motor care nu va răsuna niciodată, care nu va consuma nici măcar gaz.

POEZIE

echinox

16

Realist și egal Ion BUZU Poetul din Botoșani care s-a mutat la București mi-a zis să-mi găsesc o gagică și iată-mă într-un oraș din Anglia, în chiloți, la 11 ziua, cu un pahar, jumătate vermut, jumătate apă, în fața unui carnet și nu-mi vine.

Ea totuși, ar trebui să vină de la lecții în vreo trei ore.

Poetul din Botoșani care s-a mutat la București îmi spune să-mi dau demisia, astfel pot să mă sparg în fiecare zi, iată-mă, deci, trezindu-mă la 12 ziua, mă scarpin la boașe și mă întreb, acum ce? mă așez la masă și tot nu-mi vine.

Poetul din Botoșani care s-a mutat la București îmi spune să mă mut de la părinți; iată-mă în mașina unui agent imobiliar, apoi într-un apartament, îmi arată cît de groși sînt pereții, în dimineața următoare aud o vecină care exersează la pian și încerc să ghicesc, Chopin, Shostakovich sau Rachmaninoff; mă ridic din pat și mă apropii de laptop cu Wordul deschis și nu-mi vine.

Poetul din Botoșani care s-a mutat la București îmi spune că nu beau corect; pentru el, băutura îi stabiliza stările maniaco-depresive, se automedica cu ea, la fel ca Hans Castorp, părinții vedeau că e neastîmpărat și îi dădeau cîte o bere la micul dejun, astfel a devenit realist și egal.

Grămada de sticle goale din bucătărie crește și încerc să rămîn în calmul meu știind că banii mi se termină și vor veni zilele cu muncă în oficiu, le simt așa cum simte un indian din munții Mexicului, iese dimineața în curte, cîțiva tăciuni de la focul de ieri încă mocnind, indianul ciulește urechea la sunetul îndepărtat al tractoarelor și macaralelor, mici ca niște mogîldețe, retezînd și smulgînd.

17

echinox

1 / 2018

Trei surse didactice ale răului (pentru un manual al educației tânărului) Ionuț CHIVA 1. Mila și pomana Pe la doișpe jumate, elevii clasei a III-a F ieșiră în sfîrșit pe poarta școlii.

Elevul Ionuț își luă avînt de pe hol, ascultîndu-și pantofii pe gresie, și, ajuns în apropierea primei trepte de la intrarea profesorilor, orbit de soare, sări în echer, cu un picior întins (i se părea) perfect drept și celălalt îndoit din genunchi, și se opri în spinarea elevului Șerban, care se duse pe burtă direct.

— Futu-ți gîtul mă-tii! făcu palidul elev Șerban, cu ura mocnită a celui care nici nu mai e surprins de ceea ce i se întîmplă, dacă tot se întîmplă la două zile o dată.

Ionuț se opri deasupra lui, dar în cele din urmă rîse generos și lăsă insulta să treacă. Pe undeva pe la jumătatea zilei își dăduse seama că are deja destui bani în pușculiță pentru ce vrea, jocul ăla cu cuburi de lemn, cum dracu-i zice, ăla de construiești, așa că era vesel și magnanim. Îl pocnise cu ceva timp în urmă, cînd și-a adus aminte că el mai avusese de ăla și acum voia să-și ia din nou și acum, cînd crescuse, avea să facă construcțiile din caietul de exemple care venea cu jocul, acum, cînd era primăvară, vară, ce mai, avea să o ia încet și să facă toate complicatele construcții din caiet, avea s-o ia încet, nu ca data trecută, cînd, primul lucru, a aruncat caietul și, doi, s-a apucat să facă tot felul de fantezii.

De aia nici nu mai pierdu timpul cu proștii din clasă, ci, cuprins de un entuziasm ciudat, trecu în fugă, țipînd, printre Manea și Momocea, după care plasă un hep scurt de-i rupse noada Anei Tobă, care se aplecase să se lege la șireturi, și o ținu tot într-o fugă prin soare pînă acasă, dînd cîte un șut în poarta unei curți, lăsînd cravata să-i fluture în vînt.

Ajunse repede acasă, însă, după ce trase de șnur și își scoase cheia de sub guler, petrecu aproape tot atîta timp cît pe drum încercînd să descuie yala care mergea foarte greu.

Transpirase tot de nervi, la răstimpuri mai futea cîte un picior în ușă înjurînd, de parcă ar fi fost cineva acolo care să-i deschidă ușa, de parcă, așa PROZĂ

cum spune scriitorul nostru Camil Petrescu în Patul lui Procust... ceva legat de uși, o comparație pe care nu o mai, nu o mai, iată că nu o mai știm.

Intrat totuși în casă, își aruncă haina pe pat fără să observe că își pierduse undeva matricola, poate cînd făcuse echerul ăla superb. Se repezi la pușculiță, un porc de plastic roșu, cu rît galben, care se desfăcea. Introduse întîi leul pe care îl avea în buzunar prin fanta de pe spinarea porcului și apoi îl luă în brațe, cu gingășie, ca lucrul lui, și-i desfăcu rîtul. „Parcă era ceva mai greu”, îl trecu gîndul negru, dar se duse la masă și răsturnă totul pe ea. Cîteva monede săriră clinchetind de pe tăblia mesei pe covor. Le adună, le puse la grămadă și grămada i se păru mare. Înainte să plece la librărie se întinse pe canapea, visînd la arcurile din care se făceau poduri, la conurile vopsite roșu, le ținea minte pe toate. O rază de soare anume trecea prin gaura din draperia roșie (trăsese cu arcul în casă) încălzindui fața, bărbia.

Se hotărîse să o ia pe drumul lung, așa că ieși înapoi în spatele blocului, nu în grădina din față, de unde ar fi trebuit doar să traverseze strada Galați. Așa, ieși între blocuri, unde iarna nu bătea vîntul, pe cînd dacă ieșeai în bulevard - mamămamă. Cînd nu erau copiii afară era liniște și pustiu între blocuri, la doi pași de circulatul Ștefan cel Mare, la care se ajungea printr-un gang.

Oricum, ieșeau rar în bulevard, doar cînd se duceau în parc. Toamna trecută, își aminti, ieșise singur odată. Stătuse aiurea agățat de bătător o oră întreagă, nu ieșea nimeni, ploua.

Nu-i plăcea în casă, părinții spuneau că are jucării și degeaba, dacă nu stă în casă să se joace cu ele. Așa era, erau cam degeaba, îi plăceau de murea cînd le vedea în vitrină, simțea ca un vertij și pălea dorindu-le, după care le lăsa repede, exagerat de repede chiar și pentru un copil, și ieșea afară să dea cu pietre. Cînd își dădu seama că stă ca maimuța acolo pe bătător degeaba se lăsă la pămînt agil și se îndreptă încet, plictisit, spre gangul care dădea în bulevard. Se hotărîse să urmărească pe careva, de aceea intră la Alimentara și își alese un

echinox

moș. Ca o umbră prin Alimentara, ca o umbră la poștă, după care se hotărîse să micșoreze distanța, pentru că risca să-l piardă în bulevard și atunci se duceau și secrete militare și tot.

Ploua mărunt mai departe, în toamna aia săracă, posomorîtă ca țara, ca copiii ei slăbănogi și palizi, cu cearcăne vineții și un fel de strabism înșelător, de la obrajii supți, fețele livide și trase. Cam în dreptul stadionului Dinamo îl observase moșul și, aruncîndu-și de nervi sacoșa cu cumpărăturile, începuse să-l alerge. Îl băgase printre blocuri, degeaba, trecuse prin curtea școlii, degeaba, l-a urmărit speriindu-l groaznic pînă pe după Ghioceilor, cînd s-a oprit brusc, cu mîna la piept, strigînd desfigurat „De ce mă urmăriți, bă? De ce urmăriți? Bă! De ce urmărești, bă, fir-ai al dracu de copil, lua-v-ar dracu, bă, că de mici îi puneți!” Ionuț îi făcuse cu mîna la cap, respirînd greu la rîndu-i, și, prudent, înfricoșat, fugise pînă acasă și chiar mai departe, în casă.

Intră în librărie și, trîntind cu doi pumni grămada mare de monezi pe tejghea, ceru jocul.

— N-ai destui bani aici, îi spuse vînzătoarea privind expert, sceptic, grămăjoara.

— Ba da, reuși să șoptească roșu tot (nu îi plăcea să vorbească cu adulți și nu îi plăcea să vorbească cu oameni străini și știa deja că are dreptate femeia și că pula joc, pula tot planul, pula fericire de primăvară).

— I-ai numărat tu?

Dădu din cap și se apucă să-i numere în fața ei, roșu, privind cumva într-o parte pe deasupra tejghelei și lăsîndu-și umerii să cadă moi: — 5 bani cu 5 bani egal 10 bani...

Plus 25 de bani egal 35 de bani...așa... plus 1 leu egal 1 leu și 35 de bani...

— Lasă-mă pe mine, spuse vînzătoarea cu un zîmbet amuzat întipărit pe față, aruncîndu-i cam brusc mîna într-o parte. Îi numără repede, fascinant, și-i aranjă în fișicuri.

— 12 lei! reluă satisfăcută, luîndu-și de martor clientul răbdător din spatele copilului. N-ajung. Își luă banii, și-i înfundă în buzunare și plecă cu mîinile înfipte în 18

buzunare, tîrîndu-și piciorul drept la care îl răniseră indienii. Se opri în ușa librăriei cu mîna streașină la ochi, ferindu-se de soare. Stătu o vreme așa, după care își băgă la loc mîinile în buzunare și se îndreptă tîrîndu-și piciorul drept rănit recent de indieni spre cofetărie – să mănînce un profiterol de 12 lei, dacă tot avea 12 lei.

Se așeză la o masă de la fereastră, dînd din picioarele care nu atingeau încă podeaua, motiv pentru care învățătoarea îl și punea mereu în prima bancă (se încurajau părinții). Își lăsă supărat obrazul pe coatele puse pe tăblia rece a mesei și așteptă să i se ia comanda privind blocurile mari de pe Ștefan cel Mare, intrarea în Parcul Circului, treptele și terasa din fața cofetăriei care făceau, împreună cu coloanele, o intrare maiestuoasă, faux-grandioasă, în soarele de primăvară, la marginea bulevardului, vizavi de refugiul la care opreau tramvaiele roșii, dintre care unele mergeau mai departe spre Lizeanu și mai departe spre Obor și cine știe și altele făceau dreapta și intrau în depoul pe care îl putea vedea din casă, alb noaptea, luminat lăptos. Îi venea să plîngă. Îi luaseră banii.

Pe ascuns.

O femeie grasă cu mustață neagră îl întrebă ce dorește.

— Un profiterol, spuse îndreptîndu-se pe scaun.

Se apucase să-l mănînce încet, de sus, împotriva tacticii de a mînca întîi micile gogoși de la bază, temelia, pentru că fără ele turnul de înghețată se prăbușea în cupă amestecînduse și cu frișcă și cu tot, cînd femeia se întoarse la masă cu grămada de monezi purtată în șorț.

— E doișpe lei, îi spuse. Mi-ai dat prea puțin, zece lei și cincizeci de bani.

Elevul Ionuț lăsă lingurița din mînă să-i cadă zgomotos pe marginea farfuriei și apoi pe masă și se îndreptă livid pe scaun, împingînd farfuria cu profiterolul început mai departe.

O privi în ochi pe femeie, alb, fără să scoată nici un cuvînt.

Ca și reculeasă, ca și cum și-ar fi dat seama de ceva, femeia observă că s-a apucat și îi spuse să termine de mîncat, nu-i nimic. După care dădu să-l mîngîie pe față, întinzînd și mai mult mîna atunci cînd băiatul se feri.

Mîncase tot din trei guri, cu ochii în lacrimi de la arsura mormanului diform de înghețată și acum trecu prin gang și se duse spre casă, abia tîrîndu-și picioarele prin soare, cu lacrimi în ochi, plin de rușine și resentiment, pus la pămînt de mila femeii și de situația precară în carel puseseră. Simțea că nu mai ajunge 19

pînă la scară, abia se tîra cu soarele arzîndu-l în ceafă, deasupra cravatei.

Incredibil, i-au luat banii de nu a mai avut nici de înghețată, i-a dat femeia aia de pomană. I se înmuiau picioarele din genunchi de cîte ori își amintea cu scîrbă. Îi venea să vomite, mîncase prea repede. Dacă era în vizită trebuia să-i oferi de cinci ori pînă să ciugulească un sfert de orice. Cu banii în șorț. „Lasă, mănîncă”. La pămînt, la pămînt.

— Dă bă Ioane și tu mingea aia, îi strigă Tavi de pe bordură, unde stătea în fund la umbră.

Mingea era în plin soare, în mijlocul drumului, roșie, de 35.

Băgă un lat lejer cu stîngul și căzu pe jos, tăindu-se la palme. Era dezumflată, o umpluse Tavi cu pietre. L-a prins cu gluma cînd nu era atent. Se ridică frecîndu-și palmele zgîriate de pantalon și se duse mai departe spre scară, tîrîndu-și piciorul stîng, rănit recent de mingea cu pietre, lăsîndu-l pe Tavi în urmă, uimit, înghețat la jumătatea mișcării de a o lua la fugă.

1. Poalele mamii Mergînd pe Tunari spre Miliția Capitalei de pe Ștefan cel Mare, în dreptul școlii generale numărul 24, l-ai fi putut vedea, în dimineața aceea jilavă și friguroasă de noiembrie, prin valurile de ceață, cum stă la trecerea de pietoni cu un centiron alb, cu diagonala albă și subțire trecîndu-i ferm pe piept, în mînă cu o baghetă albă terminată cu un fel de mică pancartă roșie pe care scria cu alb STOP și o singură manșetă albă pe antebrațul stîng.

Dirija circulația. Nu venise încă niciun elev la școală la ora aia, doar cancelaria era luminată palid, bolnav, dar elevul Ionuț venea cînd îi ziceai, chiar dacă însemna să zacă acolo în ceață, frig și umezeală, cu pancarta atîrnîndu-i pleoștită pe lîngă trup în absența oricărui elev care să traverseze. Dar azi avea să-și predea efectele și gata, îi trecuse rîndul.

— Nu vă jucați cu asta, le spusese învățătoarea, v-am ales special pe cei mai responsabili dintre voi, că altfel și Păucă ar fi vrut să dirijeze circulația, sunt convinsă. Nu, Păucă? Îi alesese de fapt după note, ca de obicei, la orice. Și nu, nu erau cei mai responsabili, uite că Emil nu era la cît li se spusese, cum făcuse toată săptămîna – și trotuarul celălalt rămînea, așa, stingher, neasigurat.

— Ce mai faci, Ionuțule? întrebă o siluetă masivă care se desprinse din

echinox

ceață de undeva din stînga. Învățătoarea.

— Bine, tovarășa. Am venit că trebuie...

— Da, bravo. Dar Emil iar nu e?

— Poate că este bolnav, tovarășa.

— Da, bolnav de lene. Lenea e boală grea, măi Ionuțule, făcu și dădu să-l ciupească de obraz, însă elevul Ionuț își trase capul în spate.

Auzi, dar unde ți-e o manșetă?

Nu era. Știa că nu e, o căuta de două zile.

— Am uitat-o acasă, tovarășa, o aduc că azi trebuie să predau efectele.

— Păi ai timp să te duci și să te mai și întorci? Hai, fugi repede, acum.

— Păi... arătă demonstrativ spre trecerea care ar fi rămas de tot singură în bura de noiembrie.

— Lasă că nu-i nimic... poate se îndură între timp Emil, îi zîmbi șugubăț, după care o bănuiala îi luci în ochiul altfel rece, reptilian – Auzi, tu sigur ai uitat acasă manșeta aia?

— Da, tovarășa.

— Să nu cumva s-o fi pierdut-o, Ionuțule, că manșetă te fac, vezi că avem pe inventar alea. Te agăț în cui dacă ai pierdut-o.

Se uită într-o parte, spre trecerea umedă, după care îi spusese cît putea de sigur că o aduce acum de acasă.

— Bine, fugi atunci.

Intră în casă ca în febră și se trînti pe podea încercînd să vadă sub pat.

Nu era.

Se aruncă asupra sertarelor.

— Ce faci domne!

Era maică-sa, îl privea roșie din prag.

— N-ai plecat domne la muncă?

— Caut manșeta, ce să fac. M-a trimis tovarășa învățătoare s-o aduc... zice că manșetă mă face dacă n-o aduc, spuse deodată alb, oprindu-se din activitatea febrilă și privind-o pe maică-sa în ochi. Eu fără manșetă nu mă duc.

Se gîndea la cînd l-a adus învățătoarea pe Cristi cu forța la școală, a apărut Cristi în clasă plonjînd și ea după el, l-a cules de pe jos, l-a făcut elice și l-a aruncat în tablă.

Sau cînd o lua pe Tobă de păr la tablă și o dădea cu capul de tablă.

— Nu mă duc, repetă.

Femeia se apucase să caute și ea manșeta, dar la un moment dat se opri și-l privi, parcă curioasă, cu o față pe care nu o mai văzuse pînă atunci. Se oprise și se uita doar la el (cum stătea în mijlocul camerei tremurînd tot, vizibil chiar de la oarecare distanță în lumina slabă, posomorîtă, a dimineții de toamnă tîrzie).

Se repezi și-l luă în brațe, mîn1 / 2018

gîindu-l febril pe ceafă.

— Nu te duci, nu te duci, murmură. Lasă că stă acasă băiatul azi.

Tremurînd neputincios, incontrolabil în absența manșetei, lîngă sertare deschise și sertare întredeschise. Îi scoase centironul, cealaltă manșetă, pardesiul, și-l băgă în pat, sub plapumă, la căldură. Îi aduse Robinson Crusoe, o ediție ilustrată, format mare, ca și de nemanevrat, cel mai probabil un extras. Îi aduse un ceai. Ajunsă la muncă, sună la școală ca să vorbească cu învățătoarea și să vadă de unde se poate cumpăra o manșetă de aia.

Fusese așa de bine. Cum începuse să se încălzească spatele și să se ducă spre picioare. Stătuse cîteva minute cu plapuma în cap și apoi se destinsese, simțise cum începe să se înmoaie plăcut și după aia deschisese cartea unde rămăsese și acum o terminase și se dădu jos din pat. Căuta ceva.

Umblă o vreme dintr-o cameră în alta și apoi reveni cu arcul de lemn, mare, cu gută în loc de sfoară, pe care scria cu roșu Reghin. Își prinse bluza cu o curea de-a mamei, luată din șifonier, și începu ceva complicat, cu un băiat care este primit în rîndurile arcașilor, dar care în același timp e bun și cu sabia și ba apără trăgînd săgeți de gheață, ba atacă, pleacă în misiuni, cucerind inimi pe care le abandonează sportiv, elegant, cînd se întoarce acasă.

Undeva pe la jumătatea scenariului, care începuse să se cam lălăie, pe la prînz deci, se opri năuc, roșu la față și înfierbîntat. Se duse prin bucătărie.

Se întoarse în sufragerie scanînd prin bibliotecă după ceva de citit, după care se încălță să iasă de fapt afară și, cum stătea așezat pe lada cuierului, cu un adidas în picior și celălalt în mînă, își dădu seama că-i este foarte urît și că ceva esențial s-a pierdut, pierdut, pierdut. Că e singur și îi este foarte urît în vreme ce de afară se aude rutina zilei, ca oamenii ăia doi care trecuseră mai devreme pe stradă cărînd o ușă, lucruri ale zilei pe care nu le prea știa pentru că în mod normal era la școală la ora aia, întîrziind de fapt prin curte cu băieții. Că orele se terminaseră la ora aia. Simți în valuri cum nu a mers la școală și nu a făcut ce se face, se gîndi că ar trebui să urce la Cătălina să-și ia lecțiile pe a doua zi și apoi se trînti pe jos și începu să plîngă pentru că ceva era iremediabil pierdut, ca manșeta albă, după care din gît începu să scoată niște răgete PROZĂ

animalice și să urle plîngînd și dînduși singur, foarte singur, cu pumnii în cap într-o manieră foarte curioasă, ridicînd pumnul și lovindu-se cu încheieturile degetelor anume undeva în ceafă.

3. Enter Angst

De... undeva din perioada preconștiență... din vizitele prin țigănie, pe la Lizeanu și așa, legase foarte puternic, ciudate alcătuiri ale creierului, un tablou biblic, cu un bărbat cu barbă și baston cu... o togă, să-i zici, ceva albastru cu roz, un miel și o femeie... stăteau toți trei... pe o bancă și în spate era un peisaj naiv, colinar, cu... cîțiva chiparoși și... un cer plin de neliniște și pe lîngă el se vorbea monoton în mizerie fizică și morală... și toate astea le legase de urîtul, nervosul, instabilul anotimp al primăverii – venea primăvara, îl lua ceva ce nu știa să zică ce e, ajungeau să-l îndemne să iasă afară.

— Hai la părăsită, spuse Victor. Își făcuseră de lucru printre blocuri pînă atunci, cărînd fiecare cîte o bîtă făcută din bradul de crăciun, cu gardă pentru mînă din cioturile crengilor, cu tot. Ieșiseră și pînă în bulevard, apărînd din gang cumva ca oamenii pădurii, murdari și plini de bîte, dar era prea vijelie. Stătea să plouă și nu ploua.

S-au retras la adăpost între blocuri. În ghenă umblaseră degeaba, agățînd scîrbiți cu vîrful bîtelor lucruri de prin tomberoane. Elevul Ionuț se opri în drum spre părăsită ca să se uite într-o baltă de ulei care făcea de obicei curcubee, dar azi nimic de la ea, doar cerul ăla jos, neliniștit, cu nori negri în mișcare continuă, ca un cîine care se repede în spume, cu gingiile dezvelite spre picior, după care se retrage, după care se repede iar și mai furios, dar nu mai mușcă, nu mai mușcă odată.

— Ioane, vii? îl strigă Victor din poartă, sprijinit în bîtă, gri la față, supt, cu un fîș murdar pe el.

— Da bă gata, făcu Ionuț plescăind din buze după Băiatu.

Cîinele solid, blănos, cenușiu, își scoase capul dintr-un tomberon pe care se cățărase cu picioarele din față și îl urmă.

— Bă, nu-l mai chema și pe ăla să încurce! îi strigă Victor deznădăjduit din prag, atent să nu pășească înăuntru.

Era așa de deznădăjduit, se pare, că nu merita un răspuns.

Veni cu cîinele și apoi băieții se strecurară ca doi ogari famelici prin poarta de tablă ruginită întredeschi-

echinox

să, pe sub lanțul lacătului. Cîinele își băgă capul, rîzînd cu limba scoasă și ochii vioi, după care și-l trase cu greu înapoi și plecă fluturîndu-și lent coada stufoasă înapoi spre ghenă.

Toată curtea era un lăstăriș, buruienile le veneau pînă la piept, cît să își facă loc cu bîtele printre ele.

Casa din margine avea tencuiala căzută și geamurile sparte, doar la unul rămăsese un colț în care puteai vedea norii negri, neliniștiți.

Ionuț ridică un colț de cărămidă, întinse mîna închizînd un ochi și apoi aruncă spulberînd și colțul ăla.

Trecuse jumătate de oră de cînd se așezaseră între bălării și Victor terminase de povestit Piedone în Africa.

— Colega, spuse Ionuț clar, cristalin, privind cerul, parcă vine sfîrștiul lumii. Nu că-i ciudat? se întoarse spre Victor, după ce termină de recitat.

— Da bă, e așa parcă-s părinții plecați la o nuntă și-s singur acasă...

— E trist așa, nu?

— Da, spuse Victor rotindu-și bîta în pămîntul reavăn, mă simt așa, supărat... Începea parcă să se însereze, totul luase o nuanță gălbejită, icteroasă în jur.

Mai sporovăiră o vreme, ascunși în curtea părăsită, entuziasmați de problemele astea care apăreau mai rar în discuție, sfîrșitul lumii, supărări, sentimente ciudate. Se mai întîmpla ca o seară de jocuri să se transforme într-o masă rotundă de vorbit înfierbîntat, dar mai mult despre dezastre, cutremure, întîmplări gotice de pe la părăsită și de pe lîngă bloc, noaptea. Niciodată însă așa, în doi, și niciodată real, ca acum.

— ... dar nu e ca duminica, spuse Victor.

— Da, cel mai prost.

Vîntul dezlănțuit trecu repede prin curte trîntind poarta de tablă și apoi se duse. Liniștea de duminică după-amiază putea să te omoare din picioare.

— Eu parcă chiar sunt supărat, bă, spuse Ionuț parcă alarmat deodată, tresărind și privindu-l palid pe Victor în ochi. Îmi vine să plîng.

— Și mie.

— Ia și șterge-te, făcu Ionuț, ridicîndu-se în picioare și prefăcîndu-se că-și scoate penisul din pantaloni. Ia, șterge-ți lacrimile, behăi mai departe, ținut la distanță de Victor cu bîta întinsă.

Degeaba, nu se lipea veselia.

— Scoatem biclele? propuse Victor, nici el convins, dar mereu un om al acțiunii.

20

— N-are sens. Încercă să conducă iar discuția spre sentimentele stranii, dar nu se mai lipea, nu mai puteau nici măcar vorbi despre ele, în timp ce amărăciunea creștea și creștea, aducîndui la starea unui tablou în care cineva privește cu ochii holbați și trăsăturile chipului schimbate pînă la a fi de nerecunoscut ceva.

— Bă, hai să mergem acasă că sunt supărat, spuse Ionuț, începînd în același timp să plîngă încet.

Blocați într-un univers cauzăefect, care e lumea lor, se priviră din nou. Victor încercă și el să-și ofere fundul ca să-și șteargă Ionuț lacrimile, însă un gest de lehamite îl așeză la loc. Nimic nu se lipea!

— Hai bă acasă, spuse din nou, ștergîndu-și ochii cu mîneca fîșului.

Hai să mergem, pula mea.

Luă o cărămidă și o aruncă în casă prin golul negru din spatele unei ferestre.

Se ridicară amîndoi și se strecurară famelici prin deschizătura infimă a porții de tablă, pe sub lanțul lacătului.

De undeva dintre două mașini apăru Băiatu, rîzos, cu limba scoasă și ochii aprinși, dînd frenetic din coadă și cocoșîndu-se cumva cînd ajunse lîngă ei. Ionuț îl scărpină cu o figură tristă pe cap, după care căzu amețit în fund. Se ridică în bîtă, cu ajutorul lui Victor. Victor îl luă pe după gît, cum mai făceau uneori prin cartier băieții, tribal, și o vreme rămaseră pe loc, ca doi ciobănași triști în bîtele lor, cu cîinele printre picioare, după care o luară ușor printre blocuri, cu fesurile țuguiate pe cap, sprijinindu-se în bîte, cu cîinele fugind înainte și înapoi, unul ținîndu-l pe celălalt, care mergea cu capul plecat și chipul livid, șchiopătînd de piciorul drept, la care îl răniseră recent indienii.

21

echinox

1 / 2018

Instalația. Remix Alex VĂSIEȘ Te-am așteptat dintotdeauna și n-am vrut să ne distrăm.

Tu poate că ai avut noroc cînd ai văzut băiatul căzînd din cer, o săgeată, dar nu ai mai dat niciun semn și ai trecut prin zeci de orașe, halucinată ani de-a rîndul, fata ameţită pe holul întunecat, răsucirea şi atingerea în noaptea sonoră.

Dimineți vitale blocate pe caseta neagră.

Vino aici unde pot să te văd și gîndește-te cum era acum cinci minute.

Când ai întrebat: „După ce pleci, se va întinde constelația liliacului deasupra mea?”

Preocuparea mea, și singura mea problemă adevărată, e frumusețea din preadolescenţă, aia inconştientă: cum ai trecut în spectral, palmele tale, mai tîrziu stele servind săracilor, au tremurat ca şi cum ar fi vrut să frîneze.

Chiar dacă te-am mai văzut o singură dată, în vis, şi cînd ai început să vorbeşti m-am gîndit pentru o secundă că oricine te-o fi trimis voia de fapt să-mi testeze reacţiile, crezînd că o să ne întîlnim aici, aproape, într-o altă lume, suspendați în întunericul bruiat de răceala neoanelor.

Dar am adormit pe bancă şi m-am trezit la un concert în grădină, îngheţat într-o mulţime îngheţată.

Preocuparea mea, și singura mea problemă adevărată: E duminică și mă gîndesc – ca întotdeauna – la bani. În unele seri, într-o extensie a spațiului, fericiți și emoționați că sîntem nevăzuți, se sparge inteligența și se sparge plăcerea și videoul cu fata într-un palton de astrahan cum levitează, spre o paralelă mai primitoare, găsită în ultima fază. Și tu întrebi: „Cea mai mare parte din copilărie am fost total înfrîntă, acum sînt protejată?”

Pentru că mi-au rămas chipuri pe care știu să le recunosc, numai că nu le pot face să lumineze.

Preocuparea mea, și singura mea problemă adevărată: “Un val care la sfîrşit iese din sinusoidare, se nivelează şi ne linişteşte pentru că ni se pare că-l putem imita.” Și vezi pentru ultima dată: ce jos era cerul cu luminile lui, ce excitați și frumoși noi doi, în blînda lui strînsoare.

PROZĂ

echinox

22

Poeme Moni STĂNILĂ Toate rugămințile noastre seamănă cu lătratul câinelui plictisit și sătul. Tot ce vrem noi e atât de nu. Lătratul la lună. Măreții mărunte ce n-au nicio treabă cu mila.

Milă e de fapt tot ce ne trebuie, tot ce uităm să cerem.

Rușinea când mă doare coloana între T3 și T7. Apăs și simt oasele strivite. Și zic Doamne Iisuse Hristoase, ține-mă sănătoasă. Și uit atunci pe moment cum ai murit Tu și la ce vârstă. Și uit atunci pe moment că voi învia.

Vorbim pe dinăuntru Unul cu altul, sub straturi de piele, căptușiți bine cu mușchi, vorbim. Și uneori eu uit că mă asculți și mă aud doar pe mine. Revin repede la noi și când spun Doamne, Tu ești, și când spui Moni, eu umblu aiurea prin gândurile mele. Nu întorc capul, nu stau pe loc, nu spun nicio voia Ta Doamne, ci doar voile mele și găluștele cu prune pe care vreau să le gătesc mai în seară.

Doar cinci minute de rugăciune ca să dispară frica de moarte.

Dacă aș ști să le descopăr aș umbla pe apa din vană, aș păși peste vasilisc și aspidă, peste preșul din dormitor, cu încredere, înainte de somn.

Pentru Tine aici e inima. Pentru noi aici e pofta inimii și raiul e sufrageria noastră când toate ne merg după plac. Veșnicia e 10 kilograme în minus la cântar. Rugăciunea e zgâitul la mare de pe un șezlong comod cu o pinacolada în mână.

Ne împărtășim de Paști și de Crăciun raiul e o destinație turistică pentru bătrâni sănătoși care au făcut investiții în pensia privată.

Dar Tu, Iisuse, ești aici. Nu o capsulă care să ne teleporteze în rai după numărul de ctitorii când închidem ochii cu: ale noastre dintru ale noastre, nouă ne-am adus de toate și doar pentru noi.

și eu unde să mă duc dacă nu la Tine. un automobil din mercur îmi gonește prin cap cu gândurile nepotrivite. se împrăștie în cotloanele minții ca un strănutat în făină. mi-am promis, Doamne, că în troleu când mă calcă aproapele în picioare și iubirea nu e, când urâte cuvinte, înjurături – niciodată despre cele sfinte: de azi, pentru fiecare om pe care vreau să-l înjur am să spun pe loc o rugăciune. Și poate o să devin mai bună, Doamne, pentru tine. Pentru noi. Și nici nu mi-am promis bine, că a venit aproapele într-o tanti să-mi povestească despre cum trăia pe timpuri. iar eu chiar nu aveam chef de așa ceva.

23

echinox

1 / 2018

Ții minte când mă spărgeam de plâns în camera de cămin că a murit câinele sau că nu îmi ajungeau banii, ce contează, dar luam atunci Ambigua în mâini și citeam vreo 10 pagini și care problemele mele, care suferință din dragoste, că nu degeaba Noul Testament începe cu o înșiruire de oameni. Ține minte, Moni, spuneai fără să mă cerți, că omul e oamenii, nu ești numai tu. Și între șapte miliarde o să îți fie mai greu să-ți plângi câinele. Mă lăsam între perne, cu Ambigua în brațe. Chiar așa e, ce-aș fi eu fără taica Alexandru și ce e păcatul strămoșesc dacă îl iau pe cont propriu. Mai mult: mântuirea, Moni, mântuirea pe cruce, dacă i-a cuprins pe toți, cum să-i separi tu în oase, șuruburi și mufe?

Am visat femeia divorțată peste 40 ținând cursuri despre frumusețe și viață. Am visat oameni mâncând din gunoi și schilozi la cerșit.

Am visat tineri dansând pe balustradele podurilor înalte și bătrâne bătând mătănii la lumina lumânărilor.

Am visat parcările pline la mitropolii și călugări nemâncați de-o săptămână.

Dar, Doamne, n-am visat încă nici o putere să schimb toate astea, fiindcă și pe mine m-am văzut atât de mulțumită de fiecare lucru pe care l-am putut atinge cu mâna fără să-mi ceară să fiu mai bună.

Îmi ating genunchiul. Și meditez la căldura/ existența lui. Apoi mut mâna pe genunchiul aproapelui. Și stau cu ochii închiși. Încă nu îl iubesc ca pe al meu, încă nu mă tem că o să dispară.

Mai am mult de muncit. Deschid ochii.

Eu știu că materia nu e de aruncat și pun iar mâna pe genunchiul meu: lutul pe care l-ai întins peste ochii orbi, apa de la scăldătoarea Vitezda, vinul și pâinea. Lasă, îmi spun, că și materia va fi izbăvită și-mi sărut pe ascuns genunchiul.

POEZIE

echinox

24

poate Cosmina MOROȘAN Nu degeaba iubesc ceva scandalos de frumos și nu-mi răspunde.

Da’ nici nu răpune.

Pelinu și avocado pe vatră mi-s gândurile molusce separându-mă de țărăneala, în general, a echității raționale.

Fumez și mă excit cu mâinile în balta din pufoaica paradisiacă unde-am dat iubire inconștientă, prin gesturi prezente, frate…

Cine mai crede că mereu am nevoie de asta: un împuiat cu puritate, adică full de-opinii nemoștenite plus încercarea de a construi mereu?

Am nevoie de vulnerabilitatea sa – un vultur frângând drona/ masticație hipervoluptoasă când nu te mai îngână, vicleană, speranța.

De ăla distant și enorm, ouais! – după care alerg să discutăm 100 de ani dincolo fractalul protocoalelor sale. Neobosind pe ultima chestie frivolă și dulce – flirtul, adica magia și corpul universului împăcat.

# Andrei DOBOȘ

E

xistă un curent răcoros care învăluie păsările în zborul lor molatic împrejurul ghenelor de gunoi. Un curent răcoros și cald și învăluitor. Sunt fete care trec prin curentul și lumina asta. Poate merg la biserică, sau să-și cumpere țigări. Se leagănă ca florile galbene în răsaduri. Mersul lor în lumină aduce ceva din încovoierea vîntului cald în jurul corpului de pasăre. Desfoliere în Domnul. Cățeii au suflete de ieduț, pînă la prînz. Cît timp își beau cafeaua prin curți, oamenii în vîrstă vor reuși să lepede cîteva ore de bătrînețe pe gazonul abia mijit, ca șerpii. Zgomotul motoarelor e un tors amabil, azi. Eu, una cu pașii mei. Peștele Domnului ce înoată pe străduțe, fără direcție, ca și cum ar înota în bucurie.

25

echinox

1 / 2018

GEMEINSCHAFT UND GESELLSCHAFT Claudiu KOMARTIN Îngeri ai privilegiului și ai încântării de sine, voi, mari proprietari ai silozurilor de benzedrină și stăpâni calculați peste noul vibe metropolitan, degeaba umblați în tricouri negre mulate pe care scrie-n relief La Tristesse.

Cu dințișorii voștri egali ronțăiți dintr-un os mic, lustruit, îl spălați, îl mângâiați, îi spuneți mamă, tată, a sosit timpul, vă fotografiați cu el și apoi îl băgați la loc în același buzunar din care nu există scăpare.

Cafea, prăjiturele, bârfele inofensive din pauza de țigară.

Atâta simulare și răsucire isteață justificată mereu prin necesitate, răspundere, asumare.

Capacitatea de organizare și acțiune. Controlul.

Monoculturi deplorabile. Fericire instant. Instagram. În rest, un limbaj redus iar la o serie de silabe informe.

Cu dințișorii voștri egali ronțăiți.

Statistica. Infailibilă. Certitudinile.

Discursurile motivaționale ale campionilor.

Zgura zerourilor de la periferie pe care le poți călca în picioare când treci cu căștile în urechi înfulecându-ți zenburgerul.

Selecția. Necruțătoare. Inevitabilul.

Hale în care îngeri cu orbitele goale se înghesuie după cel mai recent triumf, ridicând în lumina neoanelor un idol urban, un sfenoid înfășurat în catifea neagră pe care scrie în relief La Tristesse.

Mamă, tată, a sosit timpul.

# Sînziana ȘIPOȘ Mă prefac că sunt într-un loc preferat de tine și devine ușor să fiu rămasă în afară. Vino să fumezi o țigară cu un instalator! Mai ții minte când mi-ai arătat prima dată femeia fără mâini? De sub mașină vine miros de urină.

Apropierea nu mai funcționează. De ce ai sări goală într-o piscină? Râdem și ne uităm la suprafața aspră în care ne vom înveli odată cu răsăritul.

POEZIE

echinox

26

S

-a oprit în ușă, strângând din ochi la lumina de afară. Și-a pipăit buzunarul din spate al blugilor, pachetul de țigări era acolo. Și-a pipăit buzunarul din față.

Mobilul, dat pe mut, nu vibra, lumea se hotărâse să îl lase în pace. A strâns din dinți și s-a desprins din loc la timp. Pe lângă el a trecut, gata să-l doboare, un bătrânel în halat și cu o căciulă roasă trasă peste urechi. Ăsta ar fi fost în stare să treacă prin mine, și-a spus Marin. L-a însoțit cu privirea și nu s-a mirat să-l vadă cum, din mers, și-a scos o țigară turtită pe care a aprins-o cu mișcări grăbite. Până să ajungă la una dintre băncile libere, din țigara omului lipsea deja un sfert. În plus, Marin a observat că bătrânul murmura mărunt, cu privirea ațintită la ceva din apropierea băncii. Și-a mai pipăit o dată propriul pachet de Marlboro și a schimbat direcția.

Băncile erau dispuse în jurul capelei, iar capela era fix în mijlocul curții interioare. Din oră în oră, dangătul unui clopot nevăzut răsuna în incinta descoperită, intra în saloane pe unde găsea câte un geam deschis, se plimba ca o boare stătută printre bolnavii proaspăt operați. Marin era curios dacă se auzea cumva și în sala de operație, dacă medicului nu-i tresărea uneori mâna în timp ce tăia țesuturi. Duminica se țineau și slujbe, auzise de la un alt aparținător, se cânta și se psalmodia la difuzor, și puhoi de internați veneau să asiste, care coborând în curte, care târându-se până la geam, toți cu bandaje murdare, cu drenuri scurse, cu pungile de ser pline, gata să se reverse în ei picătură cu picătură, până la apusul soarelui, la ultimul sunet de clopot al zilei. Mare binecuvântare pentru bieții oameni suferinzi, îi spusese cu lacrimi în ochi doamna aceea, mama unei fete bătrâne care își revenea după o intervenție la tiroidă. Atunci când te încearcă greul, atunci ai mai mare nevoie să-l știi pe Dumnezeu aproape. Marin doar dăduse înțelegător din cap, nu avea chef să intre într-o discuție serioasă. S-a uitat la chipul palid al celeilalte femei din pat, fiica, și l-a trecut un fior pe șira spinării. Mai lipsea să sune clopotul.

A găsit o bancă liberă nu departe de domnul care vorbea singur, s-a așezat și și-a aprins o țigară. Fumul s-a ridicat deasupra capului său ca un nimb – compact și formând un cerc perfect. După ce a tras de patru ori adânc din ea, a simțit în sfârșit că se liniștește. I s-au potolit bătăile inimii și parcă s-a scuturat de pe creier acea pâclă cu care se acoperea de fiecare dată când maică-sa reușea să-l scoa27

Aparținător Mircea PRICĂJAN tă din sărite. Era talentul ei de când se știa. Prin vorbe și mai ales prin gesturi și atitudine, Camelia Lăzescu, mama lui Marin, își aducea fiul la disperare. Asta-i puterea noastră, a mamelor, îi spusese la un moment dat. Marin știa că puterea asta venea numai și numai din dorința lui de a-i fi pe plac, chiar și atunci când bătea din picior și zicea că-l doare în cot ce spune ea. Bănuia că sub aceeași vrajă îl ținuse și pe bietul de taică-său.

Bănuia că omul se simțise vinovat până la ultima suflare: uite, femeia lui nu era deloc de acord cu faptul că el murea. Îți stă mintea în loc! și-a zis Marin chiar în dimineața aceea, când se pregătea pentru o nouă vizită la spital. Mintea-i cea mai rezistentă închisoare. Îți stă în loc și te ține acolo cu ea. A încercat să râdă, dar era cât pe ce să se taie cu lama de ras, așa că s-a mulțumit să surâdă amar. De aceea continua să fumeze chiar și după moartea lui taică-său, sfidând toate probabilitățile medicale și mai ales pe cele genetice. Până ce avea să descopere un mod de evadare mai puțin nociv, acesta era tot ce avea și nici nu se gândea să-l abandoneze.

Nu fusese tocmai o ceartă. Ar fi putut să devină, ar fi devenit cu siguranță dacă altele ar fi fost împrejurările. Marin s-a stăpânit cât a putut, a strâns din dinți și a încercat să schimbe subiectul. Iar când a văzut că riscă prea mult, a zis: Vin imediat! Și-a pipăit țigările în buzunarul de la spate și a ieșit din salon. Poate doar i s-a părut că aude în timp ce se îndepărta: Sper că nu te duci să fumezi.

Sper că ai mai multă minte decât a avut taică-tău. N-a încetinit pasul, n-ar fi făcut-o nici dacă vocea maică-si ar fi răsunat de-a lungul coridorului precum dangătul spart al acelui clopot. Era o chestiune de autoconservare: trebuia să fugă pentru a-și salva viața – îi bătea inima deja atât de tare, că puțin mai lipsea să facă explozie, și atunci să te ții distracție!

Amândoi, mamă și fiu, pacienții acestui spital încremenit în timp.

Abia atunci avea să vină apocalipsa.

Pentru maică-sa de acum complet neputincioasă și abandonată la mila asistentelor altminteri fără milă, dar mai ales pentru el, să se vadă răpus nu de țigările alea pe care le tot boscorodea maică-sa și care îi furaseră tatăl cu nici trei ani în urmă, ci chiar

echinox

de atacul psihologic al celei carei dăduse viață. Așa că da, normal că se grăbise spre ieșire, pipăind întruna forma colțuroasă a pachetului din buzunarul de la spate al pantalonilor.

Era o prostie să pună pe seama maică-si marile lui eșecuri. Era mai ales nedrept. Știa asta în cea mai mare parte a timpului, râdea în sinea lui de fiecare dată când încerca să dea vina pe ea. Asta era capcana în care puteai cădea mult prea lesne, varianta comodă, la îndemână.

Se zbătea să o scoată din calcul. Era adult acum, demult era, decidea singur în ce direcție să meargă. Iar dacă unele – multe – dintre hotărârile lui se dovediseră în timp greșite, fundamental greșite, cine altcineva în afara sa era vinovat? Nimeni, și-a răspuns acum cu voce tare și a tras un fum în piept. Nimeni. Că nu-i ieșeau nicicum relații, asta era numai vina lui.

Nu se înțelegea cu colegii de muncă, nu se înțelesese, până la urmă, cu niciuna dintre femeile cu care ieșise și de care, inevitabil, se despărțise cu vorbe grele. Ești un nesuferit, Marine! se auzea acuzat către sfârșit.

Cu tine nu se poate trăi. Nimic nu-i de ajuns de bun pentru tine. Ești un bou! Și așa era. Adică, poate nu chiar bou, dar era într-adevăr greu de mulțumit, recunoștea asta. Venea un timp în orice relație când își dădea seama că totul este zadarnic, o risipă de energie, că finalitatea este zero. Și atunci se transforma, arunca masca și începea să mârâie, uneori să muște.

Reușea să îndepărteze pe oricine...

A strivit țigara lângă bancă și s-a ridicat. Se simțea mai bine. Acum avea tăria de-a se întoarce în salon, acum putea să o asculte mai departe, putea să-i îndure maică-si trăncăneala până la sfârșitul orelor de vizită.

O ușă de fier s-a deschis într-o aripă de clădire din lateralul curții.

Mai întâi a apărut capătul mesei cu rotile. Un cearșaf acoperea două picioare. Apoi s-a văzut tot corpul, un om întins pe spate, fără suflare.

Poalele cearșafului au fluturat când brancardierul a împins masa cu totul în vântul curții. Roțile nu scârțâiau, ar fi trecut complet neobservat pentru oricine nu se uita atunci într-acolo. Brancardierul s-a oprit o clipă, s-a sprijinit de masa lui și a stat așa, apăsând cearșaful cu șoldul, ca să nu-l ia vântul, până ce și-a aprins o țigară.

1 / 2018

A tras vârtos din ea, apoi, cu un aer mai relaxat, și-a văzut de drum. Sub ochii lui Marin a intrat pe o altă ușă, nu departe, deasupra căreia atârna strâmb o placă de tablă veche. „Morgă”. A intrat cu capul înconjurat de un nor gros de fum, pe care ușa, închizându-se, l-a învolburat, tăindu-i apoi trena. Marin a zăbovit cu ochii încolo până când fuioarele s-au risipit complet în aerul tare din curtea spitalului municipal.

A tușit în pumn și s-a întors pe unde venise de puțin timp.

A găsit-o pe Carmen Lăzescu adormită în patul răvășit. Mama lui avea fața palidă, și părul încărunțit îi înconjura capul ca un nimb. Respira ușor cu gura întredeschisă. Cine știe ce visa, cine știe ce vedea în starea aceea. Marin s-a așezat încet pe scaunul de lângă pat. S-a gândit să strângă mâna ei uscățivă într-a lui, s-a întins spre ea, dar l-a surprins dangătul clopotului. A tresărit și, nădușind aproape, s-a retras iute. Doamna Carmen Lăzescu n-a schițat niciun gest, părea că larma lumii de afară nici nu ajun-

gea până-n locul unde se găsea ea.

Marin a răsuflat ușurat. Și-a verificat telefonul. Niciun mesaj, niciun apel pierdut. Și-a înăbușit o tuse seacă, după care, dacă tot nu avea altceva de făcut, s-a dus la geamul salonului și de acolo s-a pierdut cu privirea pe străzile care străpungeau orașul în toate direcțiile.

Etajul de deasupra Miruna VLADA pentru mine orice călătorie în Germania e o internare. cred că nu am mai suferit atât de la operaţia la picior, în spitalul din Offenburg de acum 10 ani. dar atunci mi-au făcut anestezie generală şi exista mereu o asistentă blondă care să îmi palpeze venele şi să îmi ia temperatura, dar acum nu văd nicio operaţie. mă uit în oglindă şi îmi palpez de una singură locul acela. unde sunt internată? nu sunt operată. sunt doar singură pe Chodowiekistrasse. la etajul de deasupra, băieţelului meloman i s-a rupt coarda viorii când exersa nu l-am iertat, mi-a stricat toată ziua. cum să nu şchiopătez, aşa – cu o coardă ruptă? acum suntem deci două invalide aici în blocul galben de pe Chodowiekistrasse o vioară şi o femeie stricată.

Germania încă îi găzduieşte pe invalizii de război le plăteşte daune morale, îi integrează pe piaţa muncii anul acesta se împlinesc 300 de ani de la moartea lui Friedrich der Grosse e plin de invalizi de război în Berlin. băieţelul a fugit repede la baie. l-am auzit tropăind pe hol cred că l-a durut şi pe el şi-a dus vioara la baie a ţinut-o cîteva minute deasupra chiuvetei să sângereze ah, toţi copilaşii ăstia blonzi, sănătoşi care aleargă disciplinat pe stradă şi nu lasă în urmă decât chiote atent aranjate micii nazişti ai gălăgiei tăcute, evlavioase. ce porcarie! bietul de el nu are nici o vină. pumnii lui sunt la fel de neputincioşi ca şoldurile mele. ar putea fi o cicatrice, începutul oricărei poveşti despre deznădejde. totuşi partitura era cam prăfuită, un Haydn dacă nu mă înşel, nici coarda n-o mai fi suportat. acum nu ştiu cum să mai continui. mă va duce la magazin să mă repare sau va comanda una nouă, pe E-bay? oricum, sunt în siguranţă. Chodowieki a fost un general polonez în armata prusacă.

PROZĂ

echinox

28

Poeme Ovio OLARU MERGÂND PRIN PLOAIE SPRE CASĂ ÎNTR-O SEARĂ mi-am amintit de tine, ivar bolt, și cum valurile din sørland ți-au întors la mal fața spălată în vacanța de vară dintre a zecea și-a unșpea. după ce ai vorbit cu heidi la telefon ți-ai luat geaca și-ai condus motocicleta pe coastă, apărând heraldic în asfințit, plin de metamfetamină și-o frumusețe obraznică care s-a păstrat până după autopsie. puteai conduce așa la nesfârșit, făcând zigzaguri și fente printre vile minimaliste, în masculinitatea ta vulgară și excitantă, liber, dacă asta se poate numi libertate. am fost la înmormântare, căutând mai mult decât fraternitate și mai puțin decât dragoste, și-am visat nopți întregi mecanismul rece care s-a învârtit și-a cedat implacabil între nordland și bodø, aruncându-te peste balustradă în zgrunțul stâncilor și-al apei sărate, corozivă ca tine. cine știe dacă nu heidi ți-a sabotat frânele sau erai prea pizdit să conduci. nimeni nu ți-a dus dorul mai mult decât trebuia, și heidi a fost apoi cu mine.

NU MĂ INTERESEAZĂ SEXUL COLEGILOR DE PALIER dar simt gesturile lor prin perete, ele mă țin treaz, luminează cu artificii singurătatea termopanelor am jocurile mele, dar sunt adesea spectator la plăcerile altora. iarna atomică a atins clanța camerei mele, m-a oprit în proiecte ratate, aud suitele de bach de departe, tristețea lui e prea intelectuală pentru corpul meu nerafinat, și frigul s-a infiltrat în nișele creierului, să-i impună blocaj, adică să-l salveze. sunt frumoase natura și femeile, dar la fel de triste în pasivitatea lor: tipa care-o ia acum în gură în camera alăturată deși despărțiți de 10 cm de beton, îi simt răutatea din corp și că-și urăște tatăl din felul cum geme la metrosexualul penibil care se joacă în ea și încearcă prea tare să-l înlocuiască. așa funcționează duioșia spectacolului, asta e arta.

***

îți dau viața-n hd, în instantanee calme și reci

29

îți dau zara și timbre prafuri să vezi frumoase fețele din monitor când întorci capul de la monitor la monitor la monitor

echinox

1 / 2018

îți arăt manechinele cum trăiesc mai real decât noi corpuri fără acnee, proaspăt fabricate ecran pur mulat pe realitate sex pur mulat pe corpurile întinse la soare proaspăt deconectate blurat și lowfat, amețitor ceasuri scumpe numără 15 minute de faimă începând de acum.

LE-AM IUBIT PE TOATE CUM AM ȘTIUT, ȘI AM VĂRSAT râuri tandre din inima calofilă pentru fetele mele le-am chemat de departe, dar s-au risipit pe holurile teatrului, lăsându-mă s-adun după spectacolul lor: lenjerie și măști, scaunele goale, dar mișcate.

am tulburat apele ca mâlul să se rearanjeze arătându-mi ce vreau, dar mâlul s-a ridicat, lăsându-mă cu o reflexie mișcată. Și în reflexie s-a deschis o fereastră spre o versiune alternativă, unde le-am văzut în coeziune, zâmbindu-și complice după cortină și atingându-se peste sâni. m-am dăruit de tot, în aplauze, dar acum sunt prins în mecanisme care se derulează fără mine, și actorii dau unul după altul chix. am suflat greșit din culise și-am stricat spectacolul cu nepriceperea mea. meditez la coregrafia perfectă și previzibilă. La mișcările fetelor frumoase în timp ce mă depășesc.

Meditez la proxima b. La planete îndepărtate și neiertătoare. Proxima b: o versiune mai credibilă decât noi, o ambiție de mai bine și mai real.

De bunăstare și confort. Proxima b, unde nimic nu-i îndeajuns de tragic să merite tristețea noastră. o amintire dragă la cei care s-au iubit și s-au ținut de mână la căderea cortinei.

Nufăr în mâlul gros din inima calofilă, proxima b, fereastră deschisă spre galaxia răului absolut.

Amintirea celor pe care decorul i-a înghițit: le-am stricat spectacolul cu nepriceperea mea, și umbra le-a căzut în straturi peste scaune goale.

POEZIE

echinox

30

Poem Elena VLĂDĂREANU din păcate, pentru că ideea mi-a venit acum două săptămani, evenimentul nu e nicăieri bugetat. aşa că nu avem bani de onorarii (n-avem de fapt nimic) nu am primit un leu pe acest text hai, mă, Elena, şi tu acum! nu, nu se plăteşte, e la bookfest, ce naiba?! din păcate, nu, dar consumaţia la bar e gratuită pentru dvs. în limita unei băuturi alcoolice şi a unui suc sau cafea Stimată doamnă/ stimate domnule Vă rugăm să primiţi antologia la care aţi contribuit într-un singur exemplar. Cu respect, Editura.

Mulţumesc de antologie.

Dar nu ar fi trebuit să fie două exemplare?

De regulă, aşa se procedează.

Ne pare rău, dar regulile sunt altele la noi.

Fiind o editură prestigioasă, scriitorii sunt încântaţi să colaboreze cu noi Şi acceptă condiţiile noastre.

Vă putem face o ofertă şi mai puteţi cumpăra un exemplar cu 10% reducere. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar alte edituri plătesc şi un onorariu pentru contribuţie.

M-am decis să nu beneficiez de oferta dvs. generoasă.

Potrivit contractului, fiecărui semnatar în antologie îi revine un procent de 2% din vânzări împărţit la 27. Peste un an puteţi cere situaţia tirajului.

Cu respect.

Editura.

Viața și moartea lui Charles Buchinsky, Esq. Bogdan Alexandru STĂNESCU La 30 august, 2003, într-o rezervă din Cedars-Sinai, căldură sfâșietoare (notează presa vremii), murea Charles Bronson.

Avea 81 de ani, nu mai știa cum îl cheamă, ceea ce e în regulă, pentru că nu el își alesese numele, dar nu mai pricepea lumea, ceea ce nu mai e în regulă pentru un tip care-și făcuse loc în ea cu pumnii, cu blugii lui strâmți și tricourile mulate pe biceps. de aici pleacă totul.

Charles Denis Buchinsky a avut o ultimă fâlfâire de luciditate la 10 fără cinci minute, Când a deschis ochii și a urmărit șerpuirea panglicii transparente De pe brațul lui stâng înspre o mașinărie perforată A încercat să muște din tubul care-i ieșea pe gură Dar nu mai avea destulă forță. Și-a amintit de lupul lui Jack London, Care-și prinde victima, dar n-o mai poate hali, apoi s-a hotărât să se care din rezerva de spital.

Charlie a intrat în mină la zece ani, s-a ținut scai de spatele celor 14 frați În vremea aia, americanii mureau de foame prin parcuri, Iar cei bogați nu mai erau așa de bogați. Corpul lui Charlie știa însă Că-n el trăiește fantoma unui tip solid, un ucigaș 31

echinox

1 / 2018

Și a dat la hârleț cu bucurie.

Un dolar era tona de cărbune și reușeau împreună să strângă dolarul.

A rămas cu frica de spații închise, poate de aia a și refuzat să moară.

Undeva, în spatele cutiei craniene licărea credința că va continua să trăiască și în coșciug, ca într-o mină de cărbune unde tona de piatră neagră, sfărâmată costă un dolar. Și, totuși, în Marea evadare, i-au dat rolul tipului care sapă tunelul. Într-o zi, Charlie s-a dus la școală cu rochia unei surori mai mari, Prea bolnavă ca să se ridice din pat.

Pantalonii lui putreziseră de la spălat și s-au rupt în dimineața aia cu totul.

A stat acolo, în fundul clasei, în rochia cu funde ieftine, decolorată Și și-a jurat că oricine râde e un om mort. N-a râs nimeni, pentru că-n ochii lui verzi lucea cărbunele și sub unghiile pătrate colcăia ambiția lui de praf, de pulbere.

A ieșit din clasă, la sfârșit, orgolios, slab și sfărâmicios, iar în fundul gurii cu un tremur Pe care nu l-a mai simțit niciodată până atunci.

Nimeni nu bănuia că-n micul Charlie zace un poet Un aed orb bolborosea la ceas de seară în pumnii lui ce Mânuiau hârlețul, cărau roaba, aranjau pe umăr breteaua rochiței Câteodată timpul îngheța în jurul lui, se pietrifica Și vii rămâneau doar ochii lui din lignit lucind în lumina felinarului Sarea zilelor, sudoarea picurând în bobițe pe fruntea lui de lituanian Visa noaptea, când se trântea epuizat pe așternutul de paie La acea mare fantastică, al cărei fund nu-l atingeau rechinii Arlechin, nici acei pești orbi, de adâncime, Visa la Marea Baltică din poveștile lui tati mort în mină. În micul Charlie stătea însă un suflet de artist Pe care l-a ascuns sub fizicul lui de miner, sub deltoizii Pleznind sub tricouri mulate. Într-un fel, toată viața a purtat rochița surioarei, când împărțea pumni avea sentimentul că-i cade breteaua de pe umăr, că-n mișcarea lui de panteră neagră lasă în urmă adierea de funde, mirosul suav, stânjenitor, de liliac. L-au înspăimântat mereu artiștii, bărbații care-și scoteau țâțele pe masă le masau, le-nveleau în cremă, când l-a cunoscut pe Evtușenko, a vrut s-o ia la goană.

A învățat să cânte la muzicuță când avea 46 de ani și în crăpăturile pielii îi reapăruse praful de cocs a repetat obsesiv bucata aia sfâșietoare, dubioasă a lui Moriccone așa cum i-au rămas în minte sânii Claudiei Cardinale căreia-i rupe rochia în minutul 76, apoi o trimite la fântână, după apă. Deși nu la asta gândea el atunci, mai curând la trupul zdrobit al lui xxx, care s-a aruncat de la geamul hotelului după o zi de filmare.

Leone le-a strigat să recupereze costumul de bandit în care Era îmbrăcat, iar Charlie și-a amintit din nou De tona lui la un dolar. Dar și de umbra bătrâneții De încheieturile dureroase, de piatra din suflet, Dimineața. A băut apa rece din fântână și câțiva stropi i-au sărit pe bluza roșie Despicată la piept, de sub care încă ieșeau pectoralii lui frumoși, lucrați la târnăcop, între care atârna obscen muzicuța.

POEZIE

echinox

32

E

ra timpul. Ceasul arăta două noaptea. Ploua abundent, mărunt. Dacă m-aş fi luat după semnalele de-afară, ar fi trebuit să nu mă mişc din casă, dar, cum orice gest măreţ cere sacrificii pe măsură, m-am pregătit să ies. Mi-am luat sandalele de grădină. Fără ciorapi. Am smuls de pe piciorul unui scaun răsturnat colanţii cafenii şi de pe buza unui sertar o cămaşă boţită, cu carouri.

Nu m-am pieptănat, nu m-am spălat pe dinţi. Îmi simţeam gura coclită.

Am pornit pe jos, fără să-mi revizuiesc ţinuta. Am ales drumul cel mai lung, s-ajung la poliţie ud pînă la piele. Poate de data asta voi avea noroc. Ştiam. Aspectul neglijent poate favoriza impresia de suspect. Portarului care a răspuns soneriei abia într-un tîrziu, altul decît cel de cu o noapte, două şi trei în urmă, un ins supraponderal, cu pantaloni verzui mai scurţi din cauza bretelelor petrecute direct peste maioul îngălbenit la subsuori, i-am spus că vreau să fac un denunţ. Ce denunţ, a întrebat omul căscînd, un autodenunţ, am rectificat, aici nu-i adăpost pentru nenorociţi ca tine, lasă gargara, vezi-ţi de treabă, du-te-n şanţu’ mă-tii, din care-ai venit, m-a concediat portarul, din ce şanţ vin nici nu gîndiţi şi pentru ce-am făcut nu m-aţi ierta, i-am spus voit politicos, iar mîine va fi prea tîrziu, atît vă zic, nu veţi fi iertat nici dumneavoastră, cînd va afla tot oraşul că nu m-aţi ascultat. Tremuram, colanţii mi se lipeau ca frunzele ude de picioare, apa din păr îmi înceţoşa ochii pe care mi-i ştergeam cu dosul mînecii neîncheiate, ce cretin am fost, ce cretin şi neinspirat, am gîndit, să vin prost îmbrăcat, să nu fiu luat nici azi în seamă, m-a săgetat o slăbiciune în genunchi şi, de epuizare, m-am proptit de catul uşii, în timp ce paznicul m-a prins de cot, presîndu-mi-l, obligîndu-mă să m-aşez chiar acolo, pe ultima treaptă, încă nelinsă de ploaie. Îhî, aşteaptă, mi-a zis omul, privindu-mă mai atent, şi s-a retras lent, cu spatele, ţinîndu-mă sub ochi. Am iscodit pe după el, în încăpere. În afară de portar, nimic nu era schimbat aici. Aceeaşi masă pătată şi şubredă, aceeaşi scrumieră plină, acelaşi telefon unsuros, cu amprente.

Paznicul s-a întors şi mi-a închis uşan nas. A vorbit cuiva la telefon pe un ton agitat, bine, bine, zicea, bine, să trăiţi. A revenit lîngă mine. M-a smucit de braţ, conducîndu-mă pe un coridor lung pînă la o uşă compartimentată cu multe gemuleţe, şi imaginea acestui coridor, dar mai ales imaginea acestei uşi m-a relaxat şi m-a încurajat, poate azi îmi va ieşi, voi fi în sfîrşit crezut, uşile cu acest tip de 33

Autodenunțul Dora PAVEL ferestruici, cum e şi uşa mea de-acasă, sînt preferatele mele, vederea lor îmi face bine. Încăperea în care am fost împins şi lăsat singur, în picioare, lîngă perete, era la fel de goală precum cuşca în care intrasem de-afară. O cămăruţă cu doar două scaune, de-o parte şi de alta a mesei, exact aşa cum le vezi prin filme, şi am avut atunci sentimentul că joc şi eu un rol, poate chiar îl jucam, nu mai ştiam sigur, acelaşi pe care încercasem să-l joc şi cu o noapte în urmă, şi cu două, şi cu trei, cînd bătusem la aceeaşi poartă a postului de poliţie, însă fără succes, pentru că toate rolurile pe care le maimuţărim în viaţă sînt fără succes, cum obişnuia să spună fratemiu, Radin. Mi s-a făcut dintr-o dată frică, de parcă abia atunci mi-am dat seama la ce urma să mă expun, eu nu jucam totuşi în nici un film acum, chiar dacă-mi regizasem eu însumi un rol pe care mă-nverşunam să-l onorez pînă la capăt, o durere ascuţită mi se pusese-n coşul pieptului, era limpede că intrasem într-un loc special, cu care nu te poţi juca, ceva care te îndeamnă la un mod mult mai responsabil de a-ţi privi faptele, dar, da, eu n-aveam ce-mi reproşa, eu aveam această responsabilitate. Pentru că sînt vinovat, am şoptit, sînt vinovat, şi, dacă sînt vinovat, dacă mai am această şansă, va trebui să şi conving, şi asta cît de repede, acum, imediat, pînă nu-mi ia altul locul. Dar... dacă nu sînt eu vinovatul? Am simţit fizic spaima frisonîndu-mi ţeasta şi transformîndu-mi întrebarea în gîndul cel mai înnebunitor pe care-l avusesem vreodată, cu care ştiam că nu voi mai putea continua, pe care nu-l voi mai putea duce, dacă n-am fost eu? Şi-n acel moment o altă întrebare, care era aproape un urlet, deşi ştiam că eu vorbisem numai în şoaptă, mi-a ars urechea stîngă, ce-ţi trebuie, care-i treaba, pentru că n-auzisem agentul intrînd, deşi m-aşteptam să-l văd, dar l-am văzut abia atunci, acolo, la un pas de mine, cu ochii umflaţi de somn, echipat într-o cămaşă albă neîncheiată, pantaloni de uniformă şi-n picioare cu papuci de casă din pîslă. Cum m-a abandonat şi s-a dus să se-aşeze, ocupînd scaunul cel mai apropiat, lăsîndu-l liber pe cel de dincolo de masă şi uitînd să mă poftească şi pe mine să iau loc, zi odată, ce vrei, ce spui, ce-ai făcut, zi tot şi repe-

echinox

de, tîmpitule, m-a somat iar poliţaiul, fără să mă privească, înghesuindu-şi vorbele într-o formulă care-i intrase în reflex de mult. Şi-a trecut degetele prin păr, într-o încercare de-a şi-l netezi, trezit cum părea de pe canapeaua de serviciu. Am..., am..., am încercat eu să îngaim, dar m-am blocat imediat, ce-aş fi putut să spun, n-aveam ce, şi am tăcut cu capul în jos. Ce-ai făcut, spune odată, dă-i drumu’, a insistat de data asta pe un ton mai coborît poliţaiul, care-şi aplecase şi el capul, cu palmele fixate între picioare, de parc-ar fi vrut s-aţipească.

Privind trupul încovoiat, gata să se prăbuşească de pe scaun, am rămas pentru o secundă cu mîna la gură. Am avut acel prim moment cu adevărat al unei revelaţii, în care nu m-am mai îndoit, am reuşit să nu mă mai îndoiesc de vinovăţia mea, acum e momentul tău de glorie, miam spus, momentul de care n-ai avut parte încă şi pe care n-o să-l ratezi sub nici un chip. Măcar pe ăsta. N-o să-l ratezi! O crimă săvîrşită cu luciditate, aici, pe loc, o lovitură mortală pe care s-o execuţi impecabil şi de care să apuci să şi fii conştient, iată ocazia care nu trebuie pierdută, miam spus, abia acum poţi dovedi ceea ce ai de dovedit. Dacă nu vinovăţia ta întru totul, cel puţin probabilitatea c-ai putea fi tu vinovatul şi în celălalt caz, am gîndit. Cît timp agentul somnola, clipe care i s-ar fi părut oricui cele mai propice unei noi crime, mie chiar mi-a trecut prin cap că n-aş avea altă soluţie pentru a fi crezut decît săvîrşind şi acest omor, în sfîrşit, în deplinătatea facultăţilor mintale şi aproape în văzul tuturor. Abia atunci aş şti eu ce să răspund la o viitoare întrebare, aş avea ce, aş fi sigur pe mine, abia astfel, văzîndu-mi victima în carne şi oase căzînd, prăbuşită dinaintea mea. Şi cine să mă condamne? Cine îşi poate închipui chinul pe care-l trăieşti simţindu-te cumplit de vinovat, fără să ştii de ce, fără să ştii dac-ai făcut ce-ai făcut, pe cine şi cu ce-ai lovit, cu fapta ori cu vorba? Cine ar avea dreptul să judece ce e-n mintea unuia ca mine?

Dar n-am avut puterea să lovesc.

N-am avut puterea fizică atunci, cînd îmi simţeam mîinile goale lipsite de orice vlagă. Asta neînsemnînd însă că nu s-ar putea s-o fi avut cîndva.

1 / 2018

O avusesem oare? Consolat, îngăduitor cu propria neputinţă, aş fi vrut ca omul să dispară, să cadă jos, mort, fulgerat pur şi simplu doar sub porunca gîndului meu ucigaş, fără a mai fi nevoie să-l ating cu braţele mele slăbite. Ori cu cuţitele mele, pe care nu ştiam, cum nu ştiu nici acum, dacă le mai aveam, dacă le avusesem, dacă putusem conta pe ele sau dacă voi putea conta pe ele vreodată. Şi, brusc, n-am mai ştiut nici de ce mă aflam acolo. La venire, gîndul presant şi atît de îmbietor de-a mă preda anulase totul în jur, lumea nu mai existase. Existasem doar eu, cu ideea mea fixă de-a goni încotro îmi dicta Sfînta mea Vinovăţie, spre unicul punct fix şi cert al acestei lumi murdare, năucitoare şi imposibil de ordonat: postul cel mai apropiat de poliţie. Eu, Manuel Raus, vinovatul pursînge, vinovatul-nevinovat-perfect-convins-de-vinovăţia-lui, un amărît de pămîntean de douăzeci şi unu de ani, ochelarist şi deşirat, cu fizicul meu scheletic de mascul nereuşit, mult prea îngust în umeri şi prea lat în şolduri, cu o disproporţie corporală pe care continuam să mi-o port la fel de vinovat de cînd mă ştiu, care mă scîrbea şi mă umplea de dispreţ de sine, umplîndu-mă, în acelaşi timp, de dispreţul cu nimic mai ponderat pentru bărbaţii armonios construiţi, cărora li s-a dat acest avantaj anume parcă pentru a mă ridiculiza pe mine şi pentru a-mi spori umilinţa. * Primul care mi-a călcat pragul aici a fost un ins grăbit. Ar fi trebuit să m-aştept, de vreme ce unii oameni, cei mai mulţi, sînt grăbiţi, aşa cum mă avertizase nu o dată Radin. De cînd mi-a vorbit despre ei Radin, am ajuns să nu mai suport oamenii grăbiţi, pe care pînă atunci nici nu-i observasem. Cînd te grăbeşti, cînd alergi ca bezmeticul cu privirea fixă înainte, fără să te uiţi în lături, fără să mai auzi ce se petrece în jur, eşti cel mai jalnic om. Mintea nu-ţi mai funcţionează, spunea frate-miu Radin, încovoindu-se în poziţia ogarului în alergare, făcîndu-mă şi pe mine să iau aceeaşi poziţie, pe picior de start, pînă percepeam încordarea „maestrului” meu scurgîndu-mi-se şi mie direct, prin braţ, în genunchi. Pînă genunchii începeau să-mi tremure.

Mintea ta a rămas cuplată pe obiectivul spre care ai decis s-alergi, spunea Radin menţinîndu-şi spinarea cocîrjată, nelăsîndu-mă nici pe mine să mi-o îndrept sub nici un chip, chiar dacă Radin n-o făcea în mod făţiş, dar simţeam eu însumi că n-am de ales, reacţia de-a copia gesturile unicului meu frate, pe care-l iubeam mai PROZĂ

mult decît orice pe lume, venea de la sine, ca o replică intimă, deloc dirijată. Acum, gonind spre obiectiv, o faci din comanda acelui impuls iniţial, spunea Radin privindu-mă peste umăr şi săpîndu-şi instantaneu, fără ajutorul braţelor, două albii paralele între sprîncene. Iubeam la disperare aceste cute care se-adînceau pe fruntea lui Radin, mai ales cînd se concentra să-mi explice mie ceva. Alergi ca un animal căruia i s-a strigat o formulă şi el doar goneşte încotro i s-a indicat, fără să se-abată de la traseu, fără să mai recepteze alte semnale ale mediului prin care aleargă, spunea Radin. Între atîtea lucruri asupra cărora îmi atrăsese atenţia Radin, portretizarea asta, a omului grăbit, mă preocupa cel mai mult în momentul de faţă, şi nu puteam să nu-mi amintesc de aceeaşi ambiţie grijulie care venise de fiecare dată din partea lui Radin, vrînd ca eu, frăţiorul lui, să ştiu cît mai multe despre oamenii grăbiţi. Uneori Radin vorbea cu atîta insistenţă încît mi se părea că se referea la mine şi nu-ndrăznea să mi-o spună. Dar asta se-ntîmpla doar preţ de cîteva clipe. Spusele lui Radin erau ca nişte atingeri moi ale degetelor sale pe pielea celui care-l ascultă, atingeri atît de uşoare, încît ar fi pus pe oricine în dificultate dacă ar fi trebuit să recunoască şi punctele exacte în care le percepe. Eu însă simţeam aceste atingeri pe fiecare milimetru al trupului meu, ştiam că Radin mă iubea mult atunci cînd îmi vorbea îndeosebi despre oamenii grăbiţi.

Fratele meu, Radin, mă iubea mai mult decît mă iubiseră părinţii, deasta eram sigur. Oamenii grăbiţi sînt cei mai slabi oameni, asta am înţeles eu, adolescentul Manuel, de la fratele meu mai mare, de-a lungul celor şaptesprezece ani, cîţi număram la data la care l-am pierdut, verdict care-mi indusese şi mie în cele din urmă un sentiment de profundă respingere pentru astfel de specimene, ajungînd chiar să-i urăsc. Oamenii grăbiţi sînt cei mai inepţi oameni, spunea Radin, şi eu, chiar şi numai pentru sonoritatea înfundată şi tîmpă a celor două consoane care închideau acest cuvînt, inept, uram oamenii inepţi. Uram mai multe categorii de oameni, dar, datorită lui Radin, pe cei grăbiţi şi agitaţi îi uram cel mai mult. Oamenii ăştia îmi transmiteau o stare mizerabilă şi, deşi dinaintea lor făceam eforturi supraomeneşti să mă protejez, cu toate avertismentele lui Radin legate de pericolul pe care-l prezintă energia lor negativă, în prezenţa lor mă prăbuşeam mereu în vîltoarea unui derapaj sufletesc atroce. Radin considera manifestări-

echinox

le fizice ale oamenilor grăbiţi ca fiind somatizarea prostiei. Nu poţi fi inteligent dacă dai din mîini fără rost, ca o şopîrliţă nehotărîtă prin ce gaură să intre sub piatră, să se-adăpostească, spunea el, nu poţi fi inteligent dacă-ţi răsuceşti şuviţe de păr pe după falange sau dacă-ţi agresezi interlocutorul smucindu-l de mînecă la fiecare vorbă. Eram impresionat. Nici eu nu suportam să fiu atins, dar asta n-avea legătură cu spusele lui Radin.

Nu suportam să fiu atins de cînd mă ştiu şi mă consideram norocos că nu fusesem răsfăţat cu mîngîieri nici din partea părinţilor. Cu mîngîieri nu, dar cu vorbe umilitoare da, ce urît eşti, mă Manule, mă întîmpina tata cînd reveneam acasă, cum poţi fi atît de slab, nu mă mir că te-a acostat ăla-n parc, toate vorbele astea amintindumi obsesiv, ani la rînd, pînă tîrziu, de după-amiaza în care, întorcîndu-mă de la înot singur, prin parcul central, am fost acostat de un individ care se ţinuse scai de mine, mă întrebase ce fac, de ce sporturi sînt interesat, oferindu-se să mă ajute, să mă înscrie el şi la un alt sport decît înotul, şi pe care eu chiar îl însoţisem cale de cîţiva metri, apoi brusc începusem să plîng, mă întorsesem din drum şi fugisem într-un suflet pînă acasă.

Nu le spusesem nimic alor mei, tata tocmai relata cu lux de amănunte un nou caz de viol, încheiat cu o crimă, una dintre acele detalieri detestate şi de mine, şi de Radin, dar frecvente în casa chirurgului Leon Raus, aşa că lor eu nu le povestisem incidentul decît cîteva zile mai tîrziu, cînd împlinisem nouă ani, mai bine nu le-aş fi povestit.

Tot ce poate gîndi omul grăbit în goana lui tîmpă, spunea Radin, este să pună picior după picior pe asfalt, să nu se-mpiedice. În asemenea stări se produc şi cele mai multe accidente. Dar şi crime, spunea Radin, dar Radin spunea atît de multe, încît de la un punct încolo începeam eu însumi să obosesc, să nu-l mai pot urmări.

Ce urmează, ce va fi? întreba Radin melancolic şi părea că mă întreabă pe mine, cel mereu în stare de alertă, intimidat de teama c-aş putea fi chestionat şi n-aş şti ce să-i răspund.

Numai că Radin îşi răspundea, pe dată, singur, eliberîndu-mă de complexe şi aruncîndu-mă ca pe un nounăscut în valurile retoricii lui impecabile. Ce frumos le explica Radin pe toate, fir cu fir, şi pentru un timp îl ascultam fascinat, de parcă despre mine era vorba, şi, chiar dacă nu era despre mine, simţeam că toate aceste enunţuri ale lui îmi puneau ordine-n gînduri. Îmi plăcea la nebunie să-mi ascult fratele. Îmi plăcea cel mai mult 34

să-l ascult pe Radin, între atîtea guri care se deschideau, se deformau vorbind, plescăiau, se-mbăloşau, supurau şi iar se închideau dinaintea mea zilnic. Aşa cum alte guri nenorocite se-mbăloşează şi supurează dinaintea mea zilnic şi aici, acum.

Cum spuneam, în acea zi de martie, la orele opt ale dimineţii, cu cîteva secunde înainte ca penitenciarul să-şi deschidă poarta, creierul meu, obosit de atîta înţepenire a trupului, se afla în totală neconcordanţă cu creierul oaspetelui meu matinal.

Oaspetele meu din acea dimineaţă era unul grăbit. Asta nu mi-a plăcut la el din prima clipă în care l-am văzut în dreptul uşii, producîndumi o impresie profund dezagreabilă.

De cum l-am văzut printre gratii, am ghicit imediat în el tipul de om grăbit, despre care-mi vorbise Radin, se vedea asta dintr-o aruncătură de ochi.

Un ins grăbit, aşadar. De cum l-am văzut, am ştiut că nu mă voi putea concentra deloc la ceea ce-mi va spune, dacă-mi va spune, că orice mi-ar spune ar fi inutil, pentru că, şi dacă aş fi intenţionat să-mi vînd sufletul, acestui ins nu i l-aş vinde niciodată.

Niciodată. Mi-ar fi plăcut să-i spun asta, dar nu puteam. Mi-ar fi plăcut să-i arunc în faţă, vezi-ţi de treabă, habar n-ai, omule, că totul e-o înscenare, „contractul” meu cu puşcăria e fals. Mi-ar fi plăcut să-i savurez reacţia. Nici nu-i deschiseseră bine uşa şi i-am şi detectat graba, de vreme ce-şi ţinea încă braţul stîng ridicat înspre bara şi zăvorul de sus. Izbise cu piciorul de cîteva ori în uşă, aproape isteric, şi tocmai făcuse o pauză de cîteva secunde, aşteptînd gardienii, cărora le-o luase înainte. Ce fel de vizitator putea fi? Să nu fi ştiut specimenul ăsta nici atîta lucru? Să nu fi ştiut el un fapt atît de la îndemînă, că posesorul acestui suflet încă crud, care eram eu, Manu Raus, putea fi în pat în momentul bătăii lui sau, mă rog, pe marginea saltelei sau lungit pe gresie sau în multe alte locuri şi postúri?

O mînă ridicată nu-i o poziţie comodă, spunea Radin. O mînă ridicată e semnul unei încordări nevrotice pe care ţi-o trădezi singur. O mînă ridicată inutil e cel mai veridic stigmat al celui care se grăbeşte. Al celui care se grăbeşte tot timpul, dar şi al celui cuprins de ură, într-un grad mai mic sau mai mare. O mînă ridicată va trebui şi coborîtă în cele din urmă, spunea Radin, şi, mai spunea el, viteza şi forţa ei în coborîre ar putea fi cele care vor decide rezultatul. Atingereamîngîiere. Sau atingerea ucigaşă.

Totuşi, i s-a deschis, şi primul lucru pe care l-am reţinut a fost acel braţ, stagnînd în aer, dîndu-i poseso35

rului său o înfăţişare cum nu se poate mai imbecilă.

Insul care mă vizita acum avea exact înălţimea mea. Omul îmi stătea atît de aproape, încît n-am putut să-mi abat privirea către braţul rămas în aer. Dar poţi vedea un braţ fîlfîind în preajmă şi fără să-l priveşti direct.

Străinul reuşise să înainteze atît de mult în răstimpul scurs de la deschiderea uşii pînă să ne aflăm amîndoi faţă-n faţă încît m-am simţit ca prins de falcă şi ţinut astfel, cu capul imobilizat, cu ochii lui înfipţi în ochii mei.

Unii indivizi se apropie prea mult de tine, greţos de mult, periculos de mult, spunea Radin, şi de asemenea specimene trebuie să te fereşti ca de dracu’. Asemenea specimene ajung să-ţi ia tot aerul. Cum s-ar spune, eram avertizat pentru această împrejurare primejdioasă. Şi totuşi, fusesem prins pe picior greşit, asta nu-mi puteam ierta. Trupul unui ins oarecare, ajuns cît pe ce să se lipească de trupul meu, iată tabloul care mă umplea de furie şi scîrbă. Ce nu fac indivizii grăbiţi pentru a se asigura că vor cîştiga încă puţin spaţiu! Apropierea asta, exagerată, a unora de tine, o apropiere atît de mare încît ochii celuilalt par să te paralizeze, nepermiţîndu-ţi să mai vezi nimic în lături, îmi repugna şi mie, care nu suportam să fiu iscodit în detaliul fizionomiei mele sau, Doamne fereşte, să fiu atins. O mică ezitare în echilibru, o mişcare involuntară, şi iată-te atins, dacă nu cumva gestul va fi făcut intenţionat.

Cu ochii înfipţi în ochii mei, intrusul continua să-şi ţină braţul ridicat. Şi-abia cînd s-a resorbit instinctiv doi paşi în spate, am putut clasa şi mai bine tipul de om grăbit care-mi stătea dinainte. Îndată ce şi-au lăsat puţină largheţe, ochii i s-au rotit fulgerător spre ferestruica din spatele meu, scotocind mai întîi penumbra din stînga, apoi pe cea din dreapta. „Salonul” care mi s-a rezervat e mereu în penumbră, eu nu agreez lumina. Cred c-au ţinut cont de asta cînd m-au „cazat”, cu toate că nu mi s-a confirmat. Gardianul căruia i-o spusesem încă de cînd ne îndreptam spre gaura în care urma să fiu încarcerat nu mi-a răspuns. Doar a rîs.

Oricum, nu-mi imaginasem că începutul falsei tranzacţii se va anunţa atît de prost. Am făcut imediat socoteala. Dacă toţi cei care mă vor căuta şi de-acum încolo îşi închipuie că din clipa în care am decis să-mi scot sufletul la vînzare el nu-mi mai aparţine e jalnic. Asemenea inşi trăiesc cu impresia că ei ştiu totul despre „vînzări” şi „cumpărări”, în timp ce eu ştiam că nu mi-aş vinde niciodată sinele cuiva atît de avid să mi-l vadă în

echinox

regim de urgenţă. Nu aşa se tratează un sine necunoscut pe care vrei să-l pătrunzi. Orice creier uman îşi are universul lui magic, fiecare cotlon al său sau „sertar”, fiecare „vitrină” sau „vitraliu”, „tablou” sau „bibelou”, „draperie”, „candelabru” sau „scară interioară” a sa îşi are propria poveste şi propriul mister, spunea Radin. Nu dai buzna să le calci şi să le negociezi, pînă nu ai dreptul s-o faci, pînă nu-ţi obţii acest drept. Ca să le înţelegi, trebuie mai întîi să le vezi, să le îndrăgeşti, să le asumi, să le intuieşti.

Să le admiri. Nu intri în ele nepregătit şi neinformat, cu fiinţa ta grăbită şi murdară, ca un gospodar lacom în cocina sa de porci.

Cu acest moment de reflecţie, amintindu-mi şi de data asta vorbele lui Radin, m-am simţit ceva mai relaxat. Faţa mi s-a-nmuiat într-un zîmbet. Ceea ce nu ştia şi nu va şti nici un prezumtiv pretendent la descifrarea cazului meu era că, în ce mă priveşte, lucrurile stau cu totul altfel.

Eu, Manuel Raus, nu am de gînd să mă vînd. Adevăr pe care nu l-am spus nimănui. Nu i l-am spus nici măcar directorului, atunci cînd am fost condus la el să încheiem „contractul”. Ţinea pe birou o lumînare aprinsă, care cred că n-avea nici o legătură cu mine, deşi nu mi-a scăpat că i-a gîtuit flacăra chiar în clipa în care m-am răsucit să ies. Nu i-am spus adevărul nici măcar gardianului care mă îmbrîncise în acea gaură a „biliardului” lor, în care „bila” care eram eu avea să rămînă căzută, de bună voie, pentru cine ştie cît timp. Aveam să încerc acum cea mai mare fraudă a vieţii mele de pînă la douăzeci şi unu de ani: încarcerarea gratuită. Dar oricît de benevolă ar fi privarea mea de libertate, nu mi-aş da sufletul pe mîna vreunui scrîntit imprudent, precum cel trecut acum de prag. Nici nu-l poftisem înăuntru şi ochii i se şi roteau drăceşte, din stînga-n dreapta şi-napoi. Acest tip de ochi, care gonesc în orbite! Cît de mult mă oripilau! Privirea lor nesocotită şi vulgară avea un suflu materializat, ca şi cum asistau un meci de tenis de pe margini, şi am simţit imediat că mă încovoi sub ea. M-a traversat o ameţeală trecătoare, de parcă omul m-ar fi atins. Iar eu nu suport să fiu atins, cred c-am mai spus asta.

Gura mi s-a umplut de o zeamă acră şi abia mi-am reprimat spasmul din diafragmă. Braţul oaspetelui continua să spînzure în aer, iar asta m-a făcut să mă simt şi mai ameninţat.

Nu-i uşor să rămîi în picioare sub un braţ ridicat, sub emanaţia unei curiozităţi bolnave. Năucit de dezechilibrul în care mă adusese acest prim 1 / 2018

vizitator, m-am retras în spate, la timp, să nu cad. Clipă în care intrusul s-a şi năpustit pe lîngă mine, în miezul celulei, ca un criminalist avid să colecteze urmele faptei. Norocul lui a fost că nu m-a atins. Dacă m-ar fi atins, întîlnirea noastră s-ar fi încheiat acolo. Puteam jura. Şi nu s-ar fi încheiat oricum. Imperiul penitenciarului e acum punctul meu slab, e viaţa mea, şi-n acest imperiu pe mine nu m-atinge nimeni! Dar, cum nouvenitul a avut inspiraţia de a face o fandare a torsului, una destul de contorsionată, neatingîndu-mă, l-am lăsat să treacă. N-aş spune că a făcuto din consideraţie pentru mine. Grija lui hrăpăreaţă de-a pune mîna pe „cazul” meu era mai mare decît grija pentru impresia pe care mi-aş puteao face eu despre el. Era o gravă eroare şi eu pe asta doream s-o sancţionez acum. Abia ajuns în fundul celulei, străinul s-a oprit şi s-a întors.

Aştepta invitaţia. Ca un lup hămesit care adulmecă dincolo de uşă hoitul.

Timp în care eu îmi savuram plăcerea. Avusesem o idee bună cu această tentativă de „vînzare”. Aflasem că nu există satisfacţie mai mare decît aceea de a-i juca pe degete pe aceşti nenorociţi iscoditori, campioni ai grabei, de-a le disturba reflexele şi viteza de acţiune. Rămas pe loc, năucit, intrusul mă privea acum rugător.

(Fragment dintr-un roman în pregătire)

PROZĂ

echinox

36

zăpadă și cafea Dan COMAN Aş fi putut s-o zăresc imediat ce-am intrat în apartament şi te-am văzut zîmbind în mijlocul bucătăriei.

Dar neîncrederea şi nehotărîrea nu m-au părăsit nici aici aşa că am trecut prin dreptul ei fără să întorc capul. Și n-a fost nevoie decît de o noapte – plutea la mică distanţă de tine deşi la început a fost imposibil de văzut – simțeam doar mirosul, apropiindu-se şi dispărînd în funcţie de curenţii de aer.

Plutea la dreapta ta, aproape de umăr, liniştită şi calmă – aşa am văzut-o atunci, prima dată, aşa mi-o amintesc şi acum.

Dar neîncrederea şi nehotărîrea nu dispăruseră aşa că am tăcut aprinzîndu-mi țigara.

Da, lumea se terminase, puteam liniștiți să fumăm. Și n-am trecut de rochia înflorată cînd am văzut-o iar, foarte scurt, clătinîndu-se înaintea ta, agitată – a fost de-ajuns să ridici puţin vocea, ea s-a retras imediat lăsînd umezeală în aer, nişte urme care se uscau extrem de rapid în aerul cald al sufrageriei. Și abia după ce ne-am mai liniștit, abia după ce ne-am întins în dormitor și ne-am acoperit cu plapuma a ieşit şi ți s-a aşezat ca o pisică pe genunchi.

Nu mai văzusem niciodată, pe nimeni care să aibă o zăpadă numai a lui şi deşi eram încîntat nu ştiam deloc să mă comport în preajma ei (trebuia să-i vorbesc? trebuia să nu-i dau importanţă?)

De cîteva ori, întorcînd capul, am zărit urme la suprafaţa ei, de cîteva ori frigul i s-a spart cu putere de margini Cînd ți s-a întins la picioare, m-am aplecat s-o ating dar zăpada s-a retras speriată ascunzîndu-se în spatele patului. Apoi a ieşit iar, dar numai pe jumătate şi numai printre mîinile tale – iar cînd s-au auzit rîsetele şi mi-am aprins țigara ți s-a cuibărit repede la sîn.

Apoi timpul s-a dus, noaptea s-a terminat, soarele s-a oprit în fereastra apartamentului.

Nimeni nu l-a privit.

M-am ridicat să plec (trebuie, doar știi). Ți-ai luat zăpada sub braţ şi, înainte să dispar, din celălalt capăt al camerei ai ridicat-o deasupra capului şi fluturînd-o uşor, mi-ai făcut semn de bun rămas.

37

echinox

1 / 2018

Poeme din Thanato Hotel (volum în lucru) Livia ȘTEFAN camera zero. l’appel du vide. te-am văzut la metrou în București purtai gene false Laura Palmer te-am văzut blurată pe centură în Rio camioanele treceau cu viteză și pliurile fustei tale se zbăteau prinse în curenții de aer te-am spionat de după sicomori și acacia în San Francisco părul îți cădea ca o lucire de panteră peste chip știam că ești tu am citit pentru tine pliante și broșuri tehnice Laura Palmer construiesc acest sistem complex această matrice în care deja te ascunzi așteptăm în camera zero eu și tatăl tuturor taților Laura el te caută și nu te găsește pe când eu oriunde nu te voi căuta acolo vei fi în New Orleans cântai în seara aridă și grea de bourbon pe trotuar cu fetițele în șosete albastre învelite în aburi de blues cu gânduri intruzive și pofte morbide făcute special pentru tine Laura Palmer violul tău asupra propriei tale ființe pe marginea unui turn la peste 300 de metri deasupra furnicarului unui bulevard japonez te întrebi dacă vei fi la fel de frumoasă ca Evelyn Francis nu vei fi vidul ăsta nu-ți aparține ora 12:58 AM marcată cu roşu pe zidurile Berlinului fotografiată adaptată în thanatosoftware pentru cei care m-au pierdut mă pierd mă vor pierde pentru mine însămi această topografie vernaculară şi aceste cuvinte vulgare fuck you and fuck off aceste degete care au atins acest gard de plasă şi acest gard de lemn în trecerea lor grăbită spre alte străzi Laura Palmer în fiecare cameră un perete alb a fost zgâriat cu o cheie şi rana lui astupată cu var în fiecare o maşinărie nefolositoare un buton care se opreşte singur şi te face să râzi în fiecare cameră o cartelă care aprinde luminile şi televizorul în fiecare o singurătate perversă fotografiată minuţios de turişti anonimi în fiecare cameră o reţea de prezenţe-absenţe în fiecare un nimic important în fiecare cameră în fiecare frica de tot totul e topit aerul arşiţă lichidă asfaltul mocneşte sub tălpile de piele de plastic totul e vară derivat de petrol fierbem toţi în telefoane în date mobile ale farselor noastre în locuri unde vrem să fim fericiţi iată elitele prafului alb electrizate de singurătate urbană şi dezamăgire neclară urzind sentimente de unică folosinţă şi basme moderne care nici nu încep şi nici nu se termină cedând plictiselii şi uzurii morale iată fiinţele volatilizate extravagant în lumi virtuale şi celelalte fiinţe aberaţiile fizice ale realităţii care se lasă din când în când văzute la liber iată fata asta cu pulpele reci cu pulpe magnetice reci în pantofii ei roşii stropiţi cu noroi venită aici dintr-o altă furtună fata asta exponatul ăsta micuţ

POEZIE

echinox

38

te-ai îmbătat de sute de ori departe de mine m-am făcut praf de sute de ori departe de tine faţa ta un paragraf elaborat faţa mea o expresie simplă şi tripul ăsta-i al nostru să îl irosim să lăsăm vara asta să ne strângă de gât cu lanţuri de aur suntem atât de singuri şi siguri că o să uităm lucrurile astea o să uităm totul

Poeme Alexandru VAKULOVSKI CUIB

un domn și o doamnă discută despre spiritualitate pe o bancă mă gândesc că poate băiatul are dreptate

după scena din curte între brațele groase ale unui copac un cuib e roșu arată bine doar că partea de jos a căzut sau s-a stricat

poate chiar acum băiatul brunet cu geacă portocalie vă salută dintr-o poezie

CÂINI DRĂGĂLAȘI

trei domni se uită spre scenă

în Iași câinii vagabonzi sunt foarte mari și drăgălași când mă întorc spre casă spre muzeu ei se joacă pe scările Casei Studenților

la intrare e Mihai Eminescu și Ion Creangă firesc

LUME BUNĂ

Caragiale pândește dintre un mesteacăn și-un castan

privesc asfaltul mucurile de țigară apoi taximetriștii în pauză la butic

cealaltă lume bună e la intrare-n muzeu

câinii drăgălași nici nu mă bagă în seamă foarte scurt se uită spre mine dau din coadă

DUMINICĂ în Piața Unirii e o tristețe de nedescris

ATRACȚIA

frig și beznă câțiva oameni strigă protestează dar nu-i aude nimeni

la teiul lui Eminescu un băiat brunet cu geacă portocalie încurcă fetele să-și facă selfiuri

Mick și Mariana deja au plecat oamenii mă privesc și mă studiază am aparatul foto la gât

acum eu sunt atracția turistică e vremea mea eu sunt acum Eminescu

nu fac nici o poză

până la urmă băiatul pleacă lasă fetele să-și facă poze fac și eu câteva 39

echinox

1 / 2018

D. Singularity Festival Vlad MOLDOVAN ziuă-ntinsă noapte neagră Regi Regine din vieți trecute și când nu știm știm Ne-am strâns acușa așa o dată

băieții instalează planorul electric.

Boxa nostra dinspre frunziș mă-nvață pieziș un beat pe pietriș și tălpi dezgolite dar încălzite dinăuntru și dinafară.

crenele de perdele mă-mping pe terasă banane stropșite căzute de seară. În seră feriga tronează cu doi trei ficuși ce parcă trolează.

De mână cu fata de spirit cu fund radical pe care poate o conving poate nu o conving.

Dar cete de îngeri mi-ajute!

Căci are o zodie ce se reinventează.

Din app se face lumină un galben de mango pe pământul nemișcat din terariu. Și Golden Similea!

Estetic Disrupții!

Facem un pic de dans pe ponton

# Krista SZÖCS avem în spatele ușii foarte multe perechi de pantofi. fiecare aranjată în cutia ei, în funcție de perioada în care au fost cumpărați. o vreme am preferat pantofii cu foarte multe imprimeuri sau culori. de parcă aș fi vrut ca picioarele mele să strige lumii, ca printr-un magnetofon: sunt aici, observați-mă. în ultimul an ne-am mutat de cinci ori. am luat toate perechile de pantofi după noi. mi-au atras atenția, în schimb, cei simpli, din piele, negri, maro, sau asemănători unor chibrituri, vârf roșiatic, pregătit oricând să ardă. asta e tot ce mi-ai oferit până acum. câteva perechi de pantofi și multe camere unde să aprind chibrituri, vârf roșiatic, pregătit oricând să ardă.

POEZIE

echinox

40

C

înd au apărut la blocul nostru, ne jucam în părculețul de peste drum. Era soare și era începutul verii. Cînd i-am văzut, ne-am oprit din joacă, și am început să ne uităm la ei. Ciöveșii erau tipi între 20 și 25 de ani, destul de înalți, și îmbrăcați bine. Genul ce aveau părinți cu bani, sau părinți ștabi. De obicei aveau cuțite, sau un briceag ce se deschidea cu arc, sau o coadă de mătură ce avea o parte învelită în sîrmă. În ziua aia erau patru ciöveși.

Unul dintre ei ținea în brațe o pisică. Pisica avea cel mult un an, și probabil o găsiseră în ziua aia. O vreme ciöveșul cu pisica a părut că se joacă cu ea, însă destul de repede s-a întors că unul dintre ciöveși, un tip înalt și cu plete, și l-a întrebat S-o fac acum?

O să te zgîrie Aha. Ș-atunci? Ți-am zis, trebuie să-i dai în cap ...

O ții așa, pe pămînt, după care o lovești peste cap, i-a zis ciöveșul cu plete ceilalți doi ciöveși au început să rîdă. Ciöveșul cu pisica s-a uitat către ei, după care la ciöveșul cu plete Și dacă scapă? l-a întrebat Nu scapă, dacă o lovești tare, i-a zis celălalt Cît de tare?

Atît cît să nu-i fuți capul ciöveșul cu pisica s-a uitat din nou către noi, după care la pisică.

Era o pisică blîndă, cu o blană gri, și cu ochii verzi. Ciöveșul cu pisica avea părul destul de scurt și negru, și cămașa era cu pătrățele. Mînecile îi erau suflecate, și pe una din mîini se vedea un tatuaj. După cîteva clipe a ridicat capul către cel cu plete Nu vrei să mă ajuți? Adică o ții tu și...

Nu, tu trebe s-o faci Da’ de ce așa? Ți-am mai zis de ce ceilalți doi ciöveși își scoseseră cuțiele, și aruncau cu ele către unul dintre pini. Erau pini în jur, cîțiva mesteceni, și tufe cu gutui sălbatic.

Unul dintre ei venise cu un bidon de plastic, însă l-a pus jos, aproape de ei. Bidonul era transparent, și se vedea prin el un lichid negru. După ce a aruncat cuțitul în pin, unul dintre ciöveși s-a întors către cel cu pisica, și a strigat către el Hai, mă, mai așteptăm mult, sau ce pula ciöveșul cu plete s-a întors către el, și l-a întrebat încet Ne grăbim undeva? al treilea ciöveș a mers, și-a scos cuțitul din copac, după care s-a uitat la ciöveșul cu plete 41

Pisica Francisc BAJA Nu, i-a zis cei doi au continuat să arunce cu cuțitele în pin. Cel cu plete s-a întors către noi Ia, voi, căutați-mi o piatră ...

O piatră mai mare, da’ nu chiar un bolovan ne-am uitat la el, însă nu neam mișcat din loc. Ne-am scuturat capetele, că nu vrem să facem asta.

Ciöveșul cu plete a început să rîdă, după care s-a uitat la unul dintre cei doi cu cuțitele Tibi Da Vezi dacă găsești o piatră cel numit Tibi, și care era al patrulea ciöveș, a dat din cap și a ieșit pe marginea drumului. Ciöveșul cu pisica s-a așezat jos. Pisica a vrut să se joace cu el, însă ciöveșul nu avea chef de asta. O ținea la pămînt, fără s-o lase să se miște prea mult. După o vreme, ciöveșul pe nume Tibi, s-a întors, și i-a întins celui cu plete două pietre. Cel cu plete a luat pietrele, le-a măsurat în fiecare mînă, după care pe cea din mîna stîngă a aruncat-o jos.

După asta s-a apropiat de cel cu pisica Uite, cu asta, i-a zis întînzîndui piatra ciöveșul cu pisica s-a uitat la el, și a luat piatra fără să zică nimic.

Ceilalți doi s-au apropiat, și au început să se uite la ei. Ne-am apropiat și noi, un pas sau doi. Ciöveșul cu pisica se uita la piatră, învîrtind-o încet în mînă. Cu mîna stîngă a așezat pisica pe burtă, și a lipit-o de pămînt. S-a uitat către ciöveșul cu plete. Acesta a dat din cap că e ok așa, după care i-a zis Nu uita, trebuie doar s-o amețești ciöveșul a apăsat și mai tare pe spatele pisicii, și a ridicat mîna dreaptă în sus. La început peste capul său, apoi a lăsat-o ceva mai jos, la nivelul capului. S-a uitat la piatra din mînă, și la capul pisicii, măsurînd distanța dintre ele. A lovit dintr-odată. S-a auzit o bufnitură, ca și cum ar fi dat cu bota într-unul dintre pinii din jur, după care un scâncet scurt. După asta s-a făcut liniște.

Dinspre șosea se auzeau mașinile.

De obicei tirurile ce veneau dinspre vest, veneau în fiecare zi și la o anumită oră. Adică puțin după-amiază, pentru că asta era, era puțin dupăamiază. Ciöveșul cu pisica s-a uitat în

echinox

sus, către cel cu plete Acum sugrum-o repede, i-a zis ăla ciöveșul cu pisica a lăsat piatra jos, după care și-a pus ambele mîini în jurul pisicii. A început s-o strîngă de gît. La început o strîngea ceva mai încet, după care tot mai tare.

Ciöveșul cu pisica se uita concentrat la ea, și noi ne uitam concentrați la pisică. Mîinile lui erau mari, și gîtul pisicii abia dacă încăpea între ele.

După un timp pisica a început să se miște, ca și cum ar fi avut spasme.

Corpul ei se ridica în sus și în jos, însă fără să dea din picioare, și fără să-l zgîrie pe ciöveș. După o vreme pisica n-a mai mișcat. Ciöveșul a continuat s-o strîngă, pînă ce, cel cu plete s-a apropiat de el, i-a pus mîna pe umăr, și i-a zis Acum poți s-o lași ciöveșul și-a retras mîinile, însă a continuat să se uite concentrat la pisică. Ciöveșul cu plete s-a aplecat, a prins pisica de blană, și a ridicato sus. S-a întors către noi, și noi neam dat speriați în spate. Se vedea că murise, pentru că toate pisicile moarte pe care le-am văzut arătau la fel.

Avea ochii goi, gura întredeschisă, și o parte din limbă îi era ieșită afară. Ciöveșul cu plete a început să zîmbească, a lăsat pisica în jos, după s-a întors către al treilea ciöveș Adu sîrma, i-a zis ciöveșul s-a apropiat, și-a băgat mîna în buzunar, și a scos de acolo o bucată de sîrmă. Era o sîrmă subțire argintie de metal. Ciöveșul cu plete a luat sîrma, și a început să se uite în jur. A făcut semn către unul dintre copaci, și l-a întrebat pe ciöveșul pe nume Tibi Acolo e bine?

Tibi s-a uitat încolo, și a dat semn din cap că e ok. Au mers toți patru către copac. Ciöveșul cu plete a lăsat pisica pe iarbă, și a început să desfacă sîrma. S-a apropiat de o creangă, și care era la înălțimea umerilor lui, și a început să învîrtă sîrma în jurul crengii. După ce a făcut asta de cîteva ori, a rămas în mînă cu două capete de sîrmă destul de scurte. S-a uitat către ciöveșul pe nume Tibi Dă-mi-o, i-a zis ăla s-a aplecat, a ridicat pisica din iarbă, și prinzînd-o de labele din față, a apropiat-o de creangă. Ciöveșul cu plete a prins unul din capetele sîr1 / 2018

mei și a început s-o înfășoare în jurul uneia dintre lăbuțele pisicii. După asta a făcut aceeași chestie cu cealaltă lăbuță. S-a dat un pas în spate. Pisica era atîrnată de lăbuțele din față, la o mică distanță de creanga de pin. S-a uitat către cei trei. Niciunul n-a zis nimic, însă au dat aprobator din cap.

După asta s-a uitat la Tibi, i-a zîmbit, după care a făcut cîțiva pași, și s-a așezat pe iarbă, cu fața înspre pin. A rupt un fir de iarbă, după care a întors capul, și a început să se uite înspre munți. În zilele bune se vedeau bine, alteori, cînd era înnorat, vedeai doar dealurile din față.

Ciöveșul cu pisica s-a uitat înspre cel cu plete, după care s-a îndepărtat și s-a sprijinit de unul dintre pini.

Avea fața albă și transpirată. Deși era cald afară, și-a băgat mîinile în buzunare.

Noi am rămas în picioare.

Al treilea ciöveș a mers, a ridicat bidonul din iarbă și s-a întors cu el lîngă pin. S-a uitat lung la pisică, după care s-a aplecat și a pus bidonul lîngă trunchiul pinului. După asta a făcut doi pași în spate. Ciöveșul pe nume Tibi s-a uitat cîteva clipe la noi zîmbind, după care și-a scos cuțitul, și a făcut un pas către creangă. A întors pisica cu burta către el și a apropiat cuțitul de blana pisicii. A făcut o tăietură lungă. Tăietura nu era foarte adîncă, pentru că nu s-a văzut sîngele curgînd. După asta a băgat lama cuțitului prin marginea tăieturii și a început s-o lățească. Blana pisicii a început să se desprindă. Partea pe care o desprindea era albă, și partea care rămînea era sîngeriu-decarnecrudă. Sîngele tot nu curgea. A continuat să facă asta o vreme. După ce a terminat cu burta pisicii, a întorso, și i-a întins cuțitul celui de-al treilea ciöveș. Acela l-a luat fără să zică nimic. Cel numit Tibi a apucat blana pisicii deja desprinsă, și a început s-o tragă în jos. Creanga era suficient de groasă, pentru că ne urcam deseori pe ea și putea să țină și cîte doi, însă se mișca. Adică se balansa. Cel numit Tibi s-a uitat înspre ciöveșul cu plete, însă acela se uita în aceeași parte. Adică uneori se uita la cei doi, însă majoritatea timpului se uita înspre munți. Tibi i-a făcut semn celui deal treilea ciöveș. Acela a întins mîna în care nu ținea cuțitul, și s-a prins de creangă. Acum, în timp ce Tibi trăgea de partea rămasă din blană, creanga se balansa mult mai încet Jó így?1 l-a întrebat cel de-al treilea Jó2, i-a răspuns Tibi 1 2

E bine așa?

E bine

PROZĂ

al treilea ciöveș s-a uitat peste umărul lui Tibi, după care i-a făcut semn cu capul. S-au uitat amîndoi înspre ciöveșul care venise cu pisica. Tibi a început dintr-odată să rîdă, după care și al treilea ciöveș a început să rîdă. Ciöveșul cu plete s-a uitat o clipă la ei, însă nu părea să știe de ce rîd, așa că s-a uitat în altă parte. Stătea în continuare cu mîinile în buzunare și cu spatele sprijinit de pin. Avea fața tot albă și din cînd în cînd se uita la pisică. Cînd Tibi a tras jos de tot blana pisicii și a început să se joace cu ea în fața celui de-al treilea ciöveș, cel de lîngă pin s-a uitat holbîndu-se la ei, după care s-a întors cu tot corpul într-o parte. Ciöveșul cu plete s-a uitat la ei, s-a ridicat încet, și a mers înspre cei doi. S-a oprit în fața lor. A luat blana pisicii între cele două mîini, a întins-o, și a ridicat-o la nivelul ochilor. A început să zîmbească uitîndu-se către Tibi Fain, i-a zis dînd din cap, Fain Tibi n-a zis nimic, și s-a uitat către al treilea ciöveș. Ciöveșul cu plete s-a uitat și el către cel de-al treilea Le știe frate-to, i-a zis Aha, i-a răspuns acela uitîndu-se zîmbind către Tibi cel cu plete s-a uitat către cel de lîngă pin și a strigat către el Adi, hai să vezi și tu acela s-a uitat către ei, însă nu s-a mișcat din loc. Ciöveșul cu plete s-a uitat cîteva clipe serios către el, însă nu i-a zis nimic. S-a întors către noi Vă place? ne-a întrebat am dat din cap că nu Ce, nu vă place? E zece lei. Are careva dintre voi zece lei? am zis că nu avem bani. Ciöveșul s-a uitat la noi cîteva clipe, după care a început dintr-odată să rîdă. Ceilalți doi au început să rîdă și ei. După ce s-au oprit, ciöveșul cu plete a întins blana lui Tibi. Acela a luat-o, și a înfășurat-o. Al treilea ciöveș s-a apropiat de trunchiul pinului, și aplecîndu-se, a ridicat bidonul de plastic.

S-a uitat către cel cu plete. Acela se juca de ceva timp, uitîndu-se către noi zîmbind, cu o chestie pe care o ținea în mînă. Avea o față bronzată, și zîmbea într-un fel indiferent, însă în același timp se uita la fiecare dintre noi în parte. Se uita așa cum se uitase înainte la cel de lîngă pin, însă acum zîmbea Vreți să vedeți ceva mișto? ne-a întrebat avea o voce moale și tăioasă, și nu a părut deloc a întrebare. Noi nu știam ce să zicem și nu știam în momentul ăla ce poate să mai fie mișto, sau dacă mai există chestii ce pot fi mișto. Însă felul în care ne-a întrebat, și că noi eram acolo, și că pisica moartă era

echinox

acolo, ne făcea să vrem să fim acolo.

S-a mai uitat cîteva clipe la noi, după care s-a întors către cel de-al treilea ciöveș, și i-a zis Dă-i drumul al treilea ciöveș a dezșurubat capacul bidonului și a apropiat bidonul de ceea ce mai rămăsese din pisică. A ridicat bidonul deasupra ei, și a început să toarne lichidul negru peste sîngeriul-decarnecrudă al pisicii. Nu a turnat mult. După cîteva momente, a coborît bidonul, însă fără să-i pună capacul înapoi. Ciöveșul cu plete a făcut un pas către creangă și și-a apropiat mîna de ea. În clipa în care a întins-o, s-a văzut o flacără mică, care atunci cînd a atins corpul pisicii, s-a transformat într-o flacără uriașă la început, după care însă s-a domolit și a început să ardă. A început să ardă așa cum arde o pisică atîrnată de o creangă de pin.

42

the savage night Ioana VINTILĂ vocile noastre răguşite se suprapun mereu ca banda lui Moebius în panglica cu care se joacă un copil toţi munţii pădurile văile sunt acum străzile pe care ne julim genunchii & ne scuipăm plămânii în praf roberto zicea că fericirea-i atunci când cineva aplaudă dinspre pustiu doar că străzile astea nu-s niciun pustiu & nu mai aplaudă nimeni de mult cred că suntem o minte dezamorsată de la circuitul subconştientului & suntem vii doar în măsura în care ne spunem că suntem ţinem o piatră sub limbă şi credem că are gustul sânului mamei capacitatea asta de a dori mereu căldură când deconectarea e atât de simplă ne face să răguşim şi mai tare & toţi ne spun că de pe străzile astea nu se iese din oraşul ăsta nu se iese din rana asta ațele nu mai pot fi scoase din mintea asta nu se iese din poemul ăsta nu se iese din niciun poem nu se iese de fapt un loop pe repeat & iubire sanitate reciclate la nesfârşit cum nu se iese nici din fericire & din zâmbetele tâmpe rămânem blocaţi într-o stare stabilită precis anterior & în orice poem în proză acţiunea e aceeaşi mici variaţiuni care ne spun că e ok imaginarul ăsta de căcat credem că am cunoscut-o cândva pe mama tuturor poemelor & ne-a lăsat să ne lipim gurile însetate de ugerul ei cald & poezia venea și tot ce se întâmpla era că deșertul se îndepărta tot mai tare deși conduceam mașina cu viteză constantă fără nicio oprire & gloanțele tot așa ușor intrau prin piele își făceau cuib ca niște păsări acolo a crescut cactusul care înțeapă noaptea sălbatică în care tălpile arse cutreieră deșertul & se învârt fără nicio

fără nicio

oprire

sssssse înnnnvârt oprrrrire

oprrrire

oprire

oprire

DIN CARUSELUL ĂSTA NU SARE NIMENI DIN MAȘINA ASTA NU SARE NIMENI ÎN DEȘERTUL ĂSTA NIMENI NU MOARE DE SETE ÎN NOAPTEA ASTA SĂLBATICĂ vine

43

echinox

poezia 1 / 2018

PINK PONG #2 Andrei ZBÎRNEA RUN LIKE HELL DELICATE SOUND OF THUNDER 1988 Nava-mamă se teme de începuturi Nava-mamă lasă neatinse oceanele ce se varsă în praf de stele

o voce caldă se scurge pe monitorul de bord o voce calmă adie cu fiecare început şi sfîrşit de galaxie

oraşe după oraşe se pierd în munţi de moloz vom demola clădirile istorice vom construi alţi munţi de moloz lîngă mall-uri isterice lîngă parcări supraterane cu comandă vocală

aici nu vei găsi nimic să te incrimineze WALL-E e prietenul tău în momentele de cumpănă chiar dacă – mai tot timpul – are ceva de vociferat inima ta e un fluture verde & roz

vom inventa noi figuri de dans acrobatic vom vinde viniluri la supra-preţ presîndu-ne non-stop potenţialii clienţi îi vom zice marketing şi ăsta va fi secretul nostru îi vom zice marketing şi vom pune capul pe pernă în fiecare seară nava-mamă e paravanul de care aveam nevoie nava-mamă păstrează şi funcţia de antrepozit de dragul vremurilor în care nu puteai scăpa de mugetul oraşelor de cîmpie They’re gonna send you back to mother In a cardboard box.

You better run.

odată cu primăvara te-ai rătăcit și tu nava-mama e un labirint WALL-E îl cunoaște de cîteva secole și nu înțelege cum praful se pune la loc învață să zbori peste porțelanurile bunicii ai lăsat ușa descuiată ca și când ai fi coborât să iei pâine de la mega mi-ai lăsat o scrisoare sigur nu era un magnet de frigider sau un post-it rătăcit între praga și veneția pisica așteaptă mesajul de la tine și un emoticon pe care telefonul meu 2G nu îl recunoaște

nu mă tem de tehnologie cît mă tem de forţa maselor fanatice nu mă tem de nava-mamă cît mă tem de poluarea din springfield nu mă tem de nava-mamă cît mă tem de apusuri şi răsărituri modificate abil în photoshop nu mă tem mamă nu am voie să mă tem căci mugetul oraşelor de cîmpie e ca o oglindă atîrnată deasupra patului nu mă tem de colivii şi nici de dramele de provincie nu mă tem nu am voie să mă tem inima ta e un fluture verde & roz inima ta ronțăie buchete de hortensii. la metrou în piața victoriei orașul preia superputerile navei-mamă ca un ganglion uriaș votat în mod democratic de popoarele deșertului ice is forming on the tips of my wings aripile curg și lasă urme Unladened, empty and turned to stone

POEZIE

echinox

44

1 Din multele întâmplări ale vieții mele este una pe care mi-o aduc aminte la fiecare început de vară.

Când se ridică praful pe lângă pizzerie, iar soarele dospește intersecția, îmi vine în minte imediat ziua în care a dispărut Căpriceanu. Când spui dispariție, te gândești în primul rând la știri sau la romane polițiste. Iar Căpriceanu chiar a devenit curând o știre. Pe atunci, ziarele stăteau teanc pe tejgheaua chioșcurilor și până la prânz dispăreau în sacoșe, se prefăceau în cocoloașe ascunse în vârfurile pantofilor ori în gheme mari, murdărite de grăsimea salamului. Tocmai de aia, amintindu-mi de Căpriceanu, îi văd falca mototolită, făcută armonică, nu ea însăși, ci cea din ziarul aruncat lângă cutia albastră, din fața aprozarului.

Comoșteniul era tot așa, un sat mic, însă pe vremea aia, din toate părțile descindeau drumuri prăfoase care duceau către râu. Iar în trâmbele de praf puteai să vezi întotdeauna o siluetă ca bățul. Căpriceanu alerga de cum venea vara, neobosit și hotărât ca toți acei oameni pe care ți-e de ajuns să-i privești ca să știi că tu nu vei reuși niciodată. Era exemplul pozitiv pe care profesorul ți-l arată, ca să-ți vezi lungul nasului. Pe fața aproape neagră strălucea o cicatrice, așezată în colțul gurii, ca o semilună de argint, ceea ce-l făcea de neconfundat. După el se țineau întotdeauna Nicu Piele și Diamandopol. Erau nedespărțiți, încât nici astăzi nu mi-l închipui pe vreunul fără ceilalți. Cred că viața lor personală nici nu exista. Nu știu ce făceau când erau singuri, dacă gândeau, dacă mai respirau. Oricine, zic eu, și-i aduce aminte alergând în norul de praf, Căpriceanu în față, cu labele mari, încălțate cu niște teniși decolorați, iar în spatele lui ceilalți doi, pedalând alene bicicletele. Nicu avea un nas mare ca ciocul de papagal, iar pe Diamandopol îl cunoșteai de la distanță după coama bogată, însă cumva crescută mai mult din creștet, încât fruntea descoperită îl făcea să arate ca un dovleac pletos.

Căpriceanu alerga să se antreneze, iar prietenii lui îl cronometrau țipând uneori la el să nu se lase.

Ei trei erau fala satului nostru, așa-i vedeam eu, pentru că erau singurii care intraseră la liceu. Iar Căpriceanu era alergător cu multe perspective.

Se pregătea pentru cupa județeană și nimeni nu se îndoia c-o să câștige. În ziua fatală eram pe balcon, unde vara desenam într-un caiet gros pe care-mi închipuiam că n-o să-l deschidă nimeni, căci scrisesem pe copertă „comentarii la lim45

Secretul Doina RUŞTI ba română”. În timpul singurătății mele de-atunci, desenam în special scene, oameni care vorbeau între ei insistând pe acele amănunte care în mintea mea îi făcea pe unii unici, iar pe alții legați pentru totdeauna de emoțiile ori doar de impresiile mele de-atunci. Când vedeam un om asudat, târând după el vreun căruț, îi făceam fața mare, migălind cu grijă picăturile de transpirație, mai întâi rotunde, apoi dantelate, picurând pe pământ, unde se transformau în băltoacă sau în râu învolburat. Dar din toate desenele de-atunci n-am păstrat decât unul, din care uneori am impresia că răbufnesc aburii acelei singure veri care-a contat pentru mine.

Se ridicase soarele de prânz, iar strada cucăia dusă, când am auzit primul strigăt. Apoi a pocnit bicicleta de cinci-șase ori, izbită de trotuar, în timp ce Nicu Piele urla făcut grămadă în mijlocul străzii. La mică distanță, plângea Diamandopol, ținându-și încă bicicleta de coarne. Eram atât de emoționată că-mi încleștasem palmele pe balustrada balconului și-mi țineam respirația.

Mai întâi a ieșit o tanti de la aprozar, pe urmă babele de prin curți și abia după aceea au ajuns, mâncând pământul, copiii de pe la terenurile de fotbal ori de pe unde erau. La scurtă vreme a apărut milițianul, descheiat la veston. Chiar din primele clipe am aflat că dispăruse Căpriceanu.

Sub soarele amiezii, am luat-o și eu la fugă, odată cu toată lumea. Toți alergam, ceea ce era cam absurd, pentru că nu trebuia să prindem nimic.

Ulița îngustă cobora până la Jiu, printre loturile de cânepă. Dintre toate drumurile, ăsta mi-era cel mai drag. În primul rând pentru că era acoperit cu o pulbere fină în care ți se-afunda laba ca-ntr-un papuc, praf învechit de cât se frecase lumea de el, pisat de șina căruței și fluturat de curenții apelor.

Cred că am ajuns printre primii.

Un nene urât păzea locul, în jurul căruia pusese câteva pietre. Era căldură de vară și miros de râu tulburat. În mijlocul drumeagului se întipăriseră tălpile tenișilor, una lângă alta, două labe mari, cea din față aproape fără călcâi, iar cealaltă întreagă. Nici nu știu dacă le-am văzut sau dacă sunt doar urmele povestite de alții,

echinox

pentru că, deși multă lume a uitat după aceea, pentru mine, tălpile lui Căpriceanu au rămas printre cele mai obsesive amintiri. Iar amintirile sunt perfide. Cu cât sunt mai rezistente, cu atât își rafinează țesătura. În acea zi nu alergase prea mult.

Ca de obicei, Diamandopol ținea cronometrul într-o mână, iar Nicu Piele vorbea tare. Căpriceanu a făcut un pas larg și a scos un urlet pe care toate babele începuseră să se laude că l-au auzit. Un singur țipăt, înalt și dureros, ca un ac. Apoi, în fața lui Nicu Piele a strălucit, orbitor, soarele. Când a deschis ochii, nu mai era nici urmă de Căpriceanu. Cât despre Diamandopol, acesta fusese cu ochii în cronometru și abia la faza cu strigătul ridicase privirea, dar nu mai era nimeni, în afară de norul de praf, care parcă se făcuse roșu.

Mai multe zile, Nicu Piele a povestit întâmplarea, invocând cele două urme din drum, care erau și singurele dovezi că acolo s-a oprit Căpriceanu. Mulți îl credeau. Și eu l-am crezut, cu tot sufletul meu tânăr care voia cu adevărat ca dincolo de pașii întipăriți în praf să înceapă acea lume subțire în care oamenii strălucesc, iar faptele lor sunt vrăjite.

Dar erau și unii care gândeau în linie dreaptă. Nici măcar Diamandopol nu părea convins că prietenul lui se evaporase, lăsând în urmă doar niște pași efemeri. În ziua următoare, cu toate că lumea ferise locul, nu mai rămăsese nimic.

Apoi a venit o dubă și i-a luat pe cei doi martori. Deja, unii, mai clănțăi, îi credeau vinovați. − L-au omorât și l-au aruncat pe undeva. − Dacă e mort, iese el la suprafață, că nu există om ucis în lumea asta, despre care să nu se afle mai devreme sau mai târziu. − Poate a fugit din țară. La cum alerga el, mâine-poimâine auzim că l-au luat americanii!

Zile lungi, cum sunt zilele verii, nu s-a vorbit decât despre dispariție. Îmi părea rău că mie nu-mi trecuse prin minte varianta omorului, dar îmi părea și mai rău că trecuse prin mintea cuiva. Coboram în viteză ulița, care mergea ca o lingură, până la Jiu. Cam asta era de fapt viața mea pe-atunci: cum prindeam un prilej, când ai casei erau prinși cu treburi, 1 / 2018

cum o și tăiam. Nu concepeam viața fără acel râu, în apa căruia toate mi se păreau atât de ușoare.

Din apă nu vedeam drumul, sufocat de cânepa care ajungea până la case. Verdeața culturilor era ca o barieră intre Jiu și sat, între mine și restul lumii.

Uneori mă apuca seara, cum s-a întâmplat și atunci, moșmondindumă pe drum, ca să mai studiez locul dispariției. În mintea mea se născuse un gând pe care nu îndrăzneam să-l mărturisesc nimănui: dacă dispăruse Căpriceanu, puteam și eu să dispar, ceea ce ar fi rezolvat multe. În primul rând, aș fi scăpat de examenul de admitere la liceu, care-mi săpase o rană în suflet. Și cum mergeam în liniștea serii, trăgând în nări mirosul de Jiu, mi-a ieșit în față însuși dispărutul Căpriceanu. În lanul umbrit de nehotărârile serii, pentru o clipă, una mai scurtă decât toate clipele, a clipocit o oglindă. Iar în acel timp fragil, am văzut ceva licărind sau poate mi-am închipuit, pentru că lângă mine nu era decât Căpriceanu, zâmbitor, ca de obicei. În colțul gurii i se vedea cicatricea.

Cu toate că mă știa foarte bine, la început nu mi-a acordat nicio atenție.

Mai mult, părea că nici nu mă vede. A luat-o în ritmul lui de alergător, dar în mod neașteptat, s-a întors și m-a privit, în sfârșit. Nu se lăsase întunericul, ci era seară de cenușă risipită peste drumul pustiu. Auzeam valul râului și croncănitul amar al unui cioroi. Căpriceanu se uita la mine cu ochi mari, iar eu, rămasă stâlp, îl priveam cu un fel de frică. Nu pentru că aș fi crezut că a înviat din morți, ci pentru că era ceva străin în el.

Căpriceanu pe care-l știam eu m-ar fi întrebat ce fac, mi-ar fi spus numele. Într-un târziu, după ce se risipise și ultima lumină a serii, a dus un deget la gură și mi-a trimis o sărutare, lucru care m-a tulburat într-atâta, încât nici n-am observat când a plecat.

Până acasă am alergat într-un suflet. Mama era capsată pentru că lipsisem toată ziua, așa că n-am putut s-o fac să m-asculte. Și nici nu prea știam ce să spun. În sinea mea, îl vedeam pe Căpriceanu punând la cale ceva, unul dintre acele lucruri care îl făceau fericit. Întâlnirea mă făcuse complice la jocul lui și în mod vag mă simțeam obligată să nu-l divulg, până când el însuși nu hotăra c-a venit timpul să-l spună și celorlalți. Totuși, în acea noapte am desenat întâlnirea care devenise un fel de mister, temându-mă să nu uit ceva, vreun amănunt important.

Cu tot entuziasmul care molipsiPROZĂ

se satul, refuzam varianta plecării din țară. În primul rând că la Comoșteni era imposibil să nu-l vadă cineva, pe orice drum ar fi luat-o. Nu se putea să intri într-un sat fără ca toată lumea să te observe, iar drumurile spre Dunăre treceau prin sate și printre oameni. Dar ceea ce mă înfiora era sărutarea pe care mi-o trimisese, cu un gest pe care Căpriceanu în niciun caz nu l-ar fi făcut. Nimeni dintre cunoscuții mei nu ducea un deget la gură pentru a-l face mesagerul unui sărut. Asta era o chestie de prin filme.

Căpriceanu pe care-l știam eu m-ar fi întrebat ce caut pe acolo, la cea oră.

Dar dacă nu era el…? Deja posibilitatea asta deschidea alte uși, făcândumă nu doar părtașă la un secret, ci la marile întâmplări ale vieții.

Zilele treceau, iar lumea continua să vorbească despre el ca despre un dispărut ori ca despre un mort, ceea ce mă îmboldea uneori să vorbesc, însă nu voiam să le dau apă la moară celor care credeau c-a fugit. Pe măsură ce trecea timpul, întâlnirea se transforma într-un loc cald, în întunericul căruia creșteau fericirile mele de mare stăpân. Era teritoriul meu, în interiorul căruia putea să-mi trăiesc libertățile.

Toată vara a fost o nebunie în satul nostru. Atunci am văzut primii ziariști. Fotografiau orice, de la frunzele de cânepă, la casa lui Căpriceanu.

Poza lui era peste tot. Scânteia, la care eram abonați și noi, a fost prinsă cu pioneze pe ușa Căminului Cultural, unde a și rămas multă vreme după aceea, până când s-a îngălbenit, iar din fața lui Căpriceanu n-a mai rămas decât umbra unui om necunoscut.

Gândurile mele despre el au adormit, cu timpul făcând loc altor fapte, căci slavă Domnului, viața este plină de întâmplări. Mai ales de cele pe care le uiți repede. Iar printre cele incerte s-a aflat și desenul, purtat cu mine prin multe locuri, la un moment dat plastifiat și înrămat, așezat în livingul actualei mele locuințe. În copilărie este vară mereu. Deși sună clișeic, chiar așa e, căci din toată sarabanda de ani, a rămas numai acea vară, în care mă chinuiau două lucruri: gândul că n-o să intru la liceu și povestea lui Căpriceanu. Iar amândouă au rămas pentru mine ascunse în liniile nesigure ale acelui desen. De câte ori îl privesc, îmi vine în nări mirosul Jiului și simt răsuflarea aspră a frunzei de cânepă. Iar când ajung până la mine resturile trecutului, sunt în stare să continui povestea. Orice întoarcere e ca un fum de țigară, plimbat prin niște plămâni tineri. În străfundul sufletului, cum se spune, mă îndoiam de multe detalii,

echinox

însă de cum am început să desenez, întâmplarea s-a mai redus. Uneori, eram sigură că peisajul se schimbase pentru o clipă, așa cum dai foaia, alteori, mi se părea că-l văzusem pe Căpriceanu ieșind din lanul de cânepă. Erau și momente în care toată ulița se popula cu figuri. Credeam chiar că văzusem două clădiri albe, incredibil de înalte. Dar orice vedeam făcea totuși parte din desenul în care fiecare linioară sau umbră ascundea milioane de fapte. Țin minte că-mi era ciudă tocmai pentru că nu puteam să desenez totul. Orice întâlnire are mici întâmplări, pe care creionul niciodată n-o să poată să le redea. Intonația, ironiile unei voci, mișcarea simbolică a unei bărbii. Nici măcar sărutul nu putusem să-l fac. Deși de el se leagă toată povestea. M-am desenat mai întâi pe mine, în mijlocul drumului.

Silueta mea este cel mai clar element, o moviliță îmbrăcată c-o bluză pepită. Nu departe de mine, Căpriceanu e ca un băț, terminat cu o căpățână rotundă, din care urcă spre cer un șir lung de semilune, pe care eu le văd poleite. Și-am mai făcut două case, duse până în marginea de sus a foii, ca să arăt că erau uriașe. Nu sunt decât niște linii cam tremurate. N-au multe elemente pe fațadă. Totuși, memoria urzește asiduu un detaliu care nici nu apare în desen: la fereastra uneia dintre clădiri, un moș chel spune niște cuvinte, înghițite de frământarea lină a cânepii. Nu știu de unde l-am scos, nu știu dacă după aceea, în lunile sau în anii de după, n-am visat un chelios, plantat de impasibilii combinatori ai subconștientului meu.

Aceasta e soarta secretelor: cu cât trece timp peste ele, cu atât își întăresc granițele, transformându-se în regate care înghit restul faptelor.

Pentru mine, Căpriceanu trăise deja în alt loc, unde învățase să trimită sărutări cu un deget. Eram sigură că se află într-o lume secretă ca și cea din desenul meu. Excludeam cu desăvârșire moartea. Varianta asta mi se părea imposibilă. Niciodată nu mi-au plăcut povestirile cu fantome. Căpriceanu din secretul meu era un om viu care străbătea niște lumi așezate cu mare subtilitate în chiar continuarea lumii noastre normale.

El era un călător care trecea cu viteza luminii prin teritorii neînchipuite, iar uneori se oprea să trimită bezele din vârful degetelor sale eterne.

Nu-mi mai amintesc exact când s-au întors cei doi martori, singurii care se presupunea c-ar fi știut ce se întâmplase. Tot din ziare am aflat ce declaraseră la miliție: Căpriceanu a vrut să le facă o farsă. La cât alerga el de repede, poate sărise în cânepă 46

și de-acolo se târâse pe burtă până în Jiu. Cel mai sigur se înecase, iar apa îl dusese până la Dunăre și de-acolo în mare, unde-l păpaseră peștii. Însă oamenii din Comoșteni nu credeau în ziare. Nu vorbeau pe față, de frică să nu-i închidă, însă prin zeci de creiere se derula cu viteză, filmul fugii din țară, iar unii mai aruncau câte-o vorbă: − A trecut Dunărea și de-acolo s-a descurcat el! − Cum să se descurce? De la bulgari n-ai unde să te mai duci! − Te duci-te duci! Când ai picior bun, treci și prin urechile dracului!

Ascultam cu un zâmbet, în spatele căruia se afla secretul, desenul și sărutarea marelui dispărut.

Anii de după această întâmplare sunt tot mai cețoși. Nu știu dacă s-a mai întâmplat ceva notabil după ce-am intrat la liceul. Începusem să mă rup de casa părinților și de locul în care Căpriceanu îmi trimisese o sărutare. Pentru mine, el nu mai trăia decât în desen, care nu avea înțeles decât pentru mine.

Pe cei doi băieți, care fuseseră prietenii lui, nu prea i-am mai văzut. Veneau rar prin sat pentru că începuseră să muncească pe timpul vacanțelor. Diamandopol a urmat Politehnica, iar despre Nicu Piele s-a auzit că ar fi plecat în Canada, unde face foamea mai rău ca la noi.

2 Când am intrat în Comoșteni, a-nceput să-mi pară rău că venisem. Să te întâlnești cu un amant din tinerețe este cea mai mare greșeală.

Uneori îți alterează singura glorie.

Am parcat pe marginea străzii, pe unde altădată fusese un aprozar.

Drumul spre Jiu, acel drum care mă învăluia în praf auriu, era asfaltat.

Deși în memoria mea cobora lung, în realitatea prezentului otrăvit, putea fi parcurs în puține minute. Cânepa nu mai era, mă așteptasem la asta. Peste tot se făcuseră clădiri noi, una foarte impozantă, gen institut sau spital.

Dacă mi-aș fi pus imaginația la bătaie, puteam pretinde că semăna puțin cu una dintre clădirile înalte din desenul meu.

Cum stăteam în mijlocul drumului, până la urmă m-a văzut cineva. Nimic nu e mai ușor de reperat ca prezența unui străin într-un sat.

Când eram copil, știam fără dubii când apărea vreo față nouă. Măcar lucrul ăsta a rămas neschimbat.

Omul care mi-a dat bună ziua era un tip cam de vârsta mea. Poate neam jucat împreună, poate fusesem colegi în școala primară. El m-a recunoscut primul: − A trecut o groază de timp.

47

Râdea ca și cum trecerea timpului ar fi fost o chestie lăudabilă. Apoi mi-a spus cu un ton și mai vesel: − Sunt Diamandopol. Nu mă mai știi?!

Evident claia de păr nu mai exista. Dar tot ar fi trebuit să-l recunosc.

Căpățâna lui de dovleac mi l-a adus în minte pe cel din copilărie. Faptul că era primul om întâlnit mi se părea de-a dreptul simbolic. − Ai rămas aici? − Oh, nu! Aici sunt doar de anul trecut. Lucrez, la institut, mi-a arătat el clădirea albă ca un spital. Înăuntru era banal, un șir lung de laboratoare. Însă de sus se vedea Jiul și satul care abia așa am observat cât se întinsese.

Aș fi vrut să aduc vorba despre Căpriceanu, însă Diamandopol nu mi-a lăsat timp, îi trăgea înainte cu importanța științifică a institutului.

Laboratorul lui era o cameră largă, cu patru dulapuri enorme, ca niște frigidere industriale. La cealaltă masă era un puști, genul foarte sigur pe el. Ne-am zâmbit ca doi paznici la ieșirea din tură. − Cât a trecut de la vara aia cu dispariția? am întrebat eu, ca să aduc vorba de Căpriceanu, iar răspunsul a venit fără nicio emoție: − 40 de ani și ceva.

Fața matură a lui Diamandopol era de om cumsecade, impresie dată și de chelie. Nu știu de ce, toți chelioșii au un fel de bunăvoință întipărită pe față. Așteptam un moment bun ca să-i las lui secretul, care era cel mai de preț bun al meu.

Dar nu știu cum, n-am apucat să stau prea mult de vorbă cu el. A plecat după niște cafele, iar eu am stat la taclale cu puștiul. Când am pomenit iar de Căpriceanu, mi-a mărturisit franc că multă vreme s-a gândit la el ca la un mare mister. Avea o voce amabilă. − Am găsit o relatare pe net, mi-a spus el, tot așa, un tip, un englezoi, alerga, iar prietenii lui îl cronometrau din trăsuri. E o chestie întâmplată pe la 1800. La un moment dat, alergătorul ăsta a dispărut, evaporându-se pur și simplu. Dacă vreți vă trimit link-ul! − Uneori, oamenii mai și dispar.

Ca în triunghiul Bermudelor, am glumit eu, cântărind în minte dacă să-i povestesc sau nu despre întâlnirea secretă. Până la urmă am ales să nu atac subiectul direct: − Crezi că există o altă dimensiune? − Cred doar în viitor, mi-a răspuns el.

Câteva minute am vorbit despre călătoriile în timp.

echinox

− Dacă aș ajunge în viitor, m-am confesat eu, în niciun caz nu m-aș mai întoarce.

A oftat, privindu-mă cam de sus: − Nu poți să călătorești în viitor.

Adică, poți să ajungi acolo, dar întrun timp scurt celulele se degradează și mori. Un om ajuns accidental în viitor ar trebui imediat trimis înapoi. Dar chiar și-așa cred că ar exista daune. În fine, Diamandopol s-a întors cu niște pahare de plastic. Am mai vorbit despre copilărie și despre viețile care trecuseră, iar în tot acest timp, silueta lui Căpriceanu s-a plimbat pe deasupra, însuflețind încăperea. Intrasem într-un soi de emoție, încât mă așteptam din moment în moment să-l văd intrând pe ușă, alergând cu tenișii lui mari.

Totuși, n-am putut să povestesc întâlnirea, încălzită în creier atâta timp. − Ce faceți aici? l-am întrebat la plecare. − Măsurători. Comparăm timpul în funcție de viteză. Bineînțeles, puștiul ăsta crede c-o să inventeze un fel de mașină a timpului!

Nu departe de noi, băiatul vorbea cu un coleg la fel de tânăr. Aveam impresia că vorbesc despre noi.

Ne-am despărțit cam rece, îmi amintesc c-a spus ceva de genul până la urmă nici nu e rău să fii bătrân, nu mai trebuie să dovedești mare lucru.

L-am aprobat, iar, când să ies, am observat un poster. Se vedeau două clădiri albe. Una era reală, cealaltă – desenată. − Cică așa va arăta institutul peste 5 ani, m-a lămurit el. Vor să mai ridice încă o clădire exact ca asta.

Dacă vor fi bani, evident.

Zâmbea incredul.

Am deschis ușa, ca și cum aș fi dat la o parte perdeaua care ascunde marile adevăruri. Căpriceanu ieșea iarăși din cânepă ducând de data asta cu el și aspirațiile mele niciodată mărturisite. Poate ajunsese în viitor. Poate încercase să se întoarcă. Mă gândeam că mai aveam timp să aștept, până când povestea lui Căpriceanu va ajunge pe buzele tuturor, încetând să mai fie acel secret care-mi hrănea fanteziile. Puștiul ăla va inventa mașina timpului, iar printr-un accident, Căpriceanu va ajunge în viitor. Evident, o să-l trimită înapoi, unde se va întâlni cu mine și va ridica un deget spre buze ca sămi spună adio. Dar ceva, un lucru mărunt îl va transforma într-un călător pentru totdeauna.

Dar dacă cel pe care îl întâlnisem nu era el, ci altcineva, un om obișnuit să ducă uneori un deget la buze?

1 / 2018

Aș fi vrut să-i împărtășesc lui Diamandopol aceste gânduri, dar vocea lui de om obosit îmi tăiase avântul. Nu-mi rămânea decât să mă întorc acasă, purtând în continuare în suflet parfumul acelei zile de vară.

Totuși îmi părea rău că nu-l întrebasem direct. El era singurul care știa ce se întâmplase cu prietenul său, cu acel Căpriceanu, care îmi ținuse în viață toate amintirile. Voiam să mă întorc, când m-a luat în primire o femeie: − E a dumneavoastră mașina asta? m-a întrebat ea.

Am confirmat, măsurând-o discret: era tânără, nu avea habar de timpul copilăriei mele sau de dispariția lui Căpriceanu. − Nu v-am mai văzut pe-aici, a continuat ea, apropiindu-se, ca să mă studieze mai bine, să-mi descopere neamul și acele slăbiciuni care se văd pe fața unui om, fără ca vârsta să le poată ascunde. − Nu sunt din sat, m-am grăbit eu să pun punct.

Femeia se îndoia. Știa că mint, își dăduse seama dintr-o privire. − Am mai văzut o mașină ca asta anul trecut.

Ar fi fost și culmea să nu vadă,

nu aveam cine știe ce mașină. Poate se referea la reclama de pe capotă.

Apucasem portiera și voiam să plec, când cuvintele femeii m-au lovit drept în ceafă: − Și-am mai văzut una exact la fel, când l-au găsit pe Căpriceanu.

Câteva secunde nu m-am mișcat. − Unde l-au găsit? − Pe-acolo, pe la institut.

Femeia avea niște ochi liniștiți. Îmi spusese un lucru pe care îl știa toată lumea. − Era… tânăr? am întrebat, deși imediat m-a cuprins jena, mai ales că în ochii femeii coborâse, parșivă, suspiciunea. − Așa cred. Era tânăr. Dar oricum nu se mai cunoștea. Întâlnirea aceasta a pus punct unei povești care mă hrănise atâta timp, încât am simțit cum îmi crește în suflet viermele despărțirii.

Fără grabă, necunoscuta mi-a povestit cum îl găsiseră. În urmă cu cinci ani, când s-a turnat fundația institutului, s-au descoperit osemintele unui om, iar unii și-au adus aminte de Căpriceanu. − Dar nu se știe sigur dacă era el!? am încercat eu, sperând încă în acea călătorie subtilă, printre clipele vieții

și ale morții. − Avea căpățâna spartă. Cică l-au omorât prietenii lui, din greșeală.

S-au jucat și… A povestit chelul ăsta, care lucrează la institut. − Diamandopol?!

Faptul că mă întâlnisem cu ucigașul lui Căpriceanu îmi făcea greață. Nici măcar nu-mi spusese.

Poate credea că știu. Poate și puștiul din laborator credea că sunt la curent și făcea conversație despre cai verzi, pentru că așa vorbesc tinerii, când sunt nevoiți să stea la taifas cu vreo babă. − Și… de ce nu e arestat?

Era clar că nu se gândise la asta, totuși, răspunse: − Nu mai contează! A trecut o grămadă de timp.

Poeme Florentin POPA ca un disc de vinil pe un piept de fată cu sâni fără sfârcuri și pistrui de fosfor. și apoi vor rămâne doar stele

SYNTHETIC doar droguri synth, ești doar o fată

și nimeni sintetic în noaptea-nstelată

dansând cu holograma mea în pupile între trailer homes arse, cap căzut pe un umăr te visez recursiv deși nu mai dorm pe mefe și redbull trec prin nopți ca prin zile și vad printr-un HUD bătut de furtună și am toate piesele dar nu mai sunt om

END CREDITS

totul merge pe dos, lent și prost ca pe DOS toate dor – înghețat la shutdown now I’m done for praf pe RAM, damf de camfor cu tâmplele scrum

am visat unde eram toți broforce am visat in grafica EGA si rover-ele noastre canapele cu deltoizi, killuri penta turnuri torsate – palmieri în faguri de plexi, Miami fierbea engage Lazerhawk – prin mierea de pixeli tăiam circuite magenta

tot mai mult OS tot mai puțin os prins în comă comodă lângă Commodore perfuzat prin port COM, și-apuc să văd cum

și cindy avea aură de indigo în video compozit și fetele voiau doar să aibă distracție băieții doar să uite. la sfârșit

spuzea seu de neon între Frisco și Boston routere Cisco-n altare candele în rețele răni de lumină mijind sânge prin vată bărcuțe cu-opaiț înghețate pe Bosfor – apoi bezna de fallout s-a topit peste ele

ca dava răzuită de pe geam trasă cu lama cuțitului eram frumoși și zgâriați și trei, și ne topeam

PROZĂ

și ne topeam în purpura de asfințit

echinox

48

campionul de raliuri alex filip Vlad DRĂGOI voiam să te întreb de ce mai cauţi să intri în prietenii şi relaţii. îmi cer scuze dacă sună nepoliticos, sunt curios pur şi simplu. ştii cum e cînd ai ceva de care ştii că e stricat, dar din cînd în cînd mai verifici să vezi dacă merge, ca şi cum s-ar fi rezolvat de la sine peste noapte? absolut. mulţumesc. crezi că lipsa de emoţie afectează simţul umorului? am simţul umorului, mi s-a spus că e foarte dark aşa şi sec, dar îl am. de asemenea, găsesc că umorul e util în interacţiuni. e liniştitor să nu simţi? sau „simţi”, ca să zic aşa, o anxietate din cauza vidului? greu de răspuns. cînd mă confrunt cu o problemă, plănuiesc fiecare pas şi îl urmez. totul e măsurat la milimetru. cîţi ani ai? şi cînd ai aflat de diagnostic? am fost diagnosticat la 20. acum am 27. eu sunt foarte empatică şi mi-ar plăcea mult să cunosc pe cineva cum eşti tu, faţă în faţă. chiar sunt curioasă cum ar fi. la început m-ai simţi că sunt foarte cald şi deschis, ai vrea să-mi spui toate secretele tale. după o vreme ai începe să vezi dincolo de zîmbet şi ţi-ai da seama că nu e nimic pe dinăuntru, şi că totul a fost o faţadă şi tot ce ai crezut că ai văzut şi ai simţit e doar cum ai vrut să te vezi tu de fapt în mine. chiar şi aşa, tot aş vrea să te cunosc. ce ţi s-a întîmplat? cum erai cînd erai mic, cum era viaţa în familie, dacă nu te superi. tata s-a sinucis cînd aveam 2 ani, la şcoala catolică mă încuiau într-o cameră cu orele, un copil mi-a legat o frînghie de gît la grădiniţă, mama m-a abandonat 6 luni la grădiniţă (înainte de faza cu frînghia), mulţi dintre prietenii mei au fost înjughiaţi, adolescenţi fiind, alţii au „dispărut” etc. etc. cum ţi-ai dat seama că o ai? pe scurt, am avut nişte probleme de rezolvat şi mi s-a spus să merg la un terapeut. de curiozitate, băiat sau fată? sunt băiat. cred că e mai comun la bărbaţi decît la femei, corect? sincer, nu ştiu. mulţumesc pentru ce ne-ai spus. de curiozitate, poţi simţi dragoste? sau, cum să zic, unii oameni contează pentru tine mai mult ca alţii? apreciez prezenţa cuiva, daca face sens. dacă mă ia „căldurica şi fluturi în stomac”? nu. ce hobby-uri ai? ieşitul în cluburi, baruri, jocurile video, femeile se pun? de obicei doar lucrez. poţi să zici despre ceva că ţi se pare „drăguţ”? cum ar fi un căţel, de exemplu. nu mă refer la ataşament emoţional, ci la o dorinţă de a-l mîngîia, în cazul ăsta. la un moment dat ţi-ai cerut scuze, credeam că nu-ţi pasă. norma socială, şi în plus sunt canadian, aşa că poţi să zici că am făcut-o din reflex. ce îţi place cel mai mult să faci, ai aspiraţii? lucrez în domeniul petrolier, în general am avut joburi unde trebuie să interacţionezi puţin cu oamenii. ca să fiu sincer, cel mai mult vreau să adun milioane de dolari. cum te simţi cînd asculţi muzică? nicicum, mereu am crezut că muzica e un mit perpetuat de oameni, deci fals în întregime. salut, cu cine aş putea să vorbesc pentru o programare? sincer, cred că şi eu sunt la fel. vreau doar bani, să cheltuiesc bani şi să fac sex. problema cu furia o am şi eu. am clacat de cîteva ori cînd eram mai mic şi lucrurile s-au înrăutăţit. acum nici nu mai văd rostul. dacă cineva mă înfurie, mă deconectez pur şi simplu de la situaţie, şi iese foarte rău pentru ei. păi să vrei bani şi sex e cam ce vor toţi bărbaţii. dacă ai vedea pe cineva că bate un cîine sau pe un copil al străzii, ce ai face? i-aş ajuta pe amîndoi doar din cauză că aşa trebuie făcut, nu că mi-ar păsa de vreunul. ce lucrezi? lucrez în domeniul petrolier. şi eu. pe ce poziţie, mai exact? fracturare hidraulică şi irigaţii. de curiozitate, filmele îţi provoacă vreo emoţie, sau ceva similar? nu prea. îmi plac filmele, dar nu trezesc nimic în mine. mă prind la glume şi la toate astea, dar nu mă sperii la filme horror şi nu mă întristez cînd personajul principal moare. e doar ceva ce văd pe ecran, dacă face sens. te sperie ceva vreodată? te înfurii dacă cineva îţi răneşte prietenii? depinde dacă o merită sau nu. dacă au fost dificili şi şi-au luat bătaie din cauza asta le-aş spune că şi-au cerut-o. altfel aş sări să-i apăr.

49

echinox

1 / 2018

la fel simţi şi despre propria moarte? mă întrebi dacă îmi pasă că o să mor? nu ar conta, azi eşti, mîine nu mai eşti, aşa e viaţa. dar aş putea să am încredere în tine că nu vrei, de exemplu, s-o omori pe bunică-mea şi să-i furi banii, nu din pură răutate, ci pornind de la o decizie calculată, gîndindu-te atent la risc şi recompensă? fosta mea era aşa. am iubit-o din tot sufletul şi am crezut că aşa rămînem toată viaţa, dar ne-am îndepărtat din cauza asta. eşti dependent de dopamină? cînd eram adolescent luam multă cocaină şi ecstasy, dar nu m-am mai atins de ele de ani de zile. cum relaţionezi cu ceilalţi? în ce sens? probabil se referă la empatie. salut. că tot ai pomenit de sex, mă întrebam dacă eşti un partener bun, adică pui în prim plan ce îşi doreşte celălalt, sau doar tu? ce faci atunci cînd ai o problemă şi nu o poţi rezolva singur? simţi vreo afinitate faţă de spock, vulcanieni şi data? eu cred că minte. de ce ţi-ai cerut scuze? norma socială, şi sunt canadian.

Unde suntem Alina PURCARU Viața noastră care abia începe are reperele unei singure curți ordonate: la scară la nisip la dud la cuptor

în locurile greșit alese.

Unde sunteți? și din nou vocea încremenește urmele lăsate de degetele noaste în jurul grămezii de nisip, urmele sandalelor în pământul ud și aerul din jur și dudul și scara și curtea întreagă, nimic nu mai rămâne al nostru, dar simțim vocea în palme, intră în noi, o strângem în pumni, o ținem acolo, cea mai puternică amuletă, cea mai veche.

Nu știm niciodată de unde vine și forța ei oprește și leagănul în mișcare, rupe creanga de care atârnă, cheamă sângele la suprafață.

Scara duce doar în casa mare. Pe treptele ei – etaje de plastic cojit și nămol uscat – am găsit primul pui de rândunică picat din cuib.

L-am hrănit sub streașină, cu coji umflate în apă de ploaie.

De îngropat, l-am îngropat la pietroi, lângă tufa de leuștean. Încălzit la soare, pietroiul este cea mai mare bucată de săpun fiartă în căldarea cea mai adâncă.

Diformitatea lui ne face să săpăm gropi pentru mortăciuni și gropi pentru bani.

Ne face să ne învârtim în jurul lui cu palmele crăpate de la atâta pământ, Ne face să ne fie teamă că nu suntem unde trebuie atunci când vocea o să ne cheme scurt: unde sunteți?

De la ea învățăm despre sânge, despre somnul care ne bandajează.

Vocea jupoaie crengile dudului doborât de furtună, suflă zahăr pe turtele aurii, astupa gropile căutătorilor de comori, omoară puii ologi, strivește căpușele, fierbe apa în oala cea mai mare, ne hrănește și ne mângâie.

Totul depinde de geografia greșită a curții, de locul nostru între scară, pietroi, dud, nisip și cuptor.

Vocea ne transformă în ceva greu, POEZIE

echinox

Când vine timpul, pune mâna pe foarfecă și ne taie părul la fântână, ne freacă scalpul bine cu bolovanul de săpun fiert în căldare, dormim cu el lângă noi, trebuie să îndurăm, să fim curate să nu-și facă broaștele cuib la noi în cap.

50

ea ne arată lumea.

Am avut mereu părul scurt, unghiile scurte și palmele pregătite să se arate când se ridică vocea.

Vine cu noi pe ulițe, coborâm către bălți, ne culege teci ascuțite, ne învață să ne facem săbiuțe, ne plimbă pe lângă curți străine, ne arată cât sunt unele de mizerabile, cum seamănă locurile cu oamenii, rușine, noi să nu fim așa, ne ia cu ea la ciobani, ne dă brânză ruptă direct din caș, ne apără de câini, ne duce înapoi în curtea noastră, adormim în același pat, seara îndulcește ceaiul de tei, înmoaie cojile în cană, nimic nu e mai aromat pe lume ca o coajă crăpată, cu gust de funingine, zahăr și tei, nimic mai cald.

Am învățat repede: la fântână se taie părul, la dud se taie găinile, la pietroi se taie roșiile pentru bulion, la cuptor se duce mielul tăiat, la grămada de nisip, șoarecii morți îi desfacem cu lama pe burtă să vedem ce au înăuntru, să vedem ce e înăuntru.

Nu poți să vezi ce au oamenii înăuntru și nici măcar în casele lor decât dacă mor ei sau cineva din case și atunci intrăm acolo cu lumânări galbene și cu gherghine tăiate din curte și iar vocea se face mai mică, atunci intră direct în pielea palmelor și pumnii strâng toată vocea în ei.

Nimic rău nouă nu ni se poate întâmpla, la noi în curte nu intră nimeni, în casă nimeni, pe holul lung și bun ținem un fazan împăiat, uneori vocea ne însoțește până la el, ca la muzeul nostru personal cu un singur exponat.

E vocea când potrivește lumina lămpii cu fitil, e vocea alunecând în spirale pe lângă pereții gălbui, își face loc la fel ca șarpele cel mare al casei apărut dintre crăpături, când au reparat.

Se ascunde în plapuma cea mai groasă, în haina cea mai friguroasă, cheamă paparudele, numără banii, numără lumânările pentru toți viii și morții, în fiecare vară înalță acoperișul aceleiași case.

Acolo n-am îndrăznit să ne urcăm niciodată.

La fazan e mereu liniște și frig lângă el vocea se acoperă cu cele mai bune intenții din dreptul fazanului mort,

m

ai aveam aseară nouă lei pînă la salariu şi ce poţi face cu nouă lei. am luat patru beri la un leu nouăzeci bucata şi o pîine mică la un leu douăzeci. acasă, prea flămînd pentru a citi și prea fără chef pentru a socializa pe net, am stat în balcon şi pînă s-o întunecat bine am băut berile şi am mîncat pîinea, uitîndu-mă de la etajul doi la trecători, la ciori, prin copaci şi peste cuprinsul depoului de tramvaie, care începe peste drum şi-i pînăn zare. pe la trei noaptea, după vreo oră şi ceva de somn, m-am trezit, cred că de la zăpuşeală. am luat din frigider tot ce mai aveam de mîncare, trei căţei de usturoi, şi i-am mîncat. mă gîndeam ce bine ar fi prins să fi lăsat un colţ de pîine. am deschis uşa la balcon, să intre ţînţarii, dă-i naibii, n-au decît să mă mănînce, numai să dorm un pic. se răcorea parcă. cît de cît. am schimbat chiloţii leoarcă cu alţii. dimineaţă, cu maţele chiorăind a cufureală, am strîns din buci şi, pe jos, că bani de bilet n-aveam, am luat-o spre muncă. acolo m-am rezolvat. mi-am amintit de emailul 51

sărăcie. înainte de salariu Matei HUTOPILĂ dat acum cîteva zile în care ne spuneau că folosim prea multă hîrtie igienică. de foame mi-am făcut vreo patru ciocolate calde peste zi, c-avem la discreţie. acuma m-am mai rezolvat o dată, am verificat cardul şi o iau cătinel spre casă. ce buni ar fi vreo nouă lei. sau măcar un leu nouăzeci. ps 1 am dormit un pic cînd am ajuns. e şi asta o tehnică de amăgit foamea. dar cu zăpuşeala a trebuit să bag un cănete de apă. și dă-i iar cufureală.

sem că i-am dat într-o seară la crîşmă. am luat banu, am mîncat ce am vrut. s-a mai răcorit şi-n cartierul uzinei. îs pe balcon, mi-am pus nişte vin de la tîrgu-neamţ de la un amic, doamne ce bun vin, rozeu, îl ţin ascuns să nu dau la musafiri. am pus berea la rece, o verific acuşi. mai am doişpe lei, să mă joc mîine cu ei. nu-i rău cu burta plină. deloc nu-i rău.

ps 2 m-am ghiftuit. potol am făcut. gîfîi. cînd să mă pun iar la somn m-a sunat neaşteptat o cunoştinţă să-mi întoarcă treizeci de lei de care şi uita-

echinox

1 / 2018

Duplex Horia CORCHEŞ

D

eși nu avea decât câțiva pași până la mașină, ploaia sâcâitoare îl făcu încă o dată să se întrebe de ce nu își cumpără o umbrelă. Un obiect pe care îl simțea incomod, prea mare pentru nevoi atât de mici, totuși, cum erau cei câțiva zeci de metri de la casa scării până la mașină. Din parcarea de la serviciu până intra în clădire nu mai simțea că e o problemă și nici dacă avea drumuri prin oraș. Doar acești câțiva zeci de metri păreau că îl obsedează, că acum, în cele zece-cincisprezece secunde cât dura parcurgerea lor, se revărsa peste el toată plictiseala cerului.

Când puse mâna pe mânerul portierei, privi o clipă în jos. Nasturele îi atrase atenția cu sclipirea din baltă.

Se aplecă și îl prinse cu două degete, pedant, apoi intră în mașină. Simțea picăturile de ploaie cum îi șiroiau de pe creștetul ras pe ceafă și pe gât, pe sub cămașă. Pentru un moment roti nasturele între degetul mare și arătătorul mâinii drepte, privindu-l. Îl șterse apoi de pantalon, frecândul câteva secunde, și îl ridică din nou în dreptul ochilor. Un banal nasture de pleu. Vechi însă, nu mai văzuse din copilărie vreunul asemănător, din cutia în care bunica ținea în câteva pungi sute de nasturi, așezați pe categorii: de os, de plastic, îmbrăcați în piele sau în stofă, rotunzi, pătrați, ce mai, fel și fel. De toate culorile, dar pentru culori nu avea categorii bunica, criteriile erau forma și materialul. Nasturele ăsta era din categoria metalic, rotund. Îl privi cu atenție, încercând să înțeleagă ce era forma în relief de pe el, dar era atât de uzat de frecatul între degete, probabil, încât nu reușea. Părea un fel de triunghi, dar din el se întindeau parcă și niște fire subțiri, drepte, orientate ba în sus unele, ba în jos altele. Îl puse alături, în buzunarul de lângă schimbător. Scoase un șervețel dintrun pachet aflat lângă cel cu țigări și-l desfăcu, apoi se șterse pe ceafă, trecându-l peste creștet până pe frunte. Îl mototoli apoi și-l puse în buzunarul de plastic al portierei. Avea să fie o zi anostă, fără îndoială, dacă nu cumva foarte agasantă. N-ai ce să-i faci, de-ale vieții, își spuse, și demară după ce pornise ștergătoarele de parbriz.

Pânza de apă se desfăcu în stânga și PROZĂ

în dreapta. Din difuzoare porni să cânte Andrieș, seara când m-așez la pian, bat vecinii în tavan, nu m-ascultă mâna deloc... dar până seara mai e, își spuse, nu mă mai cicăli, că la pian nu știu să cânt și trebuie să trec mai întâi peste ziua asta. În diminețile cu ploaie orașul se aglomera, toți ieșeau cu mașinile.

Voi întârzia, își spuse, fără să se îngrijoreze prea tare. Abia după ce viră din parcare, dând colțul pe după garajele vecinilor, la ieșirea spre stradă, unde se adunaseră deja vreo cinci mașini în așteptare, observă că ștergătorul lunetei nu funcționează.

S-a defectat, asta mai lipsea. Încă o cheltuială, gândi. Mașinile așteptau să își facă milă vreun șofer de pe stradă, să oprească și să le lase să iasă din parcarea enormă a blocurilor din jur, în trafic. Rând pe rând ieșiră, dar străduța era și ea aglomerată, fluxul extrem de lent. Avea să dureze. Luă pachetul de țigări și aprinse una.

Deschise fereastra de două degete, dar picăturile ploii se prelinseră imediat înăuntru, așa că o închise din nou. Înaintau câte zece metri, apoi iar opreau și știa că va fi tot așa, vreo jumătate de oră, până va ieși în strada principală. Luă telefonul și deschise Facebook-ul. Derulă ultimele noutăți, fără să se oprească la vreuna. O clipă ezită, cu degetul deasupra barei de căutare, apoi se reținu.

Mai bine să nu se uite, să nu o caute. Decât să o vadă din nou în vreo poză cu ăla. Puse telefonul alături de pachetul cu țigări. Lăsă în jos apărătoarea de soare și deschise oglinda de pe spatele ei. Se înălță puțin în șezut și-și rânji buzele cu dinții strânși. Se uită cu atenție câteva zeci de secunde. Arăta perfect. Dintele lipsă încă din copilărie, pe care amânase an după an să-l pună, arăta acum perfect. Măcar atât făcuse. Când o va mai întâlni, va zâmbi cu toată gura. Îi va arăta că nu e terminat.

Luă din nou nasturele între degete. Îl învârti iar în fața ochilor, în lumina incertă a dimineții ploioase. Ar fi putut fi un nasture de tunică militară. Dar parcă nu era destul de bombat. Cei militari erau parcă mai sferici. Acesta nu poate fi, deci, militar. E plat. Coloana ieșise la principală. Erau șanse să nu întârzie, totuși. În fața barierei de la parcare

echinox

se opri. Îi vedea pe câțiva adunați în colțul de lângă scările clădirii, unii cu umbrele în mâini, alții doar cu capul între umeri, cu cafelele în paharele de plastic și țigările între degete. Afurisită legea asta, ne scoate în ploaie și-n vânt, se gândi. Își scoase cartela și deschise fereastra, întinzând mâna prin ploaie înspre senzorul barierei. O trecu de câteva ori prin fața lui, până când simți picăturile de apă cum i se preling pe sub cămașă spre cot. Bariera refuza să se ridice, semn că se demagnetizase cartela. Trase mâna înăuntru și ridică geamul. Dădu un semnal scurt de claxon, apoi câteva flash-uri cu farurile, sperând că vreunul va observa și va veni cu cartela lui să-i deschidă. În cele din urmă coborî portarul din încăperea lui, probabil călduroasă, și-i deschise. Colegii nu se sinchisiseră. Înclină din cap a recunoștință spre portar și intră în parcare. Își așeză mașina pe locul rezervat și opri farurile, apoi ștergătoarele, apoi motorul. Parbrizul se acoperi cu o pânză de apă prin care curtea, clădirea și colegii se vedeau blurat. Stătu o clipă în cumpănă. Luă pachetul de țigări și-l băgă în buzunarul jachetei, apoi îndesă în el și pachetul cu șervețele.

Scoase cheile din contact și muzica se opri.

Urcă cele două etaje în fugă, parcă pentru a o lua înaintea picăturilor de apă care încă îi șiroiau pe creștet și pe ceafă. În fața ușii biroului se opri o clipă, scoase pachetul cu șervețele și se șterse cu unul pe cap, apoi îl mototoli ținându-l în pumn. Nasturele se rostogolise din buzunar când scosese pachetul și se oprise lângă perete, la colțul ușii. Se aplecă să-l ridice, dar ușa se deschise brusc și îl lovi în șold, nu cât să-l dezechilibreze. Se ridică și făcu un pas înapoi. Femeia deschise ușa larg și ieși, în vreme ce el se dădu într-o parte, făcându-i loc. Ținea în mână un teanc de hârtii și-i zâmbi.

— Adună-te, odată! Nu mai tot sta pe acolo! Neața! Vezi că trebuie să termini statisticile alea!

O privi o clipă zâmbind și el, din inerție. Privirea i se oprise pe tunica ei, încheiată deasupra sânilor mari, peste o cămașă galbenă ca floarea soarelui. Marginile tunicii negre erau brodate cu un brâu de flori mici, colorate. Stătea în fața lui cu hârtiile în mână, așteptând parcă ceva, replica lui. Scoase instinctiv mâna din buzunarul pantalonului și întinse degetele spre pieptul ei, atingându-i cu arătătorul al doilea nasture al tunicii, încheiat în dreptul sfârcurilor. Îl luă între arătător și degetul mare și îl învârti între ele o fracțiune de secundă.

52

— Tu… Femeia se dădu un pas înapoi, iar mâna lui căzu pe lângă corp.

— Ești dus? Ce-ai?

— De unde ai cumpărat haina asta?

Femeia făcu o mișcare din șold, vrând să se întoarcă și să se îndepărteze. Jumătate din tors îi rămăsese încă învârtit și se opri așa, parcă era o spirală, cu chipul și trunchiul spre el, în vreme ce picioarele porniseră parcă în cealaltă direcție. Râse.

— Apucă-te odată de statisticele alea. Iar o să rămâi în urmă și te citește în ședință. E de la Mathilde. Șovăi o clipă în fața ușii, cu mâna pe clanță, urmărind-o cu privirea, cu capul întors înspre dreapta. Apoi o luă hotărât pe coridor în urma ei, cu pași mari, aproape alergând. O depăși chiar înainte de a da colțul coridorului, spre stânga, înspre secretariat. Intră pe ușă sigur și se opri în fața Angelei. Secretara îl privi zâmbind, întrebătoare, în vreme ce el făcu un gest cu capul spre biroul cu ușă capitonată, de alături.

— E singur, poți încerca, șopti Angela.

Bătu cu degetul încovoiat în spațiul îngust de lângă clanță, singurul neacoperit cu tapițeria de piele și când îi auzi vocea rostind un da alungit, cum îi era obiceiul, intră înainte de încheierea silabei și închise ușa în urma lui. De dincolo de biroul de sticlă, Corman, șeful, ridică privirea spre el, pe deasupra ochelarilor, fără să-și ridice și capul, care rămase aplecat deasupra hârtiei pe care o ținea în mâini, probabil ceva adresă din mapa de ieri, pe care urma să o repartizeze spre lucru vreunuia dintre colegi. Marcu înălță ochii și privi pe deasupra lui Corman, care își îndreptase acum trunchiul și se proiecta pe fundalul ferestrei enorme din spate. Șiroaiele de apă curgeau pe geamul ferestrei și păreau că i se preling pe contur, Marcu văzu cum un firișor îi trece printre șuvițele albe de păr și i se scurge apoi pe frunte, exact pe cuta din mijloc, puțin oblică, adâncă și șerpuită și cum apoi cade ca o cascadă miniaturală de pe vârful nasului pe pumnul așezat deasupra hârtiei de pe birou, între nodurile degetelor mijlociu și arătător. Vru să zvâcnească scurt spre el, să-i smulgă hârtia, probabil importantă, de pe birou, dar nu mai apucă, firișorul de apă devenise șuvoi și se făcuse baltă sub pumn, acoperise hârtia și începuse să curgă pe jos. Iar acum, tot creștetul îi șiroia, apa îi curgea din păr, de pe vârful nasului și de pe lobii urechilor, din barbă, Corman devenise o statuie sub ploaie, iar sub el bal53

ta începuse să capete proporții. Îl privea întrebător, fără să schițeze vreun gest, iar Marcu se fâstâci, nu mai știa ce să spună, ridică brațul drept și deschise palma, ca pentru a-i arăta ceva, iar Corman se ridică în picioare. Privi spre palma lui, însă Marcu își închise repede pumnul și-și retrase mâna, convins că oricum șeful nu putea distinge nimic prin pânza de apă carei șiroia pe față și pe ochi, iar Corman întrebă nedumerit: — Marcu...?

Se fâstâci iar, neștiind ce să spună și făcu doi pași cu spatele, înspre ușă, vrând să se ferească de balta care începuse să se întindă spre el, se întoarse brusc și deschise ușa, aruncând un mă scuzați din mers, care se încheie odată cu ușa închisă în spatele lui. O clipă rămase pe prag, trase adânc aer în piept, privind spre Angela, apoi o luă aproape la goană, ieșind pe coridor.

Nu se opri decât în dreptul ușii de la intrarea pe etaj. Mai avea de făcut câțiva pași până la ușa biroului său, dar ezită, după câteva secunde se decise, deschise ușa de intrare pe coridor și se lovi aproape de grupul de colegi care urcau de la țigară.

Mormăi un salut grăbit și se strecură printre ei, privind în jos, neobservând zâmbetele lor ironice și felul în care se dăduseră deoparte, spre perete, ca și cum ar fi zis ho, Marcule, că ne dărâmi, unde alergi așa. Coborî cele două etaje făcând salturi mari, tot câte trei-patru trepte, cu mâna dreaptă în buzunarul pantalonului, cu pumnul strâns. Alergă și prin curte, prin ploaia insistentă, călcând prin băltoace, până la mașină. Se urcă la volan fără să se mai șteargă de apa care îi șiroia pe creștet și demară încet, parcă în contrast față de graba cu care alergase pe coridor, cu care coborâse scările și traversase curtea prin ploaie, până la parcare. Bariera se ridică fără împotrivire, la plecare e mai simplu, își spuse, n-ai nevoie de cartelă, așa e totdeauna, mai simplu la plecare. Îi plăcea cum se desface perdeaua de apă în fața ștergătoarelor, parcă se aleg apele de uscat își spuse, iar drumul e ușor acum la întoarcere, nu mai e îmbulzeala de mașini de pe celălalt sens.

Ajunse în parcarea blocului, unde aproape că nu mai erau alte mașini, toți erau la serviciu, uciși de rutina lor zilnică. Pe Corman cu siguranță îl înghițise deja băltoaca și întregul etaj era acum inundat, Mira plutea pe apă, alunecând pe coridoare, cu tunica ei înflorată de la Mathilde, ca o păpușă. Se înfioră văzând-o așa, singură, plutind pe coridoarele întunecate, cu fața în jos, printre serta-

echinox

re, tablouri și fișete, dosare de plastic și dosare plic, ar fi vrut să-i ia măcar de pe față foaia care i se lipise, dar nu putea, trebuia neapărat să fie aici, își spuse. Abia acum luă un șervețel din pachetul de lângă ștergător și se șterse cu el, încet, dinspre ceafă spre creștet, până pe frunte, apoi îl aruncă în portieră și-și aprinse o țigară.

Din boxe se prelingea același Andrieș, neverosimil ca ritm, zice mama: cânți la pian, parc-ai da c-un bolovan, văd că nu ții la mine deloc, dar eu țin la tine, mamă, șopti blând, luând telefonul de alături și glisând pe ecran degetul. Uite că țin la tine, chiar dacă ești pe naiba știe unde dusă, cu celălalt, totuși mai bine să nu o caut, să nu o văd, își spuse, închizând din nou telefonul și așezându-l lângă schimbător. Trase un ultim fum din țigară, pe care îl expiră apoi cu capul dat pe spate, înspre plafonul habitaclului care se umpluse de fum ca de o ceață groasă, apoi deschise fereastra de un deget și azvârli țigara afară, în ploaie. Închise fereastra, scoase cheile din contact gâtuindu-l pe Andrieș, mama are dreptate mere..., se aplecă înspre stânga și vârî mâna dreaptă în buzunarul pantalonului, parcă verifica ceva, apoi ieși grăbit, trânti portiera mașinii, o închise din telecomandă și alergă spre scara blocului prin ploaie, întrebându-se din nou de ce nu își cumpărase o umbrelă.

Se înghesuise sub umbrela ei și trăgeau amândoi din țigară, ținânduși umerii adunați, căci era încă destul de rece în primăvara ploioasă.

Alături, alți doi colegi, adunați sub altă umbrelă, toți cu cafele în pahare de plastic, luate de la automat.

— De ce să fi venit și ea, mă?

Femeia are rosturile ei, se săturase probabil de el... cam toți am observat, dar aici, printre noi, cu agitațiile serviciului, nu ne-am dat seama... și nici nu vorbea mai cu nimeni.

— Cu Mira vorbea, nu-i așa, Jorj? zise bărbatul, întorcându-se spre colegul aflat la doi pași distanță, sub cealaltă umbrelă.

— Mai vorbea, naiba știe, părea că se dă la ea, dar nu prea înțelegeai exact ce vrea. Mira îl găsea oarecum simpatic în aiureala lui. Ea ce-l mai și îmboldea să-și facă treaba, în ultima vreme era lunatic de tot, părea cu gândul dus întruna, habar n-am unde.

Traseră toți câte un fum în tăcere, ascultând doar picăturile de ploaie cum cădeau pe umbrele și se scurgeau în șiroaie apoi, pe dalele de ciment.

— Oricum, e ciudat, cică nici nu se știe exact cauza morții. Le-ați auzit 1 / 2018

pe babele alea..., zise femeia, adresându-se cumva întregului grup.

— Auzi, tu poți crede niște stafidite, care n-au altă treabă decât bârfa? Până și faptul că veniseră la înmormântare... adică nicio rudă, doar noi, câțiva colegi, și ele, babe de bloc, nu-ți dă de gândit? o întrebă bărbatul.

— Veniseră pentru mă-sa, mă, că erau vecini de-o viață. Dar oricum, nu asta-i chestiunea. Ci toată istoria pe care o boscorodeau între ele.

— Aiureli, Maria! aruncă cealaltă colegă de sub umbrela lui Jorj, odată cu țigara. Că l-ar fi găsit în cadă, gol, dar cada fără apă, iar el ud, că nici dop nu era pus și trecuseră vreo două zile deja de când nu-l văzuse nimeni. Că stătea acolo, ca un embrion în burta mă-sii, adunat, un foetus, cu genunchii la gură și brațele între picioare. Că nu de-acolo venea mirosul de mort, că în baie mirosea a curat și a proaspăt. Păi ce tâmpenii îs astea, Maria?

— Habar n-am ce să zic, răspunse Maria, trăgând cu sete din țigară.

Poate vorbeau de-a proasta, e drept... cum adică mirosul venea din camera de lângă baie, în care, când intrase poliția, nu era nimic? Adică niciun cadavru, vreau să zic... Baba cică se ținuse de polițai și văzuse tot, pe jos, în mijloc, era o rochie înflorată, întinsă pe dușumea și în susul ei, acolo unde ar fi capul, o poză veche, alb-negru, cu bună-sa și bunică-so, costumat în uniformă militară, cum venise el de pe front, din primul război. Și bună-sa îmbrăcată așa, ca de la țară, cum era ea pe vremuri, cu ie cu floricele și cu fustă de-aia cu-n fel de șorț în față, îi zicea baba catrință vârstată.

— S-o fi tras de fapt mirosul prin canalizare din budă în cameră, pe la calorifere, rânji Jorj. Că doar n-o fi mirosit poza a cadavru, ce naiba! Și vezi că la catrința aia îi zice vrâstată, Maria, vrâstată, nu vârstată. Adică cu dungi!

— Bine, Jorj, nu asta-i important, ce facem acuma, lecții de folclor?

Ideea e că și în jurul rochiei era plin de nimicuri vechi de-ale bunică-sii, flacoane goale, îngălbenite de timp, de parfumuri, una cică era chiar cu pompiță, cum nu mai găsești decât prin magazine de antichități, degetare îndoite, ace cu gămălii mari și colorate, pudriere, în fine, o sumedenie de prostioare de-astea de pe când devenise doamnă la oraș, după căsătorie. Și cică peste tot prin cameră, împrăștiați, nasturi și suluri mici de ațe colorate, nasturi de toate felurile, de-ăia vechi, de os, de plastic, îmbrăcați în piele sau în stofă, PROZĂ

rotunzi, pătrați, ce mai, fel și fel.

— Baba zicea că și el ținea strâns, în pumnul drept, un nasture, adăugă colega de sub umbrela lui Jorj. Că abia îi descleștaseră pumnul și i se imprimase forma lui în palmă, ca un stigmat. Dar mie-mi sună a gogonele, nu prea cred că le-ar fi lăsat polițiștii să se zgâiască ele așa, la tot...

Cei care mai aveau țigări aprinse traseră câte un ultim fum și le aruncară, pe rând, în scrumieră, unde se stinseră sfârâind, în apa de ploaie.

— Hai, la treabă, dădu imboldul verbal Jorj, deși începuseră deja să se miște spre scări cu toții. Mă gândesc, oricum, că putea veni la înmormântare și Corman, totuși.

— Păi mă, dacă n-a venit nici mă-sa!? replică Maria, care rămăsese în coada grupului, pășind ultima peste pragul porții grele de intrare în clădire, în vreme ce în minte îi răsuna mecanic, repetitiv, o melodie pe care nu știa unde o auzise și care nu se potrivea deloc cu gusturile ei: nu m-ascultă mâna deloc, eu vreau întralt loc, ea vrea într-alt loc...

echinox

54

Poem Daniel COMAN I În partea de jos a cartierului, s-a petrecut parte din copilăria mea.

Terenul de fotbal betonat era splendoare. Nu doar acum cu privire puțin tristă mă gândesc cum trebuia să scoatem mingea dintre trestiile care creșteau la nici un metru în spatele porții. Rural în plin urban ca o capsulă pe material artistocratic. Încă mi-e scârbă și teamă să mă atingă marginile uscate ale frunzelor pe antebraț, încă sunt sensibil la compresia pânzei de paianjen pe jumătate de față și încă tresare ceva în mine când văd pata cu lumină galbenă și punct ca din diamant la margine – soarele-n funigei.

Să nu fiu în poartă. Acolo nu e acțiune.

Pentru că n-am eu curajul să fandez și cu dreptul să barez cum fac ceilalți. Mă emoționează portarii care plonjează și îi invidiez pentru momentele estetice pe care le creează. Dar sunt și masochist, pentru că empatizez cu ei și, ca un tată protector, n-aș vrea, în timp ce plutesc, să-și lovească de bară capul. Îi privesc sentimental și poate faptul că mă uit la ei așa ajută, le trimite energie pozitivă. Cum calci pe-un dop, undeva se deschide o lume și nici nu ai habar de asta.

II Dinspre zenit, soarele ajuns acolo are grijă de calciul tuturor. Transpirația se scurge cât să știi că, da, totul funcționează ok. Pot trage de corp, el mă va răsplăti. Praful se ridică cu încetinitorul prin fascicul.

Ca o minge antistres – jocul meu, pe care o strâng și-mi scapă din mână, lovindu-se de scândurile mesei. Tunet peste noi, pe care prietenul meu surdo-mut nu-l poate auzi. Își continuă sprintul pe trasa imaginară și-mi zic ce-o fi gândind când vede că portarul e tot mai slab pe picioare și dă semne c-ar vrea să plece. Ține minte scorul, continuăm după ce se va fi înseninat. Și poate chiar în altă parte, aici râul se va umfla și pojghița va acoperi terenul. Peste ea miriade de bile din apă de ploaie se vor lovi și-o vor undui. Ce oglindește ea e, acum, deformat și nu permite intrarea.

55

echinox

1 / 2018

PostRIDURI Mihail VAKULOVSKI ÎN CAMERA COPIILOR DIN CASA PĂRINTEASCĂ în camera copiilor din casa pări ntească tradu c din rusă în română proz a pentru copii a lui Daniil Harms şi dor m în dormitorul părinţilor perete în perete cu cam e r a c o p i i l o r

au crescut şi au plecat că i-a apărut a doua ediţie a cărţii cu foametea din ’46-’47 că a fost la piesa lui de la Teatrul Naţional şi că i-a plăcut foarte foarte tare dar dragul meu dacă scriai cartea asta în comunism Siberia ar fi scris la „domiciliul” tău dacă nu mai rău

dacă arunc o pr ivire pe fereastră văd grădi na noastră via căr area spre l ac drumul cîteva case printre crengile m ă rulu i şi mult mult mult cer acelaşi cer di n copilărie cu nori foar t e aproape de pămînt exact unde răsare soarele care m ă trezeşte în fiecare dimineaţă uitîndu-se insistent şi roşu fix la tine copiii au crescut şi-au plecat pe cărarea asta şi pe drumul ăsta în lume zice mama în timp ce udă florile din ogradă iar tata se ascunde printre nori şi se uită ce mai face şi ce mai zice mama un joc mai tare decît orice drog pentru că mama nu tace deloc şi nu stă deloc pe loc chiar dacă doar te uiţi după ea ameţeşti şi eşti cu capu-n nori chiar dacă doar o asculţi eşti în aceeaşi bancă cu cel din cer pentru că mama îi tot povesteşte lui tata ce mai e pe-acasă în sat în ţară şi-n lume ce-au mai făcut şi ce-au dres copiii ăia care bată-i norocul să-i bată POEZIE

echinox

iată cu cine seamănă copiii noştri Alexei aşa că nu te mai mira de ei

SEMNE dacă vezi o mireasă îţi va merge bine toată ziua te duci la fereastră şi vezi o mireasă care plînge îţi va merge bine toată ziua nu-i va merge bine toată viaţa

CELĂLALT la mare în loc de pescăruşi porumbei şi ciori „crezi că chiar trăiesc 300 de ani?” o întreb „da” zice „şi nu se plictisesc?” zic zîmbeşte „oare ciorile se sinucid?” zic „cocorii se sinucid. dacă le moare perechea celălalt zboară cît de sus poate se cuprinde cu aripile şi se zdrobeşte de pămînt” „da” zice *** mama are în roşii flori de toate culorile unele-i plac iar altele nu („nu ştiu cum au apărut printre celelalte”) 56

flori de toamnă în legumele de vară „cînd eram tînără nu-mi plăceau” cînd era tînără mama nu avea flori în casă flori în castraveţi flori în roşii flori peste tot

*** librarul de la Humanitas se uită spre librăria Cărtureşti de peste drum şi-l invidiază pe librarul de acolo care-o avea şi salariu mai decent şi în general librarul de la Cărtureşti îl urmăreşte atent pe librarul de la Humanitas de vizavi invidios pe atmosfera & condiţiile de acolo şi de salariul sigur mai mare şi în general

*** Mama: „Ce se întîmplă cu lumea asta, Mihai?” „Mamă, orice s-ar întîmpla, la noi în sat e la fel, stai liniştită :)”

RUTENIA KIEVEANĂ?

***

cînd am fost ultima oară la Kiev am fotografiat o cuşcă de cîine pe-un lac din oraş am pus poza pe net şi toată lumea mă întreba dacă-i photoshop

deșteptătorul sună la 5 fără 10 îl oprești și-l pui lîngă tine în pat mai dorm 5 hai 10 minute îți zici numai să nu adorm te gîndești îți amintești cum te trezea tata și te gîndeai c-o să treacă și asta scapi de școală și pleci la armată sau facultate la facultate te gîndeai că va trece și asta apoi îți vei găsi un loc bun de muncă și… îți miști încet laba piciorului mîinile ochii numai să nu adorm

nu frate e o cuşcă de cîine pe un lac acum vedem la TV cum campionul mondial la box profesionist categoria grea ia un jet criminal de gaz lacrimogen în faţă ce-i asta frate e videoshop? nu frate e război civil în ţara vecină

TRĂIESC ÎNTR-UN LOC BUN PENTRU A MURI în faţa blocului doi bătrîni aşezaţi pe banca adusă de socru-meu cînd încă nu-mi era socru doi oameni foarte bătrîni care tac şi se uită în gol şi tac cu palmele pe şolduri tac şi se uită aiurea doi pensionari bucureşteni care pur şi simplu au venit să moară sub Tîmpa

57

echinox

1 / 2018

Ce m-a băgat în întuneric Victor ȚVETOV bunica murise de ciroză şi mulţi din sat și cîţiva medici repede au ajuns la concluzia că alcoolul şi-a făcut efectul, că nu trebuia să bage atît de mult în ea fără să ştie că pastilele şi injecţiile pot fi mai dăunătoare credea în ele credea că o vor salva pînă în ultima clipă, peste 10 ani s-a dus şi fiul cel mare fratele tatălui. acum toţi se gîndesc cît au moştenit din ficatul bunicii cine va fi următorul se uită toți în fiecare dimineață în oglindă înainte să meargă la muncă şi îşi zic că nu seamănă cu ea nu au nimic în comun dar nu e așa și o știu

credinţa oarbă în medicamente panica că nu o mai duce mult banii puşi deoparte pentru înmormîntare mă gîndesc la ea profund afectat bătrînă cu un soţ paralizat în '86, cum am găsit-o căţărată într-un cireş ea cea care îmi rumega mîncarea şi îmi zicea cu drag „ce ai făcut botosule” am aruncat o mînă de pămînt şi sunetul acela de lemn m-a băgat în întuneric am plîns două zile, cam asta am putut să fac încă un an după asta la televizor a rulat serialul ei preferat și eu atins de o tristețe teribilă încă un an am tot privit serialul de-ar ști că antonio a murit şi el și roza închisă în casă îi plînge de milă.

Vise în Portland Yigru ZELTIL de aici se văd în depărtări munții mai albi ca oamenii ziși albi ce au întemeiat acest loc, mai curat, mai uscat cu ura sub preș.

față, cu o fantă cât să ne putem iubi, omule, fi-ți-ar grația de parazit cine dă să intre în cafenele se lovește de sticlă, prețurile sunt afișate fără milă pentru cei ce respiră în plus față de cât este rentabil.

mi-ai spus, „ura noastră de ce-i diferit ne-a făcut în timp să ne transformăm în ceea ce urâm”. dar istoria reintră pe fereastră.

mi-ai spus, „soluții dacă sunt, se vor găsi. capitalismul le va manageria pe toate”. „dada, cum ar fi să plătesc cafeaua cu o poezie și când nu e ziua poeziei...”

cine dă să intre în cafenele se va lovi de etichete: este aceasta a safe space sau nu este și atunci „pleacă în altă parte sau de unde ai plecat”. dar vin de nicăieri, de la marginea imperiilor, am venit aici tocmai ca să fug de toți câinii care te latră că leai încălcat teritoriul din capul lor, îmi ridic ochii din cartea unei poete care a recartografiat harta lumii mutând reperul la Vancouver, de ce, uite așa, pentru că este orașul ei, pentru că se poate, cam așa cum au avut tupeul micii descoperitorii să-și facă pe „pământurile noi” orașe cu nume ca Noul Acasă, dar ăia erau prea proști să înțeleagă capcana, numele este o cutie de aluminiu, un plastic care nu ar trebui să dureze așa de mult și, uite, de aceea mi-am pus un nume care nu vine de nicăieri și se va veșteji cu vremea, o pungă biodegradabilă pusă pe POEZIE

echinox

de aici se văd în depărtări munții mai puri decât orice puritate la care ar visa cei ce caută să-și omoare o parte din ei, din ceilalți. la geamie s-a făcut gălăgie

58

Ráncnyomok (Részlet) Mihail VAKULOVSKI

JELEK

***

ha mennyasszonyt látsz szerencséd lesz egész nap

Anyám: „Mihai, mi van ezzel a világgal?” „Anya, akármi is lenne, nálunk a faluban minden ugyanúgy marad, nyugi :)”

kinézel az ablakon és meglátsz egy mennyasszonyt aki sír

***

szerencséd lehet egész nap ő szerencsétlen lesz egész életében

5 előtt 10 perccel szól az ébresztő leállítod és magad mellé fekteted 5 vagy 10 percet csak szundizol még mondod magadban csak el ne aludjak gondolod

A MÁSIK

„szerinted tényleg elélnek 300 évig?” kérdem „igen” mondja ő „és nem unják meg?”

mondom mosolyog „vajon a varjak is lehetnek öngyilkosok?”

mondom „a daruk is megölik magukat. ha elpusztul a párjuk a másik olyan magasra repül amennyire csak tud majd szárnyaiba temetkezik és a földbe csapódik” „igen” mondja ***

59

majd arra gondolsz hogyan ébresztett apád amikor arra gondoltál hogy majd megszabadulsz az iskolától és kész bevonulsz a seregbe vagy egyetemre az egyetemre gondoltál akkor meg arra hogy egyszer el fog múlni ez is aztán majd találsz egy jó kis munkahelyet és...

a tengerparton sirályok helyett galambok és varjak

anyám tarka virágokat termeszt a paradicsomosban van ami tetszik neki van ami nem („nem tudom, honnan bukkantak fel”) őszi virágok nyári zöldségek közt „fiatalkoromban nem is tetszettek” anyám amikor fiatal volt nem tartott virágot a házban sem az uborkásban sem a paradicsomosban sem sehol

megmozdítod a lábfejed a kézfejed a saját fejed csak el ne aludjak

***

az eladó a Humanitasból a Cărturești könyvesboltot nézi az út másik oldalán. borzasztóan irigy az ottani eladóra mert biztos több pénzt kap a kezébe és úgy amúgy is

eközben az eladó a Cărtureștiből figyelmesen lesi a szemközti Humanitas eladóját irigyli az ottani körülményeket

és a légkört és a bizonyosan kedvezőbb fizetést

és úgy amúgy is

echinox

1 / 2018

AHOL MOST ÉLEK AKÁR MEGHALNI IS LEHET két vénember ül a blokk előtti padon amit apósom hozott amikor még nem az apósom volt

ÉS A KIJEVI RUTÉNIA? amikor a legutóbb Kijevben jártam lefotóztam egy kutyaketrecet, ahogy az egyik tavon úszott és feltettem a netre azóta is azzal nyaggatnak hogy biztos photoshop

két vénember – mindkettő nagyon öreg hallgatnak a semmibe bambulnak és

hallgatnak hátratett kezekkel

hallgatnak és csak úgy néznek valahová

nem haver az egy ketrec egy tó felszínén

most az ökölvívó világbajnokot nézzük a tévében a nehézsúly-csoport győztesét amint épp telibe találják egy könnygázsugárral pont az arcát éri

két vénember – bukaresti nyugdíjasok akik egyszerűen eljöttek Brassóba a Cenk alá meghalni

akkor ez mi haver videoshop? nem tesó az polgárháború odaát a szomszédban

a város, amelyben ébredek Ana DONȚU

szétfolyik az ujjaim közt elfedi a földet, mint a túl fehér hó amire még rá se nézhetek érzem a lábaimmal hideg és nedves váltig változó villanás mindig elszökik előlem álmodban nyisd ki a szemed és nézz a kezeidre nem óvhatod őket örökké minden megváltozott körülötted már fel sem ismered magad a külsőd most belsőd fonákul látszol kilóg a szíved a májad és minden belső szerved nyisd ki a szemed és nézz magadra nem óvhatod magad örökké túl sokat nőtt a hajad amíg aludtál egybefonták mások hajával egyetlenegy közös copfba az ujjaink felderítettek már mindent lassan nálunk is többet tudnak ha eltévedünk és egyszer biztos el fogunk csak lehunyjuk a szemünket akárhol is járnánk és majd ugyanazon a kopár mezőn nyitjuk ki őket

PROZĂ

echinox

60

Versek Alexandru VAKULOVSKI FÉSZEK egy fa vaskos ölelésében az udvari panorámán túl egy fészek piros egész jól néz ki csak az alja leesett vagy elromlott

AZOK AZ ÉDES KUTYUSOK Iaşi-ban a kóborkutyák hatalmasak de olyan édesek amikor hazafelé megyek a múzeum mellett játszanak a diákház lépcsőin az aszfaltot figyelik a cigicsikkeket majd a taxisokat ahogy a butikban szünetre gyűlnek össze a kutyusok nem is törődnek velem futólag pillantanak rám csóválják farkukat

kávé és hó Dan COMAN Azonnal észrevehettem volna ahogy beléptem a lakásba és mosolyogni láttalak a konyha közepén.

De a hitetlenség és határozatlanság akkor sem hagyott magamra, így hát szemet hunytam a dolgok állása fölött.

Csak egy éjszakára volt szükség – ott lebegett, nem messze tőled kezdetben nem láthattam – csak éreztem az illatát, ahogy közelebb merészkedett, majd ismét eltávolodott meglovagolva a légáramlatokat.

A jobb feleden lebegett, a válladhoz közel.

Békés volt és nyugodt – úgy láttam őt akkor először, és úgy emlékszem rá most is.

Mivel a hitetlenség és határozatlanság nem tűnt el cigarettára gyújtva csendben maradtam.

Igen. A világ a végéhez ért, és nyugodtan dohányozhattunk.

Még nem tettem túl magam a virágos szoknyán, amikor ismét megláttam.

61

echinox

1 / 2018

Rövid időre bukkant fel előtted inogva, nyugtalanul – elég volt csak felemelned a hangod és ő rögtön visszahőkölt.

Benedvesítve a levegőt hamar felszáradó nyomokat hagyott maga után, az ebédlő langyos légkörében.

Csak miután lepihentünk, miután kinyújtóztunk a hálószobában és a paplannal betakaróztunk...

Csak azután jött elő. A térdedre ült, mint egy macska.

Sosem láttam még senkit, akinek saját hava lett volna.

Elragadtatott voltam, de nem tudtam, hogy viselkedhetnék a közelében. (beszélnem kellett volna hozzá? vagy jobb lett volna, ha nem is veszek tudomást létezéséről?)

Valahányszor felé fordultam nyomokra bukkantam a felületén.

Hideg alkotta nyomokra.

Amikor elnyúlt a lábadnál, megpróbáltam hozzáérni de a hó riadtan húzódott össze és elbújt az ágy mögött. Később megint előjött, de csak a kezedben érezte biztonságban magát – mindig a melledre fészkelt amíg cigarettáztam.

Az idő elszaladt, az éjszaka véget ért, és anélkül, hogy bárki figyelte volna, a napfény megpihent a lakás ablakán.

Felálltam, mert mennem kellett (szükség van a távozásra, csak tudod). A hónod alá vetted a havat és azelőtt, hogy eltűntem volna onnan, a szoba másik végében a fejed fölé emelted őt, és könnyedén lobogtatva búcsút intettél vele.

Kovács Péter fordítása

PROZĂ

echinox

62

63

Pecican, Ion Pecie, Gheorghe Perian, Cosmin Perţa, Lucian Perţa, Mircea Petean, Călin Petrar, Marta Petreu, Gabriel Petric, Al. Pintescu, Petru Poantă, Horea Poenar, Virgil Podoabă, Antonela Pogăceanu, Augustin Pop, Cristina Pop, Ion Pop, Ion Aurel Pop, Ioan Pop-Curşeu, Ştefana Pop-Curşeu, Adrian Popescu, Ioan Peianov-Radin, Olimpia Radu, Ilie Radu-Nandra, Dan Raţiu, Iuliu Raţiu, Constantin M. Răduleţ, Nora Rebreanu Sava, Rostás Zoltán, Marcel Constantin Runcanu, Tiberiu Rus, Sántha Attila, Vasile Sav, Nicoleta Sălcudeanu, Constantin Săplăcan, Cristina Sărăcuţ, Klaus Schneider, Maria Schullerus, Anton Seitz, Felicia Sicoe, Roxana Sicoe, Andrei Simuţ, Ioan Simuţ, Adrian Sârbu, Arthur Sofalvi Larion, Octavian Soviany, Werner Söllner, Adriana Stan, Adrian Suciu, Daniel Suciu, Szőcs Géza, Ingeborg Szölösi, Dan Şăulean, Aurel Şorobetea, Radu Toderici, Traian Ştef, Olga Ştefan, Lucian Ştefănescu, Cristina Tataru, Thamó Csaba, Ştefania Timofte, Liliana Truţa, Adrian Tudurachi, Claudiu Turcuş, George Târa, Radu G. Teposu, Aura Ţeudan, Mircea Ţicudean, UngváriZrínyi Imre, Ion Urcan, Eugen Uricaru, Luminiţa Urs, Carmen Varfalvi-Berinde, Ion Vartic, Alex Văsieş, Váradi Nagy Pál, Paul Vasilescu, Luiza Vasiliu, Cornel Vîlcu, Diana Veza, Alexandru Vlad, Dumitru Vlad, Marius Voinea, Andrei Zanca, Liviu Zăpîrţan, Laura Zăvăleanu.

ILUSTRAȚIILE NUMĂRULUI

ANDRADA HAȘ

1/2018

echinox

Gheorghe Achim, Georg Aescht, Radu Afrim, Sabina Andron, Asztalos Ildikó, Eugen Axinte, Izabella Badiu, Mircea Baciu, Orlando Balaş, Silvia Balea, Balló Áron, Balogh F. András, Cornel Ban, Alexander Baumgarten, Ioana Baciu, Nicolae Băciuţ, Eugen Băican, Ştefan Baghiu, Mihai Bărbulescu, Beke Mihály András, Nicoleta Bechiş, Mircea Bentea, Mircea Berceanu, Mariana Bojan, Boér Géza, Ancuţa Bodnărescu, Iulian Boldea, Ştefan Borbély, Andaluna Borcilă, Cosmin Borza, Ioana Bot, Corin Braga, Lavinia Branişte, François Bréda, Bretter Zoltán, Helmut Britz, Ion Bucşa, Ion Buduca, Carmen Bujdei, Ruxandra Bularca, Oana Capustinschi, Radu Câmpeanu, Sanda Cârstina, Adriana Cean, Ioan Cercel, Ruxandra Cesereanu, Dumitru Chioaru, Alexandru Cistelecan, Ioana Cistelecan, Aurel Codoban, Marius Conkan, Mircea Constantin, Sanda Cordoş, Octavian Cosman, Florin Creangă, Casandra Cristea, Ion Cristofor, Ion Cristoiu, Csoma Enikő, Dan Damaschin, Ştefan Damian, I. Maxim Danciu, Ştefan Dărăbuş, Valentin Derevlean, Radu Diaconescu, Nicolae Diaconu, Victor Dietrich, Mirela Dimitriu, Roxana Din, Andrei Doboş, Gabriel Dombri, Ilinca Domşa, Mihai Dragolea, Melania Duma, Egyed Péter, Cristina Felea, Raluca Filip, Dinu Flămând, Pop Flore, Dayana Frăţilă, Daniela Fulga, Gaál György, Maria Elena Ganciu, Ovidiu Ghitta, Mircea Ghiţulescu, Vasile Gogea, Alex Goldiş, Andrei Goţia, Adrian Grănescu, Ioan Groşan, Anca Haţiegan, Constantin Hârlav, Brigitt Hellmann, Heltai Péter, Ioan Hirghiduş, Puiu Hiticaş, Hodor Adél, Anton Horvath, Horváth István, Emil Hurezeanu, Laura Husti, Letiţia Ilea, Vincenţiu Iluţiu, Anda Ionas, Al. Th. Ionescu, Marius Iosif, Tudor Iosifaru, Józsa T. István, Ruxandra Ivăncescu, Kereskényi Sándor, Keszthelyi András, Berndt Kolf, Komáromi Béla, Kovács István, Éva László-Herbert, László Szabolcs, Marius Lazăr, Virgil Leon, Lőrincz Csaba, Magyari Tivadar, Liviu Maliţa, Laurenţiu Malomfălean, Ştefan Manasia, Călin Manilici, Ion Marcos, Andrei Marga, Gabriel Marian, Diana Mărculescu, Ştefan Melancu, Virgil Mihaiu, Anca Mihalache, Ciprian Mihali, Ioan Milea, Cristina Miloş, Dan Mincan, Silvia Mitricioaei, Ion Mircea, Ovidiu Mircean, Sorin Mitu, Ioan Moldovan, Florin Morar, Robert Moscaliuc, Peter Motzan, Cristina Müller, Marianna Müller, Carmen Munteanu, Ion Mureşan, Ovidiu Mureşan, Viorel Mureşan, Vasile Muscă, Mircea Muthu, Valentin Naumescu, Gabriel Nasui, Mihail Neamţu, Daniel Necsa, Néda Zoltán, Carmen Negulei, Alin Nemecz, Németi Rudolf, Anca Noje, Letiţia Olaru, Nicolae Oprea, Aurel Pantea, Adrian Papahagi, Marian Papahagi, Laura Pavel, Ovidiu

echinox

65

echinox