Echinox 2/2018: Aniversare Echinox 50

echinox

DIRECTOR

Rareş Moldovan

2/2018

ECHINOX 50

4-15

Bogdan Odăgescu, Mirela Dimitriu, Răzvan Cîmpean, Alex Cormoș, Alexandra Găujan, Lavinia Rogojan, Simina Răchiiţeanu, Dumitru Vlad, Mircea Golban, AnaMaria Deliu, Olga Ștefan, Diana Mărculescu, Olivia Putyer, Jessica Brenda, Maria Fărîmă

FOCUS SCANDINAVIA LET THERE BE A NORWEGIAN STUDY PROGRAMME!

16

Interviu cu Sanda TomescuBaciu

THINKING NORTHWARD

17 Ioana-Gabriela Nan

TRANSYLVANIAN NOTES

19 Fartein Th. Øverland

20-24

EPOPEEA TRADUCERILOR: KNAUSGÅRD

Interviuri cu Ioana Mureșan, Simina Răchiţeanu, Roxana Dreve și Ivona Berceanu

‘NEW VOICES’ AND THE ART OF TRANSLATION

25 Interviu cu Lotta Elstad

RAMBUKU ŞI REVENIRILE DORINŢEI

26 Daria Ioan

MAGIC: BJÖRK ARCHIVES

27 Jessica Brenda

PLAY. REPLAY. IBSEN ON FILM

Interviu cu Lisbeth Pettersen

28 Wærp

SULT – DESPRE TRANZIȚIE ÎN LITERATURA EUROPEANĂ

29 Anca-Raluca Socaci LOCUL CA PUNCT LITERAR DE PLECARE

31 Paul-Daniel Golban

VI ER GENERASJON SKAM!

32 Lavinia Alexandra Chira

MY FIRST TRANSLATION FROM ROMANIAN

34 Sindre Andersen

REDACTOR-ŞEF

LITERATURĂ PROZĂ

Ioana-Gabriela Nan

35

ATHENA FARROKHZAD: SCRISOARE CĂTRE EUROPA Traducere de Simina Răchiţeanu

36 41

PAGINI MAGHIARE / MAGYAR OLDALAK AZ ECHINOX-HIPOTÉZIS László Szabolcs

WALKTHROUGH EGY GENERÁCIÓHOZ Mărcuţiu-Rácz Dóra

A KISZOLGÁLTATOTTSÁG FŐZETE

Kovács Újszászy Péter

42 43 43

REDACTOR PAGINI MAGHIARE

Mărcuțiu-Rácz Dóra, Kovács Újszászy Péter Balázs Imre József, Sanda TomescuBaciu, Serestély Zalán

ILUSTRAȚII Gabriel Marian

ADRESA

VERSEK

47

PAGINI ENGLEZE/ ENGLISH PAGES ALEXANDRU VLAD: THE LITTLE CHAIR

Cristina Diamant

REDACTORI

Olivia Apopei, Mihnea Bâlici, Jessica Brenda, Mihai Broina, Iulia Clara Cîrdan, Maria Chiorean, Iulia Alexandra Ciogescu, Maria Fărîmă, Ionucu Pop, Roxana-Florina Pop, Cezar Popa, Răzvan Rocaș, Iulia-Teodora Roșca, Adrian Tătăran.

Răzvan Cîmpean

45

THE BANDIT STRIKES BACK IN BLACK 47

COORDONATOR DOSAR FOCUS SCANDINAVIA

TEHNOREDACTARE

Kovács Újszászy Péter fordítása

Translated by Rareș Cot

Anamaria Mihăilă

CONSILIERI

IONELIA CRISTEA: NÉHÁNY NAP ELTELTÉVEL

Mărcuţiu-Rácz Dóra

REDACTOR-ŞEF ADJUNCT

Paul-Daniel Golban

LOTTA ELSTAD: REFUZ SĂ GÂNDESC Traducere de Georgiana Bozîntan

Ana-Maria Deliu

48 49

Facultatea de Litere, Str. Horea, nr. 31, 400202, Cluj-Napoca

TIPARUL

Casa Cărții de Știință

ISSN 1018-0478 echinox@gmail.com www.revistaechinox.ro www.facebook.com/echinox www.issuu.com/echinox Proiectul Echinox 50 este realizat cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Cluj-Napoca și al Universității BabeșBolyai.

E C H I N OX 5 0

C

ând a împlinit Echinoxul 40 de ani, ciorba și urările au fost la unul din hotelurile clujene uitate un pic de timp (pe vremea aceea), genul de loc (afacere?) carea trecut prin anii ’90 și 2000 ca gâsca prin apă, înduioșător de anacronic, iar asta înainte ca genul ăsta de spații să fie recuperate hipsterește. În 2008/9 nu puteai asculta manele ironic, cam asta e ideea, all in sau deloc, nu-ți dădea nimeni tote bag cu goodies dacă mergeai la piață. În fine, restaurantul la parter, sala pregătită aproape ca de nuntă, redacția ajunsă un pic dinainte parcă, ne-am așezat la prima masă de către holul cu recepția. Nu mai știu exact dacă ne-am dat seama dinainte cât de bine ne-am amplasat, ideea e că sala asta a restaurantului era despărțită de spațiul comun al parterului printrun set de panouri glisante, care acum erau trase toate la perete, iar panourile astea rulau pe șină, iar șina asta era un fel de prag mic, lung și enervant, alb pe alb, de care se împiedica toată lumea. Intră poetul de la primăria X, țop în nas. Intră criticul asistent universitar, poc. Prozatorul

L

itere. Anul I, semestrul II. Teoria literaturii. Lecturi, notițe, consultații. O întrebare: “Vrei să scrii?” Nu scrisesem niciodată fără să fie o temă obligatorie. Nici nu știam cum se scrie, posibil ca încă să nu știu. Dar am învățat să citesc.

Am învățat să privesc. Am învățat să ascult. Mulțumesc, Horea. Pentru răbdare, pentru comentariile în roșu, pentru filme și muzică, pentru deschiderea către literatura contemporană, pentru nesfârșita disponibilitate și pentru că, între toate cursurile de care nu reușeam să mă leg, ai găsit timpul și energia să îmi arăți că se poate și altfel. Că se poate să fii viu și să te reinventezi mereu într-un loc, altfel, destul de static. Mulțumesc pentru că m-ați primit în redacție cu prietenie și fără să mă simt apăsată de tradiția Echinox, e dificil să îmbini responsabilitatea unei astfel de istorii cu libertatea frumoasă pe care o simțeam la întâlnirile din 131.

Litere. Masterat. Între timp, redacția s-a mutat în sălița ei de dimensiunile unui culoar mai mare.

Dacă venea toată lumea la ședințe, era dificil să ne găsim loc. Aici se fuma cu geamul deschis, se făceau coletele, se planificau tematici pentru numerele viitoare, se povesteau

Bogdan Odăgescu optzecist, jbang. Prozatorul optzecist doi, la fel. Luau trânte unul după altul invitații de onoare, pragul ăsta mic și enervant îi făcea pe toți și noi stăteam acolo deadpan și nu scoteam un cuvânt, ne uitam toți în aceeași direcție și molfăiam popcorn mental în timp ce panorama desanturilor echinoxiste se prăvălea într-un domino slow motion cu grația dansului pinguinului.

Cam așa cred că a fost generația pe care-am prins-o la Echinox, cel puțin la început sau cel puțin așa îmi aduc aminte. Pe-o parte dintre noi ne-a unit și o formă de repulsie față de scorțoșenie și fast, nu prea aveam mari anxiozități față de criptă și încercam, încă, să ne scuturăm de prețiozitățile turnate pe gât de profesoare de liceu din triste orășele postindustriale. Deși nu ne erau deloc străine, n-aveam multe de împărțit cu generațiile precedente (de redacție

sau literare). Și în general eram destul de fiecare pe filmul lui. De teribilism nu merită spuse multe, eram mici, proști și dezorientați, everything was beautiful and nothing hurt, everything was horrible and nothing mattered. Din asta au ieșit câteva numere de revistă, de la mediocre la decente, câteva ore de povești memorabile, niște beri, vreo două, trei somități (reale sau închipuite) iritate din naiba mai ține minte ce motive. Și neam format unii pe alții, am fi fost proști să nu. În rest, nevroze și depresii de Litere, purtate ca prețioase pene la fedoră. Știi ce zic.

Mirela Dimitriu tot felul de întâmplări off-stage. Se primeau deadline-uri (niciodată respectate). Se râdea mult, fotografiile de la ședințe îmi amintesc de euforia cu care se încărca 123. Începeau să vină colegi noi și simțeam că rămăsesem în redacție mai mult pentru oameni. Mulțumesc, Rareș. Pentru că aș fi plecat dacă venea oricine altcineva în locul tău. Mulțumesc pentru buna-dispoziție cu care veneai la întâlniri, pentru modul aparent effortless în care ai legat colectivul nostru divers, pentru că ai muncit împreună cu noi şi ne-ai ajutat să scoatem Echinoxul din tiparul cel de neschimbat. Mă bucur că am rămas.

făcut prieteni pe multe vieți de pisici (în ordine cronologică: here’s to you: Diana, Alex, Răzvan). Mulțumesc pentru dragul cu care m-aș întâlni oricând cu foștii colegi. Și pentru bucățica de lume literară care mi-a intrat în mod definitiv și irevocabil în viață. Probabil dacă m-ar întreba un boboc din Litere dacă am un sfat pentru anii ce urmează, acesta ar fi să încerce să devină echinoxist. Și dacă, după șase ani în care nu am scris un rând, am vrut să mă întorc printre amintiri pentru numărul aniversar, înseamnă că merită. La mulți ani, Echinox!

Ani mai târziu. Cu nostalgie și o bibliotecă ce include un tenculeț de reviste Echinox. Poate sună sentimental, dar momentele cele mai frumoase din facultate au fost în redacție. A fost locul în care am învățat să fac parte dintr-un colectiv, în ciuda modului meu introvertit de a relaționa cu lumea. În care mi-am

echinox

4

Răzvan Cîmpean

Î

n mai 2011, când am participat prima dată la o ședință de redacție la Echinox, Mirela Dimitriu – pe care o știam mai mult de pe Facebook decât în persoană – participa la ultima. Adusese ceva dulce pentru cei din redacție și apoi a plecat. Prezența mea acolo i se datora în primul rând ei.

La fel cum a fost cazul și cu alți foști colegi de redacție, de Mirela a ajuns să mă lege o prietenie care nu mai are demult legătură doar cu muzica, romanele, volumele de poezie, filmele, serialele sau spectacolele de teatru despre care povestim când ne vedem.

Cu timpul, Echinox a devenit pentru mine nu doar un loc unde să întâlnesc oameni la care să mă gândesc cu drag, dar și un spațiu de maturizare. La fel ca o parte dintre cei pe care aveam să-i observ mai târziu prin primele – și uneori singurele – texte trimise, începutul meu a fost tumultuos. Contactul cu Echinox a însemnat că orice convingere eronată cum că aveam habar ce înseamnă să scrii o recenzie sau o cronică urma să fie pusă sub semnul întrebării. Și, în ciuda impulsivității, am încercat să văd în reacția colegilor la acel prim articol o oportunitate de a crește. Și exact asta a fost. Iar din tipul acesta de organizare, în care articolele tri-

mise erau discutate constructiv, s-a născut o disciplină de lucru care, deși întreruptă adesea de cursuri sau examene, a dus la o evoluție semnificativă a calității textelor.

Cabinetul 123 s-a transformat, în anii de licență, în sală de lectură și pregătire pentru examene, dar și loc de întâlnire cu Alex Cormoș și Olivia Putyer. Pe ei îi știam dinainte de a fi parte din redacție, unde, dacămi amintesc bine, au ajuns în urma insistențelor mele. Împreună, am făcut din cabinet un mic sanctuar în care să ne petrecem ferestrele dintre cursuri, să discutăm despre Arrested Development, Drawn Together, Adventure Time și The Wire, sau să scriem. În ordinea asta.

După terminarea licenței, când Alex și Olivia au plecat care încotro, m-am întors la Echinox ca alternativă la un job nesatisfăcător, dar necesar. Echinox a continuat să reprezinte un tip de colaborare umană de care îmi era greu să mă despart. Cu ajutorul lui Rareș Moldovan și împreună cu Alexandra Găujan, Ioana Moga și, puțin mai târziu, Simina Răchițeanu, am lucrat la reluarea activității revistei, după un an de pauză. Așa au apărut numerele de teorie literară, comics și cel despre starea studiilor literare, la care am lucrat cu mulți redactori noi, dintre care unii încă fac

Alex Cormoș

E

chinox a însemnat, de-a lungul studenției mele la UBB, mai multe lucruri, pornind de la:

1) Un soi de spațiu semi-mitologic Nu puteai și nu poți să fii student la Litere la UBB cât de cât interesat de ceea ce faci și să nu fi auzit, măcar, de Echinox. Dincolo de afișele de prin clădirea facultății, care promovau noile numere ce urmau să fie scoase, sau de revistele însele, care erau înșirate în cabina doamnei portărese, mi-a vorbit mult Răzvan (Cîmpean, pe-atunci redactor, mai apoi redactor-șef până acum ceva vreme) despre revistă, motiv pentru care i-am alocat, la început, statutul de spațiu oarecum legendar. Ceea ce fusese până atunci ușa pe stânga din

5

imediata apropiere a sălii Coșbuc a devenit, în timp, ușa către redacție. Și nu orice fel de ușă, căci era închisă – firește că m-a fascinat asta, întro clădire unde, de altfel, în afara încăperilor rezervate cadrelor didactice și personalului, toate celelalte erau deschise sau, în orice caz, accesibile.

Doar câțiva studenți o descuiau, cei care aveau șansa să se numere printre redactorii revistei. Că veni vorba, și ei au contribuit la aerul mitologic al Echinoxului, fiindcă-i mai menționa Răzvan când îmi mai povestea unaalta și îi mai vedeam uneori din întâmplare ieșind sau intrând pe ușa aceea, parcă mânați de un scop în plus față de ceilalți studenți din facultate.

echinox

parte din redacție.

Aceștia au fost ani de experiment, așa cum era de așteptat la schimbarea redacției. Împreună, am încercat să mutăm atenția de pe acoperirea noutăților editoriale autohtone pe ceea ce era interesant pentru redactori. Astfel s-a ajuns să reintroducem paginile engleze în numerele tipărite, să scriem mai mult despre filme, seriale și muzică, să avem mai multe traduceri și rubrici online noi. Tot de aici au ieșit câteva seri de discuție – intitulate sugestiv Serile Echinox – în jurul unor texte relativ recente, un început de digitalizare a arhivei, un nou aspect al site-ului și alte câteva jucării de genul acesta.

Echinox a mai fost pentru mine și fuga de la un cinema la altul în timpul TIFF sau Comedy Cluj, organizarea de diferite concursuri, zeci de recenzii corectate și discutate cu redactorii, Bob Dylan sau Leonard Cohen ascultați la boxele vechi din redacție sau cana cu „I am the Editorin-Chief. So while it’s possible that I could be wrong it’s highly unlikely” primită de la colegi. Dincolo de lecțiile învățate acolo – dintre care o parte importantă îmi folosesc încă în ceea ce lucrez, Echinox a însemnat o experiență umană formatoare. Și una dintre cele mai frumoase perioade de până acum.

2) ,fiind, apoi, un duș rece.

Normal că aveam aspirații de scriitor și normal că, atunci când redacția Echinoxului a organizat un concurs de proză scurtă, câștigătorii având pe urmă ocazia să participe la ateliere de scriere creativă cu Simona Popescu, Matei Florian și T.O. Bobe, am zis că particip. Și firește că, neavând foarte multă experiență la scris – lipsă care, evident, era din plin compensată de așteptări mari și orgoliu din plin – n-am trecut proba. M-am simțit insultat, de parcă ar fi avut ceva personal cu mine? Clar. Aveam dreptate? Evident că nu, textul fusese slab și, în consecință, n-am trecut proba. Normal însă că n-am avut nici pe departe detașarea asta atunci – miam promis că n-o să mai am în vecii, vecii, vecilor de-a face cu Echinoxul și cu standardele lor elitiste. Nu-mi mai păsa nici de ușa capitonată și închisă, nici de nimic.

3) A urmat, apoi, propunerea 2 / 2018

să scriu articole și recenzii pentru revistă, Pe care, bineînțeles, am acceptato. Adică, să fim serioși, câte dintre promisiunile de acest fel le respecți față de sine, în special la vârsta aia?

Desigur că voiam să scriu și eu pentru Echinox.

4) propunere care mi-a folosit din plin, fiindcă așa am ajuns și eu să învăț să scriu articole și recenzii cum trebuie.

Spre deosebire de mulți dintre studenții de la Litere interesați de Litere, eu n-am avut un background de filolog. Adică am terminat la profil real, nu citisem cine știe cât, iar lecturile mele erau mai degrabă – cu excepția lui Proust, pe care-l citisem din orgoliu și din care nu pricepusem mai nimic, fiind concentrat să rețin cuvinte cât mai insolite din traducere – școlare, decât specializate (lucru pe care l-am resimțit din plin la primele cursuri, unde mi-am dat seama că nu cunoșteam deloc poeți si poezie, nu citisem Dino Buzzati, Nabokov, mai nimic, în fine). În plus, nu aveam

Ș

Lână

tiu să citesc, dar nu-mi vine.

La ora asta nu am voie decât să stau și să citesc, așa că stau. În genunchi, în fața unei canapele înalte, pe care am lăsat cartea închisă cu semnul pus unde trebuia. Pe canapea, sub carte, stă întinsă o cuvertură cu model (câțiva oameni fug unul după altul, nu știu de ce), cu franjuri subțirei pe marginea dinspre podea.

Mă apuc din stânga, număr trei franjuri subțirei și-ncep să-i împletesc, să se vadă mai bine, să nu se confunde. Merge destul de repede, îi fac mai departe înspre dreapta, trei câte trei, mă cam dor genunchii de acum, dar merită, mă pricep și iese ceva de calitate. În cartea deschisă cu semnul în ea, suferă o prințesă. Cineva trebuia să o salveze dintr-o situație și a uitat sau pe undeva a greșit și nu mai ajunge. Ea e singură, închisă într-un turn și nu are nici măcar ce să facă până așteaptă. N-o fi având o cuvertură cu franjuri cusuți pe margini; o fi având și nu s-o fi prins ce poate să iasă de acolo. Eu nu mai vreau să aflu nimic din ce urmează să i se întâmple: ori o salvează cineva, ori nu o salvează, dar singură categoric nu-i trece prin cap să evadeze la timp pentru mine. Într-alta dintre cărțile mele, un tânăr primește misiuni din partea unor creaturi de pe altă lume și se străduiește să le îndeplinească toaECHINOX 50

aproape deloc experiență în a scrie articole, or anii de licență, laolaltă cu timpul pe care l-am petrecut făcând parte din redacția Echinox, m-au ajutat să suplinesc neajunsul ăsta.

Scriind pentru revistă am învățat să pun virgulele unde și când era nevoie, să-mi ordonez și să-mi structurez coerent ideile, încadrându-mă într-un spațiu limitat și respectând data la care trebuiau trimise textele. Cu alte cuvinte, am învățat să scriu articole și recenzii și să-mi dezvolt mai departe gândirea critică și în raport cu teme extra-școlare, ca să zic așa. În plus, era foarte mișto că aveam ocazia să ne alegem fiecare cărțile despre care voiam să scriem dintre cele pe care le primeam la redacție.

Până și deschiderea plicurilor sau coletelor cu cărți era un mini-eveniment pentru mine, fiindcă simțeam că făceam parte din lumea literară, că eram în mijlocul evenimentelor, la curent cu ce se-ntâmpla, chiar dacă, evident, scara lucrurilor era, în mod obiectiv, mai redusă decât dimensiunile la care o amplificau imaginația mea. Oricum, am învățat un pic din

ceea ce înseamnă să fii redactor la o revistă literară. În timp, aerului misterios i-a luat locul o încăpere lunguiață, cu două fotolii vechi, câteva scaune desperecheate, un calculator preistoric cu boxe îngălbenite 2.0, cu stive și stive și stive de reviste din ani mai vechi și mai noi, dar nu mi-a părut rău, fiindcă făceam și eu parte din redacție.

Aveam termene limită, aveam texte de scris care urmau să apară pe site, cu numele meu (și un simț plăcut al responsabilității care a venit la pachet cu astea), aveam un cuvânt de spus la ședințele de redacție, știam parola pentru cheia de la redacție (o foarte intuitivă, de altfel, „Cheia de la Echinox, vă rog”, deși – iar asta n-o știți de la mine – parola-parolă e, de fapt, convingerea și încrederea cu care o ceri), cu alte cuvinte, mi-a plăcut.

Alexandra Găujan te condițiile. Problema este că numele lumii creaturilor care vin cu misiunile nu apare deloc, deci nu pot să caut nicăieri informații despre cum se trăiește acolo și de ce au nevoie creaturile de obiectele pe care i le cer tânărului; de exemplu, de o perie de plastic, pentru care pur și simplu nu mi se pare acceptabil să faci vreo minune. Sau problema este că tânărul înaintează foarte lent, trec toate paginile pe care suport să le citesc și nu reușește decât să se încurce mai rău. E un set de probleme pentru creștere; cresc numai stând lângă ele în cameră o oră pe zi. * Și a fost dimineață și lumina dimineții s-a strecurat printre perdelele din sufrageria Mamutului, unde Mamutul dormea peste o canapea cu așternuturi portocalii, și l-a deranjat, dar nu prea tare. Și a fost seară și Mamutul a văzut că este bine. Și și-a zis Mamutul domol: să fie o draperie în locul perdelelor ăstora, să fie somn mereu! Și nu a fost așa niciodată, că de-ar fi fost, n-ar fi rămas nimic de povestit. În tot cazul, Mamutul era o jivină blajină, unii credeau că din cauza greutății în exces, e inutil să te ener-

echinox

vezi dacă știi că oricum nu vei ajunge să pocnești pe nimeni la timp; dar în realitate foarte puține lucruri ajunseseră să îl irite, motiv pentru care și locuia dintotdeauna pe aceeași stradă, pe vremuri Strada Mică, dar în ultimul timp redenumită cu nume de om, în același apartament închiriat de la un bătrân investitor imobiliar din Cluj, care nu îndrăznise să-i mărească decât o dată chiria în patruzeci și ceva de ani de când se aflau în relații de business. Norocul bătrânului era că alți chiriași îi plecau din apartamente după un an-doi, căci altfel nu ar fi ieșit la capătul vieții cu niciun profit pe care să-l reinvestească pentru nepot (despre nepot, cu altă ocazie).

S-ar crede că Mamutul n-ar fi avut cum să treacă neobservat pe străduțele din centrul Clujului, mai ales vara, mai ales odată intrat pe scara blocului, unde, la drept vorbind, zdrobea în trecere toate ghivecele scoase la aer de vecinii lui, care cu timpul s-au învățat să-și țină absolut totul, până și florile, în apartamentele proprii. Însă Mamutul se adaptase în unele privințe mutării la oraș: înainte de toate, își făcuse o operație de extracție a colților, pe 6

Vaporwave stag – creion/hârtie, 30x42 cm, 2017

care apoi îi vânduse la licitație, interesându-se cu ani înainte cât ar valora; apoi exersase mersul cu privirea în pământ, care le indica tuturor cât de oribil de banal se simțea, un trecător ca oricare, cu dificultăți de strecurare prin spații restrânse și atât; apoi, din păcate, era singurul din turmă căruia de mic nu-i plăcuseră absolut deloc gheața, zăpada, țurțurii de la intrarea în peștera unde locuiseră întâi; și tot singurul care se oprea oriunde să tragă cu urechea la discuțiile oamenilor, de când apăruseră și ăștia, încât a fost abandonat pe lângă ei.

Ai spune că un mamut care și-a vândut colții ajunge să fie confundat cu vreun pahiderm adolescent din cale-afară de păros și corpolent (ai spune că are să-și revină). Dar, în vremea când l-am cunoscut, Mamutul zărit cu coada ochiului își arăta forma întreagă, încât, chiar dacă studiat din față, în lumina de apus, părea o jivină incompletă, noi toți nu puteam trece peste ceea ce știam că văzuserăm inițial.

Mergeam de patru ani pe Strada Horea, la numărul 31, și auzisem toate zvonurile. La demisol, pe unde se aflau sălile Facultății de Teatru, locuia o familie extinsă cu un retriever; era vorba despre o veche familie nobiliară, ai cărei membri fuseseră înlocuiți de actori pe măsură ce li se terminau zilele sau îngăduința; câinele nu era nici el cel original, dar în unele cer7

curi auzeai pe ton de glumă cuvântul „reîncarnat”; în sala de lectură de la secția de engleză rămăseseră încuiați peste noapte șase sau șapte masteranzi și niciodată nu se mai găsise vreo parte din ei (unii insistau că asta s-ar fi întâmplat chiar anul trecut, alții că prin anii ‘90); tot așa, în anumite cercuri, auzeai că în corpul A, la etajul unu, pe culoarele care duc spre sediul redacției Echinox, ți se poate întâmpla în unele seri să ți se pară sau chiar să fii convins că ai văzut un mamut în carne și oase, pășind în liniște pe acolo sau tolănit la răcoare, chiar în capătul cu sediul redacției — o cămăruță lungă și subțire în care Mamutul nu ar fi avut deloc cum să se afle, orice s-ar zice.

Mergeam de patru ani acolo și auzisem zvonurile și ramificațiile lor, când am fost chemată prima dată în cămăruța redacției Echinox. „Vii oricând vrei, scrii ce crezi, cheia o lași la poartă”, mă instruise Bogdan printr-un mesaj. Ca și când aș fi știut tot restul, cum se desprind cojile de eseu academic de pe un text în lucru, cum se formulează întrebările pentru un interviu, cum se adună articole pentru un dosar, de unde se face rost de ilustrații, cum se expediază numărul nou și la ce servește Mamutul. „Scrie cum vrei, cât vrei, chiar dacă pe noi ne-ar enerva, Mamutului are să-i facă bine, el se bucură de fiecare text publicat”, mi-a zis mai târ-

echinox

ziu Mircea, pe când lipeam împreună timbre pe sute de plicuri cu destinatarii revistei trecuți dinainte cu pixul.

Mircea descoperea muzică și chema trupe de peste tot la Cluj. „Dacă-l vezi și tu, neapărat să scrii despre el. Să scrii exact cum vezi, chiar dacă la recitire te-ai hotărî să înlocuiești cu ceva credibil”, mi-a spus Oana în zona pentru fumători din Zorki, unde se suspendau datelimită de variate greutăți. „Toată lumea ajunge să creadă că l-a văzut pe aici și că a primit ceva din partea lui. Să nu-i bagi în seamă”, mi-a spus Mirela, cu ochii doar la ursul polar pe care-l îndruma de pe ciornă pe curat. „E vorba de lână și de cum o folosești ca să împarți les joies du temps tuturor”, mi l-a explicat Cosmina, iar eu n-am priceput din asta dacă-l văzuse într-adevăr sau dacă nici nu-l aștepta sau dacă știa mereu din ce direcție urmează să apară și stătea cu foarfecele în buzunar.

Toată lumea se purta ca și când n-am fi avut motive să ne temem; el se hrănea cu verdețuri, bea numai apă și-i plăcea să tragă cu urechea la discuțiile din facultate, pentru asta se tot învârtea pe aici; iar dacă ar fi avut vreo legătură cu dispariția celor șase sau șapte masteranzi, ceea ce nu se putea dovedi nicicum, legătura ar fi însemnat că cei șase sau șapte i-ar fi cerut ceva și el le-ar fi îndeplinit 2 / 2018

dorința pe loc.

* A fost încă o iarnă și a fost încă o primăvară. Mamutul locuia tot la Cluj, n-avea program și nu plănuia să călătorească; în anii din urmă, oamenii se apucaseră să meargă zi de zi cu mașinile dintr-un loc în altul și nu mai găsea liniște decât la el în apartament, dar nici acolo desăvârșită, căci vecinii cumpărau sau primeau cadou aparate electrocasnice din ce în ce mai nesilențioase. Pesemne că în unele seri, ca și el, ședeau pe canapea cu un ziar sau cu o carte și ascultau atenți sunetele aparatelor vecine, încercând să le compare puterea cu a aparatelor proprii. În felul acesta se puteau hotărî dacă să rămână așa cum erau, să-și înnoiască flota sau să se mute cu totul într-un loc unde ar fi deținut aparatele superioare. Pe când Mamutul făcuse rost numai de un congelator, cel mai mare de pe piață și piesa centrală a modestei lui locuințe. În el își păstra toate rezervele de mâncare și câteva bucățele extra, pentru când îl apuca un fel de amintire lucioasă a turmei care plecase fără el.

Cel mai ciudat și convenabil aspect al oamenilor era, fără îndoială, faptul că, odată ce-l identificau drept mamut, trăgeau concluzia că ar fi un bătrânel înțelept, cu puteri supranaturale. În cele mai multe cazuri, era suficient să-și îndrepte trompa spre obiectul dorit și acesta i se oferea fără discuție. Așa pățise când s-a rupt canapeaua sub el și a trebuit să o înlocuiască, apoi cu seturile de lenjerii de pat pe care le tot schimba, cu un covor pe care pășea neauzit (fer-

ECHINOX 50

mecat probabil printr-o eroare), cu șampoanele, numai congelatorul clasa A+++ no frost trebuise achitat până la urmă. Fusese de ajuns să-și atingă vârful trompei de pagina revistei pe care o citea un băiat, așezat pe treptele Facultății de Litere într-o pauză: vreo două luni mai târziu, la chioșcul de la intrare, s-a văzut în colțul din stânga sus al numărului nou - în fine, nu chiar pe el așa cum arăta în oglindă, dar o formă care nu putea fi decât ceea ce văzuse băiatul acela de pe trepte, peste umăr.

Netezi, unduioși, oamenii își dezveleau perpetuu emoțiile cele mai jenante. Inutil își puneau tecile numite „haine” peste porțiuni variabile de piele: cea mai mică bucată expusă luminii se nuanța neașteptat în „să nu te uiți!”, „ce ai găsit, mi-e bun?”, „mint pentru că trebuie”, „de ce nu mă atingi?”, „nu pot să pierd” una după alta, încât turmele lor deocamdată rezistau numai pentru că nuanțele astea le erau ascunse cumva.

La căderea nopții, să fi fost începutul verii, Mamutul păștea prin curtea din spatele facultății, când o persoană miniaturală s-a așezat pe o bancă în dreptul lui și a început să citească ceva pe telefon, de parcă nu l-ar fi zărit deloc pe după copaci. Pielea ei nu arăta decât „ce interesant!” în legătură cu textul de pe ecran. Pentru prima dată de când își putea aminti, adică de mii de ani, Mamutul s-a simțit ofensat și s-a pomenit pășind drept înspre fata cu ecranul cel mai interesant din lume. Cu fiecare pas, se străduia să-și zbârlească lâna și să se încrunte urât. Ajunsese chiar în fața ei și fata

echinox

îl ignora în continuare. S-a așezat pe burtă de parcă nu l-ar fi enervat deloc îngustimea aleii și a început să fluture din urechi, să deranjeze. „Ce mai poți să faci?”, a auzit dinspre ea, și cum nu voia să pară o ființă înceată, s-a și pornit spre ieșirea din curte, cu fata lipăind după el. Adică nu era vreun elefant de circ, să se ridice în două labe sau să jongleze cu mingi de plajă. Și nici nu avea puteri să-i îndeplinească dorințe, plus că dorințele ei păreau mai slabe decât era obișnuit să simtă la oameni. Așa că a luat-o spre casă ocolit, pe deal, să o audă puțin mai bine din spate. Și-a întors capul o singură dată, iar fața ei spunea „am să merg oricât, ce crezi!”. El nu știa să facă un zâmbet, văzuse la ei des și tot nu știa. Ajunși pe scara lui, i-a indicat ușa neîncuiată și a lăsat-o să-și deschidă singură.

I-a aprins luminile; s-a făcut ușor și a dat roată congelatorului; ea a apucat cu vârful degetelor mânerul, uitându-se dacă-i dă voie să tragă. Pentru prima oară, atunci, el a fluierat cât de tare putea. Tâmplele ei s-au nuanțat bleumarin a frică, se gândise unde nu trebuia, dar el a deschis imediat congelatorul să-i arate.

Acolo, pe raftul de sus, stătea așezat vertical fiecare număr Echinox, decembrie ‘68 în capătul din stânga, cel nou, al ei, în capătul din dreapta. Și toată turma lui micuță era complet ferită de cald.

Neon wrestlers (Dubuffet remix) acrilic & marker/hârtie, 30x43 cm, 2016

8

Lavinia Rogojină

Î

n anii petrecuți la Echinox am avut parte de întâlniri surprinzătoare, discuții, dezbateri și polemici captivante. Echinox a fost pentru mine un proiect de grup și o identitate importantă în formarea mea ca om de litere. În perioada Echinox mi-am dat seama că Umanioarele (și literatura în mod particular) au un rol vital în dezbaterile culturale și am adoptat un discurs critic constructiv în acord cu noua mea viziune.

De-a lungul anilor, redacția

Echinox a fost unul dintre locurile mele preferate din Facultatea de Litere și știu că pentru mulți dintre noi era locul unde ne refugiam să scriem, să citim sau să lucrăm. Îmi imaginez că și astăzi e la fel. Acestea sunt câteva dintre lucrurile pe care mi le amintesc fără să includ aici lucrurile minore cu greutatea lor afectivă paradoxală. Nu îmi amintesc cu precizie toate detaliile așa că nu pot consemna totul sau poate că îmi amintesc și alte lucruri, dar denaturez în

Simina Răchiţeanu

E

xperiența mea la Echinox a început în iarna dinspre 20132014, pe vremea când urmam programul masteral Istoria imaginilor – istoria ideilor. La cursul domnului profesor Corin Braga, printre criteriile de evaluare la sfârșit de semestru se număra și publicarea într-o revistă culturală a cel puțin unei cronici/ recenzii de carte.

Până atunci mai publicasem un singur text, oarecum sfios, fiindcă de la distanță lumea revistelor literare îmi părea captivantă, dar ușor ermetică și elitistă. Fireşte, era idealismul începătorului. În cele din urmă, am scris trei texte pentru trei reviste diferite: unul a fost acceptat, unul nu, iar pentru cel de-al treilea redacția revistei Echinox mi-a trimis un feedback destul de lung, explicându-mi care părți ar trebui modificate, care dezvoltate, care poate tăiate. Scrisesem despre o autoare finlandeză, Sofi Oksanen, ale cărei romane m-au captivat prea mult pentru a mă opri doar la nivelul lecturii – voiam să pătrund mai mult în text, să-l desfac, să-l analizez și să scot la iveală țesătura lui complexă, pentru care autoarea a făcut documentări serioase și care readucea în discuție rolul etic al ficțiunii.

Feedback-ul primit și sugestiile m-au motivat să rescriu cronica, să dezvolt analiza făcută și, după vreo săptămână de reconstrucție, am reușit să trimit un text mai solid și fără stângăciile debutantului. Mai târziu, aveam să conștientizez că rescrierea textului îmi va deschide un interes serios, de lungă durată, pentru scris și experiment. La momentul respectiv, mi9

am dorit să public în continuare în Echinox și am fost invitată la prima mea ședință de redacție, unde i-am cunoscut pe redactorul-șef, Răzvan Cîmpean, și pe adjunctul de atunci, Alexandra Găujan. În cabinetul 123, am găsit o atmosferă foarte prietenoasă și efervescentă, iar grupul de redactori și viitori redactori se întâlnea aproape săptămânal pentru a discuta proiectele existente, plus idei și direcții noi. M-a surprins în mod plăcut deschiderea și flexibilitatea care ni se ofereau, inclusiv noilor veniți, așa încât fiecare să se simtă încurajat să își exploreze propriile interese și pasiuni, să învețe cum să scrie pertinent despre ele, îmbogățind astfel experiența individuală și varietatea de subiecte a revistei Echinox. Alături de Răzvan și Alexandra, am simțit cât de important este să atragi noi membri, să creezi un spațiu de comunicare deschisă și constructivă, să-i ghidezi pe alții când şi cât au nevoie, urmând ca ei să se dezvolte și, concomitent, să lărgească nu doar orizonturile personale, cât și pe cele ale redacției.

Mulțumită prezențelor calde ale lui Răzvan Cîmpean și Rareș Moldovan, m-am simțit încurajată să mă implic mai mult în activitățile de corectură, editare și postare a textelor pe site și pagina de Facebook, ajungând nu numai să-mi construiesc mai bine propriile texte, cât și să învăț cum îi pot ghida pe alții și ce sfaturi pot da pentru ca un articol să ajungă la versiunea sa cea mai bună.

Uneori am întâlnit colegi motivați, ambițioși și foarte perseverenți, alteori a venit rândul meu să încurajez și

echinox

mod voit adevărul tocmai pentru a nu le scrie. În redacție am petrecut zeci de ore discutând, am scris proiecte de finanțare, ne-am schimbat opiniile, am avut dezacorduri, ne-am amuzat de fiecare dată în sfânta zi în care făceam distribuția, am râs la fel de mult pe cât am fost de serioși și puși pe treabă, am planificat atelierele de creație, am schimbat formatul revistei și ne-am făcut planuri de viitor.

Mă întreb câți dintre noi ne regăsim astăzi în viitorul pe care ni l-am imaginat atunci.

să vin cu idei de dezvoltare a textelor, să lansez provocări, punând întrebări pentru ca redactorii să-și aprofundeze propriile idei și perspective, să meargă mai în detaliu sau să mai jongleze puțin cu textul. Pe lângă contribuția la procesul de revizuire și publicare a articolelor, am lucrat foarte strâns și foarte eficient cu Răzvan la diverse chestiuni administrative și organizatorice, nu puține, aș spune. Buna colaborare ne-a permis să intensificăm activitățile redacției, așa încât s-a lucrat tot mai mult la postarea online a articolelor, participarea la viața culturală locală – festivaluri de film, lansări de carte, spectacole de teatru, concerte, recenzarea cărților nou apărute – și publicarea aproape constantă a unor texte despre acestea. Apoi s-a lucrat la digitalizarea arhivei Echinox. O altă inițiativă foarte reușită a fost înființarea Serilor Echinox, unde s-au discutat liber diverse texte ale scriitorilor români contemporani, inclusiv membri și foști membri ai redacției. Discuțiile erau intense și pasionate, dar fără micile înțepături și clișeele tipice ale cenaclurilor literare. Numerele scrise au fost și ele o provocare, fiindcă temele au fost variate și îndrăznețe – Comics, Teorie Literară, Starea Literelor – și fiindcă redactorii și-au asumat responsabilitatea de a alcătui un dosar interesant și ancorat în contemporan. Spre deosebire de alte cercuri culturale cu care nu reușeam să mă identific, Echinox emana un aer tânăr, curios și curajos, cultiva inițiativa și perseverența, iar ședințele erau un loc și un timp în care să punem lucrurile cap la cap și, de ce nu, să sărbătorim reușitele grupului.

Astfel, pentru mine, Echinox a devenit acel spațiu de dezvoltare și experimentare de care aveam nevo2 / 2018

ie, fără a mai trece prin protocoalele cercurilor literare ale „seniorilor”. Răzvan ne-a încurajat să creăm rubrici personalizate și astfel mi-am propus să dezvolt o serie de articole despre zona nordică. Am scris despre tot ce vedeam și citeam, în special filme de la TIFF, literatură contemporană tradusă recent, chiar serii de romane semnate de finlandeza Sofi Oksanen, norvegianul Ingvar Ambjørnsen. Astfel am descoperit zona interesantă a traducerilor literare directe și m-am familiarizat cu stilul unor traducători pe care îi urmăresc cu mare drag. Echinox mi-a publicat prima traducere literară, un fragment din romanul Sub umbra

N

u pot să zic că am fost cel mai înfocat sau asiduu redactor al Echinox-ului, nici pe departe, dar, trebuie să recunosc, Echinoxul mi-a acordat un straniu simțământ al apartenenței la care uneori privesc înapoi cu jind din bucla mea de corporat cu veleități literare.

De Echinox cred că am aflat de la Miki Vieru, când nu mai puteam de umflat în pene să îi spun de decizia mea de a studia la Cluj, la Litere literatură cât se poate de comparată, în cadrul masteratului Istoria Imaginilor - Istoria Ideilor (care la moment respectiv, și bănuiesc că și acum, se afla sub oblăduirea doamnei Ruxandra Cesereanu). Înapoi în 2012, într-o zi leneșă de august, în Oradea, ochii lui Miki aproape că sclipesc cu mândrie parentală, mă felicită, îmi pune cărți în brațe, “Uite, ia-o si pe asta, o să ai nevoie la Braga sigur. Ia, uite și asta, ia-o cu tine.” Le pun lăngă scaun și mormăi ceva de o plasă, că sigur nu le pot căra altfel. Printre sfaturile cu care mă bombardează Miki, unul rezonează cu mine mai diferit: “Mitrule, să te duci neapărat la Echinox, du-te și scrie acolo.”

Nu îmi aduc aminte clar momentul în care m-am decis să încerc să mă afișez la etajul 1, lângă sala Coșbuc, dar cu toată stânjeneala am mers împreună cu Lavinia (și cu încă o persoană al cărei chip sau identitate nu mi le amintesc) în acum defunctul Flowers de pe Unirii, ne face un pitch, dar nu aveam nevoie de convingere, voiam să scriu.

Nu aveam mușchiul critic extrem de bine dezvoltat, dar m-am avântat febril într-o cronică despre Poetry Lesson (încă netradusă la momentul respectiv) a lui Andrei Codrescu, un autor despre care nu știam foarte multe, și mi-am găsit un mentor imaECHINOX 50

adâncă a copacilor împovărați, scris de Kari Braenne, o prozatoare norvegiană care a vizitat de mai multe ori Clujul, grație Departamentului de Limbi Scandinave. La Echinox mi-am explorat interesul pentru scris și traduceri, urmând ca puțin mai târziu să fructific experiența prin traducerea integrală a unor cărți norvegiene.

Deseori îmi amintesc de încurajările lui Răzvan, de lungile discuții pe care le aveam despre revistă și scris, despre responsabilitate și cultivarea unor pasiuni, despre ce înseamnă Echinox. Încă lucrăm împreună cu orice ocazie, facem schimb de idei și de păreri, iar timpul petrecut în redacție s-a transformat într-o bună

prietenie și strânsă colaborare.

Privind înapoi, îmi este foarte clar că perioada petrecută în Echinox a fost una dintre cele mai solide și formatoare experiențe, atât din timpul studenției, cât și după. Interacțiunile cu colegii, colaboratorii, profesorii, cu diversele edituri și cu lumea culturală din Cluj mi-au conturat sentimentul unei comunități: bine închegată, dar în continuă schimbare.

From Bucharest with love, Simina

Dumitru Vlad ginar în ale poeziei cu ocazia asta, am devenit fan rapid, eram purtat printre mlaștinile din Louisiana în sala de clasă, atent la locul meu, nu cumva să ratez vreun cuvânt.

Am mai scris câteva lucruri pentru Echinox după, am ajuns la un festival de film, am încercat recenzie la film de avangardă și am încercat să redau din fascinația mea pentru Paul Auster. Am ajuns ca si reprezentat al Echinoxului împreună cu Olivia în 2013 pe la început prin Oradea la Zilele CDPL, am dat de Nițescu, puști taciturn, cu mustăți, mototolind o foaie, am cunoscut un un cristian cu accente de showmanship, și pe Nora Iuga, cu o vivacitate și carismă care depășea cu mult norma pentru orice octogenar. Miki era acolo și era tot zâmbete cu eșarfa lui.

M-am bagat și eu în seamă, am citit câte ceva din poemele care aveau să intre peste 2 ani în volumul Save Point, scris de subsemnat, volum în care CDPL-ul a ales pe urmă să creadă și să îl publice.

Am încetat să contribui după ce am gravitat spre un job în IT fulltime, cu masteratul am dezvoltat o relatie complicată și am descoperit că prefer să îmi țin impresiile bine păzite vizavi de ce citesc. M-am mai întâlnit sporadic cu Rareș, Răzvan, Olivia, Bogdan, Mircea, Olga în varii circumstanțe, dar tot timpul cu o undă de respect și apreciere în aer. Și chiar nu știu dacă mă uit înapoi prin lentile foarte viu colorate, dar pot să zic că timpul meu la Echinox, oricât de scurt, mi-a afectat viitorul mai mult decât aș fi crezut,

echinox

unele evenimente și acțiuni reverberând și acum pe alocuri.

De menționat este că autorul e posibil să fi parafrazat pe alocuri. Și nu, nu a mai scris vreo recenzie sau vreun text cu caracter nici măcar vag critic de atunci.

10

Mircea Golban

Ș

tii de Echinox de dinainte de Litere. Ajungi la Litere și îți dorești ca textele tale să fie publicate în revistă. Momentul Echinox ar fi putut coincide cu primul an de facultate, cu Teoria Literaturii predată de Horea Poenar, cu iluzia că descoperirea mecanismelor literare te poate aduce în punctul în care știi ce e literatura și cum se scrie ea, că există o anumită rețetă sau niște pași preciși de urmat, pentru ca, mai apoi, odată fermecat de deconstructivism, literatura să îți scape cumva printre degete. Momentul Echinox ar fi putut coincide totoda-

tă cu așteptarea plină de emoții de la cabinetul 131 pentru consultații, ore în care mi s-a transmis că se poate, că există plusuri și teritorii încă nedescoperite. Ceva ce ține de structura mea interioară m-a făcut să ratez momentul. Finalmente, momentul Echinox coincide cu anul III, cu Rareș Moldovan și cursul despre The Crying of Lot 49 de Pynchon, cu o imersiune în lumea ficțională, indusă de Rareș pe tonul său blînd care te făcea să înțelegi cum poate literatura într-adevăr să funcționeze, cu o lume îndepărtată acum în care adolescența se prelungise și pentru care aș plăti

Ana-Maria Deliu Mit no. 1: Poți să scrii despre Echinox la prezent. A se nota cum Microsoft Word îmi schimbă vigilent Echinox-ul în Echinocțiu. Sigur

că poți să scrii despre Echinox (în proiectul de finanțare am scris-o și pe aia cu „patrimoniul cultural”), dar realitatea din 123 va rămâne una

orice preț să mă reîntorc, cu amabilitatea lui Rareș de a discuta pe texte după curs. Publicarea în revistă a fost o confirmare a faptului că nu a fost o greșeală să urmez Literele, mai ales că aveam și ambiții de om care scrie. Așa am crezut că stau lucrurile: că Echinox e un lucru obligatoriu în anii de facultate. Momentele Echinox, atît cele posibile, cît și cel al publicării, au avut de-a face mai mult cu profesori și mai puțin cu studenți.

Nu am făcut parte din redacție și nu aș ști care e atmosfera de lucru, cum se pregătește fiecare apariție și cum se măsoară succesul unui nou număr.

Succesul, în cazul meu, e să afli că unii oameni îți apreciază textele.

La urma urmei, este și ăsta un lucru frumos.

a efervescențelor și a (trans)formării continue. Câte redacții de reviste se pot lăuda că i-au trecut pragul atâția studenți, că i-au plecat tot atâția și că, în trecerea asta, a format probabil niște oameni care scriu mai bine.

Efectele secundare (ale vieții, vorba lui Zografi, pe care îl citeam prin 2015 la Serile Echinox): a format și niște prietenii. Și m-a făcut să mă apuc de fumat.

Mit no. 2: O să reușim odată să arhivăm tot Echinox-ul. Poate. (Paul, nu mă înțelege greșit, am mare încredere.) Dar cum o să reușim să arhivăm stângăciile de frază care pică la corectură, emoțiile care vin odată cu ritualul de a te prezenta (despre asta, altădată), poeziile romantice primite pe adresa redacției, schimburile de impresii despre o carte sau un serial?

Poate ar trebui să demarăm și o anarhivă. De Equinox.

Mit no. 3: „Știi să scrii? Scrie-ne.”

Dacă ți-a picat în mână un astfel de fluturaș și te-ai gândit că nu știi să scrii, dar vrei să înveți, scrie-ne.

Sitting ignudo acrilic & markere/carton, 70x100 cm, 2017

11

echinox

2 / 2018

Sincer,

D

e la prietenia defunctă nu doar cu asistentul de la Comparată care ne- a plantat pe mine, pe Bogdan (Odăgescu) și pe încă o fată al cărei nume nu mi-l amintesc, care a renunțat la Filo în anul următor și devenit, cred, peisagist, în redacția pe care Poenar încerca s-o recreeze from scratch, ci și cu aproape toți oamenii de acolo, până la modul în care am ieșit din Echinox (când mi s-a cerut pe grupul de pe FB să mă retrag pentru că nu aduc nimic constructiv), totul e bittersweet în lista cu lucruri care-mi amintesc de Echinox.

Sine ira, deci, să scriu despre epoca asta. O epocă de tinichea mai mult decât de aur. Ce poate fi auriu în viața unui student de 20 de ani care luptă cu bibliografii și cu propria irelevanță, ținând trena unui mit ca Echinoxul și neridicându-se niciodată la înălțimea așteptărilor? Un leneș, adeseori inutil redactor am fost între 2008 și 2012, ani care au echivalat, de fapt, și pregătirii mele academice în Literele clujene. Îmi reproșez această pasivitate, felul în care, imediat după sărbătorirea celor 40 de ani de Echinox , la care punea umărul redacția din care făceam și eu parte,

Echinox. „FIECARE DINTRE CELE DOUĂ MOMENTE ALE ANULUI (ÎN JURUL LUI 21 MARTIE ȘI 23 SEPTEMBRIE), CÂND ZIUA ESTE EGALĂ CU NOAPTEA.” (DEX 98)

M

-aş fi putut gândi la un discurs ştiinţific. M-aş fi putut documenta, căuta citate, aş fi putut fi serioasă. Aş fi putut construi acest text în atât de multe feluri, aş fi putut spune atât de multe lucruri, dar am simţit că ar fi fost fals.

Ce s-a scris deja, nu mai este de mult o noutate, însă ce a fost Echinoxul meu, în spatele cortinei, asta e cu totul o altă poveste. Şi prin urmare, pradă instinctului avut în timpul unui zbor către Malmö, unde preconizam să scriu liniştită pe plajă, înconjurată de scoici şi pescăruşi, m-am decis să rămân în latura profund personală şi să mă agăţ de acest text ca să scriu despre mine. Şi despre avioane.

Posibil să mai fi spus şi cu alte ocazii, însă cel mai mult şi mai mult la avioane, mi-a plăcut întotdeauna decolarea. Golul în stomac, senzaţia de plutire, deşi pe jumătate ancorată în scaunul din care nu ai ECHINOX 50

Olga Ştefan cu un număr ludic pregătit temeinic de prin octombrie, în arhivele BCU, implicarea mea a luat-o pe o pantă descendentă și traduc, într-un fel, desprinderea de Echinox a tuturor colegilor mei din acea promoție. Să fi avut un cuvânt mare de spus faptul că un profesor al nostru, care ar fi trebuit să ne trateze cu exact deferența care li se cuvine unor copii de 20 de ani înscriși la o facultate cu care 90% dintre rudele ce visau visul românesc al căpătuirii nu erau de acord, ne făcuse ”pigmei frustrați” întrun număr din Observator cultural?

Răspunsul meu e, logic, da, dar un da care nu vine din ranchiună, ci din rușine. Am început să sufăr atunci de un sindrom al impostorului care mi-a devenit a doua piele și, până la urmă, a doua natură. În hardurile tuturor laptopurilor pe care le-am adoptat și uzat între 2008 și 2018 există un folder botezat ”echonox” la care nicicum nu mă îndur să renunț. Folderul conține

drafturile textelor pe care le-am publicat aici cât timp am fost redactor, unele scrise cu entuziasm, altele, cele mai multe, dictate de deadlineuri pe care nicicum nu le puteam respecta. Recitindu-le, îmi dau seama că sunt cele mai diverse, compozite și fără temei lucruri pe care leam scris vreodată. Din pupa lor se putea desprinde o insectă pe care am conservat-o instead în borcanul vestigiilor ăstora duse cu mine peste tot. În CV-ul meu subțirel menționez că am ocupat și această poziție de voluntariat. Probabil că sunt atașată emoțional de primul meu simulacru de slujbă și de sentimentul vremelnic/anecdotic contrazis că făceam ceva frumos și relevant. Cu siguranță sunt, în ciuda tonului meu autoironic, atașată. Recidivez câteodată, în social media, postări cu fotografii în cabinetul lui Fanache, râzând sau răsfoind cărțile primite la redacție. E acolo o efervescență de care, sincer, nu-mi amintesc.

Diana Mărculescu voie să te mişti până ce nu ai revenit în linie dreaptă, suişurile şi aplecările succesive la stânga şi la dreapta, un parc de distracţii imaginar, în care urci (de foarte multe ori) în căutarea aventurii.

Aşa a început totul - o zdruncinătură la bord şi scârţâitul prelung al uşii de la cabinetul cu numărul 131, când am intrat, cu inima în gât şi un ţiuit prelung în urechi, să îmi predau prima încercare de text la Echinox.

O recenzie, care mai apoi a şi văzut lumina tiparului într-un număr al revistei ce mi-a rămas drag şi pe care îl deţine, şi în prezent, un număr însemnat de membri ai familiei. Însă în acea zi, puţin după echinocţiul de primăvară, fără a suspecta nimic din ce avea să urmeze, îl căutam pe Marius, înarmată cu o dischetă în conţinutul căreia se juca soarta mea de echinoxistă şi bântuită de toate emoţiile care te încearcă în zonele de maxime turbulenţe.

Aparent, după ce îmi adunasem toate rămăşiţele de curaj şi apăsasem clanţa, nimerisem în plină şedinţă

echinox

de redacţie. Am întâlnit acolo toate numele de pe pagini, doar că acum aveau chipuri de oameni (nu de zmei sau balauri, cum îţi puteai cu uşurinţă închipui din discuţiile auzite la vreun curs sau pe coridoare despre „cei de la Echinox”. Nu aveau nici colţi, nici sarcasm gratuit, nici nu muşcau.). Nu mai ştiu cât am rămas în ziua aceea, ştiu doar ca am vorbit mai mult decât obişnuiam să o fac cu oameni pe care îi vedeam pentru prima oară în viaţă, că era pe la prânz, că se simţea fum de ţigară şi că totul părea ca o vacanţă, că afară era încă soare şi că am revenit.

Apoi totul s-a derulat rapid.

Semnalul „cuplaţi centura” trebuie să se fi stins cândva, pe parcurs, într-un moment de totală neatenţie.

Au urmat alte şedinţe, schimbări de redacţie, oameni care au venit şi au plecat. Alţi oameni care au venit şi au stat. Îmi amintesc apoi multe râsete, şi mai multe cărţi, ieşiri împreună, punând ţara la cale, dezbătând şi propunând idei pentru câte un număr nou. Apoi a mai fost aniversarea, 12

ursuleţii şi mamutul. După-amieze în redacţie, fragmentând cărţi, transcriind interviuri, reinventând discursuri. Şi multe, multe alte lurcruri, care îşi păstrează un farmec personal prin faptul că rămân nespuse.

Ce-a fost, ce este atunci tot

Echinoxul meu? E tot ce am scris şi am trăit în zilele acelea nebune, când timpul părea scurt, deşi nu era. E suma prieteniilor pe care le-am legat, a zâmbetelor şi tristeţilor trecătoare, a dimineţilor la ora 5, când îmi sciram textele, înconjurata de mirosul de cafea. E clipa când noaptea şi ziua

Olivia Putyer

E

u nu am citit niciodată un număr Echinox de la cap la coadă, deși probabil ar fi trebuit. Rolul meu în redacție era să deschid corespondența. Era și ăsta un rol semnificativ. Primeam mereu numere noi din Vatra, Steaua, Familia — publicații cu tradiție, pe care eu le scoteam din plicuri, le frunzăream, le miroseam și le îngrămădeam pe birouri. S-ar putea să fi fost implicată și în procesul de trimitere a numerelor noi Echinox diverșilor patroni, colaboratori și membri onorifici atașați redacției. Câteodată mă gândesc că poate nu mi-am citit decât propriile articole, fiindcă asta e tot ce îmi amintesc. Țin minte unul în care fabricasem un concept nou care scuza lipsa mea de cunoștințe vis-à-vis de jocuri video, atât ca formă de divertisment, dar și de artă. Backseat gaming — respectiv când stai și te uiți la alții cum joacă și îți elevezi expunerea la grad de experiență estetică. M-am simțit destul de șmecheră când mi-a venit ideea. Pană la urmă găsisem un culoar de a-mi exprima opinia relativ la o temă despre care nu știam aproape nimic. E un concept la care încă mă gândesc cu candoare, deși n-am mai stat să privesc decât FIFA peste umărul cuiva în ultima vreme.

Cu siguranță am și editat articole, am participat a evenimente de promovare, atât în Cluj, cât și în Oradea, am scris din când în când, doar că nu îmi amintesc aspectele astea aproape deloc. Mare parte din editorii Echinox sunt studenți, unii probabil proaspăt mutați în Cluj, care se zbat cu simpla provocare de a absolvi și a alcătui un plan de dezvoltare profesională mai de doamne-ajută. Faci Echinox când ai vreme. Zicea Mitru pe undeva că nu ar fi fost cel mai înfocat sau asiduu editor în redacție. Probabil din aceeași dorință de a-și justifica presupusa absența pe care o camuflez și eu în sarcasm docil. Mitru a făcut ceva mult mai memorabil, în opinia mea.

Mitru a adus un suvenir din concediu pentru redacție și l-a atârnat pe 13

perete – un fel de mască aborigenă din lemn. Am fost la sediu în iulie, anul ăsta. M-a dus Răzvan. Și iată, masca e încă acolo. La fel și posterul cu Manasia de pe vremea când avea probleme cu Mircea Arman la Tribuna. Și scrumierele care probabil sunt acolo de pe vremea membrilor fondatori. A mai căzut tencuiala din baie (da, aveam o mică chiuvetă și un cubicul cu toaletă care devenise spațiu de depozitare a numerelor vechi), dar, în principiu, redacția arată exact cum arăta în 2011 când am fost invitată să mă alătur colectivului. Miroase la fel. Am găsit o lamă de ras antică într-unul din sertare cândva prin 2012. Am mai găsit-o o dată in iulie 2018. Calculatorul cu Windows XP tot acolo. Cărțile pe care le-am furat din cutii sigilate în speranța că le putem sustrage din redacție când nu e nimeni pe fază și pe care le-am ascuns într-un compartiment mai rigid de la un birou fără chei — tot acolo. Același compartiment, blocat cu aceeași bucată de hârtie îndoită pe care am pus-o acolo acum vreo cinci ani.

Când mă gândesc la Echinox, mă gândesc la chestiile astea. Cu ocazia aniversării de cincizeci de ani, am citit primul număr Echinox capcoadă: numărul 1/2011. La mulți ani, Echinox. Dosarul focus Japonia.

L-am ales fără să îmi dau seama inițial de ce, după care motivele au devenit clare. A fost unul dintre primele număr e în formatul modern, care a marcat absolvirea Echinoxului de la foileton cultural A3, monocrom, care impunea un soi de respect greoi și descuraja lectura (dar respecta tradiția), la un format mai mic, mai colorat, mai user-friendly, care invita studenții să îl poarte în genți și să îl etaleze în cafenele, ca o revistă mișto ce e. În bun spirit de reprezentare multimodală, Echinoxul își etala identitatea și la nivel de design, producție și distribuție (alcătuit de cunoștința cuiva, printat cu sprijinul cutărei sau cutărei instituții, dis-

echinox

se întâlnesc fugar, aproape imperceptibil, şi îşi lasă loc una alteia în tăcere.

tribuit pe coridoarele facultății, preț de vânzare, 5 lei). Mamutul devenise prietenos. Ulterior, formatul a devenit mai compact și mai atrăgător, culminând, cred eu, cu numărul 1/2017.

Coperta hyper-minimalistă e ilustrată de Dan Perjovschi. Să fi fost oare și numărul care a inaugurat logo-ul nou? M-aș fi mândrit foarte tare să fi contribuit la numărul ăsta. Ilustrat de Dan Perjovschi! Nu mi-ar fi trecut în veci prin cap să mă încumet, în 2013, când cu Occupy UBB (cu toții trebuie să trecem printr-o perioadă de “radicalism” activ pe parcursul vieții), să îl întreb dacă nu cumva, dacă are timp și nu e prea mare deranjul, să ilustreze un număr de-al nostru. L-a întrebat Răzvan ulterior și a ieșit un număr minunat. Înapoi la dosarul focus Japonia: a fost ultimul număr publicat înainte de a mă alătura colectivului Echinox.

Ultimul număr înainte de vremea mea. Cam în aceeași perioadă am văzut circulând pe undeva o poză cu membrii redacției de la vremea respectivă, sub o arcadă a Facultății de Litere. Trebuie să recunosc că am jinduit să mă alătur, să apar și eu întro fotografie de genul, să fac parte din Echinox fiindcă Echinox era relevant.

Numărul 1/2011 mi-a dat pentru prima oară senzația că în ciuda faptului că aveam de-a face cu o “revisită de cultură studențească”, ea reverbera.

N-am făcut niciodată poza respectivă, dar poate numărul aniversar de 50 de ani funcționează ca un fel de instantaneu.

Cum am navigat primul număr Echinox parcurs din scoarță-n scoarță? Cu un fel de sentiment de ușurare. Am scris pentru Echinox într-o vreme în care mă întrebam constant dacă merit să fiu în redacție, dacă un anumit articol va trece cu brio de ochii critici ai colegilor mei.

Cel puțin așa a fost la început. A fost o provocare, și o tentație totodată, până să devină un cadru comod.

Există o așteptare vagă, o regulă nescrisă, că orice contribuție la revistă trebuie să fie informată, argumentativă, interesantă etc, dar nu există niciun ghid, niciun .pdf cu pașii necesari alcătuirii unui articol reușit. Și nicio indicație cu privire la selecția tematica a conținutului. Nimeni nu o 2 / 2018

spunea cu voce tare, dar ideea pe care o subînțelegeam la vremea respectivă era că fie ai fler, și prinzi ideea singur, fie ești pe veci pierdut și te zbați degeaba. Editorialul scris de Rareș Moldovan în numărul 1/2011 învită de la bun început la abandonul pretențiilor semi-științifice și propune un Echinox-spațiu de dezbatere culturală, o colecție de reacții, întrebări, răspunsuri. Pur și simplu un spațiu în care oameni normali, având curiozități despre literatură, muzică, film și tot ceea ce reprezintă o formă de expresie critică și artistică, își alcătuiesc un dialog în print.

Ca atare, câteva pagini mai târziu, o cronică pe albumul My Dark Twisted Fantasy a lui Kanye West scrisă de Stelian Costin. Ăsta e Echinoxul la care m-am alăturat eu – lejer, jucăuș, dar dibaci și plin de duh.

De la editorial încolo, lectura a fost relaxantă. Fiecare articol mi-a trezit curiozități, a declanșat aventuri în mini-vizuini de iepure. Am citit una alta, am închis revista, am dat bookmark la un film recomandat de Mirela Dimitriu, am citit o bucată scrisă de Ana Scuturici, fosta mea profesoară de Kanji, cu o reverență à la „oaaaa, eu cunosc persoana asta”, am trasat timeline-ul meu la Echinox peste un interviu cu M. Duțescu de Cosmina Moroșan. Am stat puțin și m-am gândit că numărul viitor ar trebui să publice un interviu cu Morfolina dacă n-a făcut-o încă. Apoi m-am gândit cu drag că M.Duțescu se simte mândru când i-o ia textul pe dinainte și se aliniază lucrurile cum trebuie. Eu nu scriu literatură de niciun fel zilele astea, dar mi se întâmplă cu textele critice. Și mă entuziasmez ca un copil în parc.

M-am simțit puțin mai aproape de Duțescu, deși nu știam de existența lui acum o oră.

Apoooi am admirat energia Alexandrei Găujan — vreo trei articole doar în dosarul pe Japonia.

Doamne, aproape că l-a scris singură!

Da, Mitru, poate ai dreptate. N-am fost niciunul foarte silitori. Nu ca Alexandra. Alexandra l-a pomenit în treacăt pe Cristi Rigman într-o recenzie pentru premiera Zenobia în regia Monei Marian la Teatrul Național din Cluj. Mi-a sărit gândul la o dup-amiază petrecută la cafea în Insomnia cu Alex, Răzvan și Sonia (oamenii mei, gen). La masa alăturată stătea Rigman cu o domnișoară frumoasă și păreau că se ceartă. Ea s-a dus la toaletă. El a rămas singur, cu un aer dramatic și, bag seamă, îi curgea lacrimă solitară pe obrazul stâng. Poate vedeam eu ce avea sens în universul meu interior. Actorii au vieți spectaECHINOX 50

culoase și dramatice, nu? Și ni s-au întâlnit privirile un moment! Și cam atât. Eu aveam chestii mai importante de discutat și el de trăit, și mie îmi ajungea să mă bucur în sinea mea de un scurt moment de intimitate întâmplătoare cu Cristi Rigman. Și aveam o pereche de ochelari mari și mov, și mă gândeam, poate, poate vor fi memorabili. Ți-amintești, Cristi?

Oa... Alexandra m-a făcut să plonjez.

Câteva recenzii mai târziu, Lavinia Rogojină a scris despre Stelian Muller și eu mi-am amintit când m-a dus Sonia in iulie până la Book Corner, unde Stelian părea încețoșat de ceva treburi administrative în spatele tejghelei. Sonia mi-a dat de înțeles cu o privire liniștită că nu se socializa în ziua aia și neam continuat pelerinajul de librării. Lavinia a reușit, cred, să evoce tocmai respectul specific vis-à-vis de Aerostat pe care o carte care „a apărut de nicăieri și [...] va dispărea la fel de nespectaculos” dacă uiți de ea.

Fiindcă ea e tăcută. Și Stelian părea tăcut. Și mintea mea nu avea treabă să umple golurile.

Recenzia Toți sînt îngrijorați de Vasile Leac scrisă de Oana Furdea m-a adâncit în trecutul greu de dinainte de Cluj — când m-a pus Miki Vieru să citesc Celebrul animal de Cătălin Lazurca. De atunci Vasile Leac a rămas un fel de super-erou literar, care ar putea la fel de bine să nu existe în realitate, fiindcă probabil mi-ar strica personajul mistic din cap și nimeni nu-și dorește asta. E ca și cum dărâmi, să zicem, o brutărie din tărâmul fermecat din-năuntru.

Cred că prindeți ideea. Cam așa a fost și restul lecturii. Citind Echinoxul, nu m-am simțit niciodată nici mai informată, nici mai înțeleaptă. A fost pur și simplu o experiență care a lărgit grădinile din capul meu, o călătorie foarte subiectivă. Fiecare cititor va avea o experiență diferită și nu există un tipar. Ca și fost redactor, nu simt că am parte o experiență de lectură diferită. Deși am avut parte de experiențe de care cititorul de rând, poate, nu va avea, de exemplu privilegiul inestimabil de a cunoaște niște scriitori care au lăsat impresii adânci: Simona Popescu, T.O. Bobe, Matei Florian, Șerban Axinte, chiar și Radu Nițescu (și am cărțile unora în biblioteca din Edinburgh, lângă compendii de eseuri despre dezvoltarea democratică a Japoniei postbelice), m-am bucurat simplu de numărul ăsta. Și-am pus la bookmarks versiunea digitală (revistaechinox.ro, dacă v-am trezit curiozitatea).

echinox

A durat mult până să mă gândesc cu seriozitate la ce fel de experiență promite activitatea de redactor la o astfel de publicație. Am fost membru în redacție doi ani. De regulă, puțin redactori își continuă colaborarea după perioada studenției — din rațiuni practice: părăsesc Clujul, părăsesc țara, sau pur și simplu părăsesc lumea (critic-) literară. În numărul 1/2014, Ion Pop a contribuit cu un editorial în care compara Echinoxul cu vasul Argo, ale cărui componente sunt înlocuite treptat pe parcursul voiajului, până când vasul care a se întoarce în port mai are nimic în comun cu cel care l-a părăsit. Și totuși e același vas. Da, parcă așa e și cu Echinoxul, “revista de cultură studențească” întemeiată în 1968. Din 2013, de când am părăsit redacția, au mai fost publicate doar patru numere. Dar anul ăsta împlinește cincizeci de ani. Nu e rău pentru o revistă scrisă și publicată de studenți, fără o redacție stabilă pe termen lung. Cu certitudine ea își va continua activitatea dincolo de așteptările oricui, în ritmul și formula ei, specifice cum sunt. Vă provoc, cu ocazia aniversării, să citiți și voi un număr. Care, cum doriți, și să vedeți în ce vizuini vă duce. Sigur încape în geantă. La mulți ani, Echinox!

14

Jessica Brenda

P

rimul contact cu Echinox l-am avut, eu și probabil mulți colegi de-ai mei, chiar în primele zile de facultate, când vedeam mereu un număr lăsat la intrare la Litere. Atunci eram doar curioși și ne întrebam ce se scrie în revistă, despre ce, de unde să o cumperi și alte nedumeriri de student în anul întâi. Al doilea contact a fost pe holuri, când vedeam câte un poster cu „Recomandă-i mamutului o carte și el te răsplătește cu mai multe” cu sigla Echinox, iar majoritatea am zis că n-are rost, că nu știm să scriem cum trebuie, că n-am învățat noi destule sau orice altă scuză puteam găsi atunci. Doi ani mai târziu, s-a întâmplat să ajung în cabinetul 123, unde mi s-a confirmat că turnul de fildeș în care e văzută redacția e mai mult o proiecție 3D dintr-un proiector

pus de alții, cândva, demult. Pe lângă sentimentul comun de frică/jenă/ anxietate cu textele noastre, deseori depreciam și materialul care ne interesa, crezând că e prea nișat, că n-o să placă lumii – un clasic.

Al treilea contact cu Echinox a fost pe la sfârșitul anului întâi.

Prinsesem foarte mult drag de o trupă românească din underground, Alternativ Quartet, care nu mai cânta deja de vreo trei ani și, dorindu-mi foarte tare să aflu cât mai multe despre parcursul lor muzical, am început să caut articole și interviuri cu ei. Printre diverse site-uri de muzică a apărut și site-ul Echinox pe care doar frunzărisem câteva recenzii în trecut și n-aș fi crezut că printre ele voi găsi și o cronică de album post rock (o minunăție de cronică, ar tre-

Maria Fărîmă

A

m fost ,,adoptată” recent în redacția Echinox-ului, însă pot afirma cu încredere că este una dintre cele mai frumoase și utile experiențe intelectuale și culturale de până acum. Câteva lucruri pe care le apreciez cel mai mult la Echinox sunt faptul că încurajează diversitatea ideilor, polemicile constructive și sincronizarea cu noile tendințe literare și artistice din afara spațiului românesc.

Dacă inițial am pășit cu timiditate pragul redacției, odată ajunsă printre teancuri de cărți, reviste și

oameni entuziasmați, am realizat că Echinox-ul nu e nici pe departe un spațiu elitist, ci, dimpotrivă, încurajează studenții să scrie și să-și dezvolte sau să-și descopere anumite abilități literare. Unul dintre punctele forte ale Echinox-ului este faptul că mizează pe ideea de atelier.

Astfel, se insistă pe spiritul critic, se discută pertinent pe marginea textelor, se dezbat idei, întreg procesul literar-editorial devenind un laborator dinamic în care subiecte din sfera culturală, socială, educațională și nu numai, își găsesc teren de reflecție

bui să menționez) nedrept de obscur.

E un lucru mărunt, desigur, dar m-a apropiat de revistă mai mult ca orice îndemn să trimit texte sau un anunț pe social media. Brusc, Echinox devenise un loc în care voiam să ajung, de la care să învăț și să ofer și eu ceva în schimb.

A trecut aproape un an de când sunt în redacție și nu aș mai pleca.

Ne întâlnim într-un cabinet micuț, dar care se încălzește repede, mai râdem, împărțim sarcini și încercăm să facem ceva bun împreună. Acum sunt în primul an de masterat, tot la Litere, și singurul regret (și ăla neglijabil) e că n-am trimis recenzia aia în anul întâi (dar mereu mai e timp).

și problematizare. Abordări venind dinspre tradiție sau aferente teoriilor contemporane sunt binevenite, astfel încât, studenții sunt liberi să își aleagă propriile domenii de interes despre care să scrie, sau chiar să realizeze rubrici personalizate. Dar, firește, nu suntem tot timpul atât de serioși, ședințele fiind și un prilej să ne revedem, să povestim, să râdem.

Recent am lucrat la antologia de poezie contemporană și trebuia să trimitem reviste scriitorilor. Câteva dintre ele erau destinate pentru câțiva tineri scriitori din Republica Moldova.

Le-am trimis la Uniunea Scriitorilor de acolo și așteptam un semn de la ei. Însă noi am uitat să indicăm numele lui Moni Stănilă și scriitorii de acolo s-au servit, astfel încât nu au mai ajuns reviste pentru poeții antologați.

Am râs mult și ne întrebam cum de ne-a scăpat acest detaliu și dacă am scris pe toate plicurile adresa corectă.

Experiența de la Echinox reprezintă pentru mine ieșirea din zona de confort, întrucât mă provoacă să urmăresc îndeaproape fenomenele culturale recente și să învăț să ,,vorbesc” despre ele, și, mă provoacă să (re)gândesc fenomene actuale specifice generației mele. De asemenea, cunosc oameni talentați, iar datorită lor încă am speranța că punem cât de cât umărul și facem ceva frumos.

Barthes à la plage cerneală/hârtie, 20x30 cm, 2010

15

echinox

2 / 2018

D O S A R F O C U S S C A N D I N AV I A Sanda Tomescu-Baciu is the Director of the Department of Scandinavian Languages and Literature at „Babeş-Bolyai“ University.

Paul-Daniel Golban: When did you have your first contact with the Norwegian culture?

Sanda Tomescu-Baciu: My first contact with Norwegian culture dates back to my schooldays, but my contact with the Norwegian language came later when I studied Norwegian at the University of Oslo.

At that time, it was not possible to get a degree in Norwegian in Romania.

Let There Be a Norwegian Study Programme!

Interview with Sanda TOMESCU-BACIU

programme. Today, the Bachelor programme in Norwegian language and literature is the only one of its kind accredited in Romania.

P.-D.G.: What do you remember from the ceremony where you P.-D.G.: How did the idea of received the Royal Norwegian Order establishing a Norwegian institute of Merit.

S.T.-B.: I treasure every moment here in Cluj came about? What instiof the ceremony which took place tutions helped you?

S.T.-B.: I had an interest in at our University in 2003, when the Scandinavian literature, mainly in Norwegian Ambassador to Romania, Leif Arne Ulland, and Henrik Ibsen actualCouncillor Kjellaug ly, and I wanted to be Myhre from the able to read his work TODAY, THE BACHELOR Norwegian Ministry in the original. I had PROGRAMME of Foreign Affairs the chance of taking IN NORWEGIAN came to Cluj to up Nordic studies, LANGUAGE AND award me the Royal mainly Norwegian LITERATURE IS THE Norwegian Order language and literaONLY ONE OF ITS of Merit. It was a ture, at the University KIND ACCREDITED IN great honour to be of Oslo, where I also ROMANIA. bestowed this Royal graduated from. I Order at my home wished to start a university, in the Norwegian study programme at my home university in presence of my fellow academics, Cluj in order to be able to give young students, guests and family. Above people interested in Nordic culture all, what I find truly unforgettable is the opportunity to study Norwegian the audience I was granted in order language at bachelor level. This ini- to thank His Majesty King Harald of tiative was supported by the leader- Norway for this honour. ship of the Babeș-Bolyai University P.-D.G.: What are the most internot only at that time, but also later on. That is why my gratitude goes esting memories concerning your to BBU, the Norwegian Embassy in teaching career?

S.T.-B.: I feel the memories conBucharest, the Norwegian Ministry of Foreign Affairs, NORLA and SIU. nected to a lifelong teaching expeAnd the results of this initiative, rience are hard to count. First of all, which seemed quite courageous back the generations of students, all so then, became apparent soon enough. precious to me, who shared my interIn only two years’ time, the number est in understanding Norwegian lanof BA students in Norwegian lan- guage and culture. Then, the joy of guage and literature went up from establishing and signing agreements 12 at the beginning to over 80, and with Norwegian institutions in order now there are 300 students enrolled, to create new student mobilities in whether this is a major or a minor Norway (summer schools, semesspecialisation. At first the Norwegian ter scholarships, or EEA-grants). A programme was organized inside the solid memory is that of having creEnglish Department of the Faculty of ated an interest for a one semesLetters, but ten years later (in 2001) ter Henrik Ibsen course that I teach, the Department of Scandinavian and for literary translations directLanguages and Literature was creat- ly from Norwegian into Romanian, ed around the Norwegian bachelor with the valuable and consistent sup-

echinox

port of Norwegian Literature Abroad (NORLA) functioning almost like a Norwegian cultural institute. Many of my memories are connected with Lars Saabye Christensen, whose work I also translated from and whom I invited to Cluj to meet my students, or with organizing literary translation workshops where NORLA were invited to meet the students.

A lot of memories are connected with some of my former students who, over the last couple of years, have been my colleagues in the Department, a young group of competent academics who, together with the Norwegian lecturer, are contributing to creating a friendly study environment. Also, since 2010, my academic memories are connected with the wonderful experience of supervising and cooperating with MA-students and PhD-students on a series of central research topics in Norwegian literature and culture.

These are all reasons why I once again wish to thank NORLA, SIU, the Center of Ibsen Studies, my Norwegian colleagues and the Norwegian Embassy, my former and present students, my colleagues at the department and my university for our work of building together wonderful memories while sharing in the beauty of Norwegian language, literature and culture.

P.-D.G.: If you were to wish something to your students, what would you say?

S. T.-B.: I would tell them to have faith and be true to themselves.

16

if explaining to a non-Scandinavian audience the cultural and historical interconnectedness of these countries were not hard enough a task as it is, the author’s professed ambiIoana-Gabriela NAN tion is to uncover the very “soul” of the North – in other words, tell us what kind of spiritual mechanism Robert Ferguson, Scandinavians. countries. To mention Jo Nesbø has kept the Scandinavian peoples In Search of the Soul of the North, (Norway), Stieg Larsson and Camilla ticking in unison, even though their London: Head of Zeus Ltd, 2016.

Läckberg (Sweden), Arnaldur shared past has not always been the Indriðason (Iceland) or Jussi Adler- story of a “loving union.” Who are he sceptical minds will not Olsen (Denmark) would be to men- the peoples of the North, so prifail to notice that, for almost tion but very few. And if one looks to vate and yet so thoroughly fascinata decade now, the world has the Northern European musical out- ing, so remote and yet so influenbeen swept over by what commen- put, one cannot miss the definitive tial? Do the collective clichés used to tators and fans of this cultural phe- contributions of Scandinavian bands describe them carry any amount of nomenon have called a wave of to forging schools of black metal and truth? As someone who is so organScandophilia. They might point, by gothic rock, whose music may distil ically attuned to the Scandinavian way of example, to the enthusiasm such seemingly disparate extremes soul that he feels he might have been with which Meik Wiking, CEO of as violence and introspection and born in Scandinavia in a previous the Happiness Research Institute in whose influence has long exceeded lifetime, Robert Ferguson engages Copenhagen, has taught us how to the continental borders. with these questions by setting out “hygge” if we wish to come any closAgainst this background that to test a theory according to which at er to the enviable level of Danish could provide, especially to those the heart of the Scandinavian way of “lykke” (since these words are used unfamiliar with the northern life, perhaps deeper than the happy, in the titles of the respective volumes region of Europe, balanced kind of phiin English, we understand that the a lot of useful but losophy that has been words are not easily translatable, so ultimately piecerecently popularised THE AUTHOR’S the mundane “cosiness” and “happi- meal information, as the trademark of PROFESSED AMBITION ness” will have to do); to the way the Robert Ferguson’s Scandinavia, flows an IS TO UNCOVER THE Swedes are showing us that “lagom” Scandinavians.

In undercurrent of dark, VERY “SOUL” OF THE (“balance,” Niki Brantmark) is abso- Search of the Soul of brooding melancholy NORTH – IN OTHER lutely necessary for a happy life, and the North is a more preserved and perWORDS, TELL US WHAT that embracing such healthy social than welcome arrivpetuated over time KIND OF SPIRITUAL rituals as “fika” (“the Swedish coffee al. Not only does the by geographical and MECHANISM HAS KEPT break,“ Lynda Balslev) will lift any- book go much deephistorical circumTHE SCANDINAVIAN body’s spirits, no matter who and er into explaining stances.

Remote and PEOPLES TICKING where they are. Doing everything the cultural and hisharsh to live in, the IN UNISON, EVEN Scandi-style, from eating Scandi torical characterisNorthern European THOUGH THEIR kitchen (Bronte Aurell) to sleeping tics of the peoples of lands have remained SHARED PAST HAS NOT according to Jysk, decorating homes Scandinavia, but it fiercely independent ALWAYS BEEN THE inspired by the designers of Ikea and does so in a manner from any centralisSTORY OF A „LOVING educating children the Finnish way, that is at once criting powers – whethUNION.” the “Nordic Theory of Everything” ical and respectful, er religious or polit(this is actually the title of a book by academically earnest ical – in the West Finnish-American Anu Partanen) and pervaded with a of the continent. has been much advertised as provid- sense of British humour.

Egalitarian but conformist, radically ing the key to a better life.

Even if it may not be by coinci- reformist but sometimes parochial, The same sceptics would also dence that the book was published the Scandinavian culture has develhave noticed that, as if to balance in the midst of the Scandi-fad men- oped along its own lines, despite and complement this benign, peace- tioned earlier, it is definitely not a Western European influences. inducing life philosophy, there is book of advice about how to be more In pursuit of evidence to this a sort of dark yin to the optimistic Scandinavian. Instead, the surprise is end, the book seems planned as rigScandinavian yang, amply displayed to find an extremely well-researched, orously as an expedition, and executin the film-making industry (see detailed (to the level of punctili- ed with the relentless dedication of Danish director Lars von Trier’s pro- ousness) and yet warmly conversa- a scientific researcher so enthralled ductions and the Dogme 95 manifes- tional and intimate journey into the with his object of study that, whatto-inspired movies) and widely pop- history and culture of the four coun- ever he may do and wherever he may ularised by crime TV series such as tries that are usually referred to as be, never really leaves his laboratoBroen or Forbrydelsen, both so suc- “Scandinavian”: Norway, Sweden, cessful as to be remade for an English- Denmark and Iceland.1 However, as the ”Scandinavia” referred to in the book does not include Finland. speaking audience (The Bridge and 1 A map of Scandinavia is pro- However, because Finland is one of The Killing). A new and lasting appetite seems to have been established vided together with a note explain- the “Nordic” countries, both geofor a set of typical Scandi noir fea- ing the similarities and differenc- graphically and spiritually, I feel that tures also showcased in the crime fic- es among the languages of the four acknowledging the Finnish culture tion of authors from all Scandinavian countries, so it is clear that, for geo- would perhaps complete an account graphical and linguistic reasons, of the “soul of the North.”

Thinking Northward

T

17

echinox

2 / 2018

ry. In this case, Robert Ferguson’s laboratory is his adoptive country, Norway, and the culture of the North, in which he moves quite effortlessly.

That explains why the chapters, even though they obey the chronological order of the historical or cultural events described, are not organised around the major historical events in each country. For this, a very useful Scandinavian Timeline is provided at the end of the volume. Rather, each chapter seems to tell a singular story about loneliness, melancholy, loss, inadequacy, transgression or just fierce independence. Some of the chapters may focus on objects (such as the Bro stones or the Vasa ship), events less common (such as the unlikely state of war between the Danes and the Algerians in the 17th and 18th centuries), famous literary characters and the real circumstances that served to inspire their creation (like Elsinore’s prince Amleth) or real people of the Scandinavian distant past and recent present: royalty, intellectuals, explorers, emigrants, actresses and muses, traitors and violent perpetrators. Such a wealth of intimate details is provided about each of these characters that they are rendered not only fully alive, but fallible, flawed, all too human.

It is by being allowed to understand them in this way - their motives, their actions, their way of thinking – that we can truly catch a glimpse into the soul of the North.

However, this is not your usual history book, albeit one about personal life experiences. In fact, the more one reads on, the more difficult it becomes to tell what genre it should be classified in. For instance, one of the difficulties of doing so is that the process of documentation is not restricted to researching historical sources within the confines of a library, but also takes the form of journalistic investigation, with the streets, parks, cinemas and pubs of Oslo as background. The legwork is there, and so are the interviews and the subsequent reporting. Consequently, many of the chapters grow from informal meetings with members of contemporary Scandinavian intelligentsia (poets, novelists, philosophy professors), most of them personal friends of the author, with a Scandinavian soul of their own, whose revealed lives and opinions make them characters in their own right.

Another surprising twist in the author’s way of telling the tale of Scandinavia must be the part called “Interlude: Ibsen’s Ghosts.” Seeing

it on the contents page is confusing, as it is not counted among the chapters. But because Ibsen is perhaps one of the best-known figures of Scandinavia for people outside it, one may figure that this is a critical commentary of his play. What one finds instead is a “metaplay” with Ibsen himself as main character. Based on a little-known event in Ibsen’s life, Robert Ferguson’s “Ibsen’s Ghosts” employs the Norwegian author’s own retrospective technique to speculate on what the real Ibsen would have done if faced with the ghosts of his own past. Having got to meet and “know” Ibsen in this way, it becomes clear that the idea and execution of the play are in line not only with Robert Ferguson’s overall aim in this book, but also with the contemporary trend of fusing fiction to nonfiction as if to demonstrate the fluid, controversial nature of their borders (something that the books of Norwegian writer Karl Ove Knausgård are also famous for).

This part of the book may also come as a surprise especially to those readers who are not familiar with the career of Robert Ferguson, something I have tried to make up for.

The author introduces himself on his internet page (robertferguson.org) as someone whose singular purpose as a young man was to be a writer and who is able to recommend persistence as the only way to achieve this goal. In his case, persistence has indeed paid off: he is the author of numerous original and translated radio plays produced by British BBC, Irish RTE and Norwegian NRK, some of them also adapted for television.

In fact, having read about his authorial record, my impression is that he is one of those prodigious writers whose enormous curiosity prods them to engage with both fiction and non-fiction with equal pleasure. The author of two novels, one in English and the other one in Norwegian (no small feat for a linguistically impaired emigrant writer, albeit a graduate in Scandinavian Studies), he also appears to be a passionate biographer, having researched the lives of writers such as Knut Hamsun, Henrik Ibsen, Henry Miller and T.E. Hulme. To this one must add his work as an assiduous translator of Scandinavian literature with a manifest passion for Hamsun, as well as his keen inquiry into the history of his adoptive Scandinavia, apparent in the book he dedicated to the history of the Vikings, and now to the Scandinavian soul.

However, judging him only

DOSAR FOCUS SCANDINAVIA

echinox

by these lifelong achievements in the publishing field, crowned with numerous awards, would, I think, still be a mistake. About the author whose ambition is to write about the soul of nations, as Robert Ferguson does in this book, one must get to know a bit more. This is not difficult – I find the author to be wearing his heart on his sleeve when talking about his many small jobs and at times disappointing wanderings as a young man. In turn a postman, hospital porter, deckhand on a trawler, factory worker, cook, driver, the author seems to have experienced the indecisions we all do at some early points in our lives, before engaging himself firmly on an academic study path in Scandinavian Studies at University College London, which he graduated from three years before he moved to and settled in Norway, the country he has called home ever since. To me, these early experiences speak about the personality of the author as an honest, inquisitive, open-minded, hard-working person, qualities that actually shine out from every single page of his book. Moreover, the fact that he has been living and writing in the language of his adoptive country and about its literature and history only shows his full commitment to a culture he seems to have embraced without reservations.

So, given the credentials of the author and the qualities of the book itself, Scandinavians. In Search of the Soul of the North should be more than able to find its way into the hearts and minds of all those who have come to appreciate the Northern European countries, whether they are students of Scandinavian literature and culture or simply admirers of the Scandinavian way of life. Ease of reference (an Index is provided at the end), relevant illustrations and Further Reading suggestions make it a useful reference book for the more earnest researcher as well. As far as I am concerned, reading Robert Ferguson’s book was indeed like taking a thousand-year journey, at a leisurely pace and stopping to take in the view and meet the people, into the heart of the Scandinavian culture.

18

Transylvanian Notes Fartein Th. ØVERLAND

I

have been asked to write a text my transfer to Buda-Pesth in good about my experiences living in time.] Buda-Pesth seems a wonderRomania. As I attempted to write ful place, from the glimpse which I it, I quickly realized that there was a got of it from the plane and the litdanger of the text becoming a bor- tle I could walk [added above the ing checklist of objective facts eas- line: around in the parking lot] outily obtainable elsewhere (e.g. I have side the airport. I feared to go very far noticed that stinging nettles — urti- from the airport, as I had arrived latca dioica — are very common both er and had to make sure to catch the in Romania and Norway, but in next flight. [Added above an erased Romania they are a little bigger on sentence: I was immediately struck average because of the longer sum- by the heat. April was just finished, mers). I felt the need for some kind but this would constitute a record of framework (or “obstruction” as warm summer day in Norway.]

Lars von Trier and Jørgen Leth would The flight was boarded in a call it), but I don’t pretty good time, know whether my and came in the precocious Dracula late afternoon to STILL, HAS THE SIGHT concept will prove Klausenburgh. Here OF THE BOOK AS to be any less borI lived for some years, A FINE SPECIMEN ing1 – at least it was close to Mănăștur.

OF VICTORIAN fun to work it out. I The first evening I LITERATURE BEEN do certainly underhad two eggplants SOMEWHAT LOST stand, and agree stuffed with rice and BEHIND VLAD ȚEPEȘwith, the common vegetables for dinBRANDED ȚUICĂ AND Transylvanian relucner, or rather supFRIDGE MAGNETS? tance to the whole per, which were very Dracula hype. Still, good, but thirst-makhas the sight of the ing (Mem., get recbook as a fine specimen of Victorian ipe for Gulshan). I asked the waitliterature been somewhat lost behind er and she said it was called “Vânătă Vlad Țepeș-branded Țuică and fridge umplută” and that, while not being a magnets? Additionally, now talking national dish per se, I should be able break beat science, I think it is more to get it some other places along the interesting to see how someone can Carpathians. I found my smattering manipulate an oversampled old break of English very useful here; indeed, than what kind of obscure break they I don’t know how I would have been can dig up (like the Buzău torc). So – able to get on without it.

“En attendant Koji Igarashi” – here’s Having had some time at my dismy take on it: posal when in Stavanger, I had visited the University of Stavanger‘s Library, Fartein Th. Øverland’s Journal and searched among the books (Kept in a cheap notebook imitating and maps in the library regarding a Moleskine) Transylvania; it had struck me that some foreknowledge of the coun3 MAY. Klausenburgh. – Left try could hardly fail to have some Stavanger at 6:35 A.M., on 1st May, importance. [Added under the line: arriving in Oslo early the same morn- Thinking back at my research, I ing; should have arrived at 7:20, but came to realize that, although I had the plane was ten minutes late. learned from an article at NRK’s web[Added above the line: Still caught page (“Søv under open himmel for å verje sauen mot ulv”/ “Sleep under 1 Another idea was using the open sky in order to guard the the Gothic runic inscription on the sheep against the wolf”) that there Buzău torc as a starting point. While still are shepherds in Romania, nothalso maybe being rather precocious ing could prepare me for meeting one as a literary concept, I think it would in person for the first time. In a dark at far less risk of being critiqued as a and warm (an impossible combinatacky choice. There’s probably many tion in Norway) evening near Laguna solutions to that equation too, but I albastră (to which “Labanar laugast” did not find any. Maybe next time. is a fitting anagram in Nynorsk), the 19

echinox

barks of the dogs first announced his appearance from the darkness.

An enormous flock of sheep – more than I had ever seen in one place – the traditional clothing – his manner of walking – all of this gave me a distinct feeling of being back in the time of the Old Testament (admittedly the illusion was somewhat broken when he took his cellphone out).

You see, my only previous experience with shepherds came from books.

Pondering their role in the early origins of astrology – observing the celestial objects’ motions every clear night – for example having enough time to note the gradual change in the cardinal position of the moonrise subjectively – fills me with awe. I do not know if the shepherd in question was inclined toward astrology, because the best I could come up with with my limited Romanian language skills was: “Lună… Frumos...” while pointing at the moon. He agreed with a minimal nod. I have always imagined shepherds to be good-natured, but kind of private, to only use the most necessary words and to come and go with grace – and all of this turned out to be more or less true.]

[Added on a post-it note below the last line: Expand upon the effect of the difference of the light’s colour and its effect of the palette of the whole world. Start with this: Houses painted in warm pastels like sand or peaches are somewhat rare in Norway. When I see them now, they kind of seems out of place in that blue light there. Research eventual differences in clay composition to supplement the matter.]

2 / 2018

Epopeea traducerilor: Knausgård Karl Ove Knausgård (n. 1968) este un scriitor norvegian care a cunoscut succesul internațional cu seria de șase romane autobiografice, Lupta Mea (Min Kamp).

Aceasta a fost publicată între 2009 și 2011 și însumează peste 3500 de pagini. Născut în Oslo, scriitorul a crescut pe insula Tromøya, în Arendal și în Kristiansand, și a făcut studii de artă și literatură la Universitatea din Bergen. Debutează în 1998 cu Ute av verden (Out of the World), pentru care a primit Premiul pentru Literatură al Criticilor Norvegieni. Între 1999 și 2002 este coeditor la revista Vagant, pentru care a realizat o serie de interviuri.

Al doilea roman, En tid for alt (A Time for Everything), apare în 2004 și este foarte bine primit de critică.

Ioana Mureșan Răzvan Rocaș: Ce a însemnat traducerea primului volum din seria Lupta mea pentru piața de carte românească?

Ioana Mureșan: Piața de carte românească avea și încă are nevoie de mai mult contact cu literatura norvegiană, iar traducerea lui Knausgård, scriitor devorat de cititorii britanici sau americani, cred că a (re)deschis apetitul pentru literatura nordică în spațiul românesc. Primul volum din seria Lupta mea a avut parte de o promovare intensă atât înainte, cât și după lansarea de la târgul de carte Gaudeamus organizat la București în noiembrie 2015 (când a avut loc și lansarea acestuia), beneficiind de vânzări consistente și datorită notorietății internaționale a scriitorului norvegian.

R.R.: Cum ați întâmpinat o asemenea provocare, având în vedere dimensiunea și complexitatea volumului?

I.M.: Am stat pe gânduri când mi s-a propus traducerea primului volum din seria Lupta mea pentru că intuiam că nu va fi deloc ușor să redau fidel un roman autobiografic, brutal, dar și dezarmant, ca o spovedanie, și, pe deasupra, voluminos... Dar pentru că mi-am dorit foarte mult să-l traduc pe Knausgård, pentru că m-a atras stilul confesiv al autorului, curajul lui de a scrie într-o manieră creativ realistă, fără frica de a fi judecat, am acceptat nu fără strângere de inimă. Au urmat după-mese lungi de iarnă, eu cu Lupta mea, în care simțeam că am închegat cu textul o relație aproape organică...

R.R.: Cât a fost de dificil să elucidați tainele operei lui Knausgård?

DOSAR FOCUS SCANDINAVIA

Traducerea în limba română a seriei Lupta mea a avut la bază originalul norvegian. Deși în norvegiană seria nu are subtitluri, în română s-a optat pentru un nume reprezentativ fiecărui volum, după modelul englez. Astfel, Cartea întâi: Moartea unui tată și Cartea a cincea: Mai sunt și zile cu ploaie au fost traduse de Ioana-Andreea Mureșan, Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit a fost tradusă de Simina Răchițeanu, Cartea a treia: Insula copilăriei, de Roxana-Ema Dreve, iar Cartea a patra: Dansând în întuneric, de Ivona Berceanu. Toate traducătoarele lui Knausgård sunt absolvente ale specializării norvegiană de la Departamentul de Limbi și Literaturi Scandinave al Facultăţii de Litere, Universitatea „Babeș-Bolyai“.

I. M.: Nu știu în ce măsură am reușit să-l descifrez, dar faptul că nu m-am putut dezlipi de carte a făcut ca tot procesul de traducere să fie mult mai ușor. În plus, depinde cum definim aceste „taine“, pentru că romanul lui e chiar o des-tăinuire, întruparea postmodernă a romanului ce-și expune mecanismele scrierii, dar și o expunere a trăirilor intime ale autorului. Taina ar putea fi chiar aura de mister creată în ciuda confesiunilor, un fel de mister al oversharing-ului.

R.R.: Ce importanță considerați că are Karl Ove Knausgård pentru lumea literară contemporană?

I.M.: Trăim în vremuri în care aproape că nu mai există tabuuri, iar primul roman din seria autobiografică Lupta mea ilustrează acest lucru prin auto-cunoașterea și psihanaliza la vedere, la care cititorul e martor. Karl Ove Knausgård are un farmec aparte tocmai pentru că aproape oricine se poate regăsi în scrierile lui, pentru că reușește să-și țină cititorii aproape chiar și atunci când nu spune mai nimic. Cred că e absolut fascinant faptul că, deși a scris peste 3500 de pagini despre lupta lui cu lumea și cu sine, tot mai lasă lucruri nedezvăluite.

R.R.: Care a fost cel mai satisfăcător aspect și care a fost cel mai puțin plăcut element în procesul de traducere?

I.M.: Traducerea primului volum a fost un fel de love-hate story. Eram cuprinsă de entuziasm, aproape febrilitate, când traduceam fragmente care mi se păreau sclipitoare (ca de exemplu „Singurii care nu îmbătrânesc pe chip sunt ochii. Sunt la fel de clari în ziua în care ne naștem ca în ziua în care murim. Vasele de sânge din ei, pot, desigur, să se spar-

echinox

gă, și membranele se pot opaciza, dar lumina din ei nu se schimbă niciodată.“). Nu la fel se întâmpla când aveam de-a face cu pasaje în care detaliile erau duse la extrem.

Mi-a fost greu să-mi păstrez concentrarea și răbdarea în timp ce încercam să traduc un fragment în care Knausgård povestește cum își face un ceai, cu lux de amănunte, începând de la pusul apei la fiert și terminând cu felul în care apa din cană își schimbă culoarea în momentul în care o varsă peste pliculețul de ceai, fragment ce se derula pe aproape o jumătate de pagină...

R.R.: Knausgård are un stil vizual bine pus la punct, precum și un discurs fluid. Cât de greu v-a fost să le reproduceți și să le păstrați aceleași caracteristici?

I.M.: Încercarea de a reda discursul lui Knausgård a fost un proces laborios, de găsire a valențelor de sens și de lecturări repetate. După traducerea primelor zece pagini, pe care am încercat să le reconstitui cât mai fidel posibil, menținând cuvinte care se repetau chiar în cadrul aceluiași paragraf, mi-am dat seama că n-am reușit să păstrez muzicalitatea textului original, motiv pentru care am reluat traducerea, încercând de această dată să țin mai mult cont de cât de ușoară e lectura pentru cititorii români. Volumul scris de Knausgård mi-a reamintit că norvegiana e o limbă extrem de vizuală, ca o hartă în cuvinte cu ajutorul căreia e foarte ușor să te orientezi.

20

Simina Răchițeanu

probleme cruciale ale prezentului și care reușesc să pună în cuvinte niște Iulia Clara Cîrdan: Cum ai lucruri care scapă deseori limbajului descrie experiența de traducător? (traume, tragedii, doliu, afecte etc.). În momentul de față traCe te determină să alegi să traduci o duc un roman din limba daneză: anumită carte sau un anumit autor?

Simina Răchițeanu: Cu tra- Kastanjemanden, de Søren Sveistrup, ducerile literare m-am intersec- în colaborare cu Editura Trei. Este tat prima dată la masterat, când am un roman polițist, debutul în propublicat două capitole din roma- ză semnat de regizorul serialului The nul Sub umbra adâncă a copacilor Killing. E prima dată când lucrez cu împovărați, de Kari Brænne1 și, tot în o carte de genul acesta. Până acum, același an (2015) mi s-a oferit șansa m-a câștigat stilul lui Søren Sveistrup de a traduce volumul „Lupta mea. și îmi oferă mai multă libertate decât Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit“ o poate face un documentar, de pilde Karl Ove Knausgård, publicat de dă, dar țin să precizez fiecare gen are Editura Litera în 2016. Fiind un titlu importanța lui și punctele lui forte.

Aș mai putea spune foarte multe. foarte cunoscut în Norvegia și în toată lumea, colaborarea a fost o oportu- Cert este că Unul dintre noi și Lupta nitate pe care mulți traducători (nu mea sunt două cărți extrem de difedoar) debutanți și-ar dori-o și care rite, cu mize extrem de diferite. Una pentru mine a fost revelatoare; mi- mi-a pus în mișcare imaginația, cream dat seama cât de mult mă atra- ativitatea și bagajul cultural, cealalge traducerea literară, cât de ofertan- tă m-a făcut foarte atentă la etica și tă este și cât de adânc pot pătrunde în responsabilitatea traducătorului față de text, subiect și de intimitatea unui text lumea pe care o traduatunci când încerc să ce. Iar romanul danez îl traduc.

CEA MAI LUNGĂ este ofertant datoriApoi, tot din norFRAZĂ DE CARE ÎMI tă faptului că e privegiană am tradus AMINTESC AVEA ma dată când traduc cartea-documenCAM O JUMĂTATE DE din daneză și fiindcă tar Unul dintre noi.

PAGINĂ ȘI SĂREA DE explorez o pasiune pe Povestea lui Anders LA O IDEE LA ALTA CU care o aveam deja în Breivik și a masacruVITEZA UNUI PĂSTRĂV zona filmului. Pentru lui din Norvegia, scriDE MUNTE CARE mine, experiența de să de Åsne Seierstad ÎȘI CUNOAȘTE BINE traducător nu este o și apărută în România DESTINAȚIA, DAR FACE stare constantă, nici în 2018, la Editura Art. DIVERSE SALTURI ȘI un proces liniar; ea Unul dintre noi îmbiSCUFUNDĂRI PENTRU se schimbă cu fiecană jurnalismul riguA AJUNGE ÎNTR-UN re text cu care lucrez ros - al cărui text treFINAL ACOLO îndeaproape. La a buie să fie foarte bine doua întrebare am închegat și documenun răspuns mai simtat - cu stilul personal al autoarei, cu empatia, umanitatea plu: fiindcă am un job separat și nu și cu etica sa profesională. La o scară trăiesc din traduceri literare, îmi permai mică, o responsabilitate asemă- mit luxul de a accepta doar cărți care nătoare mi-am asumat și eu: să tra- mă interesează în mod deosebit, care duc fidel și adecvat fiecare capitol, sunt o provocare, cărți pe care le-aș urmărind cu atenție dinamica din- citi din proprie inițiativă și pe care tre cele două dimensiuni; am acor- oricum le-aș recomanda altora. Și să dat mare atenție limbajului și alege- fie scrise într-o limbă scandinavă. rilor lingvistice, așa încât să reiasă I.C.C.: Pentru că la Knausgård foarte clar miza cărții, care încearcă să echilibreze raportul dintre obiec- o parte semnificativă a cărții lui tivitatea documentarului cu empa- se reflectă în stil, cum ai reușit să tia și compasiunea pe care Seierstad transmiți diferitele nuanțe de limle arată constant față de victime și baj din limba norvegiană în limba ceilalți subiecți, dar și față de dorința română?

S.R.: Chiar pot spune că fiecași forța de a spune mai departe povestea de viață a acestora. În procesul re pagină mi-a adus provocări foarte de traducere mi-am reamintit cât variate, stimulându-mi imaginația, de important este să avem scriitori răbdarea și întreg bagajul de lec/ jurnaliști care reușesc să abordeze turi, dar m-a și obligat să lărgesc acest bagaj cultural ca să pot repe1 revistaechinox.ro/2015/03/ ra și traduce referințele inserate cu sub-umbra-adanca-a-copacilor- multă lejeritate de scriitorul norvei m p ova ra t i - d e - k a r i - f re d r i k ke - gian. În orice caz, nu poți fi un cititor prea comod când citești un text braenne/ 21

echinox

de-al lui și a fost o miză importantă să nu simplific textul doar pentru a-l face mai accesibil cititorului obișnuit; s-ar fi pierdut niște componente importante ale lecturii: răbdarea și perseverența. Unii îl adoră pentru asta, alții îl detestă; eu am lucrat cu o reală plăcere și aș mai face-o și a doua oară. Pe tot parcursul celor aproape 700 de pagini m-a urmărit un soi de uimire și admirație față de text, față de stilul lui Knausgård și nivelurile și derapajele cu care el jonglează, pe care a trebuit să le descifrez și să le transport apoi în limba română. Trebuie să recunosc, am avut de luat multe decizii în ceea ce privește formularea, frazarea, registrele folosite, fiindcă am încercat să păstrez un echilibru între a (tr) aduce limbajul mai aproape de cititor și a păstra / proteja atmosfera și ambiguitățile din versiunea originală. M-am străduit să creez o coerență stilistică, să păstrez frazarea barocă și expandată – oarecum brută (fiindcă el nu editează mai niciodată ce scrie) și totuși foarte ornamentată (fraze lungi, șiruri întregi de propoziții principale și secundare care trebuie bine descifrate și redate, așa încât să nu se piardă din legăturile, încrengăturile și subtilitățile knausgårdiene, și nici din îndemânarea cu care scriitorul manevrează fluxul memoriei involuntare, în stil proustian). Cea mai lungă frază de care îmi amintesc avea cam o jumătate de pagină și sărea de la o idee la alta cu viteza unui păstrăv de munte care își cunoaște bine destinația, dar face diverse salturi și scufundări pentru a ajunge într-un final acolo; în mod similar, la Knausgård, nu destinația este maiestuoasă, ci drumul, călătoria, scufundarea în sine, digresiunile și revenirile; aici se naște literatura sa. Una dintre cele mai caraghioase observații a fost să văd cum Karl Ove reușește la un moment dat să facă o paranteză de vreo 100 de pagini, o digresiune monstruoasă, ar spune unii, apoi revine cu lejeritate la situația neîncheiată și o continuă nestânjenit și cu cea mai mare naturalețe, fără a pierde din coerență și fără a-și plictisi cititorul. E scandalos! Mi s-a părut fabulos și pentru a-i face față am fost foarte disciplinată în lucrul cu sintaxa; din fericire, mi-a plăcut dintotdeauna și am avut profesori foarte riguroși.

Fără această disciplină e dificil să te abandonezi unui astfel de text pentru ca apoi să îl poți transporta în limba de destinație, mai ales că norvegiana se traduce foarte natural într-o altă limbă germanică, dar nu atât de ușor într-o limbă romanică. Evident, există suficiente pasaje pe care le-aș 2 / 2018

fi putut șlefui mai bine și pe care, la o lectură ulterioară, le-aș reformula.

După ce am finalizat cartea, țin minte că timp de o jumătate de an mi-a fost teribil de frică să recitesc traducerea, îngrozită că voi descoperi imperfecțiuni și că voi fi dezamăgită.

Poate fi ușor riscant să debutezi cu o traducere de asemenea anvergură - ca dimensiune și complexitate - și, discutând cu traducătoarele celorlalte volume, am constatat că același efect l-a avut și asupra lor. Dar toate continuăm să traducem, așa că a lucra cu proza lui Karl Ove Knausgård a fost un pariu cu noi înșine câștigat.

I.C.C.: Knausgård e de asemenea recunoscut pentru faptul că lasă fluxul gândirii să se așterne pe hârtie fără a cizela ulterior frazele. Crezi că acest fapt reprezintă un impediment pentru traducere?

S.R.: Cred că am răspuns parțial și la punctul 2, însă mi se pare important să menționez faptul că metoda lui nu ar trebui să fie considerată un impediment. Sigur, sporește complexitatea textului și te obligă să jonglezi și tu cu frazele, dar, cu bune cunoștințe de limbă, gramatică și sintaxă norvegiană și cu o doză serioasă de pasiune și răbdare, propozițiile se aștern una după cealaltă și, odată ce ai confruntat de câteva ori cu originalul, eventual după ce ai mai revenit de câteva ori cu variante mai inspirate, ai șansa să recitești cu surprindere și admirație textul pe care tocmai l-ai tradus. Scriitura lui Karl Ove Knausgård este fascinantă atât pentru cititor, cât și pentru traducător; nu numai că te scufunzi complet în țesătura romanului-fluviu, ci la fiecare pas ai impresia că poți descoperi sensul vieții (și al literaturii) chiar în povestirea ei. Lectura (şi traducerea) devine o experiență mult mai personală; profund introspectivă, ea nu mai este doar un scop în sine, ci devine un instrument de sondare a eului. Mi-a plăcut mult ce a scris Bogdan Coşa pe bookblog.ro și cred că redă foarte reușit ceea ce am încercat să explic mai sus despre efectul knausgård, cum îmi place să îi spun: „În zilele în care l-am citit, șapte, consecutive, am întrerupt-o de nenumărate ori pe logodnica mea; orice ni se întâmpla îmi amintea de ceva ce tocmai citisem în Un bărbat îndrăgostit; în tren, la cumpărături, la masă sau acolo – e aproape jenant să spun asta în public –, în intimitatea cuplului, de fiecare dată părea că trebuie să-l invoc; să pun pauză pălăvrăgelilor noastre și să indic poziția autorului cu privire la chestiunea în cauză (de la iubirile pierdute și paterDOSAR FOCUS SCANDINAVIA

nitate până la jogging sau decojitul ouălor). Ca atunci când ai impresia că mori dacă nu spui ceea ce tocmai ai auzit: în cazul de față, literatura, povestea aia mai adevărată decât viața, răbdarea unui narator pe cât de empatic, pe atât de inteligent, pe care o țineai minte din prima jumătate a adolescenței de la un Dostoievski sau, hai, poate Hesse, din verile lungi, proaste, pline de insecte, pe care n-ai mai regăsit-o decât cu alte douătrei ocazii, când ți s-a mai întâmplat ca adult să citești cărți cu adevărat mari.“2 I.C.C.: Care e rolul creativității în traducere și cât de mult poate un traducător să își aducă aportul întro lucrare?

S.R.: În practică, depinde foarte mult de text și de traducător, de afinități și experiență, de compatibilități, chiar și de timpul pe care îl ai la dispoziție pentru a finaliza traducerea. Așa cum ne demonstrează diversele teorii ale traducerii, nu cred că există o regulă bătută în cuie. Cred, însă, că există o responsabilitate pe care trebuie să o ai față de textul original, o fidelitate, un devotament. Mi-ar plăcea închei citând din Trado, volumul scris de Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad, care este o sursă de inspirație pentru mine în ceea ce privește arta traducerii și rolul traducătorului: „Gayatri Spivak scrie: Mai întâi, traducătorul trebuie să se predea textului.

Să se predea textului înseamnă să țină partea textului. Înseamnă să i se 2 Sursa: Bogdan Coșa Scriitori despre scriitori: Bogdan Coșa vs. Karl Ove Knausgård (II): bookblog.ro/biografii-si-memorii/ scriitori-despre-scriitori-bogdancosa-vs-karl-ove-knausgard-ii/

echinox

dea lui. Să formeze un front comun cu textul pe care trebuie să îl traducă.

Să îl traducă împreună cu scriitorul, împreună cu celălalt, asta înseamnă să formeze un front comun împreună cu textul și scriitorul. [...] Iar acest front comun impune un ritm comun. Impune un devotament, atenție la limba de plecare, la limba de destinație și la toate celelalte limbi dintre acestea două. Aceste limbi care își vorbesc, care se întreabă una pe alta și își schimbă locul între ele.

El mai impune și o atenție la tăcerile textului.

Gayatri Spivak scrie: (...) traducerea este forma cea mai intimă de lectură. Dacă traducătorul nu și-a câștigat dreptul de a deveni un cititor intim, el nu se poate abandona textului, nu poate răspunde la chemarea aparte a acestuia. A forma un front comun cu scriitorul înseamnă să folosești activ intimitatea textului celuilalt. Asta implică încercări permanente de a preciza și de a ambiguiza totodată.

De a pune în lumină locurile ascunse fără a le lumina. De a identifica foarte clar ambiguitățile pentru a le reformula în alte ambiguități.”3 I.C.C.: Ce fel de tehnici folosești pentru traducere?

S.R.: Close reading, documentare, multă lectură, manuale de gramatică și sintaxă, neapărat o cafea bună și lista poate continua.

3 Svetlana Cârstean, Athena Farrokhzad, Trado, p. 70-72, Nemira Publishing House, București, 2016.

Dans le jardin (Monet & Mallarmé remix) markere acrilice/placaj, 70x100 cm, 2018

22

Roxana Dreve

cere obișnuiesc să citesc o altă carte în română, în același stil. În cazul de față am citit primele două volume din serie. Pentru mine acest lucru este important, deoarece traducătorul nu trebuie doar să aibă cunoștințe foarte bune din limba din care traduce. În final, îți dorești ca traducerea ta să fie citită și apreciată de cât mai mulți. Apoi, citesc cartea în original, pentru a putea înțelege nu doar cuvintele, ci și ceea ce se află în spatele lor. Nuanțele și sensurile pe care expresiile le pot căpăta într-un anumit context sunt extrem de importante pentru mine. După ce am citit textul, încep să traduc, iar, la sfârșit, revizuiesc traducerea cel puțin o dată. Nu îmi impun o normă zilnică. Traduc până când simt că nu mai sunt în atmosfera textului, până observ că îmi fug gândurile în altă parte. Uneori traduc o pagină, alteori douăzeci.

Paul-Daniel Golban: Cine a militat pentru ideea traducerii din originalul norvegian și care a fost procesul unei astfel de traduceri, având în vedere că nu multe edituri se îndreaptă în această direcție? Cum a promovat acest eveniment editura?

Roxana Dreve: Departamentul de Limbi și Literaturi Scandinave din cadrul Facultății de Litere a Universității Babeș-Bolyai a insistat pentru traducerea seriei din original, recomandând editurii mai mulți traducători, foarte buni cunoscători ai limbii norvegiene. Consider că e un semn de bun augur faptul că editura Litera a acceptat și susținut acest proces, promovând romanul prin prezența la târgurile de carte din țară și străinătate, distribuirea lui în librării, informarea cititorilor în mass-media și social media, prin lansarea unui fragment înainte de publiP.-D.G.: Crezi că un traducăcare, printarea de afișe publicitare sau organizarea de seri de lectură în tor se poate îndepărta de original jurul seriei Lupta mea. Există multe sau traducerea este mai mult un gest cărți traduse în română, dar în puține creator?

R.D.: Sunt încă la început în ceea cazuri traducerea s-a făcut direct din norvegiană. În acest context, consi- ce privește traducerea de texte literare și nu aș putea da un der că inițiativa este răspuns ferm privind demnă de laudă și formarea și experiența mi-aș dori să văd tot CHESTIUNI APARENT de lucru a traducătomai multe edituri MINORE, PRECUM rilor în general, însă, interesate de liteORA CINEI, FELURILE în ceea ce mă privește, ratura norvegiană, DE MÂNCARE consider că traducerea tradusă din original.

TIPICE BUCĂTĂRIEI ar trebui să urmeze în SCANDINAVE, mare parte textul origiP.-D.G.: Karl GLUMELE LA ADRESA nal. Și când zic în mare Ove Knausgård SOCIETĂȚII, IRONIA, parte, nu mă refer ad a avut un succes NUMELE DE JOCURI literam. Redarea unui imens în S.U.A., iar ALE COPILĂRIEI SAU anumit stil de scriere de acolo a devenit REDAREA GESTURILOR sau a atmosferei care un trend și la noi.

PERSONAJELOR AU domină într-un text Cum a întâmpinat NECESITAT UN TIMP sunt etape esențiale critica românească ÎNDELUNGAT DE care fac ca, pe alocuri, această serie?

LUCRU. traducătorul să fie R.D.: Seria a fost nevoit să se desprinfoarte bine primidă de cuvinte și să caută, drept dovadă că toate cele șase volume au fost publi- te sensul profund al acestora în concate (ultimul volum e și el pe cale de textul în care a apărut opera literară. aparție). În alte țări, în Franța, spre E mult spus îndepărtare de original, exemplu, s-au publicat doar patru, și pentru că ceea ce se întâmplă de fapt asta în decursul a cinci ani. Am avut e că traducătorul face un pas în spaemoții la început, pentru că literatu- te, pentru a avea o viziune mai larra scandinavă nu e neapărat o litera- gă asupra textului. Inevitabil, ajungi tură de export. Temele abordate sunt să cauți sinonime atunci când două deseori controversate, mentalita- cuvinte sau expresii din norvegiatea, diferită de a noastră. Aici cred că nă se traduc în română în același fel. intervine meritul editurii, care a știut Dar traducerea nu poate fi un act pe să promoveze acest gen de literatură deplin creator în sensul în care atriîn așa fel încât el să fie primit pozitiv buim ideea de creativitate scriitorilor, nici un act pe deplin fidel cuvinde către cititori. telor scrise negru pe alb, fără a trăda P.-D.G.: Ai o tehnică aparte în autorul și intențiile sale. Între aceste două atitudini trebuie să existe un ceea ce privește o traducere?

R.D.: Înainte de fiecare tradu- echilibru, care nu poate fi dobândit 23

echinox

fără multe lecturi, fără multă muncă și fără pasiune pentru ceea ce faci.

P.-D.G.: Există anumite particularități ale limbii norvegiene care au necesitat lucru îndelungat?

Cât de greu e de redat magia originalului prin precizia literară?

R.D.: Traducerile din limba norvegiană sunt, în principiu, dificile, mai ales din cauza contextului social, cultural sau politic diferit de al nostru. Chestiuni aparent minore, precum ora cinei, felurile de mâncare tipice bucătăriei scandinave, glumele la adresa societății, ironia, numele de jocuri ale copilăriei sau redarea gesturilor personajelor au necesitat un timp îndelungat de lucru. Dincolo de dificultățile legate de lexic, a mai fost și problema sintaxei. De obicei, propozițiile din operele norvegiene sunt în mare parte scurte, expeditive, iar traducătorul se vede nevoit să „plămădească“ textul ca să sune bine în limba română. La Knausgård problema a fost exact invers. Deși autorul nu urmează întocmai tiparul scriitorilor nordici, frazele sale fiind ample și uneori întortocheate, însumând patru sau cinci propoziții întrepătrunse, traducerea textelor nu a fost nicicum o muncă ușoară. Dimpotrivă. Am fost nevoită să inversez ordinea cuvintelor în propoziție, pentru ca traducerea să nu-și piardă fluxul inerent, ritmul, și să nu pară forțată. Am revenit asupra unor fragmente de mai multe ori, pentru ca mesajul din original și stilul autorului să rămână intacte. Și acum îmi mai trec prin minte sinonime, regionalisme sau arhaisme pe care aș fi putut să le folosesc pentru a îmbunătăți traducerea.

2 / 2018

Ivona Berceanu

scris la persoana întâi.

Romanul descrie nenumărate evenimente din viața de zi cu zi, și tocmai aceste elemente cresc accesibilitatea acestui text și posibilitatea ca cititorul să se identifice în anumite ipostaze cu naratorul și cu stările sufletești ale acestuia. Deși ar putea părea plictisitoare, romanele lui Knausgård sunt exact opusul, datorită scriiturii lui meșteșugite și a ritmului narațiunii, după cum menționa Jeffrey Eugenides într-un articol semnat în urmă cu câțiva ani.

Paul-Daniel Golban: Cum ai început să îl traduci pe Knausgård și ce suport ai primit în acest sens?

Ivona Berceanu: Pot spune că decizia de a publica traducerea direct din limba norvegiană le aparține în totalitate celor de la Editura Litera, iar motivul, cred eu, este acela de a urma îndeaproape originalul și de a evita o dublă adaptare care ar fi survenit în cazul în care ar fi tradus din limba engleză, de exemplu.

Promovarea tuturor volumelor publiP.-D.G.: Ce se întâmplă în laboracate a fost de asemenea excepțională.

Eu am propus acest roman altor edi- torul traducătoarei?

I.B.: Există o metodă de lucru, turi în urmă cu mai mulți ani, dar cred că investiția într-un roman cu îmi fac planuri despre cum să abordez anumitele texte șase volume a fost de tradus. Dar mărconsiderată prea risturisesc că aceascantă pe piața editoMĂ DESPART tă tehnică nu este o rială din Romania.

DESTUL DE GREU DE regulă universală, ci Editura însă a avut TRADUCERILE LA CARE o adaptez în funcție o campanie intenLUCREZ. de genul textului. De să pentru Lupta mea, exemplu, în cazul pentru fiecare volum romanelor polițiste, în parte. Îmi amintesc că în anul din colecția Nordic Noir a editurii 2016, chiar de Ziua Națională a Trei, am citit textele, am alcătuit un Norvegiei, Editura Litera a organi- glosar pentru termenii deosebiți care zat un club literar în parteneriat cu apar în roman, apoi am efectuat traAmbasada Norvegiei și cu Biblioteca ducerea într-un ritm de 3 sau 4 pagini Metropolitană din București, iar eve- pe zi.

La romanul Lupta mea, lucrurile nimentul a avut un mare succes. De asemenea, promovarea romanului au fost puțin diferite, odată din caus-a desfășurat cu eforturi susținute za volumului mare de tradus, prepe rețelele de socializare încă dinain- cum și din cauza textului care nu te de apariția volumelor, astfel încât este împărțit pe capitole mai mici. lumea să aștepte și să se pregăteas- Aici, documentarea mea și cercetarea că pentru receptarea noului volum. anumitor concepte a durat mai mult, Cel mai important mijloc de promo- întrucât a trebuit să citesc și volumevare rămâne totuși târgul de carte, le indicate în bibliografia romanului. iar standul Litera a excelat în fieca- Pentru unele concepte am apelat la re an la acest capitol, odată pentru că ajutorul celor care aveau pregătire în era poziționat central, pe de altă par- domeniu sau m-am sfătuit cu vorbite prin oferta de set de cărți de anul tori nativi ai limbii norvegiene pentrecut, când se puteau achiziționa la tru a verifica sensul unei fraze.

Un alt aspect provocator este trapreț promoțional patru volume. ducerea cărților pentru copii, unde P.-D.G.: Cum a fost întâmpinată trebuie să găsești de multe ori expresii și să inventezi cuvinte care să redea această traducere?

I.B.: În România, romanul Lupta jocurile de cuvinte din limba norvegimea a fost receptat într-un mod ană. Bobbie Peers și romanul Hoțul neașteptat. Unii cititori care sunt de luridium, publicat de Editura familiarizați cu literatura scandina- Nemira, este un exemplu. De curând vă s-au arătat deschiși față de aces- a apărut și cel de-al doilea volum din te romane, alți cititori însă au rămas această serie pentru copii, Portalul de sceptici cu privire la motivația auto- Criptal. Există inclusiv posibilitatea rului de a scrie un text care conține ca romanele să fie ecranizate. atât de multe detalii din viața persoP.-D.G.: Cât este fidelitate și nală. Unii cititori nu au putut să se desprindă de narațiune, să priveas- cât este desprindere de original în că dincolo de ea. Ceea ce bănuiesc eu traducere?

I.B.: Traducerea trebuie să rescă a transformat textul într-un succes internațional este tocmai acce- pecte originalul, dar este imposibil ca sibilitatea lui, evenimentele pe care traducerea să fie un proces mecanic, le-a descris și faptul că este un roman lipsit de creativitate. Pe de altă parte, nici nu putem să traducem și ceea DOSAR FOCUS SCANDINAVIA

echinox

ce nu există în text. Umberto Eco dă numeroase exemple de traducere în A spune cam același lucru. Experiențe de traducere. Pentru mine această carte a lămurit multe aspecte legate de traducerile literare.

Este adevărat că unele traduceri nu se pot realiza decât prin desprinderea de original și prin creativitate.

Eu încă nu m-am încumetat la o astfel de traducere. Exemplul la care mă gândesc acum este Pisicoteca lui Moș Pârșu, de T. S. Eliott, semnată de traducătorul Florin Bican. Traducerea aceasta, dacă ar fi urmat textul din original, ar fi generat un text în limba română care nu ar fi reușit să transmită mesajul cărții din engleză.

P.-D.G.: Cât de greu este să traduci din norvegiană?

I.B.: Există particularități ale limbii norvegiene care trebuie adaptate.

De exemplu, personajele din literatura norvegiană nikker, adică dau din cap aprobator, încuviințează. Verbul acesta este frecvent folosit și trebuie mereu redat altfel, întrucât devine frustrantă repetarea lui de două sau de trei ori pe pagină. Norvegienii se salută cu „hei”, pe care noi l-am traduce cu „salut” sau „bună”, și este folosit indiferent de vârstă sau de statut social, dar în cultura noastră este ceva neobișnuit să saluți un profesor universitar cu „salut” sau cu „bună”.

Un alt exemplu sunt frazele complexe care încep în norvegiană cu o propoziție completivă directă, ceea ce nu sună prea bine în limba română și întreaga frază trebuie rescrisă.

O traducere perfectă nu știu dacă există. Întotdeauna se poate îmbunătăți ceva la un text, fie un detaliu, fie o nuanță dintr-o frază. Ceea ce este magic în munca unui traducător este într-adevăr acel moment în care ai găsit un cuvânt care să redea sensul pe care tu îl căutai. Eu aș vrea mereu să am timp mai mult să verific, să mă consult cu alți traducători, să confrunt din nou cu originalul, și din acest motiv mă despart destul de greu de traducerile la care lucrez.

24

‘New Voices’ and the Art of Translation Interview with Lotta ELSTAD

Lotta Elstad (b. 19 December 1982) is a Norwegian author and journalist. Her journalistic career includes, among others, writing for Morgenbladet or Klassekampen. She has published three novels so far, debuting with Ettromsleiligheten (The One Room Apartament) in 2012. Jeg nekter å tenke (I Refuse to Think, 2017) is a contemporary work that deals with politics and love in a comedic manner while showcasing the problems of our society and of the way we interact with one another and with ourselves. One of the central elements in the story is abortion, which is presented through different lenses, including various religious and feminist perspectives. The novel is filled with dark humour and follows the main character as she tries to find herself amidst the confluence of external views.

Anca-Raluca Socaci: Welcome to Cluj! We are very grateful to have you here!

Lotta Elstad: Thank you!

A.-R.S.: First of all, I wanted to ask you why did you come here?

What’s the ‘occasion’, so to speak.

L.E.: Well, the occasion is that I was invited. (laughs) And the reason for that is because I am participating in a program called ‘New Voices’ that is organised by NORLA — which is a sub-state type of institution that is promoting Norwegian literature

abroad. And so, they have connexion with different other institutions and translators and it was through this programme that I got in contact with Sanda [Tomescu-Baciu].

A.-R.S.: And what do you think about translation and about having your work translated into another language?

L.E.: (laughs) So, I think it’s very fun to be able to have an international audience, obviously. But at the same time it’s also a little bit scary, because those are languages that I cannot read myself, so I have to (sort of) give away control, you know, of the text, and just trust the translator in that they can create something that is understandable for another national context. It’s a bit scary to do that, because you’re so invested in the work.

A.-R.S.: I bet it is and you’ve confronted it today, hearing the students’ translations. How was it working with them here?

L.E.: It was very fun, yes. I loved to do it and I thought it was very interesting. Well, first I had to hold a lecture and answer questions and engage in discussions — I thought the questions were very interesting. And it was also interesting because,of course, when you go to another country there are always other questions that you have to address, like stuff that they don’t understand

in a Norwegian context, so I learn a lot when getting those types of questions, because it makes me reflect on my own country and the things that I take for granted. So, it’s a very giving moment to be able to see your own country and your own background from another perspective. And the same’s with translations.

A.-R.S.: Actually, meeting you was really helpful for us, because, when we tried to translate your novel, I think we had the feeling that we kind of understood what you were trying to say, but then it seemed very different when we tried to express it in Romanian. So, I would ask you one more question — would you prefer your work translated closer to the text or do you think that translators should be given freedom?

L.E.: Good question. I have lots of respect for translators, because they have to know so many nuances, both in the languages they are translating from and the context [the work’s] written in, but also their own language. So, I see the translator as an artist in themselves and they have to make it into their own work.

If it doesn’t make sense to have it too close to the syntax or the rhythm [of the original], I think that the translator should be free — of course, not by changing the content, but they can make it into their own.

A.-R.S.: Thank you very much for coming and for helping us out!

L.E.: Thank you as well.

ICR vs Perjovschi markere acrilice/placaj, 70x100 cm, 2017

25

echinox

2 / 2018

J

on Fosse a creat Rambuku aşa cum creează anotimpuri din culori, personaje din fraze care se repetă, moarte şi viaţă din linişte şi zgomot. Lingvistic vorbind, Rambuku reprezintă un ne-loc, un spaţiu gol în care trei silabe cu rezonanţă stranie ţin loc de tot, substituie întreaga creaţie, întreaga vorbire şi, mai ales, întreaga devenire. Piesa are coordonate speciale în creaţia dramaturgică a lui Jon Fosse şi urmează la doi ani după Sa ka la (2004), în care o bătrână care şi-a pierdut abilitatea de a lega cuvinte repetă la nesfârşit trei silabe ce capătă nenumărate sensuri, cu fiecare rostire. Dacă în piesa scrisă anterior Fosse era preocupat de dezagregarea cuvintelor şi plutirea lor liberă într-un soi de limbă nouă, neînţeleasă, iată că în Rambuku el crează un concept, un cuvânt nou care ţine loc de toate cuvintele. Este cunoscut faptul că dramaturgul este un maestru al ritmului sonor şi al jocului cu vorbirea, dar şi cu tăcerea sau liniştea, care apare frecvent în opera lui sub formă de pauze în indicaţiile scenice, ca peisaj – dacă ne gândim la Eu sunt vântul, o piesă şi mai recentă (2008), dar şi ca personaj, în diverse situaţii teatrale create de acesta. Povestea din Rambuku este simplă şi profundă: un cuplu, un el şi o ea, îşi privesc viaţa de la distanţă, cu toate stereotipurile pe care le-au trăit şi încă le mai trăiesc împreună.

Femeia, care reprezintă verbalitatea din această piesă, vorbeşte neîncetat despre venirea lui Rambuku, despre intrarea în Rambuku, un loc sacru în care ea şi bărbatul îşi vor găsi forma ideală, vor fi cum nu au putut fi în această viaţă, vor vedea şi auzi lucruri minunate, îl vor întâlni pe misteriosul Rambuku, cel care îi va salva, transportându-i într-o dimensiune cu totul nouă, minunată, uşor de asociat paradisului. Femeia repetă aceleaşi lucruri şi îl sileşte şi pe bărbat

Rambuku şi revenirile dorinţei Daria IOAN să facă la fel, amândoi invocându-l pe Rambuku. Surprinzător este faptul că acesta chiar apare în scenă la finalul piesei şi dă curs dorinţelor femeii, deschizându-le calea, cu gesturi ritualice, spre un soi de spaţiu mistic. În teritoriul teatral, Rambuku fiind şi personaj, şi spaţiu de joc, ne apropie mai mult de zona postdramatică descrisă de Hans-Ties Lehmann, în care categoriile dramatice tradiţionale se topesc în fascinante forme scenice noi. Jon Fosse este un autor de teatru care privilegiază astfel de fuziuni, lăsând loc pentru viziuni regizorale complexe, cum este cea a lui Mihai Măniuţiu. Distinsă cu Premiul pentru cel mai bun spectacol la Gala UNITER în 2017, punerea în scenă a regizorului român surprinde prin asocierea minimalismului specific lui Jon Fosse cu istoria. În interpretarea lui Mihai Măniuţiu, Rambuku devine un echivalent pentru moarte, acordând simpla poveste dintre un bărbat şi o femeie, care aşteaptă să intre într-un soi de paradis cu multe chipuri, cu vibraţia sumbră a holocaustului. Adaptarea Ancăi Măniuţiu face ca fiecare scenă din viaţa privată a celor doi protagonişti să poată deveni o scenă din viaţa evreilor care au fost cuprinşi de suferinţă o dată cu tragicele evenimente grupate în jurul celui de-al Doilea Război Mondial. Atmosfera nu este una de casă familială, ci una de lagăr.

Decorul lui Adrian Damian, în combinaţie cu sistemul de iluminare con-

ceput de Lucian Moga, ilustrează cu brio amestecul de sinagogă şi spaţiu concentraţionar, apăsarea gri a zidurilor reci şi strivirea spiritului uman.

Actorii Claudia Ieremia şi Ion Rizea dau corp şi voce frământărilor colective în căutarea febrilă a salvării şi a liniştii, dar şi paraliziei şi istovirii la capătul unui tumult interior, unei arderi prea intense. Spre deosebire de scenariul iniţial al lui Jon Fosse, Rambuku apare nu doar la final, ci şi în scenele anterioare. Ceea ce face inedită această adaptare este faptul că Rambuku este un personaj colectiv care îi învăluie pe femeie şi pe bărbat într-o coregrafie sofisticată, concepută de Andreea Gavriliu, care, de altfel, îl joacă şi pe Rambuku. Muzica lui Mihai Dobre umple de dinamism spaţiile sumbre ale decorurilor şi acompaniază foarte precis coregrafia executată concomitent de aproape 20 de actori. Într-o cheie de precizie şi nebuloasă de vis, Rambuku lui Mihai Măniuţiu reuşeşte să îşi transporte publicul într-o zonă de meditaţie şi trăire intensă a istoriei private şi universale.

Wrestling gods 5 acrilic & creion / hârtie, 30x42 cm, 2016

DOSAR FOCUS SCANDINAVIA

echinox

26

Magic: Björk Archives Jessica BRENDA

Î

“so i have been doing a little reading and trying to find folks who could help me define what “ism” i am ... i guess i managed to avoid being analyzed for all these years but now since i am a little older and supposedly “wiser” i would like to offer up a collaborative hand and wave hi to theory. well, if i dont do it, the art critics will and that seems destined for misunderstandings.” (Björk Archives, This Huge Sunlit Abyss From the Future Right There Next to You... Emails between Björk Guðmundsdóttir and Timothy Morton, October 2014, edited by James Merry)

n 2001 apare cel de-al patrulea album al artistei islandeze Björk, Vespertine, lansare care va fi urmată de o autobiografie: Björk/ Björk as a book. Tema centrală a volumului este colaborarea, întrucât Guðmundsdóttir consideră că imaginea ei nu este creația unui singur individ, ci este o muncă colectivă, o dialectică între ea și toți oamenii cu care a lucrat. După ce treci de inter-

viurile și imaginile din presă sau de arhivele personale, ultimul segment al cărții este intitulat “four pages for björk”, unde prietenii și colaboratorii ei din trecut o descriu pe ea așa cum o văd sau își doresc să o vadă, tocmai pentru a accentua aspectul colaborativ.

Pe același principiu apare și Björk Archives în 2015, doar că nu cu prilejul unui nou album, ci al unei expoziții retrospective la MoMA, curatoriată de Klaus Biesenbach.

Atât expoziția, cât și arhiva, urmăresc cariera islandezei, conturând o narațiune atipică, ce pornește mereu de la privirea altuia, niciodată a ei.

Este impropriu să o numim carte sau volum, cuprinzând cinci cărți distincte, fiecare reflectând-o pe Björk într-un mod diferit.

Dacă în prima carte, Introduction, Biesenbach ne povestește istoria personală a lui Björk Guðmundsdóttir și felul în care ea s-a dezvoltat în ochiul public, a doua, Beyond Delta: The Many Streams of Björk, se referă la originile și influențele ce o constituie ca artist, ca a treia carte, Björk Creating: Myth of Creativity and Creation, să fie un eseu pe tema creației și maternității, semnat de

Nicole Dibben. De la bun început sunt expuse relațiile antitetice din persoana creată: tehnologic versus natural, sexual versus maternal.

Referitor la acestea, Dibben subliniază caracterul matern asociat preponderent cu o sexualitate care nu se supune niciunei priviri masculine, fiind în discuție mai ales cel de-al cincilea album, Medúlla, și elementele primitiviste abordate de Björk în album.

Ultimele două cărți se întorc la natura colaborativă a islandezei, amintind vag de “four pages for björk”, una, This Huge Sunlit Abyss From the Future Right There Next to You, fiind un schimb de e-mail-uri din 2014 cu Timothy Morton (și partea mea preferată), iar cealaltă, The Triumphs of a Heart: A Psychographic Journey Through the First Seven Albums of Björk, un poem lung, lung, scris de Sjón, poet islandez și bun prieten al lui Björk, despre toate personajele în care s-a transformat de-a lungul celor șapte albume lansate până la momentul respectiv. Întreaga arhivă este completată de imagini din copilărie, de la ședințe foto, capturi din videoclipuri, poze de familie, referințe la piese sau instalații, orice pentru a crea senzația de sinestezie cu care Björk este inevitabil asociată.

Ceea ce putem înțelege din Björk Archives este că artista reprezintă un model grăitor de interdisciplinaritate, care, cum spune și ea, încă nu știe cărui -ism îi aparține, iar dorința de a-l descoperi este mai mult externă. Printre originile islandeze, un loc care, din punctul ei de vedere, a sărit peste epoca industrială și trăiește într-un postmodernism contemporan cu romantismul, și pasiunea pentru postuman și tot ce înseamnă realitate virtuală, ea folosește tot ceea ce i se pune la dispoziție, iar dacă nu are acel ceva, îl creează. Björk își vede creația ca o totalitate organică ce nu își găsește niciodată sfârșitul, ci doar zone noi de explorare.

Când te întâlnești cu o autobiografie sau o arhivă cum sunt cele două menționate mai sus, ai putea crede că reprezintă o concluzie, însă Björk Archives, poate mai hotărât ca volumul din 2001, arată că schimbarea perpetuă, în cazul ei, nu lasă loc de final.

Wrestling gods 7 creion/hârtie, 30x42 cm, 2016

27

echinox

2 / 2018

Lisbeth Pettersen Wærp is a professor at UiT, Norway’s Arctic University. She was invited to lecture about Henrik Ibsen’s Terje Vigen and An Enemy of the People on film on the 24th and 26th of October 2017 at „Babeș-Bolyai“ University at the Department of Scandinavian Languages and Literature. Lisbeth Wærp has written, among others, Å lese drama: Innføring i teori og analyse (Reading drama: Introduction in theory and analysis) in collaboration with Frode Helland and Livet på likstrå: Henrik Ibsens Når vi døde vågner (Life on bier: Henrik Ibsen’s When We Dead Awaken).

Paul-Daniel Golban: Why do you think it is relevant to research Henrik Ibsen on film?

Lisbeth Wærp: Why is it relevant? Well, because each film adaptation of Ibsen will indeed be an actualization of these classical works.

It is the way Ibsen is used, reactualized by today’s society and it is actually our own time’s new interpretation of Ibsen. So it becomes a new constant reinterpretation, an adaptation is also an interpretation, not only a remaking, but an interpretation of a piece, and, as interpretation, I view it as something intriguing. In addition, it is of course fascinating to see how the theatre plays are transmitted to other mediums.

P.-D.G.: You have shown us, the students from the Department of Scandinavian Languages and Literature, a film adaptation of the well-known Ibsen poem Terje Vigen.

Why is it one of his masterpieces?

L.W.: Yes, there are divided opinions about it, whether it is a masterpiece. Not all Ibsen researchers think it is a masterpiece, some believe it is a poem that appeals more popularly to people because it is so full of powerful feelings, pathos and melodrama.

Thus, some Ibsen researchers believe that it is really a weaker work, it is namely a poem with a more popular appeal and not so interesting in connection with his work in its entirety, but the strongest Ibsen texts are the contemporary dramas, or at least the dramatic works. Ibsen’s poems, including Terje Vigen, are considered as easier and more direct, easier to understand. In my view, it is a very good piece, a masterpiece as a poem in general, as an Ibsen’s poem too, and it points forward to his later production. Yes, it is an epic poem, but it has dramatic characteristics and these point forward throughout his literary work to the good and sigDOSAR FOCUS SCANDINAVIA

Play. Replay. Ibsen on Film Interview with Lisbeth Pettersen WÆRP nificant dramas. When a writer such as Toril Moi describes it as a masterpiece, it is not because she thinks that it is a masterpiece in a larger perspective, but that it is an idealistic masterpiece of his literary creation, the best of Ibsen’s idealistic works.

And it is actually these works we find in his early phase where Ibsen wrote constructive literature, more or less constructive.

P.-D.G.: There are many writers who were idealistic in the beginning of their writing and later they became dark...

L.W.: And so it becomes more dark and disillusioned. And Ibsen’s literary creativity culminates in the 1890s, and it is the end of the century, fin de siècle, and at that time much of the literature, not only Ibsen’s, was more dark and disillusioned. One did not know what to expect in the next century and uncertainty and nervousness were feelings that reflected themselves in the art.

P.-D.G.: Which is your favourite Ibsen play and why?

L.W.: I think my favourite play is actually When We Dead Awaken, the last play which Ibsen wrote. And the reason is simply that it is very short, it has a tight composition, it is very symbolical.

P.-D.G.: Sanda [Tomescu-Baciu] has translated the play.

L.W.: Yes, and Sanda I think has it as her favourite play.

changed it to The Resurrection Day, but The Resurrection Day means almost the same as When We Dead Awaken. It is an interesting relation between this sculpture and the drama that the sculpture is a part of.

The action makes the sculpture come alive, and the drama is solidified in the sculpture. And, in addition, it is maybe one of the most modernistic of Ibsen’s plays: James Joyce – he wrote his first book review when he was 19 years-old; he then wrote about When We Dead Awaken. And When We Dead Awaken received very bad reviews when it was published because it is so different from all the other plays: it was so short, it has so little action, external action, very stylized and oriented towards situations. And James Joyce was one of the few that had a very positive review of When We Dead Awaken. He meant that it was such good a play that one could not review it. So it was perfect!

So it is very interesting as the start of modernism.

P.-D.G.: Thank you so much and good luck with all your literary projects!

L.W.: Yes, thank you! Good luck to you with the magazine and with your studies and all! It was very nice to be interviewed!

Translated from Norwegian by Paul-Daniel Golban. Corrected by Fartein Th. Øverland.

P.-D.G.: Or maybe Peer Gynt.

L.W.: Yes, Peer Gynt – that is also magnificent. But I think maybe When We Dead Awaken is it, because it is so well-put together and rich in symbols. What I think is very intriguing is the relation between the work of art in the play and the play, because the play is about a sculptor. And he has made a sculpture that has the same name as the play. The play is called When We Dead Awaken and the sculpture is called in the draft of the drama exactly the same; it is also called When We Dead Awaken, but then Ibsen

echinox

28

Sult – despre tranziție în literatura europeană Anca-Raluca SOCACI

C

onceptul de foame înglobeaSpațiul îi este, de altfel, sursa ză în semnificațiile sale atât o principală a nevrozei, prin reprezennotă concretă, referindu-se la tarea unui topos închis, centripet. o nevoie fiziologică a omului, cât și Oricum ar dori să procedeze, pernenumărate valențe abstracte, oglin- sonajul principal se întoarce mereu dite prin prisma nevoii de a cunoaște să caute o chirie sau să își cumpeși de a înțelege. Scriitorul norvegi- re de mâncare, existența sa fiind atât an Knut Hamsun demonstrează prin de strâns legată de oraș încât fiecare romanul său Sult (Foamea), publicat aspect, inclusiv moartea, își găsește o în 1890, că omul se află într-o perma- oglindă în Christiania. nentă oscilație între aceste nuanțe, Personajul central debuteaalcătuind un superb volum al începu- ză în rolul unui scriitor entuziast, tului modernității literare. Noutatea minuțios, cu o profundă preocupare adusă de această opepentru om și capriciiră se referă la prole sale, dar se închide funzimea analizei în interiorul nevoiACEST TEXT POATE psihologice și, mai lor sale, nefiind capaFI PUS ÎN VALOARE ales, la acuratețea bil să relaționeze cu PRIN INTEGRAREA introspecției și fidelumea exterioară, ÎN LITERATURA litatea sa față de desnici măcar prin scris.

UNIVERSALĂ, tinul personajului Retorismul și fraREPREZENTÂND principal. za specifică trădeaO PRELUNGIRE A Protagonistul ză și ele deprinderea SPECIFICULUI FIN nu este consecvent. devenită deja o adeDE SIÈCLE FRANCEZ Alcătuit dual, printrvărată mască a sa.

SAU A REVOLTEI o sinteză a conștiinței Chiar și în momenDOSTOIEVSKIENE, scriitoricești și a foatul celui mai proDAR ANTICIPÂND mei existențiale, fund lamento, protaTOTODATĂ OBSESIA metafizice, el gonistul se definește MODERNISTĂ pornește din poziția pe sine drept creator ASUPRA SINELUI ȘI unui om hiperlucid și deplânge imposiSUBIECIVITĂȚII. și transcende înspre bilitatea de a se elinebunie, asemănânbera de constrângeridu-se unui om decale „scrisului frumos“. dent, o ființă incredibil de sensibi- Un personaj de o hipersensibilitală, postnietzscheană, în cadrul unui te exemplară, el nu se integrează în univers cu care nu se mai identifică. univers, fiind mereu agasat de către În definitiv, el nu este primul erou un fapt extern sau intern care coresrămas în urma timpului și trauma- punde, la nivel psihic, unei angoase tizat de neant, ci doar reia o cărare existențiale. deschisă, spre exemplu, de Jean des Fiind cuprinsă într-o permanentă Esseintes, personajul central al roma- alternare între foame și greață, masca nului lui Joris-Karl Huysmans, apă- epică se conturează prin lipsă, printrrut cu doar șase ani înaintea Foamei un gol care pornește și menține tenlui Hamsun. Cu toate acestea, în vre- siunea psihologică, dar și cea naratime ce des Esseintes rămâne canto- vă a romanului. În momentul în care nat în universul său compensatoriu, conștientizarea lipsei intră în primrefuzând trecerea înspre lumea bur- plan, se produce acel declic la nivelul gheză, scriitorul din romanul nor- inconștientului prin care imaginația vegian este tentat de transcendență, ia fața rațiunii și o înglobează întrdar, într-un moment de tensiune psi- o aventură a textului. De altfel, hologică fulminantă, resimte absur- puține sunt clipele în care se nareaditatea acestei bucle și incapacitatea ză atunci când personajul are pe baza ei de a se substitui unei metafizici. a ce trăi. Fiecare parte debutează cu Din această cauză, el iese din topo- o conștientizare a lipsei, întinzânsul îngrăditor al orașului Christiania du-se apoi de-a lungul agoniei de a (astăzi Oslo), angajându-se pe un nu avea, până când se găsește o salvavas. re. După aceea, narațiunea este între29

echinox

ruptă până la următoarea criză. În paralel cu înfruntările periodice dintre personaj și neajunsul său material se desfășoară și o întreagă aventură a conștiinței. Întrun adevărat spirit sartrian, protagonistul își notează toate reacțiile trupului, acestea succedându-se cu o rațiune independentă de intervenția sa conștientă. Faptul că el afirmă tocmai relația dintre starea sa fiziologică și creativitate denotă că încearcă să exploateze din plin aceste momente de neajunsuri, crezând că adevăratul combustibil al împlinirii sale artistice este chiar lipsa. Mărturisește aceasta și atunci când spune de față cu Ylajali că înfometarea este o deprindere mai veche, obișnuită în momentul în care se apuca de scris. Totuși, în mod paradoxal, greața îl surprinde de fiecare dată.

Foamea atrage după sine greața în acest univers. Lipsa fiziologică este punctul de plecare al creației, dar apogeul se atinge prin greață. În timp ce foamea se poate defini, și la nivel psihologic, drept o nevoie primordială, greața este prezentată difuz în text, dar impactul acesteia asupra conșiinței scriitorului se aseamănă cu interpretarea existențialistă dată de naratorul romanului lui JeanPaul Sartre: „Totul e gratuit, această grădină, acest oraș și eu însumi.

Când ți se întâmplă să-ți dai seama, ți se întoarce stomacul pe dos și totul începe să plutească (...): iată Greața“.

Personajul lui Hamsun se izbește de același adevăr ilustrat ulterior de Antoine Roquetin, și anume faptul că existența nu este motivată, ci arbitrară. În acest context, interesul dostoievskian pentru cercetarea celuilalt în vederea descoperirii naturii sale umane este un eșec, concluzia fiind de fiecare dată amară. Pe lângă lipsa mâncării, a banilor și a adevărului absolut, personajul se luptă și cu lipsa specificității, ilustrată până și de Ylajali, „una dintre fetele oarecare din Christiania“. A observa omul devine, deci, a observa neantul. În consecință, a urmări ființa până în adâncul măduvei sale înseamnă a pătrunde în haos, de unde își are rădăcina nebunia manifestată în final.

Opera lui Hamsun reprezintă, din acest punct de vedere, un studiu psihologic. Urmărind destinul unui om preocupat, în egoismul său, de ceilalți, ea surprinde atât mecanismele de analiză psihologică, acestea reprezentând o noutate în finalul secolului al XIX-lea, cât și alienarea ca metodă de înțelegere a lumii, prin distanțarea față de sentiment. Acest 2 / 2018

text poate fi pus în valoare prin integrarea în literatura universală, reprezentând o prelungire a specificului fin de siècle francez sau a revoltei dostoievskiene, dar anticipând totodată obsesia modernistă asupra sinelui și subiecivității, luând uneori o formă apropiată de cea a unui dicteu automat. O operă de tranziție extrem de importantă, Foamea inovează printr-o subiectivitate impresionantă pe un fond organic, aproape naturalist, având drept combustibil pasiunea pentru inconștient și pentru raportul dintre acesta și ființa organică. Deschizând drumul unor noi înțelegeri asupra artei și a rolului ei în societatea modernă, textul se înscrie în seria romanelor fundamentale care au creat o atmosferă propice modernității culturale.

KITTANG, Atle, „Knut Hamsuns Sult: Psychological Deep Structures and Metapoetic Plot” în Facets Of European Modernism. Essays in honour of James McFarlane presented to him on his 65th birthday, Ed. Janet Garton, University of East Anglia, Norwich, 1985.

ROSSI, Riikka, „The Everyday in Nordic Modernism: Knut Hamsun’s Sult and Maria Jotuni’s Arkielamaa” în Scandinavian Studies, Vol. 82, No. 4, 2010.

SARTRE, Jean-Paul, Greața, Traducere de Marius Robescu, Editura Minerva, București, 1981.

ZAGAR, Monika, „Introduction” în Knut Hamsun: The Dark Side of Literary Brilliance, Ed. Monika Zagar, University of Washington Press, 2009.

Green story acrilic & markere / hârtie, 30x42 cm, 2016

Bibliografie: HAMSUN, Knut, Foamea, Traducere din norvegiană și note de Valeriu Munteanu, Editura Humanitas, București, 2015.

HUYSMANS, Joris-Karl, În răspăr, Traducere de Raul Joil, Prefaţă şi tabel cronologic de Georgeta Horodincă, Editura Minerva, Bucureşti, 1974.

DOSAR FOCUS SCANDINAVIA

echinox

30

Locul ca punct literar de plecare Paul-Daniel GOLBAN

R

omanul (Traducere din lim- rite generații. Wilhelm, fiul lui ba norvegiană și note de Evelyn, aflăm ceva mai încolo, pleaCosmina Tomi, Casa Cărții că în S.U.A. și devine grădinar după de Știință, 2017) de Kari Fredrikke o relație cu Elise, care își are deznoBrænne reprezintă prima traducere dământul tot la cabana din pădure, în română a scriitoarei norvegiene. acea den lille huset i skogen a lui Knut Considerat un thriller poetic de către Hamsun din Pan și Rodul pământului critica norvegiană, cartea îl pune pe care protejează prin natura în care se cititor în postura de detectiv pentru află, dar care aici preia valențe negaa afla secretele personajelor centra- tive, întunecând materia romanului le. Acest fapt e ingenios construit de Sub umbrele adânci. Evelyn s-a mutat scriitoare prin compoziția romanului în Oslo pentru a-l crește pe Wilhelm pe mai multe planuri care se centrea- după ce a avut o relație cu un evadat ză fiecare pe un personaj reprezenta- dintr-un lagăr nazist. Copiii rezultați tiv din mai multe generații. dintr-o relație între o femeie norvegiDupă cum a mărturisit în prelege- ană și un bărbat german se numeau rea Stedet som literært utgangspunkt tyskerunger în perioada ocupației (Locul ca punct literar de plecare) naziste, după cum menționează trasusținută la Departamentul de Limbi ducătoarea Cosmina Tomi (p. 92), și Literaturi Scandinave al Facultăţii licențiată în Limba și Literatura de Litere din Cluj-Napoca în 11 octom- Norvegiană la Facultatea de Litere a brie 2017, scriitoarea a pornit de la Universității „Babeș-Bolyai“. A treia fotografiile pe care le-a făcut unui și a patra generație este reprezentaloc părăsit în anii ’70 din zona unde tă de Robert, un actor celebru, și fiul locuia și a creat după 30 de ani poves- său, Lukas, care are o pasiune pentea din jurul acelui spațiu întunecat. tru Războiul Stelelor și pentru benzi Împrumutând din talentul ei pentru desenate, imaginându-și adeseori arta vizuală, ea descrie elemente din că este Luke Skywalker și că jucăria aceste poze, precum lui de pluș este câipaharele lăsate pe nele Ulven. Aceștia masă, care sugereaprimesc indicii de la KARI BRÆNNE ză că acea cabană din Evelyn și sosesc în CONSTRUIEȘTE pădure a fost părăsită pădurea cu cabana COMPOZIȚIA în grabă. Acest mod părăsită. Acolo, întrROMANULUI de a cerceta și de a o dimineață, îl întâlASTFEL ÎNCÂT scrie a fost împrumunesc pe Wilhelm, DEZNODĂMÂNTUL SĂ tat și pentru romanul care sosise înapoi în NU ÎL AFLĂM DECÂT următor, cu tematică Norvegia pentru a o ÎN ULTIMA PAGINĂ, ÎN istorică, Himmelfall vizita pe mama lui, CARE CITITORUL ÎȘI (Aschehoug, 2015). dar, după ce aceasDĂ SEAMA CINE ESTE Toate planurile ta ajunge în spital, PERSONAJUL CARE pe care se desfășoară decide să vină pentru „BÂNTUIE“ TOATĂ acțiunea sunt cenultima oară în acest CARTEA. trate în jurul unei loc pentru a-și închecabane părăsite care ia toate socotelile. ascunde niște secreRomanul Sub te de care fiecare personaj central din umbrele adânci aduce într-un mod roman este legat. Recurgând la un sugestiv motivul trollet i mennesket stil care lasă cititorul să aștepte întot- (trolului din om), idee care a fost prideauna mai mult, sfârșitul romanu- ma dată formulată de Jonas Lie în lui relevă cine este personajul ascuns, Trold (1891). Jonas Lie credea că exiscel care se confesează în primele tau troli în oameni, adică exista o două pagini ale romanului (în itali- parte negativă și întunecată în fiecace) și între capitole, așadar cu rol de re om, fapt pe care îl putem observa intermezzo, dar și la sfârșit, întregind și în romanul lui Kari Brænne, deoacercul și istoria globală a romanului. rece fiecare personaj are o față ascunCelelalte paliere ale romanu- să, ambele fețe putând fi descifralui prezintă personaje din dife- te pe parcursul romanului. Evelyn a 31

echinox

avut o relație cu un cetățean german, Wilhelm dă dovadă de cruzime în relația lui cu Elise, iar actorul Robert experimentează „o ieșire din sine“ pe parcursul repetițiilor la piesa Hamlet.

Finalul este unul apoteotic în care aflăm deznodământul acestor personaje care se dedublează printr-o natură umană ambivalentă. Casa din pădure este cea care îi atrage pe fiecare în parte, păstrând un secret pe care Robert îl descoperă cu greu, având mintea îmbibată cu alcool. Focul este însă elementul care va purifica acest spațiu neumblat de nimeni de decenii. Kari Brænne construiește compoziția romanului astfel încât deznodământul să nu îl aflăm decât în ultima pagină, în care cititorul își dă seama cine este personajul care „bântuie“ toată cartea.

2 / 2018

„You are not alone.” – Isak to Even „Et dukkehjem er som kjent Ibsens mest kjente og iscenesatte skuespill på verdensplan. Man taler i Kina om «Noraisme» og mener feminisme.”1 – Elisabeth Oxfeldt „You are walking around like some living trophy now.” – Noora til Vilde „Hate does not come from religion, it comes from fear.” – Sana „And so I became insecure and desperate. Your opinion meant more than my own. That’s not how it should be.” – Eva to Jonas about her self-worth „ Do you remember that time I said you were not good enough? It was bullshit. You are more than that.

Anyone who says anything else is an asshole. That includes even me.

Okay?” – Vilde to William „Whether you believe in Allah or Jesus or evolution or parallel universes there is only one thing we know for sure. That life is now.” – Sana

S

untem homo verecundus, ne rușinăm pentru ceea ce suntem. Simțim privirile arzătoare și suntem marcați de fierul încins al prejudecăților generate de societate. Nu ne mulăm după tiparul 90-60-90 al perfecțiunii morale, impus de lumea în care ne-am născut. Julie Anden, mintea strălucită care stă în spatele proiectului SKAM (RUȘINE), o dramă norvegiană de patru sezoane, pictează fresca vieții a patru adolescenți: Eva (Lisa Teige), Noora (Josefine Frida Pettersen), Isak (Tarjei Sandvik Moe) și Sana (Iman Meskini) și a grupului lor de prieteni în Oslo-ul zilelor noastre. Ea este cea care a scris și a regizat toate cele 42 de episoade. Serialul a devenit un succes internațional abia după difuzarea celui de-al treilea sezon, însă până în acel moment, încă de la prima difuzare, a fost cel mai vizionat serial din Norvegia, acaparând secțiunea de căutări a site-ului NRK, P3.

Primele două sezoane își concentrază acțiunea pe crearea grupului, pe relația tumultuoasă de dragoste dintre Eva și Jonas, împachetată în diferite straturi de suspans, gelozie, infidelitate și suspiciune; și pe cuplul antitetic Noora-William. Sezonul al treilea îl are ca protagonist pe cel mai carismatic personaj al SKAM și anume Isak. Ultimul sezon o are în centru pe Sana, centrul de stabilitate al 1 „O casă de păpuși este, după cum se știe, cel mai celebră piesă de teatru a lui Ibsen din întreaga lume.

Vorbești în China despre „Noraism” și înseamnă feminism”. (tr. a.)

DOSAR FOCUS SCANDINAVIA

Vi er generasjon skam!

Lavinia Alexandra CHIRA

grupului, o musulmană preocupată insecuritatea de a fi o imigrantă religioasă într-o țară preponderent atee.

Rușinea este o stare constantă, singura distincție fiind motivul care o generează. Rușinea față de familie, se mută cu timpul la cea legată de cutume și tradiții, iar, în cele din urmă, rușinea ne vizează propria identitate. Într-o societate în care totul se întâmplă aici și acum, iar bariera dintre privat și public se estompează, fiind aproape inexistentă, persona pe care ajungem să o expunem în societate ca fiindu-ne reprezentativă, a ajuns să fie un jeux au hazard. De ce? „Det som gir ære nå, kan føre til skam i morgen”2 (Wyller, p. 12). Rușinea este bolovanul pe care Sisiful nostru interior îl poartă zi de zi, ca într-o poveste ridicolă dadaistă. Această disperare și căutare a ceea ce suntem domină în SKAM. Pentru acceptare, omul tinde să-și ascundă orientarea sexuală, religia, propriile ideologii și viziuni. SKAM ilustrează aceste tabuuri ale societății prin ochii personajelor sale. Putem vedea rasismul și teama din privirile pasagerilor din autobuz, când Sana își poartă cu mândrie hijabul, sau sotiza aproape infantilă din reproșurile lui Vilde la adresa ideilor Sanei cu origine în ,,[s]in muslimske gangsterverden”3. Îl vedem pe Isak în zbaterea sa interioră de a-și face cunoscută orientarea sexuală față de fratele său, de prieteni și față de mama sa religioasă „extremistă“, având în vedere strictețea ei cu privire la cutumele și ideile religiei creștine. Nimeni nu e singur!

Rușinea, de altfel, titlul serialului, face referire la durerea de a te vedea pe tine ca pe un om care nu merită să fie iubit.

Stereotipurile poluează și îngustează perspectivele asupra lumii. Nu este nimic în neregulă în a avea o orientare sexuală diferită sau să aparții unei religii în care Dumnezeul tău poartă un alt nume. Deși mulți au comparat SKAM cu serialul britanic Skins, cel dintâi este mult mai complex, un sezon urmărind viața unui personaj timp de 12 săptămâni (un semestru școlar), iar pilonii în jurul cărora sezoanele sunt constru2 „Ceea ce dă onoare acum, ar putea duce la rușine mâine.” (tr. a.)

3 „your Muslim gangster world” (tr. a.)

echinox

ite acoperă o paletă mai diversificată de subiecte începând cu feminismul, trecând la homosexualitate și comunitatea LGBTQ și încheind cu islamofobia.

Dar ce face SKAM așa de special?

Fiecare sezon urmărește viața unui alt personaj, iar prin gaura cheii îi vedem problemele, fiind puși în poziția acestuia și văzând o altfel de realitate. Una dintre cele mai marcante replici asupra diferențelor de percepție a avut-o Sana în discuția cu prietenele sale, în timpul unei întâlniri pentru organizarea tradiționalului „russ” din timpul primului sezon: „[r]ealizați că suntem ratete”, ,,Deci tu crezi despre tine însăți că ești o ratată?”, o întreabă Vilde, vizibil derutată: ,,Sunt o musulmană într-o țară necredinciosă – dintre toți, eu sunt cea mai mare ratată.”

De ce e totuși un succes internațional și cel mai vizionat serial creat vreodată în Norvegia? SKAM are personaje reale, care nu sunt clădite după idei stereotipale, precum adolescenții din Gossip Girl. Serialul, cu un buget redus, a avut actori amatori, de aceeași vârstă cu personajele pe care le joacă, și anume 17-19 ani. Nu a existat vreun platou de filmare. Acțiunea a avut loc la liceul „Hartvig Nissen”, pe care o parte din actori îl urmează în viața lor banală de zi cu zi. De remarcat este și faptul că întâmplările din serial sunt inspirate din viețile adolescenților care au participat la cele 5 sondaje organizate de către producători. Rezultatele au fost culese de prin țară, înainte de a crea serialul, target-ul fiind tinerele de 16 ani, care la această vârstă descoperă mecanismele interpersonale și valoarea stimei de sine. Mai mult decât atât, episoadele au fost publicate în timp real, audiența neștiind data exactă a încărcării următorului clip pe site-ul oficial al SKAM, a cărui durată varia între 3 și 5 minute. Astfel, dacă un episod are loc marți dupăamiază, acesta va apărea pe pagina SKAM marți după-amiază, dacă Isak va căuta la 3 dimineața răspunsuri cu privire la înclinarea sa homosexuală, episodul va fi încărcat la 3 dimineața.

Personajele au până și propriile lor pagini de Instagram, deoarece social-media este un loc unde acțiunea din scenariu are loc; astfel, între epi32

soade, producătorii mai postau scre- națională a Norvegiei, va scrie un enshot-uri ale conversațiilor dintre articol tocmai împotriva Constituției personaje pe site, conversații care norvegiene. Ca printr-o glumă proascreau mai mult suspans decât scur- tă pusă la cale de viață, Noora ajunge tele secvențe video în sine. Un plus să se îndrăgostească de William, un adus serialului este sentimentul de băiat care înglobează tot ceea ce ea apartenență. Vi er generasjon skam! respingea. «Tror du Norge ville være Împărtășită, rușinea, după cum poa- som det var, hvis vi ikke hadde brukt te fi observat de altfel și pe parcursul vold til å løse problemer?»4. Doi antiserialului, poate uni o comunitate în pozi se ciocnesc, le pacificateur et le loc să o destrame. beligérant.

Scenariul a fost gândit să urmăSerialul se încheie la apogeu, rească inițial viață cu petrecerea ținută Noorei, o reinterpreîn cinstea aniversătare a personajului rii Sanei. Jonas ține RUȘINEA, DE ALTFEL, ibsenian Nora din Et un discurs scris de TITLUL SERIALULUI, dukkehjem (O casă Noora cu ajutorul lui FACE REFERIRE LA de păpuși), o femiWilliam și al lui Isak.

DUREREA DE A TE nistă independentă Ecranul devine negru VEDEA PE TINE CA și vertebrală, o actipentru o secundă și PE UN OM CARE NU vistă care luptă penreia filmarea de la MERITĂ SĂ FIE IUBIT. începutul primutru drepturile la egalui sezon, dând, astlitate între sexe și fel, un aspect circular rase. Noora urăște ipocrizia, fățărnicia, consumeris- întregii povești. ,,Trăim într-o lume mul și narcisismul. Ea este portretul haotică în care este greu să înțelegem tipic al unei norvegience: complex regulile. De ce sunt unii săraci și alții palid, păr blond, ochi albaștri și buze bogați? De ce trebuie să scape cineroșii și cărnoase. Ea este o Noora care va în timp ce alții sunt în siguranță?” refuzat cu vehemență să aibă lanțul În concluzie, dacă sunteți cumde solarii „Brun og Blid“ ca sponsor pentru russ din cauza marketingu4 Tu crezi că Norvegia ar lui care sexualizează și impune stan- fi cum este, dacă nu am fi folosit darde nerealiste asupra corpurilor violența pentru a rezolva probleme? femeilor, o Noora care de 17 mai, ziua (tr.a.)

33

echinox

va în casă într-o zi ploioasă neștiind ce să faceți, de ce să nu dați o șansă unui serial cu tematică actuală, cu un scenariu bine realizat care, vă asigur, creează dependență după primul episod?

Găsiți serialul aici: skam.p3.no Bibliografie Wyller, T. (2001). Skam, verdighet, grenser (p. 9–18) în T. Wyller (Red.), Skam. Perspektiver på skam, ære og skamløshet i det moderne.

Bergen: Fagbokforlaget.

Oxfeldt, E. (2016). Innledning (p.

9–31) în Skandinaviske fortellinger om skyld og privilegier i en globaliseringstid Oslo: Universitetsforlaget: https://www.idunn.no/skandinaviske-fortellinger (accesat 24 septembrie 2018).

The Isle of Dead Languages acrilic & markere/placaj, 70x100 cm, 2017

2 / 2018

I

’d been fantasizing about translating literature from Romanian into Norwegian for several years, and when I found Gravitație by Svetlana Cârstean at Book Corner Librarium in Cluj, in their big and somewhat messy poetry shelf on the upper floor, I had a feeling this was Sindre ANDERSEN going to be my first serious attempt.

I knew about Cârstean already, her first book was translated into Swedish actually, and I had read both the orig- in between. And there would be But then a new chapter started, as I inal and the translation. It had fasci- no peace in my soul until someone showed the poems to my Norwegian nated me, and scared me, being full would have assured me that I actu- editor. This happened as late as in of dialogue, transitions between fan- ally could translate from Romanian, March 2017, and the following three tasy worlds and a specific Romanian that I actually could put fresh poems months became a lesson in how to context during communism, long onto a book page, neither of which I actually (re)create poetical meaning. Finally, I was forced to examsentences, and prose-poems of var- had done before.

When I tell people I chose a col- ine the complex pyramidal strucious tricky kinds. An intriguing world of powerful nostalgia, which lection of poetry as my first transla- ture of Cârstean’s volume. Finally, I imagined being too difficult for tion from Romanian, they tend to get I was forced to attempt to recreme to translate. But glancing at the astonished. Poetry is almost auto- ate the grace and semantic rigour poems in Gravitație, I realised they matically regarded as more difficult of Cârstean’s poems into something had a much clearer and more sober to translate than prose. In my case, or equivalently beautiful in Norwegian. tone. Their syntax and rhythm spoke at least in this particular case, I would In Norwegian we have our own verb to me immediately. Here was a lyri- say the poetry part was harder than for translating poetry – «gjendikte» cal subject, clearly feminine, speak- the translation part. Still, I know it – and in these final spring months ing to close individuals near and far, would have been a more trouble- of 2017 it felt like what I had done dead and alive, to a mother, a father, some task for me to translate an aver- so far was basically translating the a son, a friend in Sweden. I found age piece of modernist prose than Romanian phrases. And they were this a good place to start, a clear «I», the poems of Gravitație (after all, I poetical enough, but it was only in a humble, melancholic tone, some- did actually translate an afterword this last phase that Gravitație, or thing apparently autobiographical. I for the Cârstean volume, written by Tyngdekraft, became a collection of think I already translated some lines Mircea Cărtărescu, but that’s anoth- poetry in Norwegian.

I left Cluj and Romania durin my head on my way out of the store er story). What initially gave me a lot of self-esteem on behalf of this pro- ing the final process of the transon Piața Eroilor.

This was in the fall of 2015; I had ject was that the phrasings, the syn- lation, moving back to my homemoved to Cluj-Napoca that summer, tax and the vocabulary of Gravitație town of Fredrikstad, Norway. This the length of my stay in Romania I seemed fairly straightforward. And was more or less accidental, and not then it ended up feel- a farewell neither to Romania nor to did not know, but ing like writing my the Romanian language. The task of I thought that if I own book. A piece of translating Gravitație surely ended found at least one I THINK I ALREADY poetry has many lay- up as harder than expected, but in translation project to TRANSLATED SOME ers of meaning, and a way that was also not unexpected. develop while I was LINES IN MY HEAD as a “messenger” you However, the receptivity for contemhere, it would not ON MY WAY OUT OF can hide behind the porary Romanian literature among all be in vain. I also THE STORE ON PIAȚA original for a while, Norwegian publishers is not the bigimagined Svetlana EROILOR. blame the poet’s gest. I have made some gjendiktninCârstean being an ambiguity and foggi- ger, for instance of poems by Radu excellent candidate ness, but in the end Vancu, and I would really like to as participant in the next Møllebyen Internasjonale you have to stand for what is written translate Doina Ruști’s latest novel, Litteraturfestival in Moss, which I there. Compose a poem which gives Logodnica. was helping organizing. For the book meaning through and through.

When I first got someone to to be finished for the festival (by the publishing house related to the festi- read through the translation, a proval) the translation would need to be ficient reader in both Romanian and ready until summer 2017. Yes, there Norwegian, his feedback was poswould be enough time. (And my col- itive, although he noted that I had leagues in the festival committee translated the word «limbă» as «lanhad nothing to say against my sug- guage», where it should actually be gestion.) I slowly started to trans- «tongue». Later I got in touch with late. I felt privileged; also, I was pret- Svetlana Cârstean herself, with severty much on my own – optimistic as al questions, and our communication the Norwegian lines came pretty eas- revealed to me that there were severily, but deep inside I knew I would al expressions and images I had not need somebody to quality control understood correctly. In the end my my poems. I was basically an autodi- Romanian language consultant gave dact in Romanian, having only tak- me thumbs up on the philological en a few short courses with years part, something which relieved me.

DOSAR FOCUS SCANDINAVIA

My first translation from Romanian

echinox

34

L I T E R AT U R Ă

Proză

Ioana-Gabriela NAN Fetișa Lac roşu. Două straturi grele pe fiecare unghie. „Ţine degetele depărtate. Scutură-le. Nu cumva să le atingi de ceva, că după aia o să trebuiască s-o iau de la capăt.” Nu vreau s-o ia de la capăt. M-am plictisit şi mi-e frig, dar nu mă pot ridica. „Mai am un picior”, zice, „şi încearcă să nu te mai mişti atâta, că nu doare.” Se aude ţipătul scurt al unghiilor tăiate. Devin un pic mai mică după fiecare. Îi spun că nu-mi plac atingerea şi sunetul pilei de unghii. Ştie, dar trebuie, altfel n-o să iasă frumos. Întorc capul şi evadez în cărţile de pe noptieră. Îmi imaginez, plimbând o mână cu unghii lungi şi roşii peste coperţile lor, că mângâi nişte obraji bărboşi: dragă unchiule Vania, o mai ştii pe Soniecika a dumitale? Mă mai ţii minte, bătrâne Will? „Mai stai un pic, să se usuce bine.

Unde ţi-e paharul?” Îmi mai toarnă un deget de whisky din sticla care mi se pare enormă. Îl înghit rapid, ca sămi ţină de cald. Scutur capul fără să vreau. Părul roşu miroase încă a vopsea proaspătă, de acum două zile.

A fost nevoie de multă muncă, dar s-a descurcat, ar zice el. Între timp, verifică precaut dacă oja e bine fixată. Decide că da şi se uită în jur, să vadă dacă e totul la îndemână: ciorapii-plasă şi portjartierul, dresurile de dantelă neagră, pantofii cu toc cui. Îl întreb de ce pantofii negri au talpa roşie. Îmi răspunde că uneori e important. Îmi mai toarnă în pahar.

După ce iau o gură, nu mă mai interesează. „Ridică-te şi bagă piciorul. Şi pe celălalt. Stai jos. Întinde mâinile. Aşa.” Dantela neagră e puţin ţeapănă şi zgârie. Parc-ar fi unghiile altei femei. Îmi cere să-i întind câte un picior, pe care-l sprijină pe umăr.

Fiecare ciorap, bine rulat, e întins cu grijă până sus pe coapsă şi prins cu clame de portjartier. Acum, dacă mă uit la unghiile de la picioare, văd zece peşti roşii, prinşi într-un năvod.

Se dă câţiva paşi înapoi, cu capul aplecat cercetător într-o parte. Mă aştept să trebuiască să mai retuşeze câte ceva — poate breteaua sutie35

nului, puţin alunecată de pe un umăr — dar n-o face. Zâmbeşte mulţumit. Ştiu singură ce urmează şi-mi caut o poziţie cât mai confortabilă pe scaunul vechi, de lemn, cu spătarul curbat. Machiajul durează de obicei o veşnicie, de care mă folosesc ca să dispar. Mă ajută şi lichidul arămiu şi aromat din paharul pe care în faza asta îmi indică să-l ţin în mână, deasupra genunchilor încrucişaţi, caremi ajung acum aproape până la piept, din cauza tocurilor înalte. Îmi împinge bărbia mai sus. „Închide ochii.”

Simt pe fiecare pleoapă o apăsare aproape dureroasă, în urma căreia acolo rămâne ceva ce înainte nu exista. Mi se pare că îngroaşă fiecare tuşă de culoare iar şi iar, ca şi cum ar vrea s-o facă să nu mai dispară niciodată. „Deschide.” Ştiu că nu mă priveşte în ochi, dar aşa mi se pare, atât de intens mă scrutează. „Închide.” Atunci când foloseşte, ca acum, tuş negru pentru contur, scoate limba. L-am surprins odată, când am deschis ochii mai devreme decât trebuia. S-a răstit la mine. „Dacă nu faci ce-ţi spun, o să trebuiască să iau totul de la capăt.

Ai răbdare — închide.” De atunci, m-am lăsat în voia formulei hipnotice: închide — şi adorm, deschide – şi mă trezesc.

Puţin fard de obraji. „Gata. Vrei să te vezi?” Ştiu că-i place să mă privească privindu-mă în oglindă. Ultima dată când am făcut-o, m-am speriat. Da. Îi zâmbesc. Se bucură şi merge să-mi aducă oglinda din baie. Apoi o să-mi aprindă o ţigară şi o să mă privească fumând. O să-i susţin privirea — nu şi-ar dori altfel. N-o să vorbim.

Nu vorbim niciodată. Şi, mai ales, n-o să mă atingă. Mă iubeşte numai aşa — cum sunt.

În două Îi pregătesc cafeaua de dimineață. „Să n-o faci tare!”, îmi strigă ea din fața televizorului. Când i-o duc, se uită cu atenție în cană. „Nu știu cum faci tu cafeaua, da’ asta-i pișvaser”.

Gustă și mă întreabă dacă am pus lapte. Am pus lapte. Dacă am pus zahăr.

echinox

Am pus zahăr. Dacă am făcut din cea bună, afumată, adusă din America.

Am făcut. Poate nu trebuia. Poate pe aia ar fi bine s-o ținem pentru musafiri care se știu la cafea și, oricum, atunci o să aibă grijă s-o facă ea.

Aștept în ușă. Nu vreau să aștept, dar aștept. Dacă plec prea repede, mă cheamă înapoi. Nu-i place să rămână singură. Pernele din fotoliul ei preferat s-au tocit de mult. I se simt arcurile. Parcă ar sta cocoțată pe o grămăjoară de oase aproape descărnate. În camera asta e întotdeauna frig iarna și răcoare vara. Acum e frig. I-am sugerat să se mute în camera mea, dar n-are televizor și, în plus, nu te poți așeza confortabil nicăieri. „Când ai de gând să-ți comanzi mobilier de bibliotecă? Am văzut la televizor că sunt reduceri la Mobster. O să mă iau și-o să mă duc până acolo într-o zi.

Merg eu și singură. În ce troleu trebuie să urc?” Îi spun din nou numerele troleibuzelor care o lasă acolo și o aduc înapoi. Numerele troleelor nu se schimbă. Poți paria pe numerele de troleu.

Când eram mică și începusem școala îmi făceam temele pe un capăt de masă. Mai întâi trebuia să împing cu grijă vaza de cristal rubiniu așezată în mijlocul milieului apretat. Descopeream o suprafață ca un iaz înghețat. Prin pojghița lăcuită se vedeau fibrele lemnului formând pești fosilizați, așezați în rânduri paralele, cu burțile în sus. Pe masă erau prea multe cărți și caiete ca să-i pot vedea pe toți. Scriam cu brațele strâns lipite de corp și capul în piept. Tata venea și-mi făcea loc.

Atunci, dacă era soare, peștii deveneau aurii și începeau să înoate încoace și-ncolo prin acvariul plin cu lichid chihlimbariu. În camera mea e mai puțin frig.

Cărțile s-au aciuat aici și zac peste tot, ca niște pisici grase. Ele n-au nevoie de mine atât cât am eu nevoie de ele. Unele citite pe jumătate, celelalte pe jumătate uitate. Când ai atâtea pisici, englezii te numesc „colecționar”. Din compasiune, cineva vine din când în când și-ți mai ia din ele. Când ai cărți, le citești, dacă vrei să nu ți le ia nimeni, mai ales după ce ai murit. Oricum, de ceva vreme tot visez că deschid geamul și le arunc de la etaj, câte un braț odată.

Nu mă uit la titlu, altfel mi s-ar face milă, sau poftă, sau silă. Nici de trecători nu-mi pasă: să provoc astfel de accidente mi se pare chiar util. După ce-am terminat, mă întorc spre ea.

Îmi zâmbeşte. În sfârșit, nu ne mai avem decât una pe alta.

S-a făcut de prânz. „Te mai doare spatele?”, întreb. E ca și cum mi-aș da singură o palmă. Întorc și celălalt obraz: „Ți-e foame?

Să-ncălzesc supă?” Nu-mi răspunde. Se ridică și trece pe lângă mine cu ochii lipiți de ecranul televizoru-

lui, până nu-l mai vede. Frigiderul se închide viguros de câteva ori: după pâine, după supă, după smântână.

Mă așez în fotoliul ei. Aștept să mă cheme la masă.

Athena Farrokhzad - Scrisoare către Europa Traducere din limba suedeză de Simina RĂCHIȚEANU

Traducere publicată cu acordul autoarei și al organizatorilor festivalului de poezie „Days of poetry and wine” din Slovenia, festival în cadrul căruia s-a născut proiectul anual „Open Letter to Europe”.

Toate „Scrisorile deschise către Europa” sunt publicate online, pe site-ul www.stihoteka.com, dar și ca publicații separate. Conform statement-ului acestui festival, „Scrisorile” își propun să readucă limbajul artistic în discursul public. În fiecare an, poetul ales pentru colaborare are șansa de a compune un poem în care să adreseze problemele pe care le consideră relevante și arzătoare. „Scrisoarea” ediției din august 2018 a fost compusă și citită de Athena Farrokhzad, poetă suedeză de origine iraniană, critic literar, autoare de piese de teatru și traducătoare.

Europa, ți-am dat totul și acum nu mai sunt nimic.

Europa, două sute șaizeci de euro și șaptezeci și șase de cenți, ianuarie 2018.

Nu-mi mai suport propria-mi minte.

Europa, când o să încetezi războiul împotriva umanității?

Du-te dracului cu complexul tău mesianic.

Nu mă simt bine, dă-mi pace.

Nu o să-mi scriu poemul până n-o să fiu în toate mințile.

Europa, când o să te pensionezi?

Când o să îți lepezi oare hainele?

Când o să te privești pe tine însăți prin mormânt?

Când o să fii demnă de milioanele tale de muncitori imigranți?

Europa, de ce sunt bibliotecile tale înțesate cu lacrimi?

A fost o vară lungă și seceta se răspândește.

Toate supermarketurile și-au epuizat stocurile de ventilatoare.

Curând o să rămâi fără climat stabil și fără bunăstare. Îmi imaginez zidurile de care o să te izbești atunci când va veni catastrofa.

Europa, repetă după mine: Fotbaliștii pot fi francezi, care sunt africani, care sunt francezi.

Nu e complicat.

Toată lumea pare să înțeleagă consecințele colonialismului, mai puțin tu, care ești cauza lui.

Europa, ești un avocado care putrezește înainte să se coacă.

Ești un adăpost antiaerian care nu-i găzduiește decât pe proprietari.

Imaginea ta de sine e ca din teflon, nimic nu se lipește de ea.

Ești o pată de rușine care ocupă prea mult spațiu pe hartă.

Europa, cu șaizeci și trei de ani înainte de Lampedusa, Césaire a scris că ești de neapărat.

Câți morți au fost în Marea Mediterană săptămâna asta?

Fiecare refugiat care-ți forțează granițele e o declarație de război.

Blestemații pământului râvnesc la bunăstarea pe care au creat-o.

Europa, când îți vei declanșa un Brexit?

Ești interzicerea vălului islamic în Franța, interzicerea minaretului în Elveția, legea prin care se confiscă bijuteriile refugiaților în Danemarca.

Ești ministrul de interne italian care-l citează pe Mussolini.

Ești solicitanții de azil ținuți din scurt în Ungaria. Și cel mai rău e-n Danemarca.

Danemarca e o ușă deschisă care a fost prea puțin forțată. Într-o zi, o s-o las pradă urșilor polari flămânzi din Groenlanda.

LITERATURĂ

echinox

36

Într-o zi, o să șterpelesc din garaje mașinile Danemarcei. Într-o zi, o să îl transform pe Lars Løkke Rasmussen într-un plan de integrare a ghetourilor. Într-o zi, o să răzbun toate taberele de refugiați arse din temelii. Într-o zi, o să cerșești iertare tuturor romilor. Într-o zi, numărul paznicilor de sinagogi va fi redundant. Într-o zi, Dublin va fi un simplu nume între capitalele tale.

Europa, într-o zi voi mânca produse de patiserie cu Shora, Miriam și Hanna.

Nimeni nu va ridica din sprâncene când vom intra în cele mai sofisticate cofetării.

Nimeni nu ni se va adresa în engleză.

Vom amesteca băuturile cu niște lingurițe rafinate.

Ne vom lăsa fiicele să comande tot ce văd în vitrine.

Nimeni nu va întoarce privirea când vom întreba dacă au scăunele pentru copii.

Nimeni nu va ofta când copiii vor vărsa mâncarea.

Europa, în fiecare zi albii scuipă după noi la metrou.

Ei chiar își închipuie că locul pe scaun e dreptul lor prin naștere.

Europa, nu pari să-ți fi revenit după moartea neagră.

Europa, e vorba de musulmani.

De musulmani și romi și africani. Și de cei care par musulmani și africani, dar nu sunt. Și de cei care au fost evrei, dar au făcut tot posibilul să ascundă asta.

Europa, când o să îmi scriu poemele cu siguranța de sine a unui bărbat alb mediocru?

Câți ai sacrificat la Guantánamo Bay? Când va concura și Palestina la Eurovision?

Când vor înceta granițele tale să hăituiască Munții Ural?

Când o să pot merge la supermarket să-mi cumpăr tot ce-mi trebuie doar cu înfățișarea mea plăcută?

Europa, cum pot atâtea dintre națiunile tale să fie monarhii?

Crezi că asta e o poveste de adormit copiii?

Cât timp te vei preface că Robespierre n-a existat niciodată?

Erasmus e cea mai proastă experiență a studiilor mele universitare.

Am ocupat Université Denis Diderot și m-am culcat cu toți cei aflați la nord de râu.

Facultatea de lingvistică n-a mai auzit niciodată de mine.

Mina și Bahar s-au mutat, nu cred că se vor întoarce.

Europa, m-am pișat pe mine când șoferul de tir grec a ieșit cu mașina de pe șosea.

A vrut doar să-mi arate un templu antic. Îl iubești pe Aristotel, dar îi urăști pe greci.

Iubești număratul, dar îi urăști pe arabi.

Iubești poemele lui Sigbjørn, dar îi urăști pe laponi.

Iubești să-ți decorezi balconul, dar îți urăști vecinii.

Iubești cătușele, dar urăști sexul.

Europa, ce va veni după tine?

Nu-i de mirare că Ötzi a făcut ulcer.

Europa, de mult nu mi-a fost dor de Gertrude pe rue des Fleurus.

Avangarda e doar trucul de PR al imperiului.

Picasso a pictat Guernica și a spus: acest taur este un taur, iar acest cal este un cal.

Mașinăria ta mă depășește.

Mă faci să-mi doresc excursii all inclusive.

Trebuie să existe vreo altă cale pentru rezolvarea acestei dispute.

Europa, acum douăzeci de ani uram termenul de multiculturalism fiindcă ne făcea diferiți.

Acum te implorăm să-i primești pe străini.

Europa, repetă după mine: Willkommen, bienvenue, welcome Fremde, étranger, stranger.

Glücklich zu sehen, je suis enchante.

Happy to see you, bleibe, reste, stay. Îmi dau seama că eu n-o să devin niciodată Europa.

Iar vorbesc singură.

Europa, am fost comunistă în copilărie, nu-mi pare rău.

Am vândut ziare pe coridoarele școlii.

Profesorul meu de biologie cumpăra de fiecare dată un ziar, chiar dacă era de dreapta.

Spunea că blocul estic contribuie la menținerea echilibrului.

Europa, o cortină de fier îmi cade-n cap când scriu versurile astea.

Tânjesc după cea de-a cincea Internațională.

Cărui an ar trebui să-i atribui trădarea social-democrației?

Când mă plimb pe Landwehrkanal, Rosa Luxemburg șoptește că îngheață de frig.

37

echinox

2 / 2018

Europa, în ciuda a tot ce s-a întâmplat, Rilke și Shelley au fost mari poeți.

Sacré-Cœur are o priveliște splendidă, iar Transilvania are o tentă ireală de verde. În ciuda a tot și toate, mă cuprinde melancolia când Dunărea scânteiază. În ciuda a tot și toate, mă îngrijorează faptul că Marea Nordului va cuceri Rotterdamul. În ciuda a tot și toate, am căutat pe Google poante despre Albania. În ciuda a tot și toate, rezonez mai mult cu asasinatul din Sarajevo decât cu propria-mi istorie. În ciuda a tot ce s-a întâmplat, în Slovenia există un loc numit Ierusalim.

Acolo se stabileau cruciații când nu reușeau să parcurgă tot drumul.

Europa, nu poți separa Ia mission civilisatrice de creștinism, creștinismul de feudalism, feudalismul de industrialism, industrialismul de capitalism, capitalismul de barbarie. Înțeleg de ce romantismul a urmat iluminismului. Înțeleg de ce Maria Antoaneta s-a săturat de pâine. Înțeleg de ce Michelangelo a acceptat să picteze Capela Sixtină.

Mereu confund Versailles cu Vichy și Weimar cu Waterloo. Înțeleg de ce ploua în inima lui Verlaine.

Europa, într-o zi va avea loc conferința de la Lagos, iar Africa îți va retrasa granițele.

Nigeria primește țările baltice, mai puțin Lituania, care va reveni Angolei.

Algeria vrea Polonia, mai puțin Varșovia.

Camerunul ia totul între Normandia și Gibraltar.

Republica Democrată Congo și Republica Congo își vor împărți ce rămâne.

Limbile oficiale din Europa vor fi lingala, kikongo și swahili.

Nimeni nu vrea țările nordice, toate pădurile au ars din temelii.

Locuitorii lor au fost luați prizonieri și sunt vânduți ca sclavi în portul Gothenburg.

Deși călătoria e scurtă, mulți mor în larg.

Cei care supraviețuiesc se răspândesc pe întreg continentul, în special în Sudanul de Sud și în Eritreea. În scurt timp, jumătate mor din cauza bolilor endemice.

Dar copiii pot să muncească și douăzeci și cinci de generații nordice cresc în sclavie.

Nimeni nu vrea Anglia, dar Botswana se sacrifică. În urma votului, Scoția și Țara Galilor revin Somaliei.

Singura națiune europeană liberă este Irlanda unită.

Nici nu mi-a trecut prin cap că piesa celor de la Cranberries e despre IRA. Europa, n-am fost eu, n-a fost familia mea.

Ar fi fost mai bine dacă roata de tors nu s-ar fi inventat niciodată.

Am fi scăpat mult mai ieftin dacă Marx și Engels și-ar fi făcut coming out-ul.

Europa, printre cei care vor să închidă granițele pentru a proteja salariile se numără și copiii revoltelor din mai 1968; au uitat că muncitorii n-au patrie.

Ești de-a dreptul sinistră sau asta e un fel de glumă proastă?

Sper că oamenii arși pe rug au complotat cu diavolul.

Sper că Galileo Galilei râde disprețuitor în cerul lui.

Sper că grăsimea de focă e bună pentru tusea măgărească.

Sper că Jessie va putea să importe oricât are nevoie.

Sper că Cehia nu își va cheltui banii publici pe iluminatul monumentelor din Praga.

Sper că niciun partid creștin-democrat nu va atinge pragul la alegerile parlamentare.

Sper că în munți mai trăiesc partizani.

Sper c-o să-i vâneze pe fasciști așa cum vânați voi iepurii.

Sper că Amy Winehouse va învia din morți și va cânta la înmormântarea mea.

Sper că Freud îți va denumi boala după Marine și tatăl ei: complexul „Les Pens”.

Europa, majoritatea șefilor de partid suedezi se identifică cu Pippi Șosețica.

Dar seamănă cu ucigașii mamei lui Bambi. În fiecare zi ne întrebăm dacă trebuie să ne luăm cetățenie dublă ca să avem o rută de evadare.

Sau dacă vom fi deportați.

Aud cum tot mai mulți vorbesc despre Portugalia.

Recunosc un bluf atunci când îl văd.

Aveam opt ani când a izbucnit războiul din Iugoslavia.

Aveam nouă ani când în clasă ne-au venit colegi bosniaci.

Nu reușeam să înțeleg cum puteau să fie refugiați, ca noi, deși erau europeni. În Belgrad, mausoleul lui Tito se află în stânga Ambasadei Iraniene.

Enna încă spune că vorbește sârbo-croată.

Cel mai mic numitor comun al nostru este baclavaua.

Europa, și anul ăsta premiul pentru cea mai slabă cultură alimentară îți revine ție.

Europa, am militat pentru dreptul la avort în Barcelona.

Am visat cum corpul îmi e strivit de tancuri.

Am văzut scaunele goale în piața din Cracovia.

Dar, decât să vizitez lagărul de exterminare, mai bine-l citesc pe Victor Klemperer.

Europa, cuvintele pot fi ca niște mici doze de arsenic.

LITERATURĂ

echinox

38

Europa, când fasciștii omoară copii, tu înalți drapelele naționale.

Europa, pot face paralele naționale la infinit.

Dar marea diferență între acum și atunci sunt cele patru milioane de soldați sovietici.

Diferența dintre Războiul de Iarnă și timpul prezent este de optzeci de grade.

Europa, asta chiar e o eră a uitării.

Chiar voi sfârși ca Ulrike Meinhof sau ca Italia la campionatul mondial de fotbal.

Psihanalistul meu crede că am perfectă dreptate.

Sunt supărată pe comunism că a distrus visul comunist.

Sunt supărată pe Academia Suedeză că a stricat reputația feudalismului.

Sunt supărată pe Islanda pentru că limba nu e o rufă murdară.

Sunt supărată pe Orfeu că n-a avut răbdare.

Sunt supărată pe Luther că nu și-a luat niciodată liber.

Sunt supărată pe Gabriel că nu se mută în Bagarmossen.

Sunt supărată pe Putin pentru toată nebunia asta cu judoul.

Sunt supărată pe Merkel că nu e înger.

Europa, cei care n-ar fi trebuit niciodată să voteze cu laburiștii îi fac acum campanie lui Corbyn.

Mi-am făcut speranțe pentru Syriza și încă sper pentru Podemos.

Chiar dacă au același slogan ca Obama.

Europa, mi-am dus fiica la Zoologischer Garten.

S-a speriat de girafă, dar a vrut să îmbrățișeze leul.

Apoi am fost la Muzeul Pergamon.

Am vrut să-i arăt poarta care-i poartă numele.

A adormit în cărucior, iar eu nu puteam să-mi iau gândul de la căderea Babilonului.

Europa, refuz să iau parte la discuțiile despre terorism care nu încep cu războiul pentru petrol.

Voi instala arme de distrugere în masă pe Downing Street, la numărul 10.

Europa, câți am fost în stradă în 2003?

Câți oameni ai ucis?

Europa, indiferent de câte ori spunem că Londra este Vestul Mijlociu și că SUA este Vestul Îndepărtat, te comporți de parcă trăim în zilele de glorie ale regelui Leopold.

Europa, când se va elibera omul alb de povara lui? Încă nu ți-am spus ce le-ai făcut părinților noștri în anii ‘90.

Nu ți-am explicat de ce am pixuri cu laser în geantă. Ți-amintești mâinile albe de pe revere? Ți-i amintești pe cei care au ciocnit în barurile din Madrid când Pinochet a făcut infarct? Ți-i amintești pe cei care și-au smuls părul din cap când Milošević a murit într-o celulă? Ți-i amintești pe cei care au dansat pe străzile Londrei când Thatcher a făcut atac vascular cerebral? Ți-amintești vălul albastru-petrol al bunicii? Ți-amintești de mine cu părul împletit?

Oricine și-ar fi imaginat că uniunea cărbunelui și a oțelului nu era pentru proletariat.

Oricine știe că muncitorii și-au pierdut doar cătușele, nimic altceva.

Oricine le-ar fi putut spune locuitorilor din Lesbos că lesbienele au câștigat deja.

Europa, cred că mi-ar plăcea regina Cristina.

Dar nu știu dacă reginei Cristina i-ar plăcea de mine.

Dintre toți cei care au trăit aici, Spartacus este preferatul meu.

Nimic din ce am învățat la școală nu corespunde realității.

Vreau ca Öcalan să devină președintele Comisiei Europene.

Vreau să se aleagă praful de istoria ta.

Vreau ca istoria noastră să se încheie ca filmul Pride.

Vreau ca mișcarea sindicală să meargă de mână cu activiștii queer, activiștii queer să meargă de mână cu imigranții fără acte, imigranții fără acte să meargă de mână cu copiii lor, copiii să meargă de mână cu iepurașii lor, iepurașii să aibă în ghiozdane sticle cu apă pentru copii.

Vreau ca țăranii Cambodgiei să ne ardă banii de hârtie.

Vreau să uit că lumea e împărțită-n două în numele libertății mele de a alege.

Vreau interzicerea adopțiilor transnaționale.

Vreau ca propriii mei copii să fie ai altcuiva.

Europa, Clichy arde, Brixton arde, Husby arde. Îmi ard ochii când citesc ziarul.

Vei permite ca viața ta emoțională să fie dirijată de trusturile media ale dreptei?

Presa a avut mai multă libertate de exprimare în epoca vikingă decât în democrațiile tale.

Europa, ești complet spălată pe creier de editorialele liberale.

Nu ți-ai recunoaște propria prăbușire nici dacă te-ar lovi în față.

Europa, l-am citit pe Allen Ginsberg în copilărie, mărturisesc totul.

Europa, ai reușit ce n-a mai reușit nimeni.

Mi-ai omorât frații.

39

echinox

2 / 2018

Europa, unde ai rătăcit dragostea?

Ce-ai făcut cu micul tău spectru?

Unde ți-ai ascuns mușcatele?

Când vei rămâne blocată la controlul de securitate?

Când vei fi judecată în fața Curții de la Haga?

Când îi vei asculta pe refugiați, nu pe jurnaliștii deghizați în refugiați?

Europa, e drept?

Fiica mea este strănepoata evreilor ucraineni care au fugit de pogromuri, nepoata comuniștilor iranieni și argentinieni care au fugit de dictaturi, copilul suedezilor obosiți care speră să rămână.

Europa, sunt afurisiții de danezi.

Danemarca e însetată de putere, vrea să ne mănânce de vii. Într-o zi, voi porni o mișcare BDS împotriva Danemarcei. Într-o zi, voi înfige un țăruș în inima Danemarcei. Într-o zi, coțofenele Insulelor Feroe vor ciopârți Danemarca. Într-o zi, doar cârnații halal vor fi permiși în Danemarca. Într-o zi, voi desface Danemarca în bucăți ca pe un Legoland.

Europa, refuz să-mi abandonez obsesia.

Refuz să revin la subiect.

Refuz să cumpăr Zidul Berlinului.

Nu am spus nimic despre milioanele de săraci care locuiesc în ghivecele tale de flori.

Nu am spus nimic despre închisorile tale.

Nu am spus nimic despre cum mi-a cântat Ylva atunci de noapte bună.

Nu am spus nimic despre cum se dizolvă legăturile de familie.

Las Cernobîlul și Cecenia pentru altă dată.

Sper că sentimentele mele față de Danemarca ies la iveală.

Europa, nu mă mai bate la cap, știu ce fac.

Sunt sătulă de cerințele tale nebunești. Lasă femeia să trăiască.

Oare cum aș putea să scriu o litanie sfântă în acordurile tale sumbre? Și aici se scutură florile de prun.

Trebuia să mă vezi cum îmi dau drumul la Pasolini.

Trebuia să mă vezi triumfând în fața morilor de vânt.

Europa, umărul meu queer a fost dislocat.

Ultima numărătoare inversă a început.

La clef des songes creion & marker/ hârtie, 30x42 cm, 2016

LITERATURĂ

echinox

40

Lotta Elstad - Refuz să gândesc Traducere de Georgiana BOZÎNTAN

L

ucrurile îmi sunt încă rătăcite prin Grecia. Joia asta, în drum spre centrul medical Markveien, sun la aeroportul internaţional din Atena să întreb de geamantanul meu. Le spun că probabil e la un birou de lucruri pierdute, deşi nu știu asta sigur, pentru că «nu mi-ați răspuns la emailuri», dar tipului de la telefon nu pare să-i pese prea mult. Nici la lamentabilul meu „îmi vreau viața înapoi!” nu poate să mormăie mai mult decât că aeroportul e în grevă de când toată „industria” a fost vândută unei firme germane.

Zice doar: Viața ta? într-o engleză stâlcită — noi ne vrem țara înapoi — și închide. Și-l înjur. Îl înjur în timp ce trec pe lângă cafenelele cu biciclete pe acoperiș. Îi înjur pe cei care stau la coadă afară (cineva a pus pe Insta că au gogoși proaspete înăuntru), pentru că vorbesc despre pop-upuri, start-upuri și kick-offuri, pentru că n-au decât 20 de ani și habar n-au cum e să ieși la grătar în parc, să faci plajă topless sau să stai la bar cu Kika în timp ce-ți aprinzi o țigară. O epocă dispărută.

Oslo 2016: Tot ce-mi plăcea să fac odată a devenit fie imposibil, fie imoral, fie ilegal. Acum ești judecat pentru orice faci. M-am lăsat deja de fumat de ceva vreme, ca o investiţie în propriul corp, cum ar spune un economist, şi tocmai înspre binele corpului meu (și pentru a-l revendica) mă aflu acum în cabinetul medicului.

Acolo unde mi s-a amintit din nou de o epocă dispărută. De vremea când puteai să te programezi pentru o întrerupere de sarcină, să primești trimitere în aceeași zi și medicii erau garantat mai în vârstă decât tine.

Azi, bărbatul, – sau poate-ar trebui să spun puștiul – care stă în fața mea la birou, doar ce-a împlinit treizeci de ani și, cu toate astea, emană atâta stimă de sine, cum numai cineva în halat de medic o poate face.

Zice: Spune-mi Ole-Morten.

N-am chef să-l tutuiesc.

Mi-amintește de băiatul hiperactiv dintr-a cincea care în timpul orelor de atelier din 1995 a călcat pe ușa mașinii de spălat vase răsturnând-o peste el. Are aerul unui licean medi41

ocru care la chefuri nu știe să vorbească despre altceva decât despre ultimele găselnițe economice ale guvernului, făcând din populația îmbătrânită țapul ispășitor al eradicării civilizației. Sau care se găsește să spună că prim-ministrul a spus lucruri inteligente la cutare sau cutare talk-show. Nu e în niciun caz omul pe mâna căruia să mă las. Dar mă conformez. Dau din cap și îi răspund sec la întrebări.

Prima zi a ultimei menstruații?

Simptome?

Cu siguranță, fac pipi întruna și sânii mi-au devenit gigantici – și după ce-și dă seama că sunt în prima lună de sarcină începe să-mi descrie tot ce mă așteaptă. Consultații la fiecare șase săptămâni, ecografie în a opta și «să mai aduc o probă de urină data viitoare».

Aici îl întrerup.

Mulțumesc, dar de fapt am venit pentru o procedură rapidă.

Ole-Morten se uită la mine, zâmbește, își trece degetele prin părul blond și încerc să-mi dau seama ce-i cu el: vrea să pară grijuliu, ca un părinte, dar e prea stânjenit de situație? e doar arogant sau poate e chiar un fundamentalist creștin costumat în halat alb? – când mă lămurește că nu mai există o asemenea procedură.

A fost interzisă anul trecut.

Nu știu ce era în capul meu atunci. Mă gândeam cum să-mi plătesc taxele sau poate la cum am distrus barele de metal din patul lui Lukas, sau poate eram încă în mijlocul unui maraton Game of Thrones, nu realizam în orice caz că guvernul ne-a vândut în secret, într-un joc de interese, ca să câștige de partea lui populația creștină din țară.

Acum s-a adoptat procedura de trei zile, îmi explică Ole-Morten și mă uit la el șovăind: procedura de trei zile?

Procedura de trei zile, aprobă din cap.

Multe femei regretă că au luat, că au făcut, că au luat... da, cum îi zice? avort, zic eu.

Exact. Așa că acum li s-a dat șansa să se gândească la decizia lor.

Trage sertarul. Îmi întinde o

echinox

broșură (Alegerea dificilă) și mă gândesc, dar nu fac nimic altceva decât să mă gândesc, înainte să-mi dreg vocea și să întreb când mă pot aștepta să primesc trimiterea. Îmi face cu ochiul și spune că «se numește procedura de trei zile dintrun motiv, așa că, dacă încă vrei să iei, să faci un....»

— avort — ... după trei zile, eu sunt ultimul care să te împiedice.

Cât de generos, m-am gândit. Și acum mă duc acasă și mă gândesc?

El îmi recomandă să mă gândesc, da. Și îmi spune că ne putem vedea din nou miercurea viitoare.

Miercuri? Încerc să calculez. Dar azi nu-i joi? Îl informez că luni vor fi trecut deja trei zile, așa că dac-ar fi drăguț să-și facă puțin timp pentru mine, ar fi perfect.

Spune că luni e ziua numărul doi. Îl contrazic.

Dar azi nu se ia în calcul, zice.

Trebuie să te gândești trei zile întregi. Ceea ce înseamnă că ziua numărul unu e mâine, adică vineri. Și sâmbătă și duminică? , întreb.

Zile lucrătoare, explică el.

Ca la poștă?, spun, doar că el e prea tânăr să știe de poștă.

Repetă doar: Zilele de weekend nu se pun.

Ole-Morten își aranjează halatul.

Ia în serios cele trei zile, care se dovedesc a fi șase și nu vorbește ca medicii de pe vremuri. Spune că dacă nu-mi convine, să mă adresez autorităților.

Nu să împușc mesagerul. Că ar trebui să votez alt partid data viitoare (la care eu am totdeauna pregătită replica: Evident că votez mereu cu alt partid). Mă întreabă câți ani am. Răspund „33”, crezând că o să se gândească la Isus, dar nu zice nimic legat de Biblie, nicio glumă de genul ăsta. În schimb, spune: Ai putea să te gândești și la asta. La vârsta ta.

2 / 2018

PA G I N I M A G H I A R E / MAGYAR OLDALAK

T

íz évvel ezelőtt átlapoztam a világon létező összes Echinoxlapszámot. Elejétől a végéig, mindenik számot. Azt nem állítom, hogy végig is olvastam mindenik oldalt – sajnos erre nem volt energiám –, de harmadéves filológusként szorgalmasan, napról napra, hétről hétre kikértem a hatalmas Echinoxpaplanokat a bölcsészkari könyvtárból, és átböngésztem minden egyes oldalt, az 1968-as első számmal kezdve. Vakmerően a teljességre törekedtem – ez persze nem volt zökkenőmentes. Ugyanis a teljes 1981-es évfolyam hiányzott, a könyvtáros nénik nem kis meglepetésére. Az Echinox-legendárium szerint a lapot fénykorában Európa több könyvtárába és egyetemére rendszeresen kiküldték, de mégiscsak úgy illik, hogy az eredeti intellektuális és irodalmi bölcsőjében, a kolozsvári bölcsészkaron legyen teljes a gyűjtemény. Az egyetemi főkönyvtárban aztán előkerült az ominózus évfolyam és vele együtt a lehetséges magyarázat is. Az eltűnéshez bizonyosan köze lehetett annak, hogy azon év nyári lapszámában a híres szerkesztőhár-

Turquoise ignudo acrilic & marker / carton, 70x100 cm, 2017

Az Echinox-hipotézis LÁSZLÓ Szabolcs

mas – Ion Pop, Marian Papahagi és Ion Vartic – leközölte a neves román rendező, Lucian Pintilie De ce trag clopotele, Mitică? című új filmjének forgatókönyvét. Ez akkor lett gond, amikor néhány zárt körű vetítés után Ceauşescu személyesen tiltotta be a filmet. Azt már nem tudom, hogy egy titkos rajongó vagy egy titkos rendőr lopta ki a négyzetméter nagyságú és hat kilogrammot megközelítő évfolyamot a tanszékről, de hálás vagyok, amiért a főkönyvtárra nem csapott le.

Pár napos késés után folytathattam a lapozást.

Hogy miért kellett nekem gyorsan átnyálazni minden Echinox-lapszámot?

Mert volt egy idealisztikus sejtésem, és bizonyítékokat kerestem. És mert szakdolgozatot írtam.

Va l l a t á s n a k vetettem alá a lapot, hogy kiderüljön, men�nyire „interkulturális”. Persze már az is európai szintű ritkaságnak számított, hogy három nyelvű – román, magyar és német – oldalai voltak egy szélsőségesen nacionalistává váló diktatúra kontextusában, de én ennél is többet akartam megmutatni. Nemcsak a három erdélyi kultúra sokszor tárgyalt párhuzamosságát, hanem a lap szerkesztésében és a leközölt írásokban megnyilvánuló kultúraközöttiséget, az Echinoxban létrejövő s neki köszönhető iro-

echinox

dalmi-tudományos-emberi interakciókat kerestem. Mivel a regnáló rezsim úton-útfélen a „nemzetiségi kérdés sikeres megoldását” és a testvéries együttélést hirdette, miközben gyakorlatban a kisebbségi kultúrák felszámolására törekedett, az Echinox háromnyelvű szerkesztősége viszolygott bármiféle küldetés vagy egységes szerkesztői politika megfogalmazásától. Az interakciók inkább a közös munka révén, irányítás nélkül, természetes módon jöttek létre. Ezért konkrét jelekben akartam tetten érni a jelenséget. Mindenekelőtt a kölcsönös fordításokban, hiszen a szerkesztőségben műhelyjellegű volt nemcsak egymás kanonizált irodalmának tolmácsolása, hanem egymás friss alkotásainak a fordítása is. Továbbá „átjárásokban”, azaz olyan cikkekben és kritikákban, amelyeket a szerzők egy másik társ-nyelven írtak, bizonyítva nyelvkészségüket és kulturális ismereteiket. Végül pedig tematikus összeállításokban, amikor a szerkesztők közösen gyűjtöttek többnyelvű anyagokat a Hölderlin-, Hegel-, Rilke-, sci-fi-, avagy folklór-lapszámokhoz. Ezek a gesztusok talán más korabeli romániai lapokban is előfordultak, de nem ilyen gyakorisággal és nem együttesen. És főleg nem bárminemű honorárium hiányában. A lázas, többhetes lapozgatás meghozta az eredményt, hipotézisem bevált. Ezen akkor nem voltam igazán meglepődve, ugyanis a lap (mindenkori) jelenéből indultam ki, abból a fordítási és együttműködési gyakorlatból, amelyet szerkesztőként magam is végeztem, magyar és román kollégáimmal közösen. Visszatekintve, tágabb kultúrtörténeti perspektívában nézve az Echinoxot, szinte hihetetlennek tűnik ez az esszenciális, mélyre szántó folytonosság a lap életében. Mármint az, hogy az állandó bürokratikus, adminisztratív, pénzügyi akadályok és a váltakozó szerkesztői ízlések-és-pofonok ellenére, mindenik szerkesztőgeneráció képes volt a saját módján létrehozni az egymásra figyelés és egymásra reagálás maradandó alakzatait.

42

Walkthrough egy generációhoz MĂRCUȚIU-RÁCZ Dóra

Andrei Dósa: Ierbar. Polirom, Iași, 2018.

A

ndrei Dósa legújabb kötete vakmerő generációs regény.

Nem ígér utópiát vagy többet annál, amiből építkezik: a drogfogyasztók szubkultúrájának és mindennapjainak felmutatását – azt viszont kiváló hitelességgel és érzékeny vizualitással építi fel. A kötet egyik markáns ismertetőjegye a valósághű atmoszféra, amelyet a szereplők és az általuk elbeszéltek nyújtanak a kötetnek. Noha a tematika polarizáló jellege jól ismert, nem érezni demagóg ellenpropagandát vagy kellemetlen self-fétist annak ábrázolásában, Andrei Dósa prózája rutinos eleganciával mozog egy számára otthonos terepen. Mindezek mellett bántó általánosítás lenne csupán drogregénynek nevezni Dósa kötetét, amikor nem expliciten a szerekre, hanem épp magukra a szereplőkre kerül erősebb hangsúly.

A regényszereplők hétköznapiak, de nem sztereotipikusak, inkább avatarszerű alakok: a rendező, az

író, a filozófus, a hekker és Gabi, a nő. Jelenükből és múltjukból, képzelt és józan ábrándjaikból sodródnak egységessé a regény narratív szálai. Ahogy egy életszerű videójáték részei ezek a karakterek, úgy a kötet mondhatni walkthrough-típusú kalauz egy generáció problémáin keresztül, magas felbontásban, részlethűen.

Kvázi-főhős lévén a rendező személyében és köztiszteletű nappalijában futnak össze a történetek, tapasztalatok és flash-élmények, amelyeket egy-egy párbeszéd vagy pszichedelikus trip-maradvány idéz elő. Andrei Dósát úgy olvassuk, hogy nem olvasunk: egymást figyeljük, látjuk a sast a hotelszoba sarkában, lézerrel lövünk rá, hátha így nyugalmat találunk; ismerjük Tibi paranoiáit (akkor is, ha maga Tibi épp nem létezik), ott vagyunk mi is a rendező nappalijában, a Hidrantul 7-ban vagy a Vörös Sárkányban. Önirónia és gondolatiság, szokásos és spontán gabalyodik eggyé előttünk. Andrei Dósa regénye nagyszerűen ragadja meg a korafelnőttség

kettős életérzését, a sehovatartozás és talpraállás megpróbáltatásait, a fogyasztói könnyelműség–felelősség kettősségét, illetve az ember megkerülhetetlen mérkőzését saját gondolataival és habitusaival. A kötet hasonló harcokat vív a maga műfaji megkötéseivel is: helyenként a gördülékeny flow, néha pedig a flashszerűség diktálja tempóját. Különc, mégis befogadó olvasmány. Van ebben valami kiporciózott korlátlanság.

A kiszolgáltatottság főzete KOVÁCS ÚJSZÁSZY Péter

Marta Petreu: Supa de la miezul nopții. Polirom, Iași, 2017.

P

etreu regényének nem az a célja, hogy egy tündérország illuzórikus tulajdonságait helyezze előtérbe. Nem közönséges tájleírásokat készít, hanem lélekmonográfiákat. A jellemrajzok komplexitásából visszaköszön az áldozathozatal, de az önzés, a teljesíteni akarás és az erőszakra való éhség is. A cselekmény Kolozsváron és Belgiumban játszódik, valamikor a XX. század végén.

Az író előző, 2011-ben napvilágot látott regényével ellentétben (Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului) nemcsak egy, női elbeszélője van a műnek. A kötetben helyet kap egy férfi narrátor szólama is. A mű főszereplője Marc, 43

Kolozsváron élő és dolgozó gyógyszerész, aki már a cselekményszál kibontakozásának legelején megállapítja: mindig népszerű volt a nők körében.

Saját bevallása szerint lehetett volna ugyan magasabb, de attól függetlenül gyönyörű férfinak tartja magát.

Jó néhány lány mellett kereste már a boldogságot, amikor megismeri a francia névre keresztelt, román-alföldi hölgyet, Pauline-t. Az egyre idősödő Marcot lenyűgözi a göndör haj és lány ajkát borító, gyöngyházszínű rúzs. A házasságkötés után a gyógyszerész görcsösen ragaszkodik ahhoz, hogy Pauline gyereket szüljön neki.

Bár utálja, ha másokkal kell osztoznia az ágyon, Marc mégis újdonsült hitvese mellé költözik annak reményében, hogy Pauline állapotos marad. A

echinox

feleség női szólama titkolózás nélkül elbeszéli, mennyire nem kívánja Marc közelségét. Tehetetlenségében a lány néha belealszik a szeretkezésbe, hogy érzékeltesse férjével, ezt most nem

akarja.

Mivel kezdetben nem jár sikerrel, a férfi arra gyanakszik, hogy felesége azért járt haza, hogy lerázva magáról házastársa felügyeletét, nyugodtan vetethesse el a magzatot.

Hosszas próbálkozás után Pauline terhes marad, és megszületik Olga.

A kislány világra jöttét rövidesen a házaspár válása követi. Marc újdonsült szerelme a képzőművészeti főiskola hallgatója, Todora. A gyógyszerészt ezúttal a lány kézfejének téli lilasága ejti rabul és vezeti el egy újabb házasságig. Kettejük kap-csolatában egyre erőteljesebb lesz Marc agresszivitása. A férfit dühíti második feleségének egyénisége, alkotási vágya, előszeretettel bántalmazza őt. A lány végignézi, ahogy a neurotikus hitves egyik kirohanásakor megsemmisíti egyedi tervezésű ruháit, és egyszerű, szürke darabokat vásárol neki. A megtört feleség kezdetben

engedelmeskedik, és nővérképzőbe iratkozva abbahagyja a képzőművészeti főiskolát, de amikor Marc elutazik, baráti körük férfi tagjainál találja meg a valódi boldogságot, majd újra festeni kezd. Érdemes figyelemmel kísérni a két nő egymásra találásának történetét. Pauline második férje, Étienne rezidenciáján fogadja Todorát, ahol megosztják traumatikus élményeiket.

éjféli leves.

A kötet írásmódját ugyanaz a nyers egyszerűség jellemzi, mint magát a cselekményt. Petreu nem gyárt szóvirágokat, és nem is az a célja, hogy egy kisebb, szakavatott közönséget szólítson meg regényében. Az erőszak témáját egyedi módon dolgozza fel, mégis úgy, hogy az egyszerű, esetenként nem román anyanyelvű olvasó is megértse, a kiszolgáltatottság főzete ugyanúgy megviseli a gyomrot, mint az Camera lichidă marker / hârtie, 20x30 cm, 2010

PAGINI MAGHIARE / MAGYAR OLDALAK

echinox

44

Ionelia Cristea - Néhány nap elteltével KOVÁCS ÚJSZÁSZY Péter fordítása

G

yermekkorában sokat napozott a folyóparton. Térdig feltűrte a nadrágszárát, ingujját pedig könyökig. Hátát a földnek támasztotta. Nem mozdult, nem akarta, hogy bárki is tudomást szerezzen tartózkodási helyéről. Behunyta szemét. A víz felől érkező, hideg fuvallatok, a falu távoli moraja és a talajból feltörő, nedves illat átjárta minden porcikáját. Minden inger nyers erővel ért hozzá. Mintha egy messzebb eső pontban kapcsolódtak volna össze. Ott, ahonnan pusztán az vis�szhangzik, hogy az, amit átél, tulajdonképpen nem is létezik, vagy csak olyan dimenziókban válik valósággá, amelyekben ott a létezés előre meghatározott, de számára ismeretlen aspektusa.

Săndelt édesanyám unokatestvérei nevelték. A fiú egy népes család legkisebb gyermeke volt, akik túl szegénynek és felelőtlennek bizonyultak ahhoz, hogy felneveljék őt.

Ion és Mărioara hétköznapi emberek voltak. Gyerekük nem születhetett, bár nagyon szerették volna.

Rendszeresen jártak kolostorokba, misére is elmentek minden szerdán és pénteken, de az Istenbe vetett hit nem segítette elő a fogantatást. Egy alkalommal Arsenie Boca atyát is meglátogatták, hogy áldása elhozhassa az áhított gyereket, de a szerzetes arcvonásaiból meg kellett érteniük, az ima és a böjt esetükben nem elég.

Ekkor döntöttek úgy, örökbe fogadják a kis Săndelt.

A fiú kétévesen került a házaspárhoz. Kövér, hallgatag gyerek volt, és bizonyos tekintetben igencsak konok. Kortársaival szemben ridegen viselkedett, istenfélő nevelőszüleihez sem viszonyult másként. Nem nőtt túl nagyra. A kövérség puha karikákat formált nyaka köré, nehezen mozgott. Nem volt együttérző, sokkal inkább ravasz. Ennek ellenére rengeteget olvasott. Hátborzongató nevetése rettegést idézett elő. Gyapotblúzba öltöztették. Vállára kötött gyapjúmellényt terítettek, és farmernadrágban járatták. Ion igyekezett eleget tenni a mintaapai szerepkörnek, de Săndel problémás viselkedésének kezelése leküzdhetetlen akadályként tornyosult kettejük kapcsolata fölé. A 45

tény, hogy a gyerek nem a sajátja volt, sokkal gondoskodóbbá tette a férfit.

Amikor horgászni ment, Ion mindig magával vitte a fiút is. Szemrebbenés nélkül cipelte a gyerek könyveit a házban. Az asztalnál folyamatosan arra figyelt, táplálkozik-e rendesen a fiú, és számtalanszor próbálta elmagyarázni a Bibliába foglaltakat is. Estéről estére maga mellé ültette Săndelt, és fellapozták az imakönyvbe foglalt legfontosabb tanításokat: „Nem az egészségeseknek kell az orvos, hanem a betegeknek (...) Nem azért jöttem, hogy az igazakat hívjam, hanem hogy a bűnösöket.” (Mt 9,1213) „Örüljetek velem, mert megtaláltam az elveszett juhomat.” (Lk 15,6).

Ion meg-megrázkódott az izgalomtól Săndelre pillantva a textus értelmezése közben. Néhány perccel később már határozottabb hangon folytatta az olvasást: „Örüljetek velem, mert megtaláltam a drahmát, amelyet elvesztettem.” (Lk 15,9) Săndelt irritálták a Szentírásba foglalt tanítások. Teljesen hülye vagy, mondta az apjának, mert elhiszed ezt a sok zagyvaságot.

Săndel a ház tetőterébe költözött.

Egyszer, amikor a padláson tartott dobozokban kutatott, számtalan családi fotót és divatjamúlt újságot talált.

Hirtelen eleredt az eső. Leült a szétszórt limlomok közé és az ablakon keresztül bámulta, hogy hömpölyög házuk előtt a folyó. Nem volt biztos abban, hogy létezik Isten, ugyanúgy azt is megkérdőjelezte, hogy vár-e ránk valami odaát. Néha megmagyarázhatatlan félelem lett rajta úrrá.

Saját és mások halálára gondolt. Azt hitte, ritka betegség ejtette rabul, a vérrák egy fajtája. Egész nap elváltozásokat keresett a nyakán levő idegdúcokon. Úgy olvasta, hogy a daganatok először a nyakon jelennek meg. Órákig nézte magát a tükörben.

Szélesre tátott szájjal vizslatta szájpadlását, hogy nincs-e rajta rákos kelés. Minél inkább foglalkoztatta a kór, annál inkább hitte, hogy e titokzatos betegség rabja. Abban a hitben élt, hogy olyan rendellenesség torzítja a testét, amit még ugyan nem fedeztek fel, de korai halált okoz. Mărioara minden hóbortja ellenére nagyon szerette a fiút. Titokban pénzzel lát-

echinox

ta el, és őrangyalként figyelte Săndel lépteit.

Săndel 23 évesen nősült. Egy falubéli, hetednapi adventista lányt vett feleségül. Nagyon megtetszett neki, amikor sápadtan és soványan suhant végig az utcán. Testét fekete fátyol borította, akár a szellemekét. Lassan járt, és mindig a földre meredt. A fiú egy mellékutcába húzódva várta, hogy a titokzatos lány kilépjen a templomból. A levegőt füstés tömjénszag itatta át. Elég hideg volt. Kellőképpen közel merészkedett a lányhoz, és a megfelelő pillanatban erőszakkal szorította sajátjához a törékeny testet. A lány megijedt.

Fogalma sem volt arról, mi történik.

Vergődött, hogy valahogyan kiszabaduljon az őrült szorításából. Az egekhez fohászkodott, hogy semmi se történjen. Săndel elengedte. Egy évvel később összeházasodtak.

Az öregekkel egy udvarba költöztek. Már-már el is feledkezett létezésükről. A feleségét, Ilincát értékelte. Úgy tekintett rá, mint egy olyan lényre, aki meghaladja az ő értelmezői képességét. Amikor a nászéjszakán a hálószobába lépett, térden állva találta a lányt. Egy ikon előtt zokogott.

Săndel hirtelen arra lett figyelmes, hogy mindig, amikor nyelni próbál, valamilyen nehézkes érzés fészkel a nyelőcsövébe. Képtelen volt Ilincára koncentrálni. Leült az ágy szélére és azon morfondírozott, mi van, ha ismét a rák tünetei ütötték fel a fejüket. Ion sokat veszekedett vele. A világ menetéről alkotott véleményük nagymértékben eltért egymástól.

A fiatalok házasságkötése után néhány évvel Mărioara meghalt. Tüdőembólia vitte el. Hogy mi maradt utána egy életnyi fáradságos munka után? Semmi. Egy sírgödörbe süllyesztett, lakkozott tölgykoporsó. Săndel sokat szenvedett.

Nevelőanyja halála után ismét felfedezte képzelt betegsége tüneteit. Szerette Mărioarát a maga szeszélyes, távolságtartó módján. De még nála is jobban szerette a nagymama után Măriuca névre keresztelt lányát. Ilinca egyre bigottabb lett.

Lelkigyakorlat címszó alatt napokat töltött a templomban. Félt attól, hogy eltávolodik a Jóistentől. Măriucát az apja mindenhova magával vitte, a kislány pedig előszeretettel követte őt.

Săndel számára úgy tűnt, a sors kislánya személyében kárpótolta minden mulasztását.

Egy napon Săndel a folyópartra ment kislányával. Térdig feltűrte a nadrágja szárát, az ingujját pedig könyökig. Azután hátával a talajnak dőlt ugyanúgy, ahogy gyermekkorá2 / 2018

ban tette. Măriuca a vízparton babázott kék-fehér pettyes szoknyájában. Săndel nem akart megmozdulni, sem a világ történéseire koncentrálni.

Behunyta szemét. Ütemesen szívta be a víz és a talaj illatát. Egy pillanatra felébredt, körülnézett, de a kislányt nem látta sehol. A folyóra vetette tekintetét és látta, ahogy gyermekét elsodorja a víz. Hátgerincén rettegés futott végig. Érezte, ahogy belefagy a pillanatba. Nem tudott úszni. Segítség után kiáltott, és egy darabig a parton rohanva követte a sodródó gyereket, aki a kimerültség jeleit adta.

Kétségbeesve a hullámok közé vetette magát. Váratlanul érintkezett a jéghideg vízzel. Rövid, eltorzult üvöltést hallatott, míg a szájába áramló hullámok el nem hallgattatták. Úgy látta, mintha kislányát egyre messzebb vinné a víz. Egy olyan helyre, ami távol esik a szülők és rokonok gondoskodásától. Szokatlan kimerültség lett úrrá a férfin. Úgy tűnt, mintha lánya mellett a nevelőanyját is látná, ahogy hűvös őszi estén teát visz tetőtéri szobájába. Megpillantott még egy utolsó fénycsóvát, és öt perc múl-

va eltűnt a vízfelszín alatt. Măriuca tovább sodródott az árral. Zsenge testét, mint papírhajót dobálta a víz.

Szoknyája a felszínen tartotta addig, amíg partra nem vetődött. A kislány fellélegzett, és riadtan kiáltotta: apu! Apu! De Săndel nem válaszolt.

Ilincát lánya hollétéről egy falustárs értesítette. Az apa teste később bukkant elő... Néhány nap elteltével.

PAGINI MAGHIARE / MAGYAR OLDALAK

Mindful landscape acrilic & markere/placaj, 70x100 cm, 2017

echinox

46

Versek

MĂRCUȚIU-RÁCZ Dóra ha lehúzzuk a műtét az első gyerekkori emlékem. anyám azt mondta, csak egy szuri, apám azt, hogy a nagyok már nem sírnak, a baloldali ágyon a kislány azt, hogy vreau acasă, az asszisztensnő azt, hogy nyugtassa már le a gyerekét, én nem értettem, belőle miért csak mandulát vesznek ki, belőlem pedig egy egész polipot. biztos azért nem kapok elég levegőt, mert elállja az utat az orromban, és biztos azért eszem ennyit, mert ő is éhes. biztos ő ette meg a gyógyszereimet is. a polip beteg, nem én. az asszisztensnő elmosolyodik, amikor megkérdem, hogy când îmi luați caracatița afară, de arra már nem válaszol, hogy ha lehúzzuk a vécén, a körösbe kerül-e, mint az aranyhalak. az,

a műtétről az első rossz emlékem

hogy végigtolnak egy folyosón, zöld a szoba is, ahová bevisznek – annak látom a lámpától. sötétzöld, sárga és fehér kezek nyúlkálnak az arcom előtt. azt mondják, hallgassak, pedig szeretek beszélni – vagy az is biztos a polip volt, mert miután kivették belőlem, nem kérdeztem az asszisztensnőtől semmit – a körösben pedig hiába kerestem az aranyhalakat.

passzív lázadó

47

vékony lábú nő turkál az egyik utcai szemeteskosárban. alatta félig elszívott csikk – felveszi, de nincs mivel meggyújtania.

tovább kutat a kukában: türelmetlen, méregzöld férfikabátot visel és a hajunk hasonlít. ócskán festett vörösek vagyunk, kócosak. csak én épp azért nem eszem, mert késésben vagyok. még szerintem is sovány, megnéz, hogy mit nézek, vissza se nyúl a kosárba.

szégyenlősen lesütöm a szemem a ki nem lyukasztott buszjegyemre. reggel hatkor nem járnak ellenőrök így néha lázadhatok én is, ahogy a buszajtók bezárulnak, és nem állunk meg a következő szemetesig.

ösztönök nélkül

amikor beborul, az ölembe fektetem a macskámat és engedem, hogy kiengedje a karmait. mindketten meglepődünk: ő azért, mert nem szólok rá, én azért, mert nem fáj. nem harap meg, mint állatorvosnál, hiába próbálkozom. levesbe mártom az ujjam, elé nyújtom, higgyen virslinek, higgyen egérnek, higgyen bármi másnak, csak nekem ne.

az

túlságosan hasonlítunk. helyettem törött szárnyú lepkét kerget: csak olyat, amire még lehet vadászni.

egérút

és ha visszafordulsz, már nem ugyanarra jössz vissza. aki bújt, aki nem. háromig számolsz – most már komolyan: eddig volt időd játszani. egy hallgatsz – úgy bújócskázol, hogy sötét van: egész könnyű, ha nem félsz a saját szavaidtól. a múltkor álmodban azt mondtad, hogy a betegek beszélnek alvás közben, de csak elaludtál. kettő egy kicsit sem hazudsz, csak valóssá fazonírozod az elképzeltet. most elbújsz magad elől, és ha jól csinálod – páran megdicsérnek érte három te maradsz a legvégére. mindenkit magad elé engedsz, és megint visszafordulsz, úgy rövidítesz.

Most olvasd el visszafelé.

az ujjamon csorgó levest nyalogatja és a szám felé mászik, onnan kér még. ledobom az ölemből, megragadom a farkát, magam mellé rántom, állatorvos akarok lenni, veszély. a macska kényelmetlenül pislog, de tűri, tovább szaglászik a leves után, csiklandozza az ujjam, karmolni sem karmol igazán. te sem vagy már macska. nem válaszol, még csak meg sem sértődik.

echinox

2 / 2018

PA G I N I E N G L E Z E / E N G L I S H PA G E S Alexandru Vlad (1950-2015)

A

ll his life he had managed to avoid draughts, but lately he didn’t know how to anymore. Or he had stopped caring, anyway, he had become negligent. Neither did he know where he had left his tools, nor did he use them anymore. He would go out with the little chair under his arm, set it under the three dusty plum trees across the road so he could see from the top of the dirt road all the way down, everything that moved. He would answer in a clear voice to anyone who called “How do you do?” while going up with the water cans from the pump.

The whole life of that sloping dirt road unfolded in front of his eyes.

His hat stuffed on his head to protect him from the sun, he took tiny steps back when the shade narrowed.

He could see the heat vibrating, just a breeze he could barely feel cooled the air, helping him to breathe. Children would play around him; every now and then he’d exchange a few words with Ionică, his next-door neighbour.

He’d answer curtly. But the old woman was seething: she resented knowing him out there, where there was a draught; everyone needs to stay clear of draughts. It was her ultimate conviction. She wouldn’t leave the doors open, and when she aired the rooms, she would open the windows one at a time and not all of them at once. She even checked if he had cotton buds in his ears. His old woman had steered him his whole life. She now took good care of him, but only after finishing the chores left in their shrinking household. The chickens, the pig, the food, cleaning. After she took care of priorities.

She didn’t like him going out into the road and showing the state he was in. The gate and the fence enclosed the yard and screened it from any glance. But, whenever he felt a little better, he grabbed the little chair near the chopping block and carried it out in the road, found a suitable spot in the shade of the plum trees and sat down like an emperor. In the draught.

After one of those recurring strokes yet again, he’d be the cool little house for days. She would close every door and have him take the pills he had stopped being excited about.

As for going out, he only walked to the outhouse, his only walk. Every morning he got up and sat on the

Alexandru Vlad - The Little Chair Translated by Rareș COT

chair, beneath the light bulb, waiting to be shaved. He didn’t know how long he’d been sitting on the chair, he lost track of time, and quite often the old one got all the chores done before picking up the razor blade and the foam tube. After his meals, so slow that they were nerve-wracking, he would dab a napkin to his lips and chin. In everything he could still do he was quite neat. He relished his fruit, recalling the taste, as the food that still stirred his appetite.

And then, once he felt better, out he’d go, seize the little chair and carry it out through the gate. So she got up early and chopped his little chair with the axe, threw it into the fire to get rid of the bits and declared she did not know what had come of it. The old man searched for it helplessly all over the place for some time and then relented. He would rarely leave the bed now and the doors were always shut. When she saw him confined to bed, refusing everything but water, because that moment also came, she felt remorse and confessed what she had done with the little chair. She even had tears in her eyes. But the old man only gestured faintly: he didn’t need the little chair anymore.

Autumn was still beautiful and, learning that the old man was on his death-bed, almost paralyzed and incapable of uttering a single word, the women in the family paid him a visit. Seeing themselves together, none of them wanted to leave. They took their time pitying him, he was addressed by each in turn, and they insisted on making sure they were recognized. Soon they took their places, wherever they could, some of them even at his bedside, remembering that something ailed them too, the hip, or that for years and years they hadn’t been able to shake off a headache. At the same time, they were carefully studying the conditions in which the old man was cared for: whether his things were clean, or his bed did not smell. Then they simply started to prattle, to the des-

echinox

peration of the old man, who felt out of air. He could never stand all this twaddling, he’d grab his hat and leave every time they came together. Now he couldn’t help it anymore and his desperate gaze begged the old woman to get them out. But how could one do such a thing, end up being everybody’s laughing-stock? Especially at a time like this.

48

The Bandit Strikes Back in Black 47 Cristina DIAMANT

We are sad, it is true, but that, is because we have always been persecuted.

The gentry use the pen, we use the gun ; they are the lords of the land, we of the mountain.

An old brigand Roccamandolfi

B

from

lack 47 is characterised by its wide shots, taking in the drab early winter scenery of the Irish countryside. This desolation, set in stark contrast with the usual depictions of Ireland as the Emerald Isle, is deliberate. We are made to look upon it first through the eyes of a disgruntled English officer, not quite sure of his place, and later through the eyes of an Irish deserter returning too late to protect his former life. His people have been turfed out of their world by the landowners, leaving many homeless and vulnerable to the elements.In both cases, we are meant to look upon Ireland as an inhospitable place where one isn’t welcome – this feeling of displacement, as well as the early scene of forced eviction at gunpoint are highly topical, given the current housing crisis sown by speculative and irresponsible property development during the Celtic Tiger, continued by the determination of successive governments to make housing the lucrative sole domain of landlords. The date of its release cannot help but colourthe politically aware viewer’s perception as it follows highly publicized accounts of vulture funds displacing people. From the Home Sweet Home campaign to the Leeside apartment mass eviction order, and the Connolly Youth Movement members evicted from two vacant buildings by the armed Emergency Response Unit, the combined efforts of repression by the capitalist class have escalated continuously. In the most recent chapter of this ongoing housing crisis, the North Frederick Street occupation in Dublin was descended upon by private security agents donning balaclavas and driving a PSNI van with unregistered British plates.

49

The Gardaí and contractors hospitalized a number of protestors while preventing interference with this vicious raid.

The film touches not only upon the horrors of colonialism but on the deep feeling of betrayal people feel when collaborators are familiar faces, elevating it from a purely historical account to a contemporary statement.

While trailers cannot help but lie by omission, its suggestion that Black 47 would be the Irish Braveheart, while meant to entice international audiences, elicited strong resistance from reviewers. While Braveheart was an entertaining yet historically inaccurate revenge fantasy, Black 47 demonstrates more restraint and depth.

In doing so, it also frustrates us as we watch the dispossessed protagonist Tommy go from wrongdoer to wrongdoer, meting justice left and right, without ever coming close to questioning the nature of the English administration and the complicity of many of his countrymen in it. His revenge is personal and local, which makes it ultimately unsatisfying. It would be all too easy for the cultural and economic commentary to be clouded by the recurring temptation to divorce the action from the historic context, but given the starving masses we are shown time and time again, to expect Tommy to right the wrongs of imperialism is to read the genre incorrectly. This is less a Victorian Taken and more a psychological thriller. While reviewers have spoken of it as a European western, with Tommy serving the role of the brooding no nonsense cowboy, he strikes me less as the man seeking the final frontier than the ronin who, no longer believing in the master he once had, becomes a self-destroying force of nature. The distant presence of the new American world is even alluded to by Tommy’s initial desire to emigrate — a call which he ultimately rejects.

Let us take a closer look at the function and impact of his figure as a merciless yet hopeless bandit. Eric Hobsbawm’s Primitive Rebels (1959) and Bandits (1969) are illuminating accounts of this social phenomenon

echinox

common when pauperization, famine, waror another socially disruptive event leads to a mobile male population that is not pinned down by family duties and not involved in productive labour. This connection with the Western genre can be understood through bandits’ propensity to turn up in frontier societies, but they are also a staple of agricultural ones.

Industrial societies tend to drive them out. Banditry, in effect a proto-social movement, can be defined as lower class social resistance which is illegal but still enjoys popular support.

A bandit is, in short, a man of modest means who refuses the normal rules of poverty, distinguishing between negative peace,which is the superficial absence of tension, and positive peace, which is the absence of injustice. His activities often precede or accompany major social movements such as peasant revolutions. These outlaws, hunted down by authorities but respected by the poor, often recently left military service themselves, as in Tommy’s case. Soldiers are, in a sense, official bandits, whose indiscretions are tolerated because the state holds a monopoly on violence. This danger was embodied by Russian rasboiniki or unmarried men with the freedom to roam through the open thinly populated spaces of the south and of the east. To prevent this, the Tsar required that one’s kin read the funeral service over them as they left to be enrolled. Otherwise, they could return masterless and landless just as Tommy does, posing a double danger to the stability of the existing social hierarchy. It is in this light that we can see how the premature death of his sister-in-law and her children serves to leave him with no one to provide for anymore.

While the authorities are eager to describe all deserters and outlaws as “enemies of all”, conflating them with the criminal underworld, public opinion seems to be able to discern between the two. After all, peasant bandits speak a version of the local peasant dialect rather than the highly specialized argot marking off criminals such as Mafiosi as a secret society or anti-society. Hobsbawm goes even further, outlining the difference in the way they relate to private property, so that the proto-revolutionary Balkan hajduk is quite a different beast from the fiercely conservative “strong-arm rural bourgeoisie, like the Mafiosi of Sicily”. Tommy, quite significantly, does not take from his victims more than he needs to keep going and switches to speaking Irish during the Quakers’ service to mark

his connection to his people and his refusal to submit to the colonizers.

Indeed, the starving many do not attempt to stop Tommy at any turn but seem fixated by the spectacle of his transgression, as we see when they gather next to the house of the man whose head is replaced by a pig’s in an act of physical and symbolic violence. When this strategy to discredit social bandits fails to work, authorities attempt to either co-opt or annihilate them. Interestingly, here the opposite is achieved, as Tommy succeeds in co-opting at least one figure associated with carrying out the will of authority. His violence is not as senseless or metonymic as that of a terrorist: his victims are judged as guilty because of their own actions rather than a particular identity. His form of social justice is destruction, both a symbolic and personal retribution. The avenger does not seek to establish a reputation. Instead, what he favours is stealth, demonstrating his good knowledge of the land he is native to, acting as a proto-guerrilla freedom fighter. Hobsbawm distinguishes between three types of social bandits, from noble robbers such as Robin Hood to terror-bringing avengers like the Brazilian cangaçeiro Lampino and, lastly, the most political of the three, the haiduks of Central and Eastern Europe. Tommy lies somewhere in between the avenger lacking a positive programme and the haiduk, who is more exterior to stationary peasant communities, left not just masterless but also kinless.

Unlike the noble robber, his success does not depend on popular approval as he only trusts himself. Like the avenger, cruelty is his essential characteristic, proving that the poor and the weak can, too, be terrible and deliver humiliating ultraviolence. In a sense, he is already damned, as his sole goal is to get rid of the superstructure preventing his people from living well, and so we must not expect him to outlive his usefulness and his reputation. Given that banditry usually followed the annual cycle of agriculture, decreasing in the cold season, his solitary figure against the barren land is as striking as a horror story set in the daytime.

There’s no mistake in the choice of the first scene: this film is not about Tommy, but about William, the Englishman compelled to stay in Ireland because he dares not admit that England has no need for him.Indeed, we hardly ever catch a glimpse of the real Tommy as he flickers unexpectedly in and out of violently knotty situations. As viewers,

we don’t feel like we’re on the hunt with Tommy, anxious as to whether we will be stopped from getting our satisfaction. The story functions in a more provocative way. We join the English pursuers as they chase a lone guerilla fighter whose laconic Gaelic quips (framed with subtitles) place him in a marginalised cultural category. By establishing this distance between us and him, we are not afforded the comfort of a recoverable untainted Irishness; after all, Tommy himself in the first couple of scenes is established as no longer “one of us”, having served in Afghanistan for the British army.Interestingly, this is also what fuels a certain sense of betrayal in William, who kills an uncooperative Irish prisoner in the first scene. Tommy was one of William’s best soldiers, and William’s colonist mindset is so strong that his desertion amounts to nothing more and nothing less than a strike against his mentor. The British speak of him with a certain kind of awe reserved to the inhuman and are also bitterly remorseful to have trained him.

The Irish improperly “changed” into British subjects are a constant theme.

Tommy’s sister-in-law nonchalantly confesses that they all “took the soup” to survive. The perversity of a system that forces people into dependency while depriving them of basic necessities is glaring and resonant with the cultural logic of late capitalism. Just as modern capitalism shifts its domestic issues from place to place with the free flow of capital and labour, supplies are exported from Ireland to England while famine and the price of industrialization are shifted from England to Ireland.

In perhaps the arguably most satisfying scene of the film, Tommy instigates the lynching of the Quakers who took advantage of thewretched locals to conduct their work of spiritual colonization.

The most iconic image of the film is the gombeen man whose head is replaced by that of a pig, visibly unsettling the previously stern English soldier. This is powerful because of its unambiguousness – the one who protects private property while sacrificing the lives of the many is no longer recognized as human. This image is doubly ironic considering that the gombeen man houses pigs in the now roofless house of his deceased cousin.

Unwilling to resist an unjust law, he is perfectly fine with taking advantage of any situation. If there is a tinge of western about Black 47, it is precisely this sensation of a no man’s land where the law ceases to function.

PAGINI ENGLEZE / ENGLISH PAGES

echinox

Even while conceding as much, it’s important to point out that in distinction to the Wild West, the law ceases to function because of, not in spite of, policy. As we follow William and the English officer Pope, we notice a flip in their attitude to Tommy – first, there is frustration owing to their inability to control and contain what was their subject. Ultimately, it is the wealthy Anglo-Irish that make Tommy more comprehensible and less of an “other.” Pope smugly proclaims on their shared train ride, in Calvinist fashion, that starvation is an individual failing since the potato, as the crop with the highest yield for the lowest investment, is meant for those with no initiative and seeking easy gains. His intentional ignorance of the role of Anglo-Irish plantations and the lack of primogeniture in land distribution is paralleled by that of the proud Anglo-Irish landowner in his carriage in a later scene who boasts about increasing the lot he inherited from his father year after year. He sees himself as better suited to manage it than the natives; the effect is acknowledged through the off-hand remark that the famine has boosted his profits as he has no need for the poor tenants that drive up his taxes; profit growth for its own sake is exposed as a cancerous tendency, and the pursuing party comes to the uncertain realisation that they are the architects of the wasteland around them.

As we follow William and Pope around, increasingly disheartened by the complex emotions evoked by a suffering people, it’s those accompanying them that prove to be the most sympathetic characters. Hobson, the young private who serves them, cannot cope with his mission once he hears of the food shipments to England, and Conneely, who serves as their paid translator, is an opportunist who abstains from voicing his true opinion for most of the ride. In many regards he consciously plays the role of the stage Irish character, combining foolishness with a crude wit to earn his way into the good graces of his social superiors. When he does speak against the landowners, it is to call into question their arrogant musings about the natural superiority of an English lady’s beauty. Conneely is quick to point out that no beauty exists in a vacuum and even the English lady would be less comely when subjected to starvation, poverty and overworking; even more damning, landlord had scoffed that beauty, even in the landscape, is wasted on the poor as they only 50

focus on their primal urges and so it needs, even demands, the eye of the educated and wealthy to be properly appreciated. This privileged idealism, framing the poor as insensitive and lacking artistic drives despite the wealth of emotion in their ballads and folklore, has permeated neoliberal rhetoric, expecting workers to be content with having their basic needs met while the rich who exploit them indulge themselves not only because they alone supposedly deserve it but because they are the only ones equipped to enjoy the beauty. For the wealthy, liberal educations in college serves not as a primary source of livelihood and professional satisfaction, but as a training to properly appreciate the objects and experiences enabled by their wealth, much like the grand tour of a previous era.

the post-Brexit possibilities of escalation or reunification.What makes it a more remarkable film is that it sides unequivocally with the redefinition of beauty and lawfulness in a way that does not exclude the poor.

Colonialism, after all, did not die a simple death but lingered on through the hierarchies it left in its place; if we are to talk of the Famine, moralizing accounts about a God-sent plague are no more illuminating or honest than any other tales meant to conceal colonial guilt; the issue, after all, is systemic, and while Tommy’s was a lonesome journey, ours needs not be.

Black 47 has a political agenda, as there is no historical retelling without one. Films can only have the appearance of none because it blends in seamlessly with the hegemonic ideology. It goes beyond calling into question Britain’s grip unto Ireland, an issue brought into the foreground with renewed urgency by

51

Question / Answer / Etretat markere / placaj, 70x100 cm, 2017

echinox

2 / 2018

Muthu, Valentin Naumescu, Gabriel Nasui, Mihail Neamţu, Daniel Necsa, Néda Zoltán, Carmen Negulei, Alin Nemecz, Németi Rudolf, Anca Noje, Letiţia Olaru, Nicolae Oprea, Aurel Pantea, Adrian Papahagi, Marian Papahagi, Laura Pavel, Ovidiu Pecican, Ion Pecie, Gheorghe Perian, Cosmin Perţa, Lucian Perţa, Mircea Petean, Călin Petrar, Marta Petreu, Gabriel Petric, Al. Pintescu, Petru Poantă, Horea Poenar, Virgil Podoabă, Antonela Pogăceanu, Augustin Pop, Cristina Pop, Ion Pop, Ion Aurel Pop, Ioan Pop-Curşeu, Ştefana Pop-Curşeu, Adrian Popescu, Ioan Peianov-Radin, Olimpia Radu, Ilie Radu-Nandra, Dan Raţiu, Iuliu Raţiu, Constantin M. Răduleţ, Nora Rebreanu Sava, Rostás Zoltán, Marcel Constantin Runcanu, Tiberiu Rus, Sántha Attila, Vasile Sav, Nicoleta Sălcudeanu, Constantin Săplăcan, Cristina Sărăcuţ, Klaus Schneider, Maria Schullerus, Anton Seitz, Felicia Sicoe, Roxana Sicoe, Andrei Simuţ, Ioan Simuţ, Adrian Sârbu, Arthur Sofalvi Larion, Octavian Soviany, Werner Söllner, Adriana Stan, Adrian Suciu, Daniel Suciu, Szőcs Géza, Ingeborg Szölösi, Dan Şăulean, Aurel Şorobetea, Radu Toderici, Traian Ştef, Olga Ştefan, Lucian Ştefănescu, Cristina Tataru, Thamó Csaba, Ştefania Timofte, Liliana Truţa, Adrian Tudurachi, Claudiu Turcuş, George Târa, Radu G. Teposu, Aura Ţeudan, Mircea Ţicudean, Ungvári-Zrínyi Imre, Ion Urcan, Eugen Uricaru, Luminiţa Urs, Carmen Varfalvi-Berinde, Ion Vartic, Alex Văsieş, Váradi Nagy Pál, Paul Vasilescu, Luiza Vasiliu, Cornel Vîlcu, Diana Veza, Alexandru Vlad, Dumitru Vlad, Marius Voinea, Andrei Zanca, Liviu Zăpîrţan, Laura Zăvăleanu.

ILUSTRAȚII Coperta I - I Desideri (Baricco remix) - markere/placaj, 70x100, 2018 (reprodusă cu acordul Galeriei IAGA, Cluj-Napoca) Coperta II - Ignudo nr. 5 – acrylic/ hârtie, 30x42 cm, 2017 Coperta III - Seated nude, written – acrylic & markere / carton, 70x100 cm, 2016 Coperta IV - Wasp sonnet (Michelangelo remix) – markere/ placaj, 70x100, 2018 (reprodusă cu acordul Galeriei IAGA, Cluj-Napoca)

echinox

2/2018

echinox

Gheorghe Achim, Georg Aescht, Radu Afrim, Sabina Andron, Asztalos Ildikó, Eugen Axinte, Izabella Badiu, Mircea Baciu, Orlando Balaş, Silvia Balea, Balló Áron, Balogh F. András, Cornel Ban, Alexander Baumgarten, Ioana Baciu, Nicolae Băciuţ, Eugen Băican, Ştefan Baghiu, Mihai Bărbulescu, Beke Mihály András, Nicoleta Bechiş, Mircea Bentea, Mircea Berceanu, Mariana Bojan, Boér Géza, Ancuţa Bodnărescu, Iulian Boldea, Ştefan Borbély, Andaluna Borcilă, Cosmin Borza, Ioana Bot, Corin Braga, Lavinia Branişte, François Bréda, Bretter Zoltán, Helmut Britz, Ion Bucşa, Ion Buduca, Carmen Bujdei, Ruxandra Bularca, Oana Capustinschi, Radu Câmpeanu, Sanda Cârstina, Adriana Cean, Ioan Cercel, Ruxandra Cesereanu, Dumitru Chioaru, Alexandru Cistelecan, Ioana Cistelecan, Aurel Codoban, Marius Conkan, Mircea Constantin, Sanda Cordoş, Octavian Cosman, Florin Creangă, Casandra Cristea, Ion Cristofor, Ion Cristoiu, Csoma Enikő, Dan Damaschin, Ştefan Damian, I. Maxim Danciu, Ştefan Dărăbuş, Valentin Derevlean, Radu Diaconescu, Nicolae Diaconu, Victor Dietrich, Mirela Dimitriu, Roxana Din, Andrei Doboş, Gabriel Dombri, Ilinca Domşa, Mihai Dragolea, Melania Duma, Egyed Péter, Cristina Felea, Raluca Filip, Dinu Flămând, Pop Flore, Dayana Frăţilă, Daniela Fulga, Gaál György, Maria Elena Ganciu, Ovidiu Ghitta, Mircea Ghiţulescu, Vasile Gogea, Alex Goldiş, Andrei Goţia, Adrian Grănescu, Ioan Groşan, Anca Haţiegan, Constantin Hârlav, Brigitt Hellmann, Heltai Péter, Ioan Hirghiduş, Puiu Hiticaş, Hodor Adél, Anton Horvath, Horváth István, Emil Hurezeanu, Laura Husti, Letiţia Ilea, Vincenţiu Iluţiu, Anda Ionas, Al. Th. Ionescu, Marius Iosif, Tudor Iosifaru, Józsa T. István, Ruxandra Ivăncescu, Kereskényi Sándor, Keszthelyi András, Berndt Kolf, Komáromi Béla, Kovács István, Éva László-Herbert, László Szabolcs, Marius Lazăr, Virgil Leon, Lőrincz Csaba, Magyari Tivadar, Liviu Maliţa, Laurenţiu Malomfălean, Ştefan Manasia, Călin Manilici, Ion Marcos, Andrei Marga, Gabriel Marian, Diana Mărculescu, Ştefan Melancu, Virgil Mihaiu, Anca Mihalache, Ciprian Mihali, Ioan Milea, Cristina Miloş, Dan Mincan, Silvia Mitricioaei, Ion Mircea, Ovidiu Mircean, Sorin Mitu, Ioan Moldovan, Florin Morar, Robert Moscaliuc, Peter Motzan, Cristina Müller, Marianna Müller, Carmen Munteanu, Ion Mureşan, Ovidiu Mureşan, Viorel Mureşan, Vasile Muscă, Mircea

52