Echinox 1/2015: Comics

echinox

DIRECTOR

Rareş Moldovan

REDACTOR-ŞEF

1/2015

DOSAR COMICS

Răzvan Cîmpean

LITERATURĂ

SCURTĂ ISTORIE A CELEI DE-A 9-A ARTE - PARTEA I: EUROPA

6 Gabriel Marian

POEME

Cosmina Moroșan

CANIBALII (FRAGMENT) Francisc Baja

OBIECTUL RĂTĂCIT ŞI LITERARITATEA VIZUALĂ A LUI SHAUN TAN

7 Ana-Maria Deliu HIPSTER HITLER

Szabó R. Ádám

LOST GIRLS ȘI FASCINAŢIA FORMALISTĂ

MARV – HŐS A BŰNÖS VÁROSBAN Benke András

9 Cristina Diamant

HÁNY FAL VAN A SZOBÁDBAN?

SUPRAVIEŢUITORUL CA ANTIEROU AUTOPROCLAMAT

Balog Tamás

10 Paula Tomi

A SÁRGA A SZÍN Kelemen Fruzsina

CRONICI CRONICA VIEŢILOR DE HÂRTIE

“WHO WATCHES THE WATCHMEN?” Tamás Levente

18 Anca Chiorean

VERSEK Horváth Norbert

DINCOLO DE TĂCERE

19 Simina Răchiţeanu

HOW DO THEY LOVE IN SOVIET RUSSIA?

20 Cristina Popescu INTERVIURI

IRLO SAU COPILĂRIA LA MATURITATE

24 Gilda Ghinou

ÎNTRE ARTIST ȘI PIRAT

26 Maria H. Pozsar

29

PAGINI MAGHIARE / MAGYAR OLDALAK CÉLBAÉRT CIKLIKUSSÁG

8 Gilda Ghinoiu

27

36 37

Carla Baktai

EARTH’S NEW DEPHT CHARGE Tudor Scolca

EVER THINK YOU’RE BEING WATCHED? Maria H. Pozsar

Karina Ferariu, Simina Răchițeanu

SECRETAR GENERAL DE REDACŢIE Ioana Moga

REDACTORI

Anca Chiorean, Stelian Costin, Amalia Cotoi, Ana-Maria Deliu, Cristina Diamant, Gianina Druță, Gilda Ghinoiu, Cosmina Moroşan, Călina Părău, Cristina Popescu, Maria Pozsar, Paula Tomi

REDACTORI PAGINI MAGHIARE

Császár Szabolcs, Fischer Botond, Kelemen Fruzsina, Molnár Beáta

REDACTORI PAGINI ENGLEZE

38

Carla Baktai, Tudor Scolca

39

Alexandra Turcu, Andreea Stoica

40 40

PAGINI ENGLEZE/ ENGLISH PAGES EVERYTHING IS RIGHT: INTERPOL’S SURPRISING EVOLUTION & THOUGHTS ON EL PINTOR

REDACTOR-ŞEF ADJUNCT

COLABORATORI CONSILIERI

Oana Furdea, Alexandra Găujan, Balázs Imre József, Mircea Laslo, Bogdan Odăgescu, Iulia Rădac, Lavinia Rogojină, Serestély Zalán

TEHNOREDACTARE Răzvan Cîmpean

ADRESA

Facultatea de Litere, Str. Horea, nr. 31, 400202, Cluj-Napoca

TIPARUL ROPRINT

41 42

ISSN 1018-0478 echinox@gmail.com www.revistaechinox.ro www.facebook.com/echinox www.issuu.com/echinox

44

PROPUNERI DOSARE VIITOARE

TEATRU

AUTORI DE NOBEL

KITSCH

Proiectul ECHINOX 2.0 este finanţat de Universitatea „Babeş-Bolyai”.

DOSAR COMICS

B

enzi desenate, comics, graphic novels, manga, fumetti sunt încă destul de puțin cunoscute în librăriile din România azi, raionul specializat e de obicei ascuns undeva între raiunul pentru copii şi cel de artă. Pentru că majoritatea cititorilor, dar şi a librarilor „tradiționali”, încadrează cele de mai sus la raionul „cărți ilustrate pentru copii”.

Mai sunt şi situațiile în care, întrebând de « romane grafice » eşti privit cu profund dispreț, ca o persoană semi-analfabetă care caută adaptări vizuale, nişte rezumate în imagini ale « marilor clasici ai literaturii ». Desigur, în țările în care tradiția benzilor desenate e veche şi necontestată nu se pune problema că ar fi rezervate doar tineretului, nici că – dincolo de aspectul comercial – n-ar fi vorba de o artă. Componenta comercială există şi în pictură, arhitectură, muzică, film, și cu toate acestea nimeni nu le contestă statutul de arte. În plus, natura lor duală, între literatură şi arte, duce la un alt blocaj în România, cel economic: imprimate în culori sau cu grafică pretențioasă, ele sunt prea scumpe şi nu destul de adecvate pentru lectura copiilor (!) ca să aibă un public stabil şi suficient de doritor să cheltuiască sume adesea duble față de romanele scrise. Aşa încât raioanele librăriilor mari conțin între 5 şi 10 titluri, dintre care mai puțin de jumătate româneşti, poate 1-2 reviste. În librăriile mici, nimic.

Situația din librării pare să nu se fi schimbat, paradoxal, în cei 25 de ani de după revoluție, deşi scena BD națională este şi a fost destul de activă chiar şi înainte, iar publicațiile importate circulă intens între amatorii genului. Totuşi, publicul larg rămâne captiv într-o zonă gri, cu numeroase nuanțe între analfabetism funcțional, lipsă de educație vizuală şi conservatorism disprețuitor.

Istoria românească a genului a fost magistral consemnată în volumul publicat de Dodo Niță la editura Vellant. În cele ce urmează vom scoate în relief câteva aspecte mai puțin explorate din istoria veche a acestei arte în țările şi regiunile cu tradiție puternică în artele vizuale.

Limitați de dimensiunile articolului, vom lua în considerare trei zone mari şi importante : zona francofonă (Franța şi Belgia), zona niponă şi zona anglofonă (mai ales Statele Unite), dintre care, folosind un criteriu al proximității, vom alege în acest episod doar la zona europeană. În istoria artelor vizuale din Europa, raportul imaginii cu narațiunea nu e nici nou, nici slab reprezentat. Au existat doar perioade în care acest raport s-a manifestat mai vizibil, şi altele în care s-a retras în latență. Pictura medievală, înainte de consacrarea legilor perspectivei ca formă principală de organizare şi ierarhie a elementelor vizuale, obişnuia nu doar să prezinte simultan puncte de vedere diferite (idee la care au revenit cubiştii), ci şi să ilustreze mai multe ipostaze ale ace-

Scurtă istorie a celei de-a 9-a arte - partea I: Europa Gabriel MARIAN luiaşi personaj, de exemplu, în aceeaşi imagine. Era vorba, desigur, de episoade narative în cadrul cărora ierarhia, adoptată ulterior, a perspectivei optice (obiectele mai mici sunt mai departe) nu înlocuise încă o altă ierarhie – cronologică - în care obiectele mai mici erau mai departe în timp sau mai puțin importante în logica narativă (1). În ce priveşte prezența textului în imagine, ea poartă un nume în arta medievală europeană: filacter, şi apare sub forma unei panglici scrise până şi în imagini celebre cu Buna Vestire, în dreptul gurii arhanghelului sau în jurul corpului.

Despărțirea grafică a episoadelor în „căsuțe” nu e nici ea nouă, apare în tapiserii (cea de la Bayeux, 1066-1082), şi miniaturi extrem de vechi şi poate fi aşadar considerată o formă istorică de narațiune vizuală. Ea însăşi este precedată de stilul narativ al columnei lui Traian şi urmată apoi mai ales de basoreliefurile catedralelor gotice, care prezintă succesiv episoade din Biblie, încadrate într-un dispozitiv ornamental sau funcțional motivat în mare parte de logica arhitectonică: casete, frize, arcade, timpane, tondo-uri.

Apoi nu trebuie să uităm arta miniaturii în cărțile medievale – unde imaginea apare deja încadrată pentru a marca anumite raporturi cu textul, iar uneori inițialele devin ele însele mici picturi de sine stătătoare. Aici e poate util să reamintim că acest cuvânt: „miniatură” nu trimite la dimensiunile mici (derivarea lexicală e inversă), ci pentru că se folosea un pigment pe bază de miniu, un anumit roşu „miniatus”.

Iată deci cum, în arta europeană, reprezentarea repetitivă a unor personaje în structuri grafice ritmate rectiliniu şi însoțite de cuvinte are o adâncime istorică demnă de tot respectul şi nu e nicidecum rezervată divertismentului pentru copii.

Pornind de la aceste temelii vizuale, arta narațiunii desenate a mai trebuit să treacă prin câteva etape importante (deja mai cunoscute de publicul larg) până să ajungă fenomenul cultural şi editorial de azi.

reprezintă doar semnul lingvistic, ci şi semnul iconic. Într-un asemenea tip de reprezentare, pe suprafața hârtiei sau a mătăsii, semnele grafice se pot transforma (de-a lungul istoriei sau pe aceeaşi pagină) în scriere sau în pictură, în mesaj sau ornament. Stilul Manga este, de asemenea, şi moştenitorul unor tradiții ca picturile narative emakimono, stampele folosite ca ilustrații pentru cărți şi desenelor groteşti ale lui Hokusai. Dar despre toate acestea, şi despre zeul contemporan al stilului manga – Osamu Tezuka – întrun episod viitor.

În spațiul oriental, problema se pune uşor diferit, în mare parte datorită caracterelor specifice ale artelor vizuale în China şi Japonia. Pictura şi scrisul sunt, în aceste arii culturale, profund îngemănate, ele provin, material şi spiritual, din aceeaşi matrice a unei caligrafii care nu

6

Prezența discordantă a unui „lucru pierdut” într-un sistem închis este modelul pe care se țese cartea, țesătură care își întinde semnificațiile în toate părțile. Un mod posibil de a o citi are de a face cu lectura însăși și cu modalitățile de a înțelege lumea. Recunoașterea lucrurilor familiare aparține cetățenilor orașului (excesiv industrializat, repetitiv, al cărui cer este desenat în nuanțe de gri) și se manifestă cel mai ostil prin Departamentul Mărunțișurilor(The Department of Odds Ana-Maria DELIU and Ends), cu ale sale unghere întunecate și mormane de hârtii. Este modul în care alternativele devin invizibile, iar valoarea Ce sunt picture books și pentru prin imagini, nu ca un narator-dictator, ci se măsoară „după rețetă”. Lucrul rătăcit cine? într-un mod dialogal, deschis la interpre- rezistă clasificării și cunoașterii, într-atât tări. A devenit cunoscut pentru picture încât merge pe stradă neobservat. Este icture books sunt cărțulii nu prea books care abordează teme psihologice, un cod pe care oamenii din lumea în care stufoase care se joacă cu imaginisociale, politice, creații ale sale sau cola- trăiește tânărul nu îl pot citi. Metodei clole și care apar în librării la raftul de sed reading i se substituie receptivul open borări cu Gary Crew ori Philip Pullman. literatură pentru copii. Structura naratireading, atunci când peisajul utopic zărit vă simplă, atmosfera de basm și exacerbaprintr-o ușă din dosul unei alei exploDespre literaritatea vizuală rea vizualului par să întărească convenția Lucrul Rătăcit (The Lost Thing) este dează cunoscutul și debordează de joc, de cărți pentru copii. Există însă creatori cea mai seducătoare picture book a auto- nonfuncționalitate, contraste – acele elede picture books care îndrăznesc să nu rului. A fost adaptată într-un scurtmetraj mente care întrețin libertatea intelectuase gândească la un public anume atunci animat de succes, cu Shaun Tan ca regi- lă și estetică. Aici, rolul ilustrațiilor este când creează. Lucrările lui Shaun Tan au zor, scriitor, designer și artist, alături de vădit și formatul picturebook extrem de ceva neliniștitor și fascinant, împletesc o echipă de artiști și specialiști în CGI. binevenit, întrucât creaturile care populudicul cu cele mai grave teme, și arată Filmul a obținut premiul Oscar pentru lează lumea de dincolo de ușă sunt alcăfantasticul ascuns în suburbii. cel mai bun scurtmetraj animat, iar atât tuiri heteroclite al căror farmec este greu Sunt exact reversul cărților de famicartea, cât și animația au primit diverse de reconstituit prin cuvinte. liarizare a tinerilor cititori cu lumea: imaPicture books precum Copacul Roșu nominalizări și distincții. Cartea însăși ginile, prin caracterul lor insolit, oniric, e ca o colecție de stop-cadre, imaginile (The Red Tree) și Povești din Suburbia suprarealist, încearcă defamiliarizarea par a fi decupaje dintr-un film. Unele ele- Îndepărtată (Tales from Outer Suburbia) privitorului, punerea într-o altă lumină mente din universul Lucrului rătăcit au suscită un mod de lectură în care privia lucrurilor și căutarea de revelații ca ale fost elaborate cu prilejul creării scurtme- torul este îndemnat să continue sau să copiilor. Întrebări precum „De ce sunt trajului, iar lucrul a căpătat prin mișcare creeze „povestea”, uzând de propria senlucrurile așa cum sunt?”, „Cum ar putea sibilitate. Copacul roșu nu are un fir narao expresivitate altfel greu de atins. fi diferite?” pot fi declicul creator (la un Literaritatea vizuală din picture tiv și textul este minimalizat, astfel încât capăt, al autorului, la celălalt, al celui books e un joc straniu, care amestecă lim- lasă un spațiu deschis, receptacul al care continuă procesul de creație prin bajele (text, imagini). Ilustrațiile nu sunt subiectivității celuilalt. Singurul element imaginație). Este interesant de văzut de coeziune dintre delectări ocazionale dacă obiectele imaginate trec ca metaimaginile suprareapentru cititor, ele fac fore care au sens pentru noi. În timp ce LUCRĂRILE LUI liste este o fată fără parte din text și concreează, Shaun Tan mărturisește că are nume, o proiecție în tribuie la semnificația în minte o temă, o mică idee sau un sceSHAUN TAN AU text a oricărui citifinală (într-un anume nariu, însă când ilustrațiile și „povestea” CEVA NELINIȘTITOR tor, care traversează sens, sunt text, deoasunt aproape finalizate, el îndepărteaȘI FASCINANT, procesul irațional de rece semnifică), uneză sau deformează referințele directe la ÎMPLETESC LUDICUL disperare și tristețe, ori interacționând cu lumea noastră. Union Jack devine doar CU CELE MAI GRAVE cu diferite nuanțe, scrisul în moduri ineun steag roșu, suficient cât să sugereze până când găsește, dite. Chiar și semnele valoarea semnului distinctiv sau, prin TEME ȘI ARATĂ în final, copacul grafice semnifică, e.g.: prisma veverițelor (aborigenilor), putere FANTASTICUL roșu din mijlocul scrisul de mână este invazivă și identitate xenofobă – Iepurii1 ASCUNS ÎN SUBURBII. camerei. Ilustrațiile al unui băiat, nara(The Rabbits). sunt extrem de creatorul-personaj, care povestește întâmplarea ca pe o anecdo- tive și respiră un aer magic; la un moment Cine este Shaun Tan? tă, scoasă din sertarele memoriei, în lip- dat, fata se plimbă prin oraș cu un monShaun Tan este un artist australisa altor povești amuzante sau teribile pe stru marin care plutește deasupra ei, iar an, inițiat în Arte Plastice și Literatură pe parcursul a câtorva pagini, Shaun Tan care nu și le amintește.

Engleză. În adolescență ilustra povești Băiatul găsește neobișnuitul lucru folosește tehnica plastică zoom-out: fata SF și horror pentru reviste puțin cunospe plajă, în timp ce caută capace. Figura în prim-plan, desenând linii cu creionul, cute, iar mai târziu ar fi vândut deseneeste un compozit simpatic, care amintește zoom-out și aflăm că desenează pe cochile și picturile sale pe un preț de nimic – vag de un crab, o sobă metalică veche și o lia unui melc, zoom-out: melcul se depladacă cineva s-ar fi oferit să le cumpere. În caracatiță, cu o aură tristă de lucru pier- sează în spirală către interior – așteptarea această perioadă, Shaun încerca să redea dut, nelalocul lui. Obiectul este antropo- pare nesfârșită. intensități și subtilități prin elemente Povești din Suburbia Îndepărtată este morfizat, dar artistul povestește într-un compoziționale simple, realiste. Un apel interviu cum a ținut neapărat ca aces- o colecție de picturi însoțite de povești pierdut înfățișează doar un receptor de ta să nu aibă ochi sau gură. La întâlnirea extrem de scurte (nu mai mult de o fratelefon vechi, atârnând, plantând undecu băiatul, se comportă ca un pet jucăuș. ză) care înfățișează situații neobișnuite; va în craniu întrebarea „Ce s-a întâmEste mare și roșu, însă nimeni nu pare să din nou, fiecare poveste îndeamnă priplat în scena asta?”. Găsim într-un desen îi observe prezența. Povestea avansează vitorul să o dezvolte. ”Water buffaloes oarecare din anii ’90 preocuparea de mai cu încercările băiatului de a afla de unde are like that; they hate talking” e textârziu a lui Shaun de a „spune povești” vine și de a-i găsi un cămin. Lucrul nu tul care însoțește una dintre imagini – 1 vine de nicăieri și nu aparține niciunde – un bivol ajuns prin cine-știe-ce mijloaTraducerile din limba engleză ce într-o curte suburbană gesticulează este pur și simplu pierdut. aparțin autoarei.

Obiectul rătăcit şi literaritatea vizuală la Shaun Tan

P

7

echinox

1 / 2015

morocănos spre o fată cu o cutie în brațe.

O altă imagine arată un peisaj suburban în care fiecare casă are propria rachetă, fără nicio altă explicație în afară de: ”We only have to wash and wax our missile on the first Sunday of every month”.

Poveștile sunt despre modul în care oamenii reacționează la explozia insolitului și, uneori, ce semnificații le atribuie situațiilor neobișnuite.

Intenția inițială de a scrie Sosirea (The Arrival) ca o picture book despre pierderea și regăsirea apartenenței evoluează spre forma romanului grafic, unde povestea unui (oricărui) imigrant devine prilej de analiză a ideii de civilizație și de specific cultural. Componenta autobiografică (autorul având și origini chineze) este valorificată în mod fantastic: o civilizație-construct care reiterează obiecte, forme, cutume, asumpții culturale, și care, pentru un imigrant, pare de neînțeles. Romanul are o construcție

simetrică, aproape toate imaginile din incipit înfățișând elemente din lumea cunoscută (ceașca de cafea, animalul de companie etc.) sunt puse în oglindă cu imaginile acelorași elemente metamorfozate în noua civilizație – partea unde imaginația artistului face pereche bună cu formatul romanului grafic. Stilistic, imaginile amintesc de fotografii vechi, în sepia, Shaun Tan mărturisind că albumele cu fotografii sunt o formă de picture books care au ca temă viața unei persoane sau a unei familii.

Renunțarea totală la cuvinte potențează experiența cititorului ca imigrant care caută familiarități ascunse în noua lume, dar ridică o serie de probleme tehnice, întrucât activitățile cele mai simple, stările prin care trece personajul sau ritmul narațiunii devin greu de exprimat și de imprimat în absența cuvintelor.

că îmbracă forma de picture books sau pe cea a romanului grafic, invită imaginile, ca limbaj alternativ, la joaca creatoare de semnificații. Actanți la joc sunt cititorii/ privitorii, care își însușesc textul (cuvinte + imagini) într-un mod mai deschis decât în cazul textului tradițional. Literaritatea vizuală este spațiul în care obiectul rătăcit din poveste își găsește locul.

Literaritatea vizuală la Shaun Tan, fie

Hipster Hitler Gilda GHINOIU

H

ipster Hitler este o publicație apărută anul acesta la editura Art. Autorii sunt doi tineri americani, James Carr şi Archana Kumar; el, american de câteva generații bune, ea, americană de dată recentă. Romanul grafic este „tradus” din limba engleză de Andra Matzal. Faptul că avem sub ochi o traducere reprezintă singurul mare și de neignorat minus al cărții. Avem de-a face cu o parodie cu valențe socio-politice. Din acest motiv, sensul gag-urilor pe care editorii au ales să nu le traducă, şi care sunt adiacente chapeaux-urilor traduse în română, se pierde sau capătă consistență de anacolut. De aceea recomandăm fie parcurgerea romanului de către fluent English readers, fie identificarea unor variante mai rafinate pentru traducerea gag-urilor, într-o ediție ulterioară.

Ficționalizarea dictatorilor este o temă răs-fumată, parodierea lui Hitler cel puțin retro, dacă nu kitsch. Și totuși, acest roman grafic este altceva. Este proaspăt și disonant precum apariția unui hipster la o nuntă inuit, undeva pe o banchiză sub clar de auroră, pe care o filmea-

DOSAR COMICS

ză și o transmite integral prin Instagram.

Carr și Kumar îl pe pun Führer în relație cu valorile contraculturii hipster. Coordonatele epistemei îi dau acesteia identitate și culoare; legăturile dintre cele două elemente sunt cheia lecturii spumoase și nu componentele analizate separat în n combinații luate câte k. Este foarte posibil ca, dacă nu ar fi ajuns dictator, Adolf Hitler să fi devenit strămoșul hipsterilor contemporani. De altfel, așa cum mărturisesc creatorii personajului pe blogul Hipster Hitler: „el a și fost un hipster al timpurilor sale. A fost sărac, și-a încercat norocul de două ori, fară succes, la Akademie der Bildenden Künste, a vagabondat prin Viena, a dormit prin adăposturi, și-a câștigat existența vânzând turiștilor, pe mărunțiș, desene și schițe.

Adesea, Hitler ne este înfățișat ca fiind complet dezumanizat și orbește temut; însă frecvent sunt uitate premisele istorice și mizele personale care duc la apariția unor astfel de indivizi monstruoși. Nouă ni se pare că cel mai înfricoșător aspect al lui Hitler este acela că a fost om. Tocmai acest lucru ne permite să râdem de el întrun gest de catharsis, la care umanitatea apelează frecvent. Pe de altă parte, toată lumea știe ce sunt hipsterii. Indivizii aceia care sugrumă cafenelele cu șosetele lor trei sferturi caraghioase, cu pălăvrăgelile lor intelectualiste, cu ambițiile lor stupide cum ar fi inventarea plasticului organic”.

mează între cinci și douăsprezece cadre.

Cele din urmă construiesc o biografie offbeat a dictatorului plecând de la cea factuală. Acromatismul desenului și linia cursiv-egală sunt gândite a fi neutre.

Portretele personajelor sunt inexpresive.

Gesturile acestora sunt ample, largi, dar nu dinamice. Personajele romanului pozează, nu interacționează prin gesturile lor. Acest nicicum grafic, această alăturare de cadre și ipostaze statice are rolul de a lăsa timp și spațiu textului. Confruntați cu Hipster Hitler, cititorii trebuie să decidă pe loc dacă pactizează sau nu definitiv cu ficțiunea. În perspectiva unui răspuns afirmativ „romanul postulează un nou tip de istorie, în care Hitler poartă ochelari Silverlake, pulovere trendy second-hand, tricouri personalizate și skinny jeans”.

Refuzul provocării nu taie în carnea variantelor de decodare, ci declanșează o serie de interogări. Este hipstereala o contracultură capabilă să transforme stiluri, arte, forme pentru posteritate? Este cu adevarat trans-etnică si trans-sistemică? Somatizează ea, în fașă, un alt soi de fanatism, si anume acela de a fi mereu offstream?

Hipster Hitler este împărțit în trei părți principale fixate pe coordonatele cronologice ale macroficțiunii numită istoria evenimențială a primei jumătăți de secol XX, iar momentele-capitol subsu-

echinox

8

Lost Girls şi fascinaţia formalistă Cristina DIAMANT

L

ost Girls (Top Shelf, 2006), roman grafic scris de Alan Moore şi ilustrat de Melinda Gebbie, prezintă vieţile de adulţi ale lui Alice (Alice în Ţara Minunilor), Dorothy (Vrăjitorul din Oz) și Wendy (Peter Pan în grădina Kensington), reunite într-un hotel din Elveția, înaintea izbucnirii Primului Război Mondial. Poveştile lor sunt reinterpretate, înlocuind elementul magic cu cel erotic, iar atât textul, cât şi imaginile ridică problema naturii politice a cenzurii, dar şi a forţei cathartice a ficţiunii, a construirii identităţii şi a memoriei ori cea a formei care, prin consecvenţă, poate să devină chiar ea purtătoare de sens. În Lost Girls avem de-a face nu cu imaginea lui Alice Liddell, ci cu o reinterpretare a acelei Alice imaginate de Lewis Carroll, aici ironic numită Alice Fairchild.

Liddell, pentru care a fost scrisă Alice în Ţara Minunilor, avea părul scurt, şaten, după cum se poate vedea în fotografiile făcute de Lewis Carroll, dar şi în desenul de pe ultima pagină a manuscrisului cărţii. Când i s-a propus să publice volumul, însă, Lewis Carroll a propus ca model două fete blonde pe care le fotografiase. Alice Fairchild se înscrie în această tradiţie ficţional(izat)ă, purtând celebra rochie albastră şi având părul lung şi blond. Aşadar, deşi o recunoaştem imediat a fi Alice, imaginea ei este una codată cultural; o credem naturală doar pentru că ne este familiar codul.

Să observăm, mai întâi, cum ne este prezentată în primul capitol. Chiar de la început ni se sugerează că este importantă doar imaginea ei corporală pentru că avem acces doar la diferite segmente disparate din ea reflectate în oglindă, impunându-ni-se astfel o perspectivă de voyeur. Înainte de a-şi împărtăşi povestea, Alice le conduce de umeri pe Dorothy şi pe Wendy în afara ariei vizuale a cititorului, un gest protector, de complice şi de lider. Înainte de a explica de ce se simte a fi o ,,fată rătăcită”, le cere să se îndrepte spre fântâna arteziană din grădină, de parcă suprafaţa ei de oglindă i-ar putea media povestea, dar şi oferi distanţa necesară pentru a discuta traumele trecutului.

Povestea abuzului suferit în copilărie din cauza ,,Iepuraşului” (porecla dată celui mai bătrân prieten al tatălui său) este prezentată surprinzător de metaforic, dar cu accente de realism cinic. Şocul resimţit când citim despre aventurile sexuale ale tinerei Alice este menţinut de jocul dublu existent între imagine (care ne arată ceea ce a fost) şi text (care ne expune ceea ce a fost pentru ea). Deosebit de importantă, aşadar, este imaginea repetitivă a oglinzii care mediază aceste momente de epifanie

9

profană, fie că este vorba despre ochelarii ,,Iepuraşului” în care imaginea ei pare a fi închisă, sau despre bălţile, paharul de vin, oglinda din salon în care se reflectă scena abuzului, ochelarii soţului Reginei Roşii ş.a. Alice suferă acut efectul acestei ,,oglindiri” fiindcă este redusă la o imagine corporală mai puţin substanţială, devenind un subiect-exilat, după cum ne este indicat şi de faptul că se percepe de parcă sinele i-ar fi rămas pecetluit dincolo de oglinda din salon. Fenomenul poate fi opus stadiului oglinzii identificat de Jacques Lacan: aceasta îşi pierde sinele şi nu se mai recunoaşte că individ, ci se priveşte ca un corp golit de substanţă şi de sens, sperând că, satisfăcându-i pe alţii, să obţină o identitate-surogat.

O similaritate cu romanul Lolita poate fi observată la nivelul construcţiei, prin ambiguitatea întregului ce îmbină o atmosfera închisă, claustrată chiar, şi ceea ce o maschează, anume o mişcare constantă la nivel spaţial a personajului feminin. Nabokov, de altfel, sugerase că ideea romanului i-ar fi venit citind despre primul desen realizat vreodată de o maimuţă: barele propriei cuşti. Similar, Alice pare să rătăcească în diferite medii, dar rămâne, din momentul iniţierii nedorite, captivă privirii celorlaltora. Latura dialogică nu se pierde cu totul în transpoziţia necesară rescrierii într-un alt tip de media, ci este evidenţiată şi prin jocul de perspectivă. La nivel structural, Lost Girls foloseşte ca intertext şi aşa-numitele Biblii Tijuana ale anilor ’30, preluând de la parodiile erotice cu celebrităţi americane structura de 8 pagini pentru fiecare capitol. În vreme ce povestea lui Wendy ne este spusă în cadre alungite, ce sugerează rigoarea şi privarea de libertate asociate cu educaţia ei puritană, povestea lui Dorothy este redată în cadre largi, ce se extind orizontal, pe care le putem asocia cu relieful Kansasului natal. Spre deosebire de celelalte fire epice, cel al lui Alice este redat exclusiv prin cadre de formă ovală. Dacă, în general, formele circulare sugerează infinitul, căldură, dar şi protecţie, nu trebuie pierdut din vedere faptul că un semn, cu cât este mai abstract, cu atât îşi creşte extensiunea semantică. Alan Moore şi Melinda Gebbie îi permit uneori cititorului să se bucure de această iluzie a confortului, dar recurenţa motivului oglinzii pare a sugera un mis-en-abyme mai degrabă neliniştitor.

Tensiunea dintre deschidere (infinit) şi închidere (oglindă) este amplificată şi de celelalte sensuri. Din moment ce, într-un media de tip vizual, jocul interpretărilor posibile este extins, ovalul devine o formă ambiguă, la limita dintre cerc și forma

echinox

angulară. Cadrele ovale trimit astfel mai puțin la senzualitatea asociată cu formele circulare și rețin un alt aspect din imaginea oglinzii, trimițându-ne, mai degrabă, la elementul mineral sugerat de angularitate. Coincizând cu forma oglinzii din salon, acesta ţine de lumea cristalină, aşadar tocmai de anorganic, rece şi controlat. Astfel, oglinda nu mai funcţionează doar că un pretext narativ, reunind amintirile lui Alice, ci subliniază şi tensiunea dintre fiinţă ei caldă, senzuală şi violenţa la care este supusă când este redusă la imaginea care satisface.

Poziţia ei în această lume stranie a dorinţelor este marcată şi de modul în care se raportează la ceea ce îşi doreşte. ,,Iepuraşul” şi Regina Roşie/dna Redman nu îi cer niciodată acordul, ci obţin direct de la ea ceea ce îşi doresc, ca şi cum nu ar mai avea o voinţă pentru a fi consultată ori care să vrea să se manifeste. Alice îşi recunoaşte dorinţele şi acţionează că atare doar odată ce încetează a mai fi o nimfetă şi, la rândul ei, îi corupe pe alţii. Fie că este nimfetă, fie că a devenit un nimfolept (atrasă la rândul ei de nimfete), Alice ne este prezentată de obicei dintr-un unghi frontal, mimând obiectivitatea, dar şi sugerând, spre deosebire de unghiul oblic cu efect de defamiliarizare, că ea face parte din lumea cunoscută de noi. În scenele cele mai explicite cu Regina Roşie, însă, domină perspectiva de sus în jos, subliniind ameninţarea existentă şi raportul inegal de putere.

Gunther Kress şi Theo van Leuuwen prezintă în contrast unghiul frontal (punctul de implicare maximă) şi cel de sus în jos (punctul de maximă autoritate); preferinţa romanului grafic pentru acestea două susţine tensiunea ansamblului.

Ca stil, cele mai evidente influenţe asupra artistului sunt Art Nouveau şi impresionismul, deşi volumele nu sunt complet excluse, iar culorilor li se adaugă deseori o textură uşor prăfuită. Cele două curente împărtăşesc afinitatea pentru contururi curbate şi ,,un fel de muzicalitate” (vezi interviul lui Dez Vylenz cu Melinda Gebbie). Mai mult, Gebbie însăşi recunoaşte că a vrut culoarea să facă parte din sistemul de procedee narative.

Pastelurile senzuale devin brusc mai reci, mai precis un sepia cu accente de albastru în povestea lui Alice şi a ,,Iepuraşului”, în contrast cu nuanţele calde ale poveştii lui Dorothy la ferma din Kansas. Stilul variază în funcţie de poveste, mergând de la pastişe după Beardsley la pasteluri simplificate, tandre şi copilăreşti şi chiar, ocazional, pagini întregi de halucinaţii care descriu supradoza senzorială ce îi anulează personajului voinţa. Contrastul dintre inocenţa formei şi obscenitatea faptului frapează în mod cert.

Nu este de mirare, aşadar, că Wolk îl acuză pe Alan Moore de un fetişism formal care rigidizează firul narativ. S-ar putea spune, însă, că Alan Moore opune pudorii victoriene schematismul şi obsesia pentru formă caracteristice aceleiaşi epoci. Lost Girls pledează pentru dreptul de a reda toate aspectele umanităţii în ficţiune, inclusiv sexualitatea atât implicit, contrastând violenţa accepta-

1 / 2015

tă a războiului cu respingerea sexualităţii manifestate, dar şi explicit (în discursul despre ficţiunea erotică a lui Monsieur Rougeur, nume de asemenea semnificativ). Obscenitatea rămâne, totuşi, un mijloc, iar nu un scop în sine. Romanul grafic nu se încheie cu experienţa sexuală de grup a lui Alice, Dorothy şi Wendy în hotelul acum părăsit din cauza izbucnirii Primului Război Mondial, ci după ce Alice îşi lasă în urmă, eliberată de tirania propriei imagini şi pledând pentru importanţa (auto)ficţiunii în construirea identităţii. Ultimele pagini contrastează violent cu restul volumelor: soldaţii germani intră în camera acum goală şi devastează locul, inclusiv spărgând oglinda şi aruncându-i rama în foc. Deşi conţine numeroase scene explicite, nu se poate reduce povestea lui Alice la simplă pornografie. Percepţia senzorială şi reconstruirea trecutului sub forma unui fir narativ se completează, iar Alice, la fel ca Lolita, trăieşte în umbra unei copilării furate.

Ceea ce face acest roman grafic cu atât mai controversat este faptul că cititorul este expus la o repovestire cinică a trecutului lui Alice, în care naratorul nu mai este, ca la Nabokov, un Humbert Humbert cu un discurs fermecător, ci o nimfetă derutată, care înţelege doar pe jumătate evenimentele şi le conceptualizează folosindu-se de experienţa ei limitată; vinul oferit de prietenul cel mai bun al tatălui ei (poreclit ,,Iepuraşul”) îi pare a fi ,,straniu şi înţepător, precum poezia cu care nu eşti obişnuit”. Dacă Humbert Humbert o reduce pe Lolita la tăcere când povesteşte jocurile de explorare erotică din tabără atât în roman, cât şi în varianta de scenariu trimisă de Nabokov lui Kubrick în 1964, nimic nu este ascuns în Lost Girls, iar cititorul, obligat să participe ca spectator, împărtăşeşte sentimentul de vinovăţie. Cu toate meritele sale la nivel formal, însă, Lost Girls nu reuşeşte să obţină o heteroglossie bahtiană pe cât de reuşită promitea, dar rămâne o lectură interesantă.

DOSAR COMICS

Supravieţuitorul ca antierou autoproclamat Paula TOMI

A

rt Spiegelman reuşeşte să ilustre- tând direct realitatea dură şi oripilantă ze o imagine reală şi credibilă a din acea perioadă.

Perspectiva subiectivă prezentacelui de al Doilea Război Mondial în romanul său grafic, Maus. Acesta a apă- tă, chiar dacă este narată doar viaţa unei rut în două volume, care au necesitat, în familii, cu accentul pus pe Vladek, poate total, treisprezece ani de muncă încoro- fi generalizată. Groaza şi dezumanizarea nată cu un premiu Pulitzer (1992) – Maus pe care naratorul le-a resimţit, sunt simifiind singurul roman grafic premiat cu un lare şi comparabile cu sentimentele pe care evreii le resimţeau în cadrul celui de astfel de titlu.

Structura volumului este una care al Doilea Război Mondial. Credibilitatea captează atenţia, existând două planuri: naratorului nu este pusă la îndoială chiar un plan care prezintă relaţia „actuală” dacă imaginile realităţii au fost modificadintre tată – Vladek – şi fiu – Art – dar te de viziunea lui Art Spiegelman. Adică, în ciuda faptului că şi un plan al poveştii nu apar personadin cadrul războiuje umane pe parcurlui relatată de Vladek ÎN MAUS, REALITATEA sul romanului, acesta şi ilustrată de Art. ESTE PREZENTATĂ redă coerent şi plauAstfel povestea pare NEECHIVOC zibil ceea ce-şi proscrisă alături de citipune, reuşind să ofere tor, în faţa sa, treŞI DIRECT, cititorului o imagicând dincolo de simSUPRAVIEŢUITORUL ne care să trezească plul aspect biografic FIIND DEPARTE în acesta sentimenşi atingând o latură DE A FI UN EROU, te profunde. Astfel, metabiografică.

SUPRAVIEŢUIREA evreii sunt reprezenPovestea protaţi prin intermediul priu-zisă urmăreşFIIND PREZENTATĂ CA şoarecilor, naziştii te viaţa lui Vladek, O LUPTĂ INCORECTĂ, prin pisici, poloneun evreu polonez, INEGALĂ, LIPSITĂ DE zii devenind porci şi pe parcursul celui SENTIMENTALISM. americanii – câini. de al Doilea Război Întrebarea „de ce şoaMondial. Deşi ar fi posibil ca relatarea să pară superficia- reci?” primeşte răspuns chiar din partea lă sau problematică, minimalizată sau autorului în MetaMaus, o carte în care Art subapreciată datorită metodei de nara- Spiegelman discută cu Hillary Chute, un re, acest lucru nu se întâmplă, verosimili- profesor al Universităţii din Chicago, destatea şi tonul sobru al poveştii rămânând pre Maus şi răspunde principalelor întrebări pe care cele două volume le ridică. intacte.

Integrala Maus cuprinde cele două Conform lui Spiegelman, totul a pornit de părţi ale romanului Prin venele tată- la încercarea sa de a oferi o lucrare pentru lui meu curge istorie (1986) şi Şi-aici proiectul Funny Animals care urma să fie încep necazurile mele (1991), povestea lui alcătuită din mai multe povestioare graVladek fiind relatată la persoana I, filtra- fice, coordonată de Justin Green. Autorul tă de către viziunea fiului său şi de rela- încerca să urmărească şi în povestea sa ţia acestuia cu tatăl. Partea întâi urmăreş- rasismul, dar accentul era pus pe oamete prima etapă a războiului, pornind de la nii de culoare. Viziunea din acea perioaschimbările minore din vieţile evreilor, dă a lui Spiegelman urmărea un grup Ku până la deportare. Familia din care părin- Klux Kats care să agreseze persoanele de ţii lui Art (Vladek şi Anja) făceau parte era culoare, imaginate tot animalic, ca şoauna bogată, astfel încât la începutul celui reci, dar realizând că, datorită actualităde al Doilea Război Mondial au reuşit să ţii subiectului, banda desenată ar fi putut pareze anumite insuficienţe şi să mituias- face mai mult rău decât să tragă anumite că, pentru a evita schimbările superficia- semnale de alarmă, Art a decis că metafole pe care le sufereau familiile evreieşti. Pe ra şoarece-pisică putea fi utilizată pentru parcursul romanului, problema banilor a reprezenta o experienţă personală, cu rămâne o temă recurentă, subliniindu- care nu se mai confruntase decât în analise atât ideea deja arhicunoscută că evre- zele sale interioare şi în coşmaruri. Astfel ii reuşesc să se descurce în situaţii limită, că o povestioară bazată pe imaginea aniavând simţul valorii banului, dar şi ideea mală a evreilor şi naziştilor a reprezentat că banul reuşeşte să cumpere – aproape în contribuţia autorului la proiectul Funny orice situaţie – până şi libertatea. Cea de Aminals.

Cu toate acestea, ideea lui a doua parte a romanului urmăreşte viaţa din Auschwitz, viziunea prezentată fiind Spiegelman nu a fost cu adevărat originauna lipsită de ocolişuri, imaginile prezen- lă, o analiză a propagandei naziste dezvă-

echinox

10

luind că pe parcursul celui de al Doilea Război Mondial existau o serie de postere şi caricaturi pro-naziste, în care evreii erau dezumanizaţi până la statutul de şobolani. Prin urmare, afirmaţia autorului că Hitler i-a fost colaborator la realizarea romanului nu mai pare absurdă, ci valabilă şi confirmată de documente istorice. Probabil merită deschisă o paranteză în care să fie subliniat faptul că în cel de al Doilea Război Mondial, atât naziştii, cât şi ţările anti-naziste, mai ales America, foloseau orice mijloace pentru a-şi realiza propaganda. Dacă nemţii utilizau caricaturi cu evrei priviţi ca rozătoare pentru a-şi argumenta genocidul, americanii îl foloseau pe Donald pentru a ilustra coşmarul nazist. Până şi în celebrul Tom şi Jerry există două referinţe directe la război: un episod în care este ilustrat războiul ca idee şi o secventă dintr-un alt desen animat în care Jerry desenează peste un portret al lui Tom caracteristicile lui Hitler. Pe de altă parte inclusiv în Maus există un paragraf dintr-un ziar din anii ’30 despre Mickey Mouse : „Mickey Mouse este cel mai jalnic ideal prezentat vreodată lumii (...) Gata cu brutalizarea poporului de către jidani! Jos cu Mickey Mouse! Purtaţi Svastica!” (p. 164).

Reprezentarea americanilor ca fiind câini survine logic metaforei şoarecipisici. Dar oare şi polonezii ilustraţi ca porci rămân în domeniul sensului figurat? Pare inevitabilă o comparaţie cu Ferma animalelor a lui Orwell, în care porcii erau conducătorii care promit schimbare şi dreptate, ajungând să fie cei care fac cel mai mult rău. La fel pare a fi şi în cazul romanului grafic în cauză, evenimente izolate par a susţine ideea că Spiegelman ironizează poate cel mai mult polonezii şi îi învinovăţeşte. Spre exemplu, Vladek ajunge în lagăr datorită încrederii pe care o are în nişte polonezi care-i promit că-l vor ajuta să scape, în schimbul unei sume de bani. O situaţie similară este ilustrată şi în volumul doi, când, fugit din Auschwitz, protagonistul încearcă să se ascundă şi se loveşte de răutatea şi colaborarea polonezilor cu naziştii. Există şi excepţii, dar acestea sunt prezente şi în cazul naziştilor, prezentându-se „pisici” cât de cât umane.

Metafora oamenilor priviţi ca animale datorită naţionalitătii lor apare dusă la extrem în anumite cadre din roman când, spre exemplu, Anja (soţia lui Vladek) este prezentată ca temându-se de şoareci şi şobolani, sau când naziştii apar cu câini de vânătoare. Imaginea autorului se schimbă pe parcursul romanului, acesta debutează în volumul întâi cu imaginea comună de şoarece, transformându-se în volumul al doilea într-un om care poartă o mască având un cap de şoarece.

Există câteva pagini în cadrul primei părţi în care este inserată o bandă desenată mai veche, pe care tatăl lui Art o găseşte şi care-l tulbură, deoarece ilustrează efectul sinuciderii Anjei asupra fiului său. În cadrul acelor pagini, personajele sunt reprezentate ca oameni, dar cu feţele distorsionate de durere şi autorul apare în haine de deţinut, considerându-se „prizonier pe planeta Iad”. Pe parcursul roma-

11

nului, ideea de vină reprezintă o temă majoră. Acest mic „studiu de caz”, cum este numit în roman, pare a atinge apogeul sentimentului de culpă pe care Art Spiegelman o resimte. Simţindu-se vinovat de sinuciderea mamei sale, încheie pasajul cu „Mamă, dacă mă asculţi, felicitări! Ai comis crima perfectă, m-ai băgat aici... m-ai scurtcircuitat... mi-ai tăiat terminaţiile nervoase... mi-ai rupt rădăcinile! M-ai ucis, mamă, şi m-ai lăsat aici să suport consecinţele!!!” (p. 105) însoţit de imaginile cutremurătoare ale autorului în spatele gratiilor.

La începutul volumul al doilea, Art prezintă lupta cu sine însuşi după moartea tatălui său, întrebându-se dacă să mai continue romanul şi se înfăţişează dând interviuri peste un morman de cadavre, cele şase milioane de evrei ucişi, deoarece succesul romanului său a fost construit uzând de imaginea celor ucişi. Pe parcursul întrebărilor puse de fani şi jurnalişti, autorul devine tot mai mic, până când ajunge un copil care plânge, copleşit de spaimă şi vină. Fantoma tatălui său îl bântuie, deoarece acesta este departe de a fi un adevărat erou în romanul grafic al fiului său. Remuşcările autorului se focalizează în jurul figurii paterne zugrăvite în roman, certurile cu acesta îşi pierd importanţa, cu toate acestea Vladek, dincolo de a fi un evreu descurcăreţ, rămâne un oportunist şi mai presus de toate un supravieţuitor, nu doar al Holocaustului dar şi al morţii fiului său mai mare şi al sinuciderii soţiei. Tatăl pare la prima vedere că a depăşit toate ororile prin care a trecut, rămânând marcat doar de pierderea soţiei sale, se afirmă în roman despre Vladek că „voia să arate că mereu are dreptate – că poate supravieţui oricând – tocmai fiindcă se simţea vinovat că a supravieţuit” (p. 204).

Prin urmare, Art Spiegelman lasă în romanul său sentimentul de vină să iasă la suprafaţă, personajul său fiind caracterizat de o vină a morţii mamei, vina că a supravieţuit, iar fratele său nu, chiar dacă Art nu s-a născut decât după sfârșitul războiului, dar mai ales vina de a-şi picta tatăl într-un mod dezonorant. Pe deasupra, se simte stingherit să ilustreze o realitate pe care nu a trăit-o, să fie purtătorul de cuvânt pentru şase milioane de suflete, în fond, el fiind adevăratul supravieţuitor.

Dincolo de vină, o altă temă pregnantă în cadrul romanului este cea a rasismului. Este evidentă ilustrarea antisemitismului prin utilizarea metaforei omului ca diferite animale, deoarece rasismul nu poate fi ilustrat prin delimitări clare în cadrul diferitelor tipuri umane. Există o turnură ironică a romanului când Vladek este deconspirat ca fiind rasist, pierdându-şi cumpătul când fiul său şi soţia acestuia acceptă în maşină un om de culoare, protagonistul afirmând: „mulţumiti-i lui Dumnezeu că schvartserul vostru nu le-a ciordit”, când i se atrage atenţia că după tot ce a suportat în lagărul de concentrare, nu ar trebui să mai dea dovadă de rasism, acesta răspunde ca schvartserii sunt imposibil de comparat cu evreii. În fond, inegalitatea pe care oamenii o văd necesară, pare a fi un element al naturii

echinox

umane. Nevoia inegalitătii este sintetizată de Orwell în Ferma Animalelor, într-o frază celebră: „Toate animalele sânt egale dar unele sânt mai egale decât altele.”

(Ferma Animalelor, G. Orwell, Polirom, 2012, p.175) Romanul conţine 1500 de desene alb-negru, marcate de contraste puternice bazate pe mult negru şi multe haşurări, dar şi pe întregi porţiuni de alb.

Iniţial, primele pagini şi „studiul de caz” – Prizonier pe planeta Iad au fost realizate cu multe detalii şi expresivitate, dar maniera a fost schimbată radical, personajele din Maus fiind desenate utilizând un stil minimalist, sugerându-se că personajele sunt oameni cu capete de animale. În schiţele iniţiale ale romanului exista o diferenţă majoră între înălţimile pisicilor naziste şi cele are şoarecilor evrei, acestea fiind abandonate, lăsând libertate cititorului în ceea ce priveşte analiza morală. Există detalii subtile care ridică anumite semne de întrebare, spre exemplu, pe parcursul întregului roman foarte puţine cazuri în care şoarecii-evrei apar cu gurile deschise. În toate situaţiile în care aceste personaje au gurile deschise acestea ţipă şi plâng, denotând vulnerabilitate, umanizând faţa personajului.

Există diverse moduri de a privi problema anitsemitismului. Dacă în Hoțul de cărți, Markus Zusak alege o pledoarie pentru cultură şi copii, analizându-se brutal problema distrugerii culturii care nu era pro-nazistă, ştirbindu-se evoluţia tinerei generaţii, John Boyne în Băiatul cu pijamale în dungi transformă opresorul în oprimat şi duce la extrem brutalitatea şi indiferenţa naziştilor, ucigând copilul generalului de la Auschwitz, Art Spiegelman decide o abordare frontală, în care supravieţuitorul este prezentat în adevărata sa goliciune sufletească, marcat de răni imposibil de închis. Vladek este un supravieţuitor al vieţii în genere, dar marcat de pierderile suferite şi brutalizat de acestea, ajunge obsedat de control şi speriat de boală şi sărăcie. În Maus, realitatea este prezentată neechivoc şi direct, supravieţuitorul fiind departe de a fi un erou, supravieţuirea fiind prezentată ca o luptă incorectă, inegală, lipsită de sentimentalism şi romantism, oferind o perpetuare superficială a vieţii fizice, sufletul rămânând încătuşat în iadul din care trupul, poate, a reuşit să evadeze. Iar dacă de-a lungul istoriei se tinde spre o romantizare a evreilor, autorul ilustrează crunta realitate: supravieţuitorul trăieşte îngropând nu doar oameni, ci şi propriile sentimente, iar la finalul luptei sale porneşte o alta, în care îşi asumă rolul de călău.

1 / 2015

CRONICI

H

eteronimia la Pessoa a fost asociată cel mai adesea metaforei oglinzilor care distorsionează imaginea reflectată. Problema cu reflexia în oglindă este faptul că ea produce doar o imagine bidimensională. În acest caz, heteronimia la Pessoa, în locul unei plimbări prin casa oglinzilor din bâlci, trebuie ilustrată sub forma razei de lumină refractată prin prismă, după modelul pinkfloydian. Razele multicolore, după ieşirea din prismă, au existenţe proprii, după cum au şi Alexander Search, Ch. Robert Anon, Ibis şi Fernando însuşi. Din acest motiv, heteronimia duce la un cu totul alt nivel raportul „corp de carne – fiinţă de hârtie”, raport produs iniţial de subiectivitatea literară.

Sursa de lumină albă – corpul animat Treptat, concepţiile imateriale prind forme palpabile, iar „fiinţele de hârtie” devin mai materiale decât „corpul de carne”. Realitatea şi ficţiunea sunt de aceeaşi parte a barierei. Volumul se deschide cu pagini din jurnalul lui Pessoa sub semnături multiple. Condiţia autorului Fernando Pessoa este cea a corpului animat, trecând prin evenimente cotidiene ca simplu observator. Jurnalul „corpului de carne” este o simplă radiografie a itinerariului zilnic, dominat de sentimentul de insuficienţă: „Citit o carte despre fizionomie. Luat masa la 4.30. Plimbat pe stradă până la 9.30.” (p. 19), „Întors acasă seara. Nu am făcut nimic.” (p. 19), „Nu am făcut absolut nimic.” (p. 21) Existenţa consemnată în jurnal este lipsită de orice fel de activitate propriu-zisă în lumea reală, ceea ce denotă faptul că totul are loc lăuntric. Listele lungi de lecturi menţionate în jurnal întăresc concepţia că autorii formează autori. Această existenţă în ficţiune acumulată în materia cenuşie stă să se reverse în realitate, prin materie albă, de hârtie („Stranii concepţii (...) dar le las acolo să dormiteze până vor muri, fiindcă nu am forţa să le dau corp, să le transform în lucruri din lumea exterioară”, p. 39).

Clocotirea razei înăuntrul prismei Heteronimia la Pessoa nu se rezumă doar la a crea un personaj care, la rândul lui, creează ficţiune. Fascinaţia pe care Pessoa o prezintă şi în jurnal pentru „Problema Shakespeare” („Chestiunea Shakespeare-Bacon”) arată capacitatea ficţiunilor de a fi entităţi independente de autori. Realităţile fictive pe care le-au creat Pessoa, Shakespeare, Bacon, Anon sau Search (corpuri de carne sau fiinţe de hârtie), devin mai reale decât fictivitatea identităţilor lor.

Jurnalul prezintă constatări repetate ale discrepanţei dintre „corpul de carne” şi „fiinţele de hârtie”: „Voi rămâne infernul de a fi Eu, Limitarea Absolută, (...) simplu tomberon de persoane, infinit de Nimic conştient” (p. 66). Heteronimia

Cronica vieţilor de hârtie Anca CHIOREAN pare să vină ca soluţie pentru problema goliciunii formei materiale, dar pune probleme silogismului cartezian: „Sunt variabil altul decât un eu despre care nu ştiu că există” (p. 72). Plurivocitatea cognitivă schimbă într-un fel silogismul în „Cogito et cogito et cogito et cogito et (...) cogito, ergo quid est?”. Existenţa „mea” se poate certifica doar prin Celălalt, deci singura certitudine în afara spaţiului ficţiunii este cea a corpului de carne.

Refracţia sau evadarea razei prin separarea culorilor În sens literar, „ROGVAIV”-ul care rezultă în urma refracţiei se transformă, în cazul acesta, într-un acronim (destul de lung) care să conţină iniţialele tuturor „fiinţelor de hârtie”. Însă, din cauza faptului că şi în lumea fizicii, acest fenomen este o iluzie (optică, aici literară), existenţa fiinţelor de hârtie se poate certifica tot prin Celălalt, în interiorul ficţiunii. Acest lucru se întâmplă, în volumul Cronica vieţii care trece, în cadrul corespondenţei cu Ophelia. Forma epistolară a existenţei este aproape întotdeauna fictivă. Ea pledează pentru arta scrisului mai mult decât pentru o sinceritate a sentimentelor. Iubirea în cuvinte devine platonică şi suferă inevitabila împletire cu ficţiunea. În jurnal, Pessoa afirmă că „Niciodată nu am ştiut cum se iubeşte...

Am ştiut doar cum se visează că iubeşti... (...) Îmi plăcea să-mi văd faţa în oglindă pentru că puteam să visez că este faţa altei făpturi – că avea forme feminine, pe faţa mea se oglindea cea a iubitei mele...” (p. 64). Ophelia urma să devină mai târziu materializarea acestui alter-ego supus ficţionalizării.

Corespondenţa dintre cei doi împleteşte realitatea cu ficţiunea şi certifică existenţa fiinţelor de hârtie. Ophelia intră în joc şi răspunde personajelor precum Alvaro de Campos, sau A.A. Crosse, astfel că, în cadrul existenţei epistolare, cuplul nu e niciodată format doar din două persoane, ci din nenumărate personae. Platonismul sau irealitatea acestei relaţii este ameliorată, totuşi, de nevoia de a păstra tangenţe cu lumea reală.

Scrisorile semnate „Fernando” sunt datate în mod real şi menţionează întotdeauna locuri şi intervale de timp real, în timp ce scrisorile în care este folosit un heteronim, renunţă la încadrarea cronologică.

Plasarea acestei ficţionalităţi între pilonii reali ai timpului se dovedeşte a fi un procustianism care uneori dă greş: cei doi nu se întâlnesc la orele stabilite, sau întâlnirile sunt departe de cele ideale.

Fotografia deja celebră care rupe tăcerea de nouă ani dintre Fernando şi Ophelia, imortalizase tocmai corpul de carne de care Pessoa se simte străin: „o fotografie ce reprezintă o canalie – chiar şi în cazul în care acea canalie ar putea fi fratele geamăn pe care nu-l am” (p. 128).

Din 1929, Ophelia pare să înceapă să prefere şi ea fictivizarea: o deranjează încadrarea anterioară în piloni numerici de realitate, ideea de vârstă, din punct de vedere numeric, şi începe să prefere relaţia platonică, prin intermediul telefonului sau al scrisorilor, ignorând corpul de carne în favoarea fiinţelor de hârtie („Eşti îndrăgostită de mine pentru că eu sunt eu sau pentru că nu sunt? Sau nu mă iubeşti indiferent dacă eu nu sunt eu şi nici altcineva?”, p. 136). „Ibis” începe să apară în scrisori ca termen de alint al celor doi, unul pentru celălalt. Însă pe parcurs, acesta începe să transcendă dinspre alint înspre heteronim al ficţiunii epistolare ca entitate independentă. Corespondenţa presupune crearea de ficţiune din două direcţii, cu doi autori, care împart un heteronim: „lui Ibis de la Ibis a lui Ibis al lui Ibis” (p.

139) – ficţiunea ca entitate independentă, indiferent de autor (Fernando, Ophelia, Shakespeare, Bacon).

Pe de altă parte, prisma lui Pessoa nu este un fenomen izolat. După cum a dictat şi „Problema Shakespeare”, autorii tind să aşeze în faţa lor prisma, pentru a face de bună-voie saltul de sacrificiu înăuntrul ei. În scopul observării acestui fenomen, prin consemnarea prieteniei (dacă se poate numi aşa) cu Aleister Crowley, Pessoa (având şi el înclinaţii mistice) introduce un personaj care duce amestecul real-fictiv la un alt nivel. Realitatea care până atunci era reprezentată sub formă de date exacte este şi ea mistificată: „anul 14, Soare în Balanţă” (p. 174).

Pessoa afirmă că „nici un astrolog nu ar îndrăzni (...) să falsifice intenţionat o dată scrisă în semnele astrelor” şi, deşi se referă la o neconcordanţă cronologică dintre momentul în care Aleister este văzut undeva şi momentul consemnat altundeva, sistemul numeric din cunoaşterea comună este abandonat complet, lăsând loc doar ficţiunii. De asemenea, în cazul lui Crawley, heteronimia se desprinde de ideea de fiinţă de hârtie, pentru a coborî în lumea reală sub formă de „numele sale oculte sau masonice”.

Raza emergentă şi albul „nou” Regruparea razei multicolore sub o singură formă ar duce din nou la alb.

18

Însă, în sens heraclitic, albul iniţial ar fi imposibil de reconstruit. Rămân, deci, fie razele independente, fie raza unificatoare care se supune legilor noului context dat de transformările suferite până la acest punct.

Convingerile politice ale lui Pessoa aduc în lumină o altfel de pluralitate, opusă celei interioare. Un „noi” care înainte reunea existenţele heteronimice din interiorul corpului de carne, acum reuneşte totalitatea existenţelor din afara ficţiunii şi se naşte un alt heteronim unificator, „Portughezul”. Deşi, şi în această situaţie, poziţia adoptată în eseurile cu teme sociale şi politice este adaptată pluralităţii pessoane: „O făptură cu nervi moderni (...) are obligaţia cerebrală de a-şi schimba opiniile şi certitudinile de mai multe ori în aceeaşi zi. (...) este republican dimineaţa şi monarhist la asfinţit; ateu sub soare descoperit şi catolic ultramontan la anumite ore de umbră şi de tăcere” (p. 159).

O cină foarte originală aduce după sine anihilarea definitivă a corpului de carne. Herr Prosit, preşedintele Societăţii gastronomice din Berlin, găzduieşte o cină la care, după cum află şi invitaţii la final, canibalismul devine noua artă culinară. Având în vedere acest omagiu morbid adus ideii de fiinţă de hârtie, nu e surprinzător faptul că textul e semnat Alexander Search.

Erostrat sau în căutarea nemuririi aşază, în final, o ordine în haosul lăuntric al lui Pessoa. Se organizează un sistem de trăsături umane, trăsături pe care nu le-ar putea încarna pe toate un singur om. Dacă omul este conceput din intelect, emoţie şi voinţă, iar intelectul se împarte în geniu, talent şi spirit, combinaţiile variabile dintre cele două sisteme rezultă în oameni de stat, oameni politici, oameni de industrie, mistici, artişti, ş.a.m.d. În funcţie de trăsăturile, sau de înclinaţiile fiecărui heteronim, se aşază fiecare sub propria categorie, pentru a forma împreună un întreg Pessoa.

Dincolo de tăcere Simina RĂCHIȚEANU

Î

ncă de la acest prim roman, Vacile lui Stalin (Polirom, 2012), prozatoarea finlandeză Sofi Oksanen pune bazele unui proiect scriitoricesc de anvergură, prin care îşi propune să scoată la iveală adevărurile istoriei recente pe care mulţi se feresc să o cunoască pentru a-şi proteja confortul psihic. Este vorba de cel de-al doilea război mondial şi de consecinţele sale, în speţă instaurarea comunismului în statele est-europene, un regim din cauza căruia o ţară mică precum Estonia, deşi înrudită ca sânge şi limbă cu puternica Finlandă, nu a avut o soartă prea diferită de celelalte state anexate de Moscova.

Jumătatea de secol de regim comunist ascunde şi în Republica Sovietică Socialistă Estonă o mulţime de drame, pe care scriitoarea se angajează să le cerceteze şi să le readucă în atenţia celorlaţi prin ficţiunile sale. În Vacile lui Stalin regăsim povestea Katariinei şi a Anei, mamă şi fiică, două imigrante estone pe tărâm finlandez, a căror viaţă e surprinsă înainte şi după obţinerea independenţei faţă de sovietici. Vorbim de o operă construită pe două voci narative, una redând perspectiva subiectivă a Annei, iar cealaltă, obiectivă, observând acţiunile tuturor personajelor (inclusiv ale Annei).

Marcă specifică a prozei lui Oksanen, alternarea pasajelor din zone cronologice diferite are un rol principal în arhitectura romanului. Primele pagini ne dezvăluie o secvenţă din intimitatea tinerei bulimice Anna, fixând prezentul narativ la care cititorul va trebui să se raporteze constant pentru a lega indiciile unul de altul. Mai apoi suntem propulsaţi cu vreo douăzeci şi ceva de ani în urmă, în 1971, la momentul în care Katariina (tânără pe atunci) cunoaşte un bărbat finlandez, prin intermediul căruia va avea acces la un orizont interzis estonilor: realitatea finlandeză, viaţa şi condiţiile ţărilor independente, faptul că lucurile se pot întâmpla şi altfel decât li se prezentaseră pe linie de partid. Întrebări noi se nasc din discuţiile despre ţara vecină: de ce au oamenii pauză de cafea, care e rolul ajutorului de şomaj (când în Estonia nu ar exista deloc şomaj) şi de ce e sâmbăta liberă? Invidiată de toţi cunoscuţii, Katariina va reuşi, în ciuda dificultăţilor create de sistem, să se căsătorească şi să se mute în Finlanda, unde, în mod straniu, nu se adaptează, este văzută tot o intrusă. De aici şi seria de conflicte ce se răsfiră rând pe rând şi dezvăluie o lume a discrepanţelor, a discriminării.

Problema Originii. Un alt fel de pom al cunoaşterii Originea estonă, văzută ca ruşinoasă şi înjositoare în ţările democratice, pare să adune sub auspiciile sale toate mărci-

19

echinox

le inferiorităţii şi discriminării femeilor.

Pentru a nu fi vreodată identificabilă ca prostituată sovietică („De ce toate femeile estoniene sunt curve? O fi o chestie genetică?”) sau ca informatoare KGB (singurele ipostaze general-acceptate), Katariina îşi educă fiica să pară cât mai finlandeză posibil. Limba estonă îi este interzisă Annei, la fel şi orice discuţie despre provenienţa sa. Afirmarea, ascunderea şi chiar negarea originii constituie laitmotivul întregii naraţiuni, construcţia identitară a fiecărui personaj central urmând să se raporteze la acest element recurent. În Estonia comunistă orice element de diferenţiere aduce cu sine semnele suspiciunii şi frica de consecinţe. Fiecare obiect de import e vânat, dorit, cumpărat pe sub mână, cei mutaţi în străinătate sunt percepuţi ca superiori şi toţi le cer ajutorul. În vecini, democraţia îşi vede liniştită de treabă, iar finlandezii sunt mândri de casele lor, de linişte, prosperitate şi de privilegiul de a face acte de caritate faţă de vecinii lor mai puţin norocoşi - estonii. Însă contactul cu vreun element din lumea rusă produce inevitabil o reacţie de respingere, rasismul e frate cu prosperitatea.

Traumele Katariinei sunt transferate Annei prin explicaţiile minuţioase – cine sunt alea şi ăia. Tăcerea ca modus vivendi ascunde o lume întreagă, un conflict pe multiple planuri, iar interdicţia Annei de a vorbi estonă, de a-şi divulga originea, de a vorbi despre călătoriile dese peste graniţă alături de mamă şi de bagajele pline cu obiecte de vânzare, toate astea o transformă pe mica finlandeză de origine estonă într-o persoană schizoidă, cu o identitate scindată. Pe de o parte, ea are cetăţenie finlandeză, promisiunea unei vieţi sigure într-o lume sigură şi prosperă. Pe de altă parte, interdicţia de a manifesta orice ţine de partea sa estonă trezeşte senzaţia de ruşine, teamă, căci tocmai ceea ce o face deosebită ar putea, pe nedrept, să o condamne în ochii celorlalţi. În spatele tăcerii se ascunde setea de a-şi cunoaşte cea de-a doua ţară; faptul că fata învaţă estonă fără ştirea mamei, faptul că înţelege ce se vorbeşte în jurul ei, dar o nu divulgă niciodată, reprezintă pentru Anna pomul interzis al cunoaşterii. I se cenzurează explorarea originii, a diferenţelor, dar, cu toate precauţiile mamei, ea este captivată de universul – decăzut – al nataşelor şi al informatorilor.

Fuga simbolică de Estonia (în plan identitar) este dublată de incursiunile dese peste graniţă, în lumea interzisă care o fascinează, pe care o simte mai autentică decât orice. E Ţara Fericirii. Dar e şi ţara care o fură, care o înşală, unde e privită cu invidie şi dispreţ. Culorile vestice sunt false, bogăţia ascunde însingurarea. Dar, după independenţă, zgomotul

1 / 2015

şi mizeria, cozile, înghesuiala, nataşele şi zvetlanele cu priviri piezişe, tot acel conglomerat fermecat ce alcătuia Lumea Annei se transformă la rândul lor în culoare vestică. Soarta de a fi clandestin pretutindeni, imposibilitatea de identificare cu vreun loc, să ai două case din care nici una nu e de fapt a ta – astfel se conturează parcursul existenţial al imigrantei estone.

Eu sunt bulimia mea Pe un al doilea nivel se situează criza identitară dată de relaţia deficitară eu-corp. De unsprezece ani Anna suferă de bulimie, iar cireaşa de pe tort va fi anorexia. Tulburările alimentare ale noilor generaţii de fete (libere), încorsetate de ideea fixă a unei greutăţi cât mai mici, fluctuante în sens descendent, aduc naraţiunea într-un plan mult mai cotidian şi nu lasă romanul să fie doar o poveste a trecutului. Acţiunea ajunge până în primii ani ai secolului douăzeci şi unu şi ne întâmpină cu perioada de studenţie a protagonistei, prinsă între relaţii sociale dificile (bulimia trebuia ascunsă cu orice preţ în faţa colegilor), o prietenie marcată de o dublă complicitate (Irene avea origine estonă şi, pe deasupra, avea şi probleme cu greutatea) şi relaţii amoroase superficiale.

Dintre toate, bulimia are întotdeauna prioritate, este definitorie pentru definirea de sine: „În vârstă de un sfert de secol, nu eram pregătită să mă întorc mental la stadiul în care mă aflam când am început prima dietă. Nu voiam să spun, ca femeie adultă, că nu am nici cea mai vagă idee cine sunt fără bulimie.

Că nu exist fără ea”(p.336). Raportarea la propriul corp, distorsionată în aşa grad încât acesta funcţionează doar pe post de mecanism de îngurgitare şi, apoi, de regurgitare forţată a alimentelor, trădează simptomene unei anorexii mentale. Numeroase pasaje descriu ritualurile stranii, numite de Anna sesiuni de mâncat, în care „mâncărurile sigure” (roşii, castraveţi) sunt înlocuite de mese hipercalorice, constând numai în alimente interzise. Orgiile alimentare definesc, împart şi dau sens timpului, căci acesta se măsoară în centimetri şi în kilograme („acum zece kg”).

Sofi Oksanen dovedeşte o nemaipomenită creativitate când vine vorba de descrierea episoadelor despre tulburare alimentară, reuşind să-şi înzestreze protagonista cu un al şaselea simţ - al caloriilor -, un simţ ce cântăreşte şi transformă orice în calorii, în consistenţă, în dificultatea cu care o mâncare sau alta ar putea fi regurgitată. Tipurile de alcool, vitamine, medicamente, sedative, şi droguri, alături de măncărurile periculoase, încheagă în micul apartament al Annei un univers al paradisului alimentar inversat. Hrănirea a încetat să mai aibă un rol funcţional, practic, vital, fiind recalibrată într-o practică obscură, obsesivă, plănuită la început, dar apoi scăpată de sub control. Psihologia Annei reduce fiecare amănunt la funcţia pe care o are sau nu în circul său alimentar. Limitele fizice şi psihice sunt aproape atinse, corpul stă să cedeze, dar legea recirculării mâncărurilor pare să fie de neîncălcat.

La finalul cărţii se întrezăreşte o potenţială ieşire din haosul culinar şi

psihologic. Ultimele treizeci de pagini, reprezentând partea a doua şi a treia, aduc o întâlnire cu rol echilibrant.

Societatea începe să se schimbe, mentalitatea colectivă devine mult mai tolerantă – dacă nu chiar ignorantă – la problemele trecutului. Atât ruşinea originii cât şi cea a instabilităţii alimentare sunt acceptate fără ochi miraţi, fără prejudecăţi, fără şoc şi fără respingere. Bulimia este ţinută sub control datorită echilibrului emoţional, fuga nu mai e necesară, identitatea începe, încet-încet, să se contureze prin afirmarea şi verbalizarea tuturor „păcatelor”.

Foarte minuţios realizat, acest nivel al naraţiunii frapează prin alternarea lui cu realitatea războiului, deportărilor, a comunismului, iar planul lui Oksanen este de bătaie lungă. E interesant cum discrepanţa dintre realităţi (comunism, prezentul Annei) se amortizează de-a lungul romanului, efect obţinut prin jonglarea cu patru-cinci zone temporale distincte, inserate abil, tacticos. Structura folosită va fi reluată şi în romanele sale ulterioare, fiind una din mărcile sale distinctive. Accentul pus pe personajele feminine, pe dezvoltarea unor psihologii complexe, autentice, abordarea diferită a problematicilor, toate aceste aspecte o fac pe Sofi Oksanen o scriitoare bine imersată în actualitate. Succesul transpunerii unor fapte reale în literatură se datorează, în plus, şi stilului său aparte, tranşant, detaliat, care nu menajează cititorul, ci îl ghidează, cu o răspundere asumată, printr-o ficţiune a traumei.

How Do They Love in Soviet Russia?

Cristina POPESCU

L

udmila Petrușevskaia (Povești de dragoste, Polirom, 2014) a interiorizat, fără îndoială, ,,învățătura” tolstoiană cu privire la familiile fericite – prin excelență comune, care nu prezintă interes estetic – și familiile nefericite – înconjurate de o aură a extra-ordinarului, dezvăluind, la o privire atentă, povești cu

CRONICI

tâlc, care lesne se pot transforma în catalizatori pentru trezirea cititorului.

Autoarea moscovită, interzisă în URSS până în anii ’80, creează o panoplie de personaje care, în ciuda diferențelor sociale, împărtășesc aceeași tristețe inomabilă. Unii sunt artiști, alții sunt circumscriși mediului sufocant al birocrației sovietice și definesc prototipul ,,omului nou”, al cărui orizont nu depășește raza trasată de domiciliu (nu putem vorbi despre un cămin), birou și cantină. Penuria regimului comunist se resimte aproape în fiecare proză, dar aceasta nu devine niciodată o temă în sine, ci e doar backgroundul mișcărilor sufletești ale personajelor. Acestea sunt fie adolescente aflate la prima iubire, fie femei captive în căsătorii nefericite, care evadează în iubiri de weekend sau de lungă durată, ce se consumă în apartamen-

echinox

te ,,de împrumut”; fie bărbați geniali, care se îndrăgosesc de femei dont les coeurs s’ouvrent à leurs voix, însă fug speriați, precum Vladik, personajul Cântecului de leagăn pentru Patria Păsărilor, eludând iubirea absolută, căci nu dorea ,,nimic veșnic, serios, el, probabil, voia să plutească prin viață ușor, rupând florile crinilor și nuferilor pe care-i întâlnea la tot pasul” (p. 73). Referirile muzicale, în special la operă, împânzesc cartea, deși tonul volumului, cu mici excepții, pare să fie mai degrabă de compoziție brahmsiană.

Fragmentul citat este simptomatic pentru lirismul povestirilor, pe care Ludmila Petrușevskaia știe să îl dozeze, contrapunându-i sistematic observații psihologice extrem de fine. Autoarea nu cade însă niciodată în manierism, întrucât începuturile povestirilor sunt ori in medias res, ori au o expozițiune clasică

20

(precum în cazul unei proze remarcabile, Ora șapte), iar firul roșu al volumulului poate fi urmărit fără să simțim încercarea de a demonstra vreo teză. Şi dacă regăsim în aerul stațiunilor de pe litoral urma Doamnei cu cățelul sau crizele existențiale ale unui Platonov în Serioja, aceasta dovedește că autoarea este o fină cunoscătoare a valențelor intertextuale, pe care le exploatează fără să-și piardă amprenta personală. Spre deosebire de exhibiționismul personajelor cehoviene, protagoniștii Poveștilor de dragoste sunt de o discreție nespecifică sufletului rus, dar care poate fi justificată prin cenzura exterioară care ajunge să se internalizeze. Eroii acestor povești suferă departe de văzul celorlalți, iar morțile lor aparent accidentale se dovedesc a fi sinucideri, dar astfel de lucruri sunt numai sugerate. Discreția personajelor pare să se transfere naratorului, care, deși omniscient, își menajează personajele, precum un medic care nu încalcă secretul profesional.

Decepții sentimentale uriașe sunt redate dintr-o singură întorsătură de condei: ni se spune, de pildă, că Aia, personajul feminin din Ora șapte ,,nu a plâns, numai că în ziua aceea a slăbit foarte tare” (p. 41).

Citind-o pe Petrușevskaia, ne-am putea spune că Cehov nu e unicul autordoctor în literatura rusă. Apetența pentru relatarea unui caz și lăsarea stabilirii diagnosticului la latitudinea cititorului, în urma unui pact ficțional încheiat încă de la primele povestiri, devin mult mai vizibile atunci când povestirile ating dimensiunea pe care o putem numi, în funcție de grila pe care o folosim, fie a patologicului, fie a fantasticului. Povestiri precum Șarpele, Labirintul, Podul Waterloo ating asemenea zone și funcționează drept veritabile linii de fugă ce transfor-

21

mă interpretarea univocă într-o imposibilitate, asigurând complexitatea volumului și oferindu-i o notă carnavalescă.

Pentru a nuanța o comparație muzicală făcută anterior, prozele menționate funcționează aidoma unor compoziții atonale, de-a dreptul schoenbergiene, spre deosebire de celelalte proze, care se păstrează în liniile unei compoziții tradiționale și care poate fi asimilată esteticii brahmsiene. Astfel, prezența unei epifanii nocturne în toate cele trei proze duce cititorul, deloc întâmplător, cu gândul la Verklärte Nacht.

Fără îndoială, termeni precum fisură, irupție, invazie a sacrului în profan, cu toții utilizați, în general, pentru a semnala intrarea într-o zonă a fantasticului, pot fi cu mare ușurință aplicați și în cazul celor trei proze menționate. Pe de altă parte, o asemenea interpretare ar omite cadrul temporal în care se desfășoară narațiunile din volum. În Podul Waterloo, ne aflăm într-un iluzoriu dezgheț post-stalinist: în 1954, la cinematograf rulează producții MGM, iar filmul în care Vivien Leigh și Robert Taylor sunt cap de afiș devine, pentru bunica Olia, întâlnirea alteritară prin excelență, întrucât facilitează confruntarea cu propriul trecut, conjugat pe ecranul cinematografului la condiționaloptativ: ,,Bunica Olia a văzut pe ecran toate visele sale, pe când ea era tânără, subțirică precum un fir de trestie, în rezervația naturală, cu o fețișoară curată, și l-a văzut și pe soțul ei, așa cum trebuie să fie, și viața pe care, nu se știe de ce, nu a trăit-o.” De aici și până la deificarea lui Robert Taylor nu mai este decât un pas, iar bunica devine un fel de propovăduitor al unei alte vieți, ,,cu totul alta, nepământească, superioară, reprezentațiile, să zicem, de la orele 19 și 21, cinematogra-

echinox

ful Ecranul vieții, pe Sadovo-Karetnaia” (p. 205).

Eforturile personajului ,,trezit” la noua realitate pot fi expediate cu un surâs ironic, plin de compasiune, cu atât mai mult cu cât, în finalul povestirii, bunica Olia e convinsă că s-a întâlnit pe străzile periferiei moscovite cu nimeni altul decât actorul venerat. Însă, contextualizând, exagerarea poate fi văzută drept un mod de edificare a realității comuniste, iar textul, dintr-unul aparent fantastic, devine subversiv, într-un mod similar celui în care funcționează Labirintul, povestire în care un personaj izolat într-o gubernie primește zilnic vizitele poetului decedat, Aleksandr Blok. Astfel, textele fantastice ale Ludmilei Petrușevskaia sunt, de fapt, radiografii subtile ale Rusiei sovietice, iar cele realiste, în timp ce par să vorbească despre viață, vorbesc, în esență, despre zonele fragile și transcendente ale acesteia, scriitura devenind un discurs al evanescentului și al epifanicului.

1 / 2015

INTERVIURI

I

rlo este graffer și pare că trăiește întro lume fără Valea Plângerii. Are o aură de spiriduș. Oricât ar fi de cătrănit, supărat, sau obosit, râde cu poftă contagioasă la o „dumă bună”. Zâmbetul este o constantă a mimicii sale, indiferent de context, niciodată forțat. Irlo face parte din specia aceea care zâmbește nu doar cu gura, ci și cu ochii. Dacă se întâmplă să-l întrebi care este secretul acestui incurabil optimism, răspunde promt și fără șagă că se „încarcă direct de la Sursă”.

A cochetat nițel cu banda desenată, dar a ales graffiti-ul, „ca să-l vadă toți și să nu plătească nimeni”. Lucrările sale sunt sincretice. Mintea sa e un exemplu de armonie în sincretism. Cu Irlo poți vorbi orice, oricât. În frumoasa istorie a prieteniei noastre, nu am găsit până acum urmă de prejudecată. Și dacă le are, le ține în frâu. Când discuți cu Irlo, simți căldura sufletului lui și totodată o stare de con-

IRLO sau copilăria la maturitate Interviu de Gilda GHINOIU fort. Simți că nu ești judecat, că vorbele tale nu sunt filtrate critic sau răstălmăcite. Irlo știe să ia tot ce-i dai, așa cum dai.

Pentru el totul înseamnă Totul, iar dacii, OZN-urile și civilizațiile antedeluviene sunt coerente și perfect compatibile, nimic nu este întâmplător și nu există coincidențe. Irlo trăiește copilăria la maturitate și este hotărât să nu renunțe la vrajă, la magia acestei lumi.

Gilda Ghinoiu: Salut Irlo, nu o să te întrebăm chestiuni anagrafice, unde ai terminat școala și cum te cheamă în buletin putem afla de pe net. Preferăm să-ți ocupăm timpul prețios încercând să descoperim despre tine lucruri mai puțin cunoscute, ca de exemplu povestea tagului tău. Cum s-a întâmplat de ți-ai spus IRLO? E o poreclă din copilărie sau te-ai auto-intitulat?

IRLO: Cred că am moștenit o pasiune pentru anagrame de la taică-meu. Îl țin minte că se tot juca cu numele lui. La început am avut alte nume din astea mai americane sau mai abstracte. Am simțit nevoie de ceva personal și, cum toată lumea mă știa de când sunt mic drept Lori, mi-am zis că pe ăsta trebuie să-l reciclez - irlori.

GG: Dorim să ne facem o imagine despre sufletul și mizele lui Irlo. Lucrările tale ne arată un om complicat și frumos măcinat de metafizică. Majoritatea lucrărilor conțin mesaje mistice minunat suflate, pictate, strecurate și împletite cu elemente de un românesc pur și concret.

Care este cauza intimă care te-a împins spre o atare artă?

I: Cu spiritualitatea am avut legătură de prunc prin intermediul maică-mii, care m-a dus la biserică. Târziu, după ce am plecat de acasă, m-am lovit, pardon am fost lovit din alte zone, încât să văd mai amplu, mai mult decât arăta creștinismul local, ca să zic așa. Preocuparea pentru istorie, credință și pentru practicile strămoșilor noștri a venit tot mai târziu.

Poate și pentru că maică-mea îi considera pe strămoșii noștri „păgâni”. Temele mele majore sunt și ele în pruncie. Abia de zece ani studiez zona, așa că mă consider încă novice.

Foto: Cosma Alexandru

GG: Ai spus de multe ori că personajul tău preferat este Mântuitorul, Cristi, cum îl alinți tu. Modul în care vorbești despre cel mai intrigant personaj al istoriei lasă de înțeles că ai un dialog personal cu El, deloc dogmatic și total atipic.

Ce anume a generat această relație de prietenie?

I: Sunt un pic supărat pe ăștia care ni l-au furat cumva pe Hristos. Mă rog, au furat cam cât au fost lăsați să fure. Nu atât conexiunea directă cu El, pe cât percepția despre El ne-a fost distorsionată subtil.

Cred că perioada asta de neclaritate s-a cam terminat sau e pe cale să. Îmi place să cred că, dincolo de forme, suntem foar-

24

te frați și prieteni toate sufletele. Copiii aceleiași Surse. Cred că Iisus vrea să ne raportăm la El ca la cel mai bun prieten.

GG: Haide să facem un exercițiu de imaginație. Îți poți imagina Capela Sixtină inspirată din Apocrife și lucrată în graff? Ți-ai asuma o atare misiune?

I: Bineînțeles. Doar că va trebui să construim o alta. Papalitatea sigur consideră subcultură zona asta de artă; cât despre Apocrife, nu vor să le facă propagandă. Ar fi nespus de frumos să putem concretiza exercițiul nostru. Totuși, cred că revine altora misiunea asta. Poate Catedrala Mântuirii Neamului ar fi mai potrivită pentru genul acesta de abordare, cu daci și mitologie românească. Zona de graff îmi pare aproape de naivitatea icoanelor ortodoxe.

GG: Un alt element frecvent în lucrările tale sunt OZN-urile. Lucrarea Primul Adam / Al Doilea Adam adună la un loc Sacrificiul din Vinerea Mare și extratereștrii. Tema transei șamanice, meditația sunt la fel de frecvente. Cum reușești să împaci aceste paradigme și, mai ales, de ce ni le propui atât de franc și de recurent?

I: OZN-urile apar în atâtea texte și imagini vechi care stau la baza marilor religii de acum. Îmi place să mă joc cu dezordinea creată de confuzia pe care o făceau și oamenii de demult între Dumnezeu și dumnezei. Cred că va veni vremea când vom afla și cum au influențat extratereștrii soarta omenirii. Deocamdată sunt atâtea povești de nu mai știu pământenii ce să mai creadă.

Haios că-s multe povești, chiar în Vechiul Testament, care trimit clar și direct la ideea aceasta. Totuși, nu se prea studiază cu temei în direcția aceasta. Cred că în viitor vom înțelege mai bine atât căile și felurile prin care lucrează Dumnezeu, cât și sufletele prin care o face. Zice și Hristos în niște Apocrife că pe pământ sunt două mari feluri, unii de aci și alții veniți de pe altundeva.

GG: Orice mistic mai trebuie să și mănânce. Se poate trăi decent din graffiti?

I: În ultimii ani, slavă Domnului, a mers din ce în ce mai bine. România încăi fresh și cere graff. Trebuie și insistat puțin pentru că proiectele nu pică chiar așa din cer, dar, cum-necum, se mișcă lucrurile. Depinde mult și de cât de versatil ești și dacă esti dispus să lucrezi și-n publicitate, comenzi mai comerciale sau dacă vrei circuit și un public mai de galerie sau de muzeu, în fine o sumă de contexte. Mie unul mi-ar plăcea să devin afacerist. Banii să-i fac din altceva și nu din artă. Dar până acolo mai am mult și până la urmă e foarte bine că merge așa.

GG: Mesajele tale răsar în cele mai neașteptate locuri, sufli stâlpi, dărâmături, poduri, dar ai și proiecte neclandestine, plătite de ONG, primării, televiziuni etc. Care este profilul personajului care-și comandă un Irlo?

I: A... nu există un profil. La câte feluri de oameni am întâlnit în calitate de clienți, mi-e greu să trag o linie roșie prin toți. De la ăștia de-i scot banii afară din casă până la „clasa de jos”, care nu-și prea

25

permite artă, dar și-o dorește. De aceea mă gândeam că ar fi fain ca banii să nu mai stea între mine, arta mea și oameni.

Mi-ar plăcea să o pot oferi gratis, oricât de multă și mare ar fi, pentru că nu e o condiție naturală a ei să facă banii. De foarte multe ori s-a întâmplat să nu fi fost deloc bani la mjloc și să fi ieșit mult mai bine decât atunci când au fost prea mulți bani la mijloc. Cu toate astea, sună dubios să spui, în artă, că e prea mare prețul.

GG: Noi știm că tu ești literalmente îndrăgostit de România. Și tocmai pentru că ești atât de îndrăgostit, ne permitem să te provocăm. Te rugăm să alegi, din lista de motive pentru care iubești România, motivul cel-mai-cel.

I: Sper să reuşesc să formulez răspunsul fără să par șovin, că nu-s. Îs șoim carpatin.

Arsenie Boca, dar nu numai el, a spus că totu-i ciclic și că totul ăsta trebuie să se întoarcă de unde a pornit. El spune că României i s-a dat o misiune aparte, care ar urma acu’, o dată cu o mare schimbare. Am ajuns la mai multe surse care mie mi-au arătat și m-au convins că, înainte de multe alte manifestări umane, aici exista deja civilizație. Freza absurdului atinge lungimea maximă în cazul copilului care zice că vine de pe o altă planetă și că a studiat acolo istoria noastră. Mai zice și că dacii sunt urmașii atlanților, atlanții sunt urmașii ramanilor care trăiau în arealul ăsta. Hristos, în Apocrife, amintește de o țară dinspre care oamenii au plecat la începuturi spre Asia și spre Africa.

Zic unii că foarte curând va ieși la suprafață modul în care a fost măsluită istoria. Odată cu înțelegerea adevăratei

istorii, cred că ne vom da seama cine suntem, de unde venim și încotro ne ducem.

Mai zic una de la Cristi: „veți cunoaște adevărul și el vă va face liberi”.

GG: Care e legenda/basmul popular românesc cel mai drag ție și care este mâncarea preferată?

I: Aș minţi să spun că am un basm preferat. Toate sunt așa de pline de mistere, de fantezie și de adevăr! Cinamar a zis fain că, după ce o fost inițiat în România asta secretă, și-a dat seama că realitatea e mult mai aproape de lumea basmului și a mitului decât am fost obișnuiți să credem. Mâncarea preferată cred că este ciorba de fasole cu salată de ceapă.

GG: Ai reușit să tag-ezi toată țara?

I: Sunt câteva dintre marile orașe care mi-au scăpat. Aș vrea să duc arta asta urbană în zona rurală. Cred că acolo zac multe talente nedescoperite. Dacă ar vedea, s-ar porni, s-ar auto-descoperi.

Anul acesta vreau să călătoresc cât mai mult prin țară, am început deja. La țară cred că e mai ușor să te înțelegi cu omul și nu trebuie să mergi după aprobare la Urbanism.

GG: Care este zidul / clădirea / locul din lume în care visezi să-ți lași urma, mai precis care este locația care reprezintă pentru tine fructul interzis?

I: Catedrala Mântuirii Neamului.

P

rimul partid pirat din lume a fost înființat în 2006 în Suedia (de către Rickard Falkvinge). În același an, la câteva luni distanță, are loc prima percheziție a The Pirate Bay - site-ul suedez care indexează fișiere torrent - provocând o explozie fără precedent de popularitate media și dezbatere publică, a pirateriei online. La scurt timp, se înființează partide similare în majoritatea statelor europene și pe celelalte continente, astfel încât ideea concepției unor organizații internaționale vine de la sine: Pirate Parties International (PPI, 2006) și European Pirate Party (EPP, 2013). În 2009 apare și în România ideea unui Partid Pirat. Legea înființării partidelor politice a fost însă mult mai dură la noi, nepermițând niciunei asociații să devină partid fără minim 25.000 de semnături.

Această condiție a fost contestată la Curtea Constituțională de către Partidul Pirat și, ca urmare, declarată neconstituțională pe 26 februarie 2015.

Am vrut să aflu dacă înființarea legală a unui partid politic cu acest profil și cu un program politic (privind drepturile de autor, independența internetului, protecția libertății cuvântului, acces nerestricționat la informație) atât de intim legat de viața culturală , de producerea și circulația ideilor ar putea provoca sau chiar modifica modurile în care producem și consumăm artă. Așa că m-am dus să-l întreb pe unul dintre membrii activi/simpatizant al proiectului, Patrick Negrean, cum stă treaba.

Maria Pozsar: În foarte puține cuvinte, Patrick, cu ce te ocupi, și de când ești implicat în acest proiect?

Patrick Negrean: Am făcut o facultate cu profil vocațional, teatru, la secția de actorie, am rămas în Cluj, am hoinărit foarte mult. Ei, pe lângă puținul teatru pe care îl făceam, m-am împrietenit cu un tip, Ștefan (Brândușă), un fel de admin de Linux (GNU System Engineer).

Practic el m-a prezentat piraților. Pe atunci nefondatul Partid Pirat avea centrul în Hotel Continental (Claudiu Mărginean a deschis acolo un spațiu pentru evenimente).

MP: Ai activat și profestional în teatru?

PN: Da am avut câteva colaborări cu Teatrul Național din Cluj și cu Opera, am mai fost pe la festivaluri studențești.

MP: Domeniul tău de interes în continuare rămâne cel artistic?

PN: Nu, luna viitoare fac un an de când lcrez la Endava pe o poziție de Service Desk Analyst, pratic am intrat în IT. Și Ștefan, de care ziceam, mi-a deschis, cumva, lumea asta a IT-ului, m-a învățat ce înseamnă Linux, m-a învățat ce înseamnă sisteme și mai mult, mi-am dorit foarte mult să știu cum funcționează internetul și, practic, rețeaua. Ei, am luat cursuri de Cisco, de rețelistică, și am învățat să fac chestia asta.

MP: Aveai cunoștințe tehnice de dinainte?

PN: Nu, absolut nimic, eram un gamer înrăit și cam atât. Nici limbaj de

INTERVIURI

Între artist și pirat Interviu de Maria H. POZSAR programare, nimic. M-am pus să învăț rețelistică de la 0, mi-am instalat Linux, acum știu puțin Python.. Știu în momentul de față câte un pic din toate, dar vreau să ma specializez.

MP: Ce te-a convins să te implici în proiectul Partidului Pirat, afară de fascinația tehnică, ai o motivație socială sau politică?

PN: În momentul în care am zis că da, vreau să mă implic în Partidul Pirat, nu existau motive politice sau sociale efective, pur și simplu, eu în tinerețea mea am făcut dezbateri, am fost în parlamentul european pentru tineret și cumva am fost tot timpul pasionat de latura asta, adică mă interesa să văd ce se întâmplă în politică, dar pur și simplu, vreau să știu mai mult. Nu sunt de acord să nu fiu la zi cu ceea ce se întâmplă în jurul meu. Și da, am zis că, sigur, de ce nu? Partidul Pirat nu e un partid politic efectiv, nu poți să zici că e un partid de stânga sau de dreapta, e complet altceva, e un partid...atipic.

De ce, pentru că noi ne specializăm, întradevăr, pe ramura asta a tehnologiei, suntem militanți pentru free software, open source - codul sursă să fie vizibil, deschis, să poată să fie verificat, să nu existe backdoor-uri.

PN: Practic, Claudiu și cei doi membri fondatori au venit cu două argumente foarte puternice. Primul se leagă de dreptul la liberă asociere, drept fundamental. Doi oameni, trei oameni, au voie să se asocieze, tu poți să-ți faci un ONG cu trei oameni. De ce nu ai voie să te asociezi la fel și în mod politic? E absurd. Adică e absurd să ceri 25 000 de semnături – care nu trebuie să fie neapărat de la membrii activi ci de la membrii fondatori, ca 5 din ei, 10 din ei, să se poată asocia oficial și să facă treabă. E aberant. Al doilea argument se leagă de ideea de acumulare de date. Guvernul nu are dreptul să ceară datele personale – CNP, adresă, astea - a 25 000 de oameni și să îi înregistreze întro bază de date ca suporteri ai unui partid.

Aha, ăștia sunt cu partidul ăsta..

MP: ...potențiali pirați...

PN: ...pirați, potențiali puncte puncte, ce vor ei să creadă despre acești potențiali. Atenție, o mică, mare diferență, nu e partidul piraților, e partidul pirat.

MP: Explică-mi diferența.

PN: Partidul în sine e pirat în sensul că e altceva. Nu înseamnă că cei care îl susțin chiar sunt pirați. Partidul e pirat față de status quo, vrem altceva, vrem să revoluționăm.

MP: De ce alegerea de a participa politic în România pe cale strict oficială, înregistrată, mai degrabă decât opțiunea pentru o implicare independentă de tip activist, desfășurată din interiorul

echinox

societății civile?

PN: E o întrebare bună, dar o să-ți răspund personal: pentru că nu mi s-a oferit șansa... Nu s-a întâmplat să fie.

Nu am întâlnit oamenii ăia care să strige pentru ceva ce îmi place și mie să strig.

Atâta tot. Oricum cred că un partid politic are o greutate mult mai mare decât un ONG. Chiar poți să faci management local, poți schimba lucruri, poți să aduci fonduri, ai o credibilitate mult mai mare.

Oamenii nu sunt interesați de o mișcare de Facebook, de discuții pe hârtie și atât.

Adică, dacă nu au siguranța că, întradevăr, se poate schimba ceva, nu vin.

MP: Cum se face schimbarea? Ce metode folosiți când adresați probleme ca reforma legistației drepturilor de autor, cenzura internetului, libertatea cuvântului, ca să citez chiar din programul politic al partidului?

PN: În primul rând ne interesează să aducem oameni specializați care vor să facă schimbările astea, și sunt astfel de oameni. Și făcând foarte bine ceea ce trebuie să facem.

MP: Un site, o pagină Facebook și un cont Youtube sunt suficiente?

PN: A nu, nu. Evenimente. Vom face evenimente, întâlniri, meetinguri, vom sprijini în primul rând cultura.

Adică mulți dintre noi sunt și oameni de cultură. Orice lucru care înflorește, orice inițiativă, implicare, ne interesează partea asta...Dar o vom face pt că vom putea, pentru că vom avea resursele necesare să aducem substanță ideilor, efectiv. Să împărtășim apoi informațiile pe care le avem, pentru că ăsta este cel mai important lucru, să împărtășim, să nu ținem pentru noi informația, și mai mult, să cunoaștem și noi mai mult, să aducem oameni din alte domenii, arii de specializare, să discutăm, să ne cunoaștem.

Pentru că vrem cu toții același lucru: schimbare spre bine.

Am propune, de exemplu, să aducem Linux în școli. Să-i învățăm pe copii Linux. De ce nu? Linuxul poate fi integrat peste tot în societate. În tot ce ține de administrație publică, guvern..Pe angajat nu îl interesează să folosească Windows ci aplicația care-l ajută să-și facă treaba..De ce să nu folosească aplicația aia pe Linux, care-i gratis, și ar salva mult din bugetul statului...Există soluții și alternative.

MP: Care crezi că ar fi implicațiile reformei dreptutilor de autor, nu pentru consumatorul de artă/idei, ci pentru producător (artist, scriitor etc)?

PN: În primul rând, casa de producție sau editura nu va mai lua cea mai mare parte din bani. Artistul trebuie în primul rând să fie cunoscut. Mereu vor exista oameni care vor cumpăra carți sau muzică no matter what. De ce să nu

26

o împărtășești și pentru studentul care nu își poate permite să pună 100 de lei pe lună deoparte pentru cultură.

MP: Hai să izolăm ideea creativă ca produs. Cui îi aparține ideea?

PN: Creatorului. Celui care a încadrat imaginea și a apăsat pe buton. Poate să facă ce vrea cu ea. Dacă vrea să o țină în portofel și să n-o arate la nimeni, poate. Dar de ce, dacă o pune pe internet, să nu poată avea oricine acces la ea?

E o problemă de mentalitate: e a mea, eu am făcut-o, numai eu câștig. Dacă vrei să vinzi fotografia aia, o poți face wallpaper sau te duci la o galerie și o vinzi

în format fizic de înaltă calitate. Dar de ce alți oameni să nu vadă fotografia și să înțeleagă ce ai vrut tu să spui cu ea? Dacă faci artă, trebuie să transmiți ceva prin ea.

Dacă o faci numai pentru bani...

MP: Poate producătorul de proprietate intelectuală să fie, în același timp, un susținător al cauzei Partidului Pirat?

PN: De ce să nu fie? Dacă te gândești la muzică, statistic, un artist câștigă mult mai mult din concerte decât din vânzări. În special unul mic, care e tocmai la început. Dacă nu știe lumea de tine, dacă nu te-au ascultat, n-au avut bani să îți cumpere mp3-ul de pe internet, de unde

să știe că tu ești ca lumea, de ce să vină la concert să dea bani ca să te asculte, că nu știe cine ești.

MP: Și artiștii consacrați de ce ar vrea să-și share-uiască muzica?

PN: Nu știu...Hai să luăm pe cineva mare, U2, întrebarea ar fi de ce ai vrea mai mult, de ce n-ai vrea ca oamenii să te asculte... Ce mai vrei, de fapt? Ai ajuns atâta de sus, ce mai vrei? (râdem)

LITERATURĂ

Poeme Cosmina MOROȘAN 100% benefic în cea mai bună democrație madness și șampanie cu muzică dar nu adolescență unde e blând acceptare căci pot să fug oricând îi mângâi blugul simpluț sunteți cu lucrul mă înfior la mașini ciclam la coada pe pragul magazinului

prin căi oarbe dialoguri semibenefice cum roata de la grădina botanică ar întâlni un șoricel

Am spicuit Îți tre’ navetă Și rețete împăienjenite Calmă revelând O porțiune de sărbătoare

unde mi-am luat instrumente pentru albinărit supresoare set cu zmei și-am pregătit instalația publicului copil și le-am povestit despre păsărelele clipind pe fundal de drujbe

Cine rugăciuni folosește Păstârnaci și zmeie în hol?

acum văd casa în pete portocalii e cerul tăiat de cabluri și afișe atemporale

În realitatea mai fantastică și pe bune

să nu pot opri fascinația oricât de varză ai fi să plonjez pe dealurile corturilor imitând trotuarele pe lângă falsele cuști de animale i-a prins plasa ping pong de hanorac și-a fotografiat-o rău între frunzele înghețate pe palmierii căzând ca voalul printre gherete cu jazz și manele la filmul în care s-a colorat cu grijă declarând i loved it all chiar dacă nu era înainte de moarte pe bruschette înfipte roșu moviu și fețele voastre fără frică de trecut acolo să-mi refac indulgența vino sclipici țin de beretă și înalț hăul

27

în fața necunoscuților c-o chestie sută la sută inventată

O mamă roșcată Vizualizează petrecerile Gândurile curg neclar Ca la o eternă mare iubire

Orarele Un adidas cu nemurirea Riturile de culpabilizare; Lipsa iubirii Ne este trigger Iar pasca Lovind în piesele de roboțel Ofilesc a tristeții condiție Mă remarc Ștevia infinită presupusa roadă Croitorul o învelește de vis Așa se suprimă Cele grele

De Sezon Tristă muceniță Pe o moviliță Cu patroane și creioane De gheață Fă o bătută Pe pontoane Și oamenii nu vor mai Domina Nilul colorat Râsu-ți altfel Palma ciută Călărind cuta O mireasă de Disneyland În rapiță și șampanii

Înainte

poezie de bejenie Arsuri și cerul e cer al copilăriei Păsărele se îneacă în oazele bucuriei mele Ce nu cată sens Și mă lasă să tac În pajiștea cu diamant și conifere Creierii îi fac la cină vorbim Despre neconcordanțele psihice și iubire Pe ecran se sparge o fată lungă Spune-mi cel mai frumos lucru care ți s-a întâmplat În văile croate cu acul lipind inima artificială de umeri calzi Actoricești Și grupul vostru potrivindu-se doar atunci pe reguli De vacanță În iarbă iartă-mă că doar reflectez Să vreau să simt glodul palpat Și de bondari Căpițe fresh gândul meu despre bătrânețile Fooooarte line Nu te întâmpin decât hipermachiată cu laurii Pe față Și zâmbetul cheshire unu și unu O să fac domeniul părăsiților o să vă primesc Oraculară nebună de optimism Cea mai bună perioada cu ulmi tatuați Stând pe adolescentă când Rupeai de la filtru Și zăceai în delăsare și extaz Tandru cu sine ca după o mare exasperare ce a Învățat O experiență de zile ai dormit: mușchii Flash-uri de la grădiniță mailul Tău într-un buchet de passiflora și valeriană Fără să mănânci animale Zi atingerea cool când a fost Și tu lipit de autostrada mediteraneană analizai Atomi ca pe un covor de zestre Alb atunci tânăr pitagoreic Seara extrăgând faptele bune prin mărgele De porumb O să te tratez și pe alții îi pun La mașina de spălat să mănânce hribii în brad Peștii afumați Cu toporașii încă în rouă să fac dreptate sau Cel puțin o dau - cea mai autentică: The joy is inexhaustible The essence is eternal “The trees never lied”

LITERATURĂ

echinox

28

Aștepți. Zilele trec una cîte una. Se rostogolesc. Apoi mai e și faptul că nimeni nu înnebunește într-un azil de nebuni. Aici e ca școala aceea de scriitori a lui Eminescu, da, a lui Eminescu, că așa i-au zis, să fie unu cunoscut, ce naiba, școală pusă pe picioare de Partid după modelul Gorki din soviete. Anii 50. Sumbri. Ani sumbri ca dracu de negru. Spălat și cizelat conștiințe. Omul de stepă și alfabetizat. Toți trași prin fir și cu șalele îndoliate. Mers crăcănat și un început de diaree. Au privirea aceea, se reped la un semnal sub masă, să ți-o lumineze. Alte vremuri. Azi toți scapă de oreion și de bolile copilăriei. Acum sunt alți ani, alți oameni, pe naiba, aceiași oameni. O altă epocă se desface ca o cochilie de șarpe. Din Memoria Cenzurată poate ieși orice. Vă spun eu. Orice. Stereoscopic și propagandistic se proclamă că afacerea face parte din programul ultrasecret „Omul nou”, dar e altceva. E o variație, o variație emoțională. Fiecare caz, e un caz.

Cazurile sunt aparte. Nimeni nu e sigur la rezultate, și de aceea fiecare o dă cu aproximări, mai ales infirmierele. Îți vîră pastila pe esofag și zic vedem noi după aceea, adică cobori și tu fetițo la stația asta că... nu, nu coboară, te privesc dintr-o ceață formată din ceva vag și un perete, asta țin minte, un perete. Apoi nu mai vezi nimic. Ce dracu să mai vezi? Ai ieșit deja la plimbare pe aleea plimbăreților violeți. Te scufunzi încet în propriul tău coșmar. Ca în ziua aia, în care ai descoperit că ești sarcastic și toți ceilalți sunt diferiți.

Oare începe cu un vacarm din ăla asurzitor sau o liniște circulară? Pe dracu. Dracu știe.

Adevărul e că ai nevoie de un sprijin în orice ecuație lucidă... Asta o știu din a patra. Sprijinul. Te uiți cu coada ochiului, cînd nu se uită aia, îhî, profa, pe naiba, aia e învățătoare, bine, deci e... suflă bă, chiar nimeni nu e în stare aici... cineva cu sprijinul. Toți care știu tac, toți care știu tac cu un scop. Tații îi pregătesc pentru batalioanele de la olimpiadă, le dau vitamine și o mamă de bătaie, e ruptă din rai sărăcuța, ăia micii își păstrează flerul, e o olimpiadă după fiece colț, iar dacă te risipești înainte de timp primești o mamă de bătaie. Noroc cu ăla pistruiat și dolofan, le dă una după ceafă olimpicilor, Zi-i bă popo că vezi că ăla se cacă pe el la tablă, iar precocii suflă, e solidaritate cu forța...

Așa începe oare vîrtejul? Habar n-am. Unul dintre lucrurile misterioase pe care ar trebui să le știe toată lumea. De unde?

Habar n-am. Aici e pe intuiție, dacă știi, știi, dacă nu știi, du-ten mă-ta.

Cînd îți pierzi orientarea începi să te gîndești la chestiile alea suspecte, chestii suspecte cu detectivi milenari... Nu, nu poartă trenciuri, cel mult un cearceaf. Mă privesc înăuntru, locul de paragină al nefericiților, hai naibii că toți ratații vă adunați aici... Cineva trebuie să comande pustiul ăsta, o voce supremă.

Canibalul? Dracu știe, toți trec prin gaura cheii. Împrumutămă și tu cu o speranță, atotputernicule... ia zi, îmi sufli ceva că vezi că-s în rah..., scuze, la ananghie, aha, conform manualului de ananghie. Adevărul e mai nasol decît credem uneori. Are forme înșelătoare, ca atunci cînd crezi că ai cîștigat ceva, cînd de fapt ai pierdut. Ceva? Ascult... nimic... orizontul e lin, ușile închise, menajerele dorm, sinucigașii se defenestrează în tăcere, picajul e tăcut, impactul e tăcut, picajul e ca străpungerea tăcută a cuțitului din mîna asasinului nopții, pantofii sunt lăsați în urmă, o pereche fără locatar pe balconul fără locatar, un ocean de tăcere și rufe puse la uscat, sunt un nimic, poate... sunt un punct minuscul pregătit să devin un punct mort, poate, fața nevăzută a Lunii, poate, o pată invizibilă și neexplorată, poate, o speranță nedescoperită de misionarii sufletului, de unde... și dacă mă ratez pe bune, nimeni nu poate ști, oricine se poate rata, nu doar aici, mda, asta e adevărat... crimele alea mari s-au săvîrșit și în alte circumstanțe, un punct mic dacă-l zgîrii cu unghia dispare, poate, să o iei de la sfîrșit, ba nu, de la început. Așa-i.

Pantofi fără șireturi, chiuveta acoperită de un strat subțire de timp. Hainele de pat miros a locatari vechi și a urină, totul e curat la suprafață și mizerabil în adîncul lor. Obiecte care îmbrățișează mizeria prin firea lucrurilor. Număr crăpăturile din tavan și pașii de pe culoar. Deodată, nu știu cum, chiar mai contează, cine știe chestiile astea pe de rost, simțind cu totul

Canibalii (fragment)

29

Francis BAJA ciudat și cu totul neașteptat aceeași senzație ca atunci cînd am cunoscut-o pe Ioana, cu noi doi așezați la cofetăria la care ne-am dat întîlnire cu două zile în urmă într-o stație de troleibuz. Ea vorbindu-mi despre problemele ei domestice cu un tată cicălitor și doi frați mai mici, eu privindu-i buzele imaginîndu-mi momentul în care am să i le prind într-un sărut prelung cum își dorea și ea, doar dacă ar înceta odată să-mi vorbească de afacerile ei familiale, picolița într-un șorț roșu vine și se apleacă, curăță masa de rămășițele a doi țărani în vîrstă ce se adăpostiseră aici înaintea noastră, femeie și bărbat, crezînd după arhitectura clădirii îmbogățită cu arcade și ogive decojite că e vreo biserică dintr-un gotic tîrziu, stînd la masa asta cu hainele lor cenușii și cu pantofii acoperiți de praful provinciei, privind peste vitrinele cu prăjituri mucegăite pentru apariția duhului sfînt împachetat în hîrtie multicoloră și zahăr ars. Șorțul roșu ce se îndepărtează lăsînd în urmă o masă umedă și cîteva fărîmituri neobservate. Noi doi care ne măsurăm încrezători inocența, tatăl ei care... oare de ce-mi spunea toate astea, care o obliga să învețe poezii patriotice și nu să cînte la flautul primit de la un unchi meloman precum și-ar fi dorit ea, dar asta a fost demult, acum ea era o subingineră la o fabrică de confecții despre care nu-mi povestea nimic semn că viața ei se oprise cîndva, tot prin tată a ajuns aici... tatăl ei care venea acasă și-și dezbrăca uniforma de milițian și se îmbrăca în pantaloni de doc și cămașă albă peste care trăgea un jerseu cu nasturi, crăpa ușa de la camera ei, Ce poem a mai învățat azi fetița tatii? vorbind la persoana a treia de parcă era vreo subalternă, de parcă era vreun sublocotenent repartizat din Focșani, așteptîndu-se ca ea să îngurgiteze pe nemestecate eminești și alecsandrii (oare de ce-mi spune toate astea). Poate totuși urma să o sărut dacă mă va lăsa să o sărut, urmărindu-i traseul danturii, oare aș putea face asta... cu siguranță, dacă și ea vrea, să trec peste momentul în care voi ocoli cu privirea șiragul acela de moloz palid, imaginîndu-mi apoi cum e și dacă e plăcere sau nu... adică de ce n-ar fi, galbenul tartrajului ca niște resturi de prăjitură printre dinții lungi și așa. Mă gîndisem. Probabil că am s-o iau moale de după umeri, ea nu va spune nimic, dă Doamne să nu spună nimic, să tacă, să închidă ochii, și am să-mi scufund limba în gura ei fără să-mi mai pese, ea va închide ochii, în sfîrșit și va uita pentru un secol de afacerile acelea și de viața ei ce s-a sfîrșit undeva pe o bancă postliceală cînd proful de tehnologie a așezat-o pe genunchii lui și i-a servit o lecție despre naivitate. Șorțul roșu revine, observ că e toată îmbrăcată în roșu cu excepția bluziței albe și a ciorapilor maronii cu părul castaniu pînă la umeri, iar cînd vorbea dantura ei era albă și aseptică ca a unei fetițe de gimnazială, cu ochii de locatară dintr-o congregație de penticostali care încă nu a învățat secretul evadării din supunere. Va trebui să caut un moment în care să o prind de umeri pe Ioana, flecară într-una din acele clipe în care dorința se așează între doi oameni, dorința curată și necontaminată de alte dorințe și de alți oameni (oare mai există așa ceva?), clipa aceea cînd nu mai e nimic de făcut pentru că nu mai e nimic de zis, căci toată lumea știe că tot ce era de spus s-a spus de mii de ani, restul e figurație, doi actori proști într-o piesă superbă și anostă, da, oximoronică, ca dracu, că toate încep bine și se sfîrșesc prost; sufleorul care zace pe o pagină de carte deschisă, iar cînd cartea se închide toate teatrele ambulante devin o scenă de rateuri și de mîini prost mînuite pe deșertul hainelor, de buze ce lovesc buzele celuilalt cu o imprecizie de naufragiu, de răsuflări nădușite ce caută să se amuțească într-o colț de stradă regizate stângaci... cînd dorința se așază între doi oameni, ei trebuie să se agațe de ea ca de o barcă de salvare care să-i ducă înspre un nicăieri, unde e mai bine să ajungi cu cineva decît pe

echinox

1 / 2015

barba ta... da, pentru că te costă, de șoapte pe care nimeni nu le mai crede, și pierdute pe trotuarul care veghează ca lumea să rămînă verticală, altfel cu toții am aluneca într-un abis de catran cu zăbrele la fereastră și pastile cu gust de mochetă, cînd s-a întors șorțul roșu și ne-a depus în față cele două broscuțe pe care le comandasem înainte, ne zîmbeam unul altuia, rămași fără replici, și atunci, chiar atunci, în momentul ăla precis, cînd farfuriile au făcut contact cu tăblia mesei, un clinchet enervant ca atunci cînd în miezul nopții vecinul de sus scîrțîie patul, abia atunci a început să îmi pară rău că nu am adus cu mine cartea de telefon veche. Cartea de telefon veche cu marginile răsfoite pînă au ajuns ca niște șervețele cu resturi de mîncare pe ele. Carte din care i-aș fi putut citi zile întregi pe toți defuncții care au uitat să se șteargă din alfabetul numeric (biblia maniacilor de toate felurile), un recital de confesiuni și de dezvăluiri morbide despre toți cei care simulează existența, căci fiecare știe ceva despre fiecare sau cel puțin o vagă idee, formezi pe cadranul rotativ și dintr-o depărtare condensată sonor ridică receptorul un apropiat care pretinde că l-a cunoscut și că regretă să te anunțe că... știm ce va spune, nu-l vom lăsa să termine căci tristețea e pretutindeni, scopul nostru era, fără îndoială, acela de a verifica dacă există o concepție validă despre viață și moarte și că nu-i așa că... vocea celuilalt ce se estompează ca o șoaptă înghițită de un trotuar și din care nu se mai distinge nimic deosebit... noi doi mîncam cele două obiecte de cofetărie într-o atmosferă de iulie populată de liceeni acneici cu ghiozdane identice, de autobuze încărcate cu locatari ce la ultima stație coboară inevitabil, cu gesturile ferite ale celei ce deservește vitrina de prăjituri de după care se apleca să înghită vreo patiserie cu termenul expirat, de traficanți de valută ce intrau periodic să verifice ceasul electronic de deasupra noastră care funcționa la perfecție (oare mai există așa ceva), după care ieșeau rînjind furînd o scobitoare de lîngă casa de marcat, Trece-mi-o în cont păsărico, și ieșeau în căutare de prezervative made in urss pentru că în seara aia fiecare bărbat avea ceva de făcut, eu consumînd broscuța aceea alterată și urmărind pe furiș cum pe dinții ei se depun straturi straturi de aluviuni și eluviuni, imaginîndu-mi, dacă mai era posibil așa ceva, clipa în care să-i dau jos ciorapii obosiți și cusuți cu ață în dreptul gleznelor, poate ar trebui să-i spun ceva drăguț, că-mi place poșeta ei, chiar înainte să-i desfac cătușele de la sutien, am să privesc pe marginea pe spătarul scaunului populat de resturi de haine și am să-i spun că-mi place poșeta ei la nebunie, singurul lucru care îmi vine în minte în momentele acelea emoționante, al dracului de emoționante, noi doi ieșind din cofetărie, eu ținînd galant ușa pentru ca ea să se strecoare pe lîngă, parfumul ei era inexistent, un artificiu inutil cînd lucrezi într-o fabrică de confecții chiar și cu o funcție oarecare, defilînd pe marginea bulevardului fără accesoriile de pancarte și entuziasmul de paradă la paradele de august care îl înghițeau pe Tovarăș într-un dram de fericire, iar atunci acesta se întorcea întrebător către primul ministru asudat pînă la chiloți, Doar atît tovarășe ministru, doar șase ore de defilare...

Tovarășul care credea că sunt patru milioane de defilanți fideli veniți din toată țara, cînd de fapt totul era un de decor ce descria un cerc perfect ocolind și șerpuind cîteva străzi prin spatele palatului, trecînd pe lîngă alimentare închise cu lacăt și mercerii pe care scria sus de tot cu litere groase ca de piton reticulat, Mercerie, pe lîngă magazine de panificație ce în ziua aceea au primit în sfîrșit o pîine proaspătă (nu din aceea uscată, remăcinată și coaptă din nou) de care toată lumea va primi odată ce toată defilarea se va sfîrși, strecurîndu-se printre porțile garnizoanei acum deschise, cu un maior voluminos cu cascheta întro parte și pe care curgea apa ca dintr-un Nil desfundat, Haideți tovarăși, haideți să ne facem treaba, noi care ne făceam treaba lihniți de foame și cerșind un bol de apă ca pentru o viață de cîine, împărțindu-ne între noi un cornet de semințe de floarea soarelui confiscat de la o indigenă grasă ce nu și-a supravegheat afacerea cum se cuvine, Să-ți stea în gît boierule, țipînd după noi cu mîinile ridicate amenințător sau a îndurare, zeul Manitu întotdeauna dispus să le dea un sfat tuturor, cele cîteva semințe ce alunecau pe esofagul încins, lăsînd garnizoana încinsă în urmă, maiorul încins, fețele noastre încin-

LITERATURĂ

se, și revenind pe spațiul de defilare al bulevardului, cu asfaltul, da, și el încins, Haideți tovarăși să ne facem treaba, Tovarășul nostru care își făcea și el treaba ridicînd antebrațul drept și fluturîndu-l înspre noi cu o gestică de alzheimer și poate și puțină oboseală, (toate astea au fost cu ani în urmă, înainte ca și eu să ajung în prezidiul acela construit în grabă din scînduri și camuflat cu pînze roșii uriașe prinse în pioneze, printre invitații de onoare și cucoanele înfofolite taxidermic în viezuri și nutrii în plin august, eu care îi dedicam în fiecare zi sau măcar săptămînal, dacă era posibil, cîte o poezie Tovarășului, cu marți dimineața cînd suna telefonul, Tovarășul regizor vă așteaptă la filmări, mi se trimitea mașina la scară, sîmbătă după-masa trebuia să intre colajul cu dedicații la tv, șoferul ce parca prin vreun Herăstrău cu flori ofilite de zăpușeală și golit de cetățeni ce ar fi perturbat fundalul cu miasmele lor de proletari indigerabili, Tovarășe Alcibiade, aici e bine? arăta regizorul un loc adumbrit, pini și sălcii, ce loc de căcat, eu măsurîndu-l pe regizoraș dintr-o depărtare insurmontabilă și rostind sec cu o lehamite aproape inexprimabilă, E acceptabil...) noi doi ajungînd în sfîrșit în stație la 105, tramvaiul care întotdeauna întîrzie, oameni care întîrzie, oare moartea întîrzie? cîteodată... înconjurați de cetățeni de care atîrnau plase de nailon pline cu cartofi îngălbeniți de ciudă, cu legume leșinate și negociate la sînge, cu vreun pepene cît să încălzească seara unei familii restrînse dintr-un Berceni ponosit cu clanțe fără cui ce cad pe jos la cea mai mică atingere, viitori pasageri ce degajau o tristețe plumburie de parcă așteptau ultimul drum, nemișcați ca niște lumînări fără umbre de ezitare, tramvaiul care traversează secole de indignare și vatmanul îmbătrînit ce citește lista pasagerilor cu aerul că e așteptat în altă parte, azi va lua cu el doar pe suferinzii diabetici distribuindu-le la urcare cîte o seringă de insulină la doi pasageri, cît să le ajungă acestora pînă dincolo... tramvaiul nostru ce în sfîrșit se apropie iar Ioana mă privește zîmbindu-mi cu piscurile ei diforme pe smalțul dinților, eu șovăind deși tot drumul m-am arătat sigur pe mine, i-am atins șoldul cînd am traversat la un stop și ea s-a apropiat și mai mult de mine, n-am îndrăznit s-o cuprind cu brațul, cu ea care apoi s-a depărtat profitînd de apariția unui cărucior de infanți împins de un cuplu ce părea fericit, apoi, cînd tramvaiul oprește lîngă noi, ea simte instantaneu că eu nu voi... tramvaiul ăsta nu e pentru mine, nu e pe gustul meu, chipul ei se răcește, trupul ei e un cadavru care nu îmi mai vorbește, eu încerc să-i promit că o voi vizita, cimitirul acela care are un program strict dar poate voi reuși totuși, Ioana părăsește peronul trotuarului cu certitudinea că n-o voi mai căuta prin nicio alee a singurătății, că nu voi jalona printre aleile singurătății cu buchetul acela, că n-o voi mai tîrî la vreo cofetărie sau în vreun Cișmigiu unde să-i demonstrez că posed optimismul nativ al celor ce nu au suferit vreodată de depresii sau de vreo noapte nedormită.

Ușile tramvaiului se închid cu un zgomot de catafalc, iar peste trupul ei se depune un strat de geam incasabil fabricat în fabricile din Craiova, totul ca într-o poveste neverosimilă și stupidă, tramvaiul ce se arcuiește, toată fierăraia se arcuiește, se pune în mișcare tîrșîindu-se și purtînd în ea sute de Ioane, sute și mii de Ioane. Sute și mii de teatre ambulante în care figuranții își regretă rolurile cu o dezolare nenorocită, sute și mii de replici uitate pe buzele ce nu au avut curajul să le rostească... După zece pași făcuți în direcția contrară, m-a încercat pentru prima oară un sentiment de rahat... senzația intensă și arzătoare că viața, că viața asta toată, și pe care o trăim în fiecare zi, că toată viața asta e ridicolă în orice fel am privi-o și în orice mod ne-am pune de acord cu ea. *** Bila se învîrte în bol, comisia privește inertă, viața lor e mai plictisitoare decît a unui argat de fermă ce numără cartofii rămași. La un moment dat unul zice, Acum Cel care a învîrtit maneta se oprește, chipul lui e o întrebare neconfirmată,

echinox

30

Acum ce? comisia niciodată nu nimerește cuvîntul potrivit, o dă pe de alături, toți sunt numiți politic și sunt corupți pînă în vîrful unghiilor. Singurul cît de cît competent e cel cu maneta, băiat indigen, cu cămașă în carouri și pantaloni de doc, cu dantură complet intactă. Comisia de igienă publică întotdeauna îl verifică de gîngănii înainte să-l vîre în cameră. Șansele să rateze vreo subspecie de epidermă sunt mici, sau mari, depinde dacă îl dezbracă sau nu. Unul din comisie, duduie cu eșarfă tricoloră și multicoloră, discromaticii nu percep în asemenea cazuri decît trei culori, se apropie, din primii pași se vede că vrea să și-o pună cu musul de la manetă, să-i învîrtă și ei puțin zacusca. Mai bagămi-o Eduardo că intră... Eduardo, musul de manetă ezită, a uitat să-și semneze actele de asigurare de viață, anusul duduii pare un ciclon negru pregătit să-l sugă înlăuntru, un vîrtej electromagnetic în care redescoperi tenebrele universului necunoscut, un telescop în care te uiți ca să afli de partea întunecată a lucrurilor.

Cînd tipa ajunge lîngă mus, lansează o ultimă bezea înspre el, buzele ei durdulii se împreunează ca doi șobolani epilați, musul privește în jos și într-o parte înspre pantofii ei, roșii cu barete. Torpila îl ratează îndeaproape și se înfige în portretul lui José Francisco de San Martín, fost general, actualmente decedat, eliberatorul Argentinei. Figura duduii se bosumflează pentru o clipă, apoi rînjește, nici alternativa nu-i de lepădat, decît că tipul e țeapăn de o sută de ani. Și nu țeapăn în sensul că ar mai ar putea face ceva cu el.

Deschide bolul, mîna ei se prelinge în deschizătură arătîndu-și solzii, comisia închide ochii, spectacolul e prea traumatizant, ultima oară cînd s-au uitat au vomitat peste mese, foi și pantaloni. Mîna ei fermă apucă bilele, le freacă, un fir subțire de prelinge dintr-un colț al buzelor ei, bilele gem a îndurare, unul din comisie se apucă să recite o lirică religioasă, în surdină, degetele apucă una și o prinde în încleștare, buzele ei scapă un oftat, musul caută ușa, în asemenea momente specia e periculoasă, capabilă de viol în grup și neasumat. Toată comisia e în pericol imediat, cei din comisie încep să enumere pe toți sfinții pe care și-i aduc aminte și adaugă și nume de fotbaliști.

Bila apare din submersiune, ochii fiarei erotice se destind, azi se va mulțumi doar cu bila asta. Comisia răsuflă ușurată, au scăpat și ziua aceea. Dinlăuntrul bilei se aude o răsuflare, vocea e estompată de carcasa albă, sidefie, ca de porțelan de anticariat. Degetele durdulii împrejmuiesc cuprinderea ei, împreunate, ele devin acum o placentă protectoare, avortonul încă speră.

O apropie de urechea ei, cerceii în formă de semilună, firișoare de păr castaniu ce răsar din caverna pavilionului urechii, o clipă tipa ascultă eternitatea ca pe un refren interior. Apoi recită.

Cîștigătorul locuiește în Cordoba și se ocupă cu îmbălsămarea.

E căsătorit și și-ar dori copii. Dorința sa cea mai mare e aceea ca Argentina să cîștige Campionatul mondial de fotbal.

Musul primește în palme bila. Spre surprinderea sa, nici de data asta bila nu-l frige. Instrucțiunile speciale de regulament spun că trebuie să o escorteze în fața comisiei, ca să vadă și ei ceea ce a ascultat duduia. Ceilalți din comisie nu au tangență cu extrasenzorialul. Ei doar confirmă ceea s-a spus anterior.

Rolul lor e minimal și privesc spre obiect constatator, evaluează circumstanțele faptelor. Apoi musul Eduardo părăsește încăperea. Trebuie să depună bila la ofițerul de serviciu ce doarme într-un birou alăturat și care cîteodată numără secundele rămase cu pistolul înfipt între buze, însă nu a trecut niciodată la numărătoare de cinci, spaima de moarte îl face să se simtă mai viu. El face parte din categoria dependenților morbizi care nu refuză niciodată o invitație la vreo înmormîntare. Dacă n-ar fi înmormîntări ar regiza altele, așa cum și ofițerul își regizează propria moarte. Imaginea cu propriul cadavru inundîndu-i biroul cu toate bilele acelea răsfirate e atît de puternică, încît uneori i-ar plăcea să se fotografieze. Un prim plan cu finitudinea. Finitudinea macabră. Cînd musul intră peste el cu bila aceea, tocmai se gîndea de unde ar putea face rost de un asemenea aparat cu declanșare întîrziată, montat în fața biroului. Ar ieși o capodoperă, precum vedea în ziarele care raportau fotografii ale mafioților surprinși în poziții cadaverice și cu gura schimonosită. Toți păreau nefericiți și prost dispuși, se vedea de colo că clipa aceea i-a prins într-un moment nepropice.

Musul închise ușa. Privirea ofițerului era visătoare și avea ceva din certitudinea sticloasă a unui morfinoman. Cînd îl reperă pe mus avea mîna băgată în șliț. Printre degete, un penis

31

minuscul, ca un pește de apă dulce. Obișnuit, Eduardo privi înspre lustră. Spînzura la patru metri din tavan și din cele trei becuri, doar unul singur era funcțional. Ofițerul își aranjă părul rar, și găsi de cuviință să-l întrebe ce mai face mama sa. Mama musului suferea de o boală rară, care o făcea să fie complet invizibilă. Medicii sunt incapabili să dea un diagnostic și un tratament adecvat. Parte și pentru că le e greu să depisteze pacientul.

Palpînd aerul cu mîinile lor delicate, lasă impresia că sunt niște balerini ratați ce preferă mișcările de popou. Musul răspunde că e bine. O doare spatele.

Mie-mi spui, toată ziua stau pe scaunul ăsta, uneori am impresia că am hemoroizi la palme, Își privi palmele. Cu siguranță nu avea hemoroizi. Erau netede și urma patului de pistol dispăruse. Aș fi putut fi un magician, gîndi ofițerul, poate pianist. Pianiștii o duc bine doar în Europa, aici trebuie toată ziua să frece pereții bodegilor pentru cîțiva pesetas și o masă rece. Luă bila. Bila nu se deschide.

Trecea în caiet ceea ce îi transmite musul. Anume că tipul, adică potențialul, are domiciliul în Cordoba, și se ocupă de cadavre, sau ele îi ocupă timpul. Ochii ofițerului luciră. După o fotografie mortuară, de unul de ăsta ar avea nevoie, unul care te face frumos în fuzelaj, printre cearceafuri albe și dantele revărsate în jur. Voiajul ăsta e memorabil, e bine să știe unul să te fardeze.

Ce faci după-amiaza asta Eduardo, mergem la o bere?

Musul a decis asta odată, mai demult. Va spune din nou nu.

Iese și coboară treptele înspre armura străzii. Copacii sunt păziți de alcoolici temerari și care promit că într-o zi se vor împreuna cu toți copacii. În general și vegetarienii promit asta, doar că într-o altă formă. Disprețul integral de carne îi îndepărtează de generozitatea carnală. Genitalul scabros e un teritoriu închis, ca de frigider scos din funcțiune. „Mama ta ce culoare are, Eduardo?” Așa îl alintă prietenii cu afecțiune. Prieteni și colegi. Niciodată nu a știut asta. Singura fotografie pe care o are e încețoșată și monocoloră. Nu se știa de unde are boala.

Preoții se abțin de la pronunție. Oricum ei nu știu nimic sigur.

Aberează cu grație. O dau cu căile necunoscute. Parcă-s niște instalatori nepricepuți. Ți-a crăpat țeava bătrîne, intră aici și te repară băiatu. Intră și Eduardo într-un magazin în care găsești de toate. În ziua aceea vor mînca bine. Extragerile astea sunt bine plătite. Cîți alții rîvnesc la postul său. În fața clădirii în care locuiește azi e un sitarist. Șlagărul lui e mai puțin popular, probabil vreo chestie tristă de prin Europa de sud, ceva mediteranean. Dacă ar avea o maimuțică probabil că aceea ar plînge ilustrativ ca un mexican prins la furat de mere, decît că n-avea nici de unul, nici de celălalt (mexicanii chiar nu plîng așa de ușor). Avea un cîine (un balast stereotipal). Acesta lăsa impresia că s-a asociat cu sitaristul dintr-o greșeală, poate o seară din aceea. Îi evalua pe trecători cu privirea, în funcție de portofelul lor, dădea și el din coada sa electrică, Ce faci moșu, mă iei cu tine, hai facem o afacere împreună, pe ăsta îl antrenez să devină bancher de două luni, dar nu-l scoți din chestiile lui melomane, rahat, îhî, de om, uite colo, vezi unde calci, Eduardo îi lăsă în pace și urcă sus. Ajuns în dreptul ușii, ascultă curios. Palierul prăfuit ascundea sub stratul de praf și mai mult praf. Din apartamentul vecin se auzeau țipete. Nu ăla. De acolo nu prea se aude nimic. Soțul femeii care o ajută pe mama sa a paralizat cu ani în urmă de la munca în moară. Vocea i s-a subțiat pînă la cîteva silabe, iar uneori e depus în fața stabilimentului, „Pentru soare, dragule, să te refaci”. Dragul de el nu se reface, ci se stafidește. Are chipul unui explorator înfrînt de măreția ghețurilor, ce cu un ultim glonț va termina cu soarta asta de căcat. Din celălalt apartament se aude o incantație sezonieră. Așa e la început de primăvară, decît că acum era început de vară. Greșiseră sezonul. Tipul care locuia acolo, fost împărat, zicea el, s-a recomandat o vreme cu numele mic, Wilhelm, apoi Eduardo a aflat că era de fapt numele mare. De fiecare dată împăratul avea un zîmbet distins, de statuie romană, și un mers ca de salon de travestiți clandestini. Îl vedea doar dimineața, cînd se întorcea de la slujbă. Crupier la un cazino din districtul La Boca. La Boca era și locul unde obișnuiau mai demult să descalece toate navele cu imigranți. O zonă plină de europeni rătăciți, pariori cu un chiștoc lipit de buze, dansatori de tango lihniți de foame, cartofori cu buzunarele doldora de cărți măsluite (e un loc special în iad doar pentru ei, diavolii îi alintă cu prenumele Buzunărașe peticite, și nimeni nu are dreptul să se

echinox

1 / 2015

atingă de ei, sunt protejați de Lordul cel mare), hipnotizatori fără pacienți supraviețuitori veniți să experimenteze cu o masă de biliard (bila șapte e preferata lor), baruri în care intrai din greșeală ca să descoperi la garderobă o umbrelă uitată de tine în alt district, altă adresă. Districtul avea ceva necurat în el, iar seara, cînd vitrinele se luminau ca farurile unui Buick în viteza a treia, mișuna de tipi catatonici ieșiți în misiune. Obiectivul lor era secret, și ăla care devoala șiretlicul avea obligația să se disculpe în fața unui preot. Specia se deversa în malaxorul de ultime speranțe, bagi puțin, și scoți înzecit. Întreg districtul era ca o mașină de păcănele, băgai fisa, și ieșeai din district în zori cu părul fîlfîind, degetele învinețite, semn de dedublare, căutînd locul reconfortant al banchetei din spate a taxiului, Unde mergem, señor?

La un azil, să-mi parchez hoitul la o refacere pe pastile.

Eduardo zgîrie puțin tocul ușii, vopseaua era pe ducă. Era posibil ca vopseaua să fie mai veche decît clădirea în sine. Nu, probabil că nu, se înșela. Ajuns înăuntru, înainte să închidă ușa, întoarse capul simțind un ceva. În fața ușii sale, un indigen îmbrăcat sumar și cu o sfoară în mîini, îl privea cu poftă. Ochii îi ardeau și din gîtlej se auzea un sîsîit, abia audibil, părul dat cu pomadă specială de războinic îi lucea ca blana jaguarului.

De după colț, pe coridorul homeric apăru Wilhelm.

Revenea acasă simțind pericolul sezonier. Avea la purtător zîmbetul imperial.

Ce faci amice, iar ai ieșit la agățat, marș înăuntru.

Amicul, speriat, se deplasă înspre refugiu, știind că și-a ratat destinația. Tipii dinăuntru încă nu completaseră ritualul, și-l trimiseseră pe ăsta după un sacrificial. Un gagiu pe care să-l eviscereze de existență.

Iar te întorci Scoală Tîrziu cu mîna goală, nu ți-am spus să găsești un voluntar? Șeful de trib, un bătrîn pe la șase sute de ani (estimați), cu o cămașă de gală pe el (tipii acaparaseră garderoba imperială) se pregătea să-l pedepsească exemplar. Îi va tăia un membru, vreo falangă, sau îi va tăia abonamentul la reviste porno. Precaut, știind că-i ziua, împăratul s-a întors cu o găină, vie. Convinsă că va trăi mult și bine, adică conjugal alături de tipul ăsta distins ce părea serios, găina era în toane bune. Cînd a văzut ce i se pregătește, a dat ochii peste cap, s-a albit toată, și a pretins că are puteri paranormale.

Da, da, toate aveți texte din astea, A zis șamanul bătrîn, secționîndu-i gîtul cu o lovitură de satîr aplicată pe colțul mesei. Sîngele a început să curgă ca dintrun deget rănit de-a binelea, iar Mădular de Seară s-a uitat la ceas.

Patru jumate. Dac-o ține așa, găina trece de ora cinci. Singurul obicei modern de care s-au apucat indigenii a fost ceaiul. Chestii fierte oricum consumau de dinainte, că erau în comuniune cu natura. Fiind un trib de erotomani, la cinci își beau ceaiul, iar la șase aveau treabă. La șase Wilhelm se închidea în camera sa, sau cobora să o facă de o plimbare. Rareori s-a cuplat la grupul lor, dar cînd ești singur, face bine, și în plus nu strică. Regula e să-ți eliberezi tensiunea cervicală măcar o dată pe săptămînă. Dacă exagerezi te paște sinuzita de mădular. Ți se umflă, devine roșie, și te deranjează la mers, la șezut, la stat în picioare, la făcut duș, la urinat, și în general.

Ceva zile bune, Mădular de Seară? șamanul examina acum conținutul găinii, Rahat, asta n-a avut argintul viu în ea, o nenorocită găină de fermă, răsfirase mațele pe masă și se scărpina în barbă în căutare de idei magistrale. Așezate în formă de cerc, măruntaiele semănau cu zodiacul aztec sau cu sigla unei corporații nord americane de export-import. Ăștia din Berbec iar o s-o pățească pe partea financiară, Îhî, să știi bătrîne că n-am chef de chiromanție de caracter, zi ce-i cu lumea înconjurătoare bătrînul se opri cu palma deasupra zodiacului, și pentru o clipă lăsă impresia că va adormi (lucru constatat, dacă te uiți la zodiacul aztec vreme de ceva timp, simți cum te ia cu moleșeală, momentul e înșelător, apăsarea gravitației e relativă și nu e total demonstrată), apoi, dintr-o dată, ochii se electrizară, gura se înțepeni într-un prim-plan de frică, aerul deveni livid ca întro agenție mortuară, Señor Wilhelm, o să fie un mare război...

Lasă asta, că a trecut, ai uitat să citești ultimele ziare

LITERATURĂ

chipul bătrînului se mohorî deodată. Trăsăturile sale îmbătrîniră, iar acum părea că bate mia de ani Aha... păi atunci, stai așa să-i despic pipota... degetele sale de azil de ultim drum apucară organul digestiv al animalului cu pene, închise ochii și rosti în barbă un vis pe care l-a avut cu o seară înainte Señor, ai să te întîlnești cu un străin...

Bătrîne, pentru zece pesetas poate să-mi spună asta orice taumaturgă amatoare din periferii, de fapt, chestia asta poate să mi-o spună și barmanul de după colț, taverna cu Șchiopu, tipul care s-a întors din junglă fără un picior, și care zice (Wilhelm privi cu subînțeles înspre șaman) că a avut o întîlnire cu rudele tale, Aiurea señor, noi nu suntem fetișiști ca negrii africani, ascultați aicea, vă veți întîlni cu un străin care ne va schimba viața, într-un mod neimaginabil... În bine? Că din salariul de la cazino nu reușesc să vă întrețin pe toți... bătrînul mai răsfiră puțin mațele, pipota despicată o așezase lîngă, punînd alături de ea o amuletă și picioarele tăiate ale găinii. Respiră profund, aerul ce-i părăsea corpul prin strînsoarea buzelor putea la fel de bine a întruchipa o incantație ratată, Timpul le va lămuri pe toate señor, Auzi bătrîne, colecționezi cumva fraze de șemineu, vrei să-ți deschizi vreun anticariat de clișee, sau ai fost iară la Șchiopu să-ți lămurești situația existențială...

Señor, știu că nu... se auzi o bătaie scurtă în ușă. Incertă și întrebătoare. Urmă o pauză, după care urmară altele două bătăi, ceva mai ferme, și care nu doar încercau textura lemnoasă a ușii.

Scoală Tîrziu, ia vezi cine e, că poate au venit să ne anunțe că am cîștigat la loteria săracilor, Aia care e?

Hai, te faci că nu știi, vine unu, și zice că ai cîștigat o partidă de sex pe gratis, și pînă să zici da, sau nu, te leagă fedeleș și te fute-n cur pînă îți ies ochii din cap Aha (adăugă complice bătrînul), tipii ăștia sunt la mare vogă în perioadele cu lună plină și de secetă, Scoală Tîrziu se opri în fața ușii, se vedea pe chipul său că încearcă să-și amintească ce fel de lună a fost cu o seară înainte. Cînd a rezolvat silogismul astronomic (au trecut treizeci de secunde, un moment de cumpănă și alte două bătăi în ușă), încîntat de constatare, a pus mîna pe clanță, și a deschis ușa încetișor, așa cum l-a învățat împăratul. Meteahnă de fastuozitate inutilă, dar dă bine cînd ai un trib în casă. În cadrul ușii, zîmbind cuceritor, și respirînd amplu în uniforme, erau trei generali.

echinox

32

P A G I N I M A G H I A R E / MAGYAR OLDALAK

33

PAGINI MAGHIARE / MAGYAR OLDALAK

echinox

34

35

echinox

1 / 2015

E

1. Adaptálni a lényeget lnézését kérve minden vájt fülű olvasónak egy Ákos mottóval kezdem jelen írásomat, de találó idézetnek érzem a legtöbb képregény és képregény-film tematikája kapcsán, hiszen általában a jó és rossz kissé felületesen vett értelmezése a legjellemzőbb visszatérő téma számos képregény (főként természetesen a szuperhős-képregények) esetében. A hős legyőzi a nagyon gonosz, világot fenyegető entitást, megmenti a lányt, miközben erényeit és szuperképességeit villogtatja.

Természetesen nem minden képregény állít szuperhőst a középpontba, sőt kifejezetten unalmas, kellemetlen, az életnél is kisebb képregény-figurák és -történetek is léteznek (ebből a kategóriából előszeretettel ajánlom például a Tamara Drewe-t, ami egy vasárnapi újság hátsó oldalán hetente megjelenő, regényszerű, kispolgári történet a szülőfalujába visszatérő megszépült rút kiskacsáról; vagy a kellemetlenebb, depresszív történeteket kedvelőknek az Amerikai Kisember, Harvey Pekar által írt, és az ő főszereplésével készült American Splendort – ez utóbbinak a filmes változata egészen kiválóra, kísérletező hajlamúra sikeredett, eddig talán a legjobban sikerült képregény adaptáció), de azért el kell ismerni, hogy a legtöbb embernek rögtön Pókember, Superman vagy Batman ugrik be, amikor képregényekről és a belőlük készített filmekről beszélünk.

Esetenként az X-men sorozat nevének említése is kicsalhat valamiféle felismerő morgást a még ránk figyelő, nem rajongó embertársainkból, ám az már kevésbé valószínű, hogy az egyszerű mozi- vagy filmnéző teljes bizonyossággal rendet tudna vágni az eddig elkészült hét X-men film között. Pedig az eddigi képregényfilm-sagák közül ennek követhető a legkönnyebben a története: 2000ben elkészült az első rész (lazán X-men névre hallgat), ami amellett, hogy sorozatelső, talán az első igazán komolyan vehető (és nem mellesleg kasszasikernek számító) próbálkozás volt képregény adaptálására. Az addig vászonra vitt szuperhősöknek elég gyatra minőségű filmes megjelenítéssel kellett beérniük (a kivétel talán Tim Burton két Batman-filmje volt, ezeknek azonban nem volt nagy anyagi sikere, ez eredményezte a rendezőcserét a harmadik filmtől kezdődően; de nem volt egészen használhatatlan az első Christopher Reeve-féle Supermanfilm sem, mai szemmel nézve azonban igencsak elavultnak érződik), az X-men azonban megfelelően gazdálkodott a kiosztott pénzzel, sztárokkal, speciális effektusokkal és az egészen értékelhető forgatókönyvvel. Ezzel megnyitotta az ajtót a képregényhősös szuperprodukciók előtt, annyira, hogy most már komoly tehetséget igényel olyan hetet választani a mozizásra, amikor éppen nem fut valamely hős valamely szélesvásznú megtestesülése.

A legújabb (jelen sorok írásakor legalábbis legújabb) szuperhősfilm éppen az – eddig legjobban sikerült – X-men hetedik nagyjátékfilmes adaptációja (beleszá-

Célbaért ciklikusság SZABÓ R. Ádám Bryan Singer: X-Men: Az eljövendő múlt napjai (2014) Mottó: „Bűn és erény/Csak képregény” (Ákos: Ikon) molva a két spinoffot, Rozsomák önálló filmjeit is: X-Men Origins: Wolverine, The Wolverine). Ha valamit általában az adaptációkra rá lehet fogni, akkor az az, hogy bármilyen jól is sikerülnek, az eredetijüket nem szárnyalják túl. Ezúttal azonban talán azt sem túlzás kijelenteni, hogy a szinte lehetetlen feladatra vállalkozó X-men: Az eljövendő múlt napjai legalább olyan jól – ha nem jobban – tárgyalja a felvetett témákat, mint a képregény az első megjelenésekor.

2. Örökzöld téma 1963-ban, Uncanny X-Men néven jelent meg először mutánstörténet a képregények lapjain, a figurák szülőatyja, mint a Hollywood teljes bevételének jelentős hányadát termelő képregényfigurák (Pókember, Bosszúállók, Fantasztikus Négyes, A Hihetetlen Hulk, Fenegyerek stb.) esetében általában, Stan Lee volt, aki a korhoz képest meglehetősen bátran választott központi témát: a hátrányos megkülönböztetést, a rasszizmust, a politikai és társadalmi kirekesztést.

A Lee által elképzelt (és elsőként Jack Kirby által megrajzolt) világban léteznek az átlagemberek és a mutánsok, akik mindegyike valami olyan képességet birtokol, amely erősebbé teszi őt egy átlagembernél. A képregény legelső számától kezdődően külön fajként, az evolúció egy következő lépcsőfokaként azonosítja a mutánsokat (az első számban az ember és mutáns közötti különbségek által meghatározott kategóriákat „class”-ként, azaz osztályként definiálja Lee, a későbbiek során gyakoribb a faji és genetikai alapú megkülönböztetés, de – ilyen értelemben – az osztályharc is érdekes megközelítés). Ezzel a megoldással az X-men különlegesnek számított korának képregényei között, hiszen a hősök és gonoszok nem véletlen balesetek folytán nyerték el képességeiket, hanem ezek velük születtek. Megkülönböztető jegyeik vérségileg öröklődnek, tehát némiképp hagyatékuk is, és az eredettörténet, az isteni, de legalábbis emberfeletti képességek megöröklésének módja, forrása általában (és Leenél kifejezetten) jelentéses szokott lenni.

Superman egyszerűen más bolygóról jött, Amerika kapitányt a nácik elleni fegyverként ruházták fel emberfeletti képességekkel, Pókember és Hulk a radioaktivitásnak, a Fantasztikus Négyes egy szerencsétlen űrutazásnak köszönhetik szuperségüket. Leenél a szuperhősöket szuperré tevő képességek nem csak eszközök és gondtalan, többé tevő látványosságok a történetekben, hanem – köszönhetően az átlagemberi társadalom

PAGINI MAGHIARE / MAGYAR OLDALAK

echinox

félelmének – átkok is. Kitty Pride karakterét, Árnymacskát a filmben is sokszor példaként emlegetik a mutánsellenes retorikát folytatók, hiszen képes a falakon átjárni, ezáltal bármilyen iratot ellophat, ha akar. Magneto is gyakori fejtörést okoz a hadseregnek, tekintve, hogy képes a fémeket irányítani, a katonaság fegyvereinek anyaga pedig javarészt fém. Ezért aztán a mutánsok állandó üldöztetésnek vannak kitéve, ez az osztályharc pedig az idén 42 éves képregény központi témája maradt minden megnyilvánulási formájában.

Az eljövendő múlt napjai kifejezetten okosan (és meglepően optimistán) teszi ezt: nem egyszerűen negatívként állítja be a mutánsellenes intézkedéseket hozó embereket, vagy a személyes, emberiségellenes bosszújába feledkező Magnetót, hanem helyzetük áldozataiként. A végső pusztítást hozó, elkerülhetetlennek látszó osztályharcot is szerencsétlen események folyamatának eredményeként mutatja be, egy konfliktusként, amelyet megfelelő diplomáciai eszközökkel, és megfelelő határvonalak, törvények felállításával meg lehet oldani, élhető társadalmat építve, amelyben összhangban él mutáns és nem-mutáns.

3. Ma van a jövő tegnapja Amikor egy sorozat átment hét rész alatt öt rendezőn (Bryan Singer az első kettő és az utolsó, Brett Rattner a harmadik, Matthew Vaughn a prequel X-men, Gavin Hood az első, James Mangold a második Rozsomák-filmért felelős), biztosra vehető, hogy a történet rendezési jogát utolsóként kézhez kapó egy ideig vakargatja a fejét, hogy mit csináljon az elvarratlan szálakkal, amelyekkel elődei megajándékozták. Singer az, aki még mindig a legtöbb X-filmet rendezte (hármat), tehát a legmegfelelőbb ember arra a feladatra, hogy összekösse a már kiöregedőnek számító mutánsgeneráció tagjait (főként Sir Ian Mckellen, Sir Patrick Stewart szereplőit) a pár éve megjelent fiatalokkal (a stafétát kapja Michael Fassbender és James MacAvoy), ezzel pedig mintegy a régi filmek áldásukat adják az újakra.

Az időutazás mint forgatókönyvi megoldás ilyen esetekre csak úgy kínálja magát, de azért vigyázni kell vele, az ilyenfajta megoldás a túlzottan ambiciózus kezdők és a tapasztalt vérprofik fegyvere. Az eljövendő múlt napjaiban szerencsére az utóbbira kapunk példát, Rozsomáknak (Hugh Jackman) mégsem egy villogó dobozba kell bevetnie magát, hogy a múltba visszamenve megváltoztassa a történelmet (ehelyett

36

a faljáró képességekkel megáldott Kitty Pride [Ellen Page] küldi vissza Rozsomák önmagát gyógyító elméjét a múltbéli testébe), hogy megakadályozza a Mistique (Jennifer Lawrence) nevű hölgyeményt abban, hogy megölje a mutánsellenes tudóst, dr. Bolivar Truskot (Peter Dinklage), mártírt csinálva belőle a nyílt osztályharc porondján.

Szokatlan szuperhősös film ez, hiszen a megszokott rossz-jó szembenállás teljesen más formát ölt, mint általában. Itt a film kezdeteitől fogva nincs szó arról, hogy a hősöknek meg kell menteniük az egész világot, csak a sajátjukat – hiszen a mutánsok kipusztulása forog kockán –, így tulajdonképpen az osztályharc, az előítéletek megszüntetése az elsődleges cél. A film csúcspontján sem egyszerűen az idő kifutásáról van szó, hanem egy tudatos döntésről és következményeiről. Nem az a fő kérdés, hogy a bombán a számláló egyre kisebb számokat mutat, és akkor vajon a hősnek lesz-e ideje elvágni a jó szálat, hanem az, hogy sikerül-e az egyik szereplőnek (hogy azért ne spoilerezzek teljesen, maradjon névtelenül) meggyőznie egy másikat arról, hogy van még remény a békés együttélésre.

Tehát végső rosszként, legyőzendőként nem az általános bűnt vagy nagybetűs Rosszat tekinti a film, hanem az intoleranciát, a két fél kommunikációjából adódó félreértéseket, az erőszakos konfliktusmegoldást. És az, hogy erre saját univerzumán belül alternatívát is kínál, kifejezetten dicséretes. Hiszen azon kívül, hogy hű marad eredetijének fő témájához, a legtöbb képregényfilm üzenetével szemben ezúttal nemcsak vizet prédikál, hanem korrektül körüljárja, kielemzi és megoldja az eredeti által felvetett központi tematikát, intelligensen és komplexebb szinten, mint képregényes eredetije.

Nem azt akarom ezzel mondani, hogy hibátlan film lenne az X-Men: Az eljövendő múlt napjai. De mindenképpen ígéretes, hiszen manapság nem igazán vágyhat többre egy képregény-rajongó, de egy értelmes szórakozásra vágyó átlagnéző sem (közöttünk talán nem lesz osztályharc), mint egy olyan nyári képregényes blockbusterre, amely az elkerülhetetlen folytatásai számára igényes alapanyagot biztosít. Singer ezt már elérte egyszer a 2000-es múltbéli X-Men filmmel, és most sikerült neki Az eljövendő múlt napjaival is. A többi a jövőbeliek dolga.

Marv – hős a bűnös városban BENKE András

K

épregényekről beszélve általában nem ütközünk nagy nehézségekbe, ha az a feladatunk, hogy meghatározzuk egy szuperhős természetét. Beszélhetünk jellegzetes öltözetről, nemes jellemről, önzetlenségről, szociális érzékenységről stb. Egy hősnek okosnak, karizmatikusnak, erősnek és rejtélyesnek kell lennie. Mindenekelőtt azonban valamiféle szupererővel és/vagy kivételes képességgel kell rendelkeznie, amelyet tudatosan és felelősségteljesen a jó cél szolgálatában használ.

A képregényes klisé-lajstrom ellenkező oldalán pedig a gonosztevők állnak.

Rájuk is ugyanakkora szükség van, hiszen velük szemben és általuk határozható meg a hős. A hős szent küldetése legyőzni a gonoszt, hiszen az emberek végtelenül sebezhetőek és gyengék, hősük nélkül elveszettek. Mind ismerjük ezeket a sztereotípiákat, hiszen több ezer éves múltra tekint vissza a hős archetípusa.

A képregények aranykorában viszont, az ún. Golden Age-ben – vagyis a 30-as évek derekától kezdődően – egy teljesen más kontextusba kerültek át, aktualizálódtak. Herkulesből Superman, majd később Amerika kapitány lett, a popkultúra és az amerikai háborús propaganda kikövezett és kontrollált diadalútján.

Ryan Indy Rhodes és David Kyle Johnson a következőként vélekedik Batmanről: „Batman fikciós természete nem akadályozhatja meg az abbéli igyekezetünket, hogy olyanok legyünk, mint ő. Végül is a kitalált történetek is rendelkeznek erkölcsi tanulsággal, nem igaz? Gyakran egyfajta felhívásként is értelmezhetőek, amelyek felszólítanak bennünket arra, hogy úgy viselkedjünk, ahogyan a történetbeli szereplők.

Más, »történelmi« példákhoz hasonlóan, a batmani eszménykép is elérhetetlennek tűnik számunkra. Batman természetét tanulmányozva, illetve vele versenyezve viszont fejleszthetjük bátorságunkat, igazságérzetünket, jóindulatunkat stb. Egy rejtélyes, sötét lovag, egy képzelt városból segíthet nekünk abban, hogy egy jó és erényes életet éljünk a saját 1 világunkban.”

2 Nagy bajban vagyunk, ha a Sin city-t

próbáljuk meg ugyanúgy olvasni, értelmezni, ahogy Batmant vagy Supermant.

A legnehezebb az ismerős hős megtalálása, ugyanis csak Marvot találjuk hasonló szerepben, akit viszont semmiképp sem nevezhetünk szuperhősnek.

Marvot nagyban meghatározza a város, ahol él, sorsa pedig előre elrendeltnek látszik. A kérdés mindenekelőtt az, hogy őt vagy inkább a címben megjelölt posztapokaliptikus várost tekinthetjük a képregény főhősének? A képregény címe jelenthet némi kapaszkodót e tekintetben, amennyiben konvencionális címhasználatnak tekintjük. Ilyen értelemben Marvot sokkal inkább egyfajta eszközként, reflektorként foghatjuk fel, akinek a szemén keresztül betekintést nyerhetünk a totális őrületbe.

A helyzet viszont ennél valamivel összetettebb, hiszen Marvot komplex és erős személyiségként ismerhetjük meg, akinek megvan a saját története.

Olvashatjuk gondolatait, érzéseit, bizonyos eseményekhez való viszonyulását.

Sőt, néhol a képregény műfajától idegen, meglepően hosszú, már-már filozofikus mélységekig elmenő monológokat is „megenged” neki Frank Miller.

Marv ismeri ezt a furcsa világot szabályaival együtt. Saját bevallása szerint mindennap a pokolban ébred és nem képes ebből kitörni, így nem marad számára más, mint a harag, a gyűlölet és a bosszú.

Főleg miután meggyilkolják plátói prosti-szerelmét, Goldie-t.

Már külseje is nagyban eltér a megszokott hős-overalloktól. Sokkal inkább hasonlít egy „hagyományos képregényből” kilépő gonosztevőre. Hatalmas termete és az arcán levő sebhelyek miatt sokan szörnyetegnek nevezik és félnek tőle. Az első képkockákat nézve olyan érzésünk lehet, mintha a klasszikus Szépség és szörnyeteg mese groteszk parafrázisát olvasnánk. Amint később meglátjuk, ez az egybeesés talán nem is véletlenszerű.

Marv hosszú kabátot visel, amit folyamatosan váltogat: a bosszúhadjáratai során legyőzött rosszfiúktól lopja ezeket a trófeákat. A trófeaszerzéssel pedig újabb archetípushoz érkezünk,

Mark D. White and Robert Arp, Batman and Philosophy, John Willey and Sons Inc., 2008, 125. o. – “The fictional nature of Batman should not impede our striving and desire to be like him. After all, fictional stories have morals, don’t they? Often they are a call to behave as the characters in the story did. Like our „historical” exemplars, Batman’s ideal may lie beyond our reach. But even so, by studying and

emulating Batman, we can develop courage, justice, benevolence, and the like. A shadowy dark knight from a fictional city can actually help us live a good, virtuous life in the real world.” (a szerző fordítása)

1

37

echinox

2 Jelen írás elsősorban a Sin city képregénysorozat első részében, a Nehéz Búcsúban vizsgálja a hős szerepét, illetve annak hiányát.

1 / 2015

hiszen Marv ereje minden begyűjtött trófeával növekszik. A bosszúvágy és a harag fokozatosan növeli testi erejét, ami tulajdonképpen az egyetlen „hősies” tulajdonságának nevezhető. Sőt, Marv sokszor már-már halhatatlannak tűnik. Útja során többször üti el autó, lövik le, vagy verik meg kalapáccsal. Marv mindent túlél, sebeit csupán apró sebtapaszokkal ápolja. Annak ellenére, hogy többször elmondja, mennyire várja a halált, a történet végén, ironikus módon, nem akar meghalni. A legyőzhetetlenség pátoszának helyét a makacs gyűlölet tölti ki, hiszen az ő halála egyszersmind az aktuális ellenség győzelmét is jelentené.

Marv egy nagyon furcsa, könyörtelen világban él. A város majd’ minden lakója önző, kicsinyes, aljas és kegyetlen. Ez valóban a bűn városa, ahol nincs remény, kegyelem vagy megváltás. Létezik viszont valamiféle őrült rend, a lakókhoz illő végletekig eltúlzott groteszk hierarchia.

Ennek a társadalmi berendezkedésnek is megvan a centruma, ahogy a perifériája is létezik. Marv egyértelműen a periférián helyezkedik el, hiszen nem kívülállóként, egyfajta szuperhősi homályban éli életét.

Erőszaktevők, pedofilok, prostituáltak és korrupt rendőrök is megvetik, nyilvánosan megszégyenítik. Frank Miller, elődeitől eltérően a bűn kliséit sorakoztatja fel ebben a hierarchiában, ahol mindenki szervilis, tudja a helyét, ismer egyfajta rendet. Marv sehogyan sem illik ebbe a rendbe, pátoszi szerelmével együtt legalább annyira kitűnik, mint Goldie aranyló

haja a fekete-fehér képkockaról. A bos�szúhadjárat kezdetekor sokkal inkább hasonlít egy gonosztevőre, hiszen célja mindvégig az aktuális rend megdöntése, képes elmenni akár a legfelsőbb körökig is, hogy megtörje ezt a groteszk hierarchiát.

Marv karaktere tele van ellentmondásokkal. Néha ő maga is ugyanolyan könyörtelen és szadista, mint ellenfelei.

Azt akarja, hogy Roark szenátor szenvedjen, nem elég neki, ha csupán megöli őt, hiszen őt teszi elsődlegesen felelőssé Goldie haláláért. A nagy különbség viszont az, hogy ő közelről sem tekinti természetesnek ezt az állapotot, több monológjában felbukkan az attól való félelme, hogy pszichopatává, szörnyeteggé változik. Lucille, Marv próbaidős tisztje gyógyszerekkel – valószínűleg anti-depresszánsokkal – látja el őt.

Lucille barátnője, a pszichológus Claire állítólag egyszer megpróbálta analizálni Marvot, de túlságosan megijedt és nem tudta befejezni. Marv azonban folyamatosan analizálja magát, rendkívül önreflexív és tudatos, annak ellenére, hogy önmagát butának tartja.

Főként ezekből az analízisszerű monológokból ismerhetjük meg Marv emberi, sebezhető oldalát. Tele van kétellyel saját természetét és cselekedeteit illetően, ugyanakkor – a város többi lakójától eltérően – elvekkel, önmagának felállított határokkal is rendelkezik. Csak akkor öl meg valakit, ha „biztosan tudja, hogy meg kell tennie”.

N

ézz körbe a szobában.

Számoljunk együtt falakat. Egy – kettő – három – négy. Megvan mind a négy? Oké, akkor most már feltehetjük magunknak a nagy egzisztenciális kérdéseket: Ki teremtett minket? Ki írja meg a sorsunkat? Hol van az univerzum, és milyen nagy? Ésatöbbi, ésatöbbi, ésatöbbi. Ha ezekre „Nem tudom.” a válasz, akkor nyugodtan kijelenthetjük, hogy nem vagy Deadpool.

A „Ki a kedvenc szuperhősöd?” kérdésre mindig nagyon érdekes válaszokat kapok: akinek nincs, annak a Szuperember, az önjelölt filmkritikusok általában a Denevérembert szeretik, azok, akik néztek valaha Big Bang Theoryt, ismerik a Villámot, a gyerekek Parkoló Petiért, a vagány srácok meg a Bádogemberért vannak oda (lányoktól pedig olyat is hallottam már, hogy Pikachu, de erről inkább ne beszéljünk). És ott van a popkultúrába mélyedők felső tízezre, akik teljesen jogosan kérdeznek vissza: „Miért? Nem egyértelmű?” Ma az ő kedvenc képregényhősükről, a Szájaló Zsoldosról, Deadpoolról értekezünk.

Egy kis magyarázat a tudatlanoknak: Wade Wilson, a.k.a. Deadpool egy fizikailag és mentálisan sebzett szabadúszó bérgyilkos. A kanadai kormány Weapon X programjának keretén belül szerezte képességeit: hihetetlenül gyors regenerálódás, ami tulajdonképpen halhatatlanná teszi, van valami kütyüje, amivel teleportál, egy tarisznyája, amibe belefér minden, katanákkal és fegyverekkel gyilkol

Marv olyan, mint egy sebzett vadállat. A társadalom kitaszítottjaként él, az életét pedig értelmetlennek érzi. Mindig a gyengédséget és a törődést kereste, viszont abban a percben, ahogy megtalálta, el is veszítette azt. Végül ez a kibírhatatlan veszteség ad értelmet az életének. „Pontosan tudom, hogy miért lélegzem.

Pontosan tudom, hogy mit teszek.” Ez a fajta attitűd teszi őt egy végtelenül sebezhető emberi lénnyé, ugyanakkor ez ad emberfeletti erőt meglehetősen profán küldetéséhez is. Nem akarja megváltoztatni a világot, egyszerűen csak meg akarja büntetni azokat az embereket, akik elvették a boldogságát.

Valószínűleg Goldie volt az első nő Marv életében. „Ő nagyon kedves volt hozzám.” Ezt a tényt pedig még az sem árnyékolja be, hogy Goldie tulajdonképpen csak kihasználta őt, védelmet keresett nála, hiszen tudta, hogy vadásznak rá. Ő volt az, aki egy pillanatra széppé tette a szörnyeteget, amit Marv akkor látott, amikor a tükörbe nézett.

Ebben a történetben nincsenek hősök, de még gonosztevők sem. Emberi viszonyok vannak, tettek és következmények, vágyak és hiány. Frank Miller már a címben kijelöli, hogy mire számíthat az, aki belép ebbe a világba: a bűn városában nem lehet megmenteni senkit, itt csak túlélni lehet, de azt is csak addig, amíg még érdemes.

Hány fal van a szobádban?

BALOG Tamás meg mindent, amit lát, meg ilyen unalmas dolgok. Nem ezek miatt szeretjük Deadpoolt, hanem azért, mert egy komplett idióta. Nem tudja befogni a száját, folyamatosan dőlnek belőle a cinikusabbnál cinikusabb poénok, elsőszámú harci technikája az ellenfele lefárasztása. Ő az a srác, aki egy csendes vasárnapi délutánon lekaszabolja a kanadai hadsereg nagy részét, de közben arról beszél magával, hogy vacsorára tacót vagy pizzát rendeljen. Nem nevezhetjük feltétlenül hősnek, de alapvetően nem gonosz. Talán ő a leglabilisabb Marvel karakter moralitásokat, romantikus kapcsolatokat, meg úgy bármit illetően. Szemrebbenés nélkül öl, van egy oda-vissza kapcsolata a Halállal (a Marvel univerzumban Halál egy kozmikus entitás, néhol egész dögös), ami halhatatlanságából kifolyólag néha könnyfakasztóan tragikus. A hús-vér nőkkel nem igazán sikeres, mert a testét a regenerációs képessége miatt mindenhol sebek borítják. Meg mert egy szociopata személyiségzavaros vadállat.

PAGINI MAGHIARE / MAGYAR OLDALAK

echinox

A mentális zűrzavara rendkívül sok lehetőséget rejt a képregények írói számára. Ő a tökéletes példája annak, hogyan kell lebontani a negyedik falat. Nézz körbe még egyszer a szobában. Még mindig nem vagy Deadpool.

A negyedik fal lebontása konkrétan az az írói eszköz, amikor a karakter tökéletesen tisztában van azzal, hogy ő csak egy szereplő egy képregényben, filmben, és közvetlenül az olvasóhoz szól. A negyedik falat a karakterek és a nézők, olvasók között húzódó képzeletbeli elválasztó vonal jelenti. Amikor egy hős tisztában van ennek létezésével, és kiszól a közönség felé, akkor lerombolja ezt. Ez az eszköz Deadpool védjegyévé vált, a humorának legalább fele ilyen poénokból származik. Az időutazást például úgy oldja meg, hogy feltépi a képregény papírlapját, és visszaugrik az előző oldalra – sőt, annyira egybeolvadt már ez Deadpool karakterével, hogy néha a képregény borítójáról is kiszól az olvasónak, hogy „Hé, te, aki épp megveszi ezt a

38

könyvet. Hívsz nekem egy taxit?”

Ezt a fajta humort rettenetesen nehéz jól csinálni, kiváltképp mozgóképen, ezért meg kell említenem néhány zseniális megoldást, pl. Robert Downey Jr. narrációját a Kiss Kiss Bang Bangben.

Vagy ott van a Fight Club, ami nem ennyire egyértelműen, de egészen végig bontja a negyedik falat az egyképes bevágásokkal és Tyler kamerába mondott monológjaival, sőt még a Looney Tunes „That’s All Folks!”-ja is belefér a csokorba. Muszáj megjegyeznem a személyes kedvencemet is, Kevin Spacey karakterét a House of Cardsban, ez szinte az egyetlen olyan eset (legalábbis az egyetlen, ami most eszembe jut), amikor ezt a technikát nem humorra, hanem a kegyetlen, sötét hangulat megalkotására használják.

Persze vannak olyan esetek is, ahol kevésbé működik ez a formátum. Ott van példának a House of Lies c. tv-sorozat, ahol ez a fajta poén szinte teljesen fölösleges.

A főszereplő lazaságát és „sz*rokavilágra”-attitűdjét próbálják vele felépíteni, de a készítők annyira büszkék voltak a „megáll az idő, amikor a főszereplő a nézőkhöz beszél”-effektre, hogy mindegyik ilyen jelenet a CGI zsenialitására próbál reflektálni. Ha engem kérdezel: parasztvakítás.

Hol maradt a listából a Deadpool film? Nem igazán van, mivel a fejesek úgy gondolták, nem lenne sikeres, ezért folyamatosan odébb és odébb taszigálják a forgatás időpontját. Annyit tudunk, hogy Ryan Reynolds játssza majd a főszerepet, és hogy valamikor meglesz. 2009ben azt mondták, hogy 2011-ben jön; 2011ben azt, hogy 2014-ben. A jelenlegi verzió az, hogy 2016, de a Paramount Pictures még mindig nem bólintott rá a projektre. (Ami azért vicces, mert 2015 júliusára ígérik az Ant-man mozifilmet, a forgatást már elkezdték. A Hangyaembert egy profitáló projektnek jósolják, Deadpoolt pedig nem.) Megjelent ugyan az X-men Origins: Wolverine-ben egy karakter, akit Deadpoolnak hívtak, de ez volt a képregény-történelem legszomorúbb bukása.

A készítők nem tudták, ki az a Deadpool, azt viszont igen, hogy a nézők szeretik, ezért feltétlenül bele kellett írni a filmbe.

Kérlek, ne nézd meg – esetleg ha innen ismered Deadpoolt, ha ez a film volt az első találkozásod a karakterrel, akkor villámgyorsan irány képregényt olvasni!

Szóval, akinek akár csak hipszterségből is megjött a kedve Deadpoolhoz, annak a képregényekhez kell folyamodnia; illetve létezik egy rendkívül vicces Deadpool videojáték, ami szinte teljesen negyedik fal lebontásából adódó poénokra hagyatkozik. A kedvenc ilyen részem az, amikor Deadpool a levegőbe repít egy felhőkarcolót, a játékfejlesztő stúdió igazgatója pedig felhívja telefonon, hogy a rengeteg effekt miatt túl költséges a játék, úgyhogy a következő szintet minimalistára kell fogniuk. A következő szint 8 bites.

Most nézz rá még egyszer a szobád falára, aztán menj el a templomba, és imádkozz egyet a képregényed írójához.

Még mindig nem vagy Deadpool. Attól még olvass Deadpoolt. Kérlek. Légyszi.

Köszi.

39

A sárga a szín KELEMEN Fruzsina

N

a de nem az a kellemes fakó napsárga, vagy a bébicsirke pihe-puha sárgája, nem is a félig már barnuló banánsárga. Esetleg a pitypangoké.

De még belőlük is hiányzik az a mű neon, az a fénylő, vakító, szikrázó, közben pedig halott, matt, tompa, mindent beterítő sárga szín, ami a gabonamezők sajátja lesz akkor, hogyha az Instagram valamelyik alkalmazását bekapcsolod, vagy ha éppen olyan technikával filmezel, aminek nem tudom a nevét ugyan, de ami majd’ minden színnek ilyen árnyalatokat ad.

Kiég a szemed a gyönyörűségtől, de ez még mindig a kedvesebbik megoldás, a szemek kiégetésére ennél kevésbé humánus módozatokat is statuál az Utópia (2013, r. Dean Kelly). Ez most nem akart spoiler lenni, sem elriasztás.

Persze, azt nem mondhatom, hogy nem kegyetlen a sorozat, mert az – figyelem, most következik az évem legjobb szóvicce, amivel meggyőzök mindenkit az igazamról! –: kegyetlenül jó.

Az első évad kulcseleme egy képregény, amit sokan keresnek, de akikhez eljut, azok nem mindig hálásak a későbbiekben. Talán azért, mert nem tudnak válaszolni arra a kérdésre, hogy hol van Jessica Hyde, így tudatlanságuk mellé megkapják a halott jelzőt is két, neonsárga táskával járkáló, örökbefogadnivalón esetlen fickótól.

Az Utópia egy gyönyörűen megrajzolt képregény, néha hátborzongató képekkel és lenyűgöző történettel, éppen ezért nem meglepő, hogy népes rajongótábora van. Valamikor a ’80-as években adták ki, és azóta számtalan ember fantáziáját megragadta és megmozgatta. Állítólag van második része is, az viszont elkerülte a nagyközönséget, kiadatlan – de az egyik rajongói fórumon azt állítja valaki, hogy megszerezte a kéziratot, és az éppen online tagoknak megmutatná, ezért megbeszélnek egy találkozót: az illető, Becky, Ian, Wilson Wilson és Grant.

Mindegyiküket más köti az Utópiához, éppen ezért különböző okokból akarják látni a második részt: van, aki egyszerűen szereti a képregényeket, van, aki a rajzokat találja fantasztikusnak, és van, aki a képregényt egy összeesküvés-elmélet alapjának tekinti. Hiszen egy megőrült tudós műve: miután elfordult az élete munkájától (ezzel a döntésével nem értett mindenki egyet, többek között társa, a máig ismeretlen Nyúl Úr sem), és elmegyógyintézetbe került, az őrült rajzaiba vezette bele a tudását. A képregény második részében pedig még inkább benne van ez a tudás: az utalások kevésbé homályosak, a kép egésze sokkal tisztább. Akárhogy is, azzal, hogy ezek a rajongók találkoznak, és hogy felmerül a második rész kézhez kapásának

echinox

lehetősége, felhívják magukra a Hálózat figyelmét, és menekülniük kell. Az, hogy egyáltalán létezik bármi, aminek a nem éppen barátságos szándékú figyelmét fel lehet kelteni, valamelyest eloszlatja az elméletben eddig kételkedők kételyét.

Menekülésük közben sorra felmerülnek az új és kevésbé új kérdések: Hol van Jessica Hyde? Kicsoda az a Nyúl Úr? Hol van a képregény? Hol vannak a képregény hiányzó oldalai? Hogyan lehet megállítani a világ népei ellen törő hatalmas összeesküvést? És egyáltalán, meg tudja-e állítani ez az alkalmi, széthúzó, gyakran egyet nem értő csapat, akiket csak az köt össze, hogy éppen akkor fent voltak azon a fórumon?

Ian (Nathan Stuart-Jarett) huszon�nyolc éves programozó, az anyjával él, Becky (Alexandra Roach) volt medikushallgató, és még mindig lesújtja az apját ért betegség, Wilson Wilson (Adeel Akhtar) tökéletesen felkészült a világvége bekövetkeztére, mániákusan kutatja az összeesküvéseket, és láthatatlanná tudja magát tenni az interneten, Grant (Oliver Woollford) pedig a korához képest túl merész és bátor tizenegy éves kisfiú. Egy másik történetszál Michael Dugdale (Paul Higgins) mindennapi határozatlan habogását helyezi a középpontba: Michael az Egészségügyi Minisztériumban dolgozik, a miniszter közeli embere. Bizony, nem könnyű a minisztériumi alkalmazottak élete sem, főleg ha azt meghintik egy kis zsarolással. És vajon hogyan kapcsolódhat egy köztisztviselő élete egy képregény kéziratához? Nem hiszem, hogy sokat elárulok azzal, ha azt mondom: ki fog derülni.

Látszólag tehát megvannak a hőseink, akik ugyan nem mindig hősiesek (különösen akkor nem, amikor rózsaszínű melegítőfelsőt kell bevetni a nehezebben azonosíthatóság végett, vagy amikor tilos a fürdés és a zuhanyzás az alkalmi szállásokon, mert akármelyik pillanatban rohanni kell), de lehet szurkolni nekik nagy szeretettel; megvan a gonosz ellenfél, még ha a kiléte ismeretlen is; megvan a hőn áhított ereklye, amely elvezethet a rossz legyőzéséhez – tehát mindenki boldogan él, amíg meg nem hal, a gonoszaknak pedig hátrakötik a sarkát, és végtelen időkig izomlázas gyomlálásra kényszerítik őket a tűző napon, de végül úgyis megfulladnak a gyomrengetegben. Na jó, igazából ebben a történetben semmi nem ennyire fekete-fehér, sokkal inkább levendulalilla vagy neonsárga.

Egy adott ponton világossá válik (vagy legalábbis ezt hajtogatják a szereplők), hogy nincsen jó vagy rossz oldal, éppen azért, mert nincsenek oldalak – csak emberek vannak, akik vagy segítenek, vagy nem. Ami pedig a legszájtátóbb és legképernyőremeredőbb az egész

1 / 2015

képregényhajszában az az, hogy érthető lesz a Hálózat. A sötét és mitikus célokat nem a főgonosz mondja el egy tökéletes retorikájú, kulminációs pontra helyezett monológban, miközben kést tart a hőseink torkához, és a végén megenged magának egy ördögi nevetést – hanem részletekben jönnek az információk belső-külső szereplőktől, akik hol megértetni, hol elrettenteni akarnak. Ennek következtében még az a kérdés is felme-

N

agyon sokáig ostoba, amerikai szemétnek tekintettem a képregényeket, melyeken elhízott, unatkozó tinédzserek csámcsognak, emberfeletti hősnek képzelve magukat. Zavart a túlidealizált világkép, hogy a jóvágású jófiúk kemény harc után mindig győznek, és rövid lelki tusa után mindig megbocsátanak a torz, gonoszságtól elvakult ellenségeiknek, akik világuralomra vagy világpusztításra törekszenek.

A műfajból kiérzett infantilis légkör elriasztott egész addig, míg a véletlenek egybeesése oda nem vezetett, hogy mégiscsak beleolvastam az egyik képregénybe.

Alan Moore (Dave Gibbonsszal és John Higginsszel közösen alkotott) Watchmen című 1986-os, tizenkét kötetes alkotása volt az első ilyen jellegű mű az életemben. Szerencsés választás volt ezzel kezdeni az ismerkedést. Később tudtam meg, mekkora kultusza van: több helyen a képregények képregényeként, kötelező mesterműként említik, illetve ez az egyetlen képregény, amely felkerült a Time magazin által kiválasztott legjobb regények listájára. Szinte azonnal magával ragadott – ahogyan szemben állt mindennel, amiről képregényszűzként azt hittem, hogy képviselni fog.

Furcsa egyvelege ez a szuperhősös történeteknek és a borongósabb utópisztikus vízióknak. Bár a történet főszereplői maszkos, kosztümös hősök, korántsem lehet egyértelműen rámondani senkire, hogy „jófiú” vagy „rosszfiú”. Ezek a kategóriák nem is léteznek a Watchmenben, nincs kiosztva sem pozitív, sem negatív szerep, a különböző megvilágítások által elmosódnak ezek a határok. Bár az igaz-

rül – mind szereplőben, mind nézőben –, hogy bár az ellenség az ellenség, de vajon mi történik akkor, hogyha neki van igaza. Összességében, a negyven-ötven perces részek megérnek minden időt, amit a nézésükre fordít az ember (és ez, értelemszerűen, nem is haladja meg a negyven-ötven percet; alig párszor csak, általában mindig, amikor még utána is ezen pörög az agy még fél napot,

hetet.) Izgalmas és nagyon szép a kép, a zene. Egy évadban mindössze hat rész van, tehát egyáltalán nem mondható, hogy elnyújtott: precíz, tömörített és steril minden képkocka, pont jókor van jó helyen – és ugyanebbe a tér-idő állapotba kerülhet bárki, hogyha leül épp most a képernyő elé, hogy nekikezdjen. További jó hír: folyamatban a második évad!

“Who watches the Watchmen?”

Tamás LEVENTE ság megvédése lenne a hősök magukra vállalt feladata, sokszor ők maguk is lelkiismeret-furdalás nélkül gyilkolnak, néha élvezetből, néha bosszúból, néha a többség javáért.

A történet egy alternatív 1985-ben játszódik Amerikában. Nixon elnököt ötödször választják újra, Vietnám Amerikához tartozik. A hidegháború odáig fokozódott, hogy a nukleáris háború bármikor kitörhet Amerika és a Szovjetunió közt. E világ történelmét nagymértékben befolyásolják az álarcos igazságosztók, akik egyszerű emberek, valódi szuperképességeik nincsenek.

Egyetlen igazi szuperképességekkel bíró szereplő van: a hátborzongatóan emberfeletti, szinte isteni hatalommal rendelkező Dr. Manhattan. Halhatatlan, szinte bármire képes a gondolataival, de épp ez a nagy hatalom, tudás az ő tragédiája. Fokozatosan eltávolodik mindentől, magányossá és érzéketlenné válik, végül a Földet is elhagyja.

Az író a különböző szereplők személyiségét saját gondolataiknak, eszmefuttatásaiknak, illetve emlékeiknek objektív bemutatásával körvonalazza. A legjobban

A mumifikált

A történet nagyszerűen felépített, lebilincselő, tele váratlan fordulatokkal, illetve apró zárójelekkel ízesítésképpen.

Komplex: sok részlet, összefüggés csak a sokadik újraolvasásra fedi fel magát az olvasó előtt. Számos érzékeny témát feszeget. Az egyik fő témakör az önbíráskodásé: mennyire létjogosultak az álarcos igazságtevők egy társadalomban. A többször felbukkanó kérdés: „Who watches the watchmen?”

VERSEK

A mumifikált Istent temetve kell boldoggá avatni – másvilágba. ... Ma már leesett, hogy nem eshet le: fenntartja a semmi súlytalansága.

Üszkös vég(tag?)

kidolgozott főhős a fekete-fehér maszkot viselő, szélsőjobboldali nézeteket valló, kompromisszummentes Rorschach. A történet folyamán az emlékképei révén kitűnik, hogy milyen traumák érték, hogy mi vezetett a kegyetlen világképének kialakulásához. Radikális gondolatvilágát remekül szemléltetik egyes naplóbejegyzései: „A sok szex és gyilkosság összegyűlt mocska derékig ér majd, és akkor a sok szajha és politikus felnéz az égre, és így rimánkodik: »Ments meg minket!«… Én pedig lenézek, és azt suttogom: »Nem.«”

HORVÁTH Norbert

Amikor anyám lelépett egy gazdagnak vélt arccal, alvó szívem betegágya köré szétszórta hanyagul – mint magvaknak hitt port unatkozó őserő átka –

Csak most, a nap végén virradt fény mindenre: kidőlt csemeteként ölelő szirmok fáradt hátát görnyesztve létezem, s egyre súlyosabbá válok tátongó sírok

a horgos kérdőjeleket. Tízévesen még nem tudtam: hogy fakírrá kell válnom; hogy gyökerétől rothad a fa vészesen, s levél hal virágágyon, gyümölcs-álmon.

jég-száján – ő fölöttem áll. Nem is zavar. Új hajtásáról négy évszaknyi őszben melegít: szélnek szánt avarja közt takar: tűlevelekkel sárguló időben.

PAGINI MAGHIARE / MAGYAR OLDALAK

echinox

40

PAGINI ENGLEZE / ENGLISH PAGES

Everything is Right: Interpol’s Surprising Evolution & Thoughts on El Pintor Carla BAKTAI

I

nterpol have returned, thankfully, with a new album, a newly formed line-up, with Carlos Dengler leaving the New York “doom & gloom” quartet, now trio, and Paul Banks filling, quite aptly too, the shoes of a bassist. El Pintor, an anagram of Interpol, if you were still in doubt, “the painter”, in Spanish, is arguably the band’s most complete, selfassured album. Purists will most certainly shake their heads and swiftly contradict me here, by predictably citing Turn on the Bright Lights as the sacred cow whose brilliance is not to be questioned, disputed or compared to anything else that came before or after. But then we’d be talking at cross-purposes: El Pintor may not match the aforementioned “original” Interpol sound, mainly because it works on a different plane, it’s got a distinguishably more well-rounded soundscape, it’s mature. In other words, Interpol have not necessarily finally found a sound they’re comfortable with, as that would mean limitation – and, unlike other people, I’m not so eager to accuse them of that; but, as the late and great John Peel, BBC Radio1 guru, once described The Fall, Interpol are the same, but always different. This time, however, they’ve exceeded expectations by putting out a record that doesn’t blend in, with any other “postpunk revival” records (if you’re a fan of music labels, which I am not; not to mention that I find them tiring, useless, and outdated, at least as regards Pop music).

First things first: it’s noteworthy to mention Dengler’s departure, taking into consideration his musical prowess and obvious merits to the band’s early sound and his inextricable contribution to Turn on the Bright Lights, Antics, without getting nostalgic and unwarrantedly disappointed by the new band line-up. And why should one be bummed out as long as it has hardly impaired the band’s creative output. It’s a Rock band. Read that again. Rock band. It’s a clash of egos and, as cliché as it sounds, a clash of creative

41

directions. “Can you imagine how great album seem more dynamic, though it can future Interpol music could sound with complement the instrumentation niceDengler back on bass?” No, I cannot, and ly, or quite nicely (e.g.: hear Mike Garson, I’m not entitled to feel neither displeased Rock’s wunderpianist, on the early Bowie nor pleased by something which is quite albums, or even on St. Vincent’s debut, Marry Me). Nevertheless, tracks like Rest unlikely to happen.

I mentioned earlier the “maturity” My Chemistry (some might say it’s singuof this album, strange and perhaps pre- larly reminiscent of the Pixies’ Where is tentious as it may sound. If on the first my Mind? too reminiscent for comfort, record(s), Interpol are readily wear- maybe), No I In Threesome, The Heinrich ing their influences on their sleeve (the Maneuver, Wrecking Ball, or Pioneer 80s’s somber and hopelessly despondent to the Falls help save it from being yet Joy Division comes to mind, or the dis- another meh-ish, dark, hackneyed rock tinctive Mancunian ‘post-punk’ sound, album you listen to because it’s Interpol. if you will), El Pintor is less conspicu- It lacks in cadence, yes, but it gains someous in absorbing colour off any given Joy what in arrangement. And Interpol have Divisionesque album, and is endowed always relied heavily on arrangement.

By contrast, El Pintor is a beautiful, with the appearance of both weathered and freshly concocted sonic tapestries. At successful balance of both. The songwriting is better, more this point, you may skillful, and clear. It rightly wonder why EL PINTOR IS explores uncharted I haven’t even bothterritory, but doesn’t ered to mention the FURNISHED WITH get lost in it, swervself-titled hogwash, CONSISTENCY, BUT ing and entangling

by Interpol stanWITHOUT SEEMING itself in resonances dards (oh no, she REPETITIVE OR that lead to nowhere went there! No, this TEDIOUS. just for the sake of is not a review by the it. The intro track, infamous Rock critic, Robert Christgau), and/or the large- a notable one, at that, and also a single, ly stale, okay leaning towards good, Our All The Rage Back Home starts off with a Love to Admire. Well, precisely because searing line in tandem with Paul Banks’s of that: Interpol is so embarrassing- vocals, only to violently burst into an ly bland, with the band resting on their upbeat sequence that sounds like another laurels, its penchant for creating wretch- song altogether; but the structure works ed, pain-inducing and enforcing, cold, so damn well, it doesn’t feel unnatural almost funereal atmospheres, that it’s as or misplaced at all. That guitar line conif Kessler reasoned “I’ll do my thing, and tinues throughout the whole song, albeit rehash old sounds and riffs”, with Banks surreptitiously, thus giving the song that following shortly “while I throw in a copi- biting intimacy that gently unravels itself ous amount of despair laden lyrics and from the very first chords, before the my usual baritone wailings”. Ta-dah! An brisk turnabout. Its “bipolar” quality only idiosyncratic Interpol album. No, just serves to make the song more charming, no. Our Love to Admire is significant- if anything. The only pertinent, objecly better, admittedly, but not something tion to this particular song, is that annoyto write home about in a fit of excite- ing and superfluous, at best, underlyment. Granted, it’s an improvement from ing “hey, hey, hey, hey”. I’m unsure why the S/T, but throwing in a bunch of key- Daniel Kessler felt it necessary to have boards isn’t guaranteed to make your a vocal contribution on this track in the

first place, or at least why one reduced to a few casually thrown in “heys”?

My Desire is positively the hallmark of the album. Or, if I were to be overly generous, one of the hallmarks. The song adopts the same manner of commencement as All The Rage Back Home, and you learn to become accustomed to this style as you progress through the album. In that respect, El Pintor is furnished with consistency, but without seeming repetitive and tedious. Somehow, high-powered songs like Everything is Wrong, My Desire, or especially Anywhere, in combination with the softer side of El Pintor, Same Town, New Story, Breaker 1, Twice as Hard, provide the album with a sweet, but mercurial flow. Of course, this mercurial characteristic is to be found in individual songs as well, as I elaborated earlier on All The Rage Back Home. The intro of Same Town, New Story sounds as if it was a regular jam, instead of a song you’d expect to be symmetric, cut-anddried. Not your classic verse chorus verse.

Approximately midway, it mellows out even more: Kessler’s guitar riffs, accompanied by Banks’s now quieter voice, linger on in its last dream-like section. A song like Same Town, New Story comes as refreshing, as it counterbalances the energy built up so far, achieving maximum intensity through Anywhere.

With that being said, if I were to select a song as representative for El

Pintor, my first pick would undoubtedly be My Desire. It incorporates anger, relentless energy sustained by Fogarino’s fast-paced, confident drumwork, while being at the same time capable of swift tenderness from Kessler’s guitar, and Banks’s voice and words: it oscillates between something that feels like painful, love-induced longing and austere cynicism. All of these songs umbrella’d under a masterful production.

If the most spiritual of The Beatles, George Harrison, once said that he felt incapable of expressing lyrically what he felt, using music as a medium, then Paul Banks is ostensibly the opposite of that.

Thematically, Banks has remained enigmatic, obfuscating, on the cusp of completely nonsensical. More importantly, you’ll be happy to know he’s still delightfully miserable. His lyrics are more likely to invite the question “why did he write that?”, instead of “what did he mean by that?”; or, at least, the former question seems more fitting, if the latter fails to unearth a satisfying interpretation.

Strange and despondent though they may be, gulping them down together with the melodies ignites a strong emotional delivery, power, ferocity. And the lyrics, coupled with the melodies, even if touched with cynicism, feel empowering instead of draining. Whereas if one were to read them without their respec-

tive melodic accompaniment, their effect would be arguably less poignant.

The point being, Banks has succeeded in writing lines that are superbly compatible with the music itself. The singing style ranges from almost shouting, to sweet lullaby. Anyone who possesses even the smallest of particles of fellowfeeling can surely, in some way or another, manage to find a source in the music with which to relate. The music is good, the songs are solid, each with a personality of their own, the album is progressive.

If Interpol were to release an anniversary edition carefully comprising songs off older material and El Pintor, it would decidedly be their White Album.

Earth’s New Depth Charge Tudor SCOLCA

O

ver the years, Earth has numbered a total of seventeen musicians (including the lineup as it is today). Dylan Carlson has remained the only constant member, and de facto leader of the group. In September 2014, his vision bears new directions. In the early ‘90s, the group adopted a more minimalistic, pure drone sound, an experimental phase that set them apart from the dominating grunge scene – especially so when you consider that the first three Earth albums were released under Sub Pop, a record label company partially credited for the popularity of grunge. What came to be known as drone (or drone metal, even though I’d argue that metal has no place here, because it is a vastly misleading genre label) was born out of Carlson’s experiments, mostly with Earth, but

other projects as well. The band has gone through metamorphoses, gradually becoming influenced by a plethora of styles, from gothic country, americana, post-rock, to doom and even some metal sound (the closest to metal being Pentastar: In the Style of Demons).

However, Earth is not a band that ever lost its sense of direction, regardless of the fact that they ceased activity for a brief period, due to Carlson’s drug problems, nor did it become absorbed in the ever-growing maelstrom of musical niches. Its aim has always been true, experimenting with each lineup iteration, each new studio release, but at the same time preserving an integrity found only in the greatest of artistic groups.

With the new album, Dylan Carlson seeks new territories to conquer, as

PAGINI ENGLEZE / ENGLISH PAGES

echinox

by now the group’s excellence in their domain has more than proven itself. It was time for a change, and Earth delivers with Primitive and Deadly, released in September 2014 under Southern Lord Records label. The sound is refined and much improved, at points redefining the forms that the drone style can take, for it is a curious style – at a glance, it hasn’t much to offer and many find it excruciatingly boring due to its signature repetitiveness of certain structures (hence the name given to it), but Earth has transformed it into something above and beyond what made it stand out in its incipiency. This time, they bring you to

42

a cavernous place, with oozing dread- wave or an avalanche. This is why a lot of inducing riffs that make the skin crawl. fans were afraid that they, with the addiIt’s a very corporeal-themed record with tion of more traditional lyrical structures to the new album, would ruin that sense a most fitting title.

The first track, Torn by the Fox of the of impact, and some people still argue Crescent Moon, brings out Earth’s super- that it does. I think that the vocals comheavy emblematic timbre – the kind that plement the Earth sound exactly as they creeps under your skin and stays there should. The lyrics aren’t deep in the sense while your mind wraps itself around the of sending a message or whatever quasirepetitive riffs – and sets the tone perfect- attribute a poem should have, they just ly for the entire record: a not so clean-cut bring enough feeling to the band’s refined sound, intentionally so, that expands as sound, and that is the point – you’re supyou listen, and indeed it expands on the posed to feel them, not analyze them. As territory the band has claimed in their such, an overarching anxiety broods over you as the minutes pass, Qazi’s vocals twenty-five years of activity.

But let’s talk about the greater sur- bringing a warning of Earth’s true footprises of this album: the vocals. Yes, ing – this is their territory, their genre. vocals. Not since Pentastar: In the Nobody can dethrone them.

The fourth track is all about Carlson Style of Demons, released in ‘96, have Earth featured any lyrical endeavors and the other guitarists, and even though on their albums, and even back then, I consider it to be the weak spot of the they weren’t primarily appreciated for album, it certainly proves that this group’s their texts. This has also changed. Mark leader knows how to pick his memLanegan (Screaming Trees, Queens of bers – he’s had plenty of them over the the Stone Age) sings on the second and years. Sharp, almost metal, Even Hell has fifth pieces. His languorous voice against Its Heroes stands out because it shows some form or anoththe religious theme er of retreat, almost of the lyrics shifts PRIMITIVE AND as if they suddenly the tone a bit, this DEADLY SHOWS decided that those song isn’t digging IMPROVEMENTS ON new directions I was in your skull anyTHE BOUNDARIES OF talking about earmore with its weight A GENRE THAT EARTH lier are not worthy. like the beginning The track brings track does, yet that HELPED DEVELOP you back to a previfuzz is still there, (SOME SAY CREATE), ous era of the band’s under your skin, THEIR MASTERY OVER career; sure, not a now churning with IT STILL UNDENIABLE. bad one, and the pagan prophecies, song itself isn’t bad. and the riffs stay true. It cements its position and Carlson’s Like I said, Carlson knows how to pick his mastery on lead guitar complements members, and the guitars are in masterLanegan’s voice extremely well. Oh yes, ful unison – it’s just that it shows a certhis is primitive, in all the good ways. tain incoherence of the whole album No sound is like Earth’s sound when it structure. A more adequate position comes to the drone genre and adding would have been after Lanegan’s second these vocals was an amazing, albeit dar- vocal contribution (the fifth track), that ing, decision. A great improvement over is, at the very end of the album. Or, perPentastar’s heavy-handedly delivered haps make this one vinyl-exclusive and replace it with Badgers Bane. While I’m at vocals.

However, the true gem of this it, this is another criticism I can bring – entire album is From the Zodiacal Light, why the hell is Badgers Bane vinyl-excluthe third song. Rose Windows is a fair- sive? Perhaps its duration (12 minutes ly new psych-rock group with only one and a half) provided technical difficulties release under Sub Pop Records – with of fitting it on a CD, or would have made whom Lanegan and Earth themselves the entire album too lengthy. Anyway, have collaborated in the past. Their lead this song should have been there for all vocalist, Rabia Shaheen Qazi contributes to listen, for it is amazing, as opposed to on From the Zodiacal Light and she makes Even Hell has Its Heroes. It would’ve been herself heard against the depths. When I a perfect finish to an amazing album, it is first listened to the record, I wasn’t sure an epilogue and a summary of the rest of if the singer was male or female – her the album, while haunting you with even voice has a certain ambivalence about it more subterranean visions, more subtle that fits perfectly. Thus, a certain chaot- ones this time, while the droning is going ic feel ensues as you’re unsure where the on, and on, and on in the background.

record will lead you next. The lyrics in Primitive and Deadly shows and of themselves aren’t great, sure, but that’s not the point here. Earth has always improvements on the boundaries of a been about the overwhelming impact of genre this band helped develop (some say sound, a catastrophic one, like a tidal create), their mastery over it still undeni-

43

echinox

able. The music sinks like lodestones, a heavy, primordial sound that bores to the depths of consciousness. The improvements they bring fit perfectly, refining their signature style, the addition of more mainstream structures is done well and the daring decision to have vocals on three of the songs was a perfectly executed one. All of this while never forgetting the 25-year journey it took to get here.

Dylan Carlson is the king of drone, long live the king!

1 / 2015

Ever Think Your’re Being Watched?

Maria H. POZSAR The Ethical Regulator Between Human and Posthuman in the Television Series Person of Interest (CBS, 2011-)

T

he truth is God is 11 years old, that she was born on New Year’s Day, 2002, in Manhattan. Suppose, for just a minute, this statement was true.

Imagine what kind of a world would realistically support such an assertion.

Indulge me, and dwell on it just for a bit.

An imaginative effort capable of withstanding a possible world based on this premise would undoubtedly make Philip K. Dick beam with pride. And, trust me on this, the ethical entanglements born from this supposition in the CBS series Person of Interest are indeed worthy of this master of science fiction.

Person of Interest is a remarkably ample television project. Created by Jonathan Nolan (with whose writing style you might already be familiar from his brother’s films Memento, The Dark Knight, Interstellar) and produced by J.J. Abrams, the series is a very solid Sci-Fi effort constantly fading into science-fact, just as it is a thriller packed with some of the most one of the weirdest film grade action I’ve ever seen, a police procedural tackling organized crime, and an intelligence drama approaching topics like national security, backroom power play, international espionage, with dark pessimism. The depth of its narrative is of epic proportions. Although the first season debuts with a seemingly simple, one crisis per week type of plot, it soon evolves to incorporate more and more players and variables until it manages to develop several ubernarratives stretched from as far as a few episodes to more than one season. Arguably, the most valuable feature of this show is its peculiar take on ethics, mapped out in an underlying essayistic structure exploring the ethics of state surveillance, the moral dimensions of an artificial intelligence and the ethics of war.

Before burdening ourselves with matters of such gravity, let’s take a peek at the plot. Exactly 10 days after the 10th anniversary of the 9/11 terrorist attacks, Person of Interest premieres on American television with an ostensive framework: the frenzied outburst of paranoia, governmental and civil, in the aftermath of 9/11, materialized in the outbreak of the wars

in Afghanistan and Iraq, CIA abuse of power and secrecy, and the general shattering of the chance to have a quiet life for all those who lost someone in the attacks.

One direct consequence, the show states, is a governmental project dedicated to building an A.I. data mining system complex enough to be able to process all the surveillance and meta data gathered by every CCTV camera and electronic device in the US, analyze it and outline potential threats to national security before they happen, so they can be stopped by state operatives. Its task would, of course, resemble that of the Phil K. Dick precogs (as some reviewers jumped to point out after the pilot airing) but the process of prediction is entirely artificial, based on computational intelligence rather than genetic mutation. This Machine (code name Northern Lights) comes into being thanks to the creative efforts of Harold Finch (Michael Emerson - if you are a Lost fan you know him for sure) , reclusive multimillionaire and computer genius who prefers to maintain his anonymity even in front of his powerful employers. The system, being so complex and thorough, can however see much more than terrorist plots. It can predict violent domestic behavior and ordinary crimes. Between the risk of revealing the controversial Northern Lights to the public (which would likely result in shutting it down, given the extensive violation of private life i’s based upon) and protecting the state from any violent future terrorist mass tragedies, the government chooses to render irrelevant the common criminal conspiracies. At first endorsing this difficult, but necessary decision, Harold Finch (the most fiercely pacifist character in the series) soon discovers he cannot live with the guilt of doing nothing to prevent the irrelevant crimes so he recruits an ex-CIA field agent, John Reese (Jim Caviezel), to help him in a vigilante quest of preventing every planned murder in New York City. To this basic common denominator a multiplicity of parallel and intersecting narrative planes will soon be joined. To simply give you an idea of what you are in for, I will mention a few. The fierce but softhearted Mr. Reese

PAGINI ENGLEZE / ENGLISH PAGES

echinox

manages to engage in his altruistic cause a crooked cop and a morally upright homicide detective. From here on, a complicated odyssey ensues, in the shady underworld of New York mafia, traffic cartels and street gangs, alongside Police and state office corruption in a manner that, towards season four, gains a very fine The Wire feeling (after all, the game remains everywhere the same). Alongside brutal and unscrupulous interventions from state agencies like CIA, NSA, FBI, individual governors and senators, a very interesting entity joins the power game in the form of Decima Technologies, an international intelligence agency completely independent from national state ties, or duties towards the international law. Its endgame could plunge the already grim world of the series into a veritable dystopia. Furthermore, the Machine itself gains more weight as a character by increasingly participating to the thickening of the plot as an independent decision-maker and by behaving more and more as an individual form of life. In fact, I think it is safe to say Person of Interest is pretty much the first work of fiction to imagine an A.I. entity - with sufficient human properties to be called an intelligent life form - that is neither threatening and an enemy of human life nor a victim of human abuse and that is, on top of that, highly realistic.

To stress just how realistic The Machine is conceived, I will remind you of the 2013 Edward Snowden disclosure about PRISM, the NSA anti-terrorism mass electronic surveillance program authorized by the Foreign Intelligence Surveillance Court, designed to gather and analyze communication surveillance and transaction surveillance1, data from major Internet companies like Google, Yahoo and Facebook. As it happens, Snowden made the relevant documents public in the break between season two and three, and the event did not pass unnoticed by the show’s writers, so they commented on the similarities between PRISM and The Machine in the episode Lethe. PRISM is not alone in the (real) world either. The Snowden leaks revealed the existence of a British counterpart managed by GCGQ, Tempora. PRISM also had a precursor, part of Busch’s War on Terror doctrine, but was soon deemed illegal.

This is what brings us to face the compelling idea of replacing “fiction” with “fact” in talking about Person of Interest as a science fact narrative. But I shouldn’t get ahead of myself. Of course PRISM is probably not on its way of achieving self-consciousness and becoming a Singularity as The Machine does, or we might’ve noticed something by now.

But one could argue The Machine and its homologous Samaritan (yes, the sys-

44

tem has an evil duplicate – a bit like the Colossus v. Guardian pair2 – but don’t worry, this is not enough of a spoiler to ruin the surprise) can offer us useful paradigms for understanding or managing both surveillance ethics in the present and a possible future Singularity.

The Machine, as its creator, Mr. Finch, reluctantly calls it, is an integrated system that can learn and adapt on its own. It does not need human physical maintenance as it can take sufficient care of its hardware by protecting it from any physical threats and replacing parts when damaged, and of its software by evolving and patching itself. It was programmed to point out a variety of threats to human life out of the sea of information it can manage from the government feeds, but it was made as a fundamentally closed system out of the deep scruples of Mr. Finch (whose first name was wisely chosen after Herold Herold, German inventor of the dragnet – the first processing system using a database of personal information to identify criminals from the general mases). Thus, the Machine cannot be used to target a specific person nor can it be accessed, altered or abused to pursue personal ends. The only thing that comes out of the system is a security number of a person of interest that could be either a perpetrator or a victim or is otherwise involved in a violent conspiracy. The work of investigating, finding evidence and stopping the threat remains to be done by human agents and institutions. More importantly, Harold Finch cannot teach an artificial neural system how to feel, in place of a firewall measure for preventing such an incontrollable machine to decide good and evil by its own purely rational measures, but what he can do is embed in the system the law of equality between human lives, in a manner akin to the Asimov’s laws of robotics. No human life is more important than another, regardless of consequences. Also any human life is more important than the system’s safety. These principles are so deep impressed on the system that when the Machine decides it needs a human interface to do its deeds in the world, it chooses Root, a ruthless, murderous, but brilliant hacker, because it’s the most rational choice, but also spends a great deal of time to actually teach her the value of human life and to show her how to care for everybody. In turn Root displays towards the Machine a kind of feminist religiosity reminiscent of Donna Haraway’s A Cyborg Manifesto3.

Some might argue on the same tone Haraway said “I’d rather be a cyborg than a goddess”, that it is indeed preferable for us to entrust all that Big Data of our lives to such a meticulously ethically regulated superior being than in the hands of governments protected by a tricky secrecy code and made out entirely of corrupt-

45

ible people prone to abuse of power. The show does tend to lead us in that direction until it introduces the reverse possibility: the Samaritan.

Samaritan is a similar system developed for the same ends as the Machine except it lacks all the moral constraints Northern Lights possesses and it is readily available to be accessed by anyone. This project comes much closer to the general understanding of what a technological singularity event should be. Samaritan is set loose and begins to change the world by its own rules. Person of Interest is, once again, very clever in maintaining ambiguity regarding this player’s intentions. It’s not that Samaritan is essentially an evil doer, a bad machine, it just wants to shape the world in the most rationally favorable condition for life (probably not restricted to either it’s own life or just human life) and it does so without any consideration for the righteousness of its means. Once again, the show’s conclusion is morality beats game theory anytime it comes to people, and the means are always more important than the ends.

“Only the paranoid survive.” utters Harold Finch now and again. No system, however carefully programmed to always follow the moral imperative, is safe for everyone at the same time, as long as surveillance and recording personal data are involved as methods of protection. No system is flawed and mistakes are always possible. Such data means a great amount of power which, if mishandled, may cause grave damage. The series constantly reminds us of this, by giving us examples like the system flaw that caused a good, righteous man to turn to a very violent kind of privacy terrorism (episodes A House Divided and Deus Ex Machina) or the case of the data broker shamelessly selling personal information to stalkers and murderers (ep. Nothing to Hide).

of war the series provides us with. While it does speak about actual war and it features more than a few soldiers and exmilitary characters, I will highlight the more prominent war taking place in the street. This is a medium that functions as a developer for down to earth strictly human morals. Here, the ambiguity couldn’t be greater. We are introduced to good people doing questionable things (take Lionel Fusco for instance, the corrupt cop consumed with guilt), mafia heads posing as good politicians, but most importantly, some evil people, like Elias’s crime organization, doing admirable things. This world does not seem to function by the same laws Harold Finch makes everyone respect, Machine and crew. As Elias the mobster puts it: “Civilizations rests on the principle that we treat our criminals better that they treated their victims, that we cannot stoop to their level. But you and I are outliers, we’re not really a part of civilization.

We’re something older. Which means of course that we can do the things that civilized people can’t.”4 Elias values loyalty above anything else and deploys honor and trustworthiness to an extent a Bushido samurai would admire. This does not necessarily mean that the series advocates for two separate moral codes. In Mr. Reese’s words: ”The problem with trying to be the bad guy, there’s always someone worse.” Therefore, while human communities can usually self regulate when it comes to justice regardless of their basic moral principles, the same liberty cannot be given to non-human intelligent beings as it is not always sure they have the right emotional firewall to protect the shared life before their own.

This ambiguity, good and evil wavering, changing places and morphing into one another is ubiquitous. Take the vision

Christopher Slobogin in Privacy at risk, 2007, differentiates between three types of unintrusive, done from afar surveillance, without violation of private property: 1. communication surveillance or the real-time interception of communications, 2. physical surveillance – the real-time observation of physical activities and 3. transaction surveillance, the recorded information about communications, activities and other transactions.

With the sophisticated technology available, all of them can be conducted today strictly electronically.

2 Colossus: The Forbin Project, J. Sargent http://www.imdb.com/title/tt0064177/ 1

echinox

3 4

Simians, Cyborgs and Women, 1991 In the episode The Devil’s Share.

1 / 2015

Petean, Călin Petrar, Marta Petreu, Gabriel Petric, Al. Pintescu, Petru Poantă, Horea Poenar, Virgil Podoabă, Antonela Pogăceanu, Augustin Pop, Cristina Pop, Ion Pop, Ion Aurel Pop, Ioan Pop-Curşeu, Ştefana Pop-Curşeu, Adrian Popescu, Ioan Peianov-Radin, Olimpia Radu, Ilie Radu-Nandra, Dan Raţiu, Iuliu Raţiu, Constantin M. Răduleţ, Nora Rebreanu Sava, Rostás Zoltán, Marcel Constantin Runcanu, Tiberiu Rus, Sántha Attila, Vasile Sav, Nicoleta Sălcudeanu, Constantin Săplăcan, Cristina Sărăcuţ, Klaus Schneider, Maria Schullerus, Anton Seitz, Felicia Sicoe, Roxana Sicoe, Andrei Simuţ, Ioan Simuţ, Adrian Sârbu, Arthur Sofalvi Larion, Octavian Soviany, Werner Söllner, Adriana Stan, Adrian Suciu, Daniel Suciu, Szőcs Géza, Ingeborg Szölösi, Dan Şăulean, Aurel Şorobetea, Radu Toderici, Traian Ştef, Olga Ştefan, Lucian Ştefănescu, Cristina Tataru, Thamó Csaba, Ştefania Timofte, Liliana Truţa, Adrian Tudurachi, Claudiu Turcuş, George Târa, Radu G. Teposu, Aura Ţeudan, Mircea Ţicudean, UngváriZrínyi Imre, Ion Urcan, Eugen Uricaru, Luminiţa Urs, Carmen Varfalvi-Berinde, Ion Vartic, Alex Văsieş, Váradi Nagy Pál, Paul Vasilescu, Luiza Vasiliu, Cornel Vîlcu, Diana Veza, Alexandru Vlad, Dumitru Vlad, Marius Voinea, Andrei Zanca, Liviu Zăpîrţan, Laura Zăvăleanu.

ILUSTRAȚIA NUMĂRULUI

Coperta 1 + paginile 22-23 GABRIEL MARIAN Coperta 2+ coperta 3 + paginile 4-5 SEBASTIAN BACULEA Paginile 12-17

ILEANA SURDUCAN Paginile 33-35 ILYÉS MARIANN

1/2015

echinox

Gheorghe Achim, Georg Aescht, Radu Afrim, Sabina Andron, Asztalos Ildikó, Eugen Axinte, Izabella Badiu, Mircea Baciu, Orlando Balaş, Silvia Balea, Balló Áron, Balogh F. András, Cornel Ban, Alexander Baumgarten, Ioana Baciu, Nicolae Băciuţ, Eugen Băican, Ştefan Baghiu, Mihai Bărbulescu, Beke Mihály András, Nicoleta Bechiş, Mircea Bentea, Mircea Berceanu, Mariana Bojan, Boér Géza, Ancuţa Bodnărescu, Iulian Boldea, Ştefan Borbély, Andaluna Borcilă, Cosmin Borza, Ioana Bot, Corin Braga, Lavinia Branişte, François Bréda, Bretter Zoltán, Helmut Britz, Ion Bucşa, Ion Buduca, Carmen Bujdei, Ruxandra Bularca, Oana Capustinschi, Radu Câmpeanu, Sanda Cârstina, Adriana Cean, Ioan Cercel, Ruxandra Cesereanu, Dumitru Chioaru, Alexandru Cistelecan, Ioana Cistelecan, Aurel Codoban, Marius Conkan, Mircea Constantin, Sanda Cordoş, Octavian Cosman, Florin Creangă, Casandra Cristea, Ion Cristofor, Ion Cristoiu, Csoma Enikő, Dan Damaschin, Ştefan Damian, I. Maxim Danciu, Ştefan Dărăbuş, Valentin Derevlean, Radu Diaconescu, Nicolae Diaconu, Victor Dietrich, Mirela Dimitriu, Roxana Din, Andrei Doboş, Gabriel Dombri, Ilinca Domşa, Mihai Dragolea, Melania Duma, Egyed Péter, Cristina Felea, Raluca Filip, Dinu Flămând, Pop Flore, Dayana Frăţilă, Daniela Fulga, Gaál György, Maria Elena Ganciu, Ovidiu Ghitta, Mircea Ghiţulescu, Vasile Gogea, Alex Goldiş, Andrei Goţia, Adrian Grănescu, Ioan Groşan, Anca Haţiegan, Constantin Hârlav, Brigitt Hellmann, Heltai Péter, Ioan Hirghiduş, Puiu Hiticaş, Hodor Adél, Anton Horvath, Horváth István, Emil Hurezeanu, Laura Husti, Letiţia Ilea, Vincenţiu Iluţiu, Anda Ionas, Al. Th. Ionescu, Marius Iosif, Tudor Iosifaru, Józsa T. István, Ruxandra Ivăncescu, Kereskényi Sándor, Keszthelyi András, Berndt Kolf, Komáromi Béla, Kovács István, Éva László-Herbert, László Szabolcs, Marius Lazăr, Virgil Leon, Lőrincz Csaba, Magyari Tivadar, Liviu Maliţa, Laurenţiu Malomfălean, Ştefan Manasia, Călin Manilici, Ion Marcos, Andrei Marga, Gabriel Marian, Diana Mărculescu, Ştefan Melancu, Virgil Mihaiu, Anca Mihalache, Ciprian Mihali, Ioan Milea, Cristina Miloş, Dan Mincan, Silvia Mitricioaei, Ion Mircea, Ovidiu Mircean, Sorin Mitu, Ioan Moldovan, Florin Morar, Robert Moscaliuc, Peter Motzan, Cristina Müller, Marianna Müller, Carmen Munteanu, Ion Mureşan, Ovidiu Mureşan, Viorel Mureşan, Vasile Muscă, Mircea Muthu, Valentin Naumescu, Gabriel Nasui, Mihail Neamţu, Daniel Necsa, Néda Zoltán, Carmen Negulei, Alin Nemecz, Németi Rudolf, Anca Noje, Letiţia Olaru, Nicolae Oprea, Aurel Pantea, Adrian Papahagi, Marian Papahagi, Laura Pavel, Ovidiu Pecican, Ion Pecie, Gheorghe Perian, Cosmin Perţa, Lucian Perţa, Mircea

46