Echinox 1/2012: Literatură pentru copii by Revista Echinox

Apare cu sprijinul Fundaţiei Soros România 1/2012

revistaechinox.ro

5 LEI

Dosar literatură pentru copii LEMONY SNICKET MICUL PRINŢ APOLODOR POVEŞTI NEMURITOARE PHILIP PULLMAN

Dosar atelier creaţie literară MATEI FLORIAN

T.O. BOBE

SIMONA POPESCU

DOSAR LITERATURĂ PENTRU COPII 5

Se înşiruie nenorocirile. Se adaugă esenţă de lămâie după gust Alexandra Găujan

Mor Poveştile nemuritoare? Claudia Hulpoi

10 Philip Pullman – Materiile Întunecate Mircea Laslo

36 Fără memorie se înlocuiește cu muzică Cosmina Moroșan 38 Björk – Biophilia Mircea Laslo 40 Amy şi atât Răzvan Cîmpean 41 Toamnă târzie în două acte Mirela Dimitriu

13 La întâlnire cu Micul prinţ Mirela Dimitriu

45 Je ne sais quoi, dar bănuiesc @ Augustin Cupşa Oana Furdea

15 Povestea unui anume Apolodor Răzvan Cîmpean

48 Interviu cu Vasea Blohat

17 Vampirul nostru cel de toate zilele Mara Semenescu

DOSAR WORKSHOP 19 Câteva cuvinte pentru... scriicei Simona Popescu 21 Ce mică e lumea, un lan de secară! Simona Popescu 27 Pledoaria mea pentru meserie T. O. Bobe 28 Noveletă de Sabat I Olivia Putyer 32 Văruc Vlaicu Moldovan

CRONICI 34 Meritul tehnic şi meritul artistic al contorsionismului stilistic Oana Furdea

LITERATURĂ 51 Poeme Anatol Grosu Ana Donțu Andrei Pătraşcu

PAGINI MAGHIARE 54 „Játékos felnőttek előnyben” Mai(l)interjú Kövi Sárával Jakab Villő Hanga 56 Siri Kolu: Haramiék a haramiák (részlet) Jankó Szép Yvette fordítása 59 Végesség a gyermekfilozófiában. A gyermek és a halál Kerekes Erzsébet 63 „Blanche solitude” Kiss Ernő Csongor 64 Mesék és emberek Máthé Miklós Mónika 66 Felülmúlhatatlan találmányok Serestély Zalán

„There are billions of things you could turn a prince into, if you were brutal enough to rearrange his bits into billions of combinations at random. But most of these combinations would look like a mess [...]. Only a tiny minority of those possible combinations of randomly shuffled prince-bits would be recognizable or good for anything at all, let alone a frog.” „Sunt miliarde de lucruri în care ai putea preschimba un prinț, dacă ai fi destul de brutal încât să-i rearanjezi părțile în miliarde de combinații întâmplătoare. Dar majoritatea acestor combinații ar arăta ca o mare dezordine [...]. Numai o minoritate infimă din toate combinațiile posibile ale bucățelelor de prinț amestecate la întâmplare ar putea fi recognoscibile sau bune de ceva, darămite să fie un broscoi.”

Richard Dawkins — The Magic of Reality

DOSAR

Literatură pentru copii

Alexandra Găujan

Se înşiruie nenorocirile. Se adaugă esenţă de lămâie după gust Nu aş băga mâna-n foc că A Series of Unfortunate Events m-ar fi entuziasmat la vremea cuvenită; totuşi aş paria, să zicem, un raft de bibliotecă pe acest lucru.

n intervalul de vârstă considerat propice dezvoltării interesului pentru lectură (6-11 ani, în experienţa proprie), mi s-au dăruit tot felul de cărţi „infailibile”, majoritatea din acea categorie a volumaşelor care, declară coperta a patra, au făcut furori printre copii şi adulţi aşijderea. Nu mă îndoiesc că sunt şi copii care se lasă fermecaţi de o poveste cu trei-patru personaje răpite din teatrul absurdului şi strunite să dea lecţii de viaţă sub acoperire, dar eu una m-am regăsit mai degrabă printre începătorii într-ale cititului pentru care varietatea şi artificiul verbal sunt esenţiale şi care nu ajung vreodată să-i poarte pică Vrăjitorului din Oz pentru faptul că a umblat atâta amar de vreme cu cioara vopsită (era vopsită frumos şi cânta), ci lui Dorothy, pentru întoarcerea în Kansas. Întrucât Lemony Snicket şi seria lui de treisprezece romane pentru copii nu existau când am depăşit intervalul menţionat anterior, iar de la o anumită cantitate de lecturi personale încolo diverse artificii scriitoriceşti încep să irite, nu aş băga mâna-n foc că A Series of Unfortunate Events m-ar fi entuziasmat la vremea cuvenită; totuşi aş paria, să zicem, un raft de bibliotecă pe acest lucru.

Lemony Snicket este pseudonimul literar al romancierului, scenaristului şi muzicianului american Daniel Handler; în plus, Lemony Snicket apare drept narator şi personaj marginal în seria care i-a adus celebritatea, publicată pentru prima oară între anii 1999 şi 2006. Ecranizarea din 2004, în regia lui Brad Silberling, cu Meryl Streep în rolul mătuşii Josephine şi Jim Carrey în cel al maleficului Conte Olaf, urmăreşte acţiunea primelor trei volume, fiind însă un lungmetraj de sine stătător, cu propria atmosferă şi cu un deznodământ sensibil diferit de cel al cărţilor. Pe lângă A Series of Unfortunate Events, Handler a publicat sub acelaşi pseudonim o autobiografie ficţională, un pamflet şi câteva povestiri ilustrate, urmând ca în 2012 să finalizeze primul volum al unei noi serii destinate celor mici. Unul dintre principalele atuuri ale lui Snicket în faţa majorităţii scriitorilor care decid să se adreseze cititorilor foarte tineri mi se pare faptul (neglijat în film) că, urmând bazelor puse de William Golding cu peste un secol mai devreme, prezintă copilăria nu drept un tărâm idilic al bucuriilor inocente, ci drept o perioadă de ucenicie a micuţelor sălbăticiuni, pe care anumiţi adulţi le învaţă, cu eforturi aparent disproporţi-

onate, cum să-şi supună pornirile fireşti intelectului. De altfel, unul dintre îndemnurile repetate ale naratorului este să abandonezi istoria nenorocirilor fraţilor Baudelaire, în favoarea vreuneia dintre nenumăratele poveşti în care câte o creatură magică sau câte un adult binevoitor pândeşte la fiecare colţ, în scopul de a-l sprijini şi distra pe fragedul personaj central. Pe de altă parte, insistenţa aşa-ziselor sfaturi de a abandona volumele sale, de fapt ancore ale curiozităţii şi cauzatoare ale unei vagi senzaţii a încălcării limitelor, ajunge să irite cititorul adult, care probabil că are o listă în permanentă expansiune de viitoare lecturi şi pentru care şiretlicul lui Snicket este de o transparenţă descurajantă. La o adică, nu trebuie să fi atins maturitatea pentru a deveni conştient de activităţile alternative cărora te-ai putea dedica, iar faptul că acorzi atenţie unui volum de ficţiune înseamnă, din ce în ce mai mult, că acesta te recucereşte cu aproape fiecare frază, lucru greu de crezut în cazul unei poveşti de aproximativ 3200 de pagini. Unde vreau să ajung? A Series of Unfortunate Events nu este una dintre fabuloasele scrieri destinate atât copiilor, cât şi adulţilor, o încântătoare metaforă a condiţiei umane, expozantă în doi

ECHINOX / DOSAR LITERATURĂ PENTRU COPII

timpi şi trei mişcări a marilor teme literare (deşi un rezumat filtrat prin ochii potriviţi ar putea atinge nobila condiţie). Dacă ai depăşit vârsta de cincisprezece ani, vârstă a primului născut dintre protagonişti la finalul ultimului volum, vei citi seria neapărat în paralel cu o lectură „grea”, poate altcuiva, eventual pe ascuns sau sub pretexte academice. Alte două opţiuni potenţial enervante ale lui Snicket sunt aceea de a-şi împânzi volumele cu nume de scriitori şi cu referinţe la câteva opere celebre, şi cea de a folosi şi explica în manieră proprie un vocabular destul de pretenţios. Prima ar indispune drept stângăcie a unui debutant care foloseşte intertextualitatea ca momeală, iar cea de-a doua, drept încurajare a publicului-ţintă să-şi spoiască discursul cu termeni înţeleşi pe sfert. Suspiciunile acestea sunt înlăturate încetul cu încetul, astfel încât, trecând cu bine de primele două-trei

volume, vei deveni tot mai puţin înclinat să dedici timp obligatoriei lecturi paralele.

„A Series of Unfortunate Events nu este una dintre fabuloasele scrieri destinate atât copiilor, cât şi adulţilor, o încântătoare metaforă a condiţiei umane.„ Absenţa atât a tehnologiilor moderne, cât şi a intervenţiilor supranaturale salvează povestea de la o încadrare temporală şi spaţială fără echivoc. Ghidându-mă după datele biografice ale lui Daniel Handler, aş spune că este vorba despre anii ’70-‘80 ai secolului trecut, într-o reconstituire cu accente gotice a

sud-vestului SUA – dar nu neapărat; volumul final va aduce unele precizări cu privire la menţinerea acestui tip de incertitudine. Aşadar, Violet, Klaus şi Sunny Baudelaire, de paisprezece, doisprezece şi, respectiv, un an, pierzându-şi atât părinţii, cât şi domiciliul în urma unui incendiu, se refugiază de la un tutore la altul, atrăgând nenorociri prin faptul că sunt moştenitorii unei averi considerabile, inaccesibilă înainte ca unul dintre ei să atingă, în viaţă, vârsta majoratului. Fiecare dintre protagonişti are un talent ieşit din comun: Violet se pricepe la mecanică, Klaus a citit enorm pentru vârsta lui şi ştie cum să găsească rapid orice informaţie, iar Sunny, în ultimele volume, devine o bucătăreasă apreciată. De remarcat este faptul că, deşi pe alocuri cei trei întâlnesc persoane bine intenţionate, acestea vor eşua fără excepţie să îi protejeze împotriva răpirilor, tentati-

ECHINOX velor de omor, torturii morale şi chiar fizice. Astfel, copiii sunt nevoiţi să se descurce prin resurse proprii, iar Snicket le dozează în mod impecabil comprehensiunea: dacă în primul volum orfanii identifică în persoana Contelui Olaf inamicul absolut, după eliminarea căruia nu mai poate urma niciun eveniment nefericit, pe măsură ce seria se apropie de sfârşit, ei înţeleg că unele necazuri se nasc din cele mai bune intenţii şi, mai ales, că oamenii pe care îi întâlnesc nu pot fi definiţi drept buni sau răi, ci mai degrabă drept coruptibili. Dacă interesul scriitorului pentru valenţele ludice ale limbajului se întrevede încă din aliteraţiile folosite în titlurile volumelor, acesta devine evident când, în cadrul fiecărui capitol, câteva cuvinte sau expresii sunt explicate în contexte inedite, adesea fără exactitudine, pe ton fals didactic (două astfel de exemple: „A cranioectomy is a procedure in which the patient’s head is removed. Scientists have discovered that many health problems are rooted in the brain, so that the best thing to do with a sick patient is remove it.”1; „Nevermore Tree was gargantuan, a word which here means ’having attained an inordinate amount of botanical volume,’ a phrase which here means ’it was the biggest tree the Baudelaires had ever seen’.”2). Punctul de intersecţie al jocurilor de cuvinte şi al referinţelor literare este reprezentat de Sunny Baudelaire, care, conform versiunii oficiale, încă se exprimă prin gângureli pricepute doar de fraţii săi, dar care în mod concret exprimă idei complexe prin câte un singur substantiv, „tradus” celor din jur de către Violet sau Klaus („Orlando! Sunny said, which meant ’Or the one who looks like neither a man nor a woman’.”3; „Ariga-

„O cranioectomie este o procedură prin care capul pacientului este îndepărtat. Oamenii de ştiinţă au descoperit că multe probleme de sănătate îşi au originea în creier, prin urmare cel mai bun lucru pentru un pacient este ca acesta să i se îndepărteze.” Vol. 8, The Hostile Hospital (trad. mea). 1

„Copacul Nevermore era gargantuan, cuvânt care aici înseamnă <<dobândise o cantitate necumpătată de volum botanic>>, expresie care aici înseamnă <<era cel mai mare copac pe care-l văzuseră vreodată copiii Baudelaire>>.” Vol. 7, The Vile Village (trad. mea). 2

„Orlando! spuse Sunny, ceea ce însemna <<sau cel care nu arată nici a bărbat, nici a femeie>>.” Vol. 8, The Hostile Hospital (trad. mea). 3

to, Sunny said, which meant something like, ’I appreciate your help, Quigley’.”4). O mare parte a referinţelor intertextuale şi a împrumuturilor din alte limbi îi va depăşi pe cititorii foarte tineri; în astfel de cazuri, Snicket lasă impresia că scrie numai şi numai pentru propria desfătare, ignorând orizontul de receptare al publicului-ţintă, ceea ce, în definitiv, se întâmplă de fiecare dată când cineva se apucă de scris dintr-un imperativ intern, mai degrabă decât în urma hotărârii de a „produce literatură”. Problema s-ar pune, aici, dacă o naraţiune izvorâtă din impulsul unui adult de a-şi povesti sieşi ceva interesant poate rămâne adecvată receptorilor sub anumite vârste; soluţia lui Snicket de a minimaliza autocenzura se simte a fi o retragere în sine-ca-micuţă-sălbăticiune, care înmagazinează cantităţi uriaşe de informaţii imposibil de procesat pe moment, în speranţa că acestea se vor dovedi vreodată încărcate de sens - o soluţie în aparenţă banală, dar evitată în majoritatea naraţiunilor pentru copii.

„Din ce în ce mai des, spre final, naratorul insistă asupra convergenţei şi divergenţei firelor narative ale propriei lumi ficţionale.„ Pe lângă jocurile de cuvinte şi cel numeric – nefastul treisprezece desemnează atât numărul de volume, cât şi cel de capitole al fiecărui volum -, Snicket este fascinat de artificiile metaficţionale, atrăgând în permanenţă atenţia asupra textului ca obiect şi adăugând volumelor câte un paragraf biografic despre un sine care nu este întru totul Lemonypersonajul ce investighează cazul Baudelaire, nici scriitorul Daniel Handler, ci o creatură intermediară, despre gradul de inexistenţă al căreia fiecare va crede ce-şi doreşte. Cât despre împrumuturile intertextuale, acestea ating apogeul în volumul The Hostile Hospital, unde paci„Arigato, spuse Sunny, ceea ce însemna ceva gen: <<Îţi apreciez sprijinul, Quigley>>”. Vol. 10, The Slippery Slope (trad. mea). 4

1/ 2012

enţi ai spitalului unde se desfăşoară întreaga acţiune sunt, de-a valma, Clarissa Dalloway, Emma Bovary, Haruki Murakami, Mihail Bulgakov et al. În ciuda respectării stricte a cronologiei şi a unei foarte mari consistenţe a personajelor (care, odată ce şi-au demonstrat o anumită calitate sau preferinţă, şi-o vor menţine fără excepţie), seria se termină... în coadă de peşte: pe lângă faptul că eroii sunt abandonaţi navigând o barcă pe ape necunoscute, aceştia nu vor fi ajuns niciodată să-şi regăsească singurii prieteni, pe tripleţii Quagmire, căutaţi preţ de şase volume – sau, mai precis, regăsirea nu a avut încă loc, fiindcă Snicket îşi incită cititorii să-şi imagineze posibile continuări ale cronicii familiei Baudelaire. Din ce în ce mai des, spre final, naratorul insistă asupra convergenţei şi divergenţei firelor narative ale propriei lumi ficţionale şi, mai mult, asupra libertăţii receptorului de a le ataşa acestora propriile interpretări. Una dintre cele mai importante scene ale întregii serii (uşor de trecut cu vederea, dată fiind absenţa temporară a protagoniştilor), în cadrul volumului final – deschis cu imaginea decojirii unei cepe -, înfăţişează câteva personaje de pe o insulă secretă întrerupându-se unul pe altul la nesfârşit, convinse fiind că au identificat o cunoştinţă comună sau o întâmplare familiară în discursul celuilalt, numai pentru a fi contrazise iar şi iar, indicându-li-se că nu despre aceeaşi persoană sau întâmplare fusese vorba, ci despre, se pare, echivalentul ei într-un alt plan existenţial. A Series of Unfortunate Events este una dintre acele naraţiuni alături de care sper că se va creşte de acum înainte, care privesc în faţă posibilitatea pierderilor de neînlocuit şi refuză, simultan, consolarea deznodământului miraculos şi dezamăgirea „întoarcerii la realitate”. Protagoniştii seriei, departe de a fi înţeleşi drept un soi de rude ale lui Humpty Dumpty, pe lângă care trebuie umblat (şi, mai ales, vorbit) cu grijă, sunt imaginaţi ca inteligenţe libere, capabile să discearnă nuanţele, să rănească deliberat, să se îngrozească de propriile alegeri, să accepte riscul ca fiecare poveste în parte să se încheie nefericit. Să privească semnul „Sfârşit” ca pe o înşelătorie şi să continue povestea.

ECHINOX / DOSAR LITERATURĂ PENTRU COPII

Claudia Hulpoi

Liceul de Coregrafie şi Artă Dramatică - Cluj

Mor Poveştile nemuritoare? Era înțelepciunea (şi ea destul de austeră a) unui fel anume de a estima posibilul şi imposibilul, sublimul şi prea-omenescul, adevărul şi minciuna.

destul de riscant să pui o astfel de întrebare. Ţi se poate sugera că ai ratat revoluțiile mentale din ultimele trei decenii (adică aproximativ vârsta mea; e posibil) sau că subminezi avantajele epocii digitale (nici vorbă). Ţi se poate mai ales aminti că oferta actuală de carte pentru copii e mult mai variată, cosmopolită şi atrăgătoare grafic decât cea de pe vremea Poveştilor nemuritoare (lansate în 1966). Just. Dar, cu permisiunea dumneavoastră, eu am o nostalgie. Nici nu ştiu dacă e neapărat cea a unei lecturi, cât a unui tip uman sau a unei situări în lume în care nu mă regăsesc cu totul, dar ale căror repere parcă n-aş vrea să le pierd. Colecția Poveşti nemuritoare a dispărut în 2002, odată cu Editura Tineretului, care o preluase de la Editura Ion Creangă. Se împlinesc zece ani, acum îmi dau seama; un bun prilej de memento. Eu cred că le-am citit cam până prin ’92, dar m-am reîntâlnit întâmplător cu ele în 2008 şi, din nou, acum. Ca experiență – fizică – de lectură, erau austere: coli galben-pământii (mai ales dacă exemplarele proveneau de pe la cunoştințe sau biblioteci şcolare), scris mic (mă flata, că semăna cu cel din cărțile pentru oameni mari), cerneală ştearsă. Nici urmă de ilustrații, cu excepția celor de pe copertă, examinate şi răs-examinate cu câte un oftat. Însă în lectura aceea te puteai cufun-

da – cu alte cuvinte, era lectură. Nimic altceva nu-ți distrăgea atenția, nu încerca să-ți manipuleze imaginația. Fantasmai pe cont propriu. Şi ți se preda, fără să ştii, o lecție de hermeneutică subtilă: despre „între-rândurile” care adăpostesc o lume.

„A fost şi n-a fost” numea odată (ca niciodată…) o realitate la care accesul era natural, stătea în firea lucrurilor.„ E evident de ce m-am întors la Poveştile nemuritoare acum, dat fiind că m-am gândit să scriu despre ele. Reîntâlnirea din 2008 a fost însă o mare surpriză. S-a întâmplat aşa: m-a vizitat o cunoştință stabilită în Franța, careşi cumpărase unul dintre volume de la anticariat – „De dor”, mi-a zis –, iar când a plecat, şi l-a uitat la mine. În mod normal, nu ştiu dacă l-aş fi deschis. Dar, ca întotdeauna când ai ceva mult mai important de făcut (eu, de exemplu, eram în plin doctorat), te trezeşti făcând lucruri improbabile. Nu-mi amintesc numărul volumului ca să-l pot găsi şi relua acum şi nici nu-l mai am cu mine, m-am tot mutat în ultimul timp. Îmi amintesc în schimb că erau în el câteva poveşti

albaneze care începeau, toate, cu „A fost şi n-a fost”. Mai spun o dată: A fost şi n-a fost. Mă îndoiesc că reuşeam, copil fiind, să mă las surprinsă de asemenea construcții şi de logica arhitecturii lor. Dar pentru cineva care în 2008 se străduia (nu ştiu ce-mi venise) să înțeleagă ce voia să zică Gilles Deleuze cu „şi… şi”-ul postmodern, pentru cineva care investiga atunci coincidența contrariilor la Mircea Eliade şi „point suprême” la André Breton, acest „a fost şi n-a fost” aproape echivala cu o revelație. Era un alt mod – de o simplitate şi candoare dezarmante – de a-mi preciza dimensiunea aceea incertă, intermediară, a realismului fantastic eliadian şi a suprarealismului. (Postmodernismul tot nu mi l-am lămurit, dar cred că dacă mi l-aş lămuri n-ar mai fi postmodernism). S-ar putea ca asocierea formulei introductive din acele poveşti fără timp cu mai recentele concepte ale unui autor sau altul să mă instaleze în plin ridicol sau în crasă blasfemie. „A fost şi n-a fost” numea odată (ca niciodată…) o realitate la care accesul era natural, stătea în firea lucrurilor; acum, doar primitivii, copiii şi alienații se mai pot simți în ea ca acasă. Când ne civilizăm, sau mai creştem, sau ne mai vine mintea la cap, vorbim deja de „Unheimlich”, de „Différence et répétition”. Ori emitem

ECHINOX

un „Basme!” categoric, amuzat. Oare şi motivat? Cred că aici voiam să ajung. La genul de ficțiune care ne întâmpina în Poveştile nemuritoare, la faptul că acestea nu aveau facilitatea benignă a literaturii pentru copii promovată, în genere, astăzi, ci ne familiarizau cu problematicul. Era înțelepciunea (şi ea destul de austeră) unui fel anume de a estima posibilul şi imposibilul, sublimul şi prea-omenescul, adevărul şi minciuna. Tocmai am recitit câteva basme chinezeşti, coreene, indiene, arăbeşti, africane, sud-americane, îmi plăceau şi pe vremuri (mă rog, călătoream gratis), şi m-am minunat. Mă voi limita aici la, să spunem, un scurt exercițiu de sinofilie. Iată deci un basm chinezesc în care Zeița de Jad i se arată lui Uang, biet muritor, şi-l anunță că-i poate da oricând ajutor. A doua zi Uang merge la zeiță şi-i cere – n-o să ghiciți – să-i cârpească o cămaşă… Ceea ce Zeița de Jad şi face, fireşte. Tot dintr-un basm chinezesc (vizionar?) aflăm că a-ți dori imposibilul nu însemna a vrea luna de pe cer. Tânărul Şî Ming, visând, pe malul lacului, la frumoasa Pai Ni, îşi tot repeta : „Nu trebuie să mă mai gândesc la ea. E ca şi cum aş vrea luna de pe fundul apei”… Şi încă o poveste, în care „o fată isteață” găseşte o dezlegare – confuci-

„Există viață digitală şi după moartea editurilor. Ceea ce au pierdut, cred, aceste poveşti e caracterul masiv formator. Ele nu mai pot adera firesc la imaginarul noilor generații de copii.„ ană? – celor trei ghicitori ale împăratului: „Cât e de mare timpul dintre răsăritul şi apusul soarelui? Cât e de lung drumul dintre cer şi pământ? Cât e de mare distanța dintre adevăr şi neadevăr?”. Fata isteață (pe atunci; astăzi ne pare stranie, serios depăşită de cuceririle ştiinței) spunea aşa : „Răstimpul dintre răsăritul soarelui şi apusul său este un drum de o zi, pentru că soarele răsare dimineața şi asfințeşte seara… Distanța dintre cer şi pământ este lungă cât cea dintre sprânceană şi pleoapă. După cum vedeți, când ridic pleoapa pot vedea cerul, când o cobor văd pământul… Între adevăr şi neadevăr este o depărtare de patru degete. De ce aşa? Fiindcă ceea ce auzi cu urechea este neadevărat, dar ceea ce vezi cu ochii este adevărat. Or, măsurați şi domniile voastre: între ochi şi urechi este o distanță de patru degete…”. Sunt răs-

1/ 2012

punsuri surprinzător de concrete la întrebări cvasi-abisale. Răspunsuri, mai ales, în care principala unitate de măsură a distanței dintre a şti şi a nu şti rămâne cât se poate de umană: degete, urechi, pleoape, sprâncene, adică omul real, nu abstractizat, nici mediat. Oare mă gândeam eu, copil, la toate astea? Îmi vine să zic că da, oarecum, în felul meu. În orice caz, sigur mă orientam altfel, ca om. Mai bine, mai rău decât se orientează copiii azi ? Asta n-aş şti să spun. Revin însă la întrebarea din titlu, căreia i se cuvine, totuşi, un răspuns. Poveştile nemuritoare n-au cum să moară, de vreme ce ele se mai găsesc în bibliotecile publice sau personale: vreun copil s-ar putea să le mai răsfoiască (eu le-aş propune chiar ca subiect de doctorat, dacă n-au fost deja). În plus, nostalgici ca mine sau ca alții mai sunt, unul dintre ei a făcut şi un blog, povestinemuritoare.blog.com, unde le putem regăsi în mare parte, scanate şi clasate cu grijă. Există viață digitală şi după moartea editurilor. Ceea ce au pierdut, cred, aceste poveşti e caracterul masiv formator. Ele nu mai pot adera firesc la imaginarul noilor generații de copii. Mă întreb dacă pentru ei lectura acestor cărți n-ar fi ca o plonjare în vidul „între-rândurilor” – un fel de bungee jumping livresc: de ce să se agațe?

ECHINOX / DOSAR LITERATURĂ PENTRU COPII

Mircea Laslo

Philip Pullman – Materiile Întunecate Povestea Lyrei şi a lui Will este cea care a pus punct tuturor celorlalte, este istorisirea după care sentimentul de „poveste” n-a mai fost niciodată la fel pentru mine.

ână nu demult eram fericit să pot citi cărţi cu poveşti şi basme cu acelaşi sentiment uşor pe care mi-l dădeau atunci când eram mic. Cărţile cu Mary Poppins înainte de culcare mă făceau să visez circuri mitologico-astrologice, Tarzan mă făcea să-mi construiesc adăposturi erbacee prin parcuri şi Wilhelm Hauff reuşea să mă convingă, de fiecare dată, că există o sumă de gesturi şi de cuvinte pe care dacă le-aş nimeri, mereu din senin,

aş putea să înţeleg cu adevărat pădurea şi spiritele din ea. După douăzeci de ani, senzaţiile şi crezurile acestea devin emoţii particulare, imposibil de mărturisit fără măcar o spoială de ironie, dar era suficient şi atât. Apoi a venit Philip Pullman şi totul s-a terminat. Am avut convingerea că trilogia Materiile Întunecate este cea mai bună serie pentru copii din câte s-au scris vreodată şi că nu voi mai putea să mă bu-

cur de celelalte cu aceeaşi mirare naivă după lectura ei. Am fost numit prăpăstios pentru declaraţia asta şi totuşi o cred în continuare. Povestea Lyrei şi a lui Will este cea care a pus punct tuturor celorlalte, este istorisirea după care sentimentul de „poveste” n-a mai fost niciodată la fel pentru mine, din pricina faptului că este, din câte îmi dau eu seama, cea mai reală dintre ele, răsunând de foarte aproape de după văl, din spaţiul dintre pleoapă şi ochi. Materiile

ECHINOX

întunecate au cotropit tărâmul poveştilor pentru mine şi pentru asta îl admir enorm pe Philip Pullman şi îi mulţumesc. Cred că, în fond, toate poveştile pentru copii sunt poveşti despre maturizare. Toate sunt prinse în această dinamică, de a fi spuse copiilor pentru a-i face cumva să înceteze să mai fie copii, pentru a le deschide ochii spre o realitate în care magia este mult mai bine ascunsă decât s-ar cuveni. Poate de aceea atât de multe dintre ele au finaluri atât de dulci-amărui, în care protagoniştii renunţă în cele din urmă la puteri, talismane, cai înaripaţi şi aşa mai departe, rămânând goi şi „normali”, într-o şaradă mereu nemulţumitoare a fericirii într-o realitate secată. Asta este marea realizare a lui Philip Pullman – predă aceeaşi lecţie, fără însă a anihila magia. Este singurul autor pe care îl ştiu căruia îi reuşeşte această prestidigitaţie. Cum? Răbdare, ajungem şi acolo, dar va trebui „s-o iau pe după pădure”, cum ar spune bunica. Copiii au o sensibilitate formidabilă la aşa-zisele „demersuri moralizatoare”. Cred că de aceea subtextul nevoii de maturizare nu scapă nicioda-

„Atunci când aproape fiecare poveste te învaţă, din nou şi din nou, că nu există Moş Crăciun, şi dacă ar exista, ar fi cumva inutil, intenţia moralizatoare aproape că incită echivalentul unor reacţii alergice.„ tă neobservat. Pe pe altă parte, aceste demersuri sunt extrem de iritante, fiindcă ei preferă să înveţe, decât să fie învăţaţi. Cum altfel se explică reticenţa unor copii cărora le place lectura în faţa listelor de lecturi obligatorii? Mai mult, atunci când aproape fiecare poveste te învaţă, din nou şi din nou, că nu există Moş Crăciun, şi dacă ar exista, ar fi cumva inutil, intenţia moralizatoare aproape că incită echivalentul unor reacţii alergice. Unii autori încearcă să mascheze lucrurile cât mai bine, alţii încearcă să evite complet „lecţia”, iar o a treia categorie de scriitori nu se încurcă folosind trucuri şi subtilităţi, şi

1/ 2012

merg direct la subiect, în speranţa că onestitatea va aduce admiraţie şi empatie din partea „publicului ţintă”. Philip Pullman este singurul autor pe care l-am citit care începe povestea punând în centrul întregii naraţiuni câteva personaje esenţialmente amorale. Prin această inversare de perspectivă, el reuşeşte să transforme moralitatea din temă (atât în sensul de „temă literară” cât şi în sensul odios de „temă pentru acasă”) în conflict, în intrigă, în povestire. Problema morală devine, din concluzie, forţă dinamică, „plot device”, atât de bine aclimatizată şi de naturală în contextul povestirii încât capătă proprietăţi dialogice – nu mai transmite un mesaj pur şi simplu, ci provoacă cititorul la o raportare şi la adoptarea unui punct de vedere. „Morala poveştii” devine povestea însăşi, la modul cel mai firesc, şi este tocmai tipul de inversiune aplicată mereu asupra elementelor cheie ale acestor romane, care duce la păstrarea sentimentului de supranatural, de magic, care, la sfârşit, sare dintre pagini şi rămâne alături de tine. Personajele principale ale trilogiei sunt, după cum spuneam, amorale. Toate, inclusiv copiii. De fapt, mai ales

ECHINOX / DOSAR LITERATURĂ PENTRU COPII copiii, întrucât ei se situează cumva întro stare reactivă, maleabilă, acţionând abia la sfârşit în numele unor principii clare. Însă mai interesanţi sunt, din această perspectivă, adulţii, personajele pe care ai fi tentat să le numeşti negative, calificativ care nu li se potriveşte deloc, din pricină că sunt pur şi simplu dincolo de definiţii clare ale binelui şi al răului. Confruntaţi cu astfel de „inamici”, copiii sunt forţaţi să facă faţă unei libertăţi morale deosebit de apăsătoare. Aceste cărţi sunt realmente sfâşietoare de la început la sfârşit, vorbind despre nişte copii care trec printr-un conflict interior copleşitor, prinşi între dragostea pentru părinţi pe care nu-i înţeleg pe deplin dar încearcă să-i emuleze, şi de care se simt trădaţi, şi fidelitatea pe care o au unii faţă de alţii, provocată, testată, lovită mereu de influenţa şi consecinţele acţiunilor celor care ar trebui să-i sprijine. Vorbesc aici nu doar de Lyra, ci şi de prietenii ei, şi într-o mai mică măsură de Will, al cărui conflict vine mai degrabă din interiorizarea acestor influenţe şi confuzii, decât din modul în care le reflectă în afară. În cele din urmă, problema cu care se confruntă Lyra şi Will poate fi formulată în următorii termeni: „într-o existenţă fără nici un reper moral inatacabil, ce anume te poate face să fii creativ sau distructiv, activ sau pasiv, machiavelic sau empatic şi ce finalitate au toate acestea?”. Simţiţi diferenţa între tipul acesta de abordare a unei poveşti pentru copii şi stilul „nu aprinde chibrituri noaptea, pentru că vei face pipi în pat”? Este un cu totul alt nivel de scriitură aici, care denotă o încredere în capacităţile de înţelegere şi de raţionare ale copiilor care nu poate să fie decât flatantă. Dar Philip Pullman nu se opreşte aici, nici pe departe. În fond, dacă e vorba de morală, atunci trebuie să fie vorba şi de religie, nu? Cum altfel ar putea exista personaje amorale, dacă nu prin mijlocirea religiei, sau mai degrabă a falimentului ei? Dumnezeu este formidabil de bătrân, complet senil şi esenţialmente inofensiv în Materiile Întunecate, ţinut într-un soi de raclă de cristal şi totuşi cauză indirectă a întregului conflict multi-dimensional (şi la propriu şi la figurat). Transformarea din temă în „plot device” se extinde aşadar şi asupra religiei, care nu mai are cali-

tatea şi rolul de forţă centralizatoare, ci din contră, acţionează ca un factor destabilizator al lumilor. Dar, magistral controlat de autor, procesul acesta de transformare duce la formarea unui vector antagonic natural, în afara oricărui discurs politic brutal pe care şi l-ar asuma Pullman însuşi. Naraţiunea înghite toate aceste trimiteri, toate aceste direcţii de dezvoltare şi problematici într-o manieră degajată, credibilă, care îmi pare cu totul dezinteresată! Este remarcabil cât de interesante devin problemele acestea altminteri spinoase şi plictisitoare pentru un copil, odată ce sunt plasate în acest context hrănitor, firesc, deschis la interpretare şi dialog.

„Pullman foloseşte implicaţiile unor teorii din fizica cuantică în construcţia efectivă a universului narativ şi a universurilor din care este compus. Într-o naraţiune în care autorul pare a refuza cu tot dinadinsul ideea de dihotomie, de conflict clar definit între „forţele binelui” şi „forţele răului”, ne mai poate oare surprinde prezenţa fizicii cuantice în însăşi ţesătura poveştii, fără însă a acţiona ca o alternativă sau un opus al religiei sau magiei? Privind dintr-un punct de vedere amoral, fizica şi religia nu au nimic de împărţit şi nicio dualitate nu se conturează. Astfel, devine şi ea un „plot device”, dar la un nivel mai degrabă metatextual. Pullman foloseşte implicaţiile unor teorii din fizica cuantică în construcţia efectivă a universului narativ şi a universurilor din care este compus. Lumile paralele, tehnicile de comunicare bazate pe „quantum entanglement” între particule subatomice, mişcarea browniană şi legea lui Planck, toate devin personalizate candid, transformate în aparate, tehnologii, cosmologii... într-un fel, din acest punct de vedere, universul narativ al lui Pullman este mai realist, mai „concret” decât îl percepem noi pe al nostru. Ruptura dintre percepţia noastră asupra lumii şi perceptele fizicii cuantice este

anulată de Pullman. Pisica lui Schroedinger are sens, ca demonstraţie, în lumea noastră, dar nu şi în universul Materiilor Întunecate. Bineînţeles că un copil nu va avea cum să recunoască aceste principii, însă în favoarea autorului funcţionează sintagma „orice tehnologie suficient de avansată este imposibil de distins de magie”. Din această cauză Pullman reuşeşte să nu disipeze magia, să nu o eticheteze ca fiind insuficientă, sau inutilă, sau „prea periculoasă”. Nu, ea stă la baza lucrurilor, şi tot ceea ce se întâmplă în Materiile Întunecate este, teoretic, posibil. Pus faţă în faţă cu un text atât de copleşitor de generos, sclipitor de inteligent, atât de elocvent atât pentru un copil – urşi vorbitori, cu armuri şi corăbii zburătoare, mai mult nu am de spus – cât şi pentru un adult, cred că este destul de clar cât de mare a fost impactul şi fascinaţia sa asupra mea. Poate că problemele şi trimiterile atât de serioase pe care le-am recunoscut în paginile acestor cărţi par intimidante, dar cred că această încredere, acest talent de adecvare a discursului dau realmente suflet cărţilor, le fac cu adevărat remarcabile. Trilogia „Materiile întunecate” este scrisă nu doar cu inteligenţă, dar şi cu un ireproşabil respect pentru toţi cititorii posibili, de orice vârstă. Lipsa de condescendenţă sau de pretenţie didactică este menţinută atât de bine, încât cărţile ajung să educe şi să intrige mai mult decât orice alt text „pentru copii” pe care l-am parcurs. (Este cu atât mai halucinant modul în care realizatorii filmului „Busola de aur” au reuşit să deturneze complet sensul şi spiritul cărţilor). Finalul trilogiei este dureros de trist, dar corect, fin, credibil şi perfect adecvat evoluţiei celor două personaje principale. Problematica morală se resoarbe elegant, iar ruptura dintre Lyra şi Will este resimţită de cititor ca fiind între el şi carte, într-o oglindire demnă de un autor atât de rafinat cunoscător al fizicii cuantice. În cele din urmă am ajuns să raportez până şi retroactiv textele pentru copii la Materiile Întunecate. Nu mă mai pot bucura de orice poveste. Philip Pullman m-a făcut să cresc mare cu cartea asta, realmente. Şi cred ca e bine aşa. Nu dulce-amărui, nu „suportabil”. Chiar bine.

ECHINOX

1/ 2012

Mirela Dimitriu

La întâlnire cu Micul prinţ „(...) este cea mai elegantă poveste pe care o cunosc. Micul Prinţ e povestea-parabolă a unui om care îşi confesează cu regret singurătatea.” (Carmen Lidia Vidu)

i-am amânat mai mult decât îngăduit momentul scrierii acestui articol. Deja începea să mă apuce neliniştea cu care te gândeşti la teancul de lucruri nefăcute, fără măcar să fi încercat să te uiţi spre el. Şi-apoi am mai amânat încă puţin, în timp ce încercam să-mi acopăr ideile cu linişte, să mă golesc puţin de tot ce era legat de subiect şi să-mi fac curaj. Aşa că… facebook. Şi, dintr-una în alta, pe pagina unei librării, am dat de o fotografie din 1960 realizată de André Kertész cu „masa pe care s-a născut Micul prinţ” – prea de tot, mi-am spus. Nici măcar aici nu mă laşi şi mă tragi de mânecă să-ţi desenez şi eu oaia? De parcă numai oaia mea ţi-ar mai lipsi astăzi. Copiii sunt aşa de nerăbdători. Nu-mi amintesc câte oi i-am desenat sau de câte ori ne-am întâlnit în ultimii paisprezece ani (îmi spun că aş fi prea „om mare” dacă aş reţine cifre), dar ştiu că nu a lipsit nicicând şi că de fiecare dată a fost măcar puţin altfel. Mai ştiu că nu ne vedem prea des, ca să ni se facă dor unul de altul şi să avem ce ne povesti. Am observat în cartea întâlnirilor noastre diferite urme, asemeni celor de pe tocul uşii pe când voiam să urmărim dacă ne-am mai înălţat. Obişnuim, deci, să însemnăm rândurile pe care, la momentul respectiv, le găsim drept locurile cele mai potrivite de întâlnire. La început căzuserăm de acord asupra părerii noastre despre oamenii mari, ţineam aproape un manifest îm-

potriva uitării lucrurilor esenţiale, cuceritoare prin simplitatea lor. Ei vedeau doar sume, profesii, costume şi pălării, pe când noi trăgeam cu ochiul (sau urechea) înspre culori, sunete, descoperiri şi, mai ales, ne puneam întrebări – vă amintiţi, cu siguranţă, de miile de întrebări din copilărie sau de cărţile care se intitulau „De ce…?” – aşa ştiam noi să ne redescoperim privirea de atunci. Şi cu cât ne întrebam mai multe, cu atât ni se părea mai ciudată lumea autoizolaţilor adulţi care arareori primeau musafiri pe planetele lor. Între timp am ajuns să echivalăm fiecare om cu planeta lui interioară. Au apărut alte întrebări: cât de greu ne este să ajungem acolo, cât de primitoare ni se va părea sau cât de repede vom obosi şi ne vom decide să căutăm o altă planetă? Ce se întâmplă pe planeta noastră în tot acest timp în care călătorim? Se mai îngrijeşte floarea de felul în care arată sau poate a fost deja sufocată de baobabi? Ce noutăţi aflăm despre propria planetă în lipsa noastră de acasă? Şi am descoperit cum, uneori, necunoscutul şi deşertul de pe propriul asteroid poate primi vizita cuiva de pe o altă planetă. Despre vulpi care se doresc îmblânzite şi despre stele care râd nu vă mai pot spune. Ştiţi. Dedicându-şi cartea unui copil între timp devenit adult, Exupéry destramă limitele ce i-ar putea încadra publicul ţintă. Volumul său nu-şi pierde nicio clipă din vedere valenţele ce-l recomandă atât copiilor, cât şi „oamenilor mari”. Micul prinţ mizează nu doar

pe propria sa poveste, ci mai degrabă pe cea a cititorului său, devenind astfel inepuizabil. Cel care va reveni asupra cărţii o va face în diferite momente ale propriei sale poveşti şi, prin schimbările şi experienţa sa, aparenta simplitate promovată de Micul prinţ se va dezvălui ca fiind mai mult decât atât. Dacă literatura destinată în mod strict copiilor se scrie cu deosebită dificultate (publicul este întotdeauna unul exigent şi neiertător, sancţionând orice urmă de falsitate), literatura pentru toate vârstele pare a fi un domeniu cu atât mai greu de abordat. Dar, angrenat într-o astfel de provocare a lecturii, cititorul îşi poate conştientiza calitatea de om fără o si(n)gură vârstă. Neavând nici eu o singură vârstă, m-am lăsat momită de benzile desenate create după povestea Micului prinţ (Joann Sfar, RAO, 2009). Nu ştiam dacă să mă aştept, dacă la o abordare clasică sau la una (prea) creativă, aşa cum se întâmplă uneori în cazul continuărilor filmelor de desene animate ale lui Walt Disney. N-a fost să fie niciuna dintre cele două variante. Încercând să urmărească cu destulă fidelitate originalul, volumul de benzi desenate cade totuşi într-o capcană: surplusul de cuvinte şi explicaţii, excesul de emoţie (fie ea veselie sau tristeţe, cea dintâi părând chiar foarte nepotrivită în comparaţie cu varianta lui Exupéry) şi detalierea inutilă a unor aspecte ce în Micul prinţ ţineau de fineţe şi intuiţie. Căutând să mă obişnuiesc cu aceas-

ECHINOX / DOSAR LITERATURĂ PENTRU COPII

„Cel care va reveni asupra cărţii, o va face în diferite momente ale propriei sale poveşti şi, prin schimbările şi experienţa sa, aparenta simplitate promovată de Micul prinţ se va dezvălui ca fiind mai mult decât atât.„ tă viziune, m-am întrebat ce anume a provocat o astfel de interpretare – oare subestimarea publicului sau necredinţa în capacitatea acestuia de a citi printre rânduri? Din experienţa mea, benzile desenate obişnuiau să spună mai puţin decât transformările lor ulterioare în desene animate, filme sau

povestiri – de ce în cazul de faţă se întâmpla exact invers? Concluzia la care am ajuns este una ceva mai optimistă decât gândurile mele iniţiale: poate că s-a încercat transformarea poveştii întruna accesibilă întru totul copiilor. Dar şi în acest caz aş obiecta, încrederea mea în puterea intuitivă (şi chiar empatică) a copiilor fiind mult mai mare decât cea demonstrată de Joann Sfar. În orice caz, cel mai mult m-a bucurat faptul că nu am întâlnit prima dată o astfel de versiune; mă îndoiesc că aş mai fi rămas cu o impresie atât de puternică â, încât să mă urmărească ani de zile, precum în cazul cărţii lui Saint-Exupéry. O să aproape închei întrebânduvă dacă aţi citit Micul prinţ. Nu, nu e de la sine înţeles. Sunt şi copii care se lasă convinşi mai greu. Dar dacă da, de câte ori aţi revenit asupra micuţului volum? Aş vrea să ştiu dacă e cineva care l-a citit o singură dată…

*** Pe 31 iulie 1944 avionul pilotat de Antoine de Saint-Exupéry dispărea deasupra Mediteranei. În 1998 (anul în care m-am întâlnit pentru prima dată cu Micul prinţ) se găseau în Marea Mediterană bucăţi din nava sa şi brăţara pe care îşi avea gravat numele. Cinci ani mai târziu erau recuperate alte părţi din avionul Lightning P38 (fie vorba între noi, parcă ar fi nume de asteroid). Nu spuneţi nimănui, dar eu cred că şi-a lăsat în adâncuri toate lucrurile grele pe care nu le putea duce cu el („E prea departe. Nu pot să car cu mine trupul acesta. E prea greu.”), luându-i urma prietenului al cărui râset îl auzea, privind la stele. Şi pretinzând poate că vrea să vadă ce s-a ales de vulcanii stinşi-nestinşi, de baobabi, de oaie sau de floare, nu l-a mai lăsat pe micul prinţ să privească apusurile de unul singur.

ECHINOX

1/ 2012

Răzvan Cîmpean

Povestea unui anume Apolodor Aşa s-au născut aventurile de pe insule încă nedescoperite, unde sărmanul Apolodor a avut de înfruntat crocodili flămânzi şi, abia scăpat teafăr, a adormit într-o nucă de cocos.

ână să ajungă să-l întâlnească pe Gellu Naum, despre Apolodor se ştiau destul de puţine lucruri. Se ştia, bineînţeles, că era tenor, cineva care jurase că-l văzuse spunea că era un pinguin grăsuţ, dar, cum nimeni nu putea confirma aşa ceva, a rămas doar vocea unui cor la spectacolele căruia nu vedeai ţipenie de om. S-a ajuns până la punctul în care, existând atât de multe zvonuri despre el, puteai umple cu ele biblioteci întregi. Dacă, într-adevăr, s-au scris sute de cărţi, asta e la fel de neclar ca cele mai multe dintre lucrurile care îl privesc pe Apolodor. Despre prietenii lui, de altfel, se ştia tot foarte puţin: pisoiul Tiţ, pesemne, făcuse un ghem de aţă de forma lui Apolodor; cămila Suzi se spune că l-ar fi urmărit în călătorie, dându-se drept sora ei; iepuraşul Buză-Lată, ariciul, ursul şi maestrul Domilasolfa, împreună, deschid, pare-se, la puţin timp după plecarea lui Apolodor, un cor cu numele său. Despre întâlnirea cu Gellu Naum s-au spus, de asemenea, o sumedenie de lucruri. S-a spus că l-a însoţit în călătorie, că Apolodor chiar l-ar fi ajutat la câteva versuri (fusese, o lună prin Tibet, un foarte cunoscut poet), că pagini întregi lipsesc din carte fiindcă, fiindu-i milă de cât de mult plângea Apolodor, Gellu Naum a refuzat să le mai publice. Prin anii ’60, pe când Cartea cu Apolodor apăruse de ceva timp, poşta din Labrador fusese asaltată de scrisori: fete şi

băieţi din întreaga lume au început să-i trimită scrisori lui Apolodor (scriau, fireşte, în româneşte), pretinzând că, prin nu ştiu ce minune, familia lui se află la ei în sufragerie. Ba chiar mai mult, legenda relaţiei sale cu o foarte mică maimuţică a inspirat sute de scenarii de film, de care s-a ales praful, căci niciunul dintre cei doi, după lungi deliberări, n-a vrut să cedeze drepturile de autor. Pescadorul METEOR, se ştie, poartă de câţiva ani buni figura lui Apolodor pictată în cabina căpitanului, de un necunoscut pictor de geniu, mort prematur. Se spune că, an de an, pinguinii din Labrador se înghesuie să vadă portretul, dar că niciunul nu a reuşit până în zilele noastre să ajungă într-adevăr la el.

„Pe plăcuţa din faţa statuii stau scrise vorbele savantului Fergus Mac-Piggott: «Nu-i satelit, e om din Marte».„ Castorul Bursuk, transformat în istoricul personal al lui Apolodor, ţine şi astăzi jurnale în care notează amănunţit întâmplările prin care eroul nostru a trecut, asigurându-se că nu-i scapă nimic din ceea ce ar putea părea important în călătoriile acestuia. Se vorbeşte chiar despre o vizită pe care pinguinul i-ar fi făcut-o, dar în niciunul

dintre tomurile castorului nu poţi găsi ceva despre asta. Atunci când nu-şi aminteşte exact cele întâmplate, zvonul spune că Bursuk s-a obişnuit să redea călătoria aşa cum i-ar fi plăcut lui să se petreacă. Aşa s-au născut aventurile de pe insule încă nedescoperite, unde sărmanul Apolodor a avut de înfruntat crocodili flămânzi şi, abia scăpat teafăr, a adormit într-o nucă de cocos. Din însemnările lui Bursuk aflăm că nuca de cocos i-a ţinut drept casă pinguinului până când a scăpat-o într-o mlaştină. Târziu de tot, deja prin mileniul trei, Apolodor se nimerise, prin nu ştiu ce împrejurare, singur spectator la un concert. Ce s-a întâmplat mai departe nu e foarte clar: ziarele titrau, cu litere de-o şchioapă, că Ada Milea l-ar fi răpit şi ţinut prizonier câteva luni bune; alţii spun, dimpotrivă, că pinguinul, plăcându-i muzica artistei, s-a jurat s-o facă celebră. Dacă i-a fost sau nu impresar, nici pe asta n-o putem spune precis, dar sigur e faptul că Ada Milea l-a făcut pe Apolodor personaj de teatru. Şi mai sigur e că, undeva prin 2011, aceeaşi Ada Milea lansa un album despre Apolodor într-o limbă pe care, dacă e să ne luăm după o notă din jurnalele lui Bursuk, pinguinul nici măcar nu o înţelege. Asta nu a făcut decât să alimenteze şi mai mult zvonurile care spuneau că Apolodor e impresarul din umbră al Adei şi că de la el a pornit ideea cu albume făcute după cărţi. Se spune chiar

ECHINOX / DOSAR LITERATURĂ PENTRU COPII că Apolodor pregăteşte pentru Ada Milea un album nou, pornit de la o carte la care nimeni nu se aşteaptă, carte despre care se zvoneşte că îi aparţine lui Apolodor, dar care e publicată sub pseudonim. Cu albumul în limba engleză, Apolodor revine în ţara unde, cu mulţi, mulţi ani în urmă se întâlnea cu tâlharul din Connecticut. Despre tâlhar se spune că, după întâlnirea cu Apolodor (şi, deci, după lungii ani de închisoare şi după ce l-a trimis pe pinguin pe lună la plimbare), s-a cuminţit şi s-a angajat la grădina zoologică. După câţiva ani, strânsese destui bani încât să deschidă câteva rezervaţii naturale de pinguini pe lună. Şi, dacă tot suntem la tâlharul din Connecticut, poate că ar trebui să-i atribuim lui monumentul ridicat în cinstea lui Apolodor în Saint Louis, statuie devenită loc de pelerinaj, o Mecca a pinguinilor din toată lumea. Pe plăcuţa din faţa statuii stau scrise vorbele savantului Fergus Mac-Piggott: „Nu-i satelit, e om din Marte”. (La care, adunaţi în cor, vreo patruzeci de gură-cască strigară „Uraaa! Să trăiască!”) Întors la Bucureşti, după lunga lui călătorie şi scurta şedere în Golful Terror, alături de familia lui – bunicul Apolodorin (Cel mai în vârstă pinguin), mama Apolodorica (O pinguină, atâtica…) şi tata Apolodorel (Un pinguin mărunt şi chel) – eroul, se zvoneşte, trecut prin tot felul de aventuri, pe care încă aşteaptă să le includă în memorii, a reintrat în circ, la cor. Între timp, dincolo de parcursul lui în lumea artei şi a copilăriei, Apolodor a devenit celebru pentru că a participat la preselecţia pentru o emisiune de talente de la televizor, dar tocmai când era o pauză de curent şi n-au putut să-l înregistreze, aşa că toată România a vuit că el trebuia să fie câştigătorul. S-a înscris voluntar într-o misiune în Africa şi a ţinut un discurs emoţionant în faţa tuturor acelor oameni care nu înţelegeau ce vorbeşte, dar care îl iubeau pentru că era grăsuţ şi purta fracul lui strălucitor. Povestea lui Apolodor, fie că ne e cunoscută din zvonuri, din versurile lui Gellu Naum sau din melodiile Adei Milea, ne vorbeşte, fără să ne dăm seama, despre un personaj pe care nu putem să nu-l îndrăgim. Un personaj-copil, dincolo de trecerea timpului; poate copilul din noi.

ECHINOX

1/ 2012

Mara Semenescu

Vampirul nostru cel de toate zilele Într-o zi, îndreptându-mă inocent spre rafturile SF şi fantasy, aud un strigăt deja plictisit în urma mea: „Nu mai avem aia cu casa nopţii şi nici cea cu şcoala de vampiri şi dacă vreţi listă de aşteptare le primiţi peste două luni!”

acă nu ai auzit încă de seriile Amurg, Casa nopţii, Jurnalele vampirilor, Academia vampirilor sau Vampirii sudului înseamnă că: a) nu eşti o fată de 12-18 ani, b) nu trăieşti în preajma unei fete de 1218 ani (sora, fiica, nepoată, vecină, elevă), c) nu prea dai pe la cinema, d) nu citeşti fantasy niciodată. Trendul vampirilor în literatura pentru tineri este un fenomen extrem de interesant de urmărit. Cărţile scrise în ultimii ani au fost traduse în zeci de limbi, au un succes de piaţă colosal, autorii lor sunt un fel de guru, iar actorii norocoşi care îi joacă pe protagoniştii acestor serii nu mai pot umbla pe stradă fără să fie asaltaţi de fani. De unde şi până unde acest entuziasm este o întrebare validă, dată fiind isteria înconjurătoare, mai ales când măsura antenumitei isterii ţi-o poate da doamna de la bibliotecă – într-o zi, îndreptându-mă inocent spre rafturile SF şi fantasy aud un strigăt deja plictisit în urma mea: „Nu mai avem aia cu casa nopţii şi nici cea cu şcoala de vampiri şi dacă vreţi listă de aşteptare le primiţi peste două luni!” În apărarea bibliotecarei, în momentul în care m-a prins din urmă mi-a recomandat călduros nişte Anne Rice. Fie că vorbim despre Dracula lui Bram Stocker, fie că ne referim la Cronicile vampirilor de Anne Rice, modelul

vampirului de astăzi este, prin comparaţie, destul de diferit. Înainte era vorba despre un prădător nemilos căruia îi plăcea să vâneze noaptea şi să bea sânge de virgină. Acum vampirul nu iese la soare nu pentru că ar arde şi la cea mai mică atingere de UVA şi UVB, ci pentru că... străluceşte prea tare. Sau iese la soare pentru că are un inel drăguţ cu lapis-lazuli care îl protejează. Tendinţa este aceea a umanizării, tocmai pentru că miza s-a schimbat – se urmăreşte o configurare mai prietenoasă a personajelor, se caută figuri abordabile, capabile să se muleze pe scheletul unei naraţiuni tip. Vampirul modern nu prea mai bea sânge de om. În primul rând, vampirul modern apelează la ceea ce pentru noi ar fi dietă vegetariană, mulţumindu-se cu animalele pe care le vânează în pădure. Sau, în cel mai rău caz, recurge la voluntari care îi donează sângele sau sparge o bancă de sânge şi savurează tacticos câte o punga de B3 Rh negativ la cină. El este, prin urmare, cu atât mai uman şi cu atât mai atractiv pentru un alt element cheie al acţiunii: fata. Nelipsită din peisajul cărţilor, fata este, de obicei, o neînţeleasă şi o ciudăţică, relativ inadaptată social, bântuită de tragedii în familie şi stângace în majoritatea activităţilor pe care le întreprinde. Totuşi, el, vampirul, o observă, o înţelege, îi descoperă niscaiva puteri supranaturale neobişnuite şi, ca să vezi, şoc şi

suprinză unanimă, se îndrăgosteşte iremediabil de ea. Acum tânăra protagonistă va trebui să aleagă între el (am uitat să menţionez ca atracţia este invariabil reciprocă) şi viaţa normală printre oameni. Cam acesta este modelul brut după care se construieşte o naraţiune cu vampiri modernă. Oricare dintre cărţile menţionate în primul paragraf pot să se grefeze, cu mici modificări, pe tiparul de mai sus. Odată identificat mecanismul, actul lecturii este o confirmare a aşteptărilor conştiente sau inconştiente şi o scufundare în plăcerea recursivităţii. În plus, publicul fiind în mare parte feminin putem presupune că există şi un nivel al identificării cu personajul principal. Regăsim totuşi o diferenţă majoră între romanul cult al genului, respectiv Amurg, scris de Stephenie Meyer, şi restul seriilor: în timp ce, pentru autoarea celui dintâi, sexul înainte de căsătorie este subiect tabu – o proiecţie asumată a propriilor orientări religioase, restul autorilor par a se întrece în condimentarea romanelor cu scene de un erotism explicit. Casa nopţii este, spre exemplu, o serie de 10 romane scrisă la două mâini şi apărută la noi la editura Litera, scrisă de P. C. Cast şi Kristen Cast (mamă şi fiică). Cele două au imaginat o lume în care a fi vampir se datorează unei malformaţii genetice care îşi arată sem-

ECHINOX / DOSAR LITERATURĂ PENTRU COPII nele la pubertate şi durează patru ani. Odată ce ai fost „însemnat” cu o semilună pe frunte înseamnă că procesul de transformare a început şi trebuie să te duci la o şcoală specială pentru vampiri, unde te vei pregăti pentru noua ta viaţă. Toate bune şi frumoase până aici. Sună interesant, seamănă cu Harry Potter datorită cadrului instituţionaleducativ al poveştii, pare promiţător. Singura problemă este că, de la primele pagini ale cărţii, te afli în mintea lui Zoey Redbird. Iar experienţa acestei lecturi de naraţiune subiectivă la persoana I este ca şi cum cineva te-ar forţa să ingurgitezi bomboanele zaharisite de clişeu împachetate în steoreotipii adolescentine. Nu mă deranjează în mod deosebit să intru în mintea unei Mary Sue, dar asta cu condiţia ca autorul să nu abuzeze deşănţat de bunăvoinţa mea. Spre exemplu, în momentul în care este „marcată”, Zoey nu se întreabă ce va înseamna asta pentru viitorul ei, pentru familia ei, pentru ea în general, ci se gândeşte dacă este posibil cumva, datorită schimbării, să lipsească a doua zi de la şcoală. În plus, desfăşurarea evenimentelor este complet implauzibilă şi de domeniul hiperbolicului rizibil: într-un interval de doar trei zile, Zoey arde toate etapele tipic atribuite unei dezvoltări coerente de personaj. Reuşitele ei sunt pur circumstanţiale şi greu justificabile, iar succesul său academic şi personal denotă o tendinţa a autoarelor de a identifica incompatibilitatea între genul fantasy şi criteriul verosimilului. Să presupunem, totuşi, că ai o rezistenţă de fier şi treci peste absurditatea firului narativ. Rămâi, în acest caz, cu o protagonistă care ţine neapărat să-ţi explice de ce a bea o bere este scârbos şi degradant, că a face sex oral este culmea desfrânării şi calea sigură spre iad şi că, dacă suferi de anorexie, bulimie sau alte afecţiuni grave, eşti un ciudat care caută atenţie. Mai rămâi cu nişte dialoguri puerile într-un aşa-zis limbaj adolescentin şi cu o frecvenţă inadmisiblă a cuvintelor „slut”, „whore” şi „boobies”. Mi-a fost frică să le caut traducerea şi mi-este milă de traducători. Supărarea oricărui cititor lucid va fi atât de mare, încât va uita de bunul simţ şi va vrea să arunce cartea pe geam sau în flăcări. Orice argument în favoarea

cărţii este insuficient tocmai pentru că autoarele nici măcar nu-şi dau silinţa. Într-adevăr, Zoey trebuie să aleagă între două vieţi, între doi băieţi din viaţa ei, unul uman şi altul nu. Da, este vorba despre un proces al devenirii, o escapadă în fantastic. În ceea ce priveşte „reţeta”, ingredientele sunt acolo, dar gradul extrem al trivializării la care au fost duse depăşeşte limitele suportabilităţii. Academia vampirilor de Richelle Mead (în România, la editura Corint), cel puţin, prin comparaţie, cucereşte şi încântă. Rose Hathaway şi Vasilia (Lissa) Dragomir sunt cele mai bune prietene şi au decis să fugă de la Academia Sf. Vladimir. Acţiunea debutează in medias res şi este narată tot la persoana întâi, de către Rose. Nu ştii de ce au fugit cele două, de cine se ascund, cine le este prieten şi cine duşman. Este o lume ficţională plăcut de descoperit datorită lui Rose, care are tactul şi fineţea de a povesti şi de a se povesti altfel decât alte eroine: trecutul personajelor, motivaţiile lor, relaţiile pe care acestea le-au construit şi structura lumii în care trăiesc sunt dezvăluite treptat, cu atenţie acordată detaliilor. Nu ţi se spune, ci vezi, nu ţi se zice, ci ţi se arată. Descoperi astfel că în această serie există trei tipuri de vampiri: dhampiri, moroi şi strigoi. Dhampirii sunt o combinaţie între oameni şi moroi, rezistenţi la lumină şi posesori ale unor aptitudini fizice deosebite. Tocmai de aceea sunt însărcinaţi cu protecţia moroilor, vampirii organizaţi social în familii regale, înzestaţi cu puteri magice. Strigoii, pe de altă parte, sunt moroii care au comis păcatul capital, cei care au ucis şi sunt, prin urmare, condamnaţi să nu poată ieşi la lumină şi să îşi piardă puterile magice, singura lor distracţie fiind vânarea moroilor. În structura de mai sus Rose este dhampir, iar Lissa, moroiul pe care aceasta trebuie să-l protejeze. Prietenia dintre ele este o adevărată gură de aer în mijlocul atâtor fire epice axate pe relaţii deopotrivă romantice şi romanţioase. Desigur, la un moment dat se va întâmpla inevitabilul şi Rose se va îndrăgosti de un alt gardian al Lissei, Dimitri Belikov, dar conflictul glisează aici pe o linie de relativă normalitate, iar problemele puse de potenţiala relaţie sunt mai mult decât clasicul „oh,

este un animal care bea sânge, dar sunt atât de atrasă de el”. Relaţia Rose-Dimitri este adesea mai puţin interesantă decât cea dintre ea şi Vasilisa, fapt care salvează personajele şi naraţiunea de la unidimensionalitate şi platitudine. Pentru genul în care se încadrează şi luând în considerare tiparele standardizate pe care le aplică, Academia vampirilor iese în evidenţă tocmai pentru că, în cazul de faţă, reuşesc sincer să înţeleg şi să-mi explic popularitatea volumelor. Unii ar spune că Rose este şi ea o Mary Sue, probabil că au dreptate. Totuşi, este o Mary Sue nuanţată şi simpatică: răutăcioasă, dar loială, infatuată, dar cu simţul umorului– deci convingătoare şi mult mai autentică. Cumva, ca prin magie, comentariile despre sâni şi mărimea/ recurenţa lor calitativă în şcoală nu mai sunt atât de deranjante (deşi absenţa lor nu ar fi altceva decât o binecuvântare). Alţii ar nota lipsa de originalitate în conturarea spaţiului, fiind vorba tot despre o şcoală, sau previzibilitatea anumitor scene. Cu toate acestea, cartea face ceea ce îşi propune: este un roman fantasy plin de acţiune, cu personaje care evoluează pe parcursul evenimentelor. Există magie şi conspiraţii, trădări şi prietenie, moarte şi scene care te ţin cu sufletul la gură, iar toate acestea au darul atât de simplu şi atât de salvator totodată de a fi coerente cu lumea pe care autoarea o construieşte. Nu ştiu dacă din păcate sau din fericire, acesta a devenit un criteriu suficient de valoare în cadrul genului. Până la urmă putem identifica numeroase motive pentru care vampirii sunt cele mai populare figuri ficţionale ale momentului. Poate au devenit o metaforă a bad-boy-ului care poate fi îmblânzit, poate există o fascinaţie colectivă şi profund reprimată pentru sânge, poate că simbolizează o graniţă probabilă dintre real şi supranatural gotic, de care ducem lipsa. Cert este că deocamdată reţeta funcţionează. Până la o suprasaturare a pieţei şi o revenire a vârcolacilor/ zânelor/ spiriduşilor pledez pentru orice page-turner bun, care nu mă lasă să cred în ceea ce se întâmplă acolo. Dar asta, oricât de puţin ceremonios ar suna, abia la vară, când n-am ceva mai bun de făcut.

DOSAR

Workshop

Simona Popescu

Câteva cuvinte pentru... scriicei Citiți, citiți, citiți! Scrieți, scrieți, scrieți! Aruncați, aruncați, aruncați! Faceți experimente pentru voi! Amuzați-vă! Dați o raită pe la avangardiști! O zi să vă luați în serios și a doua zi nu. Țineți-o măcar o vreme așa.

criiceii – e un cuvânt al lui Stelian, student în anul I, care scrie în limba ardelenească. Scriiceii sunt niște scriitori foarte, foarte tineri, care încă își caută un loc pentru construit un cuib (moară de vânt, palat etc.) de hârtie. Mara, elevă în clasa a noua, își pune naratoarea să spună: „Tu, cel care citeşti ce scriu eu, te rog deschide-ţi mintea şi nu mă critica pentru ceea ce voi scrie. Nu uita! O să intri în mintea mea haotică, nebună, neînţeleasă, plină de gânduri veninoase ce sfâşie, lovesc şi înţeapă asemenea plăsmuirilor celui mai întunecat demon din străfundurile viselor mele. [...] Nu mă judeca, nu râde de mine. Nu merită efortul.” Ba merită efortul, dragă Mara. Îmi deschid mintea și mă gândesc cum pot să te ajut în trei zile. Rilke îi zicea unui poet, ce-i drept: „Nimeni nu vă poate sfătui sau ajuta, nimeni. Nu există decît o singură cale. Scufundați-vă în dumneavoastră înșivă”. Eu aș zice că e bine să te lași ajutat, sfătuit, după care, de la un punct încolo, nu mai există decît singura cale. Mintea oricărui scriitor, dragă Mara, e haotică, nebună, neînţeleasă, plină de sentimente amestecate, fără nume. De fapt, când citesc o carte, cel mai mult mă interesează să intru în mintea scriitorului, nu să fiu alături de personaje, să urmăresc linia poveștii sau mai știu eu ce. Mara, scrisul să-ți fie bucurie! Bucură-te că scrii! - e un sfat de la bătrînul Ray Bradbury.

Personajul Marei, prin transparența căruia o văd pe ea, mai zice: „Acum sunt în maşină, cu căştile de la iPod în urechi şi cu o carte în braţe”. Îmi place acest portret al scriitorului care va să vină. Muzică, lectură, viteză și slow motion în același timp. Citindu-vă, dragi scriicei, am încercat să-mi imaginez despre voi. Ce muzică ascultați, ce cărți aveți acum pe masă (lângă pat sau fotoliu), dacă preferați să vedeți lumea mai degrabă pe fereastră, dacă mai degrabă ați trage obloanele. Când citesc un autor, pe mine mă interesează și astfel de lucruri. O carte, orice carte, vorbește despre autor. Dacă autorii nu citesc sau nu ascultă muzică, se simte în frază, în conținut. Sunt de carton.

„De fapt, când citesc o carte, cel mai mult mă interesează să intru în mintea scriitorului, nu să fiu alături de personaje, să urmăresc linia poveștii sau mai știu eu ce.„ Nu poți să-ți faci o idee despre cineva după doar câteva pagini, mai ales când oamenii sunt foarte tineri. Oricare dintre voi ar putea schimba de mai multe ori stilul sau temele, nimeni nu

se cramponează la 17, 18, 19, chiar 20 de ani de o Formă (în sensul lui Gombrowicz – el detesta Forma). Sunteți la vârsta cînd puteți vira, cu folos, spre alte direcții. Nu sunteți, din fericire, fixați. Ar fi o eroare, o oroare. De aceea spun: să nu iei drept critică forma mea de a-ți fi de folos. Să vă povestesc o întâmplare. Acum aproape 20 de ani am fost întro tabără de elevi scriicei. Poeții erau, mai toți, epigonii lui Nichita Stănescu. Dimineața se duceau la niște cursuri despre literatură ținute de câțiva foarte tineri – pe atunci - optzeciști, seara era cenaclu. S-au înghesuit la început la cenaclu, voiau, cum e firesc la vârsta aia, să se afirme. După a doua dimineață de „deparazitare”, n-a mai vrut nimeni săși citească producțiunile. Dăduseră de alt sunet al literaturii. Spre sfârșit, scriau toți ca beatnicii americani sau ca optzeciștii români. Prinseseră tonul, schimbaseră cu dezinvoltura vârstei macazul. Așadar, metamorfoza e posibilă chiar și în trei zile. Aveau fler, aveau energie, dar nu aveau, încă, personalitate, prea se repliaseră. Totuși, în timp, o nouă formă poate crea un conținut autentic. N-am mai auzit nimic, cu o excepție, de elevii care scriau poezie atunci. S-au afirmat, în schimb, câțiva prozatori. Prozatorii nu pot să schimbe sensul în trei zile. Prozatorii se formează mai greu, poate și mai solid. Persoanjul autor din Patul lui Procust spunea,

ECHINOX / WORKSHOP cum bine știți, că oricine poate fi scriitor, cu o singură condiție, să aibă personalitate - nici măcar nu e nevoie să știi să scrii corect. Voi scrieți foarte corect, aveți dezinvoltură, nu sunt repetiții excesive, nu puneți aiurea semnele de punctuație, nu vă împiedicați. Cît despre personalitate, ea se construiește în timp, cu mult curaj.

singur roman (cel mult două). Sadoveanu are 100 de cărți, dar pentru a fi Sadoveanu îi ajung doar două, trei.

Citiți, citiți, citiți! Scrieți, scrieți, scrieți! Aruncați, aruncați, aruncați! Faceți experimente pentru voi! Amuzați-vă! Dați o raită pe la avangardiști! O zi să vă luați în serios și a doua zi nu. Țineți-o măcar o vreme așa. Rescrieți, rescrieți, rescrieți! Ăsta e tot secretul. Să ai răbdarea căutătorului de aur în sita cu nisip. Pare o treabă fără sens, nu? Nabokov spunea că un scriitor bun trebuie să fie povestitor, profesor și magician. Pregătește-te să fii scriitor bun! Încearcă.

Fii atent la detalii! Ele sunt totul. Asta e diferența între literatură și jurnalism. Jurnalismul e plin de subiecte. Și ce dacă?

Nu aveți experiență de viață, dar nici măcar nu e cel mai important lucru. Flaubert e un scriitor mai bun și mai actual decît Zola. Primul nu ieșea din casă, al doilea s-a dus în mină să se documenteze pentru un roman. Camil Petrescu a făcut experiența războiului. El e un mare scriitor nu pentru că a vorbit despre asta, ci pentru că a creat un nou cod, un nou model literar, o altă „jucărie”, cum ar spune Nabokov. Salinger a cunoscut ororile războiului, dar a scris (poate tocmai din cauza asta) despre purtătorii de inocență pe lume (în felul lor, eroi). Nu experiența e cea mai importantă, ci acel fel personal de a vorbi despre realitate, despre tine, despre ceilalți, de a inventa, la o adică, lucruri, într-un fel în care nu a făcut-o nimeni altcineva. Exemplul radical: Urmuz. A stilizat umanitatea, a făcut un roman de cinci pagini cu tot ce are un roman de sute de pagini. Blecher. A schimbat percepția, a inventat un stil de a simți și de a vorbi despre asta. Gellu Naum. A luat în răspăr romanul, a creat singurul narator poet din literatura română. Mateiu Caragiale. A scris nu un roman despre niște crai, ci un roman despre patru feluri de a înțelege lumea - prin călătorie, prin întoarcerea în timp, prin viața trăită și prin scris. Patru hagialâcuri. Nu întâmplător vă dau exemple de oameni care au scris un

Nu ești scriitor numai la masa de scris. Fă fotografii (în cap), oriunde teai afla! Fii atent! Exersează-ți urechea!, vorba lui Nedelciu. Ochiul. Simțurile. Conștiința.

Proza nu e doar poveste, nu e doar descriere, nu e doar dialog. Scrisul e „mai întâi o discuție avută cu lucrurile concrete ale vieții. Și apoi o a doua discuție, de data asta purtată între circumstanțele negociate în prima discuție și hârtia de scris – așadar transformarea în propoziție. Când scrii, ambele discuții sînt prezente motoriu...” (Herta Muller) Joyce, întrebat cît a scris într-o zi, a spus: „Trei fraze” . O zi bună, trei fraze... Să citeşti! Un scriitor are în spatele lui un cititor puternic, generos, exigent. Scrii împreună cu cititorul care eşti. Spune-mi ce cititor ești, ca să-ți spun ce scriitor vei deveni. Să îți pui din când în când întrebarea: De ce scriu? Cât ești tânăr ai nevoie de un public (prietenii, colegii). Scrie pentru cineva, nu doar pentru tine! Nu există prozatori de 17 ani, doar poeți. Proza e construcție, chiar și atunci cînd e vorba nu de o „catedrală”, ci de o căsuță de hârtie, de un cocor de hârtie. Degeaba ai stil, dacă n-ai substanță. Degeaba ai subiect, dacă n-ai stil. Degeaba spui lucruri interesante, dacă nu sunt cu totul ale tale, prin dicțiunea ideilor. Degeaba scrii, dacă nu ești om. Degeaba, ca scriitor, ești asemenea acelui om din Tecuci dintr-un vers al lui Mihai Ursachi: „Un om din Tecuci avea un motor, dar nu i-a folosit la nimic”.

Să faci ceva ce nu s-a mai făcut. Nu e adevărat că nimic nu e nou sub soare. Și câteva cuvinte de la minunata Marina Abramovic, de la care și un prozator ar avea multe de învățat:

An artist should not lie to himself or others. An artist should not steal ideas from other artists. An artist should not compromise for themselves or in regards to the art market. An artist should not make themselves into an idol. An artist should not be depressed. Depression is a disease and should be cured. Depression is not productive for an artist. An artist should look deep inside themselves for inspiration. The deeper they look inside themselves, the more universal they become. The artist should give and receive at the same time. An artist creates his own symbols. Symbols are an artist’s language. The language must then be translated. Sometimes it is difficult to find the key. An artist has to understand silence. An artist has to create a space for silence to enter his work. Silence is like an island in the middle of a turbulent ocean. An artist must make time for the long periods of solitude. Solitude is extremely important. Away from home. Away from the studio. Away from family. Away from friends. An artist should not overproduce. An artist should have friends that lift their spirits. Enemies are very important. An artist has to learn to forgive.

ECHINOX

1/ 2012

Simona Popescu

Ce mică e lumea, un lan de secară! Trei scriitori în drum spre Cluj. On the road...

Joi Trei scriitori în drum spre Cluj. On the road. Invitaţi ai redacţiei Echinoxului pentru un „workshop” cu tineri care scriu literatură, studenţi şi elevi. Ore în şir de mers cu trenul, dar nu mă plâng. Cîndva, mă gândeam la casa ideală ca la o cuşetă de tren, aş fi traversat cu ea lumea, aș fi văzut mereu altceva pe fereastră. [...] Vineri. Ziua întâi

studenţii (şi elevele) care vor să facă literatură. Ne-am simţit bine, ţin minte că s-a iscat, la un moment dat, o discuţie despre oamenii cărora le plac câinii şi cei cărora le plac pisicile. Le spun că am acasă un porcuşor de Guineea. Miemi plac cel mai mult porcuşorii de Guineea. Au blana moale ca de pisică, stau la mângîiat, în poală, arată ca nişte pui de căţeluş şi nu muşcă. [...] Rămân datoare cu un răspuns la întrebarea „De ce scriu?”. Aş fi dezvoltat o imagine: fagurele (instinct şi construcţie, exact în acelaşi timp). La sfârșit, se îndreaptă un băiat spre mine, schimbăm două vorbe. E Stelian, din a cărui proză am preluat cuvântul pentru textul meu, „scriiceii”. Eu cred că Stelian va ajunge scriitor. Nu doar pentru că scrie cum scrie, dar şi pentru că citeşte ce citeşte şi ascultă muzica pe care o ascultă.

La cafea cu Bogdan, Mircea, Oana şi Ancuţa într-o cafenea chic, cu lămpi cu picior de alamă, cu abajururi frumoase. Sunt aprinse, deşi e ora 11. Mai apoi, ne mutăm într-o pizzerie. La o masă, mi se pare că văd o faţă foarte cunoscută. Privesc în ochii băiatului care se uită şi el surprins la mine, îl întreb dacă se numeşte cumva Marius. Da. Ce coincidenţă! Acum câteva zile am vorbit la Târgul de carte Gaudeamus şi despre o carte de-a lui (scrisă împreună cu Ruxandra). Figura i-am văzut-o pe Internet, am vrut să văd cum arată cel despre care urma să vorbesc. Şi iată-l în carne şi oase! Ce mică e lumea!

„O fată poartă în picioare un bocanc galben, altul roz şi o rochie lălâie. De ce nu scrie cum se îmbracă? Aşa ar trebui!„

Ajungem la ora 14 la Facultatea de Litere, într-o sală foarte frumoasă. Rareş, gazda, ne pune nişte întrebări, nu mai ştiu exact despre ce am vorbit aproape două ore, citesc textul despre „scriicei”, improvizat special pentru

Mă duc în sala mea, cu elevele. Îi spun înainte, de mai multe ori, lui Bogdan că nu ştiu dacă o să mă descurc, am lucrat doar cu studenţi la cursurile de creative writing, acum e altă situaţie. În

drum spre sala repartizată, o întâlnesc întâmplător pe Ioana. O întreb dacă pot să stau 5 minute la cursul ei, vreau numai s-o văd la catedră, mă aşteaptă nişte eleve. Predă Eminescu. Îmi place de ea. Ies după 10 minute. Ce mică e lumea! Le întreb pe fete de ce scriu (e o întrebare care nu le-a fost pusă niciodată, nu şi-au pus-o nici ele, nu e rău să te gândeşti la asta din când în când, mai ales la început). Apoi le întreb ce autori nu le plac. Creangă, Sabato. Şi Creangă, şi Sabato sunt printre preferaţii mei, dar nu contează. Le place, în schimb, Ion de Liviu Rebreanu. Şi Salinger?, întreb. Dar Rimbaud şi Lautréamont? Adaug, cum fac de obicei cînd întâlnesc juni care vor să scrie, nume de autori foarte tineri. Îi îndemn să se compare cu băieţii şi fetele de vîrsta lor din alte secole. Nu te intimidează băieţii şi fetele, îţi vine să scrii, să fii la fel de bun ca ei. Mă uimeşte cît de repede îmi revine accentul ardelenesc. Revine, adică, acea tranşanţă în felul în care spun ce am de spus. Prea tranşant. Răspicat. Limpede. Fără umbre, penumbre. Dezgolit. Inconturnabil. Cum să le zici fetelor, cu accentul tău ardelenesc revenit, fără să le descurajezi, că, mai toate, scriu un fel de prozonovele (de la telenovele!), proză siropoasă, basme pentru adolescenţi? Cum? Amicus Plato, magis amica veritas.

ECHINOX / WORKSHOP Nu-i așa grav, la vârsta lor. Îmi place în schimb cum arată. O fată poartă în picioare un bocanc galben, altul roz şi o rochie lălâie. De ce nu scrie cum se îmbracă? Aşa ar trebui! Evelina are o freză pe o parte şi părul în trei culori, din părul Marei ies două agrafe de păr spiralate, ca două conciuri tip Bjork, Ana are nişte ochelari cu o ramă neagră, groasă, care îi stau foarte bine, Alina are un pulover curcubeu, Andra seamănă perfect cu prietena mea din şcoala generală (cea mai bună fată din clasă), Laura e cuminte (ea a luat premiul întâi – ăsta nu e neapărat un lucru bun! – la concurs, nici nu ştie), pe timida Mădă o s-o văd a doua zi la Irish Pub, cu o bere în faţă şi sporovăind veselă cu prietenele ei. Mădă e cea mai mare, într-a XII-a. Le spun că textele nu le seamănă deloc – deşi textele seamănă între ele! Cum arată proza lor? Dacă ar fi o fată, cam aşa: costum deux-pièces de lână groasă, buclată, maro, cu umeri din bureți (da!), sandale cu toc şi paiete, eşarfă neagră din perdea, cu sclipici, clipsuri aurii, brăţară de lemn pirogravat. V-ar plăcea să arătaţi aşa? Fetele râd. E important dacă reuşim zilele astea să renunţăm măcar la eşarfa cu sclipici şi la sandale, nu? Poate şi la brăţară şi cercei. În loc de rochie, punem un tricou şi nişte blugi. Fetele mă aprobă amuzate. Au înghiţit găluşca fierbinte, au prins ideea, nu sunt din categoria celor care se bosumflă cu obtuzitate, n-au orgolii de adolescent limitat, autosuficient. Îmi e clar că pot face treabă cu ele. Sunt deştepte şi au şi simţul umorului. În loc de povestea prinţului din Danemarca, îi sugerez lui Beatrice să scrie ceva în care să vină vorba şi despre ghetele ei colorate, nepereche. Nu-mi aduce, în cele trei zile, nicio proză despre bocancii ei. Păcat. Era un exerciţiu din care ar fi înţeles singură foarte multe lucruri. În mai toate poveştile lor, „acţiunea” se petrece în străinătate – Anglia, Franţa, Italia. Prinţi, castele, piscine, dramolete din alt secol, nici o legătură cu viaţa lor reală, cu ele. Bovarism care trebuie lecuit. Le întreb dacă au fost în Străinătate. A fost doar Mara, în Muntenegru. Deci aşa! Au de scris, pentru a doua zi, o proză care să se petreacă în Africa, într-un sat din Burundi, Ciad sau Somalia. Sau în Muntenegru! Dintre toate, va aduce ceva doar Mara. Să ne lecuim de prinţesism, de kitschism, de realismul de secol 19 la

a doua mână, de literatura roz. Le sugerez teme personalizate. Pornind de la câteva fragmente din propriile lor texte, se pot face proze noi, aşa cum dintr-o rochie cu croială bătrânicioasă, de nepurtat, dacă materialele sînt bune, se poate face măcar o gentuţă sau un patchwork interesant, dacă nu chiar o nouă rochie. Nu aruncăm tot, alegem fragmentele bune, cumva străine de text (şi reprezentative, de fapt, pentru ceea ce sunt cu adevărat), şi căutăm o altă direcţie. Dar de asta ne vom ocupa a doua zi. Ce putem face în trei întâlniri? Multe! Schimbarea macazului, exerciţii de mobilizare, deparazitarea scrisului. Vorbim puţin despre ce e un scriitor bun şi, mai ales, un cititor bun (un scriitor bun fiind, înainte de toate, un cititor bun!) pornind de la Nabokov, chiar dacă ele nu ştiu cine e Nabokov. Vorbim despre muzică. Laura spune că nu ascultă, nu are timp. Are ca temă pentru acasă să intre pe YouTube a doua zi, un sfert de oră înainte de a pleca spre noi. Dacă va asculta muzică interesantă, de toate felurile, se va schimba (în bine) şi ceea ce va scrie. Abandonăm „romanul” tezist de 10 de pagini (deloc urmuzian!), nu mai luăm premiul întâi, dar mergem pe drumul cel bun! Vorbim despre proza care e peste tot. Ajungea să o înregistrez (imagine + audio) pe fata aia din tren ca să iasă o proză realistă, a zilelor noastre. Doar că pe mine nu mă interesează asta, nici nu lucrez în felul prozatorului-ca-atare. Pentru un prozator, ajunge să te mişti puţin şi naraţiunile vin spre tine. O scriitoare poloneză, Olga Tokarczuk, îmi făcea cândva teoria asta, şi cred că avea dreptate. A şi pus ca titlu al unui volum de-al ei numele unei secte de călugări, Bieguni, care se mişcă prin lume, nomazi. Dacă tot facem filozofia veşmintelor, vorba lui Carlyle (şi poate că n-ar fi rău să le pun pe lista de lecturi promisă şi Filozofia vestimentaţiei. Sartor Resartus), le vorbesc despre roz şi negru. Despre cum, pe vremea când eram în liceu şi scriam mai prost decât ele, am descoperit ceea ce înseamnă... atitudinea. Abia cînd am descoperit atitudinea am început să şi scriu mai bine, să dau de temele mele, să descopăr ce am eu de spus, de fapt. [...] Vorbim despre vise. Care seamănă cu literatura bună. Putem învăţa din vi-

sele noastre, de la regizorul plin de surprize care suntem chiar noi (ce tehnici acolo, ce stil, ce subiecte!). Îmi dau seama că nu le-a trecut prin cap să dea vreodată atenţie propriilor lor vise. Le şi încurajez pe fete, înainte să ne despărţim. Le spun cât de corect scriu ele, acum urmează să se întrebe şi ce, de ce scriu. Pentru a doua zi, trebuie să aducă cu ele două fotografii de-ale lor, un ziar, o carte, un dicţionar. Pe seară mergem cu prietenii noştri, studenţi, într-un pub cam gălăgios. Nu prea avem cum să ne auzim. Mircea s-a apucat să-şi scrie tema pentru mâine. Pe drum, apucasem să schimb două cuvinte cu Alexandra, căreia i-am citit o proză supercalifragilistică, plină de umor. Îmi pare rău că nu pot lucra cu unii dintre studenţi. Îmi făcusem chiar o listă... În timp ce aşteptăm berile, lîngă mine se aşează un băiat. A trimis şi el ceva pentru concurs, dar n-a fost selectat, a reuşit doar prietena lui. Îl cheamă Alex, e politicos, genul bien élevé, pe care îl preţuiesc tot mai mult (am oroare de tineri scriitori bădărani). Ajungem la Proust, preferatul lui. Şi-al meu. Scrie la un roman. Nu se grăbeşte, nici nu ştie dacă e ceea ce trebuie. Şi-ar fi dorit să ia şi el parte la întâlniri, dar tot e bine dacă poate să iasă cu noi la o bere. Îi spun că, dacă vrea, poate să vină la grupa mea, numai că sînt doar eleve. Sau aş putea vorbi cu colegii mei să-l primească cu studenţii ceilalţi. Nu, nu, ar veni, totuşi, la mine, dacă tot l-am invitat. Zis şi făcut. În grupă va fi şi un băiat, un student. Mă mut, la un moment dat, în colţul în care stau Rareş, Lavinia şi Alexandra. Aflu că Rareş s-a apucat să scrie un roman, a abandonat traducerile care iau prea mult timp, apoi nu ştiu cum ajungem să încercăm să-l convingem să mai facă un efort cu Infinite Jest al lui David Foster Wallace, autor care s-a sinucis când avea exact vârsta mea de acum. Ştim că e o muncă foarte, foarte grea, că nu merită pentru cât ar fi plătit de o editură. Îi spun că aş face o chetă pentru traducerea cărţii, peste cât ar primi ca onorariu. Aş face eu o donaţie de 200 de euro. Lavinia pune şi ea 100. Sînt deja 300. Am putea aduna 1000. S-ar apuca?

ECHINOX

1/ 2012

Sâmbătă. Ziua a doua Începem devreme. A venit şi Alex. Hotărîm să stăm de la 11 la 6. Fetele spun că rezistă. Au venit cu ziare şi cu foarfecă, cu cărţi, cu fotografii. Mai întâi, luăm text cu text din prozonovelele trimise. Identificăm defectele de construcţie (mică, mare) comune. Ne oprim la câteva fragmente recuperabile. Au ca temă să scrie altceva pornind de la ele. Uneori, adaug şi nişte cuvinte obligatorii: SpongeBob, scafandru, paraşutist, căciulă. [...] Pentru că Mădă a venit cu De veghe în lanul de secară după ea, iau cartea de pe masă. O iau şi pe cea de alături. O deschid la întâmplare pe cea de-a doua. Citesc un fragment care sună bine. Îl scriu fetele şi Alex pe hârtie. Continui cu cîteva fragmente din Salinger, deschizând la întîmplare. Iese un poem emoţionant, care se termină cu finalul cărţii, aşa: „Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ţi se facă dor de toţi”. Dintr-un prozator bun, întotdeauna poţi să scoţi, în felul ăsta, cel puţin o poezie. Dintr-o poezie bună, poţi face o proză frumoasă. Exerciţiul ăsta urmează să-l facă ele, singure. Ca temă, de scris pe loc, primeşte doar Alex, a doua zi. Aleg pentru el un foarte frumos poem de dragoste al tânărului poet de la Chişinău, Alex Cosmescu (poemul îl descoperisem într-unul dintre numerele Echinox pe care le-am primit de la Rareş). Luăm o pauză de masă. Fetele se duc să cumpere câte ceva. Oricum, primim de la Lavinia covrigei şi apă. Mă duc în redacţie unde Matei citeşte deja ce au scris studenţii din grupa lui pornind de la un citat din Buzzati. Mă uit şi eu peste hârtii. Le dau fragmentul din Buzzati şi alor mei, după pauză. În timp ce scriu, mă ocup de distribuit decupăturile din ziare. Un articol despre ultimul album Coldplay, altul despre măcelăria lui Hugo Desnoyer, care a creat la Paris marca La Boucherie Française. O decupătură despre un club de fotbal din Turcia, care, vexat de violenţa masculină, a umplut stadionul cu copii şi femei. (La meciul Petrolul Ploieşti-FCM Tg.-Mureş au asistat 2000 de copii, cei mai mulţi însoţiţi de mame. Oamenii de

ECHINOX / WORKSHOP ordine le-au oprit penarele care conţineau creioane ascuţite.) Ceva despre un antreprenor, Eugen, cu tot cu fotografie, pentru Alex. Un text lemnos despre fondurile europene. Ceva despre România, nu mai ştiu. Distribui articolele. Apoi le dictez un fragment din poezia lui Handke care apare în filmul lui Wim Wenders Himmel über Berlin. Trebuie să pună în legătură poezia (care începe aşa: Când copilul era doar un copil, el nu ştia că este un copil. Totul era plin de viaţă, iar viaţa forma un întreg) cu fragmentul jurnalistic pe care l-au primit. Au de scris şi a treia temă, cea pornind de la două fotografii, una din copilărie şi una de acum. Pot să aleagă persoana întâi sau persoana a treia, pot, la o adică, să facă schimb de fotografii. Primeşte şi Alex o fotografie de la Evelina (cu trupa ei de teatru) şi una de la Mădă, nişte picioare în iarbă. Ce text ar putea ieşi! Cât scriu, găsesc în computer Coldplay. Pun asta pentru Mara. Şi apoi, dacă tot am cu mine, High Hopes al lui Pink Floyd, care merge cu poezia lui Handke. [...] De la 4 citim textele scrise până acum. Începem cu cele care pornesc de la replicile din Buzzati: „Bună ziua”, „Bună seara”, de la care puteau face orice. Le-au ieşit lucruri bune, unele mai bune decât ale studenţilor, al Alinei, de pildă. Apelez, pentru comentarii avizate, la Alex, care e onest şi argumentativ. Împărţim acelaşi rol. Îşi dau cu părerea şi fetele. Alex e destul de pretenţios şi bine face. Mai departe, îşi citesc, pe rând, în faţă de data asta, prozele, arătând fotografiile, care ajung şi la mine. Mădă a scris o proză excepţională, despre fotografie, despre timp, despre trecutul recent din prezent. Ne uităm la fotografia cu fetiţa din lanul de floarea soarelui (în timp ce citeşte ea), la umbra de la marginea fotografiei roşietice (apus de soare). Andra face o poveste în care apar şi nişte băieţi cu părul aproape alb. Unul e prietenul ei din Suedia. Şi Mara are ceva interesant, despre o oglindă, o plajă, o suprapunere de timpuri. Fetele citesc pe rând, afară s-a lăsat întunericul, mă uit la fotografiile lor, copii, adolescente, le ascult, combinaţia mă impresionează foarte tare, nu trebuie să se vadă. Mă leg de fete, se leagă lucrurile. Ne mai vedem doar mâine dimineaţă. Prea puţin timp.

Adăugăm, pentru a doua zi, „exerciţiul Nedelciu”: un text de o pagină, pornind de la cuvintele unei pagini de dicţionar (după modelul prozei lui Mircea DEX 305). Pe drum spre casă, se apropie Mara de mine. Îmi spune că am cunoscut-o acum cîţiva ani pe mama ei, profesoară la o şcoală cu copii surdo-muţi. Aşadar, Mara e fata acelei minunate femei, căreia, cu ocazia unei întâlniri cu profesorii, la care am fost invitată, i-am spus că aş fi curioasă cum predă ea ore de literatură. Mi-a spus că va face o oră special pentru mine, dacă vreau, chiar dacă sâmbăta nu au şcoală, elevii sigur se vor bucura. Întâlnirea cu copiii ăia avea să fie una dintre cele mai frumoase lucruri din viaţa mea. Îmi amintesc că în cinci minute m-au învăţat nişte semne. Îi arăt Marei semnul pentru mulţumesc. Ea îmi spune că gestul pe care l-am făcut eu înseamnă „eşti frumoasă”. Îi povestesc Marei cum s-au legat copiii de mine, cum m-au îmbrăţişat la sfârşit, după ce i-am vizitat în camera de cămin. Cum m-au condus agăţaţi, ciorchine, de mine. Să transmită salutări mamei ei. Ce mică e lumea! Reuşesc să mă întâlnesc, la o cafea, cu Mihaela şi Doru, oameni minunaţi, ce noroc pe studenţii lor să-i aibă profesori! Seara, mergem (Matei, Rareş, Teo, Bogdan, Mircea, Oana) la Irish Pub. E cu noi şi o fată de la japoneză, foarte simpatică, mare vorbăreaţă. Ne aşezăm la masă, o grămadă de tineri se plimbă de colo-colo cu căştile în jurul gtului, nu pe urechi. E primul silent party din Cluj. Mă duc, la un moment dat, să văd petrecerea silenţioasă. O sală mare, întunecată, în care pâlpâie zeci de luminiţe roşii. Umbre nemişcate şi altele care se agită, se rup în figuri. E o scenă din romanul Rubik, dintr-un capitol scris de Eva. Înainte de plecare, o zăresc pe Mădă la o masă. Ce mică-i lumea! E foarte bine, ca scriitor, să mai mergi şi la o bere, să te duci şi la silent party. Duminică. Ziua a treia Ne adunăm în altă sală. Citim ce n-am apucat ieri. Ajunge şi Mădă cu o jumătate de oră mai tîrziu, cu temele făcute. Citeşte şi Alex, ceva cu un final foarte bun despre antreprenorul Eugen.

„Când copilul n-a mai fost copil, au rămas din el doar ochii.” Citeşte şi Mara o proză onirică plină de umor, dar şi de poezie, pornind de la cuvintele unei pagini din DEX. Citim ce se mai poate, dar nu mai avem timp. Trebuie să ne întâlnim cu ceilalţi, se dau premiile redacţiei Echinox. Înainte, însă, câteva sfaturi pentru începători într-ale scrisului. Cum să se ferească de „lemne” şi „lirrrism”. Dar despre toate astea – altă dată. Aici, doar un sfat, pentru totdeauna, de la Holden Caulfield: „Dac-aş fi pianist sau actor sau mai ştiu eu ce, şi toţi cretinii ar crede că-s grozav, jur c-aş fi furios. N-aş vrea nici măcar să mă aplaude. Oamenii aplaudă întotdeauna ce nu trebuie. Dacaş fi pianist, aş cânta în debara, numai pentru mine”. Înainte să ne întâlnim cu toţii, trec pe la redacţie. E la fel de frig ca în sala de unde vin. Dau de un băiat şi o fată cu care fac cunoştinţă. Îmi întind nişte mîini calde. Le ţin mai mult între palmele mele, să mă încălzesc de la ei. Râdem. Îmi place de ei. Ne îndreptăm spre sala de festivităţi. O întâlnesc, absolut întâmplător, pe prietena mea Sanda. Ce mică e lumea! Are ore, sîmbăta, la IDD. Schimbăm cîteva vorbe. Mă bucur mult că am văzut-o, chiar şi aşa. […] Până să ieşim, spre seară, mă uit peste numerele din Echinox pe care le-am primit. Dau şi peste unul în care e executat (aici chiar se potriveşte cuvântul) un fost prieten, cu care nu mai vorbesc de ani de zile. Mi se pare că i se face o nedreptate. Nu pentru că oamenii scriu că nu e bun romanul lui, dar felul în care o fac. Nu, nu-mi place asta, le voi spune prietenilor mei, fie ce-o fi. Există şi o etică a scrisului despre cărţi, pe lîngă etica lecturii. Părerea mea. Seara ieşim la un pahar de vin. E un loc frumos, cu instrumente de alamă agăţate pe pereţi. Nu ne auzim defel. Vorbim doar câte doi. O ascult o vreme pe Adele, al cărei concert se transmite pe un megatelevizor. Nu mă deranjează, ea cîntă frumos... Ea cântă frumos, noi tăcem, eu le-aş spune prietenilor mei câte ceva despre etica lecturii, despre „mizeria criticii” (ca să-l parafrazez pe Naum). Mircea scoate la un moment dat, dintr-un săculeţ, nişte zaruri simpatice.

ECHINOX

Sunt şi piramidale, şi romboidale. Îmi zice el ceva despre un joc, dar abia îl aud. Zice ceva de un narator, cineva care este bun la povestit va acţiona ca un narator pentru joc. Totul depinde de el. Primesc un telefon de la Ruxandra, trebuie să plec. Mă decid ca înainte de a-mi lua rămas bun, să le spun, fie ce-o fi, ce gândesc despre etica scrisului. Dacă o să înţeleagă că o fac pentru ei, pentru că-mi pasă de ei, bine! Dacă nu, n-a fost să fie! Parcă au dat-o mai încet pe Adele. Accentul meu ardelenesc face ca lucrurile să pară şi mai tranşante. Mă ascultă, cred că ei înţeleg perfect despre ce e vorba. Mai dau o raită prin local, ca să mă uit pe pereţi, îl văd la o măsuţă pe Stelian cu două fete vesele, mă simt bine de tot cu ei, aş mai rămâne, dacă n-ar trebui să plec. Ajung şi la Ruxandra şi Corin, stau până la urmă puţin, pentru că e foarte târziu. Insistă să mâncăm, nu pot, doar două felii uriaşe cu zacuscă, foarte, foarte bună. Mă gândesc ce profesori faini trebuie să fie ei, ce noroc au de studenţi deştepţi. Nu? […] Luni, ziua a patra Ne luăm ceva de mâncare în gară, o cafea. Văd o femeie, genul cerşetoare, stă într-o cârjă şi vorbeşte, nu aud ce. Mă gândesc să-i dau ei unul dintre cele două cornuri cu şuncă şi caşcaval pe care mi le-am cumpărat pentru drum. Mă apropii de ea, dau să-i întind punga şi se uită urât de tot la mine, zice ceva în maghiară, nu se mai opreşte, cred că mă înjură. Uneori e mai bine să nu încerci să faci bine.

La un moment dat, trece un domn pe lângă noi, cu un rucsăcel în spate. Uite-l pe Adam Bodor, zice Matei. Nu, nu e sigur că e el. Du-te şi întreabă-l, îl îndemn, spune-i că suntem nişte admiratori. Matei chiar porneşte spre Bodor, care... parcă a intrat în pământ. O fi fost domnul Bodor la Cluj pe 12 decembrie 2011? Nimerim în tren într-o aglomeraţie neobişnuită. Îi conving, pînă la urmă, pe Teo şi pe Matei să ne mutăm întrun compartiment unde e doar o fată. [...] Schimbăm câteva replici. Le pun nişte muzică, din laptop. Îi întreb dacă recunosc formaţiile, cântăreţii, compozitorii. Matei şi fata intră în joc. O ţinem aşa până se termină tot ce am în computer. De la Green Day la Skriabin. Matei ghiceşte, pe partea de muzică nouă, mai tot, de la primele acorduri. Ba chiar spune şi anul de apariţie al albumului X, Y. La clasici, pentru ca să fie mai palpitant, facem nişte pariuri. Zic că le dau 100 de roni dacă ghicesc (o sută pentru Schumann, o sută pentru Şostakovici, o sută pentru Schönberg). Ridic miza. 200. Sunt sigură că n-o să-l recunoască pe Skriabin. Aflăm că fata din faţa mea, care a ghicit o grămadă de muzici, e din oraşul în care m-am născut şi eu, Codlea. Ce mică-i lumea! [...] Pe geam s-a făcut iarnă. Tunele, un măgar, o construcţie de beton abandonată. Un om trecând pe un câmp cu un topor, case mărunte. Din laptop cântă încet John Lennon, Imagine. Raţe pe lacul îngheţat, suprafaţă roz-gălbuie. În De veghe în lanul de secară era vorba despre nişte raţe. Oare unde se duc raţele când îngheaţă tot?

1/ 2012

Duminică, ianuarie 2012 Mă gândesc la fete. M-am legat de şapte fete, de băiatul Alex şi de nişte bocanci nepereche. Îmi pare rău că nu i-am rugat să-mi trimită ce au lucrat cu mine. Ascult din noul album al trupei Coldplay. Mie îmi place. O înţeleg pe Mara de ce a refuzat să facă tema legată de decupajul din ziar. Citesc abia acum textul „specialistului”: „După câteva ascultări ale albumului, nu am rămas cu nimic. Asta dacă nu pun la socoteală că Coldplay e o trupă extrem de limitată creativ. Iar Mylo Xyloto nu este decît o dovadă a acestei opresive impotenţe”. Bine că e el deștept! Mă gândesc la jocul de care vorbea Mircea, un fel de rubicodelie. Mă frământă dacă prietenii mei din redacţia Echinoxului au înţeles ce le-am spus în ultima seară. Eu m-am apropiat mult de ei, dar poate că ei nu sunt chiar ca prietenii mei rubici. Cînd am ajuns în Bucureşti, i-am scris lui Bogdan: „Şi pentru mine a fost o bucurie să vă întâlnesc, să vă cunosc. Sper că aţi înţeles bine «dădăceala mea» din ultima zi. O mai fac uneori pe Holden Caulfield, încerc să-i ţin departe pe copii de prăpastie, să nu cadă cumva în ea. Nu sunteţi voi copii, nici eu Holden, dar înţelegi unde bat. Am toată încrederea în voi, în ceea ce aţi putea face”. [...] Ca să termin tot salingerian... Singurul lucru pe care-l ştiu e că, într-un fel, mi-e dor de toţi cei de care v-am pomenit. Chiar şi de Teo, chiar şi de băiatul ăla care nu ştia cine e Mircea Horia Simionescu, deşi e tânăr scriitor. Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ţi se facă dor de toţi.

ECHINOX / WORKSHOP

Matei Florian N-am vorbit mult de Ádám Bodor. Cred că am zis două cuvinte despre Zona Sinistra, duminică, în ultima zi de cursuri, că „uite, asta-i o carte care îmi place mult, merită citită”. Probabil că după asta am mai spus alte două, trei lucruri la fel de deştepte, apoi a trecut timpul, că aşa face el, trece, probabil că la sfârşit de tot am fumat două ţigări în curtea facultăţii, între Eminescu şi Blaga, şi m-am gândit cât de puţin îmi place, de fapt, să fiu deştept. Că, uite, în trei zile am discutat chestii deştepte şi aproape grave cât pentru un an întreg, că am întâlnit nişte oameni mişto, că, uite, Doamne ajută, n-am ajuns atât de boşorog încât să sufăr de sindromul „pe vremea mea”, că se scrie, şi se scrie bine şi se scrie diferit şi acum, că oamenii sunt vii şi scormonitori şi atenţi, că oamenilor le e teamă, iar teama asta, pe cuvântul meu, nu-i un lucru chiar aşa de rău.

Şi cred că m-am bucurat, chiar acolo, între Eminescu şi Blaga, că după trei zile de ateliere de creaţie, am rămas cu aceeaşi concluzie cu care am plecat de acasă, aia că oricum n-o să te înveţe nimeni să scrii dacă nu ştii deja s-o faci. Doar că al naibii de important e să ai încredere în tine, să-ţi rămână bucuria, să-ţi păstrezi teama, s-o struneşti şi să te foloseşti de ea, să fii sincer, să fii liber, să vorbeşti din când în când cu alţii ca tine despre toate astea, să asculţi şi să-ţi vezi de drumul tău. Abia a doua zi, luni, la plecare, când l-am văzut pe Ádám Bodor pe peronul gării din Cluj, cu două plase în mână şi un rucsac în spate, am ştiut că a fost bine. Teo şi-a aprins o ţigară, Simona mi-a spus să mă duc după el. Mergea prea repede, nu l-am mai ajuns.

ECHINOX

1/ 2012

T. O. Bobe

Pledoaria mea pentru meserie Marele merit al acestor cursuri este, după părerea mea, dincolo de organizarea profesionistă pe care am amintit-o, acela că pot contribui, alături de celelalte pe care le plănuiește redacția Echinox, la conștientizarea necesității cursurilor de creative writing.

ți băgat probabil de seamă, și asta ca să iau doar niște exemple la îndemână, că există o Universitate Națională de Arte sau că în cadrul UNMB există o Facultate de Compoziție, Muzicologie și Pedagogie muzicală sau că secția de Comunicare vizuală de la UNATC oferă studenților o specializare în scenaristică. Ei bine, din câte țin eu minte, și m-aș bucura să mă înșel, nu există în cadrul niciunei universități o secție unde studenții să învețe să scrie literatură. Știu că se fac cursuri, probabil opționale, în care profesori acreditați în virtutea altor competențe îi învață câte ceva pe cei care probabil mai degrabă fug de tocit decât vor să devină scriitori, însă nicăieri nu există o specializare care să îmbine, cu scopul dezvoltării și canalizării creativității, cursuri de teorie literară și seminarii de scris efectiv. Fatala butadă „Din Școala de literatură ies tot atâția scriitori câți au intrat”, spusă de nu mai știu cine în urmă cu decenii, pare să bântuie și acum nu doar mințile celor din MECTS, ci și opinia publică. Pentru mai toată lumea, literatura ține de geniul care se pogoară asupra scriitorului inspirat și nu poate fi învățată. Cu atât mai lăudabilă mi se pare inițiativa redactorilor Echinox de a organiza cursuri de creative writing ținute de cîțiva scriitori, printre care (o spun cu toată falsa modestie de rigoare) am fost și eu invitat. Mărturisesc că în primul rând am fost surprins de numărul mare al elevilor și studenților care ar fi vrut să participe – o sută, dintre care au fost selectați până la urmă aproximativ o cincime. În al

doilea rând m-a surprins diversitatea formulelor narative întâlnite la studenții din grupa mea, compensată, ce-i drept, de uniformitatea tematică – moartea. Am plecat spre Cluj cu inima strânsă, gândindu-mă că am nimerit într-un grup de emo și că trebuie să fiu atent în timpul cursurilor la vene și lame. Odată ajuns acolo, o surpriză foarte plăcută a fost organizarea. O mână de oameni de douăzeci și ceva de ani, deși lăsați baltă în ultimul moment de sponsorul care promisese să-i ajute, au reușit nu doar să facă să arate totul extrem de profesionist, dar și să creeze în jurul cursurilor atmosfera de interes și emulație indispensabilă unei astfel de întâmplări. O altă supriză au fost studenții din grupa mea sau, mai exact, diferențele dintre generația lor și cea din care am făcut parte în urmă cu (vai de mine!) douăzeci de ani. Pe de o parte, trebuie să spun că aveau cu toții o mare ușurință la scris, o fluență incomparabil mai mare față de mine și de foștii mei colegi, pe de alta am fost uimit să constat mirările lor nu atât bibliografice, cât de cultură literară. Păreau să fi fost până în momentul acela mult mai puțin curioși să descopere scriitori, nu auziseră multe dintre numele pe care le-am pomenit, iar unii dintre ei mi-au solicitat la plecare să le recomand ce să citească. Dincolo de câteva nume și titluri amestecate (care, recunosc, pe mine în locul lor m-ar fi deconcertat), le-am spus, și le spun și aici, că mi se pare mai important să găsească fiecare pe cont propriu scriitorii cu care pot rezona și de la care simt că ar avea ceva de învățat. Și le-aș mai spune ca, atât cât le stă în putință, să se întlnească

în continure ei între ei, să-și comenteze cu toată „răutatea” posibilă producțiile, să schimbe păreri, idei, să stea cu toții pe câte un paragraf câte două-trei ore sau să discute chestiuni generale, teoretice, dar cu aplicabilitate în literatura pe care o fac. Asta presupunând că îi interesează într-adevăr să scrie în continuare și că n-au venit la cursuri doar cu gândul de a face rost de o tabără (de creație) gratuită pentru la vară sau cu acela de a adauga încă o întâmplare la șirul experiențelor personale. Nu cred că au învățat mare lucru de la cursurile astea și nici n-ar fi avut cum s-o facă. În trei zile n-are nimeni cum să afle care sînt regulile minimale, de bază ale literaturii, acelea care țin strict de meserie și care pot fi predate și însușite, dincolo de talentul sau personalitatea fiecăruia. Mai mult decât atât, în trei zile cineva care vine dintr-o cultură în care originalitatea e supraestimată nici măcar nu poate fi convins de existența acestora și de faptul că, apropriindu-și-le cât mai curând, ar putea mai târziu fie să scrie doar cărți cinstite, dar măcar citibile, fie să inoveze oricât l-ar ține imaginația, însă nu cu totul opac față de cititor. Marele merit al acestor cursuri este, după părerea mea, dincolo de organizarea profesionistă pe care am amintit-o, acela că pot contribui, alături de celelalte pe care le plănuiește redacția Echinox, la conștientizarea necesității cursurilor de creative writing. Nu-mi fac iluzia că lucrul acesta se poate întîmpla foarte curând, dar cred că, pentru a se umple paharul, fiecare picătură contează.

ECHINOX / WORKSHOP

Olivia Putyer

Noveletă de Sabat I „Nu am timp să dau Bună Ziua, la revedere.” „Nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu.” „Am întârziat.” „Stau deja pe jar.” „Nu am timp de spus La Revedere, bună ziua.” „Am întârziat, am întârziat, am întârziat.” Iepurele Alb Shippon era într-adevăr nespus de grăbit. Şi vremea era foarte înaintată. Era teribil de târziu şi nu era deloc timp de pierdut. Shippon era berbec şi alerga. Avea de împlinit o misiune ce nu suporta amânarea de nicio culoare. O distragere neprielnică era cu totul şi cu totul de nedorit. Catastrofală, chiar. Shippon fugea şi fugea, după puteri, prin pustie. Numele lui Shippon însemna „şura oilor” sau „şopronul oilor”. Shippon opta pentru varianta cu şopron. Era mai muzicală. Era iambică. Cam ca şi fuga tărăgănată şi descentrată a lui Shippon. Ship-póon, ship-póon, ship-póon. Lungită în paşii mai de pe urmă, fiindcă bietul Shippon era bătrân, iar când se precipita câte puţin, întreg trupul i se contorsiona niţel. Părea că se topeşte sincopat, până ce genunchii i se înţepeneau, ancorându-se unul în celălalt. Shippon se îngrămădea echilibrat şi rămânea nemişcat cu zilele în şura lui Dumnezeu şi rumega. Şi vorbea lung şi nazal, fiindc-avea polipi. Dar acum era dezîngrămădit şi se grăbea. Lui Shippon i-ar fi prins bine o circumstanţă atenuantă. Aceasta ar fi fost Mercur. Planeta. Să se afle pe Mercur, adică, ar fi fost excelent. Mercur are rezonanţă rotativ-orbitală de 3:2. Se

roteşte de 3 ori în jurul axei proprii la fiecare două revoluţii în jurul Soarelui. Şi asta nu e tot! Excentricitatea orbitei e de 0,206 şi determină stabilitatea rezonanţei rotativ-orbitală. Asta înseamnă că la periheliu – când mareea solară e cea mai puternică – Soarele e aproape nemişcat pe cerul lui Mercur. Amiază nesfârşită timp de câteva zile. Asta în condiţia în care soarele ocupă 90% din cer şi temperatura se ridică la 427°C. Dulce lâncezeală... Dacă Shippon s-ar fi aflat pe Mercur, nu ar fi avut nicio problemă. Timp ar fost câtă frunză, câtă floare. Poate chiar mai mult; cu 4 zile înainte de periheliu, Soarele răsare pe cerul lui Mercur, stă o vreme, apoi dezrăsare, apoi re-răsare şi apune (şi îi ia 58 de zile să apună). Pe Mercur, timpul se ocupă cu trecerea, se răzgândeşte o clipă, apoi continuă şovăielnic. Desigur, asta doar de pe anumite puncte specifice de pe suprafaţa lui Mercur, dar cine ştie cu ce trebi ar fi putut fi Shippon îndeletnicit ca circumstanţele să-i fie favorabile. S-ar fi lăbărţat în timpul care ar fi fost atât de supraabundent, i s-ar fi făcut rău şi i-ar fi crăpat obrazul de ruşine. Atât de mult timp ar fi fost. Doar că Shippon era pe Pământ, pe undeva prin ţara Moria, unde Soarele nu fusese înregistrat ca stând pe loc o cantitate nerezonabilă de timp, încă. Soarele nu e nerezonabil pe Pământ. Shippon nu ştia asta, dar se încredea

într-o armonie generală şi ordonată a lucrurilor. Se grăbea. Şi era absolut neapărat să ajungă la timp, altfel urmările ar fi fost... Of, săracul Shippon... „E teribil, teribil, teribil de târziu!” „Mmmh. Şi mai e ceva de mers...” Da, ţara Moria era loc pustiu cu ierburi aspre, bolovani şi alte inconvenienţe. De pildă, în Moria creştea o floare numită Pancratium Sickenbergeri. Frunzele sale creşteau adiacent tulpinii, sub formă de panglici spiralate. Pustia arăta ca şi un lan de cadouri în fundiţele căruia Shippon se tot împiedica. „Trebuie să alerg, să alerg, întru slava Domnului, acum şi în veci!” „Doamne păzeşte robul Tău de cârteli şi inimă rea. Mmmh.” „Dacă întârzii, se dă de râpă tot planul divin. Şi-am să dau de belea, sigur. Mmmh.” „Copitele astea bătrâne vor înfăptui vrerea Domnului! Mm, fericită zi, glorioasă zi, într-adevăr!” Oile sunt ruminante. Au patru camere în stomac. Viaţa lor nu e incredibil de bogată în evenimente. Mănâncă iarbă. Nu o mestecă. Nu se deranjează să înfăptuiască prea multe fapte falnice deodată. Iarba se duce într-una din cele patru camere ale stomacului, unde se descompune un pic, după care e re-

ECHINOX gurgitată, mai apoi mestecată. La urmă doar se înghite din nou. Înghiţitura adevărată – va să zică – vine când te aştepţi mai puţin. Cam ca şi răsăritul pe Mercur. Diferenţa ar fi că oile mănâncă la fel tot anul, nu doar cu 4 zile înainte de periheliu. Şi probabil mareele solare nu influenţează tehnicile misterioase ale aparatului lor digestiv. Aş dori, deci, să subliniez că viaţa era în general tihnită şi pentru Shippon. „E prea târziu de tărăgănat!” „Să mă grăbesc, să mă grăbesc!” „Mmm, să fi fost eu singurul berbec pe o suprafaţă de 3 zile de mers pe jos? Eu?” „Dacă-i aşa, Dumnezeu... Mh. Mnu, Doamne fereşte.” Şi se grăbea. Shippon se grăbea. Viteza maximă atinsă vreodată de o oaie e de 62,34 de kilometri pe oră. Problema e că oile nu aleargă constant. Au doar puseuri de ambiţie. Shippon nu era proiectat genetic să se grăbească. Nici nu ar avea sens. Oile au copita despicată, unghia despărţită şi rumegă, ergo sunt animale curate, pot fi mâncate şi jertfite Domnului. E de regulă preferabil ca aceste dobitoace să nu supună robii lui Dumnezeu la o alergătură prea vivace înainte de-a fi înjunghiate, jupuite şi tăiate în bucăţi, de a li se stoarce sângele pe altarele de piatră, înainte de a li se arunca rămăşiţele hoiturilor în afara cetăţii, înspre gloria numelui Domnului Dumnezeu, acum şi în veci. Şi Dumnezeu e pretenţios. Solicită, după cum urmează: arderi de tot, jertfe de mâncare, jertfe de mulţumire, jertfe de ispăşire, jertfe pentru vină, jertfe pentru vină când păcătuieşte o căpetenie, jertfe pentru vină când păcătuieşte tot norodul, jertfe pentru vină când păcătuiesc două treimi din norod şi o vicecăpetenie şi jertfe pentru mulţumire pentru binecuvântarea primită de treimea din norod care nu a păcătuit şi a soţiei vice căpeteniei care este îndreptăţită să se întoarcă la părinţii ei şi să se recăsătorească. Dar doar în zilele de miercuri şi luni, în lunile nedivizibile cu 4. (Pe lângă asta fie spus, jertfele sunt constituite dintr-un taur şi un berbec, un taur şi un viţel, un ţap şi un miel de un an, opţional un porumbel, găini, salamandre şi două potârnichi, atât timp cât sunt de parte

bărbătească şi nu le lipseşte un pinten). Se ia jertfa, se arde, după care se scuipă în piept şi se dă de trei ori peste cap. Amin. „Dumnezeu nu îşi încearcă norocul, mmhnu. Apără-mi, Dumnezeule, sufletul de ispită.” „Dar să mă grăbesc! Mmmh, trebuie să fug! Nu este vreme de pus la îndoială nimic!” „Dar, dacă tot nu am voie să întârzii nici măcar un moment, de ce am fost ales eu? Bătrân, cu copitele bolnave, schilod, nefericitul de mine?! Dacă dau greş? Mmmh..” „Dacă fapta se săvârşeşte... Mmmh! Izbăveşte, Doamne, cugetul robului tău de îndoială!” Misiunea lui Shippon era tare importantă. Am putea spune că soarta unui om depindea de el. Soarta unui prunc, chiar. Soarta vieţii unui biet şi neajutorat copilaş, soarta anilor săi de tinereţe, a iubirilor sale prepubere, încheiate în incertitudini stângace şi incomode, a marilor sale decizii şi a marilor sale erori de judecată, a culorilor alese nepotrivit, a tuturor supelor pe care avea să le mănânce şi pe care nu avea să le mănânce şi a tuturor lucrurilor cruciale dintr-o viaţă de om. Aş îndrăzni chiar să spun că soarta unui popor întreg se bizuia pe Shippon! Da! A unui popor cu o istorie glorioasă, soarta unui popor îmbălsămat în sângele duşmanilor săi perfizi! Un popor se clătina odată cu genunchii lui Shippon, împiedicându-se în în fiecare bolovan, încâlcindu-se în fiecare buruiană de Pancratium Sickenbergeri. Un norod întreg alerga în urma lui, încurajându-i fiecare pas nesigur, încurajându-i fiecare copită, fiecare unghie de pe fiecare copită, fiecare striaţie de pe fiecare unghie de pe fiecare copită! Nu, nu, nu! Destinul lui Dumnezeu! Da! Dumnezeu depindea de Shippon! Dumnezeu şi derivatele sale, toate religiile lumii, ierarhiile îngereşti, Moş Crăciun şi iepuraşul de Paşti! Toată istoria a tot ce există, toată economia lumii şi plenitudinea de portocale, ciocolată şi lumânări dintr-însa! Toate depindeau de Shippon şi pentru toate acestea el trebuia să moară. Shippon auzise că nu era tare greu să mori şi aştepta cu ardoare momentul binecuvântatului

1/ 2012

martiraj, pentru care se născuse. În şura lui Dumnezeu, toţi berbecii aşteaptă cu sufletul la gură. În fiecare zi, pe lângă garduri de frasin, rumegând. E gloria absolută. Shippon aşteptase destul şi se grăbea să-şi înfăptuiască destinul şi să-L salveze pe Dumnezeu. „Văd vârful! E acolo, sigur e acolo.” „Mă apropii negreşit! Mărire, mmmh-autotstăpânitorului! Fericită zi, binecuvântarea Domnului cade asupra robului Său!” „Dumnezeu, mmmh-are grijă ca toate să se petreacă la vreme prielnică.” Shippon avea o copită proastă, dar nu se plângea prea tare. Nu băgase de seamă până acum. Era incomod, fiindcă unghia i se despica şi îi intra praf între degete. Avea să fie sacrificat cu julituri între degete şi asta nu era o moarte foarte estetică. Poate n-ar fi fost destul de înmiresmat. Poate fumul de la arderea sa ar fi avut o culoare nepotrivită. Mai rău! Poate fumul ar fi fost luat de vânt. În Moria, vânturile bat de la sud-vest la nord-est, mai cu seamă în porţiunea 30°51’N şi 34°47’E la 470 de metri deasupra nivelului mării. Nu era o previziune teribil de sumbră pentru Shippon, dar, dacă nu era greu să mori, cu certitudine era complicat. Nu mai conta prea mult acum. Acum ajungea pe vârful muntelui Moria. Vedea tufa în care trebuia să se împlânte. Ca din greşeală. Haha, „din greşeală”. Era o tufă mare de Mitnan sau Thymelaea hirsute, din care de regulă se fac frânghii puternice. Shippon abia aştepta. „Uite-l!” „Ridică pumnalul... Mmmh, se pregăteşte să-l înjunghie!” „Israphil trebuie să apară din clipă în clipă...” „Acum se înfăptuieşte voia Domnului, mărire Tatălui în veci!!” „De la răsăritul Soarelui până la apusul lui, mmh, fie numele Domnului lăudat!” „Când privesc cerurile – luna şi stele pe care Le-ai făcut... şi Mercur, mai ales Mmmercur!” „Doamne Dumnezeule, cât de minunat este numele Tău peste tot Pământul!”

ECHINOX / WORKSHOP „Strigaţi către Domnul cu strigăte de bucurie, toţi locuitorii Pământului! Mmh, mmmh! Chiuiţi, strigaţi şi-mmmmh, cântaţi mmhlaudăă!” **** „L-ai omorât pe Isaac?!” „L-ai lăsat să-l ucidă? Pe Isaac?!” „Unde erai? De ce nu erai unde trebuia să fii?!” „Avraam l-a ucis pe Isaac din cauza ta!” „Slava Lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui! Nu mai! Gata cu asta! Şi e numai vina ta!” „Ştiai ce avea de gând? Ştii măcar cine era băiatul în locul căruia tu ai fost crescut să mori?” „Isaac urma să fie tatăl tuturor! Înţelegi tu, oaie?!” „Bine că nu era Noe...” Israphil era nervos. Nu se precipita aşa de obicei, dar Shippon tocmai îi distrugea cariera. E greu să urci în ranguri îngereşti. Israphil era un malakh, un mesager al lui Dumnezeu. Era al 6-lea în ierarhie. Bine că nu făcea parte din ishimi. Ishimii erau dezgustători. Arătau ca oamenii şi se ţineau după profeţi. Scârbos, de-a dreptul. Dacă şi-ar fi îndeplinit misiunea, dacă Isaac ar fi trăit să se prostească cu puştii şi tinerii huligani din Beer-Şeba, să se joace cu mingea din piei de capre, să adape vitele, să se ruşineze de Rebeca, fata lui Betuel, fiul lui Năhor care urma să-l nască pe pe Iacov, tatăl lui Iuda, tatăl lui Fares, tatăl lui Esrom, Tatăl lui Aram, tatăl lui Aminadab, tatăl lui Naason, tatăl lui Salmon, tatăl lui Boaz, tatăl lui Obed, tatăl lui Iese, tatăl împăratului David, căpetenie peste un popor ce nu avea să mai existe, şiar fi câştigat poziţia de Seraph – cel ce arde. Dumnezeu îi promisese că de la naşterea lui David încolo, după fiecare 14 neamuri zămislite cu succes, l-ar fi urcat în ierarhie cu câte un grad. Asta însemna că la vremea lui Iehonia, la ieşirea poporului inexistent din Babilon, ar fi ajuns Hashmal şi ar fi putut să cânte când Dumnezeu tăcea şi să tacă când din Dumnezeu emana Cuvântul. Să tacă în prezenţa lui Dumnezeu! Apoi putea deveni Er’el! Er’el! Visul lui era să devină Ophan – în sfârşit roata

arzătoare cu mii de ochi – şi să păzească tronul lui Dumnezeu!

„Domnul este bun, mmmh... bunătatea Lui ţine în veci...”

Dar era cu 42 de neamuri în urmă şi era doar vina lui Shippon. „Tu realizezi ce-ai făcut?! Ne va nimici pe amândoi!” „S-a zis cu toată seminţia ta! Eu voi ajunge silfidă! Silfidă!” „Ai risipit tot norodul pământului! Vor arde în pustie toate neamurile sub mânia lui Dumnezeu, oaie! Toate!”

„Domnul răzbună sângele robilor Săi, oaie, El se răzbună împotriva potrivnicilor Săi şi tu i-ai nimicit voinţa, fiindcă eşti un dobitoc amărât şi eu sunt răspunzător de faptele tale! Săgeţile Sale se înfig în mine şi mâna Lui apasă asupra mea!”

Shippon era dărâmat sub toate poverile unei vini colosale. Vina lui Shippon era atât de mare precât era Soarele pe cerul lui Mercur. Shippon: 90% vină, 10% lână. Vina lui Shippon era atât de extraordinară, de uriaşă, de nemărginită, de imensă, de pantagruelică, de devorantă, de titanică, de cumplită şi de incalculabilă, încât Shippon era ţintuit locului cu coarnele sprijinite de lambriuri. Lambriurile lui Dumnezeu, din camera de aşteptare a lui Dumnezeu, din faţa biroului omniscientului, omnipotentului, omniprezentului, omnivorului şi omnibusului Alfa şi Omega erau din frasin. Nu miroseau nicicum, fiindcă lemnul de frasin nu miroase nicium. Arde bine, în schimb. Aşa că Dumnezeu nu ţinea Serafimi lângă biroul Lui. Vina lui Shippon, spuneam, ar fi putut scufunda arce. Putea duce rase rare de cai şi reptile mari la extincţie. Ar fi putut îneca popoare întregi în 40 de zile de lacrimi, ar fi putut omorî pui neajutoraţi de căţei cu o privire înmiresmată de regret. Bietul Shippon... ar fi putut îngropa un continent în căinţă, mustrare şi părere de rău până s-ar fi scufundat în mare, după care ar fi fost acoperit de mai multă mustrare şi mai multă părere de rău, după care încă un talaz de căinţă pentru a forma un continent mai mare, mai trainic şi mai frumos. Shippon se simţea foarte, foarte vinovat. „Glasul Domnului sfarmă cedrii; Domnul sfarmă cedrii! Îi face să sară ca nişte viţei!” strigă Israphil. Shippon bânguia „El va avea iarăşi mmhilă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre...” „Sub El se topesc munţii, văile crapă ca ceara înaintea focului, ca apa care curge prin râpi!”

„... milostiv şi plin de îndurare, mmh, îndelung răbdător... bunătate..” şoptea sufocat bietul Shippon. „Vei muri doborât de boală rea şi nimeni nu te va plânge, nici nu te va îngropa, ci vei fi ca un gunoi pe pământ, vei pieri de sabie şi de foamete şi trupul tău mort va sluji ca hrană păsărilor cerului şi fiarelor pământului! Fiindcă Dumnezeu ia răzbunarea ca o haină şi se acoperă cu gelozia ca şi cu o mantă, El va răsplăti fiecăruia după faptele sale, oaie, şi tu ai călcat porunca Domnului! Vrei să cadă toate urgiile pe capetele noastre?!” „Îndurările Lui... mmh, peste toate lucrările... nu ţine mânie... pemmh... veci...” „Nu, oaie, nu! Domnul se răzbună şi este plin de mânie! Urgii arzânde! Potop de flăcări! Ploaie de stânci şi blesteme! Foc veşnic! Oaie! El şade pe heruvimi, înţelegi?! Şade pe heruvimi!!” Israphil avea să-l dea în gât. Cu siguranţă avea să-l dea în gât. Shippon avea să sufere toate urgiile arzânde, potopul de flăcări, ploaile de stânci şi blesteme, iar lâna avea să i se dizolve încet pe spinare, copitele să-i putrezească şi să otrăvească puţinul pământ pe care i se va mai permite să calce. Pământ arid cu tufe de flori în formă de panglici roz. Cadouri spurcate de paşii păcatului său şi Thymelaea hirsute ofilite în jurul genunchilor săi agăţaţi unul de celălalt cum e Soarele de cerul lui Mercur la periheliu. Israphil avea să-l dea în gât. Shippon avea 8 degete în total. Fiecare se poziţiona strategic pe părţile opuse ale faliilor în pardoseala lui Dumnezeu (probabil curăţată cu soluţie cu răşini epoxidice fără solvenţi,

ECHINOX

1/ 2012

pigmenţi şi aditivi speciali). Scurte spasme mioclonice îl dezechilibrau pe Shippon la variaţiile mai violente ale vocii lui Israphil. Shippon avea o copită proastă, dar nu se plângea prea tare. Mai ales acum. Era copita stângă din faţă. Şi departe, între degetele copitei stângi, se căsca un hău. O grotă lungă, o crăpătură cavernoasă, o arcă osoasă în care vocea lui Israphil se răsfrângea ca un cutremur. Şi valea aceasta se zguduia de vinovăţia pe care o simţea Shippon şi odată cu ea se zguduia şi Dichelobacter nodosus. Dichelobacter nodosus provoacă putrezirea unghiei la mamifere ruminante. Faptul că Shippon îşi despărţea degetele copitei stângi din faţă crea o mişcare tectonică masivă pentru bacterie. Dichelobacter nodosus urma să cadă în hău şi dobitocul de Shippon nu-şi dădea seama că o altă viaţă era în pericol. Un spasm de spaimă pentru Shippon, un seism mortal pentru Dichelobacter nodosus. Apoi Israphil nu mai avea nimic de zis. Shippon se perinda încet pe lângă lambriurile de frasin. Timpul era acum prea mult. Dulce lâncezeală... Timpul era câtă frunză, câtă floare. Poate mai mult. Shippon se afla acum în circumstanţe favorabile şi se lăbărţa în timpul care era atât de supra-abundent, i se făcea rău şi i se crăpa obrazul de ruşine. Atât de mult timp era. În 58 de zile, uşa urma să se deschidă şi Dumnezeu să ocupe 90% din antecamera sa cu pardoseala probabil curăţată cu soluţie cu răşini epoxidice fără solvenţi, pigmenţi şi aditivi speciali şi să dezlănţuie urgiile arzânde, potopul de flăcări, ploaile de stânci şi blesteme, fiindcă Israphil avea să-l dea în gât. Vorba vine – cum Dumnezeu să nu? **** „Of...” spuse Dumnezeu. „Israphil, tu pe unde ai umblat când s-au întâmplat toate? Ei, nu contează, dă-i pace. Du-te la Avraam. Spune-i că... îmi pare rău. Greşeala mea... Se rezolvă.” „Shippon, pofteşte de pune copita stângă din faţă pe birou, te rog. Am o vorbă cu cineva care se tot bagă în treburile Mele.”

ECHINOX / WORKSHOP

Vlaicu Moldovan

Văruc

acă Văruc ar fi putut să înoate toată seara, ar fi făcut-o. Pe covorul din faţa barului dă din mâini şi din picioare de câteva minute. „Uite bă, aşa se face, băă! Să mor dacă nu ştiu să înot! Să mor, băăă!”. „Ştim, Văruc, da’ hai, lasă şi pe alţii, lasă, că mai venim”. Râdem. Văruc se ridică satisfăcut, poate mândru. Chelneriţa era încremenită. Cum să reactionezi când vezi matahala că se aruncă, cât ai clipi, pe burtă în faţa barului? Văzuse ea multe, dar nu dintr-astea. A doua zi Văruc nu îşi aduce aminte de aseară. „Să mor dacă ştiu… chiar aşa?! ... bă, se poate… nu ştiu… să mor!”. „Lasă, Văruc, hai că avem de lucru”. E ora opt. Buda ne aşteaptă ca în fiecare zi cu cheile în mână să ne deschidă. Până la nouă despachetăm. La zece suntem la Catanga şi luăm prânzul. „Văruc, îi zic, tu ştii să înoţi, mă?” „Să mor dacă nu ştiu… să mor!”, dar de data asta rămâne

la masă. Chelneriţa ne serveşte câte o porţie de peşte, pune berile pe masă şi pleacă. La două vine să îi plătim şi ajungem iar la muzeu. Buda tot acolo. Ne aştepta. Nu zice nimic, noi nici atât, împachetăm şi plecăm. Pe mâine! Înainte să ajung aici, Doru, unu’ mic şi îndesat de lucra la forţele de muncă, mă avertizase: „Dom’le, pentru munca asta trebuie să fii călit… mă-nţelegi… să ai antrenament, nu glumă, dom’le… că ăştia...”. Îi zic că e-n regulă, de vreme ce era ultimul loc în care aş fi putut să lucrez de când cu plătitul chiriei. Asta este, am zis. Mi-am făcut cruce şi a doua zi eram la muzeu. Cu Văruc. Văruc se zice c-ar fi dus pletele şi blugii-n Mintiu. Doamne, doi ani la Mica Industrie! Dezastru. Păi mergeam să lucrăm la şcoli. De exemplu la Sf. Gheorghe. Eram trei. Eu, Văruc şi Gyuri. Unu’ scria, unu’ dicta şi unu’ executa. Directoarea

cochetă; îmbrăcată în combinezon, ne aştepta în birou: „Intraţi, domnilor, intraţi”. Noi pufneam în râs, ştiind că lui Văruc nu-i plăcea să fie luat cu oficialisme din astea. „Bună ziua, tovarăşa directoare, săru’mânuţele, cu respect, ce aveţi pentru noi?” „Nişte lucrări, nişte chichiţe, nu mare lucru! Geamuri, ceva parchet, tije, prostii”. De patruzeci de mii îi făceam noi ce trebuie. Şi ne apucam. Zi-i: „Verificat geamuri, zi-i la Văruc să scrie.” „Verificat geamuri douăzeci de lei. Scrie, Văruc!” Şi Văruc scria, mai încet, cum putea şi el. Asta însemna că deschideam şi închideam geamul. Într-o săptămână verificam vreo douăzeci de geamuri. În rest, dezastru. Orarul prestabilit. La zece la Catanga, mâncat, băut, la două plecat acasă. Cam asta lucram.

ECHINOX Într-o zi nu aveam nimic de lucru. Nici de băut. Văruc de-acolo zice: „Bă, să mor dacă nu fac rost de băut… să mor de nu”. După vreo jumătate de oră iese şi merge la Muri. Ştia el că îi trebuie o uşă. „Dai o juma’ de ţuica, Muri? „Dau, Văruc”. Se întoarce ăsta, intră în magazia din spate, desprinde uşa de metal cu tot cu cadru, o ia în spate şi după zece minute vine cu ţuica. „Aşa, Văruc, aşa!”

eu uşa asta nenorocită… mergeţi… hai, că-n vreo oră îs şi eu acolo, hai!” Of, Mica Industrie, doamnee! Dezastru dom’le, ce mai! Ce nu făceam?

După vreo două săptămâni la muzeu cu Buda, care ne supraveghea, ca întotdeauna, fără să zică nimic, să nu facem vreo nebunie pe-acolo… „Da, mă, nu zicea nimic, stătea aşa ca un molâu, n-avea treabă nooo!”… vine maistru la noi. „Păi mă, voi ce faceţi aici?” „Păi cum ce facem, nu ne-ai trimis la muzeu să lucrăm, păi aici suntem!”. „Păi măă, noi nu rânim acolo cu munca şi voi pierdeţi vremea p-aci, măăăă, mergeţi imediat la sediu, hai!” În vremea aia directorul muzeului ne dăduse să recondiţionăm o uşă. Noi, bine-nţeles, i-am explicat că durează. Pentru el nu conta. Treaba să fie făcută. Speriat ca nu care cumva să nu terminăm uşa, îi zice maistrului: „Tovarăşe, dar lăsaţi-i batăr două săptămâni până termină uşa, lăsaţi-i”. Când aude maistrul, nervos până-n vârful urechilor. „Ce două săptămâni, mă… mergeţi numa’ la lucru, că stau şi termin

„Şi era. Ne dăduse maistrul să facem nişte uşi. Lui Văruc îi luase o lună numa’ să facă măsurătorile, dar nu cred să o fi terminat vreodată. Adică până am plecat eu de-acolo, da’ după vreo doi ani, cam aşa… da! Nu, mă… da’ de unde… Văruc era din Mintiu… n-auzi că el a dus pletele şi blugii-n Mintiu?! Era o matahală din asta… avea vreun metru nouăzeci, poate mai bine. Şi bea. Doamne, ce mai bea. Orice. Făcea ce făcea şi de o juma’ de ţuică făcea ciubuc în fiecare zi. Asta era norma lui. Daa... cel puţin… da o jumate de litru de ţuică îl bea aşa, dintr-o dată. Norma lui. Avea nişte mâini de ascundea sticla de jumate în palme. Era un ţăran… normal. Să fi tot avut vreo opt clase… Da’ cine ştie cum îşi făcuse el rost de ţâdula de sculptor-tâmplar?… Da… cu pile, bine-nţeles… cum altfel? Cât am lucrat eu acolo nimeni nu-i avea de grijă. Salariul ne venea la toţi. Plus mişmaşurile. Altfel cum crezi?... Păi ce,

„Văruc, câte clase ai, mă?” îl întrebam noi să-l şicanăm. „Doişpe, să mor de n-am. Tâmplărie. Păi nu-s io sculptor ca voi, mă, sau ce?”

1/ 2012

nici cartofi nu aveam, măă! Stăteam la nişte cozi, da da, bunu-to era şef la cozi în vremea aia... cum nu ştiai? Uite că ştii acuma… bunu-to era şef la cozi. Da da, păi să vezi… chiar aşa… odată, prin clasa a opta, profesorul nostru de istorie se îmbolnăvise. În locul lui venise Ciuruş, care, zicea el, era consătean de-al meu. Şi începe el cu istoria lui în sus şi-n jos, cu congresele, cu porcăriile lui. Şi dă-i cu ideologie politică şi cu prostii din astea. Da, aşa făcea… sigur… şi vine teza la sfârşit de trimestru. Acuma, eu ce să îi scriu… că despre congrese şi partid nu mă interesa. Şi frumos, îmi scriu numele, clasa, cum se făcea şi îi scriu: trăiască partidul, trăiască ceauşescu, trăiască democraţia comunistă, şi îi dau cu potlogăriile. Vreo zece lozinci i-am scris. Peste vreo săptămână, când vine Ciuruş cu tezele, era desfigurat. Împarte el ce împarte şi când ajunge la teza mea zice că el, de când era profesor, aşa ceva nu i se întâmplase. Păi ce să facă? Să pice nu putea, nu putea, că doar… şi ce să facă, ce să facă… vreo jumate de oră se tânguie pe acolo prin clasă… Păi da... cum să mă pice, când numai asta ne învăţau… până la urmă îmi trânteşte un şapte… că nu putea altfel… şi acuma mă ţine minte… aşa era… poţi să-ţi imaginezi? … congresele mamii mă-sii de congrese… da, mă, nu ţi-am spus… da, Văruc le ştia… cum altfel?

CRONICI Oana Furdea

Meritul tehnic şi meritul artistic al contorsionismului stilistic T.O. Bobe - „Contorsionista“; Humanitas 2011

n lucru pe care paradigma actuală l-a proclamat cu vârf şi-ndesat, pe toate palierele culturale şi artistice, e, cu siguranţă, faptul că se poartă retro. Sub aspect literar, ce poate fi mai retro decât un autor cu o configuraţie romantică (cu alura adiacentă de fetişism), în scriitura căruia transpar pe ici, pe colo procedee moderniste, aplicate à la carte? Mai nou, astfel de atribute se situează la limita dintre laudă şi invectivă, o limită, de altfel, nerezonabil de subţire, după cum demonstrează T. O. Bobe prin cea mai recentă carte a sa, Contorsionista, apărută la sfârşitul anului trecut la Humanitas. Faptul că autorul este bântuit, în bună tradiţie romantică, la modul aproape pudic, de un ideal estetic, îl dovedesc toate textele sale (atât această carte, cât şi Centrifuga şi Cum mi-am petrecut vacanţa de vară) - după cum el însuşi declară într-un interviu online pentru BookMag: „Cred că adevăratele teme ale unui scriitor, presupunând că există aşa ceva, sunt inconştiente, sunt alea care te urmează fără să îţi dai seama şi câteodată chiar fără să vrei.” T. O. Bobe, asemenea personajului din povestirea Contorsionista, „şi-a dat seama că […] trebuie să îmbine meritul tehnic şi meritul artistic” (p. 7). Statutul (considerat adesea privilegiat) pe care Bobe îl are în literatura română l-a dobândit, dacă e să îl judecăm într-o grilă tranşantă, prin confirmarea

artistică adusă de Centrifuga şi cea tehnică prin romanul-compunere Cum mi-am petrecut vacanţa de vară. Ceea ce autorul scoate în relief prin ultima sa carte este tocmai efortul (şi, bineînţeles, meritele) îmbinării celor două. În primul rând, cartea lui Bobe vine pe fondul unui reviriment al interesului, atât editorial, cât şi al publicului, pentru proza scurtă. Însă, în pofida discuţiilor prolifice pe această temă din ultima perioadă, Contorsionista nu se strecoară în eşantioanele de analiză, întrucât cartea poate fi încadrabilă în sectorul prozei scurte doar la nivel formal. Convergenţa celor opt povestiri care alcătuiesc volumul nu este nici de natură tematică, nici stilistică, nici structurală, şi totuşi volumul este unul prin excelenţă omogen. Piatra de temelie a structurii pe care o configurează Bobe o constituie o formă de meta-intertextualitate, în care fiecare povestire le reflectă pe celelalte şi totodată întregul, printr-o corespondenţă de tip mise en abyme între nivelul micro şi cel macro (cel mai evident configurată în Contorsionista, Răpirea din serai, Nemuritorul). Pe de altă parte, dincolo de acest construct elaborat (atât prin amploare, cât şi prin ramificaţii), fiecare povestire are propriul apanaj stilistic şi structural. T. O. Bobe se numără printre cei mai „citaţi” autori contemporani autohtoni în ceea ce priveşte me-

ritul tehnic, poziţie pe care reuşeşte să o întărească prin eterogenitatea stilistică admirabilă a acestui volum. Ne-am obişnuit deja cu faptul că autorul este ludic, cel mai adesea parodic în raport cu un gen sau altul, experimental şi obsesiv-compulsiv în ceea ce priveşte detaliile universului pe care îl creează. Ca să nu mai vorbim despre ironia fină, jucăuşă şi totuşi caustică, evidentă în textele sale (şi ale tuturor celorlalţi scriitori cu greutate, nu-i aşa?). Însă, pentru a treia oară într-o cronică literară (deoarece pe toţi ne împunge câteodată demonul metacriticii), trebuie să menţionez că, din punctul meu de vedere, dincolo de ansamblu de trucuri narative (pentru unii desuete, pentru alţii, o marcă a virtuozităţii), dincolo de experimentalism, de reflexe şi preocupări optzeciste sau moderniste, dincolo de decoraţii sau schelet, se află greutatea acestei cărţi. Desigur că şi acestea dintâi îşi au importanţa lor, cu atât mai mult cu cât nu sunt nişte artificii gratuite (sau ieftine, ci impecabil instrumentate), însă consider că de la un punct încolo devine în egală măsură superfluă o analiză a gradului de superficialitate/adecvare a experimentalismului şi a procedeelor aferente, atâta timp cât acestea încă funcţionează (chiar delectează, uneori). Dincolo de snobism şi false pretenţii intelectuale, datorită cărora strategiile

ECHINOX

narative ale autorului pot lăsa senzaţia de déjà lu, este aproape unanim acceptat faptul că T. O. Bobe este un admirabil stilist. Dacă acesta este sau nu un narcisist fascinat de propria virtuozitate, e în totalitate problema sa, cert este că cele mai reuşite texte dintre cele opt povestiri constituie, într-o formă sau alta, un tribut adus literaturii spectaculoase prin ea însăşi, a artei pentru artă. Cine este în stare să accepte o postură ceva mai umilă, poate chiar puţin pervertită, de voyeur al acestei demonstraţii, cititorul care poate împărtăşi fascinaţia autosuficienţei actului artistic, acela va găsi într-adevăr Contorsionista drept o carte iubibilă, aşa cum şi-o doreşte autorul său. Pentru alţii, o astfel de practică a unui exerciţiu de virtuozitate stilistică se va dovedi prea barocă. T. O. Bobe poate lăsa prin intermediul acestei cărţi senzaţia că ar fi un păpuşar care nu dă doi bani pe personajele sale. Spre deosebire de Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, unde (tocmai datorită tehnicii narative!) Luca se profilează drept un personaj autentic şi în primul rând foarte viu, personajele din Contorsionista sunt nişte păpuşi inerte care se trezesec la viaţă (o formă de viaţă întoarsă înspre sine), însufleţite de cuvintele autorului. Totuşi, un personaj de hârtie, care te poate purta în felul în care o fac personajele lui Bobe, exercită, din punctul meu de vedere, un farmec cel puţin lăudabil, care disimu-

lează o fragilitate (mult mai frustă decât în Cum mi-am petrecut…), din speţa poemelor în proză ale autorului. Însă trebuie notat de asemenea faptul că, după cum personajele sale nu sunt decât pretexte în raport cu discursul, nici formele literare cu care jonglează nu sunt departe de a fi acelaşi lucru, un prilej pentru ca experimentalismul flashy, care îţi fură ochii, să camufleze interioritatea fragilă ce se insinuează în spatele fiecărui cuvânt. Exemplu optim pentru raportul despre care am pomenit este chiar povestirea care dă titlul volumului. Această povestire, care funcţionează cel mai pregnant ca metatext pentru întreg volumul, înfăţişează traseul unei contorsioniste dinspre circ înspre literatură, felul în care prin exerciţiile sale de contorsiune aceasta intră în sine şi se dizolvă. Deşi nu face abuz de niciun tertip narativ în acest text, iar valenţele de artă poetică sunt evidente, aceasta este cea mai puţin reuşită proză a întregului volum, tocmai datorită anumitor ratări pe palierul stilistic. În opoziţie cu acest text, Cea mai frumoasă femeie din lume (cea mai reuşită povestire) ignoră, practic, toate convenţiile narative, însă reuşeşte, fără a avea fir epic sau personaje, să vorbească despre frumuseţe la modul cel mai fundamental cu putinţă. Dacă în Contorsionista firul roşu e un şarpe care se înghite

1/ 2012

pe sine, în Cea mai frumoasă femeie… acesta este o bandă a lui Moebius prin excelenţă, o bandă pe care sunt desenate atât diverse ipostaze, cât şi întregul, singura problemă dovedindu-se a fi faptul că cititorul nu ştie niciodată pe care parte a benzii se află. Cea mai succintă descriere a acestui volum pe care am citit-o, una care trece de diverse teoretizări şi prin intermediul câtorva atribute chiar se apropie mai tare de esenţa lui decât fragmente întregi de analiză, este următoarea: „Avem, iată, şi acest volum de povestiri, Contorsionista, fascinant, poetic, sofisticat, ba pe alocuri dulce obositor, senzual de multe ori, torenţial, de parcă te-ai afla în capul personajelor şi eşti dus de gândurile care tot curg” (Ciprian Măceşaru). Pentru toţi cei care doresc să citească Contorsionista, asta e tot ceea ce trebuie să ştie despre volum, deoarece parcurgându-l, conform parcursului benzii, vor ajunge în urma lecturii la aceleaşi cuvinte. În ultimă instanţă, fiecare povestire are idiosincraziile care îi conferă un farmec şi un statut aparte, însă, dincolo de angrenajul de rapoarte inter-, micro-, marcro, toate vorbesc despre ce se întâmplă într-un timp carnavalesc, în cea de-a treisprezecea lună, atunci când privirea se îndreaptă exclusiv înspre interior, când fiecare devine propriul personaj şi intră în literatură.

ECHINOX / CRONICI

Cosmina Moroșan

Fără memorie se înlocuiește cu muzică Ionel Ciupureanu - „Mișcări de insectă” (Casa de Editură Max Blecher, 2010)

xistă o poezie a evenimentelor, americanii au arătat-o foarte bine, acolo unde cinismul și exaltarea tranșează orice cadru al vieții, lucrurile vin de-a valma - povestite, uimitoare în aglomerarea lor. Discursul se bucură, astfel, de o notație complet desolemnizată, angajată doar în afirmarea unui spectacol constant, elastic și nemaivăzut. Până la jumătatea secolului XX, poeții europeni au explorat însă zone în care „divagația”, febrilitatea imaginarului schizoid devin constantele „ter-

minologiei oarecum întâmplătoare” a ființei, spectrul lui Mallarmé și obsesiile aferente, bântuind întreaga poezie franceză. Punem în vedere o astfel de delimitare, tocmai în încercarea de a situa volumul „Mișcări de insectă” (Casa de Editură Max Blecher, 2010) în această tradiție literară, existând o distanță stranie și bulversantă a lui Ionel Ciupureanu față de cadrele actuale ale poeziei românești. Un discurs paradoxal și, în același timp, de o nemaîntâlnită virtualitate („viziunile astea accelerau un oare-

care vertij/ alteori o deschidere spre aceste cuvinte” - Ceva tulbure) pare a marca eșecul unei gândiri conduse, posibilitățile de supraviețuire luând naștere în jurul unor coordonate care ajung să forțeze logica. Și tocmai ceea ce fisurează, violentează devine, la Ionel Ciupureanu, poezie. Prăbușirea, dispariția - filmată de un ochi căruia îi e imposibilă reificarea unui sens, a unei ipostazieri, marchează efervescența oricărui eveniment: „ce atingea murea fără rost/ și râdeam în rafale” - Poem de dragoste; „prin chipul meu doar tu leșini că-s frumoasă/ am avut o ghilo-

ECHINOX

tină și mulți oameni veneau// sunt îngerul lor dar nici nu mai sunt eu/ să te spăl cu oasele mele// și să-ți construiesc un infern/ ca să nu te naști în același infern” - Mulți oameni veneau. Reconstruind teritorii indeterminate ale percepției (halucinația, vertijul), poemele se apropie formal mai degrabă de versificația scindată și plină de acuitate a unui Thom Yorke („sunt trist dacă sunt dar mi-e frică/ să scriu frică/ [...]/ cumpără-mi oasele nu mă vinde zadarnic/ leagă-mi trupul de halucinațiile mele//ce bine-i că n-am murit” - Iarba e moale ; „ca orice tânăr care ascultă/ interiorul său sfârtecat// și greața sa țâșnind dinspre sine/ înspre propria lui furie// și de la sine gândind/ ca orice interior sfârtecat” - Spre intrare) existând și o componentă isterică, dramatizantă a relatării: „aș vrea să urlu și eu/dar nu mai e voie” - Ferestrele se și crăpară. Toată această stilistică postpunk îl aduce pe Ionel Ciupureanu lângă poezia clinică a lui Gabi Eftimie. ba, mai mult, eleganța tăieturii versurilor ne aduce aminte de val chimic, care, în „umilirea animalelor”, propune o poetică la fel de radicală. Concretețea si organicitatea realității („doar scurgeri de oameni/ numai halucinații din mama”, Scurgeri pen-

tru instincte) sinonime unei gândiri amnezice care nu știe „ce-i bine” (Resturi dintr-o inflamație), o anumită retractilitate în raport cu cel care „nu poate fi scutit de a gândi”, această expresivitate oximoronică, aparent necoordonată, e spatiul comun al poeziei artaudiene și al epigonilor ei. Se afirmă aceeași instransigență față de sensul unei cunoașteri: „Adevărul vieții se află în impulsivitatea materiei. Spiritul omului este bolnav în mijlocul conceptelor. Nu-i cereți să fie satisfăcut, cereți-i doar să fie liniștit, să creadă că și-a găsit locul potrivit. Însă numai Nebunul este cu adevărat calm.” (Ombilicul limburilor, Artaud). Probabil cele mai puternice versuri rămân calupurile imperative („fii liniștit nu te grăbi să plângi/ nu-ți trebuie nimic și nu te grăbi//în prostia ta nu te gândi la moarte/cum știi aș vrea și eu să mor”, falsele pasteluri („doar păsări negre se văd/ pe cerul negru”), manifestele cinice care se aglomerează spre finalul volumului („nici o propoziție n-ar fi bună de nimic/ poate altceva/ în limitele coapselor tale [...] ce-a mai rămas s-a întors ca o invazie/ se amestecă un pic cu ce nu mai există/ și-apoi sângele tau se scurge să mă evite” Câteva legături și-o invazie); simplitatea și precizia notației dezvăluind o ingeniozita-

1/ 2012

te stilistică vecină cu geniul lui Bacovia din Stanțe burgheze - să privim „pur și simplu” doar poemul Ceva mai există: „Se răspândesc zvonuri/ se evită ciocniri se sprijină forțe// femeia mea citez devine ridicolă/ zona asta e moale// fleoșc leziunile ei se și varsă/ intră-n foșgăitul care țâșnește//e-o întreagă nebunie/râcâie dar nu proliferează/lichidul ei s-ar descompune/ pentru a evita ciocniri pentru a sprijini forțe// e-o întreagă nebunie.” Nu există metaforă pentru viață, iar gândirea pare o irepetabilă nevroză în încercarea ei de a cuprinde ceea ce apare - dură și cerebrală, poezia lui Ciupureanu pare a veni dintrun scenariu al spleenurilor. Lipsit de șansa resemantizării unui paradis, artificiile sale sunt constant înăbușite de această privire lucidă și uluită de ceva ce nu se poate măsura („căci fiecare păcătuiește cu fiecare/ uite-o scăpare” - Mișcări de insectă). Melanjul între incertitudine, frică și exaltare sfidează „obiceiul” și „pofta nebună de moarte”. Poetul mânuiește incredibil stridențele și, asemenea unui muzician, reușește să le introducă într-un goblen de tensiuni, permanent răsturnat, nou. În volumul „Mișcări de insectă” nu prea se scrie, mai mult se mixează.

ECHINOX / CRONICI

Mircea Laslo

Björk – Biophilia

uzica lui Björk a evoluat de-a lungul anilor întro direcţie la care, în mod paradoxal, lumea nu se aştepta. Spun paradoxal pentru că, privind retroactiv, am senzaţia că existau semne ale stilului ei actual încă de la primele albume, sau mai precis, din primele ei apariţii live. Björk a flirtat mereu cu „ciudatul”, a adoptat întotdeauna o estetică a stranietăţii, care s-a relevat mai mult decât oriunde altundeva în apariţiile sale live, componenta lor vizuală fiind nu atât complementară cât într-o stare de simbioză cu muzica. Biophilia duce această tendinţă la un punct culminant logic, fiind o producţie audiovizualo-teatrală în premieră. Mă simt cumva privat de posibilitatea înţelegerii reale a acestui album, din pricina faptului că nu am acces la aplicaţiile pentru iPad de care este însoţit în mod normal, ca să nu mai vorbesc de faptul că n-am avut încă norocul s-o văd pe Björk în concert. Dar, într-un fel, acesta este un punct viabil din care să pornesc. Biophilia este un album foarte tensionat, foarte dificil de clasificat, din pricina faptului că reuşeşte atât de bine câteva dintre lucrurile pe care şi le propune, pe de o parte, şi eşuează atât de trist din alte puncte de vedere, mai puţin programatice, pe de altă parte. Am senzaţia că Björk conceptualizează enorm de mult muzica sa acum, a trecut de la o anumită naturaleţe în abordare, la o tehnică de lucru destul de rigidă, care mă face să cred că ea nu mai lucrează atât ca muzician, ci încearcă să creeze într-un limbaj artistic de sinteză. Din acest punct de vedere, Björk este încă la început. Medúlla a fost debutul ei în acest stil de exprimare. Volta a făcut următorul pas, a adus ceva mai multă coeziune şi accesibilitate. Acum, Biophilia se doreşte o primă producţie cu adevărat matură a modului ei de gândire, un album care pare într-adevăr să nu mai fie

prototip. Şi cu toate acestea, sau poate tocmai din această cauză, lasă de dorit. Iată ce şi-a propus Björk, sau mă rog, parte din dezideratul ei de la Biophilia, mărturisit într-un interviu – „întotdeauna mi-am dorit să fac basul să se comporte ca gravitaţia”. Când am citit fraza asta, m-a trecut realmente un fior. Pentru mine, asta este poezie, este de o sensibilitate formidabilă şi are rol de adevăr aproape axiomatic. Corelaţia dintre bas şi gravitaţie, menţionată atât de simplu, aproape în treacăt, mă face să cred că Björk într-adevăr gândeşte interacţiunile şi relaţiile dintre lucruri într-un fel cu totul special. Şi cred că pe acest album a reuşit cu adevărat să facă basul să se comporte ca gravitaţia. Pulsiunile sale sunt aproape tectonice, dinamica sa este de aşa natură încât pare o ilustrare muzicală fidelă a principiului acţiunii şi reacţiunii, se desfăşoară forţe nu doar emoţionale, ci şi fizice prin influenţa sa. Asta este, după părerea mea, cea mai mare realizare a albumului, dar Biophilia reuşeşte, după cum spuneam, o mulţime din ideile pe care şi le propune: muzica este vădit organică, pulsatilă, trimiţând la aceeaşi complexitate năucitoare, vecină cu haosul, care caracterizează orice organism, orice lanţ trofic. Notele şi ritmurile se succed şi se îngână în aşa fel încât induc imagini altminteri sterile, ştiinţifice – diviziune celulară, fecundare, osmoză, descărcare electrică. Biophilia este un album-documentar, dacă doriţi, şi cred că, la un anumit nivel, era inevitabil să fie aşa, ţinând cont de conceptul din spatele său: muzică născută din dragostea pentru tot ce e viu şi din dragostea pentru extinderea definiţiei a ceea ce e viu şi ce nu. Aici însă intervine şi problema cea mai mare a albumului – tratându-l ca pe un soi de eseu, Björk a făcut în aşa fel încât să elimine, cumva, poezia care ar fi însufleţit cu adevărat muzica. Albumul

este menţinut mereu la un nivel instrumental minimal, ca şi cum cântecele ar fi privite prin microscop, deşi adeseori se simte o tensiune în ele, o poftă de mai mult, pe care în cel mai bun caz Björk o figurează doar, din dorinţa de a păstra, cred eu, o anumită coeziune, o detaşare ştiinţifică - ea nu se mai lasă dusă de val, nebunia ei creativă este prea controlată aici. Este foarte frustrant să ai senzaţia că muzica este ţinută în frâu atât de neînduplecat, transformată din scop final în element dintr-o „operă” mai mare. Am impresia că Biophilia este de un minimalism demonstrativ, aproape pedagogic. Björk încearcă să ne convingă că nu e nevoie de mai mult pentru a surprinde miraculosul vital despre care cântă, dar demersul pare forţat, apăsat. Analogiile şi corelaţiile spectaculoase între experienţe umane şi fenomene naturale sunt „de tradiţie” la Björk, apărând încă de pe albumul Post – „Isobel”, „Modern Things”, şi fiind duse mult mai departe şi mult mai frumos pe Homogenic – „Joga”, „Hunter”, „Pluto”, dar de la Medúlla încoace ele par din ce în ce mai forţate, mai căutate, mai ales fiind plasate într-un context muzical atât de auster, de sărăcit. Singura piesă de pe Biophilia care mi-a amintit de fiorul inimitabil pe care Björk reuşea să mi-l provoace acum zece ani este „Virus”, unde în sfârşit există o pulsiune autentică, vitală, sinestezică de muzicalitate neînfrânată. Restul albumului îmi sună de parcă ar fi fost gândit mai degrabă dintr-o perspectivă mitologică, aproape religioasă, ca un ritual sau o liturghie. Melodicitatea este aservită gândirii mitice. Dar „Virus”, întrucâtva ironic la un meta-nivel, aduce o adiere de libertate, o explozie de autenticitate muzicală în acest atât de aseptic documentar. Björk a fost unul dintre muzicienii alături de care am crescut, a fost printre preferaţii mei timp de cel puţin un de-

ECHINOX

ceniu şi mi-e foarte greu să recunosc că nu-mi place un album al ei. Poate mai frustrant decât a fi pus în situaţia aceea este să nu pot să spun nici că-mi place, nici că nu. Căldicel, pentru Björk, este aproape de neînţeles. Sunt obişnuit ca

muzica ei să ceară o reacţie imediată, viscerală, nu un puseu de gândire analitică, dar se pare că noua direcţie pe care o explorează cere o astfel de raportare „la rece”. Din fericire, cred că fanii ei sunt foarte polarizaţi. Recomand albumul

1/ 2012

acesta, fiind unul dintre ei – este, dacă nu emoţionant, măcar interesant. Altminteri, priviţi seriile documentare ale lui David Attenborough – are mai multă căldură în glas şi o percepţie mai autentică în faţa miracolului vieţii pe Pământ.

ECHINOX / CRONICI

Răzvan Cîmpean

Amy şi atât Amy Winehouse — o elegie

n ceea ce-i priveşte cariera, ascensiunea lui Amy Winehouse, de la tânăra ce experimenta între jazz, soul şi R&B, până la, la vedeta cu o viaţă personală extrem de tumultuasă şi sfârşind cu artistul ce nu poate să termine un album promis şi amânat, traiectoria ei vorbeşte mai mult despre încercările, eşecurile şi reuşitele industriei muzicale, decât despre cele ale unui singur destin. Lansat în 2003, aclamat de critici şi primit cu entuziasm de fani, Frank, cu puternice influenţe de jazz, de unde şi titlul, o trimitere la Frank Sinatra şi muzica anilor ’40-’50, funk sau dub-step, a fost primul disc a lui Amy Winehouse, cel care a consacrat comparaţii cu nume mari precum Billie Holiday, Sarah Vaughan şi Ella Fitzgerald. Ceea ce rămâne şi astăzi extrem de actual la acest album e instinctul creativ de care dă dovadă, atât în ceea ce priveşte muzica, dar şi versurile, resimţit în – practic – fiecare melodie. Fără îndoială, în lipsa lui, moştenirea pe care Amy a lăsat-o omenirii ar fi fost mult mai mică. Chiar şi cu single-uri ca Stronger Than Me şi Fuck Me Pumps, albumul continuă să stea în umbra mult mai cunoscutului Back to Black. Dar, pe atunci, înainte de succesul propriu-zis, care a venit cu puţin înaintea câştigării celor cinci trofee Grammy, adică prin 2004, Amy Winehouse îşi definea stilul muzical mai atent şi mai bine decât a reuşit s-o facă mai târziu. E adevărat, maturizarea ei a însemnat şi o repoziţionare, de la sunetul de jazz similar cu cel din unele scene din Mad man, la ceva puţin mai contemporan, spre soul, R&B şi muzica anilor ’60, dar schimbările nu s-au oprit aici. În materie de marketing şi imagine, Amy s-a transformat

din tânăra timidă, care se îngrijea de apariţiile ei publice, într-un personaj de ziare tabloide, împărţit între scandaluri, vicii şi concerte eşuate. Back to Black, al doilea album de studio, care, în varianta originală şi cea deluxe, s-a bucurat de aprecieri generoase şi s-a vândut în peste trei milioane de exemplare, fiind cel mai de succes disc al acestui început de secol în Marea Britanie, a adus colaborări interesante şi diferite, în comparaţie cu primul. De exemplu, single-ul Rehab, care spune povestea dependenţei de droguri prin care a trecut solista, a fost lucrat împreună cu Mark Ronson şi, mărturiseşte Amy, a fost rezultatul unei inspiraţii de moment, pe care cei doi au reuşit să o fructifice. Mai mult de atât, tematica albumului se schimbă, virând spre experienţa personală în domenii ca sexualitatea şi consumul de alcool şi droguri. Back to Black a oferit alte single-uri ca You Know I’m No Good, o piesă cu accente de hip-hop, Love Is a Losing Game şi piesa care dă titlul albumului, Back to Black. Amy Winehouse a fost cunoscută şi apreciată şi pentru faptul că îşi scria toate piesele, colabora la ele sau lucra la instrumentalul pentru cover-uri. În privinţa acestora din urmă, în special pe varianta deluxe a lui Black to Black, Amy adoptă puternice influenţe ska, cu Monkey Man, Hey, Little Rich Girl şi You’re Wondering Now cele mai elocvente exemple. De asemenea, în anumite situaţii, precum To Know Him Is To Love Him, Cupid sau Valerie, cover-urile devin aproape de nerecunoscut în comparaţie cu originalele. După moartea ei, în iulie anul trecut, a început să se vorbeas-

că despre posibilitatea unui album postum, cunoscut fiind faptul că Amy lucra de ceva timp la piese noi. Trecuseră câteva luni când a fost anunţată lansarea unei compilaţii care cuprindea atât piese noi, dar şi versiuni noi ale melodiilor deja celebre de pe albumele precedente. Aşa a apărut, în decembrie anul trecut, Lioness: Hidden Treasures. Deschis de duetul cu Tony Bennett, Body and Soul, albumul anunţă întoarcerea artistei la influenţe jazz, care i-au marcat albumul de debut. Dar, mai mult decât influenţele resimţite aici, accentul cade pe vocea lui Amy, fiindcă e greu de spus câte dintre cele 12 piese ar fi fost lansate pe un al treilea album, dacă artista ar mai fi trăit. De aceea, Lioness: Hidden Treasures e cel mai trist produs pe care Amy l-ar fi putut lăsa în urma sa. Trist nu atât pentru ceea ce conţine, dar pentru ceea ce îi lipseşte. Pentru că, oricât de mult s-a putut vorbi despre problemele ei cu drogurile şi alcoolul, un lucru a fost întotdeauna cert: când venea vorba de lansarea unui album, Amy Winehouse nu era sub nicio formă un produs al circului pe care tabloidele l-au făcut în jurul ei, n-a tratat deloc cu lejeritate melodiile pe cele două albume antume. Aici e marea pierdere: în lipsa unui număr serios de melodii înregistrate, chiar dacă a trecut jumătate de deceniu de la Back to Black, ceea ce rămâne în urma lui Amy seamănă mai curând cu o improvizaţie, decât cu un album propriu-zis. Cu toate acestea, melodii ca Our Day Will Come, Body and Soul sau Between the Cheats vorbesc foarte clar despre un artist care, încet, dar sigur, se îndrepta pe urmele unor nume ca Sarah Vaughan, Ella Fitzgerald sau Billie Holiday.

ECHINOX

1/ 2012

Mirela Dimitriu

Toamnă târzie în două acte I (…) a intrat în viaţa mea într-un moment de neatenţie, când am lăsat uşile deschise şi storurile ridicate. N-am ştiut niciodată dacă piesele de teatru sunt mai vii sau mai palide în funcţie de anotimpul în care le întâlneşti, ori de câtă febră sau răcoare se furişează printre spectatori. Citisem câteva cronici de vară despre Marea iubire a lui Sebastian şi nu reuşeam nicidecum să-mi imaginez cum s-ar fi potrivit spectacolul-lectură într-o căldură efervescentă precum cea a terasei de la Motoare; îmi închipuiam că e o piesă ce ţine de melancolia mocnită a toamnei, de nostalgiile care îţi leagă mânecile de covoarele de frunze. Am coborât în gară la Bucureşti pe 1 noiembrie şi atmosfera părea să se potivească cu scenariul meu fictiv. După câteva drumuri prin Centrul Vechi am ajuns la Godot Café-Teatru, locul după care tânjisem de când aflasem că s-a deschis. Mă aşteptam să-mi placă mai puţin şi mă bucur că m-am înşelat. Nici acum nu pot vedea o locaţie mai potrivită pentru Marea iubire…. M-a încântat şi numărul mare al oamenilor care veniseră, ştiind mai ales că piesa împlinea deja trei ani. Şi-apoi… aproape că m-am simţit vinovată de lipsa de reproşuri. Nu ştiu dacă le lăsasem intenţionat acasă sau dacă le-am uitat fără să-mi dau seama, în momentul în care ochii au întâlnit măsuţele de pe scenă şi actorii pe care-i simţeam tensionaţi. În dreapta sălii, între draperie şi scenă, Diana Maria Mihailopol (regizoarea spectacolului şi fiica Rodicăi Mandache) părea să aibă cele mai mari emoţii pentru ceea ce urma să se întâmple. Mi-am spus că aşa trebuie să fie o pie-

să de teatru, să te încordeze de fiecare dată ca la început, oricâte reprezentări a trăit între timp. Pornind de la jurnalele scriitorului Mihail Sebastian şi ale actriţei Leny Caler, Rodica Mandache scrie scenariul piesei şi conturează personajul care parcă o aşteptase. După ce în 2007 i se spusese că ar trebui să o joace pe Leny, aceasta vede la Diana Mihailopol „o carte verde cu poze pe copertă” şi, întrebând-o ce citeşte, răspunsul primit devine ecoul primei sugestii: „Memorii - Leny Caler, seamănă cu tine…” Aşa se rescrie povestea celor două figuri din perioada interbelică, iar Bucureştiul de altădată prinde viaţă într-o cafenea în faţa uşii căreia până şi agitaţia capitalei ştie să se oprească, pe o scenă în care două lumi îşi stau martore. Deşi Marius Manole îşi dorea să-i joace personajului său atât tinereţea, cât şi închipuirea târzie, regizoarea spectacolului are ultimul cuvânt: „Veţi sta la două mese, nemişcaţi, nu vă veţi atinge, ca o lectură, şi eu cred că puteţi să fiţi minunaţi. Să nu cumva să ieşti din jocul de lectură.”1 Într-un alt interviu, actriţa Rodica Mandache aprecia că „Tocmai această economie de mijloace a făcut că jocul să aibă o intensitate maximă, dovedindu-se ca între mine şi Marius

- Ce mai faci, Mihai? - Eu bine, Leny. Tu? - Eu visez. Te visez! - Totdeauna, momentele de visare le-am plătit foarte scump.

Manole a funcţionat o adevărată compatibilitate.”2 Astfel, Marea iubire… se scrie în două planuri: cel al conversaţiei imaginare dintre o Leny ajunsă la vârsta aducerilor-aminte (Rodica Mandache) şi un Mihail dispărut cu mulţi ani în urmă, dar tot dornic de a-i fi în preajmă (Marius Manole), şi cel al unei alte piese. În fata primilor, tinerii Corina (Ana Ioana Macaria) şi Ştefan Valeriu (Istvan Teglas) interpretează fragmente din textul scris de Sebastian special pentru Caler: Jocul de-a vacanţa. Un text (neasumat la momentul publicării din cauza originii evreieşti a autorului) după lectura căruia actorul Ion Iancovescu îi spusese lui Sebastian: „Numai pentru o femeie pe care o iubeşti foarte mult poţi să scrii un astfel de rol. E cel mai frumos rol de femeie scris vreodată. Cel mai frumos, dar şi cel mai greu.” şi în ale cărui note scriitorul o numea pe Corina – Leni. O Leni fără y-ul pe care îl detesta, o Leni care se bucura ca un copil de Jocul de-a vacanţa, dar căreia îi scăpau fragmente întregi din piesă. Deşi căsătorită cu Scarlat Froda timp de aproape patru decenii, actriţa cu multe iubiri („Dacă îmi închipui că femeia asta n-are o mie de amanţi, atunci sunt un dobitoc sinistru”, se învinuieşte Sebastian) transmite o prospeţime contagioasă, o nesiguranţă care i se potriveşte cum nu se poate mai bine şi o bucurie de viaţă ce nu pot fi trecute cu vederea. Ei i se scuză totul, ca unui copil simplu şi răsfăţat, dar prea frumos ca să poată fi pedepsit („Sunt, ce e drept, capricioasă, cochetă şi frivolă. Dar n-am făcut niciodată ceva numai din cochetărie, capriciu, frivolitate…”) – o femeie care le cere oamenilor să o placă fără patetism şi le oferă, în schimb, un surâs.

ECHINOX / CRONICI Niciodată iubit pe măsura speranţelor sale, în dialogul ce ocoleşte abil regretele, dar se hrăneşte din nostalgii ca din singurul fel rămas pe masă aproape de asfinţit, Mihail îşi aminteşte: „Am ieşit aseară cu Leni, după repetiţia de noapte. Am mâncat numai cu ea la „Wilson” şi ne-am întors spre casă târziu, aproape de trei. Jucase aşa de frumos, fusese atât de simplă, atât de intens şi sincer emoţionată în jocul ei, încât aveam pentru ea o tandreţe redeşteptată parcă din primele timpuri ale dragostei mele pentru ea. Ne-am oprit în faţa unui afiş şi ne-am citit numele tipărite unul lângă altul. Eram singuri pe tot bulevardul pustiu.” Astfel de momente pline de candoare scurtcircuitează superficialitatea actriţei care-l obseda pe Sebastian. Nu fără rost, actorul Radu Beligan o descria pe Leny ca pe o artistă a „trecerilor fulgerătoare de la o stare sufletească la alta opusă, ştiind să fie când dornică de bucuriile uşuratice, irezistibile şi nestatornice ale vieţii, când umbrită de întrebări şi de cunoaştere, când sclipitoare şi amuzantă, când îngândurată de semnificaţii.”3 Cu exact aceleaşi cuvinte ar putea fi descrisă şi interpretarea Rodicăi Mandache în acest spectacol pe care mărturisea că-l iubeşte şi că l-ar dori văzut de toţi cei care o iubesc pentru că în el sufletul său este acasă. Neridicându-se nici măcar o dată de la masă, actriţa dă viaţă unei zburdălnicii şi, totodată, unei melancolii ce-mi aminteşte de parcursul Corinei în Jocul de-a vacanţa: de la copila ce-i reproşează râzând lui Ştefan Valeriu tăcerile, singurătatea, fruntea copleşită de gânduri şi „superbul, absolutul” lui calm – la propria sa transformare în momentul în care ajunge să-i spună: „Tu eşti primul om din viaţa mea care tace. De la tine am învăţat şi eu să tac. Uite-mă acum aici, fără gesturi, fără vorbe… Îl auzi? Pulsul… Eu îl aud. E ciudat cum nu l-am auzit 25 de ani si-acum îl aud…Din câte voci mici e făcută o mare tăcere…” Alături de Marius Manole, într-un dialog discret şi matur (şi, deopotrivă, în ascultări sau în tăceri), Rodica Mandache se simte într-adevăr în elementul ei. Trăirile personajelor Leny şi Mihail şi atenţia pe care şi-o acordă unul altuia creează atmosfera de intimitate sub acoperişul căreia tristeţea, dar şi copilăria îşi găsesc locul, printre cuvinte şi aşteptări. În lumea ireală a teatrului, în care toţi sunt „nişte închipuiţi”, cum ar spune Manole, Marea iubire… reuşeşte să creeze o unitate pe care nu ade-

Eu regret că nu mă pot vedea din faţă. Îi indiviez pe spectatori. Se spune că teatrul este atât de uşor! Dar este atât de greu! Întâi las textul să se plimbe prin mine, prin trupul meu, să devină parte personală, abia apoi există personajul şi încep să emoţionez.

sea mi-a fost dat să o întâlnesc: actorii îşi lasă toate orgoliile acasă şi se închipuie împreună, într-un loc comun de-un firesc tulburător. Începând pe acordurile lui Nat King Cole (Nature Boy) şi sfârşind cu Mozart (Eine Kleine Nachtmusik), scurta întrevedere nu are nimic artificial, iar personajele nu se izolează în propriile lor momente temporale, în ciuda faptului că nu ajung să se privească niciodată şi că fiecare replică pare a trece milimetric pe lângă cel ce ar trebui să-i fie destinatar. O piesă de teatru care-şi înscrie parcă toate aproapeîntâlnirile şi niciodatăîntâlnirile omeneşti şi-mi trezeşte, prin neliniştile sale, îndoiala: „Poate că nici eu n-am fost altceva decât o fată dintr-o carte. Din cartea pe care-o citeşti.”

ECHINOX

1/ 2012

care v-a văzut formându-vă; s-ar putea să vi se clatine puţin încrederea în propriile şi neverificatele adevăruri.

II Cred în publicul tânăr, în deschiderea lui mult mai mare faţă de cei care se indignează când văd un umăr dezgolit sau un cuvânt mai „dur.” (Horia Suru)4 Trei săptămâni mai târziu. Tot după un drum, de data aceasta la Brăila. Pe Horia Suru (http://www.horiasuru.ro/) îl ştiam din anii de studenţie, pe când viitorii actori şi regizori îşi ţineau spectacolele în sala Radu Stanca din incinta Facultăţii de Litere de la Cluj. M-aş putea hazarda să spun că, într-o anumită măsură, crescuserăm împreună, eu - văzându-i pe ei jucând şi educândumi sensibilitatea pentru teatru, ei - învăţând şi trăind teatrul. Ştiam că dăduse la masteratul de regie şi eram curioasă să văd cum s-a format între timp. Şi de câte ori se întâmplă ca oamenii plecaţi dintrun colţ al ţării să se întâlnească într-un cu totul alt loc, fără să-şi dea întâlnire?

Aşa se face că spectacolul Domnului profesor cu dragoste a devenit o mică răscruce de drumuri. În anul 1959, E.R. Braithwaite publica un volum despre experienţele sale ca profesor în estul Londrei, iar opt ani mai târziu apărea filmul omonim, în regia lui James Clavell, avându-l pe Sidney Poitier în rolul principal. Pornind de la acest scenariu, Horia Suru preia situaţiile şi confruntările care-şi păstrează actualitatea, alcătuind cu atenţie atmosfera dură şi haotică din şcolile de cartier. M-am întrebat cât de dispuşi sunt „adulţii” să accepte ceea ce Domnului profesor… încearcă să le arate. Şi, din păcate, cred că nu sunt în număr destul de mare cei care înţeleg mesajul. Pare mai uşor să ne prefacem că ştim perfect ce se întâmplă în lumea lor (doar şi noi am avut acea vârstă, nu era chiar aşa… nu? Sigur nu?) şi că nimic nu e atât de „exagerat” cum ar vrea spectacolul să credem. În acest caz, sugerez o vizită (şi nu într-o zi de vacanţă) pe la şcoala

Decorul sălii-studio, aidoma unei clase, băncile scrijelite ori scaunele trântite cu zgomot, forfota în mijlocul căreia simţi parcă nevoia să te ridici în picioare şi să strigi: „Linişte!” sunt primele elemente care atrag. Dar cea mai de impact construcţie realizată în interiorul piesei este partea de coregrafie, folosită cu o deosebită precizie şi intensitate, îmbinând diferite tehnici de dans (sincron, parkour, contact improvisation, street battle). Sub îndrumarea coregrafei britanice Sophie Duncan, elevii îşi exprimă, cu o dăruire remarcabilă, complexul de nesiguranţe specifice adolescenţei, schimbările care-i afectează pe toate planurile fiind transformate din manifestări violente în expresia artistică ce reuşeşte să transmită toate aceste stări în mod acut. Interesul regizorului pentru „această vârstă a întrebărilor, a nesiguranţei, a dezvoltării în gândire, în corp, a senzualităţii şi sexualităţii incipiente, a marilor pasiuni, a greşelilor, a alegerilor […] extrem de vie, de energică şi în acelaşi timp extrem de adevărată”5 îşi găseşte un bun partener în tinerii dispuşi să-şi petreacă orele libere, de după şcoală, la repetiţii şi făcând antrenament fizic. Copiii care, dacă nu obţin toate confirmările de care au nevoie din partea adulţilor, îşi creează propria lor evadare din zona de „între” în care se află, demonstrând o voinţă de la care şi noi am avea ceva de învăţat. Recunosc că m-am simţit mult mai atrasă de vitalitatea lor şi de energia molipsitoare pe care o degajă pe parcursul spectacolului decât de actorii ce dau viaţă adulţilor (dintre aceştia, cel mai marcant fiind Dragoş Muscalu în rolul profesorului Mark Thackeray) – poate din cauză că păreau să-şi dea şi ultima suflare ca totul să le iasă cât mai bine posibil. Erau acolo, în elementul lor, pe muzica lor (de la Phillip Glass, The Clash, Muse, la Broken Family Band sau Jay-Z), în frământările lor, în transformarea de la situaţia de copii „rebeli fără cauză” (sau cu prea multe cauze cu care nu ştiu să se descurce) la adolescenţi trecând spre maturitate nu într-un mod forţat, ci învăţând să se autodescopere, să se modeleze conform propriilor standarde, şi nu ca o consecinţă a modelelor din fa-

ECHINOX / CRONICI miliile lor - la fel de funcţionale precum păpuşile dezmembrate ori maşinile rămase pe jantă anotimp după anotimp. Asemenea modului cel mai adesea răbdător, convingător şi subtil în care profesorul Thackeray se transformă în instrumentul ce scoate la suprafaţă calităţile unor elevi „incorigibili”, Horia Suru pare să fi găsit metoda prin care să obţină doza exactă din ceea ce caută în interioritatea adolescenţilor cu care lucrează. Şi fiecare dintre aceştia pictează cu o altă nuanţă, cu o altă personalitate, formând împreună un colaj de lumi interioare pe cât de variat, pe atât de cuprinzător – sau un puzzle pe pânză care, scos pe scenă în văzul tuturor, prinde tonalităţile ce nu le-ar fi putut surprinde lăsat fiind la umbră. They will not force us They will stop degrading us They will not control us We will be victorious. În seara în care am fost să văd Domnului profesor… veniseră mulţi liceeni. Eram înconjurată de ei şi mi-a părut atât de bine. Le auzeam comentariile şi aprobările şoptite, râsetele discrete, simţeam că erau şi ei pe scenă şi că îmi transmiteau din emoţia şi trăirile lor; că (re)deveneam şi eu copil de vârsta lor şi încetau a-mi fi necunoscuţii pe lângă care trec de obicei pe stradă şi ale căror voci mi se par ostentativ de ridicate.

Recunoşteam în ei convingerea pe care nicio autoritate nu le-o poate lua. Rugându-l pe Horia Suru să-mi spună câteva cuvinte despre acest spectacol, am primit următorul răspuns (la ale cărui speranţe nu pot decât să subscriu): „Spectacolul Domnului profesor cu dragoste, pe care l-am creat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila anul trecut, a fost pentru mine cel mai mare proiect regizoral de până atunci şi, cred, unul extrem de inedit în peisajul teatral românesc – şi, în egală măsură, important pentru comunitatea din Brăila şi instituţia supremă de cultură din oraş. Două din cele mai importante scopuri ale noastre în lucrul la acest show (despre care puteţi afla mai multe informaţii pe pagina teatrului: http://www.tmf.ro/index.php?q=ro/ node/437 sau pe cea de Facebook: http://www.facebook.com/Domnului. profesor.cu.dragoste) şi pe care acum, la ceva timp de la premiera de la sfârşitul lui septembrie anul trecut, putem spune că le-am îndeplinit, au fost să creăm o pepinieră/o sursă de actori tineri, dar cu experienţa scenei, pentru viitoarele spectacole ale teatrului şi iată că, în nici trei luni, tineri care au urcat prima dată pe scena la Domnului profesor... joacă deja în alte cinci producţii ale teatrului. De asemenea [am vrut] să aducem public nou la teatru. La acest spectacol, în afară de publicul

fidel TMF, vin foarte mulţi tineri, elevi sau studenţi, vin părinţi chemaţi de copii, elevi chemaţi de profesori sau invers etc. Cred că aici am reuşit să rup această meteahnă veche de „excursie cu clasa la teatru răsplătită de un zece la română”. Cu toate acestea, marele meu regret în primele luni de viaţă ale spectacolului e faptul că încă nu am reuşit să-l „scoatem afară” în festivaluri, turnee... D-l Ion Parhon, invitat la premiera din cadrul festivalului de teatru „Zile şi Nopţi de teatru” la Brăila spunea că cel mai important lucru e ca acest spectacol să fie văzut de cât mai mulţi oameni din ţară şi mesajul său să-i atingă pe cât mai mulţi. Sper că anul acesta vom reuşi mai mult. Atât ineditul teatral (lupta şi contradicţiile dintre energia şi vitalitatea celor cincisprezece actori tineri, şi experienţa de viaţă şi de scenă a celor cinci actori profesionişti), cât şi puternicul mesaj violent social, educativ uman, mă fac să sper că viaţa Domnului profesor... va fi cât mai lungă.” (Horia Suru – regizor, ianuarie 2012) http://www.mariusmanole.ro/2011/08/povesteaunui-spectacol.html 2 http://www.revistavip.net/Arhiva_RevistaVIP/Rodica_Mandache_-_Demonstratii_de_maiestrie_artistica/21/949/Pagina1/ 3 http://www.istoria-artei.ro/resources/files/art5_ Iolanda___CALER.pdf 4 http://brailachirei.wordpress.com/ 2011/07/10/horia-suru-si-regia-la-%E2%80%9Edomnului-profesorcu-dragoste%E2%80%9D-interviu/ 5 Ibid. 1

ECHINOX

1/ 2012

Oana Furdea

Je ne sais quoi, dar bănuiesc @ Augustin Cupşa Augustin Cupşa - „Perforatorii“ & „Profesorul Bumb şi macii suedezi“

e voie, de nevoie, o să-ncep cu un extras din Idiot’s inventory of … (fireşte, vărul obscur al lui Idiot’s guide to…). Săptămâna aceasta, despre truisme „cronicăreşti”: e-o treabă ingrată să scrii cronică de întâmpinare, dar cineva trebuie să o facă şi pe asta; a citi o cronică de întâmpinare angrenează tot soiul de plăceri mundane, din seria „ce a mai debitat X?” sau mai intimele serii „ce aş fi spus mai bine ca Y?” şi „ce a spus Z mai concis decât mine?”; nu în ultimul rând, se întâmplă câteodată, mai des sau mai rar, dar totuşi într-un mod cu totul imprevizibil, să apară câte o carte despre care toate cronicile spun, cu variaţiuni infime, acelaşi lucru. Atunci se nasc adevăratele momente de cumpănă şi interogări existenţiale: e de bine?, e de rău?, o fi într-atât de eterogenă cartea sau tragem cu toţii cu ochii în cronica vecinului? Întrucât chiar îmi place proza lui Augustin Cupşa, nu aş vrea să îi aduc nicidecum vreun deserviciu involuntar, prin urmare, îi voi lăsa de data aceasta pe alţii să îl evalueze conform criteriilor foarte stricte şi (nu-i aşa?) imuabile ale teoriei literare şi să-l clasifice pornind de la acerbe judecăţi critice. Eu mă declar mulţumită dacă, până la sfârşitul pledoariei mele, asemeni lui Cupşa, nu spun nimic.

Menţionez că, probabil, unul dintre meritele considerabile ale acestui autor este că, spre deosebire de mine, răspunde implacabil prin intermediul textelor sale la întrebarea: „De ce mai

scrii dacă tot nu spui nimic?”. De notat ar fi faptul că structura narativă (indiferent de gradul de rigurozitate prin care este elaborată, în acest sens termenul mai permisiv de „proiect narativ” fiind mai potrivit), pare a fi o condiţie inerentă a coagulării sensului (înţeles, desigur, ca metafizică a epicului) pentru o parte din cititorii lui Cupşa. Ei bine, aceştia pot răsufla uşuraţi, întrucât în povestirile din Profesorul Bumb şi macii suedezi (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011) autorul se îndepărtează de „formula” promovată în primul său volum de proză, romanul Perforatorii (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006). Ironic, un tip de scriitură care în proză scurtă nu ar fi fost într-atât de sinuos ca în roman, lucru care de altfel i-a fost îndeajuns reproşat în ceea ce priveşte Perforatorii, este în asemenea măsură recalibrat şi ţinut în frâu, încât am putea fi tentaţi să îl suspectăm pe Cupşa de a-l fi abandonat cu totul. Totuşi, dacă există vreun punct de convergenţă a celor două volume, atunci acesta este cu siguranţă forţa cu care, în roman, acesta te izbeşte cu capul de fiecare propoziţie, iar în proza scurtă te ameninţă constant cu acelaşi tip de tratament. Astfel, tensiunea din Profesorul Bumb… este de altă factură decât aceea a manifestărilor poetice, aluvionare din roman, însă este tributară aceleaşi muze, a cărei prezenţă inviziblă în text este cu atât mai ameninţătoare. Cu alte cuvinte, gândul meu e o ţară care ţine numai un stâlp de telegraf şi nimic altceva (Per-

foratorii, p. 122). Pe de altă parte, încă de la debut, Augustin Cupşa a fost un scriitor care „promite”, însă ce anume promite sau, mai exact, de ce promite, nimeni nu pare fi apt de a specifica într-un mod succint. Aserţiunile conform cărora este ludic, este ironic, este precis, este eclectic, este poetic etc. sunt îndreptăţite, însă constituie platitudini drăguţe în raport cu textele sale. Cu toate acestea, Cupşa pare să suscite nişte dubii serioase, care, aparent, se cer în mod obligatoriu elucidate: e sau nu e absurd?, e sau nu e fantastic?, poate e postromantic?, a scris sau nu a scris un roman? Frenezia aceasta de a fi primul care îl pune pe autor în sertarul corect (sau măcar printre cei care fac asta), mie nu îmi pune în evidenţă decât componenta aceea pe care unii ar numi-o indicibilă, care îl legitimează pe acesta. Totuşi, în virtutea puterii de seducţie pe care o exercită, aş prefera să-i spun „acel je ne sais quoi”, pe care în cazul lui Cupşa îl admit fără nici un fel de rezervă şi fără a depune prea mari eforturi să mi-l explic. Scriam foarte mult. Ta, care era artist şi ştia ce înseamnă să fii artist, spunea că trebuie să ai o idee înainte să scrii o poezie, să pictezi ceva. Borges spunea că el ştie întotdeauna începutul şi sfârşitul unei poveşti, iar restul e o curgere. Vine din suflet. Eu nu ştiam nimic, nu aveam nici o idee, uneori mă durea şi mă îngrozea faptul că nu am nici o idee. Eu aveam doar gândul meu trainic şi neclintit ca stejarul din care se făcuse sicriul buni-

ECHINOX / CRONICI cului meu. El mă ţinea, eu, trăind, îl înveleam cu buruieni. El mă veghea, mă zdrobea, nu putusem să trec niciodată mai departe (Perforatorii, pp. 73-74). Citind printre rândurile acestei mărturii, am putea fi tentaţi să ni-l închipuim pe Cupşa drept tributar al unei gratuităţi dubioase, având în vedere aparenta degajare pe care scrisul mult, inerţial, „de-amorul artei” o poate stârni. Căci scrisul, nu-i aşa?, poate fi o boală, dar şi o metodă dulce de alinare (de fapt, mă gândeam la cuvântul mult mai potrivit al limbii engleze, relief). Totuşi, termenii cu valenţe canonizat-peiorative de mai sus, se cer de ceva vreme reetichetaţi. „A scrie mult” se poate referi din punct de vedere cantitativ şi la angrenajul afectiv al unui text de proză, chiar dacă acesta este poetizat şi nu problematizat epic (după cum remarcă Bianca Burţa-Cernat); inerţia poate fi, în cazul anumitor autori, statornicie; iar amorul autentic pentru artă poate fi o justificare (un Weltanschauung, cum s-ar spune), întrucât pentru unii există nevoia de literatură, dincolo de proiect. Personal, nu pot decât să sper că acest fapt este valabil într-o oarecare măsură pentru fiecare cititor, oricât de preţios ar suna, căci suntem cu toţii nişte căţeluşi blegi pe undeva, indiferent de zona faţă de care devenim siropoşi. Cupşa suscită în primul rând empatia cititorului, vizând acele corzi sensibile ale acestuia, având reale şanse de a se număra printre autorii cu care stabileşti o legătură emoţională indisolubilă, lifelong. Departe de a debloca cine ştie ce glandă ascunsă a ali(e)nării, în proza lui Cupşa sunt realmente perceptibile toate frustrările născătoare de genii, după cum excelent pune problema Nora Iuga pe coperta a patra a Profesorului Bumb…, acesta înscriindu-se astfel pe filiera trasată de Blecher în Întamplări în irealitatea imediată, ambele cărţi dovedindu-se la fel de percutante, după cum afirmă tot Nora Iuga. Cât despre amorul artei de care spuneam mai sus, acesta se manifestă la Cupşa după cum urmează: Vara, tot vara, îmi amintesc, primeam lectura suplimentară. Tata îmi cobora din bibliotecă volumele. Ale lui Arghezi erau scunde şi groase, în coperte tari albastre şi cu pagini palide. Le ţineam în mână şi mi se părea că acolo se poate ascunde totul. În ramele albe, li-

terele construiau blocuri şi forme perfecte. De netulburat. Respectau simetrii şi distanţe ca nişte paşi de vals. Nici nu aş fi vrut să le citesc, doar să le privesc. Să le pronunţ fără să mă gândesc la sensul lor, aşa găseam cuvântul ca un sâmbure de cireaşă, lucios, fără gust, imposibil de apucat. Îl plimbam în gură de pe o parte pe alta şi nu îmi mai venea să îl scuip. Deabia apoi treceam la adevărata lectură (Perforatorii, pp. 61-62). O parte din fascinaţia pe care proza acestui autor o poate stârni este tocmai felul în care sensul se coagulează în mod intrinsec, aproape în lipsa oricăror tertipuri narative, a oricăror elemente exterioare. Elementul anodin este ubicuu într-o asemenea măsură încât refuză orice tentativă de clasificare. De aici provine şi tentaţia pe care o am de a cita atât de mult din textele sale, întrucât majoritatea fragmentelor din Perforatorii debordează de poezie, putând foarte bine să fie considerate versuri, pe care îţi tot vine să le repeţi, doar că sunt mai degrabă elaborate decât succinte. Perforatorii e o carte pe care ai putea foarte bine să o ţii în permanenţă pe noptieră, să o deschizi aleatoriu în fiecare seară şi să citeşti atât cât ai nevoie pentru a-ţi lua doza zilnică de „frumos”, în exact aceeaşi manieră în care ai răsfoi un album de poze care nu îţi aparţine, deşi ai putea foarte bine să apari în toate fotografiile. De aceea îl consider pe autor un fel de cutie vizuală a Pandorei, care îmi dă senzaţia că este, în modul cel mai brut cu putinţă, ceea ce vede. Am continuat cu pregătirea abstractă. Reuşesc deja să citesc cursiv, fără să îmi mai imaginez nimic, separ cuvântul de înţeles cu destulă uşurinţă. Parcurg acum cărţi serioase, ca şi cum aş mânca pungi întregi de seminţe. Dau o atenţie deosebită obiectelor din jur, care există fără să trăiască şi de la care încerc să mă inspir. Fac repetiţii, ore întregi, ca să devin obiect. Scriu pagini despre nimic, despre minunatul nimic plin de substanţă. E foarte ciudat cum am găsit să nu mai fiu tocmai fiind (Perforatorii, pp. 94-95). Cât despre Profesorul Bumb şi macii suedezi, aici situaţia este ceva mai nuanţată. Cum spuneam şi la început, scriitura lui Cupşa are fără îndoială forţă, indiferent de palierul pe care mar-

ECHINOX

şează. Însă în acest volum de proză scurtă se revendică din zona imaginarului autohton (deşi nu neapărat cotidian), cu iz de umor balcanic, asezonat cu episoade psihotice şi puseuri edulcorate de absurd clasic. La toate acestea se adaugă un alt tip de absurd, unul insinuant, care e generat aproape numai prin intermediul tensiunii narative (fapt perceptibil mai ales în Munţii de neon şi Furtună într-un singur cuvânt, cele mai bune povestiri din volum), contrastând puternic cu scriitura, de data aceasta epurată în mare măsură de artificii poetice, frustă în sens mai degrabă realist decât impresionist, cum se întâmpla în volumul precedent. Tipul acesta de formulă narativă mai cumpătată nu este lipsit de expresivitate, însă rigorile pe care le impune acesta par uneori să îl stânjenească pe autor, în aşa fel încât ajunge să recurgă la soluţii epice forţate (în Profesorul Bumb… şi Importanţa cârtiţei, de exemplu). Fragmentele, luate în mod izolat, constituie o dovadă indiscutabilă a faptului că Augustin Cupşa e un scriitor realmente capabil, punctul său forte dovedindu-se a fi, din nou, dincolo de ambalaj, fluenţa, cadenţa frazei. Măr-

turie în acest sens stă prima frază, cu adevărat excelentă în cazul a cel puţin trei din cele cinci povestiri ale volumului. Însă, după cum spuneam, neajunsul cel mai mare al acestui volum este faptul că firul roşu este uneori grosolan înnodat, soluţiile narative dovedindu-se expeditive şi transparente. Pe de altă parte, acest fapt poate fi compensat de o construcţie foarte puternic închegată a personajelor, unele dintre ele (Otto, Basil, Promoroacă, Profesorul Bumb), reuşind să coaguleze în jurul lor întregul arsenal narativ, într-un joc, deloc tipic, al prezenţei-absenţei, jucând şi dejucând configuraţia şi intenţiile discursive ale textului, toate acestea în lipsa oricărei concluzii. Totuşi, nu aş dori să las pe nimeni cu senzaţia că l-aş considera pe Cupşa, în buna tradiţie a meseriei sale, un veritabil „doctor de suflete”, doar pentru că are personaje anxioase şi un bun spirit de observaţie, deoarece, cu siguranţă, pletora de nuanţe a fiecăreia din frazele sale merită cu siguranţă mai mult decât atât, fiind în mod cert apanajul unui scriitor redutabil. Chiar dacă în anumite zone, în care datorită faptului că renunţă la poezie nu poate menţine tensiunea

1/ 2012

expresivă şi devine clişeic (Importanţa cârtiţei), Cupşa are capacitatea de a te ţintui în textele sale, ademenindu-te chiar şi împotriva voinţei tale. Îl privi pe Basil departe pe alee, chiar în capătul ei, gonind cu pasul mare, mânat de o sete adâncă. Ar fi fost un moment bun să o şteargă, mai ales că el lăsase cheile în contact, dar acum muzica o ţinea închisă acolo, ca un fel de vis – plutea şi dansa, ridicând mâinile în aer şi fluturându-le apoi în jurul fundului ca şi cum s-ar fi aflat pe o podea lucioasă din America de dinainte de război (Profesorul Bumb şi macii suedezi, p.149) În ultimă instanţă, Perforatorii şi Profesorul Bumb... sunt două volume de proză valoroase, care rezistă dincolo de eventualele neajunsuri. Acestea sunt diferite, însă nu într-un mod fundamental: se dovedesc a fi în primul rând complementare. Avem în faţă două ipostaze ale lui Augustin Cupşa, prima fiind el [care] se abandonează şi îşi face din abandon un scut, o trăire demnă de susţinut, şi [cealaltă ipostază] eu îmi fac din grija asta stupidă pentru el, fără să vreau, un abandon (Perforatorii, p.126).

ECHINOX

Interviu cu Vasea Blohat

ASEA BLOHAT, născută în 1988, studiază Teatrologia şi Regia (absolventă 2011) la Iaşi, clasa prof. Ion Mircioagă. Are deja trei proiecte la activ, cu şi despre oameni şi slăbiciunile lor. Are pagină de Facebook. Nu îi place Timeline-ul. Pare optimistă când vine vorba de prezenţa tinerilor în zona artelor, nu doar a celor şapte arte clasice, ci şi a celor alternative. A adaptat până acum texte de Dostoievski, Cehov sau Mrożek. Subiectele şi temele pe care le-a atins sunt dificile, iar unii ar spune chiar incomode şi tulburătoare - au ceva din tăria sufletului rus. Ceea ce e poate binevenit şi demn de urmărit. „...tu ca regizor umbli în rezervoarele lor de vulnerabilitate şi ce faci deaici încolo te priveşte - am învăţat să am grijă. Până atunci credeam că eu sunt singura care îşi pune radiografia pe masă.” Lavinia Rogojină: Pentru că am auzit de prea multe ori spunându-se „dacă ar fi să aleg din nou, aş face altceva”, tu ce zici? Vasea Blohat: Că poți oricând face altceva, începând de azi chiar. Nu te obligă nimeni, mai ales în teatru, să nu alegi din nou. De fapt, în teatru e ca-n dragoste: alegi zilnic să mergi mai departe, să mai stai, să mai cauţi, să mai creşti, să rămâi. Eu am vrut să mă fac și medic, și jurnalist, şi avocat, şi asistent social, şi pictor și de fiecare dintre alegerile astea eram foarte sigură. Până am ajuns la teatru, să zicem dintr-o nebunie (da, din nebunie, nu din „teatrul este viaţa mea”)... Şi-aici am rămas. Nici nu m-aş întoarce la altceva, poate puţin la desen, dar foarte puţin. Încep să îmi asum că sunt regizor, încă în formare, dar regizor.

L.R.: Cu cine ai lucrat până acum, cine simţi că te-a influenţat? V.B.: Păi, primele nume care-mi vin în minte (să zicem că i-am cunoscut și am ciulit urechile): Alexandru Dabija – mă refer înainte de toate la condiţia lui de făcător de spectacole cu actori; da, spectacolele cu actori sunt pentru mine, de fapt, teatrul din teatru. Eu optez pentru teatrul care stârneşte emoţii, care transmite emoţii, iar asta nu poţi avea decât lucrând şi răslucrând cu oamenii, cu materia vie. Cuvântul, imaginea... vin să îmbrace toată lucrătura asta. Al doilea ar fi David Esrig, o săptămână de discuţii sau de exerciţii cu el e echivalentul a trei ani de studii. Începi să înţelegi şi să aşezi în tine nişte legi pe care le pipăiai până atunci. Te miri şi te bucuri de simplitatea şi de argumentele lui, te arunci frumos în fantastic şi vezi cumva că orice, că totul întotdeauna are logică. Asta e iar foarte important pentru cei care, la urma urmei, ridică în şi pe scenă o poveste. De lucrat, am lucrat cu Radu Afrim, de fapt am făcut asistenţă la Dawn Way. De la el cred că am învăţat că oamenii sunt vulnerabili. Şi că tu, ca regizor, umbli în rezervoarele lor de vulnerabilitate şi ce faci de-aici încolo te priveşte - am învăţat să am grijă. Până atunci credeam că eu sunt singura care îşi pune radiografia pe masă. Nu mai ştiu, am avut un profesor foarte bun, Ion Mircioagă, şi-am întâlnit câţiva oameni care mi-au dat aşa, câte puţin din cunoştinţele lor, din poveştile lor, mi-a prins bine. ... Îmi plac Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc. Gata.

„E nevoie de un dialog curajos şi antrenant cu publicul de aici şi Ş’ART-ul vrea să găsească oameni (din toate colţurile ţării) dispuşi să pornească şi să susţină acest tip de conversaţie.” L.R.: Ce înseamnă proiectul Ş’Art? Cine sunteţi, ce faceţi? V.B.: Ş’ART e o asociaţie proaspăt înfiinţată, o organizaţie nonguvernamentală care şi-a propus să dea un refresh spaţiului artistic ieşean, să revigoreze puţin amorţeala cehoviană de pe meleagurile moldave... ha ha. Îşi propune să promoveze tineri artişti din diverse domenii ale artei contemporane (teatru, arte plastice, foto - video, dans, muzică, film). E nevoie de un dialog curajos şi antrenant cu publicul de aici şi Ş’ARTul vrea să găsească oameni (din toate colţurile ţării) dispuşi să pornească şi să susţină acest tip de conversaţie. Eu am colaborat cu ei la Călăul şi Călăuza şi, pe viitor, din ce ştiu, sunt interesaţi de workshopuri, instalaţii foto-video, happeninguri, expoziţii, cam tot ce poate contribui la îmbogăţirea „scenei artistice alternative” din acest oraş (pe asta cu scena artistică alternativă s-o treceţi cu ghilimele, că ei m-au pus să zic aşa). L.R.: Cum îţi concepi spectacolele? Ştiu că ai regizat până acum două piese/ spectacole, Despre oameni și alte păcate şi, recent, Călăul şi călăuza. Ce ne poţi spune despre aceste proiecte şi ce nu ne poţi deconspira? Am mai avut un spectacol - Şi eu acuma ce să fac? - într-un club, o adaptare după Quartetul lui Sławomir Mrożek... hmmm, ne-am jucat puţin pe ideea asta a absurdului. Diferenţa dintre vechile generaţii, noile generaţii şi cam cu câtă superficialitate ne raportăm la temele fundamentale ale vieţii... şi, la urma urmei, la cât de mult evităm să fim sinceri sau profunzi pentru că e mai simplu aşa.

ECHINOX Ce pot spune? spun tot... Cum le concep? Cam ca toată lumea: am o idee şi-o despic în patru. În primă fază trebuie să mă macine ceva, să am eu aşa o mare nevoie să spun ceva. Despre oameni şi alte păcate a fost o adaptare... numai adaptări, vezi?! Asta din pricina drepturilor de autor, care te lasă fără mamă, fără tată şi fără copiii nenăscuţi încă. Cum spuneam, o adaptare după Ivanovul lui A. P. Cehov. Ăsta a fost spectacolul meu de licenţă, pe care l-am jucat la Uzina cu Teatru (Teatrul Naţional Vasile Alecsandri, Iaşi). Am aflat, după ce îmi alesesem deja textul, că la Bucureşti îl monta Andrei Şerban şi-am zis fie - şi a fost. S-a jucat pe final de stagiune cu sala plină, asta ne-a bucurat niţel, mai ales că spectacolul era făcut cu un minim de resurse şi toată scenografia se rezuma la şase scaune... A, uite, asta e ceva ce probabil n-ar fi trebuit să spun. L.R.: Ne bucură că ne-ai spus, totuși. V.B.: La Călăul şi Călăuza, în schimb, mi-am făcut de cap... Am cerut şi mi s-a dat. Şi-a fost tare plăcut. Iniţial am vrut un one woman show (cumva, asta şi rămâne) de aceea miam ales o actriţă foarte bună: Laura Bilic, câştigătoare a galei Hop din 2010 şi asistentă univ. la Universitatea de Arte George Enescu. M-au tot întrebat unii de ce am ales textul ăsta acum, la început de carieră, nu ştiu, ca să fiu eu Cănuţă Om Sucit şi să sparg tiparul... nu, pentru că pur şi simplu acum am avut curajul sau energia să fac asta. Mi s-a părut mie că e nevoie, mai ales că toată lumea se plânge că în Iaşi sunt prea multe biserici. Cred că m-am gândit la asta şi-am luat o hotărâre – așa cum ieri, la o conferinţă (nu spun care) am văzut nişte pupăzoi şi m-am hotărât să fac un spectacol cu ei, pardon, după ei. În Călăul şi Călăuza spectatorul se trezeşte într-o galerie de artă, deşi spaţiul în care jucăm e, de fapt, o cafenea. Dar na, ne trezim de dimineaţă şi departe ajungem, adică panotăm, depanotăm, agăţăm lupe şi citate pe pereţi, dăm cu mopul şi voilà!

Două galeriste (actriţe: Ioana Lefter şi Alexandra Cantemir) îi invită pe oameni să vadă cele zece tablouri (modificate, originalul e un Velasquez: Hristos pe cruce) - ele par identice, dar nu-s, trebuie privite cu atenţie, pentru că ascund diverse detalii: Coca-Cola, o lavalieră, mustăți à la Dali, fundiță de cadouri, un porumbel însângerat, un tatuaj, gloanţe şi aşa mai departe. Ei, nu mai povestesc... Am mers pe ideea omului care proiectează în Iisus tot ce-i trece prin cap, care-l ia pe Iisus ca pe orice, brand, mit, sintagmă lingvistică, simbol, refuzând să preia din Iisus jertfa lui sau mesajul... care e cel din final, al bunătății nemărginite. Tablourile sunt o proiecție mai mult sau mai puțin contemporană, omul de azi îl vede pe Hristos ca pe un subiect, dar nu ca pe Dumnezeul creator care cere numai să fim buni, Dumnezeu care, de altfel, pentru ideea aceasta, a dragostei și liberului arbitru a murit... Şi cam asta zice şi Dostoievski. Iar mai departe îl preia Laura, care spune cu toată durerea şi revolta ceea ce gândim noi toţi când vine vorba de Dumnezeu: Unde eşti? De ce-mi faci asta? Am despicat puţin în patru (că tot ziceam asta la început) ideea liberului arbitru şi cum funcţionează ea astăzi, poate cum a funcţionat dintotdeauna. Da, mare om, mare cunoscător Dostoievski ăsta... nu ştiu dacă am menţionat: textul e din „Marele Inchizitor“ (Fraţii Karamazov). Ce n-ar trebui să spun: nici acum nu ne ies bezelele (servim spectatorii cu bezele, dar la ultimele două reprezentaţii am dezertat din arta culinară şi le-am cumpărat). „Cine hotărăşte că teatrul se face numai pe scenă? Păi într-o vreme nu se făcea decât pe stradă, în biserici... peste tot. Cred că e iar vremea lui „peste tot”. Şi că avem putere şi capacităţi să facem oriunde.” L.R.: Ce reacţie aştepţi de la cei care vin la teatru (experimental)? Crezi că e bună mutarea temporară într-un alt

1/ 2012

decor, schimbarea rolurilor sau chiar a locurilor din sală? Mă gândesc aici la teatrul alternativ şi îmi vine în minte Faustul lui Purcărete (care a avut un succes extraordinar) sau experimentul celor de la Cluj, Teatru 2.0, cu spectacolul Rubik, care a adus în prim-plan câţiva tineri foarte interesanţi, sau la proiectul încă activ, Scrie despre tine, al Verei Ion, proiecte care „închiriază” spaţii alternative din realitate. V.B.: Pentru cei tineri e destul de greu să pătrundă în sistem. Şi nu dezvolt ideea. Mi se pare cu atât mai important ca tocmai ei să găsească soluţii... adică nu se poate, cine face legile?! Cine hotărăşte că teatrul se face numai pe scenă? Păi într-o vreme nu se făcea decât pe stradă, în biserici... peste tot. Cred că e iar vremea lui „peste tot”. Şi că avem putere şi capacităţi să facem oriunde. La urma urmei, câte decoruri pe care le-am avea deja la dispoziţie (la o privire mai atentă) nu construiesc scenografii pe scenă, de multe ori? Se pot căuta spaţii, se pot căuta soluţii... totul e să ai chef, curaj, oameni buni care să te sprijine. E foarte important să negociezi şi să discuţi şi să cauţi. Într-adevăr, nu totul se poate şi nu totul e uşor, dar nici imposibil nu-i nimic la vârsta asta. Noi la Iaşi abia începem să înţelegem asta... Reacţii... hmmm, aş vrea să se deschidă puţin, să primească noul mai cu inima deschisă şi să se mai rupă de clişee. L.R.: Într-un fel de fiecare dată nuanţat personal, scriitorii, scenariştii sau regizorii sunt oameni care acordă o atenţie deosebită lumii din jur, care ştiu să privească. Proiectele tale pornesc din exterior sau dintr-o stare personală? Unde se întâlnesc privirile? Cred că ce văd mă determină să am o atitudine, deci şi o părere. Apoi pentru părerea asta am nevoie de un limbaj, am nevoie să o exprim cumva. Pe scenă limbajul înseamnă acţiune, deci cauţi acţiuni. Şi unde, dacă nu tot în jur, în ce vezi? E mai degrabă un cerc decât o întâlnire în privirile astea. Cauză şi efect una alteia. Pe mine mă influenţează mediul şi eu mă gândesc să-l influenţez pe el.

ECHINOX

Dar proiectele mele pleacă sigur de la emoții, de la stări. Asta am încercat să fac până acum. E vorba, înainte de toate, de emoțiile care generează gânduri, cuvinte, gesturi - de emoțiile care declanșează atitudini față de ceva sau de cineva, și de aici periplu prin relații, prin cotloane ale felului în care gândesc și văd oamenii lumea din jurul lor, balansul ăsta dintre adevărul unuia și adevărul altuia, care, deși diferite, rămân amândouă adevăruri, și mai e și nevoia asta de a ști totuși, măcar puțin, de ce așa și nu altfel.

treb: unde ţi-ar plăcea să te întorci în timp şi cu cine ai vrea să te întâlneşti? V.B.: Măi, eu m-aş duce în mai multe locuri, dar să zicem că, dacă n-ar fi anii ’20, ar fi sigur Evul Mediu... şi mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu Hieronymus Bosch, dar nu doar să-l întâlnesc, să stăm aşa, o lună, să-l observ.

(Urmează zona light, poate, a interviului. Destindeţi-vă.)

L.R.: Ce planuri are viitorul pentru tine? V.B.: Nu știu, dar nici eu n-am pentru el. Îl aștept așa, cu chef și uneori cu disperare, cu revoltă. Sunt curioasă. Mă gândesc des la Micul Prinţ, cred că am să-l caut pe undeva, am în cap nişte copii care dau lecţii, cam asta...

L.R.: Influenţată acum de Midnight in Paris, filmul cu un timeline foarte ofertant al lui Woody Allen, te în-

L.R.: Ce am uitat să te întreb? V.B.: Nu ştiu... Ce am uitat să-ţi spun? Aaa... da, despre Ioana Bodale - sceno-

grafa spectacolului Călăul şi Călăuza şi despre Andrei Cozlac - video performer – sunt atât de talentaţi că îmi vine să mapuc de grafică... ha ha. L.R: Ce se întâmplă astăzi, după o sută şi ceva de ani, în Livada de vişini? V.B.: Hmmm... Se stă. L-am adorat pe Cehov, dar acum mi se pare tristă neîncrederea lui în noi, dar și foarte adevărată... Am senzația totuși că oamenii ăștia nu au scris degeaba, că era felul lor de a se opune statului (ca verb, ca substantiv). Cred că se așteaptă un salvator. Mai cred și că n-o să vină. E în fiecare, mocnește, e câteodată așa de adânc îngropat. Dar am certitudinea că unii se vor salva. Câtă metaforă! În livada mea se plantează niște vișini.

LITERATURĂ

Poeme Anatol Grosu *** nenica avea o tâmplărie în spatele casei el m-a învăţat să bat mătănii spălatul pe faţă de dimineaţă şi să mă rog înainte de masă se supăra când mâncam vreo vişină din spatele casei ştiind de slăbiciunea asta a mea dacă nu spuneam rugăciunea înainte de toate cu nenica a fost greu trebuia de măturat ograda de făcut ordine în gânduri trebuia să crezi să crezi să crezi într-o poveste în Dumnezeu dumnezeul lui nenica era tot un nenica tot îi interzicea să mănânce vişine din dosul casei înainte de a-şi spune rugăciunea nenica lui era mai rău al meu era mai bun nenica lui îi interzicea să mănânce carne brânză îi interzicea să bea vin nenica lui tiran în care şi eu trebuia să cred şi credeam pentru că era fioros şi pedepsea crunt l-a pedepsit şi pe vecinul nea’ luca care tot tâmplar era l-a pedepsit cu moartea se usca văzând cu ochii n-am plâns eu nu eram aşa de rău ca el eram mic şi credeam! nu voi putea fi pedepsit niciodată aşa de crunt eu nici furnicile nu le călcam mergeam atent şi întârziam peste tot că furnicile şi gângăniile voiau şi ele să trăiască chiar dacă întârziam undeva chiar dacă trebuia să fug nu călcam pământul zburam că era o iubire mare pentru nenica lui nenica înotam deasupra pământului înotam în eter căluţul nici el nu era rău dar şi el era pedepsit cu bici şi cu muşte pe care coada lui nu le iubea deloc toţi eram vinovaţi toţi ceva am făcut aşa îmi spunea nenica nenica avea şi el soţie şi nouă copii marele tâmplar îşi trăieşte viaţa prin alţi tâmplari mai mici de parcă i-ar fi scăpat proorocirile lui Isaia&David&co printre

degete nimic nu e de salvat nimeni nu e de pierdut toate oiţele îs într-o stână ermetică dacă şi poate ajunge la ele un lup e numai ciobănaşul ciobănaş carnivor cu glugă pe cap cu flaut în pumn cu unghii curate şi faţa de lapte ciobănaş cu geakă din blană de miel cu glugă pe spate cu chitară în mâini cu unghii sparte şi faţa cacao cu lapte ciobănaşul lup care îşi lasă stâna de dragul mieluşelului rătăcit să-l scape de lup să-l scape cu viaţă să-l scape de viaţă ciobănaş cu lapţi pentru toate bisericile pentru toţi credincioşii pentru toţi sărmăneii cu duhul pentru toţi copilaşii pentru toate curvele vameşii şi mardeiaşii din icrele mele cresc credinţe peştişorul tolişor peştişor de aur peştişor de aur categoric brânza de oi este cea mai bună sărăţică aşa cum ştia să o facă badea gheorghe nu ştie nimeni îl iubesc pe badea gheorghe mai mult decât pe oricare dintre fraţii lui tăticu poate că e bătăuşul satului că e sărac şi vertical că poartă în el un dumnezeu mic cât pumnişorul lui pumnul fatal cu care îi ciomăgeşte pe vecinii lui gălăgioşi dar badea gheorghe e bun pumnul însă nu pentru că e viu şi la fel de mare cât dumnezeul lui *** de paşti eram de două ori mai mic ceara lumânării ce-o ţineam în mână mă ciupea de degete nenica mi-a spus să păstrez focul cât pot de mult cineva a deschis uşa vântul a alungat focul un fum albăstriu se grăbea să se lipească de cupolă

*** când mă uit în ochii tăi mă simt trecut prin răzătoare ca o sfeclă roşie când vrei să faci o supă ca morcovul înainte de-al prăji în tigaie cu mirosul de ceapă în toată bucătăria cum obişnuia să facă mama şi când plângând fugeam de-acolo de teamă că acuş-acuş îmi mai găseşte ceva de lucru şi va trebui şi varza s-o trec prin răzătoare dar supa-i fără varză fără carne că bani de carne nu-s şi-i vineri iar sâmbăta e joacă şi mama nu e mama iar tata nu e tata pe mine alţii m-au crescut pe cine însă nu în copilărie mă chema harry potter ochelari aveam nu chiar aşa rotuzi şi lentile mai subţiri la fel de reţinut cu buzele uscate cu nervii strânşi ca-n legătura de pătrunjel când mama îmi spunea să merg să-mi iau o îngheţată şi dacă tot mă duc un tide un kg de cartofi o legătură de mărar de pătrunjel şi sfeclă unde te-ai dus fiţuica eşti tot tat-to mămica n-am să uit de îngheţată la rând stăteam o oră că tata nu e tata iar mama nu e mama *** am fost cu caprele pe deal ele se jucau de-a mijatca cu mine eu trebuia să le găsesc prin mărăcinişuri una din ele molfăia iarbă şi zâmbea începu să plouă caprele se ţineau de burtă tăvălindu-se de râs ţapul s-a apropiat pe picioarele din spate şi mi-a spus mângâindu-şi barba cu copita fie sunt un ţap care visează un om fie om care visează că e ţap am tresărit

ECHINOX / LITERATURĂ

Ana Donțu 2 tom&jerry erau mai cool decât mama&tata când pentru ei totul era un nu se poate continuu tom&jerry ne arătau că totul e posibil să cazi de la înălţimi mari să te ridici şi să fugi mai departe să te paraşutezi cu umbrela de pe casă să-ţi găureşti stomacul şi să te faci stropitoare pentru flori şi-apoi ei ne învăţau despre lume mai mult decât mama&tata care nu ne-au spus că poţi să devii plat ca o foaie dacă trece peste tine un automobil după aceea îţi pompează cineva aer prin degetul de la picior şi redevii o figurină de carne carla kitty eu şi păpuşa charlie am încercat cu trenul kitty a rămas pe şine iar noi priveam din spatele unor tufe ţepoase tom&jerry erau prea cool pentru noi 3 nimeni nu-ţi zice că eşti în rahat când eşti în rahat nimeni nu te dă cu capul de perete nu te ia de plete nu-ţi dă palme nu te înjură de aia ne spargem noi ţestele şi ne înjurăm şi ne smulgem părul

de aia ne urâm mai mult decât alţii că cine altcineva să-ţi bage capul în chiuveta cu apă rece şi să-ţi zbiere că nimic nu va fi bine că va fi din ce în ce mai rău 4 ploaia face să geamă acoperişurile sub care ne-am ghemuit ca nişte iepuri fiecare lângă peretele lui fiecare cu spaima lui şi neputinţa ca o supă vărsată pe jos în miezul fiecărui lucru e o nedumerire aşa cum în miezul fiecărui strop de ploaie e un fir de praf cineva să vină să-şi lipească buzele de urechea mea şi când va vorbi să aud căldura cum se face cercuri cercuri 5 cine să-mi spună cum e pământul când îl arunci în groapă cum se aud bulgării pe capac dacă seamănă cu ploaia pe acoperişuri cum e ciobul de sticlă după ce îl strângi în pumn cum e să fii un fir de aţă şi să atârni de paltonul cuiva sau o jucărie de sub pat şi să te acoperi de praf

cum mi se opreşte suspendată mâna şi aerul împietreşte în plămâni când întredeschizi buzele să spui ceva 6 şi eu am văzut draperiile devenite spre seară nişte braţe atârnând pe lângă corp cum răul intră prin vizorul uşii când nimic nu e de partea cealaltă (totul se petrece în colţurile încăperilor pe sub mese în spaţiile dintre dulap şi perete dintre pat şi podea dintre carne şi cuţit) cum aerul se îngroaşă şi nu ajunge la plămâni iar cuvintele care eliberează sunt o baie din care ieşi întotdeauna mai murdar decât ai intrat 7 să ştii că nimic din ce ţi s-a spus nu e adevărat nu există lucruri care să fi rezistat incendiilor decât din întâmplare nu există apropiere cum e căldura frunţii pe geam niciodată corpul n-o să mângâie mâna există numai guri arse de soare şi un trup din care se iese cu ochii închişi

Andrei Pătraşcu prietena mea, vine şi ea prietena mea sapă o groapă. pe tricoul ei, transpiraţia delimitează clar şoldurile, o pată mare ca o mască topită se lăţeşte pe abdomen, soarele o bate tot mai tare. prietena mea sapă o groapă, din când în când se opreşte, mă priveşte, dar apuc să-mi întorc capul spre ulicioară. mai trec oameni cu pălărie, mai trec vaci rupte de la deal, ridicole animale.

dacă mă uit fix în ceafa ei, se opreşte, se întoarce să vadă ce-i. nu va termina la timp. prietena mea sapă o groapă. fundul ei, acum la nivelul solului. termin doza de cola, aprind o pipă, gândind nu te cunosc, o să-ţi arăt ce-i confortul. o broască foşneşte iarba de lângă pârău, o pungă de chipsuri pluteşte. mai încolo soarele o luminează de la brâu în sus. dacă o privesc în ceafă se-ntoarce, scoate-mă din laţul pe care mi l-au întins

vrăjmaşii! o să se-ntoarcă. sânii ei vor străluci atunci ca bulgării de pămînt, o să se-ntoarcă şi groapa va rămâne aşa. n-am crezut niciodată în departajare, la fel cum nu există divina simpatie am venit pe pămînt pentru că-i veselie generală şi oricum nu mai trăisem pericolul aşa. era un flux în care nu mi-ar fi plăcut să fiu luat peste picior. era un flux în care n-aş fi permis oricui să-mi trimită scrisori.

ECHINOX

era un flux pe care oamenii în general îl resping. am cunoscut o neînchipuită direcţie, numită generic operaţie. era scena în care omul se pierdea-ntre garduri şi scena-n care pisica era spânzurată. asigurări auto din care se iese cu capul sus. erau oamenii de litere care se căsătoresc şi nu le pare rău. era victoria malaezilor. un băiat în salopetă anunţând criza

europeană. erau câţiva zei pe care-i găseşti oriunde şi-ţi faci treaba cu ei. era o doamnă străină, buze fine, tocuri fine, palme fine. mă făcea destul de bine şi mă convisese să nu mai vorbesc urât. se poate spune că m-a cam dus pe tot felul de forme de exprimare ale melancoliei, cam neclare. în fine, era punctuală, poate exagerat de punctuală, şi făcea un borş devastator. într-un cuvânt i-aş fi zis irezistibilă

1/ 2012

cum de-altfel într-o seară nu ştiam exact ce se petrece, a venit şi m-a luat în braţe şi m-a cărat într-un fotoliu unde am adormit mai târziu cu o oală de salam prăjit în braţe. aş zice acum c-au fost resturile adevărate, click spre maturizare. în fine, eram ca nou, tangenţial la libidou, gata să-mpart fericire la metrou. numai că pân-acum, tot vorbind şi tratându-mă cu obiceiuri normale, n-aş spune c-am trăit coşmarul vieţii.

PAGINI MAGHIARE Jakab Villő Hanga

„Játékos felnőttek előnyben” Mai(l)interjú Kövi Sárával

ÖVI SÁRA blogger, a 2008-ban megjelent Balettka című könyv szerzője. Ő az, aki megrajzolja Balettkát, néhány soros verseket ír a képek alá, fölé, mellé. Nem lehet őt hagyományosan bemutatni, fölösleges adatokat sorolni róla, már a születési körülményeinél elakadnánk. A Google-lel lehet ugyan próbálkozni, de a leghasznosabb, ami onnan megtudható, az Kövi Sára blogjának elérhetősége – nem csak Balettka kitalált figura, Kövi Sára is az. nagyon de nagyon éncsak magam adom átazapró élet apróöröm ének (lars poeticson) Megismerkedésünk idején feltűnt az a több tucat színes zselés golyóstoll, amit mindig magaddal hordtál. A színes golyóstollak felkeltették az érdeklődésemet, azóta azt is tudom, mire használtad őket. Már akkor Balettkát rajzoltál velük, vagy kezdetben más céllal voltak nálad? Balettkákat 2000 nyarán kezdtem rajzolni fent a Retyezátban. Két túra között színes táncoskákat rajzoltam, aztán egyre többet – napi rendszerességgel. Ma már úgy 8000-nél tartanék, ha venném a fáradságot, hogy megszámoljam őket. Születési körülményeit tekintve Kövi Sára lehetne akár Hegyi Gyopár is. (?)

Miért éppen ez a neve, valamiért fontos volt, hogy Sharon Stone-nal álljon (név)rokonságban? Nagyon találó a Hegyi Gyopár változat: a balerinák születési körülményeit tükrözi. Kövi Sárában inkább a fanyalgás (nyelvújítok!), a szépségideálhoz való gunyoros viszonyulás kíván felszínre jutni. Ritkán sikerül, mert kevesen kapcsolják össze Sharon Stone-nal. A blogon megjelenő lars poeticsonban Kövi Sára azt írja meg, hogy mit is keres ő itt, ebben a virtuális világban? Vagy nem csak virtuális világról van szó? A virtualitás a való világot (:D) tükrözi: kedvtelésből írok, azaz örömet okoznak az apró életek, a rajzos-verses kiruccanások. Gyakran a rajz ihleti a kísérő szöveget (nevezzük versnek?), de az is előfordul, hogy egy szöveghez, egy bennem motoszkáló gondolathoz illesztek egy rajzot: fő, hogy több lábon álljon a tánc... A lars poeticsonban elsősorban a játékos kedv az, ami megmutatkozik: a szavak határainak szétfeszítésével bújócska a nyelvben. Ez a játékos kedv azonban nem mindig apróöröm énekről szól. Hogyan íródnak át a csillogó-villogó balerinák olyan társadalmi problémákká, amilyenek egy-egy utalás szintjén jelennek meg a blogbejegyzésekben (hónikashow, kft-forradalom, piackutatás)? Nehéz a szakma béklyóiból kiszabadulni :) Szociológus vagyok, és ami a

szememben, az a szívemen – hogy józsefattilásan szóljak. Azt is mondhatom, hogy a legkényelmesebb társadalomkritika a gúnyvers. Rövid, aranyoska, kesernyéske, nem bolygatja a fennforgó korrupt politikusok köreit. Csak úgy odamond, mint a nyuszika. A szövegeid nyelvileg tűnnek a legérdekesebbnek, ahogyan a szavak visszanyerik konkrét értelmüket, ahogyan felfüggesztik a hagyományos értelmezhetőséget, a nyelvi egységesség képzetét. A „milyen könnyen beszélek / amikor nem élek / amikor meg elkezdek élni / örülni félni / torkomra forr a szó / és mégis jó jó jó“ sorokat olvasva József Attila jutott eszembe: „a lét dadog”. Érvényesnek tartod a verseid, blogbejegyzéseid a lét dadogásként való megközelítését? A vers: dadogás. A gúnyvers: gyáva dadogás. Kényelmesebb egy tea mellett irkálni, mint tüntetni a hidegben, kiállni a placcra egy velejéig korrupt, reménytelenül vesztésre játszó rendszerben. Mielőtt rám kérdeznél: igen, pesszimista vagyok, azt gondolom, hogy kutyából egyhamar nem lesz szalonna. A Balettkát olvasva felmerül bennem az identitás, az identitás megképződésének kérdése. Létezik Balettka, akit Kövi Sára rajzol, ír életre, de Kövi Sára is kitalált személy (teremtmény). A többszörös szerepjátékban feloldódó és újra megképződő én problémája a versekből is kiolvasható.

ECHINOX

1/ 2012

Jó példa erre: zölderdőben, síkmezőben sétál egy tehén minden volt ő életében de nem én! de nem én! Ha nem a tehén az én, akkor, ki az, aki beszél? Hol érhető tetten: a versekben, a bejegyzésekben, Balettkában, Kövi Sárában, a könyvben vagy a blogon? Vagy a lényeg éppen az én szórtságában van? Az ének sokszorosítása benne van a művészet természetében. Ennek a lehetőségét fokozza fel a blogok virtuális játéktere. Akárki lehetek Odaát, de mégsem véletlenszerű, hogy kinek a bőrébe bújok ingyen, bérmentve és önszántamból. A blogodon megjelenő bejegyzésekből válogatott képekből és szövegekből állt össze a Balettka. Mi az, amit a blogos formából nyomtatottba átkerülve – persze a balerinák csillogását leszámítva :p – veszítettek a képek és a szövegek? Másképpen: mi az, amiért belementél a Balettkatörténetek kiadásába? A médium hordozza az üzenetet – hogy a sokat idézett McLuhanra hivatkozzak. A csillogásból mindenképpen veszítenek a rajzok; amit nyernek, az a szerkesztői önkényből született újrarendezés, nem is a témák, hanem inkább a belőlük kirajzolódó „drámai tér” mentén (hogy Láng Zsolt szavait idézzem a marosvásárhelyi könyvbemutatón elhangzott méltatásból). A Balettkában megjelenő versek néha gyermekeknek szánt mondókák világát idézik, és a királykisas�szonyok is rájátszanak erre. El tudsz képzelni egy mesék, ill. gyerekek felőli olvasatot is, vagy a te verseid, bejegyzéseid inkább játékos felnőtteknek szólnak? A rajzok mindenkihez szólnak, a versek inkább kamaszokhoz és felnőttekhez. Az ironikus felhangokhoz kell egy adag élettapasztalat. Játékos felnőttek előnyben!

ECHINOX / PAGINI MAGHIARE

Jankó Szép Yvette fordítása

Siri Kolu: Haramiék a haramiák (részlet) 1. fejezet, melyből megtudjuk, milyen is egy haramiautó, és hogy zajlik egy Rabló Kárló-féle szeszélyes villámrablás

únius második hetében raboltak el. Tiszta mázli, hogy elraboltak. Annak a nyárnak addigra már amúgy is befellegzett. Előbb biciklitúrát terveztünk, de nem vágtunk neki, mert állítólag csepergett az eső. Alig láthatóan. Egyszerre álltunk el: az eső és mi a tervünktől. Aztán sátorozni indultunk volna, de apának közbejött valami halaszthatatlan üzleti ügy, úgyhogy annak is fuccs. – Csináljunk valami jó kis dolgot együtt, az egész család… – ilyeneket mondogatott apa folyton, amikor terveket szőtt, de tőlünk, a nővéremtől meg tőlem, soha még csak meg se kérdezte, mihez volna kedvünk. Én már nem hittem semmiféle „jó-kis-nyári-együtt-azegész-családos” ígéretben, annyiszor esett kútba az ilyesmi. Aznap aztán (emlékszem, szörnyű meleg volt) begyömöszölődtünk mind a négyen apa új autójába, és elindultunk a nagyihoz. A vakációs lehetőségek közül ez volt a legeslegdögunalmasabb, legalábbis szerintem meg Linnea szerint. Szóval mi ketten már eleve duzzogva indultunk útnak, az autóban pedig rögtön hajba kaptunk a cukorkák miatt. Linnea mindig rátette a kezét az összesre azon az alapon, hogy ő az idősebb, pedig tudta, hogy nekem csakis azok kellettek. Csak és kizárólag a sós medvecukorautócskák. De neki persze muszáj volt bosszantania engem. És ez mindig sikerült is. Szóval épp ez zajlott apa autójában akkor:

– Vége legyen ennek a cirkusznak a hátsó ülésen, vagy valamelyikőtök kirepül az autóból még a Pizzaparadicsom előtt – fenyegetőzött apa. Linnea rám öltötte a nyelvét. Egy medvecukorautó volt rajta. – Így van! Hallgassatok apátokra – próbálkozott anya is vérszegényen, bár rá nemigen hederített senki. Anya ilyenkor nem nézett ránk, neki folyton az utat kellett figyelnie, hogy rosszul ne legyen. – Vilja, nem szabad ellopni a másét. Csúnya dolog. És udvariatlanság. Naná. Mint mindig! Megint rajtam csattant az ostor. Mindig, minden helyzetből Linnea került ki győztesen. – Tolvaj – kontrázott Linnea. – Beee! – Álszent dögkeselyű – sziszegtem én. Nekem bezzeg senki nem fogta pártomat. Egyszóval egyáltalán nem voltunk felkészülve a támadásra. Mi, amint látszik, épp önfeledten nyaraltunk. Akkor ütöttek rajtunk a haramiák. Később, amikor már több rablást is végignéztem, könnyen magam elé tudtam képzelni, mi folyt ezalatt a haramiák autójában. A célobjektumot, vagyis a mi kocsinkat már kukkeresen felderítették a kanyaron túlról. A haramiajárgány támadási sebességre gyorsult. Felhúzták a haramiazászlót, azaz teleszkópos rúdon kibújtatták a tetőn lévő szellőzőnyíláson, és az vadul lobogni kezdett az ellenszélben. Harami Hilda fékezés nélkül, elegáns ívben vágta le a kanyart.

Hilda volt kétségkívül a leggátlástalanabb úrvezető, aki valaha a gázpedált taposta. Általában bikiniben vagy ujjatlan pólóban ült a volánnál, mert mindig teljes erőből nekifeküdt a kormánynak, és persze kimelegedett. Az autóban ülő többi Harami akcióra felkészülve várakozott. Rabló Kárló, a bandavezér, ott csimpaszkodott az egyik kapaszkodón, szívdöglesztő, hosszú haramiafürtjei hullámzottak a szélben. Arany Szájmon a másik fogantyút markolva gyakorolta a hamarosan alkalmazandó vérfagyasztó rablógrimaszt. – Már elég nagy vagyok az útonálláshoz, de tényleg – könyörgött nekik Harami Janó. – Még ezt a bicskát is megfentem. – Áh, szóval nálad a zöldségpucoló késem, kincsem – vonta fel a szemöldökét Hilda mama, de közben le nem vette tekintetét az útról. – Persze-persze, de aztán amikor ott állsz az autó előtt, és azt kellene mondanod, kezeket fel, tuti sírva fakadsz – gúnyolódott Heli, és a sebességgel mit sem törődve a lábkörmeit lakkozta, mindegyiket különböző színűre. A tizenkét éves Heli mindenben szupertehetséges volt, és ezért a haramiafamília legveszedelmesebb tagja, annyira veszettül veszélyes és szeszélyes, hogy nem is engedték részt venni a rablótámadásokban, hacsak nem az volt a kimondott cél, hogy meghűljön a vér az áldozatok ereiben. Heli tehát a hátsó ülésen ült, lábával a levegőben, és töké-

ECHINOX letes egyensúlyban tartotta magát, bár az autó fara őrülten himbálózott, ahogy a haramiamama tövig taposta a gázpedált. – Haagass az apádra, hallod-e. Ő tuggya, mi neked a legjobb – mondta ekkor Arany Szájmon, és színarany metszőfogai kicsillantak a mosolya mögül, ahogy a kapaszkodón lógva hátranézett Janóra. Az őt nem ismerők szemében ez a bátorító mosoly mondjuk inkább egy kiéhezett tigris vigyorára emlékeztetett volna. Egy tigrisére két aranyfoggal. – Amikó apád aszmongya, feekészűttél, akkó leszee te feekészülve, oké? – Okké, értem – felelte Harami Janó. – Majd kábé mikor nyugdíjba megy, akkor. Rabló Kárló egészen a fiúcska orra elé lendült a fogantyún. – Na figyuzz, tapsifüles! Nekem EGYál-TA-lán nem áll szándékomban nyugdíjba menni. Ismételd el! A kilenc éves Harami Janónak egyszerre reszketett a gatyája a félelemtől és a hasa a nevethetnéktől. – Neked EGY-ál-TA-lán nem áll szándékodban nyugdíjba menni. Soha az életben. Oké-oké! – Izmos vagyok, acélos, rettentő félelmetes, és még mindig tökéletes formában! – tette hozzá Rabló Kárló. Hilda mama ekkor egy könnyed mozdulattal elénk kanyarodott a haramiajárgánnyal, és a BMW-nktől megfelelő távolságra keresztbe állt az úton, majd megkezdte a visszaszámlálást. A számolásnak fontos szerepe volt. Így tudott a haramiacsapat óraműhöz hasonló ös�szehangoltságban működni. – Parkol – most. Cél – most. Öt-négyhárom-kettő – fogantyúk kész – tűz! A visszaszámlálás ideje alatt a következő történt: mikor elhangzott az, hogy „parkol!”, megcsikordultak a fékek, és a sebesség hirtelen nullára ugrott. A kocsi hatalmasat rázkódva megállt. A „cél!” parancsra kicsapódtak az első ajtók. Visszaszámlálás közben Rabló Kárló és Arany Szájmon jól megvetették a lábukat az ajtóban, és felkészültek arra, hogy a fogantyúkon előrelendülve egy-egy hatalmas ugrással a célautó előtt teremjenek, mégpedig abban a szempillantásban, amikor elhangzik az, hogy „tűz!”. – Ne hagyjatok tanúkat – visított utánuk Heli, ahogy Rabló Kárló és Arany Szájmon az autóból az elképzelhető legelőnyösebb támadó pozícióba pen-

derültek a lengő fogantyúk segítségével. Egyenesen a mi orrunk elé. Villámgyorsan zajlott le az egész. Linnea azt hitte, kandi kamera vagy valami valóságshow, és amikor Rabló Kárló felkapta a cukorkás zacskót és engem a hátsó ülésről, borzasztó csalódott képet vágott. – Hé, ne Vilját vidd el, én sokkal jobban mutatok a tévében. Egyvalamit sikerült csak csinálnom. Amikor az a nagy szőrös kéz közeledett felém, megragadtam az egyetlen dolgot, amely fontos volt számomra: a rózsaszín borítós füzetemet. Soha sehova nem indultam el nélküle. A rablók a támadás során semmiféle ellenállásba nem ütköztek. A kocsinkat szélsebesen ürítették ki. Apát csak az érdekelte, nehogy megkarcolódjon az autó. Nehogy elvesszenek a bónuszpontok. Miután Haramiék padlógázzal elszeleltek a helyszínről, elég sokáig tartott, amíg a családom felfogta, mi történt, és hogy én nem vagyok sehol. – Ez az! – rikoltotta Rabló Kárló elégedetten, amint zsákmányával együtt landolt a haramiajárgány ülésén. Ettől a lendületes trapézmutatványtól a lengő fogantyún nekem egészen felkavarodott a gyomrom. A vidámparkban sem szerettem azokat a hullámzó, ingó-bingó micsodákat soha. – Fogantyúkat be – most! – vezényelt Hilda. – Ajtók – most! Két csapódás gyors egymásutánban. – Gáz – most! A haramiajárgány hatalmas porfelhővel a nyomában eltűnt a tett helyszínéről. Csak amikor elindultunk, fogtam fel, hogy kétségtelenül nem jó autóban ülök, viszont nyakig a slamasztikában. – Medvecukorótók, fiúk-jányok, üzlettársok – kurjantotta Arany Szájmon, és lehajította a tasakot a hátsó ülésre. – Csudajóu ízlése van vaakinek cukorkába. – És ez mi? – tette fel ekkor a kérdést Heli, és szikrázó szemekkel méregetett engem. Amikor behajítottak a hátsó ülésre, én foggal-körömmel védekeztem és kiabáltam ugyan – elvégre legalább egy kis lármát csak illik csapni, ha az embert elrabolják – de senkinek nem tűnt fel a heveskedésem. Mindenki a zsákmány, azaz Linnea, apa, anya és az én holmijaim szemrevételezésével volt elfoglalva. Az új szerzemények között volt apa oldalzsebes térdnadrágja és a szamárfülesre olvasott Erdei

1/ 2012

gyümölcseink című könyv, anya kedvenc bikinije, amelyet Hilda már maga elé is próbált, Linnea csillogós lakkja és körömdíszei, melyeket Heli használhatóaknak ítélt és elsüllyesztett a saját rekeszébe. Ott volt anya úti neszeszere hiánytalan állapotban, benne mindennel a hidrokortizonos kenőcstől a szemránckrémig. Szegény anyu, anélkül a kenőcs nélkül tele lesz óriás szúnyogcsípésekkel. Tőlem viszont szinte semmit sem loptak el. Az egyetlen ismerős holmi a szürke kapucnis polar felsőm volt, melyet hideg estékre raboltak el, és épp elégedetten állapították meg róla, hogy mintha csak Janóra öntötték volna. – Hé – próbáltam felhívni magamra a figyelmet. Csak a velem nagyjából egyidős kisfiú nézett rám kíváncsi szemekkel. Félrerakta a felsőmet, mintha lelkiismeretfurdalást érzett volna miatta. Én próbáltam úgy tenni, mintha nem érdekelne a dolog. – Hé, ide figyeljenek! – a torkomból csak valami alig hallható cincogásféle szűrődött ki. Az autó egyre jobban kezdett himbálózni, mert Hilda mama teljes sebességgel száguldott tovább, de közben hátrafele bámult, nem előre, mint kellett volna. – Kárló… mi… ez… itt? – kérdezte olyan hangon, hogy az autóban hirtelen megfagyott a levegő. – Mi mi itt? – próbált Rabló Kárló alakoskodni. – Ez a gyerek. Magyarázatot kérek! Most azonnal! Egyvalaki tett csak túl Helin megveszekedettségben, és az Hilda volt, ha dühbe gurult. És most közel állt hozzá. – Mindig azt mondod, hogy képtelen vagyok gyors döntéseket hozni – morogta kelletlenül Rabló Kárló. – Hogy nem tudok elég fürgén reagálni, hogy új időket élünk, hogy hallgassak az ösztöneimre. Nahát most hallgattam! Végre egyszer hagytam magam hirtelen ötlettől vezéreltetni, és villámgyorsan éltem parancsnoki hatalmammal! Azon kívül – nézett Rabló Kárló Janóra cinkos vigyorral – még mielőtt elmegyünk abba a bizonyos nyugdíjba, mindnyájan követhetünk el hirtelen felindulásból szeszélyes villámrablásokat, nem? Az autó még mindig szédítő sebességgel száguldott. Rövid ideig az ismerős aszfaltúton haladtunk, amelyiken

ECHINOX / PAGINI MAGHIARE nagyiékhoz szoktunk, pfúj, menni, de aztán, egy hirtelen kézifékes kanyar után letértünk egy számomra ismeretlen földútra. Tudtam, hogy ezek után apa végleg elveszítette a haramiajárgányt a szeme elől, már ha egyáltalán megpróbált követni minket. Én pedig itt ültem egy szál egyedül, egy autóban ezzel a rémisztő népséggel. – Ezt leráztuk! – rikkantotta Rabló Kárló elégedetten. Ekkor volt az, hogy feladtam, s nem kémleltem tovább az utat mögöttünk. Körülnéztem. Hátul az autóban két hosszú ülést láttam egymással szemben. A kettő közt egy összecsukható asztalkát, amely most felhajtva, a falhoz rögzítve állt. A kocsi belseje tele volt titkos rejtekhelyekkel, leereszthető tárolózsákokkal és ülés alá csúsztatható dobozokkal, lenyitható asztalokkal és a háttámlák mögül előhajtható feltekert matracokkal. Engem a hátsó ülésre hajítottak, az ablak mellé. Az autó ablakait díszítő fura tárgyak keltették fel a figyelmemet. Egész sor barbibaba lógott ott, valamennyi feltupírozott hajjal, és tökéletesen, azaz hátborzongatóan haramiásra fazonírozva. Az autó berendezése mintha a legapróbb részletekig azt lett volna hivatott hangsúlyozni, milyen hétköznapi is vagyok én, és milyen különös, ellenséges világ ez, amelybe csöppentem, azaz elemberrablódtam. Bele sem mertem gondolni, mekkora veszélyben forog az életem. – Nem kellene mégis… – kezdte Hilda óvatosan – Most még vissza lehetne fordulni… – EGY-ál-TA-lán nem értem, mért kéne visszafordulni – vágott közbe Rabló Kárló. – Erről egy szót se többet. Nem megyünk vissza, és kész. Egész tavas�szal mást se hallottam, mint hogy olyan egyedül vagytok. Itt van, tessék, most már van barátotok. – De barátokat nem rabolni szokás – felelte Janó. – Ez nem így működik. Hálás szemekkel néztem a kisfiúra. Hátha neki sikerül megingatnia a vezért az elhatározásában. Ha kitennének itt az út szélén, biztos találnék valakit, aki segít rajtam. – Most márpedig igenis így működik – mondta nagy csalódásomra Rabló Kárló. – Ez a vezér parancsa. Legnagyobb meglepetésemre valamennyien némán bólintottak, és

a dolgot nem hozták többé szóba. Haramiéknál a parancs az parancs volt, tiszteletben tartották a betyárrangsort. Ez volt számomra az első lecke az útonállók mindennapjaiból, és ezek után végleg felhagytam minden reménnyel. Az egész napos autózás során volt időm alaposan szemügyre venni a haramiafamíliát. Nem kötözték össze semmimet, még a szememet sem takarták el kendővel, mint azokét, akiket a filmekben elrabolnak. Úgy tűnt, egyáltalán nincsenek tudatában annak, hogy egy megfigyelőt hoztak magukkal a személyemben. Elnéztem Rabló Kárló széles, kaszáló mozdulatait, Hildát, aki mintha egy gondolattal mindig a férje előtt járt volna: amikor például uzsonna után Kárló egy székbe rogyott, észre sem vette, hogy azt egy másodperccel azelőtt tették oda. Arany Szájmon úgy ingázott a többiek között, mintha ő lett volna, aki összetartja őket, holmi langaléta, aranyfogú összekötő kapocs, akinek sokáig egy szavát se értettem. Legjobban mégis a gyerekekre összpontosítottam: Janóra, aki titokban felém sandítgatott, és a pár évvel idősebb, kommandós ruhás Helire, a család egyetlen tagjára, aki, úgy tűnt, észrevette, hogy figyelem őket. – Nézz csak, nézz, ingyen van, – mondta Heli közömbösen, nem ellenséges hangon, csak úgy egyszerűen, tárgyilagosan, ahogy ő beszélni szokott, – de ha leírod a füzetedbe, én el fogom olvasni. Hosszan, fürkészve nézett rám, ahogy a cápa figyeli az úszkálókat a víz felszínén.

ECHINOX

1/ 2012

Kerekes Erzsébet

Végesség a gyermekfilozófiában. A gyermek és a halál „Mi a halál? – Meghalok én is? – És mi lesz, ha meghaltunk? – kérdezik a gyerekek. És mi mit válaszolunk? Tudunk-e válaszolni? – Pedig a gyermek kérdez.” (Polcz Alaine)

Bevezetés olcz Alaine tanatológus, pszichológus különös ellentétre hívja fel a figyelmünket: a természetes halál és magyarázata ma kiiktatódott, hiányzik a gyermek életéből. A szerencsétlenség, baleset, agresszió, krimihalál viszont állandóan jelen van, dramatizált-áttételes vagy tárgyiasított formában. Régebben a gyerek természetes módokon ismerkedett meg a halállal a felnőttek, az állatok mellett: az állatok leölése, kimúlt és születő állatok látványa, halott családtagok, barátok látványa útján, a közös gyász és rítusok segítségvel.1 Mi nehezíti meg ma viszonyulásunkat a mások halálfélelméhez? A szakember válasza: saját fel nem dolgozott félelmünk. Ma a halál idegen, s egyre jobban félünk tőle, tiltakozunk, titkoljuk, tabu lett. Elidegenedtünk testünktől, mások testétől. A Matthew Lipman áltak kidolgozott Gyermekfilozófia program lehetőséget nyújt arra, hogy szervezett filozófiai beszélgetések keretében (iskolában) a gyermekek a születésről és halálról is kérdezzenek, vallassanak, kutassanak. Polcz Alaine évtizedeken át dolgozott haldokló gyermekek mellett, megismerte azok különböző reakcióit, szembesült a megfogalamzás nehézségeivel is. Lipman szövegei segítséget jelentMég a szavak útján is, hiszen a bibliai tanítás lényege a halál és a feltámadás. 1

hetnek a beteg és egészséges gyerekekkel való beszélgetésekben egyaránt, hiszen fontos, hogy az egészséges gyerekeknek is alkalmuk legyen a halálról beszélgetni. Dolgozatomban Lipman Liza c. könyvének 2 néhány fejezetét vizsgálom, amelyekben a halál-tematika kerül előtérbe. Heidegger halál-fejtegetéseire is támaszkodva, hangsúlyozom, hogy „a csecsemő születése után már elég öreg ahhoz, hogy meghaljon”. A halál nemcsak öregségünkben, nemcsak betegségben fontos téma, hanem folyamatosan, kezdetektől kísér mint a lehetetlenség lehetősége: életünk halál-felé-való-lét (Lét és idő). Polcz Alaine tézise3 az, hogy a mai civilizatorikus életformák között élő gyermek halálélménye megosztott és ellentmondásos. A valóságban nem találkozik állatok leölésével, a feldarabolt húsban nehéz a hajdani élőt felismerni. Az emberek kórházban halnak meg, a ravatalon egy pillanatra láthatná a holtat a gyerek, ha odavinnék, és felemelnék a koporsó fölé, de gyakran nem viszik még a temetésre sem. A hozzátartozók igyekeznek kiiktatni, eliminálni a halálélményt. (E mögött szerinte a tudomány abszolutizálása, és egyoldalú hatása áll.) Ugyanakkor tévében, újMatthew Lipman: Liza. Beszélgetések az erkölcsről. Országos Közoktatási Intézet, Budapest, 2005. 2

Polcz Alain: Meghalok én is? A halál és a gyermek. Jelenkor kiadó, Pécs, 2007/1993, 49. 3

ECHINOX / PAGINI MAGHIARE ságban, képeken, szóban naponta látja, hallja a halált eltárgyiasítva. A halál, a gyász elhalványul, az áldozatnak nincs személyisége, a bűntény, a nyomozás elemei kerülnek előtérbe. Persze a falusi gyermek valamivel jobb helyzetben van, mint városi társa. Valamit tapasztal a természetes halálból, és kevesebbet az erőszakos halálmódokból. (…) A Gyermekfilozófia-program (PFC) Matthew Lipman4 Liza – Beszélgetések az erkölcsről c. olvasókönyve a kiskamaszkorú gyerekek számára készült, amely kiindulási alap lehet a megfelelő etikai vizsgálódásokhoz. Önmagában nem etikatankönyv, hanem gyermekeknek gyerekekről szóló olvasmány: hétköznapi, egymáshoz kapcsolódó történetek, iskolai-családi beszélgetések, gyerekek egymás közötti vitái kelnek életre az egyes jelenetekben. A szövegek figyelmes olvasására épülő, tanár által irányított (különálló tanári kézikönyv segítségével), közös feldolgozása során a gyerekek közelebb kerülnek ahhoz, hogy Matthew Lipman, a New York-i Columbia University logika- és filozófiaprofesszora az 1960-as évek végén (a diáklázadások hatására) úgy látta, hogy kritikai elemzés tárgyává kell tenni az iskolákban folyó gondolkodásra nevelést. Lipman azt tapasztalta, hogy számos egyetemista csak fogyatékosan tud bánni az értelmes, elemző gondolkodás eszközeivel. A diákok éppen azt nem tudják, hogyan kell tanulni, kérdezni, az ismereteket rendszerezni, fogalmakat definiálni, hipotéziseket alkotni, igazolni, cáfolni stb. A bajt megpróbálta gyökerénél orvosolni. Kidolgozott egy olyan oktatási programot/ tantárgyat (PFC: Philosophy for Children), mely az ún. kritikai gondolkodásra ösztönöz. A gyermekek olyan foglalkozásokon vesznek részt, ahol filozófiai beszélgetés zajlik, olyan együttes tagjaivá válhatnak, amely a kérdező/kutató közösség (Community of Inquiry) módjára funkcionálhat a hagyományos vagy alternatív iskolai oktatás keretei között. Oktatási alapanyag: Lipman először ötödik-hatodik osztályos gyerekeknek írt egy logika tankönyvet: a Harry Stottlemeier’s Discovery-t (a cím játékosan Arisztotelész angol nevét: Aristotle rejti magába), amely könnyedén vezeti be a 10-12 éveseket a logika világába. Később Lipman és társai (New Jersey: Institute for the Advancement of Philosophy for Children) egész rendszert építettek fel: 7 (később több) oktatási egységben különböző korosztályokat szólítanak meg. (http://cehs.montclair.edu/academic/iapc/ docs/Curriculum_Brochure.pdf) Lipman és munkatársai a mindennapi szituációkból kiinduló, gyerekeknek szóló történeteket írtak, amelyekben a filozófiai problémák felismerői, megfogalmazói, és a lehetséges megoldások felfedezői maguk a gyerekek. Szerepelnek természetesen nagyok is: tanárok, szülők, nagyszülők. Ők azonban legfeljebb bábáskodnak a beszélgetések során, újabb kritikai vizsgálatra ösztönöznek, és nem adnak végleges választ a feltett kérdésekre. 4

felismerjék a különböző élethelyzetek sokoldalú, körültekintő, elfogulatlan vizsgálatának fontosságát; felismerjék, melyhelyzetekhordoznakmorális-etikaiproblémákat, milyen morális lehetőségek állnak elő, és ezeket hogyan kell kritikusan értékelni. A hangsúly nem a morális ítéletalkotáson, hanem a morális szempontok megértésén, a vélemények megfogalmazásán, az érdekek kölcsönös felismerésén, vállalásán, a logikus gondolkodáson, a vitára nevelésen van. A tanári kézikönyv elméleti háttérmagyarázatokat, lehetséges feldolgozási megoldásokat ad az egyes témákhoz és a teljes programhoz, tartalmaz továbbá segítő kérdéseket a beszélgetések elindításához és gyakorlatokat (feladatlapokat) a készségszintű elsajátításhoz. (…) Lipman történetei segíthetnek a halál-téma elgondolásában, a gyerekek saját kérdéseinek megfogalmazásában. Az egyik ilyen történet a Pabló temetése, mely elmeséli, hogy Mimi vett magának egy nem közönséges, perui tengerimalacot, amit Pablónak nevezett el, titkokat osztott meg vele és rajongással csüggött rajta. Nem számított arra, hogy egyszer az iskolából hazatérve holtan találja (teste hideg és merev volt, szeme tompán meredt a semmibe). Liza és Franciska próbálják megvigasztalni a keservesen síró Mimit. Mimi bevallja, hogy nagyon szerette Pablót és úgy érzi, hogy soha életében nem lesz semmi, ami ennyire fontos lenne neki: pótolhatatlan. Mimi egy idő után kimondja, hogy el kell temetni Pablót: beteszik kartondobozba, alája Mimi kedvenc sálját helyezi. A kertben találnak egy alkalmas árnyékos helyet a nyírfa alatt, ahol gyakran játszott előtte Pablóval. Mimi ásóval kiássa a gödröt, nem engedi, hogy barátnői segítsenek. A gödör mélyére helyezi a dobozt, és azt suttogja: „Nagyon jó tengeri malac voltál.” A doboz tetejére a barátnők füvet és pitypangot szórnak. Aztán betemetik, és egy követ helyeznek sírkő gyanánt a földkupac tetejére. Mimi szinte egy szót sem szól, miközben mindent elrendez, csak annyit: „Reggel, mikor elmentem, még élt, és arra jöttem haza, hogy már halott”. A gyerekek (Liza és Franciska) hazafele továbbgondolják az élet rendjét, az átmenet lehetetlenségét (élő és halott egymást kizárják?). A tanári kézikönyvben ehhez a történethez több megbeszélni való

gondolatkört és megvitatási tervet, valamint gyakorlatokat is javasolnak a szerzők: Matthew Lipman és Ann Margaret Sharp.5 Az 1. gondolatkör: Titkok.6 2. gondolatkör: Halál. A halál – Lipmanék felfogásában is – ugyanolyan része a mindenségnek, mint az élet, és mindannyiunknak, beleértve a gyerekeket is, szembe kell néznünk vele. A természet törvénye szerint minden, ami él, meg is hal. Vannak egészen rövid életű élőlények, mint pl. a muslicák, és nagyon hosszú életűek is, mint pl. bizonyos fajta fák. Végül azonban tudomásunk szerint, mindenik meghal. Felmerül a kérdés, hogy vajon szükségszerű-e így lennie? Erre nem tudunk válaszolni, hisz el tudunk képzelni egy olyan világot, amelyben az életet nem követi halál: a halál nélküli élet fogalma nem önmagának ellentmondó fogalom. A halált semmilyen megfontolás nem teszi kevésbé tragikussá. Egy gyerek halála ugyanakkor nagyobb veszteségnek tűnik, mint egy nagyon öreg emberé. Ahhoz, hogy a gyerekek jobban megértsék a perui tengerimalac halálának filozófiai jelentőségét, Lipmanék egy másik idézetet javasolnak, és a két törté-

Magyar nyelvre fordította Nagy Ildikó, adaptálta és szerkesztette: Bártfai Edit és Falus Katalin (2006). CDROM. 5

A törzsi társadalmak valószínűleg különbséget tettek azon dolgok között, amelyekről mindenki, illetve amelyekről csak kevesen tudhattak. Ez utóbbiak titkok voltak, és rendszerint az emberek egy kiválasztott csoportja volt hivatott titkosságuk megőrzésére, ami egyúttal hatalmat is adott ezen kiválasztottak kezébe. A modern társadalomban is hatalmat jelent, ha valakinek lehetősége van az információk visszatartására. A titok rejtélyes, kíváncsiság és izgalom övezi, pletyka tárgyát képezheti. A gyerekek nagyon is jól ismerik az ilyen hatalmat. Gyakran mások bosszantására találnak ki titkokat, vagy azért, hogy megosszák őket barátaikkal, ezzel is erősítve a barátság kötelékét. Mimi csak a tengerimalaccal osztja meg titkait, ami jó módszer arra, hogy senki más ne szerezzen róluk tudomást. A titok lényege tehát, hogy rejtve marad mások előtt. Bármit el lehet titkolni. A titok témája kapcsolatba hozható a barátsággal, az ígéret megtartásával, az igazmondással, a bensőségességgel, a személyes szféra kérdésével és nyíltsággal. A személyiségi jogoknak van olyan felfogása, amely a személyes szféra fogalmát és a személyes titkokhoz való jogot is tartalmazza. Léteznek bizonyos titkos emberi csoportosulások vagy társaságok is. A tartózkodás és az intimszféra megőrzése tehát morális szempontból rendkívül fontos, ugyanis állandóan döntenünk kell arról, mit próbáljunk meg leplezni, és mit ne. Ráadásul az sem egészen világos, milyen kritériumok szerint kell erről döntenünk. A titkaink erkölcsi életünk legszemélyesebb részét alkotják, jelképei annak a belső magnak, amely köré személyiségünk külső rétegeit felépítjük. 6

ECHINOX net összehasonlítására ösztönöznek. A második történet Anne Rolphe: Emberi dráma egy kis ketrecben7 c. írásából származik. Eleinte szerző úgy érzi, hogy a két tengerimalac, amelyeket a gyerekeinek ajándékba vett, tökéletesen gondolat és érzelem nélküli lény. Aztán a nőstény meghal. Nem sokkal azután a hím is csöndesen lefekszik, szemmel láthatóan nem érdekli az élelem sem. A család azt hiszi, hogy ő is ugyanabban a betegségben szenved, amelyben a párja elpusztult, és rá is hasonló sors vár. De nem, egy idő után rájön, hogy egyedül maradt, és meggyászolta a párját, utána „visszatér” az életbe, és a családhoz fordul.8 (…) 3. gondolatkör: Honnan lehet tudni, hogy mi igazán értékes? Pabló Mimi számára fontos volt és pótolhatatlan. Javasolt kérdések: Milyen kritériumokat ismerünk annak eldöntésére, hogy valami értékes vagy sem? (ritkaság, kitűnőség, pótolhatatlanság, összehasonlíthatatlanság). Hogyan lehet értékes dolgokat létrehozni, felfedezni, megőrizni, ápolni, gondozni? Vannak kincseid? Szerinted miért értékes az arany és az ezüst? Hát a művészeti és irodalmi alkotások? Minden emberi élet értékes? 4. gondolatkör: A temetés mint rítus. A rítus szertartás, olyan társadalmi formaság, amelyre egy meghatározott típusú, rendszerint jelentős esemény alkalmával kerül sor. Ilyen az esküvői, a keresztelési, a hajókeresztelési szertartás vagy Human Drama in a Small Cage. The New York Times. June 1977, 26. 52-53. 7

„Egyszercsak Dönci (a túélő hím) felpattant, és mint az őrült, elkezdett fel és alá rohangálni a ketrecben, háttal nekünk, meg-megpördülve a levegőben, szemeit forgatva, mint akit az ördög szállt meg. Még soha sem viselkedett így azelőtt. Mindjárt meghal, gondoltuk. Reggel még ugyanígy találtuk, háttal nekünk, a fejét sem fordította meg a lépteink hallatára. Úgy tűnt, mintha egészen összement volna, mintha vastag bundája bármelyik pillanatban lecsúszhatna sovány kis testéről. Csak bámult a semmibe. Talán a halálon gondolkodik, vetette fel az egyik gyerek. Ugyan már, felelte az egyik idősebb lány, az ember az egyetlen élőlény, amelyik el tudja képzelni a saját halálát... Hirtelen megfordult... Életben fog maradni, mondták a gyerekek. A szoba felé fordult. Ismét ránk nézett. Hirtelen tört rám a borzasztó felismerés, hogy egyáltalán nem is volt beteg. Nyilvánvalóan eleinte nem értette, hogy mi történt, de aztán rájött, hogy egyedül maradt. És meggyászolta a párját. Majdnem megőrült a magánytól és a bánattól. A gyászt követően az életösztön ereje visszalökte őt az életbe, visszatért, belenyugodva abba, ami történt, ismét felénk fordult. Abban a kis ketrecben egy élőlény megtapasztalta a halált, annyira, hogy a magányba majdnem maga is belehalt, de aztán, beletörődve veszteségébe, visszatért a puszta létezésbe.” 8

azok a ceremóniák, amelyeknek során díjakat adnak át a győzteseknek. (…) 5. gondolatkör: Megtenni, amit tenni kell Liza azt mondja: „Furcsa, hogy Mimi szinte egy szót sem szólt, miközben mindent elrendezett”. Ha valami/valaki kiesik az ablakon, kényszert érez, hogy a föld felé essen. Ez azonban nem társadalmi kényszer, hanem fizikai. Amikor azonban az ember csak a zöld lámpánál megy át az úttesten, még akkor is, ha egyetlen autót sem lát, már nem fizikai, hanem társadalmi kényszer hatására cselekszik. Liza és Mimi úgy, tűnik, társadalmi kényszernek engedelmeskednek. Mimi megszorítja barátai kezét, ahogy bizonyára másoktól látta azokon a temetéseken, amelyeken jelen volt, vagy amelyeket filmen látott. Mindenképpen olyan, mintha lenne egy előre megírt jelenet, amelyet Mimi, úgy érzi, el kell játszania, s amelyet nem ő irányít. Ugyanígy, amikor eljátsszuk azokat a szerepeket, amelyeket bizonyos helyzetek előírnak számunkra – dolgozóként, diákként vagy szülőként – társadalmilag determináltnak érezzük magunkat. (…) Befejezés A fenti gondolatkörök, történetek, gyakorlatok segítségével a gyerekeink kérdezhetnek, beszélgethetnek saját halálfélelmükről, haláltudatukról is (bár elsősorban Lizáról, Mimiről, a történetekről, szituációkról, problémákról kell kérdezniük). E ponton visszatérek Polcz Alaine-hez, aki megvizsgálja, mi is a halálfélelem? Még a felnőtteknél is nehezen magyarázható, noha valamit értünk alatta, de a meghatározások semmitmondók, részletezni alig tudjuk. Különböző formákban jelentkezhet vagy elmaradhat. A halálfélelem viszonya más félelmekhez, a szeparációs félelemhez (szeparáció: elválasztás, elkülönülés), a mutációs félelemhez (félelem a megcsonkíttatástól), a kasztrációs félelemhez (félelem a megcsomkíttatástól) – bizonytalan. A szeparációs félelem az eredeti, a legfontosabb emberi probléma.9 A halál tudata úgy definiálható, Ennek a jelenségnek a másik oldala az a következmény, amit Hermann Imre a megkapaszkodás ösztönének nevez, vagyis védekezés a szeparáció, izoláció (elszigetelődés) ellen. Felnőtteknél is állandóan jelen levő ösztönmegnyilvánulás ez, de gyermekeknél alapvető és állandó. (lásd Polcy Alaine: eghalok én is? 52.) 9

1/ 2012

mint az egyéni lét végességéről szerzett tudomás. A haláltudat és a halálfélelem között éles különbséget lát a pszichológus. Egészen kicsi gyermekek is megélik a halálfélelmet archaikus, animális szinten, miközben a kifejezést nem is ismerik. Az egészséges gyermek haláltudatának kialakulása fokozatos. A hároméves gyermek olyan változásnak éli meg a halált, amely nem állandó és törvényszerű, csak úgy esetlegesen van, s az, hogy őt fenyegeti – Polcz Alaine szerint – szintén esetleges. 5-9 éves gyerekek elképzelik a halált, de nem tartják reménytelennek, véglegesnek. 8-9 éves kortól képzelik csak el mint kikerülhetetlen, törvényszerű biológiai folyamatot. Ez a felismerési folyamat a halál tényére, tudatára vonatkozik. Ehhez csatlakozhat a halálfélelem. A halálfélelem igen bonyolult lelki folyamat. A felnőttek is nehezen tudják megfogalmazni, pedig ők könnyebben verbalizálnak, mint a gyermekek. A gyermek kevésbé tudja megfogalmazni a halálfélelelmet. Egyrészt, mert az elvont fogalmi gondolkodás kisiskolás korban alakul ki, az introspekció pedig a serdülőkorban. Tehát adottságai miatt nem mondhatja el, bár ma már sokan úgy tartják, hogy képes használni és használ is korábban már elvont fogalmakat (jó, boldog stb.). De nagyon jól ismer egy másik nyelvet: a játék és a szimbólumok nyelvét, amire mi alig figyelünk. Ismeri a mozdulatok és a test nyelvét, amit mi csak félig ismerünk. Polcz Alaine tapasztalatai szerint a halálfélelem legfontosabb összetevője a szeparációs, izolációs félelem. Valószínű, hogy ezzel párhuzamosan alakul ki a sérüléstől és a bűntetéstől való félelem. Mindig szerepel azonban a szorongás is, mely a félelem alaktalan, tárgy nélküli formája, s ezt hangsúlyozzák ki a filozófusok. A gyermekkori halálfélelem kialakulásában a szeretett személy elvesztése (akár válás miatt), elhalálozása és a vele való azonosulás igen gyakran közrejátszik. A halálfélelmet kiválthatják még intelemek, fenyegetések, életveszélyes helyzetekről hallott, fel nem dolgozott beszámolók, ilyen helyzetek tapasztalása. Akiknél a gyermekkori halálfélelem feldolgozása, kompenzációja nem sikerül, azoknak szorongásában a későbbiek folyamán könnyen fellép a halálfélelem a legkülönbözőbb félel-

ECHINOX / PAGINI MAGHIARE

met keltő – valódi vagy képzelt – beteges szituációkban. Ez a felnőttkorra álladósulhat: neurosis anxietatis. A halálfélelem különböző szerzők szerint más-más időpontban jelenik meg, általában 4-6 éves kor közötti szorongásforma, mely közel azonos a felnőtt ember halálfélelmével. Polcz Alaine huzamosabb ideig dolgozott haldokló gyerekekkel, és véleménye szerint ezek különböző módon halnak meg: a csöndes belenyugvástól (akár az állatok), halk visszavonulástól a siránkozó pánikállapotokig, nyöszörgésig menő félelemig, tiltakozásig, az archaikustól a tudatos félelemig mindent megtalálunk. Érzéseiket kevéssé tudják kifejezni, inkább jeleznek. Felismeri, hogy a gyermekkel szoros kapcsolatot jó kialakítani, hogy ne a felnőttek számára kialakított sémákban beszéljünk velük rutinból, hanem legyünk bátrak az őszinteséghez. „Ameddig mi a halálélményt el akarjuk fedni, és szerepet

játszunk – addig a gyermek is visszajátszik nekünk”10 – hangzik a tanatológus egyik legfontosabb tézise. A halálprobléma tabu, a titok súlyosabbá teszi a problémát, nehezen elviselhető nyomást jelent a gyereknek. A gyereknek általában nem szabad kimondania, ha mégis kimondja a felnőttek rémülettel fogadják, másra terelik a szót, fedeznek, hazudnak, s a gyerekek ezt felismerik, s még jobban megrémülnek. Polcz Alaine tézise, hogy a felnőttek nem akarják beismerni saját félelmüket és tehetetlenségüket. Minden gyermeknek vannak problémái a halállal kapcsolatban, csakhogy az egészséges gyermeknél ezt könnyen el lehet odázni, de a betegnél ez égetővé válik. „A kimondás, ha megfelelően fogadnák, már önmagában megkön�nyítené ennek a súlyos problémának

Polcz Alaine: I.m. 65.

az elviselését.”11 Már gyermekkorban meg kell kezdeni a felkészülést a halál elfogadására a megfelelő lelki fejlettségi szinten. Persze világos, hogy a halál élménye megoszthatatlan végső soron, de fontos lehet a közvetlen testi kapcsolat (az érintés félelmet és fájdalmat csendesíthet). A gyermekfilozófiai szövegek, beszélgetések segíthetnek a halállal kapcsolatos kérdések megfogalmazásában, ám lényeges, hogy a középpontban soha nem egy gyerek (a beszélgető közösség valamely tagjának) személye, hanem az elolvasott történet áll. Ehhez kapcsolódó élményeket, kérdéseket, nyugtalanító gondolatokat, vitatható téziseket, kritériumokat mond el, problémákat jár körül a kérdező közösség több aspektusból.

Uo. 65.

ECHINOX

1/ 2012

Kiss Ernő Csongor

„Blanche solitude”

iért vetemednék arra, hogy Salvatore Adamo Tombe la neige (Hull a hó) című dalából válasszak címet egy meseregény méltatása elé? Mit tesz egy mesében fehér magányt megélni? Képzeljenek el egy hóembert, aki mindegyre ezt a dalt hallgatja, talán pont azt a hófödte fákkal teli Youtube-videót nézi és lájkolja számtalanszor, amit én is megnéztem. A Hó és Hideg Birodalmának Himnuszát azonban már nem tudtam meghallgatni a Hónemzet Színésze előadásában, hiába próbáltam csatlakozni a www.hoeshideg.com oldalra. Ezt csak Hóbucka Hugó teheti meg, aki azért érzi szükségét, hogy mindegyre felidézze a tél emlékét, mert a vonuló felhőket oly hosszasan csodálta, hogy elmulasztotta a pillanatot, amikor a Hó és Hideg Birodalmába társaival együtt visszatérhetett volna, s itt ragadt a nyár kellős közepén. Demény Péter Hóbucka Hugó a mókusoknál című meseregénye elbeszéli azt, hogy a szeleburdi hóember hogyan vészeli át a nyarat új barátjánál, Makk Marcinál, s közben mi magunk azt a – saját világunkra kísértetiesen hasonlító – mókusvilágot ismerjük meg, ahová a kibic-hóemberrel együtt mi is becsöppenünk. Jól működő világ ez. Ha közelebbről vizsgáljuk a Roppantó Respublikát, bármely olvasó egy ország, azon belül egy város miniatűr, valóságos és hiteles leképezését találja képekbe

festve, rövid kis summázott fejezetekbe írva. Hóbucka Hugó vendéglátói, Makk Marci és édesanyja, Makk Melánia bármennyire is próbálják otthonossá tenni számára a mókuslétet, ez a világ önmagában nem olyan, amely a mesék idillien egynemű és harmonikus környezetére emlékeztetne. A mókusgyerekek a zöldhetessel a Mogyoróroppantó Gimnáziumba járnak, a felnőttek a Tisztástescóban vásárolnak, s bajos ügyeiket a Mókusönkormányzatnál intézik el, nem is beszélve az igazán komoly ügyekről: „Roppantó Respublika messze földön híres Alkotmánya az első cikkely hetedik paragrafusának második bekezdésében egyértelműen kimondja, hogy »annak az özvegynek, aki haláláig hűséges marad elhalálozott férje/ felesége emlékéhez, a korábbi lakását biztosító erdő legnagyobb odúja utaltassék ki, s a helyi polgármesteri hivatal lépcsőt rágattasson, hogy életének minden egyes napját békében és megelégedésben tölthesse.«” Makk Marci és édesanyja is egy ilyen óriásodúban lakik vendégükkel, hiszen Makk Miklós, a gáláns mókusférfi nemrég elköltözött az Örök Mogyoróbokorba, „szörnyű halálát is az okozta, hogy a fiatalon özveggyé vált Rügyes Renáta karcsú kacsói felé igyekezett, s bókjai hatásáról álmodozva elvétette az ugrást”. A mókusköztársaság lakói között ott találjuk a nyafogó Tölgyessy Terkát, aki családjával az Új

Hebridákon nyaral, az idegengyűlölő öregurat, Rőtfülű Dezsőt, Melánia főnökét, a Görbe Gesztenye sóher és zsémbes tulaját. Demény Péter olyan tanulság nélküli világot hoz létre, melyben a kissé morbidan ironikus vagy humoros mozzanatok játékos hangulatban keverednek a barátság, a szolidaritás alapvetően ellentmondásos történeteivel, s közben legtöbbet mégis az emberekről tudunk meg. Miért ok nélküli a félelem, hogyan viselkedik egy keresztény mókushölgy és miért az emberek a legsérülékenyebbek, amikor közel állnak ahhoz, hogy elveszítsék illúzióikat? Hóbucka Hugó, a nyárban rekedt hóember története a 2009-es Aranyvackor pályázat első díjas, azonos című meséjének és illusztrációinak folytatása. Az azóta is minden évben meghirdetett pályázat elindítója a Pozsonyi Pagony gyerekkönyvkiadó és könyvesbolt, a projekt témája 2009-ben a város volt. Az író-illusztrátor páros díjnyertes alkotása azóta meseregénnyé alakult. Keszeg Ágnes rajzai élénken tükrözik Demény meséinek azt a kettősségét, mely a mesei és egyedi, illetve a valószerűen ábrázolt világ vidám feszültségéből adódik. Demény Péter: Hóbucka Hugó a mókusoknál. Kolozsvár, Koinónia, 2011. (Illusztrálta Keszeg Ágnes)

ECHINOX / PAGINI MAGHIARE

Máthé Miklós Mónika

Mesék és emberek

mesék elég közvetlen módon vágnak medret annak, hogy milyen emberekké válunk. Mosolyogva emlékezünk, valahányszor felidéződnek bennünk azok az alkalmak, amikor a Négyszögletű Kerek Erdőtől kicsit távolabb, a Százholdas Pagonytól keletre, a királyfi arany-, ezüst- és rézerdejétől körülvéve egy kacsalábon forgó palotában vagy éppenséggel egy egyszerű családi házban, tömbházban megkezdődött a kaland. Ezekre a helyekre tulajdonképpen hazatértünk. A kaland, amit átéltünk, tagadhatatlanul a sajátunk, mégis később hiába próbáljuk újra átélni, már sosem tudunk annyira önfeledten elmerülni benne, mint gyerekként tettük. Tehetetlenek vagyunk ezzel az eltávolodással szemben, de ezt a tehe-

tetlenséget szinte önként vállaljuk, kiharcoljuk magunknak. Ez a távolság az, ami érthetetlenné teszi a mesék működési módját. Az objektivitás és a felnőtt belátás fényétől távol kell tartanunk a mesék varázsát. A mese műfaja a tudatosan megőrzött titokzatosságtól képes időtlenül továbbélni, és ugyanúgy működni, még akkor is, ha szinte minden ízében sorra megváltozik.

mint a társadalomkritika. A szó, belátom, látszólag ellentmond az elképzelésnek, miszerint nem próbálom alkotóelemeire szedni a mesét. Ennek ellenére, amire fel szeretném hívni a figyelmet, az nem az, hogy miképpen használhatóak fel a gyerektörténetek divatos megnyilatkozások terjesztésére, hanem az, hogy mennyire nem elkülöníthetők, nem mentesek hétköznapi valóságainktól.

Megfigyeléseim alapját leginkább a Kérem a következőt! című rajzfilmsorozat jelenti. Lévén egyik kedvenc gyerekkori sorozatom, úgy éreztem, nem kell a kísértéstől tartanom, hogy ellopom, lerombolom a varázsát. Egy vonatkozásban szeretném kiemelni dr. Bubó és néhány másik mesés alak, mesealak történeteit, ez pedig nem más,

Dr. Bubó esetei, amelyek során a gondtalanul túlélhető vagy éppen vidám kimúlásban részesítő fantáziabetegségekkel és a gyógyulást néha az egészség elkerülése végett óhajtó (képzelt)betegekkel kerülünk szembe, valóságaink tükörképét, görbe tükrét teremtik meg. De mégsem különítik el a felnőttek és a gyerekek világát. A va-

ECHINOX

lóság kifigurázása, a „felnőttvilág” szabályainak működése nem egy olyan kóddal kerül ábrázolásra, amelyet szigorúan csak az egyik vagy csak a másik csapat játékosai ismerhetnek. És mégsem rombol, azért szeretjük a sorozatot, mert megmarad annak, ami, mesének legelemibb részéig. A legproblémásabb gazdasági, politikai és egészségügyi problémák kerülnek terítékre: az egyszeri ember áll szemben sikkasztással, manipulációval, fejetlenséggel. A szempont azonban az értelmiségi orvosé és a közösséget szervező csendőré, azaz dr. Bubóé és Sólyom csőrmesteré. Szakmai ártalom gyötri azonban őket is, dr. Bubó szavai szerint: „Én éjjel álmomban pulzust fogok, te pedig gyanút.” Hasonló nyelvi játékosság kelti életre történetek sorát, amíg azokban az Ursula nővér hozzájárulásával készülő „… talpleves helyett a mindennapi nyaklevest” megkapja az éppen szerencsétlenségét kiérdemlő állatfaj. Mert, így vagy úgy, a gonosz elnyeri méltó büntetését, hiszen bármikor valóra válhat a következő recept: „Fogadj el bátran minden orvosi javallatot, mert azt a természet még helyrehozhatja!”. Szerencsétlenséget pedig bármelyik állatfaj kiharcolhat magának. Az ember is. Bár dr. Bubó receptjei között

éppen ilyet nem találunk, nem kell emlékeink között sokáig kutakodnunk, hogy valaki mástól erre vonatkozó magvas gondolatokat tanulhassunk. Garfield már beköltözött az emberhez, így életéről, annak sajátosságairól első kézből nyújt tudósítást. Garfield nemes egyszerűséggel fogalmazza meg lesújtó véleményét az emberekről, meghátrálást nem ismerve ítéli el saját gazdáját is. Megnevettet és szerethetővé válik talán éppen azáltal, hogy önkényesen nevezi meg magát az ítélet hangjaként, és a feltételezést is elutasítja, hogy ezt indokolnia kéne. Meg kell jegyeznünk, így is nehezen pótolja energiáit, a negyven inas és szobalány által feltálalt reggeli elfogyasztása igazán csak arra enged időt, hogy a kritikát irányunkban megfogalmazhassa. Ezek a kritikák igen széleskörűek és, mint már említettem, magvasak lehetnek: „Már nem bízom Johnra az élelmiszer-vásárlást. Mindig a boltban felejt valamit.” Emberek és állatok közös életét mutatja be a Frakk, a macskák réme című sorozat is, bár határozottan békésebb szempontot keres erre. Frakk valamiért mindig pórul jár a macskák miatt, igazságszerető természete küzd a néni kedvenceinek kijáró külön kényeztetés és e

1/ 2012

miatti elkényelmesedés ellen, de sokszor úgy tűnik, hiába. Az emberek és állatok között itt jól érzékelhetőek a határok, az emberektől való függés, és a tőlük származó kényelem azonban lekerekíti a dolgok élét. Sem a nyugdíjas házaspár, sem az igencsak modern házi kedvencek nem maradnak hibák, csínyek nélkül, s ezért mindannyian meg is kapják a megfelelő erejű jelképes fülhúzást, de sosem az előrelátható módon. A gyerekeknek szóló írások, alkotások valójában sosem képzelhetőek el cenzúrázott változatban. A legrégebbi mesék sem tekintenek el a történetek lehetséges drámaiságától: Ezópus fabulái sem keresnek ártatlanabb világot a már létezőnél, a Grimm-testvérek sem szabnak határt az emberi gonoszságnak, Andersen sem törli el a fájdalom pusztítását. A mesék mégis mosolyt fakasztanak a gyerekek és a felnőttek arcán is. Nem szabad megértenünk, hogy hogyan történhet ez meg, de hagyhatjuk, hogy varázsuk uralma alá kerüljünk, és ha már nem is sikerül ez ugyanúgy, nem lehetünk tényleges cselekvői világuknak, külső megfigyelőként megcsodálhatjuk, ahogyan modernizálódik, tartalmában megújul, s hatásában ugyanaz marad.

ECHINOX / PAGINI MAGHIARE

Serestély Zalán

Felülmúlhatatlan találmányok

egakadt a szemem egy történeten, melynek címe A kapzsiság büntetése. „Harún ar-Rasíd, az igazhivők fejedelme, egy éjjel izgatott és álmatlan volt, elhívatta vezírjét, Dzsafárt, Jahjá el-Barmaki fiát, és azt mondta neki: »Álmatlan vagyok, szorongás fogott el, nem tudom, mit tegyek.« Ott állt eunuchja, Maszrúr is, és elnevette magát. A kalifa megkérdezte: »Mit nevetsz? Azért, mert engem semmibe veszel, vagy pedig elment az eszed?« Maszrúr így felelt: »Igazhivők fejedelme, esküszöm a próféták nagyjára, akinek a sarja vagy, hogy nem szándékosan történt. De tegnap, mikor elmentem a palotádból, hogy járjak egyet, és a Tigris partjához értem, nagy néptömeget láttam; megálltam, hát egy ember nevetteti ott a népet. Úgy hívják, hogy Ibn el-Káribi. Most jutott eszembe valami, amit mondott, és azon nevettem. Bocsásd meg, ó igazhivők fejedelme.« Ekkor a kalifa azt mondta: »Hozd elém azonnal azt az embert.«” A parancsot követően nagyon ismerős történet fog elénk tárulni. Maszrúr nyilván elmegy Ibn el-Káribi után, aki nyilván vállalja a nevettetés egyébként nem is olyan egyszerű feladatát, viszont van egy kikötése: „azzal a feltétellel viszlek hozzá, hogy akármit kapsz, annak háromnegyed részét nekem adod, a többi a tied lehet.” A nevettetőmester a várható jutalom egyharmadát ajánlja fel, melyet Maszrúr kénytelen-kelletlen ugyan, de elfogad. Amint belép az igazhivők fejedelmének otthonába, a fejedelem így szól: „Ha nem fogsz megnevettetni, hármat verek rád ezzel a bőrzacskóval.” Ibn el-Káribi hiába sorjázza legnevettetőbb történeteit, a fejedelmet nem sikerül mosolyra fakasztania. Nem ké-

sik a „fizetség” sem. „Az ütés Ibn elKáribi nyakát érte; elordította magát, de eszébe jutott a Maszrúrral kötött egyezség, és azt mondta: »Bocsánat, ó, hivők fejedelme, engedj két szót szólnom!« – »Mondd, mit akarsz« – szólt a kalifa. »Maszrúr egy feltételt kötött ki – mondta –, és én megegyeztem vele abban, hogy akármit kapok a hivők fejedelmétől, egyharmadát megtarthatom, kétharmada az övé legyen.«” Ha idáig ismerős volt a történet, most valami olyasmi következik, ami a mi alapvetően keresztény kultúránk felől nézve idegen: mikor az igazhivők fejedelme ezt meghallotta, majd hanyatt dűlt nevettében. Odahívta Maszrúrt, rávágott egyet, az nagyot kiáltott, és azt mondta: „»Igazhivők fejedelme, megelégszem egyharmaddal, adj neki kétharmadot!« A kalifa jót nevetett rajtuk, és mindkettőnek ezer aranyat adatott. Azok pedig boldogan és elégedetten távoztak.” Van ezzel szemben, pontosabban azonban e nagy horderejű történet sodrában egy közismert magyar mesénk is. Mátyás királyról szól, címe pedig Ajándékba száz botütés. A történet legtöbbünk számára minden bizonnyal ismert, ezért csak jelentősebb mozzanatait eleveníteném fel: Ajándékkal járul Mátyás királyhoz, Budára egy juhász. Nyakában két bárány. A vár kapujában strázsa állja útját, aki csak azzal a feltétellel engedi be, ha a bárányért kapott jutalom fele az ő markát üti. Majd még egy kapu, aztán egy újabb, és nyilván mindkettőben strázsák, akik az előzőhöz hasonlóan követelik a jussukat. A juhász megígéri nekik. Amikor a király meg akarja jutalmazni a nagylelkű juhászt, az „jutalomképp” csak száz botütést kér: „Igen ám, de akkor a juhász bevallotta, hogy az

ajándékot ő odaígérte a strázsáknak. Úgyhogy az nem őt illeti. Így azután mind a három strázsát deresre húzták, és megkapták a maguk porcióját. A király pedig amikor megtudta, hogy történt a dolog, a strázsákat elcsapatta, a juhásznak pedig adott egy tarisznya aranyat.” Az iménti történeteknek van egy átfogó üzenete, miszerint a kapzsiság, telhetetlenség minden kultúra etikai rendszerében büntetendő, mert árt az embertársunknak, és káros a közösségre is. Van valami azonban az arab történetben, amire a kereszténységnek nem volt szeme. Nem volt szeme, mert látását alapvetően elhomályosította a bűnre kiróható maximális büntetés perverziója. Mit látott volna azonban, ha nem kap vérszemet? Például azt, hogy ez az arab anekdota alapvetően két történet beszél el. Az első – valamelyest átfogóbb – egy nevetés története, mely a spontán poénnal zárul, a helyzet szülte komikummal, mely felül tudja múlni Ibn el-Káribi „mesterségesen” gerjesztett történeteit. A második történet a kapzsiságért, a telhetetlenségért járó méltó büntetést beszéli el. A jóval későbbi keresztény történetből hiányzik ez a fajta szubtilis játék, a parafrazálás szándéka azonban nyilvánvaló. Mindkét történetben explicit benne foglaltatik az igaz ítélőerejébe vetett bizalom: „Mátyás az igazságos”, „Harún ar-Rasíd, az igazhívők fejedelme”. Ugyanígy próbálja lemásolni a keresztény narratíva a jótékonyság pillanatát is: „A kalifa jót nevetett rajtuk, és mindkettőnek ezer aranyat adatott.”; „A király pedig amikor megtud-

ECHINOX

ta, hogy történt a dolog, a strázsákat elcsapatta, a juhásznak pedig adott egy tarisznya aranyat.” Lévén ugyanakkor, hogy a keresztény mese alapvetően vak maradt az egymásba ékelt történetekre nézve, elveszíti a perspektivikusság jótékony humorérzékét. Míg az igazhívők fejedelme mindkét embert megajándékozza, a király ezzel szemben csak a juhásznak méri ki az aranyat. Mátyás király története a juhásszal tehát egy zeugmával zárul: a botütések csattanása egyszersmind a mese csattanója is. Az arab történet, úgy vélem, ennél

szélesebb perspektívákat nyit, s mint ilyen a moralizálás veszélyes pozícióját is megkerüli. Ott ugyanis a történet a nevetéssel zárul, mely kapcsolatot teremt az anekdota két története között, azaz valami olyasmit tud mutatni, hogy a nézőpontok, a mindenkori egyedi és megismételhetetlen helyzet kívánalmai felül tudják, sőt felül kell írják az erkölcs és etika merev fogalmi rendszerét – az emberi gyarlóság miért ne lehetne a nevettetés tárgya, s mint ilyen pedig jutalmazandó. Továbbgondolva a történetet innen már csak egy lépés a színház, ahol

1/ 2012

egy gyarló karakter megformálójának inkább hálával adózunk, mintsem elítélnénk őt, az általa, illetve karaktere által megformált bűnt képesek vagyunk absztrahálni, leválasztani a hús-vér emberről, aki megjeleníti azt mozdulataival és viselkedésével. Azt kell tehát mondanom, hogy a modernitás szemléletéhez közelebb áll a Mátyás király történeténél egyébként jóval korábbi történet, szempontrendszere differenciáltabb, technikái szubtilisabbak. Vajon biztosak lehetünk abban, hogy a 9. században egy arab mesehallgató szűkebbnek és polarizáltabbnak érezte a világot, mint mi?

Gheorghe Achim, Georg Aescht, Radu Afrim, Asztalos Ildikó, Eugen Axinte, Izabella Badiu, Mircea Baciu, Orlando Balaş, Silvia Balea, Balló Áron, Balogh F. András, Cornel Ban, Alexander Baumgarten, Ioana Baciu, Nicolae Băciuţ, Eugen Băican, Mihai Bărbulescu, Beke Mihály András, Nicoleta Bechiş, Mircea Bentea, Mircea Berceanu, Mariana Bojan, Boér Géza, Iulian Boldea, Ştefan Borbély, Andaluna Borcilă, Cosmin Borza, Ioana Bot, Corin Braga, François Bréda, Bretter Zoltán, Helmut Britz, Ion Bucşa, Ion Buduca, Carmen Bujdei, Radu Câmpeanu, Sanda Cârstina, Adriana Cean, Ioan Cercel, Ruxandra Cesereanu, Dumitru Chioaru, Alexandru Cistelecan, Ioana Cistelecan, Aurel Codoban, Marius Conkan, Mircea Constantin, Sanda Cordoş, Octavian Cosman, Florin Creangă, Casandra Cristea, Ion Cristofor, Ion Cristoiu, Csoma Enikő, Dan Damaschin, Ştefan Damian, I. Maxim Danciu, Ştefan Dărăbuş, Radu Diaconescu, Nicolae Diaconu, Victor Dietrich, Roxana Din, Gabriel Dombri, Ilinca Domşa, Mihai Dragolea, Melania Duma, Egyed Péter, Cristina Felea, Raluca Filip, Dinu Flămând, Pop Flore, Dayana Frăţilă, Daniela Fulga, Maria Elena Ganciu, Ovidiu Ghitta, Mircea Ghiţulescu, Vasile Gogea, Alex Goldiş, Andrei Goţia, Adrian Grănescu, Ioan Groşan, Gaál György, Anca Haţiegan, Constantin Hârlav, Brigitt Hellmann, Heltai Péter, Ioan Hirghiduş, Puiu Hiticaş, Hodor Adél, Anton Horvath, Horváth István, Emil Hurezeanu, Laura Husti, Letiţia Ilea, Vincenţiu Iluţiu, Anda Ionas, Al. Th. Ionescu, Marius Iosif, Tudor Iosifaru, Józsa T. István, Ruxandra Ivăncescu, Kereskényi Sándor, Keszthelyi András, Berndt Kolf, Komáromi Béla, Kovács István, Éva LászlóHerbert, Marius Lazăr, Virgil Leon, Lőrincz Csaba, Magyari Tivadar, Liviu Maliţa, Laurenţiu Malomfălean, Ştefan Manasia, Călin Manilici, Ion Marcos, Andrei Marga, Gabriel Marian, Ştefan Melancu, Virgil Mihaiu, Anca Mihalache, Ciprian Mihali, Ioan Milea, Cristina Miloş, Dan Mincan, Silvia Mitricioaei, Ion Mircea, Ovidiu Mircean, Sorin Mitu, Ioan Moldovan, Florin Morar, Robert Moscaliuc, Peter Motzan, Cristina Müller, Marianna Müller, Ion Mureşan, Ovidiu Mureşan, Viorel Mureşan, Vasile Muscă, Mircea Muthu, Valentin Naumescu, Gabriel Nasui, Mihail Neamţu, Daniel Necsa, Néda Zoltán, Carmen Negulei, Alin Nemecz, Németi Rudolf, Anca Noje, Letiţia Olaru, Nicolae Oprea, Váradi Nagy Pál, Aurel Pantea, Adrian Papahagi, Marian Papahagi, Laura Pavel, Ovidiu Pecican, Ion Pecie, Gheroghe Perian, Cosmin Perţa, Lucian Perţa, Mircea Petean, Călin Petrar, Marta Petreu, Gabriel Petric, Al. Pintescu, Petru Poantă, Horea Poenar, Virgil Podoabă, Antonela Pogăceanu, Augustin Pop, Cristina Pop, Ion Pop, Ion Aurel Pop, Ioan Pop-Curşeu, Ştefana Pop-Curşeu, Adrian Popescu, Ioan Peianov-Radin, Olimpia Radu, Ilie Radu-Nandra, Dan Raţiu, Iuliu Raţiu, Constantin M. Răduleţ, Nora Rebreanu Sava, Rostás Zoltán, Marcel Constantin Runcanu, Tiberiu Rus, Sántha Attila, Vasile Sav, Nicoleta Sălcudeanu, Constantin Săplăcan, Cristina Sărăcuţ, Klaus Schneider, Maria Schullerus, Anton Seitz, Felicia Sicoe, Roxana Sicoe, Andrei Simuţ, Ioan Simuţ, Adrian Sârbu, Arthur Sofalvi Larion, Octavian Soviany, Werner Söllner, Adriana Stan, Adrian Suciu, Daniel Suciu, László Szabolcs, Szőcs Géza, Szölösi Ingeborg, Dan Şăulean, Aurel Şorobetea, Radu Toderici, Traian Ştef, Lucian Ştefănescu, Cristina Tataru, Thamó Csaba, Ştefania Timofte, Liliana Truţa, Adrian Tudurachi, George Târa, Radu G. Teposu, Aura Ţeudan, Mircea Ţicudean, Ungvári-Zrínyi Imre, Gaal Ggyörgy, Ion Urcan, Eugen Uricaru, Luminiţa Urs, Carmen Varfalvi-Berinde, Ion Vartic, Paul Vasilescu, Cornel Vîlcu, Diana Veza, Alexandru Vlad, Marius Voinea, Andrei Zanca, Liviu Zăpîrţan, Laura Zăvăleanu.

DIRECTOR Rareş Moldovan REDACTOR-ŞEF Bogdan Odăgescu SECRETAR GENERAL DE REDACŢIE Lavinia Rogojină REDACTORI Ancuţa Bodnărescu, Răzvan Cîmpean, Alex Cormoş, Stelian Costin, Mirela Dimitriu, Oana Furdea, Alexandra Găujan, Mircea Laslo, Cosmina Moroşan, Maria Pozsar, Olivia Putyer, Iulia Rădac, Mara Semenescu, Olga Ştefan, Dumitru Vlad REDACTORII PAGINILOR MAGHIARE Deák Zsuzsanna, Gondos Mária Magdolna, Kulcsár Árpád, Máthé Miklós Mónika, Serestély Zalán, Visky Zsolt, Jakab Villő Hanga, Kiss Ernő Csongor, Székely Örs, Dimény Hajnalka CONSILIERI Balázs Imre József, Gabriel Marian, Horea Poenar, Vlad Roman, Ovidiu P. Sachelarie, László Szabolcs, Cornel Vîlcu ILUSTRAŢIA NUMĂRULUI Denisa Bocanu (p. 1, 16, 26, 53, 55, 62, 67), Olga Ştefan (p. 2, 6, 9, 10, 11, 14, 23, 25, 31-50, 58, 59, 63-65) DESIGN Octavian Naghi ADRESA Facultatea de Litere, str. Horea, nr. 31, 400202, Cluj-Napoca TIPARUL Tipografia Colorama, Cluj-Napoca ISSN 1018-0478 www.revistaechinox.ro www.facebook.com/echinox echinox@gmail.com

Proiectul ECHINOX 2.0 este finanţat de FUNDAŢIA SOROS ROMÂNIA, prin programul „Fondul de urgenţă“.

ﾃ始 numﾄビul urmﾄフor - Dosar: Gaming as Art