Bona 38 39 extrait

Page 1

Cap’articulu À… Diu, o Maè ! « Quale serà issu(a) giuvanottu(a)/Chì ùn vole andà da mare in là ? »… Quantu ci hà accumpagnatu sta strufata, à noi altri studienti di l’anni 80, O Ghjuvan Tè ! È tandu mi vene a brama d’accumpagnà ti tù, à tempu à a Corsica sana, cù dui filari bufunati à sottu voce da una Bonanova trista è à pena spapersa… Chì stu numaru di Bonanova, cunsacratu per u più à a scola, era per stampà quandu emu amparatu a morte di Ghjuvan Teramu Rocchi, stu 3 di marzu di u 2018. Cum’è un’ultima uchjata di quellu chì fù un pedagogu attentu è chjuccutu di u corsu in iscola ! Da rammintà ci u suminatu veru. Stitutore, cum’ellu si dicia in l’anni 70, furmatore, autore di produzzione didattiche, ludiche assai da fà ghjucà i zitelli è i maiò cù a lingua corsa, parullaghju populare, impegnatu ch’ellu era à prò di u tramandà di u corsu è di a so sparghjera larga assai, aldilà di i muri di e scole. Chì era di quella « filetta azeza », Ghjuvan Teramu Rocchi, attore culturale cuscente di a sfida suciale nostra : intreccià memoria è prughjettu. Iè, Ghjuvan Teramu Rocchi, tercanu di sta leva di u 70, hà sempre travagliatu cù furtuna à riacquistà nun solu una lingua ma un DÌ in corsu lestru è fattivu… è mi corre in mente tandu u so versu casinchese, lindu, scioltu… U sentite, n’hè ?, voi dinù, sbucinà a so dulcezza materna… « saltendu da teppa à cutalone… », carcu « di fole è di passione » ! Un dì è un fà impastatu d’esse corsu. Altru nunda. Chì Ghjuvan Teramu Rocchi, l’avia capita subitu quessa : ùn basta indiatura senza inghjennatura. Ellu chì avia cullaburatu à a rivista literaria corsa, Rigiru, da u 74 à u 90, s’era appuppatu, à quella Zarra (nome di a rubrica di a rivista Rigiru, cunsacrata à u pueticu) di a creatività ! Sta vulintà d’innuvà per allargà e putenzialità semantiche di u corsu, l’hà manifestata in parechji duminii : pedagogicu, didatticu, pueticu, cantarecciu… chì avia l’estru ghjucarinu Ghjuvan Teramu Rocchi… estru chì lucicava maliziosu in i so ochji appinzati è zirlava francu è chjaru in una scaccanata ! Hè cusì chì ci hà rigalatu più di 200 testi cantati da Canta u Populu corsu, I Muvrini, A Filetta, Tavagna, Felì… è m’arricordu torna di unu, forse u so primu testu, Ditemi, chì oghje ch’hè oghje mi frighje sempre u core, pensendu à i figlioli di sti Corsi imprigiunati… « T’arricordi sta matina, i nostri sogni in pulvina… ma sì muta o Mà, ma sì muta… », ci ribomba in pettu stu mughju, à buleghju à i lagni di A paghjella di l’impiccati… Memoria viva è memoria prufonda, triminduie aghjumellate da u pueta ab eternu. Ma oghje O Ghjuvan Tè… Ci ferma di tè Una festa zitellina A cuscenza di u Muvrinu È tanti versi canterini Ci ferma di tè O Ghjuvan Tè Un fior’di ghjuventù À voli ne più… Allora, quale serà issu(a) giuvanottu(a) ? Hè di i toi sì ! Cù tristezza, Dumenica Verdoni.


Creazione L’Arundi Guidu Benigni

U prufessore Marcellius B. Asteright era cunsideratu cum’é u più tercanu spezialistu d’etnologia di l’Università di California Los Angeles. Fù dunque à issu titulu, ch’ellu avia indiatu e so ricerche è ch’ellu era partutu in America latina per isse cuntrate perse di a Curdiliera andina. Dopu à un longu viaghju à traversu à a furesta amazunina fù ricevutu in a piccula tributa di l’Arundi maestrata da u vechju è saviu sceffu Yuppaki, un omu d’una sessantina d’anni è chì parlava currettamente l’inglese è u spagnolu in più di a so lingua tribale. U prufessore cum’è di solitu in isse circustanze s’aspettava da l’indianu à una spezia di ritenuta, di riserva, forse un suspettu o una attitudine freta, pettu à tanta curiosità da a parte d’un furesteru, moltu più amparendu ch’ellu venia da cusì luntanu. Invece nò, s’era truvatu da nanzu à un omu serenu, cuscente è assensatu, perfettamente maestru di sè, cum’è s’ellu fussi avvezzu naturalmente à issu genere d’intervista. Abbituatu à l’incontri, in cundizione cunfurtevule è asgiate di i salotti universitarii, u prufessore Marcellius B. Asteright si truvava quì in pienu core di a furesta amazonica, à l’arice d’un sciappale annivulatu è sott’à una pagliotta, inturniatu d’indiani tutti mezi spugliati mentre chì venuti da a furesta si sentianu ribumbà stridi di scimie è canti di pappagalli. U prufessore, chì avia l’ascheghju di perdesi in preambuli è in sopra à più truvassi scumudatu da u clima tropicale, era andatu dirittu à u fattu. – Eccu, sò venutu purtatu da a

curiusità di sapè cume, à u XXIu seculu, una sucietà primaria tale à a vostra, pò funziunà ? À tutte e dumande fatte, u sceffu avia a so risposta è u prufessore avia tuttu arregistratu nant’à u so ordinatore. U sceffu Yuppahi cunfirmò chì u so populu, dapoi sempre, era tuttu à fattu spruvistu di cunvizzione metafisiche. Solu u so populu, trà tutte e tribute vicinante, ùn avia nè tempii, nè preti, nè sciamani è si ne passavanu benissimu. Dicia ch’elli ùn aspettavanu succorsi, nè da u celu, nè da qualsiasi divinità. Ch’elli ùn bramavanu furtuna in aiutu, nè assistenze. Ch’elli ùn timianu castichi, nè da i tempurali, nè da i terramoti. Ch’elli eranu felici di pussede terre fertile, è dispunianu di lege ghjuste è d’una amministrazione umana è efficace. Ch’elli cunniscianu bè e litiche chì frasturnavanu e tribute di tuttu u vicinatu, ma chì l’Arundi si ne tenianu à l’infora è ùn ne vulianu sente a puzza. Ch’elli avianu una cultura pupulare è originale è chì i so divertimenti andavanu à prò d’organizazione di feste è di pranzi. U sceffu Yuppaki avia precisatu chì l’Arundi ùn abbadavanu di nunda l’eternità nè a sopravita di l’omu. Ognunu d’elli campava educatu, dapoi a prima zitellina à stimà a vita sclusivamente in termini di piacè è di pene, valutendu naturalmente i piacè è suppurtendu e pene causate da i cumpurtamenti di tutta a cumunità. Quandu, segondu u ghjudiziu d’ogni omu, u bilanciu avia tendenza à diventà negativu, quandu elle si pruducianu più pene chè piacè, tandu venia una


discussione in senu à u cunsigliu tribale di l’anziani. Nascia un cunfrontu d’idee, ognunu pigliava a parolla, dava u so parè è era ascultatu senza esse disturbatu. Tutti i mezi eranu messi in opera per dà rimediu à e situazione cunflittuale. È ùn si sapia casu chì ùn fussi statu risoltu cun bone cundizione è accettate da tutti. Ùn avianu chè un solu è unicu penseru : quellu di a scarsia di e nascite chì mettia in periculu l’equilibriu demugraficu di a pupulazione tribale. Interrugatu da u prufessore, sopra à l’usi è à casu di e ragiò di issa scadenza demugrafica, u sceffu Arundu Yuppaki rispundì chì quessa dipendia di e so usanze è di e so pratiche, ch’elli avianu fattu a scelta d’avè menu figlioli, ma ben allevati è ben nutriti. Di ritornu in California, u prufessore Marcellius B. Asteright avia resu contu di e so ricerche è ne avia dettu in cunclusione : « L’ingredienti i più pessimi di a nostra cultura occidentale, pensu ch’elle sò e nostre abbitudine istintive à analizà è ghjudicà à traversu à u nostru filtru culturale i cumpurtamenti è l’usi di l’altri, è cusì à traversu à una reta di cunvenzione chì ci danu l’illusione ch’elli sò i nostri, i cumpurtamenti è l’usi, à esse assolutamente i veri è i boni. Ci smentichemu facilmente è troppu aspessu ch’elle ci sò d’altre culture, d’altri populi à traversu à u mondu, è moltu più inde e cuntrate e più scantate, è più scunnisciute, e più minurate, à pussede certi codici di muralità, di ghjustizia è di suciabbilità chì ci ne amparanu è puderianu serve à u nostru intendimentu. Avemu più lezziò à riceve chè à dà », era stata l’ultima frasa. Tutta l’assistenza di l’università di California Los Angeles si n’hè stinzata di rise è l’anu pigliatu per un scemu dicendu chì u sole di l’Ande è l’altitudine l’avianu maccatu u cerbellu. Pare una fola, nò ?

U brocciu Guidu Benigni

Un bellu ghjornu di marzu, à l’iniziativa di l’Esecutivu di a Cullettività Territuriale di Corsica, s’era riunitu un Culloquiu Universitariu à casu d’esaminà una impurtantissima prublematica : quella di a fabricazione muderna, elaburata è scentifica di u brocciu. Eranu stati cunsultati l’esperti è i spezialisti di e più alte auturità scentifiche è universitarie di tutte e France. Tutte isse persunalità eranu riunite per u culloquiu in Corti è l’anfiteatru di u Campus Caraman era pienu zuffu. Da l’Europa eranu stati mandati osservatori da molti labburatorii è organisimi di ricerche. Di paru, molti media eranu presenti per rende contu di l’avanzamentu di e ricerche in issu duminiu essenziale di l’eccunumia rurale d’iniziu scentificu. Un raportu di 2 768 pagine era statu presentatu da una cummissione speziale, un veru travagliu in prufundura è chì avia necessitatu più d’una annata di ricerche, sperienze è espertizie fatte in labburatorii, ma ancu in situ, vale à dì in l’unicu stazzile regiunale chì, cum’è ognu sà, hè stabbilitu in Corti, à dui passi di u campus di l’Università Pasquale Paoli. Ci vole à sapè chì u revisiunisimu ambientale è u modu di vita attuale cunghjucati, dopu à tantu tempu, avianu fattu piglià cuscenza chì u mondu avia evuluatu ver di un scambiamentu, mettendu in evidenza ùn sò quanti fatti sucetali novi. In corte parolle, ci vulia à circà da duve, cume è quandu l’usi avianu sviatu ver di una pruduzzione chì ùn avia più nunda à chì vede cù u tradiziunale.

3


memoria. nnisunu nisu ni isu s nuu ùn ùn lu ttenia enia en ia iin n me memo mo ori riaa. È a cunclusione cu unc n lu lusi sion si onee di ll’espertizia on ’esp ’e sper sp erti er tizi ti ziaa facia paura zi mettia è me ett ttia ia u ffretu retu re tu iin n l’ ll’osse osse : « S’è maii mai, per una qualunque ualunque ragione, a fabricazione infurmatica casca in panna, è si ne perde u prugramma incisu in lu discu duru, corci ch’è noi simu, ùn seremu più capaci di pruduce brocciu. Risultatu : più fiadoni è fiadunetti, più imbrucciate è falculelle cum’è elli e facianu l’antichi. – Ci vulerà à rivene à i fundamentali », avia dettu u Presidente di l’Università à u mumentu di cunclude u so discorsu di a seduta d’apertura. À rombu di mudificazione, avemu persu u stintu è u stantu. Tutte ste meccaniche di merda ci anu fattu perde ciò chì facia u sapore di una pruduzzione millenaria. U sugettu chì ci riunisce quì oghje, quellu di a fabricazione di u brocciu di manera tradiziunale, ne hè a prova. È dopu à una segonda di rispiru avia aghjustatu : « L’annalisi facenu rimarcà chì in lu paradossu oghjincu, u brocciu sott’à infurmatica, non solu ùn sente di nunda ma in più costa più caru, paragone fattu, chè quellu di dui seculi fà. Indignate vi ! Indignemu ci ! Dopu à e vostre cunclusione, cari culleghi, creeremu u Muvimentu di l’Indignati ! Tandu, in l’anfiteatru s’era vistu u ditu di un studiante pisà si : – Scusate, o Sgiò Presidente, eiu sò d’un paese persu di muntagna. È quassù ci hè sempre un pastore chì face u brocciu di manera tradiziunale. Li si pò dumandà a sosula vera, nò ? » In tribuna, à fiancu à u Presidente, ci era un prufessore di l’Università di a Sorbonna in Parigi, chì avia dettu : « Très intéressant cela. Mais son troupeau est-il informatisé ? » Ci fù un tale silenziu in quella assistenza chì si pudia sente ride un muschinu.

Hè cusì chì, partendu da issu pustulatu, u brocciu era diventatu l’ogettu d’una pulemica chì ùn ne finia più è ch’ellu ci vulia à studià per appacià certi spiriti inalteriati chì parlavanu d’evuluzione for di cuntrollu, di sviamentu ossessiunale, di negaziunisimu è di puliticamente incurrettu, non di menu. Dapoi chì a fabricazione di u brocciu si facia à partesi d’una prugrammazione nant’à ordinatore è dopu à una cattura infurmatica precisa, un spezialistu s’era resu contu chì e norme antiche s’eranu perse è chì l’usu mudernu s’era smenticatu di l’origine, si venia per dì a perdita di a genesa di a fabricazione di issu pruduttu identitariu. U fattu era statu palisatu dopu à certe ricerche in l’archivii di l’Università. Si trattava benintesu di l’archivii nant’à carta, micca di quelle nant’à discu duru di u sistema infurmaticu. Ma i topi, in l’archivii, ci avianu fattu festa è pranzu è s’avianu ruzzicatu mezu mondu. Bellu pocu ne restava di a carta, for d’una mansa di cacatelli neri. Dopu à issu custattu negativu, altra stupita : à a visita di u stazzile regiunale sott’à a rispunsabbilità di l’Università è chì funziunava à rombu d’ordinatori è di prugrammazione, nunda ùn ammintava a sosula originale. Benintesu è cum’è si deve, pecure è capre, sugnuna imbrancata cù u so terminale di reta infurmatica, GPS cumpresu, obbidia à una centrale chì pigliava in contu tuttu u funziunamentu di a pruduzzione lattaghja, dapoi e puppule sin’à u pruduttu finitu : casgiu frescu, vechju, zerpulosu, minatu, benintesu ma dinù brocciu frescu o passu. Issa visita avia cunclusu chì tuttu era postu, tuttu andava d’incanti, senza à post sbagliu è senza penseri, ma… ci era un « ma » ! di u brocciu à l’anA fabricazione fabr fa brica br tica, cum’ellu era scrittu in u raportu tica ti ca,, cu ca cum m d’esperti d’es d’ espe es pert pe rtti di 2 768 pagine, segondu a sosula sosu so sula su la ddii u rè Salomone, si vene per mane è a cochja, u caldarone dì ccù ùem di scopa è focu sottu è è a sp sspazzula pazz nnasu na asu suu ssopra, opra, di quessa, muchju ! Si ne maneghju è l’usu è più eraa pe er ppersu rsu u m

4


Lettera à una signora

Mi sò capitu ch’ellu impurtava pocu u mio avisu è soca aviate ragiò. Era cosa naturale è curiusità per voi di dumandà, ma ancu di più d’ùn aspettà a risposta, vistu chì aviate di più primura d’un volu d’acelli in lu celu turchinu chè di penseri ordinarii. Ùn pudiate sapè, è forse ancu ùn v’interessava d’amparà chì a disertificazione, i strazii è i malanni avianu tramandatu un sò quante ghjente in altri mari è in altre vicende. Da crede chì nisuna altra sorte ùn pudia esse sperata da issi spatriati ordinarii, da issi cundannati à l’esiliu vuluntariu. Campavanu di pocu è di nunda. È per circà meglior furtuna si sò vultati ver di i sgiò merri, cunsiglieri è diputati, pur d’avè l’appoghju, a ricumandazione chì l’aprerà un solcu marinu è i si purterà via, ver di issu cuntinente beatu pruvistatore d’impiegu in qualchì arsenale o d’arrullamentu in qualchì regimentu culuniale, o per u peghju d’una piazza di guardianu di prigiò. Ma ch’importa di spiegà, ùn vidiate isse cose cum’elle eranu ma cum’ellu vi piacia u volu d’un acellu. M’arrimentu dinò quant’è voi site stata intennerita da a vista d’issa vechjarella chì stava à pusà à l’usciu di casa, à u frescu serenu di l’attrachjata. Un passu più in là m’avete dettu : “ Quanta tristizia in issa persona. ” Ùn pudiate sapè chì issa donna avia, dui anni fà, persu u so ultimu figliolu in la guerra d’Induscina, partutu à difende una causa chì mancu ellu serebbe statu capace di spiegà. È chì, in cor di l’ultima guerra, avia persu u maritu in cor di l’avanzata di liberazione di l’Alsassa. È chì, in quella di 14-18, avia persu u so babbu in le trincere di a Marna. Ma ch’importa di racuntà issi malanni mentre chè voi rientravate allegra di a vostra spassighjata. Oghje issa vechja ùn hè più trista, s’hè spenta una matina, in silenziu, sola è senza un lagnu. Campà di pocu è di nunda, eccu a sorte. Suffrenze più dure chè u pane di a fin di settimana per issi omi chì

Guidu Benigni

« Carissima, Perdunate mi s’è vi scrivu questi filari, venuti cusì, à l’assumbretta ma nemenu esciuti di core. Oghje, quì, u tempu hè à a rinfriscata settembrina è si sà chì ellu si porta cù i so nuli una certa malincunia. Forse serà stata a prima ragione di questa lettera, ma in più, à scusa di quelle stonde ch’è voi avete vulsutu cunsacrà à questi lochi è à queste ghjente. A vostra prima impressione fù di spalancà l’ochji è sprime quantu ne site stata stupita da l’ascheru di e nostre muntagne, l’azuru di u nostru mare, a maestà di e nostre fureste. A nostra prima spassighjata si fece in un vechju viale, accintu di muri rughjinosi è cupartu di frundami colmi di friscura. Avemu purtatu i nostri passi verdi quella surgente d’acqua cantarina, cù u so biitoghju di petra scalpellata. Vi ne ramintate, ùn hè vè ? Eiu m’arrimentu u vostru vestitu chjaru chì paria più fattu per a cità ma ch’è voi purtavate senza nisun scomudu. Benintesu, e vostre scarpine eranu di pocu asgiu cù i cuticci di u chjassu ma ùn ne teniate contu. Solamente vi preoccupava a vista di u nostru paese di San Liseu chì, tale à una luciartula, si stendia à u sole in lu pughjale suttanu, inturniatu di machje è di sciappali di granitu. Diciste tandu : “Ma di chè campanu quì, e ghjente ?” M’arrimentu di a mio risposta ma voi, à issu mumentu, vi site stupita di u volu d’un coppiu di filanci fiscarini.

5


avia a pelle di e mane più incurdata avianu chè u ccoghju d’una sella. M’arrimentu di quella sera à veghja, M’arrimen à l’intornu di u fucone. Site poi stata scumudata da u fume, ma avete avutu lagnà vi. Hè vera chì a pazienza d’ùn lag tante cose stupente u vechju ziu avia tan strani di a so vita à racuntà, tanti fatti stran passata in quelli tempi di sc scarsie è di penseri. Site stata incantata è su surpresa attempu quand’ellu vi hà diclam diclamatu decine è decine di strufate di puesie puesi ch’ellu avia cumpostu è ancu di più stupita per quellu sunettu chì dicia :

“Chì memoria !” vi site sclamata. Vi hà ancu parlatu di u so cane è di quant’ellu l’avia in affettu. Vi dicia chì i cani eranu sempre stati i cumpagni fidi di tutta a so vita, per a pasturesca cum’è per a caccia, ma chì questu, oramai vechju, ùn ne sapia dì quant’ellu ci tenia. Campava di pocu è di nunda quellu vechju ziu, ma si nutria di memoria. Oghje ùn ci hè più, cum’è tanti altri vechji, per racuntà certi fatti. Ma hà lasciatu una memoria per quelli chì sa saperanu tramandà i so stalvatoghji. Ellu hè partutu nanzu à u so vechju cane. È questu, sdraiatu natu a so tomba s’h s’hè lasciatu more ancu ellu, fidu sin’à ll’ultimu ’u suspiru. M’arrimentu ddii queste passate, è po ancu an cu dd’altre, ’aalt ltre re, ma ùn vogliu scumudà vi è fà abbusu di u vostr vostru tempu citadinescu chì si sà, vi tene tan tantu accapata. Eiu, mi stò à pusà à u frescuu d’un quarcione, à l’ascoltu ddii u ca cant ntuu ddii ll’acelli, cantu di e tintenne pecurine è daa qu quìì ma mandu un salutu à u vostru destinu um ò inv maa nò invigliosu d’ell lu, cus sce c nt n e d’ dd’appartenenza appa ap part rten enen nenza d’ellu, cuscente à una ruralità chì hì m ’hàà vi ’h vist s u nasce è m’hà vistu pa asc scee is issu suu vvechju echj hjuu st stin intu tu ppaisanu. aisaanu ai pasce stintu “Cu “C Cuun ttanti anti an tii aauguri…” u ur ug uri… i…”” i… “Cun

olci bracci bra duve mi sò statu O dolci ntre parte artede ben à contra core, mentre partede mi sò liati è mi fanu more, mi ppesanu à tag aglià mi fiatu. è mi taglià È mi m stupis isc scee d’ d’ùn ùn eesse s à to latuu stupisce qu uandu mi des destu à l’alz lzu zu dd’albore, ’alb ’a lbore, quandu l’alzu è mi m ferisce lu fer feroce amo mo ore amore tu utt ttuu lu gghjornu hjorrnu ssin’à hj in n’àà ll’abruscatu. ’abruus ’a usca catu. tuttu Coree ooffesu C ffes e u da qquellu uell ue lluu ac acci cciiarrin nu acciarinu chìì fe ch fec ce di mè uun n es essa sare ppiuma ium iu uma ma m fece essare chìì pi piùù si s nnee và ppiù iù ttii st stàà vi vici cinu nuu vicinu ma cchì m hì ccii si pperde erde er de è ssempre empr em pree cunsuma. Se enz nzaa di ddilettu lett le tttu in nniellu iell ie lluu ca ll ccaminu ami m nu mi Senza camp ca mpuu di nnoia mp oiaa ch oi chìì da m uma m . campu mèè rivu rivuma.

Ca Camp mpu mp pu V Va llin ll inu, in u, ssettembre ette et temb te m di u 20… » mb Campu Vallinu,

è ch chèè vo voii l’ ll’avete avet av etee su et subb bbit bb ituu ri it ricu cunn nnis isci ciut utuu subbitu ricunnisciutu stra st ratt ra t u di u Ca tt Canz n on nz onie iere r ddii Pe re Petr trar arca caa. strattu Canzoniere Petrarca.

6


U burdigottu neru Ghjuvan Maria Comiti

Bughju neru. Torna qualchì minutu è cum’è di solitu l’ochji si sarianu adattati à l’oscurità pagna di u locu. Ma u peghju era quellu tanfu. Vai puru chì l’odore forte di i prudutti di pulizia ùn mutava micca ! Tutti messi cusì à buleghju paria chì ognunu si vulissi fà valè sparghjendu à più pudè e so caratteristiche muscatoghje. Pè u zitellu era quessu u castigu veru, chì ogni ansciata era un stumacheghju. D’esse rinchjusu ind’u burdigottu neru ne avia fattu oramai u so pane cuttidianu. È puru l’impressione l’avia di fà i sforzi necessarii pè ghjunghje à i risultati ch’ellu aspettava u maestru. Ma ùn era mai suddesfu l’omu di sapienza. Tandu un ochju azezu curria da u scularu à a porta di u burdigottu è Larenzu capia ch’ella era ghjunta l’ora di ritirà si ind’u puzzicheghju riservatu à i prudutti è à i strumenti di nittera. U scularu s’arrizzava à a mutesca è sottu à u sguardu minacciosu di u maestru è à quellu ironicu di i cumpagni di scola s’avviava ochjicalatu ver di a so prigiò ; apria a porta, entria è si lasciava falà à pusà in terra, accumpulatu per via di u pocu spaziu. Un cliccu seccu seccu l’insignava chì u maestru avia giratu a chjave. Era cusì tutti i ghjorni, cum’è s’ellu fussi statu istituitu un cerimuniale chì si sbucinava sigondu à e listesse regule sempre.

à inturbidisce l’acque serene di u so destinu. Ghjunghjia da i paesi luntani duv’ellu avia messu radica avà ch’ella era compia a guerra. Vultava à piglià si u figliolu ch’ellu ùn avia mancu vistu nasce dece anni prima. A famiglia d’aduzzione l’aspittava cù tamanta angoscia quellu ghjornu, ma era stata decisa cusì dipoi u principiu è avà ci vulia à assume u trumatisimu di a spiccatura. Ùn era micca a prima volta ch’ellu si sintia u core in pezzi u zitellu ; avia digià persu a mamma ind’u so terzu annu di vita è quellu dulore acutu u si tenia piattu ind’un scornu di a so memoria. Avà tuccava à quelli chì l’avianu ingrandatu sti pochi anni à mette lu in bracciu à un avvene novu. U zitellu si sentia torna abbandunatu cum’è Cristu in croce. A voce pisia di u maestru empia a scola è da u so burdigottu Larenzu seguitava l’infilarata di i soni di quella lingua strana è pocu capiscitoghja. Dipoi ottu mesi ch’ellu era ghjuntu à campà in quellu paese strangeru, u zitellu cuminciava pian pianinu à incuccià u sensu d’unepoche d’infrasate chì li venianu à stuzzicà l’arechje, è li capitava ancu di tartavellà qualchì parolla. Ma ùn li riescia cusì faciule chì a vergogna l’ammutulia subbitu subbitu. Masimu chì l’avianu messu ind’una scola chì l’altri zitelli eranu più chjuchi assai, è cù i so quattr’anni di diffarenza u povaru Larenzu passava pè u niscentrone o l’albasgiu di u gruppu. Hè un’età chì i zitelli sò crudeli, è invece di porghje li una manu u si lasciavanu

In lu bughju neru u zitellu ne vultava sempre à pinsà à u versu amaru ch’ella s’avia chjappu a so vita in qualchì mesachjolu ; à u ghjornu maladettu ch’ellu affaccò quell’omu

7


da cantu cum’è s’ellu fussi toccu da un tisicume periculosu. Sulignu nantu à u so bancu in fondu à a sala, di l’altri cumpagni di scola ne vedia solu u spinu di u disprezzu. U maestru, di quelli anticogni chì di a psiculugia zitellesca è di a pedagugia differenziata ùn ne volse mai sente parlà, s’era pigliatu à male stu furesteru impostu li da a so amministrazione. Tandu a si cacciava cù u povaru Larenzu, è u zitellu si passava l’ore sane rinchjusu in lu bughju à mezu à e pulverette puzzulente è à e spazzole fulighjinose.

ci era quella vechja, a mamma di a matrigna, sudiciosa peghju d’una lofia. À pe’ di u lettu ci avia u so cattucciu, una sechja senza cuparchjulu, è un prufumu pisciulinu si sparghjia ind’a stanza chì ne paria un veru cunduttu. A vichjetta pisciava quant’è quattru sumeri è Larenzu a sentia chì facia u so passa è vene da u lettu à a sechja è da a sechja à u lettu tutta a santa nuttata. È à ogni pisciata li vultava in mente u pizzicu ch’ella li scruchjava a donna quand’ellu li passava à tiru. A vechja l’inturcinava a pelle dilicata di u spinu chì da u dulore u zitellu ne lentava sempre un mughju tremendu. – Ti se fattu male, lu me core bellu ? Stà attentu ! dicia a falsaccia cù un versu mammarecciu. A figliola chì vidia tuttu si campava da a risa. – Chì vo’ sterpite ! si pensava u zitellu stringhjendu i denti è ingullendu si u pientu. Era torna una di quelle uccasione tragiche chì Larenzu palpava a suffrenza fisica è murale cum’ella nasce da l’inghjulia. L’inghjulia fatta à a zitellina quandu ch’ella cerca l’esempiu ind’u mondu di l’adulti è chì u rispechju li manda solu inghjustizia è disprezzu.

Ghjunghjendu à campà ind’una famiglia nova, Larenzu s’era scupertu una ruchjata di fratellastri è di surellastre chì ùn li davanu mancu capu. Ognunu campava per sè seguitendu cun cura a santa regula di l’eguisimu. A matrigna, pessima, s’interessava solu à i soi. Tutte e so primure eranu riservate à a so purtata ; u strangeru, ellu, pudia zifulà ancu cent’anni. U babbu, sempre prontu à dà un ochju pè mezu soldu, vidia u zitellu cum’è un’alluc lucazione in più. Era inutile aspittà s un segnu amicu, è di tenerezza p paterna mancu à pinsà ci ! À tavulinu si lampavanu tutti cum’è ghjacari famiti è à Larenzu li lasciavanu l’osse da runzicà. Da veste si li firmava sempre qualchì vistutellu ch’ellu s’era purtatu appressu ind’a so valisgiola ; ma u zitellu ingrandava è a so robba a si pigliavanu i più chjuchi. Tandu li tuccava à sciaccà si i panni più chè frusti di i maiò. E nuttate e si patia cum’è quelle stonde passate ind’u burdigottu neru. À dorme in sette in listessa stanza ci era da pienghje. Daretu à a tenda chì facia da tramezana, propiu à cantu à u so lettu,

U scrichjulime di e penne insignava à Larenzu chì daretu à a porta ne eranu ghjunti à l’eserciziu di scrittura. Di sicuru chì u maestru si stava à pusà à u scagnu à leghje u ghjurnale. A settimana scorsa u ghjurnale l’avia lasciatu ind’u so cartinu chì ci era u sgiò ispettore. Dopu à a lezziò s’eranu messi in ritiru pè ragiunà à pena è l’ispettore avia chersu à i zitelli di scrive nantu à un fogliu qualcusella ch’ellu si duvia leghje in casa soia. Quellu l’eserciziu si pigliava un valore particulare è tutti s’eranu messi à u travagliu senza rugnicà. Ancu Larenzu avia cappiatu qualchì filare è avà, ind’u so burdigottu neru, li vultava quellu sentimentu d’urgogliu chì l’avia chjappu à u mumentu ch’ellu tese u duvere à l’ispettore. Ma subbitu u si pigliò u tremitu di a stizza

8


subbitu in ballu tutte e dimarchje pè purtà u maestru vituperiu in tribbunale.

chì daretu à l’ispettore vidia sempre u maestru chì si facia una risata à l’appiattu. Quellu gattivu sughjettu Larenzu ùn u pudia più pate. Agrunchjatu ind’u bughju assuffucante l’era vinuta a penciula è pianu pianu si ne entrì ind’u mondu beatu di i sogni. Li paria di sente un parapiglia è tene spripusitatu, un strascinime arrighitu di carreghe, u parlacciume di i zitelli, e ghjastemme di u maestru è un cliccu seccu seccu chì li dicia chì a chjave girava ind’a sarratura. Quand’ella si spalancò a porta è chì a spiriata di u sole invase u burdigottu Larenzu lentò un mughju spaventatu è si piattò l’ochji accecati da u lume putente. In lu mentre ch’ella si spannava a vista u zitellu vidia dui stivali neri spampillulenti, un paghju di pantaloni turchini cù una striscia rossa nantu à i fianchi, una vesta carca à bottuli indurati è un cappellu neru di quelli ingallunati zeppi. In l’inquadratura di a porta un gendarme à contrulume li purghjia una manu. Esciutu ch’ellu fù da a so tana, scuntrò u sguardu stupitu è stralunatu di un’infilarata di ghjente chì u si guardavanu cù a bocca in telaghju ; quantu à ùn avè mai vistu un scularucciu impauritu ind’un burdigottu neru ! Ci era l’ispettore di l’educazione naziunale, u direttore di a scola primaria, una meza duzena di gendarmi, una donna chì dopu si prisentò cum’è un’assistente suciale, un duttore incamisgiulatu di biancu cù a so infirmiera… via, una manata di persone chì ùn eranu micca capitate quì pè amparà à leghje o à scrive. Da e manette chì stringhjianu i polzi di u maestru messu trà dui gendarmoni Larenzu capì ch’ellu avia fattu i prugressi in scrittura. Nantu à quellu fogliu ch’ellu avia datu à l’ispettore qualchì ghjornu nanzu, u zitellucciu avia scrivacciulatu qualcusella è ne era ghjuntu à cuntà à pezzi è à bucconi cum’elle si passavanu e so ghjurnate di scola rinchjusu ind’u so burdigottu neru. L’ispettore avia scudificatu quellu messaghju pateticu è messe

« A zitellina hè una stonda sacra di a vita chì chjama amore, pazienza è primura » disse u ghjudice in zerga sottu à e stateghje di a ghjustizia, « à quale maltratta l’innucente zitellu, deve esse maltrattatu ancu ellu ! » è cundannò u maestru à dui anni di prigiò.

9


O Maè Hè biancu o neru u tavulonu di u sapè Oghji u scularu hè culor latti o caffè Innantu à a carta riccamata di u scuntrà ci hè ogni tempu ogni mondu à cunghjucà

Trè puemi

Nantu à i ticchetti di i quaderni ci sarà dui parolli « apartura, idintità » U singulari è u plurali sò da tè è u vistitu d’Arlicchinu ci stà bè

Alanu Di Meglio

O Maè, fammi imparà i culori di st’età

U contrasegnu Quandu vensi u tempu di a scola suvrana mischina fù la sorti di a parolla casana Pocu diccia dinò per un dittu o un versu Ogni cantu nustrali pudia essa persu Funi pochi i maestri à truvà i virtù à sta parolla nata à l’ambiu à tù par tù à sta parolla sparta in giru à un pani chì facia u mondu d’una boci cumpani In l’annu vinti trè fusti tù O Maè chì feci d’una fola a lingua di a scola d’una veghja o d’un cantu un quadernu tamantu Ùn si pudia veda nantu à u tavulonu Maistrale, Versini è nemmenu Picconu Pepè Morsicalupa si ni staria fora À l’usciu di a scola a cultura pò mora Da pruibì a lingua fù invintatu u segnu datu à quiddi chì usavanu l’indegnu parlà di a so ghjenti à a recreazioni Fù u prezzu à pagà, u pattu, a lizzioni

Mi cummovi

In l’annu vinti trè fusti tù O Maè chì feci d’una fola a lingua di a scola d’una veghja o d’un cantu un quadernu tamantu u veru contrasegnu da fà u corsu degnu

Mi cummovi u chirchinnu di u purtonu di farru di a vechja scola nurmali quant’è l’azizumu di i maestri oghji invichjati

10


U Discu Un stalvatoghju d’Antone Trojani esciutu in Rigiru, n° 25, in u 1 988. (A grafia hè quella scelta da l’autore)

Dipoi cent’anni, era ed è di legge ch’in scola ùn ci vole à parlà chè in francese. A me’ tempi per sicuru, i maestri ci parlavanu in lingua francese ; e, ancu noi, i sculari, in scola, ùn usàvamu altra lingua. Ma fora, tra di noi, e magaru incù i nostri genitori, fratelli, mammo, vicini e cumpagni, parlàvamu in Corsu. E tutti i vechji si sarebbenu risi di noi se no li rispundiamu in altra lingua.

spessu ricusava su rigalu ; e nascianu l’incarapigliate, pugni, calci, pattoni… Era guerra generale. E i chjuchi éranu sempre i perdenti. Una sera, Casimiru, ch’avia diggià fattu una volta i so quaranta filari, fù chjappu parlendu Corsu da’Julianu, ch’avia u « discu ». Ellu ricusava, ma quellu u li vulia infrugnà in stacca. Casimiru scappò, ma’Julianu li si stippò appressu. A Casimiru li riesci d’entre in casa, mughjendu : « O mà ! mi vole dà u « discu » ! » A mamma, chi spazzava, cuncorse à Ghjulianu à scopa alta ; ma quellu a si francò, fendu a scala jùppula. « Or què è bella ! aghju premura assai di u to « discu » e di u to fiscu. L’altra sera, u povaru figliolu ha scrittu tutta a sirata, e un s’è mancu pudutu sbuchjà duie ballotte ! Li ci è vulutu una meza lumerata d’oliu, e appena s’ell’ha pudutu fà duveri e amparà lezzione. A su contu, mi ci vurebbe tuttu l’oliu di Balagna pè u « discu » : u diavule u si pigli ! » – Hai raggiò ! ripigliò a vicina. – Ah ! Ié ! disse un antra.

Ma a legge è legge ; e l’ispettori vulianu chi i maestri a féssinu rispettà. Ma quelli, ch’éranu anch’elli Corsi, un andàvanu à circà caruglia fora d’in scola. Un ghjornu, rojani. Hè giusta d’avè issu rispettu da i maestri di a nostra scrittura. L’ispettore li ne fece à tutti u rimprovaru ; e li disse ch’un maestru avia trovu u mezu di fà parlà Francese ancu fora di scola : dava un pezzu di tavulella tonda, culurita di rossu, tamant’un cinquinu, un « disque », à un scularu, e quellu éra incaricatu di dallu à un antru, e tira e tocca. A sera, quellu ch’avia s’impegnu si buscava una pena di quaranta filari. Certi giovani maestri – micca tutti ! – pruvonu. Ma ingegnu ùn pobbe dura tantu. Ogni scularu ch’era chjappu da u cumpagnu parlendu Corsu, si vidia imbascià u « discu ». Ma u più

11


I zitelli, chjughi e grandi, éranu in sullaccaria, in guerra. Facianu u scappa e fughji unu dall’altru, per peura ch’ell’un avissi u « discu ». Un contu i pugni, i calci, l’incapillate, l’intuppicciate per quellu cinquinu di legnu. Petru e Mertinu ne éranu’junti à ferite e curnochjuli ; Sampieru éra capitatu in casa senza baretta, e incù una manica di a vesta sdresgiuta ; Simone e Carlu purtonu parecchji’jorni signe occhji culor di negrufume. A chi pratendia chi « Zè » à u sumere, « pristu » à u cane, « misgiu » à u’jattu, eranu corsi, à chi dicia di nò… Mancu u maestru ùn avarebbe pudutu sciuplicà l’affare. Paulinu chi li piacianu e chjachjare, per ride, l’imbasciò à u ziu Munterone, ch’éra un burlascone. – E chi voli ch’e ne fia di u to scudu rossu ? – U vi do perché avete parlatu in corsu. U purtarete à u maestru, e quellu vi farà fà quaranta filari. – Nantu a carta ? eiu i filari i facciu inde l’ortu, piantendu i pomi. E si ne fécenu una risata. I zitelli un ghjucàvanu mancu più in piazza o indù u chjassu chi ghjuchendu un pudianu parlà che in corsu ; ghjuchendu à « mosca ceca », quellu ch’avia l’ochji fasciati si pudia rompe u collu si i cumpagni un li mughjavanu : « Caterazza aparta ! » quand’ellu c’era un periculu, un saltu mozzu. E cume pudianu’jugà à « Ssu ssu ssu chi l’omu è mortu ? » o à « Scamarone pichjia ? » o à « Pecura pilata ? », à « U sumere magna l’uva ? » e mancu à « Campu ? »

Un pudia dura cusi ! Raffaellu, chi s’avia buscu parechje volte filari à fà, ajutendu ancu u so fratellu ch’éra chjugu e un riescia à sbarazzassi di u « discu », dunque, Raffaellu, ch’avia più malizia ellu solu ca tutti l’altri inseme, truvò a manera d’affuà u « discu ». Una sera, fece cumpulottu incù i cumpagni e li spiègò ciò ch’ellu ci vulia à fà : « Eccu ! State à sente ! Ci vole che no siamu tutti uniti ; micca in nimicizia cume avà, chi un pudemu mancu più ghjucà. O Paulu mari ! dammi ssu discu ! Dumane à sera, diciarete cume me. Attenti ! ùn dite di no ! ùn mi fate chjamà buciardu ! E vidarete chi u “discu” sinn’andarà al diaule ! – E detta ! ghjuremmu di dì cume te !» Dunque, a sera dopu : « Qual’è ch’ha u “ discu ” ? – Eiu ! o sgio Maè. Ma mi ci sarebbe vulutu torna trenta tre dischi… – E perché trenta tre ? – Perché tutti parlàvanu corsu. Allora, à quale l’avia da dà ? – Ahuh ! Quessa ùn è vera…» Tandu, tutti attempu i zitelli mughjonu : « lé ! ch’è vera ! » U maestru si truvò imbrugliatu. Eppò, avia dinò intesu chi i genitori, magaru e mamme, ùn éranu cuntenti e cumminciàvanu à diciulà. E pensò : « Innò ! o sgio ispettore, u vostru ingegnu vale pocu e nulla. Vogliu pruvà u meiu. E disse : – Sentite, figlioli ! Venite in scola per amparà à parlà e à scrive in Francese. Ma se vo’parlate sempre in Corsu, ne saparete quante e vostre mammò. Un pudarete avè ne certificatu, ne

12


impièghi, ne fà studii più alti, per esse ufficiali, duttori, prufessori o alti impiegati. Dunque, in scola, mi parlate in Francese. Vurebbe che vo’ mi prumettite di parlà in Francese ancu in piazza di a scola. Pocu à pocu, vi pararà di più in più faciule. Dopu, pruvarete ancu indù u chjassu, ghjuchendu ; micca incù i vostri genitori ch’ùn vi capiscerebbenu mancu. Un è micca ch’e’vi voglia parà di parlà Corsu ! Ah ! innò ! Ma se vo’ parlate più spessu in Francese, finiscerete per parlà e scrive bè ssa lingua chi vi’juvarà quante u Corsu, e forse ancu di più. Eppò, è sempre megliu di parlà bè duie lingue ca una. Ci so chi studièghjanu anni e anni per cunnosce l’Inglese, l’Alemanu o u Spagnolu. Eppò, un avarete più bisognu di spiunavi unu incu l’altru, ne di sapé si “zo”, “pristu” o “cuchju” so Corsi o Francesi. Ciò ch’e’ vi dicu è perché vi tengu cari. Prumettitemi, per principià, di pruvà in piazza di scola ! » Tutti prumissenu, cuntenti. U « discu » fù lampatu indù u focu ; e a pace rifiuri fra i sculari. - A terra u « discu » ! Eviva a pace ! E ch’ellu campi, Raffaellu !


Attellu di scrittura di u CCU

Scritti di studienti

Amori è scimità

ochji erani più verdi ch’ i pianuri irlandesi, a so boci più dolci chì a seta, m’arricordu quandu idda m’hà tuccatu par a prima volta, u cuntattu di a so pella scuzzulaia tuttu u me essaru, si n’hè seguitata dopu una passioni trà i nosci animi chì nimu ùn pudia capì, i piaceri effimeri di a me vita passata ùn erani più chì ricordi luntani, cridiu chì tuttu avali ùn sarà chì gioia è amori.

Gilbert Reboli

Sentu un adori chì cunnoscu, st´adori di sudori è di tabaccu, saria forsa a me maddalena di Proust, mi vicu à i me primi passi in i burdeddi di Barcillona, faci un pezzu chì ùn eru vultatu quì, un pezzu chì l’idea di svacammi mi stuzzicaia a menti. Ma mi tocca à ritruvalla, idda, l’unica donna chì devu ritruvà, a sola parsona chì accuppa u me spiritu dapoi 12 anni, 12 anni passati in gabbia. Ùn parlu di a me mamma chì mancu ùn parlaiu quandu si n’hè andata. Pensu à a sola donna chì t’aghju tinutu caru di tutta la me vita, l’unica chì m’hà fattu rida, chì m’hà resu a vita più bedda, m’arricordu di a prima volta chì l’aghju incuntrata un ghjornu vintosu d’aprili, u soli pichjaia com’è mai è i so

Mi svegliu. Sò quattru ori passati, è mi svegliu dopu sta notti passata in l’abissi di stu paesu. T’aghju l’ochji brusgiati, a bucca sicca è ci hè una dunnaccia chì dormi accant´à mè, sò i testimonii d’una sirata tremenda. Ma ùn capiscu micca comu mi sò ritrovu in st´albergu troppu beddu è caru par mè. Quandu vicu sta

14


Socu davanti a finestra, u legnu brusgia in u caminu, passani à tola, è idda più bedda chì in i me ricordi, tutti l’altri sò quì dinù, a so mamma, i so sureddi, i so ziteddi è ancu u so maritu. Pichju à a porta è risortu u listinu ch’iddi t’aviani fattu pà Babbu Natali, hè magnificu, i primi filari dicini « Ordini d’ùn avvicinassi mai à menu di 400 metri di a casa di a famidda Johnson, di una scola pubblica o privata, di un parcu, di u locu di travaddu di tutti i cumpunanti di a famidda Johnson. Sarà una sirata maravigliosa, sentu u me fiori. Aveti intesu o zitè ? Babbu Natali hè ghjuntu ! »

balisgetta piena di biglietti tuttu s’inchjara. Mi rammentu sta sirata passata à u casinò, stu sintimu di vittoria dopu à st´ultimu colpu degnu di i ghjucadori di poker i più famosi. M’arricordu di u ventu di furtuna chì suffiaia, m’arricordu dinù di stu falzu sintimu di benestà in a discuteca è po dopu m’arricordu di u ribombu di a me boci cù sta drugata persa. Una sirata di viziu è di piacè, ma mi sentu biotu, cum’è s’è u whiskì, u ghjocu è i donni ùn mi faciani più rida… Innò ùn sarà pussibuli di campà comu s’è ùn l’aviu cunnisciuta, sò troppu nostalgicu di tutti sti stondi passati cùn idda. In più saria u ghjornu parfettu par ritruvalla, semu u 24, è stu periudu di l’annata mi dà sempri emuzioni spiciali.

« Flash infurmazioni : Arrisera veghja di natali, un omu hà tumbatu una famidda, st’omu cunnisciutu di i servizii spicializati è di a pulizia ùn t’avia nisuna leia cù i so vittimi, hè sempri ricercatu è cunsideratu cumu periculosu par a sucetà… »

Avali ci socu, semu luntani di a cità, di tutti i lumi mischiati à a niva chì casca dipoi qualchì ghjorna. Campa in a stessa casa, a noscia casa. T’hà a stessa vittura cà l’epuca, missa à a stessa piazza chì tanti anni fà, nudda hà cambiatu. M’avvicingu pocu a pocu di sta vechja porta di farru stazzunatu, passu davanti u chjarasgiu, fiuritu cum’è mai ùn l’aviu vistu. L’ortu fiuritu ùn hè, ma i pustimi crescini a brastecca, intarrissanti cum’è i me loca campani sempri senza mè. I dicurazioni sò pochi mà sò beddi, cumu tutti l’anni d’altrondi. U ventu mi faci u rigalu di u muscu di a manghjusca di sta sera. Hè u mumentu di sparta una stonda insembu, di ritruvacci, di festighjà in sta veghja di Natali, di manghjà è di bia cumu mai, aghju cambiatu sò prontu à cummincià una vita nova, finiti i cunnarii, stu 24 di dicembri hè a me sigonda nascita.

15


forzi da diventà più grandi, da aumintà a so putenza è da pudè scrasalla di più cù tuttu u so pesu. L’arburu si credi più forti chè l’altri parchì pò tuccà u Celu. Eiu ùn a possu fà, tandu taddalli sarà u me mezu di sfidà u Celu. Tant’omi ùn ani riisciutu st’opari, ani sempri persu è sò stati castigati. Forsa ùn ani micca trovu a manera chì ci vulia ad aduprà ma eiu pensu chè l’aghju. Ingiru à mè aghju distruttu tuttu, ùn c’era guasgi più nudda. A ghjenti si pò dumandà com’è pudarà manghjà st’omu s’eddu tomba tuttu ciò chè li pudaria serva di manghjusca. Eiu ùn aghju bisognu di frutti è ancu di menu di i pianti cumestibili. Manghju l’animali ; almenu sta forza spirituali hà fattu qualcosa di bè, ci hà lacatu da manghjà. Ma ùn hè micca da aiutacci, ghjè da mantenaci in vita mondi da pudè veda a noscia dibulezza. Da essa u più maiò t’avemu bisognu di i chjuchi. Un ghjornu eru ghjuntu à capu di u me travaddu, di a me impresa, aviu da fà rinascia un’altru mondu è stu Diu, st’essari unicu, sta forza supariori saraghju eiu. Ma socu cascatu nant’à qualcosa ch’ùn aghju pussutu distrughja : era una fica morta dapoi un pezzu, ùn c’era micca verdi, micca segnu di vita dunqua l’aghju lacata. A fica ghjè quantunqua un arburu intarissanti. Ancu s’edda ùn hà fogli, socu chì nurmalmenti nisuna foglia di una fica s’assumiglia è pensu chì pà sta raghjoni ghjè l’arburu chì riprisenta u più l’umanità ; difatti ogni essari hè sfarenti. Una fica morta moscia dunqua a morti di l’umanità. L’umanità sana si ni mori è anc’a me umanità si ni và da lacà a piazza à a divinità. Ci vularia à taddallu parchì uccupeghja a tarra pà nudda ma ingiru à sta fica aghju dicisu di custruiscia u me riami.

Caprificus Philippa Santoni

Ùn m’hè mai tantu piaciutu a natura, i fiori è ancu di menu l’arburi. Ùn a socu parchì sintiu chì ùn ci vulia essa attaccatu à st’elementi naturali chì sò, pà contu meiu, solu quì da musciacci chè no semu chjuchi chjuchi ind’è stu mondu. Un microcosimu indè un macrocosimu. A natura ghjè sola quì da muscià a so suprana, ghjè u segnu di l’esistenza di una forza più maiò. Certi a chjamani Diu, d’altri « l’Unu ». Eiu parlu solu di una forza spirituali chì gistisci l’Universu è eiu ùn voddu essa ammaestratu da nimu. Ghjè pà quistu, ch’eiu, l’arburi i tombu. Da mani à sera, taddu l’arburi, sputticheghju a rimigna, calcicheghju i fiori. Ùn supportu micca stu culori verdi, u verdi di a spiranza, eiu ùn lu pensu, u verdi ghjè u culori di u merzu. A virdura ùn hè chì una falsa virginità. L’arburu ghjè quiddu chì ficundeghja a tarra, i so radichi s’impianteghjani sin’à distrughjala è risorta vincidori. L’arburu si nutrisci di a tarra, pidda i so

16


Di tutta manera sta tarra ùn hè nudda, socu eiu u tuttu, socu eiu u maestru chì pò dicida ciò chì pò campà o ciò chì devi mora. Facciu un favori à sta fica. Ghjè a me scelta, com’è tuttu rè indulgenti risparmieghju qualchiadunu. Cuncedu a grazia à un cundannatu. Ghjè un segnu di putenza cumplementariu simpliciamenti, ùn hè micca una quistioni di buntà. Ghjè solu da muscià chì t’avemu u puteri ultimu di scedda. Setti anni sò passati, setti anni di sulitudini ghjè veru ma setti anni d’ammaestramentu cumplettu. M’eru fattu una furtezza è u me guardianu era sta fica, una sintinedda chì pari debbuli ma chì t’hà à tempu una forza straurdinaria parchì ancu morta ghjè sempri viva, ùn sparisci micca, ghjè sempri arradicata in issa tarra stanca d’avelli datu i so forzi. Ghjè com’è un spiritu chì si manifisteghja, chì ùn voli lacà a so piazza difinita indè l’Universu. Sta fica ghjè l’immurtalità. Ghjè a prova chì si pò essa immurtali indè a morti. Possu parlà incù edda, ùn mi cuntradisci mai, ùn mi dumanda nudda, ghjè accantu à mè ma ùn mi dà nudda. A mancanza, u biotu si sentini di più in più, ùn possu asarcità u me puteri annant’à nudda, annant’à nimu, m’infiacchiscu… U me arburu ricusa di dammi un ficu ma aghju tanta fami. I me massarizii si compiini. Vulariu senta u suchju in a me bucca è micca sempri a durezza d’un pezzu di carri. Aghju bisognu di senta a friscura in a me bucca, parchì avà ùn sentu chì u focu di u soli nant’à a me faccia, ùn ci hè manc’un cantu d’umbra. A me pedda brusgia à pocu à pocu, ùn hà più u culori d’un corpu umanu, socu abbruschjatu. Aghju bisognu di bia ma aghju dinò a vodda di briunà : « AGHJU A SETI » cù u pocu di forzi chì mi fermani. Ghjè una seti intiriori chì sicca i me organi. I me musculi s’atrufizzani. Acqua ùn ci n’hè guasgi più, vecu u fiumi chì s’aggutteghja tant’eddu hà a seti. A siccagna tocca u fiumi ma mi tocca dinò à mè. Paru un legnu caspu.

L’affari s’imbruttani, ùn capiscu più u me riami, socu in traccia di perdalu parchì mi perdu eiu stessu, mi scarnificheghju, m’assumigliu à pocu à pocu à sta fica, mi pari d’essa davanti à un spechju. Vuliu una disumanizazioni d’essa un essari supariori è micca una disumanizazioni da diventà più debbuli chì ùn vechju arburu magru seccu. Tandu nant’à sta crusta firita intaddaraghju a meia ; firita prufonda. Almenu à sta fica li ferma a so crusta, stu manteddu chì a pruteghji contr’u ventu, a piossa, a cutrura. A me furtezza ùn hè mancu più capaci di fà què. Aghju a paura di perda sta fica, pensu ch’edda pò brusgià in permananza cù solu un raghju di soli tant’edda hè vechja. Intuntiscu, a raghjoni hè scappata da lascià a piazza à a paura, à a paranoia, à a scimità. Ma mi rendu contu chì a scimità era dighjà quì u ghjornu duva aghju dicisu di sradicà tutti l’arburi. Scelta irriflessa, impulsiva… difatti, socu com’è l’altri, un megalomanu chì s’hè crettu più malignu ma aghju fiascatu, a ricunnoscu. Ùn aghju più nudda da manghjà, u me bestiami hà sparitu, più aceddi, più cignali, più cunigli, più nisuna traccia d’un essari. Ùn venini più, comu aghju da fà ? Socu in traccia di tumbammi eiu stessu. Aghju tombu l’arburu di a vita. Aghju tombu l’immurtalità chè circavu ; ùn ci hè chè sta fica chì l’hà. Aghju tombu l’arburu di a cunniscenza di u bè è di u mali. Tumbendulu aghju da pruvucà a me morti. Aghju vulsutu stirpà à Diu. Iè dicu Diu, socu sicuru avà ch’eddu ci hè un Diu, ùn ci hè ch’eddu chì hè capaci di campà solu. Vulariu piantà una vigna da pudè avvinammi è sminticà sta scunfitta, a scunfitta di un omu chì vulia disfà i legi di l’Universu. L’amori di Diu chì l’arburi cuntiniani hè sparitu, ùn ci hè più chè u schifu cù a fica. Pinsavu ch’edda era u segnu di a me riescita ma aghju capitu chì ghjè quì da musciammi a me disfatta. Era dighjà l’annunziu di u me

17


f fiascu : l’arburu c ùn dà frutti… chì Vu Vuliu essa com’è Ghjesù, vuliu musc u me puteri muscià di distruzzioni. Ghjes videndu « Ghjesù un ficu nnant’à u so caminu, si nn’avvicinò ; ma ùn vidì ch chè fogli, è li dissii : Chè mai un fruttu nascisssi da tè ! È subitu a nascissi fica siccò ». Cridiu ch’era sta fica u segnu di l’accittazioni di u me riami, chì u Cosmos era cuscenti di a me impresa dimiurga. Difatti, sta fica ùn hà vulsutu ricunnoscia u so novu Missia. M’hà rinnigatu com’edda hà nigatu u Cristu in i tempi d’Israël. A me « Israël » ùn l’avaraghju mai. Una tarra persa ghjè persa ùn a si pò ritruvà, ghjè listess’affari pà un’anima. Ùn a ritruvaraghju mai, avà ghjè rinchjusa in a fica. Piddaraghju i biacculi da fà a me curona, saraghju u martiriu di sta nova era. Ricusu di mora cusì parchì Diu vincerà. A fica, sta fica ghjè l’unicu affari chì mi ferma, sarà edda u me micidiaghju, sarà u me arnesi di morti. Una corda almenu l’aghju sempri.

18


Ellu Maria Stevana Sammarcelli

I mio ricordi d’ellu eranu sempre vivi, campava in a mo mente, in u mo core. Puru s’ellu avia lasciatu a mo anima abbughjata a so persona pichjava sempre lu mio core, ghjera luntanu da mè ma in u mo spiritu firmava sempre. U mo sguardu, più bella maraviglia chè ellu ùn averà cunnisciutu è dapoi quellu ghjornu ùn luce più, ghjè biotu. Avia bisogu d’ellu, ma ellu nò. Mi dumandu spessu s’ellu pensa a mè per mumentu cum’è eiu pensu à ellu ? Piglierà u tempu di guardà ritratti di noi ? L’accaderà di viaghjà in i so ricordi ? I nostri ricordi ? di pensà à cio chè no eramu ? Tante questione chì fermanu senza risposta… Oramai, omu ùn hà u tempu. E ci hè st’impressione chì a vita fila è trapoghja cum’è u ventu. Un si piglia u tempu di calassi nantu à un bancu, di guardà a natura, di parlà à una persona scunnisciuta, a terra gira troppu in furia, u sole si chjina prestu prestu. I zitelli correnu per ghjucà, i grandi correnu per travaglià. Ùn pigliemu micca u tempu di cuntemplà u mondu a l’ingiru, a ghjente à l’intornu, di campà, di tene caru, di prufittà, di scopre l’altru. Allora mi diciu chì aghju avutu a furtuna d’amparà à cunnoscelu, di sparte incù ellu è di vede ciò ch’ella hè veramente di campà una vita cumuna. A verità ghjè quessa : sò sola. sò sola, invece chì nanzu, ghjeramu dui. È allora, mi sò detta quessa, simu innamurati più d’un’illusione chè d’un essere, è à rombu di corre appressu à st’illusione mi sò persa in viaghju à a vitezza di a vita.

L’ultimi ragi di sole si facianu vede, l’orizonte era d’un aranciu rusinu cum’è mai ùn l’aghju vistu è a luna venia à infattà u sole chì pianu pianu si ne ciuttava. L’orizonte ghjera à perdita di vista, fine, ùn ci n’era. In giru à mè, ùn ci eranu chè culori chì riscallanu u core, è purtante, in mè tuttu ghjera ghjalatu. Qualcosa mi mancava. U rimore di u fiume ghjera carcu di sensu, paria ch’ellu mi rigalava note di musica cum’è s’ellu capia u mo dulore. Tandu, chjudiu l’ochji è mi perdiu. Mi perdiu in i mio sogni, in i mio ultimi ricordi chì per sempre m’avianu marcatu. I ricordi, ghjera tuttu ciò chì mi fermava. Cio ch’avia di più preziozu. U ricordu di a nostra vita cumuna mi tenia caldu i ghjorni di friscura chì ciò chì hè accadutu ghjera sinceru, veru, firmava cum’è una candela chì mi ferà lume in mumenti oscuri, è mai ùn si spenghjerà. M’arricurdava di a dulcezza di i so gesti chì m’assicuravanu, u gustu di e so labre chì m’avianu imbriacata. U so prufume ghjera stampatu in mè per l’eternità è mai ùn aghju pussutu ritruvallu in qualchissia d’altru. U ricordu di sta persona mi vultulava u core, l’aghju ammiratu in u passatu è ancu amatu. Pudia induvinà e mo pensate e più alluntanate è i mio sogni i più secreti. Una volta ch’ellu era entratu in a vostra vita ghjera cum’è una malatia, ùn vi chitava veramente. Aghju cridutu, più d’una volta, sculunnallu per ste strette, sente u so prufume chì m’avia tantu marcatu, ricunnosce u so risu chì tempi fà m’avia resu innamurata. Quand’ellu ridia, a dulcezza si facia vede nant’à a so faccia, i so ochji, culor di celu lucianu più chè e stelle è vi facianu scurdà di tuttu, di tuttu for di ellu… L’aghju cercu per ogni lochi, senz’arrestu, l’aghju cercu senza truvallu. Si dice chì quandu si parte si more un pocu, ma, per ellu ùn hè vera…

19


Pantoum Luc Antoine Carlini

Tramontana scatinata Porti tonu è timpeste Soffiu puru di muntagna Spassighjeghji pè l’arresti Porti tonu è timpeste Da le cime à la marina Spassighjeghji pè l’arresti È rinfreschi la vadina Da le cime à la marina Spavinteghji li zitelli È rinfreschi la vadina È ne incanti li ruscelli Spavinteghji li zitelli D’una voce arrabiata È ne incanti li ruscelli Tramontana scatinata

20


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.