Corina Ileana Ciuraș - Picături din scrierile mele

PICĂTURI DIN SCRIERILE MELE

Corina Ileana Ciuraș

Bucureşti: Editura Biscara, 2023 Format electronic - Flipbook

ISBN 978-630-6565-03-0

Prezenta carte apare în format digital, cu difuzare gratuită prin www.editurabiscara.ro

Dosoftei - Mitropolitul Moldovei și erudit cărturar

român

(29 octombrie 1624 – 13 decembrie 1693)

- Elogiu patronului meu în cele ale scrisului -

Mitropolitul Dosoftei a fost descris de către Ion Neculce, în letopisețul său, astfel : „neam de mazâl; pre învățat, multe limbi știe: elinește, latinește, slavonește și altăadâncăcarteșiînvățătură,deplincălugărșicucernic,și blând ca un miel. În țara noastră pe-această vreme nu este omcaacela”.

Istoria poeziei românești se identifică cu însăși dezvoltareașicreșterealimbiiromânede-alungultimpului. La început a fost Diaconul Coresi, cel care a editat primele cărți scrise în românește, cu rol deosebit în desăvârșirea unității lingvistice din țările române și vitale pentru elaborarea limbii române literare, apoi a urmat marele cărturar și Mitropolit Dosoftei al Moldovei, ctitor al limbii poetice, după care Ioan Budai-Deleanu, iar mai apoi Mihai Eminescu-luceafărulsupremalpoeziei.

Născut pe 26 octombrie 1624, în familia Barilă din ținutulSucevei,ierarhuldemaitârziuavea săprimeascăla naștere numele de Dimitrie. Și-a început studiile la Iași, la Colegiul de la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi, desăvârșindu-și apoi educația la Școala Frăției ortodoxe Adormirea

Maicii Domnului din Lvov (Ucraina), unde a studiat limbile greacă,latină,slavonabisericească,polona,SfântaScriptură șiînvățăturilePărințilorBisericii,darșiretoricașipoezia.

După încheierea studiilor s-a întors în Moldova, la Mănăstirea Probota. Aici a fost tuns în monahism sub numeledeDosoftei(1649).Își începeprolificasaactivitate cărturărească, traducând pentru prima oară în românește Istoriile lui Herodot (1650).

Grație virtuților sale a urcat treptat în ierarhia bisericească, fiind hirotonit episcop de Huși (1658-1660), episcop de Roman (1660-1671), pentru ca apoi să devină mitropolit al Moldovei (1671-1674 și 1675-1686). Mitropolitul Dosoftei a desfășurat o muncă intensă, cu o dedicare desăvârșită, pentru a aduce mai aproape de înțelegerea poporului cărțile de învățătură. A contribuit în mod special la introducerea limbii române în cultul bisericesc și la modernizarea și transformarea limbii române literare. A fost canonizat în anul 2005 de către SinodulBisericiiOrtodoxeRomâne.

Printre primele sale cărți se numără Psaltirea în versuri și Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (tradus din slavonă), ambele lucrări fiind tipărite la Uniev, Polonia, în 1673. Psaltirea în versuri rămâne în istoria literaturii o autentică premieră, fiind prima operă poetică de dimensiuni considerabile – 8.643 de versuri, în peste 500 de pagini. În Prefața lucrării autorul dezvăluie : „A fost lucrată cu lungă osteneală, în mulți ani, socotită și cercată prin sfintele cărți și di-aciia pre versuri întocmită, în cinci ani foarte cu osârdie mare„. Un exemplar se află în patrimoniul Muzeului Național al Literaturii Române Iași dinanul1972,fiindexpusînMuzeul Sfântul Ierarh Dosoftei

– Mitropolitul( Casa Dosoftei/ Casa cu arcade) inauguratăîn august1970.

Dumnezăiasca Liturghie (1679) a fost a doua traducere românească, din greacă, a Sfintelor Liturghii, după aceea a diaconului Coresi, din 1570. Lucrarea, retipărită într-o ediție îmbogățită în 1683, este prima traducere care cuprinde toate cele trei liturghii și prima tradusă de un ierarh. În 1680 a tipărit Psaltirea de-nțăles (text slavo-român), apoi Molitvălnic de-nțăles” (1681) și Parimiile de preste an (1683). Timp de 25 de ani (16821686)atradusdupă izvoaregreceștișislavone, tipărindîn limba română Viața și petrecerea sfinților, în patru volume. Aceastălucrare,cași Psaltirea în versuri,acirculat,așacum apreciază istoricii, în toate cele trei țări române, contribuind la cultivarea îndeletnicirii de a citi, la întărirea conștiinței naționale, dar și la îmbogățirea vocabularului limbiiromâne.

Vremurile tulburi i-au prilejuit plecarea în pribegie, trecândlaceleveșniceînZolkiew(Ucraina).

PoetulIonPilatîlevocăpemarelecărturarșiierarh: „Patriarhal, în cârjă se-nalță Dosoftei/ Păienjenișul vremii cu mâini uscate rumpe;/ Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,/ Și barba pieptănată pe piept i se desface,/ Și dreapta și-o ridică în biblic semn de pace.../ Și pacea și veciașilunasântcuel./Aifost«deplincălugărșiblândcași unmiel,/Adâncdincărțiștiut-ai»,iaraziți-emoartăslova,/ Păstorule de inimi ce-ai păstorit Moldova./ Pentru-ai tăi fii nemernici nu-ți părăsi tu raiul:/ Noi ți-am uitat credința și

sufletul și graiul./ Jelim goniți departe de țara Domnului,/ Ca-nvaleablestematăaVavilonului.”

Cel mai mare merit al mitropolitului Dosoftei este expus de către marele critic Nicolae Manolescu, în ”Istoria critică a literaturii române” – vol. I. - acela de a fi oferit în Psaltire ”cel dintâi monument de limbă poetică românească”: „În acest scop el a uzat de toată cultura lui lingvistică, împrumutând sau calchiind termeni din cinci saușaselimbi;acreat,totodată,alțiinemaiauziți,apelândla vorbirea și, poate, la poezia poporului, a silit cuvintele să primească accentul trebuitor prozodiei lui pe cât de naive, pe atât de sofisticate; a supus topica la distorsiuni care ne duc cu gândul la unii poeți din secolul XX; a organizat, în fine, un adevărat sistem de rime și a încercat mai multe cadențe și mai mulți metri decât găsim în toată poezia noastră de până la romantism. Tehnicitatea și calitatea scriiturii lui Dosoftei este extraordinară: cuprinde atât delicatețe,muzicalitate,solemnitate, suavitateșirugăciune, cât și gravitate, tonul sentențios, vigoare, imagini grotești, plângere sau bucurie. Toate acestea conferă slovei sale un aspect auroral, autentic, mult mai apropiat de sensul concret al cuvintelor decât conotațiile deseori lipsite de claritatealelimbiideastăzi.Astrăbate Psaltirea echivalează cuocălătorieprintr-oțarăaminunilorpoetice”.

Mitropolitul Dosoftei este înscris cu majuscule în istoria noastră, ca al unuia dintre cei mai importanți cărturari români. Este cunoscut ca fiind autorul primelor traduceri din literatura universală în românește, primul traducătordinMoldovaalcărțilordeslujbăînromâneșteși

primulcărturarromâncareacopiatdocumenteșiinscripții.

Întreaga sa activitate îl situează printre cei care au contribuitsubstanțiallaformarealimbiiromâneliterare.

sursele on-line : Ziarul Lumina

Revista MatriceaRomânească

Revista Leviathan

Muzeul Sfântul Ierarh Dosoftei – Mitropolitul (sursa foto)

Spre răsărit

Prin văi umbrite, cu morminte vremelnice, timpul țese nestingherit părelnice noi veșminte spre perpetuă schimbare.

Alecâmpieiflorimulticoloreseunduiescînluminablândăa soarelui.Luminaleoferăstrălucireabucurieișimângâierea adierii din înalt cheamă la hora mulțumirii. Înaripatele triluri alungă umbrele și tonurile gri, exitențele minore. Viața sedăruieșteprecumapacea vie, proaspătășitrezind la viață cele obosite de secetă. În diminețile cu pace, după potolirea furtunii dezlănțuite ca într-un sfârșit de lume, întreaga ființă îmbracă mantia liniștei. Sufletul meu este asemenauneigărgărițeîmpodobităcudiamantineboabede rouă.

Pe umerii firavi povara iubirii este purtată întreagă, căcialtfelvicleanuaraveadecâștigat.Trecândprinmultele și feluritele ținuturi ale vieții acesteia, la o răscruce luminată de cruce, inima a hotărât că va merge până la capăt. În fiecare dintre cele patru odăi, vindecatele răni împodobescferestrelelimpezite. Lacrimile cumireasmăde busuioc primenesc icoana Chipului din plămada de lut, întruasemănarecuDomnulVieții.

Privindînainte,cutoatecășoaptelepotrivniceîmbie sprecelecareaufost…Energiavreriidivineîmputernicește nădejdea existenței autentice, nepieritoare și iubirea ce irumpe în Înviere. Zi de zi, clipă de clipă, încredințarea cuprinde tot mai mult și mai sigur întreaga-mi ființă. Cântărileinimiisuntînălțateatâtpeculmilebiruinței,câtși învăpaiacuptoruluidezgurăcurățitor.PărinteleCerescmă poartăînmânaSa.

Ochii lăuntrici istorisesc definitivele izbânzi, iar umerii...acei umeri cu cicatricile oblojite cu vin și cu untdelemn,nascaripilecrescutespreînalt.Pentruveșnicie.

Sunt numeroase drumurile pe care le parcurgem în viață.Dinprimaclipăaplămădiriinoastrecaoameni,până laminunatulmomentalveniriiînaceastălumeșiapoipână la încheierea călătoriei noastre terestre, noi călătorim.

Unele drumuri ni se par mult prea dificile, aproape imposibile, la început, dar pe măsură ce înaintăm ne dăm seamacăsuntcelecareneconducsprerăsărit.

Fiecaredrum, în felulsău, ne poartă spreîmplinirea unor rosturi adânci, prin întâlniri cu oameni diferiți. Sunt oameni minunați care ne ajută în procesul complex al cizelării ființei noastre interioare. Aceștia sunt asemenea unor utilaje miniere, care prin mecanismele lor complicate acționează uneltele destinate scoaterii la iveală a prețioaselor diamante. De asemenea, bogăția noastră interioară poate fi asemenea unei tapiserii gigantice având țesute laolaltă nenumăratele fapte de curaj și izbânzile în fațavitregiilorvieții. Întainițelesaleestecuprinsăîntreaga zestremoștenitădelamoșiișistrămoșiinoștrii. Răsărim aici și fiecare bob al clepsidrei timpului ne duce spre apusul acestei vieți. Și totuși, pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne îndreptăm spre răsărit. Apunem pe acestpământ,darrăsărimînveșnicialumiidedincolo.

Livi și iepurașul Eusebio

Mai demult, într-un alt mileniu și într-un secol împodobit cu multă bunătate și frumusețe, trăiau Livi și Eusebio.Eraudoidintreceimaibuniprietenipecarecineva șii-arputeaimagina.

Livi era o fetiță nici prea mică, nici prea cuminte și nici prea harnică, iar Eusebio era prietenul ei, iepurașul de pluș,care-iștiatoatesecretele.Jucăriafusesecumpăratăcu prilejul celei de-a treia aniversări a zilei de naștere, căci bunicadoreasă-ifacăobucurie.

- Costa dragă m-am gândit să-i pricinuim o bucurie nepoatei, micuței noastre raze de soare. Să-i cumperi o jucăriedintreacelenoi,aduselatârg.Aredoaropăpușădin pănușă…

- Bine, dar nu știu care-i va fi pe plac...Voi vedea mâinedincaresegăsescșicâtcostă...apoidataviitoarevoi cumpăra.

Bunica Misirca avea grijă ca zilnic să se găsească ceva gustos în bucătărie, iar toate celelalte să fie cum se cuvine în gospodărie. Știa multe poezii și cântecele pentru copii,iardeseoriLivinuadormeafărăsăaudăcâteva.Unul dintre cântecele sale preferate era cel despre un oarecare ”iepuraș coconaș”, iar Livi nu se știe de unde inventase un nume”Eusebio”.

Împreunăceidoihoinăreautoatăziuapelaprieteni, pe la rudele cu inima bună și prin curtea bisericii. Se întâmplauneoricasăfierugatăaîndeplinimicicomisioane între gospodinele învecinate, ori să ajute la curățenia în biserică. Plată primea uneori și era bucuroasă, căci era gustoasă.

-Lividragăsăfiibunămereușisăajuțiatâtcâtpoți. Și nu numai pentru plată. Iar tu la rândul tău vei primi

ajutor atunci când vei avea nevoie. Așa o învăța bunica, plinădeînțelepciune.

DeseoriLivisebucuraatâtdemultîntoiuljocurilor, încâtuita depromisiunea făcutăbuniciiaceeade-afiacasă la timp pentru a sta la masă toți trei. Ce bine că dragul de Eusebio mai scotea câte o urechiușă sau un picioruș dintr-unul din buzunarele generoase ale rochiței înflorate...Livi simțea că prietenul ei dorea să-i spună ceva important,cumarfisă–șiiarămasbundelaprietenișisă alergefuguțaacasă.

Bunica se străduia să-ifacă toate poftele și pregătea celemaigustoasemeniuripentruLivi,darrăsfățatăcumera aceastadoarciuguleadintoate.

- Draga bunicii, bine este de tine acum...dar bagă de seamăcăvavenitimpulpentruplecatullașcoală.Veivedea cumtoatesevorschimba…Livisegândeacăacelînceputal școlii este undeva foarte departe… Oricum își spunea în sinea ei că niciodată nu va uita să spună rugăciunea de mulțumireșisăseînsemnezecusemnulsfinteicrucipentru pâineabinecuvântatădelaDumnezeu.

O îmbrățișa pe bunica, de fiecare dată, după ce se ridicadelamasășiîimulțumea.

- Ești cea mai bună bunică din lume! Îmi pregătești cele mai bune feluri de mâncare, dar eu sunt micuță și mănâncpuțin...cândvoifiimaimaremăvoischimba!

- Bine, draga mea nepoțică...dar mă ajuți, te rog, la adunatulvaselor?Sauștergitumasa?

-Desigur!iarmicuțahărnicuțăajuta.Liniștităapoise cuibăreaînpătuțulpregătitînbucătăriadevară.Eusebiose odihnea cuminte în brațele iubitoarei sale prietene. După amiaza cei doi o zbugheau din nou la importantele treburi ale jocului. Seara îi găsea petoți trei la cină, cu inimaplină de bucurie și de mulțumire. Chiar dacă pe cerul vieții se iveau și nori, totuși în casa lor domnea armonia.

Anotimpurile trecură rând pe rând și în viața fetiței se zăreauschimbări.

Într-o zi, toți trei se treziră dis de dimineață. Luară miculdejun,dupăcareBuniculCostapregăticăruța.Încărcă numeroaselucruricuajutorulBuniciiMisirca.Împreunăcu Livi rostiră o scurtă rugăciune și se însemnară cu semnul sfintei cruci, după care porniră la drum, spre rudele de la oraș.Eusebiodesigurseaflaînbrațeleprieteneisale.

Pedrumseîntâlnirăcunumeroasealtecăruțe,darși cumașini.Varafrumoasășicălduroasăeradejaspresfârșit. Câmpia eraplină derecolteleîmbelșugate. Livezile doldora defructecoaptedăruiauroadeleparfumateșigustoase. Odată ajunși la destinație, Bunicul descărcă toate cele aduse pentru gazdele lor bucuroase și ospitaliere. Așa cum le era bunul obicei rostiră o rugăciune de mulțumire pentrucăauajunscubine.LivicuEusebioînbrațemulțumi șiea.Cubucurieseduseapoisăoîmbrățișezepeverișoara Ica. Cele două alergară în grădină, acolo unde erau câteva straturi cu flori și își împletiră câte o coroniță. Eusebio primișielunapemăsuralui.

Apoi ceata se mută în fața casei, pentru a se întâlni cu ceilalți copii din vecini. Fiecare povestea despre câte și maicâte,jocurișinăzdrăvăniipetrecuteînvaracestasăse sfârșească.

- Mi-am probat rochița pentru școală. A fost nevoie să o mai scurteze puțin, dar mama spune că acum e bine. Voi primi un ghiozdan și o pereche nouă de ghete. Ica aminti despre apropiatul început al noii lor vieți...viața de școlar…LivitresăriiarEusebiodeasemenea...totulurmasă seschimbepentruei.

Timpulpetrecutîn vizităsesfârșimultprea repede.

După toate cele de rămas bun și rugăciunea de călătorie, căruțaporniînapoi,cuaisăipasageridevază.Pedrumulde întoarcere spre casă se lămuriră multe dintre întrebările

fetiței, dar și ale lui Eusebio. Înțelegea acum pentru ce bunica-i pregătise două rochițe noi, o pereche de ghete frumoase șiun ghiozdan numaibunpentruea. Șiojachetă încarouriroșiicualb,cuglugăpentruzileleploioase.

Trecurădinnoupelângăholdeleaurite,cusecerișul în toi. Livezile îmbelșugate se sălășluiau rând pe rând în coșurilepântecoasealeveselilorculegători.

Aniiauzburat ca vântulșica gândul,iarmicuțaLivi devenisede-acummamă, iarapoibunică. Povețeleplinede înțelepciune ale bunicilor le dărui la rândul ei spre folos copiilor și nepoților. Iepurașul Eusebio fusese dăruit unei colege de clasă rămasă orfană. Bunicii plecară din această viață, cu mulțumirea împlinirii misiunii lor. Frumoasele amintiri ale copilăriei Livi le păstra ca pe o comoară prețioasăîninimasa.

Ajutorul prietenului

A fost odată ca niciodată o fetiță care se numea Silvia. Era o școlăriță cuminte, nici prea slabă și nici prea mică. Locuia împreună cu mama ei, care deseori era bolnăvioară, într- o căsuță mică, lângă pădurea satului. Silvia se străduia să devină o bună gospodină și ajuta treburilecasei,iarinimamameieraplinădebucurie.

- Mămico, te rog spune-mi cu ce mai pot să te ajut? întreba fetița de fiecare dată. Mama avea mulțumirea lucrului bine făcut și dus la bun sfârșit. Soțul ei și tatăl Silviei pierise într-o iarnă cumplită, încercând să ajute la salvareaunorsăteniacărorcăruțăfuseseprinsăsubcâțiva brazi doborâți de viscol. De atunci, în semn de mulțumire, nepotulsăteanuluiveneadintimpîntimpsădeaomânăde ajutorlatreburilegrelealegospodăriei.

În fiecare dimineață, Silvia se bucura de cântecele păsărilorșidezvonulcetinilorînadiereavântului.Uneoriîi părea a fi o chemare a inimii pădurii. În zilele în care mergea la școală, lua micul dejun mai devreme, împreună cu mama. Avea grijă să pună în buzunar o mică bucată de morcov. Era pentru iepurașul care de o bună bucată de vreme o însoțea, din depărtare, până aproape de școală. Îl numiseEusebiu.

- Haide, drăguțule Eusebiu! Școala nu așteaptă! Și sprinteniseîndreptauspreșcoaladinsat.Cândajungeaula oaruncăturădebățdeșcoală, fetițaîlsalutacuunzâmbet, iariepurașulluacaleaîntoarsăsprepădure.

După sunetul clopoțelului, la orele amiezii, Silvia pornea spre casă. Cu trăistuța pe umăr și cu un gând bun, pășeaadmirând caselecugrădiniîngrijite, pânăceajungea pecărăruiasprepădure.Printretufișuriledepemargineși Eusebio o urma de aproape. Împreună alergau după vreun fluture sau găseau câte o buburuză, iar uneori încercau să

prindăcâteunbrotăceliutedepicior.Uneori,cândvântulse jucamaizburdalnicprintreramurilefalnicilorbraziștiaucă aveasăvinăvremeaploioasă.

Când Silvia făcea o pauză de la rezolvarea temelor sau după ce o ajuta pe mama la treburile casnice, obișnuia să meargă să se joace în poienița de lângă casă. Bunul ei prietenoașteptașiîmpreunăzburdaubucuroși,iardeseori Silvia inventa jocuri amuzante. În poieniță creșteau flori frumoscolorateșiuneleaveauunparfumplăcut.Cumâinile sale dibace Silvia împletea coronițe pe care le ducea acasă, dar culegea și câte un buchețel pentru colțul cu icoane. Viațaeraminunată!

Într-obunăzi,pecândceidoiprietenisebucuraude luminablândăasoareluidedupăamiază,iarSilvia culegea câteva flori mai deosebite, un zgomot ciudat se auzi iar și iar...Și ce să vezi?! Numai ce apare dintr-un tufiș...un purceluș...Dar nu unul obișnuit, ci unul dungat, adică un purceluș mistreț. Silvia se sperie la început, dar imediat își dăduseamadesprecesaucineeravorba.

- Ia uite cine e aici! Mititelule, ce faci singurel? Cred căte-airătăcitdemămicașidefrățioriităi! Eusebiu îl cunoștea pe micuț și pe familia acestuia care locuiau într-unul din desișurile dinspre miazănoapte. Purcelușulerafoartesperiat!Strigadintoateputerilesale: Uinc!Uinc!Uinc!

- Uinc! Uinc! Vreau la mamaaa! Uinc! Frățiorii mei, undesunteți?!Uinc!Uinc!

- Liniștește-te, liniștește-te purcelușule! Te voi conduceînapoilaloculundeseaflămămicașifrățioriităi!Îi spuseEusebiumicuțului.

- Uinc! Uinc! Da, vreau la mamaaa! Și la frățiorii meiii!Uinc!Uinc!

Silvia privea cu uimire cum cele două animăluțe păreau că se înțeleg... Și cât ai clipi se porniră printre tufișurispredesișulpădurii!

Silvia era foarte bucuroasă! Avea un prieten inimos și dornic să ajute! Și chibzui că și ea, la rândul ei, atunci când va vedea pe cineva că are nevoi de ajutor îl va oferi fărăîntârziere!

Cele patru surori și ghiocelul

A fost odată ca niciodată un ținut foarte frumos, cu oameni minunați și cu un rege iubitor. Într-o așezare, undeva la poalele unor dealuri trăiau patru surori. Fiecare dintreeleeranăscutăînaltanotimpalanului,iarînsușirile acestora se regăseau în firea fetelor. Mama celor patru surorieraogospodinădesăvârșitășifoarteînțeleaptă,care leiubeacutoatăinima.Tatălloreraunmeșteșugarvestitși un om de nădejde, respectat de către toți locuitorii ținutului.

Într-obunăzi, lasfîrșitdeiarnă, pecând nămeții de zăpadă se transformau în oglinzi pentru soarele prietenos, cele patru surori plecară să culeagă ghiocei. În apropierea gospodăriei lor se afla o luncă, cu un firicel de apă și cu multeflorideprimăvară. Deîndată ceauajunsacolo, cesă vadă?! Floricele nu se zăreau de nici unele, nici măcar un ghiocel, ori vreo primulă mititică… De jur împrejur doar frunze uscate… Și totuși… într-o mică adâncitură, parcă închis sub o împletitură de nuiele se afla un mănunchi de cîțivaghiocei.Ghioceluldinmijloceranespusdeînaltșide o frumusețe nemaiîntîlnită. În jur plutea o aromă plăcută, proaspătădeprimăvarăapropiată.

Vioricachiuidebucurieșicumultăiscusințădesfăcu marginileîmpletiturii.

Margaretacudelicatețeașigrijaeiobișnuitădădu la o parte mulțimea de frunze putrede, care parcă o priveau înciudate...

Gherghina cea careavea mereu în buzunare provizii defireșipanglici,scoasedouădintrecelemaifine:unade culoareafoculuiaprins,iarcealaltădeunalbcurat.

Stela care avea glasul suav și cristalin, precum cernerea fulgilor dantelați, porni a cânta. Surorile ei îi țineau discret isonul. Cei cinci ghiocei, cu ajutorul

panglicilor care le sprijinea căpșorul, păreau tot mai înviorați. Și ce să vezi?! Rând pe rând, mici căpșoare albe sau colorate se iviră peste întinderea de frunze mohorâte. Părea că o vrajă neprielnică se rupsese, iar florile primăveriierauacumlibere.

Ghiocelulcelfrumosșiceiaflațilângăelîncepurăsă șoptească : ”Mulțumim fetelor, surorilor! Vraja babei fără dinți/ Prin viu cânt ați risipit/ Mrejele ivirii florilor ați rupt/ Și pe Prinț l-ați izbăvit !” Apoi o boare suflă peste toată preajma, iar în jurul fetelor se arătară cinci feciori vrednici. Fiecare avea legat la încheietura mâinii drepte un firalb-roșu...

- Mare mulțumită, fetelor, surorilor! Le făcură o plecăciune fetelor. Unuldintreei eramaimăreț. Straielele erau albe, din acelea foarte subțiri, de vară, dar vremea aceeaeraîncădeparte…

-Mda...cu...drag...cudrag...feteleuimitepestemăsură răspunserăcuoplecăciune.

- Sunt Prințul și aceștia sunt vitejii mei tovarăși de vânătoare.BabaFărăDinține-aprinsînfarmece.Darvoicu bunătateavoastrăne-ațislobozit.Îngduițisăîntrebdacăați aveacumvacâtevastraiecălduroase,potrivite?

Fără să zăbovească fetele i-au condus spre casa lor primitoare. Când alaiul celor nouă ajunse la poartă, cățeii pornirăalărmui,iargospodariiseivirăimediat.

-Doamnemilostivdinceruri!Darcinesuntfeciorii?!

Mamanuștiacesăcreadălavederealor.Steluțaalergăiute înainte și spuse câteva cuvinte mamei. Tatăl care fusese pe la curtea domnească, la un sfat cu mai marii ținutului, îl recunoscupePrinț.

- D-apoi poftiți domniile voastre! Spuse cu o plecăciune.

Mama i-a ospătat așa cum se cuvine, cu tot ceea ce avea mai bun. Tatăl a închinat cu ei un pahar de vin ales,

apoi i-apoftit săse odihnească puțin. Cu multă bucurie s-a apucat să le meșterească câte un cojoc, din cea mai bună țesătură, cu ajur de blană. Le-a găsit și câte o pereche de pantaloni, pe măsură, dintre cei pregătiți pentru viitoarele târguri. Încălțări avea de asemenea dintre cele pe care le cumpărasecuunanînurmă.

La palat era mare zarvă și tristețe, deoarece Prințul plecase la vânătoare în împrejurimi, dar de câteva săptămâninusemaiștia nimicdeel…Reginaavuseseniște vise ciudate, cum că fiul ei se afla într-o împletitură care îl țineaprins.Îlcăutarăcucetelepestetot,darfărăizbândă.

Tocmaipecândsepregăteausăporneascălaonouă căutare,iatăcăpeporțilepalatuluiintrarăceicinci:Prințul șicuceipatrutovarășiaisăi.Regeleșireginai-auprimitcu marebucurie!Auporuncitoserbarepentruîntregulținutși au poftit pe cele patru surori, împreună cu părinții lor pentruasărbătorii.

Din ziua aceea și până azi, la începutul primăverii, feciorii și fetele acelui ținut poartă firul alb-roșu, fie la încheieturamâinii,fieîndreptulinimii.

Iată cum cele patru surori, fiecare cu darul său și lucrândîmpreunăaureușitsă-lizbăveascăpePrințșipecei patru tovarăși ai săi dintr-o împrejurare potrivnică. Tot astfel și noi, putem lucra împreună, pentru a duce toate la bun sfârșit, folosind darurile cu care fiecare am fost înzestrați. Iar la începutul primăverii să dăruim unii altora șisăpurtămcubucuriefirulalb-roșu.

Povestea Păpădiei de Crăciun

Undeva, într-o țară nu prea îndepărtată, pe când vremurile erau mai înnegurate decât vremea de afară, într-un oraș frumos, o păpădie îmbia tuturor galbena ei floare.Debunăseamăcătrecătoriigrăbiținupreaobservau micuțulsoarevegetal, aproapecopleșit deiarbașifrunzele uscate. Cu toate acestea avea un admirator. Era Sorin unul dintre cei trei frățiori, cam năzdrăvani, care zilnic treceau pe acolo în drum spre școală. Mergeau cu mare entuziasm spre stația de autobus știind că erau ultimele zile înaintea vacanței de iarnă. Și ce mult își doreau să fie măcar puțină zăpadă...așacâtsăpoatăpunede-unomdezăpadășipoate chiar să declanșeze o bulgăreală de colindă...Vise, vise, dar uneori visele chiar devin realitate ! Discuția dintre cei trei –Sorin,CălinșiArmin–defiecaredatăajungealasubiectul ”aaveasauanuaveazăpadădeCrăciun”…

Păpădia se delecta cu cele câteva raze timide care reușeau să străbată norii parcă prea morocănoși. Copiii se trezeau în fiecare dimineață cu gândul că poate, poate...peste noapte se vor fi așternut fulgii atât de așteptați… Dar, parcă ceva potrivnic punea stavilă cernerii steluțelordenea…Poatecăcinevaarfitrebuitsăspunăsau să facă ceva pentru a descătușa bucuria zăvorâtă... Într-o dimineață,chiarultimaînaintedevacanță,pecândtreceau ceitreizburdalnicișcolari,păpădiasurprinsespuselelor:

- Salut, păpădieee! Mâine e vacanțăăă ! Sorin salută entuziast.

- Daaa ! Și te pomenești că îi pasă păpădiei ?! spuse Călingrăbitsăajungăînstațiadeautobus.

- Poate se va transformaaa...în fuuulgi de neaaa !!! cuvintele lui Armin se pierdură în zgomotul motorului de autobuscaretocmaisosea.

-Cum?!Ce-aizis,măicopile?!Păpădiaerabucuroasă, desigur,pentrucăfusesesubiectuldiscuției.Dar,chiarpână șieiIsepăreapreaeraexageratăideeacăarputea...cumva, nu știu cum...să se transforme în...fulgi de nea?! Și tocmai pe când se tot frământa cu această chestiune deloc simplă, iată că apare o buburuză. Era poate puțin cam ursuză, dar cu toate acestea salută păpădia, bucurându-se că se putea odihni și adăposti cu ajutorul ei. Se priveau, în tăcere. Buburuzacuochișorii ei mititeioadmirapepăpădiacareI sepărea unsoareminuscul. Launmoment dat, păpădiaîși dădu seama că ceva se petrece cu ea. Ceva deosebit și care urmasăaducăbucurie.

În autobus, oamenii mari ocupaseră aproape toate

scaunele, mai puțin cele trei din spate. De fapt, cele patru, căci unul era deja ocupat de un băiețel zgribulit și cu un aspect mai puțin îngrijit. Școlarii se așezară repede. Nu voiau să își piardă echilibrul și să se trezească prăvăliți peste vreo tanti sau vreun nene cu sacoșele pline de cumpărăturile din piață. Cu toate acestea, din cine știe ce pricină ghiozdanul lui Sorin se deschise brusc. Pântecosul obiectadăposteamulteșimărunte,atâtpentrușcoală,câtși bunătăți. Chipul băiețelului, cu doi ochi mari, de culoarea ciocolatei cu lapte se lumină extrem atunci când zări penarul azuriu, cărțile și caietele frumos învelite, dar și fructele. Foarte sprinten și dorind să ajute acesta i-a ajutat peceitreisăadunerepedelucrurile.

- Îți mulțumesc! spuse Sorin bucuros, închizând atentghiozdanul.

- Bine că nu ai pierdut fructele… Am auzit că sunt foarte sănătoase pentru copii… băiețelul se fâstâcea și nu știa cum să își adune mai bine jacheta puțin prea subțire pentruacelsezon.

-Da,da...așaziceșimama...răspunserăîncorCălinși Armin. În ochii de culoarea ciocolatei cu lapte se iviră mici boabedediamant,sclipitoare…

- Mă numesc Neluțu... mama nu mai e... mătușa mă-ngrijește…

-UiteNeluțu,terogsăprimeștifructele...casemnde mulțumire...spuse Sorin și simți că inima-i fusese cuprinsă deobucurietainică.

Între timp autobuzul opri tocmai în stația din apropierea școlii, iar copiii își luară rămas bun. Neluțu îi saluta fluturându-și mâinile, cu fructele primite în dar, iar cei trei, după un scurt răspuns se îndreptară spre intrarea înșcoală.

AjunsacasăNeluțupovestimătușiiceleîntâmplateși împărțiră fructele gustoase. Și-ar fi dorit și el să poată mergemaideslașcoală...șisăningădeCrăciun.

Ziuaîși urmăcursul obișnuit. Școlariisebucuraude vacanța de iarnă care stătea să înceapă. Oamenii mari verificau listele cumpărăturilor de sărbători, din care nu avea cum să lipsească bradul de Crăciun. Dar, spre seară, cevaminunataveasăsepetreacă…

Păpădia trecuse în acea zi printr-o emoție binefăcătoareșisprefinalaînțeles.Buburuzaaînțelesșiea. Cu toate că avea înfățișarea unui soare minuscul, totuși transformarea ei urma să răspândească puful semințelor zburătoare. După o foarte scurtă sfătuire, păpădia explodă asemenea unui foc de artificii în miniatură. Cu mult curaj, buburuza prinse un mic mănunchi de puf și se înălță spre nori. Sus, tot mai sus, până nu se mai zări… Dar acolo, în înaltul cerului, cu mănunchiul de puf gâdilă năsucurile norilormorocănoși…odată,dedouăori,detreiori...gata!!!

Rând pe rând norii începură să strănute! Haaapciu! Ha-haaapciu! Hapciuuu! Fulgii de nea zglobii, nenumărați, secerneaupesteîntreguloraș.

- Ningeee! Iuhu! Niiingeee! Sorin țopăia de bucurie, privindpefereastră.

-Daaa!Zăpadăăă!StrigășiCălinbucuros.

- Ninge, măi fraților! Nu v-am zis eu că păpădia va aducezăpada?!lestrigăbucurosArmin. Ninsoareacontinuăîntreaganoapte.Dimineațatotul era acoperit de zăpada pufoasă. Pe la amiază, copiii cu săniile se întreceau pe derdelușul din cartier. Cetele războinicilor cu obrajii îmbujorați și năsucuri ascunse sub fulare se bulgăreau de zor. Oameni de zăpadă își făceau aparițiapestetot,carodlaharnicelormânuțepurtătoarede mănuși călduroase. Cei trei frați se bucurau din plin și sărbătoreauprimazidevacanță,tocmaicumși-audorit:cu zăpadă și cu voie bună. Neluțu se bucura și el. Plăntuța de păpădie se odihnea sub plăpumioara albă. Buburuza purtată de mănunchiul de puf își găsi loc tocmai sub fereastradinsprerăsăritabisericii.

Crăciunuldinanulacelaaveasăfieunulcuadevărat de poveste, cu multă zăpadă, cu multă bucurie și cu copiii colindândpelacaseleprimitoare.

Aventura Umbrelei colorate

Cu toate previziunile meteorologilor, legate de o toamnă lungășideosebit decaldă, totușiploaiafăcea legea în oraș. Stropii reci și foarte grăbiți, coborau ca niște trupe aeropurtate peste trecătorii zgribuliți, nerăbdători să ajungăacasădupăozidemuncă.Eraseptembrie,marți,cu adevăratoziplinădesemneconfuze,puținătristețeșidoar oadieredesperanțăpentruUmbrelaînflorată.

Poateosăspunețicătotulpareceva…deplasat,chiar ciudat. Nu e așa nici pe departe! Umbrela înflorată chiar dorea să își etaleze bucuria curcubeului, în hora ploii de septembrie.

- Ce aud? își zise ea. Să fie oare chiar telefonul salvator?! Of...! Răspunde, răspunde, nu mai sta ca o plantă medicinală!

-Cum?!Ceaud?!Lasăaiurelilecuobosealadupăozi demuncă,cuoranepotrivitășialea,alea!Spunecăaccepți! Umbrelaînfloratăsimțea cănumaiîncapedenerăbdare în plăsuțacare-iserveadrepthusă.

-Maxim!Așatevreau!Exclamațiaveneacaurmarea răspunsuluipozitivalDoamnei.

După nenumărate rugăminți Doamna se urni destul de anevoios, dar apoi, în mare grabă, se împodobi cu o boare fină de parfum. Ceasul era deja puțin trecut peste minutele hotărâte, telefonul sună, iar stăpâna încerca să-și maiadunezulufiirebeli.Areușit,apoiarăspuns!

- Vedeți, mergem la plimbare! Vă pupic dulce, dragelor! le aruncă peste umăr, celor două parfumate regina-nopții,păzitoarealeferestreiDoamnei.

Se bucura Umbrela înflorată, cu fiecare corolă imprimată, simțind mângâierea ploii care se cernea fin, precumboarea parfumuluipreferat. Evident,mândrăsăfie

utilă, dar și bănuind că era o seară cu ceva ”maxim”

– împrumutase expresia în fața supremei satisfacții. Când trecurăpelângămiculABCdinapropiere,îitrasecuochiul unei cutii imense cu cozonac italian, dar aceasta nu sesiză bucuria Umbrelei înflorate. Era prea plictisită și somnoroasălamomentulacela.Oricum,easingurătronaca suveranăaîntreguluigalantardinvitrină.

- Haide, mai repede, mărește pasul! Ar fi vrut să ajungă deja la locul stabilit pentru întâlnire, dar probabil datorităemoției,Doamnaparcămicșorapasul.

Trecuseră și prin fața vitrinelor cu ”rochii de prințesă” așa cum știa că obișnuia să le alinte, iar strada o luaușordetot,lastânga.Îndreaptasezăreaimpunătoarea clădire a Teatrului. Îndată zări silueta celui ce o aștepta, profilulsăumisterios,însoțitde…oumbrelă.

-Ceemoționatăpotsăfiu!Spersăiasătotulcâtmai bine!Umbrelaînfloratăprivicurioasășisfioasăsprecupola verde a umbrelei Domnului. Părea impunătoare asemenea unuidom,poatechiaraceluidinKoln…

Doamna și Domnul se salutară. După câteva cuvinte schimbate luară decizia de a-și face plimbarea de seară. Dar…omicăproblemăseivise.Doamnadoreasăîșietaleze atât independența, cât și Umbrela înflorată, pe când Domnul insista, politicos, să-i ofere brațul și protecția domuluiverde.

- Bună seara…Îmi pare bine să vă cunosc. Umbrela înfloratăsefâstâciosecundă,apoiîșiveniînfire

- Bună seara și încântat să vă cunosc! O adiere de parfum,discret,serăspândeadinspredomulverde.

- Aș dori să nu o luați ca pe o dovadă de falsă modestie, dar cred că ar fi mai eficient, pentru toți, să rămâneți deschis, iar eu să mă retrag. Spusele Umbrelei înflorateimpresionarăplăcutșivizibildomulverde.

- Da, cred și eu că așa ar fi mai bine. Așa vrea și Domnulșieuîlcunoscdreptunbunmanager…înoricecaz, nu numai în acest caz. Evident, în cele din urmă, decizia a fost pentru adăpostirea sub domul verde și luarea unei pauzedecătreUmbrelaînflorată.

Doamna și Domnul se plimbau pe bulevard, braț la braț, ca și când întregul oraș era doar al lor. Umbrela înflorată simțea că s-a creat o chimie specialăîntre cei doi, iarluminadinochiiloreraodovadăînacestsens.Discuțiile aveauaccenteumoristice,tristeșichiarcaustice.

La un moment dat, Umbrela înflorată văzu cum Domnul,brusc,trecudomulverdedintr-omână,încealaltă. Apoi, într-un mod foarte natural și delicat, cuprinse în căușulpalmeisale aspremâna parcăînghețatăaDoamnei.. Gestulfuseseînsoțitdeunzâmbetsincer:”Terog…”.

-Ceromantic!Parcăsuntemîntr-unfilm…unulclasic despre dragostea la prima vedere…Aș vrea să nu se mai termine, ori să fie cât mai multe episoade! Umbrela înflorată simțea emoția Doamnei prin vibrația mâinii. Uitase chiar că pentru câteva momente și-ar fi dorit totuși să-șietalezefrumusețea.

La un moment dat cei doi s-au oprit, au discutat puțin, iar domul verde a fost închis. Ploaia nu mai cernea stropiireci.

- Se pare că se înțeleg destul de bine, nu-i așa? întrebă domul verde vizibil încurcat, în fața drăgălașei umbrele înflorate. Parcă o mai văzuse undeva, dar nu-și amintea cu precizie. Boarea fină a parfumului ei oferea o senzațieplăcută,necunoscutăpânăatunci.

Luminile podului străluceau asemenea unor licurici veseli. Ploaia părea că ațipise pentru un timp. Localul pitorescalunuiadintreceimaibuniprieteniaiDomnuluise iviimediat.Muzicadecalitate,cuvolumulpotrivit,așaîncât

conversațiile se puteau derula cu ușurință. După ce s-au făcut prezentările, celor doi li s-a oferit un ceai aromat și reconfortant. Domnul preferă un vin fiert. Discuțiile se împleteau lejer, iar uriașul câine al proprietarului se împrieteniimediatcuei.

Telefonul Domnului sună. Răspunse și se ridică să iasă, mimând că dorește să fie scuzat pentru câteva momente. După câteva minute, timp în care Doamna se amuzase de ghidușiile prietenului necuvîntător, Domnul reveni la masă. Se străduia să mențină aceeași atitudine plăcută. Totuși, ceva nu se mai lega, iar ploaia mohorâtă reîncepuse.Tristășicustropimici,recișicadențați.

-Propunsăservimunplatou,mititel,cuspecialitatea casei!Șisăîlînsoțimcuîncăunpahardevin!

- Mulțumesc mult…dar deja s-a făcut târziu. Mâine merglaserviciu. Așzicesăneretragem.

- Stai puțin, ce vrei să spui? Cum adică e târziu?! izbucniDomnul,trântindtelefonulpemasă.

Umbrela înflorată și domul cel verde știau că e finalul.Doamnaîșiluăumbrelaînflorată.Cuuntonhotărât, dar amabil, își anunță retragerea. Domnul se îndreptă spre tejghea,adresândcomanda.Râdea.

Luminile podului erau acum triste și plictisite. Străbăteau aerul rece, îmbibat de ploaie și parcă erau nerăbdătoaresălapiardădinpriviri.NicirâsetulDomnului, iar mai apoi nici chemarea-i nu se mai auzeau. Doamna și Umbrela înflorată păreau acum la fel se singure, dar hotărâteprecumsculpturileacoperitedeumbreletoamnei.

-Dece,dece?!Arfimeritatoșansă,arfimeritatsă-i răspunzi… Umbrela înflorată plângea cu fiecare petală și chiarpăreapuțin…decolorată.

Plecară în mare grabă. Încetiniseră la întâlnirea cu ”măturicamotorizată”,careîșifăceadelucrupebulevard.

Trecură prin fața Teatrului, iar Umbrela înflorată îl privicașicândaveaumultedepovestit. De îndată ce Doamna deschise poarta și intră în curte, cele două flori de regina-nopții întrebară Umbrela înfloratăcumafost,prinșoaptelelorparfumate.

-Să știți că a fost bine…până la un punct… Doamna pășiliniștităpragulcasei. .............................................................................................

În dimineața rece de toamnă, cu soarele strecurat printrenori,Domnultraversatrecereadepietoni.Eraroșu. Domulverdeerapurtatdeparcăaveagreutateastatuiicare veghea bulevardul. Apoi telefonul Doamnei a sunat îndelung. Umbrela înflorată asculta, poate… Doamna a răspunsîntr-unfinal,darnuși-amaiaranjatzulufii.

Dorința împlinită

Mâinile ei încercau să cuprindă cât mai bine cele douăsacoșe,darșisăîșiadunejacheta,dejamultprealargă și fluturată de vântul înghețat. Era atât de bucuroasă încât murmura un cântec și i se părea că vine primăvara, deși iarnaîșiintrasepedeplinîndrepturi.Pânășicățelullățosși mereupuspeharță,parcăîndimineațaaceeaîncercasăfie prietenos.

Una dintre angajate veni repede să-i aducă și pernuțapreferată,uitatăînfreneticapregătire.Cudoarozi înainte, tocmai când pierduse aproape orice speranță, mesajul minunat apăru în telefon, după care doamna de la birouconfirmăvestea.

Micipolitețurischimbateșioîmbrățișarepalidă,din caresesmuciaproapedisperată.Mașinaeradejaintratăîn curtea străjuită de cei opt brazi falnici, ale căror conuri păreauornamentedeCrăciun. Decâteoristăteadimineața sau seara și număra crengile lor, cu aceleași gânduri : va veni sau nu va veni… Când ajungea la finalul unei numărătorișicădeape”nuvaveni”atuncirefăceacâtevași ajungea la ”va veni”. Căci acolo undeva, în cel mai tainic adâncalinimiiatâtdenecăjită,sesălășluiamicuțaflacărăa speranței.Nestinsă.

Emoția era la cote maxime. Cineva coborâse din mașină și se îndrepta cu pași repezi spre ea. Și acel cineva erachiarel,celatâtdemultașteptat.Știacăvaveni,știa!

În mașina spațioasă era cald, plutea o aromă de portocală și un colind vesel completa atmosfera. Deși ar fi putut alege să călătorească pe locul din față, totuși a cumpănitcăvafimaipotrivitpebanchetadinspate.Aavut perfectă dreptate. Drumul lung și îngreunat de nămeții adunați peste noapte, punea la încercare calitățile mașinii, dar și răbdarea celui de la volan. Pentru ea toate aveau o

aură de bucurie și de sărbătoare, căci se simțea precum în copilărie,înpreajmasărbătorilor. Toateclipele,orele,zilele și lunile mohorâte erau deja închise într-un sertar pe care nuaveasăîlmaideschidă.Deacumsegândeacumaredrag la toate cele de acasă, chiar și la ușa șifonierului puțin înțepenită, pe care o tot bodogănea. În cele din urmă, moțăiașimurmura:”Acasă!Acasă!Daaa,a-ca-să!”

Când simți că mașina s-a oprit, parcă numai ce ațipise… Acasă! În oraș nu era zăpadă. Frigul o ajută să se trezească imediat ce coborîse din mașină. Avea doar cîțiva pașidefăcutpânălaintrare.Îșiprivinumeletipăritculitere micipeinterfon.Da,iatăcăeradinnouacasă.Șinuvamai pleca. Nici măcar în obișnuitul sejur la munte, în timpul verii.Acasă!

Privea fulgii zglobii, asemenea unor dantele care împodobeau prima dimineață petrecută acasă. Aroma

cafelei proaspete, desigur fără cofeină, și omleta pregătită, alăturideocanămareculapte…Acasă!

Avea și în fața geamurilor brazi, dar nu atât de încărcați. Și nici nu își mai aveau rostul numărătorile. Era acasă.Dorințaeieraîmplinită.

Eraonoaptedeprimăvarătârzie,cuzvondecântări aleÎnvierii,meșteșugitintonatedegrupultinerilorvenițiîn drumeție. Aerul avea o încărcătură de bucurie și parcă întreaganaturădoreasăîșirosteascăimnele.Cugreu,după miezul nopții, grupați câte doi - trei se retraseră spre corturi.

Dimineațasosiparcăpreadevremepentruceicâțiva care se culcaseră doar de vreo două ceasuri. Totuși, oboseala și nesomnul lor aveau o aură de bucurie și mare mirare.Dupămiculdejunsănătosseadunarălaoceașcăde ceaisaudecafea,cuistorisireaclipelordeneuitatalenopții trecute. Peste liniștea nopții se auziseră zgomotele unui tren, tras de o locomotivă, care parcă înainta greoi, peste șine și scrîșnea ușor... Cum era de așteptat, majoritatea făcură mare haz și doar câțiva dădură crezare povestirii...

Totuldeîncheiecudiscuțialegatădecontinuareatraseului. Ceata drumeților poposi în după amiaza zilei următoare la stâna unui cioban pe care îl cunoscuseră unii dintreei cuunanîn urmă. Tinerii eraucumultăvoie bună și cu dragoste de natura frumoasă care-i răsfăța prin peisajele minunate. Ospitalitatea familiei ciobanului era pe măsura celor povestite de cei care veneau acolo a doua oară. De asemenea, tinerii curioși aveau prilejul de a dobândi unele cunoștințe despre viața la stână, chiar și uneledeordinpractic.Seara,dupăterminareatreburilor se adunară cu toții la un foc în care ardeau și lemne tăiate de către tinerii vizitatori. Frigăruile se rumeneau în jocul flăcărilorzglobii,cănileculapteaburindabineseperindau dinmânăînmână,iarpoveștilesedepănaudeambelepărți. Ciobanul cel mai vârstnic le depănă, cu glasul său profund legenda Lotrului și a Latoriței, din vremuri străvechi, pe când în părțile Lotrului și Gâlcescului se sălășluiau uriașii.

Lotrul era un flăcău chipeș de prin părțile locului, iar Latorița era o ciobăniță venită cu turma sa de mioare să pască pe Muntinuri. Unul dintre acei uriași și care își avea casaprinpărțileMohoruluiprinsedragdefată.Dinurăfață de dragostea celor doi tineri, făcu farmece așa încât îi transformă în două izvoare. Goneau fiecare spre zări potrivnice, dar la Obârșie află Lotrul scăpare prin luminița poienii.AstfelatâtLotrul,câtșiLatorițaseunirășiunduiau spre răsărit, îmbrățișați fiind de apele Oltului. Unii dintre tineri admirau statura povestitorului și parcă îl vedeau ca pe un urmaș al acelor uriași, doar că al celor buni… După miezul nopții își îndreptară fiecare pașii către corturi sau către stână pentru un somn ușor, vegheat de stelele strălucitoare.

În dimineața următoare își luară rămas bun de la cioban și de la ai lui, apoi plecară mai departe. Drumul le eravegheatdevârfurileninseșialăturiaveaudeseoriapele Lotrului. Apele își croiau drum și uneori parcă se ascundeau, apoi se rostogoleau peste cataracte. La păstrăvării au avut parte de câteva meniuri delicioase, câștigate chiar de pe urma ajutorului oferit la diversele treburi. Unul dintre bătrânii care ajutau la muncile din ultima păstrăvărie vizitată, le povesti seara, despre trenul-mocăniță care transportase cândva lemne, tocmai pentru podul de peste Dunăre. Era în timpul războiului pentru independență din anul 1877. Mai târziu, în anii patruzeci - cincizeci ai secolului trecut, trenul-mocăniță transporta chiar minereu prețios. În ultima noapte petrecută pe lângă gospodăria unui ciupercar binevoitor din zonă, văzură chiar tainicele licăriri rămase de prin alte vremuri. Acesta le povesti despre veacurile trecute în care cetele lotrilor sau ale haiducilor făceau legea pe acele meleaguri.

Într-un alt veac, dar tot într-o frumoasă noapte de primăvară târzie, povesteau în jurul focului cei câțiva ciobani ieșiți cu oile pe Muntinuri. În preajmă treceau la valeundelelineșicumințiprecumerauceidoifrațigemeni, pustnicii cu duhovnicie sălășluiți acolo de ceva vreme. Apele dătătoare de viață ale Lotrului păreau că sunt gătite pentru apropiatul praznic minunat. Sclipirile tainice se iveauprecummiidelumânărivestindbiruințaviețiiasupra morții.Decâtevaori,atâtciobanii,câtșipustniciiavuseseră parte de vizitele intempestive ale cetelor haiducești care aveau stăpânire peste meleagurile Văii Lotrului și ale Loviștei. Totuși, parcă de câtva timp se simțea o oarecare schimbare în purtarea căpeteniilor acelor cete. Haiducii nu mai aveau nici ei acele porniri sălbatice și unii chiar socoteaucăarfipotrivitsăseașezelacaselelor. Breazu era căpetenia cea mai curajoasă a haiducilor sau lotrilor. Într-o zi după ce prădase împreună cu ceata o caleașcădemariboierivenipeurmeleloropoterămare.Se răspândirăcasăscape,darcalulsăuparcănuîlmaiasculta. Gonea parcă să se apropie de caralii. În culmea disperării căpeteniaocotispreorâpăparcăivitădoaratunci.Căzude pe cal, iar acesta își continuă galopul nebunesc. Când privi înjur...sănu-șicreadăochilor:ceidoipustnicierauacoloca într-un adăpost. Părea că cineva scobise stânca în lungime, iar locul era împărțit în trei: tinda, bucîtîria și locul de dormit. Larăsărit eraunaltarmititelcuosfântă cruceșio candelă. Bunătatea inimii ceor doi oameni cucernici se regăseaînprivireaseninăcaceruldevară.Îlpoftirăsălise alăture la cina foarte smerită. Apoi, la plecareîi dăruiră un micposmag,coptpețestșiîlblagolsoviră.Decumajunsela ceatăBreazuștiaîninimaluicătrebuiasăpunăcapătacelui feldeviață.Înnoapteacareaurmatavisatcăs-aîntâlnitcu Celcareeraînicoanacelordoipustnici,iaracelai-aspuscă se va însura cu o văduvă care-și creștea singură cei trei

feciorișicăvorfineguțătorideoi.Tocmaiașas-aupetrecut lucrurile.Dinfostulhaiduc,căpeteniedelotriis-aunăscutși alțifii,dupăcares-adatnumeleluiașezării.

Mălaieraunviteazînaltlastat,cucoamagalbenăca mălaiul copt și fluturând în goana deselor jafuri. Se mândreacăpoatesăpradecâtvreașicând vrea,alăturide ceata sa nu prea numeroasă, dar curajoasă. După o bogată pradă și un ospăț la ceas de seară, căpetenia se trase la o parte, sub un prag de stâncă să se odihnească. Ca din pământ se iviră cei din poteră și din puțini câți erau, mai puținiscăpară.Îngoanacaluluișifiindvremenoroasăcalul nimeri într-un hățiș. Copitele caraliilor se auzeau tot mai aproape ca o sentință necruțătoare. Se credea pierdut. Tocmai atunci simți că cineva îl îndeamnă să se dea la o parte.Săridepecalșiselipidepământ.Hățișuldispăruca prin farmec. Când dădu să se ridice văzu un Om cu chipul blândșisimțicăcevaîninimasas-aschimbat.Auzidarnu cu urechile, ci tocmai în gândul său, îndemnul de a părăsi acea viață de lotru. Mai mult, în gândul său se înfiripă o povață, aceea de a merge la primul sat, iar casa care era chiar prima să-i fie sălaș. Simțea că o putere nevăzută îl poartă spre locul vestit. Ajunse acolo, la prima casă din satulcelmaiapropiat,iarlamasăstăteauomamăcuceidoi feciori mititei. Nu era o familie foarte înstărită, dar aveau nevoie de un bărbat vrednic în casă. Și astfel se făcu Mălai omlacasalui.

Ciungu era unul dintre cei mai haini haiduci și datorită beteșugului cu care s-a procopsit după o evadare din temniță. La mâna dreaptă nu maiavea niciun deget, ci doarbontulpalmei,de-acumbătătoritșiînvelitcuobasma roșie.Eraiutelamânieșioameniidinceataluisefereaude răzbunarea lui. Totuși, chiar și inima lui de piatră avea o micăluminiță,prinaceeacăînpreajmanopțiideÎnvierese ferea sămaiprade.Uneorichiarseretrăgeadeunulsingur

și nu se alătura cetei decât după sărbătoare. Două sau trei zile Ciungu era parcă mai omenos și cu fața mai luminată, dardupăaceeaseîntorcealavecheasafire.Înanulîncare cîțiva oameni din ceata lui încercară o mică răzmeriță, iar potera îi rărise, după un jaf nereușit, tocmai atunci se petrecucevanemaipomenit.Însăptămânacareeraînaintea Învierii, după obicei, căpetenia se retrase de unul singur. Eralamargineapădurii,într-unlocsigur,numaideelștiut. Bordeiul era săpat sub rădăcinile unor stejari seculari. Nimeni nu ar fi bănuit că acolo era locuință de om. La un moment dat se auziră zgomote de pași pe frunzișul din preajmă, apoi scâncete ca de prunc, după care plânset puternic.Ciungucumpăniovremedupăcareieșisăvadăce se întâmplase. Nu-i veni să creadă ochilor : un pruncușor învelit într-o năframă mare așezat pe o buturugă. Lângă el era un Om cu chip luminos, iar în gândul său înțelese spuseleaceluia.Luăprunculșiseîndreptăspregospodăria caresevedeaînzare.Încasătânăramamăplângea,necăjită de pierderea bărbatului și de fapta sa nevolnică. Ciungu o linișticupuținelevorbemeșteșugitepecareleștia.Acoloîn aceeacasăseschimbădinlotru,înomlacasalui.Iarpentru că socotea binevenit în zi de mare sărbătoare spuse

:”Hristosaînviat!”

Voinea era un vlăjgan noduros, cu mâini ca niște furcideadunatfâneațașicupicioareleiuțicaaleunuiroib. Putea să ridice orice greutate, doar să aibă chimirul bine strâns. Își cinstea oamenii din ceată și era îngăduitor. Avea șielometeahnă:dacăsepunealaobutecuvin,cugreuse mai lăsa păgubaș. În multe rânduri oamenii săi fuseseră nevoițisăîliapecalullorcasăpoatăscăpadupăunospăț, cânderauatacațidepoteră.Într-otoamnă,pecândvremea era încă frumoasă, ceata prădă pe unul din boierii locului. Acesta avea o fiică nu prea frumoasă și nici prea isteață. Fata era credincioasă, bună gospodină și harnică, dar nu

prea avea pețitori. La năvălirea lotrilor, fata se ascunse în cămară,subniștecoșurimari.Pecândfiecareîșiluăcâtmai multă pradă și se îndepărtau în galop, tocmai Voinea se împiedicădeunvascăzutșiseloviputerniclacap.Fataieși din ascunziș, iar cu milă și cu grijă obloji rana haiducului. Acesta simți cum inima se umplu de părere de rău pentru tâlhăriile săvârșite, dorind să răsplătească binele primit.

Fata îl îngriji până voinicul se întremă, iar acesta o luă de soție. Toate se făcură cu rânduială, cu sfat de la părintele duhovnic–careeratocmaiunuldintreceidoipustnicicare rămaseînviațășidevenisepreotînsat. Boierii locului și muntenii aveau multe răfuieli câștigatedejacuhaiducii,iaraceștiadinurmăînmareparte luaseră hotărârea dea-și punearmele în cui.Rând pe rând oamenii locului acceptară în preajma lor și gospodăriile celorcarefuseserăcândvadetemut,dardeveniserăoameni deomenie.

Peste ani și ani, doar numele va avea să rămână pentru acele locuri, iar lotrii sau haiducii niște fascinante personajedepoveștispuselafoculdetabără.Deasemenea, istorisirile cu aromă de legendă se perindau din gură în gură,iaraburultrenului–mocănițăpluteaadmiratdeochii mințilorcutezătoare.

Sfântul Nicolaie și Lunca darurilor

Copacii din luncă purtau cununi strălucitoare de chiciură. Ramurile se plecau parcă într-o închinare de mulțumire pentru apropierea sărbătorilor. Anul acela fusese unul mai puțin îmbelșugat. Multe ploi și vreme friguroasă, apoi secetă și vânt puternic, după care în toamnă firea lucrurilor s-a mai dat pe brazdă. Cu toate acestea, chibzuiții locuitori din ținutul Zătrenilor aveau bucatelechivernisitecuînțelepciunedinanulcelălalt.Iarna

începea să își arate chipul dalb. Casele smerite erau împodobite cu povești despre Sfântul Nicoale și zvon de poamecoaptepevatraîncinsă.

Vornicul Preda avea nădejde la Bunul Dumnezeu, ca de fiecare dată. El și Ileana doamna sa iubită așteptau cu marebucurie,darșicuemoțienaștereaprimuluilorprunc.

Cu câțiva ani în urmă, tot prin preajma Sfântului Nicolae, amândoiauavutunvis:sefăceacăerauînluncă,iardintre sălcii venea un bătrân ținând de mână un copilandru vesel și care cânta ceva. Iată că venise vremea împlinirii...La castel era forfotă mare căci se pregăteau cele de trebuință. JupâneasaStancaîndrumaslujnicelecumultăiscusință,iar acestea își dădeau toată silința să îndeplinească poruncile întocmai. Doamnaleeradragătuturorșifiecareserugaîn tainainimiicasăfiebine.Deasemenea,îlaveaulasufletși pe vornic. Împreună cu frații săi Radu și Ioniță, veghea la bunul mers al treburilor moșiei, încă de pe vremea când trăia Boier Barbu, tatăl său. Totuși, dintre cei trei frați, Preda dădea mereu dovadă de o deosebită înțelepciune și mărinimiefațădesupușiisăi.Dupătrecerealaceleveșnice a bătrânului boier, tânărul vornic preluă în mare parte conducerea moșiei, iar spre ajutor îl adusese pe vrednicul Iovan.Frațiisăiîlcinsteaușicăutausfatulluipentruaduce labunsfârșittotceeaceeradetrebuințăpentrumoșie.

Pruncul vornicului Preda și al doamnei Ileana crescuse de acum. Gavrilă, căci așa îl numiră pe prunc, se făcuse un tânăr frumos la chip și foarte vrednic în purtare. Mamaîlalintasedoaratâtcâtsecuvenea,darîidădusefrâu liberpentrudeprindereacelorvitejești.Moșteniseiscusința și inima bună a tatălui său, dar și statura impunătoare a bunicului său. De asemenea, tânărul era un iubitor de cele sfinte și avea o evlavie deosebită față de Sfântul Nicolae. Nicinuerademirareaceasta.Tatălsăuînălțaseofrumoasă bisericăînchinatăsfântului,înaintedea-șiaflaaleasainimii șiînurmaunuicuvântalduhovniculuisăustarețulEmilian. Cu trecerea anilor se ivi dorința lui Gavrilă de a-și găsiovrednicădomnițăpentrua-șiîntemeiaofamilie.Tare i-arfiplăcutsăsesfătuiascășicudragiisăipărinți...daratât vornicul Preda, cât și doamna Ileana trecuseră destul de devreme la cele veșnice. Totuși, pe când era în viață îl îndrumară să ceară ajutor în rugăciune Sfântului Nicolae. De multe ori tânărul se închina în biserica înălțată de tatăl său. Biserica era clădită din lemnul adus din codrii care vegheaudeveacuriviațaacelorlocuri.Erauzilecândinima seliniștea deplinînmângăierearugăciunii,apoipăreacăse auzeauadierilecopacilordeodinioarășicânteculpăsărilor măiastre. Tocmai într-o astfel de zi, la castel sosi vornicul Radu cu vestea unor oaspeți care urmau să ajungă în preajma Sfintelor Paști. Pregătirile pentru primirea vizitei urmau să înceapă după încheierea Postului. Doamna Despina, soția vornicului Radu și Doamna Livia, soția vornicului Ioniță, păreau că împărtășeau o taină dătătoare de bucurie și se întreceau în planuri. Jupâneasa Stanca era și ea deosebit de bucuroasă și în ciuda vârstei destul de înaintate,păreacăaveaiarășisprintenealadeodinioară. Gavrilă se bucura de venirea tuturor verilor săi, dar maicuseamădeDinușideGheorghe.Demicisepotriveau la jocuri, dar se întreceau la pescuit și la vânătoare.

Împreună cu slujitorii lor iscusiți prindeau pești pentru

mesele gustoase gătite în cuhnia străjuită de Stanca cea neasemuită.Meseleerauîncărcatecufeluritemâncăruripe bază de : crap, plătică, clean, mreană, nisipariță și alte asemenea. Când se ivea câte un bun prilej mergeau la vânătoare cu ceata de hăitași, ori doar ei și slujitorii apropiați.Puteaunumărapedegeteleuneimâinidecâteori nu au reușit să aducă măcar un vânat la castel. Flintele și arcurile, dar și capcanele umpleau cămara cuhniei cu tot felul de bunătăți ; rațe sălbatice, potârnichi, fazani, prepelițe, iepuri și mistreți. Își măsurau puterile și pe măsură ce creșteau devenea tot mai limpede că cei doi nu vor putea să-i facă față, nici dacă se uneau. Dar nici nu era nevoie,deoareceeraucafrațiișijuraserăsăseapereuniipe alțiideoricedușman.Ceitreipornirăspreluncăhotărâțisă aducă jupânesei pește proaspăt pentru toți. Din vorbă în vorbă se învoiră și pentru vreo două vulpi căci jupâneasa avusesenecazcuuncojocelstricatdemolii.

Caii celor trei se potriveau de minune cu stăpânii : plini de energia tinereții și dornici de a se bucura de ziua frumoasă. Se întreceau în galop, iar copitele cailor tropoteau amintind de vremurile apuse ale moșilor și strămoșilordepeacelemeleaguri.Goneaucotlacotpentru puținăvreme, apoiseascundeauunuldecelălalt,pentruca dedupăcâteuntrunchiprăvălitsățășneascăiarcubucurie mare.

Dealurile străjuiau semețe întinderea pe care se aflaupresărateașezările.Castelulstăteadevegheasemenea unui viteaz din neamul uriașilor de demult, cu cingătoarea vălurită a Oltețului drept apărătoare, iar peste umeri cu mantia codrilor milenari. Stejarii falnici, ulmii impunători, frasiniicurajoși,darșisalcâmiiparfumați,alăturidefagiipe care creșteau vestiții păstrăvi delicioși, toți aceștia dăruiau ceea ce era de trebuință. Erau și numeroase tufușuri :

păducel, alun, măceș, mure, fragi, coarne, iar din toate acestea înțeleptele locuitoare, precum și jupâneasa de la cuhnia castelului, pregăteau dulcețuri minunate. Pe plaiuri creșteau plante de leac : coada șoricelului, sunătoarea, trei frați pătați și altele. Fânețele bogate erau presărate cu flori decâmpdincarefetelîșigăteaucununifeciorelnice.

Joaca se sfârși când văzură că este spre ceasul potrivit. Coșurile erau deja pline cu peștii proaspăt prinși, peste care așezară ramuri de brad. Cu multă iscusință

vulpile atârnau deja la șeile vrednicilor vânători. Aveau și câțiva păstrăvi de fag, numai buni pentru vestita tocăniță aromată și foarte piperată ce era specialitatea cuhniei. Voiniciipornirăcusârg spre castel. Ospățulacelei zile avea să le rămână tuturor celor adunați acolo drept o frumoasă amintire. Vremea trecea apoi parcă tot mai repede și trecurăcubine,cupaceșicubucuriePrazniculÎnvierii.

Într-una din diminețile de după Săptămâna Luminată, atât Doamna Despina, cât și Doamna Livia deveniră foarte emoționate. Era clar pentru toți că ascundeauotainădătătoaredebucurie.Soții lorpăreaucă nu sunt foarte interesați de ceva anume, deși păreau și ei mai bucuroși decât înainte. În cele din urmă, taina se desluși tuturor. La castel sosi Domnița Milița, fiica unui negustor renumit, om credincios și foarte iubit de oamenii din orășelul unde își avea conacul. Nu mică le fusese mirarea când din caleașcă se ivi o fată nu foarte slabă, cu chipulstrălucinddebunătateșicupărulbogat,deculoarea cireșeiamarecoapte.Ceitreivitejisegrăbirăsă oajute,iar aceasta le mulțumi cu grație, dar foarte natural. Gavrilă prinse drag de domnița sosită în ospeție, dar asemenea și ceilalți doi. Aveau ei, fiecare, fete pe care le plăceau, dar Domnița Milița era aparte. Iar în cele câteva zile pe care aveau să le petreacă împreună multe lucuri interesante aveausăsepetreacălacastel.

Domnița Milița se dovedi a fi foarte curajoasă și aproapelafeldebunălaîntrecerea cucaii, precumcei trei voinici. Ba mai mult chiar, ea reuși de câteva ori să-i întreacă, spre marea lor nedumerire și dorința de a fi mai buni. Domnița avea un fel de a fi care o făcea plăcută și părea că totul în preajma ei căpăta un farmec aparte. Gavrilă se hotărîse ca să câștige definitiv inima tinerei, în ciuda eforturilor celorlalți doi veri ai săi. Într-o dimineață se duse devreme la biserică și îngenunchind la icoana Sfântului Nicolae se rugă să îl îndrăgească Domnița Milița. Nu trecu mult până ce inimile celor doi vorbeau aceeași limbăadragosteicurate.Cândsosiclipadespărțirii,ceidoi își jurară credință veșnică. Domnița Milița plecă spre casă

împreunăcualaiulcelordoivornicișisoțiilelor.Urmasăse sfătuiascăîncasanegustoruluișisăplănuiascănunta. Vara anului aceluia avea să fie cea mai frumoasă pentruceidoitineriplinidebucuriauneidragostesincere. Nunta se petrecu în toamnă, cu vin bun și mese îmbelșugate, iar clăcașii aveau să țină minte bunătățile primiteîndar.Pestegenerațiiaveasăsepovesteascădespre minunatanuntădelacastel.

An după an Vornicul Gavrilă și Doamna Milița așteptausălisenascăunprunc,darrăbdarealeerapusăla grea încercare. Într-o iarnă foarte friguroasă, în preajma SfântuluiNicolaesepăreacăaveausăprimeascădarulmult așteptat. Dar inimile aveau să le fie îndurerate de viața nespus de scurtă a pruncului. Măcar aveau bucuria duhovnicească a încreștinării pruncului Nicolae. Oameni foarte credincioși cei doi nu au deznădăjduit, ci au mers înainte, cunădejdeacăvaveniziuacînd voravea unprunc șicarevatrăi.

Într-o seară, pe când Vornicul Gavrilă și cei doi veri veniți în ospeție se adunară la un foc, împreună cu slugile castelului, istorisirile și faptele de vitejie se depănau cu

dibăcie.Pecândsăsedespartășifiecaresăseîndreptespre odihnadepestenoapte,câtevazgomoteneobișnuiteșiapoi un țipăt le dădură de gândit. Încetară pe loc orice vorbărie și înțelegându-se prin șoapte și gesturi numai de ei știute, încetseîndreptarăspreloculcupricina.Launsemn,câțiva aprinserăfăcliileșicuarmelepregătiteserepezirăsprecele două siluete desprinse parcă din zid. Erau două iscoade turcești. Unul din slujitori o rupea câtva în limba lor, iar unul din cei doi chiar știa românește. Se dovedi că acela fusese luat de mic de către o ceată de jefuitori din armata turcă,iarîntimpdeveniseunuldintreei.Leluarăarmeleși apoi cu mâinile legate, cei doi au fost duși în temnița castelului. Li se dădu niște pâine și apă. A doua zi urma să sedecidăsoartalor.

Pe când se crăpa de ziuă și cocoșii din curțile clăcașilor salutau zorii, la castel era forfotă mare. Iscoada care era din neam de români rămăsese în temniță, dar celalaltă, prin meșteșugită viclenie fugi înapoi la ceata de jefuitori. Sedovedicăprimulîși venise oarecumîn simțire, adicăregretaviațadepânăatuncișiserugasăfieprimitca slugălacastel.TurciiîlnumiserăSelim,darelîșiaminteaca prinviscummamaluiîlstrigapenumeledeȘtefan.Eraun băiatbineclădit,puținadusdespate,darfoartepriceputla gospodărie.VorniciișiDoamnelesesfătuiră,apoiîngăduiră ca Selim-Ștefan să devină slugă la curtea lor. Jupâneasa și stăpâna cuhniei se bucură pentru un astfel de ajutor vrednic.

DupăovremeSelim-ȘtefanprinsedragdeTinca,una dintre slujnicele care era mai răsărită, iar cu îngăduința boierilorsecununăcuea.DreptzestrecerusăIseîngăduie unpetecdepământlîngăluncă. Eraharnicșiiscusit, iarcu unmicajutoraveausăîșiînjghebezeomicălocuință. La capătul dinspre răsărit al luncii, se născuse o insulămică.Nueradepartedeundeapadătătoaredeviață

a Oltețului cotise brusc. Câteva sălcii, doi plopi și un arin erau parcă așezați la tainic sfat. Deseori se putea vedea umblând peacolounomcarepărea căpescuiește. Avea un fel de undiță, dar și o tolbă la cingătoare. De la o vreme omul era însoțit de un copilaș. Erau Selim – Ștefan și cu feciorul lui pe nume Nicolaie. Dacă vântul nu zvonea prea puternic printre frunzele copacilor și ale tufelor din preajmă, atunci se puteau auzi frânturi din vorbele unui cântec al celor doi. De când Tinca trecuse la cele veșnice, așaeraumereu,împreunătatășifiu.Lacastelseaflasedoar când preotul ceruse îngăduința de a înmormânta pe răposata. Locul era lângă o salcie răsărită ca din senin, departe de râu, dar unde în ultimele sale zile Tinca își făcuse rugăciunile de dimineață. Și ca printr-o altă minune ramurile purtau mereu mâțișori, ca și când erau într-o continuăsărbătoareaFloriilor.

De Sfântul Nicolae la castel se pregătiră mici trăistuțe cu daruri pentru copiii slujitorilor, pentru cei ai clăcașilor, mai cu seamă pentru cei mai nevoiași. Doamna

Despina avusese un vis în care Sfântul o îndemnase să-și arate generozitatea, iar ca răsplată va avea și ea o mare bucurie. Zis și făcut. Însoțită de cea mai apropiată slujnică, deMisirca.Pecândcăruțașulîndemnacaiisăseîntoarcăla castel,parcăcevapuneaopreliște.Misircazăriatuncisalcia crescută în mijlocul văii, departe de luncă. Doamna își amintibruscdeTinca,deȘtefan–Selim,demiculNicolaie… Dădu poruncă să se îndrepte spre salcie. Caii se urniră degrabă și parcă în zbor ajunseră la salcie. Ramurile erau plinedemâțișori.ImediatseivișiNicolaie,cutrăistuțașicu arcul său. Ochii copilului și chipul erau aidoma răposatei sale mame. Frumoși, limpezi și cu bunătate. Băiatul deosebit de isteț socoti că se cuvine a-i face plecăciune Doamnei. Aceasta simți ca o străfulgerare din cap până în picioareșiobucuriecaldăpusestăpânirepeinimaei.Căută

îndesagaundeavuseserădarurileșigăsioultimătrăistuță. Cu dibăcie adăugă un galben și apoi ceru slujnicei s-o dea copilului. Acesta mulțumi, cu o nouă plecăciune. Fiecare plecă în drumul lui. Acea zi avea să fie începutul unei noi vieți, pline de bucurie și împliniri, atât pentru micul Nicolaie,câtșipentruDoamnaDespina.

DoamnaDespinașiVorniculprimirăîndar,nașterea unui fecior, frumos și sănătos, care peste ani se dovedi a fi un om foarte vrednic. Selim – Ștefan plecă împreună cu feciorulsăuNicolaie,pentrua-șicâștigapâinea,înținuturile Italiei. Găsiră loc de viețuire taman în Bari, acolo unde se aflaSfântulNicolaie.

Vremea vornicilor și ale lor doamne milostive era deja de mult apusă. Copacii din luncă nu mai aveau să poarte cununi strălucitoare de chiciură pentru mult timp, deoarece vremurile se schimbară. Modernitatea și munca oamenilor schimbară lunca într-un ogor mănos. Ramurile cu nuielele lor elastice aveau să devină multe dintre ele coșuri pentru felurite întrebuințări. Gospodinele care își duceau prinoasele la slujbele bisericii din lemn, se plecau într-o închinare de mulțumire la apropierea sărbătorilor Anii veacurilor care au urmat au fost mai mult sau mai puținîmbelșugați.Multezilecuploi,orifriguroase;unelecu secetă și vânt puternic; multe toamne în care firea lucrurilor s-a mai dat pe brazdă. Chibzuiții locuitori din ținutul Zătrenilor învățaseră din străvechime despre bucatele chivernisite cu înțelepciune din anul celălalt. Iernileîșiarătauchipuldalb.Caseleeraudeacumarătoase, dar inimile tot bune și smerite. Toate erau împodobite cu povești despre Sfântul Nicoale, despre Lunca minunată și zvondepoamecoaptepevatraîncinsă.

Învingătorul

Dimineața însorită de august pe sfârșite, aducea bucuria taberei de la Băișoara. Ultimii doi ani fuseseră extrem de dificili pentru GD, cu pierderea mamei după îndelungata ei suferință și apoi cu sănătatea lui șubrezită. Dar nu renunțase. În inima lui avea mereu o scânteie de speranță. Pur și simplu știa că acolo sus Cineva veghea fiecare secundă a vieții sale. Își amintea cu drag de momentele minunate în care mama povestea despre cît de frumosfusesecabebeluș.Eraovorbăpeatunci”frumosca soarele” și nu lipsise mult să fie purtătorul prenumelui Sorin. Mai era și al doilea prenume ales cel după Arhanghelulpurtătordevestebună.Totuși,alegereatatălui săusenotă,caprima,înacte.Aveaunprenumecomplex.El însuși se știa ca fiind o persoană complexă, cu multe certitudini,darșicufeluritecăutări.Unelelucruriîncănule înțelegea pe de-a-ntregul despre el însuși, cel care trecuse deja de jumătatea unui secol de viață. În unele clipe de reverie, fie la mare bucurie, fie atunci când era foarte trist, ca într-un vechi reportaj, rememora evenimente. Avea memorie de natură cinematografică. Chiar se gândea uneoricăestepersonajulprincipalînpeliculaproprieisale existențe,dibaciregizatădeSus.

Efortul lui GD pentru rezolvarea detaliilor esențiale legate de plecare fusese destul de mare. Mobilizarea sa și comunicareadecalitateprimirăobunărăsplată.Desigurcă rezolvă totul și cu ajutorul unor prieteni. Erau puțini, dar erauadevărați.Emoțiaplecăriifuseseatâtdemare,încâtcu onoapteînainte,MoșEnenu-ipreasosipelagene…Totuși, foarte devreme, cu voința turată la maxim reușise să fie pregătit. Cu obișnuita-i fire grijulie și uneori prea protectoare, CI sora lui – pe care o supranumise ”mama adoptivă”-pregătisecelenecesare.Bineînțeles,easeîngriji

ca să aibă asigurat ajutor atât la coborâtul bagajelor, cât și pentru transportul la gară. Vecinii binevoitori, acceptaseră să le fie alături și de această dată. De fapt, le erau aproape de o jumătate de veac, de când locuiau acolo. GD ar fi vrut să își ia cu el măcar una dintre cele două mascote : pernuța-pinguin sau buburuza de pluș. În cele din urmă, renunțălaideedeoareceCIîșiluasemascota-licurici.Erade un albastru frumos, deschis și parcă fluorescent. O va ruga să-lîmprumuteșiluiuneori...Eraudoioamenimari,darcu sufletsenindecopil.

O rugăciune pentru binecuvântarea călătoriei și apoivecini coborâră la mașină. Bunul lor prieten era deja sosit. Avea mereu o vorbă de încurajare și un zâmbet.

Preluăîntreagaechipă.Garaforfoteadecălătorișifiecareîși purta gândurile și bucuriile în așteptarea trenului. Sirena puternicăalocomotiveivestisosireavagoanelordejafoarte ocupate. Își luară rămas bun și fiecare porni spre cele ale zilei.

Călătoriaeraunprilejbinevenitpentruevadareadin monotonia cotidiană. Începutul de toamnă era minunat. Peisajele se schimbautreptat. Câmpia molcomă, cu holdele deja culese și baloții de paie asemenea unor cârlionți ai verii de acum trecute. Dealurile se unduiau lin spre cerul albastru,împodobitcunoripufoși,îndiversetonuri.Urmau falnicii pereți ai munților, cu undele râurilor alergând pe lângă calea ferată. Copacii înflăcărați deja de adierile toamnei,turmeledeoișimăgărușiipăreausăleurezedrum bun. Erau și micile cimitire atârnate pe coastele dealurilor asemenea unor insectare, dar cu nădejdea spre răsărit.

Viațaîșiurmarostulînțelept.

Mareleorașuniversitarîșietalaporțiledeintrare,cu diversezone industrialeșinenumăratedepozite. Cartierele delocuințeseîntindeaumultînafarazoneidejacunoscute, cu perspectiva de a constitui o metropolă. Un adevărat

furnicar de oameni și mașini, gonind fiecare spre o destinație numai de ei știută. Soarele îngăduitor privea cu bunăvoință și mângăia chipurile copiilor năzdrăvani care băteau mingea în parcul de lângă gară. O tânără mamă își încuraja băiețelul să continue primii lui pași. Doi cerșetori făceau haz de câțiva porumbei care se luptau acerb pentru câteva firimituri aruncate de o bătrânică. Viața era cu adevăratfrumoasă.

DrumulspreBăișoaraeraunadevăratregal!Urcarea pe serpentine punea dibăcia șoferului la încercare. Ochii și inimaluiGDsebucuraudepâlcurileîmpădurite,deculmile mărețe care se perindau în depărtare, dar și de casele cu acoperișuri dantelate și zugrăvite în culori vii ale vrednicilor localnici. La un moment dat se deschise în față platoul pe care se aflau câteva pensiuni, hotelul și stația meteo. Brazii maiestuoși împodobiți cu numeroase conuri păreau candelabre pregătite pentru sărbători. Șoseaua de calitate excepțională cobora șerpuind ușor spre cabana cochetă și primitoare. Pentru aproape o săptămână aveau să se bucure de cazarea în cel mai bun apartament, grație prietenului care îl cedase, foarte elegant. Ca un gest de recunoștință,lafinalulșederii,CIoferimascotalicuricifiicei prietenuluigeneros.”DardindarsefaceRaiul!”

Zilele erau organizate în mod judicios. Spre marea satisfacție a lui GD, micul dejun nu era foarte matinal. Printre saluturi și diverse vorbe de duh, cu toții savurau meniul foarte gustos. Urcau apoi în sala de conferințe, învăluitădearomeledeceaiuridinplanteșinelipsitacafea. Programul cuprindea prelegeri și diverse alte activități, la careparticipaînmăsuraposibilitățilorsale.Laprânzurmau delicioasele meniuri și mult așteptatul desert. Spre marea bucurie a lui CD avea numeroase prilejuri de-a-și etala cunoștințele sale enciclopedice. Serile erau preferatele lui. Într-un cerc deja consacrat, de vechi și noi prieteni, acum

avea din nou satisfacțiade a discuta, dea dezbate subiecte diverse,atâtditrecelemundane,câtșidintreceledefinețe teologicășiistorică.

Anii din urmă fuseseră pentru GD unii încărcați cu numeroase episoade dramatice, dar și cu realizări. Deseori avea în minte cuvintele acestea, care rulau, caun carusel :” De la agonie, la extaz...și tot așa…”. Trecuse prin bucurii și prin succesul unor proiecte proprii. Trăise momente de inadecvare în gestionarea eforturilor și a deciziilor de perspectivă.Cauzelemultiple,inclusivspecificulpsihologic, caracterizat chiar de chipul său ”baby face” așa cum îi plăcea să spună. Totuși, în ciuda a tot și a toate, el știa că totul este posibil. Sprijinul oferit mereu de sora lui, împreunăcuîndrumareașicufineleobservațiisuplineauîn bună parte nevoia sa de a-și avea alături mama. În fiecare dimineațășiapoi,searaînaintede-aadormiîșirepeta:”Cu inimăbunășiîncrederemergiînaintecaunînvingător.”

Cuvântul ce m-a înviat

Viațanepoartăprindiverseanotimpurișisuccesiuni deevenimente.Neamintimcudragsoarelegenerosdevară și reușitele care ne-au deschis aripile larg, spre înalta bucurie.Auriultoamneibogate,cupântecoaselehambareși imneledemulțumire.Nămețiiierniice-auvămuitaspruatât de dorita vindecare. Primăvara cu ivirea plăpândelor flori, izbucnindcaîntr-unstrigătdenebiruităînviere. Suntacele ceasuridetaină părelnicdurândcâtoveșnicie,fiecândne zbatem învăluiți de uraganul deznădejdii, fie când înălțăm mâinile în rugăciune și ninși de liniștire ne lăsăm total în voia Părintelui Luminilor. Gând și cuvânt; cuvânt și faptă; faptă și trăire; trăire și trecere; trecere și veșnicie, cu Mântuitorul și Domnul nostru Iisus Hristos, Cel al cărui gândl-amîmbrățișatcutoatăființa.

Încă din copilărie însușirile noastre sufletești sunt supuse unui proces complex de prelucrare. În funcție de deschiderea față de schimbare, în sensul creșterii spre desăvârșire, elementele omului nostru interior își dezvoltă potențialul și spargem mugurii împlinirii noastre. De la primele amintiri, pe care le purtăm în suflet, pe care le revedemcuochiimințiișipânălaceamairecentăizbândă, dragosteașipurtareadegrijăaPărinteluiCerescnebucură inimilescăldateînluminaaurieaveaculuicevaveni.

Sufletul – nemuritoare și puternică pasăre măiastră, darfoartesensibilăestedeseoriademenităîncoliviipoleite, cumincinoasesemințe.

Sufletul asemenea unei case meșteșugit zidită, dar care se află în bătaia numeroaselor stihii. Materialele agonisite spre zidire depind de iscusința ispravnicului lucrător și de zarafii cărora le-a încredințat darurile sale sprechivernisire.

Ochii sunt fereastra sufletului. Unele ferestre sunt zăvorâtepeinterior,darpeexteriorauartisticelicăriri.Alte ferestrezâmbesc,împodobitecufloriproaspeteșicuaromă debunătate.Maisuntșiuneleferestrecuzăbrele,pecarese înalță un lujer de trandafir incandescent, înrourat de speranță.

Gândul precede cuvântul și ambele au puterea de a zidi și de a dărâma. Unele gânduri nasc cuvinte cu puterea de a surpa, pentru că ele însele își au sursa în ruine. Unele gânduri izvorăsc proaspete cuvinte cu puterea de a înflori fiecaremugurdebine.

Apele vii izvorând din inima sălășluităde Bucurie și de Lumină se văd deslușit prin ferestrele primenite. Lacrimile au spălat toată zloata furtunilor purtătoare de viclenefireminuscule,denisipdeșertic,năvălindsprealua înstăpânireadunelormișcătoaretoatemlădițelenădejdii.

Chip de Pateric

Părinții pustiei de odinioară se desăvârșeau prin creșterea și îmbogățirea sălășluirii puterii lui Dumnezeu în inimile și mințile lor. Se lăsau tot mai mult spre lucrarea dăltuirii Cuvântului în ființa lor, iar chipul și privirea le vădeau viața. Mijloacele de trai le erau cât se poate de smerite pentru ca întreaga adevărată lucrare să le fie spre mântuire, prin exersarea la cote maxime a credinței și rugăciunii. În mod ontologic chipul uman este oglindirea chipului Creatorului. Ochii sunt luminătorii întregului trup, iar părinții din Pateric se împărtășeau mereu și mereu din tot darul bun și desăvârșit care se cobora de la Părintele Luminilor. Receptau energia divină și puneau în negoț tot gândul bun, iar pe cel rău îl aruncau afară să fie călcat în picioare. Mâinile lor se îndeletniceau cu lucrul pentru a nu fi o povară pentru ceilalți, dar nici pentru Dumnezeu. Erau ispravnici multcredincioși ai tuturor talanților sălășluiți în ei.CândseadunaupentruSfântașiDumnezeiascaLiturghie fiecare se bucura de prezența la Masa Stăpânului cu bucateleVieții. Vorbireamultănuleerapeplac, chiardaca uneori după slujbă mai rămâneau câteva momente. Cunoșteau și foloseau adevărata comunicare, fără cuvinte nefolositoare sau care să ducă la pierderea timpului de altfel foarte prețios. Traiul aspru din pustie le era puțin îndulcit cubucateleservitelaagapaceurmaslujbei. Aveau chiar și fiertură sau fructe, pentru a-i mulțumi lui Dumnezeușipentruacestea.

În zilele noastre în care întreaga paradigmă a lumii

s-a schimbat, când până și noțiunea de normalitate pare iremediabil alterată, totuși există numeroase chipuri de Pateric.Acesteasuntluminatedeominunatăstrălucirecare deseori poate fi receptată doar prin filtrul lacrimilor, prin curățitoarea suferință. Pustiul duhovnicesc înțesat de

ademenitoare iluzii, dar și jungla urbană colcăind de prădători feroce sunt locașul multor creștini cu chip de Pateric. Viața lor de rugăciune susținută, ridicări de după fiecare înfrângere și înaintare în urcuș spre sporirea duhovnicească suntrepere pentru calea cătreAcasă. Zărim unele dintre acestea în vremea sfintelor slujbe. Pocăința autentică, zdrobirea și implorarea milei Bunului Dumneze, urmate de strălucirea mai presus de cuvinte a bucuriei primirii Sfintei Împărtășanii transmite vibrația energiei de Sus.PutereaÎnvieriiMântuitoruluișiDomnuluinostruIisus

Hristossearatătotmaipregnantînfrațiișisurorilenoastre care capitulează spre sălășluirea deplină și prelucrarea Harului în viețile lor. De fiecare dată când îți împărtășesc dinapelelimpezișiviialeizvoruluiinimiilortrăieștiintens prezența păcii și bucuriei de la Dumnezeu. Moise a stat pe munte cu Dumnezeu și a fost nevoie de o mahramă pentru a-i acoperi chipul deoarece strălucirea îi speria pe evrei.

Teama și micimea inimii sunt mereu dușmanii care ne îndeamnă să alegem vițelul și nu zborul spre înalt.Mântuitorul a purtat toată vina păcatului omenirii. Trupul i-a fost măcinat ca grâu de cel mai mare preț, la moara acționată de roata vieții, pentru ca să ne fie îmbiată apoiPâineaVieții.CiorchineleSfântcuboabelemântuiriii-a fost strivit în teascul vremurilor, pentru ca să ne putem împărtăși cu Sângele prin care El ne înstăpânește. Noi ne identificăm cu El. Chipul Său se vădește în noi printr-o lucraretainică.Chipuldesfiguratdesuferințășichini-afost acoperit cu o mahramă atunci când a fost pusîn mormânt. DarlaslăvitaÎnvieres-aridicattrecândprinlespedearece, învingândmateriașidândtotodatăraspunsceluifărăființă prin sineînsuși.

Chipul de Pateric poate să fie astăzi purtat foarte divers. Poatefimamacaresejertfeștepentrucopiii săi, ori poate fi tatăl care lucrează multe ore peste programul

obișnuit, bolnavul sau vârstnicul credincios sau cei care își desfășoară serviciul din toată inima, ca pentru Hristos, dar și alții a căror lucrare a rugăciunii se desfășoară în permanență. Cuvintele sfinte sculptează în inimă tot mai mult asemănarea cu Cel Înviat. Privirea luminată de Rugăciunea inimii și lucrarea sa binefăcătoare cuprinde preajmalor.

Cu inima pe-afară

Era o toamnă frumoasă, cu duminici caldeși senine, darșicuploicevesteaurodniciaanuluiceurma.Inimacare seștiecăesteunmușchi, carenupoatesădoară, atuncise bucura de pace, de cântările intonate la strană și de chipurile sfinților din icoane. După Sfânta Liturghie, în pridvor, Părintele duhovnic ne împărtășea cuvinte de înțelepciune și de mângăiere. Uneori erau și vești care soseau din Munte, gânduri ale părinților sporiți despre chipurialevremurilorviitoare.Aveasăfie,așadupăcumse spunea și după cum simțeam foarte pregnant, unul dintre ultimeleanotimpuriliniștite.

În preajma Sărbătorii Adormirii Măicuței Precistă fiecare vecernie părea mai frumoasă, iar în aer pluteau parcăzvonuripascale.SlujbaProhoduluiafostunacutotul deosebită, împodobită cu strălucirea nenumăratelor lumânări și a chipurilor celor prezenți. Inima mea simțea tot mai mult aceleași emoții pe care le petrecea înaintea marii sărbători a Învierii. Chiar și în unele seri, pe când eram la serviciu priveam apusurile de-o frumusețe mai presus de cuvinte și îmi părea preajma îmbibată de tămâieri. Uneori inima mă îndemna cu o forță imensă și ieșeam în curtea centrului. Paștile Domnului erau cronologicdeparte,darcatrăireerauînapropiere.Bucuria amestecată cu un soi de tristețe sau chiar nostalgie mă îndemnau să aduc în prezent cuvintele auzite dinspre Munte.

Sărbătorile Nașterii Mântuitorului, ale Noului An și ale Bobotezei ne umplură de bucurie și de alese doriri de bine și frumos, de nădejde că veștile rele ne vor ocoli. Auzeam că undeva, lovise un virus - inamic puternic, dar păreacătotulerafoartedeparte.Cutoateacestea,tăvălugul seapropia.Repede. Așaderepede,încâtmărțișoruldinacel

an, urma să fie probabil ultimul dintre cele obișnuite, cel dinurmăalnormalitățiipecareocunoșteam.

Urgența noii așa-zise normalități ne-a zăvorât cu declarații de presupusă libertate. Au fost zile în care am avutvoiesăneplimbămprincurte,iarapusurilezugrăveau imagini trimise din veșnicie pentru a ne oferi un răgaz de frumusețe. Iar chipul ne era în mod obligatoriu ascuns. Măștileauprinspojghițăpemultelechipuricarelepădaseră vechilemăști.

Inima, care știm că este un mare și foarte solicitat mușchi se antrena. Se pregătea să trăiască externată, evacuată și exilată. Pe afară. Lacrimile străluceau în ochi și pechipurilavecerniaduminiciiîncareurmasăneîntâlnim pentruultimadatăfațăcătrefațălaSfântaLiturghie,pentru mult timp. Cu câtă bucurie am primit confirmarea că mă număram printre ei. Începea era sintetică, adevărata orânduire virtuală. Intrarea Domnului în Ierusalim a fost împodobită cu flori crescute din lacrimi, iar Paștile Domnuluine-aurăsăritcunădejdealespeziirăutățiidatela o parte. Părintele duhovnic ne cerceta și ne întărea în credință, cubrațelerugăciunilornecontenite.Auvrutsăne scoată cu totul afară, dar totuși, Vistierul bunătăților ne conectaînmodtainicprinbelșugulMeseiStăpânului. Dupăperioadadedrasticexil,privilegiulcelorcâteva clipe spre închinare ne ofereau darul îmbrățișării coborât dinicoanelesfințilordragi,aleMântuitoruluișialeMăicuței Precistă. Debună seamă că dragostea lor ne oblojea inima. Inimanecesitândgrabnicăreanimare.Intrareînăuntru.

Dragostea mea

Zăpada se așternea de parcă lumea întreagă era un tort, meșteșugit pregătit de un cofetar, cu inima plină de bunătate, înainte de lăsatul secului. Aroma cozonacilor și a colindelor părea că se împletește cu parfumul delicat al ghioceilor răsăriți tocmai lângă fântână. Cu câteva zile în urmă Bunica Florica se bucurase de soarele călduț, întinzând cuverturile la uscat, în curtea casei. Dar Baba Iarnaîncănuîșijucasetoatecărțile,maiavândcâtecevade spus, după cum obișnuia să remarce Moșul Ursu, vecinul. Copilăria mea purta aura bunătății și credinței care se sălășluiaîninimiledragilormei.

Din anumite motive, pe care memoria nu le mai dibuiește, în săptămâna aceea nu prea reușisem să beneficiez de sprijin la temele pentru acasă. Cred că pe lângă problemele mari de sănătate cu care se confrunta deja, de câțiva ani, fratele meu, mai fusese ce va legat de Tata… În orice caz, într-o duminică eram chemați obligatoriu la o festivitate dedicată ”marilor conducători și realizărilor epocii”. Întreaga familie, în măsura în care nu erau probleme majore, duminica dimineața se pregătea de mers la biserică. Deși învățătoarea îmi scrisese în carnet despre obligatoria prezență la eveniment, Mama și Bunica Florica m-au încredințat că duminica este ziua lui Dumnezeu.

Săptămâna care a urmat, dintre toate cele din copilărie,aveasăfieunamaiaparte.Lașcoală,câtșiacasă. Iarnapăreacăîșiretrasepentrucâtvatimpoștireadefulgi șifrigulaspru.BunicaFloricaîmidăruiseocăciulădepitic, roz și cu un moț pufos. Minunată ! Pășeam bucuroasă spre școală,pesubcastaniipurtândîncăpanglicidenea.Păreau uriașe candelabre care luminaseră serbarea de Crăciun. În ziua cu pricina, tovarășa învățătoare părea mai severă ca

înainte. Caietele mele purtau deja semnele exigenței sale. Paginile zilei, cu teme, păreau năpădite de furnici roșii neprietenoase… Mă făcusem mică de tot în bancă. Oricum bănciledepeatuncieraufoartemici…Înpauze,căciulamea nouă, zbura prin clasă și în final, ateriza în coșul de gunoi, delângăteracotă.Cuoziînainte,nufusesemlașcoală.Buna Maria venise la noi în vizită și îmi adusese o rochiță de catifeacubroderieșidantelă,pentruamergelabisericăde Paște. Draga mea Buna Maria era foarte iscusită la meșteșugul cusutului și al brodatului. Pentru că locuia destul de departe, iar legătura cu trenul era anevoioasă, bucurianoastrăeraimensălafiecarevizită!

La finalul acelei zile de școală, tovarășa învățătoare ne-a anunțat că înainte de-a pleca acasă, în curtea școlii se va ține ”un careu”. Ne-am îmbrăcat fiecare cât am putut de repede, deoarece trebuia să intrăm în formația careului. Și eram foarte curioși. Căciula mea roz era cam afectată de tratamentul aplicat de colegii năzdrăvani. O purtam totuși cumarebucurie!

Curteașcoliieraplinădeșcolariigălăgioșișicurioși, dar și dornici de a pleca acasă. Tovarășii învățători au potolit larma. Directorul școlii a spus ceva, apoi tovarășa noastrăînvățătoareaieșitîn față. Acititcevacarenuprea eradeînțelespentrunoicopiii.Achemateleviicareeraude serviciupeșcoală.

Aveaucevacauntablouînmână.Mi-amauzitstrigat numele.Nuștiamcesăfac.Ceidoiauprimitindicațiiscurte și m-au luat de mână. Mi-au petrecut șnurul ”tabloului” pe dupăgulerulhainei.Învățătoareami-astrigatsădauunocol careului. Simțeam că se învârte lumea cu mine! M-am străduitsăpășesccâtmairepede.Știamcumvaîninimioara meadecopildeclasaadouacăceeaceseîntâmplănueste bine. Unii colegi râdeau, iar cei mai mici deja plângeau. Un învățătorastrigatceva,apoiavenitgrăbitlamine.Mi-aluat

de la gât ”tabloul” și l-a aruncat. Apoi m-a luat de mână și m-aduslagrupulclaseidincarefăceamparte.Douăcolege m-au luat în brațe. Îmi amintesc cum plângeam toate trei. Copiii au început să iasă din careu și la porțile școlii se vedeau părinții și bunicii veniți să-și ducă odraslele acasă. Erau acolo dragele mele bunici. Înlăcrimate și cu brațele întinsepentruamăobloji. Anulacelaafostultimullașcoalarespectivă.Părinții au cumpărat un apartament de bloc în alt cartier. Anul școlarurmătoramavutprivilegiuldeafaceparteadinclasa unuidomnînvățătorcuinimădetatășiextremdepriceput pedagog. Cudedicareșirăbdare, cudarurile luiDumnezeu, dânsul a știut să descopere comoara de înțelepciune din fiecareelev.”Codașaretrogradă”eraacumpremiantaclasei și printre primii din școală. Duminica nu ne-a chemat la școală, deși pentru aceasta a avut de suferit. După ani de zileamaflatcăfuseseprigonitînregimuldetristăamintire, pentrucăerauncreștindedicat.

Anii au trecut și în clădirile fostei școli generale și-a făcut loc un serviciu public de asistență socială. Eram angajatădejadeanibunișiparticipasemlapunereabazelor serviciului, inclusiv prin munca de traducere scris-vorbit pentru limba engleză. De asemenea, îndeplineam lucrările de secretariat pentru o anumită comisie. Nu mi-am ascuns credința și am lucrat toate, din toată inima, ca pentru Domnul.Într-unadinședințe,datorităunorneînțelegeripe baza interpretării unui text de regulament oficial, am îndrăznit să clarific. Persoana care era pe vremea aceea la conducere, cunoscută pentru temperamentul excesiv și-a exersat abilitatea de-a arunca la țintă. O cutie albastră ornamentalăs-avoitamănimeri.Nuafăcut-o.Unuldintre colegii prezenți a protestat. Represaliile au continuat prin răspândirea unor informații total false și amenințarea colegilor care aveau verticalitate. Părea că episodul din

copilărie se repeta cumva… Cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut cu bine. Persoana care fusese la conducere a plecat. Eu mă apropii de vârsta pensionării și sunt cu inima mulțumităpentrupriviegiuldearămânecredincioasăCelui careonoreazămărturisireaautentică.

Foc și gheață

Viațanepoartăprindiverseanotimpurișisuccesiuni deevenimente.Neamintimcudragsoarelegenerosdevară și reușitele care ne-au deschis aripile larg, spre înalta bucurie.Auriultoamneibogate,cupântecoaselehambareși imneledemulțumire.Nămețiișigheațace-auvămuitaspru atât de dorita vindecare. Primăvara cu ivirea plăpândelor flori,izbucnindcaîntr-unstrigătdenebiruităînviere. Sunt acele ceasuri de taină, părelnic durând cât o veșnicie. Uneori, sufletul se zbate, parcă definitiv, sub ropotul de gheață al deznădejdii. Dar apoi, ca prin minune, intervine cevasaumaibinezisCineva,iarinimileparcăsuntcuprinse în rugăciune de foc. Suntem ninși de liniștire și ne lăsăm totalînvoiaPărinteluiLuminilor.

Încă din copilărie însușirile noastre sufletești sunt supuse unui proces complex de prelucrare. În funcție de deschiderea față de schimbare, în sensul creșterii spre desăvârșire, elementele omului nostru interior își dezvoltă potențialul și spargem mugurii împlinirii noastre. De la primele amintiri, pe care le purtăm în suflet, pe care le revedemcuochiimințiișipânălaceamairecentăizbândă, dragosteașipurtareadegrijăaPărinteluiCerescnebucură inimilescăldateînluminaaurieaveaculuicevaveni. În urmă cu cinci ani, într-un pridvor de Praznic al Măicuței Precistă mă întorceam acasă de la Cluj. Trecusem printr-o intervenție chirurgicală extrem de complexă. Mașina în care călătoream era condusă de o șoferiță experimentatăși creștină. Durerea era sub control datorită analgezicelor primite. Peisajele se perindau alene și parcă mai frumoase decât înainte. Incandescenții maci, albăstrelele,margareteleșicelelaltefrumoasefloridecâmp alcătuiau o vie tapiserie. Priveliștea bucura inima. Era o minunatăbroderiepenesfârșitaîntindereaholdeloraurite.

Spicele se închinau cu evalvie sub binecuvântata povară a boabelorcareaveausădevinăafiecăreizilepâine. Boabele urmausăfie trecuteprin mașinadetreierat, pentrucamai apoisăfiezdrobitepentruadafăina.

Șoferițami-aprilejuitbucuriadeavizitaMemorialul de la Aiud și de-a ne închina în Capela încărcată de harul Sfințilorînchisorilor. Eieraugrăunțelegrâului sfințit. Grâul măcinat de pietrele chinurilor mai presus de cuvinte, din care s-a plămădit prescura spre sfințirea neamului nostru. Roua lacrimilor mi-a umplut inima de o bucurie sfântă.

Icoana Măicuței Precistă îmbrățișând sfinții martiri în zeghegrăiaîngând,închiptainic.Cumvami-avenitîngând marea de culoare a lanurilor presărate cu flori de câmp și parcă,prinfoculamiezii,alergauei,ceicarefuseserăcândva tinerii prea plini de viață...Gând și cuvânt; cuvânt și faptă; faptă și trăire; trăire și trecere; trecere și veșnicie, cu MântuitorulșiDomnulIisusHristos,Celalcăruigândeil-au îmbrățișatcutoatăființa.

Prescura a fost frământată cu apă. Apa vie din inimile mucenicilor, apa vie din preaplinul credinței în Dumnezeu–Izvorulvieții.Aceleapevii,dininimisălășluite de Bucurie și de Lumină, chiar și prin focul chinurilor, se văd deslușit prin ferestrele primenite. Lacrimile au spălat toatăzloatafurtunilorpurtătoaredeviclenefireminuscule, de nisip deșertic, năvălind spre a lua în stăpânirea dunelor mișcătoaretoatemlădițelenădejdii. Daracele mlădițeerau puternic și definitiv înrădăcinate în Cuvânt. Cuvântul lui Dumnezeu, viu și lucrător asemenea unui tăiș curățit prin foc,celcaredespartetotul. Străbatevremelniciașisporește asemănarea cu El, dăltuind lăuntrul spre vădirea chipului veșniciei.

Apa este substanța de care depinde însăși viața. Susurul blând al izvorului și tumultoasele rostiri ale râurilor coborând în cascade, meandrele fluviilor parcă

desenând broderii alese, faimoasele peisaje din Delta Dunării, ori din alte părți ale planetei; valurile azurii ale mării pe care se poartă corăbiile de mii de ani…Izvoarele fierbinți izbucnesc maiestuos, spre înalt, asemenea unor rugăciuni născute din cele mai adânci dureri și frământări. Țărâna din care suntem plămădiți și inima noastră de piatră, pe care însă a fost dăltuit Cuvântul, sub povara încercăriipuțineicredințe,nedeterminăsăvărsămtotfocul spreTatălCeresc.Uneori,uneleinimimaiaușicămăruțeîn care se sălășluiește încă gheață... Apoi apa naște aburul dimineților răcoroase de vară, în care se văd urmările năstrușnicelor furtuni, cu ploi torențiale, în care grindina fusese aruncată pe pământ precum bucățelele de pâine.

Ploaia, ploaia atât de mult așteptată și implorată, după aparentnesfârșiteziledecuptorîncins.Înviațăavemparte de numeroase zile și nopți în care seceta duhovnicească pare că ne va usca. Parcurgem ogoare nelucrate, mlaștină sau chiar turbărie, cu pământ nesigur și iluzii otrăvite. Pericolul care pândește se află chiar după colț. Viclene soluții deghizate în proaspete oaze. Este strict necesar a fi topite, precum odinioară planta umbroasă a lui Iona. Un mititel viermișor lihnit primește o masă îmbelșugată. Acesta va înlătura părelnicele umbroase plante, posibil aducătoaredepierzareadevărată.Omulvapricepemesajul șiva îngăduisălășluireaCuvântului.

Gândul precede cuvântul și ambele au puterea de a zidi, dar și de a dărâma. Unele gânduri nasc cuvinte cu putereadeasurpa,pentrucăeleînseleîșiausursaînruine. În schimb, gândurile curățite de focul sfânt al Cuvântului, cele care izvorăsc proaspete cuvinte, sunt cele care au putereadeaînflorifiecaremugurdebine.Rugăciuneaeste vorbirea cu Dumnezeu, cu Tatăl nostru Ceresc și Părintele Luminilor. Rostim cuvintele rugăciunii cu gura și cu inima, dardeseorinumaicuinima.

Citisem undeva că ochii, sunt de fapt, fereastra sufletului. Unele ferestre sunt zăvorâte pe interior, dar pe exterior au artistice licăriri. Alte ferestre zâmbesc, împodobitecufloriproaspeteșicuaromădebunătate.Mai sunt și unele ferestre cu zăbrele, pe care se înalță un lujer de trandafir incandescent, înrourat de speranță. Sufletul omuluiesteasemeneauneinemuritoareșiputernicepăsări măiastră, dar foarte sensibilă. Uneori este ademenită în colivii poleite, cu mincinoase semințe. De acolo își poate dobândi iar libertatea, doar alegând hrana adevărată, dătătoare de viață. Sufletul este asemenea unei case meșteșugit zidită, dar care se află în bătaia numeroaselor stihii.Calitateamaterialeloragonisitesprezidire,depindde iscusința ispravnicului lucrător. De asemenea, contează dacă acesta le-a încredințat zarafilor de nădejde, darurile sale spre chivernisire. Dacă primește darurile și bunătățile Vistieruluicerescatuncivafiunulcaresenumeștefericit. Icoana Măicuței Precistă și a mucenicilor învăluia preajma cu tainică privire, cu foc. Cu ochii minții parcă îl zăream pe Moise, în fața Rugului Aprins. Pe Horev, ardea Rugul care nu se mistuia și care preînchipuia pe Maica Domnului – vrednica și noua Evă feciorelnică, purtând în pântec pe Fiul lui Dumnezeu, pe Cuvântul. Maica Vieții și care mijlocește pentru noi la tronul de Har. Mucenicii s-au hrănitcualeViețiicuvinteșiauprimitRugăciuneadefocîn inimile lor. Să fim și noi asemenea sfinților mucenici, primind deplin și definitiv topirea inimii de gheață, prin foculRugăciunii.

Inimă zdrobită

Caruselul evenimentelor vieții, deseori ne prinde parcăîntr-omișcareceevităluareaînaltitudine.Atitudinea se prea poate să își năzuiască o înălțare peste orizontul monoton, sterp și biologic. Dar duhul lumii împietrește inima, cu foamea de a avea și doar părelnic de a fi, cu disperarea aproape halucinantă de-a păstra aparențele și duplicitatea aflată la mare căutare. Adevărul de credință rămâne neclintit, dar mijloacele de-a relaționa cu preajma, cu aproapele diferă și necesită adaptări pentru o comunicare veritabilă. Din inima zdrobită de dragostea nemărginită a lui Dumnezeu emană mireasmade Viață, iar prin prietenia cu sfinții, omul se îndreaptă spre semeni cu dorințade-aleîmpărtășicelesprefolosmântuirii. Varaaceeaafostunafărădeasemănare.Minunatăși plină de emoție. Seri pline de pace și de rugăciune. Zile cu multspor,darșicufurtunifoarteputernice,pornitedinbun senin.Diminețilefoartedevremeîncaresemergealaslujba delabisericăerauparcăcelemaifrumoasedintretoatecele depânăatunci.Străzileeraurăcoritedeharnicastropitoare pe patru roți, condusă de cineva care părea că salută pe fiecaretrecător.

Trandafirulurcătorîmbujorat șicaprifoiulcudulcea sa aromă, acompaniau parfumatele petunii viu colorate. Săptămâna trecuse cu repeziciune, mai cu seamă zilele ceauurmatuneiaanume,cuofurtunădesfârșitdelume,dar cu ploaia ce-a revigorat toate plantele aproape ofilite. Duminica dimineața devreme era rânduită întâlnirii cu Dumnezeu. Cu pas vioi, se îndreptau către bisericuța din lemn, tineri și vârstnici, dar și părinți cu copii puțin somnoroși. Pe aleea străjuită de bogate tufe de trandafiri multicolori se salutau cu vie bucurie. Apoi mergeau să se închine.CântărileSfinteiLiturghiiseîmpleteaucuglasurile

melodioase ale păsărilor și umpleau inimile de bucurie și recunoștință. Împreună cu cei credincioșii se aflau cu siguranță, în chip nevăzut, făpturile cerești și sfinții. Sfinții ocrotitoriaicelorprezenți.ȘiSfântulMucenicEmiliandela Durostorum unul dintre primii sfinți străromâni, cu zi de prăznuireînziuade18iulie.

DrumulspresfântamănăstireLesjie–Serbia,urcaîn serpentine, iar micul grup de pelerini se bucura de priveliștea dealurilor împodobite cu verdele copacilor maiestuoși.ZiuaDuminiciiîncepusesubauspiciileuneiploi devară.Aeruleraproaspătprecumnădejdeamultașteptatei întâlniri cu sfinții dragi. Slujba începuse de puțin timp, iar biserica era aproape plină cu localnicii veniți cu mic, cu mare.Câțivacopilașifoartevioi,tocmaifuseserăpotolițide o doamnă care le oferise un mic spațiu pentru a desena și colora. În laterale erau scaune specifice zonei și acoperite cu multicolore cuverturi tradiționale. Sfinții zugrăviți în culori vii, caldene priveaucunespusăbunătateșiparcăse bucurau că eram acolo. Sfântul Altar era sculptat din marmură albă, împodobit cu multă măiestrie. La finalul slujbei, părintele ne-a adresat un cuvânt de salut, prin traducerea oferită de către un părinte cunoscător de limba română.

Racla cu sfintele moaște ale Sfântului Sava Gotul se afla în stânga bisericii, iar racla cu sfintele moaște ale Sfântului Mucenic Emilian de la Durostorum era în partea stângă.Cuevlavieșirecunoștințăne-amînchinatșiapoiam citit acatistele celor doi sfinți, fiecare pe rând, câte puțin. Apoine-amretrasșiamrămasînrugăciune.RaclaSfântului

Mucenic Emilian de la Durostorum era învăluită de lumina gingașă a unei fragile raze de soare, biruitoare printre meandrele unui nor gri, trist. Lemnul avea o răcoare prietenoasă, iar lacrimile își inundau albia obrajilor, ca un râu eliberat de stăvilar. Inima era zdrobită. Zdobită de

marea iubire și harul dobândit de Sfânt prin primirea cununii muceniciei. Imnul cântat în cea mai tainică odaie a ființei se înălța în mireasma de mir plutind în preajma raclei.

Ne-am bucurat de ospitalitatea sfintei mănăstiri și am fost invitați să stăm cu toții la masa de prânz. Bucatele simpleșigustoase,gătitecudragosteșicumultărugăciune au fost așezate pe o masă de lemn încăpătoare. De asemenea, panorama oferită era a întregii văi, cu lanuri bogate,careseîntindealapoaleledealului.

MinunatesteDumnezeuîntruSfințiiSăi!

În brațele lui Dumnezeu

Iarna își intră pe deplin în drepturi, cu fiecare grad, tot mai minor. De-acum toamna este o frumoasă amintire, cualeibelșugdeculorișiarome.Esteasemeneaamintirilor frumoase despre oamenii minunați din viața noastră. Oamenii minunați din neamul nostru, oamenii minunați întâlniți și oamenii minunați împreună cu care ne împărtășimdeaceeașinădejde.Dragosteașimângâierealui Dumnezeu ni se dăruiește prin brațele cu care acești oameni ne sprijinesc, ne poartă în rugăciune sau ne îmbrățișează.

Suntem purtați pe brațele lui Dumnezeu la Sfânta

Liturghie, când se unește cerul cu pământul; pe cei dragi dintreneamurilenoastretrecuțilaDomnul,îiuneștecunoi, cei care suntem pelerini spre veșnicie. Meseni ai Marelui Stăpân,fiecaredupăceatasa:pruncișicopii,adolescențiși tineri, maturi și vârstnici. Printre toți și toate, în obște, se poartă un suflet curat, nevinovat, dăruind dragoste autentică și multe îmbrățișări. Sincere. Numește pe fiecare dintrecunoscuțiieicunumele,fărăgreșeală,defiecaredată când îi întâlnește la sfintele slujbe. Bucuria zugrăvită pe chipul copilăresc se vădește a fi gând spre nemurire. De fiecaredatăcândpâineasefrângeșinisedăruieșteacelași sânge, ne mărturisim ca fii ai Învierii. Iar acest suflet minunat,aceastăsorăanoastră,printreceimairâvnitorise află.Șineîmbrățișează.

Deseori, drumul la pas, urcând ușor în pantă, către locul unde câștig a fiecărei zile pâine, amintește de parcursul întregii vieți. Fiecare anotimp se regăsește în vârstele trăirii. Ce minunat strălucesc holdele coapte, unduind în bătaia vântului și apoi se pleacă smerit la vremea secerișului. Spicele crescute din boabele jertfite, îngropateînîntunecatahumă,cuboabelecefivorzdrobite

la moară. Boabele pline de razele de foc ale soarelui și hrănite de pământul din care primul om a fost plămădit și în care cu toții ne vom întoarce cândva. Se va dezghioca pleava și se va dărui făina pentru pâine, dar și pentru prescură. Și simt de fiecare dată cum sunt în siguranță, în brațelePărinteluiCeresc.

Diminețile de început ale iernii, deosebit de răcoroase,cubrumaargintieașternutăpelucernaînflorită; fânul adunat în câmp, primele raze de soare biruind ceața deasă și silueta dealurilor străjuind depărtarea, toate sunt îngemănate în ziua de început a săptămânii de lucru. Cu ajutorul lui Dumnezeu, o nouă zi și un nou început. Și sosirea în curtea purtând cununa timidă a ultimilor trandafiri se desăvârșește cu îmbrățișarea autentică de bunvenit.

Un sentiment aparte își croiește potecă în inimă atunci când merg la cimitir. În fiecare an, înainte de Sfânta SărbătoareaÎnvieriiMântuitoruluișiapoiîncădecâtevaori evremeadeîngrijitmormintele.Pânănudemult,în cimitir sezăreaufuningeii,prevestindotoamnălungă.Erauaninați decâteocruce.Uniipluteauancorațideotufăfoartebogată detrandafiri.Înmiresmataofrandăseînălțaasemeneaunei aripi galbene, deschisă pentru zborul spre înălțimi. Deschisă pentru a oferi o îmbrățișare întru nădejdea învierii.

Cu inima plină de bucurie, îmi amintesc de cei din neamul părinților, de ospitalitatea generoasă și frumoasele zile de vacanță părelnic infinite. Parfumul dulce-acrișor al ciorchinilor plini de soarele verii arzător și crizantemele elegante, trandafirii revigorați de ploia abundentă, plecați sub greutatea bobocilor, petuniile tricolore de grădină și regina-nopții toate cu puternicele lor adieri amintind de serile petrecute printre povestirile vremurilor demult apuse.Boabeledestruguriplinedecăldurarazelorsoarelui

verii și zdrobite pentru a dărui mustul, apoi vinul pentru biserică. Sfânta Liturghie unește cerul cu pământul, pe cei dragi dintre neamurile noastre trecuți la Domnul, cu noi încăpelerinispreveșnicie.

Agonisim în visteria bună a inimii noastre fiecare cuvânt de încurajare, fiecare zâmbet și fiecare îmbrățișare primite. PrinSfânta Împărtășanie îlprimimpeMântuitorul și suntem atinși de nemurire. Primim îmbrățișarea palmelor Sale străpunse. La rândul nostru, cu inima deschisă, oferim din comoara mustind de iubire și semenilor. Toată zestrea binelui se sălășluiește în adâncul nostru, ca dar de la Dumnezeu. Primim îmbrățișarea Lui și apoiodăruim.

Iarna își intră pe deplin în drepturi, cu fiecare grad, totmaiminor.LaSfântaLiturghieprimimoîmbrățișaresau chiar mai multe, din partea surorii noastre plină de dragostea copilărească și autentică. Un semn, iată, al așezăriiînbrațeleluiDumnezeu.

În inimă, pecetea Ta

Fiecareanotimpalanuluiîșidezvăluiefrumusețeași noiopercepemdupăbogățiatrăiriidininimilenoastre.

Simfoniadeculoriaflorilorprimăveriișifrăgezimea frunzelor ne însoțesc în drumul spre minunatul Praznic al Învierii Mântuitorului. Zvon de clopoței albaștii precum nădejdea cerului senin în prima zi a noii vieți. Urcușul e greu dar ne este alături Cel care ne-a unit cu cerul prin jertfă. Fie inima cât de împovărată sau de întristată, prin nădejdea Învierii de fiecare dată se ușurează. Cu adierea linăaaripilordeîngerlovituriledormaipuținșisuntșterse ușor lacrimile. Totuși, urmele rănilor pricinuite nouă chiar de către cei apropiați se arată ca vrednice slove vestind fericirile,pestecareseașeazăpeceteaLui.

Mireasma teilor înfloriți, aroma petuniilor și a garofițelor îmi aduc aminte de fiecare dată de bucuria primului examen trecut cu nota maximă. Darmai presus și mai deplin, în ființa mea se înalță ca o fântână de lumină, rugăciunea spusă pentru prima dată în apa vie a credinței. Stânca durăaneștiințeifusese fisuratădin aniipruncieide o chemare venită de departe, din strămoși. Rugăciunile lor și fiecare lumânare aprinsă, an după an, în noaptea Praznicului Praznicelor îmi murmurau stihiri atunci necunoscutemie.Maiapoi,susurulblândalMângăietorului și rugăciunile cu plecarea genunchilor mi-au prăbușit părelnicele înălțimi. Vorbele de ocară și degetele întipărite pe chip, după furtuna pălmuirii mi-au sfâșiat adânc inima.

Mereu voi păstra vie amintirea mângăierii nepărelnice a mâiniiMăicuțeimirosindamir.

Belșugul roadelor toamnei poartă în fiecare fruct dulceața razelor soarelui darnic. Boabele grâului poartă toată truda brațelor harnice de la semănat și până la secerișul final. Pietrele grele ale morilor odinioară

zdrobeau fiecare bob. Făina curată se pregătea pentru prescura mulțumirii și a laudei roadelor Atotputernicului. Din neam în neam, Dragostea desăvârșită, țintuită de cuie pecruceapăcatelor,inimidepiatrădespicășirâuriledeapă vieirumpspreveșnicie.

Fulgiifiligranațiaianotimpuluialbseașternprecum un ștergar pentru ieslea Pruncului. Colindele răsună aducând bucurie și veste de pace, iar bradul împodobit ne amintește statornicia caracterului frumos. Peștera neprimitoare a inimii de piatră își luminează lăuntrul la venireaDaruluideSus,iarmormântulcupiatraprăvălităla intrare este străbătut de puterea ridicării spre Lumină. Pecetea chipului Său ne ajută să ne identificăm încă de pe acum și de aici cu Împărăția. Este primit prin har și ca supremdar.

Părintele Luminilor ne trimite tot darul bun și desăvârșittocmailavremeapotrivită.

În prag la Dumnezeu

Pe parcursul vieții avem parte de multe întâlniri cu oameni diferiți, fiecare cu zestrea sa de experiențe, la care se adaugă una de căpătâi : întâlnirea cu Dumnezeu. De asemenea, pe măsură ce creștem suntem confruntați cu momentedeschimbare,detrecereaunorpragurisprealte anotimpuri. Fiecare anotimp îl trăim cu totul diferit, în fiecareetapăavieții.Daroameniicareauavutîntâlnirealor cu Părintele Luminilor, poartă o prospețime și o strălucire aparte care li se sălășluiește în inimă, dar și pe chip. Cuvintele lor poartă pecetea vorbirii cu rost, spre zidire și creștereînasemănareacuEl.

Înaniicopilărieinepetreceamopartedinvacanțela buniciicalocuiauînimediataapropiereagranițeibănățene sârbești. Câmpia nesfârșită era plină de lanuri roditoare, dar și de pășuni bogate. Ici și colo era presărată cu mici oaze de copaci, printre care se aflau sălașe. Acestea erau micigospodăriilocuitedeprimăvarașipânătoamnatârziu, unde se creșteau păsări și animale. Doda Ana avea grijă de sălașul bunicilor și o vizitam de multe ori. Locuința era alcătuitădintreiîncăperi,foartesimplumobilată,darfoarte curată și primitoare. Avea numeroase buchete de plante medicinale uscate care răspândeau o aromă plăcută. O SfântăEvanghelie,pecarenoicopiiioconsiderampeatunci imensă era așezată la loc de cinste, pe un ștergar, pe o măsuță. Lumina micuței candele învăluia icoana veche a Precistei.Cândrămâneampestenoapte,noicopiiidormeam în camera din mijloc. Prin ușa deschisă zăream deseori în lumina candelei, pe Doda Ana îngenuncheată. Uneori nu prea ne era somn, iar dânsa ne povestea despre copilărie, dar și despre eroii biblici, inclusiv despre Avram ai cărui urmași–credincioșii–suntprecumstelelecerului.

După mulți ani, într-o primăvară cu totul minunată, am retrăit cumva momentele copilăriei. Cerul era împodobit cu stele, iar smerita rugăciune a maicii starețe, străluceaînluminacandelei.Eramprintreceicâțivaoaspeți ai unei mici mănăstiri, cu hramul SfParachevi, din Corfu. Grădinaplinăcuflorifrumoaseșinumeroșipomidecitrice înfloriți, părea că strigă de bucuria Învierii. De asemenea, pajișteaînconjurătoareparcăbrodatăcudiamantestrăvezii și care era doldora de licurici amintea că suntem chiar în prag,laDumnezeu.

O altă primăvară, cu dar minunat a fost cea în care am fost pentru prima dată la Sfânta Mănăstire Nicula. Se adeverea cuvântul care spune că prietenul adevărat este aproape, dar mai cu seamă la nevoie devine precum un frate. Întâlnirea unui suflet cu iubire de Dumnezeu îți influențeazășireorganizeazăcumvaprioritățile.Prevalează setea de rugăciune și liniștire, față de mândria lansării romanului la a cărui scriere ai participat. Panorama ținuturilordinpreajmă,înluminaapusurilorglorioase,apoi mantia înstelată a nopților au lucrat spre apropierea de veșnicie. Privegherile cu mireasma rugăciunilor și tămâieri îndrumau spre prospețimea dimineților înnrourate cu bucurie. Sunetul de toacă și apoi clopotele răsunau peste lume,vestindcăvorbireacuDumnezeudăinuieșteîncă. Luminablândăacandelei,îngenunchiereaînsmerită rugăciune și nopțile înstelate îmi amintesc minunatele momente petrecute împreună cu oameni dragi, în prag de cer,înpragdeDumnezeu.

Jertfă vie

Îmiamintescșiacum,cumaredrag,deprimulande facultate, de colegii cu care am pășit pentru prima dată în amfiteatrușideprofesoriidornicisăneconducăpecărările cunoașterii. La scurt timp după începerea cursurilor ni s-a propus un curs opțional de limba germană. A fost o experiențănouă,cudeprindereaunornoțiunidebazășicu informații interesante despre multe personalități ale culturii respective. Când ne-a vorbit despre marele compozitor Ludwig van Beethoven și viața sa plină de provocări, profesorul a menționat unul dintre gândurile titanului, respectiv : trecând prin suferință, mergi spre bucurie. Acesta își pierduse deja auzul aproape complet, dar continua să creeze minunatele sale simfonii, inclusiv magnifica”Odabucuriei”.

Primăvaramiseparecăoglindeștecuvintelemarelui compozitor. După zilele scurte și nopțile lungi ale iernii, îți dezmorțește cele mai tainice și mai înzăpezite simțiri. Este vremea unui nou început și a simfoniei clopoțeilor, a ghioceilor răsăriți de sub hlamida iernii. Viața îți oferă bucuria de a sări într-un picior, încercând să înaintezi în jocul șotronului multor examene. Unele îți provoacă dureri șirăni,dovadăcăeștiviușitoatevictoriilesuntîncununate de laurii așternuți pe cicatrici, unele nicicînd vindecate complet.

Luna martie se află deja în perioada Postului cel Mare, timpul renunțării la sclipirile de tinichea ale plăcerilor diverse, inclusiv a celor alimentare. Jertfa ființei noastre plămădită din țărână, purtând pecetea Chipului, pânăEl va lua chip în noi, spre creșterea în asemănarea cu El. În pridvorul viețuirii noastre viitoare ne întâmpină mereu Măicuța Precista, gata să ne mângâie frunțile pline

de urmele nesocotitelor alegeri, dar îndreptate prin asumareșiîntoarcereautentică.

În pridvor de Martie, în zilele pline de durere și de greutățialerăzboiuluiauvenitpelumepărințiimei.Tata,ca mezinul familiei sale, iar Mama, ca cea de-a doua fiică. Amândoi prilejuiau bucurie, căci părinții erau oameni credincioși.Aucrescutînconjurațidedragosteșiaudeprins meșteșugul trăirii cu gândul la Dumnezeu, luptând cu greutățileșibucurându-sederealizări.Unelepietrecucare au câștigat înaintarea în jocul șotronului vieții erau chiar cele care le pândiseră căderea. Dintre acelea, unele au rămas în perechea de pantofi cu care au isprăvit călătoria pământească. Au învățat să pășească cu demnitate, chiar și cu grație, așa încât au fost șelfuite precum diademele. Cu toatecăauavutfoartemultedeîndurat,totușiauștiutsăse bucureînnădejde.

Mama îmi povestea cu nostalgie despre unele zile pline de bucurie din copilăria sa. Mergea împreună cu alți câțiva copii, printre care și surorile ei, acasă la una din prietene. Mamaacesteia, TantiIleana locuiacusoțulșicele trei fiice, într-o casă mare, cu pridvor împodobit cu mușcate.Mamășisoțiecutotuldeosebită,creștinăcumare drag de Măicuța Precistă, de fiecare dată știa cum să dăruiască bunătăți, dar și alinare micilor suflete. Am avut privilegiulsăocunoscșieu.Mereu cuunzâmbet,cuvorba ei domoală și bucătăria mirosind a busuioc. Și neuitata și neegalatadulceațădecireseamare.

PăstrauaimeidragifrumosulobiceialMărțișorului: câte un mic simbol aninat de firul alb-roșu era oferit și primit, apoi purtat cu drag și cu bucurie. De când eram destul de mică, la grădiniță, îmi amintesc de amândouă bunicile și de mărțișoarele primite în dar. Am găsit printre fotografii, una în care eram cu Bunica Florica și cu paltonașul verde preferat, cu mărțișor pe guleraș. Buna

Marialocuiadestuldedeparte,dardefiecaredatăreușeasă ne trimită felicitări deosebite cu un mărțișor. Chiar și în anulîncareaplecatdincolo,deșinumaiputeamergepână lapoștadinsat,totușiarugatpetușaOlimpiasănetrimită. Dânsa a vegheat-o până în ultima clipă. Cu puțin timp înainteamfostînvizită,darBunaMarianumaiputeavorbi. Totuși, ca prin minune, intona cântări duhovnicești cunoscute.

Din amintirile depănate la întâlnirile cu familia lărgită îmi amintesc de cele în care în Postul cel Mare străbunicii respectau rânduiala cu sfințenie, spre primenirea sufletească și trupească, în așteptarea Jertfei supreme și a Învierii celei de a treia zi. Străbunicile aveau grijă să spele foarte bine întreaga veselă și tacâmurile pentruagătișiaservibucateledepost,așacumînvățaseră delamaicilelor.Deasemenea,înaceeaperioadăobișnuiau să înmulțească faptele milosteniei creștine și se bucurau când primeau oaspeți. Străbunica Maria, cunoscută ca Maica Măriuța, mereu avea o vorbă bună și o farfurie de mâncare pentru cei nevoiași. Își chivernisea întreaga casă, cu multă dedicare și iubea biserica. Și-a încheiat trecerea prinaceastălumerostind:”DoamneIisuse…”

Găsim în scrierile Sfântului Apostol Pavel îndemnul de-aneașezapenoiînșine,cajertfăvie,pealtarulcredinței autentice. Urmând pilda Mântuitorului, împlinind cu fapta cele bune și depășind stadiul sterp, preponderent declarativ. Cu inimă de mamă, sensibilă și deplin devotată, căutândmereusălucrămlacreștereaaproapelui,alinândși încurajând, chiar și când pietricelele șotronului vieții ne rănesc tălpile obosite. Mântuitorul este Fratele nostru mai mare,iarMăicuțaPrecistaareneobositădragostedemamă pentrunoi.

Mângâiere

Anotimpurile vieții se perindă sub semnul firelor fine ningând clepsidra veșniciei, sub atingerea blândă a chipurilor celor din familia în care am văzut lumina zilei. Dinpânteceleprotectorsimțimmângăiereamamei,atatălui dar și cea a bunicilor. Mângăiere și fiorul așteptării.

Răstimpuldintrerăbdare, șifrământare, urmatededurere, lacrimișilafinalțipătularătării pruncului. Zestrea moșilor și strămoșilor ne-au dăruit asemănarea cu neamul, alături de mângăierea de a ști al cui ești. Mângăierea supremă se sălășluieșteîninimăcânddeviiparteaneamuluideSus. De bună seamă că bunicile mele mi-au dăruit cele dintâi noțiuni despre belșugul vieții trăită sub semnul credinței creștine. Iubitoare de Dumnezeu și de Mântuitorul, cu chipul lor luminat de bucuria

Mângăietorului. Gândurile și rostirile le erau cuminți și așezate. Prețuiau frumusețea fiecărei flori atât de atent îngrijite, atât în curtea casei, cât și cele din grădinița de la locașuldeînchinare.

Cea dinspre tată Buna Maria era o făptură aparent plăpândă, însă cu puteri și daruri minunate. Mâinile ei aveau finețea unei principese care broda și cosea lucruri foarte frumoase. Ani de zile mi-am odihnit visele pe frumoasa perniță brodată cu floricelele câmpiei. Brațele ei mititele se pricepeau să frământe, apoi să așeze, cu un anume rost în cuptor, pâinea aburind a Rai, din cele mai fragede ceasuri ale dimineții. Mâinile ei ne mângăiau de fiecare dată când vreo năzbâtie prilejuia potop de lacrimi, iar curelușa bunicului ne croia. Se pricepea să alcătuiască poezii și glasui se mlădia armonios în cântare. La fiecare aniversare ne soseau frumoase scrisori sau ilustrate prin care ne aprecia și ne încuraja. Bucătăreasă și gospodină desăvârșită ne pregătea bunătățile preferate și surprize

delicioaseînneuitatelevacanțe.Înfațacaseistrăjuiaumerii

aromați timpurii, iar alături mici tufe de verdeață ornamentală. Primăvara simfonia culorilor te întâmpinade cum pășeai în curtea din față. Vara era vremea parfumatelor:garofițeledemultefeluri,eleganteleșizvelte regine ale nopții, a petuniilor nenumărate; intrarea în casa mareeraîncununatădeuntrandafircuflorigalben–rozalii aromate precum inima ei bună. Și acum, după ce am pășit bine peste pragul jumătății de secol, încă mă mângîie mirosuldeRaialpâiniiaburindeșiparfumulflorilorBunei Maria.

Iată și chipul blând, luminos și bucuros al Bunei Florica. Vrednică descendentă a dreptcredinciosului moș Costacunoscutcaunuldintreceiîntâigospodarialașezării. StaturaBuneiFloricaeraunaimpunătoare,darcuoprivire care te mângăia și te împăca. Iubitoare de frumos și de cântărilecredinței,darșicuunscrisfoartecaligrafic.Știasă se împartă între serviciul foarte solicitant, pe trei schimburi, apoi lucrul casei și rânduirea gospodăriei.

Grădina era semănată cu de toate și cu straturi de flori, îngrijită cu drag. Fiecare lucrușor în toate odăile își avea locul său. Avea darul desenului, iubea cititul și ne inspira nouă nepoților dragul de învățătură. Deseori ne dăruia cărți. Suprema bucurie era de-a ne citi, mângăiați de îmbrățișarea ei plină de iubire. Avea darul de-a ajuta pe fiecare atât în familie, cât și dintre vecini, după putință și măsură. De asemenea, avea o inimă pentru cei vitregiți ai vieții. Unele persoane de acest fel veneau deseori și așteptau cuminți la poartă ca să vină ”Mama Florica” să-i miluiască. Deseori îmi amintesc glasul melodios al Bunei Floricașibrațeleeiprimitoare,ocrotitoareșidarnice.

De asemenea, pe măsura parcurgerii fiecărei etape întâlnim oameni care într-un fel tainic ne alină și ne îmbrățișează spre mergerea înainte. Toate sunt semne ale

proniei Părintelui Ceresc. Asemenea alergătorilor de la maraton și noi avem deseori privilegiul de a ne răcori cu apadătătoaredeviațăabucurieișiluminiisemenilor. Fiecare zi, din fiecare an al fiecărei vârste se află dăltuită de Mâna care a plămădit toate și prin Cuvântul dătătordeviață.Înepopeeaistorieifiecareființăumanăîși are rânduită menirea cu precizie, așa încât, dacă dorește și lucrează cu sine, atunci să valorizeze toate darurile sau talanții cu care a fost înzestrat încă înainte de a-i fi țesut veșmântul trupului de lut. Frumusețea și minunea vieții noastre se cuprinde în oportunitățile diverse și neumărate prin care suntem ajutați, încurajați și apărați așa încât să tindemspredestinațiasupremă:asemănareacuDomnulși MântuitorulnostruIisusHristos-OmulșiDumnezeul–Om.

Nemurire

Toamna își revarsă belșugul de culori și arome, cu nenumărate amintiri frumoase despre oamenii minunați din viața noastră. Oamenii minunați din neamul nostru, oameniiminunațiîntâlnițișioameniiminunațiîmpreunăcu careneîmpărtășimdeaceeașinădejde.

Sfânta Liturghie unește cerul cu pământul, pe cei dragidintreneamurilenoastretrecuțilaDomnul,cunoicei care suntem pelerini spre veșnicie. Meseni ai Marelui Stăpân,fiecaredupăceatasa:pruncișicopii,adolescențiși tineri, maturi și vârstnici. Printre toți se poartă un suflet curat, nevinovat, dăruind dragoste autentică și multe îmbrățișări.Sincere.Numeștepefiecaredintrecunoscuțiiei cunumele,fărăgreșeală,defiecaredatăcândîiîntâlneștela sfintele slujbe. Bucuria zugrăvită pe chipul copilăresc se vădește a fii spre nemurire. De fiecare dată când pâinea se frângeșinisedăruieșteacelașisânge,fiiiÎnvierii

Diminețilerăcoroase,cubrumaargintieașternutăpe lucerna înflorită, fânul adunat în câmp, primele raze de soare biruind ceața deasă și silueta dealurilor străjuind depărtarea…

Vuietulholdelorcoapte,unduindînbătaiavântuluiși vremeasecerișului…

Spicele crescute din boabele jertfite, îngropate în întunecatahumă…

Boabelezdrobitelamoarăpentruadezghiocapleava și pentru a dărui făina pentru pâine, dar și pentru prescură…

Boabeleplinederazeledefocalesoareluișihrănite depământuldincareprimulomafostplămăditșiîncarecu toțiinevomîntoarcecândva…

Sfânta Liturghie unește cerul cu pământul, pe cei dragidintreneamurilenoastretrecuțilaDomnul,cunoicei caresuntempelerinispreveșnicie.

Parfumul dulce-acrișor al ciorchinilor plini de soarele verii arzător și crizantemele elegante, trandafirii revigorați de ploia abundentă, plecați sub greutatea bobocilor, petuniile tricolore de grădină și regina-nopții toate cu puternicele lor adieri amintind de serile petrecute printrepovestirilevremurilordemultapuse.

Boabeledestruguriplinedecăldurarazelorsoarelui veriișizdrobitepentruadăruimustul,apoivinul…

Sfânta Liturghie unește cerul cu pământul, pe cei dragidintreneamurilenoastretrecuțilaDomnul,cunoicei care suntem pelerini spre veșnicie. mustind de nestinsă iubire...săne-mbătămcu…

Încimitirsezărescfuningeii.Sespunecăprevestesc o toamnă lungă. Sunt aninați de câte o cruce. Unii sunt ancorați de o tufă foarte bogată de trandafiri. Înnaltă ofranda înmmiresmată, semn al nemuririi și frumosului, asemenea unei aripi galbene, deschisă pentru zborul spre înălțimi.

Sfânta Liturghie unește cerul cu pământul, pe cei dragidintreneamurilenoastretrecuțilaDomnul,cunoicei caresuntempelerinispreveșnicie.

...vom scrie cu grăbire...cum ne-am lăsat atinși de nemurire...

Ne împărtășim cu Hristos...fiecare soră și frate din obștesuntemfiiaiÎnvierii

Strigăt mut

Toamna cu diminețile sale însorite, mai cu seamă cele din sâmbete și duminici erau preferatele tatălui meu. Cu inima plină de mulțumire pentru noua zi dăruită de Dumnezeu, admira frunzele copacilor din părculeț. De la fereastra camerei privea festivalul culorilor în tonurile calde.

Deseori ne aminteam împreună de acuarelele de sezon,zugrăvitepentrumineșipentrufratelemeu,pecând eram în școala generală. Depăna amintiri de pe vremea când era copil și începuse să deprindă de la Buna Maria primele noțiuni de frumos. De fapt, tatăl meu avea o inimă plină de bunătate, de iubire pentru aproapele și pentru Dumnezeu.Îlrugamsănemaidesenezecâteceva,iarmâna tremurândăschițafiecâteundulapnecesarafiînlocuit,fie unpeisajdinmultelesalecălătorii.Apoidiscuțiacoboralin spre cele ale zilei. De fiecare dată ne îndruma să ne organizăm ziualiberăsau cea desâmbătă, câtmaiînțelept, iarduminicaerapentruparticiparealaslujbadelabiserică. Dimineața sâmbetei celei de-a doua din fiecare lună începuse să fie dedicată în ultimi săi ani de viață pentru mersul la cimitir și îngrijirea mormintelor dragilor adormiți. Deși avea dificultăți la deplasare, totuși pornea încrezător și doar uneori îmi spunea să facem un scurt popas. Călătoream apoi cu tramvaiul, din cartierul Aurel Vlaicu, până în cartierul Micălaca. În diminețile însorite ne bucuram de frunzele aurii – arămii ale copacilor întâlniți, scăldate în razele blânde, dar și de cerul albastru precum pasăreanemuritoareanădejdiispremaibine.Aveamlanoi pregătite uneltele necesare, de care se îngrijea de fiecare dată,căcinu-iașa:”...laluptă,numergesoldatulcumîinile goale”…Înanulpremergătorceluidinurmăînaceastăviață, tatăl meu îmi spunea tot mai des cât de mult s-a bucurat

cândne-amnăscutatâteu,câtșifratelemeu.Aminteazilele frumoasepetrecuteîncasaBuniciiFloricașidorințade-afi rămassălocuimacolo,încartierulMicălaca. Cumvaînființaluiinterioarăîșisimțeasufletulgreu. În inimă poate auzea chemarea dragei sale surori Estera, adormită foarte de tânără. Poate simțea că timpul său pe pământsetotîmpuțina...

Înainte de Sărbătoarea Floriilor din acel an, insista parcă mai mult să trecem pe la florărie. Întru pomenirea Bunei Florica am împodobit mormintele cu frumoase flori desezon.Înaintede-apleca,precumîieraobiceiul,îisalută pe dragii care își odihneau acolo rămășițele pământești, întru nădejdea învierii. Dar mai adâncă decât oricând avea privirea, iar apoi plămădi cuvânt de lut : ”Să ne întâlnim curând…” Plănuiam să mergem mai devreme data următoare. Anul acela urma să fie ultima sărbătoare a Sfintelor Paști prăznuită de tata aici…În cea de-a zecea dimineață, în anul nou, ființa-i era născând în chinuri spre viațaceafărădeapus.Erafoartedevreme.Sufletulsăuadat unstrigătmut.ZiuaeraaSfCuviosAntipadelaCalapodești, care s-a nevoit în Lavra Valaamului, supranumită Athosul nordului. Tata era din neam de lituanieni, aspri și vrednici cavalericreștiniaiținuturilornordice.

Dupătrecerealuitata,păreacăviațacăpătaseunalt sens, iar perioada care i-a urmat a fost una cu schimbări radicale. Fiecare dintre noi – mama, fratele și cu mine –încercamsănereorganizămprioritățile,cugestionareamai adecvată a tuturor resurselor și mergeam înainte ca o echipă învingătoare. Aveam la fiecare pas amintirea gesturilor și vieții pilduitoare a lui tata. Simțeam că e vremeasăneadâncimîninimișiacolosăneîntâlnimcuCel ce este Viața. Toată nădejdea noastră era la Părintele

Ceresc, căci știam că de la El se coborau mereu toate cele buneșidesăvârșite.

La Praznicul Învierii Mântuitorului din anul acela inimile noastre prăznuiau cu mult mai mare bucurie, întru nădejdea întâlnirii în Ziua cea neînserată. La minunata slujbădelabisericălumânărileparcăaveauostrăluciremai puternică.BucuriașiLuminaprazniculuine mângăiainima șineajutasăauzimcumpâlpâiefoculrugăciunii. Fiecare an trecut de la plecarea lui Tata, în mod tainic, ne-aapropiat șidetrecerea lacele veșnice aMamei. Cu inimile gemând de dor, totuși petrecem sărbătorile și marile praznice. Fiecare ne aduc mai aproape de viitoarea revedere. Pestetoatecelealeinimilornoastreșiînmijlocul vremurilor învolburate, strălucește și răsună asurzitor pentruoricedeznădejde:”Hristosaînviat!”

Supra – viețuire

Înfiecaredimineațăselumineazătotmairepede,de parcătrilurilemierlelorcheamănerăbdătoareziua.Dincâte am aflat, de mai bine de șase ani nici nu mai migrează măiestrele cântărețe. Se ivesc mereu printre crengile abia înfrunzite.Chiarșiprintredantelațiifulgiaizăpezii mieilor zburătăcireapenelorcernitesurprindegândulșiprivirea. Gândul înălțat pe aripile credinței ne modelează fiecare secundă și respirație, spre a ne desprinde de prezentul atât de schilodit. Merindele sfinte cu care ne cinstește Părintele Luminilor întăresc aripile credinței noastre pentru a ne ridica purtați de curenții măreți. Sloiurile pretinsei realități sunt lăsate în urmă. Din inimile încrustate cu ale Vieții cuvinte se revarsă râuri de viețuire înaltă.Cebinecăochiinesuntliberi…Darpoatecănusunt chiar atât de liberi, dacă ne gândim la cuvântul potrivit căruia ei sunt a sufletului fereastră. Iar ferestrele pot fi de multefelurișicudiversedestinații.Uneledintreacestease pot deschide oferind perspectiva cerului și înalță spre curajoase culmi. Altele se arată părelnic libertății, dar sunt zăvorâteșiascundzidurijilave.Sticlapoatesălefielimpede oriumbritădevicleneadieri.

Veți spune că toate acestea sunt doar sărmane alăturări de cuvinte. Da, poate că este așa, ori poate că nu este întocmai. Țarinile se ard pentru a primeni și îmbogăți brazdacevaaducepâinedefiecarezipemeseleoamenilor. E nădejdea ce lucrează conștiincioasă mergând înainte chiar dacă preajma clocotește de ură. Iar lacrimile răcoroase scaldă și limpezesc cernitele doriri. Mâinile tremurândeșiîmpletindfuniarugăciuniicufiecaresecundă de lucru rostesc rotunda chemare. Se simte zvon de vrednicăviețuire,încădeaici,încădeacum.

Dragostea jertfelnică are degetele arse, unele chiar pânălaafiscrum.Dartocmaiacesteaausalvatșiauridicat pe cei cu răni de oblojit. Vasele olarului sunt cuprinse de focul cuptorului tocmai pentru a fi întărite, iar fierul săbiilor se oțelește prin flacără. Aurul și argintul se curăță dezgurăprinrăbdareînaprigatopitoare.

Cu toate că miazănoaptea se împânzește parcă tot maimult,prinotrăvitechemări,totușicântărilebucurieise întețesc.Zvonuridebiruințăseînalță,iarzorileZileiÎnvierii nesuntmereumaiapropiate.

Și de-o fi să mor…

În câteva momente din viață am simțit aproape, chiarfoarteaproapeadiereaaripilorîngeruluimorții.Fiecă era una dintre persoanele din familie, fie că era un prieten sauunuldin colegiidesalonai dragilorpecare-ivegheam, momentele aveau o încărcătură specială, greu de pus în cuvinte.Defiecaredatămăgândeamlamomentulîncareva trebui să răspund eu la apelul trecerii din această viață. Se spunecăvinsăteîntâmpineșisăteînsoțeascădincolounii din neamul tău. Îngerul păzitor va fi și el acolo. De asemenea,faptelenoastrenevorurma.

Bunica Florica ne vizita cît de des putea după ce ne mutasem din casa ei, la bloc. Bunicul Gheorghe murise într-unul din bombardamentele masive din cel de-al doilea război mondial. În uzină era un zgomot extrem și nu s-au auzit la timp sirenele. Pe când veniseră să-i alerteze bombele le-au amestecat trupurile cu molozul clădirii. Zile întregi l-a căutat între dărâmături dar nu a găsit decît o bucată de haină cu un act al bunicului. Astfel a avut ce să înmormânteze.Viațaacontinuat,întrunădejdeaînvierii.Ea venea cu zambetul și brațele pline de dragoste, cu cărțile oferitecadouîmpreunăcupovețeprețioasedeviață.Într-o zi ce tocmai urma uneia dintre vizite ne-am întors de la școală. Mama ne aștepta înlăcrimată. Vestea morții bunicii ne-aîntristatprofund.Totușiîmiamintesccuvintelesincere deaprecierealetuturorlaînmormântare.Euaveamlamine ultima carte primită îndar dela bunica și citeam dedicația ei, ca și când urma să vină. Seara nu am adormit decât foartegreușimăgândeamcumvaficândvoimuri.

Bunicul Arcadie fusese mereu un om vrednic și aprig. Ne iubea foarte mult, dar în felul său. Punea mare preț pe rugăciune, pe citirea Sfintei Scipturi și prezența la locașul de închinare. De fiecare dată când mergeam să-i

vizităm în vacanță, atât el cât și bunica se străduiau să ne bucure cu toate bunătățile. Dar bunicul avea ceva aparte: pentru fiecare notă foarte bună ne cadorisea cu o anumită sumă de bani. Ne îndruma să-i chivernisim înțelept. În primul meu an de studenție la Oradea bunicul devenise foarte bolnav. Obișnuiam să vin acasă cam la două săptămâni,daratunciurmasăavemunparțialșiamrămas la cămin. Când m-am întors bucuroasă de rezultatul excelent obținut la acel examen foarte dificil, parcă răspunsul alor mei nu era pe măsură. Nici nu avea cum să fie. Bunicul Arcadie trecuse din viață exact în ziua examenului.Șiiarm-amgânditcăvoimurișieu...cândva.

Îmi amintesc de un bun prieten care venise să îmi vorbeascăplin de entuziasmdespreceea ceurmasăfacă a doua zi dis de dimineață. Primul său drum cu mașina proprie, după obținerea carnetului de conducere. Soarele era spre asfințit, în nuanțe puternice de oranj, iar el urma să plece spre Oradea, după care în zilele următoare să ne plimbepetoțiprietenii.Afostprimulșiultimulluidrumcu mașinaproprie.Următoareasearăerascăldatădeasfințitul înlăcrimat.Mi-avenitîngândcășieuvoimuri.Cândva.

Tatăl meu se numea Constantin. Mama mea se numea Livia. Au fost oameni minunați. Erau oameni de caracter, cu o conduită ireproșabilă și cu o personalitate complexă.Aveaudeosebiteabilitățiartistice,organizatorice și practice. Ne-au fost pildă mereu și toți cei care i-au cunoscut le poartă respect. Și-au investit toată viața și resurselepentruanecreșteșipentruaneocrotiîmpreună. Îmi dau seama că deseori nu i-am înțeles așa cum s-ar fi cuvenit.Durerileauînceputdupăoreușitădeameașide-a fratelui meu, în ce privea locul de muncă, respectiv de-a mamei în redobândirea terenul moștenit. În cursul anilor stareasănătățiilors-amaiamelioratșichiarnegândeamcă se vor recupera aproape total. Totuși, urmau să parcurgă

fiecare dintre ei o perioadă de suferință extremă, mai presus de cuvinte. Internările lor dese îmi prilejuiau vederea unora din colegii de salon care treceau dincolo. Ultimeledouăsăptămânitatale-apetrecutacasă.Mereuîmi mulțumea și îmi săruta mâinile. Dormeam iepurește pe un fotoliulângăpat.Imiamintescdeceadepeurmădimineață. Era foarte devreme.A băut ultimele picături de apă. Apoi a trecut dincolo. Și mi-am amintit că și eu voi trece cândva. Mama rezistase destul de bine după plecarea dincolo a lui tata. Începuse să deseneze foarte frumos și se bucura enormdeiepurașul-mascotăEusebiu.Totuși,boalași-apus amprenta în mod definitv asupra stării ei, iar ultimele săptămâni de viață i le-am vegheat la spital. Aveam la dispozițieunscăunel.Înpatulaflatchiarlângăcelalmamei, cinevaamuritînfiecaresăptămână.Zileșimaialesnopțicu agoniatrupuluicaresetopea.Intraseapoiîncomă,daravea și reveniri. Era ca o luptă. Apoi coma profundă. Era o sâmbătă spre seară și după sfatul duhovnicului citeam la Psaltire. Distanța dintre viață și moarte a fost de câteva respirații. Eram de acum doi orfani, soră și frate.. Parcă aripile îngerului morții se auziseră fâlfâind în salon. Și gândulmorțiimelem-acercetat...dinnou.

Închip minunatmi-apurtatdegrijăDumnezeuîncă dinpânteculmameimeleașacumsespuneșiînPsalmiilui David. Venirea-mi pe lume a fost sub ocrotirea Sfântului Ierarh Dosoftei, cărturarul care a versificat Psaltirea în dulcea limbă română, pentru prima dată. Prăznuirea sa estepedatade13decembrie.

Din cele scrise de Sfântul Apostol Pavel știm că trei sunt cele care vor rămâne până la sfârșit : credința, nădejdea și dragostea. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne esteÎnviereșiViață, iarcinecredeîn Elșide-ofisămoară vatrăi.Viațapepământneestecufiecareclipăoapropiere demoarte.Totușiestemultmaiușordetrăitîntrunădejdea

învierii. Iar cea care rămâne după ce toate celelalte vor fi trecut este dragostea cu faptele ei. Se sălășluiește în inima omuluiprinmareamilăaPărinteluiLuminilor,delacarese pogoarătotdarulbunșidesăvârșit

Tămăduire

Ontologic,omultânjeștedupăveșnicie,dupătinerețe șiviațăfărădemoarte.Launmomentdatamauzitoștirela unpostderadiodefoartemareaudiență,cumcăîntr-oțară din occident se înființase o afacere mai ciudată : transformarea în diamant a trupului unei persoane dragi decedate,dupăincinerareasa.Diamantulseputeacomanda conform puterii financiare a solicitantului și se monta în diverse bijuterii. Probabil era o soluție de marketing născocită în întâmpinarea oamenilor plini de dor după cei trecuți din viața aceasta, iar prin purtarea podoabei cu pricina erau oarecum tămăduiți. În contrapondere, diamanteleautenticesălășluiteînadâncimilepământuluise zămislesc prin uriașe presiuni asupra materiei. Drept este că doar o mică diferență de ordin chimic, în desfășurarea procesului, poate duce la foarte cunoscutul cărbune. Și acestaîșiarerostulsăuînlumeanoastră.Fiecaredintrenoi amvenitpeaceastălumecuunrost.

Creștini fiind noi alegem să devenim asemenea diamantelor autentice formate temeinic prin toate cele purtate și suportate. Firea adamică poartă adâncă și dureroasă tânjire după comuniunea cu Părintele, după frumusețeaparadisiacă.GrădinaEdenuluiseregăseștemult mai bogată în inimia curățită, tămăduită de părelnicele nevoișiaromafumuluiidolatru.

Închinarea autentică și roua lacrimilor sunt anotimpurileîncolțiriisemințeidecredință.Pământulbuna fost desecat, decapat de straturile sărăturii cu iz de pucioasă și ucigătoarea privire înapoi. Murim existenței superficiale,pentruanenaște ÎmpărățieiCerurilor.Suntem fii ai Învierii purtând în adâncul cel mai intim al ființei cea mai de preț nestemată. E primită în dar de la Cel care este Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, dar și Cel mai mare dintre

mulțifrați. Elși-adatviațadebunăvoie,pentrufiecareom. A trecut prin focul suferinței, mai presus de orice cuvinte, dar nu a fost mistuit deoarece era Lumină din Lumină și Dumnezeuadevărat.

S-aîntrupatdintr-ofecioarăînchinatăluiDumnezeu. S-anăscutîntr-unstauldeanimale șiapribegitspreEgipt. Meșteșugul tâmplăritului l-a deprins ca și când și-ar fi pregătit lemnul propriei cruci. Mulțimile flămânde le-a săturat cu pâine și pește, dar mai apoi cu Apa și cu Pâinea ceaspreființăaFiințeiSale.

Văgăunile săpate în trupuri chinuite de lepră le-a tămăduit,ochiinăscuțifărădeluminăi-aluminat,auzull-a dăruit pentruarăspundechemăriiLui, viața înapoiîn trup aaduschiarșidupăceseașteptausăfietrupuldescompus. Pofta de arginți a tămăduit-o și l-a transformat pe fostul vameșîntr-unfilantrop.

La iad s-a pogorât și de acolo l-a scos pe întâiul Adam. M-a căutat și m-a așteptat, cu iubire și răbdare nemăsurată. Era precum smochinul cel îndărătnic, dar m-a tămăduit de părelnica viață și de uscăciunea bucuriei artificiale. M-a izbăvit din cel mai de jos iad, de la veșnica pierzanie.Mi-atămăduittoaterănileaducătoaredemoarte alesufletului.

Ontologic,omultânjeștedupăveșnicie,dupătinerețe șiviațăfărădemoarte.

Trupul și sângele Mântuitorului ni se îmbie spre hranăspreviațăfărădemoarte,spretinerețefărăbătrânețe în Împărăția ce va să vină. Dar trecem pragul acesteia numaișinumaidacăîntâis-asălășluitînnoi,dupăceafost în preajma noastră. Se lucrează în noi, în mod tainic și cu totuldesăvârșitoidentitatecuCelprincaretoates-aufăcut.

Extrem de interesant și cu totul adevărat pentru cei care au fost săpați în palmele Lui este faptul că devin flămânzidenemurire.

Soarelestrăluceștedeseoricuoluminăoranj–roșiaticăprecumoranăsprevindecare…

Ontologic,omultânjeștedupăveșnicie,dupătinerețe și viață fără de moarte. Vedem tot mai mult cum omul aleargăspreaplicareadiverselorintervențiisautratamente tocmai pentru a tămădui procesul de altfel natural al îmbătrânirii.

Intervenția chirurgicală duhovnicească, pe cord deschis, presupune fina tăietură a razei de lumină aurie, pentru ca beneficiarul operației să își urmeze parcursul viețiistrălucinddeÎnviere.

Lumina biruitoare a Învierii învăluie sufletul, dar și trupul... Prin rănile Lui suntem tămăduiți, căci bogăția daruluiSăuestemaipresusdecuvinte. Prazniculpraznicelorcheamălavenireîmpreună.În pridvor de mare bucurie ne-om aduna, în tăcere. Apoi, la ceasdetaină,custrigătulbiruințeiViețiiasupramorțiivom găsiînsfârșittămăduire.

Autoarea despre sine

Sfântul Ierarh Dosoftei(13 dec.) este patronul meu spiritual în ale scrisului. Am fost încurajată să îmi cultiv darul, încă din anii de școală, mai cu seamă în liceu și mai apoi în facultate. De asemenea, în familie erau cultivate dragostea pentru citit și pentru frumos. În decursul carierei profesionale, deprinderea scrisului meșteșugit mi-a fost de mare folos în redactarea documentelor. Am fost privilegiată să cunosc oameni minunați din mediul literar arădean, prin care mi-a fost provocată creativitatea și scrisul de calitate. Ca membru al GrupuluiliterarTU-Cartedeschisă,înanul2019amparticipatla scrierea romanului colectiv ”Cubul cu cinci fețe”.

susținereaauvenitșidinparteaCenacluluiliterar”Prietenia”.De asemenea,amavutdeosebitaonoaredeadevenimembrualLigii ScriitorilorRomâni–Filiala”IoanSlavici”Arad,caremi-aacordat premiulpentruvolumuldedebut”Bucurii” –poeziișiproză,Ed. NapocaNova,Cluj,2022.

M-amnăscutîntr-ozideiarnăadevărată,în13decembrie

1966, în minunatul oraș Arad. Părinții mei Constantin și Livia Ciurașerauoamenideosebiți,iubitoridefamilieșideDumnezeu. Dupăunanșimaibines-anăscutfratelemeuDinuGabriel.După anii de școală și de activitate, cu toate că poartă o suferință extremă,totușiprinstudiuadevenitunadevăratenciclopedist. În frumoasa vară a anului 1985 am absolvit cursurile

Liceului industrial nr.6 Arad, secția constructor structuri, cu examen de bacalaureat. Am studiat în perioada 1991-1993 la IBBEOradea,secțiaTeologie-Asistențăsocială.

Am absolvit în anul 2007, ca șefă de promoție, în cadrul UVVG Arad – Secția Științe Umaniste și Politice – Fac. Asistență socială;ulteriorMasterînDreptulCopiluluișiAsistențăsocială–2009.

Experiența profesională mi-am îmbogățit-o pe parcursul a celor peste trei decenii de activitate în domeniile : relații cu publicul, resurse umane, traducere din/ în limba engleză, asistențasocialădestinatăintegrăriisocioprofesionaleatinerilor provenițidinsistemuldeprotecțieacopilului.

Primapoezieamscris-oînclasaaVI-a,poeziecareafost afișată la gazeta Școlii generale nr.18 Arad. În anii de liceu alte poezii și texte, redactate atât pentru școală, cât și pentru SărbătorilePașteluișialeCrăciunului.

Din anul 2018 sunt membru al grupului literar „TU –Carte deschisă”, iar din anul 2021 membru al Ligii Scriitorilor Români–Filiala”IoanSlavici”Arad.

Sunt unul dintre cei cinci autori ai romanului ”Cubul cu cinci fețe” alături de colegii Cristian Mladin, Alexandru Ioan Ardelean, Marius Socaci, Ileana Corina Ciuraș,Teodora L.Ianto, apărut la Editura Inspirescu, București, 2019, roman colectiv; lansatîncadrulFestivaluluiBookFestTimișoara2019.

Volumul de debut :”Bucurii”,Ed.NapocaNova, Cluj,2022 – poezie și proză, premiat de către Liga Scriitorilor Români –Filiala”IoanSlavici”Arad.

Titlurile volumelor editate, ale antologiilor si revistelor undeaapărut:

-Cubulcucincifețe–romancolectiv-CristianMladin,Alexandru Ioan Ardelean, Marius Socaci, Ileana Corina Ciuraș, Teodora L.Ianto, Editura Inspirescu, București, 2019; lansat în cadrul FestivaluluiBookFestTimișoara2019;

- Concursul ”Visul Inimii” al Grupului literar TU–Carte deschisă,volI,Ed.Rotipo,Iași,2019;

-AntologiaGrupuluiliterarTU–Cartedeschisă,vol.II,Ed.Rotipo, Iași,2019;

- Antologia Prieteniei, vol.IV, coord.Mirela Minuța Alexa, Ed. StudIS,Iași,2020;

-Antologia”CinstireMaiciiDomnului”,vol.I,ASCIOR,coord.Mirela MinuțaAlexa,Ed.StudIS,Iași,2020;

- Antologia ”Moștenirea Limbii Române”, vol.I,II,III, coord.Anca ElenaCălin,Ed.Ro.cart,București,2021;

- Antologia”Lirism în cromatica toamnei”,coord.Ema Laura C.Munteanu,Ed.GeorgeCoșbuc,Bistrița,2021;

-Antologiile”Lacrimidetoamnă”și ”AcoborâtdincerCrăciunul

-vol.I”,coord.MărioaraMoga,Ed.Stef,Iași,2021;

-Antologia”Zătreni:filedelegendă”,vol.4,coord.IonNălbitoru, Ed.Franco,Brezoi,2022

-Antologia”LegendeleLotrului”,vol.1,coord.IonNălbitoru,Ed. Franco,Brezoi,2022

- Antologia Prieteniei, vol.VI, coord.Mirela Minuța Alexa, Ed. StudIS,Iași,2022;

-Dicționaruldereliefuriliterareromânești,vol.V,coord.Mariana Moga,Ed.Ștef,2022;

- Hodie scriptoribus, coord. Mariana Moga, Ed. Castrum de Thymes,Giroc,2022;

- Antologiile ”A coborât din cer Crăciunul – vol.II”și ”Eu sunt un fulgdezăpadă”,coord,MarianaMoga,Ed.Ștef,Iași,2022

-Primulvolumdeautor:Bucurii,Ed.NapocaNova,ClujNapoca, 2022 – structurat în două părți :I. Cu inima afară (poezie) și II. Drumul spre răsărit (proză). În loc de prefață ”ÎnMâna Tatălui Ceresc” semnată de Prof.Voichița Vereș – Editor șef Ed. Napoca Nova

-Revista ”Relief” a Fundației Culturale ”Ioan Slavici” Arad, noiembrie,2021;RevistaFamiliaOrtodoxă–2021,2022;

Premiinaționaleșiinternaționaleimportante: Premiul III din partea Ligii Scriitorilor din România –Filiala ”Ioan Slavici” Arad, 2020 – roman colectiv; coautori : Cristian Mladin, Alexandru Ioan Ardelean, Marius Socaci, Ileana Corina Ciuraș, Teodora L.Ianto ”Cubul cu cinci fețe”, Editura Inspirescu,București,2019;

Premiul Ligii Scriitorilor Români – Filiala ”Ioan Slavici” Arad – ex eaquo – pentru primul volum de autor ”Bucurii”, Ed. Napoca Nova, Cluj Napoca, 2022 – structurat îndouă părți :I. Cu inima afară (poezie) și II. Drumul spre răsărit (proză). În loc de prefață ”ÎnMânaTatăluiCeresc”semnatădeProf.VoichițaVereș

–EditorșefEd.NapocaNova

PremiulalIII-lealaConcursul”Armoniiliterare”–prozăAsociația HIFA-ROMÂNIA, 2021, în colaborare cu Biblioteca

JudețeanăMureșșiLigaScriitorilorRomâni-FilialaMureș;

Premiul al III-lea la Concursul internațional ”Vis de toamnă” 2022 – proză - organizat de Societatea Culturală

”Apollon”România.

Premiul al III-lea la Concursul de poezie cu BUCURIE, organizatdeBiserica ”SfDimitrie”–Poștă–București,2022.

Mențiune de fidelitate - Concursul de creație literară

„Elogiu iubirii” – Ediția I-a, 2019, organizat de către Cenaclul

„Prietenia”; Mențiunea III – Concursul – festival internațional ”Elogiul iubirii” – Ediția a II-a, 2020, organizat de către Cenaclul ”Prietenia”; Diplomă de merit – Concursul de poezie și proză

”Visul Inimii” – Ediția I-a, Arad, iunie 2019, organizat de către GrupulliterarTU–Cartedeschisă.

Premiul ”Amazoana poeziei” – Etapa I-a ”Slavă Ție, Cuza

Domn!”,24ianuarie2021.Premiul”UBIBENE,IBIPATRIA”A5.3.; LojapoeticădebronzșiLojapoeticădesafire–EtapaaII-a”Țara Mamă, România” (24. 02.2021). Locul 4 Premiul”PHOENIX ARS POETICA”; locul 7 Premiul ”DESCRIPTIO MOLDAVIAE”(Dimitrie Cantemir); Loja poetică de platină; Loja poetică de aur; Loja poetică de argint, Etapa a III-a ”Lupul Dacic” (27. 05. 2021).

Premiul ”PHOENIX ARS POETICA”- poezie în vers modern, locul

11; Premiul ”Spunem dor și-atât” (Nichita Stănescu) locul 15; Lojadeaur–Etapaa4-a:Festivalul”Curcubeultricolor”(26.06. 2021) în cadrul Galei Poeziei “ȘAPTE INIMI ROMÂNIA” Ediția I (online):20.12.2020–20.03.2022.

PremiulI–martie,aprilieșinoiembrie;premiulalIII-lea mai;premiul al II-lea august – 2021; premiul I – mai, premiul al II-lea martie 2022; premiul I – februarie, premiul al III-lea ianuarie, 2023 - Concursul lunar de eseuri al Revistei ”Familia Ortodoxă”.

Câteva elemente de critică literară cu privire la cele publicate: ”Cei cinci autori ai acestui experiment interesant au construito personalitateemblematică. Dan,personajul principal al romanului, își ”distribuie” dilemele și certitudinile prin cinci filtre : cele cinci ”entități” creative. El devine, pe rând, fratele geamăn al fiecărui autor în parte (...). (...) drama personajului ”petrecută”în”fețele”treișipatru.Autoriiurmătoarelorcapitole seîntrecîn”facerea”adevărateidrame–uneorimacabră,larvară și absurdă - a personajului Dan, dar și a celorlalte la fel de puternice. Nostalgia care ”plutește” între bunică și nepot echilibrează(erașinecesar!)naturalismulexacerbatdinpărțilea douașiatreiaaleacesteiinteresanteconstrucțiiepice.”

[Prof.Constantin Dehelean, Prefață ”Un cub care își caută a șase față” - romanul ”Cubul cu cinci fețe”, Ed.Inspirescu, București, 2019, coautori : Cristian Mladin, Alexandru Ioan Ardelean, Marius Socaci, Ileana Corina Ciuraș, Teodora L.Ianto.]

”Corina Ileana Ciuraș, dinArad, a participat la o serie de concursuri literare. În această antologie ”Cinstire Maicii Domnului”, a publicat câteva poezii de excepție : ”Smerenie”, ”Spune-mi Maică Precistă”, ”Maica Domnului”,”Ocrotitoare”, la careaadăugatșicâțivaPsalmiînchinațiFecioarei.”

[Pr.Prof.dr.Milea Mihail, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Ziariștilor Profesioniști, Prefață, Antologia ”Cinstire Maicii Domnului”, coord. Mirela Minuța Alexa, Ed.StudIS, Iași, 2020]

ISBN 978-630-6565-03-0

100