Altii by Brumar

alții

Editor: Robert Șerban Coperta: Loredana Tîrzioru Tehnoredactare: Alina Guțuleac Tipar: BrumaR

Editura BrumaR 300050 Timişoara, str. A. Popovici 6 tel./fax: + 40 256 203 934; 293 441 e‑mail: office@brumar.ro www.brumar.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Alții / Faur Lia (coord.) – Timişoara : Brumar, 2012

ISBN 978-973-602-830-4

821.135.1-1(082)

alții

Alex Văsieș • Bogdan Coșa • Dmitri Miticov Krista Szöcs • Andrei Dósa Cosmina Moroșan • Mihai (Miki) Vieru Ștefan Baghiu • Teodora Coman Sorin Despot • Sabina Comșa • Radu Nițescu Bogdan Munteanu • Lia Faur

coordonator Lia Faur

Cuprins Alex Văsieș

Bogdan Coșa

Dmitri Miticov

Krista Szöcs

Andrei Dósa

Cosmina Moroșan

Mihai (Miki) Vieru

Ștefan Baghiu

Teodora Coman

Sorin Despot

Sabina Comșa

Radu Nițescu

Bogdan Munteanu

Lia Faur

Prefață

Din mijloc, despre centru

Nu îmi place să prefaţez antologii. Nu îmi place, în general, să vorbesc despre literatură. Mi se pare că rareori poţi avea cu adevărat intuiţia corectă şi discursul pertinent. Însă cred în importanţa discuţiei literare, deşi ştiu că pentru mulţi voi părea prematur nostalgic. Nostalgic, spun, pentru că ar părea că voi vorbi, probabil, mai departe despre lucruri care par importante, cum e meritul literaturii, aparenta dispariţie a cititorului şi stabilirea canoanelor literare. Voi vorbi, ar putea părea, despre ce se va întâmpla în literatură după ce s‑a terminant cu generaţiile poetice, voi vorbi, în fond, despre lucruri care par măreţe şi despre condiţia poetului. Voi vorbi, de fapt, ţin să precizez, despre mai nimic. Pentru că nu prea am ce să spun despre lucrurile astea importante. Deşi, în criză de idei, mi‑am propus să mă agăţ de concepte, mi‑am dat seama că am datoria (după cum spune un poem celebru) „să încerc să fiu sincer şi/ să nu le‑nfloresc”. Ne‑am întâlnit la Săvîrşin ştiind că vom sta la distanţă. Şi aşa a şi fost. Ne‑am ţinut, pentru câteva momente, la distanţă. Pentru că nu suntem apropiaţi, decât pe bucăţi şi pentru că nu suntem sociabili, decât pe bucăţi. Trebuie să fie o mare provocare să aduni vreo cinsprezece poeţi foarte tineri şi să te aştepţi să stea toţi împreună şi să se şi placă între ei. Nu, nu a fost aşa. Ne‑am privit ciudat, ne‑am arătat cu toţii doar toleranţi. Ne‑am arătat, în fond, slăbiciunile şi preconcepţiile. Partea bună la Săvîrşin este că nu te lasă aşa, suspendat în prostia ta măruntă. Ne‑a apropiat, totuşi, tot mai mult. Şi ne‑am apropiat într‑un mod bizar, pentru că nu a fost nevoie

de mari eforturi, nu a fost nevoie de forţări, concesii sau insistenţe. Ne‑am apropiat firesc, cum se apropie oamenii când trebuie să stea împreună. Desigur, am venit fiecare aşteptând altceva. Unii mai fuseseră şi acum ştiau cum se face, alţii nu mai fuseserăm şi nu am ştiut cum. Însă ne‑am dat seama că nici nu trebuia să ştim. Pentru că apropierea a venit ca unul din lucrurile fireşti, ca unul din lucrurile bune şi inevitabile care se întâmplă în tabăra asta. În anii trecuţi am înţeles că se întâmplau altfel lucrurile. Veneau poeţi deja cunoscuţi, era un spectacol permanent, sau aşa se spune. Noi nu. Noi ne‑am adunat ca să ne cunoaştem, ca să ne cunoască ceilalţi şi ca să îi cunoaştem şi noi pe ei. Ne‑am adunat fără să avem senzaţia de apartenenţă la vreo generaţie poetică, la o anumită direcţie poetică, la un grup literar (şi da, pe cât exagerez, pe atât rămân în realităţile literare imediate). Ne‑am adunat oarecum haotic, deşi tabăra a avut un program. Organizatorii au ştiut ce vor: poezie tânără. Şi, într‑adevăr, poezia a fost cu adevărat tănără: Sorin Despot, Dmitri Miticov, Andrei Dósa, Bogdan Coşa, Radu Niţescu, Alex Văsieş, Krista Szöcs, Teodora Coman, Bogdan Munteanu, Sabina Comşa, Cosmina Moroşan, Ştefan Baghiu. Câţiva debutanţi, alţii nici măcar atât. Ce se poate spune despre poeţii foarte tineri (şi revista „Steaua” a avut prima iniţiativă de a‑i aduna într‑un număr‑antologie pe douăzeci şi doi dintre ei) este că avem încă toate posibilităţile la îndemână. Niciunul (nici cei care au debutat deja) nu s‑a încadrat definitiv pe o nişă literară. Şi aici mă refer atât la forma textuală cât şi la atitudine. A fost, de fapt, o tabără extrem de eterogenă, în toată unitatea ei. Eterogenă pentru că, „fiind tineri, spunem lucruri interesante” şi, fiind tineri, ne vine mai greu să acceptăm schimbarea dar o suportăm totodată mai uşor. Ce înseamnă, de fapt, contactul ăsta, dincolo de aparenţe? Nu înseamnă că ne‑am poziţionat în generaţie şi că ne‑am pregătit aşteptările, ele sunt încă deformate, ci doar că ne‑am întâlnit într‑o tabără şi ne‑am cunoscut în afara textelor. Îmi vine extraordinar de greu să vorbesc de deasupra lucrurilor, din moment ce am fost în mijlocul lor. Am stat la discuţii, am ascultat poeme, am citit poeme şi fiecare dintre noi s‑a arătat, cu adevărat, dincolo de aparenţe. Pentru că am avut suficient timp cât să ne ghicim slăbiciunile şi să ne şi arătăm partea bună. Poezia a contat cel mai puţin şi ăsta cred că e rolul unei astfel de întâlniri. Să conteze literatura cât mai puţin. Poate părea

ciudat, dar asta s‑a întâmplat, de fapt. Pentru că ne‑am cunoscut apucăturile, pentru că am văzut cum funcţionează fiecare şi ne‑a plăcut, în mare parte. Am înţeles mai multe, am acceptat mai uşor şi ne‑am simţit, pentru câteva zile în afara poeziei. La asta e bună tabăra asta. Nivelează aşteptările şi face din firesc, cu toate neajunsurile lui, o regulă clară. Aşa că etichetele nu au mai funcţionat. Minimalism, mizerabilism, neo‑expresionism, baroc, power‑prose, toate s‑au întâlnit, de fapt, fără să conteze. Cine spune că la Săvîrşin contează poezia greşeşte. Cine spune că la Săvîrşin contează literatura într‑un fel anume minte! Aici a contat întâlnirea de la cabana primarului Ioan Vodicean, unde s‑a vorbit despre literatură fără literatură şi s‑a citit poezie pentru a ne afla, de fapt, gustul pentru poezie. Aici am stat cu toţii, unii în hamac, alţii faţă în faţă, la o masă care cerea discuţie. Ni s‑au alăturat Miki Vieru şi Lia Faur (care a şi organizat anul acesta tabăra) şi ne‑au ascultat şi ei. Şi noi i‑am ascultat pe ei. S‑a întâmplat apoi să stăm o seară cu poeţii bătrâni ai locului şi să ne simţim mai pricepuţi ca ei în poezie, cum adesea se întâmplă să se simtă tinerii. Am făcut baie în piscină şi am intrat în peşteri, lucruri pe care le poţi face cu ceilalţi poeţi fără măşti inutile. Câţiva au fost la Vasile Leac şi le‑a plăcut, se spune că e un om bun, care are ce povesti şi că îi place să trăiască. Au fost, desigur, lucruri plăcute. Mi‑am propus să nu exagerez, să nu le‑nfloresc, şi chiar nu am făcut‑o. Am ales să nu vorbesc „cuvinte care umplu gura”, să nu discut doar de dragul de a discuta. În antologie veţi găsi scrierile câtorva tineri la fel de ameţiţi ca mine. Scrierile care ne plac şi nu ne ruşinează, scrierile pe care contăm atunci când decidem să ieşim în faţă. Titlul antologiei spune multe, în banalitatea lui. Noi nu am vrut ceva pompos, nu am vrut ceva isteţ, nu am vrut ceva care să spună mai multe decât am putea spune noi, explicând. Şi asta face acest titlu, spune, de fapt, cum ne‑am privit noi înşine şi unii pe alţii. Spune că, deşi tabăra de anul acesta a fost inedită şi experimentală, plină de poeţi încă neexperimentaţi, avem impresia că nu a fost altfel decât în ceilalţi ani. Alţii însă am fost noi. Pentru că literatura română are, iată, un nou moment de lansare şi un nou val de scriitori. Săvîrşin a reuşit să‑i aducă anul acesta pe mulţi dintre ei la un loc. Şi pentru că noi, de fapt, mizăm foarte mult pe linişte şi discreţie, nu o să ne revendicăm nimic în afara bunului simţ şi

al firescului. Nu o să exagerăm, nu o să prefacem realităţi, ele au fost aşa cum au fost şi ne‑au plăcut aşa cum au fost. Cu ce scop să vorbim despre măreţia taberei? Cu ce scop să vorbim despre măreţia literaturii noastre? Cu ce scop să căutăm să ne acoperim cu laude inutile? Noi ne‑am purtat cum am simţit, am făcut exact ce am vrut să facem, limitaţi doar de dorinţa de a nu deranja. Şi ne‑a fost bine aşa, unii au arătat ca nişte adevăraţi învingători. Mai toţi, de fapt. Şi pentru asta, pentru că ne‑a dat libertatea totală, pentru asta Săvîrşin a contat. Pentru că e un loc unde te poţi întâlni cu ceilalţi scriitori fără să te simţi inegal. Pentru că, de ce nu, este unul din ultimele locuri în care poţi vedea firescul pe domenii proprii. Şi pentru că ne‑am cunoscut şi avem de gând să facem numai scandal de acum. Cel mai important lucru care trebuie ştiut despre tabăra de la Săvârşin, spun, este că noi acolo nu am făcut cine ştie ce. Trebuie să se ştie — şi insist asupra acestor lucruri — că noi am ajuns acolo plini de scepticism, vrând doar să ne întâlnim cu cei pe care îi mai cunoşteam. Trebuie să se ştie, de asemenea, că noi am ajuns acolo după ce ne‑am pierdut speranţa în „marea literatură”. Trebuie să se ştie că am plecat cumva dezinteresaţi şi cumva plictisiţi de întâlniri literare ratate, de lumea literară românească, cu toate apucăturile ei obosite. Trebuie să se ştie că ne‑am dat seama, totuşi, de ceva foarte important: ne‑am dat seama că literatura nu e cel mai important lucru între scriitori. Atunci abia îşi face loc viaţa, cu toate neajunsurile ei şi asta ne‑a plăcut. Cu ce scop să minţim? Atunci am realizat cu ce idei prosteşti am venit iniţial. Asta ne‑a arătat Săvîrşin. Că suntem alţii, exact cum alţii au mai fost la rândul lor şi ceilalţi şi vor mai fi şi alţii de acum. Şi cât de frumos e să faci parte dintr‑o dinamică a firescului. Eu unul, cel puţin, cam asta am păţit. Ștefan Baghiu

Alex

Văsieș

Alex Văsieş s‑a născut la Bistriţa, în anul 1993. A debutat în 2012 la Casa de pariuri literare cu volumul lovitura de cap.

contract pentru săvîrşin I mă ridic şi în dimineaţa asta, cu tot ce am învăţat să stăpînesc de curînd. mă tîrăsc spre wc prin balta de peste noapte jumătate de zi în faţa oglinzii cu toate adunate fără sfială într‑o rezistenţă a bărbatului pentru invitaţii pentru bucăţile de şuncă acoperite vecina care coboară la şi 10, cu treningul strîmtat unde trebuie II există cîteva greşeli moderne, dar nu pentru ele o plimbare în care aş putea memora un oraş sau o grămadă de nisip ferit braţul bărbosului se întinde. oricît s‑ar cuveni să alung pe cineva oricît de pregătit pentru atracţie oricît de valid în jeep‑ul cu bord mai strălucitor decît mîinile mele în jurul clădirii ce mă face să închid ochii repede‑repede să dăm drumul unei găleţi pe apă şi să însemne împreună să‑ţi mai strecor o vreme portocale în geantă ieri am băut limonadă peste pod forţîndu‑mă să cred în remiză

ieri peste pod, vrăjit de trupurile cele mai noi căutam o cunoştinţă III mă aşez împăcat în faţa ecranului a devenit suportabil, în primăvară o să ştiu că nu merită iarna ne‑am jucat cu o minge portocalie, apoi ne‑am aşezat de o parte şi de alta te‑am avertizat de la început să rămîi umilă bleagă să nu răstălmăceşti deşi pînă atunci te plimbai singură prin parcuri şi deschideai pumnul după tuse noapte de noapte urcam un radiator în pat şi‑am învăţat să‑mping de‑adevăratelea exact pe inimă IV am văzut cîinele spulberat de cobră înfipt apoi în asfalt ca un steguleţ de gabarit depăşit n‑aş cere prea mult să mă legi la gît cineva a lovit un iepure şi l‑a ascuns în portbagaj şi nu‑i un semn dacă mă întind pe furiş de‑a lungul peluzei lumina să‑mi cadă lîngă cap, într‑o baltă de‑o palmă acolo a stat toată satisfacţia V mă ridic să plimb cîinele în locul ei. pe măsură ce mă gîndesc e parcă tot mai ritmat mai zgomotos mai controlat. mai tîrziu în lesă se va gîndi la mine şi la toate cîte se vor mai petrece cu puţin efort

Bogdan

Coșa

— n. 1989, Codlea, jud. Brașov — a absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Transilvania din Brașov (2010) și Masteratul de Teoria Literaturii și Literatură Comparată din cadrul Facultății de Litere, Universitatea București (2012) — manuscrisul romanului Poker i‑a adus Premiul pentru debut al Editurii Cartea Românească, ediția 2010 — a publicat Poker, Cartea Românească (2011) — este prezent în antologiile Deranj (2011) și Miez (2012) — scrie proză scurtă pentru revista „TABU”, realizează anchete pentru revista „Astra”; ocazional publică eseuri în revistele „Observator cultural” și „Poesis International” — are în pregătire un volum de poezie, O formă de adăpost primară

Săptămâna sincerității

* Am crezut cu adevărat în importanța deciziei pe care am luat‑o în acel moment abia când m‑am urcat în taxi. Mă întorceam din oraș, unde luasem prânzul cu o tipă care lucra pentru o celebră revistă pentru bărbați. Trebuia să facem un interviu, în principiu, dar ea a venit echipată, în locul reportofonului obișnuit, cu o cameră de filmat care ne‑a chinuit pe parcursul celor trei ore pe care le‑am petrecut împreună în acea mansardă chic. Ca întotdeauna, interviul scris avea să fie lucrat de reporter acasă pe baza înregistrărilor, urmând să‑l revăd când avea să fie gata, să‑l stilizez pe alocuri și să‑i dau OK‑ul, dar de data asta jocul nu s‑a oprit aici. Mi‑a explicat, după ce am întrerupt‑o cu o glumă în plin proces de reglare a aparatelor, că redactorul‑șef îi ceruse să surprindă câteva cadre specifice, nimic complicat, deci să nu‑mi fac griji pentru cameră — trebuia să‑mi sorb ușor zgomotos cafeaua în mijlocul unei întrebări, apoi să las ceașca pe farfurie, să trag din țigară și să mă uit tulburat pe fereastră câteva secunde, ca și când am fi atins un punct nevralgic; altă mișcare implica un apel telefonic pe care trebuia să‑l resping, apoi să‑mi cer scuze și să‑i zâmbesc degajat — în fine, fel și fel de alunecări și de adâncimi tipice din care să poată fi realizat profilul unui bărbat cool, un model de urmat. Își făcuse sârguincios temele, mă gândeam. În cazul ăsta, avantaj eu. Mai mult: toată lumea îmi vrea binele, eu trebuie doar să zâmbesc și să fiu spiritual — să petrecem un timp de calitate împreună, să fim profesioniști.

Văzusem clar, în ochii ei eram o păpușă, ea trebuia să mă dezbrace, să surprindă anumite zone și cicatrice, apoi să mă îmbrace cu hainele lor și să arate lumii un comportament și o atitudine în conformitate cu standardele revistei, să mă prezinte ca fiind un alt model interesant, o combinație fatală de vitalitate, inteligență și agresivitate latentă, inhibată doar de acel context social, pe punctul de a se dezlănțui oricând, adică. Putere de seducție, da, totul numai lapte și miere, ca‑n viață. Asta era în mintea ei și plusa mereu, dornică să scoată de la mine gesturile și răspunsurile corecte. Era ok, ciocneam pahare și jucam teatru. Ea mă trăgea de limbă, eu o trăgeam de șireturi. Am văzut cu ce dăruire oarbă lucrează oamenii slabi, în general. Aplicat, mă gândeam cu câtă pasiune mă întreabă K atâtea banalități. Am urmărit‑o mai atent, îmi venise o idee. Dintr‑o dată, acest interviu nu mai era doar un simplu interviu pentru o revistă care plătea bine și făcea cinste cu un prânz fancy și o sticlă de vin. De‑aici puteam scoate mai mult: mai multă distracție, mai multă viață. Ceva electric. Din acel moment n‑am putut să mă mai concentrez la ce spunea K, deși îi răspundeam, îi dădeam impresia că sunt atent și că mă interesează. Nu‑mi doream decât să trecem mai repede la partea în care eu făceam regia iar scenariul era anulat. Planul se contura din ce în ce mai precis, detaliile înfloreau și eu deveneam la masă, în fața ei și a camerei, acel bărbat de care avea redacția nevoie în înregistrare — totul, să nu nasc suspiciuni, să nu o pun în gardă. Chelnerul venise să aprindă lumânările la celelalte mese, se însera. K a avut impulsul de a‑l opri pe bărbat, dar și‑a retras finuț mâna, apoi s‑a uitat înspre mine. Eu, intrat cu adevărat în rol, privind‑o în ochi, i‑am întins suportul de lemn acestuia, care, aplecându‑se și dând afirmativ din cap, a aprins lumânarea și la masa noastră. După un moment de tăcere, în care am văzut cum K a roșit, s‑a scuzat și, ușor intimidată, s‑a ridicat fără niciun fel de

zgomot — reacție la care, ce‑i drept, nu mă așteptasem să survină atât de devreme. În definitiv, era o tipesă probabil singură și supertimidă. Înțelesese intențiile mele, sau cel puțin așa credea, și corpul ei, coafura sau cel puțin expresia feței îi necesitau din nou atenția și reconstrucția. Decizia trebuia cântărită. Mișcarea mea trebuia cântărită. Scena schimbase coordonatele pe care le adusese ea de acasă, seara muta luminile, deschidea un spațiu nou. După ce m‑am asigurat că a dispărut după ușa din capătul sălii, am verificat camera, să fie oprită, apoi am scos cardul de memorie din aparat și am mutat sticla de vin lângă el, astfel încât să cadă în plan secund. O studiasem în ultima jumătate de oră, așa cum obișnuiam să fac cu toți jurnaliștii. Era o femeie puțin trecută de 30 de ani, simpatică, interesantă chiar, dar destul de inhibată. Sesizasem în spatele lentilelor acea rigiditate impusă de gândirea de lut a vreunui șef care o manevra, plimbându‑i morcovul prin față de fiecare dată când îi cerea un material nou. Nu mai aveam răbdare să lungesc întâlnirea asta, chiar dacă îmi gândisem altfel ieșirea. Aveam toate datele, așa că trebuia să închei aici și să trecem la planul născocit de mine. M‑am ridicat, am dat drumul pachetului de țigări în buzunarul sacoului, am săltat geanta de pe scaunul de lângă mine și am ieșit din încăpere, în jos, pe scări, lăsând doi chelneri cu mâinile duse ritualic la spate și cu ochii în ceafa mea, mustind de nedumerire. În stradă, verificând încă o dată buzunarul sacoului, am simțit cardul de memorie unde K avea înregistrarea pentru care ieșise la vânat. Am oprit primul taxi care a trecut liber pe lângă mine. I‑am zis să mă ducă spre Moșilor și, din spatele șoferului, printre blocuri și mașini, i‑am scris reporteriței: Prima regulă: nu‑ți pierde din vedere prada. Am trimis mesajul, am primit confirmarea de primire. Am așteptat, am vrut să o știu neliniștită, foarte neliniștită.

A durat mai mult decât mă așteptam să verifice camera. Făcusem, deci, impresie bună. Ajunsesem în garsonieră când am primit răspunsul ei ușor ambiguu, nesigur, așa că am putut trece la treburile serioase: Nu te speria. Îți propun o afacere: în schimbul cardului și, în fond, al materialului de care ai nevoie, tu vei filma un interviu adevărat, după regulile mele. În casă, pe stradă, în metrou, ziua sau noaptea, vom trăi și vom vorbi o săptămână, fără politețuri, fără scenarii. Zi de zi. Un film, Săptămâna sincerității. ** Când a sunat la ușă eram la a treia serie de împingeri. Am numărat mai departe, apoi am așezat bara cu greutăți în furcă și mi‑am întins brațele spre discuri, formând un triunghi isoscel. Cu ochii închiși, îmi calibram respirația. În încăpere clinchetul metalic se dizolvase. Inima juca ping‑pong în interiorul maioului. Spatele mi se lipise de bancă și așteptam ca oxigenul să facă un tur complet. Creierul îl aștepta la pit stop. Când a sunat a doua oară, hârâitul ciocănelului de plastic a tăiat camera în două. Eu am deschis ochii în tavan, apoi am adus bărbia în piept, fixând vizorul; din unghiul opus bazei, privirea mea — bisectoare, înălțime, mediană și mediatoare — era dovada geometrică a faptului că mă antrenam în mijlocul camerei, între ușa de la intrare și cea de la balcon, veșnic deschisă; între canapea și birou. A treia oară a fost un sunet prelung și ușor iritat. Anxietatea celui care aștepta de cealaltă parte a ușii câștigase teren, favorizată de întunericul de pe hol. M‑am ridicat în fund, am întins o mână după prosop și mi‑am șters sudoarea de pe frunte. Au urmat gâtul și ceafa, apoi am luat o înghițitură de apă și mi‑am clătit gura. Pe hol au început să se audă pași rari, confuzi, lăsând de înțeles că e vorba de niște picioare lungi încălțate comod sau, în orice caz, de o talpă ușoară care susține o greutate medie. M‑am ridicat și m‑am îndreptat spre ușă. Pașii de dincolo s‑au oprit, respirația s‑a oprit și lumina din cameră

a descris conturul ei. Cu prosopul umed atârnat de gât am poftit‑o înăuntru. Purta o pereche de saboți. Avea glezne frumoase, o rochie dreaptă bej până deasupra genunchilor și părul într‑un coc prins cu un ac de lemn, o imitație orientală. A pășit încet; ochii nu reușeau să se hotărască asupra unui obiect, degetele glisau unele deasupra celorlalte, pe umeri ținea un rucsac de piele. Totul era, din cap până în picioare, o convenție. Când am ieșit de la duș K mi‑a zâmbit din balcon, apoi s‑a întors cu spatele din politețe, întinzându‑și gâtul în stradă, încercând parcă să distingă ceva; cu telefonul strâns în pumn, mâinile la spate și capul ușor înainte, degetele‑i trădau nervozitatea. Într‑o casă străină, atipică, într‑o cameră de șaizeci de metri pătrați, singura cameră, cu un bărbat pe care‑l cunoaște doar din interviuri și cărți, la etajul doi: K se comporta standard, nu era relaxată, nu se simțea confortabil, ca toți oamenii care se întâlnesc cu cineva când în mintea lor s‑au format așteptări. Aveam confirmarea, toți se comportă la fel în condițiile date, parcă sunt înscriși — o altă rasă: oameni care trăiesc singuri. O priveam ușor amuzat, ușor intrigat, sperând din adâncuri să nu fie doar o jurnalistă la metru. Să fie și altceva. Aici ratase deja; își ratase intrarea, mă așteptam să deschid ușa și să‑mi bage camera de filmat în ochi. Să fie atât de viu, să fie naturalist și dramatic, dar căutam mai departe. Mă gândeam: Oare ar trebui să‑i propun eu? Să aștept? Să o las să se mai destindă? — OK, stai puțin. Oprește‑te o secundă... Hai să pornim camera, i‑am spus. — Acum?! Nu! Ce ți‑a venit?! m‑a fixat ea brusc trezită din amorțeală. — Hai, pornește‑o, și mi‑am scos mâna de sub materialul elastic.