Sophia

Silvia Beldiman

Sophia

Editor: Gabriel Timoceanu Coperta: Vladimir Brilinsky Paginare: Camelia Dogioiu Tipar: BrumaR Editura BrumaR 300050 Timişoara, str. A. Popovici 6 tel./fax: + 40 256 203 934; 293 441 e‑mail: office@brumar.ro www.brumar.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BELDIMAN, SILVIA Sophia / Silvia Beldiman. - Timişoara : Brumar, 2012 ISBN 978-973-602-826-7 821.135.1-31

Silvia Beldiman

Sophia

Timişoara, MMXII

I. Am fi plecat în vacanță, dar nu aveam benzină suficientă și era posibil ca în tranzit să nu obținem nicio picătură. O dată pe an, mă apuca un dor irepresibil de mare. De murmurul ei. Stăteam ceasuri întregi cu brațele întinse, ca o cruce, pe mal, cu picioarele îngropate în nisipul ud, măturat de spargerea valurilor. Întorceam spatele plajei, devenită de la primele raze ale dimineții un imens dormitor, cu cearceafuri albe sau înflorate ce înconjurau ca o panglică marea. Și mă abandonam nemărginirii ei și „plecam pe ape”, cel puțin, așa povestea Filip prietenilor noștri când vorbea, zâmbind insinuant, de „iubirea noastră cu marea”. Trebuia să fac rost de benzină! Jinduiam după aerul acela sărat, condimentat cu miasmele algelor și ale vietăților din adâncuri și după neliniștea apelor ce se spărgeau necontenit de țărm și care mă făceau să trăiesc clipe de zguduitoare conștiență a freamătului lumii. Și, cel mai dor, un dor ascuns și tainic, îmi era să‑mi biciuiesc simțurile cu o spaimă terifiantă și devastatoare că, următorul val mă va lua cu sine, spre lumea fantastică și înfricoșătoare a hăurilor de sub ape. Mă împotriveam, clipe lungi, cu toate celulele ființei mele, voiam să fug, dar frica îmi paraliza picioarele și briza mării îmi tăia respirația. Gata să mă înec, pe uscat, simțeam de fiecare dată sub picior mângâierea unei scoici sidefii care mă‑ntorcea la iubire. Și‑atunci, închideam ochii și‑mbrățișam marea… Mă lăsam purtată de valuri, în voia lor și pradă lor, cu trupul întors și răsucit pe nesfârșitele nisipuri și cu inima cerând mării să mă facă perlă.

O perlă albă. Șlefuită de mare. Născută din întâlnirea sufletului cu adâncul…

Cred că stăteam de minute lungi în picioare lângă biroul lui, până când, gestionarul, fostul meu coleg de școală, care avusese pilele necesare pentru a se angaja la Peco, să ridice ochii spre mine.

– Ce‑i? mă întrebă sec, ca și când nu m‑ar fi cunoscut, făcându‑mă aproape să tresar, pentru că încă mai zâmbeam perlei.

– Nimic. Ce mai faci? mă auzii vorbind tranca, uitând parcă de ce sunt acolo.

– Eu, bine! îmi răspunse îndepărtându‑și scaunul de biroul care‑i strivea pântecele rotunjor, ce trăda bunăstarea. Și am de lucru, continuă, luând din nou pixul în mână, într‑un gest ce însemna „Dacă ești proastă și nu mă rogi, nu capeți nimic!” „Ba, te rog, nesimțitule, pentru că vreau să merg la mare!” îi răspunse gândul meu. Mai făcui un pas, legănându‑mă ușor și cu o privire prietenoasă, îl rugai, prefăcută și umilă, sprijinindu‑mă cu o mână pe biroul larg, îndoit de hârțoage: – Te rog, am nevoie de niște benzină. Vrem să plecăm în concediu. După un răstimp, în care se lăsa podeaua cu mine și tavanul afumat, din placaj, îmi apăsa țeasta, își ridică privirea din cifre și fără umbră de prietenie, mă puse la colț: – Și acu’ două luni ai avut nevoie, când s‑o operat mamă‑ta!

– Da, i‑adevărat! Era foarte grav. Nu mai puteam aștepta până luam cota. Murea, dacă n‑o duceam urgent la clinică, adăugai înecându‑mă. Și mă îndepărtai de birou. Nu schiță niciun gest și nu rosti niciun cuvânt, ca și când explicația mea n‑ajunsese la el, doar privirea urca flămândă dinspre gleznă spre talie, căzu iar spre coapse, urcă lacom spre sâni și‑apoi, în timp ce mâna îi aluneca lent, mângâind pixul de la un capăt la altul și iar înapoi, ochii se năpustiră asupra gâtului meu, iar când să‑mi atingă buzele întredeschise de stupoare, mă auzii rostind cu o voce stingheră, adunată din tot trupul meu consternat: – Vai, ce cald e aici! Și dintr‑o dată leoarcă de sudoare, mă mutam de pe un picior pe altul, cu brațele atârnându‑mi inert pe lângă trupul înțepenit de neputință. Îți mulțumesc din suflet.

Niciodată nu mă voi putea revanșa îndeajuns! continuai cu privirea căzută, adunându‑mi toată puterea pentru a câștiga micul război psihologic. Tot mai nesimțit el, tot mai prefăcută, eu.

– Îndeajuns, nu, dar poți să dai și tu un cartuș de Kent, că doar ai mâzgă! Și‑atunci, pleci și la mare! rosti dintr‑o dată mai amabil, cu o lucire șmecheră în priviri, destinzând brusc atmosfera.

– Mă ajuți? mă aplecai spre el bucuroasă, gata să‑l iert.

– Da’ ce‑ai crezut, că‑mi uit așa ușor colegii, mai ales premiantele? râse aproape frumos.

– Lasă căă… nu eram așa deșteaptă. La matematică eram pe nicăieri, în timp ce tu erai as. De fapt, dacă mă gândesc bine, erai cel mai deștept băiat din clasă. Și erai și cel mai fru… și nu putui termina cuvântul din cauza greții care mă invadă, la amintirea mucilor ce‑i atârnau până la bărbie. Uite, că mă fâstâcesc, dovadă c‑ai rămas același, continuai ipocrit, ascunzând îndărătul cuvintelor gândul.

Se ridică de la birou, răstimp în care reușii să vâr mâna în sacoșă, de unde scosei cartușul de Kent. Venisem pregătită, pentru că se știa tainul. Se apropie de mine și, privindu‑mă fix și infatuat, îmi șopti la ureche: – Te‑ai făcut faină, tu! Erai ca o capră ogârcoasă. Și ca să‑și exemplifice spusele, îmi atinse fundul cu un gest libidinos. Mirosul sărat al transpirației îmi aduse în nări briza mării și mă prefăcui că nu înțeleg, izbucnind într‑un râs forțat, ce ținea loc de reacția firească la o astfel de mojicie. Și ține‑ți Kentu’! Am destul! Pot face și cancer la plămâni de cât stoc am! Plătești tu, odată… continuă uitându‑se la mine cu subînțeles, încât mă înroșii până în albul ochilor, în timp ce creierul îmi vâjâia neputincios, căutând replica prin care să‑l pun la punct, dar să nu‑l supăr prea tare. Bine‑nțeles că n‑o găsii. Râse satisfăcut de faptul că mă puse în încurcătură și privirea i se aprinse tot mai tare.

– Dacă nu mi‑ai fi fost colegă, poate chiar azi, că tot nu‑i pe‑aici studentu’ ăla a’ tău! zise apoi, întorcându‑se excitat la birou, unde se așeză aranjându‑și întâi șlițul și completă cu un ușor tremur, bonul ce mă ducea spre vacanță.

– Mulțumesc frumos! Îți aduc un pumn de scoici de la mare! adăugai grăbită și mă întorsei pe călcâie, dorind să scap cât mai repede din situația penibilă și umilitoare.

– Atât? Nici măcar nu mă pupi? îl auzii în spatele meu, paralizându‑mă cu o privire lacomă, ce‑mi ardea ceafa. Fără să apuc să‑i răspund, mă trase spre el cu un tremur vizibil, dar, ținându‑mi trupul departe de șlițul lui ce stătea din nou să pleznescă, i‑o luai înainte sărutându‑l pe amândoi obrajii, camaraderește, ferindu‑mă de buzele ce pentru mine purtau încă urma mucilor din copilărie. În clipa aceea intră secretara, cu o hârtie în mână, contrariată probabil, de întrevederea prea lungă. Îmi dădu drumul jenat și începu să mă prezinte ca pe cea mai bună prietenă a lui din anii de școală, făcând momentul și mai compromițător. Dacă ar fi fost nevastă‑sa, probabil m‑ar fi îmbrățișat. Dar secretara, gătită ca pentru șef și mirosind a parfum de contrabandă, mă fulgeră cu furia amantei, cu o privire de fiară atacată în propriul teritoriu și‑mi aruncă peste umăr: – N‑o știu!

– N‑ai de unde! i‑o întorsei scurt și ieșii pe ușă. „Cum să mă știi, nenorocita dracului, că doar tu te‑ai făcut direct curvă și pentru asta nu ți‑a trebuit școală, deci n‑am avut unde ne intersecta. Eu a trebuit să învăț, ca să te uiți tu de sus la mine, acum, dar tu n‑a trebuit decât să‑ți miști cu folos fundul ăla bombat, de somaleză, prin fața bărbaților”, bombănii luând‑o spre poartă. „Iar, tu, nefericitule, o să freci pixul ăla până o să faci bătături în palmă și nici pe lumea cealaltă n‑o să pui, tu, mâna pe mine!’’ continuai tot mai revoltată, evitând să mă disprețuiesc, de dragul mării albastre, în timp ce mă îndreptam, cu toți macii rochiei tresăltând pe mine spre poarta mare, urâtă, albastră, dată în lături.

A doua zi trebuia să iau benzina. Mă trezii la două noaptea și‑mi trebui o jumătate de oră să mă pun pe picioare. Îmi era rău de la stomac și‑mi venea să vomit, ca de fiecare dată când mă trezeam prea devreme. Băui o cafea și lăsând‑o pe Sophia dormind, luai cele două canistre goale și demarai spre stația de benzină de la ieșirea din oraș, rugându‑mă să nu rămân în pana prostului și să nu fie coada prea mare. Ajunsei cu bine, dar coada era imensă, ca o râmă neagră cu inelele rupte. Rulai încet, încercând să descopăr vreo cunoștință pe lângă care să mă aciuiesc, dar mi se făcea mereu semn cu mâna să merg mai departe. Ajunsei în câmp. În mașini, toți șoferii dormeau.

Stinsei farurile, mă acoperii cu husa de la celălalt scaun, blocai ușile și închisei ochii. Mai erau câteva ceasuri de somn. „Bine c‑am ajuns!” căscai voluptos. „Bine pe dracu’!” îmi răspunse un alt gând. „Nu mai e mult și o să mi se pară totul normal. Acceptăm orice, exersăm umilința la scară națională și ce mai prostituție morală practicăm, pentru a cultiva relații! Azi, bunăoară am făcut un pas serios spre acceptare.” Îmi sări somnul. Coborâi geamul și‑mi aprinsei o țigară de contrabandă, de la sârbi. Se lumină dintr‑odată și, uimită, întorsei capul. Se ivea de după coama dealului o lună enormă, ireală. Priveam fascinată, fără niciun gând, ruptă de lume. Plutea întreagă, cerc de lumină deasupra pădurii, privind uimită spre întunericul de jos…

Sus lumina, jos umbrele… Doamne, ce potop de frumusețe arunci Tu, peste lume! Ar trebui să nu mai dormim niciodată ca să ne putem înfrupta din ea, continuu și deplin, pentru că nicio clipă nu‑i ca alta și nu poți alege între noapte și zi. Dacă acum m‑ai întreba în ce aș vrea să trăiesc, m‑aș așeza într‑o noapte cu lună plină, să văd și să nu văd… Ridicai geamul și splendoarea nopții de vară mă cuprinse cu totul. Pluteam între veghe și vis, în raza lunii brodată cu cântec de greieri și mi se făcu dor de brațele lui calde.

Alunecai spre vis. Trebuia să mor. Pluteam ușoară printr‑un tunel de lumină, fără doruri și fără regrete când, dintr‑odată, din amintirea lumii străbătură spre mine siluetele de lumină ale celor două ființe iubite. Disperată, întinsei mâinile să le apropii. Îl prindeam pe unul și‑l scăpam pe celălalt. Și mă‑nvolburam, sfârtecând razele și le strigam numele cu buze mute de durere. Și nu puteam să mă‑ntorc și nu puteau să vină. „Vino, Sophia mea!” țipă dorul de mamă și‑atunci, fetița mea se desprinse ușor de mâna tatălui ei și o primii în brațele mele. O acoperii de sărutări fierbinți, dar când ridicai ochii, o pulbere de cenușă îmi învăluia iubitul meu bărbat. Îl strigarăm zadarnic. Cenușa îi acoperi făptura, lăsându‑l în afara luminii…

Mă trezii speriată de sunetul strident al unui claxon și de zgâlțâitul mașinii ce se legăna ca o barcă și, încercând să împrăștii cenușa din vis, mă izbii zdravăn cu mâna de volan, spre hazul șoferilor. Mă durea gâtul de la poziția incomodă, iar pe dinăuntru

parcă mă rașchetase cineva și, buimacă, întorsei cheia în contact și deplasai mașina câțiva metri, semn că la pompă începuse lucrul. Înălțat pe cer în locul lunii, un soare rău și ucigaș făcea deja aerul irespirabil. Mă posomorâi, gândindu‑mă la ziua lungă și grea de vară ce mă așteapta, de parcă toate mașinile din oraș s‑au pornit să ia benzină deodată și, deschizând cartea pe care o luasem cu mine, mă cufundai în lectură. Până la claxonul următor. La un moment dat, simții că mi‑e rău și mă privii în oglinda de la parbriz. Eram stacojie.

Coborâi și mă repezii spre cișmeaua de la marginea drumului. Mă răcorii îndelung și mă certai în gând pentru lipsa mea de prevedere.

Aș fi putut să‑mi iau o sticlă de apă cu mine, dar nu‑mi luasem nici măcar o gustare. „Las’ că n‑oi sta toată ziua aici!” încercai să mă încurajez și mă întorsei la mașină, când coloana se porni din nou.

– Dragă, nu mai tot freca mașina asta! mi se adresă un bărbat, pe care îl știam din vedere, pentru că în orașul în care trăiam ne cunoșteam cu toții, cu tot arborele genealogic, chiar dacă nu ne treceam pragul. Te ajutăm noi, că uite ce bărbați adevărați suntem, adăugă apropiindu‑se de mine, în timp ce‑și încorda bicepșii ce se adunară în două gogoloaie puternice, sub pielea bronzată. Haideți, mă, s‑o‑mpingem pe doamna! se adresă celor din jur, râzând. Și, aproape luând pe sus mașina, o mutară din nou câțiva metri.

– Mulțumesc frumos!

– Lasă, nu ne mulțumi, că până diseară ai timp! zise din nou guralivul, scuturându‑și palmele de praful de pe mașină.

– Doar nu vom sta aici până deseară, răspunsei nevenindu‑mi să cred.

– Ba, bine că nu!

– Stai, că urmează pauza de masă, adăugă altul.

– Ce pauză de masă? întrebai nedumerită.

– Când mâncă tovarășii, îmi răspunse cam înciudat.

– Păi, atuncea‑s domni, nu tovarăși! mă trezii iar vorbind, dacă ne țin în căldura asta, ca să mănânce. Că doar pot servi cu rândul.

– Doamnă, pe ce lume trăiești? mă luă la rost, amuzat, oacheșul.

– În lumea mea!

10