Povestea lucrurilor site

Colecția „NOI“ este despre Casă, Pământ și Om; cuprinde cărți despre mediu și despre urma pe care o lăsăm noi.

Considerăm că impactul pe care o carte îl are asupra mediului înconjurător este la fel de important ca impactul ei asupra spiritului. La editarea fiecărei cărți, minimalizăm consumul de resurse naturale și alegem procesele de producție cele mai prietenoase cu natura.

Respectăm următoarele reguli: Așezăm textul în pagină în așa fel încât producția să genereze minimum de deșeuri. Cele care apar, totuși, devin cărți poștale, carnețele sau se reciclează.

Tipărim pe carton și hârtie reciclate, certificate FSC la o tipografie cu certificări FSC și Imprim’Vert. http://www.cycluspaper.com/en/about-us/ http://www.artagrafica.ro/ro/certificari/imprimvert/

Pentru fiecare carte tipărită, calculăm amprenta de CO2 – cantitatea de dioxid de carbon emisă în atmosferă – care a rezultat în urma producției.

Pentru compensarea emisiilor de CO2 plantăm copaci în cadrul proiectului Kultivă!

Astfel, cărțile noastre nu devin copaci tăiați, ci copaci plantați.

Traducere din limba engleză de Daniela Pandichi

Editura Seneca

Titlu original: THE STORY OF STUFF. HOW OUR OBSESSION WITH STUFF IS TRASHING THE PLANET, OUR COMMUNITIES, AND OUR HEALTH - AND A VISION FOR CHANGE de Annie Leonard împreună cu Ariane Conrad First published by Free Press, New York, 2010 Illustrations by Ruben DeLuna and Louis Fox, Free Range Studios © Annie Leonard, 2010 © Free Press, 2010 All rights reserved.

© Editura Seneca Lucius Annaeus, 2017, pentru ediția în limba română Corector: Elena Bițu Machetare: Mariana Răbîncă Coordonator: Anastasia Staicu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României LEONARD, ANNIE THE STORY OF STUFF. Povestea lucrurilor. Cum obsesia noastră pentru îndestulare ne distruge planeta, comunitățile și sănătatea și ce putem face pentru a schimba situația / Annie Leonard împreună cu Ariane Conrad; traducere din limba engleză de Daniela Pandichi Index ISBN 978-606-8847-04-7 I. Conrad, Ariane

II. Pandichi, Daniela (trad.)

17 Tipar: Imprimeria Arta Grafică © Toate drepturile prezentei ediții sunt rezervate Editurii Seneca Lucius Annaeus. Nicio parte din această lucrare nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă sub indiferent ce formă fără acordul prealabil scris al editurii.

Cu dedicație pentru Bobbie și Dewi

CUPRINS Introducere.....................................................................................................11 Câteva cuvinte despre cuvinte.........................................................................33 Cheia figurilor recurente.................................................................................39 1.

2.

3.

4.

5.

Extracție....................................................................................................41 Producție...................................................................................................89 Distribuție...............................................................................................159 Consum...................................................................................................202 Eliminare.................................................................................................245

Epilog: sau cum să spunem o nouă poveste..................................................308 Anexa 1: Exemple de politici, reforme și legi promițătoare..........................326 Anexa 2: Acțiuni individuale recomandate...................................................334 Anexa 3: Model de scrisoare către comercianții cu amănuntul, producătorii și susținătorii produselor din PVC............................340 Note de încheiere.........................................................................................343 Mulțumiri.....................................................................................................393 Cum am făcut această carte..........................................................................398 Index............................................................................................................399 Despre autoare..............................................................................................414

INTRODUCERE A fost o experiență idilică să pot crește într-un oraș verde și luxuriant ca Seattle în perioada anilor 1970, însă bucuria adevărată mă cuprindea vara, când îmi îngrămădeam, împreună cu familia mea, uneltele de camping în mașina break și ne îndreptam spre amețitorii munți ai Cascadelor din nord. De vreme ce acestea se întâmplau înainte ca principala preocupare pe locurile din spate ale mașinii să devină DVD-playerele, în timpul călătoriei obișnuiam să mă uit pe fereastră și să studiez peisajul. În fiecare an observam cum centrele comerciale mici și casele începeau să atingă zări tot mai depărtate, în timp ce pădurile se desfășurau întârziate și pe areale ceva mai restrânse. Unde dispăreau oare iubitele mele păduri?

Am găsit răspunsul la această întrebare câțiva ani mai târziu, în New York, de parcă nu ar fi fost posibil oriunde altundeva. Campusul Colegiului Barnard, unde mi-am urmat studiile despre mediu, se întindea de pe strada West 116 și Upper West Side din Manhattan, iar camera mea de cămin dădea înspre strada West 110. În fiecare dimineață îmi târam obosită picioarele parcurgând acele șase cvartale, holbându-mă la mormanele de gunoaie care împânzeau străzile din New York în zori în fiecare zi. Zece ore mai târziu, mă întorceam în cămin de-a lungul trotuarelor pustiite. Eram intrigată. Am început să cotrobăi curioasă pentru a vedea ce se afla în acele grămezi interminabile de gunoi. Și ghiciți ce? Am găsit în mare parte hârtie.

Hârtie! Acolo ajungeau copacii mei. (De fapt, aproximativ 40% din gunoiul municipal din Statele Unite ale Americii este format din produse din hârtie1.)

Din pădurile pe care le cunoscusem în nord-vestul Pacificului pe trotuarele din Upper West Side, cu direcția… cine mai știe? Îmi stârnisem curiozitatea și nu mă puteam opri în acel punct. Trebuia neapărat să aflu ce se întâmpla cu hârtia după ce dispărea de pe bordurile trotuarelor. Așa că am făcut o excursie la infama groapă de gunoi Fresh Kills de pe Staten Island. Întinzându-se pe o suprafață de 12 km2, Fresh Kills era una dintre cele mai mari halde din lume. Când a fost în mod oficial închisă în anul

12

POVESTEA LUCRURILOR

2001, unii spuneau că acea movilă fetidă devenise cea mai mare structură de pe planetă realizată de oameni, cu un volum mai mare decât cel al Marelui Zid Chinezesc și cu vârfuri cu 24 de metri mai înalte decât Statuia Libertății2.

Nu mai văzusem niciodată ceva asemănător acelei Fresh Kills. Stăteam pe marginea sa într-o perplexitate absolută. Pe cât puteam cuprinde cu privirea, în orice direcție zăceau canapele, aparate, cutii din carton, cotoare de măr, haine, pungi de plastic, cărți aruncate și tone de alte Lucruri. Știți cum reușește o scenă sângeroasă în urma unui accident de mașină să vă facă să vă întoarceți privirea și să continuați să o priviți insistent în același timp? Așa era și cu această groapă de gunoi. Fusesem crescută de o mamă singură, în era post-criză, care ne-a insuflat nouă, copiilor, sentimentul respectului pentru calitate și nu pentru cantitate. În parte datorită filozofiei ei de viață și în parte din nevoia economică, tinerețea mea s-a conturat în jurul vorbei de duh din al Doilea Război Mondial care spunea așa: „Îl dorești, îl folosești, te descurci sau renunți“. Pur și simplu nu exista pe atunci consum de prisos și deșeuri care să intre sau să iasă din casa noastră. Savuram lucrurile pe care le aveam, aveam mare grijă de ele și le păstram până când își pierdeau și ultimul strop de utilitate.

Așa că munții de materiale în stare foarte bună reduse la stadiul de gunoaie de la Fresh Kills nu aveau niciun sens pentru mine. Părea ceva total nelalocul lui.

Cine înființase sistemul acesta? Cum puteau cei care aveau știință despre existența lui să îi permită să funcționeze în continuare? Nu reușeam să înțeleg, dar mi-am propus să elucidez misterul. După două decenii de detectivism, imediat ce am găsit explicația, am ales să o numesc Povestea lucrurilor.

Interconexiuni Călătoria pe care v-o propun și dumneavoastră în Povestea lucrurilor m-a purtat în jurul lumii – cu ocazia diverselor misiuni de cercetare și de organizare a comunităților pentru Greenpeace, Essential Action, Global Alliance for Incinerator Alternatives (GAIA) și alte organizații de mediu –, nu numai spre alte gropi de gunoi, ci și în mine, fabrici, spitale, ambasade, universități, ferme, birouri ale Băncii Mondiale și săli de guverne. Am locuit cu familii din sate indiene atât de izolate încât sosirea mea era întâmpinată de părinții disperați care mă asaltau cu întrebări de genul „Sunteți doctor?“, în speranța că s-ar întâmpla să fiu medicul de nivel internațional care ar fi fost în măsură să le vindece copilul cu ocazia vizitei sale anuale. Am cunoscut familii întregi care trăiau în gropile de gunoi din Filipine, Guatemala, Bangladesh și care supraviețuiau cu resturile de

INTRODUCERE

alimente și materiale pe care le dezgropau din grămezile ordinare și fumegânde.

Am vizitat centre comerciale din Tokyo, Bangkok și Las Vegas atât de mari și luminoase și plastifiate încât simțeam că fac parte din Familia Jetson* sau Futurama.

Oriunde mă duceam îmi puneam aceeași întrebare – „de ce?“ și săpăm tot mai adânc. De ce erau gropile de gunoi atât de periculoase? Din cauza substanțelor toxice pe care le conțineau gunoaiele. Și, înainte de toate, de ce existau aceste substanțe toxice în produsele aruncate la coș? Răspunsul la această întrebare m-a determinat să mă informez cu privire la materialele toxice, la chimie și la sănătatea mediului. De ce se regăseau aceste gropi de gunoi atât de des în comunitățile cu venituri mai mici, unde trăiau și munceau oamenii de culoare? Am început să fac cercetări asupra rasismului legat de mediu.

Și de ce avea mutarea unor fabrici întregi în alte țări sens din punct de vedere economic: cum reușeau ele să își mai vândă produsul cu câțiva dolari dacă acesta era adus de atât de departe? Dintr-odată a trebuit să mă confrunt cu acordurile comerciale internaționale și cu influența corporațiilor asupra reglementărilor guvernamentale.

Și încă ceva: de ce se strică atât de repede produsele electronice și de ce sunt mai ieftin de înlocuit decât de reparat? Astfel mi-am îndreptat atenția asupra studiului obsolescenței programate, a publicității, precum și a altor instrumente de promovare a consumerismului. La suprafață, fiecare dintre aceste subiecte părea separat de restul, nerelaționat și foarte îndepărtat de acele mormane de gunoi de pe străzile din New York sau de pădurile din munții Cascadelor. Dar se pare că toate au legătură între ele.

Călătoria m-a determinat să devin ceea ce unii numesc un gânditor asupra sistemelor. Asta înseamnă că, personal, sunt de părere că totul există ca parte a unui sistem mai mare și trebuie evaluat în raport cu celelalte părți ale sale. Acesta nu e un cadru mai puțin comun: gândiți-vă când a fost ultima dată când ați făcut febră. Probabil v-ați întrebat dacă fierbințeala fusese cauzată de o bacterie sau de un virus. Febra este răspunsul corpului la pătrunderea unui element străin în sistemul propriu. Dacă nu ați fi crezut faptul că propriul corp este un sistem, ați fi putut căuta o sursă de căldură sub fruntea fierbinte sau vreun comutator care să fi fost atins în mod accidental, ridicându-vă temperatura. În biologie acceptăm cu ușurință ideea de sisteme multiple (de pildă, sistemul circulator, sistemul digestiv, sistemul nervos) compuse din părți (cum sunt celulele sau organele), precum și faptul că respectivele sisteme interacționează între ele în interiorul organismului. * Familia Jetson (Jetson Family) – serie de desene animate ce redă povestea familiei Jetson care trăiește în viitor, în anul 2065, în spațiul cosmic (n.red.).

13

14

POVESTEA LUCRURILOR

În școală am învățat cu toții despre circuitul apei, sistemul care pune apa în mișcare în diversele sale stări – lichidă, de vapori și solidă – pe suprafața Pământului. Și despre lanțul trofic, sistemul în care, luând un exemplu simplu, planctonul este consumat de peștii mici, pe care îi consumă peștii mai mari, pe care îi consumă oamenii. Între cele două sisteme amintite, respectiv circuitul apei și lanțul trofic are loc o interacțiune importantă – în pofida faptului că unul este neînsuflețit, iar celălalt format din viață –, deoarece râurile și oceanele ce țin de primul le oferă habitatul de care au nevoie viețuitoarelor din cel de-al doilea. Ceea ce ne conduce la ecosisteme, formate din componente fizice, neînsuflețite, interdependente și subsisteme precum pietrele și apa, precum și din toate elementele vii cum sunt plantele și animalele. Din nou vorbim de sisteme în cadrul sistemelor. Biosfera terestră – un alt termen care face referire la întregul ecosistem planetar – este un sistem ce există în cuprinsul mult maimarelui sistem solar.

Și economia funcționează tot ca un sistem, iar acesta este motivul pentru care poate avea loc un efect de domino la nivelul său, atunci când oamenii își pierd locurile de muncă și apoi își reduc cheltuielile, ceea ce înseamnă că fabricile nu mai pot vinde la fel de multe Lucruri, ceea ce înseamnă că și mai mulți oameni sunt concediați... iar toate acestea s-au întâmplat exact în anii 2008 și 2009.

Reflecțiile la nivel sistemic legate de economie explică și teoria efectului de transmitere pe plan economic, în care beneficiile precum reducerile fiscale le sunt acordate celor avuți pentru a investi mai mult în afaceri, ceea ce ar crea, în mod ipotetic, la rândul său mai multe locuri de muncă pentru clasele de mijloc și inferioare. Dacă nu ați considera aceste componente (banii, locurile de muncă, cetățenii din diverse clase sociale) ca fiind angrenate într-un sistem, efectul de transmitere pe plan economic nu s-ar mai fonda pe nimic și nu ar mai exista nici convingeri cu privire la interacțiunea dintre cerere și ofertă. Toate exemplele de mai sus presupun interdependența părților din cadrul unui sistem cuprinzător.

O altă modalitate prin care putem spune că totul există ca parte a unui sistem integrator (inclusiv sistemele însele) este afirmația că totul este interconectat.

Este amuzant cum majoritatea oamenilor își încep cariera profesională de la un interes general, ce devine din ce în ce mai specializat prin ani succesivi de educație, formare și aplicare a cunoștințelor la locul de muncă. Validarea socială și profesională este puternică în cazul dezvoltării unei specializări precum cea despre care discutăm, însă eu am urmat calea opusă: am plecat de la fascinația – mai degrabă indignarea – provocată de gunoaie și în special de sacii de materiale îngrămădiți unii peste alții pe străzile din Upper West Side din New York. După ce mi-am obținut diploma în

INTRODUCERE

Știința mediului, m-am angajat la Greenpeace International, iar în acest rol a trebuit să urmăresc destinația și impactul tuturor deșeurilor încărcate la bordul navelor în Statele Unite și trimise în străinătate. Esențialmente mă ocupam exclusiv cu investigarea și oprirea deversării deșeurilor în afara granițelor.

Pentru aceasta îi voi fi întotdeauna recunoscătoare organizației Greenpeace.

Fondată pe principiul Quaker al martorului – ideea că a fi spectator la un anumit delict trezește responsabilitatea morală de a-i informa și pe alții despre acesta și luarea unor măsuri în consecință –, Greenpeace mi-a oferit un laptop și o instruire rudimentară, iar apoi m-a aruncat în lume pentru a fi martora traficului de deșeuri și a le spune tuturor despre acesta. Totuși, la fel ca majoritatea instituțiilor, Greenpeace și-a împărțit activitatea pe domenii vizând probleme specifice, care ne impuneau să lucrăm nișat, separați unii de alții: substanțe toxice, oceane, păduri, arme nucleare, ecosisteme marine, organisme modificate genetic, climă etc. Organizația și-a dezvoltat o cultură puternică a expertizei specifice. De exemplu, cei care se specializau pe substanțe toxice cunoșteau înfricoșător de multe informații despre acestea – chiar și stagiarii puteau recita pe dinafară structura moleculară a compușilor organici clorurați și explica impactul lor asupra mediului –, urmărindu-și hotărât obiectul de cercetare până la excluderea tuturor celorlalte aspecte. Pe atunci, nu ne petreceam mult timp înțelegând legăturile dintre problemele pe care încercam atât de tare să le rezolvăm fiecare dintre noi.

La începutul anilor 1990, am început să călătoresc destul de mult pentru a colabora cu parteneri din alte țări. La început, mă mândream cu faptul că știam mai multe despre traficul internațional de deșeuri decât oricine din afara echipei mele de la Greenpeace. Însă cu cât călătoream mai mult, cu atât mi-am dat mai bine seama cât de multe nu cunoșteam și nu înțelegeam. Am fost inițial șocată de anvergura activităților întreprinse de alți semeni din India, Indonezia, Filipine, Haiti și Africa de Sud, de exemplu. M-am întâlnit cu zeci de oameni care abordau o paletă diversă de probleme: ape și păduri și energie și chiar problemele întâmpinate de femei și comerțul internațional. La început, am presupus că erau nevoiți să acopere atât de multe direcții pentru că personalul era insuficient. Îmi părea rău că persoanele respective erau nevoite să îndeplinească sarcinile mai multora, în timp ce eu mă lăfăiam în luxul de a-mi dedica întreaga atenție unei singure chestiuni. După un timp, am avut o revelație: toate aceste aspecte sunt interconectate. Pe măsură ce continuam să descopăr ițele legăturilor, mi-am dat seama că tema gunoaielor – sau orice problemă luată separat – nu putea fi soluționată în mod izolat. Faptul că mă concentram exclusiv pe o singură problemă nu mă ajuta, ci de fapt îmi încetinea capacitatea de a înțelege contextul problemei gunoaielor, pentru a putea întrezări apoi Imaginea de Ansamblu. Studiul altor

15

16

POVESTEA LUCRURILOR

probleme nu avea să fie un obstacol în calea progresului meu, ci avea să îmi permită să mă perfecționez. Și așa am trecut de la analizarea sacilor de gunoi la examinarea sistemelor globale de producție și consum al bunurilor fabricate, sau ceea ce cadrele univer­ sitare numesc economia materială. Aceasta înseamnă că am pendulat între două discipline pe care lumea modernă le consideră de regulă nu numai extrem de distincte, însă și în total dezacord una cu alta: mediul (sau ecologia) și economia.

Dar ce credeți? Nu numai că aceste două sisteme sunt interrelaționate, dar unul este de fapt subsistemul celuilalt, în același fel în care ecosistemul Pământului este un subsistem al sistemului solar.

Acum, o mare parte dintre ecologiști nu doresc să se implice cu adevărat în economie. Ecologiștii tradiționali se concentrează asupra urșilor drăgălași, pe cale de dispariție ori a crângurilor de sequoia maiestuoși sau asupra rezervațiilor naturale unde se refugiază pentru a uita cu totul de aspectele urâte precum bursele.

Speciile pe cale de dispariție și zonele neatinse nu au nimic de-a face cu structurile de stabilire a prețurilor sau cu subvențiile guvernamentale pentru acordurile de extracție sau de comerț internațional, nu-i așa? (Ba, de fapt, au.) Între timp, economiștii clasici au recunoscut faptul că mediul este numai un set nelimitat și ieftin sau gratuit de resurse prime care susține creșterea economiei. Ah, și arena din care răsar uneori activiștii pisălogi care combat un nou amplasament pentru ridicarea unei fabrici, pentru a proteja habitatul chițcanului de pădure.

Cu toate acestea economia este, de fapt, un subsistem al ecosistemului terestru, biosfera. Vedeți dumneavoastră, orice sistem economic – precum cel de tip barter, sclavagist, feudal, socialist sau capitalist – este o invenție umană. Din moment ce oamenii sunt doar una dintre nenumăratele specii de pe acest Pământ (deși o specie puternică, înzestrată cu vorbe scrise și arme), orice invenție proprie este un subsistem al ecosistemului planetar. De îndată ce reușim să înțelegem această realitate (care nu este opinia mea, ci un fapt simplu), vom avea acces și la alte perspective.

Aproape de limită Cea mai importantă dintre tezele pe care vi le propun în cele ce urmează se referă la limite. Pentru ca un singur sistem să poată exista în interiorul unui alt sistem, subsistemul trebuie să se supună constrângerilor sistemului părinte. Ați văzut până acum imaginile acelea cu planeta noastră albastră, drăguță, zărită din spațiu, nu-i așa? Aria suprafeței acestei bucăți de rocă pe care o numim acasă este de 510 milioane de kilometri pătrați (aproximativ o treime fiind uscat)3. Pentru a înconjura cu o sfoară (lungă) mijlocul planetei, pe la Ecuator, ați avea nevoie de

INTRODUCERE

40 075,16 km de fir4. Volumul total de apă – în toate stările sale – măsoară aproximativ 1,35 de miliarde de kilometri cubi5. Cam de asta dispunem.

Dimensiunile și capacitatea Pământului rămân stabile, ceea ce înseamnă că suprafața de pământ, volumul de apă, aer, minerale și alte resurse asigurate de planetă sunt limitate. Iar acesta este numai un fapt.

Credeți-mă, știu că aceste cifre pot fi ușor de uitat, având în vedere modul în care trăim majoritatea dintre noi în Statele Unite sau în alte state bogate. Cum știm că solul se degradează sau că oceanele sunt continuu golite de pește? Puțini dintre noi ajung să vadă cum cresc produsele alimentare pe care le consumăm sau plasele de pescuit care scot peștele din apă. Să nu mai vorbim de modul în care sunt fabricate tricourile, laptopurile, cărțile și alte Lucruri în cealaltă parte a planetei. De aici de unde locuiesc eu, în bungaloul meu confortabil din Berkeley, lumea arată destul de bine: vremea e frumoasă, iar oferta generoasă din băcănii nu pare să scadă în baza faptului că statul California trece printr-o secetă multianuală.

Iar dacă se întâmplă ca recolta de fructe să fie săracă în acest an, merele continuă să fie importate din Chile. Nu vă faceți griji, fiți fericiți.

Însă rapoartele oricărui om de știință credibil din lume spun o altă poveste.

Dovezile legate de criza de mediu sunt acum atât de abundente încât numai cei care se află într-o stare acută de negare continuă să conteste faptele. În timp ce economiștii de masă și politicienii par orbi la limitele fizice foarte reale, ecologiștii, oamenii de știință, academicienii și alte persoane au ridicat semne de întrebare de mai multe zeci de ani.

Există literalmente sute de cărți și rapoarte, din partea a nenumărate surse de încredere, care documentează modul în care se desfășoară lucrurile pe planetă.

Iată doar câteva puncte de interes: ••

•• •• •• ••

În iulie 2009, am ajuns să emitem în atmosferă 387,81 părți per milion (ppm) de dioxid de carbon (CO2). Oameni de știință de căpătâi din întreaga lume au identificat limita de 350 ppm ca fiind nivelul maxim pe care îl poate absorbi atmosfera, astfel încât planeta să rămână așa cum o știm cu toții6.

Produsele chimice industriale și agricole toxice fac acum parte din toate corpurile terestre, fiind identificate inclusiv la nou-născuți7.

Poluarea aerului din interioare omoară 1,6 milioane de oameni pe an, iar cea exterioară alți 800 000 în fiecare an8.

Aproximativ o cincime din populația lumii – peste 1,2 miliarde de oameni – suferă de sete, iar apa devine din ce în ce mai rară9.

Inegalitatea veniturilor la nivel global este copleșitoare. În prezent, cei mai bogați 1% locuitori ai planetei dețin la fel de multe bogății și Lucruri precum cei mai săraci 57%, de la baza scării ierarhice10.

17

18

POVESTEA LUCRURILOR

Sursa: W. Steffen et al, Global Change and the Earth System: A Planet Under Pressure, 2005.

INTRODUCERE

Așadar, ce se întâmplă atunci când există un subsistem cum este economia ce continuă să crească în interiorul unui sistem de o dimensiune fixă? Are loc un impact. Sistemul economic în dezvoltare se lovește de limitele capacității planetei noastre de a susține viața. Economiștii preconizează că, pe baza ratelor de creștere curente și prognozate, țările dezvoltate se vor dezvolta cu 2% până la 3% pe an, iar China și India cu 5% până la 10% pe an11. În producția curentă de bunuri și servicii din întreaga lume emitem deja mai mult de cinci ori (aproape de șase ori, de fapt) volumul de emisii de CO2 la care ar trebui să ajungem până în 2050 pentru a evita haosul climatic total12.

Deci iată șarada. Apoi să mai luăm în considerare și impactul creșterii standardului de viață al săracilor lumii (ceea ce înseamnă inevitabil sporirea emisiilor de dioxid de carbon ale acestora). Dioxidul de carbon suprasolicită atmosfera noastră fragilă, la fel și nevoile noastre raportate la toate celelalte servicii și resurse de susținere a vieții pe care ni le oferă Pământul, astfel că punem o presiune covârșitoare asupra planetei, forțându-i limitele.

Mai pe scurt, dacă nu ne vom redirecționa sistemele de extracție și producție și schimba modul în care distribuim, consumăm și aruncăm Lucrurile – ceea ce eu numesc uneori modelul adoptă-folosește-irosește –, economia în starea sa actuală va distruge planeta. Ascultați știrile difuzate pe măsură ce aștern aceste cuvinte: piețele financiare s-au prăbușit și au fost doar parțial resuscitate grație planurilor cuprinzătoare de recuperare de pe Wall Street/Washington, prețul produselor alimentare este haotic și le produce neplăceri fără margini atât agricultorilor cât și celor care suferă de foame în întreaga lume, volumul de dioxid de carbon crește până la limite ce amenință viața, iar resursele precum uleiul, peștele și apa potabilă devin mai rare pe zi ce trece.

Sursa: J. Hansen et al, „Target atmospheric CO2: Where should humanity aim?“, 2008, 350.org.

19

20

POVESTEA LUCRURILOR

În fața datelor sumbre și a încăpățânării subiectului, știu prea bine că este tentant să ne detașăm, să renunțăm și să ne resemnăm față de modul în care stau lucrurile. O prietenă îmi spunea la un moment dat cum aflarea unor astfel de informații o determina de fapt să vrea să meargă la cumpărături, deoarece era o mare ușurare să se poată regăsi într-o situație în care cea mai mare grijă personală era să se asigure că pantofii i se potrivesc cu geanta. Oamenii de pretutindeni și mai ales săracii se confruntă cu surmenajul crizei. La naiba, avem de ce ne îngrijora pentru că există pandemii de gripă, furtuni ciudate, șomaj și prescrieri. Situația ne arată că nu avem de ales. După cum spunea Joseph Guth, avocat, biochimist și Directorul Juridic al Science and Environmental Health Network, „nimic nu este mai important pentru ființele umane decât o biosferă funcțională din punct de vedere ecologic, care susține viața pe Pământ. Acesta este singurul spațiu locuibil pe care îl cunoaștem într-un univers ostil. Toți depindem de biosferă și suntem obligați să o împărtășim. Aceasta este singura noastră casă… Biosfera Pământului pare să fie aproape magic potrivită pentru ființele umane și într-adevăr este, pentru că am evoluat pe parcursul eonilor printr-o cufundare intimă în ea. Nu putem trăi mult sau bine fără o biosferă funcțională, astfel că merită tot ceea ce avem mai prețios.“13

Soluții parțiale sau incomplete În timp ce provocările sunt interconectate și sistemice, răspunsurile sunt adesea parțiale, axate pe un singur domeniu – precum îmbunătățirea tehno­logiilor, restricționarea procesului de creștere a populației sau reducerea consumului de resurse.

Susținătorii soluțiilor tehnologice, de exemplu, sunt de părere că tehnologiile mai curate, mai ecologice și mai inovatoare ne vor eficientiza atât de tare activitatea industrială și economică, pe plan energetic și al altor resurse, încât problemele noastre pot fi soluționate pe această cale. Tot ei atrag atenția asupra faptului că ar avea loc o distrugere din ce în ce mai scăzută la nivel de mediu per unitate de activitate (per dolar din produsul intern brut sau per tonă de produs fabricat). Și nu greșesc. Multe tehnologii devin din ce în ce mai eficiente. Însă progresele înregistrate pe această cale sunt anulate de faptul că – cel puțin până la prăbușirea economică din 2008 – creșterea absolută, per ansamblu pare să le domine: mult mai multe persoane extrag, folosesc și se debarasează de mai multe Lucruri.

(Chiar și declinul înregistrat în producție în anii 2008-2009 a fost relativ neînsemnat, iar dacă tendințele trecute pot indica ceva, acest lucru este că vom reveni la creștere destul de curând.) Astfel că impactul global negativ asupra mediului se amplifică în continuare, în pofida tehnologiilor mai eficiente.

INTRODUCERE

Motivul pentru care tehnologiile ecologice nu ne vor salva este faptul că acestea reprezintă numai o parte a imaginii de ansamblu. Impactul nostru colectiv asupra planetei – cât de repede atingem limitele capacității Pământului de a ne susține – rezultă din combinația numărului de locuitori, cu tipul de tehnologii pe care le folosim și cât de mult consumăm. Din punct de vedere tehnic, acest lucru este adesea reprezentat de către ecuația I=PAT, concepută în anii 1970, în timpul dezbaterilor dintre două tabere oponente: cea care considera că tehnologiile și modelele de consum reprezentau principalul motor de distrugere a mediului și tabăra adversă, care argumenta că de fapt creșterea populației era de vină. Ecuația I=PAT – unde I înseamnă impact, P populație, A afluență (cunoscută și sub denumirea de consum) și T tehnologiile utilizate – recunoaște interacțiunea dintre toți acești factori. Ecuația ne ajută să vedem cum pot interacționa cu toții. În general, ne putem reduce impactul prin scăderea populației și/sau îmbunătățirea tehnologiilor. În general, dar nu întotdeauna, acest lucru este posibil în cazul în care alte variabile nu anulează schimbarea. De pildă, un număr mai mic de oameni care consumă mult mai multe Lucruri amplifică încă impactul. Mai mulți oameni care consumă mai puține Lucruri l-ar putea scădea. Există multe moduri prin care respectivele variabile se pot raporta una la alta.

Desigur, creșterea totală a populației este o parte a problemei: tot ceea ce trebuie să faceți este să priviți așa-numitele grafice „crose de hochei“* de la pagina 18 pentru a realiza că unul dintre motivele pentru care în ultimii 50 de ani au fost consumate volume exponențial mai mari din tot ceea ce există (copaci, minerale, apă potabilă, pește etc.) este că și noi ca populație am crescut exponențial. Am avut nevoie de 200 000 de ani (până la începutul anilor 1800) pentru a ajunge la nivelul de un miliard de locuitori, apoi de puțin mai mult de un secol (1960) pentru a atinge pragul de trei miliarde și ne-am înmulțit de peste două ori de atunci, numărul actual al populației globului ridicându-se la 6,7 miliarde. Și nu ne oprim aici14.

Cu toate acestea, din punct de vedere istoric, intervențiile de stabilizare a populației la nivel mondial au fost impulsionate de către cei din regiunile supraconsumatoare ale lumii și au ignorat adesea realitatea modelelor de consum extrem de inegale. De multe ori, zonele în care populația se înmulțește cel mai repede consumă foarte puține (prea puține) resurse. Între timp, facțiunea foarte mică din populația globului ce deține cele mai mari bogății de pe planetă (procentul superior de 1% până la 5%) emite partea leului de gaze cu efect de seră și produce * „Crosa de hochei“ (Hockey stick graph) – expresie introdusă în literatura de specialitate de către climatologul Jerry Mahlman pentru a exprima evoluția temperaturii în ultima mie de ani, ilustrată de Michael Mann printr-un grafic care constă într-o pantă orizontală precum mânerul unei crose de hochei, care creşte brusc în era industrială, asemenea lamei crosei (n.red.).

21

22

POVESTEA LUCRURILOR

alte pagube în ceea ce privește mediul. Este important să reținem că, indiferent de strategiile pe care ne hotărâm în mod democratic să le adoptăm pentru a se stabiliza populația, trebuie să ne bazăm pe un angajament de nezdruncinat față de drepturile omului, în special drepturile femeilor, și echitate.

Nu știm care este capacitatea de susținere reală a planetei, însă cunoaștem prea bine că nu este exprimată într-un număr flexibil. Depinde de nivelurile și de modelele noastre de producție și de consum, ceea ce ridică probleme uriașe cu privire la echitatea distribuirii resurselor și la judecățile de valoare privind limitele suficienței. Oare ar trebui să ne întrebăm cât de mulți locuitori poate susține planeta la nivelul de consum din SUA sau la nivelul din Bangladesh? Și, poate mai important, cine hotărăște care este răspunsul corect?

Întrebările sunt complicate, însă trebuie să purtăm discuția și să ajungem la un consens în ceea ce privește răspunsurile. Trebuie să acționăm astfel pentru că nu există nicio îndoială că vom atinge limita superioară a capacității de susținere a planetei. Ne îndreptăm în acea direcție chiar în timp ce citiți aceste rânduri. Și odată depășită limita, jocul s-a încheiat: Depindem de această planetă pentru a ne hrăni, a ne potoli setea, pentru a respira și a trăi. Prioritatea noastră numărul unu trebuie să fie păstrarea sistemului de menținere a vieții în stare funcțională. Nimic nu este mai important decât identificarea unui mod de a conviețui – în mod corect, cu respect, durabil, cu bucurie – pe singura planetă pe care o putem numi cămin.

Dacă tot ceea ce stă în calea acestui lucru sunt invențiile umane care o iau razna – mașinăria de creștere economică adoptă-folosește-irosește –, atunci pasul logic constă în demontarea și reconstrucția mașinii, îmbunătățită cu tot ceea ce am învățat pe parcursul deceniilor anterioare.

Vorbim despre creștere economică, nătângule Creșterea economică se referă în general la creșterea activității economice în toate sectoarele (comerț, servicii, producție, consum, în întreg ansamblul), ceea ce presupune și creșterea volumului de resurse naturale extrase din sol, procesarea lor prin economie, transformarea lor în produse și redarea lor pământului sub formă de deșeuri. Mai simplu, acest lucru înseamnă mai mult. Mai multe Lucruri.

Mai mulți bani. După cum sună, creșterea înseamnă majorare.

Acum, creșterea economică ar trebui să fie un mijloc de atingere a obiectivelor reale independent de valoare: satisfacerea nevoilor de bază ale fiecăruia și construirea unor comunități mai sănătoase, a unei egalități sporite, o energie mai curată, o infrastructură mai solidă, o cultură mai vibrantă etc. Mult timp creșterea a contribuit într-adevăr la aceste obiective fundamentale, deși este important să ne amintim că dezvoltarea în unele zone a impus de prea multe ori exploatarea

INTRODUCERE

altora. Cu un secol în urmă, când ne bucuram încă de întinderi vaste de terenuri deschise, modelul de creștere a adus cu sine drumuri, case, încălzirea centralizată și sațietatea. În mod curent ne bucurăm de astfel de lucruri în mare parte din lume. De fapt, dispunem de suficiente Lucruri pentru a satisface nevoile de bază ale tuturor cetățenilor planetei. Dar acestea pur și simplu nu sunt distribuite suficient de bine. Mai avem de lucrat la capitolul partajare, mai degrabă decât la suficiență.

O mare parte a problemei cu care ne confruntăm în ziua de azi este reprezentată de faptul că sistemul nostru economic dominant pune creșterea mai presus de orice altceva și face din aceasta un scop în sine. De aceea folosim produsul intern brut, sau PIB-ul, ca măsură standard a succesului. Acesta contorizează valoarea bunurilor și a serviciilor produse într-o țară în fiecare an. Însă desconsideră câteva aspecte cu adevărat importante ale realității. Pentru început, PIB-ul nu ia în calcul distribuția inegală și inechitabilă a bogățiilor sau cât de sănătoși, mulțumiți ori împliniți sunt oamenii. De aceea, PIB-ul unei țări poate continua să crească cu o viteză de 2% până la 3%, în timp ce veniturile muncitorilor nu se majorează deloc în perioada de timp menționată – bogăția rămâne blocată într-un singur loc în cadrul sistemului. Directorul Earth Economics, Dave Batker, un discipol al marelui economist de mediu Herman Daly, spune că PIB-ul este asemenea unui patron care își cumulează toate cheltuielile și toate veniturile într-o „mare cifră inutilă și netoată“. Faptul că cifra este ridicată nu ne spune nimic despre modul în care merge într-adevăr afacerea în cauză15.

O altă problemă majoră legată de modul în care este calculat PIB-ul este că adevăratul preț ecologic și social al creșterii nu este luat în calcul. Industriilor le este de regulă permisă (atât în ​​sensul primirii permiselor din partea guvernelor, cât și prin faptul că, în general, nu sunt trași la răspundere) „externalizarea costurilor“, o construcție prețioasă pe care o folosesc economiștii pentru a descrie faptul că, în timp ce companiile sunt preocupate de producerea și vânzarea de widget-uri, acestea nu plătesc sau nici măcar nu urmăresc efectele secundare ale respectivului proces, precum conta­ minarea apelor subterane, expunerea comunităților la agenți cancerigeni ori poluarea aerului.

Ceea ce este total nelalocul lui: în timp ce, în sens pozitiv, PIB-ul ia în considerare activitățile ce provoacă poluare și cancer (precum fabricile producătoare de pesticide sau de policlorură de vinil), precum și activitățile de curățare a poluării respective și de tratare a cazurilor aferente de cancer (precum măsurile de refacere a mediului și îngrijirea medicală), nu sunt scăzute din PIB poluarea aerului sau a apei ori pierderea pădurilor. În cartea sa Deep Economy,

23

24

POVESTEA LUCRURILOR

Bill McKibben propune următorul exemplu real al eșecului PIB-ului de a măsura succesul: ani la rând, în Africa zambila de apă a blocat cursurile de apă, iar erbicidele nu au avut niciun succes în rezolvarea acestei probleme. Ulterior, cineva a descoperit faptul că zambila de apă reprezenta un mediu propice pentru cultivarea unor specii de ciuperci extrem de nutritive, iar atunci când ciupercile descompuneau celuloza din zambile, mediul devenea excelent pentru creșterea râmelor. Viermii înfulecau celuloza și produceau un îngrășământ de înaltă calitate, apoi deveneau hrană pentru păsările de curte. Găinile, desigur, produceau ouă, iar excrementele lor puteau fi folosite ca și materie primă pentru biodigestoare, generatoare de energie, ceea ce reducea nevoia tăierii mai multor copaci pentru lemn de foc din regiunile deja despădurite din acea parte a Africii. Întrucât tranzacțiile monetare – de tipul achiziției de îngrășăminte – erau astfel reduse, o asemenea soluție a fost de fapt înregistrată de PIB drept „creștere“ diminuată16. Cu toate acestea, este clar pentru oricine are ochi să vadă, minte să gândească și suflet să simtă că soluția zambile-ciuperci-râmegăini reprezintă un progres în toată puterea cuvântului: sănătos și rațional.

Pentru forurile superioare – șefii de guverne și industrii – obiectivul de necontestat al economiei noastre este îmbunătățirea constantă a PIB-ului, și anume creșterea. Creșterea ca obiectiv a înlocuit scopurile reale, lucrurile pe care creșterea ar fi trebuit să ne ajute să le realizăm. Ceea ce am ajuns să realizăm eu și mulți alții – și ce sper că indică foarte clar această carte – este faptul că de prea multe ori a ne concentra pe creștere de dragul creșterii, ca strategie, subminează scopurile reale. O proporție prea mare din ceea ce formează „creșterea“ în prezent – tonele de produse de consum toxice, de exemplu – ne reduce gradul de siguranță, sănătate și fericire de care am putea beneficia. În ciuda creșterii continue și a tuturor progreselor noastre în domeniul tehnologiei, al științei și medical, tot mai mulți oameni suferă de foame, jumătate din populația lumii trăiește cu mai puțin de 2,50 dolari/zi17 și inechitatea în repartizarea veniturilor se accentuează tot mai tare în interiorul aceleiași țări și între state diferite.

Credința profundă, neclintită a societății noastre în creșterea economică se bazează pe presupunerea că accentul pe creșterea fără limite este posibil și de dorit. Însă aceasta nu este adevărată. Nu putem menține la nesfârșit subsistemul economic în expansiune (adoptă-folosește-irosește) în stare de funcționare pe o planetă având o dimensiune fixă: pe mai multe fronturi, suntem deja periculos de aproape de limitele planetei noastre finite. Prin urmare, creșterea economică infinită este imposibilă. La fel, aceasta nu s-a dovedit a fi o strategie de creștere a bunăstării umane odată ce este depășit punctul în care sunt îndeplinite nevoile umane de bază. Dincolo de o anumită limită, creșterea economică (mai mulți bani

INTRODUCERE

și mai multe Lucruri) încetează să ne mai facă fericiți. Și aici mă refer la faptul că, dacă toată lumea s-ar distra și s-ar bucura de tihnă, de râsete și de bunăstare, ne-am putea hotărî că pentru a obține creșterea ar merita să distrugem planeta.

Dar mulți dintre noi nu se distrează. În schimb, raportăm niveluri ridicate de stres, depresie, anxietate și nefericire. În regulă. Sunteți pregătiți? Mă risc să vă spun că această critică a creșterii economice este o critică a multor aspecte ale capitalismului, așa cum funcționează în lumea de astăzi. Gata, am pronunțat și cuvântul acela: „capitalism“! Acesta este sistemul-economic-care-nu-trebuie-numit.

Pe când redactam scenariul filmului The Story of Stuff, intenția mea fusese aceea de a-mi descrie experiența din anii petrecuți pe urmele gunoaielor, vizitând fabrici și halde și învățând despre modul în care sunt fabricate, folosite și aruncate lucrurile în întreaga lume. Cu siguranță nu mi-am luat răgazul de a-mi da seama cum să explic defectele capitalismului. Eram preocupată de gunoi și nu de economie. Așa că la început m-a luat prin surprindere faptul că unii critici au numit filmul „o critică ecologică a capitalismului“ sau „anti-capitalist“. Așa să fi fost? Într-adevăr? Acest lucru m-a inspirat să mă întorc la vechile mele cărți de economie, să le șterg de praf și să revizuiesc caracteristicile de bază ale capitalismului. Și mi-am dat seama că respectivii comentatori știau ei ce știau.

Se pare că o privire atentă asupra modului în care producem, folosim și aruncăm Lucrurile dezvăluie unele probleme destul de profunde provocate de funcțiile de bază ale sistemului economic specific denumit capitalism. Nu există nicio modalitate de a schimba acest fapt: capitalismul, așa cum funcționează în prezent, pur și simplu nu este durabil.

În calitate de avocat și fost consilier prezidențial, Gus Speth scria în cartea sa The Bridge at the End of the World că „inerentă în dinamica capitalismului este propensiunea puternică de a obține profituri, de a le investi, inova și astfel crește economia, în mod tipic într-un ritm expo­nențial... Concluzia mea, după multe cercetări și o rezistență considerabilă, este că cea mai mare parte a deteriorării mediului este rezultatul unor eșecuri sistemice ale capitalismului de astăzi și că soluțiile pe termen lung trebuie să înglobeze schimbări transformatoare ale caracteristicilor-cheie ale capitalismului contemporan.“18

Cu toate acestea, în Statele Unite încă ezităm să abordăm respectivul subiect interzis, de teamă să nu fim etichetați drept nepatrioți, nerealiști sau nebuni. În alte părți ale lumii este larg recunoscut faptul că anumite aspecte ale capitalismului nu funcționează bine pentru majoritatea locuito­rilor planetei sau pentru planetă. Oamenii vorbesc deschis despre asta. Michael Cohen, lector de

25

26

POVESTEA LUCRURILOR

Studii Americane la Universitatea Berkeley din California, spune că acest fapt se datorează viziunii capitalismului drept o opțiune printre multe altele, în alte state, în timp ce în Statele Unite ale Americii este considerat inevitabil19.

Dar putem pune capitalismul pe masă și vorbi despre el cu aceeași rigoare intelectuală cu care abordăm alte subiecte? Putem să examinăm eșecurile capitalismului fără a cădea în stereotipuri vechi de generații întregi și fără a fi acuzați de a fi ne-americani? Refuzul de a vorbi despre anumite probleme nu le va face să dispară. Eu consider că cel mai bun mod de a ne onora țara este prin a atrage atenția atunci când se întâmplă să o ia pe căi greșite, în loc să rămânem pasivi, în timp ce o diversitate de indici eco­nomici, de mediu, precum și sociali subliniază situații grave. Acum ar fi un moment potrivit să începem să vedem cum am putea proceda altfel și ce am putea îmbunătăți.

Alegeți pilula roșie Convingerea că o creștere economică fără limite este cea mai bună strategie pentru o lume mai bună a devenit asemenea unei religii seculare la care iau parte toți politicienii, economiștii și mass-media. Aceasta este rar dezbătută, din moment ce toată lumea ar trebui să o accepte ca un adevăr invariabil. Oamenii care se opun capitalismului sau creșterii sunt considerați smintiți sau, după cum enunța un articol recent în US News&World Report, „mișcarea anti-creștere economică tot mai presantă [este] dirijată de eco­logiști extremiști, tehnofobi ce forțează mâna și critici severi ai globalizării, adepți ai vremurilor trecute…“20 Chiar și atunci când a preluat frâiele unei țări cufundate în probleme sociale, de mediu și economice, în timpul unei perioade tulburi pentru adoptarea unor strategii alternative, președintele Obama și echipa sa au promis în nenumărate rânduri că avea să fie reluată creșterea economică. Pachetul de salvare de 800 de miliarde de dolari al Trezoreriei SUA pentru stabilizarea piețelor financiare, de la sfârșitul anului 2008 a fost menit să protejeze ideea sacră a creșterii economice, iar până în 2009 Obama, secretarul Trezoreriei, Timothy Geithner, autocratul economic Larry Summers și președintele Rezervei federale, Ben Bernanke au angajat o sumă estimativă de 13 trilioane de dolari din fonduri publice pentru salvarea Wall Street și revigorarea creșterii economice.

Dar ce avea să iasă din asta? De ce sunt atât de puțini oameni dispuși să conteste sau măcar să dezbată în mod critic modelul economic care în mod clar nu este benefic pentru planetă și pentru majoritatea locuitorilor săi? Cred că un motiv constă în faptul că modelul economic ne este aproape invizibil.

„Paradigmă“ poate fi un cuvânt descurajator, însă este un concept important atunci când analizăm diferite modalități de organizare economică și socială.

INTRODUCERE

Paradigma este asemenea unui cadru sau a unui sistem de operare al unui calculator, fiind alcătuită din setul dominant de ipoteze, valori și idei care alcătuiesc modul în care societatea vede realitatea. Paradigma este viziunea noastră asupra lumii. După o vreme avem tendința să uităm că privim lumea prin intermediul paradigmei, ca și cum aceasta ar fi o pereche de lentile de contact. „Paradigma proprie ne este atât de intrinsecă pro­ceselor mentale, încât suntem cu greu conștienți de existența sa, dar asta până în momentul în care încercăm să comunicăm cu cineva care are o cu totul altă paradigmă“, sublinia analistul de seamă pe probleme sistemice Donella Meadows21.

Suntem mult mai predispuși să observăm aspecte ale paradigmei atunci când privim cultura din exterior. De exemplu, traiul de 5 luni în Dhaka, Bangladesh, la mijlocul anilor 1990 mi-a oferit multe oportunități de a fi martora normelor unei alte culturi și, astfel, de a-mi vedea propria cultură dintr-o nouă perspectivă. Deși în acea vreme locuiam într-o casă plină de bengalezi și lucram într-o organizație formată din bengalezi, nu mai aveam alți occidentali prin preajmă. La început, colegii mei de locuință și de serviciu au fost primitori și prietenoși, dar după aproximativ o săptămână relațiile cu ei s-au răcit. Îi tot întrebam dacă am făcut ceva care să îi jignească, însă nu primeam niciun răspuns, asta până când o femeie care trăise în Statele Unite ale Americii mi-a explicat că îi insultasem pentru că nu am mers să iau cina acasă la ei. „Dar nici măcar nu m-au invitat“, am protestat eu.

Femeia mi-a spus că nu trebuia decât să le bat inopinat la ușă la ora cinei și să mă autoinvit înăuntru.

În perioada tinereții mele din Statele Unite, nu mi-a trecut niciodată prin cap să merg acasă la cineva să iau cina dacă nu eram invitată. La nivel subconștient înțelegeam că ar fi fost nepoliticos să mă prezint acasă la cineva la ora cinei și să am pretenția de a fi hrănită, fără să fi primit vreo invitație. „Dar e nepoliticos“, i-am răspuns femeii. „Ba nu“, mi-a replicat. „E nepoliticos acolo de unde vii tu.

Dar nu și aici.“ Acest aspect atât de simplu m-a pus pe gânduri. Am început să îmi fac în minte un inventar al tuturor credințelor, valorilor și conceptelor pe care le considerasem până atunci adevăruri, fără a le pune vreodată la îndoială: am purces să îmi despachetez paradigma.

Paradigmele sunt atât de extinse și de invizibile încât pot fi confundate cu ușurință cu adevăruri. Când se întâmplă acest lucru, ne limităm creativitatea în a găsi soluții la problemele cu care ne confruntăm, din moment ce gândirea noastră este restrânsă și predefinită de limitările dominante ale societății. De exemplu, în cazul în care cultura proprie este de părere că pământul este plat, foarte puțin probabil veți tinde să explorați ceea ce se află dincolo de orizont. Dacă paradigma proprie consideră natura un rezervor de provizii destinate satisfacerii nevoilor

27

28

POVESTEA LUCRURILOR

omenirii, dumnea­voastră veți trata natura altfel decât în ​​cazul în care paradigma ar susține că natura este un sistem sacru, complex, din care fac parte și oamenii. În cazul în care contextul în care trăiți vă transmite că cheia soluționării sărăciei și a fericirii este creșterea economică, atunci o veți proteja indiferent de preț, chiar și dacă cetățenii ar sărăci sau ar deveni mai puțin fericiți.

Din păcate, multe organizații și lideri politici care conlucrează la îmbunătățirea mediului și a condițiilor sociale funcționează necondiționat în cadrul paradigmei.

Totuși, pentru a-l parafraza pe Einstein, problemele nu pot fi rezolvate din interiorul aceleiași paradigme în care au apărut. Un prim exemplu ar fi abordarea prin plafonare și comercializare pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. În acest scenariu, companiilor private li se permite să își vândă „dreptul“ de a polua altor societăți, care pot apoi să polueze mai mult, crezând că mâna liberă a pieței va descoperi cele mai eficiente oportunități de reducere a gazelor cu efect de seră. Însă a considera că poluarea e un „drept“ și a se baza pe piață pentru a rezolva problemele de mediu întărește paradigma care a creat problema de la bun început. Într-o altă paradigmă, sănătatea umană și supraviețuirea ecologică ar fi extrem de importante, iar activitățile industriale care subminează respectivele obiective ar fi pur și simplu interzise. Dreptul la aer curat și la o climă sănătoasă ar avea prioritate asupra dreptului de a polua. Înainte de a putea schimba o paradigmă, trebuie să o identificăm ca atare, mai degrabă decât să presupunem că este adevărul. În filmul The Matrix, paradigma dominantă este realitatea simulată creată de mașini pentru a supune populația umană, în timp ce căldura și activitatea electro­magnetică a corpurilor lor sunt utilizate ca surse de energie pentru mașini. Primul lucru pe care îl face banda de rebeli conduși de Morpheus este să se „deconecteze“: aceștia înghit pilula roșie pentru a putea vedea Matricea așa cum este ea. Eu sunt de părere că examinarea efectelor ascunse ale tuturor Lucrurilor din viața noastră este un mod bun de a ne deconecta, adică primul pas spre schimbarea stării de fapt.

Donella Meadows a lucrat ani de zile pentru a identifica punctele în care o „schimbare minimă a unui singur lucru poate reverbera schimbări mari în toate celelalte“22. De-a lungul timpului, ea a dezvoltat o ierarhie a punctelor de sprijin, de la cele care produc modificări graduale, dar imediate, la cele ce pot schimba în mod fundamental întregul sistem. În vârful ierarhiei stau provocarea și modificarea paradigmei în sine, pentru că o schimbare a paradigmei va modifica imediat toate celelalte aspecte23. Pentru mine, acest fapt este o imensă sursă de speranță și de optimism. Deși schimbarea unei paradigme poate dura generații întregi, se poate întâmpla și într-o secundă, atunci când o persoană

INTRODUCERE

vede, brusc, lucrurile într-o lumină nouă, așa cum am pățit și eu pe când stăteam în preajma haldei Fresh Kills.

Povestea lucrurilor Călătoriile mele m-au făcut să înțeleg că problema gunoaielor are legătură cu întreaga economie materială: cu extracția resurselor naturale prin minerit și exploatare forestieră, cu laboratoarele de chimie și fabricile în care sunt concepute și produse Lucrurile, cu depozitele și magazinele internaționale către care sunt livrate și transportate Lucrurile și apoi etichetate cu prețuri imposibil de mici, cu reclamele de televiziune inteligente create cu ajutorul psihologilor pentru a atrage atenția consumatorului. Am aflat despre instituțiile financiare și comerciale internaționale precum Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și Organizația Mondială a Comerțului, despre corporații precum Chevron, WalMart și Amazon, despre triburile indigene care protejează pădurile tropicale din Ecuador, despre croitoresele care fac cămășile de noapte Disney în Haiti, despre triburile de Ogoni care se luptă cu Shell în Nigeria, despre comunitățile din cuprinsul Cancer Alley din Louisiana, precum și despre muncitorii de pe câmpurile de bumbac din Uzbekistan – iar toate aceste procese și instituții și comunități s-au dovedit a fi parte din aceeași poveste! În calitate de economist pe probleme de mediu, Dr. Jeffrey Morris mi-a explicat, atunci când l-am întrebat despre contabilitatea reală a costurilor asociate laptop-ului meu, că „dacă iei orice element și îi urmărești adevăratele origini, vei afla că este nevoie de întreaga economie pentru a produce orice lucru“24.

Pe măsură ce puneam cap la cap întreaga traiectorie a sistemului disfuncțional, am descoperit o serie de grupuri diferite care abordau subiectul din mai multe perspective diferite. Sunt studenții conștiincioși, super-serioși din domeniile științelor, economiei sau politicii, înarmați cu propriile statistici și fapte, reale dar terifiante, care, din păcate, au tendința de a inspira panică și disperare, descurajând oamenii, mai degrabă decât să îi motiveze să ia măsuri. Apoi, mai sunt vocile stridente care arată cu degetul spre consumatorii imorali, ce se bazează pe vinovăție pentru a motiva schimbarea în masă a consumului de resurse, rareori cu vreun succes. Mai sunt demobilizatorii, care trăiesc în mod voluntar simplu, deconectându-se de la cultura comercială, muncind și achiziționând mai puțin.

Chiar dacă aceștia din urmă pot modela un mod de a trăi diferit de conceptul adoptă-folosește-irosește, ei nu au capacitatea de a atrage susținerea culturală de dincolo de comunitățile lor. Asemenea celor care cred că îmbunătățirile tehnologice ne vor salva, există și persoanele conștiente de chestiunea consumului, care cred că totul va fi bine dacă asigurăm o piață suficientă a

29

30

POVESTEA LUCRURILOR

produselor și proceselor mai ecologice și dacă achiziționăm acest lucru în locul aceluia. (Acestea sunt persoanele care vor întreba în mod inevitabil la finalul prezentării mele, „OK, deci ce ar trebui să cumpăr?“) Există și proiectanții ecologici, care se străduiesc să ne conceapă produse și case mai sigure, încă de la stadiul de idee. Și, desigur, mai sunt toți activiștii și militanții care acționează în direcția problematicii ce îi conduce, așa cum am făcut și eu timp de mulți ani.

În ceea ce mă privește, am vrut să îmi dau seama cum să abordez economia materială și paradigma subiacentă creșterii economice prin tratarea abordărilor optime existente și încurajarea unei perspective mai largi asupra sistemelor, fără a mă împotmoli în jargonul tehnic, vinovăție sau disperare.

Scopul meu în această carte (și în filmul pe care se bazează) este acela de a dezvălui Povestea lucrurilor – fluxul materialelor prin economie – într-un mod cât mai simplu cu putință. Obiectivul meu nu este de a vă face vreodată să vă simțiți vinovați(te) (cu excepția cazului în care conduceți Chevron, Dow Chemical, Disney, Fox News, Halliburton, McDonald’s, Shell sau Banca Mondială). Vreau să fie clar faptul că problema fundamentală pe care o identific aici nu este provocată de comportamentul individual și alegerile proaste legate de stilul de viață, ci de sistemul disfuncțional – mașinăria mortală a direcției adoptă-folosește-irosește.

Sper că lectura Poveștii vă va inspira să faceți schimb de informații cu privire la probleme precum substanțele toxice din produsele cosmetice, problema incinerării și a reciclării și imperfecțiunile politicilor economice ale FMI, cu alte persoane.

Voi face tot posibilul să explic sau pur și simplu să evit jargonul tehnic din domenii precum chimia, teoria lanțului de aprovizionare și politicile comerciale, care exclud mult prea des oamenii din acest tip de conversație critică.

În fața atâtor provocări dificile, există și multe evoluții interesante și pline de speranță, pe care le sărbătoresc în aceste pagini și pe care le consider pași spre un sistem ecologic și economic cu adevărat durabil. Mai presus de toate, invit cetățeanul din dumneavoastră să devină mai vocal decât consumatorul din dumneavoastră, să provoace un dialog foarte bogat, foarte sonor în propria comunitate.

Câteva clarificări: 1. Nu sunt împotriva Lucrurilor De fapt, sunt pro Lucruri! Dar mi-aș dori să ne prețuim Lucrurile mai mult, să avem grijă de ele, să le oferim respectul pe care îl merită. Vreau să recunoaștem că orice cumpărăm a avut de-a face cu tot felul de resurse și forță de muncă. Cineva a minat solul pentru a scoate din el metalele care se află acum în componentele

INTRODUCERE

telefonului propriu, cineva a descărcat baloturile de bumbac egrenat* necesar pentru confecționarea tricoului pe care îl purtați. Cineva dintr-o fabrică a asamblat perechea aceea de ochelari de soare și ar fi putut fi expus(ă) la agenți cancerigeni sau obligat(ă) să lucreze ore suplimentare. Cineva a transportat cu mașina sau pe calea aerului acest buchet, prin toată țara sau prin lume pentru ca el să poată ajunge la dumneavoastră. Trebuie să înțelegem adevărata valoare a Lucrurilor noastre, dincolo de eticheta de preț și dincolo de statutul social al proprietății.

Lucrurile ar trebui să fie trainice, confecționate cu mândria unui artizan și îngrijite în mod corespunzător.

Precum cei mai mulți americani de rând, și eu dețin o mulțime de Lucruri și mă lupt cu dezordinea. Cu toate acestea, încerc să evit să cumpăr mai multe Lucruri, mai ales noi, de care nu am nevoie. Achiziționez mobilă, ustensile de bucătărie, echipamente sportive și cam tot ce pot de la surse second-hand, pentru a evita producerea de deșeuri din timpul producției. Asta îmi permite să cumpăr Lucruri de o calitate superioară, pe care nu mi le-aș fi putut permite dacă le-aș fi achiziționat noi. Și apoi am mare grijă de ele. Îmi repar talpa pantofilor la cizmar, îmi cos hainele și îmi feresc bicicleta de ploaie pentru o durată de viață cât mai lungă posibil.

2. Nu idealizez sărăcia Când subliniez defectele stilului nostru de viață epuizant de consumator din SUA și laud statele cu un ritm al vieții mai lent și mai puțin materialiste pe care le-am vizitat, nu caut să idealizez sărăcia.

Sărăcia este o realitate mizerabilă și intolerabilă, rezultatul modelului economic disfuncțional care distribuie defectuos resursele. Nu îi doresc acest tip de existență nimănui, niciodată. Am vizitat odată un internat indian unde se stinseseră cam șase copii bol­navi de malarie, iar în acel moment am realizat că medi­camentul care le-ar fi putut salva viața costa mai puțin decât o ceașcă de cafea făcută acasă.

Pentru acei copii, dar și pentru alții care nu beneficiază de suficientă hrană, medicamente, adăpost, școli și alte bunuri de bază, mai mulți bani și mai multe Lucruri le-ar fi cu * A egrena = procesul de separare, cu ajutorul unor mașini, a semințelor de fibrele de bumbac pentru a se obține puful de bumbac (n.red.)

31

32

POVESTEA LUCRURILOR

siguranță de ajutor. Însă de îndată ce sunt îndeplinite nevoile noastre de bază, este un fapt dovedit că accentul pus pe achiziția a tot mai multe Lucruri subminează de fapt fericirea. (A se vedea capitolul 4 referitor la consum, pentru mai multe detalii.)

În Statele Unite, lucrăm mai multe ore decât locuitorii din aproape orice alt stat industrializat din lume, iar două dintre activitățile noastre principale în puținul timp liber de care ne mai bucurăm sunt petrecerea timpului în fața televizorului și cumpărăturile. Deci, mergem la muncă, ne întoarcem acasă epuizați și ne scurgem pe canapea în fața televizorului. Reclamele ne aduc la cunoștință că avem nevoie de Lucruri noi pentru a fi împăcați cu noi înșine, așa că mergem la cumpărături. Iar pentru a plăti pentru acele Lucruri trebuie să muncim și mai mult. Eu numesc acest proces „banda de alergat muncește-priveștecheltuiește“.

Ceea ce apreciez la țările care nu sunt la fel de blocate pe această bandă de alergat ca și Statele Unite nu are nimic de-a face cu sărăcia. În schimb, admir societățile în care oamenii lucrează mai puține ore, au garantate vacanțe mai lungi, petrec mai puțin timp în fața televizoarelor și mai mult cu prietenii și vecinii... și cheltuiesc mai puțină energie pe Lucruri. Ați putea spune că chiar idealizez acest stil de viață: sunt de acord cu el.

3. Nu critic Statele Unite ale Americii Viața în Statele Unite are ceva aparte. Multe dintre progresele tehnologice și opțiunile pentru consumatori de care ne bucurăm aici au adus o plus-valoare calității vieții. Însă acum că am călătorit în 40 de țări, știu că există și locuri de la care am putea învăța câte ceva. Sunt invidioasă pe prietenii mei din Europa care nu sunt stresați de modalitatea prin care ar putea plăti pentru serviciile medicale sau educația universitară. Mi-aș dori să avem și noi rețele de metrou la fel de curate, silențioase și prompte precum cele din Seul și Montreal. Mi-aș dori să fie la fel de plăcut și sigur să te plimbi cu bicicleta prin orașele din Statele Unite ca în Olanda. Mi-aș dori ca ratele de obezitate, diabet zaharat, precum și cele asociate altor probleme de sănătate din SUA să nu se situeze întotdeauna în topul statisticilor. Nu consider că aș critica Statele Unite dacă aș sublinia că pierdem teren în ceea ce privește anumite probleme grave legate de calitatea vieții. Ba din contră, cred că asta înseamnă patriotism – exprimarea dorinței de a ajunge mai departe și de a repara ceea ce nu funcționează. Mă gândesc la aceasta ca la un tribut adus potențialului incredibil al țării mele.