Tiziano terzani 1 31 site

T I Z I A N O T ER Z A NI

ÎNCĂ O TURĂ DE CARUSEL

Traducere din limba italiană de Elena Marina Loghin

Editura Seneca Lucius Annaeus

Titlu original: UN ALTRO GIRO DI GIOSTRA de Tiziano Terzani Copyright © 2004 by Tiziano Terzani Published by arrangement with The Italian Literary Agency © Editura Seneca Lucius Annaeus, 2016, pentru ediția în limba română Corector: Elena Bițu Machetare: Mariana Răbîncă Imagine copertă: Sasha Staicu Coordonator: Anastasia Staicu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TERZANI, TIZIANO Încă o tură de carusel / Tiziano Terzani; trad.: Loghin Elena Marina.

ISBN 978-973-87702-4-9 I. Loghin, Elena Marina (trad.)

821.131.1-94=135.1 Tipar: Imprimeria Arta Grafică © Toate drepturile prezentei ediții sunt rezervate Editurii Seneca Lucius Annaeus. Nicio parte din această lucrare nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă sub indiferent ce formă fără acordul prealabil scris al editurii.

În amintirea lui Mario Spagnol, editorul meu preferat, primul cu care am vorbit despre această călătorie

CUPRINS PLECAREA Un drum fără scurtături....................................................................... 11 NEW YORK Tipul din oglindă ................................................................................. 29 Lumina dublă a orașului...................................................................... 53 Bucățile eului meu ................................................................................ 79 Memoria apei ..................................................................................... 105 În brațele păianjenului....................................................................... 129 INDIA Reîntoarcere la izvoare....................................................................... 145 Lumina din mâini ............................................................................. 157 Personalitatea ierburilor..................................................................... 170 Cel care a trecut pe aici ...................................................................... 185 Puterea rugăciunilor........................................................................... 194 THAILANDA Insula sănătății................................................................................... 213 Până la ultima suflare........................................................................ 234 STATELE UNITE Terra incognita................................................................................... 249 Concert pentru celule .......................................................................... 276

8

PLECAREA

HONG KONG În regatul ciupercilor........................................................................... 293 INDIA Cel fără de nume................................................................................. 313 Teatrul vindecă .................................................................................. 353 Un miracol doar al meu...................................................................... 380 Medicul pentru sănătoși ..................................................................... 404 FILIPINE Salvați ca prin farmec ........................................................................ 431 HIMALAYA Praf de mercur..................................................................................... 463 Cântecul flautului în ceață................................................................. 476 „… Și paharul cu apă?“...................................................................... 507 ÎNTOARCEREA În nori ................................................................................................ 531

PLECAREA

Un drum fără scurtături

S

e știe, li se întâmplă multora, dar nu ne gândim că ni s-ar putea întâmpla nouă. Acesta a fost întotdeauna și modul meu de a vedea lucrurile. Astfel, când mi s-a întâmplat mie, eram nepregătit ca toți ceilalți, iar în prima clipă a fost ca și cum într-adevăr s-ar fi întâmplat altcuiva. „Domnule Terzani, aveți cancer“, a spus medicul, dar era de parcă nu ar fi vorbit cu mine, așa că – și mi-am dat seama de asta imediat, mirându-mă – n-am fost disperat, n-am fost impresionat: ca și cum, în fond, treaba asta nu m-ar fi privit.

Poate acea primă stare de indiferență a fost doar o formă instinctivă de apărare, un fel de a-mi ține firea, de a mă distanța, însă m-a ajutat. Să reușești să te privești cu ochii altuia e bine întotdeauna. Și ăsta e un exercițiu care se poate învăța.

Am petrecut încă o noapte în spital, singur, să reflectez. M-am gândit la câți alții înaintea mea, chiar în acele încăperi, primiseră vești similare și, într-un fel, am găsit încurajatoare tovărășia aia. Eram la Bologna. Ajun­sesem aici după obișnuita înlănțuire de pași mărunți, fiecare insignifiant în sine, dar laolaltă decisivi, ca multe alte lucruri din viață: o diaree persistentă începută la Calcutta, diverse analize la Institutul de Boli Tropicale la Paris, alte investigații să descopăr cauza unei inexplicabile anemii, până când un medic italian dibaci, nemulțumindu-se cu explicațiile cele mai firești, se apucase cu un instrument de-al lui – un ditamai șarpele de cauciuc cu ochi luminos – să se uite în cele mai ascunse unghere ale corpului meu și, din cultivată experiență, recunoscuse imediat ceea ce știa. Îi eram recunoscător pentru că fusese priceput și franc. Puteam astfel, cu calm și acum cu adevărat rațional, să îmi fac socotelile, să îmi restabilesc prioritățile și să iau deciziile necesare. Mai aveam puțin și împlineam cincizeci și nouă de ani și mi-a venit să mă uit înapoi, ca atunci când privești cu satisfacție urcușul pe care l-ai făcut, odată ce ai ajuns în vârf de munte. Viața mea

12

PLECAREA

până atunci? Minunată! O aventură după alta, o mare dragoste, niciun regret, nimic foarte important încă de făcut. În cazul în care, copil fiind, plecând pe drumul ăsta, mi-aș fi ales drept scop în sine râvnit de mulți „să plantez un copac, să aduc pe lume un fiu și să scriu un vers“, mai mult sau mai puțin reușisem. Și asta aproape fără să îmi dau seama, fără efort și, pe parcurs, distrându-mă. În noaptea aceea la spital, în liniștea întreruptă doar de fâșâitul mașinilor pe asfaltul umed al străzii și de cel al infirmierelor pe linoleumul coridorului, mi-a trecut prin minte o imagine cu mine, care de-atunci mă însoțește. Mi s-a părut că toată viața mea fusese ca în călușei: încă de la început mi se întâmplase să mă urc pe calul alb și pe el mă învârtisem și mă legănasem după bunul-plac fără ca vreodată – atunci mi-am dat seama pentru prima oară – cineva să fi venit să mă întrebe dacă am bilet. Nu. La drept vorbind, n-aveam bilet. Toată viața umblasem pe gratis! Bine: acum trecea controlorul, plăteam ce datoram și, dacă-mi mergea bine, poate reușeam chiar să fac… încă o tură în călușei.

Ziua următoare a început ca oricare alta. Nimic din jurul meu nu se schimbase și nimic nu reflecta marea furtună de gânduri care îmi vâjâia în cap.

La Porretta Terme, unde a trebuit să schimb trenul să ajung la Pracchia și de acolo spre Orsigna, mi-am amintit să mă duc să iau rufele pe care cu câteva zile înainte le lăsasem la spălătorie. Ajuns acasă, i-am propus Angelei, care mă aștepta, să mergem să facem o plimbare în pădure. După aproape patruzeci de ani de viață împreună a fost ușor să stăm de vorbă și să tăcem. I-am promis să mă străduiesc să rezist și, acela, cred, a fost singurul moment în care m-am emoționat.

Trebuia să hotărăsc repede ce-i de făcut. Primul impuls a fost al unui animal rănit: să mă retrag într-o vizuină. Dintr-odată mi s-a părut că aveam puține forțe și că trebuia să mi le concentrez la maximum. M-am hotărât să nu spun nimănui nimic, doar copiilor mei și acelor prieteni cărora li s-ar fi părut de neînțeles dispariția mea. Voiam să îmi concentrez mintea, să nu fiu distras de nimic și de nimeni. În primul rând trebuia să aleg unde să mă tratez și în special cum să mă tratez. Chimioterapia, radioterapia, chirurgia, cu toate – se spune – devas­ tantele lor consecințe, nu mai sunt singurele soluții. Ba chiar, azi, când totul e luat în discuție, când tot ce-i oficial e privit cu suspiciune, când orice autoritate și-a pierdut prestigiul și când fiecare se simte îndreptățit, fără nicio reținere, să judece totul și pe toți, a devenit din ce în ce mai la modă să vorbești de rău medicina clasică și foarte de bine pe cea „alternativă“.

Un drum fără scurtături

Numele, dacă nu altceva, sună mai atrăgător: ayurveda, pranoterapia, acupunctura, yoga, homeopatia, ierburile chinezești, reiki și – de ce nu? – vracii, filipinezi sau nu. Mereu există ceva, un om despre care cineva povestește, o istorie ce pare făcută special ca să fie crezută și să dea speranță într-una dintre aceste din ce în ce mai numeroase „cure“. Nu le-am luat nicio clipă în serios.

Totuși, multe din aceste practici vin din Asia, unde am trăit treizeci de ani; unele își au rădăcinile în India, unde am casa acum! În trecut eu însumi nu am avut probleme să apelez la ele: în China l-am dat pe fiul meu Folco, pe atunci de unsprezece ani, pe mâna unui specialist în acupunctură care i-a tratat astmul, și doar cu un an înainte de a trebui să decid ce să fac cu mine îl dusesem pe Leopold, prietenul meu francez, la medicul personal al lui Dalai Lama la Institutul Medico-Astrologic (da, asta-i combinația) din Dharamsala, să-i asculte cele șaptesprezece bătăi de puls și să îi prescrie niște pilule negre – se pare foarte eficace – un fel de căcăreze de oaie, pentru o hepatită. În plus, eu am fost cel care am spus și am scris că omul occidental, luând-o pe drumul științei, a uitat prea ușor cărările vechii lui înțelepciuni și că acum, cucerind Asia cu modelul lui de modernitate, riscă să facă să dispară și acolo o mare cantitate de cunoaștere legată de tradițiile locale!

Nu-mi schimbasem părerea, însă, când a fost vorba de supraviețuirea mea, n-am avut nicio clipă de ezitare: trebuia să mă dau pe mâna a ceea ce-mi era mai familiar, știința, rațiunea occidentală. Nu era numai o chestiune de timp, iar în cazuri din astea n-ai mult de risipit, având în vedere că toate așa-zisele medicine alternative acționează, când acționează, pe termen îndelungat. În fond, n-aveam încredere. Iar să ai încredere în tratament și în cine îl administrează este un factor foarte important, aș zice fundamental, în procesul de însănătoșire. În viață norocul ajută și eu, în general, am avut mai mult decât doza normală. Și de data asta norocul a fost de partea mea, sau cel puțin eu așa l-am simțit; ceea ce, în fond, e același lucru. Printre colegii ziariști vechi, din Asia, era unul, corespondent la New York Times, premiat de două ori cu Pulitzer, de care eram legat cu o prietenie născută din mai multe experiențe trăite împreună: amândoi fuseserăm arestați și expulzați din China; amândoi, contrar oricărei logici de carieră, aleseserăm, după locuri mult mai „importante“, India ca țară de care să ne ocupăm. Acum ne lega altă coincidență: cu câțiva ani în urmă, prietenul meu avusese aceeași boală și supraviețuise. M-am dus la Delhi și m-am sfătuit cu el.

13

14

PLECAREA

Cele pe care i le prescriseseră, „fixers“ cum le zicea el, erau după părerea lui cele mai bune de pe piață. L-am crezut. Câteva telefoane, un fax și în câteva zile eram la New York, al optsprezecelea pe o listă de așteptare a unui nou tratament experimental, probabil pe cea mai înaltă treaptă a medicinei moderne occidentale: Memorial Sloan-Kettering Cancer Center, mai bine zis MSKCC, cum ți se sugerează să scrii pe cecuri, astfel încât despre prezența în acea instituție să poată fi păstrată o oarecare discreție chiar și cu propria bancă.

După ce a apărut Mi-a spus un ghicitor*, celor care mă întrebau ce carte aș vrea să scriu acum le răspundeam că romanele sunt precum copiii, că trebuie măcar să fii însărcinată ca să te gândești să-i faci și că, dacă mi se ivea ocazia, după mulți ani petrecuți în Extremul Orient mi-ar fi plăcut să fac un voiaj lung de redescoperire a Occidentului cel mai îndepărtat: Statele Unite. Cu scuza că mă dusesem în America să caut să „rămân însărcinată“, am reușit să mă fac uitat. În anunțurile ieftine din New York Times am citit despre o garsonieră de închiriat în Central Park, m-am dus s-o văd și am luat-o pe loc. Acei câțiva metri pătrați de mochetă cenușie, înviorați imediat cu câteva stofe indoneziene și cu o mică statuetă din bronz chinezească a lui Buddha pe pervazul unei mari și joase ferestre, au devenit pentru câteva luni bârlogul meu.

Cu excepția Angelei și a celor de la MSKCC, nimeni nu știa unde sunt.

Telefonul nu suna niciodată, nimeni nu suna la ușă; singura cale de comunicare cu lumea pe care o lăsasem deschisă era cea a poștei electronice cu mesajele ei la sticlă, pe care le ancoram din când în când pe plaja cibernetică a computerului meu, care putea fi oriunde. După părerea mea, acesta este de-acum cel mai discret, cel mai puțin invaziv, cel mai bun mijloc de comunicare dacă e folosit când ai cu adevărat ceva de zis, dacă nu te lași pradă limbajului șleampăt impus de viteză și dacă se printează, pentru a putea reciti oricând, ceea ce primești bun.

Situația era perfectă. Era cea pe care o visam de mult: aveam zile întregi de libertate, nicio treabă, nicio obligație și incredibila oportunitate de a lăsa mintea să zboare, fără întreruperi, fără gândul – cândva obsedant – că ar fi trebuit să fac altceva. După atâta gălăgie, mă bucuram în sfârșit de multă * Da, unul dintre ghicitori, Rajamanickam din Singapore, îmi prezisese că pe la cincizeci și nouă, șaizeci de ani o să am de înfruntat o „strâmtoare“ în viață și poate chiar o operație, dar fusese singurul. Ceilalți nu văzuseră nimic de genul ăsta în viitorul meu și toți mă consideraseră în general un longeviv.

Un drum fără scurtături

liniște. Ani de zile, prins de războaie, revoluții, inundații, cutremure, marile schimbări din Asia, fusesem un observator pasionat al vieților în pericol, al vieților distruse sau, mai adesea, risipite: foarte multe vieți ale altora. Acum o observam pur și simplu pe cea care mă interesa mai mult: a mea. Și era de observat, nu glumă. După noi analize și nelipsita secvență de „Există o umbră de care nu suntem siguri“, „E nevoie de o altă analiză“, „Reveniți săptămâna viitoare“, „Îmi pare rău, dar trebuie să vă dau o veste proastă…“, s-a descoperit că afecțiunea nu era una singură, ci erau trei, fiecare cu caracteristicile sale, fiecare sensibilă la un tip diferit de tratament. Astfel, fără să mă îndoiesc nicio clipă de validitatea lor, ba din contră, adăugând de fiecare dată o certitudine psihologică a mea că totul era corect și că mai mult de atât n-aș fi putut încerca, am trecut prin experiențele chimioterapiei, chirurgiei și radioterapiei.

Niciodată mai înainte nu mă simțisem atât de alcătuit din materie; niciodată până atunci nu trebuise să îmi privesc atât de îndeaproape trupul și mai ales să învăț să îmi țin firea, să fiu stăpân, să nu mă las prea mult dominat de cerințele lui, de durerile lui, de palpitațiile lui și de accesele lui de vomă.

Am realizat cum, până atunci, muncisem pentru un săptămânal, ritmul meu biologic și stările mele sufletești fuseseră determinate de termenele-limită – și deseori de teama – articolului pe care îl aveam de scris: mare bucurie sâmbăta și duminica, atunci când putea să se dărâme lumea, ziarul era gata terminat și eu nu aveam nimic de adăugat; indiferență luni când se planifica următorul număr; tensiune marți și miercuri când trebuia să mă gândesc la noul subiect și să încep să îmi iau notițe; post și concentrare joi, ziua de predare; ușurare circumspectă vineri în caz de revizuiri; pentru ca pe urmă s-o iau de la capăt, săptămână de săptămână, de pe un front de război, dintr-o capitală unde se produsese o lovitură de stat, pe drumuri într-o țară căreia trebuia să îi deslușesc sufletul, sau pe urma unei întâmplări căreia trebuia să îi reconstruiesc firul. Acum toate zilele săptămânii erau la fel, fără suișuri și coborâșuri: pur și simplu, minunat de plate. Și nimeni nu voia nimic de la mine.

Fiecare anotimp are fructele lui, iar anotimpul meu jurnalistic le rodise pe ale sale. Mi se întâmpla de-acum să mă trezesc din ce în ce mai des în situații similare cu cele în care deja fusesem, să înfrunt probleme pe care le cunoșteam. Cel mai rău era că scriam auzind ecouri de povești și de cuvinte scrise cu douăzeci de ani înainte. Apoi: faptele, după care cândva alergam cu pasiunea unui hăitaș, nu mă mai interesau la fel. Odată cu trecerea anilor învățasem că faptele nu sunt niciodată tot adevărul și că dincolo de fapte mai e ceva – ca

15

16

PLECAREA

un alt nivel de realitate – pe care simțeam că nu-l sesizez și de care, oricum, știam că jurnalismul nu e interesat, mai ales după cum e practicat în ultima vreme. Dacă mi-aș fi continuat meseria, cel mult aș fi putut încerca să fiu cum fusesem. Cancerul îmi oferea o ocazie bună: aceea de a nu mă repeta.

Nu era singura. Încet-încet, mi-am dat seama cum cancerul devenise și un fel de scut în spatele căruia mă apăram, o pavăză împotriva a tot ceea ce înainte mă ataca, un fel de parapet împotriva banalității cotidianului, obligațiilor sociale, contra conversațiilor. Cu cancerul îmi câștigasem dreptul de a nu mă mai simți dator de nimic, de a nu mă mai simți vinovat. În sfârșit eram liber. Pe deplin liber. O părea ciudat, și câteodată mi se părea foarte ciudat și mie, dar eram fericit. „E posibil să trebuiască să ai cancer ca să te bucuri de viață?“ mi-a scris un vechi prieten englez. Auzise despre dispariția mea și îmi ceruse vești pe e-mail. Îi răspunsesem că știrea aia era articolul meu bombă și că da, din punctul meu de vedere aceea era, chiar dacă nu tocmai cea mai frumoasă, cu siguranță cea mai tulburătoare perioadă din toată existența mea. Întotdeauna să călătoresc fusese pentru mine un fel de a trăi, iar acum luasem boala ca pe o altă călătorie: una involuntară, neprevăzută, pentru care nu aveam hărți, pentru care nu mă pregătisem în niciun fel, dar care, dintre toate călătoriile făcute până acum, era cea mai provocatoare, cea mai intensă. Tot ce se întâmpla mă implica în mod direct. I-am scris să profite că nu are cancer, dar că, dacă voia să facă un exercițiu interesant, să își închipuie o zi că-l are și să se gândească la cum nu numai viața, ci și oamenii și lucrurile care ne înconjoară apar pe neașteptate într-o lumină diferită. Poate o lumină mai corectă. În vechea Chină mulți își țineau în casă sicriul ca să își amintească de propria moarte; unii se băgau în el când trebuiau să ia hotărâri importante, ca și cum ar fi avut o mai bună perspectivă despre provizoratul a tot și toate. De ce să nu ne prefacem o clipă că suntem bolnavi, că avem zilele numărate – cum, la urma urmelor, de fapt, le avem – pentru a ne da seama cât de prețioase sunt acele zile?

Indienii își amintesc de acest lucru cu povestea omului care, alergat de un tigru, alunecă într-o prăpastie. Căzând în gol, bietul de el reușește să se agațe de un arbust, însă începe să cedeze și acesta. Nu are scăpare: deasupra lui fălcile tigrului, dedesubt abisul. Însă, în acel moment, chiar acolo, la îndemână, printre pietrele râpei, omul vede o căpșună roșie și proaspătă. O culege și… niciodată nu i se păruse o căpșună mai dulce ca aceasta de pe urmă.

Un drum fără scurtături

Dacă mie îmi era rezervat rolul acelui biet om, căpșuna acelor zile, a acelor săptămâni și luni de singuratică pace la New York era deosebit de dulce. Însă nu de aceea mă resemnasem să cad. Ba chiar căutam orice mijloc să mă ajut.

Dar cum? Puteam oare eu, cu mintea mea sau cu altceva, să fac în așa fel încât arbustul de care mă agățasem să reziste? Și dacă fusesem eu acela care-mi adusesem trupul în acea poziție incomodă, ce puteam face ca să îl redresez? Doctorii cărora le puneam între o analiză și alta aceste întrebări nu puteau răspunde.

Unii știau că ar fi fost important să le caute, dar nimeni n-o făcea.

La fel ca ziariștii, și doctorii mei țineau cont numai de fapte, și nu de acel obscur „altceva“ care se putea ascunde după fapte, așa cum așa-zisele „fapte“ le apăreau lor. Eu eram un trup: un trup bolnav de vindecat. Și aveam ceva de zis: dar eu sunt și o minte, poate sunt și un spirit și cu siguranță sunt o acumulare de istorii, de experiențe, de sentimente, de gânduri și de emoții care probabil au avut foarte mult de-a face cu boala mea! Pare că nimeni nu vrea sau nu poate să țină cont de ele. Nici măcar în tratament. Ceea ce trebuia tratat era un cancer, un cancer bine descris în manuale, cu statisticile lui de incidență și de supraviețuire. Cancerul care poate fi al tuturor. Dar nu al meu!

Metoda științifică, rațională pe care o alesesem făcea în așa fel încât problema mea de sănătate să fie mai mult sau mai puțin cea a unui automobil stricat care, absolut indiferent la perspectiva de a fi dat la fiare vechi sau abandonat, îi este încredințat unui mecanic auto, și nu problema unei persoane care, în mod conștient, cu toată voința ei, intenționează să fie reparată și repusă în mișcare.

De fapt, pe mine ca persoană, bunii medici-„reparatori“ mă întrebau puțin sau nimic. Era suficient ca trupul meu să fie prezent la vizitele pe care ei le fixau pentru a-l supune la diverse „tratamente“.

Se știe măcar ce face să înnebunească o celulă în corp? Ce determină acea celulă să își părăsească funcția vitală și să se transforme într-o asemenea amenințare pentru viață?

M-am dus să îl întreb pe foarte tânărul șef al secției de cercetare din MSKCC, despre care citisem nu numai că avea răspunsul, ci că era și pe punctul de a face o descoperire importantă: cheia codului care, asemenea unui întrerupător, face o celulă sănătoasă să devină una bolnavă și invers. „Suntem pe calea cea bună, dar să finalizăm este o operațiune mai complexă decât să trimiți un om pe lună“ mi-a spus.

Ceea ce am reușit să înțeleg era fascinant. Din pură coincidență, acel tânăr se specializase chiar în tipul meu de afecțiune, însă, cu cât îl ascultam, cu

17

18

PLECAREA

atât îmi dădeam seama că munca lui de explorare în misterioasa lume a vieții îl ducea în cu totul altă direcție, departe de mine ca persoană completă, dar și foarte departe de mine ca trup.

El, tot săpând, tot înaintând din detaliu în detaliu, din mic în tot mai mic, ajunsese în interiorul unuia dintre milioanele de coduri din ADN-ul uneia dintre miliardele de celule din corp. Însă eu unde eram? Avusesem cu siguranță un rol în declanșarea într-o manieră greșită a întrerupătorului meu? „Nu. Absolut niciun rol. Totul era deja cuprins în codul lui și curând vom fi în stare să reprogramăm partea aceea care, în dumneavoastră, dă rateuri“, mi-a spus.

Concluzia era consolatoare, chiar dacă am plecat gândindu-mă că el și colegii lui își făceau iluzii: odată ajunși să găsească cheia acelei uși, și-ar fi dat seama că în spatele ei se află altă ușă și apoi alta, și încă una, fiecare cu cheia ei, fiindcă în fond cea la care dragii mei oameni de știință voiau să ajungă era cheia cheilor, combinația combinațiilor: „codul“ lui Dumnezeu. Și cum de puteau să își imagineze că o să îl descopere?

Niciodată nu mi-am pierdut încrederea în medicii cărora mă încredințasem, ba din contră. Însă, cu cât îi cunoșteam mai mult, cu atât simțeam că erau ca niște viori cărora le lipsea o coardă și că ei înșiși erau prinși în capcana unei viziuni a problemei extrem de mecanică și deci și a soluționării ei. Unii îmi înțelegeau perplexitățile și se distrau pe seama anumitor observații făcute de mine. De exemplu: de ce să nu revedem cuvintele cu care ne exprimăm?

Putea fi de folos, ziceam. Tot limbajul care încercuiește această boală este unul de război și eu însumi îl folosisem la început. Cancerul este un „inamic“ de „combătut“; terapia este o „armă“; fiecare fază a unui tratament este o „bătălie“. „Răul“ este văzut întotdeauna drept ceva străin care vine în noi să strice, deci trebuie distrus, eliminat, gonit. Deja, după câteva săptămâni de conviețuire cu cancerul, viziunea aceea nu-mi plăcea, nu mă mai satisfăcea.

Tot stând împreună, vizitatorul ăsta intern mi s-a părut că devenise parte din mine, ca mâinile mele, picioarele și capul pe care, din cauza chimioterapiei, nu mai aveam niciun fir de păr. Mai mult decât să dau vina pe cancerul acela, în diversele lui încarnări, îmi venea să îi vorbesc, să mi-l fac prieten; dacă nu de altceva măcar fiindcă înțelesesem într-un fel sau altul că el avea să rămână acolo, poate ațipit, să mă însoțească tot restul drumului. „Când vă sculați dimineața, zâmbiți inimii dumneavoastră, stomacului, plămânilor și ficatului. La urma urmelor, totul depinde de ele“, auzisem că

Un drum fără scurtături

spune Thich Nhat Hanh, faimosul călugăr budist vietnamez, care trecuse odată prin Delhi să vorbească despre meditație. Pe atunci nu știam cât de util avea să îmi fie sfatul acela. M-am apucat să îi zâmbesc în fiecare zi oaspetelui meu.

Cu cât eram mai atașat de știință și de rațiune, cu atât creștea în mine curiozitatea pentru magie și nebunia „alternativelor“ pe care le eliminasem la început. Firește, nu fiindcă aș fi crezut că greșisem drumul (este primul pe care le-aș sugera tuturor să îl ia în considerare), ci fiindcă simțeam că drumul acela, deși poate era cel mai bun, avea limitele lui și că, altundeva, mergând pe alte căi, puteam găsi altceva: firește, nu ceva „alternativ“, totuși, ceva complementar.

Astfel, imediat ce medicii-„reparatori“ din New York mi-au spus că și-au definitivat reparațiile și că timp de trei luni nu voiau să mă mai vadă – trei luni! îmi păreau o eternitate –, am alergat în cealaltă direcție.

După toate loviturile pe care i le dădusem, trebuia să redau puțină liniște organismului meu; trebuia să îl dezintoxic de toate otrăvurile pe care i le administrasem ca terapie și mai ales trebuia să îmi repun mintea, de-acum obișnuită cu singurătatea, în sintonie cu lumea. Să călătoresc era pentru mine cel mai firesc mod de a o face. Așa că am plecat cu ideea de a scotoci toate celelalte tipuri de medicamente, de cure și de miracole care ar fi putut fi de folos cazului meu.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă întorc în India, unde viața este întotdeauna mai naturală, unde umanitatea încă este cea mai variată, unde timpul e mai lung, unde vechiul supraviețuiește alături de nou și unde a trăi și a muri par să fie experiențe mai străvechi decât în oricare altă parte a Pământului.

Fusesem departe de Delhi aproape un an și bătrânul bijutier din Sundar Nagar, pe care l-am găsit înșirând o salbă de flori de iasomie foarte înmiresmate pe care să le anine de imaginea lui Krishna, când am intrat în magazinul lui m-a întrebat ce mi se întâmplase.

– Am făcut turul spitalelor. Am cancer, mi-a venit să îi spun, cum n-aș fi făcut cu nimeni altcineva.

– Trebuie să fi fost cea mai divină perioadă din viața dumneavoastră, a replicat el cu absolută naturalețe.

Da, fusese. Dar el de unde știa?

– Nu știți povestea cu musulmanul care, gonit din moschee, se rostogolește pe scări?

19

20

PLECAREA

– Nu, n-o știu.

– La fiecare treaptă de care se lovea simțea durere; suferea și așa se gândea la Dumnezeu. Însă când, în cele din urmă, a ajuns jos, i-a părut rău că nu mai erau trepte. Cred că vi s-a întâmplat la fel.

Exista vreo modalitate mai bună să mă duc să îmi cumpăr din nou un simplu portmoneu pe care îl pierdusem la New York? Și puteam primi o încurajare mai bună pentru drumul pe care îl făcusem în căutarea unui ceva despre care eu însumi nu prea știam ce ar putea fi?

Mergând dintr-un loc în altul, cu întreruperile pentru vizitele de control de la New York o dată la trei luni, am fost permanent în voiaj, câteodată urmărind un fir, satisfăcându-mi o curiozitate sau mergând să controlez o istorie despre care auzisem.

Așa mi-am petrecut o săptămână în cea mai îndepărtată zonă a Indiei, într-un vechi și rudimentar centru ayurvedic condus de un medic tânăr care știe pe de rost, fiindcă le învățase de la bunicul lui care le învățase de la tatăl lui și așa mai departe, toate scrierile sacre ale medicinei tradiționale. Locul era minunat, în mijlocul orezăriilor, alături de un templu foarte vechi sau în ruină, despre care legenda povestește că fusese fondat de Rama când trecuse pe aici pe drumul spre Lanka pentru a-și recăpăta, cu ajutorul maimuțelor, soția răpită.

Tot în India, am făcut un curs și mi-am luat diploma în reiki. În schimb, în Thailanda am ținut post șapte zile la rând într-un centru specializat într-un tratament acum foarte la modă: spălarea colonului. În nordul Filipinelor am fost primul care am experimentat, în ajunul inaugurării sale, Piramida Asiei, construită să fie Centrul Mondial al Sănătății, de către cel mai celebru vraci, care cu o seară înainte mă „operase“.

Zile întregi am stat după un medic-vrăjitor care, într-un cătun din India centrală, prepara pentru mine, din smocuri de ierburi și lemn, super-deosebitele, puturoase poțiuni verzi. Zile întregi am stat în faimosul spital tradițional din Kerala unde, asemenea tuturor celorlalți pacienți, nu am reușit să închid un ochi fiindcă în curte răgea un elefant și tunau trompete stranii ale unei orchestre venite cu o trupă de actori să sărbătorească, din zori și până în asfințit, festivalul divinității protectoare a ayurveda.

L-am urmat până la Boston, unde ținea un curs despre „remedii marine“, pe un tânăr fost chirurg italian devenit medic homeopat, care dintr-o veche căscioară restructurată undeva în cea mai anonimă câmpie emiliană încerca să dea credibilitate științifică practicii sale: o practică în care el

Un drum fără scurtături

singur recunoaște un oarecare aspect de magie. Și pe care eu, pozitiv, am probat-o pe mine!

Am fost la Hong Kong să întâlnesc un chinez bătrân, miliardar și filantrop, care, voind, înainte de a muri, să dăruiască umanității un leac contra cancerului, a investit parte din averea lui în studiu, iar acum în producerea extractului dintr-o ciupercă pe care tradiția chineză a văzut-o întotdeauna ca „miraculoasă“.

La Chiang Mai, în nordul Thailandei, am reîntâlnit un vechi prieten, Dan Reid, expert în daoism și Qi gong, și, în fiecare dimineață, sub îndrumarea lui am făcut anticele exerciții chinezești ca să „captez energiile cosmice“ despre care Dan tocmai terminase de scris o nouă carte. Într-un complex de clădiri vechi, izolat și bătut de vânturi, cățărat pe coasta înaltă a Californiei, cu una dintre priveliștile spre ocean care îți umplu cel mai mult sufletul de imensitate, am participat la un seminar de susținere pentru bolnavii de cancer. Eram nouă și despre fiecare am amintiri emoționante și amuzante. Imediat după aceea m-am înființat la o coadă să îi văd pe un mare maestru de yoga și pe un muzician – amândoi indieni – care organizaseră un deosebit de special curs în care ideea de bază era că, odată însușite diversele poziții de yoga și „deschise canalele“, muzica s-ar fi strecurat în țesuturi și în celulele trupului stimulându-le vitalitatea. Cu siguranță mi-a făcut bine… dacă a ajuns! Oricum, muzica era din acelea care vorbesc direct inimii.

Tot în India am încercat și să îl văd pe Sai Baba, unul dintre marii sfinți cărora li se atribuie nenumărate miracole, dar în ziua în care am sosit la schit el era plecat în altă parte și am luat asta ca pe un semn că nu era necesar să îl întâlnesc. În drum am fost să vizitez locurile sacre ale budismului. Am petrecut zile și zile la Benares, unde se duc indienii să moară ca să aibă garanția că nu va trebui să se nască din nou. Însă, ca întotdeauna, căutând ceva dai de altceva și, astfel, la deja vasta colecție de medici, specialiști și vraci s-au adăugat încet, încet sfinți cer­șetori, un bătrân iezuit psiholog și hipnotizator, un călugăr îndrăgostit încă de copil de o statuie și alte personaje frumoase și bizare.

Peste tot, câteodată chiar experimentând unele dintre „medicamentele“ care îmi erau oferite, am strâns istorii despre bolnavi „lecuiți miraculos“, despre vindecări datorate unei anumite poțiuni sau cine știe cărui tratament straniu, dar și multe povești despre oameni care, refuzând normalele terapii

21

22

PLECAREA

oferite de medicina clasică occidentală, au apelat la câte o cură alternativă și au murit.

Dacă credeam că, pentru a mă ajuta să mă vindec de o boală iscată, după părerea mea, din modul în care trăisem înainte, trebuia să o rup cu trecutul și să încep o viață cu totul nouă, atunci eram pe calea cea bună: frecventam oameni complet diferiți, întâmpinam probleme diferite, mă gândeam la lucruri diferite. Eu însumi devenisem, nu numai fizic, diferit. Așa că nu-mi mai rămânea decât să fac un alt pas, să trec un alt prag: și acela de-acum numai indian.

M-am hotărât să petrec trei luni la un schit să studiez puțină sanscrită și să reflectez la ceea ce, firește, este singura mare întrebare pe care și-a pus-o întotdeauna omul și care se găsește în miezul Vedantei, partea finală a Vedelor, esența filosofică a celor mai străvechi scrieri sacre ale Indiei: „Eu cine sunt?“ Cum desigur răspunsul nu era „Eu sunt jurnalistul ziarului X, autorul cărții aceleia, sau bolnavul de boala Y“, am încercat, chiar și formal, să nu mai fiu cel care fusesem, să nu mă mai chem cu numele meu, să nu am un trecut și să devin pur și simplu „Anam“, Cel fără de Nume: un nume foarte potrivit îmi pare, pentru a încheia o viață cheltuită integral ca să îmi fac unul!

E un experiment ciudat acela să nu mai fii cel cu care ești obișnuit, să nu mai poți apela la cel care ai fost, la cel care te-ai făcut, la unde te-ai născut sau la ceea ce știi, pentru a te identifica, a te defini și a stabili raporturi, chiar elementare, cu cei pe care îi întâlnești. Ăsta e un exercițiu de încercat: poate în concediu!

Astfel, treptat, treptat, încet, de fiecare dată râzând de mine și zâmbind la ce mi se întâmpla, de la terapia eu-trup, bolnav de cancer în unul dintre cele mai bune spitale din lume, am ajuns la terapia eu-trup plus tot acel ceva-cu-tot-ce-îmi-pare-că-ține-de-el, la un schit extrem de spartan, să îi studiez pe clasicii hinduismului, să cânt imnurile vedice și să mănânc cu mâinile, așezat pe jos, dintr-un blid de tinichea: nu unul dintre regimurile pe care mi le alesesem cu grijă la New York, ci ceea ce se dădea la mănăstire (iar aici chiar se întâmpla!), mai ales năut fiert.

– Deci, ai vorbit cu Dumnezeu? m-a întrebat un vechi prieten când, trecând prin Paris, m-am dus să îl văd.

– Ca să îi vorbesc ar fi trebuit să îl întâlnesc, am răspuns… ca să nu răspund. Probabil că și el se gândise că, tot stând prin India, într-un fel mă pierdusem. Deloc. Nu am devenit nici hindus, nici budist, nu cred în niciun

Un drum fără scurtături

fel de guru, nici nu m-am reîntors la religia de acasă, chiar dacă am redescoperit plăcerea de a sta așezat, în liniște, într-o biserică frumoasă încărcată de vechea credință, cum e San Miniato al Monte din Florența.

Ca mulți alții, sunt unul care, fără prea multe prejudecăți, fără frică de nou sau de ridicol, caută. Căutând, am găsit oare tratamentul perfect pentru cancerul meu? Firește că nu, dar acum măcar sunt sigur că tratamentul acela nu există, fiindcă nu există scurtături la nimic: sigur nu la sănătate, nu la fericire sau la înțelepciune. Nimic din toate astea nu poate fi instantaneu. Fiecare trebuie să caute în felul lui, fiecare trebuie să meargă pe drumul lui, fiindcă același loc poate semnifica lucruri diferite în funcție de cine îl vizitează. Ceea ce poate fi un medicament pentru cineva poate fi un nimic sau chiar o otravă pentru altcineva: mai ales atunci când părăsești terenul, într-un fel oarecare testat, al științei și te aventurezi în cel, de-acum arhiplin, de profitori, șarlatani și de vânzători de cai verzi pe pereți, al „tratamentelor“ alternative.

După atâta umblet, m-am întors oare de unde am plecat? Să cred numai în știință și în rațiune? Am început să cred din nou că modul occidental de a înfrunta problemele e cel mai bun? Deloc. Acum, mai mult ca niciodată, cred că nimic nu e de exclus apriori și că întotdeauna e posibil să găsești pe cineva sau ceva prețios în cele mai imprevizibile locuri și circumstanțe. Miracolele?

Firește că există, dar nu sunt convins că fiecare trebuie să fie artizanul propriului său miracol. Sunt convins mai ales că felul în care noi conștientizăm lumea și pe noi înșine e încă extrem de limitat și că dincolo de aparențe, dincolo de fapte, există un adevăr pe care într-adevăr nu-l percepem cu rețeaua noastră de simțuri, cu criteriile științei noastre și cu așa-zisa noastră rațiune.

Fără doar și poate, Occidentul a făcut progrese mari în domeniul cunoașterii trupului omenesc, chiar dacă mă lasă din ce în ce mai perplex faptul că la bazele medicinei noastre este anatomia, o știință fondată pe disecția cadavrelor, și mă întreb cum e posibil să înțelegi misterul vieții plecând de la studiul morților. Însă Occidentul nu a progresat deloc, ba chiar a regresat în cunoașterea tuturor lucrurilor invizibile, de nemăsurat, imponderabile care se află în și dincolo de trup, care îl susțin și îl leagă de toate celelalte forme de viață și îl fac parte din natură. Psihanaliza și psihologia sunt științe care încă se mișcă doar pe la suprafața acelui invizibil, ca și cum s-ar simți jenate dinaintea acelui mare mister pe care nicio știință, tocmai pentru că e știință, nu-l va putea înfrunta vreodată.

De aceea cercetarea medicală nu are de ales decât să se cufunde din ce în ce mai mult în detalii, să treacă de la mic la și mai mic. Oare nu ar trebui

23

24

PLECAREA

vreo altă cercetare, nu neapărat științifică, să meargă în sens opus: de la mic la mare?

Poate și pentru că inconștient voiam să văd problema mea și într-o dimensiune diferită de cea a celulei înnebunite, și poate pentru că încercam o soluție diferită de cea a unui întrerupător stricat într-un cod al ADN-ului meu, am ajuns într-o casă mică de piatră cu pereți de chirpici în Himalaya. Și acolo, cu cea mai ușoară inimă pe care am avut-o vreodată, fără dorințe, fără ambiții și cu o foarte mare liniște interioară, am văzut cum a răsărit primul soare al noului mileniu ca și cum ar fi fost cel al Creației, în timp ce unele dintre cele mai înalte piscuri din lume ieșeau dintr-un întuneric cosmic să se aprindă de roz ca pentru a reda speranță în eternitatea nașterii și morții mele.

Niciodată nu simțisem zeii atât de aproape.

Săptămâni la rând, câteodată cu un soare primăvăratec, câteodată cu zăpada înaltă de un metru la ușa mea și cu gorunii și rododendronii ca giganți nemișcați de gheață, am fost oaspetele unui indian trecut bine de optzeci de ani, foarte cult, care în viața lui nu a făcut nimic altceva decât, după ce i-a întâlnit pe toți marii maeștri ai timpului său, să trăiască acolo singur, convins că adevăratul mare Maestru este cel pe care îl avem în noi fiecare. Noaptea, când liniștea e atât de densă încât pare că răsună, se ridică, aprinde o lumânare și se așază dinaintea ei vreo două ore. Ce să facă ce?

– Să încerc să fiu eu însumi, mi-a răspuns. Să ascult cântecul.

Câteodată, după plimbarea lui de după-amiază prin pădure pe urmele leopardului care într-o noapte îi mâncase câinele de pază, urca scările mele de lemn și eu încălzeam pe o mică butelie de gaz apa luată dintr-un izvor să pregătesc două căni cu ceaiul chinezesc pe care îl am mereu cu mine.

– Toate forțele, cele vizibile și cele invizibile, cele tangibile și cele intangibile, cele masculine și cele femeiești, cele negative și cele pozitive, toate forțele universului au făcut în așa fel încât noi în clipa asta să ne putem așeza aici, dinaintea focului din sobă, să bem ceai, spunea el izbucnind într-un hohot de râs care era în sine o bucurie. Și de aici încolo, citându-i pe Plotin și pe Boethius, Upanișadele, un vers din Bhagavad Gita, de William Blake sau de un mistic sufit, începea cu extrem de personalele lui teorii despre artă și muzică sau cu o mărturisire a păcatului lui originar: acela de a fi considerat întotdeauna „a fi“ mult mai important decât „a face“.

– Și cântecul? l-am întrebat într-o zi.

Un drum fără scurtături

– Nu e ușor. Trebuie să te pregătești și uneori îl auzi: e cântecul vieții interioare, al vieții care susține toate viețile, al vieții unde toate au locul lor, unde totul e integrat: binele și răul, sănătatea și boala, viața interioară unde nu există naștere și nici moarte.

Odată cu trecerea zilelor, privind singur munții extraordinari, mereu acolo, nemișcați, simbol al celei mai mari stabilități și totuși, la rândul lor, mereu diferiți și în continuă schimbare ca toate cele din lumea asta, și în fundal cu prezența acelui frumos suflet bătrân întâlnit din întâmplare, am simțit că acea călătorie a mea lungă și sinuoasă, începută în spitalul din Bologna, se sfârșise.

M-am decis să povestesc întâmplarea, mai ales pentru că știu cât este de încurajatoare experiența cuiva care a străbătut deja o parte din drum pentru cei care acum îl înfruntă; și pe urmă fiindcă, dacă mă gândesc bine, după o vreme călătoria nu mai era în căutarea unei terapii pentru cancerul meu, ci pentru acea boală care e a tuturor: mortalitatea. Însă și aia e oare cu adevărat o „boală“? Ceva de care să îți fie frică, un „rău“ de care să stai departe? Poate că nu.

– Imaginează-ți cât de înțesată ar fi lumea dacă am fi cu toții nemuritori, toți cei care au existat înaintea noastră de-a lungul secolelor! mi-a spus într-o zi bătrânul meu tovarăș pe când făceam o plimbare prin pădure. E vorba să înțelegi că viața și moartea sunt două aspecte ale aceluiași lucru.

Să ajungi aici este poate singura adevărată țintă a călătoriei pe care cu toții, născându-ne, o facem: o călătorie despre care eu însumi nu știu cine știe ce, decât că direcția ei – acum sunt convins – e din afară spre înăuntru și de la mic mereu către mare.

Paginile care urmează sunt povestea pașilor mei șovăitori.

25

NEW YORK

Tipul din oglindă

S

ituația era cea dintr-un acvariu. Iar eu eram peștele. Cu ochii holbați, respirând cu gura deschisă, în tăcere, apărat de toate intemperiile, ticsit de antibiotice, vaccinat până și contra unei posibile răceli despre care medicii spuneau că în cazul meu ar fi putut fi periculoasă, stăteam singur în bazinul meu să observ, uneori nemișcat ore întregi, lumea care se agita chiar, dincolo de peretele meu de sticlă: New York.

Apartamentul era la etajul cinci: destul de jos ca să am încă posibilitatea să văd strada, cu scena sa de teatru neîntrerupt al vieții, și destul de sus ca să văd, în cadrul marii ferestre care dădea spre nord, întinderea de copaci din Central Park, având în spate silueta zgârie-norilor.

La fel ca peștelui, lumea aceea stranie de dincolo de sticlă, cu zgomotele ei care ajungeau la mine obtuze și estompate, mi se părea și mie îndepărtată și absurdă. Mă simțeam cu capul golit; eram incapabil să gândesc cu precizie; aveam oasele amorțite, brațele fără vlagă, și acea țopăială de afară a acelora mulți care se întâlneau, se ciocneau, se salutau și alergau mi se părea atât de distonantă față de ritmul meu încât uneori izbucneam în râs, ca și cum aș fi fost spectatorul unui film vechi cu Charlie Chaplin.

Nici măcar cadența naturală a soarelui care răsărea și apunea cu încurajatoare punctualitate pe cele două laturi opuse ale acvariului meu nu părea să coincidă cu ritmul corpului meu. Deseori mă apuca somnul în mijlocul zilei și-mi venea să stau treaz noaptea când urletul sirenelor poliției, pompierilor și ambulanțelor era din ce în ce mai obsesiv, adăugând un văl ulterior de teamă întunericului.

Luni de zile fereastra aia a fost tovarășa mea: de acolo am văzut trecerea maratonului și zăpada așternându-se albă peste oraș; am observat cum se aleargă veverițele prin copacii despuiați și cum dispar apoi printre frunzele coroanelor verzi apărute în primăvară. De acolo am urmărit ce făceau niște

30

N E W YO R K

vagabonzi simpatici care, înconjurați de boccele și saci de plastic, așezați pe bănci, se bucurau de soare ca niciunul dintre oamenii de afaceri care treceau grăbiți și distrați prin fața lor. De la fereastra aceea mi-am imaginat destinul vreunei fete pe care am văzut-o sosind cu autobuzul din provincie, cu câteva haine și multe planuri într-o geantă mare neagră ținută pe umăr. De acolo am urmărit curioasele raporturi dintre câini și stăpânii lor, de multe ori la rândul lor și mai curioși printre stăpânii de câini. E surprinzător câte lucruri se pot învăța stând în fața unei ferestre și cât se poate fabula despre viețile altora plecând de la observarea unui detaliu, a unui gest.

Până și un simplu, anonim loc ca acela poate deveni „casă“ și de multe ori, întorcându-mă de la o plimbare cu picăturile de sudoare rece pe care le simțeam că-mi coboară de-a lungul spatelui, am numărat pașii care-mi mai rămâneau, gustând cu anticipație bucuria de a deschide poarta aia de fier 5/C și de a simți izul acela de cameră închiriată pe care inutil încercam să îl acopăr arzând bețișoare de santal.

De cum sosisem, acoperisem cu baticuri indoneziene foarte colorate toate oglinzile pe care vreun designer le agățase pe pereți ca să dea iluzia că acea unică încăpere era mai mare decât în realitate. O lăsasem liberă numai pe cea de deasupra lavoarului și, de fiecare dată când intram în baie, vedeam în oglinda aceea un tip umflat, galben, fără păr, care se uita și se strâmba la mine ca și cum m-ar fi cunoscut. Zău că pe tipul acela nu-l mai văzusem înainte. Și totuși, era mereu acolo, în oglindă, imediat ce deschideam ușa. Câteodată îmi mai arunca și câte un zâmbet care îl făcea și mai revoltător. Dar el nu se descuraja și în felul lui continua să îmi vorbească. Zicea că ne cunoșteam de aproape șaizeci de ani. Îmi zicea că acela de acolo eram eu. Așa, încet, am început să mă obișnuiesc și cu acel nou eu, gras, livid și fără un fir de păr.

Pentru chinezi, a deveni bătrâni frumoși e o artă pe care au rafinat-o secole întregi și eu, trăind ani de zile printre ei, mi-am făcut iluzii că am învățat-o un pic și că am pus-o deoparte pentru când mi-ar fi venit și mie rândul. Îmi plăcea ideea să îmbătrânesc cu părul alb și poate cu sprâncene frumoase, dese precum cele pe care Chou Enlai, rafinatul prim-ministru al lui Mao, cu siguranță le lucrase îndelung. Nu făcusem socoteli incluzând chimioterapia. Dar nici ea nu-și făcuse cu mine! Ca să evit picătura chinezească, cu smocuri de păr în pieptene, cu câteva zile înainte de primul ciclu mă dusesem la Angelo, frizerul de la colț, și, cu scuza că vreau să îmi schimb imaginea, l-am rugat să îmi radă zero părul care pe atunci îmi ajungea aproape până pe umeri.

Tipul din oglindă

– Tocmai închideam. Veniți mâine, mai gândiți-vă o noapte, mi-a spus Angelo. N-aș vrea ca pe urmă să îmi dați foc frizeriei!

A doua zi, Angelo și-a făcut datoria, dar cu mustața nu s-a înduplecat și aia a trebuit să mi-o tai singur. O aveam din 1968, de când a câștigat Richard Nixon alegerile prezidențiale la americani, iar eu, pe atunci student la Columbia University, am pierdut un pariu. Pentru aproape treizeci de ani mustața aceea a devenit parte din mine, din cum mă văzusem, și m-a surprins cum de, în fond, într-o clipă, m-am lipsit de ea.

Odată am auzit de la un coleg de școală de demult, Alberto Baroni, ajuns un gerontolog vestit la Florența, că: „Bătrânii care în viață au dat mare importanță imaginii lor sunt cei care suferă mai mult, și mai greu își revin când un infarct, o paralizie sau vreo altă boală le rănesc imaginea“. Eu voiam să rezist.

Atunci mai bine îl îngropam pe bătrânul ăla cu părul și cu mustața lui cu tot.

Ultima zi a fost deosebită. Cu fața mea obișnuită – așa ca să mă recunoască angajații și să nu aibă probleme să îmi accepte cecul – m-am dus la Banca Comercială Italiană pe Wall Street să scot un teanc de bani să îl am în casă.

De acolo am decis să fac tot drumul de întoarcere pe jos: un traseu foarte lung.

Era frumos, soare, bătea vântul și eu, tot eu, îmbrăcat în alb, încă plin de energie, cu păr lung, cu mustață, urcam prin Manhattan pe Fifth Street privindu-mă în vitrine. În câteva ore aveam să nu mai fiu acela. Ideea de a deveni un altul aproape că mă amuza. În viață am cunoscut oameni despre care știam că duceau două, uneori trei vieți paralele. Mi-ar fi plăcut și mie, dar nu am fost niciodată în stare. Acum mă puteam gândi că am două vieți diverse: una după alta. Poate.

– Ei, Tiziano, ce faci la New York?

Cam prin dreptul magazinului Walt Disney, un coleg de demult de la Libération, cu soția, mi-a apărut în față cu brațele deschise să mă salute.

– Ce surpriză să te văd aici. Mereu îmbrăcat în alb. Te-am recunoscut de departe. Cinăm împreună astă-seară?

Ultima oară ne întâlniserăm la Ulan Bator și îmi spusese că scria un roman istoric al cărui subiect era localizat acolo, în Mongolia.

– L-ai terminat? l-am întrebat.

– Da’ de unde. Am scris mai mult de o mie de pagini, dar continuă să crească. E mai rău ca un cancer! Crește, crește, dar eu nu mă las.

Mi-a venit să râd, dar nici el, nici soția lui, o laoțiană minionă, grațioasă, n-au înțeles de ce. Îi sugerasem eu, inconștient, imaginea aceea? Am încropit niște scuze să nu mă duc la cină cu ei și am plecat cât am putut de repede.

31