Pagina |1
Gazeta de Grozăvești Și încă un alt număr, și încă același titlu
Cuprins
Prostlog
2
Suficient de ușor de înțeles, nu-i nevoie de vreo descifrare; introducerea acestui număr Sunete
3 O altă chemare la a pune cuvinte pe hârtie.
Alte cuvinte, 1
5
Cel mai eficient program de fitness Alte cuvinte, 2
7
Țară, țară, vrem ostași. Pentru buzunar! `ello!
9 În ideea că mai scriu și altceva, nu exclusiv articole acide și ură pentru semeni.
Alte cuvinte, 3
11
Trăiesc pe Muntele Olimp Pe sticlă 2.0
13
De acord, am mers prea departe, da’ zicea un prost odată – “dacă nu eu, atunci cine?”. Epi-tot prost-log
15
Vă las din nou, ofer răgaz, recuperare. La revedea-v-aș… eh, nu-i rost, așa rămânem.
Pagina |2
Prostlog
Ce bine că a mai trecut o lună și ce bine, dar cât de bine-i c-a trecut și sesiunea asta. Pentru majoritatea. Adică îmi pot imagina cu speranță-n sufletul acesta crăcănat că nu sunt singurul nenorocit care mai are încă puțin până să-și poată atârna pixul ieftin în cuierul metaforic, și anume în spațiul strâmt dintre pat și peretele scorojit. Și tot de-acolo se va întâmpla să încerc să-l scot și în vară, la următoarea tură plină ochi de toate distracțiile intelectuale. Dar pălăvrăgesc, oricum nu asta-i ideea, oricum se știe că ideea nu-i oarecum niciuna, doar împroșcarea paginilor cu fel și fel de litere în speranța unei coerențe și, mai apoi, cu voia necuratului, a unei înțelegeri mature a mesajului. Deșarte intenții, prost conturate și exprimate mai ales, da’ câțiva se găsesc întotdeauna, deci hai să scriem! Data trecută v-am propus ceva, v-am oferit o idee pe care încă o consider bună și, mai presus de toate, v-am servit pe tavă cea mai sănătoasă halcă de țap ispășitor în caz de nici dracu’ n-ar fi înțeles intenția cumsecade. Vă amintiți, mă refer la toată inițiativa cu fumatul pe hol și cum putem noi, plebea, să-l ducem în următorul stadiu pentru ca mai apoi să fie chiar acceptat oficial de către mai marii noștri. O scrumieră, o conservă de hamsii ori de papuci – în funcție de gabaritul fiecăruia – luată cu noi pe hol pentru a nu mai lăsa în urma noastră dâre scârboase de proastă educație. V-ați pișat pe toată ideea voi, majoritatea, așadar îmi rămâne un singur lucru de făcut, o singură variantă posibilă și încă rezonabila: Demarăm în continuare planul B, țărani și țărănci bolborosind scuze penibile. E simplu, îl ucidem pe Batman. În gluma asta succintă se regăsește totuși o fărâmă de adevăr, căci mare miar fi deliciul rezultat dint-un plonjeu tăios cu un cuțit ruginit drept în fruntea câtorva, porțiune a capului care de suficient de multe ori nu acoperă decât aer fad. Da’ trăim într-o aparentă societate, nu putem trimite mesaje fizic-criminale în stânga și-n dreapta după cum considerăm potrivit și uite cum nu pot să cruț lumea asta de voi, cei ce n-o meritați. Acest plan propune un singur lucru suficient de accesibil pentru toți ce vor să țină piept și să ducă lupta mai departe – mustrarea continuă sub imperiul diferitelor tipologii de
Pagina |3
amenințări a tuturor celor care nu vor sub nicio formă să-și ocupe încă două secunde cu alegerea unui recipient potrivit atunci când ies la țigară. Și amenințările pot fi de tot felul, fuck it, cu o singură și esențială excepție: nu începem să turnăm vorbe maronii și sărutări de cur în fața administrației, că nu vrem să ajungem ceea ce urâm și noi până la urmă. Inventivi suntem, nu ăsta ne este neajunsul, deci variante vom găsi până-n pânzele albe. Vedem cum merge și varianta asta, închei aici și-mi recunosc pesimismul, da’ întăresc totodată speranța unui hol mai curat pe care să nu ne mai fie teamă să tragem fumuri în plămânii înnegriți de bancnote arse.
Sunete
Prin prisma sincerității cu care v-am obișnuit, atașez o informație premergătoare – nici eu n-aveam habar de așa ceva până nu demult, deci n-am pretenția ca voi să cunoașteți despre ce-i vorba. Dar dacă tot refulez aici, în fața voastră, o să vă informez chiar eu și-o să vă pun la curent. Sunete a început în urmă cu un deceniu și ființează până în zilele noastre ca și revistă de muzică adevărată, renegând tacit zgomotele prost masterizate pe-un mixer cu lanț gros de aur. Ca să știe fiecare dacă are sau nu vreun rost să meargă mai departe în acest articol, pot să vă aduc doar câteva dintre trupele promovate de către aceștia, și anume Luna Amara, Aria Urbană, OCS, Coma, Travka, Pinholes, altele, ROA, Șuie Paparude, încă niște altele, Yelllow, Alternosfera, Les Elephants Bizzares; trag concluzia că v-ați putut face din această scurtă înșiruire o impresie despre ce genuri muzicale se regăsesc în paginile revistei. Dacă așteptați cu sufletul la gură următorul single al lui Inna – poate chiar feat. Velea – mergeți cu toată încrederea mai departe înspre Dâmbovița și ignorați gardul, da’ nu uitați să închideți gazeta asta din fața voastră și să-i dați foc, că deja ați profanat-o – zise ca și cum ar fi vorba de ceva tipărit. Acum, de ce vă scriu vouă despre Sunete? Băieții și-au propus o reîntoarcere la rezonanța recognoscibilă de altădată, iar pentru asta s-a dictat o căutare de oameni inspirați, de
Pagina |4
scriitori cu o bază muzicală avansată sau măcar doritori de a o avea. „Vreo 10 oameni” au fost cuvintele lui George, redactorul șef și unul dintre capetele acestui monstru fonetic. Sunete vă scoate în față, parțial prin mine și prin ce scriu acum, posibilitatea de a face acel ceva ce-ați vrut întotdeauna, în cazul în care ce v-ați dorit a fost să construiți cu propriile cuvinte articole pe un subiect care mie personal îmi este foarte apropiat – muzica de calitate, în principal din țara noastră… minunată. Concerte și felurite evenimente se nasc și trăiesc în fiecare zi și mai ales noapte în acest oraș al nostru și mă gândesc că destul de multe v-ar avea ca și participanți dacă bugetul tipic studențesc v-ar permite, iar acesta-i un alt avantaj imposibil de negat, căci toate au nevoie de oameni care să le admire și, mai ales, să le observe și să le poată relata pentru nenorociții care nu le-au putut simți în persoana întâi. Înțelegeți unde merg cu firul ăsta? Omul scrie, da’ în situația asta are nevoie de ceva ce să scrie, deci e clar de-a necesității și prezența prin locurile ce răsună a muzică, iar acreditarea poate să ajungă departe, deci ăia câțiva lei dați în mod normal pe-o intrare pot fi preschimbați fără vreo dificultate în trei beri și-un pachet de bețișoare parfumate. Cât despre stilul scriiturii pe care ar trebui să-l prezentați în ceea ce veți spune în rândurile publicate, pot să vă ofer alte câteva cuvinte ce mi-au fost adresate, comic, mie – „nu te mai cenzura, scrie în stilul tău”. Internship, mă gândesc cu ochii-n tavan că nu-i cazul vreunei definiții, este ceea ce ne este servit acum, pentru ca mai apoi să putem gusta și desertul sub forma unei poziții de redactor în Sunete, deci un loc de muncă remunerat, pentru că nu putem suge până-n moarte din țâța lăsată a părintelui obosit. Pentru orice fel de neclaritate, dacă aveți vreo întrebare sau căutați o intrare în detalii, puteți să mă întrebați și vă pun pe masă toate cele necesare. Sau puteți să-mi umpleți frigiderul, până luni dau dezlegare.
Pagina |5
Alte cuvinte, 1 “ Cel mai eficient program de fitness
Cred cǎ prima oarǎ am prins microbul mersului la salǎ prin clasa a VIII-a. Din prea mult timp liber, din fandosealǎ, din ce vreți voi, cert e cǎ mi s-a pǎrut mult mai rezonabil sǎ dau dea ai mei niște bani și sǎ merg de cȃteva ori pe sǎptǎmȃnǎ la salǎ, ȋn compania unor femei trecute lejer de prima tinerețe, decȃt sǎ mǎ duc ȋn fața blocului sǎ joc tenis sau volei cu prietenii – mai ales cǎ e greu sǎ practici oricare din sporturile astea douǎ atunci cȃnd n-ai prieteni. Pot sǎ mǎ plȃng legat de multe aspecte privind orașul meu natal, dar lipsa varietǎții ȋn materie de sǎli de fitness nu e unul dintre ele. Așadar, am ales o salǎ care mi s-a pǎrut mie idealǎ: micǎ, intimǎ, relativ ascunsǎ privirii, exclusiv pentru femei și, cel mai important, unde nu cunoșteam pe nimeni. Bineȋnțeles, ca o micǎ sǎlbaticǎ ce eram, am refuzat sǎ mǎ duc singurǎ din prima și sǎ mǎ expun așa brusc privirii. Avȃnd ȋn vedere cǎ, ȋn general, mǎ feream de contactul fațǎ ȋn fațǎ cu absolut orice ființǎ umanǎ cu care nu era imperios necesar sǎ interacționez, aș zice cǎ și ǎsta a fost un pas mare. Am șantajat emoțional cȃteva prietene și ne-am dus frumușel tot cȃrdul de gȃște, sǎ ne facem abonament. Asta se ȋntȃmpla la ȋnceputul vacanței de varǎ, pe parcursul cǎreia eu ȋmi tot reȋnnoiam abonamentul, iar prietenele mele tot picau pe capete, renunțau una cȃte una. Dar, ȋntrucȃt locuiam cu ai mei și mama e o bucǎtǎreasǎ desǎvȃrșitǎ, degeaba ȋmi zicea ea cǎ dau banii aiurea, dacǎ, dupǎ ce vin de la salǎ, mǎ ȋmbuib cu mȃncare ca o vacǎ gestantǎ; caloriile continuau sǎ-mi pǎtrundǎ trupul ȋntr-un mod pe care nu pot sǎ-l verbalizez, avȃnd ȋn vedere cǎ vorbesc despre un copil de clasa a VIII-a. Sǎ o vǎd pe ea rezistȃnd mȃncǎrurilor și, mai ales, dulciurilor pe care le face! Toate ca toate, dar timpul trecea și eu nu vedeam niciun rezultat – wow, ce mister, mǎ ȋntreb de ce. Au mai urmat cȃteva ȋncercǎri eșuate, tot ȋn vacanțe, de a atinge un numǎr decent de kile, prin aceeași practicǎ obositǎ, ȋnsoțitǎ ocazional de cȃte o dietǎ care dura cel mult o sǎptǎmȃnǎ, pȃnǎ cȃnd am descoperit cǎ am niște probleme medicale și faptul cǎ oboseam la cel mai mic efort nu era exclusiv din cauza faptului cǎ eram un copil sedentar.
Pagina |6
Ei bine, totul s-a schimbat ȋn primul an de facultate, cȃnd m-am mutat cu chirie ȋn București, ȋntr-un apartament la etajul 4. Ȋntr-un bloc – atenție - fǎrǎ lift! Ȋn 4 luni de zile deja nu mai gȃfȃiam ca un porc fugǎrit prin ogradǎ, cȃnd ajungeam la 4, iar, dupǎ un an de zile, carnea aia flascǎ de pe picioare ȋncepuse sǎ se transforme ȋn mușchiuleț ferm și fraged. Așa mai vii deacasǎ. Dar cel mai eficient abonament la salǎ l-am descoperit, de fapt, ȋn momentul ȋn care mam mutat la cǎmin. Pe lȃngǎ faptul cǎ petreceam puțin timp acasǎ (a se citi „ȋn camera mea de cǎmin”) și nu apucam sǎ mǎnȃnc toatǎ mȃncarea pe care mi-o trimitea mama, a apǎrut momentul inevitabil ȋn care a trebui sǎ ȋncep a folosi toaletele cǎminului. Din momentul ǎla, doamnelor și domnilor, picioarele mele au ȋnceput un antrenament ca-n armatǎ. Dupǎ mai puțin de jumǎtate de an petrecut aici și foarte multe bidoane de 6 litri de apǎ consumate ȋn timp record (eu iau recomandǎrile privind hidratarea FOARTE ȋn serios), nu doar cǎ pot sǎ urc aproape lejer pȃnǎ la amfiteatrul de la etajul 3 al Facultǎții de Chimie – care, de fapt, e echivalentul etajului 6; ATȂT DE MULTE TREPTE! – dar pot chiar sǎ alerg dupǎ autobuz ȘI sǎ ȋl prind! Picioarele mele ȋncep sǎ capete un aspect simpatic de picioare de atletǎ, fǎrǎ sǎ fiu nevoitǎ sǎ ies din intimitatea bǎii comune a etajului. Din pǎcate, bǎieții n-o sǎ se poatǎ bucura niciodatǎ de beneficiile de genul ǎsta ale statului la cǎmin, pentru cǎ ei nu trebuie sǎ leviteze cȃnd fac pipi și, Dumnezeule, e atȃt de greu! Dar, doamnelor, credeți-mǎ, toate diminețile alea ȋn care sunteți buimace de somn și vǎ chinuiți sǎ rezistați tentației de-a vǎ așeza pe straturile alea de urinǎ uscatǎ de pe vasul de porțelan meritǎ. „Ei, hai, ce poate sǎ fie atȃt de rǎu acolo, ȋncȃt sǎ nu iasǎ la duș? Nu poate sǎ fie mai nasol decȃt deciziile proaste pe care le-am luat pȃnǎ acum și nici decȃt dubiosul pe care l-am lǎsat sǎ mǎ pipǎie asearǎ, ȋn club”. NU trebuie sǎ lǎsați gȃndurile astea sǎ vǎ ȋntunece judecata. Numǎrați pȃnǎ la 30, țineți-vǎ respirația, mențineți, șiiiii – ridicați. Pantalonii. Acum ieșiți repede și inspirați, toaleta cǎminului e ultimul loc unde ați vrea sǎ leșinați din cauzǎ cǎ v-ați privat creierul de oxigen. Ba chiar mai mult! De cȃnd am descoperit un secret budist numit „fǎcut haz de necaz”, mușchii mei abdominali sunt mai lucrați ca niciodatǎ. Iar cǎratul cumpǎrǎturilor din Carrefour preț de cȃteva sute de metri și douǎ etaje mi-au sculptat brațele așa cum niciun set de greutǎți n-a putut-o face vreodatǎ.
Pagina |7
Așadar, sǎ recapitulǎm: te-ai sǎturat de stat cu ai tǎi? Ți se face greațǎ cȃnd vezi mȃncare, pentru cǎ nu faci decȃt sǎ mǎnȃnci toatǎ ziua? Nu vrei sǎ te mai batǎ pǎrinții la cap cu ȋntrebǎri despre cine și de ce a venit la tine ȋn camerǎ azi noapte (dar nu te deranjeazǎ sǎ te ȋntrebe un portar)? Vrei și tu sǎ ȋți lucrezi corpul, dar preferi sǎ dai banii pe alcool? Atunci, mutǎ-te și tu la cǎmin chiar azi! *Informații la secretariatul oricǎrei facultǎți, cu timp de așteptare variat, ȋn funcție de alinierea stelelelor și cheful secretarelor. “ ANONIM
Alte cuvinte, 2 „ Țară, țară, vrem ostași. Pentru buzunar!
Flori, culori, combinații de culori și de flori, cerculețe care aduc a flori cu diferite culori, miriade de liniuțe și de linii, pătrate micuțe și măricele, cubulețe și sfere... Tuturor ne plac formele, culorile, amestecăturile de forme și de culori... Le folosim zi de zi, atunci când alegem cu ce ne îmbrăcăm, sau când ne alegem ce poză punem pe desktop sau ca poză de profil pe Facebook. Iubim jocul de lumini, de forme, de culori... Probabil că acum vă întrebați unde aș vrea să ajung cu toate formele mele... Sau poate că nu, la urma urmei, pentru Gazeta de Grozăvești scriu. Dar voi spune lucrurilor pe nume – la căminul nostru vreau să ajung. Sunt destul de sigură că aș vorbi în numele majorității studenților dacă aș spune că pentru noi, căminul e casa noastră. Trăim aici de ceva timp, fiecare zi e diferită în felul ei, facem alte alegeri, învățăm pentru alte examene sau criticăm alți profesori, socializăm, râdem sau ne certăm, dormim, citim, scriem, suntem fericiți sau ne plângem... Da, căminul e locul nostru, al tuturor, locul în care trăim zi de zi – e casa noastră. Atunci când ne gândim la casă, ne gândim la căldură, la iubire, la un loc protector, care să ne dea încredere, să ne propulseze spre ceea ce vrem să devenim. Sunt convinsă că în camera
Pagina |8
fiecărui student te lovești de sentimentele mai sus pomenite. Întrebarea mea firească a fost – de ce nu e la fel atunci când ieșim pe ușa camerei? Cum am putea crea un loc al nostru și dincolo de ușa al cărei număr o știe fiecare? Scriu un singur cuvânt: buzunarul... Dacă stai în Grozăvești și auzi cuvântul buzunar, automat îți răsare în căpșor ideea de fumători, vorbit la telefon, miros de mâncare... Altfel spus, mizerie. Lipsă de confort. Cum ar fi să transformăm totuși această lipsă de confort pe care o simte oricare atunci când vede buzunarul, sau doar se gândește la el, într-un locșor comfortabil? Un locșor în care să ne simțim bine, să ne încântăm ochii și mințile, un loc în care nici măcar să nu mai existe vizualizarea „mizeriei”. Cu puțin efort, cu toții ne putem imagina un „buzunar curat”... Dar de ce să ni-l imaginăm? De ce să ne uităm la buzunarul plin de mucuri și de scrum, imaginându-ni-l plin de plante, de culori, de forme? De ce să nu-l transformăm în realitate? Să-i umplem pereții cu tablourile celor mai năstrușnice vise ale noastre, să-i punem pe pervaz plantele cele mai verzi, cu floricelele cele mai colorate, să așezăm pe podeaua lui o minunăție de canapea, pe care să citim sau să discutăm? Să fie sala noastră de lectură, cafeneaua noastră, biblioteca noastră, sufrageria noastră, a doua cameră a noastră? Ar trebui să trec totuși din planul ficțiunii în cel al realității, pentru că știu că imaginea mea ideală a buzunarului ar putea deveni realitate. Știu că fiecare student care va vrea să se implice o va face. Știu că cei cărora le place să picteze, vor picta, fie că vor desena tablouri pentru pereții săi sau că vor desena ghiveciul în care va fi așezată o orhidee. Știu că cei care iubesc să construiască, vor construi, fie că vor construi o ușă de rigips sau o măsuță pe care să ne așezăm cărțile în sesiune. Știu că cei cărora le place să gătească vor veni cu idei cum să amenajăm și o mini-bucătărie. Știu că cei care și-ar dori o mini-cafenea în propriul cămin vor aduce ceva nou, numai ca să creăm acea mini-cafenea. Știu că fiecare își imaginează în felul său buzunarul ideal și mai știu și că fiecare doritor va contribui cu ceea ce îi place să facă pentru a-l transforma în realitate. Așa că de ce mai stăm pe loc? Buzunarul de acum, scrumat și mucuit așa cum e, ar putea deveni grădina noastră botanică, galeria noastră de artă, locșorul nostru de socializare și de
Pagina |9
învățare, refugiul nostru, parte din căminul nostru, o casă a noastră. Buzunarul nostru nu e decât o pasăre Phoenix – acum e cenușă, dar în curânt va reînvia. Tot ce îi trebuie e un imbold! “ ANONIM
`ello!
Tot scriu unii și alții și trimit cuvinte. Hai să trag un copy-paste și dintr-o scurtă lucrare de-a mea, că poate nu-i cazul s-o condamn la putrezire doar la mine-n minte. Ca și expozițiune, într-o zi mi-au ghiorăit mațele ca și cum m-ar fi salutat:
„ Descrie-mi o zi obișnuită din viața ta, spune-mi ce simți, ce trăiri încerci și orice alte mici și aparent neînsemnate detalii ale existenței tale. Vreau să știu totul despre tine, să te cunosc ca și cum aș trăi în lăuntrul tău, asemenea cum tu zaci tăcut înăuntrul meu, zi de zi, simțind fiecare clipă scurgându-se și acceptând toate nenorocirile pe care ți le pricinuiesc voit ori în necunoștință de urmări.
E întuneric aici, bezna unei caverne părăsite de ultimii oameni ce-o animau cu spiritul bolnăvicios al firii. Căldură încântătoare dar totuși prea multă întunecime. Sunt, sau mă simt, mult prea singur și uitat de orice alt eveniment al vieții reale, al celor ce trec fugitiv pe lângă mine și nu conștientizează că totuși, cu foarte mult greu în unele momente, continui să trudesc asemenea unui sclav; sumbru și dezolant îmi zace-n cale viitorul, nimic anume, niciun scop măreț spre care să tind, altul decât simplitatea absolută a supraviețuirii amândurora. Atât de mult întuneric. Zile obișnuite-mi ceri să-ți descriu? “Oarecarități”, sau cum vrei să le numești în treacăt. Monotonie apăsătoare de stradă pustiită ani la rând, trecută și din amintirile celor ce altcândva
P a g i n a | 10
i-au călcat pietrele reci, în zeci de tonuri de gri. Melancolia începutului, a momentelor ce aduceau fiecare ceva nou, inovația vreunui fel de mâncare ori băutură aducătoare de tragedii minunate. Acum le simt pe toate pătrunzându-mă ca oricând, le observ fără a le mai admira șiaștept să mă părăsească batjocoritor cum au făcut-o de fiecare dată la scurt timp. Și rămân din nou singur, doar eu și întunericul ce-mi ține companie și mă ascultă de fiecare dată când am ceva de povestit; el nu mă judecă. Până și întunericul poate simți mâhnirea abandonului atunci când nimeni și nimic nu se mai teme de el și-l ia in derâdere. Cândva, negura ce-o răspândea putea propune stări inconfortabile, ori îngrijorări, groază și chiar, dacă-i era oferit suficient timp, momente inedite de paranoia. El era în acele începuturi ale vremii un adevărat conducător, o forță ce se impunea numai prin pasivitate și prin abilitatea sa de a propune amical imaginației să-și clădească felurite scenarii subtile ale inevitabilității morții și, în final, a dispariției totale. Acum însuși întunecimea zace-ntr-un întuneric și mai groaznic și-așteaptă în van clipa în care îi va fi îngăduit să înceteze să mai viseze. De câte ori te-ai gândit tu la mine în tot acest timp de când ne cunoaștem? Ți-ai pus vreodată întrebări, ai avut măcar o urmă de reproș pentru ce mi-ai oferit în scârbă să îndur? Nu? Și dacă ești totuși capabil să-ți recunoști această nepăsare, spune-mi, dragul meu, există undeva în tine, în apropierea mea, sămânța unei izbăviri, rod al dorinței de a te face iertat pentru tot calvarul la care m-ai condamnat în nenumărate rânduri? Pe asta eu și inima ta nu ți-o îngăduim, această minciună prost clădită și execrabil executată – de va fi sa încerci – nu-ți va fi acceptată în condițiile în care până și acum mă înjosești cu asemenea fapte. Eu te iubesc, făptură lipsită de proprie conștiință, și-ți doresc numai binele, dar trebuie să înveți că acesta, în toate formele sale evidente, trebuie, și o va face, să treacă prin mine iar eu, prieten și amant resemnat cum ți-am fost întotdeauna, voi da sentința finală. Noi ne vom întâlni cândva, însă nu pot ști nici măcar eu ora acestui lucru. Mă vei zări și-ți vor alerga prin ecranul retinei toate cele ce vor fi fost până atunci, și mă vei implora să te cruț și să te reîntorc celor ce ți-au fost dați; eu, pentru că încă te voi iubi cu o pasiune pe care n-o vei putea înțelege, îți voi explica de ce aceasta nu se cuvine și te voi alina până când…
P a g i n a | 11
Iar atunci vom fi morți împreună, veșnic sudați în decrepitul viermilor flămânzi, simțind acele odihnitoare mângâieri scurse din copacii bătrâni prin rădăcini veșnice.
Mă urăști. Stomacul meu mă urăște. Și totuși astăzi m-a salutat după enorm de mult timp de sunete indescifrabile. L-am ignorat în toți acești ani, l-am uitat printre mațe, sânge din smoală și tendon și voi continua să-i ofer pentru mulți ani de-acum înainte, dacă mă va mai suferi, aceleași dezamăgiri exotice iar el va rezista eroic în acel întuneric ce se teme de un altul mai abject. Cred că pe stomacul meu îl cheamă Mihai și nu are nume de familie. Și eu nu-l iubesc. „ Edward Ciurea
Alte cuvinte, 3 “ Trǎiesc pe Muntele Olimp
Am promis cǎ vǎ spun continuarea poveștii cu mașina de spǎlat (care a fost trist de realǎ, nu vǎ lǎsați ȋnșelați de faptul c-am numit-o „poveste”) și iatǎ-mǎ! Ziceam cǎ inundația aia n-a fost singurul blestem pe care l-am ȋndurat cu stoicism, ca o credincioasǎ tru ce sunt. Ȋmi sunt marcate cu fierul ȋncins ȋn creier sǎptǎmȃnile de vis de la ȋnceputul anului universitar, cȃnd ȋncǎ mǎ obișnuiam cu ideea cǎ stau ȋn cǎmin, cǎ merg dupǎ alți 100 de inși la baie, cǎ pǎrul de la duș nu-i al meu și cǎ ȋn capǎtul holului nu mǎ așteaptǎ mama cu ciorbǎ caldǎ, ci cerberul cu douǎ capete mobile. Și aici voiam sǎ ajung! La cele douǎ capete mobile ale cerberului, care mi-au fǎcut existența un chin timp de mai multe sǎptǎmȃni, fǎrǎ ca eu sǎ iau contact direct cu ele decȃt o datǎ, la ultima noastrǎ confruntare. Prima oarǎ, m-am izbit de capul central, fix, blond și cu ochelari, care m-a trezit ȋntr-o dimineațǎ scrȃșnind din dinți cǎ tot etajul ȋși lǎsase rufele la uscat lȃngǎ ușǎ și nu le dusese ȋn buzunar. Ȋn urma rǎgetelor de furie, precedate de bǎtǎi furtunoase ȋn ușǎ, am aflat cǎ spațiul unde
P a g i n a | 12
lumea se strȃngea la fumat era pentru uscat rufe și se chema buzunar. Cre’ cǎ erau și moduri mai drǎguțe sa fiu ȋnștiințatǎ, da’ ok, viața la cǎmin. A doua oarǎ a fost ca și cum omul invizibil mǎ plesnise violent peste fațǎ. Am ajuns ȋn camerǎ, dupǎ o absențǎ de vreo douǎ zile, ca sǎ-mi gǎsesc colega ușor amuzatǎ, ușor contrariatǎ de faptul cǎ și-a luat paparǎ de la femeia de serviciu, care a venit sǎ-i batǎ ȋn ușǎ și s-o certe cǎ e mizerie și umezealǎ sub rufele noastre (de fapt, ale mele, deci ea și-a luat-o din cauza mea; pare rǎu sincer, colega). Ea a ȋncercat sǎ-i explice cǎ rufele nu-s ale ei și, mai important, cǎ nu-s spǎlate la mȃnǎ, deci n-au cum sǎ picure și sǎ fleșcǎie holul. Dar capul de cerber s-a prefǎcut ȋn balaur și a ȋnceput sǎ scuipe flǎcǎri pe nǎri, deci n-a fost chip sǎ se ȋnțeleagǎ cu ea. A lǎsat-o așa, a promis cǎ data viitoare o sǎ strȃngem și a intrat ȋn camerǎ, ȋnchizȃnd ușa peste urechile curioase din celelalte camere. A treia oarǎ anunța deja o furtunǎ cu spume, cȃnd am gǎsit un bilețel de-amor ȋn fața ușii. Pe lȃngǎ dezamǎgirea cǎ nu era vreo depeșǎ ȋn care un chipeș prinț pe cal alb ȋși anunța dragostea nemuritoare pentru mine și sosirea neȋntȃrziatǎ la balconul metaforic al camerei mele, spre a mǎ duce la castelul lui din Narnia, unde am fi trǎit fericiți pȃnǎ la adȃnci bǎtrȃneți, s-a mai adǎugat și faptul cǎ hȃrtia amenința cǎ cerberul o sǎ-mi arunce hainele pe geam, dacǎ se mai repeta povestea cu mizeria de sub uscǎtorul meu. Gȃndiți-vǎ numai cȃt de teribil de incomod ar fi fost sǎ cobor atȃtea etaje, ca sǎ-mi culeg chiloții din copac. Ȋn orice caz, n-am avut cu cine sǎ mǎ cert, cǎ doar nu era sǎ le caut pe bietele femei și sǎ mǎ iau de ele cȃnd nu se așteaptǎ. Ar fi ȋnsemnat sǎ inversez rolurile și-ar fi fost loviturǎ sub centurǎ. Dar ultima, oh, ultima s-a ȋncheiat cu o victorie rǎsunǎtoare pentru mine – care, probabil, privitǎ din exterior nu era nici pe departe atȃt de glorioasǎ. Ȋn capul meu, le-am confruntat pe cele douǎ capete scuipǎtoare de foc și le-am arǎtat, cu argumente logice și solide, cǎ-s nevinovatǎ. Ȋn realitate, s-a petrecut altfel. Marți, 8 dimineața, sforǎiam cu spor la mine-n pat, cȃnd mǎ trezesc cǎ vine Apocalipsa. De fapt, venise doar doamna Margareta, sǎ facǎ vocalize la ușa mea, din vechiul și eternul motiv – hainele mele picurǎ și, ca și cum n-ar fi de ajuns, mai merg și ȋncǎlțate pe sub uscǎtor, așa ȋncȃt s-a fǎcut noroi. Irelevant faptul cǎ erau de douǎ zile acolo, pentru cǎ mi-a fost lene sǎ le strȃng și de atunci s-ar fi uscat 3 ape de sub ele. S-au strȃns amȃndouǎ capetele mobile lȃngǎ un set de rufe *care nici mǎcar nu-mi aparținea!!! Mulțumesc!* și boceau la ele de mama focului, cǎ v-aruncǎm pe geam, cǎ unde v-ați dus, tradiții
P a g i n a | 13
de-astea cǎministe. Probabil erau prea ȋncȃntate de faptul cǎ m-au gǎsit ȋn sfȃrșit acasǎ și mǎ vǎd la fațǎ, pe mine, a opta minune a lumii, a mai nesimțitǎ dintre nesimțite, ca sǎ mai fie atente și la un miiiiic-mic-mic detaliu, anume cǎ uscǎtorul ǎla gǎzduia haine de bǎieți și cǎ nici mǎcar eu nu-s așa boschetarǎ ȋncȃt sǎ mǎ ȋmbrac exclusiv ȋn haine bǎrbǎtești. De data asta, revelația salvatoare a venit de la capul central, fix al cerberului, care le-a evidențiat amǎnuntul ǎsta. Atunci s-a produs un scurcircuit ȋn Univers. Cineva a luat o gaurǎ neagrǎ, a ȋnmulțit cu 3 urși polari și a ȋmpǎrțit la 0, pentru cǎ am putut sǎ vǎd ȋn ochii cerberului cǎ s-a produs un declic, s-a auzit un sunet ȋndepǎrtat de sticlǎ spartǎ și asta a fost tot. De aici ȋncolo, au fost ca niște panseluțe, de parcǎ nimic nu se ȋntȃmplase vreodatǎ ȋntre noi. Ca un tip care ȋți spune „Și eu te iubesc”, dar a doua zi e iar un mǎgar insensibil. Asta nu e deloc o frustrare personalǎ. Ȋn fine, toatǎ treaba era cǎ eu ȋmi plasam uscǎtorul strategic de prost, pentru cǎ sub el se materializa ȋn mod magic o baltǎ și, ocazional, noroi. Nu știu nici pȃnǎ ȋn ziua de azi de unde venea apa aia. Cre’ cǎ de pe geam. Dar important e cǎ a apǎrut și la hainele altuia care a fǎcut greșeala de a-și pune uscǎtorul acolo, deci problema-i gata. Hashtag viața la cǎmin. “ ANONIM
Pe sticlă 2.0
Îmi dau seama că se poate să fi exagerat în ultimul număr, în articolul ce vorbea despre instalarea camerelor de filmat în băi, la dușuri și-n cabinele în care nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă. Și problema nu-i neapărat faptul că am propus un abuz și-o invadare absolută a intimității, că mi-am târât bocancii plini de glod prin drepturile omului, ci pur și simplu realizarea că așa ceva nu se poate înfăptui vreodată… deci hai să găsim ceva mai bun de făcut cu acele camere pe care le vedem tot timpul în holul mare al căminului.
P a g i n a | 14
Înainte de toate, găsesc necesar să reafirm disprețul pe care-l port adânc de tot vizavi de mulți dintre voi care vă ocupați cu așa ceva, și-o să înțelegeți imediat exact la ce mă refer și poate c-o să-mi dați dreptate. De lângă baie, imediat, se simte-un damf adesea și tare am impresia c-ar trebui să înceteze. Nu, nu mai punem aparatura-n dușuri, că oricum s-ar strica de la umiditate și alea rezistente ar fi mult mai scumpe; le mutăm. Le montăm și instalăm drept în fața intrării de la fiecare ghenă. Cât de bine-ar fi să știm cu toții care-s ăia care-și merită rugul plin de kerosen; și poate că așa s-ar duce și sacu’ ăla blestemat în locul special creat pentru el. Până atunci, însă, aplicăm o strategie asemănătoare celei pe care-am propus-o în chestiunea fumatului, iar eu voi începe cam de luni, ca să fie timp suficient să ajungă acest mesaj la toți cei implicați. Din păcate nu mă pot pune străjer permanent în capu’ la hol, dar vă promit cât se poate de sincer și determinat că de fiecare dată când îmi va fi dat să văd cum încă o zdreanță își aruncă nonșalant sacul puturos ‚undeva’ în camera de lângă tubul metalic pe care-ar trebui în pizda mă-sii să-l folosească, voi face eu însumi un efort să-l recuperez pentru ca mai apoi să fie găsit legat strâns de clanța ușii pe care-a trântit-o în urma sa. Sau lipesc cu vreun aracet, sau prind în capse, ori găsesc altă variantă, nu-i relevant. Și, dragi colegi de palier – referitor în special la tine, care te-ai simțit, oh, atât de ofensată când te-am trimis la 180 pentru a face treaba cum trebuie –, nu mă interesează în niciun fel, dar chiar deloc, să aud scuze penibile, diaree verbală de genul „ei, da’ fix pe mine ți-ai găsit să mă vezi că am aruncat sacu’ acolo”; da, fix pe tine, chiar tu ai avut ghinionul să fii în locul greșit, la momentul greșit, da’ mai presus de toate, să te fi născut în specia greșită. Întoarce-te în junglă și aruncă bulgări de căcat oriunde vezi cu ochii împreună cu suratele tale din același regn. Nu pot exprima suficient de clar cât de mult îmi doresc să nu dau peste șobolani în băi și-n dușuri, iar tot gunoiu’ ăla strâns în cazemate repugnante nu face decât să îi invite pe micii emisari ai câtorva boli. Treziți-vă puțin mai bine la realitate și înțelegeți că nu-i o asemenea trudă să înaintăm încă doi metri și să deschidem o ușă. Avem și bec, ce mama dracu’!
P a g i n a | 15
Epi-tot prost-log
Încheiere, dulce despărțire, minune că încă trăim. N-am de gând să scriu prea multe în finalul acestui număr, da’ se poate să mă lungesc. Admirabili scribi, vă transmit din nou gratitudinea și suita de aplauze pentru ceea ce-ați adus în aceste pagini. Mulțumiri cordiale pentru timpul, oricât ar fi fost el, pe care l-ați dedicat articolelor, mai ales că toate s-au petrecut în sesiune și nici notele nu-s de lăsat chiar pe ultimul loc. Aștept să văd ce alte gânduri veți făuri până la următoarea gazetă și recunosc că-s tare curios să văd ce se va alege de proiectul „buzunarul pentru toți”. La cum am ajuns să cunosc mersul lucrurilor, nu pot declara vreo încredere prea mare, dar pot rămâne ca și până acum cu speranța că mâine va fi puțin mai bine. Chiar dacă nu va fi… Hei, a fost în regulă, nu m-am întins.