O zi ca un poem- 2013

Tehnoredactare : Ioana - Nina Botici

O ZI CA UN POEM 21 Martie

https://smore.com/b73p

ColecČ›ia online Cititor de Proză, 2013

Toate drepturile sunt rezervate autorilor

Macovei Lilioara

Poem pentru tine Îmi rătăcesc din nou privirea, Căutându-te în petale de galben şi roşu, Şi nelinişte găsesc în urmele îndureratelor mele drumuri.

Mi-e dor de tine de-atunci Când înflorea magnolia Şi visele erau numai cu noi. În singurătatea nopţii mele neînstelate, Îmi arde focul buzele şi mâinile Umblatelor margini ale trupului tău. Îngân cuvinte de dor şi alint Şi sparg tăceri cu plansul meu nefericit. Împrejurul sec îmi repustieşte sufletul Altădată bucurat de fluturi şi floarea de cireş.

Apleacă-te, spre mine Şi-arată-mi din nou, Cum se iubeşte în ploaia cuvintelor de dor!

Lia Linescu

Poeme Petale de gânduri Orbite de frumuseți, Elevate în rostire, Miresme-corole, cu Elan aruncate în visare.

Omagiu Ghiocei de gând pentru fiecare trăitor din regatul poeziei!

Stele-cuvinte să va lumineze seri și nopți spre zorii graiului doritelor scrieri, Vouă - truditorilor cu sudoare creatoare de frumuseți spre aburul-contur din graiul silabisit în poeme: LA MULȚI ANI! Cu respect și dragoste, cu sfială în simplitate, adâncă reverență la ceas de seară!

Adiere Rog seara

să-mi tăinuiască gândul, Rog noaptea să-mi amestece un eu și tu – iluzie creată în incandescența visării frumuseții din noi. ,,Totul este iubire'' își cântă viața respirația! Și curajului îi dau aripi în înaltul MÂINE Care va să vie ca o promisiune...

Ecou Ninge în fuioare de silabe și vocale înlănțuite în strofe îngânate misterios de noapte, Să-mi vii?

Să-mi aduci imensitatea?

Să-mi arunci tristețea în apa învolburatelor trăiri?

Doar inima ta știe răspunde!

Spre ea aleargă verdea, lucida mea chemare rugându-te: Uită-mă, de nu poți să-mi rostești numele cu patima luminii începutului!

Uită și drumul arătat în speranță zidită în vers, de nu poți ecoului meu să-i dai amploare în gradina sincerității-lacrimă din simțului tău înmiresmat de frumuseți!

Aruncă în uitarea adâncă chipul meu în ochii tăi și freamătul și dorul... sau așează o ramură înflorită pe aripa dorului ce-mi veghează mereu nesomnul!

Sprincenatu Dan

În suflet mi-ai pătruns Nu vreau, iubito să te pierd vreodată Fără iubirea ta mi-e viaţa fără sens Iar sufletul îmi plânge, iluzii mă îmbată Cu-aroma amintirii sărutului intens... În universul rece al existenţei mele Eşti primăvara caldă cu flori de liliac Din vise mă trezesc dorinţele rebele Din nou să-mi fii alături, ce aş putea să fac?

Tu mă iubeşti ! Eu te iubesc în ''virtual'' Aşa se cheamă lumea-n care ne-ntâlnim Frenetic îmi doresc să ne iubim pe-un val De mare... Şi real, etern cuplu noi să fim…

Eşti înger pentru mine, o binecuvântare Vrăjită inima suspină, freamătă de dor În suflet mi-ai pătruns, rază de soare Trecutul e departe, visăm la viitor...

Te chem Te chem, iubito, lângă mine Mi-e dor de glasul tău duios De-al tău sărut mi-e dor, ştii bine Te chem în visul meu frumos!

Tu eşti regina minţii mele Eşti viaţa mea, eşti visul meu În vis ajung până la stele De dragul tău sunt Prometeu...

Te chem în nopţile-nstelate

Să ne iubim ca doi nebuni Şi să fugim în zori, pe Marte Cât mai departe de-aste lumi. Şi dacă n-o să fiu cu tine Că, poate, asta-i Karma mea Te voi iubi printre suspine Şi-n alte vieţi, ne-om revedea!

Noapte de toamnă Noapte de toamnă nu vreau să rămâi Să-mi plângi fericirea iubirii dintâi Eşti rece şi bântui cu ploi şi furtuni Şi-n suflet melancolii îmi aduni...

Mi-e gândul departe şi trist mă adun În umbrele tale, durerea să-ţi spun Îmi este dor de povestea din vis În care pădurea, iubiri mi-a promis...

Frunze goneşti şi le-aşezi pe pământ Copacii-s goi, ramuri rupte de vânt Se tânguiesc fără viaţă şi-aşteaptă Focul să stingă şi ultima şoaptă...

Noapte de toamnă, te rog eu să pleci!

Paşii iubitei se-aud pe poteci Braţele-i sunt ramuri pline de flori Când m-o atinge, m-or trece fiori... Şi mă voi pierde-n sărutul dintâi Noapte de toamnă, nu poţi să rămâi!

Astăzi iubesc şi-nfloresc primăveri Tu, toamnă rămâi în tristeţea de ieri...

Să vă topiţi într-un înger…

Ce tare doare dorul cu cruzime te-apasă

eşti fulgerat de gânduri, ai vrea să zbori în spaţiul infinit. În lumea vechilor mistere, grădina florilor de primăvară, alegoria virtuţilor divine în templul destinat fericirii.

Acolo în mijlocul aromei ce străbate din vasele de aur pentru ars magice mirodeni asculţi umil muzica sferelor; o melodie ce te încântă făcând să vibreze Cosmosul infinit Uşor simţi o descătuşare aştepţi iubita să apară frumoasă ca o zână dar vai, nu-i decât o umbră a tenebrelor deranjate de muzica divină.

Descumpănit ai un vis de iubire ieşi din singurătatea dezolantă alergi cu viteză amețitoare la muza ta pentru ca în duet să vă topiţi într-un înger…

Oancă Aurelia

Dăruire Eu, Eu, Eu, Eu,

sunt valul tinereţii, amurgul violet, dau bucuria vieţii, sunt apa din deşert.

Dragostea din ea se-nfruptă, Înfloreşte-apoi rodind: Viaţă, bucurie, luptă, Peste ură biruind.

Eu, din floarea tinereţii, N-am cules nectar ales, Eu, din bucuria vieţii, Prea puţine am cules.

Din noianul de cuvinte, Unul singur îl iubesc: Dragoste. Şi ţine minte, Ţie, eu ţi-l dăruiesc.

Singurătate Stau şi ascult liniştea nopţii, Şi gândul îl las să zboare Spre înălţimi şi spre sublim.

Din umbre, din stele Aştept să-mi apară Un chip ce-l aştept de demult Dar totul dispare, La un licăr plăpând, Trezindu-mă din visare.

Te caut cu gândul, Te chem ne-ncetat, Din sferele mult prea înalte, E greu să cobori Aici, pe pământ, Aici, în singurătate.

Pintre fulgii mărunți Cu paşi timizi, păşesc uşor, Să nu strivesc un fulg micuţ, Ce cade dintr-un norişor, Deşi e mic, el e drăguţ.

Pe faţă el când m-a atins, Îndată bietul s-a schimbat, Sub geană lin mi s-a prelins, Ca lacrima cu gust sărat.

Un altul a venit în zbor, Pe buze el şi-a pus sărutul, Eu l-am cules zâmbind uşor, Ştiam că e doar începutul.

Apoi, căzut-au mii şi mii, Şi m-au cuprins cu drag, Iubitul meu, ştiu c-ai să vii, Iar eu am să te-aştept în prag, Cu uşa inimii deschisă, Ca fulgul mic tu să pătrunzi, În inima de dor aprinsă, Cu apa lui să o inunzi.

Să răcoreşti a ei arşiţă, Cu stropul mic, din fulg de nea, Să-nchizi a inimii uşiţă, În urma ta şi-n viaţa mea.

Valentina Becart

Din jurnalul unei zile (*50 de primăveri) Striveşte-mi tâmpla cu ultima „mână de întuneric” când zorii mijesc doar aşa voi purta în suflet semnul zilei aducătoare de noroc...

Striveşte-mi tâmpla cu dumnezeiasca frumuseţe a florilor ce-şi dăruiesc parfumul drumeţilor îngenuncheaţi la răscruce... ... n-o să mă doară nici oglinzile sfărâmate ale cerului căzute peste braţele-mi ce şi-au dorit un legământ cu absolutul şi-o singură îmbrăţişare cu Zeii...

Striveşte-mi trupul cu munţii falnici şi izvoarele repezi şi n-o să-ţi reproşez graba cu care vrei să-mi spulberi nevoia de statornicie în curgerea nefirească a timpului...

Vorbeşte cu păsările să mă rănească cu aripile lor însetate de zbor şi n-o să mă vezi plângând când ştiu prea bine că libertatea mi-a fost închisă în miezul unui fruct…

O! Frumoasă şi senină fată

cu lumini tăinuite sub pleoape sărută-mi fruntea cu buzele tale adultere... şi-am să te strâng la piept – ca pe singura mea bucurie:”copilăria!” (cum o simt risipindu-se... în fiecare ticăit!)

Striveşte-mi tâmpla cu toate promisiunile celor 50 de primăveri ce mi-au fost adăpost împotriva frigului metafizic şi-mpotriva deşertului strecurat în sânge... şi-am să cânt de bucurie când – în fiecare rană – va înflori o nouă speranţă şi noi dimineţi cu trăiri interzise...

Striveşte-mi sufletul cu tot ce are viaţa mai sublim... şi cu fiecare strigăt de durere... voi fi mai tânără cu un vis ....

50 de primăveri... un buchet de gânduri ... smuls din somnul adâncului şi aruncat în braţele pezentului extaziat, extaziat....

(4 aprilie 2011)

Ionescu Ion

copilărie, poartă-mă... copilărie, poartă-mă prin acestă ploaie şi reîntoarce-mă în portul meu pustiu, în acest gingaş cuib al visului unde iluziile fără metafore îmi deschid ferestrele către toate culorile eternităţii. încotro mă duci, potecă de argint, viperă târâtoare, nu mă lăsa în gări cu miros de singurătate, drumul meu spre casă fă-l păşune uscată de dor. lasă-mă sub fulgerul nopţii să simt mirosul aerului şi să străpung timpul cu platforme astrale până acolo unde dispar profeţi şi profeţii, unde naştere, moarte, început, sfârsit, ieri, mâine si azi vor fi tot una. visul meu creşte mereu din sânul copilăriei spre portul meu pustiu, jucându-mă de-a răscrucea în mii de sensuri pe fragila stinghie a oaselor mele

care mă lansează în alta existenţă.

adio adio crângului copilăriei, se face ziuă şi îmi iau rămas bun de la această lume mică, învelit în mantaua lui somnul îşi ia adio de la vise, lăsând sufletul ca o paiaţă părăsită. îmi iau adio şi de la oglinda în care mi-am lăsat masca. adio zorilor, te sărut, râule, că tu m-ai învăţat ce e curgerea, adio, fetiţa mea dragă, tu mi-ai spus prima dată că delirul dragostei noastre e un zbor de fluturi spre oaza de vis. spinări de întuneric alunecă peste noi, urmărindu-ne ochiul păsării de noapte în care vom pieri.

(10 octombrie 2010)

Costel Zăgan, Ode gingaşe

Mi-a înmugurit vioara Primăvară de cleştar mi-ai pus sufletul pe jar Cum se-nalţă soarele cântă iar izvoarele Cântă ca nebunele înroşindu-şi strunele

Mihaela Popa

promisiune întind mâna culeg gândurile mere cu parfum de scorţişoară sărutul tău pe coapse s-a copt printre şoapte despletite desfrunzesc pregătindu-mă pentru o nouă primăvară

Ion Untaru

Între ziduri Goarnă, goarnă ce răstoarnă Ţipete ca nişte ciori Şi la ora cinci le toarnă Din soldaţi în închisori Fugiţi vise, bidineaua Mătură cu decibeli Uite ziua cum e neaua Şi iar mor aristoteli Unde eşti mamă şi tată Ochii plâng pe-o uniformă Dintr-o poză înrămată Plânsul vostru n-are normă Unde suntem noi şi voi Cine pe cine desparte Că visez numai strigoi Care scriu şi citesc carte Nu mai plângeţi tată, mamă Nopţi de veghe fără rost Chiar când lumea se destramă Gardienii sunt la post!

Goarnă, goarnă ce răstoarnă Ţipete ca nişte ciori Şi la ora cinci le toarnă Din soldaţi în închisori!

CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ

Cântec frumoasă şi pură natură; te privesc ca pe un sfânt. cu pădurea ta cea mare ş-adierile de vânt. cu apele pastelate clătinându-şi valu-n mal, lotca, rătăcită-n stuful al bătrânului pescar. frumoasă şi sfântă natură de tine, sufletu-mi este legat. ascultând a ta menire, sublimând a ta culoare, în pictură te-am fixat.

Anotimpuri iubesc primăvara vagă, închisă-n trunchi deschisă-n creangă.

iubesc vara arzătoare şi parfumul florilor iubesc florile din lan plin de stropul zorilor. iubesc cetina de brad copacii, cu frunze coapte. iubesc apele albastre, cu valuri în maluri, sparte. iubesc ploaia-n trop căzând stropii ploii-n al meu gând. iubesc toamna parfumată, cu rodul pamântului, dulcea iarnă-nfrigurată prin gerul descântului. ce miracol eşti tu, iarnă ! cerni zăpezi diluviene îmi cerneşti chipul mirat revărsat în cantilene.

Singular singurătatea universului plânge cu lacrimi de lumină ; primăvara o întrupă cu muguri și smoc de flori, verii-i dă culcuș de soare și flori multe-n pastelări. toamna, vântul se agață printre ramuri în surdină, fructele domol răsfață bâzâitul de albină. iarna ostenită, ce vine domol peregrină-ș spune-n sine ; vă-nveșmânt sufletul gol cu nămeți și cu troiene.

singurătatea universului se-mbracă în verbină ; când râde, când plânge cu lacrimi de lumină.

- Noaptea iarăși noapte ai sosit prin iubire rătăcind. te dezbraci din colindat, să-ți arați chipul curat. după-un salt trist și dogit mă privești cu ochi năuc, mă cuprinzi ca pe-o icoană somnul nu mi-l lași sub geană. gânduri, gânduri șugubețe torni din sufletu-ți de fum, noapte fără de cuvinte te îmbrățișez acum.

- Dorule spune-mi dorule ce ai de alergi, alergi năuc peste zorii tulburați

peste nopți care se duc. dorule, ce-mi stai pe suflet ? pleacă în adâncul mării ori pe ramul veștejit, și boscheții uscăciunii. pleacă, ce te mai reține ? mă tot strângi nestingherit, și te ții mereu de mine tot cu lacrimi ai sosit !

Nimic nu a murit în mine nimic nu a murit în mine ; nici stelele pe cer nici ochiul obosit din pleoape, așteptând să-mi dăruiești cuvântul de mult dor și bunătate. nimic nu a murit în mine ; nici gândul, cum nici nu voiai să te privesc măcar. îmi vorbeai și mă certai dându-mi mila ta în dar. nimic nu a murit în mine ; nici doru-ți de neânțeles, spuneai că-mi vei da binețe erau lacrimi și tristeți. nimic nu a murit în mine ; au murit cele trăite pân-acum, veșmântul nechemat al prieteniei și zborul nostru pe alt drum.

Nicolae Rotaru

TĂGADE Nu cumva, mă gândesc uneori, eu, păcătosul-vulgarul-anticristic, sunt alibiul lui Dumnezeu, eschiva Sa, experimentul, divertismentul, diversiunea?

Nu cumva, mă răzgândesc alteori, eu sunt o unealtă, o mână cu care celălalt eu scoate castane din cine ştie ce vatră înfocată a întemeierilor omeneşti?

(07.08.2009)

ÎNTREBĂRI Împreună de mână trăim sub lună.

Dar, oare tot astfel se moare sub soare?

(07.08.2009)

SUB PLOI

Ceru-i ca un uger uriaş, Nori lăptoşi îşi mulge peste noi, E potop de alb peste oraş, Invadat de fioroase ploi.

Zi şi noapte, ţâţele din stele Sfârcuri ascuţite-şi scurg, egal, Mâna sorţii-i strânsă în atele, Ruptă de vreun fulgerat bengal.

Stă poetul, Doamne şi se roagă Ca un Diogene-ntr-un butoi, Neştiind de este într-o doagă, De va crede-n moartea de apoi!

(07.08.2009)

SIGUR, MÂNDRU, TRIST Sunt sigur că mă trăiesc pe mine însumi şi mai ales că n-o fac în locul nimănui.

Sunt mândru că mă dăruiesc pe mine însumi, şi mai cu seamă acest dar vă va fi folositor.

Sunt trist că nu mă mai am pe mine însumi, şi mai cu seamă sufletul, drept care vă rămân dator…

(07.08.2009)

Atanasiu Oros

SINGUR ÎN ULIŢĂ Iată-s singur iarăși în noaptea înstelată Pe ulița aceasta de nimenea călcată La margine de drumuri aud foșnind urzici Ce clatină-le alene mulțimile de-arici Şi mă așez pe banca de lângă gardul vechi Doar frunzele foșninde aude-le-n urechi Iar fruntea mea o reazăm în palmă cu-a ei tâmple Și iară-și amintirea începe să mă umple Și parcă-n umbra nopții aud un glas de fată (Îmi pare tare bine, că-l cunoscu-i odată) Și-un păr în bucle iată începe-i de la frunte Sub care stau întinse sprâncenele mărunte Iar ochii ei albaștrii ce-i tremură sub gene Prin zâmbetul lor parcă ar vrea ca să te cheme O de ar fi aevea să nu stau singurel Și părul ei în bucle să-l mângâi cetinel Dar oare m-ar cunoaște și-ar vrea să steie-aici Pe bancă lângă mine și s-ascultăm aici…

Dar nu-i nimic în stradă și-i pace ca-n mormânt O ramur-auzit-am bătându-se în vânt.

(Someş Uileac, 16 iulie 1954)

Vanghele Ion

Această zi este-un poem Această zi este-un poem cu patimile mele scris Când sus în ceruri mi s-a spus, că drumul mi-este interzis Şi-am născocit atunci din nopţi insomniacul meu covor Pe care blondele se-ntind iar brunele în flacări mor Întinde-ţi coapsele aici şi lasă capul să îl pun Cu buzele fierbinţi şi moi eu stelele să le adun Pe dealul tău atât de alb rămas cu decuseară cald Şi-apoi în verdele smarald din ochii tăi iar să mă scald Dă-mi gura ta uşor s-o muşc parfumul dulce să-l respir Când luna îmi aruncă maci şi când şi când un trandafir Dă-mi sânii tăi să gust din ei tristeţile ce le-am trăit Când tu cândva la poartă stând, la mine nu te-ai mai gândit Şi dintre toate mai presus icoana verginei Marii Să o iubesc cum doar eu ştiu prin ale vieţii bălării Şi-n nopţile gonind prin noi amirosind a flori de nard Pe rugul şoldurilor plin, păcatele să mi le ard

Comoară eşti, comoară sunt Comoară eşti, comoară sunt Bomboanele ţi le-am păpat Şi-acum îmi este sete crunt De gura ta ca de-un păcat Aş vrea să ţin prin vreme post Dar timpul mă priveşte şui Îţi muşc iar sânul ca un prost Un fiu crescut al nimănui Şi-atât de dulce ţâţa e

Îmi este gura tot cu fragi Şi am o poftă mare, de…

De-aceea port prin timp nădragi Să ne iubim scăldaţi de fân Când stele-n cer se risipesc Eu lângă tine când rămân Simt cum mereu întineresc Şi uit de relele din somn De vise goale sau pustii Când toate lucrurile dorm Şi tu alături nu-ntârzii E noaptea plin-acum cu foc Şi tu mă porţi către înalt Miroase tare-a busuioc Şi sus în fân e-atât de cald Uşor în vise mă prefac Şi simt cum demoni muşcă lent În clipele ce-n noi iar tac Şi-n jocul nostru décadent

Navigăm Navigăm spre miercuri Navigăm spre joi Colo-n buzunare Cad acuma ploi Singuratic plopul Şade şi suspină Lacrimile ploii Plâng colo-n grădină Îngeri de lumină Floarea şi-o desfac

În culori de frezii Şi de liliac Ne-am iubi dar plouă E un pic de frig Degete de apă În ziuă se-nfig Râde ploaia-n pietre Hăulind zăludă De tine mi-e sete Chiar de ziua-i udă Aburi de miresme Dulce te-nconjoară Fluturi de iubire În tot cerul zboară

Adriana Moscicki

Peisaj interior Din trecut sau din noi, ceața se adună în zori.

O singură rază tâmpla atinge lacrima în tăcere se stinge.

Pun plase pentru inimi sau păsări călătoare uite, departe în zare câmpuri scot muguri de culoare.

Verde miros de lemn mă atinge mister încătușat scris cu sânge, afară încifrat înăuntru tremurat.

Cerul, pământul, foc si gheață se îndeasă, călăreț în manej oglindă aprinsă în casă.

Ziua nu e încheiată ca un ou se-nvârte toată, licorni pitiți din vremuri păgâne ascunși stau privirilor comune. Într-un cocon cu umeri prăfuiți de dorințe, înfășor colorate velințe, ochii se pleacă mari fluturi pe pleoapă.

Din Amintiri

1. liană te-nfășor sau poate corpul tău iederă la glezna mea. rasucire în dantelă sărut în noi tango 2. căuș de palme cochilie pentru sânii mei! dar mâinile mele caravană pe pieptul tău orgolios mătase în urma desfășor și fesele învelite așa vor zvâcni în amiezi fierbinți

Chimono mâini obosite uscate pe hârtie pun ața și ac cu gămălie. însăilare, nu cuvinte, doar satin colorat, tan pentru suflet petice de soare și floare cu broderie aurită-n cozi de zburătoare și blanuri tărcate și mustăți foșnitoare și miros de lapte de prunc nenăscut... niciodată mâinile nu s-au jucat în mătase, nici în dantela-trenă! mâini cu degetar de metal meteșugit

filigran-pânză de păianjen otrăvit în soare să lucească diamant inima de felină!

Stampa Cunună de păr cu amulete lumină de aur pe perete... culcuș de piele întreagă mă înghite înăuntru stau ascunsă și cuminte dragoni să nu zărească teama nici sfiala la ureche înflorite. mâinile arc si ceafa crispată sunt ambră topită sfârâind pe apă...

Martișor caut un mărțișor în timp răsucit giuvaer sărutat de lumină scăldat în lună plină înmuiat. caut un fir mătase învârtită în inima uscată la umbra de maci și de margarete descântată.

Caut un piept cald de cămașă asudată să atârn mugur de iubire primăvara.

Nicolae Nicoară-Horia

Să scriem împreună...

Să scriem împreună nu-i păcat, De-aceea Poezia ne-a fost dată Om cu om să fie împăcat, Să nu se simtă singur niciodată!

Ea nu știe nicicând de gelozie, Cât de dumnezeiască-i ființa ei!

Izvor de apă, limpede și vie, Din care însetat mereu să bei.

De la început e peste tot în viață, E Dragostea curată dintre miri, Ca aerul cât de ușor se învață, Atâta doar de vrei să o respiri.

De-aceea o iubesc până la moarte, (Dacă există moarte nu mai știm), Să scriem împreună mai départe Și dincolo de noi să ne citim.

De ce te uiți mirată-n ochii mei?

Tu uită-te acolo în cuvânt, Să scriem împreună, știu că vrei, Cel mai frumos poem de pe pământ...

E-așa de frig...

E-aşa de frig De se aud cum crapă

Gândurile mele-acolo-n Munţi!

Fie-ţi milă Şi de ger mă scapă.

Tu, lasă-mă În ochii tăi fierbinţi Să mă Adăpostesc Până la vară, Ca un poet Şi chiriaş ce sunt, Lumina mea Din ei N-o să te doară Şi-o să-mi plătesc ŞedereaPe cuvânt!...

misionara (Dorina Neculce)

în dezacordul trist Motto: ,,Priveşte-mă aşa cum sunt, o adiere uşoară cu aripi de zăpadă cusute-n tălpile ceţei”

(Grafică realizată de actorul şi graficianul Liviu Smântânică) Păstrează-mi, Doamne, gura de îngenunchiată, Să-mi pot urma prin zare zborul de pasăre ne’naripată, Şi cântul meu necântec să se-nchege În dezacordul trist de violină, ciobită, noaptea să-mi urmeze, să mă prefacă-n floare de sulfină Şi sufletul să-mi lumineze.

Iar stele dalbe, lucitoare, Să condeieze albe unde, Fiorul să mi-l parfumeze, Şi-n valul alb să pară a mă ascunde. În zborul ei sălbatic, iată, M-a-ncorsetat cu patimă o cucă, Mă pribegeşte-n vânt aievea Şi zarea-mi pare o nălucă.

De ieri mi s-a învineţit oftatul. Şi înălţându-mă-n penumbră.

Mi-a dispărut din gene satul,

Doar prafu’-a mai rămas în urmă...

nostalgii de primăvară mă-nvineţeşte-n noapte dorul cu tristul lui amar sărut, mă prinde-n palmele lui aspre zborul, fioru-i n-aş putea să i-l mai uit. mă-nchide-n ramuri primăvara, sunt al ei mugur nevăzut, mă risipesc şi mă topesc şi eu ca ceara, nu ard, mocnesc, aşa... ca la-nceput. mă-mpărăţeşte-n lume codrul, cu ciripitul sugrumat de porumbei, mă ia pe aripile-i arse corbul... ................................................. tu oare m-ai uitat? sau ai rămas captiv în ochii mei?

şase-şase cerul transpiră norii se-ndeasă peisaj zidit sub mâna lui Dumnezeu întindem cenuşa îi va fi sete îmi zic sigur îi va fi gândesc acoperind pământul cu palma zorilor petale desprinse din umbre îmi bat în fereastră (femeia asta n-a murit femeia asta iese în fiecare seară

îşi ţese aripi încearcă să zugrăvească cerul în ascuns cu degetele mele amestecă nisipul zarurile îşi ciocnesc metalic trupurile sparte)-o simfonie a oglinzilor stricateşase-şase iar am câştigat doamne singurătate prea lesne te iert şi mă găseşti îi va fi sete îmi zic şi îi va fi noapte o noapte oarbă cu mâini legate de picioare într-o muţenie strânsă geamătul prumcului lăsat să-mbătrânească

omule cu chip de astru

(Grafică realizată de actorul şi graficianul Liviu Smântânică) omule cu chip de astru, chip albastru, chip sihastru, rupe lanțurile mele, sfarmă-le în colți de stele

să le spele niște iele și mă du peste câmpii mărăcinii să-i simt vii. rupe-mi inima în două și-o îmbracă-n haină nouă, haină nouă de mătasă, simte-mi geana mătăsoasă, spune-mi iar că sunt frumoasă, că m-ai vrea la tine-n casă. vreau să-ți văd iar ochiul astru, chip albastru de sihastru, s-aud dorurile tale, dor de mine și izvoare, dor de vorbe-amăgitoare și de clipa ce-a trecut îngropată-n dorul mut.

printre nouri pe când zâmbetul se cristaliza cântăreaţa îşi unduia trupul ascunzându-şi cusătura din dreptul inimii cu o secere învechită arde ceva ziceai şi copiii scoteau capetele printre nori nu mai e mult nu mai e mult după ei vor veni acele umbre îmbrăcate în hai ne de sărbătoare va fi sabatul ne vom unge iar feţele şi poate vom posti sigur că vom posti căutători de himere întru iertarea

Şachir Urfet

Melancolie Melancolie, tu, nostalgie, în brațele tale unduitoare pe care tărâmuri mă porți?

Tu mă răpești o clipă, un veac din existența-mi stăruitoare.

Melancolie, tristă poezie, pe mișcătoarele, nemuritoarele versuri străvechi tu mă porți! Ȋmi amintești sensibile vieți cuprinse în mrejele tale.

Melancolie, drum spre nebunie, tu mă afunzi, tu mă trezești la realitatea înfiorătoare!

Voi trăi!

Eu voi dormi, Tu vei veghea

Asupra mea Şi-a liniștii. Şi voi visa Râvnit Eden, Umbritu-mi ten Se va lumina. Şi voi uita Destinul greu, Sufletul meu, El va zbura.

Tăcerea gréa Se va așterne Şi-o să mă cheme Din lumea mea.

Mă voi trezi, Căci vor striga Ȋn urma mea Şi voi trăi!

Definiția ideii Ideea este acel licăr viu de la capătul tunelului ce se materializează în deplină liniște.

Odată deranjat, zboară precum clipa și moare.

George Ioniţă

la o ţigară să te trezeşti în fiecare dimineaţă doar cu perna în braţe cu toate visele nevisate să-ţi faci singur cafeaua şi să-ţi aprinzi o ţigară să tragi adânc fumul în piept ca pe o îmbrăţişare uitând să mai respiri apoi alta şi alta până se umple scrumiera abia atunci poţi mormăi scrâşnind printre dinţi mama ei de viaţă

Cristian Svecz

Actorul Cu fruntea ridicată În faţa batalionului de execuţie Stă mândru şi aşteaptă Un altfel de final Dar în loc de împuşcături Ropote de aplauze se aud, Spectatorii ovaţionează, Lacrimi i-au umplut ochii Cu durere actorul părăseşte scena, Şi-a încheiat măreaţa misiune O premieră se sfârşeşte, O călătorie s-a încheiat Ca un vis de vară O rouă de dimineaţă Cum dispare în neant.

O singură dorinţă îl domină Supravieţuirea zilei de azi Fără a avea remuşcări În aşteptarea unei noi premieri, Încrezător păşeşte pe scena vieţii Într-un etern spectacol Până va cădea cortina tristă Iar sala se va goli… Şi singur va păşi iar şi iar pe o nouă scenă.

Irina Lucia Mihalca

Ca floarea de cireş în lună plină Lumina s-a născut, în templul liniştii, din pântecul Mamei Divine...

Viaţa înseamnă destin în acea bulă de aer numită clipă, - mereu mai cerem un timp iar cei din jur peisajele, decorul... fragmente, crochiuri de nostalgii, amintiri, reverii, uitări, scântei de lavă vulcanică ce ies din matriţa peliculei derulate, pe un fundal alb, în labirintul vieţii, Un contrast de lumini şi umbre prin care-şi vor căuta sensurile, întâmplări stârnite de adierea sorţii, în realitatea unui "nimic nu este întâmplător".

Iartă şi mergi mai departe, nu te opri, evoluţia asta înseamnă, mergi înainte, Un nou cerc de lumină te-aşteaptă!

Spiritul poate să accepte provocările sau, doar, să se opună lor, asemeni bujorilor roşii şi galbeni, ce ies în evidenţă în briza vântului, din aceeaşi tulpină, rubine din picăturile inimilor însângerate ale celor care-au trecut pe-acolo, Un conflict intern prin care soarele învinge în culoarea lor.

Un om şi o femeie dorită de om...

O şoaptă-i iubirea lor,

ca floarea de cireş în lună plină, O şoaptă din irizările începutului în sufletele ce se caută, frânturi prin care totul se contopeşte, Un diamant ce vine din moarte şi merge în lumină, O noua vedere din cântul sufletului nostru, O cheie prin care primim toate darurile lăuntrice.

Valery Oisteanu

Muza Adormită Muza e o formă fără viață ce visează Dăltuită dintr-un alb cub de marmoră O piatră ovală cu o umbră dedesubt Greutatea pietrii o ține-n loc E aproape un ou indestructibil Deodată deschide ochii și surâde Arcul sprâncenei ei inspiră poeți Goliciunea buzelor ei inspiră artiști Pentru femei ea e măsura frumuseții Alunecând prin timp, ținând timpul în loc Albul e mai alb când visezi în întuneric Ea e o sculptură pentru orbi Atinge muza adormită, Mângâie-o, dezmiard-o, sărut-o E Sărutul da calcar, cântecul cocoșului de lemn Un ciob de tors neterminat varsă o lacrimă O fragedă pasăre cu vine sub piele se avântă în zbor Un zbor lucind ca aurul, mișcarea ca repaos Un cap abstract de femeie dansează Strigătele de durere ale unui nou-născut Un miracol in mijlocul rotundei: foca albă La museul Guggenheim o domniță pare un carici sculat Omul în fotoliu rulant nu-și crede ochii și se retrage Ea e începutul și sfârșitul lumii Ea e piatra aspră imbrătșsând piatra șlefuită E Prometeu, copil dormind, broasca țestoasă-n zbor Demiurgul, plin de pulbere albă, Recreează lumea după cum a visat-o Brâncuși se inalță-n ceruri pe o scară infinită

Random First Thoughts - to Allen Ginsberg Motto: America I’ve given you all and now I’m nothing! A.G. God favors tragedies over magic universe wiggling its feet The abandonment of nightmares and banal dreams Sharpen your sexuality with psychedelic color vibrations Symphony of laughter, lips sound, flesh hitting flesh The olfactory alchemy of sex Sounds of bodies stuck together

Obscurity or celebrity shocker, I fear non Mythological breakfast for two Bare woman barring gifts Poementary, a docu-drama about a poet Are you calling me an anti-super-hero?

I should have pilgrimage to your apartment on 12th St Words are dust accumulating on my books Poetry is a dying elephant with no water in sight Walking the city, dropping poems on every corner‌

(USA)

Valery Oisteanu

Beat Angel Blues to Harold Norse The cosmic hustler is now a pure spirit And so are the masters of the Dream-machine Norse continues to whisper from the great beyond Howling, and writing the story of his crazy karma O! Hollow America! Hollow America The harder one hits, the deeper the sound In the passage underground The virtual museum of the Beats They who have forgotten you so soon Omission accomplished Tears drop as red petals off a rose All roses cry: I wanna die! I wanna die!

The Beat Hotel in Paris is haunted There are no degrees of separation No reservation no confrontation Between him and Ira Cohen Between him and Lenard Cohen Between Corso and Of course sir!

His ghost still haunts the island of Hydra Sex and Marijuana evenings with Zina

Her spirit reincarnated in Harold Where he performs in the Café Purgatory For the hip elite of the Generation Beat.

Serenade for Sarane Alexandrian Morning has died at the Library of the Alchemists Collector of automatic ghosts of friends, asleep Poet and his eyeglasses of apocalyptic catastrophes Historian’s hand next to drawings by Victor Brauner Next to Gherasim Luca’s writing pens and recordings Unperturbed by asteroids landing in front of him Cooled by the written breath of your poems Last surr-gonaut in the boat across river Styx Temporary presence: “Supérieur Inconnu “, Exasperation of translation: it means Unknown Superior, the surreal explorer Sarane extreme, Sarane supreme Brain for Andre Breton’s–fame Expelled for Victor Brauner in ’48 Pain from Bellmer’s tortured dolls Rain for Ernst forest, got drunk on rain Herold’s “mistreatment of art” as muse Sarane Alexandrian, never forgotten Forever remembered, even in total silence.

Without you, Leo! For Alex-Leo Serban Imploding humanity in a Kafkaesque banal existence, Bleeding unforgettable existential narrative Where the movies come alive, than die suddenly Where Marilyn Monroe sings her sultry poetry Where film-mafia meets the star-makers A shy brainiak poet has passed away quietly A four dimensional life folded, in a very hurry Lost forever in the shadows in the immortality alley, How can I watch a new flick without flinching?

Empty responses, empty feelings of loss

Bizarre dancers hanging with soldiers and sailors We all had a laugh, but it suddenly stopped Something is not right, “mon amie fatigue” Mon Amie Fatigue, is it worth living without you We are still lost in Purgatory searching for the exit Is there a way to the Nirvana for the geniuses?

The world tilted, under the weight of assumption Tempus fugit, litera scripta manet!

A life of an exceptional spirit traded for coupons, Mon Amie Fatigue, no more dangerous critique Only unfulfilled possibilities of short dreams To travel with Fundoianu to Buenos Aires Bohemian destiny? Aristocratic smile!

Mon amie fatique! Just pleasant remembrances Surrealist glasses with tears on them Alone, but not lonely, unbroken Romanian soul.

In search of the radical time past I do vividly remember, Tuli Selling books and cartoons on Spring str.

Tuli getting naked on rooftops Reading with Tuli, my Soho-boho guru Tuli, turning poems into revolution songs Sarcastic-anarchic, pacifist poet on the spot Full time beatnik, stand-up hobo-bohemian, Tuli knew how to kiss the radical mind How to fuck with the rebellious mind „Teach Yourself Fucking” his latest book Tuli turned absurd clichés into lotuses He taught his Russian slippers rhythmical dance We all crashed with him, that gravitational twirl Jumping secretly off the Manhattan Bridge Tuli scribbling and drawing anarchy cartoons While Fugs were spreading the virus of freedom For more than half of the century Tuli singing, Tuli vocalizing, Tuli chanting Tuli asking questions on cable TV

Tuli writing 53 poetry books „The world oldest rock star” has gone Tuli omnipresent in my memory Tuli has kissed the hippy sky.

Ainsi parlait Tzara-truthra

Sir John of Ursuline Ducks to John Evans (1932-2012) I met the master artist in ’74 in New York Ronald Feldman Gallery on 74th street At the late Ray Johnson’s Paloma Picasso Fun Club John scouted the apartment for my wife and me Got married to Margaret on our wedding anniversary Don’t shoot the ducks! They are quacking the art!

Collage after collage, mail art for the rusty lions Every day a stamp, a rubberstamp, a coffee stain John loved sending postcards to the world Anthropology of the East Village streets Ave B School of Art with me as a sole student Writing about his collages in art-papers Life slipped quietly away among the greats Ray Johnson, May Wilson, Ed Plunkett, Tom Wirth Twins India and Honor, married with children The mating hawks dodging the bullets Fishing in my memory, wondering where it’s all gone John lives on my walls, in my poetry, in my letters The life of an artist and of a special friend John opened what was shut, no disguise for talent A life worth living and remembering.

In memoriam

Simon Vinkenoog – the PSY Master Just couple of nights ago I heard an angry voice Of a mad master Sufi, extravagantly spinning upward Expected-unexpected, Mokum Aleph is gone The echo brought back his anarchistic laughter Fast rolling Dutch slang with nasty optimism Mellifluous smile in the face of sickness The last historian of provos, provo himself Machine-Ghan-di speech delivery His psychedelic prophecy was like mushrooms after rain In his small garden we are talking about poets Traveling beyond his poetry, never in a hurry Blowing the whistle, skating on thin ice As a one legged bicyclist, against all odds „Trust your inherent machinery!”

Dynamic Change, The Paradox of Chaos Disappearing in a cloud of marihuana smoke Leaving behind the revolution and Amsterdam And all the islands of mortals He is now the sound of stones Rolling down the mountains into the sea.

Reflection on the art of Poetry

Global PSY-Dada to Tristan Tzara (at 60th anniversary) What is the future of surrealism?

100 years ago “Nude Descended a Staircase” at the Armory show Duchamp, Picasso, Brancusi’s ghosts hiding among us All burdened by their life-knowledge Riding with incredible speed through discontent No time for reflections, no time for questions „Freedom” is what we call the way we feel When we do what we are conditioned to do The voice still has the power of dark invisible substance Becoming insufficient dada, misoginistically not-funny Suicide suggested as a solution to braniacs „Global dada” a planetary family of Lettrists A revolution within the College of Pataphisics A perpetual reinvention in the Situationist movement Neo-dadas using form over content, dancing on iron spikes Inventing a universal psychedelic language A code of creation, a spirituality of the Ayahuascan Dreaming of exquisite corpses in flames, floating bleakly Symbols of the inhumanity of wars Suppressed desires extraverted as lame-revolution The collective unconscious, sub-subconscious Platonic revolution cubed, jazzoetry for people, shouting free jazz The abolition of work and misery! Power to the new imagination!

The lighthouse of the future of mad-love is not what it is used to be

Eternal damnation: liberating the unconscious self through art

Manifeste visuoralistique

The Poet Writes no Matter What A poet in the eye of a super-storm In total darkness, reading by candle light Writing near the edge of the roof With a miners head-light on his forehead On the side of a boat, with a gas-lamp Beneath a bridge, next to a bonfire He makes peace with the hurricanes He calms the storms in the sea Seeking the transparence of tigers at midnight Making mushrooms grow under his pillow While fungus creeps up and around the wall A tsunami of meteorite showers in his heart Clearly confused, with poems in his soul Even when the sun bites and the cold hurts When petrified clouds bend the light Free of words, but a slave to feelings Setting night birds and lovers on fire Self-punishment, self-deprecation The poetry’s brew is poisonous at times Sleep-deprivation, speech-depravation Can kill with irrational melancholia Erecting temples of repressed memory In the solitude, alone in front of death Torn inside, scribbling imaginary sex Stenciling slogans on a protester’s tent

He remembers verses in the back of an ambulance car Recording it as if in solitary confinement Suicide’s final draft, in total silence To die alone and stay immortal The poet must write no matter what, Even in death…

Un pont s’écroule (Texte: Valery Oisteanu, Voix: Tatiana-Eva Marie)

A Zen-Dada Cyborg was Born (Notes on a three-scene opera) In front of St. Marks Church on the Bowery On an absurdly sunny October day The anti-opera begins without an overture But with a dramatic entrance and a tumble Mr. Zen-dada, Bacchus of the East Village Ready to take off, to fly vertically Tripped by Peter Stuyvesant’s ghost Nearly surreally unconscious Suddenly something snaps, shrinks rapidly Left humerus on a sidewalk, debrained horizontally Falling like an old tree into a cloud Installation by the station of the bone-cross A Zen-dada-cyborg is born, a golem with a soul Narcissus shatters his original self I am the Large Broken Glass of the readymade of me Voices of doctors ”locking proximal humerus plate” Screams of poetic injury, metallic concerto ex-corporeal Out of body experience, bird like prosthesis A station of the cross: computation information

On the Upper East Side, Mount Sinai labyrinth Wind hunters in burning carriages But nothing seems to move as a procession Except a wounded animal inside room 320 When it bleeds it feels like a hot drip with morphine Incidentally something else snaps and keeps snapping The never-ending East Village night time lightning The noise of square wheels creeps into my ears Pain around the other left side of the subliminal America, I have given you the best years of my life!

For a metal plate in my arm, for lips empty of words A self-defeated warrior with a cyborg shoulder A sign of the beginning of the end?

Inferno dismembered unexpectedly The veteran of dangerous Loisaida streets Limp toward nothingness, layered between The enlightment of the moment, in the moment And a frail existence, of survival on the edge Welcome back, my old new hand I need you To compose jazzoetry – jazz-inflicted poetry Will I ever play the violin-collage as I did before?

Valery Oisteanu is a writer and artist with international flavor.

Born in Russia and educated in Romania. Immigrating to New York City in 1973, he has been writing in English for the past 40 years.

He is the author of 11 books of poetry, a book of short fiction and a book of essays:”The AVANT-GODS”(in progress). A new collection of poetry with collage illustrations titled “Perks in Purgatory” appeared in” Fly by Night Press” New York, 2010.

For the past 10 years he is a columnist at New York Arts Magazine and art critic for Brooklyn Rail.

He is also a contributing writer for French, Spanish & Romanian art and literary

magazines (La Page Blanche, Art.es, Viata Romaneasca, Observatorul Cultural etc.)

As an artist he exhibits collages and assemblages on a regular basses at the galleries in New York and also creates collages as covers and illustrations for books and magazines.

Nina Gonța

SUFLET BASARABEAN

NEA ION ŞI NEA COSTACHE… la gard … (schiţă umoristică)

- Bre, am auzit aseară la televizor o treabă şi mi-a venit o idee. Grozavă…

- Spune-mi-o, măi Ioane, şi mie.

- Cică pentru un deţinut din penitenciar se cheltuie lunar cam 1500 roni, bani noi, mă, deci… 15 milioane vechi. Îţi închipui ?

- Nu mai spune, aşa de mult ? Nu te cred…

- Da, măi… Şi, ştii, uite, ce-mi veni în cap. Ce-ar fi să nimerim şi noi la puşcărie.

Babe nu mai avem, fie-le ţărâna uşoară, copiii s-au împrăştiat pe la casele lor, ai tăi sunt prin alte ţări, nu le mai trebuim noi, boşorogi bătrâni, nu mai avem ce le da. Ce ne chinuim noi aici cu pensia asta amărâtă, cu gospodăria, casa, că eu, să-ţi spun drept, nu mai am putere nici să merg până la magazin după o pâine… Nu ştiu cum tu…

- Şi eu ! Sunt vai de mine ! Iaca am făcut cerere să mă primească la azil, mi-au respins-o, mi-au spus că am copii, ei să mă îngrijească. Da ei pe unde-s, în ce depărtări, eu le mai trebuiesc, crezi ?

- Hai bre, să punem ceva la cale, vreo treabă rea, să ne bage la bulău, acolo se mănâncă bine, televizor, plimbări, doctori, tot pe loc…O să huzurim şi noi la bătrâneţe!

- Nu ştiu, dar dacă nu ne condamnă şi ne achită, că suntem bătrâni ? Aşa de bătrâni nici la închisoare nu ne vor…

- Să facem ceva rău, rău de tot, bre… gândeşte-te şi tu.

- Că doar n-om face un omor ca acela cu Elodia !

- Ba chiar şi un omor, dar să omorâm pe cine trebuie…

- Cum bre, pe cine trebuie… Du-te… tu eşti nebun de legat…

- Să furăm atunci un bancomat ca ăia… tot la televizor a fost, cu tot cu bani…

Dar să ne predăm noi, că dacă vom aştepta să ne găsească, s-ar putea să murim, iar poliţia să nu mai vină după noi, după cât de repede găsesc ei hoţii…

- Da, s-ar putea să aşteptăm mult… Da` ce, tu nu ştii că dacă ne predăm pot să ne ierte, având o vârstă. Şi iarăşi, n-am făcut nimic…Degeaba să ne spetim…

- Ei, ai dreptate. Şi, încă ceva, cum vom târî noi acel bancomat, când după o pâine ne este greu să mergem.

- Dar violare de minore, bre, ca acela de la Vaslui!?

- Măi, tu te-ai scrântit de tot la cap!? Teme-te de Dumnezeu, ce naiba. La peste 70 de ani!... Ha, ha, ha, vrabia mălai visează. Du-te mai bine şi „violeaz-o”, dacă mai poţi, pe Ileana lui Manole, că nu demult i-a murit bărbatul, văd că nici nu mai poartă doliu… Are numai 55 de ani. E încă tânără !

- Zic şi eu aşa, să nu tac, nu mai pot, dar „tânăra”… e bună, măi… Bunăăă…

Am auzit că umblă cu primarul.

- Taci bre, să nu te audă cineva… Hai, nu mai spune !… De unde ştii ?

- Mi-a spus Gheorghe al lui Breazu, îl ştii, stă mai la vale, colea, la o azvârlitură de băţ…

- De unde ştie el aceste lucruri, la cei 93 de ani ai lui, nu aude, aproape că nu vede, abia de se mai mişcă prin curte… dar cunoaşte aşa lucruri...

- Nu ştiu. El zice că Ileana lui Manole umblă cu primarul.

- Măi, poate când Gheorghe ăsta al tău… mă rog, era şi el odată tânăr, în veacul trecut, era vreo Ileană pe atunci, care umbla cu primarul şi i-a rămas în cap.

Gheorghe-al tău e cam „dus” demult… cu pluta…

- Dar dacă e adevărat, oare nevasta primarului, ce zice ?

- Ce nevastă… Parcă pe lângă nevastă… Adu-ţi aminte, ce făceam şi noi pe vremuri cu nevestele acasă. Ce mai vremuri !

- Daaa, frumoase timpuri au mai fost, păcat că s-au dus… Dar ştii, când Mărioara mea era pe moarte, săraca, şi se chinuia, mă simţeam vinovat şi am vrut să-i spun tot…

- Măi, erai nebun? Şi mai rău avea să se simtă, dacă-i spuneai. Ce ţi-a venit ?

Prostule !

- Mă simţeam vinovat…

- Lasă, bre, când pleci acolo, Sus, la ea, veţi sta de vorbă pe îndelete.

Viaţă veşnică… !! He, he…

- Tinereţe, viaţă ! Parc-au fost un vis… Nu mai putem să întoarcem nimic. Ne aşteptăm sfârşitul…

- Că veni vorba, ţi-ai plătit locul de veci pe anul ăsta ?

- Încă nu. Iaca, bine că mi-ai amintit, ştii că autorităţile au mărit iarăşi taxa ?

- În fiecare an o măresc… Să murim, bre, dracului, mai repede, că aşa o să plătim o groază de bani…

- Mai bine i-am mânca !

- Hai mâine să ne plătim locurile de veci.

- Mergem, că bine zici. Dar despre ce vorbeam noi, mai adineauri, bre, aveai tu o idee…

- Eu, idee ? Ce-ţi veni ?

- Ai scleroză ? Nu spuneai tu de-o idee grozavă ?

- Nu ţin minte, poate tu... Bre, ce mai coviţăie dihania ceea de porc a mea, mă duc să-i dau ceva de mâncare, că azi am uitat de el. Cum ai zis că se numeşte boala ceea când uiţi?

- Nu mai ştiu. Am uitat. Dacă mâine îmi aduc aminte, vin să-ţi spun...

- Ce să-mi spui ?

- Hai, că m-ai zăpăcit de tot. Despre taxă… despre Ileana… Uf ! Despre boala ceea, bre. Ne mai vedem şi mâine… tot aici, la gard… Daca nu uităm sau… nu murim ! (noiembrie 2007, Iaşi)

În viaţa mea, atunci când m-au încercat stări mai deosebite, am simţit nevoia de a scrie VERSURI. Departe însă de a fi o bună mânuitoare a versului stilat ! Mai degrabă, o simţire temporară, o încercare de a înşira în rime timide şi nu totdeauna reuşite, unele trăiri. Dar sunt gândurile mele curate şi sincere…

Poate unora le-ar plăcea să le cunoască…

MĂ GRĂBESC… Mă grăbesc Să aflu, să ştiu, Să mă informez.

Clipa mea s-o trăiesc.

Mă grăbesc…

Nu înţeleg, Graba e în detrimentul meu, Că ea scurtează Şi aşa drumu-mi Prea scurt.

Nu înţeleg…

Viaţa e o clipă Pe care nu trebuie S-o grăbim…

Nici s-o grăbim…

Nici s-o înţelegem…

PRIMĂVARĂ Firicel de iarbă, Pâraie curgând, Toporaşi pe vale, Mieii alergând. În biserici - clopot, DOMNUL a – nviat, Toţi ies la plimbare Veseli, pe-nserat…

PĂRINŢII Părinţii sunt buni Numai când muncesc…

Ne iubesc, Ne hrănesc Şi au grijă de noi.

Sunt răi, cicălitori Când ne întreabă:

„Unde-ai fost ?”, „De ce nu faci, una, alta?”… …..…………………………

Dar ce-am fi noi, fără ei.

Ei, fără noi ?

O frunză-n pârâu, Pârâul – noroi.

SĂ CREZI, SĂ LUPŢI, SĂ IUBEŞTI Să crezi. În Creatorul de Sus, Să crezi în Isus, Să crezi în mamă, în tată, În soră, în frate, În moşi, strămoşi, În glia străbună, Să crezi că viaţa e bună…

Să lupţi.

Pentru adevăr şi dreptate, Să sădeşti un pom, Să creşti un copil Ca s-ajungă Om...

Să iubeşti.

Cu suflet, cu trup, Că dragostea e de la Cel de Sus. A predicat-o şi Isus.

Aşa vei cunoaşte viaţa Care e grea, Dar mai frumos decât ea Nimic nu e !...

Să crezi, să lupţi, să iubeşti.

Atâta cât trăieşti !

COPILĂRIE FERICITĂ La noi acasă eram noi, Mai veneaţi şi voi.

Câţi eram ?

Doi ?

Sau eram două case

Cu noi şi cu voi Şi o curte, Unde voi şi noi Eram nişte copii fericiţi, Care nu ştiam de nevoi…

GÂNDURI… Pe apa zăpezii curg gânduri, Un râu, Aş vrea cu ardoare iar mică să fiu, Să nu ştiu ce-i „răul” Şi chiar nici ce-i „bine”, Să-i am pe părinţi Iar alături de mine…

Pe apa zăpezii curg gânduri, Un râu...

Ce-i omul ?

Ce-i viaţa ?

Mă-ncumet Să ştiu…

PAŞI ÎN NOAPTE Lumini în noapte.

Paşii - mi sunt de vată, Târziu în noapte…

Ochii-mi sunt orbiţi… În faţă-mi vin perechi, Perechi de-ndrăgostiţi… În faţă-mi vin lumini…

Lumini de la… maşini : „Şoferi, maşini, De ce nu vă opriţi ?”

Pe străzi, în lacrimi, Câte mame Pot să vă cadă victime !

Apoi să fie-n negre rame…

OAMENI

Cunosc o luptă Ce nu se termină Niciodată !

E cea mai grea.

Nu toţi o poartă.

Puţini o câştigă.

Cei care-o duc, Chiar dacă nu ies biruitori, Sunt oameni curajoşi.

Cei care-nving În bătălia crudă Sunt super–oameni…

Aceasta e lupta Cu… Tine însuţi !

AM FOST LA MORMÂNTUL MEU Astăzi am mers la cimitir.

La mormântul meu, Mi-am imaginât Că acolo, sub pământ, Mă aflu…eu.

Cine va veni la mormântul meu ?

M-am întrebat.

Aici, de sub pământ, Nu voi şti Niciodat’…

Tristă, am mers acasă, Fiica mea, micuţa, dormea.

M-am uitat Cu mare drag la ea.

Atât am reuşit în această viaţă.

Nu e mult…

E – totul !...

Va trebui Să trăiesc. Încă are fata mea Mare nevoie De mama. ………………..

Aşa că, încă nu sunt eu Mortul, Din locul meu de veci…

NOAPTEA VIEŢII Cât este de frumoasă, Dar scurtă, viaţa !

Nu înţelegi asta dimineaţa, Nu înţelegi la prânz, Nu înţelegi nici seara…

Doar într-o noapte, târziu, La capăt de viaţă, Când e posibil să nu mai fie Nici dimineţi, nici amiezi, nici seri, Nici ierni, nici veri, nici primăveri, Atunci înţelegi Cât de frumoasă, Dar scurtă e viaţa !

Păcat că nu ştim s-o trăim, Nici la prânz, Nici seara, Nici în cursul dimineţii… Şi aşa, ne apucă…

NOAPTEA vieţii…

PROCES – VERBAL Proces-verbal al timpului Ce-l trec, Al anilor în plete adunaţi.

Cine să scrie totul ce petrec, De multe ori cu ochi înlăcrimaţi…

Cine să scrie bucurii ce am, Ce am avut…

Căci ele-ar trebui mai mult înregistrate Pentru-a rămâne Când plecăm, Scrise pe rând şi adunate-n carte…

Să trec aici şi dragostea târzie, Ce sufletul mi l-a întinerit ?

Poveşti din şcoală, din copilărie…

Să trec eu totul, tot Ce-am pătimit ?

Nu merită acest „proces-verbal” Să fie împânzit cu clipe triste… * Viaţa poate fi Oare…

Un simplu Proces-verbal ?

BASARABIE… Piesă de schimb în politici externe, Vândută de unii mereu prin taverne.

Ce eşti ?

Colonie la ruşi ?

Mai toţi românii de aici acuma sunt duşi, Alt rost să-şi caute, umili şi supuşi…

Aici veneticul deţine puterea.

Tot el, veneticul, deţine şi-averea.

Cum te simţi la tine acasă, Când străinul S-a cocoţat şi pe masă !?

Nu-ncapi Nici în propria-ţi curte… Şi… pleci.

Abandonate-ţi rămân, Basarabie, Mormintele, Pustiit sufletul, Nerostite cuvintele.

Plai drag, Mult plâns, mereu asuprit.

Loc sfânt, Basarabia mea, Te iubesc, Pământ din moşi-strămoşi, ROMÂNESC !

Basarabia, locul unde m-am născut şi am petrecut cea mai mare parte a vieţii, va dăinui în sufletu-mi până la sfârşitul aflării mele pe pământ.

(Tineri basarabeni, 1 decembrie 2011, Chişinău)

Viorel Mirea

SPRE ȚARA FĂGĂDUINȚEI Avea trupul plin de poeme răni în care cuibu-și erau numele pescărușilor când sunt mări.

La gât un poem gotic și o rană, a, la ureche o dragoste dintr-o lovitură de turnir, a, luna, un lac pentru palmele tale în care privește disprețul.

Niște oameni cu saci în spinare, femei triste pe și mai tristele, și mai ale lor biciclete, poemele lui A. La până un punct am crezut că sunt eu, spălătorul stelelor din borduri.

Morții trimiși prin scrisori.

Răzbunarea lichidului de a nu fi solid, a îngerului de a nu fi om.

A. Așa a început războiul mondial al cifrelor cu cifrele și războiul mondial între litere.

1. și-au venit capitulările și trădările, armata cifrelor era infinit mai numeroasă dar prea complicată și prost dotată.

1.

La anumite cifre din viața omului, bune sau rele, s-au întâmplat niște litere bune sau rele.

A 2.

De-atunci, victorioase, pe fiecare cruce stau scrise cifre și litere, cifre și litere.

Ivănescu Ştefana

între vis şi realitate conştient-subconştient joc de umbre şi lumini „visul este realitatea subconştientului” spune cineva m-am săturat de atâta realitate nu scap nici în mine de ea lumina e prea puternică caut umbra în suflet să-mi odihnesc ochii dar şi acolo îi simt arsura mă întorc în trecut poate găsesc ceva întuneric acolo m-aşteaptă la cotitură toate neîmplinirile... şi aşa alerg buimacă între vis şi realitate

Aş vrea... m-a ameţit vinul roşu de-aseară... am ieşit cu picioarele goale în iarba înrourată să simt tremurul pământului şi adierea vântului... m-au întâmpinat gemetele lutului şi scrâşnetele corăbiei în valurile de vise... aş vrea să scriu dar cuvintele nu se aştern pe hârtie, Ci zboară... zboară... zboară...

Ştefan Dumitrescu

RUGĂCIUNE PENTRU MĂICUŢA MEA !

Doamne, Iisuse Christoase, Izvor şi stea Iubeşte-o, Doamne, Pe măicuţa mea !

Auzi-mă de acolo Din infinit, Şi pentru maica mea Te-ai răstignit !

Doamne Iisuse, Bunule, Comoară, Ţine-i sufletul În inima ta, Agathă rară !

Mângâie-i fruntea, Ochii şi pleoapele, Cu dimineţile Şi apele ! Şi faţa ei Nespus de frumoasă Tu lumineaz-o Ca pe chiparoasă !

Tatăl din ceruri, Ca pe o fragă, S-o mănânce din ochi, De dragă !

Pune bucurie Şi dragoste În inima ei, Ca-n izvoarele

Din care bei !

Pune în trupul ei, Putere, Cum ai umple, Stupii de miere ! Şi sănătate, Câtă lumină, E-n stelele Toate !

Doamne Iisuse, Urlu şi cânt, Ai grijă de măicuţa mea, Ca de ochii Tăi Din cap, Pe pământ ! Şi ţine-o pe ea, Şi pe tatăl meu.

Te rog şi cânt, Toată veşnicia, Pe pământ !

Ana Maria Gîbu, Dorohoi, Asociatia culturala Vis de Artist

de unde vine poezia? n-are importanţă vine din orice mirare căutare ra tare din oricâtă răbdare muza are aşteptare sau disperare din prag de speranţă zâmbet de dorinţă lacrimă de neputinţă... umilinţă dar şi credinţă. de unde apare de pe drum, de pe cărare se urcă-n spinare când capul te doare sare pe umeri te pune să numeri stelele pe cer câte se nasc şi câte pier să tai, să măsori din noapte în zori ce păianjenul ţese din fire alese apoi pe furiş se ascunde grăpiş în sprâncene tolănită a lene a şteptând să clipeşti să risipeşti

ce ai în minte şi să apară ca în poveşti dintr-un cuvânt două şi dacă ajung în rouă să iasă vreo nouă să le aduni într-o carte de ea să aibă parte tot ce este viu sub soare apoi cu răbdare fără mirare şi căutare de altă cărare să-i dai aripi şi viaţă noapte şi dimineaţă

la aniversare am adunat atâtea cuvinte... se zbenguiau între soare și iarbă nu știu cine le-a aruncat iau nectarul celor desprinse din luceafăr cunosc sclipirea le ascund într-un cotlon știut de noi nu dau nimănui leg azi într-un colț de batistă puțin presar peste singurătatea amiezii și mă închid în teiul cărunțit o schimb la Ipotești pe un poem

de vină-s eu mângâi cuvântul doar puţin

să nu-l trezesc din starea de zmeu aştept la capătul firului întins vindecarea trimisă pe nori vineţii îl iubesc precum lumina nedureroasă în zori îl tratez pe bucăţi cu-vânt ştiu mă urmăreşti după ce ai descoperit alte cuvinte nescrise încă

cunosc vinovatul eu cred în dorul de nisipul deșertului albastru şi în infinitul din privirea uitată pe inima ta ascund setea de cuvinte descălţate tăcută aștept adormirea ierbii în liniștea palmelor ascult suflarea în ritm de diftongi cer foii albe răbdare să-mi depăn visul în versuri amuțite

în fiecare 21

(martie, de ziua Poeziei)

lângă prispa aprinsă de un alt răsărit iedera îngemănată cu zorii cântă

după ceaiul din mentă sălbatică ameţit de aroma unei lămâi autohtone vă iau cu mine pe cărarea cât firul de lumină galbenul din sânul lunii cununat cu albastrul răsuceşte întunericul pe tronul lumii se-ncoronează poezia.

adrimir

Paradis O lume într-o găleată fără fund, şi uite, dacă dormi copile n-o să ţi se întâmple nimic fiindcă Veşnicia e departe doar îngerii o să-ţi povestească despre o lume a plăcerilor căreia ei îi zic Paradis şi se făcu că o mamă mă născuse. Şi-n urna în care mama tristă mă zămisli în cenuşa trecutului de care neîndoios m-am molipsit am căutat târziu pierduta lumină de veşnicie lacomă din care fără minte păgân m-am năruit.

Sufăr bine pentru că nu se ştie cum dă fericirea peste mine îngerii căzuţi mă privesc peste umăr dacă aş putea să-l aleg pe cel mai bun e doar o chestiune de citate şi o tentă de albastru de adăugat numărului de mantre de distilat dintr-o rază şi-n tombă se va ivi o nişă.

Dragos Lucica

Arhitecturală În scorbura sufletului fagurele cu mierea cuvintelor pulseazã miresme de mirt şi busuioc din ele Omul demn harnic frumos şi bun clãdeşte Lumea.

Iubesc pietrele Iubesc pietrele pietrele neclintite care ne aduc aminte de noi înşine ele nu aruncã vorbe grozavã mãreţie tãcerea lor iubesc pietrele pietre care sprijinã ziduri poduri ape îmi lipesc urechea de aceastã piatrã numitã viaţã şi vreau sã-i ascult pe îndelete povestea.

Constantin P. Popescu

LUCRĂTORUL Pe chip și pământ, în brazdă și taine, Mistuind, ca un vierme, a lor țesătură, Sunt timpului urme, uitate în haine, Nicicând ascunzând a lui lucrătură. În palme cuprinde năluci așteptând Artistul, din ceață de nori și departe, Veșmântul de vreme din toate chemând, Să le dăruie viață și suflet din moarte.

Mintea lui fierbe cuprinsă de febră Și ochii lui ard ca stele de sfânt, Născând nevăzutul din fir de tenebră, Furându-l din cerul adus pe pământ.

Pășește sub cearcăn ce nu pare un vis, Mai viu e ca pruncul de lapte flămând, Nesomnul e-odihna în ochiul deschis Și flacără-i fruntea o lume născând.

Ca și Dumnezeu e la fel de sărac Și mai mult ca bogatul e el de avut, Zidește făptură-n cuvinte ce fac Să vină pe lume cerescul durut. Și plânge de sete ori frig sub o haină, Înfometat este numai de hrană de zeu, El timpul dezbracă de oricare taină Și sclav e artistul ce e liber mereu.

Se mistuie singur în magicul semn

Ce focul din trup îi arde în suflet.

Pedeapsa e grea, alchimic îndemn, Mereu să se nască același în umblet.

Cenușa care trece în bobul cel mic Visul și-l pierde în lărgimea câmpiei, Îmbracă un rob trudind la nimic Pe un drum ca o sferă, ocol veșniciei.

Ioan Florin Stanciu

POESIS N-aş putea să vă spun dacă, premeditat sau nu, Poezia este atât de frumoasă, Dar nici ce motiv ar mai fi avut Dumnezeu, ca să facă lumina, dacă n-ar fi făcut, mai târziu, trupul ei din şoapte şi umbre şi somnul ei infantil printre filele albe, în vâltoarea de petale căzute din cer-a cuvintelor mele.

Pentru că, mai înainte de toate, Cuvântul a fost !

Iar, premeditat sau nu, rostul Ei pe pământ este Poemul acesta precum şi Cele pe care nu le-am scris încă.

Pentru că numai eu aş putea să vă spun, cu pudoare şi graţie, că ea are totuşi un trup sau că, chiar şi după ce se întoarce o pagină, frumuseţea ei rămâne întreagă alături de mine şi lipită de privirile mele, ca şi cum ar încerca, fără odihnă, să mă scrie şi pe mine, rând după rând, acolo, aproape, pe cealaltă filă a Cărţii.

Gheorghe Simon

ADMIRARE În viaţa unei femei se poate intra ca într-o biserică descoperindu-te-n pridvor sau furişîndu-te ca într-o pădure cuprins fiind de un fior.

Viaţa unei femei înseamnă iubire precum toate ale lumii înţelesuri rodesc într-un nume.

Viaţa unei femei e clipa clipind a mirare fiind ea însăşi durere şi-ndurare pentru cei rătăcitori lumina din sufletul ei devine cărare.

Viaţa unei femei seamănă uimitor de mult cu tăcerea devenită Cuvînt şi-n văzduh de admirare taina din sufletul unei femei înseamnă mirare pentru orice bărbat pierdut în contemplare. În viaţa unei femei poţi intra ca într-o biserică sau ca într-o pădure îţi va fi dat să auzi tăcerea ei cum vibrează în murmure.

APA VIE Abia ghicite, din copilărie în loc de izvorîre, lacrimi şi suspine şuvoaie de umbre şi asprimi înfrigurate pe culmea cea mai înaltă a sufletului.

Ea ajunge întotdeauna prima la fîntînă şi se oglindeşte în fiecare înfiripare de rouă neîndrăznind să tulbure apa vie, neîncepută după o noapte cu lună şi nesfîrşită veghere amintindu-şi trecutul strecurat în tăcere. În cele din urmă, ea ajunge să fie ea însăşi suspinul grădinii după sfîşierea luminii jefuindu-i crinii regali şi-n tăcerea întreruptă de paşii sunînd a gol răscolitor ea respiră aerul răcoritor în văzduhul primenitor. În sufletul ei, zorii se grăbesc în dezgolire de sine şi-n seninul firii, al trăirii în uitare în cumpănire şi netulburare pare a fi ea însăşi oază de-nsetare precum lacrima neplînsă în cuget de-ntristare precum toate cuvintele rostite vreodată în lume se frîng vinovate cum se răsfrînge întregul în parte precum însetarea de sine

face ca toate fîntînile să fie secate şi doar în grădina copilăriei se mai zvonesc suspine.

TEMA EXILULUI Într-o ţară străină sufletul caută cu disperare să-şi amintească lumina părintească din împărăţia copilăriei sustrasă acum privirilor străine din vitrine. În străinime ţi-e dat să locuieşti doar prin frînturi de cuvinte înstrăinat fiind prin nume cu aceeaşi faţă de pămîntean rătăcit într-o prea strîmtorată lume. Şi cît de departe ţi se par ţinutul mirific şi aerul tomnatic precum lumina-ntîrzie fremătînd în prapuri la Văratic.

Acum eşti pe calea neîntoarsă şi numele îţi este casă iar chipul răsfrînt în abis precum figura cuiva ar învia prin oglindire în sufletul celui care citeşte un text imaginar, nescris. Înstrăinarea e doar o temă pentru cititorii eminenţi ei ajung mai uşor şi mai repede solitari acolo unde nu-i limită şi nici hotar nici prag al amintirii

ci doar neînserată lumină precum neîntinată-i doar copilăria cea plină de har precum păstrăvii în apele reci de munte înoată înapoi spre izvoare.

Strălucirea lor orbitoare ne încîntă privirea cînd fac salturi în aer înstrănîndu-se o clipă din prea plinul fericirii de a vedea cum e dincolo afară într-o altă mirifică ţară.

Păstrăvii sublimi alunecă anonimi prin apele înstrăinate în priviri înfrigurate lacome de a surprinde întruparea clipelor moarte.

CUM NE RĂPEŞTE FIARA AMĂGIRII Ninge şi ninsoarea pare a fi amintirea vie a copilăriei în care se tînguie verbul a troieni precum s-ar frînge fără a întrerupe agonia luminii în asfinţituri tăcute.

E de-ajuns doar să-ţi închipui pădurea-ngenunchiată

în imagini de-o clipă.

La pîndă, undeva, solitară fiara amăgirii clipeşte arar şi-n ochii căreia se citeşte frica de-a ne vedea alunecînd pe oglinzi de cleştar.

E tot mai departe gîndul precar şi tot mai aproape clipa de moarte precum ninsoarea pustieşte gînduri deşarte.

Clipa de faţă privind pe fereastră se răsfaţă parcă într-o altă viaţă.

Noi ştim doar să ne facem loc în preajma unui foc risipiţi în visare precum flăcări imaginare adulmecă-n tăcere Verbul cum tresare sufletul în contemplare.

Abili cititori în abis pierdem din vedere că nu-i totuna ceea ce trăieşti faţă de ceea ce este scris.

Iar acum nu mai e nici cale nici punte nici cărare nici amintire nici uitare e doar abisul clipei fără de urmare.

Treci pe lîngă tine aşa cum trec toţi în grăbire de sine spre o pădure imaginară în care sălăşluiesc doar jivine uitînd de fiara-nchipuirii cum ne sfîşie nimbul amăgirii cum se pustieşte lumea

cînd nu răsare Nimeni şi treci pe lîngă tine străine, vecine repede repede moartea să uite de tine cînd cineva te strigă pe nume.

VERBUL ÎNTRUPAT Adevărat nimic mai adevărat o femeie e precum o rostire fără prédicat în care citeşte Duhul răspicat.

O femeie e precum tăcerea vie în care Verbul inspirât s-a întrupat.

Adevărat nimic nu poate fi mai adevărat sufletul unei femei se umbreşte fără de bărbat.

Cuvine-se cu adevărat să te preamărim pe tine în tresărire de sine Fecioară glasul iubirii te-a umbrit şi te-a cutremurat precum femeia care nu a cunoscut bărbat.

Adevărat nimic nu poate fi mai adevărat decît sufletul femeii

în care Duhul Vestirii neînfricoşat sălaş de iubire şi de rodnicie şi-a aflat Fiul Omului Verb imaculat.

SĂLAŞUL TĂCERII Mai repede decît gîndul grăbit să nu rămînă nimic în urmă spre un ţinut ţintuit în tăcere de parcă te-ai auzi pe tine însuţi întrerupt doar cînd ţi se pare că se apropie cineva întrebîndu-se despre sinea necuprinsă a sufletului precum pustiirea din preajmă mai aprigă decît încleştarea cuvintelor mai degrabă împreunate decît învecinate încît pînă şi tăcerea pare a fi împietrită încremenind tot ceea ce ne apare mai repede surprins de un duh înstrăinat deasupra unei oaze de lumină străpunsă fiind de razele negre precum gîndurile în cumpănă însoţindu-şi ritmul osînditor pentru a nu fi surprinse de vreun viespar imaginar cu mult mai avar şi rapace decît absenţa sau omiterea vreunui cuvînt scăpătat în iureşul sufletului de a-şi părăsi umbra sălaşului unde-i doar părăsire de sine şi amăgire. Şi nici o zidire, nici o locuire, nici o prisosire ci numai întristare zadarnică precum pe acoperişul casei cînd e furtună şi vorbele grele cad rebele în loc să alunece lin în tăcerea mătăsoasă

precum un suspin de copil după mama plecată de acasă vorbele cad în trombe de parcă s-ar cutremura sufletul şi nu mintea virtuoasă cuprinsă fiind şi ea la strîmtoare în văpăi albe de părăsire sticloasă încît nu-ţi mai arde să ascunzi nimicul împovărător eliberat fiind în grabă de un duh veghetor. În timp ce mai repede se topeşte zăpada de dor cînd ninge cu vocale-n primordii ascunse vederii sau cînd se iscă din senin o boare de mîngîiere ce pare a fi mîna cuiva caligrafiind un gînd de risipire precum e fecioara înspicată de Verbul căzut în uimire un fel de răstignire în lumina firii precum e Fiul părăsit de Părinte facînd să se împlinească tăcerea şi cuvîntul fără de cuvinte ci doar ţinere de minte precum e Verbul în răspîntii cînd orice literă înscrisă îşi pierde fecioria şi orice urmă de-ntinare e ca o rană vie făcînd să se umbrească acelaşi gînd pe cale de încetinire, epuizîndu-se nimicul pe cale de zămislire.

Mai grabnică şi mai tenace e doar lentoarea gîndului ce zace prin mutilarea cuvintelor cînd, din eroare, rătăcind calea mărturisirii s-ar întrezări chipul cuiva şi nu-l vei mai putea întîmpina decît împreună locuind eterna pace.

Mai repede decît gîndul poate fi mai curînd duhul

de niciunde împresurîndu-ne mai grabnic zărindu-ne pe calea neîntoarsă a copilăriei care ţine loc de casă.

Mai repede decît Duhul, fulgerător e suflul, respirarea, prin care se întruchipează duhul, arzîndu-ne sufletul cutremurîndu-ne pînă dincolo de orice închipuire subţiindu-se coaja nimicului pînă transpare aşa ca o boare nevăzută nemaitrăită, fără de noi plutind în magma fierbinte a topirii sinelui în sine în tărîmul amintirii care survine.

EA SOSEŞTE ÎNTOTDEAUNA ULTIMA Ea soseşte întotdeauna ultima în ultima clipă a vieţii şi viaţa e în altă parte cum nimic nu se împarte ca de întreg să avem parte.

Ea nu vorbeşte cu nimeni se strecoară precum lumina printre ramuri golite de frunze şi fructe şi în ultima clipă o ajunge din urmă un gînd în pripă şi tot ce e în pripă golit va fi de timp şi de risipă. În ultima clipă se întîmplă să avem parte de tot ce ne desparte

precum lumea-n agonie se mistuie-n sine fără ca nimeni s-o ştie precum sufletul nu ni se-arată decît o singură dată în ultima clipă pe lumea cealaltă.

Ea, fugitivă, ferindu-şi privirea de tot ce ar putea să o rănească deschide o fereastră spre soarele ascuns precum ne fură gîndul o pasăre măiastră.

Ea soseşte în cele din urmă precum lumina se curmă într-un ţinut fără de urmă fiind ea însăşi lumină lumină care nu se arată decît prin umbră, furişată.

Ion Toma Ionescu

Poezia pe pilot automat

Poetul e un soi de pilot, la manşa avionului său supersonic, lansând pe cerul albastru fumul alb.

Cei mai mulţi rămân (piloţi) cu ochii ţintă pe ecranele ceasurilor, urmărind cum cresc bionic unghiile pisicii, în torsul întins pe bord.

Doar aceia care fac lupinguri şi tonouri în picaj, văd ascuns în cristalele de gheaţă firul de lână subţire, numai bun de-mpletit.

Azi, 21 martie, pe câmpu-nverzit, cu scripeţi de fier, poezia în vers alb, clasic,

se lasă din cer ca o mantie. (lână? sau mătase...) (doi/unu?... Şase/şase. Sic!) Meteorologii au prognozat cod galben de ninsori.

Institutul Blecher a anunţat Noaptea poeziei la ora 20, în tranvaiul 26.

Mă trec fiori.

Lucian Gruia

Lucian Gruia - POEZIA Stau cinci minute Înaintea dumneavoastră Şi plâng.

Apoi îmi şterg ochii, Las batista să-mi cadă Fluturând în zig-zag Şi o calc liniştit în picioare.

Cu un gest élégant Îmi aranjez cravata, Vă cer scuze cu o înclinare Uşoară a capului Şi plec Fără să rostesc un cuvânt.

Andra Bianca

Tu cu mine si povestea ta Și poate că n-am ințeles de ce sau cum Ne-am contopit cu timpul ce ne poartă numele.

Dar în cadența clipelor, pe-o margine de lume, În haos și nimic, ești tu cu mine și povestea ta.

Ne-ai decriptat Infernul din dogmele divine.

Si astfel am ales, sa fiu și alb și negru Si roșu totodată, sub bolta de astre păgâne.

Mă aflu martor vechi al conviețuirii cu tine! În marea cea de oameni, cu valuri – toleranță Înger stingher ce-și pune clipele-n balanță În sala fără de ecou te cauți spre a te regăsi.

Si-alegi să îți înalți iar pașii catre nepătruns Cu veșnica dorință de a te reconstrui La granița de lumea și real, te depașești Și coexiști cu capodopera umană.

Sunt liber iar și eu și tu. Și sunt integru.

Port stindardul acceptării sinelui În lumea cea absentă de nimicnicia ei.

Si strig astăzi, din nou către urmașii mei Să fie descendenții demni ai unui țel: Să coexiste, să iubească, să renască Din cenușa toleranței, spre focul conviețuirii.

Un sens aparte pot să construiască! Și acum alege tu să arzi, în numele umanului Să te prefaci în fum să nu plutești în van În amintirea celui care-a fost uman și-a existat În armonie cu noi toți, pe-o margine de lume La fel cum ești și tu cu mine și povestea ta, Dar încercând să ai de-a pururea-n privire Pe toți aceia cu care-ai existat cândva!

Viorel Tăutan

martie În urma exploziei verzi, săbii şi lănci uscate se prăbuşesc: Trimişii imperiului de gheaţă-şi anunţă retragerea.

aprilie Petale vişinii acoperă altarul în dimineaţa sacrificiului: primăvara adună miei în mijlocul poienii.

Final întîi am să pun la adăpost sunete muzicale, singure putând să ne umple cele două amfore de-o parte şi de alta a chipului perpetuu mirat.

După aceea voi ascunde culorile calde şi, Doamne, cele reci adolescentine îndepărtate care au stăpânit iuventutea când mă ştiam anahoret în schimbul de noapte la urmă abia cuvintele care au venit de la Tine – Cuvântul Întemeietor încât să pot desluşi fără-de-prihana şi să mi-o cuibăresc într-un sipet din miezul fiinţei cât a mai rămas din ea nerăstignită şi astfel să Te pot întâlni la răscrucea dintre suspinul final şi pleoapa zorilor

Păunescu Aurelia-Georgeta

Fata din jurul cuvintelor Mi-e sete și e atâta noapte în capul meu Că pot scrie până când tabla lumânării de lângă pat se stinge și ea.

Azi vom vorbi despre ce am făcut bine și ce nu, ce însemn eu pentru cuvintele mele, câte desene mi-au umplut pereții și va urma...

Mergând pe scări, mi-au crescut aripi scunde, iată o idee purtând papuci de casă portocalii, un bun venit înghițit în cheie.

Camera e mereu goală, cu excepția clipelor în care îmi sunt o companie plăcută.

Tot ce făceam se vede de-a binelea acum Și să nu uităm de câte ori am fost pentru mine o pereche remarcabilă, aveam saci de oameni ce se înhesuiau în spatele meu, am ales cu umbra .

Lui i-am spus că tot ce vreau e să nu mai stau, că nu cred, că viața e o barcă fără vâsle, că n-am răbdare.

Fata din jurul cuvintelor joacă teatru cu nostalgie, crezând că ratează aplauzele dacă închide cortina înainte de fluierul final.

Dan Ioan Groza

SIMT Simt cum mi-a fost dat să te cunosc, Să-ţi aflu sufletul din tine, Să te privesc atât de pură...

Ba chiar să te resimt în mine...

Atât de dură!

Simt cum mi-a fost dat să te iubesc, Să te aprind şi să te sting, Să-ţi aflu a ta lumină...

Ba chiar să te ating...

Astră divină!

Anisoara Iordache

ziceri (pictorului Giuseppe Alberto Regoli) enclave într-un abis al tăcerii strigăte mute descojite de căldură înțeapă obrazul ici-colo umbre se zbat să rupă un lanț nevăzut de cazne cerul ca o pelerină căzută de pe umeri * i-a spus de mai multe ori că în constelația capricornului paturile războinicilor sunt goale iubirea are gust de iarbă uscată iar în păducherniță sunt numai țipete de copii - cine ești tu? elasticul măștii era prins de crengile uscate ale unui copac - sunt spiritul cireșului * apele mării roșii s-au dat la o parte o potecă din spărturi de amintiri și-a întors fața spre cetatea atinsă de trăsnet în exil frica îngrămădește sub ziduri și porți jertfelnice

spre ultimul liman albina fosforescentă vântură amorțeala * îndurare parcele împrejmuite de seninsub îmbrățișarea timpului un albastru de noapte cu stele iertare cum se înclină grilajele spre o licărire de bucuriesub îmbrățișarea timpului un roșu de îndemnuri de luptă milă sub garduri de viță de vie aburite dorințesub îmbrățișarea timpului un galben de neîndurătoare poveri bunătate în afara zidurilor furia pietreisub îmbrățișarea timpului un alb de nebănuite statorniciri * din raclă se desprind un fel de ramuri cu frunze din onix rodul este bun dar nu-i de mâncat poamele aduc relaxarea dar întunecă privirea fructele au darul talismanelor dar nu sunt vrednice de dorit adăpost cu pelin zdrobit de țiuiturile urechii în cântecul harfelor tale vei muri

* zile străvechi ținta săgeții: centrul cercului format din pietrele cunoașteriiurcând pe metereze omul a înțeles armonia cosmosului zile străvechi ținta săgeții: activarea conștiințeiurcând treptele omul a înțeles binefacerile iubirii

zile străvechi ținta săgeții: intortocherea potecilorurcând muntele omul a înțeles logica întunericului

Rosu Nicolae

SOSIREA PRIMĂVERII Pogorând, în curcubee de lumini, Senin, soseşte primăvara, iată, Cu zâmbete şi larmă de copii, Iar eu? Rămân total neinspirată.

S-a terminat cu ploaia şi furtuna.

Un vânt călduţ abia mai adie.

Din zori, în noapte, turuind într-una, Ară de zor tractorul pe câmpie. În aer, fremătând, râde natura. Îşi acordează glasul păsărele. În crâng, narcise-şi potrivesc parura, Surâd cu gingăşie între ele.

Amurgul pacea tainică revarsă În simfonie blândă de culori.

Miresme-mbătătoare-mi intră-n casă, Un vers pe palmă-am prins din zbor.

Camelia Iuliana Radu

NEGRU DE IARNĂ moto: „am deschis ferestre negrului şi i-am zărit miezul alb” (ferestre)

1 Ce iarnă fără icoană a venit în oraş, cu raniţa în spate tăcută, soldat alungat din tranşeea Polului Nord cu jambiera râsului roasă de resemnare flamura morţii a rămas într-un pom flamura vieţii o cobor o cobor bate la uşa, iar eu îi deschid vântul îmi fură din gând doar ochii îi văd bărbatului timp mai negri mai albi ca vidul din zgură dansăm? întreabă doar frigul pe mine stăpân flexibil şi trist de parcă

între dinţii de ger ar chicoti năuc un spaniol de lumină dansăm - îi răspund dansăm… sub şalul sihastru zăpada putrezită de noapte un câmp înflorat pictează

2 înghiţim bucăţi de noapte scobim aerul cu fiecare mişcare palatul serpentinei creşte iar corpul meu se prinde de al tău şi visul tău migrează în mine vom face paşi în ritm de plumb scriind pe foaia înzăpezită cu negru de iarnă iar corpul meu prins de al tău şi visul tău migrat în mine un pas în ritm de plumb va stinge eternitatea de hârtie

3 vânt şuieră negru vânt şuieră alb dintr-un capăt în altul al străzii prin gura de canalizare se aude pătat se aude cum strigă răstignirea din mine

pe crucea nopţii lumina a murit felinarele preling peste pământuri întinse ramuri în catafalc în ochii înviaţi ai întunericului frica paşte veselă numai demenţa desenează în ferestre pereţi

4 tăciunii s-au stins în lună au rămas doar hârtoape rând pe rând cad şi ies pe partea celalată corpurile inutile înfăţişările minore în care şi-au poleit visele trecătorii prin noi zgâriem feţele aerului căutăm adevărul sporim tăişul cu o iarnă fulgii nuntesc pe umerii noştri ochii acoperiţi de eşarfe tânguitoare ne ademenesc înr-un cocon recompun erorile în modele noi alte realităţi în eşafoade

5 Un dinte abia mijit în gura beznei plezneşte gingia pământului şi nimeni nu îşi aduce aminte nici măcar învăţaţii înjunnghiaţi de secunda schimbării

cum a venit neantul pe lume o intonaţie fisurată un altceva în formă fixă de care ne împiedicăm invizibil un mugur un scâncet nimb nou

6 Degradările sunt tristeţi mestecate încet cu migală schimburi de mărfuri necunoscute despachetate noaptea când umbrele mai mari decât corpurile desenează neuroni pe zâpadă străfulgerat luciditatea împrăştie cenuşa albă solitară din fruntea aerului vânturile smulg vîrful arderilor de tot 7 Nemişcat soldatul îşi priveşte umbra din ea răsar eu fără de mine într-un copac, e copilul schilod rânjeşte aşteaptă să apară luna razele nevăzute încă îi ţin de cald

ziceam că pustiu este ochiul de mort şi iată mă orbeşte cu o sabie nouă rotită

8 din alb ai nascocit o fascinatie pe care o fluturi aşa cum mătasea în cutele moi prinde lumina Iluzia somnoroasă vorbeşte fără sens În groapă în laţul speranţei În ape cu licăr şerpii din cuib sug lapte de moarte ai fisurat noaptea cu bulbucii metaforei stelare şi acum faci legi noi desperecheate fisura creşte firimiturile coerenţei cad născocesc o nouă religie gata să se prelingă

Paznicul bibliotecii (se dedică zilei de 21 martie, Ziua Mondială a Poeziei) De pe un acoperiş, priveam strada îngustă a unui burg necunoscut.

Cred că era prin 1800 şi ceva.

Sub un cer de pâslă, femei cu rochii lungi, sofisticate, intrau şi ieşeau din prăvălii, la braţul bărbaţilor eleganţi.

De parcă ar fi fost firesc să zbor, planam în jurul lor,

cercetându-i.

Mirosea a lemn, a porţelan şi alamă şlefuită, a haine din lână şi mătase.

Din coşuri împletite, doldora de fructe, zaharicale colorate, batoane de ciocolată şi saci cu piper se ridicau mireasme de cireşe proaspete, vinuri licoroase, amestecate, iz de parfum franţuzesc.

Un bărbat a ridicat privirea şi mi-a facut cu ochiul râzând.

A continuat să meargă la braţul femeii povestind.

Va să zică m-a văzut. Îi spionam de pe acoperişul unde mă refugiasem speriată inima îmi bătea ca o portocală rostogolită în cala vaporului, sângerând întunericul.

Nu ştiam ce caut acolo, cine erau oamenii aceia ciudaţi, ce nume avea burgul.

Dacă m-a văzut, bărbatul nu aparţine acelui timp, mi-am zis încercând să ghicesc identitatea întâmplării.

Nările mele erau naucite de mirosuri noi, din trecut: hârtie proaspăt tipărită, stofă englezească, cerneală, mătase, levanţică, vin demisec, ceai chinezesc, măsline, curmale, smochine, anason.

Ulei de păr, săpun de iasomie, brioşe, lemn de nuc, piele de căprioară, gudron, ceară, untură de balenă, lămâi.

Piatră, mahon, dantelă, verde de China, cobalt, acaju.

Dimineaţă aveam în minte doar imagini cu frunze căzând şi întrebări, de aceea te-am chemat. Îmi spui că după orice plecare, urci la alt nivel şi că tarele vechi nu trec aşa uşor.

Chiar şi aleşii pot trişa, vechile năravuri nu se vindecă nici într-o mie de vieţi, le porţi cu tine, până în ziua în care lucrurile simple se vor întoarce nu vei muri furând o pâine din cuptor, dar flacăra va arde mereu, vei rămâne fără mâinile mincinoase, iar când vei privi drumul, fugind, orizontul iţi va usca ochii tot ce ai urgisit prin minciună va pleca de la tine, se va întoarce în miezul lucrurilor, pentru că nu le-ai avut nicicând, dar până atunci, faci ce vrei, aşa cum vrei, o mie de vieţi şi mai multe, până ce-ţi vor cădea toate şi vei rămâne gol fără de cel ce nu eşti.

Furia mea a crescut: dar nu înţelegi? Nu înţelegi, femeia iubea o fantomă, un hoţ de timp, un colecţionar de savoare, un plagiator!

Nu contează, mi-ai spus, femeia iubea... Hai, ridică-te!

Any Dragoianu

Ziua de cumpănă e ca oricare zi structurată după modelul suferinţelor clasice prinse în micile năvoade când pescarii afişează intenţiile de a se îmbăta lângă dig e o zi cu anunţuri stupide care pot instala panica femeile îşi vor trimite pruncii s ă doarmă în peştera din galaxia vecină unde gerul muşcă sălbatic carnea timpului ca o fiară ce a evadat cu un scop anume e ziua în care pot vorbi prin toate gurile de aerisire şi cioburile unei dimineţi perfecte să îmi taie respiraţia adevărului piatra mea de rezervă aruncată în gol nu mă voi descurca înnodând sentimentele în barbă până când taraba nu ia foc e ziua ce şi-a legat zdrenţele de trupul bolnav croind după tiparul de rezervă un singur destin ,,să mă opresc la trecerea de pietoni’’ spunea astrologul de serviciu între a şasea şi a şaptea linie a zebrei acolo cercul prinde contur e ziua mea de libertate si oricâte sarcini mi-aţi pune în cârcă tot voi învăţa să-mi întind obrazul palid

Hatos Vasile

Ce-ai vrea să-ţi dăruiesc, iubito?

Ce-ai vrea să-ţi dăruiesc iubito, Un crin o floare de demult, Un sentiment pierdut în spaţiu Sau poate vrei tu un sărut ? Ţi-aş dărui o lume întreagă, O lume vie şi frumoasă, Un ghiocel ce iese din zăpadă Şi fericire în casă. Ţi-aş dărui o carte O carte plină cu poveşti, Şi-o fericire adâncă Născută lin pe la fereştri, În nopţile cu stele Când mă gândesc să fiu Altceva decât ele!

Noaptea iarăşi se trezeşte Noaptea iarăşi se trezeşte Stelele pe cer se plimbă Şi în hău se prabuseşte Câte-o nimfă!

Dar luminile nocturne Se coboara pe câmpie Iar poetul câte-o frază mai aşterne

Pe hârtie.

Iară raţele pe apă Fug sus in luminiş Când o ciută se adapă Pe furiş.

Numai trestia in baltă Se indoaie şi suspină, Ca şi bolta cea inaltă Când îngână! Şi foşnesc încet stejarii; Dar luna spune blând: - Iată s-au trezit arţarii Dintr-un gând!

(1986, Gostila, Hatos Vasile)

Căutarea Glasuri ce vin din adânc, Mă cheamă la ele neîncetat, Mi-e dor, de voi,de vise, Popor înaripat. Şi plâng când vreau s-ascult iubirea, Suspin când vreau să spun ceva, Şi cânt, cum nu mai cântă nimenea, La voi.

Căci mă cobor la voi în mare, Cu gândul străbătut de un fior.

Cu voi mă paşte sărăcia, Dar nu mă voi trezi în zori. Şi voi pleca spre altă lume, Tot căutând ceva, Căci umbra piere înapoi, Prin ape.

Am căutat iubirea-n mare Şi visul printre nouri, Căci cu-a gândului scăpare, Era ca eu să mor.

Tu nu iubeşti nici marea, Nici cântecul duios,

O lume se deşteaptă acum La voi.

(08.07.1986, Gostila)

Julian Radu

Cuvântul Vorbele-aruncate-n glumă Toate se-ntrupează-n humă Și privesc cum se deschide Cerul, cu efemeride.

Dinspre partea cu văpaie Ele se tarsformă-n ploaie Și vestesc, întreg pământul...

Că sărbătoresc CUVÂNTUL!

Anca Vieru

Poem cu balerină și păduri L-am văzut la metrou pe băiatul care duce pădurea într-un ochi iar în celălalt cerul stă rezemat de afișul cu balerina ridicată pe poante și ține vioara pe genunchi metroul vine și pleacă pe peronul gol el începe să cânte sunetele se înalță căutând cerul prin gaura de aerisire peronul se umple din nou nimeni nu are mărunt balerina scoate un picior din afiș apoi celălalt vrea să danseze dar sunetele se pierd în vuietul metroului și ea se sufocă în pădurea de tocuri ….

Azi l-am văzut iar pe băiatul care ducea pădurea într-un ochi iar în celălalt cerul stă rezemat de peretele gol și poartă ochelari negri (AV)

Cristian Pop

Hoinărind prin radiografia sufletului Printr-o ramă oglindă-nvechită am sărit în radiografia sufletului.

Aici... gândul iubirii adevărate dizolva orice formă de răutate, într-o ploaie cu flori catifelate.

Lumina... în naivitatea-i ştiută, se-mpletea cu arome de mentă.

N-am observat când intrase şi ea!

Pe-o terasă imensă, curată şi pustie, cu cafeaua în mână şi ţigara aprinsă, m-aştepta să vorbim despre veşnicie.

Atunci începu supărarea, isterie... şi ceartă, spărgând şi distrugând totul în jur, provocase-un incendiu cu o lampă spartă... iar în fuga-i nebună spre ştiuta ieşire dărâmă şi oglinda călcând-o-n picioare.

Acum sunt singur pe-aici.

Am băgat într-o sticlă biletul apăsând bine dopul şi-aruncând-o cu totul, în spumele valurilor vieţii mele.

Un val de port din marea albastră sper s-o ducă-ntr-o zi în lumea voastră.

Cad pe gânduri amintindu-mi de voi... dar n-am găsit vreo cale înapoi.

Cer Partea umbrită a soarelui descrisă-n romanul de-o pagină, ajungea până la picioarele ei. Şi-o duceam bine... bine de tot, vieţuind într-o debara, doar noi şi îngeri holbaţi sub zodii contrafăcute made in Taiwan.

Ca totul să se termine frumos m-am înscris la concursul: „Viaţa ca un traseist dalmaţian, observat atent cu ochiul liber de orice constrângere optică." Şi-o duceam bine, bine de tot.

În finalul acestei vieţi răbdătoare am să cer alt cer.

Visare Dintr-un măr muşcam; sub ploaie trăiam; eu visam la soare!

Uneori, prins de visare... cu mintea-n şiroaie, în loc de mãr, muşcam din fulgere în apã de ploaie.

JAZZ (poveşti scurte, aproape poezii) Ochii mari sub sprâncene înalte scăpau lacrimi curbate, preaplinul amestecându-se în fumul ţigării destinului... doar o mână-i dansa rar pe clapele plânse a pianului, într-un vis temporar.

Tresăritul ritmic al pleoapei sub bretonul rotund şi copilăros, sugera viziunea inorogului luminos.

Bărbatul... se-apropie abătut... mângâindu-i apatic buclele, în gânduri străine

o sărută sub bărbie, şoptindu-i c-o privire inertă: O să-ţi treacă!

Clapele... cântau într-o inerţie accelerată, un vers învăţat într-o dimineaţă... rememorând zile, nopţi, o viaţă...

De 8 (martie... cu întârziere) Înăuntru erau scaune de damă, parfum de bărbat, o masă cu o dantelă veche afumată, flori uscate într-o vază demodată, două lumânări şi-o iconiţă.

Am făcut scrisoarea asta, ca să tăcem de comun acord.

Undeva pe-aici se-ascundeu multe fericiri... dar pentru că azi e ziua ta iubito, ţi-am sculptat: „doi de 8 pe şolduri".

Acum te ţin datoare cu cele două opt-uri.

V-am făcut o poză cu cerul şi-un porumbel Un descântec confuz pentru mireni m-ademenea spre sala de-aşteptare. Într-o dimensiune superioară plânsului, pe-o plantaţie de lacrimi genetic modificate, ne-am aliniat visele astrelor noastre; la nevoie minţind, din poziţii aplecate.

Viaţa mea: un deşert inutil;

n-am putut planta nici minciuni, nici fericiri altoite-n mucegai nobil.

Mi-am făcut viaţa cu idei împrumutate.

Instrumentele muzicale fără sunete, sunau în parcurile pentru oameni mari.

Corurile cântau clar în cuvinte alintate dar numai pe acorduri unanim închipuite.

Stăteam liniştiţi într-o sală de-aşteptare, o gară slab luminată, un capăt de linie, vorbind de fenomene religioase de desfătare.

Sinuciderea presupune a ucide pe cineva, pretinzând a nu-l ştii! Fără ezitare!

Ori îţi bagi degetele în ochi şi te împuşti încet din exterior.

Dacă ai părul lung, dincolo, îţi maschezi rana uşor.

Undeva prin mine… nu mai sunt eu, am construit o lume subterană numai pentru tine; un vis protejat de lege.

Apoi am simpatizat cu succès tehnica scaunului din gară, dintr-o sală de-aşteptare.

Parcă-s tot mai mulţi, parcă-i tot mai mare.

Trebuie s-ajungă trenul ce-aduce o schimbare.

V-am făcut o poză cu cerul şi-un porumbel, iar pe spate am descris tot ce era sub el!

O dezlegare rescrisă

Şoaptele sufletului au fructe zaharisite şi prăfuite innocent într-o farfurie de lut spart, plină de trifoi cu 4.

Dincolo de cer... e-o apă caldă, binecuvântată, în care îmbăindu-te te poţi dezlega de mine şi de tine, redevenind înger.

Laura Cristina Saracin

Acum Spre ceruri îmi înalţ a mea privire, Prea mult am mers cu capul în pământ Şi văd întâia oară, cu uimire, Că cel de sus, din stele, tot eu sunt. Şi mă gândesc că este o minune Să mă văd azi, eu, cel ce-am fost cândva, Trăind într-un alt trup şi-n altă lume, O altă viaţă, pe o altă stea.

Căci acel astru-atât de-ndepărtat Ce lasă azi privirii chipul său, E stins de mii de ani şi s-a-ntrupat De mii de ori de-atunci sufletul meu. Şi cum mă văd astfel, îmi vine-un dor Nespus, de părţile care-mi lipsesc, Întind aripile căci vreau să zbor, La Dumnezeu, cu El să mă întregesc.

Dar, un crâmpei din mine îmi şopteşte: „Priveşte-Mă, aici am fost mereu!”

Pământul de sub mine se opreşte Şi înţeleg că sunt privit şi eu.

Şi miile de ochi ai mei mă cheamă, Le simt în suflet dorul nesfârşit, De nefiinţă nu-mi mai este teamă Căci eu nu mor, mă nasc la infinit.

De fiecare dată, din întreg, Eu mă desprind şi-aprind flacără vie, O nouă formă şi-un alt vis aleg, Dar orice-aş fi, sunt pură energie. Încetinesc viteza, o sporesc, De glasul sufletului eu ascult, Uit tot ce ştiu, apoi îmi amintesc, De fiecare dată tot mai mult.

Un infinit ce-mi pare-o clipă doar, Mă odihnesc pe braţe de lumină, Dar cartea vieţii se deschide iar Căci roata se învârte fără tihnă. Şi astfel, în eternul timp „acum”, Pe-o altă stea, în altă galaxie, Mă aflu iarăşi la-nceput de drum Şi-n faţa-mi se întinde-o veşnicie.

Claustrare Pierdute tărâmuri de gheaţă În faţa-mi molatesc se-ntind.

Un firav şi molcom colind Tăcutului pol îi dă viaţă.

Sau poate este doar vântul

Ce şuieră printre nămeţi. Şed între patru pereţi Şi-alături nu-mi e decât gândul.

Pe geamul de gheaţă privesc Iar clipele-mi trec ca şi veacuri.

Să scap de tristeţe, ce leacuri Pot oare să mai găsesc?

Al zilelor număr pierdut-am De când o noapte-i mereu.

Pustiu e sufletul meu Cu negură gândul umplut-am.

Privesc in zare, departe Privesc şi mă duce un gând La floare, la iarbă, la vânt Dar toate-s doar vise deşarte.

Un firav şi molcom colind Tăcutului pol îi dă viaţă.

Pierdute tărâmuri de gheaţă În faţa-mi molatesc se-ntind.

Şi om şi înger Când am murit întâia oară Eu nu ştiam că nu este sfârşit, Nici început şi c-o să doară Să mor şi să mă nasc la infinit.

Mă sting, mă scol şi iarăşi merg, Vorbesc, mă uit, mă amintesc, Cad, mă ridic şi iar alerg,

Şi iar învăţ, şi iar greşesc.

Acolo e doar linişte deplină Şi înţeleg ce-i totul între toate Căci nu se stinge veşnica lumină.

Aici, în schimb, este mereu doar noapte.

Iar, astăzi, am murit şi, în noroi, Căzute-s ale mele oseminte, Şi-n juru-mi toţi au feţe de strigoi, Şi iar încep să îmi aduc aminte. Şi-aştept să vină îngeri să mă ia, Dar ei întârzie să apară.

S-or fi oprit în drum, pe undeva, S-ajute pe alt om să moară. Şi tot aştept, dar ceasul e oprit, Şi-oricum n-am altceva ce face. În drum, aici, o fată s-a oprit.

Nu ştiu de ce, dar parcă-mi place.

E tânără, frumoasă şi de viaţă E plină încă, căci e o copilă, Mă uit la trup şi la gingaşa-i faţă Şi simt invidie, dar simt şi milă. Şi înc-aştept, poate-a trecut un an, Şi vin, şi pleacă oamenii în fugă, Şi nici să plâng nu pot căci ochi nu am, Nici cap, spre cer, ca să înalţ o rugă.

Dar iată că într-un sfârşit apar, Pe braţe de lumină mă ridică, Din acest vis, în altul, iarăşi sar, Şi iar mă nasc, iar mor şi iar mi-e frică. Însă, cândva, sub alte noi veşminte,

Mă voi trezi din lunga rêverie Şi-atunci în vis îmi voi aduce-aminte Că-s om acum, dar înger pe vecie.

Gheorghe Mizgan

Martor pentru gând Privirea-mi adâncită-n zare Scrutează file strălucind De-ale cuvintelor ninsoare Cupola gândului lucind.

Se varsă luciul din morminte Spre-n josul paginii curgând, Lăsând săpat doar prin cuvinte Poemul martor pentru gând.

Mihai Ganea

pagoda dragonilor

veche fără drum de întoarcere izărind alături de banchiza cu acoperișuri țuguiate la unghiuri îmi amintesc femeia dragon și bărbatul ei soare adulmecând ceața din lacul de la marginea acelei pagode mușcând valurile tăcute la pragul ușilor umilinței unde dragonul nopții privea spre dragonul zilei sfidând confruntarea bărbatul îmi arăta facerea rostogolondu-se mușcând ziua din noapte și noaptea din zi dragonii împietriți pe sticla barbară zămisleau din luptă cercul negru în semicercul alb și invers el și ea într-un uter imens bivitelini îmbrățișați lumea eram eu eu cu femeia mea atunci când a apărut el dragonul negru

Ioan Gelu Crisan

Salută-l pe Serghei, maestre!

Scrisoare către Cornel Armeanu ( 17.06.1947 – 8.02.2013 ) Te ştiu din alte vremuri când trimiteai, poete, „scrisoare lui Esenin” pe-un petic de hârtie, voiai ca gândul tainic doar „Sneghina” să-ţi ştie, cinstit îţi spun acuma, nu aiureli cochete.

Eu care-ţi scriu-acestea, te ştiu doar din poeme, îţi desluşesc cuvântul în hainele de gală, „clepsidra veşniciei la capete-i egală”, iar noi suntem nisipul pe care-l cerne-n vreme.

Cum îţi mai duci „nemoartea”, când vezi ce-ncrâncenare au unii mai becisnici să-ţi siluiască versul? În paşi de întuneric au vrut să-ţi schimbe mersul, „să-ţi plânte-o lamă” rece, cu sete, „în spinare”. „Cu ochii între şansă şi între renunţare” când ai fost prins de valuri tu ai găsit atolul, că la ruleta rusă el ţi-a furat pistolul, pentru Serghei din ceruri „aprind o lumânare”.

(16 iunie 2011)

Ligia Mihaela Ionescu

Un poem al soarelui Eram copil, mângâiam coapsele soarelui nu avea nume atingerea ierbii prăvălite în mine Iubirea e umbră divină îmi şoptea soarele Am iubit curcubeul

Teama de cuvinte « Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, un argint lămurit în cuptor de pământ, şi curaţit de şapte ori. » (Psalmul 12.6) « La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. » (Ioan 1.1)

Poate că aceasta este taina. Noi facem parte din mit. Suntem cu toţii punctele infinitului, cum suntem roadele naşterii. Pentru că suntem de mult roade, de aceea, doar de aceea ramânem. Scriu poemele ca să mă conving pe mine, apoi pământul din mine, apoi pământul pe care calc, că el, pământul, va muri doar într-o altă naştere, că spaima şi groaza se vor mira de ruşinea lui. Da, aceasta este taina, noi suntem în miezul mitului şi nu îl recunoaştem, noi suntem seminţe si nu putem creşte decât in pământ. Restul este o taină mai mare, pe care Fiul Iubirii va fi dăruit-o fiecăruia să o despartă de pământul şi de stelele nefaste, de aerul rupt din iubire, de apele bolnave pe care încă mai plutim şi pe care nu vrem să rămânem decât în linişte. Mă mir şi de poemul acesta cu litere tipărite care se naşte atât de uşor din mit. Un alt mileniu poate ne va vorbi iar cu sânge

şi pâine din cer, cu ploaie din cer. Scriu poemul, mă tem să nu mor în această clipă, deşi moartea s-a învechit în mine. Scriu poemul comprimând poemele semenilor în mitul meu fără de cuvinte. Eu sunt ei in iubire. Tu ești poemul ca şi copilul, care vor urma născându-se într-un alt veac. ***

Nu am avut încredere în mine după ce m-am ivit. Durerea mi-a zdrobit găndurile. Am coborât în nefire. Aproape să cred că naşterea este totuna cu moartea. Acolo unde singurătatea nu mai atrage cuvintele. Tu, prietenul care veghează aproape de locul naşterii şi al muririi, mă ajuţi să fiu în tăcere, să ard curajos. Tu stai la mormânt şi plângi şi pentru mine. Tu mă ajuţi printr-un cod nu foarte secret să renasc de oriunde. Cum să renasc dintr-o creangă de pom sau dintr-o mână moartă? De ce pot muri cuvintele noastre şi ale cerului?

Creatorul are de ales stelele si seminţele pentru ca toţi să vadă, să nu se sperie, ci să cânte taina. În cuvinte concentrice, dintr-un univers într-alt univers. Fără moarte. Vom scrie mereu si nu ne vom opri decat în iubire. Ea este lumina.

S-au creat pe pământ computere miraculoase şi netrebnice. Ne-au stors memoria în fişierele albe pe care le privim descumpăniţi. Am pierdut din farmecul de a trăi. Dar dacă nu le-am fi văzut uimiti de simbolurile tehnice, poate că ne-am fi oprit. Am fi ajuns la capătul memoriei, da, la capătul unui cerc văzut o spirală, la capătul magiei simple: unu şi doi. Între cele două numere se află infinitul şi lucrurile. Între ele este trei. Între ele se află copilul care se naşte mereu ca să nu ne mai urâm. Motivaţia scrisului nescris este cel dintâi pas spre salvare. Computerul ni s-a dat şi ca să comprimăm timpul mai repede, atâta vreme cât vedem că suntem deja în întuneric. Toţi ar trebui să intuim că urmăm să cernem şi să unim filosofiile. Că graba şi răbdarea aparţin unor timpi diferiţi. Aşa cum a putut să afle în timpuri străvechi Eclesiastul. Cultura popoarelor se sprijină simplu pe un altoi de iubire fiită în iubire dăruită. De-am putea vedea toată cultura care ni s-a dat şi orgoliul învins într-adevar, simplu, printr-o jertfă unică şi minunată.

Ar fi minunat să ştim totul, dar mai minunat este - înainte - să dorim să facem ordine în tot, chiar şi în lacrimi. De-am şti să învăţăm să jertfim fiecare secundă, cu răbdare, pe rând, pentru a ne salva de iadul curiozităţii. Religia ar fi trebuit să fie împăcarea iubirii cu firea.

De nu am dărâma zidurile bisericii din interiorul ei. De nu am dărâma-o chiar noi, cei ce putem naşte iubire.

Mi-e dor, mi-e atat de dor de Mântuitorul Iisus. Viaţa mea a fost o poveste, pe care am şi plans-o cu mine, am şi bucurat-o, ca toţi ceilalţi. Am avut mereu nevoie de oameni şi de lucruri. De la început am simţit durerea

de a fi. Eram copil şi, deşi a trebuit să trec prea repede peste cărţile cu poveşti, mă simţeam, fără să pot mărturisi oamenilor, făcând parte din povestea pe care nu reuşeam să o trăiesc. Eram cuvânt. Nichita ne spune dintr-un poem să ne schimbăm în cuvinte. De ce? Ca să salvăm durerea de a se durea pe sinea ei, ca să ne dezdurerăm pământul şi apa care se iubesc prea mult, ca să citim măcar o pagină scrisă de toţi ceilalţi care au avut şi au menirea, curajul să scrie nu numai adâncurile, ci şi înălţimile gândurilor.

Copilăria ne va fi scris pe fiecare, dintru început întru destin.

Câte cuvinte simple şi nu simple, unite se vor mai naşte? Nu putem şti niciodată cu precizie. Fiecare are pagina lui de citit şi de scris. De fapt paginile. Avem nevoie şi de reflectie, şi de viziune. Sunt doar un simplu cititor şi scriitor. Nu conteaza că sunt capabil să inversez cele două roluri.

Eu trebuie să învăţ să aleg. Şi să nu cad prea repede de oboseală.

M-am nascut femeie. Aşa s-a întâmplat. Am primit firesc mai mult.

A trebuit şi să învăţ să nasc atunci când pământul s-a răzvrătit împotriva viermilor, dar mai ales împotriva omizilor neputincioase. Știu că totul se înregistrează acum în computer. Şi trebuie să scriu.

Important este să fac ceva cu timpul dat. Nu mi s-a dat mult, dar mi s-a dat lumina. Lumina m-a descris pe mine, mi-a ascuns defectele şi tristetea din trup, m-a acoperit. M-a întinerit după ce am fost omidă.

Ceea ce scriu nu se vrea a fi dogmatic. Viața rămâne viaţă în taina care se dezvăluie tot mai mult. Arta, sub orice formă, se vrea in esenţa ei, răzvrătită de-a lungul secolelor, atât mister, cât şi semn al lucrurilor şi al verbului a fi, transparentă. Noi suntem guri săpate în pământuri prin care curg râuri mai mici sau uriaşe pentru a se vărsa în mări mai mici şi uriaşe. Înspăimântaţi de esenţe, de simplitatea din complexitatea adevărului, putem ramâne în tăcere. Bărbat sau femeie, noi avem memorie din belşug. Cred că fiecare dintre noi poate să dorească să-şi conştientizeze propria memorie, rodind gândurile, descoperindu-şi menirea, numai astfel îi vom putea ajuta pe ceilalti, numai astfel vom putea primi ce ni s-a dat valoros, fără ipocrizie. Cartea cărţilor ne spune că, de fapt, totul ne aparţine. Numele nu poate fi decât un dar din dar al tuturor lucrurilor. Harurile biblice, mai presus de daruri, stau în Numele tuturor lucrurilor, în ceea ce a ramas aproape simbol, Iisus Hristos din Nazaret, timpul, spatiul şi locul unite valoros, naşterea, viaţa şi salvarea prin «moartea pre moarte calcând». De am fi conştienţi de miracolul care deja s-a produs. De ne-am dori să fim.

Putem vedea că Dumnezeu a daruit, prin Brâncuşi, sculpturii si spirirualităţii, o poartă a sărutului, o coloană fără de sfârşit şi o masă a tăcerii - o Cale, o Rugă și o Cină de taină ale românilor, pe pamânt românesc, aşa cum putem vedea şi dorul limbii române, în lacrima tuturor popoarelor.

(eseu poetic scris la 1 octombrie 1999, Ploiești, inclus în volumul intitulat Cartea rotundă, aflat în pregătire)

Atila Racz

Ziua poeziei frunze de chiparos plimb noaptea prin odaie ... nu mai am ce să-ți spun iau cuvintele altora și le trec prin tine da o să curgă toamna solemn prin sângele zilelor o altă limbă se va dezbrăca de mine iar prin goliciunea-i îmi voi trece mâinile descărnate iubito fierbi între coapse cuvinte îmi strivești tâmplele printre sâni mă acopri cu părul de algă ca de obicei în bucătăria cu miros de omizi în noaptea prelinsă printre perdele ne acoperim jumătatea feței iubito așez sticla cu vin între noi prea îmi este sete prea vesel despici ceapa cu o lacrimă surâzătoare parcă Dumnezeu ar fi transpirat născându-ne goi cu un șarpe noduros legându-ne tălpile dar sub pleoape iubito parcă merele Evei s-ar fi aprins alunecând pe podelele negre în ochii pisicii iubito mă aplec să-ți beau cuvintele de pe limba ascuțită din obișnuință o să așternem pe masă poemul încă zbătându-se sub condei și

nu o să auzim dimineața trecând strada cu haina ruginie pe umeri ori cum toamna sfâșie frunzele de chiparos

Č˜tefan Dumitrescu

HYMNS OF THE GREAT LOVE Translated by Mioara & Monica Dumitrescu

HYMN OF LOVE 1 The love was heard penetrating the bark of the trees Like a fox that goes into the sea Digging up with the paws a lair The one who was sewing the sea and the shores Heard a divine chant My soul was moving in towns To wet the seeds of the memories It was then when I saw the guard of the desert Loving an institution Happy are those who let their world And enter the corolla of a lily as if they lost in the woods They sit like the falcons on the white hands Of a woman who proudly enters the hell

HYMN OF THE WORLD ON FIRE 2 The wild woman was running in the world As if she had been a mouse in a cage The sky was lifghted as if it were a fire But who noticed was it was happening?

In the village people could hear the lamps sizzling The one who used to wash the sea every day Had gone to the shore and was roaring with laughter

Oh, but he couldn`t see his face was on fire And no one took pity on the wild woman Who was spining round as a lion in the cage All the people had hidden in their dreams But the world was on fire

HYMN OF EVAPORATION 3 The trees were red just like some hot strengths So they lighted all the valleys And the actress found herself on a field As a hind passing with its young ones Hey, heigh heigh, where is the painter of ideas?

He would paint her if he saw her and then He would lock himself in the town and sing with loud And the town would be on fire

voice

But everything passed in this world And after all that came malancholy As an antique autumn over orchards In which everything was evaporating.

OH, HOW MUCH WE RUN IN THIS WORLD! 4 Oh, how much we run in this world and see But we still return in city’s square And the look falls away of the eyes As some pieces of glass Don’t lose your mind This is the entire secret of life Because once we are on the mountain We are air for thousands of years

Hey, heigh, heigh what will be then?

A melancholy as an endless field In which you will lose your mind as electrocuted Because of too much yellow.

HYMN OF BLOSSOMED CITIES 5 She was passing through the blossomed cities Her fox tail could be seen from distance Here were once fileds of grain Through which the lovers used to walk naked And their so pale skin Spread a light as from a lamp At this light the reapers Were trembling of too much cold She was walking on the bottom of a sea Which was lighted as a Crystal That from a distance seemed to be her haircut And she was preaching the transparency

THE GREAT MISSUNDERSTANDING 6 In fact here is the great missunderstanding Of everything that happened so long ago That great misfortune which had to come Had been just a lily on the hill In the light of time There remained nothing from that Wild woman who once lighted the woods Perhaps just the sunset reminds us of her Sometimes I miss her so much As if she were spread in the air

But she will never appear again Only on the mountain a mirror will shine.

OLIVIA ‘ S HYMN 7 Where Olivia was waiting for me with the coffey „Olivia”, I said, „don’t you here it?”

Her soul was giving off vapours And she didn’t hear that sombody was calling me in the woods „I shall leave, Olivia, I shall leave, And all this room will be full of vapours And after centuries, when sombody comes in His hair will suddenly fall down And I left that evening A fox as a flame lighted dazzlingly the woods „What can you do in a yellow history like ours?”

I said, „Just to become pale”.

HYMN 8 Coming to the shores Finding your lover’s lips thrown away Seeing near them the trace Of the one who grazes the tables on the bottom of the seas Coming back in the cities Speaking with the ones who hoe the maize on the Streets Then hidding in a village As on the bottom of the world Going till the end of the field on Sunday Seeing the lips rising on the sky As they smile

To the reapers on the stubblefield.

HYMN OF MATTER WHICH REMEMBERS ITSELF 9 She was runing blindly with her arms held out Through the shining fog of love „This is Estela”, I screamed And began to run on the shores From where she is seen A white year on the seas When a women is loved The matter remembers itself We walk singing loudly on the seas The scarf was waving as a tail in the history I looked at her and said „Oh dear, here is my love”.

Liviu Baitel

Declarație de avere Am sufletul plin de poeme ce-aleargã desculţe spre lume şi câteva flori în priviri, nepurtãtoare de nume din vise-încropesc uneori simfonii şi le cant pe-nserat lângã maluri pustii a mai crescut din mine şi un trup de chitarã încercând sã-mi îngãduie legãtura cu lumea de-afarã mai am câţiva prieteni prin lume iremediabil iubitori de cuvinte şi pãstrez undeva o iubire care nicodatã nu minte

am adunat de asemenea în arhivele mele particulare şi câteva amintiri de o inestimabilã valoare douã trei rugãciuni şi o carte de referinţã o tristeţe profundã şi chiar dacã pare absurd o singurã dar nepieritoare dorinţã astfel, având în vedere toate cele de mai sus vã declar cã sunt cel mai bogat din regiune şi accept cu plãcere impozitul propus pentru aceastã minunatã stagiune Drept pentru care semnez (ELBI, 21.03.2013)

Pacurar Cornelia

De ce mă doare, despărtirea asta...

De ce mă doare, desparțirea asta Când eu credeam în multă bucurie De ce-mi întunec sufletul cu nostalgia A ceea ce ar fi putut să fie De ce-ai un alt drum, Și eu, un altul Când pâna ieri aveam un singur drum, De ce tânjesc după privirea-ți dragă Când cine știe pentru cine-o ai acum?

De ce în loc s-alerg spre soare și lumină Alunec înapoi în amintire De ce în loc de ură și uitare Sunt toată pentru tine, doar iubire De ce aș vrea să fim iar impreună Și fericiți prin crânguri să zburdăm De ce mă doare desparțirea asta? Și n-am putut iubirea s-o păstrăm?

Hella Crasnanic

Suflete pereche Am scris jurământul Pe o petală albastră De anemonă Contopiți În ploaie și timp.

Adio

Alexandru Cristian Milos

Iarna transilvană Ninge-n Transilvania frumos de parcă ninge pentru-ntâia oară, ... cerul pe fulgi se lasă lin în jos și cerne alb lumina către seară În Transilvania ninsorile se-aștern mai albe, împletind din dor cunună, pe case și în inimi, ca un semn al oamenilor buni, cu ochi, din lună Peste câmpii trec păsări mari și albe te iau, te duc, te mută-n Paradis, iubești ca într-o bucurie nouă, muzica ninsă parcă, dintr-un vis.

Ninge-n Transilvania frumos de parcă ninge pentru-ntâia oară, cerul, pe fulgi, se lasă lin în jos, și cerne alb lumina către seară

Renata Verejanu

Teiul de vis-a-vis Toate frunzele tale – mii de ochi – Mă privesc prin geam zi de zi Sugerându-mi ideea Că odată aș mai putea iubi Pe cineva în putere Să provoace un viscol în mine Și eu să torn mii de poeme: Cele mai frumoase și mai senine, Să șoptesc metafore, Să strig sensuri noi, moderne, Să valsez în versul Care șuvoi se așterne Pe frunte, pe ochi, pe gură… – Doamne, rogu-te, Dă-mi în toate măsură.

Frunzele tale – mii de ochi – Mă privesc de-ndată cum intru în birou. Și eu îți surâd, te salut, și rămân Prinsă în peisajul acestui tablou.

Irina Lucia Mihalca

Note rămase-n partitură Alâcâsişhi tini calea… ama apa tutu aclo agiundzi ( poem regăsit ) În palmă păstrez nufărul - efigie cândva dăruită ce-şi deschide, rând pe rând, petalele - lumina iubirii, flacăra şi taina ei!

Să te gândeşti la mine, de nu voi veni vei primi un mesaj din alt univers!

Sunt în inima ta! Mărgăritare, boabe de rouă îmi picură verde-şuvoi.

Flori albastre vor creşte din lacrimile tale, Pe-o rază-n zori tristeţea ţi-o agaţă!

Ai schimbat tu cursul... dar apa tot acolo ajunge.

Amândoi, deodată, înlăturăm barajele, M-am cam îndrăgostit de tine – iată secunda de sinceritate!

Cred c-am atins locul acela ce lipseşte din cercul tău.

M-ai răsfirat printre petale, uşor mi-ai suflat adieri de gânduri, dulci emoţii.

Fugi, aici nu-i vremea destulă, Este târziu, foarte târziu! Târziu peste tot!

Prin culoarul visului, viaţa trece prin moarte, lumina prin durere, speranţa prin pustiu, ca raza de soare ce sparge întunericul, iar inimile noastre îşi vor trece una prin alta bătăile şi-al lor destin.

Să revii să-ţi atingi steaua, să-mi dai un semn, orice semn!

Da, în câmpul petalelor! Mă voi uita într-un punct, vreau să găsesc întoarcerea, felia ta lipsă! „Întoarce-te!”- te va chema ea, Să nu rătăceşti pe acolo, nu e încă timpul, Nu uita iubirea, e tot ce contează în balada noastră!

Ce simţi, acum, tu? Că îmi lipseşti mereu!

Suntem vii, suntem noi, tu şi eu, aceeaşi vibraţie, ţi-am auzit chemarea - „vino” lotusul ni s-a activat deschizându-se!

Ne continuăm drumul... miroase-a muguri şi-a primăvară.

Victor Burde

Eterna dragoste...

Mă reîntorc la tine, poezie Te părăsisem ca pe un puţ secat, Doar tu îmi stâmperi lacrima târzie De dor, ori pentru ultimul plecat.

Cu tine sufletul devine strigăt, Şi îmi e bine - am o lume, a mea!

Deşi afară noaptea înoată-n crivăţ Şi cumpăna fântânii a îngheţat, pe-o stea.

Tu versul meu, copilul meu cuminte, Te leagăn şi îţi cânt poveşti de dor, Imi aminteşti mereu că-ţi sunt părinte Şi-n viaţă-s doar un simplu trecător.

Prin tine văd iubirile trecute, Şi caii ce se-adapă din abisuri Purtând caleşti spre locuri neştiute, Cu anii mei schimbaţi - pe nişte visuri…

Se cerne-n sită vremea - sunt bătrân, Dar cât de tânăr sunt, când eşti cu mine! Şi-n clipa marii treceri, te voi ţinea la sân Să nu te pierzi în gheaţa, lumilor străine...

Dimineaţă cu rouă M-am descălţat Şi am păşit prin rouă, Mi-a sărutat dimineaţa gleznele; Greierii începuseră o partitură nouă, Acompaniaţi de grauri Ce legănau în joc crengile.

Era răcoare în iarbă Şi-n trifoiul roz-liliachiu, Cosaşii săreau să se afle în treabă, Pe fire plăpânde crescute târziu; Paşii mei purtaţi fără grabă, Se pierdeau prin fâneaţă Precum urmele-n nisipul pustiu.

M-am revăzut copil - pentru o clipă, Ce fericit eram, în alte vremi...

Toate s-au dus - un fâlfâit de-aripă; Mai am doar bucuria că mă chemi Prin roua asta - binecuvântată, Să ne vedem - iubirea mea târzie, Îndrăgostiţi şi-acum, ca prima dată !...

Dumitru K.Negoita

Universul Număr imens de centre sferă cu perimetru niciunde spunea Pascal despre mărginimea din creerul privitorului egoismul mobilului omenesc aşează pe sine-n triumf idéal egoism omul poartă punctul ocupat de timp ideea fantezia cugetarea analogia teologică din centrul nemărginimii!

Farcas Narcisa Liliana

În umbra clepsidrei, Poetul Așa l-a pictat Saraswati, În umbra clepsidrei Scriindu-și pe-o frunză de lotus sonetul (Tocmai venise din grădini de cuvinte Poetul) - Drept masă de scris, un catarg rupt de vânturi Simplu, bătut de ploi flutură veșmântul În dreapta lui discreta muză, gânditoare Privește raze de lună ce tac peste mare Urmând umbra clepsidrei, Poetul-Trubadur Lăsă în dar sonetul poeților - de acum.

MoniQ

Adevăr Când lumea de afară călca-n picioare propria-și lume, eu mă strecor tiptil, pe geamul care l-ai lăsat deschis să intre o primăvară, în lumea ta interioară și sterg de întuneric și departe o clipă de iubire și dorință și las mireasma proaspată a iluziei de-aproape, să se așeze cuprinzând c-o rază de ardoare (o rază e de-ajuns) întregul tot al sufletului pe care tu ți-l crezi al tău, fără să știi că-n timp a devenit și-al meu! Îți las o adiere de lăcrămioare și mă întorc în lumea de afară să-mi scutur lipsa ta și acum constat, că afară lumea-i mai frumoasă gândindu-mă la tine!

Ghiorghiță Andra-Bianca

Tu cu mine și povestea ta Și poate că n-am înțeles de ce sau cum Ne-am contopit cu timpul ce ne poartă numele.

Dar în cadența clipelor, pe-o margine de lume, În haos și nimic, ești tu cu mine și povestea ta.

Ne-ai decriptat Infernul din dogmele divine. Și astfel am ales, să fiu și alb și negru Și roșu totodată, sub bolta de astre păgâne.

Mă aflu martor vechi al conviețuirii cu tine! În marea cea de oameni, cu valuri – toleranță Înger stingher ce-și pune clipele-n balanță În sala fără de ecou te cauți spre a te regăsi. Și-alegi să îți înalți iar pașii către nepătruns Cu veșnica dorință de a te reconstrui La granița de lume și real, te depășești Și coexiști cu capodopera umană.

Sunt liber iar și eu și tu. Și sunt integru.

Port stindardul acceptării sinelui În lumea cea absenta de nimicnicia ei. Și strig astăzi, din nou către urmașii mei Să fie descendenții demni ai unui țel: Să coexiste, să iubească, să renască Din cenușa toleranței, spre focul conviețuirii.

Un sens aparte pot să construiască! Și acum alege tu să arzi, în numele umanului Sa te prefaci în fum să nu plutești în van În amintirea celui care-a fost uman și-a existât În armonie cu noi toți, pe-o margine de lume La fel cum ești și tu cu mine și povestea ta, Dar încercând să ai de-a pururea-n privire Pe toți aceia cu care-ai existat cândva!

Valeriu Cuşner

Împuşcaţi-i pe poeţi Acei încurcă-lume ce au croit prin veacuri o altă hartă-a lumii cu visurile lor, Don Quijotişti notorii, mari vânzători de fleacuri scălâmbăind cuvinte cu multe înţelesuri, scuipaţi de nătărăii ce i-au dispreţuit, flămânzi de-nţelepciune, de faimă şi iubire scărpinători de muze, bogaţi în sărăcie, huliţi de răii lumii, aplaudaţi de regi, slăviţi prin lupanare, geloşi pe nemurire, trăind după un cod de neînţelese legi, deştepţi nevoie mare, iluştri nătăfleţi, să-i împuşcăm pe rând, să terminăm cu cei ce s-au crezut, sau nu, că ar fi fost poeţi !

Născocitori de snoave şi de cuvinte rare ce au tradus tăcerea în şoapte de vioară, urcând pe scara vieţii c-o traistă-n vârf de băţ, palavragii de şatră, celebri pierde-vară, dispuşi să-şi rişte viaţa pe-un dram de libertate, cântând durerea lumii şi-a ei nefericire şi înfruntând de-a pururi oriunde nedreptatea, loviţi de stăruinţa minciunii uneltire, corăbieri pe-oceanele schimbărilor eterne sacrificându-şi viaţa pe lucruri de nimic, savanţi sau histrioni, ţărani plini de iluzii, profesori şi studenţi, beţivi petrecăreţi, copii, sfioase fete, băbuţe narcisiste, să-i împuşcăm pe toţi ce se mai cred poeţi!

Eroi de cafenele, iluzionişti macabri, naivi de cursă lungă, târându-se pe coate, scafandri în lighean-căutători de-adâncuri, cinstiţi pân-la prostie, creduli că după moarte vor fi cinstiţi în veacuri de posteritate; trăind fără de vârstă, nemuritori bătrâni, sau tineri iezi fugind cu raniţa în spate pe necuprinsul lumii de-a pururi galopând, purtând cu greu în suflet dureri împrumutate,

dispreţuind onoruri, celebri ipocriţi, erotici prin născare, amanţi de operetă iubind mereu pe alţii, deşi n-au fost iubiţi, zei albi de ciocolată curtaţi la bal mascat, trăind în sărăcie, de-a pururi răzvrătiţi, metaforişti pârdalnici, în rime arhitecţi, frumoşi din turtă dulce cu pletele în vânt, să-i împuşcăm pe cei ce par a fi poeţi! Îi împuşcăm degeaba! Din nou vor răsări; ciuperci viu colorate după o scurtă ploaie Cum ziua dă în noapte iar noaptea dă în zi, vor umple iar pustiul, vor înflori pe câmpuri, vor colora abisul cu visurile lor.

Nu poţi goni beţivii din cârciuma din drum; mereu se vor întoarce, chiar osândiţi la moarte.

Nu poţi mereu distruge spitale de nebuni chiar dacă vom ucide pădurile din noi, chiar dacă vom goni toţi fluturii din flori şi vom seca izvoarele ce curg mereu spre mare!

Nu poţi opri căderea eternelor ninsori, nici fărâmarea scoicii în fire de nisip şi nici speranţa care-nfloreşte-n fiecare!

Seismografi pârdalnici ai devenirii noastre, poeţii-s condamnaţi la un sublim blestem; să lumineze noaptea tăcerilor din noi.

Sunt sarea din bucate, sunt îngeri vidanjori ce sufletul ni-l spală de-acel fetid gunoi depus de viaţa aspră în noi de-atâtea ori!

Livia Georgescu

În Casa Pădurii În Casa Pădurii poți accede la originea absolută a timpului ferecat în fioruri de aur pur șlefuit de vântul orbitor al inimii de miază-zi norii de fildeș împarte-i de-a stânga și de-a dreapta adevărului în judecăți egale adaugă o pată de suflet și luminile din mijlocul cerului devin șapte trepte ale nopții prietene și ocrotitoare în nemișcarea lor vie întinde apoi mana atinge zâmbetul și mângâie clavicula ovală a chipului albastru înrobind inima și universul frânge-l cu umilință în taină și asta de câteva ori sălbatic în fața vederii unora sau altora de vin să se sprijine senzorial direct pe umerii tăi cu dărnicie totală de singurătate dar tu irezistibil să-ți porți zborul alături de prietenele universului acvilele timpului și spațiului vast îmbrățișat să desparți orizontul în șoapte și toată lumina să o dai la o parte de orice altceva nu ești tu total și definitiv îți va fi foame de mine.

(27 martie 2013, 19:33)

Gabi Schuster

Oamenii ciori Iată ce fac oamenii aceştia trăiesc din gunoi – ciorile cu capete de om patul şi-l îngustează pe asfalt să nu îi calce orbii care se duc grăbiţi acasă orbi în nopţile cu vânt zdrenţele sunt prinse în cuie bătute în carnea puţină până la os foamea stă de pază - e cel mai sentimental însoţitor banii nu se coboară atât de jos, dacă plouă roata dinţată din pântec nu curge la canal cu frunzele şi ambalajele goale carnavalul a luat sfârşit ne luăm indiferenţi pielea de fiecare zi şi trecem la nepăsarea de fiecare zi, laboratoarele iubirii schimbă ADN-ul cu o spirală de monede ; până la lăcomia fără margini se strecoară prin sânge intră în labirinturi lasă urme plouă foamea nu se spală nu şiroieşte la canal oamenii să rămână între oameni cum merită pământul este al nimănui rătăceşte de multă vreme sub soare cu gropile de gunoaie pe burtă ciorile cu gheare de om

se ceartă cu ciorile cu cap de ciori croncăne, croncăne pe pradă.

Maria Ionescu

Vântul Privesc vântul... frunzele palmierilor se înalță spre cer, seamănă cu niște fire de păr.

Nu este o mișcare uniformă... sunt răvășite... răvășite și libere.

Vântul e atât de puternic și gol!!!

Maria Postu

Înstrăinare Degeaba acopăr ferestrele şi pun pâslă prin casă telefonul e o recuzită dintr-o piesă refuzată la uşă zgârâie cu ghearele şi sunetul răsună ca un concert într-o arenă pustie voi pune banda cu aplauze dacă păşesc pe vârfuri baletez printre lucruri fără să le ating mă preling din fotografia cu tine de-acum o vară la ora asta îţi pregăteşti ceaiul asculţi discuri râncede şi iar uiţi să uzi florile dacă ar suna telefonul ai răspunde cu voce de plantă însetată ţi-am înconjurat casa cu esenţe primăvăratice beat de fericire câinele tău nu îmi mai ştie mângâierea şi latră în faţa unei uşi străine

George Filip

Omul (volumul Metafore risipite - 2006) Omul a plecat pe jos din rotirea ciclică şi spre seară a ajuns în legenda biblică ascundea în craniul sterp şapte vorbe latineşti nişte şiretlicuri şi altare omeneşti a-ntâlnit prin vid alt Om şi-a spălat în el cuţitu’ era primul târg legat cu acel afurisitu’ vestea a urcat la cer Dumnezeu cocea destine şi-a gândit sentenţios: Omul seamănă cu Mine.

Ionuț Caragea

În altă viață am fost un râu în altă viață am fost un râu iubita mea era o salcie cu dragostea despletită câteodată frunzele ei îmi acopereau trupul câteodată se închidea în sine si plângea adesea o mângâiam unduitor într-o zi iubita mea a plecat în caruța unui lemnar în locul ei pe un ciot se odihnea adesea o codobatură eram furios și pentru o vreme n-am mai privit malurile până când o femeie necunoscută privind prin mine pietrele a vrut să afle rostul pamântului si s-a lasat sa cadă ca o pană de codobatură ca o frunză de salcie a plutit o vreme cât m-au ținut brațele apoi am sarutat-o si a ramas în voia marii deseori iubita mea cântă la miez de noapte vrajește pescarii iar eu întind degetele prin siajul bărcilor

Maria Oprea

am timp am timp să rămân fără aripi mi-e teamă de tine poezie că vom fi doar umbre pe drumul care vine din adânc fără-nceput (2011)

orașul meu orașul meu e atât de mic încât îmi vine să-l pun într-un plic în orașul meu nu există noțiunea de rotund nici de triunghi sau de un dreptunghi în orașul meu ne ducem pașii doar într-un pătrat în care respirăm colțurile unui cerc imaginar

atât de aproape e respirația ta lângă a mea știi se aude o simfonie lângă două manele și un apus îmbătrânește la poalele unei pietre rare mersul meu într-un pătrat fără sfârșit zi de zi același culoar de castani câteva bănci singuratice un semafor o trecere de pietoni un părculeț lângă o piesă de teatru ce încă nu există patru mari roți de căruț sub un petec de vânt și colțul de cer pare înflorit în privirea fiului meu

Dorina Sisu

robia când bezna-ncinsă o străbați în noapte când nucul cel bătrân în vis 'ți-apare te-ncheagă-n umbre visele fugare și-ai vrea să stai mai orb și mai deoparte în urma ochilor ce te măsoară-n zare precum o pradă viața îți rămâne și nu un scut în care-ai vrea să fugi ah, scări prea mari în praguri surde ați așezat în fața-mi vorbe goale și inima nu vrea să mai asculte ea vrea să fie piatră și vântul s-o măsoare ah, sâmburi cruzi pe tălpi sărutul crapă un adevăr de omenie cântă și sufletul golește trupul parcă ar vrea să fie tot mai sec în mine dar rob cum sunt puterea mi-e proscrisă mânia-n lungi tăceri s-ascunde ah, inimă de piatră-mi ești mai stai puțin să-mi povestești cum soarta cea vicleană stă la pândă ori cum iubirea arde-n primăveri culese și nu privi prin umărul acela prea mult lăsat de pietrele-adunate și calcă apăsat pe șerpii dinăuntrul vieții să fii ce nu ești, dar nu a morții veste

Petre Anghel

Fiul poeziei Nu puneți piedici poetului, Oricum are ghiulele legate de piciore, Cuvintele lui sunt mai grele decât insomniile Și e totdeauna la un pas De ultima cămară a piramidelor.

Nu-l certați, Sufletul lui e piftie de stele, Norii îl sperie Cum lupoaica tresaltă La adierea vântului.

Nu-i dați un nume Fiindcă e fratele cuvântului, Prâslea cel înegrit de cenușă, El pleacă și se întoarce la vatră.

O singură dată Pune mâna pe arc Și atunci ucide de șapte ori Balaurul cu șaptezeci Și șapte de neinimi.

Nu vă îngrijorați unde va dormi.

Așternutul lui sunt silabele.

Geo Galetaru

Ei sosesc odată cu noaptea ei sosesc odată cu noaptea. ei sunt liniştiţi şi au pleoapele străvezii. mersul lor seamănă cu plutirea copacilor pe cer. şi nimeni nu le întinde mâna, nu le adresează cuvinte de îmbărbătare. Nimeni nu le toarnă vin în pahare. fiindcă ei sunt uşori şi înspăimântători ca umbra.

Ei sună din goarne de ceaţă şi iarna vine pe neaşteptate pe urmele lor, ca un animal strălucitor şi plin de mânie. ei sosesc odată cu noaptea. şi nu mai pleacă niciodată.