Al. Florin Ţene - Un ocean de deşert by Hopernicus

Al.Florin ŢENE

UN OCEAN DE DEŞERT ROMAN Toate personajele şi întâmplările povestite în acest roman, în pofida unor asemănări cu realitatea istorică, sunt de natură fictivă. Motto: “În calea eroului totul devine tragedie.” Friedrich-Wilhelm Nietzsche “Valoarea omului se măsoară după greutăţile biruite de el.“ Voltaire

Editura Semănătorul 2013

Argument Romanul “Un ocean de deşert “,de Al.Florin Ţene, (autor a şase romane şi a zeci de cărţi de poezie, proză, critică şi eseuri ), se constituie în o frescă a societăţii româneşti, dintrun secol întunecat, este un roman al descrierii răului în istorie, o pagină despre România prin care cititorul cunoaşte şi retrăieşte drama prin care a trecut şi trece poporul nostru datorită ciumei roşi. Romanul este o acuză vehementă la adresa ocupantului sovietic, a colaboraţioniştilor şi al intelectualilor români care au trădat făcând pactul cu diavolul, modificând, în substanţă, spiritul şi mentalitatea unui popor. Aceştia fiind vinovaţi de tot ce ni se întâmplă astăzi. Autorul acestui roman este, printre puţinii scriitori din galeria prozatorilor contemporani, ce prin romanele lui, a oglindit tragedia prin care a trecut societatea românească în secolul XX.

PARTEA I Un ocean de deşert

Motto: “Un minut de îndoială face cât o veşnicie de suferinţă. “ Honore de Balzac Afară începuse să ningă.Fulgi mari se aşterneau peste mormintele din cimitirul Bisericii cu hramul “Adormirea Maicii Domnului “. Slujba se terminase şi oamenii ieşau pe rând din sfântul lăcaş, închinându-se cu faţa spre altar. Titina a ieşit pe uşa sculptată în lemnul de stejar, având cap o basma înflorată de culoare închisă.S-a închinat, privind spre cerul cenuşiu care arunca peste morminte fulgi de zăpadă, acoperindu- le veşnicia cu albul imaculat, trimis de Dumnezeu.Ninsoarea deasă dădea impresia că peste cartier se lăsase ceaţa. Iar oamenii parcă ieşeau din ea. Mergea îngândurată pe aleea străjuită de morminte. La unele din ele pâlpăia câte o lumânare, gata, gata, să se stingă.”Mi-a plăcut Liturghia! Întotdeauna acest pasaj biblic mă impresionează. Scriptura după Matei descrie anunţul că Maria v-a aduce pe lume pe Mesia. Ea, femeia simplă din Bethleemul din timpul împăratului roman Augustus, căsătorită cu Iosif, va naşte pe Iisus, trimis de Dumnezeu să se facă Om, pentru a-i mântui pe 4

oameni .EL trebuia să fie Împăratul unei împărăţii Spirituale. “ Gândind la cele spuse în biserică, Titina, abia într- un trârziu, a auzit colindele cu glasuri de copii ce veneau dinspre blocurile cartierului. Fiind acasă, Florin s-a apucat să scrie la acest roman. * “Ţăranii ieşeau din biserica satului, unul cîte unul, urmaţi de neveste. Îşi îndesau căciulile negre din blană de miel pe cap.Slujba celui dintâi praznic împărătesc dedicată Naşterii Domnului Iisus se terminase. Zăpada le scârţâia sub opinci. Ceaţa se ridicase.Boierul Gheorghe Roşianu încă stătea pe jilţul de lângă catapeteasmă, alături de Ana, soţia lui.Se gândea la cuvintele rostite de preotul satului din Evanghelia după Luca. Privea la sătenii săi încălţaţi în opinci din piele de porc trase peste obiele strînse pe picior. Îmbrăcaţi în iţari şi haină din dimie.Le spusese, la o parte din ei, pe care îi ştia mai săraci, să vină la Conac la praznicul de Crăciun. Ana, împreună cu cele două femei care o ajutau la bucătărie gătiseră un cazan de ciorbă de porc, peste cinci sute de sarmale şi câteva zeci de tăvi cu cozonac.” După ce isprăvesc cu masa slugilor, spre seară vin boierii din comunele învecinate, din Lădeşti, Guşuieni, Vâlcea şi Drăgăşani.Vin cu copii lor, şi împreună cu ai noştri o să ne colide.“ Gândea Ana, aşteptând să iasă toţi din biserică.”Am pregătit cele opt camere de oaspeţi.Am aranjat lavoarele, fiecare cu prosop din in înflorat, cu căni din porţelan alb, iar paturile cu aşternuturi albe din in topit şi albit la piua noastră de pe Şasa. “ După ce au ieşit din biserică toţi, Gheorghe Roşianu şi Ana, s-au ridicat de pe jilţurile lor, în momentul când preotul Părăianu a ieşit din altar. -Boier Roşianu, personal vă mulţumesc pentru donaţia făcută bisericii noastre.După Crăciun cumpărăm clopotul nou. 5

-Părinte, nu trebuie să-mi mulţumiţi şi a doua oară. Aţi făcut-o şi la sfârşitul slujbei. -Mulţumesc, boierule! Ana stătea liniştită şi tăcută lângă bărbatul ei, înalt, brunet şi cu mustaţa răsucită în sus, mai mare cu două zeci de ani decât ea, privindu- l cu admiraţie. -Părinte vă aştept după amiază la praznic.Să veniţi cu preoteasa. -Mulţumesc! Mă onoraţi… Preotul îi conduse până la poarta bisericii.În drum îi aştepta sania cu doi cai şi birjarul. -Doamne ajută părinte! -Doamne ajută. Boierul Roşianu îi întinse mâna Anei să poată urca în sanie şi apoi s-a suit şi el, punând piciorul drept pe plasul saniei. -Dă-i bice, Niţă! Niţă, birjarul, ţigan de pe valea Şasei, a învârtit biciul prin aer şi cei doi cai porniră în galop trăgând sania după ei.Boierul Gheorghe Roşianu privea mulţumit peste câmpurile sale acoperite de plapuma albă a zăpezi. Trecând pe lângă ţăranii ce se întorceau acasă, aceştia se opreau privind la sanie, scoţându-şi cuşmele de pe cap din blană de oaie. -Să ne trăieşti boierule! Crăciun cu sănătate! -Şi voi să trăiţi! Pe marginea şanţului o tânără ţărancă mergea încet să nu alunece.Gravidă fiind îi era teamă să nu cadă. -Niţă, flăcăule, opreşte lângă Floarea lui Marin, să o luăm în sanie, zise boierul. -Hooo! Bidiviilor! 6

Steluţa şi Viteazul se opriră sforăind, împrăştiind abur pe nas, chiar în dreptul Floarei. -Urcă în sanie Floareo! Te ducem până acasă! Zise boierul. Femeia se uită mirată la Roşianu.Nu ştia ce să facă. -Hai, urcă! I se adresă Ana, de lângă el. Timidă, tânăra femeie a urcat în sanie pe canapeaua din faţa familiei Roşianu. -Mergi acasă? A întrebat-o Ana. - Da! A răspuns cu timiditate femeia. Fusăi la biserică să mă rog să vină pe lume pruncul ăsta... -Dar, bărbatu-tău unde este?Nu l-am văzut de mult. Nici în toamnă la culesul porumbului nu a venit. -E dus departe.La Silistra.Lucrează la construcţia unei şicoli.A fost şi la Bazarcic…acolo a terminat de construit.Şi toată echipa a fost trimisă în altă parte. -Ai rămas grea! Cum te descurci? Întrebă Ana. Când ai drum spre Roşiile, treci pe la conac. Îţi mai dau câte ceva. -Vin cocoană! Mulţămesc! -După câte ştiu, stai tot în Răţăleşti! -Da, boierule! -Ţigane, dă- i bice! O ducem pe femeie acasă! Niţă a mângâiat crupele cailor cu biciul confecţionat din piele, având în vîrf un smoc din păr de coamă de cal. Bidivii au luato la galop, trăgând sania prin şleaurile ce se formaseră pe drumul de mult pietruit, acoperite acum de zăpadă.Au trecut pe lângă un grup de copii care umblau cu colindul. Copiii văzând sania, s-au oprit. -Niţă, opreşte sania în dreptul copiilor! 7

-Bine, boierule! Hoo! Ţiganul trase de hăţuri şi bidivii se opriră. -Măi, copii mergeţi la colindat? - Sărut mâna, boierule! Da! Răspunse unul mai isteţ, având în mână un băţ să se apere de câini. Alături era şi o fetiţă îmbrăcată cu o bundiţă peste o cămaşă groasă din dimie. -Asta este fata lui Tanţa, fostă măritată cu Ilie, ăla care a murit la Mărăşeşti, o cheamă Saveta, spuse Floarea, care până atunci tăcuse, având broboada trasă peste gură. -Atunci colindaţi- ne şi pe noi! -Bine, boierule! Copii începură să cânte lângă sanie.Caii frământau zăbala în gură, legănând dârlogii. Din când, în când, întorceau capul spre birjarul ce lăsase moale frâul. “Am plecat să colindăm, Domn, domn să-nălţăm, Când boierii nu-s acasă, Domn, domn să-nălţăm. C-au plecat la vânătoare, Să vâneze căprioare, Căprioare n-au vânat, Ci-au vânat un iepuraş, Să facă din pielea lui Veşmânt frumos domnului”. -Bravo! Mai ştiţi vreunul? -Da! Boierule! -Atunci, mai ziceţi unul, că bani am să vă dau! Grupul de copii începură să cânte.Colindul răsuna cristalin pe valea Saşei îngheţată.Şi glasurile copiilor se loveau de dealurile din împrejur, întorcându-se ca un ecou. 8

“Aho, aho copii şi fraţi, Staţi puţin şi nu mânaţi, Lângă boi v-alăturaţi. Şi cuvântul mi-ascultaţi. Ia mai mânaţi, măi, hai, hai... S-a sculat mai an, Bădica Traian Şi-a-ncălecat pe-un cal învăţat, Cu şeaua de aur, Cu nume de Graur, Cu frâu de mătase, Împletit în şase, Cât viţa de groasă, El în scări s-a ridicat, Peste câmpuri s-a uitat, Să aleagă-un loc curat, De arat şi semănat. Şi-a pornit într-o joi, Cu un plug cu doispreceze boi. Boi boureni, În coadă codălbeni, În frunte ţintăţei, Ia mai mânaţi, măi, flăcăi, hai, hai... La lună, la săptămână, Îşi umplu cu aur mâna. Şi el vru să vadă, De-i dete Dumnezeu roadă. Era- n spic cât vrabia, Era- n bob cât trestia. Ia mai mânaţi, măi, hai, hai... Traian iute s-a întors Şi din grajd alt cal a scos, Un alt cal mai năzdrăvan, 9

Cum îi place lui Traian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. Cu potcoave de argint, Ce dă sporul la fugit. Traian iute-a-ncălecat, La Tinchin a apucat Şi oţel a cumpărat, Ca să facă seceri mari, Pentru secerători tari. Şi-altele mai mititele, Pentru fete ocheşele Şi neveste tinerele. De urat, am mai ura, Dar mă tem că va-nsera, Pe aici, pe la dumneavoastră, Departe de casa noastră. Şi ne-aşteapte şi-alte case, Cu bucate mai gustoase, Cu pâine caldă pufoasă, Cu vinul de viţa-aleasă, Cu cotnar de Drăgăşani, La anul şi la mulţi ani!” -Frumos! La mulţi ani! -La mulţi ani copilaşi! Se adresă către ei şi Ana. -La mulţi ani, coana Ana! Gheorghe Roşianu a coborât din sanie, s-a deschis la paltonul de culoare închisă cu guler de vulpe şi-a scos din chimir un pumn de creiţari, împărţindu- i la copii.Tot din chimir a scos şi un pol de hârtie pe care îl înmână Savetei. 10

-Să aveţi sărbători frumoase! Spuse boierul Roşianu urcând în sanie, punând direct pe podea picoarele încălţate cu cisme din piele box, lustruite de ţiganul casei.”De-ţi faci mustaţa în ele, boierule!“, cum îi spunea. -Dă-i bice, Niţă! Sania a luat-o din loc şi s-a oprit la poarta locuinţei Floarei. -Conaşă, boierule, vă invit până în casă, vă servesc şi eu cu ce am… -Mulţumim, Floare! Nu avem timp.Îi răspunse Ana. -Te aşteptăm după amiază la conac. -Mulţumesc, boierule! Voi veni! Floarea a coborât din sanie şi deschise poarta legată cu un mic cerc din fier ruginit. -Dăi bice, ţigane! Avem mult de lucru acasă! Niţă mângâie crupele cailor cu smocul din vârful biciului şi caii au luat-o la galop, trăgând după ei sania. Aceasta prin alunecare, nu de puţine ori, le lovea gleznele sau copitele proaspăt potcovite la potcovarul Zorilă, din centrul comunei. „ II Motto: Dacă bogăţia unui om se află în mintea sa, nimeni nu va putea să i-o fure. Benjamin Franklin “În curtea conacului se strânseseră o mulţime de ţărani cu nevestele lor. Cele trei bucătărese, venite din sat, nu 11

pridideau cu aranjarea blidelor cu mîncare pe mesele întinse în cerdacul lung de peste treizeci de metri, aflat pe lateralul clădirii dinspre apus. Se formaseră grupuri, grupuri de oameni aşteptând boierul să- i invite la masă.Erau micii arendaşi şi pălmaşi care lucrau pământul Roşienilor. Un zumzet se aşternuse peste întreaga ogradă. -Măi, Ioane, cum te-ai înţeles, anul acesta, cu boierul? -Lesne, s-a învoit, cedând la văicărelile mele! -E cumsecade! Zise Gavrilă. -Aşa cum cred că ai aflat de la vecinul tău Soare, vecin de mejdină cu mine, eu am arat pământul, boierul a dat sămânţa de porumb, l-am prăşit şi l-am cules. Învoiala a fost să-i dau la capătul hotarului la trei târle ale mele, cinci boierului. -Şi eu tot aşa am avut învoiala. Alături de ei Frusâna lui Gicu îi povestea Lenei din vârful dealului Bobului cum ţese la război preşuri din şuviţe rupte, din zdrenţe. -Fă, Leană, la aranjarea iţelor mă ajută Ion, băiatul lui Costică. -Aaa…ăla care se şcoleşte la oraş. -Ăla, ăla…! După aceea e uşor. Răbdare să ai. Treci suveica printre iţe, dai cu spata, să strânge laolaltă, Şi treaba merge.Aşa am făcut preşuri lui Nelu, feciorul cel mare, aşa Eufrosinei… -Fă! Taci! A ieşit boierul cu coniţa în uşa cerdacului. Peste întreaga adunare se aşternu liniştea. Oamenii şi-au scos cuşmele din cap, strângându- le în mâini. -Oameni buni! Dragi consăteni!

-Ce frumos ne zice! Îi şopti Constică lui Săndel de lângă el. -Tăceţi- vă gură! Le-a zis în şoaptă Florica din Răţăleşti. -Ne aflăm în ziua Crăciunului, cea mai mare sărbătoare creştinească, care, aşa cum ne-a spus şi astăzi în Sfânta Biserică, părintele nostru, marchează Naşterea Domnului Nostru Iisus Cristos. Cu acest prilej v-am chemat la un praznic la conac, aşa cum facem de fiecare Crăciun, pentru a sărbătorii acest eveniment. Voi, sunteţi consătenii mei cu care colaborez. Dacă unii lipsesc de aici, este că sunt adepţii zicerii unui înţelept:”Leneşul are totdeauna chef să facă ceva, dar începând de mâine “. Râsul străbătu întreaga adunare. -Aveţi dreptate, boierule! Strigară câţiva. -Poftiţi, aici, în cerdac, să ne cinstim împreună, dar nu înainte de a vă prezenta copiii mei, veniţi în vacanţă.Hai, veniţi, aici.Rând pe rând apărură, în ordinea vârstelor, Georgică, poreclit şi Poetul, elev la Liceul „Fraţii Buzeşti “, din Craiova, Norica şi Ecaterina, eleve la Liceul “ Lahovari“, din Rm.Vâlcea, Lenuţa, elevă în sat şi Victor, elev la Liceul Militar din Breaza. Acum, aşezaţi- vă cu toţii la masă.Poftă mare! Doamne ajută! -Doamne ajută! Strigară în cor ţăranii. Cu cuşmele în mâini oamenii urcară cele câteva trepte şi se aşezară la mese, cu nevestele lângă ei. După care au venit, în capul mesei, pe rând Ana, copiii şi apoi boierul. Preotul satului aşezat lângă Roşianu s-a ridicat în picioare pentru a binecuvânta această masă.Comesenii cu privirea în pământ şi în picioare ascultau evlavioşi cele cuvântate de preot. După cea a rostit” Tatăl nostru“, a binecuvântat această masă, s-au închinat, apoi s-au aşezat fiecare pe locul său. Cele trei bucătărese le-au umplut ceştile din pămând ars, de Horezu, cu ţuică, iar cănile din lut cu vin, toate din 13

producţia moşiei. În străchinile cu cocoşul de Hurez pe ele se aflau câte patru sarmale pentru fiecare, alături de un boţ de mămăligă tăiată cu aţa. -Noroc oameni buni! Să aveţi un Crăciun cu sănătate şi bucate pe masă! A rostit boierul cu paharul de ţuică ridicat. -Să ne trăiţi, boierule! Să vă trăiască familia! Rostiră toţi în cor. -Victoraş, du-te şi adu gramofonul din sufragerie.Se adresă boierul feciorului cel mic. -Nu poate el, e prea greu pentru el. Mă duc eu… Şi Ana s-a ridicat de pe scaun intrând în sufragerie. S-a întors cu gramofonul în braţe. Îl aşeză pe o comodă din spatele scaunului. În pâlnia mare din alamă se reflecta lumina de afară strecurată prin geamlâcul cerdacului.Ecaterina s-a ridicat de la masă şi a adus câteva plăci Columbia cu cântece. Comesenii se uitau ca la o minune la aparat. -Boierule, pune-ţi un cântec cu Zavaidoc! -Ecaterina, te rog, pune placa ! -Acum, tată! -Oameni buni, se numeşte Marin Teodorescu, născut, vorba aia, peste deal, la Piteşti. Ţăranii ascultau ce spune boierul cu multă aminte. Ecaterina, după ce a învârtit manivela încărcând arcul gramofonului a pus placa “Columbia “ , cu cântecele” Aseară fusei la una“ şi “Dragostea e ca şi-o râie.” Arcul gramofonului a început să străbată şanţurile plăcii de ebonită. Foaie verde ca aluna, Si-aseara fusei la una, Un' se duce toata lumea, Unde ma duc totdeauna. Si-aseara fusei la una, 14

Unde ma duc totdeauna. Sa traiasca mama ta! C-a stiut ce legana! Sa traiasca mama ta! C-a stiut ce legana! Te-a leganat cu piciorul, Si din gura ti-a dat dorul! Ti-a dat apa cu ulciorul 'Ti dete fata ca bujorul! Sa iubeasca cine-o vrea Eu mi-am iubit partea mea! Sa iubeasca cine-o vrea Eu mi-am iubit partea mea! Mi-am iubit partea de femei, Si mai am o doua trei! Mi-am iubit partea de neveste Si mai am pe cea de fete! Maica, taica, cand s-a luat, Mie nastere mi-a dat, Si Gheorghita m-a botezat, Si pe nume m-a strigat, Si mi-a zis si Zavaidoc, Toata lumea arde-n foc! Tantica, ce buze ai! Si nu stii cui sa le dai, Si-ale mele tot asa, Haï sa- ncepem dragostea! Comesenii ascultau în linişte.După terminarea primului cântec, Ecaterina a întors placa. Dragostea e ca si-o raie: Te mananca si- n calcaie! Dragostea e ca si-o raie: Te mananca si- n calcaie! Si te scarpini si de-o stanca, 15

Ziua, noaptea, te mananca! Dragostea- i ca bautura, Cand o bei te ia caldura! Dragostea- i ca bautura, Cand o bei te ia caldura! Ea te- nmoaie si te- mbata Si te lasa lesinata! Cine iubeste si spune Ala nu e om pe lume! Cine iubeste si spune Ala nu e om pe lume! Cine iubeste si tace Nici dracu' n-are ce- i face! Foaie verde, foi de soc, Sa mananci peste batog, Sa bei vin de la Medoc, Si sa-ti cante Zavaidoc! Hai toc toc toc toc toc toc, Pentru tine ard in foc! Dragostea e ca si-o raie Te mananca si- n calcaie! Si te scarpini sï de-o stanca, Ziua, noaptea, te mananca! Cântecele au străbătut până la bucătărie, încât cele trei femei au ieşit în prag să asculte. După ce s-au ospătat, parcă la o comandă, s-au ridicat cu toţii şi au început să colinde. Cântecul inundase cu armonia lui întreaga vale. -La mulţi ani gazde bune! -Vă mulţumesc, oameni buni!

...Şi plecară în grup îndesând căciulile pe cap, iar femeile aranjând broboadele peste gură. Spre seară au început să vină musafiri. Unii cu sănii, alţi cu autoturisme.” * Telefonul din holul apartamentului a sunat. Titina fiind plecată la nepoţele, a răspuns Florin. -Alo! Da! Aaa...tu eşti Iulian? Da, da...voi scrie! Mă întrerup de la scrierea romanului şi mă apuc de articol. Ştiu!Bine! Doamne ajută! * “După ce au trecut sărbătorile de iarnă, după Bobotează, au început cursurile şcolilor. Prietenul lui Gheorghe Roşianu, din Râmnicu Vâlcea, Romică Bolocan, mare propietar de livezi de pruni, a trimis Pontiacul lui pentru al duce la Craiova pe Georgică, considerat de colegii poetul liceului. Ecaterina, Norica şi Victor au fost duşi de Niţă cu docarul la Rm.Vâlcea, înveliţi bine în şube din blană de oaie.De acolo Victor a plecat cu trenul, mai departe, spre Bucureşti, şi de acolo spre Breaza. Ajuns la Craiova, Georgică s-a instalat în camera sa de la internat, pe care o împărţea cu Sandu din Filiaşi, şi Emil din Slatina. Colegii nu sosiseră încă, de acasă. După ce şi-a aranjat lucrurile în dulapul de culoare maro deschis, şi mâncarea de acasă pe ferestrei unde inprovizazeră o cutie, Georgică a internat, nu înainte de a-i cere voie pedagogului, să ultimile reviste centrale sau locale care au apărut.

stejar de pervazul ieşit din cumpere

-Să nu întârzi Roşiene, că te ia mama dracului! -Nu domnule pedagog! Cumpăr câteva reviste şi vin imediat înapoi... 17

-Băi, mie să-mi spui domn profesor...că n-am pedagogit la tacto în ogradă! -Am înţeles domn profesor! -Aşa, poetaşule! Hai, du-te! Georgică a ieşit ca din puşcă din internat. Mergea grăbit pe trotuarul pavat cu piatră cubică. A trecut pe lângă Palatele Vorvorenilor, a luato spre stânga pe o străduţă întortocheată, apoi s-a închinat trecând pe lângă catedrala „ Sfântul Dumitru“ , a privit cu admiraţie la clădirea Colegiului Naţional Carol I. Ajuns pe bulevard, în centru, a trecut pe lângă Complexul “Minerva “ şi înainte de a intra în Librăria “Scrisul Românesc “, îşi zise în sine:”Negustorii olteni sunt ambiţioşi. Toţi au dorit să aibă prăvălii pe colţul străzii.De aceea sunt multe străzi întortocheate.Îşi construiau prăvălia, şi lua naştere în sens invers o altă stradă. Astfel s-au înmulţit străzile în zig- zag- uri, de nu poţi întoarce nici măcar o trăsură.“ A deschis uşa librăriei şi clopoţelul atârnat de ea a sunat ca o notă muzicală în do de sus. A intrat sfios văzând că librarul stătea de vorbă cu criticul literar Dumitru Tomescu.”L-am cunoscut la cenaclul liceului, venea uneori.După cum ne spunea el, a fondat revista şi librăria în anul 1927 “. Îşi zise în sine. Un miros plăcut de cerneală tipografică îi gâdilară nările. -Bună ziua, domnilor! -Bună ziua tinere! Ce doreşti? -Ultimile numere ale revistelor “Ramuri “, “Scrisul Românesc “ şi “Pandectele române “. Tomescu la privit cu insistenţă. Georgică a aplecat capul. Îi erea teamă avâdu-l în faţă pe cunoscutul critic literar. -Tinere, parcă te-am cunoscut la cenaclu… -Da! I-a răspuns cu glasul tremurând. -Nu cumva eşti poetul Roşianu!? 18

Lui Georgică i s-au înmuiat picioarele. S-a sprijinit cu mâna stângă de un raft cu cărţi.De după tejghea vânzătorul îl privea pe sub ochelari. -Da…! -Georgică Roşianu! -Da! -Elev la Buzeşti! -Da! -Măi, Ilie, dă- i gratis trei bucăţi din revista noastră.Este acolo publicată o pagină cu poezii semnate de acest tânăr talentat. Ilie s-a îndreptat spre raftul cu reviste şi a luat trei din ultimul număr apărut de Crăciun. Georgică era emoţionat, neştiind pe ce lume trăieşte.După ce le-a aranjat, le-a mângâiat inconştient. -Vă mulţumesc, domnule Tomescu! -Eu îţi mulţumesc pentru frumoasele poezii! Vroind să plece şi-a adus aminte că mai doreşte revistele ”Ramuri “ şi “Pandectele române “, al cărui director Hamangiu, îl cunoscuse la Colegiul Carol I, unde participase la o conferinţă despre dreptul roman. -Aş dori să cumpăr şi revistele… -Ia-le dumneata din raft! I-a spus vânzătorul.De-acum eşti de-al …casei! După ce a luat cele două reviste, Georgică a scos banii din buzunar. I-a numărat cu atenţie, apoi întinzându-i vânzătorului. -Acesta este cadoul casei! A spus Tomescu. Iar pe deasupra, tinere , să vi marţi la redacţie să-ţi ridici banii pentru colaborare. 19

Georgică a rămas înmărmurit cu banii în mână.Nu se aştepta la o astfel de surpriză. -Vă mulţumesc! Vă mulţumesc! -Mergi cu bine, Poete! Mai aşteptăm poezii de la tine. Georgică n-a ştiut niciodată cum şi când a ieşit din librărie.Mergea pe stradă parcă plutind.Era nerăbdător să ajungă la internat, pentru a vedea pagina cu poeziile lui. Mergea fără să conştientizeze pe unde-i călcau picioarele. Ajuns în faţa restaurantului” Minerva” ezită să intre, dar după ce s-a uitat pe el şi văzând că nu are paltonul cu matricola pe mâneca stângă, şi-a făcut curaj şi a intrat. Candelabrele de cristal, coloanele aurite şi bolta în stil baroc l-a impresionat. Timid s-a îndreptat spre o masă goală, într- un colţ de lângă uşa sculptată în lemn masiv.” Asemeni uşei bisericii din Roşiile “. A gândit. A tras scaunul şi s-a aşezat.Nu după mult timp a venit chelnărul îmbrăcat în pantaloni de culoarea bordoului, cu o cămaşe albă imaculată având peste ea o vestă de aceiaşi culoare cu pantalonii. -Ce doreşte domnul? -Un ţap cu bere! Dar să aibă spumă… -Se face! A plecat tot aşa de repede de cum venise. Georgică şi-a pus revistele pe faţa de masă din brocart alb. Apoi a răsfoit “Scrisul Românesc “. Găsind pagina cu poeziile sale începu să le citească: Iisus s-a născut Se aprinde-n inimă lumina Coborând în noi de Sus. Când sevele întăresc tulpina Se naşte-n suflete Iisus!

Albeşte zăpada cântecu- n copaci Înseninând cerul spre apus, Când umblă Moşul cu cadouri în saci Se naşte-n suflete Iisus. Colindătorii croiesc cărări prin lunci la porţile din sat oprind în apus, Când din Tainele Porunci sub o stea s-a născut Iisus! Se aprind în braji lumânări Vestind minunea venită de Sus. Colindători din patru zări Ne-anunţă că s-a născut Iisus! În căutarea lui Dumnezeu Soarele crăpase cu lama razelor usturător de luminoase Piersica dimineţii ce-şi scurgea zeama galbenă peste mine, Eu îmi luasem picioarele în cârcă să-L caut în orele rămase Pe Dumnezeul meu ce-L simt aproape, dar nu vine. Se lăsase o tăcere adâncă în juru- mi ca zeama de struguri Jucată în lin pe rit de sârbă de picioare tinere, frumoase, Undeva spre apus înaltul cerului aprinsese ruguri Când eu îl căutam pe Domnul cu neodihna în oase. Urcam pe-o scara împletită cu lumină tot mai sus Şi tot mai departe Dumnezeu era, tot mai departe, Când soarele îşi pusese capul pe-o pernă de apus Îl mai căutam în gânduri îngălbenite din Carte. Paginile zilelor însorite le citeam una după alta De se făcuse anul cât Biblia de mare, 21

Iar eu tot cu picioarele la spinare treceam balta Dintre El şi mine obosit de căutări pe nesfărşita cărare. ...Şi acum Te caut rugându- mă Doamne la Tine, Lungă e calea regăsirii Tale şi multe suspine, Nu mai e mult până la ultima pagină care vine Dar până atunci, iată, Te-am regăsit în mine.

În drum s pre punctul primordial Cu fulgerul uimirii mele Am tăiat timpul în două, La fel cu fiecare jumătate nouă, Aşa până la infinitul cu stele. Am tăiat spaţiu în două Şi iarăşi pe fiecare parte până-ngheaţă Timpul care învăţase doar să plouă Peste punctual începutului de viaţă. …Şi aşa mereu, am tăiat val după val, Până când am ajuns la punctual primordial. Când să- mi odihnesc trupul trist Am văzut că nu mai exist. -S-aveţi poftă! Îi spuse chelnărul punându- i pe masă ţapul cu bere, având un capac de argint. -Mulţumesc! Îi răspunse. Şi continuând să citească ultima poezie publicată. În fiecare viaţă... Eu cu tristeţea nu prea mă înţeleg 22

E prea lungă durata ei! Intinsul acesteia face din viaţă un întreg Iar stropul bucuriei o contemplare de femei. E în fiecare viaţă o statuie germinând în ea, O purtăm în noi ca vâlvătaia din sânge, Pe-ntunecate o distingem, uneori, ca stea S-au ca ochiul ce râde, sau ca cel care plânge.

Trăim în dimensiunea din care poţi să scazi Ideea trecută prin absurdul ne filtrat Sau pe cea a ipoteticului azi Sperând să- l cunoaştem pe Cel Înălţat. Terminând de citit, gânditor a privit în jur.Nu mică i-a fost uimirea când la o altă masă, chiar în mijlocul salonului, l-a văzut Mihai Drumeş, căruia îi citise cartea „Copca- nuvele şi schiţe “, stand de vorbă cu actorul Marcel Anghelescu, pe care îl văzuse jucând rolul Nebunului din “Regele Lear “ de Shakespeare. Îi sorbea din ochi şi ar fi dorit să afle despre ce vorbeau.”Nu beau bere.Asta e băutura sărăntocului. Au vin franţuzesc pe masă “. Îşi zise. După ce a terminat de băut berea, Georgică a făcut semn chelnărului că doreşte să achite consumaţia. A plătit, ridicându-se, s-a încheiat la palton, şi-a pus căciula cu urechi şi a ieşit. Aerul rece de afară l-a înviorat. Se întorcea vesel la internat.” III Motto: “Omul care se ştie înzestrat şi care îşi dă cât de cât seama de ce- i poate mintea, e dator să năzuiască a cunoaşte cât mai multe cu putinţă.” Giacomo Casanova 23

“Timpul se scurgea precum Jiul spre Dunăre.După vacanţa de primăvară, cei trei prieteni, Georgică, Sandu şi Emil, au revenit în camera lor din internat. Poetul, aşa cum era cunoscut în tot liceul, Georgică, le-a arătat textul publicat de revista “ Ramuri“. Sandu stând în pat a început să citească, iar Emil şi Georgică culcaţi ascultau. Din când în când poetul privea la colegi să vadă ce impresie le-a făcut cele citite. -C-am romantic Georgică! -E frumos, Sandule! E bine scris! Spuse Emil. -Il a du talent, notre collegele! A adăugat Sandu. -Fraţilor pas avoir a perdre timpul.Bacaleoreatul frapper et nous...commerages. I-a apostrofat Georgică. -Cu franceza ta de baltă, ne faci în zadar morală.Zise Emil, ridicându-se de pe pat.Uite! Vă povestesc o întâmplare din vacanţa asta, şi apoi ne apucăm de studiu. -En bien, dites- le! Aprobă Georgică. În orăşelul meu natal, Filiaşi, am o prietenă, elevă la liceu de fete..Frumoasă foc.O brunetă cu ochii albaştri şi tenul alb. Ne întâlneam de mici pe stradă şi ne jucam. Casa părinţilor ei, avocaţi cu renume, nu era departe de casa noastră.Părinţii erau colegi de barou. Uneori sărbătorile le petreceam împreună. Chiar când mergeam cu autoturismele la picnic pe Valea Oltului, sau la mânăstirile din zona Vâlcii ea stătea lângă mine în autoturismul condus de tată- l ei, avocatul Vernescu.Întodeauna mă invitau să merg cu ei. Ai mei veneau întotdeauna singuri după noi. -Înseamnă că te pregăteau de viitor ginerică, domnule Sandu Angelescu ! Glumii Emil. -Lasă-mă să continui! -Bine! Spune! 24

În vacanţa aceata m-am întâlnit cu Paula la denii. Îm Joia Mare, când se citeau cele 12 Evanghelii, ne aflam împreună în Biserica „Sfântul Nicolae “, construită în 1887.Ne ţineam de mână. Vă spun sincer, o iubesc.Unii oamenii, mai ales femeile, i-am văzut şuşotind, privind chorâşi la noi. Dar puţin ne păsa. Paula devenise o adevărată domnişoară.Toate formele se împliniseră. Fiecare aveam câte o sfoară pe care o înnodam după ce se termina de citit o Evanghelie. -La ce vă foloseşte!? A întrebat Emil. -În fiecare lună a anulul desfacem câte un nod, să ne ajute Dumnezeu.Aşa e un obicei pe la noi.Iată, o am în portmoneu! Sandu a scos din buzunarul de la spate potmoneul din piele cu monograma lui din argint şi le-a arătat sfoara. -Acum mai are doar 11 noduri. Unul l-am desfăcut după ce… -Continuă! Nu- l mai întrerupe Emile. Şi cum vă spuneam, după ce s-a sfârşt Sfânta Slujbă, am plecat ţinându- ne de mână.Afară se întunecase.Paula se înfigea în mine de- i simţeam sânii tari ca piatra. În acele momente un fior îmi străbătea tot corpul, îmi ardea carnea de pe mine. Chiar, începuse să- mi fie ruşine cînd am început să o sărut şi ştiind că ea simte …” vâna“ bărbâţiei din pantaloni. Parcă asta şi dorea când îşi strecura genunchiul între picioarele mele.” “În seara asta vi la mine?” M-a întrebat. Surprins, câteva clipe am tăcut.” Domnul şi doamna Georgescu ce o să zică!?“ Paula nu a răspuns imediat. S-a agăţat de gâtul meu şi iar m-a sărutat, înfigându-şi genunchiul între picioarele mele.” Prostuţule! Crezi că te invitam când erau ei!? Sunt plecaţi până la Drăgăşani la prietenul lor Ursescu. Să ia vin pentru Paşti.Se întorc mâine…“.”Trebuie să mă duc până acasă, să le spun părinţilor că dorm la colegul Mihai “.” Du-te!“ Cu greu ne-am 25

despărţit, căci ea s-a lipit din nou de mine. M-am dus acasă şi le-am spus că dorm la Mihai, că discutăm subiectele bacalaureatului. Mama m-a privit suspicioasă. Ştia că am fost la biserică cu Paula…A aprobat să mă duc la Mihai.”Să fiţi cuminţi! “Apoi am trecut pe la prieten şi l-am rugat să spună, dacă v-a fi întrebat, că am dormit la el.”Bine! “Mi-a zis, dar privindu- mă cu…înţeles.Apoi, glonţ m-am dus acasă la Paula, care, după cum vă spusei, nu locuia prea departe de noi. M-am uitat, în stânga şi- n dreapta, de-alungul străzii, să nu mă vadă cineva, în special vecinii.Poarta era deschisă. Deobicei o ţineau închisă cu un sistem de druguri, cu o căutătură, pe care o ştiau doar membrii familiei. Am intrat prin uşa din dos.Paula mă aştepta într-un capod roz, puţin deschis în faţă să i se vadă pulpele rotunde şi apetisante. -Şi? A întrebat nerăbdător Georgică. Fără să ciocăne în uşe a intrat pedagogul. S-a oprit în prag. I-a privit cu insistenă şi bănuitor. -Domnilor elevi, bacalaureatul bate la uşe şi voi staţi de vorbă! -Nu stăm de vorbă, domnule pedagog! -Eu sunt profesor! N-am pedagogit la taică-tău, în barou... -Mă scuzaţi, domnule profesor! Ne pregătim să învăţăm. -Tociţi, că altfel rămâneţi la...coada vacii! -Am înţeles, domnule profesor Neaţă! A ieşit trântind uşa după el. -Ăsta vine mai târziu să ne controleze... -Hai, fraţilor să scoatem cărţile pe masă şi continuăm, apoi, discuţia noastră! A zis Sandu. 26

Au scos câteva cărţi pe masă, luate la întâmplare de pe o etajeră, le deschiseră. Doar manualul de “Limba latină” se încăpăţânase să rămână la a doua pagină unde imaginea color a Regelui Carol al II trona îmbrăcat cu tunica militară cu gulerul înalt pe gât, cu eşarfa trasă pe sub galonul umărului drept, freza într-o parte şi cunoscuta- i mustăcioară.. -Continuă, Sandule, povestea! -Cum vă spuneam m-a primit într- un capod strâns pe corp, cu un et ouvert qui me seduise pour caresser ses seins encolure large. -I-ai făcut ceva? Nu ne mai ţine în şah! L-a interpelat Emil, surescitat. -Ce să vă mai spun!? Şi eu şi ea am fost virgini. -Asta o ştiam despre tine… -Amândoi am învăţat…cu greu, răbdare şi multă…usturime. -În sfârşit avem şi noi un prieten…bărbat! Zise Georgică. -Apoi, ce a mai urmat ? - Vă spun eu altădată. S-a întunecat şi e vremea să mai învăţăm. -Bine...”bărbate”! Îl apostrofă cu ironie Emil. -Măi...copii de lapte neînţărcaţi, nu mai e vreme de chiulit! Georgică a luat cartea de istorie şi a început să citească.Emil a rămas la masă să rezolve probleme de algebră, iar Sandu a început să citească rezumatele de pe caiet la lecţiile de literatură română, predate de profesoara Maria Ciovică. -Nu vă mai întrerup...doar acum.Ce ziceţi de profa de română? 27

-E bună! -La ce? - La română! Predă bine şi i-am citit câteva scrieri de critică literară în „ Ramuri“. -Măi Georgică, dacă publică, e bună şi de pat? - Te gândeşti numai la prostii…E frumoasă. Ei şi? E pentru ea şi pentru prietenul ei. -De ce nu şi pentru noi!? Îl întărâtă Sandu. -Gata! Nu mă mai întrerupeţi...nu vedeţi că lucrez la algebră?! -Bine, bine! Liniştea s-a aşternut în cameră.Doar, din când în când, se auzeau paşi pe coridor, şi o uşe trântită Apoi, iarăşi linişte.”Ăsta e pedagogul! “a gândit Georgică. * Timpul se derula de pe ghemul vremii cu repeziciune.Primăvara a trecut doar cu câteva preumblări duminica în Parcul Bibescu, când aveau bilete de voie. Georgică plimbându-se pe aleia care duce spre Castelul Fermecat le-a povestit istoria acestui parc. -Aici, a fost moşia şi grădina familiei Bibescu. -Când? -Prin secolul XIX. Aceasta a fost, apoi, cumpărată de marele logofăt Ioan Bibescu.După care la iniţiativa Regelui Carol I, aici, a fost amenajat acest parc, după un plan al francezului Edourand Redont, amenajând o peisagistică după tablourile impresioniştilor francezi din secolul XVII şi XIX. Acest frumos parca fost inaugurat în 1903 în prezenţa Regelui. -Măi, filosofule, de unde le ştii pe toate!? L-a apostrofat Emil. 28

- Din arhive! Când primesc bilet de voie să mă duc la biblioteca orăţenească trec şi pe la Arhivele Olteniei. Am acolo un prieten din Roşiile. Tot vorbind, au privit la chioşcul rotund al fanfarei şi la militarii galonaţi care suflau în alămuri, şi la cei care făceau parte din cor.În faţă se afla un Tambur Major şi dirijorul cu grad de căpitan. -Acest chioşc a fost confecţionat în atelierele vieneze. Pe lângă cei trei treceau domnişoare cu voalete, pălării şi umbreluţe albe de mătase privindu- i cu compătimire. Aşa credeau ei, pentru că erau îmbrăcaţi în uniforme de elev cu matricole pe umăr. Au stat câteva minute ascultând fanfara care atacase Imnul Regal “Trăiască Regele “. Cei prezenţi s-au oprit din promenadă, iar ofiţerii prezenţi au luat poziţia de drepţi cu mâna dreaptă la chipiu. Semn de salut şi respect faţă de Rege. Vocile coriştilor pluteau peste întregul parc. Trăiască Regele În pace şi onor De Ţară iubitor Şi-apărător de ară . Fie Domn glorios Fie peste noi, Fie- n veci norocos În război, război. O! Doamne Sfinte, Ceresc părinte, Sus ine cu a Ta mână 29

Coroana Română! Trăiască Patria Cât soarele ceresc, Rai vesel pământesc Cu mare, falnic nume. Fie- n veci el ferit De nevoi, Fie- n veci locuit De eroi, eroi. O! Doamne Sfinte, Ceresc Părinte, Întinde a Ta mână Pe Ţara Română! După ce Imnul s-a terminat Georgică a continuat cu explicaţiile lui. -Versurile acestui imn au fost scrise de Vasile Alecsandri! Iar George Enescu le-a adăugat la “Poema Română “. -Ştiam şi noi! -Povestea cu…Enescu, n-o ştiaţi! -Asta, da! A recunoscut Sandu. După ce au trecut bacalaureatul, fiecare s-a împrăştiat ca potârnichiile, pe la casele lor. Spre sfârşitul verii s-au mai întâlnit în oraşul Băniei pentru a lua Diplomele.” IV 30

Motto:”Fii curajos ca un leu şi viclean ca o vulpe. Leul înfruntă capcanele, iar vulpea ocoleşte haita de lupi.„ Niccolo Machiavelli „În toamnă când ploile nu se mai opreau, se săturase pământul de atâta apă, bătrânul Roşianu era îngrijorat că nu poate culege drugile de porumb şi apoi să taie cocenii. Ploua mărunt, mocăneşti şi apa se strânsese în bazinul de ciment, curgând prin burlanul din tablă zincată de pe acoperişul conacului, cu care se spălau pe cap femeile la sfârşitul săptămânii. Boierul îmbrăcat într-o pelerină cauciucată a coborât cele câteva trepte, a dat colţul conacului şi a strigat la grăjdar. -Pătrule! Pune şaua pe Steluţa că mă duc să văd porumbul din Crivina. -` nţeles, boierule! A răspuns Pătru din pragul grajdului acoperit cu şindrilă. -Să mi-o aduci la intrarea din faţă! -Bine! Roşianu s-a întors şi iarba mustea sub cisme de atâta apă.A intrat în verandă, dar nu înainte de aşi scutura pelerina de apă şi pălăria din piele de viţel. Ana ieşind din sufragerie, având un şorţ atârnat de gât, i-a adus arma de vânătoare şi câteva cartuşe. -Gheorghe, ai grije să nu tragi înainte de a vedea vânatul. Doar şti că ţiganii din Şovăţoaia trimit puradeii la furat de drugi. Boierul a luat arma, a îmcărcat ţevile amândouă cu câte un cartuş, a pus piedica,apoi a atârnat-o de umărul stâng cu ţevile în jos. Celelate cartuşe le-a strecurat în buzunarul pelerinei. 31

-Am, Ană! Ţiganii ăştia nu se satură cu ce le dau eu... -Sunt şi mulţi... Boierul a luat ţoiul, l-a umplut cu ţuică din cana de cristal de pe masa acoperită cu un ştergar cusut de Ana, după care cu o singură înghiţitură l-a dat peste cap. De afară s-a auzit zgomotul înfundat al copitelor iepei.Pătru a adus calul până la scară, ţinându- l de dârlogi. Boierul a sărutat-o pe frunte pe Ana, şi a coborât scările. A încălecat calul, trăgând uşor de hăţuri, a împuns-o cu călcâiele cismelor sub burtă şi Steluţa a luat-o la pas spre poarta mare. Apoi a strigat la Pătru care alerga s-o deschidă. -Să-l ţeseli pe Negru şi să- l duci pe Mărin la potcovit. -`nţeles, boierule! Ajuns în drum Roşianu a dat pinteni calului şi Steluţa a luat-o în galop aruncând în urmă stropi de noroi. Apa se prelingea pe crupa calului dându- i un luciu părului alb şi coamei împletită cu un şnur tricolor. Ajuns în Crivina, a admirat porumbul care ajunsese de înălţimea călăreţului, dar se îngălbeniseră, iar apa curgea pe frunzele aplecate spre pământ. Boierul descălecând în capul tarlalei, a tresărit văzând doi adolescenţi, ţigani, fugind, trăgând după ei un sac pe jumătate umplut. -Bă! De ce furaţi!? Vă împuşc! Apoi, a tras un foc în aer. -Nu ne împuşca, boierule! Strigară ţigănuşii, oprinduse. S-a apropiat de ei cu arma în mână. -Să nu ne împuşcaţi, boierule! Au zis băieţii, îngenunchind cu mâinile împreunate ca la rugăciune. 32

-Ai cui sunteţi? -Ai lui Jerdel, boierule! -De ce nu veniţi la conac să cereţi mălai? -Mâncaţia-şi tălpile, boierule, ne este ruşine să tot cerem! Aşa pe degeaba...Furând avem credinţa că depunem şi noi o...muncă! -Hai! Sculaţi- vă! Apăi, vă e ruşine...eu vă dau mereu, dar tacto şi măta nu vin la muncă când îi chem. -Sunt bolnavi! Pupaţa-şi mustaţa! Zise băiatul mai mare. -Sunt bolnavi, pe dracu! De băutură! Hai! Să nu vă mai prind pe aici că vă rup picioarele! -Nu mai... -Luaţi sacul şi duceţi- vă! Să- i spuneţi lui Jerdel şi mă-ti să vină la cules după ce se opresc ploile. -Pupaţa-şi cismele, boierule!Bodaproste! Cei doi plecară trăgând sacul după ei. Boierul i-a privit cum apa din bălţi le sărea până la genunchi când cei doi călcau desculţi în ea. A încălecat punând piciorul drept în scăriţă şi pe celălalt trecându- l peste crupă. Apoi a îndemnat pe Steluţa să mergă la trap. Privea peste lanul de porumb nemulţumit că ploaia nu-l lasă să- l culeagă, apoi să taie cocenii şi să execute arătura de toamnă. Din când în când îşi ştergea cu mâna stângă apa ce- i şiroia pe faţă. După ce a dat ocol celor cincizeci de hectare cu porumb, a urcat dealul spre pădurea din Budele.”Sunt destui care vin să fure lemne, sau să facă braconaj pe vremea asta. “ A mers de-alungul lizierii, a oprit de câteva ori să asculte.”Nu se aud lovituri de topor şi nici hârşituri de fierăstrău.Hoţii de lemne nu văd pădurea de dragul copacului. “ A gândit boierul trăgând de hăţ, îndrumând calul 33

să coboare pe un şleau spre sat. A trecut prin ţigănie, unde casele din chirpici se îmbibaseră de apă până la înălţimea ferestrelor.”Sunt ridicate pe pământul meu. Bunicul Ilie, după ce i-a dezrobit, le-a dat mai multe petece de pământ şi i-a ajutat cu lemne din pădure pentru grinzi. Până atunci stăteau în bordeie la liziera păduri. Îmi spunea bunicul că nu doreau să fie dezrobiţi. Ziceau: Nu ne dezrobi boierule! Cine mai are grije de noi? Cine ne mai dă de mâncare?“ Ajuns în dreptul conacului Roşianu a tras un foc în aer. Imediat. Pătru, alergând, s-a prezentat la poartă, deschzând-o. -Bine ai venit, boierule! -Mulţumesc! Pe terasa conacului a ieşit Ana. Boierul a oprit în faţa scărilor, descălecând. Venind repede, abia trăgându-şi sufletul, Pătru a luat calul de dârlogi şi s-a îndreptat spre grajduri. Înainte de a intra în antreu, boierul a strigat după el: -Ai ţesălat pe Negru? -Ţeselat! -Ai potcovit pe Mărin? -Potcovit! Zăbală, potcovarul, mi-a spus să-i plătiţi potcovitul pentru Steluţa şi cei patru boi. -Bine! Am să-i plătesc.Dar a uitat că eu i-am cumpărat nicovala, barosul şi burduful pentru foale. Aşa e omul... Apoi a intrat în antreu, şi-a lepădat pelerina, dândui-o Anei s-o scuture.Şi-a scos cismele, după care s-a dus glonţ la telefon. -Ană, adu cele două baterii rotunde, acelea mari, din debara.

Femeia s-a întorcscu bateriile Elba, pe care Gheorghe le-a pus în locul celor arse aşezate la piciorul mesei pe care se afla telefonul. -Cu cine vrei să vorbeşti? -Cu Bucureştiul Cu Georgică! Boierul a început să învârtească manivela telefonului cu măna dreaptă şi cu cealaltă ţinea apăsat pe furca neagră de ebonită. -Alo! Alo! Alo, oficiul Lădeşti? Daţi- mi Bucureştiul! Alo! 6752! Aţi înţeles? Casa Balgiu? Mai învârtea din manivelă. -Alo! Nina, tu eşti? Ce faceţi? Nu se aude bine...ploile sunt de vină...Mă bucur! Noi la fel suntem...Secetă!? Doamne! Da! Cu Georgică! Sărut mâna! Mulţumim! Şi Ana! Da, e băiat bun...Aşa cum zici! Alo! Alo! Georgică! Tu eşti? Da! Taică-tău ! Felicitări! O să se bucure maică-ta...Bine! Nu am primit-o! Bine! Ai grije de tine! Cele bune! Ana cât a ţinut convorbirea a stat împietrită cu o mână pe masă, ascultnd. -A luat examenul de absolvire a facultăţii şi s-a angajat redactor la Editura „Socec”. E cea mai mare, Ană! A fost înfiinţată de evreul Ion V. Socec, în 1956, originar din Săcele. -Ştiu, Gheorghe…doar avem în biblioteca noastră cărţi editate de această editură. -Am citit în “Universul “ că are deschise 18 sucursale în ţară. -Mă bucur pentru băiatul nostru. Seara după ce Ana a verificat bucătăria, trimiţând bucătăresele acasă, şi curtea găinilor cu coteţele, Gheorghe grajdul cailor şi al vacilor, s-au retras în casă. 35

-Găina aia care ne-a dat-o Popişteanu s-a obişnuit să se urce în corcoduş.Abia am forţat-o să intre cu celelalte în coteţ. -Orice învăţ are şi dezvăţ. Apoi s-au spălat la lavoar cu lighean de porţelan şi înainte de a se pune pe pat, boierul a deschis fereastra şi a strigat la omul lui de încredere. -Ilie, să închizi porţile! Şi cele din deal şi cele din vale! -Le-am închis, boierule! A strigat omul, ieşind din cămăruţa de la poartă. -Ochi şi urechi, Ilie! -Da! Boierule! -Noapte bună! -Noapte bună, boierule! A închis fereastra şi a dat drumul la radio marca Siemens pe baterii.Ana era déjà în pat.A aprins lampa cu picior de pe noptieră.Gheorghe aşezat în genunchi a căuta pe scala aprinsă, ce arunca o lumină albăstruie, postul “Radio România “. După câteva cârâituri s-a auzit şi vocea crainicului, apoi un comentator politic care relata ultimele evenimente principale. “ În urma dictaturii regale din 11 februarie 1938“- noi n-am simţit-o pe aici- a gândit Gheorghe, întinzându-se pe pat lângă Ana “a fost instalat guvernul condus de patriarhul Miron Cristea. Constituţia a fost înlocuită cu una nouă, intrată în vigoare la 27 februarie, prin care toate puterile sunt în mâna regelui.Pentru consolidarea puterii regale, regale Carol al II- lea a arestat o serie de lideri legionari, din care 13 au fost executaţi din ordinul regal la 30 noiembrie, anul trecut. Printre aceştia s-a aflat şi şeful legionarilor Corneliu Zelea Codreanu.“ -Stingel Gheorghe, e târziu!

Boierul a stins aparatul de radio şi s-a culcat. În liniştea aşternută nu se mai auzeau picăturile de ploaie.” Mâine trimit pe Pătru şi pe Ilie să cheme oamenii la culesul porumbului“. -Nenea Ilie! Nenea Ilie! A auzit strigând la poartă Ilie, aflat în cabină. A ieşit cu felinarul să vadă cine- l strigă. -Cine eşti, mă? - Eu sunt nene Ilie! Frusina lui Potoroacă.Vecinul de peste drum. -Aaa...! Ilie a ridicat felinarul să-i lumineze faţa. Era o fetişcană blondă şi subţirică. -Şi, ce vrei Frusină? - Să ne dai tăciuni... -Mama a uitat să- i acopere cu cenuşe. -În ce să-ţi dau, fato? -Am adus o cutie! Şi fata i-a întins o cutie mare goală de cremă Guban. Ilie a luat-o printre ulucile gardului şi a intrat în cabină.A umplut-o cu tăciuni aprinşi. Apoi i-a înapoiat cutia. -Mulţumesc, nene Ilie! Mama mi-a dat un ou să-ţi dau în schimbul tăciunilor. -De la voi nu iau nimic...sunteţi mulţi şi săraci. -Mulţumesc! Noapte bună! -Să creşti mare, fa!” * “La Terasa Colonadelor, vis-à-vis de Universitatea pe care o absolvise anul trecut, Georgică era la o masă cu Geo 37

Bogza şi Eugen Jebeleanu, după ce ieşise din redacţie.Beau un fel de carcalete, sau mai de grabă un cocktail, din coniac cu bragă. -Genule, îţi aduci aminte, când m-ai rugat să-ţi citesc poezia scrisă cu o zi înainte? -Da! Mi-ai pus condiţia să-ţi aduc cireşe coapte în luna ianuarie, când zăpada era în Bucureşti de un metru.Dar, tot ţiam adus. -De unde, nu mi-ai spus… - Am fost la gheţăria lui nea Pandele din Panduri şi am cumpărat un kilogram. Mai puţin nu a vrut să- mi dea. -Au foat bune! A râs Bogza. -…şi poezia mea! -A fost! Georgică îi asculta însă gândul îi zbura în altă parte.Atât dinspre apus, dar şi de la răsărit, venea zvon de arme. -Măi, Roşiene! La ce visezi? A întrebat Jebeleanu, sorbind din pahar. -Nu visez. Mă gândesc că pierdem integritatea ţării. Prin prăbuşirea Franţei care ne-a garantat frontierele prin Convenţia din anul acesta, suntem în pericol. -Lasă Georgică, au grije de politică ţării alţii... ! A intervenit Bogza. -Nu este aşa! Trebuie să ne implicăm fiecare. A intervenit Jebeleanu. -Avem două alternative. Să fim neutri, sau să intrăm în război alături de Germania, altfel ne înghite ciuma roşie. A spus cu convingere Roşianu.

-Dacă vin sovieticii s-ar face linişte şi dreptate în ţara asta! Îl apostrofă Bogza, întors de curând din Spania. -Politica nu e de noi. A intervenit Jebeleanu. Mai bine citeşte textul ăsta, al lui Roşianu, publicat în „ Ramuri“. Scoţând revista din buzunarul hainei. Bogza a luat revista, a răsfoit-o şi s-a apucat de citit. În timp, ceilaţi doi priveau la oamenii de la mese. “Erosul ca artă în secolul al XVIII-lea românesc Veacul al XVIII-lea a fost văzut adesea de unii istorici romantici europeni ca “secolul fericirii “, dar pentru români s-a dovedit a nu fi fost “fericit”. Dimpotrivă, locuitorii spaţiului carpato-danubian, care nu aveau, încă, conştiinţa de românitate, au trăit o epocă apăsătoare. Stăpânirea străină, războaiele, jafurile şi amputările teritoriale, au făcut ca viaţa să pară un calvar în care traumatismele istorice lăsau arareori clipe de linişte. Dar cum putea o asemenea realitate istorică să procure şi clipe de iubire între sexe? Răspunsul este simplu.Viaţa şi sentimentele omeneşti nu puteau fi oprite de vicistitudinile vremurilor.Omul este dotat de Dumnezeu cu acest nobil sentiment, specific numai speciei umane, şi el se afirmă indiferent de vremuri şi anotimpuri. În acest context istoric motivul erotic era întreţinut de cărţile populare. Acestea s-au bucurat la noi de receptivitate abia în secolul XVIII, chiar dacă în unele cazuri primele lor traduceri datează din perioada anterioară. Este vorba de Alexandria, foarte mult gustată în vechea noastră cultură, scriere pigmentată de scene ale iubirii ”la prima vedere “, precum aceea în care Neatinav se arată “săgetat la inimă de frumuseţile “Olimpiei, aşa cum le găsim în Cărţile populare, volumul I, pag.14. O întreagă moştenire sentimentală cathară era cuprinsă în această literatură, precum şi în Istoria Troadei, 39

cu portretul ideal al frumuseţii feminine, ilustrată prin Elena( “mai frumoasă decât toate muierile dă lume, că unde o vedeai, părea-ţi că iaste zugrăvită, cum spun la istorii”), cu ipostazierea iubirii( şi-au găsit vremea şi-au început a-şi arăta dragostile unul către alt), dar cu încheierea severă a morale creştine, ce înfiera adulterul: “ Vedeţi, fraţilor, ce-au făcut spurcata Elena şi cu spurcatul Alexandru Parij? Aceasta agoniseau dragostele muiereşti…“. Erotica se dovedea o component mult mai întinsă a vechilor cărţi populare. Pe acest fundal s-a întemeiat Sindipa, presărând lecţii morale despre iubire şi ispitele sexului frumnos. În acest context, mai bine este reliefat în Istoria lui Imberic, povestea tinerilor îndrăgostiţi care au fugit în lume, sau în Erotocritul, în care eroul” s-au nebunit de dragostea Aritusei”, ca şi eroina în cauză care “se arde şi frige pentru dragostea lui “, ambii jurându-şi în final”pîn la moarte să ne aşteptăm cu curată ficiorie “, ibidem, vol.II,p.71. Printre cărţile gustate în spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre, trebuie amintite Imberie şi Margarona, Istoria ethiopicească şi Istoria lui Alţidilas şi a Zelidei(“a doi tineri libovnici “ ), ce îngăduiau cititorului să se regăsească în toată trăirea lor sufletească. Dar, trebuie să insistăm asupra altei cărţi Istoria lui Filarot şi Antusa, care se remarcă prin cristalizarea în formă românească a discursului erotic de sorginte medieval, pe care vechea moştenire cathară din mediile cavalereşti l-a opus doctrine iubirii creştine, lui Agape. O meditaţie asupra simţământului se dovedea instructivă, de aceea Istoria lui Filarot şi Antusa exprima şi o nouă atitudine faţă de dragoste, sancţionând cu un plus de înţelegere prezenţa ei, fiindcă- se arată- “ din ceasul ce să răneşte de săgeţile ei“, omul devine altul, prin noua sa încărcătură afectivă, emoţională.Dar elogiul iubirii nu era făcut până la capăt. Elogiul ibirii nu era făcut până la capăt, considerându-se”mai fericit{ …} acela carele n-a căzut în primejdia dragosti, pentru că dragostea cu cât este mai întâiu de dulce, cu atât în urmă este amară şi plină de feluri de 40

griji şi primejdi.“(Cărţile populare, p.42 ). Nu erau puţini cei care doreau să se iniţieze în tainele lui Eros. O făceau pe cale livrescă având la îndemână scrieri precum Floarea darurilor, cu un capitol “Pentru dragoste “. Nevoia cunoaşterii sale era întemeiată pe ideea “că nimenea nu poate să iubească vreun lucru deacă mai înainte nu- l va cunoaşte“.De aici, nevoia definirii sentimentului în variatele sale accepţii, ca devoţiune confesională ”mai deasupra de toate “, dar şi ca “dragostea părinţilor, apoi pentru a priatinilor, deci, pentru dragostea muierilor “. Trebuie să amintim Ceasornicul domnilor, cu numeroase referiri la experienţa erotică, expuse adesea, sub formă de pilde şi maxime: “că nici o lege cei iubiţi nu sufăr “;”dragostea face preom a nu vide ace vede şi a vide ace nu vede(Arhivele Basarabiei, IX, 1938, p.27. ) .“ Motivul iubirii apărea şi în cărţile străine în traducere românească. Acestea erau Cugetările lui Oxenstiern, Narchis, după Rousseau, sau în original, precum L` art d`aimer după Ovidiu sau La vie et les amours du chevalier de Faubas(14 vol.), pe care Marieta Cantacuzino le avea în biblioteca sa înainte de 1821, aşa cum specific Dan Simionescu în Probleme de educaţie şi învăţământ în literature parenetică, 1965, p. 714. Nimic mai firesc ca Erosul să se desprindă din paginile cărţilor şI să străbată viaţa secolului fără a fid oar o “sugestie de lectură.“ Ne aflăm, totuşi, departe de o modificare esenţială a comportamentelor, în spiritual “regulilor “ din renumitul Catechisme des gens maries, scris de Pere Feline şi publicat în 1782.Un personaj al acestei lumi în schimbare îşi destăinuie printre rânduri trăirile în laconicele însemnări făcute pe margine unui Ceaslov din 1795. Se numea Ioniţă Măgură ce s-a căsătorit la 20 de ani cu Anica. Ea a murit în 1808 şi soţul consemna evenimentul cu duioşie reţinută.

Din anonima istorie a celor mulţi răzbate astfel un crâmpei de viaţă, în care, peste toate frământările zilnice, iubirea aruncă câteva raze senine. Georgică Roşianu”. -Îmi place Roşiene! -E bun, ce mai! Confirmă Bogza. - Mi-a zis şi Stancu, că-i bun. -Care, mă!? Întrebă contrariat Bogza. -Zaharia! -Ha, ha, ha! Ăla nu e nici...poet de mâna a doua! Iar critică, sau eseu, n-a scris niciodată. Nu pune bază pe ce spune... -Nu şti de unde ...sare iepurele! Interveni Jebeleanu. -Măi, băieţi, să mergem la Capşa, că aici pute a universitate. -Bine zici Geo! Georgică a achitat consumaţia şi-au ieşit în bulevardul aglomerat de autoturisme şi trăsuri cu doamne şi domnişoare având pălării de toate modelele. -Domnilor, eu trebuie să iau tranvaiul până pe strada Viitorului, am o obligaţie. -...şi nu mergi cu noi Georgică!? -Vă rog să mă scuzaţi! Nu pot merge! -Atunci cine ne plăteşte consumaţia la Capşa? -Uite, aici douăzeci de hârti de câte un pol. -E destul! -O să-ţi- i înapoiem cât de curând. A spus Borza.”La paştele cailor “, gândi. -Bine! Răspunse Georgică.”Deja le-am pus cruce .“ Îşi zise în gând, plecând spre Calea Moşilor. 42

Cei doi s-au îndreptat spre Calea Victoriei. În dreptul Palatului Telefoanelor, terminat în 1934, construit în stil Art Deco, nu departe de Teatru Naţional care la avut ca prim director pe Costache Caragiale, Eugen Jebeleanu îi atrase atenţia lui Geo Bogza, lovindul cu cotul. -Uite- l pe George Enescu! Cred că vine de la Palat! Acesta se apropia de ei.Era îmbrăcat într- un costum de culoare închisă, pantofi din lac şi pălăria de fetru gri. -Să trăiţi! Domnule Enescu! S-a adresat Jebeleanu. George Enescu s-a oprit, i-a privit cu curiozitate, cum se uită un cercetător prin microscop la aripioarele unei insecte. -Bonjour messieur! Mais vous ne saves pas! -Vă rugăm să vorbiţi româneşte, ştiţi, noi… -Aaa! A zâmbit Enescu. Dumneavoastră sunteţi din aceia cărora l- i se spun…naţionalişti! -Nu! Nu! Suntem de toate, dar nu naţionalişti! A răspuns Jebeleanu. -En primer lungar, rumano! Los amantes de la musica! A precizat în spaniolă Bogza. -Mă bucur! Dar…nu vă cunosc! Muzicieni nu puteţi fi că nu aveţi degetele lungi şi fine. Poeţi, nici atât, că aveţi capul pe umeri. Numai maieştri puteţi fi! Le-a zis Enescu, zâmbind, salutându- i cu pălăria, şi plecând mai departe. -Să trăiţi! -Să trăiţi, maestre! Salută încet şi cu ironie Bogza. -Nu cred că te-a auzit! Plecară mai departe. Când au luato pe strada Edgar Quinet Jebeleanu l-a întrebat pe Bogza. -Cine a fost ăsta, Quinet, Geo? 43

-Un scriitor francez din secolul trecut! -Ce a făcut pentru noi să- i pună numele pe pereţii Facultăţii de Arhitectură? -Probabil pentru că s-a căsătorit Hermione Asachi, fiica lui Gheorghe Asachi… -Înţeleg, înţeleg! Tocmai când discutau le-a apărut în cale ca o umbră poetul Artur Enăchescu, îmbrăcat cu un costum negru zdrenţuit şi o pălărie de culoare neagră trasă pe faţă. Umbla ca o nălucă. Ajuns în dreptul lor le-a zis: “Domnilor, daţi un ban pentru pâine Unui poet ce trăieşte ca un câine!” Borza s-a oprit şi i-a înmânat ceva mărunţiş. -Mulţumesc gentelmenilor! Scoţându-şi pălăria, salutându- i geremonios. Trecând, apoi, mai departe ca o umbră. -I-am citit volumul de versuri, de fapt unicul, „Revolta zeilor “. Are poezii frumoase. -Umblă zvonul că un sifilis ne tratat la adus în situaţia nebuniei. Completă Bogza. -Păcat! Au plecat mai departe cu sufletele cernite. Au traversat strada şi au intrat la Capşa, cu oarecare timiditate, deschizând uşa cu geam de cristal de Murano pe care scria numele firmei pe un fond stilizat. S-au aşezat la o masă mai aproape de uşe, aşteptând să vină chelnărul. Între timp au privit la cei de la mese.Nu au fost surprinşi când au văzut la masa din colţ, chiar lângă uşa spre Oficiu, pe poetul Ion Barbu, matematicianul Dan Barbilian, sorbind gânditor cafeaua, având atârnat de masă bastonul cu mâner de argint având în relief un leu. 44

-E muscelean! A spus Jebeleanu. La altă masă era poetul Radu Gyr. -Îl vezi pe Radu Demetrescu? E tot din Câmpulung Muscel. -Ne-au invadat muscelenii! Dar nici unul nu-şi păstrează numele adevărat. Ăsta semnează Radu Gyr. A adus completări Bogza. -Nici unul nu-şi asumă responsabilitatea celor scrise. De aceea se ascund sub pseudonime. -C-am aşa e! Radu Gyr era cu Sterescu, fost consilier într-unul din cele 25 de guverne pe care le-a avut România în ultimii zece ani.Aveau pe masă două pahare de cristal umplute cu un lichid de culoarea mărului în pârg. De masa celor doi tineri scriitori s-a apropiat chelnărul galonat cu fir de aur şi cămaşă de un alb imaculat. Pantalonii având culoarea frunzei de stejar, la fel ca tapiţeria salonului. -Ce doresc domnii? -Două coniace mari, să fie...franţuzesc! -Am înţeles! Vine! Spuse, înclinându-se uşor. -Măi, Geo! Nu avem bani pentru o astfel de comandă! -Lasă, Genule, nu te speria! Are balta peşte! Nu degeaba am făcut...marina! Bogza a scos un teanc de bani din buzunarul de la spate al pantalonilor. -Păi, atunci, de ce ai mai cerut de la Roşianu?! -Aşa! De marinar şmecher! A râs Bogza. -De unde ai atâţia bani?

- De la colaborările la publicaţiile “Vremea “,” Cuvântul liber“, şi mai vând pe ascuns cartea “ Jurnal de sex“. -Ai păţit-o cu cartea asta! -Da! -Înseamnă că în seara asta o facem lată. Chelnărul s-a întors având pe tava de argint două pahare de cristal cu coniac, având glazură de zahăr pe margine şi o felie de lămâie. -Mai doresc domnii ceva? -Nu! Deocamdată… -Noroc, Geo! -Noroc Genu! Când ne-o fi mai rău, aşa să ne fie! -Să dea ăla de sus! Înghiţiră o gură din pahare. -E tare! -Tare! Nici n-au observant când Cezar Petrescu s-a aşezat pe scaun lână ei. -Ave, Caezar, muritorii te salută! -Salut! Întinzându- le două degete, în loc de-o strângere de mână. „ Ăsta se teme de microbi ca Ibrăileanu Garabet“. I-a trecut prin cap lui Jebeleanu. -Ce beţi? -Coniac franţuzesc ! -Ooo! V-aţi ajuns! De unde atâţia bani!?! -Din colaborări, din cărţile vândute! Minţiră cei doi. -Nu prea îmi vine să cred. Dar s-o lăsăm… moartă! 46

Discuţia s-a întrerupt la venirea chelnărului. -Ce doreşte domnul Petrescu? -Băiete, să ne aduci încă un rând de cognac franţuzesc, marca Grand Champagne. -Te cunoaşte?! A întrebat Jebeleanu, pe când Bogza îşi pierduse graiul. -Da! Mânânc aici în fiecare seară. -Ferice de tine, că ai bani… -Se vând bine romanele mele. Cu banii câştigaţi pe volumul ”Viaţa lui Eminescu “ am cumpărat casa din Buşteni. Pe care am împodobit-o cu sculpturi de Oscar Han şi alţi prieteni. -Oooo! S-au mirat cei doi. -Când aveţi timp vă duc să- mi vizitaţi casa şi vă duc şi la Castelul Zamora, construit de Cantacuzino într-o zonă geologic cu enerigie. -Te-ai ajuns maestre! A exclamat cu admiraţie Jebeleanu. -Mulţumim de invitaţie! A completat Bogza. Bogza şi Jebeleanu l-au privit cu invidie.” Poeziile mele numi aduc nici- un venit.Pe deasupra mai dau cărţile şi gratis la cunoscuţi şi necunoscuţi.“ Şi-a zis în sine Genu.”Colaborările pe care le iau de la reviste, le beau cu directorul, alfel nu mă publică. “ Se gândea Bogza. -Pentru ultimul volum publicat “Noi vrem pământ “, din ciclul ” 1907“ am câştigat cât să cumpăr o moşie în comuna unde m-am născut, Cotnari. -Lasă, că ştim noi! Beneficiezi şi de prietenia cu Pamfil Şeicaru, ziarul “Curentul “. Insinuară cei doi.

-Lăsaţi la o parte invectivele. Adevărul este că se vând bine cărţile mele. Eu scriu un roman pe săptămână! -Asta mai zic şi eu…productivitatea muncii, de care vorbesc patronii. A intervenit Bogza. -Chelnărul a adus paharele, le-a aşezat în dreptul fiecăruia, după care le-a luat pe cele două golite. Au vorbit şi despicat firul în patru despre literatură şi politică, până dimineaţă, când începuse să se învârtească mesele golite de clienţi, au ajuns la concluzia că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Au ieşit legănându-se pe trotuarul Căii Victoriei, cănd măturătorii strângeau mizeria zilei în containere din tablă.” V Motto: “Dacă viaţa este un teatru, atunci ce este moartea? Un antract?! “ Ion Cuzuioc -Titina! Vino, să-ţi citesc paginile pe care le-am scris azi! Soţia lui Florin a tras un scaun în faţa calculatorului şi a ascultat cu mare atenţie ce citea autorul, privind tot odată monitorul. După ce a terminat de citit, Florin a rămas gânditior.Aştepta cu nerăbdare aprecierile soţiei. -Stai! Florine, de unde ştii ce făcea boierul Roşianu, sau ce discutau scriitorii la Capşa?! -Iubito, în beletristică, pe lângă un minim de adevăr, intervine şi imaginaţia autorului. El este un fel de Dumnezeu pentru personajele sale. Autorul le crează destine, şi tot el, uneori, în funcţie de subiect, le şi omoară. 48

-Înţeleg! E timpul să te mai opreşti din scris. Ai obosit...Trebuie să-ţi spun că după amiază mergem la nepoate. -Bine! Mergem! I-a răspuns, gândindu-se la desfăşurarea acţiunii acestui roman mai departe. -Vin, Floricel, cu Laura, Darius şi Paul. -Merg toţi la Ionuţ? Da! Abia aşteaptă Dana să reunească familia. Iar Catinca pleacă în excursie în Germania la noapte, mi-a spus la telefon că Anastasiei îi este dor de bunu. Când am dat telefon să întreb la ce oră să venim mi-a răspuns Anastasia.A vorbit ca un om mare, şi avea un glas dulce şi cristalin. -Şi mie îmi este dor de ei. -Bei o cafea? -Da! - De care? Filtru s-au turcească! -Turcească la ibricul pe care îl am de când am fost în tinereţe la Ada Kaleh. -Ce înseamnă Ada Kaleh? - Insula fortăreaţă, în limba turcă. Păcat că a fost acoperită de apă în 1970. - Se face, iubitule! Florin s-a ridicat de la calculator şi a urmat-o la bucătărie. Ii era dor să soarbă pe îndelete cafeaua alături de Titina, iubita lui soţie. * “Seara, după ce au terminat toate treburile, Ana şi Gheorghe Roşianu s-au retras în dormitor. Se înnoptase de-

abinelea, când o cucuvea a început să cânte pe un coş de fum de pe conac. -Afurisită pasăre! E semn rău Gheorghe! -O fi, Ană! Femeia, după ce a aprins lampa cu petrol, a mutat-o pe măsuţa rotundă pe care se afla aparatul de radio. Roşianu a îngenunchiat în faţa Simensului şi după ce sa aprins scala a învârtit butonul potenţiometrului până când a prins postul “ Radio România“. -Nu se aude prea bine! Să- mi aduci aminte să cumpăr zece baterii Elba, de la magazinul lui Petrescu, că Nemoianu nu aduce la dugheana lui. -Bine! După ce şi-au făcut toaleta de seară, s-au aşezat în pat. -Ptiu! A năibi de cucuvea! Nu încetează. -Gheorghe, e semn rău! -Superstiţii, Ană! Mă duc să trag un foc de armă. S-o speri… Gheorghe s-a sculat din pat, a luat arma de vânătoare pe care o ţinea agăţată într- un cuier din antreu, a deschis fereastra şi a tras un foc în aer. După care s-a auzit un fâlfâit în întuneric. -S-a întâmplat ceva, boierule? A strigat Pătru speriat, ieşind din cămăruţa de la poartă. -Nu! Am speriat piaza asta de huhurez! -Noapte bună, boierule! -Noapte liniştită! Şi Roşianu a închis fereastra, a pus arma la loc, aşezându-se pe marginea patului, mai aproape de radio.Liniştea 50

se aşternuse peste conac. Doar vocea gravă a crainicului se auzea. “Doamnelor şi domnilor ascultători! Vă informăm că pe 23 august 1939, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică au semnat pactul Hitler-Stalin. Prin acest act Polonia a fost împărţită între cele două puteri. Practic această ţară nu mai există. Ţara Sovietelor revendică Bucovina de Nord şi Basarabia. “ -Ană dragă ruşii ăştia, de la ţarul Petru încoace, nu se mai satură. Cuceresc mereu teritorii noi. -Să nu mai vorbim! Ascultă! “Revendicările sovietice, vecinii noştri, Ungaria şi Bulgaria, cer teritorii din trupul ţării noastre, susţinute de Germania şi Italia , şi din interior de mişcările naţionaliste ale minorităţilor conlocuitoare şi de grupările politice extremist, printre care partidul nazist-Grupul Etnic German din România, condus de Andreas Schmidt. În aceste condiţii regale nostrum carol al II- lea a format la 22 iunie 1940 Partidul Naţiunii, pe care-l conduce personal. Astăzi este doliu naţional, prin Tratatul de la Craiova şi Dictatul de la Viena ţărişoara noastră pierde peste o treime din teritoriu şi peste un sfert din populaţie.“ -Doamne, ce se v-a întâmpla cu copii noştri!? Se închinară privind la icoana de pe perete. Cumpărată în tinereţe de la Mănăstirea „Dintr-un lemn. “ -N-am primit nici-o zapiscă de la Victoraş. -În ultima ne scria că Steluţa, iapa noastră rechiziţionată, şi-a pierdut un ochi din cauza unei schije. -Sărmanul băiat! S-a înscris voluntar...cât o suferi. -E locotenent acum. -Cu ce mă încălzeşte? 51

- Bietul copil! Oftă Gheorghe. -Stinge aparatul ! Nu vreau să visez urât la noapte. Bărbatul s-a ridicat, a stins radioul, a suflat în lampă ţinând palma căuş deasupra sticlei şi s-a culcat alături de Ana. A doua zi fiind Duminică, s-au îmbrăcat cu hainele de sărbătoare şi s-au urcat în trsura ce aştepta în faţa scărilor cu Pătru pe capră, îmbrăcat cu iţari, cămaşă albă cu sabac, încinsă cu bete, având culoarea tricolorului. La Biserică! Pătru a mângâiat cu biciu crupele celor doi cai. Aceştia au pornit-o la trap.Ilie aflat la poarta cea mare a deschs-o şi roţile trăsuri huruiră pe podul de bârne de peste pârâul Şasa. Trăsura a trecut pe lângă grupuri de ţărani, urmaţi de femeile lor cu copii, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, bărbaţii cu iţari şi cămăşi cusute cu arnici, iar femeile cu ii, fote, toţi încălţaţi în opinci din piele de porc. Pe feţele lor se vedea că se aşternuse tristeţea. Din grupurile acestea dispăruseră flăcăii. Fuseseră încorporaţi. Trecând pe lângă ei ţăranii îşi scoteau căciulile negre, dând bineţe boierului şi cocoanei. -Bună ziua, oameni buni! Răspundea Roşianu. Mai încolo au depăşit un alt grup de ţărani în care se afla un consătean având pe umăr tricolorul românesc. Ăsta e Marin al lui Saveta, tată- l lui a murit la Mărăşeşti. E un patriot! A completat Ana. Familia Roşianu a coborât din trăsură şi au intrat, închinându-se, în biserică, salutând femeile din stânga şi bărbaţii din dreapta. Apoi s-au aşezat pe locurile lor din strană. După slujbă, oamenii au rămas în curtea bisericii, discutând în şoaptă despre ultimile evenimente. Omul cu steagul a rămas pe treptele bisericii şi s-a adresat oamenilor. 52

-Oameni buni! Ţara e în pericol! Vin comuniştii de la răsărit şi ne iau pământurile şi acareturile. -Şi femeile! A strigat cineva din mulţime. -Ne vor da mâncare la tot satul de la cazan. -Are dreptate Marin! A sărit cu vorba un ţăran. -Criminalii de bolşevici ne vor împuşca dacă nu intrăm în colhoz! A strigat unul răzmat de gardul bisericii -Să ne vorbească părintele! Strigară toţi în momentul când preotul Sachelarie a ieşit în pronaus împreună cu Roşianu şi Ana, discutând în şoaptă. -Să ne vorbească părintele! -...şi boierul! Strigă din nou mulţimea. Preotul a făcut o jumătate de pas în faţă şi a început să cuvânteze. -Dragi enoriaşi. Ţara este în mare pericol.Cele două puteri, Germania nazistă şi Rusia comunistă vor să ne desfinţeze ca stat. Deja o treime din patria noastră ne-a fost luată. - Să nu stăm cu mâinile încrucişate, să strângem rândurile şi să pornim la luptă împotriva acestor puteri.A strigat cineva din mulţime. -Ne-am trimis feciorii în luptă! Am rămas numai bătrânii în satele noastre! A strigat altcineva. -Eu zic, a continuat preotul, că atunci când Ţara ne v-a soliciuta, şi noi cei mai în vârstă, să ne înscriem voluntari în armată. Să luptăm organizaţi, cum au făcut părinţii noştri la Mărăşeşti. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Făcând cruce asupra mulţimii. Se închinară cu toţii.Unii şi-au scuipat în sân, apoi şi-au făcut cruce. 53

-Să vorbească şi boierul! A strigat mulţimea. Roşianu alăturându-se părintelui a început să glăsuiască. -Dragi consăteni! Trebuie să fim uniţi! În unire puterea creşte, cum spunea Moş Ioan Roată, în timpul lui Cuza. Duşmanul să simtă că nu este binevenit în Ţara lui Decebal şi a lui Mihai Viteazu, şi a lui Bălcescu, şi a Regilor noştri, şi a noastră a tuturor. Ţara nu are nevoie de ideologii extremiste! Mulţimea a aplaudat, tropăind cu opincile pe iarba din curtea bisericii. -Ce se alege din noi? -Ne v-a ajuta Dumnezeu, muică! -Vom lupta şi vom învinge! Vom lupta şi vom învinge! A început să strige mulţimea. Iar cuvintele lor s-au înălţat peste văi şi dealuri, reverberând ca un cântec, strecurându-se în fiecare casă, în fiecare copac, în fiecare brazdă de pământ.” VI Motto:”Pe Isus, fariseii l-au răstignit numai o dată, creştinii de nenumărate ori.„ Lucian Blaga „Lângă Odesa, chemat din tranşee sublocotenentul Roşianu Victor a fost decorat de însuşi mareşalul Antonescu cu medalia „ Crucea de Război“, venit pe front să inspecteze trupele. La acea manifestare cu prilejul căruia au fost decoraţi mai mulţi ofiţeri români şi soldaţi au participat guvernatorul Odesei Grigore Alexianu şi generalul Nicolae Macici. Ieşind din comandamentul aflat în centru oraşului pustiit de armata sovietică ce a dus toate valorile în retragere cu ea, tânărul sublocotenent a trecut pe lângă statuia lui Richelieu, a privit-o gânditor şi a plecat mai departe. Trotuarul cu dale, denivelat, îl făcea să meargă cu atenţie. Cismele lustruite cu 54

scuipat şi o bucată de manta, strălucea în soarele amiezii. Briza ce venea dinspre mare îi mângâia faţa.” Ce-o face mama? Dar tata? Cred că au semănat grâul de toamnă. Dar cu cine?! Majoritatea oamenilor au fost mobilizaţi, rechiziţonându-le caii, boii şi căruţele mai bune. Biata Steluţa, iapa noastră, pe unde o fi ?“Şi-a alungat gândurile, apoi aranjându-şi cascheta cu cozorocul uşor pe frunte a început să privească în jur. Viaţa socială şi comercială îşi reluase activităţile sub administraţie românească. Rusoaice blonde, chiar frumoase, îl priveau pe sub sprâncene.”Sunt mândru că fac parte din armata română .” Gândea tânărul ofiţer aducându-şi aminte că pe piept are medalia. Aproape o sută de mii de camarazi au murit. “ Cuvintele mareşalului ne-au mers la inimă.”Nici-o umilire nu rămâne nerăsplătită. Jertfele pentru Odesa nu sunt numai pentru graniţa răsăriteană, ci pentru împlinirea tuturor drepturilor şi năzuinţelor neamului. “ Mergea cu pas alert spre marginea oraşului, unde campase batalionul său, nerăbdător să-şi revadă camarazii. Ajuns pe o străduţă care se termina în câmpul întins nelucrat, sa oprit la o cârciumă, “Căţeaua leşinată “, nume dat de soldaţii români. În perioada de acalmie a frontului se strecurau în afara tranşeelor şi veneau aici să bea un deţ de votcă. Intrând în local, pe a cărei firmă scria cu roşu “Виктория социализма “, în limba rusă, nu mică i-a fost bucuria când a găsit acolo pe un fost coleg de şcoală militară cu ordonanţa. -Tu eşti Nicule? A întrebat Roşianu, îndreptându-se spre masa unde se aflau cei doi. -Eu sunt, Victor! S-au îmbrăţişat, a dat mâna cu soldatul de alături şi s-a aşezat la masă pe un scaun care avea un picior aproape rupt.

-Felicitări pentru medalia primită.Îţi stă bine cu ea pe veston! -Mulţumesc! Dar cum de te afli aici? -Am fost bolnav de scarlatină şi internat în spital . La ieşire a venit ordonanţa după mine să mă ajute să ducem lada asta de campanie. În spatele scaunului ordonanţei se afla o ladă cu două mânere de fier, pe care Roşianu a privit-o cu nostalgie. El o pierduse pe a sa în atentatul asupra Comandamentului român din octombrie 1941, când o grupă de partizani sovietici l-au aruncat în aer. Atunci a murit generalul Ion Glogojanu, comandantul militar al Odesei, 46 soldaţi şi subofiţeri, inclusiv 4 ofiţeri de marină germani, şi mai mulţi civili. Ce aţi băut? A întrebat Roşianu, alungându-şi gândurile sumbre. Votcă! Numai de asta are..., răspunse Nicolae Pogoneanu. -Дайте нам водку! A comandat Roşianu, arătând cu mâna la paharele de masă, sugerând că doreşte la fel. Femeia din spatele barului, care practic era o improvizaţie dintr-o masă şi câteva scânduri soioase, o rusoaică dolofană, dar cu trăsături care aminteau că odată a fost frumoasă, a adus trei pahare cu băutura cerută. -Doni...ofţeri reşte o femeie...buă? Cei trei au înţeles oferta, uitându-se unul la altu.Până la urmă locotenentul Pogoneanus-a adresat ordonanţei. -Măi, Costică începe tu, dacă ai bani! -Am! Domnule locotenent. -Foarte bine! Îţi ordon să te duci! A zis glumind Pogoneanu. 56

Soldatul s-a ridicat, nu înainte de a sorbi din pahar. -Să trăiţi, domnilor ofiţeri! -Apoi a plecat, urmând-o pe grăsană pe scările de lemn ce scârţiau sub bocanci. -Grăsana cunoaşte şi puţină română.Poate e o colaboratoare a sovieticilor! Îi spuse Roşianu colegului. -După... să te duci tu Nicule! Eu nu am sufletul pregătit pentru aşa ceva! -Eşti pocăit, Victore?! No-i fi de prin Furculeşti, că numai ăia sunt majoritatea pocăiţi. -Nu! Dar, sunt sub impresia scrisorii primite de la logodnică. -Ai aşa ceva!? -De ce nu, Nicule !? - Şi eu am o prietenă, din Drăgăşani, Mioara, profesoară în capitala Moldovei, dar, de când am plecat pe front n-am primit nicio scrisoare de la ea. Ulterior mi-a scris mama că a văzut-o cu un căpitan aciuiat pe lângă comandamentul din Iaşi, ce taie frunze la câini. - Aşa se întâmplă! Noi ne lăsăm oasele pe pământ străin şi alţii de tipul de care spui ne seduc surorile şi nevestele.Pentru astfel de “ bravură“sunt ridicaţi în grad. - Ai dreptate, Victore! Cunosc un căpitan din batalionul meu care a fost rănit grav şi după spitalizare s-a întors pe front cu acelaşi grad, iar un coleg de-al lui, din Câmpulung Moldovenesc, care nu a văzut frontul, este maior acum. - Şi care este concluzia. Nicolae? -Să facem în aşa fel să nu ne rămână oasele pe aici. -Dar, cum rămâne cu dragoastea de patrie ? Cum ne-a învăţat la şcoală! 57

-Ţara are nevoie de oameni vi, nu de cruci şi monumente cu numele nostru scris pe ele... Auzind scârţâitul scărilor, cei doi au întors capul. Ordonanţa cobora scările zâmbind în colţul buzelor. -D` on locotenent sunt patru fete.Am ales una. Bună, dòn locotenenţi! -Bine, Costică! Pe care ai ales-o, să n-o iau şi eu? -Pe blonda mijlocie, cu zerseu kakiu, dăruit de un soldat de-al nostru. Locotenentul Pogoneanu s-a îndreptat spre scările de lemn urmărit de privirile barmanei. -Noroc, soldat Costică! -Sănătate, dòn locotenent! Ciocniră, sorbind apoi din votcă.”Mai bună este pălinca noastră din Bobota! “ -De unde eşti Costică? -Din Bobota, dòn locotenent! -Aaaa...! Comuna de unde este Corneliu Coposu, liderul tineretului ţărănist. -Aşa este! Tată- l său este preotul din sat. -L-ai cunoscut? -Da! Băiat bun.Bărbat frumos! Jucam oină cu el pe izlaz, nu departe de pârâul Henţ. Uneori şi ţurca pe uliţa ce ducea spre un izvor, ce- i spunem „ La puturoasa“. După un timp a coborât locotenentul Pogoneanu, arajându-şi cu grije tunica. -Femeia pe care am ales-o, Victore, ştie…meserie. N-ar fi rău s-o încerci şi tu… 58

-Bine! Mă duc…! A zis cu glas neconvingător. S-a ridicat de pe scaun şi scârţâitul scărilor l-a însoţit până la etaj. Patru fete îl aşteptau într-o cameră, în jurul unei mese rotunde cu un mileu pe ea, şi o lampă cu oglindă. Toate erau tinere, blonde, având capoadele de culoari incerte şi uzate, desfăcute, lăsând să se vadă pulpele albe şi cărnoase. -Здравствуйте! -Bun ziua! Au răspuns fetele bucuroase că le salută în limba lor. Locotenentul le-a privit din prag cu atenţie şi a făcut semn uneia. Cea mai tânără, care i s-a părut. Fata s-a ridicat de la masă, s-a apropiat de el şi l-a încins cu mâna, ca o şerpoaică, pe mijloc. Victor i-a simţit căldura trupului stârnindu-i simţurile. Fata l-a condus în camera de alături. Aici, s-a dezbrăcat, arătându-şi trupul în toată splendoarea tinereţii. Locotenentul a privit-o cu voluptate, dar şi cu milă. Fata stătea în faţa lui ca o statuie de Roden, aşteptând. -Cum te cheamă? -Nataşa! - Ştii româneşte!? - ...uţin! De la sodaţi! -Îmbracă-te! Văzând că fata nu înţelege i-a spus în ruseşte. -Здравствуйте! Şi i-a pus capodul pe umeri. Rusoaica s-a uitat cu tristeţe la bărbat. Şi lacrimi au început să- i curgă pe obraji. -Не тебе нравлюсь? -Просто потому, что ты мне нравишься, так что вы не хотите, чтобы издеваться. 59

Blonda înţelegând, s-a uitat cu uimire la el. Victor a scos din buzunarul tunicii portmoneul. Şi i-a întins fetei două ruble. -Net! Locotenentul s-a apropiat de ea. Fata crezând că barbatul doreşte să o sărute s-a lipit de el. Atunci Roşianu i-a strecurat banii în chiloţi. Prilej cu care , într-o fracţiune de secundă, a simţit puful părului dintre pulpe. Un curent plăcut ia străbătut tot corpul.”Nu! Nu!” Îşi zise în gând, amintindu-şi de logodnica lui. Şi-a retras mâna cu repeziciune, ieşind din cameră. Scârţâitul scărilor i-a anunţat pe cei doi că tovarăşul lor se întoarce. -Cum a fost Victore? -Cum să fie? Bine! Roşanu s-a aşezat pe scaun. -Noroc, domnilor! Când ne v-a fi mai rău, aşa să fie! -Să dea bunul Dumnezeu! După ce au sorbit din votcă, ordonanţa s-a şters cu mâneca vestonului la gură, şi a îndrăznit să rupă tăcerea. -Domnilor ofiţeri! Îmi permiteţi să vă spun mica istorie a localului acesta? -Spune-o, Costică! Când a fost marea bătălie pentru cucerirea Odesei, batalionul nostru se afla pe aliniamentul sud est, nu de parte de aici.Aproximativ o sută de metri. -C-am aşa, Costică! L-a aprobat locotenentul Pogoneanu. Nemţii se aflau la sud, lângă noi. Iar ruşii în faţa noastră, la nord. -Seara, când amurgea şi înceta focul, iar cerul era străbătut de trasoare, unii din soldaţii noştri, nemţi şi ruşi, 60

mergeam pe furiş la aceste fete. Se stabilise, domnilor locotenenţi, o înţelegere. Nimeni nu trăgea din nicio parte. M-i s-a întâmplat să bem la aceeaşi masă cu ruşii şi cu nemţii în acelaş timp. Să urcăm pe rând la rusoaice. Câte patru odată. Apoi ne întorceam în tranşeele noastre. Iar când trasoarele luminau cerul, ne făceam una cu pământul. Costică, cum de nu am văzut ce făceaţi voi!? Păi, domnule locotenent, dumneavoastră sunteţi în cazemată, iar noi în tranşee… Domnilor, e vremea să mergem! Ai dreptate, Victore! Se ridicară de la masă cu părerea de rău că se despart de această oază de pace şi înţelegere. Roşianu s-a îndreptat spre tejghea, unde barmana ştergea câteva pahare. Eu plătesc, Victore! A strigat după el Pogoneanu. E plăcerea mea! Bine, Victore! Cât costă? Trei ruble! Pimim şi lei rumâneşti. Roşianu a achitat doi lei şi s-a îndreptat spre uşe. -Noi aşteptăm la dumneavoastră! -Mai venim,drледи! -Văd că o rupi bine cu rusa, prietene! -În clipele de răgaz o învăţ. Scoţând din buzunarul de la piept un mic dicţionar „Român- Rus.” - Bravo, ţie! Locotenentul Pogoneanu şi ordonanţa duceau lada de campanile. 61

Aici, drumurile se despart… Da! Pogonene. S-au îmbrăţişat, bătându-se pe spate. După care Roşianu a dat mâna cu ordonanţa. Să dea Dumnezeu să ne mai vedem! Victor Roşianu a luat-o pe o potecă spre compania lui, aflată la sud–est. iar locotenentul Pogoneanu cu ordonanţa mergeau spre sud vest.” * Florin s-a oprit din scris. Erau în cameră la Hotelul Ceres din Staţiunea 1 Mai, de lângă Oradea. -Titina! Vino să-ţi citesc ultimele pagini pe care le-am scris! Soţia s-a aşezat pe marginea patului, lângă Florin, ascultându- l cu atenţie.După ce a terminat de citit în cameră s-a aşternut liniştea. De afară, prin uşa deschisă de la balcon, se auzea cântecul cucului. -Sunt de părere să tai pasajul cu secvenţa erotică de la bufetul din Odesa. -Bine! Reformulez textul…Florin a modificat pe loc pasajul respectiv. Tinea foarte mult la părerile soţiei lui… Spre seară s-a apucat să scrie din nou, când în cameră şi pe afară se aşternuse liniştea.Doar din când în când, se auzea câte un autoturism trecând pe stradă. ”Vin de la Oradea. Au fost să viziteze oraşul. “ A gândit autorul acestui roman. Lumina albăstruie a monitorului leptopului îi accentua trăsăturile feţei ce se încrunta s-au se destindea în funcţie de relatările pe care le scria.

* „Georgică Roşianu, fiind mobilizat, în fiecare dimineaţă la ora şapte, îmbrăcat în haină militară, având gradul de sublocotenent, se prezenta la cazarma de lângă Muzeul Militar, la apel. Apoi pleca cu tranvaiul la Ministerul Informaţiunilor, unde lucra până spre seară. De aici se ducea la cazarmă să fie prezent la apelul de seară, şi numai după aceea se întorcea acasă, pe strada Viitorului. Seara, fiind obosit, totuşi, mai reuşea să scrie câte ceva. Doamna Nina Balgiu, o rudă mai îndepărtată, la care locuia în gazdă, îl aştepta, întotdeauna cu mâncarea. -Bine ai venit, Georgică! Spală-te pe mâini şi aşeazăte la masă! - Imediat, tanti Nina! După ce a mâncat, Georgică s-a retras în camera lui şi s-a apucat să scrie un studiu, în timp ce asculta la Radio Moscova cuvântarea lui Stalin. “DISCURSUL LUI I.V. S TALIN DIN 05 MAI 1941 LA RECEPȚIA ÎN ONOAREA ABSOLVE NȚILOR ACA DEMIILOR MILITA RE SOVIE TICE P ROMOȚ IA 1941 Tovarăși ofițeri absolvenți! Permiteți-mi, în numele Guvernului Sovietic și al Partidului Comunist să vă felicit pentru finalizarea studiilor dumneavoastră și să vă urez succes pe viitor în activitat ea dumneavoastră. Vă mărt urisesc că nu am mai îmbrăcat haina militară de câțiva ani, dar venind aici, acum, aproape că nu mai recunosc Armata noastră. Armata Roșie nu mai este ce a fost în urmă cu câțiva ani. Brațul principal al Armatei noastre era pe atunci infanteria. Militarul era înarmat cu o pușcă (reîncărcată după fiecare lovitură), cu mitraliere ușoare și grele, trupele aveau obuziere și t unuri ale căror proiectile atingeau o vitez ă inițială de 900 de metri pe sec undă.

A vioanele aveau o viteza de 400-500 de kilometri pe oră. Tancurile aveau armură subțire. O divizie avea 18 mii de luptăt ori. Dar iată că ne-am restructurat și ne-am modernizat Armata. Am înzestrat-o cu echipament militar modern. Înainte aveam 120 de divizii ale Armatei Roșii cu 18-20 de mii de luptători fiecare. Acum Armata Roșie are 300 de divizii. Acestea sunt mai mici decât vechile divizii, au fiecare cam 15 mii de lupt ători, dar s unt mult mai mobile și mai rapide în mișcări. O treime din diviziile noastre sunt de tancuri. Acestea au blindajul de trei ori mai gros decât vechile tancuri. Pe de altă parte A rmata noastră va avea în acest an 50 000 de camioane noi. Tovarăşi! Nu vă spun acestea ca să mă laud ci pentru ca dumneavoastră să știți. A vem o prima linie de tancuri, care va rupe frontul inamicului. Există apoi tancuri care luptă și vin după ele în al doilea sau al treilea val ca sprijin pentru infanterie. A crescut puterea de foc a tuturor acestor arme. Acum, câteva cuvinte în ceea c e privește artileria. Războiul modern s-a schimbat, are principii noi. A crescut rolul armelor de lovire. Lupta împotriva fortificațiile inamice și tancuri are nevoie de foc direct și o viteză inițială mare a proiectilului – de peste o mie de metri pe secundă. Un rol important în războiul modern îl are tunul de artilerie, inclusiv tunurile de pe tancuri. A vioanele militare sovietice au fost și ele modernizate. Anterior, viteza lor în aer a fost considerat ideală dacă atingea 400500 km pe oră. Acum această viteză este considerat ă mică. A vem azi avioane de luptă într-un număr foarte mare și care zboară cu viteze de 600-650 km pe oră. Acestea sunt avioane de atac din prima linie. În caz de răz boi, aceste aeronave vor fi utilizate în primul rând. Ele vor deschide c alea pentru avioanele noastre grele de luptă și bombardament I-15, I-16 și I-153 (Pescărușul). Dacă ele ajung deasupra inamicului acesta este distrus. Tovarăși ofițeri! Azi nu este deloc greu pentru o armată să își formeze un bun personal de comandă, cu comandanți pregătiți și capabili. Dar dacă armat a aceea nu are o tehnologie militară modernă, este posibil ca

ea, în ciuda calității comandanților ei, să piardă războiul. Noi am acordat o atenție deosebit ă înzestrării Armatei cu artilerie modernă, de diferit e calibre. Toate aceste arme sunt produse de industria sovietică, inclusiv tunurile autopropulsoare Samokatnoi, de care unii se plângeau c ă nu au piese de schimb. Acum avem piese de schimb destule și pentru acestea. Pentru a gestiona toate aceste noi tehnologii – noua armată, avem nevoie de personal de comandă, care cunoaște perfect arta marțială moderna. Acesta este scopul pent ru care noi am făcut atâtea schimbări în organizarea Armatei Roșii. Când veți ajunge la noile dumneavoastră unit ăți din Armata Roșie, veți vedea modificările efectuate. Noi am făcut aceste schimbări privind cu at enție ce se întâmplă în E uropa. De ce Franța a fost învinsă, iar Germania este câștigatorul? Este cumva armat a germană invincibilă? Dumneavoastră veți ajunge la noile unități militare. Veți fi comandanți. Soldații Armatei Roșii și comandanții mai mici în grad vă vor cere să le spuneți ce se întâmplă acum. Ei sunt oameni simpli și vă vor întreba: ”Tovarășe, șefule, ai studiat la academii, ai fost acolo mai aproape de conducătorii noștri sovietici, spune-ne ce se întâmplă în jur? Ce se întîmplă în lume? Fă-ne să înțelegem. De ce Germania a pornit războai și luptă peste tot în toat ă lumea? Ce vrea ea? Ce vrea Hitler? De ce a fost învinsă și distrusă Armata Franței? De ce Anglia este învinsă, iar Germania este câștigătorul? Дейс твительно și at unci ли германская армия непобедима? Este armat a germană este invincibilă? De ce Germania are cea mai tare armat ă? Asta vă vor întreba soldații noștri. Ca atare, tovarăși, nu este suficient, ca ofițer, doar să comanzi. Trebuie să știi, în egală măsură, să porți discuții cu soldații. Să le explici, să vorbești cu ei de la inimă la inimă, pentru că pe ei îi vei avea lângă tine la vreme de luptă pe front. Ei îți vor sta alături, cu ajutorul lor va trebui să respingi dușmanul și nu cu ajutorul altcuiva. Marii noșt ri lideri militari au fost întotdeauna strâns legați de soldați. Noi trebuie să-l avem exemplu pe Suvorov.

Este un fapt că Germania stă mai bine cu armata, cu tehnologia, și cu organizarea. Dar ia s puneți: știți de ce? Cum se explică acest lucru? El se explică foarte bine. Lenin a spus că armatele bătute învață bine lecțiile războiului. Observația lui Lenin se aplică și națiunilor. Națiunile bătute, umilite, cucerite și apoi jefuite de dușmani învață bine lecțiile. Armata germană, fiind învinsă în 1918, a fost un elev bun. Germanii au analizat critic motivele înfrângerii și s-au străduit pentru a găsi modalități de a organiza mai bine armata lor și pentru a întări brațul ei. Hitler și conducătorii germani au înzestrat Armata Germană cu cele mai recente tehnologii. A u instruit ofițerii germani în noile metode de luptă. Asta au făcut. Din această cauză au obținut atâtea succese. Nu e aici nimic supranatural! Noi ne mirăm că azi Armata Germană a bătut Armata Franc eză și a c ucerit Franța. De ce să ne mirăm? De ce uităm că și în 1870 germanii i-au bătut și i-au învins pe francezi și pe împărat ul lor Napoleon al III-lea? Apoi germanii au fost învinși iar în 1918 de franc ezi. De ce? Pentru că francezii, bătuți fiind în 1870, au știut să învețe bine lecția bătăii, și-au făcut aliați de nădejde și și-au modernizat armata în timp ce nemții s-au culcat pe laurii victoriei și au făc ut greșeala să lupte pe două fronturi. Problema aliaților și problema mai multor fronturi nu trebuie uitate, fiindcă sunt două lucruri importante de care va trebui să ținem seama pe viitor. Sunt probleme de importanță strategică. Aici cine greșește este pierdut. Cine-și face aliați nefolositori sau neputincioși și cine se apucă să lupte pe mai multe fronturi riscă să se prăbușească și s ă piardă răz boiul. Lenin a s pus: cine este orb la defecte și se culcă pe laurii victoriei riscă să amețească din prea mult succes. Așa au făcut francezii. După ce i-au bătut pe germani în 1918 s-au îmbătat cu propriul lor succes, s-au mulțumit cu victoria și s-au culcat. Armata Franceză a rămas la nivelul din 1918. E a nu și-a mai făcut nici un fel de griji. A utomulțumirea i-a slujit drept

modernizare. S-a moleșit. A devenit o armată coruptă de glorie. Gloria poate corupe o armat ă, să știți! Apoi poporul francez a început să-i privească pe militari cu dispreț, să se uite la ei de sus, uitând că militarii sunt baza de granit a statului. Franc ezii au început să-i privească pe ofițerii de armată ca pe ultimii oameni care neavând nici fabrici, nici bănci, nici magazine și nepricepându-se la nimic altceva, au fost forțați să se înroleze în armat ă ca să-și câștige traiul. Așa s-a rupt A rmata Franceză de poporul francez. Toată armata Franceză a ajuns la cheremul lui Gamelin și Aransay care habar n-aveau ce înseamnă armata. La fel s-a întâmplat în Anglia. Conducătorii au uitat că Armata trebuie să fie înconjurată permanent cu o deosebită grijă de dragostea poporului și a guvernului – aceasta este cea mai mare forță morală a unei armate. Armata trebuie să fie cultivată. Când moralitat ea țării este puternică, țara va avea o armată puternică și eficientă. Când conducerea țării este coruptă și imorală, atunci armat a acelei țări va ajunge o armată slabă și disprețuită și nu va putea să-și apere poporul. Așa a fost și cu Franța. Acum ne întrebăm: este A rmata Germană invincibilă? Nu, tovarăși! Armata Germană nu este invincibilă. În lume nu există și nu vor exista niciodată armate invincibile. Există doar armate slabe. Germania a început războiul de acum sub steagul de eliberare de sub jugul din Tratatul de la Versailles. Acest slogan a fost popular, a întâlnit tot sprijinul și simpatia poporului german și a ofensat Versailles. Din păcat e pent ru germani, acum, în 1941, situația s-a schimbat. Acum, Armat a Germană nu mai strigă că vrea s ă repare niște nedreptăți și nici că vrea liniște. Acum ea este cu alte lozinci. Ea a schimbat sloganurile de eliberare de la Versailles cu intenții clare de cucerire și subjugare a altora. Iar eu vă spun: Armata Germană nu va avea nici un fel de succes dacă va ridica stindardul războiului agresiv de cucerire. Aceste sloganuri pe care le folosește ea acum sunt periculoase. Napoleon I, c ât timp a dus război sub steagul de eliberare a Franței, el a primit sprijin, a avut aliați, a avut succes. Când a deviat

și a început să ducă războaie de cucerire, el și-a făcut mulți dușmani, și a fost învins. Armata Germană poart ă azi războaie de cucerire a altor țări și Germania subjugă popoare. O astfel de politică nu-i va aduce nici o victorie. O astfel de politică o va duce la prăbușire. Mulți s e tem de puterea militară germană, dar eu vă spun: din punct de vedere militar, Germania nu are nimic special, nici la tancuri, nici la artilerie, nici la avioane. O mare parte din Armata Germană își pierde pe zi ce trece entuziasmul pe care l-a avut la începutul războiului. În plus, Armata Germană a început să se laude, se observă la ea mulțumire de sine, aroganță, îngâmfare. E a a pierdut gustul pentru îmbunătățirea în continuare a echipamentelor militare. Germanii cred că armata lor este cea mai perfectă, cea mai frumoasă și că este invincibilă. Gândirea militară a Germaniei nu merge nici ea mai departe, tehnologia militară rămâne în urma tehnologiei noastre. Germania este superioară URSS numai în ceea ce privește domeniul aviației. Dar și aici inginerii noștri sovietici recuperează repede distanțele. Ceea ce am vrut să vă spun eu prin aceste cuvinte este că o armat ă are nevoie în fiecare zi de noi inovații și ajustări. Nu există loc în viața militarului pent ru aut omulțumire. Orice om politic, orice militar care se lasă atras de un sentiment de automulțumire se pot trezi cu surpriza cu care s-a confrunt at Franța care a cunoscut dezastrul. Tovarăși! Permiteți-mi a ridica un toast pentru toți prestigioșii absolvenți ai Academiei, pentru cadrele de conducere de aici, pentru șefi, pent ru profesori, pentru eliminarea restanțe în studiul art ei războiului modern. Sănătate, t unari și tanchiști! Voi sunteți zeii războiului modern! Armele voastre artileristice sunt peste tot: pe navele de marină, la infanterie și pe avioanele de luptă! Rolul vostru în război este uriaș. Să distrugeți inamicul care ar încălca hotarele patriei noastre! Țintuiți-l la pământ cu obuz ele peste tot! Nu-i lăsați posibilitatea să răsufle s au să-și stabilească noi poziții de tragere și noi poziții de lupt ă! Succes.” tuturor!

-Să nu lucrezi mult, să ai timp să te odihneşti! Te rog să dat radioul mai încet.I-a spus de dincolo de uşe doamna Balgiu. -Bine, tanti! Liniştea s-a aşternut în casă. Din când în când se auzea huruitul tranvaiului 24 care trecea pe sub geam, zguduind casa. Însă Georgică nu- l mai auzea, fiind cufundat în scrierea textului. Aproape de miezul nopţii l-a terminat. Recitindu-l i-a făcut corectura. “Nietzsche între răsăritul zeilor şi amurgul lor” “Pornind de la finitudinea condiţiei umane, Nietzsche caută să redescopere „cărarea pierdută” către empireu. În lucrarea „Werke” filozoful caută un simbol prin care să înţeleagă „sensul religios” ca un reazem supranatural. Reânodând firul din prima perioadă a creaţiei sale, în care zeii greci îşi găsiseră loc în omagiile sale, Nietzsche consemnează în „Amurgul idolilor” dorinţa de întoarcere a lui Dionysos, aceasta constituindu-se ca un testament: „Nu cunosc un simbolism mai înalt decât acest simbolism grec, cel al cultului dionisian”. Filozoful abandonează armele revoltei sale contra zeilor la poalele miticului Olimp. Aura de „teologie negativă” (cum scria Heidegger în „Nietzsche” Gunter Neske Verlag, Pfullingen, 1961, Zweiter Band, p. 348), pentru gândirea nietzscheană, a însoţit tot timpul mersul gândirii sale. Acesta prin lucrările lui din anul 1888 a pregătit preschimbarea „teologiei negative” în “teologia pozitivă“, ce ne aduce în plin plan contradicţia nietzscheniană, ce trece de la „asfinţitul zeilor” la pregătirea spaţiului pentru „apoteoza” lor. Perceput ca demolator de idoli, ca oponent faţă de tradiţia culturală, ca 69

iconoclast faţă de orice autoritate spirituală în afară de aceea a spiritului propriu, Nietzsche ridică statui în opera sa altor idoli noi. Karl Jaspers în lucrarea sa „Nietysche.Einfuhrung in des Verstandnis seines Philosophierens” (Berlin und Leipzing, 1936) preciza că trăsătura fundamentală a gândirii lui Nietzsche „autocontrazicerea”, a îndepărtat de multe ori din logica multitudinilor exegeze ideea că, în numele pasiunii pentru contradicţii şi antiteze,autorul „Naşterii tragediei” va căuta să-şi imagineze, după „amurgul zeilor”, cum va arăta „răsăritul zeilor” noi. Stefan Zweig vedea în fostul profesor de filologie clasică de la Universitatea din Basel „un geniu al întorsăturilor, al contrazicerilor violente” (Tolstoi. Nietzsche, Bucureşti, Editura Cugetarea, f.a., p. 182), pe motivul că acesta se complace, în jocul instabil al negaţiei şi afirmaţiei, dar şi în luxurianta proliferare de antinomii. Autorul volumului „Clipe astrale ale omenirii” explica evoluţia gândirii lui Nietzsche de la contestarea zeilor la nostalgia lor. Evoluţia gândirii acestuia a fost sinuoasă, bogată în neaşteptate fiorduri, cu drumul segmentat de mai multe etape. Trăsătura etapelor lui Nietzsche a stârnit dispute în rândul comentatorilor săi. Karl Jaspers, în monografia dedicată lui Nietzsche, împarte evoluţia cugetării lui în trei perioade: perioada încrederii în cultură şi genii (până la 1876) perioada încrederii pozitiviste în ştiinţă (până la 1881) perioada elaborării unei „noi” filosofii impregnate de viziunea profetică a filosofului (până la sfârşitul lui 1888). Dincolo de latitudinea capricioasă a paradoxurilor şi aforismelor proteice, gândirea lui Nietzsche, în esenţa şi configuraţia ei intimă, ascunde disponibilităţi aparent nebănuite de conformism, de blândă regrupare a motivaţiilor în jurul unor 70

noi centre de autoritate după ce, cu obstinaţie, le contestase, rând pe rând, pe cele dinaintea sa. Acest joc al contrastelor îşi face prezenţa printr-un ritm constant în opera sa. În prima perioadă a creaţiei sale, Nietzsche se evidenţiază prin devoţiunea şi extazul faţă de „genii” şi „idoli”. Trecând de la o extremă la alta, Nietzsche nu aboleşte definitiv perspectiva credinţei în zei, ci doreşte să spulbere numai credinţa în anumiţi zei, cei cărora el le-a declarat „război”. În „Amurgul zeilor”,după încântarea produsă de priveliştea idolilor dărâmaţi, Nietzsche înserează capitolul „Ce le datorez anticilor”, în care apelează la un zeu, străpvechiul Dionysos, chemându- l să protejeze viaţa, să simbolizeze voinţa de viaţă printr-o „doctrină a misterelor” în care „durerea este sanctificată. (Friedrich Nietzsche, Werke. Klassiker Ausgabe, Band I-VIII, Alfred Kroner Verlag, Leipzig, f.a., p. 198). El susţine în „Anticrist” că civilizaţia a decăzut pentru că s-a lăsat subjugată într-o perioadă îndelungată de religia creştină şi în acest interval de timp n-a mai creat un alt Dumnezeu: „Aproape două mii de ani şi nici un alt dumnezeu nou.” Imaginea unei civilizaţii secătuită de o religie bolnavă reprezintă, după Nietzsche, un „spectacol pentru zei”. Dar pentru care zei? Pentru cei care „apun”, sau pentru cei care „răsar”? Evident, pentru cei care răsar, deoarece subliniază mai departe Nietzsche, „steluţa mică, jalnic de mică, care se numeşte Pământ, merită poate singură, din pricina acestui caz ciudat, un interes divin, o privire dumnezeiască” (F. Nietzsche, Werke, p. 257). Această „metafizică de artist” are în centrul ei un Dumnezeu învestit cu acele trăsături pe care filosoful le rezervă zeilor „adevăraţi”, meniţi să le ia locul celor „falşi”: „un dumnezeu-artist, total lipsit de scrupule şi amoral, pentru care creaţia sau distrugerea , binele sau răul,sunt manifestări ale capriciului şi suveranităţii sale, care se descarcă, în crearea lumilor, de zbuciumul plenitudinii sale şi de prisosul ei, de durerea contrastelor acumulate în el însuşi”. (Ibidem, Band I, 71

p.36). Acest zeu evocat nu este altul decât Dionysos, zeul grec pa care în faza finală a lucrării „Ecce homo” Nietzsche îl va opune divinităţii creştine, căruia îi va închina stihuri: „Ditirambi către Dionysos”, şi cu al cărui nume filosoful însuşi îşi va semna scrisorile în anii de eclipsă mintală. Revolta lui contra miturilor până când a văzut o posibilă instaurare a unei mitologii noi, în care zeii nu se mai nasc pe înaltele olimpuri, ci pe postamentul propriei lui filosofii, împrumutând chiar aura biografiei lui spirituale. Aşa cum sugerează, fără modestie, în lucrarea sa „Ecce homo”, devorat de optica megalomană a ultimilor ani ai vieţii, ani cruzi de boală, filosoful dorea să se erijeze el însuşi în idol, în profet, care să vestească o nouă eră a culturii umanităţii. Precum, mai târziu la noi, M. Beniuc ce se erija în toboşarul vremurilor noi. În „Amurgul idolilor”, scria despre sine: „Am dat umanităţii cea mai profundă carte pe care o are, al meu Zarathustra, şi se consideră, fără nici o ezitare, ultimul discipol al filosofului Dionysos şi dascălul eternei reîntoarceri.” (F. Nietzsche, Werke, Band VII, p.14) În timp ce îl demolează pe Socrate, acest despotic logician care destramă înţelepciunea instinctivă, uşe unică prin care filosofia greacă de până la Nietzsche privise lumea; paradisul fanteziei, pedepsit de biciul silogismelor, îngheaţă sub veghea nemiloasă a raţiunii. Dialectica optimistă„ a lui Socrate distruge muzica tragediei. Combătându- l pe Rousseau, Nietzsche consideră că, de la natură, omul posedă o fire demonică, predestinată pentru tragic, că el este implacabil sortit să interpreteze veşnic pe scena lumii rolul personajului tragic. Simbolul lui Prometeu, învingătorul zeilor, exprimă la filosof sensul etic al pesimismului, o justificare a eternei suferinţe, o imagine a zădărniciei condiţiei umane, faţă de orice speranţă sau dorinţă de ameliorare este fără rost şi care impune întotdeauna un tragic sacrificiu.” 72

După ce a terminat de corectat, s-a culcat.”Dumnezeu m-a ajutat să nu fiu la Hotelul Carlton, de 12 etaje, în 10 noiembrie, când a fost cutremurul din `40. Acesta a căzut ca o construcţie din cutii de chibrituri.. Era ora 3,39. Doamne, atunci au murit mulţi oameni, printre care compozitorul I. Vasilache şi comunistul Ilie Pintilie.Am stat la restaurant până la ora 23 cu Şomculete, corectorul de la “Adevărul“. M-a rugat să luăm cameră la hotel şi să continuăm discuţa acolo.El a luat cameră, eu am venit acasă cu o trăsură.Dumnezeu să-l odihnească. “ Cu acest gând Georgică a adormit. A doua zi dimineaţă la ora patru şi jumătate l-a trezit huruitul tramvaielor ce treceau pe sub fereastră. Doamna Nina îi lăsase ibricul cu ceai, doar să- l încălzească. Iar în lada frigorifică cu gheaţă două feli de pâine unse cu untură. După ce a mâncat, a coborât scările în fugă. Aerul rece de afară l-a înviorat. Staţia de tramvai era în apropiere, apucând tramvaiul care, chiar atunci, dăduse colţul străzii Ştefan cel Mare, rulând pe strada Viitorului. În vagonul de clasa I-a s-a aşezat pe singurul scaun care rămăsese gol. Privea la feţele oamenilor. Tristeţea şi nesiguranţa puseseră amprenta pe chipul lor. Ajuns la cazarmă s-a prezentat la apel. A ieşit la raport învoindu-se la maiorul Mazilu pentru a merge la Editura “Cultura Românească” să facă ultima corectură la carte, să mai adauge eseul ce- l scrisese aseară, şi să dea bunul de tipar. În poziţia de drepţi cu palma mâinii drepte la cozorocul caschetei şi mâna cealaltă perfect întinsă pe lângă dunga pantalonului aştepta cu emoţie verdictul maiorului. -Locotenent Georgică Roşianu! -Odonaţi! -Eşti învoit până diseară la ora nouăsprezece. La apelul de seară să fi prezent, apoi pleci acasă. 73

-Să trăiţi! A zis locotenentul lovindu-şi călcâiele cismelor. Apoi, făcând stânga- mprejur a intrat în front, aşteptând comanda “rupeţi rândurile. “ După câteva ordine, cu sarcini pentru ziua respectivă, a fost rostită şi comanda aşteptată. După care locotenentul a luat biletul de voie de la “Biroul front “ şi a ieşit pe poarta unităţii, nu înainte de-al prezenta la subofiţerul de serviciu. Mergea gânditor şi nemulţumit că prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forţat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania, că pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova “Cadrilaterul “, partea sudică a Dobrogei, a fost cedată Bulgariei.”Privind harta ţării mele, acum, seamănă cu o seceră. “ Îşi spuse în sine, urcând în tramvai. Ajuns la editură aflată într-o clădire din spatele Cişmigiului, a urcat scările până la etajul întâi. În secretariatul cu uşa deschisă, doamna Dragomir bătea la o maşină de scris marca Kapet. -Sărut mâna doamna Dragomir! Domnul Sterescu a venit? -Nu, domnule Roşianu! Credeţi că la ora asta matinală vin redactorii noştri?! Ei sunt boemi… Beau până la miezul nopţii, pe unde apucă şi pe unde pică ceva, şi dorm a doua zi până la amiază.Apoi o iau de la capăt. Veniţi dumneavoastră pe la ora paişpe, mai târziu colegii mei coboară la una mică la „Cireşica “, sau la bodega din colţ a lui Micikovschi, cu câte un autor care le plăteşte consumaţia. -Vă rog să- i spuneţi domnului Sterescu că vin la ora indicată de dumneavoastră. -Am să- i spun, domnule Roşianu! Dar, mai bine scrieţii un bilet şi puneţi- l în uşă. Vă dau eu hârtie. 74

Secretara i-a întins o coală de scris cu antetul editurii grofat, iar Georgică Roşianu şi-a scos din buzunarul tunicii stiloul marca Kaveco, scriind câteva cuvinte în care preciza că vine la orele 14. -Vă mulţumesc, doamna Dragomir ! -Să aveţi o zi bună! Roşianu a coborât scările, a ieşit din curtea editurii, frământându-şi gândul cum să-şi petreacă timpul până la ora aceea. A intrat în Cişmigiu, aşezându-se pe o bancă pentru a-şi limpezii gândurile. Frigul îi pătrunsese în oase, dar, încerca să nu se gândească la acesta. Alte frământări avea.”Abdicarea regelui nostru, Carol al II- lea, pe şase septembrie, este o laşitate. Grea sarcină a primit Mihai I pentru umerii lui tineri. “ După câteva minute s-a ridicat de pe bancă. Frigul îi pătrundea până în măduva oaselor. “Mă duc la Universul, pe Sărindar. Le duc articolul pentru pagina de cultură. “ Mergea grăbit pe aleile Cişmigiului şi gândul îi fugea în toate părţile ca iepurii speriaţi de focul armei vânătorului.”Veştile de pe front nu mă liniştesc, iar instabilitatea politică mă pune pe gânduri. Oare poporul roman a fost blestemat de puterea divină!? “ A ieşit din parc. Mergea încet asemeni unui om care nu se duce nicăieri. Trecând pe lângă “Berăria Gambrinus “ un gând ascuns l-a împins să intre. A urcat cele câteva scări de pe colţul clădirii şi a deschis uşa. Cele două saloane în formă de litera L erau pline de clienţi, majoritatea bătrâni şi câţiva soldaţi. Mesele erau pline cu halbe pe jumătate golite. Un zumzet plutea peste saloanele tapiţate cu pluş de culoarea bordoului. Georgică Roşianu abia a găsit un scaun liber la o masă unde se afla un tânăr cu veston kaki. Două chelnăriţe alergau printre mese cu braţele încărcate de halbe, abia făcând faţă comenzilor. După câteva minute una dintre ele, îmbrăcată în costum de culoarea tapiţeriei, încinsă cu un şorţ alb franjurat cu broderie s-a prezentat la masa lui. 75

-Ce doreşte domnul ofiţer? -O halbă cu bere, domnişoară! -Vine, vine! Spuse grăbindu-se la o altă masă să preia o nouă comandă. -Aici, e de aşteptat, domnule locotenent ! A intervenit soldatul din faţa lui. -Timpul e singura avere de care dispunem. În funcţie de cum îl folosim ne prelungim sau ne grăbim sfârşitul. -Aşa este cum spuneţi! Dar, sunt şi alţi factori care ne grăbesc sfârşitul. -Întradevăr, sunt... -Eu, abia am ieşit din spital. Nu timpul mi-a luat piciorul stâng, ci războiul. Adică, oamenii aruncaţi în acest conflict de ambiţiile unor dictatori. Mai de grabă bolnavi mintali. - Ar fi bine să se introducă în legislaţia internaţională, cu ajutorul Ligii Naţiunilor, o lege ca toţi conducătorii de state să fie controlaţi din punct de vedere mintal. Controlul medical şi psihatric să fie făcut de o comisie formată de specialişti internaţionali cu sediul în Elveţia. -Multe pe lumea asta ar trebui făcute altfel... Chelnăriţa a lăsat halba cu bere în faţa lui Georgică şi a plecat cu altele la mesele învecinate, să onoreze comenzile primite. Apoi s-a întors să ia banii, pregătiţi de Roşianu. -Unde aţi fost rănit, domnule? -Marinel Lulescu, mă cheamă. Sunt caporal, dar nu am pus tresele. În luptele pentru Odesa, domnule locotenent. - Şi eu am pe fratele meu cel mic, acolo. - Cum îl cheamă? 76

-Locotenent Victor Roşianu...Nu am primit veşti de la el de o perioadă bună. -Dumneavoastră sunteţi fratele domnului sublocotenent?! -Da! Este locotenent acum. Am citit în ziare. A fost şi decorat! - Merita! A fost comandantul plutonului meu. Este un om să- l pui pe rană. Locotenentului Georgică Roşianu nu- i venea să creadă că omul din faţă, până nu demult, a fost alături de fratele lui. Cum se comporta cu subordonaţii? Este pâinea lui Dumnezeu! Pe deasupra un neânfricat comandant. Cât am fost eu acolo, întotdeauna era alături de soldaţi în tranşee, sau pe câmpul de luptă, îndemnând soldaţii să-l urmeze.Face totul cu calcul, ca riscul să fie cât mai mic. După câteva moment, sorbind şi ultima picătură de bere, tânărul s-a ridicat cu greu de pe scaun, sprijinându-se de masă. -Domnule locotenent, trebuie să plec. Mă duc la Gara Basarab să iau trenul spre Alexandria. -Eşti din… -Nu! Sunt din Furculeşti.Mă aşteaptă taicu în gară cu căruţa. Între timp tânărul îmbrăcat într-o tunică fără centură şi cu cracul stâng al pantalonilor prins cu un ac de siguranţă până deasupra genunchiului şi-a luat bastonul atârnat de speteaza scaunului şi, şontâc, şontâc, a plecat spre ieşire. Locotenentul, privindu-l, a alergat după el şi i-a strecurat în buzunarul de la veston un gheomotoc de bani. Nu trebuie, domnule locotenent! Mulţam! 77

Pentru veştile de la fratele meu. Privindu- l din spate, Georgică Roşianu a fost cutremurat de o tristeţe amară. S-a întors la masa lui.Şi-a adus aminte de poezia lui Alecsandri. “Pe drumul de costise ce duce la Vaslui Venea un om, cu jale zicind în gindul lui: "Mai lunga- mi pare calea acum la-ntors acasa... As vrea să zbor, si rana din pulpa nu mă lasa!" Si bietul om, slab, palid, avind sumanul rupt Si o camesa rupta bucati pe dedesupt, Pasea tragind piciorul încet, dar pe-a lui fata Zbura ca o lumina de glorie mareata, Si- n ochii lui de vulturi adinci, vioi si mari Trecea lucioase umbre de eroi legendari.” Georgică s-a întors la masă, a sorbit din halba cu bere şi s-a apucat să citească articolul. „Limba noastră-i limbă sfântă..!“ – Cine o apără de poluare? Întoteauna, de-alungul istoriei, poporul nostru, fiinţa lui etnică, etnografică şi limba, au suferit influienţe din partea popoarelor vecine şi a împrumuturilor din tezaurul etnofolcloric şi lingvistic al altor păopoare indo-europene. Până a ajunge la subiectul propriu- zis , doresc să fac o mică incursiune în fondul de bază a istoriei limbii române. Pe temeiul cercetările întreprinse în ultimile decenii, în special de I.I.Russu- cercetări care se întemeiază şi pe comparaţia cu limba albaneză, moştenitoare a vechi limbi ilire, care, la rândui, era înrudită cu limba tracă, deci şi cu limba dacică s-au putut stabili un număr de 160 de termini româneşti care sunt de origine geto-dacă. Aceşti termini privesc o arie foarte largă, începând cu corpul omenesc-beregată, buză, ceafă, grumaz, 78

guşă-, cu cu familia-copil, prunc,, zester-, cu locuinţa-vatră, colibă, cătun-, cu îndeletnicirile agricole, păstoreşti, viticole şi piscicole- mazăre, ţarină, baci, brânză, mânz, strungă, ţap, ţarc, urdă, zară, butuc, curpen, gordin, strugure, baltă, gard- , cu mediul fizic- măgură, mal-,cu flora- brad, brânduşe, brusture, buncet, copac, gorun,ierudă, mugure-, cu fauna balaur, barză, ghionoaie, melc, mistreţ, năpârcă, rânză, şopârlă, viezure, zimbru-,cu diferite acţiuni- a răbda, a speria, a zburda-, şi alţi termebi- ciucă, ţeapă-,etc. Desigur, numărul acestor termini vor spori prin cercetările ulterioare. Ele ne vor arăta de asemenea şi alte aspecte ale moştenirii lingvistice; de pe acum se specifică că aparţin acestei moşteniri sufixele atât de folosite şi caracteristic româneşti:- esc,-eşte( omenesc, crăiesc, bărbăteşte, trupeşte ). Ni s-au păstrat de la daci câteva nume de ape: Dunmărea care derivă din Dunaris dacic, Argeşul din Argessos, la Herodot deformat în Ordessos, Bârzava, al cărui nume se regăseşte în oraşul dacic Berzobis. Someşul, o inscripţie latină vorbeşte de Samus. La fel Oltul- Aluta în izvoarele latine. Mureşul are foarte probabil o legătură cu vechiul Maris, pomenit de Herodot. În ceea ce priveşte numele de localităţi, siguranţă n-avem până acum decât pentru Abrud. Acesta derivă din Abruttus. Poate că şi Tapae, unde s-au dat cele două lupte între Decebal şi Traian să se fi păstrat în numele satului bănăţean de astăzi Tăpia, etc. Este sigur că printre înaintaşii poporului român un loc important îl ocupă coloniştii aduşi de imperiu în Dacia. Nu zicem “romani “ fiindcă dacă e să luăm cuvintele în sensul lor propriu, romani adevăraţi, adică locuitori ai Italiei, după cum am văzut au fost prea puţini. Au venit, în schimb, traci, illiri, panoni, răsăriteni, vorbind limba română. Au mai venit: greci, în măsură mai mică. Toţi aceşti colonişti nu au depăşit ca număr pe locuitorii autohtoni, pe daci. Am făcut această incursiune în istorie pentru a exemplifica faptul că limba română, fondul ei lecsical, este 79

format nu numai din cuvinte dacice, ci şi dintr-un număr destul de însemnat de cuvinte împrumutate de la colonişti,de la alte limbi, prin interferenţa culturilor, cum este franceza. Exemplu: telefon, însemnând: tele- trasmitere, fon –sunet; televizor, însemnând : tele –trasmitere, vizor- imagine, ceea ce vedem.Sau abajur vine de la francezul abat-jour care înseamnă dispozitiv de sticlă, abac vine din francezul abaque ce înseamnă tablă pentru calcul, cuvântul benign vine din latinescu benignus , care înseamnă nu este grav, fiind vorba de boli. În fondul de cuvinte ale limbii române găsim cuvinte din limbile slave, cuvinte de origine turcă, greacă, bulgară, etc. Aceste cuvinte noi intrate în limba noastră se numesc neologisme. Cuvintele vechi, din fondul de bază, se numesc arhaisme. Limba română fiind o limbă vie, ea, pe parcusul anilor, se modifică, neologismele devin arhaisme şi alte cuvinte împrumutate devin neologisme. Însă nu toate împrumuturie de cuvinte îmbogăţesc fondul lingvistic al limbii române. Poluarea limbii noastre se face , din păcate, prin televiziuni, traduceri, preluări de cuvinte indecente de la grupuri de conaţionali, prin traduceri şi chiar prin dicţionare. Dacă între cele două războaie mondiale firmele comerciale aveau denumiri pur româneşti, cum ar fi:” Lăptăria lui Enache “, “ La gogoaşa înfuriată“, “ La carul cu bere”,”La căţeaua leşinată “, “ La botul calului”, etc. Preluarea de franţuzisme şi folosirea lor, în exlusivitate , pentru denumirea unor firme comerciale, în spirit cosmopolitmimetic , în genul Coanei Chiriţa lui Caragiale, care din “furculiţă “ făcea “ furculision “. E cazul, de exemplu, al preluării prin traduceri”fonetice” şi mimetic- grafice- ridicole şi greşite- şi nu semantice a recentelor achiziţii de vocabular: din englezescul location au făcut, de-a dreptul “locaţie “ , în loc de “poziţie, aşezare “ şi, în contextual respectiv,”loc “- deşi “locaţie “ înseamnă altceva în limba română;cuvântul classified îl preiau, ad literam, “clasificat “, în loc să- l traducă, în mod 80

corect, prin” secret “, deoarece în limba romană “ clasificat “ are doar sensul nevinovat de “clasificat”;anglo-americanul responsible a devenit, tot ca “furculision “, “ responsabil“, dar este folosit în propoziţii în care i se atribuie exclusiv de “ vinovat “. Exemlu:” Politica comunistă este considerată responsabilă de atentatele din România“, etc.În acest context cuvântul responsabilă nu trebuia folosit, ci trebuia folosit cuvântul vinovată. La fel , în sport mai ales, crainicii folosesc cuvântul “ determinare “ în loc de “ hotărâre “ sau” voinţă “. Au ajuns politicienii, dar şi sportivii să se exprime astfel:”Avem determinare să câştigăm la scor! “ În loc să se folosească cuvântul “hotărâre “. În mod greşit se mai foloseşte cuvântul expertiză, poate li se pare că este de bon-ton să zici:”Ei au expertiză în această problemă, “ în loc de” Ei au experienţă“, “competenţă “, etc. De asemenea, deşi este un pleonasm, este la mare modă folosirea neologismului ”reiterat “, preluat din limba franceză- evident de către semidocţi. În aceeaşi situaţie se află şi la fel de impropriu este folosit cuvântul impact, de la impactus care înseamnă “izbit, lovit, tamponat “ folosind cuvântul impact în mod greşit de “efect, consecinţă “ , spunând cu preţiozitate”…impactul asupra… “ Deoarece “Limba noastră- i limbă sfântă, Limba vechilor Cazanii “ trebuie să luptăm pentru puritatea limbii române. O analiză de stil şi logică mă face să găsesc şi la domnul Boc o exprimare improprie:”Am decis să-l remaniez pe ministrul Nica… “ (sic ). Se remaniază ciorapul, nu ministru. El poate fi demis. În faţa acestor dereglări de limbă, de introducerea unor cuvinte străine cu înţeles greşit , ar fi necesar să se readucă în actualitate Legea propusă de regretatul profesor George Pruteanu şi aplicarea ei. Un neologism intrat forţat datorită politicii este “ rrom “ în loc de tradiţionalul”ţigan”. Cuvântul ţigan nu există în limba romani, ci este un cuvânt peiorativ.Cuvântul” ţigan” vine din grecescul athinganos, 81

semnificând “păgân “, “eretic “, “ de neatens” sau “impur”.Cuvântul ţigan a fost preluat în Ţările Române în 1385 şi desemna o stare socială şi etnia. Cuvintele rob, sclav au apărut mult mai târziu în limba română. Însă pe plan internaţional se face confuzie între român şi rom. Motivul că o limbă vorbită este o limbă vie nu trebuie să ne facă să acceptăm neologisme ce sunt străine de tradiţionalul românesc, sau cuvinte pornografice. Folosite, din păcate, de unii poeţi care doresc să epateze, şi lăudaţi de Nicolae Manolescu în a sa Istorie a Literaturii Române. La fel, cuvinte anagramate sunt folosite de tineri şi tinere prezentatoare sau invitaţi la televiziuni. Datorită acestui fapt există riscul să fie preluate de masa mare de vorbitori ca expresi corecte, şi datorită necunoaşterii etimologiei acestor cuvinte. Această problemă rămâne deschisă. Dar nouă ne revine sarcina să luăm poziţie în faţa unor flagrante abuzuri în domeniul lexicului românesc.” A ieşit din berărie şi s-a îndreptat spre strada Sărindar. A urcat la etajul unu. Ne găsind la “ Universul“ pe redactorul şef, a lăsa articolul lui Marius Răscruci, secretarul de redacţie. Apoi a intrat în Librăria”Socec “ unde a răsfoit câteva cărţi.A scos ceasul din buzunar.” Repede a trecut timpul. Trebuie să mă duc la editură!“ În holul de la etajul întâi pe o canapé, mai aşteptau câţiva autori, printre care tânărul Miron Radu Paraschivescu, Stelaru, şi Mihai Beniuc.A dat mâna cu ei, spunându-şi cuvinte de politeţe. -Domnule Roşianu, vă aşteaptă în birou domnul Sterescu! -Mulţumesc, doamna Dragomir! 82

-Cu plăcere! Georgică Roşianu s-a îndreptat spre uşă. A ciocănit. Intră! A auzit din interior. Deschizând uşa, în prag a fost întâmpinat cu efuziune de Sterescu, care l-a îmbrăţişat -Ia loc dragă prietene! Roşianu s-a aşezat pe un scaun în faţa biroului. -Georgică, uite şpaldurile cărţi. E bine scrisă. Îmi plac eseurile tale. Prima corectură am făcuto eu, după cum vezi. Rămâne să faci tu a doua corectură şi să dai bunul de tipar. -Bine! Sterescu a ieşit grăbit din birou.”Precis se duce să bea ceva la cârciuma de lângă Liceul Lazăr. “. Apoi a început să citească şpaldurile. Urmărea fiecare rând cu creionul bine ascuţit. Ajuns la ultimul eseu, a şters câteva rânduri, adăugând altele. Recitindu- l din nou. „În general criticul de poezie a fost interesat de modul în care poetul este influenţat de mediu şi societate, dar şi de imaginile a tot cuprinzătoare care influenţează printr-un rol mediator textul,societatea şi iubitorul de poezie. O nouă critică a poeziei determină în poezie structuri diacronice şi de respingere din partea poeţilor, cu toate că unii exegeţi evidenţiază acest fapt ca o determinare avantajoasă între cele două domenii. Critica reprezintă în general judecătorul şi cenzorul care alege ce este bun de ce ce este rău, dar se pune întrebarea cine alege critica bună, obiectivă de cea rea şi subiectivă? Cine îi dă dreptul unui critic să dea verdicte, când istoria literaturii ne dovedeşte că s-au făcut multe greşeli în acest domeniu? 83

O critică a poeziei implică mai multe direcţii:valorizarea eului, lucru cel poate face doar, eventual, un psiholog; o interpretare a efectului asupra cititorului de către poezie; o taxonomizare a tipologiei individului; o analiză a postulatului că prin poezie se exprimă fiinţa umană; o receptare a poeziei ca drept capacitate de vibraţie a societăţii prin trăirile poetului, ci nu ai te înrobi, diferenţiind sensurile dintre kairos şi kronos. Primul element se referă la anularea timpului liniar şi uniform, şi evidenţiază înţelegerea timpului poetic, totodată efemer ,dar şi trainic. Poezia,inclusiv critica ei, îşi justifică existenţa în demersul pentru organizarea, structurarea psihicului omului şi a lumii lui, şi în special excelează în caracteristica ei de a deţine un sistem de reguli semiotice pentru interpretarea, includerea experienţei umane într-o construcţie lexicală, ce exprimă o realitate, dar nu este realitate,însă este mai reală decît percepţia acesteia de către om. Poetica şi metapoetica are capacitatea de a include în ele unitatea dintre structuri descoperite nu în interiorul lor ci în exteriorul lumii. Dezbaterea imanentă a poeziei, ne conduce spre ideea de angrenaj ca sinteză concluzionară a modalităţilor concrete ale poeziei. Critica de poezie este o ştiinţă, ea vine să asigure corespondenţa construcţiei sistemului cu teoria sistemului. Faptul că poezia vine din domeniul creaţiei literare nu este antagonică criticii de poezie, cu toate că aceasta din urmă vine,aşa cum susţin unii exegeţi, din domeniul ştiinţei. Sau sunt

antagonice? Această „construcţie!” deschide drumul radial al metapoeticii. În eseustudiul acesta încerc să arăt, pe de-oparte, inutilitatea criticii poeziei (mergând pe principiul nu e frumos ce e frumos, ci ce-mi place mie), dar, să şi apăr funcţia cognitivă a criticii poeziei. În calitate de critic al poeziei pot să abordez modele ale lumii oferite de poezie; dar nu pot să fiu, în acelaş moment, şi ideolog şi poet, în acest context e necesar să sondăm modelele pentru a descoperi semnele de criză ale complexului structural, negativităţile aduse complexului, orizontul unui viitor eliberat de prejudecăţi. În condiţiile fiinţei lucide ce aduce şi produce conjucturile mari ale istoriei provenite din adâncul istoriei le putem prevedea, alimenta cu mituri şi aduce în terenul poeziei,a fabulaţiei. Misiunea criticului de poezie este mai dificilă decât aceea a simplului critic literar, deoarece acesta trebuie să fie şi poet, căci venind din interiorul acestui univers poate înţelege mai bine elementele pe care se întemeiază opera poetică. Critica de poezie, ci nu teoria ei, se mişcă şi glisează în direcţia evoluţiei poeziei fără încetare,merge înainte culegând pentru „ştiinţa”poeziei noi probleme”, căci ea este conştiinţa realităţii poeziei. Georges Poules subliniază că în timp conştiinţa critică este formată din conştiinţa inerentă a operei care este efervescentă şi puternică, ocupând, evident, primul plan, şi conştiinţa surprinsă a iubitorului de poezie. 85

Abordând, în acest context, problema conştiinţei critice a poeziei, constituită din conştiinţa inerentă a poeziei ce este trăită adânc, aceasta îşi găseşte locul primordial în conştiinţa îndrăgostitului de poezie. Rolul criticii de a descifra semnele unei poezii este renagat de Serge Doubrovscki, deoarece critica nu este descifrarea unei opere pentru a deveni contrariu acesteia. Critica de poezie este, dincolo de înţelegerea profundă,vibratoare a semnelor, este o afirmare a valorii. Trebuie să înţelegem că eul criticului, la fel ca şi eul poetului este o subiectivitate inversă. Dintr-o expresie dată, şi poet, şi critic-obţin lucrarea care este pro- glob, pentru un aspect esenţial al proglobmodernului, noul curent indentificat de mine în actuala evoluţie a poeziei,şi artei, în contextul globalizării. Criticul-parazit al poeziei, pot spune, că este veriga intermediară, a treia, între poet şi cititor, el este parazitul poetului care de multe ori, de-alungul istoriei literare, s-a înşelat,dar şi a canalizat gustul cititorilor, privind valoarea poeziei criticate. Dacă poezie este fructul eului poetului, lucrarea criticului este „parazitul” acestui produs. În concluzie, o critică a poeziei mai tangenţială de obiectul/subiectul său trebuie-după părerea mea-să înglobeze această „construcţie” ambivalentă în contextul că tot ce-i mondializat în capul poetului ţine de ordinea naturii lui şi se caracterizează prin trăiri intense şi spontane, şi că ce trebuie să respecte o normă, ea aparţine poeziei şi prezintă caracteristicile relativului, ale particularului. Terminând de corectat şi văzând că Sterescu nu mai vine, şi ora de prezentare la raportul de seară se apropie, Roşianu a ieşit din cameră, nu înainte de a scrie pe şpald „ Bun 86

de tipar“, şi a- i lăsa pe birou o hârtie în care îl anunţa că a terminat corectura şi că pleacă la cazarmă. Doamna Dragomir plecase. Doar femeia de serviciu era, care mătura pe holul de la parter. VII Motto: “Viitorul este ca o oglindă lipsită de transparenţă. Oricine încearcă să se privească în ea nu va vedea decât nişte contururi şterse ale unui chip îmbătrânit şi copleşit de griji. “ Jim Bishop Bătrânul Gheorghe Roşianu în anii cenuşii ai războiului trecea prin multe greutăţi. Nu avea oameni cu care să lucreze pământul, pe deasupra era îngrijorat de fiul cel mic care se afla pe front. -Gheorghe, să fim mulţumiţi cu ce ne dă Dumnezeu! -Sunt, Ană! -Bine că am căsătorit cele trei fete. Le-am dat şi ceva dotă. Sănătoşi să fim! -Boala ta mă îngrijorează. -Nu-ţi face griji, Gheorghe… -Cum să numi fac, Ană!? -O da Dumnezeu să mă fac bine. -Domnul e mare! -Ne-am luat o grije de pe suflet. Am măritato pe Norica cu Gică Popilian, învăţătorul din Lădeşti, destul de bogat. -Păi, este! Spitalul este construit de el, Poşta la fel, başca şcoala care a fost construită de tată- l său Nicolae Popilian. -Şi Ion, contabilul, din Drăgăşani, e băiat bun. Aşa că, Ecaterina poate fi mulţumită. La fel şi Lenuţa noastră din Bălceşti, măritată cu Traian perceptorul. 87

Stăteau în pat cu lampa aprinsă, vorbind despre cei cinci copii ai lor. -Lenuţa nu prea a nimerit-o cu măritişul. -Poate se îndreaptă! -Năravul din fire, n-are lecuire! -Serviciul îl are bun…, nu este de ici, de colo, să fi preceptor într-un centru de plasă. -Gheorghe, aprinde radioul, să mai aflăm şi noi veşti de pe front. -Bine, Ană! Boierul s-a sculat şi a aprins radioul.Învârtind butonul potenţiometrului a trecut cu repeziciune prin mai multe posturi, în diferite limbi din care nu lipseau cuvintele война, război, guerre, toate relatau evenimente de pe front. Indicatorul salei sa oprit la lungimea de undă a postului naţional. Tocmai atunci a terminat de cântat Maria Tănase. Apoi a început emisiunea « Scriitori despre evenimentele zilei “. Nu mică le-a fost mirarea auzind vocea crainicului anunţând numele fiului lor, Georgică Roşianu. -Ană, vorbeşte Georgică la Radio! -Să facem linişte! Dă-I mai tare! În difuzor s-a auzit glasul băiatului cel mare.De emoţie nu prea au înţeles mare lucru, şi cum stau operaţiunile de pe front. Doar frânturi de date şi idei au reţinut.”În anii 1941 şi 1942, unităţile române, operând sub comandamentul general german, au luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului şi Stalingrad unde au fost lupte sângeroase. Au fost pierderi generale de 130000 militari morţi, răniţi şi dispăruţi în anul 1941, la această cifră s-au mai adăugat marile pierderi ale Armatei a 3-a la Cotul Donului, şi ale Armatei a 4-a din Stepa Calmucă.“ 88

-Ană, aici a luptat şi Victoraş al nostru! -Bietul băiat! “ Aici au fost lupte la sfârşitul anului 1942 şi începutul lui 1943. Pierderile ridicându-se la 182441 militari, din care 16566 morţi, 67182 răniţi şi 98692 dispăruţi, fapt care a redus considerabil capacitatea combativă a armatei noastre.“ -Dumnezeu să- i odihnească! -Nu o să mai avem cu cine muncii pământul. Ai văzut Ană, în comuna noastră, la două case e un doliu? - Să tăcem, să auzim ce mai zice Georgică! “După aceste înfrângeri, în februarie 1943, Armatele 3 şi 4 au fost trimise în ţară pentru refacere.“ -Atunci am primit scrisoare de la Victoraş. Era la Focşani. Nu l-au lăsat să vină până acasă! “În prima jumătate a anului 1943, pe frontal de est au mai rămas 7 divizii româneşti, acţionând în capul de pod din Kuban, de unde s-au retras în Crimeea. Apoi fiind înfrânte în toamna anului 1943. Pe câmpurile de luptă din Caucaz şi a celor din capul de pod din Kuban, unităţile noastre au pierdut 39074 de militari. Sfârşitul acestui război va împărţi lumea în două blocuri ireconciliabile. A fost la microfonul emisiunii noastre scriitorul Georgică Roşianu, căruia i-a apărut de curând volumul de eseuri- Epitete de dat în leagăn ideile.“ Realizatoarea acestei emisiuni este viitoarea soţie a lui Georgică. Cum o cheamă? A întrebat Ana. Mi-a spus la telefon, dar am uitat... Poate spune... “ Am trasmis emisiunea“ Scriitori despre evenimentele zilei- realizator Nicoletta Tomuş. 89

-Am aflat cum o cheamă! -Frumos nume! -De-ar fi şi frumoasă…! A zis Gheorghe. -Principalul este să fie bună şi să- l iubească pe Georgică! La aparat cânta fanfara armatei regale. -Ană, e deştept băiatul nostru! -Să-i de Dumnezeu sănătate şi noroc… Boierul Roşianu a stins aparatul de radio, şi au adormit cu gândul la copiii lor răspândiţi prin ţară. După miezul nopţii Gheorghe Roşianu a fost trezit de lătratul câinilor.Apoi au tăcut brusc.”E ceva suspect. “ S-a sculat din pat şi a deschis fereastra. Era lumină în cămăruţa de la poartă. -Pătrule, ce se întâmplă? -Boierule! A venit domnişorul Victor! -Ană! Scoală, a venit Victoraş! -Ce spui!? A venit Victoraş! Gheorghe Roşianu a căutat pe bâjbâite chibriturile, a aprins lampa, în timp ce Ana a sărit din pat, a luat capodul peste cămaşa de noapte. Gheorghe şi-a tras pantalonii peste izmene şi a ieşit în capul scărilor. Locotenentul Victor Roşianu având raniţa pe umăr se îndrepta spre intrare însoţit de Pătru care- i lumina drumul cu felinarul. -Bine ai venit, viteazule! -Bine v-am găsit, dragii mei!

Între timp a ieşit şi Ana în capul scărilor. După ce s-au îmbrăţişat cu duioşie, au intrat în casă. -Am primit o permisie de zece zile. Suntem în refacere, dar... cât de curând, în retragere. -Ceva, ceva, am aflat de la radio. Aseară Georgică a vorbit la radio despre ultimele evenimente. -Ştiu! Am trecut pe la el. O duce bine... -S-a descurcat băiatul! -Cu ce ai venit? -Cu trenul de la Focşani la Bucureşti şi de acolo la Drăgăşani. Apoi am găsit un camion ce ducea muniţie la posturile de jandarmi din Suteşti, Guşuieni, Bălceşti şi Lăpuşata. Aici i-am făcut o vizită scurtă lui nenea Potoroacă şi m-a adus până aici, la poartă. -De ce nu l-ai invitat la noi? -Nu a dorit. Se grăbea să se întoarcă. Zicea că de dimineaţă trebuie să meargă la târgul din Lădeşti, să vândă doi viţei, şi să cumpere o grapă. -Oi fi obosit, băiatul mamei! Du-te în camera ta şi odihneşte-te! - Bine, mamă! -Mai vorbim şi mâine, băiatul tatii...Adică azi! Victor s-a dus în camera lui, însoţit de Gheorghe care îi lumina drumul cu lampa. A aprins o altă lampă mai mare, având forma unei lustre agăţată de tavan. Camera era aşa cum a lăsat- o. -Noapte bună! -Noapte bună, tată! S-a dezbrăcat, adormind instantaneu. 91

* Vestea că feciorul cel mic al boierului s-a întors acasă s-a răspândit ca fulgerul. Au venit să- l vadă părinţii colegilor lui, cei de-un leat, ce se aflau pe front. Fiecare dintre ei se interesa de viaţa de pe front, vicistitudinile războiului, şi dacă le-a adus veşti de la feciorii lor. Iar părinţii a căror băieţi au murit pe front se interesau pe unde au fost înmormântaţi. Chiar a doua zi a venit Mioara, învăţătoarea din Lădeşti, prietena lui. Îi dădu-se telefon din Bucureşti, de la Nina Balgiu, anunţând-o că soseşte acasă. A venit cu şareta, condusă de ea. Pătru i-a deschis poarta şi fata a oprit chiar în faţa scărilor unde o aştepta Victor. A sărit sprintenă din şaretă şi s-a aruncat de gâtul tânărului care coborâse, între timp, treptele. -Bine ai venit acasă, iubitule! Aruncându-se de gâtul lui Victor. - Bine te-am găsit, Mioara! Au intrat în casă înlănţuiţi unde îi aştepta boierul şi Ana. -Sărut mâna, doamna Ana! Sărut mâna, domnul Gheorghe! - Bine ai venit, fata noastră! Îmbrăţişându-se pe rând. Gheorghe a ieşit în prag şi a strigat la Pătru. -Pătrule, deshamă calul, adapă- l, du- l în grajd şi dă- i un braţ de fân. -` nţeles, boierule! În sufragerie, Ana i-a servit cu dulceaţă de caise umplute cu sâmbure de prune pe farfuri de porţelan aduse din Germania, alături de pahare din cristal de Boiemia cu apă rece. Victor nu-şi mai lua privirea de la Mioara. După un timp s-a ridicat şi a pus la gramofon placa cu “Sinfonia a 9-a” 92

de Ludwig van Beethoven. Apoi şi-a tras scaunul mai aproape de fată. -Mioara, rămâi peste noapte la noi? -Da! Tanti Ana! -Am să-ţi aranjez camera Ecaterinei. -Mulţumesc! -Mă duc la bucătărie să ajut femeile să gătească ce este mai bun pentru voi. Gheorghe şi Ana au ieşit având pe feţele lor o lumină a speranţei. Cei doi rămaşi singuri au început să-şi povestească prin ce au trecut în timpul cât au fost despărţiţi. Boierul a plecat în sat călare, pentru a anunţa oamenii să vină la prăşit a doua zi. Victor şi Mioara au ascultat muzică sinfonică până când s-a înserat. După ce au mâncat cu toţii în sufragerie, Gheorghe şi Ana s-au retras în camera lor. -După ce adorm părinţii, vin la tine! Te aştept! Se sărutară în pragul camerei Ecaterinei. Apoi liniştea s-a aşternut peste conac.Din când în când se auzeau lătrând câinii de prin sat. Boierul a deschis fereastra şi a strigat la Pătru. -Ai închis porţile? -Da, boierule! -Ai dezlegat câinii? -Dezlegat! 93

-Noapte bună! -Noapte bună, boierule! A închis fereastra şi s-a culcat lângă Ana. -Sunt mulţumit Ană, că-s copii sănătoşi! Să se termine şi războiul ăsta blestemat , să se întoarcă Victoraş acasă, atunci pot muri liniştit. - Am să mor eu înainte, Gheorghe! -Mi-a cântat cucul… -Nu vorbi aşa, Ană! - Nu ştii ce dureri am! Nu ţi-am spus, să nu suferi şi tu… -Dar, ce ai Ană?! Ce ţi-a spus doctorul la Vâlcea? -Am rac ! Dar, nu ţi-am spus, să nu-ţi amărăsc sufletul. -Doamne! Ană! - Dacă mă voi…duce, să împarţi averea, fără să superi copiii! -Lasă, Ană! O împărţim împreună la timpul potrivit. Dumnezeu e mare! Somnul i-a cuprins, alinând durerile Anei, după ce a luat câteva medicamente pe ascuns. De pe hol s-a auzit un scârţâit de uşe. Şi alta care se închidea. În camera unde îl aştepta Mioara, lampa era stinsă. Victor s-a strecurat în pat lângă trupul cald al fetei ce l-a înfiorat. Mâinile îi alunecau înfrigurate peste trup, îi frământa sânii tari ca nişte piersici coapte, iar gura se lipise ventuză de gura ei, dulce ca o cireaşă de mai.

I-a scos cămaşa de noapte, i-a dat chiloţii jos, cu grijă să nu- i rupă, şi şi-a strecurat genunchii între pulpele ei. Fata i-a simţit bărbăţia, la început pe pântec, apoi între picioare. -Uşor, Victoraş! Sunt virgină! -Şi eu! Ia-o tu! Aşa, uşor… -Mă doare…. -Pe mine mă ustură! Ce bine… -Şi pe mine! -Ce bine! Mioara îl mângâia în neştire pe spate -E bine! Ah! Ce bine…! …Şi totul s-a transformat într- un timp ameţitor. * A doua zi, Mioara şi Victor se odihneau pe balansoarul de sub nuc, unde cântecul guguştucului se revărsa peste întreaga ogradă. -Ăsta este nucul dintre două veacuri! Fratele meu Georgică i-a dedicat mai multe poezii… -E bătrân, se vede… -Are, cred, două sute de ani! Trei oameni abia îi cuprind trunchiul.A fost plantat de străbunicul străbunicului lui tata. Acesta a venit din Grecia, odată cu domnitorii fanarioţi. Mai précis cu Constantin Mavrocordat, înainte de 1746. -De la cine au cumpărat pământul? -Pe aici nu era picior de om. Îmi povestea bunicul Ilie, din partea tatei, că tată- l dînsului a venit pe aceste meleaguri cu un scrib domnesc care a consemnat pe hrisov, autentificat cu sigiliul domnesc, cureaua de cinci sute de hectare, ce cuprindea 95

patru dealuri, patru păduri şi patru întinsuri de câmpie, până în Lădeşti, la pârâul Pesceana. Apoi a adus oamni din satele Olteniei, alţii de peste munţii Transilvaniei, veniţi prin transumanţă cu oile. Apoi, tot în hrisovul de care vorbeam s-a stipulat numele localităţii, Roşiile, după numele familiei noastre. -O adevărată istorie a familiei noastre! -...şi a ta! Mioara a pus capul pe umărul lui, privind la o coţofană ce se rotea deasupra plopilor de lângă curtea găinilor. Victor cu mâna pe pulpele ei acoperite de o rochiţă vaporoasă de olandină, având culoarea roz, şi cu palmele femeii peste mâna lui, privea la cuibul de rândunică de la colţul verandei, unde pe rând veneau două rândunici să le aducă mâncare puilor ce scoteau capul pufos prin orificiul cuibului.”Ce muncă titanică pe aceste păsări gingaşe să-şi construiască numai cu ciocul un astfel de cuib, din lut şi saliva lor. “ -Hai să vedem ce face Sorana mea! -Să mergem! S-au îndreptat spre grajduri, aflate la câteva zeci de metri de conac. Ajunşi în apropiere, s-a auzit nechezatul iepei. Victor a fluierat coţofana. s-o sperie. Aceasta s-a înălţat şi a luat-o în zbor spre culmea dealului. -E iapa mea! Mă simte! În pragul grajdului i-a întâmpinat Ilie, celălat om de încredere. -Sărut mâna, coniţă! - Bună, nene Ilie! Te rog să scoţi pe Sorana! 96

-Şi pe Marin! Vrem să călărim prin împrejurimi. -Să pun şeile? -Ce zici, Mioara? -Fără ele… -Ar trebui să iei pantaloni! -Nu este nevoie...strâng rochiţa între picioare. O să fie bine.Ai să vezi! Ilie a adus caii pe rând, ţinându- i de dârlogi. Victor şi-a unit palmele lângă Sorana. Mioara şi-a pus piciorul stâng în ele, şi şi-a aruncat piciorul drept peste crupa calului. S-a aşezat bine pe spatele arcuit al Soranei, ţinând hăţul strâns în mâna dreaptă. A încălecat şi Victor pe Marin, după care, lovindu- l cu palma dreaptă pe crupă, au pornit-o în trap spre poarta din spate. Au luat-o pe poteca dintre haturi. Oamenii prăşeau porumbul. Majoritatea femei. Văzându- i, s-au oprit din lucru, sprijinându-se pe cozile sapelor. Sărut mâna conaşe! Sărut mâna conaşule! Cei doi îi salutau cu mâna şi înclinând din cap.”Oare cum pot lucra bărbaţii cu căciulile din blană de oaie pe căldura asta. Şi femeile cu baticele de culoare neagră pe cap?! “ S-a întrebat Mioara. -Parcă ghicindu- i gândul, Victor a încetinit mersul calului, să- l ajungă Mioara, i-a răspuns: -Căciulile şi baticele negre păstrează temperatura capului şi îi protejează de răceală. - Înţeleg! Au urcat în Budichia. Acolo au descălecat şi s-au întins pe iarbă la umbra unui prun. Mirosul proaspăt al ierbii şi 97

cântecul păsărilor completa peisajul rustic la care visa Victor în tranşeele frontului, unde toate durerile lumii se adunaseră. Într-un nuc din apropiere cânta un guguştuc: gugu-ştuc, gugu-ştuc! -Pe aici vin! -Pe aici mă duc! A continuat Mioara. Logodnica lui Victor a stat până în ziua când a plecat Victor. Era miercuri când docarul cu cei doi cai a ieşit pe poarta cea mare, avându- l pe capră pe Pătru. Venise timpul să se prezinte la Comandamentul din Râmnicu Vâlcea. De pe scări îi făcea cu mâna Mioara, Ana şi Gheorghe.Iar de pe pragul bucătăriei şi cele două femei din casă. Ilie care le deschisese poarta cea mare îl salută milităreşte. Victor le-a făcut cu mâna până când nu s-au mai văzut. Huruitul roţilor pe podul de bârne de peste Saşa i-a stăruit mult timp în minte. Cei rămaşi la conac şi-au şters lacrimile, oftând. * Trupele germane, ungare şi române opuneau rezistenţă pe aliniamentul Prutului. În rândul intelectualităţii româneşti exista convingerea că în curând Armata Roşie v-a intra în ţară. Propietarii de pământ, negustorii, mici meseriaşi, intelectualii, ţăranii şi muncitorii se temeau că aceste hoarde vor ocupa ţara şi vor impune cu ajutorul tancurilor, a propagandei mincinoase susţinută de politruci, dictatura sovietelor şi a lui Stalin. Opiniile claselor sociale din România erau exprimate în fiecare seară în emisiunile de radio ale lui Georgică Roşianu. 98

La lansarea cărţii, organizată în Sala Dalles unde a participat un numeros public, au vorbit despre carte şi personalitatea lui Georgică Roşianu, George Călinescu şi Alexandru Rosetii, cel care a editat operele complete ale cronicarilor moldoveni şi munteni. În sala de protocol de la etajul întâi, la un pahar de şampanie franţuzească, limbile unora s-au dezlegat. -Măi Georgică, i-a spus în şoaptă Beniuc, înscrie-te la socialişti! -De ce Mihai să mă înscriu la ăştia, pentru că mint frumos?! - Naiv eşti! Pentru că vin ruşii cu tăvălugul şi ne vor comuniza pe toţi. Tu crezi că eu pricep ceva din ideologia social-comunistă?! Nu dragul meu. O fac pentru a- mi apăra pielea şi posibilitatea de a-mi face cunoscute scrierile. Asta este …ideologia mea! Pe deasupra comuniştii şi socialiştii lui Titel Petrescu, inclusiv eu, vom beneficia de multe facilităţi şi promovări în funcţii. -Tu eşti înscris la…? -Socialişti! Din înainte de a începe războiul Am simţit de unde bate...vântul. Am simţit că, având vecini acest imperiu al răului, cu nume predestinat, Rusia, al cărui popor este educat în mesianism, ţara noastră v-a fi înghiţită de acest colos. De acest URSS. -Întradevăr este un...urs! -Dar să nu spui la nimeni! -Mormânt, Mihai! -Noroc! Felicitări pentru carte! Ciocniră paharele şi Georgică a plecat de la masă, chemat fiind de Alexandru Graur. -M-aţi chemat, maestre? 99

-V-am chemat să vă felicit pentru carte, şi să ciocnim un pahar de şampanie. Mi-au plăcut ideile, montura etimologică prin explicarea fenomenului fonetic şi semantic. Însă ai câteva scăpări. -Care, maestre? -Privind unele acorduri între subiect şi predicat. Îl faci între predicat şi adjectivul ce însoţeşte subiectul. - Poate aveţi dreptate...dar am urmărit să promovez ideea sub vălul metaforei, şi în acest sens, îndemn cititorul să gândească dincolo de cuvinte. -Ai dreptate şi dumneata... -Între timp s-a apropiat de masa celor doi, poetul Radu Gyr având paharul în mână. -Noroc tinere! Am cumpărat cartea de la librăria din colţ. Mi-a încălzit creierul. Înţelegând, să te... înţeleg! - Despre asta discutam şi noi, domnule Radu Demetrescu! Dar, în afara subiectului nostru, doresc să vă mulţumesc pentru că a-ţi înfiinţat Teatru Evreesc. -Nu trebuie să- mi mulţumiţi! Am aprobat acest lucru pentru că era o necesitate. -Dar..., după cum ştiţi, era un risc, care, din păcate mai există şi acum! Au fost evenimente când prigoana era cum să zic...în floare, iar dumneavoastră chiar în mijlocul acestor fenomene politice aţi dat gir înfiinţării teatrului nostru. Pentru gestul făcut vă apreciez şi vă mulţumesc în numele comunităţii noastre.Dar şi pentru poeziile pe care le scrieţi. -Nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc! Au dat noroc, şi cei doi au plecat discutând în şoaptă. Între timp la masă a venit noua prietenă a lui Georgică, zâmbitoare, luminoasă, cu pălăria albă ce- i dădea o prestanţă şi o nobleţe care nu putea trece neobservată. 100

-Dragul meu, să mă scuzi că n-am venit de la început lângă tine. Am fost reţinută de Dungaciu, directorul Radiodifuziunii. -Ce dorea? -Încerca să mă convingă să schimb tematica emisiunilor noastre. -Adică !? - Să facem o propagandă pentru Aliaţi, în special pentru Uniunea Sovietică. -Niciodată, Nicoletta! - Dragul meu, altfel, ca producătoare, sunt nevoită să suspend emisiunile cu tine. Ele sunt percepute de conducere şi de ascultători că promovează idei de dreapta. -Aşa mă iubeşti?! -În acest caz nu au nicio legătură sentimentele noastre cu...noua politică a radioului. - Îmi pare rău! Eu nu-mi schimb ideile... -Mie îmi pare şi mai rău! Sunt nevoită să-i acord emisiunea lui Eugen. -Care Eugen? -Jebeleanu... se pare că s-a înscris la comunişti. O undă de tristeţe s-a aşternut pe faţa lui. -Doamne! Repede trec oamenii dintr-o tabără în alta... -Cum bate vântul! I-a răspuns de la masa alăturată Mihai Sebastian. -Ai dreptate Mihai! Noroc! Ridicând paharul şi ciocnind.

101

VIII Motto: Curajul este o frică în care s-a pus ordine şi care te ajută să te agăţi de acea parte a fricii unde pierderile sunt mici. Octavian Paler. Locotenentul Victor Roşianu după ce s-a prezentat la Iaşi a traversat cu batalionul său tot nordul ţării, înaintând spre Carei. Prima rezsistenţă au opus-o la Săveni, când să treacă batalionul peste pârâul Başcu, Însă, cea mai aprigă a avut-o la Vişeul de Sus, forţând Iza. În urmă lăsau să strângă braconierii din prin văi sau piscuri trupuri de soldaţi români şi nemţi, în agonie sau morţi. Pe râul Crasna, înainte de bătălia de la Carei, când s-a eliberat şi ultima brazdă de pământ românesc, au campat în Câmpia lui Mihai.Au săpat tranşee pe o ceaţă de nepătruns. Începutul lui octombrie venise cu frig şi multe ploi. De luptele crâncene, acum după ce au trecut, Victor Roşianu îşi aducea aminte de Capela din Castelul Karolyi, a cărei construţie a început în 1482, din Carei, unde în genunchi la Icoana Sfintei Marii şi a Crucifixului ce amintea de răstignirea lui Isus, s-a rugat pentru sufletele celor peste 43 de mii de camarazi căzuţi la datorie. În acelaşi timp i-au venit în minte cuvintele Generalului Armatei a 4-a Gheorghe Avramescu, care pe 15 octombrie se adresase ostaşilor prin Ordinul de Zi 104. “La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului rupt prin Dictatul de la Viena aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbânda poporului nostru, tineri şi bătrâni aţi pornit spre hotarele sfinte ale patriei şi cu piepturile voastre aţi făcut zăgaz neînfricat duşmanului care v oia să ajungă la Carpaţi. Zdrobit de focul năpraznic al artileriei şi de necontenitele voastre atacuri, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump, eliberând astfel ultima 102

palmă de pământ sfânt al ţării. Prin ploi, prin noroaie şi drumuri desfundate, zi şi noapte aţi luptat cu un duşman dârz şi hotărât şi l-aţi înv ins. Azi, când avangărzile trec pe pământ străin (se trecuse la eliberarea Ungariei), pentru desăvârşirea înfrângerii definitiv e a duşmanului, gândul meu se îndreaptă către v oi, cu dragoste şi admiraţie pentru faptele v oastre de arme. Peste veacuri v eţi fi slăv iţi, voi ofiţeri şi ostaşi care aţi eliberat Ardealul. Pe cei care au căzut la datorie îi v or preamări urmaşii şi numele lor v a fi scris în cartea de aur a neamului. Încrezători în destinele neamului şi luând pildă de la cei ce au pus patria mai presus decât v iaţa, continuăm lupta strâns uniţi în jurul steagului…”. Multe a văzut, şi multe dureri a auzit în vaietele muribunzilor.”Câtă suferinţă! Câte întâmplări dureroase! Doamne ! Toate pentru Adevăr. Oare, minciuna nu este un adevăr spus pe dos? Am văzut soldaţi cărora schijele le-au retezat capetele alergâd mai departe fără ele. Am văzut capete despărţite de corpuri cu ochii largi deschişi, încă vorbind.Dacă, aşa cum spunea Beethoven, că nu recunoaşte alt semn al superiorităţii decât bunătatea, atunci răul făcut omenirii de către germani şi ruşi ce este? Cred că-i chipul hidos al diavolului, având imaginea celor două mustăţi: Hitler şi Stalin.“ Mărşăluind prin pusta ungară aceste ultime cuvinte mereu îi reveneau în minte. -Soldaţi! Le-a zis locotenentul, mergând pe lână compania pe care o comanda, cei care se simt obosiţi să urce în căruţele din spatele coloanei. -Am înţeles, domnule locotenent! A confirmat sergentul major din capul coloanei. Spre seară au campat în localitatea Ciocaco de lângă Budapesta, unde soldaţi români au fost bine primiţi şi găzduiţi de localnici care îşi aminteau cu recunoştiinţă de ostaşii români conduşi de generalul Gheorghe 103

Măldărescu, care au eliberat de comunişti Ungaria la 4 august 1919. În depărtare se auzeau focuri de armă şi cerul era brăzdat de lumina trasoarelor. La ordinal comandantului de batalion Mustaţă a fost chemat tot efectivul, făcându-se apelul pe fiecare companie, plutoane şi grupe. Atrăgâdu- le atenţia să se respecte regulamentul pe timp de război. După care, conform planului operativ, şi consultând harta, au ocupat poziţiile. S-au săpat tranşee, lăcaşuri de tragere. Victor Roşianu a inspectat amplasamentul companiei sale. -Soldat Păuşescu! -Ordonaţi! A sărit în poziţie de drepţi soldatul. -Sapă mai adânc, pune brazde una peste alta, pe care să sprijini arma. -Am înţeles! -La noapte fiecare veghează în lăcaşul lui. -` nţeles! Au răspuns soldaţii. -Sergent Ialomiţeanu! -La ordin! S-a prezentat un soldat având vârsta, aproximativă, de patruzeci şi cinci de ani, luând poziţia de drepţi cu mâna la bonetă. - Să organizezi punctele de observaţie. -` nţeles! Pământul fiind umed, şi noaptea aducând frigul, soldaţii au întins foile de cort în lăcaşurile de tragere, strângând pe lângă corp mantalele. Să nu aprindeţi ţigările, să vorbiţi în şoaptă! `nţeles! 104

-La nevoie mă găsiţi în tranşeul săpat de genişti, unde sa instalat telefonul de către transmisionişti. ` nţeles! Cu aceste ultimile ordine locotenentul Roşianu s-a îndreptat spre adăpostul său. Ordonanţa Călin l-a urmat. În poziţii soldaţii vorbeau în şoaptă între ei. Ioane! Ce-i neamule? Bei o gură de pălincă? Beau! Ştii vorba noastră oltenească, mănânci calule ovăz? Bă, dar tare e! Mi-a luat foc gâtleju! De unde o ai? Mi-a dat o juma de kil o unguroaică! Faine-s ! Bune, bă! Pe la miezul nopţii liniştea s-a aşternut peste poziţii. Pe la aceaşi oră s-a trezit locotenentul. A ascultat liniştea. În şoaptă a trezit ordonanţa. Căline! Vezi cum e timpul pe afară! Mă duc, domnule locotenent! După câteva minute s-a întors. Ei! Cum este? Este nori printre stele, Nici de fân, nici de nuiele! -Bine că nu plouă! Cum a plouat la Debreţin. Apoi a adormit din nou, iepureşte.”

105

* -Ce părere ai Titina de ce-am scris până acum? - Se pare că fragmentul de roman pe care l-ai scris aici, la Staţiunea 1 Mai, e mai elocvent. Personajele, chiar şi cele episodice, sunt bine conturate. Iar locotenentul Victor Roşianu se evidenţiază prin bunătate faţă de camarazi. - Mă bucur că-ţi place. Dacă aceasta este părerea ta, înseamnă că şi cititorilor o să le placă. Eu, ca autor, nu ţin neapărat să le placă, ci să înţeleagă o parte a istoriei prin care a trecut neamul nostru. Fiindcă veacul XX a fost lipsit de...plăceri. - Da! Întreg romanul pe care îl scri acum va fi mult mai reuşit faţă de cel publicat anul trecut „ Inelul de iarbă“, unde te-ai axat mai mult pe latura adulteră, care nu te caracterizează şi pe care nu ai practicat-o niciodată… - Aşa este… - Trilogia ta, formată din romanele “Chipul din oglindă “, “Insula viscolului “şi “Orbul din Muzeul Satului “, este o frescă a societăţii româneşti din secolul XX, un secol al experienţelor umane triste, dureroase şi ucigaşe… Şi acest roman doresc să completeze pe cele amintite de tine Titina dragă. Fiecare îşi are parcursul lui, viaţa lui, independent de scriitor. Aparent autorul este un Dumnezeu pentru personajele sale. El le dă viaţă, le plasează în anumite contexte, le creează destine, şi, uneori le omoară, cu riscul că îndurerează pe autor. Există un destin secret al personajelor, de multe ori , independent de voinţa autorului, scriind, parcă dintrodată ,personajele conduc autorul... Se pare că…ai dreptate! Să mergem la proceduri, riscăm să întârziem! 106

Titina şi Florin au ieşit din cameră, fiecare având în mână câte o pungă de plastic în care se găseau “Fişele de tratament “ şi un prosop de culoarea cerului de vară. Erau trişti că ploile nu se mai opreau şi nu le permitea vremea să se plimbe prin staţiune.”De ce să fim trişti când avem o cameră frumoasă şi condiţii decente?! Ce să mai zic de miile de soldaţi, despre care scriu, care dormeau pe pământul îmbibat de apă şi beau acest lichid din urmele lăsate de bovine în câmpia ungară. * “Dimineaţa, când picăturile de ploaie sclipeau ca diamantele în iarbă, curierul companiei a venit cu o scrisoare la locotenentul Roşianu, ce se afla culcat lângă un soldat, urmărind prin binoclu, mişcările inamicului, aflat pe linia frontului.” Se pare că sunt trupe comune ungureşti şi germane“, a meditat locotenentul. -Domnule locotenent, aveţi o scrisoare! Roşianu a luat plicul cu emoţie. Parcă presimţea ceva... -E de la fratele dumneavoastră din Bucureşti! Plutonierul a salutat, plecând mai departe, împărţind soldaţilor aflaţi în poziţii cele câteva scrisori sosite din ţară. Roşianu privea plicul cu ştampila CENZURAT şi cu antetul Ministerului Informaţiilor.. Şi nu- i venea să-l deschidă. Avea o presimţire sumbră. S-a aşezat pe iarba umedă, a desfăcut plicul cu mâinile tremurânde. A început să citească scrisoarea de la Georgică. “Dragă Victoraş Sper că această scrisoare să te găsească sănătos. Nu doresc să lungesc vorba. Suntem bărbaţi şi trebuie să acceptăm soarta pe care ne-o dă Dumnezeu. Nimeni nu ne întreabă dacă dorim să ne naştem, şi murim pe rând, nimeni nu ne întreabă 107

dacă dorim acest lucru. I-a venit rândul mamei. Dumnezeu a luat-o lângă El. În ultimile luni a suferit foarte mult. A avut cancer. Şi avea doar 50 de ani. Dumnezeu s-o odihnească! Au înmormântat-o acum trei săptămâni. Probabil când această veste ajunge la tine vor trece încă trei săptămâni. Au fost surorile noastre cu soţii lor, eu cu logodnica mea Nicoletta şi aproape întreg satul. Au mai fost câţiva prieteni a lui tata din Bălceşti, Drăgăşani şi Vâlcea. Tata a fost foarte afectat. Moartea mamei l-a îmbătrânit mult. Deja este dânsul mai în vârstă de cât mama cu zece ani. Te rog primeşte aceste rânduri cu bărbăţie. Viaţa merge înainte. Mama ne priveşte de sus şi se bucură când trecem mai uşor peste necazuri. Să dea Dumnezeu să te întorci cu bine acasă. Te îmbrăţişez, GeorgicăBucureşti La 30 septembrie P.S. Te rog să nu faci pe eroul.Să ai experienţa Primului Război Mondial. Au ajuns generali cei care au învârtit hârtiile prin birouri, nu cei care au luptat direct pe front.Tara are nevoie de eroi vii nu morţi… Georgică” Locotenentul Roşianu şi-a şters lacrimile de pe obraji, de teamă să nu- l vadă subordonaţii. S-a întins cu faţa în sus, privind norii ce erau duşi de curenţi în direcţia ţării. Un dor de locurile natale, de Mioara, de cei dragi, l-a cuprins. Ar fi zburat spre România lui iubită.”Sunt invidios pe aceşti nori care se duc spre Patrie. Poate vor ploua apă binefăcătoare, s-au vor ninge, peste brazdele mănoase ale Roşiilor. Măcar cu atât să-l bucure pe tata. “ 108

S-a ridicat din iarbă, îndreptându-se spre punctul de comandă pentru a afla veşti de la comandantul batalionului. IX Motto: Aceasta e puterea- să ţii în mâini frica altcuiva şi să i-o arăţi. Amy Tan Ecaterina şi Ionel, după înmormântare, s-au întors în oraşul de pe malul Oltului, Drăgăşani, cu docarul la care erau înhămaţi doi cai, mânaţi de Pătru. Ionele! Mi-e teamă că vin ruşii şi ne iau totul! Nu vin, Titinel! Nu ne lasă americanii pe mâini barbare. - Nu se ştie... Ecaterina privea gânditoare peste câmpurile lucrate cu trudă. Din când în când treceau pe lângă un car cu boi în care se afla plugul, sau prăşitoarea. -Hăis, Bujoara! Îi îndemna căruţaşul. -Cea, Nelu! Apoi mângâindu- i cu bişiuşca pe spate. Însă animalele nu ieşeau din ritmul lent de mers. În jug trăgeau spre marginea drumului ce nu văzuse de mult piatra, făcând loc docarului să treacă mai departe. -Dacă vin ruşii, tot acest pământ v-a fi luat de cooperative. Are să fie al tuturor şi al nimănui. -Titinel, nu poate să- l ia.Există legea propietăţii! - Ruşii, n-au nici- un Dumnezeu. Aşa au procedat şi la ei. Totul calcă în picioare. Pun la conducere numai oameni fără suflet şi morală. -O să vedem! 109

-Când vom vedea, v-a fi vai de noi şi ţărişoară. -Eşti pesimistă, draga mea! -Are dreptate coniţa, domnule Ionel! A intervenit de pe capră Pătru, întorcând capul. Pe dealul Măciucii, Pătru a pus piedica la roţi să nu cumva docarul să vină peste gleznele cailor, să le rănească. Au coborât cu atenţie şi apoi la trap au trecut prin satele pustii. -Ionele, ai văzut că în fiecare sat sunt multe case cu doliu pe ele? -Bieţii oameni! -Dumnezeu să-i odihnească, pe acolo pe unde şi-au lăsat trupurile sfârtecate. Apoi, au coborât coasta Guşuienilor, cu o serpentină de o sută opt zeci de grade, de la înălţimea căreia se vedea lunca pârâului Peşceana şi satele cu casele în spatele cărora se afla viţă de vie. Ici, colo, pe câte o bancă de la poartă odihnea câte o babă cu basmaua neagră trecută peste gură. Aici au oprit la o cişmea pentru a adăpa caii. Jgheabul scobit într-un trunchi gros de copac era plin cu apă. Pătru le-a scos zăbalele din gură. Însetaţi caii au început să soarbă apa. Ecaterina şi Ionel au coborât din docar, plimbându-se pe lângă drum. Pătru a luat căuşul de lemn, l-a umplut cu apă rece la ţurţuroi. Apoi şi-a stropit faţa cu apa rămasă. Acelaşi lucru l-au făcut Ecaterina şi Ionel. -Mergem, domnule Ionel? -Da! Pătru le-a pus zăbalele la cai şi trăgând de dârlogi a condus caii până în drum. După ce s-au urcat cu toţii, Pătru şi-a îndemnat caii scuturând hăţurile. 110

Cu cât se apropiau de Drăgăşani casele deveneau mai arătoase. -Am intrat în Suteşti! -Da, Ionele! -Se spune că numele comunei provine de la sutaşii lui Mihai Viteazu. După un timp au ajuns la barieră. Aceasta era coborâtă. Dincolo de calea ferată se auzea pe drapta duduitul Uzinei Electrice. -Trece personalul de doisprezece! Vâlcea-Piatra Olt! -Priveşte în stâga. Ionele! Trenul este în gară. Locomotiva cu aburi, fabricată la Uzinele de Fier din Reşiţa, denumită Pacific, era înconjurată de aburi. Pufăia ca un ogar înainte de a lua startul la un concurs de viteză. Nu după mult timp au auzit un fluierat prelung şi garnitura trenului a trecut prin faţa lor. Apoi cantonierul învârtind manivela a ridicat bariera, iar două ciocănele au lovit un clopot de câteva ori, anunţând că este liberă trecerea. Caii au pornit şi după câteva zeci de metri, luând-o la dreapta, pe Strada Spitalului, docarul a oprit la poarta spitalului. -Bine că am ajuns acasă! Au descărcat cele câteva bagaje ajutaţi de Pătru şi portarul spitalului, unde Ionel era administrator. Aici locuiau într- un mic apartament de deasupra bucătăriei. -Nea Pătru, hai în casă să mănânci şi dumneata ceva! -Nu, coniţă! Întorc caii şi plec.Mă aşteaptă boierul. -Bine, nea Pătru! Drum bun! Trasmite din partea noastră sănătate tatei!

111

-Pătru a întors docarul, a mângâiat caii cu biciuşca învârtind-o prin aer. Ecaterina i-a privit până când au dat colţul străzi. Odată cu plecarea acestora a simţit că dispare întotdeauna imginea rustică a conacului unde s-a născut. * Gică Popilian se întorcea de la şcoală pe mijlocul şoselei care unea localităţile Lădeşti cu Lăpuşata şi mai departe cu Rm.Vâlcea. -Să trăiţi, domnule învăţător! -Să trăieşti Nicolae! -Dumnezeu s-o hodinească pe soacra dumneavoastră! -Să dea Domnul! Era o femeie harnică! -Asta-i viaţa! …Şi învăţătorul a plecat mai departe. Se gândea cum să facă rost de bani pentru a repara şcoala construită de tată- l său Nicolae Popilian în anul 1910. -Sărut mâna, domnule învăţător! -Să trăieşti Vetuţa! -Unde mergi? -Păi, fusăi la magazinul lui Ţarălungă să cumpăr gaz pentru lampă şi acum mă duca acasă. Dar, cine v-a murit? -Soacra mea din Roşiile! -Dumnezeu s-o hodinească! Naşa Norica ce face? - Trece şi ea prin moment grele… -Sărut mâna…naşule! Şi femeia a plecat mai departe. “ Dacă aşi avea bani câţi fini am în Lădeşti, Lăpuşata şi în satele învecinate nu m-aşi îngrijora privind repararea şcolii noastre. Nici autobuzul meu numi mai aduce venit.Nu mai 112

călătoresc oamenii.“ Medita învăţătorul întorcându-se acasă. Norica îl aştepta cu masa, iar Ioana, femeia din casă, se întorcea de la coteţul găinilor cu poala plină de ouă. În timp ce mâncau în bucătărie, câinele a început să latre, legat de stâlpul pătulului. -Taci! Potae! A strigat Ioana. Omul a intrat în curte oprindu-se în pragul bucătăriei. -Sărut mâna naşe! Sărut mâna domnule învăţător! -Bine ai venit, Marine! Bei un pahar cu ţuică? -Nu! Naşule! Am venit să vă spun condoleanţe! -Mulţumesc! I-a răspuns Norica. -Asta-i viaţa! Ce să- i faci! Vorba aceea…aşa facem şi trăim…! Învăţătorul Popilian şi Norica l-a condus până la poartă. -Naşule! V-a fi rău pentru ţară! Vom fi ocupaţi de ruşi. - Ne vor lua pământurile, casele şi acareturile. Ne vor băga în kolhozuri şi vom mânca toţi din acelaş cazan. -Vai de sufletele noastre! - Nu cred că americanii şi englezii ne vor lăsa. Se spune că Maniu şi, char Grigore Gafencu din Elveţia, duc tratative cu ei. -Naşule, ruşii nu vor da înapoi. -Ferească-ne Doamne de hoardele ruseşti! -Mă duc la Costică a lui Sima, că vorbi cu el alalteieri, şi mi-a zis să- l anunţ când să vină să- mi castreze porcul. Să-i pun şi belciug la rât. Doamne ajută! -Sărut mâna, naşe! -Să trăieşti, Marine! 113

-Nu putem preveni ce nu putem anticipa! Îi spuse Popilian despărţându-se la poartă. * Georgică Roşianu de-acum era convins că ruşii vor pune stăpânire pe ţară. Între timp s-a logodit cu Nicoletta.”Păcat că nu a cunoscut-o şi mama.Ar fi plăcut-o. Tata a fost mulţumit când am dus-o la Roşiile. În comună sărăntocii, leneşii şi beţivii care s-au fofilit să nu plece pe front au început să scoată…capul. Fac pe comuniştii.“ Gândea în troleul ce- l ducea în apropierea Aleii Alexandru. Se mutase în casa logodnicei.Erau singuri. Părinţii ei muriseră la bombardamentele americanilor. Se aflau pe Valea Prahovei, la Malul Vânăt, unde aveau o mică moşie. Nenorocul lor a fost că aviatorul a greşit ţinta. Şi bomba a căzut pe casa lor.”Îmi pare rău de Nicoletta. Este o fată bună şi o intelectuală de clasă. A avut profesori de elită. Pe Alexandru Rosetti, pe Alexandru A Philippide , Grădişteanu…“ Ajuns în staţie a coborât şi-a luat-o spre casă. Începuse să amurgească şi frigul îl pătrundea prin tunica subţire de vară. Încă nu primise ţinuta de iarnă. Frunzele copacilor începuseră să îngălbenească. Unele mai cădeau pe trotuarul din pietre cubice. Ajuns în dreptul curţii a scos legătura cu chei din buzunarul pantalonilor şi a deschis poarta. Apoi a urcat cele câteva trepte ce duceau la o mică terasă. A privit nucul din faţa casei. Şi-a adus aminte pentru o clipă de nucul său din ograda părintească.” Sunt multe nuci. V-a fi o iarnă grea. Vai de soldaţii noştri de pe front.Bietul Victoraş…“. A deschis uşa cu cheia de yală şi a intrat în hol. S-a descălţat de pantofi maro primiţi de la unitate şi a intrat în baie. S-a spălat pe mâini, apoi a intrat în bucătărie.”Ce femeie bună am ales! “ Privind masa asortată cu tacâmurile de argint, având alături un bilet:”Iubitule, în lada frigorifică ai brânză şi unt. Ceaiul trebuie să- l încălzeşti. Pâinea este sub şervet pe masă. Poftă 114

bună! Nu voi întârzia. Te iubesc! Nicoletta. “ După ce a mâncat s-a trântit puţin pe pat în dormitor, să-şi pună ordine în gânduri. Oboseala l-a cuprins. S-a trezit buimăcit când a venit Nicoletta. -Bună, iubitule! Scuză-mă că te-am trezit… -Chiar mă bucur! Nu mai puteam dormi la noapte. Însă am visat ceva ciudat… -Ce anume?! - Nu prea îmi aduc aminte tot...Se făcea că a venit un vultur mare care cu aripile lui a acoperit toată capitala, de se întunecase peste tot. A luat în cioc Palatul Regal şi a zburat cu el...Aici m-am trezit. -Vise. Îţi dau o veste bună! Iubitule, înainte de emisiune, am fost la primăria sectorului Galben şi am depus actele pentru căsătorie. Duminică ne căsătorim. -Ce mă bucur ! -Stai, să-ţi mai spun! Am fost şi la Biserica cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, am vorbit cu preotul Papadopol şi tot duminică după prânz oficiază slujba pentru căsătoria noastră. -Ce hărnicuţă fetiţă am! Georgică s-a ridicat din pat, a îmbrăţişat-o. Liniştea din dormitor a fost tulburată de scârţâitul patului. Obosiţi au rămas unul lângă altul. Georgică cu mâna pe sânii ei ca două piersici coapte asculta ce-i relata Nicoletta. -Eugen depăşeşte orice limită a bunului simţ. Îmi dă impresia că are ideile extremismului de stânga. -S-au mai degrabă a fost racolat de Serviciile Secrete ale Uniunii Sovietice, fiindcă am constatat că în ultimul timp, de câte ori m-am întâlnit cu el, avea foarte mulţi bani care-i bea cu prietenii. Odată ne-a spus că ar fi bine să schimbăm leii 115

noştri în ruble şi copeici că v-a veni vremea când numai banii ăştia vor circula. -Acum îmi dau seama de ce în cadrul emisiunii, în direct, a spus că noua orânduire a clasei muncitoare, ce v-a veni de la răsărit, trebuie să distrugă tot ce-a construit capitalismul putred, adică intelectualii şi oamenii cu vederi de dreaptă să fie lichidaţi. Că toate acestea se vor îndeplini sub conducerea Kominternului şi a luminii ce vine de la răsărit. Mai spunea, că numai aşa soarele clasei muncitoare v-a străluci pe cerul patriei noastre socialiste care, de urgenţă, trebuie să adere la URSS. -Ha!Ha!...A început să râdă Georgică. Ideile ăştia sunt aberante ca poeziile pe care le publica în revista ”Urmuz „ a lui Bogza. -Nu râde, iubitule! Situaţia e gravă. O parte din intelectuali, lifuroi tineri, au trecut la socialişti. La începutul războiului, au fost cel mult 250 de membri în Partidul Comunist Român, acum numărul lor a ajuns la aproximativ opt sute. -Interesează-te! Ai să vezi că niciunul nu este român. Toţi sunt de alte naţionalităţi. Cum spun comentatorii politici, alogeni. -Nu uita zicala noastră, „ buturuga mică răstoarnă carul mare!“ Nu-I ignora pe oportunişti, şi mai ales tancurile sovietice şi politrucii care vin odată cu ele. Apoi, istoria Rusiei, confirmă că unde intră ruşii nu mai ies niciodată… -Nu ne lasă pe noi americani! -Toată ziua aud această frază! Americanii au interesele lor strategice. O să le înţelegem mai bine după război.Însă, cert este, americanii nu vin! Să nu fim naivi, Georgică. După război Europa v-a fi împărţită în două, conform teritorilor ocupate. Noi suntem vecini cu ruşii. Marea Neagră, în mod sigur, v-a fi un “lac“ rusesc. România, practic este o insulă în mijlocul unui 116

ocean de slavi. Numai Marea Neagră ne este prietenă. Dar când v-a deveni lac rusesc, în curând ne v-a fi ostilă. Suntem o insulă latină pe care va pune laba marele urs de la răsărit. -Fabulezi! În prezent armata noastră luptă alături de ei. Luptă în Munţii Tatra. - Ştiu! Am citit comunicatele la redacţie. Să ştii, iubitule, că la terminarea războiului, România nu v-a fi primită la masa negocierilor ca aliată, datorită sovieticilor. -Poate! Îmi dau seama că eşti o bună analistă şi pe deasupra …vizionară. -Să dea Dumnezeu să nu se adeverească. Discutând, nici n-au simţind cum a trecut timpul.Gongul ceasului din antreu anunţând miezul nopţii i-au oprit din discuţie. Au adormit în tic-tacul acestuia. * Gheorghe Roşianu, după moartea soţiei, nu prea mai avea chef de muncă.E drept că nici oameni nu avea pentru a culeage porumbul. Însă numai gândul că nu are ce le da oamenilor săraci de pe moşia lui îl făcea să adune ţărani buni de muncă de prin satele învecinate. Veneau femei, mai ales, din Răţăleşti, Lăpuşata, şi chiar de mai departe. Dimineaţa trimitea pe Pătru şi Ilie, unul cu căruţa, celălalt cu docarul, să adune oamenii din aceste sate la culesul porumbului. Le amenajase chiar un dormitor cu 30 de paturi improvizate, având ca aşternut fân uscat, în magazia cea mare, pentru oamenii care doreau să rămână peste noapte. Aşa a reuşit prin luna octombrie să culeagă recolta şi să strângă cocenii în snopuri. Seara, la lumina mai multor felnare, ţăranii depănuşeau drugile, iar alţii le cărau cu târnele în cele cinci pătule, pe unde mişunau şobolanii speriaţi. Cu toate manşoanele de tablă înfăşurate pe picioarele pătulelor pentru a nu se urca. Seara târziu, când

117

luceafărul strălucea la est, atunci cele două atelaje plecau cu oamenii, care nu înoptau la conac, să- i ducă la casele lor. Înainte de a da bici cailor Pătru şi Ilie, boierul scotea din casa de bani, pe care o deschidea cu o cheie ţinută la chimir, banii necesari pentru plata muncii din ziua respectivă. Apoi plecau promiţând că vin şi a doua zi. În comună, de câteva zile, se stabilise o grupă de soldaţi ruşi. Dormeau într-o anexă a şcolii. Cât era ziua de mare umblau pe uliţele satului în căutare de băutură. Cârciumarul Tănase închisese bodega şi coborâse firma pentru a nu da buzna peste el ruşii. Nu s-a aflat cine le-a spus ruşilor unde este bodega, şi într-o seară au năvălit peste bietul om. L-au înpuşcat în pragul casei, apoi au coborât în beci mitraliind butiile cu vin. Au umplut gamelele şi caschetele cu băutură. Au băut până au căzut pe jos. Iar vinul le ajunseseră până la carâmbul cismelor. I-au trezit poliţiştii de la plasa Lădeşti şi o patrulă militară română. Ameţiţi ruşii repetau: -Нет, нет! Русский патруль идет! Patrula militară i-a ajutat să se scoale din mocirla care se formase în pivniţă, apoi i-a împins cu carabinele în curte. Abia se ţineau pe picioare. I-au urcat într-o dubă. -Нет, нет! Русский патруль идет! Repetau mereu. Sătenii se adunaseră pe lângă garduri şi priveau îngroziţi. Femeile cu basmalele trase peste gură şuşoteau. Din casa cârciumarului se auzeau jeleniile unei femei. -Auzi pe nevasa lui Tănase cum jeleşte? -O aud, fă, Măriţă! -Eu mă duc la ea să o ajut. Mare necaz a dat pe capul ei... 118

-Fusei pe la ea alalteieri să o ajut la învârtitul teascului. Îşi aştepta zilele astea să- i vină feciorul în permisie. -Dumnezeu să- l odihnească, Veto! * De la întâmplarea aceasta boierul Roşianu dormea cu pistolul încărcat sub pernă şi puşca de vânătoare la capul patului. Îi dăduse o flintă mai veche şi lui Pătru când era de servici a poartă. Primarul comunei a întărit grupa de pază pe timpul nopţii. Din când în când se auzeau semnalele lor ca răspuns din diferite colţuri ale localităţii că totul este bine. Comandamentul rusesc stabilit la Lădeşti a trimis o altă grupă la Roşiile condusă de un plutonier. Aceasta nu mai umbla ziua după băutură, însă, noaptea furau de prin curţile oamenilor tot ce era de mâncare şi băutură. Lui Stanomir de pe uliţa bisericii i-au furat un butoi cu ţuică. Lui Neaţă de lângă cimitir i-au luat o garniţă din tablă zincată cu untură în care se aflau bucăţi de carne şi cârnaţi de la porcul care l-au tăiat cu o lună în urmă. Unii dintre ei mai făceau schimb cu ţigări cu ţăranii întâlniţi pe uliţa comunei. Oamenii le dădeau ţigări “Plugar”, iar ei “Виктория”, un fel de mahoarcă, că începuse să mirose mai în toate casele a tutun rusesc de foarte proastă calitate. Timpul se derula ca aţa de pe un ghem nevăzut, mânuit de mâna care le făcuse pe toate în această lume. Iarna venise peste tot şi acoperise cu plapuma ei albă rănile rămase în urma trecerii trupelor combatante spre Cehoslovacia, şi mai departe spre Germania. Boierul Roşianu era îngrijorat de soarta feciorului său mai mic care nu mai dăduse semn de viaţă de la începutul toamnei. Mai era frământat de zvonurile venite din toate părţile. Îi spusese Emil al lui Stoica că în Uşurei trei soldaţi 119

ruşi au intrat peste o femeie, în amiaza mare, cerându-i băutură. Aceasta i-a servit cu o cană mare de pământ umplută cu vin pelin, aşa cum îi stă bine românului să-şi ospăteze oaspeţii. Dar, rusul nu se desminte, spunea mai departe Emil, înainte de a pleca, cu câteva secunde, un ostaş a aruncat în focul din vatră o grenadă fără să- i tragă inelul. Femeia ne bănuind fapta criminală i-a condus până la poartă, iar când s-a întors, grenada a explodat desfigurând-o. În această perioadă oamenii de la ţară îşi petrec timpul mai mult în casă. Femeile ţes preşuri, catrinţe, dimie, sau pânză pentru cămăşile copiilor, în vederea Paştelui anului următor, la războiul instalat de bărbaţi în camera mare. În această perioadă Ion a lui Nica avea multă treabă.Era singurul din sat care ştia să instaleze iţele, să potrivească aţele în suveică, ca apoi sătencele să o plimbe printre iţele bătute de spată. Bărbaţii aveau grije de vite, nu înainte de a coborâ în pivniţă, a introduce ţoiul legat cu aţă în butoiul cu ţuică şi apoi să- l dea peste cap dintr-o suflare, plesnind din limbă a plăcere. Cei care nu făcuseră ţuică din prune s-au corcoduşe, îşi făcuseră din tescovină, şi vin pe care îl scoteau din butii cu ajutorul tâlvului. După ce beau un pahar se duceau la grajdul vitelor pentru a le hrăni cu fân şi a le face curăţenie. Această viaţă patriarhală era tulburată uneori de veştile triste primite de pe frontul din apus. Scrisori oficiale în care unele familii erau anunţate de moartea s-au dispariţia unui băiat sau tată de copii. Viaţa comunei Roşiile se scurgea ca un râu domol pe care-l tulbura, din când în când, căzătura unui copac rupt de vântul puternic ce cădea peste oglinda apei. Bătrânul Roşianu, după ce s-a asigurat că toate lucrurile sunt puse la punct, aşa cum făcea în fiecare seară, că Pătru e de pază în cabina de la poartă, că femeile de la bucătărie au închis uşa cu cheia, că animalele din grajd au fost hrănite şi adăpate, 120

iar găinile închise în coteţele lor, a intrat în casă, scuturându-se de zăpada ce- i scârţâia sub tălpi, pe grătarul de la uşe, trăgându-şi cismele, în antreu, stând pe o sofa. Apoi a intrat în dormitor. A aprins lampa. Afară se întunecase bine. A deschis fereastra s-a uitat la cer unde stelele licăreau.” V-a fi frig la noapte.“ A închis fereastra şi a aprins focul în soba de teracotă cu lemnele sparte mărunt de Ilie. A dat drumul la radio. Cânta Gică Petrescu. L-a închis şi gândul se întorcea în trecut pe când Ana se afla lângă el. A dat la o parte cuvertura ţesută de Ana cu motive olteneşti de pe pat. S-a îmbrăcat în cămaşa de noapte cu floricele cusute de soţie la poale şi mâneci, s-a asigurat că armele sunt la îndemână şi până să adoarmă a ascultat liniştea nopţii. Undeva, la marginea satului, se auzea lătrat de câini. Până la urmă a adormit. Trecuse de miezul nopţii când a fost trezit de două împuşcături, schelălăit de câini, tăcere şi un alt foc de armă.” Asta e flinta lui Pătru!“ A sărit din pat, a luat puşca şi pistolul şi a ieşit în pragul casei. -Ce s-a întâmplat, Pătrule? -Boierule! I-am prins pe rus încercând să fure purceaua. L-am închis în cămăruţa de la poartă. A mai fost cu unu, dar ăla a fugit. Dar, din păcate ne-au împuşcat câinii. - Bieţii de ei! Mâine să- i îngropi la marginea Şasei. Ăsta, are arma la el? -I-am luat-o boierule! Gheorghe Roşianu a coborât scările şi s-a apropiat de Pătru care avea în mână felinarul şi pe umăr două arme. Flinta şi o carabină cu încărcător. Din interiorul camerei se auzeau strigăte în limba rusă. -Vom sta de pază amândoi. Dau telefon să chem jandarmii din Lădeşti, să- l ia pe prăpăditul ăsta de aici. Le predăm şi arma.Mă duc să iau şuba pe mine că este ger. 121

Boierul s-a îndreptat spre intrarea în conac. Dinspre sat venea un zvon de voci, din ce în ce mai multe şi mai apropiate.S-a oprit în capul scărilor, să asculte mai bine.” Să ştii că vin ceilalţi după omul lor!“ A intrat în casă, a îmbrăcat repede şuba, a pus arma pe umăr şi pistolul în buzunar. Apoi a dat la manivela telefonului pentru a vorbi cu poliţişti din Lădeşti. Însă nu răspundea nimeni.” Mama lor de adormiţi!“ Sa întors îngrijorat la Pătru. -Tu auzi, Pătrule?! -Aud, boierule! -Luminează arma rusului, să văd cum este! Pătru a ridicat felinarul şi lumină arma. -Este, este un PPS 43 cu 71 de cartuşe, îi spuse lui Pătru… Nu au apucat să vadă mai bine arma, că la poartă s-au oprit un grup mare de oameni, unii văicărindu-se, alţii vorbind ruseşte. -Cine sunteţi? A întrebat boierul cu glas de tunet. -России Patrol! - Ce căutaţi la ora aceasta? -Мы не понимаем, румынском языках. Şi în clipa aceea au rupt poarta şi au intrat.La lumina felinarului şi a celor câteva lanterene ale soldaţilor ruşi, Roşianu a văzut peste zece săteni împinşi cu ţeava armelor spre interiorul ogrăzii. -Товарищ! Товарищ! Где это? - Nu! Predăm la jandarmi! Sărgentul rus, înţelegând puţin româneşte a tras un foc în direcţia lui Pătru. Acesta a căzut ca secerat cu faţa la stelele. 122

Boierul, înspăimântat, s-a aplecat cu durere asupra trupului neânsufleţit al lui Pătru. Curgându- i lacrimile pe obraz . Sărgentul a mai tras un foc în aer. Roşianu, speriat, s-a ridicat, îndreptându-se spre uşe. A deschis-o şi l-a eliberat pe rus. În momentul acela sărgentu, mirosind a băutură, l-au bruscat, împingându- l cu ţeava armei spre grupul de ţărani. Apoi, militarii ruşi i-au împins pe toţi spre intrarea conacului. După ce au intrat în clădire toţi sătenii, soldaţii ruşi au rămas afară. Sărgentul a luat cheia de la uşe, aflată pe dinăuntru, închizându- i pe toţi în conac. Între timp la toate ferestrele s-a aşezat câte un soldat cu arma îndreptată înspre interior, după ce au spart ferestrele cu patul armelor. Din interior se auzeau strigăte, înjurături şi vaietele femeilor. Dintr-o dată s-a lăsat tăcerea. După câteva clipe de linişte s-a auzit un cor de femei şi bărbaţi spunând “Tatăl Nostru “. “ Tatăl Nostru Care eşti în ceruri Sfinţeasca-se numele Tau Vie imparatia Ta Faca-se voia Ta Precum in cer asa si pre Pamant Painea noastra cea de toate zilele Da-ne-o noua astazi Si ne iarta noua gresalele noastre Precum si noi iertam gresitilor nostri Si nu ne duce pre noi in ispita Ci ne izbaveste de cel rău Ca a Ta este imparaţia Slava şi puterea In numele Tatalui Al Fiului

123

Al Sfantului Duh Amin.” Un rus s-a uitat pe fereastră. După care a început să tragă foc automat, ca un nebun. Au început să tragă şi ceilalţi. Rugăciunea se înălţa ca un imn adus Cerului, se rotea deasupra satului ca un porumbel alb. Printre vaiete şi plânsete, versurile păreau mai dramatice, era o rugă a iertării pentru cei care vorbeau o altă limbă de cât a lor. Un glas din înăuntru cu ultimile puteri a strigat:”Iartă- i Doamne! Că nu ştiu ce fac! “. Ilie, ascuns după ulucile gardului de lângă grajduri, tremurând şi închinându-se, şi-a zis în gând: “asta este vocea boierului nostru”. Ruşii au aruncat pe fiecare fereastră grenade în interior conacului. Exploziile, una după alta, au incendiat clădirea care ardea ca o torţă. Toată valea Şasei se luminase. Oamenii, ascunşi după garduri, sau privind prin ferestrele întunecate, îşi făceau cruce şi blestemau.” * -Dragă Titina, ai citit acest capitol? -Acum l-am terminat. E dramatic. -Mă crezi că- mi era milă să- i omor?! Eu care nu am omorât nicio muscă în viaţa mea… -Te cred! Dar, de fapt unde s-a întâmplat cu adevărat această tragedie? -În satul Slatina din nordul Maramureşului. Ionuţ, băiatul nostru a descoperit în documente acest tragic eveniment, cînd se pregătea pentru doctorat. A scris chiar un articol în „Dreptatea “ pe când era director Radu Vasile.Dumnezeu să- l ierte! Dar asta e o altă poveste. Aceeaşi întâmplare, parcă trasă la indigo, s-a petrecut în comuna Roşiile, despre care scriu în acest roman. Adevărul este că o parte din soldaţii Armatei Roşii s-au comportat mizerabil în 124

ţara noastră. Ca nişte adevăraţi criminali.Un eveniment asemănător s-a întâmplat şi în comuna lui Roşianu. - Şi mi-e mi-a povestit tata despre urgiile făcute de ruşi. Sunt aşa cum le-ai descris tu, ba chiar mai grave... Să te mai odihneşti! O să-ţi strici ochii tot stând la calculator. Mai ieşi pe balcon. E soare, cald şi frumos. Îţi aduc o cană cu socată. Am făcut-o joi. Titina s-a dus la frigider, a luat o sticlă cu socată, a umplut cana albastră pe care scrie “Florin”, după care i-a dus-o pe balcon, unde autorul acestui roman privea la oamenii ce treceau de la servici. - Când scriu simt că citesc un roman ce se află în sufletul meu, şi eu doar transcriu cemi dictează. - Interesant! Zice Titina... X Motto: Secretul liberăţii rezidă în educaţia oamenilor, pe când secretul tiraniei, în a-i menţine pe oameni ingnoranţi. Maximilien Marie Isidore de Robespierre “Vestea tragediei din Roşiile s-a răspândit în toată plasa. Însăşi prefectul Simionescu l-a anunţat pe Georgică la Bucureşti. Acesta a împrumutat un autoturism Opel Corsa de la Victor Eftimiu care locuia lângă Cişmigiu, fiind ultimul preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. Bine Georgică! Să ai grije cum conduci, e puţin nervoasă! Nu-ţi fi teamă, maestre! Ne vom întoarce cu bine! Nu-mi rămâne decât să-ţi spun condoleanţe...Mă uimeşte ce s-a întâmplat! Mă duc s-o iau pe Nicoletta, şi apoi plecăm ! 125

-Drum bun! Georgică Roşianu s-a urcat la volan, s-a închinat, a ocolit pe lângă Liceul „Gheorghe Lazăr”, apoi s-a îndreptat cu toată viteza spre Aleea Alexandru unde se afla soţia. Aceasta îl aştepta cu bagajele făcute. Au pus în portbagaj geamantanul şi după ce a urcat, Georgică a demarat îndreptându-se spre Leu, şi de acolo mai departe spre Piteşti. Pe drum întâlnea tot mai multe camioane cu soldaţi sovietici. Îi intrase frica ca nu cumva unul din aceştia să tragă asupra lor. „ Ionel din Drăgăşani mi-a spus la telefon, când m-a anunţat trista veste despre ce s-a întâmplat acasă, că spitalul din localitate fiind lângă calea ferată, bucătăreasa a ieşit să vadă garnitura de tren ce mergea spre Piatra Olt, având tancuri pe platforme şi soldaţi. La un moment dat un rusnak a mitraliato. Şi femeia a murit căzând peste pragul bucătăriei.“ -Georgică când trecem pe lângă maşinile ruseşti să măreşti viteza! I-a spus Nicoletta, ghicindu-i gândurile. - Da! Zăpada era destul de mare. Nimeni nu s-a învrednicit să o înlăture de pe drum. O bătătorise camioanele şi căruţele. Nicoletta privea la câmpul alb învelit cu plapuma zăpezii. Intrând în Găeşti au văzut, chiar în centru localităţii arzând biserica din localitate. Locuitorii se agitau cărând găleţi cu apă şi aruncându- le peste foc. Iar părintele îşi făcea cruce implorând cerul. Au încetinit viteza, trecând pe lângă oamenii care se luptau cu focul. Vâlvătaia acestuia au simţito şi ei în autoturism. După ce au trecut mai departe, Georgică a intervenit. -Localitatea Găeşti datează de prin 1498. - De pe timpul lui Radu cel Mare… 126

-Aşa este! Ăsta era fiul lui Vlad Călugărul care, aşa cum am învăţat, a întârit ocina Găeştilor Mânăstirii Râncaciovului. -Dragul meu, ai o memorie de …elefant! Georgică ar fi râs, dar durerea din suflet nu- l lăsa. S-a uitat la soţie pentru o clipă, apoi şi-a îndreptat privirea pe drumul ce ducea spre Topoloveni. Albul zăpezii şi soarele ce strălucea în parpriz le bronzase feţele. Câmpurile întinse dormeau sub plapuma albă. Ici, colo, câte un copac îşi înveşnicea singurătatea. După un moment dat la orizont au început să se arate câteva case. Automobilul înainta cu greu prin şleaurile de zăpadă îngheţată de pe drum. Din când în când mai treceau camioane cu soldaţi, sau căruţe încărcate cu cine ştie ce, mânate de căruţaşi bătrâni înfofoliţi în velinţe ţesute din lână. -Georgică uite, în stânga o turmă de oi! Undeva în depărtare ciobanul, ca un stâlp al neamului, sprijinit de un ciomag, stătea în mijlocul oilor ce se încălzeau ghemuite unele în altele. Au intrat în Topoloveni. L-au recunoscut după viile ce înconjurau localitatea. -Dragă Nicoletta, la 1700 a fost tipărită la Padova harta Ţării Româneşti în care stolnicul Constantin Cantacuzino a notat numele podgoriilor de aici care aveau cele mai bune vinuri. -Interesant! Au traversat pârâul Cârcinova şi au intrat în centrul comunei. Casele scunde abia se vedeau din zăpadă. -Sunt construite din chirpici. - Călduroase pe timp de iarnă. Vara sunt răcoroase. 127

-Localitatea, a adăugat Nicoletta, datează de prin anul 1421, din timpul lui Radu Prasnaglava, fiul lui Mircea cel Bătrân. Casele au rămas în urmă, iar cei doi n-au văzut pe uliţă nicio urmă de om. Doar fumul ce ieşea pe coşurile caselor atestau prezenţa oamenilor. Au trecut podul de peste râul Argeş. -Mai sunt vreo două zeci de kilometri până la Piteşti! Georgică ar fi dorit să zboare. Să ajungă cât mai repede în comuna sa natală. Nu mai avea răbdare. În mintea lui îi apăreau, alternativ, două imagini ale conacului.Cel pe care-l ştia dintotdeauna, frumos şi prosper, şi cel pe care şi- l imaginea, ars şi numai cenuşă. Au intrat pe terasa râului Argeş pe aceasta se află localitatea Piteşti. Casele erau ceva mai mari, străzile mai organizate. -Georgică, Piteştiul este una din cele mai vechi aşezări umane de pe teritoriul ţării. Sunt vestigii din paleoliticul inferior. Se spune că aici se aflau triburile lui Dromihetes, de prin secolele patru şi trei, înainte de Christos. - Ştiu, draga mea! A fost reşedinţă temporară a lui Basarab Ţepeluş cel Tânăr, Mihnea cel Rău şi Vald cel Tânăr, pe la 1388. Mircea cel Bătrân întăreşte Mănăstirea Cozia cu o moară în hotarul Piteştilor. -Dar de unde provine denumirea? - Nu se ştie precis. Sunt mai multe variante. Iorga spune că de la antroponimul “Pitul “, Iorgu Iordan de la Pitea care înseamnă, explică el, pită, adică pâine… - Trebuie să o luăm la dreapta spre Vâlcea. Nu mult după un timp au intrat în pădure. Copacii negrii, unii având pe crengi smocuri de zăpadă stăteau 128

încremeniţi sub cerul cenuşiu încărcat de nori. Era un peisaj trist, drumul, pădurea şi numai ei. -Mă înfricoşează imaginea aceasta. Mă gândesc, de multe ori, că de dragul pădurii nu văd copacii. Erau pe Dealul Negru şi- n mintea lui Nicoletta prindeau contur poveşti înfricoşetoare cu haiduci. -Pe aici, poate haiducea Iancu Jianu, sau prin pădurea Cotoşmanu. Vai de oamenii care erau atacaţi de aceşti bandiţi cu flintele lor. -Chiar am scris un eseu despre haiducii din literatura populară. Dacă doreşti să-l citeşti poţi să- l iei din torpedo.L-am pus acolo cu gândul să-l dau, când ne întoarcem, profesorului Nicolae Enache de la Olt, sau lui Costache Vega, pentru a-l publica în revista lor “Pann “. Nicoletta a scos manuscrisul dactilografiat şi a început să-l citească. “Elogiul crimei prin prisma imanenţei tragicului din literatura populară-o eroare morală şi estetică Mitul Meşterului Manole, din balada cu acelaşi nume văzut ca elogiu adus jertfei de sine; al “Mioriţei”ca act al acceptării tragicului,adică asumarea conştientă a limitei; al baladei ”Toma Alimoş”, unde crima este justificată prin obţinerea dreptăţii în afara legii,inclusiv al celor creştineşti;la fel şi în”Cântecul lui Vălean”,unde pe un fecior chipeş dar şi muieratic şi fără scrupule, o nevastă, îl ademeneşte cu bucate otrăvite, în urma cărora moare în timp ce ascultă mustrările materne,este o eroare permanetizată de-a lungul istoriei literaturii romaâne. 129

De la Alecsandri, Călinescu, Mircea Eliade, Dumitru Caracostea, pentru a enumera câţiva, au subliniat faptul că aceste bijuterii ale folclorului nostru au adus tragicul ca experienţă individuală sau colectivă la limita dobândirii conştiinţei ”de sine prin tragic ca prilej cultural”(D.D.Rosca),în condiţiile când”tragedia este experienţă tragică conştientizată într-o formă artistică”. Toţi aceşti exegeţi şi cercetători ai gândirii mitice în analizele lor eludează faptul,conştient sau inconştient, că nici o acţiune nu justifică crima chiar şi în folclor.Aceasta fiind ”oglinda” mentalităţii unei comunităţi.Iar dacă comunitatea greşeşte nu înseamnă că are dreptate. Pornind de la evidenţa că pînă şi în proverbe reducerea la tăcere prin ucidere se poate obţine dreptatea:”Cu mortul ,decît viul,giudecată a avea mai lesne”,(“Proverbele românilor”de I.A.Zane), mă face să consider că mentalul popular crima îşi găseşte justificarea în diferite forme mitizate şi mitizante,ca rezultat al unei lungi experienţe de viaţă şi nedreptate.Insă,a face din aceasta o temă,general acceptată de studiu în şcoli şi facultăţi,mă face să cred,după ce zilnic văd pe posturile de televiziune 4-5 crime (pe an se atinge o mie), majoritatea înfăptuite în mediul rural(acolo unde a fost leagănul creatiei populare), să mitizeze un fapt real.Atunci la ce bun a mitiza crima lui Manole? “Şi ea, vai de ea, abia mai putea, abia mai sufla, dar tot se ruga şi tot mai zicea: Manole, Manole, Meştere Manole, 130

Zidul rău mă strânge, ţâţişoara- mi curge, copilaşu- mi plâmge”. (fragment din balada”Mesterul Manole”). Să faci două crime este inaccesibil unui om normal.Cu discernământ.Dacă dorea să rămână nemuritor prin ”zidirea sa”, Manole trebuia să găseasă o altă cale, nu crima .Nimic nu este durabil,din punct de vedere moral şi creştineşte dacă are la bază crima. Interpretarea,la toate baladele pe care le analizăm,din punct de vedere moral şi creştineşte,prin”Creatorul”care”apare astfel ca o fiinţă ce-şi forţează limitele naturale,limitele omenescului”tinde,cum spunea Iorga ”la condiţia divină”,este un fals,fiindcă,aşa cum sublinia Nietzsche, Dumnezeu poate tot ce doreşte decât ceea ce substanţa primordială a sa îl obligă să vrea acest lucru pe când omul nu poate atinge ”condiţia divină” şi nu are voie să ia viaţa altui semen chiar dacă se crede creator.Natura şi istoria sunt în mâinile lui Dumnezeu,nu detaliile lucrurilor sau evenimentelor.Acestea din urmă sunt la îndemâna omului şi contribuie sau influenţează viaţa acestuia,în mod pozitiv sau negativ.Intre aceste evenimente extreme se află viaţa.Acţiunile din baladele”Meşterul Manole”,”Mioriţa”,”Toma Alimoş”şi”Cântecul lui Vălean”sunt de natureă negativă,nicidecum pozitivă întrucât încalcă morala creştină”Să nu ucizi” şi”Viaţa este dată de la Dumnezeu şi numai Dumnezeu are drepturi depline asupra ei”, fiindcă ”Cine îşi curmă viaţa sa, sau se atinge de viaţa altuia,loveşte întru dreptatea lui Dumnezeu “(Sfânta Scriptură). Adepţii mitizării încurajează încălcarea moralei creştine.Metaforizarea realităţii până la mitizare a contribuit la minoritizarea spaţiului rural ducând, astfel, la încremenirea în arhaic şi educarea mentalităţii eschivării şi neacceptării 131

adevărului, cât de crud ar fi.”Veşnicia s-a născut la sat”expresia blagiană nu este o afirmaţie pozitivă, este un adevăr crut,o constatare,din păcate.a unei realităţi din mediul rural,valabilă şi astăzi.Dacă ”se mai trăieşte, astăzi, în evul mediu ”(“Ziarele”). Este o vină şi a promovării unei astfel de mentalităţi. Se cunoaşte faptul că limbajul nu constituie realul,el doar dezvăluie.Crima din ”Cântecul lui Vălean”, din punct de vedere stilistic este o”bijuterie”. “Hai,Vălene,până-n casă Că-s bucatele pe masă, Tot găini şi cu pui fripţi, Din afară-s zugrăviţi, Pe dinăuntru otrăviţi.O-mbucat odată gras, Abia sufletul şi-a tras. O-mbucat de două ori, Şi-a oftat de nouă ori.” (“Balade populare româneşti”). Dar,cum spuneam, nu se justifică crima.Poate, unii o să mă combată, afirmând că lumea a apărut înainte de real, fiindcă realul a fost perceput ulterior de gândirea omului, iar pătrunderea lui Dumnezeu în lume s-a făcut prin intermediul omului, atunci când acesta a putut să-şi exprime gândul prin cuvânt.Omul,astfel este părtaş la desăvârşirea lumii,Deci,crima,fiind parte a”desăvârşirii lumii”, poate fi exprimat prin cuvânt,inclusiv prin baladele la care facem vorbire? Poporul român este creştin.Mitizarea crimei din baladele populare de către exegeţii noştri, nu este cumva o formă de a justifica şi masca crima? 132

In acest context există o experienţă umană a adevărului.Cu toate că adevărul este absolut transcendental,el se constituie în sînul adevărului.Realitatea trăită este deci a ceea a pluralităţi adevărului şi fiecare îşi identifică adevărul propriu cu adevărul absolut. Astfel, adevărul apare în lume prin multiplicarea experienţelor umane.De aici apare şi eroarea adevărului care îşi are sursa într-o transcendenţă trăită de către om ca un eveniment al vieţii sale.Insă,există pericolul de a cădea în extrema cealaltă, a adevărului ca produs al activităţii raţiunii.El ar fi acelaşi pentru toţi oamenii,dar acest adevăr nu ar fi adevărul nimănui.El ar putea să se traducă în realitatea experienţei,nu ar putea fi trăit. Contradicţia aceasta ne conduce către o altă fundamentală, dintre”constatarea lucidă şi sentimentul tragic, persistent dincolo de negaţiile inteligenţei,al necesităţii unor valori absolute,recunoscute ca uman inaccesibile”. Spiritul baladelor comentate se apropie mai mult de sufletul tragic euripidian,aşa cum a fost interpretat de Nietzsche:”In concepţia lui(a lui Euripide n.n.),efectul produs de tregedie nu avea niciodată drept cauză anxietatea epică,puterea de atracţie a incertitudinii cu privire la subiectele peripeţiilor eventuale,ci scenele măreţe,pline de lirism retoric,în care pasiunea şi dialectica eroului principal(s.n)se întindeau şi se umflau ca năvala de ape a unui fluviu.Totul era făcut să pregătească nu acţiunea, ci pateticul şi ceea ce nu pregătea pateticul era respins”. Dacă unii numea ”Mioriţa” ”Imn cu pervaz de baladă”, sesizând necesitatea unor disocieri de specii şi genuri pe care literatura orală a românilor le cere, ”Meşterul Manole” este o ”doină” tragică despre dorinţa de veşnicie în celebritate strecurată pe uşa întredeschisă a unui locaş de cult.

133

In acest context mă simt torturat de antinomia existenţei ca în opera lui Nechifor Crainic: ”Ca trup material şi muritor,înclină către pământ şi lucrurile lui,iar,ca spirit nemuritor,înclină către cer şi binefacerile lui, însă nu prin cerul care te respinge dacă ai săvârşit o crimă. Autorul ”Nostalgiei paradisului”spunea că“stavila morţii neânduplecate, prin contrast, nemurirea.Orice mare creaţie de culturi e însufleţită de avântul transcendenţei limitelor terestre”, dar nu prin lumea vieţii unui om de către alt om,indiferent cât de nobilă este ideea în numele căreia se înfăptuieşte crima...Iar, pe deasupra intervine şi perspectiva istorică.Dacă într- un timp dat, comunitatea omenească acceptă acea crimă ca pe o necesitate eroică, în alt timp dat, aceasta poate să fie renegată şi infierată. Georgică Roşianu” -Interesant cum ai pus problema! Chiar ai dreptate. Discutând nici n-au observat când au intrat în Râmnicu Vâlcea. În partea dreaptă au văzut Oltul, pe numele lui roman, Alutus. -Oraşul acesta, unde a învâţat sora mea Ecaterina, este aşezat pe paralela 45, pe aceeaşi latitudine cu Grenoble, Bordeaux, Torino, Simferopol, Insula Hokkaido, şi... numi mai aduc aminte pe unde mai trece. -Ştiu, a continuat Nicoletta, că aici în Zăvoi s-a cântat pentru prima oară în 1848 „ Deşteaptă-te româna!“, de Anton Pann, pe versurile braşoveanului Andrei Mureşanu. -Era poezia”Un răsunet “.publicată în “Telegraful român “. -Dar, ştii, că a fost pusă pe muzica unui vechi cântec religios” Din sânul maicii mele“? -Acum aflu... 134

Când au cotit-o spre Şirineasa, emoţiile au început să pună stăpânire pe Georgică. Mâinile îi tremurau pe volan. Era mai îngândurat. -Dragul meu, lasă- mă să conduc şi eu. Eşti obosit! A intervenit Nicoletta cu discreţie. -Bine! Georgică a oprit maşina lângă nişte plute înalte, pe care ţiganii le tăiau să facă albii, străchini şi linguri din ele.”Păcat de arborii ăştia. “,îşi zise în sine, schimbând locurile. Maşina a demarat brusc, aruncând zăpada în urmă. Au urcat dealul în serpentină prin pădurea Cotoşmanu, şi nu după mult timp au coborât în Roşiile, trecând prin Răţăleşti. Femeile se uitau printre uluci, tăcute şi triste. Nicoletta nu fusese niciodată în această comună. -Să-mi spui unde? -Aici! Îi răspunse Georgică. Privind prin geamul autoturismului la ce mai rămăsese din casa în care se născuse. Ilie a ieşit din cabina de la poartă. -Bine ai venit conaşule! Mare nenorocire pe capul nostru! Georgică s-a dat jos din autoturism privind cu tristeţe la maldărul de cenuşe şi câţiva stâlpi carbonizaţi care mai rămăseseră în picioare. Privind această imagine , lacrimi au început să- i curgă pe obraz. Nicoletta l-a luat de gât, şi cu mâna dreaptă îi mângâia obrazul. Ilie înlemnise lângă ei. -Din nici- n corp omenesc n-a rămas o frântură. Peste tot doar cenuşe! Le-a spuse îndurerat Ilie. Au mai rămas animalele şi găinile. După un timp, când se mai obişnuise cu “peisajul “, Georgică şi-a şters lacrimile care, aproape, îi îngheţase pe obraz, şi le-a spus.

135

-Nenea Ilie, mâine să aduci câţi-va oameni, să adune toată cenuşa în sania noastră trasă de Marin, pe care s-o punem la baza monumentului ce îl vom face în colţul cimitirului de lângă podul de peste Şasa. - Bine conaşule! -Noi o să înnoptăm la cumnatul Popilian din Lădeşti. Vom venii mâine din nou. - Să vă dea sănătate Dumnezeu! Înainte de a se urca în maşină, Georgică a privit, printre lacrimi, ruinele peste care se vedea, acolo unde era sufrageria, pâlnia gramofonului. Întinderea de cenuşe ce înegrise zăpada i se părea un ocean de deşert. Stolul de ciori se învârtea deasupra. Croncănitul lor l-a urmărit mult timp de-alungul vieţii.

136

Partea a II-a Abs urdul sacrificiului Motto: Dumnezeu a murit. Nietzsche

Capitolul I Motto: În calea eroului totul devine tragedie. Nietzsche Peste Europa zăpada şi frigul pusese stăpânire. Trupele româneşti erau folosite de Armata Roşie ca vârf de lance. Soldaţii noştri, cu preţul vieţii, deschideau drumul celor care după război vor impune în ţară cel mai odioas regim politic. Batalionul în care se afla compania, de-acum condusă de căpitanul Victor Roşianu, mărşăluia la baza Munţilor Tatra.Trupele Armatei a 4-a conduse de generalul de Corp de Armată Gheorghe Avramescu înaintau pe teritoriu Slovaciei. Timp de cinci luni, în perioada 18 decembrie 1944-12 mai 1945, au luptat în condiţii grele, având un efectiv de 248.000 de militari. Compania condusă de Victor Roşianu a pătruns 137

aproape 40 de kilometri în adâncimea dispozitivului inamic, au forţat cursurile de apă Hron, Nitra, Vah şi Morava. Frigul şi viforniţa din Munţii Tatra Mică le biciuiau feţele şi mâinile îngheţate pe patul carabinelor. Soldaţii îşi înfăşuraseră bocancii cu surplusul de obiele, cu aprobarea căpitanului Victor Roşianu, să le mai atenueze frigul. Primiseră ordin de la comandantul batalionului să anihileze o mitralieră aflată într-o cazemată, bine blindată la cota 1231, care apăra valea de trecere în zona de dincolo de munţi. La ordinul tânărului căpitan, avansat în grad de curând, compania s-a desfăşurat pe grupe şi înaintau pe coate printre stânci. Îmbrăcaţi în halate şi combinizoane albe se făcuseră una cu zăpada.Gloanţele mitralierei le şuiereau pe lângă caschetele de metal trase peste căciulile cu urechi. -Mama lor de nemţi! S-a auzit o voce ce venea din dreapta. Înaintau centimetru cu centimetru, dar, câte un camarad rămânea în urmă pentru vecie, lovit de gloanţe. Când se mai opreau rafalele mitralierei, brancadierii îi ridicau, ducându- i la căruţe în spatele frontului. Când erau mai mulţi morţi îi târau de picioare prin zăpadă. Iar capetele se legănau în dreapta şi stânga, ca o negaţie adusă vieţii ce se scursese prin sângele ce păta albul zăpezii. -Să nu deschide-ţi focul până nu vă spun eu! -`nţeles, domnule căpitan!Au răspuns soldaţii din apropiere. -Trasmiteţi mai departe celor de lângă voi! -` nţeles! -Mai hacana cu bombardeaua, Că se dărâmă macardeaua! Zise încet soldatul Bănel, ţigan de pe Valea Prahovei. 138

Astfel ordinul a ajuns şi în stânga şi în dreapta până la ultimul soldat. Înserarea începuse să se lase.Gerulse înteţise. Zăpada şi întreg peisajul cu stânci şi pâlcuri de brazi se înălbăstriseră. Întreaga companie înainta cu precauţie. Fiecare ostaş se folosea de denivelările terenului pentru a se ascunde şi proteja. Mitraliera îşi rărise rafelele. -Sergent Nicoară! A strigat în şoaptă Roşianu. -Ordonaţi! A răspuns sergentul cu o voce joasă. -Ia doi soldaţi şi înaintaţi, folosind denivelările şi stâncile. Încercaţi să ajungeţi la punctul mort al mitralierii. Şi aruncaţi grenadele prin cele două vizoare, dar numai după ce vaţi asigurat că nemţii nu vă mai au în obiectiv. `nţeles! -Soldat Mitroi, vino până la mine! De undeva din spate se târa spre sergentul Nicoară un bărbat cu mustaţă. După vorbă părea a fi de prin zona Turzii. -Soldat Cărăşel, târâş la mine! Când au ajuns cei doi lângă sergent, mitraliera a început să verse foc pe ţeavă. Compania se făcuse una cu zăpada. -Vom merge târâşi, folosind tot ce ne oferă mediul înconjurător, copaci, stânci, denivelările terenului, gropile de obuze, până ajungem la punctul mort al traiectoriei acestei...căţea. Apoi aruncăm grenadele în cazemată prin cele două ferestre. Sunt întrebări? -Dacă nu sunt întrebări, pornim! Cei trei au început să se târască pe zăpadă, trăgând după ei săculeţul cu grenade, şi armele ţinute de cataramele ce prind curelele de lemnul ce susţine ţeava. Camarazii îi priveau cu îngrijorare cum înainteau pe coate. 139

-Ajută- i Doamne! S-a auzit un glas din stânga căpitanului. Soldaţii urmăreau cu emoţie colegii ce înaintau metru cu metru spre culmea unde se afla cazemata. Dinspre cazemată mitraliera nu contenea cu tragerea. Din când, în când, se auzea şi o armă dinspre cealaltă ferestruică ce trăgea foc cu foc. -Uite ! Sergentul s-a ridicat şi a făcut un salt în spatele stâncii din stânga. Se adresă Smeureanu vecinului său. Îl văd! E curajos! Victor Roşianu îi urmărea prin binoclu. Se ruga în gând la Dumnezeu ca cei trei să nu păţească nimic. Îşi muşca buzele, iar palmele, chiar în mânuşi, îi îngheţaseră pe binoclu marca Fernglas o8, fabricat la Carl Zeiss-Jena.”Binoclu îl am de la bunicu, ca amintire, l-a folosit în Răboiul Balcanic din 1914. Era maior în Armata Regală.L-am luat cu mine să- mi poarte noroc.Şi este mai bun ca cele de azi... “ Cei trei nu se mai vedeau. Ziua se înălbăstrise, semn că se însera, iar cerul era ca plumbul. Mitraliera vărsa foc peste întreaga vale. -Uite- i! Îşi spuseră soldaţii cu sufletul la gură. Au sărit peste viroagă! -Sunt după stânca aia de lângă bradul cu vârful frânt. -Nu-I mai văd! Se adresă soldatul Mera colegului său de alături. Gloanţele şuierau deasupra lor muşcând din zăpadă şi pământ. Cei trei ajunseseră la aproximativ două zeci de metri de cazemată. Încă nu intraseră în unghiul mort. -Ajută- i Dumnezeule! Îşi spuse în gând căpitanul, privind cu atenţie prin binoclu. Rafelele mitralierei s-au înteţit. Pe fereastra cealaltă nu se mai trăgea foc cu foc.Trecuse pe foc automat. Georgică Roşianu îşi făcea griji pentru cei trei. I-au văzut ultima oară 140

sărind de la o stâncă la alta, unul după altul.De atunci nu i-a mai văzut nimeni. Armele din cazemată au tăcut. -Domnule căpitan cred că au fost ucişi! -Se poate! Abia a îndrăznit să- i răspundă caporalului Spirescu. Se înserase. Nemţii aprinseseră un reflector aflat deasupra cazematei care mătura toată valea. La lumina lui, prin binoclu, căpitanul a reuşit să distingă siluetele neânsufleţite ale celor trei camarazi.S-a ridicat în coate şi târâşi s-a îndreptat spre mitraliera companiei. Zăpada scârţâia sub bombeele bocancilor de infanterist. -Fruntaşi Stelică, lasă- mă să trag asupra reflectorului. -Înţeles! Şi fruntaşul s-a retras din spatele militralierei. Însă ajutorul lui, soldatul Miu, ţinea în mână banda cu cartuşe. Roşianu s-a aşezat în locul lui. A fixat cătarea asupra reflectorului. Şi a început să tragă. Parcă porniseră din ţeava caldă a mitralierei gloanţele urii unui neam ce a suferit cumplit în acest război. După câteva secunde lumina s-a stins şi toată valea a intrat în beznă. Doar flacăra de la gura mitralierei nemţilor lumina locul. Căpitanul s-a întors la locul lui, iar după câteva minute a coborât puţin mai în vale la postul improvizat de telefonie. -Fă-mi legătura cu comandantul batalionului! Fruntaşul având căştile pe urechi a început să învârte de manivela cutiei. -Alo! Stejarul! Strejarul! Alo! Mă recepţionezi? După câteva cârâituri pe care le-a auzit şi Roşianu în receptorul negru de ebonită s-a auzit vocea unui bărbat.

141

-Sunt Teiul! Domnul căpitan Roşianu doreşte să vorbească cu domnul comandant de batalion! -Recepţionat! Imediat! -Vorbiţi domnule căpitan! -Alo! Stejarul! Alo! -Vorbeşte! Sunt Stejarul!Vorbeşte! -Permiteţi- mi să raportez! Sunt căpitanul Roşianu! -Raportează! -Până în prezent am pierdut şase soldaţi, inclusiv sergentul în încercarea noastră de a cuceri cazemata. - Nu e bine, nu e bine... -Cer permisiunea să merg să atac cazemata cu încă trei soldaţi! -Ai permisiunea mea! Dar, fi atent! -Am înţeles! -Terminat! Căpitanul Victor Roşianu s-a întors la compania lui.Mitraliera din cazemată încetase să tragă. -Soldat Molnar, vino la mine! Soldat Nicoară, urgent la mine! Cei doi soldaţi s-au prezentat la căpitan târându-se prin zăpada bătătorită şi îngheţată. -Ordonaţi! -Luaţi fiecare câte un săculeţ de grenade şi carabinele să fie încărcate.Să aveţi cartuşierele pline. Vom ataca cazemata! -`nţeles! Soldaţii s-au întors la lăcaşurile lor, şi s-au echipat cum au primit ordinul. Între timp căpitanul se gândea la locurile lor 142

natale.”Când mă voi întoarce acasă, mă însor cu Mioara şi ne stabilim la Deva. Eu voi fi ofiţer la Batalionul de Geniu. Cu ajutorul lui Dumnezeu ne vom construi o casă acolo.Vom face copii…Ne v-a ajuta tata cu bani să facem nunta la conac.“ Tânărul căpitan ne ştiind că acolo unde se afla casa părintească nu mai este nimic. Doar cenuşa rămasă şi croncănitul ciorilor. Nu aflase că aşa zişii tovarăşi de luptă, sovieticii, aliaţii împotriva nazismului, aruncaseră în aer locurile lui dragi, că-i omorâse tatăl şi îi spulberaseră toate speranţele spre mai binele lui şi al ţării. Când s-au întors soldaţii, gândurile lui au luat-o spre cer ca un stol de păsări călătoare ce se întorc în fiecare primăvară la cuiburile lor. -Caporal, preia comanda! -Am înţeles! A răspuns un băiat de prin părţile Clujului. -Să mergem! Înaintau cu grije şi de fiecare dată când rachetele luminau cerul se făceau una cu pământul acoperit de stratul de zăpadă sfârtecat de obuze.Întreaga companie îi urmărea cu sufletul la gură. Lumina rachetelor le dezvăluia drumul pe care trebuia să- l urmeze. Căpitanul stabilise să nu mai parcurgă acelaş traseu pe care au mers ceilalţi camarazi rămaşi pentru vecie pe pământul ceh. Din cazemată se trăgea cu rachete albe pentru iluminarea terenului, apoi urmau rafale scurte ale mitralierei. Cei trei abia se vedeau pe zăpadă, din cauza combinizoanelor albe cu care erau îmbrăcaţi. După un timp peste întreaga vale s-a lăsat liniştea.Norii se mai destrămaseră.Gerul muşca din feţele soldaţilor. Într-un colţ de cer apăruseră stelele, licărind.Ascuns după o stâncă Roşianu căuta prima stea din proţapul Carului Mare, pe care o alesese împreună cu Mioara, ca steaua lor.”Când vom fi departe unul de altul, s-o privim şi să ne trimitem gândurile de iubire prin ea. “ Ne văzând Carul Mare, Victor Roşianu a făcut un salt ca 143

o panteră şi a pătruns în unghiul mort al mitralierei. L-au urmat şi ceilalţi doi. Neamţul presimţind ceva a început să tragă.Gloanţele fluierau pe deasupra lor. Căpitanul a început să se târască până sub prima fereastră prin care se trăgea cu mitraliera.A scos cu precauţie o grenadă. Le-a făcut semn celor doi soldaţi să se posteze în faţa ferestrei a doua prin care se trăgea cu o armă automată. Apoi au scos din săculeţi câte o grenadă, desfăcând catarama. Colţul lunii ieşise dintr-o scamă de nor.Cei trei se înţelegeau prin semne. Au tras inelul, aproape concomiten, de la grenade, după care două au fost aruncare prin fereastra prin care trăgea mitraliera şi una prin a doua fereastră. În momentul când Roşianu s-a ridicat şi a aruncat grenada, într-o fracţiune de secundă, mitraliera a început să tragă secerându- l. A apucat să vadă exploziile şi flăcările din interiorul cazematei. Apoi s-a aşternut liniştea peste întreaga vale. În vale uralele soldaţilor din Divizia 4 Vânători de Munte au acoperit vaietele celor doi soldaţi răniţi. Luna ieşise de după nori, luminându- i faţa căpitanului Victor Roşianu. Acesta murise cu ochii deschişi spre cer, căutând, parcă, prima stea din proţapul Carului Mare. * După câteva săptămâni în comuna Roşiile a sosit fosta ordonanţă a căpitanului Victor Roşianu aducând lada de campanile în maşina Comandamentului Armatei din Rm.Vâlcea.Lada i-a îmânat-o lui Ilie care n-a părăsit niciodată cabina de la poarta fostului conac. Iar Georgică Roşianu a primit scrisoare de la Ministerul de Război în care îl anunţa că fratele lui, căpitan Victor Roşianu, a căzut la datorie în luptele din Munţii Tatra şi că a fost înmormântat cu onoruri militare în localitatea Kromeriz. Tot c-am în aceaşi perioadă a adus-o un soldat şi pe Steluţa, iapa cu o pată albă în frunte, rechiziţionată 144

de armată, oarbă cu ochiul drept. Ilie a găzduito în grajdurile fostului conac alături de cei doi cai. Vestea morţii fratelui cel mic l-a durut foarte mult pe Georgică Roşianu. În fiecare seară, alături de Nicoletta, încerca să-şi găsească alinarea derulând amintiri din copilărie. -Trebuie să- i facem o slujbă la biserică. I-a spus Nicoletta. -Ai dreptate! -Iau eu legătura cu preotul paroh Maropolos de la Mănăstirea Stavropolos, stabilesc şi ziua. Anunţ la ziar... -Foarte bine. Această Mănăstire este legată şi de familia noastră. Ea a fost ridicată de Nicolae Mavrocordat şi terminată în 1724. La 9 iulie 1725 fata logofătului Radu Greceanu, Maria, a dăruit lăcaşului de cult locul pentru clopotniţă şi pivniţă.Radu Greceanu a fost cumnat cu stră-stră-străbunicul meu Marcos Roşianos. -Foarte bine! -Am nimerit-o! * Anul 1945 a venit cu multe evenimente.Georgică şi Nicoleta au făcut revelionul acasă la ei cu Cezar Petrescu, Cioran, Hortensia Papadat Bengescu cu Nicolae Papadat, magistratul, Ion Pillat cu soţia, şi alţi câţiva prieteni din Radio.Scriitorul Roşianu a fost demobilizat cu o zi înainte de Crăciun. Noaptea de Revelion s-a scurs mai mult ascultând ştirile de la radio. Au fost invitaţi şi Bogza şi Jebeleanu, dar ei s-au scuzat că petrec Revelionul la Clubul Socialiştilor de pe strada Batiştei. - Dacă Aliaţii o ţin tot aşa, ocupă întreaga Europă. 145

-Fugi de-aci, Emile! Nu sunt americanii şi englezii aşa de naivi! L-a contrazis Hortensia, sorbind din paharul cu şampanie. Ştiindu-l germanofil. -Draga mea, Un război pornit din iniţiativă proprie şi pierdut este mai glorios decât unul câştigat prin apărare. - Lasă filozofiile! Purceaua este moartă în cocină! A intervenit Petrescu, ieşind afară să vadă rachetele trase de armată ce marcau trecerea în anul 1945. Au ieşit cu toţii pe terasă, cu paharele în mâini, privind cerul luminat de focul artificilor. -La Mulţi Ani! -La Mulţi Ani! Focuri de arme se auzeau peste tot Bucureştiul. Au intrat în casă şi s-au aşezat la masă să mănânce de piftiile aduse de Nicolatta în farfurii de porţelan. -Vor veni vremuri grele! -Nu cred că mai rău decât războiul... A intervenit Georgică. -Întradevăr familia ta a avut mult de suferit... - Le-am trecut mai uşor având pe Nicoletta alături...şi evenimentul apariţiei romanului a mai atenuat suferinţa. Nicoleta s-a apropiat de el şi l-a sărutat pe buze. -Barvo! Bravo! Aşa vă vrem! Au strigat în cor prietenii. Au petrecut până dimineaţa.Revelionul l-au încheiat cu o ciorbă de potroace, acrită cu borş, şi hrean pe deasupra. -Să fie semn rău că hreanul face parte din familia cruciferelor? -Scuipă în sân, Hortenisa! - Nu cobi Emila! 146

Au mâncat cu poftă ciorba, au mai ciocnit câte un pahar cu vin de Drăgăşani, Sauvignon, şi apoi au plecat împreuncă. Doar Emil a rămas mai în urmă să-şi pună galoşii peste ghete. -Dragă Georgică, sunt scârbit de naţiunile europene, maşi duce spre Mongolia, unde trebuie să fie bine de trăit, unde există mai mulţi cai decât oameni. -Te parafrazez Emile, spuneai odată: “calul nu ştie că e cal. Ei şi? Nu văd ce a câştigat omul ştiind că e om. “ -Numai inteligenţa e autentică, prostia e sinceră… A intervenit Nicolleta făcând aluzie la cele discutate cu oaspeţii care plecaseră. -Se poate…Şi Cioran s-a ridicat de pe canapea, cu galoşii în picioare. Să aveţi un an cu pace, dragii mei, pe măsura sufletului vostru bun. -Să dea Dumnezeu! S-au îmbrăţişat, apoi Georgică l-a condus până la poartă. * Nicoletta la Radio era invadată de numeroase ştiri pe care era obligată să le pună în comentariile ei. Editura Socec sa autodesfinţat şi Georgică Roşianu nu-şi găse de lucru. Până la urmă a fost angajat pe un post de bibliotecar la Biblioteca Universitară din Piaţa Palatului. Predecesorul murise pe frontul de est. În comentariile sale Nicoletta începuse să consemneze date care vor răsturna evoluţia firească a istoriei Europei. La 5 ianuarie Uniunea Sovietică a impus un guvern pro sovietic Poloniei. Pe 13 ianuarie o patrulă sovietică îl arestează în Ungaria pe Raoul Wallenberg. În jurul căruia s-au făcut multe 147

comentarii la Radio România. Pe 13 februarie aviaţia britanică bombardează Germania şi mai ales Dresda. Pe 28 februarie în timpul guvernării Rădescu au loc, la Bucureşti, o demonstraţie violentă, în cursul căreia grupuri de agitatori bolşevici, criminali, au deschis focul asupra armatei şi demonstranţilor. Georgică Roşianu era acolo, printre demonstranţii în care începuse să se tragă. Acasă i-a povestit totul Nicolettei, care plângea pentru faptul că o colegă a ei de la Radio a fost împuşcată de un bolşevic. După câteva zile, datorită funcţiei pe care o avea la Radio, Nicoleta se afla în sediul Guvernului, pentru a trasmite de acolo impunerea, prin forţă, a guvernului Groza, de către A.I. Vâşinski, ministru adjunct de Externe al URSS şi preşedintele al Comisiei Aliate de Control pentru România. -Dragă Georgică, ştii cum a fost impus guvernul condus de Groza ? A venit la Guvern Vâşinskii cu un Gaz blindat, în care se afla şi Groza, însoţit de mai multe tanchete cu soldaţi înarmaţi până în dinţi şi la înscăunat pe acest boiernaş, de prin părţile Devei. -Tu erai acolo?! -Da! Petru Groza era cu pălăria pe ochi, parcă nu dorea să fie văzut. Pe noi ziariştii, soldaţii ruşi ne-au îndepărtat.Însă, militarii noştri au intervenit şi am fost acceptaţi să stăm în holul clădirii. -Of! Dumnezeule prin ce trece ţărişoara noastră. Dar, să-ţi spun şi eu o veste mai bună.Am fost primit în Societatea Scriitorilor. Îmi spusese cu câteva zile Victor Eftimiu că voi fi acceptat, dar nu am dorit să-ţi spun.Vroiam să-ţi fac o surpriză. -Victor este preşedinte? -Da! 148

-C-am afemeiat... -I-au ieşit vorbe cu unele artiste! -Vorba aceea...Asta- i viaţa de artist,/ Noaptea vesel ziua trist! -Borbe! Aşa zicea Victor dacă cineva îndrăznea să-i spună ce bârfe se vehiculează pe seama lui. Şi...îţi mai spun ceva! -Ce? -El a fost impus ca preşedinte la Societatea Scriitorilor de fracmasonerie. Fusese primit în 1935. Avea gradul 33 al Ritului Scoţian Antic şi a fost ales Venerabil al Lojii bucureştene „Meşterul Manole “. - Am observant că masonii întotdeauna cad în …picioare. Însă au contribuit şi ei la edificarea istorică a ţării. -Tu i-ai văzut vreo piesă jucată? -Da! “Înşir-te Mărgărite”. - I-am citit toate piesele, cele scrise în versuri. -Şi…! -Prea multă poetizare şi lipsă de conflict! -Ai dreptate! Ar fi dorit să dea drumul la radio. Dar uitându-se la Nicoletta, a observant că i se închideau ochii de somn. -Noapte bună! Şi s-a întors cu spatele. -Noapte bună, iubitule! Au adormit ca doi copii, alunecând într- un somn încărcat de vise. “Când era tânăr, cu atâtea necazuri pe cap, şi-ar fi dorit să fie singur, să nu audă nimic, să nu vadă atâtea perversiuni 149

promovate de politica partidului unic. Dar, acum, Georgică, celibatar convins toată viaţa, după pensionare, se autosugestionează, în fiecare dimineaţă când îşi soarbe cafeaua în linişte, că nu este singur. Întradevăr, nu este singur, din colţul camerei un şoricel iese dintr- un orificiu dintre podea şi zid chiţăind, cerându-şi porţia de caşcaval.Atunci nea Georgică se ridică din fotoliu, şi cu o calmitate de invidiat, se îndreaptă spre frigider, îl deschide, scoate de acolo o bucată mare de caşcaval, îl aşează pe masă, taie din el o feliuţă, pune la loc în frigider caşcavalul, ia de pe masă bucăţica tăiată şi intră cu ea în cameră unde îl aşteaptă răbdător şoricelul. Acesta, când îl vede începe să chiţăie.Se ridică în două picioruşe pe care le vântură prin aer nărăbdător. Apoi fuge în ascunzătoarea sa. Nea Georgică îi aşează cu grije caşcavalul lângă orificiul dintre zid şi podea, apoi se retrage pe fotoliu şi aşteaptă. Imediat şoricelul iese din ascunzătoare şi începe să mănânce.Se instalase o înţelegere între cei doi.Nu abuzau niciunul de încrederea celuilalt. Erau clipele cele mai amuzante ale însinguraticului Georgică. Această scenă se repeat ori de câte ori însinguraticul se aşeza pe fotoliu din sufragerie, pentru a urmării unele emisiuni de la televizor.Restul zilei privea la tablourile din colecţia sa aşezate cu grije pe pereţii din încăperile apartamentului dintr-o vilă expropiată, care fusese cândva a părinţilor săi. Când se plictisea şi cu această îndeletnicire se aşeza în fotoliu şi visa.” Georgică se tot foia în pat. Poate îl nelinişteau visele. -Dragul meu nu dormi?! L-a întrebat Nicoletta. -Georgică şi-a tras plapuma sub bărbie, inconştient, s-a întors cu faţa la perete şi şi-a continuat somnul cu vise.

150

“Mă visam într-un interior de colecţionar de tablouri. Prin perdelele de brocard grele lumina filtra sentimentele mele cum gândurile se strecurau pe langă umbra lui K.H. Zambraccian. Discuţiile erau aprinse pe marginea unor tablouri de Mircea, Verona, Vermont, Rochegrosse şi Luchian. Slovele căpătau contur de stropi de apă, iar culorile alunecau în spaţiu ca o lavă aprinsă. Contrazicerile ne şantajau aprecierile pe cand Al. Bogdan-Piteşti se străduia să ne readucă la stadiu de convivi aşa cum el era, vrednic fiind de banchetul lui Plafon. Am tăcut, fiindcă il vedeam un Alcibiade, zvelt, orgolios şi cinic. Ba, visul îl plasa a fi un Socrate cu toate că nu gusta elevaţia morală dintre mine şi Zambaccian, dar, sigur, „putea fi slăbiciunea unui Socrate”, îmi şoptea la ureche B. Fundoianu, venind langă mine direct din redacţia- i Rampa”. ... Se lăsase inserarea şi sosind de la Capşa, Păstorel Teodoreanu intră val- vartej in salon, supărat foc

151

pe Medrea, care nu i-a oferit un pahar de vin de Drăgăşani. I-am făcut o epigramă, ne zice. O merită: Medrea cand imi ţine calea, Crede ca un gogoman, Că-i mai mare decat Han, Ce să zic? Mai mare jalea! Am tăcut. Priveam în continuare tablourile de pe pereţi şi gândeam că Dumnezeu a dat omului norme să le poată încălca, iar naturii legi să ne poată supune. Somnul era atât de adânc încat la trezire Nietzche era langă mine şi insista să înţeleg că arta s-a născut din inconştienţă, însă eu îl combăteam spunându- i că s-a născut din utilitate, necesitate şi dorinţă de comunicare. Văzând că sunt absent, Zambaccian a tras brocardurile şi totul sa întunecat.” S-a trezit când şoricelul se urcase pe genunchi chiţăind.Era prânzul şi îi era foame.” Dimineaţa când s-au trezit, Georgică i-a povestit visul Nicolettei. Era nedumerit de semnificaţiile viselor, cu toate că nu credea în ele. -Iubitule! E semn bun! Înseamnă că trăieşti mult. -Cu tine alături… -Să dea Dumnezeu! 152

Capitolul II Motto: Interesele care nu servesc un sens universal sunt pete în istorie. Emil Cioran Anul în care se aflau se anunţa cu multe evenimente politice şi cu schimbări în detrimentul democraţiei şi a vieţii oamenilor. Începuse fenomenul cozilor la magazine şi a lipsei de produse alimentare şi textile. Se introduseseră cartelele atât la alimente, cât şi la îmbrăcăminte. Paradoxal, în timpul războiului nu se simţea această criză. Dovadă că, sovieticii, mai precis ruşii, începuseră să ne jecmănească de bogăţiile ţării. Mii de vagoane cu grâu şi buşteni luau drumul, aşa zisei prietene, Uniunea Sovietică. Georgică Roşianu era un atent observator al evenimentelor politice din ţară.Era convins, aşa cum erau majoritatea intelectualilor, că au pus mâna pe putere, cu ajutorul tancurilor sovietice, o şleahtă de bandiţi, majoritatea alogeni, pentru spolierea ţării şi impunerea unei ideologii fanteziste. Într-o seară Georgică, venind acasă de la o şedinţă de redacţie, s-a hotărât să-şi ţină un jurnal. Era 1947 când ruşii instauraseră cenzura, când regimul era obsedat de unanimitate. “Îmi propun să evidenţiez situaţia României în comparaţie cu celelalte ţări din centrul şi sud-estul Europei care au intrat în sfera de influenţă a URSS. Voi urmări modul în care s-a realizat procesul de preluare a puterii de către forţele comuniste în această zonă, explorând elementele comune şi diferenţele specifice. Voi compara strategiile de intervenţie, sistemul politic organizat, susţinut şi ulterior utilizat, precum şi actele de intervenţie concretă. Voi scrie despre simulacrul electoral din 1946, prin compararea strategiilor electorale, a campaniilor, a modului în care puterea sovietică, prin 153

intermediul reprezentanţilor politici, sau a-l Armatei Roşii, a intervenit în susţinerea forţelor comuniste. Voi fi un martor activ, fiindcă cerectarea documetelor şi a arhivelor au fost interzise.” Gândea Roşianu deschizând uşa casei. Nicoletta era la Radio să ducă materialele strânse de pe teren.Nu mai avea acces la microfonul în direct.Noua conducere nu mai avea încredere în ea. Pe deasupra nu era membră de partid, în biografia ei din dosarul de cadre era specificat ca fiind fiică de “burjui”, căsătorită cu fiul unui moşier, ce a atacat, pe deasupra ostaşi ai Armatei Roşii victorioase. Îşi cumpărase un caiet cu coperţi mai tari, pentru cumpărarea căruia a trebuit să caute mai în tot Bucureştul. După ce s-a dezbrăcat, s-a dus în baie să facă un duş. A învârtit robinetele la maxim.Nu curgea apă rece. De apă caldă nu se mai punea problema. -Mama voastră de bandiţi! Nici în timpul războiului nu s-a întâmplat acest lucru. Furios s-a aşezat la biroul său şi a început să scrie prima pagină din jurnalul său.”Încep cu alegerile din `46, fiindcă de acolo a început dezastru pentru ţară. “ 21 martie 1947. “În 6 martie 1945 are loc instaurarea Guvernului Petru Groza. Regele Mihai I refuză să îl accepte pe Petru Groza, insistând ca acesta să colaboreze, în formarea guvernului, cu PNŢ şi PNL. Cu toate insistenţele, sub presiunea militară sovietică, este nevoit să accepte numirea lui Petru Groza ca prim- ministru. Acesta formează un guvern format din comunişti. La 9 mai 1945 a luat sfârşit războiul în Europa. Între 17 iulie şi 2 august 1945, în cadrul Conferinţei de la Potsdam, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie şi-au exprimat 154

neîncrederea în guvernele Bulgariei, României şi Ungariei, considerându- le nereprezentative. În replică, la 6 august 1945, URSS a restabilit relaţiile diplomatice cu România. La 21 august 1945, la îndemnul partidelor istorice şi cu asentimentul SUA, Regele Mihai I a cerut demisia guvernului Petru Groza care, contrar prevederilor constituţionale, nu s-a conformat. Regele a declanşat „greva regală”, refuzând să mai semneze decrete, legi şi alte documente oficiale. Guvernul, ignorând prerogativele regelui şi convenienţele politice, în mod abuziv a continuat să rămână la putere. Cele două puteri aliate nu au oferit sprijinul pe care Regele îl aştepta, astfel că Guvernul Groza nu a putut fi dat jos. În perioada 16-26 decembrie 1945 are loc la Moscova Conferinţa celor trei mari puteri. În final, se hotărăşte trimiterea unei comisii la Bucureşti, formată din reprezentanţi ai SUA şi ai Marii Britanii, care să convingă Guvernul Groza să accepte includerea a doi reprezentanţi ţărănişti şi liberali. Aflând de această decizie, Regele Mihai I îşi întrerupe greva şi exilul (căci, între timp, se refugiase) la Sinaia şi se întoarce în Bucureşti. La 7 ianuarie 1946, au fost cooptaţi în guvern, ca miniştri de stat fără portofoliu, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), fapt care, fără a aduce nici o modificare modului de guvernare, a fost de natură să liniştească puterile occidentale, de altfel conştiente că nu au asigurat cu nimic dreptul românilor la autoguvernare. La 6 februarie 1946, ca urmare a acestui "surogat de înţelegere" cu partidele istorice, SUA şi Marea Britanie au recunoscut Guvernul României. Greva regală încetează. Din păcate, acţiunile MS Regelui Mihai I, susţinut de partidele istorice, nu şi-au atins ţinta, acesta, alături de partidele democratice fiind, în final, înfrânt de comunişti şi URSS. 155

Comuniştii încep o campanie electorală plină de abuzuri şi acte de violenţă. Rezultatul alegerilor, favorabil guvernului, a fost obţinut în culise, prin fraudă şi prin desconsiderarea celor mai evidente probe. În 19 octombrie 1946 au loc alegerile. Rezultatele comunicate oficial au fost: Blocul Partidelor Democratice, reprezentându- i pe comunişti şi sateliţii lor, 78,45% şi 347 de mandate; Partidul Naţional Ţărănesc - 12.62% şi 33 de mandate; Uniunea Populară Maghiară - 9,84% şi 29 de mandate; Partidul Naţional Liberal 4,72% şi trei mandate. În realitate, PNŢ, ducându-şi campania electorală în numele unui anticomunism intransigent şi "contra partidelor româneşti care servesc tendinţele comuniste", a polarizat marea masă a alegătorilor şi a totalizat peste 70% din voturi. Rezultatele alegerilor au confirmat intrarea României pe orbita Uniunii Sovietice i apartenen a ei efective la blocul răsăritean odată cu izbucnirea Războiului Rece. Pe 19 noiembrie, cele trei partide de opozi ei: Partidul Na ional Liberal, Partidul Na ional ărănesc i fac iunea lui Constantin Titel Petrescu desprinsă din Partidul Social Democrat, au protestat în mod oficial, acuzând guvernul Groza de falsificarea votului. Mini trii fără portofoliu, Mihail Romniceanu (PNL) i Emil Ha ieganu (PN ), au demisionat la scurtă vreme după anun area rezultatelor oficiale. Din păcate, rezultatul oficial al alegerilor s-a bucurat de recunoaşterea membrilor Comisiei Aliate de Control şi, în acest context, la 1 decembrie 1946, Regele Mihai I a deschis noul Parlament. În acea zi, Petru Groza a inaugurat şedinţele noului Parlament unicameral al României. În lunile care au urmat, comuni tii i-au concentrat ac iunile pe reducerea la tăcere a opozi iei i pe câ tigarea monopolului puterii. În vara anului 1947, Afacerea Tămădău a asigurat pretextul pentru eliminarea din via a politică a 156

ărăni tilor i liberalilor, interzise în mod oficial după punerea sub acuzare a lui Iuliu Maniu i a altor lideri PNŢ şi judecarea acestora într-o mascaradă de proces.” Georgică Roşianu s-a oprit din scris. Afară se întunecase de-abinelea. Pe strada Alexandru, o stradă liniştită, s-a auzit motorul unui Gaz. S-a ridicat de la birou, s-a uitat în stradă. Teama pusese stăpânire pe el. Gazul a trecut mai departe cu farurile stinse.” Ăştia sunt bandiţii de la securitate. Mai arestează pe cineva. Stăpânesc ţara prin teroare.“ S-a întors la biroul său cu sufletul mai liniştit. Gândul sa îndreptat spre Nicoletta. Până o vedea acasă întotdeauna tremura pentru ea.”Bandiţii de comunişti au organizat echipe mixte de muncitori, securişti şi soldaţi ruşi, care arestează oameni pe stradă.“ Într-un târziu s-a auzit cheia în uşe.Nicoletta a intrat închizând broasca cu cheia. -Bine ai venit iubită! -Ce mă bucur că am sosit acasă! Am trecut prin emoţii. Au fost câteva razii, ne-au controlat buletinele, au căutat în genţi şi sacoşe. În tot ce aveam asupra noastră. -Draga mea, s-a dus pentru întotdeauna fericirea poporului roman. Ne va înghiţii ursul de la răsărit. -Sper, că odată şi odată, vom fi aşa cum am fost şi mai mult de cât atunci! -Speranţa moare ultima. -Vom vedea! Mă duc să fac un duş!Am alergat mult astăzi. Am fost la Guvern, la sediul Partidului Muncitoresc Român şi am urcat şi la Patriarhie.Apropo, de Patriarhie… -Am aflat! A fost evacuată… Nu este apă! -Iarăşi nu e apă!? 157

-Da! Din păcate…Trebuie să ne obişnuim. La comuniştii aşa va fi, numai gura e de ei. Tot ce fac e împotriva omului. În sediul Patriarhiei s-a instalat Marea Adunare Naţională. -Dragă Nicoletta, mă duc să iau o găleată de apă de ploaie din bazin. O încălzim pe aragaz şi îţi torn cu ibricul ca să te speli. -Bine! Facem şi aşa… Georgică s-a întors cu găleata cu apă, a răsturnat-o întro oală în care opăreau rufele şi a pus-o pe aragaz. -Să nu o încălzeşti prea rău. Trebuie să facem economie de gaz. S-au raţionalizat şi buteliile. -N-avem ce face! După ce s-a încălzit apa, Georgică a intrat cu oala în baie.Nicoletta îl aştepta în picioare, goală în cadă. Avea un trup ca o statuie romană de marmură. -De data asta nu mă spăl pe cap. Toarnă-mi, iubitule, cu cana aceea de aluminiu. -Mă duc s-o iau. Întors, Georgică a început să-i verse cu cana apa pe spate, după care a început s-o săpunească cu săpun de rufe cumpărat cu greu din piaţa Obor de la o ţărancă din Titu. Oamenii erau alungaţi din pieţe, nu mai aveau voie să vândă produsele lor, dacă nu-şi achitau cotele.Apoi i-a turnat pe sânii tari ca două mere coapte, cu sfârcurile parcă înţepând aerul. Nicoletta se freca cu buretele de baie pe pântec, între picioare, pe pulpele- i cărnoase, după care Georgică i-a turnat cu oala apa pentru limpezire. -Mulţumesc, iubitule! Ce bine mă simt! -Cu drag! 158

S-a învelit în prosopul roz. A intrat în dormitor, culcându-se în pat. După un timp s-a strecurat lângă ea şi Georgică. * Peste câteva zile urmau Rusaliile. Nicoletta Roşianu a propus conducerii Radioului să citească un articol al ei despre această tradiţie.În biroul conducerii era directorul şi secretarul PMR al instituţiei. -Luaţi loc, tovarăşa Roşianu! Nicoleta Roşianu s-a aşezat pe un scaun cu tapiţeria din piele, aflat în faţa biroului masiv sculptat în lemn de mahon, la care stăteau cei doi, având pe masă două caiete groase cu coperţile roşii.De pe perete dispăruse tabloul cu Regele Mihai I, şi erau fotografiile celor patru corifei ai comunismului: Marx, Engels, Lenin şi Stalin.”Barbă albă, barbă neagră, barbă cioc, barbă deloc. “ Zâmbind imperceptibil. -Citiţi articolul tovarăşa Nicoletta Roşiianu! Înainte de ai citii articolul, Nicoletta Roşianu le-a întins copiile dactilografiate ale articolului. Secretarul de partid al Organizaţiei PMR, pe instituţie, văzând numele a ripostat. -Tovarăşa…Roşianu! Ce înseamnă Nicoletta cu doi t ? Ăsta e un obicei de burghez, de burjoi! De pe vremea capitalismului putred. Să nu mai semnaţi cu doi t! Aţi înţeles? Că altfel… -Am înţeles…dom…tovarăşe secretar! -Bine! Citeşte! Nicoletta Roşianu a început să citească articolul. “ La 50 de zie de la Paşte şi 10 zile de la Înălţare, se prăznuieşte Pogorârea Sfântului Duh asupra apostolilor, Rusaliile în calendarul popular este acceptat de Biserică. “ 159

Nicoletta citind, nu a observant că atât secretarul de partid, cât şi directorul s-au luat cu mâinile de cap.Uitându-se semnificativ unul la altul, lăsând-o să citească mai departe. “ Cincizecimea este ultima sărbătoare a ciclului pascal început la Florii şi continuat cu Învierea şi Înălţarea. În acea zi, apostolii se strânseseră din nou pe Muntele Măslinilor pentru al înlocui pe Iuda, trădătorul. După ce sorţii l-au desemnat pe Matia să întregească numărul celor 12, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra lor în chip de limbi de foc, împlinind astfe făgăduiala Mântuitorului. Apostolii au început atunci a vorbi în toate limbile pământului, reuşind astfel să aducă pe calea noului legământ mii şi mii de oameni. Auzind vuietul, mulţime de oameni s-au strâns în jurul apostolilor, miraţi că, de seminţii diferite fiind, se pot lesne înţelege.Atunci, Petru le-a vorbit, aducând pe calea credinţei şi a botezului întru Hristos mai bine de 3000 de suflete.Aceasta a fost ziua de naştere a bisericii, instituţia divino-umană prin care harul Dumnezeirii se trasmite credincioşilor. Rosalia, sărbătoarea trandafirilor la romani, a fost preluată de daci după ce au fost colonizaţi.Frumoasele sunt rele cu cei care încearcă să le fure secretele, cu cei care nu le respect zilele. De aceea, de la Stratul de Rusalii, miercurea cu pricina, până în Duminica Rusaliilor, femeile nu lucrează miercurea şi duminica, iar bărbaţii se feresc să treacă prin locurile ştiute ale zânelor. Se zice că zânele cântă în timpul dansului:Dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu Leuştean şi Odolean, Avrămească, Tătăneasă. Ar fi lumea toată-a noastră. Directorul Marin Parpală şi-a scos din buzunar pachetul cartonat de ţigări ”Aviator “ ,şi-a aprins o ţigare cu o brichetă făcută de nemţi dintr- un cartuş, trăgând în piept primul fum pe 160

care l-a eliberat chiar în faţa Nicoletei.Aceasta a tuşit, punânduşi batista brodată la gură. Secretarul PMR, Mărculescu, şi-a scos un pachet de Kent, a extras o ţigară lungă din el, şi s-a aplecat spre director să o aprindă. -Mărine, ai rămas la ale noastre!? Eu numai …americane fumez! -Aş fuma şi eu de-astea, dar nu am de unde să le iau.Voi aveţi magazine speciale cu de toate! -Păi nu suntem la putere!? Clasa muncitoare... -...fumează şi mănâncă numai prin reprezentanţi săi! Au începută să râdă amândoi. Apoi, şi-au dat seama că au făcut o gafă,şi au tăcut luând poziţii oficiale. - Care clasă muncitoare?! Biata de ea nu are ce mânca! A intervenit Nicoletta. -Tu, să taci! Burjuii de intelectuali n-au dreptul să vorbească! Citeşte mai departe! S-a răstit. Nicoletta a început să citească.Dar de data aceasta avea glasul iritat. “Dezvăluind astfel conţinutul cu leacuri purtat de Mutul Căluşarilor. Cei care pot vindeca pe luaţii de Rusalii sunt doar Căluşarii, care în acea perioadă dansează şi vindecă . Cea mai veche, mai interesantă... -Termină, tovarăşe! S-a răstit secretarul de partid. Tu, vrei să îndoctrinezi clasa muncitoare cu obiceiuri putrede.Partidul şi tovarăşul Stalin ne învaţă să aruncăm la coşul de gunoi al istoriei tot ce vine de la capitalişti. - Aşa este tovarăşe secretar! A intervenit Parpală. -Trebuie să o trimitem la munca de jos. Să cunoască viaţa clasei muncitoare! 161

Nicoletta se roşise la faţă, ştergându-şi lacrimile cu batista. -Tovarăşa Roşianu, din clipa aceasta vei fi femeie de serviciu! Să nu zici că partidul nu se gândeşte la oameni. Vei avea o pâine. I s-a adresat secretarul de partid. Redactori, corespondenţi, sunetişti, producători, realizatori de emisiuni trebuie să fie oameni proveniţi din clasa muncitaore. În care să avem încredere.Membrii PMR, tovarăşi care şi-au luat angajamentul în faţa organelor de Securitate că vor să demaşte pe cei care nu sunt cu...noi.Lozinca noastră, tovarăşe este : “Cine nu este cu noi, este împotriva noastră! Ai înţeles! Ieşi! Du-te la mătură! “ Nicoletta a ieşit plângând, închizând uşa capitonată cu piele în urma ei. Colegele au întâmpinat-o cu emoţie.După ce le-a spus ce a păţit, Sorina a intervenit. -Ăştia, vor să purifice întregul colectiv. Aşa vor proceda cu noi, toţi!“ * Ieşind în stradă, Nicoletta a mers în neştire până în Piaţa Palatului. Era 30 decembrie şi mergea pe străzi gândind, cu lacrimi în ochi, la ultimele evenimente de la Palatul Regal.”În noiembrie 1947, regele nostru a călătorit la Londra la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, o frumuseţe, care a urmat să- i devină soţie.Aşa cum mi-a spus într-un interviu, pe care nu l-am difuzat, s-a întors acasă la sfatul expres al lui Winston Churchill“, care l-a sfătuit pe Mihai că “mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos. Ce bine că nu am predat legitimaţia de la Radio! Mă duc la Palat să văd ce se întâmplă. Mă duc întâi la Cabinetul lui Groza să văd ce zice.“

162

Urcând scările la Consiliul de Miniştri, Nicoletta, după ce a fost legitimată atât de soldaţi ruşi şi de soldaţi români, a obţinut aprobarea să-i ia o declaraţie Primului Ministru. În urma acestei discuţii Nicoletta Roşianu a scris un reportaj pe care cu mare greutate a obţinut să fie trasmis la Radio.În acesta erau subliniate cuvintele lui Petru Groza”…monarhia este o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru şi că (...) poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. (...) Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras". Era mare vânzoleală la Consiliul de Miniştri.Nicoletta observând că Prim Ministru Groza a ieşit pe uşa din dos împreună cu câţiva consilieri ruşi însoţiţi de o tanchetă, urcându-se într-un autoturism negru, a privit în urma lui, văzâd că a luat-o înspre Palatul regal, ea s-a urcat într- un taxiu şi a mers după ei. Tot ce a văzut şi-a notat într-un carnet, care astăzi, în democraţie, autorul acestui roman nu a făcut decât să transcrie cele scrise de autoarea acestor rânduri.”Prim Ministru Petru Groza a intrat val-vârtej, împreună cu sovieticii, în Sala Tronului. Asta am văzut cu ochii mei.Ce s-a întâmplat acolo mi-a spus un consilier al regelui. Groza a scos un pistol şi l-a ameninţat pe Mihai I.Apoi a spus că Armata Roşie v-a împuşca pe cei 1000 de studenţi deţinuţi care au manifestat pentru Regele Mihai. În această situaţie Măria Sa Regele Mihai I a fost nevoit să abdice. “ După câteva zile Nicoleta Roşianu a citit în presa română, ştirea venită prin filiera sovietică: Lucrurile devin mai încâlcite dacă amintim declaraţia făcută de Pavel Sudoplatov, fostul şef al spionajului NKVD, în cartea autobiografică Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un şef sovietic de spioni, potrivit căreia ministrul adjunct de Externe sovietic Andrei Vâşinski ar fi purtat personal negocieri cu Regele Mihai în vederea abdicării, garantându- i o parte dintr-o 163

pensie ce urma să- i fie plătită lui Mihai în Mexic. La această acuzaţie, regele a spus că nu a fost niciodată în Mexic, însă tatăl său Regele Carol al II- lea, da. Nu se ştie exact cu ce bunuri a plecat din România. Declaraţiile variază, de la un tren plin cu valori până la patru automobile, 3.000 de dolari şi o decoraţie, şi de la bunuri în valoare de 500.000 de franci elveţieni până la 42 de tablouri, în funcţie de cei care le emit. Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora Regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din ţară, relatările despre viaţa sa din exil dovedesc că acesta a trebuit să-şi câştige existenţa prin propria- i muncă şi nu a dus un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit România. La propunerea consilierului politic sovietic din cadrul radioului, Nicoletta Roşianu a fost prezentată în cadrul emisiunii ca muncitoare, exponent a acestei clase. Cu toate că secretarul Organizaţiei de Bază PMR, Mărculescu, nu a fost de acord.Dar în faţa consilierului sovietic nu avea cuvânt. Ajunsă acasă Nicoletta i-a povestit tot ce i s-a întâmplat lui Georgică. Acesta scria la romanul ”Secera însângerată “. Editura la care lucrase, noii guvernanţi au desfinţat-o.Regimul nou instalat îşi arăta colţii de oţel, ascuţiţi.Viaţa se îngreunase. Fiecare familie avea cartelă, atât pentru pâine, alimente, dar şi pentru haine.Fiecare familie avea dreptul la un metru de stambă pe lună, numită “americă“. Un fel de pânză de bumbac mai groasă şi de culoare albă cu nuanţă spre galben.Cozile la magazinele alimentare se întindeau pe zeci de metri. -Dragă Georgică, îmi trece prin cap să demisionez de la Radio! M-au trecut la munca de jos.Sunt femeie de serviciu. -Am aflat, iubito! Mi-a spus Teodorescu. Îi e teamă şi lui să nu fie…epurat.

164

-Până la urmă ne vor da pe toţi afară.Vor pune politruci…care au semnat angajamente cu Securitatea. -Cam aşa o să fie! Dar, eu sunt de părere să rămâi şi pe postul acesta. Altfel nu avem din ce trăi. -Am fost umilită, dragul meu. Ieri, în locul meu ca producătoare, a fost pusă femeia de serviciu. Are şase clase… -Asta se numeşte la ei rotirea cadrelor ! Cu toate că soarele amurgise şi în principiu programul de lucru se terminase, cei doi soţi au tresărit când a sunat cineva la poartă. Georgică a deschis uşa, a văzut la poartă un cetăţean îmbrăcat în şalopetă şi cu o geantă atârnată de umăr. -Bună seara, tovarăşe Roşianu! -Bună seara! -Sunt de la telefoane, am venit să verific aparatul dumneavoastră. -Nu este deranjat! -Da! Ştiu! Dar trebuie să le verificăm periodic. -Bine! Georgică a coborât cele câteva trepte şi i-a deschis poarta. -Poftiţi! Au intrat împreună în casă, Georgică arătându- i măsuţa cu telefonul de pe masa rotundă din hol. -Cine este, Georgică? -De la telefoane! Pentru verificare... Aşa zisul delegat de la Compania de Telefoane a instalat, fără să observe cei doi, un mic microfon, după care a pus capacul de ebonită neagră şi a strâns şuruburile. 165

-E bun! Tovarăşe Roşianu! -V-am spus eu! -Ne facem datoria! Şi-a pus şurubelniţa în geanta neagră şi a ieşit condus de Georgică, care a închis poarta după el cu drugul şi s-a întors în casă închizând uşa cu cheia. -Dragă Nicoletta, azi m-am întâlnit cu Nicolae Tăutu, mi-a arătat publicaţia ”Armata nouă “, care apare la Târgu Mureş, în care a publicat poezii patriotarde.Era îmbrăcat în haină militară. Am stat mai mult de vorbă cu el la Cofetăria ”Concordia”, la o cafea. El mi-a citit din volumul “Tăceri pentru apă vie”, apărut în 1940. Are idei pro-comuniste. I-am spus că scriu la romanul ”Secera însângerată “. -Nu trebuia să- i spui. Sub regimul ăsta nu trebuie să ai încredere în nimeni. - Draga mea! Ăsta e om de onoare! E ofiţer! -Sub regimul ăsta...nu poţi fi ofiţer dacă nu faci un agajament cu Securitatea lui Nicolschi. -Cine este ăsta? -Ferească Dumezeu, să încăpem pe mâna lui! -Ştii cum îl cheamă cu adevărat? -Nu! Nu mă interesează astfel de specimene... -Boris Grunberg. E venit din Tiraspol! -Un alogen... -Dragă Nicoletta, azi se împlinesc peste osută de ani de la ciudatul eveniment, rămas în istorie sub denumirea”Republica de la Ploieşti „. Unul dintre liderii conspiraţiei, pitorescul personaj Alexandru Candiano-Popescu, nota în memorile sale. Să-ţi citesc.Scuză- mă, mă duc să iau din sertar notiţele. Iată ce scria:„La 8 August, spre norocul nostru, 166

n-am izbutit. Dacă izbuteam, ne-am fi blestemat izbânda (…). Zgomotul acestor evenimente îl deşteaptă. Memoriile regale o dovedesc, căci ele ne arată cât de adânc a fost lovit Domnul când juraţii de la Târgovişte achitară pe cei ce ridicaseră steagul revoluţiei la Ploieşti. Întâia pornire fuse să abdice. Pe când revoluţionarii ieşeau din temniţă ca biruitori, Domnul voia să iasă din ţară ca biruit. Pe băncile şcoalei lui 8 August a învăţat Vodă Carol să cunoască poporul român. 8 August dete maturitate tânărului principe“. -Da! Ciudată este istoria! -Ca oamenii care o fac! Georgică a mai scris câteva rânduri la romanul său, având ca subiect întâmplări prin care trecea ţara. Nicoletta după ce a pregătit mâncarea pentru a doua zi, s-au retras în dormitor împreună.

Capitolul III Motto: Ar trebui să ne mândrim cu durerea, orice durere ne aminteşte de rangul nostru înalt. Novalis A doua zi Nicoletta s-a dus să măture birourile şi studiourile la Radio, împreună cu noile colege, iar Georgică a alergat la câteva edituri înfiinţate de noul regim, autointitulat de democraţie populară. Pentru a nu plăti biletele de tramvai, care costau 30 bani la clasa a întâia şi 20 de bani clasa a doua, neavând bani nici de pâine, a mers pe jos.Prima dată a intrat la Editura Partidului Muncitoresc Român, unde a fost primit de Cornel Burtică. -Ce doreşte tovarăşul…cum ai spus că te numeşti?

167

-Sunt scriitorul Georgică Roşianu, membru al Societăţii Scriitorilor Români, şi caut un loc de muncă... -Ce ai făcut până acum? -Am lucrat la diferite edituri... -Măi, tovarăşe Roşianu! Noi nu avem nevoie de birocraţi. Sunt necesari muncitori la editura noastră, de oameni care au lucrat în producţie, ce cunosc mişcarea muncitorească, care sunt pătrunşi de doctrina democraţiei populare. Tovarăşe scriitor, căutaţi în altă parte un loc de muncă. Vă sugerez fierarforjor la Atelierele CFR ”Griviţa Roşie “. Georgică Roşianu a ieşit de acolo cu simţământul că literatura română se va duce de râpă cu asfel de “valori“ muncitoreşti.După aceea a alergat la Editura “Cartea Rusă “, unde Novicov l-a primit în biroul său de la etajul întâi. -Am auzit de dumneavoastră…Aţi publicat în regimul burghezo-moşieresc.Mi-a povestit, ceva…tovarăşul Bogza. -Am câteva cărţi publicate! Sunt membru al Socie… -Lasă-mă tovarăşe cu scriitorii dumneravoastră! Toţi sunteţi nişte burjui! -După cât v-am citit, articolele de critică pe care le publicaţi dumneavoastră, faceţi parte din aceaşi categorie! -Da, tovarăşe Roşianu, eu provin din acei care au învăţat marxismul- leninismul, perfecţionat de tovarăşul Stalin, iar voi aţi putrezit în mâzga capitalistă, promovată la voi, de bezmeticii Titu Maiorescu, Eliade, Cioran, Ionescu…şi chiar Eminescu.Nişte neica nimeni! După o tăcere apăsătoare, în care şi-a aprins un Kent, Mihai Novicov a continuat. -Nu sunteţi pentru noi, tovarăşe Roşianu! Aparţineţi trecutului! După care a luat receptorul telefonului, învârtind la manivelă. Iar Roşianu a ieşit mai îmbătrânit cu câţiva ani. 168

Seara când tranvaiele se răriseră, a ajuns acasă Georgică Roşianu. Oboseala pusese stăpânire pe el.Abia îşi târa picioarele. După ce a intrat în antreu şi s-a desculţat, Nicoletta la întâmpinat în pragul salonului, sărutându- l. -Bine ai venit, dragul meu…! Pe unde ai umblat? -Vorba aceea, pe unde a înţărcat mutu iapa! A încercat Georgică să glumească. După ce şi-a tras sufletul, aşezându-se pe canapeaua capitonată cu piele de viţel, a început să spună pe unde l-au purtat picioarele. Am fost la Editura Partidului Muncitoresc… -Ştiu, de pe strada „Ana Ipătescu”! -La Cartea Rusă! De pe Sărindar! La Editura de Stat! -Editura aia care a confiscat totul de la Fundaţiile Regale pentru Ştiinţă şi Artă! -Da, aia! Am fost la Editura pentru Literatură şi Artă, la Editura Confederaţiei Generale a Muncii, la noua Editură a Tineretului, la Editura Ştiinţifică şi Didactică, la Editura pentru Cultură Fizică şi Sport, la Editura Tehnică şi, însfârşit, la Academie, la editura ei. -Şi ?! -Am promisiuni de la Academie. Era Sadoveanu pe acolo în biroul preşedintelui. Mi-a spus să vin mâine cu cererea că mă vor angaja... paznic. - E bine şi aşa! Altfel murim de foame... -Aşa am să fac! Dar... ştii ce am auzit de la secretarul Academiei? -Ce anume? -Mihai Sadoveanu, fiind preşedintele Marii Adunări Naţionale a venit la el în audienţă o ţărancă cu cererea de graţiere a soţului ei.Fusese condamnat la moarte. 169

-Pe ce motiv? -Nu a vrut să se înscrie cu pământul în “Întovărăşire”, şi când au venit la poartă activiştii cu camionul să- i ia cota, şi să-l oblige să se înscrie în această asociere, el i-a ameninţat cu toporul. Ţipa ca din gură de şarpe, că această cotă este de opt ori mai mare decât posibilitatea pământului pe care- l are, de a produce o astfel de cantitate. A fost luat cu forţa şi Tribunalul Poporului l-a condamnat la moarte. -Doamne!Doamne! Dar, ştii din cine este format această caricatură de…tribunal? -Ştiu! Din muncitori fără studii medii şi fără studii de drept. Să-ţi povestesc mai departe...Biata femeie ajunsă la Sadoveanu, cum îţi spun, în audienţă, cu cererea de graţiere, Conul Mihai, cum îi spuneau apropiaţii de la „Viaţa Românească “, a scris, fără nicio remuşcare, “ De acord cu condamnarea la moarte“. -Ce nenorocit! Un oportunist…Aşa a putut autorul romanelor istorice cu Ştefan cel Mare să-şi păstreze averea pe care o avea în zona Fălticenilor. -Ridicolul acestei drame a fost că femeia ne ştiind să citească, a crezut că “ciocoiul vechi şi nou “ a aprobat graţierea. I-a luat mâna şi i-a sărutat-o.Biata femeie a aflat abia atunci adevărul scris de Sadoveanu, când s-a dus bucuroasă să depună cererea la secretariatul Marii Adunări Naţionale. -Regimul ăsta, criminal, ne va schimba obiceiurile, mentalităţile, psihologia neamului românesc. Poate şi limba…Nu vezi! Au impus învăţarea limbii ruse din clasa patra. Dacă o ţin tot aşa ani buni, ruşii ne pot asimila. -Asta şi doresc! Nu uita de Testamentul lui Petru cel Mare! Noaptea intrase în toate drepturile ei. Nicoletta s-a dus în dormitor. 170

-Eu rămân să mai scriu la roman. Noapte bună! -Noapte bună, iubită! …Şi Georgică Roşianu s-a apucat să scrie la romanul care zugrăveşte sfârşitul unei epoci şi începutul unui ocean de deşert. * “ În anii '50 elita românească a fost inta predilectă a terorii instrumentate politic de partidul comunist. Exproprierile, na ionalizările, internările cu domiciliu obligatoriu, confiscările sau evacuările for ate au fost doar câteva dintre măsurile menite să distrugă o mentalitate, un mod de via ă. În răspuns, membrii fostei elite au încercat să se apere men inând legături între ei, vizitându-se i discutând literatură. Însă, în opinia partidului comunist, orice adunare nu avea decît inten ii complotiste i contra-revolu ionare. Astfel, în 1950, Petru Manoliu i prietenii săi sunt aresta i sub acuza ia de complot i atentat la via a lui Gheorghiu Dej. În plus, la proces va atârna greu i audi ia posturilor de radio Vocea Americii, BBC sau Radio Paris. Acela i scenariu va fi folosit în mod curent în toate procesele intentate intelectualilor, fie că se numeau Alice Voinescu, Ion Caraion, Ecaterina Bălăcioiu- Lovinescu, Vasile Voiculescu, Ion D. Sârbu sau Ion Negoi escu. Acelea i acuza ii li se vor aduce i membrilor lotului Noica Pillat. Procesul penal debutează pe 24 februarie 1960 reunind în boxa acuza ilor persoane care se vedeau pentru prima dată. În ciuda acuza iilor procurorului, inculpa ii aveau foarte pu ine elemente în comun, ba cele mai multe erau chiar contradictorii. Unii fuseseră antilegionari, precum Alexandru Paleologu sau Dinu Pillat, al ii dimpotrivă, membri marcan i

171

ai Legiunii ca Marietta Sadova sau Constantin Noica sau doar membri activi ca Sandu Lăzărescu sau Vlad Aurelian. În documentele oficiale lotul va căpăta numele de „procesul intelectualilor mistico- legionari”, fără ca autorită ile să sesizeze i paradoxul prezen ei celor doi evrei inclu i în lot, Nicu Steinhardt i Beatrice Strelisker. Un alt paradox al acestui proces l-a reprezentat ipocrizia regimului comunist care în 1956 se folose te de serviciile Mariettei Sadova pe lângă Emil Cioran sau Mircea Eliade, la indica iile precise ale Constan ei Crăicun, din conducerea PMR-ului, pentru ca în 1959 să o acuze de „trecere clandestină a căr ilor unor autori legionari”. Explica ia istorică constă în modificarea climatului politic general. Dezghe ul ideologic din 1955 a fost înlocuit cu teroarea brutală de după revolta maghiarilor din 1956, iar prin teroare accentuată după retragerea trupelor sovietice din 1958, Gheorghiu Dej încerca să demonstreze capacitatea sa de a se men ine la putere. Începând cu 1957 tot mai mul i intelectuali sunt aresta i, iar apogeul îl reprezintă lotul Noica Pillat. Primul arestat al grupului a fost Constantin Noica, pe 11 decembrie 1958, după ce trăise aproape un deceniu în domiciliu obligatoriu la Câmpulung. Ultimul inculpat va fi Nicu Steinhardt, arestat pe 4 ianuarie 1960. Între timp vor mai fi supu i interogatoriilor Iacob Noica (15 dec. 1958), Sergiu Al-George (19 dec. 1958), Anca Ionescu (10 ian.), Dinu Pillat (25/26 mar.), Ion Mitucă (23 iul.), Sandu Lăzărescu (28 aug.), Barbu Slătineanu, Sanda Simina Mironescu (Mezincescu), Al. Paleologu, Nicolae Radian, Emanoil Vidra cu (to i aresta i pe 8 sept.), Ar avir Acterian, Vladimir Streinu (12 sept.), Florian Gheorghe (15 sept.), Theodor Enescu (16 sept.), Vlad Aurelian (22 sept.), Mihai Rădulescu (23 sept.), Păstorel Teodoreanu (3 oct.), Marietta Sadova (15 oct.), Dinu Ranetti 172

i Nicolae Răileanu (12 nov.). La un an de la arestarea lui Constantin Noica încă erau aresta i membrii grupului său: Remus Niculescu (12 dec. 1959), Beatrice Strelisker (15 dec.). Doi dintre ancheta i, Mihai Rădulescu i Barbu Slătineanu nu vor supravie ui până la proces. Pe lângă cei 25 de aresta i, numeroase alte personalită i vor gravita în jurul acestei anchete. Unii vor ispă i pedepse sub acuza ii similare, ca Alice Voinescu, Vasile Voiculescu, Ion Negoi escu, Paul Dimitriu, iar al ii, vor evita închisoarea miraculos i arbitrar ca Mihail ora, H. H. Stahl, Zigu Ornea, Sanda Stolojan sau erban Cioculescu. În aceste condi ii este cu atât mai elocventă declara ia procurorului cazului: „noi am ales oamenii, nu faptele! Că dacă erau faptele, erau peste 100 de inculpa i în această boxă!” De i erau inculpa i 25 de oameni, justi ia comunistă are nevoie doar de trei zile pentru a pronun a sentin a penală. La 1 martie 1960 cei doi intelectuali desemna i efi de lot, Constantin Noica i Dinu Pillat sunt condamna i la 25 de ani de muncă silnică. În continuare Alexandru Paleologu va fi condamnat la 14 ani de muncă silnică, Nicu Steinhardt va primi 12 ani muncă silnică. Cele mai mici pedeapse vor fi de 6 ani închisoare corec ională pentru Anca Ionescu, Sanda Mezincescu i Păstorel Teodoreanu. De asemenea, fiecărui inculpat i se va confisca total averea i va fi supus degradării. O altă revela ie literară s-a dovedit a fi romanul lui Dinu Pillat, A teptând ceasul de apoi, lucrare pentru care autorul a fost anchetat cu brutalitate, repro ându- i-se fic iunea literară drept realitate biografică. După arderea unei versiuni de către Securitate, singura copie a romanului a dispărut din dosar, fiind miraculos identificată 50 de ani mai târziu. “ * -Titina! 173

-Da! Răspunde din bucătărie soţia lui Florin. -Vino să-ţi citesc ce am mai scris! Dându-şi şorţul jos şi aruncându- l pe fotoliu din antreu, Titina a intrat în birou. Şi-a tras scaunul în faţa calculatorului şi, alături de soţul ei, ascultă în tăcere ce- i citeşte, privind ecranul monitorului. După ce a terminat de citit, autorul acetor rânduri, în cameră s-a lăsat liniştea, pe care a tulburat-o după un timp Titina. -Romanul acesta îmi răscoleşte atâtea amintiri triste. Mi-a aduc aminte, când au venit să ne ia vaca cei de la ORACA, pentru a plăti cota de carne. Eram opt fraţi şi am început să plângem. Fratele cel mic spunea:”Io n-am lapte! Io n-am lapte!“ Aşa a ţinut-o zile în şir. Vai de capul nostru.Muream de foame. Toamna se ducea tata în Moldova să cumpere porumb şi grâu pentru a plăti cotele.Erau aşa de mari, că trebuia, de multe ori, să cumpărăm grânele de la excrocii care conduceau depozitele statului şi apoi să le predăm tot lor ca datorie în contul cotelor. Şi asta se practica cu ştirea mai marilor din conducerea Partidului Muncitoresc Român, care mai târziu şi-a schimbat numele în PCR, dar năravul rămânând. Adică Pile, Corupţie şi Relaţii. - Aşa este, iubită! Păcat că oamenii uită cum a fost. Şi acum după evenimentele din decembrie 1989, regretă regimul criminal comunist. S-au învăţat ca vitele să fie exploatate.Să li se dea. În loc să-şi i-a soarta în propriile mâini. Adevărul este că Ceauşescu dorea să instaureze o societate sclavagistă. -Da! Aşa este! Marile oraşe erau închise. Transferurile de la un servicu la altul era greu aprobat. -Ne-au băgat în cutiile acestea de chibrituri, numite blocuri, cu scopul să ne lege de mâini şi de picioare. Dacă stăteai la casă, având curte şi orătănii, muncitorii puteau face grevă când erau nemulţumiţi. Pe timpul grevei trăiau din 174

produsele din ograda proprie.Dar aşa, închişi în …cutiile de chibrite…muream de foame. -Şi aşa muream. Nu se găsea nimic prin magazine.Doar cutii cu peşte din China, Thailanda, şi macaroane. -Îţi aduci aminte când stăteam cu scăunelul două zile la uşa magazinului de la “Union” pentru a cumpăra o sticlă de o jumătate de ulei? -Da! Copii noştri stăteau la coadă, apoi tu, eu şi părinţii, asta făceam prin rotaţie, până a doua zi când aducea transportul de ulei. -...şi tot n-am luat! -Atunci, eu i-am scris la revista”Flacăra “, lui Adrian Păunescu, poetul familiei Ceauşescu, să nu- l mai laude pe dictator. -După un an, Securitatea ne-a descoperit şi am fost anchetaţi de colonelul Velea. Ne-au confiscat maşina de scris. -Pe mine m-au dat afară de la servici…însă faptul că administratorul Kaşay te cunoştea pe tine, m-a angajat la “Tribuna “. -Asta este o altă poveste, pe care am s-o relatez în acest roman. O poveste despre activiştii culturali şi politici, aşa numiţii redactori, care au promovat politica criminală a regimului comunist, şi care încă sunt promovaţi în manualele şcolare.Pregătim viitoarele generaţii cu opere scrise în mentalitatea realismului socialist. Cum ar fi:Breban, Ţoiu, Buzura, D.R.Popescu, Mureşan, Manolescu, Galan, Nina Cassian, şi alţii. -Toţi care au fost în sistem. Altfel nu puteau să publice. După această mică discuţie, Titina a mers la bucătărie, iar Florin s-a dus pe balcon să privească spectacolul străzii. * 175

“Georgică Roşianu, după câteva zie, s-a obişnuit cu postul său de paznic la Academia Română. Începuse chiar să-i placă.Toate nopţile le avea la dispoziţie pentru a scrie la roman şi Jurnal. Într-o zi s-a întâlnit cu Eusebiu Camilar care, încă, purta doliu după fosta sa soţie, Magda Isanos, decedată în 1944. -Ce faci Georgică? Cum mai eşti ? -În general bine, sunt sănătos ! -Am auzit că te-a angajat Academia… -Paznic! Bine, şi aşa. -Ţi-au luat dreptul la semnătură? - Încă nu! Dar mă aştept la orice. Sunt considerat exponentul burgheziei... -Trebuia să fi şi tu şmecher. Cum au făcuto mulţi alţii. Sadoveanu, Beniuc, Tăutu, Breslaşu, Jebeleanu, Bogza, Sevastos, şi mulţi alţii, care, probabil, îi cunoşti. -Nu-mi stă în caracter... -Vezi, Sadoveanu, şi el un mare moşier, a întors foaia.Inteligent. Şi a căzut în picioare. -A scris romanul „Mitrea Cocor“ şi comuniştii l-au îmbrăţişat imediat.Nu are coloană vertebrală! -Nu are, dar, a trăit bine şi înainte, trăieşte şi acum! -Nu te supăra! Dar, şi tu te-ai pus bine cu …oamenii vopsiţi în roşu. -De ce spui aşa?! - Păi, nu ai publicat romanul “Turmele “ în 1946, simţind încotro bate vântul? Ajungând discuţia la această concluzie aspră ca un tăiş de cuţit, Camilar, invocând faptul că are probleme la 176

Ministerul Propagandei, s-a despărţit de Roşianu fără să-i întindă mâna cum făcea de-atâtea ori când se întâlneau. Când ieşea de la serviciu, în majoritatea cazurilor dimineaţa, mergea spre casă pe jos.Nu avea nici acei 20 de bani pentru tranvai, la vagonul de clasa a doua. Pe drum şi-a adus aminte versurile lui Magda Isanos, pe care le-a recitat în gând. ”Si- mi pare-asa ciudat că se mai poate gasi atata vreme pentru ura, cand viaţa e de-abia o picătură între minutu-acesta care bate şi celalalt – şi- mi pare nenţeles şi trist ca nu privim la cer mai des, ca nu culegem flori si nu zambim, noi, care-aşa de repede murim.” S-a oprit în faţa unei cofetării şi a intrat. Ar fi dorit să bea o cafea, să- l trezească. Simţea nevoia să-şi limpezească gândurile. Să mediteze asupra modului cum să conducă romanul mai departe. S-a aşezat la o masă, într- un colţ. O fetişcană, în fustă lungă şi în cisme de cauciuc s-a prezentat la masa lui. Salonul era gol. -O cafea vă rog. Şi un pahar cu apă. -Cafea!? -De ce vă miraţi? -Cafea nu mai avem de mult, tovarăşe! -Dacă doriţi nechezol! -Ce este ăla? -Cicoare prăjită cu năut! -Daţi- mi şi…nechezol! 177

Până să- i aducă “cafeaua “, Georgică Roşianu a început să mediteze asupra noii mode impuse femeilor de către ocupantul rus. Niciodată nu spunea sovietic.”Puterea vine de la Moscova, deci de la ruşi, şi nu de la abstractul cuvânt sovietic. Însăşi la Academie, academicienele, cercetătoarele, să nu mai spun femeile de pe stradă, purtau acuma, indiferent de anotimp cisme din cauciuc, pelerine din naylon şi pe cap batice de culoare închisă. Iar bărbaţii pufoaice şi căciuli cu urechi.Ferească Dumnezeu să apară vreuna cu pălărie sau coafată, că imediat era etichetată burgheză. Şi criticată în şedinţa de sindicat, UFDR, s-au cele organizate de ARLUS. Pentru a fi promovaţi la servici trebuia să se îmbrace cum se îmbracă femeile şi bărbaţii ruşi, şi în special stahanoviştii”.Apoi, venindu-I în mine un banc ce circulă prin Bucureşti, a început să râdă de unul singur. -De ce râdeţi? L-a întrebat fata care venea cu cafeaua. -Eee…! Mi-am, adus aminte de un banc! -Care? Spuneţi- mi- l! -Vă spun. E vorba de soldatul rus care sare în Dunăre cu ţigarea aprinsă în gură să facă baie, înoată pe sub apă cu ea aprinsă, şi iese pe mal să scoată pe nas fumul… -E bună! Tovarăşe…dar să nu vă audă cineva! După ce i-a pus farfurioara cu ceaşca pe masă, fata s-a întors la tejghea, aranjând cele câteva borcane cu bomboane. Cât a stat în cofetărie, doar un copil a intrat cerând bomboane cu lapte. -Nu avem! De unde lapte? -Dar… ce bomboane aveţi? -Numai spirtoase! -Vă rog daţi- mi cinzeci de grame din acestea! Întinzându- i vânzătoarei banii de hârtie mototoliţi în buzunar. 178

Vânzătoarea i-a cântărit bomboanele puse pe o bucată mare de hârtie de ambalaj, apoi i-a întins cornetul. Şi luând banii băiatului, după care i-a pus într-un sertar al tejghelei.. “E mai grea hârtia decât bomboanele. “A gândit Roşianu privind băiatul care ieşea pe uşe. După ce a băut nechezolul s-a ridicat de la masă, luându-şi taşca agăţată pe spătarul scaunului, punând-o pe umăr. -Mulţumesc domnişoară! -Tovarăşe! L-a corectat vânzătoarea. A ieşit pe uşe ne băgând în seamă cuvântul aruncat de fata din spatele tejghelei, nici omul în haină de piele neagră care a intrat în cofetărie. Se întorcea acasă mulţumit că are un serviciu stabil. La fel şi Nicoletta. Nu mai avea mult până acasă când era să se ciocnească cu Păstorel Teodoreanu care tocmai ieşea din cârciuma de lângă Arcul de Triumf. -Ce faci, bătrâne!? S-a repezit să-l îmbrăţişeze, euforic, Păstorel. După ce s-au îmbrăţişat, i-a făcut cunoştiinţă cu “prietenul “ Titus Moraru, care i-a întins o mână fleşcăită. -El este cel care mi-a îngrijit ediţia a II-a cărţii mele “Hronicul măscăriciului Valatuc “. -Ştiu, am citit-o. A apărut în 1930. -Lasă, asta, frate Georgică! Luându- l de gât. Hai să-ţi spun o epigramă dedicată lui Conu. -Care Conu? -Sadoveanu! Aşa îi spunem noi Ieşenii... -Aşa este! Spune-o! 179

-O spun, dar să nu ne audă nimeni, că altfel, pârnaia ne mănâncă. Că de când este preşedinte... După ce s-a uitat în dreapta şi stânga, a început să recite epigrama. -„ De ţi-ai face testamentul, Tu să numi laşi mii de franci! Naşule, să- mi laşi obrazul Ca să-mi fac din el bocanci!“ -Bună! E Bună! Au începu să râdă cei trei. Tocmai când râdeau, Georgică Roşianu, nu a observant că a trecut pe lângă ei acelaşi bărbat în geacă din piele neagră, care mai înainte a intrat în cofetăria din care tocmai ieşise. -Amicilor, trebuie să mă duc acasă…am atâtea treburi… şi pe deasupra sunt oboist şi vreau să mai şi dorm. La noapte intru din nou de serviciu. -Îmi pare rău! Aşi fi dorit să mergem la “Buturugă” să bem un vin bun! Un Cotnar! -Altădată, Păstorel, dragă! S-au despărţit cu cordialitate. Georgică şi-a grăbit pasul îndreptându-se spre strada Alexandru, unde locuia.

Capitolul IV Motto:Ceea ce n-a avut loc niciodată poate avea loc mâine. Polydore Maurice Maeterlinck Într-o zi Georgică a constatat că cineva i-a umblat la biroul său, prin faptul că nu mai era aşa cum lăsase caietul pe care scria romanul.”Îl las întotdeauna deschis la pagina unde 180

am scris ultima oară. L-am găsit închis.Eu…ştiu! Poate am uitat cum l-am lăsat “, a meditat. Iar de o perioadă bună de timp Nicoletta a observant că pe stradă se plimbă câte un om care ţine sub observaţie casa lor.Nu acelaşi. Mereu altul. Da, într-o duminică când erau amândoi pe terasă sorbindu-şi ceaiul de după amiază s-au oprint în faţa casei lor o tânără pereche. Ea, o blondă cu aspectul femeilor ruse, el, brunet cu trăsături aspre specifice oamenilor din Bărăgan. -Georgică, ascultă ce zic! -Ata e buă! A zis blonda. -Te-ai hotărât? -Da! Rămâne ata! E fel cu casa ХОРОШЕЕ luată de bolcevici, din Tiraspol. -Înţeleg! A răspuns brunetul. La noapte v-a fi a noastră. Apoi au plecat la braţ. Georgică a ieşit repede din curte urmărindu-i până la colţul străzii. Ne observând că un bărbat venea în urma sa. Cei doi s-au urcat într- un Gaz cu prelată de un verde decolorat, având în spate un gemuleţ din plexiglas.Au pornit în trombă, lăsând în urmă un fum cu nuanţe albastre şi miros de benzină. Întorcându-se brusc, bărbatul la atins cu umărul, probabil involuntar, luat prin surprindere, de întoarcerea neaşteptată a lui Roşianu. Ajuns în curte, Georgică era frământat de gânduri negre.”Mi-e teamă că se întâmplă lucruri rele pentru noi. “ S-a aşezat pe fotoliul de pe terasă, şi-a tras sufletul, timp în care a încercat să-şi pună ordine în gânduri. -Cum e? A întrebat curioasă Nicoletta, văzându-l îngrijorat şi schimbat la faţă. -Ăştia au pus ochii pe casa noastră.Se pare! După maşina în care s-au urcat, cred că sunt de la Securitate. 181

-Nu pot să ne ia casa.Doar…se respectă dreptul de propietate! -Comuniştii, nu ai văzut? Nu respectă nimic. Au ridicat terorismul la nivel de stat.Şi îl promovează în toată lumea, sub forma exportului de revoluţii. -Ai dreptate! Pământul moştenit din Roşiile l-au luat la CAP, fără să te întrebe. -Nu ai văzut cum au fost împuşcaţi ţăranii care s-au ascuns prin pătule, clăi de fân, numai să nu semneze trecerea ogorului lor în aceste colhozuri? -Unu cu numele Nicolae Ceauşescu s-a dus în lunca Oltului cu un grup de activişti din Bucureşti şi Slatina, şi au tras cu pistoalele prin podurile caselor, clăi de grâu şi fân, unde se bănuia că se ascund ţăranii pentru a nu semna cererea de înscriere în Cooperativele Agricole de Producţie. Mulţi au murit…Dumnezeu să- i odihnească. -Dragă Nicoletta, dacă odată şi odată, se va întâmpla să ne ia casa, s-au să fim arestaţi, să nu ne descurajăm. Să fim uniţi.Fiindcă speranţa moare ultima. Odată şi odată vom scăpa şi noi şi ţara de ciuma roşie. Când a început să amurgească, şi guguştucul a început să cânte în nuc, Georgică şi-a luat taşca în care a pus caietul pe care scria romanul şi cele două felii de pâine neagră cu o bucăţică de slănină, înfăşurate într-o bucată de hârtie ruptă din ziarul “Scânteia “, pe care trona fotografia tovarăşului Gheorghe Gheorghiu Dej, deasupra unui articol semnat de Silviu Brucan. -Dragă Georgică, te rog să mă scuzi că nu ţi-am pregătit eu pacheţelul. -Nu face nimic, iubito! Dar tu unde eşti? 182

-În debara, împletesc sfoara pe paiele măturii să nu se desprindă.E mătura cu care lucrez la Radio. Industria lui peşte nu este în stare să facă nişte mături ca lumea. -Nu industria le face! Cooperativele meşteşugăreşti înfiinţate nu de mult.Motiv să desfinţeze micii meseriaşi, să le ia uneltele şi utilajele cu care lucrau. -Nenorociţii! -Sărut mâna! Am plecat! Să ne vedem mâine cu bine! Georgică a ieşit, a închis uşa cu cheia, apoi poarta cu drugul. Pe trotuar, nu departe, se afla un om ce curăţa şanţul de pe marginea drumului de noroiul depus, care cum a dat colţul străzii Roşianu, a aruncat într-o curte lopata şi halatul albastru, luându-se după el. * Nicoletta înainte de a se culca a luat de pe noptieră romanul lui Jack London „Martin Eden “, pe care îl recitea a şasa oară. Cartea îi dădea un imbold de a scrie, de a se indentifica cu autorul. Datorită acesteia s-a apucat, pe la vârsta adolescenţei, să scrie povestiri. După mizul nopţii, când somnul era cel mai dulce, a auzit în stradă un motor de maşină.Apoi bătăi energice în uşa casei.S-a sculat speriată, şi-a tras un capod pe ea şi s-a îndreptat spre uşe. -Cine este? A strigat ea cu glas tremurând. -Deschideţi! Suntem Miliţia poporului. Nicoletta a deschis cu greu. Parcă şi yala de la uşe nu dorea să se deschidă.În sfârşit când a deschis-o, au năvălit zece soldaţi cu trese albastre de la Ministerul de Interne şi doi civili, unul în scurtă de piele, celălalt în balonzaid din foaie de cort. -Dumneavoastră sunteţi Nicoletta Roşianu, născută Georgescu? A întrebat cel înbrăcat în haină de piele. 183

-Da! Tovarăşe! -Noi nu suntem tovarăşe cu tine! S-a răstit la ea civilul. -Dar dumneavoastră cine sunteţi de aţi dat buzna în miezul nopţii peste mine? -Suntem procurorii poporului! -Să vedem în baza cărei hotărâri aţi venit aici! -Partidul a hotărât să vă expropiem casa, o dăm la fii poporului! -V-am cerut un document în acest sens...! A repetat Nicoletta cu lacrimile pe obraz curgându- i şiroaie. Încălcaţi dreptul de propietate... -Ce propietate, femeie, asta este un moft ! Aţi făcut avere exploatând poporul... -Totuşi...spuneţi- mi, casa a fost expropiată cu titlu sau fără titlu? -Fără titlu! -Asta este un ...furt! -Băieţi, luaţio! Doi vlăjgani de soldaţi cu petliţe albastre au înşfăcat-o de mâini, trăgând-o afară.Nicoletta se zbătea strigând. -Lăsaţi- mă să mă îmbrac! Lăsaţi- mă să mă îmbrac! În timp ce o târa pe scări, unul din civili s-a adresat ofiţerului de securitate brunet de alături. -Acum tot ce este aici este al dumneavoastră.Să le stăpâniţi sănătoşi! -Să verificăm în cămară, poate are ceva de băut... -Ofiţerul s-a îndreptat spre bucătărie şi de acolo a intrat în cămară.

184

-Tovarăşe procuror, este aici un adevărat magazin de băuturi! Mama lor de burjui! -Veniţi aici! Între timp ofiţerul a scos două sticle de coniac şi le-a pus pe masă. Din bufet a luat câteva pahare şi le-a umplut cu lichidul galben din sticle. -Noroc! Tovarăşi! Să fiţi atenţi cu paharele...sunt ale mele! -Noroc! După ce au terminat de băut au plecat. Rămânând în casă ofiţerul.Nicoletta se afla în Gaz plâgând, ţinută de-o parte şi de alta de cei doi soldaţi. Au demarat în trombă, venind după ei şi camionul cu soldaţi.În maşină se răspândise un miros neplăcut de dinţi nespălaţi, băutură şi mahoarcă. * Georgică, ajuns la Academie, oboist de atâta mers pe jos, s-a aşezat pe singurul scaun din cabina paznicului. Şi-a întins picioarele pentru relaxare,nu înainte de a fi dat o raită prin clădire, verificând toate uşile dacă sunt închise. A scos din geantă caietul cu paginile romanului, rămânând în ea caietul cu jurnalul.”De mult n-am mai scris la jurnal.În seara aceasta voi mai adăuga câteva zile importante. “ S-a răzgândit şi a scos caietul cu jurnalul. Nu avea starea sufletească pentru a lucre la roman. A deschis jurnalul şi la data de 10 martie 1953, a scris :” azi a avut loc mitingul de la Bucureşti organizat de PMR în memoria celui mai mare criminal al tuturor timpurilor, Iosif Vissarionovici Stalin” , după care a început să corecteze eseul: “NIETZSCHE ÎNTRE RĂSĂRITUL ZEILOR ŞI AMURGUL LOR

185

Pornind de la finitudinea condiţiei umane, Nietzsche caută să redescopere „cărarea pierdută” către empireu. În lucrarea „Werke” filozoful caută un simbol prin care să înţeleagă „sensul religios” ca un reazem supranatural. Reânodând firul din prima perioadă a creaţiei sale, în care zeii greci îşi găsiseră loc în omagiile sale, Nietzsche consemnează în „Amurgul idolilor” dorinţa de întoarcere a lui Dionysos, aceasta constituindu-se ca un testament: „Nu cunosc un simbolism mai înalt decât acest simbolism grec, cel al cultului dionisian”. Filozoful abandonează armele revoltei sale contra zeilor la poalele miticului Olimp. Aura de „teologie negativă” (cum scria Heidegger în „Nietzsche” Gunter Neske Verlag, Pfullingen, 1961, Zweiter Band, p. 348), pentru gândirea nietzscheană, a însoţit tot timpul mersul gândirii sale. Acesta prin lucrările lui din anul 1888 a pregătit preschimbarea „teologiei negative” în “teologia pozitivă“, ce ne aduce în plin plan contradicţia nietzscheniană, ce trece de la „asfinţitul zeilor” la pregătirea spaţiului pentru „apoteoza” lor. Perceput ca demolator de idoli, ca oponent faţă de tradiţia culturală, ca iconoclast faţă de orice autoritate spirituală în afară de aceea a spiritului propriu, Nietzsche ridică statui în opera sa altor idoli noi. Karl Jaspers în lucrarea sa „Nietysche.Einfuhrung in des Verstandnis seines Philosophierens” (Berlin und Leipzing, 1936) preciza că trăsătura fundamentală a gândirii lui Nietzsche „autocontrazicerea”, a îndepărtat de multe ori din logica multitudinilor exegeze ideea că, în numele pasiunii pentru contradicţii şi antiteze,autorul „Naşterii tragediei” va căuta să-şi imagineze, după „amurgul zeilor”, cum va arăta „răsăritul zeilor” noi. 186

Stefan Zweig vedea în fostul profesor de filologie clasică de la Universitatea din Basel „un geniu al întorsăturilor, al contrazicerilor violente” (Tolstoi. Nietzsche, Bucureşti, Editura Cugetarea, f.a., p. 182), pe motivul că acesta se complace, în jocul instabil al negaţiei şi afirmaţiei, dar şi în luxurianta proliferare de antinomii. Autorul volumului „Clipe astrale ale omenirii” explica evoluţia gândirii lui Nietzsche de la contestarea zeilor la nostalgia lor. Evoluţia gândirii acestuia a fost sinuoasă, bogată în neaşteptate fiorduri, cu drumul segmentat de mai multe etape. Trăsătura etapelor lui Nietzsche a stârnit dispute în rândul comentatorilor săi. Karl Jaspers, în monografia dedicată lui Nietzsche, împarte evoluţia cugetării lui în trei perioade: perioada încrederii în cultură şi genii (până la 1876) perioada încrederii pozitiviste în ştiinţă (până la 1881) perioada elaborării unei „noi” filosofii impregnate de viziunea profetică a filosofului (până la sfârşitul lui 1888) Dincolo de latitudinea capricioasă a paradoxurilor şi aforismelor proteice, gândirea lui Nietzsche, în esenţa şi configuraţia ei intimă, ascunde disponibilităţi aparent nebănuite de conformism, de blândă regrupare a motivaţiilor în jurul unor noi centre de autoritate după ce, cu obstinaţie, le contestase, rând pe rând, pe cele dinaintea sa. Acest joc al contrastelor îşi face prezenţa printr-un ritm constant în opera sa. În prima perioadă a creaţiei sale, Nietzsche se evidenţiază prin devoţiunea şi extazul faţă de „genii” şi „idoli”.

187

Trecând de la o extremă la alta, Nietzsche nu aboleşte definitiv perspectiva credinţei în zei, ci doreşte să spulbere numai credinţa în anumiţi zei, cei cărora el le-a declarat „război”. În „Amurgul zeilor”,după încântarea produsă de priveliştea idolilor dărâmaţi, Nietzsche înserează capitolul „Ce le datorez anticilor”, în care apelează la un zeu, străpvechiul Dionysos, chemându- l să protejeze viaţa, să simbolizeze voinţa de viaţă printr-o „doctrină a misterelor” în care „durerea este sanctificată. (Friedrich Nietzsche, Werke. Klassiker Ausgabe, Band I-VIII, Alfred Kroner Verlag, Leipzig, f.a., p. 198). El susţine în „Anticrist” că civilizaţia a decăzut pentru că s-a lăsat subjugată într-o perioadă îndelungată de religia creştină şi în acest interval de timp n-a mai creat un alt Dumnezeu: „Aproape două mii de ani şi nici un alt dumnezeu nou.” Imaginea unei civilizaţii secătuită de o religie bolnavă reprezintă, după Nietzsche, un „spectacol pentru zei”. Dar pentru care zei? Pentru cei care „apun”, sau pentru cei care „răsar”? Evident, pentru cei care răsar, deoarece subliniază mai departe Nietzsche, „steluţa mică, jalnic de mică, care se numeşte Pământ, merită poate singură, din pricina acestui caz ciudat, un interes divin, o privire dumnezeiască” (F. Nietzsche, Werke, p. 257). Această „metafizică de artist” are în centrul ei un Dumnezeu învestit cu acele trăsături pe care filosoful le rezervă zeilor „adevăraţi”, meniţi să le ia locul celor „falşi”: „un dumnezeu-artist, total lipsit de scrupule şi amoral, pentru care creaţia sau distrugerea , binele sau răul,sunt manifestări ale capriciului şi suveranităţii sale, care se descarcă, în crearea lumilor, de zbuciumul plenitudinii sale şi de prisosul ei, de durerea contrastelor acumulate în el însuşi”. (Ibidem, Band I, p.36). Acest zeu evocat nu este altul decât Dionysos, zeul grec pa care în faza finală a lucrării „Ecce homo” Nietzsche îl va opune divinităţii creştine, căruia îi va închina stihuri: „Ditirambi către Dionysos”, şi cu al cărui nume 188

filosoful însuşi îşi va semna scrisorile în anii de eclipsă mintală. Revolta lui contra miturilor până când a văzut o posibilă instaurare a unei mitologii noi, în care zeii nu se mai nasc pe înaltele olimpuri, ci pe postamentul propriei lui filosofii, împrumutând chiar aura biografiei lui spirituale. Aşa cum sugerează, fără modestie, în lucrarea sa „Ecce homo”, devorat de optica megalomană a ultimilor ani ai vieţii, ani cruzi de boală, filosoful dorea să se erijeze el însuşi în idol, în profet, care să vestească o nouă eră a culturii umanităţii. Precum, mai târziu la noi, M. Beniuc ce se erija în toboşarul vremurilor noi. În „Amurgul idolilor”, scria despre sine: „Am dat umanităţii cea mai profundă carte pe care o are, al meu Zarathustra, şi se consideră, fără nici o ezitare, ultimul discipol al filosofului Dionysos şi dascălul eternei reîntoarceri.” (F. Nietzsche, Werke, Band VII, p.14) În timp ce îl demolează pe Socrate, acest despotic logician care destramă înţelepciunea instinctivă, uşe unică prin care filosofia greacă de până la Nietzsche privise lumea; paradisul fanteziei, pedepsit de biciul silogismelor, îngheaţă sub veghea nemiloasă a raţiunii. Dialectica optimistă„ a lui Socrate distruge muzica tragediei. Combătându- l pe Rousseau, Nietzsche consideră că, de la natură, omul posedă o fire demonică, predestinată pentru tragic, că el este implacabil sortit să interpreteze veşnic pe scena lumii rolul personajului tragic. Simbolul lui Prometeu, învingătorul zeilor, exprimă la filosof sensul etic al pesimismului, o justificare a eternei suferinţe, o imagine a zădărniciei condiţiei umane, faţă de orice speranţă sau dorinţă de ameliorare este fără rost şi care impune întotdeauna un tragic sacrificiu.”

189

După ce a scris acest eseu, s-a uitat la ceasul de mână primit cadou de la Nicoletta când s-au logodit.”Când l-am primit mi-a spus că atunci când îmi este dor de ea, să mă uit la ceas.”Ce fată bună este soţia mea!Era aproape de miezul nopţii. Zeul Ene îmi dă târcoale pe la gene! “ Îşi zise în gând. Pentru aşi alunga somnul s-a apucat să noteze, în continuare în jurnal momente cum a murit Stalin, aflate de la “Europa Liberă” şi “Vocea Americii”. Şi-a recitit notiţeledespre acest eveniment, aflate pe un carneţel, făcut de el din coli de hârtie mai vechi, împăturite în patru şi cusut pe mijloc. “Moartea unui dictator aduce şi frică, dar şi o eliberare şi ne cutremură prin ea însăşi. În cazul lui Stalin, fiorul provocat de inevitabilul moment e amplificat de felul în care a murit marele dictator. În noaptea de 27 spre 28 februarie 1953, după ce a văzut, pentru a nu ştiu cîta oară „Lacul lebedelor“, la Teatrul Bolşoi, Stalin s-a întors la birou, unde a lucrat până la trei dimineaţa. La 28 februarie 1953, după ce a vizionat un lm în apartamentul său de la Kremlin, împreună cu Beria, Malenkov, Hruşciov şi Bulganin, merge la vila de la Kunţevo, unde întîrzie cu oaspeţii la un dineu prelungit, pînă la patru dimineata. După plecarea musarilor, Stalin spune gărzilor că merge să se culce. Ritmul de viaţă al dictatorului era intrat de mult în legendă. Se culca spre dimineaţă, pentru a se trezi spre după-amiază. La 1 martie, pe la şase după amiaza, gărzile se neliniştesc. Deşi Stalin ar fi trebuit să se trezească deja, nici un zgomot nu se aude în dormitor. Nimeni nu îndrăzneşte să intre să vadă ce s-a întâmplat. După îndelungi ezitări, abia pe la ora 22, adjunctul intendentului vilei, P. Lozgatşev, îşi ia inima în dinţi şi merge să vadă ce s-a întâmplat. Scena e descrisă de Lilly Marcou, în volumul, apărut şi în româneşte, Stalin. Viaţa privată: „Cînd a intrat, cu inima în dinţi, în mica 190

sufragerie, a fost izbit de un tablou îngrozitor. Stalin era prăbuşit pe podea, aproape de masă, pe jumătate întins, sprijinindu-se disperat în coate. Nu-şi pierduse cunoştinţa, însă nu mai putea să vorbească. Cât timp să fi stat oare în acea poziţie? Cert este că a fost victimă a comportamentului nefiresc al celor din jurul lui, comportament pe care tot el îl impusese. Lozgatşev a început să tremure ca o frunză şi nu a facut decât să-l întrebe, stupid: «Ce aţi păţit, tovarăşe Stalin?». Acesta nu mai putea să articuleze nici un cuvânt; a răspuns doar printr-un «s». Lozgatşev a observat lângă Stalin, pe covor, «Pravda» şi ceasul lui cu lanţ. Pe masă era un pahar şi o sticlă cu apă minerală. Oare Stalin a avut criza în timp ce se îndrepta către masă să-şi ia ziarul şi paharul cu apă, uitându-se la ceas? Prin telefonul de interior, agentul i-a chemat în ajutor pe Staroţin şi Tukov, ca şi pe servitoarea Matriona Butusova. Încă o întrebare stupidă: «Tovarăşe Stalin, vreţi să ţi ridicat pe canapea?» Printr-o mişcare schiţată a capului, acesta l-a făcut să înţeleagă că da. Cu multe eforturi, l-au instalat pe canapeaua din sufrageria mică şi şi-au dat seama, în sfârşit, că trebuia chemat de urgenţă un medic, cu atât mai mult cu cât Stalin stătuse în starea aceea ore întregi. Le-a dat de înţeles că îi este frig”. Urmează o bâlbâială incredibilă. Şeful gărzii sună la şeful KGB, Ignatiev. În locul deciziei necesare, acesta îi spune să-l caute pe Beria, singurul care-şi putea asuma o hotărâre. Rămaşi de capul lor, cei din gardă îl mută pe Stalin din sufragerie într-o cameră vecină. În disperare de cauză, şeful gărzii apelează la Malenkov. Acesta îi spune c-o să- l sune el după ce-o da de Beria. Peste o jumătate de oră, şeful gărzii primeşte răspunsul de la Malenkov: nu l-a găsit pe Beria, să-l caute el. Mai trec 40 de minute. Nimeni nu dă de Beria. În fine, telefonul zbârnie. La celălalt capăt al rului, Beria: „Nu spuneţi 191

nimănui nimic, nu chemaţi pe nimeni”. Seful gărzii nu poate apela la un medic. Singurul care l-ar fi putut salva pe Stalin. Pe la 3 noaptea, se aud zgomote de roţi. Nu, nu era medicul. Sosesc Beria şi Malenkov. Fără a se apropia de Stalin, Beria conchide că dictatorul n-are nimic: “Doarme, să nu fie deranjat”. Zadarnic cei din gardă susţin că Stalin a avut un atac cerebral. Beria şi Malenkov se răsucesc pe călcâie şi ies din salon. Nemulţumit, Beria îl muştruluieşte pe Staroţin pentru c-a alertat atâta lume. După plecarea celor doi, gărzile rămân mai departe lângă bolnav. Se face 7 dimineaţa. Nici un semn, nici un medic. La 7.30, apare Hruşciov. Nu cu un doctor, cum era de aşteptat, ci cu anunţul că va veni un doctor. În fine, la 2 martie, între 8.30 şi 9 dimineaţa, îşi fac apariţia vreo zece medici de la Kremlin. Toţi profesori sau academicieni. Prea târziu însă: „Trecuseră însă douăsprezecepaisprezece ore în care nu se făcuse nimic! Într-un mic salon, a început să se ţină un consiliu medical permanent. Foarte îngrijoraţi de gravitatea situaţiei, cu gesturi precipitate, medicii au reuşit cu greu să- i scoată cămaşa lui Stalin pentru a-l consulta. Au trebuit să o taie cu foarfecele. Diagnosticul era categoric: hemoragie cerebrală. Ajutorul venea târziu, nu se mai putea face mare lucru. I s-au aplicat lipitori, i s-au fãcut injecţii cu camfor, a fost ajutat să respire cu baloane de oxigen. I s-au fãcut de electrocardiograme, înainte de radiograile plămânilor. Trebuia încercată o intervenţie chirurgicală? Prea târziu! Nici un chirurg nu şi-ar fi asumat acest risc, cu atât mai mult cu cât, pentru a- i speria, Beria nu înceta să le spună: «Sunteţi siguri că puteti garanta viaţa tovarăşului Stalin?» Toţi aceşti medici erau nişte somităţi, însă nici unul dintre ei nu-l îngrijise înainte pe Stalin: a fost căutat dosarul lui medical pentru a se vedea ultimele observaţii facute de 192

academicianul Vinogradov – medicul arestat era singurul care cunoştea starea sănătăţii bolnavului. Nu a fost găsit. A fost descoperit mai târziu, din păcate prea tirziu, în spitalul Kremlinului. Din 2 până la 5 martie 1953, a fost agonia. Vestea bolii lui Stalin începuse să se împrăştie. Telefoanele sunau fără încetare. Numeroşi medici şi profesori se ofereau voluntari. Unii insistau, ind convinşi că pot să- l salveze. S-au primit chiar şi telefoane din străinătate. Însă, pe măsură ce trecea timpul, starea lui Stalin se înrăutăţea. Membrii Biroului Politic îl vegheau pe rând. Molotov şi Mikoian fuseseră şi ei chemaţi, deşi nu mai făceau parte din conducere. Din timp în timp, Stalin deschidea ochii, făcea eforturi pentru a-şi mişca buzele, fără să se înţeleagă prea bine ce voia să spună. Imediat ce manifesta cel mai mic semn de luciditate, Beria se apropia de el şi îi săruta mâna. Pe 5 martie, pulsul a început să-i scadă. La un moment dat, Beria s-a apropiat de pat şi i-a spus: «Spuneţi- ne ceva, tovarăşe Stalin. Toţi membrii Biroului Politic sunt aici”. Voroşilov l-a tras pe Beria de mânecă şi i-a spus şoptit: «Ar fi mai bine să- i vorbească nişte oameni de-ai casei; poate că-i recunoaşte mai uşor”. Istomina s-a apropiat de Stalin, însă acesta îşi trăia ultimele clipe. Şi-a pus capul pe pieptul lui şi a început să urle aşa cum fac femeile din popor în faţa morţii“. Se pare că moartea lui Stalin este rezultatul unui complot. Unii susţin varianta asasinatului pur şi simplu. Alţii, pe cea a atacului cerebral provocat de un conflict violent cu echipa condusă de Kaganovici. Cred că este o ucidere prin ceea ce s-ar putea numi non-asistenţă. Beria s-a străduit din răsputeri să amâne intervenţia salvatoare. Toate ipotezele sunt posibile. Cum la fel de bine sunt hazardate. Un lucru e însă sigur: asasinat prin non-asistenţă sau mort pur şi simplu, Stalin a fost victima propriului cult al personalităţii. Dacă n-ar fi fost 193

Dumnezeul întrupat, Idolul, Statuia răsuflătoare, dacă ar fi fost un om normal, sau măcar conducătorul unei ţări democratice, el ar  avut şanse de supravieţuire. Indiferent că Beria l-a lăsat să moară sau că, pur şi simplu, acesta şi-a pierdut capul, cert e că, într- un alt caz, cel al unui om normal, garda şi-ar fi permis să pună mâna pe telefon şi să anunţe un medic fără să clipească. Cel căzut pe podele era însă Stalin. Şi gândul că muribundul era EL, Zeul, i-a paralizat pe toţi. De aici teama celor din gardă de a intra, deşi realizau că ceva nu e în regulă. De aici aiuritorul carusel al telefoanelor. Pentru a chema pur şi simplu un medic, se simţea nevoia unei aprobări la celmai înalt nivel. Stalin era atât de înfricoşător, încât nimeni nu şi-a permis un gest normal, omenesc: gestul care l-ar fi salvat.” Terminând de scris şi corectat, s-a uitat din nou la ceas. Era trecut de ora unu noapte.Şi-a pus capul pe masă şi gândurile au luato razna precum un stol de vrăbiuţe speriate.”Ne ucide nu faptul de a învăţa de la istoria pe care o trăim, ci acela de a nu simţi ceea ce învăţăm.“ În clipa când medita la această frază a sunat foarte insistent soneria de la intrare. Ba a început să fie zgâlţâită şi lovită cu puminii. Georgică a tresărit şi sculându-se de pe scaun, a luato pe culoar şi s-a îndreptat spre uşe. -Hoo! Că doar nu năvălesc tătarii! A strigat la cei de dincolo de uşe. Când a deschis, chiar au năvălit peste el tătarii. Erau un grup de miliţieni, conduşi de doi civili. -Sunteţi Roşianu Georgică, născut în comuna Roşiile, judeţul Vâlcea? Sunteţi fiul moşierului Gheorghe Roşianu care a luptat împotriva Armatei Roşii? -Da! A răspuns cu glas tremurând.Dar, nu a luptat, şi-a apărat bunurile împotriva unor hoţi.

194

-Cum poţi spune că soldaţii Armatei eliberatoare sunt hoţi!? -Sunteţi arestat! -Pentru ce?! - Pentru suminarea regimului de democraţie popular şi a ordinii de stat. - Vă rog arătaţi- mi ordinul! -Iaută-te! I s-a urcat democraţia la cap. Noi nu dăm socoteală la sabotorii poporului. A ripostat civilul în geacă neagră. Luând de pe masă geanta lui Georgică şi caietul, citind din el. Acesta este un corp delict.La fel şi geanta. Le confiscăm! Apoi s-a apucat să citească un text despre execuţia lui Pătrăşcanu. “Se zvoneşte că asasinul lui Lucreţiu Pătrăşcanu a fost un colonel de Securitate, care măcinat de conştiinţă, s-a sinucis. Despre personalitatea lui Lucreţiu Pătrăşcanu s-a vorbit multe şi nevrute, cum zice românul. Cert este că, deşi provenea dintr-o familie de moşieri, iar tatăl lui era şi scriitor, Lucreţiu Pătrăşcanu a îmbrăţişat ideologia comunistă şi a fost considerat unul dintre ctitorii Partidului Comunist din România. În această calitate, de comunist, era membru în Parlamentul regal încă din 1931. Om instruit, avocat de profesie, cu studii de specialitate în Germania şi Franţa, a fost apărătorul comunştilor în mai multe procese. S-a implicat - în numele Partidului Comunist fără să- l delege nimeni - în lovitura de stat de la 23 august 1944 prin care a fost răsturnată dictatura militară a lui Ion Antonescu. Iar imediat după război a făcut parte din delegaţia României la definitivarea textului de Armistiţiu cu URSS, moment în care a intrat în controversă cu Viaceslav Molotov, delegatul URSS, căruia i-a recomandat, ritos, să se ocupe de problemele ţării sale, că de ale României se va ocupa el, ca om ce le pricepe mai bine. 195

În ţară, imaginea lui Pătrăşcanu a fost întunecată de unii, de aşa- zisul lui naţionalism (dar de bună credinţă) confirmat şi prin declaraţia de la Cluj, din 1945, când, în faţa studenţilor, după confruntarea de la căminul „Avram Iancu", dintre studenţii români agresaţi de un grup de muncitori comunişti de la fabrica „Herbak", a afirmat: „Mai întâi sunt român, abia apoi, comunist"... S-au adunat piese împotriva lui, una câte una, spre satisfacţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care vedea în el, pe bună dreptate, un concurent redutabil şi de aceea, trebuia eliminat printr-un simulacru de proces, după sistemul practicat deja de N.K.V.D. în Ungaria ori Polonia. Aşa încât oamenii lui Pantiuşa Bodnarenko, Aleksandr Nikolski şi alţi generali ai K.G.B. instalaţi la cârma ţării în Bucureşti, ajutaţi de slugile de la noi, l-au arestat în 28 septembrie 1948 şi i-au obţinut mărturiile dorite prin schingiuiri dure ce l-au dus, de mai multe ori, în pragul morţii. La procesul înscenat apoi, în octombrie 1954, desigur, n-a mai recunoscut nimic, dimpotrivă, a acuzat şi ameninţat, în termeni tari, completul de judecată pentru minciunile şi falsurile din actul de acuzare: spion în slujba imperialismului, trădător al partidului comunist şi multe altele. Cei care am trăit acele timpuri şi am citit în ziare actul de acuzare am rămas muţi de mirare şi „revoltă" pentru ceea ce ar fi fost în stare să facă Pătrăşcanu, pe care-l admiram discret pe atunci, drept singurul intelectual adevărat din conducerea P.C.R. L-au făcut să recunoască că ar fi fost spion al imperialiştilor, trădător al partidului prin încercarea de a întârzia arestarea lui Ioan Antonescu. Întreaga anchetă era dirijată, din culise, printr-un sistem intergat de televiziune-radio, de către Dej şi Alexandru Drăghici, şeful Securităţii, iar Pătrăşcanu a fost condamnat la moarte abia în octombtrie 1954, împreună cu Remus Kofler, alt „tădător" al patidului. Apoi, după două zile, am aflat din “Scânteia” că a fost executat.”

196

-De unde cunoşti toate aceste minciuni criminalule!? La întrebat civilul cu caietul în mână. -Sunt scriitor! Şi în baza dreptului de a mă informa şi a se cunoaşt, am scris aceste fapte. -Ha!Ha!Ha! Scriitor! Sabotor eşti! Tot cu S începe…Eşti arestat! -Cu ce drept? -Ce obrăznicie la un burjoi! Dumnezeii mătii de sabotor! Luaţi- l! În timp ce- l împingeau spre ieşire doi soldaţi, a apărut administratorul Academiei.”Înseamnă că cei din conducere ştiau că mă vor aresta. Şi nu mi-au spus-o. Ce oameni fără caracter. Cu astfel de oameni nu este de mirare că ne-au pus ruşii şi criminalii de comunişti cisma pe grumaz.“ L-au urcat în duba vopsită în albastru închis, având alături câţiva miliţieni ce miroseau a transpiraţie şi a băutură. Duba a demarat îndreptându-se spre Calea Plevenei unde se află renumitul Malmaison.” În mod sigur mă duc la Malmaison.Acolo au fost duşi la început Corneliu Coposu, Iuliu Maniu, şi mulţi alţii.“ Ajuns la Malmaison a fost aruncat într-o celulă întunecoasă, cu ciment pe jos, ud, şi un prici din scânduri cu o pătură ruptă pe el. Simţea că mai sunt oameni acolo, dar nu-i vedea. Încă din prima clipă a fost luat în primire de căpitanul Brânzaru, o brută semi-oligofrenă specialist în mutat fălci. -Ai venit, banditule! ? A urlat la Roşianu, mirosind a alcool de proastă calitate.Ai vrut să răstorni guvernul, criminalule? Şi plosc, plosc cu pumnii în obrazul lui Georgică, căruia începuse să- i curgă sânge din nas de la prima lovitură.”Ăsta are un box de plumb în mâna dreaptă. “ A mai 197

avut timp să constate, după care la o nouă lovitură a căzut pe cimentul ud fără cunoştiinţă. -Costache! A strigat Brânzaru la un gardian. Adu o găleată cu apă să- l trezim din somn.După care a plecat mulţumit că şi-a făcut datoria. Acesta avea pregătită găleata, cunoscând “tehnicile “ de primire a noilor oaspeţi, folosite de căpitan.Costache a aruncat apa peste Roşianu şi a închis celula, dar nu înainte de ai administra o lovitură cu cisma sub coaste. Georgică a ignit de durere, rămânând pe jos inconştient. După ce s-a lăsat liniştea, Constantin Noica s-a ridicat de pe prici şi aplecat peste Georgică i-a şters sângele de pe faţă. -Dinu, vino şi ajută-mă să- l urcăm în pat. Pillat, ameţit de somn, a coborât, şi amândoi l-au luat de sub braţ punându- l cu grije pe prici, alături de Nicolae Steinhardt care l-a acoperit cu o pătură aspră. Georgică Roşianu a icnid, căzând într-o inconştienţă prelungită. -Dinule, bine că nu suntem la Râmnicu Sărat, acolo, am auzit că este unul Alexandru Vişinescu, un călău care a omorât pe Ion Mihalache, a făcut parte din grupul de militari care l-au împuşcat pe Mareşalul Antonescu, la schingiuit pe Diaconescu şi Coposu. -Ai dreptate...de bine, de rău, aici, ne lasă în viaţă! După această discuţie au adormit bucuroşi că nu au fost trimişi la penitenciarul din Râmnicu Sărat.

198

CAPITOLUL V Motto: În viaţă nu e suficient că ai ales drumul cel bun. Dacă nu mergi repede înainte, ta calcă în picioare cei care vin din urmă. Will Rogers Era o sâmbătă când oamenii mergeau la lucru. Convinşi că vor construi o societate nouă.Amăgiţi fiind de propaganda scriitorilor care făcuseră pactul cu “diavolul” şi scriau în reviste, ziare, şi mai ales în “Scânteia “oficiosul Partidului Muncitoresc Român”. La ora 14 a fost convocată şedinţa lărgită a Comisiei de Disciplină a Uniunii Scriitorilor, organizaţie care în 1947 a desfinţat Societatea Scriitorilor Români înfiinţată în 1908, şi reînfiinţânduse sub actuala denumire, dar nu înainte de a face epurări în rândul membrilor. Erau prezenţi Mihai Sadoveanu preşedintele de onoare al USR şi Zaharia Stancu preşedintele activ al acesteia.Printre cei prezenţi erau: Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Mihai Beniuc, Mihail Davidoglu, şi alţii. Şedinţa a fost deschisă de Zaharia Stancu, avândul alături pe autorul romanului “Mitrea Cocor “, impus în programele şcolare, care nu a catadixit să-şi dea jos pălăria cu boruri mari. -Tovarăşi, v-am convocat, a început să cuvânte Zaharia Stancu, să discutăm situaţia lui Georgică Roşianu, Dinu Pillat şi Constantin Noica, exponenţi al clasei burghezo- moşieresc, elemente duşmănoase şi sabotori ai clasei muncitoare. Avem în mijlocul nostru pe tovarăşul Preşedinte Mihai Sadoveanu. La auzul numelui cestuia un ropot de aplauze s-a pornit.Sadoveanu şi-a scos pălăria în semn de salut, apoi şi-a pus-o pe capul lui mare.

199

În cuvântările noastre să nu facem aceaşi greşeala, tovarăşi, cum am făcuto când am aprobat interzicerea lui Eminescu din literatura noastră socialistă. După ce Stancu a citit Raportul incriminator despre cei trei, raport, practic, scris de secretarul de partid pe Uniune, care la rândul lui îl întocmise în urma celor discutate cu Mitrofan, securistul care răspundea de această organizaţie, şi care l-a citit înainte de a fi prezentat în această şedinţă, a deschis lista cu vorbitorii. Practic s-au înscris cei care înainte de şedinţă în Biroul Organizaţiei de Bază au fost instruiţi cum să vorbească şi ce. Primiul a vorbit Mihai Beniuc. -Tovarăşi! Aceşti oameni, că nu pot să- i numesc tovarăşi, fac de râs Uniunea noastră, care, iată, a învăţat de la colegii noştri sovietici Leoniv Leonov, Mihai Şolohov, Feodor Panifionov, Nicolai Ostrovski, Anton Makarenco, sau Aleksei Tolstoi, cum să oglindim în operele noastre realismul socialist.Propun ca cei trei să fie excluşi din Uniunea Scriitorilor. Ropotul de aplauze a confirmat cele spuse de Mihai Beniuc. -Cine se mai înscrie la cuvânt? A întrebat Zaharia Stancu, în timp ce Sadoveanu moţăia în prezidiu.Spune, tovarăşe Jebeleanu! -Tovarăşi, îl cunosc pe Roşianu încă de când eu eram în ilegalitate, iar el publica articole cu subiecte din viaţa burgezomoşierească.Acesta, pe când eram în ilegalitate, a refuzat să coopereze cu noi. Georgică Roşianu nu a înţeles niciodată doctrina tovarăşului Andrei Jdanov, care în anul 1934 a promovat realismul socialist.Propun excluderea celor trei. Aceştia ne fac de ruşine organizaţia noastră comunistă. Alte ropote de aplauze au străbătut prin geamurile dinspre Calea Victoriei. 200

-Cine se mai înscrie? Aaa...tovarăşul Bogza! Spuneţi! -E o pierdere de timp, tovarăşi! Nu merită să vorbim atâta despre aceşti trădători...Noica, exilatul de la Câmpulung Muscel a fugit întoteauna de răspundere. A răspândit materiale propagandistice împotriva partdului nostru. A avut legăuri suversive cu trădătorul de Cioran.Un zgârâie hârtie ce nu spune nimic, fugind la Paris. Sunt de acord cu excluderea celo trei. -Mai doreşte cineva să vorbească? Spuneţi tovarăşe Mose Davidson! Mihai Sadoveanu încă moţăia în prezidu, tresărind când Stancu a mai întrebat sala dacă mai doreşte cineva să vorbească, pălăria căzându- i pe jos. Imediat Maria Banuş, o tinerică zveltă, care publicase volumul de versuri “Ţie-ţi vorbesc, Americă!“, a sărit, a adunat-o de pe jos, şi i-a dat-o maestrului. Acesta a murmurat ceva incoerent şi a adormit din nou. -Tovarăşe preşedinte, în primul rând, înainte de a vorbi de cazul în speţă, vă rog să vă corectaţi. Eu sunt dramaturgul Mihai Davidoglu. -Aşa este! Spuneţi! -Tovarăşi, sunt de acord cu excluderea acetor trădători.Am să-i încriminez într-o piesă de teatru. -Bravo! Tovarăşe! Să fie o piesă de teatru în spiritual realismului socialist, aşa cum am scris eu “Dulăii “, încă, din 1952. -Şi eu, “Mitrea Cocor”, roman pe care l-am scris cu mult înainte, sau “Lumina vine de la răsărit “, carte de reportaje pe care am scris-o în 1945, după ce am făcut o vizită la fraţii noştri sovietici. A intervenit Sadoveanu trezit din amorţeală, Aplauzele au acoperit ultimile cuvinte ale bardului de la Fălticeni.După ce acestea au încetat, Zaharia Stancu s-a ridicat, 201

din nou de pe scaun, se aşezase, fiindcă aşa cum se ştie, avea o afecţiune la picior, şi- l durea. -Cine este de acord ca cei trei să fie eliminaţi din Uniunea Scriitorilor. -Foarte bine! În unanimitate s-a votat excluderea lui Noica, Pillat şi Roşianu. Specificaţi în procesul verbal tovarăşa Nina Cassian. -Am scris! ”De fapt era scris din înainte de secretarul de partid. “ Şi-a zis în gând autoarea volumului “Horea nu mai este singur “. -Tovarăşi! Revistele “Tânărul scriitor “, “Iaşul literar “, “Scrisul bănăţean “, “Almanahul literar “ din Cluj, trebuie mai mult controlate, fiindcă a început să alunece spre oportunism, spre mâzga postmodernismului.Sunt acolo câţiva tineri, Anghel Dumbrăveanu, ăla Bacşişi din Dobroteasa, Horia Zilieru de la Iaşi, A.E. Baconsky şi Aurel Rău din Cluj, care se pare că nu se încadrează în realismul socialist. În curând, trebuie să le desfinţăm. O să iau legătura cu Comitetul Central al Partidului, Secţia de propagandă, cu tovarăşul Mizil, şi am să propun desfinţarea acestor publicaţii.Ce spuneţi tovarăşe preşedinte Sadoveanu? -Foarte bine! A răspuns Sadoveanu, aşezându-şi pălăria pe cap, ce îi alunecase pe frunte. * Nicoletta Roşianu a fost aruncată în celula 16 de la Malmaison, unde se aflau 26 de paturi şi 36 de deţinute. Era întuneric şi nu prea distingea lucrurile, cu toate că undeva în faţă, printr-o fereastră zăbrelită, intra o firavă lumină de la becul din curtea interioară. -Mama ta de bandită! Te-au adus aici să mănânci pâinea poporului pe de gratis! Şi pleosc a lovito cu bulanul de cauciuc peste faţă, de i-a ţâşnit sângele ca o fântână arteziană, 202

o haitoşă de gardiancă cu fundul cât o baniţă. Închizând uşa de metal în urma ei şi trăgând cele trei druguri. De pe marginea patului a sărit o femeie slăbuţă ştergând-o pe faţă cu o cârpă. -Stai liniştită, să pot şterge sângele... După ce a şters-o pe faţă, Simina Mezincescu a ajutat-o să urce în pat ”la cucurigu “ , adică pe patul de la nivelul trei. Celelate femei se treziseră şi încercau să distingă, prin întuneric, chipul noii venite. A doua zi, Nicoletta, a aflat că în celulă cu ea este Marietta Sadova, Anita Ioanid şi Monica Sevianu, ultimile două fiind implicate în procesul jafului băncii. Lumina albastră a zorilor de zi abia pătrundea prin ochiul de geam. -Cum spui că te numeşti? I s-a adresat Simina, dimineaţa când s-a dat deşteptarea. -Nicoletta Roşianu! Am lucrat la Radio. -Şi pentru ce te-au arestat? -Nu ştiu! M-am trezit noaptea că au venit să mă ia, şi să ne confişte casa. Atât.Şi nimic mai mult.Nu ştiu de soarta soţului. Pe unde o fi, dacă nu e şi el arestat. Absolut nimic. -Pe mine mă chiamă Simina Mezincescu, şi doresc să te ajut. -Mulţumesc! Tu eşti cea care m-ai şters de sânge.Încă odată îţi mulţumesc. -O să te cheme la anchetă, să vorbeşti cât mai puţin. Are să-ţi aducă tot felul de inventive, care o să te surprindă.Apropo! Ai avocat? -Nu!

203

-La proces ai nevoie de avocat.Dacă doreşti îl rog pe avocatul meu Henric Mădârjac să te reprezinte. -Am auzit de dânsul… -Să vorbesc cu el? -Da! Dar..., am impresia că sunt însărcinată. Nu mi-a mai venit ciclul.Este a doua lună! -Deocamdată este secretul nostru! Până când s-o vedea... -Nu ştiu ce-o să fac... -Ai încredere în mine! Voi fi alături de tine... -Mulţumesc! În clipa aceea s-au auzit drugurile de la uşe, şi zdrăngănit de cătuşe. A intrat în celulă zdrahuana de gardiancă cu o alta care ducea pe un cărucior cătuşele. Aceasta din urmă le-a pus la picioare cătuşele, şi după ce a terminat operaţiunea s-a retras lângă uşe, în timp ce gardianca, cu fundul cât o baniţă, răscolea păturile şi puţinele lucruri pe care le aveau deţinutele. -Hai! Marşi afară, curvelor! Una după alta...! Aveţi două zeci de minute, atât!Nu mai mult! Scroafelor! Şi pleosc câte un bulan de cauciuc pe spatele fiecăreia, numărându-le. Voi, ălea care faceţi pe călugăriţele, măriţi pasul! A strigat gardianca după două călugăriţe greco-catolice. * Pe culoar s-au auzit paşi.Cei 39 de deţinuţi din celula 12, s-au trezit, ciulidu-şi urechile.Era trecut de miezul nopţii, şi din experienţa nopţilor trecute, ştiau că la această oră unii dintre ei, ori erau scoşi pentru a fi executaţi, ori duşi la anchetă.Paşii se auzeau tot mai aproape de uşa lor. S-au oprit.Au zăngănit cheile şi drugile, şi uşa s-a deschis. Lumina 204

puternică a unei lanterne a sfâşiat întunericul celulei.În spatele acesteia abia se distingeau două siluete ale gardienilor. -Care eşti bă, Georgică Roşianu, cu numărul 1942613 ? Sari la interval! -Eu sunt! Şi Roşianu a sărit de pe priciul de la catul doi, urmărit de ochii celorlanţi. Fascicolul lanternei i-a luminat faţa lividă. -Costică, punei cătuşele, şi la picioare şi la mâini! Cel fără lanternă s-a apropiat de Roşianu punându- i cătuşele.Apoi, împingându- l spre uşe, au ieşit pe culoar. Uşa de metal a fost închisă şi după zgomotele cheii în broască şi drugile trase, s-au auzit paşii celor trei îndepărtându-se. Apoi s-a lăsat liniştea.”Ce se întâmplă cu mine?! Cu ce am greşit, Doamne?! Unde mă duc? Vor să mă execute?“ Au ieşit în curtea interioară, cunoscută de Georgică din timpul celor 20 de minute de plimbare.”Dacă mă duc spre stânga unde se află o cămăruţă unde sunt executaţi cu pistolul în deţinuţii în cap, înseamnă că acum îmi este sfârşitul. Dacă mă duc în dreapta, acolo este camera de anchetă şi tortură.“Aşa gândea Roşianu când unul din gardieni l-a împins spre dreapta.” Of, Doamne, ai grije de mine!“ A fost împins pe un culoar întunecat, luminat doar de un bec aflat undeva la capătul celălalt.Apoi l-a oprit în faţa unei uşi de metal.Au intrat. O lumină mai puternică i-a dezvăluit interiorul. Era o masă soioasă, două scaune, unul de-o parte şi alta, şi două belciuge înfipte pe un perete şi o biciuşcă răzmată de perete. Era o cameră cu podea de ciment prin mijlocul căreia se afla un canal abia structurat care trecea dincolo de zid. -Stai! Vei fi anchetat. Georgică s-a oprit lângă masă, iar gardianul s-a postat lână uşe, în timp ce celălalt a ieşit să- l anunţe pe anchetator. Nu peste mult timp, lui Roşianu i s-a părut o veşnicie, a intrat în camera de anchetă un bărbat înalt îmbrăcat cu o haină 205

de piele, după care şi-a făcut apariţia un altul în maieu cu tatuaje pe bicepsi. Anchetatorul s-a aşezat pe scaun, a pus pe masă un dosar, la deschs şi s-a uitat superficial peste pagini. În timp ce bărbatul în maieu a strecurat două lanţuri ruginite prin orificile belciugelor fixate în perete. -Cum te numeşti? -Deţinutul Georgică Roşianu cu numărul 1942613. -De ce te afli aici? -Poate îmi spuneţi dumneavoastră! Eu nu ştiu.Îndrăzni să spună Georgică. -Eşti obraznic,banditule!? Educă- l puţin! -Zdrahonul în maieu i-a ars o lovitură cu o bucată de lanţ ce- l ţinea de un capăt cu mâna, fiind aruncat pe spate.Roşianu a ignit puţin. -Ei!Ţi-a venit mintea la cap? Georgică nu i-a zis nimic. Anchetatorul luând o atitudine mai omenească l-a poftit să stea pe scaunul din faţa sa. Apoi şi-a scos un pachet de ţigări “Marlboro“. -Fumezi? L-a întrebat, întinzând pachetul de ţigări spre el. -Nu! Mulţumesc! Anchetatorul a sos o ţigară şi-a pus-o între buze, a strecurat pachetul în buzunarul hainei din care a scos o brighetă germană cu care a aprins ţigarea.A tras adânc un fum şi apoi l-a suflat ostentativ asupra lui Roşianu.Acesta a tuşit de câteva ori. -Eşti sensibil, ai?! Spune ce ai făcut, de eşti aici? -Nu am făcut nimic! -„Educatorule”. Mai dă- i o...lecţie! Zdrahonul i-a ars două lovituri pe spate cu lanţul. 206

Roşianu a strâns din dinţi, apoi a simţit ceva cald curgându-i pe spate.”E sângele.“ -Dacă nu şti, îţi amintesc eu! Ai scris un roman şi un jurnal în care luai poziţie împotriva partidului nostru muncitoresc.Ai vorbit în casă cu nevastă-ta, criticând unele acţiuni patriotice ale scumpilor noştri conducători. Ai râs spunând bancul cu părinţii Marxism-Lininismului: barbă albă, barbă neagră, barbă cioc, barbă deloc.”Acum îmi dau seama că instalatorul de la telefoane, venit într-o seară acasă, ne-a instalat un microfon. “ -Cine sunt ăştia? Sabotorule! -L-am auzit şi eu! Marx, Engles, Lenin şi Stalin. -De la cine, banditule, ai auzit? -Nu-mi aduc aminte… -Mai dă- i o lecţie, “învăţătorule”, aşa…ca la examen! -` nţeles! L-a luat de cămaşa dungată, din spate, ca pe o zdreanţă, l-a săltat pe Georgică de pe scaun şi la înpins deoparte. Apoi i-a tras pantalonii pe vine şi l-a împins să stea ciuciş.A întins mâna după biciuşcă şi i-a ars o lovitură peste testicole. Roşianu a icnit şi a întins mâna să-şi pipăie organul. -Zici că te doare? L-a întrebat anchetatorul. Ţi-ai amintit de la cine ai aflat bancul? -Nu-mi amintesc! A răspuns, încercând să se ridice. -M-ai dăi o…lecţie! Nu! Nu! Mai bine fă cu el o “meditaţie”…poate îşi aduce aminte! Zdrahonul l-a săltat de cămaşă şi l-a împins sub cele două belciuge.I-a legat mâinile cu lanţurile, răstignindu- l cu faţa la peretele ce mirosea a mucegai şi sânge.Durerile îl făceau să nu mai poată gândi.Şi totuşi, înainte de a primi zecile de lovituri pe spate, şi apoi pe tălpi, Roşianu a reflectat: “Aştia 207

sunt procurorii regimului de democraţie-populară.Nişte criminali!“ Apoi a leşinat. Gardianul, postat în tot timpul lângă uşe, a ieşit aducând o găleată cu apă. După ce zdrahonul i-a dezlegat lanţurile de la mâini, Georgică a căzut pe podea inconştient. Anchetatorul a ieşit aruncând ţigara aprinsă peste el.Aceasta s-a rostogolit pe podea. Zdrahonul l-a urmat. Gardianul a aruncat apa din găleată peste Georgică, apoi căpătând culoarea roşiatică s-a prelins în şenţuleţul din mijlocul camerei. -Ăştia îmi dau mereu de lucru. Şi-a zis în gând gardianul. Închizând uşa după el, scuipând o flegmă pe culoar. Roşianu a zăcut acolo până a doua zi dimineaţă, când au venit gardienii să- l ia. Camera trebuia pregătită pentru o altă anchetă. * În comuna Roşiile se încheiase colectivizarea. Pe locul unde a fost conacul se arase, şi porumbul crescuse de o jumătate de metru. Doar nucul rămăsese cu crengile lui întinse peste fosta ogradă, în care cânta cât era ziua de mare o pereche de guguştuci.În grajduri se amenajase sediul CAP- ului, iar preşedintele acestuia era cel mai leneş om din sat. Pătru trecuse în rândul celor drepţi, după evenimentul cu ruşii, iar Ilie n-a părăsit niciodată cămăruţa de la poartă.Îl foloseau cei de la CAP ca paznic, fără să-l plătească. Se mulţumea cu ce pica.Mai lua şi el din magazie o strachină de fasole pe care o fierbea, ba câteva roşii pentru salată, iar toamna punea într-o butie câteva verze la murat, luate din grădina CAP- ului. Biserică de lângă cimitir, pe care ţăranii o numeau mânăstire se ruinase. Iar în cealaltă, vis-a vis de Consiliul Popular, se depozitau sacii cu grâu. Din când în când, mai veneau la Ilie, duminica, vecinii , să bea un ţoi de ţuică, sustrasă din depozitul CAP-ului. -Băi, Ilie, mai adu o oală cu ţuică! 208

-Mă duc, Marine! Dar mi-e teamă că vede preşedintele şi contabila lipsa. -Nu-ţi fie teamă. Amândoi nu încep ziua de lucru numai după ce beau o oală de ţuică. Aşa că, turmentaţi cum sunt, nu văd lipsa. Ilie a luat cana, a acoperit-o cu o cârpă să nu vadă cei ce trec pe uliţă ce are sub ea, şi s-a dus la fostele grajduri ale boierului Roşianu.A trecut în spatele acestora, a deschis geamul, s-a urcat pe cele două trepte ale unei scări, pusă acolo ca din întâmplare, a încălecat pervazul şi apoi a pus piciorul pe butia de sub geam.A coborât şi s-a dus direct la butoiul cu ţuică.Acolo pe doage se afla tâlvul cu care scotea în fiecare dimineaţa preşedintele şi contabila ţuica cu care îşi aţâţau simţurile, potolite apoi pe un pat improvizat din câteva scânduri, folosit mai mult ca masă, pe care magazionerul îşi ţinea registrul de evidenţă. A tras cu tâlvul ţuica din butoi, inspirând în piept aerul, apoi turnând-o din tâlv în oala de pământ făcută la Horezu.A înfundat butoiu cu dopul de plută, a pus tâlvul pe doage, a luat oala şi s-a dus la fereastră.A încălecat pe pervazul ferestrei şi a coborât pe scara din lemn.A aşezat cârpa peste oală şi a traversat ograda, îndreptându-se spre cămăruţa sa.Acolo îl aştepta Marin. -Aşa, Ilie! Avem şi noi dreptul, doar nu e făcută din prunele livezilor noastre!? -Avem! Dar, ăştia spun că e a CAP-ului. -Păi, CAP-ul nu suntem noi!? -Da! E al tuturor, şi-al nimănui! -Mai degrabă a noilor boieri, care ne-au furat averea numai prin minciună.

209

Marin a luat oala şi a turnat ţuica în ţoiuri.Bule, ca nişte mărgele, se aşezaseră pe marginea ţoiului. -Noroc, Ilie! -Noroc, Marine! Când ne v-a fi mai rău, aşa să ne fie! -Băi, Ilie! Acum e mai bine… -De ce, bă? -Când era pământul meu, aveam şase hectare după răposata nevastă, trebuia să- l ar, să- l prăşesc, să depozitez sămânţa în condiţii bune, să recoltez, muncă nu glumă! Acum, mă duc la nepotu la Secţia SMA, îi cer un tractor şi o remorcă, două noţi la rănd, intru în lan cu neamurile şi fur, aducând acasă mai mult decât luam de pe pământul meu muncindu- l un an întreg.Nu ai văzut? Toţi fac aşa, de la secretarul Consiliului Popular la preşedintele CAP-ului.Să nu mai pun la socoteală camioanele încărcate toamna care se duc la mai marii de la raion şi regiune. -Aşa este! Ne-au transformat într-o ţară de hoţi! -Trebuie să trăim şi noi… -Hai, noroc! -Noroc! …Şi ciocniră ţoiurile.Marin s-a aplecat să privească în oală. -Se termină bunătatea! -Toate se termină pe lumea asta…numai puşcăria boierului nostru Georgică, nu se termină! -N-a ieşit din închisoare!? Păi, câţi ani i-au dat? -De patru ani e în puşcărie, fără să fie judecat! Coniţa Nicoletta a ieşit. Au ţinut-o un an şi ceva, tot fără judecată, acum e liberă. -Am auzit că le-a luat casa?

210

-Da! Ea stă la o prietenă şi lucrează la o fabrică, APACA. Dar, durerea cea mare este că a născut în închisoare, după vreo cinci luni, un băiat. I l-au luat şi acum îl caută disperată prin orfelinatele din ţară. Bandiţii de comunişti! Toate aistea le -am aflat de la un văr de-al meu care lucrează la miliţia Capitalei ca şofer. -Bieţii oameni… -Comuniştii nu au nici- un Dumnezeu! Sunt mai răi decât tătarii! -Politica lor ne-a învăţat să minţim, Ilie! Să furăm, să fim leneşi.Am ajuns la vorba aceea…să ni- i se dea! Dacă nu ne dau…furăm! -Nu vezi în satul nostru? Toată lumea fură! -Hai să-ţi spun o glumă, ăştia de la oraş îi spun banc. -Spune-o! După ce a mai sorbit o gură de ţuică din ţoi, s-a apucat să spună. -Leana a întreabat-o pe Măriţa care fuse la Consiliul Popular, în centru comunei.Fă Măriţo! Ce, fă!? Cine fură la Consiliu, de dimineaţă? Păi, fură primarul, fură secretarul, fură toţi şefii! -E bună gluma! Îţi spun şi eu una! Despre un comunist ce se scoală la prânz şi apoi doarme la şedinţa de partid până seara. -Zii! -Secretarul de partid se scoală la prânz, şi caută ceasul să vadă cât arată.Nu- l găseşte.Unde era? -Nu ştiu! -O luase înainte… -Aude un şuvoi, parcă de apă! -Ce era? 211

-Nu ştiu! -Vărsa soarele amiezii şuvoiul de lumină peste el. Se îmbracă repede şi când vrea să-şi pună pălăria, cum o are tovarăşul Dej, în cap, nu-i mai intră. De ce? -Iarăşi, nu ştiu! -Se sculase cu noaptea în cap! -Ha!Ha!Ha! Bună...bună...! -Nu te duci la beserică azi? - Duminica asta nu se ţine slujbă.Nu şti că preotul nostru a fost arestat? -Ba, ştiu! Vine din două în două săptămâni preotul din Lădeşi. Neam cu Gică Popilian, care ţine pe Norica, fiica cea mare a boierului nostru.În casa lor a fost o perioadă securitatea raionului Lădeşti. Ei au stat la un vecin. După desfinţarea raionului s-au mutat, din nou, în casa lor. -S-au dus vremurile noastre! Ca şi boierul! -Dumnezeu să- l odihnească! A fost un om bun! -Aşa este!

CAPITOLUL VI Motto: Nu-ţi fie frică să faci un pas mare.Nu poţi trece o prăpastie din două sărituri mici. George Lloyd David Georgică Roşianu, fiind în celula de la Jilava, îşi nota în memorie, ca într-un jurnal, tot ce i se întâmpla. Inclusiv poeziile pe care le compunea Radu Gyr, între ei se înnodase o prietenie adevărată.

212

23 martie 1959. „Tribunalul, în numele poporului, hotărăşte: făcând aplicarea Articolului 211 Cod Penal, cu unanimitate de voturi condamnă pe Demetrescu Radu Gyr la moarte pentru crima de insurecţie armată. Este condamnat la 20 de ani detenţiune grea pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare.Îl mai condamnă şi la 10 ani de degradare civică“, decideau judecătorii Tribunalului Militar. Scria poezii noaptea, când tavanul celulei ţinea loc de hârtie, erau recitate dimineaţa, în cod Morse, la calorifere sau în plimbările organizate, şi erau rescrise pe talpa bocancilor, pe săpun sau pe orice se puteau încrusta cuvinte. Se foloseau chiar şi bucăţi de sticlă, suflate cu praful destinat deratizării şi scrijelite cu aşchii sau aţa deşirată din zeghe şi înnodată în formă de „As’noapte, Iisus mi-a intrat în celulă“. Într-o dimineaţă la Aiud, aşa ca la o comandă, toţi cei 28 de deţinuţi din celulă au început să recite poezia lui Radu Gyr. Un murmur a străbătut, ca o lumină, prin zidurile închisorii, din ce în ce mai tare. Pe rând toţii deţinuţii din închisoare au început să recite. Parcă era vuietul mării care se elibera de chingile malurilor, revărsându-se peste întinderea nesfârşită a libertăţii. Iisus in celula Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula. O, ce trist si ce-nalt parea Crist ! Luna venea dupa El, in celula Si-L facea mai inalt si mai trist. Mainile Lui pareau crini pe morminte, Ochii adanci ca niste paduri. Luna-L batea cu argint pe vestminte 213

Argintandu-I pe maini vechi sparturi. Uimit am sarit de sub patura sura: - De unde vii, Doamne, din ce veac ? Iisus a dus lin un deget la gura Si mi-a facut semn ca sa tac. S-a asezat langa mine pe rogojina: - Pune- mi pe rani mana ta ! Pe glezne-avea urme de cuie si rugina Parca purtase lanturi candva. Oftand si-a intins truditele oase Pe rogojina mea cu libarci. Luna lumina, dar zabrelele groase Lungeau pe zapada Lui, vargi. Parea celula munte, parea Capatana Si misunau paduchi si guzgani. Am simtit cum imi cade capul pe mana Si-am adormit o mie de ani... Cand m-am desteptat din afunda genuna, Miroseau paiele a trandafiri. Eram in celula si era luna, Numai Iisus nu era nicairi... Am intins bratele, nimeni, tacere. Am intrebat zidul: nici un raspuns ! Doar razele reci, ascutite-n unghere, Cu sulita lor m-au strapuns... - Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele. Din luna venea fum de catui... 214

M-am pipait... si pe mainile mele, Am gasit urmele cuielor Lui. Gardienii alertaţi alergau de la o celulă la alta, zbierând să înceteze.Ameninţând, lovind în uşi cu bulanele.Însă vuietul murmurului creştea din ce în ce mai tare, trecea dincolo de zidurile închisorii. Versurile pătrundeau ca un fior prin inimile oamenilor care treceau pe lângă închisoare. În clipele de răgaz cei doi îşi povesteau amintiri din timpul studenţiei. Astfel, a aflat Georgică Roşianu că şi Radu, prietenul său, a avut, aproape, aceiaşi profesori. Pe vijeliosul Tudor Vianu, pe Constantin Rădulescu-Motru, Nicolae Cartojan, P.P. Negulescu, Nae Ionescu, exponentul tinerilor naţionalişti, Mihail Dragomirescu, şi alţii. Într-o zi, în cele două zeci de minute, când au fost scoşi la plimbare, Roşianu i-a relatat lui Radu o povestire pe care a “scris-o “ în memorie. SUNT O CARTE DESPRE PRIETENUL EMINESCU Era o vară toridă de juca căldura in aer. Ziua era lungă „cat o zi de post”. Stăteam tolănit pe iarbă, cu o carte de poezii scrise de prietenul meu, Eminescu, cel cu care copilărisem, mai ieri, la Ipoteşti. Cand am inceput să citesc, iarba din curtea casei imi ajungea la bărbie. Stelele coboraseră in jurul meu şi ziua era luminoasă ca o scenă pe care se juca, in dramatizare proprie, poemul „Luceafărul”. Simţeam că devenisem altceva, un fel de trup cu multe pagini. O carte despre mine. – Chiar o carte eşti. Mi-a şoptit firul de iarbă ce imi ajunsese, deja, la buze. – Repede mai creşti, fir de iarbă!

215

– De-alaităieri tot cresc, imi foşneşte iarba pe la buzele ce aud cantecul de creştere al acesteia. De cand tot citesc in ograda părintească urechile mele văd tot ce mişcă, ochii aud culorile, iar nasul simte orice mişcare a cuvintelor scrise pe paginile trupului meu. Simţeam că sunt o carte despre prietenul meu Mihai. – Dar, de ce nu despre tine?! Doar carte eşti tu. Imi şopteşte firul de iarbă, cemi ajunsese pană la varful nasului. – Păi, ii şoptesc eu, priveşte cine te calcă. – Cine este omul acesta? Au, mă doare! – Este chiar prietenul meu, Eminescu. – Aşa spune! In felul acesta imi mai trece durerea. Ştiu, e un inger al poeziei noastre, imi şopteşte firul de iarbă, ajuns, acum, la fruntea mea pe care scria „Poezii” de Mihai Eminescu. – Dar pe suratele tale care stau sub mine nu le dor? - Intreabă- le! – Nu le dor. Ştiu că eşti doar o carte. – Cum doar o carte? Sunt un om. – Nu eşti om! Eşti o carte. Priveşte-te in oglinda bobului de rouă de pe mine şi ai să vezi cate pagini ai. M-am uitat in acea oglindă. Aveam, doar, 65 de pagini. Subţirică cărticică, am reflectat. Trebuie s-o mai scriu. Măcar o sută de pagini. Firul de iarbă mi- a auzit gandul. – Mai ai de trăit. – Mai am, mai am, i-am răspuns, neobservand că firul de iarbă imi crescuse peste cap, iar prietenul meu Mihai, confundandu-mă cu o cărticică, m-a luat şi, urcandu-se intr-un scranciob, m-a aşezat sub fund să nu- l taie sfoara. 216

– Uţa-uţa... – Cu căruţa, i! inganam. – Şi Lenuţa! mă completa firul de iarbă. Săturandu- mă de acest joc, mi-am lăsat gandul in scranciob, iar eu mi- am adunat paginile, devenind o cărticică cemi poartă numele primit in preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Se făcuse toamnă şi firul de iarbă fusese rupt de un elev şi aşezat intre coperţile acestei „Cărticică de dat in leagăn gandul”, să- l preseze pentru ierbar. Mai erau două zile şi incepea şcoala.” -Frumos poem în proză! I-a zis Radu, bătându- l pe umăr. -Tăceţi! Bandiţilor! Şi cei doi au primit după ceafă două lovituri cu bulanul din cauciuc. -Mărculescule! -Ordonaţi, domnule gardian! -Punele la ăştia doi căluşi de lemn! -`nţeles! Gardianul care a răspuns la numele de Mărculescu s-a întors cu doi căluşi de lemn legaţi cu un sistem de lanţuri care se pun pe cap şi lemnele în gură, între dinţi. -Să îi învăţăm minte să nu mai vorbească, bandiţii! Legionari împuţiţi! Aşa au stat cinci zile cei doi. Apa o sorbeau printre lemnul rotund şi dinţi, la fel procedau şi cu zeama, căruia îi spuneau ciorbă. După câteva zile Georgică Roşianu a fost mutat disciplinar la penitenciarul din Craiova unde la cunoscut pe poetul Vasile Militaru. Acesta executa o pedeapsă de două zeci 217

de ani. Fiindcă nu a dorit să scrie poezii dedicate „Partidului iubit” şi să colaboreze cu regimul i s-a deschsi dosarul de legionar.Aici, în plimbarea zilnică, Vasile Militaru i-a recitat, în şoaptă poezia „Mama “. A venit aseara mama, din satucu- i de departe, Sa mai vada pe fecioru-i, astazi “domn cu multa carte”! A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit in prag; Ni s-a umezit privirea de iubire si de drag; Sarutandu- i mana dreapta, ea m-a strans la piept, duioasa, Si- ntreband-o cate toate, am intrat apoi in casa. Inauntrul casei mele, -cata bruma-am adunat, Da prilej bietei batrane sa se creada-ntr-un palat: Nu-ndrazneste nici sa intre, cu opincile-n picioare, Si cu multa grija calca doar pe-alaturi de covoare. Eu o-ndemn sa nu ia seama si sa calce drept, in lege, Ca doar e la fii- su-n casa, nu e-n casa vreunui rege, Si de-abia o fac sa sada pe-un divan cu scoarta noua… -”Mi-era dor de tine, maica…Ti-am adus vreo zece oua, Nitel unt, iar colea-n traista niste nuci, vreo doua sute…” Si, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar sa ma sarute: -”Poate mor, ca sunt batrana si-a prins dorul sa mandrume Sa mai vad o data, maica, ce mi- e azi mai drag pe lume! Caierul mi- i pe sfarsite…maine poate-si curma firul Si- ntre patru blani de scanduri sa ma cheme cimitirul… Jale mi-e de voi, mamuca, dar visez, chiar si desteapta, Cum, pe-o margine de groapa, bietul taica-tu masteapta… Tu, odorul mamii, in urma sa te-aduni cu fratii-acasa Si sa-mparti agoniseala de pe urma lui ramasa: 218

Lui Codin sa-i dai pamantul de la moara si cu via; Vaca si- un pogon de lunca, maica, sa le ia Maria; Lui Mitrus sa- i dai zavoiul de rachiti dintre paraie; Carul, boii si cu plugul sa le dai lui Nicolae, Iara tu, ca mai cu stare decat fratii zisi pe nume, Sa iei casa-n care tie ti-a fost dat sa vii pe lume… Cand si cand, in miezul verii sau de Pasti, sa vada satul Cum imi vine ca- n totii anii, la casuta mea baiatul Si-avand tihna si odihna, la venire sau plecare, S-aprinzi si la groapa maichii cate- un pai de lumanare!… A tacut apoi batrâna si-a plans mult, cu lacrimi grele, Ce curgandu- i lin in poala, se- ntalneau cu ale mele. -Ce tot şoptiţi acolo, bandiţilor? - …Şi pleosc cu un lanţ pe spinările celor doi, de l- i sau rupt cămşile de pe ei. -Bă, Marine! I-ai pe ăştia doi şi du- i la izolare! -Înţeles! Hai, bandiţilor! Şi pleosc cu bulanul peste cefele celor doi. Vă arde de poezii criminalilor!? Şi, iarăşi pleosc peste capetele celor doi. Să înţelegeţi, bă, aici, e Oltenia! La izolare criminalilor o să aveţi timp să gândiţi cu apă şi mormoloci, başca o felie de pâine uscată cu care să vă spargeţi capetele.Ha! Ha!Ha! Şi râsul s-a reverberat în ecou pe culoarele întunecate ale închisorii, luând chipul regimului în care trăia întreaga populaţie a Marii Închisori cu numele ei, România. * Ieşită din închisoare, Nicoletta şi-a găsit adăpost la o prietrenă din copilărie. Însă era îngrijorată de soarta băieţelului pe care îl născuse între zidurile pline de igrasie de la Jilava. Primul drum pe care l-a făcut s-a prezentat la Miliţia Capitalei pentru a afla de soarta copilului.Însă, prea multe nu i s-a spus. 219

Toţi, parcă, se fereau să- i dezvăluie adevărul. Al doilea drum la făcut pe strada Alexandru pentru a-şi vedea casa părintească, încăpută pe mâna unui securest căsătorit cu o kaghebistă. A avut surpriza s-o vadă pe femeia blondă cu aliură de rusoaică cum îşi bea cafeaua pe terasa unde îşi făurise atâtea vise frumoase. S-a oprit, şi privind printre rosturile gardului de fier forjat cu stâlpi de ciment, a recunoscut ceaşca şi farfurioara din porţelan aurit din serviciul adus de părinţi de la Paris. ”Ăştia sunt ciocoii noi. “ Şi lacrimi au început să izvorească din colţurile ochilor. Atâtea amintiri o legau de casa părintească. A stat în mijlocul trotuarului şi privea îngândurată la femeia ce-şi bea cafeaua liniştită, bucurându-se de lucrurile familiei ei, luate prin hoţia ridicată la nivel de stat. A întors capul să privească la casele vecine. Majoritatea aveau storurile trase. Doar la bătrâna Procopie, la etajul întâi, a văzut cum se mişcă perdeaua. Şi-a şters lacrimile cu batista brodată şi a plecat agale. Aflase de la un şofer de la Miliţia Capitalei, rudă cu nea Ilie din Roşiile, că băieţelul s-ar putea să fie la un orfelinat din Cluj. S-a învoit de la servici trei zile, şi s-a urcat în garnitura de tren Bucureşti-Cluj, având toate actele necesare cu care să dovedească conducerii orfelinatului din oraşul filozofului Alexandru Dragomir, că băieţelul ei, venit pe lume în închisoarea Jilava, este născut de ea. Se înserase şi în compartimentul de clasa a II-a, chiar în faţa ei se aşezase o femeie între două vârste, pe care a ajutat-o să pună geamantanul în plasa de bagaje. -Mulţumesc, doamnă! -Cu plăcere! -Unde mergeţi? -La Cluj! -Dumneavoastră?

220

-Mai departe! La Gherla! De la Cluj iau un personalul… -Aveţi rude acolo? Până să răspundă, vagoanele, trase de o locomotivă Pacific fabricată la Reşiţa, s-au pus în mişcare cu un şuierat prelung, învăluind în aburi vagoanele. Printre scamele aburilor Nicoletta vedea cum peronul alunecă în spate pe lângă garniture trenului. Au trecut pe sub podul Grand.”De multe ori veneam pe el cu Georgică şi priveam la trenurile ce pleacă şi vin. Un dor de ducă ne cuprindea.Ţinându-ne de mână, visam la viitoarele călătorii. “ Au trecut prin faţa Gării Basarab, şi trenul pufăind a prins viteză îndreptându-se spre Titu. -Spuneaţi că mergeţi la Gherla! -Da! Am băiatul închis acolo… -Doamne! Ce a făcut? -Era student la medicină în Cluj, şi în camera din Căminul “Avram Iancu” a discutat cu câţiva colegi despre Revoluţia din Ungaria.Un coleg de-al lor, informator al Securităţii, i-a turnat, şi, după o sumară judecată, au primit toţi zece ani de închisoare. Mai au trei ani de ispăşit, bieţii de ei! Dar, dumneavoastră? -E o poveste lungă şi tristă, doamnă! Întunericul se lăsase şi în compartiment s-a aprins o lumină palidă.Nicoletta, înainte de a continua discuţia, a întors capul spre culoarul vagonului. Un bărbat între două vârste cu o geacă din piele se postase în faţa ferestrei.”De ce dracu nu se duce într- un compartiment, doar sunt aproape goale. “ -Maică, a dat nenorocirea peste poporul nostru! Câtă suferinţă… -Aşa este! Eu am fost închisă un an şi jumătate pentru ce am vorbit cu soţul în casă.Ne-au pus microfon la 221

telefon…De fapt, a fost un pretext pentru a ne confisca casa pentru un securist căsătorit cu o rusoacă. -Kaghebistă, maică! Şi soţul? -Şi el este închis...cinşpe ani! -Pentru ce!? -Pentru scrierea unui roman şi a unui jurnal. Şi pe deasupra fiind şi fiu de moşier care a prins nişte soldaţi sovietici la furat în ograda sa. Iar acum mă duc la Cluj să caut băieţelul pe care l-am născut în închisoare. -Cum!? -Doamne, iartă- mă! -M-i l-au luat şi abia am dibuit pe unde este la un orfelinat. -Bine că aţi aflat! -E pe undeva pe o stradă pe care se află Cimitirul Central. -Are un nume? -Da! Dorul… În penitenciar l-am înscris aşa. Ca un simbol al dorului de libertate, al dorului de soţ, de iubire, de ţara noastră, aşa cum era… -Înţeleg… În compartiment s-a lăsat liniştea. Omul în haină de piele a coborât la Sinaia. Nicoletta a privit la fereastră. Gara era pustie la ora aceea din miez de noapte. L-a văzut pe omul în scurtă de piele intrând în Biroul de Mişcare. După două minute garnitura s-a pus în mişcare. Locomotiva pufăia din greu, aruncând nori de aburi pe lângă vagoane. Înainte de a le lua somnul, pe culoarul vagonului, chiar la fereastra din dreptul compartimentului unde stătea Nicoletta, s-a postat un ceferist.

222

Cele două femei au adormit cu capetele rezemate de marginile compartimentului. După un timp trenul s-a oprit. Nicoletta buimăcită de somn a privit pe fereastră. La lumina puţinelor becuri abia a desluşit o gară în construcţie. -Nicoletta a deschs uşa compartimentului. -Ce gară este tovarăşe ceferist? -Braşovul! Se construieşte noua gară. -Mulţumesc! După care a tras uşa glisantă. Cele două femei s-au despărţit în Gara Cluj pe pereonul liniei a doua. Era dimineaţă şi răcoarea dimineţii se făcea simţită. Şi-a scos din geanta de voiaj un flanel pe care l-a luat peste bluza albă. A intrat în sala de aşteptare.Până la ora 8, când putea să meargă la orfelinat, mai erau două ore.Intrând, un miros urât mirositor a izbito, o duhoare de ciorapi ne spălaţi, de băutură proastă şi mahoarcă. Nu a putut rezista şi a ieşit imediat. Dar a avut timp de câteva secunde să vadă că pe canapelele soioase dormeau bărbaţi şi femei cu paporniţe, sacoşe, saci de cânepă, şi geamantane jerpelite trântite lângă ei, sau puse sub cap.”Oameni amărâţ„ .A gândit plimbându-se în holul mare al Gării. Din când în când privea la ceasul de pe peret, nerăbdătoare ca timpul să treacă mai repede. După o vreme a observat că o femeie cu faţa parcă cioplită în piatră, îmbrăcată în pantaloni şi o geacă de fâş, răzmată de peretele holului o privea cu insistenţă.”Are trăsăturile gardiencelor a căror duritate am simţit-o pe pielea mea. “ Nicoletta a ignorant această persoană şi a ieşit din nou pe peronul gării.”Mişcândumă, parcă, timpul trece mai repede. “A intrat din nou în holul gării. Femeia nu mai era acolo. Nu după mult timp a intrat şi ea dar pe uşa din faţă. Nicoletta a simţit că amândouă se joacă ca pisica cu şoarecele. După experienţa din închisoare nimic nu o mai impresiona. Însă dorul de copil şi de Georgică o făceau să 223

sufere. În rest totul i se păreau inutilităţi ale vieţii.”Bine zicea Shakespeare că: voinţa noastră şi destinul merg atât de opus încât planurile mereu ne sunt răsturnate.“ A gândit Nicoletta uitându-se, nu ştiu a câta oară, la ceasul gării.”Trebuie să merg! “A ieşit pe uşa din faţă şi s-a dus direct la staţia de autobuz din faţa gării.”Trebuie să iau 35-ul, până pe 30 Decembrie! Aşa mi-a spus prietena la care locuiesc, clujeancă din naştere. “ Urcându-se în autobuz, a observat cu surprindere, că femeia cu chip de piatră s-a strecurat, prin mulţimea de oameni, pe uşa a doua, în acelaş mijloc de transport .” * -Ai terminat de citit Titina, dragă? -Da! Mă impresionează destinul familiei Roşianu. Chiar a fost aşa!? -Aşa a fost! Şi mai rău! -Ştiam şi eu, că doar am suferit împreună în iadul comunist, dar… parcă cititnd acum aceste orori, mă îngrozesc prin ce am trecut. -Hai să mâncăm ceva fructe pe balconul cel mic! -Am cumpărat struguri afuzalii…mă duc să-i spăl. Titina a intrat în bucătărie, iar autorul acestor rânduri, sa dus pe balcon. S-a aşezat pe fotoliu şi-a dat drumul la radio care se afla pe o măsuţă.Era “Buletinul de ştiri“ în care se comenta condamnarea lui Fenechiu la cinci ani de închisoare.”Sunt convins că aproape toţi politicienii sunt corupţi. “ Titina a venit cu tava, având pe ea câţiva ciorchini de struguri cu boabele mari. -Iubito, îmi aduc aminte de viile de pe dealurile Drăgăşanului! -…Şi pe mine mă ia un dor de locurile noastre natale! 224

-O să mergem la toamnă! Dar…vorba lui Eminescu…”a mă întoarce nu mai pot/ Unde eşti copilărie cu pădurea ta cu tot? “ -Îţi aduci aminte? Ultima dată când am fost la Drăgăşani cu ocazia sărbătoriri noastre de către Primărie, sub genericul “Familia ŢENE- scriere cu lumină “, foarte puţini din colegii noştri au venit. În ciuda faptului că sala a fost plină de concetăţeni. -Invidia, iubito! -Stinge radioul, Florine! Nu vreau să mai aud de politicienii ăştia, proveniţi din eşaloanele inferioare ale pcrului.Nişte hoţi puşi pe căpătuială. -În ţările care nu au trecut prin coşmarul oceanului deşertului comunist trebuie două, trei generaţii de oameni să treacă pentru a face averea pe care au făcut-o unii în ţara noastră în timp de două zeci de ani. -Aşa este! Vezi, Florine ? În bobul acesta de strugure este adunată toată lumina soarelui.Este un adevărat laborator. Aşa ne spunea la şcoală profesorul Ceaicovski. -Sunt foarte gustoşi! -Să revenim la romanul la care lucrezi…Îşi găseşte copilul, Nicoletta? -Nu îţI spun! Lasă, să fie o surpriză! -Bine! Dacă zici tu! -După amiază continui scrisul. -Până unde doreşti să ajungi cu subiectul? -Până în prezent! -Te ţi de cuvânt...aşa cum ziceai...că vrei să fie o frescă a societăţii româneşti!? -Da! De prin anii `30 din secolul XX, până azi! 225

-E o perioadă destul de mare! Vezi cine sună la uşe! Titina s-a ridicat din fotoliu şi s-a dus la uşe. -Aaaa! Ce surpriză!! Florine! A venit Nicoletta! * Nicoleta Roşianu consemna în jurnalul său:” 4 martie 1965: “Moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej i-a surprins pe majoritatea oamenilor.Secretomania partidului a făcut să nu transpire nimic în legătură cu boala liderului comunist. Ceasul din turnul Gării de Nord a bătut de două ori, vestind cele două sferturi care trecuseră peste ora 14:00. Eu mă aflat în gară pentru a mă duce la Gherla unde era încancerat Georgică. Sirenele au început să şuiere strident. În câteva secunde, Republica Populară a„încremenit”: o maşină s-a oprit în mijlocul pieţei din faţa Gării de Nord, asemeni tuturor celorlalte de pe bulevardele Bucureştilor; pe magistralele feroviare, garniturile de tren îl cinsteau pe „cel dintâi ceferist al ţării”, zăbovind o clipă din goana lor; în fabrici, războaiele de ţesut sau strungurile îşi întrerupeau vuietul sacadat; la fel se întâmpla cu vehiculele agricole pe întreg cuprinsul ţării. Dar nimic din toate acestea nu impresiona precum spectacolul pe care îl ofereau oamenii: toţi rămăseseră muţi, acolo unde îi găsise clipa. Şi aproape nimeni nu îndrăznea să se mişte - cu gesturi stângace, i vizibil timorat, un muncitor îşi descoperea capul; la fel de şovăilenic, o bătrână păstra momentul de reculegere în dreptul unei fântâni, ne tiind dacă ceea ce face e firesc sau necuviincios. Pe întreg cuprinsul României, totul avea să rămână într-o prosternare funestă timp de trei minute. Aproape nimeni nu îndrăznea să se mişte - cu gesturi stângace, i vizibil timorat, un muncitor îşi descoperea capul; la fel de şovăilenic, o bătrână păstra momentul de reculegere în dreptul unei fântâni, ne tiind dacă ceea ce face e firesc sau 226

necuviincios. Pe întreg cuprinsul României, totul avea să rămână într-o prosternare funestă timp de trei minute. Ceremonia meeting- ului de doliu începuse încă din diminea a respectivă, în Pia a din fa a Palatului Consiliului de Stat. Trecuseră cinci zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, vreme în care „greii” partidului zăboviră la căpătâiul acestuia – fiind de „gardă la catafalc”. Se spune că de-a lungul celor patru zile – cât trupul lui Dej fusese depus în holul Palatului Consiliului de Stat – un milion de oameni pă iseră pe la căpătâiul acestuia – din curiozitate, din obliga ie, sau poate pentru că doreau să îi aducă în ultim omagiu. Mul i purtau doliu, al ii suspinau. Destui au fost i cei care au plâns deadevăratelea. În diminea a zilei de 24 martie, sicriul cu trupul neînsufle it al fostului secretar general era depus pe o estradă, în Pia a Palatului Consiliului de Stat. Au luat cuvântul atunci mai to i „greii” partidului, însă Nicolae Ceau escu a fost cel însărcinat să î i ia adio, în numele Partidului i al Republicii, de la cel care îi „păstorise” vreme de două decenii: „Vom cinsti memoria ta, dragă tovară e Gheorghiu, întărind continuu unitatea i for a de luptă a partidului, unitatea întregului popor în jurul partidului i al Comitetului său Central. Vom înzeci eforturile i vom munci cu abnega ie pentru înfăptuirea neabătută a liniei generale a partidului. Vom închina întreaga noastră via ă cauzei fericirii poporului, ridicării patriei pe culmile socialismului i comunismului. Vom lupta i cu mai mare hotărâre pentru triumful cauzei păcii, prieteniei între popoare, a unită ii mi cării comuniste

227

i muncitore ti interna ionale. Adio, scump tovară prieten ...”.

Cortegiul a pornit apoi alene, către Parcul Libertă ii. Sicriul era purtat pe un afet de tun. În urma lui, pă ea familia, membrii conducerii partidului, zecile de reprezentan i ai delega iilor partidelor fră e ti (printre care Todor Jivkov sau Ciu Enlai), i zeci de mii de oameni.” Mai târziu Nicoletta consemna în jurnalul ei aprecieri despre moartea suspectă a liderului communist. “În ianuarie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej participase la Conferinţa la vârf a Tratatului de la Varşovia, în Polonia. Întors la Bucureşti, în urma unui control medical, lui Dej îi era depistat un cancer care avea să îi fie fatal. Primul lider al României Populare îşi găsea sfârşitul două luni mai târziu (19 martie 1965), după o evoluţie extrem de rapidă a bolii. În legătură cu moartea lui Gheorghiu- Dej, s-au vehiculat mai multe ipoteze fanteziste. Un lucru este cert, şi anume că un control medical complet, realizat în toamna lui 1964, nu depistase cancerul care avea să îi aducă sfârşitul. Acest amănunt nu avea decât să amplifice semnele de întrebare legate de moartea neaşteptată a lui Dej. Boala acestuia a avansat întrun ritm accelerat. Nici intervenţia unei echipe de medici specialişti din Franţa nu a putut schimba soarta secretarului general. Verdictul acestora, după un consult amănunţit, a confirmat diagnosticul dat de către doctorul personal al lui Dej, Leon Bercu – cancer la plămâni. Evolu ia rapidă a bolii a ridicat destule suspiciuni ulterior. Cea mai „celebră” ipoteză vehiculată în legătură cu cauzele care ar fi grăbit decesul lui Gheorghiu- Dej, a fost aceea a unei posibile iradieri a acestuia. Să o fi făcut-o ru ii, în 228

ianuarie, la Var ovia, a a cum sus ine Gheorghe Apostol: „Am aflat de la şeful însoţitorilor lui Dej că în timpul participării delegaţiei române la întâlnirea Tratatului de la Varşovia, Dej a fost cazat într-o şcoală cu duşumelele aproape negre de petrol şi fără căldură şi că în aceste condiţii Dej a fost iradiat”? Sau va fi fost o neglijen ă a chiar secretarului general – o mică bucată de uraniu, din prima arjă produsă în România, de „Sovrom-Cuar it”, ar fi fost dăruită lui Dej de chiar Chivu Stoica, într-o cutie transparentă. Dej ar fi păstrat-o în biroul lui. Aceea i poveste, a unei „bucăţi de uraniu” care sar fi aflat în biroul lui Dej, apare consemnată şi în memoriile lui Paul Sfetcu, care îl „învinuieşte” însă pe Miron Constantinescu de aducerea ei. Misterul a fost ulterior poten at i de moartea, la fel de subită i de tragică, a mai multor peroane din staff- ul lui Gheorghiu-Dej. Ne-o spune acela i Paul Sfetcu, care uită însă se întrebe de ce oare nu va fi avut i el un sfâr it la fel de subit. Discuţii ample s-au purtat în literatură de specialitate în legătură cu succesiunea la conducerea partidului după decesul lui Dej. E un lucru aproape unanim acceptat faptul că evoluţia rapidă a bolii nu i-a permis acestuia să desemneze un succesor. Gheorghe Apostol putea totuşi fi preferatul lui Dej, date fiind bunele relaţii dintre cei doi. Există mărturii care indică faptul că Gheorghiu-Dej şi-ar fi exprimat în mod explicit „opţiunea” pentru Apostol. Atât Maurer, cât şi Bârlădeanu îşi amintesc că „dorinţa” lui Gheorghiu- Dej ar fi fost adusă chiar şi la cunoştinţa Biroului Politic, cu câteva zile înainte de decesul secretarului general. Împotriva unei astfel de „op iuni” s-ar fi ridicat atunci Ceauşescu şi Drăghici. Primul nejustificându-şi gestul, cel de-al doilea pretextând că ar fi mai bine ca o asemenea chestiune să nu fie abordată, în contextul în care Dej era încă în via ă. Toţi ceilalţi nu au avut vreun comentariu de făcut, acceptând poziţia lui Alexandru Drăghici. În legătură cu 229

acest episod, merită semnalată lipsa de curaj a membrilor Biroului Politic, care parcă au ezitat în a dezbate problema. Desigur, ar trebui să avem în vedere şi premisele care au influenţat momentul. În primul rând, Biroul Politic se afla în faţa unei premiere. Era poate pentru prima dată când partidul trebuia să ia o decizie majoră, fără a căuta răspunsul (sau măcar un indiciu de) la „răsărit”. Retragerea trupelor sovietice din România (1958), dar mai ales respingerea explicită a imixtiunii Kremlinului în treburile româneşti, prin celebra „declaraţie de independenţă” (1964), au reprezentat condiţiile unei situaţii fără precedent pentru comuni tii români: şeful trebuia ales, şi nu numit de către Moscova. În acest context, decizia a aparţinut membrilor Biroului Politic care, la propunerea lui Ion Gheorghe Maurer, l-au „înscăunat” pe tânărul Nicolae Ceauşescu. Care erau, în realitate, alternativele Biroului Politic? Pavel Câmpeanu credea că Maurer şi Bodnăraş nu contau în ecuaţie. Primul datorită originii sale sociale, dar şi a apartenenţei etnice: tatăl său era german, iar mama sa de origine franceză. Cel de-al doilea datorită trecutului său „dubios”: dezertor din armata română, spion rus, cetăţean sovietic. Cât despre celelalte nume, Câmpeanu tranşează discuţia în mod ferm: Chivu Stoica, Alexandru Drăghici sau Gheorghe Apostol, cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej, nu se evidenţiau decât prin „extrema modestie a capacităţii lor”. În acest context, succesul lui Ceauşescu ar fi fost, într-o anumită măsură, previzibil. Alexandru Bârlădeanu îşi reamintea şi el contextul tulbure din jurul decesului lui Gheorghiu-Dej. În opinia acestuia, Nicolae Ceauşescu nu ar fi intrat la început în „cărţile” succesiunii, fiind în dizgraţia lui Dej (!). În scurt timp însă, îşi aminteşte Bârlădeanu, s-ar fi conturat în cadrul Biroului Politic două tabere care şi-au disputat întâietatea. Pe 230

de o parte s-ar fi coalizat: Apostol, Bodnăraş şi Maurer, pe de altă parte: Ceauşescu, Drăghici şi Chivu Stoica. Balanţa s-ar fi înclinat decisiv în momentul „trădării” lui Maurer. Decizia acestuia din urmă s-ar fi bazat pe credinţa că îl va putea controla în totalitate pe tânărul Nicolae Ceauşescu. Ion Gheorghe Maurer avea, bineînţeles, o variantă proprie asupra evenimentelor din primăvara anului 1965. El aduce în discuţie o variantă inedită care i-ar fi sugerat-o Gheorghiu-Dej personal. Maurer afirma că Dej i-ar fi propus chiar lui să îi succeadă în funcţie, variantă pe care Maurer ar fi respins-o, motivându-şi decizia prin faptul că al ar fi fost „primul român din neamul său". După refuzul lui Maurer, pe care Dej l-ar fi înţeles pe deplin, următorul pe lista secretarului general al partidului ar fi fost Apostol. După momentul în care s-a evitat discutărea problemei în cadrul Biroului Politic, pretextându-se că nu se cade să se abordeze acest aspect atâta timp cât Gheorghiu- Dej, deşi grav bolnav, era încă în viaţă, ansele lui Apostol s-ar fi diminuat, în cursă rămânând doar Nicolae Ceauşescu şi Alexandru Drăghici. Maurer l-ar fi preferat pe primul dintre cei doi, întrucât Drăghici ar fi fost „omul ruşilor”. Unii au multe cuvinte de laudă la adresa lui Nicolae Ceauşescu, despre care spune că ar fi fost, totu i, un „profesionist al luptei pentru putere”. Raţionamentul lor pare mult mai aproape de un „adevăr” pe care nu îl vom putea reconstitui probabil niciodată. Astfel, aceştia cred că Ceauşescu ar fi reuşit să şi- l atragă de partea sa pe Chivu Stoica, promiţându- i preşedinţia Consiliului de Stat. Maurer s-ar fi ocupat de alţi doi posibili pretendenţi la succesiune: Apostol şi Drăghici. „Greii” Maurer, Bodnăraş şi Chivu ar fi fost cei care, în realitate, l-au preferat atunci pe Ceauşescu, considerând că acesta era varianta pe care ei o vor putea manipula cel mai uşor. Timpul avea să îi contrazică. 231

Succesiunea lui Dej avea să se desfăşoare cu o rapiditate exemplară. Dacă ar fi să îi dăm crezare aceluiaşi Kunze, după constatarea decesului lui Dej, Nicolae Ceauşescu ar fi fost primul care s-ar fi aplecat şi l-ar fi sărutat pe „fostul” secretar general al partidului. Un gest simbolic prin care tânărul Ceau escu atrăgea atenţia celor prezenţi asupra întâietăţii pe care o revendica.” CAPITOLUL VII Motto: Nici o durere nu- i mai mare, decât să-ţi aminteşti în nenorocire de timpul când erai fericit. Dante Alighieri “Moartea liderului comunist a născut noi speranţe spre mai bine în sufletele românilor. Dar, a fost doar o iluzie. Puşcăriaşii politici sperau la o graţiere.În celula din Gherla, transferat de la Jilava, Georgică recitea, a nu ştiu a câta oară, ultima scrisoare primită de la Nicoletta în care relata amănunte despre băiatul lor, Doru. Prin zidurile închisorii, cu ajutorul celor care îi vizita au pătruns până la ei diferite zvonuri despre schimbările la vârf, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Colegii de celulă comentau între ei evenimentele, sperând.”Este uşor să- i convingi pe oameni de un lucru, dar este greu să-i faci să fie fermi în convingere. “ Gândea Georgică, în acea perioadă când vreme de aproape zece ani sef al Directiei Organizatorice a CC al PMR, un devotat neconditionat al sefului partidului, Ceauşescu era de fapt candidatul grupului aparatului de partid. Intre sustinatorii săi din aparat si din armată sa- i amintim pe Virgil Trofin, Paul Niculescu-Mizil, Vasile Patilinet, Manea Manescu, Ilie Verdet, Petre Lupu, Maxim Berghianu, Petre Blajovici, Cornel Onescu, Ion Stanescu, Vasile Valcu, Ion Ionita etc Pe scurt, cine controleaza aparatul, controleaza partidul. 232

Suferind de cancer, problema succesiunii lui Gheorghiu-Dej la conducerea statului român şi a partidului a fost pusă cu mare discreţie în comitetul de conducere. Principalii candidaţi erau Gheorghe Apostol, Chivu Stoica şi Ion Gheorghe Maurer. Ceauşescu făcea parte din eşalonul doi al liderilor, însă a ştiut cu mare abilitate politică să profite de disensiunile celor trei grupuri. Dej a încetat din viaţă la 19 martie 1965. Cu tact, Ceauşescu a reuşit să îl atragă de partea sa pe Maurer împotriva lui Apostol, care pretindea că Gheorghiu-Dej l-a nominalizat direct la succesiune. În cele din urmă s-a ajuns la un compromis politic: Ceauşescu la conducerea partidului, Stoica în fruntea Consiliului de Stat, iar Maurer la conducerea Guvernului. La 22 martie 1965, Nicolae Ceauşescu a fost ales prim-secretar al PMR. În primii trei ani de conducere a partidului, Ceauşescu a reuşit să îşi consolideze puterea politică şi să elimine compromisul iniţial. La Congresul al IX-lea din 19/24 iulie1965 s-a revenit la denumirea de Partidul Comunist Român, iar Nicolae Ceauşescu a fost ales secretar general, funcţia de conducere a partidului. Această schimbare a survenit ca urmare a ideii că edificarea socialismului trebuie să corespundă realităţii româneşti şi nu unui model străin. În acelaşi spirit, la 21 august 1965, Marea Adunare Naţională adoptă o nouă Constituţie prin care România devine Republică Socialistă. “ Toate acestea Georgică Roşianu le-a aflat pe diferite căi. Cele mai multe de la Nicoletta când venea la vorbitor. Surpriza cea mare a fost când a venit cu Doru. i s-a părut cea mai frumoasă zi din viaţă. Nicoletta a venit cu mâncare şi un flanel croşetat de ea. -Soate totul din sacoşe, fomeie! Scoseşi? Hai mai repede! C-am mult aşteptai după tine… 233

Nicoletta a pus pe masă o franzelă, o bucată de slănină, o conservă de carne şi o sticlă cu limonadă. Gardianul a tăiat franzela în trei, verificând dacă are ceva în ea, slănina a înţepato cu vârful cuţitului în mai multe locuri, conserva a desfăcut-o verificând ce este în ea, iar sticla cu limonadă a destupat-o, gustând-o. Din toate gardianul şi-a oprit câte o bucată. -Pentru prânz Burjoaică! Bine că nu e alcool! Altfel vă anulam vorbitorul! Le-a spus cu o voce baritonală gardianul, ştergându-şi mustaţa şi pleznind din buze. Intraţi pe uşa aia din metal şi aşteptaţi. Când a apărut la vorbitor Nicoletta cu băieţelul alături, Georgică a avut impresia că o lumină puternică a pătruns în camera aceea obscură, cenuşie şi rece. Ar fi vrut să-l îmbrăţişeze, să- l strângă la piept. Simţea că în acel băieţel brunet este adunată toată dragostea lor, a lui şi a Nicolettei. -Tăticule! A strigat Doru. Încercând să- l îmbrăţişeze. Dar gardianul a întins mâna şi l-a oprit. Însă, o fracţiune de secundă mânuţa băiatului i-a atins mâna dreaptă. Un fior plăcut, pe care nu l-a simţit niciodată, i-a pătruns în tot corpul. -Să nu uiţi nicodată Dorule această clipă! I-a spus în şoaptă Georgică. În viaţă fereştete de rău, sau de nu te poţi feri, înfruntă-l bărbăteşte! -Da ! Tăticule! Nicoletta îi privea cu o relativă bucurie şi lacrimi îi curgeau pe obraz. -Tovarăşe! Aici nu e voie să plângeţi! A zbierat la ea gardianul de lângă uşe. Nicoletta şi-a şters lacrimile cu o batistă albă brodată, zâmbind vinovată.Acelaşi lucru l-a făcut şi Georgică cu mâneca zeghei. Doar Doru îi privea mirat şi cu tristeţe. 234

În şoaptă, Nicoletta, îi spunea unele ştiri dar, mai mult, cu degetele de la mâna dreaptă bătând uşor în masă prin alfabetul morse îi trasmitea ultimile veşti de afară.Mai ales cele politice. La fel îi răspundea şi Georgică. Prin viu grai îşi trasmiteau unele evenimente banale. Doru, ne înţelegând sunetele, începuse să bată şi el în masă. Nicoletta i-a apucat mânuţa şi i-a sărutat-o, strângându- l la piept. Georgică i-a privit cu duioşie, şi în mintea lui această imagine o asemăna cu Icoana Macii Domnului cu Pruncul de la Nicula.”Tot ce se naşte din iubire atinge valori maxime “ Gândea în acel timp.Iar, privind-o pe Nicoletta, şi-a zis :”Femeile înţelepte sunt frumoase în toate anotimpurile vieţii lor. “ Despărţirea a fost dureroasă. -De ce nu merge tăticu cu noi !? A început să plângă Doru. Veau cu tăticu, veau cu tăticu! Nicoleta l-a luat de mână pe băieţel. Iar gardianul i-a împins pe hol, închizând uşa metalică după ei. Femeia abia a apucat să întoarcă capul şi să- l vadă pe Georgică cum i se pun cătuşele, apoi ieşind pe o altă uşe. * Pentru a- l înscrie la şcoală pe Doru a întâmpinat multe greutăţi.Ar fi dorit să- l înscrie la Liceul “Gheorghe Lazăr “ dar nu a fost primit pe motiv că nu are dosar sănătos. I se oferise să fie înscris la Şcoala Generală din Ştefăneşti- Ilfov.Până la urmă a reuşit cu intervenţia unui fost coleg de facultate al lui Georgică, ajuns inspector în Ministerul Învăţământului. Într-o zi când se juca şotronul în curtea şcolii cu Mihai colegul său de clasă şi cântând :“Alunelul, alunelul, Hai la joc Să ne fie, să ne fie Cu noroc. 235

Cine- n horă o să joace mare, mare se va face, cine n-o juca defel va rămâne mititel! “ A venit la el un om brunet cu o haină neagră de piele având mustaţă. -Băi, puştule! -Da! Nene! -Aşa ai învăţat la şcoală, să- mi spui nene?! Tovarăşe sămi zici! -Da! Tovarăşe! A răspuns cu emoţie Doru. -Al cui eşti, bă! -A lui tata şi mama! -Şi cum îi chiamă, bă! -Georgică Roşianu şi Nicoletta! -Aha! -…Şi unde sunt,bă? -Mama, la servici! -Dar, taică-tău, band...? -La închisoare! -Aha! -Dar ce a făcut? - Nu ştiu, domnule! -Tovarăşe! Cap pătrat! -Tovarăşe! În timpul acesta a sunat clopoţelul. Se terminase recreaţia. 236

-Haide, Dorule! L-a strigat Mihai. Cei doi prieteni s-au aşezat în rândul clasei lor, pentru a intra ordonat în clasă la comanda profesorului de serviciu. Între timp bărbatul mustăcios a urcat scările în şcoală şi în momentul când rândul clasei lui Doru a pătruns în holul şcolii l-a văzut pe acesta intrând în cabinetul directorului. Pe acest om l-a văzut Dorul de multe ori venind în şcoala lor. Chiar şi peste câţiva ani buni pe când era elev la liceu, unde a avut, iarăşi, greutăţi la înscriere. Acelaşi motiv i s-a spus: nu ai dosar sănătos! Inspectorul, fostul coleg al lui Georgică se pensionase, însă acesta i-a recomandat un altul, care pentru două pachete de Kient, 20 de ouă şi o damigeană cu vin, adus de la Drăgăşani, a intervenit şi dosarul lui Doru a fost primit la înscriere, astfel putând da examenul de admitere. Când s-au afişat rezultatele Doru a fost în capul listei de la Afişier, avea media generală 10. * Scriitorul acestui roman răsfoind jurnalul Nicolettei a reuşit să afle multe amănunte despre evenimentele anilor `60 din secolul trecut. “Sute de mii de deţinuţi politici au fost exterminaţi în temniţele şi lagărele gulagului comunist, după ce au îndurat anchetele sub tortură ale Securităţii şi ani grei de temniţă şi deportări. Familiilor lor şi ale celor ucişi le-a fost luat dreptul la o viaţă şi un viitor normal, fiind stigmatizaţi drept duşmani ai poporului. Potrivit statisticilor oficiale, în ianuarie 1960, numărul persoanelor condamnate pentru delicte împotriva securităţii statului era de 17.613. Numărul lor a scăzut, în 1962, de la 16.327 la 13.017 în urma eliberării, în 1963, el s-a redus la 9.333, pentru ca în 1964 majoritatea celor rămaşi în închisori să fie puşi în libertate. Actul din 1964 venea după 16 ani de 237

teroare, timp în care zeci de mii de români (încă nu este cunoscută cifra exactă) au fost ucişi în rezistenţa din munţi şi în închisori, au fost torturaţi, umiliţi, dezumanizaţi, distruşi pentru singura vină de a fi fost contra comuniştilor. Pentru un regim totalitar opoziţia politică era o crimă şi înţelegeau s-o pedepsească prin moarte. Imediată sau lentă. Deşi decretul de amnistiere cu numărul 411 a fost emis în iulie 1964, deţinuţii au început să iasă din puşcăriile comuniste încă din 1962, fiind eliberaţi treptat în acea perioadă peste 12.700 de deţinuţi politici. În preajma “Declaraţiei de independenţă” (aprilie 1964), locurile de detenţie au fost golite de deţinuţi politici, cei mai mulţi cu acuzaţia de “uneltire contra ordinii sociale”. Marea eliberare din ’64 nu a fost însă întrutotul o întoarcere spre normalitate, ci doar o pauză, mulţi dintre foştii deţinuţi politici continuând să sufere, de foame – pentru că li se refuza un loc de muncă, de frică – pentru că erau chemaţi la Securitate, urmăriţi şi ameninţaţi, şi de însingurare, temându-se să ducă o viaţă socială firească pentru a nu fi bănuiţi că uneltesc contra statului. Înainte de a fi eliberaţi, deţinuţii au fost avertizaţi că nu le era permis să spună nimic despre cele pătimite, prin diferitele locuri de detenţie, nici numele «cadrelor» din Ministerul de Interne, pe care le-am cunoscut acolo. “Colonelul – menţionează Constantin Noica – m-a ascultat, a înregistrat pozitiv răspunsul meu şi mi-a spus: «mâine veţi fi liber». A adăugat: «Vreţi să rămâneţi în legătură cu noi? Sau e împotriva conştiinţei dvs?» Am rămas uluit, un moment. Aşadar, ei nu se schimbaseră: pe de o parte, aveau generozitatea să ne elibereze, pe de altă parte, ne cereau să devenim agenţi ai lor. Cum rimau acestea? Puteam lesne folosi poarta de scăpare pe care mi-o oferea el, amabil, «e contra conştiinţei mele». Am preferat să- i spun ceva la fel de adevărat, anume că nu aveam de gând să duc nici un fel de viaţă socială”. Eliberarea deţinuţilor politici din locurile de detenţie a dus la o 238

oarecare intensificare a acţiunilor împotriva regimului. În 1965, la numai un an de la eliberare, fuseseră înregistrate 752 de cazuri de răspândiri de fiţuici, scrisori anonime şi inscripţii cu conţinut “duşmănos”. Acest aspect este dovedit şi de faptul că, în 1965, cu ocazia alegerilor de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională şi Sfaturile Populare, s-au descoperit 50 de cazuri de difuzări de material, în plus, în urnele de votare s-au găsit 189 de buletine pe care au fost scrise cuvinte şi lozinci ostile puterii comuniste, mult mai numeroase decât în 1961, când fuseseră depistate doar 36 de cazuri de propagandă împotriva regimului. Pentru rezolvarea situaţiei, torţionarul Alexandru Drăghici propunea ca “acolo unde avem de-a face cu elemente fanatice care săvârşesc fapte ca urmare a concepţiilor şi convingerilor lor duşmănoase la care nu vor să renunţe”, să se treacă “la arestarea lor şi trimiterea lor în judecată după temeinică documentare”. Astfel că, anii următori aveau să ducă la o scădere a intensităţii acţiunilor împotriva regimului.” Întoarcerea în libertate a lui Georgică Roşianu a fost într-o vineri. Surpriza a fost mare pentru Nicoletta alături Doru, care între timp, reuşise să- i fie repartizat un apartament cu două camera în carterul Drumul Taberei, iar ea să lucreze la Radio România ca reporter. -Doru, vezi cine sună la uşe! Băiatul a tras zăvorul yalei şi a crăpat puţin uşa. La început a rămas surprins.Un om slab, cu ochelari legaţi cu sârmă şi cu o boccea în mână îl privea cu drag. - Cine este Dorule? A întrebat Nicoletta din baie, unde spăla rufele în cadă. -Un nenea, mămică! - Şi ce doreşte? -Nu ştiu!

239

Între timp Nicoleta a ieşit din baie ştergându-şi mâinile pe şorţul de culoare albastră legat de mijloc. -Georgică!!! Georgică!!!! A început să strige Nicoletta, sărindu- i de gât. Bine ai venit acasă! Pentru o clipă Doru i-a privit mirat, apoi a sărit de gâtul lui Georgică, recunoscându-i trăsăturile de la ultima vizită la puşcărie. -Tăticule! Tăticule! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! Toţi trei s-au îmbrăţişat, traşi spre mijlocul holului de Nicoletta, care cu piciorul a împins uşa închizându-se cu zgomot. Câteva zile la rând Georgică i-a povestit Nicolettei, după ce se întorcea de la Radio, tot prin ce a trecut. Atâtea orori au fost că nu găsea cuvinte echivalente cu acestea.I-a povestit cum era la tăiat stuf în Deltă, câd lipitorile le intra în cismele de cauciuc rupte şi le sugea sângele, cum au lucrat la canal unde oamenii epuizaţi cădeau şi mureau ca retezaţi. Apoi fiind luaţi cu roaba şi aruncaţi ca nişte saci netrebuincioşi într-o groapă comună. I-a povestit cum i-a recitat poezia Radu Gyr,”Ridicăte Gheorghe, ridicăte Ioane!“ făcută în închisoare, pentru care a fost condamnat la moarte. De fapt, Roşianu cum a venit acasă primul lucru a fost să transcrie, pe un caiet şcolar, din memorie, această poezie pentru a nu se uita. Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, nu pentru patule, nu pentru pogoane, ci pentru văzduhul tău liber de mâine, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri, pentru cântecul tău ţintuit în piroane, pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! 240

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele, ci ca să aduni chiuind pe tapsane o claie de zări şi-o căciula de stele, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane şi zărzării ei peste tine să- i scuturi, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Şi ca să pui tot sărutul fierbinte pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, pe toate ce slobode-ţi ies inainte, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii! Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane! Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Când a auzit-o prima oară Nicoletta a înlăcrimat. -Doru, tată, să nu spui la nimeni despre această poezie. Riscăm să facem puşcărie din nou. -Nu, tăticule! Dar, sunt sigur că va veni o vreme când vom fi liberi s-o spunem şi să gândim liber. Ne-am săturat să spunem una la şedinţele de UTC şi alta să gândim. Toţi colegii sunt revoltaţi.Parcă arde în noi un foc mocnit. -Bine! Feciorul tati! -Nu uita, Dorule! Dar, nu te răzbuna! -Nu uit! Dar…Homo homini lupus! -Lasă-ne s-o spunem noi, ce zicea Plaut, noi cei care nea fost sacrificată tinereţea în gulagul comunist. * Chiar a treia zi după ce a venit din închisoare, Georgică Roşianu s-a dus la Editura Academiei dorind să se înscrie în 241

audienţă la directorul ei, Alexandru Graur. Însă cum l-a văzut secretara-dactilografă doamna Simina Georgescu, care l-a recunoscut ,l-a poftit să ia loc pe scaunul tapiţat cu piele. -Domnule Roşianu, bine aţi venit la noi! Luaţi loc vă rog! Georgică s-a aşezat ca un şcolar cuminte pe scaun ţinând în mâini o mapă din vinilin în care avea câteva acte. -Mulţumesc, doamna Georgescu! -Cu ce pot să vă servesc, domnule Roşianu? - Aşi dori să mă înscriu în audienţă la domnul director Graur! - Dumneavoastră nu trebuie să vă înscrieţi! Intru eu acum la dânsul şi îi spun că doriţi să vorbiţi cu dumnealui. Doamna Georgescu s-a ridicat de pe scaunul din faţa maşini de scris, a ciocănit în lemnul de lângă clanţă, deoarece uşa era capitonată cu piele maro. -Intră! S-a auzit glasul baritonat al lui Graur. Doamna Simina Georgescu a intrat, şi, după câteva secunde a ieşit zâmbind, lăsând uşa întredeschisă. Tovarăşul director vă aşteaptă, tovarăşe Roşianu! Mulţumesc! Tovarăşa Georgescu! Georgică Roşianu s-a sculat de pe scaun având mapa sub braţ, intrând cu o timiditate în biroul lui Alexandru Graur, cu care altădată era amic, şi nici-o barieră convenţională nu-i despărţea. -Bună ziua, tovarăşe director! -Bună ziua! Care este problema pentru care ai venit? -Tovarăşe director, ştiţi…eu am fost închis...acum îmi caut un loc de muncă! 242

-Ştiu! Ştiu! E...c-am problematic! Ai dosar...asta este o editură a partidului nostru, dumneata tovarăşe Roişanu ...cum să-ţi spun...eşti un duşman al poporului... -Tovarăşe director! În închisoare am fost reeducat în spiritul partidului dumneavoastră... -Înţeleg! Înţeleg! Uite, ce este! Avem un loc pentru corector! Ştiu că dumneata eşti filolog şi un scriitor bun. Având în vedere aceste lucruri am să vorbesc cu conducerea Academiei, şi în special cu Secretariatul CCPCR, Secţia de Propagandă, cu tovarăşul Gheorghe Pană. -Vă mulţumesc că încercaţi să mă ajutaţi! -Nu-mi mulţumi, până nu vezi...albul în căpistere. Cum zice românul...Până una, alta, roagă pe tovarăşa Georgescu să-ţi bată la maşina de scris o cerere, semneaz-o, ataşează la ea un memoriu de activitate şi Diploma de Licenţă. Nu uita înainte de a semna-o scrie cu mânuţa ta „Trăiască lupta pentru Pace! “ -Aşa voi face… Roşianu s-a ridicat de pe scaun, a întins mâna către Alexandru Graur, dar acesta preocupat cu răsfoirea unor hârtii, l-a făcut pe Georgică să rămână cu ea întinsă. A ieşit, închizând uşa cu teama de a nu face zgomot. -Cum este domnul Roşianu? -Mi-a dat speranţa că, oarecum, mă angajează corector. Însă… -Spuneţi! -Am rugămintea de a- mi scrie la maşină cererea de angajare. Celelalte documente le am. -Sigur! Doamna Georgescu a introdus în maşina de scris două coli ministeriale, între ele o plombagină, şi a început să scrie cererea pe care o dicta Georgică Roşianu. După ce a terminat 243

de dactilografiat, Roşianu a scris cu mâna “Trăiască lupta pentru pace “, a pus data şi a semnat. -Mulţumesc, doamna Georgescu! -Să vă fie de folos. -Aveţi o agrafă, să prind celelate documente la cerere? - Poftiţi! După ce Georgică Roşianu a prins cu o agrafă documentele la cerere, i-a înmânat toate acestea doamnei Georgescu. -Vă rog să înregistraţi micul dosar. -Da! După ce a înregistrat cererea, a notat pe o hârtiuţă numărul, pe care i-a dat-o lui Roşianu. Acesta a pus-o într-un compartiment al unui port- vizite pe care l-a introdus în buzunarul de la piept al hainei. -Vă mulţumesc, doamna Georgescu! -Cu dragă inimă! Poate vom fi colegii...dacă cei de sus...o vor ! Arătând cu arătătorul spre clădirea CC-ului. Georgică Roşianu a ieşit din secretariat, coborând mai vioi scările. * Timpul se derula de pe mosorul vremii, iar Dumnezeu croşeta destinul lui Georgică Roşianu, al Nicolettei şi băiatului lor. Perioada de austeritate din timpul lui Ceauşescu au trecut-o foarte greu, aşa cum întreg poporul a suferit. Se sculau dis de dimineaţă şi stăteau la coadă, prin rotaţie, pentru a apuca o sticlă de o jumătate de kilogram de ulei. Erau zile când răbdau de foame, ne având pâine, chiar dacă deţineau cartelă toţi trei. Doru se scula de la ora 4 dimineaţa şi înainte de a se duce la facultate, punea sacoşa la 244

magazinul de mezeluri ca să vină Nicoletta la ora şapte să cumpere o bucată de salam.Deja la ora aceea se aflau bătrâni pensionari păzind rândul de sacoşe puse la coadă încă de cu seară. La îndemnul lui Eugen Jebeleanu, Georgică Roşianu a depus dosarul de a fi primit în Uniunea Scriitorilor, cu recomandări de la acesta, de la Camil Petrescu şi Cezar Petrescu. Între timp i-a apărut la “Cartea Românească” volumul de versuri „Goana după fluturi “, avându- l redactor pe Mircea Ciobanu, şi la editura “Meridiane “, volumul de eseuri “Artă şi istorie în secolele XVIII şi XIX“, avâdu- l ca redactor pe Ştefan Rott –Dever. Cărţi care au fost bine primate de critica de specialitate în revistele”România Literară “, “Convorbiri Literare “, “Secolul XX “, “ Ateneu“, şi în multe alte reviste. Deja începuse să fie apreciat în rândul confraţilor. Între timp a fost avansat ca redactor şef adjunct al editurii la care lucra. Nicoletta Roşianu avea la Radio emisiuni apreciate şi gustate de ascultători. Cu multă greutate au obţinut un apartament cu trei camere, prin ILL, întâmpinând greutăţi în obţinerea lui. Pe motivul că figurau ca propietari ai casei de pe strada Alexandru. -Tovarăşa Roşianu, cum îndrăzniţi să cereţi un apartament când dumneavoastră aveţi casă? -Tovarăşe Poponete, casa noastă ne-a fost luată, fără titlul, de către un tovarăş de la Securitate, căsătorit cu o rusoaică.”În mod sigur Kaghebistă! “ Şi-a zis în gând Nicoletta. -O să verificăm, tovarăşe! Lăsaţi cererea la secretariat.” * Cu cât se apropia Congresul al XIV-lea al PCR cu atât speranţele românilor creşteau.Aşa şi noi speram în mai 245

bine.Ascultam “Europa Liberă “ în fiecare seară. Cu amândoi feciorii noştri. Lui Titina îi plăcea mult emisiunea “Actualitatea Românească “ a lui Necolai Constantin Munteanu. -Îţi aduci aminte, Florine, că preotul din Uşurei. La înmormântarea lui tata, ne-a spus că Moscova pregăteşte pe Ion Iliescu, pentru al înlocui pe Ceauşescu? - Îmi aduc foarte bine aminte! Parcă a fost ieri. -Îţi mai aduci aminte când am fost criticată în FUS că nu am fost la manifestarea organizată cu prilejul vizitei lui Ceauşescu la CUG? - Da! Atunci circula poezioara: “Noi femeile din FUS Ne jurăm cu craci- n sus să ţinem între picioare, Fusul clasei muncitoare!” Am început să râdem amândoi de s-a auzit şi la vecinii de pe palier. * “În toamna anului 1989, pentru omul de rând părea că erau condiţii reale pentru ca elitele partidului- stat să îl răstoarne pe dictatorul Nicolae Ceauşescu de la putere. În ciuda faptului că se schimbaseră multe în regimurile comuniste est-europene, membrii conducerii de partid şi de stat au lăsat Congresul al XIV- lea al PCR să decidă. Şi acesta l-a reales pe Ceauşescu în funcţia de Secretar General. Nemulţumirea populaţiei a atins cote maxime. Românii se aşteptau la o schimbare în acea toamnă deoarece, o dată cu venirea la conducerea Uniunii Sovietice a lui Mihail Gorbaciov în 1985, statele din cadrul Tratatului de la Varşovia începuseră să se pregătească de o viaţă politică democratică, demers care a şi dus la prăbuşirea comunismului după patru ani. Deja în 1989, în Ungaria fusese acceptată ideea 246

pluralităţii politice, în Polonia liderii sindicatului liber Solidaritatea preluaseră puterea, în Cehoslovacia fusese abolit rolul conducător al partidului comunist, în Bulgaria conducerea fusese preluată de o grupare reformistă, în China se desfăşura mişcarea prodemocratică a studenţilor din Piaţa Tiananmen (înăbuşită în sânge în iunie), în Germania de Est fusese dărâmat Zidul Berlinului. Numai România părea încremenită în timp. Nicolae Ceauşescu nu era dispus să renunţe la putere şi Congresul de la 20-24 noiembrie 1989 a fost perceput drept încă o mascaradă a regimului. În ţară focul mocnea. Prin intermediul posturilor de televiziune iugoslave, ungare, bulgăreşti şi ruseşti, precum şi de la postul de radio Europa Liberă, românii aflaseră despre transformările prin care trecea Europa Centrală şi de Est. În plus, politica economică a lui Ceauşescu (inclusiv proiectele de construcţii faraonice şi un regim de austeritate menit să permită României să-şi plătească datoria externă) era considerată responsabilă pentru penuria extinsă din ţară; în paralel cu creşterea dificultăţilor economice, Securitatea era omniprezentă, făcând din România un stat poliţienesc. Totuşi, ceva-ceva începuse să se mişte prin ţară. În martie 1989, activişti de frunte ai PCR protestaseră printr-o scrisoare deschisă împotriva politicii economice a lui Ceauşescu (Scrisoarea celor şase), după cum au auzit românii la Radio Europa Liberă. La 13 octombrie 1989, scriitorul Liviu Ioan Stoiciu a semnat, după cum chiar el declară în al său "Curriculum Vitae legat de Securitate" publicat după Revoluţia din Decembrie 1989, "Apelul împotriva realegerii lui N. Ceauşescu la al XIVlea Congres al PCR", alături de Doina Cornea, Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Liviu Cangeopol. Din acea zi a fost pus în "domiciliu obligatoriu" la Focşani, fiind urmărit pas cu pas, "la vedere" de securişti, nu numai el, ci şi soţia şi fiul, după cum declară autorul. "Mi s-a înscenat şi o execuţie fizică, nedusă la capăt", adaugă el. 247

La 8 noiembrie 1989, postul de radio Europa Liberă a difuzat 14 întrebări adresate de Alexandru Melian, profesor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti, lui Nicolae Ceauşescu şi "mai ales celor care îl ajută să îşi păstreze puterea dictatorială". "Cum se explică discrepanţa flagrantă între «Epocalele succese» pe care le trâmbiţaţi pe toate căile, între statisticile triumfaliste, şi nivelul de viaţă mizer al majorităţii poporului?", întreba profesorul Melian. "Cum se potriveşte democraţia proclamată mereu, în gura mare şi pretutindeni, cu pedepsirea necruţătoare a oricărei opinii care nu coincide cu a dvs. sau cu a soţiei dvs., cu refuzul oricărui dialog şi cu eliminarea din circuitul puterii a oricărui om cu demnitatea opiniei?", continua universitarul. "Aţi calculat vreodată pierderile economice şi morale ale cultului personalităţii, (...) mai ales în raport cu poporul?" şi "Aţi calculat vreodată pierderile economice şi morale ale cozilor interminabile la orice?", adăuga Alexandru Melian. "Cum se potrivesc elogiul şi solicitările adresate învăţământului şi ştiinţei cu statutul mizer al acestora, cu izolarea lor internaţională, cu dispreţul real pe care-l nutriţi pentru ele dvs., dar mai ales soţia dvs., pusă să conducă domenii pentru care nu are nici o competenţă?", continua profesorul. În final, intelectualul ataca direct: "Cum se explică faptul că până când aţi devenit secretar general al partidului şi mai apoi preşedinte al ţării aţi fost un anonim activist, pentru ca apoi, deodată, să deveniţi «genial», «erou între eroi» (ce acte de eroism aţi săvârşit?), «cel mai iubit fiu al poporului» (de fapt cel mai urât dintre conducătorii pe care i-a avut vreodată ţara asta)?". La 11 noiembrie 1989, înainte de Congres, pe străzile Brezoianu şi Kogălniceanu din Bucureşti , câţiva studenţi au demonstrat cu pancarte "Vrem reforme!". Dar au fost arestaţi 248

de Securitate şi duşi la închisoarea Rahova pentru propagandă împotriva societăţii socialiste. Apoi, o încercare de a protesta împotriva regimului combinată cu bucuria calificării naţionalei de fotbal la un campionat mondial a fost repede dezamorsată de oamenii Securităţii infiltraţi printre manifestanţi. Românii de rând au văzut doar câteva imagini cu entuziasmul microbiştilor transmise de Televiziunea Română în cele doar două ore de program. Restul l-au auzit prin "telefonul fără fir" al cunoscuţilor. În prima zi a Congresului al XIV- lea al PCR, Ceauşescu a citit timp de şase ore (!) raportul politic, un document cu 24 de capitole, în care erau prezentate "realizărilii" din cincinalul încheiat şi planul pe următorii cinci ani. Discursul a fost întrerupt de ovaţii şi aplauze care au durat 100 de minute. La capitolul politică externă, Ceauşescu a cerut în premieră anularea Pactului Ribbentrop-Molotov prin care URSS ne-a luat Basarabia şi nordul Bucovinei. Cinismul dictatorului s-a văzut când acesta s-a referit la alimentaţie în timp ce ţara se confrunta de câţiva ani cu lipsuri mari. Orb şi surd la suferinţele naţiunii, dictatorul trăia într-o lume paralelă: "Consumul alimentar a crescut de la 1.800 de calorii zilnic pe locuitor, în 1950, la circa 3.300 calorii în prezent, România înscriindu-se între ţările cu un bun consum din punctul de vedere al necesităţilor", afirma Ceauşescu de la tribuna Congresului. Dar culmea cinismului abia urma: "În cinstea Congresului, însăşi natura a împrăştiat norii şi astăzi este o zi cu soare, care demonstrează ce minunat este socialismul! (Aplauze puternice, îndelungate)". Când a fost la vot, Congresul l-a reales pe dictator, participanţii dovedindu-şi astfel laşitatea, oportunismul, complicitatea. "Yesmeni şi sicofanţi" au fost numiţi aceştia de către un analist politic, ex-comunist, după Revoluţia din Decembrie 1989. 249

Românii care au trăit acele vremuri nu pot uita "ce minunat este socialismul". În Bucureşti, "minunăţiile" acelui regim erau: ulei şi zahăr pe cartelă, cozi la pui slabi şi vineţi porecliţi "petreuşi", "adidaşi" (copite) de porc, tacâmuri de peşte, (da, aţi citit bine), brânză, pâine acră şi cleioasă. Detergent de rufe, hârtie igienică, unt, cafea nu se mai găseau. În loc de cafea, comerţul oferea un amestec ciudat pe care mucaliţii l-au poreclit "nechezol", aluzie la hrana cailor. Foarte greu se găseau până şi chiloţi ori dresuri. Vinul din struguri era doar o amintire căci apăruse "vinul de surcică". Era şi criză de medicamente, situaţie deosebit de riscantă pentru bolnavii cronici. La raionul de confecţii pentru copii, apăruse îmbrăcăminte în culori total nepotrivite vârstei micuţilor: negru, maro, gri închis. Pentru că nu mai găseau haine cât de cât purtabile, femeile începuseră să tricoteze şi să îşi croiască singure îmbrăcămintea după tipare din revista germană Burda, şi aceasta cu greu adusă de fericiţii care mai plecau în străinătate. Căldura în locuinţe era furnizată conform unui program, maximum patru ore pe zi, la o temperatură care făcea ca în camere termometrul să ajungă în cazurile fericite la maximum 14 grade. Din acest motiv, până în primăvară, pereţii se umpleau de igrasie/mucegai. Apa caldă pentru igiena zilnică ajunsese o amintire, fiind rare cazurile când se putea face o baie normală. Dacă adăugăm că deodorant şi săpun nu mai erau prin magazine, ele fiind cumpărate doar de la "bursa neagră", găsim explicaţia recrudescenţei unor boli ca TBC ori sifilis, care fuseseră anterior stăvilite. Mai erau cozi şi la benzină, iar duminicile circulau o dată maşinile cu număr par, altă dată cele cu număr impar. Pentru a fi sigur că va fi "reales la al XIV- lea Congres", Ceauşescu a lansat o campanie atât de insistentă şi agresivă, încât românii se simţeau "călcaţi pe nervi". Populaţia ajunsese în asemenea stare încât o scânteie cât de mică putea isca o 250

revoltă. În ziare, la radio, la televizor, propaganda nu înceta "osanalele" adresate "celui mai iubit fiu al poporului", "marelui cârmaci", "genialului conducător", "minerului de onoare", "ctitorului de ţară nouă", dar şi "tovarăşei de viaţă şi idealuri", "academician doctor inginer", "om de ştiinţă de renume mondial". În ţara condusă "conform indicaţiilor tovarăşului", "marile realizări" erau fără şir, iar nivelul de trai era "pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie". Drept pentru care, românii trebuiau să "aducă prinos de recunoştinţă marelui conducător". Şi să urmeze "întocmai" sfaturile acestuia. "Mai puneţi o haină pe voi", indica Ceauşescu celor care se văitau de frig. Cât despre mâncare, "geniul Carpaţilor" cerea: "Mai lăsaţi şi generaţiilor viitoare". "Bine, dar nu se strică?", se întrebau românii.”

CAPITOLUL VIII Motto: Cel mai important aspect al educaţiei intelectuale nu este dobândirea cunoştiinţelor, ci cum să dai acestora viaţă. Oliver Wendell Holmes Lucru la roman pentru Florin era o plăcere. Şi totuşi acesta înainta greu. -Titina, dragă, multe date a trebuit să strâng pentru acest roman. Doresc să-l fac cât mai verosimil. Vreau să fie o frescă a societăţii româneşti în secolul trecut şi până azi, când putreda clasă politică provine din eşalonul doi, trei , al PCRului. …Şi din educaţia învăţământului nostru. -Aşa este! La ce bun că ne obligă să memorăm tot felul de inutilităţi, fără să ne spună lucruri utile în viaţă şi despre viaţă. Ne îndopa cu formule algebrice, cu Socialism Ştiinţific, cu …”Uzina via” a lui Alexandru Sahia, cu poeziile patriotarde 251

a lui Beniuc, Tăutu, Dan Deşliu, şi mulţi alţii, care luau bani cu nemiluita pentru aberaţiile lor. Educaţia proastă din şcoală, iată, îşi arată colţii. Hoţii care au furat tablourile din Olanda, şi mai ales femeia aceea, Dogaru, care a ars tablourile célèbre, sunt produsul şcolii româneşti. Dacă, femeii aceia i-ar fi spus la şcoală despre valorile culturale, nu le mai arunca pe foc. Conştentiza valoarea lor. Însă ea a fost îndoctrinată cu aberaţii algebrice. Care nu i-au folosit la nimic. Spaniolul Francesco Orestano spunea :”Arta este imortalizarea înţelepciunii omeneşti. “ -Eu, însă, îi condam pe majoritatea redactorilor din presa literară care au promovat politica criminală a comunismului.Au fost, practic, activişti de partid.Toate cărţile lor scrise înainte de 1989 au fost concepute cu, şi, în mentalitatea realismului socialist. -…Şi unii, mai sunt în manualele şcolare. Îndoctrinând şi viitorul nostru cu aberaţiile comuniste. -Ţi-am citit eseul în revistă, Florine! Îmi place, dar trebuia să tragi mai tare pe aceşti trântori, vorbesc de redactorii de la revistele ce apăreau în comunism, care toată ziua stăteau în cârciumă şi apoi scriau în favoarea propagandei pcr-ului. -A apărut déjà, eseul?! -Da! Ţi-l aduc acum! Titina s-a dus în dormitor şi s-a întors cu revista. Florin a luat-o şi a început să citească. -Sunt curios dacă au modificat ceva. „Fericirea de a fi condamnat de confraţi” “Mai întotdeauna la români s-a adeverit, de-a lungul istoriei, apoftegmele „Să moară şi capra vecinului” sau „Nimeni nu este profet în ţara lui”. În acest sens Panait Istrati spunea: „Câtă vreme un secret e ferecat în tine, e robul tău. Cum l-ai spus altuia eşti tu robul lui!”. Codiţiile istorice au 252

impus şi trădarea din partea confraţilor, precum Iuda a făcut-o cu Iisus, intelectualul devenind robul secretului. După ocuparea României de către armata sovietică(rusă) şi impunerea cu forţa a unui regim de sorginte comunistă a început prigoana împotriva intelectualilor şi a tuturor persoanelor, indiferent din ce clasă socială făceau parte, a căror idei şi manifestări erau suspectate că ar fi împotriva noului regim. Un rol important în arestarea şi închiderea acestora l-au avut „iudele” din preajma celor ce se opuneau regimului şi care aveau alte idei decât cele marxist- leniniste. Aceştia erau cunoscuţii, chiar aşa- zişi prieteni ai celor anchetaţi şi întemniţaţi în gherlele morţii. Fără sprijinul acestor cunoscuţi şi „prieteni” sau confraţi mâna lungă a securităţii nu ajungea la victime. Exemple sunt destule! Scriitorul Marcel Petrişor a vorbit în redacţia „Teatru”, în 1957, că urmează mişcări studenţeşti şi unul din confraţi la turnat la Securitate, iar Ştefan Aug.Doinaş a fost arestat pentru omisiune de denunţ, făcând un an de închisoare. Paul Goma a fost condamnat la 2 ani de închisoare şi cinci de deportare în Bărăgan pentru că la un seminar la Şcoala de Literatură a citit un fragment de roman în care critica regimul comunist. Cineva din colegii săi prezent la seminarul de creaţie l-a turnat. IIon Caraion, după ce iese din închisoare în 1955, întocmeşte o listă de scriitori care aveau nevoie de sprijinul din Vest, această listă este văzută de un confrate în 1958 şi îl reclamă la securitate. În urma acestui denunţ este condamnat la moarte pentru „uneltire împotriva orânduirii legale”. I se comută pedeapsa în detenţie pe viaţă şi în 1964 este graţiat. Alice Voinescu (1885-1961) a fost arestată în 1951 pentru conferinţele ce le ţinea în clandestinitate organizate de 253

Petru Manoliu. Aşa ca cei amintiţi mai înainte şi aceasta a fost turnată de unul din confraţi care participa la aceste întâlniri. Acelaş lucru i s-a întâmplat poetului Constant Tonegaru (mort 1952), fiind arestat şi condamnat. Interesant este cazul lui Petre Pandrea (1968) care fiind disident de stânga, îi critică pe comuniştii români, astfel este arestat, anchetat brutal de securitate şi închis. Zeci de scriitori au suferit pentru ideile lor în timpul terorii comuniste. Activiştii de partid, unii proveniţi din breasla scriitoricească (A. Toma, Sorin Toma, M. Beniuc, Z. Stancu, etc.), au „pus umărul” la impunerea realismului socialist în literatură şi în general în cultura românească. Urmare acestui fapt scriitorii care nu s-au aliniat acestei doctrine au suferit rigorile legilor, fiind anchetaţi de securitate, bătuţi, schingiuiţi şi apoi închişi. Unii din ei murind între zidurile închisorilor de la Sighet, Gherla, Piteşti, Malmezon, etc. „Cine nu este cu noi, este împotriva noastră” Exista pe atunci o lozincă promovată de activiştii de partid cu veleităţi scriitoriceşti: „Cine nu este cu noi, este împotriva noastră”. În baza acesteia au fost arestaţi sute de scriitori, printre care: Traian Brăileanu, Gane, Ion Petrovici, Radu Gyr, Anton Dumitru, Sandu Lieblich, Sandu Tudor, George Marcu, Tudor Popescu, Dumitru Borşa, Paul Sterian, Fane Vlădoiu, Popescu-Prundeni, Al.Mironescu, Radu Budişteanu, Nichifor Crainic, V. Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Ion Caraion, Nicolae Balotă, Adrian Marino, I.D. Sîrbu, Ştefan Augustin Doinaş, Leonid Dimov, Petre Ţuţea, Petru Pandrea şi mulţi, mulţi alţii. Un caz aparte, asemeni lui Iuda, este al episcopului Antim de Buzău care i-a trădat şi predat miliţiei şi securităţii pe cei adăpostiţi în Mănăstirea Vladimireşti-Ploscuţeni care luptau împotriva puterii ruseşti instalate în România, grup format din foşti ofiţeri din Armata Română, intelecuali şi călugări. 254

Cristian Tudor Popescu în cartea sa „Timp mort”, apărută la editura Polirom, 1998, p.11-16, în contextual celor afirmate de mine, numeşte pe Sadoveanu, Arghezi şi G.Călinescu „mari ticăloşi”, fiindcă a făcut pactul cu organele comuniste, însă îi numeşte şi „mari scriitori”. Trebuie amintit că în timpul când M. Sadoveanu a fost preşedintele Marii Adunări Naţionale a refuzat să comute pedeapsa cu moartea a unui ţăran care nu dorea să se înscrie în colectivă. Urmare acestui fapt bietul om a fost executat. Un alt caz al trădării din partea confraţilor este cel al lui Lucian Blaga. Chiar asistentul lui l-a trădat şi a susţinut să fie exclus de la catedra pe care o avea la universitatea clujeană. Plagiatul, pirateria intelectuală şi condamnările pe nedrept au funcţionat în folosul celor care urmăreau o funcţie în Universitate. Condamnări pe nedrept, privind plagiatul, au fost făcute la adresa multor scriitori din literature română. Situaţie pe care o includ tot în contextual trădării, având în vedere că timpul şia spus cuvântul constatându-se că aceste „condamnări” nu s-au confirmat. Ele fiind făcute din alte cause şi motive. Printre acestea fiind invidia, dorinţa de notorietate prin atac la o mare personalitate. Aceşti denigratori au crezut că lovind în confrate şi dând din coate poate să ajungă în fruntea breaslei. Nicolae Bălcescu în „Românii subt Mihai Voievod Viteazul” a urmat, prin plagiere, firul povestirii lui Florian Aaron. Al. Dobrescu susţine în „Pirateria intelectuală” că Letopiseţul de la Putna a fost plagiat, acelaşi lucru scrie şi despre Nicolae Milescu, însă Daniela Dumbravă în „România Literară” Nr. 41 îl combate spunând că: „Nicolae Milescu nu a plagiat...”, iar Ioan Simuţ vine cu argumente în apărarea Letopiseţului, arătând că „acesta a fost inspirit din povestiri fără autori ce circulau ca folclor... deci nu este un plagiat”. 255

Acelaşi autor spune că dascălii de manuale şi cursuri universitare: P.T. Cernătescu, latinistul N. Quintescu, Titu Maiorescu, în „Cursul de logică”, prelund pasaje întregi din Vischer, Eminescu, Caragiale şi alţii ar fi plagiat din plin. Al .Grama în 1891, la numai 3 ani de la moartea lui Eminescu, publică o broşură „M. Eminescu. Studiu critic” unde poetul naţional este acuzat de plagiat. Doar Al. Macedonski a jubilat şi l-a felicitat pe autor! În 1901, în două aricole consecutive publicate în „Revista literară” şi semnate cu pseudonimul CAION, adevăratul nume de „confrate” fiind C.Al. Ionescu, îl acuză de plagiat pe Ion Luca Caragiale în „Năpasta”. Acuzaţie dovedită, ulterior, ca fiind nefondată. Tot în acelaşi an, Demostene Russo publică o serie de articole în care argumentează faptul că „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” sunt plagiate. Mai târziu, Cezar Petrescu este acuzat că a plagiat din Maupassant în revista „Lupta”, 3, nr. 853 din 14 oct.1924, p.2, tot de către un „confrate”, pe nume Romulus Dianu, şi că în „Bucureşti, oraşul pătimirilor” ar fi „luat” din „Istoria Bucureştilor” de Ionescu-Gion. Aproape de noi... Mircea Cărtărescu este acuzat în „Săptămâna” din 1981, tot de un „confrate” care făcuse pactul cu Securitatea, că ar fi plagiat în „Levantul”! Chiar eu am fost acuzat de plagiat în romanul „Insula viscolului” în care am înserat, ca intertextualitate, cu ghilimelele de rigoare, o povestire despre care personajul meu spunea că o citise într-o carte, a unei scriitoare necunoscute. Motivul fiind răzbunarea pentru un articol publicat în presă în care arătam: că o parte din scriitorii clujeni care au lucrat în sistemul propagandei de partid (ziare, reviste, edituri, teatru...) au colaborat cu securitatea ceauşistă. Dădeam şi nume, acestea ulterior m-au acuzat de plagiat. 256

Unii exegeţi ai literaturii universale, chiar şi de la noi, susţin că dacă opera rezultată dintr- un aşa zis plagiat este net superioară faţă de cea de la care s-a „inspirat”, acest act este în folosul literaturii şi culturii în general. Georges Maurevert în „Cartea plagiatelor” arată cazuri celebre care s-au folosit de acest mijloc, cum ar fi: Dante, Voltaire, Milton, Shakespeare, Diderot, Stendhal şi mulţi alţii. „Poţi cere unui virus să iubească alt virus?” Aşa cum spuneam la început, „fericirea” ne vine de la „confraţi”, aceasta datorită unor minori scriitori. Vorba aceea: „Fereşte- mă Doamne de prieteni, că de duşmani am eu grije”. În acest context se pune întrebarea cu un gust amar: „Cine mai spală de noroiul aruncat în marile noastre personalităţi?” Datorită acestui „noroi” denigratorii au rămas cu numele în istorie. Vorba lui Cioran: „A-ţi iubi aproapele este un lucru de neconceput. Poţi cere unui virus să iubească alt virus?”, sau: „Cei vechi au avut muzica prin care se clădeau de la sine zidurile Tebei, modernii au născocit pe aceea care ar fi în stare să dărâme piramidele...” spunea N.Iorga.” -Vezi, sună telefonul! Titina s-a dus în hol să răspundă. -Da! Liga Scriitorilor...Cu domnul preşedinte? Imediat! * Florin, răsfoind jurnalul lui Nicoletta, a început să transcrie pagini din acesta. “România a fost singura tara din estul Europei care a trecut la democratie printr-o revolutie violenta si in care conducatorii comunisti au fost executati. Inainte de revolutia romana, toate celelalte state est-europene trecusera intr- un mod pasnic la democratie. 257

Protestele, luptele de strada si demonstratiile din luna decembrie a anului 1989 au dus intr-un final la sfarsirea regimului comunist. Statul politienesc, securitatea, politica economica a lui Ceausescu, constructiile grandomane si regimul de austeritate sunt cateva din motivele care faceau populatia sa nu fie multumita de regimul comunist. In acelasi an, 1989, Ceausescu reuseste sa achite datoria externa de circa 11 miliarde de dolari, chiar mai inainte de termenul pe care chiar dictatorul roman il preconizase. Ceausescu nu era un om citit. In luna decembrie 1989, in ziarul Scanteia, apare pe prima pagina un discurs al lui Ceausescu transcris cu toate greselile gramaticale si de pronuntare pe care acesta le facea in exprimarea oralÄ&#x192;. A fost un semnal transmis in toate cotloanele tarii, fiindca ziarul avea o raspandire nationala. Numarul respectiv al ziarului a disparut apoi din bibliotecile publice. O incercare timida de a protesta impotriva regimului a fost la un joc de fotbal, unde Romania a invins cu 3-1 nationala Danemarcei, victorie ce a facut ca dupa 20 de ani Romania sa participe din nou la un campionat mondial, cel din Italia. 16 decembrie 1989 In jurul bisericii reformate din Piata Maria, niste credinciosi reformati demonstreaza pasnic, cu lumanari in maini, pazindu- l pe pastorul Laszlo Tokes care urma sa fie evacuat. Reformantilor li se adauga si un grup de oameni de toate varstele, profesiile si credintele, adunati spontan intr-un act generos de solidaritate si expresie a dorintei de libertate si democratie. O parte a multimii se indreapta spre Caminele Studentesti pentru a aduna noi demonstranti. Se ajunge la

258

sediul PCR unde au loc altercatii cu autoritatile. Aici s-au efectuat primele arestari. Ora 16:00. Se intampla inevitabilul. Sunt blocate tramvaie de catre manifestanti si se striga pentru prima data “Jos cu Ceausescu!”. Multimea se intoarce intr-un numar si mai mare in Piata Maria, apoi in Piata Operei, scandand o serie de lozinci anticomuniste. Pe drum sunt distruse pancardele de propaganda care impanzeau orasul. Acum se naste drapelul revolutiei, steagul din care a fost decupata stema comunista. Unii dintre manifestanti au fost arestati si batuti. Pana la miezul noptii au loc adevarate lupte de strada. Pastorul Laszlo Tokes a fost arestat si batut, dar combatantii si-au parasit pozitiile spre dimineata. 17 decembrie 1989 In aceasta zi, evenimentele au pornit pe o cale fara intoarcere. Ceausescu a organizat o teleconferinta, in care cere Ministerului de Interne si Securitatii sa deschida focul asupra civililor, fara somatie. In aceasta zi au cazut primele victime ale revolutiei. Pe treptele Catedralei se aduna un grup de copii si tineri civili care incep sa scandeze: “Jos Ceausescu!, Libertate! Vrem o tara libera!”. Dintr-un transportor blindat se trag rafale care secera multimea. Actul crud si absurd care a avut loc sub privirile timisorenilor a intaratat si mai mult multimea. In diverse zone incep luptele deschise intre civili si militari. Se arunca cu pietre si cu sticle incendiare inspre masinile si transportoarele din care se tragea. Timisoara arata ca in razboi. Magazinele aveau vitrinele sparte, erau militieni peste tot si se observau urmele de focuri. 259

Dintr-un oras al florilor, Timisoara devenise un oras al groazei. Militarii ordonau oamenilor sa circule fara oprire si erau impiedicati sa stea in grupuri. In incinta Spitalului Judetean sunt sustrase cadavrele celor ucisi. Vor fi transportate in secret la Bucuresti, unde vor fi arse la crematoriu. Familiile celor disparuti urmau sa fie informate ca rudele lor au fugit peste granita. Documentele care dovedeau cauza deceselor au fost, de asemenea, distruse. In aceasta zi, linistea intregii tari este spulberata. Romanii afla de evenimentele de la Timisoara prin Europa Libera. In dupa-amiaza de 18, un grup de 30 de tineri ies in fata Catedralei in urma repetitiilor de colinde. Alti 500 de manifestanti li se alatura. Au fluturat un steag din care fusese decupata stema comunista si au cantat “Desteapta-te romane!”. S-a tras asupra lor. 19 decembrie 1989 Revolta de la Timisoara a luat amploare. Un angajat de la Uzinele Mecanice din Timisoara pornea sirena aeriana. A fost semnalul pentru mii de timisoreni sa iasa din noua in strada. 7 persoane au murit si aproape 100 au fost ranite. 20 decembrie 1989 – Revolutia muncitorilor Timisoara. Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori au intrat in oras. 100.000 de protestatari au ocupat Piata Operei (astazi “Piata Victoriei”) si au inceput sa strige sloganuri anti- guvernamentale: “Noi suntem poporul!”, “Armata e cu noi!”, “Nu va fie frica, Ceausescu pica!”. In Oltenia, regimul a incercat sa foloseasca muncitori din fabrici pentru a opri revolta din Timisoara. Au fost incarcate trenuri pline cu muncitori si au fost trimisi la Timisoara. Li s-a spus ca huliganii si ungurii devasteaza 260

Timisoara. Ajunsi la Timisoara si vazand ca nu este vorba de asa ceva, oltenii s-au alaturat timisorenilor. Treptat, situatia a iesit de sub controlul autoritatilor. Mai multi militari au inceput sa se fraternizeze cu demonstrantii. La sfarsitul zilei, Timisoara a fost declarata oras liber de catre demonstranti. Exemplul Timisoarei a fost urmat si de alte orase din tara, precum Arad, Sibiu, Targu Mures, Alba Iulia, Resita, Brasov, Fagaras, Cluj-Napoca si Caransebes. Evenimentele din Timisoara au fost descrise si in jurnalele de stiri ale unor radiouri precum Radio Europa Libera si Vocea Americii, ascultate clandestin de catre romani. Ceausescu fiind plecat intre timp in Iran, cand s-a intors in tara pe data de 20 decembrie, a descoperit o situatie deteriorata. La ora 19:00, 20 decembrie, a dat o declaratie televizata dintr- un studio TV situat in interiorul cladirii Comitetului Central, in care i-a etichetat pe cei care protestau la Timisoara ca dusmani ai Revolutiei Socialiste. 21 decembrie 1989 â&#x20AC;&#x201C; Adunarea populara A doua zi, in data de 21 decembrie, a fost convocata in jurul pranzului o mare adunare populara menita sa exprime sprijinul populatiei fata de conducerea de partid si de stat. Vorbind de la balconul Comitetului Central, Ceausescu a evocat o serie de realizari ale societatii socialiste. Populatia a ramas indiferenta la cele auzite, doar randurile din fata il sprijineau pe Ceausescu cu scandari si aplauze. Ceausescu nici nu a reusit sa inteleaga evenimentele, iar incapacitatea sa de a trata situatia au iesit din nou in evidenta cand a oferit, intr-un act de disperare, cresterea salariilor muncitorilor cu 100 de lei pe luna, continuand sa laude realizarile â&#x20AC;&#x153;Revolutiei Socialisteâ&#x20AC;? dar neintelegand ca alta revolutie se desfasura chiar in fata sa. 261

Sunetul unor petarde venind dinspre marginea adunarii au transformat manifestatia in haos. Speriata la inceput, multimea a inceput sa se imprastie. O parte dintre participantii la adunare s-au regrupat langa hotelul Intercontinental si au inceput o manifestatie de protest care apoi a devenit revolutie. Incercatile ulterioare ale cuplului Ceausescu de a recastiga controlul multimii folosind formule ca “Alo, alo!” sau “Stati linistiti la locurile voaste!” au ramas fara efect. Multimea a plecat pe strazi, aducand capitala, la fel ca Timisoara si alte orase importante in dezordine. Oamenii au inceput sa strige sloganuri anticomuniste si anticeausiste: “Jos dictatorul!”, “Moarte criminalului!’, “Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!”. In cele din urma, protestatarii au invadat centrul din Piata Kigalniceanu pana in Piata Unirii, Piata Rosetti si Piata Romana. Pe statuia lui Mihai Viteazul un tanar flutura un tricolor fara stema comunista. Ceausescu, sotia sa, precum si alti oficiali s-au panicat, iar dictatorul s-a intors in interiorul cladirii. Transmisiunea directa a mitingului a fost intrerupta, dar oamenii care se uitau la televizor vazusera destul ca sa-si dea seama ce se intampla. Incercarile lui Ceausescu de a linisti populatia luasera o intorsatura neasteptata. In cursul dupa-amiezii, in aceeasi zi, Nicolae Ceausescu a tinut o teleconferinta sustinand ca evenimentele ultimelor zile sunt organizate si dirijate cu scopul de a destabiliza tara si indreptate impotriva integritatii si independentei Romaniei. Cuvintele lui Ceausescu in teleconferinta: “Trebuie sa demascam si sa respingem cu hotarare aceasta actiune si sa o lichidam. Nu se poate pune decat problema lichidarii in cel mai scurt timp a acestor actiuni conjugate impotriva integritatii, independentei, a constructiei socialiste, a bunastarii poporului.” 262

S-a pronuntat si pentru mobilizarea generala a fortelor armate. Mai tarziu, incepand cu orele 18, a inceput reprimarea propriu- zisa care a durat pana a doua zi, ora 3 dimineata. Protestatarii, neinarmati si neorganizati au fost intampinati de soldati, tancuri, TAB-uri, oameni din Securitate imbracati in haine civile si ofiteri ai Unitatii Speciale de Lupta Antiterorista. S-a tras asupra multimii de pe cladiri, strazi laterale si din tancuri. S-au inregistrat multe victime prim impuscare, injunghiere, sau strivire de vehiculele armatei. Un TAB a intrat in multime in apropierea Hotelului Intercontinental. Pompierii blocau multimea cu jeturi de apa puternice, iar militienii bateau si arestau oamenii. Protestatarii au reusit sa construiasca o baricada de aparare in fata Restaurantului Dunarea, care a rezistat pana la miezul noptii, dar a fost doborat in cele din urma de fortele de ordine. Se organizasera puncte de colectare, unde erau adunati protestatarii care erau capturati. Dupa identificare si inregistrare erau transportati la inchisoarea Jilava. Dupa lansarea zvonului intre scutieri ca in Piata Romana mai multi colegi de-ai lor au fost injunghiati cu surubelnite, toti pasagerii care au coborat in statia de metrou din Piata Universitatii au fost batuti. Foarte multi copii, femei sau batrani au fost maltratati, tarati pe jos, obligati sa se culce pe burta, unii peste altii, in gramezi. A fost o noapte incendiara. Focurile de arma nu au incetat sa se auda, pana la 3 dimineata, ora la care cei care au supravietuit au parasit strazile. Dupa inabusirea revoltei, strazile au fost spalate de sange de masinile salubritatii. 263

Mortii au fost incinerati si s-a interzis autopsierea victimelor decedate. Multe fotografii ce au ramas ca dovezi au fost facute din elicopterele care au survolat zona si de turistii aflati in turnul hotelului Intercontinental, aflat langa Teatrul National, peste drum de Universitate. 22 decembrie 1989 A doua zi, in 22 decembrie 1989, vestea inabusirii in sange a demonstrantiilor a ajuns in scurt timp la toata populatia Bucurestiului. Multi dintre supravietuitorii macelului din zona centrala au fugit spre zonele industriale, unde au relatat muncitorilor cele intamplate. Regimul a planuit organizarea de adunari ale muncitorilor la locurile de munca, la care sa fie condamnate “actele huliganice”, insa muncitorii au refuzat, ba din contra, au inceput organizarea de proteste si mai ample impotriva regimului. 22 decembrie 1989, ora 7:00 Pe la ora 7 dimineata, Elena Ceausescu a fost informata ca un numar mare de muncitori inaintau spre centrul Bucurestiului. Baricadele militiei care trebuiau sa blocheze accesul spre Piata Universitatii si Piata Palatului au fost inutile. La ora 9:30, Piata Universitatii era plina de oameni. La presiunea masei imense de demonstranti, fortele armate au inceput sa fraternizeze cu demonstrantii. 22 decembrie 1989, ora 10:00 Dupa ora 10, mai mult de o suta de mii de oameni erau adunati pentru prima data din proprie initiativa – nu la cererea lui Ceausescu – in centrul Bucurestiului. Nicolae Ceausescu a luat o portavoce si a incercat sa se adreseze multimii de la balconul cladirii Comitetului Central al Partidului Comunist, dar a fost intampinat cu un val de dezaprobare si furie. Elicopterele imparteau manifeste pentru a 264

linistii populatia, dar din pricina vantului nefavorabil nu ajungeau la multime. Tot in jurul orei 10, ministrul apararii Vasile Mitea a murit in conditii suspecte. 22 decembrie 1989, ora 10:07 â&#x20AC;&#x201C; Fuga lui Ceausescu Generalul Iulian Vlad a intreprins masuri de izolare a lui Ceausescu. L-a convins pe Ceausescu sa fuga cu elicopterul la unul din cele trei puncte de comanda militara secreta din tara (probabil la buncarul din zona Pitesti) 22 decembrie 1989, ora 11:00 Un comunicat radio si televiziune dat din ordinul lui Ceausescu spunea ca Milea a fost gasit vinovat de tradare si ca s-a sinucis dupa dezvaluirea tradarii sale. O ancheta ulterioara realizata prin exhumarea cadavrului in 2005, a afirmat ca s-a sinucis cu pistolul unui subordonat. 22 decembrie 1989, ora 11:00 â&#x20AC;&#x201C; Haosul in Bucuresti Dupa fuga lui Ceausescu din cladirea Comitetului Central se instaleaza haosul in Bucuresti, precedat de o stare de euforie generala. Multimile descatusate invadeaza Comitetul Central iar 22 decembrie 1989, ora 12:15 â&#x20AC;&#x201C; Televiziunea isi reia emisia Birourile oficialilor comunisti sunt vandalizate. Tintele preferate fiind portretele dictatorului. Televiziunea Romana isi reia emisia. Mircea Dinescu si Ion Caramitru apar in fruntea unui grup de revolutionari, anuntand exaltati fuga dictatorului. Haosul din Bucuresti cuprinde intreaga tara. Au avut loc manifestatii spontane de protest fata de regim. La unele manifestatii populatia a atacat sedii de partid si de stat sau chiar posturi de militie. Cativa militieni au fost chiar omorati.

265

22 decembrie 1989, ora 15:00 – Conturarea guvernului Petre Roman citeste de la balconul Comitetului Central al PCR Declaratia in trei puncte a “Frontului Unitatii Poporului”, transmisa si la televiziune. S-au conturat trei centre de putere: la Televiziunea Romana, unde se aflau Mircea Dinescu si Ion Caramitru si Ion Iliescu sosit dupa ora 14:00. La sediul CC al PCR, unde erau revolutionari care au incercat sa formeze un nou guvern, care dupa numai 20 de minute a cazut, fiind huiduiti de multime: “Fara comunism!”. Si cel de-al treilea centru, in Ministerul Apararii unde se afla generalul Victor Stanculescu. 22 decembrie 1989, ora 23:00 – Anuntarea unui nou organ al puterii Grupul lui Iliescu se deplaseaza la sediul CC al PCR unde sunt rostite cuvantari, apoi se intorc la Televiziune unde iau legatura cu generalul Stanculescu. In jurul orei 23:00 este anuntata constituirea Consiliului Frontului Salvarii Nationale, ca nou organ al puterii. Opinia publica internationala Conducatorii multor state au inceput sa transmita mesaje de spijin al revolutiei romane: SUA (presedintele George H. W. Bush), URSS (presedintele Mihail Gorbaciov), Ungaria (Partidul Socialist Ungar), nou-constituitul guvern al Germaniei de Est (in acel moment cele doua Germanii nu se unisera inca), Bulgaria (Petar Mladenov, secretar-general al Partidului Comunist Bulgar), Cehoslovacia (Ladislav Adamec, lider al Partidului Comunist Cehoslovac, si Vaclav Havel, scriitorul dizident, conducator al revolutiei si viitor presedinte al Republicii), China (ministrul Afacerilor Externe), Franta (presedintele Francois Mitterrand), Germania de Vest (ministrul de externe Hans Dietrich Genscher), OTAN/NATO 266

(secretarul general Manfred Wurner), Regatul Unit (primulministru Margaret Thatcher), Spania, Austria, Olanda, Italia, Portugalia, Japonia (Partidul Comunist al Japoniei) si RSS Moldoveneasca. Sprijinul moral a fost urmat de sprijin material. Mari cantitati de alimente, medicamente, imbracaminte, echipament medical etc, au fost trimise in Romania. In lume, presa a dedicat pagini si uneori chiar editii intregi revolutiei romane si conducatorilor acesteia. Procesul de preluare a puterii de catre noua structura nu se incheiase. Obiective importante atat in Bucuresti cat si in provincie sunt atacate cu arme de foc de indivizi necunoscuti. Ei primesc eticheta de teroristi. Poplatia si armata au fost chemate sa apere cuceririle fragede ale revolutiei De la Televiziune sunt transmise informatii neverificate, contradictorii, care creaza o situatie confuza si o stare de psihoza generala. S-au inregistrat numerosi morti si raniti. Pentru urmatoarele 3 zile, toata tara era in haos. Au avut loc numeroase lupte inversunate. In noaptea de 22 spre 23, Jean- Louis Calderon, jurnalist francez de la postul de televiziune Canal 5, a fost calcat de senilele unui tanc in Piata Palatului. 23 decembrie, ora 21:00 â&#x20AC;&#x201C; Haos si paranoia Tancuri si cateva unitati paramilitare au mers sa protejeze Palatul Republicii. S-au distribuit arme la multi civili, care actionau in colaborare cu unitatile armatei. Riposta exagerata, a celor care faceau parte din dispozitivele militare sau mixte, asupra locurilor din care se trageau focuri raslete, a avut drept consecinta pierderea de vieti omenesti si mutilarea grava a zeci de persoane. La orice miscare suspecta, de exemplu, deschiderea unei ferestre sau 267

miscarea unei perdele, se tragea haotic cu munitie de razboi. Argumentandu-se ca “teroristii roiesc” si ataca peste tot, informatii sustinute si difuzate in special prin intermediul Televiziunii. 24 decembrie 1989 – Bucurestiul in razboi La 24 decembrie, Bucurestiul era un oras in razboi. Tancuri, Tab-uri si camioane continuau sa patruleze prin oras si inconjurau punctele problematice pentru a le proteja. Intre timp, Ceausescu impreuna cu sotia sa Elena ce se aflau la Snagov, au plecat cu elicopterul spre Pitesti. In apropiere de Boteni au abandonat elicopterul, caruia i s-a cerut sa aterizeze de catre armata. Pe jos, sotii Ceausescu au ajuns la o statie de cercetare agricola aflata la 5 km de Targoviste, unde au fost preluati de militieni si transportati dupa cateva peripetii la garizoana din Targoviste. 25 decembrie 1989 – Condamnarea si executarea lui Nicolae si a Elenei Ceausescu In ziua de Craciun, cei doi au fost condamnati la moarte de catre o curte militara ad-hoc, pentru o serie de acuzatii, printre care si genocid. Au fost executati in incinta garizoanei din Targoviste. Cadavrele lor au fost transportate cu elicopterul la Stadionul Steaua, unde s-au ratacit. Au fost gasite a doua zi si aduse cu morga la Spitalul Militar. De acolo au fost transportate la cimitirul Ghencea si inmormantate in secret. Fragmentele din filmarea cu procesul si finalul executiei au fost difuzate in aceeasi zi la televiziunea nationala. Intensitatea luptelor armate a scazut brusc dupa difuzarea pe 25 decembrie pe postul national de televiziune a executiei sotilor Ceausescu, insa s-au mai inregistrat atacuri pana pe data de 27 decembrie. Pe durata revolutiei, au murit 1104 persoane, si s-au inregistrat 3321 raniti (221 civili si 663 militari).” 268

Citind aceste pagini, Florin şi-a adus aminte de Revoluţia de la Cluj unde a participat activ. Îl văzuse pe Călin Nemeş în faţa Librăriei Universităţii dându-şi jos cămaşa şi împreună cu alţii manifestanţi de pe trotuar au strigat pentru prima oară”Jos Ceauşescu! “ şi “Libertate! “ Top of Form L-am văzut pe Cristea Nemeti este unul care a infruntat plutonul de militari, in Piaţa Libertatii, in 21Decembrie1989. Cristea Nemeti era lângă mine şi striga "Libertate!". Am văzut militarii condusi de capitanul Carp Dando care au deschis focul si câţiva revolutionarii au cazut secerati la pământ. Capitanul Carp Dando, s-a asezat in mijlocul strazii, şia asezat un rand de militar in zona . Piaţa Unirii. Langa el nu erau toti militari. Am vazut oameni mai in varstă, erau oarecum drogati, nu erau militari. Nu stiu cine erau. In momentul in care a venit Calin Nemes si l-a intrebat ce cauta aici, capitanul Carp Dando a zis “Foc”. In momentul acela a pus mana pe pistol si a inceput sa tragă. L-am vazut pe Matis cum s-a intors intr- un picior si a cazut jos si a cazut şi Ladiu, dar nu a fost lovit. Dupa ce a fost deschis focul, lumea din piaţa s-a împraştiat. Am ramas singur cuc în stradă si mi-a zis: 'Şi pe mine mă impuşcă'. In momentul acela, am facut un pas să ma trantesc şi nu stiu de unde, din biserică sau de la geamurile de deasupra farmaciei a început să se tragă. In total, în Piata Libertatii si-au pierdut viata 14 persoane, dar, capitanul Carp Dando, cel care a condus plutonul de reprimare, a scapat fără sa fie condamnat pentru aceste crime.

269

Florin şi-a scuturat capul, alungându-şi gândurile.”A trecut multă vreme de atunci. Iar vinovaţii care au împuşcat atâta amar de oameni nu au fost pedepsiţi. Numai Ion Iliescu este de vină. A protejat pe foştii activişti de partid, pe securişti. Şi tot el s-a opus la aplicarea punctului 8 de la Timişoara. Altfel ar fi evoluat societatea românească. Aşa că, încă, trăim în “ democraţia originală“ a acestui kaghebist. “ * Florin îşi respecta programul cu stricteţe în scrierea romanului. Titina, din când în când, mai citea la el, şi apoi discutau pe marginea lui. “În luna mai, după Duminica Orbului, 1990, Georgică Roşianu a fost primit membru corespondent al Academiei Române. Evenimentul a fost sărbătorit împreună cu Nicoletta la Cofetăria “Pallas”, rememorând etapele vieţii lor. Doru, băiatul lor, plecase cu o bursă la Paris, cu mari intervenţii, prin insistenţa lui Eugen Ionesco şi Emil Cioran. Cu toate intervenţiile , nu au reuşit să se mute în casa lor.În ea locuia acelaşi securist cu soţia. Georgică Roşianu datorită faptului că a participat la Revoluţia din `89, în Piaţa Universităţii i s-a propus să se înscrie în Asociaţia Revoluţionară “21 Decemrie “. -Domnule Marinescu, eu nu am ieşit în stradă pentru a mă înscrie în organizaţia dumneavoastră. -O să regretaţi domnule academician Roşianu. O să vină vremea, datorită domnului Iliescu, să avem unele beneficii. -Aş păta memoria celor căzuţi, înpuşcaţi de Armată şi Securitate, dacă accept aceste …beneficii! ” Avea dreptate Kipling când spunea că “Prima victimă a războiului este adevărul. “

270

Şi vă mai spun eu cum a fost la revoluţia din decembrie: Unii au tras de speranţă, alţii au tras de nădejde, iar armata şi securitatea a tras. Amândoi au început să râdă. Lui Georgică i s-a părut că Marinescu a râs cu subânţeles. De la această discuţie Georgică nu a mai dat pe la sediul organizaţiei de revoluţionari.S-a dus acasă şi s-a apucat să scrie un articol despre relativitatea succesului.” „De-alungul istoriei noţiunea de succes a avut diferite sinonime, apropiate ca sens sau chiar identice. Astfel cuvintele ”faimă “, “ renume “, “reputaţie “, “popularitate “, “ glorie “,”prestigiu “, “ autoritate “ sau “ celebritate“, au definit consacrarea publică conferită de un anumit grup social unei personalităţi remarcate într- un domeniu. Observaţiile pe această temă datează chiar din antichitate, dar dezvoltate în secolul 18. În acest domeniu au fost şi câteva contribuţii româneşti, cum ar fi Mihai ralea, T.Herseni, Tudor Vianu, şi nu în ultimul rând Paul Cornea. Prin deceniul trei din secolul trecut N. Davidescu vorbea despre “Norocul literar “, în care este subliniată nuanţa sceptică şi relativistă, chiar dacă se avea în vedere doar succesul literar. Acesta este imprevizibil, efemer şi în final relative prin definiţie.În istoria literară de la noi se cunos destule cazuri de “ succese“ efemere. În secolul XIX versurile lui Nicolae Dimache erau citite şi memorate în saloanele vremii. Mai înaintea lui, pe la 1790, versurile din “Psaltirea “ lui Ioan Prale, poreclit ”musicos “, originar din Basarabia, erau citite şi amintite pe vremea lui, Gh.din Moldova ( pe numele lui adevărat Gh.Kernbach ), care a trăit în perioada 1859-1909, care a scris un soi de ”anacreontice dulcege şi romanţe muzicabile a fost salutat cu entuziasm de Haşdeu şi Vlahuţă, şi cultivat de “Viaţa Românească “, sau Dimitrie Teleor ale cărei

271

” poezii în vărful peniţei “ erau citite şi cultivate la începutul secolului XX. Iată câteva exemple care, în parte, confirmă efemeritatea succesului. Acesta ţine şi de gustul oamenilor vremii. Filozofuil grec Constanti Tsatos spunea că e bine să scri în spiritual timpului tău, dar vai de acei scriitori care au scris numai în spiritul vremii lor. După Helvetius ”întâmplarea este aproape unicul zeu al succesului “.( De l` Esprit, IV, ch.XIII). În acest sens butada englezului Robert Southey trebuie amintită ”Publicul ( succesul de public, n.n.) şi euharistia ( transubstantiation) sunt cele mai mari mistere…ale naturii “. De fapt, este greu să explicit apariţia “succesului “ într- un caz sau altul. Exemplu ni- l poate oferi Augustin Buzura ale cărui romane înainte de 1989 erau căutate de cititori pentru a descoperii ”şopârliţele “ ce ocoleau cenzura, azi, aceleaşi romane nu mai sunt citite de nimeni.Chiar dacă au fost traduse în nenumărate limbi pe bani publici pe când era director la Centrul Cultural Român. Nicolae Bălcescu, într-o scrisoare din 1851, observa:”Nu ştii ce lesne se face şi se desface o popularitate în vreme de revoluţie dar nu numai atunci “.În această” capcană” a succesului efemer a căzut Zaharia Stancu cu romanele lui ”Desculţii “( despre care se spunea că a făcut înconjurul lumii în “sandale de aur “), “Rădăcinile sunt amare “, publicate tot pe bani publici în foarte multe limbi datorită faptului că era preşedintele Uniunii Scriitorilor şi agreat de conducerea P.C.R. Întorcându- ne la ce spunea Bălcescu, să ne amintim de “revoluţia “ noastră de la 1989, cu exhibiţionismul televizat al acelei perioade, cu nelipsita prezenţă de pe ecranele TV a lui Ion Iliescu, Dinescu, Blandiana, etc.Urmat în prezent de un…altfel de…reuşită.Talk-show-uri, unerle , de o mare incultură şi vulgaritate.

272

Duşmanul cel mai redutabil al ”succesului “, care de multe ori se confundă cu “pseudo-succesul “, este spiritual critic, luciditatea şi demistificarea. Adversarii “succesului “ sunt, în general, spiritele sceptice, satirice, polemice, ironice. Din această cauză ele n-au fost şi nu pot fi decât antipatice.Succesul presupune totdeauna şi o” doză “de imprevizibil, hazard, aleatoriu şi variabil. Acest fapt mă duce la o singură concluzie, directă, simplă şi esenţială. Succesul nu trebuie luat, în esenţă, foarte”în serios “,este, de fapt, doar o “iluzie “, o “himeră “, cum se spune în popor, “ un foc de paie “, reacţia spontană a unui “public capricios “, sau a unui critic ce-şi laudă simpatiile( vezi: Alex Ştefănescu ), pe care nu se poate pune nici o bază, chiar dacă ne intoxică cu emisiunile sale pe mai toate canalele de radio şi televiziune. Într- un pasaj dintr-o scrisoare a lui Voltaire, din 15 iulie 1768, se defineşte cu claritate şi luciditate întreg mecanismul succeselor false, efemere şi inconsistente:” …La Paris( domină ) succesele prodigioase, susţinute de coterie, de spiritual de partid, de modă, de protecţia trecătoare a unor personae de prestigiu.Este o beţie de moment, dar după puţini ani iluzia se risipeşte “. Aşa este, dar ce ne facem că aceşti beneficiari ai “succesului “efemer beneficiază, până una alta, de burse, premii, publicări de cărţi, toate pe bani publici, şi chiar de medalii oferite de preşedinţii statului român. Mai întotdeauna aceiaşi scriitori care se află în conducerea Uniunii Scriitorilor sau ale filialelor , prin autopropunere. Perspectiva istorică, sistematizarea şi verificarea pe texte au şi ele, mai ales în literatura română, rostul lor.Unele cărţi premiate de U.S şi Ministerul Culturii sunt de un diletantism înduioşător. Iar unii din aceşti autori, din punct de vedere moral, sunt sub orice critică. Pe deasupra şi foşti colaboratori ai odioasei Securităţi. La noi nu există o “ critică de idei “.Poate datorită faptului că o parte din critici au simpatii politice şi ideologice.

273

Fenomen social şi istoric prin definiţie, succesul reflectă ceea ce s-a numit “spiritual veacului “, “gustul timpului “ sau “epoca actuală “. Istoricii literari şi criticii declară că nu se mai poate scrie în secolul XXI precum în timpul lui Homer, Eminescu sau Goethe.Criticii sunt teoreticieni ai “adapt[rii la obiceiurile curente “ , cum scria Marino. Ei recomandă ceea ce spunea B.Gracian să fii “om al secolului tău “, în caz contrar rişti să fii ignorat. Totul depinde de timp, loc, ţară, formă de guvernămând, stare de spirit, nivel cultural. Operele scriitorilor de la noi scrise în spiritual realismului socialist nu mai sunt gustate de cititori. Au rămas ”trifoi uscat “ în paginile unei istorii triste. Pentru a confirma că succesul este de multe ori efemer şi nedrept, dau exemplu din muzică. Primele două acte din opera Carmen n-au avut nici un succes, Bizet, disperat, vroia să se arunce în Sena. Premiera a fost salvată la limită de aria toreadoruluidin actul III. Azi, această operă este cea mai cântată de pe mapamond. Succesul se creează într-un mediu social. Acesta trebuie privit cu oarecare scepticizm. El este o cauză, în sensul contaminării, dar şi un efect al succesului. Scriitorul, compozitorul, pictorul, toţi creatorii de artă trebuie să se adapteze publicului pe care- în acelaşi timp- îl şi formează. Chiar dacă în mod superficial şi tranzitoriu. Dar vai de acel creator care creează numai în spiritual publicului, deoarece gustul acestuia este schimbător. Butadele “Nimic nu reuşeşte mai bine decât succesul “ sau “ scriitorul propune şi cititorul dispune “ elimină ipoteza valorii absolute, înlocuită doar prin valoarea de circulaţie. O valoare perenă există totuşi. O spune un sceptic profund ca Voltaire într-o scrisoare din 15 avril, 1745:” Numai timpul poate să fixeze preţul fiecărui lucru; publicul începe totdeauna prin a fi uimit“. În concluzie, 274

publicul este derutat, mistificat, sedus, şi cum se mai spune pe la noi:”dus de nas “. Pentru cei obsedaţi de succes- literar în speţă şi cu orice preţ-, cei din jurul autorilor celor două Istorii ale Literaturii Române, un mic duş rece analitic şi metodic le poate fi cum nu se poate mai util. ceea ce nu înseamnă că succesul nu are şi unele aspecte pozitive, obiective şi legitime.Succesul poate fi privit simultan din două direcţii diametral opuse.Fapt ce-l relativizează fără drept de apel. Psihologia literară ne confirmă faptul că autorii au nevoie vitală de succes, precum hrana, aerul şi apa. Pentru muritorii de rând.Succesul satisface orgoliul scriitorilor, amorul propriu, ambiţia şi nu în ultimul rând gloria. Scriitorul este mereu în goană după superlative.Succesul este deosebit şi fecund în următoarele împrejurări: modernitatea, noutatea şi surpriza.Acestea sunt instrumente infailibile ale succesului. Fără acest tip de succes literatura, arta în general, nu s-ar fi regenerat. Dante începe scrierea Divinei Comedii în latineşte şi o continuă în volgare pentru a fi citită şi pentru a avea succes.În Vita di Dante, Boccacio a observat acest fapt. Succesul are şi o dimensiune europeană, inclusiv internaţională eficientă. Fără difuzare şi consacrare, curentele moderne, inclusiv proglobmodernul, sesizat de Al.Florin Ţene, de la simbolism la avangardă, n-ar fi avut o circulaţie mondială. Titu Maiorescu a observat acest fenomen, încă din anul 1882, în articolul Literatura română şi străinătatea. Să amintim şi de eficacitatea publicitară a premiilor Nobel pentru literatură, care atrag atenţia şi asupra unor literaturi mai mici, încă, necunoscute: nigeriană, australiană, israeliană, etc. Goethe visa la o “Literatură universală “, iată că în zilele noastre este posibilă. În acest context nu putem omite calamitatea succeselor “oficiale “, specifice regimurile totalitare. În aceste regimuri, 275

inclusiv în regimul comunist-criminal de la noi succesele erau programate, dirijate, impuse.Erau agreaţi scriitorii care scriau în spiritual realismului-socialist şi care făceau jocul Partidului Comunist, cum ar fi: D.R.Popescu, Zaharia Stancu, M.Beniuc, Dan Deşliu, Nina Cassian, Maria Banuş, Veronica Porumbacu, Ştefan Bănuţă, şi mulţi alţii.În încheiere trebuie spus un etern adevăr exprimat de Rivarol:”O carte pe care o susţii este o carte care cade “. Se prăbuşeşte de la sine prin propria sa impostură şi inconsistenţă. Cărţile de succes teleghidat sunt ratate de la început şi prin definiţie.” Lasă scrisul Georgică! Trebuie să mergi la Cotroceni, la Iliescu.Doar nu ai uitat!? -Nu, nu am uitat! Roşianu s-a îmbrăcat repede, a sărutat-o pe frunte pe Nicoletta, şi apoi a dat să iasă. Să iei cererea şi ultima carte a ta să i-o dai. Am luat totul. Nicoleta a chemat prin telefon taxiul pe Drumul Taberei, unde locuiau. Georgică, a sărutat-o din nou, şi a coborât grăbit scările. Urcat în autoturism, privea străzile Bucureştiului gândind că nimic nu s-a schimbat în cei patru ani de la aşa zisa revoluţie din decembrie. Vânzătorii ambulanţi de ziare ţipau cât le ţineau gura pe trotuare. O lume pestriţă se perinda pe străzile oraşului. Şoferul a încercat să intre în vorbă, dar Georgică navea chef. -Vă duceţi la zâmbăreţul de la Cotroceni? -Care zâmbăreţ? -Iliescu! Ăsta, care se face vinovat de multe crime… -Nu se ştie! -Cum, nu se ştie!? 276

- El e complice, dacă nu chiar, cel care a organizat povestea cu teroriştii… -O fi, dacă spui...! Ajuns la uşa din metal a Palatului Cotroşeni, Georgică Roşianu a plătit şoferului şi a coborât cu mapa sub braţ. A ciocănit în poarta de metal şi un SPP- ist i-a deschis.A arătat scrisoarea primită de la Preşedenţie. -Aşteptaţi, vă rog! O să vină cineva să vă conducă! -După câteva minute s-a prezentat un domn în haine bleumarin şi cravată de aceaşi culoare. -Bună ziua! Sunteţi domnul Roşianu? -Da! -Mergeţi cu mine! Georgică Roşianu s-a luat după el. Au ieşit în curte şi de acolo au intrat printr- un pridvor în biroul de aşteptare. Însoţitorul l-a părăsit, nu înainte de a-i spune să ia loc şi să aştepte.Georgică s-a aşezat pe un fotoliu tapiţat cu piele. Gândurile i-au alunecat în străfundurile istoriei acestor locuri.“Aici, la 1679 domnitorul Şerban Cantacuzino a ridicat o mănăstire. La 1862 Cuza a făcut-o reşedinţă de vară. Însă Carol I al României a hotărât ca în interiorul mănăstirii să ridice un palat, în folosinţa Casei Regale, cu ajutorul arhitectului Paul Gottereau. Apoi Ceauşescu a demolat mănăstirea.“ -Domnule Roşianu! Puteţi intra la domnul Preşedinte. Georgică Roşianu s-a ridicat cu greu de pe fotoliu şi a intrat. Ion Iliescu se afla la birou, în spatele căruia se afla o bibliotecă şi în dreapta tricolorul. -Bună ziua, domnule preşedinte! -Bună ziua tova-domnule, câh, academician Roşianu! I-a răspuns tuşind din gât. Luaţi loc, vă rog! Câh! 277

Alături, se afla o măsuţă unde o doamnă tânără nota ceva într-un registru. -Ce necazuri vă aduc? - Domnule preşedinte! Nouă ne-a luat casa de pe strada Alexandru prin anii `50, şi am încercat de nenumnărate ori să– mi fie restituită, dar întâmpinăm greutăţi. -Cine locuieşte în ea, câh? Dar de fapt domnule Roşianu, câh, propietatea e un moft! Vă spun eu...Câh! -Locuieşte generalul Şerbănescu Matei, de la SRI. A lucrat la Securitate! -Aaa...! -Lăsaţi la doamna memoriul, câh, şi vom vedea ce putem face! - Vă dăruiesc ultima carte a mea, apărută! Să trăiţi domnule Iliescu! I-a întins cartea, iar preşedintele a răsfoit-o câteva clipe. - Mulţumesc, câh, pentru carte şi…dedicaţie! Câh! -Să trăiţi! Georgică Roşianu s-a îndreptat spre masa tinerei doamne, i-a dat memoriu şi apoi a ieşit, fiind însoţit până la poartă de un SPP- ist. Pentru aşi pune ordine în gânduri a luat-o pe jos. Părăsind Bulevardul Geniului, unde se află Palatul Cotroceni, s-a oprit la prima staţie de troleu. -Georgică, tu eşti?! -Eu sunt, dragă Matilda! -Doamne! De când nu te-am mai văzut! Am aflat de la Geo, înainte de a murii, prin câte ai trecut! -Bine c-au trecut! 278

-Ai aflat de maşinaţiunile de la Uniunea Scriitorilor? Au devalizat Fondul Literar! -Am auzit! -Foarte mulţi au colaborat cu odioasa Securitate. -Eu zic că majoritatea redactorilor de la reviste şi ziare, altfel nu puteau fi pe posturilor pe care le ocupau... -Ziarele spun că ar fi colaborat Breban, Buzura, Uricaru... -Eu zic că toţi care au lucrat în presa literară şi politică.Mă gândesc să demisionez din Uniune! -Pierzi la pensie! -Eu nu m-am vândut niciodată pe doi arginţi! -Foarte bine! Mă mai gândesc...poate şi eu! -Un prieten al meu a înfiinţat la Cluj Liga Scriitorilor Români. -Am citit în presă ce frumoase activiăţi au! - Mă înscriu la ei! -Cred că şi eu am s-o fac! -A venit troleul meu! Doamne ajută! -Doamne ajută! Georgică Roşianu s-a urcat în mijlocul de transport în comun, făcându-i cu mâna lui Matilda. Aceasta i-a răspuns cu acelaş gest. * Peste câteva zile a apărut într-o revistă literară ce apare la Bacău un interesant eseu scris de Georgică Roşianu, care a făcut vâlvă în unele cercuri literare. Era seară şi Nicoletta se 279

simţea fericită că, până la urmă, a reuşit să se mute în casa părintească. O renovaseră fiindcă fostul propietar securistul o cumpărase, pe mai nimic, pe Legea 12, o lege dată de Iliescu pentru el şi acoliţi, şi nu o întreţinuseră de loc. În seara aceea citea eseul lui Georgică. “În literatura română au învins scriitorii canonizaţi de regimul comunist ( În bătălia recanonizării au învins activiştii din sistemul propagandei PCR) Imediat după evenimentele din decembrie, potrivit unei dialectici în relaţie valoare- autoritate, deviată de la traseul indicat de propaganda PCR, la o dezbatere, mai degrabă o bătălie a recanonizării. Operaţia de re( canonizare) nu înseamnă în spaţiul literaturii, altceva decât selectarea, ierarhizarea şi consacrarea scriitorilor, mai precis pătrunderea şi supravieţuirea valorilor în memoria colectivă, cu toate avantajele sociale, chiar politice, material, care decurg de aici. Acest fenomen a fost teoretizat în cartea lui Harold Bloom, intitulată The Western Canon, folosită ca armă a discriminării inverse, de rasă, de sex, de etnie, astfel că acest proces de canonizare este manipulate în scopuri extraextetice. În ţara noastră, după 1989, s-au constituit, de la început, două grupări şi şi-au disputant notorietatea în faţa unui public dezorientat. Elitiştii s-au declarat minoritari, în timp ce oportunişti ”apolitici “, care fuseseră activiştii culturali ai regimului criminal comunist, s-au regrupat în jurul unor portdrapele aparţinând generaţiei 1960-1980, obedienţi faţă de Puterea comunistă, care în prezent fac jocurile celor proveniţi din FSN, interesaţi să păstreze ierarhiile prestabilite de regimul 280

comunist, şi acum menţinuţi în falsele ierarhii în “istoriile “ de doi bani semnate de N. Manolescu şi Alex Ştefănescu. Pe cele două grupări le uneşte sindromul minoratului, datorită faptului că sunt conştienţi că au scris cărţi care nu au fost bune nici pentru prezent, dar ce să mai vorbim de viitor? Toţi scriitorii veniţi din structurile regimului comunist s-au sprijinit unii pe alţii, fiindu-le teamă şi azi de fenomenului jocului de domino. E de-ajuns să cadă o carte şi se năruie totul.Ei niciodată nu au scris cărţi bune. Vina lui Manolescu şi Ştefănescu este că au menţinut în lista lor ierarhică cărţi şi autori ce au promovat realismul socialist, promovând astfel nonvaloarea şi chiar pornografia. Datorită acestor doi critici, şi a altora, cititorul a fost împins să rămână captiv unor mituri create în jurul lui D.R.Popescu, Buzura, celor proveniţi din generaţia echinoxistă, optzecistă, cum este Ion Mureşan, colaborator al Securităţii comuniste, etc, chiar a mitului “Micul Paris “, expresie dâmboviţeană a reprezentării bovarice şi, simultan, a resemnării singulare. Puţinele înfăptuiri având atributele monumentalităţii sunt supuse, periodic, acţiunilor demolatoare ( Vezi opera lui Eminescu sau Istoria lui Călinescu), cea din urmă devine, într-o astfel de împrejurare, o construcţie utopică, inadecvată literaturii noastre, născută ca supracompensare a unui complex de inferioritate al miticilor Manolescu şi Ştefănescu. Atunci când se discută despre Eminescu, imediat se inflamează spiritele hrănite la şcoala etnicismului europenist, perorând că Poetul nu avea dinţi în gură,(Sabin Gherman ), că a plagiat, că era antisemit ,etc, etc ... Datorită acestor manipulatori de conştiinţă unica enciclopedie, la nivel mondial,cum este cea dedicată ideii de 281

literatură, semnată de Adrian Marino, este marginalizată şi privită ca o ciudăţenie, deşi reprezintă singura formă reală de dialog cultural cu lumea. Trăim într-n stat mic, în ţărişoara lui Trahanache, într-o cultură mică, ne spun Pleşu şi Patapievici, cu o remuneraţie tot mică, după buget, ( datorită faptului că au furat tot, cei ce strigau “nu ne vindem ţara “) cum spune un ilustru personaj. Aşadar, să fim cuminţi, să poată fura în continuare cei ce au pus mâna pe ciolan, inclusiv ciolanul ierarhiei “valorice “.Pentru a se înfrupta din banul public şi din premiile primite, date între ei prin rotaţie. Totuşi, trebuie să remarc în acest sens, citându- l pe Titu Maiorescu, marele critic avertizând în legătură cu primejdia minoratului încă de la 1867:”Când se află diminutive în fiecare strofă, şi la fiecare ocaziune, când gura este mică, piciorul mic, Maria mică, Ioniţă mic, garoafa mică, atunci e mic şi poetul, mică şi literatura şi toate se afşă în decadenţă “. Până la ratare nu mai este decât un pas.Pentru că ratarea destinului istoric, cum spunea Cioran, “se exprimă în satisfacerea cu un rol mediocru cu o respiraţie lipsită de amploare şi un ritm lent “. Pe parcurs, în anii ce au urmat evenimentelor din 1989 au început luptele şi combinaţiile recanonizării în plan literar.Orgoliile s-au aprins la maximum, interesele au căpătat contururi precise, stimulate de economia de piaţă, starea de beligeranţă s-a extins la nivelul tuturor aşa-numitelor “generaţii “, fenomen inventat de Laurenţiu Ulici. În special nouăzecişti întradevăr ca nou veniţi, se agită cu mai multă ardoare într-un conflict dirijat strategic din centrele universitare, cum ar fi Bucureşti, Cluj, Timişoara şi Iaşi. Unul îl reprezintă diaspora, fiind de înţeles dorinţa celor eliminaţi,( de aparatul de propagandă p.c.r, din care făceau parte mastodonţii promovaţi de Manolescu şi Ştefănescu în

282

istoriile lor), decenii la rând, din corpul viu al culturii române, de a reveni şi de a-şi revendica un loc. Dar, în “ armonie“ cu specificul neaoş al dezbinării (bahluiene, someşene, alutare etc. ), viaţa literară este percepută ca parte-pris- uri, prin lentilele deformatoare ale mass- media care confundă voit Budapesta cu Bucureştiul, capodopera cu telenovela, aberaţiile şi pornografia poeziilor lui Mihai Gălăţanu şi I.Mureşan şi poezia bună, izbânzile spiritului cu subcultura de cartier, valoarea cu succesul, autoritatea cu intoleranţa, (vezi răutatea din cronicile lui Alex. Ştefănescu).Vaşnicii apărători ai demnităţii intelectuale se simt frustraţi, părându- li-se că sunt lipsiţi de un drept pe care şi l-au arogat în exclusivitate o bună perioadă: libertatea de obţiune. Alt centru de coordonare a bătăliei recanonizării se află în mediile universitare, cum ar fi Bucureşti, Braşov, ClujNapoca, Timişoara, care influenţează jocul la bursa valorilor, fără valoare, acaparând presa, televiziunea, editurile, şcoala, prin programe şi manuale alternative, construite pe criterii de eficienţă financiară, şi încercând să impună nulităţile generaţiei 1980, snobi, intoleranţi, fără operă, şi care au făcut jocul regimului comunist-criminal. Fiinţe năzuroase, posomorâte cu aer fals academic şi irascibile se repet asupra conştiinţelor culturii româneşti, atacându- le într- un mod stupid şi nedemn. Revărsarea de vorbe sufocate, indignarea mimată nimicesc un adversar inexistent şi închipuit, pentru că judecata dreaptă aparţine doar timpului.Sunt nişte credincioşi fără religie, stareţi răi şi clevetitori la mitocul fraţilor refuzaţi de istorie. În lipsa autorităţilor autentice şi a criteriilor de competenţă, este cert, competiţia valorilor a fost înlocuită de luptele subterane pentru succesorat canonic. 283

Domnilor, Manolescu, Ştefănescu şi ceilaţi „corifei “ ai criticii româneşti sunteţi în eroare.Doar timpul va impune valorile şi nu subiectivismul dumneavoastră, a unora şi a altora! “ După ce l-a citit, Nicoletta a simţit nevoia să vorbească cu Georgică. Acesta se afla în biroul său. -Georgică, te rog, vino până la mine în dormitor! -Vin! I-a răspuns. Georgică a găsit-o trântită în pat, cu veioza aprinsă, şi cu revista lângă ea. -Vino să te sărut! Mi-a plăcut eseul. O să-l dau lui Garofeanca să- l difuzeze într-o emisiune a ei. -Nicoletta, dragă! M-am gândit să dau demisie din Uniunea Scriitorilor şi să mă înscriu în Liga Scriitorilor Români, condusă de prietenul nostru Florin. -Foarte bine faci! Dă- i telefon acum! -Poate e târziu! -Nu este târziu! Titina mi-a spus că nu se culcă mai devreme de ora 23. -Bine! Georgică a luat telemobilul de pe noptieră şi a format numărul prietenului clujan. -Alo! Florin!? Sunt Georgică Roşianu! -Ce mă bucur că te aud! Ce mai faci? - Bine! Am citit că te-au primit în Academie! -Dar, tu mă primeşti în Liga Scriitorilor? M-am gândit să dau demisie din gaşca Uniunii Securiştilor…

284

-Te primesc cu dragă inimă. Îţi trimit prin e- mail Fişa de Scriitor, o completez, ataşezi la ea documentele cerute, şi dosarul îl trimiţi pe adresa noastră. E bine? -Foarte bine! Mâine mă duc la Uniune să depun cererea de demisie. -Dragă Georgică, eşti de acord să scriu un roman despre viaţa ta? -De ce nu? Îţi dau eu unele date... -Cu pământul de la Roşiile cum ai rezolvat? -Greu, am obţinut puţin peste zece hectare şi aveam cel puţin cincizeci ha. Oamenii au construit case pe el, au fost împropietăriţi pe Legea Apostol… -Iliescu le-a încurcat pe toate! -Mulţumesc, mulţumesc pentru telefon, dragă prietene! -Noapte bună! -Noapte bună! Sărutări de mâini Nicolettei! -La fel, Titinei! - În primăvara asta, cred, că vine pe la voi, cu Doru! -Abia îi aşteptăm! Încă o dată noapte bună! După ce a vorbit la telefon, Georgică a începu să-i povestească Nicolettei cele întâmplate în ziua respectivă. -Nicoletta, ieşeam de la Academie şi cu cine crezi că mam întâlnit? Femeia a dat din umeri, mişcând imperceptibil perna. - Cu Ion Diaconescu. Ne-am oprit în mijlocul trotuarului de pe Bulevardul “6 Martie” şi am discutat despre greutăţile pe care le întâmpină, împreună cu Coposu, privind promovarea Partidului Naţional Ţărănesc. Printre altele, mi-a povestit despre chinurile acestui martir al nemului, 285

Coposu.Doamne! Bine că nu am fost trimis la Râmnicu Sărat! Acolo, dragă Nicoletta, a fost omorât , de către Alexandru Vişinescu, Maniu şi mulţi intelectuali. Mi-a mai spus că acest criminal îl băga în sac pe Corneliu Coposu şi îl arunca într-un lac. Îl ţinea acolo câteva minute şi apoi îl scotea. Operaţia se repeta. Astfel de la o sută de kilograme cât avea tânărul ţărănist ajunsese la patru zeci de kilograme.Şi când te gândeşti, Nicoletta, că nici- un regulamet nu specifica să fie schingiuţi puşcăriaşi.Mă mir ce animale au fost! -Aşa sunt, iubite! Nişte animale! Şi când te gândeşti că şi azi beneficiază de pensii matusalemice. Dar, Iubitule, trebuie să trăim fiecare zi ca şi când ar fi ultima. Trebuie să învăţăm cum în fiecare zi am trăi pentru întotdeauna.Mă gândesc, poporul roman oare să fie atât de denaturat!? -…Pe cât se bea pe la ţară, de pe timpul dacilor…! Şi îţi mai spun iubită, că atunci, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, acest criminal Vişinescu, trăgea de pe un bloc vecin de locuinţa lui, în revoluţionari. Este unul din terorişti. -Aşa este! Teroriştii au fost securiştii, procurorii, activiştii de partid, toţi care aveau drept de port armă. Tot discutând, au adormit îmbrăţişaţi. * A doua zi, Georgică Roşianu, fiind invitat la Universitate, pentru a ţine conferinţa în faţa studenţilor şi cadrelor didactice “ Literatura română ca dizidenţă“, s-a întâlnit în holul Facultăţii de Litere cu fostul ofiţer de securitate Ion Onete care răspundea de această facultate pe timpul odiosului regim. -Vă salut domnule academician Roşianu! Mă bucur să vă revăd… -Vă salut, domnule ofiţer! 286

-Pss! Arătând cu degetul la buze.Nu mai sunt ofiţer. Sunt profesor, aici! -Dumneavoastră?! -Da! Eu, în persoană! Dar…, vă invit la o cafea la mine în cabinet! -Să nu întârziem la conferinţă! -Mai este o jumătate de oră… Cu un gest de curtoazie, cu mâna sprijinită uşor pe spatele lui Roşianu, Onete l-a condus în cabinetul său, pe uşa căruia scria “Relaţii cu studenţii “.” Altădată pe uşa aceasta nu scria nimic. Însă, toţi ştiam că aici este camera conspirativă a ofiţerului de securitate, unde se întâlnea cu colaboratorii, şi unde se aflau, într-o cămăruţă alăturată,aparatele de ascultare şi înregistrare.“ Şi-a zis în gând Georgică. -Domnule academician, vă fac o cafea la filtru, adusă de mine din Insulele Antilele Mari! Vă spun eu, ţâţă de mâţă! -Cred că este bună! -Bună, domnule academician! Pe timpul ălălalt mă duceam cu nevasta în Cuba, Jamaica, Bahamas, Hispaniola, Poerto Rico.Viaţă, nu alta! -...Acolo gustaţi din binefacerile libertăţii, şi aici contribuiaţi la restrângerea ei! -Lăsaţi...politica nu e de noi! Umplând ceştile cu cafeaua aburindă făcută la un aparat filtru. Roşianu şi-a tras ceaşca în faţa sa pe colţul biroului sculptat în lemn de trandafir.Un miros plăcut i-a gâdilat nările. Un dor de necunoscut l-a cuprins. Într-o fracţiune de secundă şa amintit de toate durerile suferite de confraţi în închisorile comuniste, pe când oameni ca acesta au beneficiat de multe bucurii ale vieţii, ca răsplată pentru asuprirea semenilor. 287

-Totuşi, nu trebuie să uităm.Şi să nu amestecăm planurile. Voi, care aţi slujit o dictatură, acum, tot voi, doriţi să implementaţi democraţia. De aceea, a ieşit o...mixtură. Un fel de ...n-ar mai fi.Trebuie să ştiţi că democraţia este forma de organizare politică a societăţii care proclamă principiu deţinerii puterii de către popor. -Păi, noi, ăia...nu proclamam, în numele poporului, democraţia?! -Vorbeaţi în numele poporului…Poporul nu era cu voi! Dar să lăsăm politica, cum aţi spus… -Domnule academician…sunteţi în eroare. Democraţia tot noi, ăia, o facem! -Din păcate, domnule ofiţer! -Pardon! Domnule profesor. -Luăm evidenţa aşa cum este, dar nu acceptăm. -Este bună cafeaua, domnule academician? -Bună! Mulţumesc! Roşianu s-a uitat la ceas cu îngrijorare. Trebuie să mergem, întârziem! -Mergem! Dar, vă dau un sfat! -Care?! -Întotdeauna să lăsaţi pleava să vă aştepte! -De ce, domnule ofiţ, profesor!? -Fiindcă numai aşa vă percepe gloata, că sunteţi superior. -Să mergem! Sunt multe de discutat! Au străbătut culoarele Universităţii în admiraţia şi aplauzele studenţilor.În uşa amfiteatrului au fost aşteptaţi de rector. Un bărbat pe care Roşianu îl văzuse la balconul din Piaţa Universităţii. 288

-Bine aţi venit domnule academician! -Bine v-am găsit! Dar, vă rog să- mi spuneţi pe nume, Roşianu. Să ţineţi minte de la mine, domnule rector, nu titlurile fac omul, omul în sine, este cine este! -Aveţi dreptate! -Aşa este domnule rector! Auzim pe unii spunând, domnule doctor, domnule profesor, domnule academician, parcă aceste titluri ar înlocui numele şi prenumele Omului. Cu O mare domnule Constantinescu! -Să intrăm domnule Roşianu! Au intrat în aula plină de studenţi şi profesori. Fostul ofiţer de securitate s-a aşezat în primul rând, aplaudând alături de ceilalţi.Nici nu au apucat bine să se aşeze pe scaunele din prezidiu că sala a început să aplaude. Fire nevăzute, parcă, îl unea pe Georgică de aceşti spectatori plini de speranţă. Tineri care aflaseră despre personalitatea academicianului Georgică Roşianu din pliantele răspândite prin sală de către Sindicatul Profesorilor. După prezentarea făcută de rector a luat cuvântul invitatul de onoare. La început, Roşianu, le-a vorbit despre “Filosofia democraţiei în România contemporană“ şi rolul ei în procesul de învăţământ. “După evenimentele din decembrie 1989 majoritatea populeţiei ţării noastre s-a trezit în faţa unor situaţii pe care nu prea le înţelegea:democraţia şi pluripartitismul.Pentru români idealul guvernării democratice, de altfel clasică, egalitatea,libertatea,nu le înţelegeau ca elemente contradictorii, ci le

289

percepeau ca valori absolute, atunci când sunt supuse unei logici extreme,aşa cum scria Leslie Lipson în Journal of International Affairs. Însă,cei veniţi la putere în decembrie 1989 nu au înţeles că pentru a fi guvernată cu eficacitate ţara, într-o tranziţie fără şocuri,conceptele egalitate şi libertate nu trebuie considerate drept valori absolute, ci un tot coerent.Interpretând cele scrise de Leslie Lipson privind teoria democraţiei şi adaptândo la situaţia din România,comparândo cu situaţia similară din cea a fizicii teoretice la începutul secolului trecut,atunci analizele fizico- matematice ale lui Einstein care reformula concepţiile lui Newton,prin ideea de a înţelege spaţiul şi timpul drept un singur concept coerent,interferândul spaţiu-timp, ce pot fi asemuite cu libertate-egalitate.Acest concept era, pe atunci, considerat nu absolut, ci relativ. În acest context analizând instituţiile din ţara noastră,înţelese ca instituţii democratice(!?), mă întreb dacă nu este neapărat necesar să reformulăm, aşa cum a făcuto Einstein, şi în domeniul gândirii politice din România, în contextul integrării europene şi al fenomenului globalizării.Când numeroşi factori externi,politici,economici,culturali,de mentalitate, religioşi, etc, veniţi de pretutindeni fac presiuni asupra gândirii, mentalităţii şi obiceiurile noastre.Între gândirea de dinainte a fizicianului amintit şi şi democraţia din ţara noastră există asemănări. Filozofia noastră politică se bazează azi pe reminiscenţa ideilor din aşa- zisa democraţie socialistă împletită cu idei democratice implementate ”după ureche” din ţările cu democraţie autentică.În ciuda faptului că toţi politicienii noştri au făcut deplasări de documentare în aceste ţări,cheltuind sume uriaşe din banii contribuabilului.De fapt aceste excursii au fost transformate în vilegiaturi personale şi familiale,de distracţie şi cumpărături.De aceea Constituţia noastră,modificată de câteva 290

ori,nu a fost bună nici pentru trecutul apropiat,dar despre prezent şi viitor ce să mai vorbim? Ea a fost făcută, iar apoi modificată, în folosul a doi politicieni:Iliescu şi Năstase care se fac vinovaţi,în mare parte, de situaţia noastră de astăzi. Ţările democratice europene, totuşi, au o filozofie a democraţiei izvorâtă din ideile antichităţii greceşti şi dintr-o istorie ne accidentată de sistemul criminal communist.În aceste condiţii, elementele democraţiei;egalitate şi libertate le putem considera elemente dintr-un joc al timpului şi spaţiului ca în fizică.Aceste idealuri ale naţiunii române-egalitate, libertate-ar trebuie să fie drept conceptele de bază ale societăţii româneşti.Dar egalitatea trebuie să o înţelegem ca factor dinamizator în faţa Legii, adică nimeni să nu fie deasupra legilor.Nu aşa cum o concepeau comuniştii, care prin egalitate înţelegeau ca toţi să fim săraci şi doar o clică din fruntea ţării să beneficieze de drepturi ne visate de popor, în numele căreia vorbeau.Aceste valori de care am amintit ar trebui considerate izvorul spiritului dătător de viaţă al sistemului nostru de guvernare.Pentru noi democraţia ar trebui să fie forma de guvernare ce combină,un timp larg de libertate şi un spaţiu adecvat de libertate.Astfel,în filozofia democraţiei româneşti, aceste idealuri, libertatea şi egalitatea, pot fi considerate, ceea ce erau pentru Newton timpul şi spaţiu.Noţiunea de libertate,la modul general, are un caracter dualist:libertatea de acţiune şi libertatea de a nu fi constrânşi în acţiunile noastre.Prima este o afirmaţie, cea de-a doua este o negaţie.Se cunoaşte faptul că libertatea se se caracterizează prin absenţa constrângerii, dar, a nu fi constrâns înseamnă că cetăţeanul dispune de libertate de acţiune.Abuzând de aceasta, acţiunile exercită efecte asupra nerespectării legilor şi asupra altor persoane.Tocmai realitatea, de a înţelege greşit libertatea, după 1989, s-a ajuns la devalizarea băncilor, fraudarea privatizărilor, etc.Subliniem faptul cu un exemplu cunoscut în popor:libertatea mâinii mele se termină unde începe obrazul sau nasul vecinului.Libertatea 291

de acţiune este îngrădită de o obligaţie socială.Fapt ce nu l-au înţeles unii dintre noi,sau nu au dorit să- l înţeleagă, ne luând în consideraţie postulatul că libertatea în sensul negaţiei este antagonică cu libertatea în sensul afirmaţiei, atunci când cele două sunt înţelese în termeni extremi.Se poate rezolva această dificultate prin introducerea unor repere limite, altfel spus, când libertatea negativă şi cea pozitivă sunt înţelese ca relative,asemeni raportului similar cu acel postulat al lui Einstein în cazul timpului şi spaţiului. Egalitatea,asemeni libertăţii, a fost înţeleasă greşit, datorită educaţiei şi propagandei regimului de tristă amintire.Asemeni libertăţii,egalitatea are conotaţii diferite.Aristotel distingea sensurile diferite ale termenului.Având la bază logica matematicii, observaţia lui,în conformitate cu unul dintre aceste două înţelesuri pot fi considerate egale în cazul când condiţiile sau împrejurările în care trăiesc sunt identice, sau dacă persoanele respective sunt tratate identic.Fapt înţeles greşit şi aplicat eronat de către „democraţia”socialistă, prin care am trecut.Înţelegere greşită ce s-a perpetuat şi după decembrie 1989. Afirmaţia aristotelică provine din natura progresiei aritmetice, tot el spunea câ în cazul progresiei geometrice între părţile componente există un raport proporţional.Astfel, egalitatea emană fie uniformitate, fie proporţionalitate.Socialismul de la noi nu a reuşit să trateze pe cetăţeni în mod identic.Unii erau mai tovarăşi decât alţii ce beneficiau de privilegii.Nici nu puteau să trateze în mod egal cetăţenii ţării datorită ideologiei luptei de clasă.Dacă nazismul avea ideologia luptei împotriva unor rase, comunismul avea lupta împotriva unor clase sociale. În ţara noastră forţele politice de stânga şi-au asumat dreptul de propietate asupra virtuţilor egalităţii de şanse, prin vorbe, în realitate unii dintre lideri îmbogâţindu-se furând prin 292

eludarea legii în detrimentul majorităţii sărăcite pe umerii căreia „plâng”.Iar cele de dreapta au monopolizat cauza liberţii de a fura din avuţia naţională,cea mai rămas după governările de stânga.Practic,toate partidele din ţara noastră sunt de stânga datorită mentalităţilor şi educaţiei primitre în regimul trecut.Chiar dacă ele se definesc de dreapta,de stânga,sau de centru.Numai selecţia biologică şi intrarea în politică a tineretului educat în societatea democratică va echilibra şi canalize partidele pe adevăratul făgaş al ideologiilor. Când abordăm problemele libertăţii cuvântului,toţi suntem de accord că orice cetăţean are dreptul să-şi comunice opiniile propri.Coerenţa ca legătură dintre egalitate şi libertate o găsim în expresia egalitate de şanse.În sensul acesta toţi suntem egali, toţi suntem liberi,mai précis în România de azi,toţi suntem liberi în egală măsură.Dar întrucât candidaţii noştri câştigă alegerile, în virtutea evidenţei, ei încetează să fie egali cu ceilalţi, datorită legilor promulgate de predecesorii lor din Parlament.” După ce a terminat de vorbit, cuvânterea lui Roşianu a fost întâmpinată de aplauze puternice. -Mai dorim să ne vorbiţi! A început sala să strige. La insistenţele sălii pline de studenţi, profesori şi public bucureştean, Georgică Roşianu a început să le vorbească despre: “Antropologia tranziţiei de la socialis m la multiculturalis m” Dup aşa zisa revoluţie din `89 am ajunsla concluzia, din păcate, că Noua Europă este, încă, un spaţiu al conflictului cu reflexe interetnice, xenofobe, naţionaliste, uşor voalate de discursul politic multiculturalist şi integraţionist transformat în

293

interfaţă a unui sistem administrativ aproape închis, al crizelor de tot felul, inclusiv cea economic. Intrată în Europa, România a devenit ţara tuturor posibilităţilor, unde se conturează ca un spaţiu al unei realităţi dublu-construite: aceea virtuală, imaginată şi conţinută în retorica, uniformă în acest sens, a clasei politice şi cea imediată, a individului comun aflat în situaţia de a supravieţui zilnic derivei economice, sociale şi culturale în care se află comunitatea care-l cuprinde. După mai bine de 20 de ani, România poate fi definită mai degrabă ca un stat hibrid în care tranziţia şi criza pare să fi dus la, aşa cum scria Verdery, 1996:227, “aparent absurda imagine a unei tranziţii de la socialism la feudalism “. Dincolo de metafora cuprinsă în această opinie, o atentă dezbatere deschisă antropologică a fenomenului socio-politic şi cultural românesc oglindeşte suficient de transparent modul în care prin vehicularea unui repertoriu de concept normative, termini pozitivi, analitici pentru ştiinţele sociale, cum sunt democraţie, anti-comunism, societate civilă, descentralizare, economie de piaţă, integrare etc., s-a construit un discurs politic menit a dubla şi asigura procesul transferului de autoritate de la instituţia central a statului către o reţea de instituţii politico-administrative cu un grad sporit de autonomie. În acest proces de transfer de autoritate şi privatizare s-a născut şi corupţia.Asfel au apărut baronii tranziţiei.Aşa cum era de aşteptat descentralizarea a adus cu sine şi “parcelarea suverantităţii statrului “( Perry Anderson citat în Vedery, 1906; 208) fapt ce a dus o acută criză a coordonării şi prin incapacitatea păstrării controlului asupra puterii datorat obturării unora dintre coridoarele clasice ale puterii. Atomizarea funcţiilor statului a condus la dispariţia ierarhiei şi la înlocuirea relaţiilor ierarhice pe vertical cu cele pe orizontală prin apariţia unei alte reţele clientelare în jurul noilor centre de autoritate.Această transformare prin anularea 294

centrului ca symbol ultimo al controlului puterii în statul socialist a generat la nivelul individului şi al maselor o senzaţie de discomfort, de insecuritate şi în ultima instanţă o nostalgie a centralismului statal, iar la nivelul instituţiilor statului un fenomen de rejecţie a autorităţii pe vertical şi de consolidare a poziţiei proprii prin licitarea zonelor de putere locală şi astfel prin lărgirea sferelor de influenţă. Analizând formarea statelor după căderea socialismului, Caroline Humphrey susţinea că în aceste zone “ordinea este mai degrabă produsul unei personificări a puterii decât al exerciţiului şegii, al respectării unor anumite principia sau a unei societăţi civile robuste“. Percepţia statului devine în aceste condiţii o simplă proiecţie prin ricoşeu a incapacităţii instituţiilor guvernamentale şi legislative de a impune o direcţie de dezvoltare economic.Ca o consecinţă firească a acestei evoluţii, ideea statului de drept, liberal democratic, caracterizat prin conceptual de lege ca mediator şi garant al acestuia, începe săşi piardă consistenţa ca proces social, trecând din ce în ce mai pregnant în zona simbolismului pur politic. Legea generează astfel în jurul ei poate cel mai ciudat paradox al societăţii româneşti conţinut în sentinţa legea e făcută pentru a fi încălcată.Astfel, paradoxul tinde să se transforme în mod de viaţă, negarea legii prin eludare sau interpretare poărtinitoare, vezi cazul Adrian Năstase, fiind frecvente la orice nivel social. În aceste condiţii se conturează premisele adâncirii crizei de coordonare ierarhică dinspre centru, fiecare comunitate constituindu-se la rândul ei într- un nou centru care, potrivit sferei de interese locale, decide când, cum şi, mai ales, ce legese aplică şi în ce măsură. Pasul următor, iată că aproape s-a făcut,transformarea comunităţii într-un system social închis din punct de vedere administrative, care opune legii hotărârea 295

consiliului local şi care, prin aceasta, a dezvoltat deseori o mentalitate derivată din conceptual de stat în stat. Absenţa unei strategii naţionale de dezvoltare sau, mai bine zis, existenţa ei doar în plan discursive, face ca fractura centru/unităţi politico-administrative teritoriale să se adâncească, favorizând o gândire spartă, de tip de la o zi la alta, care face ca, în funcţie de necesităţile şi de interesele de moment ale grupului care deţine puterea, să dispară instituţii, să se modifice decizii luate de administraţiile anterioare, să se nege hotărâri ale instanţelor judecătoreşti etc., toate acestea accentuând confuzia şi starea de nostalgie post-totalitară a comunităţii. Consecinţele unei astfel de politici pot da fiori oricăruio antropolog care încearcă asemenea previziuni, care, iată, se confirmă. Să ne gândim numai la politica culturală în România şi vom avea imaginea proporţiilor crizei în care se află societatea românească.Strategia naţională de dezvoltare culkturală din ultimii ani s-a situat undeva între sublimul discursului politic şi penibilul incapacităţii de a concretiza într- un fel sau altul obiectivele propuse.Viziunea reducţionistă asupra culturii şi evitarea aproape programatică a impunerii ca prioritate a conceptului de educaţie prin cultură a condus la abandonarea absurdă, în virtutea descentralizării, a singurelor ”capete de pod “ prin care se putea lansa cumva o politică educaţională bazată pe cultură. O altă anomalie a politicii culturale este încurajarea monopolului asupra unor domenii de creaţie, fără să încurajeze apariţia unor asosiaţii profesionale, pentru democratizarea organizaţiilor de creatori. Astfel au rămas aceleaşi Uniunii de Creaţie, la compozitori, la scriitori, etc., cu toate că , de exemplu Liga Scriitorilor Români funcţionează de mai bine de

296

6 ani, cu mult succes, atât în ţară cât şi în străinătate, ea nu a căpătat statut de asociaţie de utilitate publică. Să mai spunem doar că, în vreme ce în România cultura este înţeleasă ca aparţinând apriori elitelor intelectuale, concretizându-se prin producţiile instituţiilor profesioniste de cultură, teatre, muzee, biblioteci de nivel naţional şi judeţean, colecţii de artă şi prin protejarea patrimoniului, căminul cultural şi lumea îndepărtată a satului fiind o zonă situată întrun con de umbră. În Europa în care am intrat, cultura se caracterizează printr-o singură sintagmă:long-life education. Trebuie să înţeleagă facorii de decizie că educaţia permanentă are o resposabilitate socială.Costurile sociale ale unei politici educative greşite, care nu acorddă locul corespunzător educaţiei continue, vor fi simţitor mai mari decât cei câţiva lei a căror obţinere se aşteaptă prin intermediul unor economii bugetare. Procesul de reconstrucţie al statului post-socialist pare să se afle deocamdată în impas, suspendat undeva pe drumul tranziţiei către o Europă liberal-democratică şi multiculturalistă, costurile sociale ale bâlbâielilor strategice româneşti fiind, pe termen lung, extrem de greu, dacă nu imposibil de acoperit.Diferenţa între spaţiul de aici şi cel de dincolo va fi atunci acoperită integral de e bine şi aşa.” După terminarea şi acestei cuvântări, sala reacţionat la fel de furtunos.Solicitând un alt subiect. Georgică, privind la rector întrebător, acesta i-a făcut un gest din cap, să mai continuie.Aceste cărţi nu vor fi citite, oricâtă valoare i s-ar atribui în România.Mai sunt şi alţi factori care intervin în procesul de receptare a unui text românesc într-o altă limbă: tematica, limbajul textului originar, calitatea traducerii şi, nu în ultimul rând, interesul publicului pentru spaţiul cultural de unde provine demersul în perioada în care se încearcă promovarea. Sunt momente când România trece neobservată şi 297

ne interesantă pentru unii cititori din anumite ţări.E o realitate cu care trebuie să trăim şi care invită la reflecţie.Însă, sunt convins că oricând ar putea avea şanse un roman bine scris care să discute probleme fundamentale ale condiţiei umane, care să răspundă exact cerinţelor genului şi aşteptărilor publicului cultivat european sau nord-american. Există în ţara noastră, azi, o goană constantă a unor autori pentru premii.Nu luăm în considerare că acestea sunt date şi pe...”ochi frumoşi “, şi pe trocul “anul acesta îţi dau premiu ţie, la anul îmi dai tu mie “, sau “jumi- juma “.Pentru această maladie nu există leac.Singurul test al unui demers cultural e rezistenţa în faţa publicului interest şi avizat.Orice altceva invită râsul şi cred că Bunul Dumnezeu ne-a lăsat vanităţile pentru a face România mai veselă.” După terminarea acestei expuneri, sala, din nou, a solicitat, să cuvânteze Georgică Roşianu. -Dragii mei, am să vă vorbesc despre” Mitul edenului în universul poetic european al secoluluzi XX„ dar, sper să mă lasaţi să fie ultima expunere. Vă promit că am să mai vin, nu aşa domnule rector? -Cu mult drag vă mai invit! Georgică Roşuianu a început să vorbească… “În această expunere încearc să evidenţieze şi să clarific modul de abordare al Mitului Edenului ca Paradis în poezia europeană, cu sensurile, semnificaţiile conceptului de Paradis,Eden sau Rai,inclusiv cu toposurile ce tangenţiază acest concept în diferite locaţii al spaţiului dintre Marea Mediterană,Marea Nordului,oceanul Atlantic,până în Munţii Urali.Tot odată încercăm să clarificăm modul de înţelegere şi percepţie al Edenului şi ipostazele acestuia în poezia europeană a secolului trecut.

298

In contextual acestei teme edenul ca simbol cultural are la bază ceea ce scria Eugen Simion în Scriitori români de azi,a lua în considerare binecunoscuta mitologie a pendulării între două universuri.Prin construcţia psihică a omului,natura existenţei este duplicitară şi conflictuală,iar profilul spiritului său creator analizat ,cum prisma descompune lumina”ne lasă vederii starea de graţie lirică nesigură,discontinuă,ce trebuie continuată,exploatată printr-un travaliu intellectual care să restrângă până la ultimile limite inspiraţia ca hazard.Orice mare creaţie de cultură,cum scria Nichifor Crainic în Nostalgia paradisului,e însufleţită de avântul transcenderii limitelor terestre. Există la omul European,şi mai ales la poet,o nostalgie a paradisului ca impuls fundamental al imaginarului,iar poezia este salvarea particularului în universal,a trăirii clipei în eternitate,căci frumuseţea poetică aspiră spre inefabil,spre climatul superior,din ale cărui grădini paradisiace s-a fărămiţat,cândva.(Nichifor Crainic-Nostalgia paradisului,Editura Moldova,Bucureşti,1987,pg.526/527). Se observă la poeţii europeni că nu toţi percep şi simt edenul în acelaş mod şi sens.Dacă pentru unii este spaţiul fericirii supreme ,pentru alţii este efortul intelectual şi fizic care ,în final,creează euforia paradisiacă mult visată. Poezia europeană prin reprezentanţii ei de seamă proiectează fiinţa omenească între lumina paradisului şi întunericul iadului,ca beznă a neputinţei,acestea fiind cele două dimensiuni extreme ale veşniciei şi infinitului.Insă de la începuturile ei poezia europeană îşi are originile în imnurile cultice şi odele pindarice.După explozia romantică orice regulă clasicist-abstractă este abolită în numele apropierii de natură,ca fenomen edenic,pentru recâştigarea naivităţii originare a poetului;însă nu peste mult timp,parnasianismul va preconiza ca sursă de inspiraţie nu realul,ci artificialul creat de 299

poet,poezia însăşi.Paul Valery,în acest context aşează imaginea mentală a lui uomo universale sub semnul poiesisului,avertizându-ne acela care n-a privit în albul hârtiei lui o imagine tulburată de posibil,şi de regretul după toate semnele ce nu vor fi alese,nici n-a văzut în limpedele aer a construcţiei ce nu este acolo,acela pe care nu l-a bântuit ameţeala îndepărtării de un ţel,neliniştea de mijloace,previziunea întârzierilor şi-a deznădejdilor,nu a cunoscut edenul imaginar.Unii poeţi europeni văd edenul în imaginea tulburată de posibil,aşa cum după Valery,logica imaginativă specifică ochiului de creaţie poetică reprezintă o singură însuşire a lucrurilor şi le evocă pe taote celelalte. Edenul în poezie era văzut de A.E.Baconsky ca realitate suprapusă,iar G.B.Vico scrie că toate naţiunile erau naţiuni de poeţi căci poezia nu este decât imitaţie.Numai contradicţia acceptată şi evidentă dintre frumosul natural şi frumosul artistic realizat cu totul independent şi sincronizat adeseori cu urâtul natural,ne duce cu gândul la eden.Platon spune că poeţii crează fantome,şi nu realităţi,fapt ce ne duce cu gândul la edenul visat,iar Heidegger spunea:Poezia îşi creează operele în cadrul limbajului şi le creează din materia limbajului,tocmai această materie construieşte edenul poetic. In secolul XX,la noi,au văzut lumina tiparului multe lucrări ce au abordat diferite aspecte şi probleme ale poeziei europene însă foarte puţine dintre acestea au analizat,doar în trecere,tema edenului în poezia europeană.T.S.Eliot spunea ,chiar dacă unele din ele vădesc o contigentă baudelairiană,că Poezia nu este frâu liber lăsat emoţiei,ci e un mod de a evada sub imperiul ei.Şi această evadare ,cum spunea, sub imperiul poeziei este indubitabil zona inefabilului eden. Mort la numai 27 de ani Georg Trakl a stârnit interesul după al doilea război mondial.Poezia acestuia se intersectează cu cea a lui Robert Musil,concetăţean austriac,pentru care 300

edenul este o stare de spirit.Tonalitatea poeziei lui Trakl o aminteşte pe aceea a lui Holderlin,la care edenul se află în diafanele anale ale vântului.,de fapt cum spune odinioară Don Luis de Gongora.Aerul enigmatic a lui Trakl interpretat sofistic de Heidegger,ne descoperă un poet pentru care edenul este;Luna,ai spune un mort/Ieşind din genunea-I albastră.(Occident). În antiteză cu acest poet Constantinos Kavafis venind de pe un meridian exotic,la confluenţa Levantului cu anticile civilizaţiei,pentru marele poet grec edenul este o insulă sau o călătorie.In versul lui simţi gustul esenţelor tari,a formelor imateriale rămase străvezii în văzduh, aşa cum ne închipuim tipologic grădina biblică a edenului.Religia şi experienţa trăită devine la el o raţiune a vieţii.Acest fapt îl vedem în poemul său Itaca unde insula lui Ulise capătă valoarea edenului,altfel decât în mitul Homeric.Ea este pretextul care în sine justifică îmbogăţirea:Du-te-n cetăţile Egiptului/ca să primeşti de lanţelepţi învăţătură.Ţinta călătoriei rămâne un reper simbolic,iar edenul ca răsplată fiind în ultima instanţă însăşi călătoria. Genialitatea,spunea Eugenio Montale, constă în a fi înţeles că elinul de atunci corespunde cu homo europaeus de astăzi,şi în a fi reuşit să ne scufunde în acea lume ca şi când ar fi fost a noastră.Aceasta e într-adevăr marea metaforă (edenul) a lui Kavafis .Spre deosebire de poetul grec,Ruben Dario devenit un fenomen general în Spania în prima perioadă a secolului XX, căruia Unamuno îi cere poetului să găsească sufletul dincolo de carne,pentru care autorul Solitudinilor se declară simpatizant al Meditiaciones rurales, unde regăseşte edenul. La poeţii europeni,inclusiv cei din spaţiul carpatodanubiano-pontic,descoperim dimensiunea raţională al sublimului,cum spunea Kant,dar şi jocul de fugă către teritorii sublime. 301

La Eugenio Montale,poetul italian,ale cărui poeme sunt invadate de simbolul concentrat de heraldică şi de o frisonare dureroasă îmbinată cu nostalgia pentru categoriile ideale,luate ca eden,copleşit fiind de anodin sau răvăşit de spiritele ce peste convulsivul pământ/zboară în roiuri.(Tramontana).Edenul la Montale este virtualitatea ontologică,dar şi marea ca suveran principiu al existenţei şi al vieţii:Tu prima mi-ai spus/că măruntul zbucium/al inimii mele era doar o clipă.A te apropia de mare presupune a păstra neatins edenul ca întreg tezaur sufletesc.Universul edenic pentru poet sunt vechile rădăcini care convieţuiesc cu tendinţa spre înălţimi,spre lumină,spre bănuite zone de combustie purificatoare sau de reviviscenţă miraculoasă,această simbioză crează mitul mării ce se suprapune peste eden:Adă-mi tu planeta care te conduce/acolo unde blonde transparenţe răsar/şi ziua –ntreagă să răsfrângă,în oglinzile- albastre/adă-mi floarea-soarelui înnebunită de lumină. Planeta visată este edenul iar,pe când înebunită de lumină este metafora care coboară peste noi extazele solare ale poetului Jorge Guillen,din aceeaşi generaţie cu Montale.In timp ce la Montale edenul este lumina,luată ca înţelepciune,la T.S.Eliot edenul este o glosare pe marginea ideii de timp.Un rol important ]n ]n’elegerea edenului este creştinismul lui Eliot cu valoarea unei mitologii compozite,în care se interferează elementele biblice cu amintirea elină şi cu succesiunea civilizaţiilor.Edenul la acest poet este istoria cu acel ascentism modern de sorginte jansenistă,aşa cum subliniază Clonde Viger.Melancolia timpului,a anilor care iau/Cu ei,departe,viori şi flaute, care poartă falduri albi de lumină,pentru Eliot face parte din indisolubilul tablou ce ne aminteşte de paradisul visat. Umberto Saba, propus pentru Premiul Nobel,născut în Triest,este un poet al dramelor ascunse,(putem să- l asemuim cu Bacovia),găseşte edenul în înserarea Europei,sau,mai degrabă,în valoarea propriei biografii,fiindcă nimic nu te 302

odihneşte de viaţă/ca viaţa.În estetica,poeţilor amintiţi până aici,şi în etica lor,totul se clădeşte pe fundamentele labile ale unor valori spirituale pe care le indentificăm ca spaţiu edenic.Conceptele despre acesta sunt spectaculare sublimizări ale lui cogito,ce trec prin procese evolutive,de rafinare,nuanţare şi diversificare impuse de realitatea a cărei esenţă o exprimă. Poezia edenului dezvoltă o responsabilitate asumată din partea autorilor ei,ci implică o angajare a speranţei deşarte,ca privire spre real,asemănătoare aruncată de Moise spre Pământul Făgăduinţei.(Observaţie făcută de Kafka). Poetul Serghei Esenin,ajuns o legendă şi prin accidentele existenţei sale,are sentimentul naufragiului care-şi repudiază cosmosul,tocmai pentru faptul că poetul rus nu are în perspectiva viziunii sale,edenul ca ultima speranţă:Vânturi,o furtuni înzăpezite/Măturaţi viaţa mea trecută!Această luptă cu propriul său trecut va domina existenţa şi poezia lui din perioada următorilor ani pe care- i mai trăieşte,după 1919,când a scris versurile citate.După vizitarea Statelor Unite ale Americii Esenin este convins că”adevărurile”pe care le aflase de la comuniştii sovietici contraveneau realităţii.La înapoiere,se simte tot mai bolbav şi edenul visat îl găseşte în “universul”absintului şi al votci.Este tot mai bolnav sufleteşte şi trupeşte.Pentru el edenul nu mai există,dar îl reconstruieşte,aşa cum îl înţelege,în poezia Moscova cârciumărească, o capodoperă a poeziei europene.La fel ca odinioară Verlaine(Dis,qu /as tu fait,toi que voila/De ta jennesse?),poetul rus se întreabă:Oare nu mi-am băut,parcă ieri,tinereţea?Aceasta fiind timpul edenic,şi îşi mărturiseşte pustiul ce- l chinuie:Nu mă lăsa cu privirea ta rece,/nu m ă-ntreba câţi ani am,cum arăt,/Bântuit de un spasm epileptic,/sufletul mi-e ca un galben schelet.Poetul,totuşi, cunoaşte frecvente interludii de scăpărări de lumină,pe care le putem lua ca edenice,atunci scrie Balada celor 26 şi Drumul 303

meu.Poezia eseniană refuză happy-end-ul.Puterea ei magică rezistă în sinceritate,fiind poezie de confesiune dureroasă,tocmai de aceea edenul nu prea îşi găseşte locul şi datorită lipsei visului frumos.Există un conflict fundamental între structura visătorului cu naivităţi de himeră paradisiacă(aici edenul este tot mai îndepărtat) şi viaţa dură a timpului său de răscruce istorică. Eugenio Montale în poeziile sale,cum subliniază Angelo Jacomuzzi,rareori are o preocupare a unei comunicări fericite cu metafizicul,pentru a regăsi vestigiile edenului,ca reminiscenţă a unei divinităţi ce a rupt vălul şi a tangenţiat cu lumina oamenilor.Fiind masca poetică a unei ieşiri în afara timpului,a unei intrări în mirajul edenic:negrele semen de ramuri pe alb/ca un alfabet esenţial.(Quasi una fantasio).În Elegia de Pico Farnease limbajul este alauatul care dospeşte preistoria unei hermeneutici,frământat de un eu poetic stăpânit de presentimentul unui sens spre edenul lucrurilor.In seria fantomelor salvatoare din În prag(In limine),analizate de Gianfranco Cotini,semnalăm prezenţa iubitei angelice.Aceasta este surprinsă într-un gest enigmatic:...şi deasupra/vreun gest ce şovăie…/Precum atunci/te-ai răsucit şi cu o mână,fruntea/dezvăluind-o de sub nor de plete//m-ai salutat spre a intra în beznă.(La bufera).Evocarea acestui trecut moment,pentru poet,secunda supremă este edenică,la fel şi invocarea divinităţii nu sunt altceva decât semnificaţiile unei transsubstanţiere a presentimentului apariţiei iubitei,moment ce-l consideră poetul,edenic. Există o serie de lucruri montaliene care circumscriu tematicii profetice,acel difuz presentiment obscur care ne conduce spre edenul imaginarului poetic. Spre deosebire de Montale,la Fernando Pessoa edenul se află între abis şi oglindă.Este acelaş peisaj care,în realitate poetul şi- l creiază,prin limbajul poeziei dat de expresia 304

recognoscibilă.Paradoxul implicit al lui Pesso este acela de a instaura un discurs poetic adecvat,uneori ironic,fiindcă la poet iluzia de eden se confundă cu libertatea căci libertatea există/Numai în iluzia libertăţii. In lirica elenă I.M.Panayotpolos edenul se reflectă în dragostea de pământ,de pădurile şi clipocitul apelor.Em mărturiseşte undeva:Am iubit acest pământ din prima mea tinereţe.Am umblat pe cărările lui,am ascultat freamătul freamătul pădurilor,clipocitul apelor,am desluşit mesajul oceanelor(...).Descoperirea tainelor vieţii,cunoaşterea pătimaşă a iubirii ce depăşeşte frumuseţea telurică,irupând spre spaţiul invadat de lumină a ideii ,sunt tot atâtea elemente ale edenului poetului grec înţeles de poetul grec:Femeie cu trup de arc întins,încă te aştept/lângă vasul de-alabastru cu intrastate roze,/măcar că noaptea apropape a trecut.(Asfinţit-a lunăă).Clipele aşteptării,sunt momente ale timpului edenic:Mi te-nchipui simplu:într-un balcon/întoarsă spre o dalbă roză sau pe un vapor/îmvăpăiată de flăcările amurgului.(Fantezie),în timp ce la Salvatore Quasimodo universul edenic e dominat de sentimentul plenitudinii inimii sale,care păstrează tiparele imateriale ale lucrurilor edenice din preajmă:Nu-i nici un lucru care moare/Fără ca-n mine să rămână viu.Imaginea omului nu este un lucru etern,cum nici Oraşul din insula/scufundată în inima mea,/nu este etern, fiindcă edenul pentru poet este o bucurie ce o dezleagă de arborii visaţi.Poetul suedez Artur Lundkvist descifrează edenul în triumful deplin al tuturor energiilor disponibilităţilor umane:In viaţa noastră a pătruns ceva nou//îi zărim prin mulţime sclipirea/şi trebuie să-l căutăm ne-ncetat.Starea aceasta de euforie este momentul edenic al poeziei lui Lundkvistă:Există un fel de bucurie sălbatică/în tot ce e viu/Există/ceva îmbătător şi aparţinând tuturora.(Există un fel de bucurie sălbatică...).In schimb la Miltos Sahtouris,edenul

305

este perceput când urc în cerul poeziei/îmbrăcat în bunavestire a aşteptării pruncului/străbătând o cale în imensitate… Vor veni zilele ce ne-au sorbit/în cupele de alabastru ale amiezii,/din nou iluminând răsuflarea mării/şi-nnebunind licuricii câmpiei,aşa îşi creionează în Epilog edenul,poetul Vasos Voiadzoglu care a trăit o parte din viaţă,în insula Skiros,pe care o vede ca un spaţiu edenic unde semnele bucuriei se văd,ca un dar al blestemului antic.Dacă la Vvoiadzoglu edenul era o insulă ce compensa mişcarea tuturor simţurilor a fondului emoţional,la Iohannes Becher timpul ca simbol al noului este perceput ca eden al simţurilor,fapt ce-l descoperim În munţi,la umbra lor m-am fost născut/Din munţi veneau la noi şi vânt şi soare./Mă întrebam,prin uliţe pierdut:Cât pot ei oare munţii să măsoare?(In umbra munţilor). Fundamentul psihologico-ştiinţific-religios din care derivă mitul Edenului iese în evidenţă în clipa când geneza actului creator e identificată în viaţa psihică:iar problema ce se pune este,aceea a exprimării ei.O stare interioară de bucurie,de beatitudine,localizată în timp,dar mai ales în spaţiul care produce acea stare,determină cel mai adesea starea edenică,sau,pur şi simplu,edenul ca expresie a poeticului. Trăind intens, poetul plonjează în sine,îşi creează imaginea unui mit şi astfel triumfă asupra naturii sale.Analizând conceptul kierkegaardian de angoasă,regăsesc un mod de reafirmare a eului artistic ca loc al construcţiei mitului edenic, al cărui sens duce la perfecţionarea lăuntrică.Forma sub care acesta este conceput devine expresia echilibrului regăsit.Edenul e reprezentat de psihologie sau,mai exact,de psihopatologie,în prelungirea imaginii sau viziunii poetului.Edenul este construit în poezia europeană a secolului XX printr- un dezechilibru,asimilabil sau,în orice caz,situabil în proximitatea stării patologice ce declanşează procesul creator a 306

cărui împlinire în operă revine la o restabilire a unui nou echilibru prin,însăşi,construcţia acestui mit.Edenul este de aici încolo rezultatul unui efort voit şi coerent,în recrearea naturii primitive şi tinzând să organizeze într-un cosmos edenic beatitudinea interioară pe care o trasmite şi cititorilor. Unii poeţi europeni căzând în” capcana”propogandei comuniste au crezut,unii chiar sincer, în viitorul luminos al socialismului şi comunismului.Ei ,în poezia lor,vedeau acest luminos viitor ca un eden al omenirii.Edenul de această factură era ca iluzia optică din deşert numită fata morgana.Puţine poezii inspirate de propaganda comunistă mai rezistă astăzi.” Astfel, edenul în poezie apare ca un analog al sufletului,ca o obiectualizare făcută necesară de o insuportabilă presiune interioară.Cum specifică Croce : ea e posibilă atâta vreme cât procesul creaţiei care recreionează edenul e descries ca fenomen lăuntric.Edenul devenind transsubiectiv, el se desprinde de poet pentru a-şi trăi imaginea în imaginarul cititorului.” Coinferinaţ s-a încheiat în aplauze furtunoase. Georgică trecând prin momente când, parcă, se simţea din nou student. * Bucuria revederii cu Nicoletta Roşianu a fost o revelaţie pentru familia noastră. Multe ne-a povestit din necazurile lor. Ne părea rău că nu a venit şi cu Georgică, însă, el, în ciuda vârstei înaintate, avea mult de lucru la Academie. Funcţia de conducere pe care o deţinea l-a împiedicat să vină la Cluj. Însă l-a reprezentat cu cinste fiul său Doru, băiatul născut în închisoare, scriitor cunoscut, căsătorit la Paris cu o franţuzoaică. În prezent lucrează la France Internationale. Ne-a povestit că a venit în ţară cu o echipă pentru a face un film despre politicienii noştri corupţi care s-au îmbogăţit peste noapte, furând din averea statului şi din fondurile europene. 307

Doru era un bărbat în plinătatea vârstei, brunet cu ochii căprui, pielea măslinie şi cu freza dată pe spate. Vorbea puţin grasiat, probabil, datorită vorbirii permanente la televiziunile franceze. Când râdea îşi arăta dantura perfectă şi parcă toată veselia pământului se revărsa în jurul său. Nicoletta îl mânca din ochi. Atât de drag îi era. Probabil şi pentru faptul că nu-l mai văzuse de mult. Veniseră la Cluj special să ne vadă, şi cu toată insistenţa de a locui în apartamentul nostru cu patru camere, au refuzat. Pentru trei zile au închiriat două camere la un hotel din centru oraşului.Însă ne-am văzut zilnic şi am avut posibilitatea să- i răsfoiesc jurnalul. I-am cerut permisiunea să-i preiau câteva însemnări pentru romanul la care lucrez. -Cu dragă inimă, Florine! -Nu v-aţi gândit să publicaţi jurnalul? -Ba, da! Îl voi publica. -Pot să vă ajut în acest sens? Avem în Cluj o editură foarte bună care mi-a publicat ultimul roman. -Poate am să apelez la tine... Era o după amiază de vară, şi aşa cum părinţii noştri obişnuiau să ne servească şerbet cu un pahar cu apă rece, Titina ne-a adus pe o tavă patru pahare de cristal aburite cu şerbet din vişine în linguriţe. -Îmi aduc aminte de bieţii mei socrii, aşa ne serveau la Roşiile. -Dragă, Nicoletta! Special am cumpărat şerbet pentru această ocazie, cunoscând, prin Florin, obiceiurile familiei voastre. -Mulţumesc! -Dragă Nicoletta, Georgică a aflat de la CNSAS cine la „turnat “ la Securitate? 308

- Da! Prima dată l-a turnat un fost consătean, ţigan, care la prins socru- meu la furat drugi de porumb. Fiul cel mare al lui Jerdel. Parcă aşa îi spunea.Acesta a ajuns ofiţer de Securitate şi ca să se răzbune a turnat la Securitate vrute şi nevrute. Apoi au fost câţiva colegi de serviciu… -Nenorociţii! Au deturnat în rău destinul unui om … -Aşa a fost! I-a iertat Georgică. Dar, nu uită! -Nici eu nu voi uita! A completat Florin. -Şi voi aţi avut, aci, la Cluj, destui colaboratori ai Securităţii. -Ştiu! -Ce zici de poeţii Bălescu, Inag, sau prozatorul Oriţă, care au fost trimişi directori pe la Centrele Culturale din Europa.? - Ce să zic, bănuiesc! -La întâlnirea lui Georgică cu Ion Iliescu, la Academie, la întrebat, de ce- i trimite pe aceştia ca reprezentanţi ai culturii române la Paris şi Budapesta, iar “tovarăşul” a răspuns: ei sunt verificaţi de mult, tov-domnule! Ce să credem, noi, de aici? -Voba lui Lulu...când l-a întrebat cineva dacă soţia lui a fost fată mare, a răspuns:”unii spun că da, alţii că nu! “ Au început să râdă cu toţii. -Dar cine este Lulu? -Dumnezeu să- l odihnească! A murit! A fost un personaj pitoresc al Clujului. -Înţeleg, dragii mei clujeni! Acest ritual, şi astfel de discuţii s-au petrecut în cele trei zile cât au stat în oraşul de la poalele Feleacului. În această perioadă Doru a avut mult de lucru cu echipa sa, însă Nicoletta ne-a povestit prin ce a trecut în perioada comunistă, şi după. 309

A treia zi după amiază au venit la noi să-şi ia la revedere. Cu această ocazie ne-a dat cuvântarea lui Georgică la intrarea în Academie. Am luat cu înfrigurare paginile şi le-am citit imediat. „Revolta mitologiei din spaţiul istoric românesc Cronicarii secolului al XVII- lea au promovat ideea originii romane (latină) a poporului din spaţiul carpatodanubiano-pontic.Această visiune a fost receptată de cultura românească şi păstrată până astăzi.(M.Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han, Ed.ştiinţifică şi enciclopedică,1980, p.85). Moştenirea geto-dacică în cultura noastră a fost promovată pentru prima dată de Dimitrie Cantemir cu un secol mai târziu,aducând argumente asemănările unor cuvinte din limba română, însă, insistând pe superstiţii şi mitologie, subliniind ”cultul străvechi al Daciei”.(Descrierea Moldovei deD.Cantemir”). In a doua jumătate a secolului XIX,ideea latinităţiii este promovată cu asiduitate ca”cea dintâi mare aventură spirituală a Ardealului”(Lucian Blaga,Şcoala ardeleană-latinistă,în Vremea,nr.726 ,din 28 XI,1973, p.7), iar B.P.Haşdeu,încă tânăr fiind, (186o), prin articolele sale insistă asupra problemei dacilor,(Perti-/au dacii?), arătând că Traian a subjugat numai daci,nu i-a exterminat în războaiele cu romanii.Interesul asupra soartei dacilor l-a avut şi Vasile Pârvan,care în Getica(1926)încearcă să analizeze protoistoria Daciei. Această nouă orientare a fost promovată, pe plan literar, de revista Gândirea, ce a apărut prima oară la Cluj,care a publicat în 1921 un articol semnat de Lucian Blaga,intitulat simtomatic Revolta fondului nostru nelatin.(Gândirea,I,1921,nr.10,p.181182, studiul este reprodus în Ceasornicul de nisip,1973, p.4750).In Isvoade(1972,p.17o)Lucian Blaga pune un accent deosebit pe dacismul nostru.Insă,tot el recunoaşte mai târziu că acest articol are stângăcii juvenile.Tot în acest context filosoful 310

afirmă că orgoliul latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor,care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Astăzi e lipsit de bun simţ.(L.Blaga,Iyvoade,1972,p.17o), După cum se observă istoria,prin oamenii de cultură, consemnează că suntem latini,având următoarele caracteristici:limpiditate,raţionalitate, cumpătare, iubitori de formă-dar vrând-nevrând suntem mai mult însemnatul procent de sânge slav şi trac,ce clocoteşte în fiinţa noastră,constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneală.(L.Blaga,Ceasornicul de nisip, 1973, p.47). Analogia pe care o face,de data aceasta poetul Blaga,întrunexperiment biologic al încrucişării unei flori albe cu una roşie a aceleiaşi varietăţ, prin acest exemplu,încearcă să sublinieze faptul că în spiritul românesc dominanta latinităţii,liniştită şi prin excelenţă culturală coabitează cu alte spirite cu care ne-am încrucişat.Avem însă şi un bogat fond slav-trac,exusperant şi vital(…)Simetria şi armonia latină,nu e adeseori sfârtecată de furtuna care fulgeră molcom în adâncurile oarecum metafizice ale sufletului românesc.E o revoltă a fondului nostru nelatin. Suntem morminte vii ale strămoşilor.(L.Blaga, Ceasornicul de nisip,p.48). Mulţi cercetători au încercat să revalorizeze fondul autohton al limbii române şi a originii neamului nostru.In acest context un rol important l-a jucat personalitatea lui Zalmoxe ce apare la mulţi scriitori ca profet.(Zalmoxis.Mister Păgân de L.Blaga, Cluj, 1921).Tot în cadrul acelei viziuni filosoful născut la Lancrăm, se întreabă:De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin,care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată.Să ne siluim propria noastră natură-un aluat în care se dospesc atâtea virtualităţi?Să ne ucidem corsetându-ne într-o formulă de claritate latină,când cuprindem în plus atâtea alte posibilităţi de dezvoltare? 311

Atât Haşdeu cât şi Blaga au avut un interes deosebit pentru moştenirea dacică.La fel şi Mircea Eliade,care îl valorizează pe Zalmoxe,acesta fiind întruchiparea geniului religios al daco- geţilor, pentru că, în ultima instanţă, el reprezintă spiritualitatea autohtonilor a acestor strămoşi aproape mitici învinşi şi asimilaţi de romani.(M.Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, 198o, p.86). Interesul lui Blaga pentru strămoşii daci, care- i numeşte oameni de pădure(Izvoade ,1972,p.2001), este subliniat şi în Elogiu academic din 1937,dar şi în studiul Permanenţa preistoriei, din 1943(Fiinţa istorică,1977, p.49-67).Atât în Paşii Profetului ,cât şi în poemul Zamolxe, găsim analogii despre misterul păgân din munţii Daciei.In acest context Eugen Todoran remarcă:creaţiunea autorului nu numai că este în concordanţă cu istoria,dar legenda există în tradiţia orală întocmai cum poetul a indicat-o în piesă.(E.Todoran,Dramaturgia lui Lucian Blaga,studiu introductiv la teatrul lui Lucian Blaga,1970, p.XII). Filosoful recunoaşte că Vasile Pârvan în Getica a pus în circulaţie numeroase idei asupra mitologiei şi religiei getodacilor în care s-au strecurat coeficienţi de spiritualitate personală.Spre aceaşi mitologie a alunecat şi cercetătorul, din păcate decedat, în urmă cu câţiva ani, preotul Dumitru Bălaşa un cercetător original privind rădăcinile geto-dacilor. Autorul tratatului Getica susţine că geţii credeau într-un singur zeu de sorginte uraniană:Zamolxe.Nici Pârvan,nici Blaga şi Eliade nu au căzut de accord privind numele zeului dacilor.Unii îl scriu :Zamolxe,iar alţii Zalmoxis.In contradicţie cu Blaga care îi atribuia lui Pârvan susţinerea monoteismului la daci,Radu Vulpe subliniază faptul că autorul tratatului Getica consideră religia geto-dacă henoteistă.Henoteismul nu-i caracterizează numai pe geto-daci,dar şi pe toate popoarele indo-europene.Spre deosebire că poporul de atunci de pe 312

teritoriuzl actual al României l-a păstrat mai pur decât alţii.(V.Pârvan,Dacia.Civilizaţiile antice din ţările carpatodanubiene,Ediţia IV,1967, p.162,nota 31 aparţinând lui Radu Vulpe) Realitatea este că,nici până în prezent nu s-a ajuns la un consens al istoricilor vis-à-vis de caracterul religiei getodacilor. La sfârşitul secolului XIX,Erwin Rhode în Psyche(1894),pag.319/322) susţine caracterul monoteist al religiei geto-dacilor.Această poziţie a influenţat pe Pârvan,pe Ioan Coman şi R.Pettazoni.Insă ,pe de altă parte dualismul concretizat în Zamolxis şi Gebeleizis este susţinut,pe la 186o, de G.Bessel,iar în sens ironian de A.D.Xenopol.Acesta din urmă este convins că la început religia dacilor a fost politeistă,ca a tracilor,dar datorită învăţăturii lui Zamolxis ea sa schimbat într-o religie reflexivă,având modelul lui Ahriman şi Ormuz.(Ion Horaţiu Crişan,Burebista şi epoca sa,ed.II,1977,p.448).Dar Mircea Eliade şi lucian Blaga consideră că aceste argumente şi dovezi,nu sunt îndeajuns pentru a reconstitui mitologia şi religia getodacă.{L.Blaga,Saeculum,,1943,nr.4,p.4), iar Constantin Daicoviciu scria în acest sens:Metoda topografiei stilistice a mitologiilor ariene nu e decât o splendidă confirmare pe alte căi decât cele filologice,istorice şi arheologice al acestui caracter politeist al credinţei strămoşilor.(Dacica,1968, p.18). Firea poetică a lui Blaga îl face să vadă în versul Frunză verde un ecou al preistoriei.Intrezărim în dosul cuvintelor un verde arhaic de mitologie şi magie a pădurii şi a zeităţilor vegetale.(Saeculum). Mircea Eliade a susţinut ,în secolul trecut,integrarea materialelor etnologice şi folclorice europene în orizontul istoriei universale a religiilor.(Mircea Eliade, Historie des croyanus et des idees religieuses). 313

Blaga publică în Saeculum un articol interesant în care se apleacă cu evlavie asupra ideii continuităţii multimilenară a culturii noastre folclorice şi ethnografice,considerând satul de tip arhaic reprezentantul preistoriei în lumea noastră istorică.(L.Blaga Fiinţa istorică, p.6o).Incă mulţi ani de-acum înainte vom mai avea revolta mitologiei în spaţiul istoric românesc până când o va extompa europenizarea ţării.” -Interesant material! -Da! Aşa este! A fost apreciat de academicieni...Peste patru zile este Paştele! Îl vom petrece în casa noastră de pe strada Alexandru, împreună cu Georgică, Doru şi Rose. -Am fi dorit s-o cunoaştem! - Nene Florin, am să vin la toamnă cu soţia... -Vă aşteptăm cu drag! A completat Titina. Peste cartierul Mănăştur se lăsase o ceaţă de nepătruns. La volan s-a urcat Doru, alături Nicoletta şi-a pus centura, nu înainte de a-şi şterge lacrimile din colţul ochilor cu o batistă brodată. După ei a pornit maşina televiziunii franceze. Le-am făcut cu mâna, Nicoletta la fel, până când ceaţa i-a învăluit, aşa cum s-a lăsat peste cartier la începutul acestei poveşti, precum îmbrăţişează coperţile paginile cărţi. SFÂRŞIT

314

CUPRINS Argument..................................................................................... 3 PARTEA I...................................................................................... 4 Un ocean de deşert.......................................................................4 Partea a II-a.............................................................................. 137 Absurdul sacrificiului................................................................. 137 Capitolul I................................................................................. 137 Capitolul II................................................................................ 153 Capitolul III............................................................................... 167 Capitolul IV............................................................................... 180 CAPITOLUL V ............................................................................ 199 CAPITOLUL VI ........................................................................... 212 CAPITOLUL VII .......................................................................... 232 CAPITOLUL VIII ......................................................................... 251 CUPRINS .................................................................................. 315

315