Apollon nr. 41, octombrie, 2013

Apollon REVISTĂ DE CULTURĂ, ARTĂ ŞI CIVILIZAŢIE

“SLOVA DĂINUIEŞTE, MÂNA PUTREZEŞTE...”

Ion Popescu Duhovnicul septembrie 1829

Apollon-Anul VII, Nr. 41 (41), 64 pag., octombrie 2013, 10,oo RON, ISSN 1842-7421 Fondator George Călin, Editor Societatea Culturală APOLLON, apariţie lunară

Nr. 41,octombrie 2013

Apollon

Revistă de cultură, artă şi civilizaţie, Anul VII, Nr. 41 (41), 64 pag., 10.oo RON

Apollon Art. 206 C.P. “Responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor Agenţii de presă sau personalităţi citate, responsabilitate juridică le aparţine.”

ISSN 1842-7421 Fondator George Călin, “SLOVA DĂINUIEŞTE, Editor general MÂNA PUTREZEŞTE...”

Societatea Culturală APOLLON, Ion Popescu Duhovnicul septembrie 1829 apariţie lunară (octombrie 2013) ÎN ACEST NUMĂR VĂ ÎNTÂLNIŢI CU: DIRECTOR: Anca Elena CĂLIN COLEGIUL DE REDACŢIE: Marian Nicolescu, Adrian Cocioc, Elena Stanciu, Cristi Groza, Gheorghe Dumitraşcu, Vasile Groza, Vasile Căpăţână, Georgeta Băducu, Emil Stănescu, Victor Petrescu, George Daragiu, Dumitru Manolache, Cristian Ionescu, Nicolae Puiu Iliescu,Victoria Milescu

COLABORATORI SPECIALI: Viorel Roman - Bremen - Germania; Cătălina Stroe - Montreal - Canada; Hannes Hofbauer - Viena - Austria; acad.Valeriu Matei - Chişinău - Rep. Moldova; Georg Wurst - Lucerna - Elveţia; Manolo Feiras - Lerida - Spania.

REDACTOR ŞEF: Dr. George COANDĂ Profesor Honorificus Universitatea “Valahia” SECRETAR GENERAL DE REDACŢIE: Gheorghe Preda ADMINISTRAŢIA: Viorica C. Călin FOTO: Dan MIREA ADMINISTRATOR SITE: Marian STOICA TEHNOREDACTARE: Anca-Elena Călin Redacţia şi administraţia: Calea Bucureşti, 61-63, bl. OH 1, parter, Urziceni, Ialomiţa, 925300 tel. / fax 0243.254.223, Cont deschis la BRD Urziceni, nr. RO80BRDE230SV13546532300, E-mail: ro.tv.kalin@gmail.com www.revista apollon.ro TIPAR DIGITAL: RO-TV, Companie de presă şi televiziune TIRAJ GENERAL: 600 exemplare

Apollon 2

Viorel DINESCU, Dumitru MANOLACHE, Daniela ŞONTICĂ, Sidonia DOBRE, Artemiu VANCA, Vasile GROZA, Ioan CIUNTU, Raisa PLĂIEŞU, Nicu DOFTOREANU, Victor Gh. STAN, Iolanda Aura PÎRVU, Bogdan Ionuţ STANCU, Anca Elena CĂLIN, Oana Raluca RUSAN, Elena CIOSU, GeorgianaGabriela NEGURĂ, Jipa ROTARU, Vasile D. CIUBUC, Ana Maria BENTEA, Nicolae DABIJA, Elena ATANASIU, Cristian NEGHINĂ, George CĂLIN, Elena Andreea ION, Ion CUZUIOC, C.George SĂNDULESCU, Lidia VIANU, Adrian PREDESCU, Iuliana CIUBUC, Puiu Gheorghe RĂDUCAN, Lucian GRUIA, A.I. MUSULBAŞ, Mihai CIMPOI, Camelia SURUIANU, Valentina OPREA, Ioan BARBU, Lili BALCAN, S. RÂMNICEANU, Ion C. ŞTEFAN, Radulian POPA, Cornel BALABAN, Cristina BOIAN DELABURSUCANI, Nicolae GEORGESCU, Nicolae Puiu ILIESCU, Iulian NEACŞU, Ion ROŞIORU, Constantin MIRONESCU, Anatol MUNTEANU, Adrian MATEI, Ion COJA, Nicolae MĂTCAŞ, Stelian ŢURLEA, Ecaterina CHIFU, Ion ANDREIŢĂ, Aurelian PREDA, Ioana LĂTĂREŢU, Constantin MARAFET, Dumitru ISTRATE RUŞEŢEANU, Sava BOGAŞIU, Nicoleta IVANOV, Dorina ŞIŞU, Andreea TURCU, Virgil IACOB, Victor GRIGORE, Aurelian BÂCĂ, Ion LAZU, Grigore VIERU, Adrian COCIOC, Aurel BACIU, Maria NICULESCU, Nicu PETRACHE.

VĂ RECOMANDĂM O SINGURĂ CARTE..., un singur autor!

Viorel DINESCU poet

Apollon

Nr. 41, octombrie 2013

Primul seminar de promovare din Protopopiatul Urziceni Joi, 26 septembrie 2013, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte VINCENŢIU, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, Sectorul Social - Misionar al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor în colaborare cu Biroul de asistenţă socială al Protopopiatului Urziceni, a organizat primul seminar de promovare cu tema: „Promovarea activităţii social-filantropice desfăşurate în Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor”.

de asistenţă Socială al Primăriei Municipiului Urziceni, Biblioteca Municipală “Constantin Ţoiu”, Casa de Cultură, Colegiul Naţional “Grigore Moisil”, Liceul Tehnologic “Sf. Ecaterina”, Societatea Culturală Apollon, Comitetul Naţional Român pentru Drepturile Copiilor (Convenţia ONU), Centrul de Asistenţă Socială pentru Copii şi Tineret, Organizaţia Mondială a Copiilor Talentaţi - ONU, preoţi din parohiile arondate Protopopiatului Urziceni, profesori de religie, psihologi, asistenţi sociali etc.

La acest seminar a fost prezent şi PC preot Bogdan Ionuţ Stancu - Protopopul Urzicenilor împreună cu alţi angajaţi ai Protopopiatului Urziceni.

Seminarul de promovare s-a desfăşurat în sala multifuncţională de la sediul central al Protopopiatului Urziceni şi a reunit reprezentanţi ai partenerilor sociali locali, parteneri activi în proiectele sociale implementate de Biroul de asistenţă socială al Protopopiatului.

Printre invitaţii acestui prim seminar al Protopopiatului Urziceni am remarcat prezenţa În lucrările seminarului s-a luat în reprezentanţilor Poliţiei Municipale Urziceni, discuţie buna colaborare a Protopopiatului Inspectoratului de Situaţii de Urgenţă, Spitalului Urziceni cu celelalte unităţi de cultură şi asistenţă Municipal, Băncii Române de Dezvoltare, Biroul

Nicolae MĂTCAŞ Zbor frânt Dumnezeu îi dete femeii suflare şi două mari aripi uşoare ca vântul, mai iuţi decât gândul la ore astrale să zboare.

Nerăbdătoare, femeia pe loc se dezise de ore astrale, Îşi desfăcu cât mi ţi-i largul Aripele repezi ca clipele şi se-aruncă-n Nebuloasele cerului,

Apollon

3

genunile lerului, în căutarea misterului.

Dar nu l-a găsit.

I se făcu dor de dorul bărbatului nezburător.

Când reveni în zori de zi, Privirile - acestui căzură avid ca un bolid, ultraoripile, şi-i retezară aripile. Şi azi, uneori, când vine şi-o-ncearcă iar dorul de zbor, când reazămă-şi fruntea de norii de plută, ca struna şi-ntinde când arcul de ciută şi-ar vrea să se-arunce în largul abisului, din umbră-o priveşte Un ochi scrutător de nezburător şi-i taie aripile visului.

socială din Municipiul Urziceni şi s-a amintit despre parteneriatele încheiate în folosul comunităţii locale din această zonă a Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor. Activitatea partenerială va continua cu definitivarea altor proiecte comune ale Protopopiatului Urziceni cu celelalte organizaţii locale.

Cei prezenţi, au urmărit cu interes materialele prezentate în cadrul seminarului, au făcut aprecieri pozitive cu privire la conţinutul informaţiei şi asupra modului de prezentare a activităţilor social-filantropice şi au evidenţiat importanţa parteneriatului social public-privat, promovat ca model de bună practică de Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor.

A consemnat Anca Elena CĂLIN

Catedrala tăcerii Între noi – o tăcere mai grea decât piatra pe pieptul mormântului.

Zidim, temerar, pe ruinele dragostei, tribut necuvintelor noastre, catedrala tăcerii.

Eu te zidesc pe tine, muţenia cântului, Tu mă zideşti pe mine, muţenia pământului.

Spune-mi ceva, Ană.

Tăcere.

Spune-mi ceva, Manole.

Tăcere.

Din inima cerului, din miezul pământului erupe-o tornadă de linişte: polifonia tăcerii.

Din zid, isihastră, răsare, bătută în cuie, iisusa dragoste-a noastră. Şi vin, ca la Mecca, şi vin, şi-or venire puhoi, pelerinii, la zid să se-nchine, şi nu va şti nimeni -nici noi nu vom ştire – de-a fost răstignire ori, poate, - o iubire...

26.09.2013

Apollon

Nr. 41,octombrie 2013

Personalităţi la “Apollon”

DUMITRU MANOLACHE publicist, actor, scriitor Dumitru Manolache s-a născut la 25 aprilie 1955 în satul Gurbăneşti judeţul Călăraşi.

Este de profesie jurnalist. Timp de 13 ani a lucrat la Întreprinderea de Piese Radio şi Semiconductoare Băneasa. Împreună cu membrii teatrului “Scurtcircuit”- una dintre cele mai apreciate trupe de amatori din Bucureşti la vremea respectivă, neagreată însă de autorităţi din cauza repertoriului şi stilului nonconformist al interpretării - a jucat în numeroase spectacole, unele dintre ele pe scenele Teatrului Nottara şi Şcolii Populare de Artă din Capitală.

A debutat în presa centrală în 1980, la cotidianul “Scânteia Tineretului”. În 1990, a fost cooptat în prima echipă de reporteri speciali din presa românească, la “Tineretul Liber”, urcând apoi toate treptele profesiei, de la reporter la redactor şef. A lucrat în redacţiile cotidianelor centrale “România Liberă”, “Adevărul”, “Curentul”, “Evenimentul Zilei” “Gardianul”, ca jurnalist de investigaţii, conducând în repetate rânduri departamentele de anchete şi reportaj ale unora dintre ele. Între 1994-1997, a fost redactor şef al revistei de lux “Bucureşti Match”.

A colaborat la “Observatorul de Toronto”, Plai românesc”, din Cernauţi, care i-a publicat o pagina de poezie, “Contemporanul”, “Rost” şi la alte reviste şi publicaţii din ţară.

Din 2010 este senior editor la cotidianul “Ziarul Lumina” al Patriarhiei Române. Este pasionat de istorie, în general, şi de istoria începutului creştinismului românesc, în special. Este autor al mai multor volume: ”Dervent, o poartă a creştinismului românesc” (reportaj cu binecuvantarea Inalt Preasfinţitului Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujuluieditura Macarie), “La porţile luminii-Miracolele de la Dervent” (reportaj anchetă, cu o prefaţă de Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist), Editura All, “Andrei, apostolul lupilor” (istorie, două editii: prima ediţie, cu binecuvantarea Înalt Preasfinţitului Nicolae, Mitropolitul Banatului, editura Anastasia; ediţia a doua, Editura Dacica, prefaţa părintele Arsenie Papacioc), “Sfântul Apostol Andrei la Dunărea de Jos” (istorie, cu o prefata de Înalt Preasfinţitul Casian, Episcopul Dunării de Jos) “Lupii mielului. Sfântul Apostol Andrei şi protocreştinismul în spaţiul românesc” ( istorie, cu o prefata de prof. dr. Vasile Boroneanţ), “Protocol de gradul 0” ( teatru-comedie, cu o prefaţă de Viorel Patrichi), “Tezaurul de la Sinaialegendă sau adevăr ocultat?” (istorie cu o postfaţă de dr. Aurora Peţan), “Nunţi înecate” (roman, în două editii, cu o prefaţă de Ciprian Chirvasiu; prima ediţie Editura Anca, a doua ediţie, Editura Cununi de stele) “Locuit de Athos” ( eseistică, cu o prefaţă de Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului).

Pentru activitatea jurnalistică şi cultural-literară desfăşurată a fost răsplătit cu numeroase premii, diplome de excelenţă, medalii, distincţii etc., din partea unor organizaţii civice, fundaţii, asociaţii culturale, sindicate, Bisericii Ortodoxe Române, Cenaclului literar al cotidianului ”Observatorul de Toronto” etc. În anul 1999, a primit Medalia Vaticanului pentru modul profesionist în care a prezentat vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, iar în anul 2000 a primit Premiul I “Rhone Pulenc”, acordat de Statul Francez pentru presă de mediu, în 2010 a fost răsplătit cu “Trofeul Apollon pentru Cultură, Artă şi Civilizaţie” al Societăţii Culturale Apollon, al cărui membru este. Este căsătorit din 1981 şi are doi copii.

Apollon

4

Despre efectele comunismului şi alte năvăliri

Fişa se prezentare a volumului

„Tezaurul Dacic de la Sinaia, legendă sau adevăr ocultat?”

Nu ştiu să existe vreun alt roman al înstrăinării ţăranului de propriul pământ şi de fiinţa sa esenţială în vremea comunistă în afară de "Nunţi înecate" al lui Dumitru Manolache. Dar am credinţa că acesta este definitoriu pentru o întreagă categorie socială. Portretele ţăranilor din Gurbăneşti (Călăraşi) mi s-au întipărit în minte de parcă i-aş cunoaşte din copilărie, poate pentru că port şi eu în suflet un sat de fapt, două - de care m-am dezrădăcinat.

Investigaţie jurnalistică, un subiect senzaţional şi un posibil bestseller în aglomerata şi diversa lume editorială românească. Aşa poate fi definită lucrarea Tezaurul dacic de la Sinaia – legendă sau adevăr ocultat a jurnalistului Dumitru Manolache de la cotidianul Gardianul, apărută la sfârşitul anului trecut la Ed. Dacica. Mai bine de doi ani de căutări, sute de documente cercetate şi studiate, martori noi identificaţi în cursul anchetei, ore întregi de convorbiri cu specialiştii în domeniu, un subiect enigmatic, delicat, evitat sau ascuns cu grijă timp de peste o sută de ani: plăcile de aur de la Sinaia. Investigaţia ridică un colţ al vălului care acoperă misterul, scoţând la iveală o istorie tulburătoare. Personajul principal: o posibilă arhivă a regilor daci, scrisă pe plăci de aur, descoperită la Sinaia la sfârşitul secolului al XIXlea, copiată în plumb, înainte de a dispărea, de către regele Carol I, după cum susţin unele surse locale. Astăzi plăcile de plumb sunt considerate de unii falsuri fără însă a se demonstra cu probe certe acest lucru. Volumul beneficiază de o postfaţă semnată de dr. Aurora Peţan, un studiu competent, bine susţinut ştiinţific, care, practic, "Nunţi înecate" este romanul ţăranilor desfiinţează fără drept de apel argumentele deveniţi peste noapte orăşeni prin angajarea în marile celor care susţin ipoteza falsului. uzine ale patriei. Anunţul lipit la o răscruce din sat pe care scria că se fac angajări la "23 August" în Bucureşti şi că noii muncitori vor primi buletine de oraş a pus pe jar bieţii oameni care, despuiaţi de pământurile şi de caii lor spre a îmbogăţi cu ele CAP-urile, au găsit un nou orizont de supravieţuire. Şi unii s-au prins în această horă: au bătut un pas mărunt spre zilnicele cozi din alimentare şi spre cele mai toxice secţii de prin uzinele marelui oraş, cu gândul tihnit că fiii lor nu vor mai avea de plătit chirii. Generaţiile care au schimbat atunci opincile şi iţarii pe pantofi şi pantaloni nemţeşti vor avea însă mereu sufletele

Nr. 41,octombrie 2013

măcinate, neştiind niciodată ce să se considere: orăşeni pentru că stau la bloc, unde au closetul în casă ("ruşinea supremă"), ori ţărani, pentru că pe dinăuntru au rămas la fel. Se vor gândi mereu la aceste lucruri în nopţile de insomnii, cum face şi Sandu Puchea, un personaj pe cât de emblematic pentru lumea lui, pe atât de tragic.

Romanul începe dintr-un punct cât se poate de firesc: oamenii merg la o nuntă în Gurbăneşti, un sat din Bărăganul călărăşean, unde urmează să se construiască un baraj şi un lac de acumulare din apa căruia se vor face irigaţii masive. Nuntaşii de la oraş merg la acest eveniment parcă şi cu drag, dar şi cu inima strânsă, depănând istorii despre viaţa pe care o duc la oraş şi emiţând sentinţe despre cum ar fi fost mai bine pentru fiecare să facă.

Justificările personajului Sandu Puchea par să fie esenţa unei explicaţii general valabile: "Ştiu io? Io am plecat ca prostu'. Aşa gândesc uneori. Daâ cred că n-am plecat defel. Stau acolo, la oraş, că n-am ce face, daâ io tot în sat sunt. Şi dâaia mă duc rar la Gurbăneşti. Mă doare. Mă doare sufletu'". Destinele se împletesc între ele, autorul merge şi el la nuntă şi parcă descoperă acum viaţa fiecărui om din sat şi din satele vecine, deşi le ştie pe de rost, şi clădeşte încet-încet o lume în care vrea să-i salveze pe toţi, pentru că totul stă mereu sub o mare ameninţare. Apa! Vine apa! După nenorocirea colectivizării, a pierderii ancestrale a

Apollon

5

legăturii cu pământul prin orăşenizarea unora, a transformării altora în navetişti, celor puţini care au mai rămas în Gurbăneşti li se cere acum să plece din casele lor. Să se mute în partea mai înaltă a satului sau să plece de tot din sat pentru că va veni apa. Lacul de acumulare le va înghiţi agoniseala dacă nu se mută. Drama tuturor o afli din povestea vieţii celor doi soţi, Radu şi Siţa.

Femeia este atât de afectată de această strămutare din casă, încât va şi muri de inimă grea într-o noapte. Conflictele mocnesc, oamenii par să simtă că aşa nu se mai poate, disperarea a pus stăpânire pe toţi, până şi preotul din satul vecin a fost găsit spânzurat de durere că nevasta îl înşela. Biserica din Gurbăneşti a fost demolată, iar dorul oamenilor faţă de ea se depune ca o umezeală pe amintiri, scorojind hlamidele sfinţilor.

Sufletele oamenilor se coşcovesc şi ele pe dinăuntru şi aşteaptă cu resemnare deznodământul. Dincolo, la oraş, cei care au apucat să plece, atunci, demult, când li s-a promis fericirea, rememorează nostalgici aceleaşi amintiri şi întâmplări din satul tinereţii lor. În sat, apa stă să vină şi, odată cu aşteptarea, se sparge şi câte un buboi mai vechi: tractoristul Fitoi se răzbună parcă pentru nedreptăţile sociale ale tuturor, trăgându-i un topor în cap fostului primar. Tentativa de crimă îl duce la temniţă, dar îl răcoreşte. Apa n-a mai venit. Barajul n-a mai fost terminat, iar vieţile oamenilor au fost strămutate degeaba în iadul unei deznădejdi din care nu toţi au mai ieşit. “Nunţi înecate" este o poveste adevărată, oamenii nu sunt imaginari, iar meritul lui Dumitru Manolache este cu atât mai mare, cu cât reuşeşte să te captiveze pe tot parcursul romanului. Am detectat pe alocuri asemănări cu lumea moromeţiană, poate şi pentru că povestea acestor oameni pare o continuare firească, reluată din punctul în care "timpul părea să nu mai aibă răbdare". Iar dacă năvălirea apei este ceea ce te ţine mereu atent, problema de fond rămâne mereu dureroasa amintire a năvălirii celor care i-au furat ţăranului ce era al lui şi i-au lăsat în schimb tânjirea după o stare şi un firesc care par să nu se mai întoarcă.

Daniela ŞONTICĂ Redactor şef „Ziarul Lumina”

Apollon

Apollon ca o stare de fapt, ca o respirare, ca o zbatere Dumitru MANOLACHE Societatea Culturală Apollon a apărut în cultura română exact în momentul în care pretenţioasa, sclifosita şi nu totdeauna în întregime şi neaparat merituoasa elită culturală a confiscat dreptul „plebei„ de a trăi actul creator şi altfel decât modelul exclusivist, egoist şi arogant pe care aceasta i-l propunea.

„Apollon”, dezinhibată de metehne elitiste, i-a redat intelectualului ignorat curajul şi bucuria de a se manifesta în sfera culturii, făcându-l să simtă că şi el face parte din angrenajul creativ al societăţii. De a se exprima, scutit de teama „taxării”, în toate domeniile în care spiritul uman, atins de aripa divinulului, simţea nevoia să se facă auzit. În această extraordinară deschidere constă valoarea Societăţii Culturale „Apollon”, care şi-a asumat rolul, nu foarte uşor, al unei familii în care toţi cei care aveau ceva de spus o puteau face, fără constrângeri contractuale, fără reastricţii, fără penalizări, cu sinceritate şi har.

Să nu fiu înţeles greşit: bunul simţ şi valoarea au primat de la început. Şi, că este aşa, o dovedeşte şi numărul mare de scriitori, artişti, jurnalişti, academicieni, critici, profesori, cercetători etc. consacraţi, din domeniul artei, culturii şi civilizaţiei, care fac parte din această societate, organizaţiile şi asociaţiile de care este recunoscută şi cu care colaborează.

Ceea ce diferenţiază „Apollon” de alte structuri, de acelaşi gen, este încrederea şi sinceritatea cu care a încurajat merituos tinerele

Apollon

Nr. 41,octombrie 2013 talente, într-o societate polarizată, fracturată în mod fals în două falii - noi şi restul- de unele cercuri elitiste, dându-i posibilitatea artistului să creeze dezinhibat, simplu, ca un autentic trăitor în ale spiritului, ridicându-l la înălţimea propriilor, legitime şi fireşti aspiraţii spre frumos, lumină şi cer. În acest sens, i-a pus la dispoziţie, nu numai paginile unei reviste şi oportunităţile unei edituri în care să-şi publice creaţiile, ci şi un întreg ansamblu de relaţii şi manifestări culturale locale, dar şi cu caracter naţional şi internaţional, integrându-l într-un circuit al comunicării prin artă, stimulându-i talentul prin promovare, prin acordarea de distincţii, premii şi trofee.

Această stare de spirit, pentru că „Apollon” este o stare de spirit, a făcut ca toţi membrii societăţii, indiferent de vârstă şi domeniu, să se simtă ca fraţii într-o familie. Şi, mai mult, ceea ce politicul, oculta, elitismul, interesul Dumitru MANOLACHE, meschin, minciuna, manipularea, propaganda deţine Trofeul “APOLLON - 2010”, părea a fi desăvârşit iremediabil, adică ruperea pentru cultură, artă şi civilizaţie, unităţii de spirit a neamului românesc, indiferent al Societăţii Culturale Apollon. pe ce meleaguri s-ar afla el, „Apollon” „a cusut” la Momentul acordării Trofeului a loc, cu migală şi răbdare, făcându-ne să simţim coincis cu desfăşurarea primei ediţii a româneşte pe toţi, indiferent că trăim în România, Festivalului de poezie şi cântec creştin în Basarabia, la Cernăuţi, la Chicago, în Bulgaria, “FLORI PE CUNUNA DE SPINI” - 2011 pe Valea Timocului, în Australia sau Noua Zeelandă, în Germania, Italia, Franţa sau Africa.

Prin aşezarea activităţii sale sub semnul respectului ancestral faţă de credinţa strămoşească şi faţă de neam, Societatea Culturală „Apollon” se bucură de respectul şi binecuvântarea Bisericii noastre, trăind şi din această perspectivă bucuria şi demnitatea unităţii de spirit şi de neam. Fără îndoială, „Apollon” nu ar fi existat fără dăruirea, echivalentă uneori cu sacrificiul, poetului, fratelui, prietenului nostru George Călin, a cărei personalitate şi căldură au dat coeziune, coerenţă şi sens întregii noastre activităţi. Despre el, nu trebuie să vorbim prea mult noi, membrii societăţii. Vorbesc îndeajuns şi convingător cărţile lui, iniţiativele lui, munca lui, prieteniile lui, cuvintele şi necuvintele lui.

Eu cred că, fără „Apollon”, cultura română ar fi mai săracă, mai fără gust şi mai fără de viaţă. De aceea, „Apollon” va rămâne în istoria culturii române, cu vrere sau fără vrere, căci ea s-a impus de mult ca o stare de fapt, ca o respirare, ca o zbatere, ca o mărturisire de iubire despătimită faţă de adevăr şi frumos. Şi, asta, nu poate trece uşor prin istorie, oricum şi pe nevăzutelea.

N.R.

Societatea Culturală Apollon aduce mulţumiri domnului Dumitru Manolache, pentru aprecierile făcute!

FARMACIA VERDE

Dr. Sidonia DOBRE

LĂMÂIA CONGELATĂ!

Multe restaurtante, baruri şi braserii utilizează sau consumă lămâia întreagă şi nimic nu este pierdut.

Cum se poate folosi de lămâia întreagă, fără pierderi?

E simplu... puneţi lămâia în congelator. Odată ce lămâia este congelată, utilizaţi răzătoarea şi radeţi lămâia întreagă (nu este nevoie să o cojiţi) şi presăraţi pe alimente.

Presăraţi-o pe salate, îngheţată, supă, tăiţei, sos de spaghete, orez, sushi, peşte, în ceai şi alte băuturi etc. Gustul tuturor alimentelor va fi îmbunătăţit în mod neaşteptat. Cel mai probabil, va gândiţi la lămâie doar pentru conţinutul ei de vitamina C. Nu mai mult.

Care sunt avantajele majore ale folosirii lămâii întregi, altele decât pentru a preveni producerea deserturilor şi a adăuga un gust nou pentru mâncărurile tale? Ei bine, coaja de lămâie conţine de 5 până la de 10 ori mai multe vitamine decât sucul de lămâie în sine. Şi da, asta este ceea ce ai pierdut. Dar, de acum, în urma acestei proceduri simple de a congela lămâia întreagă şi a o rade pe felurile dvs. de mâncare, puteţi consuma toate substanţele nutritive.

Apollon

6

De asemenea, este bine să ştiţi că tot coaja de lămâie are proprietăţi regenerative pentru sănătate, prin eradicarea elementelor toxice din organism. Deci, puneţi lămâia în congelator şi apoi daţi-o pe răzătoare şi adăugaţi în alimente în fiecare zi.

Acesta este un element-cheie în a face produsele alimentare mai gustoase şi pentru a vă ajuta să trăiţi mai sănătos şi mai mult! Acesta este secretul lămâii! Mai bine mai târziu decât niciodată! Lămâia este un produs miraculos în distrugerea celulelor canceroase. Este de 10.000 de ori mai puternic decat chimioterapia.

De ce nu suntem informaţi de acest lucru? Pentru că există laboratoare interesate în a face o versiune sintetică pentru că le va aduce profituri uriaşe. Puteţi ajuta acum un prieten la nevoie, informându-l de faptul că sucul de lămâie şi lămâia, sunt benefice în prevenirea şi tratarea bolii.

Gustul este plăcut şi nu produce efectele oribile ale chimioterapiei.

Câţi oameni vor muri în timp ce acest secret este bine păzit astfel încât să nu pună în pericol multimilionarii marilor companii farmaceutice?

După cum ştiţi, copacul-lămâie este cunoscut pentru varietăţile sale de lămâi şi lime. El este creditat cu multe virtuţi, dar cel mai interesant este efectul pe care îl produce asupra chisturilor şi al tumorilor. Această plantă este un remediu dovedit împotriva cancerului de toate tipurile.

Unii spun că este foarte util în toate variantele de cancer. De asemenea, este considerată având un spectru anti-microbian împotriva infecţiilor bacteriene şi ciuperci, eficientă împotriva paraziţilor interni şi viermilor, reglează tensiunea arterială prea ridicată şi este un antidepresiv, combătând stresul şi tulburările nervoase. Sursa acestei informaţii este fascinantă: vine de la unul din cei mai mari producători de medicamente din lume, care spune că, după mai mult de 20 de ani de teste de laborator încă din 1970, s-a dovedit că extractele distrug celulele maligne din 12 tipuri de cancer, inclusiv cel de colon, sân, de prostată, pulmonar şi pancreas... Compuşii acestui copac s-au dovedit a fi de 10.000 de ori mai eficienţi decât produsul Adriamycin, un medicament chimioterapeutic utilizat în mod normal în lume, pentru a încetini creşterea celulelor canceroase. Şi ceea ce este şi mai uimitor: acest tip de terapie cu extract de lămâie distruge numai celulele maligne canceroase şi nu afectează celulele sănătoase.

Apollon

Nr. 41,octombrie 2013

LUCA (3)

Eram încă la casa de vacanţă a colegului meu. Ne plimbam prin grădină, discutând despre Luca. Am ajuns la iaz.

SCHIŢE - Iazul acesta l-am făcut pentru că îmi plac întinderile de apă, fie ele mari sau mici, cu vegetaţia lor specifică şi cu viaţa din jurul lor, înţelegând prin asta, animalele şi insectele pe care ele le atrag.

M-am uitat atent la iazul prietenului meu. Era de mărimea unui teren de tenis. Pe margini creşteau stufăriş, stânjenei, pipirig, o salcie pletoasă. În apă erau nuferi, plante de sagittaria, o mulţime de peşti şi câteva vrăbii care se bălăceau în apă. Deasupra apei zburau libelule, iar malurile îi erau tivite de albine, al căror zumzet alcătuia fondul sonor din zonă, peste care se suprapuneau ciripitul vrăbiilor şi bâzâitul altor insecte. M-au intrigat paiele Artemiu VANCA răsfirate pe o distanţă de un metru de mal, de jur împrejurul lacului!

- Bine, bine, dar nu-şi dă seama că - Ce-i cu paiele astea? am întrebat eu.

- Dar ţânţarii? Ei nu-l înţeapă? Nu-i rândunele, vrăbiile şi guşterii din afara curţii - Este una din isprăvile lui Luca. A voastre se hrănesc nestingherite cu insecte? omoară atunci când îl atacă? observat că o mulţime de albine, venite aici să bea - Îşi dă seama, bineînţeles. El se luptă să - Nu-i omoară. Se protejează apă sau să o ducă în stup pentru a fi utilizată în creeze aici un rai al insectelor, o zonă fără duşmani laboratorul de acolo, cădeau în apă şi se înecau. ungându-se cu o alifie specială sau purtând de-ai lor, după modelul „Zonă liberă de comunism”.

Chestia asta l-a alarmat. La început, îşi pierdea o brăţări anti ţânţari. El este un adept convins al M-a obligat să renunţ la insecticide, aşa că fructele mulţime de timp ca, de pe malul lacului sau Jainismului, de care a aflat de pe Internet. Ştii şi legumele mele sunt produse „bio” garantate. intrând chiar în el, să salveze albinele care se ce-i ăsta?

- Nu i-ai explicat că în natură trebuie să - Nu ştiu. zbăteau în apă. Cum nu putea să stea tot timpul existe un echilibru între vieţuitoare şi că ăsta-i Este o religie indiană, cea mai acolo şi cum nu le putea salva pe toate, mi-a cerut, motivul că se devorează unele pe altele? nici mai mult nici mai puţin, să desfiinţez iazul! veche, din câte se spune, care şi-a transmis - I-am explicat, dar este de părere că în Bineînţeles că nu am fost de acord. A plâns, m-a influenţele şi asupra budismului. Practicanţii natură există o mare inegalitate, că el vede cum acestei religii sunt vegetarieni şi se străduiesc să ameninţat că nu mai vine la mine. Degeaba, nu m-a vieţuitoarele mai puternice le răpun pe cele mai înduplecat. I-am explicat că mult mai multe albine nu vatăme nici o fiinţă vie. Ei umblă desculţi și slabe şi, cum din categoria acestora din urmă fac se îneacă în Argeş în lacurile şi bălţile de lângă el. mătură pământul din fața lor pentru a nu strivi parte toate insectele, el este hotărât să le apere. „Pe alea nu le văd.”, a fost răspunsul lui. „Spune-mi vreo insectă cu piciorul. Protejează corpurile de - Remarc că adevăratul stăpân aici este ce să fac ca să nu se mai înece?”, a insistat. „Aruncă-le iluminat fierbinţi, care se ştie că atrag şi omoară Luca, el stabileşte şi impune regulile. colaci de salvare!”, am răspuns eu, exasperat de insectele.

- Aşa este. Exercită asupra noastră un soi - Tu nu ai becuri de iluminat în curte? insistenţele lui. Fără să vreau, i-am dat o idee. La de terorism. L-am acceptat, pentru că este singurul - Am avut. Mi le-a spart Luca şi m-am început a aruncat în apă, acolo unde se zbăteau nostru nepot, şi ştii cum sunt bunicii: neputincioşi văzut obligat să le înlocuiesc cu corpuri de albinele, nişte crenguţe uscate. A văzut că albinele în relaţia cu nepoţii lor. Şi apoi, cred că pasiunea lui se agaţă de ele şi atunci i-a venit ideea cu paiele. iluminat reci, cu LED-uri. pentru insecte se poate transforma, mai târziu, - Dar cu animalele care vânează Deşi strică aspectul lacului, am cedat, ce era să fac? într-o profesie cu rezultate care să ne depăşească insectele cum se împacă.

- Care a fost rezultatul? aşteptările. Ar putea deveni şi scriitor. O să-l rog, - A stricat cuiburile de rândunele de - Că se îneacă mult mai puţine, iar deseară, să ne citească o compunere de-a lui, ca să sub straşina casei, m-a obligat să astup toate albinele îi sunt parcă recunoscătoare. Nu l-au vezi ce bine scrie. înţepat niciodată, deşi le culegea din apă, şi le mai găurile unde vrăbiile îşi puteau face cuiburi, a În seara acelei zile, ne-am reconciliat cu culege încă, cu mâna goală, pe cele care nu se pot născocit nişte capcane pentru guşteri, pe care îi Luca, iar el ne-a citit o compunere a sa, pe care, cu prinde vii şi îi duce departe de casa noastră. salva singure. acceptul lui, o s-o v-o redau în episodul următor.

Vasile GROZA

DE ŢARĂ În căutarea Eroului Necunoscut Azi stau de vorbă cu portretul, Pereţii şoaptele-au ascuns Ca să-nţeleg că Înţelesul E cu atât mai nepătruns...

O SINGURĂ INIMĂ

Ele nu sunt gemene Au un trup ce a fost rupt Cum să nu se-asemene?

Aşa-au fost de la-nceput.

Precum pruncul nou născut Conceput în pântece La lumină a ieşit.

Azi stau de vorbă cu mormântul Astăzi au de suferit Acoperit cu flori şi taine, Vremurile-s vitrege!

Ca să-nţeleg că nici cuvântul Nu poţi prutul să-l împarţi Nu urcă pân’ la tine, Doamne! Într-o parte şi-altă parte Cum doi fraţi să îi desparţi?

Port în suflet Dorul de Basarabia ca pe un Prin inima zălog pe cruce, Precum ziua e de noapte! ales talisman de o inestimabilă valoare. Îmi Pe ţarini pun genunchiul greu, Patria e România astâmpăr această durere poposind, din când în când, Străbat un dor şi o răscruce Ea a fost şi ea va fi la Chişinău, pentru a-mi îmbraţişa fraţii de neam şi Şi nu-l găsesc pe Dumnezeu...

Martor stă istoria limbă românească.

De la începutul lumii Trec pe Aleea Clasicilor, din Parcul Atâtea jertfe în istorii România-i o cetate Central, pentru a saluta cultura română prezentă Şi-atâta, Doamne, suferinţă Şi aşa mereu va fi aici în inima Basarabiei prin perenitatea petrei din Trudind la izbăvirea ţării O singură inimă bate care au fost cioplite statuile înaintaşilor acestui De gând viclean şi rea credinţă.

Doar în piepturi de Români neam vitregit de soartă. ’Stâmpăraţi poftele voastre Privesc ades la Ştefan cel Mare şi Sfânt, La tine vin, din nou, Părinte: Pentru a nu ne uni (despărţi) rugându-l să mijlocească pe lângă Bunul Dumnezeu Nu pedepsi a mea moşie – BASARABIA ni-e frate. pentru reîntregirea acestei ţări, pentru o nouă şi Cu lacrimă te rog, fierbinte, ‚‚Cine sabia o scoate eternă Românie Mare...

Unire-ntre români să fie!

De sabie va pieri’’!

CU DOR DE BASARABIA

Apollon

7

DE TRECI PRUTUL Când treci Prutul pe la vamă Ori de unde ai veni Toţi te-ntreabă cum te cheamă Parcă nu român ai fi!

De treci Prutu şi pui pasul Pe un mal sau celălalt Nu vei fi decât făptaşul Unui crez cu ţel înalt De trecu Prutul şi pui pasul Peste podul dintre maluri Tu vei fi de faptt luntraşul De nădejdie şi idealuri.

De treci podul peste ape Şi ţii malurile-n braţe Sufletul dă-l să se-adape Cu a neamului speranţe De treci Prutu-n lung şi-n lat Şi chemi neamul să se scalde Fără a mai fi-ntrebat Din ce ţară tu faci parte De treci Prutul la ai tăi Şi ai tăi de trec la tine Toate vor fi nişte căi Spre-ntregire, spre Unire!

Nr. 41,octombrie 2013

PORUMBELUL

Era spre sfârșitul zilei. Roata purpurie a soarelui se cotilea încet spre apus, ba ascunzându-se, ba ițindu-se de după vreo clădire, de parcă se juca cu noi de-a mijatca. Blândul apus de soare mângâia, asemeni cuvintelor biblice, sufletele creștinilor ieșiți de la slujba de seară, oficiată în ajunul prăznuirii unei sfinte a neamului românesc - Teodora de la Sihla, căreia catedrala noastră îi poartă numele.

Odată cu ultimii creștini, am ieșit din sfântul locaș cu gândul să văd cum decurg lucrările pe platoul dintre catedrală și Liceul „Gh. Asachi”, unde se construia o scenă în aer liber pentru manifestări cultural-creștine.

Deși se lăsa amurgul, platoul semăna cu un știubei, unde muncitorii, asemeni albinelor, lucrau de zor. Unii cărau nisip sau ciment, alții băteau cu înverşunare în piatra de pavaj, de parcă-i dădeau la fiecare lovitură necruțătorul verdict: „Aici o să-ți cânte cucul!”.

Scriitor la Apollon

Protoiereu mitrofor Ioan CIUNTU

Sărmana piatră! Bătută fără cruțare, ea nici în viitor nu va avea parte de liniște, căci va simți zi de zi greutatea pașilor trecătorilor unui veac grăbit. Iarna va așterne peste ea nămeți de zăpadă, vara o va șfichiui cu ploi torențiale și numai toamna o va acoperi grijuliu, ca o mamă, cu o năframă din frunze multicolore.

Scena-amvon, umplută, deocamdată, cu lut, aștepta să i se pună veșminte din piatră. În procesul de lucru muncitorii au conectat un furtun la robinetul de apă din biserică și, pentru că acesta avea o fisură, pe amvon s-a format o băltoacă. Pe neprins de veste, în mijlocul ei s-a așezat un porumbel. Făcuse, pe semne, drum lung, pentru că sorbea cu nesaţ din apă, fără să-i pese de cei din jur. Îl urmăream cu interes.

La un moment dat, porumbelul a ridicat căpșorul și a început să mă examineze, de parcă vroia să-și amintească dacă m-a mai văzut vreodată. Frumoasa pasăre albă mi-a amintit de porumbelul biblic, care i-a adus lui Noe crenguţa de măslin, semn că apele potopului se retrag și că a dat de pământ, iar aceasta înseamnă viață, dăinuire... Mi-a amintit și de botezul Domnului, când cerurile s-au deschis și Duhul Sfânt a coborât peste El în chip de porumbel. „Și glas s-a făcut din ceruri: Tu ești Fiul meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Marcu 1, 11).

Am pornit spre porumbel cu pași domoli, ca să nu-l sperii. El îmi urmărea mișcările, dar nu dădea semne de neliniște. Când ne despărțea doar un pas, m-am așezat în pirostrii, ca să putem „discuta” de la egal la egal. Îl întrebam multe și de toate, el mă asculta atent, dar cine știe ce-mi răspundea în sinea sa? Poate că am fi stat încă multă vreme „la taifas”, dacă nu trecea pe alături omul de cultură Mihai Mârzac, care a intrat în vorbă cu mine.

Apollon

Apollon

8

Rămas fără „interlocutor”, porumbelul a hotărât să meargă la culcare și nu oriunde, ci pe balconul catedralei. Și-a desfăcut aripile și s-a avântat în sus, dar n-a ajuns decât până la marginea acoperișului din tablă al pangarului.

A încercat să urce pe acoperișul de formă ovală, dar piciorușele îi lunecau. S-a chinuit așa până l-au părăsit puterile și a coborât din nou pe amvon. Îi tremura tot trupșorul, iar piciorușele abia de-l mai țineau.

Deodată, am observat că printre copacii din fața liceului se furișează spre amvon un motan mare și negru, care nu-și lua ochii de la porumbel.

M-am stropșit la el, dar motanul era totalmente absorbit de pradă. În următoarea secundă, ambii am sărit spre porumbel. Am reuşit să-l salvez de ghearele pisoiului în clipa când acesta era gata să pună laba pe el. Firea de răpitor a pus atât de tare stăpânire pe motan, încât nu a reacționat deloc la strigătele mele supărate. Nici chiar tropăitul din picioare nu l-a urnit din loc. Țineam porumbelul în mâini și simțeam cât de tare îi bate inima. M-am aplecat, am luat în căușul palmei apă și i-am dat să bea. Îl mângâiam uşor, amintindu-mi cât de dulci erau mângâierile mamei atunci când se întorcea cu tata de la biserica din Movilău, unde slujeau...

M-a trezit din vraja amintirilor un zvâcnet neașteptat. Spre uimirea mea, porumbelul, în loc să-și revină din spaima pe care a tras-o, se zbătea acum în agonie. Simţeam cum se stinge și cum moartea se furișează spre inima nevinovatei și gingașei păsări, simbol al inocenței și purității, chip al Duhului Sfânt. Am acoperit-o ușor cu palma, de parcă aș fi putut prin această mișcare involuntară s-o îngrădesc de nemiloasa, cruda, eterna răpitoare de fiinţe...

Fără să înțeleagă ce se întâmplă, domnul Mârzac mi-a zis bucuros: „Bine că a scăpat, părinte Ioan...”. I-am răspuns cu amărăciune: „N-a scăpat... Moare... Inima sensibilă a porumbelului n-a rezistat șocului...”.

Într-adevăr, porumbelul a închis ochii, a scăpat căpșorul într-o parte și peste câteva clipe şi-a dat suflarea...

Privirea mi-a alunecat spre o mamă cu pruncul în brațe, care trecea pe alături, spre piatra de caldarâm, lovită de pantofii trecătorilor, spre tinerii îmbrăţişaţi de pe băncile din scuarul liceului și o întrebare a făcut să mi se strângă inima de durere.

Cum s-a putut întâmpla să fiu la căpătâiul lui Grigore Vieru în ceasul morţii și să-i culeg ultima lacrimă, să fiu în clipa despărţii de veci alături de Nicolae Costin, de Anatol Codru, de părinţii socri, și numai părinţii mei să-şi dea sufletul pe mâini străine, eu fiind în acele clipe departe de casă...

Cum s-a putut întâmpla ca tocmai pe brațele mele să-și găsească sfârșitul puiul de căprioară, dar şi acest porumbel inelat, căruia i-a fost sortit să moară pe un nou amvon, preînchipuind jertfele aduse altădată pe altarele credinței?

De pe acest amvon se va sluji, vor fi înălțate imnuri bisericești, vor fi pomeniţi sfinţii şi eroii neamului.

Tot de aici se vor declama versurile lui Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu.., vor răsuna cântecele lui Ion și Petre Teodorovici, Mihai Dolgan, Anatol Chiriac, Eugen Doga...

Trilul unei păsărele m-a adus la realitate. Am căutat-o cu privirea printre copacii din preajmă, dar n-am văzut-o. Totuși, cântul ei vesel a fost destul pentru a-mi insufla optimism.

Poate că moartea porumbelului n-a fost zadarnică, poate că el, prin neprihănirea lui, a sfințit noul amvon, ca toți acei care vor predica și vor asculta să-și purifice sufletele, să-și înnobileze gândurile și faptele, să devină mai milostivi și mai îngăduitori cu aproapele.

Poate că acesta a fost un semn de Sus că lucrarea noastră este bineplăcută Domnului...

O fi așa sau altfel, cert e că nimic nu este întâmplător în această lume.

Apollon

Nr. 41,octombrie 2013

DIN COTIDIAN

VIAŢA DE CENACLU Cronica unui cenaclu preDESTINat Joi, 19.09.2013 la Casa Corpului Didactic a Municipiului București, a avut loc prima ședință a Cenaclului Destine, cu care s-a deschis anul cultural 2013 - 2014.

Au participat mai mulţi „destinişti” vechi – așa cum îi place scriitorului Victor Gh. Stan, proaspăt reales Preşedinte al Filialei de Literatură pentru copii şi tineret, Bucureşti, a Uniunii Scriitorilor din România şi conducătorul cenaclului, să numească participanții cu ștate vechi - dar și persoane „atrase” din afara acestei activități prin simpatie, cum ar fi: domnul ing.

Ovidiu Mustață - fost director al Întreprinderii de Rețele Electrice Suceava, acum pensionar; domnul Iuliu Potorac - fost director al Bazei de Aprovizionare a Ministerului Energiei Electrice.

S-a discutat pe marginea fiecărui volum, s-au recitat poezii din volume, dar și din creațiile de atelier, care au adunat laude, fiind de excepție astfel încât, spre finalul ședinței, care a ținut circa două ore, atmosfera deosebit de caldă şi de prietenoasă, între participanţi, l-au făcut pe unul din participant să-mi mărturisească că a simțit că face parte dintr-o “mare familie” și că a început să se simtă cumva “de-al casei”.

De menționat poetul Cornel Balaban, care a recitat și înmânat prezidiului cea mai recentă carte de versuri intitulată „Lacrima de lut”, lansată în 20 Iunie 2013 la Librăria „Mihail

9

O, Ţara mea, însingurată mamă, Departe sunt de tine azi copiii tăi.

Ca nucul cel din poartă, rămas-ai tu orfană.

S-au dus după câştig peste munţi şi văi.

O, câte profesoare s-au tot dus de-acasă?!

S-au risipit ca păsările-n zbor.

Azi satul e pustiu şi-i singură clasa...

De-ai şti, ce mult de tine-mi este dor.

Zeci de cărţi poştale trimis-am înainte, Să se-ntoarcă profesoara înapoi.

Mamă Ţară, de ce răspunsul întârzie?

Ochii şcolii sunt tot mai trişti şi goi.

Globul tace. Băncile sunt mute.

De-aşteptare lungă, creta cade la podea, Ce mult ar vrea să scrie cu mâna profesoarei: O ecuaţie, frază sau să picteze-o stea.

Privesc la harta tristă ce tace pe perete, În care ţară eşti, o, profesoara mea?

Poate-nveţi în lume alţi băieţi şi fete?

Sadoveanu”, poeta Doina Bârcă, a recitat din volumul de poezii „Scrinul cu sentimente„, apărut în 2012 la Editura ȘTEF, scriitorul Geo Călugăru care mi-a dăruit cartea de povestiri “Aventura marelui detectiv”, unde pe copertă apar cele două nepoțele și nepotul dumnealui, lucru deosebit de emoționant, precum și scriitoarea Elisabeta Iosif editoar al Revistei Ligii Scriitorilor “Cetatea lui Bucur”.

Trebuie menționat aici și sufletul cenaclului - poetul și omul de cultură Victor Gh. Stan din a cărei zbatere continuă a ieșit nr. 114 115/ ianuarie – martie 2013 a revistei Destine, închinată lui Nichita Stănescu, precum și nr. 116 117/aprilie-iunie 2013, unde subsemnatul are Pentru că participanții: scriitorii, poeții, publicate poeziile „Tangou despre când ești actori și alţi oameni de cultură au fost “copii Tânăr”, „Tangou Trist” și „Tangou Atipic”. cuminți” îi enumăr în ordinea “așezării în bănci” astfel: Petru Demetru Popescu, Ion Arcudeanu, Ovidiu Mustață, Potorac Iuliu, Braşoveanu Daniel, Cornel Balaban, Artemiu Vanca, Doina Bârcă, Geo Călugăru, Elisabeta Iosif, Florin Grigoriu din Lehliu, Constantin Mironescu, Nicu Doftoreanu, Victor Gh. Stan, Ion C. Ştefan, Nicoleta Stavarache şi Dumitru Dumitriţă.

S-a discutat pe marginea cărţilor apărute în această vară: “Aproape de îngeri” volum de poezii și monografia “Satul natal” Dacă această însemnare v-a stârnit Nicolaeta Stavarache; „Zori întunecate” - volum de poezii - Artemiu Vanca, lansat la Cenaclul curiozitatea și vă transmite, așa cum doresc, un Inginerilor de la AGIR; „Din zori până-n amurg” - mesaj cu miez adânc, ce vă va face să vibrați fericit volum de poezii - Dumitru Dumitriță; sau tragic alături de natura purificatoare a „Melancolia dinspre asfințit” - volum de poezii, sufletelor dvs. urmând a vă îndemna să autor Constantin Mironescu; „În ritm de tangou„ - participați la următoarea Şedinţă de cenaclu joi, volum de poezii, autor Nicu Doftoreanu ” lansat la 03.10.2013, spre a protesta și contrabalansa teribilismul unei lumi învârtoșate și confuze sau Biblioteca Metropolitană Bucureşti. vă va stârni curiozitate să citiți volumele pomenite mai sus, rămâne de văzut.

Până atunci “HASTA LA VISTA!”….

Nicu DOFTOREANU, 21 septembrie 2013

Apollon

Raisa PLĂIEŞU

SCRISOAREA ŞCOLĂRIŢEI

Sau poate ai schimbat cumva profesia ta?...

E ziua ta de naştere, scumpă profesoară.

Un buchet de flori aş vrea să-ţi dăruiesc.

Lacrima mă-ncearcă şi-mi răscoleşte gândul.

O, cât de mult aş vrea să-ţi spun că te iubesc.

O, Doamne, Te rog, ia-această telegramă Şi spune-i profesoarei că mi-i dor de ea.

Spune-i c-o aştept în poarta şcolii ca pe-o mamă, Întoarce-o, Doamne, mai curând în ţara mea.

Victor Gh. STAN

SUFLET PE ARIPĂ DE ÎNGER Fată frumoasă ţi-am scris un poem de dragoste pe faţa picăturii de ploaie până când în oglinda ei am văzut două suflete: al tău pe aripă de înger al meu sub înaltul Curcubeului...

TĂCERE Pasărea mea Nu este nici zbor Nu este nici cânt Este lumină.

CÂND TE PRIND PESTE FIORI Între flori şi între iarbă două ţâţe măruite.

De privesc zborul mă-nalţă dorul mă ţine cuminte.

Buzele de-aş aşeza peste firele de iarbă Se-ntristează floarea stângă iar cea dreaptă-mi cade-n barbă.

Peste iarbă peste flori n-am să las buzele mele când te prind peste fiori vino cu buzele tele.

CLOROFILATE PICĂTURI ALE DORINŢEI

Razele ploilor îmi aprind Dorul meu Trupul fraged Nu este nici drum Peste eternitatea Nu este nici înălţare Valurilor deschise Este lumină.

Ca o gură de femeie Noaptea când nestrunitul Nota redacţiei: Umbra mea Timp pătrunde adânc Cenaclul literar “DESTINE” este cel Nu este nici zbor În deschiderea frunzei mai longeviv for de cultură din municipiul Nu este nici lumină Clorofilate Bucureşti, având o bogată activitate literară.

Este tăcere.

Picături ale dorinţei.

Nr. 41,octombrie 2013

Educational

DEPĂŞIM ÎMPREUNĂ EMOŢIILE UNUI NOU ÎNCEPUT!

Apollon

Emoţii, puţină teamă, dar şi dorinţa de a experimenta ceva nou, de a-şi face noi prieteni... Sentimente care îl însoţesc pe cel mic în prima zi de şcoală şi care sunt influenţate într-o mare măsură de atitudinea mamei şi a tatălui.

Unii părinţi văd ziua de 16 septembrie, fiind prima zi de şcoală în acest an şcolar, dintr-o perspectivă negativă: prima mare despărţire de mediul familial, de copilărie, de joacă... Alţii, din dorinţa de a-şi responsabiliza copilul, îl conving că prima zi de şcoală este de fapt primul pas către viaţa adultă şi îi explică de ce, din acest moment, el, cel mic, va trebui să se comporte ca un om mare, care are drepturi, dar şi obligaţii. Şi mai există şi cea de-a treia categorie de părinţi: cei care retrăiesc împreună cu micuţul fiecare emoţie a primei zile de şcoală, care ţin strâns mânuţa copilului şi care ar fi în stare să se aşeze cu el şi în bancă, doar ca să nu-l lase pe cel mic să se simtă singur. Însă, indiferent ce simte părintele legat de acest eveniment important din viaţa copilului, există numeroase repere care pot face "marea despărţire" mai uşoară şi, de ce nu?, chiar placută micului şcolar.

Părinţii trebuie să înceapă prin a nu prezenta micuţului şcoala ca pe un fel de Bau-Bau, să evite discuţiile ameninţătoare de genul: "Lasă, că o să vezi tu, când o să mergi la şcoală! Nu o să mai poţi face tot ce vrei tu, pentru că o să te pedepsească doamna învăţătoare". Copilul trebuie să ştie, înainte de a fi într-adevăr elev, că la şcoală există reguli mai Prof. Iolanda-Aura stricte decât la grădiniţă. Însă aceste discuţii trebuie purtate cu mult calm, tact şi afecţiune. În cazul în care mami şi tati PÎRVU manifestă un control puternic asupra copilului, există riscul ca micuţul să devină neprietenos, mai puţin creativ şi să Şcoala Nr. 2 “I.H.Rădulescu” întâmpine dificultăţi mari de adaptare la mediul şcolar. În plus, şcoala nu trebuie să fie percepută de micuţ ca o Urziceni, Ialomiţa schimbare radicală, pentru că această idee ar putea să-l sperie.

De asemenea, dacă micuţul se va simţi singur şi va avea emoţii mari, când trece pentru prima oară pragul şcolii, rechizitele care au imprimeuri cu personajele lui preferate din desene animate îi vor folosi ca sprijin şi îi vor oferi micului şcolar siguranţa de care are nevoie. Începând din a doua zi de şcoală, lucrurile încep să se schimbe puţin: din toată agitaţia primei zile, copilul rămâne "singur" cu Ei! Dacă vi se pare că am descris obligativitatea de a sta într-o bancă alături de un Dimpotrivă, părinţii sunt sfătuiţi să îşi primele zile de şcoală apocaliptic, gândiţi-vă cum singur coleg, timp "îndelungat". convingă copilul că şcoala este asemănătoare cu La pauză, nimeni nu îi dă jucării şi abia au fost pentru dumneavoastră! Cu sinceritate grădiniţa, o continuare în plan superior a se poate dezmetici bine şi iar trebuie să stea în maximă! Nici nu este cazul să recunoaşteţi cu voce programului din grădiniţă. Părinţii îi vor spune bancă, uneori cu mâinile "la spate". S-ar duce la tare! Şi veţi vedea, că într-o maniera mai copilului că la şcoală este o doamnă învăţătoare toaletă, dar nu ştie unde să se ducă şi nici nu are accentuată sau mai puţin accentuată, aşa aţi trăit şi (sau două, cum este cazul nostru la clasa de Step), care curajul să întrebe, pentru că îi este ruşine - sunt dumneavoastră aceste prime zile de şcoală. are grijă de el şi îi învaţă pe el şi pe alţi copii de Dincolo de efervescenţa momentului, mulţi oameni necunoscuţi acolo. aceeaşi vârstă lucruri interesante. Şi că toţi aceşti în prima lună de şcoală, "bobocul" trece printr-un copii îi pot deveni prieteni. În plus, părinţii nu proces de adaptare. În fond, ce-i acela proces de trebuie să uite că activitatea principală a copilului adaptare? rămâne totuşi joaca. De aceea, odată ce şcoala a Este un proces de modificare a început, asimilarea informaţiilor trebuie să fie comportamentelor, care rezultă ca o corelare a alternată cu jocuri interesante. personalităţii copilului în raport cu noul mediu în Comunicarea dintre părinţi şi copil este care îşi desfăşoară activitatea, în raport cu noul esenţială. Însă, un rol foarte important pentru ca său rol. De aceea, este bine să acordăm o atenţie micuţul să nu se aşeze cu teamă în bancă la 16 deosebită acestui proces, dar şi rezultatelor sale. septembrie, îl are şi achiziţionarea rechizitelor.

Chiar dacă Doamna îi întreabă des şi De ce?

Astfel, copilul va căpăta încredere în sine şi se va dacă îi însoţeşte, tot este o problemă: la grădi Uneori, copilul poate depăşi acest gândi cu plăcere la momentul când va putea folosi aveau toalete micuţe, aici sunt ceva mai înalte! moment foarte uşor: se adaptează încă din ghiozdanul, penarul şi caietele, pe care şi le-a ales Apoi, ca din senin, are şi sarcini primele zile programului de şcoală, îşi face împreună cu părinţii şi la cumpărarea cărora a suplimentare. Sunt un fel de teme, dar nu ca cele temele, vorbeşte cu plăcere despre colegii săi. participat şi el. care se dau elevilor de clasele I-IV. Sunt zile când Alteori, deşi dă senzaţia că este perfect adaptat, responsabilitatea este mare şi nu o poate întelege copilul refuză constant să se trezească dimineaţa şi nici asuma. Pentru sarcinile suplimentare sau sau refuză să se alimenteze, devine irascibil, pentru activitatea din clasa, primeşte nişte plânge mult mai des şi fără explicaţii, apare simboluri. Nu-i vorbă! Şi la grădi primea, dar enurezisul nocturn şi diurn. parcă nu se treceau în caiet, iar mama şi tata nu trebuiau să semneze alături.

Doamna scrie pe pagina caietului cu diverse culori, lângă scrisul sau desenul lui şi nu înţelege de ce! A început să îşi cunoscă colegii. Cu unii râde, cu alţii nu. Unii îl ajută, pe unii îl ajută el, iar alţii râd de el.

Nu contează pentru ce anume: râd de el şi nu împreună cu el. Ajunge acasă şi trebuie să se documenteze pentru a doua zi. Nu se mai poate juca atât cât ar fi vrut sau cât o făcea înainte. Are altfel de program.

Apollon 10

Nr. 41,octombrie 2013

NEGURĂ GEORGIANA-GABRIELA

Apollon

Şcoala Gimnazială Bucşeşti, jud. Bacău - Coordonator: prof. Elena Ciosu

FĂRĂ CUVINTE Mă copleşeşte cerul senin Şi ochii lui albaştri Plini de miresme.

Alteori, duminică seara, deşi toată ziua Iată! a alergat şi a râs în hohote, face brusc febră mare, Floarea pentru care trăieşti! atestată de termometru! Ca să evităm toate acestea, este bine să vorbim mult cu el. Trebuie să Vreau să fiu acea fetiţă îi dăm şansa să se exprime şi să îşi exprime Fără griji, tensiunile. Atenţie mare însă: nici una dintre Doar cu zâmbetul pe buze temerile sale nu trebuie să fie obiectul glumelor Doar cu gândul la tine, Iubire! noastre! Sunt temerile sale şi trebuie să i le Cursul vieţii respectăm! Vom încerca doar să le rezolvăm împreună, pentru a vedea cum le putem depăşi.

Iarăşi sunt singură.

Cred că dacă Mai stau mult aici O să explodez: Urăsc Aceşti patru pereţi!

Urăsc minciuna!

Urăsc tot ceea ce nu-mi place.

Dar iubesc apa, Acesta poate simţi că acum solicitările Iubesc fiinţele dragi mie. în ceea ce-l priveşte sunt atât de numeroase, încât va considera că tot ceea ce face este un eşec şi va încerca, în mod conştient sau inconştient, să opună rezistenţa şcolii, clasei, temelor, învăţătoarei, colegilor.

De îndată ce va asimila regulile şi se va obişnui cu noul său rol, copilul va depăşi această perioada: va şti cu siguranţă ce se va întâmpla mâine la şcoală, ce ore au, ce teme trebuiesc făcute.

Va învăţa să se simtă bine ducându-se la şcoală.

În viaţă sunt Lucruri destul de dificile Cum ar fi: Să iubeşti, Să urăşti, Să admiri Şi cel mai important Să te regăseşti Alături de cei care-i iubeşti.

Nu contează că eşti acră, Încearcă să fii bună.

Priveşte în jur: Uită-te la stele Şi atunci să-mi spui De fapt, cum eşti tu?

Ochii Singurătăţii Mă simt pierdută-n mare, Acolo unde îţi văd chipul Mereu trist Ca şi roua dimineţii – O basma înlăcrimată Visează abandonată.

De ce nu înţeleg Durerea?

Un parteneriat familie - şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers. Parteneriatul va fi eficient, dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul nostru.

A-nceput şcoala, dragii mei, aşa că vă doresc vouă, educatoare, învăţători, profesori, elevi, părinţi, bunici un an în care să nu mai Aş vrea să alung singurătatea blamăm pe nimeni, succese, spor la învăţat şi… În umbra vieţii. multă sănătate!

Tristeţea m-a copleşit Unde eşti Să te pot vedea?

Apollon 11

Arată-mi lumina, Uită de lume şi vino aici Unde singurătatea mă apasă Ca o lacrimă Ce ascunde un mister

Amăgire Un sirop poate fi: Dulce, amar sau acru Tu cum preferi: Dulce ca mierea, Amar ca plăcerea Sau acru ca lămâia?

Pe toate trei le vei întâlni În viaţa ta; Acum de mic, Când nu eşti încă pregătit Un sfat îţi dau: Observă, taci şi mergi în continuare.

Adio…

Adio, Fiinţe albastre…

Adio, Vis al zborului Vis roz…

Nu vă voi uita niciodată!

Aş vrea să vă iau cu mine, Dar ştiu că nu se poate…

Ah! Ce dor îmi este De pădurea tinereţii, De razele calde Ce pătrundeau adânc în ea; Râule cristalin, Vei fi mereu în inima mea! În tine mă oglindeam Şi vedeam o altă persoană: Un înger coborât din cer.

Adio, Stimate păsări Îmi voi aduce mereu aminte de voi!

Lumină întunecată O steluţă suferă În amurgul arzător Plin de amar…

O doar o lumină ce plânge Făcându-se din ce în ce Mai întunecată.

Ascultă cerul Şi observă lumina lui: Nu trebuie să suferi De parcă nu mai reprezinţi nimic, Tu doar să ştii Că eu voi fi lângă tine.

Strig De ce nu-nţelegi, De ce faci tocmai ce e rău?

Opreşte-te, Mă răneşti…

Simt cum te pierzi, De ce nu vrei să deschizi ochii, Să vezi realitatea Şi, de fapt Cum e viaţa?

Priveşte în jur Şi ai să vezi Că tot ce-ţi spun E adevărat!

Adio, fluture al prieteniei Cu aripi tăiate de vânt!

Adio, ţinut fermecător Adio, soare blând!

Te iubesc, apă cristalină Că m-ai făcut să renasc Rămas bun, Flori ale inimii…

Îndemn Abia se mai zăreşte Soarele de după mare, E ca inima cerului Ce te păzeşte Şi îţi arată calea Spre universul sufletului La fel ca o stea rătăcită-n întuneric La fel ca şi apa…

Unde doar fulgul de nea Se topeşte în ea. Şi simţind Durerea Odată cu Fericirea Ai renăscut, Om drag!

Iubeşte lumea Cu tot ce-i mai frumos în ea.

Confuzie Luna e transparentă, Iar eu îl văd Pe Dumnezeu.

Este trist: Oamenii nu-l ascultă, Nu înţeleg credinţa, Nu văd sensul vieţii Şi nu simt apa liniştii, Gândul armonios, Din inima lor.

E confuz…

Norii au o culoare ciudată Dar şi un strop de lumină Ce pătrunde în inima Lui.

Apollon

Nr. 41,octombrie 2013

MAIA-CATARGI

06 - 07 septembrie 2013

A IX -A SESIUNE DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE

„RETRĂIRI ISTORICE ÎN VEACUL XXI” CU TEMA:

„1913-2013; 100 DE ANI DE LA PARTICIPAREA ROMÂNIEI ŞI A ARMATEI SALE LA CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI BALCANIC”

“Pacea, domnilor, pacea şi ordinea e scăparea ţării, şi voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării!”

BARBU CATARGIU

Într-un plăcut ambient de început de toamnă la Maia Catargi, în tradiţionalul de acum PROGRAMUL cort militar, la poarta bisericii în care odihnesc pe vecie rămăşiţele pământeşti ale primului premier MANIFESTĂRILOR al României, Barbu Catargiu şi soţiei acestuia, s-au întrunit din nou într-o a noua sesiune de comunicări ştiinţifice din iniţiativa Filialei Maia a Ziua I- a Asociaţiei Naţionale a Cavalerilor de Clio şi vineri, 06 septembrie 2013 Primăriei Maia, un număr impresionant de istorici şi cercetători în varii domenii, pentru a comemora împreună 100 de ani de la participarea României şi ora 10.30 - S-a oficiat o Slujbă „Te Deum” şi s-a făcut „Veşnica Pomenire”, “In Memoriam – Gheorghe a armatei sale la cel de-al doilea război balcanic.

Buzatu”, de un sobor de preoţi şi diaconi sub Aşezământul Cultural îndrumarea preotului Bogdan Ionuţ Stancu – Maia Catargi Protopopul Urzicenilor; ora 11.00 - S-au adresat numeroase „Alocuţiuni de salut” ale oamenilor de ştiinţă prezenţi la deschiderea manifestărilor şi „Alocuţiuni “In Memoriam- Gheorghe Buzatu”, Concomitent cu vizionarea unui film omagial; Redăm alocuţiunea domnului Zamfir Marian, Primarul Comunei Maia: Pusă sub auspiciile Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, activitatea s-a bucurat de participarea unor personalităţi de prestigiu din lumea ştiinţifică şi didactică.

Nu putem încheia prezentarea acestei Sesiuni ştiinţifice, fără a reaminti contribuţia importantă a celor care ne-au fost alături, participând cu importante comunicări la toate cele opt ediţii ale activităţilor noastre de până acum.

Ne face o deosebită plăcere să adresăm mulţumiri următoarelor personalităţi: gen. bg.prof.univ.dr.Nicolae Ciobanu, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, preşedinte al Comisiei Naţionale de Istorie Militară, prof.univ.dr. Gheorghe Dumitraşcu, fost senator al României, prof.univ.dr. Ion Dragoman, col.(r) prof.univ.dr. Ioan Giurcă, col.(r) univ. dr.

Leonida Moise, col. (r) prof.univ. dr. Octavian Burcin, col.(r) dr. Constantin Moşincat, dr. Alin Spânu, col.(r) dr. Mircea Socolov, c-dor dr. Marius Nicoară, col.(r) dr. Dumitru Codiţă, poetul, publicistul şi editorul George Călin, col.dr. Mircea Fechete, col.drd. Aurel Corduneanu, col.dr. Petru Pah, dr. Alin Spânu şi masterand Cătălin Pah, domnul Valentin Vlad, dr. Liviu Ţăranu, prof.

Cornelia Ghinea, col.dr.Mircea Tănase, doamnele dr. Luminiţa Giurgiu şi Teodora Giurgiu, etc. ca să amintim doar câţiva dintre cei ce ne-au fost aproape pe întreg parcursul nostru ştiinţific din cele opt ediţii.

C-dor(r)prof.univ.dr. Jipa ROTARU

Apollon 12

STIMAŢI OASPEŢI Îmi face o deosebită plăcere şi este o mare onoare, pentru mine, să mă adresez Domniilor Voastre şi să vă urez un călduros bun venit pe meleagurile comunei Maia, pentru a participa la ediţia a noua a Sesiunii de comunicări ştiinţifice ”Retrăiri istorice în veacul XXI”.

Deşi nu sunt un specialist în domeniul istoriei, vă mărturisesc faptul că întotdeauna m-a pasionat un astfel de subiect, mai ales acum când avem fericita ocazie de a beneficia de prezenţa dumneavoastră în mijlocul nostru şi de a lua parte la această deosebită manifestare cultural-ştiinţifică cu profund caracter patriotic, eveniment care se constituie într-o adevărată lecţie de istorie naţională pentru toţi cei prezenţi. Adresându-mă dumneavoastră, în calitate de primar al comunei Maia, vă mărturisesc faptul că sunt foarte încântat de desfăşurarea unui astfel de eveniment cultural ştiinţific în acest loc încărcat de istorie şi sunt unul dintre susţinătorii acestei manifestări, întrucât latura socio-culturală ocupă un loc foarte important în preocupările mele, cât şi în proiectele culturale ce urmează a se desfăşura pe raza comunei Maia.

Nu pot să nu amintesc faptul că ne aflăm la fosta reşedinţă a celui care a fost Barbu Catargiu, primul prim ministru al Principatelor Unite, cavoul acestuia aflat în spatele nostru reprezentând un adevărat loc de pelerinaj pentru pasionaţii de istorie, dar în acelaşi timp vreau să amintesc de

amfora descoperită în anul 1967, la ieşirea estică din localitate, datată în sec. IV-III î.Hr., aflată în prezent la Muzeul Naţional de Istorie, dovezi de necontestat ale existenţei şi continuităţii poporului nostru pe aceste meleaguri, motive temeinice pentru a continua astfel de manifestări ştiinţifice dar şi pentru a demara pe viitor proiecte de studiu şi cercetare mai amănunţită a vestigiilor istorice care ne înconjoară. Se observă cu uşurinţă faptul că această manifestare şi-a câştigat un loc binemeritat în cadrul acestui calendar de manifestări culturale şi chiar dacă vor mai fi şi alte manifestări pe care nu le-am amintit aici sprijinirea desfăşurării simpozionului va fi pentru mine, ca primar, una dintre priorităţi.

Competenţa dvs. mă obligă să încerc să determin, atât cât se poate‚ deschiderea către publicul local pasionat de istorie pentru a înţelege din surse autorizate semnificaţia şi circumstanţele în care s-au desfăşurat evenimentele istorice care au marcat istoria poporului nostru analizate aici, atât cu ochiul profesionist al specialistului cât şi cu sufletul patriotului adevărat. Cu speranţa că împreună vom reuşi să ducem mai departe această frumoasă iniţiativă, asigurându-vă încă o dată de sprijinul meu necondiţionat, vă urez un călduros “Bun venit la Maia!”, succes deplin lucrărilor Sesiunii de comunicări ştiinţifice şi să ne vedem cu bine la ediţia din 2014. ora 12.30 - A avut loc lansarea volumului „RETRĂIRI ISTORICE ÎN VEACUL XXI” vol.VI, ediţie îngrijită de c-dor(r) prof.univ.dr. Jipa Rotaru şi cpt.dr. Luiza Lazăr Rotaru, realizat cu sprijinul Editurii ANCA din Urziceni.

Prezentarea volumului a fost făcută de preşedintele Societăţii Culturale Apollon, poetul George Călin.

Cu această ocazie s-a înmânat Trofeul Apollon – 2013 - pentru cultură, artă şi civilizaţie domnului prof.univ.dr. Jipa Rotaru.

Nr. 41,octombrie 2013 Naţională de Apărare „Carol I” Bucureşti – Armata română în cel de al doilea război balcanic; dr.Luminiţa şi Teodora Giurgiu, Serviciul Istoric al Armatei – Jurnalul de operaţii al companiei a – VI – a sanitară în al doilea război balcanic; col.dr.

Mircea Tănase, Statul Major General – Războaiele balcanice în atenţia revistei România Militară în anul 1913; dr.Alina Iancu- Diplomaţia românească şi al doilea război balcanic; dr. Andreea Atanasiu Croitoru, Muzeul Marinei Române Constanţa – Traficul naval pe Dunăre în timpul desfăşurării celui de al doilea război balcanic; dr Costin Scurtu, Muzeul Militar Naţional, Filiala Constanţa – Participarea trupelor române din Dobrogea la al doilea război balcanic; prof.univ.dr. Octavian Burcin, Universitatea Bioterra Bucureşti – Generalul Anton Berlescu Inspectorul General al Jandarmeriei Române în timpul celui de al doilea război balcanic; dr.Stelian Gudacu, Universitatea Bioterra Bucureşti – Participarea Jandarmeriei române la al doilea război balcanic; prof.Virgil Teodorescu, Comisia de Istorie a Oraşelor a Academiei Române – Simboluri ale vitejiei armatei române participantă la evenimentele din 1913; prof.univ.dr.Ion Giurcă şi drd. Diana Gheorghiţă, Universitatea Naţională de Apărare Bucureşti – Epidemia de holeră şi pierderile armatei române în timpul celui de al doilea război balcanic.

ora 16.30 – Comunicări şi Dezbateri Moderatori au fost: Prof. Univ. Dr. Ion Scurtu, Prof. Univ. Dr. Leonida Moise. Au conferenţiat: prof.univ.dr. Ion Scurtu, Preşedintele secţiunii Istorie şi Arheologie a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (A.O.S.R); gen.bg.dr. Dan Cavaleru, Statul Major al Forţelor Aeriene; prof.univ.dr. Leonida Moise, Universitatea HYPERION Bucureşti, - Contextul sud-est european în perioada războaielor b a l c a n i c e ; p r o f . u n i v. d r. G a v r i i l P r e d a , Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” Bucureşti, - Contextul geopolitic european în primul deceniu al sec. XX; dr.Andreea Cuţui, Muzeul Bucovinei, Suceava - Stabilirea frontierei româno-bulgare în Dobrogea în a doua parte a sec. al XIX lea; prof.univ.dr. Jipa Rotaru, Filiala MaiaCatargi a Asociaţiei Naţionale a Cavalerilor de Clio – O retrospectivă a participării României la al doilea război balcanic; dr.Cornelia Delia Cornea, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, Negocierile româno – bulgare privind situaţia Silistrei în lumina documentelor vremii (19121913); chestor prof.univ.dr. Vlad Barbu, Academia de Poliţie „Al.I. Cuza” Bucureşti - Statul român, arbitru în asigurarea stabilităţii echilibrului balcanic în 1913; dr. Lavinia Gheorghe, Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie Constanţa - Dobrogea în pregătirea şi desfăşurarea celui de al doilea Ziua a - II- a război balcanic; dr. Alin Spânu, Centrul de studii sâmbătă, 07 septembrie 2013 sud-est europene al Universităţii Bucureşti, - Un spion ora 09.30 – Comunicări şi dezbateri - Moderatori: bulgar în Parlamentul României: senatorul Radu Prof.univ.dr. Stela Cheptea şi Prof.univ.dr.

Ivănescu (Ivanoff).

Valentin Ciorbea. Au conferenţiat: c-dor.dr. ora 16.30 – 17.00 pauză cafea.

Marius Adrian Nicoară, Şcoala de Aplicaţie Pentru Forţele Aeriene „Aurel Vlaicu” Boboc, Buzău – Manifestarea puterii aeriene a României pe timpul celui de al doilea război balcanic; dr.med. Rigu Petre–Rolul Societăţii de Cruce Roşie în eradicarea epidemiei de holeră din timpul războaielor balcanice; dr.Valentin Vasile, C.N.S.A.S. – Bulgarii şi mahomedanii din Balcic; prof.univ.dr. Valentin Ciorbea, Universitatea “Ovidius” Constanţa – ora 17.00 - Comunicări şi dezbateri - Moderatori: Misiunea de război a crucişătorului Elisabeta la Prof. univ. dr. Ion Giurcă şi Prof. univ. dr. Ion Constantinopol pentru apărarea intereselor Dragoman. Au conferenţiat: prof.dr.Ştefan României; dr. Enache Tuşa, Universitatea “Ovidius” Grigorescu, Colegiul Naţional „G.Moisil” Urziceni Constanţa - Tratatul de la Bucureşti şi prevederile Organizarea bisericească a Cadrilaterului între politice ale acestuia pentru comunitatea aromână anii 1913-1940; Pr. militar Constantin Neagu, din Balcani; prof.univ.dr. Stela Cheptea, Centrul de Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene „A. Vlaicu” Studii Europene de pe lângă filiala Iaşi a Academiei Boboc; Buzău – File de Istorie şi Spiritualitate Române – Fortificaţiile curţii domneşti din Iaşi. românească: Cadrilaterul; dr.Dumitru Codiţă, ora 11.00 – 11.15 – pauză cafea Preşedinte Filiala A.R.D.U. Ploieşti – Consideraţii umanitare referitoare la campaniile militare din perioada războaielor balcanice; prof.univ.dr.Ion Dragoman, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” Bucureşti – Războaiele balcanice şi legislaţia militară; col.dr.Mircea Fechete, Cercul Militar Baia Mare – Reforma organismului militar şi participarea militară a României la al doilea război balcanic; c-dor.conf.univ.dr. Olimpiu Glodarenco, Director Muzeul Militar Naţional Bucureşti – Acţiuni navale în cele două războaie balcanice; prof.univ.dr. Ion Giurcă, Universitatea

Apollon 13

Apollon

ora 11.15 - Comunicări şi dezbateri Moderatori: Dr. Liviu Ţăranu şi dr. Florin C. S t a n . A u c o n f e r e n ţ i a t : c o l . d r. A u r e l Corduneanu, Statul Major General – Serviciile Secrete Româneşti în perioada interbelică; dr.

Liviu Ţăranu, C.N.S.A.S. – Între conformismul şi dizidenţa intelectuală în România anilor 80; dr. Florin C. Stan, Muzeul Marinei Române Constanţa – Consideraţii privind istoriografia românească post decembristă; c-dor.dr. Jănel Tănase, S.M.F.A.- Aeronautica Militară Românească – un veac de istorie; lect.univ.dr.

Ion Damaschin, Universitatea „Andrei Şaguna” Constanţa – Război naval în Marea Neagră – Submarine sovietice scufundate de nave civile aparţinând statelor neutre în al doilea război mondial. Au avut subiecte rezervate: dr.

Constantin Moşincat, Preşedinte executiv al Asociaţiei Naţionale a Cavalerilor de Clio – Oradea; col.dr. Petrişor Florea şi dr. Nicolae Ţucă, Centrul de păstrare şi cercetare a Arhivelor Militare Naţionale „R. Rosetti” Piteşti; col.ing dr. Anatol Munteanu, Societatea Culturală Bucureşti – Chişinău; prof.univ.

Stoica Lascu, Universitatea Ovidius Constanţa; col.dr. Petru Pah, Cercul Militar Cluj Napoca şi cpt.dr. Luiza Lazăr Rotaru.

La secţiunea a doua pentru public au prezentat comunicări cu referire la istoria locală a comunei Maia, la personalitatea lui BARBU CATARGIU, precum şi o sinteză a temei principale: prof. univ. dr. JIPA ROTARU, prof. univ. dr. ION GIURCĂ, prof. ALIN RUSU, prof.

ZOE BRATU, prof. MIRELA VOICU, prof.

VLAD CONSTANTIN – Bibliotecar la Biblioteca Publică Comunală Maia.

COLECTIVUL DE ORGANIZARE CONSILIUL JUDEŢEAN IALOMIŢA C-dor.(r) prof.univ.dr. JIPA ROTARU CONSILIUL LOCAL MAIA Gen. Bg. Dr DAN CAVALERU- S.M.F.A. ZAMFIR MARIAN - PRIMARUL COMUNEI MAIA

C-dor. Dr. JĂNEL TĂNASE-S.M.F.A. VLAD CONSTANTIN - BIBLIOTECAR BIBLIOTECA MAIA

Nr. 41,octombrie 2013

MAIA-CATARGI IN MEMORIAM – GHEORGHE BUZATU

Apollon

Şi chiar dacă forţele oculte au făcut ca fundaţia noastră să fie scoasă în afara legii, Gheorghe Buzatu nu a dat un pas înapoi şi de la tribuna Senatului României, sau prin nenumăratele sale conferinţe în centrele universitare şi academice din ţară sau chiar din străinătate, nu a încetat să propovăduiască adevăruri cutremurătoare referitoare la: participarea României şi armatei sale la războaiele mondiale pentru întregirea sau reîntregirea fruntariilor naţionale; personalitatea de excepţie a Mareşalului Antonescu şi, desigur, cele mai stringente subiecte de istorie contemporană.

A fost un vehement critic la adresa tuturor acelora care, din interese meschine politicianiste şi propagandiste mai ales în ultimii ani, au falsificat şi falsifică momente şi evenimente importante ale istoriei naţionale.

Mi-am reamintit apoi cele mai frumoase clipe petrecute împreună înconjuraţi de mai tinerii colegi, până seara târziu pe terasa hotelului din Focşani. Adevărate clipe de desfătare spirituală provocate de un hâtru la fel de priceput la glume ca şi la subiectele cele mai tragice ale istoriei naţionale. Şi a venit momentul 2005, când aflându-ne din nou împreună la Universitatea Petrol şi Gaze Ploieşti, am hotărât să încercăm a lansa fenomenul Maia Catargi, o sesiune de comunicări ştiinţifice la care să invităm pe cei mai mari şi activi istorici ai momentului. Ideea, părându-i-se absolut interesantă, Gheorghe Buzatu ne-a fost aproape, implicându-se de la început şi până la a opta întâlnire (2012) cu tot sufletul la pregătirea minuţioasă a fiecărei ediţii.

De aceea l-am proclamat MENTORUL nostru, iar în septembrie 2012 l-am investit cu titlul de Cavaler de Clio, într-un cadru festiv de excepţie şi i-am înmânat sabia Cavalerilor de Clio. Pentru toate acestea şi încă multe altele mi-a fost drag Gheorghe Buzatu şi am suferit enorm în vara anului 2013, atunci când înmărmuriţi am aflat vestea dispariţiei sale.

A venit vremea să pregătim şi a noua sesiune Maia Catargi şi atunci ne-am şters lacrimile, şi într-un ultim gest de omagiu şi recunoştinţă, am decis ca aceasta să-i fie dedicată în întregime, iar spre cinstirea memoriei sale, în volumul al şaselea al Retrăirilor istorice în veacul XXI, un prim capitol să-l consacrăm în întregime amintirii MENTORULUI SPIRITUAL ŞI PRIETENULUI NOSTRU, al tuturor celor ce ne întâlnim la Maia, inegalabilului GHEORGHE BUZATU. Adio, prieten drag şi adevărat camarad!

Am plecat, fiecare cu gândurile noastre triste, ploaia parcă Dumnezeu să te odihnească în pace şi ţărâna să-ţi fie uşoară! plângându-l şi ea pe cel ce a fost de neegalat, însoţindu-ne pe tot drumul de C-dor(r)prof.univ.dr. JIPA ROTARU întoarcere spre casă de la Iaşi la Maia.

Maia, 15 iulie 2013 Noaptea care a urmat nu am putut pune geană pe geană. De Nota redacţiei acolo, de sus, spiritul său m-a supus parcă, unui adevărat examen. Cu ochii minţii am revăzut aproape toate momente când am avut şansa şi bucuria totodată, de a fi în apropierea aceluia pe care, fără nici cea mai mică reţinere, am îndrăznit să-l numesc MAREŞALUL ISTORIOGRAFIEI ROMÂNEŞTI CONTEMPORANE. L-am revăzut în cele mai diverse ipostaze. De la înflăcărarea cu care încerca să revigoreze adevărata istorie naţională, începând înainte de 1989 şi până la ultima întâlnire din acest an de la Focşani, oraşul atât de drag domniei sale, în care ne întâlneam cu regularitate chiar şi de două ori pe an. L-am revăzut când plin de speranţă credea că vom putea reaşeza valorile acestui neam la locul lor în istorie, printr-un prim congres, atunci când înfiinţam FUNDAŢIA MAREŞAL ANTONESCU, prin care împreună ne propuneam ca, aprofundând studiul în arhive, să-l prezentăm contemporanilor, pe cel ce a fost unicul CONDUCĂTOR AL STATULUI român şi COMANDANT SUPREM AL ARMATEI în anii cei mai grei din istoria României, cel care fără nici cea mai mică ezitare şi conştient de riscuri, s-a aşezat în fruntea armatei române, conducând-o cu un profesionalism desăvârşit, în războiul greu al reîntregirii naţionale.

Pe nesimţite, parcă spre a nu deranja pe nimeni, aşa cum îi cunoşteam modestia ce-l caracteriza, la început de vară, când mai avea foarte puţin până a împlini 74 de ani, a plecat dintre noi, pe acel drum fără întoarcere, la capătul căruia te apropii de Dumnezeu. Cu o săptămână în urmă vorbisem la telefon şi mă asigurase că pe 6-7 septembrie va fi la Maia, la tradiţionala noastră întâlnire (şcoală) istorică de toamnă, încurajândumă astfel să intensific pregătirile, pentru a organiza cea de a noua ediţie a sesiunilor de comunicări ştiinţifice Maia Catargi.

S-a grăbit însă şi numai după câteva zile am fost nevoit să vin eu la Iaşi pentru cea din urmă întâlnire pentru că, aşa cum mă informaseră colegii domniei sale, a trebuit să ne luăm rămas bun, conducând-l pe ultimul drum pe cel ce ne-a fost multora dintre noi dascăl şi adevărat părinte spiritual. Plecase dintre noi aşa cum l-am ştiut, discret şi modest, la masa de lucru, pe care nu o părăsise nici acum, la câţiva ani buni după pensionare. Conducându-l pe ultimul drum, ochii nu mai aveau lacrimi, iar sufletul îndurerat era cutremurat de indignarea pentru superficialitatea şi lipsa de interes a autorităţilor faţă de acest colos al istoriografiei contemporane. Îi însoţeam sicriul prin cimitir, pierdut într-un cortegiu trist şi îndoliat, alcătuit mai ales dintre cei ce i-au fost aproape şi cărora, în majoritatea lor, le îndrumase primii paşi, punând apoi tot sufletul său veşnic neodihnit, la formarea şi desăvârşirea pregătirii lor ca profesori sau cercetători, în slujba atât de controversatei muze Clio.

Am ajuns la cavou şi după ce un biet trompetist militar solitar, ud până la piele de ploaia iute de vară, i-a dat onorul, intonând inegalabila piesă LINIŞTE, peste întregul cortegiu s-a aşternut o reală linişte mormântală, iar sicriul purtând corpul neînsufleţit al savantului a fost coborât în groapă. Ca printr-o minune, lacrimile au revenit şi zornăitul pământului aruncat de cei dragi peste sicriu, ne-a unit pe toţi cei prezenţi, într-un şocant cortegiu al veşnicei pomeniri.

Apollon 14

Rămas bun!

Nr. 41,octombrie 2013

M. EMINESCU - omul de teatru complet

Apollon

Prof. Oana-Raluca RUSAN Şcoala Gimnazială Nr. 195, Sector 3, Bucureşti În a doua jumătate a secolului al XIX-lea are loc înnoirea gândirii teatrale româneşti de către MIHAI EMINESCU care realizează un demers teoretic şi critic fără precedent la noi şi o încercare de amploare în planul creaţiei dramaturgice. În activitatea sa publicistică a lansat o serie de idei privind specificul şi particularitatea acestei arte. Copilul şi apoi gimnazistul din Cernăuţi îşi exersa talentul în spectacole improvizate, după cum mărturisea în poezia “Copii eram noi, amândoi”: “Şi frate-meu ca împărat/ Mi-a dat mie solie, /Să merg la broaşte nempăcat,/Să-i chem la bătălie.../Şi am pornit război”. În articolul “Suveniruri din copilărie” din perioada studenţiei numeşte şi titlurile pieselor de Kotzebue “montate” în pod sau grădini publice: “Teatrul l-am jucat o dată în odaia din pod,în care şedeam eu cu armeanul; a doua oară în grădină”. Preocupările timpurii de lectură din zona teatrului trebuie legate de informaţiile despre biblioteca părintească în care adolescentul a putut citi lucrări de Molière, Voltaire, Al. Dumas. În biblioteca gimnaziştilor din casa profesorului Aron Pumnul (de care s-a ocupat o vreme) Poetul a putut cunoaşte lucrări din dramaturgia naţională (în special M. Millo şi V. Alecsandri).

Despre biblioteca sa, marele exeget G. Sufleorul, copistul, interpretul unor J.J. Rousseau, Montesquieu, Th. Gaultier, LA Călinescu mărturisea că era un “mic focar de roluri mici va trece de la trupa lui Caragiali în cea a Rochefoucault, La Bruyère, Voltaire, Pascal cultivare a graiului literar”, M. Eminescu citind “mai lui Pascaly în 1868. Işi va încărca sufletul de ş.a.m.d. Faţă de Corneille şi Racine se arată foarte mult pentru sine decât pentru examene”. Pentru că în sentimentul patriotic, de ideea necesităţii unui rezervat, considerându-le, asemenea germanilor, studiul “Repertoriul nostru teatral” are opinii ferme teatru naţional, idei susţinute ulterior în nişte «imitaţii slabe şi greşite ale tragediei antice». despre Molière, W. Shakespeare, dramaturgii încercările sale dramatice. Neştiind nemţeşte, M. M. Eminescu avea cunoştinţe şi din spanioli ai Secolului de aur, germani, norvegieni Pascaly îi va cere lui M. Eminescu să traducă literatura italiană şi spaniolă: îi citise pe Dante şi ş.a., rezultă că M. Eminescu citise numeroase cărţi tratatul “Arta reprezentării dramatice, dezvoltată pe Boccaccio (termenul de dodecameron fiind aparţinând literaturii universale şi îşi formase ştiinţific şi în legătura ei organică” de H. Th. folosit ca titlu pentru piese istorice), din păreri proprii despre “marele brit”, căci fuseseră Rötscher. Aici va găsi tot ceea ce îl interesa în «Principele» lui Machiavelli tradusese două traduse o parte din capodopere, iar pe altele le legătură cu arta teatrului, lucru care îi va folosi în capitole, pe reprezentanţii Secolului de aur cunoştea prin intermediul limbii germane. Din articolele şi cronicile sale teatrale. spaniol îi recomandă ca modele. Dintre toţi însă, aceeaşi perioadă datează şi cunoştinţele despre Tratatul făcea trimiteri la Platon, dramaturgul cel mai cunoscut şi preţuit rămâne operele lui Schiller, Goethe, Lessing, V. Hugo, B. Aristotel, Schlegel, Tieck, Goethe, Schiller etc. W. Shakespeare, căruia îi dedică poezia «Cărţile»: Björnson. Dinaintea perioadei vieneze se arătase M.Eminescu va face comentarii marginale: referiri «Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,/ Prieten blând interesat de Homer, Ovidiu şi Horaţiu. teoretice proprii, trimiteri la teatrul românesc, la al sufletului meu;/Isvorul plin al cânturilor tale:/ Îmi dramaturgi şi la actori. sare-n gând şi le repet mereu”. În articolul “Repertoriul nostru teatral” Istoria constituie o altă sursă de scris în perioada vieneză Poetul nepereche inspiraţie pentru M. Eminescu. Din “Istoria recomandă tinerilor dornici de instruire o listă de romană” a lui Dio Casssius va obţine informaţii opere importante şi sursele accesibile de despre Dacia, despre Duras şi Diurpaneu, care procurare: “cine însă vrea să studieze piese teatrale vor fi valorificate în fragmentele dramatice din clasice în cohesiunea lor cea organică, acela va face mai “Decebal”. bine să cumpere broşurele din Classiche TheatherAmânând doctoratul în filozofie, Bibliothek aller Nationen (Stuttgart, Expedition der Poetul nepereche se întoarce în ţară în 1874, Freya)” utile, căci “fiecare piesă e precesă de o stabilindu-se la Iaşi. Devine director al Bibliotecii introducere în genere bine scrisă care expune clar centrale, având în plan lectura: “mă voi cufunda ca cohesiunea internă şi valoarea estetică şi etică a piesei” . un budist în trecut, mai ales în trecutul nostru atât de La Viena, M. Eminescu păstrează măreţ în fapte şi oameni”. legături strânse cu teatrul: frecventează Lucrează acum la un “Dicţionar al limbii reprezentaţiile Operei şi ale Burgtheater-ului, sanscrite” pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele în intră în cercurile de artişti. Manuscrisele din domeniu, spre a avea acces la textele indiene această perioadă cuprind proiecte, precum: “Mihai originale. cel Mare”, “Petru Rareş”, o variantă a poemului O etapă importantă o constituie dramatic ”Mureşan”, o piesă cu subiect romantic contactul lui M. Eminescu cu trupa de actori “Amor pierdut, viaţă pierdută/ Emmi”.

Tardini-Vlădicescu, sosită la Cernăuţi în 1864 şi de În etapa berlineză, considerată de G. a cărei evoluţie scenică a actorilor se declara Călinescu “mai agitată”, plină de “iritaţiune”, fascinat. La vodevilurile naţionale, canţonetele şi “nemulţumire veşnică de tot şi toate”, “neîncredere comediile vizionate aparţinând lui V. Alecsandri, bolnăvicioasă în sine”, poezia ocupă locul al doilea, M. Milllo, E. Carada, M. Pascaly, Beaumarchais ş.a. primând proiectele dramaturgice. se va referi critic peste câţiva ani în studiul Apar planuri de lucrări inspirate de “Repertoriul nostru teatral”. Relaţia sa cu teatrul va legende clasice: “Decebal”, “Pacea pământului vine continua cu trupa lui Iorgu Caragiale care îl s-o ceară”, “Călugărul şi Chipul”, “Regina şi descoperise la Giurgiu şi îl angajase ca sufleur. Se Cavalerul”, “Elvira în disperarea amorului”. împrieteneşte cu I.L. Caragiale care îi schiţează un Rămân nerealizate planurile lucrărilor portret excepţional: ochii - “ la aceste ferestre ale dramatice: ”Catilina”, “Gracchus Babeuf”, sufletului se vedea că cineva este coborât dintr-o veche “Mornay”, tragedia “Înger şi demon”. Menţine icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se legăturile cu teatrul şi aici. Ecouri schilleriene apar vedea scrisul unor chinuri viitoare”. în: ”Emmi”, “ Mira”, “Geniu pustiu”, unele accente Deşi I.L.Caragiale nu menţionează, G. faustiene în “Mureşanu”.

Călinescu afirmă că “multiplele proiecte de drame... În privinţa culturii franceze a Poetului, îşi au originea chiar în această epocă”: “Mira”, se consideră că lecturile şi reprezentaţiile “Cassiodor”, “Amor pierdut, viaţă pierdută”, “Cel din dramatice la care a asistat au contribuit la urmă Muşatin”. formarea sa: Molière, Victor Hugo, Al. Dumas,

Apollon 15

Apollon

Nr. 41,octombrie 2013 Traduce în continuare din “Critica raţiunii pure” a lui I. Kant şi din “Wilhelm Tell” de Schiller. Zoe Dumitrescu – Buşulenga afirma că: “Aventura istorică a creaţiei eminesciene oferă o strălucită paradigmă a destinului operei de artă în general, destin asemănător, prin etapele sale, cu acela care diriguieşte evoluţia vieţii omului. Încheiată încă din primii ani ai existenţei poetului, opera şi-a început lucrarea în timpul şi spaţiul românesc, arătând faţa ei tânără şi neobişnuită, cu contururi încă nedecise, cu semnificaţii încă nu limpede detaşate, cu idei şi motive noi sau altfel tratate decât până atunci, cu un limbaj şi un timbru care păreau că seamănă şi nu seamănă cu cele de până atunci”. “Eminescu îşi aduce încă o dată contribuţia remarcabilă la sincronizarea literaturii române cu marile valori din cultura europeană”.

Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, “Eminescu-Cultură şi creaţie”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1976.

Eminescu,M.,“Scrieri de critică teatrală”,Ed.Dacia,Cluj, 1972.

Grigorescu, D., “Shakespeare în cultura română modernă”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971.

Massoff, I., “Eminescu şi teatrul”, E.P.L., Bucureşti, 1964.

Nicolau, N., “Eroismul eminescian”, Ed. Perpessicius, Bucureşti, 2004.

Perpessicius, “Eminesciana”, I, Ed. Junimea, Iaşi, 1983.

Rezumat:

M. Eminescu cunoştea operele dramaturgilor universali (Molière, Ovidiu etc.) din biblioteca personală sau cea a lui Aron Pumnul, lua parte la spectacole de teatru.

Peregrina prin ţară cu trupele de teatru Tardini-Vlădicescu, Iorgu Caragiali şi Bibliografie: Pascaly. Traduce “Arta reprezentării dramatice...”

Avădanei, Şt., “Eminescu şi literatura engleză”, Ed. Junimea, de H. Th. Rötscher. Schiţează proiecte dramatice: Iaşi, 1982.

“Mira”, “Cassiodor”. După studiile la Viena şi Călinescu,G.,”Viaţa lui M. Eminescu”,Ed.Junimea,Iaşi, 1977.

Berlin, revine la Iaşi ca director al Bibliotecii Călinescu,M.,“Studii eminesciene”,E.P.L.,Bucureşti, 1965.

Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu, Secolul centrale. Este influenţat de teatrul lui W. Shakespeare. Realizează traduceri.

XIX”,I, 1866-1889, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2002.

UN NOU FILM ROMÂNESC

“AMERICA VENIM!”

Distribuţie: Mihai Călin, Gigi Ifrim, Adrian Vanică, Tania Popa, Ioana Blaj, Ion Soblaru, Alexandru Bindea, Oana Ioachim; Scenariu - Oana Ioachim; Regia - Răzvan Săvescu; Muzica - Dragoş Moştenescu

Atelier de creaţie, filmări de noapte ,,TRAVALIU”, regizori, scenarişti, şefi de platou, asistenţi, actori, operatori, până şi figuranţi, simt că aşteaptă să întrebe cum, cât, pe unde să, de ce aşa şi nu aşa, o să iasă bine? Dacă nu?!... şi tot aşa.

Machiozele umblă peste tot, aleargă după materia primă, feţe de oameni pe care precum gospodinele de paşte văruiesc casele în toate culorile sclipind de curăţenie şi frumuseţe, aşa şi pensetele şi pensulele şi tot felul de mirodenii ale tehnicii machiajului se aplică pe figurile, unele obosite, altele speriate de debutul pe care îl aşteaptă de o viaţă.

Unii sătui de atâtea pomedeli şi frecuşuri pe figurile lor tăbăcite de atâtea intervenţii cerute de roluri, caută să evite procesul acestei tehnologii, necesară totuşi ecranului.

Producătorii, garderobierele, sunetiştii, operatorii, criticii, se succed fiecare cu gusturile, pretenţiile sau cerinţele care vor fi sau nu imortalizate pe peliculă. Încet, încet, disciplina procesului propriu zis de creaţie se instaurează. Fiecare îşi ia locul cuvenit muncii sau răspunderii ce o are. ,,DUMNEZEUL” tuturor celor ce se întâmplă şi se vor întâmpla este REGIZORUL care îşi intră în atribuţiuni. Abia de aici încolo începe greul.

Dacă în sport există încălzirea sau antrenamentul, în cinematografie există acea repetiţie interminabilă, în care de multe ori te duce la disperare, gestică, replici, dueluri verbale, chiar şi lupte, încât unui amator cum eram eu, îmi venea să sun la 112.

Apollon

16

Glumesc desigur, însă munca de realizare a unui cadru, a unei duble, duce de multe ori la epuizare fizică şi chiar mentală.

Scenarista Oana Ioachim şi regizorul Răzvan Săvescu, au uitat că sunt un cuplu şi formează o familie, că au un copil şi sunt înconjuraţi de prieteni, cunoştinţe, actori consacraţi şi toţi ceilalţi ce participă la această zidire. Împărţindu-şi responsabilităţile, dau ordine ca în armată, strigă la fiică-sa Sonia, nu au mamă, nu au tată, fiecare trebuie să fie la post şi să execute lucrul pentru care au fost chemaţi. Încep probele interminabile, cadre după cadre se succed în realizarea actului în sine, actul care trebuie să rămână precum copilul nou născut.

Se caută perfecţiunea momentului artistic care nu întotdeauna pare a fi perfect şi se reia din nou, a câta oară, cu mutaţii de figuranţi, schimbări de decor, replici, etc... Aşa cum regizorul rezistă la toate manifestările câteodată stângace, irelevante, enervante, necloncudente rolului cerut, aşa şi actorul fie el starul starurilor trebuie să respecte şi să ia în seamă observaţiile uneori dure, să-şi păstreze calmul, răbdarea şi chiar insultele sub formă de corecţie.

Căutând, cum se zice, să intre în rol.

Aceasta este de fapt o parte din filmul ,,AMERICA VENIM”, la care talentatul regizor Răzvan Săvescu îşi pune truda, talentul şi pecetea, pe încă o operă care, în curând, va fi dată publicului dornic de frumos şi voie bună.

Un film comedie cu întâmplări care se petrec în zilele noastre, ale ROMÂNILOR din Diasporă.

12 Aug. 2013 Vasile GROZA

Nr. 41,octombrie 2013

Jurnalul căutătorului de vise

Apollon

Şi-a fost dimineaţă şi s-a făcut amurg...

TOAMNĂ LA STRASBOURG (I)

Stasbourg, Franţa, sfârşit de septembrie 2013

Iubesc toamna pentru aroma amintirilor din trecut, pentru dulce amăruia melancolie care îmi invadează sufletul. Pentru că fiecare frunză căzută îmi aminteşte de cât de efemeri suntem şi cât de trecătoare sunt lucrurile. Pentru că toamna aduce cu sine vremea de altădată când toate grijile şi frământările erau mici şi totuşi pentru mine la acea vreme atât de importante. Pentru că vântul rece miroase a plăcintă cu dovleac şi a gutui încălzite pe sobă… Pentru că ploaia rece mă trimite în culcuş, sub păturică, de unde scot doar mâinile pentru a citi o carte, a bea un ceai fierbinte sau pentru a tasta la laptop. Pentru că străzile vesele şi vii sunt acum calme şi neprimitoare, solitare şi nesfârşite, iar zgomotele zilelor de vară se pierd în eter şi nu se mai aud decât picăturile ploii şi sunetul lin al vântului. Mă aşez liniştit pe o bancă în Mica Franţă, denumirea ce-a fost dată zonei dintre cele două râuri în apropierea centrului oraşului Strasbourg. Această zonă este superbă şi întruchipează cel mai bine îmbinarea celor două culturi, franceză şi germană.

George CĂLIN În Evul Mediu, aici era zona cea mai dezmăţată şi puţin onorabilă a oraşului, un cartier roşu al Strasbourg-ului. cele din urmă aceasta dispare, aceste întâmplări Nimic mai mult decât o Nu are cum să nu te impresioneze frumuseţea acestui burg sunt numite minuni, datorită intervenţiei medieval. Dacă Parisul, Viena, Veneţia, Londra divine. Dar aceste manifestări nu dovedesc sunt oraşe binecunoscute în cultura turistică a decât că ştiinţa, respectiv medicina este încă oricărui explorator de lume nouă, Strasbourg are într-un stadiu primar.

Majoritatea argumentelor aduse în avantajul de a te surprinde tocmai pentru că nu te aşteptai. Prin prisma importanţei sale politice, te sprijinul existenţei unei divinităţi sunt vei aştepta poate să nimereşti într-un oraş sobru şi speculative, susţinând că orice fenomen ce nu excesv de rigid şi de civilizat. Nimic mai departe se poate explica este opera unei divinităţi.

Lumina naturală a raţiunii se pune în de adevăr. Strasbourg este un oraş viu, vesel şi cochet. Şi foarte tânăr datorită pâlcurilor de slujba Revelaţiei supranaturale şi aşază din nou Deşi se poate spune că este un pic prea studenţi prezenţi aici cam tot timpul anului. în armonie religia şi ştiinţa, învrăjbite până mai turistic, un scurt tur cu barca poate fi o modalitate Păşesc prin faţa parcului împovărat cu ieri de ignoranţă şi rea credinţă. interesantă de a vedea oraşul dintr-o perspectivă frunze îngălbenite şi visez... Mă prinsesem într-un Ortodoxia noastră face eforturi mai deosebită. Nu este la fel de impresionant ca un dans al ploii, dansau cu mine milioane de fapturi pentru a diminua ideea de conflict între religie tour pe canalele din Amsterdam, dar reflexia încântătoare, într-un suav concert spiritual, şi ştiinţă. Istoria nu cunoaşte şi nu a cunoscut clădirilor în apă poate contribui la o după-amiază puterea şi pacea, nobilele ambiţii ale oamenilor... prigoana ortodoxă împotriva ştiinţei. plăcută de toamnă. Citesc o traducere a poeziei Ah, ia te uită! Ornicul vieţii s-a oprit Convinsă că adevărul revelat „Toamna” a lui Lamartine, realizată de Ion Heliade adineaori. Nu mai sunt pe lume! Extaz, coşmar, rămâne de-a pururi neschimbat, Biserica Rădulescu în 1830: somn într-un cuib de flăcări. Ploua peste întreg Ortodoxă ştie că cercetarea ştiinţifică, în “Salutare, lemne triste, ce verzi, galbene-nnegriţi, pământul, peste munţi şi câmpii, peste dealuri şi continuă redimensionare, va ajunge la noi şi noi Frunzi ce, căzând risipite pe livezi, vă veşteziţi! văi.., ploua la fel ca în sufletul meu. Ar trebui să se descoperiri naturale, ce nu vor fi potrivnice Salutare, voi frumoase zile ce aţi mai rămas! oprească, şi ploaia, şi nebunia din sufletul meu, şi nicicând eternei Revelaţiei supranaturale, de În voi tânguirea firii urmează c-un slab, trist pas. dansul, şi oamenii... vreme ce acelaşi Duh dumnezeiesc lucrează în Ea se cuvine durerii, mie-mi place s-o privesc; lumea toată, Duhul Luminării şi al Cunoaşterii Singuratica ei cărare, uitat păşind, o citesc.” depline. Inundat de aceste gânduri am stat în V-aţi gândit de cât de puţine anotimpuri ploaie, în Mica Franţă, în această toamnă tomnatice ne bucurăm? De foarte puţine... Şi atât petrecută la Strasbourg şi am ascultat zgomotul de repede vin şi trec şi lasă în urma lor dulcea picăturilor; nu era nimeni cu mine. amăgire a tinereţii. Aş vrea să fie un an doar În afară de frig m-a cuprins o linişte toamnă. Sau poate doi, sau poate pentru nemărginită. Liniştea singurătăţii, liniştea totdeauna. Aşa poate nu aş mai rătăci printre clipelor pe care le-am ales. E dificil! Ploaia asta himere şi aş fi mereu conştient de valoarea vieţilor care tot picura din cer, ca lacrimile nevăzute din noastre, împovărate cu noianuri de vise deşarte, Un glas din străfundurile sufletului sufletul meu… Vreau să se oprească, ca şi izvorâte din feeria nopţilor de toamnă. meu striga cu îndurerare „Şterge tot, atâta timp cât timpul care zboară şi şterge frumuseţea.

Amintirile minunate dispar, înlocuite Poate voi întâlni azi pe cineva la fel de mai poţi!. Nu-ţi mai aminti nimic! Eşti un om mort!” de altele, nu atât de frumoase ca acelea… bizar ca să bătătorim poteci încurcate, călcând Momentul de după moarte este melci şi frunze moarte, stivind „corola de minuni a explicat, ca trecerea în rai sau iad, acesta fiind un Bucuria a devenit tristeţe, tristeţea s-a lumii”. Dacă nu vom găsi ceva mai bun de făcut în concept relatat în Biblie, concept ce nu se poate transformat în dezămăgire şi.., ajungi să vezi că această seară de toamnă sălbatică şi rece… dovedi sau infirma, acesta fiind încă un exemplu nu mai ai nimic.., nimic pentru sufletul tău care Ce-i lipseşte unei duminici însorite, cu de raţionament speculativ. Creştinii susţin ar dori o oază de bucurie. Omul poate fi privit cu ochi nepăsători, şi atunci nu vedem nimic, ci cer senin şi dor de ducă? existenţa sufletului ca entitate umană!

Asemenea teoriei creştine omul are băgăm de seamă doar manifestările exterioare,

Apollon 17

suflet, acest fapt fiind dovedit prin capacitatea de a iubi, dar ceea ce nu a fost luat în considerare este faptul că omul spre deosebire de animal, are un coeficient de inteligenţă mult superior, fiind capabil să raţioneze, să iubească, să decidă.

Animalul nu are posibilitatea să iubească, având nivelul scăzut de inteligenţă, nu absenţa sufletului. Alte exemple date de credincioşi sunt cazurile medicale, respectiv situaţia în care un om suferă de o boală fatală şi în

Nr. 41,octombrie 2013

Apollon

trăsăturile feţei, apreciem omul la fel cum apreciem toate celelalte: un câine, un cal sau un obiect pe care vrem să îl cumpărăm. Dacă suntem în stare să fim recunoscători pentru faptul că cineva - Dumnezeu sau un om - poate să Publicăm această rugăciune a marelui patriot român basarabean, publicistului, ne iubească fără nici un temei, pur şi simplu pentru că istoricului şi doctorului Vasile D. CIUBUC sperând să fie binecuvântată de Preafericitul inima lui se revarsă către noi, putem deveni alţi oameni. Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Rugăciunea ar întări la semenii noştri duhul Adevărului. O, Doamne, revărsă darurile Tale sfinte peste această ţară aleasă să-şi ducă misiunea de redresare spirituală, să fie un centru al înţelepciunii şi iubirii divine, un nucleu al civilizaţiei universale.

Ajută-ne Doamne la reîntregirea României -.Grădina Maicii Domnului, Patria noastră sfântă!

Creştinii să se roage pentru neam şi reîntregirea Ţării şi cu această rugăciune sfântă:

RUGĂCIUNE PENTRU REÎNTREGIREA ŢĂRII

Lângă mine, pe o bancă, se odihnesc doi îndrăgostiţi. Stasburgul este şi un oraş al iubirii. Cei doi sunt îmbrăţişaţi. Se sărută. Îmi imaginez cum ar reacţiona dacă ar fi despărţiţi. Oamenii se despart atunci când nu mai au lecţii de învăţat unii de la alţii, când unul din parteneri a evoluat mult mai mult ca celelălt sau când nici unul nu a evoluat aşa cum îţi dorea sau cum visase. N-ai nevoie să pleci dintr-o relaţie ca un învins, ci ca o persoană căreia i se deschid noi oportunităţi.

Orice sfârşit înseamnă un nou Început. Încearcă să iei lucrurile aşa cum sunt, să înveţi cât mai mult din această experienţă şi să îţi păstrezi încrederea în tine şi în ceilalţi. Toţi avem o astfel de poveste: a început ca un basm, a continuat ca o dulce lună de miere, însă inevitabil au apărut problemele şi de aici până la despărţire nu a mai fost decât un pas. Experienţa singurătăţii pe care o trăieşte un om părăsit este greu de imaginat pentru cineva care nu s-a confruntat personal cu ea. Însă, oricât de intensă ar fi durerea pe care o simte fiecare în urma unei despărţiri, nu este cu nimic mai specială decât a altcuiva. În traducerea prietenului meu, academicianul Nicolae Dabija, poezia lui Johann Wolfgang Goethe – “Despărţire” te întoarce în timpul unei tinereţi dorite: “Ochii ei şoptesc iubirea , Buzele-mi nu spun nimic.

Grea, ce grea e despărţirea Chiar pentr-un bărbat voinic.

Triste sunt şi parcă plâng Şi se cheamă-n limbă mută: Mâinile ce ni se-ating, Buzele ce se sărută.

Cum pe vremuri, jucăuşo, Îţi sorbeam al gurii mied, Şoapte – floare de brânduşă Ce-a ieşit de sub omăt.

N-o să-ţi fac coroană iară, Roze-n mână n-o să-ţi pun.

O, Francisca,-n primăvară Ne-a ucis un ger nebun.” În iubire, cei doi… sunt… una. Rareori avem ocazia de a vedea arta în dragoste. Dar asta e ceea ce ne dorim. Nu doar să fim iubiţi, dar să fim iubiţi în toate privinţele, cu o iubire adevărată, un suflet pereche de drum. Şi rareori suntem pregătiţi pentru asta când se întâmplă. Poate am fost ocupaţi să ne găsim sensul vieţii, căutând la nesfârşit legături spirituale în alte feluri.

Flacăra perechilor. Ultima legătură a dragostei. Nu există garanţii în viaţă. Fii pregătit pentru orice. În timp ce lumea voastră poate părea, complet deconectată, căile pe care aţi pornit, vă aduc împreună printr-o coincidenţă fantastică. Frumuseţea ta radiază din sufletul tău.

Toamnă frumoasă tuturor! Chiar şi celor care nu o simt deja, dar se mai străduiesc încă…

Doamne ajută!

Apollon 18

RUGĂCIUNE CĂTRE DUHUL SFÂNT AL ADEVĂRULUI PENTRU REÎNTREGIREA ŢĂRII Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin! Împărate ceresc, Mângâietorule - Duhule Sfinte – auzi-ne rugăciunea plină de durere.

Ne rugăm Ţie pentru România noastră dreaptă şi sfântă, care prea multă vreme mai rămâne destrămată, iar copiii ei împrăştiaţi şi îndepărtaţi, sunt deznădăjduiţi, în derută şi nesiguranţă, ca puii rătăciţi de cloşcă.

Te rugăm, Mîngîetorule, să ne fii ocrotitor şi îndrumător în lucrarea noastră de reîntregire a României. Ştim că acestor copii rătăciţi şi înstrăinaţi de mama lor le poate lumina calea numai Lumina Ta călăuzitoare.

Doamne, milostiveşte-Te spre noi şi nu ne părăsi!

Doamne, auzi-ne durerea din suflet!

Timp de veacuri prea mulţi fii ai neamului nostru au căzut în nenumărate bătălii, prea mult sânge a vărsat neamul românesc pentru existenţă, poporul nostru cu prea mulţi martiri şi-a plătit supravieţuirea, cu prea mulţi martiri şi-a plătit libertatea şi unitatea, prea mulţi au pătimit de pe urma străinilor potrivnici care le-au schilodit destinele.

Deşi dreptatea şi sfântul adevăr sunt de partea acestui popor creştin, el mai rămâne destrămat şi cu fii şi fiice umilite.

Duhule Sfinte, Te rugăm să ne fii grabnic ajutător şi ocrotitor al Ţării.

Revarsă lumina sfintelor Tale adevăruri deşteptătoare asupra fiicelor şi fiilor neamului, asupra tuturor celor ce au ochi să vadă, urechi să audă şi cuget să înţeleagă.

Trimite-ne, Doamne Sfinte, dragostea Ta desăvârşită şi unificatoare şi ajută-ne să ne reîntregim neamul şi Ţara noastră sfântă România! Amin!

Vasile D. CIUBUC

Nr. 41,octombrie 2013

Apollon

Festivalului Internaţional de Creaţie Literară “Titel Constantinescu”, Ediţia a VI-a – 2013 - Râmnicu Sărat La invitaţia poetului Constantin Marafet, preşedintele executiv al Asociaţiei „Renaşterea Râmniceană” şi director general al Editurii Rafet, o delegaţie de scriitori, membri ai Societăţii Culturale Apollon a fost prezentă la cea de-a VI-a ediţie a Festivalului Internaţional de Creaţie Literară “Titel Constantinescu”, care a avut loc sâmbătă, 21 septembrie 2013, ora 10.00, la Centrul Cultural ,,Florica Cristoforeanu’’, din Râmnicu Sărat.

Delegaţia Societăţii Culturale Apollon a fost condusă de poetul, publicistul şi editorul George Călin - preşedinte de onoare al societăţii şi a avut în componenţă următorii membrii: studenta Anca Elena Călin - preşedinte executiv; poetul Vasile Groza - vicepreşedinte; poeta Victoria Milescu - membru; scriitorul Victor Gh. Stan - membru - Preşedintele Filialei Scriitorilor pentru tineret Uniunea Scriitorilor din România şi criticul literar Lucian Gruia - membru.

La manifestarea din acest an, Gala laureaţilor a beneficiat de prezenţa unor mari personalităţi ale culturii literare şi artistice din România şi Republica Moldova.

S-au acordat următoarele premii:

Marele Premiu „Titel Constantinescu” Cu această ocazie Asociaţia „Renaşterea Râmniceană” şi Editura Rafet au desemnat câştigătorii celei de-a VI-a ediţii a Festivalului Internaţional de Creaţie Literară “Titel Constantinescu”. În acest an, numărul celor înscrişi a fost mai mare decât anul trecut, însumând 804 creaţii literare, dintre care 20 au fost nominalizate la marile premii.

– cu publicarea volumului de publicistică: UMBRA SÂRMEI GHIMPATE – de NICOLAE DABIJA (R. Moldova);

Premiul „Dumitru Pricop” – cu publicarea volumului de proză: HIMERA CU SFETNIC APRINS de DOINA POPA;

Premiul ,,Alexandru Sihleanu’’ Juriul festivalului Horia Zilieru,

– cu publicarea volumului de proză: IMPALA de ŞTEFAN DORGOŞAN;

preşedinte - membru USR

Premiul ,,Dumitru Crăciun‘’

membru USR

– cu publicarea volumului de versuri: CHEMĂRILE NECURPRINSULUI de FAZIL HÜSNÜ DAĞLARCA (TURCIA) traducător MARIAN ILIE;

Cristina Poteraşoiu,

Premiul ,,Mircea Micu”

jurnalist

- cu publicarea volumului de versuri: Mir(easmă) de nard de ION ROŞIORU;

prof. dr. Adrian Botez,

Constantin Marafet, organizatorul festivalului - membru USR.

Premiul „Victor Frunză” – cu publicarea volumului de critică: POEŢI, DUPĂ PLAC (începând cu Nichita) – de LUCIAN GRUIA;

Premiul „Florica Cristoforeanu”

Apollon 19

– cu publicarea volumului de eseuri: ŞI TATĂL de ELENA RADU.

Premiul ,,Fănuş Neagu”

– cu publicarea volumului de versuri: TĂCEREA EULUI de CONSTANTIN COJOCARIU( R. Moldova);

membru USR

Premiul ,,C.C. Datculescu”

– cu publicarea volumului de versuri: SOLIE – de VIOREL DINESCU;

Premiul „Octavian Moşescu”

Emil Lungeanu,

Premiul ,,Slam Râmnic” – cu publicarea volumului monografic: O ISTORIE A RÂMNICULUI SĂRAT – de G.R. STĂNESCU;

– cu publicarea volumului de versuri: UITE CUM TE AJUNGE COPILĂRIA DIN URMĂ – de LIVIU-FLORIN JIANU;

Cei 11 autori câştigători ai Premiilor şi-au văzut creaţiile publicate în volum, de către Editura RAFET - şi au fost lansate în cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară “Titel Constantinescu’’, împreună cu “Antologia Festivalului”.

S-a acordat

Premiul special al editurii Rafet Câştigători au fost:

Dumitru Istrate-Ruşeţeanu, Mariana Zavati Gardner (UK), Arkadii Ciujoi, (Rusia), traducator Nina Gonţa, Ion Manea, Stela Iorga, Gianina Gheorghiu, Ion Vistea, Otilia Duma.

A consemnat Vasile GROZA

Nr. 41,octombrie 2013

Apollon

,,RÂMNICU SĂRAT’’ CAPITALA MONDIALĂ A CULTURII ROMÂNE Două zile în care visul a devenit realitate „Mulțumesc fratelui Constantin Marafet pe care l-am cunoscut la Ungheni, la ”Podul de flori”. Iată că de la podul de flori am trecut la podul de verb, de slovă, la podul de cenacluri, la podul de cântec și la cel mai rezistent pod, podul de carte! ” ”pentru sănătatea dumneavoastră consumați zilnic minim jumătate de oră de lectură Aici este un festivism aș spune mai retoric, românească”. este o poezie a inimii, o poezie erotică puţin retorică, puţin dramatizată, iar cea de-a treia este o formulă, aș zice, aproape la marginea poemului în proză.

Poezia ”Balanţa” este cea care mi-a atras atenţia. Poate fi dată ca ilustrare, ca efect al acestei a treia specii. Poemul nu este apunctuat, are un aer joisian, așa, are un aer de flux, dar nu este apunctuat.

Este poezie, poezie pură! Aceasta este o formulă în care cred că poetul se regăsește mai bine în oful său. Am descoperit un Constantin Marafet mai nou, mai Într-o lume în care televizorul și vulcanic la care nu m-aș fi așteptat’’. monitorul s-ar părea că au câștigat teren în lupta cu Au mai fost lansate volumele: ”Omul literatura, iată că la Râmnicu Sărat s-a dovedit exotic”(ambele ediţii), ”Jurnalul lui Henry Wilde” contrariul. Prin strădania neobositului Constantin (ediţia a III-a) și ”Jocul” de Emil Lungeanu, ”Tablou Marafet, editor şi scriitor de marcă, membru al cu femei” de Gabriela Banu, ”Masca” de Nică D. Uniunii Scriitorilor din România, Festivalul Lupu, ”Carusel” și ”Teodora” de Eliza Roha și ”Când Internațional de Creație Literară "Titel Constantinescu" erau sălbatici caii” de Constantin Kapitza. a ajuns la cea de-a șasea editie.

Despre volumele mai sus menționate au Manifestările dedicate evenimentului au vorbit editorul, criticul şi istoricul literar Aureliu debutat vineri, 20 septembrie 2013, cu o expoziție și Goci, criticul Vasile Ghinea, profesor Aneta Pioară, mai multe lansări de carte. La ora stabilită începerii, profesor Floarea Stănescu și doamna doctor foaierul Casei de Cultură "Florica Cristoforeanu" Lucreţia Dedulescu. devenise deja neîncăpător.

Nume grele ale literaturii române au făcut pentru două zile din orășelul de pe malul stâng al Râmnicului ”capitala mondială a literaturii române” cum spunea doamna profesor Floarea Stănescu în cuvântarea Domniei Sale.

Au fost lansate şi promovate cărți ce au văzut lumina tiparului la editura Betta din București și cel mai recent volum al poetului Constantin Sâmbătă, 21 septembrie, a fost cea de a Marafet ”Penumbra Trandafirului”, volum editat de doua zi dedicată festivalului.

Fundația Scrisul Românesc, Craiova. Moderatorii Manifestarea culturală a debutat cu un evenimentului au fost poetul Constantin Marafet și spectacol de cântec și joc popular susținut de editorul R.N. Carpen.

Ansamblul ,,Sânzienele’’ din Dumitrești-Vrancea, Despre cartea lui Constantin Marafet a condus de profesorul Ciprian Tănăsescu și de vorbit, cu multă pasiune, prozatorul, poetul, eseistul Grupul folcloric ”Zori de zi”, condus de profesorul și dramaturgul Emil Lungeanu: Ungureanu de la Buzău cărora le-au fost acordate și ”Am găsit în cartea aceasta un Constantin Diplome de excelență. A urmat gala laureților.

Marafet mai vulcanic decât îl știam. Părerea mea este că în Criticul literar Vasile Ghinea, vădit această carte sunt trei cărţi. O încrucișare de trei formule emoționat de măreția evenimentului a mulțumit lirice pe care le profesează autorul. tuturor pentru prezență după care l-a invitat pe Una este cea mai cunoscută mie, aceea a unei scenă pe organizatorul, finanţatorul şi fondatorul prozodii foarte îngrijite, aș zice este un stilist, care include Festivalului Internațional de Creație Literară ”Titel chiar și sonetul, deci forme pretenţioase, forme rotunde, Constantinescu”, nimeni altul decât poetul, sau catrene, încatrenări de catrene, ceva mai complicat prozatorul, editorul și inimosul om de cultură așa, dar au mai apărut și două noi demersuri lirice.

Constantin Marafet.

Apollon 20

La rându-i, copleșit de emoția momentului, mulțumește participanților pentru alegerea de ”a fi azi în această sală” și-i predă microfonul vicepreședintelui juriului Emil Lungeanu, care, în absența motivată a președintelui Horia Zilieru, va îndeplini și acestă atribuție. ”Despre George Astaloș nu se vorbește! Maestrul George Astaloș pentru mine întrece orice pagină de memorialistică și cred că știţi cu toţii ce înseamnă memorialistica. Este o carte vie, o enciclopedie a amintirilor, o lecţie de viaţă de care eu unul nu m-am săturat niciodată.

Una este să citești din confraţi, din clasici, să citești pagini de amintiri și cu totul altceva este să îl ai în faţă pe maestrul George Astaloș” a spus Emil Lungeanu. Odată urcat pe scenă maestrul Astaloș a făcut să pară că timpul nu mai are unitate de măsură. Cele aproximativ 30 de minute cât ne-a încântat cu relatări din viața sa, s-ar reda timpului în secunde. Trebuie să precizez că în cadrul acestui festival poetul, romancierul și dramaturgul român care locuiește la Paris, George Astaloș, a fost sărbătorit pentru cea de-a 80-a aniversare, moment pentru care a fost lansat şi volumul antologic ”George Astaloș la aniversarea de 80 de ani, 1933 – 2013”, volum apărut la Editura Rafet, Râmnicu Sărat. Au fost înmânate premiile speciale ale Editurii Rafet, cu publicarea operelor în antologia ”Anotimpuri cubice” scriitorilor: Ion Manea, Dumitru Istrate Rușețeanu, Arkadii Ciujoi, (Rusia), traducător Nina Gonţa, Mariana Zavati Gardner (UK), Stela Iorga, Geanina Gheorghiu şi Otilia Duma. A urmat decernarea premiilor propriu-zise ”Titel Constantinescu”, premii constând în publicare volumului. Premiul ,,C.C. Datculescu ‘’ – …ŞI TATĂL de ELENA RADU, premiu înmânat de poetul Ioan Stanciu; Premiul ,,Slam Râmnic” – O ISTORIE A RÂMNICULUI SĂRAT - de G.R. STĂNESCU; Premiul „Victor Frunză” – POEŢI, DUPĂ PLAC (începând cu Nichita) - de LUCIAN GRUIA;

premiu înmânat de domnul primar al comunei Boldu, Marian Mărgărit; Premiul ,,Mircea MICU”Mir(easmă) de nard de ION ROŞIORU, premiul înmânat de poetul Victor Gh. Stan, preşedinte al secţiei de tineret a USR; Premiul ,,DUMITRU CRĂCIUN‘’ – CHEMĂRILE NECUPRINSULUI de FAZIL HÜSNÜ DAĞLARCA (TURCIA) traducător MARIAN ILIE; Premiul ,,Alexandru Sihleanu’’ - IMPALA - de ŞTEFAN DORGOŞAN, premiu înmânat de scriitorul Florentin Popescu; Premiul „Dumitru Pricop” – HIMERA CU SFEŞNIC APRINS - de DOINA POPA, premiul înmânat de poeta Victoria Milescu şi poetul Tudor Cicu; Premiul ,,FĂNUŞ NEAGU” – SOLIE - de VIOREL DINESCU, premiu înmânat de cercetătorul Institutului de Filosofie și Psihologie Marian Nencescu și de preotul Milea Mihail; Premiul „Octavian Moşescu” – TĂCEREA EULUI - de CONSTANTIN COJOCARU (R. Moldova),

premiul a fost înmânat de Excelenţa Sa GEORGE CĂLIN - ambasador WOTC-ONU, care a ţinut să precizeze: Astăzi, Râmnicu Sărat a ajuns, cu adevărat, Capitala Culturii Române!

Vă aduc salutul de prietenie şi fraternitate al celor peste 500 de membri ai Societăţii Culturale Apollon, mari personaltăţi ale culturii române din întreaga lume. Felicit organizatorii acestui minunat festival şi vreau să le aduc în dar deviza Spcietăţii Culturale Apollon de care să ţină cont şi să şi-o însuşească “La noi, Cultura se manifestă ca boală profesională!”

Marele Premiu “Titel Constantinescu” UMBRA SÂRMEI GHIMPATE - de NICOLAE DABIJA (Republica Moldova), premiu înmânat de dramaturgul Emil Lungeanu.

Emoția a pus stăpânire peste toți premianții, care cu greu și-au găsit cuvintele de mulțumire: Vrânceanca Doina Popa, cu glasu-i calm, copleșită de emoții: ”Mie nu-mi place să public cărţi, mie îmi place numai să scriu cărţi. Dacă într-o zi am scris două pagini de care sunt mulţumită, simt o mare bucurie. O carte publicată îţi aduce multe frustrări, nu-i suficient să-i vezi paginile adunate între două coperte ca într-un sandwich, trebuie să expediezi cartea în lume, la oameni care poate nici nu o deschid, prea copleșiţi de avalanșa de carte, s-o urmărești, să speri, să ai multă răbdare și dacă orizontul așteptărilor tale a fost mai mare decât s-a arătat mai apoi realitatea trebuie să poţi să treci peste momentul de cumpănă. O măcinare în van care nu aduce nici un folos nimănui. Am tot așteptat crezând că vor veni vremuri mai bune, prielnice literaturii dar am impresia că mai rău ne afundăm într-o lume care nu

Apollon 21

Nr. 41,octombrie 2013

Apollon Nicolae DABIJA

COŞMAR În Taimâr, cu-o sanie cu reni – colo pân` şi vara viscoleşte – dat-am de un sat de moldoveni ce uitaseră – săracii! – româneşte. vrea să mai știe de nimic, o lume debusolată care s-a înstrăinat de propriul suflet, o lume care se închide tot mai strâns sub clopotul de sticlă, sub deviza nu văd, nu știu, nu mă interesează și apoi am observat că nu mai am prea mult timp de așteptare. Așa că m-am hotărât să încep să public ceea ce am prin sertare. Concursul anunţat de editura Rafet a fost pentru mine un fel de provocare. Dacă n-ar fi existat acest concurs eu n-aș fi publicat, probabil, niciodată o carte de proză scurtă.

Mulţumesc juriului și tuturor celor care au făcut posibilă apariţia acestui volum.” ”Vă mulţumesc nespus pentru acest premiu. Mă simt onorat că premiul este în numele marelui Octavian Moșescu care, să nu uităm, a fost primar de Balcic. Am scris din dragoste pentru România, pentru tot poporul român și am încercat spiritual să desecăm malurile râului Prut” a spus Constantin Cojocari, primar de Edineț (oraş înfrăţit cu Râmnicu Sărat!! şi nu a venit nimeni din conducerea primărie, nici pentru o strângere de mână frăţească?!, Dumnezeule, în ce lume trăim!!).

Viorel Dinescu, între două recitări, a precizat: ”Trebuie să conștientizăm că un premiu echivalează cu un premiu, nu cu un destin. De data aceasta însă destinul este influenţat de un premiu”.

Academicianul Nicolae Dabija: ”Aș fi vrut să mulţumesc pentru acest premiu Râmnicului Sărat. Păcat că nu este nimeni din conducerea acestui oraș aici în sala la o așa manifestare culturală.

Mulţumesc fratelui Constantin Marafet pe care l-am cunoscut la Ungheni, la ”Podul de flori”. Iată că de la podul de flori am trecut la podul de verb, de slovă, la podul de cenacluri, la podul de cântec și la cel mai rezistent pod, podul de carte!” Cu o plecăciune, Constantin Marafet spune: ,,vă sărut pe suflet, ne revedem la cea de a şaptea ediţie, probabil în pădurile Budei sau oriunde în lumea asta (ulterior s-a stabilit ca următoarea ediţie să aibă loc în R. Moldova, la Edineţ) dar cu siguranţă în Râmnicu Sărat, nu’’. Dramaturgul Emil Lungeanu îl îmbrăţişează frăţeşte pe organizatorul acestui maraton de slovă şi conchide cu un îndemn: ”pentru sănătatea dumneavoastră consumaţi zilnic minim jumătate de oră de lectură românească”. Vreau să precizez că nu poți scrie despre Festivalul ”Titel Constantinescu” în câteva cuvinte! Pentru a putea expune totul, trebuie să scrii o carte. Sunt mândră că am fost martora unui evenimet cultural absolut deosebit.

Foto şi text Ana Maria BENTEA

I-a adus colo tătuca Ţarul şi le-a dat pământ, cât vezi în jur, numai că nu-ntra în el brăzdarul – cică e bocnă anul împrejur. Şi-au rămas: să crească urşi în stână şi la sănii să înhame reni, numai c-au uitat limba română, dar în buletine-s "moldoveni".

M-au cinstit cu ţuică din licheni, m-au servit cu colţunaşi din peşte, şi mi se jurau că-s moldoveni, doar că – nu pot să vorbească româneşte. Şi-amintiră, după lungi torturi, of, şi eu mă bucuram ca prostul! – numai colo nişte-njurături şi-ncă un fragment din "Tatăl nostru". Şi-am bocit cu ei la despărţire, şi mi-au dat şi-un colte de mamut, şi le-am dat volumul meu subţire pe care-l tot răsfoiau, pierdut...

Dar, de atunci, nu-n tundră, ci la noi câte unu-aud cum se făleşte: - Sunt şi eu tot moldovan, ca voi, numai... c-am uitat "maldaveneşte". Şi-i de râs povestea, şi-i de plâns, cum vreun tip stă chiar şi-ţi dovedeşte că adevăraţii români îs tocmai cei ce nu ştiu româneşte.

Se dezice, fiu al nimănui, în discuţii şi – afişat – în presă, de strămoşii şi de limba lui, Iar Moldova i-i – doar o adresă.

Că nu-s patriot mă dojeneşte şi-mi tot spune, cuvântând mereu, el mai mult Moldova că-şi iubeşte, şi mă-nvaţă cum s-o fac şi eu. ... Lasă-mă, în graiu-mi, să bocesc spicul sec, şi de sub luturi ruda – "moldoveanule", cum zici să te numesc, care limba ţi-ai trădat, ca Iuda.

Nu te cred – cât fi-vai să cârteşti, că-astă ţară cu-al ei sfânt temei mult mai mult ca mine o iubeşti – dacă silă ţi-i de limba ei.

Dacă limba mamei ţi-ai urât, dar alt adevăr pe lume nu-i: căci există un popor atât cât mai e vorbită limba lui. ... În Taimâr, cu-o sanie cu reni – colo pân` şi vara viscoleşte – dat-am de un sat de moldoveni ce uitaseră – săracii! – româneşte. Şi-un coşmar visez – de-atunci – prin vremi, mă trezesc şi-mi zic: Doamne fereşte de-o Moldovă doar din moldoveni ce-au uitat, cu toţii, româneşte.

Apollon

Nr. 41,octombrie 2013

IMPORTANŢA STUDIERII LIMBII ROMÂNE ÎN CICLUL PRIMAR

IX.

Studiile noi în psihologia învăţării atrag atenţia asupra faptului că succesul în orice activitate de învăţare este determinat de măsura în care sunt angajaţi elevii, de efortul intelectual propriu al fiecărui elev în această activitate, ceea ce este valabil, fireşte, şi pentru învăţarea cititului şi scrisului la copiii de 6 – 7 ani.

Fiind vorba de o activitate intelectuală care trebuie extinsă până la nivelul de deprindere, formarea acesteia este determinată de calitatea exerciţiilor efectuate de fiecare elev în parte. Dar calitatea acestor deprinderi este asigurată de capacitatea pe care o au elevii de a le efectua în mod independent. Prin urmare, sarcina ce trebuie realizată în scopul exersării actului cititului şi scrisului este aceea de acultiva capacitatea de muncă independentă a fiecărui elev, pentru că este vorba ca toţi elevii să exerseze în mod corect, prin efort propriu, acţiunile care se constituie în cele din urmă, în aceste deprinderi.

Cum această exersare se face în mod independent, controlul învăţătorului trebuie completat cu autocontrolul fiecărui elev. Acesta, la rândul lui, se poate face în mod eficient numai în condiţiile în care elevii dispun de anumite instrumente de autocontrol. Asemenea instrumente de lucru pot fi însuşite făcând apel chiar la metoda fonetică, analitico – sintetică. Cele mai multe cazuri de rămânere în urmă la învăţătură apar în clasa I. După opiniile specialiştilor, cauza principală trebuie căutată în greutăţile de adaptare a copiilor de la o formă de activitate la alta, respectiv de la joc la învăţătură.

De aceea este necesar să se asigure o continuitate firească între activitatea specifică celor două etape în dezvoltarea copiilor. O asemenea continuitate asigură o mai rapidă adaptare a copiilor din clasa I la particularităţile muncii de învăţare. Continuitatea dintre grădiniţă şi şcoală se asigură în special prin măsuri de ordin pedagogic.

O primă măsură o constituie cunoaşterea temeinică a copiilor la intrarea în clasa I, în specila a acumulărilor realizate în perioada preşcolară, care constituie elemente pregătitoare pentru învăţarea citirii şi scrierii.

Acestea sunt strânse legate de capacitatea de exprimare a elevilor, de nivelul auzului lor fonematic, având în vedere activităţile specifice organizate în acest scop la grădiniţă, de posibilităţile de mânuire a instrumentelor de scris, de coordonarea mişcărilor mâinii în vederea trasării unor contururi etc. O altă categorie de măsuri pedagogice se referă la corelaţia dintre programele grădiniţei şi cele ale clasei I. Învăţătorul trebuie să cunoască ceea ce realizează copiii preşcolari în vederea pregătirii lor pentru învăţarea citirii şi scrierii.

Programa stabileşte mijloacele de realizare a sarcinilor de învăţare, formele de activitate care anticipează, de fapt, forma corespunzătoare de activitate din clasa I şi care asigură o solicitare intelectuală mai susţinută din partea elevilor. De aceea folosirea unor anumite tehnologii didactice în clasa I, în vederea familiarizării elevilor cu cititul şi scrisul, nu poate neglija ceea ce s-a efectuat în grădiniţă. Se cer a fi preluate atât elemente de conţinut, cât şi cele de metodologie.

Apollon 22

O a treia categorie de măsuri pedagogice, din sfera tehnologiei didactice, o reprezintă continuitate în folosirea metodelor şi procedeelor didactice în activitatea de învăţare, precum şi intervenţiile în înseşi formele de organizare a procesului, în primul rând în lecţie. În acest sens trebuie cunoscute aspecte didactice ce vizează specificul lecţiilor în clasa I, introducerea activităţilor în completare şi în special cele referitoare la folosirea jocului în activitatea de învăţare, atât ca mijloc de relaxare, de destindere pentru copii, cât şi ca mod de învăţare.

Profesor Învăţământ Primar

Elena ATANASIU, Şcoala Nr.1 “Al. Odobescu”, Urziceni - Ialomiţa

În concluzie, apare evidentă necesitatea de a s asigura o continuitate firească între grădiniţă şi şcoală, fără de care nu poate fi concepută adaptarea cât mai rapidă a copiilor din clasa I la specificul muncii de învăţare.

Formarea deprinderilor de citit-scris depinde şi de o serie de factori printre care cei mai importanţi se referă la dezvoltarea psihologică generală şi în primul rând dezvoltarea intelectului, dezvoltarea motrică generală şi a chinesteziei mâinii în special, de nivelul achiziţiilor verbale şi calitatea conduitei verbale, motivaţia pentru activitatea respectivă şi interesul subiectului de a-şi însuşi cât mai repede noile achiziţii, etc.

Dacă aceşti factori ţin de caracteristicile subiective ale individului, însuşirea actului citi-scrisului are la bază şi factori de natură obiectivă care privesc metodologia predării cunoştinţelor necesare şi măiestria învăţătorului de a forma trăsături emoţional-afective pozitive, menite să stimuleze procesele cognitive ale subiectului ca şi atitudinile evaluative şi nivelul de exigenţă propriu în legătură cu activitatea desfăşurată. Succesul în formarea deprinderilor de scris este influenţat şi de exerciţiile pregătitoare, cum sunt cele de folosire a pensulei în etapa preşcolară şi chiar şcolară mică, cu scopul de a-l obişnui pe copil să-şi relaxeze musculatura pentru a realiza grafemul sau cuvântul dintr-o singură trăsătură.

Un rol important în activitatea de scriere îl are procesul intens de osificare a falangelor mâinii care permit să crească forţa şi capacitatea generală a activităţilor manuale. Cu cât chinestezia este mai dezvoltată , cu atât au loc coordonări mai precise în executarea grafemelor, a desenului, a activităţilor manuale şi, în general, fenomenul de oboseală nu se instalează atât de repede.

Activitatea de scriere este subordonată în toate planurile activităţii intelectului: din acest punct de vedere, planurile intelectului copilului sunt susţinute de o intensă dezvoltare a proceselor de cunoaştere în care percepţiile, reprezentările, gândirea, imaginaţia, etc., devin mai bogate şi mai organizate, faciltând activitatea de integrare a cunoştinţelor şi ierarhizarea acestora după criterii valorice. Acest proces este alimentat de dezvoltarea generală a sistemului nervos central şi mai cu seamă a creierului implicat în toate activităţile. Creşterea lobilor frontali şi organizarea căilor funcţionale determină dezvoltarea unor noi zone de asociaţie indispensabile însuşirii cititscrisului, cum sunt cele dintre analizatorul motor şi verbal, acustic şi vizual, tactil şi acustic (ulterior cu implicaţii majore în scrierea şi citirea, în braille, a nevăzătorilor).

Dincolo de aspectul tehnic, scrisul este şi o marcă a fiecărei personalităţi umane. Faţă de citit, scrisul este o activitate mai complexă, mai dificilă, deoarece include, pe lângă activitatea intelectuală caracteristică lecturii, efortul de reproducere a semnelor grafice ale limbii vorbite.

Apollon

Nr. 41,octombrie 2013

Cercetările cu privire la particularităţile psihologice ale procesului învăţării scrisului au stabilit câteva etape pe care le parcurge acest proces.

Fireşte, delimitarea lor este aproximativă în privinţa duratei pentru fiecare elev în parte.

O primă etapă, numită a elementelor, este tipică perioadei abecedare, deci clasei I. Aşa cum arată şi denumirea ei, în această etapa atenţia elevului este îndreptată în special asupra realizării corecte a elementelor grafice ale literelor şi a respectării regulilor tehnice în timpul scrisului. Cu toate că în această etapă elevii realizează atât litere cât şi îmbinări de litere în diferite cuvinte, prioritară rămâne preocuparea lor pentru scrierea corectă a elementelor grafice. După ce, pe baza de exerciţii, şcolarii şi-au format un gest grafic în măsură să le asigure realizarea cu relativă uşurinţă a contururilor elementelor grafice, accentul trece pe planul al doilea, deoarece începe automatizarea procesului de aplicare a regulilor, elevii manifestând o oarecare siguranţă în scris care le perimte să-şi deplaseze efortul spre înclinarea elementelor grafice şi realizarea integrală a literelor. În etapa următoare, atenţia este îndreptată spre îmbinarea literelor în cuvinte, precum şi asupra elementelor grafice de legătură a literelor. De aceea etapa aceasta este denumită a scrisului legat. Acum, pe baza unei oarecare automatizări a scrierii literelor, elevii sunt orientaţi în direcţia aşezării corecte a literelor în rând, a respectării unor dimensiuni, înclinări şi distanţe uniforme.

Scrisul corect, sub aspectul său grafic, este realizat concomitent cu preocuparea pentru corectitudinea lui şi din punct de vedere ortografic, precum şi pentru înţelegerea sensului cuvintelor de către elevi. Problemele legate de structura fonetică a cuvintelor pe baza pronunţiei corecte, precum şi cele cu privire la sensul lor sunt rezolvate de obicei înainte de începerea scrisului propriu-zis. Totuşi, cele două aspecte ale scrisului, respectiv cel exterior – grafic şi cel ortografic nu pot fi privite şi realizate în mod izolat; realizarea lor se face într-o strânsă unitate şi printr-o influenţă reciprocă.

Ultimul stadiu în învăţarea scrisului îl constituie cel al scrisului rapid. Această etapă superioară este pregătiră de cele anterioare. Acum elevul a ajuns la un asemenea nivel în efectuarea scrisului încât este în stare să-şi deplaseze atenţia şi în general efortul de gândire asupra sensului cuvintelor, al propoziţiilor şi al textelor respective. În această perioadă , problemele de natură tehnică, cele care se referă la aplicarea regulilor tehnice şi grafice ale scrisului, sunt rezolvate fără efort prea mare, datorită automatizării acţiunilor corespunzătoare. Pe prim plan se situează problemele legate de exprimarea corectă a unei idei, de respectarea cerinţelor logice şi stilistice în formarea acestor idei, de înţelegerea semnificaţiei fiecărui cuvânt. Un asemnea nivel în efectuarea scrisului presupune în prealabil o muncă de cunoaştere şi aplicare corectă şi sistematică a regulilor grafice şi tehnice de scriere, ceea ce constituie un proces îndelungat, care se întinde cel puţin pe parcursul primelor trei clase.

Forţarea deplasării atenţiei efortului intelectual spre aspectele de conţinut aşe scrisului, înainte ca elevii să dispună de un oarecare nivel de automatizare în aplicarea regulilor de scriere, duce inevitabil la deformarea scrisului.

Etapele învăţării scrisului, aşa cum au fost prezentate mai sus, pot corespunde fiecare unei clase. Primele două etape, cea a elementelor şi cea a literelor, sunt caracteristice claselor I şi a II-a, etapa scrisului legat – clasa a IIIa. Iar cea a scrisului rapid începe în clasa a IV-a, continuând şi în clasele ciclului gimnazial. Repartizarea de mai sus este convenţională. Cum s-a văzut, în fiecare etapă sunt anticipate elemente ale etapei care urmează, în timp ce se mai menţin elemente specifice etapei precedente.

Caracterul convenţional al acestei identităţi decurge şi din diferenţierile ce apar în evoluţia elevilor, unii evoluează în ritm mai rapid, alţii în ritm mai lent. Oricum , procesul complex al învăţării scrsului implică parcurgerea acestor etape, chair dacă ritmul în care se ajunge în cele din urmă la realizarea scrisului rapid este deosebit de la elev la elev.

Apollon 23

Acest ritm nu este, totuşi, atât de diferit încât să nu se poată lua măsuri corespunzătoare la nivelul fiecărei clase, în funcţie de etapa în care se află elevii, în învăţarea scrisului.

Ca orice deprindere, scrisul se învaţă prin exerciţii. Exersarea corectă a componentelor deprinderii scrisului presupune luarea în considerare a particularităţilor psihologice ale micilor şcolari – clasele I şi a II-a. Pentru ei realizarea scrisului presupune un mare efort intelectual şi fizic, fiind nevoiţi să-şi concentreze atenţia mai întâi asupra asocierii fiecărui sunet cu litera corespunzătoare, să stabilească structura fonetică a cuvintelor, să realizeze fiecare element grafic, să-şi coordoneze mişcările mâinii în timp ce scriu, pentru a da o formă corectă literelor.

Observând şcolarii mici în timp ce scriu, constatăm că mişcările diferitelor părţi ale mâinii ( degetele, palemele, antebraţul) nu sunt bine coordonate. Ei schimbă des poziţia trupului, capului, braţelor, iar muşchii sunt excesiv de încordaţi, mai mult decât e necesar, din care cauză obosesc foarte repede. Ca o consecinţă a tuturor acestor particularităţi, ritmul de scriere este extrem de lent, iar scrisul nu are un caracter constant.

Trecerea de la procesul acesta lent şi nesigur, la formarea deprinderii scrisului reprezintă o sarcină de seamă nu numai a clasei I, ci a întregului ciclu primar. Am în vedere faptul că până să ajungă la a realiza scrisul la nivel de deprindere, deci în mod automat, elevii au de parcurs un drum care începe cu clasa I, dar ale cărui etape continuă în clasele următoare.

Scrisul, ca mişcare grafică, intenţionată este o acţiune conştientă, iar transformarea ei în acţiune automatizată se realizează prin exerciţii.

Procesul deprinderii scrisului are drept componente, după cum bine ştim, următoarele: mânuirea corectă a instrumentelor de scris; poziţia corectă a mişcărilor mâinii, pentru realizarea „gestului grafic”; reprezentarea în mod corect a formelor literelor, a elementelor grafice de legătură între litere, în cadrul cuvintelor; înclinarea constantă a literelor; distanţa şi poziţia uniformă a literelor de-a lungul rândurilor.

Ca în cazul cititului, învăţarea scrisului este determinată în mare măsură de caliatea exerciţiilor efectuate de fiecare elev. Dacă în cazul învăţării cititului exerciţiul poate fi „alterat” printr-o angajare incompletă şi mascată a elevilor, exersarea actului scrisului este în mod intrinsec legată de activitatea celui ce învaţă această deprindere. Într-adevăr, dacă la citire, chiar în condiţiile în care exerciţiul este efectuat trunchiat, incomplet, elevii reuşeşsc să facă unele acumulări, scrisul ca deprindere este neconceput fără o participare totală a fiecărui elev.

Aceasta cu atât mai mult cu cât scrisul implică pe lângă activitatea intelectuală cunoscută şi efort fizic. De aceea, exersarea corectă, în mod independent a componentelor deprinderii scrisului este o condiţie esenţială în această activitate.

Succesul în exersarea corectă a scrisului depinde de capacitatea de muncă independentă a elevilor, iar aceasta se desfăşoară cu bune rezultate în condiţiile în care se asigură conştientizarea întregului complex de mişcări care, prin exerciţii, realizează deprinderea scrisului. Acest lucru poate fi asigurat prin formarea la copii a capacităţii de a se autocontrola, de a-şi autoregla activitatea de scriere, în scopul prevenirii greşelilor. Cu alte cuvinte, copiii trebuie înarmaţi cu acele „instrumente” de lucru, care să le permită să se autocontroleze în timpul exersării actului scrisului.

Continuare în numărul viitor

Nr. 41,octombrie 2013

Apollon

Cristian NEGHINĂ

NOI SUNTEM.... CINE SUNTEM NOI? Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari naţiuni. În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani inainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner descoperit vre-o dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, eleni (ahei şi dorieni), fenicienii etc.

Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizaţiei Sumeriene, şi totodată cea mai numeroasă (180 - 200 de triburi). Ei puteau fi găsiţi în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeană, Asia Mică, Africa), chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuşi Burebista.

Scrisul şi odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spaţiul tracic şi abia mai târziu în spaţiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) şi printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului. Începând cu anul 1995, după studii îndelungate, însă intenţionat ţinute la subsol, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Mării Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP - Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Christos.

Apollon 24

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băţ lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient. Traco-dacii erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa. În jurul anului 1400 Î.C, se construieşte în Tracia nord-Dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii).

Conform mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoala Zamolxiană, şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.

Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor, Moldova de astăzi. Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi.

Zona Nord-Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru. Un teren bogat în aproape toate bogăţiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), păşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zonă bine apărată contra majorităţii dezastrelor naturale etc.

Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatra strămoşească şi nici deznaţionalizaţi.

Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani.

Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri. România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic.

Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit şi respectat de toate popoarele lumii.

(Bibliografie: - Augustin Deac - Istoria Adevărului Istoric- P.L.Tonciulescu - România, paradisul regăsit - Nicolae Densuşianu - Dacia Preistorică, Vol.1, 2, 3, 4, 5 - Cornel Bârsan - Revanşa Daciei).

Iată şi câteva confirmări, dar rămân a fi demonstrate... Două citate a unor personalităţi străine din lumea cercetării istorice despre neamul românesc!

"Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român!.. răspândinduse apoi atât spre răsărit cât şi spre apus! (...)

Acum 13-15 mii de ani" - WILLIAM SCHILLER (arheolog american) "Carpaţii sunt într-o regiune a lumii unde este situat centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute la ora actuală" DANIEL RUZO. Încet, încet, cercetătorii istorici mondiali recunosc, mulţi chiar făţis, că primele fiinţe umane au fost în Transilvania, sau mai exact în Ardeal, cum susţine un document din Biblioteca de la Viena, despre trecutul fabulos al acestui teritoriu din spatiul CarpatoDanubiano-Pontic!

Să mai reamintim câteva lucruri uimitoare despre România: 1. Cel mai vechi schelet, la ora actuală, de umanoid a fost găsit în Râmnicu Vâlcea, poreclit “pescarul de la lacul Getic”, fiind datat la 1 milion de ani; 2. Civilizaţia străveche, mai veche cu 1000 de ani decât cea sumeriană, este localizată în estul ţării, la Cucuteni; 3. Tăbliţele de la Tărtăria, sânt cu 1000 de ani mai vechi decât cele Sumeriene; 4. Tăbliţele din Munţii Neamţului, mai vechi decât tăbliţele sumeriene cu 1000 de ani;

Apollon

Nr. 41,octombrie 2013

5. Descoperirea din Masivul Bucegi, din anul 2003 – 11 August 2003: americanii şi românii pătrund sub masivul Bucegi şi descoperă o sală a proiecţiilor cu holograme care au arătat istoria adevărată a Terrei, au descoperit amfora cu aur monoatomic, care duce la longevitate, adică o persoană poate trăi mii de ani în acelaşi corp fizic, dacă ar consuma aşa ceva în anumite perioade stabilite; 6. Descoperirea din Masivul Şureanu din 1990 – când au descoperit un munte ticsit cu filoane de aur pur, de un metru lungime, lucru inexistent pe planetă, căci aurul se găseşte numai în formă de minereu combinat cu alte nemetale, nu şi în formă pură desăvârşită; se pare că dacii cunoaşteau taina spirituală a aurului, care este de fapt o lumină condensată;

7. Cel mai vechi cuptor, de pe această planetă, de topit metale s-a găsit la Câmpeni; a fost atestat la aproximativ 6000 de ani î.e.n.; 8. Sarmizegetusa – alt loc special conform celor de la BBC: s-ar afla nişte artefacte fabuloase sub acest loc (arhiva atlanţilor); 9. Artefactul de sub Masivul Ceahlău.

Conform lui Radu Cinamar, sub Ceahlău se află un artefact sinonimic cu cel din Bucegi; 10. Pădurea Baciu, din Cluj Napoca, considerată “cea mai paranormală zonă de pe planetă”, conform celor de la Discovery, unii considerând-o o zona atemporală, adică un fel de spărtură în continumuul spaţiu-timp din acea zonă!

Cam acestea reprezintă topul celor 10 lucruri fantastice despre România, unele reale fizic, altele nedemonstrate oficial!

Apollon

25

Elena Andreea ION TATĂL MEU Sunt fiica Ta şi n-am uitat să-ţi spun că vreau să fac şi Tu să-mi dai, şi azi, şi mâine ... şi oricând.

Iar Tu, Tatăl meu, îmi dai.

Plânge cerul când mă rog la Tine şi pământul se preface-n flori, dar cât îţi dau din tot ce ai pentru mine şi cât ridic din grosul mucegai?

O, Tată, niciun petec de hârtie nu pot să-l umplu cu al Tău grai şi mâna-mi scrie strâmb cuvinte, sufletu-mi tremură şi ... vai!

Mi-a fost dat să ştiu a Tale îndemnuri de-un dascăl bun ce mi le-a aşezat în suflet, să le port cu mine.

Oare să le fi uitat, ori glasul meu, subţire, cântă abia un cântec de-nceput?

Tatăl meu, te simt, te aud, te ascult!

ORBUL Domnul coboară, îngerii cântă, orbul munceşte mai sfios, rostind încet o rugă sfântă ce-i vorbeşte de Iisus.

Roadele-s de adunat şi-ar vrea să vadă şi el spicul, cu lumina lui, să ştie cerul de-i zâmbea, de-i mai albastru decât mintea lui, micuţă, şi-ar putea imagina.

Coboară un porumbel şi bea din apa caldă din ulcior, Iar din măslin un ram aşază, pe gândul lui, încetişor.

Orbul îl vede pe Iisus şi liniştit l-aşteaptă.

Eu nu mai ştiu unde s-a dus, de-am să-l mai văd vreodată, dar ştiu că Domnu-i pe pământ în suflet şi în gând şi, precum orbul, aşteptând, am să mă-nchin cu crezământ!

TĂRIA RUGĂCIUNII Mi-alunecă gândul în tăcerea albă şi sufletu-mi se ascunde între degetele închise în taina Sfintei Rugăciuni.

Ochimi-mi coboară, pământul îngălbeneşte, cerul se deschide, Domnul mă priveşte.

Prin os de flori ruga-mi se înalţă, îngerul coboară fâlfâind, cu aripi largi mi-acoperă fiinţa.

Păcatul mi-l iartă căinţa!

Ion CUZUIOC

Sfânta Marie Sfânta Maica Domnului, Creatorul Omului, Sfânta Maica lui Iisus, Eşti slăvită de nespus.

Îţi mulţumim Sfântă Marie, Preafericită veşnic vie. Îţi mulţumim că la Iisus, Fiului Te rogi în ceruri sus.

Pe Iisus la Bethleem, L-ai născut ca să-l avem.

Sfântă eşti, Sfântă Fecioară, Sfântă eşti în orice ţară.

Pe Iisus la Bethleem, L-ai născut ca să-l avem.

Sfântă eşti, Sfântă Fecioară, Sfântă eşti în orice ţară.

Te slăvesc Sfântă Marie, Credincioşi pe-această glie, C-ai născut Tu pe pământ, Domnul nostru, Domnul Sfânt.

Sfânta Cruce îl îndeamnă, Când pe om îl doare-o rană, Să se-nchine Ţie Doamnă, Să se roage la icoană.

Pe Iisus la Bethleem, L-ai născut ca să-l avem.

Sfântă eşti, Sfântă Fecioară, Sfântă eşti în orice ţară.

Pe Iisus la Bethleem, L-ai născut ca să-l avem.

Sfântă eşti, Sfântă Fecioară, Sfântă eşti în orice ţară.

MI-E DOAMNE, DOR Lacrima-mi se-neacă în chipul din icoană, Iisus mă aşteaptă, ruga să-mi şoptesc domol, ca-n somnul de odinioară.

Spre Tine, Doamne, m-au învăţat să strig, durerea şi speranţa, când toate se preling cu gust de miere şi pelin, cu miros de flori; la Tine să mă închin.

Te simt când ochii mi se închid sub pleoapa caldă a rugăciunii şi dor mi-e, Doamne, să te ating în liniştea furtunii Când ochii încet întredeschid şi sufletul mi-e uşor.

Mi-e Doamne, dor La Tine să mă închin!

Sfânta Cruce O, Sfântă Cruce, Sfântă Cruce, Crucea răstignirii lui Iisus, Când ne-nchinăm ea ne aduce Chipul luminos din Cer, de Sus. Spre Golgota, prin Ierusalim, În văzul lumii te-a purtat Iisus, Şi-a răbdat şi noi îl proslăvim, Căci Tatăl Dumnezeu cu el e Sus. Bătut cu ură pân-la sânge, Iisus a dus Crucea pe spate, Dar n-au putut pe Domnu-nfrânge, Iertată-i lumea de păcate.

Spre Golgota, prin Ierusalim, În văzul lumii te-a purtat Iisus, Şi-a răbdat şi noi îl proslăvim, Căci Tatăl Dumnezeu cu el e Sus. Răstignit pe cruce-a fost Hristos, Pironit la mâini şi la picioare, Astăzi pentru omul credincios, Doar Iisus e Împăratul Mare.

Spre Golgota, prin Ierusalim, În văzul lumii te-a purtat Iisus, Şi-a răbdat şi noi îl proslăvim, Căci Tatăl Dumnezeu cu el e Sus.

Nr. 41,octombrie 2013

Apollon

Contemporary Literature Press, sub auspiciile următoarelor foruri: Universitatea din București, The British Council, Institutul Cultural Român și Ambasada Republicii Irlanda, Anunță publicarea volumului:

A Lexicon of Selective Segmentation of Finnegans Wake (The 'Syllabifications') În 19 volume - 4.150 pagini; Editat de C. George Sandulescu; Redactat de Lidia Vianu.

Segmentarea selectivă a elementelor lexicale ale cărții Finnegans Wake de James Joyce.

După ce ne-am ocupat de foarte multe aspecte ale cărții Finnegans Wake — muzică și povestire, motive și aluzii literare —, mai rămânea de făcut o operație, care este de fapt cea mai importantă dintre toate.

Ea este chiar mai importantă decât toate cele 40 de limbi străine la un loc.

Este vorba de segmentarea cuvintelor cărții în mai multe unități cât mai mici.

Operația aceasta fusese deja făcută, însă, cu mult timp în urmă: ea pusese în ordine alfabetică segmentele lexicale obținute.

Acest lucru se întâmplase la începutul anilor 1960.

Rezultatul a fost inclus în partea a doua a volumului A Concordance to Finnegans Wake (de la pagina 345 la pagina 459), sub numele de "Silabificări".

Autorul cărții era un lexicograf deosebit de competent, și anume Clive Hart. În ceea ce ne privește, am optat pentru termenul "Segmentare", care este de altfel termenul tehnic pentru această operație, așa cum este el folosit cu exactitate de acel domeniu al lingvisticii numit “Formarea Cuvintelor”.

Segmentarea selectivă a elementelor lexicale ale cărții Finnegans Wake de James Joyce în forma ei prezentă,linearizată și contextualizată, cuprinde 19 volume, cu 4.150 de pagini în total.

După părerea noastră, această amplă operație este în ultimă instanță de importanță maximă.

C. George SĂNDULESCU Lidia VIANU

Nota editorilor: A Lexicon of Selective Segmentation of Finnegans Wake (The 'Syllabifications'), editat de C. George Sandulescu și redactat de Lidia Vianu, s-a lansat oficial în ziua de luni, 09 septembrie 2013, dar cartea poate fi consultată și descărcată din acest moment la adresa de internet: Http://editura.mttlc.ro/sandulescu-segmentationof-fw.html

Apollon 26

N.R. Din lipsă de spaţiu am prezentat numai coperta faţă la 11 volume

Apollon

Nr. 41,octombrie 2013

MISTERELE DIN PĂDUREA HOIA-BACIU În inima Ardealului, într-o zonă cu aparenţă atemporală, se găseşte, probabil, cel mai misterios loc din România. Multă cerneală a curs pe marginea subiectului pădurii Hoia-Baciu, la fel cum mulţi paşi ai curioşilor au străbătut această poartă între lumi, în speranţa surprinderii unei fărâme de paranormal.

Unii dintre ei au avut într-adevăr parte de experienţe inexplicabile care provoacă fiori reci chiar şi celor curajoşi. Cercetătorii nu au încotro şi ridică neputincioşi din umeri, lăsând loc liber celor mai diverse speculaţii care înflăcărează imaginaţia amatorilor de fenomene paranormale.

Avertismente din vremea strămoşilor Pădurea Hoia-Baciu, este cu siguranţă cea mai faimoasă locaşie din România, unde au fost investigate şi analizate o serie de fenomene absolut inexplicabile. Zona în sine a devenit cu adevărat celebră pe mapamond de abia în anul 1968, cu toate că localnicii ştiau de existenţa sa încă din cele mai vechi timpuri, ferindu-se de ea ca de un loc rău, unde se întâmplau lucruri peste puterea de înţelegere a omului obişnuit.

Toţi ştiau din moşi strămoşi că odată intraţi printre copacii al căror foşnet venea parcă din altă lume, toate spaimele subconştientului uman, prind brusc viaţă şi apar în calea celui îndeajuns de nesăbuit încât să se aventureze în acest loc .

Apollon 27

Din cele mai vechi timpuri, localnicii din jurul pădurii de la Hoia-Baciu au observat pe propria piele că odată ce au intrat în pădure pentru a tăia lemne, a cosi iarbă pentru animale sau a culege fructe de pădure sau ciuperci, ceva straniu se întâmpla cu absolut oricare dintre ei. Încă de la primii paşi printre copaci, sătenii se pomeneau asaltaţi de stări inexplicabile de greaţă, anxietate, senzaţii de vomă, dureri de cap şi chiar arsuri apărute pe piele.

Multă vreme, pădurea Baciu din vestul oraşului Cluj-Napoca a rămas un subiect tabu, oamenii temându-se să aducă vorba despre un loc pe care în sinea lor îl credeau căzut sub un blestem greu, sau mai rău, însăşi salaş al Necuratului.

Cel care a întreprins o adevărată muncă de pionierat la aceea vreme în studiul fenomenelor paranormale din pădurea de stejari, a fost biologul Alexandru Sift (1936-1993).

Profesorul Sift a fost atras de faima pădurii Baciu, intrigat fiind de poveştile şi întâmplările incredibile pe care le auzea de la localnici. În decada anilor 1950, a întreprins numeroase călătorii în padure, observând la fiecare incursiune între copaci, o serie de umbre ciudate care îl însoţeau.

Fire curajoasă, nu a abandonat cercetările, izbutind să fotografieze "umbrele".

Surprizele şi-au făcut apariţia încă de la developarea cadrelor fotografice pe care se puteau observa, pe lângă "umbrele" în cauză, multe alte forme, lumini şi siluete pe care ochiul uman nu le putea vedea.

Cercetările lui Sift au continuat până în pragul anilor 1960, când tot mai mulţi cercetători români i-au preluat studiile şi aveau să fie atraşi de explorarea pădurii Baciu.

OZN-uri în toată puterea cuvântului Pe data de 18 august 1968, tehnicianulmilitar Emil Barnea în vârstă de 45 de ani, ignorând avertismentele sătenilor, se afla în pădurea Baciu pentru a petrece un sfârşit de săptămână departe de stresul oraşului. Împreună cu el se aflau la acea dată prietena sa, Zamfira Matea şi alţi doi prieteni de familie care au dorit să-şi păstreze anonimatul. În preajma orei 13.00, pe când se afla în căutarea unor lemne pentru foc, Emil Barnea s-a pomenit brusc strigat de prieteni. Întors în poiană, alături de prietenii săi, Emil Barnea a apucat să vadă ceea ce părea un OZN care survola la viteză mică pădurea Baciu, fără să scoată niciun sunet.

Straniul aparat zburător a început să strălucească brusc, făcând în aer o manevră de răstunare. Fără veste, OZN-ul a accelerat spre cer într-o direcţie uşor oblică. Urmărindu-l prin vizorul aparatului foto, Emil Barnea a reuşit să-l mai surpindă în trei cadre.

După developarea filmului, tehnicianul clujean a contemplat cu stupoare fotografiile a ceea ce peste ani specialiştii internaţionali ai fenomenologiei OZN aveau să clasifice drept "cele mai clare imagini ale unui OZN fotografiat în România şi fără îndoială, unele dintre cele mai bune imagini ale vreunui OZN fotografiat vreodată în lume".

Până la acest moment, Emil Barnea intrase deja în contact cu Florin Gheorghiţă şi Ion Hobana, probabil cei mai prestigioşi ufologi români, care i-au confirmat autenticitatea fotografiilor. După ce fotografiile au trecut şi de "filtrul" autorităţilor vremii, au fost preluate de Agerpres, agenţia naţională de presă, şi făcute publice inclusiv peste hotare.

Celebritatea fotografiilor avea să atingă noi culmi în decursul anului 1977 când au fost prezentate de către profesorul C.S. Vonkeviziczky în cadrul Congresului Internaţional de Ozenologie din Acapulco. Fotografiile au fost preluate imediat de toate cărţile şi revistele din lumea întreagă, care vizează cazuistica OZN.

Nr. 41,octombrie 2013

Pădurea Baciu continua să fascineze, în special datorită relatărilor martorilor oculari care declarau că se pot observa fenomene dintre cele mai stranii precum senzaţii fizice inexplicabile, observaţii de lumini de forme şi culori diverse, umbre ciudate, voci şi chipuri umane.

Zona devine în scurt timp celebră printre specialiştii în paranormal şi ezoterism din întreaga lume, echipe întregi de cercetători reputaţi din Germania, Franţa, Statele Unite şi Ungaria vizitând pădurea Baciu în plină perioadă comunistă, şi reuşind să prindă pe peliculă inexplicabilul de lângă noi…

Cu paranormalul la fotografiat…

Odată intrat în pădurea Baciu, ai senzaţia foarte accentuată că esti privit, că de undeva, din spatele fiecărui copac, mii de fiinţe nevăzute te privesc atent ca pe unul care a nimerit pe tărâmul lor. Această senzatie este prezentă la toţi cei care au păşit pragul straniei păduri.

Vânători, turişti, oficialităţi, cercetători, copii, persoane cu capacitate paranormală sau simpli curioşi. Cercetătorul Adrian Pătruţ din ClujNapoca şi-a dedicat o bună parte din viaţă studierii şi investigării fenomenologiei paranormale din pădure, fiind în prezent considerat cea mai autorizată persoană în ceea ce priveşte misterele pădurii Baciu. Conform materialelor strânse de Adrian Pătruţ în zeci de ani de observaţii, apariţiile fac parte dintr-un spectru larg al manifestărilor paranormale, ceea ce face dificiă încadrarea lor într-un singur subgen sau capitol al fenomenologiei necunoscutului.

În primul rând, pădurea Baciu este faimoasă pentru apariţiile sale. Structuri imateriale sau materiale de forme diverse apar în faţa ochilor curioşilor, fie că este noapte sau miezul zilei.

Majoritatea sunt invizibile pentru ochiul uman, fiind capturate însă de aparatele de filmat sau fotografiat. Unii ezoterişti consideră că sunt nimic altceva decât reprezentaţiile spiritelor care populează universurile paralele. Urmează la rând anomaliile magnetice, fluctuaţiile câmpului electromagnetic, emisiile infrasunet.

Apollon 28

Printre cele mai şocante manifestări, se numără şi urmele fără explicaţie care apar pe pământ, zăpadă sau iarbă, direct sub ochii privitorilor. Nici lumea vie nu a scăpat neafectată de misterele pădurii, efectele biologice manifestându-se asupra plantelor şi vegetaţiei care prezintă forme de deshidratare, arsuri şi necroze ale tulpinilor şi frunzelor din anumite zone ale pădurii. Oamenii care trec accidental prin dreptul zonelor active (considerate de iniţiaţi ca fiind adevărate porţi de trecere în alte planuri) se pomenesc cu arsuri de piele, roşeaţă, iritaţii, dureri de cap, senzaţie amplificată de sete, anxietate, stări de leşin. Cele mai tipice apariţii sunt cele care se profilează pe cerul de deasupra pădurii.

Din senin, apar pe cer, în zbor, figuri geometrice sub formă de piramide, sfere, cilindri, conuri, cuburi. Aceste forme geometrice care nu ar avea ce căuta pe cer în mod obişnuit, au fost fotografiate şi filmate de sute de ori. Cele mai spectaculare sunt cele cu formă de OZN, pre-OZN sau qvasi-OZN. Pădurea este celebră şi datorită faptului că între hotarele sale, OZN-urile invizibile pentru ochiul uman pot fi fotografiate şi sunt mai numeroase decât OZN-urile vizibile cu ochiul liber. Nicăieri pe Terra nu a mai fost identificată o locaţie cu aceste caracteristici.

Apariţiile care produc cele mai mai mari temeri curioşilor sunt cele umanoide. Pare că peste tot în pădure există capete umane care pândesc din invizibil. La fel ca în cazul OZN-urilor, marea lor majoritatea au fost observate în fotografii.

Mulţi turişti care făceau poze de familie au căzut pradă groazei când le-au developat şi au observat că nu erau singuri în pădure, zeci de capete înghesuindu-se uneori în fotografii. Pentru un plus de macabru, au fost identificate în fotografii inclusiv figuri ale unor persoane decedate…

Un alt aspect care merită menţionat, este cel legat de stările tranzitorii între radiaţiile gama şi beta, amplificate de distorsiunile magnetice asociate deseori cu apariţia unor siluete umanoide translucide, de culoare albă.

Apollon

Poartă spre alte lumi În anul 1993, cercetătorul Adrian Pătruţ a identificat în pădurea Baciu o zonă aparte pe care a denumit-o "Punctul 3 social activ". Zona cu pricina pare a fi centrul de maximă activitate pentru fenomenele paranormale observate în inima Ardealului.

Cercetările de până în prezent au dus la stabilirea următoarelor concluzii: Fenomenele din pădurea Hoia-Baciu sunt în mod general discrete dar continue în timp; Pădurea în sine, oferă mai multe date cercetătorilor decât amatorilor de spiritism; Fenomenele sunt în mod clar evidente, fiind necontestate chiar şi de cei mai sceptici oameni de ştiinţă; Se pare că există o legătură între prezenţa în pădure a persoanelor cu capacitate de medium şi apariţia fenomenelor misterioase.

Frecvenţa fenomenelor paranormale este una fluctuantă, cauzele fluctuaţiilor nefiind descoperite în totalitate.

Există, de asemenea, un consens general în rândul specialiştilor în parapsihologie, conform căruia Pădurea HoiaBaciu este o "poartă" interdimensională prin care spiritele, fie ele ale celor decedaţi recent sau încă neîncarnaţi, pot intra în dimensiunea material-fizică a planetei Terra.

Initiaţii în ştiinţele ezoterice susţin însă că Pădurea Hoia-Baciu ar fi un portal între planul astral şi cel teluric, zonă intermediară similară cumva Purgatoriului lui Dante, unde sufletele decedaţilor adastă timp de 40 de zile, în care li se hotărăşte soarta şi le se judecă faptele…

Fenomenele înregistrate în pădurea Baciu nu sunt singulare pe mapamond. Harta locurilor de pe Terra care conţin zone cu fenomene asemănătoare, cuprinde şi Deşertul Mojave şi Gloful Breeze din Statele Unite, La Spezia-Arenzano din Italia, Valea Hessdalen din Norvegia, Belo Horizonte din Brazilia, Muntele Kailasa din Tibet. Cu toate acestea, pădurea Hoia-Baciu este considerată de toţi marii parapsihologi, cel mai important areal al manifestării fenomenelor parapsihologice de pe întreaga planetă.

Adrian PREDESCU

Nr. 41,octombrie 2013

Cenaclul Apollon Nicu Doftoreanu, “Tangoul dintotdeauna”, Editura Biodova, Chişinău, 2013

„Poezia-tangou”, sinceră ca o lacrimă de bărbat...

Poezia trăieşte prin propriul sânge, prin circumscrierea fiinţei la tumultul existenţei.

Experienţa de viaţă e un dar care-i deschide poetului drumul confruntărilor cu sinele. În multe dintre „poemele-tangou” semnate de Nicu Doftoreanu, transpare vocaţia realităţii umane.

Registrul e grav şi verbele coabitează cu aspiraţia către minunea pământeană a vieţii. Într-o lume în care poezia devine din ce în ce mai puţin apreciată, într-o lume în care cărţile se citesc de pe site-uri şi versurile de dragoste sunt considerate demodate, acest poet a avut curajul să publice o carte cu multe poeme frumoase. Lui Nicu Doftoreanu i-a lipsit trufia de a se impune doar pe sine. El ne prezintă o „poezie-tangou”, emoţionantă, imperativă şi încărcată cu valoare stilistică.

Piatra unghiulară a poemelor autorului întruchipează rezistenţa, imuabilitatea, tăria, mineralul statornic şi necesar pentru orice respiraţie. În unele „poeme-tangou” Dumnezeu este invocat, fără a ne da seama, pentru a da puterea de transfigurare umilei fiinţe pământene, este chemat să participe la naşterea unei noi vieţi, la trecerea unor noi clipe de nelinişti şi dorinţe. Logica rugăminţii este una a eternităţii şi a fraternizării cu ea, este una a sacrificiului personal şi al interceptării răutăţilor lumii.

Metafora parcimonioasă se substituie textului cu un ritm crescendo, dramatic. Poetul nu cade în capcanele comentariului factic, şi nici în rotirea în gol a sintagmelor. Geometria sufletului desluşeşte cititorului o poezie a senzorialului celebrat în sonuri imnice, un fel de curgere temporal-intimă care dă măsura unei tensiuni lirice care atinge spre finalul fiecărui poem semnele vulnerabilităţii prădătoare.

Mult mai autoritar şi mai viu se revarsă din această geometrie a sufletului mânia necontrafăcută vizavi de banalul pe care trebuie să-l înfrunte, lumea de mucava căreia trebuie să-i reziste. Împotrivirea se citeşte în fapt, ca o delicată spaimă. Întâlnim în acest volum o poezie a muzicalităţii originare, a ,,delectării totale” a fiinţei cu angoase şi evanescenţe. Recuzita lirică este austeră, poetul comunicând adesea în fraze lirice extrem de sobre trăirile ce capătă expresia unui elan temperat.

Poezia lui Nicu Doftoreanu este puternică şi sinceră ca o lacrimă de bărbat. Nicu Doftoreanu un om pe cât de controversat pe atât de plăcut, pe cât de prietenos, pe atât de singur în stilul său poetic. Nicu Doftoreanu? Un poet, un suflet, un om în adevăratul sens al cuvântului. „Poemele-tangou” ale lui Doftoreanu sunt scrise cu sau fără rimă, cu sau fără semne de punctuaţie, cu sau fără a avea un subînţeles, o morală clară, dar cu siguranţă cu un scop şi cu mult talent. Subiectele abordate de poet sunt diverse: ţara, neamul, dragostea, toamna, nostalgia, diverse sentimente umane etc. sunt doar câteva exemple.

Apollon 29

Nu cred că poezia lui Nicu Doftoreanu se poate încadra momentan într-un anumit gen.

Cu un iz de deprimism şi un fel original de a scrie, autorul a găsit reţeta perfectă pentru câteva poeme geniale.

Fără nicio ezitare, printr-o întâmplare care, probabil, ţine de destin, Nicu Doftoreanu, „poetul tangourilor” găseşte torţa stinsă a onirismului, o reaprinde şi îşi face cărare sigură printr-un spaţiu fabulos, în care acumulările de cunoştinţe şi experienţă a supravieţuirii fizice şi spirituale sunt strâns legate de: „cosmogonie, ontologie, metapoezie” etc.

Chiar şi numai din titlurile „poemelortangou” se poate constata complexitatea „lumii lui Doftoreanu”, una care depăşeşte chiar şi atipicul, când inefabilă, când dureros de palpabilă, uneori ferecată în aceste titluri definitive şi definitorii “Tangoul Dilemei Taţilor”, “Tangoul Românesc”, „Tangoul Ţării Norilor”, „Tangoul Păţaniei lui Mac”, „Tangoul Răbufnirii”, „Tangoul Lumii” etc. etc. Întotdeauna, poeţii autentici, cei care au, într-adevăr, ceva de spus, sunt dublaţi de un bun simţ învăluit în silenţiozitate şi unicitate.

Nicu Doftoreanu pare a-şi fi însuşit cu claritate nişte reguli nescrise ale poeziei dintotdeauna, îşi alege, şi din instinct şi din pragmatism tehnic, formula unei introspecţii oarecum meta-poetice, mergând pe filonul garantat al poeziei din poezie.

El aduce un mod nou şi uşor de a “lega cu fir de vis”, prin poemele sale, cântecul de cuvânt.

De aici şi până la conturarea unui eu literar corect conştientizat, nu a mai fost necesar decât un pas, acela al ieşirii/intrării în vasta şi complicata lume literară, pas pe care autorul l-a făcut cu convingerea că, într-o bună zi, numele său, poezia sa, îşi poate găsi un loc meritat în multrâvnitul tablou mendeleevian al liricii garantate de precizia autentificatoare a unei critici literare profesioniste.

Pariez fără ezitare pe versurile acestui poet matur încă de la debut. Ba chiar aş îndrăzni să spun, cu riscul de a fi inflama „academicienii” poeziei, că acest volum e, după părerea mea, cea mai bună carte de versuri apărută în ultimul an. O carte care ar merita cu prisosinţă un premiu naţional la una din competiţiile literare profesioniste.

Ar mai fi multe de spus. Chiar dacă sunt sincer onorat de faptul că semnez întâmpinarea de faţă, mă gândesc obsesiv la faptul că, aceasta ar fi putut fi făcută de unul dintre cei mai serioşi şi probi critici literari actuali.

Aştept cu mare încredere următoarea carte, Nicu Doftoreanu aflându-se, fără discuţie, pe un drum în care pentru poezia sa nu mai există decât o singură direcţie, mai departe!

George CĂLIN, Preşedinte de Onoare al Societăţii Culturale Apollon

Apollon

TANGOU ROMÂNESC Motto: În general, arta de a guverna constă în capacitatea de a lua cât mai mulți bani de la o parte de cetățeni, pentru a o da altora.

Voltaire (François-Marie Arouet) 1694 - 1778 Nu mă prea simt confortabil când văd cum mă minţi amabil!

S-au schimbat desigur hunii, … dar nu s-au schimbat GORUNII Avram Iancu a rămas, lângă HOREA, cel mai treaz, Dând din glorie în necaz!

Fiindc-acest popor român L-au făcut mai toţi oricum: Că e mincinos şi laş, Fără talent de ostaş, Fără generali vestiţi, Cu eroi desţeleniţi...

Uitând că cei Corvinești, printr-un... Iancu îi găsești.

La o cercetare-adâncă, Unde sapi... tot dai de stâncă, De stânca dinspre Carpați Unde toţi români-s frați!

DA! Români-s răbdători, Chiar de-s vai de mama lor!

Rămân-un mister total, Că mai sunt încă pe val.

Ce nu place la români?!

Că s-au vrut pe ei stăpâni?!

I-au lăsat pe toți în pace Chiar când au avut ce face.

Prea micuți sau mult prea mari, Nu conteaza la... husari!

Eminescu nu rezistă! Ştefan nu e cap de listă, Iar restul... nici nu există Ne vorbesc toți pe din dos, Pân-ajung aicea, jos! Și se miră de ce văd l-acest așa zis “norod“ Niciodată nu-i ascult Când spun de român că-i cult, Prin cultură înțelegând, Că am drept doar... la un gând!

GÂND COMUN,... că nu m-ascund!

Dar el ştie mult mai mult Fiind om simplu, cu bun simţ, Ce n-arată că e prinţ, Şi nu îşi neagă stămoşii, Ca cei ce fac pe gomoşii!

Aşa că lăsaţi minciuna: România-i numai una!

Lucrurile nu se schimbă … orișicât aţi da din limbă, Şi vă simţiţi confortabil … Noi fiind un POPOR AMABIL! Nicu DOFTOREANU

Nr. 41,octombrie 2013

Atenţiune, garda de mediu este în acţiune!

Apollon

Scenetă - Acţiunea se desfăşoară într-o poieniţă.

Fond muzical - Triluri de mierlă sau de privighetoare Prezentatorul, (Un ecologist convins!) Într-o poieniţă mare Inundată cu mult soare, Şi-au dat întâlnire, odat’ Să vadă ce s-a-ntâmplat De tot crângu-i devastat, Cei de la Garda de mediu, Să găsească un remediu.

Comisarul…

Stimaţi prieteni ai naturii, Ia, priviţi ce s-antâmplat!

Turiştii, în crângul pădurii, Gunoaie multe au lăsat.

Au poposit aici turişti, Ce se numesc “ecologişti”.

S-au hrănit, s-au odihnit Şi noi, priviţi ce am găsit! În urma lor, numai gunoaie, Flori rupte şi-aruncate –apoi, Iar printre ele, o genţiană, Ce-i ocrotită, ştiţi şi voi! Şi o liană minunată, Ce în picioare e strivită, O ştiţi voi oare?

Un copil-prieten al naturii E-o CLEMATITĂ!

Iar ea este o ciumăfaie, Se spune că aduce ploaie, Iar când îşi scutură rochiţa, Deschid gâzele guriţa.

Comisarul 2 Cea mai frumoasă dintre toate, Care se mai numeşte şi regină, E protejată, altfel nu se poate.

Dar văd c-o are o fetiţă-n mână.

Copilul 2 - prieten al naturii- despre Floarea de colţ Nu-i de pe munte, dom’le comisar, Am luat-o, de la mama, din grădină, Am vrut să i-o aduc unei fetiţe-n dar, Să recunoască, pe munte, floarea-regină.

Copilul 3 prieten al naturii -despre Bujorul de munte Eu, întro poieniţă, am întâlnit, în timp ce alergam grăbit, O floare galbenă, ce-o recunoşti uşor, Ce i se mai spune popular - BUJOR. E plantă rară şi de o găsiţi, Să nu o rupeţi, ci s-o ocrotiţi!

Apollon 30

Copilul 4 -prieten al naturii Priviţi aici, domn’ comisar!

Un foc nestins. E un coşmar!!.

Aici, vedeţi? Este o vatră, Cu foc deschis ce-a fost lăsat nesupravegheat Şi din pădure au plecat...

Comisarul Ia, spuneţi voi copii, e bine?

Să degradeze mediul, Se cuvine?

Ce-ar trebui să facem Pentru a fi edificaţi, De ce nu-s unii educaţi?

Copilul 5 -prieten al naturii Trebuie aspru amendaţi, Iar fapta lor, cea rea, S-o mediatizaţi!

Astfel, poate se învaţă minte, Că tot ce a creat natura sunt sfinte, Iar noi, ca oameni trebuie să le protejăm, Iar fapte ca acestea să le înfierăm!

Să avem grijă de natură, De lemnul ce ne dă căldură, Mireasmă, oxigen, umiditate, De la pădure, noi avem de toate: Umbră, răcoare şi izvoare Cu ape pure, Dar şi de mâncare: Ciuperci, frăguţe, mure Afine delicioase, Cu multe vitamine sănătoase.

Comisarul..

Pe cel ce face şi lasă focul arzând, Natura nu îl va ierta nicicând, Fiindcă focul distruge tot, eu ştiu, Şi-n urmă va rămâne doar pustiu.

Mor plante, animale, pomii toţi.., Iar din incendiu, nu poţi să le scoţi!

Copilul 6-prieten al naturii Şi atunci, ce putem face?

Comisarul…. Îi amendăm şi… pace…

Să simtă la buzunar Arsura de la al lui jar!

Copilul 7 - privind lung în padure, exclamă bucuros: Priviţi în zare!!

Copilul 8, cam speriat, exclamă: Hiiiiiiiiiiiiii!

Doi ursuleţi…

Dar, nu vedeţi că-s nătăfleţi?

Eu am un sandwich, să le dăm?

Poate aşa îi alungăm!

Copilul 9 - prieten al naturii Dar asta nu e bine!!!

Nu!!!

Nu trebuie să-l hrăneşti tu, Pentru că e periculos, Mai bine trânteşte-te pe jos!

Copilul 9 continuă, intră în dialog cu ursuleţul Ia spune ursuleţule acuş’, Nu cumva eşti tu din pluş?

E bine ca OMUL te hrăneşte Şi în acest mod te pedepseşte?

Te-nvaţă rău şi nu ţi-e bine Să te hrăneşti de la gunoi, Doar să te împrieteneşti cu noi!

Comisarul…

De ce legea ocoleşti Şi urşii, tu, îi hrăneşti?

Un urs ce e hrănit de OM, măi frate, E-un urs condamnat la moarte!

Pentru că legea tu n-o ştii, O amendă vei plăti! (comisarul îi întocmeşte procesul verbal de amendă) Copilul 8 – amendat, pentru ca nu respecta legile mediului, spune: Vă rog, vă rog, să mă iertaţi, Dar vă promit, Că toate legile eu le voi şti Şi cât în viaţă voi trăi Natura o voi ocroti!

VULPIŢA De mine de ce-aţi uitat, De nu m-aţi mai protejat?

M-aţi lăsat la vânători.

Când îi văd, mă trec fiori.

Mă consideraţ şireată, Dar la suflet sunt curată.

Eu vă iubesc. Şi voi să mă iubiţi!

Vă rog, vă rog, să m-ocrotiţi!

Propune legi şi pentru mine, Nu doar pentru ce-l ce-i ziceţi: „moş Martine”!

Prof. Iuliana CIUBUC Prezentatorul…

Ursuleţul fericit, Fuge-n pădure grăbit Şi de-acolo strigă tare…: Ursuleţul…

Bravo, bravo, Comisare!

Pentru că eu în pădure Am de toate, am şi mure…

Iar tu, OMULE, rău cum eşti, La pâine mă converteşti?

Cine-mi face mie pâine, Ca să am ce mânca mâine, Şi poimâine, răspoimâine…?

Un peşte aş fi mâncat, Însă vulpea a plecat Şi fără coadă m-a lăsat, Atunci când m-a păcălit Şi m-a dus la pescuit!

Acum… nici codiţă n-am, Ca-ntro vreme când aveam…

Mi-am agăţat pofta în cui.

Când ţi-e foame, cui să-i spui?

Comisarul De ce ai rupt această floare, (se refera la datura) Nu ştii că-i otrăvitoare?

Pentru asta nu te-amendez, Ci numai te avertizez, Că în natură sunt flori rare Ce-s ocrotite şi nu cresc pe cărare, Iar atunci când le-ntâlneşti, Să nu le rupi, să le ocroteşti!

Ele se tem de „inamici”, Se-ascund de oamenii cei “mici”, Care, atunci când le găsesc, Le rup, cu ele se mândresc, Că au găsit ”un monument” Ce-l pune-n buzunar la piept.

Nu se gândeşte acel “deştept”, Că alta nu mai răsare Că ar putea fi, dintre speciile rare, ULTIMA FLOARE! Nici un fluturaş plăpând Să nu-l omorâţi, nicicând!

Pe Pământ, la fel ca noi, Are-un rost, doar ştiţi şi voi!

Să-l ocrotiţi, să-l îndrăgiţi, Toată natura să o preţuiţi!

Prezentatorul MORALA Dragi copii, Voi, prietenii naturii, Ce-aţi văzut efectul urii Celor ce distrug pădurea, Rupând florile aiurea, Sau făcând focul undeva.., Pentru a-nfuleca ceva, Aveţi grijă de natură, Apăraţi orice făptură!

Natura, prea mult, nu îndură!

Pe noi se va răzbuna, Deja aţi văzut aşa ceva!

Inundaţii, alunecări, Secetă, după defrişări, Când prea frig Sau când prea cald a început, Ceea ce nu era în trecut. Încălzirea globală deja apare.

De nu luăm măsuri, Nu vom avea scăpare.

Arlechino Haideţi, copii, să adunăm Toate gunoaiele ce le găsiţi!

Prin poieniţă s-alergăm Şi să dansăm fericiţi! „Prietenii naturii” ştiu că vreţi să fiţi!

Ecologistul Strânge deşeurile aruncate de turişti.

Este echipat cu costumaţie adecvată, cu mănuşi şi le pune în cosuri pentru colectare selectivă a deşeurilor. În acest timp, pe melodii adecvate temei, toţi copiii dansează fericiţi, animaţi de giumbuşlucurie lui Arlechino. La final, se prezintă personajele scenetei în aplauzele spectatorilor.

Personajele: Prezentatorul; Comisarul de la garda de mediu; Copilul 1; Copilul 2; Copilul 3; Copilul 4; Copilul 5; Copilul 6; Copilul 7; Copilul 8; Copilul 9; Ursuleţii (un ursuleţ şi puiul său); Vulpiţa; Fluturaşi; Genţiana (Gentiana lutheea - ocrotită de lege); Clematita (Clematis alpina); Floarea otrăvitoare (datura Datura stramonium); Garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus calisoaocrotită de lege); Volbura (rochiţa rândunicii - Convolvulus arvensis); Bujorul de munte (Trollis europaeus- ocrotită de lege); Floarea de colţ (floarea reginei Leontopodium alpinum); Nu mă uita (Miosotis palustre); Fluturaşii; Vânătorul; Arlechino; Voluntarecologist (cel care strânge deşeurile din poieniţă).

Apollon 31

Nr. 41,octombrie 2013

PEREGRIN PRIN SICILIA, Gheorghe Puiu RĂDUCAN

Apollon

DESPRE AUTOR ŞI LUCRAREA SA Este destul de greu, ar spune unii, să te pronunţi asupra unui autor pe care nu-l cunoşti, ale cărui scrieri le ştii doar în parte, din trei, patru cărţi, unele publicate deja, altele în lucru sau în curs de apariţie, sau din nişte vizionări pe internet ale unor evenimente culturale la care şi acesta a participat. Şi totuşi... Dintr-o relaţie prsonală (orice dialog e relaţie personală), nu în înţelesul comun, ci într-unul ca acela pe care i-l dă Karl Rogers în elaborarea tehnicilor sale terapeutice, de acceptare necondiţionată (a semenului, aş zice eu), îl poţi cunoaşte. Abia atunci începe să se dezvăluie treptat, în toată complexitatea sa, cu toată ciudăţenia sa (ar zice Puiu Răducan), şi în felul acesta ai reuşi să pătrunzi la motivaţia adâncă a faptelor sale, dar şi a necesităţii actului creator în sine.

Aşadar, fără a-l cunoaşte personal pe Puiu Gheorghe Răducan, ci doar dintr-un dialog, destul de intens, şi doar prin intermediul e-mailurilor, precum şi din citirea câtorva dintre cărţile sale, aş încerca să mă pronunţ. În scrierea aceasta, poate mai mult decât în poezie, şi aici chiar la propriu, autorul vădeşte o teamă viscerală, chiar panică, de înălţimi, pe care, însă, le escaladează totuşi, depăşindu-şi teama, din nevoia de experienţă în sine, specifică celor ce au şi o altă nevoie structurală, aceea a catharsis-ului prin cuvânt scris şi dăruit apoi lumii.

Şi nu mă refer doar la teama concretă de înălţimi fizice, ci şi la teama de a escalada înălţimile spirituale, deşi acestea nu sunt deloc insondabile şi periculoase, precum sunt adâncurile apelor, sau lumea sentimentelor, pe care apele adânci adesea o simbolizează.

Autorul pare a da minimum lui Dumnezeu, din ce este al lui Dumnezeu (deci, celor ale spiritului), şi minimum cezarului, din ce este al cezarului (deci celor trecătoare). O acribie de care trebuie să se debaraseze pentru a descătuşa cu adevăreat actul creator, într-o scriere ce este literară, nu ştiinţifică.În această călătorie, căreia autorul i se dăruieşte în totalitate, dar şi în lucrarea sa, în care încearcă să reînvie totul, până la senzaţia ultimă, reuşeşte să-l facă pe cititor să participe efectiv, la rândul său, împreună cu el şi colegii, la tot acest periplu.

Alternând informaţiile istorice, geografice ori estetice, cu trăirile personale, dă viaţă scrierii, îi dă autenticitate.

Dăruindu-se, după cum spuneam, eliberează şi un anume tip de umor, frust, e drept, de care, în poezie, nu face uz. În călătoria cu avionul, bunăoară, în care autorul „preia conducerea” acestuia şi se metamorfozează într-un pilot plin de teamă, un fel de ucenic vrăjitor, de şaman în dialog cu lucrurile, dar şi cu evenimentele şi fenomenele, are un umor copilăresc, autentic, plin de farmecul candorii, reuşind să-l implice pe cel ce lecturează, într-o aventură dublată de maximă curiozitate. Acesta devine subit un părinte ce stă alăturea de copilul său, pentru a-i linişti temerile.

Autorul reuşeşte, în felul acesta, să-i ofere cititorului şi bucuria aventurii, a aceleia în care este implicat total, cu întreaga sa fiinţă, cu temeri, dar şi cu potenţialul depăşirii lor. Odată ajunşi la destinaţie, autorul ne duce cu el în uimirea descoperirii unei alte lumi, dar nu complet străină, căci o purtăm în noi, lumea rădăcinilor civilizaţiei europene, cu construcţiile ei monumentale, cu templele ei de închinare, care, încă, sfidează timpul. Şi, descriind-o amănunţit, inspirat ajutându-se cu informaţiile furnizate de ghid (persoană sau carte), ne dă şi nouă posibilitatea să-l însoţim, atunci când îşi descrie emoţiile, fie acestea artistice, pozitive, sau, aduse în prezent, politice, negative.

Căci el compară permanent, prezentul cu trecutul, lumea civilizată cu cea precară, dezordonată, incipientă, din momentele istorice cutremurătoare ale schimbărilor de lumi, din care el vine. Într-o scriere ce se vrea literară, autorul trebuie să fie congruent. Cu trăirea lui, cu conştientizarea acesteia, cu comunicarea acesteia.

Atunci abia, cititorul îl va recepta cu adevărat. Or, în această carte de călătorie, Gheorghe Puiu Răducan este congruent şi reuşeşte să capteze atenţia cititorului. Căci cititorul nu poate fi niciodată înşelat. O trăire autentică nu poate fi măsluită, căci ori e autentică, ori nu e. Din acest punct de vedere măsluirea unei trăiri, bunăoară, ca aceea din avion, l-ar determina pe cititor să pună imediat cartea deoparte şi să uite de ea. Ceea ce nu se întâmplă. Tocmai pentru faptul că cititorul simte autenticitatea! Putem înşela pe oricine, dar nu pe cititor. Abia în faţa acestuia trebuie să venim noi cu sinceritate deplină, şi numai în felul acesta îl putem determina să ne însoţească până la ultima pagină a cărţii.

A.L. MUSULBAŞ

Nr. 41,octombrie 2013

Mihai CIMPOI - un titan în literatura română Să scrii despre Mihai Cimpoi pe cât e de uşor, pe atât e şi greu. Uşor, căci vasta lui activitate e transparentă şi, practic este cunoscută de o lume întreagă, citindu-i creaţia „ca-n palmă”. E greu, fiindcă în aparenţă pare un om simplu, dar în realitate e altfel, căci domnia sa are cunoscute şi necunoscute calităţi pe care e imposibil să le descrii. Aşa cum unii eminescologi, studiindu-i opera genialului Mihai Eminescu şi dedicându-i multiple articole şi cărţi , tot mai mult şi mai mult se conving de faptul, că dânsul practic pare de neexplorat şi doar timpul le poate orândui pe toate , aşa şi despre Mihai Cimpoi se cer ani şi ani de analiză şi sinteză, ca să te pronunţi profesional şi cu măiestrie despre munca şi creaţia sa.

Mihai Cimpoi comunică cu fiecare, vorbeşte pe înţelesul tuturora, onorează cu prezenţa sa aproape toate lansările de carte, expoziţiile de pictură, premierele de spectacole, concertele, zilele de naştere, nunţile, vine, dacă a promis, pe neaşteptate cu flori într-o mână şi neapărat cu vreo carte în cealaltă. Apariţia şi prezenţa domniei sale este o onoare, o sărbătoare pentru persoana, colectivul şi familia care-l găzduieşte. El nu poate refuza dacă cineva din colegii de breaslă, discipolii săi, cunoscuţii şi cunoscuţii cunoscuţilor săi îl va ruga să facă un demers pentru a hotărî problema spaţiului locativ, a consulta şi trata un pacient, a acorda un ajutor material, a scrie o prefaţă la vreo carte, să modereze lansarea unei cărţi sau jubileul confratelui de breaslă, diverse manifestări cultural literare, unde este solicitat cu nemiluita. Pe Mihai Cimpoi îl poţi vedea serios, concentrat în biroul său de preşedinte al Asociaţiilor Oamenilor de Creaţie din Moldova sau în alt birou de cercetător ştiinţific la Academia de Ştiinţe din Moldova. Telefonează, semnează şi rezolvă diferite probleme de creaţie.

Vine ora prânzului şi Mihai Cimpoi îşi aminteşte că n-a luat dejunul şi nici prânzul. Dar nu izbuteşte, căci îl trag de mânecă din toate părţile: „Domnule preşedinte! Domnule Cimpoi! Domnule academician!”. Şi dacă a ajuns la cantină şi s-a aşezat la masă, tot nu scapă de colegii, învăţăceii şi cunoscuţii săi: ”Mă iertaţi, domnule preşedinte, dacă se poate, vă rog…” „Nici o problemă, vă ascult… Cu cine să vorbesc?... Cu… Bine, bine, am să-i telefonez, fiţi pe pace… Într-un ceas bun”.

După prânz urmează, de regulă, diferite şedinţe, simpozioane la Academie, Universităţi, Uniuni de creaţie, la care maestrul este invitat. La simpozioanele, conferinţele şi congresele de peste Prut, în mod obligatoriu, domnia sa trebuie să fie prezent. Când să le facă pe toate acestea.

Academicianul Mihai Cimpoi însă izbuteşte, vorbeşte şi încă cum?! Dar când să mai scrii, să mai citeşti „operele” donate de colegi şi să mai răsfoieşti presa cotidiană şi literatura de specialitate? Să fim liniştiţi. Le face pe toate.

Câteodată ţi se pare că are mai multe vieţi de om: soţ, tată a doi copii, bunel, administrator - Preşedinte al Asociaţiilor Oamenilor de Creaţie din Moldova, dublu academician, cititor înfocat şi scriitor în înţelesul deplin al cuvântului. Când răsfoieşti cărţile şi articolele semnate de el îţi dai seama de aceasta.

Apollon 32

Iată de ce este greu să scrii despre acest Om, căci oricât ai căuta să te ţii de urma lui să-i cronometrezi creaţia, totuna n-o să-ţi reuşească.

Dumnealui, ca un atlet adevărat, va trece orişice barieră. Fără doar şi poate, că vârf la toate le-a pus Domnul academician Mihai Cimpoi, scriind şi editând monumentala operă literară Mihai Eminescu.

Dicţionar Enciclopedic, care i-a surprins plăcut pe cei mai redutabili cercetători ai creaţiei geniului Mihai Eminescu şi să se pronunţe, că Mihai Cimpoi este cel mai mare eminescolog din lume! Ceea ce a făcut de unul singur Mihai Cimpoi, poate spera chiar şi un institut ştiinţific de profil.

Şi cred, că nu întâmplător Congresele eminescologilor, simpozioanele eminesciene internaţionale s-au, se şi vor fi desfăşurate la Chişinău chiar la 3 septembrie. ziua de naştere al eminescologului nr.1 - Mihai Cimpoi.

Asupra acestei uriaşe enciclopedie eminesciană îşi vor apleca frunţile generaţii de cercetători ştiinţifici şi politicieni, ca să se pronunţe cu profesionalism despre ea şi despre autorul ei, enciclopedistul academician Mihai Cimpoi.

L-am cunoscut pe Mihai Cimpoi cu ani şi ani în urmă – la sfârşitul anilor şasezeci, la cenaclul literar Luceafărul.

Era angajat la Uniunea Scriitorilor consultant şi, evident, că la cenaclul Luceafărul cei prezenţi se uitau la el ca la o persoană oficială.

Mihai Cimpoi, însă, indiferent de posturile mari şi mici pe care le-a deţinut, e departe de birocraţie. Scaunul de la masa sa de preşedinte este pur şi simplu simbolic, fiindcă se simte mai comod la alte mese mai puţin comode.

De atunci au trecut peste patruzeci de ani. O bună jumătate de viaţă de om.

Apollon

Academicianul Mihai CIMPOI

L a U n i u n e a S c r i i t o r i l o r, l a Academie, la dumnealui acasă, în ospeţie le vreun confrate de condei, la lansări de carte, la Chişinău, Bucureşti, Buzău, Galaţi şi Alba Iulia, la diferite congrese, conferinţe, simpozioane, şi alte manifestări culturale şi, evident la Cenaclul Literar ” La Târgovişte”, pe care am onoarea să-l conduc, l-am simţit pe Distinsul Om de Cultură şi Literatură Mihai Cimpoi alături de mine ca pe un pilon heraclian.

A venit ca să spună un cuvânt de bine la mai multe lansări de cărţi ale mele, mi-a prefaţat cartea de proză umoristică Birocraţii şi volumul de epigrame Hora moftangiilor, a scris despre modesta mea activitate literară şi-n volumul său de sinteză literară O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, m-a propus şi m-a susţinut la primirea în rândurile membrilor Uniunii Scriitorilor, ca mai apoi să fiu ales şi preşedintele Comisiei de Cenzori a Uniunii.

M-a recomandat şi a insistat ca sămi fie decernat premiul Uniunii Scriitorilor pentru cartea de ricoşeuri epigramatice În audienţă cu floreta şi premiul Uniuni Scriitorilor Păstorel la Salonul Internaţional de Carte, alte premii şi menţiuni literare.

Mihai Cimpoi este şi invitatul de onoare la Festivalurile Internaţionale de Satiră şi Umor de peste Prut, bucurându-se mult când basarabenii noştri i-au premii după premii. Vor trece ani şi cei care suntem alături de titanul literaturii Mihai Cimpoi tot ne vom mândri că suntem contemporanii Măriei Sale, iar urmaşii noştri vor rosti: Bunelul l-a cunoscut personal pe Mihai Cimpoi, ba a şi fost prieten cu el. Asta-i viaţa, asta-i realitatea ei.

Am descris puţine clipe care mă leagă de academicianul nostru Mihai Cimpoi, despre care este greu să scrii, dar inima mea le păstrează pe toate.

Ion CUZUIOC

Apollon

Nr. 41,octombrie 2013

Mitropolitul Tit Simedrea și Rugul Aprins Activitatea mișcării Rugului Aprins

Dr. Camelia SURUIANU

În anul 1944, la sugestia Mitropolitului Tit Simedrea, Sandu Tudor, împreună cu un grup de intelectuali și câțiva clerici, „investiţi cu sacerdoţiul conştiinţei“ – André Scrima, au format mişcarea Rugul Aprins. „Aceşti oameni aveau încă sensul esenţial al onoarei. (…) Erau fundamental liberi, străini oricărei idei de capitulare, capabili să spună nu.“ Astfel, în mijlocul Bucureştiului, lângă Palatul Poporului, în care se duceau lupte acerbe pentru impunerea ideologiei socialiste, „Sandu Tudor făcea saltul de la planul politic la cel spiritual, cerând tuturor, indiferent de opţiunile lor politice, să se înarmeze cu armele Sfântului Duh.“ În acest context, „Rugul Aprins devine un fenomen de atitudine împotriva noilor stăpâni.“ În ordine cronologică, Asociaţia a trecut prin mai multe etape. Între anii 1943-1945 are loc o primă etapă pregătitoare, moment în care se desfășoară simpozionul de la Cernăuţi organizat de Mitropolitul Tit Simedrea.

Apoi, 1945-1948 este perioada consolidării grupului şi programului desfăşurat în cadrul mănăstirii Antim, în care liderul oamenilor de cultură era Sandu Tudor şi cel al monahilor Benedict Ghiuş. Între 1949-1952, când Sandu Tudor a suferit prima detenţie, grupul monahal, la ordinul Patriarhului Iustinian, a fost răsfirat pe la diverse mănăstiri din țară, perioadă în care conferințele sau desfăşurat într-un cadru intim.

După 1952 şi până la arestarea liderilor în 1958, membrii s-au reîntâlnit la domiciliile laicilor: Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Barbu Slătineanu, Cornelia și Dinu Pillat.

Cu aprobarea Prefecturii Capitalei şi binecuvântarea Patriarhului Nicodim, la acestea adăugându-se şi ospitalitatea Părintelui Stareţ Vasile Vasilache, începând cu anul 1944, la mănăstirea Antim, „duminică de duminică, dupăamiaza, de la orele 17, se desfăşurau «la lumina zilei», în sala bibliotecii, conferinţe publice cu subiect apologeticmistic.“ În cadrul Asociaţiei Rugul Aprins s-a putut observa coexistența a două grupuri, unul format din călugări, preocupaţi de noile direcţii spirituale, şi un grup laic non-conformist care milita pentru menţinerea vechilor ideologii tradiţionaliste.

Pentru prima oară în cercul de la Antim, grupul monahal a realizat traducerea unor scrieri mistice din spiritualitatea rusă din secolele XVIIIXIX, care, după ce au fost citite în cadrul conferințelor publice, au circulat printre participanții întrunirilor sub formă de samizdat.

André Scrima, în Timpul Rugului Aprins, menționează scrierile „lui Tihon din Zadonsk sau Ignatie Brancianinov. (Aparte ar trebui menţionate excepţionala traducere a lucrării lui Pavel Florenski Stâlpul şi întărirea Adevărului, ca şi «reeditarea» Scrierilor lui Isaac Sirul. (...) În cadrul conferințelor impresiile au fost nuanţate: simetric declinului artei bisericeşti ruse din secolele XVIII-XIX, se făcea simţit şi în domeniul doctrinei un soi de «baroc rus».

Neatinsă rămăsese doar tradiţia filocalică, restituită de Paisie Velicicovski şi transpusă, de pildă, în forme narative criptate ca acele Povestiri ale pelerinului rus, a căror versiune franceză tocmai apărea în Occidentul de atunci.“

Apollon 33

Grupul literar se ocupa cu îndeplinirea unor sarcini, riguros stabilite de către Sandu Tudor.

Astfel, „în fiecare joi seara ne adunam în salonul Stăreţiei, unde făceam să lumineze tainic izbăvirea de năpastă în creaţii literare şi filozofice, muzicale şi artistice.“ Dintre oamenii de cultură care formau acest grup literar îi amintim pe Ion Marin Sadoveanu (dramaturg), Vasile Voiculescu (poet, scriitor și medic), dr. Paul Sterian (economist), dr. Gheorghe Dabija (medic), prof. univ. dr. Anton Dumitriu (sociolog), prof. univ. dr. Alexandru Mironesc (fizician).

Părintele stareț Vasile Vasilachi, în urmă cu câțiva ani, într-un amplu articol rememora acele vremuri: „Cu bucurie amintim de marele scriitor şi om de teatru Ion Marin Sadoveanu, care ne citea din meditaţia sa dramatică Martirajul Sfântului Ioan Botezătorul. Parcă-i văd foile cu scris mărunt şi apăsat de peniţă. Alteori venea Dr. Vasile Voiculescu şi ne aducea creaţiile sale poetice. Dr. Dabija de la Facultatea de Medicină ne vorbea despre ultimile descoperiri medicale. Apoi Arhimandritul Mitrofor Haralambie Vasilachi, fratele nostru care prezenta disertaţii filozofice despre adevărul absolut.

Profesorul Anton Dumitriu vorbea despre limitele gândirii logice şi euclidiene. Profesorul Alexandru Mironescu analiza problematica morală a contemporaneităţii. Paul Sterian ne cucerea cu revelaţiile sale patristice, dezvăluind comori din cugetările Sfinţilor Părinţi.

Mircea Vulcănescu, încă tânăr, excela ca filozof şi scriitor. Sandu Tudor fost ziarist şi polemist de duritate laică, aducea magia noilor sale poezii de pocăinţă, speranţă în Cel de Sus şi lirism în care cuprindea speranţele întregului popor năpăstuit. (...) Arhimandritul Benedict Ghiuş ne aducea sensibilităţile găsite de el în cărţile cele duhovniceşti.

Atunci am avut bucuria şi eu – Vasile Vasilachi – să prezint câteva capitole din lucrarea noastră, tipărită mai târziu, Doctorie sufletească pentru toate durerile. Printre cei tineri se remarcau Părinţii Sofian Boghiu, Felix Dubneac, fratele Andrei Scrima şi alţii.“ Un accent deosebit se punea pe culegerea informaţiilor, conferinţele nu erau organizate superficial, ele necesitând „pregătiri serioase ale participanţilor pe căile desăvârşirii mistice.“ De exemplu, Paul Sterian în două conferinţe, „Sfânta Muceniţă Anastasia e izbăvitoare de otravă“ şi „Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare“, cu ajutorul unor imagini alegorice, a reuşit să evidenţieze câteva aspecte ale politicii socialiste.

Antonie Plămădeală consideră că Paul Sterian, care ocupase diferite funcții în Ministerul Economiei, nefiind străin de mișcările politice din țară, a căutat de fapt să pregătească auditoriul în faţa noii opresiuni. „Sfânta Muceniţă Anastasia e izbăvitoare de otravă. Ce era otrava? Otrava nu era decât o ideologie, nouă, atee, care se instala atunci. Sau Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare. E vorba de alt Paisie decât cel de la Neamţ. O carte întreagă compusă de Paul Sterian, era vorba de un război nevăzut, care era, care exista şi în care se luptau două ideologii.“ Mihai Rădulescu, student la Litere, venea adeseori să asiste la prelegerile organizate la mănăstirea Antim. Într-un articol amintește de această conferință. Din punctul său de vedere eruditul economist oferea auditoriului un mesaj oarecum criptat. „Nu pot uita adâncimea analizei psihologice în care a înfăţişat viaţa Sfintei Mare Mucenice Anastasia Fecioara, izbăvitoarea de otravă, pe care Biserica noastră o sărbătoreşte la 22 decembrie.“ Dar Paul Sterian excela nu numai în eseuri existențialiste, „el era un mecena“ – după cum îl numește părintele Vasile Vasilachi. „Întradevăr, de la el veneau daruri bogate pentru mănăstire şi pentru premii scriitoriceşti, pentru zidiri şi înzestrări.“ Alături de aceste desfătări literare aveau loc şi meditaţii christianice.

Arhimandritul Haralambie Vasilachi excela în „cursuri de îndrumări mistice, de pildă prelegerile (...) De vorbă cu noi înşine ori Frumuseţile adevărului însuşi, cuprinzând meditaţii filozofice şi teologice.“ Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins, precizează că însuși Tudor Vianu a susţinut la Antim câteva conferinţe. Sandu Tudor, „cu suflul lui liric, polemizând pe teme creştine“, manifesta predilecţie pentru tratarea unor teme de factură mistică. De-a lungul prelegerilor: „Rugăciunea inimii“, „Exegeza smochinului blestemat“ şi „Medalioane ale unor mari isihaşti“, penelul tudorin, în spiritul său inconfundabil, a căutat să pătrundă în miezul tainelor christianice.

După conferinţă se obișnuia ca oricine din sală să pună întrebări în legătură cu subiectul prezentat. Răspundea conferenţiarul sau o altă persoană. Sub forma aceasta se fixa în mintea participanților subiectul dezbătut.

Apollon

Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, în Memorii, acordă un spațiu generos prezentării „poetului isihast“ Vasile Voiculescu. În acei ani scriitorul lucra la Ultimele sonete… De fiecare dată când venea la Antim aducea cu sine câte un sonet. După ce-l citea în sala bibliotecii, căuta să afle păreri despre creația sa, răspunzând totodată și întrebărilor venite din partea publicului. Într-o conferinţă și Ion Barbu, bun prieten cu Sandu Tudor, a prezentat „în manuscris traducerea în curs a lui Richard al III-lea.“ Prelegeri despre ultimele descoperiri științifice au susținut „fizicieni şi matematicieni precum Octavian Onicescu, Mihail Necule, dr.

Plăcinţeanu, Valentin Poenaru, acesta din urmă acum la Universitatea din Paris“, și nu în ultimul rând distinsul savant Alexandru Mironescu. În zilele săptămânii, după slujbele de seară, celor prezenţi li „se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii, cu accentul pe Vecernie şi Utrenie şi tălmăcirea Psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel în fiecare zi din săptămână, de pildă lunea era prezentată Sfânta Liturgie cu simbolismul ei tradiţional, marţea – din punct de vedere muzical, miercurea – viziunea iconografică a Liturghiei, joia – prezentarea mistică a Liturghiei.“ Pentru cei înclinaţi spre alte discipline se organizau concursuri, pe care Sandu Tudor împreună cu Paul Sterian le sponsoriza cu sume importante de bani. Astfel, muzica şi pictura bizantină nu au fost omise din atenţia cercului de la Antim. Iată ce notează cu privire la acest aspect părintele stareț Vasile Vasilachi: „Am avut bucuria să dăm premiu de multe milioane (în banii de atunci, bine înţeles) compozitorului Paul Constantinescu pentru Oratoriile sale Bizantine, creaţii unice nu numai în muzicologia românească, dar şi în întreaga Ortodoxie. Aceste Oratorii de faimă europeană au fost interpretate la Ateneul Român, în primă audiţie, de Orchestra Filarmonică din Bucureşti dimpreună cu societatea corală România, dirijată de Profesorul Nicolae Lungu. Astfel, la 3 martie 1946 a fost prezentat oratoriul Patimile în învierea Domnului, dirijat de însuşi George Enescu, iar la 24 decembrie 1947 oratoriul Naştere Domnului, dirijat de Constantin Silvestri.“ Paul Constantinescu a compus, în cinstea mişcării Rugului Aprins, un antifon intitulat Rugăciunea inimii. Această deosebită lucrare corală, după cum ne informează Antonie Plămădeală, a fost înmânată în original lui Sandu Tudor. „Cred că a fost cântat doar de corul bărbătesc al călugărilor de la Antim. Intenţia a fost de a da un fel de imn al Mişcării Rugului Aprins.“ Nici arta sacră nu a fost omisă din atenţia liderilor. „Altădată s-a ţinut un concurs pentru icoane ortodoxe, la care au participat mulţi pictori.“ Cel care a câştigat concursul a fost părintele Sofian Boghiu, care a pictat o icoană a Rugului Aprins. Juriul a fost format din sculptorul Mac Constantinescu, Alexandru Mironescu, Sandu Tudor şi istoricul de artă I. D. Ştefănescu.

Antimul era frecventat şi de un grup de generali, dintre care îi amintim pe „Gheorghe Stratilescu, Gheorghe Iorgulescu, Ioan Toma, Constantin Manolache.“

Apollon 34

Nr. 41,octombrie 2013

Rugăciunea pentru el era ca şi respiraţia. Şi După cum observăm din succinta prezentare, „Rugul Aprins nu era o invenţie în somn se ruga.“ Cu toate acestea, destinul a fost literar-politică: el venea din orizontul originar al necruțător.

Fiind un îmbunătățit spiritual, la un Revelaţiei (…) şi, ca atare, el era cel care deschidea moment dat, după cum menționează André Scrima acest orizont“– André Scrima. și părintele Sofian Boghiu, într-o predică le-a mărturisit că în curând va lua drumul închisorii.

Fapt care s-a și întâmplat. Părintele Ioan Rugul Aprins – simbol al Kulîghin a fost arestat, „condamnat la muncă silnică isihasmului românesc pe viaţă şi deportat în Siberia.“ Astfel, în iarna anului 1947 i s-a pierdut Odată cu retragerea armatei române de urma. Pe de o parte, Ioan Kulîghin, providenţial pe teritoriul Rusiei în anul 1943, Mitropolitul pentru mişcarea Rugului Aprins, a fost modelul Rostovului, Nicolae, împreună cu preotul Ioan existenţial de care membrii grupului aveau nevoie Kulîghin, au cerut permisiunea organelor abilitate pentru ca grupul monahal să facă saltul spre de a emigra la noi în țară. practicarea rugăciunii inimii; iar pe de altă parte, Ajunşi în România, Patriarhul Nicodim prin prelegerile și îndemnurile sale spirituale, a le-a îngăduit să se stabilească la mănăstirea căutat să pregătească auditoriul pentru cea din Cernica. Sandu Tudor, împreună cu Alexandru urmă jerfă, ce începuse să se întrevadă.

Mironescu, aflaţi într-una din zile în vizită la Această rugăciune sacră, practicată părintele Nicodim Bujor, au fost prezentaţi celor îndeosebi de călugării anahoreți, se instituie în doi refugiaţi. inima omului care s-a despătimit complet, a ucis în În urma acestei vizite s-a realizat ființa sa simțurile trupului și a dezvoltat în locul lor apropierea lui Ioan Kulîghin de grupul Rugului harismele cerești.

Aprins. În acest context, amintim interpretarea Iată cum îl prezintă Alexandru părintelui Sofian Boghiu cu privire la simbolul Mironescu în volumul Calea inimii: „Era o rugului aprins: „Acest rug, în teologia Bisericii noastre personalitate, o mare personalitate duhovnicească. Ortodoxe, este simbolul Maicii Domnului, care a fost Avea un contur ferm, o identitate inconfundabilă, un mama Dumnezeului întrupat. Ea a avut în fiinţa sa puternic sigiliu spiritual, un stil adecvat împărtăşirii sfântă focul ceresc, Iisus Hristos, dar a rămas nearsă, unor experienţe alese şi pentru noi necunoscute. Aceste însă îndumnezeită. Pentru noi, care ne-am ales acest însuşiri deosebitoare puteau fi desluşite în toate patron sfânt al Mănăstirii Antim, Rugul Aprins este amănuntele felului său de a fi: în vorbă, în mers, în simbolul rugăciunii neîncetate. Cel ce se roagă neîncetat maniera de a sta, de a asculta. Totul vorbea despre o se aseamănă rugului care ardea şi nu se mistuia. Suntem prezenţă cu totul deosebită. Stilul era complet articulat, mereu sub focul lui Dumnezeu, această vâlvătaie de fără să fie însă artificios sau căutat. Forma aceasta era lumină şi de putere, şi cu cât ardem mai mult, cu atât mănuşa potrivită unui fond de o imensă bogăţie şi devenim mai luminoşi şi mai aproape de Dumnezeu. rigoare. Se cunoştea că venea dintr-o casă mare.“ Acesta este înţelesul Rugului Aprins.“ În contextul căutărilor spirituale „noi (ne mărturisește părintele Sofian Boghiu) aveam mare nevoie de el, de un încercat şi un mare duhovnic, Mărturisirea aveam mare nevoie chiar de el, căci tocmai el purta părintelui Adrian Făgeţeanu răspunsurile vii la o seamă de întrebări şi preocupări care deveniseră ale noastre într-un chip cu deosebire Alexandru Făgeţeanu se hotărăşte în serios.“ În ceea ce privește „învăţătura lui îmbina anul 1943 să intre în monahism. Întâlnirea cu rigoarea cunoaşterii certe – primită atât din scrutarea textelor tradiţionale, cât şi din experienţa trăită – cu Mitropolitul Tit Simedrea a fost deosebit de mlădierea unei inimi întemeiate pe mizericordie. Ne emoţionantă.

După ce acesta l-a poftit în biroul său, „a aducem aminte de comentariile lui la Pelerinul rus, când ne punea întrebări la care nu puteam răspunde din deschis două volume de istoria creştinismului şi mi-a spus că le ţine în faţă şi de câte ori le citeşte lăcrimează primul moment.“ Când venea la Antim era cazat în chilia când ştie ce a fost creştinismul la noi în ţară secole părintelui Sofian Boghiu. Urmărindu-l întregi.“ Apoi, cu multă seriozitate i-a mărturisit: îndeaproape, sfinția sa a observat că el „cunoştea „Uneori, travesând peste Carpaţi, veneau din alte ţări practic rugăciunea inimii, acest om, m-a convins direct călugări sihaştri să întâlnească pe sihaştrii noştri, că era un om care se ruga cu adevărat. De pildă, îl veneau din Rusia, din Grecia, să asculte sfaturile, şi din întrebam în timp ce vorbea cu altcineva: «Părinte Ioan, această cauză lăcrimează, şi a repetat de câteva ori aceeaşi acum vă rugaţi?» «Da, părinte, mă rog!» Se ruga foarte idee, că secole de-a rândul în Carpaţii noştri a fost o viaţă adevărată, creştinească.“ mult!“ Profunda sa nemulțumire se datora unei Într-una din zile, Ioan Kulîghin i-a mărturisit că în tinerețe a deprins practicarea dureroase constatări: „Monahii acum nu mai au acestei rugăciuni de la părinții duhovnici de la încredere unii în alţii şi sunt dezbinaţi.“ După acestă mănăstirea Optina. Mai târziu, când a fost arestat, discuţie vlădica îl sfătui să intre în monahism la „rugăciunea aceasta l-a ajutat mult să supravieţuiască mănăstirea Putna.

Aflându-se sub ascultarea sa, părintele în cumplitele închisori comuniste.“ Adrian s-a convins „după opt ani“ că „Mitropolitul Precizăm că această lucrare de factură interioară era o taină în adevăratul sens al era cea mai cultă faţă bisericească pe care România o avea cuvântului. „De mulţi ani, la el chemarea Numelui la acea dată“. În contextul politic de după 1945, în Domnului coborâse din minte în inimă, şi se ruga şi Parlament se duceau lupte aprige. În cele din urmă când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. partidele istorice au fost înlăturate şi comunismul

Apollon

s-a instaurat în toată puterea cuvântului.

Sandu Tudor, atent la evoluția politică a țării, era convins că „singura posibilitate de a lupta împotriva concepţiilor materialiste era cea pe plan religios, iar în cadrul bisericii cea mai bună pregătire pentru o astfel de luptă se putea face în monahism.“ În urma interzicerii reuniunilor de la Antim, prin anul1949, Patriarhul, pentru a proteja grupul duhovnicesc, a dispus mutarea monahilor pe la diverse mănăstiri din ţară.

Părintele Adrian Făgețeanu a fost acceptat la mănăstirea Govora. În 1950, și Sandu Tudor, devenit între timp monahul Daniil, s-a stabilit în cadrul aceleași mănăstiri.

Daniil Sandu Tudor avea un vis măreţ.

Deşi situaţia din ţară nu-i permitea, credea că autorităţile îi vor îngădui să formeze un centru monahal de intelectuali „pentru a-i pregăti în scopul luptei pentru combaterea concepţiei materialiste.“ Astfel, a pus bazele unor școli de vară dedicate studiului și practicării rugăciunii neîncetate, mai întâi la mănăstirea Govora și apoi la schitul Rarău.

Dintre călugării care au participat la aceste retrageri spirituale îi amintim pe: „Virgil Stancovici, Valeriu Străinu, Andrei Scrima, Benedict, Ghiuş, Sofian Boghiu şi Felix Dubneac.“ Dorința sa arzătoare era ca „în rândul monahilor să înceapă întradevăr o viaţă duhovnicească superioară.“ O dovadă pertinentă în acest sens este Acatistul Rugului Aprins al Maicii Domnului, o veritabilă poezie de rit bizantin la care părintele Daniil Sandu Tudor a lucrat vreme de zece ani.

Acest demers spiritual a luat naștere în u r m a u n e i s u g e s t i i ve n i t e d i n p a r t e a Mitropolitului Tit Simedrea.

Daniil Sandu Tudor nu numai că i-a împărtăși ideea, ci s-a ocupat și cu strângerea în jurul său a câtorva monahi intelectuali, însărcinați de el cu realizarea unei ordini monahale asemănătoare celei din Sfântul Munte Athos.

Iată ce ne mărturisește părintele Adrian Făgețeanu: „Scopul acestei mişcări era tot duhovnicesc, şi într-adevăr, şi părintele Daniil Sandu Tudor şi Mitropolitul Firmilian au spus că vom organiza întâlnirea tuturor călugărilor din ţară ca să schimbe rânduiala: că fiecare mănăstire avea regula ei şi se dorea ca toate mănăstirile să aibă aceeaşi rânduială, aceeaşi regulă, şi pe mine m-a pus să chem şi să pregătesc chemarea tuturor călugărilor. Şi Mitropolitul Firmilian, care-mi fusese profesor la seminar înainte, ştia de acest lucru. Tot la sugestia vlădicului Tit Simedrea se făcea o singură rânduială pentru toate mănăstirile din ţară.“ Dacă mişcarea s-ar fi concretizat şi ar fi luat amploarea dorită, „după părerea mea ar fi fost un impuls ce s-ar fi simţit extraordinar în câteva decenii, producând o schimbare majoră în Biserica Română.“ Mai ales că „în timpul marxismului, creştinismul era pus la mare încercare de foarte mulţi ce dirijau şi preferau să spună că nu mai sunt credincioşi. (...) Din această cauză educaţia copiilor a rămas cu totul neglijată ani de zile şi acum se simte că şi fiii celor de atunci nu sunt credincioşi. Deşi au fost botezaţi.“ Deşi toţi membrii Rugului Aprins au fost anchetaţi, Mitropolitul Tit Simedrea nu s-a numărat printre cei arestaţi. Adrian Făgeţeanu ne oferă în acest sens o explicaţie:

Apollon 35

Nr. 41,octombrie 2013 „Comuniştii aveau o practică diplomatică deosebită, pe vlădica nu l-au arestat ca să nu se spună în străinătate că biserica e persecutată de sus în jos. Nici un Mitropolit de-al nostru, nici un Patriarh, n-a suferit asta, aşa că pe el l-au căutat numai din punc de vedere diplomatic şi nu l-au arestat.“ Considerat de Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania „ultimul ierarh mare cărturar al bisericii noastre, de o vastă cultură“, Tit Simedrea după acest incident s-a retras în lumea cărților.

După anul 1958 era văzut aproape zilnic la Biblioteca Academiei Române unde studia vechile manuscrise religioase. Și Î.P.S. Antonie Plămădeală de-a lungul scrierilor sale adeseori îl evocă, considerându-l „un mare mitropolit, cărturar de care ţineau seama toţi ierarhii.“ Prin anul 1971 părintele Sofian Boghiu mergând la mănăstirea Cernica a avut marea bucurie de a-l reîntâlni. Cu multă emoție observă că: „Vlădica are 85 de ani, este luminos la chip, cu părul şi barba albă, foarte vioi în mişcări şi limpede în cuvânt şi minte.“ După puțin timp a trecut la cele veșnice, pe data de 9 decembrie 1971, fiind înmormântat la mănăstirea Cernica, unde vieţuise retras de un deceniu asemenea unui anahoret din vechime.

După ce a ieșit din închisoare, în anul 1964, părintele Adrian Făgeţeanu, în vârstă de cincizeci şi doi de ani, a pribegit pe la diverse parohii din ţară.

După 1989 a revenit la mănăstirea Antim, unde a slujit până în 2004. Primind în taină Schima cea mare (cea mai înaltă treaptă a ezoterismului ortodox), se retrage asemenea unui schimnic la schitul Locuri-Rele. Într-un interviu oferit revistei Lumea monahilor, părintele i-a mărturisit redactorului Visarion Alexa o constatare ce merită a fi luată în seamă: “Noi, românii, avem o virtute nativă de a putea înţelege uşor Adevărul, dar avem şi cel mai mare defect pe care poate să-l aibă un neam sau omenirea: dezbinarea. Eu am studiat, cam mult, pe Herodot şi pe stoicii antici, şi ei spuneau că dacii, geţii, dacă ar fi fost uniţi, nici un împărat roman, nici Alexandru Macedon, nici orice alt împărat din lume, n-ar fi putit să-i biruiască. Asta-i cea mai bună dovadă că suntem descendenţii lor, suntem dezbinaţi. Nu ne putem uni, românii, nici în credinţă, nici în alte idei care ar putea să rodească.”

ÎN NUMĂRUL VIITOR:

Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania MIORIŢA Istoria textului ca semn al destinului creatorului său

VALORI ALE FOLCLORULUI ROMÂNESC

DOINA Doina este o creaţie lirică populară, în versuri specifică folclorului românesc care exprimă sentimente profunde.

După sentimentele exprimate doinele sunt de mai multe feluri: de dor, de jale, de cătănie, de haiducie, de înstrăinare etc.

"Doina este cea mai vie expresie a sufletului românesc. Ea cuprinde simţirile sale de durere, de iubire şi de dor." "... Este cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce-am auzit eu pe lume" ne spune Vasile Alecsandri.

Octavian Goga, vede în doină nu numai un cântec al vremii noastre, ci mai ales glasul trecutului românesc. Pentru George Coşbuc, "doina plânge" iar tristeţea doinei se explică prin aceea că ea exprimă jalea neamului românesc întreg.

Doina s-a născut din suferinţa neamului românesc, din perseverenţa lui de a rămâne mereu nealterat de cotropitori. Priviţi folclorul românesc şi veţi constata că nu mai există aşa ceva pe lume.

De ce? Pentru că strămoşii noştri ne-au transmis o cultură bogată şi o înţelepciune bine fundamentată. În timp ce alte popoare îşi caută şi acum originea, noi o descoperim prin folclor.

Multe din motivele şi ţesăturile de pe porturile naţionale au origine traco-dacă.

Românul a cinstit din totdeauna tradiţia! Şi cum e posibil să nu fii mândru de a fii român! Să ştii că ai un tărâm al tău, o patrie, un neam pentru care au vărsat sânge şi sudoare mii şi mii de strămoşi... În schimb vedem cum astăzi totul se duce de râpă, prin dezbinare şi ură!

Dragi români, trebuie să ne unim, să arătămă lumii că ne-am câştigat demult locul nostru pe această planetă şi în a sa istorie! Cred că aici este spiritul adevărat românesc.

Această aură formată de sunetul melodiilor populare se regăseşte în felul de a fi al multor români, doar că mulţi ne-am rătăcit, nu mai ştim să ne exprimăm cum trebuie şi o luăm pe căi greşite.

Cine a zis că avem o ţară urâtă, să vină să vadă aceste plaiuri minunate.., cine a zis că românii sunt proşti să vină să vadă că suntem un popor cu tradiţie, iar tinerii noii generaţii să nu uite spiritul acestei ţări, căci în ei se regăsesc suferinţele şi bucuriile celor de mult apuşi.

Valentina OPREA, etnograf

Nr. 41,octombrie 2013

CĂRŢI PRIMITE LA REDACŢIE Începând cu acest număr al revistei am inaugurat o nouă rubrică în care vom prezenta, pe scurt, toate cărţile sosite la redacţia. Spaţiul nu este limitat aşteptăm noile dumneavoastră apariţii editoriale, însoţite de scurte comentarii sau aprecieri ale criticii literare.

Vă dorim succes şi putere de creaţie!

Ioan BARBU,

FÂNTÂNA ALBĂ, Editura TIPOMOLDOVA, 2013

Mărturisire, Proze cu amintiri necicatrizate În prozele publicate de-a lungul anilor (blitzuri din realitate), eu nu despart inventivitatea de existenţa concretă. Poate tocmai de aceea, uneori, titlurile unor scriituris-au născut mult mai anevoios decât textul. Nu întâmplător, la ediţiile revăzute şi adăugite, unele titluri leam schimbat de câteva ori, până am găsit cea mai potrivită armonie a sensului dintre real şi imaginar.

Viaţa m-a purtat, în ultimile două decenii, în numeroase locuri ale ţării şi din alte zări ale lumii. Am avut destul de multe tangenţe de idei şi de suflet cu oamenii pe care i-am întâlnit. Ascultându-le amintirile şi păţaniile îndurate mi-am însuşit, copleşit de emoţie, trăiri ale acestora, până într-acolo încât, nu o dată, m-am indentificat cu ele.

Aşadar, povestirile, ca şi romanele pe care le-am publicat, sunt croite după întâmplări reale, unele petrecute

sau auzite de mine, aşa cum, la fel de firesc, sunt numeroase faptele care se revendică invenţiei literare, întemeiată însă pe realitatea cea de toate zilele.

Ioan BARBU

Artemiu VANCA,

Apollon

ZORI ÎNTUNECATE, Editura AREFEANA, 2013

Un roman istoric autentic În cadrul Cenaclului literar „Destine”, condus de scriitorul Victor Gh. Stan, şeful Secţiei de literatură pentru Copii şi Tineret, a Uniunii Scriitorilor din România. Domnul ing. Artemiu Vanca s-a afirmat, de câţiva ani, ca un autor activ, talentat şi exigent cu sine, abordând într-un mod convingător unele teme literare, pe care le-a ales cu discernământ, cum ar fi noile transformări sociale şi culturale, de după 1989, tendinţa bucureştenilor de a-şi găsi o oază de linişte la ţară prin înălţare unor case de vacanţă şi cultivarea unui lor de pământ, abordarea lirică a unor sentimente de prietenie şi dragoste faţă de frumuseţiile naturii, aşa cum am întâlnit în volulul „Nobilul proporetar”, publicat cu câţiva anii înainte la Editura Arefeana.

Cu noul său roman, „Zori întunecate”, el ne face surpriza abordări unor teme istorice, de la începutul secolului al XIII-lea, în momentul întemeieri unor aşezări rurale în Transilvania, aşa cum este şi satul natal al autorului, Bănişor, cu prilejul aniversării a 800 de ani de atestare documentară, întreaga acţiune bazânduse pe documente vechi şi pe o tradiţie de oralitate. Aflăm despre relaţiile româno-ungare în perioada unei economii agrare şi a rolului stăpânitor al Bisericii.

Lili BALCAN, MOMENTE, din viaţa oamenilor simpli de provincie, de ieri şi de azi Editura HELIS, 2013 O inedită carte-document care scoate de sub colbul uitării nume și întâmplări, personaje… pe parcursul a mai mult de jumătate de secol care s-au „perindat” prin urbea Urziceniului. Îndatorirea urmașilor este păstrarea nepătată a memoriei trecutului. A realiza o asemenea lucrare ca un „arc peste timp”, o asemenea întreprindere nu este un lucru ușor, prima dată trebuie să te lupți cu tine însuți și după aceea cu conștiința. O carte de memorii este o istorie, o carte a vieții a celui care o scrie.

Este lăudabilă ideea de a așterne ideiile, amintirile, pentru că ele vor rămâne în atenția noastră și a viitorimii. În cuvinte simple, dar trãite cu inima, autoarea a prezentat amintirile din copilãria şi adolescenţa sa zbuciumatã de grijile şi nevoile vremii, de bucuriile şi reuşitele sale. Această carte se înscrie în registrul lucrãrilor semnate de oameni şi nu de autori. Lili Balcan readuce prin intermediul memoriei, în paginile sale, manifestãrile unui fenomen care a marcat trecutul unor trăiri şi a unui spaţiu românesc, insuficient de îndepãrtat pentru a deveni istorie. “Momente din viaţă oamenilor simpli de provincie, de ieri şi de azi”este o carte despre viaţa şi vremea unui om, despre semenii săi, despre bine şi rău într-o lume trecută, prezentă şi, de ce nu, chiar viitoare.

Amintirile pot fi adeseori incomode. Luminează prea multe „schelete din dulap”, sunt prea mulţi cei care nu au niciun interes “să răscolim trecutul”. În anii din urma m-am cam obişnuit cu aceste false argumente. Le consider inconsistente, tocmai pentru că înţeleg care sunt le resorturile, cine se fereşte de trecut şi de ce. Aşa că felicit apariţia cărţii acestei autoare a Bărăganului ialomiţean - Lili Balcan.

Prof.univ.dr. Radulian TATU

Apollon 36

Povestea celor doi fii ai lui Ianoş Ban, din Banul de jos, luaţi ostatici de oamenii Bisericii, deoarece satul nu-şi plătise dările faţă de Biserică, pe moşia căreia se aflau, ne poartă pe meleaguri îndepărtate, de la Oradea până la Roma, urmându-l pe Victor, care devine preot, în timp ce Traian ajunge haiduc, răzbunându-se pe cei care-i persecutaseră neamurile. Este cunoscut faptul că abordarea unei teme istorice dintr-un trecut atât de îndepărtat presupune anuminte greutăţi în convingerea cititorilor asupra veridicităţi celor povestite, dar domnul Artemiu Vanca recurge la o serie de documente scrise dintr-o perioadă apropiată. Datorită talentului său şi a dragostei pe care autorul o manifestă faţă de locurile natale, a cărei istorie o cunoaşte foarte bine, el reuşeşte să ne convingă nu doar de talentul său real, ci şi de măiestria îmbinări prozodice, astfel cartea sa aşezându-se cu succes alături alte romane istorice de prestigiu, cum ar fi cele semnate de Dumitru Almaş sau Mihail Sadoveanu. Salut cu deplină convingere apariţia acestui roman istoric autentic, pe care-l recomand cu toată încrederea cititorilor.

Prof. Ion C. ŞTEFAN,

Nr. 41,octombrie 2013

Cornel BALABAN,

LACRIMA DE LUT, Editura SEMNE, 2013

Cristina BOIAN

Apollon

DELABURSUCANI,

Volumul lasă impresia unui amalgam, a unei adunări de peste tot, cât mai largă, ca pentru a puncta o viaţă de poet. În fond, însă, fiecare dintre aceste cinci ciluri (STAREA POETICĂ, PE VREMURI, SONETE-RONDELURIROMANŢE-TRIOLETE, LUME VECHE şi MATRIARHAT) are rotundul lui. Ca să nu se piardă pe lungul drum al presărărilor de prin reviste, aceste poeme trebuiau adunate la un loc şi au dreptul de casă într-un volum de sine stătător.

Editura SAMUEL, Poetul este receptacul al realităţii, nu o schimbă, doar Mediaş, 2011 urmăreşte agentul schimbării,care este timpul,şi se detaşează Metafora arborelui interior de ea într-o invitaţie generală către om de a accepta poezia ca pe o cale a salvării.

Asemeni unui arbore generos ramificat, volumul Cornel Balaban este din stirpea celor care ceează cu toată fiinţa, din convingere, trăind în acelaşi timp în creaţie. Are dreptul la un bun venit în cetatea poeţilor - şi trebuie să Cristinei Boian poartă asupră-şi fructele diverselor vârste, menite a se oferi în calea celui ce caută înţelegerea onorăm cum se cuvine această carte.

Nicolae GEORGESCU cuvintelor şi gândurilor sale. Fructul pe care fiecare dintre Cornel BALABAN, noi îl va gusta prin parcurgerea acestui text este unul generos, păstrător al mirajului evoluţiei, al parcurgerii treptelor individului, al sentimentelor pe care le trăim Editura SEMNE, 2013 fiecare dintre noi de-a lungul vieţii. Lumea “arborescentă” a Acest volum de poezie al poetului Cornel Balaban, Cristinei Boian profilează un peisaj de forţă, formulat ca o este, de fapt, prin voia împrejurărilor, dar şi prin voia descriere subtilă a arhitecturii poetice melancolice, forme poetului, o antologie ce cuprinde mai multe segmente din descrise de autoare printr-un limbaj deschis, tonic, uneori creaţia sa. Poezia lui Cornel Balaban, fără a fi vetustă, refuză romantic, fără a fi siropos. Versurile păstrează decenţa şi tipul de iniţiere lirică, preferând să continue şi nu să sobrietatea, încadrându-se în formula clasică, temperată. “descontinue” în linia poeziei tradiţionale. Este, deci, Într-o formă particulară, poeziile se dezvoltă ca admirabilă credinţa sa în poezia care se adresează, în primul ramuri din trunchiul dorinţelor, alimentate de nevăzute rând, inimii şi sufletului cititorului şi abia pe urmă minţii reţele comunicante ce transmit particulele vârstei în noi dezlegătorilor de cuvinte încrucişate, “ce din coadă au să sune”. recipiente în care, de-a lungul timpului, s-au creat mixturi Cornel Balaban merge ferm pe “drumul cuvintelor”. poetice reper. În fapt, acest melaj nu are o reţetă, ci este Ar mai fi multe de spus despre acest volum de exponentul unui experiment care, fără a fi programat, a dat versuri, amânat atâta vreme de autorul său, dar le lăsăm cititorilor plăcerea de a descoperi vreme de câteva decenii perlele simţirii sale. Inoculate drept singuri multe din cele ce nouă ne-au scăpat şi să se bucure de neştiinţa noastră. amintiri ale copilăriei, ale adolescenţei, ale tinereţii, dar şi Iulian NEACŞU ale maturităţii, versurile nu ocolesc simţirile creştine, păstrând în fundament o rugă subînţeleasă.

Constantin MIRONESCU, Cristina Boian le vorbeşte celorlalţi rea puţin MELANCOLIA DINSPRE ASFINŢIT, despre traseele sale poetice, însă gândurile sale se aud la Editura AMURG SENTIMENTAL, 2013 trecerea spiritului său, reverberat în cutia de rezonanţă a Constantin Mironescu pare sa se concentreze trunchiului acestui copac, crescut în metafizic. Prin cãtre sondarea propriului univers interior, dotat cu desăvârşirea acestui pom, spiritul Cristinei Boian a senzualitate predilect virtualã, afecţiune plinã de coloraturã îngenuncheat răul, l-a trecut printr-un Purgatoriu al şi infinitã autodãruire. cuvintelor, a învins treptele dramei, ajungând să aducă în Instrumentul liric, la care ne „cântă şi ne încântă” prim-plan farmecul unei primăveri mereu renăscânde. poetul este capabil sã perceapã si sã vibreze la ultasensibile Sentimentul pierderii farmecului copilăriei îl semnale, este prevãzut cu arii de coarde, pentru compunerea întâlnim încă din prima poezie a volumului, autoarea unor armonii complexe, cele care constitue în realitate ancorând propria trăire în universul ancestral: “Am pierdut componentele sale existenţiale: condeiul şi poezia. gura de rai, / Cerul a fugit de noi.” În fapt, transformarea Posedat de duhul poeziei, iradiind incantaţii copacului în confesor adaptează întreaga atmosferă la o transcendentale, autorul aleargă permanent cu capul în norii scenă sacră, în care copacul, Divinul îndeplineşte material liricii, dar cu picioarele bine înfipte în aridul pãmânt al patriei sale. Apariţie singularã prin magia terestră, în ambianţa de absenţă fizică a Divinului universul expresiv, pe aria liricii de limbã românã, impresioneazã prin trãsãturile aparent imaginat. Nostalgiile au invadat deseori sentimentele, antitetice (fragilitate - forţã energizantã, real - virtual, concretul banal-idealul utopic, visarea- înmugurindu-le cu magia amintirii copilăriei, înflorindu-le realul, solemn - rizibil), ale desfãşurãrii sale spiritual - imaginativ – creatoare. Iar toate cu patimile tinereşii. Treptat, raţiunea maturităţii a adunat adunate, confirmã cã fiecare nouã apariţie poeticã, o realã desfãtare spiritualã, devine mai sub lampadarul său doar acele crisalide ce dau şansa valoroasă decât precedenta. transformării în zbor. Acel zbor pe care îl înţelegi ca fruct Poetul Constantin Mironescu preferă calitatea în detrimentul cantităţii. Mărturie întâlnit doar în Copacul dorinţelor. Un fruct copt, ce nu s-a în acest sens stă cartea editată recent. Deşi posedă calităţi poetice demne de invidiat, preferă grăbit de-a lungul vremii să străbată calea ştiută. să se exprime în versuri sobre, dăltuite cu migală şi şlefuite cu multă fineţe. Harul de a se Volumul “Rugăciune la copacul dorinţelor” este exprima în metafore plasticizante nu este la îndemâna oricui, iar Constantin Mironescu radiografia unui ritual personal pe care autoarea doreşte să posedă, în acest sens, posibilităţi de manifestare cu o mare doză de expresivitate… îl reia pentru fiecare dintre noi, alegând sentimentul drept În încheiere mãrturisesc convingerea cã toate cele de mai sus, nu încalcã cele ce instrument al transferului comunicaţional. O definiţie urmeazã, din simplul motiv cã poetul Constantin Mironescu a devenit, dupã atâţia ani de esenţială a volumului de faţă avansează formula unor practicã poeticã, o "marcã de prestigiu" cu renume de incontestabilã calitate; a devenit gânduri înmănuşate în cuvinte izvorâte din adâncul inconfundabil prin capacitãţile sale creatoare, inventive, de a rãmâne permanent acelaşi şi sufletului, mesaje de invocaţie a sinelui către sine, la care de a fi mereu altul, astfel ca fiecare poezie, sã devinã o nouã performanţã liricã. suntem invitaţi să participăm cu dăruire.

George CĂLIN Adrian MATEI

RUGĂCIUNE LA COPACUL DORINŢELOR,

CASTELE DE NISIP,

Apollon 37

Nr. 41,octombrie 2013

Contemporary Literature Press, sub auspiciile următoarelor foruri: Universitatea din Bucureşti, The British Council, Institutul Cultural Român şi Ambasada Republicii Irlanda

Stelian ŢURLEA

ÎMI IES DIN MINŢI! Ediţie bilingvă

Constantin MARAFET,

Apollon

PENUMBRA TRANDAFIRULUI, Fundaţia Scrisul Românesc, 2013 Citind manuscrisul cărţii de faţă, adică Penumbra trandafirului, constat cu bucurie exegetică valabilitatea observaţiilor sintetice şi a concluziilor. Fiecare dintre poemele acestei noi apariţii editoriale se structurează ca o metaforă.

Penumbra trandafirului rimează, ca de altfel fiecare apariţie semnată de Constantin Marafet, cu un festin poetic de zile mari.

Ion ROŞIORU

Lucian GRUIA,

POEŢII, DUPĂ PLAC,

Romanul lui Stelian Ţurlea „Îmi ies din minţi!” face parte din colecţia de texte paralele publicate de Contemporary Literature Press. El a fost tradus în limba engleză de poeta Ruth O’Callaghan, împreună cu studenţi ai Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan. Autorul romanului este cunoscut cititorului român ca romancier, editor de carte, autor de cărţi pentru copii, ziarist. Din anul 1980 până în prezent a publicat cel puţin o carte la doi ani.

Intriga alertă a romanului aduce în prim plan câţiva elevi şi studenţi dependenţi de droguri, pe părinţii lor — de cele mai multe ori divorţaţi, la care se adaugă un poliţist, un doctor, un ziarist şi o actriţă şantajată cu fotografii care au surprins-o în timpul unei aventuri amoroase. Personajul cel mai misterios este şeful unei grupări secrete care se ocupă cu vânzarea de „etnobotanice” tinerilor; acesta este prezent în text doar cu câteva cuvinte pe care le spune, în vreme ce toate celelalte personaje ne vorbesc în monologuri lungi la persoana întâia ori la persoana a treia. Cititorul va descopri singur de ce pare acest erou absent să ţină în mână toate firele acţiunii romanului. Odată încheiată lectura, cititorul va hotărî singur dacă volumul lui Stelian Ţurlea este un roman poliţist pe care nu-l poţi lăsa din mână, un amalgam inteligent de reportaje, ori o abordare politică a postcomunismului, despre care nu ştim mare lucru, în ciuda aparenţelor.

Lidia VIANU

Ecaterina CHIFU,

PRIN LUMINILE DIN ŢARA LUANEI Editura EDITGRAPH, 2013 Ţara Luanei este acel ţinut de legendă, locul unde a trăit Bucur, întemeietorul Bucureştilor, unde a fost descoperită balada “Mioriţa” despre care George Călinescu a spus că este “cea mai cristalizată forma a spiritualităţii româneşti”, locul unde au apărut cele mai vechi forme de scriere presumeriană, locul pe care mulţi domnitori şiau purtat paşii, tărâmul de legendă ce s-a păstrat în tradiţia folclorică orală într-o poveste tragică.

Aici, în Munţii Buzăului circulă legende despre vestita Ţară a Luanei şi tărâmul uriaşilor, căci se ştie că a existat aici o veche civilizaţie, legată de existenţa sării pe aceste locuri ce au o istorie străveche de peste 2500 de ani.

Prof. Ecaterina CHIFU

Apollon 38

Editura RAFET, 2013 Eu cred că inspiraţia apare în momentul în care fiinţa personală intră în contact cu fiinţa suprapersonală a speciei (Heidegger), sau, altfel spus, când sufletul individual atinge sufletul colectiv (Jung). În acel moment de graţie se naşte o nouă fiinţă, aceea a operei artistice, sau se relevă un arhetip îmbrăcat în straiele artistului. În cartea mea, pe care v-o propun, am prezentat poeţi cărora li s-a întâmplat acest lucru.

Lucian GRUIA

Dumitru ISTRATE RUŞEŢEANU,

FERICIRILE DUPĂ DUMITRU, Editura EDITGRAPH, 2013 D.I.Ruşeţeanu este un căutător al sensurilor profunde ale manifestării Creatorului, scormonitor în straturile discrete ale structurării credinţei, al expunerii Divinităţii spre cunoaştere şi ascultare de către laici, în general al developării unui Suprem credibil, real şi definit cu cât mai multe trăsături caracteristice (este evidentă incapacitatea oricui de a inventaria, sistematiza şi dovedi multitudinea manifestărilor Divinităţii).

Trebuie remarcate nenumăratele idei-airmaţie ale autorului, un volum impresionant de gândire etalat succint, premiza unei analize adâncite dincolo de simplul enunţ, substanţa generoasă a unui nou colocviu cu cititorii.

Nu ştiu dacă vom înţelege uşor gândirea sintetică oferită de volumul depoezie, dar efortul nostru, în lipsa unei detalieri binevenite, poate genera satisfacţii intelectuale deosebite şi pentru toate acestea trebuie să-i mulţumim lui D.I.Ruşeţeanu.

S. RÂMNICEANU

Sava BOGASIU, GÂNDURI PRINTRE RÂNDURI Editura EDITGRAPH, 2013 Cartea “Gânduri printre rânduri” este o sinteză de cuvinte deosebite, pline de înţelepciune, care a prins viaţă datorită absolventei de Teologie- Litere de la Universitatea Bucureşti, Lidia Dinu, responsabila Bibliotecii de Carte Religioasă “Dionisie Romano” din cadrul Fundaţiei “Sfântul Sava de la Buzău”, aflată în parteneriat cu Biblioteca Judeţeană “Vasile Voiculescu”.

Munca migăloasă a acestei tinere bibliotecare se aseamănă cu a unei albinuţe harnice care a cules nectarul sapienţal din cele douăzeci de cărţi, scrise de mine, cu ajutorul bunului Dumnezeu.

Cartea aceasta se doreşte a fi o culegere de maxime şi cugetări aşezate tematic în ordine alfabetică, pentru a futea fi regăsite mai uşor de toţi cei care vor să se documenteze pentru elaborarea unei lucrări de teologie sau a unui eseu de spiritualitate ortodoxă. În toate cărţile mele de până acum am pus suflet şi m-am străduit să folosesc cuvinte cât mai simple, pline de har, pe înţelesul tuturor, idiferent de pregătirea lor intelectuală. Atât în predică, cât şi în scris, am căutat să înţeleg eu cât mai bine tot ceea ce am dorit să transmit altora. În toate cărţile scrise de mine se află umila mea experienţă de aproape treizeci de ani în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor din jurul meu, pe care îi preţuiesc şi cărora le datorez multă recunoştinţă pentru ragostea şi ajutorul lor la orice faptă bună.

Sava BOGASIU

Apollon PAGINI DE ISTORIE ROMÂNEASCĂ

Nr. 41,octombrie 2013

OCUPAŢIA RUSO-SOVIETICĂ A BASARABIEI Către începutul secolului al XIX-lea Imperiul otoman dădea semne de slăbiciune şi decădere. O parte dintre diplomaţii europeni numeau Turcia „omul bolnav” al Europei. Între anii 1806-1812 pe teritoriul ţărilor româneşti, Rusia desfăşoară războiul ruso-turc. Consecinţa acestui război a constituit ocuparea de către Rusia ţaristă a unei jumătăţi din teritoriul românesc al Moldovei. Expansiunea rusească s-a bazat pe principiile fondate de Petru I - ţarul Rusiei. În 1654 Rusia şi-a încorporat Ucraina, a ajuns la hotarele Poloniei şi Moldovei, mai târziu, în 1792, şi-a însuşit teritoriile dintre Bug şi Nistru. În 1775 Austria s-a înţeles cu Rusia şi a anexat Bucovina - 10 mii km. pătraţi, partea de nord a ţării Moldovei. Au mai fost cotropite: Ţările Baltice (1710-1721), Azerbaidjanul (1723), sud-estul Finlandei, Polonia de Est (1772), Crimea (1783), Finlanda întreagă (1790), Ţinutul dintre Nipru şi Nistru (1792), Gruzia răsăriteană (1801), Gruzia de Vest (1812), Marea Caspică (1813), Marele Ducat al Varşoviei (1815), Gruzia întreagă (1829), întinse teritorii din Asia Centrală (1864-1885), Insula Sahalin (1875). Ocuparea cu forţa armată a teritoriului dintre Prut şi Nistru – Col. (r.)Anatol MUNTEANU partea cea mai bogată şi roditoare a ţării Moldovei – instaurarea unui regim asiatic, barbar şi sângeros al Rusiei ţariste, a adus la Datele sunt prezentate în tabelul 1.

Petre Cazacu, un mare om politic şi schimbarea radicală a condiţiilor politice, socialProvincia constituia o zonă cu importanţă economică economice şi culturale de dezvoltare a populaţiei istoric al Basarabiei, spunea în 1912, cu prilejul şi comercială. La curtea imperială rusă, cartografii din această parte Moldovei de Est. Ca şi alte comemorării centenarului raptului Basarabiei (”O militari şi reprezentanţii administraţiei ţariste făceau popoare de alt sânge din Imperiul rus, românii sută de ani de robie”, publicat în Viaţa Românească): demersuri, rapoarte şi descrieri despre importanţa basarabeni au îndurat tot greul, toată mârşăvia, „Bunul şi ortodoxul nostru vecin de la răsărit, ca să ne strategică militară, economică şi comercială a urgia regimului colonial ţarist. Basarabia a fost scape, zice el, neamul şi credinţa de stăpânirea teritoriului Moldovei dintre Prut şi Nistru. În păgânilor turci, care de la 1711 până la 1812 ne-a transformată într-o colonie rusească. documente se menţiona că acest teritoriu ar fi „bun şi bântuit şi sărăcit Ţara Moldovei, luând cu sila şi biruri, Într-un raport din 1878 al unui pentru asigurarea logistică şi materială a armatelor ruse în diplomat rus se spunea: „Acest popor – românii – şi dări, şi merinde, şi vite şi care, călcând semănături, marşul acestora spre Ţările Româneşti şi Balcani”. Cu are trăsături distincte şi nu pot să ascund că, privind tăind codrii, batjocorind şi chinuind oamenii.....”

Mihai Eminescu spunea: „Rusia nu se toate acestea, din cauza deznaţionalizării românilor harta, mă cuprinde ciuda că aceste opt milioane de moldoveni, s-a creat un fenomen al exodului de oameni străini, de neamurile slave s-au aşezat aici în mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a populaţie peste Prut, în Moldova. În 1818, regiunea a Balcani, formând parcă un cui înfipt între triburile pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se primit statutul de regiune de graniţă (oblastie), iar află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul slave... Dacă în locul acestor români ar fi trăit sârbii centrul său a fost stabilit la Chişinău. S-a elaborat sau bulgarii, cât de uşor s-ar dezlega atunci problema român. Rusia nu a luat această parte din Moldova Regulamentul statului Basarabia, care a constituit o orientală sau slavă”. (Leon Casso, Rusia în bazinul pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să lovitură grea dată autonomiei acestei provincii înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a dunărean, Iaşi,1940).

(Harta putea stăpâni mai multe suflete. Luând fără de româneşti. Până în 1828, teritoriul a fost condus de un nici un drept, fără de nici o justificare legitimă şi cu guvernator militar ce colabora cu un sfat boieresc. ajutorul celor mai urâte mijloace, partea de răsărit a Pentru a atrage boierimea locală, s-au luat măsuri de Moldovei în stăpânirea sa, Rusia, la început, făcuse ca distribuire către aceasta a unor pământuri din alte graniţa între Moldova şi aşa numita Basarabie să fie zone ale Rusiei. În plus, boierimea a fost proclamată ştearsă cu desăvârşire, pentru ca din Basarabia să poată drept nobilime ereditară. După 1828, măsurile de înrâuri asupra Moldovei şi asupra întregului popor integrare forţată a Basarabiei în Rusia s-au accelerat, autonomia sa fiind practic desfiinţată. În perioada românesc.”.

1828 - 1871, Basarabia a devenit o simplă provincie (gubernie) în cadrul Imperiului Ţarist al Romanovilor, fiind guvernată autocratic. ţarismul a desfăşurat o intensă politică de colonizare cu populaţie slavă, ucraineană, poloneză şi chiar germană, adusă din Basarabia a fost ocupată, exploatată, zonele Mării Baltice. În administraţie s-a desfăşurat desnaţionalizată şi colonizată şi din cauza un proces de rusificare din ce în ce mai intens. incompetenţei domnitorilor Ţărilor Româneşti şi Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor a boierilor moldoveni. ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare de Ca reprezentanţi ai regimului turcostat, obligativitatea folosirii limbii ruse şi a fanariot în Moldova, domnitorii nu au organizat alfabetului chirilic în administraţie, biserici şi şcoli. lupta împotriva Rusiei ţariste. Toţi, ei, s-au supus Slujbele în biserici se făceau în limba rusă, iar Comandamentului Armatei ruse, iar mai apoi au folosirea acestei limbi în documente de cancelarie, fost alungaţi din Moldova şi Ţara Românească. imobiliare ori de stat era obligatorie. S-a deschis, O mare greşeală a comis şi Tudor astfel, drumul politicii de deznaţionalizare, ce a atras Vladimirescu, care împreună cu pandurii săi sprotestul populaţiei româneşti. În Basarabia, au alăturat ruşilor şi au luptat, la Cladovo, principala formă a luptei naţionale a devenit lupta Negotin şi Plevna, contra turcilor. pentru păstrarea limbii române. În 1848, s-a editat În 1850, Ion Heliade Rădulescu a gazeta „Românul”, iar în 1862 boierul Cristi şi subliniat că e dezamăgit prin faptul că românii apropiaţii săi cereau permisiunea de a deschide o i-au primit pe ruşi în 1806-1812 ca pe nişte fraţi, tipografie (solicitarea le-a fost însă respinsă). Marile le-au oferit oraşele ca pe nişte magazii de evenimente din România, şi anume revoluţia din provizii, le-au procurat hrană, provizii, şi-au Deci, teritoriul dintre Prut şi Nistru a 1848-1849 şi Unirea Moldovei cu Muntenia, au avut transformat oraşele în spitale şi au suportat toate fost anexat de Rusia în urma războiului ruso-turc un ecou puternic în rândul populaţiei româneşti greutăţile de război numai ca să lichideze jugul din 1806-1812. În perioada ce a urmat, în urma dintre Prut şi Nistru, fapt ce a determinat autorităţile otoman. controlului militar ţarist, s-a acceptat menţinerea ţariste să impună întreruperea oricăror legături cu Însă, drept răsplată, ruşii l-au trădat pe unor elemente de autonomie specifice ţara, intensificând politica de rusificare a populaţiei Constantin Brâncoveanu, l-au distrus pe provinciilor de margine ale Imperiului. În 1817, româneşti. În campania de rusificare s-a remarcat Dimitrie Cantemir, au lichidat mai mulţi boieri provincia avea o suprafaţă de 45.630 km şi o Episcopul Pavel Lebedev. S-a decis, de asemenea, ca români, i-au susţinut pe domnitorii fanarioţi, iar populaţie de 482.630 de locuitori, dintre care toate cărţile vechi bisericeşti să fie strânse din sate şi în 1812 în general ne-au răpit o jumătate din Ţara 86,0% erau români, iar restul erau ruteni, lipoveni, trimise la Arhiepiscopia din Chişinău, unde multe Moldovei. greci, armeni, bulgari, găgăuzi. dintre ele au fost distruse şi arse.

Apollon 39

Apollon În 1890, autorităţile ţariste erau nemulţumite de menţinerea şi afirmarea specificului naţional al populaţiei româneşti, ţarul Alexandru al III-lea a cerut guvernatorului Batiuţcov să cerceteze cauzele ineficienţei rusificării. Românii au continuat, să reprezinte, în ciuda politicii de deznaţionalizare, contingentul etnic cel mai important din Basarabia, lucru relevat şi de recensăminte. În 1834 moldovenii reprezentau 86% din populaţie, în 1862 – 66,2%, iar în 1897, ca rezultat al rusificării, doar 47.6% dintre locuitori. Oricum, procentul românilor era cel mai ridicat: 19,6% erau ruteni şi ucraineni, 8,2% ruşi, 11,8% evrei. Problema Basarabiei a fost subiect de discuţie între Marile Puteri europene, dar şi între România şi Rusia. În 1856, judeţele din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail şi Bolgrad, au fost retrocedate Moldovei. Până în 1877, guvernul ţarist a căutat, pe diferite căi, să anuleze prevederile Tratatului de la Paris în acest sens. A reuşit, însă doar încălcând integritatea teritorială a României, care ar fi trebuit să fie garantată de Convenţia de la 4 aprilie 1877. Congresul de la Berlin din anul 1878 a acceptat ca Rusia să încorporeze întreaga provincie românească dintre Prut şi Nistru.

A doua invazie ruso-sovietică După revenirea Basarabiei la ţara – mamă, România (1918), Rusia Sovietică, având înţelegerea cu Germania nazistă, a invadat cu trupele sale teritoriul dintre Nistru şi Prut (26 iunie 1940). România a fost nevoită să cedeze. În conformitate cu Ultimatumul sovietic, evacuarea din Basarabia şi din Nordul Bucovinei a administraţiei şi trupelor române, precum şi invadarea de către trupele sovietice sau încheiat la 3 iulie 1940.

Pregătirea pentru războiul împotriva României începuse la 15 aprilie 1940.

Prin joncţiunea districtelor militare Kiev şi Odessa s-a creat Frontul de Sud, format din Armatele 5, 9, 12 şi condus de generalul Gh. Jukov.

Baza principală de atac împotriva statului român a fost regiunea din stânga Nistrului, unde au fost concentrate 32 de divizii de infanterie, două divizii de infanterie motorizată, şase divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri, trei brigăzi de desant aerian, 16 regimente de artilerie din rezerva comandantului şef, 14 regimente de artilerie de corp şi patru divizioane de artilerie.

Acţiunile militare de ocupare a Basarabiei au fost însoţite, chiar din primele zile, de „transplantarea” pe teritoriul acestei provincii româneşti a unor grupuri de comunişti.

Apollon 40

Nr. 41,octombrie 2013

Aceştia, împreună cu comuniştii din acea fâşie îngustă din stânga Nistrului, au acţionat ca „Organizaţia Comunistă Regională din Moldova”. De fapt, se declanşase procesul intensiv de sovietizare a Basarabiei, fiind folosite metodele şi mijloacele aplicate pe întreg teritoriul fostei Rusii ţariste şi care dăduseră deja rezultate în Transnistria.

Politica naţională promovată de URSS în R.A.S.S.M. a fost continuată şi în Basarabia.

Prin hotărârea Sovietului Suprem al URSS, care îndeplinea toate indicaţiile date de Stalin, la 2 august 1940, pe baza a şase judeţe din Basarabia (Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca) şi a şase raioane ale R.A.S.S.M. (Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol), a fost formată o republică unională cu denumirea R.S.S. Moldovenească. Aceasta era total izolată, luându-i-se ieşirea la Marea Neagră şi Limanul Nistrului. Celelalte opt raioane din R.A.S.S.M. au fost oferite, fără nici un temei de drept, Ucrainei.

Politica de deznaţionalizare („de moldovenizare”) a fost aplicată şi în Basarabia prin deciziile organelor sovietice create aici, ”luând în seamă cererea organizaţiilor Sovietice Socialiste Moldoveneşti, precum şi a cetăţenilor Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti despre trecerea scrierii moldoveneşti la alfavitu rus”; în hotărâre se mai preciza: ”a trece scrierea moldovenească de la alfavitul latin la alfavitul rus pe teritoriu întregii Republice Sovietice Socialiste Moldoveneşti de la 1 mart anu 1941”.

Decizia probează limpede că bolşevicii, cucerind o nouă parte a pământului românesc, au folosit aceeaşi teorie a „moldovenismului”, (în realitate de deznaţionalizare) şi au încercat să confirme (dar fără nici un argument ştiinţific, deoarece nici nu exista!) teza că în Basarabia şi în raioanele din stânga Nistrului, locuite de români, vieţuieşte un popor deosebit de poporul român.

De asemenea, au căutat să demonstreze, cu orice preţ, că limba (română) vorbită în teritoriile republicii nou create este diferită de limba română. Aceste acţiuni au ajuns astăzi la apogeu. În perioada ocupaţiei sovietice, populaţia totală în R.A.S.S.M. constituia 2mln.

700 mii locuitori, din care 1 mln.736 mii erau moldoveni (66%), ruşi 188 mii (7,2%) şi ucraineni 253 mii (9,7%).

Procentul mic al populaţiei moldoveneşti se datorează zonei deznaţionalizate din Transnistria, unde ponderea ruşilor şi ucrainenilor constituia 35%.

Uniunea Sovietică a deportat un număr foarte mare de persoane din Basarabia şi Bucovina la muncă forţată, de unde mulţi dintre ei nu s-au mai întors.

Deportate erau persoanele care fuseseră declarate „inamici” ai clasei muncitoare. În listele negre erau incluse persoane care fuseseră poliţişti, soldaţi, clerici, proprietari de terenuri (atât nobili cât şi ţărani împroprietăriţi), membri ai partidelor politice, istorici şi toţi cei ce-şi exprimaseră dezacordul faţă de regim.

Era vorba de o mare parte din populaţie şi majoritatea populaţiei educate, stâlpii culturii româneşti. În plus, populaţia de etnie română a fost mutată de la regiunile de graniţă. Potrivit cercetărilor istoricului rus Nicolai Fiodorovici Bugai, de la Universitatea din Moscova, care în anii 1992-1993 a avut acces la arhiva NKVD-MVD-KGB şi la corespondenţa între Stalin şi miniştrii săi, între iulie 1940 şi decembrie 1953, un număr de 332.500 de persoane au fost deportate din teritoriul anexat de URSS în 1940: români, ruşi albi (antibolşevici), refugiaţi care fugiseră din URSS, minorităţi religioase.

Aceasta cifră reprezintă o medie de 90 persoane pe zi, sau 2700 pe lună, dar practic deportările se efectuau în valuri, în funcţie de disponibilitatea materialului feroviar şi rutier.

A treia ocupaţie ruso-sovietică a Basarabiei S-a produs în iulie – August 1944, după operaţiunea Iaşi-Chişinău. Din 23 august 1944, ţara şi armata română au fost puse la dispoziţia U.R.S.S., si a constituit totodată momentul în care Basarabia a fost din nou încorporată de ruşi şi transformată de data aceasta în Republica Socialistă Moldovenească, cu tot caruselul de suferinţe, jafuri, samavolnicii şi deportări, ce au însoţit procesul de comunizare forţată a provinciei româneşti.

Sub un strict control al Moscovei, s-a produs concomitent şi stalinizarea şi comunizarea României, procese ce au durat până în anii 80-90, când, pe fondul destrămării imperiului comunist, popoarele din sudestul Europei se eliberează. În acest context, şi Basarabia, desprinzânduse de Imperiul Sovietic, îşi recucereşte independenţa şi se constituie în stat de sine stătător pe harta Europei, sub denumirea de Republica Moldova.

Nr. 41,octombrie 2013

IN...

În grădină...

Vântul pomişorii-mi apleacă, Pântecele pământului să-l sărute, Soarele blând le pune mâna pe frunte, Staţi drepţi, copii! Vă puteţi rupe!

Am plantat pomişori în grădină.

La Domnul i-am trecut în Procesul Verbal, Adeseori să vină, darul de lumină, Îngerii să-i privească de pe coamă de val.

În tăcere...

Demult, demult, foarte demult, De la Adam şi Eva încoace, O vorbă-mpărătească spune: „Să nu-ntrerupi femeia care tace”

La ticăloşie ... cădea-i-ar ... dinţii!

Pomişorii să-mi crească în mândra grădină, Pe cărări, mărăcini... să nu înflorească, Şi-n frumoasa livadă nepoţeii să-mi vină.

Când durerea-n lacrimă ţi se ascunde, Te doare şi n-ai ce mai face, Dă-ţi mai bine una cu securea în cap, Dar nu întrerupe femeia când tace.

Animalul de pradă al păcatelor grele, Livada, grădina, să-mi ocolească! Îngerii albaştri de pe fructele coapte, Să-mi bată la geam, la fereastră!

Chiar dacă la loto ai câştigat, Chiar dacă lacrimile-ţi devin mai sărace, Du-te la confluenţa realităţii cu răul Şi nu întrerupe femeia când tace.

În speranţa...

Albastrul colora dimineaţa În Speranţa Că-nfige crucea să respire mormântul.

Un gând hoinar fugea prin ploaia despletită, Copacul sta-n genunchi să nu-l ia vântul.

În drumul lumânărilor...

Caut mereu, mereu, lipici pentru cuvinte Cu sacul încărcat cu amintiri de paşi, Prin miezul negru-violet de întuneric, Mă văd la braţ cu tine, în Copou, la Iaşi.

Acum, când merg pe drumul lumânărilor, Pe podul suspendat între doi nori, La capătul tristeţilor n-am să mai plâng, Fugind în toate părţile, mereu şi nicăieri. În spumele de sânge, inima-mi exultă, Rătăcind prin pustii după vorbe goale, Autobuzul nopţii... de vise s-a golit, Iar capu’-mi doarme-n poala dumitale.

De,-n zori păşeşti peste roua cea dulce, Ori calci pe covorul cu şapte păcate, Ascultă mai bine cântul sirenelor, Dar nu întrerupe femeia când tace. Şi când durerea-ţi este tot mai adâncă, Iar răul din tine nu-ţi mai dă pace, Dă-te mai bine cu capul de stâncă, Dar nu întrerupe femeia când tace.

Umbra, de te hăituieşte în hăul speranţei, Iar vrăjitoarele vor să-ţi dea în gheoace, Mângâie-ţi obrajii, gura şi... restul, Dar nu întrerupe femeia când tace...

În special...

Mă curăţ şi mă pregătesc de rugăciune, În Special, umbra slăbită mă împinge, Când tocul fuge lin spre buza călimării, Să pun capul pe sânul lunii fierbinte.

Mă-ndrept şi eu pe strada lumânărilor, Să-mi aşez scara pe norul într-o rână, Dar mă împiedic rău de o sticlă de vin, Ce-mi arde-acum tristeţea pe o săptămână.

Noaptea răstoarnă iar smoală pe cer, Mistreţul aleargă pe fundul de râu, Mă caţără soarta pe-o scară de fum, Ecoul cerului negru sună-a pustiu.

Mi-am regăsit drumul luminii fierbinţi.

Noaptea mă încrusta pe coaja de copac.

Arunc acum dispreţ singurătăţii, Şi n-am să mai fiu singur.. asta am sa fac!

Destul m-a ars la ţărm lava fierbint ...

Răul mă urmărea cu limba lui şerpească, Şi suspendat de nori cu funia de fum, Am gustat, iată, mângâierea cerească!

În şoapte

În Special, în tâmplă-mi bate un gând bun, Călcâiul drept a mai lăsat pe jos o urmă, O lacrima fierbinte-n ochi de cer senin, Îmi arde amintirile. Le bagă toate-n urnă.

În şoapte de alint îţi aud… paşii, când te zăresc pe aripi de iubire, în clipa de-nceput a unui vis ce m-a trezit. Nu este amăgire!

Ecoul la iubire-mi răspunde tot mai greu, În Special, doru’-am să-l întreb la noapte, Când las cuvintele ca zestre-n cărţi deschise, Şi obrazu-ţi drept plin, plin de ... şoapte.

Credeam că te-am uitat, iubire!

C-ai dispărut în gura cerului!

Când roua lăcrima de dimineaţă, mă legănam pe creanga codrului.

Din gara mea a mai plecat un tren...

Un gând restant m-a prins În Special din urmă, Bătrâneţea mă urmăreşte în toiag de lemn, C-am rătăcit o mulţime de ani, o turmă.

În stropii mari ai ploii despletite, te-am regăsit în dor topit de stele.

Din pulbere de vise, şi-n adieri de vânt, mi-ai răspândit lumină în pletele rebele.

Din coasta-n plus mijesc vreo zece draci, Aprind vreo şapte lumânări ca să-i gonesc. Îngerul mi s-a rătăcit rău azi noapte, Pictam cuvinte noi pe frunzele de nuc, Iubito, cum nu te-ntrerup... când taci, Nici tu să nu mă întrerupi când îţi vorbesc! Şi-ncolăcit de trupul brumăriu al toamnei, Doream să îl întreb: - Mai stau, ori să mă duc?

Apollon 41

În spovedanie

Dar nu întrerupe femeia când tace.

Stau rătăcit la margine de gând, Mai cade-o lacrimă amară jos pe rugăciune, Îmi trimite ochii spre casa fără de pereţi, Eu, În Speranţa că n-o văd, spun: E-o minune!

Mi se revarsă ochii peste sânii lunii, Gându-mi stă aplecat peste gleznele tale, Pe şuierat de vânt plecat-a primăvara, Mă uit ’napoi... şi merg ’nainte-agale.

Gheorghe Puiu RĂDUCAN

Pe faleză..., jos, jos... la mănăstire, De, umbrele negre vor să-ţi închidă pleoapa, Se aprind din nou spumoase lumânări. Îngerii coboară-adeseori din rame, Ori, de intri-n păienjeniş de noroace, Să mai planteze lumini înspre cărări...

Priveşte luna cu sâni durdulii,

Cu sufletul în mână alerg prin mărăcini, În Speranţa că-mi ia de pe umăr zăpada, Crăciunul va ninge cu zâne şi poveşti, Luna din stâlpul porţii, ’mi-nchide acolada.

M-am rătăcit în întrebări despre Iisus, Şi, În Speranţa Sa, mă urc pe dealul timpului, Crângu-mi miroase-a floare de salcâm, Se-aude printre crengi oftatul cucului.

Apollon

Peste obrajii arşi de aşteptări neroade şi călător prin timp în amintiri cu gândul, trezit în dimineţi din miez de întuneric, te ţin în braţe-acum, să nu mă-nalţe vântul.

CARTE DE DEBUT

Apollon

Nr. 41,octombrie 2013

“Vraja cuvintelor” între Dumnezeu şi femeie Lectura manuscrisului acestei cărți m-a făcut să mă întoarc imaginar la o „rămurea de iasomie” cântată de un autor oarecum vechi, nu zicem învechit, dar totuși... Din când în când, ca o adiere de aer proaspăt, întâlnim cu binecuvântarea hazardului, texte care ne mântuie, ne răscolesc şi ne identifică memoria cu vraja unei lumi în care imixtiunea ceţurilor nu este posibilă. Această suferinţă eliberatoare capătă numele de poezie şi în creaţiile poetului debutant Petre Stoian. Nu cuantific câtă gravitate şi cât joc conţine în acest al treilea mileniu poezia, după atâtea secole de splendori, de trădări, de turbulenţe şi de lepădări de sine.

Dacă ar fi să răscumpărăm din ea metafora ar fi prea puţin, dacă ar fi s-o decojim superficial de valorile ei sentimentale ar fi de prisos, iar dacă am întâmpina-o cu prejudecăţi şi cu tandreţuri de duzină ar fi de-a dreptul dramatic. Şi, cum ea, poezia - “femeia frumoasă fără de trup” a rezistat după ce atâtea genii i-au reafirmat ciclic misterul şi măreţia, astăzi, trebuie, măcar ca oneşti cititori să-i dăm crezare sărbătorind-o acolo unde ea există. Am făcut această introducere pentru a putea scăpa de stereotipii în ceea ce priveşte miza unor texte literare, dar şi pentru a sublinia că ea, poezia, chiar dacă nu doboară cel mai adesea recorduri de audienţă şi nu i se mai dedică pagini nesfârşite de critică literară, poate exista cu smerenie şi bunăcuviinţă între copertele unor cărţi.

Iubirea, credinţa, durerea, căutarea “Închis după gratii – / După gratii… de iubire, / Fără de scăpare… // Să stai încătuşat – / Cu valorilor morale, nesfârşita singurătate, iubirea alături / Şi-n noapte, şi-n ziuă… // Să uiţi, autopedepsirea, setea de real, un real al Chiar dacă cu aceste poezii „nu s-a rupt printr-o iertare, / Greşelile ei – / Tu fiind izbăvit… // echilibrului spiritual, sunt tot atâtea teme asupra Fiarbă sângele-n tine – / Dar mai mult să n-aştepţi / cărora autorul se opreşte vrând parcă să refacă gura târgului”, poetul nostru, neîndoios, a dezlegat baierele dragostei pentru semeni, Decât poate a-ţi da… // Şi-astfel, vei înţelege / Că- ordinea lucrurilor.

Lumea palpabilă în care se consumă pentru aproapele nostru, cât mai ales, pentru cea nrobit nu-i prea eşti, / Ci, într-un fel, chiar liber!”

(După gratii… de iubire, pag. 13) este poemul cu trăirile e o iluzorie libertate, ce se vrea înlocuită de atât de aproape de noi, bărbaţii; această Evă care se deschide volumul lui Petre Stoian “Vraja dorinţa irepresibilă de-a fi cât mai aproape de omniprezentă şi binevenită, care spre a ne întregi cuvintelor”. Titlul acestui volum este cel care Creator. Umilinţa sublimă şi roditoare capătă sufletul se contopeşte adesea cu noi spre a forma trebuie, frumuseţea unor versuri înlătură spaţiul valoarea unei frământări cosmice, iar greşelile un singur trup, un întreg.

Poeziile propriu-zise, abordează şi timpul în care ne zbatem să trăim şi ne afundă omeneşti au dimensiunea unui cuvânt care sub vraja unor noi şi noi reveniri la viaţă „E trebuie remodelat: Cuvântul devine ofrandă, trup destul de modest, dar decent şi însufleţitor, Primăvară! / Parcă mai tânără şi mai frumoasă / Şi, din trupul lui Dumnezeu, cale spre moarte şi spre aspecte umane diverse, cât mai ales acele „felii ale desigur mai adevărată… / A înviat Natura precum viaţă, răspuns la marile întrebări, mister şi anului” cu policromia şi dinamica lor Iisus din morţi… / Şi ne-a bătut la fiecare, în porţi; / C- întrupare spirituală. Coboară din Cer, Duhul Sfânt caracteristică, atât de meritorii de a fi un ram cu flori, sub Soare ne-a-mbiat, / Spre-a şti că ea „Cu raza divină-nspre noi; / Iisus s-a născut pe Pământ contemplate, şi cu ochii, şi cu sufletul; de / Şi-acum, e aici printre noi. / Lumina-i în trup ne asemenea sunt demne de menţionat referirile la nicicând nu ne-a uitat!” (Primăvară, pag. 41).

Ruga către Divinitate este impregnată pătrunde / Şi picură-n noi Sfântul Duh, / Hristos e de- făpturile îndumnezeite ale Cerului, autorul de smerenie, luciditate şi concentrare spirituală acuma oriunde / În fiece loc şi-n văzduh… / Şi urătorii- amintind adesea despre Fecioara Preacurată; „Tu, înger al meu ce deasupra îmi stai, / Veghindu-mi, n astă noapte / Îi aşteptăm, cu drag şi dor; / Mere le-om adaug, de altfel, tot cu plăcere, despre obsesia şi somnul, şi gândul; / Adesea mă cerţi ori povaţă îmi da şi pâinici coapte / Ce acum le-om scoate din cuptor . Sărbătorilor de Iarnă, atât de îndrăgite şi respectate cu sfinţenie (în zonele de dealuri şi dai / Spre-a-mi iubi totdeauna… pământul. // Al (S-a născut Iisus, pag. 44) Noi, cititorii, trebuie să simţim ceea ce munte) unde parcă-s mai pline de miez.

Domnului sol, pe Pământ eşti trimis, / Printre oameni, Cât priveşte abordarea, ca specii în taină păşeşti; / Tot veghind peste noi, chiar şi noaptea cuvintele nu pot spune, adică tocmai esenţialul în vis, / Nevăzut ne ‘ncetat ne păzeşti!” (Îngerul meu care nu este susceptibil de o exprimare discursivă, deosebite ale poeziei, a fabulei şi epigramei, pot drag, pag. 18). Această dihotomie spiritual- raţională; cu alte cuvinte, trebuie să asimilăm aprecia că în fabule s-a stabilit foarte clar un sufletească, asumată patetic este ruga umanului „adevărul şi lumina”, “Viaţa să ne-o iubim / Şi ferice să anumit aspect, tratat cu adevărat talent şi în faţa spiritualului. Petre Stoian concepe, prin fim… / Sub cupola Divină / Cu-adevăr şi lumină!” finalizat cu morală bine structurată şi pişcătoare; versurile sale, o călătorie între Dumnezeu şi (Adevăr şi lumină, pag. 38) iar aceast lucru nu se epigramele, în schimb, sunt oarecum modeste, femeie, pe care o consideră pământul, opusul lui face prin raţionament, prin analiză, ci intuitiv, ca temă şi poantă finală, dar desfăşurate cu Dumnezeu, formulând aşa cuvintele, el intră în printr-o sinteză care unifică şi care nu ne poate pricepere de versificator; bineînţeles, ca pentru acest joc al contrariilor. Supunându-se între face să depăşim planul raţional al conştiinţei un creator ce este la începuturile vizitelor făcute de sfioasa Muză. Dar, spre edificarea şi pentru Dumnezeu şi femeie, e cum s-ar supune “între obişnuite.

Trăirea superioară este intensă, conturarea unei imagini despre calităţile harului diavol şi Dumnezeu” şi există această transformare şi răsturnare spectaculoasă în creaţia sa „Lasă-ţi fecundă, dar fiinţa nu poate menţine permanent său, câteva fragmente: „Închis după gratii – / După dorul să alerge, / Gânduri dragi poate-mi culege / Şi cu această stare. Nu-i rămâne decât să o fixeze în gratii…de iubire, / Fără de scăpare… / Să stai dragoste să-mi spună / Că vom fi mâine-mpreună; / Iar formă poetică, pentru a nu bea din cupa uitării şi încătuşat – / Cu iubirea alături/Şi-n noapte, şi-n ziuă…//”( După gratii…de iubire) atunci, aşa să fie – / În dragostea ce-ţi port ţie / Aş arde- pentru a avea ulterior un suport de anamneză. În loc de încheiere mai citez o singură „De ce, oare-atâta ură?!/De ce, oare-atâta chin?!/ ceară curată – / În braţele tale,… fată!” (De-al meu poezie care m-a determinat să scriu această Când Pământul ne rezervă/Doar un singur, biet gând te va cuprinde, pag. 39).

Iubirea şi greşeala sunt un răspuns la prefaţă: “Ticăie ceasul către înainte – / Prea repede, destin!//” (Visător pribeag) marile frământări ale fiinţei, structură duală şi deseori, / Cu el măsurăm Timpul / Ce nicicum nu poate „Tu, Iarnă iarăşi te-oi întoarce,/Vântul în plete, reversiblă a eului dominator dorindu-şi eliberarea fi oprit; / Nici n-ar putea să meargă-napoi; / Nici mai învârtind; Troiene-n lung şi-n lat vei face/Cu fulgi de din convenţionalul gregar, nesemnificativ “Văd încet şi nici mai alert… / El, veşnic merge doar înainte / nea sub Cer plutind!/” (Iarna) Şi, acum, un fragment din fabula cum om pe om… mănâncă, / Văd cum om pe om… se Şi-odată cu El, însăşi viaţa / Ce Sfântul ne-a dat-o taie, / Fără milă, fără lacrimi, / Doar cu gândul la bătaie. cadou… / Şi-aceasta, doar până-ntr-o zi, / Când se „Vulpea cea hoaţă”: „A stat întâi la pândă,/Vezi // De ce, oare-atâta ură?! / De ce, oare-atâta chin?! / rupe-al său fir / Rămânând amintiri peste Timp.” Doamne, să n-o vadă,/Şi-apoi, sticlindu-şi ochii,/Se avântă-nspre pradă.//” cu Morala: „Chiar şi Când Pământul ne rezervă / Doar un singur, biet (Timpul şi Viaţa, pag. 57) Împărtășim cititorului satisfacția de a fi corbului (cu caşul),/Tot o vulpe-i fuse naşul!”//, iar destin! (Visător pribeag, pag. 25).

Descătuşarea visată va atinge în felul gustat din deliciile unei gândiri poetice de bun Morala de la „Dulăul şi pisica”, fiind: „Totdeauna, va acesta o spiritualizare genuină, manifestă. Asceza augur și ale unei expresii lirice surprinzătoare în să zică,/ Unde-i câine, nu-i pisică!”// cazul unui debutant.

Prof. Nicolae Puiu ILIESCU devine o fraternizare cu misterele universului.

Prof.univ.dr. Radulian TATU poet, fabulist şi epigramist

Începuturi promiţătoare

Apollon 42

Apollon

Nr. 41,octombrie 2013

SĂRBĂTORILE ROMÂNILOR obiceiuri şi tradiţii din cele mai vechi timpuri Tradiţii şi obiceiuri la moarte

Apartenenţa la neam, dictată de regulile rudeniei sau, mai larg, de comunitatea de limbă, teritoriu, cultură, aspiraţii, viaţă socială etc. nu încetează nici după moarte, între cei vii şi cei morţi continuând să existe o comunicare şi o solidaritate permanentă.

Aşa se explica că în folclorul nostru obiceiurile în legătură cu moartea au păstrat, mai mult decât celelalte obiceiuri în legătură cu momente importante din viaţa omului, credinţe şi practici străvechi, anterioare creştinismului.

Unitatea celor vii cu cei morţi, consemnată în cântecele ceremoniale, dar şi în bocete, şi consacrată prin numeroase acte rituale (priveghiul, pomana, bocitul, pomenirea la date importante etc.) stă mărturie a trăiniciei şi solidităţii sistemului de relaţii de rudenie din societatea tradiţională românească.

Ultimele dorinţe ale celui care moare trebuie îndeplinite întocmai, atât din respect pentru cel mort, cât şi de teama urmărilor nefaste pe care le-ar putea avea neîndeplinirea lor. În clipa când omul murea se aprindea o lumânare. Dar, pe lângă aceasta, după moarte, i se punea la cap "toiagul", "lumina de stat" sau "statul", o lumânare de ceară lungă de înalţimea unui om. Această lumânare se învârtea în mai multe spirale şi trebuia să ardă până ce mortul era îngropat. Îndată după moarte urmau o serie de acte cu caracter social. Moartea era anunţată nu numai neamurilor şi vecinilor, ci întregii comunităţi, prin moduri tradiţionale: se trăgeau clopotele sau se trăgea clopotul într-un anumit fel, în regiunile de munte se suna din bucium, în alte locuri se punea la poarta celui mort o năframă sau o "corpă" neagră, ori bărbaţii din familia mortului umblau în semn de doliu cu capul descoperit şi neberberiţi, vreme de şase săptămâni. Îndată după moarte, mortul este scăldat şi gătit. Odaia în care se afla mortul era gătită în chip special: se acopereau oglinzile. În unele regiuni şi astăzi, altădată peste tot, mortul era mai întâi aşezat pe pământ. Mortul era apoi pus pe laviţă sau pe masă, în sicriu deschis, pentru ca lumea să poată veni să-şi ia rămas-bun de la el. În conştiinţa tradiţională şi în exprimările ei folclorice nu există totuşi, la noi, o teamă predominantă de mort şi nici o teamă de toţi morţii.

Multe obiceiuri arătau, dimpotrivă, că, în concepţia populară tradiţională, între lumea celor vii şi lumea celor morţi existau legături şi că poporul se temea numai de acei morţi care se puteau face strigoi.

Se socotea că se fac strigoi cei însemnaţi cei răi, sinucigaşii, cei morţi de moarte năprasnică, vrăjitorii şi vrăjitoarele. Împotriva revenirii lor se acţiona printr-o serie de practici profilactice menite să apere pe cei vii de contagiunea morţii.

Călătoria morţii În sistemul de credinţe şi mituri româneşti moartea este văzută ca o "mare călătorie", ca o “mare trecere", ca un "drum" pe care "dalbul de pribeag" îl face "din lumea cu dor / în cea fără dor; / din lumea cu milă / în cea fără milă".

Poporul credea că prin gesturi, cuvinte şi melodii se putea acţiona şi în acest moment asupra forţelor binevoitoare sau potrivnice şi se putea pregăti marea trecere. În formele de viaţă tradiţională, poporul credea că moartea este prevestită prin semne. Semnele prevestitoare de moarte erau: căderea unei oglinzi sau a icoanei, cântecul cucuvelei, urletul câinilor, găina care cânta cocoşeste, căderea stelelor, anumite vise etc.

Obiceiurile în legătură cu moartea începeau încă din timpul agoniei.

Existau practici menite să uşureze moartea.

Priveghiul şi plângerea mortului Priveghiul este, fără îndoială, un rit precreştin, care s-a păstrat în multe zone ale teritoriului nostru folcloric, cu sensul lui primar, de separare a neamului celor vii de cel mort, înainte de integrarea lui în neamul celor morţi.

Priveghiul durează, de obicei, două nopţi şi se face pentru a nu lasă mortul singur.

Există, în anumite regiuni, credinţa că mortul trebuie păzit ca să nu treacă prin faţa lui, pe sub el sau peste el vreun animal, câine, pisică, găină etc, căci se preface în strigoi.

Atunci când priveghiul se face după rânduiala tradiţională, cei veniţi să privegheze mortul dansează, fac jocuri cu măşti, joacă jocuri distractive, cântă din fluier, spun basme, joacă jocuri de cărţi, mănâncă, beau şi discută despre treburile curente ale oamenilor şi ale comunităţii.

La priveghi se petrece deci într-un anumit fel şi rostul petrecerii este nu numai să alunge somnul celor veniţi să privegheze, ci şi să marcheze, în cadrul ceremonialului de trecere, momentul despărţirii de cel mort. Este ultima petrecere a celor vii împreună cu cel mort.

Plângerea morţilor (jelirea), întâlnită sub o formă sau alta la toate popoarele lumii, nu era numai expresia spontană a durerii, ci avea şi un caracter îndătinat, presupuneau îndeplinirea unei obligaţii sociale.

Se poate constata chiar un fel de "corespundere" între cântecele de leagăn şi bocete, cele două forme de artă care deschid şi închid traiectul existenţial al omului punând în lumină relaţia cea mai solidă care îi leagă pe indivizi în cadrul celulei familiale – relaţia dintre mamă şi copiii săi: "Draga mamei, fată mare, Tu eşti mândră ca o floare, Tinereţe ce-ai avut, Cu amar le-ai petrecut. [...] Bună casă c-ai avut Şi ea nici că ţi-a plăcut; Acum alta ţi-ai făcut, Fără uşi, fără fereşti, în ea ca să vieţuieşti;

43

Apollon

Apollon

Fără pari, fără nuiele, Plină toată tot de jele" sau: "O, doamne, mândra mamii, Mândru te-am gătat mireasă Să te duci mândru de-acasă.

Nu te-am gătat de trăit Ce numai de putrezit; Nu te-am gătat să trăieşti Ce-n pământ să putrezeşti.

Mândra mamii, mult aş da Numai să te pot scula, Să nu meri de la mama...".

Nr. 41,octombrie 2013 Instrucţiuni: Eliminăm toate corpurile străine din grâu, apoi spălăm în mai multe ape (de regulă şapte). Punem grâul într-o oală mai mare, peste care turnăm apă, ca să acopere boabele de grâu cam de un lat de palmă şi se fierbe cel puţin o oră. Trebuie să amestecăm din când în când, ca să nu se prindă Dăm oala jos de pe foc şi o acoperim cu un şervet curat, apoi o învelim cu o pătură, sau ceva gros, ca să-şi menţină căldura cât mai mult. Începută într-o atmosfera de tristeţe solemnă, După 4-5 ore, adăugăm zahărul şi fierbem din masa se termină cu veselie şi chiar cu dans. nou, până se leagă. Acum trebuie să amestecăm cu Comunităţile maramureşene păstrează o lingură curată din lemn, ca să nu se lipească de momente deosebite de cinstire a strămoşilor în fundul vasului, dând gust neplăcut colivei. cadrul sărbătorilor Floriilor, Paştilor şi Rusaliilor.

Este atunci obiceiul ca în cimitire mormintele să fie împodobite cu flori şi fiecare familie să vină cu lumânări, mâncare şi băutură pentru a lua parte la «praznicul celor vii cu cei morţi», cunoscut încă din ziua Rozaliilor la traci şi păstrat în Maramureş şi mai cu seama în ţara Lăpuşului până astăzi.

Coliva

Când murea un flăcău sau o fată de măritat, înmormântarea se făcea sub formă de nuntă. În colectivităţile tradiţionale moartea cuiva era un eveniment care îi privea pe toţi. De aceea, la înmormântare participă, într-un fel sau altul, întreaga colectivitate.

Era îndătinat ca, în caz de moarte, nu numai familia, ci şi vecinătatea şi uneori întreaga colectivitate să sară în ajutorul celor loviţi, să participe la pregătirea înmormântării.

Coliva este o ofrandă adusă de credincioşi la biserică spre sfinţire, în cinstea sfântului zilei, în ziua onomastică a cuiva sau pentru uşurarea sufletelor celor răposaţi, de păcate şi scoaterea lor din osânda veşnică.

Coliva este elementul principal, absolut necesar pentru pomenirea morţilor. La toate soroacele de pomenirea morţilor, creştinul se îngrijeşte să facă o colivă care s-o aducă la biserică împreună cu o sticlă cu vin, pentru a fi sfinţite.

Pomenile Un loc important în obiceiurile de înmormântare îl ocupau pomenirile. Acestea erau de mai multe feluri, de la simpla colivă sau colac, până la dăruirea hainelor celui mort sau a anumitor lucruri din casă. Altădată se dădeau peste groapă vite din turmele celui mort. Şi în obiceiurile de înmormântare, ca în toate obiceiurile legate de viaţa omului, există o masă numită în unele locuri "comand" sau "comandare".

Această masă, ca şi toate mesele din riturile de trecere, reprezenta un moment al solidarităţii sociale a întregii colectivităţii şi era semnul unei încheieri a secvenţei din ceremonial.

Sensul ei era unirea supravieţuitorilor în faţa durerii resimţite prin moartea unui membru al colectivităţii şi semnul continuării vieţii individuale şi colective. Acest lucru pare evident când observăm desfăşurarea mesei.

Reţetă de colivă

După ce s-a legat, luăm vasul de pe foc şi îl lăsăm descoperit, până ce compoziţia s-a răcit şi o ţinem acoperită în frigider până când dorim să finisăm coliva. Înlăturăm coaja care s-a format, adăugăm sarea, vanilia, coaja rasă de lămâie şi nucile tăiate fin cu cuţitul, pisate sau râşnite după preferinţă. (Se recomandă să le taiem cu cuţitul). În continuare, amestecăm uşor toate ingredientele, până se omogenizează.

Compoziţia o aşezăm pe un platou curat, ceva mai mare decât o coală de hârtie şi o modelăm uniform pe platou, ca să capete o formă frumoasă. Deasupra cernem pesmetul, pe care îl presăm puţin cu un carton ca să fie mai dens şi neted, apoi cernem un strat uniform de zahăr pudră, gros de cel puţin 1 mm (oricum să acopere bine pesmetul), pe care îl presăm, ca şi pe pesmet.

Pentru ornat, putem folosi un şablon făcut din carton, care să reprezinte o cruce, peste care cernem puţină cacao. De asemenea, putem folosi diverse bomboane, ca: drajeuri, migdale trase în zahăr şi altele, după preferinţă şi inspiraţia noastră. Curăţăm bine marginile platoului de pesmetul şi de zahărul căzut la cernut.

Coliva este bine s-o pregătim în ajunul zilei când vrem s-o folosim. Lumânarea pe care o înfigem în colivă, trebuie să aibă un disc de hârtie,

Ingrediente: 500 g grâu decorticat sau arpacaş, 375 g zahăr, aproximativ 250 g nuci curăţate, vanilie, coajă rasă de lămâie (opţional), o cană şi jumătate pesmet din pâine albă sau biscuiţi dacă nu o pregătim în zile de post, zahăr pudră, ca să se acopere bine coliva, 1 linguriţă rasă pentru a nu se scurge ceara pe colivă. cu sare şi eventual, puţină cacao, bomboane, Prof.univ.dr. Radulian TATU pentru ornat coliva.

44 Apollon

Nr. 41,octombrie 2013

Pledoarie pentru meseria de dascăl...

Apollon

Prof. Nicoleta IVANOV Liceul Teoretic Murfatlar, jud. Constanţa

Motto: ,,Un profesor bun e cel care te face ca lucrurile mai grele să ţi se pară uşoare...”

Grigore MOISIL Mai putem vorbi, în România anului 2013, de existenţa ,,domnului Trandafir”? Mai este posibil să-l găsim şi acum în şcoala românească? S-a transformat dascălul odată cu societatea? Nu mi-am propus să răspund la aceste întrebări, ci să evidenţiez importanţa muncii de dascăl şi faptul că, fără un dascăl deosebit, calitatea actului educativ are de suferit. Ch. A. Saint-Beuve spunea că există un singur mod de a înţelege bine oamenii, anume de a nu ne grăbi să-i judecăm, ci de a trăi în preajma lor, de a-i lăsa să se explice, să se dezvăluie zi de zi şi să se zugrăvească ei înşişi în noi. Trăind sub semnul răbdării, dascălul, învăţătorul, profesorul sau ce nume va mai purta, va avea puterea divină de a modela suflete, de a da speranţă, de a întrezări cărări.

Omul este însufleţit şi de aceea, orelor de curs pentru a-i pregăti pe elevi sau pentru rezultatul muncii cadrelor didactice nu se a întocmi proiecte de care aceştia vor beneficia. observă cu ochiul liber şi nici imediat. Şi chiar dacă ei ştiu aceste lucruri, iar Consider că cel mai bun criteriu de rezultatele muncii lor nu se văd cu uşurinţă, cum evaluare al unui cadru didactic îl constituie, pe pot schimba percepţia unora despre rolul lor în lângă rezultatele elevilor săi, şi recunoştinţa pe comunitate? Nu pot striga în gura mare, pentru că care aceştia i-o poartă. Ce răsplată poate fi mai nu le stă în caracter să epateze; nu se pot plânge, mare decât ca aceea când un fost elev îţi pentru că au demnitate; nu pot riposta, pentru că mulţumeşte pentru ceea ce l-ai învăţat? nu le place răzbunarea. Un lucru este cert: nimeni Statutul social al cadrului didactic în şi nimic nu-i va face să renunţe sau să se societatea contemporană este o temă ce stârneşte resemneze. numeroase discuţii şi dezbateri. Această profesie nu conferă putere, influenţă sau venituri Este grea sarcina pe care o avem şi, superioare, dar conferă satisfacţii, atunci când apăsaţi de povara vremurilor, ne întrebăm uneori vocaţia a stat la baza alegerii profesiunii. De dacă meseria de dascăl este binecuvântare sau aceea, pentru unii dascăli, mitul ,,domnului blestem. Este greu să luminăm minţi şi să umblăm Trandafir” încă mai există, chiar dacă societatea a pe întortocheatele cărări ale sufletului, cu atât mai evoluat atât de mult, însă dascălii nu au apărut mult că trăim în plin modernism. întâmplător în acestă lume. Înlocuim tabla cu laptopul, creta cu Dumnezeu i-a trimis pe Pământ stick-ul, iar resursele umane sunt tot mai greu de pentru a împărţi Lumină şi Căldură. Aparent înţeles. Ne întrebăm care sunt modelele copilului? neînsemnaţi, lipsiţi de acea putere atât de râvnită Şi mai presus de ambiţie şi determinare, Oare, n-ar trebui ca profesorul pe care îl vede în zilele noastre, continuă să lupte cu ,,armele” ce ei sunt conştienţi că trebuie să-şi împlinească zilnic, să devină adevăratul model al elevului? le sunt la îndemână: mintea şi sufletul. menirea, aceea de a forma şi educa ,,oameni Cine alege meseria de dascăl trebuie să înveţe să Mângâierea lor în zilele umbrite de norii adevăraţi”... pentru că Dumnezeu i-a trimis pe iubească, să ierte, şi mai ales, să aştepte. Să nu ne ignoranţei, ai infatuării, ai aroganţei este Pământ cu un scop anume: acela de a împărţi pierdem speranţa că în fiecare zi măcar un copil va zâmbetul sincer şi curat care apare pe chipul Lumină şi Căldură. fructifica învăţăturile primite. Să fim mereu atenţi micuţilor care aleargă să-i întâmpine la ore. * cu ei, să-i acceptăm aşa cum sunt: mai timizi, mai * * energici, mai nerăbdători.

Dascălul trebuie să dea dovadă de De ce aş alege oricând, din nou, multă sensibilitate, ataşament şi respect faţă de profesiunea de dascăl? Pentru că meseria de cadru elevi, transformându-se în partener al lor. Copilul didactic este o mare şi frumoasă profesiune, care trebuie să vadă în cadrul didactic un aliat cu care nu se părăseşte seara odată cu hainele de lucru, o să formeze o echipă. Dragostea pentru copii este meserie aspră şi plăcută, umilă şi mândră, exigentă prima condiţie pentru a deveni un bun dascăl! şi liberă, o meserie în care mediocritatea nu este Întâlnim des expresia ,,învăţământul este permisă, unde pregătirea excepţională este abia sector neproductiv”. Adică, în opinia celor mai satisfăcătoare, o meserie care te exaltă şi te disperă, mulţi, cadrele didactice nu produc nimic. Oare chiar nu se produce nimic? Nu! Nu se produce, În clasă dascălii se simt cel mai bine, o meserie care înviorează şi epuizează, o meserie în deoarece omul nu trebuie comparat cu un produs deoarece acolo sunt feriţi de răutate şi dispreţ. De care ,,a şti” nu înseamnă nimic fără emoţie, în care realizat pe bandă rulantă. multe ori sunt învinuiţi pentru nereuşitele dragostea este sterilă fără forţă spirituală, o copiilor, pentru comportamentul lor rebel şi meserie apăsătoare, când impecabilă, când dezlănţuit; atunci sufletul lor se umple de ingrată, dar... plină de farmec!

Apollon 45

tristeţe, ştiind câte eforturi stau în spatele acestei ,,îndeletniciri” apparent uşoare.

Impresia multora că munca lor se rezumă la cele patru-şase ore îi pun în faţa unei situaţii nedrepte, pentru că ei ştiu că activitatea de pregătire profesională continuă acasă în faţa cărţilor sau a calculatorului; ei ştiu că organizează serbări, excursii sau stau în afara

Nr. 41,octombrie 2013

Bani pentru o zi

Apollon

Nu știu de ce căutam să înțeleg mai mult privind așa fix la tristețea oamenilor de pe stradă. De ce vântul ne încurcă pașii? Priveam la mine în vitrina magazinului de care am sprijinit picturile. Am nasul roșu. Sunt vânătă la ochi?

Vânzătoarea mă privește de sus. Nu poate ea să coboare până la mine. Ce am spus? O aiureală. Mi-e foame. Ba nu, mi-e sete. Aș fuma. Aș dormi. Aș, ei aș, cam aș, de aș, de-aș, laș, caș, saș...ce mai e? Nu mai e. Ha. Ce minte am! Mâinile sunt reci. Încerc să le încălzesc suflând aer cald. Nu am în minte decât un gând. Sper să reușesc. Sper. Doamne, de ce nu m-ai făcut fluture? Încă puțin mai stau și dacă nu vine am să plec. E trist. Am crezut că pot vinde măcar un tablou. Banii Dorina ŞIŞU, oricum nu sunt suficienți dar până mâine mi-ar ajunge. Să trec de noaptea asta. Măcar acum, până mâine.

Eu sunt vinovat că te-am lăsat în frigul cumplit - Ce faci aici, coniță? Cerșești?

Nu am nimic de scris la mine și dacă aș - Vând aceste tablouri, domnule. avea cred că am degetele prea înghețate să mai pot de afară. Dă-mi voie, te rog, să îți ofer ceva de - Cui? Ai avut clienți? scrie un cuvânt. Să nu uit ideea. Când ajung acasă băut atât cât să te încălzești. Te conduc eu până acasă.

- Sper că dumneavoastră sunteți clientul meu. am să scriu asta. Da, am să scriu.

- Pe mine nu mă interesează tablourile tale. Astea - Bună seara. Îmi cer scuze pentru întârziere. Eu - O, dar nu e nevoie. Amabilitatea ta e destul de sunt Vladimir. Tu trebuie să fii... mare cumpărând de la mine. ce sunt? În fiecare om zace un călău. Pf, ce mă - Cărți cu poezii. Ale mele. Scrise de mine. Le dau - Do. Bună seara, Vladimir. Ei, de nu ar fi așa de frig... enerveză Dostoievski! De ce îmi vine asta în gratis atunci când vând un tablou.

- Cine dracu citește poezie? Vrei să vinzi picturi și - Hai să mergem într-un bar din apropiere. Ne mai minte? Acum? încălzim și așa pot să văd mai multe lucrări ale tale.

Omul nu pare criminal. Are o barbă să te mai și citească lumea? Ce naivă ești!

Ai adus și poezii? mare și pare destul de calm. A venit în costum și - De ce domnule?

- Nu mă mai domni atât. Mă irită domneala. Nu - Câteva broșuri. Am crezut că mai vând până cravată. Poate are un loc de muncă foarte bun și veneai tu, dar uite că nu am avut baftă. de aceea s-a îmbrăcat așa de oficial. vrei să faci altceva? La dracu. E frig ca dracu.

- Deci mergem?

Dar dacă are un loc de muncă foarte - Altceva? Ce anume? bun înseamnă că și bani are suficienți și atunci - Păi te văd fată frumoasă, talentată, poetesă dar - Sigur. de ce ar cumpăra de la o străină un tablou fără totuși nu reușești așa în viață, fată dragă. Ascultă - Uite aici un bar, peste drum de farmacie. valoare? E totul bine. O să fie bine. aci la mine, hai într-un bar să îți explic mai multe. - Nu putem merge la un altul?

- E cam departe și nu prea cunosc alte baruri. La - Uite, acest tablou îmi place. Copacii aplecați de Mi-au înghețat dracu picioarele aici. ăsta am mai fost. furtună, goi, fără frunze. Pare trist.

- Nu pot să merg cu dumneavoastră pentru că...

Sigur am să dau de individul care a fost - E trist.

- Ți-am spus să mă lași, în puii mei, cu domneala.

Ce dracu băi, mă irită groaznic. De ce zici că nu poți la mine mai înainte. Sper să-și vadă de treaba lui. - Toate picturile tale sunt triste și ciudate. Totuși Nu am dispoziție de scandal mai ales acum când, ăsta e vesel. să mergi cu mine? în sfârșit, pot vinde din picturi. Vladimir părea un Pusese mâna pe un tablou în care - Pentru că aștept un client. om serios. Avea un palton lung negru, bocanci cu pictasem un fluture.

- Pentru? talpă groasă și barbă. Mai mult nu vedeam de - Da. Fluturii nu sunt triști.

- Pentru a vinde acest tablou.

- Ce frumos spui tu, Do, fluturii nu sunt triști. Îi arăt un tablou la întâmplare pentru a întuneric.

Lângă masa noastră a venit individul scăpa de conversație. Tipul fuma și avea un obicei - Bine, mergem la barul acesta. care mă invitase la bar înainte să apară Vladimir. de a privi tot timpul în stânga și în dreapta de parcă - Să te ajut să strângi. Îl priveam absentă iar el mă privea interesat cu s-ar feri de cineva. Mișca continuu din picioare. Se - E ok, mă descurc.

Le tot scăpam pe jos. Degetele erau așa un zâmbet ironic în colțul gurii. întorcea puțin și scuipa în spatele lui de câte ori de înghețate că nu simțeam că le târăsc practic de - Văd, fată dragă, că ai venit în bar cu altul. Sau ai trebuia să-i răspund la vreo întrebare.

- Mai degrabă ai aștepta clienți să faci sex cu ei. Ce pământul înghețat în speranța că apuc cu grijă venit pentru mine? Hă?

- Îi cunoști, Do? faci tu aici e lăbăreală, fată dragă. Nu se trăiește din cartonul pictat.

- Ai înghețat și e numai vina mea. Îmi cer scuze - Nu îl cunosc, el... asta. Frecții la picior de lemn. pentru că te-am făcut să aștepți. Mă revanșez dacă - Cum să nu? Nu am vorbit noi acum câteva - Eu trăiesc. minute de clienți? De poeziile tale, de picturi?

- Trăiești pe dracu. Hai că plec la bar. Dacă te îmi dai voie.

Vezi câte știu de tine? Cum aș putea să știu dacă răzgândești să faci pe artista, te aștept la barul ăla - O să îmi revin.

Oare la ce revanșă se gândea? Sper să fie nu te-aș cunoaște? Dar tu cine ești? Clientul? de peste drum cu farmacia. Mai vorbim noi. un om bun. Dă Doamne să fie un om bun pentru că Hă?

- Noapte frumoasă să aveți!

- Fie cum zici tu, la dracu de artiști idioți și proști. În altfel sunt piedută. Am nevoie de banii aceștia. Ne- - Domnule, vă rog frumos să ne lăsați în pace. am îndreptat spre bar împreună iar eu simțeam că Domnișoara e.... mă-ta.... morții... ptiu, să-mi bag în ea... ce frig e.

Mai stau un sfert de oră și dacă nu apare fac pașii pe cioburi de sticle. Când am intrat în - Uite și la ăsta, bă nene ce mă domnește, băi, te plec. Se lasă frigul și mai tare și pe stradă au încăpere gălăgia și fumul din local mi-au atras pomenești că ești și tu din gașca ei de artiști. Și ce început să mișune tot felul de oameni. Aș bea un atenția în mod deosebit. Parcă eram într-o altă zici că e domnișoara? ceai fierbinte sau un vin fiert, aș sta într-o cadă lume. Ce farmec e acesta să-ți placă să trăiești într- - E cu mine. plină cu apă fiartă în care să pun un spumant roz. un mediu atât de aglomerat cu nimic mai frumos și - Și cu mine nu?

- Domnule...

Să aprind câteva lumânări și să citesc o carte de cu nimic mai presus decât singurătatea mea?

- Bă, mă lași?

- Să luăm loc aici. Parcă e mai multă lumină.

Dostoievski. El zicea de semidoctism? Parcă da.

Discuția avea o aplecare dubioasă.

Oare de ce îl citesc pe Dostoievski numai - Desigur.

Oamenii din jur începeau să devină curioși. Ce iarna? Pentru că regăsesc la el o tristețe comună cu - Să vedem ce lucrări ai adus. Încercam în zadar să desfac mapa în care să fac? Cum să aplanez scandalul? E târziu și a mea? Pentru că suntem din aceeași zodie? Pentru trebuie să plec. Mă ridic și mă postez în fața el a introdus picturile. că el a murit iarna? individului care nu suporta domnia.

El vorbea la vremea lui de semidoctism - Dă-mi voie să te ajut. Ce bei?

M-am apropiat atât de tare de el că ca fiind mai cumplit decât războiul, foametea sau - Mulțumesc frumos de întrebare, nu beau nimic. molima că ar fi un despot care nu a mai existat până - Ei, cum nu? Nu se cade să stai cu mine aici și să nu doar un fulg încăpea între noi. Să văd ce fac. Nu știam sigur ce am să-i spun dar eu am nevoie să atunci. De parcă acum nu e la fel? Răul se hrănește bei ceva. Vrei o cafea? din noi. El crește iar noi ne facem mici. Of, aș scrie - Nu, nu, insist să nu te deranjezi. Eu nu stau decât duc tranzacția aceasta la bun sfârșit. atât cât să-ți alegi ce vrei să cumperi și apoi am să - Ascultă la mine. Ascultă cu atenție. Pleci acum asta, așa aș scrie asta acum. Dar cum? de la această masă. plec. Trebuie să ajung urgent acasă.

Apollon 46

Te faci că nu m-ai cunoscut în viața ta. Și mergi dracu la care masă vrei iar pe mine mă lași să-mi închei afacerea acum, aici.

Băi frate, e clar? Iar dacă vrei ceva de la mine, discutăm mâine fix în acest loc. În această seară eu am treabă. E în joc viața unui om. E clar?

- Pe mă-ta...

- Pe mă-ta.

- Ai tupeu.

- Am. - Mâine te fac bucăți.

- Bine. Mă faci bucăți mâine. Hai pa.

Dacă vrei să învingi lumea trebuie mai întâi să te învingi pe tine. A plecat înjurând. Simt foc pe față. Vladimir mă privea mut.

- Nu pot să cred. Nu te credeam în stare.

- Te rog să mă ierți pentru cuvintele pe care ai fost nevoit să le înduri.

- Nu, nu e vorba de acele cuvinte, sau poate că da, nu știu, dar tu nu pari să iei înfățișarea unei alte persoane de la periferia orașului. Pari atât de fragilă.

- Hai să ne terminăm afacerea, Vladimir. În câteva minute trebuie să fiu acasă.

- Da, de acord. Uite, cumpăr tabloul cu furtuna.

- Mulțumesc din suflet.

- Cât îmi ceri pe el?

- Rămâne cum am stabilit pe e-mail, 250 de euro plus broșura de poezii.

- Ok, batem palma. Mai am o rugăminte la tine, Do. Ești de acord să ne vedem sâmbătă?

- Nu știu ce fac sâmbătă. Ne scriem și stabilim.

- Desigur.

Nr. 41,octombrie 2013 Vladimir nu-și mișcă ochii de la mine.

De ce? Eu nu am timp să simt ori să ofer din timpul meu unui alt bărbat. Trebuie să fug. Fug. Trebuie să fug puțin altfel ajung prea târziu. Îmi curge transpirația pe față. Nu e nimic. Respir pe gură.

Mâine iar o să mă doară în gât. De ce nu e nicio lumină aprinsă? Unde am pus cheia? Banii? Aha, bine că nu i-am pierdut.

- La ce oră ajungi tu acasă?

Mă aștepta în bucătărie pe întuneric.

- La ora asta vin. De ce stai pe întuneric?

- Ca să te văd pe tine mai bine. Pe unde îmi umbli nevastă? Sau pot să spun deja fostă nevastă?

- Nu mai sunt cu tine de doi ani. Unde e fata?

- Iar eu de doi ani am fost un fraier. Care fată?

- Lasă-te de glume. Merg în cameră. Am să mă mut mâine.

- Ai găsit un fraier? O să pleci de acum.

- Nu am unde să plec de acum. Procesul e luni. Eu plec vineri deși te-am rugat să mă mai lași să stau aici până luni. Nu am unde să mă mut cu fata acum. Ești tatăl ei și trebuie să înțelegi.

De ce se apropie așa de mine? Îmi cuprinde capul cu ambele mâini. Sângele îl simt deja în urechi. Ce are de gând? Nu cred că mă lovește. Doamne ai grijă de mine. Mă sărută pe gură. Încerc să mă depărtez dar mă strânge de gât.

Oare are de gând să mă omoare? Oricum nu aș avea puterea să-l dau deoparte. Aș vrea să mă pot mira de curajul meu sau măcar să nu realizez când trec de la un timp la altul. El vrea să mă omoare iar eu vreau să scriu.

Trandafir de la Moldova Ştefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta…

Trandafir de la Moldova – Îţi sărut duhul şi slova Trandafir crescut la Baia – Dragoş, Bogdan, Zimbrul, Oaia Trandafir de la Suceava – Se-alege grâul şi pleava

Ion ANDREIŢĂ Dac pe Columnă L-au prins pe când cerca, sub un stejar, Cu vătămata mână să-şi ia viaţa; O noapte lungă, fără de hotar, Îl duse până-n Roma, dimineaţa Apoi urmă o zi la fel de lungă Sărbătorită-n aur dacian – Pe Dac îl împietriră pe-o Columnă Spre slava împăratului Traian De-atunci tot trec, în veacuri şi în zile, Prin piaţa clipei, sub bărbosul Dac, Romani cu slava ruginită-n file Şi sărbători ce nu se mai refac De pe Columnă, ca dintr-un Olimp, Străin şi gol, fără copaci şi iarbă, Curg luminând capcana altul timp Nemairostitele poveşti din barbă.

Apollon 47

Trandafir nălţat la Iaşi – Cantemire, cui ne laşi?

Trandafir din Cernăuţi – Împleteşte dorul punţi Trandafir din Chişinău – Pod de flori şi pod mereu Trandafir de la Orhei – Fraţii Jderi, arcaşi şi zmei Trandafir de la Hotin – Fraţii pleacă, fraţii vin Trandafir din Căpriana – Logodit cu neprihana Trandafir-Cetatea Albă – Faţa Nistrul sfânt ţi-o scaldă Trandafir crescut în Herţa – S-a umplut de lacrimi mierţa Trandafir de la Soroca – A bătut ceasul, epoca!

Apollon

Sunt nebună. Poate că nebunia mea e câmpul de bătaie între diavol și înger, între realitate și vis. El își tocește sufletul în băutură iar eu în suferință. Totul e firesc.

Dureri mari, dureri mici. Suferință mare, suferință mică. Îmi curge sânge pe nas.Unde alunec?

E răzbunarea cea care mă trage în jos?

Ce lumină e asta? Cred că am leșinat, cred că mă agăț de un mister.

- Do, Do, ce faci? Trezește-te. Te rog.

De ce mă strigă? Mă strângea de gât.

Am visat? Seamănă cu celelalte leșinuri. Ăsta pare mai plăcut. Nu vreau să-mi revin. Dacă adorm în leșin și dacă reușesc să distrug orice cale de a-mi reveni din leșin?

- Mami! Mami! Tată, de ce stă mama așa pe jos?

De ce doarme aici?

- Nu doarme. A leșinat. Mergi în patul tău. De ce te-ai dat jos? Pleacă de aici.

- Nu moare mami? Tată, nu moare?

- Mergi domnule la tine în pat.

De ce țipă la fetița mea? Suflețelul meu. Avem bani să ne mutăm. O să fim doar noi două și am să-ți cumpăr vată pe băț și cristale roz.

Viața ne desparte de unele momente, de lucruri și uneori de noi înșine.

Nu justificăm logica și poate că ducem alte încercări doar să devenim oameni mari trecând prin încercări mari.

Dorina ŞIŞU, Dublin - Irlanda

Ţăranii şi Unirea Unirea, ţara a făcut-o; Ţara-i făcută din ţărani – Ţăranii au făcut Unirea În truda miilor de ani

Ţărani cu dragoste de casă Rămaşi definitiv în dor, Ţărani cu limbă răcoroasă Şi cu iubire-n limba lor

Ţărani cu frunţi tăiate-n stâncă, Ţărani cu sânge-nvârtoşat, Prin care se săpa adâncă Setea de ţară şi de nat

Ţărani ce nu mor niciodată Aprind pe creste focuri mari Din dragostea lor preacurată, Veghind al limbii vechi hotar.

Mamă…

Cât de mult tu mi-ai cântat Mamă, când m-ai legănat! Îţi ardea cântecu-n glas Ca păiuşul pe izlaz, Îţi ardea cântecu-n piept Ca iubirea ce-o aştept; Ai topit în mine jalea Ca-n drumeţ topită calea, Ai stins lacrimi şi ispite Cu nădejde împletite; De-atâtea plânsori amare Ochiul tău întors spre soare Ca o rană-ncinsă doare; M-ai scăldat cu apă nouă Furată în zori, pe rouă, Când se stingeau stelele Şi-ţi umpleau ulcelele; Şi năier mi-ai zis să fiu, Tot în frunte să mă ţiu, Stâmpăr, ca argintul viu – O, de ce-ai topit în cântec Doru-ntreg, ca-ntr-un descântec, De-mi arde şi-acum în piept Ca iubirea ce-o aştept?

Ulciorul Mi-i neamul din legendă coborât, Baladele-i brumară-n taină părul, Dar fetele mereu şi-au petrecut Din mână-mână, la izvor, ulciorul Ulcior cu apă vie şi ecouri Din crâncene îmbrăţişări de munţi, Străbunii rezemaţi cu fruntea-n nouri Băură din miresmele-i fierbinţi Băurăm toţi, ulciorul niciodată Nu-şi stinse cel din urmă clipocit; O mie de izvoare dintr-o dată Îşi prelingeau adâncul tăinuit Ulcior cu apă vie şi vecii, Surâs de curcubeie peste creste, Cine te-a scos în drum? De unde vii? Şi care-i rămuroase ta poveste?

Ce anonimi topiră-n tine dorul De cer, de apă şi ţărână? – Zadarnic. Ca un sfinx tace ulciorul, Ca o statuie de demult, păgână.

Nr. 41,octombrie 2013 Apollon Cum rezolvă Budapesta problemele demografice ale Ungariei

ROMÂNII CER ŞI OBŢIN CETĂŢENIA UNGARIEI! Complotul internaţional împotriva Poporului Român şi a României continuă cu noi episoade. Unul dintre ele se desfăşoară în ultimii doi-trei ani, într-un ritm din ce în ce mai accelerat.

Este vorba de acordarea dublei cetăţenii, respectiv a celei ungare, pentru românii din România.

Se ştie că Parlamentul, Guvernul şi preşedintele României au acceptat să se aplice pe teritoriul ţării noastre o lege votată în Parlamentul de la Budapesta vizând acordarea cetăţeniei ungare pentru anumiţi cetăţeni români.

Autorităţile din conducerea Slovaciei au decis că sunt expulzaţi din această ţară cetăţenii care cer şi obţin cetăţenia Ungariei. În România, aplicarea legii ungare se face cu ajutorul Ambasadei Ungariei de la Bucureşti, a consulatelor ungureşti şi a U.D.M.R. În primele luni de aplicare a legii ungare pe teritoriul românesc, mai multe sute de mii de cetăţeni români de etnie maghiara s-au grăbit să-şi depună actele necesare pentru obţinerea cetăţeniei ungare. Apoi, au învăţat Constituţia şi imnul Ungariei, istoria şi geografia acestei ţări. Într-un interval de 6-12 luni de la depunerea actelor, solicitanţii au fost invitaţi în Ungaria pentru a depune, în ungureşte, jurământul de credinţă faţă de Ungaria. Aşa au procedat şi liderii U.D.M.R. aflaţi în Parlamentul şi Guvernul României, în Parlamentul European, în instituţiile centrale de stat, în administraţia publică etc.

Cu toţii au jurat credinţă statului ungar, cu mâna pe drapelul Ungariei şi pe steagul Ungariei Mari, a cărui stemă include şi Ardealul, Sfânt Pământ Românesc, moştenit de români de la strămoşii lor geto-daci, de la Poporul Primordial care a trăit în Dacia Mare. În ultimii doi ani s-a tot amânat, sub diverse pretexte primirea României în spaţiul Schengen.

S-a mediatizat, mai ales, opoziţia Olandei, fără a se face referire laputernicul lobby unguresc din această ţară şi din structurile Uniunii Europene. Ungaria a fost şi este prima ţară interesată de blocarea intrării României în spaţiul Schengen ! La începutul acestui an, vicepremierul ungar Zolt Semjen a declarat că simplificarea procedurilor de acordare a cetăţeniei pentru "maghiarii din diaspora este un ţel al nostru de politică naţională". În declaraţii, Ungaria are o poziţie diplomatică, dar în fapt acţionează diabolic ! De ce ?Pentru că, Ungaria urmăreşte să sporească artificial şi substanţial numărul cetăţenilor acestei ţări prin acordarea dublei cetăţenii, mai ales pentru românii din Ardeal.

Se ştie că, de la 1 Decembrie 1918 şi până în prezent, Ungaria şi organizaţiile etnicilor unguri din România nu au recunoscut Marea Unire de la Alba-Iulia şi Statul Naţional Unitar Român. Încă de la începutul anului 1919, conducătorii Ungariei, în frunte cu evreul Bella Kun, s-au înţeles cu conducătorii evrei ai Rusiei Sovietice şi au pregătit intervenţia armată în România, pentru cucerirea Ardealului şi anexarea acestuia la Ungaria. Atunci, Armata Română a înfrânt trupele ungureşti şi a cucerit Budapesta, capitala Ungariei.

Apollon 48

La 4 august 1919, pe Parlamentul de la Budapesta au fost puse opincile româneşti de către bravii ostaşi români.

După mai multe luni, Armata Română s-a retras din Ungaria, urmând ca graniţa de vest a României să fie până la Tisa, aşa cum a fost pe timpul Daciei Mari şi aşa cum a precizat-o Marele Patriot şi Istoric MIHAI EMINESCU, în poezia "Doina". Însă, prin Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, România a pierdut o parte însemnată din teritoriul naţional. Cu toate acestea, Ungaria şi etnicii unguri din România protestează împotriva Tratatului de la Trianon, cer Prof.univ.dr. Ion COJA revizuirea lui şi anexarea Ardealului.

Românii care cer să obţină cetăţenia Toţi conducătorii Ungariei de după anul 1918 şi cei ai organizaţiilor etnicilor unguri din ungară nu trebuie să cunoască limba ungară, nici România au jurat că vor acţiona, pe toate căile şi Constituţia şi imnul Ungariei, nici istoria şi prin toate mijloacele, pentru dezmembrarea geografia acestei ţări. Singura lor obligaţie este teritorială a României şi anexarea Ardealui. să-şi depună dosarul la sediile U.D.M.R. ori în Niciodată, autorităţile statului ungar nu au Ungaria sau la reprezentanţele sale diplomatice recunoscut atrocităţile săvârşite de unguri din România. În circa două săptămâni sunt împotriva românilor, nu au cerut scuze publice anunţaţi solicitanţii români ca să se deplaseze în Poporului Român şi nici nu s-au angajat să Ungaria, peste cel mult o lună de zile,pentru a depune jurământul şi a obţine cetăţenia ungară, plătească despăgubiri.

Nici regii alogeni ai României, nici inclusiv paşaportul.

La data anunţată sunt organizate conducătorii regimului comunist şi nici alogenii din conducerea ţării noastre, de după decembrie ceremonii, în multe localităţi mari şi mici din 1989, nu au cerut Ungariei să recunoască Ungaria, unde, în săli festive şi la grămadă, atrocităţile săvârşite împotriva a peste 50.000 de românii pun mâna pe drapelul Ungariei şi pe steagul Ungariei Mari, ascultă înregistrarea cu români. Începând din vara anului 2012, imnul Ungariei şi jurământul de credinţă, iar apoi autorităţile din conducerea Ungariei acordă cu semnează actele pentru obţinerea cetăţeniei multă uşurinţă şi într-un timp foarte scurt ungare. După cupa de şampanie, românii cetăţenia ungară pentru românii care nu cunosc deveniţi membri ai naţiunii ungare sunt duşi la limba ungară, dar care pot dovedi că strămoşii lor spectacole. Unii dintre ei, în semn de mulţumire, au trăit în localităţi care au făcut parte, în perioada au cumpărat şi au oferit buchete de flori 1867-1918, din Imperiul Austro-Ungar sau din oficialităţilor statului ungar.

Zilnic, sute sau chiar mii de români din Ungaria Mare, în perioada 30 august 1940-25 localităţi din Ardeal, din Bucureşti şi din alte octombrie 1944.

Pentru a creşte artificial numărul judeţe ale României se deplasează în Ungaria şi ungurilor din Ardeal, spre 3-4 milioane, Guvernul obţin cetăţenia acestei ţări.

Este incredibil, dar adevărat ! Urmaşii Ungariei a trecut masiv la acordarea cetăţeniei ungare pentru un număr uriaş de români, celor peste 40.000 de români din Ardeal ucişi de barbarii şi teroriştii unguri în timpul Revoluţiei renunţând practic la condiţionările iniţiale.

Române de la 1848-1849, precum şi urmaşii miilor de români ucişi de bestiile ungureşti în perioada 30 august 1940-25 octombrie 1944, cer în aceşti ani şi obţin cu multă uşurinţă cetăţenia ungară.

S-a ajuns, practic, la un fenomen de masă! Până şi elevii şi studenţii etnici unguri din România au fost instruiţi de U.D.M.R. şi caută să-i convingă pe colegii lor români ca să ceară cât mai mulţi, inclusiv părinţii şi rudele lor, obţinerea cetăţeniei Ungariei.

De ce au recurs şi acţionează românii pentru obţinerea dublei cetăţenii, respectiv cea a Ungariei? La foarte mulţi dintre români le-a fost refuzată viza de intrare în S.U.A. pentru a putea face vizite la copii, nepoţi sau prieteni.

Marea lor majoritate caută să obţină dubla cetăţenie româno-ungară pentru a se deplasa fără restricţii în S.U.A., Canada şi Australia.Alţii, cei săraci şi foarte săraci, cred în promisiunile deajutoare materiale şi financiare din partea Ungariei.

Cei mai mulţi dintre români ştiu că din moment ce au obţinut cetăţenia Ungariei au dreptul să fie angajaţi imediat în toate ţările membre ale Uniunii Europene, fără niciun fel de condiţionări.

Nr. 41,octombrie 2013

Principalii vinovaţi de umilinţa, sărăcia şi disperarea în care au fost aduşi românii sunt cei care s-au aflat la conducerea României post-decembriste, aceia care s-au aliat cu U.D.M.R., cei care nu au acţionat în Interesul Poporului Român, inclusiv pentru intrarea simultană a ţării noastre şi a Ungariei în N.A.T.O., U E şi spaţiul Schengen. Cu toate că Ungaria şi-a retras trupele din Irak şi Afganistan, S.U.A. nu a eliminat vizele pentru unguri. Poporul Român cheltuieşte în zadar sume uriaşe în războiul din Afganistan, iar drept mulţumire S.U.A. menţine vizele pentru cetăţenii români.

De ce duce Ungaria această politică atât de pragmatică şi parşivă? Pentru a justifica în faţa marilor puteri şi a organismelor Uniunii Europene apropiata cerere de autodeterminare a ungurilor din Ardeal, al căror număr fictiv speră să treacă, în anii 2013-2014, de 50% din totalul populaţiei. Liderii U.S.L. şi P.D.L sunt la curent cu acţiunile concertate ale Ungariei şi U.D.M.R. vizând acordarea facilă a cetăţeniei ungare pentru români, cu scopul clar al anexării Ardealului. Guvernul Ponta II caută să împartă teritorial România, în paralel cu demersurile şi acţiunile anti-româneşti ale Ungariei!

Apollon

Această politică de stat a Ungariei şi ceea ce se petrece în România, mai ales în ultimele şase luni, se pare că a scăpat Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) şi Serviciului de Informaţii Externe (S.I.E.), iar Parlamentul şi preşedintele României păstrează o tăcere vinovată.

Se pare că, premierul Victor Viorel Ponta încă nu a aflat toate detaliile de la consilierul personal Gyorgy Frunda (omul de încredere al Budapestei la Palatul Victoria) despre această acţiune extrem de periculoasă a Ungariei îndreptată împotriva României.

Ca atare, la conferinţa de presă pe tema: "Starea Naţiunii", premierul Ponta a omis acest subiect, al dobândirii cetăţeniei ungare de către sute de mii de români get-beget.

Pentru a nu se dezbate în Parlament şi în mass-media această acţiune diabolică a Ungariei şi U.D.M.R.împotriva integrităţii teritoriale a României, Guverul Ponta II a pus la re-re-încălzit ciorba stricată a vilelor R.A.-P.P.S., moştenită de la guvernele precedente, uitând deliberat privilegiile şi cheltuielile uriaşe făcute de alogenii aflaţi în Palatul Elisabeta.

Prof.univ.dr. Ion COJA

DESTINAŢII DE VACANŢĂ

Copenhaga - atracţii şi obiective turistice pentru toate gusturile

Copenhaga este destinaţia perfectă pentru o escapadă romantică de câteva zile împreună cu pesoana iubită. O cină la lumina lumânării, plimbări prin parc, tratamente de înfrumuseţare, o vizită la cele mai romantice obiective turistice sunt doar câteva dintre lucrurile ce le poţi face împreună cu cel de lângă tine. În Copenhaga turiştii se pot îndrăgosti din nou pentru că acest oraş este cadrul perfect pentru aşa ceva. Cu istoria sa bogată, plină de clădiri istorice şi străduţe antice, cu muzeele sale deosebite şi galeriile de artă, cu superbele Grădini Tivoli şi cu o monarhie care este cea mai veche din lume, capitala Danemarcei are atracţii pentru toate gusturile.

Copenhaga nu este însă un muzeu viu, ci din contră este un oraş vibrant, modern al cărui trecut fascinant coexistă superb cu latura sa contemporană, cu ultimile tendinţe din arhitectură, design şi modă. Copenhaga chiar este una dintre capitalele lumii în domeniul designului, statut ce este reflectat de clădirile ultra moderne şi de complexele ameţitoare.

Peste o mie de ani de istorie este deja scrisă în Copenhaga. Există un singur zgârie-nor în centru dar acesta este deja un clasic. Ca în orice oraş, Copenhaga este un produs al oamenilor ce locuiesc în el. Copenhaga a fost foarte norocos, printre locuitorii săi numărându-se Hans Christian Andersen şi Soeren Kierkegaard. Hans Christian Andersen a scris o poveste despre Mica Sirenă, Disney a făcut un film şi Copenhaga a ridicat o statuie în onoarea acesteia. Mica Sirenă continuă să fie cel mai popular obiectiv turistic din întreaga Danemarcă.

Mica Sirenă, aşezată pe o stâncă în porul Langelinie, este una dintre cele mai importante atracţii turistice din Danemarca.

Sculptura a fost terminată în 1913, şi peste un milion de oameni vizitează sirena anual.

Apollon 49

Mica Sirena fara cap

Având o înălţime de doar 1,25 metrii, este foarte mică, cu bustul dezgolit şi cu coada de peşte; pare a fi în adevăratul său element atunci când valurile se izbesc de piatră. Sculptorul, Edvard Eriksen, a modelat capul sirenei după balerina Ellen Price. Când balerina a refuzat să pozeze în nud pentru corp, soţia sculptorului a făcut-o pentru el. Există câteva similarităţi între Mica Sirenă şi statuia Pania Recifului de pe plaja Napier în Noua Zeelandă, şi cu sculptura "Fată în costum ud" din Vancouver .

Statuia din 1913 a fost un cadou oferit oraşului Copenhaga de către berarul Carl Jacobsen. Mica Sirenă este o statuie din bronz, ce are 125 de cm înălţime şi cântăreşte 175 de kg.

Povestea Micii Sirene din Copenhaga îşi are originile în basmul cu acelaşi nume al lui Hans Christian Andresen - o poveste despre o sirenă foarte tristă care îşi doreşte să părăsească marea ş i să ajungă pe uscat.

Sculptorul a fost inspirat în egală măsură şi de balerina Ellen Price, care în anul 1909 a dansat ca prim-solistă în spectacolul de balet, Mica Sirenă ce a fost pus în scena la Teatrul Regal.

Istoria însă ne spune că Ellen Price a refuzat să pozeze nud pentru sculptorul Edvard Eriksen, autorul statuii. Astfel, numai chipul sirenei este modelat după cel al balerinei în timp ce trupul statuii a fost modelat după cel al soţiei sculptorului, Eline Eriksen.

Pe 23 august 2013, Mica Sirenă a împlinit 100 de ani de când atrage un număr impresionant de turişti în această parte a oraşului.

Mica Sirenă a fost de mai multe ori victimă a vandalismului. De două ori şi-a pierdut capul, o dată i-a fost tăiat braţul şi de mai multe ori a fost stropită cu vopsea. Într-una din dăţi a fost vandalizată spre ruşinea noastră chiar de suporterii români aflaţi la Copenhaga pentru a susţine echipa naţională de fotbal ce disputa un meci contra echipei Danemarcei. De fiecare dată însă a fost salvată şi restaurată, pentru a putea să-şi ocupe, în continuare, locul pe malul apei şi să-i atragă pe turişti în portul Copenhaga. Când va întoarceţi din vacanţă din capitala daneză, câteva poze cu şi alături de simbolul acestui oraş nu ar trebui să vă lipsească din colecţie. În anul 2006 oficialităţi ale oraşului Copenhaga au anunţat că este posibil ca statuia să fie mutată ceva mai departe de ţărm, tocmai pentru a preveni noi acte de vandalism sau pentru a îi împiedica pe turişti să se mai caţere pe ea pentru poze inedite.

Statuia este încă protejată de copyright şi mai multe copii ale sale au generat diferite controverse sau chiar procese. O statuie dezvelită în Greenville, Michigan, pentru a celebra trecutul şi originile daneze ale oraşului, a dus la un proces între o societate ce protejează drepturile artiştilor şi primăria oraşului american.

Statuia din Greenville era de dimensiuni mai mici, avea faţa diferită şi sânii ceva mai mari, pe lângă alţi factori care o diferenţiau de cea din Copenhaga, fapt care a dus la respingerea acuzelor.

Expert în turism Aurelian PREDA

Nr. 41,octombrie 2013

Lung e drumul Gorjului

Apollon

interviu cu Ioana Lătăreţu, nora Mariei Lătăreţu Rep: Maria Lătăreţu este un înaintemergător al tradiţiei, al spiritualităţii spaţiului gorjenesc, al cântecului popular autentic.

Ioana Lătăreţu: Maria Lătăreţu nu a făcut niciodată rabat de la calitate şi nu a suportat kitsch-ul.

Rep: Putem spune că Maria Lătăreţu este artistul care ne-a apropiat de tradiţie, de spiritualitatea gorjenească, de bunii şi străbunii noştri. Aţi lansat cea de-a doua ediţie a cărţii „Maria Lătăreţu Privighetoarea nepereche” pe care aţi scris-o în colaborare cu Dorin Brozbă.

Ioana Lătăreţu: Lansarea a fost un eveniment unic şi de excepţie. Spun unic pentru că momentul nu se mai poate întoarce şi de excepţie pentru că a avut mare succes şi totul a fost aşa de bine organizat şi parcă sufletul Mariei Lătăreţu a fost printre noi. La eveniment am şi zâmbit, am şi plâns. Am zâmbit de fericire pentru că am reuşit cu coautorul, cu domnul Dorin Brozbă să scoatem această carte şi am plâns de momentele emoţionante prin care am trecut pentru că am mai destăinuit câte ceva din viaţa mea de familie.

Rep: Care este legătura dumneavoastră cu Maria Lătăreţu?

Ioana Lătăreţu: Eu am locuit cu Maria Lătăreţu sub acelaşi acoperiş, am mâncat la aceeaşi masă amândouă şi stăteam aşa cum stau cu dumneavoastră şi ne destăinuiam una alteia. Nu a fost niciodată principiul acela pe care-l are lumea de noră şi soacră. La noi a fost mămica şi fata mea.

Nu a existat odată un cât de mic divergent între noi şi am intrat în casa Mariei Lătăreţu la vârsta de 18 ani şi câteva luni. Vă închipuiţi că pricepută ca tânără nevastă, nu eram. Dar Maria Lătăreţu prin natura ei, prin delicateţea ei, prin nobleţea ei niciodată nu mi-a reproşat absolut nimic. Întotdeauna îmi cuprindea mâinile, mi le săruta şi îmi spunea: Fata mamei, cum faci tu, nu face nimeni!

Rep: În câţiva ani aţi reuşit să faceţi foarte multe pentru memoria artistei Maria Lătăreţu.

Ioana Lătăreţu: Am făcut toate aceste lucruri preluând şi lucrurile pe care trebuia să le facă soţul meu, unicul fiu al Mariei Lătăreţu. Soţul meu s-a prăpădit în anul 2001 şi întotdeauna îmi spunea: Să ai grijă să nu uiţi niciodată pe mama, că ce mult te-a iubit!

Rep: În anul 2005, Viorel Gârbaciu, directorul Şcolii Populare de Artă din Târgu-Jiu, înfiinţează Ansamblul Folcloric Maria Lătăreţu.

Gorjul începe să o revigoreze, să o reabiliteze pe Maria Lătăreţu.

Ioana Lătăreţu: Eu am fost cea care i-a dat girul domnului Gârbaciu, eu sunt naşa de botez a Ansamblului Maria Lătăreţu, în calitate de moştenitoare de drept a Mariei Lătăreţu, şi de fapt nu mai este nimeni. După mine urmează băiatul meu, inginerul Mihail Lătăreţu care are la rândul lui doi băieţi, unul, medic veterinar, şi altul, economist la bancă. Numele Mariei Lătăreţu va merge mai departe.

Rep: Spuneţi-mi a moştenit cineva din familiei harul Mariei?

Apollon 50

Ioana Lătăreţu: Nu, ştiu ce vreţi să mă întrebaţi. Nimeni, absolut nimeni. Maria Lătăreţu a fost o nativă şi un unicum.

Nimeni. Soţul meu, nici poveste, a fost inginer. Băiatul meu este de asemenea inginer, eu sunt inginer. Nora mea este medic militar cu grad de colonel. Nimeni nu a moştenit-o. Vedeţi, nu a fost o treabă genetică. La Maria Lătăreţu a fost ceva spontan.

Rep: A picurat Dumnezeu harul lui undeva la Bălceşti, într-o casă destul de sărăcăcioasă…

Ioana Lătăreţu: Nu destul, foarte sărăcăcioasă. Maria Lătăreţu a fost copilul care a jinduit după o bucată de pâine, care a jinduit după o haină şi după încălţări. A fost al şaisprezecelea copil al familiei Maria şi Ion Borcan din Bălceşti, adusă pe lume la vârsta părinţilor destul de târzie. Dar cum măicuţa ei la naştere a spus: Nui nimic, e fată, vine cu norocul ei! Şi aşa a fost, fără să ştie că Dumnezeu a atins-o cu aripa harului şi i-a dat atâta noroc şi acel glas inconfundabil şi inimitabil. A crescut mai mult flămândă Ioana LĂTĂREŢU pentru că este născută în perioada aceea de mare sărăcie, în 1911.

Până la 7 ani nu a cunoscut pâinea. A La care măicuţa ei, este foarte mâncat numai mămăligă sau turtă. Când fratele impresionant, i-a răspuns: Mărie ia-ţi palton dar dumneaei mai mare, cel care i-a fost primul de încălţat nu, poartă şi tu ce-ai mai găsi pe aici, mentor, a venit acasă de la Târgu-Jiu şi a adus o ce-o mai da Dumnezeu, şi restul de bani lasă-i pâine albă, Maria Lătăreţu a strigat în gura mare: mamă că trebuie să acoperim casa cu şindrilă.

Mamă, nenea ne-a adus cozonac! Nu văzuse La vârsta de zece ani, din primii bani până atunci nici măcar pâinea. Cât de îmbrăcat, câştigaţi prin cântat îşi acoperă casa cu şindrilă. cămăşuţa oltenească şi picioruşele goale.

De la această vârstă îşi consideră debutul. Şi Cânta pe prima scenă a dumneaei care rămâne tot desculţă! În luna aprilie mergea cu era un bolovan de rău, în faţa porţii, cu mâinile în plugul, cu boii de ara, şi ştiţi cum este în luna solduri în cămăşuţă gorjenească. Şi lumea trecea aprilie în zona subcarpatică şi zăpadă, şi zloată, de la muncă şi o asculta. În timpul acesta talentul în picioruşele goale. i se dezvoltă şi cântă şi devine cunoscută în sat.

La 8-9 anişori era cunoscută de acum.

Privighetoarea Gorjului creează la 17 ani melodia “Lung e drumul Gorjului” fiind profund impresionată de drumul străbătut, pe jos, în picioarele goale de la Bălceşti la Târgu-Jiu

Debut la 10 ani Din primii bani câştigaţi din cântat, la vârsta de zece ani, Maria Lătăreţu îşi cumpără un palton şi acoperă casa părintească cu şindrilă. La zece ani este invitată la o importantă petrecere, la preotul Oprişescu, un preot foarte bogat din Cârligeii Mari, unde vin familii foarte bogate printre care şi boierul Pleşoianu.

O cheamă pe Maria Lătăreţu să le cânte la această petrecere. Merge la petrecere însoţită ori de tatăl, ori de fratele dumneaei şi cântă toată noaptea. Când se termină la ziuă petrecerea toţi mesenii îi bagă bani în sân atât de mulţi încât nu o mai cuprindea cămaşa şi încep şi îi lipesc banii pe frunte. Micuţă fiind, şi-a strâns aşa cămăşuţa, s-a culcat undeva într-un pat şi a adormit.

Când s-a trezit a căutat să vadă dacă mai are banii şi nu-i venea să creadă. Din banii câştigaţi şi-a dorit un paltonaş pentru că veşnic îi era frig şi ceva de încălţat. A mers cu banii acasă, i-a arătat măicuţei dumneaei şi i-a spus: Mama, uite ce de bani am adus. Vreau să-mi iau şi eu un paltonaş şi ceva de încălţat.

Perioada de la 10 la 14 ani devine arhicunoscută în satele dimprejurul Bălceştiului, unde de pe acum i se spune privighetoarea din Bălceşti. Era chemată la nunţi, la botezuri, la petreceri, la horă, la clacă, era nelipsită, la cules de fructe. Toamna oamenii culegeau fructele şi Maria Lătăreţu în mijlocul grădinilor le cânta.

La vârsta de 14 ani nu mai suportă sărăcia şi îi spune mamei ei, plec la fratele meu la târgu-Jiu. Fratele Ioniţă şi primul mentor al Mariei Lătăreţu era căsătorit cu o cântăreaţă de taraf în Târgu-Jiu la două case de casa memorială Ecaterina Teodoroiu.

La 14 ani pleacă de acasă tot desculţă şi parcurge 37 de km dintre Bălceşti şi Târgu-Jiu pe jos. Ajunge la fratele ei şi îi spune: Nene, nu mai pot! Simt că dacă vin aici, cu cumnata Polina am să mă desăvârşesc şi eu. Era vocaţie.

Rep: Simţea că trebuie să plece să-şi împlinească destinul…

Ioana Lătăreţu: De la 14 ani începe să cânte în Târgu-Jiu şi se face cunoscută rapid.

Ascensiunea Mariei Lătăreţu în viaţă a fost extraordinar de rapidă. Se duce vestea până la Leleşti. Aici era un tânăr frumos, un violonist, Mihai Lătăreţu care aude de privighetoarea din Bălceşti, o cere de nevastă şi se căsătoresc în 1928, dumneaei la 16 ani şi tăicuţu la 19 ani.

Nr. 41,octombrie 2013

Doi copii pornesc în viaţă pe lungul drum al Gorjului cu picioarele goale amândoi şi săraci lipiţi. Din nou zbuciumul vieţii o cuprinde pe Maria Lătăreţu cu toate succesele în artă.

Pe lângă faptul că a fost o celebră interpretă şi culegătoare de folclor, Maria Lătăreţu a fost şi o mare creatoare. Ea devine membră a Uniunii Compozitorilor Români din anul 1965, cu piesele create, text şi linie melodică ale dumneaei.

Rep: A fost o personalitate completă.

Ioana Lătăreţu: La 17 ani creează prima piesă impresionată de drumul acela care la făcut la 14 ani creează cântecul, puţină lume ştie că este al dumneaei, Lung e drumul Gorjului.

Acest cântec i-a fost luat, răpit de Maria Tănase. În momentul în care a aflat ce s-a petrecut cu acest cântec Maria Lătăreţu niciodată nu l-a mai interpretat şi a spus: să fie sănătoasă Maria Tănase şi să-l cânte!

Rep: Atât de mult a afectat-o…

Ioana Lătăreţu: Atât de mult a afectato pentru că Maria Tănase a minţit-o. I-a cerut două cântece să-şi îmbogăţească repertoriul dar de fapt îi trebuiau două cântece româneşti autentice ca să plece la expoziţia de la New York împreună cu Grigoraş Dinicu.

Rep: S-a schimbat Maria Lătăreţu de-a lungul timpului, fiind greu încercată, sau a rămas cu aceeaşi nobleţe şi modestie de-a lungul anilor?

Ioana Lătăreţu: În 1929, are primul copil şi de aici încep marile tragedii.

Din cei şase copii născuţi de Maria Lătăreţu nu supravieţuieşte decât soţul meu, Ion Lătăreţu. Este singurul supravieţuitor. Până la nunta mea a avut coadă, purta o coadă frumoasă pe cap şi de ea îşi prindea marama.

La nunta noastră şi-a tăiat părul, a spus că vrea să fie o soacră coafată, modernă, cu pălărie şi rochie de seară. Printre invitaţi a venit şi Rodica Bujor. Avea o pălărie superbă cu o voaletă mare pe faţă. A sărutat-o felicitând-o pe măicuţa prin voaletă şi dânsa a fost foarte mirată şi puţin indignată. I-am spus atunci: Măicuţă fă-ţi şi dumneata aşa o pălărie cu voaletă că eşti o mare artistă.

Apollon 51

Şi mi-a răspuns: Nu, mamă! Eu sunt Maria Lătăreţu care a plecat cu bucata de turtă în mână şi în picioarele goale. Era de o modestie rară, de o cochetărie modestă, ştia cum să se îmbrace. Pardesiul ei pe care şi l-a adus din străinătate este depus la casa memorială. La fel şi rochiţa din catifea franţuzească, sunt acolo.

Rep: Un lucru care v-a impresionat profund din cariera artistei?

Ioana Lătăreţu: Doresc să vă spun un lucru care pe mine m-a impresionat enorm: în 1945, când s-a încheiat cel de-al doilea război mondial, ştiind-o mare creatoare, i-a fost cerut să creeze o horă a păcii. Şi creează vestita Horă a Păcii care este un cântec superb.

Se cântă acest cântec, se termină cu războiul, lumea uită şi este invitată la Budapesta ca mesager al păcii. I se cere să cânte şi cucereşte sufletele budapestanilor cu Hora Păcii. Şi de atunci pentru unguri Maria Lătăreţu este mesagerul păcii.

Rep: A avut o recunoaştere largă internaţională…

Ioana Lătăreţu: În Polonia, în Cehoslovacia, în Uniunea Sovietică era recunoscută, când ne-am căsătorit noi, în 56, măicuţa era plecată cu contract pentru doi ani, cânta acolo la restaurantul de artă culinară Dunărea şi o iubeau moscoviţii şi ajunsese proverbială prin chipul acela radios al dumneaei şi zâmbet. O întâlneau şi moscoviţii în limba rusă îi spuneau: Maria zâmbeşte că tu ne încălzeşti sufletele în zilele de ger! În Uniunea Sovietică a fost de nenumărate ori, a ajuns până la graniţa cu Mongolia. În Ungaria, în Egipt, în Siria, în Iordania, în Grecia, Bulgaria, Serbia.

A fost, dacă nu mă înşel, în Elveţia pentru că ştiu că acolo l-a întâlnit pe marele folclorist Marcel Cellier al elveţienilor pentru că era ţară neutră iar restul ţărilor nu i-au admis niciodată să meargă mai departe să plece şi să vadă Franţa, Spania, Anglia. În anul când a murit, 1972, împreună cu Lucreţia Ciobanu, există şi o fotografie de atunci, umblau amândouă să-şi facă paşaportul să plece amândouă în America. Lucreţia Ciobanu a ajuns, Maria Lătăreţu în cer.

Apollon

Rep: Care a fost legătura dintre Maria Lătăreţu şi Constantin Brăiloiu?

Ioana Lătăreţu: A fost mentorul principal. A fost cel căruia i-a călăuzit paşii. Fără Constantin Brăiloiu poate că Maria Lătăreţu nu ajungea atât de departe.

Ar fi rămas la nivel de cântăreaţă de taraf, de restaurant. Dar marele Brăiloiu a văzut stofa, a văzut omul din Maria Lătăreţu, pentru că are dumnealui nişte mărturisiri în care spune: cu Maria a trebuit să fiu un profesor extraordinar de exigent pentru că avea mult talent şi multă personalitate.

A fost foarte greu să o cizeleze. Şi în ce sens? Exact ca şi băiatul meu şi dânsa avea un fel de a-l pronunţa pe r, mai apăsat. Şi Brăiloiu a corectat-o de şi-a pierdut acest r apăsat. Îmi povestea dânsa cât s-a chinuit şi la un moment dat, ştiţi ce mi-a spus: Mamă, dacă nu ar fi fost Brăiloiu nu ştiu unde aş fi ajuns! Dar Brăiloiu m-a învăţat să ţin furculiţa şi cuţitul în mână!, aşa mi-a spus.

A fost mentorul care a desăvârşit-o. Dar a luptat foarte mult cu dânsa. interviu realizat de Andreea TURCU

Nr. 41,octombrie 2013

Partea întunecată a Dubaiului: între sclavagism şi lux

Apollon

Virgil IACOB Poleiala Dubaiului...

Dubai era menit să fie un Shangri-La al Orientului Mijlociu, un monument strălucitor în onoarea spiritului antreprenorial al companiilor arabe şi al capitalismului occidental. Dar odată cu venirea vremurilor dificile în oraşul care a răsărit din deşert, publicaţia britanică "The Independent" scrie despre povestea terifiantă din spatele succesului. Imaginea zâmbitoare a şeicului Mohammed, conducătorul absolut al Dubaiului, se reflectă asupra creaţiei sale.

Imaginea sa se regăseşte pe aproape fiecare clădire, printre cunoscutele reclamele ale lui Ronald McDonald şi ale Colonelului Sanders. Şeicul a vândut lumii imaginea unui oraş arab cu 1.001 de lumini, fiind un Shangri-La al Orientului Mijlociu, izolat de furtunile de praf care mătură regiunea. Dar zâmbetul de pe zgărie-nori a dispărut. Macaralele omniprezente s-au oprit, rămânând numeroase clădiri pe jumătate construite, relatează publicaţia "The independent".

Un exemplu este hotelul Atlantis, amplasat pe propria insulă artificială, un castelgigant de culoare roz construit în 1.000 de zile cu suma de 1,5 miliarde de dolari.Hotelul este des inundat de ploi, apa scugându-se prin plafoane, în timp ce dalele cad de pe acoperiş. Acesta este un oraş construit din nimic în doar câteva decenii pe credite, suprimare şi sclavie.

Neverland-ul a fost construit pe un "niciodată-niciodată", iar acum crăpăturile au început să iasă la suprafaţă, oraşul arătând din ce în ce mai asemănător cu Manhattanul.

Un Disneyland pentru adulţi Într-una din parcările unui hotel faimos din Dubai, reporterul"The Independent" a găsit-o pe Karen Andrews, o femeie slabă pe faţă căreia se citeşte o expresie a unui om care a pierdut totul.

Andrews locuieşte în maşina sa de mai bine de câteva luni, în parcarea unui hotel şi nu se gândea niciodată ca va ajunge aici.

Andrews a venit din Canada în Dubai, atunci când soţul ei a primit o slujbă la o faimoasă companie multinaţională.

"Când mi-a spus de Dubai, i-am spus direct că nu o să mă vadă pe mine că renunţ la băutură şi să mă îmbrac în negru. Dar îmi iubeam soţul şi am hotărât să încercăm". Când a ajuns, în anul 2005, parcă era întrun Disneyland pentru adulţi."Viaţa era fantastică.

Apollon 52

Aveam apartamente imense cu o armată de servitori şi nu plăteam taxe aproape deloc. Petreceam tot timpul". Într-o perioadă înfloritoare pentru cei doi, Daniel, soţul ei, a cumpărat două proprietăţi.

Iar ca niciodată în viaţa lor, acesta a început să organizeze greşit veniturile. "Nu vorbim de sume mari, dar a început să devină confuz. Nu îi stătea în caracter şi am ajuns să avem câteva datorii." După ceva timp, Daniel a descoperit că are o tumoare pe creier, unii doctori spunând că este benignă, iar alţii malignă, datoriile fiind şi mai mari.

Legea din Dubai nu se aseamănă cu cea din Canada sau alte ţări democratice, descoperind că cei care nu îşi plătesc datoriile ajung la închisoare. Daniel a fost arestat şi judecat pentru neplata datoriilor, cu o sentinţă de şase luni, în urma unui proces pe care nu l-a înţeles, fiind în limba arabă.

Karen acum stă ilegal în Dubai, fără bani, fiind nevoită să aştepte, într-un fel sau altul, nouă luni, până când Daniel va ieşi din închisoare.

Asemenea lui Karen, în tot oraşul, sunt oameni cu poveşti asemănătoare care dorm ascunşi în dunele de nisip, aeroporturi sau în maşini. "Un lucru trebuie să întelegi despre Dubai, nimic nu este ceea ce pare", a spus femeia.

Deşertul de dinainte În urmă cu 30 de ani, în locul plin de zgârie-nori era un deşert plin de cactuşi şi de scorpioni. Iar în centrul oraşului, mai există încă urme ale oraşului îngropat sub tonele de metal şi sticla, existând în Muzeul din Dubai o versiune sanitizată. În secolul al XVIII-lea, un oraş a fost construit aici, în partea de jos a Golfului Persic, unde oamenii se scufundau în mare pentru a caută perle. În scurt timp a început să acumuleze o populaţie cosmopolită provenind din Persia, subcontinentul Indian şi ţările arabe doritori să-şi facă o avere. Oraşul a fost denumit după o lăcustă locală "Dada", care devora tot ce îi ieşea în cale.

Aşezarea a fost ocupată de navele de război ale Imperiului Britanic până la sfârşitul anului 1971. După plecarea britanicilor, Dubaiul a decis să se alieze cu cele şase state din jurul lor, formând Uniunea Emiratelor Arabe.

Britanici au părăsit zona cu puţin timp înainte să se descopere petrolul, iar şeici sau aflat în faţa unei dileme.

Şeicul de atunci, Maktoum, s-a decis să construiască cu ajutorul veniturilor din exploatarea petrolului ceva care să dureze, construind un oraş care să servească pentru turism şi afaceri. Milioane de oameni au venit aici peste populaţia nativă, într-un loc unde nu se plăteau taxe. Populaţia Dubaiului este formată din 5 % nativi, iar restul sunt străini. În doar trei decenii, într-o singură generaţie, parcă un oraş a căzut din cer. În turul oraşului la bordul Big Bus Tour, ghidul spune motto-ul Dubaiului: "Uşi deschise, minţi deschise". La trecerea pe lângă o construcţie monumentală, ghidul evidenţiază că "World Trade Center este construit de măria sa...". Dar totul este o minciună, şeicul nu a construit acest oraş, ci a fost contruit de sclavi care şi acum îl construiesc.

Ascuns în plină vedere Sunt trei feluri de oameni în Dubai, care se învârt unul pe lângă celelalte. Sunt aceia ca Andrews, apoi nativii, în fruntea cărora este şeicul Mohammed şi proletarii străini care au construit oraşul, fiind prinşi aici fără scăpare.

La finalul unei zi de lucru, sute de tineri care construiesc Dubaiul sunt urcaţi în autobuze si duşi în deşert la aproape o oră distanţă. În urmă cu câţiva ani, aceştia erau transportaţi înainte şi înapoi cu camioane de bovine. Sonapur este o bucată mare de sute de kilometri în care toate locuinţele arată la fel.

Aproape 300.000 de bărbaţi locuiesc aici. Ajuns aici, reporterul publicaţiei "The Independent" a fost imediat încercuit de bărbaţi, fiind nerăbdători să-şi spună povestea. Sahinal Monir este un tânăr de 24 de ani din Bangladesh. În urmă cu patru ani un angajator a venit în satul său, promiţându-le o oportunitate pe care nu o pot rata, în care să câştige aproape 500 de euro pe lună. "Pentru a te aduce aici îţi spun că Dubaiul este un rai, ca apoi să realizezi ca de fapt este un iad", a spus Sahinal.

Pentru a pleca avea nevoie de 2.800 de euro să îşi plătească viza, aşa că tânărul a vândut pământul familiei şi s-a împrumutat de bani la creditorul local. Dar odată ajuns în Dubai, paşaportul i-a fost luat de către firma angajatoare, fiind nevoit să lucreze 14 ore pe zi la o temperatură care ajunge până la 55 de grade. În locul celor 500 de euro promisi, Monir lucra pe o sumă mult mai mică de 100 euro.

Acesta a fost cazat într-o locuinţă unde stătea cu 11 persoane, în paturi suprapuse, într-o căldură insuportabilă.

Apa le era adusă în containere mari de culoare albă, având un gust sărat. "Ni se făcea rău, dar nu aveam altceva să bem". Momentan Sahinal lucrează la etajul 67 al unui turn, în căldură, fără a putea să îşi exprime nemulţumirea. "Aici, nimeni nu poate să-şi arate supărarea, nu poţi. Poţi fi trimis la închisoare pentru o perioadă lungă şi apoi deportat".

Nr. 41,octombrie 2013

Majoritatea tinerilor ca Ahmed lucrează pentru guvern, fiind protejaţi de criza creditelor. "Nu am simţit nici un efect, nici eu nici prietenii mei." Întrebat de jurnalist în recepţia hotelului Emirates Tower pe tema societăţii sclavagiste, sultanul al-Qassemi, spune că: "oamenii ar trebui să ne ofere mai mult credit. Suntem cei mai toleranţi oameni din lume. Dubai este singurul oraş internaţional din lume, iar cei care vin aici sunt trataţi cu respect".

Subiectul taberelor de la Sunapur îl irită şi răspunde "ştii, dacă sunt 30, 40 de cazuri de abuzuri ale muncitorilor pe an, sună cam mult având în vedere de câţi oameni sunt aici. Dar nu crezi că şi mexicanii sunt trataţi urât în New York?"

Apollon

Astăzi, şeicul Mohammed a transformat Dubaiul într-un "Creditopolis", un oraş construit în totalitate pe datorii. Dubai are datorii în valoare de 107% din PIB. Islamismul este văzut drept principala ameninţare la orizont. De aceea, guvernul încearcă să ţină controlul. "Nu avem încă islamişti aici, dar dacă continui să controlezi oamenii şi nu le dai nicio modalitate de a-şi exprima furia, aceştia s-ar putea ridica. Oamenii cărora li se spune să tacă ar putea să explodeze pur şi simplu", spune Mohammed.

Disidenţii din Emirate

Ameţit de malluri De la taberele de muncitori, reporterul ajunge în frumoasele malluri care par să fie pe fiecare stradă din Dubai. Caldura este copleşitoare, iar centrele comerciale cu aer condiţionat sunt un refugiu, oamenii adunânduse ca în catedrale. Timpul în aceste magazine pare să nu treacă. În cele mai scumpe malluri nu sunt cumpărători, iar magazinele sunt goale.

Oficial, oamenii spun că afacerile merg bine, dar neoficial aceştia par panicaţi. O tânără blondă în vârstă de 17 ani, de origine olandeză se plimbă prin mall. "Îmi place aici", spune ea.

"Căldura, mallurile, plajele!" Întrebată de reporter dacă este deranjată de societatea sclavagistă, tânăra lasă capul în jos, spunând că încearcă să nu vadă. "Încerc să nu bag de seamă". Pe lângă străini şi muncitori sunt şi nativi. Femeile îmbrăcate din cap până în picioare în negru evită reporterul, iar bărbaţii îmbrăcaţi în robe albe, întrebaţi cum este în Dubai, răspund scurt că este "bine".

Ahmed al-Atar este un tânăr în vârstă de 23 de ani, cu o barbă îngrijită, îmbrăcat cu o robă albă şi cu ochelari la ochi. Ahmed este un cunoscător al limbii engleze, care a călătorit mult prin Occident.

“Acesta este cel mai bun loc din lume pentru a fi tânăr! Guvernul plăteşte pentru educaţie până la doctorat. Primeşti gratis o casă atunci când te căsătoreşti, asigurare medicală, iar dacă acestea nu sunt de ajuns, statul îţi plăteşte pentru a pleca peste graniţe. Şi nu trebuie să plăteşti factura la telefon.

Apoape toţi avem o servitoare, o dădacă şi un şofer, neplătind niciodată impozite. Nu îţi doreşti să fi de aici?", a spus al-Atar. Dar toate acestea nu erau la fel ca în prezent, a adăugat tânărul. Bunicul său era nevoit să se trezească de dimineaţă pentru a aduce apă acasă, era mereu înfometat şi îi era sete, căutând disperat o slujbă.

Apollon 53

Există însă şi o altă faţă a minorităţii din Emirate, reprezentată de o mână de disidenţi care încearcă să fenteze legile abuzive ale şeicului.

Inamicul public numărul unu al dictaturii de la Dubai este Mohammed al-Mansoori.

"Cei din Occident vin aici pentru a vedea mallurile şi clădirile înalte, ceea ce îi face să creadă că suntem liberi. Dar pentru cine sunt destinate aceste afaceri, aceste clădiri? Asta e o dictatură. Familia regală crede că deţine ţara şi că oamenii sunt slujitorii lor. Nu există nicio libertate aici." În Dubai nu ai voie să spui orice, altfel rişti pedeapsa cu închisoarea. Mohammed a fost învăţat de tatăl său să nu urmeze niciodată turma, dar în continua expansiune a ţării, el a devenit avocat, ajungând până în fruntea Asociaţiei Juriştilor. Această organizaţie pune presiuni la nivelul legilor pentru a fi în concordanţă cu legislaţiile internaţionale ale drepturilor omului.

Astfel a intrat în atenţia şeicului.

Oripilat de acest "sistem de sclavie" pe care ţara era clădită, s-a adresat organizaţiei Human Rights Watch şi trustului britanic BBC. "Poliţia secretă mia spus să tac, altfel o să-mi pierd locul de muncă, iar copiii mei nu vor fi angajaţi. Dar cum aş putea să tac?”

I s-au retras licenţa de avocat şi paşaportul, devenind astfel o altă persoană "încarcerată" în propria ţară. De ce este statul atât de dornic să îşi apere sistemul de sclavie?

"Majoritatea companiilor sunt deţinute de către guvern, aşa că se opun legilor privind drepturile omului pentru că li se reduc marjele de profit. Este în interesul lor ca muncitorii să fie sclavi", explică Mohammed. A existat şi o criză, o răbufnire a democraţiei în Dubai, dar care a fost uşor reprimată de către forţele şeicului. În anii 1930, negustorii oraşului s-au împotrivit şeicului Said bun Maktum al-Maktum, insistând să li se acorde controlul asupra finanţelor statului. Acest lucru a durat doar câţiva ani: cu aportul Marii Britanii, şeicul a revenit.

Mândria Dubaiului Există, totuşi, un grup în Dubai care se înscrie în retorica libertăţii, dar este chiar acel grup pe care guvernul ar fi vrut să-l elibereze în ultimă instanţă. Este vorba despre comunitatea gay. În subsolurile unuia dintre cele mai cunoscute hoteluri ale Dubaiului se reuneşte singura comunitate gay din peninsula Arabiei Saudite. "Dubaiul este cel mai bun loc pentru persoanele gay din lumea musulmană", se destăinuie un tânăr de 25 de ani care îşi are la braţ partenerul de viaţă de 31 de ani. În Dubai este ilegal să fii gay, iar pedeapsa ajunge până la 10 ani de închisoare.

Bărbaţilor nu le pasă de poliţie, pentru că au alte lucruri de făcut, zic ei. Saleh, soldat în armata Arabiei Saudite, spune că Dubaiul este "nemaipomenit" când vine vorba de gay. "În Arabia Saudită este greu să fii heterosexual când eşti tânăr. Toţi bărbaţii fac sex între ei pentru că femeilor nu li se permite. Preferă însă doar băieţii între 15 şi 21 de ani."

Stilul de viaţă al Dubaiului Toate ghidurile descriu Dubaiul ca fiind "oală sub presiune", dar se poate vedea cu ochiul liber că fiecare grup trăieşte în propria enclavă etnică.

Stilul britanic îşi face simţită prezenţa prin baruri care au intrarea asemănătoare cu o cabină telefonică roşie, pe pereţi se găsesc semne de circulaţie, iar fetele cad pe mese. "Rămâi aici pentru acel stil de viaţă", spun două femei în vârstă de 60 de ani. Cu toţii vorbesc despre acel stil de viaţă, dar când sunt întrebaţi ce anume este acel stil de viaţă, răspunsurile sunt vagi. "Aici, ieşi în oraş în fiecare seară. Acasă nu faci asta niciodată. Vezi oameni tot timpul. E minunat! Ai destul timp liber. Ai timp să petreci!".

Femeile trăiesc în Dubai de 20 de ani, de aceea ştiu "cum merg treburile". Exită o ierarhie. "În fruntea ierarhiei sunt cei din Emirate, apoi, cred eu, sunt britanicii şi alţi occidentali. Apoi urmează filipinezii, pentru că sunt puţin mai deştepţi decât indienii, care sunt pe ultimul loc", explică una din bătrâne.

Nr. 41,octombrie 2013 Sfârşitul "Lumii"

Dacă întrebi imigranţii britanici cum se simt a nu fi într-o democraţie, aceştia au aceeaşi reacţie. În primă fază se uită uimiţi ca mai apoi să se simtă jigniţi. "Aşa e calea arabă!", cred ei.

Americanii sunt însă mult mai radicali.

O tânără din America care lucrează în industria de cosmetice spune că vrea să plece cât mai departe de aceşti oameni. "Toţi cei care nu au reuşit să facă ceva în ţara lor ajung aici unde devin bogaţi şi sunt promovaţi tot mai sus, în ciuda abilităţilor pe care nu le au. Nu am întâlnit atât de multe persoane incompetente în aşa poziţii de conducere nicăieri în lume", răbufneşte tânăra. "Este absolut rasist. Am avut fete din Filipine care lucrau la fel ca cele din Europa şi erau plătite cu un sfert de salariu doar.

Persoanele care fac adevărata muncă sunt plătite cu aproape nimic, pe când acei manageri incompenteţi îşi atribuie până la 40.000 de lire sterline pe lună".

Sclavagismul din Dubai se reflectă şi asupra celor care vin aici să-şi câştige existenţa.

Este şi cazul tinerelor filipinezie care vin să lucreze ca menajere sau ca bone şi ajung să fie "furate" din sânul familiilor lor. Muncesc până la epuizare şi sunt bătute dacă nu ascultă ordinele familiei în care au ajuns. În final scapă şi fug pe străzi, dar consulatele nu au cum să le ajute pentru că toate actele lor le rămân stăpânilor. Singura pensiune din Dubai pentru femei este plină până la refuz de menajere "evadate". Mela Matari de 25 de ani, din Etiopia, îşi spune povestea. I s-a promis paradisul dintre dune de către o agenţie, astfel că şi-a lăsat fetiţa de patru ani acasa şi a venit să câştige mai mulţi bani. "Dar mă plăteau numai cu jumătate de salariu. Am stat la o familie de australieni, cu patru copii, iar doamna casei mă obliga sa lucrez de la 6 dimineaţa la 1 noaptea în fiecare zi, fără nicio zi liberă.

Eram epuizată, aşa că am cerut o pauză, dar mi s-a spus că aici am venit să muncesc, nu să dorm. Apoi, într-o zi, nu am mai suportat şi doamna m-a bătut cu pumnii şi cu picioarele. Încă mă doare urechea. Spuneau că mă vor plăti la sfârşitul celor doi ani de contract. Ce puteam să fac? Nu ştiam pe nimeni aici. Eram îngrozită".

După încă o bătaie, Mela a fugit pe străzi şi a întrebat unde de consulatul etiopian.

După două zile l-a găsit, dar i s-a spus că îi trebuie paşaportul care a rămas la doamna casei. A ajuns în pensiune, unde stă de şase luni de zile. A vorbit cu fiica sa de două ori. "Mi-am pierdut ţara, mi-am pierdut fiica, am pierdut totul!”.

Apollon 54

"Lumea" este goală. A fost abandonată, iar continentele sale au rămas neterminate.

Această insulă stearpă rămâne scăldată doar de briza sărată a mării. Pe coasta Dubaiului, dezvoltatorii au reconstruit lumea. Au construit insule artificiale în forma planetei noastre pe care intenţionează să le vândă. Dar, oameii care lucrează în apropierea coastei spun că nu au mai văzut acolo pe nimeni de mai bine de două luni.

"Proiectul "Lumea" s-a terminat", sugerează un sud-african. Peste tot în Dubai, proiectele nebuneşti care erau în construcţie sunt acum în colaps. Se plănuia construirea unei plaje cu aer condiţionat, cu conducte de răcire pe sub nisip, astfel încăt bogătaşii să nu se ardă la picioare în drumul lor de la prosop la mare.

Proiectele care au fost terminate chiar înainte de criza economică mondială arată jalnic.

Hotelul Atlantis, care a fost dat în folosinţă în iarna anului trecut printr-o petrecere de milioane, mai exact 20 de milioane de dolari, a avut parte de invitaţi precum Robert De Niro, Lindsay Lohan şi Lily Allen. Aşezat pe propria sa insulă artificială, în forma unui palmier, desigur, hotelul are aspectul unui dinte imens dintr-o mandibulă în descompunere.

Hotelul ce aminteşte de continentul pierdut al Atlantidei aduce cu sine "luxul cel mai mare din lume". În interior există rezervoare imense cu apă, în care rechinii înoată printre castele şi submarine abandonate. Hotelul are mai bine de 1.500 de camere, toate cu vedere spre mare. Dacă te odihneşti în pat, rechinii te privesc prin geamul rezervoarelor. În Dubai, poţi să dormi cu peştii şi să supravieţuieşti.

Înfruntând deşertul Dubaiul nu este numai un oraş care trăieşte dincolo de posibilităţile sale financiare, ci şi dincolo de posibilităţile sale ecologice. Peste tot în jur vezi stropitori, turişti care înoată cu delfinii, ba mai mult a fost construită o pârtie cu zăpadă artificială. Şi totuşi acesta este deşertul, Dubaiul este locul cel mai afectat de lipsa de apă din lume.

Cum se pot întâmpla toate aceste lucruri ? Însăşi natura dă o replică Dubaiului, atunci când suflă nisipul peste oraş încercând să-l acopere. Noul "Tiger Woods Gold Course" are nevoie de patru milioane de litri de apă pentru a fi menţinut, în caz contrar ar dispărea pur şi simplu din cauza vântului. Oraşul este în mod regulat "scăldat" de furtunile de nisip care obturează totul în jur. După ce trece o furtună, căldura vine şi completează tabloul. "Găteşte" orice nu este ţinut constant şi artificial umed.

Dr. Mohammed Raouf, directorul de mediu al Centrului de Cercetări din Golf, este destul de sceptic. "Aceasta este o zonă de deşert, iar noi încercăm să sfidăm mediul. Acest lucru nu este unul înţelept. Dacă vrei să înfrunţi deşertul, pierzi.”

Apollon

Unele oraşe sunt construite în locuri fără acces la apă. Aşa că Dubaiul "bea" marea.

Apa Emiratelor este purificată de sare în instalaţii de desalinizare întinse prin tot Golful, făcând-o, astfel, cea mai scumpă apă potabilă din lume. Producerea ei costă mai mult decât producerea benzinei, iar uzinele "aruncă" în atmosferă cantităţi enorme de dioxid de carbon.

Acesta este principalul motiv pentru care Dubai are cele mai multe emisii de dioxid de carbon pe cap de locuitor, dublu faţă de americani.

Dacă recesiunea s-ar adânci, doctorul Raouf crede că Dubaiul ar putea rămâne fără apă. "În acest moment, avem rezerve financiare care să acopere costurile de aducere a apei chiar şi în mijlocul deşertului. Dar dacă lumea ar trece la o altă sursă de energie în afară de petrol, o să avem probleme mari. Apa este principala noastră sursă de viaţă.

Dubai are destulă apă pentru o săptămână. Nu are rezerve.” În această problemă guvernul nu are interes, chiar dacă un locuitor al Dubaiului are nevoie de trei ori mai multă apă decât un om obişnuit. În acest secol al lipsei de apă şi a tranziţiei de la combustibilii fosili, Dubaiul este vulnerabil. "Au trecut luni de zile până când am realizat că Dubaiul este un fals". Dubaiul poate fi considerat o piaţă fundamentalistă de globalizare. Acest lucru este reliefat şi de muncitorii veniţi de la mii de kilometri distanţă pentru a câştiga bani şi sfârşesc ca sclavi.

"Este cel mai îngrozitor loc de pe pământ! Îl urăsc! Au trecut luni de zile până când am realizat că Dubaiul este un fals.Tot ceea ce vezi, copacii sunt falşi, contractele de muncă sunt false, insulele sunt false, zâmbetele sunt false, până şi apa e falsă!", se destăinuie o angajată a unui restaurant. Ea este prinsă aici din cauza datoriilor trebuie să stea aici trei ani de zile. "Cred că Dubaiul este ca o oază. Totul este o iluzie, nimic nu este real. Crezi că vezi apă în depărtare, dar când ajungi aproape te alegi cu o gură de nisip".

PELERIN PRIN ITALIA

Apollon

Nr. 41,octombrie 2013

Termele lui Dioclețian,

muzeul de antichități al Romei La îmbogățirea aspectului acestei băi publice au contribuit trei împărați romani, reușind să o transforme în cea mai grandioasă construcție de acest tip. Cei 12.000 de metri pătrați ai săi egalau ca dimensiuni Termele lui Caracala, dar câteva elemente de arhitectură o făceau unică.

Bolțile și cupolele semicirculare inovate acum vor deveni elemente definitorii ale catedralelor și clădirilor laice pentru mileniile ce aveau să urmeze. Termele romane erau mult mai mult decât un loc de relaxare și de întreținere a igienei. Includeau cel mai probabil biblioteci, piețe unde se puteau ține discursuri și recita poeme. Cei 3.000 de romani care ar fi putut folosi această baie publică simultan foloseau cu siguranță momentul și pentru a socializa.

Complexul folosea și alte invenții În fine, ultima cameră era frigidarium, admirabile ale romanilor, ca apeductul, cu pentru băile reci. Aceasta era și cea mai mare ajutorul căruia apa termală sau de izvor era adusă dintre incinte. O zi petrecută la terme putea să de la muntele din apropiere. înceapă cu o ședință de saună sau cu o baie Băile aveau de obicei trei secțiuni fierbinte și să se încheie cu un masaj sau ungere principale, cu numeroase nișe, mai mult sau mai cu uleiuri ori alte tratamente. O parte din acest puțin private.Caldarium era spațiul de la interior, complex vechi de 2.300 de ani a fost transformată unde avea loc spălatul propriu-zis. Următoarea de Michelangelo într-o mare bazilică, Santa incintă era tepidarium, pentru băi calde.

Maria a Îngerilor și Martirilor.

O altă aripă, de înălțimi absolut uimitoare, găzduiește acum o secție a Muzeului de Arheologie al Romei.

Printre exponate există un sarcofag din Potonaccio și un basorelief cu scene de război.

Curtea interioară a palatului e cel mai frumos loc din complex, presărată și ea cu statui antice și fragmente ale vechilor bazine.

Statuia uciderii preotului Laocoon, Muzeul Vatican

Deşi apare doar episodic în Iliada, preotul troian Laocoon ajunge să reprezinte vocea raţiunii. El e cel care îi avertizează pe troieni de înşelătoria calului de lemn care avea să distrugă cetatea. Războiul Troiei e cel mai important şi mai complex mit al Greciei antice.

Povestită de Homer şi probabil şi de alţi barzi, această bătălie epică inspirată se pare de un eveniment real, aduce laolaltă oameni şi zei, prezentând astfel şi miturile asociate cu fiecare dintre aceştia din urmă.

Povestea începe în Olimp, printre nemuritori. Eris se răzbună într-un mod iscusit pentru insolenţa de a nu fi invitată la un banchet, aruncând un măr aurit pe care scria “celei mai frumoase”.

Imediat, Hera/Junona (soţia lui Zeus), Atena/Minerva (zeiţa războiului şi a înţelepciunii) şi Afrodita/Venus (zeiţa frumuseţii) încep să îşi dispute titlul. Aşa că Zeus aruncă povara alegerii pe umerii unui muritor, Paris. Lui îi promit daruri nemaipomenite toate cele trei zeiţe, dar Paris refuză înţelepciunea şi gloria pentru cea mai frumoasă dintre muritoare, Elena, pe care o răpeşte sau o seduce. Dar Elena era soţia unui rege grec, deci războiul începe.

Armatele aliate ale grecilor (aheii) asediază oraşul ani la rând fără un rezultat. În cele din urmă, Ulise/Odiseu are o idee genială.

Construieşte un cal din lemn, în interiorul căruia ascunde cei mai iscusiţi ostaşi, în timp ce restul armatei se preface că se îmbarcă spre casă. Laocoon e singurul care manifestă suspiciune faţă de ciudatul obiect lăsat pe ţărm de

Apollon 55

asediatori şi rosteşte celebrele cuvinte: “Mă tem de greci chiar şi când fac daruri” (“Timeo Danaos et dona ferentes”).

Temându-se că planul protejatului său, Ulise, ar putea da greş, Atena îl orbeşte pe Laocoon. Troienii iau acest lucru ca pe un semn că nu ar trebui să insulte darul primit şi sparg singuri porţile cetăţii pentru a introduce uriaşul cal de lemn.

La adăpostul nopţii, după petrecerea ce a urmat, grecii ies din calul de lemn, prădând şi distrugând din temelii Troia.

Laocoon moare împreună cu cei doi fii ai săi, Antiphantes şi Thymbraeus, ucis de doi şerpi marini trimişi tot de Atena.

Impresionanta sculptură care prezintă moartea lui Laocoon e atribuită mai multor sculptori: Agesander, Athenodoros şi Polydorus.

Grupul statuar Laocoon şi fiii săi Această capodoperă a fost studiată şi folosită ca model de marii sculptori ai Renaşterii, poate fi admirat în Muzeul Vatican din Roma, care erau impresionaţi de perfecţiunea într-o mică curte interioară, împreună cu alte reproducerii detaliilor anatomice, a emoţiilor şi de antichităţi.

Cele două curţi interioare incluse în dinamismul imprimat blocului de marmură. itinerariul obişnuit al vizitatorilor erau candva o singură curte, Belvedere, dar au fost separate de construcţia unei aripi noi a palatului papal.

Papa Iulius II a adus statuia lui Laocoon, probabil o replică romană a unei opere greceşti, la Vatican în 1506, imediat ce a fost descoperită.

Un interesant ansamblu sculptural, din piatră, reprezentând uciderea preotului Laocoon, se află amplasat în faţa Muzeului de Arheologie din Odesa.

Este, de fapt, o replică reuşită a sculpturii lui Agesander, Athenodorus şi Polydorus din anul 125 i.c., descoperit la Roma în 1508 şi aflat azi în Muzeul Vaticanului.

Victor GRIGORE

ÎN NUMĂRUL URMĂTOR:

Egiptul, o civilizaţie fascinantă, în Muzeul Barracco

Nr. 41,octombrie 2013

Apollon

AL DOILEA CREIER AL NOSTRU

Dr. Aurelian BÂCĂ

Motto:

“Nu poti învăţa nimic pe nimeni; poţi doar să ajuţi pe cineva să descopere.”

Galileo Galilei Avem al doilea creier? Vă provoc să ghiciţi!

Dacă n-aţi ghicit, este pentru că, lungă vreme, lumea ştiinţifico-medicală i-a acordat prea puţină atenţie, mai ales în comparaţie cu interesul de care se bucură creierul nr. 1, acela pe care-l ştim cu toţii. Cel de-al doilea creier al nostru ar fi... sistemul digestiv. Aşa îl numeşte un reputat cercetător în domeniu, Michael Gershon - profesor de anatomie şi biologie celulară laUniversitatea Columbia, SUA şi autor al unei cărţi intitulate chiar aşa, The Second Brain (Cel de-al doilea creier) întemeindu-şi opinia pe argumente foarte pertinente. Iar recentele descoperiri provenite din alte studii privitoare la rolul sistemului digestiv în sănătatea generală a corpului par să-i dea dreptate. Multă vreme neglijat, în mare măsură, în studiile moderne de medicină, sistemul digestiv îşi face azi o intrare spectaculoasă în lumea cercetării medicale.

Extraordinarele descoperiri - şi care să cedeze o parte din puterea şi din răspunderea sunt abia la început, ne mai rezervă nenumărate sa. Departe de ideea - foarte răspândită la ora surprize – legate de modul în carecomunitatea de actuală - că "totul vine de la cap", că, toate microorganisme din intestin îşi pune amprenta pe suferinţele ar avea o origine psihică ("e pe sistem întreaga funcţionare a organismului uman. Au nervos", cum se zice în limbajul familiar), noile arătat cât de mult greşeam neglijând sistemul descoperiri par să conducă la ideea că, digestiv, cel care, poate mai mult decât orice alt dimpotrivă, şi problemele "capului", ale organ, ne leagă de lumea din jur, în cel mai psihicului, sunt, de fapt, "pe sistem digestiv". Să primitiv mod. Iar lucrările contemporane asupra revenim la profesorul Gershon şi la interesanta sa sistemului nervos enteric - ansamblul de receptori idee că sistemul digestiv ar merita să fie şi căi nervoase care asigură funcţionarea considerat un adevărat "creier". De ce? Pentru că Şi nu numai că face toate aceste sistemului gastrointestinal - lămuresc, de tractul gastrointestinal are un sistem nervos lucruri, ci ne şi dă raportul, trimiţând în tot asemenea, anumite conexiuni - rămase multă autonom; este, spune specialistul, singura parte a organismul semnale care, dacă sunt descifrate vreme misterioase - între sănătatea digestivă şi corpului care poate funcţiona pe cont propriu. corect, ne spun dacă lucrurile, acolo înăuntru, Dacă este secţionat nervul vag, stau bine sau rău. cea a întregului nostru corp.

Boala şi sănătatea depind într-o măsură principala cale nervoasă care leagă creierul de Multe dintre aceste semnale sunt covârşitoare de el, mult mai mult decât ne sistemul digestiv, acesta din urmă "va merge" mesaje pe care sistemul digestiv le transmite, imaginam, iar viitorul va aduce informaţii şi mai înainte; azi ştim că el poate funcţiona astfel, întregului organism, informându-l despre surprinzătoare în această privinţă. Nenumărate independent atât de creier, cât şi de măduva starea sănătăţii generale şi avertizându-l, cum suferinţe, uneori stranii şi subtile, cu simptome spinării, graţie unui "echipament" special: ştie el, că nu-i face bine să mănânce cutare variabile şi nespecifice, dificil de diagnosticat şide sistemul nervos enteric. aliment, sau că trebuie să mestece bine mâncarea, tratat, au - începem acum să înţelegem - dacă nu o sau că nu e cazul să bea şi două beri după ce a origine pe de-a-ntregul digestivă, cel puţin îndesat trei porţii de îngheţată. ocomponentă legată de funcţionarea sistemului Nu întotdeauna aceste mesaje sunt digestiv. atât de explicite; uneori sunt dificil de înţeles, iar aici intrăm pe terenul înceţoşat încă, dar Cei vechi înţelegeau fascinant, al legăturii dintre sistemul digestiv şi mai bine decât noi anumite boli ce nu păreau a avea legătură cu Fără a şti nimic despre procesele biochimice digestia. misterioase care se petrec în adâncul Cercetări recente sugerează că: măruntaielor, fără cunoştinţe legate de maladii ca autismul, boala Parkinson şi microbiom, de sistemul nervos enteric sau de Se estimează că sistemul digestiv are osteoporoza dau semne timpurii la nivelul neurotransmiţători, înţelegeau totuşi, că multe cca. 100 milioane de neuroni (la fel de mulţi ca intestinului; că ar exista o legătură (încă aspecte ale sănătăţii trupeşti şi sufleteşti depind măduva spinării) şi cca. 40 de neurotransmiţători nedescifrată) între sindromul intestinului iritabil de sistemul digestiv. la fel de mulţi ca în creier. 90-95% dintre fibrele maladie ciudată,puţin înţeleasă de medici şi Stau dovadă multe referiri literare şi nervului transmit semnale de la sistemul digestiv adesea rebelă la tratament - şi anumite afecţiuni folclorice referitoare la digestie (oare nu se spunea la creier, nu invers, punând sub semnul întrebării psihice ce pot merge până la depresie; că că oamenii cu o digestie bună sunt mereu bine-dispuşi afirmaţia "creierul controlează toate celelalte organe anxietatea, tulburările de somn, problemele de şi politicoşi?), ca şi tratamentele tradiţionale care ale corpului", cum am învăţat noi la şcoală. memorie, senzaţia de oboseală permanentă pot urmăreau să vindece diferite suferinţe - aparent Cine controlează pe cine? avea o origine neaşteptată; disfuncţionalităţi la fără legătură cu digestia - prin prescrierea unor Există cercetări care arată că stimulând, nivelul sistemului digestiv. purgative, a unor vomitive, a clismelor sau prin nervul vag într-un mod care imită semnalele O posibilă explicaţie vine din sfera alte intervenţii de acest gen care, uimitor, chiar transmise de la tractul gastrointestinal spre creier, cercetărilor asupra microbiomului intestinal (sau dădeau rezultate bune în foarte multe cazuri, pot fi îmbunăţite atât memoria şi capacitatea de flora intestinală, cum era numită cu un termen măcar că nu în toate. învăţare, cât şi dispoziţia. Poate nu exagerăm prea mai vechi), totalitatea microorganismelor ce Toate aceste aspecte conturează ideea mult dacă ne imaginăm sistemul digestiv dotat cu trăiesc permanent în intestinul uman. Studii că sistemul digestiv "domneşte" în felul său asupra un soi de inteligenţă proprie. Acest al doilea creier recente arată că anumite caracteristici ale acestui corpului, influenţând, controlând, reglând un al nostru pare să recunoască alimentele pe care le microbiom (care poate fi de mai multe tipuri, în mare număr de procese biologice care alcătuiesc primeşte şi să decidă cum să le prelucreze. Se funcţie de speciile de microroganisme care viaţa unui organism sănătos sau bolnav. ocupă de mărunţirea şi de amestecarea lor, predomină) pot favoriza instalarea, la anumite Guvernează corpul aşa cum ne închipuiam că îl eliberează controlat enzimele necesare pentru persoane, a autismului, obezităţii, diabetului, guvernează creierul, multă vreme considerat un descompunerea substanţelor organice complexe, probabil şi a multor altor tulburări, încă neaflate. fel de "organ suprem", într-o ierarhie pe care, iată, absoarbe proteinele, glucidele, lipidele, apa şi O altă ipoteză este legată de serotonină, o descoperirile spectaculoase ale ultimilor ani o mineralele, în funcţie de nevoile organismului, şi substanţă chimică de importanţă vitală în pun sub semnul întrebării: creierul e deja nevoit se ocupă de problema reziduurilor. organismul uman.

!?

Apollon 56

Nivelul de serotonină influenţează dispoziţia, hrănirea, somnul, comportamentele reproductive – pe scurt, e o substanţă - cheie, iar dezechilibrele ivite în această arie au consecinţe uneori neaşteptat de severe. Multă vreme s-a crezut că serotonina e "apanajul" creierului, dar descoperiri mai noi au arătat că, în realitate, la nivelul creierului se află doar 2-3% din serotonina organismului, în vreme ce 90-95% se găseşte…

Exact, în sistemul digestiv.

Supărătorul sindrom al intestinului iritabil, crede Michael Gershon, s-ar datora excesului de serotonină de la nivelul sistemului digestiv. La persoanele sănătoase, serotonina din sistem este îndepărtată de molecule transportoare specializate, produse în mucoasa intestinului. La persoanele ce suferă de amintitul sindrom, ar exista deficienţe în acest proces; prin urmare, serotonina se acumulează în exces, ducând la episoade de diaree; apoi, receptorii de serotonină, năuciţi de excesul de substanţă, se blochează şi asta duce la constipaţie.

De aici, alternanţa de episoade de diaree şi constipaţie de care se plâng mulţi dintre pacienţii diagnosticaţi cu sindrom al intestinului iritabil. Şi tot de aici decurge şi tratamentul propus de profesorul Gershon: un fel de "antidepresive intestinale", care să normalizeze dinamica serotoninei la nivelul intestinului.

Tot implicarea serotoninei ar putea explica şi faptul că destule persoane ce suferă de sindromul intestinului iritabil au şi probleme legate de starea psihică, uneori chiar depresii. Dar, în afara unor cazuri cu adevărat grave de suferinţe digestive sau de suferinţe generalizate, cu origine digestivă, cazuri care necesită, evident, un tratement specializat, ce am putea face, în viaţa de zi cu zi, pentru a ne păstra sănătatea sistemului digestiv, de care depinde atât de mult sănătatea întregului organism?

Michael Gershon recomandă, evident, o dietă echilibrată, sănătoasă (multe legume verzi, fibre alimentare solubile), dar şi un interes mai mare faţă de ceea ce ne comunică sistemul nostru digestiv: să nu-i ignorăm mesajele, să le ascultăm şi să încercăm să le înţelegem. Departe de a fi doar un "sistem de ţevi" menit să lase să treacă hrana preschimbată deja în ceva la care ne gândim cu dezgust, sistemul digestiv este o complexă şi extraordinară uzină vie, de al cărei mers depinde mersul bun sau rău al celorlalte organe - da, chiar şi al celor "nobile", precum inima şi creierul - până la nivelul celulelor şi al componentelor subcelulare. Nu s-o fi ocupând el cu gândirea înaltă, cu poezia, cu invenţiile, cu teoriile, precum creierul "de sus", dar se ocupă cu ceva la fel de important:hrăneşte creierul, îl ţine în viaţă, îi păstrează sănătatea, îl menţine în forma optimă pentru ca acesta să se poată ocupa cu gândirea înaltă, cu poezia, invenţiile, etc.

Se pare că e momentul să începem a ne gândi la sistemul nostru digestiv cu mai multă consideraţie decât până acum.

Apollon 57

Nr. 41,octombrie 2013

ION LAZU din poemele verii...

Turnătorii de mai ieri Tarantula îşi recunoaşte prietenul imediat ce-l atinge cu perişorii de pe un singur picioruş şi se bucură teribil lăsând broscuţa cea pătată să-i cureţe cuibul de furnicile cele rele care-ar putea-o lăsa fără urmaşi noi n-avem cum să recunoaştem prietenul mereu ne încredem prea mult în vorbele mărunte în faptele cu dedesubturi neştiute şi tocmai când ni se pare că am dat de izvorul curat ca lacrima începe să curgă atât de tulbure şi atât de greu mirositor încât te resemnezi şi te întorci la apa Dunării o fierbi bine crezi că este minunată o recomanzi cu căldură şi o priveşti cu recunoştinţă 22 iulie 2013

Nici o religie Mesia al nostru cu Mahomed al vostru cu Buda al lor n-au reuşit să ne facă cu o câtime mai buni nu vedem singurul Adevăr care sălăşuieşte înlăuntrul nostru în tăria cerului precum şi în tot Universul şi El nu ne cere decât un singur lucru să fim curaţi. Amin.

23 iulie 2013

Visul de dimineaţă Spre ziuă m-am trezit brusc uşile erau deschise ferestrele la fel pe peretele din stânga un dreptunghi din lumina care abia se trezise era atât de viu încât îi puteai vedea tainica mişcare circulară Tiuga lunguiaţă şi creanga de alături Începuseră să-mi povestească ceva dar lumina aceea un pic roşiatică le-a făcut semn să-mi dea pace căci ea mi-a pregătit altceva 27 iulie 2013

GRIGORE VIERU ŞI LIMBA ROMÂNĂ

Apollon

Pregătirea sufletului

Zmeul fantomatic zburând la mare înălţime uneori are sclipiri diavoleşti şi copilul care-l mânuie începe să aibe fantasme cu duhurile rele care se plimbă pe cer ca la ele acasă deşi acolo doar îngerii cei buni ar trebui să fie vocile celor din jur au şi ele ceva nefiresc şi de teamă să nu reuşească cei răi copiulul strânge repede firul împătureşte zmeul şi se gândeşte să-l coloreze altfel să-i dea mai multă atenţie să-i insufle tărie să-i mărească coada şerpuitoare să doarmă lângă el pentru ca mâine să fie gata să plutească lin deasupra lacului care-l va multiplica ori de câte ori va fi nevoie pentru ca toţi să se simtă răsfăţaţi în extazul clipelor 26 iulie 2013

• Nu cred că există vreun popor fără de geniu, de vreme ce fiecare popor are limba sa.

• Partea cu adevărat misterioasă a fiinţei mele este Limba Română. În rest, sunt un animal obişnuit: mănânc, vroiesc femeia, dorm şi, din când în când, urlu la lună.

• Veniţi de vă treziţi, fraţi basarabeni, în suferinţele şi lumina Limbii Române, sălăşluiţi-vă în ea, întru vecie, până în cele mai depărtate hotare ale dreptăţii ei.

• Este mai drept să spunem că ne cunoaştem cu Limba Română, iar nu că o cunoaştem.

• Natura şi Limba Română; două lucruri pe care le-am găsit făcute de alţii?

• Nu pot avea încredere în orice piatră, chiar dacă scrie pe ea româneşte.

• Bineînţeles că Limba Română este după Cerul de Sus • Stilul este Limba expresia unei autorităţi supreme, dar ea nu poate conferi omului, în mod automat, calitatea unei moralităţi supreme şi nici har nu poate Română cutreierată de bunulsimţ al creştinului român. adăuga mediocrităţilor.

• Noi putem aduce • Nu se va şti niciodată câţi înţelepţi şi câţi proşti sunt în pe Dumnezeu şi pe copii ca Bucureşti, pentru că acolo toată lumea posedă Limba Română. martori ai Limbii noastre • Limba unui popor este chiar sângele acestui popor.

Române.

• Două lucruri am întâlnit pe lumea asta zidite cu adevărat • În casele cu mulţi până la capăt: Biblia şi Limba Română.

• Este interesant să observăm că cele mai multe cuvinte copii, ca şi în frumuseţile româneşti care exprimă lucruri esenţiale sunt compuse din cinci Limbii Române, nu rămâne loc litere: Iisus, Crist, Maria, Paşti, cruce, preot, altar, Putna, soare, stele, de plictiseală.

• Priveşte în ochii pâine, izvor, lapte, iarbă, copac, codru, munte, Mureş, maică, limbă, Limbii Române până când te doină, nuntă, copil, botez, frate, vatră, moşie, hotar, român... Să fie oare la mijloc o simplă coincidenţă numerică? Nu stă oare această va recunoaşte şi va izbucni în plâns. cifră a sunetelor româneşti sub semnul unei taine?

Nr. 41,octombrie 2013

FARMACIA VERDE

ISOPUL

Isopul, celebra plantă din Psalmii lui David, care în limba greacă înseamnă „plantă sfântă”, este folosit ca plantă ornamentală, dar şi vindecătoare. Dacă aveţi probleme cu plămânii sau cu tubul digestiv, apelaţi cu încredere la tratamentele cu isop, pe care fitoterapeuţii vi le recomandă.

Isopul previne şi vindecă infecţii ce se formează la nivelul gâtului, tusea, guturaiul, Pentru a face o infuzie de isop puneţi o bronşitele şi problemele cu sinusurile. De asemenea, este bine să administraţi praf de isop, linguriţă cu plantă mărunţită în 250 ml apă pentru a se crea o acţiune laxativă, ce vindecă clocotită, după care acoperiţi zece minute.

Strecuraţi şi consumaţi maximum mucoasa intestinală. patru căni pe zi. Încercaţi pe cât posibil să înlocuiţi Combate anemia cafeaua cu ceai, indiferent de aroma aleasă. În Substanţa amară (hisopina) ce se ceea ce priveşte tinctura de isop, aveţi nevoie de 50 găseşte în isop conţine multe minerale, extrem de eficiente organismului, cum ar fi: calciu, sodiu, g plantă mărunţită în care să adăugaţi 250 ml fosfor, fier, cupru, sulf, mangan, aluminiu etc., alcool alimentar, preferabil de 70°.

Lăsaţi la macerat timp de 15 zile, dar elemente fără de care am fi anemici. agitând recipientul în fiecare zi. Cu cât mai des Un bun antibiotic agitaţi, cu atât mai eficient se va prepara Acţiunea antiseptică l-a făcut remarcat compoziţia. Trebuie neapărat să strecuraţi, după încă din antichitate, fiind un excelent antibiotic, care să administraţi câte o linguriţă diluată de trei tonic-astringent şi cicatrizant în acelaşi timp. Pe ori pe zi sau doar ocazional, când aveţi de-a face vremuri, oamenii consumau isop ori de câte ori se cu afecţiuni minore. confruntau cu o infecţie în organism. Chiar şi în zilele noastre, unii fitoterapeuţi ne recomandă să nu recurgem întotdeauna la antibioticele clasice, ci să ne însănătoşim cu ajutorul plantelor. De asemenea, isopul este un bun sedativ, acţionând benefic asupra sistemului nervos central, dar şi a centrului respirator, curăţă ficatul şi plămânii.

Stopează durerile de dinţi „Planta sfântă” este multifuncţională: stimulează pofta de mâncare, reglează funcţiile digestive, stopează durerile de dinţi, micşorează tensiunea arterială şi scade fragilitatea capilarelor.

De asemenea, ameliorează durerile reumatice.

Dacă reţineţi apă în organism, isopul va favoriza eliminarea acesteia, purificând ficatul.

Beţi cel puţin o cană cu infuzie de isop pe zi şi nu veţi mai avea probleme cu reţinerea Efectele terapeutice de excepţie ale toxinelor sau a apei în organism. zmeurului, urmărite separat pe organe vegetale (fructe, frunze, flori, muguri, lăstari), constituie o DETOXIFICĂ ORGANISMUL motivaţie de mare perspectivă pentru înfiinţarea Pentru a trata afecţiunile de care suferiţi unor plantaţii intensive de zmeur, cu suprafeţe în şi pentru a detoxifica organismul, se poate lua câte un vârf de cuţit de praf de plantă de trei ori pe zi. Se creştere an de an, cu rol major în prevenirea şi va ţine sub limbă timp de cinci minute, după care tămăduirea multor boli. În prevenirea şi combaterea multor se va înghiţi cu puţină apă. Praful se găseşte în magazinele cu profil naturist şi se administrează, afecţiuni se folosesc atât fructele, cât şi frunzele, mugurii şi mlădiţele tinere ale tufelor de zmeur. de regulă, la indicaţiile fitoterapeutului.

Fructele de zmeur au o compoziţie chimică foarte diversă ce se corelează cu proprietăţile terapeutice şi cu acţiunile specifice în vindecarea diferitelor boli.

Valoarea nutritivă şi terapeutică a fructelor creşte în mod semnificativ prin ansamblul vitaminic foarte complex în care predomină vitamina C (20-50 mg%), B1, B2, D, P, PP şi beta-caroten.

Pe n t r u p ă s t r a r e a c o n ţ i n u t u l u i vitaminic trebuie să se ţină seamă de posibilitatea degradării rapide prin fierbere, la temperaturi mai mari de 400C, în procesul de oxidare la aer şi la contactul cu vasele de cupru utilizate adesea la transportul, prelucrarea şi depozitarea fructelor.

ZMEURA

Apollon

58

Apollon

Conţinutul ridicat de săruri minerale, uşor asimilabile (K, Ca, P, Mg, Mn, Fe, Zn, Cu), reprezintă sursa naturală a componentelor primare, necesare sintezei de principii active cu acţiuni terapeutice. Aceste săruri minerale (4-5 g la litru de suc) constituie materialul de construcţie pentru nervi, vase şi sânge şi au rol de neutralizare a acţiunii dăunătoare a acidului uric, menţinând alcalinitatea sângelui între limite normale.

Proprietăţile terapeutice ale fructelor vizează, în primul rând, afecţiunile interne, având efecte astringente, antibacteriene, antidiareice, antiinflamatoare, diuretice, depurative, stomahice, vitaminizante şi energizante. În afecţiunile externe acţionează în îngrijirea pielii, prin efecte de regenerare, astringente, exfoliante şi de catifelare.

Forme de utilizare Fructele proaspete sau transformate în sirop se folosesc în terapia medicală ca remedii excepţionale în boli ale tubului digestiv (diaree rebelă, arsuri gastrice, ulcere gastro-duodenale, pancreas), în afecţiunile pulmonare (tuse, bronşită, sensibilitate la răceală şi răguşeală, febrifug în gripe). Îndulcit cu miere de albine, siropul are efecte uimitoare în refacerea coardelor vocale. La copii se recomandă în bronşită cronică şi amigdalite recidivante.

Siropul este un excelent mijloc de tratament al bolilor cardiace cu dureri, în tulburări de tranzit, afecţiuni oculare (conjunctivită), astenie şi boli de piele (eczeme, pustule, răni, erupţii tegumentare). Fructele sunt foarte solicitate pentru consum în stare proaspătă sau prin procesare industrială şi casnică în diferit e forme aliment are, semipreparate sau finite, deosebit de gustoase şi hrănitoare (pastă, dulceaţă, gem, marmeladă, peltea, jeleu, şerbet, fructe congelate şi zaharisite, îngheţată, compoturi, siropuri, vin aromat, vermut, lichior (zmeurată), sucuri pasteurizate, concentrate şi alcoolizate.

Fructele proaspete se consumă ca desert, cu efect înviorător şi răcoritor, sau ca medicament, înainte de fiecare masă, câte 200300 g pe stomacul gol timp de 12 zile. După ce s-a consumat porţia de fructe nu se mănâncă nimic timp de 4 ore, deoarece fructele au efecte de încetinire a proceselor digestive şi de reducere considerabilă a foamei.

Siropul de zmeură se prepară dintr-un kilogram de fructe bine spălate, puse într-un borcan, unde se zdrobesc cu o lingură de lemn.

Se leagă borcanul la gură cu un tifon şi se ţine 2-3 zile, amestecându-se zilnic, pentru a nu prinde mucegai.

Nr. 41,octombrie 2013

“dulcea capcană” a poeziei de dragoste...

Sucul lăsat în borcan se trece prin tifon dublu sau triplu, udat în prealabil cu apă şi se stoarce. Se lasă acoperit 24 de ore pentru limpezire şi se trece în alt vas.

La fiecare litru de suc se adaugă câte 1,25 kg zahăr şi zeama unei lămâi pentru conservare şi păstrarea culorii. Totul se trece întrun vas smălţuit, cu volum dublu faţă de cantitatea de sirop. Se amestecă până la dizolvarea totală a zahărului, se fierbe la foc mic timp de 30 de minute şi se amestecă continuu, până dispare spuma. Siropul fierbinte se toarnă în sticle sterilizate şi bine încălzite. După astupare ermetică, sticlele se acoperă cu pături până a doua zi şi apoi se păstrează la loc răcoros.

Lichiorul de zmeură (zmeurata): 1 kilogram fructe proaspete se toarnă într-o damigeană cu 500 g zahăr, unde se ţine la macerat 5-6 zile la soare, cu agitare zilnică. Se adaugă 1 litru alcool, se închide ermetic şi se lasă la macerat încă 2-3 săptămâni, la loc răcoros.

Apoi se strecoară prin tifon dublu şi un strat subţire de vată. În lichiorul strecurat se adaugă 100 ml rom şi se toarnă în sticle, care se închid imediat cu dopuri sigure.

Sucul de zmeură se prepară din 200 g fructe amestecate cu fragi, afine şi căpşuni, spălate şi stoarse prin tifon; se îndulceşte cu zahăr după preferinţă şi se consumă imediat.

Oţetul aromat de zmeură se obţine din 1,5 kg fructe zdrobite şi un litru oţet alb, care se macerează timp de 10 zile; se strecoară şi se trece în sticle bine închise.

Dr. Sidonia DOBRE

Apollon

Poezia, indiferent despre ce vorbeşte, trebuie să fie, în primul rând, bună – să emoţioneze, să fie originală, să te… recunoşti în ea, cititor fiind. Atunci are importanţă.

Dacă îndeplineşte aceste condiţii şi mai e şi de dragoste, probabil că impactul ei este puternic, întrucât dragostea şi nevoia de dragoste sunt atribute umane puternice. Ar mai fi ceva, apropo de importanţa poeziei: lectura multă de poezie şlefuieşte vocabularul, şlefuieşte mintea, ba chiar formează, într-un mod subtil, felul în care simţi. Într-un fel, cred, simte un cioban dragostea, în alt fel un lăcătuş Adrian COCIOC mecanic şi în alt fel un scriitor.

Nu zic că scriitorul ar simţi mai Scriind poezie de dragoste nu puternic, dar sigur se exprimă mai bine… Poezia înseamnă că eşti „poet al femeilor”. de dragoste te poate învăţa cum să iubeşti.

De ce-ar fi doar atât?!...

De ce este iubită în mod special de către Ajunsă uşor desuetă, parcă, poezia de public poezia de dragoste? Cred că am răspuns, dragoste nu mai e la modă, ca şi dragostea, de cumva, mai sus: fiindcă orice om normal caută altfel, din păcate. Sau amândouă trec printr-o dragostea. criză. Dacă dragostea este actuală, atunci şi Din copilărie şi până la bătrâneţe iubim poezia de dragoste e musai să fie actuală! Cel şi – sper – suntem iubiţi. E un sentiment extrem de puţin pentru cei care o scriu. puternic şi de lungă durata. Or, când deschizi o Majoritatea poemelor sunt, cred, de carte de poeme şi în ea găseşti textele cuiva care dragoste, iar începuturile celor care fac poezie – îşi… cântă şi îşi plânge dragostea, empatizezi cu în copilărie ori adolescenţă – stau sub semnul el. Iar dacă o face astfel încât să te regăseşti în dragostei. Îi scriem poezii fetei pe care o iubim, poemele lui, n-ai cum să nu-l… iubeşti. topim în cuvinte – deseori siropoase şi nătânge – Probabil, dragostea este tema cea mai sentimentele noastre. frecventă din literatura acestei lumi. Dragostea şi Poezia e pentru puţini, fiindcă nu moartea. Dar lumea o iubeşte doar pe prima! multă lume citeşte această specie a literaturii.

Iubirea este una dintre marile teme ale literaturii, Dar cred că majoritatea cititorilor de poezie dar şi a vieţii care a dat de lucru poeţilor şi caută poemele de dragoste. filosofilor din Antichitate şi până în prezent.

Poeţii, în număr tot mai mare, de la un A vorbi sau a scrie despre poezia de anotimp la altul, sunt inspiraţi, în căutarea unei dragoste este la fel de instabil precum a vorbi sau a veşnicii care îi atrage în “dulcea capcană” a scrie despre însăşi dragostea. E ca şi cum ar fugi poeziei de dragoste. pământul de sub picioare, ar zbura capul în nori, Adrian Cocioc este unul dintre poeţii chiar dacă doar în dragoste sentimentul de “căzuţi” în această “dulce capcană” şi, sincer, stabilitate e mai real decât oricând şi decât oricare nu-mi dau seama dacă va fi “salvat” sau va altul. În poezia de iubire, specie supusă celui mai rămâne un veşnic îndrăgostit... înalt sentiment, când nu coboară în josnic, trivial, George CĂLIN, ruşinos, iubirea e cântare a cântărilor, e răspunsul Preşedintele de Onoare către cel plăcut, către ce ne „acoperă inima cu ceva”. al Societăţii Culturale Apollon

Raisa PLĂIEȘU

ZIDUL Poetului Nicolae Dabija la 65 ani Un zid cu dor de Țară-nălțata-i din Cuvânt…

Un Testament de la Ștefan cel Mare, La urmașii ce-aveau să vină pe-acest pământ, Să-nalțe Zidul Țării în Moldova-aici sub soare.

O, câte cărți pentru Zidul Țării scrisa-i tu! Și înălțimea lui crescuse-atât de mare…

De ce în anul două mii șapte, nici un om, nu?

Nu ți-a dat mâna, ci te-au lăsat să-ți frângi a ta spinare.

Și-anume Tu, maestre, ai fost ales să fii, Să-nalți Zidul Cuvântului plăsmuit prin carte.

Anume Tu, ai fost menit din mii și mii, Prin Literatura și arta, să decizi a Limbii soartă.

Domnul la El în ceruri, n-a vrut să te ia, Era prea devreme să pleci de la sfânta ta de scris masă.

Zidul Cuvântului trebuia să-nalțe mai departe mâna ta, De-aceea Domnul te-andemnat să scrii și Tema pentru acasă.

Și prima piatră pentru zid a fost Rugăciunea ta dintâi, Apoi cartea ce ți-ai dorit s-o citești singur întâia oară.

Urmat-au apoi alte cărți – manualele școlii de căpătâi, Piatră cu piatră ai ridicat zidul prin lecții universitare…

Un Zid cu dor de Țară-nălțata-i din Cuvânt…

Un zid de cărți de sufletul unui poet trăite.

Cu fereastra Limbii deschisă spre pământ, Stând lângă ea un poet cu tâmpla însetată de cuvinte.

Ochiul al treilea – a fost piatra cea mai grea, O piatră de-ncercare și-nsetată de-nălțime…

Apoi după ce-ai băut Apă neîncepută din cișmea, Pornita-i pe Pe urmele lui Orfeu, Zugravului anonim prin lume…

Apollon 59

Academicianul, poetul, publicistul literar, politicianul luptătorul neînfricat pentru întregirea României Mari şi Omul Nicolae Dabija, a împlinit în data de 15 iulie a.c. 65 de ani.

La mulţi ani, Maestre!

Nr. 41,octombrie 2013

Nestemate ale patrimoniului naţional

Apollon

CATEDRALA MITROPOLITANĂ DIN SIBIU Catedrala Mitropolitană din Sibiu, cu hramul Sfânta Treime, este o biserică ortodoxă construită între anii 1902-1906 în orașul Sibiu, pe locul unei biserici grecești din 1797-1799 care a servit până atunci drept catedrală episcopală. A fost ctitorită de mitropolitul Ioan Mețianu și construită după planurile inginerilor arhitecți Virgil Nagy și Joseph Kammer din Budapesta.

De la inaugurare și până în prezent edificiul este catedrala Arhiepiscopiei Sibiului și a Mitropoliei Ardealului. Lăcașul prezintă caracteristicile unei bazilici bizantine fiind o copie la scară redusă a Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol. Biserica se află situată pe strada Mitropoliei nr. 3335. Catedrala Mitropolitană "Sf. Treime” din Sibiu a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Sibiu din anul 2004. În august 1856 este făcută o nouă

Strădaniile mitropolitului Andrei Șaguna După ce timp de 60 de ani românii ortodocși din Ardeal nu au avut niciun episcop ortodox, Curtea imperială din Viena a numit în 1759 pe episcopul Dionisie Novacovici ca episcop pentru românii ortodocși din Transilvania.

El a fost instalat în 1761 în Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, iar curând după aceea și-a mutat reședința la Rășinari. La cererea întregului cler ortodox al românilor din Ardeal, episcopului Sofronie Chirilovici (urmașul lui Dionisie Novacovici) i s-a îngăduit să-și ia reședința la Sibiu. Episcopii succesori ai acestuia au continuat să aibă reședința la Sibiu.

La jumătatea secolului al XIX-lea, ca urmare a creșterii influenței oamenilor de afaceri, a clerului și a intelectualilor români de rit ortodox din Sibiu, s-a simțit necesitatea construirii unei biserici ortodoxe care să îndeplinească rolul de catedrală a Bisericii Ortodoxe din Transilvania.

Ideea construirii unei catedrale ortodoxe la Sibiu i se datorează episcopului Andrei Șaguna al Ardealului. Într-un memoriu din 12 ianuarie 1850 adresat comisarului Bach, ierarhul ortodox trece construirea unei catedrale pe primul loc în lista de necesități a eparhiei sale. După spusele sale, „ eparhia mea are lipsă de [...]: Pentru zidirea și înzestrarea unei biserici catedrale fl. 400.000 [...]“. El indică și „sursele de finanțare“ ale proiectelor numite, alături de catedrală figurând și alte edificii: „Părerea mea în privința modului după care înalta noastră stăpânire ar putea a ne da ajutorul său se concentrează în aceea ca să binevoiască a ne rezolva locul cel gol la Sibiiu așa numit "Zuldiș" și pentru totdeauna a-l scuti de dare; apoi pe 50 de ani a ne da 100.000 bani buni, ca 5% interesul annual de la două milioane, cu care ajutor eparhia nu numai să zidească biserica catedrală, rezidența episcopească și institutul teologico-pedagogic (…)“. În documentul 510 din ședința consistorială a lunii august 1851, se precizează că „Prea Sfinția Sa D. Episcop diecesan face Consistoriului diecesan cunoscut că au dat Consiliului comunal de aci o cerere ca să se dee Episcopiei locul așea numit Zuldoș, spre a se zidi acolo on Seminariu și o biserică catedrală“. La această cerere, răspunsul autorităților locale din dec. 1851 este negativ, sub pretextul că toate locurile libere au fost puse la dispoziția guvernului. Andrei Șaguna se adresează guvernului cu aceeași cerere. Pentru o perioadă, atenția episcopului se concentrează asupra cumpărării de case pentru organizarea seminarului eparhial.

Apollon

60

cerere către magistratul orașului Sibiu "ca să se dea locul cel de 900 stânjeni pătrați spre zidirea Bisericii Catedrale gr. Răs“. Petiția este repetată la 6 aprilie 1857. De această dată, magistratul răspunde în luna mai printr-un document în care cerea episcopului să precizeze dimensiunile terenului solicitate pentru a se lua o hotărâre în privința locului. În luna iunie Șaguna precizează dimensiunile terenului solicitat pentru catedrală și curtea bisericească. Autoritățile răspund că terenurile disponibile sunt prea mici și amână concesionarea terenului. La 5 octombrie 1857 Șaguna a cerut împăratului Franz Joseph I permisiunea de a trimite o circulară în eparhia sa, în care solicita preoților și enoriașilor să organizeze o colectă în acest scop. Monarhul a aprobat cererea înaltului ierarh. El a trimis scrisoarea pastorală (circulara nr. 980 din 1 decembrie 1857) în acel an, înainte de Crăciun, menționând că "[...] avem lipsă neîncunjurată de o biserică episcopească la Sibiiu, care să fie maica tuturor bisericilor din eparhia noastră [...] să alergați cu ajutorul vostru [...] să dați spre acest sfârșit din cele ce aveți și cu ce v-a miluit Dumnezeu, luând pilda de la văduva cea săracă [...] toate spre binele lor și spre bucuria noastră a tuturora [...] așa și bogații și săracii mă vor mângâia pe mine și-mi vor ușura grijile mele".

Primul donator a fost chiar Șaguna care a anunțat la 4 decembrie 1857 că a donat 2.000 de florini. La 1 ianuarie 1858 guvernatorul Karl Borromäus zu Schwarzenberg al Transilvaniei remite cei 1.000 de galbeni din partea împăratului. În martie-aprilie 1858 autoritățile orășenești refuză acordarea locului “Zoldiș”. Șaguna scrie episcopilor Aradului și Bucovinei, dar și celorlalți episcopi ortodocși din Mitropolia Carlovițului, rugându-i să facă publicitate colectei și să o sprijine. În lunile iunie-iulie episcopul face o călătorie la Pesta și în a te locuri, cu scopul de a strânge personal colecta. Fondurile pentru construirea catedralei se ridicau la sfârșitul anului 1858 la 28.347 florini. Colecta din Bucovina, pe care episcopul Eugenie Hacman anunțase că o va sprijini, s-a ridicat la 94 florini și 33 creițari.

Andrei Șaguna a investit în 1859 o sumă de 24.000 de florini într-o societate pentru exploatarea minelor de aramă (Sz. Domokos și Fűle), înregistrându-se începând din anul 1861 o pierdere. Fondurile pentru construcția catedralei au ajuns la sfâșitul anului 1863 la suma de 51.384,44 florini. Donațiile au continuat să vină și după moartea lui Șaguna în 1873.

Printre cei care au donat se află și o serie de preoți cercetați de consistoriul eparhial și care șiau asigurat astfel iertarea. În anii următori, interesul pentru catedrală rămâne, dar este depășit de alte doleanțe, printre care și ridicarea Episcopiei Ardealului la rangul de Mitropolie (eveniment întâmplat în anul 1864).

După ani întregi de amânare, în ședința Sinodului Mitropolitan din 8 mai 1880, Partenie Cosma, directorul băncii „Albina”, a făcut primele propuneri concrete pentru reluarea demersurilor destinate edificării catedralei: „să studieze cestiunea edificării unei biserici catedrale cu toate cele ce după ritul nostru aparțin ei”. Urmează ani de dezbateri sterile cu privire la locul construirii catedralei și a modului cum ar trebui să arate aceasta. În sesiunea sinodală anuală din 21 aprilie 1897, Sinodul Arhiepiscopesc de la Sibiu a hotărât, la propunerea lui Partenie Cosma, să rediscute problema construirii catedralei și locul de amplasare a acesteia. Au fost prezentate trei propuneri pentru locul de amplasare a viitoarei catedrale. Două propuneri au fost înaintate de Partenie Cosma, directorul băncii „Albina”, unul fiind pe terenul Soldisch înspre strada Andrei Șaguna, iar celălalt pe locul grădinii Flora, azi pe strada Victoriei . Comisia de analiză a recomandat la 21 ianuarie 1898 locul din strada Morii nr. 16. În octombrie 1898 mitropolitul Miron Romanul a murit, succesorul său fiind ales Ioan Mețianu (18981916). La 22 mai 1899, Consistoriul arhidiecezan numește o subcomisie formată din: Dr. Ilarion Pușcariu, Dr. Elie Cristea și Nicolae Ivan, care avea menirea de a pregăti un proiect de concurs pentru planurile de construcție a catedralei.

La 22 iunie, Consistoriul arhidiecezan face un apel către „Reuniunea regnicolară a arhitecților și inginerilor din Budapesta” pentru studierea condițiilor concursului, atașând schițele deja alcătuite, precizând dimensiunile (pentru circa 1800 persoane), stilul neapărat bizantin.

Mitropolitul Ioan Mețianu insista “pentru ideea ca biserica să aibă două turnuri frumoase”, iar suma disponibilă se anunța a fi de aproximativ 320.000 de coroane. Data limită de prezentare a proiectelor era 15/28 ianuarie 1900, iar juriul era format din Ignác Alpár, Ioan I. Pușcariu și Dominic Varo. S-a organizat un concurs de proiecte de construcție a catedralei, la care au participat 31 de proiecte; majoritatea proiectelor au fost trimise de arhitecți din Ungaria și Austria și doar patru de arhitecți din Ardeal, Bucovina și Regatul României.

A fost ales la 28 martie 1901 planul întocmit de arhitecții Joseph Kammer și Virgil Nagy, profesori la Politehnica din Budapesta.

Planul catedralei se inspira din Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol, dar a suferit modificări

prin adăugarea celor două turnuri masive de la intrare, cu o înălțime de 58 m.

Membrii juriului și-au exprimat nemulțumirea față de cele două turnuri care nu cadrau cu forma stilului bisericii. Neexistând un consens cu privire la terenul pentru construirea catedralei, s-a organizat o nouă dezbatere în ședința sinodului din 22 aprilie 1900, la inițiativa mitropolitului Ioan Mețianu.

La acea ședință au existat din nou trei propuneri. Daniel Popovici Barcianu a propus terenul de pe strada Morii (azi Andrei Șaguna) nr.

14-16, Partenie Cosma pe cel unde se afla grădina Flora și Ioan Pușcariuun teren de pe strada Victoriei (în fața reședinței de vară). Delegații au votat pentru cele trei propuneri astfel: prima propunere a primit șase voturi, a doua zece voturi și a treia doar un vot.

Mitropolitul Ioan Mețianu nu a fost mulțumit de aceste trei propuneri, el propunând locul din cetate de pe strada Măcelarilor nr. 39, unde se afla biserica grecească cu hramul “Schimbarea la față”. Mitropolitul Ioan Mețianu a refuzat cu încăpățânare să construiască catedrala în amplasamentul de pe strada Morii, propus și acceptat inclusiv de administrația locală condusă de primarul Josef Drotleff. În cele din urmă, autoritățile locale au acceptat demolarea vechii biserici grecești și construirea catedralei pe locul ei. Terenul pe care s-a construit catedrala s-a format prin unirea a cinci loturi de teren cu numerele 35, 37, 39, 41 și 43 din strada Măcelarilor (azi Mitropoliei) și a trei loturi cu nr. 28, 30 și 31 din strada Brukenthal (azi A.D. Xenopol), unde se află o intrare în curtea catedralei. Acestea au fost cumpărate în aprilie 1902. Mica biserică grecească construită în 17971799 în fundul unei curți de pe strada Măcelarilor care servise anterior drept catedrală a fost demolată la 1/14 iulie 1902, în ciuda faptului că acest edificiu fusese declarat monument de arhitectură.

Ultima slujbă religioasă celebrată în acest lăcaș a avut loc cu o zi mai înainte. Pentru eliberarea terenului unde urma să fie construită noua catedrală, au trebuit să fie demolate și șase clădiri învecinate, întreaga lucrare fiind coordonată de arhitectul Francisc Szálay. Piatra de temelie a fost pusă la 5/18 august 1902 (ziua de naștere a împăratului Francisc Iosif I). Cu acest prilej, mitropolitul a lansat un apel în vederea convingerii tuturor păturilor sociale să contribuie cu donații, în funcție de starea materială.

Mitropolitul însuși a donat 5.000 de coroane; de asemenea, marele moșier basarabean Vasile Stroescu a dăruit 3.000 de lei (peste 3.000 de coroane). Dr. Elie Cristea a fost trimis într-o misiune specială în orașele Sighișoara, Bistrița, Cluj și Orăștie, de unde a adunat aproape 14.000 de coroane. Clerul ardelean a donat în total o sumă de peste 150.000 de coroane. Printre donatori au fost foarte mulți învățători, profesorul universitar Nicolae Iorga, țărani ardeleni și de peste Carpați, românii emigrați în America. Suma totală strânsă prin această colectă s-a ridicat la peste 300.000 de coroane. Lucrările de construire, coordonate de inginerul orașului Sibiu, Joseph Schussnig, au început în 1902 și au fost finalizate în 1904.

Apollon

61

Nr. 41,octombrie 2013

Turlele, cupola și părțile boltite au fost construite din căpriori de fier la fabrica Fabritius din Sibiu. La 30 octombrie 1903, au fost amplasate crucile pe cele două turnuri, celebrându-se cu acest prilej o slujbă specială. Pereții interiori ai bisericii au fost tencuiți în primăvara anului 1904 cu pulbere din marmură de Carrarra și var vechi de Düsseldorf.

La 30 noiembrie/13 decembrie 1904, cele patru clopote (turnate la atelierul lui Friedrich Seltenhofer din Sopron) au fost sfințite și așezate în cele două turnuri. În turnul nordic a fost așezat un clopot de 1.345 kg, iar în turnul sudic au fost amplasate celelalte trei clopote (de 790 kg, 732 kg și 168 kg). În perioada Primului Război Mondial Armata Austro-Ungară a rechiziționat cele trei clopote din turnul vestic pentru a le transforma în tunuri; acestea au fost înlocuite abia în 1926, prin grija mitropolitului Nicolae Bălan.

Curtea catedralei a fost amenajată în 1905, ea fiind împrejmuită cu un grilaj din fier realizat după planurile arhitectului Szalay și confecționat de lăcătușul Irimie Purece. Lucrările de construcție s-au ridicat la 912.197 de coroane și 24 de fileri, la care se mai adaugă cheltuielile cu achiziționarea raclelor sfințite, a ornamentelor, crucilor și a cărților.

Antreprenorul Francisc Szalay a fost plătit cu 461.650 coroane, arhitectul-controlor I. Schussnig a primit 8.000 de coroane, iar pictorul Octavian Smigelschi a primit 16.000 coroane pentru icoanele de pe iconostas, 16.000 coroane pentru cupolă și încă 4.000 coroane pentru cei patru evangheliști. În luna mai a anului 1903 asesorul consistorial Elie Miron Cristea și arhitectul Joseph Schussnig au efectuat o călătorie de studii în vederea contactării unor artiști, după care Consistoriul Arhidiecezan din Sibiu a publicat în ziarul “Telegraful Român” din 30 noiembrie 1903 anunțul concursului de executare a picturilor catedralei din Sibiu pentru suma de 80.000 coroane[17], cu termen de depunere a proiectelor data de 1 martie 1904. La acest anunț sau prezentat 15 concurenți români, germani și maghiari, dintre care o comisie formată din pictorul George Demetrescu Mirea, directorul Școlii de Belle-Arte din București, arhitectul Ion Mincu, profesor la Școala superioară de Arhitectură din București, și pictorul brașovean Friedrich Mieß, a ales trei persoane: Octavian Smigelschidin Dumbrăveni, Iosif Bala din Viena și Sigismund Vaida – A. Szirmai din Budapesta.

Apollon

În cele din urmă, comanda de zugrăvire i-a fost încredințată la 12/25 aprilie 1904 lui Octavian Smigelschi (1866-1912), în urma executării unei lucrări de probă comandate: un tablou pentru iconostas și un înger în cupolă.

Rezultatul lucrării de probă a fost unul sever care a dus la ambiționarea pictorului în realizarea unei opere monumentale în catedrala sibiană „după care poate fi apreciat fără rezerve”. „Juriul apreciază bine compozițiunea generală a lui Smigelschi, dar detaliul de execuțiune (Sf. Fecioară) a fost găsit atât de inferior, încât inspira temeri pentru buna execuțiune a întregii lucrări.” — I. Pușcariu, E. Miron Cristea și M. Voileanu "Biserica Catedrală de la Mitropolia ortodoxă din Sibiu" (Sibiu, 1908) Istoricul Gheorghe Iancu a evidențiat antipatia reciprocă dintre Smigelschi și Miron Cristea, pictorul atestându-i clericului „o lipsă de pătrundere în materie, un spirit de observație așa superficial, o grămadă de material nerumegat. (...) Prea se încrede cuvioșia sa în subțirele domniei sale cunoștințe artistice”, în timp ce Miron Cristea avusese rețineri cu privire la numirea lui Smigelschi din cauză că pictorul era practicant greco-catolic.

Icoanele de pe iconostas, cupola (reprezentându-l pe Hristos Pantocrator înconjurat de îngeri) și pandantivii cupolei (pe care sunt reprezentați cei patru evangheliști) au fost pictate în frescă în anul 1905 de Octavian Smigelschi în stilul Art Nouveau promovat de școala de la Budapesta. Pictorul era originar din satul Ludoș, fiind fratele canonicului Victor Smigelschi de la Blaj. Smigelschi a fost ajutat la pictură de prietenul său Arthur Coulin, dar ca „simplu executant”, după cum crede acad. Virgil Vătășianu. Onorariul primit de către Smigelschi pentru pictarea icoanelor de pe iconostas, a cupolei și pandantivilor a fost de 32.000 decoroane. Un juriu de experți instituit la 9 martie 1907, la cererea Consistoriului, și format din A. G. Verona din București și Dorschlag din Sibiu a stabilit că pictura era prea strigătoare, lipsea armonia culorilor, iar cupola părea prea greoaie. Membrii juriului au propus pictarea întregului interior, sticla de la fereastră să fie colorată sau pictată, dar această acțiune a fost oprită din lipsă de bani. cademicianul Virgil Vătășianu a apreciat că figura Maicii Domnului din cupolă reprezintă „culmea artistică pe care a atins-o Smigelschi în catedrala din Sibiu.”

Întreaga lucrare a catedralei cuprindea de fapt și întreg interiorul, executarea lor fiind întreruptă din cauza lipsei mijloacelor financiare. În această situație, s-a apelat la pictorul Ludovic Kandler din München pentru a realiza o zugrăveală provizorie într-o culoare gălbuie.

Pereții interiori au fost zugrăviți cu motive ornamentale românești (romburi cu cruci în mijloc) pe pereții superiori ai naosului, cu panouri dreptunghiulare cu o cruce mare în mijloc (în absidele din fața altarului) sau cu motive în formă de steluțe pe un fond gălbui (în arcada din fața altarului și în conca altarului).

Pictarea catedralei a fost extinsă și terminată în perioada păstoririi mitropolitului Nicolae Colan (1957-1967), când pictorul bănățean Anastase Demian a pictat locurile rămase libere deasupra altarului și în absidele laterale, renunțând ulterior din motiv de boală. Apoi a fost angajat pictorul Iosif Keber din Târgu Jiu care a definitivat pictura catedralei. Serbările prilejuite de sfințirea catedralei au început cu ședința festivă a sinodului arhidiecezan, convocat în sesiune extraordinară la 12 mai 1906, la ora 16, la Casa națională a Asociațiunii și prezidat de mitropolitul Ioan Mețianu. În seara aceleiași zile, de la ora 19, sa celebrat o vecernie cu litie în Biserica din Groapă, aflată în cartierul Josefin. Slujba a fost oficiată de Ioan Papiu, protopopul Sibiului, înconjurat de protopopii Ioan Cândea al Avrigului, Vasilie Domșa al Orăștiei și Nicolae Borzea al Făgărașului.

La acest eveniment au asistat mitropolitul Ioan Mețianu și episcopul Ioan Papp al Aradului, „întreg clerul înalt și mult popor“. Vecernia s-a încheiat la ora 21,15.

Catedrala Mitropolitană din Sibiu a fost sfințită la 30 aprilie/13 mai 1906, în Duminica Samarinencii, de mitropolitul Ioan Mețianu, împreună cu episcopul sufragan al Aradului, Ioan Papp, și cu un mare sobor de preoți și diaconi.

Printre oaspeții de seamă au fost comitele suprem și comes al sașilor Gustav Thalmann, primarul Josef Drotleff, istoricul Nicolae Iorga, superintendentul luteran Friedrich Teutsch, primpreotul și parohul reformat von Gidofalvy, protopopul greco-catolic Nicolae Togan, precum și autoritățile locale din acea vreme.

Apollon 62

Nr. 41,octombrie 2013

Credincioșii care au asistat la acest eveniment au fost foarte numeroși. După slujba de sfințire au urmat și alte festivități: începând de la ora 14 a avut loc un banchet festiv, în sala de la „Geselschafthaus“, la care au luat parte 250 de invitați, membri ai clerului superior, generali, „căpeteniile ofiiciilor publice“, ofițeri etc.; la ora 19 a fost organizată o procesiune cu torțe la care au participat elevii Seminarului „Andreian“, conduși de profesorul Timotei Popovici. Tinerii au defilat „din Hermannsplatz, prin strada Cisnădiei, Piața Mare, strada Măcelarilor, până la reședința arhiepiscopească“; a doua zi, de la ora 11, a avut loc un eveniment cultural susținut de societatea de lectură a elevilor Semninariului „Andreian“, în sala festivă a Muzeului Național; de la ora 16, la „Casa națională“, profesorul Nicolae Iorga a susținut o conferință festivă despre „Viața culturală românească de azi“; șirul manifestărilor l-a încheiat la ora 20 „Reuniunea română de muzică din Sibiu“, cu un concert în sala festivă a Muzeului Național.

Cu prilejul sfințirii bisericii, s-au făcut o serie de donații valoroase printre care un engolpion vechi din argint pentru arhimandritul arhidiecezei donat de profesorul Nicolae Iorga și o iconiță de argint reprezentând pe Sfântul Stelian, păzitorul copiilor, donată de doamna Catinca Iorga. Protopopul greco-catolic Nicolae Togan a constatat că acea sărbătoare are însemnătate pentru întreaga românime, pentru istoria generală română, pentru că "sângele nu se face apă". Cu acest prilej, a fost amplasată în stânga intrării o placă cu următoarea inscripție: „Ziditu-s'a această sfântă catedrală a „Arhiepiscopiei ortodoxe române din Transilvania” cu hramul „Preasfintei Treimi” de la 1902-1906 în zilele M.S. Prea'înălțatului Împărat și Rege FRANCISC IOSIF I. prin neobosita stăruință a I.P.S. Sale arhiepiscopului și metropolitului Românilor dreptcredincioși din Ungaria și Transilvania IOAN MEȚIANU și a Conzistorului arhidiecezan, parte din mijloacele fondului, anume întemeiat încă la 1858 de cătră marele și providențialul arhiereu și nemuritorul reîntemeietor al vechei metropolii răsăritene române din Transilvania și Ungaria ANDREIŬ baron de ȘAGUNA, episcop și dela 1864 arhiepiscop și metropolit, sporit în măsură însemnată sub îndelungata și'nțeleapta păstorire a fericitului arhiepiscop și metropolit MIRON ROMANUL, pare dintr'o colectă benevolă, făcută sub conducerea arhipăstorului Ioan Mețianu cu cel mai bun succes, distingându-se cu frumoase contribuiri - pe lângă preoțimea din arhidieceză - și alți fii ai bisericei în frunte cu ilustra familie Mocsonyi, iară în Dumineca din 30 Aprile 1906, sfințindu-se cu solemnitatea cuvenită, s'a predat sfintei sale destinațiuni: ca să fie multe veacuri spre preamărirea lui Dumnezeu, spre întărirea credinței și a legii strămoșești și spre mângăierea sufletească a tuturor celor cu credință și cu dragoste vor intra într'însa. Amin.” În dreapta intrării se află o placă în care sunt înscriși membrii Consistoriului arhidiecezan din timpul zidirii catedralei.

Aceștia sunt împărțiți în trei categorii: membrii senatului bisericesc (arhimandrit dr. Ilarion Pușcariu - vicar arhiepiscopesc, ieromonah dr. Elie Miron Cristea, protopresbiterii Nicolae Ivan, Moisă Lazăr, Mateiu Voileanu, Bartolomeiu Baiulescu, Ioan Papiu și Ioan Tipeiu, protosinghelul dr. Eusebiu R. Roșca); membrii senatului școlar (protopresbiterii Vasile Damian și Grigore Pletosu, avocatul dr. Liviu de

Apollon

Lemeny și Ioan de Preda, Virgil Onițiu, dr. George Proca, Lazăr Triteanu, Arseniu Vlaicu); membrii senatului epitropesc (protopresbiterii Ioan Droc, Galaction Șagău și Vasile Voina, Mihail Gîrlea,Partenie Cosma, cpt. (r) Pantilimon Lucuța, dr. Ioan Mihu, Ștefan Stroia, dr. Nicolae Vecerdea).

Catedrala are 53,10 m lungime și 25,40 m lățime în centru, cupola are 24,70 m înălțime (34,70 m în exterior) și 15 m diametru, în timp ce turnurile au 43 m înălțime (45 m cu tot cu crucile).

Catedrala este împodobită în exterior cu cărămidă colorată, cinci rânduri de cărămidă galbenă alternând cu trei rânduri de cărămidă roșie. Nava spațioasă este acoperită de mici acoperișuri sferice și de patru turnuri: două mai mici, de formă octogonală, și alte două mai mari de secțiune pătrată la bază și octogonală la camera clopotelor. Acoperișul turnurilor sunt în formă de bulb dublu, având deasupra câte o cruce aurită. Intrarea principală se face printrun portic cu trei arcade susținute de fascicole de câte patru coloane alipite, deasupra cărora se află un balcon cu alte coloane mici. Deasupra intrării principale este un amplu vestibul semicircular cu ferestre vitrate. La partea superioară a acestuia sunt amplasate cinci mozaicuri executate la München, după desenele lui Ludovic Kandler.

Intrarea de pe fațada vestică se face prin trei uși semicirculare. Pe peretele exterior unde se află intrarea principală se află plăcile cu inscripțiile ctitoriei. Mobilierul catedralei a fost confecționat la București și la Sibiu. Sculptura iconostasului, a tronului arhieresc, a ripidelor a fost realizată de sculptorul Constantin (C.M.) Babic din București, iar amvonul, cele două strane pentru cântăreți, tetrapodul din mijlocul catedralei, 28 de strane pentru preoți și 82 pentru credincioși au fost confecționate de meșterul Emil Pătruțiu din Sibiu. Iconostasul este fabricat din lemn de tei aurit.

Printre obiectele existente în catedrală sunt de menționat următoarele: un candelabru aurit, cu 76 de becuri, executat de firma Zeiser-Habinger din Viena și care a costat 26.000 de coroane; chivotul din metal aurit, cu o lungime de 70 cm și înălțime de 56 cm, lucrat în Württemberg; crucile de pe cele două turnuri, cu înălțimea de 1,5 m, care au fost confecționate la Sibiu și aurite la Viena.

Cele patru clopote au fost turnate la atelierul lui Friedrich Seltenhofer din Sopron, fiind apoi sfințite și așezate în cele două turnuri. În turnul nordic a fost așezat un clopot de 1.345 kg, iar în turnul sudic au fost amplasate celelalte trei clopote (de 790 kg, 732 kg și 168 kg).

Clopotul mare conține următoarea inscripție: "În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii graiurile lor"; clopotul de 790 are inscripția "Francisc Iosif I – Împărat și rege; rege; Ioan Mețianu, arhiepiscop și mitropolit 1904", clopotul de 732 kg - "Andreiu Baron de Șaguna, reînvietorul metropoliei române ortodoxe și întemeietorul fondului Catedralei", iar clopotul de 168 kg poartă inscripția "Alexandru Mocsonyi de Foen, prezidentul Asociațiunii, primul ctitor al Catedralei".

Prof.univ.dr. Aurel BACIU

Apollon

Nr. 41,octombrie 2013

Colţul lui Petrache

În pregătire

Apollon Nr. 42 luna noiembrie 2013

Nicu PETRACHE

Maria NICULESCU LA CEAS TÂRZIU La ceas târziu, când îngerii se roagă, Iar candele-şi aprind blândă lumină, Când Luna-apare-n rochia-i opalină, Ăst suflet zbuciumat – o, nu-i de şagă! Binevoieşte, iată,-a face pace Acum, când toate fug înspre Visare, Rupându-se de-a Clipei întrebare, Brodând fiori pe gânduri reci, tenace, Unindu-se cu-alt suflet, a-ntâmplare.

TE AŞTEPT Te-aştept în seri de vară sidefii, Aproape, mai aproape să îmi fii Sau chiar în noaptea brună şi albastrăSă-mi fii în vis, tu, bate-mi în fereastră Şi să mă sorbi din ochi ca-n ziua-aceea, Când renăscu, în mine, iar, femeia, Să-mi fii, să-ţi fiu, pe-atolul Bora-Bora, Să cred că-s eu, înstrălucindu-mi ora.

Iubitul meu, vom scrie-n fila veche Nou paragraful: „Tu şi eu, pereche” Ne-om pierde prin Tahiti – n seri de gală Şi-om înnopta-n pădurea tropicală,

Direcţionează

Urca-vom stânci, vom coborâ-n abisuri Şi-om povesti nepovestite visuri.

Te-aştept, iubitul meu, te-aştept să vii, Iubirea stinsă, iar, s-o reînvii.

EXPRESII „a freca menta” În Grecia antică, mesele pe care se servea mâncarea erau frecate cu frunze de mentă, pentru răcoare şi miros plăcut.

Fanarioţii au adus şi la noi obiceiul, în secolul al XVIII-lea, familiile înstărite din Bucureşti şi din Tulcea adoptând cu iuţeală acest tabiet de bon ton. Pentru că servitorii din casele lor ajunseseră să-şi dispute cu ardoare sarcina frecării meselor cu mentă, infinit mai uşoară decât tăiatul lemnelor, spălatul rufelor sau alte activităţi casnice, „a freca menta” a devenit sinonim cu ideea de a păcăli munca. Semnificaţia expresiei s-a păstrat până în prezent, deşi povestea s-a pierdut.

Apollon 63

către Asociaţia Societatea Culturală Apollon - organizaţie civică, nonprofit, neguvernamentală, bazată pe voluntariat şi dedicată binelui public, prin cultură, artă şi civilizaţie cu aportul membrilor săi şi al simpatizanţilor.

Revista Apollon este un proiect cultural menit unei resurecţii morale şi spirituale a românilor. Pentru a redirecţiona 2 % din impozitul pe venit către Asociaţia Societatea Culturală Apollon - şi implicit către revista de cultură, artă şi civilizaţie Apollon - completează Formularul 230/ANAF, dacă ce îl descarci după www.revista apollon.ro. Participi astfel la toate actele de cultură realizate de Apollon, atât în ţară cât şi în străinătate. MULŢUMIM! Pentru relaţii suplimentare îţi stau la dispoziţie telefoanele redacţiei.

SFÂNTUL APOSTOL ŞI EVANGHELIST LUCA Sfântul evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcându-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzându-se desăvârşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim. În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând pe pământ cu oamenii, semăna sămânţa cuvântului mântuirii, care, crescând şi în inima lui Luca, fiind un pământ bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decât din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicând: "A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, câte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul". Fiind şi Luca din aceeaşi ceată apostolească, umbla înaintea feţii Domnului, prin propovăduirea cea sfântă, gătind calea Lui şi încredinţând popoarele că Mesia, Care era aşteptat, a venit în lume. Î n vremea mântuitoarelor patimi, când fiind bătut păstorul s-au risipit oile turmei, acest fericit Luca umbla tânguindu-se şi plângând pentru Domnul său, Care de voie a binevoit a pătimi. Şi precum a semănat cu lacrimi, cu bucurie a secerat răsplătire. Căci înviind Hristos, pe când Luca şi Cleopa mergeau în Emaus şi vorbeau între ei cu jale despre pătimirile iubitului lor învăţător, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin arătarea Sa, i-a mângâiat şi a şters lacrimile de pe ochii lor, căci, apropiindu-se de dânşii, le-a zis: "Ce sunt cuvintele acestea de care vă întrebaţi între voi mergând şi de ce sunteţi trişti?" Şi a fost atunci călător Sfântul Luca împreună cu Acela Care a zis pentru Sine: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa". Deci, mergînd şi vorbind cu El, a rostit adînc negrăit de înţelepciune.

Cât de scumpă îi era Sfântului Luca învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, când Iisus cu gura Sa cea preadulce povestea, începând de la Moise şi de la toţi proorocii şi le tâlcuia lor toate Scripturile cele pentru Dânsul! De aceea Luca, bunul ucenic al lui Hristos, învăţând tainele lui Dumnezeu, a adus şi el la sfânta credinţă toate cetăţile Beoţiei şi pe mulţi din cei ce erau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu i-a luminat cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Mai întâi a şezut în Emaus cu Hristos la cină, urmând să mănânce cu El prânz întru împărăţia lui Dumnezeu. Apoi a cunoscut în frângerea pâinii pe Fiul lui Dumnezeu, pe Care Iuda, la Cina cea de Taină, nu a voit să-L cunoască.

Focul dragostei către Dumnezeu care se ascundea în inima Sfântului Luca a ieşit la vedere prin aceste cuvinte: "Oare nu era inima noastră arzând întru noi, când ne grăia nouă pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?" Şi ca să nu fie uitată pomenirea Domnului, pe care din toată inima Îl iubea, după cincisprezece ani de la Înălţarea Lui la cer, cu toată adeverirea i-a scris Evanghelia. Şi a scris nu numai cele ce singur a văzut şi le-a auzit, ci şi pe cele pe care le avea scrise în inima sa, nu din condei, ci din dragoste. De asemenea le-a povestit şi pe acelea pe care mai înainte el le-a văzut şi le-a auzit de la cei ce merseseră după Hristos. Iar mai pe urmă, aproape de patimile lui Hristos, a început a umbla după Dânsul, precum se scrie la începutul Evangheliei: "Ne-au dat nouă cei ce au fost din început, singuri văzători şi slujitori ai Cuvântului".

Sfântul Luca a fost părtaş durerilor şi ostenelilor lui Pavel întru bunăvestirea lui Hristos, pentru că îi urma lui propovăduindu-L pe Hristos nu numai Iudeilor, ci şi neamurilor. El a fost în Roma la dânsul, precum arată Faptele Apostolilor, pe care tot el le-a scris, şi era foarte iubit de Pavel. Scriind către Coloseni Apostolul Pavel, zice: "Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit". La fel, în Epistola către Corinteni, Pavel îl laudă pe Luca, zicând: "Dar nu numai atât, ci este şi ales de către Biserici ca tovarăş al nostru de călătorie, având darul acesta, spre slava Domnului Însuşi şi spre osârdia noastră" (II Corinteni 8, 19).

Străbătând toată Livia, a mers în Egipt unde a luminat Tivaida, cea de mai sus zisă, prin bunavestire şi în Tivele (cetăţile) Beoţiei a rânduit bisericile, hirotonind preoţi şi diaconi. Apoi pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul i-a tămăduit şi, pătimind multe, s-a odihnit întru Domnul, având mai mult de optzeci de ani. Pe locul unde s-a pus sfântul lui trup, Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a plouat colirie (apă limpede) care tămăduieşte durerea de ochi, în semnul meşteşugului celui doctoricesc. Pentru aceasta era ştiut de credincioşi mormântul lui, căci se vindecau de diferite boli, cu rugăciunile Sfântului Apostol. Apoi aflând Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, de moaştele lui tămăduitoare, a trimis pe Artemie, cârmuitorul Egiptului, care mai pe urmă a fost chinuit pentru Hristos de Iulian Paravatul, care a adus cu mare cinste în cetatea împărătească moaştele Sfântului Apostol şi evanghelist Luca.

Când s-au adus cu cântări şi cu laude în cetate sfintele moaşte, un famen al palatului împărătesc, anume Anatolie, zăcând de multă vreme pe patul durerii şi cheltuind avere multă la doctori, căutând tămăduirea pe care n-o putuse dobândi de nicăieri, auzind că se aduc în cetate moaştele Sfântului Apostol Luca s-a sculat de pe pat, poruncind să fie dus la tămăduitoarea raclă a apostolului. Când a ajuns şi sa atins de ea cu credinţă, închinându-se moaştelor sfântului, s-a vindecat îndată de boală şi, câştigând desăvârşită sănătate şi tărie, a purtat pe umerii săi, împreună cu ceilalţi oameni, racla cu moaştele Sf. Ap. Luca în Biserica Sfinţilor Apostoli. Acolo, sub sfinţita masă, unde erau sfinţii Andrei şi Timotei, au pus sfinţitele moaşte ale sfântului Luca. El a zugrăvit minunat chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, purtând în braţe pe Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. A zugrăvit şi două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzând acele chipuri ale sale, a grăit astfel: "Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea". Sf. Ap. Luca a zugrăvit pe lemn şi chipurile sfinţilor şi marilor Apostoli Petru şi Pavel şi de la dânsul s-a început în toată lumea acel bun şi preacinstit lucru, adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea Bisericii şi spre mântuirea credincioşilor, celor ce cu dreaptă credinţă cinstesc sfintele icoane.