Adevarul dintre noi , autor Aurel Avram Stanescu by Hopernicus

Adevﾄビul dintre noi

Aurel-Avram Stﾄハescu

Adevﾄビul dintre noi

Aurel-Avram Stﾄハescu

Adevărul dintre noi

Aurel-Avram Stănescu

Adevărul dintre noi

Editura PIM Iaşi, 2011 Aurel-Avram Stănescu-Adevărul dintre noi Ediţia II-a revăzută şi adăugită

Aurel-Avram Stănescu

Cuvânt către cititor Această carte nu este scrisă pentru toţi, nu poate fi înţeleasă de cei care nu vor s-o priceapă! Este numai pentru cine are răbdare, puţină bunăvoinţă, nu este atât de rafinat sau cultivat şi, face parte din marea masă a muritorilor de rând… ca şi mine!

Autorul

Adevărul dintre noi

La nuci Baraca lungă cu toate birourile conducerii era poziţionată pe malul Canalului; se avea astfel, perspectiva întregii lucrări. La distanţă se zărea o plantaţie întinsă, verde, cultivată cu porumb, un drum de pământ bătătorit şi o fermă părăsită de atâta căldură. Kenan din Basarabi, stagiar în biroul lor, a primit cadou de la fratele lui navigatorul o motoretă… o minunăţie stălucitoare! Bijuteria avea 99 cmc, dar a declarat la Poliţie numai 49; a scăpat astfel de taxe, impozite, însă cel mai important lucru pentru el şi ceilalţi, nu necesita număr de înmatriculare şi carnet categoria A pentru condus pe drumurile publice. Consuma foarte puţin şi au declarat-o şi omologat-o… maşina lor de teren! O conduceau toţi pasionaţi şi nu se mai înţelegea nimeni cu Kenan, care toată ziua îi îndemna: -După-amiază să mergem la km. 45, mâine dimineaţă la km. 48, după amiaza următoare la km. 52, poimâine la Cumpăna, răspoimâine la Agigea! Şi astfel se trezeau cu planificarea timpului gata pentru o săptămână, două înainte. Când motoreta străbătea distanţele în viteză uitau de tot, parcă zburau; aveau senzaţia de libertate supremă, simţeau vântul cum le învălmăşeşte părul, iar aerul, 5

Aurel-Avram Stănescu

care nu opunea nici o rezistenţă, îi îndemna… mai repede, mai repede! Pe serpentine rămâneau adânc întipărite două urme de la roţi, iar la drum drept acestea se uneau într-una mai adâncă. Se stârneau două vârtejuri de pulbere, ce alene se depuneau în spatele lor! Îi recunoşteau toţi mecanicii după trâmbele de praf. Râdeau şi îşi spuneau prăfuiţii Treceau pe la toate utilajele, vorbeau cu oamenii dacă era cazul. Căscau ochii la defecţiunea pentru care fusese imobilizat şi luau decizii înţelepte: - Te duci imediat la atelierul de reparaţii! sau chemau trailerul ori echipele de intervenţii prin staţii. Erau neobosiţi şi abia îi aştepta motoreta să se avânte mai departe! Cunoşteau situaţia mai bine decât şantierele, care nu mai puteau să facă hai de ei la comandamentul cu directorul general Ion Vasile, care, inexplicabil, era şi general; probabil avea mai multă prestanţă, eleganţă sau autoritate decât un civil. La comandament mergea directorul sau inginerul şef, obligatoriu însoţit de Şeful reparaţiilor sau Laur, fiind cel mai în vârstă din birou după şeful. Într-o zi, la prânz îi spune lui Kenan: - În pauză, ce-ar fi să mergem peste drum?! în paranteză canal. Am văzut nişte nuci în depărtare... vreau să fac diseară dulceaţă! Am aflat că este grozavă!

Adevărul dintre noi

- Este nemaipomenită, căluţul abia aşteaptă… la drum! îi răspunse nerăbdător Kenan. Şi astfel au plecat în zarea zărilor blazate, iar când au ajuns la destinaţie lui Kenan, neînsurat, nu îi ardea de nuci: - Eu mă culc! îşi face semnul drept credincioşilor şi se întinde moleşit în iarba moale. Laur se urcă voiniceşte în copacul plin, atât de plin, că îl loveau nucile în căpăţână; în vreme ce punga de nailon se umplea văzând cu ochii, zăreşte două fete ieşind din ierburi şi apropiindu-se atât de repede, că nu a putut spune nimic: - Ce faci acolo? - îl interogă una dintre fete. - Adun nuci, deseară trebuie să mă dau mare în faţa soţiei… vreau să fac dulceaţă! Am aflat reţeta! - Nu ştii că e păcat să te caţeri în nuc? Este pom sfânt, uite pe la poale câte nuci găseşti şi nu trebuia să urci după ele. Coboară imediat! Fără să mai spună nimic altceva, au pus mâna şi au început să adune nuci, iar Laur când s-a dat jos a trebuit să ţină doar punga… şi gata s-a umplut. Avea acum nuci prea multe culese şi a strigat fericit de recoltă: - Kenane… n-ai o pungă? Ele zâmbeau de punga lui şi de Kenan, care se ivise din iarbă zburlit, cu ochii mijiţi de somn,

Aurel-Avram Stănescu

- Nu-ţi ajunge nici pentru jumătate de borcănel ! şi i-au dat ele o pungă frumoasă, încăpătoare; s-au aşezat în iarbă şi au sporovăit toţi patru… nu mai ştie ce! Erau agronoame, economiste dar ce contează? Nu interesează pe nimeni dacă erau măritate sau vaccinate! Şi-au adus aminte de Bucureşti, de complexul Agronomie, de tinereţe şi le venea să plângă şi le venea să râdă, iar când s-a făcut ora unu fără un pic fetele le-au spus: - Noi vom fi şi mâine si poimâine, totdeauna aici, la nuci, fiindcă ne-a plăcut să stăm de vorbă cu voi şi, am râs mult, poate niciodată nu am râs atât de mult ! Erau tineri, erau drăguţe, dar îi aşteptau muncitorii, ţăranii şi generalul! Fir-ar el să fie de canal… de agronomie şi economie! Peste încă o zi s-a spart canalul, ar fi trebuit să meargă până la nuci pe jos, pe la cote diferite, escaladându-le, să se ţină de frânghii groase, să urce şi să coboare taluzuri… ar fi trebuit două ore la dus şi patru la întors! Şi... nu au mai fost la nuci. Erau într-adevăr foarte drăguţe şi râdeau mult; crede şi acum că erau două sfinte, miercuri, joi… şi vineri! Nu vă gândiţi la prostioare… doar au râs, n-au avut timp de altele! Din ziua aceea nu i-a mai plăcut ce făceau ! Bine că

Adevărul dintre noi

i-au schimbat şeful şi a venit Stănică, zis Urzică, căruia îi plăcea la comandamente, iar Laur cu Kenan, dădeau rasol la situaţii şi fugeau pe la cinematografe. Ce bune filme au văzut în timpul orelor de program! Nu vă întrebaţi curioşi cum se numeau... nu ar şti nimeni, doar că din când în când se trezea şi striga speriat: - 15.10.167 ! (indicativul unui buldozer), iar Kenan îi răspundea instinctiv: - Preeezent! Şi râdeau, râdeau… erau tineri doamne sau doamnă! *agronoame - absolvente a facultăţii de agronomie

Aurel-Avram Stănescu

Un alt fel de membrii Niciodată n-a luat în serios partidul! Îi era complet indiferent, însă secretarul de partid, şeful secţiei auto, Rebegila Mitică, insista, făcea presiuni e drept, discrete, de câte ori venea pe la Laur prin birou. Deseori lansa apropouri voalate şi în final nu avea cum să scape de această onoare! Ar fi intrat în colimatorul cine ştie cui, o teamă nelămurită îl străbătea, un organism nesănătos, care-l prevenea.. ai grijă! ai familie şi nu găsea pe cineva de încredere care să-l sfătuiască! Rebegilă, vechi şantierist, trecut prin ciur şi prin dârmon, inspira încredere, lucrase la Porţile de Fier şi peste tot, unde au fost lucrări mari. Ştia că avea multe de învăţat de la el. Şi-aduse aminte de taică-său… ce probleme a avut la serviciu! Cât a fost copil nu înţelegea de ce nu acceptă tatăl să devină membru de partid: - Nimeni nu este stăpânul lui! I-a spus tatăl într-o zi şi l-a făcut să gândească că viaţa asta inutilă are taina ei. Era singurul care nu se făcuse membru din tot Sfatul Popular Regional şi totuşi se bazau pe el. L-au numit şef de serviciu… veneau la spital şi îi transferau lucrări, 10

Adevărul dintre noi

făcea tot felul de situaţii, raportări, statistici, sinteze, organiza problemele, totuşi realiza, că lumea se împărţea în două clase sociale distincte… membrii şi nemembrii de partid! Boala şi presiunile asupra lui îl hotărâseră în final să iasă la pensie şi acum, fiul trebuia să trăiască aceleaşi vremuri ciudate; partidul îşi întindea tentaculele tot mai adânc şi îl sufoca. Trăiau într-o lume tremurândă, indescriptibilă, respirând anevoios cu gâfâieli şi numeroase temeri, însă trebuia să supravieţuiască! Deşi nu vedea rostul acestei acţiuni, într-o zi a cedat discutând mai serios cu secretarul de partid, încercând să evite intrarea în partid: - Domnule Rebegilă… însă mie nu-mi plac şedinţele! - Tu nu vezi că aici nici nu facem şedinţe? Canalul este prioritar, producţia primează! - Nu înţeleg ce se poate întâmpla în întreprindere în afară de problemele noastre şi pe care le ştim prea bine! Sunt sau nu membru, trebuie să-mi văd de lucru. - Nu e vorba de tine… disciplina este ce ne doare mai mult, vezi şi tu, care e situaţia ! Trebuie ca toată lumea să se ţină de treabă, să creăm acest om nou, modern care să muncească din convingere! - Dar la şedinţe vin tot cei conştiincioşi, care adesea pleacă cu impresia, că ei sunt de vină pentru tot ce se 11

Aurel-Avram Stănescu

întâmplă… se bate apa-n piuă şi degeaba teoretizăm! La care Rebegilă începu să zâmbească şi adăugă subversiv, ştiind de acum că nu-l poate refuza. - Nu vezi toată conducerea noastră este în partid şi îţi spun eu… n-ai nimic de pierdut, cotizaţia e mică, iar tu eşti tânăr şi ai perspective! Iar în plus, dacă te fac membru, mai am si eu activitate ! Aceasta destăinuire îl făcu praf şi începu să şovăie, - Însă, eu nu mă pricep prea mult la vorbe! - Nici nu trebuie… Ivanov, comandantul te simpatizează, chiar mi-a spus ca trebuie să te facem neapărat membru de partid, avem nevoie la tineret, de oameni de bază! - Domnule Rebegilă, am 30 de ani, nu mai sunt de UTC ! râse Laur. - Nu contează, fii fără grijă! Partidului îi este necesar toţi oamenii pricepuţi! Şi completă o coală de hârtie valorând doi bani, în timp ce Rebegilă îi explica organigrama partidului. Secretarul de partid pe Canal, unul Burlacu era scos din producţie şi avea sediul la centrală, la Medgidia. Imediat a tresărit şi începură să-i fluture ideile! - Burlacu! Sunt salvat, nu mă mai tund şi problema e ca şi rezolvată! Nu mă fac ăştia membru cât oi trăi… că port părul mare! Şi râse în sinea lui! Pe Burlacu îl ştia de când era student. Le cunoscuse pe fetele lui într-o vacanţă şi îi ştia meteahna. 12

Adevărul dintre noi

A doua zi îi adusese Rebegilă bibliografia… era îngrozit! Coşcogeamitea teancul de cărţi îl aştepta! Congrese, întruniri, tratate, doctrine, strategii, filozofie marxistă, tomuri de materialism dialectic şi bineînţeles ştiinţific, cărţi, anexe şi broşuri! O întreagă istorie de reuniuni, însă faptic se puteau cita câteva idei afişate pe lozincile din orice sală de spectacol! Laur ar fi trebuit să se pună cu burta pe carte. Când Rebegilă îi văzu faţa înspăimântată, îl bufni râsul! - Fii fără grijă! Dacă îţi intră ceva în cap e bine! Măcar statutul să îl studiezi bine! Statutul… o cărticică mică, de fapt un extras pe care ar fi trebuit să-l ştie, era asemănător cu cel din UTC şi organizaţia de pioneri, dar la alt nivel. Curios a încercat să-l studieze, dar mai bine de jumătate se ocupa de îndoctrinarea unui eventual cititor, chestiuni arhicunoscute. A studiat timp de-o oră acel statut şi uită de el! A fost fericit că îşi poate relua fără grijă cititul din cărţile de literatură, aruncate în biblioteca personală. Timp de două luni nu se întâmplă nimic… se părea că l-a uitat toată lumea! Nu putea spune nimănui că nul interesa acest partid şi nu înţelegea legătura între el şi munca lor. Laur îşi vedea numai serviciul, prietenii şi

Aurel-Avram Stănescu

avea grijă de familie, însă dacă nu se putea altfel, va proceda ca toată lumea! Una vorbeau şi alta se-ntâmpla! După ce trecu timp suficient să uite această problemă într-o zi spre sfârşitul programului, grăbit ca de obicei, vine Rebegilă şi-l anunţă: - Mâine dimineaţă după ce terminăm treburile urgente, trebuie să plecăm amândoi la Medgidia. suntem aşteptaţi la Centrală de tovarăşul Burlacu, secretarul Biroului Organizaţiei de bază! Aici la noi team acceptat într-o şedinţă luna trecută! Încheie râzând şi ieşi din încăpere. Pe la ora 9 au plecat cu o maşină TV, care îndeplinea şi rolul de asistenţă tehnică în secţie. Pe şantier forfota era în toi. Ei trebuiau să escaladeze dealurile înjumătăţite, să exploreze drumurile bătute şi străbătute de bolizii imenşi care se schimbau în permanenţă şi să evite locurile minate pentru săpături. Se băgau printre utilajele uriaşe, care se deplasau cu o viteză năucitoare, împingând pământul în depozite. Asistenţa părea o muscă minusculă printre uriaşi, însă cunoscând traseele, au reuşit să se strecoare destul de repede la şosea. Rebegilă în semn de preţuire nu s-a aşezat în faţă… a venit lângă Laur să schimbe câteva vorbe. Şi-a dat seama repede, că Laur este bâtă, sau cum se spune ‘’tufă de Veneţia’’ în ale politicii. Nici măcar din statut nu învăţase legile de bază. Atunci Rebegilă a 14

Adevărul dintre noi

început munca de lămurire în ale politicii partidului, să nu meargă acolo chiar neştiutor. Laur, cu ochii blegiţi de hâţânarea ritmică a arcurilor maşinii, îl privea admirativ cum se ambalase… părea că-şi expune ideologia sa, proprie şi personală! Cu aceste idei neaşteptate, originale, spontane, Rebegilă spera să hărţuiască mintea interlocutorului, însă toate îi intrau pe o ureche şi ieşeau pe amândouă! Parcă se afla la lecţiile de EPO* din armată sau la cursurile de filozofie din facultate, pe care le uita imediat ce nu mai avea nevoie de ele. Îi era mult mai uşor să înţeleagă şi să memoreze cifre, formule, teoreme, traseele încurcate ale instrumentelor de desen tehnic sau aplicaţiile naturale şi logice ale matematicii, care i se strecurau în minte imediat, decât să priceapă obscurele învăţăminte, pe care tot încerca Rebegilă să i le bage în cap. Rotiţele angrenajului se blocau pur şi simplu, se respingeau cum încerca cineva să-i cupleze asemenea ideologii în minte. Considera că nu-s de el aceste ştiinţe umaniste, sociale şi politice. Limbajul de lemn îi cădea greu la stomac şi mai, mai că aţipi pe drum! După cca o oră maşina ajunsese la destinaţie. Pe sălile Centralei au fost întâmpinaţi de vreo 15 colegi de

Aurel-Avram Stănescu

la alte secţii sau Grupuri de construcţii. Se prezentaseră şi ei cu secretarii pentru confirmare. Imediat a intrat în probleme, întâlnindu-se cu un amic şi şuşoteau împreună : - Ai cumva prin magazie trei pinioane Z 11 pentru buldozere S1500? - Am… trimite mâine pe cineva sau vino pe la mine! Adu-mi şi mie câteva.. cât mai multe pinioane Z 19… nu ştiu ce are lotul ăsta, parcă sunt de hârtie, se răzuie* complet şi aveam pretenţii că sunt luate direct din uzină. Cred că au greşit tratamentul termic şi ştii cât de greu se înlocuiesc… trebuie să desfaci tot buldozerul să scoţi cutia*! - Dar ai învăţat ceva pentru astăzi? - Ei pe naiba… n-am citit nimic, însă mi-a povestit Rebegilă tot materialismul dialectic pe drum ! spuse Laur zâmbind, - Eu am citit ceva, dar am nişte emoţii! - Şi eu… că nu ştiu nimic! Râdeau… se cunoscuseră la un simpozion de prezentare al firmei Euclid şi rămăseseră de atunci prieteni. Un coleg din IUGC, pe care-l cunoştea, s-a apropiat de el şi i-a şoptit, - Doar n-or fi nebuni să ne pice că nu prea am învăţat!

Adevărul dintre noi

Avea cu el două cărţi roşii şi groase care după părerea lui Laur ar fi fost suficiente, dacă le ştia, să treacă prin cele mai dificile încercări. - Bănuiesc că ne trec ei, dacă nu ne-or amâna! Îi răspunse mohorât cu gândul la ce va face. Toţi încercau să mai înveţe câte ceva, consultându-se în diverse probleme, doar Laur nu venise pregătit cu nicio carte. Se uită la Rebegilă cum stă de vorbă cu ceilalţi cunoscuţi, cu atâta tupeu despre ei, că starea lui se schimbă şi deveni mai sigur pe sine! Când le-a venit rândul să intre în sală a zărit într-un capăt al încăperii un birou imens, mese aşezate ordonat acoperite cu feţe de masă roşii, multe scaune tapiţate, grena, steagurile partidului şi ale ţării într-un rastel, stema României pe un perete şi în celălalt capăt, opus, tabloul binecunoscut al Secretarului general al Partidului. Pe ceilalţi pereţi tot felul de lozinci scrise STAS, cu litere de foc, mari să observe toată lumea învăţămintele preaiubite… ele constituiau adesea salvarea, bibliografia lui mobilă, inspiraţia lui de bază în examenele pe care le-a tot dat în cursul vieţii. Rebegilă se duse întins la Burlacu şi-i strânse mâna zdravăn, zâmbind bucuros. Comisia formată din vreo cinci membrii îl cunoşteau şi au dat mâna veseli. Au dat-o şi cu Laur cu excepţia secretarului, care nu s-a mişcat, iar el nu îndrăznea, 17

Aurel-Avram Stănescu

fiind prea departe sau prea sus… poate prea sus pentru el! Au fost poftiţi să ia loc şi imediat s-a potolit agitaţia celor din sală. Ei doi erau foarte apreciaţi din start, fiindcă lucrau la Şantierul Naţional al Tineretului… secretarul nici nu s-a uitat la Laur, parcă era inexistent. El se întreba, dacă cumva nu fusese recunoscut, ceea ce ar fi fost imposibil. S-a văzut în altă viaţă, fără griji, inconştient în tinereţea lui şi acum, presiunea partidului se simţea de departe din hăurile timpului. Abia aştepta să se întoarcă la locul lui de muncă sau acasă să uite de aceste tensiuni, însă până atunci trebuia să treacă şi acest hop. Nu-l preocupau aceşti oameni, acest partid şi dacă nu ar fi fost atâta balamuc la televizor, nici nu ar fi ştiut de existenţa lor. Burlacu era neschimbat, nici mai tânăr, nici mai bătrân, mătăhălos, rigid şi cu voce surprinzător de calmă începu şedinţa. Mormăi câteva fraze stereotipe. - Ne-am întrunit în şedinţă pentru a analiza cererea candidatului! Şi începu să-i pună întrebări dintr-un carneţel pe care-l tot răsfoia. La prima întrebare avea destule surse pe pereţi şi a găsit una care i s-a părut mai la obiect. Burlacu părea mulţumit si i-a adresat altă întrebare, probabil din statut.

Adevărul dintre noi

În continuare nu se mai potrivea cu nimic adecvat de pe lozinci, iar ce avea în raza vizuală era insuficient. Disperat a întors capul poate vedea ceva si a început s-o bălmăjească, însă Rebegilă nu l-a lăsat şi a început cu limbajul lui de lemn. Când a terminat ce avea de spus, Burlacu fără să privească pe nimeni, exclamă: - Foarte bine tovarăşul Laur! Ulterior află, în caz că nu ştia candidatul, trebuia să răspundă secretarul care l-a propus! În continuare nu-l mai lăsă Rebegilă… răspunse la toate întrebările parcă îl băgase în priză cineva, iar laudele le primea tot Laur! Când termină de răsfoit carneţelul Burlacu, întrebă curios: - Mai are cineva de întrebat ceva? În murmurele aprobative… de negaţie, din nou îl auzi pe Burlacu încheind, - Se acceptă cererea candidatului de primire în rândurile partidului comunist şi o vom trimite mai departe la judeţ! Felicitări! Deci s-a considerat suficient nivelul atins de tânărul candidat, însă l-a mirat situaţia. Burlacu punea întrebările, Rebegilă răspundea şi Laur primea de fiecare dată felicitările! A ajuns singur la concluzia, că le merita! Când a ieşit afară Laur era ameţit! Nici nu s-a pus problema să se tundă! Doar lucrau teoretic la Şantierul 19

Aurel-Avram Stănescu

Naţional al Tineretului, însă practic deserveau Grupul 3 Basarabi! Aşa se scrie istoria nescrisă. Întâmplător Ivanov, comandantul şantierului ipotetic de tineri, avea plete, dar şi chelie !   

EPO – Educaţie Politică şi Ostăşească cutia – cutia de viteze a buldozerului răzuie – răzuieşte

Adevărul dintre noi

Trădarea Laur lucra pe drumul spre Năvodari. Sediul îl avea undeva lângă tunuri şi putea ajunge la baltă* în cel mult zece minute de mers pe jos. Ca de obicei fusese o zi călduroasă, plină de intervenţii grele şi probleme infernale aparent fără rezolvare. Era obosit şi abia se făcuse ora 5 post meridian! Mai avea o oră şi jumătate până plecau autobuzele… un timp care i se părea interminabil şi nu avea nici un chef să se apuce de hârţoage. Fiecare mecanic stătea la maşina sa, nu mai era nimeni nemulţumit, că utilajul funcţiona degeaba sau, sunt defecţiuni. Cei de la şantier nu aveau ce să le mai reproşeze. Deodată, îl zăreşte pe Ion Niculae rătăcind fără ţel prin curte şi ce-i trece prin gând… numai o baie în mare îl mai poate relaxa, îl poate înviora şi-i şopteşte: - Vii la mare? Ion, nu putea să refuze... era constănţean! Nu aveau slipuri, prosoape, însă de obicei pe acolo nu era nici ţipenie de om... doar şoseaua Constanţa Năvodari, un câmp părăsit, pregătit cu instalaţii pentru irigat, franţuzeşti sau evreieşti, băgate în pământ vegetal, vreo zece metri de plajă curată şi… marea, iubita mea şi a altuia, care bucuroasă că se reîntâlneşte 21

Aurel-Avram Stănescu

cu ei, nu ţine cont şi îi îmbrăţişează cu toate că sunt goi, cum i-a făcut mămuca! Plini de entuziasm înoată în larg, se simt bine, chiuie din toate puterile, se stropesc cu zeama* ei de diverse culori, după care, obosiţi, se apropie de mal şi încep să păşească simţind nisipul tare sub tălpi. Dintre dune şi bălţi s-au ivit pe neaşteptate două colege de la şantier. Se plimbau agale să le treacă furia lucrului de peste zi şi au observat mirate mormanul de haine aruncate de-a valma pe plajă. Priveau uluite, agitate cum capetele lor pluteau deasupra mării şi alunecau spre ţărm. Îngrijorarea puse stăpânire pe ele: - Cine or fi în pustietatea asta? Se întrebau nedumerite până i-au recunoscut, - Nicio grijă… sunt din tabăra adversă, a mecanizatorilor ! Şi-au spus încet calmându-se. Liniştea pusese stăpânire pe ţărm, nu erau valuri, zgomotele de pe şosea se pierdeau în imensitatea spaţiului, iar lumina amurgului se cernea estompată după un norişor şi fiecare avea impresia că acel colţ de lume numai pentru el fusese special creat. Păreau singurii oameni de la începuturile pământului, timpul blocase acele ceasornicului iar apa le ajunsese deja la piept.

Adevărul dintre noi

Soarele aproape apusese… se ascunsese în asfinţituri şi nu mai încălzea. Începuse să se răcorească; se apucară să glumească bine dispuşi: - Vrem să ştim cum e marea! Ei o lăudară imediat, - În primul rând este udă, caldă… şi albastră nu neagră cum i s-a dus vestea! Fetele şi-au arătat invidia că nu sunt în locul lor, - Hai să facem schimb! - Nu… mai bine veniţi voi în ea… vă primeşte fiţi fără grijă! Uitându-se la hainele de pe ele cu regret au găsit motiv, - Nu… că e adâncă ! Băieţii se apropiau de mal, apa se micşora continuu, clipocea în jurul lor şi nivelul ei le atingea pântecul; ele aveau chef de vorbe. Ion, mai tânăr, a rămas în urmă ruşinat şi atunci Laur le-a spus dârdâind, - Sunt brusc supărat pe voi… plecaţi de aici! Nu vreau să vă mai văd cinci minute, după aceea discutăm câte în lună şi în stele! Dar silfidele aveau chef de ceartă, - Ia te uită, nu e plaja ta... doar marea! De acolo aţi apărut! Laur deveni hotărât... deja i se făcuse frig şi mai făcu doi paşi. Deodată marea îl deconspiră şi-i dezvălui echipamentul. Nimfele fugiră râzând, scuipând în sânii lor frumoşi! 23

Aurel-Avram Stănescu

A doua zi îi spun vesele, - Nu ne-a trecut prin minte să vă luăm hainele, aţi fi fost la voia noastră! - Ai dreptate Ano de la şantier, păcat, şi acum v-am fi aşteptat în mare să ne plantaţi veşmintele pe mal! Mare păcat, mai bine le furaţi! A fost singura dată când marea l-a trădat, iar păcatul ar fi fost mai mic… ei şi astăzi ar fi înotat în mare pândindu-le iar Nicu nu s-ar fi întâlnit cu veşnicia întrun accident stupid de circulaţie!

* baltă, zeamă – de multe ori îi spuneau la mare – baltă şi la apă – zeamă în funcţie de temperatura ei

Adevărul dintre noi

Excluderea Prima şi ultima şedinţă de partid, la care Laur a participat, cât l-a avut în preajmă pe comandantul Ivanov, a debutat furtunos. Avea ca temă un singur punct, excluderea din partid a inginerului şef Ion Mihai. Sub protecţia comandantului, la ei se organizau asemenea întruniri, numai în cazuri excepţionale, ca acesta. De îndoctrinarea românilor avea cine să se ocupe, însă prioritar pentru toţi, Canalul trebuia terminat urgent! Începuse să se umple sala, numită impropriu, chiar pretenţios, de şedinţe; era de fapt cantina ornată şi improvizată ad hoc…deci o încăpere modestă, obişnuită, curată, fără lozinci pe pereţi unde luau prânzul toţi; prezidiul era format din trei scaune şi două mese, împodobite cu feţe de masă roşii… iar restul accesoriilor erau îngrămădite într-un colţ. Celelalte scaune fuseseră aranjate ordonat, întregind ansamblul de sărbătoare dar fiind îngrămădeală, stând şi doi pe-acelaşi loc, alţii în picioare, aşa încât aveai impresia, că ajunseseră ultimii în bodega din cartier, la ora terminării serviciilor. Totul se petrecea la Secţia 2, km.52, avându-l şef de 25

Aurel-Avram Stănescu

secţie pe Ranga Teodor, care era şi amfitrionul lor. Întâlneai acolo mai tot personalul TESA… membrii şi mecanicii de la celelalte secţii… tot membrii, adunaţi la ora schimbului de prin autobuze; astfel au fost prinşi toţi… membrii dar nu putea începe şedinţa până nu sosea comandantul care era de fapt iniţiatorul evenimentului! Sesizarea venea de acolo, direct de la CC al UTC, al PCR, al RSR… până una alta, prin gălăgia schimburilor vesele că s-au întâlnit şi stau mai mult de vorbă, se aude glasul înfierbântat a lui Onel, aşezat în ultimul rând: - Domnule director! Mie să îmi spuneţi… - Onel, stai jos! Îl întrerupse plictisit directorul Sava Cornel, care sosise chiar atunci şi se aşezase fără şovăială la masa prezidiului. El fusese investit prin natura funcţiei să aibă grijă de ei, să nu sară calul! S-a făcut linişte în sală… doar vorbea un normator, care pentru mulţi însemna adevăratul conducător al întreprinderii, - Nu stau! - zise încăpăţânat Onel. Mie să îmi spuneţi, de ce în ziarele de astăzi scrie, că am terminat Canalul! Eu, de mâine nu mai plătesc pe nimeni… gata băieţi, nu vă mai dau nici un şfanţ! Întorcându-se ca lupul, privind peretele mirat că nimeni nu se aşezase în spatele lui… revenindu-şi instantaneu şi zărind ca prin ceaţă mulţimea amorfă din faţă.

Adevărul dintre noi

- Onel! Stai jos că vine comandantul! L-au auzit aproape strigând pe director, - Poate să vină şi papa Pius; băieţi, secţia noastră nu vă mai dă nici un ban! Şi uitându-se la director, continuă… de ce au terminat canalul atât de repede? Le-am spus să o lase mai moale cu săpatul! Între timp apare comandantul. Un mecanic se duse îndrăzneţ la prezidiu, văduvindu-l de încă un scaun, considerând că două sunt suficiente. Directorul, repede să nu îi mai dea lui Onel posibilitatea să ia cuvântul, de fapt să înceapă cu aiurelile şi să termine cât mai curând şedinţa să poată pleca acasă, aproape urlă iritat: - Tovarăşe comandant…! Onel îl întrerupse, - Domnule comandant ! Directorul, nervos că îi lua vorba din gură, se calmă totuşi şi spuse pe ton conciliant. - Tovarăşe comandant… Însă Onel nu cedă fiind o problemă vitală, - Să îmi spuneţi de unde plătesc oamenii acum, când am terminat canalul! Comandantul replică scurt, - Onel.. iar ai băut! Stai jos! S-a aşezat Onel fără contraziceri… fiindcă adevărul era dublu!

Aurel-Avram Stănescu

În aşteptarea marii şedinţe, împreună cu mai mulţi colegi, Laur sosise acolo mai devreme şi au degustat în biroul lui Onel nişte vin aromat, cu miros de căpşunică, roşu, curat de la mama lui, direct de la sursă… un producător clandestin din sat! Onel îl achiziţionase devreme citind ziarele, savurase vinul toată ziua şi astfel a aflat cu părere de rău că s-a terminat Canalul. Aici interveni şi al doilea adevăr, numai el cumpăra ziarele şi în ziua aceea în toate, cu litere mari de-o şchioapă era elogiat evenimentul care trebuia sărbătorit! A început şedinţa, însă lipsea inculpatul, inginerul şef, care probabil si-a dat seama că a greşit şi nu vroia să dea ochii cu ei. Adevărul îl ştia numai Laur cu întreaga suflare a întreprinderii. Şedinţa a durat 3 minute, faptele erau grave! La reclamaţia soţiei, nemembră de partid, s-a constatat că cei doi copii pe care-i aveau, nemembrii de partid, dar pioneri şi UTC-işti, umblă tot timpul, până şi iarna, încălţaţi în pantofi de sport marca Adidas*. Acestea fiind zise, comandantul propuse excluderea lui din partid. Dacă ţineai de litera ,,articolelor din regulament,, reclamaţia nu trebuia luată în consideraţie, fiindcă venea de la o nemembră şi mai ales… excluderea nu se putea face în lipsa acuzatului!

Adevărul dintre noi

Nici nu au mai votat, dar cine avea chef de despicat firul în patru amănunte, când mai aveau juma de bidon? Sărbătoreau sfârşitul canalului! Au finalizat bidonul! Au plecat liniştiţi acasă, însă totuşi cu strângere de inimă, că au rămas fără serviciu şi au mai muncit încă aproape doi ani, până s-a băgat apă din Dunăre pe Canal. Inginerul şef, Ion Mihai, a scăpat cu acest prilej de funcţie, însă ce l-a bucurat cel mai tare… şi de cotizaţia la Partid, care era într-adevăr mare, 3% din salariul brut! Oricum plecase în concediu de odihnă, neefectuat pe ultimii patru ani, şi deja îşi luase în primire noul post la Serviciul producţie din IUGC Basarabi. Nevastă-sa nu făcea reclamaţie*, dacă el nu îşi băga nasul între sânii casierei, care erau prea ţuguiaţi şi hotărâse să îşi ridice numai el, direct salariul însă asta va fi altă poveste! 



Adidaşi - Copiii din acei ani se mândreau când purtau pantofii de sport Adidaşi, de fapt şi astăzi îi întâlneşti frecvent printre tineri. Decizia partidului a fost ridicolă mai ales că acest om era integru. reclamaţie - Soţia îi ridica salariul şi s-a ofuscat numai când el i-a interzis casierei să îi mai dea banii lui… cea ce părea rezonabil cunoscând neînţelegerile dintre cei doi, un drept legal şi-ndreptăţit.

Aurel-Avram Stănescu

La o margine de lume Avea obiceiul ‚ ’’urât’’ şi între orele 12-13 în pauza de masă, fugea cu Radu şoferul lui de pe autobasculantă, să admire plaja dintre ecluză şi tabăra Năvodari şi eventual să se scalde în mare. Maşina o ascundeau lângă dig, printre bălăriile care crescuseră cât ea de înalte nu cumva să o zărească cei de la secţie deşi niciodată nu a avut nimeni curajul să-i spună… ‘’de ce chiuleşte’’! De obicei era puţină lume şi din peisaj nu lipseau siluetele pescarilor înarmaţi cu mulinete şi prăjini care de care mai sofisticate aruncând de pe uscat, râmele de mare după chefal. Radu, era un bucovinean frumos, mult mai tânăr decât el… care se credea tânăr! Aveau pregătite slipuri fiindcă, pe acolo zăboveau adesea amatoare de soare, linişte şi baie-n mare aşa că se pregătiseră pentru orice fel de întâlniri neprevăzute! Vara încinsă şi nopţile scurte păreau interminabile, temperaturile de zi şi noapte oscilau între ele cu 12 grade, soarele înăbuşea orice tendinţă de evadare din 30

Adevărul dintre noi

cotidian obosind oamenii. Permanent doar briza adia la intervale regulate şi mult aşteptate de toţi încât ajunseseră să creadă că zăpuşeala nu se va termina nicicând. Laur îmbrăcă slipul din maşină şi a păşit pe plaja visurilor, însorită dar pustie spre mirarea lui… de obicei venea lumea dar acum, nu era nici ţipenie de om şi se gândea: - Cu atât mai bine! Când a zărit nisipul galben, măcinat în granule fine, fără scoici nerăbdarea puse stăpânire pe el. Dorind să alerge spre apă a înlemnit; a zărit mulţi copii, cu cele mai inimaginabile defecte care se târau efectiv de la mare spre tabăra aflată la marginea plajei întinse şi a crezut că visează urât! Făceau parte din lumea celor cu dizabilităţi din naştere, abandonaţi de familiile care nu mai aveau ce face cu ei… aveau diformităţi, malformaţii groaznice şi nu îşi închipuia că poate exista o astfel de lume dar care acum, se afla în faţa lui! În general li se vedeau oasele, erau slabi, aveau chipuri groaznice de hidrocefali, unii nu aveau picioare, unii mâini, bose şi fose pe unde nu bănuiai, membrele le erau deformate... însă aveau ochi în care se oglindea lumea obişnuită spre deosebire de a lor şi a întors privirea! 31

Aurel-Avram Stănescu

Nu putea şi nu avea curajul să îi privească, era năucit de neprevăzutul şocului acestei întâlniri. În acele clipe a uitat de soţia pe care o iubea, de fetiţa încântătoare care îl aştepta, de casă, de tot trecutul, prezentul şi viitorul neprevăzut şi parcă un văl se interpuse peste mintea lui şi realitate. Nu mai gândea, îşi spălase creierul care galopa în clipa aceea de la începuturi. Laur a observat ca prin vis plutind spre ei doua tinere superbe în costume de baie, formate din doua piese, cu corpul minunat care i-au întrebat: - De unde sunteţi? Noi de la munte şi ne-am îndrăgostit de această zonă superbă! Erau volubile şi fermecătoare… s-au aşezat pe nisipul fierbinte şi i-au poftit lângă ele făcându-le semn graţios cu mâna, să se bucure împreună de frumuseţea mării interminabile care le plăcea enorm. Ei doi aveau ochii gri-albaştrii şi le priveau încântaţi; ele… ochii liliacului în floare şi nu se mai săturau de atâtea indigouri ca şi de infinita Mare Neagră care în acele zile, era nesfârşit de albastră. Aruncând privirea la gâtul lor le-a văzut tensiometrele şi a realizat încordat: - Trebuie să fiţi cadrele medicale din tabără! Şi ele iau confirmat bănuiala, - Da… pe la ora două cu îngrijitoarele şi supraveghetoarele urmează să servim masa copiilor! 32

Adevărul dintre noi

Lui îi era deja rău când se gândea la acele făpturi, paloarea feţei n-o putea ascunde nici bronzul soarelui. Acum fetele erau îngrijorate de starea lui, au vrut să îi ia tensiunea, pulsul, temperatura, bătăile inimii, - Fiţi liniştite că-mi revin! Nu ştiu ce m-a apucat! Spuse cu glas înăbuşit vrând să le liniştească însă ele nu s-au lăsat până nu i-au pus aparatele şi l-au controlat. Şi-au dat seama ce se întâmpla cu Laur însă doreau să îşi revină mai repede, să glumească împreună, să se privească în ochii lor azurii, să uite şi ele de suferinţelechinuri ce le aveau veşnic în faţă. Era a patra zi de când sosieră la mare însă nu sperau să se apropie cineva de tabără şi acum, se bucurau de prezenţa lor neaşteptată. Probabil ar fi fost mulţumite cu oricine venea din lumea obişnuită şi cum doar ei se iviseră pe acolo au fost fericite. Laur şi-a revenit aşezat cu spatele la copiii care se târâiau pe nisip, fericiţi că văd şi aud valurile mării. În timp dorea să uite şi a uitat că la doi paşi de ei exista calvarul de ne imaginat al copilaşilor-oameni. Nu şi-a dat seama de ce una dintre fete îi plăcea mai mult deşi erau asemănătoare; poate i s-a părut mai miloasă, poate mai atentă cu el deşi erau amândouă blânde şi în orice caz îl atrăgeau cu ochii lor care păreau să nu se mai dezlipească de ochii băieţilor aşa încât le-a 33

Aurel-Avram Stănescu

încântat cu glumele ce i-au trecut prin minte; simţea întruna cum îşi pierde firea când îşi adânceşte privirea în ochii lor şi trecerea la paroxismul situaţiei s-a produs firesc. Îşi mărturisea singur, uimit şi mai ales fermecat de existenţa celorlalţi, - Nu poate fi adevărat, atât de uşor şi repede să ne apropiem! Şi-a continuat… a uitat de fierătanii şi tinerele de pacienţi, părea că timpul o luase razna şi se blocase; putea să acuze orice… marea necuprinsă, plaja pustie, vara încinsă însă mai ales capătul acela de lume şi deodată cuprins de nerăbdare le-a propus, -Ne-am încălzit suficient! Hai să intrăm în apă să ne răcorim! Fetele i-au răspuns imediat cu chiote de bucurie… de la început s-au împărţit perechi fără să se vorbească înainte ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles. Şi-au lăsat instrumentele medicale trântite acolo, Laur i-a întins mâna politicos să o ajute; ceilalţi, obligaţi, i-au imitat parcă imaginea lor se reflecta într-o oglindă uriaşă cu marea ca fundal. N-au simţit nevoia să se mai despartă conştienţi de clipele acelea inegalabile. *fierătanii -aici cu înţeles de utilaje, maşini, macarale etc

Adevărul dintre noi

Au alergat voioşi, ţinându-se strânşi de mâini pe plaja întinsă dar pustie, scăldaţi în soarele dogorâtor al după amiezii, până s-au avântat în imensitatea mării. Când au intrat în apă cu viteză, rezistenţa ei i-a despărţit pentru o clipă şi s-au jucat; nu aveau nevoie de minge; există multe surprize care localnicilor nu li se par deosebite; a învăţat-o întâi să împroaşte apa săratamară, chiar a necăjit-o puţin că nu putea să o arunce cu pricepere, aşa cum ar fi dorit. I-a arătat cum să o lovească, să nu se teamă… este doar apă, însă orbită de stropi îl aştepta dând moale, haotic din mâini, parcă fără voinţă, ezitând şi încercând totuşi să îl ţină departe… până distanţa dintre ei a ajuns la microni depărtare! Ceilalţi priveau încântaţi zbenguiala lor şi încercau să îi imite.. exista în acele mişcări un erotism camuflat ca dansul preludiu al păsărilor pentru ce va urma. Laur a intrat cu capul sub apă ţinându-şi respiraţia şi a apucat-o de mâini ajutând-o să i se urce cu picioarele pe umeri; la început fata se suia cu îngrijorare, pulpele ei îl mângâiau continuu şi îi strângeau apăsat grumazul… atingerile, îi intrau în creier, mâinile au început să se caute cu-nfrigurare în alt sens; marea era agitată şi se dezechilibrau, totuşi, când simţea că este în siguranţă o îndemna să se ridice în picioare pe umerii

Aurel-Avram Stănescu

săi. A sărit de nenumărate ori, până au început să-l usture umerii. Atunci a dispărut înotând pe sub apă fugind în larg. Fetele surprinse s-au uitat înfricoşate după Laur care ieşise departe, la adâncime unde ele nu îndrăzneau să se avânte, fiind singurul care ştia să înoate. Strigau înspăimântate să se întoarcă, vocile lor cristaline străbăteau dimensiunile şi dăinuiau peste talazurile mării. Impresionat de teama lor, a revenit şi imediat cei trei s-au animat; fata aceea frumoasă era atât de radioasă când a apărut lângă ea de parcă ar fi fost plecat o veşnicie. Vrăjit de spaima lor le-a luat pe rând în braţe să le înveţe să facă pluta… după care a început să le arunce, însă cu toate că erau speriate şi ţipau, căderea lor vertiginoasă era amortizată de ape şi nu se loveau… lea plăcut mult şi această hârjoană. Radu a înţeles mişcarea, a prins curaj, şi cum ele mai vroiau să se joace la infinit s-au prins cu toţii în vâltoarea dansului. Însă, zbuciumul şi zgomotul mării au îndepărtat perechea de ceilalţi până nu i-au mai zărit; apa cu puterea ei magnifică, i-a despărţit şi nu au mai perceput nimic din exterior; s-au simţit deodată singuri, în siguranţă, departe de orice frământări, însoţiţi de vuietul neîncetat al mării! 36

Adevărul dintre noi

Deodată fata s-a prins de gâtul lui şi au căzut îmbrăţişaţi în valuri; aveau acum senzaţia că atingerile lor sunt permanente, extraordinar şi înfiorător de plăcute, parcă contactul pielii era al altui organism viu, lipit de altul având propria sa identitate! Au uitat toate problemele nerezolvate ce existau pe acest pământ şi sărutul i-a unificat într-un tot organic. După un timp au privit perechea cealaltă în depărtare cum se apropia de ţărm şi i-au urmat. I-a plăcut atât de mult joaca încât fata l-a invitat oricând… după amiază, pe înserat dar cât mai curând posibil, numai să nu uite că este singură şi plictisită de viaţa asta anostă! Laur nu avea cum să se gândească la altcineva decât, la fata neasemuită de lângă el care îl privea admirativ pierdută în uitări; amândoi erau mulţumiţi de bogăţia sentimentelor ce le invadau sufletul. Splendoarea zbura în vânt, aruncându-şi sporii şi acum ieşeau din mare strângându-se de mâini cu apa şiroind pe trupuri. Se priveau înfioraţi, percepând clar momentele acela unice care nu se asemănau cu nimic.. Sperau într-o repetabilitate veşnică sau cel puţin cât vor mai poposi pe acele meleaguri şi cine ştie… poate vor reuşi să prelungească această stare la infinit! Deosebeau clar cum iubirea ca o nălucă, izbucnise între ei şi sesizând din zgomotele mării cum îi învăluie 37

Aurel-Avram Stănescu

dragostea când… i-a zărit iarăşi pe copii şi s-a dezmeticit într-o clipită. Uitase şi iar s-a prefăcut că nu vede înfricoşat acele fiinţe care sperau... ce? Minunăţiile acestei lumi le erau inaccesibile totuşi trăiau şi le intuiau; unii erau bucuroşi dar şi geloşi pe femeile care îi îngrijeau când vedeau că râd, sunt vesele şi fericite cu toate că durerea lor permanentă se transformase în a doua natură însă, nu plângeau! Acum aproape ajunseseră la sala de mese, unii dintre ei mai ''sprinteni'' se căzneau să treacă pragul cantinei în timp ce alţii erau încă departe. Fetele erau grăbite şi preocupate cum să-i aşeze la mese, i-au sărutat în viteză şi au dispărut, totuşi, ea, i-a reamintit şi rugat în timp ce-l mângâia uşor pe braţ, - Vă aşteptăm mai târziu! A distins clar cum îl căuta ochii ei albaştrii cu atâta speranţă că a rămas emoţionat. Deja între ei se stabilise o ierarhie… ea era conducătoarea grupului! Cinci minute mai târziu, când Laur a ajuns la secţie era ora două însă, ca de obicei nu a dat socoteală nimănui iar la terminarea programului, Radu i-a spus: - Şefu’, ne aşteaptă fetele! Sunt atât de frumoase! A vrut să-i răspundă, - Am treabă multă cu actele, închiderea lunii, deschiderea următoarei… dar du-te, ia şi un prieten mai tânăr! A înghiţit în sec şi Radu insistă, 38

Adevărul dintre noi

- Şefu’… ele pe noi ne vor că avem ochi albaştrii ca ai lor şi ştiţi, că în secţie numai noi îi avem aşa. Dacă nu veniţi degeaba mă mai duc! A continuat cu regret. Laur se gândea că atâta suferinţă exista în acele fiinţe iar fetele, urmăreau, monitorizau fiecare pas, observau atente, făceau experienţe pe ei, îi controlau cu aceleaşi mâini cu care i-au mângâiat în apă însă îi aşteptau … de ce? Să observe ce se întâmplă cu ele, ce se-ntâmplă cu ei şi după ce se termina totul... să noteze meticulos sau mai degrabă îşi închipuia că sunt două sfinte care aveau grijă de acei copii!! Actele lui erau vraişte deja se apropia seara, ezita şi nu ştia ce să facă… temperaturile o luaseră razna.

Aurel-Avram Stănescu

Telemeaua Laur nu înghiţea şedinţele de partid; se ţineau o dată pe lună când se adunau mai toată secţia la orele 17… mecanicii de pe utilaje se învoiau la beneficiar şi toţi se strângeau la sediu însă el avea permanent o scuză; ba era plecat la Basarabi, ba în delegaţie sau găsea alte subrefugii. Considera că-şi pierde vremea şi mai bine căsca ochii pe plajă, prin oraş, după cumpărături, cu prietenii sau pur şi simplu stătea acasă. Zăhărnenu Berti de la Umberto, şeful secţiei îl tot bătea la cap să vină la şedinţe, dar în ultima clipă nu ştiu ce se ivea şi dispărea; de câtva ori când n-a avut nici un motiv i-a spus nevinovat: - Am plecat la băute cu prietenii de la IUG ! Îi privea gura ca a unui peşte pe uscat ca şi cum ar fi vrut să-i spună ceva însă renunţa repede ! Basarabiul… forul tutelar de care aveau nevoie când le era lumea mai dragă părea intangibil, ştiindu-i slăbiciunea în felul acesta îi închidea pliscul. Astfel când au fost alegeri, Berti l-a menajat în ziua aceea; l-a ţinut pe lângă el, au mers împreună la o ciorbă iar la prânz au intrat cu toţii la şedinţă A fost pierdere de timp ! Secretarul pe secţie, maistrul Ilie îl înţelegea întotdeauna, oricum nu putea să îl pună absent fiindcă nu se accepta aşa ceva şi cum maistrul întocmea 40

Adevărul dintre noi

procesele verbale mergea mucles. Treaba i-a mers până într-o după amiază; în timp ce se învârtea prin secţia pustiită de oameni şi se întreba ce s-o fi întâmplat, Berti iese din sală şi dau nas în nas. Bucuros că l-a zărit pe fereastră îi spune cu satisfacţie vădită, - Laur hai la şedinţă! El nu aflase dimineaţă de întrunire… că nu l-ar fi prins nici cu arcanul şi cum nu putea să refuze asemenea onoare a trebuit să intre. Când îl vede nea Ilie îl cheamă în faţă şi iată că din marele absent motivat, cocoloşit de toţi a ajuns la masa prezidiului. Şedinţa este bine organizată, toate au decurs fără probleme şi astfel ajung la ultimul punct din ordinea de zi: primirea unui coleg în rândul marii familii! Era vorba de Lică un mecanic de Wolă foarte bun. Dar cine să i-a cuvântul să îl prezinte? Dau toţi din colţ în colţ şi se fac mici, să nu ştie nimeni că sunt pe acolo! Vorbeşte Berti ca şef al secţiei; normal îl laudă puţin şi se opreşte; nu mai ştie ce să spună şi aruncă pisica din ograda lui, - Să spună şi tovarăşul Laur ceva despre candidat! Din colţul unde se refugiase a trebuit să se ridice în picioare şi să vorbească. A ezitat la început, tracul obişnuit când vorbeşti în public deşi erau colegii lui de

Aurel-Avram Stănescu

muncă şi-l cunoştea tot auditoriul. Nici acum nu ştie ce l-a apucat însă a început să îl elogieze, - Adevărul este că fără exagerare pot spune despre Lică că-i un bun coleg, săritor, foarte bun meseriaş, îşi cunoştea maşina, şi-o repară de multe ori singur, o îngrijeşte executând reviziile la timp, e liniştit, nu bea în timpul programului, cu beneficiarul se înţelege fără probleme! Şi multe, ce i-au trecut prin cap… simţea cum sala îl urmărea atentă, nu îl întrerupea nimeni, se lăsase liniştea şi a încheiat. N-am observat până acum dar el este de mult membru de partid însă nu am ştiut noi şi acum sunt mândru că îmi este coleg! Normal, nu a mai vrut nimeni să adauge ceva despre Lică… se pare că epuizase subiectul. Când a părăsit sala i-a tras Berti mulţumit o scatoalcă de l-a încovoiat; era de două ori mai mare decât Laur, - Greu te mai prinde omul la şedinţe! Ai văzut... n-ai murit! Peste câteva zile vine Radu, şoferul lui de pe basculantă şi-i şopteşte, - V-a lăsat Lică ceva! Îi lăsase 5 sau 10 kg de brânză…dar ce brânză! Mai grozavă ca cea de export, tip Medgidia făcută la Băneasa pentru greci în cutii de tablă din inox alimentar. O făceau părinţii lui şi a refuzat să primească bani oricât a insistat. Se simte obligat şi acum de gestul lui 42

Adevărul dintre noi

Lică, de câte ori îl vedea ar fi vrut să-i dea ceva de la el dar nu avea ce! Îi era ruşine, cum putea să primească ceva de la muncitori când au şi ei atâtea greutăţi acasă? Familia multora se baza pe salariul lor ca unică sursă de venit. De multe ori şefii profitau şi-i jecmăneau pe mecanici, se practica acest obicei însă indiferent de situaţie nu putea face aşa ceva. Nu ştie nici acum de ce Lică îi adusese brânza: că îi făcuse rost de piese pentru Wolă sau că l-a lăudat în şedinţă? Adesea, când stătea la cozi şi nu avea nici o şansă să mai apuce brânză însă nu îşi părăsea rândul, sperând că poate apucă o bucăţică fărâmată de la urmă, refuzată de cei dinaintea sa, îşi spunea în gând cu obstinaţie, - Ar trebui să mă mai duc la şedinţele de partid!

Aurel-Avram Stănescu

Cetăţi pereche Când satul se termina şoseaua despărţea distinct vegetaţia în două; în partea dinspre fluviu o lizieră de sălcii, scorburoase, începea pădurea stejarilor de luncă, plopilor şi frasinilor care aruncau arome sălbatice de ghindă, verdeaţă şi fluviu domolit; iarba înaltă, grasă şi moale urca înspre cetate iar dincolo în zare, Dunărea, scăzută mult, lăsase o insuliţă. din bolovăniş şi nisip să iasă la iveală. Peste şosea se lăsau abrupt câteva coaste prăpăstioase şi făgaşe făcute de ploi; dealul, aparent inaccesibil, era acoperit cu tufe de jnepeni crescute la întâmplare. Lumina înţelegerii o pătrunse brusc, încălzindu-i excesul de testosteron din pântec; avea nevoie de el însă bărbatul nu-i dădea posibilitatea, o evita mereu deşi îi vedea trupul, tremurând ca o clepsidră nesfârşită când îşi expunea singurătatea; îl urma în toate ideile trăsnite supunând-o la încercări suplimentare şi inutile; acum alerga după el aţâţată de vâltoarea întrecerii, fericită că îl urmează la doi paşi vrând să-i demonstreze că-i egala lui. Urcau şi îi simţii răsuflarea aproape în ceafă, o lăsă să se apropie mai mult iar când îl prinse de mână pricepu că n-o poate refuza la nesfârşit; îşi potoli ardoarea fugind mai încet şi trăgând-o după el. Hormonii dansau neîntrerupt, transpiraţia şi mai ales 44

Adevărul dintre noi

dorinţa îşi arătaseră faţa; încetini ritmul… aveau peste 10 minute avans faţă de ceilalţi. Acum escaladau cu efort cea mai înaltă creastă a unui tel din preajma Capidavei, cetate părăsită de arhangheli, aşteptând vizita unor cuceritori inconştienţi, ameţiţi de putere, bătându-şi joc de singurătate, neştiind că în curând vor face ca cerul să se prăbuşească în ape pe aceste meleaguri. Totul pornise de la o provocare în grup: că nu poate urca acel versant iar ea îl urmase fără cea mai mică ezitare. S-au scurs neauziţi în vârf şi s-au trezit pe un podiş întins, printre molizii pitici plantaţi în rezervaţie care-i fereau de privirile celorlalţi; se opri brusc întorcându-se spre ea; intraseră într-un con de umbră jilavă şi ea, îşi ciocni voit, violent, trupul fremătând de al lui; îşi lăsă sânii puternici să-l izbească în piept şi alunecă spre pământ dezlânată; surprins, antrenat de căderea şi forţa femeii o urmă vrând s-o protejeze însă ea îl cuprinse în braţe din zbor; se prăbuşiră lent, cu încetinitorul, printre tufişuri; iarba aici era uscată, pârjolită şi deasă însă tufele îi fereau de curiozităţi insalubre; câteva clipe cuprinşi de pasiune n-au mai ştiut ce fac.. sărutul care pândea de atâta vreme o copleşi; grupul era departe; uitând unde se află gâfâind, întărâtaţi ca două animale flămânde se căutară scoţându-şi ce veşminte aveau de 45

Aurel-Avram Stănescu

prisos; se uniră într-o frenetică, profundă şi neaşteptată repezeală, agonizând de încordare; dorinţa îi ascunse până nu le mai păsă de nimic. În depărtare se auzeau nedesluşit grohăiturile mistreţilor de tundră, împletit cu geamătul lor, distributiv, amestecat cu şoaptele chinuite din chemările greierilor; perechea stoarsă de nerăbdări ştia că se află la adăpostul clipelor nesfârşite intrate în galeria rătăcirilor! Pasiunea care-o pândea de-atâta vreme îi linişti pe amândoi; rămaseră atemporali, nemişcaţi cu faţa agăţata de cer, dezgoliţi de sentimentul inutilităţii, privindu-se şi tăinuindu-şi nehotărârile. Razele lumii se scăldau pe chipurile lor radioase. Se întoarse spre el cercetându-l cu atenţie; începu să-l mângâie şi alinte, întărâtându-l: - Îi aşteptăm sau le-o luăm înainte? Se furişară înapoi printre copaci ca două umbre fugare ţinându-se iarăşi de mâini dar grupul răsfirat se apropia; fuseseră zăriţi… de acum nu se mai fereau şi alergau ca două victime disperate căutându-şi sihăstriile. Ceilalţi înţeleseră şi nu-i mai urmăriră. Curând s-au pierdut în cetate, prin ieşiri nenumărate, în labirinturile nesfârşite dintre pietre şi ziduri până găsiră în situl transformat, locuinţa ispăşită de tradiţii şi plină de vise bizare moştenite din viitorul tăinuit.

Adevărul dintre noi

Zestrea care-au găsit-o aici le era suficientă… nu le trebuia decât o mână de fân răspândit la întâmplare, mirosind a floricele albastre din păduricea de pe malul strălucitor al Dunării. Au luat maşina şi s-au scurs nevăzuţi prin ţinutul dobrogean. Au parcurs într-o clipită drumul, de la apa curgătoare la Marea cea mare, trecând prin sate părăsite de arşiţa zilelor, ajungând în sfârşit la cealaltă cetate. Histria, îi aştepta flămândă, gata să-şi sacrifice mileniile de pustietate. Pelicani majestoşi se abăteau în cohorte flămânde asupra lacurilor din împrejurimi. El, vroia să-i ofere peşte… un peşte deosebit să întărească legătura lor neîntreruptă cu supuşenia, neîngrădită de perspectiva imprevizibilului. Au lăsat papucul alb pe un drum pierdut în nisip, bătut de căruţele braconierilor, împotmolit în bălţi şi stufăriş. Peisajul se schimbase… au zărit doi copii alergând dezlânaţi pe lângă bălţi cu beţe în mâini iar ei… au luato încetişor dezlegaţi de jurăminte, îmbrăţişaţi, împletind aripi eclectice, pândind şi aspirând la prinderea reginei peştilor… rândunica de mare; noi, muritorii avem ocazia o singură dată în viaţă să-i cercetăm privirea aprinsă şi dinţii încleştaţi a moarte! La cherhana, lipovenii îi aşteptau să-şi arate marfa ascunsă de ochii binevoitori ai şefilor; ameţiţi în aroma aspră a viitoarelor prăzi le căzuse ca nadă-n plus 47

Aurel-Avram Stănescu

victimele: peştii solzoşi, argintii de un colorit indescifrabil aruncând iridescenţe inegalabile. Ca de fiecare dată erau uimiţi de varietatea sorturilor. Au văzut păstrugi încovoiate, moruni uriaşi cu butoane osoase şi pe mijloc un simplu cartilaj gălbui fluorescent; păstrăvi de mare cu punctişoare de-un colorit impresionant atingând toată gama spectrală; anghile uriaşe cu sânge otrăvitor a căror vitalitate îi uluia când trebuia să le apuce corpul alunecos; ele se rulau în jurul mâinii ca un blestem ce-l proferau necesităţii carnivorelor… ciclică, răzbunătoare vendetă; stavrizi, guvizi şi minunatele scrumbii albastre, lufari ambiţioşi, neîntrecuţi la gust, labani argintii egali orientaţi, chefali prăpăstioşi cu zalele curgând ca nişte râuri neîntrerupte; la rând urmau barbunii mustăcioşi, dragoni cu spini paralizanţi, zarganul cu ciocul şi spinarea verde, fosforescentă; bogăţia mării le arătau cambule, calcani şi limbi de mare cu nasturii gustoşi şi pălămida roz-vineţie, rechinii promiţători şi răpitori cu pielea întunecoasă şi aspră; ultima a apărut regina, robustă cu aripile înfoiate încingând lanţuri brune, roşcat-verzui pe spate; fâlfâindu-le, se deconspira arătându-şi dorsala albăstruie-roză şi burta gălbuie. Au tresărit recunoscând-o fără tăgadă, şi-au rămas uimiţi de frumuseţea ei nefirească. Animalele prezente din folclor: corbi, scorpii, cai, vulpi şi pisicile maronii completau tabloul vieţuitoarelor mării din năvod, 48

Adevărul dintre noi

alături de vestiţii curcani sălbatici care se strigau prin curtea fără de sfârşit a pescarilor; când aveau nevoie, pescăruşii erau momiţi în plase cu o mână de mărunţiş: ceatal, hamsii, rizeafcă albă, gingirică, aterină şi bacalia vicioasă fiindcă marea secătuită refuza să mai dea altceva drept hrană şi trebuia văzduhul de lumină să satisfacă cererea neostoită a omului. Au despicat mai mult decât suficient trecând prin spălătoria vieţii. Sătui de risipă şi încărcaţi de patimi pârjolite, au plecat înspre cetate unde-au găsit altă locuinţă lacustră acoperită de aştrii; îşi clădeau în nisip năzuinţele, pigmentate într-un albastru-cenuşiu întunecat şi profeţii deşarte. Nu mai aveau ochi pentru nimic altceva, răscolind numai pentru ei, vârtejul amintirilor; se vedeau stăpânind rotocol, veşnicia împreună. Asfinţitul îşi lăbărţa chipul neîndestulat al clipelor mai lungi ca orice închipuiri; fantomatice linişti dintr-un apus indicibil, franjurat în culori plăpânde… galbenroşiatice întăreau viziunile. Văzduhul albastru se destrămase gradat prin goblenuri în degrade; lumina pătrunsese peste zgomotul apăsător al înserării; marea înnegrită se bucura împingând spuma valurilor nesfârşite spre ţărm iar întunericul, înstăpânit pe oriunde, arunca umbre lungi spectrale.

Aurel-Avram Stănescu

Pluteau singuratici răscolind secolele în aşteptări; dezmăţul pregătit de natură a căzut cu toate stelele din cer… se apropia furtuna întâlnirii cu astrul selenar.

Adevărul dintre noi

Iluzii pascale Ocean nesfârşit biruitor, pământ binecuvântat, oameni printre oameni, istorie milenară scump plătită! Întunericul izbucneşte distorsionat din oceanul de necuprins; planeta răscolită de istorii macabre impregnate continuu în regnuri se împrăştie cu furie. Cine va ieşi biruitor? Marea nesfârşită cu irizaţii sângerii amestecă suflarea delfinilor captivi care-şi strigă stupoarea pe căi neştiute. Noaptea ninge cu flori mari de piersic vizionată prin binoclul cu infraroşii iar furtuna a potolit-o un armăsar de argint, amestecat printre lianele rătăcite ale sălciilor pletoase de prea multe drumuri încâlcite şi prăfuite. Mugurii au îmbobocit din nou în crusta frunzelor putrezite de peste iernile nenumărate; tunete fără străfulgerări m-au aruncat sub pământuri… indigoul înverzit din bolta cerească a izbucnit în hohote neoprite, în cascade deviate şi turnuri obosite de ape. Ofer un pahar uleios în unduiri de şarpe cu arome pierdute de Otonel şi nimic nu mai poate opri valul uriaş care-şi frământă astrul în paradisul cucerit pentru a mia oară. Beznă milenară şi îngheţ, obişnuit reluată în nenumărate versiuni; aceleaşi cuvinte, aceleaşi expresii,

Aurel-Avram Stănescu

aceleaşi înţelesuri, aceleaşi istorii vizionate în templul de cleştar al stăpânului lumii. Trupuri arse în fosfor alb bântuiesc mirosul liliacului din cimitirele efemere şi ardoarea căderilor neliniştite transformate în nehotărâri se refugiază în viitoruri incerte. Străbat distanţa fulgerat de scânteierile rubinii ale anghilelor rătăcite în cenuşa lacustrelor oxigenate forţat. Nisipul aşteaptă nemişcat în clepsidre uriaşe trecerea timpului mentolat care s-a încăpăţânat să treacă peste noi, protejaţi de vârfurile unor teluri şi adăpostiţi în necropole din câteva situri străvechi. Sunt un melc mai înţelept şi mai încet ca toţi cei din jurul meu… mi-aş mai umple un pahar!

Adevărul dintre noi

Lumea nu se schimbă Unchiului

Ce instincte atrag de la început doi oameni!? Privirea şi urmează până la urmă câteva socoteli personale şi evaluări meschine. Asistenta şefă, nemţoaica Sia, se aşezase în capătul celălalt al patului. Era o femeie bine făcută, deosebit de energică, dar calmă cu faţa totuşi colţuroasă, însă clar conturată, având fruntea boltită şi ochii rotunzi. Dacă-i priveai părul blond, tuns scurt, dar bogat şi sprâncenele dese, îngrijit periate, constituia numai prin ele o atracţie nelămurită… pe scurt o femeie remarcabilă, conştientă de frumuseţea ei evidentă şi sigură pe ce făcea. Îşi terminase şedinţa de terapie intensivă cu pacientul.. obosită nu îi venea să mai plece. Orele de serviciu trecuseră de mult. Se aşeză la marginea patului, aplecându-şi faţa spre Traian, care-o privi surprins de această apropiere neaşteptată, închise ochii gri şi-i spuse încet: - Mă doare capul… o durere surdă. Nu-mi vine să mai plec acasă! - Vrei să te frecţionez puţin? o întrebă amabil. Ea alunecă fără un cuvânt şi mai mult spre el… destinsă, se sprijini moale prin pătură. Respiraţia îl pătrunse până la pântec şi se înfioră. Femeia îl simţi 53

Aurel-Avram Stănescu

cum emite unde de întrebare şi îşi apăsă tot mai mult răsuflarea fierbinte prin cuvertură. Când mâna lui îi atinsese faţa, degetele nepricepute nimeriră mai întâi în lob şi intrară în ureche, zgâriindu-i cartilajele, dar nu protestă… atunci şi-a dat seama că îi poate cere orice, e dispusă să-i ofere totul pe tavă. Nu se aştepta, ca la vârsta ei să-şi amintească pornirile abandonate şi o căldură bizară îi cuprinse trupul… degetele o mângâiară şi moleşită se calmă. Simţi cum îi apăsă tâmplele şi liniştea o cuprinse. Îi spunea Tatăl nostru! Părul îi căzuse peste ochi şi o deranja. Îl potrivi aşezându-l mai bine cu ei închişi, întrun val de durere care se disipa… îi deschise şi se priviră de aproape. Zări aceleaşi lumini dure, solzi căprui în degrade spre negru ce-i încercuiau pupila şi pe care le ştia atât de bine. Îi dispăruse osteneala ca prin farmec şi faţa i se transfigură la gândul că sunt împreună. A fost suficient! Înţelesese şi mai bine… va face orice să fie la un loc! Când a fost adus, inconştient, era de gardă… i-a făcut primele intervenţii, investigaţii. Zile întregi îi rămăsese în amintire cu privirea care cerşea milă. El nu putea vorbi. În rarele momente când îşi revenea îngăima ceva, se agita. Ştia ce vrea, avea experienţa atâtor ani. - Nu se poate! Stai liniştit şi o să fie bine!

Adevărul dintre noi

Ochii lui negri o urmăreau obsedant şi aştepta cu nerăbdare să se întoarcă înapoi. De câte ori era în tură trecea mereu prin salon peste vizitele obişnuite... o urmărea, o considera speranţa lui în ceea ce ar fi dorit să facă… îi cerea implorator fără cuvinte să termine cu el. Blândă îl refuza şi îl înconjura cu atenţii. Îl aşeza mai bine în pat, îi schimba plosca şi îl supraveghea să nu se stropească aşternutul cu urină. El nu avea putere să se opună, deseori cădea în nemărginire. Atunci se agita împreună cu tot personalul… injecţii, perfuzii până îl stabilizau. Acum revenise împreună cu fiul la spital pentru nişte analize, l-a întrebat: - Mă mai ştii? Întâi nu o recunoscuse, îşi amintea vag ceva din acele timpuri; peste memoria lui se aşterneau nişte idei confuze vizând acea perioadă. - Nu, nu cred să-mi amintesc! Dar răspunsul lui incert spunea contrariul. Încet gândurile i se sedimentaseră. Conştient, tot mai mult îi reveni în minte lumina gri care-l înconjura atentă… acum îşi rememora acţiunile de unde o ştia! Era asistenta care refuza să ia ceva de la pacienţi! Prin asta a ieşit în evidenţă.

Aurel-Avram Stănescu

A trebuit să rămână noaptea următoare în spital pentru analize. Feciorul îl lăsase instinctual în grija ei, vedea că este atentă cu el. Evaluările erau simple: un văduv prezentabil şi tocmai de aceea îl vroia, însă personalitatea lui o atrăgea indubitabil... partea materială n-o interesa, îi plăcea acest bărbat repezit, mai ales că nu mai avea chef să alerge după alte fuste şi nu mirosea a băutură. Toată viaţa visase un asemenea bărbat, acum îl avea la dispoziţie! Banalitatea destinului împroşcată cu singurătatea ei amară, o gonea din urmă şi îşi spuse… trebuie să fim neapărat împreună! A doua zi s-a externat, însă inevitabil după scurt timp cu întâlniri aranjate prin învăluire, îl atrăsese în casa ei. Acum femeia îl mângâia… era în erecţie, nu se ascundea. Dansau după muzica veche a unui picup şi se sărutau. Un parfum inefabil îl învălui cu aroma iute a pădurii de brad, împrăştiată cu aerul sărat al mării. Se simţi invadat de fierbinţeală până în vintre. Zvârcolindu-se într-un sărut pasional femeia îşi înghiţea saliva, tot mai precipitat; îl simţea al ei… posesiune neîmplinită care caută odihna din ea. El făcu primul pas, deşi putea rămâne multă vreme în această stare pe care o aprecia cel mai mult. Umblând la sutienul femeii sentimentele se dezlănţuiră, scoţându-şi frenetic, precipitat restul veşmintelor. 56

Adevărul dintre noi

Se ajutau reciproc, pregătindu-se până s-au prăbuşit peste somieră. Aşternutul scrobit mirosind a săpun fin îi dădu sentimentul intim al împlinirilor pierdute ... o trase spre el ! Îi simţi tăria cum o pătrunse ispititor însă involuntar nu îşi stăpâni un vaiet, când umblă în ea. Îi răspunse în continuare surprinsă, strigându-şi prelung usturimea. Nu era obişnuită cu bărbaţi, avusese două aventuri rapide, încărcate în aburii tabieturilor banale, încheiate subit… totul se petrecuse cu mult timp înainte, în repezeala staţiunilor de odihnă si tratament. Păienjenişul memoriei diluase întâmplările şi rămase cu un gust indiferent, îndoielnic pentru sex. Fusese sigură că va sfârşi aproape fată bătrână, însă de când îl întâlnise pe Traian, nici nu se mai gândise la trecut. Urmă o senzaţie de împlinire. Primul orgasm închis în ei de-atâta vreme, îi eliberă. Conştiinţa îi alunecă printre hăuri copleşită de transmisii şi răspunsuri comune. Pierdută, moleşită ar fi vrut să îşi prelungească starea de dincolo şi dori ca bărbatul să se liniştească câteva clipe, însă el ştiind că trebuie continuat, pompa din obişnuinţă fără să simtă nici un îndemn. Căuta din nou acea senzaţie care nu mai venea, care de fiecare dată îl lăsa sleit, nici prea nefericit, ambiguu şi fără orizont; o oboseală nesfârşită şi inutilă. Îşi făcea 57

Aurel-Avram Stănescu

probleme înainte de a ajunge la rezultatul final. Femeia stârnită din nou, se lăsa pătrunsă cu voluptate, încercând să-l antreneze cu patima ei. Se mişca sacadat, profesional, în contratimp ritmic, gâfâind şi gemând de efort, însă îi crea o stare de disconfort, nervozitate incipientă, dar simţea uimit cum îl stoarce. Avea ceva în ea nebănuit care-l bucura, deşi acum, parcă se plictisise. Prevedea că al doilea sentiment îi va lăsa un gust fad, primul orgasm însă îl socotea inegalabil, tot ce urma, el considera că a reuşit încă o înnăditură sau o obligaţie morală şi mai ales sexuală. Îi privi chipul radios, covârşit în desfătări neascunse, ochii închişi de împliniri cumplite îi schimbară supoziţiile, femeia aceasta se imprimase adânc în el… îşi spuse mirat-constatator fără să-şi dea seama cu duioşie: - Însă, muierea asta… chiar ţine la mine!? Nu se mişcă profesional, mai degrabă instinctual! Totul deveni atât de limpede şi nu se mai gândi la nimic! Determină clar implozia care o seca. Aproape inconştientă gemu adânc, îl ţinu strâns de umeri... nu mai văzu nimic.. doar lumini, umbre şi-o iubire simfonică. El rămase nemişcat, înţelegând-o şi eliberă automat jetul puternic care îi frământa starea. Îl primi supusă, amestecându-l cu simţămintele ei, răvăşind-o şi mai mult. Rămase fără gânduri, totul dispăru ca prin farmec 58

Adevărul dintre noi

pentru amândoi înecaţi în suspine şi certitudini, fiecare cu iluziile lui. Respirau greoi selectiv, se receptau ca un tot. Pasiunea îi aduse într-o stare de surescitare cumplit de plăcută.. fericirea ce o căutau în celălalt se întinsese şi se întoarse în văluri asupra lor. Obosiţi îşi reveniră, ea a început încet să-l mângâie duios. Întârzia voit, continuând să-şi afle liniştea în repaus gradual. Îşi exterioriză sentimentele încântată şi repeta toropită, - Iubitule! îi plăcea cum arată acum femeia aceasta cu ochii încărcaţi de dragoste, însă nu vru să se recunoască cucerit şi îşi spuse nervos, - Nici nu distinge clar cine se află în faţa ei, puteam fi oricare! Iar îl cuprinse disperarea pe care şi-o ascunse plecând la baie. Ea îl urmă îndeaproape nevrând să îl lase singur; îl spălă cu grijă şi se pregătiseră de culcare. Nelămurit lui îi veni iarăşi poftă de ea, însă ei, îi era somn şi numai îl amână răsfăţându-l cu promisiuni, - Mi-ajunge dragule…. Sunt extenuată.. mâine dimineaţă! Cedă bucuros… şi repetă confuz, - Ce are muierea asta deosebit de mă ispiteşte ? Se trezi dimineaţă în mirosul cafelei care-i plăcea atât de mult.

Aurel-Avram Stănescu

Privatizarea Luna ascunsă parţial intrase în ultimul pătrar; unul din colţuri se agăţase ciudat şi părea gata, gata să cadă peste umbrele caselor. Un nor zdrenţuit se învârtea în jurul ei necontenit… nu făcea zgomot, nu lăsa urme vizibile în cotlonul acela de cer întunecat şi sfâşia satelitul după toane; se prognoza o noapte senină şi călduroasă! Stelele pâlpâind plăpânde ieşiseră în partea cealaltă a universului când s-au adunat câţiva amici la sediul cumpărat de societatea comercială în care era băgat ca şef, unul dintre ei; feştania casei se ţinuse dimineaţă însă luaţi cu treburi nu reuşiseră s-ajungă atunci… acum erau invitaţii de onoare ai patronului care se pregătise cu bunătăţi de tot felul. Trei dintre ei întârziaseră şi căutau grăbiţi numărul casei; erau fără maşini deci aveau intenţii clare… să petreacă împreună cu prietenii pe care îi vedeau atât de rar! Din semiîntunericul străzii se ivi o umbră, colonelul o recunoscu: - Ce faci mamare? Pe-aici locuieşti? - Da! Dar ce număr căutaţi? - 183! Răspunse unul dintre ei. După ce le arătă casa, curioasă vru să afle amănunte,

Adevărul dintre noi

- Dar ce faceţi acolo domn colonel, că auzişi un zaiafet?… muzică, miros de grătare! Secretoasă îl trase de-o parte şi şuşotiră puţin; plictisit de insistenţa femeii îi răspunse într-o doară, - Lasă mamare… întâi să vedem care e situaţia! - Insist! Am ceva clasa întâi, n-o să regretaţi! Discreţie totală garantată! Se despărţiră şi intrară toţi trei bărbaţii într-o curticică aranjată. Erau montate sesizoare care intrau în funcţiune la cea mai mică mişcare neprevăzută, reflectoare care se aprindeau instantaneu, camere de luat vederi iar după dorinţă şi alarmă sonoră. Au fost întâmpinaţi cu veselie; se cunoşteau între ei de mult, cu unii au ,,copilărit,, împreună, aveau societăţi private numai Colonelul şi profesorul lucrau la stat prilej de şicană în glumă. Erau ultimii invitaţi aşteptaţi, s-au aşezat şi ei la masă şi s-au ospătat; erau numai bărbaţi însă se simţeau bine; criticau imprudenţa unuia dintre ei în legătură cu constituirea societăţii; îi pusese acţionari cu părţi egale pe toţi angajaţii. Îl preveneau că vor fi discuţii, dacă nu imediat, în viitorul apropiat însă el naiv, îi contrazicea! Chestie de opinii, experienţă şi interese.

Aurel-Avram Stănescu

Lumina se aprinse brusc în curticică şi răsună alarma! Se uitară unul la altul… nu mai era aşteptat nimeni. Stăpânul locaţiei ieşi afară… după un minut reveni şi spuse pe un ton intrigat, - Domnul colonel… vă caută vecina mea disperată! Râsete şi colonelul indispus ieşi dintre pahare. După minute bune îşi făcu apariţia însoţit de două tinere… una foarte drăguţă, cu ochi adânci şi cealaltă foarte frumoasă, două tinere Cleopatre, de facturi diferite însă cu figuri neprovocatoare, ingenui. Echilibrul se stricase… se instală tăcerea şi ele îndrăzneţe se aşezară la masă. Nu serviră decât o băutură răcoritoare şi una din ele vorbi, sorbind din pahar, uitându-se la ei plină de nonşalanţă, - Fără popou… în rest tot ce doriţi! Liniştea ca o şopârlă îi prinse nepregătiţi… o secundă se insinuă subversiv şi tăcerea se prăbuşi printre ei după care unul, chipurile revoltat vru să precizeze cât mai exact, - Adică acceptaţi tot fără c..r? De ce? Dacă unul dintre noi vă cere aşa ceva voi nu-l slujiţi? Doar sunteţi profesioniste! - Nu! Răspunse sigură pe ea tânăra… servim doar pi…dă, gură, sâni şi orice altceva vă trece prin gând dar popou nu se poate!

Adevărul dintre noi

- Fetele sunt făcute ,,cadou,, de mamare, vecina! Sunt verificate şi curate, vedeţi şi voi! Spuse împăciuitor colonelul. Ele vă stau la dispoziţie pe gratis, să le acceptăm toanele! Încheie surâzând condescendent în hohotele mesenilor şi atmosfera se destinse. După alte parlamentări ,,serioase,, legate de această problemă, profesorul o luă pe cea drăguţă de mână şi dispăru. Au râs zgomotos, - Obişnuinţă de mocagiu! Cum a auzit că sunt moca s-a repezit primul! Fata frumoasă şi încăpăţânată rămase să facă faţă asaltului bărbaţilor care, fără răutate o sâcâiau; părea o adevărată feministă care-şi apără drepturile cu ardoare până şi-a dat seama de glumă şi a răsuflat uşurată. Profesiunea liberă dar dependentă de voinţa ei era respectată. Au abordat alt subiect interesant şi stresant pentru ea, vârsta. Acum se oferea scrupuloasă cu tot amalgamul de vicii dar fără popou; nu-i păsa de vârsta fragedă, era expertă în amoruri… până la o limită! Unul dintre meseni ieşi afară pe hol şi-i zări pe cei doi amorezi, aşezaţi pe o băncuţă. Făceau preocupaţi schimb de telefoane şi adrese. El avea un zâmbet lăbărţat pe faţă iar ea era fericită ca un copil ce tocmai atunci mâncase o prăjitură; colonelul îi zări prin uşa larg deschisă şi exclamă, 63

Aurel-Avram Stănescu

- Ia te uită profesore, te-ai îndrăgostit! Iar voi terminaţi cu prostiile şi nu mai pierdeţi timpul! Coşul din WC, la început cu două prezervative folosite s-a umplut cu altele colorate, cu crampoane… arome sau gusturi coloniale, exotice şi fluturaşi zburători. Când fetele au plecat acasă cea cu ochi adânci a aruncat fără ezitare bileţelul cu litere şi cifre buchisite la coş intuind o concluzie ratată. Profesorul o înşelase şi cu prietena ei însă ea, deja trecuse senină la visul următor. Luna, ca un felinar roşu sfărâmat atârna deasupra oraşului… vicioasă, sfârtecată, respira gemând cu obrazul în flăcări!

Adevărul dintre noi

Eterna copilărie Tandreţe copilărească De câteva zile suntem asediaţi de toţi căţeii vecinilor şi ţinem poarta închisă. De obicei nu este aşa, dar acum ,,vinovata“ este Missy… vişla mea de vânătoare, singura căţeluşă de pe stradă. Îl aud pe Radu, nepotul meu… are 4 ani, s-a cocoţat pe poartă şi strigă: - Sonia! Sonia! vino şi dă-mi un pupic! Din partea nevăzută ascult zgomote nedesluşite şi glasul binecunoscut milogindu-se iarăşi, - Hai Sonia… vino şi dă-mi un pupic. Sonia, o zvârlugă de fată, nepoţica vecinilor, e mare… are deja doi ani şi jumătate! Desluşesc vocea cristalină, puţin repezită a fetiţei: - Mă duc la ’adu să-i dau un pupic! Glasul vecinei se aude limpede: - Îţi dau eu un pupic, de nu poţi să-l duci! - T’ebuie să mă duc... ale poa’ta închisă! Scena se repetă în alt timp… alţi actori… acelaşi scenariu!

Aurel-Avram Stănescu

Radu se… mărită Vecinele legau roşiile. Sonia cea mică îşi făcea de lucru, încercând să descurce aţele. Deodată izbucni: - Tanti Ani, cum o cheamă pe mama ta? - Ce treabă ai cu ea? - Mama mea e o doamnă! Îşi face unghiile. - Şi noi ce suntem. - Voi munciţi! Râzând, cei mari şi-au văzut mai departe de lucru. Se auzi iar vocea celei mici: - Tanti Ani, unde e Radu? - La grădiniţă, trebuie să vină. - Eu o să mă mărit cu Radu! Spuse hotârâtă Sonia, - Dar l-ai întrebat? Poate el nu-i de acord. - Şi care-i problema ta! Iar râsete. Apare în sfârşit Radu şi Sonia îi spune hotărâtă: - Radu, te măriţi cu mine! Radu, puţin derutat în eu-l lui, răspunde: - Nu vreau! Eu mă mărit cu Claudia! - Ba nu, o să te măriţi cu mine! Radu, cu ochii în lacrimi, îi spune maică-si încet: - Nu-i aşa, mami, că eu o să mă mărit cu Claudia! Bunicul său… adică eu îl sfătuieşte: - Cel mai bine te măriţi cu amândouă. - Nu! 66

Adevărul dintre noi

Un nu ferm fără replică şi o privire încăpăţânată. Totuşi apelează din priviri iar la maică-sa, care decide: - Lăsaţi băiatul în pace! Se mărită cu cine vrea! Atâta verticalitate nu credeam că poate exista într-un bărbat… Micul actor Când s-a trezit dimineaţă, a avut grijă să-şi pună cămăşuţa într-o pungă. Azi are serbare. Ştie toate rolurile celorlalţi copii, însă îi este frică să nu se încurce. Când a început spectacolul, a spus rolul cursiv şi a rămas la locul lui… i se făcuse somn. Şi-a pus capul pe umărul fetiţei de lângă el şi-a adormit… visa, dar s-a trezit, când toţi copii au început să ţopăie pe scenă. Asta îi place cel mai mult ! După ce au terminat rolurile, copiii s-au amestecat cu părinţii. Bunica l-a sărutat veselă şi au plecat acasă. De ce niciodată nu vine bunicul să-l vadă ţopăind ?

Aurel-Avram Stănescu

Războinici… inofensivi Stau relaxat privind la TV. Deodată… apare Radu înfuriat! Cu privirea fixă, aruncând scântei de mânie ! Cu paşi de uriaş, săltaţi, rari şi apăsaţi se îndreaptă spre patul meu. Este înarmat până-n dinţi! E înspăimântător ! Un zâmbet sinistru îi netezeşte faţa. Obrajii i se umflă, pufăie fioros. Măselele îi scrâşnesc înfiorător, pe nări îi ies flăcări de furie. Mi se face frică… mai face un pas. În dreapta ţine o puşcă cu laser ultrasofisicată, în stânga ambalajul de la cutia cu praline, bineînţeles goală. E şi mai îndârjit. Mai face un pas... nu mă pot apăra decât cu bastonul… tremur ! Mă fac mic… mic de tot! Mai face un pas. Trebuie să mă feresc, dar n-am cum… şi tremur în continuare. O tobă minusculă trecută de-a curmezişul pieptului, îi întregeşte aspectul înfiorător de mic războinic ! Pe neaşteptate, sare pe mine cu-n strigăt victorios, ca o lăcustă vicleană ! - Ajutor ! Strig eu pervers, dovedindu-l cu o tură de şold! Îl imobilizez! Îi ţintuiesc capul la perete. Îi strivesc faţa, nasul şi gura. Îi prind dibaci mîinile şi picioarele la un loc, frângându-l în două.

Adevărul dintre noi

Puşca a zburat! Cutia e a mea! Se zbate neputincios… îşi eliberează o mână… apoi cealaltă ! Fuge, se repliază ! Ţipă furios.. LUPTE ! Politică de învăluire… iar se pregăteşte de-asalt! Îşi încordează zdravăn capul în piept. Se repede în antebraţul meu fixat între perne, cu toată viteza. Se propteşte cu forţă, în mâna mea validă… împinge cât poate el de tare ! Toată energia i s-a catalizat în punctişoarele din creştet şi picioare. Stă bazat pe pumnul meu în cumpănă. Echilibru perfect! Îl mai las o clipă să-şi savureze victoria ! Folosesc o eschivă şi îi eliberez calea ! Pierzâdu-şi stabilitatea se prăbuşeşte cu faţa în jos. Hohotesc ! Nu mai poate mişca, nu mai poate răsufla... e al meu ! Îl iau la gâdilat. Fuge… am învins ! Care dintre noi!? În retragere confiscă o unghie rătăcită pe birou. Mimez că îmi trebuie ! Aleargă pe scări ! Urlu să mi-o dea imediat înapoi! Intră în camera lui şi-o ascunde… are interdicţie să mai coboare ! Circ ! Îşi pregăteşte ustensilele pentru lupta următoare. Îl simt pe la uşă. Îl avertizez cu-n glas ameninţător, - Iar ai venit !? Totul se reia… adio serial ! 69

Aurel-Avram Stănescu

Dimineaţă, linişte ! Îşi cară o pungă cu lucruri utile ! Pistoale, maşinuţe, roboţi ! Dă cu ochii cu mine… e serios. - Eşti supărat ? îl întreb. - Nu ! Mă duc la serviciu* ! *serviciu – grădiniţă Viaţa în capsulă Portalul era încărcat cu aeronave până aproape de capacitatea maximă… o mulţime căutau adăpost. Se anunţase o furtună electromagnetică neobişnuit de puternică. Pe Radu, comandantul aeronavei, îngrijorarea îl devastase, însă chiar atunci auzi un mesaj îmbucurător: i se permise aterizarea în ultima clipă pe un aerodrom îndepărtat. Pericolul fusese iminent. El cu echipajul se întorceau dintr-o misiune riscantă, care durase extrem de mult. Ar fi fost culmea să nu reuşească şi să evite coama vântului solar, care îi putea apropia de casă sau abate cu câteva grade de la traseu... ceea ce însemna alţi ani de căutări! Cu mari eforturi au prins coada furtunii şi acum se luptau, ca nu cumva să devieze de la ruta stabilită precis.

Adevărul dintre noi

Motoarele huruiau monoton arătându-i că totul decurge normal. În modulul patru era linişte şi căldură. A răsuflat uşurat… izbutise să aşeze nava lin în peisajul bizar din alte universuri. Altfel ar fi riscat să se îndepărteze de planeta albastră cu marginile zdrenţuite şi gheţuri veşnice la cei trei poli. Era nor, însă vizibilitatea bună… cei patru sateliţi verzui, întunecaţi cu cei doi sori cenuşii aruncau lumini crepusculare. La el în cameră era zăpuşeală. Se defectase termostatul ambient şi până a doua zi, când sosea echipa de intervenţii, nu avea ce face. În grădină un greiere borţos cânta de zor din vioara, căreia i se mai rupsese o coardă şi culmea… se alăturase toată orchestra şi astfel îl acopereau confraţii! Aveau de gând să ţină un concert de să i se ducă pomina! El borţosul, era poreclit Paganini, de când cântase cu o violă, căreia îi pocneau corzile regulat. - Ţârrr! Ţârrr! Strigă greieraşul revoltat din scripcă, interpretând melodia vestită de Haydn din oboi şi coarde! Bine că avea un arcuş sprinten, dăruit de bunicul şi care-l scosese de multe ori din încurcătură. Licuricii îl pândeau geloşi aruncând scântei printre straturi! Deodată un fulger spintecă întunericul urmat de un tunet, care îl băga pe Radu sub cearşafuri. 71

Aurel-Avram Stănescu

Îngrozit chemă ajutoare zbierând piţigăiat: - Bunico! Bunico! Pare că totuşi furtuna se apropie şi peste grădină se aşternu acalmia… lansă câteva supoziţii: - Greierii s-au ascuns în căsuţa lor de sub pământ! Bunica îl contrazise, - Nu! S-au pitit după câteva frunze mai răsărite! Ploaia caldă porni liniştit… se aşternu tăcerea peste grădini, întreruptă de răpăitul monoton al picăturilor de apă, care curând se transformară în bulbuci. În capsula semirotundă, ermetic închisă toţi urmăreau desene animate la televizor. Instantaneu în noul portal se făcu îngrămădeală… serveau cereale cu lapte! Radu luă fericit o linguriţă, apoi alta şi le pierdu şirul! Afară furtuna se potolise, stelele se iveau pâlpâind. Acum avea posibilitatea s-adoarmă cu misiunea îndeplinită… era fără grijă, pusese baterii la toate jucăriile! Ce-i place să folosească cuvinte deosebite! Îi lasă cu gura căscată pe cei mari. Azi de exemplu învăţase o mulţime: portal, furtuni electromagnetice, crepuscular, supoziţii, ermetic, ambient… însă era obosit, încet gândurile se răvăşiră, dansând cu mulţimea de licurici şi greieri grăbiţi să prindă aeronava de pe portalul 17! Glasul bunicii se pierdu citindu-i o poveste complicată la microfon… 72

Adevărul dintre noi

Atac la frontiere Radu, comandantul aeronavei se gândea îngrijorat; ceilalţi nici nu bănuiau prin ce pericol treceau… o gaură neagră de mărimea unui năsturaş se apropia cu de trei ori viteza luminii! Dezastrul era cu atât mai mare fiindcă oricine ştie… dezastrul care urmează e invers proporţional cu mărimea şi direct proporţional cu viteza superluminică! A fost informat că îşi băgaseră coada Diavolii Răzbunători! Trebuiau luate măsuri.Şi-a pus echipamentul special cu glugă, costum utilizat nu de mult în războiul cu Balaurul cibernetic, şi-a luat armele de luptă: mănuşile electronice, mitraliera cu ultraunde şi şocuri electrice, binoclul cu infraroşii, ochelarii tridimensionali 5D şi umbrela care nu se deschidea… înfuriat ceru ajutorul bunicului: - Ce are stupizenia asta de umbrelă de nu reuşesc s-o desfac? - Mecanismul… uneori e blocat, dar poţi s-o foloseşti aşa! - Nu, pe aerodrom e furtună şi motociclul nu porneşte până nu o deschid! Umbrela trebuie reparată urgent! În sfârşit, după câteva opinteli furioase, umbrela păcăni cu zgomot, desfăşurându-se. 73

Aurel-Avram Stănescu

Cuprinzând la întâmplare infinitul spaţiilor necuprinse s-a stârnit un curent groaznic. Aruncă repede umbreluţa, renunţă la ochelari şi arme şi se căţără agil pe motociclul spaţial Honda. Trebuia să atragă după el viforniţa şi furia găurii negre pe trasee secrete şi se grăbea viclean să-i ofere o falsă momeală, pentru a deruta inamicul. I se întipări pe mutrişoară un zâmbet cinic şi porni imediat; se auzi zgomotul vehiculului tuşind cu intermitenţe, apoi dispăru într-un nor de praf stelar! După clipe, ce durară în timpul argonauţilor ore nesfârşite, apăru cu misiunea îndeplinită… avea năsturaşul în buzunar… potolit, dresat şi cuminţit de voinicosul Radu! - Unde ai descoperit nărăvaşa gaură de vierme şi cum ai astâmpărat-o? Îl întrebă bunicul curios, - Nu spun! E o taină ce trebuie s-o păstrez cu sfinţenie! Răspunse preocupat, coborând vioi şi îmbarcându-se pe triciclu… care era, bineînţeles, tot spaţial - Radu, fugi la comandament, adică la masă! Îl auzi pe bunic însă el nu avea nici un chef de şedinţe, era obosit!

Adevărul dintre noi

Drum străbătut Vântul rece se stârnise cu furie asupra ţinutului. Se strecurase prin depresiuni, printre munţi şi cantoane, la câmpie unde râul îşi întinsese matca largă spre revărsare. În automobilul cafeniu, temperatura ambientului o îmbia să conducă relaxată. Străbătuseră drumuri lungi, inutile, poteci încrucişate, ocolite, deseori abrupte, întrerupte de cascade şi rădăcinile copacilor groase, seculare, ieşite tainic la iveală ţineau stânca să nu se irosească şi acum, parcurgeau vremea asmuţiţi în clipite. Un răstimp nesfârşit, pierdut în mărturisiri amestecase spuza moleşelilor cadenţate din frumuseţea aşternută a anotimpurilor fragile. Ce roade singurătatea ori viitorul incert? Ce mecanism împrejmuieşte fruntea? Ce rod al imaginaţiei îşi cerne nehotărârile? Îi fulgeră pe amândoi verdictul dat umanităţii: ’’Prietene, de vei dispărea, un altul îţi va lua locul”! Partide pierdute, regrete de-o clipă şi-acum, amândoi, se împlineau în vraja zorilor, a vremurilor indecise şi zdrenţuite. Maşina torcea înghiţind kilometri. El stătea încrezător pe scaunul din dreapta, privind drumul drept, mărginit de stejarii înalţi. Nu se priveau, 75

Aurel-Avram Stănescu

însă instinctiv îşi conectau răsuflările într-o îngemănare. Mai era mult până la asfinţit; nici o sincopă, nici o ezitare… viitorul se refugiase într-unul nepătruns, enigmatic. Doreau ca drumul să nu se sfârşească niciodată. Amânarea finalului constituia singura speranţă din tărâmul perceput pentru ei. Alunecau fericiţi împreună, şoseaua se îngusta şi în depărtări fragile răsăreau figurile distincte, însă fantomatice ale nălucirilor. Acolo, la marginea universului intangibil îşi simţeau umbrele, uşoare, parfumând pâcla înserării. Îi răvăşea apropierea, dar îi calma certitudinea că nu se vor despărţi. Îşi înclină încet capul spre el în tăcere. Se sprijini, răsucindu-se domol transformându-se într-o liră. Supus, abia atingându-i corzile se întinse spre ea cu-n sărut. În timp ce ofta surprinsă… mulţumită de pacea ei, simţi cum îşi clasifică viaţa însă acelaşi gând irepresibil o tulbură adânc. Brusc, într-o buclă, întoarse maşina şi hotărâtă trase în parcarea unui motel ce-l bănuise încă de departe ca o frontieră, având la o extremitate intersecţia mai multor trasee nepietruite, limitând astfel şoseaua. S-au trezit în vecinătatea nemărginirii deşertice a oceanului şi-n zgomotul asurzitor al valurilor. 76

Adevărul dintre noi

Atunci se întâmplă ceva straniu… o văpaie cu-un huruit din ce în ce mai amplificat îşi focaliză şi spulberă spiritul până se unificară. Au rămas două schelete bătrâne, încrucişate într-o îmbrăţişare nefirească să păzească şi să împânzească paradoxurile.

Aurel-Avram Stănescu

Dans haotic Ce blândă-i noaptea când se sfârşeşte în noi haotic! Frunzele valsează zbătându-se să nu cadă dintr-un cer răsturnat în altul; vântul se scurge cotrobăind spasmodic visele impersonale ale clienţilor din magazinul de mărunţişuri; te caut în buzunărelul din colţ… e plin, încărcat de cuvinte speriate ţâşnind de-a valma valsând imperfect; pătrund mai departe ţintind adânc între cele două ovale cu axele intersectându-se instantaneu în infinitul apropiat; dogoreşti şi ţi se scurge clocotind limfa din ansamblul rănit de copilul minune, zâmbind năstruşnic şi misterios… vreau să-ţi fur lanţul ce mi l-ai dăruit ca să fim dezlegaţi de toate frământările; m-aş destăinui, m-aş confesa, ţi-aş spune orice dar mi-e frică… mi-e tare frică de Verde Împărat! În magazinul de chiţibuşuri m-ai zărit imediat; tu… Împărăteasa cerurilor, Gladiola veşniciilor căutai plictisită printre poeme ratate unul uitat; m-ai luat ca arvună cu ultimii bani găsiţi în buzunăraşul din piept, abia mai răsuflam înverşunaţi recitind într-un gând şoptit tot ce aveam pe suflet; păreai părăsită însă ţi-ai schimbat registrul vocal şi supoziţiile până te-am pierdut în grămada de vise timide; pe măsură ce te apropiai gândurile dansau… râdea verde Împăratul Verde! 78

Adevărul dintre noi

În magazinul de antichităţi din nou ai dat peste mine… exasperată că nici aici nu-ţi las inima să se scufunde m-ai dat primei venite în căutarea farmecelor cu argint viu, bare de cositor scrijelit şi cenuşă fierbinte; luminile magice, plăpânde, transfigurate în plumburiu topit cântau simfonii perpetui de culori şi arome... Împăratul Verde era verde pal! În magazinul de fleacuri ai scăpat de mine cu-n sărut, a fost suficient, se înverzise Verdele Împărat în bostănăria unde era stăpân peste suflete, perechea de pepeni se zbenguiau fascinanţi în terminaţii printre răzoarele frustrate. În magazinul de şiretlicuri ai intrat nesigură, nervoasă că nu mă vezi, ai crăpat din ochi un văl de miresme şi-atunci m-ai simţit; epuizată de-atâtea căutări, însă nesupusă ai chiuit s-aud numai eu vâltoarea şi-am intrat goi în bulboaca copilăriei necuprinse… Verdele Împărat era vânăt. În magazinul de murături ai găsit pătlăgele pârguite, felii şi frunze de ţelină, garnisite cu morcovi, conopidă crestată… şi pe mine făcut maioneză, râdea bucuros Verde Împărat! În magazinul de prospături te-am găsit ducând gânduri brumate, purtate în noi de milenii, idei neuitate zburdau de fericire nepământeană spărgându-se în spume… scrâşnea afânat Verde Împărat! 79

Aurel-Avram Stănescu

În magazinul de abţibilduri se vindeau la solduri iubiri veşnic noi aflate la concurenţă cu însetatele buze flămânde de-atâtea bunătăţi dornice de mulţumiri ricoşate în timp; elipsele cu centrele asimetrice, intersectate pe nicăieri se zbăteau îndrăcite prin grădina împărătesei în ţinută prea elegantă; în infinitul uşor depărtat şi-n opoziţie continuă ai pus la copt acoperind prăpăstiile, o vânătă şi-un ardei gogonat rătăciţi împreună în spuza fierbinte risipită-ntr-o clipă indusă voit, cutreierând spaimele, asaltând visele înflăcărate, realităţile fecunde şi mai ales stelele întunecate de veşti negrăite. În magazinul de şmecherii ai împroşcat din trompetă alergând amorţirile, Verdele Împărat era epuizat în vopsele iar aburul înjunghiat solitar, spre asfinţit, l-ai împins către mine să am mâinile ocupate cu umbrele tale; ai reprogramat cronometrul şi am clacat răsturnat în valuri… pe culoar m-ai ucis de multe ori cu vocea ta matinală din golful îngustat de coşmaruri neîmplinite având Luna mentor de seamă; tu împărăteasa ideilor înhăţate ai cucerit lumea mea agitată şi iluziile spulberate! În magazinul de ciudăţenii ai împachetat veri foşnitoare care mă îmbâcseau, gelozii en gros, nori încărcaţi cu iluzii plesnitoare, inconştienţe duse în răspăr, vagi urme de iubire ivite palid conturate printre cioburi de ametist şi te-ai calmat călcând munţii peste 80

Adevărul dintre noi

un copac anemic pe care l-ai crescut cu lapte de la sânul tău şi, smirnă din cuibarul părăsit; ai evitat verdeaţa impusă mocnit de Împăratul Verde, ca să zbori spre palatul de cleştar şi ai sorbit ploaia repezită care ţi-a făcut inima fleaşcă şi ţi-a moleşit picioarele înfierbântate. În magazinul de amintiri zburdai în rochiţa cu o geometrie filigranată uluitoare şi-ai luat pentru noi certitudini sinusoidale despletind şuviţele unor nădejdi aşteptate cu nerăbdare; ai dat totul la o parte, conştientă şi împotriva tuturor care te umpleau de stigmate în răspăr, iar vremelnicele concepţii le-ai aruncat în grabă eliberând aspiraţii furibunde; te-ai îndepărtat ca să rămâi în mine şi nu i-ai lăsat Împăratului Verde nici dubletul tulburătoarelor fragi al despărţirilor din lumea cocotierilor şi cocteilurilor, turnate în pahare de cristal ! În magazinul de jucării ai tresărit surprinsă vizitând potecile timpului; m-ai îmbrâncit neînduplecată în şura cu trifoi prea mirositor şi floricelele multicolore din poiana stejarilor întunecaţi şi nu mi-ai dat drumul decât să răsuflăm peste oceanele îngheţate; ai încurcat paşii şlefuiţi de timp şi am zburdat împreună departe de Verde Împărat care pândea înverşunat printre tufişuri; am călărit împreună armăsarii norilor cenuşii până au fugit înnebuniţi de zările sângerii curăţând umbrele şi ochii zânelor cu dantelării de alpaca. 81

Aurel-Avram Stănescu

În magazinul dorinţelor nestăpânite şi-n contextul vechilor orientări paradoxale, eu, prinţul uitărilor din deşert şi tu, împărăteasa aşezării cuvintelor căutate şi cântate am înşfăcat energia nebiruită; tu n-ai ezitat să-ţi descoperi secţiunile intim pârjolite de aspiraţii inocente, năzuind împreună să ne atingem părţile nebronzate de pasiunea amintirilor… am sorbit lacomi în ciuda Împăratului Verde dintr-un pur imbold erotic, atracţiile vulgare dispărând în impulsuri omeneşti nevinovate, fibrilaţii cugetate şi violente curăţenii sufleteşti. Împărate… dă-mi Gladiola din ţinutul lacurilor limpezi şi casante să tremurăm neastâmpăraţi de ospăţul serii, să fredonăm în surdină melodii uitate în ceasul delăsării, să ne-nfruptăm dornici cu linguriţa din salatiera de argint plină cu ambrozie fierbinte şi să imprimăm reverii blajine în păduricea plină de alburii păcate!

Adevărul dintre noi

Kilometrul opt Spaima ţopăind ca o lăcustă te înconjoară şi nu ghiceşti de unde se va ivi

Drumul de la oraş urca şerpuind monoton spre munte; prin sate, vegetaţia era întreruptă de casele dintre livezi, zugrăvite în culori deschise şi înecate în verdele pastelat al grădinilor. De obicei, pe acolo maşinile treceau rar însă şoseaua degaja o lumină diurnă, un farmec neştiut care-o captiva. Terminase lecţia şi trebuia să aştepte cursa navetei obişnuite… inspira aerul curat şi nu se mai sătura să-l savureze. Era extraordinar de plăcut, percepea aerul tare al înălţimilor, care-i dădea putere, amestecat cu cel al unei activităţi umane neartificiale… fumul ieşea din coşuri, lemnul ars împrăştia prospeţime şi dispărea peste sat; umiditatea excesivă însă îi trasa în corp o vagă senzaţie de durere îndepărtată… considera că nu mai este chiar atât de tânără. Îi plăcea acest miros; îşi închipuia viaţa simplă de care n-a avut parte decât câţiva ani din stagiatura pierdută în străfundurile contradictorii ale amintirilor. Imaginativ ar fi fost fericită acolo, o fericire simplă

Aurel-Avram Stănescu

amestecată cu speranţe, departe de lumea dezordonată de acum. N-avea copii, doar un iubit care-o vedea de două ori pe an. Rareori însingurarea punea stăpânire pe ea... ca acum când avea de aşteptat microbuzul mai ales că începuse să cadă o burniţă subţire care-i pişca faţa şi mâinile cu ace reci de gheaţă; toamna şi frigul îi pătrundea prin pardesiul subţire. Începuse să tremure şi până la sosirea microbuzului mai avea destul timp. Regreta că plecase de la elev dar şedinţa se terminase efectiv şi nu vroia să abuzeze de ospitalitatea gazdelor; în definitiv nu vroia să cadă în nici un fel de compromis; considera că îşi făcea datoria strict, în acest caz fără speranţă şi vroia să păstreze distanţa ca profesor… nu obişnuia să mintă, copilul nu avea nicio şansă de însănătoşire mentală însă se obişnuise cu ea. Încerca tot felul de jocuri creative, experimente inventate dar în afară de câteva mecanisme simple, stupide, vădit răsfăţate… de exemplu aruncat cu mingea sau pufuleţii, nu scotea nimic în plus de la el oricâtă răbdare ar fi avut. Burniţa se transformase rapid în lapoviţă activă iar umbrela nu-i mai era de nici un folos; ceaţa rece se infiltra în oase şi se pierdea în membre. Pornise să bată vântul furios iar staţia nu era prevăzută cu o cabină în care să se adăpostească de intemperii.

Adevărul dintre noi

Simţi cum cerul se învârte. Se aşeză cu spatele la vânt şi rămase în cernutul ploii nemişcată, amorţită şi udă la picioare. Se îmbrăcase lejer şi luase bani mulţi la plecare urmând ca la întoarcere să treacă pe la en gros. Îi venea să plângă de frig; era o fiinţă fragilă, deosebit de sensibilă. După un timp care se rostogoli din infinit i se păru caude un zgomot crescendo; se întoarse cu tot corpul. Zări prin perdeaua de fulgi o Dacie albastră deschis care se apropia cu ştergătoarele în funcţiune şi farurile aprinse. Nu avea pasageri şi văzu în maşină numai silueta unui bărbat; începu nerăbdătoare să facă semne disperate cu mâna; şoferul opri maşina puţin mai departe, surprins că întâlneşte pe cineva care merge la oraş pe aşa o vreme şi dădu înapoi. Ajunsă în dreptul ei portiera din spate se deschise rapid cu un păcănit… ca o invitaţie. Femeia intră fericită înăuntru unde o aştepta liniştea şi căldura. Brusc un presentiment, un gând străin se interpuse între ea şi bărbat, o presimţire grea venită de nicăieri o copleşi însă maşina porni fără să-i dea şansa de reacţiona dacă a fost bine că s-a urcat în ea. Vedea tânărul prin oglindă… era brunet, elegant, spilcuit cu părul mânjit cu briantină sau spumă, ţinând volanul elegant.

Aurel-Avram Stănescu

Se salutară şi şoferul îşi văzu înainte de drum; femeia se înghesui zgribulită într-un colţ, vrând să treacă neobservată. Dincolo de ieşirea din sat străinul frână brusc maşina fără să oprească motorul şi i se adresă întorcându-se: - E un timp oribil. Scoate-ţi pardesiul şi întinde-l să se usuce! Am pornit căldura, eşti îngheţată bocnă… şi fă-te comodă! Se cunoştea nivelul de educaţie după modul cum învârtea cuvintele, parcă-i poruncea! El aparţinea altei civilizaţii însă acum nu mai conta nimic! Ploaia, înverşunată bătea ca o tobă îndrăcită pe plafonieră; furtuna se pornise; apa curgea şiroaie, drumul nu se mai distingea şi totul era înecat în zăpada care se topea imediat. Avea senzaţia că maşina pluteşte pe o peliculă infinită de lichid. Dacă şoferul nu urmărea şoseaua atent exista riscul de a se împotmoli sau se puteau prăbuşi cu maşina în râpele şi viroagele de pe mărginea drumului. Satul se pierduse în urmă, până la oraş era o distanţă intangibilă… dealurile la orizont se unduiau prin parbriz, neclar, ca nişte sâni şi umpleau ţinutul bântuit de furia vântului şi bătut de ape; ameţită începuse să se dezmorţească dându-şi seama că existau numai ei doi, căzuţi în balta universului; restul omenirii dispăruse în negurile cerului!

Adevărul dintre noi

Maşina porni din nou şi femeia încurajată îşi scoase pardesiul contorsionându-se şi icnind de efort în acel spaţiu îngust, punându-şi involuntar în evidenţă pieptul. Moliciunile trupului se expuneau rând pe rând, sânii îi tresăltau victorioşi cum îşi dezbrăca mânecile pardesiului. Bărbatul nu a văzut mai mult decât ştia dar a fost suficient… din oglinda retrovizoare o săgetă cu-o privire imprecis-pofticioasă; atracţia ambiguă se împrăştie până la nivel de erecţie. Uimit se uită mai atent la femeie, îi mângâie sânii cu privirea… trăsăturile dulci, delicate şi formele atrăgătoare îl hotărâră deodată! Profesoara îi privi ochii tăioşi prin oglindă şi intui cu repulsie şi groază tot ce gândea nelămurit de când s-a urcat în maşină; uşile din spate se deschideau numai de la şofer, deci nu putea să sară din mers! Şi mânerele macaralelor pentru geamuri erau scoase! Totul era împotriva ei! Acum era cu adevărat obsedată de împrejurări… nu-i venea să creadă în ce situaţie a ajuns. Dacă străinul avea gânduri oribile? Nici nu vroia să mai gândească, mintea ei refuza să avanseze mai departe, ideile i se învălmăşiră. Privea hipnotizată silueta tânărului care o studia curios şi lacom prin oglindă.

Aurel-Avram Stănescu

Afară lapoviţa cădea fără milă iar vântul şuiera sinistru prin crăpăturile cerului, întunericul pătrundea din toate părţile. Bucuroasă văzu că bărbatul porni iarăşi maşina… acum mergea atent la şosea însă opri după scurt timp contrariat şi îşi spuse cu voce tare, - E imposibil de mers mai departe! Şi simţi cum toată atenţia străinului se mută ca un sfredel asupra ei! Spaima ancestrală iarăşi se întorsese; era beznă în plină zi. Se ruga să nu păţească ceva… dacă tânărului îi trece prin minte să profite de ea se poate opune? Nu îşi dădea seama, era înalt sau scund? Îi bănuia puterea iar ochii lui iscoditori aveau un farmec aparte şi o ţintuiau pe perna înflorată. Oricum, era bărbat şi în cazul unei încăierări nu ar fi avut sorţi de izbândă. Se făcu mică în partea ei de maşină; înspăimântată nici nu mai răsufla. Să ţipe ar fi fost zadarnic, să fugă nu se putea, să se opună din răsputeri realiza că n-ar fi făcut nimic, ar fi încasat numai lovituri înfiorătoare şi cine ştie, poate ar fi omorât-o pentru bani. Se afla la marginea unei prăpăstii! Niciodată nu s-a simţit atât de dependentă de lumea din jur, acum îşi dorea numai să fie departe de siluetă. Ce s-ar fi întâmplat? Nimic… nu putea face nimic, în acest caz trebuia să păstreze tăcere! Să ajungă la 88

Adevărul dintre noi

tribunal, să umble prin judecăţi şi judecătorii? Nu putea concepe aşa ceva! Ar fi avut de-aici înainte de luptat cu inerţia oamenilor indiferent ce dovezi ar fi adus în sprijinul ei! Oprobiul unora, indiferenţa altora, râsul insalubru de ce păţise o va urmări permanent şi toată viaţa ei, cu tabieturi, cu micile ei victorii sau înfrângeri ar fi fost distrusă. Vecinii, cunoscuţii, colegii cum s-ar fi uitat la ea? N-ar mai putea locui în acest orăşel pe care îl iubea! Şi în plus s-ar simţi pângărită! Regreta că nu era mai puternică, să riposteze, să atace, să fie răzbunătoare, să nu se lase dovedită! Ar fi intrat într-o pasă insurmontabilă, asta era soarta femeii! Să tacă şi să sufere… o apucă ciuda pe aceste idei induse de o arhimulţime de ani şi spuse înviorată, - Gata trebuie să gândesc creativ şi optimist! Nu se va întâmpla nimic! Poate şoferul a uitat-o şi în definitiv erau numai impresile ei! Spera agitată încercând să se facă invizibilă, una cu bancheta cu tapiţerie înflorată pe care se sprijinea. Auzi vocea de data asta rece şi hotărâtă cum căzu ca o nălucă asupra ei; - Dezbracă-te! Numai ce e necesar! Îngheţă, nu-i venea să creadă… şi doar se rugase, parcă Dumnezeu ascultă rugile tuturor! I se puse o ceaţă pe ochi şi iar auzi vocea incitată,

Aurel-Avram Stănescu

- Dezbracă-te nu glumesc! De data asta indispus. Ştii devin din ce în ce mai nervos! Ea îngăimă revoltată, - Dar nici nu vă cunosc! Imediat bărbatul îi răspunse cu un zâmbet cinic şi răutăcios, - Nici eu dar mă atragi! Repet pentru ultima dată, dezbracă-te mai repede! Devenise ameninţător. Lacrimile o podidiră, deodată îi veni o idee salvatoare, - Eu sunt purtătoare de virusul HIV şi n-aş vrea să vă îmbolnăvesc! Să nu spuneţi că nu v-am prevenit! O apucase mila de el dar l-ar fi ucis! - Mă voi proteja şi atenţie… fără lacrimi! Îl auzi iarăşi dur, nemilos, inflexibil, - Vă dau câţi bani doriţi numai lăsaţi-mă în pace! Încercă să-l momească însă el nu-i dădu nicio atenţie. Începu să meşterească la scaun, îi dădu mai jos speteaza şi trecu destul de uşor în spate. Ea se înălţă ca o pisică cu ghearele scoase într-un ultim efort de apărare. Bărbatul îi aplică un upercut scurt la ficat lansat cu repeziciune, violenţă şi pricepere; se prăbuşi fulgerată, moale ca o cârpă; căzuse inconştientă cu faţa în sus; se uită la ea atent; respira greu iar picioarele îi erau contorsionate nefiresc sub banchetă; îi verifică expert poşeta; actele, banii şi nişte notiţe despre un copil care

Adevărul dintre noi

suferea de o dizabilitate multiplă şi complicată… nu-i luă nimic dar se confirma tot ce ştia despre ea. Îşi aprinse calm o ţigară; după un timp, femeia se trezi cu dureri atroce. Încercă să se mişte şi zări bărbatul lângă ea… speriată se retrase cu unghiile pregătite apărându-şi pântecul; nu apucă să se mai ferească; se abătură asupra ei o pereche de palme sonore, răsunătoare, studiate pe care el le considera probabil mângâieri însă îi izbi cu violenţă capul de perină repetat, ca un popic dărâmat şi necontrolat. Roşeaţa inconfundabilă de pe obraji nu era atât efectul palmelor cât, mai ales naturală, de ruşine şi uluială. N-o mai pocnise nimeni până atunci! - Ţi-am spus să nu te opui? Nu te-aş fi lovit acum tragi de pe urma încăpăţânării tale. Hai, dezbracă-te! Un gust de cocleală îi năvăli amarnic în gură; o durea îngrozitor ficatul, pântecul, capul iar corpul detaşat de restul i se încovriga înspăimântat reflex numai la gândul că va fi lovit iarăşi. Înfricoşată şi resemnată, începu să-şi dea jos ciorapii iar bărbatul îşi trase folia protectoare. Nu urmărea cum se chinuie să-şi scoată picioarele din ştrampi însă ştia din mişcările ei unde ajunsese; bărbatul încerca să păstreze un cerc îngust de intimitate în jurul ei, - Ajunge unul! Dă acum jos şi sutienul!

Aurel-Avram Stănescu

Comanda fără nicio milă, autoritar, ca unui obiect impersonal fără s-o privească. Trăgând de timp, cu degetele tremurânde îşi descheie nasturii bluzei şi părea ciudat cum sânii i se-nghesuiau înfioraţi în timp ce aştepta miracolul unei salvări supranaturale. Bărbatul mângâie îndelung accesoriile care împungeau hotărâte aerul… îi plăceau! Totuşi bărbatul manifesta delicateţe, sesiza din modul în care s-a apropiat de sânii săi… cu mişcări tandre, învăluitoare, neaşteptat de gingaşe; deci nu era o brută dar nu putea să-l sufere! O îngrozeau atingerile lui, îşi ura acum trupul care-l atrăsese, simţea doar oroare însă pe el nu-l interesa… îşi urmărea scopul cu precizie! Când o înţepă era uscată şi bărbatul scoase un horcăit satisfăcut. Niciun scâncet din partea ei… pasivă îi urmărea mişcările tot mai înfierbântate. Îşi lipea gura senzuală de buzele ei strânse, trecea la sâni pasional, se antrenase în mod deliberat şi parcă încerca s-o facă să uite răutăţile ce le înfăptuise; bărbatului îi creştea zbuciumul în valuri desfăşurate şi îl enerva pasivitatea ei însă ştia că nu putea fi altfel. Femeia nu reacţionă în alt mod; întoarse capul şi închise ochii… nu vroia să-l mai vadă. Plângea fără lacrimi în interiorul ei, nemişcată psihic, ca o păpuşă moartă, fără viitor iar el se agita continuu, înghesuind-o

Adevărul dintre noi

fără milă între banchetă şi spătarul scaunelor din faţă şi gemând. Ploaia răpăia deasupra lor potolită… o căldură incipientă ţâşni depărtat din răceala mormântului său. Îi era silă de corpul ei care reacţiona contrar voinţei sale atât de ciudat. Un flash ţâşni ca o poruncă din străfundurile memoriei… nu cumva îl cunosc? Trăsăturile îi păreau vag familiare, pasiunea lui îi suprapuse în paralel figura unui copil cunoscut cu cea actuală divulgând asemănarea dintre ele… era tulburată, nu putea să judece mai departe şi chipul se şterse curând rămânându-i numai prezentul urât; gândurile se împrăştiau între simţuri de oroare extremă şi plăceri nedesluşite. Când termină, ea se acoperi pudică şi aşteptă să plece în faţă; se şterse de propria limfă cu sutienul pe care-l împături şi-l aşeză cu grijă în poşetă fără să gândească, fără să vadă nimic. Nu va mai iubi, nu va mai trăi, nu se va mai bucura, el era stăpânul, ea devenise sclava! Era golită de viaţă însă simţi în continuare cum încă fibrila ascuns rămânând ţintuită locului fără să răsufle, intuind iar cum îşi udă dedesubturile de naylon; organismul îi preluă lent o senzaţie ascunsă prin firmituri de repulsie care se

Aurel-Avram Stănescu

mistuiau îndepărtat. Ah cât îşi ura trupul pe care-l admirase până acum! Restul drumului îl parcursese indiferentă, gândind în salturi, răspunzând monosilabic şi politicos la întrebări. Nu îşi explica în nici un chip cele petrecute, ruşinea se pierduse într-un amalgam de proiecte! Observă cu stupoare primele case după ce maşina parcurse două văi adânci şi se gândea cât de aproape ar fi fost izbăvirea ei dar nicio maşină nu se aventurase într-un sens sau în altul. Ploaia cădea placidă şi frigul înmuiat nu mai avea efect asupra ei, o moleşise căldura din autovehicul. Uimită observă cum maşina opri aproape lângă casa ei! Îşi deschise portmoneul burduşit din care extrase o bancnotă să o lase şoferului; fără să o privească el întrebă mohorât cu ochii pierduţi la bani, - Când te mai aduc la oraş? Surprinsă, supusă femeia răspunse imediat, - Marţi la aceeaşi oră! Nu-i venea să creadă că i-au ţâşnit aceste cuvinte din gură! Parcă era blocată şi nu putea răspunde altfel, parcă-i prezentase raportul programului ei! Frica… teama se înstăpânise asupra femeii! Aşa auzise că îşi dresează unii caii cu metode barbare . Se aşează în cerc cu bâte şi îi acoperă capul cu un sac… îl lovesc fără milă în timp ce numai stăpânul îi vorbeşte şi zbiară. Când bătaia înceta, lângă cal rămânea numai 94

Adevărul dintre noi

el… mintea calului se asocia cu glasul, bătaia cu persoana stăpânului... îi rămânea credincios până la moarte. Restul erau numai automatisme. Metodă garantată dacă ai inimă să dai într-un animal sau om! Bărbatul se întinse peste tetiere îi prinse mâna blând şi o sărută atât de uşor că aproape nu simţi, refuzând nepăsător banii care zăceau pe banchetă. Zăpăcită a stat în cumpănă analizând acest gest tardiv şi nu ştia ce să creadă… sărutul mâinii i s-a părut deosebit de afectuos, cerând o iertare greu de înţeles pentru ea iar ochii lui înţepeniţi în pământ i-au dat confirmarea incredibilă având semnificaţia clară de ispăşire a păcatului! Auzi vocea cunoscută la despărţire mâncând cuvintele şi căzând ameninţătoare ca un magnet puternic în urma sa. - Ia-ţi banii! Te voi aştepta marţi. Când femeia coborî, bancnota plutea într-un vârtej nevăzut de aer printre scaune.

Aurel-Avram Stănescu

Un liceu la malul mării Domnului profesor Vodă Vă atrag atenţia că personajele sunt imaginare, nu e vorba de noi!

- fragmente Ca de obicei un nor cenuşiu zdrenţuit pe margini, fugărea alt vălătuc compact şi îl lăsa în urmă pe un cer mov-violet de speranţă, ca o scenetă ce se repeta la nesfârşit şi în destinul oamenilor. În dreptul străzii unde era aşezată şcoala ca un U imperfect, malul se termina brusc descoperind o faleză înaltă îmbrăcată în verdeaţă, castraveciori de mare ţepoşi, arbuşti minusculi, sălcii pitice şi buruieni. Din ierburi apărea pe neaşteptate ca într-un film, o scară nesfârşită parcă a timpului şi oboseai numai coborând zigzag-urile cenuşii din beton până pe plajă. Cam aşa au fost acele dimineţi liniştite când eroul nostru Stani mergea la şcoala şi liceul Mircea cel Bătrân din oraşul de pe malul mării; totul se repeta gradual începând exact de la mijlocul lunii septembrie, în fiecare an, când vedeai oraşul agitat, dimineaţa, de copiii care veneau de-acasă cu capul încărcat de vise şi temeri. 96

Adevărul dintre noi

Clădirea uriaşă cu zidurile extrem de groase îşi arăta temeinicia. De multe ori copiii îi spuneau Bastilia însă orice clădire poartă amprenta oamenilor care vieţuiesc în ea şi niciodată nu a avut motive reale s-o numească astfel, cu toate că de multe ori supărările lui trecătoare de elev îl îndreptăţeau. *** Liceul mărginea într-o parte marea şi străzile, în cealaltă parcul plin de castani bătrâni şi teatrul în faţa căruia se găsea un bazin dreptunghic din beton având plasată în mijloc o fântâna ţâşnitoare şi foşnăitoare care stropea nemiloasă un grup statuar din bronz. De obicei oglinda liniştită a apei din bazin nu era tulburată de nicio tresărire aruncând străluciri adânci învăluite în mistere rezolvate din viaţa elevilor… cunoştea fântâna atât de bine! Pan imperturbabil cânta melodii neauzite în timp ce silfidele extaziate îi mângâiau copitele, nepăsătoare la agitaţia din jur…. semizeul din bronz şi acum face în ciudă trecătorilor, cântându-le din nai frumoaselor despuiate din jurul său şi tratând cu indiferenţă capriciile anotimpurilor. Cealaltă latură a Teatrului era în stăpânirea unor decoruri uriaşe din placaje, a naturii dezordonate din parc… castani, iarbă, molizi şi un autobuz în agonie

Aurel-Avram Stănescu

care acum îşi îndeplinea ultima misiune nobilă adică… ascundea elevii să fumeze în voie! *** În prima zi de şcoală a avut parte de acelaşi început plin de emoţii trecătoare şi cutezanţa celorlalţi colegilor reprimate brusc de siguranţa profesorilor. Doamna dirigintă Ghiurcă l-a aşezat cu Magi, în banca treia, rândul de la geam, deci mai crescuse niţel şi nu trebuia să-l pună profesoara chiar în prima bancă, cum era obişnuit. Pe Magi deşi cel mai înalt din clasă l-a instalat coleg cu el… fiind miop, iar el stătea la margine, acolo unde se simţea în largul său. Când începeau profesorii să strige catalogul, primul era Kemi şi se amuza de situaţie: - Eşti turc? Îl întrebau unii profesori curioşi de numele alambicat Keamuran, totuşi crezând că pot prevedea răspunsul care spre surprinderea lor venea invariabil. - Nu… sunt tătar ! îi contrazicea colegul lui cu demnitate. Încă din primele ore se vedea ce le poate pielea însă cele mai grele materii pentru el rămâneau rusa şi franceza, restul fiind mai plăcute sau mai plictisitoare, dar fără să-i ridice mari probleme.

Adevărul dintre noi

Probabil creierul în general este conceput pentru diferite discipline şi activităţi pe care le realizează cu plăcere… iar nesuferitele rămân pe ultimul plan. Oamenii au anumite preferinţe, fac motivat unele lucruri iar pe celelalte le evită pe cât posibil. La chimie trebuia să înveţe multe substanţe, tabelul lui Mendeleev îl ştia din ciclul primar însă nu îi plăcea materia şi considera că trebuie să tocească prea mult. De aceea studia în salturi, fără tragere de inimă în schimb se distra la orele de laborator cu balanţa analitică, mojarul, baloanele şi eprubetele, paharele Berzelius dar şi cu unele substanţe pe care le mânuia cu scrupulozitate şi atenţie. Privea adesea curios şi admirativ cum se aprindea instantaneu fosforul alb în contact cu aerul; îşi închipuia cum se pot fabrica bombele cu napalm, dar şi chinurile omului la atingerea întâmplătoare de această substanţă. Fusese obişnuit de la Cercul de foto să cântărească cu balanţa analitică unde manevra tot felul de prafuri, revelatoare şi fixatori pe care îi dizolva în apă. Când se aduceau la începutul anului manualele de istorie şi geografie, le citea imediat curios, aşa că în timpul anului nu mai era atent la predare. Domnul Bitoleanu le povestea... şi lor li se desfăşura în faţă frumoasa istorie a antichităţii cu eroi, care nu 99

Aurel-Avram Stănescu

mor niciodată sau mor vitejeşte ca să învie pe alte tărâmuri; cu luptele pentru Athena, Sparta, Troia, Cartagina, Alexandria sau Roma, cu regi, dictatori, democraţie, cetăţeni şi soldaţi viteji. Profesorul se entuziasma de trecutul glorios al cetăţilor, iar zeii cu ale lor ,,Legende din Olimp,, cobora în faţa elevilor, uimită de puterea profesorului de aş expune materia favorită. Istoria este diferită de legende, însă profesorul avea harul de a le amesteca încât nu realizau când termina ora şi plecau acasă cu lecţia învăţată. Pe un caiet special copia graniţele unei ţări, îi colora cât mai frumos formele de relief folosind o bucăţică de vată, cu maro munţii şi dealurile estompate în cărămiziu, cu albastru apele, galben câmpiile şi studia cu ce se ocupau oamenii din ţara respectivă, bogăţiile naturale, lacurile, mările sau oceanele mărginaşe, lucruri care îl pasionau. Urmărea lecţia după Atlas care avea un format uriaş comparativ cu celelalte cărţi; în zilele când avea geografia trebuia să vină cu el, pe lângă servietă şi îl ţinea pe bancă la toate orele din ziua respectivă. Avându-l în faţă permanent se juca cu colegul de bancă în timpul celorlalte ore; pe el căutau cele mai mici insuliţe, munţi, gropi marine etc. Îi cereau celuilalt să le găsească şi de acea banca lor era cea mai liniştită. Încercau să identifice locul şi nu le ardea de altceva până nu descopereau ce trebuia. 100

Adevărul dintre noi

Considerau c-au obţinut o mare victorie şi luau totul de la capăt! Până şi în recreaţii erau ocupaţi ! Şi la celelalte materii învăţa inconstant şi mai ales după chef; dacă lua o notă bună nu mai studia atât de iscoditor materia respectivă şi se mulţumea cu orice fel de aprecieri; este drept, avea notificări de-a valma, însă nu îi era frică decât la limbile străine dar fără teamă de corijenţe. Limba franceză şi rusa le făceau cu domnul Mugioiu şi domnul Moroianu, care văzând limitele lui fără să-şi bată capul, îl catalogau întotdeauna cu o notă de trecere; era cuminte, aşa că nu avea probleme. Întotdeauna a stat în banca lui… a treia! La rusă domnul profesor Moroianu avea obiceiul să pună să scrie lecţia de mai multe ori când nu ştiau ceva sau dacă făceau vreo nebunie … le punea o întrebare şi cum de obicei nu cunoşteau răspunsul, aplica tratamentul; el pregătise multe indigouri şi copia de mai puţine ori lecţiile însă era foarte vigilent mai ales la cele puţin mai lungi să nu cadă în păcat; ar fi trebuit să scrie mult şi dacă n-o făcea, în acel trimestru mai mult ca sigur îl păştea corijenţa şi nu-i convenea, aşa că mereu umbla pătat de indigouri pe mâini. Domnul Moroianu când intra în clasă, arunca catalogul până la catedră ca la baschet; se deschidea la 101

Aurel-Avram Stănescu

întâmplare şi astfel alegea elevul care să răspundă; de obicei cel din mijlocul paginii; în orice caz era una din cele mai epuizante ore pentru el. În patru ani nu a greşit ţinta decât o dată… plasamentul a fost calculat greşit şi profesorul a executat mişcări haotice de echilibrare spre amuzamentul tuturor fiind nevoit să culeagă catalogul cu foile îndoite de pe jos. Odată dintr-o oră mai erau două minute şi Stelică, un coleg îşi spune uşurat: - Ufff… am scăpat şi ora asta! Eliberat de stresul care îl simţea de fiecare dată la această materie îşi dădu drumul la o ghiduşie. Magi prevăzând ce se poate întâmpla, îi şopteşte lui Stani: - Fii atent.. Stelică o ia pe coajă! Şi îi arătă ceasul bătând uşor în geam; nu a terminat bine că profesorul îl ridică în picioare pe Stelică; mai avea un singur minut şi ar fi scăpat. L-a pus să copieze lecţia de 25 de ori, totuşi era un record neobişnuit, iar dacă n-o făcea ar fi fost în acel trimestru mai mult ca sigur corigent şi s-a conformat. Stani nu ştia cum se simţeau ceilalţi colegi însă această materie i-a scos peri albi şi abia în ultimul an a simţit o oarecare destindere din partea profesorului care nu le-a mai dat să copieze lecţiile… era simpatic, glumeţ dar abia aştepta să îi încondeieze.

102

Adevărul dintre noi

La franceză în schimb domnul Mugioiu nu avea treabă cu el ci cu Magi; vorbeau împreuna… ,,lingurision, furculision, cutision,, şi nu simţea când ora a trecut! La Limba şi literatura română rămânea uimit cum poate să răspundă colegul lui atât de frumos; se concentra, plescăia din gură şi începea să vorbească: avea siguranţa că acestor oameni le place să se asculte singuri… Magi se oprea din avânt doar să-şi mai tragă sufletul şi să mai plescăie. Pe marii poeţi i-a îndrăgit… a citit undeva că şi poeţii sunt buni la calcule aşa că a decis: - Aşa este! Doar şi mie îmi place matematica! Stani făcea poezii pe bandă dar fără să ştie nimeni. Nu avea cum să se compare cu Doina… s-ar fi făcut de râs, deşi probabil toţi din clasă scriau poezii. Aveau unii colegi o atât de mare uşurinţă în exprimare şi criticile literare le expuneau atât de frumos încât avea impresia că sunt ale lor şi, poate chiar erau. În acest an l-a redescoperit pe Eminescu, nu avea nevoie de nici o analiză literară, nici un comentariu, nici o critică. Era suficient să îl recite în gând şi îl simţea, orice ar fi făcut pentru studiu era de prisos. De fapt la toţi poeţii admira măiestria versului, iar când a lansat formaţia Mondial celebrele lor cântece, i-a îndrăgit şi mai mult. 103

Aurel-Avram Stănescu

Muzica cu anumite instrumente, tonalităţi şi melodii îl îndemnau la reverii şi îşi închipuia că va ajunge poet; erau zile când putea merge la şcoală fără obligatoria cravată închisă la culoare; nu toţi profesorii ţineau la acest protocol. În cinstea rapsozilor purta cu mândrie în locul cravatei un fular înnodat frumos la gât. Mereu şi-a îmbrăcat fularul aşa, chiar dacă nu îl proteja atât de bine şi nu îşi dădea seama de ce! Acum reface în minte legăturile de mult uitate! În schimb la doamna Luscalov, fizica o lega de matematică intrinsec, admira cât de bine se potriveau între ele formulele şi parcă profesoara nu îl lăsa să ajungă acasă cu lecţia nouă neştiută. Era de asemeni printre materiile considerate de el uşoare. Sau bunul, calmul şi înţeleptul profesor Lazarovici, care fără să le pretindă prea mult elevilor, îi învăţa percepte, proverbe, cugetări latine simple, dar atât de adevărate şi vrednic de urmat. El şi colegii le memorau imediat, iar pe unele le mai ştiu şi astăzi. Colega lui, Gabriela, care beneficia de ajutorul tatălui, pasionat de latină, trebuia să înveţe obligatoriu la această disciplină. Ca la orice materie impusă, ea nu manifesta o atracţie deosebită însă vrând, nevrând a devenit bună, însă bineînţeles, de câte ori avea

104

Adevărul dintre noi

posibilitatea să scape cu lecţiile neînvăţate, nu ezita şi nici măcar nu le citea acasă. Dar, cum ulciorul nu merge prea des la apă fără să se spargă, într-o zi, întâmplător, i-a venit rândul să o asculte chiar pe ea. Când s-a auzit strigată, toate culorile verzi, alb, roşu, galben şi chiar albastru au năvălit pe obrazul ei, iar profesorul speriat de cameleonul trezit brusc la viaţă, din faţa lui, crezând că i s-a făcut rău, a înţeles-o şi n-a mai ascultat-o. Pentru ea a fost învăţătură de minte şi aşa a devenit model, adică învăţa toate lecţiile… chestie de opţiune! În timp ce întâmplarea i-a cauzat Gabrielei dragostea specială pentru latină, băieţilor ca Stani, în combinata lor psihologie le provoca numai bucurie când scăpau neascultaţi şi cu nota nepusă la latină. În clasa 9-a a venit la muzică un alt profesor; l-a chemat să cânte la clarinet într-o trupă, îi plăcea acest instrument, avea degetele subţiri şi Kemy îl îndemna, dar mamă-sa nici nu a vrut s-audă, - Tu cu plămânii tăi imediat te poţi îmbolnăvi! şi astfel a pierdut ultima şansa să devină un posibil viitor mare solist în muzica de cameră! Gloria îl ocolea dar nu-i păsa, din clasa X-a va scăpa de muzică şi desen! Era mulţumit şi aşa nu avea nici un talent!

105

Aurel-Avram Stănescu

Mergeau cu profesorul la teatrul din parc, în sala de spectacol le preda orele de cultură muzicală; teoria era interesantă, viaţa muzicienilor antrenantă însă când se trecea la practică sau partituri, adică muzică, pe el îl apucă fie joaca, fie somnul! Astfel s-a încheiat cultura şi scurta lui carieră muzicală! Dar lui Stani îi plăceau calculele, aici era domeniul lui, de data asta Magi ocupa locul doi, pentru el matematica însemna o mare necunoscută copia după el tot. În prima oră a intrat în clasă un tip îmbrăcat în costum, puternic, masiv, greoi cu faţa blândă şi s-a prezentat, - Sunt profesorul Ion Vodă şi vom parcurge împreună matematicile în cei patru ani de liceu. Când începea să scrie pe tablă problemele sau exerciţiile, creta parcă zburda în mâna lui şi încheia invariabil cu prescurtarea din final.. cctdd. sau ccadd. şi punea un punct apăsat pe tablă după care calm, aşeza creta jos. *** Nici acum nu îşi explică cum unii dascăli reuşeau să se entuziasmeze în faţa unui rezultat exact, probabil rezolvat de nenumărate ori, de aceleaşi lecţii, probleme pe care le ştiau atât de bine, de aceleaşi formule şi de 106

Adevărul dintre noi

aceea erau unele ore plicticoase şi altele minunate, iar notele le lua de-a valma, nu îl interesau pur şi simplu… ,,să trec oricum,, era obiectivul lui urmărit cu încăpăţânare, unele lecţii îi creau stări de confuzie, altele de beatitudine chiar la aceeaşi materie difereau şi îi plăceau sau nu… dar în clasa XII-a a avut un profesor cum n-a mai întâlnit. Nu îşi aminteşte cu plăcere de el… era profesorul de matematici Neacşu Vasile, mic, chel, cu un neg uriaş de culoarea pielii în vârful nasului mare, sprâncenele incolore, ochi albaştri spălăciţi şi buze mai mult decât senzuale pentru un bărbat, iar când se uita la tine, parcă nu te privea. Din prima oră îi trimite la frizer pe majoritatea băieţilor, cu scopul urgent să se întoarcă la şcoală tunşi zero! Rămân toţi cu gurile căscate, nu mai întâlniseră aşa profesor, în istoria acestui liceu probabil a fost caz unic. El care se considera bun la matematică, Kemi, Magi şi Ion care ţineau la frizura lor, nici nu s-au gândit să îşi atingă podoaba capilară… au crezut că glumeşte şi ora următoare le va spune, - Ha, ha, ha v-aţi speriat… ia uite, unii chiar s-au ras în cap ! Ce înseamnă frica! Însă a doua oră pe toţi patru îi dă din nou afară,

107

Aurel-Avram Stănescu

- La tuns neruşinaţilor! Cei trei nici nu se gândesc să îşi taie părul, el mai fricos, când ajunge acasă îi întreabă pe părinţi, - Spuneţi… am eu părul mare?! - Da este cam mare, du-te să te tunzi la Ionel! Îi răspunde tatăl cu bunăvoinţă. Stani făcea întotdeauna comparaţii; Neli, apărătorul lui din copilărie la 16-17 ani a ajuns student, făcuse 10 clase, deci acum ar fi trebuit să fie student, în armată sau la muncă în conjunctura acelor vremuri şi în ideea că era aproape major se indigna de pretenţiile profesorului. Se duce la frizerul binecunoscut unde îşi tăia părul de la 2-3 ani care l-a luat ca de obicei, destul de scurt, iar cei trei îşi mai iau puţin din chică, numai vârfurile… nici nu se observa. Ora următoare Neacşu îi ridică pe toţi patru în picioare.. iar vrea să îi trimită la tuns, deci nu era mulţumit nici acum de cum arătau… el îi spune profesorului, - Am fost cu tata la frizer şi el a spus că acum e suficient de scurt! - Bine, stai jos, iar voi trei plecaţi imediat la tuns ! Începuseră calculul integral… îl scoate la tablă şi îi dă să facă un exerciţiu simplu. Normal, învăţase şi termină rapid… îi dă altul ceva mai complicat însă se descurcă. 108

Adevărul dintre noi

- Treci la loc! nici că a fost bine, nici că a fost rău, Avea o metodă sucită şi ciudată de a-şi examina elevii; băieţilor le punea maxim 7, poate 8, iar pe fete le mângâia cu note mari de la 8 în sus. Cei trei s-au hotărât. - Nu ne mai tundem de loc ce o să ne facă? Corijenţi nu are curaj să ne lase… suntem clasa a XII-a ! Ora următoare când intră în clasă s-a înroşit până în vârful urechilor, însă nu a mai zis nimic. Îl scoate pe Kemi la tablă şi îi dictează un exerciţiu. Stani îşi dă seama că era mortal pentru cei trei, poate şi pentru el care învăţase ceva.. Kemi scria foarte frumos vroia să dea la arhitectură, a trecut pe tablă exerciţiul şi atât…nu ştia cum să-l înceapă dar toţi se aşteptau măcar la o sugestie din partea profesorului… care i-a dat-o scurt, - Treci la loc nota 4 ! Ion la tablă! Iese Ion care era bun la matematică, începe dar la un moment dat s-a împotmolit… nici un ajutor din partea profesorului, care i-a spus fără să clipească, - La loc… patru ! Magi… Magi, colegul lui de bancă din anii trecuţi … a urmat realul numai să nu se despartă de colegi; era genial la limba franceză, vorbea extraordinar de frumos despre literatura română, făcea nişte analize literare

109

Aurel-Avram Stănescu

comparabile cu ale criticilor noştri literari, însă la matematică se pricepea cât să nu rămână corigent. Nici nu-şi făcea griji, nu îl interesau notele, însă erau împreună, cea ce valora pentru el mai mult decât orice… până acum în clasa XII-a când venise profesor Neacşu. Deci l-a scos la lecţie şi îi spune să continue exerciţiul. Magi era înalt dar miop, purta ochelarii când avea chef… se apropie, se uită la hieroglifele scrise de Ion de la o distanţă de cel mult 15 cm de tablă şi aşa rămâne vreo 2-3 minute, singur cu tabla în faţă timp în care n-a spus nimic… nici nu avea ce! Această scenă nu o va uita curând cum se încăpăţâna Magi să privească tabla neagră de aproape, sperând că îi vine vreo idee, aproape îl distra. Se uita Neacşu la el.. se uita la cei din clasă şi a surâs satisfăcut, - Nota 4 ! Stănescu vino la tablă… Iese şi el.. continuă exerciţiul dar se încurcă şi atunci repede să nu-i vină vreo idee spune sec, - Treci la loc..! Nota 4 ! După el scoate două fete care imediat au terminat exerciţiul cu ajutorul lui bineînţeles şi le-a dat note mari pe care avea obiceiul să le spună tare să audă toată clasa.

110

Adevărul dintre noi

Băieţii din clasă se uitau derutaţi unul la altul… în recreaţie au vorbit între ei însă ascultau şi fetele, multe dintre ele sunt la fel de dezorientate. - Cu Neacşu am încurcat-o! Spune Stani. Mie nu îmi este frică, însă colegii mei ce se vor face, mai ales Magi care este bâtă la matematică ? totuşi nu credeau că va lăsa corijenţi. În clasa XII se făcea în special calculul integral care este destul de simplu. Orele care au urmat s-au desfăşurat după următorul tipic: le preda aiurea mai multa vreme după care începea să îi asculte. Şi-a făcut un obicei.. prima oară îi scotea la tablă pe cei trei după care pe ceilalţi băieţi…pe Stani şi Ionică îi scotea la urmă; de obicei se descurca şi atunci nu-i punea nimic în catalog, dar dacă se încurca vreodată îi punea 4. Băieţilor le mai trăgea un 7 sau 8 să nu spună careva ceva dacă s-ar fi uitat în catalog. Pe el îl enerva că pentru Neacşu toţi băieţii erau incapabili în rezolvarea problemelor, iar fetele imediat găseau soluţia pe care tot el le-o sugera, anunţându-i de fiecare dată nota pe care o stabilea . Se uita triumfător la ei, neputincioşii… iar la fete cu o admiraţie nedisimulată, mai ales dacă erau drăguţe. Avea nişte chei pe care le zornăia prin buzunar… era greţos şi avea pentru băieţi o adversitate neînţeleasă! 111

Aurel-Avram Stănescu

Bănuia, că profesorul fiind chel, nu suporta băieţii cu părul lung. Când îi asculta stătea pe scaun atent la ce scriau pe tablă, iar când termina cu ei se cocoţa pe catedră, era pitic, se întindea să ajungă mai mare decât ei care stăteau în bănci, se relaxa şi pe faţa lui se lăbărţa un zâmbet insidios; ochii îi deveneau blânzi, placizi şi începea să scoată fetele la tablă; îl studia cu uimire cum le privea admirativ pe unele şi indiferent pe altele… era profesorul lui! Nu începuse şcoala de prea mult timp şi mergea grăbit la cinematograful Republica să vadă un film, când dintr-o curte a apărut Neacşu; îl roagă frumos să-i ia un pachet de ţigări Aroma; se apucă să îi explice chiar şi unde se găsesc aceste ţigări, - Ştiu de unde se iau Aroma domnule profesor! zice Stani şi pleacă iute să-i aducă pachetul, altfel întârzia la spectacol. Primind ţigările Neacşu i-a mulţumit politicos… cam prea politicos! La un singur chioşc din cartier descoperise ţigările Aroma pentru taică-său şi de aceea ştia atât bine de unde se luau. La lecţia următoare îl ridică în picioare şi cu un rânjet triumfător îi spune, - Îţi voi anunţa părinţii că fumezi Aroma! Stani surâde şi-i mărturiseşte profesorului,

112

Adevărul dintre noi

- Ai mei nu vă vor crede… ştiu că nu suport mirosul de tutun ! Neacşu a înghiţit în sec, iar el a luat loc în bancă… era adevărat că mergea în pauze cu băieţii să tragă o pipă, dar Stani nu fuma; profesorul mizase că e băiat, ştie atât de bine unde să caute ţigările Aroma atât de căutate, deci era fumător. Raţionamentul unui diletant răzbunător. În sfârşit a venit vremea tezelor… el este hotărât, dacă nici acum nu îi dă nota care o merită, îl va reclama. Nici nu ştia unde ar putea s-o facă, dar se interesa el! Nici nu ştia de existenţa inspectoratului a cărui misiune nu şi-o închipuia . Teza la matematică; primeşte nişte probleme grele care depăşeau nivelul manualelor, erau subiecte din funcţii, nişte teorie din calculul diferenţial, însă mult mai complicată. Cu toate astea se descurcă, lui îi dă şase… i-a teza colegului de bancă, îi evaluase lucrarea cu 7… nu i-ar fi dat nici 5, dar în definitiv nu îl lăsa corigent, asta era important şi nu-i păsa. Se uită pe tezele la două colege, care erau notate cu 8 si 9, după el nu meritau 4. I s-a făcut lehamite… îi vedea faţa profesorului şi îl categorisea, un libidinos! Kemi, Ion şi Magi au fost notaţi cu 4… dacă priveai corect, poate aşa era, avea dreptate profesorul, însă 113

Aurel-Avram Stănescu

dacă analizai obiectiv tezele comparativ cu ale fetelor, se cuvenea să le pună un 6 fără probleme. Puteau să îl reclame dar ce erau ei faţă de Neacşu! Şi în plus trebuiau să fie comparate tezele tuturor colegilor, dar ei nu puteau face acest lucru. S-a gândit... mai e un trimestru pentru noi cei din clasa XII-a, le va pune media şase şi pot intra în bacalaureat! Când a venit olimpiada, care se ţinea în trimestrul doi, profesorul Neacşu a scos o hârtiuţă din veşnica haină gri şi a strigat câteva nume cu elevii care trebuiau să meargă la concurs. Era şi Stani trecut pe listă. Se ridică în picioare şi îi spune, - Domnule profesor eu cu media 5 nu pot să mă duc, mai bine trimiteţi pe cineva care are media mare; eu voi merge la română unde am media 8 sau la fizică ! Nu avea de gând să meargă la nici o olimpiadă, iar la română era conştient că îi punea note mari domnul profesor Pietreanu pentru încurajare, plus că nu se putea compara cu Doina.

114

Adevărul dintre noi

În război cu timpul Precizare. Pentru ca întâmplările să pară reale, nu de puţine ori personajele poartă numele adevărate - fragmente -

Sfârşitul lui iulie pe autostrada Bucureşti – Piteşti, Km 84 era vară toridă în emisfera nordică a planetei însă o zi caniculară, obişnuită şi plină de agitaţie în acest spaţiu. Construcţia autostrăzii nu este finalizată dar lui Laur nu-i pasă... este student, a terminat stadiul stagiul obligatoriu de trei săptămâni de muncă patriotică şi după ce s-a urcat într-un TIR găsit de ocazie se îndreaptă spre capitală. Ţelul lui era Gara de Nord, iar şoferul va face un mic ocol să îşi lase noua cunoştinţă în preajma gării. Omul a fost încântat de veselia debordantă ce a întrezărit-o în tânărul acela drăguţ, care nu s-a sfiit să-i dezvăluie că timpul irosit la lucrările de pe podul unde fusese repartizat să dea cu lopata, îl considera pierdut, după cum trebuia să facă obligatoriu şi în facultate multe materii inutile din programa şcolară. Toate însă făceau parte din aşa zisa pregătire şi educaţie a viitorilor specialişti puşi să conducă un oarecare proces de producţie, sistem similar folosit de altfel în toată lumea. 115

Aurel-Avram Stănescu

Din gară trebuia să ia trenul, să ajungă în oraşul natal unde locuiau părinţii şi a petrecut copilăria până la terminarea liceului, când a plecat spre alte centre universitare. În timp ce alerga prin Gara de Nord l-a străbătut iar sentimentul acela ciudat de tristeţe şi inutilitate care punea deseori stăpânire pe el. Dar să încerc să vi-l descriu… e un prieten, aşa că doar părţile bune le recunosc, deşi acele diviziuni din fiecare om fac diferenţele şi se întrevăd de când suntem copii. Laur este un tânăr de statură medie, subţirel, cu trăsături plăcute, frunte înaltă şi puţin teşită, faţa prelungă, sprâncenele bogate vag unite cu câţiva perişori aurii ascund ochii albaştri tulburători, adânci şi visători; nasul lung, uşor acvilin şi buzele subţiri, demonstrează încăpăţânare; bărbia e despicată de o linie, uşor perceptibilă, agil şi sigur pe el; nu este un vorbăreţ dar fizionomia îl ajută în tăcerile lungi care nu pot fi interpretate în nici un caz ca obstinaţie faţă de eventualul interlocutor. Umorul lui înţelept, tăios şi exploziv pornea din făptura sa şi adesea amicii îşi dădeau seama târziu că glumeşte permanent speculând ideile chiar neclare. Este de asemenea un extrovertit cu toane, care adesea se manifesta surprinzător cu observaţii trăsnite; o fire veselă şi deschisă care lua în băşcălie orice situaţie 116

Adevărul dintre noi

în care se afla, chiar dacă părea aparent fără ieşire, cum adesea întâlneşti în viaţă, însă foarte atent să nu jignească pe careva. De aceea era simpatizat de colegi, care îi admirau temperamentul, însă ca oricare tânăr de vârsta lui avea câteva secrete şi îndoieli. Misterul de nedezlegat al fiecărui om poate apare când nu te aştepţi, însă el nu-şi făcea probleme; instinctual credea că este un conducător victorios şi încă unul bun. Simţul al nu ştiu câtelea care ne face să ne apropiem de anumite persoane, de fizionomii şi caractere, nu l-a înşelat nici de data asta. Era puţin obosit după demonstraţia făcută în faţa şoferului care i s-a părut şi lui simpatic, şi într-adevăr, riscând o întâlnire cu un miliţian de la circulaţie, acesta a ţinut morţiş să-l debarce în apropierea Gării de Nord. Acum când a ajuns în gară şi a luat trenul, nu mai avea chef de conversaţii. Să nu se angreneze în discuţiile celorlalţi din compartiment, a preferat mai tot timpul călătoriei, să stea pe culoar şi retrăia intens emoţiile despărţirii de colegii cu care se împrietenise în acel an. . Acceleratul mergea în viteză, cu geamurile deschise la maxim, era curent, vântul şuiera pe culoar şi el, în picioare, admira nesfârşirea Bărăganului; peisajul era 117

Aurel-Avram Stănescu

monoton, câmpia cultivată cu plante cerealiere întreruptă de câte o localitate pustiită de oameni, drumuri prăfuite şi şoseaua ce însoţea o lungă perioadă calea ferată; într-un sat doi puşti pe-o bicicletă stârneau colbul în urma lor mergând nesiguri; un beţivan bălăngănindu-se, urina din mers în zig-zag… probabil se grăbea spre altă cârciumă; o pasageră ofensată intră precipitată în compartiment; Laur zâmbi imaginându-şi revolta femeii la vederea scenei care o şocase… aerul fierbinte de pe hol ca ieşit dintr-un ajutaj, îl biciuia dându-i senzaţia de răcoare. Îmbrăcat lejer, cu părul lung, nepieptănat dar ascultător, crescut neglijent peste urechi îi accentua trăsăturile agreabile şi acum avea tot timpul să-şi amintească de perioada petrecută în Bucureşti. Anul acesta a stat cu 11 indivizi în cameră alături de Florin, un brăilean de care se împrietenise cu un an în urmă, la Galaţi, când dădeau examenul de admitere la secţia Frigotehnie. În prima seară, s-au adunat musafiri din alte camere care se cunoşteau între ei, tocmai trecuseră în anul doi; era o atmosferă destinsă, veselă, hărmălaie sporită cu prilejul revederii după vacanţa de vară; stăteau tolăniţi prin paturile aranjate… se râdea cu şi fără motiv, se lua în glumă orice, se şicanau între ei, pe unii timizi mai mult, pe alţii cu tupeu mai puţin cum se obişnuieşte în asemenea situaţii. 118

Adevărul dintre noi

Florin îl prezentase rapid şi plecase prin cămin să-şi salute alţi prieteni. Cum tocmai îşi epuizaseră subiectele de conversaţie considerau că a venit momentul să glumească pe seama noului ,,intrus,, mai mic; el noul boboc putea fi ţinta ironiilor celorlalţi care nu-i ştiau istoria şi îl considerau novice în viaţa de student, iar el, proaspătul boboc, a început să pună întrebări, enervat de unul mai insistent, care vroia să-şi arate superioritatea că e mai mare şi-l sâcâia cu această problemă : - Dar ce sunt alea cursuri ? primeşte lămuriri însă nu a fost mulţumit, - De ce un curs ţine două ore ? iar primeşte explicaţii, - Se ia şi pauză? întreabă el mai departe şi, iar comentarii savante, - De ce… eu sunt dispus să le fac fără pauză! spune cu naivitate dar este lămurit cu răbdare.. - Nu se poate, după fiecare oră se face pauză pentru o ţigară! - Dar eu nu fumez! sări Laur revoltat. - Pentru fumători, studenţi şi profesori! precizează altul, - Cum?....Profesorii ne dau voie să fumăm? În faţa lor? este uimit la culme. Aşa cum arăta cu chipul prelungit de surprindere, derutat, neştiind ce să creadă toţi l-au apreciat sincer în 119

Aurel-Avram Stănescu

acele clipe; deci, dacă ţinea făcea faţă cu succes şi ca actor amator. Cristian, cel cu care a venit de la Galaţi, s-a băgat sub pătură să nu îl observe ceilalţi…nu se mai putea abţine din râs. Toţi îi dădeau explicaţii atoateştiutori. Ionel îi mărturisise mai devreme că taică-său este popă în Giurgiu şi intrase şi el în jocul de clarificări al celorlalţi, - Ce sunt alea, seminarii? întrebă Laur mai departe, - Seminariile sunt orele de teorie aplicată! veni imediat desluşirea. - Deci noi… viitorii ingineri trebuie să mergem şi la biserică?! Dar eu ştiam, că numai în Iaşi este seminar! continuă el mirat culegerea de informaţii. Întreaga cameră se anima cu fiecare nelămurire a lui, însă deodată revine în cameră Florin; ascultă uimit dialogul care capta atenţia camerei, avu un moment de ezitare, nu pricepea ce se întâmplă însă îi lăsă în pace. Toţi erau veseli de neştiinţa şi credulitatea lui, prilej pentru mai târziu să se amuze şi dialogul continuă cu o nouă întrebare stupidă, - Este adevărat că putem rămâne corijenţi la seminarii… tot ne primesc la examene ? Unul vine repede cu explicaţia, - Da, că facem orele cu asistenţii! - Cum …facem orele cu asistenţi? Deci mergem şi la spital? nu prea este mulţumit de răspunsurile lor, dar 120

Adevărul dintre noi

nu-i slăbeşte, atrage întreaga cameră cu întrebările lui ciudate, - Am auzit că nu poţi lipsi de la laboratoarele de matematică, fiindcă au eprubete cu cercetări asupra calculelor diferenţiale! Au izbucnit în râsete de ignoranţa lui. Iar vrea să pună o întrebare uşchită, însă intervine Florin cu accentul lui inconfundabil de brăilean, să-şi scoată din ridicol colegii care luau în serios ,,bobocul,,. - Ce tot vorbiţi acolo? Nu vedeţi că ăsta face mişto de voi? Este tot de vârsta noastră şi anul trecut a fost student la Galaţi, iar acum îşi bate joc de voi ! Ionel, când aude, îl ameninţă în glumă înarmat cu o pernă în mâini şi cu fuga peste paturi, Cristian iese de sub pătură hohotind iar Laur îi spune râzând lui Florin, - Dacă nu veneai să mă dai de gol, mai puneam vreo două întrebări şi îi lăsam aşa… să se simtă bine… că au lămurit un boboc ! Toţi au rămas surprinşi şi nemulţumiţi de noua turnură a evenimentelor; deci îşi bătuse joc de ei timp de o oră de i s-a dus buhul şi încă mai mult, când au aflat că este constănţean deci un băiat invulnerabil. Astfel a pătruns în studenţimea din Bucureşti. * * *

121

Aurel-Avram Stănescu

Pe bănci mai sunt două umbre întruna, însă departe, străjeri care îşi fac datoria în tăcere. În iarba întunecată şi înaltă, la umbra ireală a unui arbust îi simte răsuflarea ca a vânturilor deşertice … Începe liniştit să-i descheie nasturii şi printre două respiraţii ea şuşoteşte, - Nebunule! Însa el nu se opreşte iar ea îl lasă supusă să-i arunce hainele într-o învălmăşeală perfectă. Nu mai ţine cont de nimic; nerăbdarea şi dorinţa veşnic arzătoare a bărbatului când întâlneşte femeia, căreia nu îi convine de multe ori situaţia însă îl lasă înţelegătoare, în speranţa că mai târziu el va aprecia acest lucru. Îi simte trupul subjugat, îi face tot ce pofteşte aşa că devine blând şi nu se mai grăbeşte acum, ştie că îi stă la dispoziţie; ea intuieşte transformarea, încordarea corpului i-a dispărut… se linişteşte pentru o clipă. Starea de mulţumire că îi va ceda fără nici un fel de condiţii îl descătuşă deodată cu toate că trăieşte permanent teama când auzea zgomote bruşte în jurul lor… îngrijorarea îl apăsa de ce ar putea să li se întâmple, - Ce e cu tine iubite? nu îi răspunde şi îi trec prin gând impresii fugare, - Poate m-a luat prea repede, dar din nou nu am dreptate. Eu am luat-o… şi mai repede.. cum aş vrea să-

122

Adevărul dintre noi

mi spună ? mai bine.. o sărut! şi repetă neîncetat în tăcere pentru el… Iubito ! Iubito! - Hai spune dragule, de ce eşti mereu îngândurat.. nu mai fii.. eu nu te plac.. te iubesc… înţelegi?… hai spune şi tu măcar, mă placi ? Ştii… te iubesc de mult, de când m-am mutat lângă voi, off dar mai bine tac… poate vei înţelege mai târziu. Laur se frământă, ce poate să-i răspundă? însă ca întotdeauna întârzie, reflectează şi izbucneşte într-un târziu, - Mai bine ne sărutăm! Ajung vorbele! Ea repetă încet, - Iubitule! Iubitule… îl domină cu intensitate şi când totul se prăbuşeşte asupra lor, el o priveşte prin perdeaua de întuneric a razelor de lună strecurate printre frunze şi se întreabă nesigur, - Oare este mulţumită de mine ? E atât de frumoasă! Voi vedea.. dacă mâine mă va lua tot pe mine, în parc ! Zâmbeşte şi se aude spunând forţat, cu vocea răguşită, gâtuită, parcă era un altul, - Ce minunat este parcul, şi noaptea… şi noi ! pasiunea i-a uitat pentru altă clipă însă le place să se sărute şi continuă la nesfârşit. Trupurile lor contorsionate se înfioară, sclipind în răcoarea nopţii. O ajută să-şi pună ceva din hainele mototolite. În razele rătăcite şi tăcute ale astrului le 123

Aurel-Avram Stănescu

vede răscolite, murdare de iarbă şi ţărână. Roua dimineţii au luat-o cu ei pentru întotdeauna… le scutură cum poate, însă nu le pasă, au numai de traversat înapoi magistrala, - Hai acasă… astăzi trebuie să merg şi la serviciu, nu ca tine ! Merge vioaie ţinându-l strâns de mână, privindu-l dintr-o parte încrezătoare. Ajung imediat pe strada lor, este trecut mult de miezul nopţii şi pustiu… oricum nu îi observă nimeni, sunt neînsemnaţi! Este detaşat; cineva nevăzut, necunoscut, parcă supraveghează din afară cele două siluete subţiri cum trec dincolo de bulevardul luminat feeric însă fără viaţă şi dispar printre copacii străzii care îi ocroteşte. În umbra pomilor îşi schimbă deodată ritmul… încetinesc, merg strâns înlănţuiţi şi se sărută . Iar visează… se opresc ca la comandă în acelaşi timp, se sărută, fac încă doi paşi, din nou o repriză… amândoi tremură de dorinţă, fata ar sta o veşnicie.. regretă, suspină însă trebuie să plece. Pasiunea iar s-a învolburat pe nesimţite în valuri. Ar dori să se întoarcă în parc însă tace, îşi da seama că se apropie răsăritul. Încetează şi se despart cu dificultate din îmbrăţişare însă merg mai departe. Ea veselă îi aruncă, - Să nu care cumva să-ţi treacă prin cap şi să nu vii diseară! te omor! Nu mai eşti singur de capul tău…

124

Adevărul dintre noi

acum eşti al meu! el râde încetişor… parcă s-a gândit să-i spulbere incertitudinile. Se pupă scurt, apăsat ca doi oameni care se cunosc de secole şi Flora dispare în întunecimea caselor. Intră în casă.. îşi încălzeşte apa şi se spală de transpiraţie… pantalonii, slipul, cămaşa sunt mototolite, verzi de la iarbă, ude şi murdare de pământ, trebuiesc clătite temeinic. Le pune într-un lighean să nu le observe mama lui în halul ăsta… se întreabă râzând, - Dar cum or arăta fustiţa, bluza şi chiloţeii ei ? pune detergentul, le înmoaie puţin şi încearcă să le spele. Se gândeşte tot timpul la Flora… e nemaipomenită, nu s-a aşteptat la aşa ceva… acum îi pare rău că a fost atât de direct, obligând fata să îi facă pe plac din prima seară când s-au reîntâlnit; nu are justificare însă ea a fost generoasă, a încercat să-l liniştească, să îi atenueze frământările… i-a plăcut şi când s-a destăinuit că l-a remarcat de multă vreme. Ea îl admira sincer şi vede în el un altfel de om, nu cum sunt cei de pe stradă, să urmărească femeile numai pentru plăceri deşi până la urmă… zâmbeşte sardonic, aşa sunt ei bărbaţii. În definitiv relaţia lor e de scurtă durată, nu are nici un orizont dar… este minunat de pasională şi fără nici un fel de interes din partea ei. Din partea lui… iar râde

125

Aurel-Avram Stănescu

singur, însă abia s-a despărţit şi ar vrea din nou s-o revadă.. Se uită în lighean, e foarte mulţumit de rezultat, schimbă apa şi le lasă cu detergent pentru finalitate, maşinii de spălat. Se întinde în pat, somnul îl ocoleşte… grijile nu îi dau pace, i se schimbă iar dispoziţia Este un mare nimeni ! Casă n-are, bani la fel… perspective, într-un viitor foarte îndepărtat şi incert ! Adoarme plângând cu lacrimile şiroind pe pernă…

126

Adevărul dintre noi

Anii mei apocaliptici Roman umoristic, ironic cu CV - fragmentat Când Edy, cârlionţatul, mi-a propus în seara asta să mergem la Peştera, din Piaţa Rosetti, mi s-au ciulit urechile ca unui iepuraş curios, fără să-mi ceară voie. Este un restaurant pe placul meu, cu băuturi spirtoase de toate soiurile iar mâncăruri… de care îţi trec prin minte! Amplasat într-un demisol elegant, echipat, dotat şi împodobit cu mochete înflorate şi ospătari stilaţi, mai mult lung decât lat, totuşi nu era de nasul unor studenţi amărâţi ca noi, dar Edy, tocmai primise bani de acasă şi ţinea neapărat să o cunoască mai bine pe Giulia, verişoara altui amic, Doru. De fapt o cunoştea, dar ţinea morţiş să o cunoască şi …mai bine! Totul fusese pus la punct telefonic şi stabiliseră amândoi detaliile; ei aveau obligaţia să ne facă cunoştinţă, pe urmă era treaba noastră să ne descurcăm, doar eram majori şi vaccinaţi încă din copilărie; sperau în urma acestor demersuri să le fim recunoscători pe vecie, deci cum se spune… oficiau rolul de naşi.

127

Aurel-Avram Stănescu

Seara, când am plecat din Voievod nu se deschisese cantina, unde luam masa pe blat şi simţeam imperios pofta de a servi ceva lichid, însă Edy, îmi spuse sigur pe el: - Ai răbdare, în seara asta vom bea şi vom mânca pentru o lună! Oricum, alţi bani nu voi mai vedea, dar am cartelă şi ştii bine că nu mă interesează arhivarea lor. Mă calmă astfel, cu promisiunea unei cine copioase. Am trecut pe la poştă să scoatem banii şi ne-am continuat drumul. Îmi era simpatic acest băiat, nu că ar fi fost tot constănţean, ci fiindcă semăna cu mine… nu ca înfăţişare, el fiind brun-negru, iar eu spălăcit, dar aveam bani o dată pe lună, când îi primeam de acasă. În rest umblam zilnic, bezmetici pe străzi cu speranţa că ne vom îmbogăţi odată pentru totdeauna, însă deocamdată ne ajungeau infimele sume lunare primite de acasă. Speram că într-un viitor foarte apropiat se va ivi alt amic cu disponibilităţi financiare nelimitate. Aşa ne petreceam timpul împreună, câţiva visători, din căminul Voievod… din lună în lună! Luna, cea adevărată, din văzduh, ca un colac plin de pofte îşi aruncase un fular de nori peste obrazul zdrenţuit de frigul unui noiembrie păcătos, ascunzându-şi faţa vizibilă şi ochiul plângăcios care-i rămăsese de la ultima eclipsă. 128

Adevărul dintre noi

Vântul deja ameţise răscolind frunzele rămase de la florăreasa localului, care-şi făcea aprovizionarea de unde putea, iar acum seara se zorea înfrigurată la intrarea restaurantului să-şi întâmpine preferenţial clienţii obişnuiţi ai casei. Buchetele erau ornate cu ferigi… în funcţie de obraz, avea pregătiţi câte trei şi cinci trandafiri selectaţi cu greu. S-a orientat fără greş când ne-a văzut coborând dintr-un troleu… ne-a îmbiat cu un buchet subţire, dar Edy generos a împins-o şoptindu-i : - Dacă vrei, lasă-mi amintire o floare… poate îmi impulsionez chiar impresionez prietena! Vino pe la masa noastră peste vreo 10 ore şi n-o să ne mai prinzi, dar ţine cont… ai cont deschis la mine, în buzunarul ăsta gol! Femeia, uitându-se scurt la noi şi evaluând corect buzunarele noastre plate, i se făcu milă şi îi dărui un fir anemic, amintind de o garoafă pleoştită şi parţial cheală, pe care Edy imediat şi-a agăţat-o cu mândrie la butonieră. Felinarele pe bulevard luminau spasmodic refugiul, unde ne adăpostisem. Aşteptam nerăbdători fetele în colţul rotund, vineţii, rebegiţi de frig, clănţănind din măsele şi privind cum cucoanele îşi fâţâie tropăind zgomotos pantofii cu capişoane de metal la tocuri.

129

Aurel-Avram Stănescu

Giulia avea deci, misiunea ingrată să vină cu prietena şi .. au apărut amândouă! Au ajuns direct de la serviciu la ora aceea târzie, grăbite, ţopăind vesele, fiind cam fomiste, după mesele feliate de care aveau parte. Când s-au apropiat, am crezut că mi-a pus mâna în cap cineva, nu spun cine că este un personaj însemnat. Arătau perfect, exact ca-n filme... splendide, una brunetă şi cealaltă blondă, amândouă aveau haine lungi de blană până aproape de pământ, nu se începuse campania împotriva vânatului, iar când şi le-au lăsat la garderobă, pe dedesubt purtau două cârpuliţe denumite pretenţios fustiţă şi bluziţă; pe deasupra ascundeau sau mai exact, îşi arătau picioarele băgate în cizme înalte şi piepţii care ieşeau din graniţele obişnuite ale ţării noastre, Europa actuală. Contrariile se atrag ca polii opuşi ai magneţilor! Singura deosebire dintre ele era că una se aranjase la alt coafor şi acum făceau o pereche de platinate şi permanentizate, după care se uitau toţi care se nimereau în calea lor şi nu se dădeau imediat la o parte. Aveau mersul semeţ al unor regine ce pot tranşa orice bătălie în favoarea lor, pot îngenunchea orice bărbat fără discuţii… eram pierduţi şi supuşi din start! Am stârnit ilaritate în local. - Ce caută asemenea exemplare, simulacru de bărbaţi, adevărate caricaturi umane cu minunăţiile astea de femei?! 130

Adevărul dintre noi

Se întrebau nedumeriţi, destul de tare, clienţii invidioşi şi tot localul zumzăia, dar nu i-am prea băgat în seamă, mai ales ca se purtau la costume! Până şi Edy arăta elegant, purta sacou şi cravată, numai eu parcă eram un pui de bogdaproste în pulover, nepieptănat, şifonat şi nedus la biserică! Le-am cântărit cu ochiul meu stâng, de specialist… şi ajunsesem tot atât de repede nehotărât cantotdeauna; mă interesa, culmea… blonda Giulia, cu toate că Edy era peste ea cu atenţiile. Îmi curgeau ochii asemeni unui crocodil aiurit de cele mai feminine, seducătoare şi atrăgătoare fiinţe pe care le întâlnisem! Privirea îmi rămăsese o clipă nesfârşită, agăţată în decolteul fetelor şi cu greu am ridicat-o până la înălţimea aşteptărilor, dar prin străduinţe repetate am reuşit totuşi să o atârn de chipul lor.. mă uitam admirativ şi alternativ în mod egal să nu nasc suspiciuni între ele! Cealaltă, destinata, nu mă atrăgea în mod deosebit, cu toate că ea era mobilul aducerii mele în seara aceasta. Nu aveam nici un pretext, dar mă îndrăgostisem subit! Deci, ca de obicei, făceam invers decât fusesem programat, dar m-a cuprins mirarea! Şi Giulia se uita surprinsă. Asemenea slăbătură simpatică nu mai

131

Aurel-Avram Stănescu

întâlnise! A fost ceva reciproc, o atracţie neînţeleasă din care am ghicit că umblasem aiurea până atunci. Aş fi dorit să le fi schimbat planificarea, dar Edy nici nu se gândea la altă posibilitate, chiar şi falsă! El era mort după Giulia, declarat… în condiţii normale aş fi fost încântat cu Mimi, însă Giulia eclipsa pe oricine; nu numai fizic ne domina, comportamentul ei ireproşabil mă îndemna să îi atrag atenţia cu orice chip, prezenţa ei mă impulsiona şi-mi crea numai idei năstruşnice! Existau deosebiri majore între cele două fete; lucrau în secţii diferite; prietena Mimi era puţin măritată, nici ea nu ştia de ce; avea ochi închişi la culoare, cât de închişi, Dumnezeu mai ştie; prima dată, în repezeala prezentărilor n-am înţeles prea bine.. soţul, ori era plecat, ori dat afară din casă, iar asemănările… că erau libere în seara asta şi dispuse la prietenii, cu amărâţi ca noi, iar ce m-a terminat, Giulia avea ochii ca ai mei, gri şi în plus era golancă ca şi mine. Adevărul este că de cum am zărit-o i-am pus gând rău sau bun, nu ştiu cum se spune, însă şi ea a fost inspirată de acelaşi gând, bun sau rău, trăgând mereu cu coada ochilor spre mine; asta presupune că au şi ochii un trup, fără suflet… că tărtăcuţă nu găseai în nici un caz la mine. Mimi era mulţumită de cum mă prezentam; corespundeam pretenţiilor unei femei cu cap… o fiinţă neobservabilă, nesemnificativă şi de cum m-am 132

Adevărul dintre noi

comportat de la început, plin de ifose, insignifiant, ignifug, insipid, inodor, incolor şi tot restul… adică imperceptibil, insesizabil, într-un cuvânt, de nebăgat în seamă însă plin de fasoane şi pretenţii. Când Edy s-a dus afară, nu ştiu ce căuta, aer probabil, ne-am apropiat căpăţânile toţi trei si le-am spus adevărul că nu îmi plăcea să mint: - Fetelor, Edy, prietenul meu e un inconştient, nu ne prea ajung banii, deşi am vrea să mai rămânem… eu mă simt ca în ,,sânul lui Adam şi mai ales al Evei,, cu atâta băutură, dar trebuie să plecăm, astea sunt posibilităţile noastre! Mimi, mă linişteşte strângându-mă de mână, peste masă, încântată că vorbesc din inimă, - Cine a spus că trebuie să plătiţi numai voi? Eu am la ora actuală bani în exces şi trebuie să fac o balanţă între venituri şi cheltuieli! Iar Giulia, că de aceea m-am îndrăgostit de ea, a declarat: - Eu nu am nici o leţcaie, mi-am cumpărat bluza astăzi, însă, Mimi, dacă ai atât de mulţi… să mergem înainte! Şi ne-am pupat toţi trei în semn de înţelegere… le-am oferit pe loc un buchet de flori, desfăcut, la amândouă, dând impresia unui mahăr plin de bani! În orice caz, a

133

Aurel-Avram Stănescu

trebuit să umble zdravăn în poşetuţă să putem pleca liniştiţi acasă! Muzica de cafe-concert nu ne deranja şi convorbirea noastră aluneca printre idei odată cu paharele… eram încântat de cum defilau diferendele; sportul lipsea din discuţii, doar partea amuzantă a vieţii avea prioritate, spectacolele de la care nu lipseam când aveam bani şi cazurile speciale pline de haz, de care eram plin! Eram în vervă! Nu se dansa în seara aceea, deşi neam fi bâţâit puţin cu ele. Banii lui Edy s-au evaporat din primul foc tras de cineva, căruia nu i-au plăcut mutrele noastre şi a început să se milogească în stilul lui caracteristic, cu apropouri directe şi declaraţii diluate: - Ce aş mai bea, măcar o baterie.. două… şi aş mânca o friptură ca lumea! Începuseră să ni se răscolească maţele şi scoteau nişte ghiorţăituri de s-au speriat şi ospătarii, specie…. specială care nu se sperie aşa uşor; el nu ştia că aranjasem treaba! În orice caz, a rămas cu gura căscată când a văzut portofelul bine garnisit al prietenei Guliei, care mi-a şoptit când a putut, - Ai grijă, poartă-te frumos cu Mimi…are bani, nu ca mine sau ca voi! Cu asta m-a terminat! Mi-am dat seama că este de partea mea… pe sub masă! Îşi sprijinea argumentaţia şi 134

Adevărul dintre noi

cizmuliţa în piciorul meu, îi suportam cu stoicism greutatea mai ales că îmi trăgea peste ţurloaie, când mai exageram puţin! Mă simţeam în largul meu deşi căldura localului şi gălăgia urcaseră spre limita greu suportabilă odată cu vinul prezent în creierul celor de la alte mese. Edy şi Mimi au băut puţin, Giulia moderat, hai să recunosc, puţin mai mult; o îndemnam cu precădere la fiecare ocheadă, să guste cabernet, să nu mai consume atâta Pepsi, că e scump. Am avut confirmarea că sunt singurul care-şi pune băutura-n cap fără să se cunoască şi nu m-am abţinut… le-am demonstrat dând gata câteva coniace şi sticle de trei sferturi asemănătoare popicelor, mai ales că însemnau, încă un moca fabulos pentru mine. Totuşi ieşeam din comun, în timp ce toţi se prosteau cu ţigările, eu refuzam din răsputeri să intru în rândul lumii… să o afum, - De banii ăştia mai bine îmi luaţi o baterie în plus! Începusem să-i văd triplu, că atâţia păream în atmosfera încinsă din cramă; mă simţeam completat şi saturat pentru două luni calendaristice! Când am ieşit afară din Peşteră, Mimi a propus simplu, direct, cum prefer eu discuţia între oameni: - Haideţi la mine, bărbată-miu vine peste un an acasă, timp în care putem dansa! Am muzică bună, în 135

Aurel-Avram Stănescu

surdină şi pereţi izolaţi la orice descărcare fonică neaşteptată… tocmai ce ne trebuie! Apartamentul este aproape… colea în Drumul Taberei la marginea şi prin hârtoapele Bucureştilor; luăm un taxi, mai am nişte bani rămaşi, ascunşi de ochii vigilenţi ai ospătarilor ! - Nu! - hotărăşte Giulia, spre surprinderea mea, mergem la mine, stau lângă Cişmigiu, ne rămân astfel banii; mai luăm ceva… poate te văd săturat odată de alcool; ne şi plimbăm puţin pe jos, luăm tot aerul fiindcă o să avem mare nevoie, am cămăruţa mică. Nu uita Mimi, că dimineaţă trebuie să ne trezim la 5,30… să ajungem la serviciu şi nu ştiu dacă ne-a rămas prea mult timp pentru odihnă! S-a uitat la mine cu subînţeles… părerea celorlalţi n-a mai contat, mi-am dat seama că nu vroia să mă scape de sub supraveghere! Am luat de pe traseu Wiborova, eu vroiam cu suc de roşii şi piper, dar Giulia mi-a ordonat: - Taci şi bea sec, că banii s-au risipit pe cabernet cu pepsi! Şi a luat-o înainte ţopăind,să ne arate drumul. Aerul curat m-a înviorat şi am realizat că soarta îmi aruncase într-o mână pe Mimi şi în cealaltă… votca, de care am avut grijă ca de ochii din cap! Oraşul zăcea, adormise de mult, nu mai bătea vântul, gerul uscase străzile pustii. Aparent, bulevardul luminat simetric se îngusta în depărtare spre piaţa Operei, blocurile parcă veneau peste mine. 136

Adevărul dintre noi

M-am concentrat asupra fetei de lângă mine şi a sticlei! Alunecam fără zgomot, Mimi m-a prins de mână şi am ascuns-o imediat printre blănuri, descheind-o la haină… începusem să tremurăm, scria pe noi fragil; neam învelit amândoi în veşmântul ei… frigul tot încerca să ne pătrundă; până pe Brezoianu era cale lungă, dar nu ne grăbeam… ne încălzisem! Timpul se subţiase în mine… n-am mai observat cerul! Mimi a vrut să vadă dacă-s băiat lipindu-se de mine, în vreme ce mă săruta cu buzele umede şi fierbinţi. Iar eu, până nu m-am convins că are doi sâni minunaţi în stare să mă facă să uit orice Giulie, nu mam urnit din loc cu toate că ne striga Edy de zor. Ei deja ajunseseră unde trebuia, la intrarea oficială a unui bloc somptuos, fără portar. Ne-am grăbit cu Mimi alergând de mâini, veseli ca doi popândăi. Giulia chemă liftul care numai ei îi răspundea la comenzi; a venit cu opinteli, cu staţionări nejustificate, destul de repede. Am urcat la ultimul nivel. - Până aici aţi plătit! Ne spuse ascensorul, după ce a oprit… culmea, destul de lin, având mişcarea asemănătoare cu a unui asteroid înfuriat, aterizând pe o planetă necunoscută. Ne-a abandonat într-un hol întunecos.

137

Aurel-Avram Stănescu

Giulia, şi mai ales Edy, înfriguraţi se grăbeau nejustificat… cunoşteau zona. Îi văd că ies afară pe o uşă camuflată de-un intrând. Am rămas o clipă în urmă… vroiam să gândesc, trăgeam adânc aer curat în plămâni, eram fericit! - Am ajuns pe acoperişul lumii! Visul oricărui alpinist spre culmi! Alcoolul îmi sclipea prin ascunzişuri, luna răsărea din vârful unor blocuri , atât de jos că puteam să o întorc ca pe-un ceas deşteptător şi-mi fredona în ritmuri ştiute numai de mine arpegii multicolore. Trăiam trauma unui îndrăgostit, beţiv cum aveam să fiu multă vreme de aici înainte… muza care mă inspira ne-a condus încă 2 etaje într-un foişor, pe scările cele mai înguste şi abrupte, ce mi le puteam imagina. Giulia scoase victorioasă o cheie din mormanul de mărunţişuri. Erau cele mai vechi, yală şi uşă din lume… s-au deschis aproape concomitent; yala atârna într-un cui, iar uşa, aproape zbură când se dădu la o parte, invitându-ne înăuntru cu un scârţâit misterios. Trebuia să pătrundem într-un dormitor mic fără nicio fereastră. O veioză pitică întreţinea obscuritatea camerei. După ce am intrat pe rând, nu ştiu cum a reuşit Giulia să închidă uşa. Edy sărise în pat, deja se dezbrăcase din mers cu nivelul politic ridicat şi a hotărât: 138

Adevărul dintre noi

- Costumul lui Adam nu îl dau jos în ruptul capului! Întinzându-se la perete ca un motan în aşteptarea desertului la conservă. Giulia, uimită, mai mult amuzată de ţinuta de oraş a lui Edy, îşi lăsase nişte chiloţei, un furou minuscul şi îl urmă; venea rândul meu, pletos, slăbănog într-un chilot rupt şi culmea, curat, să-mi ocup locul; Mimi neplăcându-i cămăşuţa s-au nevrând s-o mototolească, şi-a lăsat chiloţelul să o apere de frig şi încercă să mă sărute, pregătită şi dispusă să continuăm cercetările ştiinţifice. Se întinse spre mine însă… deodată îmi veni un damf insuportabil. Emana izuri fine, de caberneturi şi nu-mi priia combinaţia. Eu, făcusem gargară prelungită cu ultimul gât din codaşa picătură de votcă, aparţinând sticlei pe care o lăsasem în stradă; acum nu suportam să amestec băuturile, mai ales că înţelesesem definitiv şi îmi fixasem o idee pregnantă care curând deveni obsesie. - Trebuie s-o sărut pe Giulia, negreşit şi imediat! Din nepotriveală şi grabă, am încurcat părţile de care să mă sprijin! Nu mai aveam votca să stau în echilibru. Giulia, în înghesuială îşi fixase spatele frumos la Edy, patinase spre mine şi îşi eliberase sânii exact, cu precizia unui metronom în mâinile mele. Aşa potriveală n-am mai întâlnit… nici nu ne-am mai sinchisit de 139

Aurel-Avram Stănescu

ceilalţi şi-am început să o ling pe buze. Erau moi şi dulci cu aroma piersicilor prea coapte. Ne-am luat în braţe fără să ne mai intereseze nimic. Mimi, a înţeles… s-a întors cu fundul la mine, fericită că o las să mediteze şi începu imediat să zbârnâie în somn. Eram ca patru piese dintr-un puzzle uriaş… cele din mijloc se îmbinau perfect, iar cele de pe margini prisoseau. În timpul acesta Giulia şoptea enervată să audă vecinii, deşi Edy nu avea curaj să mişte un deget. O fi încercat şi el, ca băieţii să o atingă, dar Giulia era intransigentă. - Edy nu te mai mişca! Patul nu era atât de mare şi se hâţâna la orice respiraţie dar noi, nu băgam în seamă toate fleacurile şi ne studiam înflăcăraţi. Giulia când îşi aducea aminte să răsufle iar o apucau nervii, - Edy, nu te mai foii atâta! Şi iarăşi ne mângâiam decupând părţi din noi! Giulia îşi aminti de bluză şi îmi şopti tare, fără să se ferească… trăiam cu certitudinea, că suntem singuri, toată lumea se evaporase la 100 de grade. - Stai să o dau jos că ne încurcă! Şi îşi azvârli bluza în capul lui Edy, de care uitase. Edy nu făcea în continuare nici o mişcare… înlemnise, nici nu mai respira ca nu cumva să ne incomodeze şi să 140

Adevărul dintre noi

supere gazda, dar mai ales, că nu mergea nici un troleu pe care putea face blatul până la cămin. Într-o pauză, Giulia îşi aminti mânioasă: - Edy, de ce te mişti atâta!? Şi iar ajutam patul să ajungă în ritm de mambo! Edy, exasperat de atâtea îndemnuri îşi despleti cârlionţii din tunica Ilenei, se ridică greoi, amorţit sau ameţit din pat, trecu peste noi, se îmbrăcă pe bâjbâite şi îşi luă tălpăşiţa fără comentarii; era foarte târziu sau mai degrabă devreme. Bine că plecase… aveam acum loc să ne înghesuim! Nu ne-am obosit să tragem yala şi ne-am potolit încolăcirile. I-am şoptit: - Ai scăpat de Edy… poţi să nu mă mai săruţi! - Eşti nebun! Ce treabă am eu cu Edy? Ne-am văzut înainte de ale noastre! Nimic… nu mai era între noi! Eram în sfârşit singuri. Însă liniştea nu ne învăluise când a sunat deşteptătorul. Mimi s-a ridicat şi a făcut tărăboi inventariind boarfele cu care o învelisem. Ea nu-şi dădea seama că miloşi, o protejasem de curent, deşi în cameră ziceai că te sufoci; era ca la baia comunală unde mă îmbăiam când eram puştan. Mi-a trecut prin minte să-i propun Giuliei un schimb de lenjerii intime, însă îmi cădeau; avea fundul mai mare decât al meu, dar cât trebuie, şi am renunţat

141

Aurel-Avram Stănescu

repede la această idee, deşi nu erau rupţi ca ai mei, ci fini şi regretam nespus. - Dacă vrei poţi rămâne să dormi, dar nu te mişti din casă până deseară la 19.30 când ajung înapoi; n-am decât o cheie şi nu ţi-o dau, fiindcă nu am chef să te caut prin Bucureşti, să nu te găsesc, să sparg uşa şi pe urmă să-mi fie teamă că nu pot să o încui! Îmi spuse Giulia înţelegătoare dar nu aveam poftă de sechestrarea mea, benevolă, aşa că ne-am luat picioarele în spinare şi le-am condus la staţie. Lor le convenea săşi care picioarele, erau frumoase dar mie îmi tremurau mai mult de furie decât frig, şi care erau ale unui băiat obişnuit, adică puţin crăcănate, păroase şi cu golul inerent al tinereţii. Să nu vă închipuiţi că eram un Brad Pitt sau cine ştie ce star din lumea sexi - porno, dar aveam tăria, că pot deveni dacă insistam, aşa că am pupat-o pe Giulia care mi-a şoptit: - Deseară am treabă! Pe mâine sau… când o fi! Pa! M-a îmbrăţişat la despărţire… când o priveam am simţit-o cum vibrează… ştiam că am cucerit-o! Eu pe ea sau ea pe mine?! Dilemă veche de când lumea! Au dispărut într-o maşină mică care tocmai oprise să le ia. Am înţeles… nu cumva să o caut ! Cel mai mult m-a deranjat Mimi; făcea fiţe şi o singură privire nu mi-a aruncat, sunt sigur că aş fi înduioşat-o… parcă aseară sau de dimineaţă, nu se pupa de mama focului cu mine. Aş fi prins-o imediat, 142

Adevărul dintre noi

aveam nişte reflexe rapide şi mă gândeam că Giulia, fiind ocupată aş putea să mă adăpostesc la ea, mai ales că se lăudase cu apartamentul acela ispititor. Mă consideram nevinovat; numai Giulia, cu ochişorii aceia copilăroşi băgase fitiluri; în sfârşit aşa sunt unii, ghinionişti în dragoste! N-a mai vrut să mă vadă niciodată… nu ştiu de ce! Dar eu…? Aerul rarefiat al dimineţii era neobişnuit de rece şi limpede însă eu acumulasem căldură, poate sufletească; mergeam descheiat la haină şi nu-mi păsa. De la staţie, din Mătăsari am trecut pe lângă o curte unde un câine hămesit, pândea tăcut să mă sperie; îl ştiam! Era prietenul meu! Clădirea căminului mă aştepta nemişcată ca un monstru diluvian cu mai multe capete, cu intrări-ieşiri şi două aripi înfoiate. Edy nu avea de gând să se supere însă mă aştepta nerăbdător să-mi spună: - Tot o să te prind eu odată, Giulia! În gândul meu am prezis ziua exact… poimarţi, dar lam lăsat să spere că asta o putea face pe gratis. Ea nu l-a înghiţit, că prea repede şi-a dat slipul jos, doar eu ştiam… avea justificare, era împuţit şi vroia să scape cât mai repede de el, să se mai aerisească, însă ea a interpretat gestul altfel. 143

Aurel-Avram Stănescu

- Ce crede părosul, că sunt o golancă şi la întâiul semn trebuie să-i cedez! Eu ştiam că dacă unui om îi intră un fix, este imposibil să îl mai mişti, nici cu tancul nu-l poţi urni. De la început i-a fost indiferent, numai Doru tot insista mereu pe lângă ea să îl găzduiască... vroia să îl căpătuiască, dar aici am intervenit eu, fără nici o scuză… m-am îndrăgostit! Totul e relativ.. ca şi timpul probabil! Întors în cameră mi-am gonit colegii la cursuri, să meditez în linişte… am coborât la cantină şi-am luat o porţie de ceai. Fetele care strângeau mesele mi-au adus două porţii complete, cu solniţa la discreţie. Culoarele uriaşe erau întunecate şi pustii. Am urcat încet scările până în cameră şi am aţipit în patul meu dublu, suprapus, fără cearceafuri, de blatist. Luna îşi pierduse contururile într-un cer de purpură, soarele topea bruma de pe acoperişurile caselor. *** Adesea ne categoriseam când unul devia de la subiect… Repetentule! Nu-i aşa că sună frumos!? Însă de multe ori îmi aminteam că şi repetenţii au inimi! Depinde unde şi-o ascundeau! Timpul se boltea din toate părţile, caneaua uriaşă se sprijinea într-un singur fel… îndreptată către mine; eu îi 144

Adevărul dintre noi

dereglam debitul şi aveam posibilitatea să-i comand ce doream. Preşedintele unei ţări serioase, aşa cum era ţara mea, nu putea scăpa ocazia să nu-şi tragă tineretul studios de partea sa, aşa că s-a început anul şcolar cu mare pompă, alai, transmisii televizate şi radiodifuzate. S-au închis toate porţile facultăţii pe care aveam de gând să le rupem cu sârguinţa noastră vestită, să ne oblige astfel să mergem în Regie la marea sărbătoare. Decanul Kaznetti, cu studenţii lui fruntaşi s-au pierdut în marea masă de sărbătoriţi, iar noi ne-am văzut de treburi. Se făcuse linişte în Capitală, numai megafoanele pe străzi urlau discursul prefabricat… toţi îl urmăreau pasionaţi pe preşedintele peltic care de obicei ţinea ore întregi capul de afiş la TV. Tramvaiele şi troleele golite de călători se fâţâiau disperate în căutarea blatiştilor şi numai câte un provincial se mai urca în ele. Noi repetenţii eram oameni cumpătaţi, nici nu aveam de ce să ne amestecăm cu ceilalţi, aşa că o parte din gaşcă s-a refugiat direct la Drept… la bufet bineînţeles să nu mai audă gălăgia de pe străzi, iar restul s-au dus prin diverse localuri şi parcuri liniştite. Eu habar n-aveam ce se petrece, dormeam; când m-am trezit am vrut să trec pe la facultate să-i salut pe toţi, să ştie că n-am murit. Normal nu m-am dus la primele ore! Altfel aş fi fost îmbarcat cu forţa în autobuze şi aşa aş fi umplut 145

Aurel-Avram Stănescu

golurile de studenţi la festivitate. Când am intenţionat să deschid uşa facultăţii, surpriză… era închisă cu lacăte grele! Am crezut că a dat o molimă peste colegi şi speriat m-am repezit la bufet! Înăuntru un fum să-l tai cu cuţitul şi gaşca fruntaşă, prezentă parţial… m-am liniştit şi le-am spus: - Eu mă duc la Operă, nu vreau să vă fumez fumurile! După aia mă duc să mă dau în bărci în Cişmigiu! Şi am plecat la cofetăria Operei unde serveam întotdeauna reţeta zilei… lichior de cafea indian. La Drept se bea foarte multă cafea, caldă mai puţină… se prefera cafeaua rece albaneză la gramaj şi pe sub masă. După ce-au băut băieţii câteva cafele reci Scandemberg, se încinseseră, însă s-a ivit un reporter, cu aparatul foto agăţat de gât spre hazul teribil al tuturor; revoltat că nu erau cu toţii la marea sărbătoare, dar mai ales că nu şi-a găsit un loc, s-a legat de ei: - Ce fel de studenţi sunteţi dacă nu vă duceţi să-l vedeţi la faţă pe preşedintele nostru iubit? - Da preşedintele, de ce nu vine să ne vadă meclele? I-a răspuns Omicron, aşa i-a rămas porecla după ziarist şi s-au îmbrâncit puţin mai mult; apostrofat în felul acesta nepoliticos, numai el avea dreptul să împingă, a început să-i facă poze. Agasaţi amicii lui au sărit în sus: - Vrem şi noi să ne pozezi moacele pentru preşedinte! 146

Adevărul dintre noi

Unul negricios a strigat disperat aranjându-şi zulufii : - Pe mine să mă tragi în poză din profil că sunt mai atrăgător! Altul mai şcolit: - Dacă eşti atât de prieten cu preşedintele de ce nu vă luaţi… de mâini să vă pozaţi pentru Play boys! Altul mai spălăcit: - Eu vreau să-i trimit şi-o dedicaţie! Unul amestecat rău de tot: - Pe mine să mă prindeţi amândoi din toate părţile sensibile, dar de una mai tare! Şi-au continuat tot aşa întărâtaţi. Puţin busculat, muştruluit şi cu părul zburlit şi-a luat tălpăşiţa cu filmul plin cu poze. A doua zi articolul era gata publicat în ziarul studenţesc de mare tiraj, desigur nu chiar aşa ci în stilul uşor democratic nerespectând adevărul; gaşca grămadă la Decan, exmatriculată din toate facultăţile şi căminele studenţeşti din ţară şi probabil ziaristul Omicron promovat în funcţie! M-aş mira să nu fie acum… mare sculă de basculă! În plus barmanul nostru a fost concediat, pierzânduşi locul de veci ce-i fusese hărăzit iar bufetul nu a mai fost inclus în circuitul meu turistic, fiindcă de atunci nu mai găseam acolo nimic de glojdeală*.

147

Aurel-Avram Stănescu

Dincolo de absolut - fragmente România, oraşul de la malul mării. Iarna grea şi-a aruncat crivăţul asupra oraşului îngheţat, odată cu trecerea ursitoarelor pământului, adunate în fiecare casă unde se năşteau copii. Se certau, şuierau, dar cea mai blândă şi mai mare dintre ele a hotărât… şi au dispărut grăbite, având multe vizite de făcut ! Se înserase devreme în acea vineri. Urma cea mai lungă noapte din an. Rafalele de vânt troieniseră zăpada în dreptul casei cu etaj şi obloane de protecţie. În familie ar trebui să fie veselie. La prânz s-a născut un băieţel care plânge într-una şi este vânăt de atâta efort; blond ca tatăl, cu ochii de culoare deschisă şi capul mare care contrastează cu trupul firav şi plăpând. Pompilia, mama lui, încearcă să-l îndemne, sânul plin de lapte îl îmbie, instinctual el suge de două-trei ori şi obosit începe din nou să plângă. În toată casa nu doarme nimeni. Toţi sunt îngrijoraţi de acest refuz de neînţeles din partea unui nou născut. Mamă-sa suspină însă deodată devine fericită când băiatul mai suge puţin lapte: - De ce însă oboseşte imediat şi suspină întruna? se întreabă cei din jur. 148

Adevărul dintre noi

Pomilia şi bunică-sa încearcă să-i dea ceai îndulcit, acelaşi rezultat. Naşterea a fost relativ uşoara, iar mama lui nu vrea să se despartă de micuţ. Îl schimbă, îl înfaşă stă cu ochii pe el şi… oftează: - Oare să aibă şi el soarta Marilenei ? Îşi spune ea, gândindu-se la soarta altui copil pe care l-a pierdut în urmă cu 4 ani. Dincolo în sufragerie, tatăl băieţelului şi cumnatul lui Mitică, stau tăcuţi, cu gândurile vraişte. Sunt prieteni, de când se ştiu că au ieşit pe stradă la joaca, probabil aveau 2-3 anişori. Au făcut războaiele, întâi contra ruşilor, pe urmă contra nemţilor. Totuşi soarta ţării este incertă, Armata Roşie a pus stăpânire peste tot. Ruşii sunt încartiruiţi în oraş la doua străzi depărtare de casă. Parcul din centrul oraşului şi liceul de băieţi, Mircea cel Bătrân, transformat în Casa Ofiţerilor Ruşi, nu mai sunt ale lor. Au depozite separate fără firme la intrare, alimentări, magazine de lux, totul este păzit cu grijă de ostaşii sovietici. În port este plin de nave ruseşti. Cu nemţii au dus-o mai bine… parcă nici nu era război. Aveau flotă maritimă, avioane, chiar şi două submarine; sovieticii nu îndrăzneau să se apropie de oraş să-l bombardeze însă acum sunt mulţi, foarte mulţi soldaţi.

149

Aurel-Avram Stănescu

Nu mai au nimic doar şlagărul de Dendrino, pe care nu-l suportă ruşii, îngânat în surdină, ‘’A plecat la vânătoare Agarici A plecat să vâneze bolşevici’’ Cei doi bărbaţi vorbesc în şoaptă… parcă nici nu vin sfintele sărbători. Nu auzi copiii cântând colinde, oraşul este tăcut, paralizat de teamă şi viscol. Ei sunt pregătiţi pentru sărbători, au de toate, numai ăsta micul… să se roage la bunul Dumnezeu să-i dea sănătate şi o vor scoate la capăt. Din dormitor iar se aude plânsetul copilului şi vocea blândă a mamei care încearcă să-l aline. Surioara lui, Mioara de doi ani, nu se dezlipeşte de pătuţ şi-i vorbeşte: - Hai bebe, mănâncă, te rog! O superi pe mămica! Dar ,,bebe,, nu ascultă şi scânceşte întruna. Profitând de neatenţia celor mari ia hotărâtă un lemn subţire de la sobă şi îl ridică să lovească copilul. Din fericire o vede mătuşa care, din doi paşi îi prinde mânuţa şi-o întreabă, - Mioara, ce făceai cu lemnul ăsta? - Eu dădeam na-na lui bebe că nu mănâncă ! De ce o supără pe mama ? Părinţii nici nu mai au putere să râdă sau să se sperie, sunt din ce în ce mai îngrijoraţi, dar ce pot face?

150

Adevărul dintre noi

Este Crăciunul. Slujba la biserică s-a terminat de mult; curând întunericul va pune stăpânire peste întreaga suflare; afară este un ger aspru şi fulguieşte. Oraşul pare mai tăcut. Cei doi bărbaţi nu mai au speranţe, cel mic s-a învineţit, nici nu are putere să scâncească, nu scoate nici un sunet, abia mai răsuflă şi Pompilia este disperată. - Cel puţin să-l botezăm, să moară creştin. Spune mohorât Gică, tatăl băieţelului, - Hai la preot… îl anunţăm să vină acasă, luăm şi cazanul de la biserică! Îşi îndeamnă Mitică, prietenul şi cumnatul, - Mă duc eu, la preotul Vârnav să-l chem, voi aduceţi cazanul. Intervine Decebal unul dintre fraţi. - Bine…încălziţi apă mai multă! Îngaimă hotârât Gică, rudelor aflate în preajmă. Cei trei dispar în viscolul ce a izbucnit mai tare. În jumătate de ceas sunt înapoi, cu cazanul şi preotul. Acesta se pregăteşte de sfânta slujbă, aranjează odăjdiile şi în final începe ceremonia de creştinare a copilului. Femeile nu se pot stăpâni, plâng mocnit, iar bărbaţii sunt posomorâţi. Preotul ia copilul repede, îl cufundă în apă de trei ori conform ritualului, nici un scâncet şi îl dă naşei să fie înfăşat. O voce întreabă, 151

Aurel-Avram Stănescu

- A murit ? Răspunde încetişor, plângând, mama pruncului, în vreme ce îl îmbracă în scutece noi, - Doarme! Îl aşează pe dormeza încăpătoare, culoarea vineţie se schimbă încet în paloare şi doarme adânc, nimic nu-l deranjează în timp ce, femeile stau răbdătoare în cameră, sporovăind încetişor. După un timp se trezeşte şi nu scoate nici un sunet; simte instinctiv trupul cunoscut al mamei, întinde mânuţele, apucă strâns sânul plin cu lapte şi lacom, începe să-l sugă; şoaptele bucuroase ale femeilor s-au transmis bărbaţilor, - Mănâncă… Laur mănâncă! Agitaţia tăcută a urbei şi viforniţa se potoliseră. Pe stradă felinarele luminau simptomatic casele şi salcâmii nemişcaţi în gerul care se muiase. Fulgii mari de nea, aşterneau zăpada uniform şi peste locurile unde nu se depusese omătul. În casă era linişte şi cald. Prea multe lucruri nedezlegate şi prea puţine aflate străbăteau mintea atât de întortocheată a omului, însă cei doi prieteni hotărâră atunci, pe loc, - Nu vom intra în partid niciodată! *** Dar viaţa continuă indiferent de zbaterile societăţii, totul e efemer, însă viaţa are ceva special, se repetă, dar 152

Adevărul dintre noi

nu mai e aceeaşi, pe când politica are o repetabilitate dezarmantă. Indiferent ce sunt conducătorii, regi, dictatori sau iluminaţi în acest domeniu, vor să impună maselor ideile lor năstruşnice şi sfârşesc ca orice muritor de rând, iar timpul îi va uniformiza. Dacă nu e întreţinută imaginea lor, vor uita toţi că au existat vreodată! Important este pentru fiecare să trăiască cât mai onorabil. Acesta e singurul obiectiv palpabil, degeaba adună strângătorii, ei vor pierde tot la un moment dat. Ce este realitatea sau înşelătoria? Un vis, un fum de multe ori frumos, inutil şi fără miros care zboară, se împrăştie, se duce, unde? Trecutul chiar dacă nu-l cunoaştem, el există şi nu îl putem schimba, ştim sau nu, nu are importanţă, dar totuşi este bine să-l aflăm! Prin vremuri grele treceau oamenii acestor meleaguri, aşa a fost întotdeauna, aşa este şi astăzi. Locuitorii acestui pământ erau oameni drepţi, crunţi, viteji, iuţi în fapte, isteţi, îşi dădeau seama că timpul le rezolvă pe toate, lăsau multe de la ei şi între două năvăliri de-ale duşmanilor o aşteptau pe a treia… a prietenilor! Aveau în ei o dorinţă de libertate care se manifesta din fragedă pruncie şi cu cât treceau anii, se accentua şi devenea tot mai acută.

153

Aurel-Avram Stănescu

De ce trebuie sa fie vasalii altui neam? De ce trebuie să se supună altora, când sunt mai buni, mai înţelepţi decât ei? Această dorinţă imperioasă îi sufocă, însă acesta a fost şi este mobilul neamului nostru! Au fost şi sunt multe lepădături în el, conducători veroşi umblă cu avantaje la mai marii lumii, fură pentru burta proprie sau interesul lor… însă au de unde lua! Strămoşii au trăit deziluzii, iubiri, au chefuit, au trecut prin suferinţe de care au ştiut cei din jurul lor sau cel mai adesea numai ei. *** Derulând timpul ajungem în luna mai a anului 1600 cu sau fără, câţiva ani. Voievodul Ţării Româneşti este obligat de Marea Poartă să plătească tributul sau peşcheşul, care nu era mic, ţara fiind bogată. Cu această ocazie, Domnul ţării îşi trimite fiul, fratele şi pe alţi tineri din rândul fiilor de boieri, mai mari sau mai mici, toţi supuşi ai Porţii, să studieze la Stambul. Au primit de la voievod înscrisurile oficiale parafate cu sigilii de ceară şi după un ultim chef au purces la drum . Acest lucru se întâmplă periodic după bunul plac al sultanului căruia îi plăcea să fie înconjurat de tineri din ţările valahe.

154

Adevărul dintre noi

Aşa este de când a apărut lumea pe aceste meleaguri. Urmaşii boierilor, ai oamenilor cu stare, nu au decât să facă şcoli înalte la Istambul, Viena, Moscova, Paris, Berlin, Londra sau în alte mari oraşe ale lumii, pentru a fi influenţaţi de cultura respectivă şi când înaltele interese o cer, să fie puşi în fruntea ţării de obârşie. În acest fel, domnitorul este la mâna conducătorilor acestei lumi oricând, oriunde şi în orice clipă, ameninţat şi chiar schimbat dacă cumva se observă un semn de rătăcire la el! Rezerva de cadre funcţiona de mii de ani, dar sub altă denumire! Toţi îşi dau seama de scopul urmărit de turci care acum sunt la putere, în această parte a lumii, însă nu au ce face, aşa că în loc de lacrimi de necaz, se merge pe varianta bucuriei şi tinerii sunt îmbiaţi cu pocale de vin şi mâncare aleasă ca nu cumva să uite ţara în care s-au născut. Călătoria va dura mai bine de o lună, drumul este lung, capcane multe dar ei sunt tineri şi speranţa întrun viitor fericit, face ca grupul să se bucure cu orice prilej. Poate dintre ei, se va alege viitorul domn al ţării, în funcţie de afacerile Porţii, dar deocamdată ei petrec, în timp ce alaiul se mişcă inexplorabil spre Stambul cu aur, prăzi, diverse biruri, peşcheşuri, dări şi altele.

155

Aurel-Avram Stănescu

Convoiul a plecat din capitala ţării, Târgovişte şi prin satele, pe unde trece, se adună lumea să-i privească. Sunt tineri, îmbrăcaţi elegant după portul vremii iar, dacă îi prinde înserarea, cei mai vrednici oameni din sat se bucură să le fie gazde înalţilor oaspeţi. În seara asta i-a prins noaptea în satul Malu, la 15 km de satul Giurgiu, aflat pe malul stâng al Dunării şi gazda se bucură… şi nu prea! Tânărul cel mai înalt în rang a ochit-o pe fata lui de 16 ani, frumuşică, cu nuri numai buni de apucat, aşa că după ce au fost expediaţi din cameră toţi, gazda şi slugile, amândoi s-au pus pe treabă. Fata era încântată de atenţia ce i-o acorda musafirul şi cum amândoi erau tineri, era şi luna florilor, şoaptele lor se răspândeau peste toată suflarea satului, miresmele pământului le răscoleau sângele, nu le-a rămas altceva de făcut decât să joace cu patimă rolul, ce le-a fost dat de creatorul tuturor vietăţilor şi lucrurilor, şi ca totul să aibă sens, au trăit acele clipe cu sentimentul iubirii. Tânărul a fost atât de încântat că a doua zi pretextând o subită durere de cap a amânat plecarea alaiului şi toţi au trebuit să mai rămână o zi, până îi va trece boala tânărului stăpân. Poate el era bine intenţionat şi chiar vroia să se întoarcă mai târziu însă niciodată nu suntem stăpânii noştri să facem ce dorim.

156

Adevărul dintre noi

Atâta ştiu, de un inel pe care l-a lăsat gazdei ca zălog pentru revenire, când alaiul s-a pus în mişcare… şi s-a topit precum untul în tigaie, pe plită, la căldura sobei. Inelul s-a plimbat în acest neam până s-a rătăcit ca orice lucru şi nu s-a mai ştiut ce semnifică, iar povestitorul nu ştie de ce a amintit de el; nu ştie cum arăta, însă bătrânii aşa i-au spus şi el şi-a făcut datoria amintind de el. În această vreme, în alte case, restul tinerilor boieri au petrecut cu gazdele lor poate, în acelaşi mod plăcut sau neplăcut pentru alţii, însă timpul… duşmanul şi motorul universului, îi mâna din urmă. Iscoadele îşi făceau datoria anunţând la curtea domneasca şi la Înalta poartă, cauza întârzierii, iar alaiul plecă să-şi îndeplinească menirea şi toate s-au împrăştiat, fiindcă se apropia vremea culesului grânelor, legumelor… apoi a fructelor şi viilor până se aşternea zăpada, când se depănau la gura sobei poveşti frumoase cu zmei, feciori de împăraţi, feţi frumoşi, Ilene Cosânzene şi salvatori miraculoşi, în timp ce, în altă cameră se năştea o fetiţă minunată, ce va fi iubită de mama ei! Pe acele meleaguri existau legi dure printre care una suna cam aşa : ,,Cine va fi găsit cu ştromoleacul învârtoşat la gaură de fată mare i se va tăia scărbavnicul mădular întru veşnica lui nefolosinţă,, 157

Aurel-Avram Stănescu

Aceasta era pedeapsa ce se aplica vinovatului, desigur, dacă nu era boier! Aşa a fost în Ţara Românească, ca şi pretutindeni în lumea asta. Femeile duceau greul şi în cazul năvălirii sau trecerii turcilor, tătarilor, ungurilor, leşilor, ruşilor şi altor năvălitori. Sunt legi care trebuie respectate de cei de rând, majoritatea… fiindcă înţelepţii pământului le fac numai pentru folosul lor. Exista şi există un mic grup de privilegiaţi ce sunt mai presus de legile pe care tot ei le fac, tot ei le votează, când şi cum vor… dar sunt prea mic să comentez şi pierdem vremea degeaba. Însă lumea se mişcă întruna, cei bogaţi sunt săracii de mâine, statele conducătoare ale lumii se schimbă permanent, puterile sunt în continuă căutare pentru a rămâne lideri, bogaţii se gândesc cum să-i mai înşele pe ceilalţi, săracii cum să ajungă în frunte şi să se îmbogăţească… este o rotaţie perpetuă de oameni, micro şi macroorganisme, uni şi pluricelulare, pietre mai mici sau mai mari, meteoriţi, planete, sisteme solare, galaxii fără număr şi totul pentru ce?! Pentru că existăm ! Aşa le-a rânduit creatorul şi sunt legate una de alta! Nu contează că ne vom întâlni cu veşnicia, doar momentul, clipa actuală este tot ce trebuie trăit. *** 158

Adevărul dintre noi

Parcul Maxim Gorki Din oraş, sovieticii au luat parcul şi liceul Mircea, leau îngrădit cu plasă de sârmă şi erau sub paza lor, iar elevii de la această şcoală făceau orele în sediul de pe strada Traian. La capătul străzii Dacia era o baltă şi-o gaură în gard, pe unde puteau intra iarna ciutanii să patineze pe gheţuş… li se permitea de către ostaşii sovietici. După ce s-a terminat Teatrul, ruşii şi-au oprit liceul şi o parte din parc. Sâmbăta seara, se duceau elevii la cravată, obligatoriu, să danseze cu fiicele ofiţerilor, care nu erau urâte de loc, se bâţâiau şi încercau să înfiripe conversaţii în limba rusă, pe care o făceau obligatoriu la şcoală. După eliberarea ţării de sub ruşi au început construcţiile: gara, Sala sporturilor, blocurile. Întreaga Constanţă se plimba acum prin sigurul parc din oraş, garnisit de fotografi, cu tot arsenalul de maşinuţe, maimuţoi şi tonete, în care se vindeau castane coapte, floricele, vată de zahăr, seminţe, chiar porumb fiert; bătea un vânt de schimbare şi ţara s-a schimbat. ***

159

Aurel-Avram Stănescu

1979. Sfârşitul anului. Mica familie completată prin căsătoria surorii, suferă o incredibilă pierdere. Moare Fănel, soţul ei în accidentul groaznic al navei petrolier „Independenţa”. Întâmplarea a făcut, să fie adus în prima tranşă de trei decedaţi; a fost şi primul sicriu care a fost dat jos din maşină. Aşteptau încremeniţi o mulţime de rude, prieteni şi necunoscuţi…o mare de oameni încărcată cu multă jale! Accidentul s-a produs în Bosfor, o navă mică, grecească a intrat în colosul cu un deplasament de 150.000 de tone registru … se pare că au fost şi nişte explozii aiurea, la bordul Independenţei. În momentul coliziunii, nava grecească a fost respinsă de suflul exploziei. S-a întâmplat la orele 4 dimineaţa, în noiembrie… Echipajul grecesc a scăpat fără nici o zgârietură, în timp ce vasul nostru a fost cuprins de flăcări. Au fugit speriaţi de amplitudinea exploziilor fără să încerce măcar o salvare…ce putem zice, greci! Doar 3 oameni din echipajul românesc s-au salvat prin înot…nici ei nu ştiu cum au reuşit. Erau scene de coşmar: apa rece, flăcări până la cer peste tot, saltul fiecăruia în gol, pe întuneric de la o înălţime de patru etaje sau mai mare, un infern de apă, fum şi foc, o fugă teribila pentru supravieţuire. Ruşii, KGB.ul se pare că nu au fost străini de acest lucru, procesul care a urmat fiind un simulacru. În

160

Adevărul dintre noi

urma accidentului au pierit 53 de oameni, şi au rămas orfani, văduve şi părinţi neconsolaţi pentru totdeauna. Comandantul grec nu a respectat regulile traversării strâmtorii, cei care erau de serviciu dormeau sau erau beţi… au fost bani mulţi în joc şi multe suspiciuni, o treabă murdară! Vasul a ars 2 luni în strâmtoare, explozia spărgând toate ferestrele din Istambul şi înnegrind pereţii caselor. Sicriele au fost sigilate şi aveau interdicţie să le deschidă dar rudele l-au desfăcut…era Fănel! *** Tanti Nuţi de la Scorei, mama Nuţă cum îi spuneau nepoţii a apărut din depărtatul, tenebrosul şi miraculosul Ardeal, cu multe superstiţii şi poveşti reale, în care credea şi credeau. Scoreiu, sat fabulos, era şi este în Ţara Făgăraşului prin defileul Oltului unde, apa curge iute, aparent însă nu pare; albia râului este largă, dar sunt vâltori nenumărate pe unde nu te aştepţi şi de aceea rar sunt cei ce se încumetă s-o treacă în înot. Exista şi un pod de frânghii pe care îl treceau încet, cu teamă, să nu facă balans. Oamenii sunt la fel, aparent liniştiţi, dar iuţi la treabă, la muncile câmpului şi probabil la mânie. 161

Aurel-Avram Stănescu

Este un sat obişnuit din Ardeal, unde crumpenele se fac, însă cu multa trudă ca de fapt toate roadele câmpului. Se însămânţează grâu să-şi facă tot omul o pită în casă, ovăz pentru caii care erau la mare preţ, cucuruz sau păpuşoi pentru hrana animalelor, însă şi pentru mămăliga, ce se fierbea vârtoasă de se tăia cu aţă tare. Mămăliga se făcea de cu seara să fie pregătită pentru dimineaţa, la masa rece, cu laptele cald, ce-l scoteau de la mulsul dinaintea plecării bivoliţelor la păşunat, să nu piardă timpul, când aveau atâtea treburi de făcut; dar să nu care cumva să uităm fânul încărcat cu toate miresmele pământului, hrana preferată a cailor şi bivoliţelor. Când s-au mărit şi mergeau cu toţii la fân, mâncau pită cu slană şi ceapă roşie. Slana era groasă cât palma unui om mare şi se topea în gură, la fel ca untul. Seara, pe lângă strachina obligatorie de lapte cu mămăligă, mâncau şi diferite mâncăruri gătite din carnea şi cârnaţii afumaţi şi păstraţi în ghiumuri cu untură. Vara se muncea zdravăn şi nu era o clipă de răgaz, că ploua şi se însenina mintenaş… era goana uscării fânului şi trifoiului! Aici toate femeile erau mume sau lelici! Singurul râu ce traversează satul, este Valea care se umflă deseori şi vine apa mare din munţi, distrugând

162

Adevărul dintre noi

podul, împărţind satul în două, răvăşind bulboaca, locul de joacă preferat al copiilor. Tanti Nuţi era foarte frumoasă; a fost măritată înainte de război în neam, câţiva ani, până aceea a murit brusc şi toţi au vrut ca ea să-şi refacă viaţa, fiind o femeie liniştită şi bună. Erau mulţi prieteni printre care unul bulgar, marinar Manole… s-au căsătorit şi de data asta unchiul Decebal le-a fost naş. Unchiul Nole, de la Manole, a fost timonier, erou de război; el şi-a făcut datoria pe vaporul avariat de bombe în timp ce restul fugeau şi săreau care încotro; adică l-a dus unde trebuia… într-un port. Scria în Magazinul istoric despre el, dar părinţilor nu le plăcea să îşi amintească de război şi au trecut cu vederea aceste amănunte… nesemnificative pentru ei din viaţă! Tanti Nuţi, când era tânără cu fetele de vârsta ei, făcea tot felul de obiceiuri; odată singură în camera ei şi-a aranjat oglinzile, şi-a dezbrăcat straiţele de pe ea, să-şi cunoască ursita. Când a văzut un dric tras de patru cai, a scos un ţipăt şi a leşinat! Altădată într-un pahar cu apă neîncepută de la fântână a pus un inel şi cenuşă… s-a format silueta unui băieţel, cu pantalonii scurţi şi cămaşa albă… stătea drept ca la fotograf. Acela a fost Nelu, nepotul ei, de care a avut grijă, când era copil de şcoală,…cum să nu crezi în aceste semne? 163

Aurel-Avram Stănescu

Când cădea seara, treburile încetau, animalele rumegau în staul, iar ei, copii aşteptau nerăbdători să le repovestească mereu aceleaşi lucruri care le păreau noi de fiecare dată. Stăteau întinşi liniştiţi pe laviţe şi li se desfăşura în faţa ochilor misterele ţinutului cu piscuri semeţe care se pierdeau în neguri albastre; codrii străvechi şi întunecaţi fără de sfârşit, având muşchii verzi aliniaţi pe copaci spre miazănoapte; recunoşteau toate potecile spre munte, cu animale fioroase, îndrăzneţe şi isteţe, strecurându-se prin codru fără să le simţi, pâraie fără număr care izvorau din poieniţe şi adormeau înfioraţi, în timp ce bădicul Ion pleca în nopţile cu lună, la pădure după lemne. A doua zi dimineaţa, vedeau uimiţi cum soarele a răsărit voios, zgomotele satului reveneau la viaţă şi mulţumeau bunului Dumnezeu de minunăţiile naturii şi de apa rece din fântână. Acum ghicea în cafea, dar cu un talent ce depăşea puterea lui de înţelegere. Tot era de bine şi se adeverea peste un număr de zile, săptămâni, luni sau ani, cum vedea punctele în ceaşcă… Dumnezeu ştie că el nu observa nimic; ea distingea animale, feţe, siluete, umbre, forme în zaţul negru sau pe lângă el, în sepia, iar când nu îi plăcea ceva se oprea şi spunea ,,Dă doamne bine,,

164

Adevărul dintre noi

În orice caz, a avut puterea de şi-a prevestit moartea la Ani în ceaşcă; i-a spus că îi moare cineva drag… să o liniştească i-a zis că nu este rudă cu ea! S-a întrebat Ani trei zile cine o fi şi a găsit-o într-o noapte, dormind în pace cu toate luminile aprinse; a forţat puţin uşa pătrunzând în casă, dar nu i-a fost teamă de ea… parcă se odihnea! Avea pe chip toată bunătatea ce poate exista pe lumea asta! Gică, tatăl, a fost un om de o corectitudine dusă până la exces, dar asta nu însemna că nu îl iubea! A vrut să fie ca el… niciodată nu a reuşit! Când hotăra ceva, aşa rămânea, cu riscul de a se îndepărta de restul neamului. A priceput astăzi de ce tatăl său şi unchiul Titi, nu au intrat în partid, deşi era destul de uşor s-o facă prin acele timpuri; a fost mulţumirea lor către Dumnezeu, drăguţul, că i-a dat viaţă într-un moment critic, în care el o refuza! De ce s-a răzgândit? Tot el ştie! Această generaţie uitată, s-a dus, asta este soarta oamenilor, deşi, la un moment dat îşi spune fiecare, sunt nemuritor şi voi face lucruri ce vor dăinui veşnic! Ca orice muritor a crezut că lumea începe cu el şi o sfârşeşte când se îmbolnăveşte. Atunci îşi dă seama că până la el au trăit şi murit, mulţi, foarte mulţi moşi şi strămoşi, iar el a adunat atâtea de la ei şi trebuie să-şi înveţe urmaşii, să nu repete greşelile sale! Dar se poate? Nu este totul rotund ca o picătură? 165

Aurel-Avram Stănescu

- Sfârşit -

166

Adevărul dintre noi

Un timp iremediabil Departe de noul val, experienţa autorului dă dovadă în acest volum de debut, în mod cu totul reflexiv de cea mai bună şcoală specifică deja unei mitologii mai mult decât personale. Secvenţe ale trecerii, în mod absolut hemografic, prin viaţă, găsim în cele optsprezece povestiri, dacă am numărat bine şi unilateral, înainte de orice, pregnante, profunde şi extraordinare. Cartea începe cu povestirea ,, La Nuci ’’, un fel de avant la lettre în care autorul, convertit la înţelegerea binelui şi trăinicia dezinteresării, ne introduce în atmosfera tragicului Canal Dunăre - Marea Neagră, plin de nădejdi şi expectative - (se pare că decizia construirii Canalului i-a fost sugerată lui Gheorghiu Dej de însuşi Stalin, cu prilejul unei vizite de lucru făcute în 1948, la Kremlin) - ,,Baraca lungă cu birourile conducerii era poziţionată pe malul Canalului; se avea astfel, perspectiva întregii lucrări. La distanţă se zărea un câmp întins, verde, cultivat cu porumb, un drum de pământ bătătorit şi o fermă părăsită de atâta căldură’’. Evocând fapte de demult, întru stăvilirea timpului şi nu doar, autorul aduce ca o “apă vie” în prim-plan, aproape osteologic, chipul câtorva personaje precum: Kenan, mândru de noua lui motoretă, prilej pentru 167

Aurel-Avram Stănescu

scriitor de-a face o incursiune în împrejurimile şantierului şi a le descrie sub semnul resemnatei cuviinţe. Laur, cel de-al doilea personaj, atletic, care se urcă cu uşurinţă în copac pentru a culege nuci verzi, identificat într-un fel cu simţământul plonjării în viaţă şi hotărât lucru, dar nu în cele din urmă un al treilea personaj, demn de luat în calcul şi poate cel mai bine construit, rămâne Radu. Cartea vine, indiscutabil, să aprecieze, întru fermitatea unicităţii, stimulii personalităţii domnului Aurel Avram Stănescu, de a reconstrui şi îngădui memorii fapte şi trăiri ale unor tineri de pe un şantier, cândva, celebru. Autorul se pare c-a fost, după o logică vie a semanticii, martor ocular, participant nemijlocit la aceste evenimente, care i-au marcat, întro formă cosmotică şi “atonală”, destinul. Ori, de pildă, în paradoxul ,,Un alt fel de membri’’ pe lângă cele două personaje de mai sus, apare în toată concreteţea, rezistent la eroziunea vremii şi secretarul de partid (al Partidului Comunist), Rebegilă, descris ca un om integru, muncitor, demn de încredere, dar şi fin psiholog, într-o atmosferă de lucru tipică unui şantier; însă nu acest fapt doreşte autorul să scoată în evidenţă, ci felul în care erau, ,,făcuţi’’, membri de partid, sau excluşi (Excluderea)...într-o fecundă şi absurdă ambiguitate. Cu suita de evenimente trăite de Laur în ,,Un alt fel de membri’’, la adăpost de orice 168

Adevărul dintre noi

risc, merită să fim curioşi în a parcurge cu predilecţie vădită toate situaţiile limită la care ne invită, într-un fel sau altul, prozatorul. Povestirile sunt de o factură pur realistă, unde atât oameni cât şi evenimente, contribuie esenţial şi definitoriu, la firul epic al echivalenţelor, în cadrul cărora se mântuie conflicte de ordin, interior cât şi exterior. Povestiri precum ,,Un Liceu la malul Mării’’, ,,Anii mei apocaliptici’’ şi ,,Dincolo de absolut’’, unde perspectiva narativă este prezentată de autorul omniscient la persoana a III-a, influenţează şi scot în evidenţă întâmplări verosimile şi desigur fără verbozitate în formă neutră. Cartea, scrisă dintr-un amestec de sublimată, nobilă şi tainică nebunie, are de toate, de la iubiri inocente până la viol, dar şi descrieri extraordinare de istorie, ori pagini superbe de reportaj. Aurel Avram Stănescu, dispune fără doar şi poate de o adevărată artă a persuasiunii şi a dialogului, ştiind fără nici un fel îndoială cum să-şi atragă cititorii. Constantin Marafet

169

Aurel-Avram Stﾄハescu

Cuprins La nuci ................................................................. 170

Adevărul dintre noi

Un alt fel de membrii......................................... 12 Trădarea............................................................... 23 Excluderea........................................................... 27 La o margine de lume........................................ 32 Telemeaua............................................................ 42 Cetăţi pereche..................................................... 46 Iluzii pascale........................................................ 53 Lumea nu se schimbă........................................ 55 Privatizarea............................................... 62 Eterna copilărie .................................................. 67 Drum străbătut................................................... 77 Dans haotic......................................................... 80 Kilometrul opt.................................................... 85 Un liceu la malul mării- fragmente ................. 98 În război cu timpul- fragmente ....................... 117 Anii mei apocaliptici-Roman umoristic, ironic cu CV- fragmente ................................... 129 Dincolo de absolut- fragmente ........................ 150 Un timp iremediabil ...................................... 169

171

Aurel-Avram Stﾄハescu

172