Revista Banchetul nr. 1 2 3 , anul 2016

Editorial

ÎN LOC DE PROGRAM

I. CELE TREI MEDALII „În somn sângele meu ca un val – zice poetul – se trage din mine înapoi în părinți”. Mă găseam în curtea școlii de acasă, din satul Berindei, curte înconjurată spre stradă de fosta școală veche în care învățase și bunicul meu, Ilie Zisu Dumitru, cu Învățătorul ăl Bătrân, făcută pe la 1880, și, în partea de apus, de școala nouă, pe care o zidiseră în anii ’60 părinții noștri, în frunte cu meșterul Constantin Stănia. Ce mândru era de tatăl său, Doru, colegul meu! În față era clădirea Sfatului popular, rămasă fără pic de teren, fiindcă i-l acaparase curtea noastră cu terenul de sport. Ieșiserăm repede toți copiii din clasă să vedem minunea. În curte era o mașinărie fixată pe patru picioare metalice, cu o țeavă uriașă îndreptată în sus și spre răsărit, peste locul unde ar fi trebuit să fie clădirea administrației locale, încă nici satul cu casele noastre nu se mai vedea – doar un câmp verde întins până sub coasta dealului de la Zănoaga, totul plin de lume curioasă. Dintr-o dată patru bărbați cu veșminte strălucitoare și ochii înroșiți au apucat de mâini și de picioare pe un tânăr dintre noi, l-au întins pe o masă brusc apărută și l-au înfășurat într-o folie de metal argintie – părea un cocon – și l-au vârât în mașinărie, ca pe un proiectil, pe partea de dinapoi a țevii. „Îl vom trimite în cer, ca la înapoiere să ne spună cum se vede de sus lumea de jos!” Câteva femei în veșminte ponosite și cu testemele pe cap cad în genunchi și încep să țipete. „Fiți fără grijă – le îmbărbătează unul dintre bărbații aceia –, înainte de a ajunge jos, i se vor deschide șapte rânduri de aripi și de parașute!” Bărbatul din spatele țevii își închide ochiul stâng și cu dreptul privește prin lunetă; trage cu mâna dreaptă de o manetă și „proiectilul” țâșnește fără să poată fi văzut. Doar o flacără albă se distinge pentru o clipă în urma sa, și niște funigei mari cad peste noi. Curioși, speriați, toți privim spre cer. Când deodată, se vede proiectilul înnegrit venind cu iureș în jos, fără urmă de parașută. Brusc, mașinăria eliberează telescopic o tijă uriașă, ca un minciog, la peste BANCHETUL 1-3 / 2016

două sute de metri, unde deschide o uriașă pernă de aer. „Proiectilul” înnegrit cade exact în mijlocul acesteia. Un zgomot și un icnet. Mulțimea speriată se trage în lături, amețită ca de un vârtej. Apoi tija cu perna de aer se retrage spre mașinăria care acum începe să-și agite multiplele brațe. Așază perna jos, în partea stângă, la ceva distanță de mașinărie și se retrage în corpul acesteia. Perna se dezumflă și se preface într-un hamac prins de captele unui pat metalic, mai înalte decât omul. Câteva brațe metalice, care se întind din mașinărie, îl desfac pe tânăr din carcasa metalică. Pare ca un pui de pasăre scos din ou înainte de vreme, sau ca un miel jupuit. Se zbate. Carnea este peste tot o rană galben roșiatică. Se prinde cu mâinile de plasa hamacului, se îndoaie, se răsucește, vrea să se ridice, dar mai mult se încurcă în plasă. Ajunge în genunchi și în coate, cu coloana îndoită în jos, ca litera M, și privește spre noi. Din ochi, de pe obraji se prelinge sânge. De nu ar fi coloana îndoită, ar aminti de Nebuchadnezzar al lui William Blake, împăratul care, nerecunoscând stăpânirea cerurilor, a trebuit șapte vremi să se târască și să mănânce împreună cu fiarele și sălbăticiunile pământului. Tânărul s-a făcut translucid și începe să se vadă prin el oasele rupte, înotând ca niște pești albi într-un acvariu. În față, spre partea dreaptă a mașinăriei, un braț al acesteia se întinde peste mulțime și își deschide ghiarele în care apare un ecran mare de televizor. În el se vede tânărul cu tot interiorul său, cu oasele fracturate plimbându-se prin corp. Ecranul se rotește spre a fi văzut din toate părțile. Lumea este numai ochi, îngrozită, înmărmurită. Deodată, ca la stârnirea unui vânt, intră în mișcare ca un lan de grâu. Din dreapta se aude o voce, apare un bătrân cu barba până la pământ. Citește dintr-o carte pe filele căreia se întindeau razele roșiatice ale soarelui de amurg. „Domnul m-a luat în Duhul și m-a pus în milocul unei văi pline de oase. M-a făcut să trec pe lângă ele, de jur împrejur; și iată, erau foarte multe pe fața văii și erau foarte 3

Editorial

uscate. El mi-a zis: «Fiu al omului, vor putea oare oasele acestea să trăiască?» Și eu am răspuns: «Stăpâne, Doamne, Tu știi lucrul acesta!»”

Mașinăria urlă: „Lasă basmele!” Mulțimea scoate sunete dezarticulate, mugește. Bătrânul abia mai se aude: Și El mi-a zis: „Prorocește despre oasele acestea și spune-le: «Oase uscate, ascultați cuvântul Domnului!»”. Din partea stângă se aud țipete ale tănărului, zbaterile sale. Pe ecran se văd oasele cum aleargă unele spre altele, cum se ating sau se resping. Și prin larmă se înalță vocea bătrânului: „Așa vorbește Stăpânul Domnul, către oasele acestea: «Iată, voi face să intre în voi un duh și veți trăi. Vă voi pune tendoane, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune un duh în voi și veți trăi. Și veți ști că Eu sunt Domnul!»” Larma sporește, vuietul cuprinde totul. Am văzut pe ecran cum oasele se apropiau, se formau cartilaje între ele. Mi-am aruncat ochii spre tânăr, și am văzut cum acel trup descărnat s-a acoperit de piele, de piele foarte tânără. De lângă umăr, îl aud pe bătrân: „Prorocește și vorbește duhului! Prorocește, fiu al omului, și zi duhului: Așa vorbește Stăpânul Domnul: «Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morții aceștia, ca să trăiască!»”. Am căzut în genunchi și am început să vorbesc după vocea poruncitoare...

Larma și întunericul cuprinseseră totul.

Era aproape miezul nopții. Școala mea cea veche se preschimbase în aripa nordică a restaurantului Jiul din Petroșani. Câteva becuri oarbe, agățate în stâlpii stradali, pâlpâiau în întuneric, iar prin ferestrele localului abia se strecura o lumină roșiatică, slabă, atât cât reușise să scape de draperiile trase. De jur împrejur localului nu se distingea nici urmă de clădiri, ci doar o mulțime dornică să pătrundă înăuntru. Era un asalt pe viață și pe moarte, cei strânși în pereți abia mai putând să respire. Fără să știu cum, împins din spate, intrasem pe ușa a doua, a personalului, ușă ce dispăruse.

Ajunsesem într-un coridor sufocant de mulțime, strâns într-un zid înalt până la piept și lung de vreo trei metri, acoperit cu marmură neagră, care era tejgheaua unui bufet. Intrarea dinspre sală, din partea dreaptă, era acoperită de întuneric, spre stânga, unde tejgheaua se termina, se vedeau plitele bucătăriei, iar dincolo de ele, la o masă destul de mare, șase ospătărițe își făceau casa, fiecare numărându-și grămada proprie de bani. Abia se vedeau 4

din dosul grămezilor. La bufet, un băiat scos ca din cutie, un barman cu papion, căruia toți i se adresau cu numele de Mircea. Servea pe fiecare, după cum se nimerea. Comand o cafea. Cu greu reușesc să bag mâna în buzunar după bani. Caut, tot caut în buzunar și după câteva clipe scot afară, la un loc cu mânușile de piele neagră, trimise de Odette din Germania, o bancnotă de 100 de lei. Mototolită.

Vecinul mă ajută să o întind pe tejghea. Barmanul vine și el și o stropește cu puțină apă. Încearcă să o întindă – dar bancnota se rărește, se umple de goluri. Încerc să o ridic, să o desfac de pe marmura neagră – și nu pot. Cu un cuțitaș, barmanul o deslipește și o pune pe raft la el. Îmi spune că o va schimba la bancă – și-mi dă, zâmbind, cafeaua.

Nu știu cum, reușesc să mă strecor afară, pe lângă zid, și ajung la scările ușii principale. Este puțin loc și mă opresc. Chiar lângă un bărbat cu soția sa.

Ea sta jos pe scări, ca și cum ar fi durut-o picioarele. Beau vin roșu, din niște pahare cu o dunguliță galbenă trasă pe la mijloc. El, văzându-mă tulburat, mă întreabă: „Ce vi s-a întâmplat?” Îi răspund: „Barmanul mi-a dat cafeaua pe datorie, aveam bani, dar când i-am scos din buzunar, hârtia de o sută de lei s-au rupt!” „Nu este nimic, zice femeia, poftiți de la noi un pahar de vin!” Și dintr-o sticlă, de lângă ea, îmi toarnă într-un pahar și mă servește. „Vă împrumutăm noi, să-i dați barmanului!” zice el. Gust din vin și îi întind paharul femeii să-l așeze lângă sticlă, vrând să mai scotocesc buzunarul spre a-i convinge. Știam că mai aveam ceva mărunțiș. „Nu, trebuie să am pe aici ceva”, le zic.

Caut, caut și iarăși scot la un loc cu mânușile, de data aceasta, trei medalii, mari cât podul palmei, una de alamă, alta de argint și alta de aur. Mă uit uimit la ele. Și cei doi la mine. Le întorc pe o față și alta. Pe o parte, a pajurei, este tânărul jupuit, care amintea de litera M, dar cu privirea în sus; iar pe cealaltă, a capului, este un crucifix pe care se distinge chipul lui Eminescu, ca și cum ar fi închipuit de Anghel. Le cercetez pe toate. Toate la fel!

Se luminează.

(Se terminase noaptea lui 29 februarie și începea dimineața lui 1 martie, 2016)

Dumitru VELEA BANCHETUL 1-3 / 2016

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Dumitru VELEA

EMINESCU ȘI „ZIUA DE MÂINE”

S

ub același semn destinal, de conjurație a aștrilor, sub care Eminescu întâmpină lumina, o și răsfrânge: la cumpăna timpilor, când un an trece într-altul, relevându-i omului, pentru o clipă, dimensiunile adevăratului său timp, trecut și viitor, el își deschide lumea, într-un mod critic, și o închide fără închidere, din perspectiva desfacerilor și refacerilor operei. De la privirea lumii cum este, el trece rapid la întrebarea: cum este cu putință ceea ce este? Își începe activitatea ziaristică cu cuvântarea O scriere critică, ținută la 30 decembrie 1869, la adunarea de sărbătorire a Anului Nou a celor două societăți studențești, Societatea literară-științifică a românilor din Viena și Societatea literarie-socială „România”, și o încheie, peste aproape două decenii, cu seninul și cutremurătorul articol, Ziua de mâine, publicat tot de Anul Nou, în Fântâna Blanduziei, 1 ianuarie, 1889. Acolo unde măsura și cezura îi arată timpului carența, Eminescu vine și deschide un cerc rostitor pentru geniul poporului român, dându-i timpului real o nouă dimensiune, aceea împlinitoare a sa și a omului. Revenirea într-un cerc care nu se închide este semnul conștiinței noastre „mai bune”, cum s-a zis, și aceasta nu este întâmplătoare.

Cuvântarea O scriere critică, „bine aranjată și aleasă în cuvinte”, cum o prezintă V. Babes, se publică în Albina din 7 și 9 ianuarie 1870. Poetul salută, în „numele tinerimii”, pe „bătrânii noștri anteluptători în cauzele românilor”, și, din acest unghi al apărării culturii noastre naționale, trece la BANCHETUL 1-3 / 2016

judecarea și condamnarea gestului lui D. Petrino de a critica, printr-o broșură, pe Aron Pumnul cu fonetismul său absolut, pe care îl solicita limbii române. Dascălul lui Eminescu (care chiar îl înfiase pe poet, după actul de curând descoperit) participase la revoluția de la 1848 și desfășurase o amplă activitate culturală și națională. Ignorândule și neținând seamă de istoricitatea fenomenelor social-istorice și culturale, D. Petrino se făcea, după părerea lui Eminescu, deosebit de vinovat. Aici, Eminescu va emite legea obiectivității actului critic, ca necesitate, „critica e a oamenilor cari au pătruns, au înțeles obiectul așa cum el trebuie să fie înțeles, adică fără scrupule, fără prejudeț subiectiv.” (M. E., Opere IX, pp. 83-84).

Trecând peste rotiri ale timpilor prea puternici și prea slabi, cum ar fi zis Hegel, și adăugându-i operei „cerc după cerc”, într-o desfășurare dialectică și creștere organică, Eminescu scrutează trecutul, ca într-o oglindă, pentru a descifra viitorul. El caută să surprindă, în multitudinea de evenimente, timpul cel adevărat al omului, care se opune acțiunii devoratoare a lui Kronos. Și, negăsindu-l, nu poate să scrie decât despre carența acestuia. La începutul anului 1881, din același unghi critic, el publică în Timpul din 4 ianuarie, editorialul cu titlul sugestiv Patologia societății noastre.

Contradicția dintre clasele pozitive (care stau în raport direct cu munca) și cele superpuse (care nu compensează prin nimic consumul lor), în fine, dezechilibrul social sunt determinantele 5

Piatra din unghi a culturii române

„anomaliei” și „patologiei sociale”. „Oamenii cu sentimentele nobile și dezinteresate – scrie Eminescu –, cari au luat parte la mișcările de la 1848 și 1859 sunt în drept astăzi, după câte văd, să întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astăzi: Ce ați făcut cu iluziunile și cu speranțele țării din acei ani?” Și concluzia este limpede și alarmantă: „Un stat unde funcțiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele bugetare, se condamnă singur a fi neputincios și sterp.” (M. E., Opere XII, p. 17).

Peste o nouă rotire de zile și clipe prea repezi, Eminescu publică în Timpul din 1 și 3 ianuarie 1882, Cronica anului 1881. O prezentare panoramică, tocmai pentru a putea decela liniile de forță ale istoriei; privește politica internă și externă a României și conchide asupra situației social-istorice a țării noastre integrată în context european. De la început distinge între „eternul prezent” al lui Kronos și, firește, timpul creator, al omului. „Nu putem porunci timpului să stea pe loc, nici putem face ca evenimentele să încremenească câteva ceasuri împrejuru-ne, ca să le putem fotografia, căci ele-și urmează cursul lor necontenit, puțin păsându-le dacă ne dor sau ne bucură. În zadar minutarul ceasornicului ar sta pe loc: timpul curge alături de el, și numai omul, având în față ziua de azi, eternul prezent, pune pietre de hotare între lucruri ce au trecut pentru totdeauna și fixează pe orizontul negru al viitorului dorințele sale ca ținte luminoase, uneori de-apururea neajunse.” (M. E., Opere XIII, p. 21). Poetul va căuta ca timpul măsurării și succesiunii să-l curbeze într-unul al conexiunilor și ordinei umane, să-l facă vectorial. Forța rațiunii sale va reuși aceasta și judecățile sale istorice vor fi confirmate și augmentate de istorie.

Editorialul din Timpul, 1 ianuarie, 1883, („Se-ncheie…”) atinge orizontul celei mai tensionate metafizici. O densă pagină de filosofia istoriei rezumă nu tratate, ci epoci în procesualitatea lor. Viața umană este judecată din perspectivă cosmică; simetriile se așează între microcosmos și macrocosm, între subiectivitate și obiectivitate; se invocă teza corelatelor dintre legile fenomenologice și cele mecanicomatematice etc. O pagină finală asupra istoriei omului, pe care rațiunea poetului, presimțind 6

invaziile stârnitelor forțe iraționale ale istoriei, a ținut să ne-o pună în cea mai sporită lumină.

(Pentru prima oară, Eminescu are nevoie de o clipă de odihnă: luna ianuarie o va petrece în spital.) Perspectiva sa este amețitoare, ochiul său nu mai privește critic o societate prezentă, ci tragic omul cu lumea sa cu tot. „Se-ncheie și după datina noastră cu ziua de azi un șir de evenimente măsurate după apuneri și răsăriri de soare și fixate în memoria noastră cu cifrele acestei măsurători. Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale și o comparăm cu nestatornicia sorții omenești, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ.

Cu toate acestea, precum o lege eternă mișcă universul deasupra capetelor noastre, precum puterea gravitațiunii le face pe toate să plutească cu repejune în caos, tot astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleași necesități, de la care nu este abatere, nici excepție, guvernează oamenii și societățile. Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers, a cărui an întreg de câteva sute de zile nu sunt măcar un ceas pentru anul lui Neptun de șaizeci de mii de zile, totuși ce multe și mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-și face viața grea și dureroasă!”

Sentimentului nimicniciei și mizeriei omenești în comparație cu imensitatea și sublimitatea universului și absolutului, Pascal îi găsise un răspuns, opunându-i gânditoarea trestie. Dar Eminescu observă că acest „mare problem” în loc să înțelepțească ființa umană, o împinge în precaritate, și că tragicul metafizic devine caz particular al tragicului social, pe care îl poartă cu sine omul și cunoașterea sa, atunci când ea nu reușește să-și subordoneze voința și acțiunea, valoarea morală și valoarea politică.

Cum este cu putință ceea ce este? Eminescu scrie: „Se vede că aceeași necesitate absolută care dictează în mecanismul orb al gravitațiunii cerești domnește și în inima omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca mișcare e dincoace voință și acțiune și că ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca și acela al lumii mecanice.”

Eminescu știe că în istorie acționează „viclenia rațiunii”, după cum surprinsese bătrânul Hegel, evenimentele petrecându-se „într-un șir pare că BANCHETUL 1-3 / 2016

Piatra din unghi a culturii române

de mai nainte determinat”. Eminescu întreabă și se întreabă: „ce se va alege de cei mici?” Și răspunsul vine amețitor: „Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muchie de despărțire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul războiului, oricât de înțeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuși stabilirea unei preponderențe politice slave, pururi fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar amenința cu nimicirea totală.” În acest context, postrevoluționar, contradictoriu pentru lumea europeană, poetul privește situația poporului nostru, neuitând contradicția, adâncită continuu, dintre clasele pozitive și cele superpuse. Curba reflexiilor trece de la nivelul general, al omului în lume și al lumii în om, prin cel particular, moral și politic al lumii, pentru a ajunge la cel individual, economico-politic al națiunii noastre. „Plângerile” poetului rezonează în imensitatea universului cu muzica siderală, dar cauza lor este bine determinată: situația istorică a unui popor în lume. „Cu părere de rău – scrie el – cată să constatăm că, cu toată bătrânețea prematură a năravurilor, inteligența politică a acestei țări arată uneori semne de copilărie. Ca un sfinx mut încă și cu ochii închiși stă anul viitor înaintea noastră, dar știm bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le dezlege. Iar Edipul destinelor noastre se uită în fața acestui sfinx și, în loc de a fi pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate, a fizionomiei lui, el s-apropie de monstru pentru a-i răspunde cu… jucăriile noastre constituționale… Fără îndoială ceea ce are să se întâmple se vantâmpla, dar e păcat și nu e demn ca, atunci când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinăuntru.” (M.E., op. cit., pp. 250-251).

A fost dat ca „cercul” să se închidă și să se deschidă într-altul mai mare, rostitor, al poporului român în istorie. La 1 ianuarie 1889, Eminescu reușește, printr-un efort disperat și supraomenesc, să mai smulgă ultimele cuvinte de sub umbrele tot mai dese ale iraționalului lumii căzut peste sine și să le așeze testamentar pentru cumpătul vremurilor, sub titlul Ziua de mâine, în Fântâna Blanduziei. Nici nu se putea altfel, căci BANCHETUL 1-3 / 2016

și aici există o ordine. În aceste ultime cuvinte, el observă „că binele suprem al păcii s-a păstrat – deși cu multe sacrificii – și Europa a fost scutită de a fi aruncată în peripețiile funeste ale unor războaie de exterminare.” Statele care „trăiesc cu neliniștea zilei de mâine” s-au înarmat; statele care nu se neliniștesc de ceea ce se petrece dincolo de granițele lor „își consacră puterile lor în mod esclusiv numai dezvoltării bunului trai dinăuntru și prosperității publice”. Dar condiția ca gânditoarea trestie să supraviețuiască – lege a istoriei – este pacea. Numai astfel națiunile pot și trebuie să-și rezolve probleme economice și sociale. Între parteneri egali, scrisese când urmărise evenimentele „cestiunii orientale”, războiul se transformă în autodecimare. Din doi lei care se luptă și se devoră nu se va mai găsi, sub lumina soarelui, decât două cozi. „Necesitatea păcii e atât de mare încât nici un suveran n-ar îndrăzni să ia asupră-și răspunderea de-a desfășura flagelul îngrozitor al războiului.” (M. E., op. cit, pp. 333-334).

Cuvinte ultime ale geniului nostru despre necesitatea păcii pentru ziua de mâine! Cuvinte ultime smulse de Eminescu de sub nopțile istoriei pentru aurora zilei care va începe.

Avram Iancu, marmură, 1976, Nicolae Adam 7

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Ion HIRGHIDUȘ

„CINE POATE PRIVI FUIORUL…”

F

ețele timpului sunt fețe ale devenirii, visul nostru în stare de veghe supus unui regim al imaginii…

Asemenea Jidovului rătăcitor, poezia întreține relații cu perioade „care stau departe de a noastră”1, pentru că nu ar putea să fie altfel atâta vreme cât ea este sufletul indestructibil al umanității, cel care l-a primit în dar de la zei nu pentru a-l consuma ci pentru a-l împlini.

Pentru Platon, poetul este un individ inspirat „precum proorocii și prezicătorii”, care „își ies din sine”, și care sunt „cuprinși de avântul bahic și stăpâniți de el asemenea bacantelor”2. De aici, poetul este, în sânul comunității, vocea lui Dumnezeu, o primă verigă într-un lanț de inele care-l leagă pe om de divinitate. Divinitatea îi scote pe poeți din ei înșiși din momentul în care se cufundă în armonie și ritm, în strigătul de victorie peste veacuri al limbii.

Părea că Platon avea dreptul să refuze accesul poeților în Republica sa, interzicând plăcerea și durerea și dând drept legii și rațiunii. Plăcerea este simpatetică, durerea îți amintește în orice moment că ești om înainte de a fi zeu, dar legea și rațiunea îți demonstrează în orice moment că ai mereu condiția secundă a sclavului. Pentru Aristotel, însă, poetul ca fiind „conform cu arta sa”, esența poeziei nefiind altceva decât mimetizarea vieții. Imitația nu se va limita la lucruri așa cum sunt, sau așa cum se petrec, ci le arată așa cum pot fi sau cum se vor petrece. Poezia ar fi, după Stagirit, mai științifică și mai aleasă decât istoria, pentru că ea înfățișează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul3.

Cel ce a plecat pentru a se re-găsi, pentru a se re -aduna este Individualul care tinde să se generalizeze și nu doar povestea simplă a Fiului Plictisit de turmă.

Schimbarea implică o transformare a mentalului, unica în stare să-l re-adune pe cel plecat în lume. Ca După un gând al lui Thomas Mann.

După cum spune José Antonio Portuondo, în Conceptul de poezie, Editura Univers, București, 1982.

3 Aristotel, Poetica, IX, 1-5, Editura Academiei Române, București, 1965.

1 2

8

un paradox al cunoașterii, Fiul rătăcitor se întoarce acasă nu pentru a rămâne acolo, ci pentru a învăța Calea (Tao). El este actul estetic însuși, conducânduse, pare-se, continuu, în cercetarea lucrurilor, după deviza: nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit4 Un paradox este că Poezia și Filosofia seamănă atât de mult încât nu se pot confunda. Este vorba de același Fiu care ar merge concomitent pe două drumuri, nu rupându-se în două ci fiind el însuși și unic pe ambele căi, iar la capăt, unde drumurile se întâlnesc definitiv, verificându-și unicitatea.

Filosofia este o „pregătire pentru moarte”, spunea cândva David Armeanul, influențat de neoplatonism și de viziunea creștină, dintr-o proveniență centrală a problemei eschatologice. Pentru moderni, filosofia este o „pregătire pentru viață”, atitudine exprimată de Spinoza în Etica: „Homo liber de nulla re minus quam de morte cogitat; et ajus sapientia non mortis, sed vitae meditatio est”5.

La Eminescu, antiteza viață – moarte nu este una absolută ca la Schopenhauer, geniul însuși ducând „o viață asemănătoare morții”. Moartea este echivalentă cu visul din oglindă, iar geniul e-n vis: „Hyperion e mort din perspectiva vieții obișnuite dar trăiește din perspectiva morții, a substanței necreate”6. Filosofia și Poezia duc înspre gânduri de o stranie expresivitate, ca cel notat de Eminescu în manuscrisul 2258, fila 1147: „Reprezentația este 4 Este o formulă care este atribuită Sfântului Augustin, la care dezvăluie sensul iubirii în relația omului cu divinitatea. Această formulă are o semnificație chiar mai profundă, pentru că ea redă drama termenilor Ființei, după ce aceasta și-a pierdut unitatea inițială a holomerului grec. Este ceea ce vrea să spună silogismul logicii clasice despre neîmplinirea gândirii. A se vedea concepția lui Constantin Noica despre posibilitatea de transcendere dincolo de lumea aristotelică.

5 Omul liber nu se gândește la nimic mai puțin decât la moarte și înțelepciunea lui nu este o meditație asupra morții, ci asupra vieții (a se vedea Anton Dumitriu, Alétheia, Editura Eminescu, București, 1984, p. 162).

6 Th. Codreanu, Dialectica stilului, Editura Cartea Românească, București, 1984, p. 298.

7 A se vedea comentariul lui Constantin Noica la adresa acestui manuscris, în Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii române, Editura Eminescu, București, 1973.

BANCHETUL 1-3 / 2016

Piatra din unghi a culturii române

un ghem absolut unul și dat simultan. Resfirarea acestui ghem simultan e timpul și – experiența. Sau și un fuior, din care toarcem firul timpului, văzând numai astfel ce conține. Din nefericire atât torsul cât și fuiorul țin întruna. Cine poate privi fuiorul abstrăgând de la tors, are predispoziție filosofică”.

La început totul este ghem, viața și moartea, care fac istoria lumii, sunt atât de strânse încât nu se pot distinge. Noica sublinia că Eminescu, așa cum s-a întâmplat și cu Imm. Kant, înțelegea prin reprezentație nu un produs al vieții de conștiință, ci însăși conștiința obținută despre ceva, care ne e „dat simultan”. Ghemul stă în fața noastră ne – desfășurat.

Este ceea ce stă în fața Poeziei și Filosofiei, în egală măsură, până începe resfirarea care este timpul, timpul desfășurat din lucruri, și, o dată cu el, experiența omului cufundat în lume transformă înțelepciunea de a privi resfirarea ghemului în timp în iscusința desfășurării în timp. Firul timpului tors de lucruri devine o formă de ordine, o siguranță a desfășurării. În fața acestei stări, Poetul și Filosoful încă se află pe poziții egale, amândoi având înțelepciunea să vadă ce conține fuiorul și că resfirarea în timp este adevărata experiență. De aici încolo se pare că drama începe să prindă contur, pentru că „din nefericire atât torsul cât și fuiorul țin într-una”. Este un fel de muzică a sferelor, despre care vorbeau Pythagoras și Platon, pe care puțini o vor auzi. E nefericirea unei conștiințe filosofice neîmplinite. De aici se deschid două mari întrebări, cărora ar trebui să ne supunem cu câte un răspuns: a) Se poate abstrage de la tors, de la curgerea timpului? b) Se poate privi din nou torsul ca „un ghem absolut unul dat și simultan”? În limbajul nostru popular pare să fie o expresie care poate sugera ceva: - la începutul vremii, adică atunci când timpul era încă ne – desfășurat în lucruri.. Aici este răscrucea unde Filosofia și Poezia par să se despartă, sub chipul Fiului care poate să ajungă la o conștiință filosofică, abstrăgând de la tors, și sub celălalt chip care revine „la nefericirea de dinaintea ceasului filosofic”. Din momentul acesta parcă se torc două fire ale timpului: unul al beatitudinii poetice și altul al beatitudinii filosofice.

Re – întregirea Fiului, după experiența nostos-ului, ceea ce înseamnă o vastă călătorie cu privirea inversă cu tot, este o tulburătoare învățare a Căii.

Rămâne de văzut dacă filosoful va înțelege ceea ce Schelley spunea: Poetul e o privighetoare care cântă în întuneric pentru a-și vrăji propria singurătate. Cei care-l ascultă sunt cuprinși de extaz, dar nu știu de unde provine cântecul și de ce îi mișcă așa de mult.

Heidegger afirma despre Hölderlin că a vrut ca BANCHETUL 1-3 / 2016

obiectul operei poetice să fie însăși esența poeziei și de aceea este un „poet al poetului”. Despre Eminescu s-ar putea spune atât și încă mai mult.

S-a afirmat adeseori că romantismul a adoptat o atitudine de neîndoielnică sorginte platonică și că poetul e din nou „în afara lui însuși”, cântând nu în virtutea artei sale, ci datorită inspirației divine, „târât de un entuziasm asemănător cu cel al bacantelor”.

Această afirmație, în cazul lui Eminescu, ar risca mult, punând totul pe seama dionisiacului în defavoarea apolinicului. Cum ar rămâne atunci cu cel ce se exprima atât de clar?: „…numai dacă vremea ar sta locului, am putea vedea lămurit ce-i etern”8.

Eminescu viza cu totul o altă esență dincolo de cea a poeziei, chiar dacă o făcea cu durerea marii poezii. Era cea a filosofiei, înțeleasă ca activitate liberă și pură, chiar dacă n-a expus-o în sistem.

Eminescu avea un fel propriu de a privi fuiorul, păstrând timpul unic și fiind același pe ambele căi, cu o luciditate stranie ca și cea a lui Hegel. „A apărut în lumea noastră un om care a înțeles să fie un om deplin. Cineva care n-a voit să fie al doilea”9 – este cel mai limpede gând care se poate spune despre Eminescu.10 Mihai Eminescu, Cugetări.

Constantin Noica, op. cit.

10 Am scris aceste rânduri în perioada studenției mele de la Cluj, într-un număr al Revistei Echinocțiu (Nr. 1-2/1985) pe care l-am dedicat poetului național. Acesta era singurul care-l putea „concura” pe N. C. în omagiere, pentru că regimul s-a folosit de imaginea marelui poet pentru a și-o lustrui pe a sa. Câțiva studenți și profesori am vrut să stăm pe picioarele noastre prin numerele tematice ale revistei care nu puteau fi puricate prea ușor de cenzura vigilentă. Au semnat atunci în acel număr, printre alții: Carmen Negulei (actualmente specialistă în limba și cultura sanskrită, dedicată de o vreme vieții monahale), Ștefan Melancu (specialist în opera lui Arghezi și-n filosofia morală), Christian Bolog (dedicat studierii pe viu a culturilor Asiei), Ioana Bot, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Cristina Müller, Liviu Malița (cei cinci sunt actualmente profesori la Facultatea de Filologie din Cluj), Geo Constantinescu (actualmente profesor de limba spaniolă la Universitatea din Craiova), Virgil Leon (expresia cea mai inteligentă a Echinoxului de atunci), Ioana Em. Petrescu (unul dintre criticii cei mai remarcabili ai operei eminesciene), Dayana Frățilă (actriță de sânge nobil prin modul ei de a fi, azi pierdută, probabil, în spațiul american), Daniela Melancu (traducătoarea inspirată a eseului lui Mite Kremnitz despre Eminescu, intitulat Un Lenau românesc), Daniela Fulga, Vasile Verdeș, Achim Stoian, Ioan Cercel etc.

Ceea ce pot spune despre gândurile mele de mai sus este că sunt de acord și azi cu ele, cu toate așa-zisele „răsturnări critice”.

Problema percepției lui Eminescu nu reprezintă ceea ce este el față de noi, ci ceea ce suntem noi față de el. Starea noastră de epigoni este din ce în ce mai jalnică și dovedește incapacitatea de a mai simți, goliciunea pe care o dovedim la acest ospăț al cruciadei contra culturii românești. Un creator de valori este cu atât mai important dacă este capabil să modifice nu numai viitorul , ci și trecutul. Prin Eminescu avem azi o altă percepție a trecutului, care este, dincolo de toate, istoria sensibilității noastre.

8 9

9

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

Modernitatea și permanența dorului „dureros de dulce“ în „sfâșietoarea“ autocunoaștere din «Odă – în metru antic», de Mihai Eminescu

D

iamantul de încercare pentru veritabilul geniu poetic valahmodern, sau „modernist“, din secolul al XX-lea încoace se relevă în Odă (în metru antic), de Mihai Eminescu, și se datează din decembrie 1883: «Nu credeam să-nvăț a muri vreodată; / Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, / Ochii mei ’nălțam visători la steaua / Singurătății. // Când deodată tu răsăriși în calemi, / Suferință tu, dureros de dulce... / Pân-în fund băui voluptatea morții / Ne-ndurătoare. // Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, / Ori ca Hercul înveninat de haina-i; / Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării. // De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug mă topesc în flacări... / Pot să mai re-nviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix ? // Piară-mi ochii turburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie redă-mă !» (EP, I, 147 sq.).

Aidoma altor capodopere ale romantismului universal create de Mihai Eminescu («Luceafărul», «Scrisoarea I» etc.), și Odă (în metru antic) înregistrează o serie de variante care au pregătit înrăzărirea acestui neasemuit cristal poetic. Mai întâi, liricul erou al acestei ode a fost geniul militar / războinic, întruchipat de Napoleon, după cum dovedește varianta din anul 1882, «Odă către Napoleon» (cu desfășurarea în 11 strofe safice), din seria de *inedite (în certificarea eminescologului Petru Creția) publicate de revista bucureșteană, «Manuscriptum» (infra, sigla Man):

«...Și în jurul vieții tale-ncepute / Negru, oceanul mișcă lume de valuri / Arătând mărirea, puterea, geniul / Singurătății. // [...] // Trist, adânc, gânditor, dară trist prin tine, / Fără păsare de a lumii lacrimi ori doruri, / Indiferentă stai, nemișcată și mare / Frunte de marmor. // [...] // Peste pământ ai mișcat a popoarelor valuri, / Mândru bătrânul titan în înconjur de soare / Poartă războaiele tale ca pete

10

pe manta-i / Și-a lor cenușă. // [...] // Ai murit tu?

Lumea nici astăzi nu crede. / Înfășurat în mantai coborât piedestalul / Ș-amestecat în popor, l-au mișcat cu putere / Ochii-ți imobili.// Apoi, sătul de icoana-ți, de tine singur, / Te-ai reurcat pe scări de marmură albă, / Ai resuit piedestalul și iarăși imobil / Stai printre secoli.» (Man / TTib-41, 7).

Tot din anul 1882 datează și poema «Un Phoenix e o pasăre-n vechime», în trei strofe:

«Bătrânul Phoenix arde în văpaie / Și din cenușa proprie renaște, / Dar, spre-a-nvia mai mândru el din moaște, / Îi trebui lina vântului bătaie. // Aș vrea să fiu ca pasărea aceea, / Ca Phoenix care arde blând în pară / Pierind în vânt ca glasul care zboară / Ca un suspin, ca unde, ca scânteia. // Dar din cenușă reînvie iară / Minune scumpă-a lumii acesteia. / El moare azi, în forma-i, dar ideea / Chiar și de vrea nu poate să mai moară.» (Man / TTib-41, 7).

În anul 1883, în paralel cu „travaliul de cristalizare“ a capodoperei «Luceafărul» (poem publicat în aprilie 1883), Mihai Eminescu înrăzărește și diamantul din «Odă (în metru antic)», publicată peste câteva luni (în decembrie 1883), făcând să fuzioneze aici, cu neasemuita măsură a geniului său, «Odă către Napoleon» și «Un Phoenix e o pasăre-n vechime», eroul liric al noii poeme devenind de fapt geniul lui Hyperion (din «Luceafărul») căruia i s-a dat statutul din „ora de iubire“ (statut ce „i se refuzase“, în ultimă instanță, în «Luceafărul»). În toată istoria universală a odei, dând expresie – elevat, solemn – unui elan admirativ față de Patrie / Limbă, față de un Ideal / Idee, față de o personalitate excepțională, eroică, față de un eveniment crucial etc. (cf. PTDelrc, 291), de la anticii greco-latini, în frunte cu Pindar («Ode Triumfale» / «Epinicii») și Horațiu («Ode și epode»), la post-evmezicii / contemporanii BANCHETUL 1-3 / 2016

Piatra din unghi a culturii române

italieni – Manzoni, Leopardi, Carducci, d’Annunzio, Pascoli ș. a. –, francezi – Ronsard, Malherbe, Victor Hugo, Lamartine, Claudel ș. a.

–, englezi – Spencer, Milton, Coleridge, Shelley, Keats, Tennyson ș. a. –, germani – Weckherlin, Opitz, Klopstock, Schiller, Hölderlin ș. a. –, ruși – Derjavin, Lomonosov ș. a. –, valahi – Cantemir, Asachi, Alecsandri, Aron Cotruș, Ion Barbu ș. a. –, la apreciabilă distanță și la apogeul modernității lirosofice a speciei se arată incontestabil / indiscutabil „steaua singurătății“ din «Odă (în metru antic)» de Mihai Eminescu.

Genialul poet valah a turnat în monumentală structură clasică „substanța lirică polivalentă“ a paradoxurilor noastre existențiale conjugate la indicativul-prezent al ens-ului proiectat între incandescente limite tragice, atomice, ori macroscopice, în sublimată vectorizare: «Nu credeam să-nvăț a muri...». „Învățarea morții“ decurge – în registrele paradoxului – din „învățarea nemuririi“ dacice, din esența Zalmoxianismului (cf. PTDelrc, 471 sqq.).

Așadar, „diamantul de încercare“ al ultramodernei «Odă (în metru antic)» de Mihai Eminescu se circumscrie pre-expresionist / paradoxist hyperionicei cunoașteri / autocunoașteri (supra) în dorul «dureros de dulce» care copleșește eroul liric – geniu întrupat printre pământeni – la scurtă vreme după ce i se acordă de către Demiurg „statutul“ din „ora de iubire“ atât de râvnită și lângă mărul edenic.

Tudor Vianu sublinia că «...voluptatea se asociază acum cu izvorul însuși al durerii; „Oda (în metru antic)“ vorbește nu numai de o suferință „dureros de dulce“, dar și de „voluptatea morții“...» (VAEM, 75).

A învăța să mori, revers la dacica știință de a te face nemuritor, revers la Zalmoxianism, este «proba de foc» a ens-ului hyperionic (cf.

PMEm, 218).

Prima secvență a odei surprinde eroul liric în ipostaza de Hyperion, „adolescent în pragul majoratului“, „aflat poate la a optsprezecea rotire a soarelui“, „pururi tânăr, înfășurat în mantaua“ (misterică / inițiatică) de nemuritor, poate de zalmoxian Sol / Mesager Celest, cu ochii atenți, călăuziți doar de **«steaua singurătății»; într-o vârstă a participării la ordinea cosmică, firește, BANCHETUL 1-3 / 2016

eroul hyperionic din această odă, „nu credea să învețe a muri vreodată“.

A doua secvență ni-l relevă ca ens de geniu, dar în planul comun-teluric, după „intervenția“ misterică / inițiatică a „steleisingurătății“ (steaua-logosteaua / obișteaua, înrâuritoarea destinului în etnoastronomia valahă, moștenită de la cei cu știința de a se face nemuritori), cunoscând „statutul“ din „ora de iubire“ („oră“ solicitată imperios Demiurgului, în centrul potențial al universurilor / lumilor, unde a ajuns ca Hyperion, străbătând „cutele timpului / spațiului“, ale „chaosului“, ale Genunii „văi sure“, cu unică înfiorare cosmică:

«Reia-mi al nemuririi nimb / Și focul din privire, / Și pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire...» (M. Eminescu, Luceafărul).

Eroul liric iese din „nemuritoarea“ stare androginică (cf. PB, 189 d – 192 a, p. 36 sq. / PTDelrc, 16 sqq.), din „sfera Androginului“, devenind „emisfera-Yang“ în căutarea „jumătății de aur“; este sublimată aici „împlinirea“ cuplului sub pecetea lui Eros, în „re-editarea“ celui edenic, prin dor, prin suferința dureros-de-dulce, act a cărui pretrecere / trăire, viețuire / vremuire înseamnă de fapt a bea «voluptatea morții neîndurătoare»; căci fiecare clipă este pentru El (Eroul-liric / Hyper-eon-ul din „ora cu dor“) – Ea („emisfera-de-aur“ / „ființa iubirii înspre absolut“ etc.), în fulgerătoarea rotire terestră a inimilor, desigur, „încă un pas spre moarte“; moartea-i „ne-ndurătoare“ aici / acum; dar în Țara-fără-Dor, ori în Țara-Tinereții-fărăBătrânețe-și-Vieții-fără-Moarte (în raiul conferit eroilor de Dumnezeul Cogaionului, Sacrul Întreg Cosmic unde fiecare Dac este partea pură, adică: Samasua > Samoș, „Soarele-Moș“, „TatălCer“), are chiar «aripi negre și chip frumos» (cf.

«Memento mori»); eroului liric însă i s-a dăruit dorul și „prezentul viu“ (întregul lui Husserl, alcătuit din ieri + azi + mâine).

A treia secvență înfățișează eroul odei arzând „de viu“ pe rugul iubirii trădate / înșelate, aidoma „semenilor“ din timpii mitici, Nessuscentaurul și Hercules / Herakles (eroul civilizator ivit din nucleu de la Old European Civilization în mitologiile: greacă, latină etc.; în mitologia valahă persistă și azi ca Făt-Frumos – Cavaler Dunărean / Zalmoxian). Hyper-eon-ul liric eminescian și-a 11

Piatra din unghi a culturii române

aflat vulnerabila „jumătate de aur“. Și este acum ca un Hercules / Herakles nuntind cu Deianeira (după biruirea lui Aheloos, zeul acvatic), dar pentru care-i pedepsit cu a exilului cale. Însă pe drumul exilului este mereu amenințat de centaurul Nessus / Nessos ce „vrea să-i violeze mireasa“, fapt pentru care-l ucide pe monstru. Cu puțin timp înainte de a-și da duhul, Nessus îi face Deianeirei un „perfid dar“ („un filtru magic“), încredințând-o că prin puterea cadoului vrăjit «șiar aduce soțul înapoi ori de câte ori ar fi ispitit de altă femeie» (KD, 261). Puterea „cadoului perfid“ nu se putea exercita decât impregnânduse în cămașa eroului-soț. „Într-un moment critic“ Herakle / Hercules, primind și îmbrăcând cămașa „impregnată“, oferită de iubitoarea-i soție, Deianeira, țesătura se lipește de trup și ia foc.

Hercul / Herakle «încearcă să-și smulgă cămașa în flăcări, dar ea e lipită și se rupe numai o dată cu carnea» (KD, 262). În clipa-i finală, a trecerii eroului „carbonizat“ din viață în moarte, un nor se-ncheagă prin voința zeilor și-l ridică în Olimp, redându-i-se statutul de nemuritor, de zeu olimpic.

Dorul, „focul“ din inima eroului liric eminescian, fiind dublu, și ca al centaurului Nessus, dar și cum al eroului civilizator Hercul, nu și-l poate stâmpăra / „stinge“ nici «cu toate apele mării».

El se încearcă, în ciuda zeilor, prometeic, a se menține tangent la sfera absolutei iubiri.

A patra secvență a odei eminesciene se constituie în tabloul situării eroului liric între limitele tragic-existențiale prin autocunoaștere; a se menține tangent la sfera absolutei iubiri / cunoașteri devine „propriul vis“, însă „mistuitor“; e „limita de sus“; e visul nemuritorului; în vreme ce, la „limita telurică“, la limita „orei de iubire“, corporală limită, eroul liric eminescian își simte carnea topindu-i-se în flăcări (ca în cazul lui Hercul / Herakle), însă pe «propriu-i rug»; iminenta transformare în cenușă a trupului de erou liric ridică problema eternei reîntoarceri – «pot să mai renviu luminos [...] ca pasărea Phoenix...» – din sublimul timp mitic, de aur.

A cincea secvență (a numărului „nunții“) „fixează“ eroul liric eminescian ca ascet («cu nepăsarea tristă în sân») pe calea fără «ochii tulburători», fără ispite / păcate, rugând pe Dumnezeu să-i redea purul statut existențial 12

„anterior“, hyperionic; este condiția / condiționala „morții liniștite“, „inițiatic-zalmoxiene“ („mioritice“): «ca să pot muri liniștit, pe mine / mie redă-mă !» Și moartea-i de trup, de-aici, din planul teluric, este percepută în spiritul mitosofiei autohtone, daco-valahe, ca nuntă cosmică, „mioritică“, ori ca sublimă contopire cu cosmicul Întreg / Tot (care este Dumnezeul Cogaionului / Samasua / Samoș), întru nouă înrăzărire de ființă.

Această odă pentastrofică eminesciană respectă tiparul safic („inventarea-i“ fiind atribuită poetesei legendare, Sapho din Lesbos, în orizontul anului 600 î. H.), tipar cultivat parcimonios în literatura universală (de Horațiu, Catullus, Seneca, Hölderlin, von Platen, Tennyson, Swinburne, Ezra Pound); un vers safic este alcătuit dintr-un dublutroheu (   ) / ditroheu („dipodie trohaică“) + un dactil (  ) + un troheu ( ), cu cezura după ditroheu; dactilul și cei doi trohei postpuși formează tripodia logaedică; măsura este de 11 silabe:   /   /    /   /  .

Iar strofa safică (v. PTDelrc, 418) se compune din trei astfel de versuri și dintr-un adoneu (ca „al patrulea stih“):    /   (de fapt, un dactil și un troheu): Nu cre/deam să-n/văț a mu/ri vreo/da-tă;

(v-1: m-11) Pu-ruri / tâ-năr,/ în-fă-șu/rat în / man-ta-mi,

(v-2: m-11) O-chii / mei năl/țam vi-să/tori la / stea-ua

(v-3: m-11) Sin-gu-ră/tă-ții.

(v-4: m-5).

Pe registrul stilistic se remarcă subtila alternare a indicativului, conjunctivului și imperativului (piară, vino, redă-mă), în funcție de „starea“ eroului liric și de „metamorfozele-i sublime“, ori a timpurilor verbale, de la imperfect (în strofa I: nu credeam, ’nălțam), la perfectul simplu al acțiunii imediat / recent-petrecute, încheiate (răsăriși, băui, din strofa a II-a), apoi la prezent (ard, pot – în strofa a III-a; mă vaiet, mă topesc – în strofa a IV-a), ca în secvențele „prezentului-viu“ (Husserl), cât și genialele construcții oximoronice memorabile: să-nvăț a muri, dureros de dulce, voluptatea morții etc***.

BANCHETUL 1-3 / 2016

Piatra din unghi a culturii române

Bibliografia „siglată“ și notele de sub asterisc: EP, I, II = Mihai Eminescu, Poezii – proză literară, ediție de Petru Creția, vol. I – II, București, Editura Cartea Românească, 1978.

KD = Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, București, Editura Albatros, 1983.

Man = Inedite de Mihai Eminescu (Adevărul, A vieții rădăcină e minciună, Sunetul păcii, O, Saturn / O, Saturn, tu care-ți înghiți copiii, Eu nu vorbesc de Dumnezeul de-azi, Odă către Napoleon, Un Phoenix e-o pasăre-n vechime etc.), publicate de Petru Creția în revista bucureșteană Manuscriptum, nr. 1, 1991.

PB = Platon, Banchetul, Timișoara, Editura de Vest, 1992.

PMEm = S. Paleologu-Matta, Eminescu și abisul ontologic, Aarhus / Danemarca, Editura Nord-Victor Frunză, 1988.

PTDelrc = Ion Pachia Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației..., Timișoara, Editura Aethicus (ISBN 97397530-8-6), 2003 (pagini A-5: 504).

TTib-41 = Tibiscus (Uzdin-Serbia; redactor-șef: Vasile Barbu), nr. 4 / 41, aprilie / prier, 1995, p. 7.

VAEM = Tudor Vianu, Alecsandri, Eminescu, Macedonski, București, Editura Minerva, 1974. * Că „ineditele“ din „sfânta creație“ a lui Mihai Eminescu au stârnit interesul cercetătorilor nu numai din

România, ci și din celelalte arii ale Daciei – care s-au constituit într-un „întreg“ al Valahimii, care mai păstrează amintirea acestui „întreg“ – se observă și din periodicul Tibiscus, nr. 4 / 41, aprilie / prier 1995 (siglă: TTib-41), editat de Societatea Literar-Artistică a Românilor / Valahilor din Uzdin-Serbia, unde «redactorul șef și responsabil», Vasile Barbu, acordă „pagina a șaptea în întregime“ cercetătorului George Tolvai pentru articolul acestuia, Întru o înțelegere a poeticii eminesciene, ilustrat cu patru fotografii ale lui Mihai Eminescu (din 1869, 1878, 1884, 1887), reproducând și – din cele 52 de „poezii inedite“ din «Manuscriptum», nr.

1 / 1991: «Adevărul» (1871 – 1872), «A vieții rădăcină e minciună» (1871 – 1872), «Sunetul păcii» (1872 – 1873), «O, Saturn» (1880 – titlul inițial fiindu-i «O, Saturn, tu care-ți înghiți copiii»), «Eu nu vorbesc de Dumnezeul deazi» (1872 – 1873), «Odă către Napoleon» (1882), «Un Phoenix e o pasăre-n vechime» (1882). ** «Steaua singurătății», potrivit etnoastronomiei pelasge > valahe, este steaua-logostea / obiștea din fruntea cerbului de aur cogaionic, stea «purtătoare de noroc», păzind «destinul stabilit de urse» fiecărui ins; rugăciunea pentru înrâurirea destinului făcută către stea-logostea / obiștea se cere a fi «pe pragul ușii casei, în miez de noapte, când liniștea domină cuprinsul»; «se repetă de trei ori» (VMR, 401). *** Variante ale acestui „eseu“ fost-au publicate în diferite reviste de cultură / literatură și în volumul Mihai Eminescu și mitul etnogenezei dacoromânești, de I. P.-T., Timișoara, Editura Aethicus, 1996, pp. 103 – 109.

Flacăra olimpică, alamă, Deva, 2005 Nicolae Adam

BANCHETUL 1-3 / 2016

13

ZIUA NAȚIONALĂ „CONSTANTIN BRÂNCUȘI”

V. G. PALEOLOG

UNICITATEA DESTINULUI Brâncuși, un dosar deschis

Î

n vremea când Costache, fiul mai mic al lui Radu Brâncuși se desciobănea, la vârsta de 12 ani, atunci, adică acum o jumătate de veac, Rodin își încheia marele său periplu în jurul simțurilor și pasiunilor, după ce făcuse din trup, din minte și din simțire un tot străbătut de-o înfiorare adesea vecină cu însăși viața pătimașă.

Picturalizarea sculpturii mai avusese odinioară o aceeași soartă și mai vecină: în domnia barocului.

Totuși, cu puțin înainte de-a închide ochii și într-un fel ca o danie viitorului, Rodin, într-o concentrare supremă și ca o descărcare spoveditoare a unui lung și adânc gând de lăuntru, dă la iveală neașteptata statuie a lui Balzac. Oboseala unei vieți de luptă și de trudă și mai apoi vecinătatea morții nu-i îngăduiră lui Rodin să dea bătălie pentru marele sâmbure de adevăr ce sta în statuia lui Balzac.

Aceleași preocupări tridimensionale stăruiau în întrebarea lăuntrică a sculpturii, care la capătul celălalt al Franței – la Jazz de Bouffan frământau – în niciodată isprăvitele sale pânze, pe marele Cezanne.

După cum toată pictura deceniilor dintâi ale veacului izvorăște din cercetările picturale ale lui Cezanne, tot așa și sculptura nouă își numără anii din ziua când statuia cioplită de Rodin pentru pomenirea lui Balzac, îi fu refuzată… prin acest neînțeles Balzac, marele Rodin încetează de a mai vedea în corpul omenesc instrumentul de expresie al pasiunilor și al emoțiilor în forma lor ieșindă din plămada vieții, ci un mijloc în sine de a clădi, prin proporții și mișcare și de a însufleți în spațiu prin lumină.

Rodin va rosti în preziua morții sale vorbe nouă: „Le pivot de l’art c’est l’équilibre c’est-àdire les oppositions des volumes qui produisent le mouvement. Partout je sens la raison cubique le peau, le volume m’apparaissent comme des lois de toute vie et de toute beauté”. Or, în aceste cuvinte stau înscrise toate nădejdile precum și 14

puținul dar imens de important bine ce s-a realizat de sculptura dezbărată de tovărășia elocinței, de legile proprii picturii ori muzicii și mai ales de robia corpului însuși omenesc a cărei slugă și cenușăreasă sculptura îi era de milenii.

Sculptura va redeveni ea însăși prin căutarea faptului, legii și reînființării ei în propria-i substanță. Lui Brâncuși ea îi datorește noua strălucire și ceasul dedus din adâncul însuși de miez al materiei care pentru Brâncuși e totuna cu sufletul în devălmășia de adâncuri a vieții. Într-un buștean, într-o stană de piatră, Brâncuși găsește, vede și face să grăiască taina care dă tâlc de înțeles steiului prin geometria formelor neorganice (căci operele lui Brâncuși nu au asemănare cu realitatea) prin amestecul a ceea ce e cosmic în acest stei și ceea ce e stei în microcosmosul care e fiecare dintre noi.

Opera lui Brâncuși este cea mai îndrăzneață încercare de înrudire a entităților ce păreau ireductibile: substanță și minte, spirit și materie.

Frumosul sculptural nu este pentru Brâncuși izbânda minții asupra substanței, triumful spiritului asupra materiei ci jocurile raporturilor cu consonanță ce se ivesc năvalnic în scăpărarea dintre minte și substanță. Brâncuși nu caută spiritualizarea propriu-zisă a materiei precum nici materializarea ideii ci găsirea a ceea ce e adânc și etern în însăși substanța exprimată prin forme spiritualizate. Sculptura brâncușiană nu este expresia directă a unei idei ci revelațiunea imediată prin forme în spațiu, a unei armonii de sens, al unui înțeles latent și înrudit de aproape, între materie, formă și minte, adică un ce, un tot care nu exprimă o idee, care nu e reprezentarea unei idei, ci ne face să participăm la însăși creațiunea acestei idei printr-un act de demiurgie spontan și simultan cu înțelegerea. Școlărește am spune că Brâncuși înțelege sculptura într-un sens absolut potrivnic estetismului hegelian. Brâncuși e stăpân pe o BANCHETUL 1-3 / 2016

ZIUA NAȚIONALĂ „CONSTANTIN BRÂNCUȘI”

situație de independență desăvârșită față de arta contemporană. Cu toate că contemporan futurismului și el însuși dascălul unor ucenici care au ilustrat această mișcare căreia retrospectiv nu i se pot tăgădui meritele individuale, cleștarul curat care e opera brâncușiană nu a fost însemnat de această încrestare străină sieși. Totuși, în toată opera lui Brâncuși, cu toate că el însuși trăind în miezul acestei școli, influențând-o prin ucenicii săi, nu se găsește urma apăsată a acestui drum.

Tot astfel se poate spune de influența artei negre – căreia i se dă o importanță supremă în epoca de ascensiune a sculptorului nostru și în ciuda întâlnirilor aparente, împotriva unei încercări de sincretism acum, când retrospectiv o comparație e îngăduită, independența lui Brâncuși față de arta negroidă dezarmează și cele mai nesincere intenții. Întrebuințarea sistematică a lemnului ca material plastic și reînvierea sculpturii zisă în lemn care este faptul fără tăgadă al lui Brâncuși, își are obârșia în afinitățile sale românești și nicidecum nu se pot lega împreună cu importanța acestui material în plastica negroidă. În țările din apus unde s-a dezbătut acest fapt al reînnoirii sculpturii în lemn prin Brâncuși nu se bănuia cât de mult acest material plastic cel mai dintâi ne este la îndemână. Bisericile noastre primitive, troițele, crucioaiele, locuințele, șurele și toate obiectele BANCHETUL 1-3 / 2016

de primă îndemână, de la plug la lingură, sunt împrumutate, ca material, lemnului și domnia acestuia nu e pe sfârșite în viața poporului nostru.

Nu același lucru se poate spune despre arta paleolitică și de preocupările lui Brâncuși de a cerceta potriviri de sens cosmic în anumite forme pe care el le crede apte de a da grai celor ce nu se pot grăi.

Un sens latent, care se mișcă cu înțelepciunea melcului și cu iuțeala gândului în însuși miezul materiei, un sens încet care tot înaintând cuprinde, luând în drumul lui tot ce este asemuitor și consonant. Dar iar este drept să spunem că această artă paleolitică îi era complet (și prin forța majoră a datelor) necunoscută lui Brâncuși. Realizările care se integrează în ciclul feminin ale sculptorului iau sfârșit prin 1917 pe când deshumarea din nemișcatele straturi aurignaciene a faimoasei Venus de Lespuque care pare ieșită din înseși mîinile lui Brâncuși, are loc în 1923, adică la șase ani după expunerea perechii sonorale, faimosul: Portret de la princesse X care după o furtună de pomină în republica aristarchilor a sfârșit prin a însori Muzeul de Artă Modernă din New-York.

(Conferință rostită la Societatea română de radiodifuziune în 23 martie 1939)

15

ZIUA NAȚIONALĂ „CONSTANTIN BRÂNCUȘI”

Dumitru VELEA

UN DEGET DE SUS LEAGĂ LUMILE

M

ulte se întâmplă fără ca omul să le prindă de veste; multe îi trec pe dinainte purtate de clipa cea repede fără ca el măcar să le vadă; și mai multe se petrec fără ca el să le perceapă crugul și devenirea lor; sau chiar dacă ajunge să le știe câte ceva din acestea este departe de înțelegere și cunoaștere.

Cine să poată să ridice privirea spre izvor și să vadă că mai toate cele întâmplate, gesturi și fapte, conceperi de gând și acțiuni au un sens și nu sunt întîmplătoare!? Că oricât ar fi de firave și trecătoare, de mici și precare se pot atinge de veșnicie și, cum s-a zis, lumea poate să se sprijine și pe un bob de piper. În momentul în care aceste fapte și semne omenești se petrec, ele apar și dispar cu iuțeala unei clipiri de pleoapă; abia mai târziu se întîmplă ca omul să le deslușească urma, un rest de urmă, rest în care consistă tocmai ceea ce le-a generat și mai ales le ține legate. Și cu cât vremea trece și anumite fapte, întâmplări, consemnări rămân mai în urmă, cu atât mai mult se întîmplă ca omul să constate că toate sunt legate, că nimic nu este întâmplător, că între efemer și etern, între finit și infinit, între pământ și cer, între om și divinitate există o legătură reală, o țesătură ale cărei alesături și flori spirituale le surprinde ochiul lăuntric, sau altfel spus, spiritul devenit conștient de sine, care dintr-o dată se conștientizează. Este ca într-un templu, când o realitate de dincolo apare aievea între enoriașii strânși la un loc, la sfânta liturghie; este ca și cum o altă ființă își face loc între cele de o clipă și golește lumea de

16

ele. La fel se petrece și cu cel ce privește operele lui Brâncuși! Firește, și ale altor genii. Nu ne îndemna el, priviți-le până le veți vedea!? Dar ce am face, dacă i-am auzi vorbele acum!?

Ivirea acestor câteva vorbe scrise se datorează citirii necesarelor Caiete ale Societății Petro Aqua care privesc Istoria realizării Coloanei infinite la Atelierele Centrale Petroșani, în vara și toamna anului 1937. Este meritul lui Ovidiu Rizopol că a găsit de cuviință de Ziua Națională „Constantin Brâncuși” și a împlinirii a 140 de ani de la nașterea Sculptorului, decretat de criticii reprezentativi ai lumii, Pontiful artei moderne, să readucă în memorie contribuția tehnică, de desăvârșită artă și minune, a inginerului șef. Ștefan Georgescu-Gorjan și, mai ales, cazna ce leagă a întregii comunității dintre sfruntariile românești la nașterea Capodoperei, care cu tot Ansamblul de la Tg. Jiu, cinstește Eroii noștri și deschide liturgic calea reconstrucției omului. Este de spus, oricât ar fi de polemic cu prezentul, că această jertfa de gând și faptă, de creație și miracol nu are asemănare. De la distanță se vede limpede că lumina, energia miracolului a legat totul, într-o suflare și suflet: de la creator la constructor, de la Brâncuși la Ștefan Georgescu-Gorjan; de la cei implicați la comunitate; de la politicieni la ultima bătrână rămasă fără fiu în urma războiului de reîntregire națională; de la Prim-ministrul Gheorghe Tătărescu și soția sa, Aretia – ce parcă se afla în „afinități elective” cu BANCHETUL 1-3 / 2016

Ziua Națională „Constantin Brâncuși”

gândurile lui Brâncuși și cu sufletele românilor –, la toate forțele industriei tehnice românești din acea vreme; de la dăruirea muncitorilor: turnători, sudori, șoferi până la ultimul șlefuitor și vopsitor de „module” (a se vedea aici, mai târziu, și mărturia lui Ion D. Sîrbu). Toți, indiferent de sânge și putere, au fost cuprinși de forța miracolului și, fără să știe, preluați de acesta. O legătură ce pare cu reverberații miraculoase întinsă pe orizontală. Altfel, cum se explică lucrarea tutuoror, indiferent de zi și noapte, de soare și ploaie, de învingere a defecțiunilor tehnice ale utilajelor, obținându-se miracolul tehnic!? „Viața mea a fost un șir de miracole” – mărturisea adesea Brâncuși. Și acum, după aproape opt decenii, chiar dacă o parte din aceste lucruri sunt știute este bine să fie reamintite și cunoscute!

Ovidiu Rizopol pune în centrul mărturiilor despre geneza miracolului Scrisorile Coloanei: mai întâi, corespondența dintre Brâncuși și ing. șef, Ștefan Georgescu-Gorjan și apoi scrisorile colaboratorilor la construcția Coloanei primite, după decenii, de inginerul trecut prin dizgrația ideologică. Acestea sunt semne din reverberația miracolului pe orizontală. Însă meritul ajungerii lor aici îi revine fiicei inginerului, Sorana Georgescu-Gorjan, devenită la rându-i o voce puternică în brâncușologie, care le pune la dispoziția publică (deși unele mai ajunseseră, prin intermediul scrierilor tatălui său), adăugând celor din arhiva proprie și altele din arhive străine, publicându-se în aceste Caiete nu doar olografic, ci descifrându-le și, după caz, traducându-le din franceză. Mai trebuie spus că meritul său, fără tăgadă cel mai de seamă, în acești timpi tulburi și fobici prin care Coloana infinitului a trebuit să treacă, este de a fi în picioare această legătură a noastră cu Cerul! (Prin aceasta se înțelege de ce este adăugată în Caiete și Nota cu contribuțiile sale.) Iar fapt și mai important, ce ține de acțiunile miracolului este legătura pe verticală. Deocamdată, expunerea acesteia la nivelul comunității din Carpați, cu forări abisale, a luminat-o Ion Pogorilovschi prin amplul studiu, de vreo 400 de pagini, Ansamblul Sculptural Brâncuși de la Târgu-Jiu (Editura Junimea, Iași, 1976), publicat cu ocazia Centenarului nașterii lui Brâncuși. Însă râmâne să subliniem din această legătură ceea ce miră și-i de necontestat: împletirea de destin a lui Brâncuși cu familia Georgescu-Gorjan (de la bunic, prin fiu, la nepoată). Pe de o parte, grija și dăruirea acestei familii pentru artist și opera și, pe de altă parte, răsplata artistică întoarsă de Brâncuși.

O subliniere a întâlnirii cu primul GeorgescuGorjan. La a treia fugă de acasă a lui Brâncuși, BANCHETUL 1-3 / 2016

acesta, nimerind la Craiova, se angajează mai întâi la cârciuma-birt din gară, la „Restaurantul Frații Spirtaru”, apoi trece la băcănia cu o „bodegă” anexă a lui Ion Zamfirescu din Piața Elca, piața veche a Craiovei, până la cutremurul din 1977, ce da spre Bănie și Biserica Sf. Dumitru. Aici se întâlnește – după reconstituirea lui V. G. Paleolog din Tinerețea lui Brâncuși (Editura tineretului, Buc., 1976) – cu „tovarășii de slugărie”: „Livadaru, calfă de tapițer, Gorjanu-stămbarul, teșghetar al Stelei colorate, Cărămidă-perierul și Grigore, strungar în lemn”.

Are loc pariul facerii unei viori care să și cânte – și cântă! Și drept urmare, mai marii orașului îl înscriu la Școala de Arte și Meserii. Se petrece „schimbarea la față”, zice V. G. Paleolog, „la Craiova m-am născut a doua oară”, spune Brâncuși. În fine, acest Gorjanu nu este altul decât tatăl inginerului care înalță Coloana!

Mai în vârstă decât Brâncuși, îi „era mai degrabă un mentor, un telemac, care de peste drum, de la Steaua colorată unde slujea stămbarului, prăvăliile fiind față în față, în colțul opus bodegii, scruta, cântărea și da note comportării lui Costache”, (pp. 45, 46).

Brâncuși urmează cursurile Școlii de Arte și Meserii de la Craiova, apoi Studiile Înalte de la București și, întorcându-se la Craiova, pentru stagiul militar, în 1902 execută bustul (ipsos) bunului său prieten, Portretul lui Ion Georgescu-Gorjan. Despre această minunată „întâmplare”, criticul Barbu Brezianu scrie: „Este singurul portret făcut în țară de Brâncuși după natură. (...) Ion Georgescu-Gorjan (1869-1951) i-a fost prieten de nădejde, de vreme ce primea în chiar anul în care Brâncuși i-a modelat bustul, procura prin care era împuternicit să ridice de la caseria epitropiei bisericii Madona Dudu ajutorul acordat. Portretul a fost realizat la Craiova, în perioada când își făcea serviciul militar și locuia în chiar casa prietenului său, deasupra prăvăliei «La Steaua colorată», după o metodă școlară riguroasă: în timp ce Ion GeorgescuGorjan îi poza, artistul îl îndemna:… stăi cuminte, să te măsor și – după cum procedase odinioară un alt prieten al lui Brâncuși, Douanier Rousseau – îi lua «cu compasul măsurile frunții, arcadei sprâncenelor, nasului, proeminența bărbiei, dimensiuni care se întipăreau apoi în lutul pe care degetele dibace îl modelau cu siguranța talentului și a meseriei bine învățate»” (Brâncuși, Editura All, Buc. 1998, p. 100).

Ce cale minunată de la Sorana-nepoata, prin Ștefan-fiul, la Ion-părintele!

Ce legătură verticală face miracolul! Cum se leagă toate și se dezleagă sub degetul de sus! Sub semnul jertfei și al nemuririi.

17

EVOCĂRI

Nicolae BĂLAȘA

MARIN SORESCU ȘI INDIA

Î

n urmă cu ceva timp, publicam articolul „Obiectiv – subiectiv, relație duală în cadrul înțelegerii sau formă speculativă de amețit omenirea ?!“, o mai veche frământare ce nu mi-a dat și încă nu-mi dă pace. Nu mă lasă să vegetez sau, altfel spus, să trec și eu cu capul între umeri prin lume și, evident, să-mi meargă bine, asemenea celor care o fac. Motivul ? În primul rând, obsesia conform căreia ceva (idei false – premisele irelevante, superstiții, prejudecați, speculații, teorii, tot felul de „învățături“ de la „deștepții“ prezentului sau de la cei de când lumea, sfătuitori de profesie, la care musai trebuie adăugați specialiștii în manipulare), mi-au întunecat mai întâi mintea, înțelegerea și, evident, capacitatea de a povesti și a mă lăsa povestit, pentru că acolo, în poveste, stăruie să încolțească sâmburele de adevăr. În al doilea rând, motivul are caracter contextual, chiar dacă își trage seva din stereotipia cu care văd descris (redescris), un fenomen despre cum „se întâmplă“ (dacă se întâmplă ?!) ceva. Trebuie să vă reamintesc că : „Lumea este tot ce se întâmplă. Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor“ – Tractatus Logico-Philosophicus, Ludwig Josef Johann Wittgenstein).

Cu alte cuvinte, lumea este tot ce facem, astfel încât materializarea sa, a facerii, să rămână semn, imanență pe pânzele vremurilor. Asta, dacă vrem să fim !

Citesc și, sincer, mai că îmi dau lacrimile când văd că în exprimarea multora, a noastră, în general (ca să fiu delicat !), încă mai stăruie limba de lemn specifică ședințelor de partid de dinain18

te de ’89. Blestemați dacă am fi fost și tot am fi sărit din tiparele vremurilor de atunci, după atâta amar de ani ! Dar fără carte nu se poate ! Am și spus-o, am și scris pe tema asta, însă nimeni nu aude, nimeni nu vede. Norocul nostru (zicem și ne mai și credem deștepții lumii !), cu Internetul !

Tastez ceva și „informația“ îmi este pusă pe tavă.

Apoi, doar două funcții ale calculatorului „copy“ și „paste“, la prima vedere, m-au și făcut genial“. Machea ?! Fals ! Cum nu se poate mai fals, dar se poartă ! Nu neg utilitatea acestor mari invenții contemporane (calculatorul, Internetul, Sistemele ultrarapide de comunicare etc.), însă, fără erudiție, fără autoreflecție, fără filologie, fără a întoarce cuvântul, în lumea cuvintelor, pe toate părțile, tot la un fel de a bate câmpii rămânem ! Adevărul e că, în lumea lui neica nimeni, lume productivă și consumabilă de nimicuri, nimicuri suntem. Ce semeni aia răsare, zice un proverb românesc, iar de aici spusa cu : „nimic nu pui, nimic răsare“, ni se potrivește mănușă, chiar dacă, paradoxal, povestea cu nimicul are structură și poate fi formulată filosofic, însă pentru o chestiune dintr-asta îți trebuie minte, nu glumă !

Cum nu mi-am propus o lecție de morală și pentru că mi-am amintit și cuvintele Eccleziastului „visurile vin din multe griji, iar glasul celui nebun din mulțimea de vorbe“ (Biblia, București, 2002, Eccleziastul, cap. 5, versetul 2) mă întorc la oile mele și mă întreb, repet, contextual, cu ocazia omagierii scriitorului Marin Sorescu, 80 de ani de la naștere, e bine, e normal, pentru noi, ca oameni, ca popor, să apară scris sau rostit, pe ici, pe colo : BANCHETUL 1-3 / 2016

Evocări

„…marele scriitor s-a născut la… a scris, a pu­ blicat în… bla, bla… ?“ Adică, mai pe înțelesul tuturor, să apară scris sau rostit ce se găsește publicat în cele două, trei pagini de internet ?

Dacă îi facem lui, scriitorului, un deserviciu, tot prover­bul românului ne limpezește la cap : „dacă tăceai, filosof rămâneai !“. Pe aia cu datul în petec, nu are rost să v-o mai reamintesc ! „Adevărul e“ – o să sară unii – „că nici nu ști cum să o mai dai !

Dacă nu zici nimic, de ce nu zici ? ! Dacă zici, de ce zici ?“ Din nou, fals ! Și iar vin și mă întreb : e normal ca un astfel de moment să se reducă la câteva manifestări culturale nesemnificative, unele chiar mediocre ? Sau e moral să fie trecut neobservat momentul? În urmă cu câțiva ani, șase, șapte, dacă nu mă înșel, în cadrul evenimentului de omagiere a poetului, organizat de către Primăria și Consiliul Local al Municipiului Craiova, cu ocazia „Zilelor Marin Sorescu“, Academicianul Eugen Simion își propunea reflexiv: „trebuie să stabilim și lui Sorescu un loc în literatură, românească și nu nu­mai“. Nu cred că v-a trecut prin cap ideea con­form căreia distinsul Academician i-ar cunoaște și nu prea opera lui Marin Sorescu și, de aici, ezitarea. Nu ! Spusa lui Eugen Simion avea atunci, cel puțin alte două conotații, altele decât cele interpretabile simplist sau la prima vedere. Prima: îl vedea pe Sorescu, ca gen literar, oriunde în literatura română (chiar și universală), și a doua : îndemna oamenii de cultură, criticii și istoricii lite­rari, la studiu, la re-interpretarea operei lui Marin Sorescu, spre re-așezarea sa în Marele Panteon Cultural. Re-așezarea lui Sorescu și a altora aseme­nea lui înseamnă așezarea noastră, ca popor, în lume.

De atunci și până acum, pentru a fi drepți cu noi și lumea ce ne stă alături, au apărut lucrări foarte impor­tante în creionarea operei și personalității lui Marin Sorescu. Este demn să amintim: Marin Sorescu în scrisori (I), G. Sorescu și Emil Istocescu, Ed. Autograf (fratele scriitorului a pubilcat 24-25 de volume postume, însă enumerarea lor ar da apă la moară celor ce, la orice colț de stradă, doar clevetesc și te circumscriu narcisismului sau egocentrismului, că mai mult de atât nici nu pot și nici că știu), 2009, Sorescu, Caiet îngrijit de BANCHETUL 1-3 / 2016

Constantin Barbu, Ed. Contrafort, Orga­nizația Ziariștilor Independenți, 2009, Marin Sorescu în Documente și Scrisori inedite, ediție îngrijită și prefață de George Sorescu, Scrisul Românesc, 2010, Marin Sorescu – Ironica Regie la un Spectacol Existențial, Fănuș Băileșteanu, Ed. Autograf, 2008, Marin Sorescu, La lilieci, Ed. Art, 2010, ediție îngri­jită și prefațată de Sorina Sorescu, Marin Sorescu, Romanul Călătoriilor, jurnal inedit III, Editura Scrisul Românesc, 2008, ediție apărută cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Craiova, și La Lilieci – 6 cărți în căutarea lui Marin Sorescu, Marian Barbu, Ed. Sitech, 2010, lucrare despre care am scris omagiindu-l pe autor la momentul lansării ei.

Pe lângă cei enumerați, am putea adăuga și un punct al nostru de vedere, pus în paginile romanului Acvariul cu fâțe, Ed. NEWEST, Târgu Jiu, 2010, 309 p. : „…Toți spun că e demențial jucată de Ilie Gheorghe ! Hai, vino ! Te rog eu, vino ! Singură, nu se cade să mă duc ! Și vreau să o văd ! Hai, vii ? Te așteaptă și te sărută dulce, dulce, puiul tău mic !“ – erau ultimele cuvinte dintr-o scrisoare scrisă, probabil, într-o pauză dintre ore. […]“ ,, – Ți-a plăcut ? Cum ți s-a părut ? – m-a întrebat Elena la sfârșitul spectacolului.

– Totul, un fel de încrâncenare a omului cu lumea și cu el însuși ! Pentru cunoaștere și nimic mai mult ! Iar de aici, drama !

– Am citit și eu câteva comentarii din diverse reviste. Unele sunt selectate și aici, în caie­ tul‑program… Majoritatea încep cu : Piesa Iona de Marin Sorescu, piesă de inspirație biblică…

La fel ca în manualul de liceu !

– Aiurea ! Piesa este o capodoperă. Ca să o înțelegi, îți trebuie mai mult decât un gram de minte ! Iona, ce-i drept, este personajul biblic, înghițit de un chit, adică de o balenă. Dar, după aceea… ca să iasă la lumină, din hăul în care a căzut, parcurge un drum, ori tocmai el, drumul, este un fel de mers în genunchi, de acolo, spre Dumnezeu. Strigătul lui spre lume și spre el e semnul fiecărui pas. Din păcate, pe poteca asta, de ape, din care a țâșnit, cândva, viața, te mai poți odihni doar pe o bancă pusă în mijlocul oceanului… Dacă ai construit-o la timp !

Cunoaștere și sacrificiu !

19

Evocări

– Dar finalul ? – m-a întrebat ea vizibil marcată.

– Finalul ? ! Așa cum e și scrisă și jucată, nu are nimic în comun cu ideile creștine ! Dacă asta vrei să întrebi !

– Dar cu spusa lui Schopenhauer ? Știi din Lumea ca voință și reprezentare ? Plătim cu moartea pentru tot ceea ce primim… Iar omul, în general, primește. Toată viața primește cunoaștere !

– …Dacă are urechile pâlnie și e deschis la cap, altfel tot înfundat rămâne ! – am glumit eu. Mă pui în încurcătură ! Cu toate astea, nu !

Nu cred ! Iona nu moare ca să plătească nici măcar un gram din cunoașterea ce i-a fost dată !

Personajul lui Sorescu vrea lumina absolută și recurge la sacrificiul suprem. Suprimarea ! Or, fapta aceasta, în creștinism, e căderea în păcat !

Finalul piesei îl găsesc, mai degrabă, în cultura Samkhya, din gândirea indiană. Cam cu șapte sute de ani înainte de Hristos !

– Mda ! Nu știam ! Omul cât trăiește învață !

La fel și eu !“ (Acvariul cu fâțe, Nicolae Bălașa, 2010, pp. 292–294).

Că aveam sau nu dreptate, rămâne de văzut !

Deocamdată, nimeni nimic! Nu e de înjurat, de huiduit, ,,deștepții-puieți ai neamului’’, ,,cărturari cu ștaif’’, tac mâlc! Chiar și instituțiile culturale române! Ce atâta zbatere?! Putem trăi (vai de mama lui de trai!) și fără Sorescu, și fără Eminescu și fără… Altfel spus, putem trăi și fără identitate, fără a ști cine suntem, putem trăi și fără suflete, că tot suntem, (la nivel global), gloabe de pus în jug.

Mă rog, ca nu cumva să trezesc din nesimțire pe careva din mârțogarii prezentului, revenim și pentru a da greutate afirmațiilor făcute în romanul Acvariul cu fâțe, sugerăm câteva indicii ce duc spre filosofia indiană (cultura „Samkhya“, fiindu-i inclusă): 1. reîncarnarea sugerată de Sorescu în expresia „Doamne, mai naște-mă o dată !“ este una dintre ideile care nu au nimic în comun cu învățăturile creștine, mai ales că Sorescu se adresează, prin vocea personajului Iona, unui Dumnezeu mort (Nietzsche), incapabil de un „exemplu“;

20

2. expresia „Eu cred că există în viața lumii o clipă când toți oamenii se gândesc la mama lor.

Chiar și morții. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă… până se ajunge la o singura mamă, una imensă…” face trimitere către India, însă cu precădere către miturile acestei imense și vechi civilizații.

Ca premisă pentru adevăr și binele nostru, al tuturor, uneori încurcați în ițele nevăzute, trebuie să spun că Marin Sorescu a cunoscut-o, aici, în România, pe indianca Amita Bhose, fostă doctorandă a Doamnei Zoe Dumitrescu Bușulenga. Presupunem că discuțiile cu Domnia Sa, cu Amita Bhose, despre școala „Samkhya”, școală ce admite, chiar con­ceptualizează sinuciderea ca formă supremă de cunoaștere, l-au îndemnat pe Sorescu la scrierea acelui final din Iona, final ce nu stă sub cupola Creștinismului.

Reluând (doar cu dorința de a-l reactualiza pe marele poet), reamintim faptul că Iona este personaj biblic, însă povestea lui nu are nimic în comun cu povestea din Sfânta Scriptură. Poate doar acel amănut, totuși, suficient de semnificativ!

Iona din Biblie fuge din fața Cuvântului, iar de aici, din neascultare, drama sa!

Din punctul nostru de vedere, Iona lui Sorescu, acest fir roșu ce traversează omenirea, de la Geneză și până în clipa ce tocmai ne-a scăpat printre degete, este mai degrabă Ființa lui Parmenide, (,,Ființa este și nu poate să nu fie!”) sau omul aruncat-în-lume al lui Heidegger.

Odată ,,venit” în lumea pământească, Iona spiritîncarnat este înghițit de o balenă care, la rându-i, este înghițită de o altă balenă, și așa mai departe…

Adică Iona este înghițit de necunoaștere! (Karl Popper, inspirat, probabil, de „Lumea ideilor și formelor pure” și de re-învățarea prin reamintire a lui Platon, are o teorie asemănătoare. În ea primează afirmația conform căreia contingentul întunecă, ne îndepărtează de esență, de ,,adevărurile posibile existente în lumile posibile” – Hegel, și, evident, ne îndepărtează de ,,Centru”, de ,,Principiu” (trebuie să existe un Principiu ce stă la baza a tot, ne spune Thales din Milet, cu peste 2500 de ani în urmă,), de acel ,,Unu” mărturisit de Moise, de Adevărul Suprem).

Revenind, credem că, în dialogul său cu sine, cu Dumneazeu și lumea, Marin Sorescu, BANCHETUL 1-3 / 2016

Evocări

în Iona, re-scrie Geneza, re-face drumul său spre adevărata sa esență, spre Adevărul-Mamă, sigurul scop cu sens al omului-spirit-înstrăinat.

Desigur, acest drum este cu trudă, iar ,,scoaterea la lumină”, altfel spus, întoarcerea în Adevărul absolut, e cu jertfă de sine. Doar plasându-te în esență știi bine ce este esența! Doar fiind în lumină știi ce e lumina!

Oarecum, la limită, admitem, totuși, și formula conform căreia piesa de teatru Iona s-ar plasa la granița unor mari culturi și civilizații, permanent preocupate de aflarea Adevărului suprem.

Repetăm însă, Iona, personajul lui Sorescu, vrea lumina absolută și recurge, după zbateri și iar zbateri, la sacrificiul suprem. Suprimarea! Școala ,,Samkhya”, – parte a filosofiei și culturii Indiene, în ansamblul său – admite, chiar con­ ceptualizează sinuciderea, ca formă supremă de cunoaștere (omul, în perspectiva acestei școli, este „scânteie” înstrăinată din ,,focul absolut”, este spiritul-înstrăinat de spiritul absolut, omul este fărâmă de lumină, rupt din lumina absolută, este crâmpei de cunoaștere din cunoașterea absolută”.

Ca spirite întrupate, ca pâmânteni, cu toate eforturile noastre, în timpul vieții, „cunoaștem în parte și propovăduim în parte” – Apostolul Pavel) Reîntoarecerea în lumina-mamă, altfel spus, cunoașterea adevărului absolut este, repet, singura noastră zbatere cu sens. Școala Samkhya nu a rezistat vremurilor! Au apărut alte curente, alte școli, a apărut Budismul, Creștinismul. Toate, din Orient, până la marginea Occidentului, s-au opus sinuciderii, considerând demersul un mare păcat. Ori tocmai comiterea acestuia, a păcatului prin suprimare, scoate piesa lui Sorescu de sub cupola Creștinismului, și, în același timp, de sub imperiul existențialismului ce are ca trăsătură principală scoaterea lui Dumnezeu din lume.

Dincolo de orice punct de vedere, trebuie avute în vedere și spusele autorului: ,,Prefețele scrise de autorii înșiși nu-și au rostul decât în măsura în care vin cu niște precizări de ordin documentar. Altfel, să încerci să spui – e prea lung. Și poate că ai și uitat. Creația e o bâlbâială în fața lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în șase zile, el s-a simțit atât de epuizat încât n-a mai putut mișca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci? Iată un exemplu de epuizare BANCHETUL 1-3 / 2016

divină. Recitesc după câțiva ani Iona, cu ochi rece, străin, și mă întreb: oare unde rămăsesem?

Iona, proorocul care a fugit din fața Cuvântului, a încăput în burta chitului. Ca o scrisoare, în cutia poștală. Am găsit, poate din greșeală scrisoarea. Am citit-o cutremurat și mi s-a părut c-o înțeleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot. După aceea am vrut să-l uit pe Iona. Ce s-a ales din mândra cetate Ninive „mare înaintea lui Dumnezeu s-o străbați în trei zile de umblet”?

Ce s-a ales de oamenii ei cares-au îmbrăcat în sac și s-au pocăit și nu i-a mai ajuns mânia de sus? Am uitat absolut totul. Apelați la arheologie.

Am fost întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos sau singurătatea intrauterină. În ce măsură Iona e primul om ori ultimul om?

Dacă dau o accepție freudistă, mistică, politică ori cabalistică experienței acestui personaj? Și mai ales ce semnificație are gestul final și dacă nu e prea multă amărăciune și dacă nu mi-e milă de umanitate? Nu pot să vă răspund nimic. Au trecut trei ani de când am scris tragedia. Totul mi se încurcă în memorie. Știu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona își pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-na și ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu a rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga: Io-na și nu se mai auzea decât Io, Io în vreo limbă veche înseamnă: eu. E tot ce-mi mai amintesc.” În alt context, Sorescu spune că ar fi vrut să scrie un tratat de antropologie filosofică, însă a pus pe hârtie o piesă de teatru.

Altădată, într-un interviu, poetul, vădit emoționat, afirmă: „îmi vine să spun că Iona sunt eu!”

Dar câte nu poate spune autorul unei opere despre „facerea” acesteia, în funcție de contex?! În fine, ținând sau nu cont de afirmațiile făcute de autor, de cele făcute de către istoricii și criticii literari, la cei 80 de ani de la nașterea sa, prin Iona, prin tot ce a lăsat poporului român și nu numai, Sorescu rămâne el însuși un Iona, veșnicul spirit în drumul său spre Adevărul Absolut.

(Craiova, 16. 01. 2016)

21

EVOCĂRI

Dumitru HURUBĂ

Să ne mai amintim de GEORGE TOPÎRCEANU – 130 de ani de la naștere – (20 martie 1886 – 7 mai 1937) Un fel de motto: „Cu privire la G. Topîrceanu se constată două atitudini în sfera unei considerații generale. Unii îl prețuiesc ca pe un poet mare, alții ca pe un poet minor. (…) Să spunem că Topîrceanu e socotit ca un poet al universului mic.”

G. Călinescu

D

upă procesul agresiv de „reconsiderări” și „demolări” privitor la literatura română, început prin 1990 de câțiva specialiști în… nimic, preluat, consolidat și… îmbunătățit, din motive pentru mine obscure, cred că ar fi cazul să se înceapă re-construcția ființei noastre național-literare, ca să dăm o raită și pe la Noica… În sensul celor spuse mai înainte, comentariul de mai jos aș vrea să fie o contribuție modestă la redresarea situației și o mică încercare de reabilitare, de revenire la normal.

Așadar… Încerc să-mi imaginez literatura României, pe ansamblu, fără prezența lui George Topîrceanu și nu reușesc. Printr-o decupare, fie ea și virtuală, va rămâne un spațiu gol, imposibil de completat cu un alt nume de scriitor, cu altă operă literară care să aibă, în multe faze, statutul de unicat.

Această rațiune are la bază un adevăr de necontestat, și anume: autorul celebrelor „Balade” și nu mai puțin celebrelor „Parodii”, s-a circumscris liricii românești cu o creație, poetică în primul rând, care l-a… proiectat între scriitorii noștri importanți. În această ordine de idei, și fără vreo urmă de superstiție, intră în discuție și faptul, de relevanță, la urma urmei, că deceniul cuprins între anii 18801890 din secolul al XIX-lea, a fost cel mai prolific din punct de vedere al viitorilor scriitori. Astfel, putem

22

spune că divinitatea a fost generoasă cu noi: în anii respectivului deceniu s-au născut câțiva dintre marii scriitori ai literaturii noastre: Arghezi (1880), Sadoveanu (1880), Minulescu (1881), Goga (1881), Bacovia (1881), Lovinescu (Eugen) (1881), Agârbiceanu (1881), Istrati (1884), Voiculescu (1884), Caragiale (Mateiu) (1885), Sorbul (1885), Rebreanu (1885)...

Dar și alții, precum P. Cerna (1881-1913), poet intimist, romantic tradiționalist; Urmuz (Demetru Demetrescu-Buzău) (1883-1923), precursor al tragediei limbajului, opera sa literară plasându-l între primii noștri scriitori avangardiști; N. Cartojan (1883-1944), profesor, Academician, Specialist în literatura română veche; Al. Kirițescu (1888-1961), în primul rând dramaturg – autor al celebrei piese Gaițele (1932), după care s-a turnat și nu mai puțin celebrul film românesc Cuibul de viespi…, fără a le diminua meritele literare în vreun clasament alcătuit ad-hoc…

Având în vedere cele de mai sus, personal cred că nicio perioadă din istoria literară modernă a României nu a fost la fel de... bogată în venirea pe lume a unui atât de mare număr de scriitori de valoare. Prin forța împrejurărilor, sau prin grija proniei cerești, între acești corifei găsim și numele celui mai important și iubit – de ce să n-o spunem? – parodist din literatura noastră...

Așadar, George Topîrceanu – căci despre el este vorba – s-a născut în București în după-amiaza zilei de 20 martie 1886, ca fiu al lui Gheorghe Topîrceanu, cojocar, și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena”, din strada Cotroceni, zona Ghencea.

După cum se poate observa din cele de mai sus, autorul Baladelor vesele și triste și al Parodiilor originale, face parte din acest grup de cariatide al literaturii noastre. A decedat la o vârstă aproape revoltătoare, la numai 51 de ani, la data de 7 mai 1937, în BANCHETUL 1-3 / 2016

EVOCĂRI Iași, în casa lui Demostene mai precaut, să mă ironizez Botez, conform și decla- eu cel dintâi, înainte de a mă rației Alexandrinei (Titi), ironiza alții; să-mi iau în râs sora cea mică a lui Topîr- propriile sentimente și puțin ceanu: „A murit în brațele pe ale altora…” Ar mai fi și mele, la 7 mai 1937, la ora alte argumente în favoarea 1 fără 5” (Mircea Hando- satiro-umorului topîrcenian ca, Pe urmele lui Geor- fără ca ele să-l fi convins pe ge Topîrceanu, Editura G. Călinescu… Altfel, el nu Sport-Turism, 1983, p. 11). ar fi fost atât de categoric în …Viitorul poet frecventea- afirmația: „Cu Topîrceanu ză școala primară la Bucu- se pune o problemă imporrești între anii 1893-1895 tantă de estetică literară, pe și o continuă pe Valea Topologului, la Suici, județul care unii s-au și încercat a o Argeș, unde părinții săi se stabilesc o vreme. Revine rezolva în favoarea poetului, aceea a așa-zisei «poela București și se înscrie la Liceul „Matei Basarab”, zii umoristice»”. Marele critic a și întrebat imediat, ca elev-bursier până în clasa a IV-a, de unde, în urma pentru mine și mai clar neconvins: „Dar există o astdesființării internatului, în toamna anului 1901, s-a fel de poezie?Termenul însuși e un nonsens”. Mai cu înscris la liceul „Sfântul Sava” (1898-1906), unde a precauțiune, am putea sugera că este vorba despre o fost coleg cu viitorul poet-simbolist Mihail Cruceanu, subtilă diminuare a valorii creației topîrceniene, dacă într-o clasă care avea în jur de 70 de elevi. Interesan- nu cumva chiar de o trecere a ei în al doilea plan vată mi se pare și descrierea acestui coleg de la Liceul loric, pe nedrept, zic eu. De pe această poziție privit „Sf. Sava”privindu-l pe Topîrceanu din acea perioadă: ansamblul chestiunii și incluzând în analiză nivelul „…elev tăcut și rezervat, cu privirea îngândurată, cu studiilor poetului, am putea să acceptăm drept scufața serioasă, ce nu prea râdea, ci mai ză, deși clar ironică, sintagma: „Întrucît mult zâmbea… ascundea atâtea resureste vorba de Topîrceanu nu e greu de se sufletești, atâta putere de pătrundere constatat că intelectualitatea, «spiria realității, atâta umor de calitate…” tul» îi sunt deficiente.” (G. Călinescu, (Handoca, p. 42). În urma absolvirii se Istoria literaturii române de la oriangajează funcționar la Casa Bisericii, gini pînă în prezent, ediția a II-a, reapoi ca profesor suplinitor. În paralel, văzută și adăugită, ediție și prefață de în anul 1906, se înscrie la Facultatea Al. Piru, Editura Minerva, București, de Drept pe care o abandonează și-apoi 1988, p. 826). Că tot spunea Călinescu la Facultatea Litere la care, de asemedespre poet că este unul „al universului nea, renunță. Între timp o cunoaște pe mic.”… Însă, trebuie să avem în vedere Victoria Iuga, învățătoare, (n. 1882 – și faptul că, doar cu ceva timp înainte Victoria Iuga, d. 1966), fiica vitregă a proprietăresei de apariția Istoriei… (1941), Mihai Rasoția poetului Victoria Malea de la Nămăiești cu care lea (n. 1896 - d. 1964), nota în 1927: se și căsătorește în februarie 1912, căsătorie din care „La d. G. Topîrceanu, între conștiința intelectuală și a rezultat și un fiu – Gheorghe (Gicu) (1 aprilie 1912). cea poetică nu e un divorț. Materia poetică se selecÎnsă căsnicia lor se va destrăma în scurtă vreme, și ca ționează după legile logicii, ale criticii, ale bunului o consecință a poveștii de dragoste înfiripată între el gust. Umorul său, consecvent aceluiași bun gust și și poeta Otilia Cazimir. măsură, nu cade nici în glume, nici în bufonerie, nici Revenind la descrierea lui Cruceanu, citez chiar în farsă. E atitudinea «pince sans rire» (un fel de râs dintr-o însemnare-amintire a lui Topîrceanu: „…pur- fără… râs), poate cea mai superioară formă a comitam încă rochiță. Eram mic – și-ți închipui cît eram cului. Înzestrat cu ea, d. Topîrceanu nu se cruță nici de mic, dacă nici acum nu-s atît de mare.” (p.30), care pe el nici pe alții” (Balade vesele și triste, Editura ilustrează simțul umorului său, însă nu rupt de realita- pentru literatură, Colecția BPT, 1966, Cop. IV). Cel te, fiindcă pe prima filă a livretului său militar, în drep- puțin aici, îmi permit să spun că Ralea a fost mai… pe tul rubricii „Talie”, se poate citi clar: 165... Se vede subiect decât Călinescu. și din acest mic citat din conferința Cum am devenit Prima încercare literară a lui Topîrceanu datează ieșean, că poetul era și a rămas un adept al autoironiei din timpul școlii primare, din clasa a III-a, și este și, prin extensie, al umorului fin: „am început să fiu primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniță și doi BANCHETUL 1-3 / 2016

23

EVOCĂRI

Victoria Iuga, în brațe cu fiul poetului nasturi” pentru a-i folosi drept… public. Momentul este descris cu umor de poet: „... Într-o recreație i-am zis lui Stănciuc: – Vino să-ți spun o poezie făcută de mine... (…) I-am debitat pe nerăsuflate prima mea operă literară, alcătuită numai din două versuri: Săriți cu toții, frați români, Să dăm năvală în păgâni… (…) El a ascultat versurile mele de vitejie cu un deget în nas și, când am isprăvit, a zis numai atâta: – Ce-mi dai să nu te spun la domnul?

(Conferința Cum am devenit moldovean, Biblioteca Academiei, publicată postum în revista „Viața Românească” nr. 9/1956, p. 149-162). „… Cu un deget în nas?!?” Fantastică sintagmă ironico-satirică și umoristică! Însă, debutul literar propriu-zis, are loc în anii de liceu, respectiv prin 1904, atunci când îi apar în revista umoristică Belgia Orientului primele sale încercări literare sub pseudonimul „G. Top”. A

George Topîrceanu, Otilia Cazimir, Sadoveanu ș.a.

24

continuat apoi să publice și în alte reviste, cum ar fi: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, Viața socială a lui N. D. Cocea, „Viata literara si artistica”, revista condusa de G. Coșbuc (1907). Și, totuși, adevăratul său debut revuistic are loc la vârsta de 23 de ani (în anul 1909) în prestigioasa revistă Viața românească, cu parodia Răspunsul micilor funcționari – considerată drept o replică la Caleidoscopul lui A. Mirea (pseudonim al lui Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel) (1908), prin care se și face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreține o interesantă și frumoasă corespondență), îl cheamă la Iași în anul 1911, ca subsecretar de redacție la Viața românească (Topîrceanu: Conferința „Cum am devenit ieșean”). Între anii 1905-1907, publică versuri sentimental-epigonice in revistele „Duminica”, „Revista noastră”, „Revista ilustrată” etc., iar între anii 1909-1911, publică în „Viața românească” (devenit secretarul ei de redacție) și în alte reviste poeziile Noapte de mai, Balada chiriașului grăbit, Balada popii din Rudeni, poezii, proză, cronici teatrale etc., iar în 1916, debutează editorial cu volumele Balade vesele (ediția a II-a, în 1920, ediția a III-a, 1928) si Parodii originale (ediția a II-a în 1921, ediția a III-a, 1927). Doi ani mai târziu, în 1918, colaborează la ziarul „Lumina” (București), condus de Constantin Stere, cu Balada morții și Note memorialistice; în revista „Însemnări literare”, editată la Iași în anul 1919 împreună cu Mihail Sadoveanu, publică Balada munților, Rapsodii de toamnă… În anul 1926, poetului George Topîrceanu i se acordă titlul de laureat al Premiului național de poezie, iar la 7 mai al aceluiaș an, este numit director al Teatrului Național din Chișinău. Doi ani mai târziu (1928), publică volumele Migdale amare (ediția I-a) si Balade vesele și triste (ediția a III-a, ediția a IV-a apărând în 1931); cea de a IV-a ediție a Parodiilor originale este editată în 1932; în anul 1934 începe în Revista fundațiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938), iar 1936 este anul în care, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, este ales membru corespondent al Academiei Române și îi apare volumul Pirin-Planina. … Odată cu stabilirea la Iași, și desfășurându-și activitatea la Viața românească, și sub influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu se desparte treptat de etapa adolescentină și romantică din creația sa, precum și de sentimentalizarea exagerată și pornirile evidente spre un retorism, de cele mai multe ori inutil, chiar dacă ținta era spre noi orizonturi poetice. Fenomenul BANCHETUL 1-3 / 2016

EVOCĂRI despărțirii de… adolescență este ilustrat cât se poate de limpede în versurile de mai jos în care „cere” clemența criticii postume: „O, indulgentă Critică postumă, Să nu le-nțepi cu vârful unui ac, Că, rând pe rând, baloanele de spumă În lacrimi grele iarăși se prefac.”

(Topîrceanu: Prefață).

Devenit angajat al revistei Viața Românească, el îndeplinește succesiv funcțiile de subsecretar, apoi secretar de redacție. Este o perioadă fastă pentru Topîrceanu având în vedere că el cunoaște și colaborează cu scriitori de prim rang ai literaturii române: Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu, Hortensia Papadat-Bengescu ș.a. Iar prietenia cu Sadoveanu este de notorietate reflectându-se limpede și în Povestirile vânătorești, în care tovarășul de pușcă și de undiță este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”. În acei ani, premergători primului Război Mondial, sunt scrise o parte din parodiile topîrceniene care îl vor și consacra ca pe unul dintre marii noștri parodiști, cel mai mare, după părerea mea! În orice caz, din informațiile pe care le am la îndemână, se pare că, într-adevăr, 1910-1920, a fost deceniul cel mai prolific și mai plin de evenimente din viața poetului.

Să ne reamintim că, între 1912-1913, a editat revista Teatrul, împreună cu Mihail Sevastos... Trei ani mai târziu, în 1916, are loc debutul său editorial cu volumele: Balade vesele (Editura Alcalay, București) și Parodii originale (Editura Librăriei H. Steinberg & Fiu, București). Odată stabilit în capitala Moldovei, la Iași, se reînscrie la facultatea de filozofie, însă, începând războiul, este „… mobilizat, participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile…” (SCRIITORI ROMÂNI, Coordonare și revizie științifică, Mircea Zaciu, în colaborare cu M. Papahagi și A. Sasu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p.

450), astfel, sergentul-artilerist, George Topîrceanu, rămâne prizonier timp de doi ani (până în anul 1918).

Din acest rău, binele a fost că prizonieratul său este descris și publicat în Amintiri din luptele de la Turtucaia, (Editura Alcalay, București, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, (Editura Socec, București, 1920). Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate, apare la București, în 1936, la „Naționala” S. Ciornei, și se referă, concret, la anul și patru luni a prizonieratului. În 1928, la Editura „Cartea românească”, îi apare volumul de poezii Migdale amare, editură la care va publica, în același an, ediția a III-a a volumului Balade vesele și BANCHETUL 1-3 / 2016

Cu poeta Otilia Cazimir triste, iar doi ani mai târziu, în 1930, îi apare volumul de proză Scrisori fără adresă, Editura „Naționala” S. Ciornei; în anul 1931, la Editura „Cartea românească” îi apar volumele Migdale amare, ediția a II-a, și Balade vesele și triste, ediția a IV-a; în 1932, publică la Editura „Cartea românească” a IV-a ediție a Parodiilor originale…

Evadarea și întoarcerea spre casă, este un fel de „chinurile lui Ulise”, mărșăluitul pe jos și fiind un adevărat „drum al Golgotei”. Nu e locul aici să descriu cu detalii drama întoarcerii, însă mi se pare interesant de inserat un amănunt semnificativ: cu ceva timp înainte de acest episod de-un anume tragism din viața poetului, o cunoscuse la Iași pe poeta Otilia Cazimir, cu care se împrietenise. Sigur că prietenia lor avea adânci conotații sentimentale din moment ce, bine se știe, Otilia suferea pentru că nu avea cum să intervină în ajutorul prietenului său, cu pachet, medicamente, rufe… Se simțea tot mai neputincioasă, așa că îi scrise lui Ibrăileanu (august, 1917), pe care-l știa

În camera de lucru de la Nămăiești 25

EVOCĂRI le amare, Scrisori fără adresă, Piîn relații foarte bune cu Topîrceanu, rin-Planina) se bucură de succes de încheind: „Încercați să aflați însă public și de presă (articole și aprecicondițiile în care pot trimite pacheeri semnate de Felix Aderca, Liviu tul și, de credeți că cele ce propun Rebreanu, Petre Locusteanu ș.a., în eu merită vreo atenție, interesați-vă special poezia, pentru care obține în și de ele.” Nu e greu deloc să ne 1926 chiar Premiul Național de Podăm seama că, dincolo de cuvinte, ezie. Deși bolnav de cancer la ficat se afla o mare grijă și iubire pentru întemeiază împreună cu Sadoveanu poetul aflat în captivitate. În acest și Grigore T. Popa revista „Însemnări context, ar mai fi de subliniat spiAparatul de fotografiat ieșene” ca un ultim efort creator. ritul de solidaritate scriitoricească al lui Topîrceanu „Greu bolnav de cancer hepadovedit de Constantin Stere, fondatorul și conducătorul revistei „Viața românească”, tic, pleacă în februarie 1937 la Viena împreună cu apărută la 1 martie 1906, care i-a trimis poetului 100 Otilia Cazimir” (Călinescu, Istoria… p. 831), așadar, de lei și „a fost cel care a intervenit la comandamentul primăvara acelui an aflându-l într-un sanatoriu viebulgar de la București, cu rugămintea ca Topîrceanu nez… … Creația sa literară, împărțită oarecum în mod egal în: poezie: lirică satirică, proză: proză satirică, memorialistică și publicistică, nu a reușit niciodată să adune o părere unanimă a comentatorilor, nici asupra operei, nici a creatorului ei. „Lansarea” respectivei ambiguității a fost… într-un fel „certificată” de G. Călinescu în Istoria sa…, din care citez: „Cu privire la G. Topîrceanu se constată două atitudini în sfera unei considerații generale. Unii îl prețuiesc ca pe un poet mare, alții ca pe un poet minor.” (p. 826). Nu atât de categoric, dar nici prea departe G. Ibrăileanu sugera acest adevăr publicând în 1920: „O slăbiciune, căci intervenția prea pronunțată a inteligenței în procesul sufletesc de creațiune este inoportună. Această inRedacția revistei Viața Românească tervenție stânjenește jocul forțelor inconștiente, care să fie eliberat”, ceea ce s-a și întâmplat „la sfârșitul sînt rezervoriul poeziei lirice. Iată pentru ce poezia lui decembrie 1917…” (Handoca…, p. 97). Întors la D-lui Topârceanu este lipsită de acele ecouri nelămuIași, Topîrceanu redactează împreună cu Sadoveanu rite și de acea brumozitate care îngăduie cetitorului revista Însemnări literare, până în 1920 când reapare revista Viața românească, al cărei prim-redactor va fi.

Prietenia cu Sadoveanu se reflectă și în Povestirile vânătorești, în care tovarășul de pușcă și de undiță este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”.

Volumele sale (Balade vesele și triste, Migda-

Casa Memorială George Topîrceanu

26

Mormântul poetului BANCHETUL 1-3 / 2016

EVOCĂRI să-și viseze liber visurile lui.” (Revista Viața Românească, nr. 4, 1920). Îndulcind puțin situația, tot Călinescu este cel care pune lucrurile la punct pentru posteritate: „(…) Să spunem că Topîrceanu e socotit ca un poet al universului mic. (Id. p. 826). Citind și pătrunzând în opera poetului, lesne poți fi de acord cu marele critic, analizând chestiunea la „rece”, dar, pentru cititorul obișnuit, aceste etichetări au mai puțină importanță, fiindcă măria sa, girat și de fidelul său însoțitor Cronos, vor fi cei care, iată, au asigurat perenitatea creației topîrceniene. Și vorbim despre poezie în primul rând, pentru că această parte din creația sa atârnă mai greu în opera lui Topîrceanu. În ale sale referiri la el, Demostene Botez, ne dă cel mai relevant argument al popularității de care se bucura poetul încă în timpul vieții: „Dacă la vreo șezătoare literară apărea pe scenă Topîrceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admirație cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulțumire și plăcere...”

(Demostene Botez, Memorii). Adică, într-un fel, exact contrariul părerii călinesciene: „(…). Oricîtă încîntare ne-ar produce „Parodiile originale”, spiritul nostru critic întîmpină greutate să găsească alt merit decît acela de observație și virtuozitate în niște compuneri al căror punct de plecare este în poezia altora. O parodie este în definitiv o pastișă, exagerată, ca spre a-și găsi iertarea în recunoașterea imitării. Topîrceanu însuși le numea „pagini modeste de critică literară” (Istoria…, p. 826). Și totuși: progresând deliberat de la un sentimentalism exacerbat specific vârstei și perioadei, și de la un epigonism inerent începuturilor către o creație lirică dominată în multe locuri de un umor caracteristic poetului, mai ales în parodie, la care trebuie să mai Bustul de bronz văzut adăugăm imediat audin cerdac BANCHETUL 1-3 / 2016

Pagini de manuscris toironia, avem în George Topîrceanu o voce cu totul originală în lirica românească. În această ordine de idei, utilizând nu o dată ironia fină, dar ascuțită, el își ridică la fileu viitoarele victime – contrafacerea, poncifele poetice, moda «modernistă», pe care le anulează apoi printr-o construcție lirică ironico-demola27

EVOCĂRI

Pagini de manuscris toare proiectându-le distrugător, aș zice, în banal și ridicol. Ajunși aici, putem face legătura dintre el și tradițiile lirice venite/preluate dinspre G. Coșbuc, D. Zamfirescu, D. Anghel, sau chiar mergând până către I. B. Deleanu. Aș putea să-i dau dreptate lui G. Călinescu, însă, din considerente strict personale și din iubire pentru autorul Baladelor, n-o voi face, chiar dacă accept, în principiu, că „se poate observa la el acel fenomen de uitare în model care e chiar semnul clasicei inspirații. Parodiind pe Homer, poetul uită că parodiază și se lasă furat de elanul epic” (Istoria…, p. 826). Într-adevăr, preluând ideea marelui critic, ajungem și la analiza făcută de Al. Săndulescu: „Verva umoristică și inteligența umoristică a lui T. se realizează pe de-

Casa memorială din Nămăiești

28

plin în Parodii originale. Poetul și-a amendat propriul sentimentalism, dar nu l-a iertat nici pe al confraților” (Scriitori români, p. 451).

Exact! Pentru că, atât parodiile – sau mai ales ele! – cât și rapsodiile și, într-o oarecare măsură, baladele, sunt cele trei „grații” care-i asigură lui Topîrceanu statutul de… poet unicat în lirica românească și de… evadat din „universul mic” în care a fost fixat de Călinescu.

De altfel, și în paranteză fie spus, el va rămâne în literatura română ca unul dintre foarte puținii lirici care au abordat această modalitate de exprimare. Și cred că e potrivit aici să spun că parodierile ante și post topîrceniene au fost doar sporadice, unele lipsite de valoare și consistență, cele mai multe rămânând la stadiul de încercări sporadice. Din acest motiv, este greu spre imposibil și încercarea de decupare a creației poetului din poezia tradiționalistă chiar dacă l-am putea plasa imediat într-un fel de realism primar generat cel mai ilustrativ de Coșbuc... În orice caz, Topîrceanu face parte dintre scriitorii-poeți, nu foarte mulți, care, cu dexteritate de bijutier, și-a drămuit și construit individualitatea și personalitatea scriitoricească printr-un cumul al potențelor sale artistice, foarte bine, corect și eficient exploatat. De-aceea, cred că putem vorbi de o distribuire pe genuri a forței sale creatoare făcută cu iscusință investind exact acolo unde posibilitatea sa de transmitere a ideilor-mesaje ajungea la apogeu.

Spun aceasta având în vedere că, indubitabil, într-o ierarhie convențională, creația sa lirică ocupă primul loc. Aici, intuiția lui Călinescu se grefează perfect pe context, pentru că scrie marele critic referindu-se la poet: „Inteligență critică? E prea puțin. Avem de a face cu un mimetism superior care presupune putința de a trăi pe diferite căi muzicale.

Umorul, spiritul presupun inteligența, iar aceasta, goală, e prozaică. E adevărat că inteligența poate fi izvor de plăceri estetice, chiar când e sofistică, însă prin frumusețea cristalizării ei, prin neprevăzutul combinărilor. O diatribă în proză ori versuri încântă ca o expresie a ingeniozității în maliție, a înverșunării critice”. Aceasta, ca definiție generală, înțeleg, fiindcă, trecând de la abstract la concret, lucrurile și analiza iau o întorsătură curioasă: „Întrucît e vorba de Topîrceanu nu e greu de constatat că intelectualitatea, „spiritul” îi sînt deficiente. Rarele lui încercări de a intra în domeniul speculației revelă un om cu o cultură modestă” (p. 826) (subl. D.H.). Și totuși, volumele sale (Balade vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin - Planina) se bucură de succes de public și de presă, în special BANCHETUL 1-3 / 2016

Evocări poezia, pentru care obține în 1926 Premiul Național de Poezie. Să nu fi aflat Călinescu? Mira-m-aș! Pentru aceste reușite, între care trebuie să includem și faptul că în 1934, în Revista fundațiilor regale, începe publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe – din păcate rămas neterminat și publicat postum în 1938 – în 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. De subliniat că propunerea o făcuse prietenul său, Mihail Sadoveanu.

Bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu și Grigore T. Popa revista „Însemnări ieșene”… Este, se pare, ultimul său efort creator, în condițiile în care primăvara anului 1937 îl aflăm internat într-un sanatoriu vienez, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii și de protest față de huliganismul care lua amploare în presa română, articol publicat postum…

Ar mai fi de adăugat un amănunt privindu-l pe Topîrceanu și anume: Este impresionantă și adesea inexplicabilă discrepanța dintre entuziasmul unanim cu care a fost primită opera lui Topîrceanu și poziția rece și denigrantă a criticilor vremii. În acest sens, mi se pare relevantă următoarea zicere a lui Demostene Botez: „Dacă la vreo șezătoare literară apărea pe scenă Topîrceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admirație cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulțumire și plăcere...” Or, din punctul meu de vedere, exact aceasta este recunoașterea valorii creației sale și a dragostei față de poet. Este un adevăr care anulează parcă orice alt comentariu, inclusiv dacă facem referire la Eugen Lovinescu, cel care, pornind de la premiza că umorul nu poate genera „marea poezie”, a redus Baladele și Parodiile la superficiale tablouri de natură, la ușoare strofe de spirit al unui „autor de cronici rimate”, „un reprezentant al democrației literare”. Explicații la această atitudine extrem de dură există, se cunosc, destui le-au condamnat sarcasmul nedrept, însă Topîrceanu, așa cum s-a mai spus, a rămas o voce distinctă în poezia românească, ceea ce se înțelege și din următoarele versuri: „Iar azi lirismul meu e clar, vezi bine, Căci tuturor își dăruie secretul, Dar ca să poți citi cândva în mine Tu nu-mi cunoști, Zoile, alfabetul.

Zadarnic dar ne-amestecă vultoarea, Noi nu putem urma același țel... Și dacă totuși ți-am făcut onoarea Acestor aspre stihuri de oțel, –

BANCHETUL 1-3 / 2016

Când îmi citești poemele și proza Gândește-te la geamul lui Spinoza.”

(G. Topîrceanu: Parodii originale

– În loc de prefață, 1916) Casa Memorială „George Topîrceanu” a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2004.

Din nefericire, în condițiile actuale, când însăși cultura, în general, este pe post de cenușăreasă, literatura devine automat fiica ei… vitregă. Într-un asemenea context, scriitorii – fie ei clasici și importanți – sunt tot mai rar pomeniți, fac loc în manualele școlare altor nume care înseamnă puțin sau nimic în istoria literaturii, în comentarii sunt, de multe ori expediați în vreun citat nesemnificativ, comemorările sau/și aniversările abia-abia mai sunt amintite, dacă nu cumva doar… bifate. Printr-o sinonimie, poate puțin cam forțată, citez aici o strofă a lui George Topîrceanu, cu reverberații aproape simbolice și atât de potrivită: Soarele spre asfințit Și-a urmat cărarea.

Zi cu zi l-au troienit Vremea și uitarea.

(Balada morții) …Unde soarele = Cultură, literatură.

Semnătura poetului

Bibliografie selectivă G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1984; Mircea Handoca, Pe urmele lui George Topîrceanu, Editura Sport-T­urism, București, 1983; Constantin Ciopraga, George Topîrceanu, Editura pentru Literatură, București, 1966; SCRIITORI ROMÂNI, Coordonare și revizie științifică, Mircea Zaciu, în colaborare cu M. Papahagi și A. Sasu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 450.

Nicolae Ciobanu, Prefață la volumul Topîrceanu, Balade vesele și triste, Editura pentru Literatură, București, 1966.

29

COMENTARII

Marian BARBU

SE MIȘCĂ LUMEA, SE APROPIE CONTINENTELE – început de eră nouă? –

O

cugetare hegeliană spunea că întâmplarea este necesitate înțeleasă. Adică, zicem noi, când este și asumată, în cazul personalităților accentuate sau a unui grup de indivizi care cochetează cu anumite discipline, unele fiind și de referință socială.

Aserțiunea avansată ne este de trebuință pentru deschiderea comentariilor… critice despre un roman francez extrem de problematizant, intrat și pe piața de carte din România, în prima jumătate a anului 2015.

Reacția imediată, după o lectură integrală, cu însemnări și adnotări substanțiale, este de uimire, și de șoc, aparent introvertibil. A doua, în palierul de fond al textului, admirabil tradus, cu notele însoțitoare, de către Daniel Nicolescu, care te pune pe gânduri ca un avertisment de tsunami. Și ca un făcut, despre declinul Occidentului se știa câte ceva de mai multă vreme („un Occident care își atinge sfârșitul sub ochii noștri”). În baza de date a ideologiei primare, se află purtătorul de cuvânt al viitorului apropiat, scriitorul francez Michel Houellebecq (n.1958). El pare să fie omniscientul ghid al omenirii din zona Europei și a Asiei. Și acum întâmplarea. Lansarea cărții, prevăzută pentru 7 ianuarie 2015, a fost umbrită, dacă nu dislocată, de evenimentul tragic din redacția revistei Charlie Hebdo, când un număr de gaze30

tari au fost secerați de gloanțele unor mitraliere, în plină zi de o grupare musulmană. Ulterior, aceasta și-a asumat atacul armat, motivând că din cauza blasfemiei pe care i-au adus-o, prin caricatură, profetului Mahomed.

Cu o anticipare fenomenală, romanul prezintă trama narativă – din zona Universității Paris IV – Sorbona, care, în degringolada lumii moderne, se află pe panta decăderii morale, politice și științifice, nemaiputând să-și recâștige prestigiul de odinioară, decât trecând la islam.

Reconvertirea financiară pe care o impune noul patron saudit rămâne ispititoare pentru mulți universitari.

Primul care acceptă și se implică mai mult decât convingător se arată a fi… rectorul Robert Redinger.

După cum autorul îi urmărește meticulos… devenirea, el a fost „cârtița”, cel chemat și autorizat să facă primul pas de… supunere.

Sau altfel spus, trimis la înaintare încă de pe vremea când acceptase supuelnic, în Belgia, în fața imamului Zavantem și a vreo zece martori, să rostească „formule rituale de convertire la islam”.

Tot așa, lăsând ușa deschisă pentru redevenirea profesional-științifică a lui François, protagonistul-povestitor, mereu pus în gardă de mutațiile posibile într-un prezent imediat, sau într-un viitor deloc îndepărtat. El va renunța astfel la pensia de 3472 de euro.

BANCHETUL 1-3 / 2016

Comentarii

Acest suspans de viziune, cu atât mai mult de concretețe, merge pe ceea ce semioticianul Umberto Eco a numit opera aperta.

La urma urmei, marile opere clasice din literatura universală își datorează trăinicia tocmai datorită viziunii imprimate textelor pe care le-au patronat. Viabilitatea din epopeile lumii a fost asumată de fiecare națiune în parte, în funcție și de stadiul evoluției culturii,ca și a civilizației, a stadiului de dezvoltare a acestora. Așa încât, întoarcerea la familia patriarhală și la ramificațiile religioase înregistrate de Biblie constituie o altă cale de reprezentare narativă în acest roman pidosnic.

Noutatea lui, aș zice singularitatea lui în aria prozei europene (de până acum!), fiind cap de serie în peste 40 de țări, unde se va înfățișa într-o altă haină lexical-națională de-a lungul anului 2015, se impune și prin dezbaterea religioasă, prin prezentarea și dezbaterea de tip religios, fie în catolicism, ateism, mahomedanism ș.c.l. Toate acestea reprezintă studiu de caz, politologie și sociologie, discipline bine strunite fiind ținute sub reflectorul analizei, atât cât este nevoie pentru străfulgerarea ideii în sine – unitate în diversitate.

Dacă nu se găsește în prezent, undeva anume, atunci se coboară în istorie, în trecut, în lumea imperiilor. Musai poate fi găsit un model.

A treia ofertă narativă angajează zona libidoului până la descărnare și desfrâu deșănțat.

Mediul universitar rămâne o platformă de juisare a experimentelor efervescente în materie de sex ale lui François (și bucurie nesperată pentru Freud – clinicianul dacă ar fi trăit! – 1856/1939).

Lucrând 7 ani la o teză de doctorat, fiind absorbit peste cap de incitarea subiectului, François a rămas celibatar. Vrând-nevrând s-a închis astfel într-o carcasă a neutralității, față de societate, și implicit, față de sine.

De aceea, autorul îi asigură slobozenie în tot comportamentul său atipic.

Ca să-și facă personajul viabil, mizantrop, în biografia-i asumată (chiar literar vorbind), scriitorul îl implică mai peste tot, unde punctele nodale ale narațiunii i-o solicită.

Cum departamentul de învățământ superior nu îi este străin niciunui sistem social, nici personajul acesta nu stă prea departe de problemele BANCHETUL 1-3 / 2016

sieși contemporane. Iată de ce suntem informați, pregătiți de a recepta toate câte se petrec, fie și pe vremea actualului președinte al Franței – François Hollande – fie coborând în timp, după Primul Război Mondial ori după Al Doilea Război Mondial. În această întoarcere, pregătind istorismul cauzei ori demersului, nu este uitat nici Napoleon, nici Republica sau Imperiul Roman (cel al lui Augustus, înainte de toate). De fapt, urmărind ascensiunea politică a lui Robert Redinger și transformându-l într-un vizionar de durată, îi stabilește un ideal precis – Imperiul Roman.

Modelul de imperiu nu este nici al celui Otoman și nici al celui Persan. Stabilindu-l cu doar două milenii în urmă, Mohamed Ben Abbes s-a arătat cu totul diferit de înaintași. În această mare uniune de state ale Europei, vor fi atașate și multe alte țări arabe, pe lângă Maroc și Tunis, Libanul și Egiptul.

Toate acestea și multe altele se înscriau în proiectele noului ministru de externe Ben Abbes, căci se pronunță romancierul: islamul avea drept misiune purificarea lumii prin descotorosirea de doctrina dăunătoare a întrupării.

Rămâne foarte puțin important, semnificativ, nici atât, că autorul sau personajul lui și-a susținut o teză de doctorat, intitulată: Joris – Karl Huysmans sau ieșirea din tunel (787 de pagini).

Pe parcursul derulării narațiunii de față, întoarcerea la cărturarul din sec. 19, se face destul de clar și nu întotdeauna în planul elogiului.

Din când în când, despărțirea de maestru este mărturisită cu argumente și precizări de idei, de date, de atitudine.

Se exprimă Michel Houellebecq că nu moartea lui Christos îl impresionase pe Huysmans, ci suferințele fizice îndurate de acesta. Ba chiar și în domeniul criticii de artă, pozițiile lui Huysmans te puteau păcăli.

Luase agresiv partea impreisoniștilor, pe vremea când aceștia se războiau cu academismul vremii (…); în propriile romane, se arăta mai puțin sedus de simbolism sau de impresionism, cât de o mult mai veche tradiție picturală cea a maeștrilor flamanzi.

Este ceva iconoclast în această formă de manifestare a lui Houellbecq, cel care a primit în 1991 Premiul Tristan Tzara, pentru a treia 31

Comentarii

culegere de poeme La poursuite du bonheur (În căutarea fericirii).

Nu ne împăunăm cu numele românului evreu, devenit emblemă valorică, nefiind singurul caz, și nu numai în Franța –, doar atragem atenția cititorului nostru asupra prețuirii pe care au acordat-o francezii valorilor literar-culturale, afirmate într-o țară a libertății depline.

Cu sau fără explicații (fie și narative), François își urmează obiectul reflectat sau propus de a fi astfel: fie în latura științifică, în cea libertină, care nu de puține ori devine scabroasă, fără măsură (la un moment dat, personajul este interesat de istoria bordelurilor), în cea social-politică, ba zăbovește într-o retragere conștientizată la o mănăstire, nu pentru mult timp însă.

Un subiect atât de interesant, parcă mai temperat decât în spațiul nostru românesc, se circumscrie personajului Tanneur, lucrător securist, a cărui doamnă, fiind universitară, îi face legătura lui François. Discuțiile cu acesta, în câteva reprize – acasă la Paris și la țară, undeva în apropierea abației Ligugé, îi reconfirmă personajului (alias, autorului), mișcarea lumii prin invazia afro-asiaticilor în Europa, ca întrun început de eră și de apropiere, no comment, a continentelor. Care va fi politica de orientare? Dar mai ales religia tuturor? Deocamdată, nimeni nu poate decide limpede un încotro!

Nici Biserica catolică n-are o poziție clară în această privință, pe când islamul socotește că prin reprezentanții lui de vârf asigură în totalitate credința întru Allah, singurul Dumnezeu al lumii.

Intelectualului francez i-a sosit ceasul de a fi tribun, de a se implica într-un orizont de viață total diferit de cel care i-a fost oferit până acum.

Unii dintre francezi îi susținuseră pe Stalin, pe Mao sau pe Pol Pot în decursul secolului 20, fără ca asta să le fi atras reproșuri; intelectualul din Franța nu trebuie să fie responsabil, nu stătea în natura lui să fie.

Iar este invocat Redinger previzionarul, un fel de tătuc genial care, prin teoriile lui aplicate în Eurasia, pune la mare strâmtoare demografia din India și China (și dacă ambele țări și-ar fi conservat civilizațiile tradiționale, rămânând străine de monoteism (…), ar fi putut să scape de sub influența islamului; câtă vreme însă se 32

lăsaseră contaminate de valorile occidentale, se vedeau la rândul lor condamnate).

Influența lui René Guénon era vădită, ezoterism și metafizică!

Urmărindu-i teza cu obstinație, romancierul, în postura gazetarului imparțial – vezi, Doamne, obiectiv! – și informat la zi, nu este el omniscient?, observă că în proiectatul 2017 (sau 2027), Partidul Musulman din Belgia ajunsese la putere. Desigur, în Anglia, Olanda sau Germania, partidele musulmane naționale făceau deja parte din coalițiile de guvernare. Belgia însă era a doua țară după Franța, în care partidul musulman avea majoritate. În pauzele acestui political fiction (P.F) autorul, ca un alter ego bine strunit în profesionismul de catedră (ex cathedra), își strecoară gândul retipăririi operei lui Joris-Karl Huysmans (1848-1907) într-o ediție Pléiade, el fiind cel mai înditruit în această privință (după părerea editorului care l-a chemat să oficieze întreg edificiul). Romancierul scrie dezinhibat despre fenomenele politice cu aceeași dezinvoltură de stiluri supravegheate îndeaproape într-o claritate de înscriu într-un cadru cât de cât credibil, asta i se datorează doar ei.

Astfel de truc romantic (de loc postmodern) se arată în consens cu întoarcerea spre sec. al XIXlea, din cadrul căruia a făcut parte J-K. Huysmans, ca discipol al lui E. Zola.

P.S. Dacă ieșirea în public cu poezie i-a adus unele premii, apariția prozatorului a stârnit destule controverse și contestații, încă din 2005 (citim pe manșeta a doua a acestui roman).

Romanul Posibilitatea unei insule (La possibilité d’une île) a primit Premiul Interallié, în 2005. El a trezit polemici înverșunate, iar numărul admiratorilor săi nu este egalat decât de cel al detractorilor (scriu cei de la Humanitas, unde a apărut romanul).

Câteva marginalii critice, provocate de notațiile de pe coperta a IV-a.

Nu încape îndoiala că ele fac parte dintr-o strategie de marketing. Și că desprinse din context, ele devin dacă nu bizare, cel puțin adevărate și, deci, credibile, de luat în seamă. Totul se putea rezolva mult mai simplu – prin atașarea unor pagini de bibliografie crititcă, referențială – și din BANCHETUL 1-3 / 2016

Comentarii

Le Monde, din Le Journal Dimanche, din Lire (La libre Belgique) ș.a.

Iată câteva inadvertențe sau exagerări voitsentimentale pentru care s-au dat în vânt unii detractori, ei vizând materia narativă, sunt sigur, și din acest roman. Așadar: De unde până unde Michel Houellebcq este cel mai important scriitor francez actual?

Se practică undeva în lume asemenea ierarhii păguboase, dacă nu cumva voit-conjuncturale, numai pentru a aduna verzișori în teșchereaua editurii?

Ori de câte ori formula s-a auzit în spațiul românesc, gândul nostru a devenit cenușiu. Nu spun mai multe, pentru că ar trebui să lansăm un studiu de caz! Și apoi, ce înseamnă actual? Dar contemporan? Ce interacții există între cei doi termeni?!

Alăturarea lui Michel Houellbecq lângă Huxley și Orwell – în privința literaturii de anticipație mi se pare corect susținută de Emmanuel Carrère, în Le Monde. Dar că primul e mai puternic decât ei, în privința lui Dumnezeu, mi se pare o eroare de a gândi catharsisul religios și revelația divină în cu totul alți parametri ai creștinismului, față de cei cunoscuți până acum.

Pe de altă parte, în romanul Supunere căile de supraviețuire și de mântuire conduc spre Allah! Și atunci cui prodest toată tevatura critică dezvoltată în Le Monde?

Este de mirare pentru criticul literar român că poate citi la Alain Finkielkraut în Journal de Dimanche, formulări de sărituri la trapez, întâlnite la Michel Houellbecq cum că are geniul detaliului semnificativ, că îmbină savant concretul și abstractul, narațiunea și filozofia etc.

Oprim aici citatul căci altfel ar trebui să-i reamintim Dânsului că toată literatura modernă europeană (Proust, Gide, Valéry, V. Woolf, Joyce, H. P. Bengescu, Camil Petrescu, Th. Mann, Dostoievski, în secolul XIX ș.a) doar prin detaliu semnificativ s-au impus. Ca să fim drepți și să nu cârtim în fața adevărului evocat în Supunere – semnificația lui nu există. E prea crud și multiplicat în actele sexuale, în cele gastronomice în cele politice, dar n-au relevanța pusului pe gânduri decât cele politice, vizând islamizarea lumii!

Nu de puține ori chiar descrierile religioase sunt jurnaliere, adesea de ghid, cum spuneam BANCHETUL 1-3 / 2016

mai sus. Cititorului i se vâră (în gât, în ochi, în creier, dacă este posibil) informația primară a scriitorului, gândind că ipoteticul „adrisant” va fi obligat să proceseze în consens. Iluzie, nu optică, ci faptică.

Departe griva de iepure!

Deși este ultima formulare, din sursa citată, aceasta rămâne și cea mai exactă în privința evaluării romanului. Scrierea se cuvine socotită un tulburător op narativ despre mișcările de conștiință ale oamenilor din anumite zone ale lumii. Primele chemări ale unei conviețuiri pașnice sunt ale religiei și ale comunicării interumane, interinstituționale, ale statuării liber înțelese a legilor dominatoare.

Autorul, cunoscător în profunzime al structurării unui stat contemporan, știe foarte bine puterea pământului roditor sau nu, în orice loc s-ar găsi Omul (doar a absolvit Institutul Național de Agronomie, Paris – Grignon), a căpătat viziune cinematografică în Școala Națională Superioară Louis Lumière, apoi și-a sedimentat frazarea stilistică prin formele clasice de comuniuneimediată (prin gazetărie), de durată (prin poezie și proză), de colocvialitate (prin eseistică). În general, întreaga narațiune se arată a fi o deschisă pledoarie pentru adaptarea omului modern la existența socială, politică și religioasă a timpului/lor. Nu încrâncenarea diplomatică, nu războaiele, indiferent de natura lor – (drepte și nedrepte, cum ne spuneau „ieri” mai marii zilelor), ci religia împăciuitoare, clementă pentru toate categoriile de oameni. Așa ar trebui să fie în realitate! Iar atunci când s-au acumulat divergențe, aparent ireconciliabile, este îndrituită convocarea unui sinod. În cadrul acestuia să se dezbată toate neajunsurile religioase și să se ia hotărâri clare care privesc dogma, morala sau disciplina bisericească.

Romanul Supunere poate fi înțeles nu numai ca un avertisment venit din partea unui scriitor francez, care a văzut cum statul multinațional nu poate funcționa în mod egal pentru toți locuitorii lui. Că legea nu se mai poate impune cu forța așa cum s-a întâmplat pe vremea colonialismului.

Dar islamul?!

(USA, Algonquin, 3-14 noiembrie 2015) 33

FILOSOFIE

A. I. BRUMARU

CĂUTAREA LUMINIȘULUI

C

u drumul (păzitorul acestuia e Hermes) ce acest cum este cu putință nu vizează doar conse ajunge, de regulă, la gândirea des- dițiile de probabilitate ale experienței, ci de”posipre ființă. Ființa și drumul se regăsesc împreu- bilitate a lucrurilor din experiență”.1) S-ar putea consemna, îți vine să te întrebi, o nă, ascunse (sau eliberate) din închisul/deschisul întrebării. Așadar, ființa ni se va comunica oda- dată notabilă în constituirea hermeneuticii (cum tă cu hermeneutica ei. Dar ce este a te întreba și o înțeleg eu aici) ca drum al ființei ? E suficient, a fi, apoi, o ființă întrebătoare despre ființă, nu cred, că se poate spune: transcendentalul – care sub această interogație ar sta desfășurarea (des- este ceea ce este dincoace de lucruri – face cu putință realul din experipachetarea) lumii? Ființa ență. Adică întipărește în apare deodată și numai aceasta formele lui apriocu drumul ei cu tot. Este rice; e un laborator în care o imananță a gândirii condatele lumii aferente spisiderarea ființei pe timritului devin însăși lumea. pul efectuării de către ea Ființa e, s-a spus, însăși a drumului: prin adevărul ca ne-ascundere urmare, nu înainte, nici (a-letheia), e o împlinire după. Theomorfoza omuîn lumină. Pentru a fi în lui, îndeosebi a regelui, felul acesta, adică în lude exemplu în mitologia minare, fința se folosește egipteană, ar demonstra de putința ei de a se auacest lucru. Imortalizarea todeschide. Sein (ființa) faraonului, adică ascensie aci dublată de mai priunea lui la ceruri, e zugrăvilegiatul Dasein (ființa vită ca urcarea unei scări. deja în deschidere, ființa E remarcabil faptul că patentă). Este atins, iată, încă pe timpul ascensiunii încă o dată drumul: ca sale, regele e socotit deja a-letheia ființa urcă, este zeu, o esență cu totul dio împlinire în lumină. ferită de seminția umană.

Martin Heidegger (1889-1979) Dasein e câteodată (chiar Drumul spre ființă la Heidegger) păstorul ficu întrebarea e ignorat, a fost desigur uitat: ti esti (apreciază M.Heidegger) inței 2), probabil tocmai Hermes, păstorul acela e uitat încă de la Aristotel. La Kant, pe urmă, e al drumului? De altfel, în unele comentarii heiînlocuit de “cum e cu putință ce este” – fără să fi deggeriene (vezi și aparatul critic alcătuit de G. fost, poate, și deviat acum din ontologie. Deoare- Liiceanu la traducerile din gânditorul tedesc) Da34

BANCHETUL 1-3 / 2016

Filosofie

sein e tradus prin om. (“Nu este omul, nu este altceva decât omul”). Omul e ocazia, prilejul de realizare a sensului ființei, este locul de constituire a sensului ființei.

Prin urmare, locul e cosubstanțial ființei. În Scrisoare despre “Umanism” M.Heidegger scrie că în loc, la exigența ființei, omul găsește un adăpost pentru ființa sa 3). Ecsistentia e astfel o trăsătură principală a ființei, nu orișicine, și nici nu oricum, o posedă, ea aparține numai ființei deschisului (Dasein-ului). Adică: ființa ce păstrează pro-veniența, care sosește în locul luminos, care se află deja pe drumul către acesta.

Cum ființa se află totdeauna în retragere din tot ceea ce ființează (se opune așadar ființării, e un obstacol în calea acesteia), faptul acesta justifică, cred, de ce ne găsim mereu în căutare – în continuă interogație și în necontenită interpretare. Numai acum (și numai în felul acesta) ființa devine pe o cale menită unei bune așezări în deschisul ei însăși. Dar și locul și calea sunt mai întâi în limbă 4), aceasta le adăpostește. Căci, s-a putut spune, noi trecem nu tocmai prin realitate, dar trecem prin limbă, prin cuvinte, prin numele realității 5).

Limba este apariția, care deopotrivă o luminează și ascunde, a ființei.

Am putea conchide până aci că ființa e una cu drumul ei, că este, prin urmare, cu hermeneutica ei cu tot, împreună, ivindu-se adică deodată? Dăinuirea de sine ca ieșire în deschis, cu acest deschis tocmai, este ființa însăși (v.

Heidegger, Brief uber den “Humanismus”) 6). Să nu uităm însă că drumul continuă; nu se isprăvește. Gândirea asupra ființei începe cu întrebarea. Iar a întreba înseamnă să croiești o cale (Hegel mărturisea ceva asemănător: adevărul ființei este deodată cu drumul). Defrișarea pentru aceasta a spațiului însemnând deja revelarea ființei: eliberarea și obținerea tocmai a acelui loc al deschisului care este ființa. Într-un fel, această desțelenire e și o ordonare, o punere adică în ordine – o căutare, iată, de tip hermeneutic. În limba germană, de căutăm dicționarul, identitatea aceasta e încă și mai evidentă. A aduce pe un drum BANCHETUL 1-3 / 2016

(ceea ce adică face hermeneutica) este schicken, strângând laolaltă și punându-l pe om pe calea ivirii lui din ascundere e deodată Geschick, prin urmare destin – ansamblu al punerii în ordine.

Am remarcat până aici că hermeneutica e, la autorul Ființei și Timpului, o lucrare pe condițiile de posibilitate 7). Ar fi vorba prin urmare de o regresiune în transcendental (ca laborator al lui “cum e cu putință”), care e temeiul pe care se sprijină lumea, temei ce o face posibilă. Această hermeneutică e, așadar, până aici, deopotrivă o ontologie fundamentală, dezvăluind ființa onticontologicului 8).

Note 1. Constantin Noica, Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou, “Bucovina” I.E.Tororuțiu, București, 1940; 2. Martin Heidegger, Scrisoare despre “Umanism” ,în Originea operei de artă, Editura Univers, București, 1982; vezi și Anton Dumitriu, Aletheia, Editura Eminescu, București, 1984; 3. Ființa, la Heidegger, fiind esența (Sein) iar nu existența. Tot astfel (observă undeva C. Noica) Hegel face din rațiune o procesualitate pură, adică o desfășurare, o pură devenire întru sine – dar numai așa o va aduce la starea absolută, îi va imprima rațiunii calitatea de ființă; 4. Vezi, în această privință, Mircea Vulcănescu, O dimensiune românească a existenței, 1944; 5. “Deoarece limba este locul de adăpost al ființei, noi ajungem la ființare străbătând neîncetat acest loc de adăpost” (scrie Heidegger în Wozu Dichter?).” Atunci când mergem la fântână, atunci când mergem prin pădure, trecem de fiecare dată prin cuvântul “fântână” , trecem prin cuvântul “pădure” , chiar dacă nu pronunțăm aceste cuvinte și nu ne gândim la ceva de ordinul limbii” (vezi La ce bun poeți?, în M. Heidegger, Op. cit.; 6. M. Heidegger, Scrisoare despre “Umanism” , Ed. cit.; 7. Daseinul “este în mod originar a-fi-în-posibilitate” (v. M. Heidegger, Op. cit.); 8. Onticul este o înregistrare imediată a ființei, în timp ce ontologicul dă seama de o înregistrare elaborată.

35

FILOSOFIE

Iulian CHIVU

VERBA DICENDI: DINSPRE SIMȚUL LIMBII SPRE SPIRITUL EI

L

imba excede în chip firesc dicționarelor nu însă și nevoii de comunicare, iar mobilitatea orientării semantice acoperă doar atât cât cunoaște. Iată de ce nu împărtășesc credința generozității mediocre, ci exigența vanitoasă de a cuprinde elevat gândul. A constrânge limba cu noblețea gândului sau a-l țintui în neputințele ei? În ce grad și în ce măsură a determinat o alternativă sau alta răspunsurile popoarelor este o curiozitate veche a spiritului, tot așa de veche ca aceea de a-și ascunde limitele în contingențe ori de a trece dintr-un registru al onticii în altul. Pentru Hölderlin, de pildă, limbajul ține cont de cunoaștere, precum cunoașterea presimte limbajul, dar tot așa de surprinzătoare sunt și inconsecvențele, amăgirile și dezamăgirile fiecăruia dintre ele. Și apoi nu s-ar căuta dacă nu s-ar fi găsit cândva. Limbajul dă satisfacții când codului, când gândului, iar spiritul se lasă ispitit când de zicerea surprinzătoare, când de profunzimea cugetării. Cred că plătim încă un tribut greu disciplinarității din moment ce după aproximativ trei milenii de cunoaștere acceptăm timid încă revelațiile interdisciplinarității. Neîndoielnic, edificiul social a încremenit pragmatic spiritul în tipare; adâncirea inegală în discipline nu a mai văzut legăturile lor de la început. Și atunci, când ne-a ispitit gândul, am făcut-o doar ca exercițiu de admirație întorcându-ne din axiologic în contemplativ exact când ar fi trebuit să continuăm.

Wittgenstein, care definește gândirea ca operație esențializată în semne, observă că „privim cuvintele ca și cum ele toate ar fi nume proprii, iar apoi confundăm purtătorul unui nume cu semnificația numelui” (Caietul albastru, Ed. Humanitas, Buc., 2013, p.88).

Din acest unghi, explicațiile semantice se împart în definiții verbale și definiții ostensive. Ar trebui să ne întoarcem la Hölderlin și la contemporanul său, Humboldt, de unde să revedem teza 36

potrivit căreia modul în care limba și spiritul popoarelor izvorăsc într-adevăr „din una și aceeași fântână, inaccesibilă înțelegerii noastre”, dar în nicio situație limba nu se poate defini în exteriorul spiritului, al specificităților lui. Această sensibilitate îl ispitește și pe Benedetto Croce, care ne reamintește că natura non facit saltus, dar nici el nu trece convingător bariera raportului gândire/ limbaj (mentalese); admite însă că „dacă se poate gândi fără cuvinte, nu se poate gândi fără expresii” și întrezărim, deci, o gândire morfologic-imaginativă (concretă) și una reflexiv-sintactică (abstractă). Idiomatic, fiecare limbă are însă partea ei de cer, ca să folosim un cuvânt al lui Noica, și de aceea spiritul ei se definește ca a fi ceva intraductibil în altă limbă, dar nu se rezumă la a face diferența, ci a releva subzistența fiecăreia, fiindcă fiecare popor, rămânând la expresia lui Noica, își ascunde în limbă algebra existenței sale după cum în metafizica aristotelică, Unul și Ființa cuprind prin firea lor genuri. Spiritul limbii ne trimite, firesc, la simțul natural al ei, iar soluția lui Ernst Cassirer, fără a împinge spre etnologism, conduce spre o perspectivă exhaustivă, mai coerentă, în care protocronismele și catacroniile individualizează coeficienții etnici de mobilitate a anticipării și ai capacității de a crea în chip autonom, nu numai de a imita, precum trimite și la unele întârzieri culturale față de un standard relativ. Nu este deloc o exagerare să spunem că personalitatea fiecărui individ se regăsește, alături de cultura sa, și în limbajul acestuia, după codul său psihic, în legătură cu mediul său de viață, cu climatul, sub temeinice determinări constante, dar și sub unele pasagere.

De la codul psihic individual (aidoma lui și codul național), așteptăm tipul de rațiune funcțională a conștientizărilor, rațiunea funcțională a proceselor psihice secundare, dualismul luărilor la cunoștință, ireversibilitatea evoluției semnificațiilor, unitatea BANCHETUL 1-3 / 2016

Filosofie

și coerența lor sub rezerva acordării unor accepții nuanțate, cum au fost remarcate de Aristotel, de Cicero, de Bloomfield, Chomsky, Boas etc.

O condiție esențială a idiomului rămâne însă gramatica, o hermeneutică fără de care nicio comunicare nu este posibilă, dar, ca să rămânem în planul primar al semnificării, facem mențiunea că orice semnificație este un raport de noncontiguitate între semnificat și semnificant; tendința este de acoperire din plan fonetic până în plan sintactic a semnificatului, după concepția lui Cassirer. Și de la semnificare la reflectare nu mai este decât un singur pas, cu care se avansează și mai mult spre prerogativele spiritului. Ontica obiectului se arată mai atractivă decât eterogenitatea subiectului. Între ousia și poein opțiunile au șanse minime de a fi tranșante, de aceea înțelepciunea de viață și de gând a omului, spunea Noica, nu e decât o chestiune de adverb ori poate o strategie împotriva verbului (Cuvânt împreună despre rostirea românească, 1987, p.112); ilustrarea o face însă Sartre cu diferența dintre a nu fi și a nu fi aici. Știința limbii a urmat însă chipul logic al contingențelor, venind dinspre referențialitate spre referent, sărind adesea peste simțul natural secundar al ei către spiritul general al ei. Chomski venea cu generaționismul trasformațional, Frege și Russell intrau direct în sens și referință, Marcel Bréal se cantonează în semantică, Saussure în semnul lingvistic și în sincroniile limbajului, Eco în hipercodificările expresiilor minimale. Școlile lingvistice trec de la naturalismul lui Schleicher și Muller la școala psihologistă a lui Steinthal, la pozitivismul lingvisitic al lui Osthoff și Delbrük, la estetismul lui Croce, la funcționalismul lui Frei și Bally, la descriptivismul american (Fr. Boss, L. Bloomfield, Z. Harris), la etimologismul lui Edward Sopir și la școlile naționale (italiana, franceză, pragheză, daneză, rusă etc.). Ori cercetarea lingvistică în sine este oarecum exclusivistă și ar fi putut să se extindă și asupra simțului limbii care, prin știința limbii, se integrează în spiritul ei în grade și măsuri diferite.

Sociolingvistica și psiholingvistica ar fi fost foarte aproape de asta dacă ar fi dat analizei în constituienți imediați și geografiei lingvistice ceea ce li se cuvine cu metoda distributivă, nu cu cea statistică. Psihanaliza limbajului, ca subiectivitate ce devine obiect, este doar o tentație care conduce la observații importante, dar nu relevă și cauzele.

A fi în spiritul limbii nu înseamnă încă a te idenBANCHETUL 1-3 / 2016

tifica cu el, tocmai din cauza dăinuirii lui; spirit înseamnă existențialmente nu numai suma facultăților intelective și ale rațiunii, ci și modul lor particular de a se manifesta în gândire la nivelul individului, ca acord cu sine și cu comunitatea, dar și al acesteia cu propria existență, complex determinată. Limbajul vine cu relieful său sinusoidal, cu amplitudini și cu alternări de accent între conotativ și sens, între idee, impresie și ambiguu, ca să nu intrăm și în chestiuni teoretice de comunicare prin morfologia discursului. Limba le cuprinde pe toate fiindcă ea este spirit în timp și spațiu. În spiritul limbii nu noțiunile sunt variabile de la un idiom la altul pentru că nu ar mai fi posibilă nici înțelegerea, nici comunicarea, ci valabil e genul care formează esența speciei, forma care cuprinde în sine subzistentul, mărimea intensivă. Diferențierile se găsesc inclusiv în determinațiile (horos, gr.) raporturilor interpropoziționale de independență, de echivalență, de implicație, de replicație, de contrarietate, subcontrarietate și contradicție, ceea ce conduce semantica logică spre o pragmatică particulară pe baza raportului individului cu sistemul de semne (codul). Și aceasta ne îndreptățește să spunem că, dacă nu orice lucru condiționează oricare alt lucru, cum credeau stoicii, condiționarea însăși este diferența ontologică pe care se întemeiază o proprietate.

La nivel semantic, întemeierea se face pe determinarea de adevăr, iar la nivel sintactic, un conținut se întemeiază pe altul fără a modifica vreun adevăr de raționament sau de fapt. Codul verbal figurativ nu este exclusiv gnoseologic, deși are aceeași geneză cu codul reprezentărilor. El operează cu semnificații derivate și se angajează să determine la rândul lui perceperi concordante. Întemeierile în reașezare îi vor fi motivat pe vechii greci să numească spiritul psyche, thymos ori pneuma începând de la Homer, ca mai apoi Platon să distingă noesis, iar Aristotel pathos, nu ca varietăți, ci ca distincții. Pretutindeni însă, constrângerea limbii decurge din știința ei și este o interfață a libertății deschise spre interior, spre sinea idiomatică în paradigma spiritului etnic. O limbă internațională ar fi un eșec epistemic, fără perspectivă ontică, o absorbție a spiritelor într-o spiritualitate convențională care ar avea destinul Turnului Babel. Șansa națiunilor constă în identitatea lor, pe care se reazemă umanitatea însăși ca destin postadamic.

37

ESEU

Mihaela BAL

ION D. SÎRBU ȘI COPILĂRIA REFĂCUTĂ PRIN POVEȘTI

N

imic mai fluid, mai abrupt decât viziunea care se desprinde din prima parte a romanului De ce plânge mama?, de Ion D. Sîrbu, în care personajele principale, doi copii, încearcă să refacă tot ceea ce stricaseră adulții: universul stabil al familiei. Lumea miraculoasă a copilăriei este pentru autor tărâmul care trebuie apărat: „eu cred în sufletul magic ori sacru al câmpului de sănătate paradisiacă pe care îl reprezintă pruncii și copiii.

Mama îmi spunea că Dumnezeu vede lumea „prin ochii copiilor”. Tata (…) credea sincer că „lumea asta fără copii nu are nici un Dumnezeu”. Cred că zâmbetul, jocul, calineria copiilor nu a evoluat: sunt date din naștere – spre a ne îmblânzi și mângâia pe noi, sălbaticii copleșiți de frică, foame, cruzimi de tot felul” (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal).

Dacă abordăm în acest spirit textul, putem admite că artistul este un „homo ludens” care se joacă, în nevinovăția sa, creând viață.

Romanul oferă mai întâi o lume reală care se polarizează conform legilor unui fel de geometrie sentimentală în jurul a două simboluri, opuse în cuplu: Tata – miner, care „își pierduse lampa” spirituală, imagine întunecată, element destabilizator; Mama – element de echilibru în cuplu. Paradoxal, mama va pleca din casă, nemaisuportând căderea morală a soțului. Folosindu-se de motivul plecării în tabără, copiii, neglijați de tată, compătimiți de vecini, pleacă de acasă în căutarea mamei, bucătăreasă acum, pe un șantier, la Obârșia Lotrului.

Până aici „punerea în intrigă” e simplă cu valențe de fapt divers. De la acest punct I. D. Sîrbu dezvoltă un simbol: drumul ca inițiere, iar povestirea se deschide într-o desfășurată metaforă. Drumul presupune căutarea, întregirea și refacerea micii lumi a copilăriei, dar și transformarea protagoniștilor, din copiii fugiți de acasă, care amintesc de Lizuca, personajul lui Sadoveanu din Dumbrava minunată, în oameni cu responsabilități. Elementele constitutive ale metaforei sunt o suită de „povestiri” care urmăresc învierea paradisului, amintind tot de o operă sadoveniană, Hanul Ancuței. Poveștile

38

alungă moartea printr-o alchimie: reconstituirea florii din cenușă; ele sunt intrigi noi, singulare, autorul pendulând între ele și constituirea prin sedimentare a unei tipologii narative.

Omul întâlnit la primul popas este Baciu Roșu, paznic al sufletului pădurii, care-i învață iubirea pentru copaci, izvoare și cer. Se constituie un curios limbaj cristalin, în care cuvântul-cheie își capătă valoarea din contrastul opus celorlalte valori prezente în discurs, astfel, pe măsură ce discursul înaintează, metafora se încarcă de semnificații, aidoma unei piese deplasându-se pe o tablă de șah: „Iaca acum vreo șapte ani a fugit în munții ăștia un rumân care, la o beție, și-a înjunghiat ortacul. Ca să scape de judecată, a fugit încoace. Nu l-au putut prinde nici gornicii, nici oamenii legii. Dar pădurea l-a primit. Și peste trei luni, l-a aruncat ca pe o lepădătură. S-a dus singur și s-a predat”, (De ce plânge mama?, Ed. Scrisul românesc, 1973, p. 55).

După Aristotel „a metaforiza bine înseamnă a sesiza asemănătorul”. Pădurea devine o metaforă a spațiului deteriorat de om, ca și universul copiilor deteriorat de tată. Dar ea luptă: „pădurea se lasă tăiată cu o condiție – zice același baci – în locul fiecărui brad tăiat trebuie să plantezi trei puieți.

Unul poate moare, doi trebuie să trăiască. Ca peste cincizeci de ani să nu ne blesteme nepoții că i-am lăsat fără păduri”, (op. cit., p. 56). Pădurea este o lume în refacere. Aceasta demonstrează că paralelismul între povestire și metaforă se stabilește nu numai la nivelul întregului, ci și la nivelul părții.

Firul narativ se răsucește spre trecut mai întâi, descoperind fapte tragice: povestea lui Dundi, povestea ursoaicei – unde mamele luptă cu prețul vieții pentru salvarea puilor; în lumea oamenilor – povestea Magdalenei. Sub semnul acestui personaj începe urcușul spre următorul popas. Numele e ales pentru a-i ilustra destinul: Magdalena din Biblie este singura care l-a văzut pe Iisus înaintea urcării la ceruri, Magdalena din pădure, legată de un brad, își vede pruncii arși de vii – sigur urcând spre ceruri: reprezintă mama rămasă fără prunci, cea BANCHETUL 1-3 / 2016

Eseu

mai potrivită pentru a-i călăuzi pe copiii rămași fără mamă.

Lumea întâmplărilor auzite, trăite sau repovestite, se transformă în legendă (povestea Surianului, povestea Sălanelor), pentru că I. D. Sîrbu, el însuși, a fost fascinat de corola misterioasă a Parângului – muntele copilăriei sale – iar după recluziune a trebuit să coboare ca miner-vagonetar în străfundul muntelui, dând și o imagine tragică a acestui traseu inițiatic răsfrânt în Povestiri petrilene.

Revenind la timpul prezent, se aduce în primplan sensul călătoriei copiilor. În capitolul De ce beau oamenii? Autorul insistă asupra unui laitmotiv: pierderea lămpii. Lampa este pentru miner „nu numai flacără pe întuneric, ci și mândrie, cinste și omenie” (Lampa în Povestiri petrilene, Ed. Junimea, 1973) Asupra acestui simbol I. D. Sîrbu zăbovește în povestirea Lampa, depănând tragedia minerului care își vinde lampa necuratului, rămânând lipsit de noroc: „se știe că acolo unde toți au o lampă, trebuie să fie unul care nu o are. Și de acela e bine să te ferești”. Tatăl lui Radu și al Ligiei rătăcește prin cârciumi pentru că „lampa e de vină”, drumul lui nu mai e luminat spre cei dragi. Radu cugetă: „pierzi lampa și atunci te apuci să bei ca să uiți că umbli fără ea… Bietul tata! Oare și-o fi găsit-o vreodată?!

Că dacă nu și-o va găsi, va fi ca și pierdut. Va fi tata și nu va fi… Va fi om și totuși toți se vor uita la el cu milă sau cu ciudă, vor da din cap și vor zice: ce păcat!...” (op. cit. p. 91). Și pe copii îi așteaptă o încercare asemănătoare: vor merge prin pădure singuri, fără o călăuză care să le lumineze calea.

Aidoma lui Hänsel și Gretel, ajung la o babă care îi sperie la început cu urâțenia ei, dar spre deosebire de personajul fraților Grimm, aceasta îi cucerește cu frumusețea ei sufletească. Are, ca orice bunică, poveștile ei, dar mai ales anticipează finalul cărții, prin explicația pe care o dă copiilor în legătură cu „nărăvirea” tatălui lor: „Când nu mai bate inima lui cum trebuie, el e nevoit să audă inimile voastre” (op. cit., p.109). Ei trebuie să-și întâlnească tatăl, pentru ca prin dragostea lor să-l vindece, ca nu cumva păcatul tatălui să apese apoi pe umerii celor care îl iubesc și nu-l ajută. Baba este un simbol al înțelepciunii pentru copii, atât prin numele său derivat de la substantivul „sophia”, ceea ce în greacă înseamnă „înțelepciune”, cât și prin afirmația lui Radu: „Tare-i deșteaptă baba Sofia” (op. cit., p. 109). Odată dezlegat misterul de către baba Sofia, întregirea spirituală a familiei e ca și făcută în sufletul copiilor. La nivel narativ BANCHETUL 1-3 / 2016

se subliniază aceasta prin ultima povestire, care se deosebește de celelalte prin faptul că este o snoavă – povestea măgarului Andrei, care a băgat la pușcărie un magazioner. Acest personaj trimite la romanul Dansul ursului (Ed. Cartea Românească, 1988), roman alegoric, al cărui personaj principal este măgarul Gary, „un mare suflet-sufletist, în care se reîncarnase Nastratin Hogea al lui Anton Pann, el fiind totodată rudă prin alianță cu cei mai mari măgari din istorie: cu măgarii lui Confucius, Buddha, Hristos și Mohamed”. Într-una din scrisorile sale către Dumitru Velea, Ion D. Sîrbu mărturisește afinitatea sa spirituală cu măgarul-filosof Gary („prieten credincios al tuturor măgarilor Gary”). În plan metaforic admitem că semnificația a depășit evenimentul (copiii petrec o noapte în cabana de vânătoare a scriitorului Sadoveanu), scopul este atins și ne întoarcem la simbolul inițial, acela al pădurii ca lume în refacere sau ca loc al inițierii prin vânătoarea de povești: „Indienii din nordul Americii, de pildă, aveau următorul obicei: când un băiat împlinea vârsta de 15 ierni, era trimis singur în pădure, cât mai departe. Fără hrană, fără arme. El trebuia – înainte de a deveni candidat la vânătoare – să înceapă prin a vâna… o poveste (…) Dacă după trei zile nu se întorcea se credea despre el că „a găsit o poveste, a intrat în poveste, în poveste a găsit altă mamă, alt cort și alt foc de seară”… (op. cit., p.123).

Radu și Ligia au vânat multe povești, sunt inițiați, au devenit candidați la viață, pregătiți să intre în marea poveste în care-și vor găsi mama, și care se întâmplă imediat ce ies din labirintul muntelui și intră în cel al oamenilor. Drumul spre mama lor se întunecă pe măsură ce se apropie și furtuna izbucnește și ea ca un semn al maximei cutezanțe atinse de cei doi copii, care rătăcesc în noapte. Acum sunt ajutați chiar de tatăl, care, alertat, plecase după ei.

Căutându-și copiii, minerul își găsește lampa – adică identitatea – și lumina ei îl duce chiar la locul unde cei mici se ascund de vreme și de cei răi. Cel mai important lucru – copiii îl recunosc și ca tată și ca demn purtător al lămpii. „Ce a urmat nu se poate povesti în cuvinte…”

Replica autorului vădește că el renunță la narativ în favoarea metaforicului.

Prin discurs Ion D. Sîrbu actualizează în acest roman funcția limbajului și funcția simbolică a evenimentului: trăsături ce fac din discursul său o metaforă: metafora copilăriei ca univers refăcut prin povestire.

39

ESEU

Mihai BARBU

Creative writing. À la roumaine…

DESPRE SCRIITORI ȘI CRITICI. Un eseu care nu dovedește nimic Motto: “Al doilea principiu stabilit de dânșii era că nu scriem pentru ca să ne dăm pe față cugetările ci pentru ca să le reproducem în mintea acelora la care ne adresăm, adică să-i facem pe aceștia să gândească ceea ce voim noi. Urmează, că avem să alegem întotdeauna vorbele de care în mintea lor se leagă gândul ce avem în vedere și să întrebuințăm și să așezăm toate vorbele astfel alese potrivit cu deprinderile lor” (Eminescu și Caragiali în Ioan Slavici, Amintiri, Editura Cultura Națională, 1924, pp.176, 177)

R

omânul zice că, în principiu, ar fi bine ca un scriitor să fie prieten la cataramă cu un critic literar. Motivele ar fi lesne de-a fi înțelese. Ai scris o carte, rețeaua de difuzare națională e făcută praf și pulbere, așa că n-ai mari speranțe că volumul tău va ajunge la vreun alt cititor decât cel circumscris cercului tău (strâmt) de prieteni. Dacă tot n-ai mari speranțe săți recuperezi banii investiți la tipografie, te gândești că n-ar strica să ai parte, cel puțin, de o presă bună sau măcar de una, cât de cât, favorabilă. Pentru asta, Scriitorul are o neaparată nevoie de Criticul literar. Nu e deloc simplu să ajungi la el. Noi vă prezentăm mai jos trei cazuri posibile de a intra, eficient, în contact cu cel care vă poate propulsa, după puterile lui, în sferele înalte de unde privesc lumea (marii) scriitori. Cazul nr. 1: Relația (franco-lusitano-austriaco-helvetă) “Lucian Blaga – Basil Munteanu” (E situația în care Poetul & Criticul au un dușman comun. Ea s-a dovedit a fi, în timp, relația de maximă eficiență în literatura română de ieri și de azi.) Cazul nr. 2: Relația de familie “E. Lovinescu – Anton Holban” (Asta e relația privilegiată în care Unchiul avea avantajul că-și putea consulta, oricând, Nepotul în chestiunea finalurilor deschise.) Cazul nr. 3: Relația “Hogaș – Ibrăileanu” (E o relație care funcționează ineficient în timpul vieții celor doi dar care dă roade nesperate după moartea

40

Scriitorului). Noi le vom analiza pe fiecare în parte, nu înainte de a face o cuvenită precizare privitoare la subtitlurile folosite, mai jos, pe filieră engleză. În urma unei călătorii efectuate în America, unde a arbitrat câteva meciuri internaționale de juniori, un om de fotbal din Petroșani mi-a povestit că a fost invitat la câțiva foști compatrioți să-i viziteze la New York.

Arbitrul Ion Danciu venea din Dallas, unde a fost primit și omenit regește. La New York, arbitrul nostru constată că cei care-l invitaseră în marea metropolă americană o duceau cam prost. “De ce o duceți, mă, așa de rău?”, i-a întrebat oaspetele. “Păi, dacă n-avem conecții…” s-au văitat ăia. “Și atunci de ce m-ați mai invitat la voi?” “Ca să ne faci rost, cu relațiile pe care le ai aici, de vreo câteva conecții prin America!”, i-au replicat, în mod logic, gazdele. (Ați intuit, desigur, că acele “conecții” invocate de românii noștri din New York sunt “connections”-urile americane, legăturile sau filierele. Sau, dacă vrem să traducem neaoș, sunt vechile noastre pile, cele care te pot face fericit oricând și oriunde în lume.) Conecțiile noastre din acest serial au, în intenția noastră, o evidentă încărcatură ludică și vă rugăm să le luați ca atare.

I. “Blaga – Munteanu” Connection Regula unionistă a domnitorului Cuza (“unde-s doi puterea crește”) se verifică și în lumea literară: “Eu zic să-l dăm dracului!” zice Criticul.

“Ai dreptate: hai să-l dăm dracului!”, aprobă Poetul.

Poetul și filosoful Lucian Blaga și criticul Basil Munteanu s-au cunoscut superficial în țară, la București, dar odată ajunși în străinătate întrețin o intensă corespondență. Epistolele lor reușesc să-i apropie foarte tare pe unul de celălalt. La început sunt protocolari dar, cu timpul, cei doi devin foarte apropiați. Este exact tipul de relație epistolară care s-a înfiripat și s-a consolidat, la mijlocul secolului XX, între scriitorul Ion D. Sîrbu și criticul (american) Virgil (Pilu) Nemoianu. În țară s-au cunoscut la fel de vag, dar corespondența lor ulterioară rămâne una din cele mai fascinanBANCHETUL 1-3 / 2016

ESEU

te din toată literatura noastră. Schimbul de scrisori Blaga-Munteanu debutează la 19 septembrie 1930 când expeditorul era la Berna, ca atașat de presă pe lângă legația României. Destinatarul, Basil Munteanu, era din anul 1922 la Paris – unde venise ca bursier al Școlii române de la Fontenay-aux-Roses – și unde rămăsese, în continuare, pe funcția de consilier cultural la Ministerul Propagandei. Munteanu scrie, la superlativ, despre filosoful și poetul Blaga iar, la rîndul său, Blaga îi dedică o poezie din volumul “La curțile dorului”. Ce i-a apropiat atât de tare pe cei doi? E vremea să avansăm o ipoteză. Francezii afirmă, sus și tare, că “prietenii prietenilor noștri sunt și prietenii noștri”. Pe cale de consecință și reciproca trebuie să fie la fel de valabilă.

Prin urmare, “dușmanii dușmanilor noștri sunt și dușmanii noștri”. Un dușman comun face, de când lumea, prietenia mai trainică și mai plină de delicii. Criticul este primul care identifică dușmanul comun (din țară) și îl face cunoscut corespondentului său: “În ianuarie am avut aici mare bucluc cu bărbosul apostol al neamului, N. Iorga. Acest important filosof și inspirat poet a citit articolele mele despre D-ta și, unindu-ne în această năprasnică ură, a pornit un război împotriva tuturora. Despre prostiile rostite asupra noastră în eseuri franceze am aflat câte ceva dar nu-mi voi bate capul să reconstituiesc aceste inepții. Marele Anonim al D-tale i se pare extrem de rizibil și, judecând după crâmpeiele ce mi s-au raportat, s-a exprimat despre el în termeni de o vulgaritate care va trebui într-o zi pălmuită. Numele D-tale l-a pus în legătură cu blague (glumă, în franceză, n.n.) și acest mare metafizician a contestat aptitudinele metafizice nu numai ale mele (ceea ce i s-ar fi putut ierta) dar ale D-tale. Eu zic să-l dăm dracului”. (Asta zice, în ziua de 2 aprilie 1936, Basil Munteanu din 17, rue de Jaquemaire-Clemenceau, Paris XV, către iubitul său prieten, Lucian Blaga, aflat în post la Viena, Legațiunea Regală a României, Serviciul de Presă.) Blaga îi scrie scumpului său prieten Basil Munteanu, la 5 aprilie 1936, că e “mândru că avem un român care știe atât de multe și care scrie atât de clasic. Așa chip de a face știință, înțeleg.” Aceste rânduri v-ar putea induce în eroare. Nu era vorba de N. Iorga ci chiar de criticul parizian de origine română Basil Munteanu. “Cât privește vulgaritatea lui Iorga – BANCHETUL 1-3 / 2016

ce să spun! De 15 ani se frământă împotriva mea. Sau, după ce toată critica noastră a spus că am reabilitat cu Avram Iancu drama istorică, asupra căreia domnia lui a aruncat un masiv discredit, trebuie să fi disperat. Cât privește filosofia mea, el care de 50 de ani tot declara că are oroare de filosofie, nu e deloc chemat să o judece. De altfel sunt sigur că n-a citit nici un rând din opera mea. Trebuie să fie furios că Nichifor Crainic scria în ultima sa carte, într-un loc, despre volumul său de Cugetări că E cea mai adâncă carte ce s-a scris în românește, în afară de opera lui Lucian Blaga! Trebuie să-l calce toți dracii. Eu, știind de unde a pornit ura, îmi dau seama de-un deceniu și jumătate că Nicolae Iorga e numele colectiv al unui considerabil număr de monștri. Ai dreptate: hai să-l dăm dracului!” (Vezi pp. 72, 73 din Manuscriptum, nr. 3/64, 1986) După ce doi amici se pun de acord în a-l trimite pe marele istoric într-un loc comun, ei se informează, de-a lungul corespondenței lor, de fiecare intrare în contact cu spiritul malefic al criticului literar Nicolae Iorga. Mare istoric al românilor, Iorga avea inoculat și microbul literaturii (care-i joacă mereu feste) drept pentru care scrie, fără niciun har, poezie, piese de teatru și istorii ale literaturii. Aici gustul său este îndoielnic și istoricul neamului se face de râs în fața posterității cu judecățile lui de valoare care îi vizează pe marii scriitori din câmpul literelor românești. “Scumpe Basil Munteanu, (îi scrie Lucian Blaga din Berna, la data de 11 iunie 1937) Scrisoarea d-tale, scumpă din cale-afară, m-a ajuns la București, într-o ședință la Academie. Sesiunea a durat enorm, deoarece regele și-a exprimat dorința să prezideze recepțiunea mea la Academie și cum s-a îmbolnăvit, ședința a avut loc de abia la 5 iunie. Am trecut teafăr peste toate. Iar discursul regelui a fost o senzație, cum n-a fost alta la Academie: a ținut să declare că se identifică întru totul cu felul cum văd eu viitoarea evoluție a culturii românești (e vorba de discursul de recepție intitulat “Elogiul satului românesc – purtătorul matricei noastre stilistice”, n.n.) și a luat atitudine fățișă împotriva poporanismului, a semănătorismului și a citadinismului. Iorga a avut o incredibilă izbucnire de furie, după ședință! Regele (Carol al II-lea, n.n.) m-a felicitat, dar în discurs a spus că felicită mai ales Academia pentru alegerea mea.” (Manuscriptum, nr.

41

Eseu

3/ 1986, p.74) Într-o altă scrisoare trimisă din Berna, la 27 septembrie 1937, Blaga îl informează pe prietenul său parizian că dușmanul lor comun nu doarme și că e gata, oricând de atac: “Am mai publicat și 15 noi poezii în Gândirea și am auzit că o să le injure grozav Iorga. Nu vrea să uite discursul regelui.”

Bonus. Cum se pregătește, pas cu pas, Acțiunea “Autograf pentru Vodă”.

1. “Acum, o rugăminte. Vrei tu să te însărcinezi cu prezentarea unui exemplar regelui? Eu am pus să mi se lege un exemplar tipărit pe hârtie mai bună, pe care am reușit să-l obțin. Îl voi avea în curând. Poate îl poți trimite tu regelui, cu prilejul vreunui raport, de pildă. Ce zici? Cred că nu e cazul să adaug o dedicație manuscrisă”. (Fragment din scrisoarea lui Bazil Munteanu către Lucian Blaga, trimisă din Paris, în ziua de 3 iulie 1938) 2. “Fă exemplarul pentru Vodă.

Cu o dedicație. Am să-l trimit eu”, îl încurajează diplomatul Blaga pe criticul Basil Munteanu, într-o scrisoare datată 8 VII 1938. 3. “Sunt în posesia exemplarului pentru Vodă. Fiindcă ai bunătatea să i-l remiți tu, vreau să-ți spun îndoiala următoare: mi se spune că-i preferabil să însoțesc exemplarul nu de o dedicație, ci de o scrisoare! Pe de altă parte, volumele legate (cum e cel pentru Vodă) plătesc vamă și mi-i teamă să te pun la cheltuieli. Dacă ai prilejul să-mi faci scrisoarea mai lungă, de care vorbeai acum o lună, răspunde-mi te rog la cele două întrebări de mai sus. După care eu îți expediez cartea imediat. Mai spune-mi în ce chip ai intenția să-l înaintezi regelui, așa fel ca să-i ajungă în mână? Poate cu o scrisoare de la tine? Cartea se bucură, aici, ca și în țară, de o primire fantastică”. (Bazil Munteanu către Lucian Blaga, într-o misivă expediată din Paris, în ziua de 5 august 1938) 4. “Cartea pentru R. trimite-mi-o cu o dedicație pe ea. Eu o să găsesc felul potrivit pentru ca să ajungă!” (Lucian Blaga către Basil Munteanu din Estoril, Portugalia, în ziua de 14 august 1938) 5. “Țiam trimis, în august, exemplarul legat pentru Rege.

Nu știu dacă l-ai primit și dacă l-ai putut îndruma…

Scrie-mi două rânduri, dacă poți. Și mai ales crede în dragostea mea adâncă și inviolabilă. Te îmbrățișez frățește, Bazil. (Basil Munteanu, într-o scrisoare trimisă din Paris, 30 novembre 1938, către Lucian Blaga, cazat, pentru moment, la Hotelul “Astoria” din Cluj.) Scrisoarea din urmă vine după întâlnirea ratată de la Paris. Blaga s-a cazat, la începutul lui noiembrie 1938, la Hotelul Moliere, aflat chiar pe strada Molière, la nr. 21. Venea de la Lisabona și se îndrepta spre Cluj pentru a rezolva, cu Sextil Pușcariu, chestiunea unei catedre la Universitate. În Portugalia fusese foarte ocupat cu treburile cancelariei deoarece avea un “ghinion nespus cu personalul” trimis din

42

țară. Acesta era “în parte imbecil, în parte indolent, în parte nepregătit.” Așa că Lucian Blaga a trebuit să facă “și pe ministrul și pe consulul și pe cancelarul și pe contabilul”. Din aceste motive obiective, el a trebuit să învețe tehnica și să fie atent “la o sumă de lucruri”. Telegrama trimisă din Lisabona la Paris ajunge, vai, cu câteva ore mai târziu decât ar fi trebuit să ajungă. Luni dimineață, pe 7 nov. 1938, Bazil Munteanu părăsește Parisul și s-a întors în capitala franceză abia miercuri seara. Fatalitate! Tot miercuri seara, Blaga cumpărase, deja, un bilet la vagon-lit-ul ce urma să-l ducă spre inima Transilvaniei. “Multe aș fi vrut să-ți spun”, îi scrie Blaga. “Dacă telegrama ta mi-ar fi sosit cu câteva ore mai devreme n-aș fi plecat!”, îi transmite Munteanu. Blaga visa să-l aibă, alături, pe profesorul Basil Munteanu la Universitatea din Cluj pentru a face, împreună, o cetate a spiritului înalt. “Transformarea catedrei lui Goga în beneficiul meu, firește că mi-ar fi plăcută. Sextil mi-a vorbit în același sens deși Goga încă nu decedase atunci”.

Inevitabilul e dator să se producă. Poetul moare pe neașteptate dar, vai, “Catedra lui Goga a fost pur și simplu desființată”. Prin urmare, cei doi mari români nu se mai întâlnesc la Cluj și nu știm dacă Vodă a primit, chiar în augustele sale mâini, “Panorama de la littérature roumaine contemporaine”, apărută la Paris, în anul 1938. (Cartea lui Basil Munteanu e, până azi, cea mai cunoscută sinteză critică despre literatura noastră apărută în Occident.) Cât privește acțiunea “Autograf pentru Vodă” e posibil să se fi terminat în coadă de pește. Pentru că, nu am găsit (încă) dovada cu cele “două rânduri” solicitate de Basil Munteanu din partea lui Blaga prin care să-i confirme (sau să-i infirme) dacă a primit “exemplarul legat pentru Rege” și, mai ales, dacă l-a îndrumat exact acolo unde trebuia.

II. “Lovinescu – Holban” Connection Regula Bietului Anton: “Stima pentru om și stima pentru autor sunt, de obicei, două sentimente care se bat cap în cap”. Mizați, totuși, pe stima pentru Scriitor…

Eugen Lovinescu a fost unchiul lui Anton Holban. Cei doi se întâlneau, de obicei, la Fălticeni. Acolo, Eugen Lovinescu se retrăgea în vacanțele sale de vară unde dădea gata, printr-o disciplină de fier, proiectele puse la cale în București. “La Fălticeni, în vacanță, eu lucrez într-un vast și arhaic salon, nemișcat ceasuri întregi de la birou.” (Memorii. Aqua Forte, Ed. Minerva, 1998, p.309. Ediție îngrijită de Gabriela Omăt) Asta era metoda de lucru a unchiului. Nepotul, în schimb, “lucra cum apuca, creionând în poziții neverosimile, culcat pe canapele” (de unde, unchiul său, când îl surprindea , avea totdeauna “grija nemiloasă de BANCHETUL 1-3 / 2016

ESEU

a-i da picioarele jos”).

Atunci, Anton mergea “prin curte, pe o bancă din cercul de brazi din fața casei sau într-un pavilion zguduit de țăcânitul nervos al mașinei lui de scris”.

Criticul e siderat de “lucrul nesusținut printr-o sforțare continuă, scurt, des intrerupt și reluat” al nepotului său. Acesta se comporta ca și cum ar fi avut întreaga viață înainte. Ceea ce punea capac acestor manifestări era “alergatul după copii pe peluzele curții”, tăvălitul prin iarbă și cățărarea prin copaci. Anton Holban era, ca orice scriitor, un tip atipic, greu de prins în canoane.

Iubea copiii pentru că “la o vârstă când alții au cucerit pământul sau oblăduiau noroade, el rămăsese copil, un mare copil, într-o totală indiferență față de ceea ce se petrecea în lume, în ordinea politică, economică, socială și chiar intelectuală”. Unchiul concede, totuși, că “în ordinea sensibilității” de acolo și-a scos nepotul său întreaga sa literatură. Anton era prieten, la cataramă, cu copiii familiei dar și cu bunica de 85 de ani, mama criticului, “tare de urechi, lucidă încă, dar cu o memorie slăbită”. Cu aceasta, Anton are următorul dialog ce ne relevă o femeie extrem de isteață care nu se pregătea, în nici un caz, să moară (așa cum bănuia nepotul său drag): -Mam’mare, de ce stai și citești toată ziua Dimineața și-ți bați capul cu luptele din Spania, când după un ceas uiți tot ce-ai citit? Răspunsul bătrânei e antologic prin comparația gastronomico-jurnalistico-pleziristă pe care o face: – Dar tu mai ai în pântece ce ai mâncat ieri? Uite așa, și eu n-o fac decât pentru plăcerea momentului în care citesc.

“Mama trăiește încă și sper să o văd la vară cu cea mai bună pară sau cu pruna cea mai frumoasă adusă din grădină. Ea se pregătește de mult de moarte și o dorește poate dar, iată, că i-a luat-o înainte nepotul, care nu numai că nu era pregătit, ci fugise de dânsa cu o panică trezită de sentimentul obscur al apropierii ei premature”. (În 1937, Anton Holban se internează la Spitalul Filantropia, pentru a i se face o banală operație de apendicită. În mod bizar, el scrie, înainte de a fi operat, o scrisoare în care își exprimă ultimele dorințe.

Operația este un eșec și Anton Holban se stinge din viață, în mod absurd, la doar 35 de ani. Nenorocirea s-a întâmplat în ziua de 15 ianuarie.) Finalul imaginat de Anton Holban într-“O moarte care nu dovedește nimic” l-a pus pe gânduri pe criticul Eugen Lovinescu și BANCHETUL 1-3 / 2016

unchiul încearcă să găsească sensul ascuns dincolo în titlu. “E vorba de dragostea povestitorului pentru o fată, Irina, de puțină substanță sufletească – o dragoste care e mai mult un joc crud cu inima inconsistentă a acestei fete ce se lasă tiranizată de tânărul lucid și totuși ros de gelozie. Căci, în lupta lui de amor propriu mai mult decât de amor, intra și elementul tulbure, sfredelitor al unei neliniști pornită mai mult din instinctul dominației intelectuale și al egotismului fundamental decât al posesiunii fizice. Lasați în voia soartei de eroul plecat la Paris și convinsă de părinți fata se mărită. Cuprins de o criză sufletească, eroul vine la București, o revede, se împacă oarecum cu situația și, satisfăcut în amorul său propriu, se reîntoarce în Franța unde, după câtva timp, află că Irina a murit într-un accident la Sinaia. Înțelege, în sfârșit, că fata l-a iubit, că măritișul i-a fost un act silit și că, nefericită, a preferat să se sinucidă. El avea, astfel, în sfârșit, dovada iubirii după care umblase atât. E plin de remușcări, până ce printre ele i se strecoară gândul că poate a lunecat”. Acest gând îl aruncă, vai, pe povestitor într-o altă îndoială. A fost o sinucidere din amor sau, pur și simplu, un accident oarecare? Fiindu-i la îndemână, unchiul își chestionează nepotul cu privire la acest final. “Tacit, eroul ar fi preferat ca Irina să se sinucis dacât să fi murit din accident.” Orgoliul masculin ar fi fost pe deplin satisfăcut. Răspunsul autorului e că pe eroul său nu-l chinuia remușcarea “ci nemulțumirea că nu fusese satisfăcut în nevoia lui de siguranță și poate de orgoliu”. În acest moment al discuției cu caracter explicativ, Unchiul și Nepotul se transformă, brusc, în Critic și Autor: -Dacă prin interpretarea ta te stimez mai puțin ca om, te stimez incomparabil mai mult ca artist! Aceasta a a fost, textual, replica pe care E. Lovinescu i-a spus-o, verde-n față, lui Anton Holban. Criticul a scris mai multe texte privitoare la scriitor în “Bietu’Anton”, “Bunica și nepotul” precum și “Sensul romanului O moarte care nu dovedește nimic”.

Bonus. Regula profului de engleză: “Orice final care se respectă trebuie să scoată neaparat, în evidență, ce face Autorul cu restul de dulceț” Anton Holban pune, în romanul invocat mai sus, pe un prieten de-al său să ofere un exemplu domestic pentru felul în care un gest oarecare poate avea nebănuite conotații erotice sau sentimentale. (Sandu 43

ESEU

voia să vadă, în orice lucru, ceea ce se ascundea dincolo de el. Această modalitate de a întreține o ambiguitate a sentimentelor o vom numi, simplu, “Metoda dulcețului”.

Ea înseamnă, tout simplement, că pentru femeie iubirea pentru un bărbat și pasiunea ei vizavi de dulciuri se poate confunda sau se poate disocia. Depinde ce fel de roman vrei să scrii…) Amicul îi relatează lui Sandu următoarea întâmplare: -Ai dreptate, și am și eu un exemplu. Când eram student dam lecții de engleză unei domnișoare frumușele, une véritable jeune fille. După obiceiul meu, profitam de ocazie pour lui faire la cour. În mijlocul lecției venea o sluguliță cu apă și dulceață pentru mine și o lăsa în fața mea. Trebuia să găsesc eu, mai apoi, între două vorbe, prilejul ca să avalez șerbetul. Bineînțeles, nu înghițeam tot ce era în linguriță, după regulile politeții. O dată după ce am plecat, îmi arunc ochii întâmplător pe fereastra casei elevei mele, și ce văd! domnișoara, binecrescută, de altfel, et d’une famille honorable, mânca restul dulcețului.Și atunci mi-am pus întrebarea de votre genre: – De ce? Mă iubea – et j’etais sûr qu’elle avait de l’affection pour moi – cu toată gravitatea mea profesorală, și avea gustul să mănânce după mine?

Sau, tout simplement, îi plăcea dulcețul? Mă uitai la el să văd dacă nu este un ironic, dar părea de bunăcredință.” Nu era vorba de nici o ironie, profesorul era de bună credință… Tristețea lui Anton Holban, după apariția cărții sale, este cea pe care i-o comunică prietenului său, Octav Șuluțiu. “Niciun critic nu a vorbit de obsesia morții care revine la fiecare pagină”. Îl include aici, fără să-l numească, și pe unchiul său, E. Lovinescu….

III. “Calistrat – Garabet” connection Regula nemțească: Dacă în chestiuni literare, concluziile cumnaților (dr. Zarifopol vs. Caragiale) se bat cap în cap, mergeți pe mâna Scriitorului… “În această carte de 352 de pagine, autorul se ocupă de două lucruri din care o parte cuprinde descrierea câtorva munți din Moldova, iar a doua parte în legătură cu partea întâia, cuprinde diferitele dificultăți pe care le-a întâmpinat autorul pe drum în excursiunea sa, pentru a vizita acei câțiva munți din Moldova, plus câteva povestiri de lucruri personale.

Descrierea munților vizitați și descriși de autor este acu însoțită de povestirea dificultăților întâmpinate pe diferitele drumuri din excursiunea sa, acu separat cu alte peripeții personale. Nu voi insista asupra povestirilor autorului despre incidentele din diferitele dificultăți ale trecerii de la munte la altul, nefiind

44

drumuri practicabile, și asupra diferitelor popasuri, acu pe la crâșme, acu pe la stâne, lucruri pe care trebuie să le aibă în vedere cei care au dori să vadă și ei acei munți și să se aprovizioneze cu ale îmbrăcămintei, mâncării și transportării de la munte la munte (…)” Aceasta este compunerea, fără sare și fără piper, pe care o face d. Caragiani privitor la opera literară a lui Calistrat Hogaș. Am putea adăuga “și fără har” dar ne limităm la primele două atribute. Caragiani era un obișnuit al Junimii și era responsabil cu buna dispoziție a acestei adunări de doctori în drept și doctori în litere în care, susțineau ei, “anecdota primează”. Caragiani era considerat primul dintre anecdotiști și singurul în stare să-i țină piept lui Creangă în ceea ce privește producerea la scară industrială a hazului. Caragiani era aromân, nu vorbea bine românește și de aceea îi ieșeau de minune anecdotele sale cu subiect balcanic și cu eroi etnici din fostul Imperiu Otoman. El era bisat, ca la teatru, și solicitat să repete anecdota de cel mai mare succes. E de mirare cum un om cu atâta spirit să poată scrie rânduri atât de anoste despre un om cu care se asemăna în foarte multe privințe. Propunerea din final în care Caragiani scrie că Academia ar fi bine să-i ofere o parte din premiu pentru că Hogaș a scris doar despre o parte din munții patriei noastre e monumentală: “Din cetirea acestei cărți subsemnatul a constatat că autorul este foarte impresionat de frumusețea munților, pe care îi descrie, de pădurile și văile lor, de aspectul lor pe timp de vară, de verdeața și florile lor, de izvoarele și pâraiele lor, de albastrul cerului, sub care ei se află, de răsăritul și apusul soarelui și de altele de felul acesta. Terminând cetirea cărții autorului, am căpătat convincțiunea că avem de-a face cu un scriitor de mare talent și valoare, și pentru ca această carte să fie și mai cunoscută și cetită în țară, m-am gândit că singurul mijloc este de a fi premiată de Academia Română ca o recunoaștere a talentului autorului și ca un îndemn și încurajare, ca să ne descrie și alți munți BANCHETUL 1-3 / 2016

Eseu

frumoși din țară. Aș fi propus să i se acorde autorului întreg premiul Adamachi de 5.000 lei. Fiind însă că în cartea sa nu se dă descrierea decât numai a o parte din munții Moldovei, propun a i se acorda din premiu numai o parte, pe care o veți găsi cu cale. (Raport de I. Caragiani la Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, în Analele Academie Române, seria II, tom XXXXVII, 1914-1915, pp. 243-244) Am remarcat, și nu e lipsit de un adânc înțeles, faptul că I. Caragiani a rămas toată viața celibatar în timp ce Hogaș era tatăl a opt copii. Și părinții lui au avut, la rândul lor, tot opt copii.

Cum poți să propui ca un astfel de om, cu atâtea greutăți familiale, să primească doar o parte dintr-un premiu? Ce fel de inimă îți bate în piept? Academicienii au meditat adânc și nu l-au mai premiat deloc. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă Garabet Ibrăileanu, cel care l-a ajutat pe Hogaș să-și tipărească volumul la Editura Viața românească, i-ar fi făcut referatul. Dar criticul ieșean n-a catadixit să scrie despre Hogaș decât după ce a murit și atunci a făcut-o sub pseudonim (Nicanor & Co) sau s-a exprimat într-un articol care făcea referire la mai mulți scriitori, intitulat “Cei morți” (e vorba de cei dispăruți în timpul războiului, n.n.). Ibrăileanu îi propune și lui Paul Zarifopol să scrie, postum, despre Hogaș: “E un om aproape necunoscut, e mort, face o figură cu totul deosebită în literatura noastră așa că, scriind despre el, nu te vei îndepărta mult de splendida d-tale izolare în critica română. Vei scrie aproape despre un străin.”(Garabet Ibrăileanu, Opere, vol.VI, Minerva, 1978, pp. 390391) Zarifopol, trăitor la nemți și admirator al lui Beethoven, îl refuză tranșant pentru că nu gustă deloc această proză. Zice despre el că Florica “arată un nivel de intelectual de mahala care se ia cu totul în serios.

C’est en dehors de l’art litteraire, ducând chiar indulgența la maximum.” (Scrisori către Ibrăileanu, Editura pentru literatură, 1966, p. 286) Dacă l-ar fi consultat pe cumnatul său, Caragiale, poate că herr doktor nu s-ar fi făcut, ulterior, de comedia lumii.

Dramaturgul îl aprecia nespus pe Hogaș (îi iubea mai ales pe Părintele Ghermănuță și pe Părintele Iovinadie) și le citea seara, potrivit lui Ion D. Gherea, copiilor săi texte din scriitorul muntelui. “E un scriitor cu adevărat alpin”, zicea Caragiale. “Astă vară, la Berlin, mă plimbam cu copiii pe străzi să vedem cometa și nu reușeam din pricina becurilor electrice.

Așa-i și cu Hogaș: zeci de zeci de prozatori de la Iași și de la București îl împiedică să strălucească după merit”. Sadoveanu scrie și el, după moartea eroului nostru, cuvinte minunate despre Conu Calistrat: ”bunul și jovialul nostru prietin, acest mare și necunoscut încă artist”. Potrivit lui Sadoveanu, Hogaș “umbla iarna fără palton și descheiat la jachetă ca să i BANCHETUL 1-3 / 2016

se vadă lanțul ceasornicului”. Omul se scula totdeauna la cinci în ziuă “ca să mănânce o halcă de carne friptă pe cărbuni și să înceapă crunta-i muncă de dascăl.”

Apoi a constatat că un anume cocon Calistrat “a străbătut naiv și bun valea aceasta zidită de Dumnezeu pentru excursii, purtând original și măreț anii și a căzut din picioare, brusc ca un copac din sihlă, într-a șaptezecea primăvară.” Concluzia? “Ceea ce a tipărit, la răstimpuri, în reviste, n-a ridicat din obscuritate numele lui. Cu toate acestea avem de-a face cu un mare artist, cum ușor se vor convinge cetitorii.”

(Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, prefață de Mihail Sadoveanu, ed. Viața Românească, 1921) Un alt mare scriitor, Liviu Rebreanu, este la fel de entuziast: “Cât a trăit el, opera lui nu și-a găsit calea vieții. Prin moartea omului, s-a eliberat vraja sufletului. Încoronând azi cărțile lui Calistrat Hogaș cu cel dintâi premiu literar al ei, Societatea Scriitorilor Români are mulțumirea de a îndeplini și un act de pietate față de un mare și încă neprețuit îndeajuns scriitor al neamului omenesc”. (Însemnări și dări de seamă privind S.S.R., Buc., 1922, p. 64) G. Călinescu sintetizează, plastic, situația literaturii de tip montagnard la Sadoveanu și Hogaș: “Așa cum Sadoveanu pornește la vânat și pescuit în căutare de aer deschis, de hrană sănătoasă și simplă și de priveliști sălbatice, Hogaș pornește prin munții Moldovei. Drumeție și ospătare, asta e tot cuprinsul operei.” Divinul critic nu vede nici o diferență de nivel (stilistic vorbind) între Amintiri dintr-o călătorie și În munții Neamțului. “Jurnalul de călător al lui Hogaș, excepțional prin sugestiile lui, trebuie lăsat, în cele din urmă din mâini, că devine monoton“, conchide Călinescu și îi ia apărarea lui Garabet, cel care a operat, ca un chirurg, pe opera lui Hogaș: “Ibrăileanu a tăiat mult din paginile lui Hogaș și zadarnic s-ar mai adăuga câțiva metri din frumoasa și interminabila moluscă”. (apud Calistrat Hogaș, Opere I, Minerva, 1984./ O ediție excelent îngrijită de Daciana Vlădoiu și comentată de Al. Săndulescu.)

Concluzia lui Călinescu e fermă: Hogaș e un diletant superior și, ca atare, un scriitor minor. “Însă un minor mare!”, rectifică, la final, Călinescu. Conform unui prost obicei de-al nostru încheiem și acest episod (șase episoade anterioare au fost publicate în Tribuna din Cluj de-a lungul anului 2015, n.n.) evocând figura semeață a criticului literar Nicolae Iorga. Acest eveniment se produce pentru bunul motiv că istoricul are o părere formată și despre subiectul nostru. O reproducem mai jos: Hogaș e “un povestitor prolix și fără sare”. (Vezi N. Iorga, Istoria literaturii românești, Ed. Adevărul, 1934, p. 204). Spiritele mari se întâlnesc și în spațiul acestui serial. Lingvistul Caragiani gândea exact la fel ca marele istoric Iorga…

45

POESIS

Flavia ADAM

duminicile de sub pământ

singură în casa plină cu oameni nu mi s-a mai întâmplat niciodată să mă înghită singurătatea, să mă înghită-așa, întreagă, cu haine, cu oase, cu tot cu manuscrisul din geanta cea nouă, acasă am copii, cățel și pisică, trandafiri de grădină și pomi fructiferi, vecini curioși care privesc peste gard când pe stradă apare o mașină străină, uneori sufrageria mea se umple de oameni, gesticulează și vorbesc simultan despre singurătățile lor – eu deschid larg ferestrele, trag o gură de aer și-aprind lumânări parfumate în speranța că oxigenul se va termina în curând, iar musafirii se vor întoarce la casele lor. instantanee cu pietre sunt cea mai singură dintre oameni: pot confirma vânzătoarele, farmacistele, vecinii de palier, domnul negricios care adună gunoiul,

a trecut ceva vreme de când sunt cea mai singură dintre oameni – nimeni în jur nu-i să vadă cât de mari s-au făcut pietrele. decupaj în septembrie mă împiedic de lucrurile din jur, de schelăitul câinelui din vecini, uite cât de frumoasă e frunza asta cu gaură-n mijloc, cât de mult seamănă cu mine în zilele în care trece de miezul nopții iar tu tot n-ai venit, chiar dacă nu ți-am spus niciodată, când lipsești, în mine apare un decupaj sinistru, atent calculat, prin care, dacă vrei, îți poți scoate capul de cealaltă parte a lumii. poveste din țările nordice

uneori caut pietre, le arunc cu o praștie, un amator le fotografiază plonjarea în aer,

dacă am locui în țările nordice am trăi cea mai frumoasă poveste de dragoste – în fiecare dimineață am șterge pervazul de fulgi, liniștea de pe rame,

nu-mi plac fotografiile, când mă privesc în ele par o femeie ca toate, gospodină, cuminte, devreme acasă, plimbându-mi copiii de mână prin parcuri,

tu nu m-ai lăsa niciodată din brațe, ți-ai trata depedența de soare cu invazii atent calculate – ai începe cu umerii,

46

BANCHETUL 1-3 / 2016

Poesis

ai traversa curajos zonele deluroase, te-ai ține cu dinții de albul lor mat, la câmpie ai căuta de nebun fântâna cu viață, ai întoarce pământul cu susul în jos pentru o picătură cu apă, atunci ar începe să ningă – la etajul al treilea steagul de pace ar flutura peste forfota trecătorilor. matinal știu, ai vrea să fiu lângă tine, să ies de sub duș mirosind a șampon și a sare de baie, să pășesc pe vârfuri cu teama că mă auzi,

moartea de la fereastră într-o iarnă ca asta voi împărți aceleași șine cu moartea, un accelerat în care călători zgomotoși se împing să ocupe un loc la fereastră. treizeci la treizeci de ani dau semne de bătrânețe, nu mai știu cum se face un castel de nisip, cum se trece o iarnă în doi,

te-ai preface că dormi, deși te trezești în fiecare dimineață la șase să-mi mângâi coapsa de mii de ori sărutată, să-mi faci o cafea pe care s-o lași lângă pat cu-o cutiuță de lapte și două plicuri de zahăr,

ninge, mă lepăd de trup, sunt o urmă-n zăpadă adăpostind un iepure orb.

dragostea asta o să ne trăiască de vii.

insomnie

pe atunci ne iubeam nebunește m-am trezit alergând prin zăpadă: o parte femeie, o parte lupoaică, povestea pe care până și cel mai orb dintre orbi ar fi citit-o din scoarță în scoarță, cât de ușor îmi ghiceai fiecare punct arzător, fiecare cută a pielii, descifrată în Braille, alunița pe coapsa ușor rotunjită, pata în formă de frunză de tei, într-o bună zi ai plecat, eu n-am aflat unde se duce lumina când moare, ce fel de molimă a trecut peste noi – știu doar că ne-am privit atât de absent, încât am uitat cum e să umblăm prin cer despuiați și nimeni să nu ne tragă de mânecă.

m-am săturat până peste cap de pisici: o mie de voci, niciuna a mea, tot mai rotundă se face luna de plastic sub care un dumnezeu ranchiunos mă trage de păr. strânsoarea dacă-mi doresc ceva din toată inima e de ajuns să închid ochii – visul vine prin spatele meu, mă cuprinde cu ambele brațe, la fel făceau și bunicii când îmi petreceam vacanța de vară la țară: mă strângeau atât de puternic, încât mi-era teamă că n-o să mă mai lase niciodată să plec.

Poeme din volumul „duminicile de sub pământ”, în curs de apariție la Editura Tracus Arte

BANCHETUL 1-3 / 2016

47

POESIS

Dumitru ICHIM La Simpozionul Național cu tema „Valori naționale în Creația Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania”, în 22 ianuarie 2016, Asociația Școlară pentru Educație și Dezvoltare din Suceava și Fundația „Mitropolitul Bartolomeu” din Cluj au instituit „Marele Premiu: Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania”. „Fericitul câștigător de anul acesta al Premiului – ne anunță cu mare bucurie criticul literar Aurel Sasu – este părintele și poetul Dumitru Ichim, un discipol sensibil și admirator al Mitropolitului, pentru excepționala lui integrală lirică și pentru remarcabila activitate de zidire sufletească în comunitatea românilor din Kitchener, Ontario, Canada.

Este ctitorul unei sfinte biserici înălțate din temelii în același oraș, al unui Centru cultural și organizatorul de decenii al săptămânii de spiritualitate românească de la Hamilton (Canada).”

Suceava, 22 ianuarie 2016

Poeme precreștine IMNUL SOARELUI CĂTRE WAKA – TAGA Oamenii Muntelui, ai ultimului munte ce-a vorbit către oameni tot ce știa despre cer, pe tobele lunii, ca fiii de tunet, cu palmele bat: „Iyahe nakoda, ehage nakoda, e-ha-ge, e-ha-ge, e-ha-ge, ehage nakoda…”, dar Omul Alb nu înțelege nici un grai de-al pădurii, decât limba-i de sârmă ghimpată rupând căprioarelor carnea.

El nu a citit „Cartea Zimbrului”, pe care Marea Câmpie ne-a scris-o, nici „Cartea Vulturilor”, cum să rămâi de-a pururi tânăr, iubind.

Tot el ne-a spus că oasele noastre-ar fi albe.

De la Munții-cu-Șira-Spinării-de-Stâncă și până la Marea Câmpie, oasele noastre, albele…

Bine-ai grăit, Omule Alb, fratele geamăn al morții!

Nu pielea, ci tobele noastre sunt roșii, ca inima

48

Atotputernicului Waka-Taga, ca flăcările iubirii din arderi de tot, ca buzele ce-au sorbit din săruturi rubinul și cântă ca duhurile roșii prin arțari: „I-ya-he na-ko-da, e-ha-ge na-ko-da, e-ha-ge, e-ha-ge, e-ha-ge, i– ya-he,e-ha-ge na-ko-da…”

DOLIUL ALB Omul Alb ne-a vânat până când dintre noi au rămas doar munții și apele cu numele nostru. În loc de negru Muntele Yoho poartă pe vârf doliul alb pentru noi, iar despre numele Niagarei de ce întrebați ce înseamnă? „Mireasa nebună…” a-mbrâncit bolțile cerului și râde.

E toată îmbrăcată în alb, culoarea de doliu, așa cum se poartă la noi de munte, de apă, de lună.

BANCHETUL 1-3 / 2016

Poesis

TEEPEE

PĂDURILE ALGONQUINILOR

…și trăgând din împrumutul de pipă l-am rugat să ne vorbească de teepee, iar el, zâmbind peste umărul meu, cuvântă sie însuși amar:

Numai ei vorbeau limba lor, „Pădurile-de-Dincolo-de-Moarte-care-Râd”.

„Niciodată să nu te încrezi în cuvintele Omului Alb… Mereu sălășluirea i-a fost în afara numelui său.

Teepee sunt hărțile noastre în formă de con, din piele de urs, sau de zimbru.

Fiecare lucru are un teepee pentru duh bântuind lăuntricul lui. În piatră e duhul de munte, în apă e duh ce-a zburat peste ape, de-aceea îl vezi după ploaie cum își rotește coada, păunul ce-și bea curcubeul.

Iar noi?

Toți – manito de teepee, ca melcii-n cochilia lor.

Harta e numai o haină de primenit pentru școală izvorul apei de foc, la fel și ghețarii, muntele, marea…

Noi locuim în nume, precum în inima îndrăgostiților duhul roșu al vinului.

Niciodată să nu te încrezi în cel nenăscut în teepee. În afara cuvântului el își are sălașul, și-atât de departe de numele lui, că lacul și codrul și marea sunt scrise de el pe hârtie, hârtie uscată,vopsită și tare ca inima Omului Alb. BANCHETUL 1-3 / 2016

Într-o toamnă au plecat spre „Cascada-Calului-Alb”.

Frunze de-arțar toată noaptea au plâns după ei, roșii ca sângele lor din coroana de pene, ca vocalele Pieilor Roșii plecați într-o toamnă spre „Cascada-Calului-Alb”.

Din când în când Wapiti, regele cerbilor duși după ei, cel nevăzut de urmă omenească, se-ntoarce noaptea spre „Lacul Pomenirii” – părintele tuturor apelor cu nume de-al Pieilor Roșii: „Rubinele-Suspinului-de-Soare”.

Numai ale lui sunt cărările spre „Lacul-Pomenirii” și ale lunii.

Pe frunte, împărăteștile-i coarne poartă rădăcinile „Pădurilor-de-Dincolo-de-Moarte-care-Râd”.

Plecându-se cu-ngenuncherea mare, Wapiti bea din ele „Singurătatea-Rotundului-de-Lună”, apoi din cântecul lor, roșu ca flacăra din frunza de arțar.

Dimineața fiecare copac răsfrângând un Wapiti varsă din numele Pieilor Roșii frunze care-au sorbit din vinul pomeniților, plecați, cu drum cu tot, spre „Cascada-Calului-Alb”.

49

Poesis

MUSKOKA Apele lui s-au oprit pentru ca pădurile de dincolo, prin oglinzile lui, să vină tot mai aproape de spaimele noastre.

De ce ți-e frică de dorul din noi ce-adâncul ni-l cheamă mereu spre dincolo?

Prin liniștea lui doar cu mocasini de condor se șoptește pentru că malul celălalt e mult mai înalt ca nașterea noastră.

Vino în brațele mele că numai așa vei putea auzi cum înfloresc cireșii lui Muskoka, singura cină-a privighetorilor din pădurile de dincolo de somn.

Nu-ți fie frică de dorul din noi cât încă sub brazi ni-i lotca răsturnată, cât timp lopețile ei fâlfâie-n foc rămasului bun vâlvătaie.

Oare focul acesta nu-i inima lui Chippewa, „omul-cu-piele-de-cireș”?

Pe urmele lui va trebui să plecăm spre malul celălalt.

Tu nu știi că mestecenii cei mai frumoși sunt dincolo, îngăduiți spre veac doar răsfrângerilor noastre?

Sub coaja lor sunt bătăile inimii mele, poemele încă nescrise….

Ce dacă-i timpul lotca s-o adaug firescului val și somnului?

Lotca e numai o punte de la o stea la altă părere, ca-n manuscrise de mesteacăn pe care mă grăbesc să le-mbrac

50

pe malul pădurilor de somn ale aceluiași Muskoka.

Nu uita, lasă lumina aprinsă până când soarele, la fereastră, va bate de trei ori semnul știut doar de noi.

OCHIUL LUI KITCHI MANITO Genele spicului seamănă atât de mult cu genele mielului.

Numai ele cunosc ochiul lui Kitchi Manito, duhul din fiecare lucru.

Grinda seminței întotdeauna a fost temelia de piatră-a iubirii.

Pretutindeni – privirea vistiernicului Kitchi Manito!

Toate lucrurile sunt darurile ochiului ca jertfă adusă iubirii. …și iarăși întrebat a fost Yoho. „Spune-ne nouă Începător-de-Lumină: De unde-i izvodul iubirii?” Și Yoho tăcea.

Răspunsu-le-a lor Kitchi Manito: „Din mâinile voastre, când una alteia-i dor.

N-o căutați prin cuvinte, c-atât de aproape e pleava de bobul de grâu.

Lăsați privirilor voastre vorbirea până veți fi ochiului cântec.

Fericiți cei cu inima-n limpede grai c-adâncul lor pot ca să-l vadă cu-același ochi vârf nelumesc al Muntelui Yoho ce poartă pe umeri de-altar așteptările Mielului Alb.” BANCHETUL 1-3 / 2016

POESIS

Cristina Dana PREDA

poeme în proză în ape

plumb

în abis de mare adâncă, printre corali și spărturi de stâncă, mi-am scufundat, cu ochii minții întredeschiși, privirea, și-n mlada trupului mișcare, doream normalitate, dar căutam în ape tulburi, o clipă de serenitate, apoi încet-încet mi-au înnoptat ochii, de nimic n-am mai putut zări, obrajii îmi erau biciuiți, colorându-se în gri, de încercam să mă ridic, lumina să-mi atingă fața, simțeam neliniștea cum vine, și diluându-mă, captam ceața, apoi cu apa, în șiroaie, pe trupu-mi inert, lunecând, am simțit mărgăritare, înflorind în suflet și în gând.

simt răcoarea cum mă strânge și ploaia biciuindumi trupul rece, și nimeni pe această lume nu știe, cu mine, ce se petrece, și mă ascund în norii negri, ca de plumb, căci gândurile, acoperindu-mă, mă apasă și mă frâng.

accept când răul se va îndepărta la infinit iar gândul își va mișca în voie pașii, nechircit, pânza destinului, fluturând în toate cele patru zări albastre, va acoperi mormântul în care sunt îngropate clipele nefaste, și când în tenebre va străluci lumina, disipând vălul cernit, înseamnă că îngerii au îmbrățișat cu aripile lor, sufletul lovit. adierea în pași grăbiți, bătând alei, îmi simt freamătul în ram de tei, și trupul zvelt, plutind ușor, un nor în plină vară, căci în valsul visului meu, florile zboară, când o blândă, caldă, adiere îmi mișcă sufletul ca vânturile în veliere, cu părul fluturându-mi lin pe spate, mă simt mângâiată în șoapte de răcoare, parfumate, căci valsul îmi coborâse florile din vise, iar adierea, adunând fiecare fir de floare, îmi așezase dragostea la picioare. scântei nădușeala șiroia nebună, cu stropii debordând de dor, trupurile, strâns lipite, scăpărau scântei din focul interior, și se arcuiau buzele, rotindu-se în piruete, iar palmele căutau șoldurile, tatonând pielea, indiscrete, în drag și în trăiri descătușate, coapsele, în forță brută se înșurubau, iar abdomenele, atrase ca magnetul, neobosite se mișcau, și cedaseră cearceafurile, în luptă grea răvășite, iar pernele, răpuse și ele, zăceau azvârlite.

BANCHETUL 1-3 / 2016

aromă pătrundere insidioasă, în bezna nopților fără de vis, tu îți trimiți esența în plutiri agonice, în stări neconștiente, la porți de paradis, și duci senzația la rang de sufocare, transformând somnul în adânc, în timp ce trupul intră în nemișcare, neajutorat, plăpând, și îți oferi aripile, deschise larg către leșin, emanând, ispititoare, aroma ta de crin. asfințit luminiș cu iarba verde și unduitoare, tu aduni florile și le așezi în calea mea, în lumina asfințitului, sub un cer al nuanțelor de peruzea, vânt ce freamăți printre frunze, când mă învălui în dansuri de fiori, văd cerul cum se lasă înspre mine, coborând lin, printre nori, și simt suveica razelor de soare, cum îmi împlântă în suflet dorul, și mă suie în culmea cerului, în zbor înalt, precum cocorul, acolo îmi las irișii să sclipească în priviri adânci, iar glasul, coborând coama întunericului, își pornește ecoul, jucându-se printre stânci. azi îmi duc mâna palidă și slabă, evantai deschis pe fruntea-ți albă, și în murmur stins de șoapte, îți culeg sărutul, în cea mai plină și adâncă noapte, ram de trestie îți simt umerii, și rotunzi ca luna plină, și numai tu, iubito, ești de vină, îmi pleacă buzele ocol pe ochii tăi închiși, ce-ascund sub pleoape, focuri de vulcani nestinși, în străluciri, de-a pururi, iubirea noastra e descrisă, mă trec largul, lunec raza, urc trăirea peste limita admisă, și foșnesc sub ale tale mângâieri, simțind că lângă tine, azi nu mai e doar continuarea lui ieri.

51

Poesis

bradul

cocorul

când bradul cu cerul se întrece, pribegind cărări de munte, iar pletele-i cad peste umeri și cerul îi stă așezat pe frunte, el își revarsă lumii, conuri și muguri de lumină, purtând falnic, eterna-i mantie, verde, sublimă, și în peripluri, ne ridicăm imaginația către soare, urmărind capodopera lui Dumnezeu, divinul creator de splendoare.

rănitu-s-a-n pântec cerul, cu o aripă de cocor în grabnic zbor, și în încercarea-i de a feri norii, cuprins-a infinitul într-ale lui aripe, adunând în pliscu-i gălbior, greutatea ce îi apasă pe umeri și pe clipe, și când din vârf de cer, își coborî a lui privire spre pământ, formatu-s-au șiruri de culori, în arc de curcubeu, și prinse atunci curajul să continue, mai lent și cu răbdare, dar zburând mereu.

cabalină calul de e cal, e cal oriunde, pe coclauri, sus pe dealuri, pe câmpiile întinse sau de-i prăbușit în râpa celor mai profunde vise, și-și nechează cu năduf, oful, în spume galopând, cutreieră pustiurile, cu greabănul lat și coama în vânt, iar seara, când răcoarea, mantia lin și-o desfășoară, și soarele, înspre pământ, strălucirea și-o coboară, nimănui nu-i pasă, dacă e doar o mârțoagă, sau un cal frumos, de rasă. când cine mai privește o floare, atunci când în arșiță, de dor pălește sau când, bătută de ploi, culoarea în colburi i se mătuiește, și de ce atunci când petalele iau chip de stea, visurile, din ceruri prea înalte pot cădea, când și în ce fel de ierbar, de o culegi, să o poți pune, și la care literă a alfabetului, când te decizi, o vei clasa, și când vei mai găsi timp, oare, să o privești, când, în suficiență, zi de zi, orbecăiești. căutare pașii ei ca mângâierea, seară de seară, privind amurgul, îi așteptam, precum un condamnat, sentința, căci în clocot mă fierbea dorul, și în ropot mă lovea dorința, o căutam cu fluturii printre flori, și urcam cerul, răscolind nori, întrebam vântul și marea și scoicile și zarea, minut după minut, îi căutam atingerea și buzele în sărut, iar în apusurile cele mai târzii, chiar înainte de marea înnoptare, cu pulsul zbătându-se în mine, o strigam, dorind-o din ce în ce mai tare. chin în toi de noapte lungă, în plină negură abisală, cu lacrimile atârnându-mi între pleoape, umezind geană cu geană, îmi simt, pentru vecie, rana, rămasă vie și adâncă, cu regretele, precum apa izvoarelor, tâșnind din mine ca din stâncă, de câte ori încerc să mă îndrept către uitare, mintea își caută soluții, tinzând abrupt către frustrare, și se reia chinul în carusel amețitor, iar toate particulele ființei mele, în zbatere, mă dor.

52

conjunctiv îmi tremură trupul ca frunza în suflu de vânt, așteptând de la tine o vorbă, o șoaptă, un cuvânt, și așa de mult aș vrea să mă auzi, când din rărunchiuri eu te strig, și pe aleile cerului, cu tine în brațe aș vrea să mă plimb, să îți ascult inima bătând, să îți simt pieptul tresăltând, să îți șoptesc versuri în rimă de iubire, și focuri să îmi ardă în privire, să-ți port în suflet, cald, surâsul, așa cum somnul își poartă într-însul, visul, să îți mișc buzele în săruturi nesfârșite, să-mi ardă degetele, conturându-ți linii pe sub veșminte, să ne așezăm amândoi la o margine de râu, și în toiul îmbrățișărilor, să eliberăm patima din frâu. conștiință inima îmi bate ecoul zilelor ce nu mai sunt, și mi se închide sufletul, în nopțile cu somn adânc, îmi geme și oftează subconștientul, în sunet brut, și în tresaltul visului urât, când bezna mi se așterne peste pleoape, conștiința ar fi trebuit să-mi fie o lumină, în plină noapte, iar de mi s-ar infiripa în pântec, ca un sfredel, dorul, aripa simțirii, deschizându-se, mi-ar declanșa lin, zborul, iar când impresia se va dilua, trecând de teamă și nevoi, atunci nici lacrimile mele nu se vor mai scutura din nori. în negru ram și ram lovesc în geam, speriind în ceas târziu de noapte, și parcă se aud cioburi căzând, țipete și bucăți de suflet, sparte, cearcăne, pe inimă și pe chip, ne stau livide, sub apăsarea gândului, visele se îmbracă în negru, devenind morbide, să te ridici, nu poți, ești prins de somn, pe drumul către moarte, și ni se zbat pleoapele, precum inima prizonierului, tânjind la libertate.

BANCHETUL 1-3 / 2016

POESIS

Doru ROMAN

pasajul filigranului vitraliu

dimineața-n menajerie

copaci cu măști de gaze își mângâie obscen ramurile; dincolo de retină păsări atomice vânează fluturi de zgură, pe sufletele pietrificate mai stăruie o lumină confuză –

dogoare, cer calcinat torța pădurii linsă de fulger slobod cristalul ferigilor arde visul pietrei șlefuiește mâna glasul porumbelului de alabastru devorat de vârcolaci.

doar rădăcinile, oarbe, sfredelesc pământul după o fărâmă de floare. macaz de pripas e secetă în calendare un vânt vâscos despoaie vlaga de-atâta ger pe rana vie turbează in ocean și alga un sens blocat de-o gheară cu zăbrele peste privirea lebedei adus deșuchiat pavajul rânjește în sus. arena vorbele au miezul în afară un greier țipă-n difuzor miroase a trusă sanitară arena s-a lipit de gladiator cerul setos (de aștri) nimbează-o cariatidă sub grinda granitului barbar cinci nasturi de alamă rămași de la coridă își caută de noroc sub peria unui defunct hornar.

BANCHETUL 1-3 / 2016

de tavanul iluziei atârnă totemul maimutelor multiple frânghii minerale coliviile deșertului bat cu pumnii în capul câinelui de miezul nopții dar nici un semn nu clintește muntele palmierilor singuri șobolanii acrobați trec peste meridianele cuștilor de la ursul polar la girafă, de la tapir la pinguin în ropotele de aplauze ale maimuțelor extaziate slugarnic. jucării ursuleți de pluș și becuri colorate ademenind pustiul rafturilor reci un gong răsună peste înserarea fluturilor din albumul douăzeci pe cerul din tavan o libelulă nimbând castelul zânei din tării pe schela macaralei crește-un cactus și-n ochi fiorul uitatei păpădii se leagănă-un canar pe calendarul suplu cad triluri din plafonul cariilor târzii 53

POESIS

peștișori în seva călimării vânează muștele atrofiate de vecii prin cercul alb de cretă sar baloane gonind spre valuri imensul stol de raci timpanul spart ca soarele-n amiază topește amăreala câmpului minat pe calul de placaj aleargă o mască prin zidul greu, inert de vid pe colțuri de carton o broască albastră deschide traiectorii spre spațiul agurid. delirul tonomatului lumina mioapă la ceas de castani răsfrânge uimire spre greul exod nu fluturi frământă în larve Irod nara cățelei presimte vultani planează o umbră cu limbi de nămol se odihnește Diana pe ascuțiș de cuțit în pulberi cântecul florilor a amuțit doar botul umed al ciutei înmugurește în sol. canicula cocoșii n-au cântat de trei ori mugurii ofiliți dormitează în trei bancuri de pești nicio surpriză la magazinul cu jucării doar vechi papagali jerpeliți lustruiesc penajul porumbițelor voiajere pentru ultima cursă dintre două răsărituri de soare.

arcuiește geana selenei cascada ferbinte cu clocot adânc fulger de gheață pustiul pernei galopează sirepii răsturnat pe oblânc wagneriană pădurea despoaie de sunet corni rătăciți pe poteci prin cercul himerei se-ndoaie panterele cristalelor seci pân’ce durut simt prin palme cum crește un ram de coral în irisul mareei calme zbor de rândunică irizat în opal. rumegarea Oaselor vine o vreme a cailor pur sânge care se separă de cei uitați la ieslea cu ovăz o vreme a cailor rămași care vor fi înghițiți în nămoluri de pești vine o vreme a cailor de aur mâncători de cuptoare aprinse

poduri poduri de piatră, poduri de lemn brațe întind peste canale ecluzele nopții tăcute fac semn clepsidrei cu iz de migdale

54

Vasile Brezeanu, Artist emerit, Cluj-Napoca, 1961, Nicolae Adam BANCHETUL 1-3 / 2016

POESIS

Dumitru TOMA

Ceață și veghe Eu visez că nu sunt singur Ești aproape de cuvânt Cum e apa de pământ, Cum e coaja de tulpină Și vraja de luna plină. Știi că sunt și-mi ești departe, Poate taina ne desparte; Ai furat din joc vreo vină Și-ai scăpat-o în lumină, Sau în umbră, sau în tine...

Eu visez că nu sunt singur, Haide, -ntoarce-te la mine.

Timpul țese ceață deasă Sunt nisipuri și nisipuri, pietre, apă, somn și foc Și-i atât amar de vreme că nu pot să te întorc.

Tu le știi pe ale tale și pe-ai tăi pe toți îi știi Cum știam eu începutul când târam de jucării, Fără ca să cred vreodată c-ar putea să mă înșele Și în glumă și-n uitare să mă lase fără ele – Singur-singur, doar cu mine, să mă rabde să le strig Ca-ntr-un joc ce nu-l știu pruncii – de-a ascunsul după dig. Și în loc să ardem rouă, lămâiță și trifoi Lăsăm timpul ca să țese ceață deasă între noi, Să înalțe cât e lumea nopți și zile prinse-n foc În atât amar de vreme să nu pot să te întorc.

Te așez pe tron de nalbă Când ți-a fost de sfârc și fragă Ți-am pus cerul la picioare Și socoți că-s într-o doagă, Că te caut și mă doare...

BANCHETUL 1-3 / 2016

Ca poteca și țărâna Rabd drumeții ca să treacă Și mă frige tot într-una Raza ta ascunsă-n teacă – O aștept să se dezghioace Ca să scoată fir subțire Și cât hăul care tace Lacrimile să-mi răsfire.

Să nu fugi când eu te caut Că oricum am să te-ajung, Cât sunt eu am să te laud Și la tâmple-am să te ung, Iar din stele-o să-ți fac salbă, Să-ți pun câmpu-ntreg pe ie, Să te-așez pe tron de nalbă Ca pe orice jucărie.

Cerul este spic în floare Sfinții sunt un stog de fân Și tot ceru-i spic în floare Când salcâmii se răstoarnă Să ți ajungă-n cingătoare – Și de-acolo, sub pieptar, Unde vremea-și coase firul, Îl înnoadă după deal Scuturându-ți trandafirul...

Stele-n caier, verde-n câmp Și-o sulfină cât un cântec De-aș putea să dau la schimb Veșnicia că mă spintec.

Sunt toate ca într-o poveste E-atât de aproape izbânda de noi Cum se-mpleteau veșnicia cu moartea 55

Poesis

În vremea în care eram amândoi Și cunoșteam vremuiala și partea Iar dacă m-arăt și minte mai ții, N-ai cum să mai scapi din focul subțire, Că toate din toate câte le știi Se scutur în rouă și-ncep să respire.

Lasă mireasma din care se face Vrejul ce crește să spună cum este Somnul în osul în care se tace Și-n care sunt toate ca-ntr-o poveste. Și câte petreci, le vezi, și le-auzi, Încearcă să pună măduvă-n pai, Că umbra ta rară cu mugurii cruzi Este spetează ruptă din Rai. Aburul tău plutește departe Am brațele scurte, aș vrea să te prind, Pământu-i aici și de cer mă desprind Dar aburul tău plutește departe, Prin ceața scrisă cu tine în carte, În iarba și piatra-nflorite-n răzor Cu care sunt una și nu pot să mor.

Aștept să te-ntorci între palmele mele, Lut și mireasmă frământată-n surcele Sub umbra ce ține și-ascunde podișca De sfinții ce joacă ogoiul și rișca.

Sub vânturi și ploi Dă-mi, jocule, dă-mi jucăria-napoi De ce-ți petreci acul și ața prin noi Și nu ne aduni pe-amândoi în postavă Doar scuipi și împroști venin și otravă.

Lași ziua și noaptea cu rană-n mijloc, Crestezi să pui sare și vreascuri pe foc, Cenușă ne faci sub vânturi și ploi Să nu avem parte de timpul în doi.

Am venit de unde nu-s Am răbdat calea cea lungă și-am venit de unde

nu-s Să îți rândui ție umbră și să nu mai fiu ascuns.

Am lăsat tăcere-n urmă și întinderi în uitare

56

Ca să fiu cu tine-aproape și tu-mi spui că ți se pare Și pe unde nu-s mă cauți, în înfundătură bântui Iar când bezna-ți e ca ziua te învinge și te tângui.

Mă visez că-ți mângâi fruntea când sudorile

o-nving, Împletesc sfoară din lacrimi într-un zâmbet să le

sting Și ca-n zilele cu ploaie când nojesc cerului brâu, Spuza ta, vremea și zarea să le limpezesc în râu Prăbușire, zbor și caznă perecheate-așa cum sunt, Toate puse împreună și-adormite în cuvânt Când din gura ta uscată se înalță și mă-ndoaie Miezul viu și neclintirea unui timp snopit în

ploaie.

Noaptea lor de-acolo vine Sunt popoare și popoare de zănatici sau de sfinți, Pentru mine sunt de-o seamă liniștite și cuminți, Unele-au rasa uscată altele-au hainele ude E din taina ce le-apasă și la mine se aude Din nesomnul care roade, sângerează și divide Noaptea lor de-acolo vine să-i ascundă în firide.

Că-s departe, bezna știe și așterne ceață deasă Dar își uită de lumină și pe mine mă apasă.

Stau cu fruntea pe genunchi Este cerul, nu văzduhul, dacă eu am numit cer Zarea-n care-am spuzit stele încărcând-o cu

mister... Și eu, singur-singur-singur…,care vede cum îmi

vine Când făcutul își nălbește toate lacrimile-n mine.

Cât e lumea și cât hăul stau cu fruntea pe genunchi Și tăcerea și pustiul mi se spală prin rărunchi Când prin gândurile toate singur îmi petrec

undreaua Așteptând de-un veac în altul să se-audă

cucuveaua.

Dar nici pană, nici foșnire, măcar umbră ca de

flutur Să-mi întoarcă ce se pierde și-n privirea mea să-l

scutur, Să feresc în podul palmei de mirări ce stau să vadă Cum se tâlcuie-n ursită cât scânteia în zăpadă.

BANCHETUL 1-3 / 2016

POESIS

Mariana ZAVATI GARDNER

O cioară se face umbră pe perete Pomul Vieții Pomul Vieții cel tainic contemplă fereastra deschisă în grădina mea cu vise compuse A crescut înalt cât și mine de atâția ani fără glas în oglinda cu făgăduințe și vise Mi-a tăiat răsuflarea în zori cu primul magic boboc floare brodată-n azur și peniță Zi cu soare, noapte cu lună enigmă cu clopoței acvatici țipăt în viață, un țipăt și-atât Pomul Vieții cel tainic Eternitatea... un alt vis Se odihnesc în fața casei cu două valize la picioare Soarele cojește tencuiala albastră O cioară se face umbră pe perete Fața-i filtrează riduri lunare În poală balansează o geană uzată Privește tot înainte La picioare pământul e ars O cioară se face umbră pe perete Fața-i filtrează riduri lunare Cum s-o pornească la drum? să se odihnească o clipă? va fi alături de cei care s-au dus.

O cioară se face umbră pe perete Fața-i filtrează riduri lunare BANCHETUL 1-3 / 2016

Cum poate să plece de acasă?

Frontul se apropie nu mai sunt provizii.

O cioară se face umbră pe perete Fața-i filtrează riduri lunare Pe vremuri cultiva orhidee.

Unde-s? Acolo?

Mi-e poftă de-un covrig.

O cioară se face umbră pe perete Fața-i filtrează riduri lunare Să nu facă nici un zgomot Dincolo era o baltă cu rațe.

Dar pe unde?

O cioară se face umbră pe perete Fața-i filtrează riduri lunare Norii o intrigă acum.

Cei colorați ca de plumb Îi spionează din locul unde stă O cioară se face umbră pe perete Fața-i filtrează riduri lunare Trebuie s-o pornească la drum. Își ține strâns la piept geană uzată S-ar duce acasă, dar casa-i în urmă O cioară se face umbră pe perete Fața-i filtrează riduri lunare Sertare de nimicuri drapează praf peste ceea ce a fost și ceea ce ar fi putut să fie.

O cioară se face umbră pe perete Fața-i filtrează riduri lunare Îți cauți viitorul?

E ora ceaiului!

57

PROZĂ

Dumitru Augustin DOMAN – două povestiri –

Porcăiala generală

C

el mai discret bar al municipiului capitală de județ se află chiar în buricul orașului, întrun subsol al Prefecturii. Subterana Tosca se numește.

Acolo, scriitorii George Trifon, Petru Simion și Silviu Avraam își beau spre prânz cafeaua, coniacul, vodca și ce-or mai bea ei. Acolo, într-o zi de iarnă, în semiîntunericul tavernei i-a venit ideea lui George: „Măi băieți, cică orașul nostru n-ar fi unul cultural, că nu poți cita la nivel național cinci scriitori și trei actori de aci, că suntem provincia întruchipată.

Eu vă propun o chestie. Hai să atragem atenția asupra noastră. Hai să ne atacăm pe bloguri, pe facebook, în ziarele noastre județene, dar și în cele centrale, să ne înjurăm de soacră, de nevastă, de mamă. Să n-avem nimic sfânt. Să ne porcăim la marea artă, că nu se poate să supraviețuim așa, și fără caracter, și fără faimă. Și, după ce ne facem suficient cunoscuți, putem deveni și academici și moraliști convinși, ce să facem, dacă la un moment dat e musai să fim și oameni de caracter, treacă de la noi și compromisul ăsta”.

Au mai comandat cafea și coniac și atunci și acolo au început porcăiala la marea artă. Și-au scos tableta și telefoanele, s-au conectat la facebook și-au trecut la război pe față.

George a început subtil și șovăielnic, cum începe orice proiect: „Există în orașul nostru un scriitor cu nume biblic și oarecum pleonastic, Petru Simion, vezi bine.

Omul e un ticălos fără pereche. Se vorbește în târg că și-a dus nevasta la produs în Italia, că de unde ar avea el euro să trăiască pe picior mare, el care din plachetele lui de poezii de doi bani nu câștigă nimic.

E un porc ordinar…” „Nu e cam dur?” întreabă Silviu Avraam. „Nu, mi se pare perfect, zice George, despre asta e vorba; atragem sau nu atenția asupra noastră?” „Pot să-ți răspund la fel? întreabă oarecum timid Petru. De pildă: Ticălos și împuțit ești tu, mă domnule scriitor de rahat, care te piși pe tine când te îmbeți! Eu nu mi-am dus soția la produs pentru că

58

eu sunt familist convins, dar tu ai fost pește ordinar pentru toate cele cinci neveste ale tale, ba chiar și pentru amante…” „E bine așa!” convine George Trifon. Și Silviu: „George Trifon este un căcat cu moț!...” Și Petru: „Nu știu om mai infect decât scriitorul, așa-zisul scriitor și șef de gazetă ordinară Silviu Avraam…” Și George: „Silviu Avraam și Petru Simion sunt niște nenorociți, niște indivizi compromiși moral, șantajiști de presă care vor să revoluționeze, cică, literatura română, inventând, vezi bine, avangarda de acum o sută de ani. Niște boi încălțați și niște fameni, vorba poetului!...”

Până spre vară tot așa s-au gratulat cei trei prieteni. Cafea și insulte, coniac și injurii, petreceri la iarbă verde în trei și calomnii, mititei, cârnăciori și bere pe pajiște, scuipat și căcat în spațiul public.

Speranțele lor de notorietate, având în vedere frecvența zilnică a atacurilor încrucișate, năpustite cu oarece imaginație lexicală, s-au confirmat, i-au scos din anonimat, e adevărat, oricum mult mai mult decât tirajele cărților lor de pe balcon sau din debara.

De-acum, au încercat să treacă la partea a doua a proiectului, cea de vară-toamnă. Editoriale și articole în ziarele județene conduse de ei, recenzii și cronici în ziarele și revistele centrale.

George Trifon: „Poezia lui Petru Simion este orfică, metafizică și metalitotică, hierofanică și, în principiu, transmetapostmodernistă…” Și Petru Simion: „Romanele lui Silviu Avraam sunt oglinzi ale moralității moderne, dar și ale moralității din toate timpurile, celei inspirate din mitologia antică sau a Renașterii, a iluminismului timpuriu și…” Și Silviu Avraam: „George Trifon poate fi considerat un deschizător de drumuri, un creator de școală de proză, în care, cum spune Einstein, „conduita morală înseamnă interesul plin de solicitudine pe care-l depune cineva ca să făurească o soartă mai bună penBANCHETUL 1-3 / 2016

Proză

tru toți oamenii”… Și cum la el există morală, desigur că și principii există, n’așa, cum zice un scriitor autohton, e adevărat că grecotei la origini și e adevărat că el zicea pe dos. Putem spune că e un prozator de Premiul Nobel…”

După câteva luni de moralitate ca liant între cei trei, la căderea primei zăpezi, eroii se întâlnesc ca-n fiecare zi, cu puțin timp înainte de prânz, în Subterana Tosca. Își scutură la ușă zăpada de pe căciuli, își deschid telefoanele și tabletele și-și comandă cafeaua și coniacul. „Mă, așa nu mai merge, zice George Trifon. Mi se strepezesc dinții… Metafizică, metatranspostmodernism, morală, puah!, morală și moralitate, hiero-

fanie, Premiul Nobel… A se slăbi! Voi nu vedeți că nu ne ia nimeni în seamă? Nici noi. Nici noi pe noi.

Hai să lăsăm prostiile astea pe seama elitiștilor lu’ pește! În orașul nostru eminamente acultural, eu zic să revenim la oile noastre: căcat cu moț, bou încălțat, pește de neveste, șantajișt ordinar, pulă bleagă…

Altă viață. Hai să ne-apucăm de treabă! Domnișoară, o apelează el pe barmaniță, adu-ne o sticlă de șampanie!”

Cei trei muschetari își deschid ustensilele electronice sofisticate și-și încrucișează spada injuriilor și calomniilor și beau șampanie. Căcat și șampanie. Iar afară ninge liniștit ca-n basmele lui Andersen. Puah!

Vipera cu corn în frunte

L

a jurnalistul Mădălin Volontan, intră într-o dimineață un domn între două vârste, cum se zice, un domn blond grizonant, cu costum, cravată, pantofi lucioși și geantă neagră-roșie de firmă, mai ales acest amănunt atrăgea atenția, sigla firmei genții bicolore.

– Domnule, zice musafirul neinvitat, sunt om de afaceri, milionar în euro. Știu ce influență aveți, vreau să vă rog și eu ceva... Dacă e nevoie, plătesc bine, nu mă uit la bani...

– Spuneți!

– Aș vrea să mă denunțați și pe mine la DNA. Sigur, pentru început aș vrea s-o faceți pe blog și în ziar, apoi să trimiteți textul și la DNA, că un articol publicat deja are altă forță.

– Și pentru ce să vă denunț?

– Păi, pentru ce se denunță la DNA! Pentru corupție, pentru spălare de bani, luare și dare de mită, vă învăț eu?! Știți dvs. mai bine...

– Păi, și de ce vreți să fiți denunțat?

– Din mai multe motive. Aș vrea să fiu și eu în rândul lumii. 30 de zile de arest cred că nu mi-ar strica. Aș cunoaște și altfel de viață decât aia cu icre negre, cu whisky scoțian sub tabloul lui Renoir, cu blonde pe genunchi. Plus că mă omoară anonimatul.

Degeaba trăiești pe picior mare și ești putred moral și putred de bogat, degeaba ai o viață de căcat de lux dacă nu vorbește nimeni de ea pe televiziuni între orele 17,00 și 19,00. Cred că știți că poetul Blaga (Lucian, nu Vasile!) avea o vorbă, că orice căcat vrea să-și scrie memoriile lui de trandafir. Eu n-am talent, dar dacă ar fi să scriu, jur că mi-aș scrie memoriile mele de căcat, nu de trandafir. Și apoi, din când în când e nevoie de o zdruncinătură, să simți că viața BANCHETUL 1-3 / 2016

mai dă cu tine de pământ, să ai convingerea intimă că porcăriile din viață se mai și plătesc. Altfel, lumea se duce dracului de râpă.

După ce s-a documentat, după ce a luat la hărțuit toate instituțiile statului, după ce a pus cap la cap, nopți întregi, fapte, cifre, declarații, stenograme și alte fleacuri, jurnalistul nostru a publicat trei pagini de ziar cu un text sub titlul Codruț Nămete a prejudiciat statul cu peste un milion de euro!

Intertitlurile și subtitlurile erau la fel de indubitabile, la fel de clare și de acuzatoare.

La două zile de la marea dezvăluire, tot într-o dimineață, faimosul jurnalist de mare influență Mădălin Volontan este din nou vizitat de omul de afaceri Codruț Nămete care-i pune pe masă o sticlă de whisky scoțian.

Acesta e un fel de premiu de consolare, zice dl. Codruț arătând spre sticlă. Păi bine, domnule Mădălin, ăsta-i denunț? M-au vizitat prietenii mei alaltăieri cu ziarul în mână și m-au somat să dau o masă mai copioasă decât la curtea lui Ludovic XIV. Apoi m-au beștelit ca pe dracu, au râs și cu curul de mine. Cică, atâta am putut eu, atât m-a dus mintea? Hai, domnule Mădălin, eu voiam să apar la televiziuni de la 17,00 la 19,00, dar nu în halul ăsta, să râdă țara de mine mai rău decât de maneliștii Leo de la Strehaia și Nicolae Guță!... Auzi, un milion de euro! Păi, pe ăsta-l dau șoferului să-mi aducă pe seară două sticle de whisky, un Luchian și doi Grigorești, că eu sunt ahtiat după artă. Arta e viața mea! Vă salut! Am să merg la concurență, cică grasa aia de Ioana Simionescu e mai dură și mai veninoasă, e o viperă cu corn în frunte. Vă arată ea ce înseamnă un denunț adevărat.

59

PROZĂ

Dumitru HURUBĂ

La „Pufoaica ruptă”

D

upă ce am ținut o ședință ultrasecretă la terasa Pufoaica ruptă și am votat liberi de contract, președintele comisiei de validare ne-a comunicat sec: – Cinci pentru, două abțineri.

Abțineri? Ciudat, ciudat de tot! În consecință, ne-am privit reciproc suspicios, am sorbit cu un plus de responsabilitate din berea la halbă, iar noul nostru coleg, Ijfan Unealtă, s-a minunat: – Respectiv, să înțeleg că avem doi colegi care…?

Care, ce?

Fiindcă i s-a oprit vocea în gât, retezată de privirea-bisturiu a șefului nostru de Serviciu.

Rapid, am cugetat că aveam printre noi trădători, cu genă tradițional-dacică, fapt care alimenta neplăcut gradul de periculozitate al situației în care ne aflam.

Sigur că votul era vot, că ne exercitasem acest drept constituțional și fundamental, dar și tencuiala stâlpilor de la terasă putea să ascundă niște… Drept care, vorba lui Caragiale prin Florin Piersic: – Silențium, loazelor!

– Doamne-ferește!, ne-a exclamat careva gândurile.

Mai sorbirăm din bere…

Apoi, șeful, cu vocea lui de stentor fornăit din cauza emoției și a uriașei sale răspunderi, a lămurit lucrurile: – Doamnă și domnilor colegi…

– Dânsa e barmană, nu intră în calcul!, l-a atenționat careva.

– A, da, sorry!… La orișice caz, domnilor colegi, odată ce-am votat, hotărârea noastră ia formă oficială și, sub formă de întrebare, sună așa: – Cum haia a mă-sii…?

– Pardon?, se auzi vocea pițigăiat-evlavioasă a colegului Rondeoș. Pardon, dom șef, fincă noi suntem intelectuali și nu ne putem permite, nu ne dă voie Biblia…

60

Alt nebun!

– Bine, a continuat șeful, rectific: cum dracu, domnilor, să aibă directorul nostru secretară una dintre cele mai fioroase femei pe care le-am văzut vreodată în municipiul nostru sau prin filme? Într-adevăr!...

– Eu cred că domnul director se teme de Marghelița, a încercat să ne convingă, respectuos, colegul Arvinte de la Secția „Păsări împăiate”…

Marghelița?! A, da: nevasta directorului – scăpaserăm din vedere…

De prima dată, când a prezentat-o colectivului nostru, colegul Unealtă, noul șef al Sectorului „Jumulit și Colectări Pene”, a exclamat, probabil fără să vrea: – Săru-mâna, doamna director! Arătați superb – mai aveți surori? Că io-s holtei…

Complimentul era gata-gata să-l transforme pe tâmpit în disponibilizat, fiindcă Olivia lui Popey-marinarul era o halterofilă pe lângă nevastaașchie a directorului nostru – ne-am imaginat noi rapid. Până la urmă incidentul a trecut, am gustat câte-o șampanie cu miros de șosete nespălate, am râs în hohote prelungite la o anecdotă spusă a unsprezecea oară de domnul director – Arvinte a făcut-o chiar pe leșinatul din cauza hohotelor –, am sărutat atent și profesional un sloi de gheață – mâna Margheliței și ne-am retras relativ strategic și cu un oarecare sentiment de vinovăție, fiecare în spatele propriului birou. La plecarea celor doi, directorul ne-a făcut complice cu ochiul – nici după aproape o lună de frământări și presupuneri nu am aflat de ce… Să luăm viața așa cum e? Să-i fim alături la toate încercările? Să evaluăm lucrurile la adevărata lor valoare? Să avem în vedere că e libertate și democrație și că orice e posibil? Să fim solidari cu ideea lui de retehnologizare a firmei noastre Gigantica s.r.l., cu capital mixt?

A rămas, însă, problema cu secretara, fiindcă directorul era un om arătos, deștept și un foarte BANCHETUL 1-3 / 2016

PROZĂ

bun manager reușind ca, în mai puțin de-un an, conform unei directive de la Bruxelles, completată cu o hotărâre guvernamentală, să pregătească firma în vederea retehnologizării. În consecință, o mare parte dintre utilaje, deși noi, dar duhnind îngrozitor a vechiul sistem economic, au constituit materie primă excelentă pentru hoți, care au și înființat fulgerător firme de colectare a fierului vechi. Ca urmare a hotărârii și a consiliului de administrație, Gigantica și-a oprit brusc producția reprofilându-se tocmai pentru ca noi, angajații, să nu devenim clienți prea fideli ai Terasei „Pufoaica ruptă” înjurând Guvernul, Parlamentul, democrația și chiar libertatea – după consumarea anumitor cantități de bere… La ideea lui Unealtă, aflat fiind într-o avansată stare de ebrietate, firma s-a împărțit în două sectoare pe care Rondeoș le-a botezat, iar șeful de secție le-a raportat la For: Sectorul „Frunze” și Sectorul „Mentă”, în ideea diversificării producției. În acest scop, s-a avut în vedere și faptul că, urmare a unui proces care a durat din iunie 1990, până în noiembrie 2015, firma s-a trezit pe neașteptate proprietara unui teren perfect inutil în suprafață de 9 hectare… Câțiva dușmani învederați ai democrației postdecembriste au lansat imediat zvonul că, pentru proces, avocații au încasat în euro de trei ori valoarea proprietății și că nu este exclusă redeschiderea procesului ca urmare a unui memoriu la CEDO. În orice caz, singurii și adevărații beneficiari ai viitoarei retehnologizări – câte-o foarfecă pentru fiecare angajat –, și ai noului produs, au fost câinii maidanezi care s-au trezit cu mormane uriașe de frunze tăiate pentru ei de către angajații Giganticei din Sectorul „Frunze”.

În ceea ce privește Sectorul „Mentă”, s-a ivit o problemă: planta era insuficient maturizată și cam golașă de frunze, situație în care s-a recurs la un compromis, și anume: organizarea unui curs de inițiere intensiv având ca obiect de studiu mangalul care, pe anumite coordonate avea ceva asemănări cu menta. Cum singura persoană atestată și recomandată de Forul nostru tutelar ca lector a fost noua și fioroasa secretară a directorului, de frică și cu o viteză neașteptată, ne-am însușit cunoștințe temeinice despre frecarea științifică și eficientă a mangalului, ca etapă pregătitoare de frecare neșovăitoare a mentei.

Deci?

Colegul Ijfan Unealtă, care a absolvit cursul cu un 4,55, rotunjit la 5,00, ne-a spus: – Domnilor colegi, vă dezleg un mister, da, mucles: secretara i-a fost băgată pe gât directorului ca urmare a intervenției neveste-si la For în calitatea ei de președintă a organizației locale a partidului de guvernământ…

Cum-cum?!?

– De unde știi?, l-am descusut.

– De pe surse. Iar de săptămâna viitoare începem cursul de frecare a mentei, tot cu secretara ca lector… …Și noi, care credeam că e tâmpit!

Era doar Unealtă, așa că am năvălit la Pufoaica ruptă, iar unii dintre noi nici până azi nu s-au mai întors...

(Din volumul de proză scurtă în curs de editare: LUMEA LUI FREUD)

Semnul dacic, “Falxul care amenință Roma”, la intrarea în Orăștie (DN 7), pe dealul numit Hula Turdașului, 2008 – privire generală

BANCHETUL 1-3 / 2016

61

PROZĂ

Petre MIHAI

Botezul profesional

P

entru elevul care am fost, cancelaria a reprezentat un spațiu interzis! În imaginația mea, sala aceea de pe coridorul parterului căpăta dimensiuni fabuloase. Accesul era permis doar semizeilor care intrau în școală pe o ușă rezervată și care, în pauze, nu schimbau doar cataloage, ci își alimentau cunoștințele din mere de aur și izvoare cu apă vie…

Apoi ocupau catedra și, de la nivelul ei, vorbeau cu noi în limbi străine, umpleau tabla cu formule și legi, ne cereau să găsim figuri de stil sau cauze ale efectelor suportate de noi, muritorii din bănci… A fi chemat la cancelarie echivala cu un preaviz al catastrofei personale! Nu erai adus în fața semizeilor pentru a te apăra, ci pentru a ți se comunica sancțiunea – de la mustrare la eliminare pe trei ori șase zile, sancțiune anunțată și public în careul săptămânal. Un timp, ca profesor, am fost urmărit de acea infantilă percepție a cancelariei. Odată intrat în orizontul sălii interzise elevilor, aveam să descopăr că semizeii adolescenței mele erau oameni – unii chiar prea obișnuiți – cu necazuri, probleme și vicii subsumate lumii în care trăiau, că legile după care se conducea erau un amestec de prietenie și dușmănie, de altruism și egoism, de pasiune didactică și dezinteres etc., că rivalitățile coborau de la nivelul școlilor la cel al catedrelor și al așa-zișilor colegi. A fost și acesta un motiv pentru care m-am simțit mai degajat printre elevi, în clasă și în pauze. Într-una din primele zile ale carierei mele de profesor, citeam în curtea școlii pe o bancă a unei improvizate tribune a terenului de handbal. Încercam astfel să acopăr timpul mort al activității în școală, din intervalul 1-15 septembrie, când prezența este obligatorie, deși nimeni nu are nimic de făcut! Oficial mi s-a spus că trebuie să-mi aranjez clasa, adică să aliniez băncile de la geam spre ușă și invers?, să recondiționez planșele de pe pereți, să verific dacă elevii clasei au rămas aceiași sau au apărut modificări, să-i aduc pe corigenți la examen, dacă au uitat cumva să se prezinte până la ora 9, examinarea fiind planificată la 8… Lângă mine s-a așezat colegul de desen. Masiv și leger îmbrăcat, cu o voce ușor nazală, s-a prezentat:

62

– Eu sunt Biță, așa mi se spune, deci așa să-mi spui și tu! Apoi, m-a întrebat ce citesc. I-am arătat: Tudor Vianu, Despre stil și arta literară. A răsfoit-o puțin și mi-a înapoiat-o, zicând: – Am fost la un curs de-al lui, da’ să știi că nu m-a impresionat, poate și pentru că am fost mai atent la o frumusețe brunetă, căreia i-am propus să-mi pozeze… E, de-ale tinereții… Voi l-ați studiat serios, nu?

– Tangențial doar, la un seminar de Stilistică, deși figura în bibliografia examenului. De aceea îl și citesc acum, descoperind modul lui de a vedea opera din perspectiva metaforei și a stilului care poate fi tranzitiv și reflexiv…

Voiam să continui, dar m-a întrerupt: – Citește și asta, că ai timp de Vianu și altădată!

Dar vezi, mâine trebuie să ne dai răspunsul!

A plecat, lăsându-mă să citesc o foaie bătută la mașină, pe care scria: Statutul Clubului 3 și mai jos: Fii bine venit ca nou membru al Clubului nostru! În această calitate, trebuie să respecți 3 reguli cu valoare de lege: a) să nu te superi, dacă ești obiectul unei glume bune; b) să fii un bun coleg cu toți, indiferent de școală, dar mai ales cu membrii Clubului 3; c) să fii serios la catedră, indiferent de problemele personale!

Vei deveni membru al Clubului după o perioadă de ucenicie care va dura 3 săptămâni, timp în care îți vor fi testate aptitudinile și cunoștințele, în pauza mare a fiecărei zile de școală, la barul Hotelului Rusca, de către cel puțin 3 membri. Confirmarea acceptării în Club se va face printr-un botez profesional, oficiat de maestrul fondator, prof. Culiță F. Am mai citit-o de 3 ori, pentru a intra în atmosfera statutului!, considerând – în final – că e vorba de o glumă! Bună, așa cum citisem că se cultivă la această școală, sau una ieftină, de cele aplicate nou-veniților în colectiv? Eram aproape sigur că, pe undeva prin școală, se râdea deja de naivitatea mea, stimulată de onoarea de a fi membru al acestui Club select, în BANCHETUL 1-3 / 2016

Proză

fond un biet petic de hârtie… Mă tot gândeam cum să răspund acestei farse, imaginând scenarii a căror finalitate era condiționată de evoluția relațiilor colegiale, urmând să acționez în consecință. A doua zi, am fost abordat de colegul de sport și antrenor de handbal. Brunet, vesel și în trening, mi s-a adresat cu un Servus colega! Eu sunt Nelu! Cum gestul de a cere, făcut cu mâna dreaptă nu a fost înțeles de mine, l-a dublat verbal: – Trebuia să ne dai un răspuns, indiferent care și te invit să o faci în pauza de 11, la barul Rusca, unde vom fi și noi, la o cafea. Dacă vrei, mă aștepți și mergem împreună.

Invitația mi-a surâs, oferindu-mi posibilitatea unei ieșiri onorabile din presupusa cursă-păcăleală în care ar fi urmat să cad. Bineînțeles că l-am așteptat și însoțit la hotelul aflat la două minute de școală.

Mi-a prezentat barul foarte bine aprovizionat cu băuturi și țigări străine, restaurantul pe a cărui estradă repeta formația proprie și sala mică unde se organizau mici chefuri între prieteni, de obicei fără soții.

La puțin timp, au mai sosit dl Biță și un domn mai în vârstă, subțirel și autoritar, după felul în care vorbea cu colegul de desen, cu urme de vopsea pe mâini și pe tricou: – Ți-am spus s-o dai dracului, da’ tu ești prost!

Dacă te tratează ca pe zugravul școlii și nu ca pe un profesor de arte, bă, de arte plastice!, așa să-i spui când te-o mai pune să-i tragi linii pe pereți, că vrea ea să-și facă brizbizuri în cabinet…

Brusc, către mine: – Eu sunt Culiță! Nelule, comandă 4 cafele, că mă grăbesc, am ședință la consiliu, la 12. Bei cafea, nu?

Eu, când eram student, beam două-trei pe zi, acum numai una… și arătându-mi pieptul, adăugă: motorul îmi cam face probleme! “Și zi, tinere, ce păcate ai?” Un rapid proces de conștiință mi-a adus în memorie câteva păcate, printre care plăcerea de a omorî muște și țânțari, furtul câtorva struguri, minciunile servite preotului la spovedanie și poate aș mai fi găsit, dar m-a întrerupt: – Carte știi?

– Cum să nu știe, e tobă, păi dacă a fost șef de promoție, a răspuns în locul meu Nelu.

– De-aia l-am și întrebat, să știm și noi pentru ce păcate, un șef de promoție a ales orașul ăsta de la capăt geografie feroviară. Ești din zonă, ești în relație cu vreuna de pe-aici și urmează să te-nsori, sau ești nebun și în acest caz nu poți fi membru al Clubului… spune! Și, în puține cuvinte, le-am spus că nu sunt din BANCHETUL 1-3 / 2016

zonă, dimpotrivă, că prietena mea de suflet este repartizată pe lângă Năsăud și că, după ultimele analize medicale, nu sunt nebun… N-am mai putut continua, fiind din nou întrerupt: – Mda… să reiau întrebarea… carte știi? Mă refer la cartea de joc, nu la cartea de lectură pe care ai fi mâncat-o prin facultate. Ce știi să joci?

Răspunsul meu negativ a fost primit cu sinceră dezamăgire de cei trei. Interjecțiile lor au fost întrerupte de Culiță care i-a admonestat direct: – V-am spus că nu vă pricepeți la descoperirea talentelor necesare Clubului… Îl desființez! Eu l-am făcut, eu îl îngrop, că nu mă ajutați… Club serios e ăsta, sau ce mama dracului!… Las’ că te-nvățăm noi toate sporturile de echipă, cărți și băutură… Nu mai râde, Nelule, că nici tu nu știai și acum ești expert în “21”. Vezi că te-a reclamat Ciontu, secretarul de partid de la Școala 4, că i-ai luat și banii de pe luna viitoare…te-ai lăcomit!… Jucați diseară și-l lași să mai câștige, să-și retragă reclamația făcută de nevastă-sa, și aia o proastă… păi ce se bagă ea în treburile bărbaților… Noroc că reclamația a juns la tov. Ardelean care te-a lăsat de câteva ori fără un șfanț și care mi-a spus să rezolv rapid și discret, să nu te pună în ședința BOB… Așa că, te ocupi de tânărul nostru și-l inițiezi în tainele pokerului, deocamdată! Între timp, orchestra își acorda instrumentele pentru repetiția de dimineață. Cum a apărut, șeful ei s-a prezentat la masa noastră, aducând câte o sută de coniac, pentru fiecare. Culiță l-a luat la rost: – Ascultă, Niki, cine te-a făcut șef de chitară bas, șef de orchestră și șef de garsonieră, bă?

– Dumneavoastră, tov. profesor, și vă mulțumesc foarte mult, că dacă nu erați dumneavoastră…, nu făceam nici școala de muzică, nu primeam nici garsonieră, ce mai…

– Păi dacă eu ți-am făcut atâta bine, tu de ce numi faci și mie plăcerea de a modifica puțin textul cântecului Cine-mbătrânește omul… Nu mai spune, mă, îmbătrânește, ci întinerește… Țuica, vinul și cu romul… Auzi… băuturile spirtoase, nu spirtoase, bă, ci gustoase, că vinul nu e din categoria spirtoase… și lasă Femeile frumoase, pentru că omul, Niki, și, uitându-se spre noi, degeaba-i spun că nu se prinde de el! Niki, ascultă la mine și-nvață, omul înflorește cu o băutură bună și o femeie, nevastă, amantă, ce dracu i-o fi, da’ să fie frumoasă…

– Nu pot tov. profesor, v-am mai spus că e vorba de repertoriu și e aprobat de partid…

– Bă, știi ce, hai să-ți spun eu ce a cântat orchestra de la “Mureșul” din Deva, la masa tovărășească de după ședința de bilanț, cu biroul activului de par63

Proză

tid județean, auzi? Hai să vă spun, că picați pe jos… și a început să fredoneze: “Pușca și cureaua lată/ Ce fecior eram odată/ Umblam cu p…a sculată/ Prin pădurea toată…/ Când vedeam o Mărioară/ Ziceam că e căprioară/ O f… prin munți și văi/ Cu ortacii mei…”

Nu mai țin minte, da’ tot cântecul a fost modificat, și orchestra a fost bisată, bă, că nu se teme ca tine, că… chestii d-astea cu repertoriul aprobat de partid… păi tu auzi ce ascultă și activul… Eu zic să-l cauți pe Horică de la “Mureșul”, să-nveți și tu cântecele… patriotice, bă și locale!, că vreau să organizez o întâlnire cu activul local de pionieri, la Govăjdie!… Hai noroc și ce-a zis Florea… și, aprinzându-și o nouă țigară, m-a întrebat : – Cu băutura, cum stai? Ce-ți place să bei? Distilate sau fermentate, naturale sau industriale, naționale sau de import ?

Nedumeririi mele i-a pus capăt Biță căruia îi mai trecuse supărarea, salvându-mă oarecum, cu o părere apropiată adevărului: – Lasă-l, Culiță, că e clar, ăsta a băut vin de acasă și din joi în paști câte o bere – două! Și atunci trebuie băgat și la studiul sfintelor licori, să-l facem să nu mai bea apă decât din stropii aruncați de busuiocul popii, la Bobotează! Ha-ha-ha… a fost general… Îl dăm pe mâna Nașului și-l va face să miroase unde se bea în școală, de la poartă! Vorbesc eu cu el, să-l ia cu 50, 100, cu 50, 100, până pricepe, că nu pare băiat prost, da’ a stat numai cu nasu’n carte și uite unde-ajuns!

– Bă, să fie cum ziceți voi, da’ ia spune, cu femeile cum stai? mi s-a adresat, privindu-mă direct, de parcă de răspunsul meu atârna soarta nu numai a școlii noastre, ci a întregului învățământ românesc! Vrei să te-nsori, să-ți aduci soția în locul ăsta din care majoritatea absolvenților pleacă… Te-au încântat ăștia că-ți dau casă, post la nevastă și alte lozinci d-astea?

N-am știut ce să le răspund, mai ales că dorința mea intimă era să plec cât mai repede din acest oraș.

Câteva pasagere întâmplări erotice nu constituiau fondul unei experiențe în domeniu, așa că am dat din cap, la stânga și la dreapta, gest urmat de intervenția lui: – Te-nvățăm și sportul ăsta, deși e mai greu! Îl ducem, mai întâi, la d-na Irina, că ne știe pe toți, ne-a înțeles și ne-a ajutat de atâtea ori…

– E prea greu pentru el, e prea tânăr și nu face față, a zis Nelu. Eu zic să-l ducem mai întâi la Magdalena, că e mai de-a noastră, sau la Carmelita cea primitoare…

– Fie cum ziceți voi, da’ tot la d-na Irina trebuie să ajungă, pentru că la ea o să-i facem botezul, peste

64

3 săptămâni, dacă va fi suficient de dotat cu tot ce-i trebuie pentru sporturile vieții de zi cu zi, practicate la Club, nu cu prostiile învățate la facultate! Acum plec, că am ședință și vine tov. Agnes care știți că e proastă și ca să vă convingeți, vă mai spun una cu ea și-am plecat: la ultima ședință, a vorbit vreo oră despre viața nouă, despre planuri și producție, dar și despre faptul că… tovarăși, în Hunedoara se consumă foarte multă băutură, păi dacă le e sete oamenilor, că în Combinat e foarte cald!, i-am spus lui Luca de la OCL care, la ședință stă lângă mine și mă trage de mânecă să mai tac!… restaurantele, tovarăși, birturile și bodegile sunt pline, tovarăși, și asta afectează producția, tovarăși, păi mai desființați din ele, că sunt prea multe, îi șoptesc lui Luca!… și chiar viața de familie, păi omul nou, care bea, nu o include și pe femeie?, aici trebuie lucrat și atunci viața de familie ar fi mai liniștită, de la un litru în sus!… asta nu e bine, tovarăși, e chiar rău, tovarăși!… Auzi logică la ea, păi dacă nu e bine, sigur că e rău!, da’ de unde să știe săraca… cu cele 4 clase ale ei… Hai, servus și ocupați-vă de tânăr! Și lecțiile au început. Nelu mi-a arătat câteva scheme de joc: cum să urmăresc fața și mișcările corpului celorlalți, să văd dacă se fură, fiind atent câte și ce cărți au ieșit din joc, unde jucăm, cu ce cărți, să nu mă bucur de primele câștiguri – nade întinse sigur începătorului etc.

De la Nașul am învățat mai multe. Venit din Combinat ca maistru-instructor de practică, nu era sau nu se simțea atât de constrâns de regulile deontologiei profesorale. În fața unui pahar de vin, mi-a confirmat că – într-adevăr – Clubul există și că se glumește la modul serios! O glumă recentă, de pe la sfârșitul lui aprilie, i-au făcut-o lui Mișcan, celălalt coleg de practică, din școală.

– Să vezi cum a fost, că leșini… nu știu cum au aflat că Mișcan luase o primă substanțială din Combinat unde mai avea o jumătate de normă, de practică cu copiii. Culiță și ceilalți i-au propus să dea și el o masă sau măcar ceva de băut la “Groapă”…, da’ Mișcan n-a vrut, că la “Corvinul” e prea scump, că nevastă-sa e bolnavă, chestii de om zgârcit… și atunci ăștia l-au invitat, pe rând, la “Groapă”, nu la “Rusca”, pe diferite motive: Culiță, că pionierii lui au câștigat un concurs interjudețean și că s-a lămurit de ceilalți colegi, niște profitori… Nelu, că s-a certat cu toți și numai Mișcan e serios, Găbiță, că s-a săturat de toți și pleacă la București, la Uniunea Artiștilor Plastici de unde a primit și prima de instalare, că are transferul în buzunar… bă, l-au amețit pe Mișcan… ce să-ți mai spun… De fiecare dată plăteau BANCHETUL 1-3 / 2016

PROZĂ

ei, de fapt se făceau că plăteau, chelnerul păstrând bonul de marcaj, scriind: consumație tov. prof. maistru Mișcan, cu plata la salariu! Pe versoul bonului, la ștampilă, Găbiță i-a imitat semnătura și au așteptat…

Ultima dată, m-au trimis pe mine cu el, că se învățase la trai bun și gratis: băutură, grătare, muzică și relații, că la “Corvinul” venea toată lumea bună, adică cu bani, a Hunedoarei. Am comandat doar cafele, plătite separat, dar nota de plată a lui Mișcan a fost de vreo 3000 de lei, fiindu-i adăugate și notele anterioare, neachitate încă! Suma datorată era echivalentul salariului pe două luni! Mișcan a făcut scandal, că cheamă Miliția, că n-a comandat el, că nu mai calcă pe la “Corvinul”… circ în toată regula! L-a calmat șeful de sală, la curent cu toată farsa, spunându-i că-l înțelege, dar că va trebui să plătească și, pentru că e coleg cu distinșii profesori de la Generală 3… “Nu sunt colegii mei, sunt niște tâlhari, niște ordinari”, țipa Mișcan. “Mă rog, mă rog”, zicea șeful de sală, “nu ne interesează cu cine stă la masă clientul nostru… dar, recunoașteți că ați consumat în data de și în data de… atâta coniac, aperitive, vin, grătare și șampanie..”. Dacă da, și Mișcan a recunoscut, semnătura era a lui… atunci îi va permite să plătească în rate…

A plătit, da’ de-atunci nu mai vorbește cu ei! S-a plâns la directoare, la secretarul BOB, a-ncercat să-i atace în consiliul profesoral, sperând să fie sancționați,… fără succes însă, că Biță a început să tușească de s-a întrerupt ședința, apoi Nelu le-a recomandat celor făcuți profesori cu ciocanul și nu cu stiloul, să mai învețe să fie și colegi, adică să se bucure sau să sufere împreună atunci când câștigă sau pierd, că așa e la școală și asta înseamnă viața unui colectiv profesoral! Pe seama lui Mișcan s-a râs, printre prietenii colegi, la toate școlile…

Mărturisesc că lecțiile lui de practică bahică erau sumare, însumând câteva recomandări pe care le știam deja: să nu amestec băuturile, să nu beau bere după vin, să beau mai mult vin, căci In vino veritas!, să nu beau de unul singur, pentru că vinul, mai ales, înseamnă și plăcerea de a-l privi, de a-l mirosi și de a-l povesti…

Deși angrenat în activitățile teoretice și practice, desfășurate sub autorizata îndrumare a celor doi mentori, care-mi lăudau sârguința, egal distribuită celor două segmente ale inițierii mele, n-am uitat că, înainte de botez, trebuia să fiu dat pe mâna unei instructoare, pentru… Imaginația mea construia diferite scenarii despre Irina, Magdalena sau Carmelita… cu ce o voi plăti, dacă mi se cer bani? ce statut social, familial, profesional sau moral are? nu o să am necazuri la școală? În sâmbăta primei săptămâni de școaBANCHETUL 1-3 / 2016

lă, Nelu mi-a spus, râzând: te duci la gazdă, te speli, te razi și te parfumezi și la 7 ne întâlnim aici, noi trei și cu tine, că Nașul nu poate veni, mergem la dna Irina, că la Magadalena nu se poate, se zugrăvește, iar la Carmelita se repetă.

Alte emoții, dar ce emoții… La 7, ne-am întâlnit și ne-am îndreptat spre OM, unde mi se spusese că locuiește dna Irina. Pe drum, foarte serios, Culiță a trecut în revistă succesele mele, mai mult insuccese, fiind de părere că ar fi mai bine să amânăm totul, că sunt prea fraged pentru femei…

– Hai că la cărți și la băutură, mai are timp să-nvețe, vine cu noi, ținem aproape… da’ la femei, e altceva! Bă, voi știți, sportul ăsta ori îl ai, ori nu, adică ai echipament, sau n-ai, că nu merge să trișezi decât o dată… Eu mă cam îndoiesc că se va descurca…

– De ce n-ai încredere, Culiță? zice Nelu. E tânăr, dornic să treacă și de ultima treptă a inițierii, ce mai… Da’ eu zic să trecem mai întâi pe la Groapă, să luăm un vin, să prindă putere și să capete încredere, că e galben-verde, nu vedeți? Și-apoi, despre echipamentul din dotarea proprie, o să ne spună dna Irina…

Au fost de acord, Biță recomandând o Cadarcă de Miniș, că face minuni pe limbă și figuri în pat…

Nelu, izbucnind în râs, i-a cerut să spună cum a făcut

Mugur-flacără, ipsos, 2002, Nicolae Adam 65

Proză

el figurile… pe sub pat, din cauza mai multor sticle și veselia lor reală, a mea doar mimată, am ajuns la “Corvinul”, despre care auzisem atâtea… Popular i se spunea “Groapă”, deoarece – din stradă – se cobora pe o scară monumentală în sala mare din care se intra în separeuri laterale. Totul –pereți, scară, scaune, perdele – era îmbrăcat în catifea roșie, pe pereți, lustrele albe, imitând lalele, completau lumina celor trei candelabre uriașe, aprinse tot timpul, creând astfel o atmosferă caldă, întreținută și de orchestra de foarte bună calitate, un ring de dans potrivit ca mărime, chelneri și șefi de sală îmbrăcați profesional…

Observațiile mele au fost întrerupte de saluturile adresate celor trei colegi, foarte cunoscuți în local, am dedus eu. Unii dintre meseni, mai expansivi, le adresau invitația de a rămâne la masa lor; refuzul era exprimat prin interjecții de regret, dar și prin îmbrățișări și pupături zgomotoase, proporționale cu numărul sticlelor din frapierele meselor. Eliberați de recunoștința colectivă, m-au recuperat și am intrat într-un separeu de 12 locuri, amenajat la fel ca și sala mare, doar că în locul ușii avea perdele de catifea, ușor de manevrat: lăsate, pentru discreție, sau legate în părți, pentru a vedea sala mare, orchestra și ringul de dans… La foarte puțin timp, a apărut o chelnăriță tânără în care colegii mei au salutat-o călduros pe… dna Irina! Bucuria lor, sinceră și reciprocă, era proporțională cu surpriza pe care o trăiam eu… Rezumând, înțelegeam că urma să fiu dat pe mâna unei profesioniste în amorul liber și tarifat, oficial chelnăriță la un local de lux de unde-și racola clienții…

Din discuția lor, am reținut comanda lansată de cei trei, obișnuit, un aperitiv mai bogat și câte o sută de coniac… Nu era acasă, pentru că-și schimbase tura cu ocolegă…, îi părea rău…, dacă știa că vin și cu un nou coleg….

– Și tânărul domn, la fel? m-a întrebat, privindu-mă cu un ochi atent, dar binevoitor…

– Da, da, am răspuns, continuând să-i apreciez frumusețea care nu era strict legată de o parte a corpului, ca la multe femei, ci de tot… O ținută elegantă, și profesional și feminină, într-un cuvânt, dna Irina plăcea și poate aș fi găsit explicația concluziei mele, dacă n-aș fi fost întrerupt de Nelu: – Îl vezi, Culiță, ziceai că nu face față… Păi, cum a văzut-o, e roșu-curcan… Exact cum îi place dnei Irina…

– Mai taci, Nelule, n-ai nimic la bord și nu mai vezi bine… el face fețe-fețe… și dnei Irina îi trebuie roșu-cocoș… Apoi, spre mine, nu se pricepe la sentimente, la finețuri d-astea feminine, el e cu alergatul, semicerc, 7 metri și gol…

66

Ni s-au adus aperitivele și coniacele. Paharele au fost ciocnite în cinstea mea, ca ucenic al Clubului, amintindu-mi că s-ar putea să ajung membru, numai după botez… Am găsit ocazia de a-i întreba de ce i se spune dna Irina, știind că apelativul oficial este tovarășă, iar cel neoficial are o mulțime de variante… În puține cuvinte, Culiță mi-a rezumat traseul vieții unei tinere asistente universitare la Litere, în București și care, pentru a nu fi condamnată că a mințit organele de partid și de stat, privind originea socială, la care ea trecuse țăran, tatăl, ulterior a fost considerat chiabur, că avea moară și batoză și, pentru a-și pierde urma, a venit la Hunedoara, ca mulți alți intelectuali și foști ofițeri. S-a angajat la Combinat unde a descoperit-o tov. Marinoiu, mare… ăhă… la județeana de partid, dracu’ știe ce-a fost între ei… Oricum, ăla a ajutat-o în problema cu originea… După aia, pentru că știe mai multe limbi străine, a fost trimisă la serviciul protocol, să se ocupe de delegațiile străine care vin în Combinat și care sunt tratate, știi și tu, și mi-a făcut semnul complicității, cu ochiul, subliniind cu altă tonalitate a vocii… cu binecunoscuta ospitalitate românească…, uneori și aici, în acest separeu, în care ea este șefă. Ne permite și nouă, când nu are delegații, că am fost atenți cu ea și cu toate cunoștințele ei, trimise pentru completări de studii…, chestii pe care o să le afli… Voiam să mai știu dacă, în cazul ei, ospitalitatea românească include servicii feminine complete, dar a intrat dna Irina, indicând unui picolo frapierele pentru gheață și trei sticle de Cadarcă, pentru început…, platoul cu niște grătare imense urmând să sosească imediat… Și iar a dispărut la fel de discret precum intrase, eu cu ochii spre perdelele ușii pe care ieșise…

– Așa-i că-ți place? m-a întrebat Nelu și mi-a făcut cu ochiul… Angajăm discuția… pentru tine?

I-am confirmat din priviri, fără să-i spun că dna Irina îmi plăcea nu numai prin distincția ce o făcea frumoasă, dar și prin experiența ei de viață trăită… Au urmat grătarele, apoi niște cârnăciori umpluți, specialitatea bucătarului și ăsta, mare patron de restaurant, fugit de prin București sau Ploiești, apoi încă două serii de trei sticle de Cadarcă…., iar eu eram din ce în ce mai mulțumit că, la femei înseamnă dna Irina și că voi cunoaște întreg romanul vieții acestei distinse doamne, dar chelneriță la Hunedoara… Și iar meditația mea a fost întreruptă… Culiță s-a ridicat din scaunul opus mie, aflat în celălalt capăt al mesei, cu Nelu și Biță așezați la un scaun distanță, de-a dreapta și de-a stânga lui, așa încât să se deseneze o cruce, aspect pe care, mărturisesc, în starea în care eram, nu l-am sesizat….și, cu paharu-n mână, a început să BANCHETUL 1-3 / 2016

Proză

țină un discurs, cerând voie distinsei adunări… Îmi venea să râd…, auzi distinsă adunare de sticle goale, poate…, dar văzându-i serioși…, am tăcut, la fel de serios ca și ei…, ascultându-l…, mai ales că vorbea despre mine…

Noi, spunea, uitându-se la mine prin paharul de Cadarcă, ne-am bucurat când un tânăr coleg a acceptat să fie inițiat în instructivele taine ale Clubului nostru, că viața la catedră este insipidă și inodoră, dar nu și incoloră, de aceea Clubul nostru oferă membrilor lui o șansă de a și-o colora singur – numai în cazuri excepționale – sau împreună cu noi, de cele mai multe ori… După cum știți, a trecut cu calificativul suficient proba de carte și pe cea de băutură, promițând că va recupera lipsurile… E tânăr și eu zic, după cum l-am văzut și în seara asta, că va ajunge la nivelul bun, așa că, dacă sunteți de acord, eu zic să trecem la botezul ucenicului… Găbiță, că tu l-ai văzut primul și l-ai recomandat, să-i fii naș de botez!

Treci și toarnă-i acum trei picături de vin pe cap, da’ mai mari: în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, după care să-i dăm acolada de bună venire în Club… Veseli, m-au îmbrățișat pe rând, cu mâna lor dreaptă peste umărul meu stâng și cu stânga adusă sub brațul meu drept, trebuind apoi să beau cu fiecare câte un pahar de vin, Culiță pecetluind cu un popesc Amin! ceremonialul… Scena mă amuza, considerând-o o repetiție a adevăratului botez ce va avea loc după ultima și cea mai plăcută inițiere, pe care abia așteptam s-o încep, mai ales după ce o cunoscusem pe dna Irina.

– Tinere, a continuat Culiță, noi te-am primit în Club, de-acum depinde de tine… căile vieții… spre “Rusca” și “Corvinul”… sunt bine trasate… Noi ne-am făcut datoria… a adugat și Nelu… Și cum e obiceiul, noul membru trebuie să-și cinstească nașul și masa cu încă un rând de Cadarcă… a completat Găbiță.

– Sigur, am spus eu, să mai vină un rând, dar botezul?

– Ce e cu el? Așa s-a făcut la toți. Ce nu ți-a plăcut, că-l puteam repeta până dimineață… a spus Nelu, lăsând paharul pe masă … Ia spune?

– Păi ultima inițiere, la femei, n-a avut loc, prin urmare nu pot fi membru al Clubului vostru… În locul explicațiilor așteptate de mine, a urmat o explozie de râsete, lovituri în masă, scaune mutate și tacâmuri lovite… Cei trei colegi se tăvăleau, se loveau și râdeau, trăind momentul cu o sinceră și dezlănțuită bucurie… complet năuc eram eu și puțin timp dna Irina care, venită să mai vadă ce-i mai fac clienții, a înțeles

BANCHETUL 1-3 / 2016

despre ce e vorba și, ieșind, i-a admonestat cu degetul, ca pe copiii de grădiniță… Când s-au mai potolit, Culiță m-a întrebat: – Nu e completă instruirea…, da? Ba da, că noi ne-am angajat să te inițiem doar în sporturile colective, cărțile și băutul, da’ femeile, bă, nu e sport de echipă, e sport individual… și ultimele cuvinte le-a spus pe silabe, stârnind alte râsete ce parcă se spărgeau în capul și pe fața mea… Printre aha-ha-haurile, ihi-hi-hiurile și oho-ho-hourile lor, abia am mai reținut… E treaba ta dacă o f… pe Anghelina, colega învățătoare care iese la pensie anul ăsta și e domnișoară! bă, nu ne amestecăm dacă-i faci bucuria!…, sau le dai gata pe dna Irina, că te-a privit cu atenție, pe Magdalena sau pe Carmelita…când o să le întâlnești. La capitolul ăsta, ești singur: tu ești sportivul și ea terenul, mingea, poarta… Hai, mai toarnă câte un pahar, să-ți treacă supărarea…, da’ nu te-ai supărat…, că gluma…

– Păi, Magdalena și Carmelita…

– Auzi Biță, du-te și fă-i cunoștință și cu ele, să-i terminăn botezul… Ideea de a-l însoți prin oraș pe Găbiță, la acea oră târzie din noapte, să bat la ușa unor doamne sau domnișoare, nu-mi surâdea, dar trebuia să-l însoțesc, în virtutea relației sfinte, de acum, dintre naș și fin… Mare mi-a fost mirarea când Biță s-a îndreptat spre un separeu opus celui al dnei Irina, cu perdelele lăsate, spunându-mi: – Separeul acesta este deservit de Magdalena, o chelneriță tânără și frumoasă fizic, pe care încearcă s-o formeze dna Irina, da’ nu va ajunge la nivelul ei cât e hăul și părăul… Dând perdelele la o parte, mi-a arătat că acolo, într-adevăr, se zugrăvea… În tăcere, îmi adresam calificative zoologice și morale, dar îl urmam, ce să fac…, paharul inițierii în feminitate trebuia băut… Acum, hai să mergem și la Carmelita, o altă chelneriță, o blondă frumoasă foc, pe care o școlește dna Irina, cu separeul lângă orchestră…, e combinată cu un chitarist gelos, care i-a impus să fie numai cu el pe tură și să-i deservească numai pe colegii lui de orchestră… Am auzit că mai sare și prin alte separeuri, da’ nu sunt sigur… În gândul meu, lista calificativele negativ-zoologice și morale, pe care mi le adresam, se îmbogățea continuu…

Ne-am întors și am intrat pe fondul veseliei generale din care rețineam… femei, Irina, Carmelita, arătând spre mine. Într-un moment de acalmie, i-am îmbrățișat pe rând, gest considerat de mine salvator și, aveam să aflu, foarte apreciat de ei ca un semn că apreciez o glumă bună…

67

PROZĂ

Cornel NISTEA

Caprele primarului

Î

ntr-o zi, primarul comunei a chemat la el în birou pe agentul veterinar să-i raporteze. L-a luat direct: – Măi Gheorghe, câte capre am eu în turma satului?

– M-ați întrebat și săptămâna trecută. Nu mai țineți minte ce v-am răspuns atunci?

– Mi-ai spus, măi omule, dar marfa asta e mișcătoare. Am aflat că o haită de lupi a atacat turma…

– Domnule primar, lupii au rupt câteva capre, vreo douăsprezece, dar nu s-au atins de caprele dumneavoastră, le-au rupt pe-ale altora.

– Așa, în cazul ăsta câte capre am în turmă?

– Aveți vreo șaptezeci de capete…

– Mă, nu așa. Tu ai obligația, ți-am dat sarcină să ții evidența clară, ca la urmă să nu avem povești.

– Promit să mă duc azi la turmă să vorbesc cu ciobanii. Ei au evidența…

– Tu trebuie să ții evidența caprelor, parcă așa ne-a fost vorba când te-am angajat în primărie pe postul ăsta…

Veterinarul Gheorghe Petruța a făcut ochii mari, iar primarul l-a străfulgerat cu privirea.

– Gheorghe, răspunzi cu capul de caprele mele…

– Răspund, domnule primar.

– Dacă zici că te angajezi la asta, mâine sămi aduci o situație cu numărul și starea caprelor mele și-ale satului. Ați arendat pășunea pentru anul viitor?

– Am arendat-o, desigur, sunt treizeci de hectare de pajiște.

– Nu-i puțin la 1400 de capre?

– Nu-i nici mult, nici puțin. Mai e și păduricea de foioase…

68

– Mă, atenție cu păduricea aia tocmai intrată în posesia oamenilor, să nu avem necazuri.

Treci mâine pe la prânz pe la mine cu situația în detaliu…

– Negreșit, domnule primar.

– Așa, mă, așa, bine zici: domnule primar.

Nu cumva să mă mai tutuiești în public, să creadă lumea că cine știe ce afaceri avem împreună.

– Ferească Domnul, că lumea-i tot mai rea…

Două zile mai târziu, de Schimbarea la față, veterinarul Gheorghe Petruța se înfățișa în biroul primarului și raporta: – Aveți în turmă șaptezeci și două de capre și douăzeci și patru de iezi, asta presupune că în total sunt nouăzeci și șase…

– Mă, da ești bun la matematică. Ia spunemi, ai uitat că ți-am spus să-mi cumperi la târgul din 8 octombrie încă 30 de capre? Nu vezi că pe piață brânza de capră trece ca pâinea caldă?

– Îmi dați bani și vă cumpăr…

– Nu așa, mă Gheorghe, tu încă n-ai învățat să ții seama de politică?

– Fac și eu ce pot…

– N-ai înțeles nimic din ce vreau să spun.

N-ai în tine strop de reacțiune ideologică. La începutul lui decembrie sunt alegeri locale, tâmpitule!…

– Așa-i, sunt alegeri…

– Selectezi din turmă zece capre bătrâne, mai cumperi din târg vreo șase sau șapte…

– Da, da, am mai vorbit…

– Tratezi cu măcelarul…

– Tratez, doar așa a stabilit…

– Bun. De săptămâna ailaltă, în fiecare duminică organizăm spectacol: muzică, virșli și bere…

BANCHETUL 1-3 / 2016

Proză

– Excelentă idee. Până atunci se va aspri și mustul…

– Ho, mă cretinule, nu dăm vin prostimii.

Vinul e pentru domni, pentru invitați și ziariști…

– Normal, mi-ați spus: Nu prădăm orzul pe gâște…

– Văd că începi să pricepi. Cumperi un sac de făină și două damigene de ulei…

– Cumpăr…

– Vorbești cu soacră-ta pentru plăcinte…

– Mai încape vorbă. E ca și făcut.

– Îți dai seama, adversarii nu stau cu mâinile în sân, am informații că sacrifică vreo trei-patru porci…

– Sacrifică pe dracu! Da` n-o să dau eu veste în sat că porcii ălora au trichineloză?!…

– Așa, mă Gheorghe, văd că ești pe fază. Te interesezi când au de gând ăia să taie porcii și dai drumul zvonului la momentul oportun…

– La momentul oportun, dară cum altfel!…

N-a durat o săptămână și în curtea lui Nicolae Istrate s-a și auzit un guițat. Adversarii îl luaseră pe primar prin surprindere. Ei, da, într-o luptă câștigă cine are inițiativa, cine lovește primul, realizând surpriza, știa Antonie Duțu, primarul din Vadul Runcului, foarte bine asta, și veterinarul abia cumpărase cele șapte capre bătrâne, necum să le și sacrifice și să le transforme-n virșli. Primarul și-a convocat de urgență echipa și pe veterinarul căruia îi rezolvase și-un post de consilier în administrația locală.

– Poruncă, măi ticăloșilor! Poruncăăă!!

Adversarii ne-o iau înainte, în curtea lui Istrate cică s-a auzit guițat de porc…

– S-a auzit pe dracu! Lumea vorbește aiurea.

Noi deținem deocamdată puterea locală, ai noștri sunt șefi la județ. Ce atâta tevatură!, i-a replicat primarului Costică Jilău, șoferul autobuzului cu care jumătate dintre săteni fac naveta la oraș.

– Nu așa, mă Jilă! Nu așa! De ce n-am fi vigilenți? I-am dat ordin lui Gheorghe de două săptămâni să înceapă sacrificarea caprelor și el…

Mă Gheorghe, măcar ai vorbit cu măcelarul?

– Hm, hm, a râs ironic veterinarul! Mă credeți prost? Mâine virșlii intră în ceaun, urmează să iasă în uliță fanfara…

BANCHETUL 1-3 / 2016

– Ia uite, al dracului!, că nu mi-a zis că a și făcut afacerea…

Mare spectacol, cu invitați de pe prima scenă a muzicii populare, chermeză și antren.

Pentru tineri bal la căminul cultural toată noaptea.

– Bine mă, da curând se prinde postul Crăciunului…

– S-o facem înainte și apoi…

– Măi oameni, parcă tineretul ține seamă de post, doar babele mai merg la biserică și țin post…

– Să-l invităm pe preot, să-i oferim în legislatura viitoare un post de consilier…

– Bună idee. Cine se mai înscrie la cuvânt?…

Prima duminică din noiembrie, după slujba la care au participat primarul și consilierii partidului de guvernământ, preotul a fost rugat să dea binecuvântarea petrecerii recoltei de toamnă, pe care primarul anume o amânase până ce-și va sacrifica caprele. Fanfara a purces încă de dimineață pe ulițele satului, vestind marea petrecere.

Pe o scenă improvizată lângă monumentul eroilor neamului din cele două războaie mondiale urcară actorii spectacolului.

Serbarea recoltei o deschise, după cuviință, primarul, la care vorbi și un vice de la Consiliul județean, care lăudă cetățenii Vadului pentru hărnicia lor și le promise investiții pentru modernizarea comunei. Au urmat, desigur, aplauze în acordurile muzicii fanfarei. Virșli și bere pe săturate.

– Așa, bună idee a avut primarul nostru să aibă și el capre în turma satului, altfel n-am fi mâncat bunătate de virșli și grozăvie de bere.

– Așa-i, măi Lisandre, rămâne să vedem dacă va câștiga pe chestia asta alegerile.

– D-apăi cum, măi Viorele, cum, mă? Data trecută nu tot noi l-am ales primar, doară că pe vremea aia omul nu avea capre, acum însă s-a schimbat nițel strategia…

Alba Iulia, 28 octombrie 2015

69

PROZĂ

Raluca PAVEL

Un pumn de făină

D

arius închise jurnalul, îl aruncă în fugă pe masă și se duse valvârtej spre telefonul care suna deja de jumătate de minut. Cu mâna stângă la piept, ca și când ar fi vrut să nu-i dea inima pe afară, inspiră și expiră, își așeză un zâmbet pe față și ridică receptorul.

– Alo? Alo? Mama?

– Alo, Darius?

– A, ce faci Andrei?

– Bine, tot nu te-a sunat?

– Nu, încă aștept.

– Hai, vii la un fotbal?

– Nu, nu mă simt prea bine și trebuie să-l ajut și pe Radu la o temă la română.

– Nu te-am mai văzut de o lună, hai la o minge!

– Nu, acuma, poate săptămâna viitoare. Hai că mai vorbim, nu mai pot acum. Te sun eu.

Darius puse receptorul în furcă, fără a aștepta un răspuns. Se lăsă pe podea, se ghemui, aidoma unui copil în pântecul mamei. Își apăsă stomacul cu podul ambelor palme, așa cum apasă un grădinar pământul din preajma unei flori abia plantate. Un geamăt ușor, ca de om bătrân, străbătu camera semimobilată. Trebuie să-mi treacă, sunt mai tare decât durerea, își spune tânărul de 15 ani. Va veni Radu în curând și nu trebuie să mă vadă așa.

Durere, te rog, dispari.

Cu greutate, Darius se ridică și se îndreptă înspre bucătărie. În drumul ce părea că nu se mai termină, deși erau numai doi pași, auzi soneria.

Apoi, ca de obicei în ultima vreme, pumni puternici aproape scoteau ușa din țâțâni.

– Darius, deschide ușa, știu că ești acasă.

Ai restanță la întreținere, când o plătești? Trec săptămânile și o să te evacueze ăștia. Pumnii se opriră, vocea se auzea din ce în ce mai încet, dar cuvintele îi răsunau lui Darius în minte ca niște tunete în miez senin de vară. Mai bine ți-ai lua de

70

lucru, pesemne mă-ta a uitat că are doi băieți de când a plecat în Grecia. Și-o fi găsit pe acolo vreun moș cu bani.

Mama băieților nu mai sunase de două luni.

Plecată de jumătate de an, muncea cu ziua pe unde apuca, nu reușea să agonisească nimic. Suna acasă când putea, când nu mai rezista de dorul copiilor. Se gândea că e egoistă dacă aruncă banii pe telefoane în loc să-i strângă și să le trimită băieților. Ultima dată, acum două luni, le trimisese 200 de euro. Darius, cel mare, avea grijă de casă, devenise după divorțul părinților, bărbatul casei.

Mama se destăinuia lui ca unui om mare.

Până la urmă, Darius era un om mare, încărcat de poverile mamei, de neliniștile și durerile sale, de grija celui mic și de întreținerea casei. Școala începuse de o lună. Din banii trimiși ultima oară de mamă, Darius plătise restanțele la întreținere, lumina, apa și telefonul. L-ar fi închis dacă nu i-ar fi trebuit, nu îl ținea decât pentru apelurile mamei. Îi cumpără lui Radu cărți și caiete și i se rupse inima când, după prima zi de școală, fratele său îi spuse că e băiat mare, a trecut într-a patra și că nu poate merge oricum la școală, cu același ghiozdan rupt și vechi de doi ani, pentru că râd colegii de el. Cum poți să faci un copil să înțeleagă că, deși faci tot posibilul să-i fie bine, câteodată nu e de unde? Tocmai de asta a plecat Maria în Grecia, singură și fără niciun sprijin. A strâns bani mai multe luni, bani adunați din mila oamenilor, pentru că administratorul blocului pentru care lucra ca femeie de serviciu o concediase. Întârziase două ore când Radu avuse febră foarte mare. Nu ar fi fost primul copil care îi murea din cauza febrei și simțea nevoia să stea alături de cel mic, măcar până îi scade temperatura. Administratorul nu a înțeles-o. Darius nu s-a plâns niciodată nimănui de greutățile sale. Mergea și el la școală, pentru că îi plăcea să învețe, să citească și să scrie și BANCHETUL 1-3 / 2016

Proză

pentru că acolo nimeni nu știa ce se întâmplă în viața lui. Nu îi amintea nimeni că nu are ce să-i pună fratelui pe masă. Norocul a fost că s-a gândit să cumpere, cu puținii bani care i-au mai rămas, un sac de făină și unul de mălai. Îi ținea ascunși în dulapul din sufragerie, să nu-i vadă puținii musafiri care îi treceau pragul și pe care îi primea mereu cu inima strânsă că nu are ce să le ofere, în bucătărie. De ceva timp era îngrijorat pentru că mama lui nu mai sunase, se temea să nu fi pățit ceva pe acolo. Niciodată nu e ușor printre străini.

Deja, avea în minte discursul pe care îl va spune mamei când îl va suna. Mamă, stai liniștită, noi suntem bine, învățăm bine și nu avem probleme.

Am plătit datoriile și ne-au mai rămas bani. Da, da, stai liniștită, lunile astea ne-am descurcat de minune și tot ne-au rămas bani. Da, mâncăm bine, stai liniștită, nu te agita, să nu ai din nou probleme cu inima. Ai și tu grijă de tine, că dacă pățești ceva, cine mai are grijă de noi? Dacă nu ai de unde, lasă luna asta, nu trimite bani, ți-am zis că mai avem.

Nu vroia sub niciun chip să o sperie sau să îi pună sănătatea în pericol. La urma urmei, de ce i-ar fi spus?

Radu intră fulger în casă, punând punct gândurilor fratelui său.

– Ce faci, frate-miu, ce mâncăm azi? Am o foame de lup!

– Bună, Radu, cum a fost la școală? I-a plăcut compunerea doamnei învățătoare?

– Da, da, ce mâncăm azi?

– Păi ce vrei, mămăligă sau turte?

– Vreau altceva, vreau pizza, nu am mai mâncat pizza de un an! Nu mai vreau nici mămăligă, nici turte. Numai asta mâncăm! M-am săturat! Nu mai vreau!

– Oamenii nu fac mereu ce vreau! Promit că atunci când trimite mama bani mergem la o pizza.

Bine?

– Bine…

– Hai, spală-te pe mâini, imediat sunt gata turtele.

Cât ai zice pește, Darius pregăti trei turte, le așeză frumos pe o farfurie și îl strigă pe fratele său.

Cu foamea cât o gaură neagră, Radu se năpusti asupra lor.

– Poftă bună, Radu!

– Mersi! Usturoi nu avem, nu?

– Nu, nu mai avem…

– Tu nu mănânci?

– Am mâncat înainte să vii.

BANCHETUL 1-3 / 2016

– Mereu mănânci de vreo câteva săptămâni înainte să vin eu…ție îți faci mai multe turte? îți faci o mămăligă mai mare?

– Hai, Radu, știi că nu e așa…

– Abia aștept să vină mama…

Darius îl privea pe fratele său mâncând și înghițea în sec. De-ar ști Radu, se gândi el ferinduși privirea de fratele său.

O săptămână mai târziu, în apartamentul familiei Lupașcu, telefonul zdruncina pereții.

– Alo? – Da, răspunse o voce pițigăiată de femeie.

– Cine sunteți?

– Cine sunteți dumneavoastră? Eu sunt Lupașcu, Maria, mama băieților, proprietara apartamentului. Unde sunt băieții mei? Cine sunteți?

– Doamna Lupașcu… eu sunt asistent social, Elena Răducan.

– Ce caută un asistent social în casa mea?

Vreau să vorbesc cu băieții mei. Dați-mi-l pe Darius la telefon! strigă disperată femeia.

– Doamnă, Darius nu se simte tocmai bine…

– Vreau să vorbesc cu Darius, unde e?

– Doamnă, Darius a dezvoltat o formă foarte gravă de ulcer, nu a mâncat mai mult timp!

Femeia își alegea cu grijă cuvintele, dar în capul mamei, vocea ei răsuna din ce în ce mai pițigăiat.

– Doamne, nu se poate, e bine? Unde e?

– Din păcate, nu e bine… l-am găsit prea târziu. Am auzit că sunteți în Grecia, pregătiți-vă bagajele. Numai dumneavostră mai puteți avea grijă de cel mic… Darius nu mai este…

Luni mai târziu, Radu găsi ascunsă, în spatele celor doi saci din dulapul din sufragerie, agenda lui Darius. Nu reuși să citească mai mult de primele rânduri. E a cincea zi de când nu am mâncat, încă mă țin bine, deși, uneori mă doare stomacul ăsta ca naiba. Mi-e tare frică să nu se termine sacii ăștia și mama nu mai dă niciun semn… nu vreau să spun la nimeni că numai mămăligă și turte îi pun pe masă lui Radu, mamei nu i-ar plăcea să mă plâng cuiva, nu vreau să sufere sau să facă alt preinfarct…

Radu mi-a reproșat și azi că nu mănânc cu el, îl mint în continuare că mănânc înainte să vină el de la școală, el crede că mănânc mai mult decât el… poate va înțelege într-o zi cât valorează un pumn de făină și că pe al meu i l-am dăruit lui.

71

PROZĂ

Constantin ZAVATI

Alarmă la Bacău: vin cuziștii

E

ra o vară frumoasă, eu trecusem în mie primul CHIPIU cu POMPON când am intrat clasa a III-a la ṣcoala primară și mă în clasa a V-a la Liceul Militar „Ștefan cel Mare” bucuram de vremea bună, împreună cu prietenii din Cernăuți. mei de școală de pe strada Oituz, toți bucuroși de Casa și atelierul lui se aflau pe strada IONIvacanța mare. ȚĂ SANDU STURDZA, în Într-o zi s-a dat „alardreptul casei noastre de pe ma” în Bacău, anunțându-se strada OITUZ și, pentru a că urmau să vină „CUZIȘajunge la el, treceam prin TII”, membrii ṣi suporterii curtea casei învățătoarei Partidului lui A.C.CUZA, COMĂNESCU, care avea care urmau să aibă o adunalocuința în prelungirea clăre în oraș, în vederea alegedirii în care locuiam noi, rilor. Aceasta s-a întâmplat dar pe partea opusă. într-o vineri, urmând ca soÎn prelungirea casei sirea lor să aibă loc dumininoastre, ea avea o grădină ca. mare, cu un salcâm uriaș, în În orașul nostru care, într-o zi, niște săteni pașnic, unde fiecare om au scăpat o veveriță, pe care își vedea de treaba lui, o aduseseră în oraș într-un s-a creat o atmosferă de sac, de vânzare. Timp de neliniște, pentru că se știa jumătate de zi s-au chinuit că membrii Partidului să o prindă, dar n-au reușit, Cuzist erau agresivi, mai pentru că aceasta s-a urcat ales cu populația evreiască, în vârful salcâmului și ei nu care erau în număr mare în au avut curajul să se urce Arhiva Profesor Colonel(r) Bacău. Între evrei s-a stârnit - ci numai aruncau cu bețe Constantin Zavati panica. și pietre în ea, dar fără reTatăl meu tocmai își scotea niște epoleți cu zultat. Se adunase ca la iarmaroc o mulțime de galoane noi de la MEMOLIS, ceaprazarul mi- oameni care mergeau la spital. litarilor din Bacău - care la acea vreme avea o Cum ieșeai din curtea Doamnei ComăGarnizoană foarte mare, în localitate existând nescu, pe stânga, se ridica casa lui MEMOLIS, Regimentul 27 Infanterie, 4 Artilerie Grea, 10 care era chiar la stradă și avea o vitrină mare din Roșiori și Școala de Ofițeri de Rezervă de In- sticlă prin care se vedeau exponatele meseriei fanterie. MEMOLIS avea tot timpul mult de lu- sale. La geamuri avea și obloane pe care le trăcru, confecționând CASCHETE pentru ofițeri și gea seara. subofițeri, apoi EPOLEȚI pentru toate gradele ṣi Tata s-a dus să-ṣi ridice noii epoleți și MEtoate armele, EGHILEȚI pentru ofițeri, BARE- MOLIS, care-l cunoștea foarte bine, i-a spus taTE pentru decorații, etc. El mi-a confecționat și tei aproape plângând: „Dom Major, de ce om fi 72

BANCHETUL 1-3 / 2016

PROZĂ

noi, „evreii păduchioși”, așa de oropsiți,căci, dacă vin CUZIȘTII la Bacău, pe noi ne bat întâi, ne strică vitrinele și dughenele, iar de FILDERMAN, KALMANOVICI, HÂRSCHENBEIN, ACKERMAN și alți bogătași nu se ating!” Tata l-a încurajat ṣi l-a asigurat că nu trebuia să se teamă, pentru că erau vecini! În ziua următoare, a sosit la Bacău o delegație din partea Partidului Cuzist, care a luat legătura cu Prefectul și Primarul, a cerut autorizație pentru desfășurarea lucrărilor și a promis solemn că „nu se va produce dezordine în oraș”. Prefectul a aprobat ca loc al adunării o poiană aflată dincolo de CIMITIRUL EROILOR, destul de departe de oraș. În același timp a cerut Comandantului Garnizoanei să aprobe un număr de patrule militare, care să se afle pe străzile orașului ṣi altele care să însoțească formațiunile de cuziști, ce urmau să defileze mai întâi prin centrul orașului, deplasându-se apoi spre locul adunării.

A sosit și duminica, ziua sosirii delegațiilor din toată țara. Noi, copiii de pe strada OITUZ,

Nicolaus Olahus, bronz, 1998, Orăștie, Nicolae Adam BANCHETUL 1-3 / 2016

toți colegi de școală, ne-am înțeles ca să mergem dimineața la Gară ca să vedem primul transport de cuziști și ne-am propus să ne luăm cu noi ceva de mâncare și o sticlă cu apă.

Trenurile circulau în două direcții, Suceava – București și București - Suceava. Noi am fost prezenți pe peronul Gării la orele 7 dimineața, când am găsit Gara pavoazată cu afișe, cu portretul lui A.C. CUZA și cu alte însemne. Erau prezenți reprezentanții partidului din localitate, toți îmbrăcați cu cămăși albastre, apoi câteva patrule militare și călători care-și așteptau trenurile, plus o serie de gură cască, printre care ne număram și noi!

La ora fixată pe tabelul cu mersul trenurilor s-a auzit sirena locomotivei care intra în stație.

Când s-a apropiat mai bine am văzut că în fața locomotivei era așezat portretul lui A.C. CUZA. Trenul s-a oprit, participanții au început să coboare din vagoane - aceștia diferindu-se de restul călătorilor prin faptul că toți erau niște VLĂJGANI, toți în cămașă albastră, cu câte o servietă în mână. Dintre cei aproximativ 200-250 de indivizi care au coborât din tren, cam 20 dintre ei aveau în mână și un fel de „ciomag”, asemănător cu bastoanele polițiștilor. Cei care-i așteptau le-au urat „bun sosit”, după care au părăsit Gara Bacău ṣi s-au încolonat ca soldații. Purtau cu ei niște portrete ale șefilor, lozici și un fel de drapele. După ce s-au încolonat, s-au îndreptat spre centrul orașului, pe strada IONIȚĂ SANDU STURDZA, cântând niște marșuri de ale lor și, din când în când, câte unul cu voce puternică striga: „Jos cu evreii, România fără evrei”, etc.

Noi, ca niște draci împielițați, ne-am ținut după ei, am ajuns în centru și acolo delegații s-au oprit, unii ar fi vrut să intre pe STRADA MARE, unde se aflau majoritatea prăvăliilor evreilor, iar alții ar fi vrut s-o ia spre strada LECA, cea mai săracă stradă din oraș, unde locuiau cei mai săraci evrei. Aceasta nu s-a întâmplat deoarece patrulele militare le-au interzis intrarea, așa că au trecut prin centru, au spart câteva vitrine, au strigat lozinci, au cântat, au mărṣăluit pe strada OITUZ, s-au îndreptat spre Gara Bacău, au trecut de bariera de cale ferată și, însoțiți de militari, s-au îndreptat spre locul de adunare. A fost 73

Proză

un marș destul de lung, dar noi eram antrenați pentru că unul din locurile noastre de joacă era și poligonul unde militarii făceau instrucție.

Am ajuns obosiți la locul de adunare unde era așezată o mică tribună. Simțind că puteau face ceva vânzare, acolo se aflau deja un număr de negustori români cu covrigi, bragă, pâine, etc.

Băuturile alcoolice erau interzise cu desăvârșire.

Delegații din prima coloană s-au așezat pe iarbă, unii și-au scos mâncarea din serviete și s-au apucat de mâncat, alții s-au întins pe jos, iar alții au tras câte o țigară, toți în așteptarea restului participanților care urmau să sosească cu următoarele trenuri și care aveau stabilit același traseu.

Pe noi nu ne-a luat nimeni în seamă, am scos și noi ce aveam de mâncare, destul de puțin, dar tot era ceva și ne-am pus pe așteptat.

Au început să sosească și restul participanților, așa că în jur de ora prânzului au apărut și automobilele cu ṣefii Partidului, în frunte cu A.C. CUZA, care era Profesor Universitar la Iași. Am văzut că purta un costum alb, cu o pălărie din pai pe cap și avea și „barbișon”. După câteva minute de la sosirea șefilor s-a deschis oficial adunarea de către reprezentantul local al Partidului, care le-a urat „bun venit și succes la lucrări”. Au mai luat și alții cuvântul, dar noi nu eram atenți pentru că nici nu înțelegeam prea bine ce se spunea; Unde eram noi vocea vorbitorului aproape că nu se auzea, deși ne dădeam seama că se forțau să vorbească mai tare – pe vremea aceea, nu erau stații de amplificare.

Ultimul a luat cuvântul A.C. CUZA. Atunci a încetat orice zgomot, tuse, mormăit ca la ceilalți vorbitori, așa că am mai auzit și noi câte ceva, dar nu mai țin minte; poate să fi fost ceva referitor la programul Partidului și la alegeri.

Totul s-a terminat în aplauze răsunătoare și cu strigare de lozinci de către unii cu voci puternice. Acestea au durat minute în șir. Șefii și-au luat rămas bun de la adunare, în aclamațiile celor prezenți.

Detașamentele sosite cu trenuri diferite s-au încolonat în frunte cu șefii lor și s-au îndreptat spre oraș, unde au făcut o nouă defilare 74

și demonstrație prin centru, cu glasuri și mai puternice în strigarea de lozinci contra evreilor, iar apoi, pe strada Oituz, s-au îndreptat spre gară.

Despre acest traseu am aflat abia a doua zi pentru că noi, cei de pe strada OITUZ, nu ne-am mai ținut de coloana noastră fiind obosiți și flămânzi, așa că ne-am îndreptat spre Gara Bacău pe cel mai scurt drum, traversând câmpul de instrucție al soldaților.

Am ajuns la bariera de cale ferată și în loc să traversez ca toți cei prezenți peste liniile de cale ferată, am preferat să trec peste o linie de cale ferată așezată orizontal lângă barieră. Când am încercat să trec, mi-am dat seama că mi-am agățat pantalonii noi într-o sârmă ghimpată pe care n-o observasem și care mi i-a făcut fâșii la spate. Colegii mei de ṣcoală au început să râdă de mine și mi-au spus că va fi vai de mine când voi ajunge acasă. Am ajuns acasă destul de târziu, flămând și supărat foc din cauza pantalonilor rupți.

Tata, care citea ziarul pe pat, a ridicat numai ochii puțin de pe pagină, iar Mama m-a întrebat unde am întârziat așa de mult, dar niciunul dintre dânṣii n-a observat nimic la pantaloni. Numai sora mea mezină, care era pe pat și nu dormea ca celelalte două, a observat dezastrul și a început să râdă. La început părinții mei au fost mirați, apoi și-au dat seama în ce hal erau pantalonii mei noi, îmbrăcați pentru prima dată în acea duminică. Tata n-a spus nimic, a lăsat ziarul, s-a sculat de pe pat, a luat cravașa din cui, m-a întrebat apoi unde am fost și de frică am mărturisit că am fost la CUZA! Atunci mi-a aplicat o corecție de vreo cinci lovituri ca să mă satur de CUZA! O săptămână nu m-am putut aṣeza cum trebuie pe scaun, acasă sau în bancă la școală, când stăteam când pe o parte, când pe alta, din cauza durerii.

Săraca Mama, care se pricepea foarte bine la croitorie, mi-a reparat cât mai bine pantalonii, încât nu se mai vedeau rupturile și astfel i-am purtat toată vara.

După plecarea CUZIȘTILOR orașul și-a reluat viața normală.

BANCHETUL 1-3 / 2016

PROZĂ

Mariana ZAVATI GARDNER

Autobuzul

C

eața o învăluie ca o plapumă. Autobuzul se face auzit tot mai aproape. Își strânge poalele fustei de culoarea curcubeului. Tălpile-i deapănă asfaltul protejate de cizmele nou-nouțe.

Ploaia îi sapă șănțulețe prin stratul generos de pudră de pe față.

Aude clar pe hăitașul care o urmărește.

Hainele-i sunt lipite strâns de trupul zvelt, rezultatul a multor ore de ciclism și Zumba la sală.

Autobuzul se oprește cu o hurducătură.

– Mă eviți, Ana? Aude glasul hăitașului când face primul pas pe scara autobuzului.

– A, tu ești George! Am crezut că era…! Și glasu-i este înecat de zgomotul motorului.

Se așează pe un scaun de la fereastră și-și eliberează părul castaniu din pălăria de culoarea cenușei pe care o împletise la vârsta de unsprezece ani la orele de lucru manual și pentru care primise nota maximă.

Autobuzul pornește protestând.

Ochii-i sunt fixați pe fața lui George. Nu i-a plăcut niciodată de dânsul. O pisase de la școala generală. Știa că fusese ucenic la un măcelar din satul vecin. Apoi tăcere, precum se întâmplase cu mai toți colegii la finele liceului. Îi aude glasul filtrându-se prin zgomotul motorului.

– De ce, Ană ? Ești a mea în întregime acum! Și simte o înțepătură profundă în brațul stâng.

Buzele ei groase se deschid ca o insectă gata să decoleze. Perișorii de pe brațe fac drepți. Nu mai aude tropăitul cailor care se pierd pe șosea.

– Ce este? Este tot ce poate să murmure. Iar profilul ei grec perfect se apleacă precum o crenguță de vișin într-un borcan cu murături.

BANCHETUL 1-3 / 2016

Justiție, 2000, Parchetul General București, Nicolae Adam 75

TRANSLAȚIUNI

Mircea BĂDUȚ

Traductibilitatea inefabilului / Translating the ineffable Fundația Culturală „Ion D. Sîrbu” Petroșani, pentru spiritul limbii și deschiderea interdisciplinară, i-a acordat lui Mircea BĂDUȚ Premiul „Ion D. Sîrbu” pentru eseu pe anul 2015.

Mircea BĂDUȚ este absolvent al Facultății de Electrotehnică, Universitatea din Craiova. A scris peste trei sute de articole tehnico-științifice pentru reviste din România (și din Europa). A scris unsprezece cărți de informatică (precum Calculatorul în trei timpi, AutoCAD-ul în trei timpi, GIS – sisteme informatice geografice, Sisteme geoinformatice pentru electroenergetică, Informatica în management). A scris și câteva cărți de proză scurtă (Ficțiuni Primare, Ficțiuni Familiare, Ficțiuni Secunde, Întoarcerea fratelui risipitor, DonQuijotisme AntropoLexice). (D.V.)

O

viforeală răscolind meridianele internet – provocându-i pe concetățenii virtuali ai rețelelor sociale să-și decarteze așii din „topul celor mai bune 10 cărți citite” – mi-a reamintit o chestiune ce mă mai preocupase în gânduri minore, dar neajunsă odinioară la masa critică necesară exprimării. Chestiunea (in)traductibilității beletristicii. Și resuscitată acum de tocmai penuria de titluri românești prin listele acelea.

Chestiunea mea (dilema pentru a cărei dezbatere las de-o parte faptul că deseori îmi suspectez patriotismul restrâns numai la afecțiunea ce o port limbii române) e că – la modul teoretic și abstract (foarte abstract!) – nici o traducere în limba română n-ar putea fi, din perspectiva formei literare, a măiestriei scrisului, a ideilor subtile, superioară celor mai bune scrieri neaoșe.

De mi s-ar cere să răspund tranșant (și non-dilematic) de ce mă îndoiesc de posibilitatea ‚traducerii perfecte’, aș fi nevoit a spune că ‚traducerea nu are cum să fie atât de „suculentă” pe cât poate fi scrierea nativă’.

Da, scriitorul de limba română (dar sub rezerva că e posibil să existe în lumea asta mare și alte limbi la fel de expresive, iar atunci chestiunea în dezbatere se va abstractiza și mai mult, prin extrapolare), deci, cum spuneam, scriitorul autohton recurge, atunci când creează, la o miriadă de ‚mecanisme/artificii’ 76

A

whirlwind that stirred the internet meridians – causing the social networks’s virtual fellow citizens to discard their aces from „the top 10 best books read” – reminded me of a certain question. An issue that recks me through some minor thoughts, but not being then reached that critical mass necessary to express it. The belletristics’ (in)translatability. The question being now resurrected right by the shortage of Romanian titles through those lists.

My question (and for the dilemma’s debate I leave aside the fact that I often suspect my patriotism solely restricted to the affection that I care for the Romanian language) is that – theoretically and abstractly (very abstractly!) – no translation into Romanian could not be, in terms of literary form, of the writing mastery, of the ideas subtleness, better than the best indigenous writings.

If I would be required to trenchantly (and non-dilemmatically) answer why I doubt the possibility of that ‚perfect translation’, I would have to say that ‘translation could not be, in no wise, as much „juicy” as a native writting can be’.

Yes, the Romanian language writer (but putting that under the doubt of the possibility that however, in this big world, one could find other languages as expressive; and then this debated matter will gain in its abstractness, by extrapolation), so, as I said, the autochton BANCHETUL 1-3 / 2016

Translațiuni

stilistice de jonglare a micro-ideilor, care lui îi vin ‚aproape pe negândite’. Or, dacă asemenea ‚mecanisme’ au fost angrenate în scriitura străină, ele n-ar putea fi accesibile decât unui traducător de aceeași talie cu acel autor teoretic (ceea ce n-ar fi imposibil). Or, dacă ar avea un asemenea „calibru”, traducătorul nostru ar putea scrie propriile cărți, care – din nou abstractizând în extremis – ar deveni superioare oricărei cărți străine traduse (apropo de puerila idee a „clasamentării”, dintru început), și doar rațiuni grele – precum cea comercială, ori vreun diferend cu Muza – l-ar putea reține de la angajarea în spirala perfecțiunii literare.

Probabil că cititorul va admite că un silogism similar (dar mai puțin diagnosticabil ca sofism) poate fi construit și în problema traducerii inverse, din limba română în vreo altă limbă, după cum se va vedea mai departe. * Suntem cu toții de acord că există multe ‚artificii’ discrete alcătuind acea formă literară deosebită. (Și veți fi observat că m-am separat de chestiunea filonului epic, ori de cea a macro-ideilor, ignorându-o spre a o rezerva unui alt timp/spațiu/donquijote.) Și încerc să exemplific (deși probabil că un lingvist, un om al literelor, ar face-o mult mai convingător): împerecheri de substantive cu adjective ori de verbe cu adverbe, inefabile prin semantica juxtapunerii dar și folosind „la sinapse” alăturări inspirate de silabe, ori (cine știe?) invocând ezoteric consoane rulante și diftongi orfici. Sau la nivelul ideilor de stil, unde neaoșul poate angaja fluxuri de expresii cu rezonanță în mentalul oral al societății locale/naționale (micro-idei sublimând prin inducerea de empatii selective), ori poate invoca sugestii cu vibrație în spiritul contemporan (exploatând legătura afectivă a contingenței).

Când traduce un text literar dintr-o limbă în alta, traducătorul dispune de o libertate îngustă, o toleranță pe care o poate folosi (după propria știință/intuiție) pentru a se abate un piculeț de la traducerea mot-à-mot – realizând ceea ce se numește (atunci când își permite să BANCHETUL 1-3 / 2016

writer uses, when he creates, a myriad of style ‚mechanisms’ and a heap of micro-ideas’ juggling ‚tricks’, and all of these come to him ‚almost thoughtless’. Or, if such ‚mechanisms’ were involved in foreign writing, they would be accessible only to a translator of the same stature with that theoretical author. Or, if he had such a „caliber”, the translator could write his own books, which – again abstracting in extremis – would become superior to any translated foreign books (considering that childish „topping” idea from the beginning), and only heavy reasons – such as the commercial one, or some divorce to Muse – could refrain him from engaging in that literary perfection spiral.

Maybe the reader is willing to admit that a similar syllogism (but less diagnosable as sophism) could be constructed also in the matter of the inverse translation, the translation from Romanian language into any other language, as we shall see later. * We all agree that there are many discrete ‚artifices’ constituting that distinguished literary form. (And you will have noticed that I splited from the question of the epic vein, of the macroideas, ignoring that lode in order to book it for another time/space/donquijote.) And I try to exemplify here (although perhaps a linguist, a man of letters, would make it more convincing): pairings of nouns with adjectives, or verbs with adverbs, ineffable by juxtaposition’s semantic but also by using, „at synapses”, inspired syllables joints, or perhaps (who knows?) even by esoterically invoking rolling consonants and orphic diphthongs. Or at the styling-ideas layer, where the true-born can engage flows of expressions bearing quick resonance in the oral mental of local/national society (micro-ideas that sublimate by inducing selective empathies), or he could invoke suggestions vibrating in the contemporary spirit (exploiting the affective bonding of temporal contingency).

When translating a literary text from one language to another, the translator has a narrow freedom, a tolerance that he can use (according to his own knowledge and insight) to deviate a wee bit from the mot-à-mot translation – and thus 77

Translațiuni

fie numită) ‚adaptarea textului’. Probabil că același mai-devreme-aproape-invocat specialist în litere și limbi, cu oarece strădanie, ar putea identifica și chiar descrie ‚mecanismele’ ce definesc/exploatează această ‚libertate’ în traducere. Așa cum probabil că, dintre aceste mecanisme, cel mai puternic (și totodată cel mai potrivit pentru exemplificare) este cel al sinonimelor: un cuvânt din limba ‚sursă’ poate avea mai multe cuvinte echivalente în dicționarul destinație (plus eventuale locuțiuni sinonime (substantivale, verbale, adverbiale), cu aceeași funcție sintactică dar cu arome distincte). Și doar contextul literar (al frazei, al operei, al culturii originare) îi poate sugera traducătorului care ar fi sinonimul cel mai potrivit de ales...

Hm! Dar dacă autorul nativ ar fi ales, deliberat, un alt sinonim, unul care să inspire cititorului altceva decât contextul? Întocmai ca o (licență, de) provocare pentru noi?

La extrema cealaltă Uitându-ne la capătul opus al ‚chestiunii traductibilității inefabilului’, respectiv la traducerile făcute de actualele translatoare automate (aplicații informatice independente, ori servicii web gen ‚Google Translate’), putem prezice că peste doar câțiva ani performanțele acestora vor fi decente. Mă ghidez (în al doilea rând) după evoluția anterioară: dacă la începuturi (acum un deceniu-două) rezultatele traducerilor automate erau hilare, astăzi ele sunt măcar utilizabile (în situațiile impuse de criteriul vitezei), deși încă le putem privi condescendent. Însă premisa bazală pentru pozitivismul acestui augur ne vine din potențialul de a angrena în curând suficient de multe reguli de frazeologie și de semantică – respectiv în acel proxim viitor când substratul (performanța hardware-ului; articularitatea algoritmilor software; focalizarea oamenilor) se va fi împlinit. Și încerc mai jos o serie de exemplificări sintetice, de soiul celor ce ar putea fi implementate într-un sistem inteligent de traducere dintr-o limbă în alta.

78

realizing what is called (when it allows itself to be called) ‚the text adapting’. We suppose that the same earlier-almost-invoked words and languages specalist, with some effort, could identify and even describe those ‚mechanisms’ defining/ exploiting this ‚freedom’ in translation. As perhaps, of these mechanisms, the most powerful (and the most suitable for exemplification) is that of synonyms: a word from the ‚source’ language may have several equivalent words in the destination dictionary (to which we may add the synonymic sub-phrases – noun/nominal phrase (NP), verb phrase (VP), adverbial phrase – each with the same syntactic function but with distinct flavors). And only the literary context (the levels’ context of phrase, opera, or of the originating culture) may suggest translator which should be the best synonymous choice...

Hm! But what-if the native author would deliberately choose another synonym, one that inspires the reader something else than the context? Just like a licensed challenge for us?

At the other extreme By looking at the opposite end of ‚translating the ineffable’ issue, and respectively at the translations made by current automatic translators (computer applications or web services like ‚Google Translate’), we could predict that, in a few years, their performance will be decent. I am (secondly) guided by the past development: if at the beginnings (a decade or two ago) the machine-translation’s results were hilarious, today they are, at least, usable (in those cases of constrained efficiency), although we can still condescendingly look on them.

But the prime assumption for this positive augury lies in the real possibility of engaging enoughly numerous phraseology and semantics rules – respectively in that proximal future when the substrate (hardware’s speed/capacity, software algorithms’ articulateness, people’s motivation) will be fulfilled.

And I try to illustrate with the following synthetic examples, of a kind that could be implemented soon in an intelligent system that translates from one language to another.

BANCHETUL 1-3 / 2016

Translațiuni

Chestiunea alegerii cuvântului corespondent din lista lexicală de sinonime: pentru a putea alege cât mai evoluat ar trebui angajate simultan atributele de cardinalitate și de ordinalitate însoțind (explicit, în viitor) semanticile. Adică tocmai inefabilul pe care mintea noastră îl face atunci când, fără efort considerabil, alege sinonimul cel mai bun pe baza unei clasificări derulate instinctiv pe două axe complementare: sfera/domeniul și rangul/relevanța.

Pentru a distinge între omonime (sau între omografe), automatul trebuie să considere adiacența contextuală (cuvintele din jurul cuvântului suspect de omonimie/omografie) și să angajeze reguli probabiliste – reguli desprinse nu din statistici brute (sintetizate prin OLAP ori data-mining), ci din tipare frazeologice (de genul: după o prepoziție urmează de obicei un substantiv, iar după o conjuncție sunt șanse mari să vină un verb; așa cum adjectivul are în preajmă un substantiv, iar adverbul un verb).

Detectarea subiectului subînțeles (chestiune spinoasă la traducerile automate din limba română) printr-o abordare de ‚inginerie-inversă’: identificarea și delimitarea propozițiilor; analizare sintactică pentru denominarea entităților esențiale de scriere; ‚apelarea’ candidaților la ‚subiectism’; numirea substantivului/ pronumelui prezumtiv-echivalent; reevaluarea frazei rezultate. Ș.a.m.d. (Și mai toate implementabile prin logici probabiliste, ci nu deterministe, așa cum se obișnuise informatica să opereze, în primele ei decenii.)

Da, știm: constituirea colecțiilor de reguli, precum și construirea logicilor de extragere și respectiv de aplicare a acestora, toate necesită timp, resurse materiale și umane. Însă lucrurile deja s-au urnit prea mult pentru a rata cumva destinația. De fapt, încrederea mea se bazează pe chiar faptul că putem de pe-acum, fie și în modul acesta incipient-sistemic, să definim tratamente pentru neajunsurile manifestate astăzi în traducerea automată. Pentru că – așa cum ne spuse Jules Verne, copii fiind – ceea ce unii oameni imaginează, alții (sau aceiași) vor reuși să transpună în viață.

BANCHETUL 1-3 / 2016

The issue of choosing the corresponding word from the lexical list of synonyms: in order to pick the most evolved item, we should simultaneously engage the cardinality and the ordinality attributes what will (explicitly, in future) accompany the semantics. That is rightly the ineffable what our mind makes when, without considerable effort, chooses the best synonym based on an instinctive classification – a classification deployed on two complementary axes: the sphere/area and the grade/relevance.

In order to distinguish between homonyms (or between homographs), the machine should also consider the contextual adjacency (words around the homonymy suspected word) and to employ probabilistic rules – rules drawn not from raw statistics (synthesized by OLAP or data mining), but from phraseology patterns (i.e.: the preposition is followed by a noun, and after a conjunction are likely to come a verb; as the adjective has a noun around it, and the adverb has a verb).

Detecting of the under-carried subject (the lapsing nominative noun/pronoun, so romanianspecific) by a ‚reverse-engineering’ approach: phrases/sentences delimitation; syntactical analysis (in order to denominate the essential writing entities); ‚appealing’ the candidates to ‚subjectism’; assigning the presumptiveequivalent noun/pronoun; sentence reassessment results.

And so forth. (With most of them implementable by probabilistic logics, instead of deterministic ones, how informatics used to operate within its first decades.)

Yes, we know: to encompass such theoretical rules collections, and also to build the logics to extract/enforce them – all of these take time, require material and human resources. But things have already been too impelled to flunk that goal.

In fact, my confidence is based on the very fact that we have from now the ability, even in this inchoate but systemic way, to define treatments to address the actual machine-translation shortcomings. Because – as Jules Verne told us, being children – what some people can imagine, others (or the same) will be able to translate into life.

79

TRANSLAȚIUNI

Lucian BLAGA în limba lui Cervantes LA CUMPĂNA APELOR

EN EL SIGOÑAL DE AGUAS

Tu ești în vară, eu sunt în vară. În vară pornită către sfârșit, pe muche – amîndoi la cumpăna apelor.

Cu gând ducăuș - mângâi părul pământului.

Ne – aplecăm peste stînci, subt albastrul neîmplinit.

En verano estas, en verano estoy. En verano que salga declinar, en de aguas sigoñal nos – cresta.

Jugando – consolo el pelo de la terra.

Bajo celeste – azul, en peñas nos doblamos.

Privește în jos! Privește-ndelung, dar să nu vorbim.

S-ar putea întîmpla să ne tremure glasul.

Din poarta – înălțimei și pînă-n vale îmbătrânește, ah cît de repede, apa. Și ceasul.

¡ Mira abajo! Mira largo tiempo, pero sin hablar, Que es posible teamblamos la voz en mora.

De la puerta – de altura i hasta en valle envejece, ay que rápido, la agua. Y la hora.

E mult înapoi? Atîta e și de-acum înainte Cu toate că mult mai puțin o să pară.

Ne-ascundem – stins arzînd – după năluca de vară.

Ne-nchidem inima după nespuse cuvinte.

¿ Hay mucho atrás? Tanto – en adelante aunque mucho mas poco parecer, ahora Nos escondemos – débil quemqando – en fantasmas.

Clausuramos el córazon tras de boca muda.

La senda de – ahora baja – humo de sacrificio no recibido. Aqui camino hace pólvora y valle, engañadas – infinito para un cielo atrayente y intangible.

Poteca de-acum coboară ca fumul din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luăm iarăși drumul spre țărna și valea, trădate-nmiit pentru un cer chemător și necucerit.

Din: La Cumpăna Apelor (1933)

SATUL MINUNILOR

EL PUEBLOS DE MARAVILLAS

Ajuns-am prin pulberi și miriști unde răzbat fără sfat numai unii.

Drumeaguri ades ocolit-am prin liniști după mersul albastru al lunii.

Llegé por polves y rastrajos donde llegan unos sin consejo.

Rutas rodeando yo en silencios de luna mirada en espejo.

Lîngă fîntînile darului harului pîlpîie boalele, țipă lăstunii.

Plin este satul de-aromele zeului ca un cuib de mirosul sălbăticiunii.

Junto las fuentes de gracias y de dones titilan achaques gritan vencejos.

Lleno es el pueblo de dios en rincones como nido con olor de salvajismos.

Legi răsturnînd și vădite tipare minunea țîșnește ca macu-n secară.

Cocoși dunăreni își vestesc de pe garduri dumineca lungă și fără de seară.

Leyes volcando y olvio molde milagro salta que rojo en centeno.

Gallos danubianos anuncian sobre setos el domingo sin tarde, oblongo.

Din: La Curțile Dorului (1938)

80

BANCHETUL 1-3 / 2016

Translațiuni

ÎN LAN

EN TRIGONAL

De prea mult aur crapă boabele de grîu.

Ici colo roșii stropi de mac și-n lan o fată cu gene lungi ca spicele de orz.

Ea strînge cu privirea snopii de senin ai cerului și cîntă.

Eu zac în umbra unor maci, fără dorinți, fără mustrări, fără căinți și fără-ndemnuri, numai trup și numai lut.

Ea cîntă și eu ascult.

Pe buzele ei calde mi se naște sufletul.

De tanto oro reventan los granos de trigo. acá – allá rojas gotas de amapola y en trigonal una moza con pestañas largas como espigas de ceboda.

Ella recoge con la mirada los haces serenos de cielo y canta.

Yo yazco en la sombra de unas amapolas, Sin deseos, sin reprensiones, sin arrepentimientos y sin impulsiones, sólo cuerpo y solo barro.

Ella canta y yo escucho.

Sobre sus labios calidos nace mi alma.

Din: Pașii Profetului (1921)

LA ALMA DEL PUEBLO

SUFLETUL SATULUI Copilo, pune-ți mînile pe genunchii mei.

Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.

Aici orice gînd e mai încet, și inima-ți zvîcnește mai rar, ca și cum nu ți-ar bate în piept ci adînc în pămînt undeva.

Aici se vindecă setea de mîntuire și dacă ți-ai sîngerat picioarele te așezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.

Sufletul satului fîlfîie pe lîngă noi, ca un miros sfios de iarbă tăiată, ca o cădere de fum din streșini de paie, ca un joc de iezi pe morminte înalte.

Din: În Marea Trecere (1924)

ÎNCHEIERE Frate, o boală învinsă ți se pare orice carte.

Dar cel ce ți-a vorbit e în pămînt.

E în apă. E în vînt.

Sau mai departe.

Cu foaia aceasta închid porțile și trag cheile.

Sunt undeva jos sau undeva sus.

Tu stinge-ți lumînarea și-ntreabă-te: Taina trăită unde s-a dus? Ți-a mai rămas în urechi vreun cuvînt?

De la basmul sîngelui spus întoarce-ți sufletul către perete și lacrima către apus.

Din: Lauda Somnului (1929)

BANCHETUL 1-3 / 2016

Niña, ponete los manos sobre mis rodillas.

Yo creo que la eternidad ha nacido a pueblo.

Aqui cualquier pensamiento es mas lento, y tu corazon late mas raro, como si no late en pecho sino hondo en tierra en cualquier parte.

Aqui sana la sed de redención y si te has ensangrentado los pies te sientas en un montielo de arcilla. ¡ He ahi! está tarde.

La alma del pueblo aletea al lado de nosotros, como un olor tímido de herba segada, como una caída de humo desde aleros de pajas, como un juego de cabritos sobre tumbas.

CONCLUSIÓN Hombre, enfermedad vencida parecen todos libros.

Pero quien te habló está en sepulcro.

En agua. En viento.

O mas bien lejos.

Con ésta hoja cerro las puertas y saco las llaves.

Estoy y arriba y abajo.

Apagate la luz y preguntate: ¡ arcano vivido donde salió? ¿ Hay más en orejas una palabra?

De cuento de sangre dicho vuelvete la alma hacia pared y lágrima hacia acaso.

En español por Petrișor CIOROBEA 81

TRANSLAȚIUNI

Dorina Brândușa LANDÈN

O retorică a cercului / A rhetoric of a circle I

I

Binecuvântează această țară prea vastă umbra drapelului degerat pe cerul de iarnă și lanul de zăpadă adormit în vâscoasa noapte a septentrionului.

Această mulțime copleșitoare cu aerele și automobilele ei oameni ca promoroaca și versiunea lor despre umanitate.

Bless this too vast country a shadow of a benumbed flag in a wintery sky and the snowy field asleep in a northern viscous night.

This overwhelming crowd with its prances and its cars people like hoar frost and their version of humanity.

Binecuvântează pe cei ce te jefuiesc și epuizează plini de promisiuni de fericire și libertăți de schimb câștigându-te la jocul viril al vânătorii fără sânge învăluindu-te cu iubirea lor fierbinte ca o gură de pușcă.

Bless those who rob you and exhausts you full of promises of happiness and freedom of exchange winning you at the manly game of hunting without blood wrapping you in their love hot as a muzzle of a rifle.

Binecuvântează oamenii mici încununați în piețele publice proclamațiile lor implacabile și toate amărăciunile ce-ți povârnesc trupul.

Bless the little people crowned in public markets their implacable proclamations and all the sorrows that torture your flesh.

O, nu-ți fie teamă restul zilelor tale sunt asigurate o grenadă amorsată se odihnește alături de tine!

Oh, don’t be afraid the rest of your days are provided a primed grenade is resting next to you!

II Nu contează că eu sunt pe malul celălalt și-ntre noi e un fluviu-n vâltoare.

Sufocați de ziua de azi singuri în fața zilei de mâine trebuie să pornim împreună cu mizerabilele noastre datorii spre o nouă aventură.

82

II Never mind that I am on the other side and between us is a whirlpool river.

Suffocated by today alone in the face of tomorrow we must embark our miserable debts on a new adventure.

BANCHETUL 1-3 / 2016

Translațiuni

III

III

Bătrâni solitari ori tineri frumoși sălbatici se rotesc în propriul lor spațiu – viziunea unui nesfârșit vals al vieții – eu niciodată în cercul meu ci între.

Solitary elders or wild gorgeous youngsters revolve around their own space – a vision of a never-ending waltz of life – I’m never in my circle but in between.

Cazi și te ridici din înăuntru spre în afară și din afară spre înăuntru urci și cobori os cu os scara marii siderurgii a răbdării puținele bucurii colorate nu mai sunt decât prin analele istoriei celor ce și-au zidit cu răbdare lăcașul.

You fall off and get up from inside outwards and from the outside inwards you climb and descend bone by bone large scale of a patience of steel few coloured joys they are no longer only in the annals of history of those who have patiently built their abode.

Pentru a-ți salva pielea important este să te așezi în cerc acesta este rostul educației.

To save your skin it is important to sit in a circle this is the purpose of education.

IV

IV

Ca niște lăcuste lungi s-au înmulțit negustorii veacului n-au uitat să-și râdă în barbă de palmele noastre crăpate umplute cu o bunăstare abstractă.

Iată-i sosind carnali și zemoși și-n timp ce ne vorbesc despre țara abundenței mergem în neștire în cerc nici înainte nici înapoi.

I-au scăpat din vedere pe cei izbiți de vremuri pierduți într-o furtună de zăpadă în munți străini printre copaci pe ramurile cărora foiesc visele.

Like long grasshoppers the merchants of the century have multiplied they haven’t forgotten to laugh to themselves of our cracked hands filled with abstract wealth.

Here they arrive meaty and juicy and while they are talking to us about the land of plenty we go aimlessly in a circle neither forwards nor backwards.

They have overlooked those struck by the times those lost in a snowstorm in foreign mountains amongst trees on branches bustle with dreams.

Ei ne iubesc mai mult căzuți la pământ – cetățeni de bună credință gâfâind a neputință într-un prezent care durează de când moartea.

They love us more fallen to the ground – bona fide citizens panting of powerlessness in a present that lasts since the death.

V Nu e nevoie să apleci capul să te privești în netulburatele ape BANCHETUL 1-3 / 2016

V No need to bow your head to look into untroubled waters 83

Translațiuni

vei vedea doar un alt chip lipsit de umbră și culoare doar ochii îl precedă – expresie a întregii ființe – fixând în limpezime această clipă ori străfulgerarea unei iluzii.

You’ll see just another face devoid of shade and colour outrun only by your eyes – expression of a whole being – setting in clarity this moment or flashing forth an illusion.

Dar iată că alți ochi mereu deschiși te pândesc mii de ochi – faruri sparte pietrificate în sterila oprire privesc deodată din fântâna în care se zbenguie prea mult cer și unde tăcerea e atât de adâncă.

But behold the other eyes always open are lurking thousands of eyes – broken headlights petrified in a sterile stop suddenly they are looking back from the fountain frolicking in too much sky yet where silence is so deep.

O nălucă străbate cercul cerului și te privește cu tristețe în oglinda lui spartă.

A chimera crosses the circle of the sky and gaze upon you sadly in its broken mirror.

VI

VI

Timpul seceră grâul nu-i vom cunoaște niciodată îndeajuns spicul nu-i vom gusta niciodată îndeajuns sămânța.

Liturghia verii desfrunzește arborii stinge-n noi orice lumini și-abia ne-ajunge umbra pe pământ când rugurile iernii ne scriu pe epidermă linii lungi.

Time reaps wheat we’ll never ever know enough its ear we’ll never ever taste enough its seed.

The liturgy of the summer defoliates the trees turns off every lights inside us and we only get the shadow on the ground when the pyres of winter write on our skin long lines.

Vine noaptea și dacă aștept trează aud foșnetul orelor în trecerea lor liniștită.

Jumătate vin și jumătate se duc dar mie îmi trebuie timpul întreg.

The night comes and if I’m awake I can hear the rustle of the hours in their peaceful passing.

A half comes and a half goes but I’m in need of the whole time.

VII Secvența zburătoare a păsării se topește în cer în tine se-nalță disperate păcatele temerile faptele bune și o mână de cleștar – așteptarea zdruncină din temelie pe ceilalți și viețile lor.

84

VII The sequence of a flying bird melts into the sky into you it rises despairing the sins of fears the good deeds and a crystal hand – in anticipation shakes the foundation of the others and their lives.

BANCHETUL 1-3 / 2016

Translațiuni

VIII

VIII

Poate suntem mult prea liberi prea neînduplecați ori ne lipsesc sentimentele pentru a renaște iubirea din inocența copiilor plămădind oameni din zăpadă.

Maybe we are far too liberal too unyielding or we lack feelings to revive the love from the innocence of children kneading people from snow.

Dar cum poți să fii liber când te pomenești față în față cerc în cerc cu moartea?

But how can you be free when you find yourself face to face circle into circle within death?

IX

IX

Iată-i sosind o dată cu zăpada solitari și sălbatici sinucigași ai marilor ghețari cu sudoarea strălucind la nările celor care conduc șirurile se-adună unul câte unul înainte de căderea întunericului.

Here they arrived along with the snow solitary and feral suicides of the great glaciers with glistening sweat at the nostrils of those who run the chains gathering one by one before the fall of darkness.

Unii mor mor concret ceilalți se sfâșie între ei.

Some die specifically die some tear themselves apart.

Pentru noaptea aceasta s-au născut cu sângele lor să ne stropească chiar dacă ar trebui să piară.

They were born for this night their blood shall be sprinkled on us even if it should perish.

Dorm cu mâinile ca niște buchete un somn atât de greu că pare o bornă în delirul rece al iernii piatra crăpată de ger se umple de lună rană închisă în cicatricea sa perfectă.

I sleep with my hands as some bouquets a sleep so hard that seems like a milestone in the cold delirium of winter a freezing split stone is filled in with the moon a wound closed on its perfect scar.

X Mă învârtesc nemulțumită printre nemulțumiți nu spun nimic nimănui și plec gândindu-mă în ce epocă bezmetică trăim.

X I turn around discontent amongst the discontents I’m not saying anything to anyone and leave thinking we live in such a delirious era.

Traducere în engleză Daniella Bullas

BANCHETUL 1-3 / 2016

85

TRANSLAȚIUNI

Ana PODARU

Fluturi în infern / Butterflies in Inferno Ana Podaru s-a născut la 27 oct. 1974, în localitatea Nicolae Bălcescu din județul Bacău. „Copilăria la sat – mărturisește ea – sădește în viitorul adult imaginea frumosului, imaginea libertății. Mirosul câmpului și joaca desculță în ploaie mi-au rămas întipărite în minte. Școala românească mi-a deschis sufletul către poezie. Poeziile lui George Bacovia atârnând ca plumbul în adâncul fântânii inimii mele. Eminescu și Adrian Păunescu presărând undeva în cotloanele sufletului o sămânță roditoare mai târziu”. Mama îi dăruiește „comoara cea mai de preț a sufletului, bunătatea”, iar dascălii de la Liceul „Vasile Alecsandri” din Bacău, îi asigură temelia. Căsătorindu-se și ajungând la Vulcan, urmează cursurile sanitare la Petroșani, așa cum spune, din „dragoste pentru oameni” și din „empatie și înțelegere a suferinței umane, profesia de asistent medical fiind o meserie vocațională pe care” o profesează „cu dăruire și pasiune”.

Ana Podaru debutează editorial cu volumul de versuri Firimituri de fericire la Editura Inspirescu, Colecția Poeții Secolului XXI, Satu Mare, 2014. Cartea este lansată la Biblioteca Șansa din Vulcan, la 27 decembrie, organizator fiind Consiliul local.

Imediat, în 2015, aceeași editură îi publică volumul Fluturi în infern / Butterflies in Inferno, ediție bilingvă română-engleză (traducere: Lucia Ștefanovici, Eva Halus și Rudolf Neumaier). Ana Podaru, asistent medical la Londra, reușește o dublă lansare în capitala britanică: la Wembley Library Brent - Londra, în 5 dec. 2015, și după o lună la Librăria Kingsbury - Londra, fiind prezentă cu sprijinul My Romania Community. Poeziile sale încântă publicul. Aici volumul său de versuri, Fluturi în infern / Butterflies in Inferno, stă pe standuri alături de cărțile lui Creangă sau Slavici.

Poezii ale sale se află pe rețelele de socializare, facebook, solicitate de cititori, în diferite grupuri literare, sau pot fi găsite pe Youtube, în recitalul Nataliei Pintea. (D.V.)

86

BANCHETUL 1-3 / 2016

Translațiuni

Fluturi în infern

Butterflies in Inferno

Am colindat aseară poienile în vis Eu… fluture o zi dansam cu licurici Și mă-nălțăm la stele plutind în necuprins, Iar luna îmi zâmbea, cu toți erau complici.

Am coborât pe-o rază, m-am așezat pe flori, Iar ale mele aripi se contopeau cu ele Sălta prin luminiș magie de culori Iar vântul ne ghida fără să aibă vele.

M-am așezat în părul bălai al unei fete, Apoi cu gingășie, în palma călduroasă, A ochilor scânteie pe suflet mi-e pecete, Privirea ei candidă mă urmărea sfioasă…

Dar se-auzi un tunet și totul s-a schimbat, Iar licuricii-n corbi flămânzi s-au transformat Țipau în beznă stele cu glasul tremurat: – Nu ne luați lumina!… iar luna… a oftat…

Am încercat să zbor, captiv eram în palmă Ca într-o colivie… iară frumoasa doamnă Nu mai avea nici păr, nici chip de pus în ramă, Doar frunza mirosea ca-ntr-o ploioasă toamnă.

Pe floarea ce regină era pe timp de noapte Am încercat să lunec, dar am căzut în gol, Iar în tunelu’-ngust urlau cu mii de șoapte Oameni cu chip de corb, ce îmi dădeau ocol…

Eu fluture o noapte, ei… corbi să mă înghită, Mi-au pus pe aripi plumb, pe vise gânduri triste , Nu pot să zbor la stele, să poposesc uimită Pe razele ce plâng cu lacrimi contopite.

I have wandered last night the glades in my dream Me… butterfly of a day I was dancing with fire flies And I have risen up to the stars boundlessly floating And the Moon was smiling to me; everything were

accomplices.

I have come down on a ray, I have sat on flowers, And my wings were blending with them There was leaping through a glade a magic of colors And the wind has guided us without sails.

I have sat on the blonde hair of a girl, Then tenderly on the wormful palm, Of the eyes sparkle in the soul is my seal, Her candid look timidly was following me.

But there has heard a thunder and everything has

changed And the fire flies in ravens have changed There have cried in the dark the stars with trembling

voice: – Do not take us the light!… And the Moon… it has

sighed.

I have tried to fly, prisoner I was on a palm As in a cage and the butterfly lady Has anymore had neither hair, nor face to put in a frame Only the leaf smelled as in a rainy autumn.

On the flower which a queen it was at night I have tried to glide, but I have fell into the void And through the thin tunnel, there were screaming

with thousands of wispers People with raven faces that have detoured me.

Me, butterfly for a night, they… ravens to swallow me.

They put me lead on my wings, on my dreams, sad

thoughts, I cannot fly up to the stars to stopover astonished On the rays which cry with amalgamated tears.

M-am îmbrăcat în violet aseară

I Have Dressed in Purple Last Night

M-am îmbrăcat în violet aseară Și-n păr mi-am prins zâmbind, regina nopții Și-am pus scântei pe lumânări de ceară Ce-mi parfumau cărarea-n pasul sorții Și am pășit desculță pe covorul De frunze verzi, căzute din cais Cu praf de stele-am descântat izvorul Ce-mi susură prin gânduri ca-ntr-un vis Cu ochi sclipind am străbătut apusul De-un violet ceresc, brăzdat prin nori Iară cu luna-mi împărții surâsul Și-am rătăcit prin stele până-n zori De-un violet părea și răsăritul Prin raze scânteiau flori violete Aură violet avea și sfinxul Adus de vânt cu violete plete.

I have dressed in purple last night And in my hair I have caught smiling queen of the

night And I have put sparks on the candles of wax Which have fragranced my path in the fate’s step And I have stepped barefoot on the carpet Of green leaves, fallen from the apricot tree With star dust I have disenchanted the spring Which it purls through thoughts as in a dream With shining eyes I have crossed the sunset Of a heaven purple, wrinkled among the clouds And with the Moon I have divided my smile And I have wandered among stars till dawns Of a purple it seems the sunrise Among rays there were shining purple flowers Purple hallo it had the Sphynx, too Carried by the wind with purple tress.

BANCHETUL 1-3 / 2016

87

Translațiuni

Am renăscut udată de lacrima fierbinte

I Was Reborn Wetted by the Hot Tear

M-am întrebat aseară privindu-mă-n oglindă De mai trăiesc aievea sau am murit de mult? Și-am scormonit cenușa secundă cu secundă Certat fiind cu timpul, nu vreau să-l mai ascult.

Cu mâna obosită de truda muncii dese Am mai simțit arsura din jarul ce-a rămas Și-am tresărit cu teamă c-a început să-mi pese De flacăra plecată spre ultimul popas.

Privirea înecată în lacrimi, asudată Se mai zbătea sub clipa netrebnicului gând Și prin perdeaua deasă de fum, încețoșată O inimă pulsa cu ritmul tremurând.

Pe jar ardea sărmana de mână cu dorința Sudoarea să o stingă, sau focul să o ardă?

Mă mistuia-ntrebarea ce-mi zguduia ființa Și-mi adunau cenușa într-o firidă caldă. Și-am renăscut udată de lacrima fierbinte De sânge izvorât din suflet încă viu În mâini purtam icoana măicuței mele sfinte Nu m-am născut degeaba, acuma sigur știu.

I was wonder myself last night looking in the mirror If I stil live for real or I am dead for long?

And I have rummaged the ash second by second Being quarreld with time, I do not want to listen to it.

With the tired hand by the toil of dense work I have also felt the burn in the remained glow And I have startled timidly that I started to care About the gone flame to the last halt.

The drowned look in tears, swet It was struggling under the second of the thought less And through the dense curtain of smoke, blurred A heart was pulsing with it’s trembling rithm.

On the glow it was burning hand in hand with the wish The sweat to extinguish or the fire to burn it?

It was burning me the question which hitches my being And it was gathering my ash in a warm niche.

Ad I was reborn wetted by the hot tear Of blood sprung through soul still alive.

In hands I was carrying the icon of my holy mother.

I was not born in vain, I now it now for sure.

Beyond the Clouds

Dincolo de nori Dincolo de nori… în altă galaxie am rătăcit secunde ce mi-au părut un veac firescu-n nefiresc târându-și trena vie înfipte rădăcini în nori… bietul copac…

Imaginea-mi oglindă într-un cristal albastru mulți ochi fără de lacrimi atârnă dând să cadă nu recunosc nici chipul diform, străin de astru, nici zece guri căscate din mâini cerând ofrandă.

O floare cu petala înfiptă-n raze reci… nu mi se pare straniu, ar vrea să-i soarbă seva dar unde este apa?… petalele sunt seci iar frunza înnegrită parcă-mi șoptea ceva… un geamăt la răscruce de vânturi stăpânite un tunet prins în lanțuri de fulgerul brăzdat cărări neluminate de stele adormite pe-un roșu ca de sânge de inimă ce-a stat.

O liniște certată de murmurul secundei ce-și face loc prin norii îngreunați de ploi, alai de siluete gonind pe panta undei Stăpân era doar timpul ce nu privea-napoi…

Beyond the clouds… In another galaxy I have wandered for seconds which seemed me a

century The naturalness in unnaturalness agging on it’s lively dally raks stucked in clouds… poor tree…

My image mirror in a blue crystal Many eyes without tears are hanging to fall I do not recognize neither the misshapen face, stranger

by the star, nor ten opened mouths with hands asking for sacrifice.

A flower with it’s petal stucked in cold rays… it does not seem strange to me, they would like to sip

it’s seve but where is the water?… the petals are dried up and the darken leaf as if it has wispered something… a moan at a cross of ruled winds a thunder caught in laths of the furrowed lightening unlightened paths of asleep stars On a red as blood of a heart which has stopped A quarrelled silence by the murmur of the second which it was making way among the heavy of rain

clouds suite of silhouettes rushing on the wave’s slope Master was only time which was not looking back…

Traducerea în limba engleză de: Lucia Ștefanovici, Eva Halus, Rudolf Neumaier

88

BANCHETUL 1-3 / 2016

TRANSLAȚIUNI

Simion TODORESCU

Străfulgerări de gând / Flickers of thought 1. Deși omul nu e singur în spațiul absolut, este absolut sigur că cel mai mult ține la individualitatea sa.

1. Although man is not alone in the absolute space, it is absolutely certain that he appreciates his individualitz the most.

2. Absolutul și infinitul sunt splendide invenții filosofice ce neliniștesc străfundurile gândirii umane.

2. The absolute and the infinite are wonderful philosophical inventions which stir the depths of human thought.

3. Toate ființele și lucrurile de pe acest pământ, mai mult, chiar și închipuirile omului, încap într-o filosofie.

3. All creatures and things on this earth, and even man’s fancies can all merge into one philosophy.

4. Sistemele filosofice sunt relative și vulnerabile, sunt închideri ce nu se deschid.

5. Și punctul de sprijin ar trebui să se sprijine pe ceva.

6. Universul are tot atâtea laturi câte aripi are gândul.

4. Philosophical systems are relative and vulnerable; they are enclosures that never open.

5. Even support should be supported by something.

6. The universe has as manz sides as the thought has wings.

7. Suntem agățați în Univers ca-ntr-un cuier.

Ne mișcăm, dar nu ne putem da jos, pentru că acolo (care este și aici) suntem destinați să rămânem.

7. We hang in the Universe as if on a hook.

We can move around but we cannot get off because it is there (which is also here) that we are destined to stay.

8. Toate obiectele și fenomenele sunt legate în Univers printr-un imaginar cordon ombilical și își au propriile lor definiții, unele exprimate, altele nenăscute.

8. All objects and phenomena are linked in the Universe by an imaginary umbilical cord and they all have their own definitions, some of wich are expired, while others are not yet given life to.

9. Omul este un Univers între naștere și moarte.

9. Man is a Universe in-between birth and death.

10. De ni s-ar împlini toate dorințele, visele, adevărurile lumii ar fi cu totul altele, iar universul infinit, cunoscut în totalitatea lui maiestuoasă.

10. If all our wishes and dreams came true, the world’s truths would be completely different, and the infinite universe would be known in its majestic entirety.

11. Marele templu al naturii găzduiește numai muritori.

12. Instabile sunt limitele omului în procesul cunoașterii.

13. Descătușați-vă inteligența! Lăsați frâu liber imaginației! Străduiți-vă să deveniți aristocrați ai spiritului.

BANCHETUL 1-3 / 2016

11. Nature’s great temple only hosts mortals.

12. Unstable are man’s limits in the knowledge process.

13. Unleash your intelligence! Let your imagination loose! Endeavour to become aristocrats of the spirit.

Traducere în limba engleză de / Translated into english by Andreea I. ȘERBAN

89

TRANSLAȚIUNI

Baki YMERI

Poezii de dragoste / Love poems MIERE

HONEY

De ce mă vrei?

M-ai întrebat.

Pe buzele tale Erau polen și nectar.

Nevăzute albine Îți desenau pe buze o inimă.

De ce mă vrei?

M-ai întrebat.

Nevăzute albine Se trudeau să poarte prin aer Tremurul inimii tale.

Why do you ask ?

You asked.

Your lips Were honey and nectar.

Unseen bees Were drawing a heart on your lips.

Why do you want me?

You asked.

Unseen bees Were struggling to carry through the air The tremor of your heart

MONOLOGUL UNUI VIS

MONOLOGUE OF A DREAM

Potolește setea Pe Valea Luminii Râzi Ca să te mângâie îngerii!

Du-te sus, Trage perdelele Și stinge lumina!

Nu vezi că eu sunt Lumina ta!

Așteaptă-mă!

Quench the thirst On the Light Valley Laugh So that the angels fondle you!

Go up, Draw the curtains And turn out the light!

Can’t you see that I am Your light!

Wait for me!

VECINI LUMINII

NEIGHBOURS TO THE LIGHT

Vino Andreea Să devenim vecinii luminii!

Tu nici nu știi Că în fața ta Există biblioteci neguroase!

Vino, am șoptit.

Deschide aceste antice cărți Și lasă-mã Să-ți mângâi trufia!

Come Andreea let us become neighbours to the light!

You don’t even know That in front of you There are foggy libraries!

Come, I whispered.

Open these antique books And let me Fondle your pride!

90

BANCHETUL 1-3 / 2016

Translațiuni

CÂNTEC POPULAR

FOLK SONG

Prin Rai alergând, Coborând, Pe așternutul de vânt, Sânii tăi tremurau.

Undele lor mă loveau, Mă trânteau la pământ.

Through Heaven running, Alighting, In the wind bedding, Your breasts were shivering.

Their waves hit me, Knocked me down to ground.

SUFLETUL VERII

SUMMER’S SOUL

Hai să privim în amurg Disperarea Și marea-n ruină, Pădurea care și-a apus Cununea de crengi.

De câte ori ne-mpăcăm, Suntem mai aproape de Dumnezeu.

Hai, vino în sufletul verii – Vom fi Precum doi inși Aplecați tare departe Și adormiți...

Let’s look at dusk The dispair And the great ruin, The forest that set The crown of branches.

Whenever we reconcile We are closer to God. Come, join me in summer’s soul – We will be As two people Bend very far And asleep…

PUTEREA IUBIRII

THE POWER OF LOVE

Cu pielea ta luminezi stelele, Cu gasul tău sorbi izvoarele, Cu buzele tale încălzești iernile, Cu gura ta rostești rugăciunile, Cu ochii tăi orbești zorile, Cu numele tău albești zilele.

Cu sângele tău înroșești rodiile, Cu sânii tăi străpungi nopțile, Cu pântecul tău rotești soarele, Vezi?!

Cu pântecul tău rotești soarele.

With your skin you lit the stars, With your voice you drink the springs, With your lips you warm the winters, With your mouth you way the prayers, With your eyes you blind the mornings, With your name you whiten the days.

With your blood you blush the pomegranates, With your breasts you erupt the nights, With your waist you spin the sun, Don’t you see it?

With your waist you spin the sun.

PASTEL

PASTEL

Scoica sânilor tăi Era sfăntă ca luna Culoarea lor albă Era precum spuma La marginea mării.

The shell of your breasts Was holy as the moon Their white color Was like the foam At the seashore.

BANCHETUL 1-3 / 2016

91

CRITICĂ

Anton GEORGESCU

O RESTANȚĂ A ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE

D

in ciclul „habent sua fata libelli”. Au soarta lor, sunt vii. În noianul de schimbări, transformări generate de răsturnările „sfârșitului de mileniu” (Radu Tudoran), literatura, arta în general nu puteau rămâne în urmă. Dimpotrivă, cum și este de așteptat, ele au preluat în multe privințe făclia-ștafetă a reformării proprii și a societății pe care o reprezintă. De bună seamă, în cadrul unor procese ample de continuitate, preluând ce e de preluat și desființând ce e de desființat din trecut – apropiat și îndepărtat – noile întocmiri urmând a se așeza pe propriile făgașe. Paradigmele etice și estetice căpătau noi forme. Unul din tabuurile, de exemplu, nu de primă importanță, dar vizibil, care a fost rapid dat de-o parte este cel al evitării trivialității, pornografiei și cacofoniei ca expresie artistică.

Acestea au invadat toate zonele de comunicare, nu numai cele artistice. (Asistăm astăzi la o revenire, se pare). În toată nebuloasa creată, s-a pierdut în primă instanță din vedere continuitatea formelor importante de expresie artistică, criteriile estetice majore și fondul lor, cum ar fi lirismul în special în poezie, valoarea etică și raportarea la categoriile definitorii, binele, adevărul, frumosul, pentru opera de artă (și nu numai).

Printre reperele pe care le observăm, scăpate din vedere în cețurile tranziției, credem a desluși o latură escamotată în deceniile precedente, a literaturii mai ales, aceea care prin natura lucrurilor era indezirabilă ori chiar interzisă, ca incompatibilă cu imperativele regimului dictatorial. Aparenta precaritate a ivirii după 1990 a ceea ce s-a numit „literatură de sertar”, față de izbucniri spectaculoase pe care se sconta după câteva decenii de cenzură, oficială în primă fază, respectiv mascată și/ sau interioară în fazele ulterioare, a făcut să se enunțe absența unei asemenea literaturi la noi.

Chiar admițând câteva excepții, acceptate în unele medii doar pentru a întări regula, adică sentința. În țările din jur se pare că interdicțiile nu erau atât de draconice, date fiind multele „Scrisori din închisoare” (A. Michnik în Polonia, V. Havel în Cehia), de neimaginat în România socialistă, la ruși era în funcție un prodigios „samizdat” (sistem de edituri, izdatelstvo, conspirative) de veche tradiție. La noi

92

controlul era rigid, iar creatorii nu scoteau la lumină decât aluzii, parafraze, forme încifrate etc., numite ironic „șopârle”, care mai răcoreau la răstimpuri pe toată lumea. Din subterane mai răzbăteau la suprafață zvonuri, cu deformările în „+” și „–” inerente, despre câte un Paul Goma sau… Se părea că într-adevăr, nu există literatură de sertar, cel puțin nu într-o cantitate care să tragă la cântar.

Dacă am fi fost însă capabili de o mai mare detașare, să stăm strâmb și să judecăm drept, atât cei avizați cât și publicul larg, marcați de caracterul implacabil și quasi-definitiv al regimului, ne-am fi putut da seama că un întreg popor care a dat generații întregi de creatori de frumos nu poate să se limiteze, să-și îngrădească decenii întregi modalitățile de exprimare, să se lipsească în întregime de unele dintre ele, la comandă, indiferent de unde ar veni aceasta. „Românul s-a născut poet” a pornit ca o simplă lozincă, dar cariera pe care a făcut-o, perenitatea și coborârea ei în folclor spun ceva și despre o realitate, un aspect ineluctabil al spiritualității colective, care nu pot fi șterse din istorie într-o generație sau două.

Ele trebuiau să se manifeste și cine mai păstrează încrederea în valențele acestui neam mai putea să caute urmele lor, lăsate pe nisipurile mișcătoare ale unui timp de restriște.

Căci ele există și deja de ani buni sunt vizibile, spre cinstea celor care le-au lăsat și bucuria celor care le-au găsit. Am făcut această introducere, poate prea lungă, nu pentru a intra în materia amplă a unei literaturi, ceea ce ar fi disproporționat cu slabele mijloace ale unui nespecialist. Tot ce-și doresc rândurile de față este de a da un semnal și o sugestie celor avizați, cu speranța că se vor încumeta să deslușească multele dedesubturi ale unui domeniu pasionant în sine și benefic atât pentru istoria literară, pentru istoriografia literaturii, dar și pentru cultura și conștiința întregii noastre colectivități. Multe necunoscute au ieșit, ies și vor ieși la iveală și se cuvine abordarea lor temeinică și laborioasă. Oricum, e falsă aserțiunea că nu a existat literatură de sertar.

Nu strică, după atâtea generalități, prezentarea câtorva exemple concrete, accesibile chiar diletantului care suntem.

BANCHETUL 1-3 / 2016

Critică

Cazul tipic este cel al romanului lui Lucian Blaga Luntrea lui Caron. În condițiile cunoscute, este de mirare cum a străbătut el deceniile în manuscris, ca să iasă la suprafață în 1990. (1) Aventura cărților este adeseori mai pasionantă decât cea a autorilor lor. Habent sua fata libelli, știau ceva latinii. By the way (ca să nu repetăm apropo), este de mirare cum a scăpat Lucian Blaga însuși de o soartă mult mai atroce decât cea pe care a avut-o; unii confrați deai lui au plătit scump faptul de a fi fost diplomați ori scriitori metafizici. Circula o presupunere că un înalt demnitar comunist (Miron Constantinescu?) i-ar fi fost student, poate și alții și asta l-ar fi scutit de pușcăria politică. Sensibilul poet și filozof n-ar fi ieșit viu de acolo. Fără să fie o mare realizare ca roman, Luntrea lui Caron dă măsura acuității social-politice ieșite din comun a unui spirit ales, a unei minți analitice excepționale, interpretând exact evenimentele prin care trecea România anilor de până la 1950, cum oamenii obișnuiți, chiar familiarizați cu deslușirile posturilor străine de radio, nu le-au înțeles decât cu decenii întârziere sau chiar… deloc. Iată cum accesul la realitate a întregului public cititor a fost retezat. Romanul a apărut întâi în 1990, ajungând acum la ediția IV. Au mai scris cărți, unele bine realizate, congeneri ai lui Blaga în străinătate, în exil: Virgil Gheorghiu (Ora 25), Vintilă Horia (Dumnezeu s-a născut în exil) și alții, dar acestea nu se încadrează strict în conceptul de literatură de sertar. Interzisă da, în țară.

Fascinante, dramatice au fost avatarurile Jurnalului fericirii al lui Nicolae Steinhardt. El a cunoscut mai multe redactări în manuscris, unele distruse de Securitate, și a văzut lumina tiparului în 1991 la ed. Dacia, Cluj, la peste doi ani de la moartea călugărului Nicolae de la Rohia. Azi o găsim în ediția II la Mânăstirea Rohia – Polirom, 2008. (2) Un best seller al genului.

Este cumva natural ca genurile literare preponderente în condiții de interdicție/ clandestinitate să fie jurnalul și poezia. Iar poezia deține de departe un loc de frunte în literatura de închisoare, dată fiind nevoia de a fi memorată, accesul la uneltele de scris fiind cu desăvârșire nepermis de regimul penitenciar românesc. De aceea denumirea „literatură de sertar” este cumva simbolică, căci în sertare nu se putea păstra nimic compromițător, fiind descoperit la orice percheziție efectuată de „organe” și confiscat, iar deținătorul aspru sancționat. Cel mai cunoscut caz este cel al Jurnalului inginerului Gh. Ursu, ținut – extremă imprudență – în sertarul de la birou și văzut de colegele de serviciu. Autorul, arestat și anchetat câteva luni, a murit în 1985 în arest, iar jurnalul n-a BANCHETUL 1-3 / 2016

apărut nici după mai multe serii de deschideri ale dosarelor de la serviciile secrete, până azi. A apărut un volumaș de poezii ale lui Gh. Ursu. (3) În ce cotlon vor fi așteptat și acestea, până să iasă la lumină ?

Cea mai bună creație a genului este considerat Jurnalul lui Mihail Sebastian, iar pentru cei crescuți în anii „democrației populare” el a fost tot atât de interzis și inexistent ca toată literatura neacceptată de regim. Deși scris anterior, este totuși „de sertar”, fiindcă nu a fost publicat integral decât abia în 1996. (4) Rămase familiei după moartea în 1945 a scriitorului, cele „nouă caiete de Jurnal” s-au aflat „din 1961 în Franța, în proprietatea fratelui mai mic al autorului, Andrei Benu Sebastian” (v. Mențiuni asupra ediției). S-au păstrat desigur, fără probleme, în… sertar. O excelentă frescă a societății interbelice și a lumii literare, care ridică la fiecare pagină întrebări existențiale, contrafactuale (ce-ar fi fost dacă…?) și încântări… propriu-zise. În schimb, Jurnalul unei ființe greu de mulțumit de Jeni Acterian a avut la rândul lui o existență clandestină, ieșind la lumină în ediție princeps în 1991, prin grija fratelui Arșavir Acterian și aflat acum la ediția II revăzută, la Humanitas 2007. (5) O altă admirabilă înfățișare a unei lumi mirifice, pe care te întrebi dacă și prin ce au meritat-o acei oameni, acea societate. Pasămite da, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti.

O fată genialoidă, care discuta amical și tinerește cu Sebastian, Eliade, Cella Delavrancea, Eugen Ionescu, Leni Caler, P. Țuțea, Cioran și audia cursurile lui Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu. Ajung la public notările, trăirile ei la decenii de la moartea autoarei, la abia peste 40 de ani. Înșirăm Jurnalele lui Alice Voinescu, (6) al Adrianei Georgescu, acestea redând suferințele din anii de restriște, dinăuntrul și din afara închisorii politice. La fel, caietele bucovinencei Anița Nandriș-Cudla, redate în cartea 20 de ani în Siberia.

Amintiri din viață, aflată la ediția II, Humanitas 2012.

(7) Literatura carcerală este în bună măsură reprezentată de poezie și ea de bună seamă se făcea la toate nivelurile. Se comunica prin cele mai ingenioase procedee de înșelare a vigilenței gardienilor, se memora, se transcria apoi după eliberare și se păstra. Sau, în momente de ingenuitate artistică ori de alte forme de cecitate social-politică, se publica. În conjuncturi agravante, sancțiunile puteau ajunge până la… condamnarea la moarte, cazul lui Radu Gyr cu Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, în 1958, comutată după câțiva ani de detenție politică, care s-a încheiat și ea cu amnistia generală din 1964. Radu Gyr, Poezii, ed. Marineasa ( I Sângele temniței. Balade – 1992, II Stigmate – 1993, III Poezia orală (!) – 1994). (8) 93

Critică

A fost reluat poetul în multe alte ediții și antologii.

Ar fi de dorit câteva citate, dată fiind forța sintetică a poeziei ? Ar fi o impietate, As’ noapte Iisus, Lanțuri, Libertate se cer contemplate… întregi.

Nichifor Crainic este încă un important poet trecut prin pușcăriile politice. A fost și el recuperat în volume și antologii. (9) Arhivele „secrete” sunt datoare literaturii române și cu (cel puțin) un caiet de poezii, inclusiv religioase, folosit la anchetă și la condamnarea doctorului-poet la închisoare. „… a dispărut în mod misterios…” (v. Nota asupra ediției, pg. 11, în Vasile Voiculescu, Călătorie spre locul inimii, 1994). (10) De asemenea, ele sunt datoare cu dactilogramele unor versiuni intermediare ale Jurnalului fericirii, confiscate de la N. Steinhardt, prin interceptarea coletelor trimise prin intermediari. Într-adevăr, despre toate manuscrisele reținute de către autorități și păstrate la dosar în arhive secrete se poate spune că reprezintă literatură de sertar, sui generis. Al cui e sertarul e altă chestiune.

Mare parte din memorialistica de închisoare a fost făcută după 1989. Dar o bună parte a fost scrisă înainte și, deci, se încadrează în ceea ce ne preocupă în rândurile de față. A fost păstrată în cele mai diverse locuri ce se pot imagina, numite generic sertare, unde le stă bine scrierilor. Nu numai închisoarea și constrângerea politică reprezintă, desigur, temele acelor scrieri, dar ele dețin o pondere importantă și este normal. Ele fac parte, temele și evenimentele, din istoria acestor meleaguri și neamuri și nu pot fi escamotate „sub preș”, nici trecute cu vederea, fie că ne plac, fie că nu. Nu doar cultura, ci întreaga noastră existență, a acestor neamuri, poartă amprenta inconfundabilă a vremii de restriște. Ca și ale altor vremuri de restriște. Cităm Constantin Noica, Rugațivă pentru fratele Alexandru, scrisă în 1965, apărută la Humanitas în 1990. (11) Ion Ioanid și-a scris memoriile din Închisoarea noastră cea de toate zilele după eliberare, iar volumele s-au publicat inițial în 1992. (12) Ținând de alte zone tematice, printre scrierile Anei Blandiana, evocări, eseuri, se găsesc multe texte scrise în regimul trecut, când a avut câteva perioade de interzicere a publicării. Este și asta literatură de sertar. Are o carte care se cheamă Sertarul cu aplauze.

Multe detalii sunt de găsit în cartea ei recentă Fals tratat de manipulare. (13) O sursă importantă de documentare o reprezintă Analele Sighet, editate de Fundația Academia Civică, ale Memorialului de la Sighet, înființat sub coordonarea Ana Blandiana – Romulus Rusan. (14)

94

O altă sursă prodigioasă, cu rădăcini adânci în istoria noastră recentă, o constituie arhiva radio „Europa liberă”. Emisiunile susținute de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Teze și antiteze la Paris.

Pagini uitate, pagini exilate, pagini cenzurate și Actualitatea culturală românească, radiografiază un filon consistent al literaturii interzise sub dictatură, fără care întreaga noastră evoluție ar fi fost alta. Cărțile celor doi, publicate după 1989, sunt un argument. (15) O admirabilă documentare asupra celei mai dramatice perioade de transformări și convulsii este făcută în cartea Anei Selejan, România în timpul primului război cultural (1944-1948), cu extindere până în anii ’50. (16) Două volume, Trădarea intelectualilor și Reeducare și prigoană de cercetare obiectivă, cuprinzând presa, literatura, autorii cu prestația și soarta lor. Este timpul nașterii la noi a categoriei care mai apoi se va numi literatura de sertar.

Mai multe referințe, în interviul oferit de autoare în România literară nr. 1-2/ 2014, unde citim și alte articole semnificative în chestiune.

Revenind la proză, un caz aparte, nu numai literar, este Paul Goma. Aproape de la începuturile sale într-ale scrisului, anii 1960, el a fost respins de cenzură (romanul Ostinato) și a reușit apoi să trimită manuscrise în străinătate. Este publicat în Germania, Franța începând din 1971. Are și el manuscrise de „recuperat” de la „organe”, care le-au confiscat în diverse situații. La sfârșitul anului 1977 pleacă definitiv cu familia la Paris. Între timp, cărțile sunt traduse în mai multe limbi europene; pe „acasă” se spunea semioficial că n-are talent. Până aici, se poate asta numi literatură interzisă, „de sertar” ? Bănuim că da. Ostinato, Gherla, Culoarea curcubeului, Gardă inversă… Ce a apărut în continuare în străinătate, autorul fiind la Paris, nu mai e literatură „de sertar”, cum spuneam, ci literatură a exilului. „Acasă”, tot interzisă. (17) À propos (P. G. fiind francofon), este demn de remarcat ciclul autobiografic („penta”-logie) Din calidor, Arta refugii, Astra, Sabina, Roman-intim, care vine din copilăria basarabeană dinainte de război, până la adolescența ardeleană, dar și Patimile după Pitești, Soldatul câinelui etc. Tot à propos, abordarea și a literaturii exilului, ca sinteză, poate fi considerată la rândul ei o sugestie de luat în seamă. A avut un destin aparte și ea. (Avem Enciclopedia exilului literar românesc, 2004, de Florin Manolescu).

Un nume marcat la rându-i de un dramatism cu totul aparte este Ion D. Sîrbu. Redate cu adevărat publicului abia după 1989, opera și viața unei personalități deosebite reprezintă un alt caz semnificativ care nu poate lipsi din discuția de față.

BANCHETUL 1-3 / 2016

Critică

(V. articolele lui Adrian Dinu Rachieru Ion D. Sîrbu, un om liber și Ion D. Sîrbu și explozia editorială postdecembristă, din Contemporanul pe iulie și august 2014. Motivul recurent este: sertarul.) (21) El “ne-a lăsat, s-a spus ,cel mai bogat sertar literar’”.

Adio, Europa!, roman scris în 1985 și apărut în 1993, este un veritabil best seller. (22) Au fost „puse sub obroc” (Luca 11), cărțile. Așa le-a fost soarta… Noi n-am făcut decât să ridicăm un colț de perdea, în spatele căreia se întrevăd comori pecetluite prin farmece ori sub blesteme.

Prezentarea sintetică în lucrări sub acest generic, al literaturii „de sertar”, ar contribui la percepția acestor opere în tot dramatismul genezei lor și la înțelegerea mai completă a întregii noastre culturi și civilizații actuale. Notele desfășurate pe 25 de pagini de N. Manolescu în a sa Istorie critică… despre „memorialiștii de ieri și de azi” nu acoperă decât parțial nevoia de adevăr. (18) „Multă vreme s-a crezut că nu există literatură de sertar în România comunistă.

Despre samizdat, cu atât mai puțin putea fi vorba. Și , totuși, după 1989, au apărut o sumedenie de opere care nu putuseră fi tipărite, sau, dacă fuseseră scrise, cenzura le interzisese ori le mutilase.” (pg. 1418) Unele nume notabile nu sunt luate în considerare de marele critic. (Ale cărui merite excepționale de a publica autori puși la index în antologia sa Poezia română modernă, din BPT, 1968, nu le contestă nimeni; a și fost rapid retrasă din librării – v. pg. 1209). Note mai ample sunt de găsit în Istoria… de azi pe mâine a lui Marian Popa, însă ar mai fi multe de adăugat. (19) Literatura de sertar ca atare nu își are propria critică specializată, mai acut necesară celei din secolul XX, partea a doua.

Se poate face o paralelă, în alt veac, cu Țiganiada lui Ion Budai Deleanu, care „este în mod atât de vădit altceva” (N. Manolescu). Scrisă în 1800, a văzut lumina tiparului abia după opt decenii! Ori chiar cu postumele lui Eminescu, timp de două decenii. S-ar fi găsit contestatari din acele timpuri care să susțină că ele nu există. Cum am fi arătat noi astăzi fără acele capodopere?

Dincolo de nevoia ca întreg noianul acesta de scrieri să fie redat literaturii de care aparține natural și publicului cititor, abordarea cercetării acestor surse încă nelămurite complet va da naștere unei întregi epopei, cu personaje, actori, locuri și timp, momente de desfășurare de mare atractivitate și interes. Epopeea unui amplu segment al literaturii, al culturii, al vieții unei țări.

BANCHETUL 1-3 / 2016

1. Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, ed. Humanitas, București ed. I-1990, IV-2013.

2. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. Dacia, Cluj 1991, ed. II Mân. Rohia – Polirom, 2008.

3. Gheorghe Ursu, Presentimente, postsentimente, poezii, ed. All, București 1993.

4. Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, ed.

Humanitas, București 1996.

5. Jeni Acterian, Jurnalul unei ființe greu de mulțumit. 1932-1949, ed. Humanitas, București ed. princeps 1991; - Jurnalul unei fete greu de mulțumit. 19321947, ed. II revăzută 2007.

6. Alice Voinescu, Jurnal, ed. Polirom, Iași 2013.

7. Anița Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia.

Amintiri din viață, ed. Humanitas, București ed. II-2012.

8. Radu Gyr, Poezii, ed. Marineasa, Timișoara vol.

I-1992, II-1993, III-1994.

- Sângele temniței, ed. Lucman, București 2009.

9. Ion Buzași, Poezie religioasă românească, ed.

Dacia XXI, Cluj-Napoca 2010.

10. Vasile Voiculescu, Călătorie spre locul inimii, ed. Fundația Culturală Română, București 1994.

11. Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, ed. Humanitas, București 1990.

12. Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, 5 vol. ed. Albatros, București 1992; 3 vol. ed.

Humanitas, București 1999, 2000, 2002, 2013.

13. Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, ed.

Humanitas, București 2013.

14. Simpozioanele și seminariile anuale de la Sighetul Marmației. Analele Sighet, ed. Fundația Academia Civică, București.

15. Monica Lovinescu, Diagonale, ed. Humanitas, București 2002 (v. și volumele M. L. Unde scurte, ed.

Humanitas, București I-1990, II-1993, III-1994, IV-1994, V-1995, VI-1996 ș.a.).

16. Ana Selejan, România în timpul primului război cultural (1944-1948), vol. I Trădarea intelectualilor, ed.

Transpres, Sibiu 1992, vol. II Reeducare și prigoană, ed.

Thausib, Sibiu 1993.

17. Paul Goma, Ostinato (online, (ed.) Autura Autorului 2002), - Gherla, ed. Humanitas, București 1990, - Gardă inversă, ed. Univers, București 1997.

18. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, ed. Paralela 45, Pitești 2008.

19. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, ed. Semne, București 2009.

20. *** România literară nr. 1-2/ 10 ianuarie 2014.

21. *** Contemporanul nr. 7/ iul. și 8/ aug. 2014.

22. Ion D. Sîrbu, Adio, Europa!, ed. Cartea Românească, București 1992.

95

CRITICĂ

Ioan GROȘAN

UN VOLUM MIC LA STAT, DAR MARE LA SFAT

D

e Carol Gigi Nicolau mă leagă o veche și statornică amiciție, încă de la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut, de pe vremea primului „Cațavencu” (O, tempora!...), unde era unul din cei mai frenetici jurnaliști de investigații. Era genul de ziarist pe care dacă-l dădeai afară pe ușă, îți intra înapoi pe fereastră: specie pe cale de dispariție astăzi, în epoca intereselor partinice și (sau) pecuniare. Apoi, de-a lungul anilor și-a avatarurilor revistei noastre satirice, l-am mai pierdut din vedere, știind doar că s-a stabilit el, un neastâmpărat genetic, în Petroșani. Și iată-l revenind azi în forță, la Editura FOCUS, cu Roșu adânc de Valea Jiului.

Ce este acest volum mic la stat, dar mare la sfat?

Este o radiografie cvasicompletă a vieții, destinului, întâmplărilor care au marcat profilul special al amplului bazin carbonifer, de la instaurarea regimului comunist și până-n zilele noastre. Dar nu e o lucrare „științifică” (vai, cum s-a mai demonetizat acest cuvânt cu „operele” „savanților” din închisori!), ci totul e trecut prin filtrul personal, subiectiv, al autorului, om al locului. Tocmai de-aici vine și farmecul cărții, în structura ei intimă fiind, de fapt, un pamflet, mai mult sau – adeseori – mai puțin ascuns. Ca un Robespierre vindicativ, Gigi Nicolau se războiește cu toți „nobilii” și îmbogățiții Văii, ghilotinându-i, în pagini de mare savoare, cu lama grea a sarcasmului său. Poți să fii sau nu de acord cu toate ipotezele și premisele de la care pleacă autorul (mai ales cu cele vizând implicarea masivă a KGB-ului sovietic și ulterior rusesc în derularea evenimentelor din Vale), dar nu poți să-i negi coerența demonstrațiilor. Și mai ales stilul. „Roșu adânc de Valea Jiului” trăiește și respiră prin stilul inconfundabil al lui Gigi Nicolau.

Se pot cita multe pagini de mare forță epică (vizita lui Ceaușescu în timpul grevei minerilor din 1977, portretul vitriolant făcut lui Ion Iliescu ca principal promotor al mineriadelor din timpul „democrației originale” etc.), dar nu vreau să răpesc plăcerea cititorilor de a le savura singuri. Tot ce vreau să mai adaug e că sângele de „cațavenc” apă nu se face, lucru observabil mai ales în titlurile subcapitolelor.

96

Iată câteva din ele: ”Măsele cu diamant, falus cu arpacaș, glonț foto”; „Jos pălăria, sus basca, flagrant cu lână”; „Mineriada estivală, filmare cu feonul, ploaie cu purcei, regina huilei” ș.a.m.d.

Scurt spus, Roșu adânc de Valea Jiului e o carte care se citește pe nerăsuflate.

BANCHETUL 1-3 / 2016

CRITICĂ

Carol Gigi NICOLAU

– lansarea unui autor din Valea Jiului la Librăria „Mihai Eminescu” București, prezentat de Președintele Emil Constantinescu – Joi, 3 martie 2016, la Librăria „Mihai Eminescu” București, Carol Gigi Nicolau și-a lansat cartea Roșu adânc de Valea Jiului. A fost prezentată și comentată de Președintele Emil Constantinescu, de ziaristul Liviu Mihaiu și istoricul Marius Oprea.

Președintele Emil Constantinescu, ziaristul Liviu Mihaiu și autorul

Președintele Emil Constantinescu, autorul și istoricul Marius Oprea BANCHETUL 1-3 / 2016

97

CRITICĂ

Cristian LUNEL

DUMITRU ȚEPENEAG SAU DESPRE TENTAȚIA EVADĂRII „Deci, ca să ajungi de la M1 la M2, trebuie, vrând-nevrând, să treci printr-un punct aflat la mijlocul distanței”1, afirmă unul din personajele romanului Zadarnică e arta fugii a lui Dumitru Țepeneag într-o încercare de demonstrare a unui principiu absurd asupra percepției spațiului și a timpului. Afirmația este perfect logică în raport cu orice lege a mișcării fizice, însă, în raport cu un plan interpretativ-filozofic, legea mișcării se dovedește absurdă, contradictorie: între punctul inițial și cel final, subiectul trebuie să treacă prin mai multe puncte intermediare care, în raport cu axa timpului și a spațiului, reprezintă tot atâtea momente de nemișcare, un continuu infinit, care ar menține permanentă distanța dintre cele două puncte. Teoria este formulată de elevul lui Parmenide, Zenon din Elea: „Ahile, aflat în întrecere cu o broască țestoasă care ar beneficia de un avantaj la pornire, nu ar putea nicicând s-o întreacă. Atunci când Ahile ar atinge poziția de plecare a broaștei țestoase, ea însăși ar fi înaintat o bucată de drum, astfel încât distanța dintre cei doi ar descrește, menținându-se însă în permanență.”2 Există și o excepție, după cum putem afla în romanul lui Țepeneag, o excepție ce contrazice în mod ironic orice lege filozofică, fie ea și absurdă: atletul Pamfile reușește să prindă broasca, pe când aceasta dormea.

Ipoteza mai sus prezentată poate reprezenta, în ansamblul narațiunii, o ilustrare a tehnicii narative, pe care autorul o deghizează prin intermediul unor personaje ce se află în continuă mișcare, într-o continuă fugă. În fond, subiectul romanului este dizolvat, personajele n-au o individualitate solid conturată, identitățile se suprapun până la confuzie, 1 Dumitru Țepeneag, Zadarnică e arta fugii, București, Editura Art, 2007, p. 150.

2 Petre Kunzmann, Franz-Peter Burkard, Franz Wiedmann, Atlas de filozofie, București, Ed. Rao, 2004, p.33.

98

totul pare fragmentat în raport cu un plan narativ cvasigeneral.

Raportând romanul la contextul ideologic, descoperim perfecta sincronizare dintre operă și intențiile estetice. După cum declara autorul însuși, literatura sa se revendică din suprarealism, de la care nu preia decât visul ca modalitate de structurare a scriiturii. Alături de Leonid Dimov, Țepeneag este întemeietorul onirismului, pe care îl ilustrează ca principiu bazat pe producerea (conștientă) a viselor.

Am adăuga noi, mergând pe urmele psihanalizei, reverie sau visare cu ochii deschiși. Continuând pe această linie, între artă, vise și viața inconștientă există puncte comune. Vîgotski, citându-l pe Freud, spunea că „inconștientul se manifestă în artă”3, adăugând că arta s-ar situa undeva între vis și nevroză. Tot Freud este acela care susține că manifestarea inconștientului acționează asupra realității în două moduri, modificând-o: prin vis și nevroză sau prin jocul copiilor și prin visarea cu ochii deschiși, ultima modalitate fiind mai aproape de artă. Același principiu îl regăsim la Dumitru Țepeneag, pentru că scriitura nu este altceva decât un astfel de joc oniric ce scoate la suprafață imaginile trecutului și le suprapune în conștiința personajelor și a spațiului narativ: „Începu vechiul joc de-a imaginile: încercă să aducă la suprafață imagini cât mai vechi, cât mai depărtate, să le mărească, să le dea viață, adică mișcare, să le studieze fiecare detaliu care să devină el însuși o imagine, ca în albumele de pictură în care sunt izolate amănuntele cele mai semnificative în așa fel încât devin ele însele niște tablouri de sine stătătoare, de multe ori mai interesante decât tabloul reprodus în ansamblu. Și nu era deloc ușor, L.S. Vîgotski, Psihologia artei, București, Editura Univers, 1973, p. 89.

3

BANCHETUL 1-3 / 2016

CRITICĂ

pentru că trebuia să fie tot timpul atent să nu se strecoare scene false, adică ireale, imagini visate ori alcătuite pe loc, chiar atunci, din elementele altor scene, acestea reale, și nu putea totdeauna desluși scenele reale de cele inventate sau, poate, visate, era foarte greu.”4 Joc oniric sau tehnică narativă? Cititorului i se dezvăluie principiul structural, un colaj de imagini și punere în abis. Însă coerența imaginii finale trebuie dedusă, căci ea se refuză „ochiului” cititorului. O posibilă semnificație o oferă titlul la ediția franceză din 1973 a romanului, Arpièges. „Muzica” romanului nu este produsă de vreun instrument muzical, ci de corzile interioare ale resorturilor psihice ale personajului. Așa se poate explica varianta tradusă a titlului. Zadarnică e arta fugii devine o expresie metaforică a existenței individuale, a obsesiilor ce acaparează și domină universul imediat al individului. Lumea i se înfățișează ca un imens portativ, ca o fugă ale cărei teme revin mereu în minte. Și, pentru ca obsesia să fie și mai mare, evadarea din această lume este imposibilă sau zadarnică. În cel mai pur spirit absurd, arta fugii se dovedește, raportat la conținutul romanului, o transpunere ad litteram a sensului. Personajul-narator pleacă de acasă spre gară pentru a aștepta pe cineva, are în mână un buchet de flori pe care-l ține cu neîndemânare, merge grăbit pentru a nu pierde autobuzul, în care se urcă în ultima clipă și de pe scara autobuzului se uită scurt înapoi. În autobuz se așază pe scaunul din spatele șoferului, căruia, după un timp începe să-i spună că se grăbește și că nu vrea să piardă trenul. Detaliile sunt banale. De aici încolo narațiunea cunoaște o întorsătură radicală, totul se derulează în funcție de o logică onirică, cu intercalări ale unor narațiuni discontinue temporal sau cu imagini desprinse din scenele suprarealiste. Același personaj, aflăm, este trimis la gară de către Maria să o aștepte pe Magda, Dumitru Țepeneag, Zadarnică e arta fugii, București, Editura Art, 2007, p. 62.

4

BANCHETUL 1-3 / 2016

tot ea este cea care îi pregătește hainele și care îl conduce până la poartă, de unde el a plecat fără să se uite înapoi. În drum spre stație, un câine cu bot de vulpe îi taie drumul, iar într-o curte un bărbat înjunghia un porc, iar acesta din urmă, curios, nu scotea nici un sunet. Imaginile pendulează în mintea personajului în funcție de un plan perceptiv-psihic care ordonează narațiunea haotic: se teme că la gară o va aștepta pe Magda pe un alt peron, că autobuzul (în care de altfel se afla) a plecat și că nu va mai ajunge sau că va ajunge prea devreme la gară, pentru că trenul Magdei s-a înzăpezit.

Trecerile de la o imagine la alta se realizează brusc, fără nicio delimitare a planurilor narative. Singurul indiciu l-ar putea reprezenta schimbările persoanelor gramaticale, de la persoana întâi la a treia, în funcție de unghiul din care sunt redate evenimentele.

Dar chiar și atunci când narațiunea este la persoana a treia, centrul de orientare a narațiunii se află tot asupra protagonistul imaginilor: „Liftiera îi zâmbi galeș, dar el n-o băgă de astă dată în seamă.” Protagonistul se imaginează în camera de hotel, ajutând-o pe Magda sa-și facă bagajul și apoi aceeași imagine obsesivă reapare: personajul aleargă după autobuzul care se afla deja în stație.

Față de acest suport narativ primar, autorul adaugă și suprapune imagini succesive. Ceea ce nu se schimbă sunt centrele de orientare, clișeele imaginative care revin iar și iar, dar care adaugă detalii noi. Drumul spre gară nu era lung, avea de străbătut câteva străzi. Un biciclist, care trecu foarte aproape de el izbindu-l, s-a dezechilibrat, iar peștii pe care îi avea în portbagaj au căzut și s-au depărtat mai mult de 20 de metri.

Autobuzul în care se urcă merge foarte încet, iar el îi spune șoferului să se grăbească. O voce care semăna cu a Mariei întoarce narațiunea și personajul la momentul inițial al plecării de acasă și drumul spre stație este iarăși reluat.

Apoi, în capitolul următor planul perceptiv al narațiunii se schimbă. Protagoniștii sunt personajele 99

Critică

din compartimentul vagonului: un țăran cu un coș de nuiele în care duce un pește care seamănă cu un copil, un bărbat destul de neîngrijit ce ducea o ladă, un italian însoțit de o femeie, iar pe peronul gării un bărbat ce alerga cu un buchet de flori în mână.

Fiecare din aceste personaje preiau firul narativ, schimbă unghiul de orientare al narațiunii în funcție de anumite resorturi psihice. Luate separat, fiecare din aceste imagini sunt niște evadări din realitatea imediată, într-o alta psihic-onirică, ce permite cititorului să descopere biografia fiecărui personaj.

Incursiunea în trecut se face păstrând permanent o legătură cu contextul narativ anterior. Astfel, ușa de la compartimentul vagonului se deschide, dar intră, de exemplu, un plutonier și astfel aflăm că bărbatul cu lada este un deținut ce a fost eliberat. Apoi, „totul decurge în cea mai mare viteză” și narațiunea revine la un moment anterior al alergării după autobuz, al grabei de a ajunge la gară. Obsesiile sunt mereu aceleași, dar li se adaugă situații absurde. Pentru că pierde autobuzul, se ia la întrecere cu acesta, iar în final autobuzul se va izbi de un tanc. Călătorii din autobuz devin ei înșiși centre de orientare a narațiunii și oferă detalii din interior asupra scenei.

Atletul care aleargă după autobuz are un maiou negru pe care scrie AMOR. Laitmotivele narațiunii sunt aceleași: fuga sau graba. Ele ordonează imaginile care revin și care se suprapun peste imaginile inițiale. Între acestea sunt intercalate scenele absurde, suprarealiste care destructurează sensul. Iată un exemplu: „– Mă grăbesc, doamnă, iubita mea a născut un pește de patru kilograme, e acum la bunicul în brațe și bătrânul e atât de fericit. Ca să spun drept eu aș fi vrut un șalău.”5 Exemplul nu este singular.

Ce mai rămâne din scriitură, ne-am putea întreba? Este romanul lui Țepeneag un exemplu de narațiune ce ar putea fi inclus alături de alte realizări ale genului? Răspunsul posibil nu poate decât să evidențieze diferențele evidente față de romanul clasic. Prin romanele sale, Dumitru Țepeneag nu revoluționează romanul, ci am putea spune că îl continuă, deși autorul n-o recunoaște, revendicându-se din onirism. Antiproza lui Urmuz reprezintă modelul la scară redusă a unui tip de scriitură ce va fi mai târziu extrem de cultivat de către avangardiști. Refuzând formele convenționale de expresie, avangardiștii caută aventura limbajelor.

5

100

Ibidem, p. 143.

Rezultatele sunt profund radicale, menite să rupă cititorul din letargia receptării clasice a textelor banalizate prin formă. Dinamismul formelor de expresie este regula în funcție de care autorul creează.

La Dumitru Țepeneag se poate vorbi despre o anumită structurare a narațiunii, a cărei coerență nu trebuie imediat căutată (uneori nici nu există).

Singurul criteriu „ordonator” este cel al visului, diferit de dicteul automat, după cum mărturisea într-un interviu: „Visul pentru noi era un model legislativ, nu o sursă de inspirație; era deci un model de structură. Nu povesteam vise, ci le produceam.”

Așadar un act conștient, asumat de a scrie. A ordona narațiunea în funcție de structura visului produs conștient se traduce printr-o destructurare a firului narativ. Ca în orice roman, narațiunea se desfășoară pe mai multe fire narative. Deosebirea este aceea că fiecare fir narativ în parte este reluat de mai multe ori în decursul romanului și completat într-un registru semnificant, care aparent pare lipsit de orice semnificație, de logică, dar care, într-un context extraestetic, poate reprezenta o sursă de ironie. Ironie față de formă, față de structură, față de convențiile aplatizante, pe care autorul concret le împinge dincolo de granițele textului. Dacă în narațiunile lui Urmuz, dincolo de forma textului, se pot descoperi intențiile parodice ale autorului, din care nu lipsește umorul absurd, la Țepeneag structurarea narațiunii se prelungește într-o formă de revoltă mascată, de ironie dureroasă care nu se limitează la granițele textului literar. Imaginea porcului înjunghiat care, paradoxal, nu scoate nici un sunet revine mereu în decursul narațiunii, ca un laitmotiv ce dramatizează narațiunea.

Vorbeam la început de o anumită metodă de structurare a narațiunii. Însăși termenul de metodă nu trebuie înțeles în ordine formală, pentru că metoda narațiunii lui Dumitru Țepeneag se înscrie în acea logică filozofică absurdă, care devine principiu enunțat de către unul dintre personaje.

Cum însă nu va reuși să-l convingă pe partenerul său de discuție de justețea raționamentului, tot astfel cititorii nu trebuie să caute cheia lecturii în interiorul textului.

Există câteva axe care intersectează narațiunea în diverse momente: drumul spre gară, peronul gării și compartimentul de tren, interiorul autobuzului, tramvaiul, strada cu biciclistul, apoi cu atletul, BANCHETUL 1-3 / 2016

Critică

plaja, hotelul și există, de asemenea, o serie de personaje care apar în toate aceste secvențe narative, suprapunându-se și adăugând noi elemente: un personaj principal, naratorul omniscient, Maria, Magda, șoferul, Ion, controlorul, țăranul unu și țăranul doi, porcul.

Există un personaj-narator introdus încă din primele pagini ale narațiunii în funcție de care se ordonează firul narativ primar și alte câteva care însoțesc personajul în drumul spre gară: Maria, Magda, șoferul. Dar percepția narativă nu este unică, ea este cedată pe alocuri unui narator omniscient care înregistrează detaliile unei realități exterioare.

Iată, cum arată aceasta: „Dădu colțul și ajunse pe o stradă unde rula un biciclist, un bărbat cu joben și maiou vărgat. Pedala înverșunat, dar aproape că stătea pe loc. La spate, în portbagaj, avea o plasă cu câțiva pești, probabil că se întorcea de la pescuit.”

Apoi gândul zboară spre alte imagini proiectândule în imaginar. Tocmai această proiectare în planul oniric este cea care diversifică imaginile și care le multiplică în funcție de o structură psihică necunoscută. Imaginile revin la suprafață păstrând doar câteva note comune, pentru ca în paginile următoare să se amplifice. Personajele se schimbă, sunt privite, pe rând, din mai multe unghiuri, își dezvăluie identitățile, psihologiile. Același personaj-narator, care aleargă spre gară, este privit din exterior, atât de către celelalte personaje, cât și de acea conștiință narativă auctorială care dirijează planurile narative: „După un timp, apăru bărbatul acela tânăr care alerga de parcă se temea să nu piardă trenul. Ținea într-o mână o servietă neagră, în cealaltă mână, un buchet de trandafiri. Lumea se uita la el mai întâi cu mirare, apoi chiar cu un fel de indignare când își dădu seama că tânărul continuă să alerge până la capătul peronului și de-acolo înapoi, aruncând priviri neliniștite. E țicnit! (s.n.) își zise bătrânul și-și întinse alene picioarele.”6 Nota astfel strecurată prin intermediul unui alt personaj care privește detașat, din exterior personajulprotagonist, este menită să susțină impresia de realism, să ofere cititorului o altă percepție decât cea pe care și-a făcut-o. Mai mult, dezvăluirea unei laturi aparent ilogice a personajului-protagonist este menită să avertizeze, subtil și ironic, asupra adevăratei realități textuale și contextuale, aceea

care definește, în egală măsură, nu doar lumea narativă, ci inclusiv pe aceea a autorului.

Revenind la titlul romanului, el ar putea fi înțeles mai bine prin raportare la planul metatextual, aparținând autorului concret. Fiecare din personajele care definesc lumea romanescă sunt proiecții onirice ale conștiinței auctoriale. Între acestea, naratorul-personaj (care preia, pe alocuri, firul narativ), ca de altfel și naratorul omniscient sunt mai aproape de această conștiință auctorială, prin intermediul căreia dă expresie unor trăiri interioare, unor gânduri și așteptări. Am putea adăuga că, în spatele protagonistului se ascunde însuși autorul, că laitmotivul fugii, al alergării spre gară este propriul vis, dorința autorului de a evada dintr-o realitate totalitară. Realitatea absurdă a contextului narativ se transformă într-o ironie la adresa realității concrete a lumii autorului. Situațiile absurde în care sunt plasate personajele sunt tot atâtea absurdități ale unei existențe din care, desigur, personajul și autorul vor să evadeze.

Paradoxul lui Zenon din Elea ascunde o identitate psihologică sub care Dumitru Țepeneag s-a proiectat pe sine în încercarea de a se elibera de sub opresiunea unui regim totalitar prea puțin dispus să accepte și să tolereze excentricitățile artistice. Și totuși, evadarea a fost posibilă pe deplin în cazul autorului român, mai întâi la nivel ideatic prin onirism, ca formulă artistică nu doar teoretizată, ci și experimentată, și apoi prin fuga concretă către Occident. Poate nu întâmplător, romanul este început, după cum notează autorul la sfârșitul romanului, la Sinaia în 1969 și finalizat la Paris în 1971. Ce rămâne din Zadarnică e arta fugii? În primul rând, rămâne romanul ca realizare a genului printr-o formulă inedită pe care autorul o va continua și după stabilirea la Paris. Chiar dacă romanul nu a văzut lumina tiparului în perioada regimului comunist, el reprezintă o critică la adresa sa, o ironie menită să avertizeze asupra absurdului unei lumi ce se consumă între niște granițe prea strâmte, o lume lipsită de sens, absurdă și monotonă.

Protagonistul narațiunilor care aleargă spre gară poate fi văzut ca un preambul al evadării autorului din spațiul totalitar, iar arta fugii – un exercițiu ce prelungește dincolo de planul literar în planul concret, un exercițiu nu zadarnic, ci necesar.

6 Dumitru Țepeneag, Zadarnică e arta fugii, București, Editura Art, 2007, p. 46.

BANCHETUL 1-3 / 2016

101

CRITICĂ

MENACHEM M. FALEK

DESTINUL ESTE CRUD. LOVEȘTE ȘI UCIDE * Despre poema Odette, de Dumitru Velea

Î

n trecutul îndepărtat, al heleniștilor antici sau al împăraților romani, s-au scris multe drame mari, de dragoste, mai puternice decât natura. Acele povești de dragoste aveau dimensiuni supraomenești în care jucau eroi pe care i-am cunoscut numai în mituri. Cu trecerea timpului, scrierea despre dragoste a devenit tot mai omenească, mai particulară, mai personală, mai concretă și mai actuală. Amintirile zilelor strălucite și glorioase despre dragostea oarbă, fără granițe, au fost înlocuite cu acte minore, întâlniri romantice temporare, și „Dumnezeu a rămas numai în componentele actelor mici”. Au dispărut urmele shakespeariene și în locul lor au venit eroi anonimi, care se ascund în mulțimi, unde preferă să dispară.

Tocmai din cauza aceasta, poema Odette e interesantă, cu toate că nu anunță, nu promite lucruri enorme și superbe. Ea revine la stilul de mit și, legat de concretizare și actualizare, creează o formă nouă și actualizată de dragoste, care unește lumea de sus, mitică cu lumea de aici, de acum.

Impresia, încă de la începutul lecturii, este aceea de a se spune povestea unei perechi de îndrăgostiți, din perspectiva privirii unui poet. El trăiește într-o lume modernă și poema e descripția unei călătorii cu iubita sa, într-o lume reală și onirică, marcată de semnul morții: „ – De ce nu am dat foc bagajelor și-n brațe să te fi trecut pragul, dincoace din somn!?

Afară din incendiu și din vis!?” (Bagaje, bagaje, p.

53). Și încet, încet, descoperim în lumea aceasta, dușmanul adevărat al erei moderne, boala de cancer care atacă, fără deosebire, chiar și pe cei apropiați de noi, pe care îi copleșește dragostea noastră.

Poetul, cu toate că vrea să se sacrifice și să renunțe la viața sa, așa cum numai părinții sunt pregătiți săPostfață cu ocazia publicării ediției bilingve ebraică-română (Zur-Ott, Ierusalim, 2015) tradusă de Menachem M. Falek. *

102

și sacrifice totul pentru copiii lor, dintr-o dragoste totală și necondiționată, devine un martor inutil la apusul iubitei lui. „… vreau să te cuprind,/ dar o sabie rece retează brațele între noi.// Va fi trecut o noapte?// Din brațele retezate mi te închipui,/ ca să te cuprind;// din freamătul mâinilor îți ridic inima,/ ca să te aud;…” (Va fi trecut o noapte, va fi venit o zi?, p. 68).

Toate aceste lucruri, pe care le vedem ca pe un fel de copiere a realității din cărțile romantice, sunt însoțite, aici, de o realitate venită din lumea teatrului, din lumea greacă sau romană, plină cu zei, îngeri, demoni și satana. Astfel, ei devin una dintre inovațiile acestui poem. (Trebuie să menționăm că poetul este și un dramaturg român.)

Dar scriitorul nostru nu e inovator numai prin revenirea sa la sursele teatrului clasic, ci și prin folosirea expresiei poetice, prin forma scrisului și descripției în formă de poemă. Aceasta cuprinde poezii scrise una după alta și, câteodată, îmbogățite cu câte o proză lirică.

E interesant de a investiga cum se construiește intriga în dimensiuni cosmice și, totuși, terestre, în lumea concretă a acestei ere. E clar că ea fascinează și intrigă și, de aceea, toată poema e citită, de la început până la sfârșit, fără a te mai putea opri. Într-adevăr, asta e poema scrisă într-o carte ca un adaus de poezii care curg una dupa alta. În volumul Odette, noi suntem martori la istoria unei dragoste superbe, întreagă și plină, într-o lume în care natura e crudă și nemiloasă. Cu cât dragostea e mai mare, cu atât pierderea e mai adâncă și durerea e fără granițe.

Aceste impresii a reușit să ni le transmită Dumitru Velea în opera sa Odette, în care ni se înfățișează, într-o formă aproape documentară, nesfârșita dragoste între poet și prietena sa, până la sfârșitul inevitabil, al dispariției iubitei din pricina unei boli necruțătoare, a cancerului.

BANCHETUL 1-3 / 2016

Critică

În continuare, voi încerca să mă refer la câteva elemente din această poemă atât de sensibilă.

Primul lucru care e de notat, este uniformitatea. În carte sunt 60 de poezii și câteva bucăți de proză lirică. Se pare că sunt și părți de mit și altele asemenea. Și, cu toate astea, există un întreg în acțiunea cărții și totul se centrează pe o dragoste enormă și sfârșitul ei, venit odată cu boala cancerului. Toate lucrurile aduse în discuție, toate motivele literare, toate felurile de expresie servesc ideii centrale a cărții.

Așa, de exemplu, sunt poezii diferite scrise ca dialoguri (vă reamintim că poetul a vizitat multe „pământuri străine” în viața sa). De pildă, la pagina 34, în poezia Destin, el scrie: „Numărătoarea mare// Odette: Doamne,/ în ceruri tu mă numeri,/ simt pe umeri/ greutatea mâinii tale.// Încercarea sufletului// Velea: Doamne,/ ia mantia de gheață/ de pe umerii iubitei/ și așeaz-o pe-ai mei!”

Așa și la pagina 47, în poezia Pasărea de deasupra: „Zilnic îmi spui:/ trimite-mi ultima creație,/ scrie-mi literele de mână,/ atât de mult îți iubesc scrisul,// Scrisul tău, aproape indescifrabil!// Zilnic îmi spui:/ pasărea de deasupra creștetelui tău/ ține neclintită flacăra/ ce se hrănește din inima ta/ și o arde pe a mea. …” Și, la fel, în poezia Bisericuța dintr-o zi, de la pagina 74: „– Odette, nu te îndepărta prea mult de casă,/ mai așteaptă o zi, pentru a număra pietrele zidurilor ei,/ încă o clipă, ca să mă așez și eu,/ împietrit și mai îmbătrânit decât umbra./ …” și la sfârșitul poeziei adaugă: „… – Poete, nu-ți pierde răbdarea prea mult,/ mai așteaptă o zi, ca-n ultima piatră pusă în zid/ să tai fereastra prin care să ne privim/ ca înainte de zidire și păcat,/ încă o clipă, și vom intra în poveste:// în casa fără ziduri!/ în alba bisericuță dintr-o zi!”.

Câteodată, dialogurile sunt „unilaterare”, ca în poezia Ruga cea mare, de la pagina 44: „ – Odette, nu-ți arunca veșmântul, chiar dacă el s-a rupt,/ poartă-l aici pâna la ultimul fir – / doar cu el te-am cunoscut, în bătaia vântului.// – Odette, vorbește-mi aici toate cuvintele, scrijelește-le în carnea mea, …” și termină: „ – Odette, nu te întoarce, precum Euridice!/ Nu te întoarce!”

Dialogul sau monologul se schimbă în descripție, ca la pagina 55, unde citim, în poezia Îngerul cu cartea de piatră: „Există un înger pedepsit, în al nouălea cer,/ să scrie pe filele cărții de piatră,/ când tu dormi și visezi un înger,/ scriind și făcându-ți semn prin perdea;/ tot mai adâncit sapă cu dalta de foc,/ până obosit adoarme și cade peste cuvânt – // BANCHETUL 1-3 / 2016

atunci,/ tu te trezești cu o frântură de literă în brațe/ și-ncerci să descifrezi, cu mine de mână,/ litera scăpată din șirul început/ de acel înger pedepsit pentru noi/ veșnic să sape în cartea de piatră,/ lăsată de Dumnezeu/ tocmai în al nouălea cer.”

La formele și diversitatea scrisului se adaugă și stilul „citării”, la pagina 40, exact în mijlocul poemei, este inclus un fragment din ultima scrisoare a lui Odette, cu semnătura ei olografă. În poezia A doua vestire, pagina 76, poezie care aproape încheie cartea, se revine la dialog: „Sunt goală! și-n jurul meu/ mă învârtesc ca o albină!/ dar floarea nu mai sunt eu,/ ci din polenul sufletului tău,/ trebuie să umplu întorsul fagure ceresc.// Sunt goală! și mă privesc ca pe o/ străină din oglindă,/ tu intri și ieși pe o ușă/ cu mine în brațe, cea atât de ușoară,/ întinsă într-un pat de spital.// Sunt goală! și tu îmi scalzi/ veșmântul în lacrimi,/ îl treci prin amintire ca un brâu de in,/ atât de subțire și de firav,/ sperând să nu te risipești.// Sunt goală! ca o flacără de lumânare/ deasupra creștetelui tău,/ nu îți întoarce privirea,/ mergi și respiră cu mine de-odată,/ împotriva adierii de-afară!”.

(Interesant, ca act orfic și în sens freudian, și el a rugat iubita să nu-și întoarcă privirea și acum și ea îl roagă asta, de a încerca să meargă și să se uite numai înainte, acolo unde e speranța.)

Decorul prezentat e cel de teatru, unde se înfruntă puteri supra-omenești cu cele omenești, controlate de destin, și are loc încercarea de a vorbi cu Dumnezeu sau cu satana.

Chiar și motivele sunt primare, legate de mitologiile antice. Așa întâlnim apa în toate formele ei din natură, începând de la râuri, mare, nori, ploaie, rouă, picături și până la lacrimi, care apar în foarte multe poezii. Lângă ele curge și sângele și rana.

Din cealaltă parte a apei, care simbolizează viața, se află focul. Arderea, care provoacă de multe ori sfârșitul vieții.

După toate acestea, ca în dramele grecilor, se află omul suferind, soarta oarbă, suferința celor doi eroi, suferința fizică a femeii și suferința sufletească a amândurora.

Dar, în carte, vom găsi și descripții și atenția ne va fi atrasă prin folosirea concretizării, a lucrurilor zilnice, a realității. Sunt multe descripții, în special cele despre case, biserici, bagaje și praguri.

Grundul actual se formează prin descripții directe, de la cele aduse din oniric (ca în poezia Bagaje, bagaje) la cele grele, realiste și adevărate, precum operația de cancer și stările postoperatorii (ca în po103

Critică

eziile O operație radicală, ca un sacrificiu și Ca și cum aș mânca hârtie), încât imaginea iubitei se află chiar în fața noastră și poetul e tot aici și nu ascuns în spatele unui caracter fictiv. Împreună cu toate acestea găsim confruntarea directă cu satana, în discursurile poetului și ale iubitei, sau în scrisoarea ei de la pagina 40, în descripțiile și explicațiile șțiințifice sau pseudo-științifice.

Lucrurile zilnice, împreună cu cele ale lumii din ceruri și cele mitice (mithos), se află în acelaș loc și, astfel, prefac iubirea și mai mare și mai puternică.

La fel, ele contribuie la multiplicarea durerii. Parcă ei ar spune și sublinia durerea care ne urmează în fiecare loc, și pe pământ, și prin ceruri, și la domiciliul zeilor.

Trebuie să fim atenți și la felul de folosință a simțurilor și la cele care le produc. Ochii sunt amintiți mult, la fel cum sunt și pleopele și genele. Ele sunt cele prin care se oglindește lumea. Tot ele se adaugă la lacrimi, care sunt unele dintre cele mai puternice motive. Lacrimile au legătură cu vederea, cu folositul vederii, cu limpezeala ochilor de plâns, la cursurile de apă sau, în general, la ceea ce simbolizează apa.

Lângă ochi se află limba amintită prin „țipăt” sau vorbire, prin feluri de exprimări, de trecere a informației, de simțăminte și de multe altele. Vorbirea are legătură cu meseria poetului, și poet ca idee, dar și cu poetul specific din această carte, cel ce vorbește spre ea, și femeia care îl încurajează să scrie, direct și indirect, să-i comemoreze durerea.

Gura exprimă vorba omului. El e cel care poate vorbi, poate striga, poate fi bucuros, poate plânge tristețea, îi construiește monument străveziu dar prezent.

Ca să scrii, ai nevoie de mâini. Dar în poezii întâlnim brațe și ce este aidoma cu ele, la păsări și aripi. Brațele sunt câteodată rupte, și asta pune limite actelor omenești. Când ele sunt sănătoase, ele îl ajută să poarte pe brațe iubita, sănătoasă sau bolnavă. Pasărea, simbolul libertății și al zborului, este descrisă cu aripa ruptă sau cu două aripi limitate ca mâinile omenești.

Alte lucruri interesante le formează urmele lăsate de om. O dată, urmele obișnuite, lăsate de mâini și picioare, și chiar aluzii la arderea căii, alteori, încorporarea semnelor. E lucrul pe care fiecare poet vrea sa-l lase în urma sa și să fie ținut minte, pentru simțământurile sale, cele care pot să lumineze drumul altora, continuarea următorilor veniți.

104

Dar corpul și toate ale lui nu ajung. După ele vin îmbrăcămințile. Sau nudul, goliciunea (ce ne amintește citatul din Biblie: că „gol ai venit pe lume…”). Îmbrăcămintea simbolizează învelitura, măștile pe care le punem pe față și corp ca să ascundem adevărul. În același timp, ele simbolizează și durata vieții, timpul măsurat. Și, în plus, la aceste elemente și concretizări, ne spune poetul, că în corpul său curge sângele creației literare și teatrale. În acest fel, poeziile se plasează de jos în sus, de la nisipul pământului, țărână, stâncă, praf și scrum, râuri și mări, până la norii cerului, la elemente mitologice și lună. El atinge lumea zeilor, demonilor, Domnului și a stelelor.

Câteodată, se pare că voința sa este de a aminti toate credințele (sau religiile), de a căuta ajutor în orice loc unde poate fi întâlnit, numai ca să-și salveze iubita. De aceea, găsim în text elemente creștine lângă elemente helenistice și mitologice. Ba chiar e vorba și de scrisul vechi în direcție schimbată, ceea ce va fi înțeles de cititorul israelian că voința sa caută să se ajute și de Biblie, și de scrisul ebraic.

Din privința formei grafice a cărții, este vizibil de la început folosirea de multe fonturi de litere, mărimi, caractere, bold, cursive sau drepte. Și nu numai asta. În carte este depus efortul de a aminti toate artele, literatura cu artele vizuale și parcă toate cântă într-un cor teatral care plânge odată cu poetul de mii de ani. Și dacă am amintit diversitatea textului, grafica, trebuie să spunem și câteva cuvinte de motto-urile care apar în fiecare pagină. Deasupra liniei, în partea dreaptă este un fel de haiku, o mică frază ce ne anunță ceea ce o să citim, iarăși amintind corul teatral. În stânga sunt numele eroilor poemei, Odette și Dumitru Velea. Asta e mantia care acoperă toată opera.

La sfârșit, se poate conclude că această carte are un scop clar definit, exprimat liric fin și, în același timp, care se ține prins cu unghiile în concret, până la sfârșitul inevitabil, al bolii blestemate. Este în el și o transpunere teatrală, simbolică, cu toate definițiile teatrului mitologic, a destinului sacru, dirijat de zei sau demoni grandioși, literatură heroică antică. Astfel reușește poetul să strângă, la urmărirea scopului său, amintirea iubitei sale, pe cel atot-puternic, prin folosirea mai multor arte. Printre ele și arta imprimării. E voie și, de fapt, se poate spune că este chiar obligatoriu, să pronunți cât mai adânc dragostea eternă împreună cu suferința nesfârșită la pierderea celor mai apropiați și scumpi, pierdere care luminează asupra esenței omului și a slăbiciunii omenești.

BANCHETUL 1-3 / 2016

TEATRU

Isidor CHICET

CUM AM DEVENIT DRAMATURG

P

entru început, trebuie să precizez că nu mi-am dorit niciodată să ajung dramaturg.

Am visat să fiu prozator, dar după primele două cărți de povestiri am realizat că unele subiecte nu se pot valorifica decât în genul dramatic. Piesa mea de debut („Iosua”) a fost nominalizată la prima ediție a Concursului Național de Dramaturgie „Camil Petrescu” (Ministerul Culturii, 1994). Un an mai târziu, această piesă a văzut lumina tiparului la Editura Fundației Culturale „I.D. Sîrbu” – Petroșani. După ce a citit textul, Iosif Naghiu m-a sfătuit prietenește să nu accept orice punere în scenă, ci doar o montare de excepție, la un teatru cu mari exigențe, pentru a nu se rata un subiect atât de generos. I-am respectat sfatul, și până acum, piesa a rămas nejucată. Încă nu s-a găsit un teatru care să rejoace „Iosua”, cu toate că acolo sus, în Cer, această piesă a fost de mult jucată, de-a dreptul spectaculos… De ce am scris „Iosua”?

Pentru că acest personaj este aproape absent din literatura română și universală, cu excepția lui Thomas Mann, care i-a dedicat o nuvelă, complet denaturată față de textul biblic, câtă vreme în acea viziune Iosua apare ca un înger al răului, suspect de uciderea copiilor egiptenilor, și nu în latura benefică reținută de corpusul veterotestamentar.

Nu m-am considerat cu adevărat dramaturg decât după ce am câștigat Premiul Uniunii Scriitorilor – Filiala Craiova, pe 9.09 2000, pentru a doua mea piesă, „Cetatea Interzisă”, care a apărut în ediție bilingvă, română-franceză, în primăvara lui 1999, și a cărei premieră a avut loc de ziua lui Brâncuși, pe 19.02.2000, la Teatrul Dramatic „I.D.Sîrbu” – Petroșani, în regia clujeanului Horațiu Ioan Apan, sub direcția lui Dumitru Velea. Spre norocul meu, în același an, pe 9 mai 1999, am fost martor ocular la finalul vizitei Papei Ioan Paul al II-lea, de la București. Liturghia din Parcul Izvor, când s-a strigat „Unitate, unitate!” m-a înfiorat. Pierdut în mulțimea acelor sute de mii de oameni, m-am simțit străbătut BANCHETUL 1-3 / 2016

de un fluid magic, întrevăzând, parcă, unificarea a celor două religii surori. Cu toate că în același an îmi apăruse un volum de proză, am renunțat temporar la epică, deoarece eram deja captivat de noul subiect inspirat de vizita Papei în România, abordabil numai în genul dramatic. Am început să scriu noua piesă pe prispa casei părintești și am isprăvit la Drobeta Turnu Severin, pe masa din bucătărie, după câteva nopți de trudă, astfel încît, în primăvara lui 2001 a apărut „A Doua Venire”, în ediție bilingvă românăengleză, cu contribuția excepțională a traducătoarei Ioana Ruxandra Fruntelată. Sincer să fiu, nu mă așteptam ca presa să reacționeze atât de prompt și să confirme rapid valoarea piesei (Mihai Iovănel – „Un Beckett autohton”, Cronica Română, 21.08.2001, Ion Zubașcu – „Premieră în literatura română”, „România Liberă”/31.08.2001, Dania-Ariana-Moisa – „Simbolistica dualului”, „Ramuri”, Nr. 4/2002, I.S. Lucaciu – „A Doua Venire” – „Dialog Teologic”, Iași, Nr.7/2001, etc.), dar poate că într-adevăr „A Doua Venire” este replica românească la deja atât de cunoscuta piesă „Așteptându-l pe Godot”. Cert este că și această piesă a cîștigat Premiul Uniunii Scriitorilor-Filiala Craiova, în Noiembrie 2002.

Cu siguranță voi mai scrie teatru, și mai puțin proză, indiferent de destinul pieselor mele publicate până acum. Când spun asta, mă gândesc la un adevăr elementar: în momentul când ți se pune în scenă o piesă îți vin la spectacol două-trei sute de oameni, care îți receptează mesajul, dar este mai puțin probabil ca același număr de oameni să treacă pragul unei librării pentru a-ți cumpăra o carte de proză sau de poezie. Lucrul acesta s-ar întâmpla numai dacă ai fi câștigătorul Premiului Nobel, și asta în cazul fericit când ar înceta pauperizarea românilor. În ceea ce privește teatrul de televiziune păstrez mari rezerve, datorită concurenței cu unele programe care pervertesc gustul publicului. Privitor la concurența dintre teatru și film, eu cred că și teatrul este o uzină 105

TEATRU

care ar trebui să contreze, în felul său, anumite forme de teatru politic sau poetic, ieșite deja la suprafață și în spațiul românesc. Insă nici o formă de teatru experimental nu va putea concura cu manifestările culturii video, a realității virtuale, holograme etc. decât cu riscul unor fulgurații de moment, rapid depășite de inovațiile apărute la tot pasul. Înapoi la cuvânt, înapoi la replică, spun eu, căci altfel va pieri genul dramatic, în meandrele unui modernism Cetatea interzisă, Teatrul Dramatic Ion D. Sîrbu Petroșani, 1999-2000 care-l va mai administra doar prin spitale, ca terapie psihică.. de vise, care prin absența unor efecte speciale și a Între câmpul semantic și circulația unor colajelor realizate din montaj, fiind trăit pe viu îți semne și simboluri omul va alege întotdeauna dă mai ușor iluzia realității. Pe de altă parte, trebuie prima variantă, care îl reprezintă, fiindu-i mai ușor să recunosc că nu întrevăd nici un viitor teatrului să comunice prin sensul unor cuvinte decât prin bazat doar pe sugestia născută din mișcare, decor, încifrarea lor în simboluri. Teatrul este și trebuie lumină și sunet. Cuvântul rămâne esențial. Fără să rămână comunicare, teatrul nu poate exista fără dialog, fără replică, arta dramatică poate parcurge cuvânt, cu toate că, în unele situații, conform unui un postmodernism de-a dreptul sinucigaș, care o va binecunoscut truism, o imagine spune mai mult întoarce necesar spre clasicism și convențional. O decât o mie de cuvinte. Forța sugestiei derivată din abstractizare absurdă (dar nu absurdul unui Ionesco) decor, lumină și sunet, ba chiar și mișcare trebuie poate devaliza o componentă fundamentală a vieții doar să-1 aducă pe om la nivelul maxim de receptare noastre de zi cu zi, câtă vreme, în România, am al Cuvântului, dar nu mai mult decât atât. Altfel, îl curajul să spun asta, aproape totul este un teatru, din poate adânci în tenebrele fără de cuvinte, unde nici momentul în care pleci dimineața la serviciu (dacă măcar nu va mai putea vorbi cu Dumnezeu, spre a îl ai) și până seara când te întorci acasă, intrând pe se regăsi. „Quo vadis, Domine?” a întrebat Petru, alte paliere, dar tot ale unui teatru de zi cu zi. Totul debusolat, departe de Roma, pe acel drum care nu este teatru, sunt deja convenții acceptate, toți jucăm ducea nicăieri. „Înapoi la chin și la suferință…” teatru, într-un loc comun (scena vieții), toți suntem i-a răspuns Regizorul Suprem. Exact asta ni se actori, mai mult sau mai puțin talentați, dar culmea prescrie și nouă, tuturor care avem de a face, întreste că atunci când intrăm în sala de spectacol uităm un fel sau altul, cu teatrul românesc, dacă vrem de toate convențiile și vrem (dorim?) un teatru și să rezistăm timpului, căci nu există mântuire fără mai bun decât propria noastră existență, cerând chin și suferință, însă prevăd că în actualul secol foarte mult de la actori, regizor și autor. Acolo ne și mileniu, teatrul integrat existențialismului va fi dăm jos propria mască, acceptând, un timp, altele. concurat puternic de teatrul subscris oniricului, căci Poate că acesta este și farmecul adevăratului teatru, datorită agresiunii realității, omul va fi mereu tentat dar cred că asta provine și din lașitatea de a nu ne să evadeze în oniric: fără vise, viața nu are nici un recunoaște, cu onestitate, propria viață ca un teatru sens, ea însăși fiind un vis… Și apoi, cine știe, poate (poate să fie și o piesă slabă, într-o proastă regie, care că își va lua avânt și teatrul religios, dacă unii autori, firește că ne aparține, oricât de buni actori am fi la fie laici, fie clerici vor încerca să-1 apropie mai mult confruntarea cu destinul). După părerea mea, teatrul pe om de Dumnezeu, mai ales pe acei oameni care integrat existențialismului are o motivație biblică, refuză misterul Liturghiei, în fond aceeași piesă formulată ca atare încă din Geneză: scena izgonirii jucată de 2000 de ani (Cina cea de Taină) și care din Rai, după Păcatul Primordial, în care Creatorul uită că prin dimensiunea ei, încununată de finalul Suprem își amendează pesonajele, transferânduînvierii, este piesa supremă a vieții noastre. Cine nu le din celest în terestru. Pe aceste coordonate, participă, va fi exclus….. încă se mai pot face multe în teatrul existențialist,

106

BANCHETUL 1-3 / 2016

TEATRU

Adrian ȚION

HRABAL ȘI EUROPA FURATĂ

C

olaborarea Teatrului Maghiar din Cluj cu Teatrul Național din Praga se arată benefică în mai multe privințe de-a lungul anilor. Pe lângă participarea cehilor la festivalul Interferențe organizat în orașul de pe Someș și montarea la Praga a spectacolului Tartuffe, sub bagheta lui Tompa Gábor, din 2013 se joacă pe scena clujeană L-am servit pe regele Angliei și din 2015 America, două spectacole în regia lui Michal Dočekal, directorul Teatrului Național din Praga. De la director la director, se poate spune, spre reale interferențe culturale și cunoaștere reciprocă. Valorizări ale potențialului artistic existent în cele două teatre ca repere culturale europene întru apărarea valorilor europene, cam așa ar trebuie tradusă această colaborare. Spectacolele se bucură de un real interes din partea publicului, firesc și lăudabil acest aspect.

Cunoscut mai ales ca romancier, Bohumil Hrabal apare ca furnizor al unui text dramatic prin adaptarea scenică a romanului său L-am servit pe regele Angliei aparținând lui David Jarab. Spectacolul demarează greoi, dar se încheagă pe parcursul celor două ore într-un puzzle cu irizări de poveste ce nu poate eluda elementul narativ-confesiv, existent în scrierea în proză. Cele două voci narative sunt chelnerul Jan Dite (Bogdán Zsolt) și actrița/cântăreața Jiřina Štěpničkova (Kató Emőke), care țes (fiecare subiectiv) firele amintirilor și ale istoriei trăite într-un fel de tangaj tânguitor între nostalgie și exuberanță. Sunt stări trăite de personajele evocărilor și reconfigurate prin filtrul sensibilității în imagini vivante, pline de culoare și fast, peste care se lasă umbra singurătății, a exilului interior, a frustrărilor de tot felul. Cu toată această impresie de melancolizare excesivă, ironistul Hrabal își face simțită prezența în secvențe comice și incisivități de limbaj.

Periplul personajelor prin poveste pune în evidență experiențele echipei de chelneri și ospătari de la restaurantul Europa din Praga, local peste care trece tăvălugul istoriei lăsând urme adânci, nevindecate.

Derularea scenelor stă sub incidența planurilor mitului (subiacente) cu istoria trăită (reală) care conturează trecerea de la lumea veche la cea nouă, stratiBANCHETUL 1-3 / 2016

ficată cronologic în etape: nazismul, comunismul...

Sugestiile sunt transparente. Răpirea Europei de către Zeus are corespondent real în istoria continentului.

Raptul practicat prin instalarea noilor ordini militare și ideologice e văzut prin prisma proprietarilor și angajaților restaurantului hotelului simbolic numit Europa. Este o privire în culisele industriei hoteliere de altădată. Capitularea Cehiei în fața nemților, supunerea față de ruși sunt tot atâtea răpiri ale spiritului european. Eșalonarea perioadelor întunecate prin care a trecut Cehia/Cehoslovacia precum toate țările de după „cortina de fier” te duce la întrebarea îngrijorătoare: câte moduri de răpiri va mai cunoaște Europa de acum înainte? Actualitatea acestei problematici e una stringentă, când în caricaturi de pe net Europa apare din nou îngenunchiată, umilită, furată.

Ecourile despre o lume încă echilibrată vin dinspre perioada interbelică și răzbat sub forma unor evocări puse în gura chelnerilor sau șefilor de sală care se laudă că ar fi „servit pe regele Angliei” la o recepție la Paris. Banchetul dat în cinstea împăratului Abisiniei este o scenă de un dinamism cuceritor.

Alura pantagruelică pare desprinsă din Purcărete. În orice caz, m-a dus cu gândul la el. Atmosfera de cabaret e întreținută mai ales de Kató Emőke; actrița combină rafinamentul cu puseuri melodramatice.

Lung și trenant monologul final al lui Jan Dite, căzut în singurătate, dezamăgit de mersul lumii, dar Bogdán Zsolt îi face față prin puterea lui de intreiorizare. În mare parte estompat pare profilul iubitei lui Jan Dite în interpretarea tinerei Anikó Pethő. Personajele romanului prind viață prin excelente interpretări (duble, triple, după cerință). Zdeněk, prietenul lui Jan, e Dimény Áron. Trei roluri (Domnul Skřivánek, Chelner, Gestapo) sunt încredințate lui Váta Loránd, pentru ca Biró József să fie impozantul Împărat al Abisiniei, Președintele Republicii Cehe și Profesor de literatură franceză. Adevărate performanțe actoricești, de mai mare sau mai mică întindere, înregistrează Orbán Attila, Bács Miklós, Molnár Levente, Varga Csilla, Albert Csilla, Vindis Andrea, Imre Éva, Viola Gábor, Sinkó Ferenc, Buzási András, Bodolai Balázs, Balla Szabolcs, Marosán Csaba.

107

TRADUCERI

Marc HARSHMAN

TOT CEEA CE NE HRĂNEȘTE / THE WEST VIRGINIA POEMS Marc Harshman este, din anul 2012, Poetul laureat al statului West Virginia. Fiecare stat american are un astfel de poet. Prin urmare, Marc Harshman e unul din cei 50 de poeți cu care America se mândrește în mod oficial. West Virginia a fost un stat unde industria carboniferă a fost la mare cinste. Acum nu mai e. Au mai rămas poeții care să-i cânte decăderea și renașterea. Poemele de mai jos fac parte din volumul menționat în titlu.

Într-o zi Pe rugul de mure sudoarea se scurgea nestăvilită și orele dispăreau ca niște umbre în amurg iar el își amintește de mama lui, de plăcintele ei, de smântâna proaspătă, de vite, de cărarea spre casă, de pisicile care s-au adunat în jurul luminii prăfoase, pline de dorință și atente. A fost aici.

Permite-i să respire, memorie singurul balsam în Galaad, singura pasăre ce încă mai cântă deși vocea ei s-a stins, și Jenny, copiii, țărâna pe care a ajuns să crească iarba bivolilor și pârloagă, cotețele din curte s-au prăbușit, banii s-au dus ca și cum s-ar fi lipit pe orice i s-ar fi potrivit ei, sau lui, sau ție și astfel, găleata s-a umplut, sclipiciul negru al dulceții s-a stins, iar el încearcă să ajungă mai departe și mai departe, înapoi, acolo unde numai vechile amintiri mai au glas, un cuvânt de spus despre ceea ce s-ar mai putea face. În anumite zile el este norocos. În unele zile el aduce acasă cât să aibă de-o plăcintă. Într-o zi acolo ar putea exista cineva care să știe ce să facă mai departe.

Lester Martin În amintirea a ceea ce ai fost pe termen scurt explodezi precum o inundație umpli valea cu bubuituri și fisuri.

108

Ochii tăi găsesc din nou osul alb al sicomorului, mușchii tăi din nou își regăsesc grația lor de felină printre atâtea animale pestrițe, arc neted pe margini sunt membre tale, tremuri, și treci, în mare grabă, peste noroi și copaci doborâți la pământ ca pe niște paie, prostește, ai spus, te-ai lăsat în plata tinereții și a mândriei ai jucat totul pe-o carte întorcându-te aici, din nou, iarăși și iarăși, te-ai purtat deasupra noastră pe partea din dos a poveștii .

Junco Văzute prin ochiul contemplării, creaturile sunt vestigii, adevărate ale lui Dumnezeu.

St. Bonaventure

O pasăre cenușie într-un tufiș roșu, un flux gol de pietre și frunze fragile, un tril cântat, urmat de o tăcere care urcă spre cer, străbate seninul ca un ecou care umple lumea ca și cum lumea nu ar fi fost mai mare decât această cameră și, această cameră, îmbibată cu mistere, ce pare, acum, împușcată cu lumină, deveni locul până unde aș putea merge pe jos pentru totdeauna, în afara timpului de-a lungul unui pat de flux uscat în spatele trilurilor de pasăre această pasăre care, nu mai mare decât palma mâinii mele, pare să știe drumul mai bine decât Mine.

Prezentare și traducere de Anca Maria GLONT, doctor în istorie al Universității Urbana-Champaign din Illinois și cadru didactic universitar la Dayton University, Ohio, USA.

BANCHETUL 1-3 / 2016

MĂRTURISIRI

Ioan LASCU

CUM S-A FĂCUT DE AM DEVENIT SCRIITOR

S

tătea liniștit pe dunga Dealului și se uita mirat cum în orașul din vale începuseră să crească niște clădiri. Din când în când, între contemplații, inventa cuvinte, dar avea să afle destul de iute că alte cuvinte fuseseră deja inventate și câteva dintre ele vor da nume, încă neauzite, acelor clădiri nou-nouțe: sfat popular, cinematograf, blocuri. Mai cu seamă blocurile aveau să împânzească un întreg teren viran, între o parte a orașului unde mai dormitau niște case simple, de colonie, și vilele mai noi de lângă biserica sătenilor, mândră nevoie mare. Soldații aceia îmbrăcați în uniforme cenușii trebăluiau prin locurile cu pricina de vreo doi-trei ani. Aveau să construiască un nou cartier: blocuri, ca la ei în țară, asta știau să facă. Între timp, suiau din ce în ce mai rar, cu camioanele lor greoaie, pe lângă brazii de pe coama Dealului, către gropile unde ascunseseră temutele lor antiaeriene. Acum erau prea ocupați cu făcutul mortarului căruia ai lui îi ziceau maltăr, apoi cu așezatul meticulos al cărămizilor sub formă de… ziduri, cu ridicatul acoperișurilor… Și casele le ieșeau exact cum trebuia! Lucrau planificat.

Soldații aceia cu uniformele lor cenușii, stropite de mortar și boite de cărămizi, îl atrăgeau într-un mod straniu. Când trecea de Brazi, îi vedea de pe o colină abruptă, în partea cealaltă a orașului, cum forfoteau prin curtea unei cazărmi, jos, chiar lângă pârâul ce se prăvălea din munte și nu se lăsa până ce nu tăia orașul vechi în două, de la miazănoapte la miazăzi, sau de la răsărit la asfințit, sau între ele… Pe atunci nu știa bine direcția în care curgea apa aceea cu nume molatic, de fapt destul de mărișoară – un râuleț pe care nu-l puteai trece cu piciorul fără să te uzi de-a binelea. Soldații alergau din când în când prin curtea cazărmii fără să se ciocnească unii de alții, erau tare mulți, se așezau în grupuri regulate, dreptunghiulare, iar tata spunea că la centiroanele de piele au niște catarame galbene care-ți luau ochii cu strălucirea lor. Așa-i puneau ofițerii să facă: să le lustruiască până alama BANCHETUL 1-3 / 2016

din catarame strălucea aproape ca aurul. Un ditamai astfel de centiron găsise taică-său odată prin Brazi, îl pierduse vreo cătană din acelea, se îmbătase sau o luase la fugă din cine știe ce pricină. Tata-i spunea că sunt ruși și nu-i plăceau deloc. Îi spunea că ar fi ca țiganii, că erau negricioși tare, că așa-i văzuse el, când se retrăseseră din Germania, în toamna aceea de pomină din urmă cu vreo zece ani. Trecuseră trei săptămâni, neîntrerupt, cu cai și cu căruțe, cu tancuri, cu tunuri și cu autocamioane, în lungul văii, către miazăzi, puhoaie după puhoaie. De frică, bieții săteni o luaseră la sănătoasa și se ascunseseră prin conacele de la pădure, cu ce bruma puteau lua, căci soldații cei negricioși îi forțau să le dea caii, le siluiau nevestele și le furau mâncarea și băutura, ba îi mai cotrobăiau și de ceasuri, care erau moartea lor: Davai ceas, davai soția / Harașo tovarașia, glumeau cu amar, după aceea, bărbații din satele prăvălatice. Pâlcuri de soldați o mai luau razna către dealurile ce se ridicau chiar de la marginea șoselei, ajungeau prin cătunele părăsite și intrau neîmpiedicați prin case, în căutare de orice. Au intrat și la noi în casă, au luat creioanele colorate ale tatei, rămase de pe când era școlar, au luat și clisa, așa-i ziceau ei la slănină, dar brânza nu au luat-o, nu le plăcea că nu prea mergea cu votca, tot moartea lor, precum ceasurile. S-au mirat foarte că nu prea găseau să rechiziționeze cai, că satul era pustiu; au găsit totuși o vecină, dar nu s-au putut lua de ea, că avea copil mic în brațe și, ca să-i țină la distanță, îl lăsase să-și facă treburile pe cămașa ei.

Trucul a reușit, duhoarea i-a îndepărtat pe ruși iar femeia a scăpat neviolată. El, așa mic cum se afla, asculta și-l treceau fiorii, dar se lăsa încercat și de o plăcere stranie.

Mult mai târziu va spune că și răul are măreția lui perversă, dar atunci se gândea la coloanele acelea nesfârșite care-i băgaseră pe toți în sperieți. Soldații în uniforme cenușii mai scăpau duminica prin Brazi și erau temuți, mai ales de femei: dacă le prindeau la strâmtoare, singure, nu le iertau. Odată mama lui, 109

Mărturisiri

când păzea vacile la pășune prin Tufe, dincolo de Brazi, a fost încolțită într-o seară de o cătană, care nu avea gânduri curate. Mama a început să țipe după ajutor, era albă de spaimă, dar prin preajmă nu se afla nici un salvator. Țipa și țipa, când, dintr-o dată, ca-n povestea aceea în care Vasile Voiculescu s-a gândit la Revolta dobitoacelor, dar pe invers, vacile au venit mormăind fioros, cu coarnele îndreptate spre răufăcător, care s-a îndepărtat înspăimântat de moarte! Uite așa, vacile au apărat-o pe stăpână în locul lui Guriță, câinele neînfricat, care, probabil, se foia în lanț la colțul casei – venea seara și tata trebuia să-l dezlege. Mama însă a rupt-o la fugă către oraș, a strigat la un om care scosese și el caprele la pășunat dincolo de Tufe. Omul acela bun a scos-o pe mama în ulița mare, de sub cazărmi, ca să se poată întoarce acasă prin cartierul de sub Brazi, căruia i se spunea Calvaria. Tata a recuperat vacile pe la miezul nopții, însoțit de Guriță. Mama lui însă a trebuit să se ferească ani de zile de nevasta celui cu caprele, un om necunoscut, ce locuia în preajma cazărmii și care o însoțise până coborâse în oraș și apucase drumul către casă. Femeia, bănuitoare și geloasă din cale afară, crezuse că omul ei își dădea întâlnire cu mama prin Tufe și făceau lucruri nepermise. „Trebuia să mă păzesc mereu de ea, că mă vedea și mă batjocorea, îmi zicea vorbe de ocară, și-mi era tare rușine”. Însă, după ani de zile, femeia nu s-a mai văzut prin Piața Mare, iar mama s-a mai liniștit, că scăpase de frică și de rușine. După ani de zile nu s-au mai zărit prin oraș, sau pe la marginile lui, nici soldații aceia în uniforme cenușii. Plecaseră în nevăzut, se trăseseră mai aproape de casele lor. Cazarma de lângă râulețul cu nume molatic rămăsese aproape goală. Peste alți câțiva ani pe locul ei avea să se construiască o clădire ce va găzdui un institut de cercetare minieră.

Frumos exemplu al luptei pentru demilitarizare!…

Amintirea soldaților în uniforme cenușii însă avea să dăinuie. Când va merge la școală va fi pus să citească și să învețe povestiri și poezii despre faptele lor de eroism în războiul purtat împotriva fiarei fasciste. Isprăvile lor erau bine poleite și mai ales lăudate și iar lăudate. După atâta infuzie de glorie a altora, era aproape cu neputință să nu-i admiri și să nu crezi în imaginea lor de binefăcători ai omenirii.

Tatăl lui nu contenea să spună că rușii erau „țigani”, „hoți” și „mincinoși”, ba, dacă-și aducea aminte, îi făcea și „bețivani bolșevici”. El însă era indignat de atâtea injurii care îi murdăreau cu totul imaginea din cărțile de citire. Știa că rușii erau blonzi și viteji,

110

că se jertfiseră pentru eliberarea țării noastre de sub jugul fascist, că luptaseră, și continuau să o facă, pentru binele popoarelor.

Ajungeau la ceartă destul de des, așezați la masa lustruită de lemn, unde băuse el rachiu tăifăsuind cu musafirii în fața cărora se tot lăuda cu bestiarul domestic. Într-o toamnă, pe când fusese dat prima oară la școală, masa fusese mutată în „casa mică”, adică în camera din față, care fusese tencuită și aranjată pentru mâncat și dormit.

Acolo se încingeau certurile despre ruși, unul tot dându-i cu rușii cei blonzi și viteji, iar celălalt contrazicându-l cu țiganii și cu bolșevicii. Nici unul nu se lăsa și disputele păreau ireconciliabile, cel puțin momentan. El se crispa de atâta tensiune și revoltă, iar taică-său pretindea că știe el cum stăteau treburile. Însă cum puteai zice că niște blonzi erau țigani?, asta nu era în stare să înțeleagă.

Cu nici un chip! Mult mai târziu, când va fi mare, avea să pătrundă secretul: rușii cei blonzi muriseră pe capete în războiul din țara lor, iar pe nemți îi urmăriseră peste granițe siberienii și asiaticii galben-negricioși, calmucii și kazahii, tătarii și turkmenii și uzbecii, bașkirii și kirghizii. Așa ajunsese la terminarea războiului marea Armată Roșie!… În orice caz, stătea atunci, mai demult, pe dunga Dealului, și inventa cuvinte. Discuta și unele lucruri serioase cu taică-său până ajunseseră pentru prima dată la ceartă și atâta le trebuise! În momentele în care se întâmpla să se sfădească iarăși, el îl îngâna ca să-i facă în ciudă, deși taică-său îl învățase, prin diminutive, anatomia intimă, tocmai pe când el se obișnuia să facă pipi singur. A înțeles atunci de ce se deosebeau băieții de fetițe și era mândru, în sinea lui, de știința cea nouă: i se confirmase că avea pulică. Era un lucru serios! Ședea pe dunga Dealului și mai inventa din când în când câte un cuvânt. Privea încântat partea de jos și chiar centrul orașului, atât cât se vedea sub capătul Dealului. Privea și munții de la răsărit, de la miazăzi și de la apus… Se uita prin grădina „de după casă” printre prunii care mai scăpaseră întregi și nu fuseseră mezdriți sau cojiți cu coarnele de berbecii pe care taică-său nu prea avea unde-i despărți de oi, la sfârșitul verii, înainte de a-i da în ciopor să le mârlească. Se uita cu luare aminte și zărea printre pruni, mergând încet prin iarba moale, mâsa, o pisicuță albă cu câteva pete negre și roșcate. Era pisica aceea căreia mama sau bunica îi deschideau fereastra, ca să facă țop în casă, când nu avea chef să miaune la ușă ca să fie slobozită înăuntru…

BANCHETUL 1-3 / 2016

Istorie

Dumitru MUNTEANU

Generozitatea aromânească participă la edificarea Ungariei moderne

E

nergiile și inteligențele aromâne s-au dăruit cu frățietate creștinească tuturor popoarelor cu care au avut legături în vitregia istoriei. Aromânii, acești oameni energici, urmași ai ramurei tracilor sud-dunăreni romanizați, au contribuit nu numai la ridicarea popoarelor din sudul Dunării, dar s-au afirmat ca personalități de primă mărime în istoriei Europei Centrale și chiar în lumea întreagă. Datorită hărniciei și spiritului întreprinzător, prisosul bogăției lor, bogăție obținută prin muncă necurmată. Inteligență și cultură, i-au dăruit cu mărinimie contemporanilor lor..

Nu numai banii, dar și sângele lor l-au jertfit în slujba ideilor generoase și înălțătoare, prin pilde de vitejie, unice, contribuind la lupta de independență a țărilor balcanice, în special a Greciei.

Aromânii au fost și sunt oameni de o rară capacitate, „aproape genială”, nu numai în negoț, ci și în multiple alte planuri, „ei trebuiesc așezați în rândul acelor popoare istorice vechi și înzestrate, cum au fost Evreii, Grecii și Armenii” (Anastasie N. Hîciu, Aromânii, Tipografia „Cartea Putnei”, 1937, p. 584).

Datorită marilor lor merite, un impresionant număr dintre ei au fost înnobilați (baroni, magnați, cavaleri etc.). În fruntea „legiunii de nobili și mari mecenați” stă numele SINA, Familia SINA era o veche și cunoscută familie aromânească, originară din Moscopole. În „Duminica Ortodoxiei” (prima Duminică din postul Paștelui), în una din multele biserici ale cetății, numele unui Sina era cântat în versuri de preamărire alături de ale altor trei donatori (Nicaruși, Cazangiu și Copeca), socotiți ca cei mai mari binefăcători ai patriei (după istoricul grec C. Skenderis). Un preot Gheorghe Sina a făcut donații de cărți Bibliotecii academiei din Moscopole.

După distrugerea Moscopolei – adevărată metropolă a aromânilor – în anul 1769, în timpul pustiitoarelor războaie ruso-turce și a persecuțiilor barbare, exercitate continuu asupra populațiilor creștine din Imperiul Otoman, supraviețuitorii dezastrului, între care și familia SINA, au părăsit, în condiții dramatice, acele locuri în care li se ruinaseră nu numai avuturi, dar și speranțe.

BANCHETUL 1-3 / 2016

(MOSCOPOLE ar fi avut, înainte de distrugere, după diverse surse, 70.000 de locuitori, aproape 12.000 de case, 72 de biserici, 12 primari. A avut o populație mai mare ca a oricicărui oraș din Peninsula Balcanică și împrejurimi. Atena număra, , în această perioadă (1751–1752), 9-10.000 de locuitori, după Pouqueville, consulul general al Franței pe lângă Ali Pașa de Ianina („Voyage de la Grèce”, ed. A II-a , Paris, 1826; apud. A. N. Hîciu, op. cit.). Bucureștiul avea, în anul 1831, un număr de 58.794 de locuitori.

Moscopole era o frumusețe urbanistică, cu palate, de marmoră, Academie, tipografii și biblioteci, cu peste 300 de ateliere, cu meseriași organizați în 14 corporații, făcând comerț și cu Italia (în special Veneția).

Orașul era situat într-o zonă de veche locuire aromânească, în munții de la sudul Ohridei.Vechimea acestei localități este probată de multe dovezi. Astfel, prima bulă de aur a împăratului bizantin, Vasile II „Bulgaroctonul” (976 – 1025) se trecea elementul aromânesc sub jurisdicția religioasă a Patriarhiei Ohridene, dovadă care împinge vechimea aromânilor în aceste ținuturi spre primele veacuri ale erei noastre.)

După îndelungate peregrinări, salvându-și o parte din averi, familia Simeon Sina se stabilește în Imperiul habsburgic. Trebuie să fi fost cu totul remarcabilă viața și activitatea primului Sina stabilit în imperiu, dacă în 1822 posesiunile familiei Sina fuseseră ridicate la rangul de Baronie și familia primită în rândul senatorilor magnați.

Cel de-al doilea, Gheorghe Simeon Sina, „un uriaș în ale comerțului, industriei și finanțelor”, poseda 99 domenii cu peste 240.000 de jugăre (138.600 ha), toate investite cu inventarele „fructus instructus”, fiind și bancherul cel mai bogat al imperiului, și unul din primii latifundiari ai Ungariei (A. N. Hîciu, op. cit. p. 583). Banca Sina era în legătură cu Europa și Orientul. El și-a eternizat numele în istoria Ungariei prin contribuția la efortul de reconstruire și modernizare a Budapestei. În asociație cu contele Szeczenyi a construit Podul cu lanțuri peste Dunăre (Numele lui Sina, alături de al Regelui și al contelui, „este săpat cu litere de aur în granit”, pe unul din brațele podului).

111

ISTORIE

S-a căsătorit cu Ecaterina, din nobila familie aromânească Derra; a murit în anul 1856, lăsând singurului fiu, Simeon Sina (botezat, după obiceiul strămoșesc, cu numele bunicului) o „avere fantastică”, pentru acele timpuri, în sumă de 80 de milioane de florini (v. „Fam. Nobile în Ungaria”), iar după alte surse, 90 de milioane de florini (v. „Grand Larousse”, t. IV, 749). În 1858 aflăm pe acest al treilea Sina membru în Comitetul de direcție al Academiei Ungare, la întemeierea căreia a subscris cu 80.000 de florini și al cărui portret, în mărime naturală, se găsește în sala cea mare. Între 1856 și 1876, a donat peste o jumătate de milion de florini în scopuri culturale și de binefacere (A. N. Hîciu, op. cit. p. 584). În fruntea tuturor instituțiilor naționale fundamentale ale Ungariei, îl găsim ca fondator sau mărinimos donator. Pe lângă rolul major în întemeierea unor instituții și întreprinderi, comerț și industrie textilă, acest Sina a avut contribuții deosebite în învățământ, educație și viață socială, creând: „Muzeul Național, Spitalul de copii și alte spitaluri, leagăne, orfelinate, Institutul Orbilor, Academia Comercială, Teatrul Național, Conservatorul, Corpul Pompierilor, Cazina Națională, Basilica din cartierul Leopold, Casa artelor frumoase și, mai presus de toate, Palatul Academiei de științe ungare” („Lexiconul Pallas” și „Revai Nagy Lexikona azmeretek enciclopediaze”, XVI, Kotet, Budapest, 1924).

Acest al treilea Sina a avut patru fete, rămânând fără urmași în linie bărbătească (fiul și o altă fată îi muriseră). Aceste patru fete au fost: Anastasia, căsătorită cu contele V. Wimpffen; Irena, căsătorită cu prințul Mavrocordat; Ileana, căsătorită cu prințul Gr. Ipsilante și Ifigenia, căsătorită cu marchizul francez Eugen de Castries.

A colaborat „cu dărnicie mai mult ca regească” la înființarea Creditului agrar Ungar și a Societății de asigurare maghiară, la canalizarea fluviilor, la „ridicarea și îndreptarea” agriculturii, la promovarea căilor ferate și a navigației cu aburi etc.

Profesorul Victor Papacostea, el însuși de origine aromână, în „Cîteva note asupra familiei Sina (1788 – 1876), („Revista macedoromână”, (11, nr.

1/920, p. 78 și urm.), consideră că „acest Sina a întemeiat cu ajutorul ungurilor statul maghiar însuși (...) Pentru marile sale binefaceri, Sina fu proclamat cetățean de onoare al Budapestei și al altor orașe...” (în Transilvania, al orașului Arad).

Acest Sina a fost solicitat și de domnitorul Alexandru Ioan Cuza să-și plaseze marile capitaluri în Principatele Unite (cf. Mss. Acad. Rom., Arhiva Cuza Vodă, dosar IV, fol. 368).

112

Ion Budai Deleanu, bronz, 1970, Nicolae Adam

Simeon Sina a murit la 16 august 1876, și a fost înmormântat în mausoleul familiei din Rappoltkirchen, în Austria. Cu această ocazie, academicianul Laurentius Toth a rostit un panegeric în numele Academiei Ungare de Știință, care, după cum am arătat, era una dintre numeroasele fundații ale lui Sina.

Concluzionând, putem spune că FAMILIA SINA este unul dintre multele daruri ale aromânilor făcute lumii. Iar lumea s-a arătat, până astăzi, ingrată cu aceștia.

BANCHETUL 1-3 / 2016

ETNII ȘI ETNICITĂȚI

Vasile IONESCU

RROMII: (AUTO)ÎNSCLAVIZARE ȘI LIBERTATE. LA 160 DE ANI DE LA ABOLIREA SCLAVIEI

L

a 160 de ani de la abolirea sclaviei, au reușit rromii să nu mai fie țigani (robi / sclavi, în sensul vechi românesc), să se opună anulării umanității lor („țiganul e om de departe“, „țiganul nu e om“ etc.)? Cum poate fi un țigan om și rr/om?

Au rromii dreptul la demnitate și libertate sau sunt o „minoritate infracțională”, o plagă? Cum de s-a deteriorat atât de mult situația rromilor din România, în pofida măsurilor sociale promise de stat, fondurilor europene, ba chiar a recunoașterii drepturilor de națiune? Dacă orfelinatele sunt supraaglomerate cu copii rromi abandonați, străzile pline de copii rromi ai nimănui, ca și închisorile pentru minori, școlile speciale pentru copii cu handicap mental (CERS) – cum explicăm eșecul continuu al instituțiilor de socializare / educare, dincolo de impulsurile frustrării sau rasismului?

Care sunt dimensiunile corupției „mafiei electorale a Partidei romilor” sau ale „mafiei proiectelor pentru rromi” devenite o adevărată „industrie rromă” politică și economică de underground? De cine este întreținută corupția tentaculară a „mafiei țigănești”, dacă are acces până la cel mai înalt nivel, ca în cazul Bercea Mondialu? Este de făcut, ca în alte țări, o distincție netă între a fi țigan (în sensul unei asocialități care impune distanța socială și supravegherea) și a fi rrom (în sensul unei sociabilități dovedite și a unei diferențe culturale pozitive)?

Paradoxal, recenta prăbușire a Partidei romilor, de 25 de ani o agenție de traficare a votului electoral al rromilor către partidele majoritare, reamintește exemplar relațiile de putere și dominare din cei peste 600 de ani de sclavie a rromilor în România istorică. Ea pune în termeni tranșanti o polemică veche de când lumea, din ce în ce mai discutată și în mediile spirituale românești: are nevoie rr/ omul de libertate? Sunt iluziile programelor de integrare socială (combaterea sărăciei) simple paleative care mențin rromii în stare de dependență BANCHETUL 1-3 / 2016

și control, și calea de urmat este doar aspirația spre libertatea responsabilă și autonomă, ca luptă pentru recunoașterea egalității în drepturi și demnitate (combaterea rasismului)?

Este de domeniul evidenței că este nevoie de o reflecție publică și de o acțiune puternică de reconciliere, pentru a atenua recrudescența urii (rasiale), pe fondul dezastrului economic și moral din România. Cine să o facă? Statul. Ca și în cazul afroamericanilor, foști sclavi, statul are de dat o bătălie cu mentalitățile societății românești, ca asanare morală. Primul pas, după modelul țărilor democratice, este ca statul însuși să-și recunoască vinovăția istorică a propriilor politici publice, de la Sclavia rromilor la deportarea în Transnistria și moartea a zeci de mii de rromi, în Holocaust.

Sunt nu doar fundamentele rasismului antirrom, ci și dovada că prin represiune și spoliere statul a întreținut constant un decalaj socio-economic între rromi și populația majoritară, ca discriminare și inegalitate între cetățenii săi.

Hegel considera că statul poate funcționa doar dacă fostul stăpân și fostul sclav ajung la o conștiință comună a Libertății prin recunoaștere reciprocă. De fapt, nu se referea la sclavi, ci la slugi/servitori, la raportul dintre dominatordominat, bazat pe putere și violență. Prin cetățenie, statul modern oferea creștinului, contra unor taxe, cam aceleași drepturi pe care visa să le aibă pe lumea cealaltă: egalitate de statut social, egalitate de șanse, promovare meritocratică etc. Incluziunea grupurilor favorizate, ca proces al civilizării și ca securitate / protecție socială, a fost simultană cu excluderea și decivilizarea grupurilor defavorizate (barbari, păgâni, străini etc). Inferiorizarea socială, în cazul rromilor, istoric o națiune stigmatizată social și rasial, s-a făcut prin rasism de inegalitate (condamnarea la sclavie a lui Ham, prin blestemul biblic al lui Noe) și prin rasism de proximitate, ca neacceptare în comunitate (excludere și ghetoizare).

113

Etnii și etnicități

Istoria europeană modernă a excluderii și rasismului antirrom european are origini românești. În 1782, un grup de 173 de rromi, sclavi din Moldova fugiți de pe moșia stăpânului, sunt arestați aproape de Viena și acuzați de canibalism. Sub tortură, 51 de bărbați și 31 de femei recunosc acuzațiile, 18 femei sunt decapitate, 5 bărbați spânzurați, restul trași pe roată și tăiați bucăți. In anul următor, Curtea de la Viena cercetează faptele și infirmă acuzațiile: nicio persoană din districtul respectiv nu dispăruse, dar panica generală se instalase, riscul de a fi mâncat de viu devine o isterie generală (din acele spaime va reapărea și mitul lui Dracula).

Rromii fuseseră victimele confruntării dintre stat și societate / comunitate, dintre idealismul și retorica cosmopolitismului Iluminismului și realitatea practică a condiționărilor accesului în comunitatea locală. În anul următor, un tânăr statistician din Göttingen compilează într-o carte, bestseller al epocii, informații despre acești primitivi veniți din țările barbare, de la marginea imperiului, care va deveni un adevărat manual-ghid de apărare contra invaziei țiganilor. Cartea este și o critică a măsurilor Austriei de a acorda azil refugiaților din teritoriile Imperiului Otoman, dar și constatarea, șocantă, că în noile provincii mai există sclavie. În 19 iunie 1783 împăratul Iosif al II-lea decretează abolirea sclaviei în Bucovina, Banat și Ardeal, teritorii aflate sub suzeranitatea Imperiului Austriac, o măsură pe care o va extinde și asupra Munteniei și Moldovei, prin presiuni politice, mai apoi, în timpul ocupației militare, prin determinare directă: în Moldova, în 1855, în Muntenia, în 1856.

De facto, abolirea sclaviei a intrat în vigoare de la 1 decembrie 1865, timp considerat necesar pentru răscumpărarea sclavilor de la stăpâni, și prin înlocuirea vechiului drept românesc cu codul lui Cuza (codul civil napoleonian). Deși proprietatea este sorgintea originară a libertății individuale și a cetățeniei, în iulie 1876, în revista pariziană „Nature”, un oarecare Obedenaru, fost ministru al Agriculturii, face o prezentare a situației „emancipaților” (rromilor eliberați din sclavie) din România, pe care o compară cu cea a negrilor din America, și ei recent eliberați din sclavie (1861), din care reiese că acestora nu li se constituise niciun drept de proprietate, lucrau ca zilieri pământurile pe care le lucraseră ca sclavi, cam cu aceeași lipsă de tragere de inimă. Statul, în numele umanismului, își

114

asuma „iertarea” (termen utilizat în epocă) foștilor sclavi, declarați „români vechi”, printr-o toleranță indiferentă sau controlată, rezervată străinilor, apatrizilor și emigranților, din care rezulta o cetățenie vagă.

De la primul decret al împărătesei Maria Tereza, din 1758, prin care statul proceda la măsuri forțate de integrare marginală nediferențiată a rromilor, ca „noi țărani” (neorustici) trecuseră mai bine de 100 de ani. Pentru următorii 100 de ani, singura politică publică a statului român a fost Holocaustul, prevăzut ca soluție de exterminare.

Perioada comunistă, conform mesianismului său secularizat, a preluat iluzia integrării rromilor ca „noi țărani” și „noi proletari” și i-a integrat forțat și marginal pe piața muncii, ca prestatori de munci necalificate, în marile întreprinderi agricole de stat și pe marile platforme industriale. Sute de mii de astfel de rr/„oameni ai muncii”, robotificați pe tarlalele patriei, cu o rată înaltă de analfabetism, după prăbușirea sistemului economic comunist au devenit primii șomeri și o povară pentru sistemul de asistență socială, el însuși prăbușit. Ei s-au alăturat cohortei milioanelor de săraci care au plecat din România, în ultimii 25 de ani, ca „noi europeni”, deși sunt „inutili societății” (conform formulării lui Bauman și Geremek), prin slaba calificare și disperare.

Este nevoie de reflecție asupra construirii unui Minister al Fericirii Națiunii, ca în utopii, care să echilibreze tradiția rromă a pragmatismul strategiilor de supraviețuire (combaterea sărăciei), ca stil de viață, cu inovația și sincronizarea mentalităților cu contemporaneitatea. La 160 de ani de la abolirea sclaviei rromilor, dincolo de diferențele de rasă, etnie, culoare, statut social, începutul trebuie să fie crearea unui Front Antirasist, pentru ca rromii înșiși să devină agenții Libertății, ca mobilizare responsabilă și solidaritate. Inclusiv o solidaritate a cetățenilor și a statului, pentru a-i apăra pe rromi de abuzurile rromilor, de „lideri” cu mentalități medievale, ca un altfel de „vătafi de sclavi” de odinioară, biciuindu-și confrații la comanda stăpânilor. La mare parte din rromi, încă pare o confuzie de termeni, dar Libertatea nu înseamnă Libertinaj, Liberastie, Liberticid. De altfel, în limba rromani (țigănească) nu există cuvântul Libertate.

Trebuie creat.

BANCHETUL 1-3 / 2016

„LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE”

Mihaela OANCEA

„Spre căsuța cu pridvor” Spre căsuța cu pridvor Seara, lumina cărarea Roi firav de licurici; Nu-și pierduseră răbdarea Pe poteci, doi bravi pitici.

A-nvățat și cântecele, Știe ritmul să îl țină, Iarna saltă prin vâlcele Cu mișcări de balerină.

Se-ntorceau din poienița Unde-n zori fură atrași: Moș Trifoi și Pufulița Botezară toporași.

Lângă soba călduroasă, Mama robotește ore – Șaluri, perne pentru casă, Țesături multicolore.

Petrecură pe măsură Cu orchestră, lăutari, Chiar la ei în bătătură, Cu oaspeți din cei mai mari.

Mișc-atentă din andrele, Tricotează lungi fulare, Gol e coșul de nuele, Iar copila n-are stare.

Acum, când se înnoptase, Defilau în pas ușor, Prin pădurea de foioase, Spre căsuța cu pridvor.

Intonau cu glas subțire Cântec de leagăn pe cale, Firii ca să dea de știre Că e vremea de culcare.

Ajunseră-al porții prag Când Moș Ene da târcoale – Amândoi strângeau cu drag, În pătuț, perna cea moale.

Rița e nerăbdătoare Nu e Rița Veverița Înzestrată cu răbdare – Până-ncepe grădinița, Greu îi e în așteptare!

Anul următor va fi În sfârșit și-n grupa mică, Harnică printre copii Și de lecții fără frică.

BANCHETUL 1-3 / 2016

- Cu răbdarea trecem marea!

Spunea mama zâmbitoare – Asta este provocarea, Nu ești tu fetiță mare?

Hai să spunem noi povești Și să pregătim halviță, Timpul trece cât clipești Și… vei fi la grădiniță!

Salcâmi în floare N-are Iepurilă stare, Frământat de o-ntrebare: - De ce-i crângul parfumat, Veveriţo, ai aflat?

- Mă opresc puţin din drum, Cobor iute din alun, Taina să-ţi împărtăşesc Despre cei cu rang domnesc: Sunt acum salcâmii-n floare, N-au pe-aici asemănare, Cu ciorchini dalbi, croşetaţi, Cu aromal or bogată Au vrăjit suflarea-ndată!

115

RECUPERĂRI

Dominic STANCA

poezii inedite Pelin „Veniți după mine, tovarăși” (Lucian Blaga)

În toamna căzută pe zări și pe mine, se coc boabe mari în ciorchine și curge pelinul… și toate curg iarăși…

Ce facem de-acuma, tovarăși?

Nectarul să umple paharele-n grabă!

Niciunul din voi n-are-acum altă treabă decât să soarbă din cupă veninul și-n piept să-și înece amorul, suspinul.

Umpleți-vă cupa și beți după mine!

Beția nu-i patimă rea, e un bine!

Viața amară, viața cea dură de-acuma să pară mai roză, mai dulce, mai pură!

Sunt singur în marea durere căci nimeni din voi nu mi se face părtaș: voi râdeți… eu plâng… sunt un laș!

Dar nu!

Vreau să râd – căci nu știu de iadul mă lasă uitat.

Sunt singur, nevolnic… și beat!

Sorbiți toți din cupe veninul! În hohot de râset să piară pelinul și-n noi să se stingă durerea și chinul!

E toamnă…

116

Butoiul să cadă sub daltă, din picuri să iasă, să crească o baltă de vin – fiindcă iarăși e toamnă!

Secați toată balta, tovarăși!

Scrum E toamnă? Sau numai vântul nebun umple lumea de fum și de scrum?

E toamnă? Sau numai vântul bolnav ne umple de sânge și praf?

Vorbele toamnei adevăruri ascund: înțelepciunea trăiește-n afund.

Păsări când au plecat un singur strigăt mi-au lăsat. Îl strig și eu înăbușit de fum.

Păsări, păsări, de ce-ați plecat la drum?

Resemnare Când vom veni la toamnă împreună, ca să culegem frunzele din parc, când vom veni ținându-ne de mână trecând pe sub-al ramurilor arc, va fi – desigur – toamna cea mai tristă din toate câte-au fost și au trecut, iar noi, c-o fluturare de batistă, vom da plăcerii ultimul salut.

Pe rând și zilele descrește-vor în silă când frunzele pornesc să se dezlege…

BANCHETUL 1-3 / 2016

Recuperări

și eu voi umple filă după filă, cu versuri monotone și betege. Și-n toamna care va veni de-acuma se va sfârși tot ce-am avut frumos, pe-alei o să se aștearnă rece bruma… noi vom uita… noi vom uita ce-a fost.

•

•

•

Nu te cunosc femeie! Departe e de mine scânteia care-aprinde al sufletului rug!

Păcatul și incestul te-au zămislit pe tine, de ochiul tău m-acopăr, de brațul tău eu fug!

Sodoma și Gomora ți-au legănat dezmățul și șerpi se-nveninară la sânii tăi, perechi!

Eu nu-ti cunosc puterea, nici farmecul, nici prețul, eu nu cunosc păcatul părinților străvechi.

Tu porți în ochi blestemul și în cuvinte hulire…

Zadarnic întinzi brațul întru ispita mea!

Departe e de mine păcatul din iubire!

Nu te cunosc femeie – și nu te voi cânta!

Carte de vizită Ți-am bătut la geam azi-noapte, beat ca-n nicio altă zi, și ți-am repetat în șoapte cât de mult te pot iubi!

N-ai ieșit la geam. Știu bine: ți-a fost scârbă să mă vezi.

Ce-ți putea păsa de mine?

Tot ce-ți spun, nu poți să crezi.

Nu voi mai veni vreodată să bat la fereastra ta.

Iartă, nu fii supărată: te iubesc, nu-i vina mea.

Inscripție sub fereastra iubitei La ora asta vin alcoolizat.

Iubito, iar m-am îmbătat, căci în paharul petrecut doar chipul tău eu l-am văzut.

Nu vinul ce l-am deșertat, ci chipul tău m-a îmbătat.

BANCHETUL 1-3 / 2016

Fum Dansează-mi azi din nou, dansează-mi iar precum făceai, temut, odinioară, un dans al frunzelor ce se coboară…

De mâine voi fi iarăși solitar.

Dansează-mi azi din nou – și dansul tău să fie fum, ca fumul de pe zare, să fie cârd de păsări călătoare și strigătul părerilor de rău.

Dansează-mi azi din nou, cu pașii rari…

Cât te iubesc, micuța mea minune!

De mâine voi fi cel mai trist din lume și cel mai singur dintre solitari.

Dansează-mi astăzi cea din urmă oară și fum pe zări să fie dansul tău, un strigăt al părerilor de rău…

Dansează-mi cum dansai odinioară.

Herbststimmung Uite, așteptăm ora să se irosească…

Prieteni! Voi ciocni un pahar în sănătatea voastră!

Pereții ne străjuiesc, albe catacombe, cu o mână rece ne dezmiardă-Octombrie.

Toarnă! Ascultați tic-tacul…

Vom aștepta mult? Vom mai respira mult? În nebănuitul meu tumult, prieteni, azi, m-am întovărășit cu Dracul!

Urlă bolta! Cu rezonanțe celeste, mereu, mereu aceeași poveste: Omul, Viața, Vinul, Plânsul, Creierul – și gunoiul dintr-însul!

Miroase a om straiele acestea, miroase a sânge vinul din pahar!

Sparge-te-n țăndări, blestemat pocal!

Prieteni, să sfârșim povestea.

(Poezii comunicate de actorul Costin Iliescu lui Dumitru Velea, din perioada activității la Teatrul din Reșița din anul 1952, unde era coleg cu actorul și, mai târziu, poetul de excepție, Dominic Stanca.)

117

MEMORII

Mariana ZAVATI GARDNER

PROFESOR COLONEL(R) CONSTANTIN ZAVATI Memorialist ṣi traducător tehnic (I)

Z

avati Constantin s-a născut la Bacău la 7 iulie 1923.

Părinții: CONSTANTIN ZAVATE, plutonier major în Regimentul 4 Artilerie Grea Bacău, casierul Regimentului, mama PARASCHIVA ZAVATE, născută Ghineț, absolventă a ȘCOLII DE MENAJ cordon bleu, provenea dintr-o familie de chiaburi, cu tatăl primar al satului BUCȘEȘTI, comuna PODURI, județul BACĂU. A avut trei surori: ELENA, învățătoare ṣi o talentată pictoriță, LUCREȚIA, avocată poliglotă, ziaristă timp de zece ani la Ziarul STEAGUL ROȘU din Bacău și ELVIRA, ingineră ṣi o bună pianistă.

A urmat ȘCOALA PRIMARĂ DE BĂIEȚI NR. 2 BACĂU, pe care a absolvit-o în 1934, după care a dat mai întâi examen la LICEUL DE BĂIEȚI „REGELE FERDINAND” din BACĂU, unde a reușit al doilea și apoi la LICEUL MILITAR „ȘTEFAN CEL MARE” din CERNĂUȚI, pe care l-a absolvit în anul 1942. Între anii 1942-1944, a urmat ȘCOALA MILITARĂ DE OFIȚERI DE ARTILERIE din Großborn GERMANIA, după care a servit în ARMATA REGALĂ ROMÂNĂ ca ofițer activ până la 1946.09.08 când a fost trecut din OFICIU în CADRUL DISPONIBIL AL ARMATEI. A studiat chimia la FACULTATEA DE CHIMIE, UNIVERSITATEA „AL. I. CUZA” din IAȘI (1947-1951), unde a fost un student eminent, repartizat la catedra Universității ieṣene ṣi la Filiala Academiei din Iaṣi, dar nu i s-a permis să profeseze cu motivația că a fost unul din cei 9000 de ofițeri de carieră dați afară la ordinele Moscovei din Armata Regală Română.

La 26 ianuarie 1947 s-a căsătorit cu farmacista IULIA BUCUR, iar la 20 ianuarie 1952, 118

s-a născut unica fiică, profesoara scriitoare MARIANA CARMEN GARDNER. A început cariera didactică ca profesor de fizică la Colegiul Național „FERDINAND” din Bacău, apoi a funcționat ca profesor de chimie Gradul I la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Bacău, a fost ṣef de catedră ṣi inspector la specialitatea chimie ṣi a trecut toate gradele didactice cu nota maximă. Ca inspector de chimie, a organizat după o concepție proprie, 70 de laboratoare-clasă. A organizat conferințe în domeniul de specialitate. Ca profesor fruntaṣ, i s-a înmânat Medalia Muncii pentru munca depusă în învățământ. În 1983 a ieșit la pensie.

Este veteran al celui de Al Doilea Război Mondial. A luptat pe Frontul de Est ṣi pe Frontul de Vest. A fost decorat cu Coroana României, cu spade ṣi panglică de Virtute Militară pentru fapte de vitejie (lupta de la Soroksár-Cehoslovacia), cu Medalia Eliberarea de sub jugul fascist, cu POBEDA URSS: Medalia Crucea Comemorativă a celui de Al Doilea Război Mondial, cu Steaua Republicii pentru fapte de arme împotriva Germaniei fasciste.

COLABORARE LA PUBLICAȚII A colaborat la publicația LECTURA PEDAGOGICĂ, a făcut traduceri tehnice pentru REVISTA DE FIZICĂ ȘI CHIMIE ṣi a scris articole de popularizare a ṣtiinței în ziarul STEAGUL ROȘU din Bacău. A publicat studiul pedagogic LEGAREA TEORIEI DE PRACTICĂ. În anii ṣaizeci i s-a acordat PREMIUL I la Concursul Național de Material Didactic inițiat de Ministerul Învățământului pentru Modelul Atomului BANCHETUL 1-3 / 2016

MEMORII

de Hidrogen, inclus atunci în toate laboratoarele de fizică ṣi chimie din liceele ṣi universitățile din România. A publicat în Revista ORIZONT din Bacău ṣi în monografiile Colegoiului Național „Vasile Alecsandri” din Bacău (Ani, Chipuri ṣi Voci 1921-2006/ Monografia Colegiului Național „Vasile Alecsandri”, Bacău, 2006; Ani, Chipuri ṣi Voci 1921-2011/ Monografia Colegiului Național „Vasile Alecsandri”, Bacău, 2011).

La începutul anului 2015, la aproape 92 de ani a debutat în volum la Editura ATENEUL SCRIITORILOR din Bacău cu MEMORIILE UNUI OFIȚER DE ARTILERIE: LICEUL MILITAR DIN CERNĂUȚI, AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: PE FRONTUL DE EST ȘI PE FRONTUL DE VEST, volum sponsorizat de Iulia Zavati (născută Bucur).

Fragmente din acest volum au fost publicate în mai multe reviste: „Editura Ateneul Scriitorilor îṣi adaugă în palmares această realizare de succes ca distribuție a unui DOCUMENT ISTORIC de valoare BANCHETUL 1-3 / 2016

cât ṣi ca expunere a unei personalități băcăuane valoroase: generații ṣi generații de elevi l-au avut ca profesor de chimie pe distinsul Colonel în rezervă CONSTANTIN ZAVATI ṣi iată acum memoriile trecutului său militar vin să releveze aspecte istorice neṣtiute, cu atât mai mult cu cât vârsta domnului Profesor acum, la debut literar, este de 92 de ani. În cele 539 de pagini găsim documente originale ṣi fotografii...

Cartea este pe lângă un memorial militar excepțional, prin detalii de viață cazonă ṣi un cod al onoarei militare, pentru că s-a dorit a fi dedicat acelora care au slujit ARMATA ȚĂRII. Volumul este structurat în 56 de capitole aṣternute cronologic ṣi însoțite de fotografii ṣi documente ṣtiințifice comentate. Exact această simbioză foarte reuṣită, între comunicarea ṣtiințifico-istorică ṣi tonul diaristic ṣi cald al amintirilor de război, face din acest compendiu memorialistic o carte uṣor de parcurs ṣi cu efecte emoționale ṣi educative garantate.

Apreciez frumusețea frazei Domnului Zavati care ni se descoperă un strălucit narator cu umor fin, de efect, în aceeaṣi măsură cu un arhivar de noțiuni ṣtiințifice ale tehnicii de război de acum 70 de ani. ... Pe lângă valoarea documentaristică, lectura acestei cărți este o lecție despre demnitatea vieții”.

Cristina Ștefan – „Memoriile unui ofițer de artilerie de Constantin Zavati”, în Confluențe literare, ediția 1546 / 26 martie 2015, www.confluente.ro ṣi http://www.facebook.com/confluente. ro .

Capitole din „Memoriile unui ofițer de artilerie” au fost publicate selectiv în diferite reviste literare: Din noua carte – Memoriile unui ofițer de artilerie de Constantin Zavati: PANU; PIERDUT ÎN STEPA IMENSĂ DE ZIUA NUMELUI; NUNTA DE LA MAGLAVIT, ÎN SATUL LUI PETRACHE LUPU; BIJUTERIILE NU ADUC FERICIRE!, proză memorialistică, în http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=14286, Toronto, Canada, 01.04.2015; C.V. ṣi fragmente din ME119

Memorii

MORIILE UNUI OFIȚER DE ARTILERIE de Constantin Zavati – Revista de Cultură Universală «Regatul Cuvântului», Nr. 28, Martie 2015, www.regatulcuvantului.ro; AMINTIRI CARE NU MOR: CONSTANTIN ZAVATI, http:// www.pitestiromania.ro/Pagina%20ConstantinZavati.htm, 08-04-2015; Fragmente din Memoriile unui ofițer de Artilerie / Constantin Zavati: Confluențe Literare, ISSN 2359-7593, Ediția nr.

1560, Anul V, 9 aprilie 2015, București, România; FRAGMENTE DIN MEMORIILE UNUI OFIȚER DE ARTILERIE de Constantin Zavati, publicat în Confluențe literare www.confluente. ro, Ediția nr. 1560 din 09 aprilie 2015; PANU,

PIERDUT ÎN STEPA IMENSĂ (2 povestiri) de Constantin Zavati – Revista PLUMB, an XI, nr.

97, aprilie 2015; NUNTA DE LA MAGLAVIT de Constantin Zavati, în Revista ONYX editată de Centrul Cultural Român din Dublin Irlanda, nr. 5-6/ mai-iunie 2015, PANU / PIERDUT ÎN STEPA IMENSĂ DE ZIUA NUMELUI / O COINCIDENȚĂ UNICĂ: CIRCUMSTANȚELE ÎN CARE L-AM REÎNTÂLNIT PE OBERGEFREITER-UL KURT, în ARDEALUL LITERAR, nr.

1-2/2015, http://ardealul-literar.blogspot.ro .

Redăm un capitol din MEMORIILE UNUI OFIȚER DE ARTILERIE:

Pierdut în stepa imensă de ziua numelui „Era 21 mai 1943, o zi frumoasă de primăvară, cu mult soare și cu mult praf, eram într-un marș de rutină. Mașinile Bateriei stârneau adevărați nori de colb care se depuneau pe mâini, pe față, cu excepția ochilor, care erau apărați de ochelarii de protecție, gura era plină de praf./ Cred că parcursesem cam 100 de km fără să întâlnim un sat, o ființă sau măcar un iepure în imensitatea stepei plină de ierburi și scaieți până când, în depărtare, au apărut ruinele unui sat unde se vedeau numai hornurile în ruină ṣi o fântână cu cumpănă. Cu cât ne apropiam mai mult simțeam o schimbare în atmosferă, o nădușeală...

Cerul începuse să se întunece, acoperindu-se de nori negri de furtună și vântul, ca o adiere la început, creștea în intensitate./ Am ajuns aproape de sat și comandanții au hotărât să facem o haltă și pentru că nu mai era mult până să înceapă furtuna și ploaia, ne-am ridicat corturile, făcând în jurul lor câte un taluz de pământ, ca apa să nu poată intra în cort. Unii camarazi au atacat fântâna scoțând apă și turnând-o în jgheabul de lângă ea, ca să se poată spăla pe față și pe mâini înainte ca ploaia să se dezlănțuie. / Am mai apucat să primim hrana rece și o cană de surogat de cafea caldă care fusese pregătită în timpul 120

marșului./ La orizont se vedeau fulgere, parcă tot orizontul ar fi luat foc, un foc asemănător celui de artificii de Anul Nou. Apoi am auzit tunetele.

Au început să cadă primii stropi, ne-am refugiat în corturi și apoi a început o adevărată aversă, caracteristică ploilor de vară și nu de primăvară.

Auzeam cum apa lovea pânza întinsă a cortului ca pe o tobă uriașă. / Ploaia... tot așa cum a început a și încetat. / Am deschis pânza de la ușa cortului și am constatat că ne aflam pe niște insule cu o mare de bălți în jur. / Atunci mi-am amintit că era 21 mai, ziua numelui meu, Sfinții Constantin și Elena. Deși mai eram cu un camarad neamț în cort, m-am simțit singur în imensitatea teritoriului sovietic, ca și cum aș fi fost abandonat pe o insulă pustie. M-am simțit ca un grăunte de nisip pierdut într-un deșert uriaș. / La mii de kilometri, familia mea sărbătorea ziua tatălui meu Constantin și a surorii mele mai mari Elena, Coca Mare cum îi spuneam noi. Mi-am imaginat că sunt în jurul mesei pline de bunătățile pregătite de mama și că închin un pahar de vin cu ei. Nu am îndrăznit să-i mărturisesc camaradului meu că era ziua numelui meu deoarece nu aveam cu ce să-l tratez...”.

BANCHETUL 1-3 / 2016

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

Petru-Ilie BIRĂU

STRUCTURI ARHETIPALE ÎN COSTUMUL TRADIȚIONAL ROMÂNESC

P

entru o cunoaștere mai aprofundată a spiritualității tradiționale românești autentice, despre care au vorbit Noica, Eliade, Ernest Bernea și alții, raportat la cultura universală, este necesară reconsiderarea sursei primordiale a creației populare românești și anume gândirea arhaică.

Recursul se impune datorită specificității acestui tip de mentalitate, care a generat bogăția culturii populare românești, dar mai ales este important datorită asocierii care s-a făcut încă din antichitate între gândire și identitate.

Parmenide, filozoful grec presocratic, care a trăit la începutul secolului V î.Hr., este între primii care fac această semnalare: „Același este vasăzică atât gândirea cât și ființa”.1 Gândirea este deci constanta identitară ce determină cultura și creația artistică începând de la expresia arhetipală și până la semnul prefigurat de simbol.

Analiza dicotomiei în care costumul popular tradițional are atât valențe fizice (somatice), ca înveliș pentru trup, cât și spirituale, reprezentând o altă dimensiune în afara condiției sale materiale, transformă aceste straie în semnificantul major al spiritualității, prin statutul de simbol, dobândind un rol primordial în descifrarea tainelor matricei originare a artei, peste care au fost grefate diferitele evoluții și influențe din arta populară și interferențele implicate de gândirea străveche, propagate în concepția modernă despre viață.

Dubla semnificație a costumului popular românesc este susținută de concepțiile arhaice despre univers, unde avem mai multe reprezentări ale acestei 1 Parmenide, apud Martin Heidegger, Principiul identității, București, Editura Crater, 1991, p. 18.

BANCHETUL 1-3 / 2016

lumi, cum sunt cele în care „pământul are sânge ca și omul”.2 Apoi avem o variantă mai complexă în care gândirea arhaică distinge și anumite funcțiuni organice: „Pământul, ca ființă vie, are capul pământului, inima pământului, marginile sau poalele pământului, coada pământului, buricul pământului”.3 Mai cunoscută și mai profundă este concepția populară despre lume, în care aceasta se raportează la un arhetip primordial și anume copacul: „… trei planuri pe care le distinge gândirea arhaică: inferior, terestru, și celest. Schema tripartită a verticalității după care ar fi structurată lumea o găsim încifrată în simbolul arhetipal al Arborelui lumii (Arbor mundi), cunoscut în toate ariile culturale. Partea inferioară a acestui copac simbolic (rădăcinile) semnifică lumea subpământeană, partea mediană (trunchiul) reprezintă intermundul, adică lumea terestră cu toate plantele și viețuitoarele, partea superioară (coroana) formează nivelul celest”.4 Sintetizând această concepție și suprapunând-o pe alcătuirea costumului popular al femeilor din satul Cimpa5, descifrăm aceleași trei planuri: a) – de la brâu în jos un așa numit plan inferior, în care șurțul și catrința sunt decorate cu motive fitomorfe geometrizate, cusute cu sârmă aurie și așezate în șir orizontal, pe fondul negru, iar poalele au deasemenea un motiv floral mai discret (alb și sârmă aurie), cusut Tudor Pamfile, Mitologie românească, București, Editura Grai și suflet – Cultura națională, 2000, p. 344.

3 Idem, op. cit., p. 344.

4 Ivan Evseev, Cuvânt – Simbol – Mit, Timișoara, Editura Facla, 1983, p. 177.

5 Cimpa – sat dinValea Jiului, aproape de izvoarele Jiului de Est, aparținător orașului Petrila.

2

121

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

pe fondul alb, care le înconjoară tot orizontal. Avem deci un plan orizontal, simbolizând echivalentul lumii subpământene, acolo unde are loc germinația tuturor semințelor ce rodesc, unde o mulțime de viețuitoare se adăpostesc iarna pentru a supraviețui și de unde primăvara răsare multitudinea de flori multicolore ce împodobesc pământul, dar și tărâmul unde, în cultura arhaică, se ascund cele mai înfricoșătoare ființe ale întunericului; b) – partea mediană, reprezentată de brâul, sau în denumirea autohtonă brăcirea, care înconjoară mijlocul femeii, simbolizează lumea terestră cu toate ale ei. De menționat că brăcirea este singurul element al costumului autentic din satele jienești ce are voie să fie decorat cu motive în mai multe culori, în general folosindu-se culorile primare, roșu, galben, albastru. Așa este exprimată lumea cea plină de culoare. În același context avem și un alt simbol al acestei brăciri, dat de situarea ei la nivelul ombilicului (fiind legată exact peste buric), element esențial în semantismul culturii arhaice: „Buricul pământului este un loc cu mari virtuți magic – sacrale arhaice – acolo stă stâlpul („axa” pământului), acolo se statornicesc cele ce sunt astfel privilegiate: vatra casei, vatra satului, altarul bisericii.”6 În cultura populară buricul este considerat locul unde Dumnezeu l-a încheiat pe om, atunci când l-a creat, simbol al unui centru (punct) unde s-a finalizat creația și de unde a început viața, odată cu părăsirea 6 Ioan Viorel Boldureanu, Universul legendei, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2003, p. 141.

122

uterului matern (sau încheierea creării omului luat din pământ).

Prin marcarea acestui centru, brăcirea reprezintă osmoza între divin și terestru, legătura cerului cu pământul înfăptuită în om și hotarul lumii telurice a întunericului. c) – universul spiritual își are corespondentul în planul superior al costumului popular feminin, unde șnoarele (benzi negre verticale cu o lățime de 1 sau 1,5 cm) împodobite cu motive fitomorfe, realist sau stilizat reprezentate, dispuse vertical, pe piept și pe mâneci, sugerează ascendentul, elevarea, spiritualul, tendința înălțării, a desprinderii spiritului de pământesc. În cele trei registre care alcătuiesc straiele populare ale femeilor din satul tradițional momârlănesc7 și în portul popular femeiesc românesc în general, este evidentă subtilitatea gândirii arhaice, care a păstrat și transpune, sintetizat, întreaga construcție a cosmogoniei în caracteristicile ei esențiale.8 Cele trei planuri principale sunt prezente și în alcătuirea costumului popular momârlănesc al bărbaților, unde cioarecii formează un univers subpământean alb (diferit de cel negru, format de catrințele femeiești), imaculat, fără note de mister, care nu mai simbolizează germinația, ci un univers subterestru simbolic doar prin situare, nu și prin funcție (femeia are rolul de a naște).

Apoi brâul lat din piele, bogat decorat, reprezintă lumea terestră, iar de la brâu în sus, cămașa poate semnifica tendința ascendentă, spre universul celest, cuprinzând în motivul cusut și o simbioză a celor trei universuri. Motivul pornește de undeva de deasupra brâului și urcă vertical printr-o bandă îngustă situată la mijloc și două benzi oblice de 7 1 – MOMÂRLAN, momârlani, (Reg.) – om prost, necioplit, bădăran – cf. DEX ’98. 2 – Derivație a termenului maradvany din limba maghiară, cu sensul de băștinaș, om al locului, rămășiță, apud Dumitru Gălățan-Jieț, Ioan Lascu, Ioan Dan Bălan, Petru Ilie Birău, Isidor Chicet, etc.

8 Prof. drd. Birău Petru Ilie, ,,Matricea spirituală în costumul tradițional românesc”, în volumul Formă – formare – sens, Tomul II, coordonator Prof. univ. dr.Adriana Lucaciu, Timișoara, Editura Brumar, 2013, p. 25-42, passim.

BANCHETUL 1-3 / 2016

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

o parte și de cealaltă, care converg spre piept, unde se întâlnesc cu banda orizontală de la care pleacă mai departe două șiruri de pui (motive specifice) ce formează de fapt gulerul decupat al cămășii, dar care alcătuiesc o singură bandă atunci când cămașa este încheiată corespunzător. În acest ansamblu cusut pe pieptul cămășii bărbătești a momârlanilor și a portului popular al celorlalți locuitori ai regiunilor subcarpatice cercetătorii au identificat simbolul crucii, care a fost cunoscut din vremurile străvechi și este prezent în cultura populară românească sub diferite semnificări, dintre care asocierea sa cultului arhaic al Centrului Cosmic este relevantă: „Crucea a fost asimilată cu Arborele Cosmic tocmai ca simbol al Centrului Lumii”.9 Cea mai cunoscută semnificație a Crucii este sacralitatea indusă de creștinism, odată cu sacrificiul Mântuitorului pe „lemnul crucii”, prin care este reinstituit și rolul bărbatului de „cap” al familiei: „Dar vreau să știți că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, și că Dumnezeu este capul lui Hristos”.10 Putem deci considera simbolul crucii, prezent pe pieptul cămășii populare bărbătești a momârlanilor, ca un semnificant al sacrificiului, specific masculin, un blazon al bărbatului, însemn al rolului său de „preot” în familie și putem aprecia respectivul model ca fiind unul dintre cele mai vechi.

Pentru femeie, sacrificiul reprezentat de atributele materne, de creșterea copiilor, de ascensiunea și perpetuarea vieții umane, este ilustrat atât de bine în simbolul celor trei registre ale straielor populare momârlănești, ce urcă din neantul reprezentat de

catrințe, pentru a poposi vremelnic la mijloc, în lumea terestră, prin brăcire, dar fără a se opri aici, înălțarea continuând, vertical, înfățișată de șnoarele de pe ie (ciupag în denumirea locală), spre Divinitate, spre veșnicie.

Capitol din lucrarea de doctorat în Arte Vizuale, Arhetip și expresie artistică în costumul popular românesc – surse în creația proprie, susținut la Universitatea de Vest Timișoara, în anul 2015, coordonator științific prof. univ. dr. David Carol.

Prin Ordinul de Ministru, nr. 3209, din 23.02.2016, i se acordă titlul de Doctor în Arte Vizuale.

Mircea Eliade, Imagini și simboluri. Eseu despre simbolismul magico-religios, traducere de Alexandra Beldescu, București, Editura Humanitas, 1994, p. 202.

10 Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament: cu trimiteri, [Chișinău], Editura Societatea Biblică Interconfesională din Republica Moldova, 2003, p. 1121.

9

BANCHETUL 1-3 / 2016

123

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

RALUCA PAVEL

FEMEIA ASASIN ȘI SINDROMUL STOCKHOLM Despre teza de doctorat intitulată „Femeia asasin și Sindromul Stockholm”, elaborată de drd. RALUCA PAVEL – prof. univ. dr. Dan BANCIU

Î

n calitate de conducător științific al tezei de doctorat intitulată „Femeia asasin și Sindromul Stockholm”, realizată de drd. Raluca Pavel, în urma lecturării tezei consider că aceasta îndeplinește exigențele științifice pentru a fi acceptată de către comisia de doctorat, iar pe baza ei să i se acorde titlul de doctor în sociologie d-nei RALUCA PAVEL. Tema abordată de doctorandă reprezintă o premieră pentru sociologia criminalității, în general, a criminalității de gen în special, remarcându-se prin contribuțiile originale conceptual-teoretice, metodologice și practic-aplicative ale doctorandei într-o problemă foarte puțin studiată în sociologia românească. Demersul teoretic și metodologic al doctorandei este interdisciplinar, cu numeroase trimiteri și referințe la o serie de teorii și paradigme din domeniul criminologiei, sociologiei criminalității, psihologiei judiciare, penologiei și științei penitenciare. Demersul metodologic are la bază prezentarea rezultatelor unei ample cercetări întreprinse de doctorandă, realizată în penitenciarul pentru femei de la Târgșor, asupra unor loturi de femei încarcerate pentru omor deosebit de grav.

Teza debutează cu o analiză pertinentă a formelor de criminalitate, ca fenomen social și antisocial, precum și printr-o analiză evaluativă a

124

principalelor teorii și paradigme privind etiologia crimei, între care cea a subculturilor delincvente, controlului social, asocierilor diferențiale și reacțiilor sociale față de crimă. O importanță aparte este acordată de doctorandă prezentării și explicării mecanismelor etiologice care generează criminalitatea feminină, cum ar fi cele ale masculinizării forțate, rolului de gen, oportunității feminine, controlului puterii etc. Evitând capcanele ideologice ale curentelor feministe în explicarea criminalității de gen, doctoranda se focalizează asupra identificării factorilor interni (individuali sau exogeni) și a celor externi (exogeni sau sociali) în geneza criminalității în rândul femeilor, precum și pe semnalarea tratamentului diferențiat față de bărbați în cadrul diverselor sisteme de justiție penală.

O parte importantă a tezei se focalizează pe analiza și explicarea sindromului Stockholm, prezent în special în analiza relațiilor dintre victimă și agresor, și care dobândește o importanță crucială în explicarea fenomenului de empatie și atașament al victimei față de agresor. În acest sens, plecând de la cazul real al debutului acestui tip de sindrom în anul 1973 și prilejuit de jaful asupra unei bănci realizat de doi agresori, cu sechestrare de persoane și încheiat, în mod fericit, prin eliberarea victimelor, doctoranda descrie cu multă finețe și acuratețe științifică principalele caracteristici ce definesc acest sindrom, și anume: a) starea de captivitate și dependență a victimei, această stare fiind dependentă de o serie de variabile adiționale cum ar fi inconvenientele de natură pecuniară, existența copiilor, ineficiența serviciilor BANCHETUL 1-3 / 2016

Cercetări științifice

de protecție a victimelor violenței domestice, riscurile plecării etc.; b) izolarea, care poate lua diverse forme, cum ar fi cea față de familie, prieteni și colegi de serviciu, izolarea din punct de vedere religios, izolarea din punctul de vedere al stereotipurilor, degradarea și umilința verbală, amenințările și tacticile de impunere a voinței utilizate de agresor; c) amenințările cu moartea la adresa victimei utilizate de agresor, care generează sentimente de panică, frică și îngrijorare în rândul victimelor; d) bunătatea aparentă sau mascată a agresorului, utilizată ca tactică de a teroriza o victimă vulnerabilă.

Pe baza acestor constatări generale, doctoranda ajunge să detalieze Sindromul Stockholm și în situațiile în care victima ajunge să iubească agresorul, chiar dacă acesta o terorizează și o maltratează în diverse ocazii. În consecință, doctoranda arată că acest sindrom este caracterizat și de percepția victimei de bunătate și speranță din partea agresorului și chiar de manifestare a unor sentimente de recunoștință ale acesteia, atunci când agresorul îi asigură minimum de acces la mijloacele de existență. În acest context, doctoranda prezintă o serie de cazuri celebre ale unor femei bătute de agresori care au fost mediatizate în literatura de specialitate și care vin să completeze imaginea naturii dependente dintre victimă și agresor.

Contribuțiile științifice personale și originale ale doctorandei, cu multiple valențe teoretice, metodologice și aplicative, se regăsesc în cel de-al patrulea capitol al tezei, în cele aproximativ o sută de pagini, în care sunt prezentate designul cercetării (cu obiective, ipoteze, dimensiuni, indicatori și variabile, metode, tehnici și instrumente de cercetare) si rezultatele cercetării realizate personal de doctorandă privind mediul familial, climatul profesional, socio-educațional, relațiile cu victima și momentul crimei, existența Sindromului Stockholm anterioară crimei etc. Deosebit de interesante sunt concluziile și reflecțiile personale ale doctorandei care, după prezentarea cu mult curaj a unor limite ale cercetării întreprinse, reușește să identifice cu pertinență care anume ipoteze, dintre cele avansate inițial, au fost validate în final și modalitățile prin care deținutele femei care au fost dependente de parteneri, izolate sau amenințate cu moartea au reușit să depășească sindromul Stockholm. Considerăm că întregul demers întrepins de doctorandă a reușit să-și atingă scopul propus, iar experiența dobândită din acest studiu să-i confere autoarei posibilitatea de-

BANCHETUL 1-3 / 2016

rulării în viitor a unor studii dedicate acestui tip de sindrom, din punct de vedere psihologic, medical și psihiatric.

Teza de doctorat este redactată într-un stil științific elevat, conținând numeroase contribuții științifice personale ale autoarei, este bine argumentată și susținută de o vastă bibliografie de specialitate consultată de doctorandă. Având în vedere meritele științifice incontestabile ale tezei, precum și contribuțiile originale ale autoarei, sunt de accord ca pe baza acestei teze să i se acorde drd. RALUCA PAVEL titlul științific de doctor în sociologie.

Despre teza de doctorat cu tema „Femeia asasin și sindromul Stockholm” elaborată de doamna doctorand Pavel Raluca – prof. univ. dr. Tudorel BUTOI

S

ubsemnatul, prof. univ. dr. Tudorel B. Butoi din cadrul universității „Spiru Haret”, referent oficial în comisia de elaborare și susținere publică a tezei de doctorat „Femeia asasin și sindromul Stockholm” elaborată de doamna doctorand Pavel Raluca refer următoarele: 1. Cu privire la oportunitatea cercetării Pentru orice sociopsiholog, cercetător, filosof etc. trecerea la actul infracțional, omuciderea în speță constituie o provocare din perspectiva explicitării sale, a perspectivei etiologice și de dorit al primirii corecției.

Dinamica infracționalității actuale relevă dacă nu îngrijorător, totuși un număr suficient de mare de asasine pentru ca omorurile comise de femei să reprezinte o componentă esențială a experienței sociale referitoare la violența letală, acestea regăsindu-se în finalizarea tuturor tipurilor de crimă comise de bărbați.

Ilustrative sunt, în acest sens, atât crimele spontane conflictuale regăsite în criminalitatea specifică violenței domestice, cât și a crimelor comise cu premeditare inclusiv în actele de terorism.

Alegerea temei este, în opinia noastră, actuală, realistă și oportună, pe de-o parte datorită puținătății izvoarelor de referință din literatura română, cât și datorită interesului pe care tema îl suscită.

Citind din prezenta teză de doctorat susținem că „realizarea unui profil al femeilor asasin va putea determina lacunele sistemului privind consilierea

125

Cercetări științifice

femeilor prin programe de susținere, protecție și printr-o informare corectă asupra drepturilor pe care acestea le dețin”. Majoritatea femeilor asasin prezintă traume suferite încă din perioada copilăriei, ceea ce indică o informare precară a acestora asupra dreptului la respectarea vieții lor, la a nu fi torturate și supuse cruzimilor, tratamentelor și pedepselor inumane sau degradante, la libertatea și securitatea persoanei girate de documente generale referitoare la drepturile omului.

2. Cu privire la modul în care a fost structurată cercetarea Structura tezei de doctorat cuprinde cinci capitole (inclusiv concluziile), bibliografie și anexe.

Structura este armonioasă, capitolele se succed după o logică specifică cercetării științifice, fiind caracterizată prin coerență, flexibilitate și echilibru. Astfel, în capitolul I, „Criminalitatea și dimensiunea de gen”, este abordată criminalitatea ca fenomen social și antisocial (trăsături, dimensiuni, forme) și îndeosebi teorii (asocierea diferențială, subculturile delincvente, controlul social, dezorganizarea socială) etc.

După abordarea generică la care m-am referit, în capitolul II este abordată „Criminalitatea feminină” din perspectiva unor abordări etiologice, (teoria masculnizării forțate, teoria rolului de gen, teoria liberalizării, oportunității feminine și controlului puterii, toate în contextul analizei factorilor interni (individuali sau exogeni) și externi (exogeni sau sociali).

Pentru a putea răspunde provocării esențiale a tezei de doctorat „Femeia asasin și sindromul Stockholm”, doamna doctorandă Pavel Raluca pleacă de la cuplul penal victimă-agresor tratându-l din perspective provocatoare, captivitatea și dependența, izolarea, amenințarea cu moartea și bunătatea marcată a agresorului. Deosebit de importantă este tratarea sindromului Stockholm (ostaticii versus femei agresate, sindromul Stockholm și manifestarea sexuală, sindromul femeii bătute cu cazuistica exemplificativă inclusiv diada victimă-agresor, femeile infractor, victime la origine – încurajare versus desistare). În capitolul IV sub titlul „Femeia asasin și sindromul Stockholm” este abordată cercetarea în materie. Asistăm la o arhitectură și design al cercetării clar și echilibrat (stabilirea problemei sociale, obiectivul cercetării, aria și universul cercetării, tipul cercetării, formularea ipotezelor, indicatorii și variabilele sunt expuse cu claritate).

126

Capitolul V este dedicat concluziilor și reflexiilor personale cu proiecție în validarea ipotezelor (depășirea sindromului Stockholm) și, mai ales, în stabilirea, individualizarea profilului psihologic al femeii închise pentru mariticid (identitatea socială, identitatea criminală, profilul socio-psihologic).

Deosebit de interesante sunt o serie de reflexii personale ale doctorandei privind experiența în elaborarea și redactarea lucrării, precum și o serie de recomandări pentru cercetări viitoare pe aceeași temă.

3. Cu privire la contribuția științifică a doctorandului Prin însăși confirmarea ipotezelor cercetării, anume aceea că dacă o femeie a fost victima unor agresiuni violente în familie atunci probabilitatea de a comite acte criminale e mai accentuată, cu atât instinctul matern este mai accentuat, cu atât probabilitatea ca o femeie abuzată să comită un act criminal împotriva partenerului de viață cu care a întemeiat o familie este mai redusă, femeia victimă poate nega violența abuzatorului împotriva ei, dar în momentul în care acesta devine violent cu alți membri ai familiei, există probabilitatea ca femeiea abuzată să se transforme la rândul ei în agresor, la ale căror validare se adaugă și corelația pozitivă între gestul agresiv și trăirea sentimentului de gelozie, doamna doctorand Pavel Raluca oferă o serioasă cercetare științifică exploatabilă în procesul de prevenire, reeducare și reinserție socială a femeilor deținute pe de o parte, cât și a celor pretabile, aflate încă în libertate.

Dintr-o altă perspectivă, doamna Pavel Raluca contribuie la armonizarea interdisciplinarității conceptual-teoretice între domeniile cercetării juridice, sociologice, psihologice, medicolegale etc. prin rezultatele obținute fiind încurajate astfel de cercetări. Numai așa este posibilă realizarea profilului psihologic al femeii închise pentru mariticid din perspectiva identității sociale, identității criminale și a profilului socio-psihologic.

Studiind o bibliografie variată, compatibilă cu cercetarea întreprinsă, dovedind reale capacități de studiu și cercetare reușește să îndeplinească condițiile care să-i confere dreptul de a susține, în ședință publică, teza de doctorat cu tema „Femeia asasin și sindromul Stockholm” în vederea acordării titlului de doctor în știință.

BANCHETUL 1-3 / 2016

Anamaria SANDA: UN TOMA ALIMOȘ LOCAL LĂSAȚI-O ÎN PACE PE ANAMARIA SANDA! Mari bărbați care o jigniți și o amenințați pe jurnalista Anamaria Sanda, de la „Vocea străzii”, pentru că a avut curajul să vorbească despre ce se întâmplă în Valea Jiului, să vă fie rușine! În loc să stați cu privirea în pământ în fața unui om de atitudine ca ea, voi, care nu v-ați remarcat până acum decât prin lașitate, încercați prin toate mijloacele să o intimidați. Când vă uitați în oglindă nu vi se face greață? Mă declar solidar cu Anamaria Sanda și dacă o s-o mai atacați în vreun fel, o să aveți de-a face cu mine, Alex. Ștefănescu.

TOT PENTRU CEI CARE O ATACĂ PE ANAMARIA SANDA Poate rânjiți gândindu-vă că sunt bătrân, greoi și bolnav și mă puteți bate oricând. O SĂ VEDEȚI VOI CE ÎNSEAMNĂ FORȚA CUVÂNTULUI!

Alex. ȘTEFĂNESCU Zilele trecute, toți am privit cu silă și groază o filmare dintr-o localitate de munte, unde o matahală de interlop bătea o salvamontistă firavă, sub privirea nepăsătoare a unui jandarm care bea la masa interlopului.

Tânăra jurnalistă la Vocea Străzii, Anamaria Sanda, cea care a publicat povestea acestei cârdășii între interlopi și forțele de ordine în defavoarea plătitorului de impozit care-i întreține pe ambii a devenit eroul tuturor oamenilor de bine pentru că, preț de o clipă, ne-a redat încrederea în presă ca a patra putere în stat.

Dar, în prezent, Anamaria Sanda e ținta unui bullying continuu, care îi consumă inutil resursele. Despre ce e vorba?

Veți afla în interviul de mai jos.

Cum ai descoperit povestea, devenită între timp virală, a lui Sorin Palesică, interlopul din Straja, și a tinerei bătute de el?

Anamaria Sanda: Sâmbătă seara, după ce imaginile fuseseră predate la poliție, le-am primit de la colegii soțului meu, el fiind salvator montan.

Nu aveau încredere în ancheta poliției?

Anamaria Sanda: Le-am primit noi fiindcă exista teama că ar putea fi mușamalizat cazul, cum s-a mai întâmplat în alte cazuri. Ei știau că noi avem pârghiile necesare pentru ca acest caz să ajungă cât mai departe. Să nu se oprească lucrurile. Puteam da mai departe televiziunilor naționale și colegilor din presa locală și județeană.

Spune-mi câteva cazuri de mușamalizare, dacă poți și vrei.

Anamaria Sanda: Unul ar fi la Uricani, pe vremea când comandant era tot Dănuț Mocanu, cel care acum e la Lupeni. Un individ și-a amenințat soția cu moartea de mai multe ori, ba chiar i-a dat și foc. Nimeni nu a luat nicio măsură. Știi când s-a luat? După ce biata femeie a fost ucisă cu sălbăticie BANCHETUL 1-3 / 2016

de bărbat, în fața copilului de șapte ani. La Straja, anul trecut, un bărbat a fost bătut chiar de un polițist de la Lupeni (comandant tot Dănuț Mocanu). La finalul unei săptămâni agitate am aflat, cu stupoare, că de vină eram eu, fiindcă voiam să-i fac omului dreptate.

Ar mai fi cazuri ale unor polițiști care i-au bătut pe oameni pe stradă ori în sediul poliției și nimeni nu a pățit niciodată nimic. S-a scris despre toate astea în ziarele noastre și, totuși, s-a așternut uitarea.

Așadar, tu ai o reputație de Toma Alimoș local, pentru că ai încercat de câteva ori să aperi cetățeanul normal de abuzurile celor plătiți să-i ofere siguranță și protecție, din câte văd.

Anamaria Sanda: Depinde. Unii spun că da, încerc să fac dreptate, alții că sunt ”grav bolnavă mintal” și ”mă bag unde nu trebuie” Cum au evoluat lucrurile, după ce ai scris despre Palesică și ai pus filmarea pe net?

Anamaria Sanda: Filmarea a avut un impact incredibil, poate și datorită faptului că am insistat să arătăm, cu săgeți, cine cu ce se ocupă. Din punctul meu de vedere, era important de arătat că la masă cu Palesică se afla un jandarm montan, care fuma și bea liniștit. De ce? Întrucât la nivelul județului Hunedoara există un protocol de colaborare între jandarmii montani și salvamontiști. Ei merg împreună la acțiunile de salvare și căutare, deci acel jandarm putea merge la o intervenție cu Miruna sau cu tatăl ei, care este și el salvator montan și unul dintre cei mai buni alpiniști ai României. Cum poți să stai atunci impasibil când colega ta e bătută măr? Și care a fost explicația jandarmului? de ce a stat impasibil?

Anamaria Sanda: El nu a explicat nimic.

Jandarmii nu au voie să vorbească despre cazuri. Doar purtătorul de cuvânt o poate face, care a insistat că nu 127

„VOCEA

STRĂZII”

CLIPA CEA REPEDE

„Vocea

străzii”

Clipa cea repede

a stat, pur și simplu, ci i-a acordat primul ajutor. Se vede clar pe filmare cine, cât și cum a reacționat.

Poate și filmarea e grav bolnavă mintal. :)) Anamaria Sanda: :))) Se poate. Ori nu știu eu să interpretez lucrurile. Între timp, tu ai ajuns ținta unei hărțuiri absolut aberante. Când a început?

Anamaria Sanda: Imediat după ce au fost difuzate imaginile pe posturile naționale. Dar colegii mei s-au legat de faptul că am dat un interviu pentru Evenimentul Zilei în care am spus că, legat de cazul Palesică, pot afirma că ”Valea Jiului este un fel de Vestul Sălbatic”. Propoziția asta se pare că i-a deranjat cel mai tare pe colegii mei. Și atunci au apărut articole că sunt ”o iresponsabilă” care-i fugărește pe turiștii din Straja și nu am grijă de interesul Văii Jiului, precum și statusuri ale lor de pe Facebook.

Palesică a încercat să te contacteze – amenințe la rându-i?

Anamaria Sanda: Nu. Dar prieteni de-ai lui miau transmis mesaje prin alții. Însă nu le bag în seamă. Știi, câinele care latră nu mușcă. Dixie al meu, de exemplu, latră după fiecare om pe care-l întâlnește în cale. Dar nu a mușcat pe nimeni, niciodată. Eu nu iau în serios amenințările de pe Facebook. Am luat în serios doar jignirile colegilor, fiindcă suntem o comunitate mică și avem cam aceiași oameni care ne citesc. Nu mi se pare normal ca ei să fie 10, să mă terfelească, iar eu să nu reacționez. Că o fac într-un grup al lor, în discuțiile cu alții, e altceva. Dar nu public și mai ales fără să mă suni să mă întrebi ce am vrut, de fapt, să spun. Mai mult, oricine, la un moment dat în viața lui, a făcut o afirmație care nu e în regulă. Ce facem? Îi împușcăm pe toți?

Facebook s-a coalizat în mare parte să te apere de colegii tăi. Cum au reacționat numiții colegi?

Anamaria Sanda: Culmea, tot eu sunt de vină!

Ei susțin că eu încerc să mă victimizez și să îmi fac imagine pe spinarea lor. Adică tu începi un război, eu mă apăr (după ce am așteptat două zile să se potolească, timp în care au escaladat lucrurile) și tot eu sunt de vină. Unul singur m-a sunat să îmi spună că, de fapt, tot ce s-a întâmplat a fost o glumă. Trist este că în toată ecuația asta s-a băgat și o prietenă, sau, mă rog, o persoană pe care o credeam prietenă. Eu am lucrat de-a lungul anilor cu toți oamenii aceștia. Nu era mai normal să îmi dea un telefon și să mă întrebe „Tâmpito, ce ai vrut să spui cu aia?”.

Nu crezi că la mijloc e și o oarecare doză de invidie profesională, pentru că tu ai obținut niște ratinguri care nu le sunt accesibile?

Anamaria Sanda: Nu știu ce să zic. E posibil. Însă, așa cum am scris în editorialul meu, azi am fost eu, mâine sunt ei. Ei știu că eu nu sunt ziarist de eveniment, eu sunt mai bună pe partea de anchete,

128

reportaje, interviuri. Nici eu nu m-am așteptat să am un feedback atât de bun.

Din câte am înțeles, unul te-a amenințat inclusiv că te dă în judecată. Pe ce capete de acuzație?

Anamaria Sanda: Da, așa le-a spus celor care au scris, de la Evenimentul Zilei. Pe mine încă nu m-a sunat nimeni. Aștept și eu să văd care sunt acuzațiile și dacă totul se va concretiza într-o acțiune în instanță.

Pentru că am și eu dovezi, la rândul meu, care arată cum sunt terfelită.

Ce daune ai cere, în ipoteticul caz în care ați ajunge la “trebunar”?

Anamaria Sanda: Încă nu m-am gândit la asta.

Sincer, mi se pare o nebunie și o prostie tot ce se întâmplă. Am pierdut o săptămână din viața mea cu prostii.

Din punctul tău de vedere, care e cea mai oribilă jignire care ți s-a adus?

Anamaria Sanda: Cea că sunt ”grav bolnavă cu capul”. Pentru asta mă gândesc că trebuie să ai niște dovezi, să fii medic, să arăți că așa este, că eu sunt un om care ar trebui închis într-un ospiciu. M-a mai enervat și partea în care se susține că eu ”defăimez” Valea Jiului, în condițiile în care eu promovez zona asta de ani întregi, aduc turiști, organizăm tot felul de evenimente și activități de aventură. Nu subiectul cu Palesică a fost umflat, ci disputa asta de după, în care induci oamenilor ideea că din cauza mea nu mai vin turiști în Straja. Uite, am fost acolo sâmbătă și erau vreo 2000 de oameni în stațiune. La Paris au fost atentatele; asta înseamnă că nu mai merg oamenii acolo? În Himalaya, în timpul ascensiunii, sunt morții pe potecă, înghețați. Treci pe lângă ei și speri să nu intri în rândul lor. Asta înseamnă că nu mai merg oamenii acolo? Și mai sunt niște mesaje care nu pot fi reproduse public. Eu le am salvate, just in case.

Cum reziști în fața acestui gen de bullying profesional? Ce anume îți dă putere?

Anamaria Sanda: Trebuie să recunosc că întreaga săptămână am fost cam praf, psihic vorbind.

Am citit și recitit mesajele alea de zeci de ori. Nu am înțeles atitudinea, mai ales că, așa cum spuneam mai devreme, noi am lucrat împreună. Când nu mi-a convenit ceva, am plecat. La mine e simplu, așa se rezolvă lucrurile, după care ne vedem fiecare de viața și treburile lui. După care mi-am dat seama că eu nu pot schimba ceea ce s-a întâmplat, am aflat cu cine defilez, cine îmi e prieten, cine îmi e dușman. Și mai am în spate o redacție formată din oameni tineri și frumoși. Dacă eu sunt varză, cum aș mai putea fi liderul lor? În plus, am de scris despre atâtea subiecte, încât prostiile din ultima săptămână pălesc.

Interviu de Lorena LUPU BANCHETUL 1-3 / 2016

Sergiu BALABAN

GUSTUL AMAR AL UMILINȚEI

N-A FOST SĂ FIE

„VOCEA

Anamaria SANDA

STRĂZII”

CLIPA CEA REPEDE

A

veam 14 ani și zilnic, de la patru sau cinci dimineața măturam scările blocului de 10 etaje în care locuiam (probabil de asta urăsc trezitul foarte de dimineață). El avea un apartament la opt sau la șapte, nu mai țin minte exact. Dar îmi aduc perfect aminte de jignirile lui, de flegmele verzi pe care le scuipa fix în fața mea în timp ce mergea spre muncă. Și cum, într-o dimineață de sâmbătă (ziua în care se spăla scara), a scuipat mai mult decât de obicei și, uitându-se urât spre mine, mi-a strigat: „Hai, șterge! Spală! Ce te uiți așa la mine? Nu vrei tu 3 lei pe lună? Curăță după mine!”. Însă niciodată n-a plătit.

Nimic. Doar trecea, scuipa, arunca gunoaie și coji de semințe, sstrigându-mi, uneori și „sărăcio!”, printre altele.

L-am privit cu ură. O ură care, dacă ar fi trecut dincolo de privirea mea (pe care nu o suportă nimeni când sunt furioasă), l-ar fi ucis. Pe loc. Însă, sub privirea lui batjocoritoare, i-am șters flegmele. Una câte una. Privindu-l, de fiecare dată, direct în ochi. După ce a plecat, râzând de mine, am plâns. Și mi-am promis că, într-o zi, va plăti. Că mă voi răzbuna. Că va fi la mâna mea.

Anii au trecut și viața a fost mai blândă decât în copilărie cu mine, oferindu-mi, ocazional, stropi de fericire, când știu s-o identific și s-o fructific.

Au trecut 15 ani de atunci.

Anul trecut, în vară, eram la masă cu prietenii noștri cei mai buni, care au o afacere, având câteva sute de angajați.

Discuția ne e întreruptă de un ins jerpelit, cu șapca în mâini, scuzându-se la nesfârșit, care voia să vorbească cu patronul.

Să-i dea și lui un loc de muncă, fiindcă nu mai are ce mânca.

Apoi își ridică privirea și o întâlnește pe a mea. Mă recunoaște. Și eu pe el. Și îmi amintesc. După ochii lui, și el își amintește. Prietenii și soțul meu observă schimbul de priviri dintre noi. Și-și dau seama că nu-s prea prietenoasă.

I se spune că nu se găsește nimic de lucru pentru el. Înainte de a pleca, îmi spune că îi pare bine că m-a văzut și „sărut mâna”.

Soțul meu mă întreabă: „Ăsta cine mai e? După cum te uiți la el, sigur nu ți-e prieten”. Le povestesc. Prietenul nostru îmi spune: „Vezi, fiecare primește în funcție de faptele lui. Nu se știe cum vom trăi după 15 ani consecințele faptelor de azi”. În drum spre casă, Sorin mă chestionează: - Cum te simți? Te simți răzbunată?

- E ciudat. Mi-e milă de el. Îmi pare rău. Dar tot nu am uitat ce mi-a făcut. Mi-e și frică.

- Frică? De ce?

- Ca nu cumva, greșind azi, să plătesc și eu, la fel de urât, mai târziu.

BANCHETUL 1-3 / 2016

Î

n 2004, m-am dus, împreună cu amicii mei de la Pupăză, la Scânteia. Să ascultăm un discurs al omului politic, jurnalist și intelectual, Sorin Roșca Stănescu. Pe atunci, un exemplu pentru noi, tineretul, care nu știam prea bine cine este și ce face. Îmi amintesc sala. Era plină ochi și am găsit cu greu un loc în care să mă refugiez.

Nu-mi aduc aminte nici măcar un cuvânt. Îmi aduc aminte, în schimb, cu un pic de rușine, că în cap îmi fredonau niște versuri de la oZone („vrei să pleci dar numănumă iei”), care înnebuneau tineretul din zilele alea.

Aveam aproape 14 ani; Un grup de copii treji, îngrămădiți de un fel de aer moderat și strâns legat de democrație, de jurnalism și de moralitate.

Ne întâlneam în fiecare zi într-o redacție făcută pomană de oamenii bogați ai Bucureștiului, undeva pe Grivița, într-o clădire de birouri cu 10 etaje.

Acolo aveam un etaj numai pentru noi. Tot acolo, 129

„Vocea

străzii”

Clipa cea repede

ni se țineau lecții pe care le ascultam plictisiți și de multe ori cu suferință și nesomn, iar de și mai multe ori și cu dezinteres.

Apoi ne jucam ping-pong, biliard, fotbal, pe coridoarele clădirii, unde ceilalți oameni de afaceri (cu treburi mai importante ca ale noastre) se împiedicau de imaginația noastră.

Vara, organizam câte-o excursie sau câte-o ieșeală de o seară (în aceeași clădire), acțiuni care ne obligau să combinăm învățăciunea cu joaca, în care, asociația coordonatoare îndesată de jurnaliști voluntari, se bucura să ne vadă pe toți în jurul unei mese, încăpățânați, dar vizibil interesați de o carieră ca a lor. Decideam în serile alea ce băgăm în ziarul următor, cine merită o funcție nouă, cine și-a făcut treaba, cine nu, de câte caiete mai avem nevoie și râdeam de faptul că atunci când copiii de la Pupăză intrau într-o redacție de oameni mari, fugeau toți.

Eram de necontrolat. Eram o spaimă. Aveam curaj. Și eram al naibii de mulți. Și noroc. Scriam articole pline de entuziasm, de euforie modernizată, de contestare al statului politic local existent, care părea chiar și atunci, în ochii unor copii fără buletine, prea încercuit de putere și prea împiedicat.

Au fost niște ani extraordinari. Jurnalismul mă ținea la distanță pe atunci, eu fiind mai atras de tribunele afacerilor și negocierilor. În adunările de ședință, erau puțini care abordau subiecte plictisitoare de marketing, sub ochii atenți ai formatorilor de opinie adevărați. Cei care au învățat să facă presă cu un fix și o agendă, cu un reportofon – noi aveam unul singur în redacție, făcut cadou, pe care îl ștergeam de praf zilnic și îl foloseam numai în cazuri excepționale – și cu surse din teren, nu de pe Facebook. Îmi amintesc de întâlnirile alea, de plictiseala din sală, de ideile noastre atât de proaste – în același timp – și atât de bine primite de coordonatori.

Au avut răbdare cu noi. Sunt meritele lor, astăzi (pe lângă educația primită în familii și la școală) faptul că nu puțini au ajuns întradevăr în presa mare, o parte prin consiliul prezidențial și o altă parte pe cele mai înalte culmi ale afacerilor europene.

Doar acum mi-am dat seama ce impact are pregătirea mea plictisitoare din tinerețe, abia acum regret faptul că ignorat părți de pregătire, aceleași care mă țin acum în mediocritate.

Eram un băiețel de la țară, lovit de o realitate

130

care nu-mi aparținea, dar cu tot dezinteresul de atunci, cu toată mediocritatea mea, nu-mi pare rău de timpul ăla. Prietenia de acolo a fost un formidabil punct de plecare. Acei ani petrecuți în semplicitate, acea educație, au pus bazele unui sistem de valori ce m-au ajutat întotdeauna să depășesc momentele întunecate ale vieții mele.

Istoricul ziarului „Pupăza din Tei”: Primul număr a apărut la Iași în octombrie 1999 și a fost realizat de un colectiv de 80 de copii, elevi la diferite școli, care au fost familiarizați și formați în prealabil de către voluntari (jurnaliști, psihologi, sociologi, manageri) cu tehnicile massmedia și managementului.

Celebritatea pe plan local nu le-a fost de ajuns și, din Martie 2000, redactorii acelui ziar au început o campanie de înființare a unor subredacții în alte județe ale țării. În timp de 10 luni au reușit, colindând județele țării în week-uri și vacanțe, uneori pe banii lor de buzunar, alteori din vânzarea ziarelor, cu eforturi pe care numai pasiunea te îndeamnă să le faci! Au reușit să aibă colaboratori/redactori corespondenți în: Bacău, Brașov, Botoșani, Vrancea, Neamț, Suceava, Vaslui și în București.

Deoarece ziarul nu și-a permis (financiar) să aibă retururi, s-a distribuit numai de către copiii redactori și colaboratori voluntari (părinții redactorilor, cadre didactice și sponsori) și prin abonamente. Asta și pentru că vânzarea „live” a fost concepută și ca un mijloc de popularizare a ziarului, în lipsa unui buget de reclamă și publicitate. Ziarul „Pupăza din tei” a fost în acest sens o reușită a pasiunii în fața oricăror obstacole de orice natură: financiară, sentimentală sau morală. Nu a beneficiat de nicio finanțare.

Dacă la prima apariție ziarul a avut pentru mulți un tiraj șoc de 2000 de exemplare și a crescut până la 15.000, își propunea ca la sărbătorirea a șase ani de existență, prin noiembrie 2005 să aibă 100.000 de exemplare distribuite în toată țara.

Din octombrie 2001 și-a mutat sediul central în București – sector 3, urmând ca până la finalul anului 2005 să deschidă birouri de redacție în fiecare sector.

N-a fost să fie. Totul e trecut și n-am lăsat loc de regrete. Am dispărut la fel cum am apărut, întâi eu, apoi redacția.

BANCHETUL 1-3 / 2016

STRĂZII”

CLIPA CEA REPEDE

„VOCEA

Iulia BĂLUȘĂ

MUNȚII RETEZAT, ULTIMA DORINȚĂ.

Patru alpiniști petrileni au fost răpiți de munte, în urmă cu 29 de ani

A

u murit înainte să-și vadă visul cu ochii.

Sportivii au început intens munca, făceau mulÎși doreau să escaladeze toate vârfurile te antrenamente și erau sprijiniți să plece în cantodin munții Retezat, dar nu au mai apucat. O mare namente. de zăpadă s-a prăbușit pe ei și au dispărut de pe fața În data de 2 martie 1987, urma să se desfășoare pământului timp de două luni. prima tură a Concursului Național de Alpinism, iar Erau în vârful în județ erau trei carierei profesionaechipe de alpinism, le, cu zeci de titluri puternice – Jiul câștigate și voiau să Petrila, Sănătatea devină cei mai buni Deva și Metalul Hudin țară. Exponenții nedoara. alpinismului din PeOrganizatori trila, Vasile Atomi, la această competiIon Băltărețu, Floție au fost devenii. rin Rîzea, Vasile Aceștia au avut ca Nagy au fost doboobiectiv să-i scoată râți de iadul alb, în din concurs pe alpiurmă cu 29 de ani. niștii petrileni care ar fi dominat comAlpinismul petiția. Aceștia au petrilean căutat motive să-i Povestea alpinismului petrilean Monumentul funerar Alpiniștii, din Cimitirul Petrila, 1987, descalifice și s-au legat de toate doîncepe în 1984, Ladislau SCHMIDT cumentele pe care când directorul Minei Petrila de pe vremea aceea, Bogdan Bujor a avut petrilenii le aveau. În final, sportivii petrileni au fost intenția de a organiza, inițial, un cerc de turism, lu- scoși din concurs. Ședința tehnică a avut loc cu o zi înainte de macru ce s-a și întâmplat, doar că în una din zile acesta a fost oprit pe stradă de către Vasile Atomi care i-a rele start și atunci sportivii au luat decizia de a conpropus să sprijine o altfel de activitate ce are legătură cura în afara competiției și să facă tura cea mai grea, cu muntele și anume, alpinismul. Atomi, care venea toate vârfurile care nu erau prevăzute în concurs. din Piatra Neamț avea cunoștințe în domeniul alpiVoiau să demonstreze că sunt cei mai buni... nismului și astfel au constituit o secție de alpinism în În ziua concursului, ninsese proaspăt. Era zăcadrul Clubului Sportiv Jiul Petrila. pada înghețată la bază, zăpadă proaspătă peste ea și În 1985 alpiniștii petrileni au construit caba- pericol serios de avalanșă. Condițile erau improprii na suspendată din Cheile Tăii, o construcție unică în pentru desfășurarea concursului și cu toate astea au țară și au început marcarea traseelor. Un an mai târ- pornit. ziu, echipa era consolidată și performanțele sportiviEchipele care au intrat în concurs au făcut tulor erau din ce în ce mai mari, ajungând în primele rele scurte și s-au întors la cabana Pietrele, acolo a locuri între echipele din țară. fost statul major.

BANCHETUL 1-3 / 2016

131

„Vocea

străzii”

Clipa cea repede

În timpul competiției, doi alpiniști din Târgu Mureș au pierit, fiindcă s-au rătăcit. Unul a făcut șoc hipotermic, iar celălat a murit în timp ce mergea să caute ajutoare.

Alpiniștii petrileni au ajuns noaptea într-o zonă unde trebuia să coboare la cabana Buta. Fiind noapte și ceață au luat-o la stânga, pe urmele unei echipe de alpiniști din Brașov. Aceștia, însă, s-au rătăcit în cursul zilei și au găsit calea către cabana Buta, cei patru petrileni au urmat un traseu greșit în toiul nopții. Era o noapte geroasă și o ceață densă se cobora peste Retezat. Stratul de zăpadă era instabil și în scurt timp s-a produs o avalanșă ce a măturat tot în cale. Aceasta i-a absorbit pe alpiniști și i-a făcut să dispară.

A doua zi, sportivii erau de negăsit. Au început căutările, iar la vremea aceea se nășteau niște zvonuri cum că tinerii alpiniști au fugit în Iugoslavia.

După două zile anunțul că alpiniștii au dispărut a ajuns și la Petrila. În scurt timp Bogdan Bujor a format echipele de căutare din restul lotului de alpiniști. În ajutorul lor au venit echipele salvamontului și ceilalți alpiniști din Valea Jiului. Căutările au durat cam două luni, din 2 martie până în 9 mai ei au patrulat tot timpul și au căutat în toate zonele. „Nu se punea problema să-i găsească fiindcă erau în fundul unei avalanșe, cantitatea de zăpadă era imensă”, povestește Bogdan Bujor. În 9 mai, atât colegii alpiniștilor, cât și directorul Bujor, cel care i-a sprijinit la concursuri au primit înștiințarea telefonic, că au fost găsiți de un pădurar. „Ni s-a spus au fost găsiți trei membri, al patrulea...nu. Ne-am deplasat imediat, cu o echipă de milițieni, de procurori, lotul de alpinism din Petrila și reprezentanții Serviciului Salvamont”, spune Bogdan Bujor.

Directorul Minei Petrila, povestește cum au ajuns în Valea Mării și cum au găsit trupurile înghețate ale sportivilor. Tristețea i se citește pe chip, chiar și după 29 de ani de la nefericitul eveniment.

Inițial au fost găsiți doar trei (Rîzea, Băltărețu și Nagy) Au fost găsiți trei dintre ei, iar Vasile Atomi era mai departe, iar jumătate de trup îi era încă în zăpadă. Mâinile lui erau îndreptate spre vale, lucru ce i-a determinat pe cei ce l-au găsit să creadă că a mai trăit câteva minute după incident.

Spune că, trupurile nu erau în putrefacție, zăpada fiind ca un frigider natural. Echipamentele lor au fost găsite distruse, din cauza forței avalanșei.

132

Au fost preluați de către cei de la medicina legală. La toată acțiunea de recuperare a trupurilor sportivilor a participat și colegul lor, Gigi Pancu, cel care i-a văzut pentru ultima oară, chiar înainte de concurs. Acesta a fost cu ei, inclusiv, la morgă și a aflat de la medicii legiști, concret, cum au pierit colegii săi. Într-adevăr, Atomi a fost cel care a mai supraviețuit câteva zeci de minute, deoarece zăpada care s-a năpustit asupra lui i-a mai lăsat o gură de oxigen. Un alt alpinist a făcut infarct din cauza sperieturii.

Cea mai tristă zi pentru familiile tinerilor alpiniști a sosit Un cer senin ca de sticlă era deasupra cimitirului de la Petrila, unde urma să fie îngropați cei patru. În timpul slujbei, cei prezenți acolo spun că natura a luat-o razna dintr-o dată, a început să plouă și vântul sufla cu putere, lucru ce a durat câteva zeci de secunde.

Soția lui Rîzea, cel mai tânăr dintre ei (25 ani) era însărcinată în câteva luni când a aflat că bărbatul ei a murit. Din spusele apropiaților, aceasta nu s-a mai recăsătorit după moartea alpinistului.

Un monument pentru patru eroi Ladislau Schmidt, marele artist petrilean a făcut o amenajare de artă unde au fost depuși cei patru și un monument în memoriam pe Cheile Tăii. Monumentul de pe Cheile stâncoase ale Tăii are și o însemnătate aparte. Patru fâșii deasupra ce semnifică o avalanșă și o mână ce iasă din zăpadă și se agață.

Monumentul a fost inaugurat în 6 august, când s-a organizat o altă competiție de alpinism în memoria celor patru. În perioada aceea, la putere era partidul comunist, iar opera de artă a fost contestată de activiștii de partid. Până la urmă s-a ajuns la un consens, condiția a fost ca placa de marmură unde erau inscripționate numele celor patru să fie mutată departe de monument, pe stâncile din Cheile Tăii, lucru ce s-a și întâmplat.

Ulterior, în fiecare an, timp de nouă ani, petrilenii i-au comemorat pe cei patru alpiniști ce și-au dorit să zbuciume România la un concurs național de escaladă. Pe măsură ce anii au trecut, lumea i-a uitat și nimeni nu a mai organizat niciun eveniment comemorativ de 20 de ani încoace. În acest an, liderii unei asociații sportive din Valea Jiului au organizat o comemorare pe Cheile Tăii și o drumeție până în Valea Mării.

BANCHETUL 1-3 / 2016

INTERVIU

Victor BIBICIOIU – Ovidiu PAPADIMA

Câteva delimitări necesare în învățământul superior – o convorbire de acum o jumătate de veac tot mai actuală –

L

a Institutul de teorie și istorie literară „George Călinescu”, în sălile bibliotecii Academiei, în „cabinetul” improvizat acasă – locuri între care își împarte ziua de lucru – profesorul Ovidiu Papadima nu cunoaște, așa ne place să credem nouă, tinerilor săi vizitatori – decât o singură îndeletnicire: CARTEA (articol apărut în ziarul Munca din 10 martie 1968). Circulă de altfel o anecdotă – poate că domnia sa nu este în posesia ei și va zâmbi îngăduitor – în care se spune că apetitul de lectură îl neliniștea și pe G. Călinescu, mai totdeauna dispus să-l consulte sub pretextul că își verifică memoria. Pentru cine i-a urmărit îndeaproape activitatea publicistică și editorială, pentru interlocutorul intim ori ocazional, anecdota devine o certitudine. Profit de un „intermezzo” între două treburi. Fără să ocolească „chestiuni” de literatură „clasate” sau „la zi”, profesorul Papadima se pronunță asupra unui domeniu extrem de complex cum este învățământul, supus în vremea din urmă dezbaterilor generale.

Multitudinea aspectelor conținute nu îngăduie o constrângere în limitele spațiului afectat de obicei rubricii, ci reclamă o indispensabilă suplimentare.

Dar, deocamdată despre: Relația profesor – student și principiile care guvernează procesul de instrucție superioară... „Profesorul universitar trebuie să fie în primul rând, om de știință, ca pedagog, așa încât obligativitatea publicării de studii științifice pentru cadrele din învățământul superior este un cuțit cu două tăișuri – acela al dispersării eforturilor în două direcții distincte (publicistică și pedagogie). Am avut în trecut, și probabil că mai avem și astăzi, exemple de excelenți autori de lucrări de specialitate, care n-au putut deveni buni profesori universitari, și de excelenți profesori, foarte puțin rodnici în privința elaborării de lucrări științifice.

Ajungând dar la elaborarea cursului, aș menționa că, pe timpul unor profesori ca Mihail Dragomirescu sau Ovid Densușianu, se pornea de la principiul că, BANCHETUL 1-3 / 2016

în datele ei faptice, literatura trebuie să fie cunoscută, în linii mari, încă din liceu, așa încât scopul cursului era acela de a da metoda de cercetare, nicidecum informația; de aceea, se practica sistemul cursurilor pe dimensiuni reduse.

Intervine, acum, chestiunea bibliografiei. Îndrumările bibliografice trebuie să ducă la posibilitatea ca, prin studiu individual, să se poată cunoaște, în primul rând, în profunzime, realitățile disciplinei respective.

Pentru lărgirea orizontului este necesară consultarea lucrărilor străine, fundamentale în materie cât și scrierile de specialitate apărute recent și valoroase prin metoda lor științifică. Întrucât profesorii subapreciază uneori puterea de disociație a studenților, mulți autori a căror operă este controversată sunt omiși din bibliografie.

Pe de altă parte, se impune examinarea unor aspecte generale ale învățământului superior, cum ar fi concursul de admitere și durata studiilor. Consider că actualul sistem de admitere în învățământul superior este deficitar, deoarece examenele au loc la unele discipline (fizică, biologie) pe secții, deși – practic – se cere la examinare aceeași materie, iar departajarea se face în funcție de numărul locurilor. În principiu, acest lucru e cu atât mai discutabil cu cât absolventul de liceu știe foarte puțin despre specializarea respectivă.

De asemenea, mi se pare neavenită cumularea mediilor de la bacalaureat pentru că generează o sursă neprincipială de „intervenții” și nu ține seama de exigența reală manifestată diferențiat, de la un liceu la altul și de gradul de subiectivitate al fiecărei comisii în parte.

Socotesc că institutele pedagogice de trei ani nu dau rezultatele dorite. Ele creează posibilitatea pierderii unor valori autentice, apte să funcționeze în alt cadru decât acela strict pedagogic. În fond, ce se câștigă într-un an de zile? O măsură binevenită ar fi lărgirea facultăților, în raport cu necesarul de cadre didactice creând totodată posibilități largi specializării.

133

INTERVIU

Vorbind însă de specializare ca atare, atingem într-un fel și problema doctoratului. Doctoratul trebuie să constituie o dovadă de maturitate în cercetarea științifică și nicidecum o formă de perfecționare prin continuarea învățăturii. În acest sens, singurul criteriu de promovare la titlul de doctor este lucrarea de doctorat. Dar cum doctoratul nu trebuie considerat un fenomen de masă, ci un mijloc de selectare eficientă a celor mai bine dotate cadre pentru activitatea științifică (sistemul de promovare în vigoare, cuprinzând examene parțiale, este perimat), conducătorii științifici nu trebuie să fie aglomerați, spre a dispune de timp suficient pentru urmărirea și îndrumarea atentă a elaborării lucrărilor de către prezumtivii doctori, actualul sistem de susținere a doctoratului se dovedește deficitar, printre altele, și prin limitarea locurilor de la an la an, fapt ce produce, în condițiile prezentării la concurs a unui număr extrem de mare de candidați, impresia promovării pe criterii subiective.

Fără să-mi propun epuizarea discuției aș dori să mă refer la unele aspecte pe care le percepe perfecționarea. Odată cu creșterea prodigioasă a prestigiului României în lume și cu dezvoltarea realităților între instituțiile culturale și științifice de la noi cu cele de peste graniță, s-ar putea reveni la sistemul așa-numitelor „Școli române”, care asigurau condițiile materiale pentru cei trimiși la specializare, după încheierea studiilor în țară o perioadă de timp mai mare.

Se impune, tot mai mult, ca o stringență a epocii contemporane, pentru profilul intelectualului, necesitatea stăpânirii limbilor străine. O lacună a actualului sistem de învățământ superior, ținând seama de concepția, de locul ocupat în ansamblul învățământului cât și de metodele aplicate, este felul în care se face predarea libilor moderne. Se pare că înseși conducerile institutelor provesc catedrele de limbi străine ca pe un element auxiliar, decorativ, cu îngăduință și cu un anume aer de indiferență.

Toate acestea își pot avea însă rațiunea numai în cazul în care se poate miza că elementul student se bazează pe conștiința sa, care trebuie să funcționeze ireproșabil, așa încât frecvența obligatorie să nu mai constituie obiectul unor discuții minore și interminabile, întrucât, în principiu, frecvența la cursuri nu este nicăieri apreciată drept o condiție sine qua non a vieții universitare. În fond, obligativitatea este exprimată deja prin volumul din ce în ce mai mare al cunoștințelor de specialitate...”

134

Lupeni ‘29, lemn, 1979 Nicolae Adam

BANCHETUL 1-3 / 2016

INTERVIU

Dumitru VELEA – Nicolae ADAM

De vorbă, cândva, cu sculptorul tot mai aplecat asupra „măsurii de aur” – Da. Acest semnal nu stă pe un soclu, ci parcă iZVorul de aur al dacilor iese din pământ, pentru că el își are originea, în parte, „eSte un Semnal…”

De multe ori, și mai ales din perspectivă modernă și a exigenței estetice, zbaterea lăuntrică a unui creator este mai importantă decât opera. Acest punct de vedere, firește, se adeverește în cazul celor care au cu adevărat ceva de spus. Suntem la Orăștie, într-o zonă unde istoria mustește, în zona cetăților dacice.

Ne aflăm chiar în ograda unui sculptor reprezentativ, al monumentalului, Nicolae Adam. Înainte de a trece spre itinerarul său biografic și sufletesc, sau chiar împreună cu acesta, să descriem și să comentăm lucrările. Să începem cu cea pe care o are alături și la care l-am găsit lucrând. Este vorba de macheta unui „izvor dacic”, cuvinte care vor trece, poate, în titlul lucrării.

Nicolae Adam, te rog să ne dai câteva determinante despre această lucrare și, înainte de biografia ta, biografia lucrării.

– Ai spus că suntem în zona cetăților dacice, acest lucru are o încărcătură, care, firește, pe orice plastician îl influențează. Eu am lucrat și în cadrul Muzeului din Orăștie o lungă perioadă de timp, așa încât e firească dorința mea de a populariza istoria. Macheta despre care vorbim este la scara 1-10, deci are o dimensiune absolut precisă, este lucrată milimetric, deja este pusă în operă și este în curs de execuție; acest stâlp vertical va avea, de fapt, în loc de 60 cm, cât este aici, 6 m, iar această figură emblematică reproduce liniile de forță ale stindardului dacic, împreună cu sabia curbă. Am spus liniile de forță, deoarece nu este o redare naturalistă. Ea este un semnal la o intersecție importantă a drumului internațional cu drumul care duce spre cetăți, unde poate fi luată o decizie pentru a vizita cetățile.

Trebuie să existe un semnal care de la distanță să îți capteze atenția. Sigur că el uzează puțin de șoc vizual, toate curbele ascensionale, tripla mișcare, totul pentru a da dinamismul necesar. Dinamism care să imprime pe retină o imagine și, mai departe, o idee care să te îndemne să o aprofundezi.

Am zis de „izvor dacic”…

BANCHETUL 1-3 / 2016

din acest taluz semicircular cu anvergură de 7 m, care va fi placat cu piatră auriferă și va curge apă tot timpul pe el, apă care nu va bălti și se va circula. Aceasta este în intenția mea, totul caută să comprime niște date istorice, și anume, ideea de peșteră, de găuri, și nu ideea de monument. În spatele acestui taluz vom avea un punct informativ deosebit de important, care acum nu se vede, va fi o zonă în care va fi un adevărat expozeu de machete după cetăți, de texte, de hărți, de replici după obiecte dacice de aur, pentru că, de fapt, lucrarea poartă numele Izvorul de aur al dacilor. Aceasta comprimă, zic eu, puțin mister, care la ora asta, însă, a fost cam deconspirat, deoarece sunt prea mulți căutători de aur, deci este cam desuetă, să zic așa, intenția de a face acest monument, pentru că alții chiar caută aurul.

Să trecem la macheta lucrării.

– Iată, aici este mărimea naturală a părții de sus, aici este capul de lup și dincolo este trupul în formă de șarpe. Îmi cer scuze că aici nu sunt expuse, sunt protejate oarecum, așa cum urmează să fie turnate în metal. Totul va forma o lucrare de artă ambientală, care va îmbina mai multe laturi ale reprezentării artistice: și partea de artă, și partea informativă, și partea de fântână. În această lucrare, pe spatele respectiv, va fi o scenă cu patru gradene, unde se pot desfășura spectacole. Este o lucrare care o iubesc foarte mult, dar din păcate încă nu a dobândit finanțarea de care are nevoie, ceea ce mă întristează profund, pur și simplu mă sfâșie, pentru că nu pot să trec la alte lucrări din cauza aceasta, mă ține pe loc.

„am conceput această lucrare pentru piața Din petroșani” Eu sunt mâhnit că sculptorii și artiștii plastici din țara noastră, în cea mai mare parte, nu-și au ateliere pe măsura talentului lor. Un atelier costă, te obligă, în același timp, ca să lucrezi zi de zi, clipă de clipă, 135

INTERVIU

și ai alt randament, și o altă stare sufletească și artisti- a fi reținută și însușită de privitor, aici se află un lung că. Nicolae Adam lucrează în zone neprielnice locului studiu și aș vrea să spun un lucru, care poate vi se pare sculptural. Macheta aceasta a stindardului dacic ar tras de păr, dar este un adevăr. Cu un an înainte, am trebui să se afle într-un spațiu destul de intim și mare, dorit să fac pentru Petroșani un monument, unde să leg pentru ca sculptorul să poată să-i stabilească bine di- două lucruri și anume: idee și flacără, respectiv acemensiunile și să aibă perspectivă, fiindcă lucrarea este ea poveste legată de descoperirea cărbunelui ca niște ambientală. Fără context, fără spațiul în care să res- flăcări din pământ care nu puteau fi stinse. Dar am lucrat exact în timpul când pire, este greu, este foarte s-a întâmplat mineriada și greu ca sculptorul să o reminerii se aflau pe la Cosalizeze într-un spațiu atât tești. Am fost și eu la mină de mic și meschin, să poată și înțelegeam comunicarea să-i stabilească dimensiuaceea dintre oamenii obișnile și coordonatele, care nuiți în adâncime și contivor fi urbanistice. Acum ne nuam să lucrez. Pot să spun vom muta într-un alt spacă sufletul meu îmi sângera țiu, poate tot atât de ingrat pur și simplu și eram foarpentru artă, ca și acesta de te îndurerat de ceea ce se aici. În spațiul acesta inîntâmpla. Ei bine, în acele grat Nicolae Adam își lasă momente dramatice, am mâinile să asculte de imasimțit nevoia să contribui ginație și creează o pasăre, și cu o idee de speranță și o pasăre-elan, o pasăre a vroiam ca în vârful flăcăriritmului în care se văd arilor, deci în capătul de sus pile acestea desfășurate al monumentului să fac într-un set de aripi, ceea pasărea Phoenix, pasărea ce îi dă vibrație și ritm, iar care se naște din foc, după elementul aerian al pasării ce focul s-a epuizat și este începe să funcționeze. Cu o renaștere. Am conceput cât spațiul acesta în care această lucrare pentru piasculptorul lucrează este ța din Petroșani. Îmi pare impropriu, cu atât simțim rău că ceea ce spun poate vibrațiile și în același timp că pare o poveste, așa trasă suferința sculptorului în a de păr numai ca să fiu porealiza o asemenea operă. pulist, dar acesta este adePasărea din această mavărul. Între timp, însă ideea chetă, uriașă, are o privire aceasta a păsării, trebuind semeață peste piatră, peste să o studiez mai mult, este munte, peste limita orizonnormal că la un moment tului. În imaginația mea dat s-a dezvoltat în sine pare că privește locul unde și este această pasăre care cerul atinge pământul și vorbește așa cum dv. ați unde este trecerea dincolo spus. Să nu uităm, cea mai de această atingere. Acum, frumoasă pasăre din lume, după aceste gânduri ale sau cele mai frumoase idei mele, să vedem gândurile Pasărea care își ia zborul, ipsos, machetă, de zbor ne aparțin românisculptorului, ce și-a imagipentru orașul francez Fenouillet, 2001 lor, prin Brâncuși. Eu nu nat și cât a încorporat din gândirea sa în această pasăre, în această imagine ae- dau replică păsării lui Brâncuși, nici nu se poate, el le-a stilizat de aripi, el a folosit forma fusiformă, deci riană. ideea de zbor, trăirea zborului, exact cum dumneata ai – În ceea ce ai spus foarte concis, referitor la punctat, este efortul care, de fapt, este o idee umană. intenția cinetică a reprezentării formelor și, în același timp, ideea spiritualizată, care nu caută să-și impună Este această vibrație care se simte prin multipliforma în sine, ci ideea formei care se degajă pentru carea aripilor, vibrație care înseamnă zbatere a inimii,

136

BANCHETUL 1-3 / 2016

INTERVIU

parcă pulsează la fel ca inima. Ceea ce înseamnă o altă formă de a-i da dinamism, lucrarea cu formele sale încremenite să fie cinetică.

– Ea va fi înălțată, nu va sta pe pământ, va atinge numai cu vârful aripilor soclul; va fi înălțată pe un soclu, pe care să-l stilizez așa ca idee, să zicem sub forma lui U, pe crestele acestui U aflându-se curbele acestea concentrate, sper să vedeți mai bine decât pot eu să spun.

8 în volum încearcă să cuprindă infinitul. Acum, după aceste câteva idei pe care mi le-a sugerat lucrarea, să vedem pe cele lăuntrice ale sculptorului Nicolae Adam.

– Am conceput această lucrare pentru a face un monument Unirii la Alba Iulia. Ea ar trebui să fie, partea aceasta care este o parte din lucrare, de cel puțin de 3-4 m și tot din metal, din oțel inoxidabil lustruit.

Lucrez în timp la ea, ea a fost văzută de un mare sculptor contemporan de Gheorghe Iliescu Călinești și m-a Faptul că tu ai legat pasărea aceasta cu viața încurajat foarte mult, dar unul din momentele în care minerilor și pe amândouă cu pasărea Phonix spune eu am fost încurajat în sensibilitatea pe care credeam foarte mult. Este această idee de renaștere și, în ace- că voi reuși să o exprim ai fost chiar dumneta. Dacă lași timp, de ardere, idei care sunt intime vieții mineru- îți amintești cu câteva luni în urmă ți-am dat această lucrare, macheta, așa mai mică, lui. Pasărea este și flacără, și este într-o plasă. Nu ți-am arătat-o, și albă, este, ai zis, speranță. Ea ci ți-am dat să o pipăi. Și ceea ce nu este altceva decât sufletul cudumneata acum spui, această idee rat, pur, care se ridică din zbatere de infinit, aici este într-adevăr poși din partea de cenușă a lumii. sibilă o idee de replică la Coloana infinitului, linia sinusului în spa– Nu pot decât să mă bucur țiu, pe când aici este așa cum dumcă ai înțeles atât de bine, mă simt neatale ai numit-o în matematică, foarte onorat și aș fi bucuros dacă pentru că într-adevăr are tangenaș realiza în material definitiv luțe mari cu gândirea matematică, crarea. Asta ar însemna metal, poate cândva ar putea fi făcută de metal lustruit, metal radios, care un computer. Este vorba de 2 bile să spună ceea ce trebuie să spună. care se nasc una din cealaltă. Este Deocamdată, și dumneatale și eu deci o formă pe care chinezii și suntem din generația celor care asiaticii o numesc probabil Yin și nu spun cu ce eforturi, ci răspund Yang, pe care Leibnitz a numit-o doar unor imperative umaniste. monadă sau cum s-o numi. Deci, Dacă ne-a depășit timpul, prin în ansamblul pe care îmi permit ceea ce s-a întâmplat în ultima să vi-l arăt imediat, veți găsi convreme, sau bulversarea istoriei – textul în care ea apare și anume, este o altă treabă. Noi suntem credacă omul este și ființă finită, el dincioși idealului umanist în care este însă într-un univers infinit, și ne-am format.

Miez de infinit, 2003 totdeauna omul va tinde spre perfecțiune, spre absolut, dar nu-l va „mieZ de inFinit” putea stăpâni, îl va atinge doar. Cred că voi munci însă Suntem alături de o altă lucrare căreia fiecare mult la ea, pentru că fiecare, indiferent cât de mare va dintre noi i-ar putea aduce sau da un nume. Eu am fi, este deosebit de dificil de realizat, că forma trebuie impresia că este o formă în volum a benzii lui Möbius, să curgă, să aibă o fluiditate și o concentrare în același ceea ce înseamnă infinitul în univers, un infinit cos- timp. Îți mulțumesc încă o dată pentru încurajarea pe mic. Este o formă pură, o formă care pare și o minune. care m-ai făcut-o la timp, când aveam chiar nevoie.

Cred că este lucrarea care, în momentul în care va fi Această încercare în volum a infinitului, în definitivată, turnată, va da marca sculptorului Nicolae Adam și îl va impune în sculptura românească, aceas- această formă pură, este, în același timp, și cazna artă lucrare fiind emblema sa și, firește, o emblemă între tistului de a spune ceva pentru sufletul nostru româaltele în sculptura noastră. Ea se apropie, ceva ca tâlc, nesc, despre faptul că încercăm să stilizăm și încercăm de căutările brâncușiene, și nu. Este o formă sferică, să aducem, aproape ca dintr-o formă de amor, să nășamintind parcă de cea pe care o ia aluatul în frămân- tem lumea. La o privire mai atentă, pare că este ca un tarea pentru pâine, o formă care printr-o răsucire de aluat de pâine această formă răsucită, în același timp, BANCHETUL 1-3 / 2016

137

Interviu

o inimă în mișcare, în zbatere, o inimă care așezată pe suportul respectiv, care este și el sprijinit pe alți trei suporți, pe trei elemente. Și el, pare aerian. O formă care se învârtește, o formă de naștere a lumii, a cosmosului, iar dedesubt este acest suport care are aceste ferestruici, trei elemente aeriene, trei elemente care ne vin spiritualizate, datorită faptului că suportul nu mai este plin, cum suntem obișnuiți cu ele. Când crezi că această lucrare va încânta ochii mulțimii, când ea va ajunge să fie turnată, sau când va ajunge – ca forurile care decid cu banii să ia o hotărâre – ca această lucrare să ne minuneze, într-un spațiu din județul nostru?

– Nu pot răspunde la întrebarea aceasta, când știu însă că este o idee foarte prezentă în inima mea, la care muncesc și pe care o cred capabilă să ne întrupeze în realitate la dimensiunile în care să-și comunice mesajul, în viață publică. Spuneam că ar avea o înălțime de 3-4 m. care, sigur, depinde de spațiul unde va fi așezată, va trebui să se raporteze la dimensiunile acelui spațiu, dacă este o piață va fi mai mare, dacă locul este mai mic, sigur va fi la o scară, deci umană. Ideea îmi este foarte dragă pentru această tangență a infinitului cu suportul ăsta pe care dumneata foarte bine le-ai prezentat, cu ferestruicile acestea și tot ceea ce ai spus este în ideea pe care o doream și eu. Ar fi parcă omul care-și dorește atingerea perfecțiunii și aceasta se întâmplă într-un punct de întâlnire cu perfecțiunea, deci tot acest echilibrul al comuniunii omului cu perfecțiunea este foarte fragil, este foarte gingaș, dar este o dorință necesară, dorință de a dori să atingă absolutul, de a dori să fie fericit.

dintre pământ și cer. Câteva cuvinte despre această lucrare, care și ea este machetă și care, probabil, se va transforma în operă definitivă.

– Este o machetă pe care o văd la o înălțime mare, la intrare în Orăștie dinspre Sebeș, pe partea stângă, unde există un moț de deal, care ar fi foarte potrivit de a o așeza acolo. Eu o văd acolo, desfășurându-se în spațiu, nu în piața publică, ci pe aceea înălțime. Pe acea înălțime însă Vlaicu și-a făcut exerciții de zbor, este un loc memorabil. Sper ca să pot face această lucrare pe care dumneatale foarte bine ai prins-o, ideea de aripi și ideea de carte, pentru că într-adevăr efortul lui Vlaicu de a zbura a dat aripi și a făcut carte de istorie națională, chiar aici la noi și nu numai aici.

te

„Istorie națională” și Drepta-

Ai zis istorie națională. Tu ești o personalitate în care istoria reverberează și am început cu Stindardul dacic și văd o altă machetă și o fotografie a acestei machete care se vrea cred că un muzeu dacic și care respectă sau pornește și își absoarbe în sine datele de la cetatea dacică a noastră de la Sarmisegetuza. Aș vrea câteva idei căci pe mine gândul m-a dus și spre Templul înțelepciunii, tot machetă deocamdată văzut de mine și rămas în stadiul de machetă, firește pe care-l dorea Brâncuși în India la Indore. Cred că ideea de un Templu al înțelepciunii, de un muzeu în care să fie elementele spiritualității unui popor este consubstanțial căutării tale și aș vrea câteva date, o biografie să-i spunem a căii spre această lucrare.

– În 1980 a fost o sărbătorire a 2050 de ani de

„De o viață întreagă fac mo- la întemeierea statului dac. A fost o sărbătorire poate numente cu Vlaicu…” puțin fortuită. Adevărat este că din multe puncte de veTu vii din locul unde ideea de zbor a obsedat spiritul – este de ajuns să spunem Aurel Vlaicu – , te obsedează și pe tine această idee, văd că…

– De o viață întreagă fac monumente cu Vlaicu, idei de monument…

Ai chiar aici în atelier o altă machetă, care cred că este ideea zborului, Aurel Vlaicu, dar se bazează și pe o idee de carte deschisă, pe o idee de respirație. Aceste file deschise ale cărții par în același timp și doi plămâni care respiră. Nu este lucru chiar simplu sau mărunt, dacă ne gândim că de pildă Joyce și-a construit romanul Ulise, fiecare capitol reprezentând o parte din corpul omenesc. Iată că, deci corpul omenesc este un ansamblu, dar un element al său dă seamă asupra întregului și vine să reprezinte ideea de zbor, de imaginație aeriană. Cred că este un spirit al spațiului

138

dere, din multe sectoare s-a propulsat, s-a lucrat pentru a se realiza acest moment. M-am pregătit și eu atunci pentru a realiza un muzeu al dacilor de la Orăștie. Ideea pe care am avut-o a fost de a răspunde necesității cu totul deosebite în care un vizitator într-un muzeu, în care trebuie să găsească materialul arheologic, săși poată recrea ambientul care este atât de viu și de impresionant în hieropola dacică de la Sarmisegetuza.

Deci am căutat să mă sprijin pe trama construcției mitice religioase, arhitectonice de la Grădiște. M-am bazat pe sanctuarul calendar care are o dispoziție pe care eu aici am ridicat-o pe verticală. Noi vedem astăzi și cunoaștem partea care este legată de pământ, dar eu am considerat că această clădire și în original a fost acoperită. În 1980 când am făcut macheta, nu am fost agreat tocmai pentru că am avut această idee de acoperire, dar această idee ca sanctuarul să fie acoperit a prins deja rădăcini nu de la mine, ci de la însăși istorici. Eu am căutat însă să dau o idee de instituție deschisă.

BANCHETUL 1-3 / 2016

Interviu

Spiritul dacic se caracterizează nu doar prin eroismul și înfrângerea morții, prin dimensionarea extraordinară a vieții dincolo de partea vizibilă a ei, ci și prin dreptate. Tu ai preocupări sculpturale în domeniul acesta, până acum am văzut machete, lucrări care nu și-au găsit întruchiparea prin turnare într-un material rezistent. Cred că totuși, înainte de a le vedea întruchipate, ar fi cazul să vorbim și despre lucrări care și-au găsit această formă și una dintre ele ar fi lucrarea de proporții care se cheamă Justiție, care se află în București. Despre această lucrare, când și cum ai realizat-o?

– Anul trecut am realizat-o. A fost o necesitate de a avea un simbol al Justiției, într-o instituție a Parchetului General. Avea un hol foarte mare și, în capul scării, o nișă, și cu o astfel de lucrare am răspuns acestei comenzi. Ideea mea, pentru că am crezut în ceea ce am făcut, deși este vorba de niște atribute care deja sunt de loc comun – Justiția este reprezentată printr-o femeie care într-o mână ține cântarul și în cealaltă ține sabia – , ideea mea a fost de a reda o verticalitate interioară acestei femei, ideea de dreptate precum era necesar să fie reprezentată, dar și printr-un ce aș spune eu românesc. Eu sunt un admirator al sculpturii maestrului Gheorghe Dumitru Anghel, un oltean de-al dumitale, de la Turnu Severin, una dintre cele mai mari figuri ale sculpturii românești. Din păcate, perspectiva noastră nu ne îngăduie să-l cunoaștem. Este o mare nenorocire, ca și altele, să sperăm că vom găsi timp și pentru asta.

Anghel avea ideea de a face Madone române, care să personifice virtutea română. De exemplu, avea ideea de a face monumentul Mariei Tănase, pe o înălțime care să domine Craiova, de o dimensiune foarte mare, ca o personificare a cântecului românesc, deci nu niște lucruri care să vorbească numai prin formă, ci și ca reprezentări ale unor idei mai generale. Aici ideea era de o dreptate care era în subtext, așa cum români o înțeleg din totdeauna. Este nu numai dreptatea care se întâmplă pe pământ, este și dreptatea care transcende, pentru că este superioară judecății omenești; în subtext, este o idee de dreptate superioară celei a omului. Sabia este și o cruce puțin, iar mâna care o ridică parcă într-adevăr aduce cu ideea de zbor. Față de macheta asta, însă, eu am făcut-o invers, pentru că am pus sabia în mâna dreaptă și balanța în stânga.

culturii. Ești încărcat de o dramă lăuntrică a multor să zicem opreliști, care te-au făcut de multe ori să-ți pierzi din elan, dar te-au încărcat după o vreme, încât ai reușit ca din opriri și pătimiri să-ți faci elanuri. Ești un sculptor reflexiv, te-ai întors în istoria sculpturii și foarte aplecat asupra grecilor – fiindcă ei sunt părinții sculpturii – și te-ai dus la ce are Grecia mai important din timpul lui Pericle, la Fidias, și ai încercat să descifrezi din basoreliefurile sale măsura de aur. În câteva cuvinte, fără să destăinui tot, ci numai să punctezi din ceea ce ai constatat și ce suflu ți-a dat în lucrările tale?

– Ideea tăieturii de aur, a măsurii de aur, a proporției divine, cum s-a numit ea în Renaștere, preluată de la Grecia Anticilor, sigur că mi-a dat foarte mult ajutor și cred că oricui i-ar da. Ceea ce m-a făcut să lucrez de peste 40 de ani la studiul acesta al sculpturilor de pe Partenon, care înseamnă Frontoanele Partenonului, Metopelele lui, 92 de metope, și sutele de metri de friză, care se află pe pereții templului exterior. Am fost uimit și intrigat de ideea că în timp de 3 ani de zile Fidias a realizat toată sculptura aceasta. Nu putea să o realizeze el singur, s-a servit de echipe întregi de artiști. Ca să domine acești artiști, pentru că fiecare artist are personalitatea lui, Fidias nu a făcut rabat de la personalitatea sa, care a fost atât de mare.

A adus geometria în sprijin, nu?

– Da. Dar această geometrie pe care noi astăzi o bănuim, sau o cunoaștem prea puțin, la greci a fost o religie. Pitagora, care este un fel de divinitate a spiritului filosofic sau matematic și artistic al antichității, este cel care a introdus probabil puterea numărului și a proporției, extinzându-se la toate domeniile artei, la arhitectură, la muzică, la poezie.

Notele muzicale sunt stabilite de el.

– Deci este un studiu pe care va trebui să-l facem totdeauna. Pentru că nivelul artei antice este un nivel enorm. Brâncuși și el a cunoscut, și a studiat, și a folosit măsurile acestea de aur, însă nu într-un mod liniar, într-un mod servil, ci pur și simplu că nu există altă soluție. În natură există această măsură de aur, așa numită de aur.

„Ideea tăieturii de aur… m-a De fapt, măsura de aur dă dinamism și este sifăcut să lucrez de peste 40 de ani nonimă cu viața, pulsează și credem că și Dumnezeu a la studiul acesta al sculpturicreat lumea după măsura de aur. lor de pe Partenon…”

Ești un sculptor care cercetezi mult, care măsori mult, care te adâncești în studiul teoretic asupra unor lucrări, sau asupra lucrărilor existente în istoria BANCHETUL 1-3 / 2016

– Da. Pascal zicea că principiul lui Dumnezeu a fost geometru.

139

INTERVIU

Corpul uman respectă în sine măsura de aur, proporția aceasta justă în care ne încadrăm.

– La ora actuală, în Grecia se caută să restaureze sculptura distrusă a Partenonului din cauza unei explozii întâmplate într-un război turco-venețian. Și eu îmi doresc să particip la reconstituire prin studiul acesta pe care le-am făcut.

„încHipuiți-vă că în ’62, cÂnD am spus că îmi place BrÂncuși, profesorul De estetică a vrut să mă caDă pur și Simplu.”

De fapt, tu ai început facultatea în momentul în care Brâncuși murea la Paris, fiindcă i se refuzase venirea în țară, de două ori cererea susținută de Ion Jalea, iar Brâncuși, ca reacție, și-a declinat cetățenia română, luându-și cetățenia franceză și și-a lăsat opera și atelierul în posesia statului francez. Nu i s-a permis atunci de o parte din critica de specialitate și nu numai, și de politicienii vremii. Ca mai târziu, să se sărbătorească 10 ani de la moartea lui și să fie aduși o parte importantă de critici din lume la Tg. Jiu, unde, se spune, cerul este mai înalt, datorită Coloanei Infinitului.

– Îmi îngădui să spun un lucru, Brâncuși este un sculptor român care însă s-a desfășurat în orașul ă revenim la pălumină, de fapt, este un rintele spiritual, profesor al sculpturii moFidias, la dascălii tăi din derne, un părinte al sculptimpul facultății și poate turii moderne, indiferent din timpul liceului, care au de meridian, în Japonia, fost cei care te-au marcat?

America, Franța toată lumea cunoaște lecția de artă – Am făcut școala la a lui Brâncuși, care este și Cluj, în centrul unde poți o lecție de viață, în același să-ți formezi personalitatimp. Bineînțeles că, în țară tea, am făcut Școala mela noi, odată cu deschidedie de arte plastice acolo, rea de care vorbeai, care am făcut și Institutul de s-a întâmplat prin anii ’60, 6 ani la secția Sculptură. artiști talentați printre care Profesorii de acolo au fost Gheorghe Apostu, Gheorniște oameni deosebiți ca ghe Iliescu Călinești, Vicvaloare, dar am avut și eu tor Roman și alții, pe care contribuția la formarea din economie de timp nu-i mea însumi. De ce spun pot aminti acum, au înțeacest lucru? Pentru că a les lecția lui Brâncuși și au fost o epocă de foarte mari dus-o mai departe, creând, frustrări. A fost epoca așa nu imitându-l pe Brâncuși. numită a realismului sociUnul dintre cei mai imporalist. tanți sculptori ai României și ai Europei, la ora aceasCând ai început fa- Semnul dacic, “Falxul care amenință Roma”, ta, se numește Gheorghe la intrarea în Orăștie (DN 7), pe dealul cultatea și când ai termiIliescu Călinești. Și dăm numit Hula Turdașului, 2008 nat-o? voie să spun un lucru: Gheorghe Iliescu Călinești, – Am terminat-o în ’62, am început-o în ’58. În- când a terminat Facultatea la București, fiind studentul chipuiți-vă că în ’62, când am spus că îmi place Brân- marelui sculptor Corneliu Medrea, a venit la Petroșani. cuși, profesorul de estetică a vrut să mă cadă pur și A locuit în dosul unei scene de cinematograf cu famisimplu. La 2 ani după ce am plecat din facultate, mi-au lia, avea o fetiță. A făcut câteva lucrări. Deci a trecut relatat studenții, Brâncuși era deja asimilat de cultura prin acest focar extraordinar de artă care a fost Petronoastră, când l-au întrebat: “Ce părere aveți, domnule șaniul, din care a ieșit și Ion Cârjoi, din care ai ieșit și profesor, despre Brâncuși?”, cel care atunci nu a avut dumneata. Să nu uităm acest lucru că Gheorghe Iliescu decât cele mai negre cuvinte a pus mâinile pe masă și a Călinești a inspirat aerul înalt și adânc din Valea Jiului. spus doar atât: „Brâncuși, ehe…”.

S

140

BANCHETUL 1-3 / 2016

Interviu

„Mi-aș fi dorit mai mult să fiu la sat…”

Dar sculptorul Nicolae Adam, unde s-a născut?

– Eu sunt orăștean și îmi pare rău că nu m-am născut la sat, m-am născut la o margine de orășel. Miaș fi dorit mai mult să fiu la sat, mama mea și tatăl meu au fost mai apropiați de sat, însă eu m-am născut aici, dar m-am dezvoltat iubind arta din toate zonele țării. Și printre zonele cele mai interesante de artă, de sculptură, este Oltenia, care are o plasticitate ieșită din comun.

Tu te-ai ocupat cândva de ai făcut o expoziție de stâlpi funerari.

– Da, cu prilejul unui simpozion internațional Brâncuși. Am făcut expoziția împreună cu doamna Udriște de la Muzeul din Tg. Jiu, când a fost o mare vizită a străinilor, a criticilor de artă la Tg. Jiu, în legătură cu Brâncuși. Ulterior, am primit o invitație din partea vestitului muzeu de la Paris, Muzeul “Omului”, ca să fac această expoziție acolo, asta se întâmpla prin ’67, condițiile nu permiteau ieșirea noastră peste hotare și a trebuit să declin această invitație, prin fel și fel de ascunzișuri.

Să sperăm că orice operă de artă reprezintă un stâlp, un semn de apoi, că există un suflet care s-a întrupat și care a luat aripi și a dat mai departe lumină celor din jur. Să considerăm că și tu vei reuși ca stâlpul respectiv să fie impunător și să lumineze cât mai mult în zona Orăștiei și în zona spiritualității noastre.

N

icolae ADAM s-a născut în 1938, la Orăștie. A absolvit Școala Medie de arte plastice, secția sculptură, 1952-1956 și Institutul de arte plastice „Ion Andreescu” din Cluj, prof. Virgil Fulicea, 1956-1962. S-a stabilit în locul de origine, lucrând în domeniul cercetării etnologice și de artă populară (Muzeul de artă populară Orăștie, 1964-1989). Consilier de specialitate la Inspectoratul pentru Cultură al județului Hunedoara (19902000). Membru al U.A.P. Filiala Deva, a participat la expozițiile organizate la Deva, Sibiu, Craiova, București.

La prima expoziție personală, i-au fost remarcate lucrările cioplite direct în lemn: într-o viziune euritmică a formei, Lucian Blaga, o figură statuară, Lupeni 29, precum și macheta de monument Palia de la Orăștie. În căutările sale, sculptura monumentală constituie o constantă. Dintre proiectele de monument prezentate Comisiei de artă monumentală București, s-au materializat, în cadrul unor comenzi oficiale: Grupul statuar Palia de la Orăștie (marmură de Rușchița, Orăștie, 1974); Bustul monumental Ovid Densușianu (bronz, Densuș, 1970); Bustul Ion Pop Reteganul (bronz, Deva, 1970); portretul monumental Michael Klein (bronz, Hunedoara, 1994); bustul monumental Nicolaus Olahus (bronz, Orăștie, 1998); Aurel Vlaicu (bronz, Orăștie, 2002); ș.a. A sculptat mai multe Monumente ale eroilor (gen „troiță”, lemn de stejar, Orăștie, 1994; Hațeg, 1995, și în marmură de Rușchița, Hunedoara, 1996).

A realizat lucrări de artă monumentală-ambientală: Izvorul de aur al dacilor, cu stindardul-lup, (bronz, Orăștie, 2001); Flacăra Olimpică (alamă bătută, Deva 2002); sau Justiție (Parchetul General București, 2000).

A participat la Tabăra de creație de la Lăzarea-Harghita, 1979 și a organizat Tabăra de sculptură, ediția I, de la Vața-Băi, unde a participat personal, cioplind o piatră locală.

Lucrări constituite definitiv după căutări reluate zeci de ani, puține turnate în bronz: Mugur-flacără, I și II (prezentate în expozițiile UAP, filiala Deva); Monadă, ipsos placat cu foiță metalică (Orăștie, 2003); Poarta cerului, machetă de monument, ipsos, și în mărime intermediară, din tablă patinată (Orăștie, 1985).

Lucrări realizate în mărime definitivă în ipsos, în așteptarea turnării în materiale definitive (ca lucrări de for public): Pasărea care își ia zborul (2001), destinată orașului francez Fenouillet; Cascada, pentru barajul de la Râul Mare, Hațeg; Fir ascensional, care, împreună cu o a doua Ideea Unirii, să fie axă monumentală a unui spațiu liber din Alba Iulia; Aripile lui Vlaicu, idee-machetă de monument la intrarea în Orăștie; Monumentul eroilor, pentru Orăștie. Realizează lucrarea Semnal, din alamă și beton, evocând 1900 de ani de la războaiele daco-romane, în cadrul Memorialului Decebal, lucrare care va fi ridicată alături de axa de circulație internațională și, totodată, între cele două Sarmizegetuse. Continuă căutările de portretistică monumentală: Coșbuc; Decebal (un basorelief, în bronz, expus la Costești, 1975); Avram Iancu (ciment patinat, 1964; marmură, 1976); Poetul Dominic Stanca. (Multe din lucrările sale sunt rodul colaborării artistice cu soția, Lucia, care a realizat și ea lucrări de sculptură: Autoportret, 1970; Mâinile dăruind, ipsos; Plângere, machetă de monument funerar pentru minerii din Valea Jiului; România – poartă de intrare în UE, proiect de arc monumental semnificând curcubeul, ș.a.)

Contribuții în presă privind domeniul de specialitate și pe cel etnologic: despre Căluș, despre Stâlpi funerari etc.

Ultima lucrare, Semn Dacic, 2008, sau „Falxul care amenință Roma” este amplasată la intrarea în Orăștie (DN 7), pe locul numit Hula Turdașului.

Moare la data de 17 iulie 2008, la Orăștie.

BANCHETUL 1-3 / 2016

141

Reviste si publicatii

Dorina ȘIȘU

Revista „ITACA” Dublin / Irlanda

I

taca reprezintă un spațiu cultural, creat în toamna anului 2012, în special pentru românii din Irlanda și în general pentru aceia care, dintr-un motiv sau altul, au ales să trăiască în afara granițelor României, neuitând niciun moment că sunt români și aparțin acestui neam, promovând prin creația lor literar-artistică valorile spiritualității românești. În ianuarie 2013 am înființat revista Itaca, în paginile căreia se regăsesc creațiile (după o selecție destul de riguroasă) majorității oamenilor de cultură români stabiliți în străinătate.

Tot din toamna anului 2012 există concursul de creație literară Peregrinări, care se desfășoară bianual, în primăvară pentru poezie, iar în toamnă pentru proză scurtă, la care pot participa scriitori de limbă română, aflați în România sau în afara granițelor ei. Începând cu anul 2015, se acordă Distincțiile revistei „Itaca” pentru cartea anului (numai diaspora) la două secțiuni, proză și poezie, juriul având de ales între volumele înscrise în concurs de către autorii înșiși.

Acest proiect este susținut din fonduri proprii de către creatorii săi, nefiind afiliat niciunei formațiuni politice, guvernamentale sau de altă natură.

Fondatorii revistei sunt Emanuel Pope (Anglia), Dorina Șișu (Irlanda) și Viorel Ploeșteanu (Irlanda). Colectivul de redacție este alcătuit din Emanuel Pope (Anglia), Emanuel Stoica (Suedia), Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania), Dorina Brândușa Landén (Suedia) și Mihók Tamás (Ungaria/România).

Lansarea revistei „Itaca”, care a avut loc într-un weekend al anului 2013, la Cassidys Hotel, Dublin, a fost urmată de o altă lansare, cea a canalului media TV al Centrului de Promovare.

La marcarea dublului eveniment au participat mai mulți români, iubitori de cultură, printre care s-a aflat și reprezentantul Ambasadei Române la Dublin, Ileana Ciobanu.

142

Revista Itaca Dublin este editată de către Centrul de promovare Itaca – Dublin.

Are o apariție trimestrială, apărând la sfârșitul lunilor martie, iunie, septembrie și decembrie, în ediție electronică (www.itaca.ie), dar și print. De editarea revistei se ocupă Dorina Șișu (director) și Viorel Ploeșteanu (redactor-șef).

Este o revistă în care publică numai scriitori de limbă română stabiliți în afara granițelor României, excepțiile fiind publicarea câștigătorilor concursurilor Peregrinări, organizate de două ori pe an, la care pot participa scriitori de limbă română atât din diaspora cât și din România. Există pagină rezervată scriitorilor Irlandezi contemporani, pagină de traduceri, o alta numită Profiluri subiective de care se îngrijește cu dibăcie și profesionalism, din Suedia, Dorina Brândușa Landén, de asemenea pagini de scrieri în limba engleză, franceză, italiană sau spaniolă.

Colaboratorii revistei sunt în număr de peste 100 și cu fiecare ediție numărul acestora crește.

Itaca se distribuie către Ambasada României din Dublin, Institutele culturale române, precum și către biblioteci, reviste și instituții culturale din România.

BANCHETUL 1-3 / 2016