Revista Banchetul nr.4-5-6, 2016 by Hopernicus

EDITORIAL

ÎN LOC DE PROGRAM

II. EMINESCU – ÎNCERCĂRI DE METAFIZICĂ IDEALISTĂ A RAPORTURILOR CONSTANTE ÎN MIȘCAREA ETERNĂ, SAU CALEA SPRE O VIZIUNE UNITARĂ ASUPRA EXISTENȚEI

eflexiunile eminesciene tind să se așeze într-un edificiu de o uimitoare și modernă arhitectonică, în ultimul timp, vizibilă din ce în ce mai mult; piatră cu piatră, bucată cu bucată vin și se leagă într-un model cosmotic, în ceea ce poetul a numit Încercări de metafizică idealistă a raporturilor constante în mișcarea eternă. O încercare de a potrivi câteva dintre acestea, într-un „cerc” de pe marele „cerc de cercuri” al edificiului, devine incitantă, cel puțin în prima fază, până la a-și dezvălui, în pofida fragmentarismului, necesitatea și justețea catenărilor dialectice. Cu o linie nesigură să urmărim doar câteva puncte ale mișcării ce ne-ar sugera „cercul” individualului, în cazul de față, al omului, căutându-și sau deschizându-se determinațiilor. Orice individual își are inerenta sa măsură, o presupusă identitate abstractă, tradusă printr-o stare de echilibru. (Echilibru – această idee va tortura ca o necesitate aprinsa minte eminesciană.) În Mss. 2275 B, fila 3, poetul notează: „Starea de liniște e o stare de echilibru. Ea nu e nici bună nici rea precum a = a e expresia pentru echilibru. Sunt două greutăți puse în două terezii opuse – limba arată drept la mijloc. Orice impresie din afară cade însă într-una din terezii a = a + x. Numaidecât x caută scăpare din ecuație, fie în țipet, fie în vorbă, fie în gândire reflexivă. X devine agentul unei mașine intercalate. Viața noastră, întrucât e simțită de noi, e o serie infinită de acte de volițiune pozitive sau negative, de da, sau nu”. Sunt determinațiile pe care individualul le ia; deschiderea lui către particular. Mai departe, pe fila 34, poetul trece la echilibrul universalului. Și acestuia, parcă hegelian, i se intuiește coliziunea cu ambivalența sa, relevată oarecum dinspre universal spre individual: „Dar îl veți numi Absolut, dar (î)l veți numi Infinit, deci unul BANCHETUL 4-5-6 / 2016

– Unul rămâne pururea. Dezechilibrul e durerea, e jalea pe de o parte – e bucuria, e fericirea pe de alta. Odată echilibrul stabilit rămâne zero dinamic, sentimentul unității și al golului sufletesc. Și echilibrul e dreptate – e adevărul – e unul”. O lume a echilibrului și alta a dezechilibrului; o lume abstractă dar gravidă de contradicție, a lui „zero dinamic”, și alta a nexurilor de contradicții. Stau față în față, se implică una pe alta sau își restabilesc o nouă și dialectică identitate? Până la o cercetare a întregului, greu de spus. Deocamdată se știe că Eminescu a trăit acut ideea corelatelor, care, teoretic, era consecința „teoriei ecuațiunii universale” (Mss, 2267, 76 v.) și poate soluția dialectizării celor două lumi. În acestea își găsea temeiul ideea de echilibru, sau cumpănă, cum își va nota el, de la primul nivel al cunoașterii – al simțurilor – și până la ultimul – al „rațiunii infinite” (v. în Mss. 2275 B, 72 v.: „Urechea e cântarul sunetelor – ochii cântarul luminii, nervii cântarul tactului – mirosul cumpăna chimică a elementelor, gustul idem. Creierul cântarul înțelesului”.) Această idee de echilibru își adjudecă drept corelat mecanic legea conservării și transformării energiei. Poetul îl urmărește îndeaproape pe fizicianul Robert Mayer, traducând, în perioada 1880-1881, după ce luase cunoștință încă de la Berlin, ale sale Bemerkungen über die Kräfte der unbelebten Natur (Observații asupra puterilor naturii neviețuitoare), 1842, dar folosită ediția din 1874 (v. Mss. 2267). Dacă Immanuel Kant „a descoperit – scrie Eminescu pe versoul filei 9 a Mss. 2267 – că spațiul ca mărime este pururea egal cu sine însuși, că orice parte am lua din el, aceasta e determinată în mod aprioric de inteligența noastră, atât în privirea mărimii ei, cât și în privirea raportului cu restul spațiului”, la fel și tim1

EDITORIAL

pul, dar în ceea ce privește cauzalitatea, el „rămâne obscur”. „Aici vine J. Robert Mayer – își notează mai departe poetul – și susține că întreaga energie cuprinsă în sistemul nostru solar este o sumă constantă, incapabilă de-a fi diminuată sau sporită, pururea aceeași, și că toate manifestațiunile acestei singure puteri sunt termeni fenomenologici, cari adunați la un loc ne dau pururea acea sumă constantă”. Această lege a conservării și transformării energiei „studiată sub toate aspectele ei” – scrie acad. Aurel Avramescu în Viziunea eminesciană și ipoteze științifice în cosmogonie, în Ramuri, nr. 1, 1964 – va deveni o teză fundamentală în sistemul filosofic eminescian, cu aplicații până la celula fundamentală a existenței sociale – munca: „principiul conservării muncii” stând la baza „teoriei sociale a compensației”. În același manuscris, pe fila 162, Eminescu revine cu nuanțări, într-o ordine, oarecum, inversă, dinspre universal spre individual, în speță, dinspre univers spre individul uman. „Sistemul nostru solar este în orice moment o unitate de forțe, ale cărui manifestațiuni fenomenologice sumate la un loc dau pururea aceeași unitate, e un pahar plin, la care dacă s-adaogă ceva, se varsă pe de lături. E de ajuns ca lumina Soarelui s-ajungă la Pământ pentru a-l pune în mișcare; e îndeajuns ca o impresie de dinafară s-atingă paharul plin al existenței individuale, pentru ca acest pahar să se verse într-un act de volițiune și de mișcare. Dar acel act de volițiune e pururea dureros, el devine plăcut abia atunci, când trecând prin sita cugetării, se purifică și se ondolează oarecum în muzică, în vis, în armonie”. Eminescu a gândit asupra „insolațiunii” ca generatoare a vieții; omul, organismul ca rezultat al căldurii, al energiei, al luminii – „gheme de lumină”, „scară de raze”. Pe versoul filei 97 a aceluiași manuscris, stă scris: „Toate organismele sunt asemenea unei de-

pănătoare, cari prefac mișcarea în linie dreaptă – care ar fi infinit de lungă – într-o linie învălătucită împrejurul ei ca la ghem. Gheme de lumină”. Sau, mai departe, pe fila 163: „Prin lucrarea unei raze ce luminează, se adaogă la această sumă (de puteri, n.n.) cantitatea a. Pentru întreaga sumă, care e o unitate, cantitatea e insuportabilă. Ea trebuie să scape ca o tangentă oarecare. Ea scapă ca idee cugetată și esprimată”. Din acest unghi, al surprinderii „manifestațiunilor fenomenologice”, existența este mișcare: „Ezistere = movi”; viața, rezultat al mișcării: „Vivere = resultare de motu”; cunoașterea, apercepere a legilor rațiunii sub acțiunea realității obiective: „Sentire = sentire proportiones inter se et universum”; subliniind cu șase linii, „Progresul = zvârcolirea tangentei în spirală” (Mss. 2255, 360 v.) (Acestea sunt relevate și de Mihai Ciurdariu în studiul Eminescu și gândirea filosofică, din Studii eminesciene, E.P.L. Buc., 1965, p.101); conștiința = „punctul de gravitație al individului, care, mișcat de puteri enorme, sare în unghiul de scăpare, eșapează într-o tangentă, în realitate proporțională, dar în iluzie infinită”; sau, corolarul activității umane, arta = „un act de volițiune insirant, trecut prin sita inteligenței, răcit prin precepte de gust și de echilibru – tradus în operă de artă” (Mss. 2275 B, 13). Dar cele două lumi se află într-o despărțire – aparentă opoziție – pe care Eminescu, prin teoria corelatelor, va încerca să o depășească și să construiască „un tip de ontologie dinamică”, cum relevam în ultimul capitol din Banchetul (Ed. Cartea Românească, Buc., 1984, p. 283), în care omului îi revine o funcție esențial-ontologică. Restrângem demonstrația la adevărurile proprii celor două lumi, spre a explicita funcția „mașinii intercalate”, a omului. Pentru mundus inteligibilis (noumenon), sau natura naturans, a constantelor universale există BANCHETUL 4-5-6 / 2016

EDITORIAL

adevăruri categorice, exacte, mecanico-matematice; pentru mundus sensibilis (phaenomenon), sau „natura naturată”, există adevăruri fenomenologice (Mss. 2255, 417 v.), artistice, de perspectivă, care „reprezintă raportul capacității noastre de-a percepe față de mărimi absolute” (Mss. 2264, 177). Acestea din urmă sunt rezultatul „termenilor fenomenologici”, al „determinațiilor”, am putea spune, al raportului dintre finit și infinit. Eminescu va răsuci și studia acest raport pe toate fețele. În orice caz, tocmai rezultatele acestui raport vor genera dezechilibrul necesar echilibrului. Aceasta, pentru a nu se cădea în entropie. În această mișcare, omul, ca ființă creatoare de ființă, își are un rol fundamental. A se opune căderii lumii, cel puțin a celei umane. Pe versoul filei 96 a Mss. 2267, Eminescu scrie: „mișcarea lumii mari, reflectată în cea mică, este fracturarea unei mișcări inf(inite) în senzațiunile (ilizibil) a unui ochi, a unei urechi. Mișcarea intercalată – paranteze”. Sau: „un om nu este într-o mișcare generală, decât o paranteză mecanică – o mașină intercalată”. Fără să urmărim tragismul acestei lumi a termenilor fenomenologici, să transcriem notarea de pe versoul filei 161 a Mss. 2270: „Organismele, mașine intercalate în linie directă a mișcărilor mari ale Universului – paranteze într-un text general”. Paranteze, adevărate „determinații reflexive” hegeliene, introduse într-un text universal, mult dorit de gânditorul Eminescu să ne revele prin el „ființa lumii”.

Parantezele acestea trebuiau să dea „viață” tentației supraomenești de a corela cele două feluri de adevăruri și lumi, și de a obține o viziune unitară asupra existenței; ele trebuiau să dea sens limbii despre care Eminescu nota pe versoul ﬁlei 160, din Mss. 2267: „Limba universală. Limba de formule, adică de fracțiuni ale celor trei unități: timp, spațiu, mișcare”. Dar „mașini intercalate”, „paranteze”, „fracțiuni”, individualuri – cine le ține? – ne întrebăm odată cu poetul, ca în fragmentul Archaeus, din Mss. 2269. „Archaeus”, sau „textul general” ? Și unul și altul, vom observa, într-o mișcare circulară, de „natura valului”, cum îi plăcea poetului și ﬁlosofului nostru să spună.

Dumitru VELEA

Ion Cârjoi, Portalul cu iarbă, u/p, 100x115 cm. Colecție particulară, Paris

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

EMINESCU ÎN LIMBA LUI GOETHE de Christian W. SCHENK

SARA PE DEAL

ABENDS AM HÜGEL

Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, Apele plâng, clar izvorând în fântâne; Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.

Abends am Hügel hört man das Alpenhorn weinen, Herden klettern hinauf, den Weg die Sterne säumen, Klagende Quellen sprudeln ihr Wasser noch reiner; Bei der Akazie, Liebste, harrest du meiner.

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară, Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, Stelele nasc umezi pe bolta senină, Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.

Heilig und hell gleitet der Mond auf dem Himmel, Groß deine Augen blicken ins Laubesgewimmel, Glimmend erscheinen feucht tausend Gestirne, Voller Sehnsucht die Brust, voller Gedanken die Stirne.

Nourii curg, raze-a lor șiruri despică, Streșine vechi casele-n lună ridică, Scârție-n vânt cumpăna de la fântână, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Die Wolken werfen sanft ihre flüchtigen Strahlen, Häuser vom Mond lassen die Dächer bemalen, Knarrend im Wind schlenkert am Brunnen die Stange, Rauch umhüllt das Tal, der Flötenklang tönt lange.

Și osteniți oameni cu coasa-n spinare Vin de la câmp; toaca răsună mai tare, Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Müde, die Sensen auf Schultern tragend, die Mäher Kommen vom Feld; das Läutebrett der Kirche tönt näher, Die alte Glocke läutet den abendlichen Rahmen, Nur meine Seele umhüllt ist von Liebe und Flammen.

Ah! în curând satul în vale-amuțește, Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbește: Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă, Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești de dragă.

Ach! Bald wird sich im Dorf nichts mehr regen; Ach! Bald eilen die Schritte beschwingt dir entgegen: Bis in die Früh‘ bei der Akazie werden wir uns gehören, Stundenlang werd‘ ich dir meine Liebe schwören.

Ne-om răzima capetele-unul de altul Și surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată, Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

Stirne an Stirne lehnen wir, verschlungen im Traum Schlummern wir ein, und über uns der Akazienbaum Wird wachen. - Um so eine Nacht zu erleben Wer würde nicht völlig sein Leben hingeben?

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Piatra din unghi a culturii române

LACUL

DER SEE

Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarcă; Tresărind în cercuri albe El cutremură o barcă.

Blauer See in Waldestiefe Wo die Wasserrosen ranken, Beben Wellen aus der Weite wird ein Boot auf ihnen schwanken.

Și eu trec de-a lung de maluri, Parc-ascult și parc-aștept Ea din trestii să răsară Și să-mi cadă lin pe piept;

Und ich wandle an dem Ufer Horchend, wartend, weiter schreitend, Dass sie aus dem Schilf erscheine Sehnsuchtsvoll die Arme breitend;

Să sărim în luntrea mică, Îngânați de glas de ape, Și să scap din mână cârma Și lopețile să-mi scape;

Lass ins kleine Boot uns springen Und von Wasserstimmen leiten Bis das Ruder ich verliere Bis die Paddel mir entgleiten;

Să plutim cuprinși de farmec Sub lumina blândei lune – Vântu-n trestii lin foșnească, Unduioasa apă sune!

Dass wir gleiten unter Mondes Zauber von der Lust umwoben Windhauch rausche in dem Röhricht, Murmeln sollen blaue Wogen!

Dar nu vine... Singuratic În zadar suspin și sufăr Lângă lacul cel albastru Încărcat cu flori de nufăr.

Doch sie kommt nicht... Einsam sitz‘ ich Während in mir Leiden brüten An dem blauen See, am Ufer, Voller Wasserrosenblüten.

DE CÂTE ORI, IUBITO...

WIE OFT, GELIEBTE...

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheață mi-apare înainte; Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea galbenă – o pată; Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus. Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare, Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare, Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi. ............................................................. Suntem tot mai departe deolaltă amândoi, Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț, Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți.

Wie oft, Geliebte, muss ich auch immer an uns denken, Dann lasse ich die Augen das Eismeer in mich lenken: Auf dem entfernten Himmel ist noch kein Stern zu sehen, Nur weit, der Mond so gelblich, hängt starr, fast unbesehen Und über tausend Schollen, die mit den Wellen treiben Ein‘ Vogel seh‘ ich müde mit schwachen Flügeln gleiten, Während sein Pärchen lautlos mit andren weiterzieht Nach Westen, seinem Blicke schleichend sich entzieht. Er schaut ihr nach mit Wehmut, die Traurigkeit verdirbt, Kein Schmerz auch keine Freude, nein alles rinnt... er stirbt Versetzt in einen Traume, der Jahre liegt zurück. ....................................................................... Wir sind uns fern und ferner und weit ist unser Glück, Und immer mehr verlassen, verdüstere ich ganz, Wenn du verschwindest leise im morgendlichen Glanz.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

N. GEORGESCU

O OALĂ ÎNTR-UN CAR DE OALE

pun de la început că n-am citit cărțile lui Lucian Boia, doar le-am răsfoit și am urmărit, uneori cu încântare, polemicile pe care leau stârnit. Înțeleg că în programul său de revizuiri trebuia să-și aibă locul și Eminescu, astfel că tema îi era oarecum datoare; mă mir, numai, că tratarea vine atât de târziu1. Trebuind s-o citesc – de vreme ce mi s-a cumpărat de către prieteni cu bani peșin – nu pot să nu mărturisesc faptul că tratarea triumfalistă a subiectului, informația precară, caricaturizarea unor figuri instalate celebru în „panteon”, stilul redundant conclusiv și dispensarea de întemeiere teoretică mă fac să mă abțin de la o cronică propriuzisă. Prezint doar aceste câteva impresii de lectură, mai mult pentru a aviza publicul cititor că avem de-a face cu un kitsch științific, încă unul, din păcate, venind din zona profesorilor cu zăcășenie ce au stat încordați atâta timp și acum, de când cu democrația, se descordează violent-energic. Un energetism stilat, stilizat chiar – cartea are certe valori literare, se citește ușor, autorul alunecă pe cuvinte ca un virtuoz pe claviatura pianului celui mai bun – ce poate fi semn că, după aceste revizuiri, vor urma construcții proprii cel puțin bine finisate. Încep cu revizuirea amintirilor lui Ioan RussuȘirianu, publicate de fiul său, Vintilă Russu-Șirianu, în 1969. Lucian Boia le neagă autenticitatea, arătând că a avut această poziție încă din 1971, la doi ani după ce apăruseră aceste amintiri. Își citează acel articol din Magazin istoric (iulie 1971, p. 87), unde arată că Ioan Russu-Șirianu nu putea fi în București, deci alături de M. Eminescu, în 1882-1883, de vreme ce vine aici abia din 1884. Se bazează pe două surse: necrologul lui Ioan Russu-Șirianu din 1909: „Aflăm de aici că ziaristul a activat în București între 18841891, deci a venit de peste munți în 1884.” (p. 206). Acest necrolog se completează cu scrisoarea lui 1 Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit, Editura Humanitas, 2015.

Ioan Slavici către Titu Maiorescu din 7 octombrie 1884 prim care-l recomandă pe nepotul său pentru un post: „Tânărul, pe care vi-l trimit cu această scrisoare, e nepotul meu Ioan Russu, fiul răposatei mele surori. El a terminat cursul pedagogic, și-l trimit la București, ca să facă practică la școala de la Sf. Ecaterina, să învețe românește și să mai vază lume…” Scrisoarea a fost publicată încă de Torouțiu. Lucian Boia este circumspect, dar apoi ferm în concluzii la 1971: „Să fi greșit Torouțiu? Nu, nu încape nici o îndoială: scrisoarea lui Slavici poate fi văzută de oricine la Biblioteca Academiei. Atunci? Atunci înseamnă că Ioan Russu-Șirianu a venit la București în 1884 și nu l-a cunoscut defel pe Eminescu (care se îmbolnăvise cu un an înainte și părăsise casa lui Slavici). Înseamnă că fiul a inventat de la primul până la ultimul cuvânt 50 de pagini, spre satisfacția istoricilor literari, și mai ales a editurii, care s-a grăbit să publice, fără discernământ, niște simple născociri.” Spre lauda sa, trebuie spus că opinia i-a fost respectată, și eminescologii (vezi D. Vatamaniuc, de pildă) au ținut în rezervă amintirile lui Ioan Russu-Șirianu. Numai că… iată ce spune însuși Lucian Boia acum, în 2015: „A ieșit la iveală între timp o scurtă însemnare a lui Eminescu, în care poetul menționează prezența nepotului lui Slavici în casa acestuia, unde locuia. Să fi venit Ioan Russu-Șirianu la București și înainte de 1884 (deși din scrisoarea lui Slavici ar rezulta destul de clar că nu mai fusese în România)? Sau Eminescu pur și simplu fabulează? Sunt tentat de această ultimă explicație, fiindcă e de luat în seamă și contextul în care se face referire la tânărul transilvănean. Sunt fraze incoerente aruncate pe hârtie cu puțin înainte de declararea bolii; nu lipsesc fantasmele erotice, în care apare și doamna Slavici, acuzată că l-ar hărțui pe poet. (…) Așa că n-am de gând să-l reabilitez pe Vintilă Russu-Șirianu.” (p. 209). BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Piatra din unghi a culturii române

Lăsând „contextul”, Eminescu scrie așa, negru pe alb: „… martoră sora d-tale care stă aici de săptămâni și n-a putut observa absolut nimic în privința aceasta, martor nepotul lui Slavici care stă zile întregi aici.” Dincolo de dreptul de a reabilita, pe care și-l arogă Lucian Boia, să consemnăm că pe sine însuși nu vrea cu nici un chip să se revizuiască, rămâne cu încăpățânare la opinia din 1971, și după ce vede că nu se mai poate. Să-l reabilităm așadar, domnule autor. Mai ales că în necrologul din 1909 scrie așa (preiau cu copy paste de pe Internet): „După terminarea studiilor pedagogice în pedagogiul de stat din Deva, a trecut în România unde delà 1884-1891 a fost profesor de istorie la școala pedagogică și la Liceul de fete din București.” Lucian Boia înțelege această frază așa: „Aflăm de aici că ziaristul a activat în București între 1884-1891, deci a venit de peste munți în 1884.” Nu e deloc sigură echivalarea, limba română având, și ea, dreptul la reabilitare. Dacă cita corect în 1971, autorul nu se mai aventura în tiradele anti-Ioan Russu. Altfel, e simplu de ce nu convin aceste amintiri ale nepotului lui Slavici: ele descriu momentul recluziunii lui Mihai Eminescu, din iunie 1883, dar descrierea nu seamănă cu tradiția Ciurcu-Ventura (întărită de procesul verbal al locotenentului Câță Niculescu). Oricum ai lua-o, dacă accepți amintirile nepotului lui Slavici, e altă arestare, în altă zi, la prânz nu seara, cu alte haine: rezultă un Eminescu foarte insurgent, arestat de mai multe ori la sfârșitul lui iunie, reușind să scape de la poliție probabil prin prieteni influenți (vezi și pariul său din 25 iunie, și notațiile de tipul unde am fost eu azi-nioapte, etc.). Abia astfel se înțelege mai bine de ce a trebuit să intervină Titu Maiorescu: stopează aceste arestări și eliberări care scandalizau lumea bună a Bucureștilor. Pentru asta, însă, criticul a trebuit să deschidă un dosar penal acum, la 28 iunie 1883 – dosar pe care-l va închide tot el, la 15 iunie 1889. Demonstrația lui Călin Cernăianu vine din zona juridică, și n-a fost combătută de nimeni; mai clar: ca să-l poată interna pe Eminescu la stabilimentul de alienați mintal al dr. Șuțu, Maiorescu trebuia, după procedură, să deschidă un dosar de punere sub interdicție. S-a consultat, desigur, cu Theodor Rosetti, președintele Înaltei Curți de Casație, prietenul amândurora (menționează în jurnal că l-a informat). Era o situație limită, nu mai amintesc contextul, poetul trebuia salvat, protejat, și aceasta a fost soluția găsită pe moment – doar că, mai apoi, lucrurile s-au BANCHETUL 4-5-6 / 2016

rostogolit cu totul neconvenabil. Oricum, Eminescu a fost arestat de un locotenent de poliție, neapărat în virtutea unui ordin emis de judecător. Las deoparte că dosarul a fost descoperit încă din 1924 și n-a fost înțeles/interpretat corect, că procesul verbal al locotenentului a fost descoperit prin 1950 și iarăși n-a fost pus în context (în dosarul din care fusese luat) – dar în 1969, când au apărut amintirile lui Ioan Russu-Șirianu, se puteau face legăturile – numai că aceste amintiri au fost discreditate de… istoricul de serviciu (în, desigur, revista de serviciu a pozitivismului vremii aceleea). Lucian Boia poate numi asta „conspirație” – dar nu e altceva decât citire atentă a izvoarelor, deocamdată. Revin și întreb: nu cumva avem în față, de fapt, un censor comunist îndârjit, care încă din 1971 voia să pună capac pe documente ca să nu avem nici măcar posibilitatea de a ne îndoi de ceea ce spune linia „oficială”? Și atunci, cine „conspiră”? Ce linie oficială păstrează și vrea să impună Lucian Boia? Pe cea de la 1971? Cât timp persistă un dubiu, corect e să se discute. Zic, și eu, nu dau cu parul. Dispensarea sa de filologie mi se pare, însă, marcă stilistică esențială: construiește doar cu exteriorul documentului, cu impresii, cum îl înțelege el însuși, ca arbitru („nu-l reabilitez”); de fapt, are construcția în minte, oboseala fiind doar aceea de a o trece pe hârtie pentru noi, cititorii. Citează de zece ori și mai bine cea mai contestată poezie a lui Eminescu, numind-o Doina. Ei bine, se numește Doină acea poezie, nearticulat. Observ că fac așa mai ales cei care vor să problematizeze, cum ar zice „Doina aceea cu străinii, a lui Eminescu”. Pare o obsesie, nu o neatenție. Dar dispensarea de filologie este de-a dreptul comică atunci când Lucian Boia vrea să facă interpretare de text. De pildă: „Ca să nu-și uite obiceiul, Eminescu mai stâlcește câte un cuvânt sau mai găsește câte o rimă neortodoxă, dar astfel de abateri sunt tot mai rare și – ce contează? – se pierd oricum în desăvârșirea ansamblului. „Totuși e” nu rimează decât foarte șchiop cu „asemene”, dar impresia de perfecțiune rămâne intactă: Nu e nimic, și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe.” De unde citează? La Eminescu (sursele prime) textul este: 7

Piatra din unghi a culturii române

Nu e nimic și totuș e O sete care’l soarbe. Titu Maiorescu pune virgula și gramaticalizează: totuși, dar Lucian Boia nu-l citează prin Perpessicius, pentru că acesta refuză virgula (ca și Ibrăileanu). Nu e greu de ghicit și apoi de aflat: citează după Cioabă, ediția de la aceeași editură, Humanitas, în care tânărul editor combină cum îi vine la mână. Vedeți ce neted rimează Eminescu totuș e / asemene, dar i-ul uniformizant cam strică (deși nu poate fi vorba decât de o asonanță, în fond, nici gând de „rimează foarte șchiop”). Câtă diferență, însă, între textul cu virgulă și cel eminescian, fără virgulă… Dar asta nu-l atrage pe Lucian Boia, indiferent la poezie în general, incorect și incoerent cu citările. Aici l-a ales pe colegul de casă, Cioabă – dar mai jos îl trădează, când preia „Din rude mari, împărătești, / O prea frumoasă fată”, pentru că modelul său refuză prima virgulă, a lui Murărașu, și o păstrează doar pe-a doua, a lui Perpessicius, îmbină, adică, textul genuin, eminescian, cu tradiția altor editori… Eu sunt convins că par a vorbi algebră pentru mulți cititori, dar cel puțin așa-zișii oameni de știință, chiar când își zic ei astfel, trebuie să înțeleagă că un text eminescian, oricare ar fi el, își are algebra lui, s-o urmărească baremi un pas alături – sau să declare de unde citează. Rude mari împărătești e una – înseamnă rude împărătești mari, apropiate și foarte apropiate de împărat (conți, etc.) – iar rude mari, împărătești înseamnă ce spune: din os domnesc (marchiz, marchizet, poate și doar copil recunoscut). Aici, Lucian Boia a luat din raft ce i-a venit la mână – sau, poate, a mizat pe memorie. Trecem tocmai la capitolul străinismului, și cităm, de data aceasta cu mirare: „Să precizăm totuși că nu toți contemporanii poetului au fost chiar atât de porniți împotriva străinilor (nu marile figuri ale „Junimii”, în orice caz). Printre ei, Eminescu e totuși un excesiv, împărțindu-și compatrioții în funcție de sângele lor latin sau nelatin, și aplicând, în raport cu originea reală sau presupusă, etichete injurioase (printre care „bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire” nu e nici pe departe cea mai disprețuitoare).” (p. 189) Nu cred că expresia „cu nas subțire” e disprețuitoare, iar „bulgăroi cu ceafa groasă” e un loc comun, se zice și azi (nu pornind de la Eminescu). În context autorul vorbește și de antisemitism, – și e de mirare că-l izolează pe Eminescu de oamenii din timpul lui. Nu cred că dl. Lucian Boia, istoric, n-a auzit de

discursul parlamentar al lui Vasile Alecsandri în chestiunea evreească, sau de cel al lui Vasile Conta; de Nicu Xenopol cu „Pățaniile unui American la Iași”, din „Convorbiri literare” – de I. Slavici însuși cu atâtea texte pe tema dată. Iată: patru junimiști care-l contrazic. În Parlamentul României s-a conturat o linie care era oficială, „canonică” să-i zicem; pe când Eminescu era doar un ziarist care se folosea de dreptul la exprimare liberă. În fine, nu e locul, aici, să dezvoltăm tema – dar, repet: nu știa istoricul aceste lucruri? Dacă e așa, e rău; dacă știa și vrea să ascundă – e și mai rău pentru el (și pentru noi), deoarece ar întări supoziția de mai sus: pune capac pe informație ca să rămână șablonul stabilit cu xenophobia lui Eminescu. De ce numai a lui – și nu a lor, cei care/câți sunt?! Near conveni, oare, o antologie de texte xenophobe din vremea lui Eminescu pentru a se vedea… ce?! Cine e mai dur, mai inflexibil, mai intolerant? La ce ne-ar folosi asta?! – Și totuși, acest șablon cu Eminescu-xenophob pe care-l refrenizează și Lucian Boia la asta provoacă… Și noi știm cine și ce sunt provocatorii. Credem că vorbim, de acum înainte, la timpul trecut de această practică/tactică. Zic, și eu, nu dau cu parul… Nu pentru Lucian Boia, dar pentru cei interesați îndeobște de filologie, de aspectul textului ca text, semnalăm că Eminescu publică în Convorbiri literare, și reia în Timpul, în două cuvinte, fără cratimă: Toată greco bulgărimea e nepoata lui Traian. Maiorescu preia greco-bulgărimea, iar un manuscris are greco- bulgărimea (cu spațiu după cratimă). Niciuna dintre aceste patru surse prime nu are legat, grecobulgărime, pentru că nu este o categorie ca atare, un cuvânt care să aibă în spate o realitate compactă, concretă, cu această denumire. A fi scris greco- bulgărime (ca în manuscris) ori grecobulgărime, ar fi însemnat să dea preponderență unuia din termini (bulgărimea grecească, sau grecimea bulgară, de pildă). În fond, nu e vorba nici de greci, nici de bulgari, coloratura entică, ci de categorii care se numesc ele însele astfel, care „se dau” astfel; mai degrabă – vezi aluzia la latinitate – sunt elemente balcanice care se declară macedo-români, aromâni etc. pentru a fi mai aproape de rădăcină, pentru a se „nepotiza”. Acestea constituie, pentru Eminescu, preponderent pătura superpusă. Fenomenul ca atare s-a petrecut, istoric, în Muntenia. În Moldova, cam în același timp, vin evreii izgoniți din spațiile rusești și atrași, poate, de toleranța europeană (maș referi mai mult la populații tolerante; de altfel, BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Piatra din unghi a culturii române

Eminescu ceartă clasa politică tocmai pentru că, în privința Moldovei, nu întărește rolul statului, care este și acela de a face dintr-un popor o națiune) – dar, atenție, evreii nu intră în politică. Lucian Boia ar putea, ca istoric, să urmărească traseul evreilor, cauzele migrației lor, antisemitismul rusesc și câte și mai câte – exact ca să răspundă subtitlului cărții sale: „facerea și desfacerea unui mit”, adică să discute, la Eminescu, xenophobia ca mit și să-l desfacă, apoi, cum se cere la urma urmei. Ferească sfântul, tocmai de asta fuge: ce nu e politic, nu-l interesează. Dar iarăși: zic, și eu, nu dau cu parul. Și nici nu cred că mai am multe de zis. Receptarea personalității lui Eminescu nu poate fi urmărită fără momentul Nicu Filipescu și campania ziaristică inițiată de el în 1909 și 1911 (nici n-a auzit de asta), fără momentul 1924 cu provocarea lui Panait Istrati la care a răspuns mai toată presa activă, implicată, a momentului (nici de asta n-a auzit), fără mitul Bibliotecii Academiei Române unde se perindau, la un moment dat, luându-și unul altuia din mână caietele lui Eminescu, cerânduși părerea, comentând, Perpessicius, C. Botez, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, D. Murărașu, I.E. Torouțiu, Gh. Adamescu – și asta, ani buni de zile, cu reportaje consemnate în presă, impresii de la fața locului… Nu e politic, nu-l interesează pe Lucian Boia. Caricatural sau bășcălios îi expediază în câteva rânduri pe C. Noica, Mircea Eliade, George Munteanu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga; de Rosa del Conte n-a auzit, Svetlana Paleologu Matta nu-i spune nimic, Petru Creția, D. Vatamaniuc sunt personaje întâmplătoare în eminescologie pentru el. Despre muzicalitatea eminesciană, apoi, nu poți vorbi fără a aminti, cel puțin, de polemica dintre Vladimir Streinu și George Murnu pe tema „mandolinismului”, termen lansat de traducătorul lui Homer (părându-i-se lui Vladimir Streinu că este minimalizator, cum și este de altfel, oprind poezia eminesciană doar la romanță). Momentul „Titi cel păros” de la „Dilema” este trecut în contul glorioșilor democrați care au avut curajul, în fine, să-l critice pe Eminescu – și, atenție, Lucian Boia îi uită pe parcurs pe Horia Roman Patapievici ori pe Mircea Cărtărescu – dar găsește, în schimb, un membru nou, recent, al grupului, din care citează copios. Dezechilibru de surse, la tot pasul; fuga după senzațional pe care-l caută în broșuri obscure, în notații marginale de arhivă – de parcă un mit s-ar construi în secret, prin ministere și comiții. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Impresia pe care mi-o lasă la lectură este aceea a muncii olarului: acesta ia un pumn de pământ, îl udă în apă și construiește, apoi, pe roata sa, pereții vasului netezind din afară și dinăuntru, adică ținând palmele în mângâiere și rotind cu piciorul masa. Prima problemă a olarului e să-i iasă pereții vasului la fel de groși peste tot, să nu prindă gâlme interioare. În rest, operație mecanică: iei de ici, pui colo, îngroșezi, subțiezi – după simțuri. Lut galben – sau informație stocată în fișe, folosită, refolosită, răsfolosită: totul e să pui, rotunjește învârtirea cu piciorul a roții și simți la mână, cum se zice. Materia se supune, oala prinde contur. Dar ce e, în fond, o oală? Iată un schimb de replici dintre I.C. Brătianu și P.P. Carp din ședința parlamentară de la 13 martie 1881, unde s-a citit și s-a comentat o zi întreagă ziarul Timpul scris de Eminescu. Citez din cartea încuiată cu șapte peceți pentru Lucian Boia, Monitorul oficial al României: P.P. Carp : „…libertatea nu este decât un vas care valorează prin conținutul său.” I.C. Brătianu: „… dar ați făcut cum zice proverbul țărănesc, că olarul pune coada unde vrea. ” (M.O., martie 1881, p. 1785) Pentru cine o fi făcut Lucian Boia cartea aceasta? Pentru Eminescu, nu; și nici pentru tinerii dornici să învețe carte dintr-o carte: nu au nimic de învățat din ea. Mai degrabă, cred, pentru căruța sa de oale, ca să-și completeze revizuirile cu o temă nouă, râvnită. Am zis, și eu, n-am dat cu parul… Vorba lui Eminescu: e Demoukrateia, monstrule vorbăreț. P.S. Precum ca să se știe și să se înțeleagă: eu am avut în vedere imaginea dintr-o variantă a sonetului Democrația de M. Eminescu, crezând/considerând că este un ecou la ședința parlamentară din 1881: Deci ce mai vreți cu-a voastre masalale – Ca și pe regi să-i judece desculții? – Destul e-o bâtă la un car de oale. (vezi O. V., p. 504) Sonetul se datează, însă, prin 1876. Mai mult încă: aveam în minte proverbul românesc complet: „la un car de oale sparte”. Poetul n-a vrut să-l întregească, și iarăși am navigat doar în realitate virtuală. Totuși, cărți precum aceasta nu sunt de piatră, aici nu mă mai înșel, sunt mai degrabă suflate în sticlă subțire, atât de subțire că se pot sparge și cu o nuia. 9

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

„Starea de zero“ a universului, geneză, expansiune și extincție în «Scrisoarea I», de Mihai Eminescu

ele cinci ample poeme din corola ciclului epistolar eminescian se cristalizează în orizontul anului 1881, fiind publicate în același an, în «Convorbiri literare» – Scrisoarea I, în numărul apărut la 1 februarie, Scrisoarea II, la 1 aprilie, Scrisoarea III, la 1 mai, Scrisoarea IV, la 1 septembrie –, cu excepția Scrisorii V, «publicată în întregime postum» (EP, I, 121), în numărul din 1 februarie 1890. În ediția: Mihai Eminescu, Poesii, din (decembrie) 1883, îngrijită de Titu Maiorescu, poemele din acest „ciclu epistolar“ sunt publicate sub titlurile: Satira I, Satira II, Satira III și, respectiv, Satira IV, datorită preponderentelor elemente de profundă critică socială, cât și evidențierii conflictului dintre real și ideal, uneori și în „tonalități vitriolante.“ După cum s-a mai remarcat, „pretextele“ lirismului eminescian spre a se manifesta satiric sunt „polidirecționale“:

în Scrisoarea I, un astfel de „pretext“ se relevă «în poziția vitregă a geniului față de societatea mărginită»; în Scrisoarea II, află „pretextul“ «în transformarea poeziei într-o formă a demagogiei politice»; în Scrisoarea III, „pretextu-i“ «falsul patriotism al politicianismului»; în Scrisoarea IV și în Scrisoarea V, „pretextul“ se găsește «în profanarea sentimentului erotic, așa cum se înfățișa acesta poetului dezamăgit» (A. Gh. Olteanu – GINLim, 351).

George Călinescu, abordând problematica din Scrisoarea III, relevă: «în ce are mai profund original, e un pamflet, trăind dintr-o indignare furioasă, transcrisă într-o năvală de epitete cacofonice: pocitură, broască, bulgăroi, grecotei, smintit, stârpitură, fonf, flecar, găgăuță, gușat, bâlbâit; numai un mare poet putea da nobleță unor pure injurii, care dealtfel sunt indiciul unui lirism maxim, întors de la extatic la grandios: Vezi colo pe uriciunea fără suﬂet, fără cuget, / Cu privirea-mpăroșată și la fălci umﬂat și buget… / Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască, /

Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască… / Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi, / Să ajung-a fi stăpână și pe țară și pe noi ! […]» (CILR, 471).

Scrisoarea I, de Mihai Eminescu, e un magnific poem filosofic, fără asemănare în romantismul universal, structurat în două planuri, în antiteză, în care „se fixează“ cu mare forță plasticizant-revelatorie o serie de memorabile „tablouri“: (I) planul efemeridelor / mizeriilor uman-terestre, cu „popoarele de muște“, cu sclavii și regii bântuiți de patimi, cu genii și neghiobi etc.; (II) planul „eternaliilor în scaldă selenară“, de la „starea de zero“ a universului, la geneza, apogeul și extincția cosmosului. În această amplă „meditație“ / „satiră“, omul aparține efemeridelor, timpului „individual“ / „terestru“, în vreme ce luna devine etalonul celor „perene“ / „eterne“, zeitate a timpului universal, o zeitate omniprezentă / omniscientă, dintr-o „noapte“ cu amintirea pregenezei / cosmogenezei etc. În „deschiderea poemei“, firește, se află („desfășurat“ în versurile 1 – 6) tabloul „ostenitului“ erou liric, stingând lumânarea și dând perdelele într-o parte, ca luna, cu „voluptoasa-i văpaie“, să-i inunde camera, prilej de a-i scoate / prezenta din «noaptea amintirii», din Genune, în calitatea de exponent al elementului energetic Yin, veciile: (1) «Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, / Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, / Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie / Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, / (5) Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate / De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.» (EP, I, 100; s. n.).

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Piatra din unghi a culturii române

Metafora «noaptea amintirii», din al cin- «Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci; / Mii pustiuri cilea vers (numărul nu este întâmplător, cinci scânteiază sub lumina ta fecioară, / (10) Și câți coînsemnând, potrivit cabalei zalmoxiano-pithadri-ascund în umbră strălucire de izvoară ! / Peste goreice, „nuntă“ întru cunoaștere), marcând câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, / Când romanticul incipit, „în opoziție“ cu dominantul, plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate ! / Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți, / Străbătute mirificul motiv al lunii, este reluată în simetrie, de-al tău farmec ție singură-ți arăți ! / […] / (35) într-al zecelea vers (zece semnificând: „decadă Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă, / de aur“, absolut, perfecțiune / „epopție“, sferă Noaptea-adânc-a veșniciei el în șiruri o dezleagă; / / întreg etc.) din „închidere“, cu o semnificatiPrecum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr / vă substituție, potențând antiteza, între sintagma Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr.» (EP, I, 100 sq.). „eternaliilor“, o vecie-ntreagă, și sintagma „efeTabloul are drept fundal „lumina-fecioameridelor“, mii de doruri: «Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate» (EP, ră“ a Lunii, intensificată în planul terestru de I, 104). mare, „infinit amplificată“ de „mișcătoarea măriMetafora-simbol noaptea amintirii are o lor singurătate“. Dar zeitatea Lunii, în „auria urcu interesantă „bivalență“ lirico-semantică: zeală a științei sale“, aduce în prim-plan, pe lângă (1) este „formă“ în planul „eternaliilor în „țărmuri înflorite“, palate / cetăți etc., și „interiscaldă selenară“, o „formă“ în care „conținut“ oarele caselor“, miriadele de imagini / „priveeste vecia, întregul veciei / eternității; liști“ („scene“) de dincolo de ferestre: (2) este „formă“ în planul efemeridelor «Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești, / Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești !». / mizeriilor uman-terestre, o „formă“ în care se „Un trinom“ al antitezelor începe de la relevă drept conținut „mii de doruri“. Acest tablou din „deschiderea poematică“ vârful piramidei sociale în jos, „polii“ evidențiin(de șase stihuri) mai prilejuiește comentatorilor du-și, în ultimă instanță, și un „numitor comun“: glosarea despre motivul timpului bivalent – mai efemerul / moartea; prioritate se acordă, firește, întâi, un timp al ens-ului, sau individualul timp, antitezei rege (exponent al puterii / bogăției) – cel „măsurat“ cu „umbra bățului“, cu „umbra sărac: stâlpului de piatră din sanctuar“, cu „Soarele de «Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac, / Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac… Andezit“ (de la Sarmisegetusa), cu gnomonul, cu / Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții, / clepsidra, cu orologiul / ceasornicul etc. («Doar Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții; / ceasornicul urmează lung-a timpului cărare»), La același șir de patimi deopotrivă fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !»; și, în al doilea rând, un timp al alcătuirilor lui regele își croiește planuri de mărire ca Dumnezeu – în care intră și cel rezervat Lunii –, un timp cosmic / universal, a cărui „umbră“ se și când ar trăi un veac, dar săracul abia de „îndrăznește“ să se gândească la ziua de mâine; însă profilează dinspre „noaptea amintirii“ etc. Tabloul secund este al revelării atribute- și regele din vârful piramidei sociale și săracul lor, sau a puterii zeității nocturne, Luna, simbol din talpa piramidei sociale se supun ineluctabilei al principiului energetic, al tinerei materii „im- legi a morții; în clipa de epifanie / ocultație, sub perfecte“, Yin / Genunea, guvernând celestul și pecetea egalității stau toate în fața sacrei perechi teluricul, fiind deopotrivă „stăpână a mării și a secunde (din Zalmoxianism), Soare – Lună (cf. bolții lumii“ (tabloul se întinde pe întreaga strofă TDelr, 471 sqq.): prin naștere suntem deopotrivă secundă, cuprinzând versurile 7 – 38), și scoțând în fața Soarelui și prin moarte ne înfățișăm egali în lumina-i panorama mizeriilor / nimicniciilor în fața Lunii; pe toate le stăpânește raza lunii și Pământului, de la rege până la sclav, de la ne- geniul morții; în fața morții toți sunt la fel: «fie ghiob până la Geniul întrupat în Bătrânul Dascăl slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi…»; în al doilea rând, tabloul vine cu antiteza – ce „dezleagă“ șiruri ale cunoașterii întru lumină preocupărilor narcisiste – ale fudulului, ale hardin întregul desemnat de „noaptea veșniciei“ –, Înțelept ce ține „în degetul mic“ tainele univer- nicului cercetător, ale savantului: sului: BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Piatra din unghi a culturii române

tice moderne, apropiindu-se de spiritul de azi al „primelor trei minute“ de univers. Perspectiva precosmogonică eminesciană este profund-auîn al treilea rând, se proiectează antiteza tohtonă; chiar și scos din contextul Scrisorii I, marele negustor / afacerist – intelectualul / fi- versul «Pe când totul era lipsă de viață și voință», losoful, poetul insistând asupra „portretului“ de survolează lucrarea fundamentală a lui Arthur Schopenhauer, «Lumea ca voință și reprezentageniu întrupat în Bătrânul Dascăl: «Iară altu-mparte lumea de pe scândura tarăbii, / Socotind re». Eminesciana „viziune-interogativitate“ din cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii. / Iar colo acest tablou își are obârșii multimilenare, autohbătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, / ton-pelasge > valahe, în legendele cosmogonice Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate / Și de pe pământul nașterii Poetului Național, potride frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi, vit cărora: / Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi; / «Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr, / Altul caută în lume și în vreme adevăr, / De pe galbenele file el adună mii de coji, / A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj…»;

Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic, / (34) Universul fără margini e în degetul lui mic…» (EP, I, 101).

«La început nu existau decât Apele. Dumnezeu se gândea să facă Lumea, dar nu știa cum s-o facă, nici pentru ce. Era iritat că nu avea nici frate, nici prieten. Furios își aruncă toiagul…» (VMR, 241).

Bătrânul Dascăl, ființă în care s-a înAruncarea toiagului – simbol al puterii trupat geniul, are statut de titan, de „frate al lui absolute a lui Dumnezeu – este declanșatoare de Prometeu“, Atlas fiind pedepsit de Zeus ca veșnic Geneză, de Cosmocreație; Dumnezeu începe – să ducă bolta cerească pe umeri: chiar din această primă „clipă-toiag“ de ieșire din «Universul fără margini e în degetul lui mic, / Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă, / Noaptea- „starea de zero“ – să modeleze / sculpteze, să dea adânc-a veșniciei el în șiruri o dezleagă; / Precum statură materiei informe (ca să apelăm la un imAtlas în vechime sprijinea cerul pe umăr / Așa el presionant concept creat / lansat de Aethicus de sprijină lumea și vecia într-un număr.». Dacia, în enciclopedica-i lucrare, Cosmografie, Dar geniul din Bătrânul Dascăl are capa- din orizontul anului 466 d. H. – cf. In una macitatea de a percepe „Istoria“, „de a reversibiliza teria informe / AdCos, 97 sqq.); așadar, înainte / hyperioniza Timpul“ spre / în starea de zero a de Geneză, în „starea de zero a universului“, a universului (cf. PTIR, I, 5 sqq.), într-un „Zero- fost materia informă, care-i desemnată / cunosTimp“, în pre-Geneză, în pre-Cosmogeneză, din- cută în mitosofia pelasgă > valahă drept Genune, tr-o neistovită sete de cunoaștere: Noian / Orcan, Ape Primordiale etc., ori, după «pe când luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, / într-o cum spune Eminescu, „marea [primordială] făr-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri…» rază“. (ibid.). Varianta bucovineană a Genezei pelasge Tabloul stării precosmogonice, sau tabloul „stării de zero“ a universului se zămislește > valahe, cunoscută lui Mihai Eminescu încă din / lămurește în versurile 39 – 50, cu înrăzăriri din copilărie, are și „motivul“ bulgărelui / bobului profunzimile mitosofiei pelasge > valahe, firește, de spumă din care s-a ivit Nefărtatul (Minus- / Non-Creația / Dracul), spre a colabora cu Fărtatul cu esențiala noastră limită tragic-existențială: «La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, / Pe când (Dumnezeu – Plus- / Pozitiv-Creația, Atotcreațiatotul era lipsă de viață și voință, / Când nu s-as- Binelui) la „facerea Lumii“ (cf. VMR, 238). Din cundea nimica, deși tot era ascuns… / Când pă- acest context mitic-valah trebuie receptată comtruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. / Fu parația / metafora eminesciană «punctu-acela prăpastie ? genune ? Fu noian întins de apă ? / N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă, de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii». / Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, / Dar Legenda valahă bucovineană este analizată și de nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază. / Mircea Eliade, în celebra lucrare De la Zalmoxis Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, / la Genghis-Han: Și în sine împăcată stăpânea eterna pace !…» (EP, I, 101).

Mihai Eminescu evidențiază necunoscutele problemei focalizate în originea universului / materiei, în „coordonatele“ astrofizico-matema12

«În Bucovina s-a înregistrat legenda următoare: pe când nu existau decât Cerul și Apele, Dumnezeu se plimba într-o barcă pe Ape. Întâlni un bulgăre de spumă în care se afla Diavolul. „– Cine ești ?“ întrebă Dumnezeu. Diavolul nu consimți să răs-

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Piatra din unghi a culturii române pundă decât cu condiția ca Dumnezeu să-l ia în barcă. Dumnezeu acceptă și primi răspunsul: „Eu sunt Diavolul“. După ce au călătorit mult timp în tăcere, Diavolul zise: „Ce bine ar fi dacă am avea pământ sub picioare“. Dumnezeu atunci porunci să se scufunde și să ia nisip în numele lui. Urmează detaliile obișnuite: cele trei scufundări, crearea Lumii din câteva fire de nisip, odihna lui Dumnezeu în timpul nopții, tentativa Diavolului de a-l îneca în cunoscutele consecințe, întinderea Pământului.» (EDZG, 91; s. n.).

Mitemul bulgărele de spumă devine în registrul metaforic eminescian boaba spumii («Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii…»). Tabloul cosmogenezei eminesciene (versurile 51 – 74) „fixează“ imaginea modernă / matematică a universului nostru „tradițional“:

«(51) Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl… / Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii… / (55) De-atunci negura eternă se desface în fășii, / De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii… / De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute / Și în rouri luminoase izvorând din infinit, / (60) Sunt atrase în viață de un dor nemărginit, / Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici / Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați / Ne succedem generații și ne credem minunați; / (65) Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i și naintea-i întuneric se arată. / Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, / (70) Mii de fire viorie ce cu raza încetează, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă… / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, / Căci e vis al neființei universul cel himeric…» (EP, I, 101 sq.).

Și cosmogonia eminesciană pornește de la un punct, de la mișcarea acestuia din pacea eternă a pre-Genezei; în mișcarea lui, punctul separă întregul în cele două principii fundamentale ale „genezelor“: Tatăl-Cer și Muma-Pământ, Fărtat (Dumnezeu) și Nefărtat (Dracul) etc. Din acest moment viziunea eminesciană se desfășoară gradat, în concordanță cu teoriile despre universul nostru „în expansiune“ (cf. PTIR, I, 7 sqq. – «Privire în punctul dintâi, cel orbitor»). Geneza, adică „desfacerea“ din „pacea eternă“, BANCHETUL 4-5-6 / 2016

din „încremenita Genune“, se supune unei ordini macrocosmice / microcosmice, unei dinamici spiralice, „în fâșii“, în trena galactică / solară, cu Lună, cu Soare, cu stihii, cu „sure văi de chaos“, cu „luminoase roiuri izvorând din infinit“, inclusiv cu „universul“ nostru terestru cu „mușunoaie de furnici“, cu «microscopice popoare, regi, oșteni și învățați», cu succesiunea generațiilor-efemeride, «muști de o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul»; filosoficul raport etern – efemer este „conjugat“ la un mod liric profund-original, încredințându-ne „din noaptea amintirii“ că lumea noastră „e o clipă suspendată“, «că-ndărătu-i și nainte-i întuneric se arată…». Tabloul extincției cosmice, sau „apocalipsa eminesciană“ (versurile 75 – 86), proiectează un „timp viitor“, când universul nostru va avea „un moment de cumpănă“, „un moment de trecere“ de la „expansiune“ și „deplasarea spre roșu“, la „contracție“ (cf. PTIR, I, 20 sqq.), la „deplasarea spre albastru“; probabila „moarte termică a universului“ este văzută de Mihai Eminescu, în orizontul anului 1881, în interesante culori apocaliptice:

«(75) În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, / Șintr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte, / Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș / Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși, / Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț / (80) Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați; / Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; / Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, / (85) Și în noaptea neființii totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…» (EP, I, 102).

Cufundarea în noaptea neființării, în „starea de zero“ a universului, face „timpul să încremenească“; steaua-Soare, sângerândă rană, „se închide“ «printre nori întunecoși»; planetele „îngheață“, pe browniene traiectorii, „săpate din frânele luminii“, ale Soarelui…; «reîncepe eterna pace»… Tabloul meditației eroului liric asupra „spumei nezărite“, asupra luptei pentru existență, guvernată de legile junglei (versurile 87 – 96), face trecerea de la extincția cosmică la „receptarea“ operei de către posteritatea Bătrânului Dascăl: 13

Piatra din unghi a culturii române «De asupra tuturora se ridică cine poate, / Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită / Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită – / (95) Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc ?… / Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.» (EP, I, 102).

Tabloul „receptării“ operei Bătrânului Dascăl, peste un secol, de către epigonica posteritate cu „pedant cu ochi verzui“ (versurile 97 – 144), impresionează prin „exactitatea statutului unui Geniu“:

«Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l… / Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl ? / Nemurire se va zice. Este drept că viața-ntreagă, / (105) Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.» (EP, I, 103).

Chiar și genialul Bătrân Dascăl se amăgește cu „nemurirea“ învățăturilor / descoperirilor, ori cu așa-zisa „receptare a posterității“; realitatea arată că o societate coruptă, aflată în imperiul zidit sub „ochiul Dracului“, cu nepotolită sete de câștiguri / bani, o societate meschină, în care acționează „democrația junglei“, niciodată nu respectă „condiția umană a ens-ului de geniu“, chiar dacă se înfruptă din roadele descoperirilor sale epocale; această realitate dură, cunoscută direct de către poet, îi prilejuiește în acest tablou și o serie de elemente de satiră, ori de „junimistă ironie“ într-o undă „pesimist-schipenhaueriană“: «„De-oi muri – își zice-n sine – al meu nume o să-l poarte / Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe, / De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri / Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri !” / (105) O, sărmate ! ții tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit ? / Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fășie, / Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie; / Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost, / (110) O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost ? / Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac, / Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari, / Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari / (115) Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă, / În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. / Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi… orice-ai spune, / Peste toate o lopată de țărână se depune. / Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri / (120) Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri… / Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, / Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare… / Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră…» (EP, I, 103);

aici, «imaginea unor funeralii organizate cu falsă solemnitate dă din nou prilej poetului satiric să-și exerseze inciziile sale sarcastice în rănile tarelor omenești: indiferența, ipocrizia, lauda interesată […]; precum omul, nici opera nu va avea în posteritate o soartă mai bună; incompetența și nepăsarea, comoditatea și reaua credință vor conduce la ignorarea adevăratei opere, totul rezumându-se la „biografia subțire“, căreia-i vor găsi „pete multe, răutăți și mici scandale“ […]; întrucât „astea toate te apropie de dânșii… Nu lumina / Ce în lume ai revărsat-o, ci păcatele și vina, / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sânt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ…“; sarcasmul cu care Eminescu se referă la mărunți cercetători ai operei omului de geniu amintește incisiva critică a politicianismului din „Scrisoarea III“, dar nu indignarea pare să fie starea de spirit ce alimentează aici lirismul textului, ci amărăciunea, compasiunea și dezavuarea.» (A. Gh. Olteanu – GINLim, 353).

Panorama selenară din „deschidere“ este reluată – cu modificări ușoare (versul 4: Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie; versul 5: Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate; versul 6: De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate etc.) – în „închiderea“ poemei, creându-se impresia „sfericității de diamant“, sugerându-se perfecțiunea, „apogeul“ / „apoteoza“, „absolutul atins“:

(145) «Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, / Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare ! / Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; / Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate, / Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării / Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării… / Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, / Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară ! / Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, / Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate, / Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții / Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții !» (EP, I, 104; s. n.).

Având în obiectivul cercetării registrul stilistic din «Scrisoarea I» – tabloul pre-Genezei și al cosmogoniei, Tudor Vianu relevă seria scânteietoarelor antiteze: «obținute prin negarea cuvântului anterior prin particula negativă (ființă, neființă, pătruns, nepătruns), prin varierea diatezei (nu s-ascundea, era ascuns), prin alternarea modurilor (de văzut, s-o vază), prin derivarea deosebită a aceleiași rădăcini (împăcată, pace); nimeni, înaintea lui, nu dispusese de posibilitățile limbii române cu o libertate suverană, la fel cu aceea atinsă de BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Piatra din unghi a culturii române

Eminescu prin utilizarea tuturor funcțiunilor limbii, a întregii ei fiziologii, a tuturor formelor fleBibliografia „siglată“: xiunii și derivării ei» (apud, GINLim, 354). Analizând în general, «expresia negației în poezia lui Eminescu», marele stilistician evi CILR = George Călinescu, Istoria literaturii dențiază că «prilejul pentru a folosi expresiile negației revine aproape în toate punctele teritoriului române de la origini până în prezent (ediția a II-a, revăzupoetic al lui Eminescu» (VSS, 182); între temele tă și adăugită – îngrijită și cu prefață de Al. Piru), București, negației din poezia eminesciană, unele legate di- Editura Minerva, 1982. rect și de «Scrisoarea I», menționează:  CILRc = G. Călinescu, Istoria literaturii ro-

«1) tăgăduirea meritului moral în societatea vremii lui; 2) evocarea vacuității spațiale înainte de începuturile lumii și după dispariția ei; 3) evocarea imobilității temporale în ambele aceste situații extreme; 4) tema filosofică a zădărniciei; 5) iubirea ca suferință» (ibid.); «este evident că mijloacele negației în poezia lui Eminescu nu pot fi altele decât acelea ale limbii în general, mai întâi negarea predicatului prin adverbele nu, nicăieri, nici (uneori și conjuncție), niciodată, nimic, nici unul (uneori și ca pronume), apoi compunerile cu prefixul negativ ne-, în fine termenii echivalenți ai negației, aceștia putând fi introduși în comparații sau în metafore.» (VSS, 183). Există în «Scrisoarea I» și o «motivare negativă, prin propoziții subordonate – mai ales finale, cauzale și consecutive – […]: „Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie“» (VSS, 185); «negațiunea, în toate înțelesurile ei, ca lipsă de mișcare, de evenimente, ca stare anterioară creației, cum ceva care n-a fost gândit sau nu poate fi gândit, cum ceva fictiv și deci opus realității, cum ceva care se opune normelor pozitive ale moralei, ca dispariție și moarte, cum ceva opus legilor firii etc. este exprimată de Eminescu prin numeroase cuvinte compuse cu prefixul negativ ne- […]: necunoscut, ca adj. și subst.: […] „De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute“; […]; nefăcut: „Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface“; […] neființă: „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă“; „Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, / Căci e vis al neființii universul cel himeric“; „Și în noaptea neființei totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcate reîncep eterna pace“; […] nemărginire: „Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul…“; nemărginit: „…colonii de lumi pierdute […] izvorând din infinit / Sunt atrase în viață de un dor nemărginit“» (VSS, 187); etc.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

mâne – compendiu, București, Editura pentru Literatură, 1968.  EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile și folclorul Daciei și Europei Orientale (traducere: Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu), București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980.  EP, I, II = Mihai Eminescu, Poezii – proză literară, ediție de Petru Creția, vol. I – II, București, Editura Cartea Românească, 1978.  GINLim = A. Gligor, M. Iancu, A. Ilian, E. Neagoe, M. Nebunu, N. I. Nicolae, A. Gh. Olteanu, L. Pavel, E. Roșca, Limba și literatura română…, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1998.  PTIR,

Ion

Pachia-Tatomirescu,

Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creștinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timișoara, Editura Aethicus [ISBN 943-97530-3-5 / vol. I : ISBN 973-97530-5-1], 2001.  VMR = Romulus Vulcănescu, Mitologie română, București, Editura Academiei Române, 1985.  VSS = Tudor Vianu, Studii de stilistică (ediție îngrijită cu studiu introductiv și note de Sorin Alexandrescu), București, Editura Didactică și Pedagogică, 1968.  AdCos = Aethius de Dacia, Cosmografie (ediție, studiu introductiv, tabel cronologic, note, traducere, de Ion Pachia-Tatomirescu), Timișoara, Editura Aethicus [ISBN 973-85261-9-1], 2004.

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

V. G. PALEOLOG

MODERNITATEA LIMBAJULUI Brâncuși, un dosar deschis

upă șase ani de răzbateri, târnăcopul dădea la iveală în peștera de la Lespuque, minunea de fildeș a unui idol frumos stins de zeci de mii de ani, dar valabil și azi prin eternul înțeles latent al consonanțelor cosmice înscrise în monumentalitatea care poate sta în podul palmei. Cu Brâncuși, plastica încetează de a fi slugarnica reprezentare a antropomorfiei și depășind stadiul ideoplastiei care totuși este o creastă, el pretinde la o și mai nobilă încercare – reușită din plin – aceea de a substitui antropoplasticei, o plastică a armoniilor de adâncuri care există între materie și spirit, între minte și substanță, pe care fizica intraatomică, aritmeticele în care hazardul e o cifră îngăduie să le bănuim ființa misterioasă. Opera lui Brâncuși este ciclică. Temele lui sunt câteva, se pot număra pe degete, realizări reluate ciclic ca de o mână în slujba unei minți mai cumințite, mai răbdătoare a sensului de dedus din ceasul adânc. Astfel întreaga sa operă se poate grupa în ciclul zis al sărutului, în ciclul feminin, în ciclul pasărei, în ciclul cumințeniei. Ciclul Sărutului va evolua de la monumentalul Sărut care împodobește Cimitirul din Montparnasse, operă de început de zis în care pe nedrept nu s-a văzut decât influența sculpturilor precolumbiene ale Americii centrale, până la minunea Porții Eroilor din Târgu-Jiu. Sărutul, în necesara sa îngemănare, va lua o importanță covârșitoare în funcțiunea arhitectonică a stâlpului, element esențial în sculptura brâncușiană. În înțelesul lui Brâncuși, Stâlpul Lumii nu poate fi decât iubirea îngemănată, ca legătură între om și cer, așa cum a închipuit-o în Stâlpul fără sfârșit din Târgu-Jiu. Tot o cercetare a nesfârșitului stă și în sensul latent și vertical al Păsării, care evoluează de la primitiva Pasăre de Aur din colecția Poiret, devenind rând pe rând Pasărea Măiastră, Pasărea din Basm și mai apoi Pasărea zorilor, sfârșind

prin acel invers bolid fuziform care e Pasărea de marmură, cea mai cinetică sculptură brâncușiană. Îndeobște cinetismul sculpturii brâncușiene posedă forțele hipnotice ale focului. Ca și mișcarea misterioasă și intermitentă ca de pleoape a ﬂăcărilor cu fascinația miezurilor de lumină ce se ivesc în jur, tot așa și centrele de concentrare ale suprafețelor luminoase din operele de bronz aurit sau lustruit ale lui Brâncuși posedă o forță aproape hipnotică, devenind adevărate centre de sugestii tot așa de adânci ca și acelea care sunt denumite de aceste substantive. Mișcarea, în opera lui Brâncuși, se desfășoară într-o ritmie eleusiană, al cărui sens se elaborează și sfârșește în lumea microundelor, făcând ca linia să aibă o mișcare pe un parcurs limitat de scurt, creând astfel un sens nobil de mișcare permanentă, mereu începândă și niciodată sfârșindă. Acest sistem de fulgerătoare translațiuni în încetineli seculare poartă gândul fără voia lui la ritmia constelațiilor din cosmos. De aceea orice operă de-a lui Brâncuși – din ciclul bronzurilor lustruite – are realitatea cosmogoniilor. Ciclul bronzului lustruit începe cu prima Pasăre de Aur, se continuă în ciclul feminin al portretului – o singură dată întrerupt în marmură, modulează în Pasărea Măiastră și încheie periplul cu neașteptata minune care este Leda. Renegând sculptura picturală și frontală a celor două dimensiuni, neîndestulat de aceea a spațiului cubic și relativ tridimensional, Brâncuși închipuie pe aceea tridimensională în absolut dar mișcândă. Leda precum și Peștele trebuie văzute în situația lor de translațiune circulară, încetând de a mai ﬁ fragmente de statură stândă, ci pur și simplu statui mișcânde. Pentru Brâncuși sculptura nu mai este împietrirea unui gest, înmărmurirea unui gând sau unui grup de gânduri, ci mișcarea pură însăși a acestui gest, zvâcnirea gândului, translațiunea circulară a șirului de gânduri mișcându-se ca și un BANCHETUL 4-5-6 / 2016

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Brâncuși și Cumințenia Pământului

sistem solar în jurul microcosmosului ce ﬁecare dintre noi este Unul. O ritmie care nu e nimic altceva decât echilibru. Acest cuvânt e o cheie în opera lui Brâncuși. Pe drept cuvânt pentru Brâncuși cumpănirea expresiilor (numerice ori formale) are o valoare reprezentativă adânc plastică. Cea dintâi dovadă e întreaga artă a arhitecturii, apoi vine muzica și aritmetica. Apoi volumele în alinierile de la Karnak și în ultimul rând cine nu a încercat să reprezinte în simțire și în simțirea cui nu răsună închipuirea mișcării în uriașă cumpănă a cerului înstelat? Cine nu și-a săturat miezul ﬁrii prin privirea onduloasă și desfătândă a jocului virginal de trupuri ce saltă, ce fug, ce unduiesc în zări și care sunt Alpii în Lotscheberg, Carpații Turchezi și Apeninii Liliachii – aspra cenușă a Parângului și a Rarăului? Cui i se ascunde sensul de echilibru al stâncilor clătitoare de pe vârful Anzilor? Peștele lui Brâncuși e o marmură colorată tratată în sensul longitudinal al vinelor de colorație și care sugerează aproape prea literal elementul acvatic. Subiectul făgăduit de numele bucății care a fost dat acestui bloc în echilibru și mișcând circular, stă în lăuntrul steiului, în propriul miez al acestei marmore lucioase și alunecândă în spațiul umed al răsfrângerilor argintoase, artistul reținându-se însă a-l indica mai precis prin vreo arătare cu corp în acest bloc. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Tot în acest ciclu trebuie integrată Minunea, marmură rotitoare, în adevăr închizând în ea ceea ce aceste trei silabe pot cuprinde. Grăbitul ocol pe care am încercat a-l da operei lui Brâncuși nu trebuie încheiat fără a pomeni, cel puțin ca de un rămas bun, despre ciclul lemnului, atât de aproape și atât de scump nouă, ﬁi și frați ai codrului carpatin. Reîntoarcerea sculpturii la acest aspru material plastic este datorită numai și numai lui Brâncuși. Atavicul, atât de apropiat de artist, nici măcar o generație despărțindu-l de această înfrățire cu substanța codrilor, i-l impune. Dar ciclul lemnului din opera lui Brâncuși nu datorează nimic „Xoanonului ori realismului”, „Sheik-ului” sau mai aproape de noi: Născătoarele preacurate ale goticului. Arta negroidă, asupra căreia căutarea lui Brâncuși alunecă fără a se suprapune, oferă corespondențe uimitoare în metoda de înțelegere a acestui material plastic – atât de ingrat la prima vedere. Brâncuși va ști, prin Copilul și mintea, prin Stâlpul fără cap și mai ales prin acea Himero, căreia nu i se poate căuta pereche, în afară de tot al său Socrate, mai pusă pe gânduri în plastica tuturor timpurilor, să dea unicitate în istoria plasticii. (Conferință rostită la Societatea română de radiodifuziune în 30 martie 1939)

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Dumitru VELEA

V. G. PALEOLOG DESPRE BRÂNCUȘI – „SCULPTA ÎN DODII”

n 1976 a avut loc Centenarul „Constantin Brâncuși”, celebrându-se la nivel mondial împlinirea a o sută de ani de la nașterea marelui sculptor. Cu acea ocazie, patriarhul criticii de artă și al brâncușiologiei, V. G. Paleolog – cel care și-a dorit ca nimeni altul să apuce să trăiască minunata zi, „după care Dumnezeu poate să facă ce vrea cu suﬂetul meu”, cum îmi spunea – a reprezentat „turnul de control” al marii sărbători și sărbătoriri din întreaga lume. Dar și înainte și după acest an minunat pentru români, V. G. Paleolog a constituit punctul de referință al criticii de artă despre Brâncuși. De pildă, Șerban Andronescu îi trimite din New York programul simpozionului Literatură și arte vizuale: relații poetice, organizat de American Institute for Writing Research, Corp., și desfășurat

la Chicago în dec. 29, 1977, însoțit de comunicarea sa Brâncuși și dimensiunea ascunsă, datorată în mare parte lui V. G. Paleolog. Programul poartă dedicația: „Eminentului nostru coleg și critic, luminatului gânditor V. G. Paleolog La mulți ani 1978 pentru A.I.W.R., Ș. Andronescu”. Pe o copie xerox a unei scrisori a Institutului de mai sus către V. G. Paleolog, din 1 septembrie 1976, la vizita mea la Craiova, întru „ospăț ideatic”, bătrânul critic mi-a scris – de Sf. Dumitru – „Lui D. Velea, întru-mi amintirea-mi din partea prețuitorului V. G. Paleolog, 1976, oct.” La aceasta s-au adăugat ulterioarele copii xerox, ale programului și comunicării amintite. Le redau mai jos, cinstindu-i memoria, gândul și lumina cu lacrimă din ochi pe care o avea vorbind despre marele său prieten și artist Brâncuși:

ȘERBAN ANDRONESCU – BRÂNCUȘI ȘI DIMENSIUNEA ASCUNSĂ Brâncuși and the didden dimension, in Bye Cadmos, a journal of writing and aesthetics, American Institute for Writing Research, Corp , New York, nr. 1, 1976

… Atunci când vorbim de o dimensiune ascunsă în opera lui Brâncuși, vorbim de fapt de ceea ce transcende lumea aparențelor, de ceea ce stă dincolo de limitele sculpturii însăși.

Constantin Brâncuși este sărbătorit în zilele noastre și recomandat de UNESCO în lista „Oamenilor de seamă” ce trebuie celebrați anul acesta. Acest lucru se datorește mai ales faptului că a inițiat în sculptură o expresie nouă estetică, care este considerată de multă lume ca ﬁind fundamentală pentru evoluția artelor la începutul veacului al XX-lea. În rândurile care urmează voi căuta să schițez elementele estetice pe care le-a promovat Brâncuși în opera lui, aducându-i o faimă universală.

… Aparențele în pictură și în sculptură se adresează văzului. Aparențele sunt citibile și aparente și în poetică și în literatură, iar în muzică sunt audibile. Transcendența lucrurilor aparente nu stă în dimensiunile exprimate de o operă de artă, ci în conotațiile lucrurilor, în dimensiunea lor ascunsă, care pentru artele spațiale este fără doar și poate o dimensiune a timpului, de vreme ce pentru artele temporale, este o dimensiune a spațiului… *

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Astăzi noi așteptăm mai mult de la un artist și de la un poet decât un simplu „mimesis” aristotelic. Noi așteptăm de la ei mai mult decât simple aparențe. Așteptăm de la ei un nou tip de „catarsis”, dacă nu chiar o „anagogie”, iar Brâncuși este printre primii artiști care au satisfăcut această sete a noastră de noutate și de prospețime pură. În România trăiește un fel de patriarh, pe nume Paleolog. Este membru în Asociația Internațională a Criticilor de Artă. Venerabilul V. G. Paleolog este unul dintre exegeții, admiratorii mai adânc atașați de arta lui Brâncuși. Numele său amintește de împărați ai vechii Europe, poate printre cei mai bogați și strălucitori la minte – de Paleologii Bizanțului. Atunci când descendentul unor împărați își închină admirația unui sculptor, și atunci când acest sculptor este fiul unui țăran sărac și simplu, această atitudine este semnificativă pentru timpurile noastre. Însă atunci când V. G. Paleolog reușește să definească în numai două cuvinte întreaga operă a lui Brâncuși, acest fapt capătă o semnificație universală de o importanță deosebită. De fapt, V. G. Paleolog definește literalmente în două cuvinte esența ascunsă din arta lui Brâncuși. El declară textual că Brâncuși „sculpta în dodii” – o definiție extrem de laconică, dar de o profunzime extraordinară. Îmi voi permite să explic această definiție. „Dodia” este un cuvânt străvechi și ambiguu în limba română. Nu poate fi utilizat de unul singur, pentru că izolat nu are propriu-zis un sens precis. Intercalat într-o frază, ca de pildă: „Vorbește în dodii” înseamnă că „vorbește ce-i trăsnește prin cap”. Cineva a spus odată în România că „Dumnezeu a zămislit lumea în dodii”. La originea sa totuși cuvântul „dodia” are un înțeles cu totul altul. Se trage din practica „dodikai” a inițiaților din templele de la Dodona și de la Eleusis în Attica. Știm că la Dodona se descifrau, se deslușeau oracolele în foșnetul frunzișului și în murmurul apelor repezi. Preotesele de la Dodona citeau în natură ceea ce alții nu puteau citi: vedeau în natură ceea ce era ascuns, ceea ce BANCHETUL 4-5-6 / 2016

ceilalți nu puteau vedea cu ochii lor. Preotesele din Dodona vedeau și citeau în dimensiunea ascunsă a lucrurilor. Brâncuși de asemenea a sculptat în dimensiunea ascunsă a lucrurilor. Bibliograﬁe Paleolog, Vasile G., Brâncuși and Death (Brâncuși și moartea) în HETZLER, Florence. Death and Creativity. White Plains, N. Y. Westmail Press. 1974, pp. 193-197.

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Ion POGORILOVSCHI

NOICA & BRÂNCUȘI SEMASIOLOGIA ROSTIRII POPULARE. NOICA ÎN CÂMPUL CUVINTELOR INTRADUCTIBILE. MODUL CUM BRÂNCUȘI ÎȘI INTITULEAZĂ SCULPTURILE Argumentul lingvistic Brâncuși Brâncuși – sculptorul de cuvinte/sintagme carpatice Holomeriile lui Brâncuși Brâncuși și comoara intraductibilă a limbii române

culptorul Constantin Brâncuși este un caz notoriu de artist ale cărui creații, concretizate în limbajul universal al sculpturii, par a fi înțelese și iubite (până la fior sacru) oriunde pe glob, în Europa, America, Asia, Australia… Și totuși inconfundabilele sale izvodiri plastice de care planeta se arată atât de avidă, de doritoare, de o sută de ani încoace, continuă să genereze, în subsidiarul admirației unanime, o problemă de interpretare încă neclarificată după cum s-ar cuveni: aceea a implicării – derizorii? profunde? – în universalismul expresiei sculpturale brâncușiene a idiomaticului. (Vizez, desigur, acel înțeles al idiomaticului ca tezaurizator lingvistic al unei viziuni particulare a lumii). Sigur, o asemenea chestiune poate fi și ignorată (după cum în mare măsură și este): gloria mondială a sculptorului român ajuns astăzi să fie privit drept parte a triumviratului artistic suprem al umanității – Shakespeare-Beethoven-Brâncuși – gloria lui e un fapt al culturii moderne și fără tipul de analiză care urmează să fie schițată, pe câteva pagini, aici. Rămâne de văzut dacă o asemenea analiză (desemnabilă sintetic și în chip de parafrază la Heidegger: casa ființei lui Brâncuși este limba) n-ar fi, totuși, mai mult decât o gratuitate. Constantin Noica formulează șocant, undeva, în paginile cărții Creație și frumos în rostirea românească: „Se miră unii, mai ales străini, cum a fost cu putință sculptura lui Brâncuși. Dar dacă ei nu cunosc gramatica română…” (vezi op. cit., Ed. Eminescu, 1973, p. 75); gramatica, deodată cu spiritul limbii, cu haloul emoțional al termenilor românești de îndelungat rulaj comunitar… Filosoful de la Păltiniș își va ilustra în diferite chipuri afirmația – bunăoară relaționând faptul caracteristic al recurgerii vorbirii

românești la infinitive lungi („plutire”, „trecere”, „sărutare”) pe de o parte, cu intitulările sculpturilor brâncușiene, pe de alta (de pildă, o punere în relație euristică a termenului, cu semantism filosofic autohton, „infinire”, și brâncușiana „Coloană a infinitului” sau „Coloană fără sfârșit”). „Brâncuși a sculptat infinitive lungi” – va publica Noica un articol, ulterior utilizat sub același nume, drept capitol de carte. Rămâne să discutăm în substanța lor concretă asemenea relevante relaționări (noiciene, ori doar în spiritul gândirii sale) între anumite mărci ale rostirii românești și creațiile plasticii brâncușiene. Referirile lui Noica la Brâncuși sunt făcute sub interes hotărâtor filosofic, la fel ca referirile la limbă. „… cercetarea de arheologie lingvistică și considerațiile filosofice ale lui Noica asupra unor cuvinte ale limbii române, fără îndoială că ele sunt făcute sub interesul hotărâtor filosofic (…) pentru propria-i edificare filosofică, pentru elaborarea sistemului personal de filosofie”. (Marin Diaconu, Istoria limbajului filosofic românesc, Ed. Univers Enciclopedic, Buc. 2002, p. 161) Brâncuși a sculptat în limba română „Din limbile străine să înveți și în limba țării tale să scrii.” Dimitrie Cantemir Apud Noica, Rostirea filosofică românească, p. 151 Cuvinte românești la Brâncuși, care devin sculpturi originale „Întru” ca operator ontologic la Noica, idee prilejuită de lectura lui Heidegger. Idiomatic și universal – Brâncuși Vezi Alexandra Laignel-Lavastine, Filozofie și naționalism. Paradoxul Noica, Ed. Humanitas, 1998, p. 111

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

„Mă raportez la universal prin întru, adică prin idiomatic, prin național”. „A atinge universalul de pe pozițiile idiomaticului este însuși principiul spiritului” apud A.L. Lavastine, p. 112. „Universalul trebuie să se întrupeze, de fiecare dată, în câte o limbă istorică. […] Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să îți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată. [Mândrie, Pasărea Măiastră, Sinea – I. Pogorilovschi] Căci orice cuvânt este o uitare și în aproape oricare s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi. Cum altfel am putea da folosință vie cuvintelor? Dar dacă în orice cuvânt există o parte de uitare este totuși vorba de uitarea noastră și ea devine propria-ne amintire [era de datoria lui Brâncuși să se mărturisească în acest sens la Paris – I.P.]. Iar acesta e actul de cultură: să înveți noutatea ca și cum s-ar ivi din tine.” [Ce rost mai are să vorbim de influențe? – I.P.] Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, p. 7, apud A. L. Lavastine p. 116 Brâncuși începe să se descopere pe sine (19061907-1908) evident descoperind adâncul unor cuvinte românești. Brâncuși și comoara netraductibilă a limbii române Capitol introductiv: Să arăt preocuparea lui Noica în acest sens, care la el generează filosofie (filosofare). Așa sunt mai multe lucrări la Noica privind rostirea românească. Noica îl invocă pe Eminescu, dă motto un citat din poet pentru volumul Creație și frumos în rostirea românească, Ed. Eminescu, Buc., 1973, apoi începe cu comentarea lui (p. 7). Eu am întreprins de multă vreme acțiunea să relev întemeierea pe limba română a unor sculpturi de Brâncuși: Măiastra, Orgoliu, Cumințenia pământului.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Pe această direcție am depășit observațiile simple ale lui Noica. Să rezum acele comentarii: pledoarie discretă despre românitatea lui Brâncuși și modul determinării românești a filosofiei lui Noica. Noica: „Se pot traduce cărți întregi, se traduc poeme, gânduri, se pot traduce chiar expresii tipice. Dar nu se poate traduce câte un cuvânt” . Nu se poate traduce câte un titlu – asta aflăm din brâncușiologie. Ca și când ar fi vorba, de exemplu, de o nedeterminare principială în asimilarea (aproprierea) temei (sau titlului) „Măiastra” de către străini. v. și p. 75, 98 Cuvinte românești propuse lumii de Noica: lămurire, sine, întru, împielițare, se cade – nu se cade, rostire (p. 95-101). Noica: sărăcirea limbii, limba populară și limba cultă. Brâncuși nu se exprimă în limbajul sculpturii culte (academice), i se pare sărac. Îl regăsește pe cel al plasticii populare. [271] „De ce limba poporului e mai interesantă decât limba celor culți? De ce și creația artistică a poporului e uneori mai interesantă? Pentru că e în joc universalul concret, spiritul obiectiv. Dacă în creație mai poate conta insul prin măiestrie și școală de artist, în materie de limbă poporul e copleșitor superior prin immediatezza cu care redă spiritul în bogăția lui. De aceea pe măsură ce devine cultă, o limbă sărăcește, până la a tinde să devină perfect univocă, științifică […]. Noi e întotdeauna mai puternic decât eu, sinele decât subiectul. Iar în această lume de azi, care revine la noi («creier colectiv»!) se va putea oare regăsi bogăția universalului concret?” C. Noica, Jurnal de idei, Humanitas, 1991, p. 124-125

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Prin Brâncuși, limba română afirmă o funcție superior lucrătoare pentru întreaga umanitate. De exemplu prin universalizarea cuvântului Măiastră. Prin Noica încearcă la fel. „De la Eminescu încoace, de un veac, lucrurile s-au schimbat: limba noastră a ajuns și ea superior lucrătoare.” (Noica, Creație și frumos în rostirea românească, p. 127) Să fac legătura speculativă între: Noica despre limba română și ființa ascunsă în cuvinte neaoșe și Brâncuși cu titlurile sculpturilor ca Măiastra, Mândrie, Cumințenia pământului. Pavel Apostol, contra Noica: limba a eliminat arhaismele ca imprecise. Noica: nu, limba a sărăcit. Brâncuși, sărăcit prin efectul altor limbi (prin rupere de cordonul ombilical al limbii române). Străini în arta lui Brâncuși Ei vin în România spre a-i cerceta rădăcinile. Cum? - Unii observă fenomenul plastic tradițional, inclusiv artizanat, constructiv, habitatul material. - Alții trec și de artă și observă fenomenul cultural larg al artei populare: basm, lirică, cântece, dansuri. - Alții trec și de asta și caută arhetipurile, substratul mitic de credințe, obiceiuri, mod de viață cu atitudinalul românului. - Alții – dar există? pot și exista? – trec de această abordare filosofică propriu zisă și ajung la limba română, la cuvântul românesc cu virtualitatea lui filosofică, la cunoașterea idiomatică, la lingvistica cognitivă. Noica ajunge aici, despărțindu-se cumva de exegeza filosofică clasică. Dar Noica e român. Iar principial, ca străin, nu poate ajunge la intraductibilul cuvântului românesc. Apare aici un fenomen de indeterminare principială a ceea ce spune Brâncuși străinilor. Exemplu: Cazul „Măiastra” Jianu: „Pasărea în văzduh” Alte tentative ale lui Brâncuși în a-și boteza sculpturile: Pasărea în spațiu – nimic, nici fiecare din cele două cuvinte, nici împreună. Când însă prin „pasăre” înțelegi „Măiastra”, iar prin „spațiu” – „văzduh”, atunci începi să te apropii de Brâncuși.

Brâncuși și comoara netraductibilă a limbii române. Heidegger în franceză! Brâncuși – generat de limba română Noica: „Se miră unii, mai ales străini, cum a fost cu putință sculptura lui Brâncuși. Dar dacă ei nu cunosc gramatica română…” (Noica, Creație și frumos în rostirea românească, p. 75, articolul „Brâncuși a sculptat infinitive lungi”) „Nimic mai trist, în cultura europeană din veacul al XX-lea, decât zvârcolirile limbii franceze de-a reda terminologia lui Heidegger”. Un cărturar japonez „s-a dus la profesorul german și i-a spus că au și ei în limba japoneză câte un cuvânt curios și grăitor cum e «iKi», care înseamnă aparența sensibilă sortită să se ridice la spiritual. Profesorul s-a bucurat […] și a scris o carte întreagă pornind de la «iKi». Avem și noi câte un «iKi»; ba poate și mai multe, întrebarea e ce facem cu ele; cum să nu le uităm înțelesurile.” (v. volumul Heidegger și gândirea asiatică, traducerea și îngrijirea ediției N. I. Mariș, editor Graham Parkes, Buc. 2002) Triste încercările lui Brâncuși însuși de a boteza în franceză sculpturile sale. Noroc că sculpturile pot vorbi fie și fără nume, chiar dacă lipsa numelui autentic mai diminuează vocea sculpturii. În tandem cu un titlu, sculptura mai reduce din restul neacoperit de vederea lucrării, după cum și un cuvânt nu-și acoperă deplin înțelesul rostirii sale. Fragment din lucrarea în curs de apariție „Noica & Brâncuși. Deschideri în seninătatea ființei”. Text trimis de soția criticului, Genoveva Pogorilovschi

Ion Cârjoi, Masa mirilor în Pădureni, u/p, 60 x 80 cm

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

FILOSOFIE

A. I. BRUMARU

ARTA ÎN FORMA EI FILOSOFICĂ

e regulă, când se întinde peste domenii care nu i-ar aparține, filosofia1 neliniștește: pune sub întrebare. Filosofia artei pune arta sub întrebare filosofică (întrucât adică ar da seama de ființă) și așa domeniul artei trece oare din libertate la stăpân? Cu Walter Biemel2, filosofia probabil că nu spune aceasta, sau nu spune chiar atât. Își propune numai să slujească artei „și să nu se slujească” de ea. Filosoful (care s-a născut la Brașov3 nu-și închipuie demersul său altfel decât „o interpretare filosofică a creațiilor artistice”; o înțelegere ce „trebuie să ajungă dincolo de ceea ce a fost rostit”. El zice: „Arta este un limbaj care necesită o interpretare, lucru valabil nu numai pentru arta modernă dar și pentru cea clasică. Diferența constă doar în faptul că în arta modernă această necesitate devine manifestă, deoarece aici trimiterea la obiect, eroare foarte la îndemână, cel mai adesea lipsește. Arta este o scriere hieroglifică; ea necesită o traducere, trebuie într-un fel transcrisă”. Filosofia artei nu este o estetică, nu e numai aceasta („Examinarea artei din punct de vedere estetic ține de trecut”, afirmă gânditorul). Această poziție e susținută de către Walter Biemel după un A. Gehlen, din care citează: „Lumea este un produs al imaginației omului (…), artistul, care influențează modul nostru de a privi, modifică totodată modul nostru de a percepe realitatea și ambiția legitimă a artistului se extinde de aceea asupra lucrului real însuși, cu proprietățile sale esențiale, pe care îl creează” (Zeit-Bilder, 1960). În studiul dedicat poliperspectivei la Picasso ideea aceasta e, încă o dată, limpede: dacă în activitatea ei plăsmuitoare, instituitoare, conștiința creează o lume, fie și în chip iresponsabil, mașinal, menirea filosofiei artei va fi de a capta această activitate instinctivă în reflecțiune: de a o relua așadar în mod metodic, sistematic, însă în puritatea ei, ca BANCHETUL 4-5-6 / 2016

pe o activitate liberă. Orizontul, nivelul reflecției la Walter Biemel: spre a-ți fi accesibilă această reflecție trebuie să te muți, înțelegem negreșit, din cadrele filosofiei tradiționale în forma ei radicală heideggeriană ce a marcat profund, cum se știe, gândirea contemporană4. Discipol al lui Martin Heidegger, Walter Biemel nu e, în linia răspânditului nărav, răzvrătitul, apostatul. Nici, ca mulți alții, nemulțumit de maestru5 și dând, în consecință numai explicitări și comentariu critic la opera aceluia. E dincoace de aceste cazuri: lucrarea lui Heidegger trăiește, e vie încă prin el; locuindu-l, e adică într-o bună construire. Câți oare mai spun astăzi, neferit, nu doar pe jumătate: Heidegger a arătat metafizicii o nouă cale? O lecție a marelui gânditor (ne amintește W. Biemel) aplicabilă și la construirea filosofică a artei e aceasta: „transformarea cunoașterii contemporane în raport cu cea din epocile trecute nu poate fi explicată prin mai consecventa aplicare a experimentului, ci mai curând prin recurgerea la experiment se presupune deja un proiect prealabil (tocmai conceptul științelor naturii conform căruia natura este un ansamblu de unități mici de masă aflate în mișcare), marea descoperire a cercetărilor naturii și a gânditorilor din zilele noastre”. În această ordine, ca să revenim, representatio a lui Descartes nu doar ar oferi, de exemplu, o explicație poliperspectivei lui Picasso, interpretată de Heidegger, aci își află ea chiar materializarea. Să vedem cum. Dacă a-ți aduce în față existentul ca pe ceva ce ți se împotrivește, acest a-ți reprezenta înseamnă totdeodată a raporta subiectul reprezentării și a-l constrânge deja la acest raport ca fiind singurul care dă măsura; este în realitate. În acest caz, subliniază Walter Biemel, artistul ce face el oare dacă nu tocmai ar transforma ceea ce i se înfățișează „astfel încât să poată fi cel mai lesne de reținut”? Urmează la Walter Biemel o demonstrație 23

Filosofie

într-un netăinuit spirit heideggerian.6 Pictând în poliperspectivă o femeie, Picasso (cel din perioada cubistă) „vrea să redea despre respectiva persoană doar ceea ce nu i se poate sustrage, lucru pe care caută să-l obțină prin geometrizare. Am putea spune generalizând: linia expresiei este linia posibilității de a dispune. Ceea ce înseamnă: important nu este obiectul în autonomia sa, ci în dependența sa de cel ce îl prezintă. Tocmai acest caracter al raportării accentuate la subiectul reprezentării, al constrângerii la raportare voia să-l reliefeze Heidegger în a sa explicație a lui representatio. În acest sens se poate spune fără nicio reticență că în pictură la Picasso devine vizibil ceva din esența acelui representatio modern și într-un mod mai pregnant chiar decât la Descartes”. Chestionând filosofic arta: aceasta înseamnă la Walter Biemel a o interpreta din perspectiva filosofiei. Ridicare a artei întru reflexiune și cum aci e deopotrivă într-o judecare – cântărire și decizie, printr-o afirmare ori negare – ridicare a acesteia la concept. Arta e un lucru (în accepțiune heideggeriană) însă filosofic nu interoghezi un lucru de un fel sau de altul (vei afla deschizând Întrebare asupra lucrului, cap.37, aci chestionezi ceva în direcția lucrului (lucubritatea lucrului8), ai putea zice gândindu-te la rădăcina veche a cuvântului, de nu ți-ar ieși iute în față și nota urâtă a unei alte vorbe tot de la această rădăcină pornită?9. Sub întrebare filosofică, arta e în forma ei filosofică: nu slujește doar filosofiei, după cum aceasta nu se compromite între cele de jos, care nu-i sunt pe măsură, adică între condiționate (filosofia chestionând, de regulă, incondiționatul însuși). O întrebare de felul acesta adresează Biemel artei, de pildă aici unor povestiri de Franz Kafka (studiul cel mai întins din cuprinsul cărții10). Gândul heideggerian îl conduce bine și aici, Walter Biemel dând, neașteptat, cea mai adecvată și originală interpretare operei kafkaiene. „Eu – scrie el analizând Vizuina – nu desemnează mai mult decât omul, o determinare psihologică, dar este eu ca ins (ens), adică în sensul lui ego („așa cum l-a definit Descartes pentru prima oară ca res cogitans”): a devenit adică subiectum: cel ce întemeiază, acel existent pe care se întemeiază suma existentului”. În această ordine și gânditorul de la Freiburg enunța în felul său inconfundabil: „Existentul în totalitatea sa este luat acum ca și cum el ar exista abia și numai în măsura în care este pus de către activitatea instituitoare și productivă a omului”. În Vizuina

(încheie W. Biemel) procesul de transformare a existentului în obiect și a omului în subiect (proces care a început cu Descartes „și definește filosofia modernă până la Nietzsche”): este o poveste, cu alte cuvinte, a omului modern. Fatal sumare, aceste note de lectură (și lecții, în fond) nu pot stărui (în continuarea analizelor biemeliene) pe cele trei raportări ale omului modern – definitorii pentru acesta – la cei trei poli ai săi: existentul ca natură; existentul ca semen; existentul ca divinitate. Important este să vedem, după parcurgerea acestui Biemel, ceea ce constituie noutatea demersului său: conceptul de apropiere. Enunțat pe scurt în Cuvântul înainte („… desemnează tocmai acest mod de raportare, care include nu numai relațiile interumane, ci și raportarea omului la existența non-umană, precum și la sine însuși, apropierea neavând nimic cu situarea în spațiu a lucrurilor și distanța dintre ele, care poate fi totdeauna măsurată și exprimată numeric; dimpotrivă, ea trimite la acel temei, niciodată cuantificabil, al relației omului cu lumea, ce caracterizează o anume epocă”), conceptul se limpezește în paginile consacrate povestirilor lui Franz Kafka (recurg și aici, pentru a nu altera înțelesul, la citate): „Faptul că naratorul nu vorbește în Vizuina de și despre apropiere, nu însemnă câtuși de puțin că ea nu ar fi reprezentată, mai bine zis, că nu s-ar reprezenta ea însăși. Ceea ce este decisiv în această înfățișare de sine este tocmai faptul că nu se vorbește despre apropiere, ci dinăuntrul ei, că ea însăși este prezentă în operă și că putem înțelege totul doar în clipa în care suntem „atinși” de această prezență; că atunci, datorită ei, ni se limpezește sensul conexiunilor, cu alte cuvinte înțelegem ritmul povestirii, construcția, structura și semnificația celor povestite. Atâta timp cât nu am aflat „apropierea” care străbate povestirea, aceasta din urmă va fi considerată simplă plăsmuire a unei fantezii rătăcite (…) Nu este de la sine înțeles, desigur, faptul că ceea ce ne vizează într-o povestire este ceva ce nu este reprezentat nemijlocit. Neînțelegerea provine din restrângerea conținutului povestirii la ceea este rostit nemijlocit. Ceea ce nu este reprezentat de fapt este tocmai ceea ce face posibilă această rostire, ceea ce îi deschide dimensiunea care îi este proprie. Este tocmai ceea ce întemeiază și precede orice rostire și reprezentare fără anume a fi indicat în nici un fel, astfel încât putem spune că acest „ceva” este tocmai ceea ce se înfățișează pe sine. În felul acesta, el este mai BANCHETUL 4-5-6 / 2016

FILOSOFIE

prezent decât orice lucru prezentat nemijlocit, deoarece este cel ce determină modul prezentării sale. Este tocmai ceea ce noi numim apropiere” . Nefiind o estetică, este filosofia artei (de felul aceleia practicate de Walter Biemel) o critică? Întrucât este o hermeneutică, e și critică, s-ar putea răspunde, adresându-ne acum acestei lucrări

Note. Repere bibliografice 1. Ca și istoria câteodată, sau întrucât și filosofia stă sub istorie; 2. Walter Biemel, Expunere și interpretare (trad. George Purdea), Editura Univers, București, 1987; 3. În 1918, studiind la București – filosofia, sociologia, istoria artelor – și continuând, între 1942-1944, la Freiburg, cu Martin Heidegger; a fost apoi profesor de filosofie la Aachen și Dusseldorf; 4. Dacă nu cunoști gândirea lui Heidegger, astăzi nu poți filosofa, avea să spună Walter Biemel. Traducerea în românește a acestei gândiri care a marcat secolul 20 constituind o bună întâlnire în gândul românesc; 5. Monografia Heidegger la care W. Biemel lucra în anii 70 este una dintre cele mai complete deslușiri a filosofiei heideggeriene, o „transcriere”, cum ar spune el însuși, a unei „scrieri hieroglifice”. Să oferim în acest sens doar un singur exemplu ce lămurește un aspect fundamental al gândirii heideggeriene: raportul ființă-adevăr, cu întrebarea care s-a pus acestei eterne relații, neîntrerupt, din cea mai adâncă vechime, neocolită fiind nici de Evanghelii, în identitatea christică. „În dimensiunea gândirii heideggeriene, scrie Biemel, întrebarea s-a modificat în sensul că lucrul hotărâtor nu mai este perechea ființă-adevăr, ci că aletheia se arată a fi acel ceva care susține ființa și adevărul. Adevărul conceput drept concordanța între cunoaștere și ființare (conceptul tradițional de adevăr) este posibil abia prin situarea în locul de deschidere (…). Am ajuns aici în locul în care aletheia se arată a fi elementul orginar pe care îl trecem cu vederea și îl sărim de fiecare dată în favoarea a ceea ce a răsărit din ea. Acum nu mai avem nevoie să echivalăm aletheia cu adevărul, căci ea este cea care, mai întâi, acordă adevărul – adevărul în sensul concordanței sau al certitudinii absolute a științei (…). Metafizica gândește diversele modalități în care ființarea este prezentă, dar nu gândește acel ceva ce, mai întâi, le precedă. Prezența există numai grație aletheiei”. Vezi Walter Biemel, Heidegger,

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

tari care este Hermeneutica ideii de literatură a românului Adrian Marino11. Căci opera (cât o cunoaștem până acum) a lui Walter Biemel satisface fără rest condițiile: lectura empirică, inocentă (a artelor, literaturii etc.) a fost acum înlocuită „printruna exegetică, de interpretare și înțelegere”.

Editura Humanitas, București, 1996; 6. Aci W. Biemel a avut în vedere două dintre lucrările lui Heidegger: Die Zeit des Weltbildes, 1938, și Die Frage nach dem Ding, zu Kants Lehre von den Transzendetalen Grundsatzen, 1935-36; despre lucru Heidegger a mai scris și în 1950, vezi Das Ding; 7. Die Frage nach dem Ding, 1962 (vezi și Martin Heidegger, Qu’este-ce qu’une chose?, Edition Gallimard, 1971); 8. Vezi și A. I. Brumaru, Despre ﬁința Românească, Editura Viitorul Românesc, București, 2001; 9. Întrucât lucru nu poate fi decât lat. lucubratio care este lucru în timpul nopții, lucubro fiind a lucra noaptea, lucror însemnând a câștiga iar lucrum e câștig, profit; însă elucubro, care e tot ceva de mare străduință, lucru adică în noapte, a dat în românește lucrarea făcută cu osteneală, dar, vai, și elucubrație. 10. Op. cit.; 11. Editura Dacia, Cluj Napoca, 1987. Ion Cârjoi, Floare de Fier, u/p, 60x80 cm

FILOSOFIE

Iulian CHIVU

ABDUCȚII ÎN METODA ȘI METAFIZICA LUI COLLINGWOOD

implitatea lucrurilor savante, în apodictica lor, contează, simultan, pe considerentul ordinii, în sensul de rațiune practică, eunomică, și al ordinului, în sensul de categorie sistematică impusă de clasă prin clasificare. Așa de pildă, în axiomatica lui Peano, niciodată două numere nu au același succesor pentru că fiecare număr este succesorul doar al unui singur alt număr. Problema a comportat serioase discuții până s-a acceptat și că zero este un număr (primul postulat al lui Peano) și că unu este succesorul lui. În fond, zero a ajuns o incitantă problemă de cultură universală în ciuda renegării lui în știință, în teologii și chiar în filosofie. Adevărurile matematice sunt autoevidente; deci nu au nevoie de justificări și nici nu presupun evidențe factuale – ceea ce a însemnat măcar o ispită pentru metafizică. Cunoașterea cauzelor prime și a principiilor lucrurilor a permis să fie abordată din diferite unghiuri, însă în mod frecvent, ca metodă, a pornit de la axiomă, originalitatea sistemului de gândire venind după aceea, prin obversiuni și abducții întemeiate pe experiența imediată. Cam acesta este demersul și în cazul filosofului britanic R.G. Collingwood (An Essay on Philosophic Method, 1933, vezi și trad. românească a lui D.G. Stoianovici, Ed. Humanitas, 2015) atunci când, nu prea departe de scepticismul lui Hume, se ocupă de metoda metafizică și ajunge la o dilemă de la granița dintre creaționism și evoluționism: stau și mă întreb dacă nu cumva mintea însăși este ceva pe care corpul l-a produs dintr-o anumită nevoie de a-și depăși defectele din propria realitate (p. 711; trimiterile se fac la textul din Rev. de filosofie, LXII, 5, Buc., 2015). Este o dilemă de aceeași natură cu cele privind infinitul și vidul, din lumea științelor. Iar scoaterea a ceea ce Collingwood numește minte din întregul ființei ar fi echivalentă cu scoaterea lui zero din științe, adică cu un haos cultural care ne-ar trimite înapoi cu peste două mii cinci sute de ani, în vremea când indienii îi definitivau statutul de număr în matematică, după ce babilonenii abia îi vor fi întrezărit

rostul. Collingwood, mai târziu (The Idea of Nature; 1945), cu vocația lui de istoric și antropolog, va releva, inclusiv din această perspectivă, toate datele și concluziile aserțiunilor din Metodă și metafizică. Pentru naturalistul reﬂexiv, pasul spre metafizică se face în ideea de a aﬂa tot ce este posibil cu privire la natura generală a realității (p. 697). În acest scop, Collingwood stabilește pentru început o serie de premise: Dacă natura generală a realității sau a lucrurilor înseamnă un anumit set de caracteristici comune tuturor lucrurilor, ori a tot ce este real, admit că nu există o asemenea natură generală. Consider că există, în acest sens, o natură generală a oamenilor (p. 698). Să nu fi cunoscut el, cel puțin ca alternativă, conferințele lui Rudolf Steiner, de la München (1909), teoriile acestuia despre ființa cvadripartită? Trecem, dar, peste discuțiile pe care le comportă relațiile natură – natură generală – natura umană, fiindcă filosoful ne va propune, ceva mai departe, realitatea graduală (p. 701), altceva decât realitatea absolută, așteptându-ne așadar să desființăm orice realitate ce tinde spre exhaustiv pe motivul lipsei de autonomie (p. 708) și al extrapolării experiențialului (p. 710). Dar, să urmărim inferențele și contiguitățile demonstrațiilor lui Collingwood în chip restrictiv, adică fără a le căuta ca atare în The Idea of Nature, a cărei traducere ne-o pune la dispoziție Ed. Herald în 2012 (Ideea de natură: O istorie a gândirii cosmologice europene), deși, în esența lor, le regăsim și aici (Mintea și materia – p. 173, începând de la conceptul physis, din filosofia greacă, continuând cu Spinoza, Newton, Leibniz, adică de la natura ca mișcare prin sine și pluralitatea mișcătorilor nemișcați, până la fizica modernă): Collingwood face distincție între natura generală a realității (natură generală), diferită ca accepție de natura generală a oamenilor sau a triunghiurilor, pentru ca, mai departe, să distingă lucrurile ca a fi de trei genuri, pe care le clasifică în minți, corpuri și entități abstracte (p. 704). Cum la Collingwood niciun concept filosofic nu este un concept-clasă (p. 698), BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Filosofie

prin urmare nici realiatea nu este un concept-clasă; ea se identifică cu lumea, cu ceea ce este ca atare, fără a-și asuma prerogative clasificatorii, deși mulți filosofi remarcabili au vorbit despre realitate ca despre un tot unitar, lucru înșelător, din perspectiva sa, precum am socoti muzica sau poezia aspecte ale artei, or un individ ca aspect al umanității. Considerentul său este acela că relația dintre ceva și aspectele sale ar putea cu greu să fie o reprezentare adecvată a naturii generale a realității în relația sa cu diversele realități (p. 700), pentru că despre ce fel de unitate ar fi vorba, dacă unitatea realului în relație cu diversitatea tipurilor variate de lucruri nu este totodată și unitatea unui sistem clasificatoriu (p. 701) – ca în postulatul al doilea al sistemului lui Peano (succesorul unui număr este tot un număr) sau ca în teologiile creștine? Realitatea nu este prin ea însăși o ierarhie de forme ce cade în seama metafizicii; autorul se îndoiește că metafizica ar putea s-o facă vreodată pentru că însăși cunoașterea asupra realității este și fragmentată și unilaterală (p. 703). Sau, dacă realul nu formează o singură ierarhie, aceasta este o consecință a eșuării în perceperea conexiunii părților. Vina, dacă este o vină, poate fi pusă mai degrabă pe o insuficiență a cunoașterii (nu putem acoperi spațiile goale dintre fragmente, p. 704), sau rezidă în subtilitatea conexiunilor care încă ne scapă. Creaționismul are soluția în Cauza tuturor Cauzelor. Metoda lui Collingwood în gândirea metafizică conduce însă spre identificarea celor trei genuri de lucruri necauzate așadar (minți, corpuri, entități abstracte): prin minți înțelegând ceea ce se înțelege în general prin aceasta, corpurile sunt definite ca lucruri ce ocupă spațiu și se deplasează în timp (p. 704), iar în entități abstracte (expresie socotită de autor stângace și înșelătoare) adună ființa, negația, relația, necesitatea, posibilitatea etc. El face o distincție pe care conceptul nu o situează neapărat în definitoriu; numite de filosofii moderni categorii, pentru Collingwood ele nu sunt produsele abstractizării, ci modalitate de a le pune în practica prin noemă, ca proces al gândirii abstracte, ceea ce permite atunci definirea minții prin identificarea cu activitatea sa, adică mai mult decât dezvăluirea în aceasta (p. 704). O remarcă totuși în argumentația filosofului: disocierea speculativă trece peste ceea ce alții au ilustrat și ajunge la formulări de genul „voi veni și te voi vedea”, fără să se oprească asupra limbajului care nu e responsabil de gândire, ci doar de exprimarea ei, afirmă mintea ca o gândire încorporată și trupul ca un corp înmințit. Contiguitate sau congruență cu Sinele, de care nu amintește nimic? Collingwood presimte dilema și se străduiește să precumpănească între minte și corp: Fie BANCHETUL 4-5-6 / 2016

sunt corpul meu, căruia mintea mea îi este atașată ca un fel de umbră (ca în viziunea lui Homer, din Iliada, I, 3-4); fie sunt mintea mea, căreia corpul meu îi este atașat ca un fel de geamăn siamez prin glanda pineală, sau cam așa ceva (ca în viziunea lui Descartes); fie sunt, altminteri, un fel de al treilea lucru, nici minte, nici corp, care are o minte și un corp; fie sunt, altfel, un întreg făcut dintr-un corp și dintr-o minte, ca două părți, fiecare parte conținându-se în sine integral (p. 705-706). Transcendentul este în egală măsură ocolit ca și Sinele. Collingwood ne propune, așadar, în oricare din cele patru alternative, omul ca o sumă întâmplătoare care tinde spre dualitate și se situează în mijlocul determinațiilor naturaliste în mod evident nereușind totuși să rămână consecvent tezelor sale de care aminteam la început: stau și mă întreb dacă nu cumva mintea însăși este ceva pe care corpul l-a produs dintr-o anumită nevoie de a-și depăși defectele din propria realitate (p. 711), respectiv altei aserțiuni care proclamă fiecare minte o expresie a entităților abstracte (p. 707) – în contradicție cu sine, mintea este socotită de data aceasta între lucruri alături de corpuri, dar și de entități abstracte, deși a socotit-o de acest ordin. Collingwood motivează aceasta ca o interferență cu entitățile abstracte în ce privește atributul gândirii. Evident restrictiv, el se vede nevoit totuși să constate: ființa atemporală și aspațială a entităților care o compun nu cere nici ca ele să fie exprimate în corpuri sau minți, nici ca ele să fie captate de minți (p. 706) – o altă realitate (lume) decât cea a corpurilor. Collingwood consideră că trebuie să insiste pentru a elimina orice confuzie, însă parcă acestea se adâncesc și mai mult: Corpurile și mințile, iarăși, nu sunt numai tipuri diferite de lucruri, ci, în anumite moduri, tipuri opuse de lucruri. Ele se armonizează pentru a se deosebi de entitățile abstracte, prin aceea că ambele tipuri sunt supuse schimbării... (p. 707). Apare întrebarea firească: dacă fiecare minte e o expresie a entităților abstracte și corpurile nu fac numai o lume de corpuri, ci și o lume de entități abstracte, iar lumea minților este o lume de lucruri care posedă și un corp, ce este precumpănitor în această lume corp-minte? Pentru că, se înțelege, nu este suficientă o aproximare ca aceasta: Cea de a treia caracteristică a unei ierarhii a formelor este combinarea de tipuri diferite cu grade diferite. Entitățile abstracte, corpurile și mințile sunt toate reale și toate diferite; iar tipul de realitate pe care îl au este diferit (p. 708), cumva ca în teoria funcțiilor. Și mai spune Collingwood: Realitatea unei minți constă în activitatea sa ca simțire, voință și cunoaștere (p. 708); cu alte cuvinte atribuie simțirea acestei 27

FILOSOFIE

realități, nesocotind că ea se realizează nemijlocit prin corporalitate (gustul, mirosul, auzul, vederea...), după cum singur a remarcat că orice entitate abstractă manifestă o lipsă extremă de autonomie (p. 708). Corporalitatea cunoaște mișcarea care înseamnă, în devenirea sa, o ruptură esențială cu ceea ce era spre a fi ceea ce este și asta depinde de ceva care nu-i aparține (p. 709); un „ceva” de care nu se apropie nicicum. Schimbările minții sunt de domeniul dezvoltării; vechiul este păstrat ca un element al noului (p. 711). O condiție a dezvoltării ar constitui-o actualizarea experiențelor trecute. În funcție de aceasta, mintea se constată liberă în măsura în care actele noastre recente sunt condiționate nu de trecutul nostru, ci de amintirile noastre privitoare la trecut (p. 710), de perceperea și de conștientizarea personală a experiențelor trecute; în cazul corpurilor însă, spune Collingwood, timpul totdeauna dă cu o mână și ia cu cealaltă (p. 711). Este evident că la data apariției eseului, Collingwood avea deja cunoștință despre diferitele opinii dualiste exprimate în istoria filosofiei, or el preferă să vină direct dinspre filosofia greacă preși postaristotelică, metoda lui însă fiind destul de apropiată de cea a lui John Locke, din Eseul acestuia asupra intelectului omenesc (1690), unde, de asemenea, se miza pe experiență ca observare a obiectelor extracorporale și a proceselor lăuntrice ale minții, izvoarele ideilor fiind senzația și reﬂecția. Vizibilă și inﬂuența lui Thomas Hobbes (The Elements of Law Natural and Politic. Part I: Human Nature, 1650), iar fundamentele logice ale gândirii sale sunt apropiate de cele din Lux Mathematica. Excussa Collisionibus Johannis Wallisii (1672). Collingwood, fără doar și poate, avea cunoștință și de Principia Mathematica, a lui Russell (1913). Citindu-i însă pe englezi, inclusiv pe William Ockham, pe Karl Popper, pe Herbert Spencer, până la Nicholas Humphrey (Mind and Body, în A History of the Mind; London 1992), nici preocuparea și nici interpretarea lui Collingwood nu ne surprind, așadar, nici când am avea câte ceva de reproșat. Matematic vorbind, modelul gândirii și al argumentării sale e cel al funcțiilor bijective; când mizând pe un singur atribut din referențial (depinde de ceva care

nu-i aparține; p. 709), când pe majoritatea acestora (fiecare minte – o expresie a entităților abstracte; p. 707). Speculativ, se contează pe abducție, fără să se contureze, teleologic, scopul determinant și cauza finală: stau și mă întreb dacă nu cumva mintea însăși este ceva pe care corpul l-a produs dintr-o anumită nevoie de a-și depăși defectele din propria realitate (p. 711). Abducțiile sale au îndrăzneala rezolvării, însă abstractizările nu par să le ajute totdeauna: ar putea cu greu să fie o reprezentare adecvată a naturii generale a realității în relația sa cu diversele realități (p. 700), sau nu putem acoperi spațiile goale dintre fragmente, p. 704 etc. Categoric, însă, Robin George Collingwood rămâne un nume de referință în filosofia de expresie engleză a secolului trecut, a cărui preocupare se continuă peste Ocean prin contribuții deosebite (aș reține aici doar pe John R. Searle, cu o serie de lucrări de referință în domeniu: Expression and Meaning. Studies in the Theory of Speech ActsMeaning – 1979; Intentionality. An Essay in the Philosophy of Mind – 1983; Mind, Language and Society. Philosophy in the Real World – 1988; Mind – 2004). El punctează douăsprezece probleme fundamentale în filosofia minții și ia în calcul cum se cuvine intenționalitatea, liberul arbitru, cauzarea și nu în cele din urmă Sinele. Altfel, filosofiile kantiană, hegeliană, heideggeriană și nu mai puțin cea orientală, ocolite în referențialitatea lor consacrată inclusiv pe probleme de metodă metafizică, în afara vreunei vanități neproductive, ar rămâne greu de motivat. Ion Cârjoi, Singurătate, u/p, 60 x 80 cm, Muzeul județean Gorj

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

FILOSOFIE

Ion HIRGHIDUȘ

O PERSPECTIVĂ FILOSOFICĂ ȘI ANTROPOLOGICĂ ASUPRA IMAGINARULUI POLITIC

maginarul politic reprezintă o preocupare constantă a lui Jean-Jacques Wunenburger1 care pune problema acestuia ca pluralism, în sensul că există o bogăție a acestui tip de imaginar, ceea ce justifică folosirea termenului de imaginarii ale politicului. Cercetarea imaginariilor politicului este realizată de filosoful francez printr-o analiză care trece dincolo de semnificațiile devenirii istorice. În lucrarea intitulată Imaginariile politicului2, cele trei părți ale cărții redau un traseu istoric, dar, în același timp, cu trimiteri care fundamentează o știință a imaginarului dincolo de abordările teoretice de până acum. Descrierea aproape fenomenologică este completată de aspecte metodologice și de aplicația practică sub forma unei mitanalize politice. Ipoteza pe care se bazează cercetarea imaginariilor politicului este următoarea: unele forme de imaginar determină și susțin raționalitatea (în cazul acesta special: raționalitatea politică)3. Prima parte a cărții menționate este intitulată Inventarea Cetății, în care sunt analizate Ficțiunea puterii și Romanul poporului. O preocupare pentru geneza politicului este evidentă aici pentru că apariția cetăților-stat presupune o organizare politică în evoluția căreia sunt parcurse mai multe trepte: de la formele politice rudimentare până la formele politice rafinate. Constituirea unei realități a puterii este dublată de un imaginar al puterii în care un rol fundamental îl joacă miturile fondatoare. Din acestea decurg cele trei funcții redate prin puterea coercitivă Imaginarul politic apare ca un subcapitol în JeanJacques Wunenburger, Filosofia imaginilor, traducere de Muguraș Constantinescu, ediție îngrijită și postfață de Sorin Alexandrescu, Editura Polirom, Iași, 2004 (după Philosophie des images, PUF, Paris, 2001). Aici sunt analizate imaginea parentală a puterii și simbolistica autorității. 2 Jean-Jacques Wunenburger, Imaginariile politicului, traducere Ionel Bușe, Laurențiu Ciontescu-Samfireag, Editura Paideia, București, 2005. 3 Ibidem, pp. 5-11.

(cea a unui monarh), puterea justițiarului și puterea legislatorului4. Observăm că numeroasele exemple pe care le are în vedere Jean-Jacques Wunenburger aparțin spațiului european, dar s-ar putea da tot atâtea exemple din Orientul antic unde a înﬂorit democrația militară, formă de guvernare pe care o întâlnim și la unele popoare europene (geto-daci și gali). De asemenea, important este de observat că ﬁecare dintre cele trei funcții are o dublă dimensiune: o dimensiune rațională care este ancorată în realitatea concretă a Cetății (societății) și o dimensiune imaginară care este alimentată de mituri și simboluri capabile să producă trăiri de mare intensitate. Problema acestei construcții este, probabil, cea a liniei de demarcație dintre imaginar și rațional care nu este sigură, ci reprezintă un amestec dintre teamă și admirație, dintre cunoașterea unei experiențe sociale capabile să creeze un sentiment al siguranței și cunoașterea mitică reprezentată de credințe. Funcția regală este reprezentată de o putere cosubstanțială, în care puterea zeilor ajunge la oameni printr-un intermediar: monarhul5. Puterea sacră a monarhului seamănă într-un fel cu acel Colosal strivitor al lui Rudolf Otto care depășește posibilitatea noastră de percepție6. El trezește atât teamă, cât și admirație prin ceea ce poate provoca în noi dincolo de orice raționalitate. Colosalul lui Rudolf Otto este comparabil cu „puterea strivitoare ” pe care Jean-Jacques Wunenburger o invocă în legătură cu admirația și adulația, teama și spaima în fața unei majestăți care a primit prin tradiție pecetea imaginară a divinului.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Ibidem, p. 15. Ibidem, p. 16. 6 Rudolf Otto, Das Heilige. Über das Irrationale in der Idee des Göttlichen und sein Verhältnis zum Rationalen, ediția a 14-a, Leopold Klotz Verlag / Gotha, 1926, traducere în română de Ioan Milea: Rudolf Otto, Sacrul. Despre elementul irațional din ideea divinului și despre relația lui cu raționalul, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, pp. 5456. 4 5

FILOSOFIE

ranul este cel care decide asupra excepției”10, ca legiuitor omnipotent. Ca urmare, excepția devine mai importantă decât regula. Excepția folosită în jurisprudență este echivalentă cu miracolul în teologie. Toate conceptele semnificative ale teoriei moderne a statului „sunt concepte teologice secularizate”11, ceea ce transpare și în cazul legiuitorului atotputernic. Dar Jean-Jacques Wunenburger arată că „Mai profundă decât construcția juridică, construcția simbolică îi oferă deci puterii o formă mitică, religioasă, care-i asigură fundamentul și perenitatea”12. Mai mult decât atât, construcția simbolică are capacitatea de a deturna realitatea deoarece trece dincolo de indivizii carismatici înrădăcinându-se în Ion Cârjoi ,Două mese, u/p 100 x 80 cm, 1974, metaistorie. Muzeul județean Deva Orice organizare politică are, după Jean-Jacques Wunenburger, trei Viața politică se manifestă în plan mundan, dar, prin repere importante: executivul, judiciarul și legislaimaginar, își trage substanța din planul supramun- tivul. Reprezentarea acestora în toată perioada istodan: „Viața politică nu se limitează așadar la a ad- rică apelează la mituri, simboluri și analogii cu un ministra afacerile umane, ci obligă la a pune în scenă conținut religios13. „Romanul poporului”, cum este imaginarul puterii, pentru a-i da substanță și perma- numită devenirea unor entități socio-politice, se funnență”7. Prin construcția simbolică, politicul și reli- dează pe mitul pământului și pe memoria străbunigiosul își trag substanța din același orizont ancestral. lor. Aceste două idei acționează ca forțe germinative Totodată, este funcționabilă ipoteza că politicul nu în construcția istorică prin transcenderea dincolo de s-a desprins niciodată de transcendentalul exprimabil realitate într-o lume a miturilor fondatoare. Astfel că, printr-un anumit tip de imaginar, ceea ce dă dreptul imaginarul socio-politic face din popor o ființă „pe de existență a unei „teologii politice”8. O astfel de jumătate reală, pe jumătate imaginară”14. teologie se poate funda pe faptul că modernitatea nu Partea a doua din Imaginariile politicului este s-a putut elibera în totalitate de „mitologia religioasă intitulată „Chipuri ale acțiunii”, unde scopul este de a regalității originare” care ia forma unor prerogative a examina un potret-tip al guvernatorului și marile (dreptul de grațiere, rațiunea de stat), creându-se un interpretări pe care societatea politică le pune în joc. conflict cu legitimitatea modernă a guvernării. Ideile O analiză a Principelui lui Machiavelli apare ca fiind lui Carl Schmitt, considerat un „Hobbes al secolului necesară deoarece acestă lucrare reprezintă o „anatoXX” de către George Schwab, au influențat gândion the concept of sovereignty, translated by George rea lui Franz Neumann, Herbert Marcuse, Hannah Schwab, foreword by Tracy Strong, University of Chicago Arendt etc. în ceea ce privește transmiterea sacra- Press edition 2005. Această carte a fost publicată inițial lității puterii politice unor reprezentanți de vârf ai ca Politische Theologie: Vier Kapitel zur Lehre von der statului modern9. Conform lui Carl Schmitt, „Suve- Souveranitat, 1922, ediție revizuită în 1934 de Duncker & 7

p. 19.

Jean-Jacques Wunenburger, Imaginariile politicului,

Jean-Jacques Wunenburger pune în discuție teza lui C. Schmitt din Théologie politique, Gallimard, 1998 (Imaginariile politicului, p. 22). 9 A se vedea „Introducerea” pe care o face George Schwab la Carl Schmitt, Political theology : four chapters

HUMBOLD, Berlin. 10 Carl Schmitt, Political theology : four chapters on the concept of sovereignty, p. 5. 11 Ibidem, p. 36. 12 Jean-Jacques Wunenburger, Imaginariile politicului, p. 23. 13 Ibidem, p. 33. 14 Ibidem, p. 49.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

FILOSOFIE

Ion Cârjoi, Șură în Apuseni, u/p, 87 x 115 cm

mie psihologică”15 a unui guvernator modern. Lecția lui Machiavelli este de strictă actualitate, dar ea nu scapă de jocul imaginilor și devine o metapovestire. O trimitere la miturile care au marcat istoria politică întărește speranța unei reînnoiri pentru că reîntoarcerea la origini ar putea elimina imperfecțiunile aduse în timp de istorie. Partea a III-a a lucrării Imaginariile politicului este intitulată „Imaginația politică”, în care JeanJacques Wunenburger trece dincolo de prezentarea formelor pe care le ia imaginarul în spațiul politic. Trebuie înțeleasă mai bine rațiunea de a fi a imaginarului și eliminate confuziile care se fac de obicei cu privire la imaginarul politic. Sunt două categorii de atitudini față de acest tip de imaginar care reprezintă surse de eroare: a. considerarea imaginarului ca pe un conglomerat de reziduuri care nu poate fi luat în seamă pentru o analiză a politicului; b. exagerarea importanței imaginarului care transformă sfera politicului doar într-o lume a jocurilor, iluziilor, minciunilor, iraționalului16. Este preferabil un echilibru între aceste orientări pentru a evita riscul unei interpretări sărace a politicului. Sfera politicului, oricât de dominată ar fi de pragmatismul actual, nu se poate debarasa în totalitate de imaginar. 15 16

Ibidem, p. 54. Ibidem, p. 81.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

După cum afirmă Chiara Bottici, „Politica a fost întotdeauna imaginală, dar diferența este că astăzi nu mai putem ignora acest fapt”17. Mai mult decât atât, în decursul timpului, care presupune o maturizare a filosofiei postmoderne, imaginarul a ieșit din propria-i singularitate și s-au constituit diferite forme de „imaginarii” care conviețuiesc și reprezintă o fuziune de orizonturi și o comparație între culturi18. Jean-Jacques Wunenburger este adeptul unei medieri pozitive a imaginației de care trebuie să beneficieze sfera politicului. Ca urmare, confuziile și erorile cu privire la imaginar, în special cele privitoare la imaginarul politic, trebuie depistate printr-o cercetare atentă a filosofiei care implică imaginarul politic din antichitate până în prezent. Reperele luate în considerare sunt: Platon, Hobbes, Rousseau, Hegel, Marx, Freud, Nietzsche, Bergson, H.G. Gadamer. Filosofiei care face mereu apel la rațiune i se contrapune o filosofie care nu ignoră credința religioasă, procesele inconștiente, interpretările simbolice. O realitate politică pur rațională este doar o utopie și o trunchiere a adevărului deoarece există anumiți compuși ireductibili ai istoriei care nu sunt raționali: carisma unor conducători, patria, sentimentul național, destinul unui popor19. Acesta este motivul optării pentru o mixtură dintre rațional și irațional în interpretarea politicului, în care simbolurile și miturile contribuie la consistența instituțiilor, idealurilor și valorilor politice. Există un polimorfism al imaginilor, ceea ce presupune practici imaginare diferite care se pot situa atât sub semnul pozitivului, dar și sub semnul negativului. Jean-Jacques Wunenburger distinge, în analiza pe care o face imaginarului ca obiect cognitiv, trei tipuri de accepțiuni20: complexitatea imageriei care este redată prin reprezentări, portrete, embleme, alegorii, fapte de vitejie memorabile etc.; b. imaginarul creator de irealități care nu corespund nici unui dat empiric, aflat în afara experienței, cum ar fi originea divină a unui monarh; reprezentările Chiara Bottici, Imaginal politics: images beyond imagination and the imaginary, New York Chichester, West Sussex, Columbia University Press, 2014, p. 105. 18 Ibidem, p. 40. 19 Jean-Jacques Wunenburger, Imaginariile politicului, p. 84. 20 Ibidem, pp. 86-87. 17

FILOSOFIE

Cetatea perfectă); b. suprainterpretarea imaginilor, simbolurilor și miturilor (când avem de a face cu o imaginație neînfrântă, ca în cazul interpretării oricăror evenimente sociale ca manifestări supraumane și al înscrierii acțiunilor unui Principe într-o astrocosmologie). Derivele patologice ale interpretării imaginarului, îndeosebi a imaginarului politic, dăunează atât raționalității cât și imaginarului ca atare. Este necesar un echilibru între mythos și logos, sau găsirea a ceea ce vechii greci au numit „justa măsură”, așa cum aceasta apare ca armonie ce rezultă formele geometrice. Cercetarea imaginarului politic este privită de Jean-Jacques Wunenburger prin prisma metodologiilor care s-au constituit în timp. În cadrul acestora sunt amintiți23: Sigmund Freud – cu diIon Cârjoi, Tribunii Ardealului, mensiunea psihanalitică a metamitului u/p, 60 x 80 cm, Muzeul județean Gorj miturilor politice; Friedrich Nietzsche – cu opoziția dintre dionisiac și apolinic; Oswald Spengler – cu declinul Occiimaginale ca fapte noetice. Se constituie astfel dentului ca o consecință a unei istorii universale imfigura unui topos al imaginarului politic la care placabile; Claude Lévi-Strauss – cu viziunea strucrecurg beneficiarii politicului, cum ar fi, de exemplu, turalistă; Georges Dumézil – cu temerara cercetare totalitarismul care recurge la propagandă și cultul asupra ideologiilor indo-europene; Gilbert Durand personalității. În cadrul reprezentărilor imaginale – cu sinteza pe care o face din perspective genetice și scopul este de a transforma ficțiunile în obiecte structurale. Mitanaliza politică este cea care stabileșsociale credibile care să întărească anumite credințe te profilul miturilor dominante și evoluția acestora ca influență istorică. Ideea lui Jean-Jacques Wunenburîntr-un viitor mai bun. Folosirea imaginarului pentru orice construcție ger că miturile dominante (Prometeu, Dionysos, socială nu este lipsită de pericolul unei treceri într-un Hermes) determină, printre altele, modele de logică registru patologic al acestuia. Iconoclasmul și ido- poate fi comparată cu noul spirit logic întrevăzut în latria sunt două dintre derivele patologice ale imagi- „logica lui Hermes” (o logică a păcii) care se opune narului de care vorbește Jean-Jacques Wunenburger. agresivității „logicii lui Ares”24. Jean-Jacques Wunenburger realizează la finalul În cadrul acestora, relația dintre imaginar și simbolic lucrării Imaginariile politicului o aplicație practică se deteriorează, prin hipotrofia sau hipertrofia simbolicului. Trebuie căutat un statut intermediar care asupra imaginarului socio-politic american care este supune regimul imaginar la două constrângeri21: a. un privit în contextul unor critici în special europene. mod de prezentare a sensibilului care nu se confundă Sunt redate patru mari teme ale mitanalizei americu experiența imediată a realului; b. eliminarea orică- cane care reprezintă „nucleul dur” al imaginarului american25: a. maniheismul ontologic și moral, reprerei încercări de raționalizare. 22 Derivele imaginarului pot fi : a. desimboliza23 Ibidem, pp. 101-103. rea materialelor imaginare (când un Principe este 24 A se vedea, pentru dezvoltarea acestei idei, luat drept Dumnezeu, o societate oarecare drept 21

p. 236.

Jean-Jacques Wunenburger, Filosoﬁa imaginilor,

Jean-Jacques Wunenburger, Imaginariile politicului, pp. 95-98. 22

Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea Românească, București, 1986. 25 Jean-Jacques Wunenburger, Imaginariile politicului, pp. 104-108. Ideile acestea le regăsim și în Jean-Jacques Wunenburger, Imaginarul, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

FILOSOFIE

zentat de o credință misionară și mesianică; b. mitul emancipării față de autoritatea europeană; c. mitul comunității fuzionale bazat pe egalitate și transparență publică, dar în care funcționează paradoxal egalitarismul și segregaționismul; d. cultul mitic al banului care funcționează ca un veritabil pharmakon ambivalent (otravă și remediu). Se desprind din temele mitice ale imaginarului american câteva caracteristici26: a. imaginarul american se desfășoară în interiorul unei paradigme paradisiace, ceea ce-l transformă într-o utopie ca negație a imaginarului; b. biblismul puritan introduce o libertate religioasă individualizată, o trăire particulară a prezenței divine printr-un sectarism extins; c. negarea tragicului istoriei prin gnoza joachimistă presupune că era biblică a Tatălui și era catolică a Fiului sunt depășite și înlocuite de împărăția Sfântului Duh. Ideile acestea determină un imperialism moral pe care Statele Unite îl impun față de alte tradiții mitice. În concordanță cu teoria lui G. Durand, Jean-Jacques Wunenburger apreciază că imaginarul american are o conﬁgurație schizomorfă, căruia i se opune imaginarul european caracterizat printr-un Homo symbolicus universal. Filosoful francez Jean-Jacques Wunenburger contrapune imaginariile unor țări diferite, cum este cazul României și Statelor Unite. După acesta, România este reprezentativă pentru un imaginar sud-est european27, în timp ce imaginarul Statelor Unite are o încărcătură mitologică mascată de o ideologie pragmatistă. Dimensiunile imaginarului românesc sunt axate în principal pe teoria lui Lucian Blaga din Spațiul mioritic28, în care caracteristica principală este anistoricul spațiului românesc și spiritul care s-a moștenit din străvechiul fond indo-european. În loc de concluzii Filosoful Jean-Jacques Wunenburger aduce prin lucrările sale o contribuție deosebită la cerceta2009, pp. 71-73. 26 Jean-Jacques Wunenburger, Imaginariile politicului, pp. 109-112. 27 Jean-Jacques Wunenburger, Imaginarul, pp. 6970. 28 Lucian Blaga, Trilogia culturii, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1944.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Ion Cârjoi, Fânar, u/p, 100 x 80 cm

rea imaginarului din perspectivă filosofică și antropologică. El este printre cei mai marcanți discipoli ai așa-zișilor „părinți fondatori ai conceptului de imaginar”: Gaston Bachelard, Gilbert Durand, Henry Corbin și Mircea Eliade. Contribuția sa la cercetarea imaginarului politic este una de excepție deoarece instituie elementele fundamentale pentru o analiză de profunzime a acestui tip de existență. Contribuția la dezvoltarea științei despre imaginar se concretizează în mai multe direcții: dezvoltarea unei fenomenologii a imaginarului; impunerea unei metodologii de cercetare specifice în care imaginarul apare ca un obiect distinct în comparație cu raționalitatea, dar tot timpul într-un raport cu aceasta; căutarea și găsirea în permanență a unor aplicații practice ale filosofiei și antropologiei imaginarului. Nu numai cercetarea și scrierea unor lucrări de valoare la nivel european și mondial îl caracterizează pe Jean-Jacques Wunenburger, ci și munca de teren. El are o contribuție esențială în dezvoltarea unor centre ale imaginarului în întreaga lume, printre care și în România. 33

SUFERINŢĂ ŞI CULTURĂ

Ovidiu GHIDIRMIC despre Ion D. SÎRBU

ERA UN „ATLET AL IDEILOR” Interviu luat de Anca Matei la 18 decembrie 2007, Craiova În ce context l-ați cunoscut pe Ion D. Sîrbu? – L-am cunoscut în toamna anului 1966 la Teatrul Național din Craiova, unde eu am dat concurs pentru postul de referent literar. El era în comisie, eu am luat acest concurs și o vreme i-am fost subaltern, nu mult, câteva luni, pentru că, mai târziu, în februarie 1967, am trecut la Revista Ramuri, unde am fost solicitat de Ilie Purcaru, care era pe atunci directorul revistei și am plecat prin transfer. Câteva luni, i-am fost subaltern, am lucrat cu el; am cele mai frumoase amintiri din acea perioadă, în care am fost subalternul unui șef cu care mă mândresc, care ieșea din tipare. Ne puteți relata o întâmplare din acea perioadă? – Nu avea nimic de șef în el, avea numai o autoritate intelectuală. Autoritatea îi venea din inteligență și din cultură; accepta dialogul, îi plăcea extraordinar de mult să dialogheze; nu avea nicio diferență de funcție și nici de vârstă – era cu două decenii mai mare decât mine și ne înțelegeam perfect – parcă am fi fost din aceeași generație. Era o înțelegere perfectă, o colaborare fructuoasă. Era un irezistibil cauzeur, dar vreu să vă spun că, în perioada aceasta, am scos împreună o revistă al cărui titlu l-am pus eu, pentru că eu am avut un cult și-l am pentru Camil Petrescu – prima mea carte se numește Camil Petrescu sau patul lucidității – și atunci am pus titlul acestei reviste Opinii și atitudini (titlul unei cărți a lui Camil Petrescu). Jubila, îi plăcea foarte mult acest titlu – era o revistă cu atitudini foarte ferme, critice, exact ce trebuia să fie o revistă de teatru. Liantul acestei prietenii consta în afinitățile culturale pe care le împărtășeați? – Fără îndoială și mai ales, înainte de toate, în plăcerea dialogului, ne plăcea enorm să dialogăm, dialogam la serviciu tot timpul și după aceea ieșeam

în oraș la o cafenea, la un local la o mică agapă literară, unde iar discutam la nesfârșit literatură și politică – eram în permanență supravegheați de securitate – asta vreau să se spună, eram înregistrați în fiecare zi, cred că au scris epopei despre dialogurile noastre. Aveați opinii literare comune? – Am avut dincolo de generații un liant care a fost clasicismul, valorile clasice pentru care era un mare adept și pe care le stăpânea foarte bine, care ne-au legat foarte mult. Împărtășeam aceleași păreri literare pentru că el avea, în mod surprinzător, ca și mine, un cult – aici am rămas uimit – pentru Călinescu pe care îl considera cel mai mare critic român, îl punea peste toată critica românească. Existau dispute amicale pe teme literare? – Nu numai amicale, foarte frumoase, dar și polemice, argumentate, incisive, eu sunt un spirit polemic și incisiv. El nu era un om comod și, uneori, pe tema Cercului de la Sibiu, aveam unele accente mai critice despre acesta, îl irita să-i critici Cercul, deși el nu a fost un răsfățat al Cercului, nici cerchiștii nu l-au răsfățat; el s-a impus mai târziu și de-abia astăzi devine, cu trecerea timpului, o figură dintre cele mai proeminente a Cercului de la Sibiu. Atunci era o speranță, un talent, dar astăzi e unul din pilonii mari ai Cercului Literar de la Sibiu. Obișnuia să vorbească despre colegii de la Cerc? – Povestea frecvent, eu mă angrenam în aceste discuții și a rămas de câteva ori surprins, pentru că i-am spus că cel mai mare critic al Cercului Literar de la Sibiu este, nu Negoițescu, ci Nicolae Balotă. A rămas uimit: „Cum, tu crezi asta?”. „Zic cu toată tăria și convingerea!”, pentru că Negoițescu a fost la vremea aceea foarte bine receptat, dar Balotă are niște lucrări atât de solide și de temeinice, încât va rămâne unul dintre cei mai mari critici români, ceea BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Suferinţă şi cultură

ce se adeverește astăzi cu aniversarea lui când se spune că este poate cel mai mare cărturar român al sfârșitului de secol. Pentru că vorbim despre membrii Cercului Literar, Ion D. Sîrbu mai avea resentimente, peste ani, față de Ștefan Aug. Doinaș? – Timpul le-a estompat, le avea, dar se detașase de momentul acela – în Jurnal scrie la un moment dat o frază dureroasă pentru Doinaș și pentru memoria lui. Spune că D. (n.a. Doinaș) este „râma care m-a condus spre Dumnezeu”. Pentru că Doinaș a fost acela care l-a turnat atunci Securității, deci delatorul este marele poet și eseist român. Îl iertase cu timpul? – Îl iertase cu timpul și îi recunoștea și valoarea literară, avea această capacitate de obiectivare, dar vreau să vă spun că la moartea lui Sîrbu, în necrologul rostit atunci, Doinaș a spus o frază teribilă: „Ion D. Sîrbu rămâne inteligența cea mai categorică a Cercului Literar de la Sibiu”. Deci, l-a recunoscut ca cel mai mare spirit, cel mai mare intelectual. Tot atunci am avut și eu un necrolog, l-am evocat, mi-aduc aminte că am și recitat pentru el poezia aceea fabuloasă a lui Blaga, Greierușa, în care apare ideea morții, a creației care învinge moartea. Despre teatrul lui Radu Stanca ce părere avea? – Avea o părere foarte bună, îl elogia, avea un cult pentru Radu Stanca, nici nu se putea să nu-l aibă, pentru că, de fapt, creierul acelui Cerc a fost chiar Radu Stanca, mare poet, baroc, estetizant, de un rafinament teribil, plus eseistul. Mentorul era Blaga, magistrul, și Radu Stanca era creierul. Care erau idolii săi în materie de literatură, în afară de ceea ce se cunoaște, exista vreun scriitor preferat? – Vă spun ceea ce nu se cunoaște. Idolii săi în literatură, marele sale modele erau două: Blaga, evident, și Sadoveanu. Aceștia erau scriitorii la care se raporta mereu și despre care vorbea cu evlavie; despre Blaga și Sadoveanu care se întâlnesc prin lumea miturilor care îi unește. În Craiova adoptivă, s-a dedicat teatrului cu pasiune prin prisma funcției sale. – Era un om care s-a implicat total în mișcarea teatrală craioveană, un secretar literar care își lua lucrurile în serios, meticulos și era foarte respectat de actori. Respectul era unanim, pentru că este, după BANCHETUL 4-5-6 / 2016

părerea mea, cea mai mare personalitate postbelică din această prestigioasă instituție de cultură care este Teatrul Național din Craiova. Personalitatea lui, în acest domeniu, este comparabilă cu cea a lui Rebreanu. Să vorbim puțin despre prieteniile din lumea teatrului. Mă gândesc la Marin Sorescu, pe care l-a cunoscut în acei ani. – Vă spun așa: prieteni el a avut în cercul lui, în care eu eram, cred, pe primul plan. În fiecare zi ne vedeam în oraș și la el acasă și discutam. Revista Ramuri a fost foarte aproape de el atunci, Ilie Purcaru îl iubea foarte mult. Îl respectam și îl publicam. A venit apoi Alexandru Piru, critic temut, care de fapt este magistrul meu, eu sunt discipolul său și în memoria lui am clădit Școala Doctorală care îi poartă numele. Eu am învățat mult de la Piru în ceea ce privește critica literară, am știut să-i fur meseria – cum se spune – însă erau orgolii. Lumea literar-artistică este plină de orgolii și să nu vă așteptați la raporturi idilice. Nici cu Piru n-a avut raporturi foarte armonioase și nici cu Marin Sorescu. Toți aveau orgoliile lor. Fiecare. Și Piru, și Marin Sorescu, și Sîrbu, bineînțeles, aveau un orgoliu imens, mai ales că el avea o energie și o vitalitate deosebite, era expansiv, avea o forță teribilă, deci era un om incomod. În viața privată avea tabieturi, îi plăcea boema? – Aici trebuie să vă spun că am fost de curând la Sibiu într-o comisie de Doctorat și acolo am întâlnit câteva persoane din generația lui care l-au cunoscut bine și care toți spuneau: „Gary era exploziv!”, acesta este cuvântul – exploziv –, irezistibil. Tabieturi nu avea, era zilnic la mașina de scris, nu ți-l poți imagina decât în modesta lui locuință, un apartament cu două camere, aici în centrul Craiovei, la blocul Romarta, bloc în care au locuit și Piru, și Sorescu, și V. G. Paleolog, marele brâncușolog. Sîrbu era mereu la mașina lui de scris, nu-l găseai decât acolo. Îl sunai, veneai la el, el era singur cu mașina lui de scris. Deci boema este exclusă? – Deși lucra foarte ordonat, îi plăceau ieșirile, îi plăceau agapele, era un om de lume, un cauzeur. Îi plăcea să meargă la câte un pahar, la o discuție, era plin de vervă, de temperament. Era un bun familist?

Suferinţă şi cultură

– Era un bun familist, dar a avut și un mare noroc, o mare șansă: a fost doamna Lizica Sîrbu, cea de-a doua soție, o femeie deosebită, de o înțelepciune rară, plină de spirit, de umor, la care a ținut foarte mult. A fost o relație deosebită, plină de armonie, de înțelegere. Ea ține, în continuare, la memoria lui. I-a creat un mediu, a știut să întrețină o atmosferă. Da, era un familist, era pe jumătate jovial, râsul era doar o componentă a figurii lui spirituale mult mai complexe. Era un om foarte complex, foarte profund. Abisal. Eu am stat lângă el atâția ani și nu pot să spun că l-am cunoscut în adâncimea spiritului său abisal. Eu am spus că el a fost un revoltat. Era, genetic, ontogenetic, un om în permanență revoltat. Un spirit luciferic – l-am compara cu Toma Nour, eroul romanului lui Eminescu: Geniu pustiu. Cum se manifesta față de sistemul comunist? – Era tot timpul revoltat și discutam, fără rețineri, despre regimul totalitarist, despre dictatură, deși eram toți filați de Securitate. Eu am avut dosare, fișete întregi, pentru că gravitam în cercul lui Ion D. Sîrbu. Vă vorbea despre „scrierile de sertar”? – Vorbea. Vorbea, însă spunea ceva tulburător; spunea că nu crede că vor apărea vreodatră. El tot timpul a fost convins că dictatura nu se prăbușește, comunismul nu dispare, deși lucra ca un Sisif. Iată că istoria e plină de viclenii, iată că istoria ne oferă cele mai teribile surprize. Imediat după moartea lui, i-a fost publicată capodopera sa, rămân la această idee, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, publicată chiar oficial de noul regim care a venit, democratic. E un scriitor a cărui valoare crește în timp. V-aș mai întreba despre amintirile pe care le avea despre război și despre anii de detenție. Mai evoca acea perioadă? – Mereu. Despre amintirile războiului pe care l-a dus în prima linie, pentru că rea fiu de miner sărac, venea dintr-un mediu de jos, față de alții care au fost feriți de avatarurile războiului. În legătură cu anii de pușcărie, spunea că a fost victima unor prieteni, eu cunoșteam povestea cu Doinaș de la el și îmi spunea că dacă aș fi trăit în vremea aceea, aș fi făcut sigur pușcărie, mai mult și mai repede decât el. A acuzat vreodată acei ani de pușcărie pentru boala fatală care a survenit ulterior?

– Nu au nicio legătură. Boala a fost neașteptată, perfidă, pentru că el era de o vitalitate incredibilă, nu credeam că va fi răpus de o boală necruțătoare. Era în plină forță. S-a stins foarte repede. Se poate spune că opera sa contribuie la umplerea unor „goluri” specifice literaturii create în regimul totalitar? – Fără îndoială. Și mai ales acest document teribil, tulburător, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, pe care eu îl compar cu scrierile lui Soljenițîn. O radiografie tulburătoare a totalitarismului. În scrierile dramatice, regăsim frecvent imagini-simbol ale mediului natal, dar și elemente biografice. Ce pondere aveau acestea în actul creației? – Regăsim figura dominantă a Tatălui. La el este foarte importantă și pregnantă această imagine a paternității. Avea un cult pentru Tată, care era român, miner, originar din părțile Ardealului. Se simțea străin în Craiova? – Nu. Nu-i plăcea mediul. Nici mie, deși sunt craiovean, nu pot să spun că-mi place mediul acesta balcanic, acest Isarlâk. Aici trebuie să vă spun că termenul „Isarlâk” l-a luat de la mine. Din discuțiile noastre în care eu spuneam „Gary, aici ești în Isarlâk!”. I-a plăcut atât de mult chestia asta, încât el spunea „Craiova-Isarlâk”. Semnificația face trimitere la spiritul balcanic, levantin și imoral, cu toate tarele lui. Pentru Sîrbu nu asta era important, nu mediul exterior, ci cercul lui, redus, de prieteni, în care se simțea bine și în care a creat foarte bine. În acest Isarlâk și-a scris cea mai mare parte a operei. Toate marile lui opere sunt scrise la Craiova. În Craiova-Isarlâk. Nu regreta Bucureștiul sau străinătatea? – Nu, dimpotrivă, avea distanță față de luminile și zgomotul capitalei; avea orgoliu și dispreț, știa că e puternic aici în Craiova. Totuși, de ce se considera, precum îl numise Blaga, un atlet al mizeriei? – Originea lui joasă, minerească, îl făcea să se simtă un atlet al mizeriei din punct de vedere social. Eu am scris un articol în Revista Lamura (nr. 10,11,12/ 2006, Anul VI, serie nouă, Craiova), care vine ca o contrareplică la expresia atlet al mizeriei, și am spus că Ion D. Sîrbu a fost un atlet al ideilor.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

ESEU

Mihaela BAL

ROMANUL CA MANUAL DE SUPRAVIEȚUIRE (despre prozatorul Radu Aldulescu)

omanele lui Radu Aldulescu mi-au dat un răspuns la întrebarea cum este lumea în care trăiesc. Sunt manuale de educație pentru supraviețuire care au ca grup țintă omul de rând, cu un efect curativ imediat: după ce le citești nu-ți mai e frică de ziua de mâine. Autorul sondează o lume complexă în care structurile sociale cunosc o dinamică fără precedent, în care apar stresul psihic, bombardamentul informațional, agresiunea mediului asupra senzorialului, sincoparea fluxului mental. I. Sonata pentru acordeon este romanul cu care a debutat prozatorul, în 1993, fiind comparat de critici cu Marin Preda. Se poate și asta, dar este un Marin Preda mai cinic. Nu ne îmbată cu „dacă dragoste nu e...”, pentru că, nu-i așa, cui îi mai arde? Nu ne spune povești despre căutarea identității într-o lume în schimbare, ci un lucru esențial: caută mâncare sau vei fi mâncat. Romanul propune, pentru cunoscători, descrierea elementelor arhitecturii de mahala bucureșteană, păstrate la vederea oricui se aventurează în cartierul Ferentari. Fără planuri, fără pretenții, începem cu o casă de mahala, cu zorzoane și cu boltă de vie și, obligatoriu, cu privată în fundul curții, cum vezi în tot locul prin București. Arhitectul este Gică, ajutat de Ciocioana, o nevastă-concubină. Apoi apar șantierele și blocurile de toate culorile care supraetajează mahalaua. Nici nu apucă Gică Dei să se bucure de casa lor, că un zvon trece prin mahala: demolarea. Aici, în marginea Bucureștiului, în Ferentari, oamenii trăiesc ca-n sat: au curți cu poiată de găini, cu coteț pentru porc, ba unii, mai harnici țin și câte o vacă sau o capră, în afară de țiganii din clanul Bombonaru, care au curtea goală, bătătură teșită ca un câmp de luptă. Reminiscență a unei străvechi civilizații, pe la poarta caselor din mahalaua cea nouă, trece câte un cioban, care are stâna în apropiere, pe câmpul din margine. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Mahalaua bucureșteană este un loc în care s-a locuit de nevoie, ca alternativă la viața din canale. În jurul locuințelor înjghebate la repezeală a înflorit o civilizație urbană greu de definit, între sat și oraș, agresivă și fără repere morale, amestecătură de români și de țigani. Casele mărturisesc ceea ce omul vrea să uite: că există un oraș aparent, pe care-l frecventăm, cu piețele lui, cu parcuri, biserici și școli, și un oraș subteran, de care fugim, care are subsoluri adânci, în care s-a îngropat istoria ca o boală urâtă. „...adică tot slugă se cheamă că ești, la tine acasă”: Meseriile specifice țiganilor nu sunt foarte diferite: cerșetorie, hoții și ghicit, fabricarea comediilor de bâlci. Țigănia, așa cum o descrie Radu Aldulescu, funcționează după alte legi, nu intra în calculele sociale, nici măcar în perioada totalitaristă. În anii socialismului, în mahalaua Ferentari merg la lucru câțiva, mai nepricepuți, care n-au deprins bișnița și hoția, comerțul cu flori sau alte pricopseli: spoitori, căldărari, cocalari, argintari, ursari, cărămidari. Nimeni nu merge la școală, ar însemna o trădare față de un neam care s-a hrănit cu disprețul față de tot ce reprezintă cultură. Un țigan, Gigi Bombonaru, face box. Pe lângă el, prin pariuri ținute de Faraonu, se îmbogățește mahalaua. Chiar dacă Gigi merge la olimpiade, este medaliat și recunoscut peste hotare, viața sa nu se schimbă. Trăiește tot în Ferentari, cu prietenii și cu verișorii lui, participă la toate nunțile și botezurile, se bate ca golanii, când vrea să apere onoarea Mantilizei, prostituată de ocazie, dar turnătoare la poliție. Se însoară cu o balerină, toacă toți banii și se gândește speriat la bătrânețe, când nu va avea pensie, pentru că a refuzat să aibă carte de muncă. Munca l-a speriat din adolescență, când a încercat câteva meserii: zidărie, pe un șantier, apoi meserii ușoare și bănoase: ospătar, șofer și lăutar, toate abandonate, ultima din lipsa vocației. Idealul social al Bombonarilor este să aibă ce să bea și să mănânce și cu ce să iasă la nunți 37

Eseu

și la petreceri, și-n rest, să nu le lipsească iarna de foc. Gică Dei este cizmar. Cârpește papucii în toată mahalaua, numai la ai lui acasă nu vrea să lucreze, că aduce ghinion să muncești fără bani și se cheamă că e slugă la el acasă. Și toate aceste povești despre meserii și pricopseli le istorisește Marian, fiul lui Gică Dei, personajul-martor al romanului, din perspectiva căruia se realizează narațiunea, el însuși mecanic, la depoul de locomotive. „...adică cine învață sluga hoață, dacă nu tot stăpânul”: După un calcul al lui Gică Dei, să lucrezi la stat nu e nicio pricopseală. Mai întâi, el are timp liber, are bani cât dorește, muncește cum îi place. Câștigul lui Gică Dei nu este de disprețuit, dar recunoaște că statul socialist este un patron mai aprig decât cel mai rău patron capitalist. Așa începe hoția ca „furt din avutul obștesc”, adică se fura de la stat: de pe șantiere se fură materiale de construcție, din cantine se fură mâncare, din măcelării se fură carne, din stațiile Peco se fură benzină. Și totuși nimeni nu se face vinovat, oamenii trăiesc cu seninătate: nu s-a încălcat Decalogul, n-am poftit ce e al aproapelui, pentru că noi suntem statul, adică păgubitul, și noi suntem hoții. Logica simplă a țiganilor nu lasă locul mustrărilor de cuget. II. Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare oferă mai mult decât perspectiva gândirii creatoare de până în 1989, dând și o dimensiune spirituală și culturală nouăzecistă. Un roman al mahalalei bucureștene noi, întinse dincolo de Bariera Vergului, spre platforma industrială a unor uzine ca 23 August, Faur, I.O.R., fixează, în fine, și destinul intelectualului care trăiește în mahala. Desprins dintr-o familie modestă, cu un tată contabil și mamă dactilografă, Aurel Golea este un eoru al timpului nostru, care se înfruntă prima dată cu orașul de sub oraș, prin moartea mamei. Tatăl murise mai demult, de surmenaj, și a avut norocul să mai prindă un loc de veci în cavoul familiei, din Bellu. Moartea mamei îl pune în postura de a negocia un loc de veci pentru strămutarea acesteia în ținutul cu verdeață și răcoare. Un vecin îi cumpără garsoniera părintească doar cu zece mii de lei, iar cu opt mii tânărul cumpără un cavou frumos, să plesnească mătușile de invidie, pe o alee centrală, tot în Bellu. Cu două mii de lei trăiește fără griji, în subsolul din Bariera Vergului, unde nu trebuie să plătească chirie, pentru că supraveghează hidroforul blocului.

Așa prinde viață, între lumea de dedesubt și lumea de deasupra, un spațiu intermediar, ca un purgatoriu: subsolul. Aici omul nu e nici mort, nici viu, pur și simplu supraviețuiește. Un scriitor necunoscut și nepublicat, Aurel Golea, care trăiește într-un subsol, înmormântat sub hârtiile romanelor vieții sale, al căror scris nu-l mai înțelege, a căror speranță de publicare nu mai există. Un singur manuscris, bătut la mașină de mamă, pe vremea când trăia, pentru că era singura care-i înțelegea scrisul, a luat calea unei edituri, numită Calende, și va fi publicat la calendele grecești. De aceea, Aurel Golea încearcă tot felul de mijloace de supraviețuire: împreună cu Gilbert, țiganul cu care mătușa Motănica are un fiu, și cu verișorul său, Laur, vinde pe plajă pahare cu nămol și floricele; un prieten, fost student la medicină, fost student la politehnică și viitor student la teologie, îi oferă șansa de a lucra pe șantierul lui moș Victor, unde moșul face avere, furând de la stat materiale de construcție și mai dă șansa și celor doi angajați să trăiască pe lângă el, mâncând ce se găsește și dormind într-o hală-depozit. Un plan de a fugi din țară eșuează chiar în momentul izbucnirii revoluției la Timișoara și, după ce este jefuit de Laur și de iubita lui surdomută, Aurel Golea se reîntoarce în subsolul său de lângă Piața Muncii. Cu speranța că revoluția înseamnă schimbare, el crede că romanele sale vor fi publicate, dar succesul nu vine. După revoluție, cititorii au dispărut. Scriitorul nu mai are niciun rost în lumea postrevoluționară. Într-o zi se decide să-și caute de lucru, pleacă din subsolul său și revine pe plaja unde vânduse în adolescență pahare cu nămol și floricele. Mesajul social este evident: niciun sistem social nu este dispus să acorde o șansă intelectualului. Orașul ascuns. Mitul orașului de sub oraș mai adaugă o semnificație de factură modernă. Subteranele Bucureștiului nu sunt numai porțile pe unde se trece spre un tărâm „cu verdeață și răcoare”, ci sunt locuri de refugiu ale spiritualității. Omul care mai crede în valori este nevoit să se retragă aici. Spațiul subteran în romanul lui Radu Aldulescu nu este numai un spațiu exterior, ci unul interior, simbolic, al sinelui amenințat de social. De câte ori omul își caută cetatea, ieșind din subteranul său, este călcat pe cap și silit să se reîntoarcă. Este un semn că a ieșit prea devreme și lumea nu este pregătită pentru el, așa cum iese din cochilie melcul lui Ion Barbu, în poemul După melci. Omul postmodern eșuează mereu în încercările sale de integrare pentru că trăiește amenințat de celeritate. El trebuie să se BANCHETUL 4-5-6 / 2016

ESEU

mute rapid dintr-o percepție în alta, dintr-o viziune în alta, dintr-o identitate în alta. Aurel Golea, și cu el o întreagă generație pierdută, își schimbă mereu opțiunile și nevoile, devine, după împrejurări, artist, hoț, vânzător ambulant de nămol. III. Nemurirea ca alternativă. Despărțirea omului de Dumnezeu în lumea postrevoluționară lasă posibilitatea de a avea viciul ca virtute. În romanul Mirii nemuririi o femeie se inițiază în arta hoției ca un enoriaș care ascultă o predică: Lăcomia, frica, curiozitatea, dragostea mea, după cum ți-am mai spus – astea trei, da ele ne activează, dar tot ele ne sug, ne năruie, ne risipesc în cele patru zări... Să nu uiți: tot ce nu putem duce în mână, în sân, sub cămașă, cu spinarea, fără să ne cocoșeze prea tare, ne împinge, fără să ne dăm seama, acolo... Acolo-s plânsul și scâșnirea din dinți, foamea și setea în veci neastâmpărate, moartea veșnică pe care-o vezi doar cum ne împresoară din toate părțile și cum lumea se opintește s-o care în cărucioare prin halele supermarketurilor și s-o înghesuie în portbagajele mașinilor. Sunt pline să dea pe-afară vitrinele, panourile publicitare, ecranele televizoarelor și ale computerelor... Zi de zi, trebuie să învățăm noi tertipuri ca să ne ferim din calea ei, zi de zi, trebuie să trudim să ne perfecționăm, ca să-i facem față. „Acolo” înseamnă moartea, iadul, locul unde își primește pedeapsa laolaltă cu toți cei care, fără să fure, se fac vinovați de lăcomie, prin dorința de a supraviețui. A munci pentru a trăi este la fel de imoral ca a fura pentru a trăi. Femeia învață din mers să trăiască la porțile iadului și cu fiecare zi se apropie de nemurire. De asemenea, „acolo”, termen vag, lasă să se înțeleagă și lumea vie, care înseamnă pentru cuplul Rafael și Mirela un alt fel de iad, pedeapsa cotidiană, cu care omul se obișnuiește, înaintea pedepsei eterne. Ei doi sunt proiectarea cuplului primordial într-o lume pe dos. Eroii lui Radu Aldulescu, fără a avea inocența personajelor create de Italo Calvino, se apropie de acestea prin mediul în care trăiesc și prin faptul că sunt parte dintr-o legendă urbană. Marcovaldo, eroul din „Anotimpuri în oraș” de Italo Calvino, pleacă în fiecare zi de acasă pentru a le oferi alor săi o viață mai bună. Într-o dimineață, lângă un semafor, găsește niște ciuperci crescute parcă din asfalt, și se bucură că vor avea un prânz îndestulat. Dar BANCHETUL 4-5-6 / 2016

ciupercile, din cauza poluării, sunt otrăvitoare și toți suferă de pe urma lor. Marcovaldo își duce familia în oraș, la hipermarket, unde fiecare își umple coșul cu ce și-ar dori și, așteptând ora închiderii, când oamenii pleacă din magazin, pun pe rafturi mărfurile pe care le-au plimbat în coș, ies apoi din magazin și poartă în minte imaginea lucrurilor pe care le-au atins și au fost ale lor pentru câteva ceasuri. În comparație cu el, Mirela, din „Mirii nemuririi”, fură ce poate și duce acasă cu mândrie. Pentru ea a trăi este esențial, nu a visa. Rafael, personajul din „Mirii nemuririi”, petrece zilele caniculare în Balta Văcăreștilor, făcând baie în apa murdară și sperând să primească vreun pește pentru ai săi, dar paznicul lacului este doar un golan care taie chitanțe false pescarilor ocazionali. Rafael se mulțumește că primește de la el o bere și câțiva mici. Îndrăgostiți de orașul fără de care nu pot respira, personajele trăiesc fiecare zi ca o provocare, după o filozofie simplă: „…sunt prea de-ajuns grijile ﬁecărei zile, ca să ne mai facem griji pentru ziua de mâine”. Concluzie: Orașul zace sugrumat în fiarele sale, din ce în ce mai multe mașini se-nșiră pe lângă blocuri, încât oamenii nu mai au loc și devin agresivi. Acum ar fi momentul să se facă pasul ideal, din civilizație, înapoi, spre păduri, dar cine se încumetă? Nu vedeți că ne place?

Ion Cârjoi, Vară în Zarand, u/p, 115 x 100 cm, Colecție particulară în Padova

ESEU

Mihai BARBU

Creative writing à la roumaine DESPRE POEZIA CLASICĂ ȘI MODERNĂ CU BOLINTINEANU, CAMIL, LOVINESCU, IORGA ȘI… „PORCUL STUPID” „Măi, – îi zicea el lui Eminescu, – drept să-ți spun, mie Kant al tău mi se pare un mare moftangiu.” Eminescu, indignat că el îndrăznește să vorbească despre Kant, pe care nu-l cunoaște, se înteția și-i vorbea ceasuri întregi despre filosofia lui Kant și despre rostul său în istoria filosofiei. Caragiali, ca să-l țină mereu cald, era totdeauna nedumerit și pornit spre contraziceri. „Bine, omule, – îi zicea câteodată Eminescu, – dar mai deunăzi erai de altă părere”. „Știi că ai haz!?” – îi răspundea Caragiali. „Cum am putea să discutăm, dacă am fi amândoi de aceeași părere?” V-am oferit acest citat din Ioan Slavici (Eminescu și Caragiali/ Felul lor de a concepe vieața în Amintiri, Cultura națională, 1924) ca să putem ilustra, la cea mai înaltă tensiune, felul contradictoriu în care au evoluat, de-a lungul vremii, crezul poetic și teoriile despre poezie la scriitorul român. Regula canzonetei napoletane (O, sole mio!): „Crearea are o infinitate de frumuseți răpitoare, cum are soarele razele sale” Vom începe cu tânărul Bolintineanu. La 20 de ani, junele nostru poet are, așa cum e și normal, doar certitudini. La început îi desconsideră pe cei care s-au întrebat „Ce e poezia?” și au încercat să ne ofere un răspuns oarecare. Efortul lor a fost zadarnic: „Mulți au căutat să dea poeziei o definiție. La această întrebare, o sută de răspunsuri s-au întâmpinat, s-au izbit și au pierit”. Oamenii s-au întrebat degeaba pentru că soluția lui Bolintineanu era la fel de simplă precum o rezolvare prin metoda „oul lui Columb”. Iat-o: „Poezia este poezie. Iată tot ce se poate zice precum Dumnezeu este Dumnezeu. Către acestea, ceea ce se poate afirma… este că a face poezie este a crea; astfel, în timpii vechi, grecii numeau pe poet – piitis, creator. Crearea este una din condițiile sale cele mai necesarii”. Poetul, care a descris cum stau lucrurile cu „o fată tânără pe patul morții”, știe că el, creatorul, trebuie s-o facă cu măiestrie, spre deosebire de

un jurnalist care trebuie doar să informeze: „Poezia ce nu este creație, nu este poezie; poetul ce nu creează, nu este un poet, este cronicar, este ziarist, este grămătic sau factor de versuri și de rime”. Care-i semnul geniului? Crearea! „Numai crearea poate să rădice un poet, să nemureze operile sale”, zice junele teoretician. Bolintineanu vede în „născocirile” scriitorilor importanți cel puțin patru elemente (solare) indispensabile și care, fiind primordiale, își trag sorgintea direct din Rai: „Ceea ce numim crearea sau născocirea, în operile poeților mari, are o infinitate de frumuseți răpitoare, cum are soarele razele sale”. Frumusețile răpitoare sunt: 1.) cugetarea, 2.) simțământul, 3.) forma cu frumusețile lor dintr-o altă lume, 4.) parfumul lor ce ne spune că vin de-a dreptul din paradis. De obicei, observă Bolintineanu, Soarele e prezent mai mult în operele scriitorilor străini. La noi, el apare mai rar și, de obicei, e sub formă de surogat: ”Orice creare este însoțită de noutate; crearea la poeții români este rară. Imitarea domnește în cele mai multe opere”. (Toate aceste teorii tinerești le-am aflat din Prefața – entuziastă – scrisă de Bolintineanu la „Cântecele poporane ale D. V. Alecsandri”) Regula coardelor poeziei: „Umanitatea, natura și Dumnezeu sunt cele trei mari lumi în care poezia cată să plutească”. (Pentru că prin aceste trei coarde vibrează universul…) În cea ce privește sediul unde sălășluiește poezia, Bolintineanu știe, ca mai toată lumea, că acesta e arondat inimii și în nici un caz capului: „Este un secret în poezie, el nu aparține Școalei doctorilor ce diseacă câte una toate nervele, vinele, arterele poemei, ce studie cualitatea sângelui, starea organismului, aspectul epidermei și fac dicționare de toate vorbele gramaticale și versificate ce au apărut de la Esiod până astăzi; acest secret este simplu: o poezie trebuie să vină din inimă iar nu din cap”. (Opere X, Publicistica, Ed. Minerva, 1988, p. 583) Bolintineanu a reușit să clasifice și subiectele pe care le atacă, îndeobște, orice poet. Ele sunt nu mai mult de trei. Astfel, „Umanitatea, natura și Dumnezeu sunt cele trei mari lumi în care poezia cată să plutească. Prin aceste trei coarde care vibrând fac de vibrează universul, se întărâtă admirarea, BANCHETUL 4-5-6 / 2016

ESEU

simpatia, se face a curge lacrimile sau se provoacă râsul”. Poezia, după Bolintineanu, este de două feluri. Ori, ori. Terțul este exclus: sau e fonetică sau e plastică. Din două, una. „Sunetul este cel mai puternic organ al ei. Poezia se exprimă și prin plastic, adică prin pictură, sculptură, arhitectură dar într-o sferă mai puțin întinsă”. Poezia e, de obicei, ca la ofertele cafelei din zilele noastre: trei într-una. „Poezia cată să fie naturală, simplă, adevărată. Cu toate acestea, ea cată încă să se ferească de a fi prea naturală, căci ar fi învinsă în lupta ei cu realitatea care are viață și mișcare. Poetul cată să creeze asupra elementelor care îi sunt date, altfel face articoli de ziare în loc de poezie. Astfel când tratează sujete istorice, exprimă fapte, eroi, el cată să adauge lângă realitate o viață nouă pentru eroii săi și să-i facă a străluci într-o rază de imagine”. (Opere X, p. 584) Observația de la Tismana: Armele poetului damnat de la noi sunt, concomitent, lipanul și mămăliga Despre poeții damnați Bolintineanu nu a scris în mod explicit dar i-a anticipat în următoarea constatare făcută pe teren: „Celebrii păstrăvi ai Tismanei și ai celorlalte monastiri au degenerat ei însuși ca și monastirile, de la 2 mai încoace. Țăranii au găsit o plantă narcotic pe care o numesc lipan. Cu această plantă amestecată în cocoloși de mămăligă ei îmbată toți peștii din torenții acestor munți; dar efectul plantei merge mai departe de acela al opiului; el înveninează și stârpește tot peștele, ba încă și broaștele și șerpii din torenți. Deja mai mulți indivizi prinși asupra faptei, au fost denunțați judelui de instrucțiune. Judii, întotdeauna generoși, le-au dat libertatea”. (Opere X, p. 251) Sigur că acești lotri de păstrăvi, odată eliberați, au putut crea, în mod nestăvilit, și versuri damnate sub influența binefăcătoare a lipanului și-a mămăligii. Unul dintre ei, d. Zamfirescu, a creat această poezie ce-l anticipează pe Contele Dracula: „Dacă Țara Românească/ De nemici se va scăpa/ Astă apă să roșească;/ Iar de nu să stea așa”. Dacă am juca, azi, la pariuri cu miză literară am zice că România nu a scăpat nici de „nemicii” din afară, nici de cei dinăuntru. Pe vremea domnilor Bolintineanu și Zamfirescu lucrurile stăteau exact pe dos. O relatare jurnalistică a finalului poeziei d-lui Zamfirescu o face chiar d. Bolintineanu: „Și apa se roșește. Bătrâna geme de durere. Satana urlă cu turbare. Te blestem, o, Românie!, strigă bătrâna, acest geniu rău al României. Un înger apare și oprește blestemul în gura babei. Satana fuge în întunerec, bătrâna se stinge. Un om voiește să ucigă țara și pe frații săi și nu izbutește. Sau mustrarea cugetului sau patimile chiar, suferințele neizbândirii sale, sub mii de forme teribile, îl muncesc până-l omoară”. Astfel sunt toate poeziile d-lui Zamfirescu, ne lămurește abia la sfârșitul articolului, d. Bolintineanu. (Opere X, pp. 11, 12). Cine e d. Zamfirescu? În mod cert nu e vorba BANCHETUL 4-5-6 / 2016

de Duiliu Zamfirescu. Incertitudinea planează însă când e să aflăm care-i prenumele poetului aflat la început de drum. Bolintineanu ne vorbește mereu de Zamfirescu, de d. Zamfirescu, de poetul Zamfirescu dar nu-i dezvăluie, nici un moment, numele de botez. Îți vine, ca istoric literar, să gemi și să urli ca baba – acest geniu malefic al țării noastre, cu turbarea ei motivată, și să dispari apoi, definitiv, în întuneric. Odată cu poetul Zamfirescu… Dilema lui Camil: Există poezie în „Ciclul morții?” (O dispută dintre un critic și un romancier, rezolvată, în mod elegant, de Arghezi) Într-o dispută cu scriitorul Camil Petrescu pe tema poeziei ancorată în real, criticul E. Lovinescu a rămas, de la început până la sfârșit, foarte ferm pe poziție. Nici vorbă, susținea criticul, ca poezia să se poată lega „cu niște copcii” de realitatea înconjurătoare: – Trebuie să-ți spun, stimate domn, că poezia evită orice contact cu realul… Ea trebuie să fie sentiment, evadare, lirism… numai proza se ocupă de real… Domnule, a identifica poezia cu realul cum faci dumneata este a întoarce cursul unei îndelungate tradiții. E cam mult. N-am ce să-ți fac. Camil Petrescu era, însă, un om încăpățânat. Tocmai scrisese în „Ciclul morții” o serie de poezii inspirate direct din tranșeele războiului și el își apără Ciclul… la fel de hotărât precum și-a apărat, ca voluntar, și țara: – Dar eu nu identific poezia cu realul… Nici vorbă de asta. Consider realul doar un punct de plecare obligator, pentru a nu naufragia, important și comod, într-un nebulos facil, în simplă performanță verbală, ca la pomenitul poet european (e vorba de Paul Valery, n.n), halterofil de bombe de carton cătrănit. Cei doi sunt oameni cu convingeri extrem de ferme care și atunci când stau de vorbă unul cu altul, ei monologhează. Redăm, mai jos, monologul criticului: – Esența poeziei este imaginea și aura ei. Idei văzute și traduse în imagini. Adică tâlcurile lumii în imagini adecvate, neaparat și numai adecvate. Poezia nu poate fi decât organicitate de imagini, cu puterea ei de radiație… Restul socotit poezie este cel mai adesea procedeul subsidiar, încântări cu vârful peniței, sunt subtilități ale meșteșugului supraevaluate, care sunt negreșit necesare dar nu pot fi scop în sine. (Ideile, pro și contra, despre „poezia de notație” au fost inventariate de Camil Petrescu în postfața la volumului său de Versuri, ESPLA, 1957) Tudor Arghezi vorbește unui public larg și, ca orice poet mare, știe cum să trateze realul, subiectul și cititorii. „Cum se face o poezie de dragoste?” s-a întrebat 41

ESEU

poetul și, până când asistența să se desmeticească, a și oferit, pe tavă, un exemplu concret luat direct din viața cotidiană: „Iei un pom. Iei și un vânt și i-l pui între ramuri. Iei apoi o lună plină și o pui pe cer. Cerul să fie, de preferință, senin. Iei o bancă și o așezi sub pom. Pe bancă pui doi îndrăgostiți. El: Te iubesc. Ea: Mi se pare că o să plouă…” Aflat în public, G.G. Popescu – Rebus a transcris infailibila metodă argheziană în articolul său (ce redă un alt sfat al poetului): ”Complică-te, dacă vrei să realizezi ceva în viață!” (Articolul cu pricina a apărut în volumul colectiv intitulat: „L-am cunoscut pe Tudor Arghezi”, Editura Eminescu, 1981, p. 265) Sfatul contelui Yorga: Nu contați pe gusturile marilor istorici! „Oamenii de bine” și „oamenii cu gust” sunt ca niște paralele care se întâlnesc doar la infinit. Cine crede că relațiile dintre oamenii pe care îi întâlnești în cărțile de istorie, în istoriile literaturii sau în paginile ziarelor sunt altfel decât relațiile dintre oamenii ca mine și ca dumneavoastră, oameni care se întîlnesc pe stradă, pe trotuare sau în cafenele se înșeală amarnic. Oamenii sunt vulnerabili din diverse pricini și cei care mânuiesc condeiul atâta așteaptă. Cum localizează călcâiul lui Achile, cum slobod săgeata otrăvită spre locul de maximă vulnerabilitate al adversarului. De obicei, oamenii care se ilustrează strălucit într-un domeniu nu se lasă până nu se fac de râs într-altul. Sau în mai multe, în funcție de mărimea eu – lui… Iorga a fost un mare istoric dar ambiția lui a fost să scrie și poezie, și teatru și o istorie a literaturii. Lovinescu era un mare critic al literaturii contemporane, un memorialist de primă mână dar ambiția lui a fost să fie considerat și romancier. Erau lesne de sesizat, și la unul și la altul, semne de necontestat ale cecității și inadecvării. Spiritul caustic lovinescian, ilustrat la superlativ în „Aqua forte”, s-ar fi potrivit, ca o mânușă, dacă ar fi abordat un subiect romanesc legat de un sarcastic precum Caragiale. Lovinescu s-a ambiționat să scrie despre romanticul Eminescu și iubitele sale iar rezultatul estetic a fost îndoielnic. Iorga s-a dovedit total opac la poezia modernă iar istoria literaturii pe care a scris-o nu poate fi menționată decât ca un subiect anecdotic legat de hoby-urile unui mare și extrem de prolific istoric al neamului. Prin urmare, Eu-

gen Lovinescu îl va ataca pe Nicolae Iorga în legătură cu gustul său absolut îndoielnic cu care „analizează” poezia română contemporană și de a pune pe seama „oamenilor de bine” aprecierile de natură estetică ale operei de artă. Lovinescu scrie, când abordează astfel de chestiuni, în aqua forte: „După ce-și anunță programul de moralizare a literaturii române bântuită, după cum se știe, de un vânt de pornografie, d. N. Iorga încheie, cu satisfacția și mulțumirea ce nu i-au lipsit niciodată în toate campaniile întreprinse cu: Și nu ne îndoim că vom avea de partea noastră pe toți oamenii de bine. Pusă astfel problema, d. N. Iorga și-a câștigat campania înainte de a o fi început. Căci ce este un om de bine? Un om ce-și împlinește către sine și către alții, așa cum ne învață cărțile de morală, un om care-și plătește cu exactitate dările către stat și către comună, cu adiționale cu tot: e punctual la serviciu, nu fură, nu bea, nu bârfește, poate nici nu fumează, nu râvnește la femeia altuia, nu minte, vine regulat la masă și se culcă devreme, un om corect în relațiile lui publice și private, bun soț, bun contribuabil, bun cetățean, cum presupun că trebuie să fie toți colaboratorii și cititorii Cugetului clar, fără să-l uit, bineînțeles, și pe d. Paul I. Papadapol”. Pentru că „omul de bine” e un subiect gras pentru pamfletar, el nu îl lasă consumat doar pe jumătate. Drept pentru care, Lovinescu mai trece odată în revistă „calitățile” unui astfel de om, văzut ca etalon (mincinos) al judecății artei. (Aici, dacă ne e permis, am face o paralelă cu ceea ce înseamnă un om hotărât în zilele noastre. „Nașul” Moraru îl întreabă, la o emisiune de profil, pe un tămăduitor popular cum face că, în jurul vârstei de 60 de ani, a făcut vreo cinci copii. „Simplu”, a zis lecuitorul universal, „m-am ghidat din înțelepciune momârlanilor din care face parte și mult mai tânăra mea consoartă: Tot pe ea, pe ea, pe ea/ Tot pe ea și n-o lăsa!” Cam așa stau lucrurile și cu perseverentul domn Lovinescu…) Când l-a prins pe Iorga cu ocaua mica, insistă și nu lasă subiectul până nu îl întoarce pe toate fețele: „Discuția n-ar putea începe decât dincolo de acest cadru, prin constatarea faptului că noțiunea omului de bine nu există în domeniul estetic. A-ți plăti în termen dările către stat și către comună, a veni exact la serviciu, a fi soț exemplar, părinte model, a nu bea, a nu minți, a nu bârfi, a fi bun cetățean, a duce, în sfârșit, o viață corectă din toate punctele de vedere, nu are nici un fel de legătură cu arta. Percepția frumosului nu se obține prin plata impozitelor sau prin atestatele de moralitate ale circumscripției. În artă, pentru producători nu se cere decât talentul iar pentru public – gustul. Atât. Dl. N. Iorga râvnește la aprobarea oamenilor de bine și o are; noi nu solicităm decât pe cea a „oamenilor de gust” și nu lipsește. (Memorii. Aqua forte, Minerva, 1998, pp. 676-678) Am omis, vai, să vă spun cine e contele Yorga citat mai sus. Niște oameni de gust de la Hollywood au imaginat un personaj malefic, neaparat din Transilvania, BANCHETUL 4-5-6 / 2016

ESEU

care are cam aceleași obiceiuri sangvine ca Dracula, mult mai faimosul său compatriot. Dacă cei doi sug sângele poporului, Iorga al nostru suge tot sângele poeziei moderne, o afurisește și o lasă lată, lipsită de vlagă, pe caldarâmul arondat oamenilor de bine. El a văzut în Arghezi doar un „porc stupid” și arată, prin intermediul Cugetului clar, tineretului și oamenilor de bine cum se scrie „poezia adevărată”. Paradoxul poeziei române: Arghezi a debutat, editorial, la 47 de ani iar Iorga a scris, neîntrerupt, poezie vreme de 47 de ani. Cine a fost și cine a rămas poet? Ei, cine? „Porcul stupid”! E. Lovinescu nu lasă subiectul cel gras cu poetul Iorga până nu îl analizează și pe criticul literar Nicolae Iorga. La început, criticul omagiază savantul, profesorul, pe primul ministru și pe doctorul honoris causa al marilor universități ale lumii pentru ca, la final să-l plaseze, definitiv, pe dl. Iorga în compania domnilor Soricu și Tutoveanu de la Tecuci precum și a distinsei doamne Ana Gârdău. Cum a ajuns aici Nicolae Iorga? Iată cum: „D. N. Iorga nu e numai un mare cărturar și un apostol permanent preocupat de interesele mari naționale ci și un scriitor, ca mine, și ca dumneata cetitorule, care nu suntem nici cărturari, nici apostoli. Domnia sa, anume, compune nu clandestin, ci pe față, poezii și drame. În aceste împrejurări, situația se schimbă. Întrucât din nevoi polemice, opinia mea asupra acestei literaturi ar putea fi contestată, nu o voi exprima. Nu mă voi feri însă de la o simplă constatare destul de evidentă pentru a nu fi și obiectivă. De mai bine de 47 de ani d. N. Iorga publică poezii și scoate tomuri de opere poetice complecte, nu numai din epoca fragedă a tinereții, ci și acum când la 67 de ani, după ce a fost prim-ministru și e dictatorul tuturor instituțiilor noastre culturale, de 20 de ori doctor honoris causa al tuturor universităților din lume, încărcat de toate onorurile publice, tipărește versuri aproape în fiecare număr al Cugetului clar. Nu voiesc să mă pronunț asupra valorii lor; constat însă că în aproape jumătate de veac de când onorează literele române cu inspirația sa poetică, n-am citit niciodată, dar absolut niciodată, nici un rând, dar absolut niciunul, de apreciere, oricare ar fi fost ea, de laudă sau de critică, în vreo revistă prietenă sau vrăjmașă, sau în vreo istorie literară – cu excepția istoriei dlui N. Iorga, în care domnia sa ne dă numeroase citații din propriile sale poezii, de unde se poate deduce că d. critic N. Iorga prețuiește îndeaujuns pe d. poet N. Iorga. Semnificarea acestei tăceri de aproape jumătate de veac cred că vorbește de la sine. Ea nu-l autoriză pe un poet, despre care în chipul cel mai eufemistic putem spune că e BANCHETUL 4-5-6 / 2016

inexistent, să arunce în fața tinerimii care judecă și… râde insulta de porc stupid celui mai mare poet contemporan, care a schimbat fața poeziei românești, modern și de acum clasic, sub înrâurirea căruia s-a dezvoltat toată lirica noastră, influențându-i și fertilizându-i pe toți poeții, fie și tradiționaliști (Nichifor Crainic, I. Pillat, V. Voiculescu etc.) – în afară doar de domnii poeți N. Iorga, Ana Gârdău, I.U. Soricu sau Tutoveanu de la Tecuci”. Ceea ce era de demonstrate s-a demonstrat… Întrebarea lui Baudelaire (E omul o lumină?) își găsește răspuns, la noi, în două feluri: unul – la televizor și altul – în poezie La matinalul de la „Antena Stars” din data de 22 iulie 2015 (de unde bugetarele și prietenele lor se informează, direct de la sursă, despre ultimele tribulații ale lui Bahmu, Prigoană senior, Silvius, Honorius, Maximus & Eduard precum și a distinsei soacre a parlamentarului…) prezentatoarea intră în dialog telefonic cu Andrei, fiul lui Adrian Păunescu, la două zile după data la care poetul ar fi împlinit 72 de ani. După ce se interesează despre unde, când și cum a fost omagiat poetul, domnișoara reporter a vrut, neapărat, să știe dacă fiica neligitimă a lui Adrian Păunescu a fost prezentă la respectivele manifestări. Andrei Păunescu a fost elegant și a zis că n-a zărit-o însă ar putea ca ea să fi fost undeva, pentru că poetul a fost omagiat și la București, și la Craiova, și la Bârca. În final, prezentatoarea emisiunii a fost curioasă să mai afle dacă și mama lui Andrei a fost la mormântul poetului să-i aducă o floare și să-i aprindă o lumânare. Andrei Păunescu rămâne perplex și face precizările necesare. „Mama mea este poeta Constanța Buzea și a murit pe 31 august 2012. Soția poetului, Carmen Păunescu, fiind mai mică decât mine, nu putea fi și mama mea”. Apoi, fiul poetului îi reproșează telefonistei de la „A.S.” ca, înainte de a intra într-un dialog, ar fi fost foarte bine să se documenteze cât de cât. Domnișoara a încheiat brusc convorbirea și ne-a prezentat-o pe cea care urma să ne informeze despre influența astrelor asupra vieților noastre din ziua respectivă. În încheiere, am vrea să vă prezentăm, „pour la bonne bouche” (adică bucata cea mai bună pe care o lași la urmă – cum ar zice franțuzul), dilema generată de spusele lui Baudelaire și rezolvată, amiabil, de poetul Horia Gârbea și prințul său poet: „Iar el nu știa pe cine să întrebe/ se ducea noaptea la schit la peșteră/ la înțelept și-l scotea afară de barbă/ că dormea și el ca omul și-l întreba/ dacă știe ce a zis Baudelaire/ nu știu taică/ eu nu știu cine a fost ăla/ iar prințul poet se înfuria și-l lua acum de gât/ lasă asta spune doar atât/ e omul o lumină/ bătrânul clipea des/ și-și dregea vocea în beznă/ măi tată să-ți spun drept/ unii zic că da alții zic că nu. (Am citat din Ziua de lucru a poetului Horia Gârbea)

ESEU

Nicolae BĂLAȘA

„LA COANA JOIȚINA & URINELA“ ȘI STATUL ÎN PLINĂ DEMOCRAT-URĂ

upă cum ați văzut, franc din fire, de cele mai multe ori, v-am vorbit despre interferențele mele prin lume cu maneliștii, cu statul și curvele. Toate „puse în jug“ spre binele omului și, se înțelege de la sine, „purtătoare de grijile acestuia“. Subiectul nu avea cum să fie epuizat în câteva pagini. Aproape că aș putea scrie un tratat, fără „plagiaturi”, tratat cu care, desigur, aș concura, alături altora, la premiile anuale date de academia-academiilor sau uniunea uniunilor. Acum, firește, cine are urechi aude, cine nu, intră în hățișuri precum subsemnatul. Și, odată intrat, nici că mai are vreo scăpare. Nu de alta, dar fiecare, curvele, statul și maneliștii, că despre ele încă mai vorbim, luate în parte, au strategii, nu glumă, de amețit, în termenii comunicării moderne, de manipulare. Domnule, te fac ăștia de crezi că ai prins pe Dumnezeu de picior, în timp ce tu ai deja pe dracu cocoțat în vârful capului. Când își mai dau și mâna și acționează ca la comandă, deși se zice că nu ar avea un ceva comun, ai cam dat de tartorele ăl bătrân. Se reped în haită, mai ceva decât hienele veșnic înfometate și sfâșie până ce… E, aici, în acest „ce“ stă nuanța, diferențierea! Statul, pus la zid, tam-nesam, de vreo grevă precomandată sau de vreo revoluție urzită în mai marile cancelarii ale lumii, până la repliere, adică până ce pune iar mâna pe putere, că doar odată înțelegerea încheiată, ai noștri sunt ai voștri și invers, mai face un pas înapoi. Mai aruncă, ici-colo, ciozvârte, mai promite, una, alta, știind bine că nu poate sta cu lingura în caviar și nasul în băuturi scumpe, dacă muritorul de rând nu are măcar o zeamă de roșii modificate genetic și o poșircă de corcodușe pe masă. Apoi, tot el, statul, mai știe că tot ce dă astăzi poate lua mâine, dacă face funcțională, ca la carte, legea: „Ce dai cu stânga, iei cu dreapta“. Politică! Asta e, câtă vreme, de când e lumea, „puterea“ a trebuit să conducă. Povestea cu „poporul

decide!“ e doar un moft postmodern, praf în ochi pentru amărâtul amețit de foame. Că doar foamea dresează, nu? Iar cei ce se ocupă cu înfometarea știu bine asta. Una, două, pun de o criză, mai ales atunci când vor să mai ia o piele în plus chiar și de pe cel ce este deja în drum spre groapă. Desigur, cu explicații la televizor și în piața mare! „Ce să mai facă el, oameni buni, cu ea pe lumea ailaltă?… Mai ales când nouă ne vine mănușă și o putem folosi spre binele, doar spre binele tuturor?“ Chestiuni de morală socială, inventate în cabinete sociologice funcționale la nivel universitar. Cunoaștem cazuri. Chiar sociologi de excepție! Maneliștii, sub pretextul iubirii aproapelui, se lipesc mai ceva ca râia de prostul cu bani, fără să ia în calcul că și prostul, oricât ar fi de prost, până la urmă, îi poate băga în mă-sa, cât ar clipi. Dacă dau de unul (oamenii sunt rari) normal la cap, ăștia, maneliștii, fug mai ceva decât dracu de tămâie, ca nu cumva să se generalizeze ideea cu băgatul. Tot sub pretextul iubirii de om, se agață și curvele. Am mai spus-o, însă trebuie adăugat că ele nu au limite. Nu este război, un mare necaz, o belea, cum zice românul, în istoria lumii, în care să nu se fi amestecat, cât de cât, acolo, spre condimentare, măcar și o mână de ﬂoci. Expresia e și dură, și porcoasă, în consecință îmi cer anticipat iertare, însă nu am găsit un cuvânt mai potrivit pentru talerele cu șapte fețe. Adică, pentru cele care își schimbă înfățișarea, după cum bate interesul, și chiloții, după câți bani are jupânul. Că jupâni caută! Nu de alta, dar trebuie și ea, borfet cameleonic, să aibă ce vinde la primul colț de stradă, pentru a-și comanda apoi un hăndrălău cu care să-și potolească poftele. Credeți-mă, știu bine ce spun! Coana Joițina, concubina mea, și încă vreo câteva din jur au fost la vederea oricui. Numai eu am avut obloanele trase! Eu și alții asemenea mie, cât timp ăstea, cu fața, un fel de mască, își găsesc cât ai bate din palme, BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Eseu

un alt așternut, fie el și un fel de peron, de pe care veșnic vin și pleacă profesionistele. Cică, pentru ele, traseismul ar fi forma tocmai potrivită de a trăi. Se simt acolo, pe traseu, în pielea lor. Degeaba le spui, parafrazând Biblia, că dacă morală nu e, nimic nu e! Una, două, pe centură, și cum văd unul cu căruța plină, țuști și ele în… Fără prezervativ și fără teamă, cât timp ar avea, Dumnezeu știe de unde, imunitate! Justiția, într-o astfel de situație, ar fi cu mâinile legate. Știu eu însă cazuri care s-au tot plimbat de colo-colo, și, până la urmă, au ajuns la mititica. Evident, doar pentru spălături vaginale, că, în rest, în materie de om, nimic nu mai e de făcut! Acum, toate ar fi cum ar fi și le-am trage după cum ne este scris dacă meseriașele nu ar face și pui. Iar dumneavoastră știți bine că „ce iese din pisică, tot șoareci mănâncă“. O spune poporul și el, „poporul, are tot timpul dreptate!“ Mai adaug însă și eu, ca reactualizare și punere de conținut în forma timpurilor noastre: „Ce iese din pisică, tot șoareci mănâncă”, chiar dacă i-ai da odraslei, zilnic, numai lapte și miere. O să vă întrebați de unde știu? Păi, cum de unde, domnule? Din experimentul făcut pe mine, desigur, eu parte din marele experiment. Viața! Știți doar ce a zis Hobbes? „Nimic nu a existat în intelect înainte de a fi în simțuri.“ Și dacă pe el nu-l credeți, ca să vă conving, am să vă spun că, acum, ceva timp, când coana Joițina a parcat la mine în pat, avea, deja, după ea două pârțotine. Ambele concepute la beție, în pielea goală, în fundul curții, într-un apus, spre seară, cu un drojdier de seamă. Pe cea mare, uit într-una cum – paștele mă-sii! – o cheamă. A mai mică, Urinela, e însă leită ea. N-am cum o uita! Doar au stat ani în casa mea! Originalul după care s-ar fi inspirat și ăia de la TV Sadova, când au turnat telenovela. Urinela! „Helăouuuu!“ – a urlat la mumă-sa – „Ce mai stai, fă, cu ăsta, când seiful ți-a încuiat? Păi noi ce facem? Trăim cu dude puse la murat? Pleacă, dracu, de la ăl zgârcit, ia ce mai poți lua și, hai, pe centură, la produs! Cât încă mai ești bună, că poftă zici că ai! Au, au! Te uiți de-acum în cârca mea? Eu fac și eu ce pot. Ziua întreagă cu oralul și cu statu-n coate, noaptea… iarăși fac de toate, însă nu se-ajunge câtă vreme ne iau toți și la ture și la taxe!“ Coana Joițina, cât ai clipi, s-a conformat. … Și ca să vezi, drăcia dracu, iar ajung de la ea la politica din statul nostru, ăsta democrat. Le-a purtat de grijă întâi lor, curvelor, și nu muncitorilor! A dărâmat fabricile, le-a vândut la fier vechi, a luat

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

la goană muncitorii și a turnat centurile. Să vă mai spun că de ei, de muncitori, era nevoie slugi în altă parte? Vede și orbul, și orbetele care dă din umeri cât și pe unde mai poate! O să mă întrebați de ce sunt revoltat?! Păi, pentru că japițelor nu li se percepe tva, că tot ele, chiar dacă sunt, după cum ați văzut, „La coana Joițina & Urinela“, AFuri cu acte în regulă, de impozitat, ioc, iar de-aici, economia țării în loc să crească, o ia în jos. Și tot ele urlă cât le țin plămânii, pe toate canalele, prin tribunale și pe la toate porțile. Au constatat și cei de la FEMEII. În Japița modern-postmodernă, scrisă de Sorescu! Apoi, cică de asta ar fi decis ei – că ai noștri, vai de mamă de om! – să mai stăm cu salariile și cu pensiile până ce ne vom cumpăra cu ele cel mult o acadea. E, abia acum vedeți și voi, pe față, fără pic de jenă, nepotismul, familismul și favorizarea. Spuneți voi, se pricepe toată lumea la supt? Cu vocalize? Nu, nici pomeneală! Domnilor, fac ăștia cum fac și merg mână în mână! Acum îmi dau seama de ce zic unii că politica ar fi o mare curvă! Și de ce alții, care încă nu și-au găsit locul, ar aclama centurile și traseismul în politică! Mde! Urinela: „Helăuuuu! Ce faci, fă? Helăuuuu! Stai? Hai, la produs, că nici dude puse la murat nu avem și uite acum ne rebegește frigul. Ne rămân chiloții tinichea pe curul gol și atunci să vezi ce o să mai batem toba! Te crucești! Vremuri! Bune de produs! De înființat AF-uri!“ Cum cred în bunul-simț popular și în zicala ce-l definește: „Ajunge o măciucă la un car de oale“, am să mă opresc aici. Nu de alta, dar măciucile, oricât ar fi ele de măciuci, și oricât ar fi de multe, nu ajung în altă parte. Coana Joițina știe! Urinela e expertă! „Helăuuuu!“ Data viitoare, am să vă povestesc și am să vă demonstrez, în stil matematic, chiar dacă voi apela până și la integrale circulare din matematicile superioare, că proverbul „Pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești“, la noi, la români, în statul în plină democrat-ură, are carențe. După mine, cam toate ar trebui să fie alt fel, zicala asta, în mod special: „Pe cine astăzi nu lași să moară, mâine îți dă cu parul în cap“. Voi pleca tot de la mine, de la omul care a văzut și a trăit multe în Republica Crăciova. Până atunci, să auzim de bine!

ESEU

Anton GEORGESCU

DESPRE TĂCERE

I. Arta tăcerii

ăcerea nu e doar absența vorbelor, după cum liniștea nu e doar absența zgomotului. Am putea începe o pledoarie împotriva excesului de vorbărie, cu și fără rost, dar am mai făcut-o și o abordează mereu cele mai convingătoare voci ale conștiinței noastre publice, toate petrecându-se însă într-un vacarm al locvacității naționale, care înlocuiește orice dorință de comunicare cu resemnarea, ca în fața unei catastrofe, a forțelor naturii, a unui monstru apocaliptic. N-ar fi de preferat o pledoarie pentru, în locul uneia împotriva a ceva? „Vorba lungă, sărăcia omului”, ne amintim un proverb – valabil – parcă uitat astăzi. Adică, nici nu e nevoie de pledoarie. Să lăsăm pentru moment comunicarea dintre noi, dacă e așa de anevoioasă, și să ne îndreptăm gândul către receptarea operei de artă, spre admirarea ei, până la înțelegerea și asimilarea ei, într-un fel sau altul. Criticul de artă sau profesorul va distinge aici mai multe etape și trepte, fiecare cu pași intermediari, și ne va învăța cum să privim un tablou, cum să ascultăm o muzică… La fel cum ascultăm foșnetul pădurii sau vântul peste câmpuri, cum privim înserarea roșiatică deasupra dealurilor: cu gândul dus, cu răsuflarea molcomită, cu ochii mari. E ca o rugăciune – întoarcerea spre natură. E contemplație, cufundare în altă lume, în care creatorul operei de artă, vrednic de acest nume, îl trimite pe cel care o admiră. De arta cuvântului te apropii de asemenea în tăcere și cu respirația tăiată, în pasajele ei de mare tensiune. Și – vă veți mira – și rostirea ei se face tot cu ajutorul tăcerii, nu te poți dispensa de tăcere nici când redai un poem. Marii actori știu

A wise old owl sat on an oak. The more he saw, the less he spoke. The less he spoke, the more he heard. Why aren’t we like that wise, old bird? Inscripție pe un perete

asta foarte bine, încercăm să le călcăm pe urme atunci când recităm între prieteni sau chiar în fața unui public ad-hoc. Acele pauze de respirație pline de înțeles, reculegerea gândului dintre rânduri ori în preajma unei figuri de stil deosebite a poetului nu sunt altceva decât tot atâtea tăceri care potențează transmiterea și receptarea operei de artă. Sunt răgazuri de contemplație, de adâncire în profunzimea acestei divine întâmplări care BANCHETUL 4-5-6 / 2016

ESEU

Într-un stejar, bătrâna bufniță, -nțeleaptă. Multe vedea, dar mai puțin vorbea. Și nu vorbea, pe cât de multe auzea. De ce n-am ﬁ ca pasărea-nțeleaptă? (Traducere A. G.)

Bătrâna bufniță-nțeleaptă ședea-ntr-un stejar. Cu cât mai mult vedea, țipa mai rar. Țipa mai rar, de multe ce-auzea. De ce n-am ﬁ-nțelepți și noi ca ea? (Traducere I. R.)

Deșteaptă buha în stejaru-i sta. Cu cât vedea – cu-atât mai mult tăcea. Cu cât tăcea – mai multe auzea. De ce nu ni-s noi înțelepți ca ea? (Traducere G.Z.)

este creația artistică. Copiii, cu intuiția lor adesea infailibilă înțeleg aceste lucruri, dar cu atât mai de folos este să li se și deslușească explicit căile de apropiere fără grabă de lucrurile create de mâna și de mintea omului. Dintre ei se vor alege alți și alți creatori de frumos. Iar mai apoi, tot astfel se vor apropia de lucrurile făurite de Creator. Căci nu altfel îndrăznim să ne apropiem de cele sfinte. Contemplarea icoanei, muzica bisericească și – ceea ce este accesibil (aproape) fiecăruia dintre noi – rugăciunea. Un frumos hai-ku îl descrie pe copilul privind la florile ce cad, cu ochi măriți de încântare, pradă extazului; el s-a apropiat, fără să știe, de divinitate; (în traducere literală, „Cu ochii mari, privind uimit la florile ce cad,/ copilul este Buddha.”). Toate acestea deoarece contemplarea în sine, ca și apropierea de opera de artă sunt interiorizare, sunt apropriere, adică însușire a trăirii. Înălțarea privirii spre icoană, spre bolta bisericii, ca și înălțarea ei spre bolta pădurii seculare, spre crestele munților, spre cerul înstelat, ori învolburarea unei furtuni au toate BANCHETUL 4-5-6 / 2016

ceva în comun: se fac în liniște și cu liniște interioară. Sigur, tăcerea e de mai multe feluri, ca și vorbirea, poate chiar mai multe. De la durere la extaz, de la încrâncenare la destindere învăluitoare, câte trăiri, atâtea chipuri ale tăcerii. Tăcerea de frică, bine cunoscută multora dintre noi, cu multele ei variante: frica de stăpânire, de ridicol, de ziua de mâine, de examene, de fiară, de glonț, de sabie și foc; de oameni… Contemplarea are locul, locurile ei în acest amplu evantai și, s-o recunoaștem, nu este la îndemâna oricui. Se cere căutată, iar strădaniile noastre de a-i desluși tainele sunt doar un timid semnal. Un… tăcut semnal, dintr-un colț de gazetă. Ea se dobândește (și) prin educația spiritului, un antrenament, cum spuneam, al perceperii fenomenului de artă. Putem vorbi despre arta tăcerii, ca și, așadar, despre… tăcerea artei. Ne amintim din finalul lui Hamlet: „Ah – mor, Horatio…/ Otrava-nfrânge duhul; (…)// Fortinbras va fi ales; al lui/ E glasul meu ce moare; spune-i asta/ Și spune-i de-ntâmplările, mari, mici,/ Ce-nrâurit-au… restul e tăcere.”. N.b. – Subiectul tăcerii în literatură ar putea furniza un capitol, sau mai multe, într-o teză de doctorat. Poate îi vine cuiva ideea, dacă nu cumva este deja tratat. – Gândurile de mai sus s-au ivit în biserica din Câlnic, cu prilejul serbării Zilei Culturii românești, recent proclamată la 15 ianuarie. Iată că totuși… am luat cuvântul, spre a nu dezminți relatările distinșilor gazetari cu privire la eveniment. A fost o nimerită alăturare între slujba de cult și actul de cultură.

II. Motive de a nu vorbi „… dacă vorbirea cere multă artă, nici tăcerea nu cere mai puțină” Fr. de la Rochefoucauld

puneam așadar că tăcerea e de mai multe feluri. Îndeobște ea, tăcerea, se petrece în singurătate și nu ne gândim numai la dispariția, la încetarea vorbirii. Tăcerea visătorului, tăcerea mormintelor, a unor momente și locuri din natură; tăcerea anahoretului (creștin, sau tibetan), 47

Eseu

obișnuită ori impusă: canonul sau legământul tăcerii. Acesta se desfășoară o zi, o lună sau mai mult, numit și „postul tăcerii”, el este ținut cu orice preț, chiar cu prețul vieții uneori, după cum relatează Sri Aurobindo în povestirile tibetane ale ucenicului despre maestrul său. Pare oarecum greu de crezut, dar la înălțimile spirituale la care se desfășoară trăirile acestor „aleși”, raportările la lumea aceasta și implicările inefabile la zone extra-senzoriale depășesc înțelegerea oamenilor obișnuiți și rafturi întregi de cărți nu fac decât să ne aducă abia la cunoștință câte ceva despre marii sihaștri. Rămânem cei mai mulți departe de cuprinderea lor în esență. Relativ la cei mulți, se pare că civilizațiile orientale, poate și amerindiene, au cultivat o mai mare aplecare pentru tăcere și meditație; însă aceste aspecte nu sunt cuantificabile, se pot aprecia doar prin efecte. Ne gândim și la ceremonialul ceaiului japonez sau la „pipa păcii” a indienilor americani. Dar mai putem vorbi despre „tăcerea armelor”, a perplexității, a extazului, ori, cum spuneam, a fricii. Ele, toate cele enumerate, sunt în cele mai multe cazuri tăceri elocvente, iar acestea din urmă nu țin neapărat de singurătate, ca cele dintâi. Privitor la elocința lor, la sensibilitatea semnificativă vom mai… vorbi. Dacă o contrapunem totuși cu vorbăria, putem să ne gândim la tăcerea bunului simț. Ea ne este – sau ar trebui să ne fie – mai accesibilă, mai aproape de înțelegerea noastră cotidiană. Sunt ele, ambele, bunul simț și tăcerea, pe cale de dispariție? Proliferează în dauna lor nu doar vorbăria, ci și un larg registru de strigăte, răcnete și zbierete, o scară a stărilor paroxistice de exercitare a „libertății cuvântului”. De aici până la libertatea altor, atâtor abuzuri nu mai e cale lungă. (Am mai făcut asemenea referiri – vezi articolul Vorbe, vorbe, în volumul Alte gânduri, Ed. Banatul Montan, Reșița 2009). Rușinea sau pudoarea sunt la rândul lor temeinice motive de pecetluire a gurii. Ele sunt și teme de analiză morală demne de atenție, căci tot pe cale de dispariție. Să revenim la vorbitul normal, chiar civilizat. El poate fi civilizat și totuși… până și așa se întâmplă derapaje. „Si tacuisses, philosophus mansisses” (dacă tăceai, filozof rămâneai) spuneau anticii. Cu toate că ne raportasem în prima parte a articolului la artă, cedăm tentației,

apropo de subiectul nostru, de a cita o strofă (anonimă) franțuzească, deși n-are a face cu arta… decât foarte puțin. „Ne parler jamais qu’ à propos/ Est un rare et sublime avantage./ Le silence est l’esprit des sots/ Et l’une des vertus du sage.” (Într-o încercare proprie de tălmăcire, „Să nu vorbești fără temei nicicând/ E o rară însușire, și aleasă./ Tăcerea este spiritul proștilor/ Și una dintre virtuțile-nțeleptului.”). Ea este activă sau pasivă, participativă sau absentă și direcțiile de analiză se pot continua. Aminteam de literatură, dar amânăm deocamdată chestiunea. Revedem așadar diferitele tipuri, pe cele mai importante le-am trecut deja în revistă: filozofică, respectuoasă, amenințătoare, a fricii, diplomatică, meditativă, apăsătoare, jena(n)tă, de așteptare și… „a mieilor”. Ori chiar pedeapsa tăcerii, în unele închisori din trecut, la „izolator”. Sau, cum spunea un gânditor din apropiere (prof. I. V.), cântărind consistența lor în cele mai multe situații: tăcerea e absolută, vorbirea e relativă. Alte citate, din vechime de astă dată: „Tăcerea capul filozofiei este.” „Tăcerea prea adâncă sau din pizmă este, sau din neștiință.” (D. Cantemir, 1673–1723). „Când nimeni nu teascultă (…) mai bine taci.” (Iordache Golescu, 1768–1848). Iar contemporanul nostru, filozoful Ludwig Wittgenstein a lăsat sentința: „despre ceea ce nu se poate vorbi, este bine să se tacă”. Cât privește citatul de la început, este preluat din Reflecții diverse – Despre conversație ale lui la Rochefoucauld (1613–1680); o lectură incitantă, prin actualitatea ei, ca și a celorlalte Maxime și reflecții ale moralistului francez. Un îndreptar al dialogului îl reprezintă și Regulile polemicii civilizate stabilite de Universitatea din Oxford în 1890 (v. forumul pe internet), dar noi încercăm să rămânem la tăcerea propriu-zisă. Cu vorbirea se ocupă destui, nu-i așa? Bun, motive de a nu vorbi are și spionul și oricare înșelător sau hoțoman; ele sunt însă selective. Ei nu vorbesc despre temele dubioase sau tabu – „tac ca peștii” – căci încolo pot vorbi, ba chiar unii turuie vrute și nevrute, spre a abate atenția. Parcă Talleyrand spunea că vorbirea îi e dată omului pentru a-și ascunde gândurile. Pe când noi încercăm să evidențiem temeiuri de a nu vorbi, pur și simplu. La început, probabil era invers de cum spunea marele diplomat francez. Cât a mai rămas din sinceritatea aceea originară și BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Eseu

cum folosim astăzi cuvântul? După cum stă scris și în Cartea Cărților, unde ni s-au reamintit Tablele Legii, pe care Fiul Omului le confirmă în Noul Testament. Pentru vecie, nu doar pe două milenii. „Ați auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu juri strâmb…»” (…) „Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Matei 5). Terorizarea, pur și simplu, a interlocutorului, adversar sau nu, cu gura este un motiv inacceptabil de a vorbi. Este o altă întrebuințare frauduloasă a darului specific omenesc, în locul căreia este preferabilă ne-vorbirea (pentru a nu tot repeta cuvântul din titlu), atât pentru unii, cât și pentru ceilalți. Vorbitul de dragul de a te auzi vorbind, fără acoperire nu e nici el un motiv valabil. Este o rămășiță a lipsei de răspundere induse ideologic prin învățământul politic obligatoriu din regimul trecut, unde se exersa „limba de lemn”. Dar și Conu’ Iancu avea ceva de spus în privința asta, a vorbăriei sterile, în vremuri mai vechi și mai bune. Să mai amintim că vorbirea este de (cele mai) multe ori un puseu visceral, pe când tăcerea este rezultatul unui efort psihic, adică în cele din urmă sufletesc (căci psyché = suflet). Pe lângă argumentele bunului simț, așadar, ne aflăm adesea în fața altor multe motive de tăcere. Uimirea, căci nu murim sufletește cât timp păstrăm capacitatea de a ne mira. Tristețea adâncă, stupoarea, marile stări de fericire, oricât de efemeră ar fi ea prin definiție. Nu vom epuiza enumerarea stărilor de mare încărcătură afectivă și se cuvine să ne oprim. Să tăcem o vreme… Momentele de meditație profundă, care tangentează relații extramundane, cu divinitatea, se pare că nu sunt la îndemâna noastră, decât a celor aleși. Vom tăcea un timp, spre a relua altădată câteva gânduri asupra unui atât de sensibil domeniu… …………………………………….......………… …………………………………….......………… …………………………………….......………… …………………………………….......………… …………………………………….......………… …………………………………….......………… …………………………………….......…………

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

III. Elocvența fără cuvinte În numele sfântului Taci, s-auzi cum latră Cățelul pământului Sub crucea de piatră.

M. Eminescu, Strigoii

au … printre cuvinte. Am menționat mai sus în treacăt câteva forme de tăcere, cât și prezența ei în literatură. Este domeniul în care elocvența ei atinge cote înalte, căci se petrece în afara cuvintelor, printre ele și, desigur, cu ajutorul lor. Se pare că numele cel mai important aici este al lui Lucian Blaga. „Ori unde-aș merge/ prin mulțime/ încărcat de visuri, care duc spre mare/ pașii mei tainici… sunt așa de tăcuți,/ că nu-i aude nimeni împrejur, - / dar pașii mei tăcuți sunt așa de tainici,/ că se-aud până-ntral șaptelea cer.” spune el în Pașii profetului. Anatol E. Baconsky precizează: „Există o topică L. Blaga, o frazare inimitabilă, o rostire și mai ales o tăcere care e numai a lui; nu cunosc nici un alt poet european, care să fi imprimat tăcerii asemenea ciudate valori expresive, cum o întâlnim în lirica lui.” (Panorama poeziei universale contemporane, pg. 140). Dacă rămâi fără grai, e bine și cităm în continuare. „(…) Pe-o stâncă șade Lucifer cu aripi de liliac, cu ochii luminoși de fosfor. Privește neclintit parcă ar asculta ceva-n tăcere.” (Pustnicul). O viziune cosmică în Liniște între lucruri bătrâne: „(…) Liniște este destulă în cercul/ ce ține laolaltă doagele bolții./ (…) Și iarăși îmi zic:/ Nici o larmă nu fac stelele-n cer./ Da, ar trebui să fiu mulțumit.” Sau în Semne : „(…) și nici o adiere de om/ din veac în veac pe subt bolți./ Poduri vor tăcea./ Din clopote avântul va cădea.// (…) – aici vinul nebun al vieții/ s-a scurs în scrum,/ dar orice alt drum duce în poveste,/ în marea, marea poveste.” Dar sunt și versuri unde marea liniște este implicită – și acestea l-au inspirat pe criticul și poetul A. E. B. „În fântână mi-aplec/ gând și cuvânt.” (Cap aplecat). „(…) se trag zăvoarele,/ se-nchid fântânile.// Așează-ți în cruce/ gândul și mâinile.” (Noapte ecstatică). Se definește singur,

Eseu

de altfel, în Stalactita: „Tăcerea mi-este duhul -/ și-ncremenit cum stau și pașnic/ ca un ascet de piatră,/ îmi pare/ că sunt o stalactită (…)”. Dar și în Catren:Limba nu e vorba ce o faci./ Singura limbă, limba ta deplină,/ stăpână peste taine și lumină,/ e-aceea-n care știi să taci.” Se definește pe el și pe noi toți. Încheiem șirul citatelor cu îndemnul din Oraș vechi: „Noapte. Urnirea orelor/ se-mplinește fără îndemn./ Taci, – arătătoare se-opresc/ suspinând pe ultimul semn.// (…) Turn negru stă în picioare/ și-și numără anii învins./ Taci, că sfântul de piatră/ aureola în noapte și-a stins.”. Mai putem căuta În marea trecere, Biografie, Autoportret, Bazin într-un parc, Inscripție ș.a.m.d. După formele vizionară și inefabilă, o întâlnim pe cea imperativă, la Șt. Aug. Doinaș bunăoară, sau N. Labiș. Căci și în această cheie poate fi citit Mistrețul cu colți de argint: „Un prinț din Levant (…) răspundea întorcându-se: – Taci…/ Și apa sclipea ca un colț de mistreț./ (…) – Taci…/ Și iarba sclipea ca un colț de mistreț./ (…) – Taci…/ Și luna sclipea ca un colț de mistreț./ (…) – Taci…/ Mai bine ia cornul și sună într-una./ Să suni până mor, către cerul senin…”. Au fost doar exemple. Bucuria de a găsi expresiile tăcerii în literatură și artă în general o poate avea oricare dintre noi. Într-o frumoasă poveste de dragoste a lui E. Hemingway se găsește un pasaj în care cei doi petrec o neuitată oră a iubirii lor, în timp de război, pe un plai sub soarele Spaniei, fără cuvinte. Erau de prisos. (Pentru cine bat clopotele). Astfel de trăiri nu sunt, de asemenea, la mâna oricui, spunem noi. Argumente în planul vieții spirituale oferă Al. Horia în cartea Vorbirea în șoaptă, cu frecvente referiri la literatura bisericească și la cea laică (vezi și articolul nostru O restanță a criticii literare, vol. Alte gânduri, 2009). „În Ortodoxie întâlnim împletirea (…) vorbirii cu nevorbirea. Creștinismul răsăritean e o religie a șoaptei.”, arată el (pg. 52). Cât privește îndemnul direct sau indirect la tăcere în Biblie, s-o deschidem la Psalmi (11, 30-18, 38-2, 140-3), Pildele lui Solomon (1727, -28, 21-23), Ecclesiastul (3-7, 5-1), Cartea înțelepciunii lui Isus Sirah (5, 19, 20, 23, 28)

ș.a.m.d. Cine are o Biblie în casă… Oferim o pildă celor care nu au răgazul să răsfoiască: „Vreme este să rupi și vreme să coși; vreme este să taci și vreme să grăiești.”. Sau: „Este câte unul care tace și se află înțelept, și este câte unul care se face urât pentru vorba cea multă.”. Poate încă una: „Mute să fie buzele cele viclene, care grăiesc împotriva dreptului fărădelege, cu mândrie și cu defăimare.”. În partiturile muzicale pauzele au notații distincte. Expresivitatea în absența cuvintelor în literatură și artă se desfășoară la nesfârșit, ca tăcerea însăși. Pare-se că în zadar încearcă gura lumii, „slobodă”, s-o acopere sub șiroaiele ei. Alte și alte citate și exemple semnificative veți întâlni probabil la tot pasul. Cu toate că există voci… care susțin, la figurat sau la propriu, că spaima de tăcere este o proastă aplicare omenească a ceea ce numim „spaima de vid” a cosmosului, a materiei. Poate am vorbit prea mult despre ea, deși ar mai fi de… vorbit. Dar cum să promovezi această benefică atitudine și filozofie totodată, în toată vânzoleala care ne acoperă de-a valma? Exemplul personal nu e nici pe departe de-ajuns. Iar dacă n-am făcut decât să ne ascultăm vorbind, să ne iertați. Tăcerea-i de aur, într-adevăr, deseori. Să încercăm așadar să nu vorbim, cel puțin (în) câteva rânduri! ……………………………………………… ……………………………………………… ……………………………………………… ……………………………………………… ……………………………………………… ……………………………………………… Și să le repetăm, să repetăm exercițiul de câte ori ne aducem aminte. Nu este o înfrângere de fiecare dată când ești „redus la tăcere”.

Referințe A. E. Baconsky, Panorama poeziei universale contemporane, Ed. Albatros, București, 1972. Alexandru Horia, Vorbirea în șoaptă, Ed. Anastasia, București, 1995.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

ESEU

Daniel LAZĂR

DESFACEREA LUMII ÎNTRU POEZIE

Facerea lumii „Și a fost seară. Și a fost dimineață. Dar asta a fost demult. Și o singură dată.”1

tructura poeziei, aparent simplă și, poate, înșelătoare la o fugară lectură, se edifică pe verbul „a fi”, pe substantivul „lume”, întrun raport de coordonare mijlocit de reiterarea conjuncției „și”. A fi în lume după ce lumea (realitatea existentă) „s-a făcut”, s-a ivit de undeva și doar o singură dată, nu se poate reduce la o judecată simplificatoare, fără a nu problematiza descoperind și ceea ce textul nu ne spune sau încearcă a ne spune în subtext. E o oportunitate conferită de deschiderea întru lume, o șansă unică și irepetabilă implicând un demers analitic departe de a fi speculativ. Sorgintea argumentației e verbul „a fi”, concept fundamental pentru întreaga istorie a filozofiei. E incipitul lumii, al Logosului, al artei în genere, cu predilecție al Poeziei. Fie și cu această sumară introducere (un pro domo dacă am fi apelat la o expresie consacrată) prima opțiune învederează poezia lui Ion Mureșan ca un text cu valoare de artă poetică. Deschiderea „s-a făcut” și înspre valențele artei poetice de îndată ce Poezia, în sensul ei originar, s-a constituit deodată cu lumea, urmând să i se releve și instrumentalitatea, funcțiile multiple ale comunicării, dar în răstimpul de după „facere”, post factum. Vom încerca explicitarea acestui raport între Poezie și poezie ca modalitate particulară de întrebuințare. Termenul acesta e utilizat figurat conotând poeticitatea, trebuința Mureșan, Ion, Cartea Alcool, Ed. Charmides, Bistrița, 2010. 1

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

poeziei de a accede la esențialitatea lumii. Altfel, specificul artei poetice nu este evident, poezia nu are ca temă poezia însăși ori motivele (laitmotivele) îndeobște cunoscute și teoretizate poetic: cuvântul, menirea poetului, raportul cu realitatea, chestiunea tropilor, ca un tot cuprins într-un anume crez artistic. Așadar, „ … a fost seară”, „… a fost dimineață”, dar să nu îl omitem pe „și” liantul care ne întoarce la un „înainte”, la un aprioric necunoscut, vidul, neantul, Unul primordial, egal cu el însuși, în sine și pentru sine. E originarul în definiția atotcuprinzătoare a lui M. Heidegger: „Origine înseamnă aici acel ceva prin care și de la care, un lucru este ceea ce este și este așa cum este. Numim ceea ce este ceva, în felul în care este esență a sa. Originea unui lucru este proveniența esenței sale”2. Lucrul, se subînțelege, nu e definit prin utilitatea lui, în sens practic vorbind. Apropiindu-ne de textul în discuție, semnificația lui centrală s-ar rezuma apodictic la nașterea lumii, la devenirea ei în „arătare”, în „deschidere”. O primă întrebare deja survine: poate fi o echivalență între ceea ce a fost, o lume „in nuce”, și aceea care îi urmează, realitatea existențială, copie a celei dintâi? Realitatea existențială, în sens obiectiv, admițând-o drept copie, se refuză cunoașterii raționale a ființei. Spre revelarea neascunsului, demersul poetic își ia drept adjuvant Logosul: „Limba însăși este Poezie în sens esențial… poezia ca Poezie în sens restrâns este Poezia originară prin excelență, Poezie în sens esențial. Faptul că limba este Poezie (Dichtung) nu se explică prin aceea că ea este poezie originară (Urpoezie), ci poezia survine în limbă deoarece aceasta păstrează esența originară a Poeziei”3. Heidegger, Martin, Originea operei de artă, Ed. Univers, București, 1982, p. 31. 3 Ibidem, p. 88. 2

ESEU

Dar Logosul, în accepțiunea noțiunii de cuvânt, comunică și prin tăcere din credința că autorul, (poetul) nu e decât un bun ascultător al limbii. Revelația esențialității lumii nu e posibilă, ființa realității existente (ființa ființării – M. Heidegger) ascunde în măsura în care și dezvăluie adevărul, poezia comunică oximoronic, cu cât ni se dezvăluie pe atât ni se ascunde. E. Lovinescu definea poezia și prin expresia „restului inexprimabil” Mizând exclusiv pe ideea că poezia e „mimesis”, copie mai mult sau mai puțin exactă a realității, nu e decât o iluzie câtă vreme surprinderea ființei devine „proximitatea care rămâne tot mai departe”. Arta devine artă, Poezia-poezie, un proces neîncheiat, căci temeiul originar nu poate fi surprins și spus, el trebuie obținut prin tăcere. Afirmația confirmă și induce analogii ca un surplus al argumentelor demersului de față. Orizontul interpretării unui poet ca L. Blaga e mereu deschis, cuvântul nu se epuizează „vorbind”, în pereche cu necuvântul, tăcerea comunică dincolo de cuvânt mai spre înlăuntrul originarului. Potențarea misterului, cripticul care ia locul fanicului, transcende lumea dată pulsând în originar, în zona minus-cunoașterii. Nevinovatul ou dogmatic barbian „palat de nuntă și cavou” trebuie lăsat în „pacea întâie-a lui”; „Că vinovat e tot făcutul/, Și sfânt doar nunta, începutul”. Sensul prim își înscrie „desfăcutul” și „nedesfăcutul” ceea ce rămâne și este așa cum este e Poezia, arhetipul de la care se multiplică poezia în accepțiunea ei ulterioară. E deci, oportunitatea care s-a ivit („s-a făcut”), doar o singură dată, cândva demult, e Poezia situată în orizontul deschiderii lumii iar Ion Mureșan „îndrăznește” a se situa în preajma ei, a celei dintâi, fără a-i altera puritatea, ca și cum ar lăsa-o a fi pentru sine și în sine însăși. Să fie și explicația pentru economia mijloacelor stilistice și a maximei concentrări a discursului poetic? Verbul „a fi” e recurent în întregul poeziei, în ultimul vers e subînțeles: „Și (a fost n.n.) o singură dată”. Folosit la un timp trecut încheiat (perfectul compus) definește originarul, momentul deschiderii timpului în sens cronologic dar fără să fi fost acel ceva, nu ar fi posibil acum, azi, mâine. Conjuncția, alăturată verbului e o anaforă fără conotații stilistice, accentul cade pe „și”, ca liant și survenire, (devenire) a realității din „ceva”, al „demultului”, un „și” narativ care începe povestea nașterii lumii. Povestea trecerii din și de la nimic, de la întuneric

la lumină, în acel clar-obscur în care sălășluiește ființa. Ieșind sau afundându-ne în absconsuri filozofico-stilistice, vocabula „ființă”, reiterându-se în comentariul de față, să-l cităm din nou pe Heidegger. „Ființa ființării, adică ființa realității existente, totuși indefinită, ar fi „esențialitatea esenței”, „substanțialitatea substanței”, „transcendentul pur și simplu”… Subliminal, poetul sesizează ecartul între „a fost” și „este”, între ființa Poeziei și multiplele ei, cele ce vor să fie. Cuvântul singur e neîndestulător, el se conjugă cu succesive tăceri, fiecare vers e marcat de punct. Nimerit ar fost ca „Facerea lumii” să deschidă volumul, ei succedându-i-se câteva pagini albe, mai apoi, câmp deschis demersului poetic. Și astfel, s-a construit acest discurs fiind în trecere prin lumea „făcută”, încercați de o metafizică tristețe… Să rescriem și să relecturăm poezia lui Ion Mureșan: „Și a fost seară. Și a fost dimineață. Dar asta a fost demult. Și o singură dată”.

Ion Cârjoi, Fereastră cu mac, u/p, 110 x 115 cm, 1997

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

POESIS

Lucian AVRAMESCU

POEZII NU NUMAI DE IUBIRE

Pe aripi, cu dragostea mea Mai puternică ești tu Care zbori cărând pe aripi dragostea mea. Cum sunt eu, însă, care ți-am inventat zborul? Mai frumoasă ești tu Care porți pe sâni urmele sărutului meu. Cum sunt eu care te-am sărutat? Știi bine că, nesărutați, Sânii tăi ar fi fost ca niște păsări betege! Mai altfel ești tu Decât altfelul care sunt Dar dacă altfelurile noastre n-ar fi fost atât de diferite Și atât de dornice să se atingă Cum ai mai fi dat tu din aripile iubirii mele Și cum ai mai fi zburat tu cu sânii neînvățați? Nu-i așa că eu te-am învățat să zbori?

Eternități pe jumătate Zorii, nici nu încep bine că se și termină Ca o viață de om, Apoi această după-amiază ploioasă Lungă cât eternitatea și încă ceva pe deasupra Bună dimineața, Cum ți-a fost noaptea care n-a început?

Viața, cât un cântec și uneori nici atât Îngropată-i speranța, doar asta ați izbutit Și încă deplin… Și totuși oamenii aleargă pe străzi Ca umbrele în nopțile cu lună plină Viața ține cât un cîntec de dragoste Uneori nici atât – BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Un chiot peste văi Așteptând să i se întoarcă ecoul

Cancerul trădării să nu cuprindă inima ta Nu te plânge de trădare, i-a spus un duhovnic, Tânărului trist, care-năuntru-i plângea, Cel mai trist e când nu ai pe nimeni, pe nimeni Care să te poată trăda. Iată, păsările călătoare revin Poate una din ele în copacul tău va încuiba Nu fii trist copacule tânăr, ai viața înainte Despre trădare mai ai încă ce învăța. Vine aprilie, ca un scurt cântec de dragoste Apoi alte luni la geamul tău vor cânta Învață să ieși dintre pereții odăii În care trădarea s-a cuibărit Și dacă nu ieși, cancerul ei va cuprinde cu totul inima ta.

Primăvara, ca pulpele unei femei încolăcind dragostea Au înviat de parcă pe deasupra A trecut o briză și plămînii ierbii s-au umplut cu aer Și toate și-au luat porția lor de primăvară Chiar și femeile, iată, cum duc ele pe umeri cofele Unei nemărginite grații Și pulpele lor se încordează încolăcind dragostea Apoi bruma ca un tăiș alb de secure În zori Retezând elanul mugurilor care abia visaseră înflorirea Gerul ca o sentință Și iutea execuție care a decapitat tot Într-un pat nupțial în care mirii începuseră să se sărute Cum vine moartea, m-ai întrebat? 53

Poesis

Ca primăvara peste pomii ce înfloresc, am zis, ca primăvara care duce în spate Umbra geroasă a unui neașteptat deznodământ

De ce ești trist în poza aceea, mă întrebi Inima mea se joacă, sub seară, cu apusul de soare Și cu tine se joacă inima mea Ca în copilărie

Atunci, zise ea, fotografia pe care o ai deasupra Deasupra cuvintelor tale și a prieteniilor tale Fotografia Înfățișînd efemerida din tine, Cum de e atât de tristă?

Fotografia aceea, i-am spus, e apusul de soare dimineața, E clipa când îți pleacă prietenii Și nu mai ai cu cine juca șotronul stelelor Toate fiind căzătoare!

De ce mă minți, mi-ai zis, nu te piti după poeticisme, Moartea luase tinerețea vărului tău, Înmormântai, dimpreună cu el, Copilăria voastră, a amândurora, Din pricina asta priveai asfințitul

Nu te mint, am răspuns, Era chiar apusul de soare dimineața Copilărisem amândoi, așa e, Numărasem orele cât parcurgea luna Drumul spre tragicul ei asfințit, El nu mai e și asta se citește într-adevăr pe chipul meu de atunci.

Îți amintești, mi-ai zis, când el râdea Angajându-se că va ține un frumos dicurs la moartea ta? Îmi amintesc, răspunsul meu a fost că dacă el va muri întâi Îi voi dedica un splendid epitaf, Eu scriind mai bine decât el care era pianist! Râdeam împreună, Unul pe celălalt luîndu-ne peste picior

Și atunci, ce-i cu această tristețe? – mă întrebi. Nu știu, pozarul era într-o zi nefericită, Pozar era chiar fratele meu, Pictor fiind, el mi-a desenat pe chip o tristețe fără nume De care nu mă mai pot despărți. Rupe poza, i-am zis enervat, rupe combinezonul ei de nimicuri

Și pune în loc dinții mei râzînd ca dacii, la înmormântări

Echinocțiul de Primăvară și simetricul tău popou Goală în așteptare, seara, aș zice Gîndindu-mă la pielea ta de abanos, albăstruie chiar sub razele lunii Și inima mea ca o scovergă Temătoare că nu vei răsări … Îi beam sânii, scria Nichita Stănescu, Referindu-se probabil la noapte, așa cum eu N-am curaj să te numesc Și-i zic șoldului tău lună, plină chiar, Fiindcă am iubit mereu răsăritul de lună al șoldului, Cel care apare când nu te atepți Dintre bozii, mai gogoneț, popoul ca un un măr domnesc Dar toate acestea nu trebuie spuse Doamna dirigintă a îngerilor mă va certa

Goală în așteptare, seara Și noi doi împărțind echinocțiul cu trupul tău care are mereu O parte egală cu cealaltă

Cu închișii mei ochi te zăresc Ce frumoasă te-arăți, ce blajin m-am ivit Floare de colț în colțul cel tăinuit Încă nu se născuse în noi Nici pruncul iubirii, nici frica de lumea de-apoi

Ce frumoasă te-arăți, cu închișii mei ochi te zăresc Marmora ta care miroase a lună Făcută s-o mângâi și s-o șlefuiesc Tare mă adună, tare mă adună La tâmpla-ți cunună Ce blajin m-am ivit, ce blajin m-am ivit De parcă soare umed, din placenta țărânii, am răsărit Din cuvintele acestea care te mângâie pe tine Cu albine, cu multe albine Ești primăvară pe umărul meu Unde tu te arăți curcubeu, acum și mereu Cum să te mai port, cum să te mai duc Că lumea mă arată, toată, intrigată Cum te port eu cu frunza-ți căzută de nuc Așa suită pe mine ca pe cracă un cuc

Îngerule îngeresc Cu închișii mei ochi te privesc BANCHETUL 4-5-6 / 2016

POESIS

Mihaela AIONESEI

DACĂ NU AR FI CARNEA, CUM AR MAI UMBLA UMBRA? Licuriciul Încep să cred… până aici totul este frumos și bine chiar e cald. Atât de cald… Ce-o fi senzația asta de preabine? O fi de la crimă ori de la lumină? Dar care lumină? Cea îndelung căutată în mlaștini case, oameni… prea mult artificiu chiar și în oase. Dacă n-ar fi carnea cum ar mai umbla umbra? Ar sta căzută într-o pasăre cu aripile întoarse cum am stat și eu până când unui licurici i s-a făcut milă și mi-a strigat: – Ia de bea! Și am sorbit, m-am sorbit până am devenit… Adânc de fântână eram printre șerpi și bălării căutam un izvor să mă spele de păcat și el nu se vedea, nu conta, vâsleam printre himere și strigăte fără să știu care-i al meu, care-i al lui. Era acolo și El… mă căuta dar nu vedeam de brațele care înaintau să fugă în loc să cadă în rugă.

trebuie să-ți amintești clipa zămislirii brațele vânjoase brațele de aer și topoganul din care te-ai aruncat însetat de lumină umerii ei moi care te-au ridicat până la sânul copt pregătit să îndure spaima gurii agățată precum mâna unui înecat apoi ziua aceea când îți creșteau dinți și erai silit să te desprinzi singur de parcă asta ar ﬁ fost de ajuns să-ți rozi întunericul pe întuneric pe urmă din ce în ce mai multe ploi și ninsori te-au învățat cât de anevoios este drumul cârpit cu tine însuți până la soarele răsare și te-au încredințat că pentru a trece podul este nevoie să zidești în tine o mănăstire cu o măicuță primitoare și blândă doar una ce nevoie ar avea toma necredinciosul de două când nu știi nici în tine să intri tiptil să nu-L trezești pe Dumnezeu adormit în odaie…

Dragoste Repetăm mersul pe inimă în vârful picioarelor pentru a câta oară îi spun spectacol dar nu-i decât același semn că între noi o viperă învață târâșul înapoi.

Câtă trudă, câtă trudă, Doamne până m-am împiedicat!

Matcă deșertăciunilor îmi fac iluzii.

Atunci am văzut licuriciul eram de-o teamă, de-o seamă cu baba oarba, joaca primită în dar în acel decembrie blestemat cu izvorul pe buze înghețat și un orb înotând într-un orb.

Cu ochii lipiți sunt mai puternică decât valul strivit de stâncă.

Dumnezeu adormit în odaie

Mângâi pielea întinsă pe suﬂet până nu mai simt buricele degetelor până scuip veninul adunat din lumea noastră închisă într-un acvariu. Dimineața mă va găsi cu un bob de rouă pe sân prin care încă te respir…

La urma urmei nu-i chiar așa greu de trăit BANCHETUL 4-5-6 / 2016

POESIS

Dan Dănilă

POEME MINUNE

POEM

Prin lemnul transparent vântul trece ușor. Aleg un alt anotimp pentru seara aceasta: port în spinare dorul târziu de noiembrie, balastul meu vibrând ca un pașnic motor.

Eram una cu pătratul de pământ însorit în vara primei iubiri, ﬁdel unui răspuns fără întrebare – chiar zidurile închisorii păreau de aur atunci și iedera evadase, nevinovată – cu ce drept, o întrebasem, îmi adumbrești tu dreptul la dumerire?

Sensul scrisorilor urcă pe iederi afumate, privesc numai desenul zidului. Ca să uit un bunic cu medalii ascuns cam departe, respirând zgomotos printr-o pipă din lut. Sub aripă mi-am scris un cuvânt aplecat, iarăși zboară dragonul din scorbura goală, am uitat să cobor, să dau drumul la câini, să-mi aștern cerul gol, ca pe ultima coală.

NIMENI Nu mai trec strada îngrijorat de așteptare, puntea stingheră din capul pieptului meu neclară ca o apă de primăvară cu sloiuri, privirea celui care mai vânează cu vulturi neocolind tiparul subtil al reliefului mort.

Aer locuit de vulturi, tu ce îmi cereai? Limite erau inima, mereu descoperită, răsfrângerea pleoapelor peste lumină, ierburile uscate dintre două limanuri – drumuri, călătoria inițierii primordiale cenușile de suﬂet ce îngrașă pământul. Un ceas cu nisip este la fel de sublim precum munții piramidelor urcătoare și speranțele unui fum de contemplat: ﬁind una cu pătratul de pământ însorit și tânăr, neînvățat cu dulceața în gură, lângă zidul prăbușit parcă mă trezeam numărând clipele, ca pentru eliberare.

Nu mai aud osia din lotus aplecându-se, disperarea trează care asfaltează orașul: insomniile par cuburi de granit adăugate mereu pentru drumuri pregătite dinainte, invizibile acelui care numără secundele. Azi păcătoșii de abia mai știu să plângă dar caută fântâni în zadarul deșertului – ieri se hrăneau cu peștele din argint viu, acum, lingușind la porțile mercenarilor, ar deschide hublourile strâmbe – desigur cei repatriați în viclenia mileniului nou. Dar colivia are un nou orar – azi închis. 56

Ion Cârjoi, Pipa artistului, u/p, 110 x 115 cm, 1997

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

POESIS

Elena-Gabriela FECEORU

POEME

Reciproce (despre acțiuni, fenomene etc.) 2 stropi de vină/ + 1 litru de vin/ = pumnii închiși de la 00:00/ ai mei/ & ai celui pe care nu l-am cunoscut/ încă/ mă trântesc pe un maldăr de hârtii/ urât scrise/ urât îndoite/ firele mele albe, firele mele negre/ nepotriviri paralele/ strănut – adevăr nesimțit/ levitez cu 1 distolnocalm între dinți/ casc gura/ câțiva stropi de apă/ ar salva/ ce se mai poate. / mă rogi să trecem peste/ te rog să nu mai vociferezi/ vitrinele plâng/ lacrimi ascuțite pe jos/ calc strâmb/ un ciob îmi despică talpa/ mă leg cu prima cârpă/ ameninți că aduci un patent/ îmi extragi fiecare unghie cu amintirea ei/ tinerețea e cea mai periculoasă/ aici sunt greșeli capitale/ trântești ușa/ se ofilesc mușcatele/ în prezența ta/ penitență în regim de maximă securitate/ de aici/ nu se iese/ în viață. / nu luați în serios cuvintele/ de care trag să nu ajungă pe hârtie/ ele sunt rebelele familiei/ apar peste tot/ poate cu mămăligă se lipesc de cerul gurii/ încerc/ 0 șanse/ data viitoare/ beton.

nu-mi aruncați leșul în gol/ m-ați ucide/ de două ori/ vă rog/ să rămân aici/ să rămân aici/ recunosc în scris vocea lui/ îmi cântă poemele/ până termin de pus ochiurile pe andrele. 32 de arme albe (Anexe native) cei ce se aﬂă acoperiți/ mârâie unii la alții/ mârâitulcel mai enervant/ îți șoptesc/ îți urlu în timpane/ nu știu ce urlu/ nu m-aud/ sunetul puternic estompează ideea în sine/ închid gura/ liniște răpciugoasă / în mintea mea/ în limba maghiară se cântă/ n-o cunosc/ altcineva-mi folosește gura/ emițător de cuvinte/ marionetă ușor manevrabilă/ cârpe, vată/ sunt / când în cealaltă cameră/ arunc o privire/ se aprinde lumina/ se bate la ușă/ foșnește/ aruncă dintr-un pahar gândaci/ râde cu poftă/ se ascunde în dulap/ scapă lingura, polonicul, farfuria, oala/ halucinații grave din minut în minut/ nimeni nu știe/ oricine vine/ mă comport atât de bine/ atât de bine /

Atelier universal cârlige peste tot/ picioare, mâini drepte, stângi/ niciodată capete întregi/ pisate și lăsate la macerat/ pastă de mici/ rinichi cu ridichi/ în plase gingii/ dinți unul câte unul/ numerotați/ numele aparținătorilor/ fier încins/ unghii îngălbenite / doar dimineața realizez/ uneori pentru a-mi satisface nevoile rănesc oameni pe care îi plac / îmi deschid stomacul/ lâna bucată cu bucată/ țâșnește/ aduc/ o pereche de andrele/ nu-mi dați foc/ BANCHETUL 4-5-6 / 2016

joacă șah doi dintre mineri/ în subteran pe măsuța lor – bucăți de cărbune roșu-aprins/ buchet de lacrimi/ lăcrămioare/ carouri/ alb-negru, negru-alb/ distracție & grevă/ șah mat/ scrum. Celuilalt nu i-am povestit despre mine, pisica mea și restul familiei/ sunt păpușica ta cu păr creț/ ai abandonat-o marți/ lângă container/ a plouat/ nu mai sunt bună de nimic/ zoaiele-mi curg peste ochi/ e noapte/ îmi dau târcoale copiii străzii/ ei nu știu să mângâie nefiind mângâiați/ ei știu să-mi scoată ochii & să-mi rupă mâinile/ bate vântul aici/ bate vântul/ îmi zboară 57

Poesis

foaia/ o las/ caut adăpost/ trăiesc așa/ trăiesc așa/ nicicum. Firele de păr decid să-și părăsească rădăcinile/ în smoc/ zilnic/ și chelia poate fi vopsită/ îmi zic/ și o mângâi discret/ cu ciotul/ drept. dungă roșie azi-buchețel de urzici/ m-așez la masă/ vorbești pe chat cu habar n-am cine/ habar n-am ce/ spasme/ insomnii/ greață/ plictis/ monotonie/ fixuri/ fetișuri. / strănut/ caloriferul găzduiește, vreo 7 perechi de ciorapi de damă/ mi se pare că n-am văzut bine/ închid ochii/ îi deschid iar/ 7 perechi de ciorapi de damă/ oare joci scena din „Tăcerea mieilor”?/ mă refer la aia cu tipul transexual, în casa căruia e sechestrată și terorizată tipa & câinele. / un psihiatru/ să constate/ tipul tău de nebunie/ nu mai scriu, / dorm, / cânt, / pictez, / călătoresc/ minciunile-s cuvinte operate.

Îi răspund în limbi. / A judeca/ a prețui, a iubi/ sunt verbe pe cale de dispariție. hemoroizi & alte boli pariu/ cerșetorii din fața casei tale sunt/ angajați fără contract de muncă/ unul mare de tot/ papă bancnotele mari/ și fiindcă are digestia bună/ îi ies din fund uzine/ / lucrezi 12/ 24 / și acasă și la job/ îți mai rămâne timp să privești tâmp/ lampa de veghe din camera copilului/ cu 3 secunde înainte să adormi. Pa! Voi pleca din această casă/ luând umilințele,/ teroarea, / zgarda, / preșul – saltea la nevoie/ toate astea sunt ale mele/ le-am dobândit/ prin tine/ nestemate-n drumul meu către niciunde/ voi pleca așa cum n-am mai plecat/ înfierată.

la 3:00 am niciun spirit malefic/ nu se poate opune/ dorinței mele ciudate/ de a verifica dacă a fost/ ușa de la intrare încuiată/ / iau un somnifer/ gândesc mai profund cu ochii închiși/ mai iau un somnifer/ văd înjunghiați, leproși, spânzurați/ cu ochii închiși văd mai bine/ / organele a doi amorezi ce s-au despărțit/ îndesate în mașina de tocat/ mâna făcătorului de dreptate/ le condimentează fake-uri milioanele de prunci/ de viață/ scăpați/ se-nfruptă din/ chipuri pictate, plete coafate, picioare epilate/ buze lascive/ / falșii convertiți își cântă mântuirea/ Aleluia/ în pauză/ Dumnezeu le dă câte-un bobârnac/ convertiți

Ion Cârjoi, Subnutriție

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

POESIS

Dumitru ICHIM

POEME PRECREȘTINE

UMĂRUL PĂRINTESC AL LUI YOHO „Și s-a suit în munte. Și era singur.” Din soare, numai atât ați putut să-nțelegeți? Doar umbra? În fiecare seară pe umăr lui Yoho-i adoarme durerea ca soare, unica stea alungată din părinteasca ogradă a nopții. Primul născut singurătăților lui… Toată averea de-acasă, umbra – ca ultimă haină i-a dăruit-o omului, veșmânt spre ființă, ca jertfa să-i fie deplină. „Tu, Kitchi Manito, prin firea culorii, au învățat-ai pre oameni să-i cânte lumina?” Luminătorul zilei suspină prin somn. Desigur visează că-i om. Fiii Soarelui îl biciuiesc a doua oară până la umărul părintesc al Răstignirii pe munte. Și era singur, fără de umbră în noapte.

PRAGUL DE SUS AL LUI YOHO Sunt păsări de baltă și păsări de cer, BANCHETUL 4-5-6 / 2016

dar nu de aripă grăiesc către voi ci de zborul înalt al pragului de sus, rotit de trei ori în piatra albă de ou, înainte să se nască aripa. Trageți perdelele afumatelor lămpi și ridicați-vă-n cântările voastre pe unde norii vă strigă pe nume, ca să-nțelegeți că pragului de sus chiar soarele capul și-l pleacă. Numai pragul de sus e chemare la Cina de Taină a Fiului Meu. E prag de păduri, dar nu e doar lemn, e prag ca de ape, dar nu e ascuns pe sub lotus, ci-n inima Taborului din rouă. Eu sunt ușa !, a zis Fiul Meu către voi, nu poartă, tot ce-ngrădirea și-ar dori mai mult. Nici țarcul, nici ceairul nu au pragul de sus, de-aceea-n poruncă nouă vi-l las să vă ﬁe pân’ la-nălțimea nourilor voștri, unde chiar soarele apusul și-l pleacă să intre-n cămara de nuntă. Eu și lumina suntem una, a zis Muntele, pentru că lumina nu poate ﬁ roasă de molie, sau de rugina coclirii și nici jecmănită pe ulița voastră că pungă nu are și nici hambar să o-ncapă. Lumina începe măsura de Om de la cuiul bătut în pragul de sus, așa cum oul se citește de-a înaltu-n rotundul de cuib al Coroanei de Spini. 59

POESIS

Mihaela OANCEA

,,FACEȚI CEVA CU INIMA ASTA!”

,,Faceți ceva cu inima asta!” De dimineață alergi cu inima în palme pe la tot felul de medici care te studiază ca pe o bizarerie în timp ce picioarele și se scurtează, ochii se mută pe lateral, mâinile zvâcnesc acoperindu-se cu pene aztece – ,,poate mă transform!” îți zici delirând și greața injectează neobosită spasme la fiecare minut. Ca într-un montagne russe palierele se dau de-a dura, lucesc în lumina uriașelor floarea-soarelui ce țipă aplecate spre tine: ,,Faceți ceva cu inima asta!” Într-o tăcere apoasă, greața plutește filosofând despre măruntele principii existențialiste.

Într-un timp fără maluri Pentru a nu dilua sensurile sătule de atâtea cristalizări, am ascuns povestea în bulbii unei fucsii de apartament și-am învățat să pictăm totul cu cele șapte degete; lumea ne-a devenit caleidoscop în nuanțe de galben, albastru, verde ori roșu cam tot de atunci, îndrăgostiții lui Chagall zboară liberi într-un timp fără maluri, mereu mână în mână.

Nu se sapă niciun adăpost Prin locurile pe unde durerile se poartă precum melcii cochiliile, nu se sapă niciun adăpost pentru bătrânul care obișnuia să culeagă în dimineți aurii sunătoarea -

o punea la uscat la umbră, pe bucăți de ziare vechi și, din tinda casei acoperite cu iederă, clipea rar învelind singurătatea în cârpe. Vaga respirație a mlaștinii ghemuite sub biciul ploii nu se mai simte în ceafă în ochii pustii ai trestiilor s-a prelins azi frigul lemnului ud.

În pijamale subțiri Odată trezit viu, strecurat prin piețe, prin cearceafuri de spital, prin bărcile pescarilor cu pânzele umflate începe să învețe cum să vâneze de unul singur aleargând în pijamale subțiri, cu dungi sălbăticite. La început, îl sperie mai cu seamă cum din spatele unui decor de carton se prăbușesc replici șoptite de bătrânii ascunși pentru actul final. Merge neînsoțit, știe că vânatul în turmă i-ar speria prada cu miros de muzeu și-apoi e o luptă atât de personală, că nu-și dorește spectatori. La un moment dat nu mai întinde arcul, prada e bătrână și deja aparține ființei lui extinse, ființă în care moartea e rana nerăbdătoare să se închidă.

De peste o jumătate de veac Oamenii cu chip de câini vegetau muzeistic în binecunoscutele pijamale cu dungi sălbăticite; BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Poesis

concentrați, citeau ziare, fără nicio urmă de tresărire în fața albului halat incomod perindat prin încăpere. Împărțeau salonul cu doi iepuri somon și câteva bufnițe supărate din pricina lipsei de răbdare a personalului medical. Retras la geam pentru a fuma, coiotul cu chip de om le sesizase tuturor dualitatea. În inima lui ningea absurd de peste o jumătate de veac.

Totul e invers! Într-o noapte, nebunul prinde cuvintele de mâini și de picioare, le aruncă peste sulițele cu vârful în sus (ca să se verifice dacă solia e de bun augur) și trimite mesaje către posteritate. Propovăduiește că totul e invers și râde urmărind de pe un scaun șubred mersul tărăgănat al motanului ce calcă pe labele din spate și privirea fetei aceleia ciudate, cea cu o veșnică cicatrice pe gât.

Borne și o cravată verde-mentă Tenace, îți creezi jocul cu fiecare celălalt întâlnit, până când imaginea lor meteorică se diluează și bornele îți urmează zborul desmărginit. Unii te-au uitat, alții încă te cercetează întrebându-se cine este cu adevărat hiperboreeanul ăsta căruia îi flutură mereu o cravată verde-mentă și care duce mai departe soarta profetului Daniel aruncat în groapa leilor. Tu, cel cu cravata verde-mentă, ai timp doar să-ți tragi sufletul și să germinezi cât mai mult verde până la următoarea bornă.

Călătorie prin vizorul clipei Atâtea nuanțe cusute pe ștergare s-au aprins în fire de gând, scânteind, BANCHETUL 4-5-6 / 2016

iar ploaia asta cu soare tocmai amintește din nou de scămoșii coceni din care înfloreau poduri peste care seară de seară trecea viteazul Pipăruș, de stofele din care se ivea năstrușnic un teatru de păpuși ori de caietul dictando unde literele, la început, mergeau de-a bușilea, se loveau și plângeau, neștiind ce taină purta inima lor. Oare de ce în dimineața liliachie cocoșii au refuzat să cânte și s-a oprit din respirat îmbătrânita cană smălțuită, din care copilul a tot băut până când a ajuns cu creștetul la tavan?

Copilul se legăna pe-o roată Copilul se legăna pe-o roată, prinsă de nucul bătrân de pe coastă; sălta printre ramurile uriașului cu spice de soare pe creștet, zâmbea, mai bogat ca oricând, fredona cu cei mai inimoși sitari o melodie din timpuri apuse și nu voia să știe decât că la capătul acestei călătorii semințele cerului cad doar pentru ca sufletul să aibă propriii lui urmași.

În anotimpul cireșelor N-am știut niciodată ce te tulbura cel mai mult seara, pe verandă, când îți aprindeai pipa, lângă umerii goi, parfumați, ai iasomiei – să fi fost vaierul lumii tăvălit în copitele cailor, siluetele munților logodiți cu bucata lor de cer sau, poate, galeria de umbre mătăsoase precum pisicile de Angora, strecurate în grădina tuturor trăirilor tale? Azi nici nu vreau să aflu. Mi-e de ajuns cum mă strângi la piept, tăcut, cu grija de a nu speria somnul câtorva lăstuni regăsiți în anotimpul cireșelor.

POESIS

Raluca PAVEL

POEME Maturitatea doare E greu să ai griji de om mare, mama mi-a repetat și eu, copil fiind, eram surdă. cutreieram aleile în căutarea fântânii, copiilor care râdeau și jucau șotron, fiecare pătrățică sărită - pas în viitor bumerang dacă aș fi știut, mamă, că-i așa de greu să fiu om mare, ți-aș fi cerut mai multe povești, la gura sobei din Călinești, capul în poala ta, te joci cu părul meu. spic de grâu. să ne uităm la și mai multe stele, să mă lași copil… de-aș fi știut, mamă, că maturitatea doare… aș fi scris eu o poveste de care și timpul s-ar fi speriat și ne-ar fi ocolit

Lumea răsturnată Tatălui meu cel Mare, Radu Ilie Mai ai răbdare, tata, să-ți auzi nepoții, lasă raiul să te mai aștepte. nu vreau să port voal negru, rochia - de lacrimi să-mi atârne, mama să nu zâmbească. mai ai răbdare, timpule, cu pământul luptă-te, să-l lase deasupra, să nu mi se răstoarne lumea. vreau să adorm la gândul că are rădăcini aici și nu altundeva. ai, cerule, răbdare, ai îngeri destui. mai lasă-mi-l pe tata, e unul singur

De mână cu mama E nevoie doar de o secundă să-ți fie frânte aripile.

mama mi-a spus: oamenii cu speranță devin păsări și se înalță. am crezut-o; m-a ținut de mână o vreme; apoi, când am privit în dreapta mea, nu mai era. un alai de îngeri mă adoptase. am întrebat speriată unde este, de ce mi-a dat drumul la mână. e-acasă, mama ta, e-acasă. rândunicile se-ntorc de unde au plecat. m-am uitat în spate, îmi zâmbea. zburam. totuși, nu-mi venea să cred că am să mor în curând. e nevoie de o viață să crezi că poți zbura, și uneori, nu e suficient. e nevoie de mama să zbori

Timpule, frumusețea ta a obosit Frumusețea mamei mele a umilit întotdeauna timpul. furtuna ei de feminitate țâșnește în fiecare anotimp, anii rămân uluiți și nu îndrăznesc să se așeze. nu știu cine e mai frumoasă: mama sau femeia din oglindă pe care ea o privește. nici ea nu știe, cred că nu s-a gândit niciodată cum schimbă destine doar zâmbind. când mama se privește în oglindă, timpul își cere iertare că există. când mama e prin preajmă, aerul are substanță. ferice de tata, a ales să respire

Cel mai frumos om Mamei cele Mari, Rodica Ilie Ca orice femeie, mama are acea memorie feroce care iartă totul, fără să uite nimic. lavă de feminitate, BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Poesis

adună detalii, pentru a vedea esența și acesta e pașaportul cel mai de preț pe care mi l-a dăruit. mama nu ascultă de istorie, de riduri sau destin, dilată întotdeauna timpul, ascultă doar inimi ce se zbat în căutarea edenului pierdut și le redă vieții, spulberă orice ideologie cu paloșul ei sub formă de zâmbet. sunt oameni care-ți urâțesc sufletul și oameni care ți-l înseninează. toți avem un cel mai frumos om. mama e omul meu

Serenade Viața începe cu un concert și cu lacrimi. primul recital îl dăruim mamei: așteaptă cu sufletul la gură să-i cântăm ceva de cum ne vede. nu știu de ce îi place și cum de nu surzește, ba chiar plânge de fericire la primele noastre serenade. mama se bucură când e toamnă, frunzele coboară chemate de palmele pe care le întind spre cer ca înspre o harpă. nu-i place când mă izbesc de nori, cad pe pământ și-mi julesc sufletul, tobele nu-s pentru mine. trece timpul pe lângă noi fără să ne dăm seama: nu avem nevoie de alte concerte. noi suntem orchestra. mamă, viața se termină cu alt concert și lacrimile sunt de durere

Mamă, cei de dincolo primesc scrisori Am moartea în carne și în sânge, nu știu, Doamne, de unde puterea să mai pot vorbi despre ea, singurul lucru cert. carnea mi-e zbrobită de când a căzut toamna peste mine, în dimineața în care mama m-a întrebat dacă cei de dincolo pot citi scrisori, unde să le lăsăm, să o învăț și pe ea… suferea de boala sufletului meu. i-am spus, stelele nu au adresă, ei citesc în timp ce noi le scriem. moartea nu-și schimbă culoarea, doar pe cer se vede aur Să-mi scrii, fetița mea, am să citesc… BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Punct căprui, urma de tine Te știu și nu mi-e suficient, mă întreb dacă cerul te-a creat real pentru toți ceilalți, aspirație pentru mine. te caut sub pomul de Crăciun, în fiecare tată ce-și ține de mână copilul, în inima mamei, uneori și-n a mea. am făcut un pact cu anii să-mi numere durerile, ție - gândurile despre mine. poate odată, te voi descoperi altul sub același chip, îți voi recunoaște în suflet punctul căprui din ochii mei. poate odată, îmi vei fi suficient

Să nu căutăm vinovații Nu, nu-s genul care să caute vinovați, sunt obiectivă când e vorba de mine, tu știi lucrul asta cel mai bine, ochii și durerea-s ca ai mamei, greșelile și teama de viață ți le-am tras la indigo. da, tată, despre tine vorbesc și nu, între noi nu e o relație puternică, de-ar fi așa, probabil, n-ar fi invizibilă, nu mă refer acum, ci în ani. tată, tată, ai să regreți că te numești așa, când ai să vezi de ce trage iadul de tine

Trage Iadul de tine, tată M-am întors să te ajut când iadul trăgea de tine pentru că vorba aceea nu îți renegi părinții degeaba îți deșarți tolba cu amintiri după un sfert de veac aș fi vrut să le știu fără să mi le spună cineva zici că eram un ghemotoc cu păr de aur poate dacă eram așa nu mă lăsai. alergam cu ibricul după tine asta mi-ai spus deunăzi poate nu era doar un ibric vechi, ci cutia Pandorei. mă legănai pe picioare curios, nici asta nu-mi amintesc nici faptul că la examene te descurcai pentru că eu trăgeam de cursuri și tu picai pe subiect râdeai și credeai că mă joc dar nu te poți juca singur m-am întors, tată, după tine să cer îndurare iadului deși, el știe că mint 63

POESIS

Luminița POTÎRNICHE

încă dinainte de naștere fără nume crize de personalitate, ciobanul mușcă. păstorește câinele și cântă din fluier. oile latră, lupul adulmecă, fierbe mămăliga în vatră. cerul e o stână fără nume.

încă dinainte de naștere

știu eu ca ploaia aceasta nu-mi va arăta curcubeul dar un enorm ochi de sticlă mă va disipa în însăși noțiunea de vedere. acolo sunt culorile adevărate.

promiși zilei acesteia plăpânde încă dinainte de naștere, hotărâta doză de lumină, nivelul cafelei din cană, gustul final amărui către dulce, nici mai mult nici mai puțin, atât, arată degetul, se oprește. încotro vom privi cu părere de rău, încotro vom zâmbi. ca o consecință, vântul va bătea de la nord la sud. ca din întamplare. dar, nu. nu e nimic mai întâmplător decât jocul de-a secunda. credeam că aveam la îndemână toate uneltele cu care se mai putea lucra asupra destinului perfectibil. niște dălți boante cu care nu putem disloca nici măcar un atom. treziți în dimineața asta încă dinainte de naștere, adică foarte, foarte devreme.

iluzie mai ușoară decât aerul

alt cer

cocorul acesta cu oboseala pe chip este eroul călătoriei? să fie, oare, și cerurile chinuitoare?

dacă cerul începe unde se termină tavanul, zău, nu-i mare lucru.

interzis slabă am fost. omul acela m-a prins asupra faptului de a fi fericită. trosc, a închis capacul cutiei. nu i-a păsat că mi-a prins degetele, că rana de naivitate mi s-a lipit pe față. nici n-am mai auzit, o fi zis, mai târziu sau chiar nu o fi fost nimic în cutia aceea?

fără curcubeu

rute aride de dat din aripi, pământ între nori? sau poate totul, totul nu e decât o imensă farsă cu o iluzie mai ușoară decât aerul.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Poesis

niște uși care plâng, un copil care scârțâie, mobile care se mută singure, de capul lor și tot așa. nu-i nimeni acasă, deasupra, probabil, un alt tavan, de unde, cineva ar putea crede că începe cerul.

n-am să uit respirația pe toți nervii mei înfloriseră niște zorele, era iar dimineață și palmele îmi deveniseră clare, pe fiecare se află câte un cer dar nici o pasăre. mi-am adus aminte apoi că am lăsat colivia deschisă, camera aceea cu vedere la drumurile lumii. dar toate zăbrelite, precum niște hârti hașurate. mi-am zis, ce nevoie am eu să văd ființe suspendate. în dimineața asta mi-e dor de trupuri grele, rămase la sol, sâmburi din ideile consumate dați din plin lăcomiei. și parcă nu m-aș mai recunoaște cum înghit hălcile mari de cer și pământ. sau poate ele ma înghit pe mine, trufașul? e încă dimineață, mă mai am eu pe mine, aerul se ține bățos, mă susține, îmi face sprijin luminos. eu n-am să uit respirația cu zbor în ea, eu n-am să cad. sau, cel puțin, nu în această cupă flămândă.

retro singura tristețe pe care nu pot s-o uit e că te-am avut, te-am pierdut iar timpul merge înainte oricâte cuvinte cu particulă retro mi-ar trece prin minte. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

vasalități că te cheama sir lancelot, văd bine dar nu știu cum m-ar chema pe mine guinevere, să port inelul în nas și centură neagră la vise în zgardă și la cavaleri respinși. să dau vălul nopții pe cel de pe ochi, să te sărut nu pot, nu aș avea dispensă de la evul acela nepermis și trist să te supun.

descântece de prostie descântec de frică, femur de pisică, caut în cenușar un ort de avar. găsesc calcinat piciorul de pat cu care odată am fost măritată. descântec de draci, nervi prinși pe araci. fierb apa-n piuă, scade înspre ziuă. devine gelatinoasă o nălucă albastră. fug de blasfemie, cruci îmi trebuie mie. descântec de viață, pe un nod de ață. înțep cu un ac coada unui frac. și c-o furculiță dau o fuguliță până la răscruce care nu mai duce.

POESIS

Christian W. SCHENK

CUVINTE LINE […] Vorbind despre fantasmele cuvântului, Christian W. Schenk nu uită că, totuși, poezia este în esență, meditație despre ființă și existența ființei în lume. Așa se face că în jocurile dintre „a” și „e” sau „i”, el introduce și noțiuni mai grave în sensul lui Blaga. Începuturile vremii poate să spună ceva despre arhetipuri, mume; monosilaba ﬁindei-ﬁințe este o construcție ce trimite la subtilitățile limbajului noician (și prin el la Heidegger). […] Este vechea (și mereu actuala) problematică a ființei ce obsedează pe poetul modern și postmodern. Schenk scrie, de exemplu, Elegia cuvintelor mute, vorbind în termeni eminescieni. […] Un El enigmatic domină această cosmogonie! […] Splendidă imaginea: Tu ești contopirea noastră,/ eu sfârșesc scoică pe tine! […] EUGEN SIMION – Limba maternă și limba poeziei lui C.W. Schenk Studiu, Colecție Phoenix, 27 p., Buc.

Moto Nu trebuie să înțelegi visarea că-s date toate din pruncie, nu te opune sensului căci vrerea e savurarea lor spre veșnicie.

Unanimitate Pentru cine stai pe stradă Când pe stradă stau o mie Ce se-ntreabă ca și tine Pentru cine stau pe loc? Ce aștepți trecând pe stradă Când trecură alți o mie Și-și lăsară ca și tine Umbra în același loc? Rupeți hainele pe stradă Când pe stradă cred o mie Că-s la fel de goi ca tine Și că bat pasul pe loc!

Eu v-am iubit Voi m-ați uitat prieteni, dar vă iert, Vă iert că n-ați știut cum vă voi plânge Când orice gând spre voi mi-a fost deșert, Când orice gând sta aripile a-și frânge.

M-ați aruncat în lume, nu vă cert Că nu ați vrut din resturi a mă strânge; Voi m-ați uitat prieteni, dar vă iert, Vă iert ca n-ați știut cum vă voi plânge. Acolo dus, acolo-n disperare M-am ridicat cum sunt, din sfert în sfert Și v-am slăvit întregul drum pe care Nu m-ați hulit, dar m-ați lăsat inert. Voi m-ați uitat prieteni dar vă iert!

Prima și ultima dragoste Bătăile tale de aripi cufundă copita în glia iubitei uitate-n colajul ființei din amfore goale. Vântul mestecă frunze cu-n pumn de durere în palme. Beat de lumina născută simt fruntea-mi mângâiată de vântul clipei - coamă, pupilă inocentă – vâslindu-mi noaptea-n larguri. Vorbe sugrumate-n aer cad în amfore uitate; mă trezesc gândind la tine - jocul centrului fatal – Tu ești contopirea noastră, eu sfârșesc scoică pe tine!

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Poesis

Iluzii

Cădere

Tăcerea se destramă-n mii de treceri plecate peste tâmple adormite în somnul primului născut din fulgere și ploi neadăpate.

Aici s-a prăvălit un vis strivind sub el căderea unei frunze ce-n fâlfâirea ei năștea alt vis în somnul cel adânc al primei clipe uitate și de noi și de prezent.

Plecarea e-o părere nesfârșită din alte mii de vise potcovite cu aripile îngerilor muți. Ei pribegesc prin flori prin frunze prin petale, miresmele-i îndeamnă spre apus. Doar norii cad pe vârfuri de tăcere strivind mireasma trandafirilor plecați în pribegia ultimei iluzii visate-n zori de zi de somnul bobocului grădinii somnambule.

Potecile se duc spre Nu-Știu-Unde iar noi pășim neștiutori pe ele uitând că suntem umbra unei frunze uitate-n vis, strivite sub călcâie. E timpul să uităm visarea!

Împlinire Lacrimi despicate …și respirația mă doare când mâinile spre rugăciune înstrăinează înflorirea petalelor împreunate. E prima încercare a genezei spre a vedea cum se desparte totul împreunat de ea spre veșnicie. …și îngerii cu lacrimi însetate de plânsul Lui cad picuri peste flori înstrăinate. Geneza se sfârșește în geneză pe când desculții și-au uitat menirea călcând cărări de cai nepotcoviți!

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

O așteptare mângâie apusul plin de cuvinte luminând tăcerea. Copiii știu vocalele ce nasc un răsărit de fraze inocente. Poeții știu consoanele ce dor și-nfig în carne suliți otrăvite. Doar morții-și leagă primele cuvinte de ultimele strânse-ntr-un buchet. Și așteptarea mângâie tăcerea umplând cuvintele-n apus.

POESIS

Ioan VASIU

CATRENE doar poeții pot s-audă cum plânge marea-ntre stânci doar poeții pot să vadă luna sărutând un nor doar poeții pot s-adune liniștea din văi adânci doar poeții pot să cânte în al primăverii cor * eu cu tristețea nu am dialog din suﬂet o alung și-o scot în stradă să umble ca un cerșetor olog ținându-se de garduri să nu cadă * într-un geam întredeschis lacrimile-ncep să ﬁarbă pe mașina mea de scris de o vreme crește iarbă * mă cert cu viața uneori în vis pentru un gram în plus de fericire mă simt mereu un geam spre cer deschis prin care poezia să respire * locuiesc într-o pădure plină cu melancolii într-o peșteră comodă de furtună mă ascund mă destăinui câteodată primăverii timpurii și traduc șoaptele blânde din oceanul fără fund * chiar dacă-mi dă pădurea loc de casă și-un lan de grâu m-așteaptă și mă-mbie iar marea să visez pe țărm mă lasă prefer să locuiesc în poezie * îmi scrie mama să nu mă grăbesc balul bobocilor în rai să-l prind că nu e gata corul îngeresc repetă încă cel mai nou colind * mi-e dor de casa părintească tot mai des parcă mă cheamă mama la culcare și-aud un cântec tot mai greu de înțeles și-adorm visând povești nemuritoare *

singurătatea n-o primesc în casă singurătatea e un vis urât când o primesc o simt cum mă apasă ca un bocanc neiertător pe gât * într-un lan de grâu cu maci m-am logodit doar într-o livadă am vrut să mă-nsor am iubit în taină un tăpșan cosit și-am visat pe perne pline cu mohor * cu primăvara fac iară legământ sub talpă iarba-ncepe să respire și-aud cum ară morții sub pământ să-nsămânțeze raiul cu iubire * mi-e drumul vieții mult mai înclinat lanțul iubirilor parcă s-a rupt trenul cu amintiri s-a răsturnat și mi-a rămas speranța dedesubt * în iubirea mea-i tot mai târziu primăvara prin livezi mă strigă sunt nostalgic dar nu vreau să știu și timid ca frunza de ferigă * ca un tâlhar îți fur câte-un sărut ca un boier îți dăruiesc iubire ca un chirurg te vindec de urât ca un poet te plimb prin nemurire * miroase-a toamnă de la nord la sud și nucile plesnind pe ram se-aud miroase-a toamnă de la sud la nord merele coapte fac atac de cord * mai trece-un tren prin gara demodată mai trece-un an și altul va veni mai trece-un vis la fel ca altădată mai trece-un timp cernut prin poezii

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

POESIS

Mariana ZAVATI GARDNER

POEZII

Absolutul, un alt vis Absolutul, un alt vis Balanță între ziuă și noapte vis fragil de soare și ploaie zămislit în format algebric ferestre deschise-n albastru – fantome de arbori în absolut, meșteșuguri subtile și graﬁce în costume de acrobați stoluri după stoluri din exil în lumea de vis și ninsoarea de ﬂori Absolutul, un alt vis –

Neliniște Neliniște uscăciune Ceruri negre uragane apoase Himere direcții adverse Ape uscate nisip spulberat Ceruri fără culoare vânturi bolnave Tei zăpăciți ﬂori spulberate Neliniște rouă uscată Smiorcăitul iubitului uitat pe zidul vechi al universității

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Buze uscate minți vestejite Iubita prăfuită-n oglinda cu vise Asurzită de singurătate Neliniște

Furtuna Fantome-n galop Peste vii la paradă Șoapte de aripi lucioase Pixeli în vreme de ceață Fragmente de frunze Fior în vântoasă Uitate din anul trecut Vegetație speriată Praf stelar și ceasuri Roi de cuvinte, Momente albastre Stare de frică Torente de corbi Valuri prinse-n ocru În orașul meu ﬂuid Cu minciuni articulate Se petrece furtuna A deblocat soneria Corbii zboară-n derivă Se petrec atomii în aer

Ion Cârjoi, Natură statică cu frezii, u/p, 100x81 cm, 1977

PROZĂ

Dumitru Augustin DOMAN

NINSOAREA DIN AJUN

imineață de decembrie. Părintele Ioan umblă cu icoana, însoțit de cântărețul Adrian, pe străzile de pământ ale municipiului, prima capitală a Țării Românești. După ce-au ieșit din prima casă de pe strada Vlad Țepeș numită de localnici Vili Șpitzmann, de unde primesc darul echivalent a doi euro și încasează și taxa de cult pe anul viitor, scriind chitanță cu semnătură și ștampilă, cântărețul întreabă: – Părinte, ce facem noi este materie sau spirit? – Hmm! e oarecum surprins parohul. Sigur că e vorba de spirit. – Păi, în ce sens? Noi de ce luăm bani de la cei pe care-i colindăm cu icoana? – Pentru că așa e legea, litera legii cultelor. – Dar eu am învățat la școala de cântăreți că Sfântul Apostol Pavel spunea că spiritul se opune literei legii, adică spiritul dă viață, iar litera ucide... Se opresc la țața Veta cea de-o seamă cu Matusalem. Neavând pensie, dar având porc, baba le oferă în loc de bani o coastă afumată. Chiar înainte de a ieși pe poartă, cântărețul reîncepe a face maieutică: – Părinte, coasta asta este o răsplată spirituală sau materială? – Spirituală, desigur, răspunde ușor iritat popa. – Păi, eu la școala superioară de cântăreți am aflat de la Sfântul Pavel că spiritul se opune cărnii, în sensul că spiritul se identifică cu libertatea adusă de Domnul nostru Iisus Hristos, iar carnea reprezintă supunerea la păcat... – Bă, dar la școala ta ai învățat și că Aristotel a spus că toate substanțele sensibile au o materie? – Nu, părinte. Poate fie-mea să fi învățat la Liceul „Electroargeș”, am s-o întreb. Cum la următoarele trei porți nu le deschide nimeni, cântărețul respiră aerul rece al dimineții și continuă să fie curios: – Părinte, umblând noi cu coasta de porc în geantă, crezi că Duhul Sfânt plutește pe strada (mă rog, ulița) asta pe deasupra noastră? Vreau să zic: ruach, în ebraică, pneuma, în greaca veche, spiritus, în latină? – Desigur, poimâine doar se naște Iisus. După ce ies de la managerul Mihăescu, care le oferă câte o bancnotă de zece euro și o sticlă de vin,

curiosul Adrian zice: – Părinte, cum – de la evanghelistul Ioan citire – la început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu etc., n-ai vrea să facem un duel de cuvinte până ajungem la ultima casă de pe malul Argeșului? Uite, eu spun primul cuvânt: Conștiință. Popa, marșând: – Carne. – Gnoză. – Corp. – Imaterialism. – Materie. – Problemă. – Substanță. – Suﬂet. – Substanță. Argeșul curge rece și molcom. Făcând cale-ntoarsă, cântărețul bisericesc meditează cu voce tare: – Sfântul Augustin zicea că materia este principiu inform sau neterminat al lucrurilor. Părintele Ioan: – Platon zicea că e substrat pasiv și amorf. Iar cântărețul Adrian: – Părinte, un ultim joc. Filosoﬁ și scriitori. Uite: – Augustin. Popa: – Socrate. – Descartes. – Pascal. – Bergson. – Fichte. – Kirkegaard. – Marx. La intrarea în Strada Uzinei: „Pe-aici s-a născut Urmuz ...!”, zice părintele Ioan La ultima casă de pe Uzinei: „Nașterea ta, Christoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii, lumina cunoștinței…” Peste valea Argeșului începe să ningă încet, cu fulgi mari și rari. – Pelicanul? – Babița! BANCHETUL 4-5-6 / 2016

PROZĂ

Dumitru HURUBĂ

OFELIA, CĂȚEAUA DOAMNEI SIDONARU

ățeaua doamnei Sidonaru avea cam un metru lungime, iar cele patru piciorușe o salvau de la a fi confundată cu o bucată de burlan de sobă „Vesta”. Doamna Sidonaru, pe care noi, toți vecinii, o consideram o femeie destoinică, distinsă și cu mare experiență în văduvie, deoarece rămăsese fără bărbat de patru ori în decurs de nouă ani – performanță absolută pe scara blocului nostru cu unsprezece etaje – când ne prezentase siviul Ofeliei – la pronunțarea numelui, aproape toți cei șapte vecini colocatari am lăcrimat –, a făcut-o în așa fel, încât Radoviciu „de la 7”, când o întâlnea mai apoi, își ridica respectuos pălăria și o saluta cu un ceremonios „Săru-mâna, domniță!” În locul Ofeliei răspundea la salut doamna Sidonaru: – Știți? Am primit-o din State și nu prea înțelege limba română… – A, da, explicabil, se lămurea de fiecare dată Radoviciu. Explicabil… Și începea să coboare scările, dar numai după ce își folosea cu talent marele și sofisticatul său repertoriu de înjurături în dialect ardeleanooltenesc adresate liftului înțepenit între etaje. La sfârșit… liturghiei, după ce asculta înfiorată liturghia de înjurături, doamna Sidonaru îi zicea: – Domnu Radoviciu, domnu Radoviciu, fiți amabil și fie-vă milă, că v-aude Ofelia… – A, cățeaua? Scuze, doamnă, scuze… Da, parcă spuneați că nu pricepe românește… – Nu m-am referit și la înjurături!, preciza ea cu asprime închizând ușa apartamentului. – Ia, uite, mă, javra dracului!, răbufnea el cu voce scăzută. Nici el nu știa sigur dacă se referea la doamna Sidonaru sau la cățea… Cert este că, în una din zile, Ofelia s-a repezit la el și, fulgerător, i-a sfârtecat un crac de la pantalon până mai sus de genunchi. Reacția lui BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Radoviciu a fost promptă: – Spurcăciune de javră americană! Las-că te belesc io…! Dar a zâmbit șăgalnic-afectuos către doamna Sidonaru care urmărise evenimentul prin ușa întredeschisă. Așadar, conform siviului prezentat de doamna Sidonaru, cățeaua Ofelia, făcea parte dintr-o rasă de câini cu inteligență nativă mult peste medie, cu păr portocaliu lung și cu irizări gri-bleu, lungimea exagerată a părului având și rost de a-i atenua și camufla cât de cât lungimea corpului. Alt neajuns era că, din cauza uriașei podoabe capilare nu se i vedeau ochii, urechile și botul scurt, drept care s-a și produs într-o zi un incident destul de neplăcut, dacă n-ar fi fost hilar: vecinul Coriolan, mare iubitor de câini, a mângâiat cu drăgălășenie cățeaua prin zona unde credea el a fi fost capul. Greșeală fatală: partea respectivă de corp se afla tocmai la capătul celălalt al „burlanului”, astfel că, profund jignită și revoltată, Ofelia s-a întors și l-a mușcat de mână. – Domnilor vecini, ni s-a adresat doamna Sidonaru în clipa următoare, trebuie să știți un lucru: Ofelia urăște din familie zoofilia… Iar în legătură cu ochii animalului, doamna a depus garanție: – Domnilor vecini, vă jur că Ofelica mea are fix privirea uman-expresivă a unui demnitar trezit din somn parlamentar să voteze. Cum-cum?!? Ieșiți pe palier la o șuetă despre femei și fotbal – domenii în care eram experți în calitate de pensionari –, am muțit cu toții pentru câteva zeci de secunde, după care ne-am trezit cu vocea unuia lovindu-ne auzul conectat la liniștea palierului nostru de la etajul șase: – Noa, aiasta nu-i a bună! 71

Proză

Să fi însemnat că doamna Sidonaru avea și alte rosturi pe lume decât acela de a rămâne văduvă o dată la doi-trei ani? Mister delfian. La un moment dat, careva chiar spuse: – Domnilor, io vă spui una și bună: femeia asta e în neregulă cu ceva, adică, are ea ceva care nu-i cușer… Auzi: cățea americană, Ofelia, privire de parlamentar trezit din somn… Iară javra precis e dresată… – O fi de-a FBI-ului, se auzi o voce timidă. – Asta e: sută-n sută – vă spun eu… – Poate de-a SRI-ului… – Habar n-ai, domnule! Cum să fie la SRI o cățea americană? – Ba eu cred că e detașată în interes de serviciu sau schimb de experiență… – Domnilor, părerea mea e că ar putea fi și infiltrată în sistemul național de securitate, zise Driveanu, fost instalator de microfoane prin ghivecele de flori și scrumiere. Nu știu de ce, dar îmi vine în minte și „scutul de la Deveselu”… Ce-cum?, ne-am cutremurat, însă am acceptat cu toții, că asta ar fi o chestie de luat în seamă… – … Dar și doamna Sidonaru, cu văduviile ei – ce dracu, ne crede tâmpiți? – Așa-i-așa-i! Ia să fim noi mai vigilenți cu vecina asta! – Să fim-să fim, am hotărât, da cum? – Păi, ce-ar fi s-o urmărim, domnilor? Suntem toți pensionari – avem timp… Idee excelentă, în consecință suntem cu toții de acord. – … Că avem și noi ceva experiență de viață și de serviciu, nu? – D-apoi, cum! Dumneata zâseși, pare-mise, că fuseși ceva pe la securitatea ceaușistă… – A, șofer, un amărât de șofer… – Amărât! Las-că mai știm și noi câte ceva… – Și nici nu mai contează! Ai fost omu securității? Ai fost!... A doua zi dimineața, exact când ieșea doamna Sidonaru pe ușă, Radoviciu, aflat întâmplător pe palier, o întrebă, cu indiferență: – La plimbare, la plimbare, doamna vecină? – O scot un picuț la aer pe Ofelia… Care tocmai mârâi amenințător spre picioarele lui Radoviciu.

– Și eu, tocmai mă întorceam, doamna vecină… Ia uite că funcționează japița ăsta de lift… După o săptămână de filaj, în cadrul unei ședințe secrete organizată la foișorul din parc, în urma prezentării rapoartelor, s-a ajuns la concluzia că, într-adevăr, doamna Sidonaru are unele momente comportamentale oarecum ciudate, inclusiv conversația cu Ofelia în limba engleză… Însă, ceea ce intriga cel mai mult, era faptul că Ofelia înțelegea și mârâia doar atunci când era înjurată pe românește. Proba indubitabilă pentru dosar, era declarația lui Radoviciu și partea din pantalonul său sfâșiat. Era ceva, dar nu suficient. Dar brusc apăru noutatea că doamna Sidonaru, întâmplător sau nu, se oprea zilnic la intrarea în curtea consulatului american și stătea de vorbă cu portarul. – Aha!, am exclamat. Se cam descâlcesc ițele!... Ce să caute, zilnic, o femeie văduvă la poarta Consulatului american din municipiul nostru. Următorul pas a simplificat și mai mult lucrurile. Adică: – Doamna Sidonaru, dacă nu vă deranjează și dacă vă face plăcere, vă invităm la o canastă la foișorul din parc… Ne gândim că, poate, vă plictisiți singură și… Ofelia nu păru să fie de acord, așa că mârâi scurt și amenințător, sfâșie cu viteză și mare precizie pantalonul lui Driveanu și declanșă războiul palierului printr-o lovitură de maestruhingher plasată, bănuirăm, exact în cap. Un schelălăit supraomenesc sfârtecă liniște și imediat se auzi sunând și telefonul doamnei Sidonaru și-o voce răstindu-se: – Madam Sidonia! – Yes! – What happened? We urgently information through a written report. Repeat ... (– Doamna Sidonia! – Da! – Ce s-a întâmplat? Așteptăm informații urgent, printr-un raport scris. Repetați...). – E președintele Asociației Chinologice, ne-a lămurit ea. Știți? Ofelia e înregistrată la ei ca câine de companie și… Ha-ha-ha! Păi, ce? Ne credea proști?

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

PROZĂ

Cornel NISTEA

FUGA NEVESTEI

Era douăsprezece noaptea și ei nu dormeau, când deodată nevasta constată: – Mă Nelule, mi-ai pipat toate țigările. Acum să te duci să-mi cumperi altele. – Fiecare cu pachetul lui de țigări. Așa parcă am convenit anul trecut de Schimbarea la Față… – Am stabilit, n-am stabilit, în pachetul meu nu mai e nici o țigară. – Ți-am cumpărat ieri două pachete de țigări… – Așa, și de ce nu mai am nici măcar una? – Asta tu știi. Nu-i fi pipat economic. – Și zici că nu mi-ai pipat din țigări… – Eu am țigările mele… În momentul acela Didina s-a înfuriat, cum de mult n-o mai văzuse bărbatu-său. A urlat la el tremurând de mânie: – Te duci, acuma te duci și-mi cumperi țigări! Acumaaaa!!!… – La douăsprezece noaptea? Unde mai găsesc eu aici în munte o prăvălie deschisă? – Nu știu. Fă cum știi și cumpără-mi țigări!… – Dar dacă n-am bani, săptămâna trecută m-ai obligat să-ți cumpăr țigări pe banii de pâine… – Nenorocitule! Când m-ai luat de nevastă miai promis marea cu sarea… – Didină, e târziu. Vino să ne culcăm… – Mă Nelu, bine o zis Luța lui Vojdei: Țiganul e tot țigan până moare, orice-ai face… – Da că tu-i fi de neam împărătesc, nu te-ai născut tot la bordei… S-a repezit la el și și-a înfipt unghiile în fața lui cu urme de vărsat. – Mi-i scârbă de tine. Înhamă calul la căruță și du-mă la gară, altfel va fi și mai rău!… Nelu o mai pățise și altădată cu ea, îi cunoștea năravul, când o apuca strechea. Pretindea că se duce la mumă-sa, poate chiar se ducea la ea, dar aflase că acolo trăia cu unul mai tânăr cu vreo zece ani decât ea, dar când se sătura de traiul de acolo revenea la BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Nelu, care avea serviciu și salariu bunicel, încât îi putea cumpăra țigări și câte o sticlă de bere, dacă nu zilnic măcar de două trei ori pe săptămână. Așa că omul n-a avut încotro, a înhămat calul la căruță, s-a scotocit prin buzunare și pe ultimii bani ce-i avea i-a cumpărat bilet de tren, pentru a merge la mumă-sa. – Să nu care cumva să-ți închipui c-oi mai veni înapoi, om prăpădit ce ești!, i-a strigat Didina de pe scara vagonului când mecanicul a dat semnalul acustic de plecare. Rămăsese înmărmurit acolo, cu biciușca pe umăr. Îi dăduseră lacrimile. Ba îi mai lăsase și cei doi copii pe cap. Altădată când plecase măcar o luase pe Susănica cu ea. Acum însă?… Deznădejdea omului crescu și mai mult în următoarele zile. Se căină pe la unul și pe la altul cerându-le sfatul. – N-ai grijă, măi Nelule, vine ea înapoi când o apucă dorul de copii, îl încurajase nașă-sa Anuță. Mai primise încurajări și sfaturi înțelepte de la Toma Fleșerului, care dintr-o vorbă în alta îi spusese: – Te duci la popa din Brădet și-i spui situația. Cu rugăciunile lui, popa ăsta face minuni… După nici o săptămână, constatând că nevastăsa nu se întoarce, Nelu l-a căutat la biserică pe părintele Grigoraș și i-a explicat nenorocirea. – Rezolvăm, l-a asigurat părintele. Rezolvăm! Să ții vinerile post negru, cu închinăciune și rugăciuni. – Și ce mă costă, părinte? – Vedem noi, în funcție de rezultat… În funcție de rezultat ăsta îl neliniștise, dar îi și dăduse încredere. – Didina mea dragă, Didina mea dragă, bombănea Nelu în drum spre casă, udat până la piele de o ploaie rece cu vânt, care-i biciuia fața. „Rezolvăm, n-ai grijă”, avea în minte cuvintele preotului Grigoraș, căruia îi urmase acel „în funcție de rezultat!”. Doar nu mi-o cere popa ăsta o avere dacă se întoarce Didina, se căina Nelu. 73

Proză

Trecuseră mai întâi două săptămâni de așteptare, mai apoi două luni și alte două, și Didina nu se întorcea. Nu-i răspunsese nici la cele trei scrisori pe care îi spusese că bieții copilași se uscau de dorul ei. Și el, care o luase de nevastă din dragoste curată!… S-a dus la părintele Grigoraș: – Părinte, nu mai rezist. Simt că-mi pierd mințile. – Mă Nelu, ai ținut tu vinerile cum te-am sfătuit? N-ai păcătuit în vremea asta? Dar rugăciunile?… – Părinte, eu postesc și mă rog, doar că nu-mi mai pot stăpâni ciuda. A plecat pe motiv că nu i-am cumpărat țigări la 12 noaptea… – Măi omule, eu fac rugăciune zilnic pentru voi, dar și mai importantă e rugăciunea ta. Numai rugându-ne de-mpreună vom avea rezultat. – Rugăciunea mea? Dar îs eu vrednic de rugăciune?… – Ești vrednic dară. Roagă-te fără ciudă și ură, doar cu iubire. Asta înseamnă să nu-ți pierzi încrederea în rugăciunea noastră. – Păi, cum, părinte, că m-o blestemat în fel și chip! Fără ură, doar cu iubire! Asta mai n-aș crede, își zicea Nelu. Așa e, bine zice popa Grigore. Mi-oi fi pierdut încrederea în rugăciunile lui. Ce poate fi mai rău decât asta?… Roagă-te cu încredere, Nelule, își zicea mereu, și el tot cădea în acea deznădejde ce nu-i mai lăsa liniște. O iubea și o ura pe Didina cum nu-și amintea să i se mai fi întâmplat. Se apropia Crăciunul și nici o veste, decât vorbele ei urâte ce-i amărau sufletul: Mi-i scârbă de tine! Înhamă calul la căruță și du-mă la gară… Ier el în gând: cum e frumoasă, își va face de cap pe acolo. Data trecută s-a întors cu un copil străin în brațe… Urâtă treabă. Îi părea rău și de copilași, care-l întrebau mereu unde e mama? De ce nu vine acasă… Și Nelu începuse să se roage, fără s-o mai urască pe Didina, dragostea lui fără pereche. De Crăciun intrase sub patrafirul părintelui Grigoraș și se mărturisise, iar acesta îi spuse: – Ești pe calea cea bună, fiule, femeia ta va veni cât de curând acasă… I se luminase sufletul. Didina, draga de ea. Cum a putut face prostia să ne lase pe toți aici de izbeliște?… Și ce fericire nemaitrăită a simțit Nelu când Didina a intrat pe poarta grădinuței. Biata de ea, era înghețată de frig, doar venise de la gară pe jos patru

kilometri pe un ger năprasnic. Cum de nu-l anunțase s-o aștepte la gară cu căruța?… Nelu o luă de subsiori și-o învârti prin casă. – Doamne, tu femeie, toată fața ți-e vânătă! Ce-i fi pățit? – M-au omorât în bătaie; nu mă strânge așa tare că am două coaste rupte… – Ți-o fi foame, Didină dragă?… Didina își scoase jacheta, moment în care Nelu îi văzu rotunjimea burții, dar nu îndrăzni să-i zică ceva. – Biata de tine, zici că te-au bătut… Și deodată Nelu își aminti cuvintele preotului Grigoraș care îl asigura că soția lui se va întoarce la cuibul ei cât de curând. Rugăciunile lui!, șopti în vreme ce Didina se drăgălea a cu cei doi copilași de patru și șase anișori. Doamne, continuă el în gând, să-i fi provocat rugăciunile popii necazurile astea Didinei?, doar Dumnezeu nu vrea răul nimănui… Din dilema asta nu putu ieși mai multe zile, până ce nu a povestit cu ea. – Te-au bătut. De ce, tu, Didină? – Ziceau că le mănânc de pe masă… – Numa atâta, tu, dragă? – Da` ce să mai fie? – Nu știu, tu, dragă, îi zise, în vreme ce îi contemplă rotunjimea burții. – Ce te uiți așa la mine, Nelule? Nu-ți pare bine că am venit acasă, că vom avea încă un copilaș?… – Ba-mi pare bine, tu Didină, cum să nu-mi pară bine, că doară așa i-ai născut și pe ăștilalți, după ce te-au bătut ăi de la Copșa, neamurile tale, că le mâncai de pe masă… Își duse palma pe frunte, apoi cugetă cu degetul dus la tâmplă: Rugăciunile preotului Grigoraș. El să le fi pus la cale pe toate? Și-acum, o să-mi ceară drept răsplată te miri ce recompensă: un porc, o vacă, poate calul de la căruță… Rezolvăm, rezolvăm, domn Nelu, își reaminti încă o dată cu cuvintele preotului pe care încerca zadarnic să le uite. – Iacă, tu Didină, eu nu mai sunt supărat, îi mărturisi la un pahar de bere. Căsuța noastră se va îmbogăți cu încă un copilaș. Mă rog lui Dumnezeu să fii sănătoasă. – Mă Nelu, sper că mai ai un pachet de țigări pe undeva pentru mine!… – Am, Didină, am, promit să am grijă… Alba Iulia, 24 octombrie 2015 BANCHETUL 4-5-6 / 2016

PROZĂ

Profesor Colonel(r) CONSTANTIN ZAVATI

MEMORII DIN COPILĂRIA MEA MOBY-DICK

ntr-o zi, pe când ieșeam de la școală, cred că eram în clasa a III-a, am văzut o mulțime de oameni îndreptându-se spre parcul din centrul orașului, aproape de școală, actualul PARC al TRANDAFIRILOR, care era separat de o stradă laterală de Poșta veche în stil Art Deco. În loc să ne îndreptăm spre casă, ne-am luat după mulțimea de oameni și am ajuns pe strada respectivă, care era plină de „gură cască”, care priveau la o platformă uriașă, lungă de peste 10 metri, acoperită cu o prelată neagră, iar în apropiere se afla și un camion mare care o tractase. Fiecare era curios să afle ce putea fi sub platformă, dar nimeni nu știa ceva precis. Am intrat și noi școlarii în rândul lor și, încet, încet, ne-am strecurat în apropierea platformei. În jurul ei trebăluiau cam 6 oameni înalți, blonzi cu ochii albaștri, cu niște salopete negre și cu unsoare pe ei; pe cap aveau niște șepci speciale, ca pentru pescari, după cum văzusem în filme. Mai erau și doi sergenți de stradă, polițiști, așezați câte unul la fiecare capăt al platformei, care fluierau din când în când din „țignale”, rugându-i pe privitori să nu-i împiedice pe muncitori de la lucru. Din când în când, unul dintre ei se adresa publicului într-o română stricată spunând „un pic răbdare, îndat termin treaba, vedeți ce este în față”. Ei au dat jos din camioane niște țevi și o foaie mare de cort, pe care au ridicat-o cam în jumătate de oră ca să acopere platforma. În fața ușii a apărut un cetățean cu o măsuță și un scaun, iar pe măsuță a pus un teanc de bilete și o cutie pentru strâns banii. Într-o românească pocită a spus „măi răbdare, îndat doi domni în cort, cost 5 lei person!”. Lumea s-a îmbulzit să ia bilete, dar el a dat numai 20, care puteau intra odată. Primii 20 de oameni au plătit și au intrat. Nouă ne era tare foame, dar am hotărât să așteptăm să iasă primii oameni, ca să aflăm ce era în cort. Primii oameni au ieșit, erau entuziasmați și schimbau păreri unii cu alții, deși nu se cunoșteau. Din cele spuse am înțeles că era vorba de o balenă. O BANCHETUL 4-5-6 / 2016

altă serie de 20 de oameni a intrat și probabil aceasta trebuie să fi durat până seara târziu, dar noi eram de mult timp plecați spre casă. Părinții mei s-au arătat îngrijorați că am revenit așa târziu de la școală, crezând că trebuie să ni se fi întâmplat ceva, dar când le-am spus ce văzusem și auzisem s-au lămurit, mi-au făcut morală și apoi am luat masa. Peste două zile, după ce am luat masa, tata ne-a luat pe toți și am mers să vedem și noi balena. A trebuit să așteptăm până ce ne-a venit rândul la bilete, apoi am intrat în cort. Înăuntru cortul era luminat puternic de la becurile atârnate acolo și am văzut pentru prima oară în viață o balenă. Era așezată pe o platformă, era de culoare negricioasă la piele, cu un cap și o coadă mare, gura o avea căscată și în ea am văzut niște oase așezate paralel, erau fanoanele care, am aflat mai târziu, filtrau hrana. Era și un panou cu datele balenei, pe nume MOBY-DICK, lungimea, greutatea vie, locul unde fusese vânată, etc. Mai erau și niște exponate, fotografii cu baleniere, niște manechine reprezentând pescari într-o barcă și un harpon. Ei erau prezentați cu harponul în mână, gata să-l arunce, apoi erau borcane cu grăsime de balenă, ulei de balenă, carne de balenă. Proprietarul dădea explicații într-o română stâlcită, dar după câteva minute am înțeles ce spunea și anume cum a fost capturată balena, cum a fost pregătită pentru a putea fi expusă, cum, în fiecare zi, trebuia să fie unsă pe piele cu glicerină. Am revenit acasă foarte mulțumiți și tot drumul am discutat despre balenă, tata povestindu-ne multe lucruri despre ele, pentru că era foarte citit. Mai târziu am citit multe cărți despre vânătorii de balene, despre viața lor, despre pericolele la care erau expuși marinarii, despre condițiile grele de muncă de pe baleniere, despre catastrofele din timpul vânătorii. Am citit apoi cartea MOBY DICK, am văzut și filmul și mi-am adus aminte de clipele petrecute în copilărie la vederea balenei. 75

PROZĂ

Acum se duce o luptă grozavă pentru protejarea balenelor, care sunt în pericol de dispariție, reglementându-se strict vânarea lor, dar multe state încalcă acordurile semnate. S-au studiat balenele și s-a ajuns la concluzia că ele comunică între ele cu un anumit limbaj. Ele

formează un exemplu de trai în comun și oamenii au înțeles că trebuie protejate, ca și alte specii pe cale de dispariție. Există un echilibru în natură care trebuie respectat pentru că altfel noi toți vom avea de suferit.

ZIDUL MORȚII

-a dat zvonul că în parcul din centrul orașului s-a instalat „Zidul morții”. La terminarea orelor de curs, ne-am dus în parc. Acolo am văzut o construcție rotundă din scânduri, cam de 5 metri înălțime, de unde se auzea un zgomot puternic de motocicletă, urmat de unele pauze, precum și de strigătele de uimire ale oamenilor care asistau la spectacol. După terminarea lui, cei din interior ieșeau și făceau loc la următorii spectatori care, după ce plăteau biletul la casă, intrau înăuntru și iar se auzea zgomotul de motocicletă, iar pereții zidului începeau să vibreze. Zgomotul motocicletei era sacadat, după cum accelera mai mult sau mai puțin. Am ajuns acasă și cu greu am obținut banii pentru bilet, iar a doua zi după școală m-am dus în parc cu câțiva colegi, care făcuseră și ei rost de bani și am intrat la spectacol. În interior am urcat la un fel de balcon, care era în jurul zidului format din scânduri foarte bine îmbinate și fără neregularități, iar jos erau 2 motociclete, una mai mare și una mai mică. Motociclistul era un bărbat cam de 25-30 de ani, cu un corp atletic, cu o față rotundă și cu niște ochi pătrunzători, care era îmbrăcat cu un bluzon și pantaloni de piele, cu cizme de piele în picioare, iar pe cap purta o cască. După ce balconul s-a umplut de oameni, care priveau în jos, a salutat publicul, i-a asigurat că motocicletele erau în bună stare de funcționare. A pornit întâi motocicleta mai mică, a făcut câteva ture pe partea înclinată de jos a zidului, după care a mărit

viteza și a început să urce pe zid, mergând în formă de cerc, întâi cu mâinile pe ghidon, apoi fără mâini, pe când la noi emoția a devenit din ce în ce mai mare. Când trecea prin dreptul nostru, zidul vibra, scoțând un sunet deosebit, iar nouă ne era frică să nu se rupă scândurile și să cădem. A schimbat apoi motocicleta cu cea mai puternică și a început să meargă din ce în ce mai repede, fără mâini și ridicat în picioare pe motocicletă, de credeam că ni se va face rău de frică. A început să meargă apoi în formă de spirală, când sus, când jos pe perete, iar ultima demonstrație a fost aceea când s-a legat la ochi cu o eșarfă neagră, după ce mai întâi a convins un spectator că nu se poate vedea prin aceasta și a început iar să urce pe zid, făcând diferite figuri, dar nedepășind o anumită înălțime. Am tras iar o frică bună și, după ce s-a terminat spectacolul, motociclistul a mulțumit publicului și l-a invitat să mai vină din nou la spectacol. Am fost așa de impresionați de demonstrațiile lui, având impresia că la fiecare tură putea să cadă, dar nu știam atunci că forța centrifugă îl menținea pe perete. Aceasta am aflat-o abia la liceu, dar amintirea a rămas.

Cu părinții, Constantin Zavate și Paraschiva (născută Ghineț) și surorile Elena/ Coca Mare în costum național, Lucreția/Coca Mică jos, Elvira/Vivel la mamă în brațe și autorul, absolvent al Școlii primare de băieți nr. 2 Bacău, premiat cu Premiul I și cununiță de stejar

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

SAPIENTIA

Florentin SMARANDACHE

AFORISME

Politica se discută la nivel de jos [macro], dar se face la nivel de sus [micro]. Eu te iert, dar legea nu te iartă [folclor]. Ori pisică pe spanac / Ori cățel pe cozonac / Când intră în stomac / E tot un drac! [folclor] Te îngrași ușor, dar slăbești greu…

Naivii luptă și șmecherii trag proﬁtul! Suﬂetul înseamnă energie… Dintr-o femeie serioasă poți face o femeie depravată, dar dintr-o femeie depravată nu poți face o femeie serioasă… Femeile astăzi s-au emancipat: nu vor doar mai mult, ci... totul!

Limbi latine, limbi lamine… A trecut prin școală numai ca să nu stea acasă!

Să găsești și-n necaz o bucurie.

Dacă asculți de mine, faci ce vrei tu… Cel mai ușor este să faci rău; cel mai greu e să faci bine. Eu nu sunt obișnuit să primesc; eu dau. După fiecare pahar ești alt om. În fiecare zi e duminică în concediu. Cum vin vacanțele, cum îmi iau zborul… Dacă a luat Premiul X, nu înseamnă că e bun, iar dacă nu a luat Premiul X, nu înseamnă că e prost. Premiile astea sunt de conjunctură… Să știi să rabzi… Flori neînflorite neînmuguriți…

și

muguri

50 de ani se păstrează secretele; după aceea… ele nu mai interesează pe nimeni! Cu cât vreau să plec mai repede dintr-un loc, cu atât mă afund mai mult în acel loc. La viteze mari… amețești…! Mediocritatea este agresivă. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Ion Cârjoi, Sarmizegetusa, u/p, 100x115 cm, 1999, Muzeul județean Deva

TRANSLAȚIUNI

Mircea BĂDUȚ

Anotimpuri depresive (și greu traductibile) / Depresive Seasons (and hardly translatable) Semințe hibernale Cum în a doua jumătate a lui ianuarie tot consultam prognoza meteo, înghițindu-mi nemulțumirea că frigul s-a înstăpânit cu asprime peste lume, am ajuns să gândesc că, pe meleagurile noastre (temperate geograficalmente), de sute/mii de ani pune omul o anume uitătură la cerul de sfârșit de ianuarie. Se uită lung, îndeobște seara, și-l podidesc câteva simțiri/gânduri: • mulțumirea că a mai rezistat o zi (însă cu oarece sforțări/sacrificii); • teama că mâine îl vor îngenunchea problemele casei (deși ordinare în alt anotimp, acum unele pot ajunge chestiuni discriminând între viață și moarte); • speranța că de mâine-poimâine se va înmuia iarna, și astfel povara devine mai suportabilă. La început se uită o dată pe zi. Apoi de mai multe ori. Nu-i ușor să nu pici în depresie… (De-aia n-are ursul coadă... la Psihiatrie: hibernând, mintea-i e ferită.)

Și iar a venit primăvara În ce măsură poate fi optimist un om complex? O întrebare reflexivă insinuându-se perfid la sfârșit de iarnă. De ce acum, mai mult decât în alte dăți din calendar? O altă întrebare din șirul astenic.

Hibernal Seeds As in the second half of January I was insistently consulting the weather forecast, swallowing my dissatisfaction regarding the cold that has roughly mastered over the world, I came to think that in our region (geographically temperated), for hundreds/thousands of years the man puts a certain look towards the January-end’s sky. He longly stared, usually in the evening, and several feelings/thoughts overcome into his mind: • the satisfaction that he managed to withstand another day (but with some exertion/ sacrifices); • the fear that tomorrow the house’s problems will kneel him (although they are ordinary in the other seasons, now some issues can reach the point to discriminate between life and death); • the hope that the days after tomorrow the winter will get soft, and thus the burden becomes more bearable. At first, he looks once daily. Then several times. It’s not easy to keep out of depression ... (That’s why the bear hasn’t tail... to wait in line at Psych: by hibernating, he’s mind is protected.)

And again the spring arrives To what extent a complex man could be optimistic? This is a reflexive question insidiously creeping at the end of winter. Why now, more than at other times of the calendar? Another question in the asthenic series.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Translațiuni

Da, pentru a trece iarna, începând cu latitudinile noastre geografice, firea umană parcurge o anume încordare. Presimte greutățile, se pregătește pentru ele, iar pe traseu îl mai provoacă și unele neprevăzute. Pe fronturi esențiale – climatice, gospodărești, financiare, sanitare, profesionale, etc – și respectiv pentru câteva luni de zile (zile multe, zile curgând adesea fără manifestări solare ori de alte feluri regenerante biologic/ psihic). Așa că, atunci când, vrând-nevrând, anotimpul rece se retrage, dar cu inevitabil pas de „vals tectonic”, adesea omul, care i-a rezistat până la urmă, se găsește oarecum epuizat (și eventual iritat de coregrafia duetului iarnă-primăvară). Da, spiritul simplu se bucură de semnele timpului: mirosul adierilor ce zvântă pământul reavăn; renunțarea la ghete; mugurii și apoi florile din copaci; datinile culturale. Însă, pe măsură ce gândurile se suprapun acestei reacții bazale, bucuria renașterii e sabotată nevrotic. Deși am cam sfârșit încordarea necesară trecerii iernii, victoria ne e doar părelnică, ciclicitatea anotimpurilor ne apasă într-atât de parcă (în lipsa reflexului ‚zen’ de supresare a gândurilor) deja presimțim vulnerabilitatea pentru iarna ce va să vie peste alte opt-nouă luni. Revenim la dilema inițială? Pe de o parte admitem că optimismul este apanajul spiritului simplu, care nu vede (sau nu contabilizează) conexiunile cu lucruri greu controlabile. Precum și al celui pentru care aprecierea asupra propriei competențe de a rezolva lucrurile este imperturbabilă. Altminteri, suntem datori să considerăm ca fiind extra-ordinară persoana aceea care vede implicațiile și legăturile dintre lucruri, dar le și poate asimila/gestiona cu modestie, cu bunsimț și echilibru (adică, riscând explicitul, fără să impieteze lucruri adiacente, fără să-și stânjenească semenii).

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Yes, to pass the winter, since our geographical latitudes, the human nature go through a certain tension. It presages the burdens, prepares itself for them, and some unexpected ones challenge it on the route. On the essential „battle-fronts” – weather, household, money, health, professional, etc. – and that is for a several months (many days, days often flowing without solar events or other kinds of biological/psychological regenerative events). So, when, willy-nilly, the cold season has to withdraw itself, but with an inevitable „tectonic waltz” step, often the man, who has eventually resisted it, get himself somewhat exhausted (and maybe irritated by the choreographed winterspring duet). Yes, the simple spirit enjoys himself the time’s signs: the smell of breeze that airs the humid earth; giving up the boots; the buds and then the trees’ flowers; the cultural traditions. But, as his thoughts overlap onto this basal reaction, the rebirth joy is neurotically sabotaged. Although we kinda ended that tension required to pass the winter, the victory appear us uncertain, the season’s cyclicality presses upon us in a such extent that (in the absence of the ‚zen’ reflex to suppress our thoughts) we already forebode the vulnerability for the winter that will be coming over eight-nine month. Back to the original dilemma? On the one hand we admit that optimism is the prerogative of the simple spirit, who do not sees (or do not accounts) these connections linking with hardlymanageable things. And also of the one for which the assessment on his resolving-things competence is imperturbable. Otherwise, we have to consider as being extra-ordinary that person who can sees the implications and connections between things, but he also can manage them modestly, with common-sense and balance (that is, risking the explicitness, without to impair adjacent things and without to embarrass fellows).

TRANSLAȚIUNI

Lucian BLAGA în limba lui Cervantes

ANNO DOMINI

Intrat-a noaptea-n burg, fără de vamă. Și-i dat să ningă iar sub ore sure. Tânjesc pe streșinile catedralei medievale duhuri de pădure.

Entró la noche en ciudad, oculto. Y va ya a nevar en pardos horas. En aleros de catedral anhelan la selva y sus antañón gran almas.

Bătaia ceasului stârnește liliacul din somnul lung, în care s-așezase. Cenușa îngerilor arși în ceruri ne cade fulguind, pe umeri și pe case.

El gong de péndola incita el murciélago de su sueño largo en cual vivia. La ceniza de angeles quemados nos cae nevando en hombros y en casa.

Din: La curțile dorului (1937)

DAȚI-MI UN TRUP VOI MUNȚILOR Numai pe tine te am trecătorul meu trup și totuși ﬂori albe și roșii, eu nu-ți pun pe frunte și-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru strașnicul suﬂet ce-l port. Dați-mi un trup voi munților, mărilor, dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin ! Pământule larg fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năpraznice inimi, prefă-te-n lăcașul furtunilor, cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic! Prin cosmos auzi-s-ar atuncia măreții mei pași și-aș apare năvalnic și liber cum sânt, pământule sfânt.

DADME UN CUERPO VOSOTRAS MONTAÑAS Solo a ti te tengo mi cuerpo percedero y no obstante ﬂores blancas y rojas, no te pongo en faente y en cabellos largos, pues tu barro ﬂaco está demasiado para terrible alma que la llevo. Dadme un cuerpo vosotras montañas, mares, ¡ dadme otro cuerpo, descargarme la furia en pleno ! Tierra amplia sé mi tonco, sé el pecho de este súbito corazón, aparentate en la guarida de las tormentas, que me aplastan, ¡ sé el nido de mi tozudez ! En cosmos se oiréa entonces la grandeza de mis pasos. y apareceria impetuoso y libre como soy, tierra santa. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Translațiuni

Când aș iubi, mi-aș întinde spre cer toate mările ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți, spre cer să-l cuprind, mijlocul să-i frâng să-i sărut sclipitoarele stele.

Cuando amaría, me alargaría hacia cielo todos los mares como unos pujantes, salvajes brazos ardientes, hacia cielo lo abrazaría, la cintura romperla, besarla sus brillantes estrellas.

Când aș urî, aș zdrobi sub picioarele mele de stâncă bieți sori călători și poate-aș zâmbi.

Cuando odiaría chafaría bajo mis piernas de roca pobres soles viajantes y acaso sonreiría.

Dar numai pe tine te am trecătorul meu trup.

Pero solo a ti te tengo mi cuerpo percedero.

Din: Pașii Profetului (1921)

ÎN MAREA TRECERE

EN LA GRAN PASA

Soarele-n zenit ține cântarul zilei. Cerul se dăruiește apelor de jos. Cu ochi cuminți, dobitoace în trecere își privesc fără de spaimă umbra în albii. Frunzare se boltesc adânci peste o-ntreagă poveste.

El sol en cenit apoya la balanza de dia. El cielo se regala a las aguas de abajo. Con ojos cuerdos, bestias en paso miran sin espanto su sombra en lechos. Follajes abovedan profundo sobre un entero cuento.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este. Numai sângele meu strigă prin păduri după îndepărtata-i copilărie, ca un cerb bătrân după ciuta lui pierdută în moarte.

Nada no quiere ser de otro modo sino que es. Solo mi sangre grita en selvas hacia su lejana niñez, como un ciervo viejo hacia su cierva perdida en muerte.

Poate a pierit subt stânci. Poate s-a cufundat în pământ. În zadar i-aștept veștile, numai peșteri răsună, pâraie se cer în adânc.

Acaso perecio bajo rocas. Acaso se sumergió en tierra En vano lo espero sus nuevas, sólo cuevas resonan, arroyos reclaman estar en hondo.

Sânge fără răspuns, o, de-ar fi liniște, cât de bine s-ar auzi ciuta călcând prin moarte. Tot mai departe șovăi pe drum, și ca un ucigaș ce-astupă cu năframa o gură învinsă, închid cu pumnul toate izvoarele, pentru totdeauna să tacă, să tacă.

Sangre sin respuesta, ¡ ay ! si estaria silencio, como se oiria mas la cierva pisando por muerte.

Din: În marea trecere (1924)

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Pero, más alla hesito en calle, Y como un matador que tapa con el pañuelo una boca vencida, cerro con el puño todas las fuentes para siempre callarse, callarse.

En español por Petrișor CIOROBEA 81

TRANSLAȚIUNI

Dorina Brândușa LANDÈN Mitologia morții moderne / The mythology of modern death RETORICA DRUMULUI

RHETORIC OF A ROAD

Înstrăinată prinsă în propria-mi plasă mă gândesc la capitulare deasupra și sub mine suprafața sticloasă a iernii universale panglica unei șosele-nspre nord.

Estranged trapped in my own net I’m thinking of surrender above and below me a glassy surface of an universal winter ribbon of a north westward road.

Mă ridic și cad mă ridic și cad sunt porțiuni nesigure pante periculoase iluzorii frumoasele promisiuni ale viitorului peste care calc cu precauție.

I rise and fall I rise and fall there are unsafe parts dangerous slopes illusory beautiful promises of the future over which I tread with caution.

De o parte și de alta trudesc pescarii morții trag năvoadele să merg mai înspre centru să nu mă poată ajunge sau mai înspre margine atât de aproape încât să-i pot sfâșia.

On one side to the other fishermen toil to death pull nets to move more towards the centre so they can’t reach me or more towards the edge so close that I can tear them to pieces.

MITOLOGIA MORȚII MODERNE

THE MYTHOLOGY OF MODERN DEATH

Izolați la marginea celei mai lungi călătorii au plecat fără bagaje fără să cânte fără să vorbească stau tăcuți în întuneric parcă sunt din cremene puțin galbeni ca statuile își îndreaptă șira spinării ori stau de veghe cu orele împotrivindu-se nebuniei cu puțină băutură cu o suflare și încă o suflare.

Isolated at the edge of the longest journey they left without luggage without singing without speaking staying silent in the dark as if they were flint yellowish as statues straightening their spine often sitting vigil for hours resisting the madness with some beverage with one breath and another breath.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Translațiuni

Bătrâni și bolnavi se scufundă ca bărci putrezite pe plaje părăsite de vară închiși în instituții comunale fragile trupuri cu nevoi umane pierdute printre megabiții programelor la bariera dintre realitate și utopie. Toate sunt cuprinse în memoria calculatorului o industrie în care se invocă principii și idealuri dar în realitate o industrie sterilizată vopsită în roz a ultimei stații.

Old and ill they are sinking like decaying boats on beaches deserted by summer locked in communal establishments frail bodies with human needs getting lost amongst the megabits of programs at the barrier between reality and utopia. Everything is contained in a computer memory an industry that implies principles and ideals though in reality it is a sterile industry its last station painted pink.

Stăpâniți de insomnii retrăind în minte alte nopți nedormite cer vieții mai mult decât le oferă – un pumn de tablete somnifere – vise dorințe planuri de viitor să-și vadă mai des copiii mirosul rufelor întinse la soare străzi și reclame luminoase ba chiar o ploaie dezolantă peste pielea unei lumi falimentare

Possessed by insomnia reliving other sleepless nights in their mind they require more than life provides a handful of sleeping pills dreams desires future plans to see their children more often the smell of laundry stretched out in the sun streets and LED light panels even a desolate rain over the skin of a bankrupt world

Le-a fost vândută o singurătate trudnică între patru pereți și dușumele lucind într-o luptă absurdă împotriva murdăriei. Moartea îi iubește ea li se potrivește ca o mănușă.

They were sold a tiresome loneliness between four walls and floors and shining floors in an absurd battle against filth. Death loves them it fits them like a glove.

Uneori le este frig se veștejesc încet așteptând momentul culminant spectacolul solemn al coborârii muntelui lumii când trupurile lor își schimbă culoarea dezvăluindu-se umbrei. Douăzeci au murit de la Crăciun până în martie dar continuă să fie acolo le aud răsuflarea în ceața grea a oglinzilor în cimitirul peștilor în umbra celor nestatornice le-am găsit oasele.

Sometimes they are cold withering slowly awaiting the climax of a solemn spectacle the descent of the world’s mountain when their bodies change colour revealing themselves to the shade. Twenty have died from Christmas to March though they are still there I can hear their breathing able to fog the mirrors in a fish graveyard in the shadow of those volatiles I’ve found their bones.

Ei încep să pipăie adâncimea întunecată a somnului meu tragici cu încăpățânare neprihăniți singurul lor păcat e ceasul morții.

They begin to touch the depth of the dark side of my sleep obstinately tragic innocents their only sin is the hour of death.

Timpul își închide fără încetare fălcile o repetiție înspăimântătoare

Time jaws are constantly chattering a terrifying rehearsal

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Translațiuni

clipa în care toată istoria și viitorul roșii ca sângele ca spaima se ciocnesc și urlă.

an instant where the whole past and future red like blood like fear are colliding and howling.

Dar cine va înțelege cu lumina propriului sânge care sunt învingătorii care învinșii și cine va asculta clipele trecerii?

But who’s going to understand in the light of their own blood who are the winners who are the losers and who will be listening to the passing of time?

ÎN OGLINDĂ

IN THE MIRROR

Acești plămâni îmi vor cere socoteală acest trup îmi va cere socoteală acest păr în care moartea se va odihni îmi va cere socoteală.

These lungs will hold me accountable this body will hold me accountable this hair in which death shall rest will hold me accountable.

Acest trup e o armă foarte rece foarte străină pare gata să explodeze ca o grenadă uitată în țărâna grea de semințe.

This body is a weapon very cool very strange seems ready to explode as a forgotten grenade in the heavy dust of seeds.

Și eu văd în oglindă noaptea cum linge cu limba ei rece rămășițele zilei ce trece.

And I see in the mirror as the night with her cold tongue is licking the remains of the day.

O cum mă cuprinde sufletul întunericului să nu vadă nimeni cât de frumoase sunt mâinile mele albe să nu vadă nimeni cum strălucește lumina ochilor mei ce incendiu frumos ce ardere să nu mă legene când pe umeri îmi vor purta trupul în timpul somnului rece să nu mă pieptene să nu-mi spele trupul să nu-mi spele căldura soarelui pe care atât l-am iubit.

Oh how the soul of darkness grasps me so nobody can see how beautiful are my white hands so nobody can see how light shines in my eyes such a nice fire what a burning should not sway me when they will carry on their shoulders my body during the cold sleep shall not to comb my hair shall not wash my body shall not wash my warmth from the sun that I loved so much.

IARNA

WINTER

Ah ce iarnă lungă ce țară tristă la fiecare pas zăpadă întuneric singurătate ninsoare.

Ah such a long winter such a sad country at every turning snow dark loneliness snowfall.

Cei care strigă pe dinăuntru care își rod unghiile ca să nu urle cu tăcerea lor lustruiesc cuvintele.

Those who cry from inside who bite their nails not to scream with their silence polish the words.

Vezi peste tot libertate în mare nici urmă de valuri nicio undă. Cetățeni rupeți rândurile!

You see freedom everywhere in the sea no sign of waves or tide. Citizens dismiss! Traducerea în engleză de Daniela Bullas

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

TRANSLAȚIUNI

Ana PODARU

Fluturi în infern / Butterﬂies in Inferno Mă lasă…

Let me…

De pleci nu-nchide ușa-n urma ta Cu talpa pasul să-ți sărut, mă lasă, Să simt fiori adulmecând sfioasă Parfumul ce-a rămas în mintea mea. Mă lasă-n nopțile cu lună, să rătăcesc Pe-același drum, desculță, gânditoare, să zâmbesc Când amintirile cu astrele vorbesc De doi nebuni ce s-au iubit… frumos rostesc. Să port cămașa sufletului tău, mă lasă, O voi spăla în lacrimă și sânge Și-oi lepăda-o când inima-mi plânge Pe trandafirii ce-au rămas pe masă, S-au veștejit petalele de roze De dor, sorbind ades a mea tristețe Le-am așezat pe ale noastre poze Ce te așteaptă să le dai binețe. Iubirea e eternă scrie-n scripte Da, simt și eu… te voi iubi mereu! În mintea mea ești îmbrăcat în zeu Hrănit adeseori de inimi fripte. Privește uneori zâmbind-napoi Din marea ochilor de scapi o perlă O voi culege-aflând glasul de mierlă Ce cântă-nsingurată în zăvoi.

If you go do not close the door With the sole your step to kiss, let me, To feel creeps bashful snuffeling The fragrance which has remained in my mind Let me during the nights with Moon to wander On the same way, barefoot, thoughtful, to smile When the memories with the stars are talking About two fools who have loved… They utter beautifully To war your soul’s shirt let me I shall wash it in tear and blood And I shall take it off when my heart cries On the roses which have remained on the table, There have withered the rose petals From longing, often sipping my sadness I have put them on our pictures Which wait you to welcome them Love is ethernal it is written in papers Yes, I feel it, too… I shall always love you! In my mind you are dressed in god Often fed by broken hearts Sometimes look back smiling From the sea of the eyes if you drop a pearl I shall collect it ﬁnding the blackbird voice Which alone sings in a park.

Un înger în vis m-a certat

An Angel in My Dream Has Scolded Me

Un înger în vis m-a certat Mi-a spus: – De ce dormi? Știi a scrie… Mi-a pus într-o mână hârtie, Din aripi o pană mi-a dat, Apoi mi-a zâmbit cu tandrețe Steluțe pe gând mi-a vărsat, Cuvinte venite din ele Curgeau din tărâm depărtat. Mi-a spus: – Nu uita, spune lumii Ce simte un suﬂet brăzdat De lacrima smulsă de unii! Ce-s încrâncenați în păcat Să spun de iubire mi-a zis, de dor, despre ﬂori, despre sat, de ploi revărsate-n abis, Sau despre un nor răzbunat, Mi-a spus să vorbesc cu izvorul, BANCHETUL 4-5-6 / 2016

An angel in my dream has scolded me. It has told me: – Why do you sleep? You know to write It put in my hand a sheet of paper From its wings a feather it has given me Then it smiled me tenderly Little stars on my thought it has split Words come among them Were ﬂoating from a distant land. It has told me: – Do not forget, tell to people What feel a furrowed soul By the snatched tear by some! That are bittered in sin To tell about love it has told me, About longing, about ﬂowers, about village, about rains lost in abyss Or abou a revenget cloud, It has told me to speak with the spring, 85

TRANSLAȚIUNI

cu valul, cu pasărea-n crâng, s-adulmec mireasma din mărul rămas peste iarnă-n copac… Apoi s-a lăsat ceață deasă Și îngerul s-a îndepărtat… Eu stau aplecată pe-o masă Cu gându-n poruncă scăldat.

With the wave, with the bird in a coppice, to snufﬂe the grance in the apple remained over winter in a tree… Then it was dense fog And the angel has gone away… I stay stooped over a table Having my thought in ﬂooded.

O pată de culoare

A Stain of Color

O pată de culoare lăsat de cer pe-albastră mare brăzdează-a inimii cărare iubire trecătoare… furtuni, talaz învolburat sau liniște pe-un țărm udat nisip mișcat, spre-adânc plecat, flux sau reflux nemăsurat brăzdat de soare… țipăt de pasăre-n abis vuiet de mare-n suflet stins murmur de scoică peste vis pe-un far aprins cernind culoare… geamăt de val, lăsat la mal peste potcoavele de cal subjugă-a inimii pocal glas princiar, răsună-n zare… cer, asfințit peste zenit răpus de negură, dorit de stea și lună cotropit de muritori cândva iubit pictat pe-o floare…

A stain of color let by the sky on the sea blue it plows the heart path fleeting love… storms, whirling wave or silence on a wet shore moved sand gone to profound flow or unmeasured reflux furrowed by the Sun… cried by the bird in abyss sea roar in extinct soul murmur of shell over a dream on a lighthouse blackening a color… wave moan, let on the shore over the the horseshoes enslaving the heart goblet princing voice resound in the horizon… sky, sunset over the zenith slain by the mist by the star and the Moon invaded by the mortals ever loved painted on a flower…

Poeta dând autografe la Wembley Library Brent – Londra, 5 dec. 2015

Traducerea în limba engleză de: Lucia Ștefanovici, Eva Halus, Rudolf Neumaier

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

TRANSLAȚIUNI

Cristiana Maria PURDESCU

Frumoasa adormită / Bukuroshja e dremitur CU GÂNDUL

ME MENDIMIN

Te-am descompus în molecule Cu gândul să te scot din materie, Dar tu zâmbești abstract și intermitent.

Të çkomponova në molekula Me mendimin të të nxjerr nga materja Por ti buzëqesh me ndërprerje abstrakte.

Misterul lumii tale, O virtuală rătăcire.

Misteri i botës sate, Një degdisje virtuale.

În lumea mea Sporești iluzia, Bați discret a iarnă.

Në botën time E shton iluzionin, Troket diskret në dimër

TOT MAI MULȚI

GJITHNJË E MË SHUMË

Tot mai mulți se retrag în cimitirele împodobite cu trandaﬁri, joacă la teatrul absurd al morții.

Gjithnjë e më shumë tërhiqen në varrezat E stolisura me trëndaﬁla Lozin në teatrin absurd të vdekjes.

Îmbrăcați într-un abur transparent pun piese demult apuse, scenarii pierdute în mucegai.

Të veshur me një avull transparent Vënë pjesët kaherë të perënduara, skenarët E degdisur në myshk.

Uneori se retrag în spatele scenei și, grăbiți, dau autografe îngerilor de bronz.

Nganjëherë tërhiqen Në shpatullat e skenës dhe, të përngutshëm, U japin autografe engjëjve në bronz.

DINTRE TOATE

NGA TË GJITHA

Străzi bătute de ploi, Frunze de-acum ruginii Și noi, Despre noi ce mai știi?

Rrugë të rrahura nga shirat, Gjethe tashmë të ndryshkura Dhe ne, Për ne çka po dimë?

Îmi vorbesc de tine Fereastra și strada-ntunecată,

Më flasin për ty Dritarja dhe rruga e errët,

(Actorilor decedați)

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

(Aktorëve të vdekur)

Translațiuni

Un fulger taie din cer O bucată.

Një vetëtime e pret në qiell Një copë.

Cer, jumătate de cer, Dragoste jumătate, Numai pustiul rămâne întreg Dintre toate.

Kërkoj, gjysmën e qiellit, Gjysmën e dashurisë, Nga çdo gjë në këtë botë, Vetëm shkretëtira mbetet tërësi.

DE S-AR IVI

PO TË FANITESHIN

Umbra se-ngroașă mult, mai mult, Întristarea-mi rupe trupul în fâșii. Cântecul nopții selenare, Iubite, nu vrei să-l știi.

Hija po ntrashet gjithnjë e më shumë Trishtimi ma shkëput trupin në fasha. Kënga e netëve të hënëzuara I dashur, pse s’don ta dishë.

Misterele, pragul înserării, Gustul dragostei tot mai amar, Sarea din apele mării, Măcar de s-ar ivi un pot, măcar.

Misteret, pragu i muzgëtimit, Shija e dashurisë prore më e hidhur, Krypa e ujërave të detit, Së paku sikur të fanitej një mundet, së paku.

LUMINI PALIDE

DRITA TË ZBEHTA

Lumini palide la vechiul geam, Ridate mâini perdeaua o adună, Amurgul coboară din ram în ram, Vechi orologiu, îngropat în ani, mai sună.

Drita të zbehta në xhamin e vjetër, Duart e ngritura perdenë e mbledhin, Mugu po zbret nga dega në degë, Ora e vjetër, e varrosur kaherë, tingëllon.

Șoapte neînțelese alunecă ușor Și-mi amintesc că-n roșcovana casă Am râs de bucurie și am plâns de dor Lâng-o fereastră, la-nvechita masă.

Pëshpëritje të lehta rrëshqasin ngadalë Dhe ma përkujtojnë se në shtëpinë e kuqëremtë Mbeta nga gëzimi e qava nga përmallimi Pranë një dritareje, te tryeza e plakur.

ÎN FLORI CARNIVORE

NË LULE TË TULTA

Trec anii, risipitul nisip, Pustiule ia-mă... Aproape e ziua De care mi-e teamă.

Kalojnë vitet, rëra e shpërndarë, Merrmë mor çapkën... Aq pranë është dita Nga e cila po trembem.

Codri fantomatici, nimicuri Pod peste vid, În flori carnivore Am să mă închid.

Shpatije fantomatike, asgjësi Ura mbi humnera, Në lule të tulta Do të mbyllem. Traducere în albaneză de Baki YMERI

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

TRANSLAȚIUNI

Simion TODORESCU

Străfulgerări de gând / Gedankenblitze

1. Am ajuns să ﬁm spectatorii propriei noastre drame.

1. Wir sind die Zuschauer unseres eigenen Dramas geworden.

2. Îngâmfatul își scrie propriul necrolog și-l lasă cu limbă de moarte.

2. Der Eingebildete schreibt sich seinen eigenen Nekrolog und lasst ihn als Testament.

3. Iluzia este sora vitregă a realității. 4. Fii drept chiar și atunci când anii te încovoaie. 5. Cel mai statornic lucru este nestatornicia. 6. Omul știe să fie și monstru atunci când își clădește fericirea pe nefericirea altora. 7. Fiecare om are un preț, însă nu toți au valoare. 8. De ești bogat sau sărac, în viață e bine să ai cât mai mulți prieteni. În mormânt vei fi singur. 9. Talentul este o floare de colț pe povârnișul pietros al vieții. 10. Avocații apăra clienții, nu adevărul și dreptatea. 11. Iubește și nu vei regreta; iubirea este cea mai plăcută jertfă. 12. Iubita este un înger căruia nu i-au crescut încă aripile.

3. Die Illusion ist die Stiefschwester der Realität. 4. Sei gerecht, auch dann, wenn die Jahre dich erdrücken. 5. Die bestandigste Unbeständigkeit.

Sache

ist

die

6. Der Mensch schafft es, auch ein Monster zu sein, wenn er sein Gluck auf dem Unglück anderer baut. 7. Jeder Mensch hat einen Preis, nicht alle haben auch einen Wert. 8. Ob reich oder arm, im Leben ist es gut, je mehr Freunde zu haben. Im Grab wirst du allein sein. 9. Das Talent ist ein Edelweiss auf dem steinigen Abhang des Lebens. 10. Die Rechtsanwälte verteidigen ihre Kunden, nicht die Wahrheit und die Gerechtigkeit. 11. Liebe und wirst du es nicht bedauern; die Liebe ist das angenehmste Opfer. 12. Die Geliebte ist ein Engel, dessen Flügel noch nicht gewachsen sind.

13. Fecioara este fructul oprit din care totuși cineva va mușca.

13. Die Jungfrau ist die verbotene Frucht, die trotzdem jemand anbeissen wird.

14. Inima, precum cerul, are constelația ei, și tot numai un luceafăr.

14. Wie der Himmel hat das Herz auch sein Sternbild und ebenfalls nur einen Abendstern. Traducere în limba germană de/ Ubersetzung ins Deutsche von Balthasar WAITZ

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

CRITICĂ

Victor BIBICIOIU

VARTAN ARACHELIAN, SAU DESPRE UN ACT AL LUSTRĂRII PUS ÎN FAPT

n fine, Editura RAO așează între coperți, invitând la o lectură non stop, Cartea Regelui Romantic și a Fiilor Fără de Țară (2015), rod al unuia dintre puținii, recunoscuți ca atare, meseriași ai condeiului care au pus în fapt actul lustrării – Vartan Arachelian. Lucrarea se relevă drept un reper al viziunii de ansamblu proiectate asupra capitolelor de istorie trăite în contemporaneitate, imediată cu deosebire, atitudinea tranșantă de a „alege între propriile noastre sentimente și datoria profesională”, a condiției libertății, pe scurt: „Ori ești liber, ori nu ești!” să clamezi adevărul, realitatea, normalitatea, după… Decembrie ‚89. Abordarea subiectului, deloc simplu, antrenează consultarea documentației multă vreme ascunsă chiar și cercetării specialiștilor, confruntarea în dialog – interviuri, replici în mass media – a opiniilor exprimate de autori aparținând ori nu aceleiași generații: Biografia Casei Regale, cu accent pe destinul lui Carol al II-lea (1893-1953), personaj hărăzit, parcă, a demonstra pas cu pas …că fiecare „os domnesc” își croiește și trăiește viața în alt fel decât îi dictează blazonul, uitând de obligația elementară de a impune în mentalul și comportamentul colectivității, laolaltă civilizație și cultură acceptate în „mediu, preajmă, vatră”, vorba „prof. dr. docent în psihologie”, poetul academician Mihai Beniuc. Poveștile țesute în jurul celui mai temperamental descendent al Dinastiei (cuplul regesc Ferdinand – Maria), care a împlinit, în consens cu grupările politice de anvergură ale țării (PNL, PNȚ etc.), Marea Unire (1918), amintesc de întâmplări similare petrecute și în alte spații ale Bătrânului Continent, cu protagoniști fel și fel, de la Împăratul Napoleon Bonaparte la Casanova și Rasputin, bunăoară; întâmplările… traversate – nu totdeauna și inventate de cel evocat – fac să pălească, însă prin diversitate efectele imaginației devoalate în timp de literatură, spectacolul artistic – teatru, film, operă… De unde și reacția (curat) negativă a lui Mircea Grigore Lambrino privitoare la imaginea lăsată de tatăl său în propriul neam

și nu numai, consemnată în convorbirea din 2004; („mare romantic”; „slab”, în calitate de conducător, „inima mea nu e cu el”). Extrem de interesante apar, în suită, comentariile referitoare la evoluția României în perioada interbelică, a celui de Al Doilea Război Mondial și momentul abdicării (30 Decembrie 1947), până la începuturile „noii democrații” (anii ‚90), pe când lui Mihai I i se refuza călcarea pământului de “acasă”, după exil – de neacceptat, văzut în ansamblu prin prisma ochelarilor de cal purtați cu aroganță de istoricii de serviciu (Mihai Roler, de pildă) ai sistemului așa-zis comunist; ale reluării luptei acerbe duse și în postumitate de către descendenții lipsiți total de inițiative, ci dimpotrivă, în aﬁrmarea țării pe fronturile social-politice, mai ales culturale, inițiative evidente, pozitive, fructoase ale “romanticului”, greu de anulat și de cei cărora ideologiile autocrate „le-au spălat creierii”… Apropo, la acest aspect fundamental se referă Cartea…, în varii nuanțe de gândire și limbaj (vd. Televiziunea în noaptea albă a istoriei; „Interviul regelui în bagaj“, obținut de autor de la Mihai I, pe atunci, (mai 1990), rezident la Versoix, Elveția; emisiunea TVR moderată de V.A. în 26 ian. 2003 – Repatrierea osemintelor regale, la care au participat Adrian Păunescu, Ion Coja, acad. Răzvan Theodorescu, Alex Mihai Stoenescu). De apreciat că experiența plurivalentă dobândită intelectual (presă, RTV, demers scriitoricesc) i-a înlesni lui Vartan Arachelian exprimarea unor puncte de vedere în consens cu adevărul probat de …realitate, evitând speculațiile de natură să încețoșeze mesajul, exacerbarea importanței cutării fapt, de la merite la consecințe extreme în evoluțiile personale de grup ori nivel (inter)național. De apreciat, în plus, acel In memoriam Ilie Purcariu, inconfundabil maestru al publicisticii românești în lungul a peste cinci decenii și jumătate. Floare rară sentimentul recunoștinței! BANCHETUL 4-5-6 / 2016

CRITICĂ

Menachem M. FALEK

METAFORA TRĂIEȘTE, RESPIRĂ ȘI E AICI * Despre cartea „Exercițiu de singurătate” a lui Marius Chelaru

e multe ori se pune întrebarea „ce e o poezie?” Nu sunt sigur că există o definiție exactă care ne poate duce la sau care ne poate da un răspuns. Sunt sensuri care, în timpul cititului ad litteram, ne ajută să punem degetul pe ceva și să spunem: „da, asta e o poezie”. Nu numai atât – în multe cazuri putem spune mai mult: „asta e o poezie bună”. Și ce e o poezie bună? Nici la această întrebare nu sunt sigur că există răspuns clar, unul care a fost dat de-a lungul secolelor. Dar e clar că o poezie bună se caracterizează prin inovație, putere de a captiva, complexitate, uniformitate, coerență, flux bun, conținut care înnoiește. La fel și prin felul în care cum ajunge la ceea ce vrea să spună, cum reușește să trezească emoția, și, se înțelege, e limpede că se folosește de mijloace figurative, de figuri de stil. Este evident că mare parte din cele ce le-am spus aici sunt adevărate și în cazul poeziei israeliene moderne, dar și al poeziei străine, de pildă al celei europene. Cu puțin timp înainte am tradus o nouă carte a poetei române Veronica Balaj, din Timișoara, care a fost scrisă sub influența vizitei ei în Israel. Cel mai evident aspect în carte, în poezii, a fost experiența pe care a avut-o dânsa în această excursie, anume experiența mistică. Am întâlnit scriitori care scriu poezii filosofice, și chiar și acolo mijloacele retorice sunt speciale pentru acei poeți. Folosesc formule cu care pot * Ediție bilingvă ebraică-română (Zur-Ott, Ierusalim, 2016) în traducerea lui Menachem M. Falek.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

„adânci” expresiile și gândurile filosofice. Așa, de exemplu, sunt poeții israelieni care se folosesc de expresii speciale ce amintesc scrierile din cărțile vechi, „Biblie”, „Talmud” și alte cărți considerate sfinte. Cartea lui Marius Chelaru, „exercițiu de singurătate” e mai greu de definit prin temele expuse în ea. În carte sunt multe poezii care se ocupă de dragoste, de singurătate, poezii sociale, poezii despre vechea Românie, poezii familiare, poezii personale. Toate acestea într-o carte neîmpărțită în capitole. Dar lucrul cel mai important care caracterizează toată cartea, după părerea mea, și care îi da o uniformitate, este estetica specială folosită și utilizarea metaforică a ei. Fiecare poezie din carte cuprinde câteva metafore, astfel încât din când în când ești obligat să citești încă o dată sau de două ori, ca să fii sigur că ai înțeles ce vrea să împărtășească poetul cu cititorul său. Numai un poet calificat și cu experiență ca Marius Chelaru își poate permite să folosească în poezia sa așa o bogăție de expresii metaforice fără să fie pericol că nu va fi înțeles. Și după ce ai intrat în lumea metaforelor poetului, așa cum este ea în această carte (și mă simt obligat să menționez că în generația asta poeții au cam „uitat” să se folosească de metaforica bună, reconfortantă, care înnoiește), numai atunci începi să observi că o parte din imagini și celelalte forme figurative se repetă sau se adaugă și construiesc împreună o lume întreagă, specială și unică a acestui poet. 91

Critică

Dar înainte să intrăm în această lume, și să încercăm să dovedim ideile expuse, trebuie să spunem câteva lucruri despre poet. Marius Chelaru s-a născut în august 1961 și locuiește în orașul Iași. Publică poezii, articole, critică, și a lucrat/ a condus/ conduce sau colaborează la reviste literare cum ar fi „Convorbiri literare”, „Poezia”, „Timpul”, „Cronica”, „Hyperion”, „Poesis”, „Carmina balcanica”, „Kadō”, dar și la alte edituri importante din România. A publicat mai mult de 40 de cărți (poezii, proză, eseuri, traduceri ș.a.) și a fost tradus în mai mult de 20 de limbi străine. Marius e co-fondator al revistelor „Carmina balcanica”, „Doina” – care apare la Paris, în Franța, „Kadō” – Revistă de poezie, cultură poetică și spiritualitate euro-asiatică”, Iași și… multe altele. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Clubului Junimea, Iași, al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec, al Societății Române de Haiku, București, al Societății de Haiku Constanța, al World Haiku Association, Japonia, membru în Comitetul de conducere al Filialei Iași a USR ș.a. Primul lucru pe care îl observăm la poeziile lui Marius, în afara celor amintite înainte, este limbajul figurativ, în special cel metaforic. Acestea le vedem deja în prima poezie, „tata”: „ așa stătea tata acolo-n sicriu/ dar eu îl vedeam/ cum/ călca printre povești”; sau: „când s-a născut singurătatea mea/ am îngrijit-o ca pe o floare/ a crescut ca un copil/ cu vise dorințe speranțe”; sau: „acum el bătea cu pasul drumul către sufletul pământului”; și: „locuind uneori în cuvintele mamei și ale tatei” (pag. 4-6). Și, în aceeași poezie, emoția vine o dată cu sensul mirosului, în rândurile următoare: „am rămas eu cu frații mei și mama/ care încă mai așteaptă o floare de la el dimineața/ dar în noaptea aceea cu miros de tristeți reînviate”. Și, în poemul „poezia e cheia ochilor lumii” (pag. 18): „iar eu scot din inima mea înapoi toate culorile/ le dăruiesc copiilor/ ca pe niște mere coapte în sos de povești fără tați”; și, la fel, în ultima strofă, în aceeași poezie: „pe umerii celui din față e construit un oraș de lumină/ pe pleoapele tale o grădină de raze/ poezia e cheia ochilor lumii/ orice viață cultivă în grădina ei tainică moartea/ iar eu/ sunt o pagină din Carte.” În poezia „despre iluzie și discrepanță”, pag. 20, metafora este despre metaforă, care e

personificată, spre sfârșitul poeziei: „la un sfârșit de metaforă iluzia șade cu picioarele în gol/ bălăcinduse/ în orele care se sărută-ntre ele”. În poezia „tu”, la pag. 24, e scris: „cădeau boabele tăcerii pârguită în inima ta”. Aproape nu există în carte poezie care să nu fie plină de metafore originale, frumoase. Câteodată se simte ca și cum poetul vrea să se revolte față de generația care cere scriere cu limba „slabă”, nefigurativă, nu limba „înaltă”. Aici ni se dă dovada că se poate scrie folosind un limbaj bogat, și, în același timp, și direct, simplu, dar totuși figurativ, grațios, care formează strat peste strat poezii complexe și frumoase. Personificarea poate să cuprindă orice lucru, și materia neînsuflețită, ca în poezia „tu”, amintită anterior: „luna se lasă ridicată pe cer/ de degetele Domnului/ casele se cuibăresc în poala amurgului”. Utilizarea acestor mijloace literare îl ajută pe poet să se plimbe în toată lumea, ca și cum el a fi creat-o, să-i pună granițe, să treacă de la o temă la alta, și în același timp, să rămână o poezie unificată, bine construită. Stăpânirea de către poet a mijloacelor poetice, a poeziei e absolută, aidoma unui magician – așa încât fiecare mișcare de deget, fiecare cuvânt sau frază pot crea o lume nouă, lumi paralele, și dau libertate totală imaginației, ajută cititorului să își facă propria interpretare a rândurilor pe care le citește. Mișcările în poezii sunt câteodată în sus și în jos, câteodată, când sunt „în șes (platou)”, merg în toate direcțiile, și asta e surprinzător de fiecare dată din nou. Una din situațiile des întâlnite este legată de amintirea organelor corpului omenesc în poezii. Astfel, din prima poezie, „tata”, sunt folosite cuvintele „mâini”, și „picioare”, împreună cu pleoapa, aici „pleoapa zilei”. În poezia „cina cea de taină”, la pag. 16, întâlnim „buza unei femei” și „umerii mei”. În poemul „poezia e cheia ochilor lumii”, la pag. 19, sunt amintite palmele: „povara din sufletul fetei de vizavi se surpă pe zidul din față/ în valuri de sînge/ merele ca niște nori de ploaie lăcrimează în palmă…”. Metafora am întâlnit-o într-o imagine despre când stătea cu picioarele în gol (pag. 20). În poezia din pagina următoare, „prizonierul uitării”, e scris: „Cerul se lăsase pe umerii mei cu palmele unui înger”. Și în poezia „tu”, la pag. 24, citim „îți văd rotundul călcâiului/ cufundându-se în marea de iarbă/ șoldurile care

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Critică

scapă din mreaja oricăror cuvinte/ povârnișurile sânului/ abrupte ca propriile mele temeri”. Se poate continua și cita din fiecare poezie, și chiar și cerceta „funcționarea” organelor și „contribuția” lor la text, la fel ca cercetarea metaforelor. Cred că nu aș greși dacă aș spune că folosirea e plănuită dinainte. Poetul, cu ochi foarte atenți, cunoaște bine fiecare organ, și fiecare mișcare, „folosindu-se” bine de ele în textul scris, și prin asta îmbogățește fiecare descriere, părțile corpului/ organele devin astfel, prin folosirea cu virtuozitate a cuvintelor, parte a descrierii frumuseții corpului omenesc. Desenele aduse nu sunt totdeauna estetice. Câteodată e sânge, sunt răni ca și în viața adevărată. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că găsim și poezii ce se ocupă de lucruri simple, zilnice, despre România, despre suferințe ca, de exemplu, „prefacerea lumii”, la pag. 52, „baladă cotidiană”, pag. 58 sau „viața ca un film de t.v.”, pag. 120, și altele. Aparițiile se petrec de cele mai multe ori în oraș, în teritoriul urban, poate teritoriul acesta e de vină pentru un gen de decadență generală. Poezia „orașul noaptea, ziua și oricând”, de la pag. 67, e un exemplu:

jurnale înmuiate-n vin/ orașul pare-un corp închis pe un cearșaf/ din ochi avizi și sterpi/ o pradă doar atât e un oraș/ o pradă. Tot de aceea nu ne mirăm că în multe poezii e un simțământ de dor față de sat, locul în care a copilărit poetul, locul unde se mai lucra pământul, locul unde suntem aproape de natură, de exemplu „sat părăsit”, pag. 69:

Sat părăsit României de azi,/ în care veșnicia moare puțin câte puțin, sat după sat

Orașul noaptea, ziua și oricînd

copacii au plecat în pribegie/ ținându-se ca niște căței legați cu umbra după oameni/ unii chiar au murit/ târându-se până la marginea cimitirului/ anotimpuri fără nume au curs prin colbul drumului/ printre urmele tălpilor celor cari au fost// țesându-și amintirile între copilăriile părăsite de copii/ la malul bălții din care orăcăitul broaștelor a plecat zilele/ cenușii sau amețite de lumină descalecă seară de seară/ lăsându-se furate de noțile care îmbracă satul/ în care nu mai e nimeni să viseze// printre case/ un drum se petrece grăbit/ doar el mai ține minte/ că veșnicia s-a născut de mult de tot la sat

un joker flutură din degetele otrăvite de umbre de amante/ cu picioare de sârmă mai lungi decât lumea/ luminând orașul cu legende/ furate dintrun straniu balamuc nocturn// străzile se dăruiesc obscen oricărui trecător/ cu tălpile caline sau chiar aspre ieșind direct din vreun alcov/ sau mai degrabă dintr-o crâșmă ternă/ în care sufletele curg în vin// o voce smulsă dintr-un post de radio/ calcă pe cerșetorii rătăciți/ ca un discurs cu litere din calpe vechi cuvinte/ apartamentele lascive își desfac fermoarul/ în fața nopții care-n brațe le cuprinde/ îmbătate de alcoolul becurilor care curg maree/ într-un sălbatec carnivor extaz/ ca un anunț al unei nunți fără de miri/ cu amante schimbătoare care respiră/ întuneric renunțări și absențe stivuite/ în inimile-nchise-n colivii de conveniențe/ prin cartierele strivite/ de spaime și de lipsuri// pe strada-hetairă curg parcă suspendate/ de blocurile seci de viață/ trei tramvaie legănându-se pe roțile fierbinți/ de-atâta dor de oameni// cu ochii de neon cârpiți cu ceață/ și miros de asfalt benzină și

și, împreună cu apropierea de natură, poetul e aproape și de artă, de povestiri și figuri mitologice. La fel, întâlnim în poezii îngeri și draci, satana și șarpele, Eva, Dumnezeu și Isus, toți adaugă ceva de folos, și fac împreună un desen în trei dimensiuni, și, poate mai multe, înnoiesc și creează tot timpul. Câteodată ne uităm la lumea creată în fața noastră cu ochi plini de durere, câteodată cu ochi plini de milă, cu lacrimi, și câteodată e mai bine de ținut ochii închiși. Marea și oceanul ne apropie de distanțe, vânturile merg cum și unde vrem, nisipul și praful au un suflet al lor, și timpul e persoană independentă, care stăpânește peste toată viața, o controlează, și o conduce cum vrea. Moartea și creșterea trăiesc una lângă cealaltă și dau posibilitate de trecere din oraș la sat și invers, și, așa, poate satul să devină loc istoric. Întunericul și lumina, alienarea și singurătatea sunt și ei „actori principali” în această scenă. Asta se vede bine în poezia „patimile”, pag. 74:

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Critică

patimile azi în oraș e confuzie/ pe un zid a fost țintuit un om aidoma unui ecran/ turtit ca o pânză/ fără ochi/ doar ca o pânză/ pe care cei care trec se pot privi așa cum sunt/ înăuntru// s-ar putea privi// în mod straniu/ prin fața lui nu trece nimeni// orașul se vede pe acel om-pânză ca un mare gol/ un gol în care din loc în loc/ sunt inimi care fug tot mai departe una de alta// spre seară omului țintuit i-au crescut ochii/ prin care curg lacrimi de sânge/ mari/ câte una/ câte una/ toate au chipuri de îngeri/ unii spuneau că Dumnezeu îi privea pe toți prin ochii lui/ alții că Domnul l-a trimis/ alții că// în mod straniu/ prin fața lui nu trece nimeni// în zori/ peretele rămăsese gol/ doar o lacrimă/ una singură/ cu chipul orașului/ rămăsese aruncată lângă o floare uscată/ poate că o uitase un copil în drum spre școală// în mod straniu/ toți oamenii din oraș au trecut să vadă locul/ unde fusese acel om țintuit Tocuri, pleoape, vene sunt folosite ca sinecdocă și, câteodată, părți de haine ca metonimii, și, împreună cu celelalte imagini dai un evantai de forme figurative care îmbogățesc cartea. Figurile ce apar sunt simple, începând de la cerșetor, săteni rămași în urmă și necunoscători/ nedoritori ai urbanizării (la care poetul se uită ambivalent sau chiar nu foarte bine), bețivi ce beau „bere botezată” la crâșme, și femei ce își vând corpul. Lângă toate astea sunt și câteva poeme familiare, dar foarte pline de sensibilitate și frumoase, ca „tata”, poezia care deschide cartea. Numai despre ea se poate scrie un articol masiv. Sau poeziile dedicate mamei și tatei, de la sfârșitul cărții. Deoarece se vede plănuirea exactă în scrierea poeziilor și aranjatul lor, cred că pot spune că poeziile familiare sunt învelișul cărții, sau șalul care acoperă și păzește gâtul de frigul de afară, în clipele când ți-e dor de trecut, de natura simplă, de la sat, aproape de pământ, aproape de începutul lumii. Așa se poate înțelege și numele cărții, „exercițiu de singurătate”, pentru că, oricum, omul trăiește singur toată viața lui. Puține sunt clipele când un suflet străin, un suflet iubit, tata, mama, reușesc să

treacă prin zidul de singurătate al condiției umane, și noi toți suntem ocupați să ascundem singurătatea aceasta. Sau suntem ocupați să ne identificăm cu situația singurătății. Lucrurile acestea le întâlnim în multe poezii din carte, și aș vrea să citez, în final, poezia „colțul cerșetorului”, de la pag. 37:

colțul cerșetorului numără clipele în bani./ asta înseamnă viață acum:/ cât ai câștigat pentru a plăti timpul/ care coboară peste tine apăsând/ cu răsuflarea lui putregăită// înainte/ mai era și durerea/ și niște regrete uitate/ îmbrăcate în trup de fată/ și ura/ colorată a râs de femeie disprețuitoare/ înainte// acum/ clipele se numără în bani/ o clipă valorează „atât” sau „nici atât”/ dragostea ura așteptarea –/ cuvinte dintr-un dicționar fără sens/ lipsit de relevanță/ sunt pentru cei care plătesc/ să li se pară că sunt mai buni// poate mai e ceva// la capătul drumului către casă/ în fiecare zi/ – cine mai știe câte mai sunt –/ îl așteaptă moartea/ îmbrăcată în trup de femeie/ frumoasă/ ca un vis pe care a uitat și când l-a avut/ rochia ei/ e dintr-o pânză specială/ pe o parte – cea dinspre înăuntru –/ sunt fotografii dintr-un album de familie/ din copilăria dinainte de a măsura timpul în bani/ partea dinspre ochii tuturor/ e țesută din petice de zâmbete/ și bancnote// într-o zi/ se va opri și se va lăsa în brațele ei/ dar numai/ după ce/ a numărat banii/ ca să afle cât a trăit. Poate că unul din lucrurile unice din această carte e că nu numai omul e în singurătate eternă, dar și Isus și îngeri, și draci. Chiar și sufletele. Așa se face că toată lumea e destinată singurătății, fără deosebire de importanță, de este simplu cetățean sau ministru, bogat sau sărac, înger sau drac. Nu primim răspuns clar dacă dorul de sat îl avem pentru că e singurătate mai puțină sau dacă sătenii sunt așa de ocupați și obosiți, că nu au când să se ocupe de gânduri despre singurătate. Poate viața în celula familială mică, la țară, slăbește singurătatea și neadâncimea filosofică. Și se poate că necunoașterea singurătății urbane decadentă înmoaie durerea vieții. Poate ca o farfurie de supă caldă, o bucată de pâine, o bere botezată și un câine care latră la lună noaptea ajută la a supraviețui puțin mai ușor.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

CRITICĂ

Ovidiu GHIDIRMIC

„DUMITRU TOMA ESTE UN POET AL DIFICULTĂȚILOR ÎNVINSE ȘI ASUMATE”

ebutul editorial tardiv, după consumarea unei experiențe lirice îndelungate, de mai multe decenii, al lui Dumitru Toma, cu volumul Ferestre dinspre lume (Editura Sim Art Craiova, Grupul Editorial AIUS, 2009) recomandat, în termeni elogioși, de Eugen Negrici, a reprezentat o apariție de excepție în climatul literar actual, impunând profilul, distinct și original, al unui poet cu totul remarcabil, de o tonalitate mistică inefabilă, și de esență muzicală, recurgând, adeseori, la modalitatea psalmilor biblici, într-o manieră ludică argheziană și populară, în același timp. Dumitru Toma este un poet al dificultăților învinse și asumate, care scrie o lirică interiorizată și deliberat criptică, de reflecție filosofică. Prezentul volum, Umbra și fumul (Editura Aius Printed, Craiova, 2010) este structurat pe două motive centrale, recurente și obsedante: „umbra” și „fumul”, de largă circulație în literatura universală, ce exprimă fragilitatea și perisabilitatea condiției umane, și ce ne pot conduce spre reflecția, amară și sceptică, a Ecleziastului: „deșertăciunea deșertăciunilor...” Toate căile de acces la cunoaștere converg spre filosofia Unului sau Unicului din Upanișade și din filosofia greacă eleată („tad ekam”, „hen kai pan”), care apare și la Eminescu, în memorabilul vers: „căci toate erau unul și una erau toate” (Rugăciunea unui dac). A se vedea antologicile poeme: Umbra și fumul („Ascult cum greierii cântă-n călcâie./ Ce-a fost și n-a fost între noi să rămâie/ Și ce nu s-a spus nicicând să apară/ Cu aripi albastre la vreme de seară./ Și chipuri cuminți ce nu-s ale noastre,/ Când florile sting petale în astre,/ Iar crinii răstoarnă cupe în cer/ Cu cele ce sunt în cele ce pier/ Ca toate s-adoarmă tăcute în Unul,/ De unde ne-ajunge doar umbra și fumul”, p. 71) și Se întorc din nou pe fus („Ori dintr-Una, ori dintr-Unul,/ Nu se știe dintru care s-a făcut umbra BANCHETUL 4-5-6 / 2016

și fumul./ Ori dintr-Unul, ori dintr-Una sau, poate, dintr-amândouă/ S-a iscat un titirez și-a țâșnit lumină nouă.../ Și de-atunci, și-acum se trage pentru noi din miez de Fire/ Sucitură cum e fumul și ca umbra de subțire;/ Înfrățite dintru oară, niciodată nu se rup/ De când Este Cel Ce Este cuibăresc la mine-n trup./ Și cenușă, și țărână, una-ntr-alta își fac nod/ Și ca scaiul prins în lână trec cu mine peste pod./ Și umbrindu-mi luminișul pentru care-am fost adus/ Amândouă se fac una și se-ntorc din nou pe fus”, p. 83) din prezentul volum. Dumitru Toma rămâne unul dintre cei mai valoroși poeți ai generației sale, ajunsă, astăzi, la o deplină maturitate creatoare.

CRITICĂ

Vasile GOGEA

ADRIAN ȚION ÎNCEARCĂ „SĂ PUNĂ PICĂTURILE DE PLOAIE ÎNAPOI ÎN NORI” FLUTURI ÎN STOMAC „Este OK să ai ﬂuturi în stomac. Dar obligă-i să zboare în formație.” (Rob Gilbert)

n foarte exact portret de scriitor (și creator, în general) îi face prozatorul și brâncușologul Constantin Zărnescu lui Adrian Țion (unul dintre membrii unei adevărate „dinastii” clujene de creatori) cu prilejul împlinirii a 13 luștri de viață: „Dintre personalitățile literar-ertistice clujene, excelent conturate, după Revoluția din Decembrie 1989, în condițiile noilor libertăți de expresie, prozatorul Adrian Țion (n. 16 oct. 1949, Turda) este, poate, cazul cel mai relevant. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, secretar al Revistei de cultură urbană Orașul, el a debutat cu un poem, intitulat simbolic Tablou, în revista Tribuna (1968), iar acest concept îl va urmări, obsedant, în toată activitatea sa, având sinonimele: imagine, scenă, decor, ecran, vizual, vizualizare etc. Datorită „presiunii” vremurilor, Adrian Țion va debuta în volum peste două decenii, în urma primirii unui important premiu literar național de proză – „Mihail Sadoveanu” (Piatra Neamț, 1997), tipărindu-i-se, imediat, la Ed. Nona, 1998 (Iași), volumul de povestiri, nuvele și schițe Un apel disperat, excepțional receptat atât de critici, cât și de public. Tot ceea ce scrisese și publicase A. Țion înainte: piese de teatru, într-un act, articole, cronici literare etc., este dublat, după Revoluție, de reportajele fierbinți și de proza actualității imediate, urmând aproape o carte la doi ani: Exerciții de toleranță (Ed. Haniana, Cluj, 1998); Zeul Video (Ed. Tinivar, Cluj, 2000); flash-back teatral (Ed. Tribuna, 2007); Prezent literar (Ed. Contrafort, Craiova, 2007); Ieșirea în decor (roman de dragoste, Ed. Tribuna, Cluj, 2009); Finișel, un sat românesc din Ardeal (2010) și Lita, odinioară și azi (2012), amândouă reportaje istorice și monografice, semnate în colaborare cu publicistul Vasile Lechințan (și editate de Rev. Tribuna); Vânătorii de imagini (nuvele,

schițe și povestiri, Ed. Tribuna, 2011); volumul de critică și istorie literară, monografic Marcel Mureșanu – Promontoriu 75 (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj, 2013).” Cu acest nou volum de proză, în fapt o culegere de zece povestiri, din care una împrumută și titlul generic al volumului (nu fără o sugestie bine dozată: aceea de a extinde natura fragilității și paleta „coloristică” a metaforei expresiv concentrate în aceasta, asupra întregii cărți), Fluturi în stomac, Adrian Țion își consolidează statutul de „cronicar al evanescentului”, folosind aceleași instrumente ca și până acum: cultura neostentativă, stilul „curat”, empatia pentru personaje, ironia nuanțată în raport cu gradele de derapaj ale sensurilor realului, melancolia tandră a „spectatorului ca la teatru”. Avem în acest volum inventarul unui real fatalmente incomplet, umplut, totuși, cu existențe mărunte, populat de personaje aflate mereu în starea de a intra „într-o altă poveste” – „evadări” conduse impecabil de autor spre fantastic, magic, carnavalesc prin luxuriante pasaje poetice. Reveriile, exercițiile de anamneză, sfidarea unor interdicții („Reveriile și viziunile sunt interzise”), dizolvarea granițelor dintre trecut, prezent și viitor, suprapunerea uneo „aventuri” virtuale în real surprinse „într-o suspectă corespondență” edificată în realul narațiunii (dar și în „metafora tutelară”) un „palat de iarnă” al memoriei, amenințat de „asaltul” „zeului titular al zilei de azi: Video”. În esență, despre aceasta este vorba în povestirile lui Adrian Țion: avem în fața ochilor (și a propriilor disponibilități imaginare) o suită de „viziuni închegate pictural” ale unei ciocniri „mute” dintre două lumi: una crepusculară, cealaltă aurorală. Între acestea două, la zenit, îmbarcat în „trenul melancoliei”, autorul încearcă „să pună picăturile de ploaie înapoi în nori”! Rezultatul este un curcubeu de stări poetice transpuse în inspirate narațiuni mustind de imprevizibile sensuri. Asemenea zborului unui roi de fluturi într-o grădină. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

CRITICĂ

Dumitru HURUBĂ

METAFORĂ ȘI SIMBOLISM ÎN LIRICA FLAVIEI ADAM

n decurs de doi ani (20152016) poeta Flavia (adesea și Armina) Adam a publicat, cu un fel de entuziasm miniprolific, trei plachete de versuri la două edituri diferite, entuziasm la care, drept că mai reținut și mai calculat, a participat și distinsul critic literar Iulian Boldea, circumscriindu-se astfel într-un spirit de elegantă și productivă colegialitate patriotic-tîrgmureșeană. Nimic rău în asta, dimpotrivă. Personal consider că implicarea unui critic literar important în amplasarea pe orbita poeziei a cutărui autor tânăr, ar trebui să însemne o garanție a valorii și o îmbiere la lectură, deși pofta și chiar forța cu care se îndepărtează publicul de cărți, în general, este cu mult mai atrăgătoare în ultimii vreo douăzeci de ani decât cititul – aceasta fiind altă poveste, complexă, complicată și cu ramificații nu doar neașteptate, ci și amplificate... În context, ceva mai cuprinzător, bine ar fi să existe respectivul spirit nu doar de solidaritate cu tinerii autori de valoare, ci și de lansare a acestora la… apa, adesea cam tulbure/tulburată, este adevărat, a liricii românești actuale în care se bălăcesc înflăcărați tot mai mulți neaveniți, agramați și cu un nivel de cultură jalnic. Fără cea mai inocentă aluzie la cele de mai înainte, recunosc: din varii motive n-am urmărit cu sufletul la gură aparițiile prin reviste a numelui Flavia Adam, dar nici nu pot spune că mi-ar fi fost total străină sau măcar indiferentă creația sa lirică, fiindcă am remarcat de la bun început seriozitatea de abordare a temelor explorate pentru a fi exploatate. Acest adevăr se poate verifica rapid, cel puțin în cazul celor trei plachete la care mă voi referi în continuare: Femeia de nisip și Pumnul din vid, ambele apărute la Editura „Rafet”, Rîmnicu-Sărat, în 2015, și duminicile de sub pământ, Editura TracusArte, 2016. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Așadar, povestim despre creația unei poete în floarea vârstei – amănunt specificat cu grijă de prefațatorul plachetei Femeia de nisip, Constantin Marafet: „Dar cine este Flavia Adam? Nume și prenume, din cartea de identitate: Adam Armina Flavia, născută în orașul Târgu Mureș, în cea de-a douăzeci și șaptea zi a lunii decembrie, 1982.” (p. 5). Mai în glumă mai în serios, edificați oarecum după aflarea acestui minim amănunt biografic, ne putem fixa, nu fără eventuale riscuri, în teritoriul temporal-ideatic personal al poetei, mai ales că ea însăși ne sare în ajutor cu amabilitate și… înțelepciune: „La treizeci de ani dau semne de bătrânețe” (i-auzi!), deși e limpede că ne minte (frumos!), fiindcă ne și lămurește imediat cum stau lucrurile: „nu mai știu cum se face un castel de nisip” (duminicile de sub pământ, treizeci, p. 7). Mă rog, poate că șovăie în construcția castelelor de… origine spaniolă, dar este din ce în ce mai pricepută în utilizarea ca materie primă a metaforelor-briliante la construcția edificiilor lirice, apropiindu-se discret, dar ferm, de o consistentă și chiar solidă maturitate artistică. În această ordine de idei, ca un argument-avertisment, poeta înștiințează, asemenea unei strigări peste sat: „degeaba rânjiți, pe lângă mine trecând –/sunt femeia cu toate morțile atârnate de brațe.” (cam fioroasă destăinuire, n. d.h.) (Pumnul din vid, Apocalipsă, p. 51). Rapid cititorul simte, parcă, nevoia să-și verifice, între alte simțăminte, siguranța sentimentului de respect față de acest blindaj al autoarei, intuind o anume experiență de viață nu tocmai blândă dincolo de pașnicele aparențe... Din acest unghi văzută și analizată creația lirică a poetei, sau încercând o împăcare cât de cât normal-rezonabilă între introvertire și extrovertire – creația sa, de fapt, va trebui, nu să optăm, ci să acceptăm ca formă de cunoaștere propunerea următoa97

CRITICĂ

re: „presimt, va fi o urmărire ca-n filme,/în lipsa stăpânilor/ne vom juca de-a șoarecele și pisica mondenă”// (duminicile de sub pământ, de-a șoarecele și pisica, p. 45). Și, iată că, aproape fără să vreau, am intrat sub incidența laturii sentimentale a Flaviei Adam, sub imperiul unui sentimentalism exprimat subtil de tot, în care jocul iubirii profunde se descătușează în versuri ca acestea (din aceeași plachetă): „cât de ușor îmi ghiceai fiecare punct arzător,/fiecare cută a pielii, descifrată în Braille,/alunița pe coapsa ușor rotunjită,/pata în formă de frunză de tei// (p. 29). Nu pare că autoarea vrea să ne „traducă în stil bacovian” în același timp făcându-ne cu ochiul șmecherește spre un celebru „nu sunt ce par a fi”? Spun aceasta, pentru că, în doar câteva versuri avem o uimitoare, precisă și… eficientă declarație de dragoste deconspirată într-un mod cum nu tocmai des se întâmplă în lirică, nu feminină, ci în general, fără a mă referi la cea din actualitatea imediată în care declarațiile de dragoste sunt exprimate, cel mai des, în stil modern, adică nu aluziv, nu metaforic, nu subtil, ci direct cu referire la... problemă. Dar nu mă pot abține, pentru frumusețea versurilor, să nu mai fac uz de o mostră stil „Flavia Adam”: „am auzit că se poartă modele florale,/nu le-aș enumera printre preferințe,/dar pentru tine am să-mi cumpăr o rochie –/(…), simplă, fără mâneci, strânsă pe talie,/ușor evazată până deasupra genunchiului,//îți amintești, iubitule, odată mi l-am julit,/și mi l-ai sărutat cu foc/și ai certat părintește asfaltul,//ai să mă crezi nebună sau sentimentală poate,/însă de mii de ori aș mai cădea,/numai ca tu să îmi săruți din nou/genunchiul.” (Femeia de nisip, amor cu model floral, p. 51). Am citat întregul poem (minus un vers!), tocmai pentru frumusețea sa plus o extravagantă îmbinare între un ciudat realism și un sentimentalism condimentat cu o oarecare agresivitate, ambele coexistând pe o coordonată pe care autoarea a știut să le muleze perfect. Nu știu dacă am reușit, sau în ce măsură am făcut-o, dar, în comentariul meu – după cum se poate înțelege – am pus accentul pe exprimarea sentimentului iubire, ca latură esențială a trăirilor poetei, tocmai pen-

tru că, normal, majoritatea covârșitoare a poemelor sunt dedicate trăirilor de acest gen. Se poate remarca lesne dialogul, cam obsesiv, cu un iubit, real sau virtual… Cu alte cuvinte, și ca să lămurim lucrurile pe deplin, poezia Flaviei Adam este, indubitabil și definitoriu de dragoste, tematică pe care autoarea o și exploatează cu un excelent spirit de observație dureros-realistă: „deaș fi știut/că dragostea asta o să mă jupoaie de vie,/ mai devreme aș fi secerat grâul,/aș fi adunat în cămară strângerile noastre,/ de mână,/să-i smulg furtunii întâiul sărut.” (Femeia de Nisip, dragoste de-ntâi născut, p. 91). Însă, dându-i Cezarului ce i se cuvine, întreaga creație, cel puțin în cazul plachetelor despre care este vorba în rândurile de față, se află sub semnul unor trăiri acute, chiar dacă acestea sunt „ascunse” după o metaforizare puternică sau după nenumărate note de simbolism căutate, cu grijă parcă, de a exprima o realitate frustă, prea frustă adesea. Acest adevăr a fost perfect sesizat și comentat de criticul Iulian Boldea: „Melancolică și gravă uneori, jucăușă și tandră alteori, vocea poetei, eufemizată, rostește adevăruri tulburătoare, într-o retorică a spaimei de lucrurile de fiecare zi, dedesubtul cărora adastă, insidioase, neantul, suferința, anihilarea.” (Cop. IV, duminicile de sub pământ). Deși, aș adăuga eu, o mulțime de poeme transferă prezumtivului cititor deschiderea spre trăiri profund și normal umane, mai mult sau mai puțin purificate de reziduuri ale contactelor cu lumea. Ca să știm și să înțelegem cum stau lucrurile! Iar din acest punct de vedere, creația lirică a Flaviei Adam proiectează spre lume o luminozitate binefăcătoare – fără îndoială… Astfel, ansamblul poemelor semnate de Flavia Adam, ca să vorbesc la modul foarte general, nu este altceva decât o atmosferă construită din elemente-cadru convergând spre un întreg cu alură de comunicator/ mediator între autoare și cititor. Mesajul său nu este atât de metaforizat, sau chiar atât de cifrat, încât destinatarul săși reprime cu greu perplexitatea – cum se mai întâmplă la contactul cu creația unor poeți ultramoderni –, ci a fost gândit și transpus într-un cod secret-uman prin intermediul căruia firescul ocupă locul central, perceput, priceput și, ca urmare, agreat. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

CRITICĂ

Cristian LUNEL

SUB ORIZONTUL AȘTEPTĂRII…

părut în 1940, romanul Deșertul tătarilor de Dino Buzzati aduce în lumină o nouă perspectivă asupra literaturii existențialiste. Lăsând deoparte temele fantastice întâlnite în multe din narațiunile sale, scriitorul italian configurează prin Deșertul tătarilor profilul individului contemporan sieși, cu angoasele și spaimele ce acaparează conștiința umană. Fără să meargă atât de departe cu formulele de expresie artistică precum cele din teatrul absurd de mai târziu, Dino Buzzati conturează o lume în care mai mult sugerează ideea condiționării individului de o serie de determinisme sociale și psihologice ce conduc, în cele din urmă, la anihilarea omului ca ființa umană. Subiectul este simplu: Giovanni Drogo, personajul central, este un tânăr locotenent care, după ce absolvă Academia Militară, intră în serviciul militar activ, fiind repartizat într-o garnizoană izolată, aflată „pe o porțiune de frontieră moartă”, Fortul Bastiani. Contactul cu acest loc arid îi trezește tânărului locotenent, la început, sentimente de respingere. Între orașul plin de viață, de prieteni, de petreceri și de fete frumoase și Fortăreața Bastiani, un loc izolat, lipsit de orice tentație, locotenentul Drogo îl alege pe primul. Ține să comunice, de la început, intenția sa adjutantului comandantului, maiorul Matti, care într-un gest de mare sinceritate și înțelegere îi dă și câteva sfaturi. Dar pentru o viitoare carieră militară, cel mai bine ar fi ca locotenentul Drogo să râmână la Fortăreață patru luni de zile. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

De fapt, camarazii locotenentului se împart în două categorii: una este formată din cei care doresc să părăsească cât mai repede Fortăreața și alta, din cei care sunt acolo de foarte mulți ani și care în fața timpului fie sunt resemnați, fie trăiesc într-un orizont al așteptării, contemplând singurătatea cu voluptate și visând la fapte eroice. Cele patru luni pe care trebuie să le petreacă Giovanni Drogo la fortăreață se vor dovedi, în final, o viață. Adaptarea este grea, dar, odată integrat, nu se mai poate desprinde. Fortăreața Bastiani devine o închisoare a sufletului, a vieții. Pentru locotenent, deșertul tătarilor, este o Fata Morgana. Negurile îndepărtate care acoperă aproape permanent întinderea de dincolo de graniță îl fascinează, îl incită și îl atrag deopotrivă. Deșertul este creuzetul din care se hrănește imaginația. Aici, la Fortăreața Bastiani, Giovanni Drogo speră să ducă o viață eroică, așteaptă războiul cel mare. Bătălia se dă mai degrabă la nivelul conștiinței, între datorie, onoare, cinste și viața hedonistă. Nici moartea stupidă a unui ofițer împușcat din cauza unei erori, datorate respectării cu strictețe a regulamentului militar, nu e în măsură să-l rupă pe locotenentul Drogo din înălțimea aspirațiilor sale. Însă el nu este singurul animat de astfel de gânduri sau idealuri. Mulți dintre camarazii săi nutresc idei similare. Tocmai aceste idei sunt și cele care i-au legat de zidurile fortăreței, i-au împiedicat să plece. Sensurile vieții la care adesea meditează locotenentul au aici altă 99

CRITICĂ

semnificație. Fortăreața este „un fel de exil”, ales de bunăvoie. Și pentru a rezista aici fiecare trebuie să găsească o supapă, trebuie să spere în ceva. Speranța vine de dincolo de ziduri, din întinderea nesfârșită. Orizontul așteptării prinde contur, se animă în momentul când, unul dintre ofițeri, cumpărându-și o lunetă puternică, distinge în depărtare niște puncte ce s-ar mișca. Orizontul este scrutat zilnic, iar ofițerii cu privirea ageră ajung la concluzia că punctele care se văd sunt niște muncitori care construiesc un drum, ce desigur ar ajunge până la graniță, adică la fortăreață. Cum construcția înaintează foarte încet și nici punctele nu sunt vizibile decât în anumite momente, când negura se ridică, nimeni nu dă crezare unor astfel de zvonuri, ba din contră, de la Statul Major sosește un ordin prin care li se interzice ofițerilor să mai cerceteze deșertul. Nimeni nu mai îndrăznește măcar să vorbească despre o iminentă invazie, despre un război. Mai mult, garnizoana își reduce efectivele, militarii nu mai fac de gardă decât în anumite bastioane. Nimeni și nimic nu poate zdruncina logica firească, evidențele istorice: acel deșert nu a fost folosit niciodată ca punct de trecere de către cei din nord, nici pe timp de război, iar acum pe timp de pace nimic nu ar justifica o astfel de construcție. Și iar spiritele încinse de atâta imaginație se văd reduse la aceeași monotonie. Printre ei și Giovanni Drogo. Așteptarea se prelungește, timpul trece inexorabil, iar locotenentul Drogo simte tot mai acut trecerea anilor. Permisiile, atât de așteptate înainte, nu-i mai trezesc niciun sentiment, orașul îl lasă indiferent, ceea ce-l copleșește este singurătatea. Viața lui s-a consumat între zidurile Fortăreței, casa părintească este goală, la fel și viața sa. Destinul se răzbună. După cincisprezece ani, câți trecuseră de când zărise acele puncte la orizont, Drogo privește iar prin luneta locotenentului Simeoni și zărește o luminiță în noapte. Așteptarea a luat sfârșit. Într-adevăr imaginea care se proiectează dincolo de lentile este a unui șantier, a unui drum care se află foarte aproape de graniță și de Fortăreața Bastiani. Pentru Giovanni Drogo destinul individual este potrivnic. Mult așteptata glorie, mult așteptatul război pentru el s-au sfârșit înainte de a începe. Bolnav, abia ținându-se pe picioare este evacuat din Fortăreață pentru a face loc ofițerilor și trupelor trimise ca întăriri. În timp ce el cobora spre oraș, trupele urcau pe drumul abrupt spre Fortărea-

100

ță. Oprindu-se la un han de pe marginea drumului, locotenentul Giovanni Drogo se luptă cu singurătatea, cu propria conștiință, cu viața și cu moartea. Nimic glorios. Dincolo de subiect, descoperim o întreagă filozofie. Demersul ontologic al scriitorului nu poate face abstracție de marii exegeți ai existențialismului: Heidegger și Sartre. Locotenentul Drogo caută sensul lui „a fi”, descoperind în fapt o ființă condiționată în timp, așteptându-și neantul. Angoasa pune stăpânire pe ființa locotenentului. El trăieșpte într-un orizont al așteptării, în care existența monotonă este dublată, în plan psihic, de visul unei existențe glorioase. Pentru el, existența s-a irosit între limitele temporale ale ființei, nimic din ceea ce a visat nu s-a împlinit, de unde și finalul tragic. La nivelul textului, narațiunea curge liniar, pe un singur fir narativ, fără complicații sau digresiuni. Narațiunea heterodiegetică anihilează orice tentativă de sondare a conștiinței protagonistului, de unde și artificialitatea narațiunii. Autorul romanului tratează o temă modernă cu metodele tradiționale ale tehnicii narative, mai mult sugerând criza existențială a protagonistului, decât realizând-o.

Ion Cârjoi, Portret de bătrână, u/p, 70 x 100 cm, 1970

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

CRITICĂ

Daniel MARIAN

E ORA CÂND SE NASC ÎNGERII. Simte, trăiește, dar: Zâmbetul meu,/ străinule,/ atrage în păcat Raluca Pavel: „Străinului” (Ed. Contrafort, Craiova, 2012)

um nu îți vine să umbli desculț pe jeratic, la fel nici încălțat prin praful păpădiilor, asta îmi vine în minte atunci când Raluca Pavel își proclamă venirea în lume: „M-am născut cu stele în păr,/ cu zăpadă în ochi,/ apă de mare pe buze (…)” (De negăsit, p. 101). Ori, când se destăinuie Străinului: „(…) Dacă desfac numele tău,/ ca pe-o nucă de coajă / ca pe-un cameleon de piele,/ îmi întâlnesc literele (…)” (Numele tău, p. 18). Imprudent este să o crezi, în vreme ce Din adânc încearcă să te convingă: „Mam născut fără cuvinte,/ n-am știut cum să cer lumină,/ mi-am legănat tăcerea în adânc de haos/ cerșind viață, printre scoici moarte, în așteptarea ta (…)” (p. 79). Pentru că, în jungla cuvintelor, poeta e veritabil neam de amazoană: „Și uite-așa, câteodată,/ când mi se face dor de tine,/ te scriu./ nici eu nu-mi înțeleg scrisul, cuvintele-s într-o limbă/ necunoscută mie,/ literele nu seamănă cu nimic/ în afară de fum (…)” (Alfabetul sufletului, p. 88). Iar mai departe, e chiar lupta cuvintelor pentru a-și găsi propria lor identitate: „(…) am învățat toate limbile pământului/ pentru că vreau săți spun dorul meu/ pe limba ta./ dar mi s-a spart chipul în oglindă/ și mi-e frică să nu fie prea târziu./ nu știu cum să te găsesc,/ străinule,/ caută-mă tu” (Caută-mă tu, p. 103). Greu de spus de pe ce lume să o luăm pe poetă, de vreme ce ea vine și îi spune străinului: „(…) ideea mea hipnotizează,/ ai să vezi doar suflet/ pe litere,/ cuvintele mele sunt apa vieții pentru care mori./ după ce le-ai găsit/ nu-ți vor mai zice de bine./ de ce te-aș mai scrie,/ dacă realitatea ta/ e liniștea?” (Kamikaze, p. 43). Atât de periculoasă să fie această apropiere?; mai mult decât atât: „Zâmbetul meu,/ străinule,/ atrage în păcat./ oricât te-ai scutura de vraja mea/ rămâne praful, ruine de ziduri înălțate/ de-a lungul gândurilor tale/ înainte să mă privești./ / îmi vei dori credința/ mai repede decât te-aș putea minți,/ m-am născut să te vezi în ochii mei./ m-am scăldat în gheață/ și mi-am uitat trăirea acolo (…)” ( Zâmbetul meu, păcatul tău, p. 38). Iată cât de tranșant, atunci când vrea, își punea la punct străinul: „Te rog,/ spune gândurilor tale/ să mai BANCHETUL 4-5-6 / 2016

tacă,/ să nu mă mai bântuie atât, nu am timp să le ascult dorul./ … / ai uitat,/ străinule,/ farmecul meu e verde/ numai să mă imaginezi/ și te îmbolnăvești” (Gândurilor tale, p. 32). Oricum, chiar dacă străinul poate fugi, el nu se poate ascunde: „Când vine miezul nopții/ îți voi intra în suflet/ șimi spun povestea de peste zi,/ să văd cât de neagră/ ți-a fost cerneala/ când nu ai scris despre mine. (…)” (Sub clar de haos, p. 36). Ceva mai împăciuitoare, pe poetă o găsim într-o Împlinire: „Străinule,/ azi noapte mi-ai trimis ploaie din Nord,/ țiam zărit chipul într-un strop ce mi-a atins pielea,/ a tunat, dar vocea ta nu trebuie să fie atât de dură./ … / ia-mă de mână,/ hai să ne împlinim destinul/ în Siret.” (p. 41). Dar nici vorbă care cumva să fie dezamăgită, pentru că, aparent blând, îl avertizează pe străinul ei: „Nu mă atinge ca pe toate celelalte./ atinge-mă ca și când aș fi ultima/ pe care o vezi și care te vede/ … / atinge-mă ca pe femeia din vis,/ din visul pe care îl ai noapte de noapte/ și uneori ziua când îți uiți ochii deschiși,/ atinge-mă ca și când…” (Ca și când, p. 47). Iar mofturile sunt la ele acasă: „Străinule,/ azi am poftă de joacă,/ poate, pe seară/ jucăm un șah/ să vezi cum regina/ te atacă din toate părțile/ cum fac, uneori, amintirile (…)” (Poftă, p. 54). Și, în primul rând, oricât de amar s-ar putea purta cu el, străinul trebuie să nu uite un lucru: „Azi/ nu sunt în apele mele,/ nici voce de sirenă nu mai am./ mă duc să-mi fac autopsia/ să văd de mi-ai umblat prin suflet/ încălțat cu gândul rău. (…)” (Autopsie sufletului, p. 44). Dincolo de toate acestea, Raluca Pavel știe, în prezența pe scena poetică, să aducă o catifelare într-un Vis de vară: „E ora când se nasc îngerii,/ începe povestea/ la o cafea amară,/ Altfel, nu ai vedea frumosul./ e ora când/ uităm steaua pe cer,/ nu avem nevoie de lumină/ să ne citim./ străinule,/ tu știi cum se nasc îngerii?” (p. 33). Și totuși, iată că fac ce fac și nu pot să nu mă întorc la imaginea ei aceea categorică: „Uit orice istorie,/ pentru a o putea scrie/ pe a noastră/ lipsită de prejudecăți. (…)” (Zâmbet bălai, p. 27). Se vede că e ca un magnet…; aș mai adăuga doar atât, spre a nu uita: Anotimpul: „E vreme de noi,/ străinule,/ de la începutul lumii” (p. 24). 101

TRADUCERI

August STRINDBERG

Poeme

Vară indiană

Prietenul meu și eu

Din salonul spitalului cu pernele mirosind a clor, întunecate de suspine înăbușite și blasfemii până acum nemaiauzite; de la noptiera plină de ﬂacoane cu medicamente, cărți de rugăciune și Heine, m-am dus clătinându-mă pe picioare afară pe balcon ca să privesc marea. Învăluit în pătura mea înﬂorată am lăsat soarele de octombrie să strălucească pe obrajii mei galbeni și pe o sticlă de absint, verde ca marea, verde ca și crenguțele de brad de pe o stradă cu înzăpezită pe care a trecut un cortegiu funerar.

Îți amintești, eram asistenți regali și proslăveam idealul, nu știam nimic decât Zola și Spencer iar realismul domnea doar pe un sfert.

Marea era liniștită și vântul adormit – ca și când nimeni n-a trecut! Atunci a venit un fluture, un fluture cafeniu, hidos care, mai înainte, a fost omidă dar acum s-a târât afară, dintr-o grămadă de frunze proaspăt căzute, într-adevăr păcălit de soare! Tremurând de frig sau neobișnuit s-a așezat pe pătura mea înflorată. El și-a ales dintre trandafiri și liliacul indigo pe cel mai mic și mai urât – cum poate fi așa de prost! Când a trecut o oră și m-am ridicat să merg înăuntru, el stătea încă, fluture prost! El și-a împlinit destinul și-a murit; prostul nenorocit!

102

Îți amintești, când am luat un mic împrumut de la bancă, am mâncat stridii la Johannisberger. Apoi, când cu o havană ne-am amorțit mintea, viitorul nostru licărea în culori noi. Îți amintești, am scris și-o piesă pentru Teatrul Dramatic într-o limbă frumoasă, așa de potrivită parterului ca o ceașcă de cafea cu lichior după mâncare, ca un desert cu brânză după plăcinte. Acum am îmbătrânit: tu nu mai cânți și cauți consolare la clienți. În magazinul tău tragi greul zilei și simți apăsător: non canit plenum venter. Iar eu, eu nu mai scriu într-o frumoasă limbă dar m-am îndrăgostit de urâtul simplu. M-am aruncat în disputa pentru o lume mai bună, în care niciodată nu ești sigur că nu primești un glonț. Acum eu mănânc somon felii, beau vin de masă, îmi înmulțesc neamul, la birt nu mai merg. Tu încă mănânci stridii cu ﬁica ta, Da, tu ai rămas ﬁdel bătrânelor idealuri. Traducere de Dorina Brândușa LANDÉN August Strindberg, „Dikter på vers och prosa” (Poeme în versuri și proză), Bonniers, Stockholm 1883. August Strindberg; James Spens (red.) (1995). Samlade verk 15. Dikter på vers och prosa; Sömngångarnätter på vakna dagar; och strödda tidiga dikter. Stockholm: Norstedt.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

„LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE”

Flavia ADAM

Cuib de rouă

Moara

Broscuța

Fluturașul

În vacanță, la bunici, Nepoței mai mar, mai mici, Buzna dau pe ulicioară: Au deschis o nouă moară.

– Oac, oac, oac și iarăși oac! Oare astăzi ce-o să fac? Se-ntreba într-un hamac O broscuță de pe lac.

Macină orice aici: Grâu, scaieți și țepi de-arici, Ba chiar soarele și-o lună Stau în saci de-o săptămână

– Sub umbrarul meu tăcut, Am să fac ce n-am făcut: Un tablou nemaivăzut, Din porumb și din năut

Spune-mi, dragă copilaș, N-ai văzut un ﬂuturaș? Are două aripioare, Ochișori scăldați în soare, Antenuțe de ﬁstic Și obraji de borangic.

Și așteaptă cuminței Să ajungă-n rând și ei, Să îmbrace-n colb de aur Solzii rumeni de balaur.

Și-am să-l vând la târg, în sat, Unui graur înfoiat, Cu reverul apretat, Numai bun de împăiat!

Cireașa fricoasă

Ploaia

De departe, c-un tramvai A sosit și luna mai, Cu cireșe la urechi, Așezate tot perechi, Mândre, roșii, ordonate Sub umbrele verzi, curbate.

Pic! Pic! Pic! a tot plouat Pe năsucul meu cel mic, Însă nu m-am supărat. Nu mă supăr din nimic!

Ce e drept, sunt timpurii, Dar în coș de bucurii, Pe al razei derdeluș Se aștern ca-ntr-un culcuș, În gurițe pofticioase Să se-avânte curajoase. Numai una s-a pitit În panerul aurit. Îi e teamă de băiat, C-are părul bucălat Și-i e frică de fetiță, C-o va trage de codiță. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Dacă-l vezi, să-i spui șoptit Că vacanța a sosit Și că ne-om vedea curând, De mânuțe prinși în rând. Grădinița, buna doamnă, Ne va-ntâmpina la toamnă.

Toate-n lume-au rostul lor! Mama m-a-nvățat demult Picurii când cad în cor, Glasul ploii să-l ascult. Dar de n-o să-mi placă, jur, Drept la mare voi pleca Soarele din cer să-l fur, Să-l aduc în casa mea.

Ion Cârjoi, Natură statică cu ulcele, u/p, 37x52 cm, 1977

103

RESTITUIRI

Constantin DUMITRESCU

POEMUL CELOR CE NU MOR, MURIND

onstantin Dumitrescu s-a născut la 17 septembrie 1949, în București. A fost conferențiar la Facultatea de MatematicăInformatică a Universității din Craiova. Doctor în matematică, a publicat peste 20 de articole de specialitate deschizând noi perspective în patru direcții de actualitate ale matematicii. A fost editor referent sau recenzent la reviste de specialitate din Statele Unite, Germania, India. Membru al Societății Americane de Matematică, este menționat pentru realizările sale în dicționare de prestigiu: International Who’s Who of intelectuals, Dictionary of International Biography – editate de Internațional Biographical Centre, din Cambridge, Anglia, International Book of Honor, editat de American Biographical Institute, din Statele Unite. În literatură a scris poezie și proză. A debutat cu volumul Poezii Scăpate (Editura Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroșani) în 1997, poeme din categoria celor despre care credea că merită să depășească prin răspândire cercul restrâns al celor câtorva prieteni. Un alt volum de poeme fusese predat la Editura „Cartea Românească”, București, însă precipitându-se evenimentele din’89 și editorul Mircea Ciobanu mutându-se la Editura „Eminescu”, volumul a rămas în voia sorții, prin mulțimea de manuscrise depuse la această prestigioasă editură. Constantin Dumitrescu este matematicianul de numele căruia se leagă integrala Dumitrescu. Considera matematica o cunoaștere prin revelație și îi găsea rădăcinile în entități generatoare de lumi, situate între divinitate și om, între divinitate și cosmos. Practic, le căuta în „vălurile” Bibliei și în „resturile” de gând din filosofia indiană sau chineză. Prin anii ’85 se iscă la noi, ca din senin, „mișcarea transcendentală”, și mulți intelectuali vor să vadă în ce consistă. Tentația fructului oprit. Dumitrescu, cunoscător al filosofiilor orientale, își

104

aruncă un ochi spre această mișcare. Dezamăgit, îmi spune: „Niște șarlatani!”. Și, drept urmare, cenzura noastră ideologică îl înlătură de la catedra de matematică și din funcția de conferențiar universitar. Nu mai poate să publice nimic, nici în țară, nici în străinătate. Probabil că și manuscrisul de la „Cartea Românească” s-a împiedicat tot din această pricină. Vrea să plece din țară și depune cerere. Însă, pe la începutul anului 1989, ajungând prim-secretar la Craiova Traian Ștefănescu, acesta cercetează cererile și-l invită la birou. În urma explicației, politicianul dă ordin și – într-o singură zi – matematicianul este reprimit în învățământul superior, la catedra sa, mai mult, este instalat și într-o nouă locuință. Constantin Dumitrescu trece oarecum ușor de cenzurile de jos, însă de cele de sus, în confruntarea cu acestea, îl va costa viața. În momentul intrării în nepermis, în străluminările câmpurilor topologice ale matematicii, și vădindu-i-se faptul că sunt legi de stânga și de dreapta, este înlăturat în mod ﬁresc și nemilos. Tâmpla dreaptă cu ochiul și urechea din aceiași parte îi sunt cuprinse de cancer, ochiul îi este împins în afară, iar celălalt, scufundat înlăuntru. Făcându-i o vizită cu puține zile înainte de ultima zi a sa, îmi spune: „Velea, știi că aproape jumătate din viață eu am ținut regim alimentar, precum yoghinii. Reține că la mine cancerul nu are cauze de aici. Prea am înaintat pe tunelul paznicilor transcendentali. În Cartea Sfântă se vorbește de heruvimi și sabia învăpăiată. Am vrut să trec prin cenzurile lor, și m-au pedepsit! M-au interzis! M-au eliminat!” Era limpede de ce și-a numit volumul Poezii scăpate și de ce pe ultima copertă se găsește poemul Feedback strategic („Leonardo da Vinci a murit la optzeci de ani,/ Dar a fost interzis la patruzeci./ Bicicletele sale n-au mai plimbat pe nimeni.// Vioara din Stupca a murit la patruzeci de ani/ Cu singurul strigăt care-i mai rămăsese: BANCHETUL 4-5-6 / 2016

RESTITUIRI

Lăsați-mă să cânt!// Ștefan Odobleja a vrut prea repede/ Să știm mai repede psihologie/ Și i-a stat inima.// Cine mai vrea să fie geniu?/ Spuneți, să vă trec pe listă.”) La această întâlnire, testamentară, mi-a înmânat o filă. Cu Poemul celor ce nu mor, murind bătut la mașină. M-a îndemnat să-i citesc cu voce tare poemul, el ținându-mă strâns de mâna stângă, voind parcă să-mi simtă inima. Amândoi eram numai privire. Întorcând fila, și văzând scris de mână medicația și alimentația pe timpul unei zile, am vrut să-i dau foaia înapoi. „Aici este rețeta ta zilnică!”. „Păstreaz-o, nu-mi mai trebuie! Ai grijă de poemul meu!” Ne-am despărțit cu greu, mi-am luat la revedere de la soția sa, Pepita, cum îi zicea el, și de la micuții și triștii copii, Puiuțu și Alexandra. Privindu-l încă o dată din prag, mi-a zis: „Ai grijă de poem, că sunt versuri despre nemiloșii paznici transcendentali!”. A încetat din viață în 7 decembrie 1997! Acum văd că și cifra asta, 7, de închidere și deschidere a creației se repetă, 17 (10 + 7) și 7 x 7 (49) la naștere; și 7 al lunii a douăsprezecea și 7 din numărul anilor, la moarte! (Dumitru VELEA)

Ion Cârjoi, Biserica Strei, u/p, 150x100 cm

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

POEMUL CELOR CE NU MOR, MURIND Eziți să te pierzi În câmpiile verzi. În pământul lor bun Te-ai desface acum, În procent nesfârșit Te-ai întoarce ocolit. Viața în care ai fost pus Nu-ntreba un-s-a dus, Ci să știi că din ea Ai murit rândunea; Care zboară acum Neferit pe alt drum: Cei ce spun că-i din scrum Nedesprinșii de fum. Și din câte ai deprins Înțelegi că s-a nins Peste vieți, peste lauri Alte, libere, maluri. Care-s poate din lut, Dar sunt largi de temut, Căci te lasă să iei Ce ți-au spus că e dar Din afară, din har, Și-i păcat să-l sfărâmi. Ei ți-au spus, oameni buni Ce se tem să nu urce Doar pe drumul de cruce – Cel lăsat luminos, Însă închis de mai jos, Din suﬂarea ce vrea Iar mai tot pentru ea. Nu e rău să renunți La un dar peste punți, Dacă-n dar iarăși suferi Chinul crucii de nuferi Împietriți în sentință, Acceptând doar căință. E mai bine să faci Ce-i ﬁresc să desfaci, E mai mátur să iei Darul și să te-aduni Rândunea în cununi De înțelepți și de buni, Renunțând la tortură, La o cruce de zgură Și trăind făr-să suferi Darul crucii de nuferi. 105

EVOCĂRI

Florica BAȚU ICHIM

Poeme în proză

timp Nu știu când voiu putea scrie, mă zbat uneori între alfa și omega, în spațiul acela închis, cu spații de altfel în praguri de vis. Și totuși îți mulțămesc, Vremuire, că nu mă oprești înainte de ,,a”…

mai mult decât toma Iată-mă! Și nu m-acuza de-ntrebare. Duc în minte durere mai mult decât Toma. Privirile mele au atins prin părinți , degetele au trăit pentru răni, și sunetul, sunetul, sunetul; iartă-mă, îmi sunt o durere, mai mult albastru; iartă-mă, e în mine adâncul mai mult decât Toma, te aud prin frunzare, te pipăi în val, albastru, albastru, pentru verb, te văd, te aud, dar cum aș putea să-mi pipăi atingeri, privind auzul…? Va veni o lumină și-n frică de mine, aducând înﬂoriri mai mult decât Toma…

înviere E noapte – Doamne, e noapte și aș vrea să mă rog – în mine e mult întuneric și Trebuie să mă rog, dar eu mi-am pierdut icoana – căror arginți ați vândut răstignirea icoanelor mele? Eram prea copil să pot veni întru timp și mult prea credință să pot rămâne în spațiu – îngenunchiam în fața icoanei – dimensiunile ei se topeau în făcliile atâtor generații – făclia mea împreună cu făclia bunicilor mei și iată, icoana încă o nouă dimensiune sau, poate, dimensiunile dispăreau în sfera luminii – dar nu, nu e sferă, sfera e ceva închis, sfera e o suprafață sferică, dar făclia

106

era o deschidere – dimensiune făclie – icoana, era o deschidere – dimensiunea icoană sau, poate, o singură dimensiune, pentru că dimensiunea e ceva limitat (e o noțiune, are un gen proxim și o diferență specifică) nu, era acel TOTUL, acel TOTUL mult pre întreg. Dați-mi înapoi icoana! Ce ați făcut cu icoana copilăriei mele? Am început să învăț – nu știu dacă am făcut bine sau nu – dar, mi se spunea că trebuie să învăț și am făcut-o fără iubire sau ură, fără bucurie sau tristețe. Am început să învăț, pentru că trebuia să învăț, așa cum, urcat în tramvai, trebuie să scoți un bilet. Nu, nu mă rugam; nu aveam timp să mă rog – cărți de fizică și chimie, logaritmi, derivate, uitam ruga-n cuvânt, mă rugam pentru „e” și „n”, pentru plus și minus infinit, mă rugam tuturor cifrelor matematice. Și iată, ceea ce a fost de învățat am învățat – aproape – ceea ce a fost de demonstrat – nu, nu am demonstrat, dar nu are nici un rost să demonstrăm, cifrele mor prin negația lor, e rândul literelor, e rândul lui alfa și omega, e rândul cuvintelor, e rândul Cuvântului – Rugă. ... brațele fiului pierdut s-au întors spre altar – dar unde-i icoana cu calcul de teamă, dar unde-i icoana cu verb adevăr? „Mort am fost și-am înviat, pierdut am fost și m-am întors” – Tată, nu, nu-mi aduceți vițelul cel gras, nu vreau straie și avere, nu mi-e foame, nici sete – doar vreau să mă rog – ajută-mă, Tată! – vreau să mă rog, dă-mi înapoi icoana pierdută!

rugă spre alb E primăvară LUMINĂ – toamnă de 7 prin înfrunzire de 8 – am venit aici, în fața ta cu toate cifrele mele de este – hai, să înotăm cu zero cifre BANCHETUL 4-5-6 / 2016

EVOCĂRI

acum – spre A FOST – spre VA FI – dar asta nu are o importanță – e primăvară și oră de rugă – iartă mie cifrele 6, rugu-mă ție pentru cifrele 8 iată ALB, am venit în fața ta cu toate cifrele mele – cum câmpia roagă iertare de ierburi spre cer – am venit în fața TA cu toate operațiunile matematice, cum pădurea vine spre verde cu râpi și negări de copaci. Iartă, ALB, cifre, consoane, iartă ALB, cifre mereu spre negru, voi aprinde pentru tine făclie de 3, iată îți băsmui cifrele 2-2. 2-2, azi îți voi despleti cele mai frumoase cifre ale mele 4-4-4-4, îți voi cânta simfonia de 1, mă voi înălța la picioarele tale rugă de 8. ... ALB. Întoarce lumina cifrelor mele…!

a doua venire Aș fi vrut să vorbesc despre ceva frumos, – cuvântul coborâse la mine, și eu aș fi vrut să grăiesc despre zăpezi și imens, despre câmpie și iarbă despre albastrul înalt, despre ape cocori și iarăși, apele acelea ducând spre dincolo și brazii făclii rugând pentru noi… O, aș fi vrut aș fi vrut atâtea de multe să scriu, dar lunecase undeva – înspre unde – coborâse în mine și totuși nu-l mai găseam, îl aveam, nu-l aveam – o, aș fi vrut să scriu – dar era așa ca un timp de netimp, ca un timp de probabil, sau un timp de-a-ncerca; silabe în eu abia intuiau, apăreau, dispăreau, balansul de altfel, cumpeni de cum aș fi vrut, aș fi vrut atâtea să scriu, dar din nou nu-l găseam. ... și atunci am îngenuncheat în fața nuanțelor de alb,așteptând a doua venire a lui ………

masa?” îi strigară străinii, și el a plecat biciuit de întrebări. Și era zidirea aceea urcând spre lumină, dar cine și când zgâriase-ndoieli? Răspunsul ei la durut pentru teamă, zidul plângea sub umbră de urme… Și-a lipit privirea lui de-nălțimi – înălțimea zidirii uita să se teamă; și-a lipit trupul de zid și zidul uita să mai plângă… ,,De ce strici linii?” îi strigară străinii, prin durere de pietre înﬂoreau înălțimi…

el … și a venit omul acela mai bătrân decât timpul, mi-a atins fruntea și a zis: ,,ajunge. E vremea să uiți…” Am vrut să-l iubesc pentru sunet, am vrut să-l iubesc pentru cald. …piatra zbura din mâna mea stângă, și el a căzut mulțumind…

străinii Și erau mesele acelea chemând spre alb, dorind spre alb, dar el a văzut negarea din ele, pete de negru îl dureau în iertări – și lemnul plângea apăsare de noapte, nervura durea și durea și durea – o, cum îl dureau petele negre! – și-a lăsat palmele pe lemnul învins, cu carnea spre alb apăsa îndoiala, cu albul spre alb încerca spre lumini… ,,De ce strici

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Ion Cârjoi, Altarul cu iarbă, I, u/p, 100 x 115 cm 1997

107

EVOCĂRI

Doru ROMAN

Lucian Ieremia, o viață dedicată semenilor

mi amintesc de primele ore de curs din studenție; urma cum îi spuneam între colegi, „domnul profesor Ieremia”. Deși era la catedră de nu prea mult timp, se bucura de multă simpatie din partea cursanților. Cu toate că pe atunci nu știam de telefonul mobil, vestea că era un bun specialist, un om integru și foarte drept în aprecierea studentului la examene, trecuse din gură în gură și ajunsese și la urechile mele, fapt care m-a umplut de curiozitate și speranță.

Dr. Lucian Ieremia, cadru didactic la I.M.F. Tg. Mureș, din anul 1962

Cred că nu e rușinos să recunosc că alesesem facultatea de stomatologie din dorința de a putea să alin cumplitele dureri provocate de unele dintre afecțiunile dentare și să „pun dinți” celor care și i-au pierdut. Acesta era gândul meu la acea vreme și abia apoi am aﬂat că de fapt rolul medicului este acela de-a acționa prin toate pârghiile care-i stau la îndemână pentru păstrarea nealterată a stării de sănătate a tuturor semenilor din comunitatea în care activează, începând cu viața prenatală și până la cel mai înaintat în vârstă membru al colectivității și abia după aceea cazurile care cu toată proﬁlaxia, din diferite motive se transformă în bolnavi, respectiv

108

pacienți, să fie tratate conservativ și dacă faza este depășită, protezate. Această preocupare care vizează păstrare nealterată a stării de sănătate a tuturor membrilor societății la nivel statal și planetar ar trebui să se regăsească concret în toate programele sanitare, dar necondiționat și în condițiile de educație, de muncă și viață ale oamenilor aflați pe toate meridianele și paralele Pământului. Din păcate realitatea e alta; ne aflăm încă în tenebrele preistoriei civilizației lăsând ca populația să fie hrănită cu sofisticate toxice strecurate cu dibăcie de moderna industrie alimentară aflată în goana după arginți, iar sectorul apărării produce tot arme letale, din ce în ce mai sofisticate, vândute cu dărnicie primului dement care vrea să semene moarte, groază și durere pe Terra… Cursurile d-lui prof. Ieremia erau interesante, complexe și adeseori captivante; erau o împletire armonioasă, bine proporționată de informații de strictă specialitate, de incursiuni conduse cu măiestrie prin diferitele sectoare ale științei, de lecții de morală, patriotism și viață. La unul dintre cursuri ne prezenta metoda de amprentare fonetică și ne sublinia că este foarte important faptul ca pacientul în timpul amprentării să folosească limba pe care o vorbește cel mai bine și curent. Cu această ocazie ne-a atras atenția că există popoare, triburi, care aspiră aerul în timpul fonației, spre deosebire de majoritatea oamenilor care în timpul vorbirii expiră coloana de aer. Mai apoi am aflat că era printre foarte puținii specialiști aflați în sud- estul Europei, dar și în lume, care se ocupa cu depistarea și tratarea sindromului algo-disfuncțional cranio-mandibular, o patologie complexă, greu de diagnosticat și de tratat, care datorită semnelor cu manifestare la distanță de sfera bucală plimbă pacientul prin serviciile de O.R.L., neurologie și psihiatrie ca apoi pacientul să o ia de la capăt prin aceleași servicii, până în cele din urmă este îndrumat spre un stomatolog specialist în acest domeniu. Fiind BANCHETUL 4-5-6 / 2016

EVOCĂRI

printre marii proteticieni ai lumii a fost invitat la Paris să predea proteza totală și în special metoda personală de amprentare și confecționare a protezei totale mandibulare. Deși salariul propus era extrem de atractiv, a refuzat, rămânând în țară. La sfârșitul facultății, am avut norocul și onoarea să accepte să-mi ﬁe coordonator de lucrare de diplomă, iar peste ani, la teza de doctorat. La cinci ani de la trecerea sa în alte dimensiuni spațio-temporale, ca semn de înaltă prețuire și recunoștință pentru ctitorirea mea ca om și specialist am reușit să-i realizez bustul, care cu sprijinul soției sale, d-na dr. Gabriela Ieremia și a unor oameni cu suﬂet mare, artiștii plastici Ilarie Opriș și Gheorghe Popa, a fost turnat în bronz. Cu sprijinul neprecupețit al d-nei decan la acea vreme a Facultății de Medicină Dentară, prof. dr. Mariana Păcurar, bustul a fost amplasat pe soclu în holul facultății, în fața sălii de curs care urma să-i poarte numele. Astfel, a ajuns din nou în facultatea pe care cu multă râvnă a condus-o ani în șir, a iubit-o dedicându-i întreaga energie și viață ca om de știință; a ajuns din nou în mijlocul studenților.

Holul Facultății de Medicină Dentară din Tg. Mureș în care se află amplasat bustul mentorului meu, prof. dr. Lucian Ieremia. Sculptura se află în fața amfiteatrului care îi poartă numele

Eu și d-na dr. Gabriela Ieremia în atelierul sculptorului Gheorghe Popa, cel care a turnat în bronz bustul realizat de mine

Marele ctitor de școală medicală românească, prof. dr. Lucian Ieremia, revenit în incinta facultății căreia și-a dedicat energia și viața Patinarea ﬁnală în atelier a bustului de către sculptorul Gheorghe Popa

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

109

EVOCĂRI

Colț din camera de lucru, cu calculatorul de la care ore și zile în șir în timpul liber, transformând noaptea în zi, omul de știință prof. dr. Lucian Ieremia nu se dezlipea, redactând tratate și articole de specialitate

În continuare se cuvine să redăm datele biografice așa cum le-a redactat Lucian Ieremia , profesor universitar emerit, doctor în științe medicale, medic primar stomatolog la Facultatea de Medicină Dentară, Universitatea Târgu-Mureș, Doctor Honoris Causa al Universității „Ovidius” din Constanța, Facultatea de Medicină Dentară și Farmacie, Membru al Academiei Oamenilor de Știință din România, pe coperta cărții intitulate „Tratat de semiologie a medicinei dentare în corelație cu aspecte ale patologiei generale”: „Prof. univ. Dr. Șt. Med. IEREMIA ȘTEFAN LUCIAN ANTON s-a născut la 1 februarie 1929 în TârguMureș. Urmează cursurile gimnaziale și liceale în acest municipiu, apoi studiile universitare la Cluj-Napoca în perioada 1950-1956, absolvind Facultatea de Stomatologie, fiind repartizat în circumscripția Ilia din județul Hunedoara, unde a desfășurat cu multă abnegație o amplă activitate de stomatologie generală. În dorința de a îmbina spiritul de promovare a noului în domeniul proteticii dentare cu calitățile pedagogice, în 1962 devine cadru didactic al Facultății de Stomatologie la I.M.F. Târgu-Mureș, parcurgând prin concurs toate treptele ierarhice. Este Doctor în Științe Medicale din 1970 și medic primar din 1971. A condus Disciplina de Propedeutică stomatologică, apoi de Protetică dentară și Policlinica Stomatologică nr. II, fiind totodată șeful catedrei nr. II de stomatologie și secretar științific al Facultății de Stomatologie până la pensionare

110

(1 octombrie 1999). Devine profesor universitar consultant, de excelență, de onoare (2001), emerit (2006), Doctor Honoris Causa al Universității „Ovidius” din Constanța (2006), fiind conducător de doctorate. A efectuat o specializare în Franța la Academia Medicală din Paris, Universitatea Rene Descartes, Facultatea de Chirurgie dentară Montrouge Paris V. În calitate și de Președinte al Uniunii Societății de Științe Medicale a Județului Mureș, a organizat și participat cu lucrări la multiple manifestări nu numai la Consfătuiri științifice cu caracter interjudețean, ci și la congrese naționale și internaționale (Paris, Marsilia, Geneva), prezentând anumite metode personale de tehnică dentară. A elaborat peste 200 de comunicări științifice, din care 134 publicate, 4 cursuri universitare, 9 brevete de inovații, 7 monografii în calitate de autor: „Tehnici dentare speciale de protezare totală”, 250 pagini, Ed. Medicală București, 1981; „Funcția și disfuncția ocluzală”, 304 pagini, Ed. Medicală,București, 1987; „Gerontognatoprotetică. Elemente fundamentale și aplicative”, 355 pagini, Ed. University Press, Târgu-Mureș, 1999; „Metodologia de examinare în protetica dentară” 302 pagini, Ed. Signata, Timișoara, 2000; „Diagnosticul tulburărilor craniomandibulare în medicina dentară”, 206 pagini, Ed. Universității „Petru Maior”, TârguMureș, 2005; „Viziunea intersistemică în medicina dentară”, 386 pagini, Ed. Universității „Petru Maior”, Târgu-Mureș, 2006; „Contribuții la elaborarea unei metodologii de investigație a disfuncției articulației temporomandibulare”, 227 pagini, Ed. University Press, Târgu-Mureș, 2008. Este coautor la 2 monografii: „Bazele clinice și tehnice ale protezării edentației totale”, 1051 pagini, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 2002, reeditată de Ed. Medicală, București, 2005; „Disfuncția craniomandibulară în ortodonție și posibila corelație cu malocluziile de clasa a II-a Angle”, 246 pagini, Ed. University Press, Târgu-Mureș, 2008. Este membru al Academiei Oamenilor de Știință din România, iar pentru întreaga sa activitate prestigioasă medicală și didactică a fost decorat cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (2002). Pentru aportul adus pe tărâm științific, Institutul Biografic American l-a inclus în a IX-a ediție a volumului „Millenium”, obținând și Diploma de merit pe anul 2000 din Cambridge.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

INTERVIU

DESPRE VREMURI DE CUMPĂNĂ, SUB ZODIA BERBECULUI, cu „Moș Ioniță de pe Nergăniță”, alias VASILE C. IONIȚĂ Interviu de Cristian FRENȚIU

omnule Profesor, îmi sunt cunoscute avatarurile vieții Dumnevoastră, căci v-am sprijinit în apariția a mai bine de jumătate din cărțile ce le-ați scris (și mă refer la cele cu caracter memorialistic), dar aș vrea să împărtășiți și cititorilor publicației „Banchetul” căror cauze ați schimbat și ați efectuat atâtea însărcinări social-culturale de-a lungul celor 84 de ani. V-ați pregătit 8 ani să deveniți apostol al școlii românești (am în vedere romanul lui Cezar Petrescu, „Apostolul”), ați trecut brusc în rândul elevilor Școlii Militare de Artilerie A.A. de la Brașov, ați schimbat rând pe rând, vreme de 8 ani, dealurile Cetății de Foc reșițene, veghind asupra unui pericol aerian din partea Iugoslaviei lui Iosif Broz Tito; după ce ați lăsat zălog Spitalului Militar din Timișoara două treimi din stomac ați fost declarat invalid gradul II; ați acceptat să ﬁți director de cămin cultural, reușind să reînviați formațiunile cultural-artistice ale Jebelului; mai mult chiar, șeﬁi culturnici ai Regiunii Banat v-au împuternicit să controlați activitatea culturală a așezărilor din Banatul de câmpie; după aceea ați revenit la Reșița ca inspector cultural; apoi, după doi ani ca președinte al Comitetului pentru Cultură și Artă al Reșiței, v-a fost repartizată o școală după ce ați urmat și absolvit Institutul Pedagogic din Timișoara și, sărind peste timp, deși obținuseți gradul maxim în învățământ, prin susținerea unui examen de doctorat în Cetatea Clujului, vi s-a încredințat postul de împuternicit al Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, avizând tot ce s-a tipărit la Reșița între anii 1970 și 1979. Aceste metamorfoze s-au datorat nestatorniciei Dv., ați întâmpinat adversități, v-au ademenit avantaje materiale? Mă bucur că ai reținut cu fidelitate ipostazele mele de cetățean al „eternei și fascinantei Românii”. Îți răspund din capul locului că nu am urmărit avantajele materiale, în general retribuția bănească fiind, în toate cazurile, cea medie. În schimb, am avut parte de câteva oaze de liniște, de independență, fără condici de prezență. Adversități? Nu, doar câteva momente stingheritoare. Așa, de BANCHETUL 4-5-6 / 2016

exemplu, înainte de a fi numit șef la „cultură și artă” am fost interpelat, la secția de propagandă a Partidului, cum de nu sunt membru de partid (aveam 30 de ani trecuți). Știu că unul din conducătorii comitetului orășenesc de partid mi-a amintit că pe timpul cât am fost normalist la Buzău fusesem și activist extrabugetar al Comitetului Uniunii Partidului Socialist (Comunist?) – nu-mi mai aduc aminte. Întrebarea nu m-a pus în dificultate și am răspuns fără să mă mai gândesc mult, acționând berbecește (potrivit cu zodia mea, cea a Berbecului): „Ani de zile m-a chinuit o boală de care eram convins că mă va ucide. Am umblat prin stațiuni curative, am beneficiat de facilități numeroase din partea Armatei. Mi-a fost indiferent că mor nefiind membru de partid. Dar dacă trebuie să fiu, fie!” Și a fost. Vi s-a repartizat un post la Școala Generală nr. 6, ați părăsit Cultura și Arta, v-ați luat postul în primire, apoi, după patru, cinci ani ați plecat intempestiv din Școală acceptând postul de împuternicit al Direcției Generale pentru Presă și Tipărituri. De ce? Nu vă plăcea atmosfera școlii, ați avut probleme? Pe lângă problemele mărunte, inerente, în anul 1970, ni s-a adus la cunoștință din timp că în ziua Paștelui trebuie să fim la școală cu elevii pe care îi aveam ca diriginți. Am fost, dar nu pregătisem nimic, însă nu-mi făceam griji, căci mai avusesem prilejul să improvizez activități extrașcolare. Un coleg, fără studii universitare, dar bun dascăl de fizică, fusese cooptat la organismul de partid care coordona activitățile pionierești din școli. Aici, în scurtă vreme, i-a pus nu de puține ori în situații penibile pe șefii și colegii de la Pionieri. Așa că au făcut ce au făcut și s-au descotorosit de el, numindu-l responsabil cu activitatea pionierească la Școala nr. 6. Aici, și-a creat un birou al său, a instalat o stație de difuzare, așa încât, în plină oră, ne trezeam cu câteva pufăituri în difuzoare, apoi urmau anunțuri de tot felul: să scriem pe tablă ce locuri de tabără erau create pentru vacanța mare, că va veni cineva de la pompieri sau de 111

Interviu

la circulația Inspectoratului de Miliție să vorbească elevilor despre pericolele incendiilor sau ale circulației pe străzi etc. Eu am numit pe un elev să închidă la ora mea difuzorul și să-l repornească abia după ce-mi termin ora. Mă asiguram de ce s-a transmis prin difuzoare și mă conformam. Dar m-am îndepărtat de Duminica acelei zile de Paște. Ni s-a ordonat să împărțim elevii pe cete și să-i trimitem pe la blocurile din cartierul școlii să colecteze borcane și sticle. Am trimis elevii acasă și am pus în mâna păgânului o sumă aferentă pentru 30 de borcane și 30 de sticle, predate chipurile centrului de colectare. Pe scurt, nu era activitatea școlară pe care mi-o doream. Trifon Cioată, activist la Partid, m-a recomandat unui trimis al DGPT ca fiind bun de cenzor, căci scriam la ziarul local, în legătură cu diverse abateri din articolele unora de la regulile limbii românești. În anul acela, 1970, nu am avut vacanță mare, dar mi-am luat salariul pe cele două luni de vară, am fost încadrat după o scurtă pregătire (patru, cinci zile) la Centru și am contribuit astfel la înflorirea celei mai faste, bogate și surprinzătoare perioade editoriale. Până atunci, cei de la Centru nu se legau la cap fără să-i doară cu monografii ale unor coruri, cu reviste periodice cum erau cele ale Societății de Științe Filologice din România sau cu „Banatica”, editată de Muzeul local. Să cerceteze cine crede că aș exagera, cartea semnată de prof. M.M. Deleanu („Reșița filologică”), să-și amintească ce scria Al. Graur sau Al. Niculescu despre cercetarea filologică de la Reșița. Pe scurt, în ceea ce mă privește, am avut cea mai laxă, mai independentă perioadă din viața mea de slujbaș (între anii 1970 și 1977). Nu aveam condică; am avut în prima parte a perioadei un coleg, Aurel Mandone, un suflet nobil, un coleg cum rar mi-au fost alții. Trăia o viață de boem, nu se temea de nimeni, căci era cumnatul celui mai-mare peste Partidul raionului Reșița, Ilie Făsui. Practica un umor de calitate, negru uneori. Îți mărturisesc măcar unul dintre ele. Locuia în apropiere de biroul nostru, al cenzorilor. Eu îmi uitasem ștampila acasă și trebuia să intru la ziar. M-am dus la el acasă, dar nu l-am găsit. Nevastă-sa m-a informat cu năduf că „e la Dracu”, dar mi-a dat ștampila. Totodată mi s-a plâns că, cu câteva zile în urmă, a venit afumat și, ca să-i astupe gura, a ridicat telefonul, a mimat că sună la Timișoara la cumnatu-său, unde se retrăsese de la Partidul din Reșița, și a spus ferm surorii neveste-sei: „Doina, vino la Reșița c-a murit sorăta”. „Vai de mine, s-a luat cu mâinile de cap consoarta lui, o pui pe drumuri pe soru-mea degeaba”. Aurică i-a spus liniștit: „Las’, nu-ți face griji, că până ajunge ea te omor eu”. Dar în 1977 de ce-ați plecat și unde ați plecat de la DGPT?

112

Nu eu am plecat, ci DGTP-ul a plecat de la mine… Ceaușescu, ca să dea un semn de liberarizare, a desființat Direcția Presei și Tipăriturilor, Cenzura – mai precis spus – și a trecut-o la comitetele de cultură și artă. La postul meu din școală nu mă mai puteam duce, căci era în plină desfășurare a cursurilor. Secretarul cu propaganda, Andrei Vela mi-a sugerat să mă duc la Cultură, așa cum au făcut mai toți cei de la Centrală, trecând în subordinea Suzănicăi Gâdea, luând cu ei „armele și bagajele”. Nu! M-am dus redactor la ziarul local, spre surprinderea lui A.V., mirându-se că mă duc „în gura lupului”, pe ei cenzurându-i atâția ani. Dragul meu Cristi, n-am cenzurat un cuvânt, căci șef al ziarului era unul dintre cei mai îndoctrinați slujbași ai statului ceaușist, Timotei Jurjica. Erați doctorand atunci, nu? Eram. Dar T.J., redactorul șef, a aflat de unde va fi aflat că mă duceam des în interes de serviciu în așezările de pe Valea Timișului, și mi-a schimbat zona, dându-mă în cea a Oraviței. Dar, spre norocul meu aflase cam târziu, îmi făcusem aproape anchetele, urma să-mi sistematizez materialul. După susținerea tezei v-ați întors la școală? Da, dar nu la postul meu, căci o figură sinistră a Partidului, Todor, îl rezervase pentru o activistă a aceluiași partid (singurul, nu?), așa că pe mine m-a dat la copiii cu dificultăți de vorbire: sâsâiți, peltici, rârâiți ș.a., într-un cuvânt – cum ziceau mulți – la… bâlbâiți. Credea Sinistrisimul Todor că mă voi simți lezat în amorul propriu și voi refuza. Nici vorbă s-o fac, căci intuisem avantajele, mai ales că aveam aici un coleg cu studii de specialitate, un suflet de aur, coleg cum numai Aurică Mandone îmi mai fusese la DGTP. Cu toate că memoria mea e vraiște acum, îmi amintesc de un elev de la „Bâlbâiți” pe care l-am întrebat odată de ce e necăjit, iar Iliuță (așa îl chema) mi-a răspuns că frate-său, mai mic, nefiind bun nici măcar de grădiniță, „ștă acașă și mănâncă compotul”. Biată copilărie – zic eu acum –, dacă și un compot putea să provoace grijă și suferință… Care dintre aceste ipostaze, dar mai aveți și altele pe care le știu, v-au fost cele de care să vă amintiți cu nostalgie acum? Nici de Radio, ca monitor și responsabil de diverse rubrici din grila acestuia, pe vremea când unda 105,6 FM era în grija celui care a fost „Mecena” Dv., cum singur spuneați uneori, n-ați pomenit.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

INTERVIU

Iubite prietene, în toate ipostazele amintite și neamintite, am fost dascăl, căci cred că am suplinit orele de limbă română și de franceză pentru aproape jumătate din dăscălițele care se retrăgeau vremelnic să nască. Inspectoratul școlar mă anunța, iar eu abia aveam vreme să răsuflu, căci și la Câlnic, departe de casă, de locuința mea, am suplinit. Aș spune că școala și activitatea de cercetare lingvistică mi-au adus cele mai mari satisfacții. I-am spus unui coleg, căruia i-am făcut Prefața la o carte în care se plânge că „Reșița e marginalizată”, că la Academie toate lucrările mele cu caracter lingvistic sunt pe masa celor care lucrează să izvodească Dicționarul tezaur al limbii române, precum și că Dicționarul Toponimic al României. Muntenia mă menționează cu 18 „lucrări de referință”. Din „Țara de Fagi” (Bucovina), unde-mi sunt rădăcinile, am fost anunțat să trimit detalii privind activitatea mea lingvistică la zi pentru că se lucrează la cea de a doua ediție e Enciclopediei Bucovinei, în prima fiind sumar prezentat. Bănuiesc pe cel care m-a „pârât”, dar mă mir că printre cărțile de care dispune Biblioteca „I.G. Sbiera” din Suceava se află și Monograﬁa localității Câlnic, scrisă de mine în iarna lungă a convalescenței de după infarctul suferit (în 1996); în anul următor am sărbătorit 400 de ani de la prima atestare a Câlnicului, cartier al Reșiței, drept care sunt „cetățean de onoare al cartierului”, titlu acordat de Biserica pe care o păstorește preotul Valentin Popovici.

Eram găzduit, cu ceva ani în urmă, la modestul apartament de pe Nietzsche Weg 12 din Essen, al familiei profesorilor Tirier (Karol și Lydia) și dormeam într-un pat în care dormise un scriitor român al cărui nume cei doi nu și-l aminteau. Târziu, după ce Lydia întâi, apoi și Karli, ducându-și ultimii trei ani din viață într-un azil, au trecut la cele veșnice, am aflat că scriitorul care le fusese oaspete nu era altcineva decât Ion D. Sîrbu, „Bufonul Gary”, poate cea mai spectaculoasă apariție a epistolarului și diarismului românesc după 1989, omul a cărei biografie este preluată de către Victor Petrini din romanul Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda. Prietenii mei nu au putut decât să-mi spună că-l cheamă Gary, iar eu voi citi abia peste câțiva ani corespondența din Traversarea cortinei, dar nici atunci nu am putut face legătură cu săracele informații pe care mi le-au dat Lydia și Karli, și ceea ce citisem. Cred că, dacă aș fi știut, când eram oaspetele bunilor mei prieteni de la Essen, n-aș mai fi putut dormi în același pat în care dormise acest miraculos personaj… Vă mulțumim, Domnule Profesor, pentru faptul că ați încercat să prezentați – în scrierile memorialistice* – cu sinceritate, dramatism și umor, vremuri de cumpănă pentru mulți dintre români, prin aceasta aducându-vă contribuția la constituirea memoriei colective și așezarea întru adevăr a faptelor de cultură.

Acum câțiva ani v-am oferit spre lectură un set din scrierile lui Ion D. Sîrbu și cartea Clarei Mareș, „Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele securității”, publicată la Editura Curtea Veche din București, în anul 2011. Ce ați rememorat cu acel prilej?

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

* Capricii, Amintiri, File de jurnal. Corespondență, Editura „Timpul”, Reșița, 1999, 176 p.; Aripi frânte, Editura „InterGraf”, Reșița, 2004, 254 p.; Meandre, Editura „InterGraf”, Reșița, 2005, 277 p.; Oglinzi inﬁdele, Editura „InterGraf”, Reșița, 2005, 109 p.; Lecturi interzise, Editura „Banatul Montan”, Reșița, 2009, 153 p.; Memoria Cuvintelor, Editura „Banatul Montan”, Reșița, 2010, 212 p.; Crâmpeie dintr-un veac trecut, Editura „Banatul Montan”, Reșița, 2011, 114 p.

113

MEMORII

Vasile C. IONIȚĂ

FOST-AM FOST „TRĂDĂTOR PRINCIPAL”

e voi scrie în continuare nu înseamnă că mă laud, ci că mărturisesc nestatornicia ﬁrii mele. Enumăr doar foarte pe scurt ce slujbe am îndeplinit de-a lungul anilor. Întâi și întâi am fost slujbaș al Chefereului – cum îi zicea tătâne-meu „celei de a doua armate a țării”, cum era socotit C.F.R.-ul altădată, căci acum trage să moară: după ce am ajuns la 13 ani, miam regăsit familia – în învălmășeala fugii din calea „eliberatorilor sovietici”, ei, ai mei, au plecat într-o parte, eu, cu interniștii Școlii Normale „Mihai Viteazul” din Chișinăul Basarabiei, în altă parte – m-au găsit și i-am găsit; am fost încadrat în cele două luni de „vacanță mare” întreținător al stării ștrecului – cum zic bănățenii, a căii ferate dintre Ezeriș și Câlnic. Noi doi, eu și ﬁe iertat fratele meu – ni se adăugau și alți sărăntoci, „vinituri” –, pliveam iarba dintre pietre, traverse și pe o parte și cealaltă a căii ferate pe care trenurile nu mai pridideau să care materie primă și motoare sau locomotive pe care le fabrica SOVROM-ul Reșiței, căci așa li se spunea atunci vestitelor uzine ale lui Malaxa și Auschnit.

Apoi, după ce am terminat cei 8 ani de Școală Normală, în loc să mă duc dascăl, învățător, în localitatea Pogoanele din Buzău, m-am dus la Școala de Oﬁțeri de Artilerie A.A. din Orașul Stalin (Brașov, se înțelege). De ce? Pentru simplu motiv că aveam doar două cămăși cu respectivele izmene, un „costum” cu bazoane în genunchi, coate și, evident, în fundul nădragilor, pe când școala de oﬁțeri nu numai că-mi asigura masa cea de toate zilele, dar mă și înțolea de la izmene până la caschetă, ca să nu mai vorbim de epoleții pe care, după doi ani cădeau stele de locotenent. După aceea, am păzit Reșița, mutându-mă pe toate dealurile din jurul ei, cu tunurile și aparatele centrale, ca să n-o atace Titopor – cum i se spunea lui Iosif Broz Tito –, mai marele vecinilor noștri sârbi, care nu vrusese să i se supună Moscovei. După 8 ani am scăpat de armată, lăsând zălog acesteia, într-un tomberon al Spitalului Militar din Timișoara două treimi din burduhan ca să scap de un eventual cancer, căci ulcer se făcuse și nu puteam scăpa de el altfel. Am devenit „invalid de gradul II”, cu o pensie, plătită până în 1965, când „Preaciuruitul de la zidurile Târgoviștei” ne-a luat-o mie și altora ca mine. Nu stăteam acasă să-mi beau pensia, ci eram învățător și director de cămin cultural în Jebelul Timișului. În trei ani cât am stat acolo, am reactivat fanfara, corul și am făcut o echipă de teatru celebră. Toate acestea sunt scrise în volumul Meandre…

În bateria de la Doman (Reg. art. A.A. Reșița) – 1954-1955 114

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

MEMORII

Hărnicia m-a avansat inspector cultural și am revenit la Reșița. Nu mult după aceea, am fost numit secretar al Comitetului de Cultură și Artă; în paralel cu slujba mi-am făcut Facultatea la f.f., căreia cineva – nu-i mai spun numele – zicea că înseamnă „fără folos”, nu „fără frecvență”. În paralel cu arta și cultura, cu învățatul pe apucate pentru examenele f.f.-ului, predam la școlile Reșiței, chiar și la cea a Câlnicului o vreme, unde dăscălițele de română sau franceză intrau în concedii de maternitate. Catedra Olgăi Budimir am ținut-o un an, căci și-a tot prelungit concediul. Mi-am dat (în 1979) doctoratul la Universitatea Clujului; am fost ani buni și mulți dascăl cu normă întreagă la Școala Generală nr. 6. După ce am devenit doctor în Filologie, cu studii publicate prin diverse reviste, Partidul – concret la propunerea crașovanului Todor (nu mai știu cum îl chema) – m-a numit logoped la „bâlbâiți”, copiii cu diﬁcultăți de vorbire. Au fost cei mai liniștiți ani din anii mei de slujbaș. Doar cei de la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, adică din 1971 și până în 1979, au mai fost așa de blânzi: treaba mea era, în calitatea de „împuternicit”, să citesc, să aprob, eu adăugând-o și pe aceea de a scrie și a publica. Am revenit la Școală. Nu îmi ajungea cât munceam aici și am acceptat și propunerea Inspectoratului de Securitate să-i pregătesc pe cei 18 candidați la o școală a lor, eu la limba română, regretatul meu prieten, profesorul Octavian Răuț, la istorie. Cu banii primiți de la „Mănăstirea Secu” – cum îi ziceam eu – mi-am cumpărat mașină de spălat rufe, așa că-mi spălam izmenele cu banii de BANCHETUL 4-5-6 / 2016

la Securitate. Aveam aici trei prieteni, printre care regretatul Anton, soțul colegei mele de la Școala Generală nr. 6, care îmi tot spuneau să-mi țin gura, să-mi cenzurez scrisorile, să-i spun lui Gheorghe Azap, Poetul cel mai Poet pe care l-a avut Carașul, să nu-mi mai scrie tot felul de minuni pe care le auzea în drumurile lui pe care le făcea în Capitală. Degeaba, s-au adunat și s-au adunat, până când mi s-a înscenat o făcătură (vinovat de ea fiind eu pe jumătate), așa încât a trebuit să accept să plec din învățământ, dar unde să mă fi dus? Î.P.S. Mitropolit Nicolae mi-a oferit catedra de Limbă Română dublată de cea de Logică, la Seminarul din Caransebeș; consilier al Mitropoliei m-ar fi luat, dar eram membru de partid. Mi-a sărit în ajutor ing. Iacob Voia, șef al CCSITEH-ului, oferindu-mi un post de traducător pentru două limbi (franceză și rusă); pe primul l-am luat, pe al doilea nu, dar am tradus din română în rusă toate cărțile tehnice ale motoarelor care se fabricau la Krivoi Rog. Figuram în condica de prezență și în statul de plată cu mențiunea „trăd.princ”, ceea ce pentru buna Helga, nemțoaică, însemna traducător principal. Eu am băgat de seamă, zicându-mi: „Iată-mă și «trădător principal»”, dar n-am spus nimănui până în ziua când am fost sărbătorit cu ocazia ieșirii la pensie, în 1990. S-ar părea că am ajuns la capăt. Nu! Căci am mai fost 12 ani și colaborator al Postului de Radio reșițean, angajat de Doru Dinu Glăvan, Mecena (sponsorul cărților mele cele mai de seamă). Am fost plătit cu cinci milioane (eu n-am câștigat decât milioane, nu mii…). Îi dădeam pe medicamente, dar am contribuit și la achiziția cățelei pe care o plimb pe bulevardele Câlnicului, pe Bela (Rebela, Tembela). De fapt nu eu o plimb pe ea, ci ea pe mine. Așa că, dragi cititori, sper să astup cu ce am scris până aici gura celui (sau or fi mai mulți?) care a răspândit mârșava bârfă cum că aș fi fost slujbaș al „Mănăstirii Secu”. Al Statului da! L-am slujit cu credință, de pe urma căreia nu am niciun dram de mustrare a conștiinței… 115

MEMORII

Mariana ZAVATI GARDNER

PROFESOR COLONEL(R) CONSTANTIN ZAVATI Memorialist și traducător tehnic (II)

Al doilea volum, COINCIDENȚE, proză scurtă de Constantin Zavati, Editura SINGUR, Colecția Scrisul de azi, Târgoviște 2015, cuprinde proză scurtă din MEMORIILE UNUI OFIȚER DE ARTILERIE și din MEMORII DIN COPILĂRIA MEA. Volumul a fost sponsorizat de Iulia Zavati (născută Bucur). Unele povestiri au fost reluate în presă: COTIGARI ȘI GĂZARI; LA BUCȘEȘTI LA SECERIȘ (2 povestiri) de Constantin Zavati – Revista PRO-SAECULUM nr. 3-4/ 15 aprilie – 1 iulie 2015; NUNTA DE LA MAGLAVIT de Constantin Zavati, în Revista culturală Vâlcea Turism www.valcea-turism.ro, 28 iunie 2015. Autorul a aflat mulți cititori nu numai în România, dar și numeroși lectori online, printre românii stabiliți în străinătate. A fost contactat prin telefon și prin e-mail. Aceasta l-a decis să reediteze MEMORIILE UNUI OFIȚER DE ARTILERIE. Această a doua ediție fiind sponsorizată de AEROSTAR din Bacău și publicată la editura TRITONIC din București 2015. „Ca editoare, găsesc că autorul a realizat un tour de force, ca veteran al celui de Al Doilea Război Mondial, a rememorat episoadele de luptă prin care a trecut și tragedia conflagrației, care i-a răpit din foștii colegi de la Liceul Militar „Ștefan cel Mare din Cernăuți, pe care l-a urmat imediat după terminarea

școlii primare și unde a intrat prin examen, un copil, departe de părinți și surori... „Memoriile unui ofițer de artilerie” de Profesor Colonel(r) Constantin Zavati este un volum-document, scris cu pasiune și sinceritate din punct de vedere al martorului ocular. Cititorul are o experiență emoționantă, volumul fiind un page turner, dovada că prima ediție s-a epuizat și a doua ediție este gata de tipar. „Memoriile unui ofițer de artilerie” este un volum cu un conținut inedit, cu un stil de best seller, de interes pentru publicul larg și pentru istorici.” „Note de Mariana Zavati Gardner și Fragmente de Constantin Zavati”, la rubrica REPERE, în http:// www.revista-zeit.ro, nr. 78/ august 2015. Amintirile lui despre Familia de pictori ELVIRA și NICU ENEA (NICU ENEA a fost pictorul MS Regele CAROL II) au fost incluse în volumul NICU ENEA, de Viorel Savin, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2015. MEMORII DIN COPILĂRIA MEA a văzut lumina tiparului la sfârșitul anului 2015. Redăm un capitol din MEMORII DIN COPILĂRIA MEA:

VIZITA MS REGELE CAROL II LA REGIMENTUL 10 ROȘIORI DIN BACĂU „Bacăul un oraș mic și cochet, cu casele înconjurate de grădini cu mulți pomi fructiferi, cu legume, vii și ﬂori, cu aproximativ 17.000 de locuitori. Avea o stradă principală în centru, unde se aﬂa PALATUL ADMINISTRATIV în care era Prefectura, în apropiere era clădirea Primăriei, cu Uzina electrică în spate, care aproviziona orașul cu curent continuu de 110 V și unde tata își încărca acumulatorii de la aparatul de radio construit de el.

116

Orășenii își vedeau de munca lor, bărbații mergeau la serviciu, iar femeile stăteau acasă, se ocupau de gospodărie, de creșterea și educația copiilor, pentru că soții câștigau destul ca să-și poată susține familia. Era orașul celor care dimineața erau treziți de sirena Fabricii LETEA. După care râuri de oameni începeau să se reverse spre locurile lor de muncă, iar străzile se umpleau de copii care se îndreptau spre BANCHETUL 4-5-6 / 2016

MEMORII

școlile lor primare sau spre cele două licee, de fete și de băieți, sau spre Școala de Meserii de pe malul Bistriței. Bacăul era orașul oamenilor care de 1 Mai ieșeau cu familia la iarbă verde, unde erau scoși și soldații din Garnizoană cu șefii lor și unde fiecare servea ce-și adusese de acasă. Era orașul în care aproape toți locuitorii aglomerau centrul de 10 Mai, când avea loc o PARADĂ uriașă – pentru că Bacăul avea o Garnizoană foarte mare – care dura câteva ore. Era orașul unde, în timpul marilor inundații pricinuite de revărsarea Bistriței, când mahalalele de pe malul ei se umpleau cu apă – în special strada LECCA, unde locuiau majoritatea elevilor cu situație materială precară, micii meseriași, băieții de prăvălie, muncitorii manuali, pe când cei bogați ocupau case și vile în centrul orașului – locuitorii din vecinătate săreau în ajutorul sinistraților asistați de militarii din Garnizoană. Era orașul lui GEORGE BACOVIA poetul simbolist și a lui NICU ENEA pictorul regal, al Ateneului unde vedeam filme și chiar pe TĂNASE, orașul unde plutele venite pe Bistrița ajungeau la Fabrica LETEA, orașul în care morții erau purtați prin centru, de multe ori însoțiți de fanfara militară. Era orașul în care, în ajunul Anului Nou, se adunau în fața Prefecturii urătorii, ursarii, cei cu capra, Irozii, cei cu Plugușorul, pentru a primi autorizația de a putea ura și juca, și unde mergeam acolo dimineața din Ajun ca să asist la spectacolul dat de fiecare trupă, pentru a primi aprobarea. Noi copiii nu aveam probleme, pentru că ne duceam cu uratul pe la vecinii noștri. Bacăul era orașul în care TOMOZEI umbla cu flori pe stradă, iar copiii făceau haz și el se supăra foc. Era orașul cu mireasa îmbrăcată în alb, care-și căuta mirele pe stradă. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Era orașul cu cofetăriile IONESCU și GHEORGHIU, pline de clienți „bine” și cu cârciumile pline de proletari. Bacăul era orașul cu regimente. În zona regimentelor, chiar paralel cu calea ferată se afla Regimentul 10 Roșiori, al cărui comandant era celebrul Colonel MADANCOVICI. La fel de cunoscută era și soția lui, o amazoană desăvârșită, echipată cu pantaloni culoarea „au lait” și cu cizme din piele maro, care trecea călare pe străzile Bacăului sau pe poligonul de instrucție. Când trecea prin Bacău, târgoveții se uitau mirați, alții priveau cu ochi răi și comentau neprietenos apariția ei, dar dânsa nici nu se sinchisea de bârfele lor și trecea mai departe. De câteva ori am zărit-o și noi pe poligon, când mergeam să culegem gloanțe și ea trecea de la pas la trap și la galop de-i fluturau pletele blonde în vânt. Ce-a făcut, ce-a dres, Colonelul a reușit să strângă bani de la Primărie, de la negustorii bogați și de la alți oameni, și a ridicat un monument de toată frumusețea, cu un roșior pe cal în plin galop, cu sulița îndreptată spre dușman. Monumentul trebuia inaugurat, spre cinstea eroilor Regimentului din Primul Război Mondial și, fiind o personalitate cunoscută în toată țara, a apelat la M.S. Regele Carol al II-lea să participe la dezvelirea acestuia. La auzul veștii că Regele urma să viziteze Bacăul, tot târgul s-a mobilizat. În cele trei zile cât au durat pregătirile nu am mai dat pe la școală, urmăream soldații care cărau mobilă de la casa unui mare boier care locuia acolo unde, pe timpul comuniștilor, a fost Centrofarmul. Într-una din zile au dus și două oglinzi mari, despre care se spunea că erau venețiene. Toate au fost transportate la Cercul Militar de lângă școala noastră, unde avea să fie primit MS Regele CAROL II. 117

MEMORII

La Regiment se făceau tot timpul repetiții ca totul să iasă perfect. A sosit și ziua dezvelirii Monumentului, M.S. Regele CAROL II a sosit cu trenul regal în Gara Bacău, unde oficialitățile i-au făcut o primire demnă de așa oaspete, iar noi, copiii, am mers pe câmpul de instrucție, pentru că auzisem că ASR Principele NICOLAE urma să sosească cu avionul personal. Am auzit un avion apropiindu-se. Apoi a aterizat și din carlinga unui avion de vânătoare SET 18, a coborât ASR Principele NICOLAE, un om slăbuț, îmbrăcat în haine de piele de aviator, cu casca respectivă. Când ne-am apropiat de avion ne-a făcut cu mâna și noi, zăpăciți de eveniment, nu am fost în stare să reacționăm, așa de mare ne era emoția. Avionul a fost luat în primire de mecanicii, care erau veniți deja, iar un automobil tip sport îl aștepta și l-a dus în oraș la Cercul Militar. Festivitatea de dezvelire a Monumentului urma să aibă loc în aceeași zi, după-amiază, la sediul Regimentului, unde tata obținuse o invitație pentru toată familia. Mama a avut grijă să ne spele, pentru că eram plini de praf de pe poligon, ne-a îmbrăcat în haine curate și la orele 15,30 am pornit spre Regiment, pentru că la orele 16 urma să înceapă festivitatea. Am ajuns la unitate, împreună cu o mulțime de invitați, autorități locale, oameni cu stare, iar noi eram printre cei mai modești și ne simțeam foarte stingheri. Am mers la tribuna unde fusesem repartizați, ocupată de subofițeri cu familiile lor, de la toate unitățile din garnizoană – personalitățile oficiale cu ofițerii și familiile lor se aflau la altă tribună, mult mai mare, unde o parte specială era rezervată pentru M.S. Regele CAROL II și pentru ASR Principele NICOLAE și suita lor. Pe terenul de instrucție al Regimentului era aliniat un escadron de onoare, călare, cu căștile, săbiile și lăncile perfect lustruite și cu caii țesălați, cu coamele împletite, iar pe crupă cu desen făcut cu tesla, dând aceeași impresie ca și gazonul de pe un stadion. Caii mai nechezau din când în când și tropăiau din copite.

118

În cele din urmă, s-a produs agitație, a sosit mașina cu MS Regele CAROL II și ASR Principele NICOLAE, au trecut în revistă Escadronul de onoare și, la salutul regelui „Bună ziua ostași”, ostașii au răspuns cu un puternic „Să trăiți Majestate”. Apoi MS Regele CAROL II a luat loc pe o mică platformă și au urmat discursurile oficiale din parte Prefectului, Primarului și a Comandantului Regimentului, care a prezentat un scurt istoric, menționând luptele la care luase parte și aducând un omagiu eroilor. A urmat dezvelirea Monumentului. În timpul trecerii în revistă, Fanfara Regimentului 27 Infanterie a dat onorul, apoi s-a intonat Imnul Regal Român. Partea oficială fiind încheiată, au urmat demonstrațiile militare din partea Escadronului, care au produs o puternică impresie celor prezenți, iar noi, fiind foarte aproape de MS Regele CAROL II, am putut observa bucuria de pe fața lui și mulțumirea când discuta cu Colonelul Comandant. MS Regele CAROL II era îmbrăcat cu pelerina albă a Ordinului Mihai Viteazu, iar când se mișca îi vedeam numeroasele decorații și ordine; pe cap avea celebra bască a vânătorilor de munte și mustața îi ieșea în evidență. ASR Principele NICOLAE părea mai retras, nu am observat să fi discutat cu fratele lui, MS Regele CAROL II. S-a terminat ceremonia și MS Regele CAROL II s-a retras în ovațiile puternice ale asistenței și militarilor prezenți. Cred că s-a dus la Gară, iar ASR Principele NICOLAE s-a dus la avion pentru că peste câteva minute am auzit zgomotul motorului și apoi am văzut avionul urcând și luând direcția București. Odată cu plecarea MS Regele CAROL II, orașul a revenit la viața obișnuită.” Proză reluată cu titlurile: VIZITA MS REGELE CAROL II LA BACĂU, în CONFLUENȚE LITERARE, București, ediția 1871, an VI, 14 februarie 2016, www.confluente. ro și VIZITA REGALĂ în CONFLUENȚE LITERARE, București, ediția 1872, an VI, 15 februarie 2016.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

Petru-Ilie BIRĂU

CIMITIRUL VESEL DE LA SĂPÂNȚA – ARHETIP, SIMBOL, SEMN

ercetând îndeaproape monumentele funerare din Cimitirul vesel de la Săpânța, am remarcat structurarea lor după trei planuri net delimitate. Stan Ion Pătraș (1908-1977), inițiatorul și creatorul acestui cimitir, este un exponent referențial pentru cultura populară românească autentică, înscriindu-se pe o linie canonică a gândirii arhaice, speciﬁcă neamului românesc și conștient sau inconștient a transpus în creația sa concepția triadică

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

despre lume, pe care o regăsim în semantismul arborelui lumii sau în alcătuirea costumului popular. A ajuns la această exprimare progresiv, am putea spune prin intuiție, dar nu este vorba despre asta, ci de tradiția de milenii a neamului său, care lucra în subconștient. Apreciez reliefurile sculptate și pictate de Stan Ion Pătraș pe monumentele funerare de la Săpânța atât ca documente etnologice sau istorice, cât și ca reﬂecții ale investigațiilor realizate de autor

119

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

în imanentul unei spiritualități originale, aparte, reprezentativă pentru o anume matrice arhetipală, specific românească. Pe măsură ce limbajul în care se exprima Stan Ion Pătraș devenea tot mai complex, se impunea determinarea unei structurări care să exprime exact conceptul său despre sensul vieții, în concordanță cu filosofia de viață a neamului din care provenea, și artistul simțea acest lucru. La început a recurs la o compoziție oarecum aleatorie și astfel avem pe unele dintre cele mai vechi monumente funerare din cimitirul de la Săpânța, epitaful scris în partea superioară a crucii, iar simbolurile cosmice la mijloc, în timp ce reprezentarea scenei cu personaje este situată la baza monumentelor. Încă nu descoperise calea, dar pe măsură ce a înaintat în căutările sale, a descoperit, sau i-a fost revelată ordinea, așezând registrele după criteriul riguros al structurării cosmice a creației, ordine de la care nu s-a mai abătut niciodată.

Astfel în registrul de la baza monumentului a inscripționat epitaful, cuvântul ca început, așa cum îl regăsim în Sﬁntele Cărți: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin EL; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viața și viața era lumina oamenilor”1. Recunoașterea primordialității Cuvântului în devenirea culturii este nucleul creației umane: „Se consideră, nu fără temei, că semnul lingvistic a fost primordial față de orice alt tip de semn”2. În această accepțiune avem cuvântul ca factor principal de stocare a informației, prin care se conservă și păstrează spiritualitatea, fapt consemnat de majoritatea celor care au studiat simbolurile și comunicarea: „Deci, imensa majoritate a semnelor sînt fonice – căci imensa majoritate a semnelor sunt cuvinte”3. Importantă este în relaționarea obținută de Stan Pătraș, asocierea planului inferior, adică al teluricului cu cuvântul (sub forma epitafului), în cultura universală acest plan ﬁind cel al simbolurilor legate de pământul roditor (Ogor, Câmp, Brazdă, Bob de grâu, Lan, Spic, etc.): „Descendența pămânBiblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament: cu trimiteri, [Chișinău], Editura Societatea Biblică Interconfesională din Republica Moldova, 2003, p. 1025. 2 Ivan Evseev, Cuvânt-Simbol-Mit, Timișoara, Editura Facla, 1983, p. 19. 3 Tzvetan Todorov, Teorii ale simbolului, București, Ed. Univers, 1983, p. 62. 1

120

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

teană a omului își va găsi reflectarea și în plan lingvistic, căci pentru «om» și pentru «pământ» se vor folosi, în multe limbi, cuvinte cu aceeași rădăcină (ex. latinescul homo «om» și humus «pământ»)”4. Al doilea registru, care cuprinde scena figurativă sculptată și pictată, este așezat de Stan Ion Pătraș în poziție centrală, prin aceasta conferind monumentului funerar în ansamblul său caracterul de simbol antropomorf, specific pentru întreaga creație din spațiul dacic: „Am rezervat un loc aparte compoziției cu o structură semantică sincretică, cunoscută din antichitate și până în zilele noastre. (…) Compoziție predominant antropomorfă prin locul central pe care eroul sau personajul – motivul principal din compoziție – îl ocupă în toate întruchipările cunoscute, precum și datorită puternicei lui încărcături polisemantice (etnoculturală, mitologică și religioasă)”5.

Ivan Evseev, op. cit., p. 120. Nicolae Dunăre, Ornamentică tradițională comparată, București, Editura Meridiane, 1979, p. 98. 4 5

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

În mijlocul universului său artistic Stan Ion Pătraș a pus omul, înfățișându-l în diferite ipostaze, cu multiplele sale preocupări, cu întregul zbucium pământesc din parcursul său către moarte. Este redată în imaginile de pe monumentele funerare de la Săpânța o amplă cronică a ciclurilor vieții (nașterea, căsătoria, moartea), succesiunea anotimpurilor, muncile (păstoritul, agricultura, exploatarea lemnului, mineritul, etc), diferitele preocupări intelectual-artistice (educația școlară și religioasă, cioplitul în lemn și pictura, activitățile folclorice, etc), dar mai ales suferința (războiul, sărăcia, viciile, răutatea unor semeni, etc.). Partea superioară a monumentului a fost rezervată de Stan Ion Pătraș reprezentării cosmosului, universului spiritual, sublimului. Aici reprezentările celeste sunt combinate cu simbolul de ﬁnalitate al crucii, în desăvârșirea omologării spiritului, ca simbol ontic esențial, adoptat și semnalat încă înainte de creștinism:”Crucea: este unul din simbolurile fundamentale ale creștinismului, dar cariera magico-simbolică a acestei ﬁguri geometrice e anterioară apariției și răspândirii învățăturii lui Hristos.” (…) „Ea este un model al totalității cosmosului, dar și al omului (sau divinității antropomorfe) cu mâinile desfăcute”6. Prin această ordonare a celor trei registre artistul a realizat prima relaționare a părților cu întregul conformă întru totul conceptului axiologic de

Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara,Editura Amarcord, 2001, p. 47. 6

121

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

Arborele lumii (Arbor mundi), într-o manieră proprie de exprimare plastică. O a doua relație pe care a obținut-o între părți și întreg este dată de aportul de simbol al fiecărei cruci la structurarea ansamblului monumental luat în întregul său, acesta fiind edificat astfel ca semn. Altă relaționare importantă este reprezentată de integrarea perfectă a operei lui Stan Ion Pătraș în arhetipurile spiritualității românești, printr-o raportare echivocă, în concordanță cu trăsăturile caracteristice culturii tradiționale. Nu vom putea vorbi niciodată despre spiritualitatea românească autentică în totalitatea ei, fără a lua în considerare și monumentalul Cimitir Vesel de la Săpânța.

Todorov, Tzvetan, Teorii ale simbolului, București, Editura Univers, 1983; Ulian, Petru, Săpânța, Cimitirul Vesel unde morții povestesc, vol. I, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2005; Vasilescu, Virgil, Civilizația Tisa. Răscrucea focului, București, Editura Orfeu, 2000.

BIBLIOGRAFIE Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament: cu trimiteri, [Chișinău], Editura Societatea Biblică Interconfesională din Republica Moldova, 2003 Dunăre, Nicolae, Ornamentică tradițională comparată, București, Editura Meridiane, 1979; Evseev, Ivan, Cuvânt-Simbol-Mit, Timișoara, Editura Facla, 1983; Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 2001; Miclău Paul, Semiotica lingvistică, Timișoara, Editura Facla, 1977; Mihăilescu, Anca, Săpânța – Le Cimetiere Joyeux, The Merry Cemetery, Paris, Editions Hesse, 1991; Prut, Constantin, Fantasticul în arta populară românească, București, Editura Meridiane, 1972; Tașcu, Valentin, Între cultura mormintelor și civilizația războaielor, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2004;

122

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

Isidor CHICET

RITURI DE ÎNTEMEIERE. LEGITIMITATEA BIBLICĂ A ÎMPREUNĂRII. IERTĂCIUNEA CA RITUAL

ugustin considera că Adam și Eva sunt simboluri ale sufletului și trupului. De aici și unirea sexului masculin cu cel feminin. Iar „dacă scopul final al căsătoriei este procrearea, legătura conjugală a spiritului cu trupul presupune și ea la rându-i zămislirea care i se potrivește: aceea de fapte bune.” Iată cum se pronunță Ion Moanță (cunoscut specialist în orațiile de nuntă) despre iertăciuni: „această secvență nupțială o considerăm deosebit de însemnată prin motivația ei morală și religioasă în conștința populară, care prevede momentele decisive din viața omului cu etapele marcate de asceză și purificare, reculegere și izbăvire.” (1) Ca atare, la nivelul nunții tradiționale, „această secvență ceremonială constituie ultima treaptă a ritualului de trecere, fiind marcată de sobrietate și aură legendară.” (2) Ioan Moanță susține că în ceea ce privește originea și vechimea, „orațiile iertăciunilor sunt mai aproape de noi față de colăcării, plasate de cercetători în mediul cărturăresc,în strânsa legătură dintre literatura scrisă și consultarea cărțiilor bisericești, asimilate printr-o prismă proprie tradiției populare. Nicolae Cartojan afirma în 1938 că această literatură de legende religioase, pline de grație, citite și răscitite veacuri de-a rândul, a lăsat urme adânci în tradițiile poporului nostru, în creațiile lui literare, în bocete, în descântece, în colinde, în orații de nuntă, în basme, snoave și, mai departe, chiar în arta religioasă și în cea poporană. (...) Iertăciunile marcând despărțirea mirilor de părinți au devenit elogiul grijii și strădaniei părintești, legământul de păstrare a unei frumoase conduite morale în familie și societate. Conținutul orațiilor cuprinde pe lângă acest cod etic și o adevărată cosmogonie populară. După obișnuita formulă de adresare, textul iertăciunilor dezvoltă narațiunea evoluției omului prin legenda biblică cu simboluri de aleasă BANCHETUL 4-5-6 / 2016

frumusețe”. (3) Un punct de vedere sintetic aduce Ion H. Ciubotaru: „Iertăciunea reprezintă, în același timp, un ritual de separare și de integrare. Tânărul cuplu se desparte de trunchiul familial natal, pentru a forma o nouă celulă maritală, urmând porunca dumnezeiască de la începutul lumii. Orația ce se rostește cu acest prilej îmbină elementele cosmogonice și antropogonice cu pasaje educative. Ea înalță ceremonialul nupțial în zone elevate, noul cuplu fiind înscris ca un mărgăritar în salba nesfârșită a generațiilor.” (4) Faptul că în vechime iertăciunile erau spuse de preotul satului ne confirmă că acestea au pătruns în ceremonialul nupțial pe cale bisericească, integrându-se, apoi, în ethos-ul comunitar. La comentariul unei iertăciuni din Corpusul lui B.P. Hasdeu („Soarele și luna”), I. Oprișan trage o concluzie pertinentă: „S-a vorbit mult, la noi, de factura cultă a acestei orații, de izvodirea ei în umbra mânăstirilor și de infiltrațiile biblice în substanța textului. Analiza variantelor din colecția lui B. P. Hasdeu scoate în evidență, în paralel cu identitatea structurii narative, o mare varietate formală și o asimilare, în unele cazuri, profundă, a schemei la tiparele folclorice. Ceea ce dovedește că, chiar dacă, la origine, textul a avut o proveniență cărturărească, el a fost integrat, în primul rând, ca viziune, dar și ca structură retorică, universului folcloric.” (5) Toată demonstrația noastră despre Iertăciune ca ritual al întemeierii (spunem ritual deoarece conține ceva sacru), și nu doar ca secvență ceremonială, cum punctează alții cercetători, pleacă de la sintagma „și veți fi amândoi un trup”, care apare aproape în toate textele Iertăciunilor românești, ca legitimitate biblică a împreunării mirilor, în vederea procreării. În acest sens, textul Iertăciunii de la Mehedinți (printre cele mai vechi 123

Cercetări științifice

din România) aduce ceva în plus ca imagine a cuplului, ceva asemănător luminii unei revelații de sorginte divină: „Doi un trup se va arăta” (Balta, 1826). Cu siguranță există aici misterul primordial al creației, aura de taină și revelația, sau noua imagine revelată. În variantele culese mai târziu, de B.P. Hasdeu, în 1885, textul deja devine convențional, dar fără să piardă nimic din fascinația inițială: „– Nu te-nspăimânta, Adame,/ Că aceasta este os din oasele tale/ Și carne din carnea [ta]/ Și se va chema ție soție/ Și veți fi amândoi un trup!” (6) Parcurgând literatura nunții și bibliografia de specialitate, am constatat, cumva firesc, traiectoria în timp a sintagmei împreunării mirelui cu mireasa, ca o prescripție nemuritoare din partea divinității. Într-o iertăciune foarte veche citată de Mihail Kogălniceanu se spune: „Dumnezeu să vă împreune și să vă întemeieze” („Scene pitorești din viața poporului. Nou chip de a face curte”, în Opere, ediție comentată de N. Cartojan, Craiova, Scrisul Românesc, 1930, p. 51-52). Bărbatul și femeia uniți într-un singur trup apar și în Iertăciunile din anexa cărții („Nunta la români”) semnată de Elena Sevastos. (7) Mai scrupulos sau meticulos, Simion Florea Marian consemnează cel puțin zece variante: Bucovina: „Pentru-aceasta mărturisește/ Și Sfântul Pavel, când grăiește/ Că tot fiul va lăsa/ Pe tatăl său și pe mumă-sa,/ Și se va lipi de muierea sa,/ Și amândoi vor fi un trup,/ Că Dumnezeu așa a vrut.” (8) Aproape identic la Cîmpulung și Dorna: „Că de-acum se va lăsa/ Feciorul de tatăl său/ Și de maică-sa/ Și s-a lipi de muierea sa,/ Că așa/ A vrut și sfinția sa,/ Și amândoi se vor chema/ Un trup,/ Că și Dumnezeu așa a vrut.” (9) Moldova: „...și pentru aceasta își va lăsa omul părinții și frații, și se va lipi cătră al său soț, de se va împreuna și vor fi amândoi un trup”. (10) După o variantă identică (11), descoperim Iertăciunea din Voitirel și Gălinești, districtul Rădăuți: „Pentru-aceea va lăsa/ Fiul pe tatăl său/ Și pe frate-său/ Și pe mumă-sa/ Și pe soră-sa,/ Și se va lipi de muierea sa,/ Și-amândoi or fi un trup,/ Căci așa Domnul a vrut.” (12) Alte variante figurează în Adausul de la sfârșitul volumului „Nunta la români”: Din Reuseni: „Că de-acuma înainte/ Va lăsa, să țineți minte,/ Feciorul pe tatăl său/ Și fata pre maică sa/ Și s-or lipi doi la un trup,/ C-așa Dumnezeu a vrut” (13) Din Ilișești: Dumnezeu: „– Adam, eu ți-am luat/ O coastă de-a stânga/ Și ți-am zidit o muiere,/ C-amândoi să fiți

124

un trup...” (14) Variantă: „Pentru-acestea va lăsa/ Tot fiul pe maică sa/ Și pe tatăl său,/ Și pe frate său,/ Și pe soră sa/ Și s-a-mpreuna/ Cu soția sa,/ Șiar fi amândoi un trup,/ C-așa Dumnezeu o vrut!...” (15) Altă variantă dintr-un manuscris vechi o reconfirmă pe aceasta din urmă. (16) „Pentruaceasta va lăsa/ Feciorul pe tatăl său/ Și pre mumă sa/ Și se va lipi de soția sa,/ Și-ar fi amândoi un trup,/ Că Dumnezeu așa au vrut.” (17) Identice sunt variantele de la Cândreni (18) și o ultimă versiune (19) a corpusului. Sintagma împreunării mirilor se regăsește și la Lupșanii din Ialomița (20), și o interesantă prerogativă religioasă a întemeierii până a se ajunge la iertăciune, este sesizată de Marcel Olinescu, în nunta de la Beiuș și Vașcău (1944): „Credințarea sau logodna se face în ziua hotărâtă astfel: mirele își strânge 20-30 de oameni și, când e către amurg, după ce zic cu toții Tatăl Nostru cu capetele descoperite, cer de la Dumnezeu fericire, noroc în pasul ce-l face flăcăul și apoi pleacă la casa fetei.” (21) Judecata simplă a țăranului român, sau justificarea împreunării mirilor este redată de Ernest Bernea: „Se face cununie că atunci se sfințește unirea. Cade așa ca o legătură nouă. Să prind unul de altul de fac tot un trup și o credință. Asta-i însemnătatea cununiei.” (22) Iată-ne ajunși la mijlocul secolului XX, când sintagma împreunării, din iertăciuni, continuă să circule în aproape toate zonele românești: „Iubite mire, ai ajuns astăzi fericita zi când împlinești cuvântul, că lași pe tatăl tău și pe mama ta și te lipești de muierea ta!” (Leșu, Bistrița-Năsăud) (23). Metaforic, după iertăciune, împreunarea mirilor poate fi astfel: „Cum s-a năvădit urzeala/ Cu băteala,/ Așa să se năvădească/ Mirii unul cu altul/ Să se îndrăgească/ Și în fericire să trăiască” (Ivești, Vaslui) (24). Comentarii interesante asupra iertăciunii se regăsesc și la Silvia Ciubotaru, pe marginea nunții din Moldova: „Încărcătura afectivă a momentului este dată nu numai de tristețea inerentă despărțirii, ci și de solemna încadrare a noului cuplu în mitul întemeietorilor de neam de la Adam și Eva.” (25) „Cu circulație din ce în ce mai redusă în celelalte regiuni ale țării, unde a fost de cele mai multe ori concurată sau chiar substituită de cântecele de despărțire sau de un text scurt în proză de rămas bun, iertăciunea se bucură în Moldova BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Cercetări științifice

de mare prestigiu.” (26) În corpusul de texte nupțiale adunat de această vrednică cercetătoare contemporană găsim trei variante în care apare sintagma împreunării mirilor: Cotoroaia-Galați, 1972: „Și veți fi amândoi un trup/ Pe care Dumnezeu l-a blagoslovit/ Ca să se înmulțească,/ Ca stelele cerului/ Ca iarba pământului,/ Ca florile codrului/ Ca nisipul mării.” (27) Doljești-Nemț, 1968: „Carne din carnea ta,/ Și se va chema ție soție/ Și veți fi amândoi un trup,/ C-așa Dumnezeu a vrut.” (28) Berezeni-Vaslui, 1973: „Se va chema ție soție/ Și veți fi amândoi un trup.” (29) Vom încheia cu trei exemple de la Mehedinți, extrase din Iertăciunile cuprinse în Poezia nunții: „... Pentru că și în poslenii zice:/ Că omul pre tată-său și pe mama sa va lăsa/ Și să va lipi de muierea sa,/ Doi un trup să va arăta.” (Balta, 1826); „Veți fi amândoi un trup” (Fântâna Domnească, 1928); „Căci Dumnezeu așa a binevoit ca/ Feciorul și Fecioara/ Să lase pe tatăl său și pe mama sa/ Și să formeze amândoi un trup...” (Ciovârnășani, 2000) NOTE 1. Hai la nuntă! Mică enciclopedie a ceremonialului nupțial în documente radiofonice, alcătuită de Ion Moanță, Ed. Casa Radio, București, 2003, p. 87. 2. Idem, p. 88. 3. Idem. 4. CIUBOTARU, Ion H.: Obiceiuri de nuntă, în „Catolicii din Moldova”. Universul culturii populare, vol. II – Obiceiurile familiale și calendaristice Editura Presa Bună, Iași, 2002, p. 64. 5. HASDEU,B.P: Soarele și luna. Folclor tradițional în versuri Ediție critică, prefață, note, comentarii, variante și indici de I. Oprișan, vol. I-II, Ed. Saeculum I.O., București,

2002. Despre textul Iertăciunii I. Oprișan notează: „Se păstrează în ms. rom. 3430, f. 468v- 469v. Ref. înv. M.Busuioc, N. Bălănescu și I. Hudiță. Textul provine din loc. Stolniceni, com. Pașcani, jud. Suceava. Data redactării răspunsului: 26 mai 1885.” 6. Hasdeu, B.P., op. cit., vol. 2, p. 113. 7. SEVASTOS, Elena: Nunta la români. Studiu istoricetnografic comparativ. Premiată de Academia Română cu premiul Eliade-Rădulescu 1888. Tip. Carol Göbl, 1889. 8. MARIAN, Simeon Florea: Nunta la români. Studiu istorico-etnografic comparativ, Tip. Carol Göbl, 1890, Reeditare cu același titlu, sub îngrijirea lui Iordan Datcu, Ed. Saeculum I.O. București, 2000, p. 258. 9. Idem, p. 262. 10. Idem, p. 264. 11. Idem, p. 265. 12. Idem, p. 389. 13. Idem, p. 530. 14. Idem, p. 532. 15. Idem, p. 533. 16. Idem, p. 536. 17. Idem, p. 537. 18. Idem, p. 539. 19. Idem, p. 540-541. 20. VULPESCU, Mihail: O nuntă păgână în comuna Lupșanii (județul Ialomița), în „Cântecul popular românesc”, cu o prefață de N. Iorga, Tipografia „Oltenia”, București, 1930. 21. OLINESCU, Marcel: Nunta, în „Mitologie română”, ediție critică de I. Oprișan, Ed. Saeculum I.O., 2003, București, p. 187. 22. BERNEA, Ernest: Nunta în Țara Oltului. Încercare de sociologie românească, în „Studii de folclor și literatură”, EPL, București,1967, p. 51-135. p. 81. Inf. Sofonea M. Arsene, Arsene din Luncă – Drăguș, 35 de ani. 23. MEIȚOIU, Ioan : Spectacolul nunților. Monografie folclorică, CCCP, București, 1969, p. 177. 24. Idem, p. 113. 25. CIUBOTARU, Silvia: Nunta în Moldova. Cercetare monografică, Ed. Univ. „Al. Ioan Cuza”, Iași, 2000, p. 51. 26. Idem, p. 145. 27. Idem, p. 266. 28. Idem, p. 272. 29. Idem, p. 280.

ANEXA Iertăciunea de la Balta-Mehedinți, transliterată din chirilică Ascultați dum[nea]v[oastră] cinstiți boieri și nuntași Chiar porunca lui Dumnăzău la această veselie. Sânteți chiemați și dum[nea]v[oastră] nune mare, Care această adunare o ai supt ascultare. Și dum[nea]v[oastră] cinstiți socri și părinți, Care de la Dumnăzeu cu aceste odrasle sânteți dăruiți. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Că marele și prea puternicul Dumnăzeu, Dintruntâi și din ′nceput cu duhul său socotit, Cerurile au zidit, Frumos le-au împodobit, Cu stele mărunțele și un soare strălucind, Noaptea luminând luna, Care o privim totdeauna. Al doilea au poruncit, Pământul s-au zidit, 125

CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE

Iar frumos l-au împodobit: Câmpii cu ierburile Și cu toate florile, Munții cu lemnele, Văile cu apele, Pomii cu florile Și cu toate rodurile. Al treilea s-au socotit: Pământu[l] făr de oameni nu e lucru potrivit Și singur s-au ostenit Dintracest pământ pre strămoșu[l] nostru Adam l-au zidit. Și iarăși Dum[nă]zău au grăit: Nu e bine omul singur pre pământ. Și cu lin somn și dulce Ca într-un vis l-au adormit, O coastă din coastele lui Adam au luat, Cu dreapta o au binecuvântat Și pre Eva au zidit. Când Adam să deștepta, Spre Eva căuta, Din gură așa grăi: Iată om din osul meu, Carne din carnea mea, Sânge din sângele meu; Această Eva este soțul meu. De la acei strămoși Adam Înmulțindu-să neam de neam până la părintele Avram. De la părintele Avram înmulțindu-să, Mergând până la proorocul David, Dintru al cărui neam și împărăteasă sămânță H[ri]s[tos] din fecioara Maria născându-să. Din tată fără mamă zidind pământul și lumea Și din mamă fără tată, Scoțând din greșeală lumea toată. Care și la Cana Ghelileia au mers cu maică-sa Mariia, La nunta ce s-au aflat, Apa vin au prefăcut, Nunta au blagoslovit Cu voia, arătând că de dânsul este nunta ce prelege. Și de atunci și până acum, Ajungând la acești două odrasle și tineri lăstari ai dum[nea]v[oastră]. Cari fiind cu genunchii la pământ, Dum[nea]v[oastră] vi rog să-i iertați Și să-i blagosloviți. Că precum pomul înfrunzește și înflorește

126

Și pe urmă și rodește, Așa și fiilor dum[nea]v[oastră], După ce ați trudit Și i-ați crescut, Ceasul au venit Și de căsătorit. Și, fiind cu genunchii la pământ, Să roagă dum[nea]v[oastră] Să-i iertați Și să-i blagosloviți. Pentru că și în poslenii zice: Că omul pre tată-său și pe mama sa va lăsa Și să va lipi de muierea sa, Doi un trup să va arăta. Și iarăși, Pentru că blagoslovirile părinților Întemeiază casele fiilor Și pentru aceea fiii dum[nea]v[oastră] cinstiți părinți rugând. Ca să-i iertați Și să-i blagosloviți. (Balta, 1826)

Ion Cârjoi, Busuioc și mască, u/p, 48 x 56 cm, 1977

BANCHETUL 4-5-6 / 2016

STRĂZII”

CLIPA CEA REPEDE

„VOCEA

Iulia BĂLUȘĂ

Eroul din zbor. Artur Valer Blumhaghel – pe aripile vântului, de 25 de ani

ntre control și adrenalină, peste 3.000 de salturi din avion, mult extaz și de ﬁecare dată noi trăiri. Artur Blumhaghel este considerat eroul zborului hunedorean. De 25 de ani pe aripile vântului, pasiunea pentru zbor a devenit pentru acesta lucrul cel mai important de care nu vrea să se despartă prea curând.

„Senzația de a zbura și de a fi liber întrece orice limită” Toate au un început, chiar și pasiunea pentru zbor, are un debut banal, dar promițător pentru triplul campion național la parașutism, la categoria aterizare la punct fix. În prezent face parte din lotul județean de parașutism și participa la concursurile naționale și practică atât parapantism, cât și parașutism, axându-se la ambele pe aterizarea la punct fix. Pilotarea de control foarte mare, precizia și finețea de care trebuie să dai dovadă când conduci zborul și aterizarea la un punct fix în care contează și un centimetru l-au făcut pe sportivul de 40 de ani să aibă încredere în el și să nu se plictisească să facă acest lucru, de fiecare dată fiind la fel de palpitant și senzațional. „Acest sport (parapantism – n.r.) îl practic de aproximativ 19 ani și parașutism de 25 de ani. Toata pasiunea a început când eram copil, aveam vreo 15 ani și am văzut la televizor o reclamă a unei emisiuni despre acest sport și atunci m-am hotărât să merg la aerodrom să văd un miting aviatic și acolo m-am lipit de parașutiști și așa am început parașutismul, după care parapanta am început-o puțin mai târziu pentru că nu erau apărute la noi în țară. La parașutism am fost triplu campion național, la aterizare la punct fix, am câștigat foarte multe concursuri locale. La aterizări la parapantă, acum doi ani am fost campion la Uroi. La campionatul național de aterizări la punct fix cu parapanta la Sibiu, unde m-am calificat pe locul cinci BANCHETUL 4-5-6 / 2016

la individual și am promovat în echipa României de aterizare la punct fix cu parapanta, care suntem 10, un lot al României și sperăm ca în continuare să ajungem la campionatele mondiale”, povestește Artur Valer Blumhaghel. „Practic aceste sporturi din plăcere, simpla plăcere de a zbura a făcut totul” Plăcerea zborului îi dă de fiecare dată o senzație diferită și îi conferă o stabilitate psihică în momentul zborului, stabilitate de care are nevoie și pe care și-o poate controla. Importantă este și viteza de reacție a parașutistului sau a parapantistului și felul cum acesta reușește să controleze zborul și aterizarea. „Este exact același feeling de fiecare dată, nu e un lucru care dispare și reapare peste o zi două. În momentul în care te apuci să zbori, ești liber, ești acolo și chiar faci ceea ce îți place și ceea ce îți dorești foarte mult și atunci automat nu încape loc de plictiseală în chestia asta. Fiecare zbor e diferit în funcție de condiția meteo, câteodată vântul e mai puternic, adrenalina crește, crește și gradul de periculozitate când e vânt calm, se zboară lejer, când sunt declanșări termice e puțin mai greu de controlat și tot timpul ești într-o stare de reacție spontană, trebuie să fii atent tot timpul să iei o decizie bună la secundă, nu poți să faci greșeli. Senzația pe care o trăiești în zbor e doar faptul că te afli acolo sus în aer, ești singur, tu și cu abilitățile pe care le-ai obținut până în momentul în care ajungi să faci chestia asta singur. Nu cred că există o senzație mai plăcută decât să zbori efectiv, nu cred că este ceva mai frumos. Senzația de a zbura și de a fi liber întrece orice limită, mai ales că stăm în aer cu orele exact ca surfer-ul pe val, noi căutăm să rămânem acolo pe vârful valului”, a mai spus parașutistul.

127

„VOCEA

STRĂZII”

CLIPA CEA REPEDE

Situațile de risc depășite cu ajutorul consecvenței „În funcție de cât de mult vrei să înaintezi în sportul acesta și să faci performanță, bineînțeles că gradul de risc crește, făcând evoluții de acrobație sau altfel de evoluții de distanță, de termodinamică sau termică automat riscurile cresc, însă odată cu riscurile crește și experiența. Având experiență știi la ce te supui și atunci de aceea se numește sport extrem pentru că esti tot timpul în situația în care se poate întâmpla ceva, dar având experiență ieși din orice situație critică cu brio”, a aﬁrmat Artur Blumhaghel. Încrederea în obiectul de zbor – parapanta sau parașuta? „Și parapantele la rândul lor au o parașută de salvare, în momentul în care te apuci să faci o chestie mai nebunească, automat trebuie să ai control foarte bun pe parapantă, să știi să scoți parapanta din anumite evoluții în care ea intră și în cea din urmă situație trebuie să dai drumul la parașuta de salvare. În anii de zbor nu am deschis niciodată parașuta de rezervă, nici în parașutism, nici în parapantism, deoarece ﬁind foarte consecvent în ceea ce fac, atent la condițiile meteo și atunci nu te supui riscurilor atât de mult. Dacă faci lucrurile la extrem atunci chiar devine foarte extrem și până la urmă, odată și odată tot o buctezi și nu cred că vrea nimeni chestia asta”, a precizat Blumhaghel. Performanța înseamnă să reușești să faci toate lucrurile aproape de perfecțiune pe toate planurile Aceste sporturi sunt și costisitoare, însă dacă există dorință și profesionalism nimic nu e imposibil și cu multă muncă și dedicare se pot realiza multe lucruri.

128

„Am și un job pe lângă acest sport, mă ocup de o mică firmă de construcții și îmi place foarte mult să fac asta, la fel ca și parașutismul și parapantismul îmi place să construiesc case. Din acest lucru îmi câștig existența, din asta pot să investesc în echipament pentru că este un sport foarte scump cu deplasări multe și implică multe costuri. Momentan sunt instructor voluntar la aeroclubul teritorial Deva și instructor voluntar de parapantă la Uroi, Simeria. Tot ce fac, fac din plăcere pentru copiii noștri pentru că vreau să-i învăț să ajungă și ei să facă ce fac și eu pentru că știu ce înseamnă să zbori și vreau să guste și ei plăcerea asta”, a declarat bărbatul. Diferența dintre parașutism și parapantism Oamenii care practică aceste sporturi, sunt oameni capabil care au foarte multă pregătire la o școală specializată. Aceștia nu fac acest lucru la voia întâmplării și trebuie să fie cunoscători a mai multor domenii, printre care și meteorologia. Cel mai important lucru când te apuci de zbor e să să-ți învingi teama și să-ți depășești emoția și să stăpânești aceste două lucruri. După un timp, există teama de salt, emoția de zbor, pentru că de fiecare dată trebuie să te pregătești înainte, să meargă totul ca la carte să nu greștești ceva, foarte meticulos trebuie să pregătești tot. „Ca și nivel de pregătire, parașutismul are cea mai frumoasă parte, căderea liberă, perioada de timp în care pur și simplu cazi în gol, fără să deschizi parașuta și la un salt de 4.000 de metri deschidem parașuta la 800 de metri, 3.200 de metri plutim în aer în cădere liberă în care facem fel și fel de figuri acrobatice fără să avem parașuta deschisă. Parapanta este mult mai eficace în comenzi, răspunde mult mai mult la comenzi, dar este puțin mai periculoasă, odată deschisă parașuta nu se mai poate închide în schimb parapanta se poate închide în orice moment”, a mai afirmat Blumhaghel. Cele două sporturi au și părți interesante precum aterizarea în piețe, pe stadioane cu mingea de fotbal în sân, iar profesioniștii reușesc să înceapă un meci de fotbal cu ajutorul zborului într-un mod inedit. Performerul îi îndeamnă pe toți cei care își doresc să facă acest lucru să încerce și să nu se lase învinși de teamă, deoarece pot trăi emoții și pot cunoaște sentimente nemaiîntâlnite. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

STRĂZII”

CLIPA CEA REPEDE

„VOCEA

Anamaria SANDA

Două povestiri „Vei ﬁ o femeie strașnică”

fârșit de iulie, în urmă cu 10 ani. O zi frumoasă, perfectă, cum numai vara ne poate dărui. Priveam amândoi cum luciul apei din barajul Valea de Pești nu era deranjat de nimic, oglindind brazii, cerul, norii cu formele lor ciudate, însă gheara din jurul inimii contrazicea liniștea sub care domneau furtuni. Aici era locul nostru de reculegere. Nu am crezut că sunt în stare să vorbesc, dar cuvintele au ieșit, gâtuite: – Și ce o să mă fac eu fără tine? Cum merg mai departe? – O, fii pe pace! Vei deveni o femeie strașnică! Sunt sigur de asta. Va fi urât o vreme. După aceea te vei lua cu viața și vei uita. Când îți vei aminti, nu va mai fi ca acum, îmi spune, zâmbind. – Cum ai putea ști? – Știu. E simplu. Simt. Cunosc. Știu cum vei fi peste 10 ani. Vei fi departe. – …. Și ea? Ce va face ea fără tine? Ochii i se îngustează, iar buzele i se strâng, așa cum face de fiecare dată când e deranjat de ceva. – Și ea va fi bine. Va iubi. Va avea copii. Și poate e mai bine așa. Noi ne-am dezvăluit doar partea frumoasă a firilor noastre până acum. Nu avem cum să ne dezamăgim, să ajungem să ne întrebăm dacă alegerile noastre au fost corecte sau nu. De fapt, nu mai avem timp să arătăm urâtul, cum se întâmplă cu oamenii care stau ani buni împreună. Apoi a tăcut, fiind furați amândoi de gândurile noastre. M-a condus acasă și, în fața blocului, mi-a sărutat mâna: „Ana, nu uita! Vei fi o femeie strașnică. Am încredere în tine”. Șase luni mai târziu, a adormit în moarte, răpus de o formă agresivă de cancer, la numai 30 de ani. Săptămâni întregi mi-am amintit de BANCHETUL 4-5-6 / 2016

discuțiile noastre despre muzică, despre cărți, despre dragostea lor frumoasă, pe care-mi doream s-o trăiesc și eu cândva. Zilele trecute am revăzut-o pe ea. Este mai frumoasă ca niciodată, cu doi copii de mână, pe care-i ducea la grădiniță. Copiii ei. Ai ei și ai altui bărbat. Am vorbit puțin. Ce poți povesti cu un om pe care nu l-ai văzut de niște ani? Legăturile se rup, oricât ne-am agăța de iluzia prieteniei care rezistă zeci de ani, dincolo de distanțe și pauze. El a avut dreptate doar într-o privință. Da, „ne-am luat cu viața” și am uitat de el. Sunt rare momentele în care, dintr-un sertar al memoriei, apare zâmbind fericit, cu părul ciufulit de vânt, în timp ce mă roagă să le fac o fotografie. Viața m-a adus aproape de ultimul loc în care am discutat noi, atunci, demult. Am un traseu de alergare care trece pe acolo, pe marginea lacului. Și-n zilele frumoase, cu mult soare, mă opresc și-mi amintesc de el: un bărbat tânăr, energic, frumos și îndrăgostit cum n-am văzut pe mulți alții. Oare cum ar fi arătat prietenia noastră acum? Cum ar fi fost el în rolul de tată? Cum ar fi fost ea? Și oare cum m-ar fi schimbat prietenia noastră? Am mai fi râs înecați de lacrimi la niște glume pe care doar noi le înțelegeam? Am mai fi privit cerul, lipiți de pământ, în miros de flori sălbatice, încercând să găsim o poveste fiecărei forme desenate de nori? I-aș mai fi povestit despre toate acele lucruri care nu sunt demne, care mă fac să mă rușinez de mine ca om, știind că a fost singurul care nu m-a judecat niciodată? Au trecut 10 ani, însă nu, nu sunt „o femeie strașnică”. Sunt construită din temeri, confuzie, tristețe și multă nefericire. Și mă întreb, obsesiv, de la o vreme, dacă alegerile din viața mea au fost bune, dacă pot dezamăgi și pot fi dezamăgită mai mult de atât.

129

„Vocea

străzii”

Clipa cea repede

Tataia - Tataie, de unde vine ploaia? - Din nori, fata mea. - Ce se întâmplă cu norii când plouă? - Plâng. Eu, cu gura căscată de mirare, nu mă pot opri din întrebări: - De ce plâng, tataie? - Sunt triști, Anuță dragă. - De ce sunt triști? Că sunt pe cer, lângă Doamne-Doamne. Bunicul, ascunzându-și un zâmbet: - Sunt triști când fetițele care nu sunt cuminți pun o grămadă de întrebări. Eu și bunicul, într-o poieniță în pădurea Gurandei, culegând flori pentru bunica. Vede că m-am întristat brusc și mai am puțin și plâng: - Ce ai, Anuță dragă? - Tataie, eram precisă că o s-o văd pe Zâna Zorilor. Și nu-i aici. I-am adus chiar și bomboane. Nu-i place de mine dacă s-a ascuns. Bunicul îngenunchează în fața mea și-mi spune, sărutându-mă pe frunte: - Ba da, e aici. Eu o văd în fiecare zi. - Unde-i, tataie? - Tu ești, fetița mea. Tu ești Zâna Zorilor și zâna mea. Doar că nu știi asta. Ani buni după asta am trăit convinsă că sunt vreo zână, fiindcă așa-mi spusese el, bunicul meu drag. - Tataie, de ce sunt câinii câini? - Că așa i-a făcut Dumnezeu. - Și pisicile de ce sunt pisici? - Că așa le-a făcut Dumnezeu. - Și vacile de ce sunt vaci? - Că așa le-a făcut Dumnezeu. - Și Dumnezeu unde stă, tataie? - E peste tot, fata mea. - Unde? Că nu-l văd? Din nou, bunicul meu, împovărat de ani, îngenunchează în fața mea, îmi ia mâna și mi-o pune pe inimă: - El e aici, fata mea. Și mai e și aici, în minte. Dacă închizi ochii, o să-l auzi și o să-l vezi. Mai am și acum o scrisoare veche de 25 de ani, primită de părinții mei de la bunici: „Dragii noștri, Astăzi, Anuța a împlinit patru ani. I-am spus că atunci când va împlini patru ani va fi fată mare și o să poată să care damigeana cu vin. I-am golit-o aseară și azi dimineață, după ce s-a trezit, s-a dus direct la ea.

130

A țipat de fericire c-a putut s-o ridice și toată ziua a cântat prin casă că de-acum e fată mare și are voie și să sape în grădină. A făcut și ședință cu câinii și cu mâțele să le spună că e și mai șefă peste ei, că e fată mare de-acum. După aia și-a pus o perdea în cap și ne-a cântat „Și s-o dus Ciocănița la broaște, măi, măi”. Bunicul a fost un bărbat frumos, deștept, care-a cunoscut ororile lagărului în cel de-al Doilea Război Mondial. Dar foametea, teroarea, tortura nu l-au înrăit. A fost un om bun, sensibil, credincios, cu un suflet mare. A făcut și greșeli, pentru care, probabil, a plătit. A fost mai apropiat cu nepoții decât cu copiii, iar pe mine, de la trei luni la cinci ani, m-a crescut împreună cu bunica, până când ea a murit. Nu l-am văzut de multă vreme, fiindcă, inevitabil, pe măsură ce creștem și ne luăm cu viața, uităm să trecem des pe la cei dragi. Credem că ei vor fi acolo, veșnic, pentru noi, așteptându-ne. Și nu-i așa. În urmă cu doi ani bunicul a murit, la mii de kilometri depărtare, în Tesalonic, acolo unde băiatul lui cel mare a avut grijă de el în ultimii ani. Până acum n-am putut să plâng. El, tataia meu, cu ochii albaștri ca cerul, în timp ce-mi pupa mâinile și-mi spunea că e bine „să ne pupăm pe obraji și pe frunte, ca să nu luăm microbi”; care mă îmbia cu bucăți de rahat; care mă certa, jumătate supărat, jumătate zâmbind, că puteam să mă transform într-o râioasă, fiindcă pupasem toate broaștele de la baltă, în speranța c-o să-mi găsesc FătFrumosul; citindu-mi povești și spunându-mi poezii, în vreme ce încerca să adoarmă după o zi obositoare la câmp; când mă îmbrăca cu cea mai frumoasă rochiță și mergea de mână cu mine, spunându-le tuturor din sat că nepoata lui e „cea mai frumoasă, că doar e fata lui Adrian”, băiatul lui cel mic; care mă punea pe sanie și-l punea pe Nero să mă tragă; care nu se supăra când îmi făceam culcuș între câinii și mâțele care trăiau în armonie în ograda noastră; care-mi arăta, în vie, căpșunile care crescuseră doar pentru mine, puse acolo cu mâna lui. Și ochii-i râdeau de fiecare dată când îl pupam, îl îmbrățișam și-i spuneam „tataie, dar matale ai fața boțită rău de tot. Ar trebui ca mamaia s-o calce”. Odată cu moartea lui, s-a dus și ultimul crâmpei din copilăria mea frumoasă, petrecută la țară și mi-s goală, ca o tinichea zăngănitoare. Și știu că niciodată, cât oi mai trăi, n-oi mai merge pe acolo, fiindcă acolo, „la țară”, nu mai e la fel fără cei care m-au crescut. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

VIS PLASTICA

Marian BARBU

SCRIERI DESPRE ARTĂ I. PICTORUL ȘI ORIGINEA LUI

iind consilier al Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu”, din Petroșani, am avut o lungă și benefică discuție cu scriitorul Dumitru Velea, președintele Fundației și Directorul executiv al activităților financiar-bancare ale acesteia, privind titlul cărții de față, cu totul necomercial. Dar… Căci este un… dar, care a fost pronunțat cu apăsat accent de convingere că arta autentică nu trebuie să aibă de a face în mod expres, adică să fie subjugată ab initio comerțului. Așa că titlul albumului va să rămână Petru Birău – arta ca reînceput și adăpost, 2012, format 18,4/24,4, 64 pagini, clapele interioare având ilustrate portretele pictorului (I) și al scriitorului (IV). Pe întinderea cuprinsului, derulat în zece subtitluri – poetul și filosoful, regizorul, omul de teatru Dumitru Velea – suspicionează cu un limbaj, pilduitor pentru confrați, rostul biografiei pictorului în neamul momârlanilor, autenticitate și început de originalitate pentru cei care vor veni în rândurile oamenilor de munte. Descifrând îndeajuns mirajul locurilor în care s-a născut Petru Birău, tot D. Velea îi fixează și o fișă biografică. S-a născut la 12 mai 1966, în localitatea Cimpa, județul Hunedoara. În prezent, este profesor de Educație Plastică, la Colegiul Tehnic „Constantin Brâncuși”, din Petrila. Are absolvite cursuri de speBANCHETUL 4-5-6 / 2016

cialitate în Tg. Jiu, Cluj-Napoca și Petroșani, ca și două masterate – în Psihologie, la Univ. „Spiru Haret”, din București, și în Pictură, la Universitatea de Vest, din Timișoara. În privința personalelor de artă plastică, într-un catalog al său, am reținut, începând din 1993, la Cluj-Napoca, Petroșani, Hunedoara, Deva, Petrila, Tg. Jiu, apoi, în Franța, cu itinerante în câteva orașe, în 2007 și 2011. A fost prezent, până în 1912, la 18 expoziții de grup, fiindu-i semnalată participarea la zece tabere de creație plastică. Petru Birău este și om al cuvântului, l-am descoperit în publicistică prin cărțile: Pântecele chitului (2004), Multiplii și submultiplii cuvântului (2004), Risipiri – în lumea artelor (2008). Ca și în scrieri pentru copii: Povestea puiului de lup (2003) și Păianjenul din Fântână (2005). Așadar, un artist complet. Cele câteva zeci de reproduceri la policromie, din interiorul albumului, datorate tehnoredactorului Elena Pătruoi, de la Editura „Sitech”, din Craiova, împlinesc fericit textul lui Dumitru Velea. Ele respiră, când aerul întremător al munților, în înțelegere cu metafizica istoriei, când cu nestinsa religie a locurilor ancestrale din această zonă a țării. Aici încă mai viețuiesc oameni robuști și drepți, cu dorul neostoit al adevărului și al dreptății.

131

Vis plastica

În prim-planul cărții sunt reproduse fotografiile și picturile bunicilor, ale părinților, alături de uleiuri pe carton, cu momente din viața momârlanilor – Nuntă momârlănească (foto din 1910 și pictură din 1992 – ulei pe carton), Târgul cucului. Subcapitolul al III-lea, intitulat Locuri privilegiate istoric, debutează cu o frază răscolitoare de conștiințe, prin care filosoful D. Velea se pronunță: „Se spune că fluviul poartă cu sine izvorul, că în oglinda sa stăruie imaginea obârșiei. Nimic mai firesc și pentru un popor, comunitate sau neam, numai că de multe ori acesta nu se mai vede din pricina întâmplărilor istorice, uneori și a propriilor ochi peste care se întinde în unele clipe solzii groși ai orbirii”. Și pe pagina de album, în care găsim o asemenea cugetare, este reprodusă o fotografie cu explicația „Mormintele familiei în ograda din spatele casei”. Iar în pagina de dreapta, un instantaneu foto, vedere generală, Cimitirul vesel de la Săpânța. Un citat din rostirile adânci ale lui Eminescu însoțește explicativ cele două fotografii, datorat, se înțelege lui Dumitru Velea. „Dacă vrei să știi viitorul unui popor (...) uită-te la crucile și literatura lui.” Cunoscutul Ion Popescu-Brădiceni scria: „Petru Birău arhaizează, dar cu mijloace de exprimare ale artisticității contemporane, preponderent, pe anumite secțiuni, nonfigurativă și/sau metafigurativă”. Aceasta ar fi compoziția de punere în pagină (16 și 17) de către regizorul Dumitru Velea, care vede în spațiu și așază în consecință. Câteva uleiuri pe pânză (I-VII), de la studiu, până la finalitate, au aplicate cele mai aprinse nuanțe ale unui roșu fenomenal pentru pictura Țapul ispășitor. Comentatorul D. Velea crede că pictorul a văzut „țapul ca lume. O lume care poartă ceea ce i s-a dat: fărădelegi și păcate. O lume care absoarbe

realul în reprezentare și face din reprezentare modul de a fi al omului, al omului «dispărut», consumat de reaua obiectualitate (…) Țapul ispășitor (…) este «țapul» pictorului care, de pe munte, coboară în vale, al artistului care din auroră privește direct în amurg”. Câteva uleiuri pe pânză care mi-au reverberat în suflet până departe: Baltă la marginea crângului (1996), Brândușe (2000), Toamnă sub nuc (2000), Dimineață de toamnă în crâng, uluitoarea pictură Nașterea mânzului (2000). Viziunea generaționistă este unică: capul mamei este văzut în mărime naturală, iar al mânzului, la proporțiile gingașe ale nașterii lui. Uleiurile alternează – pe pânză, pe carton –, iar tu ca privitor n-ai decât să ți le plasezi, vizionar, în spațiile pe care le cunoști. Subscriu cu încântare descrierii de topos a criticului de artă Dumitru Velea, care se pronunță convingător că (Petru Birău) „pictează cu candoarea specifică omului de munte, a celui ce doinește pe plai fără pretenția de a fi auzit de cineva, în afara mioarelor și a cerului, cu uimirea omului ce pare a călca pe teritorii sacre și primordiale, transfigurat de cele ce sunt, de unde primește «înscrisuri» cu valoare de lege și «comenzi artistice»”. Concluzionând, după ce pe prima copertă a Cărții-Album, a reprodus portretul mamei pictorului, iar pe coperta a IV-a, a transferat imaginea Țapului ispășitor, Dumitru Velea a scris: „Între oamenii muntelui, se spune: dacă n-ai ajuns pe vârf, înseamnă că nu ai mers destul. Petru Birău, artistul dintre ei, repetă: dacă nu poți să mai înaintezi, e semn că nu te-ai întors suficient acasă. O experiență de înaintare prin reîntoarcere. Cel pornit în ascensiunea muntelui are ca temei piatra de sub picioare și casa din urmă spre care zilnic se reîntoarce să o ducă mai departe, cât mai sus. Ca loc și locuire, ca reînceput și adăpost”.

2. MUNCA ÎL ÎNDÂRJEȘTE PE SCULPTOR

n important artist al Văii Jiului a fost Ladislau Schmidt (1930-1994). Prin activitatea sa diversă – în spațiul artelor plastice – sculptor, pictor, grafician, artă monumentală, numismatică și filatelie –, l-a determinat pe monograful biografiei și operei sale, cărturarul Dumitru Velea, din Petroșani, să-i dedice minuțioasa carte-album, Ladislau

132

Schmidt „cel cu mâna și inima de aur” 1930-1994 (144 pag.), identificându-l, în rând cu Ion D. Sîrbu, prin subtitlul adăugat. Cartea tipărită la Craiova, în 2014, sub auspiciile Editurii Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu”, din Petroșani, este un album de artă, compartimentat pe indicatorii tematici mai sus enunțați. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

VIS PLASTICA

Schmidt a fost un apropiat al lui Ion D. Sîrbu (29 iunie 1919 – 17 sept. 1989) – scriitor și filosof, născut și el în Petrila, ducând o viață zbuciumată până să plece la studii, iar după aceea a suferit în închisorile comuniste și i s-a stabilit domiciliul forțat la Craiova. Într-un ziar local „Steagul roșu” (30.X.1970), bunul său prieten, dramaturg de vocație și prozator, cu o reală chibzuință în cunoașterea structurilor epice, vorbea elogios despre talentul vocațional al lui Ladislau Schmidt, răspândit „în toate vânturile”. Nota Gary: „Televiziunea noastră i-a acordat o emisiune specială – țara întreagă l-a cunoscut, până și eu, ca simplu consătean al său, am primit la Craiova scrisori de felicitări pentru ceea ce a făcut el, singur, din proprie inițiativă, la Petrila”. Autodidact prin definiție, lucrând în mină ca un umilit al vieții, a fost, pe rând, potcovar, ajutor de miner, lăcătuș. Privindu-i din aproape și din interior biografia, D. Velea scrie apăsat: „A trebuit continuu să BANCHETUL 4-5-6 / 2016

se confrunte cu nevoile și lucrurile materiale de zi cu zi, dar și cu «curățirea» artei de subiectivismele și ilustrativismele aduse de vârtejul epocii. Smerit, a renunțat la ale sale și a încercat, pe o cale ocolită, «curățirea» și lămurirea artei. Tâlcul simbolic și transcendent al artei, născut din ghemul de dureri al omului adâncului, l-a înveșmântat în aparențe ilustrativiste, din ce în ce mai transparent, în funcție de vigilența zilei”. Este tulburător cât de meticulos s-a arătat comentatorul ca să-și cunoască îndeaproape subiectul, cu o documentație de gen, de separare pe profile de lucru, cu exactitate științifică a măsurătorilor fiecărei piese în parte, a stabilirii materialului din care s-a ridicat creația (pentru sculptură), a înțelegerii tenacității depuse, pentru ca artistul Ladislau Schmidt să facă piatra, metalul, bronzul… să i se supună. Din 1958 a realizat zeci de basoreliefuri în ipsos, participând la expoziții din țară și din străinătate, de unde s-a întors cu diplome și medalii. Alte sculpturi, în lemn sau în metal, au înnobilat spații de întreprinderi și instituții, nu numai din Valea Jiului, ci și din țară, ori din țările vecine – Polonia, Germania. Până și munții „au fost decorați” cu o operă a lui Ladislau Schmidt. Grafica, semnată de el, cuprinde acuarelă, pastel, desen, schiță, crochiuri. Dumitru Velea evidențiază Albumul Noroc bun, care are coperte din lemn pirogravat și colorat. Laudă pe bună dreptate sculpturile realizate în lut ars, porțelan, os și chiar în zăpadă (În raza izvorului, la Pietrele, Retezat, 1988). Parte din lucrările artistului au fost achiziționate de Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu”, în perioada directoratului autorului Dumitru Velea. Munca sisifică a acestuia, la întocmirea fascinantei lucrări, a primit un bene merenti de la Academicianul Răzvan Theodorescu, cunoscut în lumea oamenilor de artă și cultură, cândva în fruntea Ministerului Culturii din România. 133

VIS PLASTICA

Dumitru VELEA – Ion CÂRJOI O CONVORBIRE DE LA MOMENTUL ANIVERSAR „ION CÂRJOI LA 60 DE ANI”, din 18 mai 2000, la Casa de Cultură Deva

PICTORUL ȘI „LADA DE ZESTRE”

ultura o definim ca fiind punctele de sprijin ale unui popor, contraforturile edificiului său național. Popoarele mici au o singură șansă de-a exista în istorie: prin cultură. Câtă cultură, atâta strălucire a lor în istorie. Istoria, de fapt, se face prin opere culturale, iar operele culturale sunt rezultatul oamenilor. Și aceștia sunt printre noi, sunt spiritele care refuză ordinea zilelor pentru ordinea mare a culturii, pentru ordinea care rămâne în viața unui popor. Ion Cârjoi este un creator din domeniul artelor plastice. Pictura, după cum se știe, reprezintă avangarda în domeniul artelor. Ea a fost și este arta care se află mereu în pas cu descoperirile din știință, cu descoperirile de ultimă oră, care dau rezultate în domeniul creației. Toate descoperirile revoluționare din domeniul artei au fost exprimate mai întâi de artiștii plastici. Pictorul Ion Cârjoi vine dintr-un ținut de unde s-a ridicat revoluționarul și cel care a pus pecetea pe arta modernă a lumii, Constantin Brâncuși. Dacă sculptorul nostru s-a născut într-un sat mărunt, micuț de la poalele munților, din nordul Olteniei, în Hobița, Ion Cârjoi, pictorul, s-a născut într-un sat din sudul acesteia, din Mehedinți, Tismana. Acest sud cu albastrul apelor Dunării trebuie săși fi pus amprenta pe sufletul pictorului Ion Cârjoi și, firește, pe opera sa. El este un pictor reprezentativ și de aceea ne oprim să punem o întrebare esențială despre peisajul afectiv psihic care rezonează în opera sa. „… UMBLÂND ȘI MUNCIND CA UN CÂINE” – M-am născut la 28 martie 1940, în Tismana, comuna Devesel, jud. Mehedinți. Gospodăria pe care am moștenit-o de la mama și tot satul primite de la Cuza de la mănăstirea Tismana și, când a fost să-i pună un nume, i-a pus numele Tismana. Tu trebuie să vii acolo, să vezi satul meu pe malul Dunării, să dai cu piatra în apă, dar să lăsăm deoparte treaba asta, chestiunea este că eu m-am format între timp, văzând de copil, că așa se naște un artist, având de mic

134

un zbeng de spontaneitate, de iubire față de natură, față de tot ce se mișcă în jur, și ăsta îl avem și când am dat cu nasul de carte, am dat bine, și după aceea m-am dezvoltat eu ca artist, știind ce îmi trebuie, și am ajuns încet-încet studiind, umblând și muncind ca un câine, pe toate planurile, căci tu știi că am fost și feroviar, nu e nici o rușine, deci e bine. În copilărie, în cei șapte ani se pune amprenta acelui peisaj psihic. Vreau să-i punctăm mai bine, datorită faptului că pictura ta este metaﬁzică, adică o pictură în care culoarea trimite imediat spre universal, spre divinitate, indiferent de unde am privi. Faci parte dintre creatorii cu picioarele pe pământ și cu capul în cer, deci dintre creatorii prin excelență. Acest raport dintre pământ și cer, dintre făptura dublă a omului și divinitate, dintre imagine și obiect, se formează în memoria afectivă a copilului, a copilului care a stat de vorbă cu spiritele și unde bătrâni tăi trebuie să-ți ﬁ deschis o poartă spre cer. – Enorm, întâmplarea s-a făcut cam așa, că ai vorbit și de datele de naștere, când m-am născut, în anii 40, mă rog, am 60 de ani și mersi mulți înainte și dacă am trecut de 60 de ani sper să ajung 109 ca străbunicul meu, Nicolae Cârjoi se chema, și a murit la 109 ani, nu i s-a scos un dinte, nu știa de un farmacist, de un medicament, la 109 ani a căzut ca bradul. Dacă eu am trecut de 60 ani, eu am vrut să mor la 37 de ani, iartă-mă că-ți spun că geniile cam aici mor, să nu îți dau nume, că pot să-ți fac o listă completă, pe care o am în cap, dar nu e cazul, și după aceea nu am reușit să mor aici, de unde știu că nu mai sunt geniu, dar mă rog, mai supraviețuiesc. Când a murit și tatăl meu la 58 de ani, m-am străduit și eu să o fac acum 2-3 ani și am stat prin spitale, dar nu am reușit al dracului să mor, cum dracul să zic, sunt ca mâța aia aruncată de pe acoperiș, dai cu ea ca să moară și nu moare. Poate nu te-a lăsat culoarea, albastrul acela care e semnul propriu al tău. Mulți zic albastrul de BANCHETUL 4-5-6 / 2016

VIS PLASTICA

Cârjoi. După albastrul de Voroneț. Acela e un albastru „anonim”, al tău e un albastru personalizat. „RAOUL ȘORBAN: UITE UN ALBASTRU DE CÂRJOI!” – Prietenul, istoricul și criticul de artă Raoul Șorban a și zis: Uite un albastru de Cârjoi! Cei de la țară nu aveau cultură, nu aveau nici școală. Bunica mea nu știa carte deloc, nici o clasă nu a apucat să o facă în satul Tismana, de care am pomenit, nici nu aveam școală, dar se pricepea la socoteli, lucru la care eu nu mă pricep deloc; avea și prăvălie, vindea bomboane, gaz și chibrituri și mai știu eu ce, și sare. Era problemă, atunci cumpărau și sârbii sare de la noi, gaz și așa mai departe. Dar era cea mai mare specialistă în alesul culorilor, în scoarțe; păi, de la cine crezi că am moștenit culoarea? Și de unde crezi că știu să fiu un arhitect bun, dacă îmi dai mie să fac… Eu nu sunt un arhitect, sunt pictor și scriitor. Dacă zici să fac o clădire, pot să-ți fac un desen, așa făcea bunicul meu. El desena totuși cu un cărbune luat din vatră, el nu avea cărbune de desen, cum am eu sau, mă rog, altă sculă, dar ce lucrări făcea și cum era făcută pe hârtiuță sau pe prag, unde se nimerea, sau pe o cărămidă, pe cârpător, așa era și nu se întâmpla nimic rău în treaba asta. Și eu mă mândresc cu ei și am și scris despre ei mult. O să vezi dumneatale, ei nu sunt morți, iartă-mă că-ți spun, ei trăiesc în amintirea satului. Cele mai frumoase case din sat și din împrejurimi de mâna lui sunt făcute. „LADA DE ZESTRE” Dorim să pornim de la tabloul din spatele nostru, Lada de zestre. „Lada de zestre” care, în toată cultura populară, are o funcție esențială. Această „Ladă de zestre” ai văzut-o chiar în casa aceea a copilăriei, acoperită cu scoarțe pline de forme geometrice. Cum au trecut ea și ele în lucrările de pictură, chiar și în natura statică? – Le-am conservat bine prin documentele pe care le am și prin recuzita din atelier. Ai zis de „Ladă”, ea a ajuns un fenomen nu știu cât este ea ca pictură, pentru mine este un lucru extraordinar. Această „ladă”, îi zicea ladă de zestre. Atunci nu erau dulapuri ca acuma unde să-ți pui țoalele agățate pe cuier. Tot ce aveai pe acolo, ce-i pe mine e și în ladă, cam atât era, aveai o haină de sărbătoare, o cămașă curată… Tot în ladă, într-un loc anume, într-un fel de sertăraș, se păstrau obiectele de preț. Muica ținea acolo buricul meu uscat. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Ion Cârjoi, Natură statică, u/p, 58x64 cm, 2000, New-York

Și în chichiță? – Mălaiul, banii se puneau în chichiță. Ochiul dracului. În basmul nostru „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, în chichiță eroul o găsește pe moarte. Moartea uscată ca o seceră se ridică din chichiță și îi trage o palmă. – Și n-a rezolvat cu palma, cu palma nu rezolvi nimic. În Banat, unde ne mutasem, tatăl (după ce a ieșit la pensie a mai trăit 5 ani) a fost primar comunist și nu-i era rușine de asta că le-a făcut bine oamenilor, nu a obligat pe nimeni să intre în colectiv sau să-i bată cu borbițaii, asta fiindcă și el era fiu de țărani și știa de respectul proprietății private. Este un lucru pentru care toată lumea mă respectă din zona Banatului, nu pe mine ci pe tatăl meu: dar văzându-mă pe mine, că eu încă mai trăiesc, se pare?… Față de mulți care sunt morți și se plimbă pe stradă. – Și lada asta am descoperit-o când el ajunsese la pensie și o scosese din casă, că deja își cumpărase dulapuri boierești; mă rog, avea și el ceva mălai acolo și ținea în ea cartofi și eu când am văzut-o m-am întristat rău de tot. – „Măi tată, nu ai unde să ții cartoﬁi decât în lada asta care am iubit-o atât? – Păi, dacă îți convine, ia-o!” Am venit cu o mașină la țară, 135

VIS PLASTICA

la mijlocul lui octombrie, dar nu a fost rău. Au râs toți de mine pentru că eram cam golaș și în loc de un ghiozdan, erau și pe-atunci, dar erau scumpe, tata nu avea bani, mama nici atâta… Ai avut ghiozdan făcut dintr-un căpătâi, dintr-o țesătură în vergi? – Tata era și tâmplar, și o valiză de armată era prin atelierul lui, pe care n-a venit unul să i-o ia. Și mama i-a zis: „Mă, ăsta începe școala mâine-poimâine, cu ce se duce la școală, că nu are ghiozdan? – Bani nu avem… – Bine, dar cum se duce ăsta la școală? – Să vină cu mine la atelier”. Și a tăiat-o… a făcut o cutie mai mică, de încăpeam eu în ea, i-a pus mâner, a băițuit-o, a și lăcuit-o, puțea în clasă de i-am înnebunit pe colegi, a trebuit să stea o oră afară. Ion Cârjoi, Împărtășanie de frumos, u/p, 100x100 cm, 1970, Sala Dalles, Muzeul de Istorie, București

ca de obicei, că e greu de umblat cu cursele cu oltenii care au cuțite în coate și te zdrobesc în mașini, în autobuz. Și mi-a dat lada, am restaurat-o, era distrusă rău, și de șoricei, și am restaurat-o – , așa cum o vezi. Ai restaurat-o și ca obiect? Ai restaurat-o transformând-o în pictură. Alți prieteni de-ai noștri, scriitori, spun că în lada pe care ai primit-o, e cultura ta… – Pe undeva lada era goală, cartofii i-am lăsat lui tata. Și Eminescu și-a lăsat manuscrisele, într-o ladă, lui Maiorescu. Manuscrise care au trecut, mult mai târziu, în Biblioteca Academiei. Prin urmare, „Lada de zestre” este unul dintre simbolurile fundamentale ale poporului român. Cultura noastră populară, să-i zicem majoră, nu este decât un caz particular al culturii și, atâta timp cât putem să ne întoarcem spre ea, existăm, avem rădăcini. Dacă am tăia aceste rădăcini, nu rămânem decât ca niște flori ofilite, care în soarele prea tare al amiezii, fie el occidental, se ofilesc și se usucă. Trecem la descrierea casei. Pe mine mă interesează, partea asta etnografică, și a scoarțelor, care au trecut în pictură. – Acest mediu, de care am amintim, a pus o amprentă extraordinară pe mine. Lucru pe care l-a observat și învățătorul meu din primii ani de școală, școală întârziată. Dar aia o să vezi tu în altă parte, că am ajuns târziu la școală din cauza războiului. Mi s-au furat hainele pe tren. În loc să încep școala la 15 septembrie, cum se încep școlile, eu am început-o pe

136

Eu întotdeauna la școală, banii ﬁind puțini, luam doar caiete de scris, de desen sau bloc pentru desen nu reușeam, era un chin. Era un lux ca să cumperi un bloc pe care să desenezi. Cum ai dus-o apropo de blocul de desen? „REFERITOR LA MATERIALE, ÎNVĂȚĂTORUL, GHEORGHE STĂNCULESCU, MI LE ADUCEA” – Aici am avut noroc cu învățătorul pe care l-am amintit și căruia îi port veșnică amintire, care m-a ajutat, văzând că sunt un amărăștean de la țară. Și culmea că era oltean. El știa un lucru, că un om care-i deștept trebuie ajutat, așa a fost. Era mercenar. Ce, Constantin Brâncuși ajungea el la Paris dacă nu era perierul ăla din Craiova care l-a văzut că are talent când a făcut vioara din lăzile alea de portocale? A făcut-o aici și după aia a plecat. Referitor la materiale, învățătorul, Gheorghe Stănculescu, mi le aducea. Stăteam în gazdă la un dentist. Și când a văzut că sunt talentat, mi-a pus la dispoziție materiale și cărți din salariul acela atât de mic. Dar nu asta contează. Contează că există oameni în jur, indiferent în ce situații. Care sunt inimoși, care te pot ajuta. Eu la sărăcia mea ajut atâția tineri, doar tu îi știi din Valea Jiului, cărora eu le-am dat tot ce le-a trebuit. Dacă și eu am ajuns la rândul meu să am, ia neică, dacă vrei să lucrezi, că ai zis de blocul acela de desen, ia de la neica de aici că este, culori și așa mai departe. Și am făcut asta cu generozitate și nu-mi pare rău niciodată. Liceul unde l-ai urmat? – L-am făcut în mai multe locuri, tata era mutat des cu slujba, dar odată l-am terminat. Să spun exact unde l-am terminat. La Petroșani, la seral ultimii doi ani. Mai aveam eu de completat, și eram feroviar, BANCHETUL 4-5-6 / 2016

Vis plastica

conductor de bilete, șef de tren, nu-i nici o rușine. Am trecut prin toate muncile posibile și nici acum, dacă umblu pe stradă cum am cărat astăzi obiecte de artă, ce să-mi fie rușine?! Este o muncă și o fac cu demnitate. Cine mă vede cu obiectele în brațe mă întreabă: păi chiar dumneata trebuie să le cari? Eu le car, e munca mea, e dreptul meu să mă ocup de așa ceva și nu mi-e rușine de muncă niciodată. Între artist și obiectul artei există o relație ca între mâna mamei și copil. Despărțirea artistului de obiectul creat, de opera de artă, este dureroasă. De aceea, cred că și de vândut este foarte greu. Dar să trecem mai departe, spre facultate, spre studiile și spre profesorii a căror intervenție s-a transformat în amprenta Cârjoi. Să vedem acest fenomen de metamorfoză?

zeului. Eu personal l-am chemat și a citit din scrierile mele, zice: E foarte frumos că ți-ai amintit astea, dar bagi prea multe oltenisme. Eu scriu pentru oameni, și dau culoare locului, dacă nu scriu ce se întâmplă în zona aia. Eu degeaba vorbesc ardelenește, sau foarte clasic o limbă română perfectă, dar cui ajută? Eu am dat culoare locului, eu trebuie să duc cititorul acolo unde se petrece acțiunea. Profesori?

Am avut un profesor de pictură Adalbert Luca, era maghiar. Avea o figură de husar cu mustața aia nemaipomenită și aspru, dur. Când s-au constituit grupele de studenți s-a uitat pe actele care erau acolo, majoritatea erau absolvenți de la școlile medii de artă plastică, în special din Timișoara și Arad. Nu-l luăm în grupă că uite vine de la C.F.R. și nu are un liceu de specialitate, – Subiectul este interesant așa cum l-ai pus, deja e cunoscut ne strică grupa. După aceea îmi spune el: Iartă-mă că vă spun, prin scrieri, probabil că ai citit. dar încercați la altă grupă, că Dar chestiunea e următoarea. Eu fiind om al muncii, să zicem femajoritatea de aici, din grupa roviar, când vedeam că intră un pe care mi-am ales-o, sunt absolvenți din școli medii de artă individ cu șevaletul sau cu mapa plastică și nu altceva, ca să nucu lucrări, tresărea inima în mi stricați mie grupa. Și m-am mine. Eu am fost talentat de mic, dus la unul la altul, m-a trimis ca dar tata a zis că arta este pentru pe un câine, dar nu m-am supărat boieri și nu pentru noi, sărăntocii, așa cum zicea el, și era conpe el și e prieten cu mine, deși e în străinătate demult, dar când vins că artiștii mor tuberculoși. ne întâlnim suntem ca frații. Și Da, arta pentru români până la urmă am venit la el. Nu au făcut-o desculții, și cred în mă primește nimeni, lăsați-mă acest lucru. A făcut-o Brâncuși, aici o lună, două, să vedeți cum un desculț; a făcut-o Eminescu, sunt, dacă nu, mă duc la C.F.R. Ion Cârjoi, Autoportret, un altul. Și cred la ora actuală din nou. Era mai bine, câștigam u/p, 60 x 80 cm, 1973 că arta nu este ceva de import, mai bine decât acuma, cu pensia dinspre occident, ci este arta pe care creează copiii mea de 600 mii lei. Și după aia, anul următor am fățăranilor, țăranii autentici, prin ea își spun numele, cut grafică cu Hildegard Fakner Klepper. I-a plecat cum îi cheamă. copilul și după aceea au plecat și părinții după el și nu „…FIND CONDUCTOR DE BILETE, CÂND au făcut nimic rău, nici pentru mine, nici pentru țară. VEDEAM CÂTE UNUL CĂ URCĂ CU Și profesorul Adalbert Luca, recomandându-ne lui ȘEVALETUL, ÎL PUNEAM LA CLASA I…” Hildegard Fakner Klepper, după listele sale cu notări, – Chestiunea e că eu, fiind conductor de bilete, zicea așa: Ăsta-i chiulangiu, ăsta-i cutare, asta s-a când vedeam câte unul că urcă cu șevaletul, îl pu- măritat, era fată bună, dar acum, de când s-a măritat neam la clasa I, deși el avea bilet la a II-a, sau poate îi stă mintea la pat sau la copil, și ajunge la mine (zic nici nu avea. Îmi era drag să stau lângă ei. L-am cu- acuma, ce mi-o coace ăsta?), student eminent. Se mai noscut și pe Ion Vlasiu, care a scris trilogia memoria- uită odată acolo prin notele alea ce le avea în liste, listică Am plecat din sat, Singur printre străini și O eminent și a zis a treia oară eminent și ia copleșit pe singură iubire, și l-am chemat la Deva, unde a adus colegi. Colegi știau mai înainte decât el că eram emicele trei lucrări Horia, Cloșca și Crișan din fața Mu- nent. Nu e nici o gratuitate, să mă ierte Dumnezeu, BANCHETUL 4-5-6 / 2016

137

VIS PLASTICA

așa s-a întâmplat să fie. Hei, atunci mi-am pus eu întrebarea asupra „Lăzii de zestre”, păi tehnică știu, că a zis Luca: știi o tehnică extraordinară. Bine, tehnica e tehnică. Tu ții un condei în mână, știi să scrii și scrii bine, nu te laud, dar te cânt. Și chestiunea e următoarea, când mi-a zis că sunt student eminent: deja am trecut peste toate tehnicile, le știam. Nu exista o dată să vină cineva în inspecție, să nu-mi ceară mie lucrările să le arate. Și colegii își aplecau obrazul. Doamna Hildegard a ajuns să înțeleagă că eu sunt… a fost și la Deva, eu i-am făcut prezentarea la galeria asta mică, nu aveam pe cea mare atunci. Și zice: „Mi-ai salvat onoarea că știind, că-mi pleacă din țară copilul, și că vom pleca și noi vom după el…” Am reabilitat-o în fața criticilor, de pe vremea aia. Dacă se întâmpla un eveniment din ăsta, te cataloga incapabil, impotent, nenorocit. Și am scris ce trebuia să scriu despre ea. Că era nemțoaică, ce dacă era nemțoaică, pentru mine toți sunt români. De fapt, pictorul Ion Cârjoi este o conștiință artistică și o conștiință estetică. El este dublat pe deasupra și de un scriitor, și de un spirit critic. El privește întotdeauna cu ochiul minții lucrările artei. De obicei, cum se știe în estetică, s-a formulat: artiștii nu știu dar o fac. De data aceasta, nu doar că artiștii o fac, dar și știu cum și ce se întâmplă cu arta. Ca atare, avem în față un pictor și, în același timp, un comentator avizat al artei. Acest spirit critic cu care este dublat. De aceea, eu am considerat că trebuie să stăm de vorbă cu pictorul Ion Cârjoi și cred că artiștii moderni, cei care reprezintă arta la această cumpănă a mileniilor, sunt cei reflexivi. Deci un pictor reflexiv, un artist în care metafizica și-a găsit loc ca într-un vas. Să revenim la anul al IV-lea, sau la unul din tablourile reprezentative din facultate? – A fost o lucrare pe care eu am dat-o cadou, când am venit de la Petroșani la Deva, fostului președinte Stoican, dar nu-i nimic rău că eu i-am dat-o din dragoste, fiindcă el iubea arta. Și el era un om de cultură, să spunem numai că era prieten cu Romul Munteanu, unul din criticii mari ai țării, sau cu istorici, ca Hadrian Daicoviciu. Da, și țin la el foarte mult, lăsând la o parte că e din zona Mehedinți. El e de la Izverna, eu sunt de la Dunăre, el este de pe munți. El vedea mai bine, eu vedeam numai în baltă peștele și unduirile albastre, sclipirile. Această lucrare este la el. O vecină de la Timișora avea în casă o bancă din asta veche, aveam și eu la țară pe vremuri, dar a dispărut. Noi nu am mai stat la țară multă vreme. Și mama mă trimitea cu găleata de lături ca să

138

Ion Cârjoi, Lada pictată, u/p, 110x120 cm, 178, Muzeul județean Deva

dau la porci, fiind student, dar nu-mi era rușine, și carnea e bună. Porcii erau ai vecinei, nu ai noștri. Și o văd pe aia și-i cer banca. „Dacă-ți place, Neluco (era unguroaică), ia-o!” Atelierul pictorului Cârjoi este de fapt un muzeu etnograﬁc, un muzeu al țăranului, al olteanului, al Țăranului cu majusculă, al celui care ne reprezintă valorile în sensul deplin al cuvântului. – Eu am luat banca și încă ceva de pe acolo. M-am gândit că și eu am avut la țară una de asta. Așa stăteau bunicii mei, mă rog, asta era transilvăneană, dar nu contează, mie mi-a localizat ideea că și eu am avut ceva similar cu asta. Eu nu fac distincție între arte, eu o apreciez pe a mea că este stilizată. Un popor care a fost static și-a văzut de vatra lui ș.a.m.d. Sigur că și-a creat o artă, noi nu copiem natura, noi nu facem didacticism. Noi am ajuns să stilizăm, să ducem totul la maximum, la geometrizare, la sinteze. „ALBASTRUL ERA ÎN SÂNGELE MEU…” Nu întâmplător, Goethe, care vedea lumea simbolic, tot ceea ce este vizibil, ca un simbol, ca ﬁind carnea unei metafore, încerca să reducă lumea la o frunză, frunza esențială. Probabil, un pictor încearcă să o reducă la o culoare, la un obiect. Cred că tu o reduci la albastru. Acum să vorbim despre culori, despre albastrul Cârjoi. BANCHETUL 4-5-6 / 2016

VIS PLASTICA

– Albastrul era în sângele meu, deși eu cred că sunt verde pe dinăuntru, că am mâncat multă verdeață. Albastrul tău nu ține de expresioniști, ci de esențialism? – Sigur că da. N-a fost o piesă de forțare, eu cu ăsta m-am născut. Și acum, când am fost la țară de sărbători, am admirat exact aceleași lucruri pe care le-am constatat de-a lungul anilor, că albastrul e al meu. M-am uitat la ușile caselor, la albul pereților pe care l-am refăcut vara aceasta. Am formulat deseori despre pictura ta: culorile degajă energie. Sunt culori puternice, culori contrastante și au o anumită transluciditate, puritate. Nu în sens că sunt limpezi. Sunt translucide, prin ele vedem ideea. La tine nici o culoare nu pare să ﬁe amorfă, fără sens, fără ca în ea să vedem cum înﬂorește ideea. Din dialogul culorilor, care cred că sună muzical, la un moment dat, auzim un ritm al lor, tocmai prin contrastări. Cum obții contrastele și ritmul?

închega repede. Singura culoare pe care nu puteai să o ții multă vreme. În timpul studenției, ﬁind prieten cu V.G. Paleolog și, făcând el cercetări asupra culorilor din biserica Sf. Dumitru din Craiova, a ajuns la o idee despre viteza de propagare a culorilor. Probabil că în momentul când culorile sunt pure au această viteză de propagare maximă și încep să vibreze. Haideți să desfacem puțin ﬁrul și să vedem cum vibrează în ochii privitorului? „MIE ÎMI PARE RĂU DE CASELE CARE NU AU O CARTE, UN TABLOU” – Privitorii, fiind publicul amator de artă și indivizii care iubesc arta, că eu numai la ăștia mă refer, nu la ignoranții care, când văd tablouri, merg mai departe. Acum și din cauza sărăciei. Dacă ar fi existat o subzistență a omului în afară de a-și procura „furajele” și încălțămintea sau mai știu eu ce și să-i rămână bani și de o carte și de un tablou… Mie îmi pare rău de casele care nu au o carte, un tablou. E urât.

– Făcând studii, și destul Un tablou are funcția unei de bine, și de îndelungat. Eu leicoane? am mai prelungit de dragul de a – Poate să substituie și o căuta arta și pe cont propriu. Am icoană. Am făcut icoane și fac și constatat următorul lucru: că un acum când mai am timp. Funcpictor care învață să facă niște ția culorilor este extraordinară. game cromatice, armonii cromaEle trebuie să o rezolve, ele între tice, amestecă culorile. Mie asta ele, e o dispută între ele până se nu mi-a plăcut. Într-o culoare, pe împacă. Și culmea este că peste care ți-ai luat-o pură, pui negru, Ion Cârjoi, Soția artistului ani de zile este și mai bine. Cum pui alb până iese un fel de ciment u/p, 60x80 cm, 1973 ai văzut, expoziția asta de aici. sau mai știu eu ce. Eu m-am Când le-am făcut primele, așa la apropiat de culoarea pură. Culoaînceput, e o trăsnaie că eu știu că se pot amesteca, rea pusă alături cu altă culoare pură cu care nu se îm- uite acuma cum sunt! Mi se par atât de proaspete și pacă. Deci, să spun de albastru. Albastrul eu îl bag cu de frumoase. A fost o încercare, dar încercarea a răroșu carmin, sânge organic și treaba iese foarte bine. mas definitivă. Ele se împacă până la urmă, dar eu trebuie să le bat în De aceea, ele trimit spre folclorul nostru, spre cap până… și cu verdele, de minune ies, ocru. Chestiunea este cum îți pui problematica, și dacă ai forță lada și scoarțele de care aminteam. Trimit spre elesă faci treaba asta, o faci bine. Și acum multă lume se mentaritate, spre protofolclor, spre rădăcinile anmiră, nu știu din ce motive, cum se poate o armonie cestrale, unde culorile vin și vorbesc ca niște sfinți cromatică, fără să amesteci culoarea. La mine culoa- și fiecare pe traiectoria sa, iar noi auzim numai diarea e aproape pură. Dacă pun albastru de mangan sau logul dintre ele. Acum, când ai împlinit 60 de ani, ai albastru cobalt și pun un roșu sânge carmin. De fapt organizat o expoziție cu puține tablouri, fiindcă nu a prin sânge, nu știu dacă chiar din sânge, o mai fac și fost spațiu la Casa de cultură din Deva. Retrospectiva acum, dar atunci se producea din sânge, de aceea se sper să o faci la Petroșani… că ai locuit și ai lucrat BANCHETUL 4-5-6 / 2016

139

VIS PLASTICA

„NU MĂ CĂUTAȚI PÂNĂ NU TREC DINCOLO” – Pe mine. Eu trec dincolo de portalul ăsta, de aia am pus albastru. Eu am trecut dincolo deocamdată, dar nu de tot. Nu mă căutați până nu trec dincolo.

Ion Cârjoi, Lăutari în parc (Omagiu lui Brâncuși), u/p, 110x100 cm, 1972, Colecție particulară, doctor Iulian Stratan, Iași

acolo 13 ani, în Sala de arte plastice a Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu”. În tablourile de aici vedem o dimensiune a operei tale, cea „arhitecturală”. Mă refer la reprezentarea de portaluri, la biserici, altare care trec în tablou și tabloul devine poarta respectivă, parcă el este trecerea spre dincolo, el este trecerea între cele două lumi și chiar spre curtea țărănească care este și ea tot un loc sacru pentru țăran, pentru familie. Vatra aceea a unei case țărănești nu are altă funcție decât a ﬁ locul sacru, de comuniune între omul respectiv și divinitate. Acolo, la focul din vatră, se fac multe lucruri, care reprezintă nașterea, nunta, moartea. Deci funcția pragului, funcția vetrei, toate au o funcționalitate. La fel sunt și la ora actuală, sunt sacre. Dar să trecem la acest aspect arhitectural, care ia chip în opera ta picturală. – S-a amintit mai înainte că e ceva în genele astea ale mele, de bunicul, care putea să-ți facă și Casa de Cultură. Făcea, nu știu dacă mai bine, dar la nivelul la care el era. Îi spunea ce funcționalitate are și o făcea. Eu simțeam asta, pentru că eram pe lângă el de mic. Nu puteam să-l ajut prea mult, că el avea o mândrie extraordinară. Când se termina casa și era de pus căpriorul… Știi ce e căpriorul? El ridica plosca cu busuiocul legat de ea, făcea semnul crucii, și apoi cobora. Firește, cu plosca, și o bea cu stăpânii casei. În spate avem un Portal cu iarbă, a cărui ușă este un albastru care desparte două lumi. Tu ce pui în aceste portaluri?

140

Acest prag albastru era un simbol și pentru Ion D. Sîrbu și cred că este un simbol și în cultura populară, trecerea dincolo, în acest albastru, să-i zicem, fereastră spre divinitate. Vedem dincoace iarba, deci natura, elementul vieții. Al vieții obișnuite, cosmice, și dincolo, al vieții eterne. În acel albastru ne putem imagina viața pe care a simbolizat-o Iisus prin înviere, prin a muri o dată și a se naște de două ori. Albastrul acesta este re-nașterea, cum am zice, a creatorului și a operei. Avem, în același timp, și tabloul în care natura este surprinsă cu transluciditatea, cu partea spiritualizată a ei, cu partea divină. O căpiță, sau iarbă, sau pomi, deci colinele, care poartă cu sine o umbră, și umbra aceasta este albastră. Numai în teoriile privitoare la culoare, care i-au adus atâta bucurie și necazuri lui Goethe, a apărut această idee că umbra este albastră. Când lumina cade pe zăpadă, generează un albastru. De data aceasta, este o umbră obișnuită, albastră când lumina cade pe galben. Umbră albastră. Cred că sub această umbră umblă spiritele, sau partea eternă a omului. – Umbra albastră e de la mine, nu mă interesează ce se întâmplă în natură. Ba mă interesează că am văzut cum e. Un prieten de al meu, a răposat de mult, terminase o facultate la Cluj și avea un profesor de desen care-i spunea: Băiete, umbra se face numai violet! Și el era obligat să pună violet, ca să ia o notă bună. Eu am considerat că umbra e albastră, și de este albastră, este de la mine, eu am pus-o și nu altul. Pictorul Ion Cârjoi nu a pictat numai locurile sacre de la țară, locurile care se văd, să le spunem de deasupra pământului, ci și locuri și obiecte care sunt sub pământ, care sunt acel trecut istoric, acele oase care vorbesc, acele piese romane. Un tablou al său se cheamă Sarmisegetuza, un altul Sarcofagul Roman în care piatra apare cu un triunghi, cu acele tăieturi exacte cum este și la Brâncuși în Coloană. Acele tăieturi directe în forme geometrice, nu șlefuite, plane. Acest Sarcofag și pietrele de la Sarmisegetuza nu sunt decât partea spirituală ascunsă în pământ pe care o purtăm cu pământul nostru, în „Lada de zestre” a noastră, o purtăm în desagii și în suﬂetul nostru, o luăm cu noi, dar o transmitem și celor de după noi. Un tablou care m-a uimit este Confesiuni la lună plină, în care apar crucile, probabil din ținuBANCHETUL 4-5-6 / 2016

VIS PLASTICA

tul subcarpatic, care sunt o familie: bărbat, femeie, copil și chiar o troiță. Am sesizat că pentru copil părțile care ar reprezenta brațele sau brațele crucii iau formă de aripi. Probabil candoarea și faptul că un copil este mai aproape de divinitate, mai aproape de Eden, de Dumnezeu, de unde omul ar ﬁ fost izgonit. Sunt trei cruci și troița prinse în taifas. Sunt spiritele în dialog sub lună plină. Așa vorbesc strămoși noștri sau cei care sunt dincolo și ne patronează. Acest aspect arată o viziune unitară asupra lumii, arată că viața aceasta, cea palpabilă, este un caz particular al vieții eterne, că moartea este și ea o părere cum zice Eminescu, și viața eternă, confesiunea, dialogul se poartă dincolo și de acolo spiritele ne patronează. Există chiar o zi în calendar când oameni merg la cimitir ca să vorbească cu bătrânii, cu morții și vorbesc, se încarcă cu energie și chiar de partea bună a lucrurilor; ei vor să înțeleagă destinul, să vadă cum trebuie să meargă mai departe încă un an de zile; este un dialog, se poate și cotidian, nu e o glumă, nu este o imaginație, dar acestea trebuie să treacă în opera de artă, să rămână și să vorbească și peste o sută, două sute de ani, pentru ca un popor mic să participe în concertul mare al popoarelor, unele cu pretenții uriașe și de dominare chiar culturală. Haideți, despre acest dialog al umbrelor, al spiritelor, al vieții, să punctăm câteva idei. „PENTRU MINE, NIMENI NU-I MORT” – Nu vorbesc despre religie, despre reîncarnare, dar vorbesc despre religia noastră ortodoxă. Noi știm că, dacă te-ai născut, ești și dator să faci ceva pe pământul ăsta, lăsând la o parte casa pe care și-o face orice om, o livadă, o grădină. Lasă, neică, ceva în urmă! Eu știu, tu ai cărțile tale care le apreciază toată lumea, adică cei care citesc. Eu las o operă de artă, mai scriu ceva și scriu binișor. Omul nu e chiar atât de muritor, cum se zice, s-a dus, a murit, s-a turnat țărâna pe el. Nu, el rămâne în continuare. Păi, de ce rămân marile spirite? Pentru mine, nimeni nu-i mort. Blaga este mort? Pentru mine, este viu tot timpul. Eminescu spunea că dacă vrei să cunoști un popor, să-i cunoști cultura, trebuie să-i vizitezi cimitirele. Iată aceste cruci care vin și vorbesc esențial, fundamental, despre concepția noastră privitoare la viață, moarte, și a relației cu divinitatea. Bărbatul din tabloul tău reprezintă o cruce, spre deosebire de femeie, care este o jumătate de cruce, exact cum este gândit în cultura noastră populară, lucrul acesta se vede în cruci, este simbolizat în aceste cruci. Mă înBANCHETUL 4-5-6 / 2016

Ion Cârjoi, Zi geroasă II, acuarelă, 40x35 cm, 1978

treb, câți dintre artiștii de la ora actuală, care fac experimentări peste experimentări, știu lucrul acesta și se întorc spre experimentarea fundamentală, esențială, spre această relație a omului cu Dumnezeu și cu eternitatea. – S-a născut o specie de artiști de vreo 40 de ani, care nu se uită la ce văd în jur, se uită la opera altora. Și atunci ei ciupesc, se cheamă epigonia sau ciracia, așa se chemă fenomenul ăsta. Ăștia, dacă nu ciupesc ceva, nu simt nimic, pe urmă își caută și un nume, care nu mai e numele lor, că își iau un pseudonim din ăsta ciudat. Tu ai ajuns la o simplitate, simplitate care eu aș zice că este arhaică. Drumul spre ea este destul de greu și, în același timp, destul de ușor, dacă știi să te întorci spre bătrâni, spre istorie, și să auzi bătrânii din sângele tău. – Este o chestiune de onoare pentru mine, pentru că eu am respectat tot ce s-a făcut înaintea mea. Când am început să fac artă plastică, și mai târziu scrisul, am văzut muzee în țară și în străinătate. Să nu spun că primul a fost muzeul Galeria Națională de la București, plecase Regele Mihai și aveam și eu un permis de C.F.R., eram angajat. Nici nu am vorbit de expozițiile tale din țară, din străinătate. Asta ar ﬁ un alt capitol. Una din ele 141

VIS PLASTICA

menită și ce lucrări… Am văzut un Luchian, care este pictorul meu preferat, și era adus un boschet banal, semnat Ștefan Luchian. Eu nu l-am recunoscut, deși eram documentat asupra artelor plastice, și până la urmă s-a dovedit că nu era un Luchian. Au adus ca să fie așa pe acolo. Și eu gândindu-mă, dacă tot vreau să fac artă. Eram bun și la alte profesii. Puteam fi un medic de excepție și atunci nu mă mai luptam atâta cu sărăcia, să …

Ion Cârjoi, Pasăre de ﬁer, u/p 66 x 48 cm, 1977, C.C.E.S. București

e dusă în Finlanda unde avea ce să spună, despre cultura noastră. – Am spus și în Franța, în Italia și mai nou și în America. Și chestiunea cu permisul. Ție îți place pictura, mi-a zis instructorul meu. Ia permisul, du-te la casa de bilete, și pleacă să vezi Galeria Națională! Și într-adevăr, am văzut-o. Dar ce era atunci acolo… era după plecarea Regelui, era o neclaritate nemaipoION CÂRJOI s-a născut la 28 martie,1940, în satul Tismana, comuna Devesel, județul Mehedinți. 1969, absolvă Facultatea de Arte Plastice a Universității din Timișoara, având ca profesori pe Hildegard Fakner Klepper (desen) și Adalbert Luca (pictură); 1969-1973, profesor de desen la Tg. Jiu, la Liceul din Petrila, la Casa Elevilor, Petroșani; 1970, debutează cu lucrarea Împărtășanie de frumos, pictură ulei pe pânză, la Bienala de pictură și sculptură din Sala Dalles din București; 1970-1976, participă la expozițiile de grup, județene, interjudețene și centrale; la Saloanele interjudețene, la Muzeul de Artă Craiova, Casele de Cultură Petroșani și Deva; 1971 este autorizat de Patriarhia Română București, ca pictor restaurator de biserici, după efectuarea stagiilor de șantier-frescă la Biserica Mânăstirii Comana și la lucrările de restaurare la Biserica Icoanei, București, cu maestrul Ion Taﬂan; 1973, debutează în presă cu articole Arta plastică și educația civică la Petroșani; publică proză scurtă, cronici de artă, eseuri, memorialistică; 1975, participă la Expoziția omagială 20 de ani de plastică în Valea Jiului, la Casa de Cultură Petroșani; 1976, participă la Festivalul Concurs de Pictură, ediția I, la Suceava; 1977, participă la Anualele de pictură, sculptură

142

Nu este o luptă, e un sacrificiu, se știe că și în basmele noastre pentru a putea ieși Eroul din infern, să vadă acea geană a soarelui, trebuie să dea Pajurii o bucată din carnea sa, din pulpă. Și aceasta reprezintă, după cunoașterea vieții și a morții, sacrificiul, că nu poți să ieși să vezi soarele, să vezi lumina dacă nu plătești cu propria ta carne și sânge. Un artist precum Ion Cârjoi face acest sacrificiu cu fiecare lucrare, și este o lecție pentru toți artiștii, pentru criticii și amatorii de frumos, că drumul spre artă trece prin strămoși, prin protofolclor, că pentru noi drumul spre divinitate trece exact prin bătrâna „Ladă de zestre” românească.

și graﬁcă la Casa de Cultură Deva; 1977-1979, este referent artistic la Centrul de îndrumare și valoriﬁcare a creației populare al județului Hunedoara; 2000, 18 mai, Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” îi organizează la Casa de Cultură Deva, o expoziție retrospectivă „Ion Cârjoi la 60 de ani”, iar TV Parâng Petroșani îl are ca invitat în cadrul emisiunii „Puncte de sprijin”, realizată de Dumitru Velea – convorbirea o constituie textul de mai sus; 2005, este decorat cu titlul de „Cetățean de onoare” pentru contribuții aduse culturii hunedorene. Este membru al Filialei UAP Deva-Petroșani. Expoziții personale: 1970 Tg. Jiu; 1973 Craiova; 1973, 1978, 1981, 1983, 2000 și 2005 Deva; 1985 București (Sala Eforie). Expoziții în străinătate: 1981, expoziție de grup la Hyvinkää Finlanda și în Franța. Călătorii de studii în: Polonia, Bulgaria, Cehoslovacia, URSS, Finlanda, Turcia. Lucrări de artă în colecții muzeale și particulare în: Franța, Italia, Germania, Finlanda, Suedia, SUA. Colaborări: Ritmuri hunedorene, Drumul socialismului, Cuvântul liber, Scânteia tineretului, Opinii culturale, Arta, Gazeta Gorjului, Week-end, Magazin, Oglinda, Independent, Ecoul, Arhipelag. 2013, 17 mai, încetează din viață, la Deva.

BANCHETUL 4-5-6 / 2016