Banchetul

Page 1

Ä&XOWXUD H SXWHUHD SRSRDUHORU´

$3$5( 68% (*,'$ 81,81,, 6&5,,725,/25 ',1 520Æ1,$ $QXO ,9 QU LXOLH DXJXVW VHSWHPEULH

Ä7UHFăWRUXOH QX Pă MXGHFD GXSă FHOH FH OH DP IăFXW FL GXSă FHOH FH OH DP UHIX]DW D OH IDFH ´

$3$5( 68% (*,'$ 8 6 5 $QXO ,9 QU LXOLH DXJXVW VHSWHPEULH

$QD 3RGDUX 'LDQGUD 'DYLG &RQVWDQWLQ )URVLQ 1 *HRUJHVFX %RULV 0HKU

$QGUHHD 0DIWHL (PDQXHO 3RSH

(YHO\QH 0DULD &URLWRUX 0LKDHOD $OEX

'DQ $QJKHOHVFX &RSHUWD &RSHUWD

&ULVWLDQ 7ăQăVHOHD 3HUVSHFWLYD LQYHUVă ,QGLIHUHQÄ Äƒ [ FP DFULOLF SH SkQ]ă &ULVWLDQ 7ăQăVHOHD 3HUVSHFWLYD LQYHUVă (ORFYHQÄ Äƒ [ FP DFULOLF SH SkQ]ă

1XPăU LOXVWUDW FX LPDJLQL GLQ RSHUD SODVWLFă D OXL &ULVWLDQ 7ăQăVHOHD

)XQGD‫܊‬LD &XOWXUDOă Ä,RQ ' 6vUEX´ 3HWUR‫܈‬DQL VWU $YUDP ,DQFX %O DS 3HWUR‫܈‬DQL MXG +XQHGRDUD &,) &RQW %&5 52 51&% 7LSDU 6,7(&+ &UDLRYD 7HO

Ä&21‫܇‬7,,1‫܉‬$ 12$675Ä‚ 0$, %81Ä‚´ $OH[DQGUD 0LKDHOD $LRQHVHL ÃŒQ DSăUDUHD OLPELL URPkQH 'LDQGUD 'DYLG &DUH H HQLJPD ЮL XQGH H PLUDFROXO SRSRUXOXL URPkQ" 0DJGD 8UVDFKH Ä&X PRDUWHD Q FkUFă´ 3,$75$ ',1 81*+, $ &8/785,, 520Æ1( (PLQHVFX vQ OLPED OXL *RHWKH GH &KULVWLDQ : 6FKHQN 1 *HRUJHVFX (PLQHVFX ЮL DXWRFHQ]XUD 0LKDHOD 'LDQD /XS‫܈‬DQ 7HPD WLPSXOXL vQ RSHUD OXL (PLQHVFX ЮL 0LUFHD (OLDGH 9HURQLFD 0LFOH GH DQL GH OD WUHFHUHD OD 'RPQXO GH 'XPLWUX +XUXEă 3RH]LL %5Æ1&8‫܇‬, ± 3217,)8/ $57(, 02'(51( 9 * 3DOHRORJ 'HVSUH XQ GHVHQ QHFXQRVFXW DO OXL %UkQFXЮL &RQVWDQWLQ =ăUQHVFX %UkQFXЮL ± 3DOHRORJ ),/262),( $ , %UXPDUX 1RUGXO EDUEDU" ,RQ +LUJKLGX‫ ܈‬3ULHWHQLD ЮL LXELUHD ± IRUPH DOH HFKLOLEUXOXL VSLULWXDO 'UDJR‫ ܈‬1LFXOHVFX 3HWUH ЯXаHD ЮL UHIOHFаLLOH VDOH UHOLJLRDVH DVXSUD FXQRDЮWHULL 32/(026 1LFRODH %ăOD‫܈‬D 'HVSUH XQ ERE ]ăEDYă ЮL DOWH QLPLFXUL vQ DOH DEVXUGXOXL &20(17$5,, 0DULDQ %DUEX 'DQ *KLаHVFX ± 'H OD =RGLD &DQFHUXOXL OD =RGLD &DPHOHRQXOXL RUL LQYHUV 0DULQ ,DQFX 2 DYHQWXUă OD FDSăWXO OXPLL 'XPLWUX 9HOHD 0HPRULD ЮL FXYkQWXO QX SRW IL SXVH vQ ODQаXUL VDX GHVSUH R FDUWH GLQDPLWă D OXL 9RLFX /ă]ăUXа $/ =,/(, &/2327 'RUX 5RPDQ (FOLSVD GH OXQă 7$,1$ 0Ä‚5785,6,5,, 0DULDQD %XUXLDQă 7DLQD PăUWXULVLULL ,,, (92&Ä‚5, $1,9(56Ä‚5, (9(1,0(17( 35(0,, &(17(1$58/ ,21 ' 6ÃŒ5%8 LXQLH 3HWULOD ± VHSW &UDLRYD GH DQL GH OD QD‫܈‬WHUH ‫܈‬L GH OD PRDUWH ,RQ ' 6vUEX ± ,1 0(025,$0 0LUFHD &LREDQX ÃŒQ LQFLQWD VWDWRUQLFLHL 9RLFX /ă]ăUX‫ ܊‬6RFLHWDWHD XPRULVWLFă FXOWXUDOă DQRQLPă ЮL GUDPDWLFă ± ³6RYURP 6DOFLD´ 0D[ %ăQX‫܈ ܈‬L ,RQ ' 6vUEX 'XPLWUX 9HOHD 'XPLWUX 9HOHD &X ЮL GHVSUH GRXă VFULVRUL DOH OXL *DU\ )HOLFLD %LUăX 3UH]HQWDUHD SLHVHL $UFD %XQHL 6SHUDQ‫܊‬H FKLDU GH DXWRU FX RFD]LD UHSUH]HQWăULL HL vQ 3RORQLD RFWRPEULH &21925%,5, -851$/( ÃŒ16(01Ä‚5, $GLQD &vUMDQ &XYLQWH YLL ,, 0LF MXUQDO GH WUăLUL HVHQаLDOH 'XPLWUX $XJXVWLQ 'RPDQ =LJ =DJ SULQ ELEOLRWHFă ; (6(8 $OG\Q $OH[DQGHU 7DOH RI WDOHV 0RQVWUXO IUXPXVHаLL YLROHQWH 0DULD 'DQLHOD 3ăQă]DQ 3RH]LD UXJăFLXQH GLQ /LULFD OXL 'XPLWUX ,FKLP 0LUHOD 6DYLQ %ROQDYă GH 'LPLWULH 6WHODUX 3HWUX 8UVDFKH 'HVSUH SRHWXO 0LKDL 8UVDFKL 'HEXW ЮL &RQVDFUDUH 'XPLWUX 9HOHD 5RPDQXO 5DOXFăL 3DYHO VDX 6RSKLD VXE LQYD]LD LQFRQЮWLHQWXOXL 32(6,6 ‫܇‬WHIDQ $PDUL‫܊‬HL 6XEWHUDQD $QD $UGHOHDQX 3RH]LL 2WWLOLD $UGHOHDQX 3RH]LL /XFLDQ $YUDPHVFX 3RH]LL QX QXPDL GH LXELUH 0LKDL %DUEX 'HVSUH DSD ,RUGDQXOXL &ODXGLD %RWD 3RHPH $UWHPD %XUQ SRHPH $QGUHL &DXFDU SRHPH $OH[DQGUX &D]DFX 2 &DPHUă VLQJOH , 1LFROHWD &UăHWH SRHPH (YHO\QH 0DULD &URLWRUX SRHPH &RUQHOLXV 'UăJDQ SRHPH 7HRGRU 'XPH 3RHPH 5DOXFD )DUDRQ SRHPH *HR *ăOHWDUX 3RHPH 3DXOD /DYULF SRHPH $QGUHHD 0DIWHL 3RHPH ,ULQD /XFLD 0LKDOFD 3RHPH $GULDQ 0XQWHDQX 6RQHWH 0DULDQD 1HJUX JkQG SH DFRSHULЮXO OXPLL 9 0LKDHOD 2DQFHD SRHPH

$QD 3RGDUX 3RH]LL &DUPHQ 3DVDW 3RHPH &RQVWDQWLQ 6XGLWX SRHPH 'RULD ‫܇‬L‫܈‬X 3ORH‫܈‬WHDQX 3RHPH 'XPLWUX 7RPD =DUHD GLQ VRPQ 9 2DQD ‫܉‬RJDQ 3RH]LL 0DULDQD =DYDWL *DUGQHU 9HUVXUL -DSRQHULL *UXSXO 'LQFROR GH 5HWLQă 0DULD 2SUHD &H]DU )ORULQ &LREvFă +DLNX FODVLF &80 ÃŒ1‫(܉‬/(* (8 $QGUHHD 0DIWHL 3RHPDWLFD WUDJLFXOXL ЮL YLQGHFDUHD SULQ SRH]LH *DEULHOD )HFHRUX 352=Ä‚ 0LUFHD %ăGX‫ ܊‬7UHFăWRDUHOH 0QHPRQLFL 0LUFHD ,RDQ &DVLPFHD /D JDUDMH IUDJPHQWH 'DQ 'ăQLOă &XP DP ]EXUDW FX DHURSODQXO %LDQFD 'REUHVFX 6FDQHUXO &RUQHO 1LVWHD ,QWHUYLXO $QD 3RGDUX 3XQFWXO ILQDO ,; 'HHD 6WDWH 'HVSăUаLаL GH GHVWLQ XQLаL GH LXELUH $XUHO $YUDP 6WăQHVFX 3HVFăUHDVFă $GULDQ ‫܉‬LRQ ÃŒQYkUWHMLUL 75$16/$‫܉‬,81, ,RQ %DUEX 3RHPH 3RpPHV 7UDGXFWLRQ GX URXPDLQ SDU &RQVWDQWLQ )URVLQ 'RULQD %UkQGX‫܈‬D /DQGHQ 3RHPH 3RHPV 7UDGXFHUH vQ HQJOH]ă GH 'DQLHOD %XOODV 0LUFHD &LREDQX 3RHPH 3RHPV 7UDGXFHUH OLEHUă GH 0DULDQD =DYDWL *DUGQHU ЮL -RKQ (GZDUG *DUGQHU 9LUJLO 0D]LOHVFX SRHPH SRHPV 7UDGXFHUH vQ HQJOH]ă GH 1LFROHWD &UăHWH $QJHOD 1DFKH 0DPLHU 3RpPHV 3RHPH 9DOHU\ 2LVWHDQX 3RHPV 9DOHU\ 2LVWHDQX $QDUFK\ IRU D 5DLQ\ 'D\ 6SX\WHQ 'X\YLO 1HZ <RUN 7UDGXFHUH vQ URPkQă GH (PDQXHO 3RSH 7UDGXFHUH LQ VXHGH]ă GH 'RULQD %UkQGXЮD /DQGHQ 6$3,(17,$ )ORUHQWLQ 6PDUDQGDFKH 1RL DIORULVPH ,17(59,8 0LKDLO 'LDFRQHVFX 'HVSUH LPDJLQDаLH RQLULF ЮL IDQWDVWLF vQ OLWHUDWXUă ,QWHUYLX FRQVHPQDW GH 6DELQ ,RQHO :LHQHU &5,7,&Ä‚ 'LDQD 'REUL‫܊‬D %vOHD $VXO GLQ PkQHFD SRHWHL &DPHOLD $UGHOHDQ ,RQHO %RWD ,GLOD FX OXPHD DQWRORJDUHD PHPRULHL ЮL UHJăVLUHD QDWXULL LFRQRFODVWH D SRHPXOXL $OWH FRQILJXUăUL DOH HXOXL DXFWRULDO vQ SRH]LD OXL *HR *DOHWDUX ,XOLDQ &ăWăOXL 'HVSUH %DQFKHWLЮWL 0LKDL 3HWUH 'HHD 6WDWH ,XOLDQ &KLYX &ULWLFH /LOLD 0DQROH (OLVDEHWD %RJăаDQ (XJHQ 'RUFHVFX 3RH]LD (OLVDEHWHL %RJăаDQ VDX HURWLVPXO DQWURSRFRVPLF *OLJRU +D‫܈‬D 6XIHULQ‫܊‬H DVFXQVH YLH‫܊‬L LURVLWH GH 9RLFX /ă]ăUXа 'DQLHO 0DULDQ 5DOXFD )DUDRQ )RUPD GH DJUHJDUH GLQWUH JUDYLWDаLH ЮL OHYLWDаLH 'DQLHOD 9DUYDUD 3RH]LD FD VDOYDUH GH GLQWU XQ FHYD FLXGDW 0LKDHOHL 0HUDYHL ,XOLDQ &ăWăOXL 1RWH FULWLFH 'RLQD %RQHVFX 0RQLFD /DULVD 0DQDIX $QJHOD 1$&+( 0$0,(5 1RWH FULWLFH 5DXO %ULEHWH &RUQHOLXV 'UăJDQ 75$'8&(5, :ROI YRQ $LFKHOEXUJ 3RH]LL 7UDGXFHUH GLQ OLPED JHUPDQă GH 'DQ 'ăQLOă 0DGHOHLQH %XUKDQ 9HUVXUL 7UDGXFHUH GLQ OLPED HQJOH]ă GH 0DULDQD =DYDWL *DUGQHU 6HUJKHL $OH[DQGURYLFL (VHQLQ 3RH]LL 7UDGXFHUH &RQVWDQаD 0RGHOO 'RULW 6LOEHUPDQ 3RDUWD 0LOHL ,, URPDQ 7UDGXFHUH 0HQDFKHP 0 )DOHN /Ä‚6$‫܉‬, &23,,, 6Ä‚ 9,1Ä‚ /$ 0,1( ,XOLDQ &KLYX 2 WDLQLFă QHYRLH GH SRYHЮWL =HFH SRYH‫܈‬WL GH $QD 3RGDUX 0(025,, &RQVWDQWLQ =DYDWL 9L]LWă OD 5HJLPHQWXO $UWLOHULH JUHD )5$‫܉‬,, 12‫܇‬75, '( 3(67( 3587 7DWLDQD *URVX 3RHPH $57(/( 63(&7$&2/8/8, 0LKDL 3HWUH GH YRUEă FX /XFLDQ 0DLHU GHVSUH 7LPS ЮL FRQЮWLLQаă vQ FLQHPD 9,6 3/$67,&$ 3HWUX ,OLH %LUăX 7UHL ]LOH OD %HUOLQ YLD $PVWHUGDP $ , %UXPDUX 3LFWXUD LPDJLQDWLYă &ULVWLDQ 7ăQăVHOHD 1,+,/ 6,1( '(2 3U SURI XQLY GU ,RDQ & 7H‫܈‬X )DPLOLD FUHЮWLQă Ä%LVHULFD GH DFDVă´

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”

ALEXANDRAx

Alexandra nu e doar un copil, Alexandra e chiar România: frumoasă, încrezătoare, curajoasă, abandonată, lăsată fără apărare, violată, făcută bucăţi. Alexandra e România.

AM VRUT SĂ FIU... ALEXANDRA Am vrut să fiu... am vrut doar... dar nu am mai trăit, Că azi cu sânge rece, o țară m-a jertfit! Am vrut să fiu pilonul, care v-a sprijini De mâine viitorul întregii Românii! Am vrut să fiu omida ce mâine va zbura Deasupra României... n-am vrut să fiu o stea! Visam să fiu mândria întregului popor Nu doar un caz ce are scris pe dosar "omor"! Vroiam... visam... trăiam în lumea mea frumoasă Părinții m-așteptau să mă întorc acasă... Dar Dumnezeu a vrut să-i facă să aștepte, În timp ce eu plecam spre lumi cu mult mai drepte! Au așteptat cu toții plecarea mea precoce Justiția, jandarmii... păzeau monstrul feroce... Cu un apel vroiam atât: SĂ FIU SALVATĂ! Dar ora șase vine doar dacă aștepți la poartă! Ștefania Vasile

x

Alexandra Măceşanu a fost ucisă joi, pe 25 iulie, de Gheorghe Dincă, după declaraţiile sale. Potrivit procurorilor, criminalul a uciso în jurul orei 12,00. Adolescenta de 15 ani a fost răpită din Dobrosloveni, miercuri, sechestrată în casa acestuia din Caracal, abuzată sexual şi omorâtă. Joi, după crimă, bărbatul de 66 de ani i-a incendiat trupul. Însă se pare că ar fi vorba de altceva. Incertitudinile planează. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019 1

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”

Mihaela AIONESEI

ÎN APĂRARE LIMBII ROMÂNE „Românii au dăinuit până acum, fiindcă șiau apărat mai mult limba decât viața”

Acest minunat citat nu aparține unui naționalist care „flutură steagul tricolor”, așa cum am tot auzit spunându-se despre cei care, în neodihna lor, participă la diverse acțiuni de menținere a identității naționale, ci este scris de ilustrul academician Ioan Aurel Pop. Cuvinte care evidențiază românismul și dăinuirea lui prin apărare a ceea ce li s-a lăsat mai sfânt, „limba mamii”, așa cum duios am auzit spunându-se uneori în comunitățile românești din jurul granițelor României. ...Poate fi ceva mai sfânt decât limba în care parcă auzi susurul laptelui din sânul mamei? Pentru LIMBA ROMÂNĂ trebuie să apeși o singură tastă, a inimii. Și ea îți va deschide lumea de basm dincolo de pântecul mamei. Acolo unde doinele șoptite în timp ce așteptai să crești, capătă contur. Vezi râurile despre care îți cânta în ochii ei la fel de verzi ca pădurea. Negri ca mura, misterioși precum 2

chihlimbarul. Ori ca seninul cerului spre care te înălța odată cu rugăciunile care parcă din sufletul ei creșteau. Așa cum macii în lanul de grâu se ridicau să vadă cum descrește noaptea pe prispa casei, de se mira luna când brațele ei ca două liane te legănau în susurul care alina, alinta: dormi cu mama puișor/ dormi pe-un colț de norișor/ îngerii ți-or săruta ochișorii/ până or răsări zorii. Și zorii soseau luminați de zâmbetul ei... Mama.

Protest pentru Limba Română, 29 iulie 2018, București

Cuvântul Mama vine din albul bumbacului, din lacrima străbunilor, poate chiar din plânsul pruncului Iisus. „Bătrânii îl visează./ Bolnavii îl șoptesc./ Muții îl gândesc./ Fricoșii îl strigă./ Orfanii îl lacrimă./ Răniții îl cheamă.” – cum frumos spunea poetul Grigore Vieru. Este singurul cuvânt rostit aproape la fel în toate limbile de copiii lumii, Mama... Nu e minunat? Lingviștii spun că universalitatea acestui cuvânt se BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” datorează mișcării pe care o face gura pruncului în momentul alăptării la sân. Este „cea mai naturală mișcare și, implicit, cel mai natural sunet al maternității.” Nu e un dar dumnezeiesc să știi că cel mai duios cuvânt din lume este rostit în frumoasa ta limbă română? Că buzele au luat forma sânului înainte de a deveni cuvânt? Cine ar putea să renege sânul care l-a învățat să soarbă seva vieții? E ca și cum un ram nu și-ar recunoaște rădăcina. Și caută și tot caută să-și însușească ceva ce nu-i aparține, așa cum fac și cei care uită că au fost încă de la naștere înfășați în ea. Încă-i mai simt uneori mirosul de lapte în scutecul de bumbăcel, de aceea pentru mine Limba Română este Sfântă. Este acea tainică legătură cu cerul și pământul, cu mama, cu străbunii...

Protest pentru Limba Română, 7 iulie 2019

Din păcate nu toți se simt stăpâniți de acest duios mister, limba română. În apărarea limbii române ies și în zilele noastre românii în stradă. Pe ploaie, în arșița soarelui, în furtună... Nu contează! Si, pentru că se atentează la suveranitatea ei, ei strigă: „Nu vrem maghiara a doua limbă oficială de stat!” S-a întâmplat anul trecut în București când români veniți din toată țara au ieșit la protest în apărarea limbii române și împotriva Codului Administrativ care adoptat în acea formulă ar fi legiferat limba maghiară ca a doua limbă oficială. Nu s-a reușit, pentru că președintele a respins la CCR acel Cod Administrativ considerat neconstituțional. Deși români din țară au protestat în Piața Victoriei și anul acesta, 7 iulie 2019, pentru același Cod Administrativ împachetat altfel, printr-o Ordonanță de Urgență, s-a reușit oficializarea limbii maghiare în administrația publică, că doar bate la ușă Trianonul și trebuie să se mândrească și ei cu ceva reușite. Și cum ai noștri politicieni s-au făcut preș pentru UDMR, doleanțele lor sunt din ce în ce mai nesimțite, mai surprinzătoare, mai ușor de obținut. Căci trocurile politice le-au luat demult politicienilor noștri demnitatea de a fi români. Presimt chiar o lovitură de grație la care Statul Român nici nu se gândește, în anul care urmează. Nu, nu ne va lua nimeni „Ardealul în spate să fugă cu el în spate, nici perna de sub cap, nici pământul de sub picioare”, așa cum spun cei care încă nu s-au deșteptat „din somnul cel de moarte”, ci va fi mult mai grav, pentru că trădarea, vânzarea nu vine din exteriorul țării, ci din interior. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Unioniștii au cerut introducerea sintagmei quot limba romana, quot in Constituția R. Moldova

În apărarea Limbii române au ieșit și anul trecut în Chișinău, la fel ca aproape în fiecare an, unioniștii din Republica Moldova. Așa cum au ieșit și anul acesta cerând ca limba română să fie recunoscută în Constituție ca limbă de stat, nu cum este prevăzut în articolul 13 din Constituția Republicii Moldova adoptată în iulie 1994, alineatul unu, „Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească funcționând pe baza grafiei latine.” Cu toate acestea, într-un schimb de impresii cu un redactor de la Radio Chișinău, aflu că, spre deosebire de anii trecuți, copiii și tinerii vorbesc o limbă română mult mai curată și corectă, parcă în semn de protest față de faptul că limba română nu le e recunoscută ca limbă oficială. Iată cum în timp ce românii de peste Prut ies în stradă pentru introducerea limbii române prin modificare art. 13 din Constituția R. Moldova, purtând benere cu inscripții „Limba română – unica stăpână”, nerecunoscând limba moldovenească ca limbă oficială; în România se iese în stradă împotriva guvernul Dăncilă căruia i se cere să nu modifice art.13 din Constituția României, fapt ce ar crea un precedent pentru o minoritate. Sunt purtate benere care amintesc articolul 13 în care „Limba română este limba oficială de stat”. Imaginile sunt la fel de copleșitoare și de o parte a Prutului și de cealaltă, greu de crezut că se întâmplă în zilele noastre, când țara nu este sub ocupație străină.

Protest pentru Limba Română, la Chișinău, 29 iulie 2018 3

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” Nici românii din Ucraina nu au fost ocoliți de acest foc care pârjolește inima. Pentru că nu-mi închipui o durere mai mare decât aceea de a nu putea să studiezi în limba maternă. Și la ei am văzut tineri ieșiți în stradă purtând benere pe care era scris „Nu ne luați limba română!” Un articol apărut de curând în „BucPress” - agenție de știri din Cernăuți, ne atrage atenția că „Învățământul în limba română din sudul Basarabiei riscă să fie lichidat. Administrația regională din Tatarbunar a lansat acum două zile ideea trecerii școlii din satul Borisăuca de la predare în limba română la predare în limba ucraineană. În regiunea Odessa mai erau, în anul 2018, doar patru școli cu predare în limba română – se pare că din toamna anului 2019 vor rămâne trei.“ Ca „liniștea dinaintea furtunii”, problema predării în limba română era pusă în discuție încă din 2016, când prin ASTRA – Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, am ajuns cu câteva pachete de cărți de povești și caiete de predare pentru clasele I-IV, în raionul Tatarbunar din regiunea Odessa la Școala cu predare în limba română din Borisăuca. Un sat unde trăiesc peste 90 % români și cu toate acestea ei rămân și sunt tratați ca minoritari în Ucraina. Încă de atunci se vorbea șoptit despre problemele existente în școală, despre posibilitatea ca după clasele primare, elevii să fie nevoiți să studieze în limba de stat, ucraineană. Odată ajunsă la școală, m-am confruntat cu multe paradoxuri. Deși școala era românească, actele, cataloagele, manualele de predare erau în limba ucraineană. În primărie sau pe fațada școlii nu era niciun steag românească sau inscripție în limba română, ori vreun semn cât de mic tricolor. Pe holurile școlii m-au întâmpinat câțiva copii care vorbeau între ei în ucraineană, dar când au dat cu ochii de mine, au spus într-o română impecabilă: Bună ziua! Târziu am realizat că și-au dat seama de unde vin pentru că aveam legată o panglică tricoloră la brâu pe care am avut-o ascunsă în sân când am trecut granița. Nu concepeam să merg la românii mei fără simbolul nostru național, știind că acolo nu au voie să arboreze steagul românesc. De la doamna primar aveam să înțeleg că ei se supun legilor statului fără să crâcnească. Nedumerirea mea era vizibilă ca a unui copil care a ajuns în țara poveștilor și nu înțelegea unde sunt Ileana Cosânzeana și Făt- Frumos, ca să mă exprim metaforic. Dar acolo așa ceva nu există! Sunt legi care trebuiesc respectate și atât! Nu se negociază cum face minoritatea noastră maghiară care a ajuns să aibă mai multe drepturi decât proprii ei cetățeni minoritari numeric în anumite zone. În Ucraina cei care se împotrivesc au de suferit, așa cum am aflat despre câțiva români care luptând pentru drepturile românilor, mai fățiș, mai pe ascuns, s-au trezit hărțuiți, dați afară din serviciu și cine știe câte și mai câte despre care nu se vorbește. Este trist să constat că deși se spune despre Ucraina că are o orientare europeană, 4

legea învățământului adoptată în Radă include controversatul articol 7 al Legii-cadru privind Educația, adoptată în septembrie 2017, care limitează dreptul la studii în limba maternă și împotriva căruia s-au pronunțat în mod repetat românii din Ucraina, dar și Budapesta și Bucureștiul. Articolul 21 al proiectului de lege privind limba ucraineană prevede editarea presei scrise doar în limba de stat. Astfel, „Toate versiunile lingvistice trebuie să apară sub același nume, să corespundă conținutul, volumul și modalitatea de tipar, edițiile trebuie să aibă aceeași numerotație și să fie tipărite în aceeași zi”. Vasile Tărâțeanu, membru de onoare al Academiei Române, poet și patriot care luptă pentru drepturile românilor, atrăgea atenția încă de atunci asupra acestei legi care îngreunează procesul de conservare al identității, făcându-l aproape imposibil în condițiile date. Iată ce spunea într-un interviu acordat ziarului „Cotidianul 20”, octombrie 2017: „Noua lege a educației limitează drastic dreptul la educație în limba maternă pentru etnicii români din Ucraina. În școlile din Ucraina studiile se vor desfășura obligatoriu în limba ucraineană. Legea prevede introducerea treptată a noului sistem, care presupune înlocuirea materiilor care se predau în limbă română cu discipline care vor fi predate în limba ucraineană. Decizia a lăsat urme adânci în sufletele oamenilor. Oamenii sunt derutați, sunt în mare măsură indignați, probabil că se va ieși și în stradă. Acum, de la Kiev, am avut un fel de comisie care vine în școlile noastre și ne controlează cum va începe implementarea acestei legi, așa că lucrurile sunt deosebit de grave. Patria noastră istorică, România, a luat atitudine, dar regretăm că nu a fost atât de dură și de drastică precum au reacționat ungurii. Aveau și ei învățământ în limba maternă. Au spus că vor bloca orice demers european al Ucrainei pentru încălcarea drepturilor minorității maghiare și românești.” Într-o discuție cu un grup de jurnaliști români, privind reforma educației, care are la bază conceptul de „noua școală ucraineană”, ministrul adjunct al Educației de la Kiev, Vadym Karandyi, a declarat la finele lunii iulie că „nu există restricții de utilizare a limbii materne în viața de zi cu zi”. Conform foii de parcurs creată de Ministerul Educației, care după disputele iscate în societate în diferite comunități, a fost trimisă la Comisia de le Veneția, s-a hotărât ca „studiul în limba ucraineană să meargă împreună cu cel în limba maternă, pentru o mai bună integrare în societate a tinerilor.” După spusele ministrului adjunct, există 69 de școli cu predare în limba română pe teritoriul Ucrainei și 16.000 de elevi învață în ele pentru care s-au făcut „multe progrese și eforturi comune pentru a asigura predarea în limba română”, dar „limba ucraineană este obligatorie pentru orice absolvent.” Am contactat un reprezentant al românilor din Tatarbunar, căruia nu o să-i dezvălui numele din motive BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” lesne de înțeles, pentru a-mi da câteva detalii legat de legea învățământului care urmează să fie schimbată cu 1 septembrie. Ce se întâmplă cu învățământul? În ce limbă vor studia copiii în anul școlar 2019-2020? Până am primit răspunsul am simțit teama care persistă la fel ca în 2016 când nu o dată, i-am surprins povestind aproape în șoaptă despre unele nedreptăți, ca să nu le numesc abuzuri, ca și cum pereții ar fi avut microfoane. După insistențe pe tema învățământului, am reușit să obțin o declarație: „Noua lege a învățământului este anticonstituțională. De la 1 septembrie intră în vigoare, prevede în prima etapă învățământ românesc până în clasa a cincea, apoi continuă în limba de stat… Aproape 99% sunt români... A continuat apoi ca și cum ar fi urmărit un gând care-l muncește de ceva timp. „Sunt subtili… Deja s-o muncit... istoria, geografia de ani de zile se citește în ucraineană, orele de română scad, se fac ore paralele la alte obiecte în ucraineană, control sever, ore deschise în limba de stat. Româna Cenușăreasa…” Știind situația nefirească în care se aflau încă de atunci cu manualele de predare, întreb sperând într-o îmbunătățire a situației între timp. Cu cărțile didactice cum stați? Au copii cărți după care să învețe? „Carte didactică nouă, perfecționare didactică nau în școli de ani de zile în „limba mamii”. Trebuie să fim conștienți. Ei sunt cu ochii pe noi mai mult decât noi, fiindcă știu că suntem mai neputincioși, dar stau după colț și așteaptă norocu...” „Norocul” acesta nu este decât un pas greșit în afara cercului în care au fost strânși cei care au avut curajul la un moment dat să vorbească despre nevoile comunității, să ia atitudine și care au fost drastic sancționați, unii fiind chiar nevoiți să se refugieze în R. Moldova.

Cu elevi de la Școala românească Borisovca, Ucraina, singura fotografie ce s-a putut face până la apariţia şi interzicerea de către director.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

„Ca medic, știi ce poate să facă o bacterie cu un organism...” a mai adăugat ca o concluzie amară. Da, știm!... Pentru că am văzut în ochii lor și lacrimi amuțite de teamă, așa cum și eu am amuțit când am trecut cărțile la vamă „urmărită” îndeaproape de un Kalașnikov. Senzația e aproape ucigătoare... La fel și sentimentul că treci granița fraudulos cu niște cărți în limba română care n-ar fi avut nicio șansă dacă nu erau sub forma unei donații din partea Astra – Iași. Deși comunitățile românești se confruntă în școli cu lipsa manualelor, în lipsa unei legi care să-i protejeze, în lipsa unei reacții din partea Bucureștiului, se simt nevoiți să se supună și să se descurce cu ceea ce au. Cu adevărat cadrele didactice din Ucraina sunt martiri pe altarul învățământului, căci e foarte greu să predai unui copil de clasa întâi alfabetul fără să-i poți exemplifica într-un abecedar în limba română. Responsabilitatea continuității este uriașă. Nici vorbă de caiete de predare care la noi sunt pe alese. Nici vorbă de cărți de povești... Doar lacrimi pe care nu și le-au putut masca am văzut în ochii învățătoarelor la vederea caietelor de predare pe care le-am dus în 2016, donate de Asoc. Calea Neamului din Brașov. La vederea frumoaselor cărți de povești dăruite de copiii de la școlile și grădinițele din Târgu Secuiesc pe care leam adunat în urma unei campanii pe care am inițiat-o în 2015 „Dar de carte, dor de carte pentru Tatarbunar”. Nici astăzi nu știm unde au ajuns acele cărți, dacă s-au folosit acele caiete... Pentru că, din păcate, directorul școlii nu ne-a lăsat să dăruim cărțile elevilor așa cum ne-am propus, pentru ca fiecare să plece cu cel puțin una acasă, ci au rămas încuiate în cabinetul directorului. Cam așa stau lucrurile... Nu ne rămâne decât să sperăm că li se va permite copiilor din comunitățile românești aflate în Ucraina să-și continue studiile în limba maternă, așa cum s-a promis. Un fapt extrem de necesar pentru conservarea identității naționale. Așa cum i-am cunoscut la fața locului pe unii reprezentanți ai românilor, știu că mulți dintre ei vor duce într-un fel sau altul, lupta pentru menținerea identității naționale, și cel mai important demers în acest sens este apărarea limbii materne, fără de care este aproape imposibil să dăinuiești. Pentru că limba română este buletinul de identitate al românilor de pretutindeni. Prin ea se recunosc, se îmbrățișează și se sărută frații oriunde în lume s-ar afla. Este apa vie din care dacă apuci să sorbi nu te mai poți lepăda de ea. Să rămânem însetați și de strajă fântânii din care se trage poporul român fiindcă, așa cum neau învățat bunii și străbunii, doar așa vom dăinui! Neau înstrăinat pământul, fabricile, ne-au tăiat pădurile, ne-au mințit, ne-au trădat, ne-au furat. Măcar cu doina învățată la sânul mamei să rămânem!

5

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”

Diandra DAVID

CARE E ENIGMA ŞI UNDE E MIRACOLUL POPORULUI ROMÂN? Consemnați în cartea popoarelor fără istorie de-a lungul secolelor, destinul acestui neam pribegit, atacat politic de străinii flămânzi de apă și pământ, a suferit acuzații dintre cele mai nedrepte prin subiectivitatea și confuzia cercetărilor științifice, dezonorând adevărul ascuns în originile românilor. Teoriile imigraționiste au avut ca scop nimicirea trecutului nostru prea puțin cunoscut, strămoșii noștri fiind prezentați de multe ori sub forma unui neam aparent fragmentar, lipsit de unitate și perspective. Acest lucru se datorează izvoarelor prea tăcute, dar și neatenției istoricilor, care au trecut cu multă nebăgare de seamă pe lângă minunile ce ne înconjoară, în special pe lângă înțelesurile mai adânci, oglindite cel mai adesea în complexul geografic și cultural din care facem parte. După moarte, război și împlinirea marelui ideal – întregirea de stat a României – istoriografia română pierde generația, ce edificase fundamentele științei istorice române. Amintind doar câteva nume, C. Giurescu, A.D.Xenopol, V. Pârvan, putem constata dificultățile tinerilor în reorganizarea și continuarea construcției istoriei noastre, care „are nevoie încă de multe cărămizi pentru a fi terminată”. (I. Ursu, „Concepția istorică. Caracterizarea și împărțirea istoriei românilor”, Buc., 1924, p.18) În perioada interbelică apar noi probleme sociale, culturale, economice, care devin centrul intereselor celor născuți la început de secol XX. În miezul acestor noi preocupări, reprezentanții Revistei istorice române decid să se alinieze direcției istoriografiei europene prin Școala Analelor, al cărei fondator este Marc Bloch (1886-1944). „Un savant et un soldat” este un studiu consacrat operei inovatoare și vieții celui care a închis pentru ultima dată ochii în fața plutonului nazist de execuție. Acest omagiu i-a fost adus de discipolul său, Gh.I.Brătianu, care a știut, spre deosebire de colegii săi, cum să țină pasul cu progresele înregistrate de noile căutări în Europa. Frecventând cursurile de la Sorbona paralel cu faimoasa Ecole des Chartes, studentul s-a aflat în contact permanent cu textele și documentele istorice, ce aveau să-și lase amprenta asupra spiritului său critic, în contrast cu cei care studiază astăzi mai mult literatura de specialitate. Lucrările sale pentru promovarea doctoratului, în cadrul universității pariziene, l-au lansat rapid în lumea științifică europeană. Situând faptele într-un context mai larg, ajunge la evoluția de a depăși analiza seacă a documentului, trece dincolo de zidurile groase și surde ale bibliotecii, de stivele pline de colb ale arhivelor, pornind de la prezent pentru a-și pro-

6

iecta concluziile asupra lui, fapt ce-l situează și în avangarda studiilor interbelice. El își propune redarea omului însuși, nu doar a unui schelet sau a unor evenimente private de viață și sentimente, punându-și întrebarea, dacă istoricul, care-și mărginește orizontul, nu riscă „să ridice o construcție artificială, mai depărtată de realitatea ce a voit să o înfățișeze, decât dacă ar fi privit-o într-o desfășurare dinamică, ce nu o poate înțelege decât cel care a trăit-o”.(Gh.I.Brătianu, N.Iorga, Trei Conferințe, Buc., 1944, p.16)

O enigmă și un miracol istoric: poporul român apare într-un moment de cumpănă pentru destinul nostru istoric. Cartea trebuia să fie o recenzie, prin care Brătianu îi răspunde fostului său profesor, Ferdinand Lot, la lucrarea Les Invasions barbares et le peuplement de l Europe. Întrecând limita unei simple prezentări succinte de argumente contrarii, aceasta cunoaște o versiune în franceză în 1937, în același an cu apariția monografiei medievistului francez, o alta considerabil lărgită în română în 1940 și într-un final ediția franceză secundă din 1942, ce a avut ca suport varianta românească din 1940. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”

Originea latină a românilor și continuitatea lor necurmată pe teritoriul vechii Dacii au fost contestate mai ales de unguri, care în urma compromisului încheiat cu Habsburgii și prin formarea monarhiei dualiste AustroUngare din 1867, au anulat până și ultimele rămășițe de autonomie ale Transilvaniei, incorporând-o forțat la Ungaria. După Sulzer, care lansase teoria imigraționistă în 1781, noutate ce încerca să combată cinci veacuri de atestare documentară a teoriei autohtoniei românilor, care a fost susținută de cărturari naționali și străini de pretutindeni, mai departe Roesler este cel care continuă disputa, ce avea să țină din 1871 până la sfârșitul Primului Război Mondial. Scopurile lor sunt mult prea evidente pentru a mai fi și comentate. „O sinteză critică” în cinci capitole de L.Tamas este doar unul dintre aceste studii învrăjmășite, pline de contradicții și inadvertențe: dacă în primul capitol strămoșii noștri nu trăiau din secolul al-X-lea în Peninsula Balcanică, în al treilea capitol sfârșesc prin a duce o viață păstorească la nord de Dunăre încă din epoca romană. Deși se opune continuității, Ferdinand Lot înțelege gândurile ascunse ale istoricilor unguri: „Chiar întemeiată din punct de vedere istoric, ea nu ar fi mai puțin nejustificată din punct de vedere politic”. (Gh.I.Brătianu, O enigmă și un miracol istoric: poporul român, Ed. Corint, Buc., 2000, p. 55) Principalele argumente ale academicianului francez în favoarea imigrării sunt pe larg următoarele: slaba colonizare a Daciei după cucerirea lui Traian, tăcerea impresionantă de peste zece veacuri despre vechea Dacie, vocabularul slav bogat în termeni bisericești și organizare de stat, relațiile vechi ale Bisericii române cu metropola de la Ohrida, prezența cuvinetelor albaneze în limba română, existența a două migrații dintre care una efectuată BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

de vlahii transdunăreni, ce au imigrat în Transilvania înainte de secolul al X-lea dinspre marele fluviu la Vest de Porțile de Fier și mărturiile hrisoavelor regilor Ungariei și Cronica lui Nestor, care atestă prezența românilor în Transilvania din secolul al X-lea, al XI-lea sau chiar al IX-lea. Responsabilitatea în a trata tema continuității, în a face lumină, „căci timp s-a pierdut destul”, este rezultatul, pe care noi îl trăim azi în calitate de beati possidentes. Prin neopunerea și indiferența celor mai mulți, propaganda și-a făcut efectul asupra civilizației în acele vremuri, căci până și un om „de competența și obiectivitatea științifică a lui Lot” a fost înșelat. Brătianu își începe dezbaterea ca un remarcabil savant, care caută verosimilul dincolo de interesele propriului popor, imparțial, nu contrazice argumentele celorlalți fără a le combate prin probe și conexiuni juste, întemeiate pe investigații, logică și asocieri fondate: „Expunerea este simplă, fără patimă. Autorul se abține să manifeste vreo urmă de ironie, chiar și față de tezele categoric absurde.” (p. 157) Ferdinand Lot, 15 august, 1943. Autorul Enigmei a abordat următoarele subiecte în favoarea continuității: evacuarea Daciei, unitatea lingvistică, etnografie și geografie, datele arheologice și observații asupra istoriei noastre după secolul al XIII-lea. Titlul studiului împrumută denumirea capitolului lui Lot, în care acesta dezvolta problema originilor poporului român – „Une enigme et un miracle historique: le peuple roumain”. Dacă nu mai există azi întrebări cu privire la trecutul nostru, în mare parte aceste soluționări îi sunt datorate lui Brătianu. Printre rânduri aș dori să amintesc de o lecție la istorie din gimnaziu, în care ni s-a dictat despre originile noastre daco-romane, dar ni s-a spus de către domnul profesor, că nu este nimic altceva decât o născocire a românilor de a păstra Transilvania și că discuția este infinit mai lungă decât ceea ce ne predă el. Realitatea este nu doar vizibilă, ci chiar demonstrată. Aș propune cititorului să gândim această afirmație a continuității și să încercăm împreună, pe cât ne este posibil, subiectul fiind unul vast, să aducem argumente în fața tezei, pe care noi astăzi o susținem aproape fără să o mai trecem prin filtrul minții. Subliniez acest aspect mai ales pentru tinerii din generația mea, întrucât este important să nu se piardă din vedere dovezile, care sunt proba însăși a identității noastre. Să prezumăm contrariul întâi, părăsirea intregrală a Daciei, că romanizarea acestei provincii a fost nimicită de năvălirile barbare din secolul al III-lea. Între sfârșitul secolului al IV-lea și al XIII-lea nu există mărturii cu privire la vreo populație romană trăind acolo. Vopiscus a scris la numai șaisprezece ani de la moartea lui Aurelian. În afară de faptele recent petrecute, el își culege informațiile din actele Senatului și din hârtiile originale de la Biblioteca Ulpiana. Cu toate acestea, nu aflăm nimic concret timp de mai bine de zece secole. Mai mult chiar, este înlăturată ipoteza formării poporului român în Evul Mediu în Muntenia și Bulgaria de istoricii bulgari, ipoteza continuității dacoromane în Transilvania de unguri și ipoteza prezenței 7

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” românilor în Basarabia și Moldova de ruși. Este destul de evident! „De unde s-a ivit acest popor, devenit pe neașteptate așa de numeros, încât a cotropit locurile tuturor vecinilor săi, fără să țină seama de titlurile lor legitime de proprietate și de prioritate?” (p. 66) Întrebarea a fost pusă istoricului bulgar Muftaciev chiar de P.P. Panaitescu. Dacă Dacia a fost integral părăsită și romanizarea oprită de năvălirile barbare, cum de mai multe probe adunate împreună arată continuitatea? Tăcerea textelor nu este una desăvârșită. Noua provincie cucerită de Imperiul Roman a devenit o regiune de colonizare ex toto orbe Romano. După marea criză a secolului al III-lea, când Aurelian a micșorat frontul amenințat de năvălitori și a așezat linia de apărare la Dunăre, Eutropius spunea despre aducerea romanilor din orașele și de pe ogoarele Daciei, Vopiscus despre aducerea armatelor și a provincialilor. După dezastrul suferit din lupta cu goții, Dacia nu mai putea fi păstrată militar. Este dificil de aflat numărul exact al locuitorilor, care au urmat armata și funcționarii, însă o evacuare totală pare imposibilă. O mărturie din secolul al VI-lea din regiunea balcanică și dunăreană: “Romanii au fost din nou atacați de popoarele afurisiților barbari (…) Ei (avarii) au mers să asedieze două orașe ale romanilor și alte cetăți.” Populația se putea retrage în munții și pădurile Daciei în primii ani ai ocupației barbare, lucru obișnuit pentru împărații vremii, care au mai practicat acest obicei. Nu ar fi nici primul și nici ultimul caz al unei înțelegeri de mai târziu între provincialii romani și barbarii, care-i puteau exploata mai ușor în folos propriu. “Populația rurală constituia, pentru germani un important venit și într-adevăr ea n-a fost nevoită să muncească mai greu pentru ei decât mai înainte pentru căpeteniile romane. Ei nu aveau nici un folos să se lipsească de meseriași... care (...) se pricepeau să lucreze așa de bine bronzul, fierul, aurul și argintul.” (pag.74) Care sunt urmările părăsirii sub Aurelian? Știm, că paza Dunării a fost coordonată după aceea de Galerius și Dioclețian. A fost ridicat din ruine orașul Tropaeum Traiani, cetățile restaurate, capetele podului malului stâng fiind reașezate, toate acestea sub domnia împăratului Constantin. Deci, influența romană a fost întărită de acesta, motiv pentru care goții și sarmații din Banat, Muntenia și Oltenia au devenit supușii întemeietorului Constantinopolului. Aflăm că relațiile cu imperiul erau în strânsă legătură și prin pătrunderea creștinismului: martiri ai noii credințe în Sciția Minoră, Dobrogea de azi; este suficient să amintim de cei douăzecișișase de goți creștini arși în biserică și ale căror moaște au fost culese de prințesa Gaata și de fiica acesteia al cărei nume este LATIN, Dulcilla. După invazia hunilor, lui Priscus i s-a cerut o listă cu dezertorii refugiați, el a găsit un număr mare de romani, care-și exercitau meseriile. De asemenea, la curtea regelui se glumea și se vorbea și în „limba Ausonei”, care nu era alta decât latina. Lângă palatul din lemn al lui Attila se înălțau „termele de marmoră” după un arhitect roman din Sirmium. Menandru spune despre o provincie bogată în 578, cu prizonieri romani ridicați de slavi în cursul expediției balcanice. Dacă 8

mai întâi, regiunea de la Est de Carpați până la Dunăre a fost o Gotie, spre finalul domniei lui Justin I devine o Slavinie, toponimia din Transilvania convingându-ne de acest aspect. Slavii au cotropit Peninsula Balcanică din secolul al VII-lea și au încercat să șteargă orice urmă de latinitate. Cu cât mai repede slavii înaintau spre Egee și Adriatică, cu atât Dacia se golea de triburi aproape în întregime. Jirecek mai observă cum „elementele de la nordul Dunării aveau să fie absorbite de populația românească”. (p. 83) Într-o descriere a Europei Orientale pentru regii angevini ai Siciliei și pentru cruciadele lui Carol de Valois se menționează: „între Macedonia, Ahaia și Tesalonic, marele popor al vlahilor, care fuseseră altădată popor al romanilor și pe care ungurii îi alungaseră de pe pășunile lor.” (p. 84) Argumentul ex silentio asupra dacoromanilor poate fi explicat prin faptul că în Evul Mediu, un ținut era denumit după războinicii care dețineau puterea în locul respectiv, nu după numele majorității supuse. În primul mileniu al erei creștine, schimbul masiv de populații era firesc, Imperiul bizantin fiind fidel politicii de colonizare aplicate de Imperiul Roman. Seriile de migrații care au trecut Dunărea de la un capăt la altul, nu au creat o despărțire totală, ci doar un mediu prielnic pentru conservarea latinității. Contra unitatății lingvistice s-a susținut identitatea românei cu aromâna balcanică. Am fost întrebați, ce explicație putem oferi pentru prezența cuvintelor albaneze în limba noastră? Lot bănuiește alungarea daco-romanilor de slavi, primii rătăcind ca păstori, timp în care cei din Nord au rămas agricultori. „Ar trebui studiată, în acest sens, terminologia rurală din cele două dialecte, român și aromân.” (p. 161) Lingviștii au răspuns acestei întrebări prin atribuirea împrumuturilor unui substrat vechi, trac sau ilir, comun tuturor graiurilor din Balcani. Teritoriul albanezilor și cel al românilor aveau ca punct comun doar marginile lor îndepărtate, legătura dintre ei fiind întreținută prin păstorii nomazi. Dacă azi mai întâlnim câteva cuvinte de origine comune, acest fapt se datorează substratului din care provin atât româna, cât și albaneza: de exemplu, vatră –„cămin”, noțiuni, ce sunt esențiale limbajului și vieții. H ic și castân (ficus și castanus) sunt cuvinte, ce în aromână denumesc ficusul și castanul, apărute în regiunile meridionale ale peninsulei. În schimb, denumirile de aur și păcură (aurum, picula) în dacoromână se găsesc în bazinul Carpaților. Sunt multe astfel de cuvinte, deci nu putem concluziona decât că daco-româna și aromâna s-au format și dezvoltat în aceeași regiune geografică. Brătianu a inclus în capitolul al V-lea etnografia și geografia ca expresie a continuității. După ediția franceză secundă a cărții au urmat observațiile lui Lot, la care românul nostru a răspuns bucuros. Primul semnala greșeala originii bizantine a termenului „valah”, când el este de origine germană, „Welche”, prin care germanicii – goții stabiliți la Nord și Sud de Dunăre – îi desemnau în Occident pe latini și celți, însă Brătianu a mai menționat acest lucru într-un alt capitol al unei alte lucrări, iar BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” repetabilitatea pentru el pare inutilă: „bizantinii l-au luat de la slavii din peninsulă, care l-au împrumutat, la rândul lor, de la germani...” (p.178) În unele texte sârbești și la Ana Comnena, una dintre primele femei istoric, este o tendință în a-i confunda pe toți păstorii din Balcani sub această denumire. În cronica Notarului Anonim este scris, cum ungurii au găsit în Panonia în timpul cuceririi arpadiene vlahi și păstori romani, ramuri ale aceluiași popor și cum cruciații lui Barbarosa au întâlnit la granițele actuale ale Serbiei și Bulgariei rezistența altor vlahi – indicii clare referitoare la alte ramuri ale poporului român. Dacă notarul regelui Bela menționează pe „Blachi ac pastores Romanorum”, iar geograful anonim din secolul al XVI-lea pe blazi, care au abandonat „pascua Romanorum”, atunci se pot prezuma două elemente în populația daco-romană: românii autohtoni și emigranții din Balcani. Cu o perspectivă juridică formată deja prin absolvirea facultății de drept și cu o experiență vastă în studiul contractelor și tranzacțiilor particulare din Evul Mediu prin elaborarea studiului Actes des notaires genois de Perra et Caffa, Brătianu găsește în Analele genoveze și în actele notarilor venețieni confuzia românilor de la Dunăre cu ungurii, însă aromânii din Balcani sunt diferențiați prin numele de vlahi, de unde rezultă independența ultimilor, chiar înainte de alcătuirea statelor dunărene. Tot în documentele italiene medievale, românii ajunși la târgurile de negoț din Crimeea sunt numiți unguri; însă nu există dubii cu privire la naționalitatea „unguroaicei Mărioara” din 1290, nici îndoieli cu privire la alte nume românești și latinești (Radus, Demetrius, Stanchus, Stoicha), toate scrise în registrele de socoteli din Caffa. Acest act folosește de multe ori ambele calități, Velachus sive Ungarus, deci ambii termeni sunt întrebuințați unul în locul celuilalt. Așadar, termenul „vlah” apare la Sud de Dunăre, unde bizantinii îl folosesc prima dată pentru românii balcanici, în opoziție cu cei aflați la Nord de Dunăre, „acei păstori ai romanilor”, care rămân nemenționați datorită apartenenței lor politice la imperiul cumanilor sau la regatul catolic al Ungariei. Existența celor două ramuri ale romanității orientale, daco-romanii rămași la Nordul Dunării și vlahii din Balcani prin curentul neîntrerupt de migrații și transhumanța păstorească pot conchide fuziunea, unitatea limbii române de azi. Cu dovezi îndestulătoare, adversarii teoriei continuității mai caută orașe, monede și ceramică. Ce spun datele arheologice? După secolul al III-lea, centrul vieții romane nu mai se întâlnește la Roma, ci în provinciile care guvernează de acum înainte cu împărați africani, sirieni, panonieni, iliri. Acest fapt nu ne conduce la ideea divizării istoriei teritoriilor sau la trecerea cu vederea a manifestărilor vieții locale, ce erau atât de respectate de administratorii imperiului. Ne punem atunci următoarea întrebare: S-a lăsat Dacia integrată în evoluția generală a lumii romane? Reîntoarcerea la formele arhaice, preromane poate fi dovedită prin săpături. Dacii rămân totuși fideli formelor și tradițiilor lor, ale căror urme persistă. În primul rând, trebuie să luăm la BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

cunoștință stingerea vieții urbane, inexistentă în epoca avarilor și slavilor. Inscripțiile monetare din provincie nu trec peste anii 255-258, iar din 256 nu s-a mai bătut moneda. Nu e de neglijat aspectul inflației monetare din 256, când antonianus de argint (75% aliaj) devine doar o monedă de aramă. Recent, în data de 22 august 2014 s-au atins 30 de monede romane republicane din secolul I î.Hr, care au completat tezaurul monetar dinainte de cucerirea Daciei de la Bistrița-Năsăud. Dar, care este continuarea după evacuarea legiunilor și a funcționarilor? S-a descoprit un hiatus, ce nu depășește ultimul sfert al secolului al III-lea, exact perioada necesară în care moneda imperială avea să se stabilizeze sub Dioclețian și Constantin. În Banat se prelungesc până-n epoca monedelor bizantine din secolul al VIIlea. Rațiunea ne îndeamnă să credem în întreruperea comerțului în timp de războaie și năvăliri, dar și în criza generală a Europei la începutul perioadei carolingiene; astfel, populația rămasă în Dacia era din ce în ce mai săracă. Se continuă tradiții vechi și locale. Lipsa armelor din cimitirele din epoca germanică (Transilvania) dezvăluie relațiile pașnice dintre autohtoni și cuceritori. Nesemnificative nu sunt nici formele grosolane din epocile barbare, care reproduc identic și în aceeași regiune tipurile Latene din epoca geto-dacă. Așadar, arheologia ne pune la dispoziție umbrele fondului preroman, ce în epoca năvălirilor a îmbrățișat o scurtă revenire la folclor, tradiție și viață rurală. “Cu toate că e un fel de superstrat”, influența slavă a derutat de-a lungul timpului filologi, care au încercat să explice originea și caracterul limbii române.Termenul “rumân” înseamnă social iobagul legat de glie, pământul fiind o moștenire strămoșească, ce-l apără pe țăran în fața unei stăpâniri străine. Invazia slavă s-a produs cu aproximație la finele secolului al VII-lea, dar nu s-a întărit decât prin ajutorul avarilor, care le erau stăpâni. Găsim prenume slave în documentele Principatelor. Care este explicația? Moda vremii îi obligau pe români să împrumute de la slavi denumirile reprezentanților puterii locale. De pildă, cneazul cu autoriate asupra unui sat, voievodul ce stăpânea o vale sau un ținut muntos. Cuvintele importante provin însă din latină: domn (dominus), județ (district), judecător (judices), împărat (imperator). Deși, liturghia și organizarea ei sunt slave, noțiunile fundamentale de cult sunt exprimate tot în latină: lege (lex), cruce (crux), Dumnezeu (Dominus Deus), Treime (Trinitas), Bisercă (basilica), ecclesia este un termen inovator, ce se datorează Bisericii din Africa. Sub influența goților convertiți la Wulfila, limbile germanice și slave au adoptat: preot (presbiter-presbyter), cf. sicilianul preut, cuminecare (communicare), păgân (paganus). În vremea lui Constantin și a urmașilor lui, cel mai probabil când pacea domnea între goți și imperiu în secolul al VI-lea, populația daco-romană s-a convertit la creștinism. Să nu uităm, că după ce statele românești apar în secolul al XIV-lea la Nordul Dunării, se creează legătura lor directă cu patriarhul grec din Constantinopol. Seton Watson și Lot sprijineau teza unei metropole comune cu slavii bulgarizați, Ohrida. Este adevărat, că o legendă din secolul al XVII-lea a lăsat loc unei confuzii din cauza unei traduceri greșite. În lucrarea lui Lascaris se elucidează relațiile 9

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” bisericii moldovenești cu patriarhul din Pec și arhiepiscopatul de Achris (Ohrida): vlahii din Balcani erau singurii sub acest arhiepiscopat. Însă nu era vorba de o dependență canonică sau de relații culturale strânse între Biserica moldovenească și arhiepiscopatul din Achris. Mai mult decât atât, patriarhul sârb din Pec, Nicodem, a sfințit între 1449 și 1455 un mitropolit moldovean, ce se împotrivea unirii ortodoxiei cu catolicii. Prin acest gest putem observa relațiile bune dintre cele două Biserici, care au influențat arhitectura și artele religioase, însă nu și existența unei ierarhii bisericești în Moldova sau așezarea unui stat. În ceea ce privește toponimia din Transilvania, ungurii obișnuiau să traducă încă din Evul Mediu numele localităților, prelungindu-le cu terminația “falva”, “haza” sau atribuindu-le o particulă diminutivală sau topografică pentru a le oferi un aspect maghiar. Elementele toponimice de origine slave se pot clarifica însă prin traduceri din latină: slavul Bistrița din latinescul Repedea. Brătianu a trecut în revistă observațiile sale asupra istoriei românilor după secolul al XIII-lea. După cucerirea Constantinopolului de turci, domnitorii munteni și moldoveni au devenit ctitori renumiți, dărnicia lor fiind cunoscută de la mânăstirile de pe Athos până la fundațiile de pe M. Sinai. Amintește de la voievodatele de la Gurile Dunării din secolul al XI-lea, uitate de academicianul francez, și până la monarhia regelui Carol, care întrevăzuse soluția unității românești și care, înainte de a închide ochii, îl autorizase pe primul-ministru să semneze cu Rusia prima convenție care definea drepturile naționale ale românilor, într-o eventuală despărțire a Austro-Ungariei. Așadar, ultima parte recapitulează argumentele în favoarea continuității, întărindu-le prin episoadele istorice ale evoluției poporului român.

Să-ți recitești trecutul, ce BUCURIE! Să respiri aerul epocilor cândva vii, să-l însoțești pe Brătianu în lunga sa călătorie a dezbaterilor, să lupți alături de el prin cuvinte și să aperi ceea ce-ți aparține. Dincolo de orice mărturii și consemnări istorice, la celălalt capăt al științei se ascunde identitatea noastră întreagă în inima țăranului, uitat în întunericului mileniului al IIIlea. El mai are încă puterea păstorilor romani de a conserva și de a iubi muncile câmpului, de a respecta natura, tradițiile și de a păstra dreapta credință strămoșească, ce de atâta veacuri nu a reușit să fie învinsă de eresurile lumii moderne. Câți ne mai putem numi români în aceste vremuri tulburi, în care distracția înlocuiește cultura, iar prostia inteligența? Ne părăsim țara în loc să o salvăm din ghearele alpiniștilor politici, care au decis să distrugă spiritul românesc. Noile legi apără infractorii mai mult decât victimele, iar tot acest teatru îl numim cu nonșalanță democrație. Care e miracolul și unde e enigma poporului român? Înainte de a fi arestat de comuniști fără judecată și de a fi transportat la Sighet, unde i s-au confiscat „una iconiță metal alb” și „una cruciuliță din metal cu șnur roșu”, Gh.I Brătianu a răspuns: „istoria poporului român (...) încetează de a mai fi o enigmă; ea rămâne un miracol sau mai degrabă o succesiune de miracole.” (p.158).

Temniţa de la Sighet, unde Gh. I. Brătianu a închis ochii. Foto. de Andrei Iuga, locuitor al oraşului Sighet

10

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”

Magda URSACHE

„CU MOARTEA-N CÂRCĂ” Am ales pentru nota ediției integrale a cărții lui Petru Ursache, Istorie, genocid, etnocid, sintagma lui Aurel State, „cu moartea-n cârcă”. Spune Andre Glucksmann: „Comunismul conține genocid”: fizic, identitar, spiritual. Doctrina trebuia să înlocuiască tot-tot-tot: țară, religie, neam, familie. „Asasinii roșii”, notează Mircea Eliade (în 28 ianuarie 1943, Jurnal portughez, București, 2010, p.141) ucid „de la milioane în sus”; ceilalți asasini politici operează mai modest: un criminal mai mare decât Hitler a fost Stalin. Este un șoc pentru generația mea sacrificată (copilăria a fost o tortură psihică, în așteptarea arestării tatălui meu) să vadă că se regretă perioada, mai rău, că se induce un soi de relativism social: „Eh, așa au fost vremurile!” Percepția comunismului e mai mult decât pozitivă, de vreme ce peste jumătate dintre români consideră că „era mai bine înainte”, Dumnezeule! Celebrarea lui Ceaușescu se face continuu: ce-ar fi fost dacă nu era împușcat, cum ar fi arătat România azi dacă o conducea el, Comandantul Suprem, cu Elena-n frunte. Mizeriile ceciste-meaniste-securiste se umflă-n pene. Argumente? Loc de muncă, locuință gratis, granițe sigure, că nu trecea nici o tornadă prin România... Poți să-i contrazici? Relele: lipsa pașaportului, lipsa hranei decente, lipsa apei calde, dar mai ales lipsa de informații (și, pe potrivă, violența minciunii propagandei) sunt trecute cu vederea. Am văzut, într-un reportaj din 16 aprilie 2019, la Antena 3, închisoarea Aiud „renovată”. Cumplitul Aiud nu mai părea un infern. Cei care vizitau muzeul vedeau o zarcă dotată cu pat curat, găleată de apă curată, tinetă din lemn geluit...; deținutul era reglementar îmbrăcat, în zeghe apretată și călcată, fără lanț la mâini și la picioare (lanțul uns, alături, părea nefolosit); milițianul- manechin n-avea bâtă, baston, ciomag, par; Aiudul, în care erau întemnițați și exterminați cei ce mișcau în frontul socialist, arăta ca un loc obișnuit de detenție. Zarca? O carceră oarecare, unde se putea supraviețui aproape tihnit. Deruta morală e în creștere. S-a ajuns ca, din indiferență dublată de ignoranță (a lor și a consilierilor), președinții noștri să decoreze torționari și informatori Secu. Și mi-l amintesc pe profetologul S. Brucan, silabisind fericit la ProTv, sub privirea extaziată a intervievantului Mândruță: „la sân-ge-la sîn-ge!”, frazula întreagă fiind : „Democrația trebuie consolidată la sân-ge, la sân-ge!” Sângele vărsat în tinerețea-i de un roșu Pauker, când intrase de la 19 ani în PCR, în 1935. În „Scînteia”, a cerut și i s-a dat moartea lui Iuliu Maniu, moartea lui Gh. I. Brătianu, moartea lui Ion Mihalache. Iar păcatele i-au fost spălate sau decolorate, după caz, devenind „părinte fondator” al Grupului de Dialog Social. Polițiștii, ca să nu le spun polițiști corect-politici, revin la invective împrumutate din vocabularul vechilor BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

staliniști, din vremea aceea când minciuna stătea cu manualul de istorie la masă și pe masă. „S-au demascat, sau demascat!”, striga Roman-Baricadă. Lozinci ca „Să-i lichidăm, să-i lichidăm pe țărăniști!”; „să-i vestejim pe anticomuniști!” păreau rodul viziunii ateo-bolșeo-proletare. Și dacă a fost declarat comunismul regim politic, de ce alesul a fost, în procesul comunismului, un fiu de dinozaur stalinist? Copiii nu pot fi nedreptățiți din cauza părinților? Nici dacă gândesc ca genitorii lor? Volo Tismăneanu i-a prezentat edulcorat pe torționarii obsedantului deceniu și cu mânie aproape proletară pe apologeții – deloc stimabili de altfel – ai Ceaușescului. „Culmea ar fi ca victima să primească o medalie de la făptaș”, mi-a spus Petru chiar înainte ca Emil Constantinescu să decoreze, din greșeală, un torționar. S-a întâmplat și asta. Băsescu – a scris presa – l-a decorat cu Meritul Cultural (în grad de ofițer acoperit?) pe William Totok, ținând-o în vizor pe Herta Müller. Iar GDS, „lucrarea” lui Silviu Brucan finanțată de filantropul Soros, era cât pe ce să-i dea un premiu neobositului procuror general, prin mâna disidentului Radu Filipescu. Doctor în horroris causa, procurorul general Augustin Lazăr, care se ocupase cu prelungirea anilor de detenție (citiți: chin) la Aiud, simulând senin nevoia de ași cere iertare, a vrut să-și doneze unui deținut politic premiul pentru lupta contra corupției, acordat de Societatea „Speranța” din Timișoara. Ce sperăm? Da, politica oferă condiția ideală ca individul să-și arate demonul din el. Și credeți că se poate scoate ușor dracul din torționar, din securist, din delator, din procuror oportunist? Mă îndoiesc. Cât despre complicitatea vinovată la crimă, tot crimă este, chiar dacă o tinerică liberală reiterează, pentru augustul Lazăr, scuza că „așa erau timpurile”, motivându-i faptele de ...bricege. Din săbiile generalilor armatei române se făceau, la Aiud, bricege foarte căutate la export, din care căra cu geanta și incoruptibilul procuror, cum scrie tot presa, decorat de Iohannis în 18 aprilie an curent; tot atunci, a fost decorat pe tăcute și în absență, eroul Iulius Filip cu Crucea României, a treia clasă. Să nu fi știut președintele că Lazăr a refuzat/ amânat eliberarea lui Iulius Filip din Aiud, că patul bolii i-a fost „asigurat” de prelungirea detenției? „Parcă mi-e rușine să spun prin ce-am trecut la Aiud”, mărturisea recent, cu sfială, la TV un deținut politic. Lazăr procurorul, cu maxim tupeu, nu s-a sfiit să-și exprime dorința de a-i da premiul său lui Iulius Filip, sperând, pasămite, că disidentul ar fi atins de sindromul Stockholm, când victima ia apărarea celui care a victimizat-o. Secția de exterminare de la AIUD are în nume IAD, o știe bine Iulius Filip. E greu de suportat să citești despre torturi sadice, darămite să le suporți? S-au găsit cranii cu cuie bătute-n frunte, pe viu. Marius Oprea, fost 11

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” director IICCMER, întreba: A fost Pleșiță anchetat?, concluzionând : „Ei conduc în continuare.” Măcar cinicul Pleșiță nu i-a oferit un premiu lui Paul Goma, ca Lazăr lui Iulius Filip, bolnav într-un spital din SUA. Cum trăim în „Absurdistan” , unde limita absurdului nu mai există, s-ar putea să fim martori la o scenă de un absurd inimaginabil, depășindu-l pe cel narat de Constantin Florin Pavlovici în Tortura pe înțelesul tuturor. Acolo, deținuții erau nevoiți să stea la coadă pentru bătaia de seară; acum, ar fi posibil ca foștii deținuți să stea la coadă pentru a obține gratificații de la Lazăr, că are de unde: doar a fost pensionat cu 27000 de lei noi. Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara ar fi fost soluția problemei. Iar lustrarea trebuia să înceapă cu Justiția. Pentru că Tribunalul poporului, care a luat ființă înainte de Procesul de la Nürnberg, „a fost cea mai odioasă instituție din toate deceniile bolșeo-comuniste”, scrie Petru Ursache. Am fi scăpat de „lichele cu geometrie variabilă”, cum le spune Dorin Tudoran, și cu geografie variabilă, cum adaug eu. N-ar mai fi fost victime de 5000 de euro sau de 500.000, după placul justițiarilor noștri și nu s-ar fi obținut certificat de revoluționar, cu beneficiile aferente, după ce s-a dat șpagă. Bussinesul cu dosare de revoluționari a „capitalizat” România post-decembristă. Încep să cred, ca eseistul Cristian Bădiliță, că intelectualii „sunt o specie penibilă”. Iar vietatea numită, de la Aristot cetire, animal politic nu-i chiar om vertical, homo sapiens, etica mizerabilă readucându-l la condiția de mers în patru labe. Evoluție? Ba involuție! După 30 de ani de la „evenimente”, Ion Ilici Marcel Iliescu poate bifa ca misiune îndeplinită: a construit „comunism cu față umană”. I-a convenit moartea lui Milea, a lui Nicolaescu, a lui Nuțu, a lui Iulian Vlad, a lui Gogu Rădulescu? Se pare că da. De la ilegaliști a moștenit secera, iar prim-ministrul său, Roman, a moștenit ciocanul. Ciudățenia Cioloș? Zice presa că o păzea la poartă, ca militar în termen, pe Doina Cornea. Știți ce sunt cifrele astea, 0287? Unitatea lui Dacian Julien Cioloș. Iar cine executa stagiul militar într-un Batalion de Securitate devenea ofițer Secu pe livret. Apud istoricul Florian Bichir, în ’88, Cioloș era postat la Doina Cornea (obiectiv Diana), să nu iasă nesupravegheată din casă; ca și la noi, la Iași, Luca Pițu, refuznic PCR, dar și refuznic al certificatului de revoluționar. Cineva ricana: acum au ieșit datele despre Cioloș, la țanc, în campanie electorală? Dar când? Vrem un președinte care a păzit ca militar ușa disidentei, asta vrem? Vedea oare Cioloș cum era bătută? În Partidul România Mare a intrat prin coincidență? Tot presa dezvăluie rudenia cu „Vulpea” Ardelean, general peste „2 și-un sfert”. Adaugă Cioloș un PLUS la viața politică sau un minus? Că minusuri sunt multe. Se numără din ce în ce mai puțini morți în acel Decembrie. Președintele post-socialist Iliescu se vrea Pilat din Pont și „trage concluzii” (sintagmă de ședință PCR) din peste mia de morți: „probabil s-au împușcat între ei”. ”N-au discernământ”, diagnostichează bolnăviorul președinte. Fostul ministru al Tineretului (196771), prim-secretar la Iași (1974-79), mereu în legătură cu serviciile URSS și cu Gorbaciov, are discernământ. 12

Urmașii celor uciși sau schilodiți de gloanțele cui o fi tras atunci, la sfârșit de an 1989, Ceaușescu sau Iliescu, n-au discernământ. „Documentele nu-s totdeauna beton, Magda. Atenție la cele falsificate. La Nürnberg s-a prezentat o poză ca mostră de crime de război: prizoniere sovietice ucise de un militar german. Numai că femeia sovietică din prim plan era o cunoscută actriță Moskfilm”, mi-a spus Petru. Dar mai există o lege a Arhivelor, de vreme ce s-au distrus multe dintre dosarele celor care au lucrat în penitenciarele groazei? Istoricul Marius Oprea afirmă că au dispărut dosare date de CNSAS pentru ceea ce s-a numit Procesul comunismului. N-a mai găsit dosarul tartorului Nicolschi. Care Nicolschi poate nega în interviul luat de Lucia Hossu-Longin, în 1992, „experimentul Pitești”. Cică n-a existat „reeducarea” și că ar fi o scorneală a lui Virgil Ierunca și a lui Paul Goma. Un fragment dintr-un poem de temniță, scris de Sergiu Mandinescu, trecut 12 ani prin închisoarea Pitești, pentru că a luat parte, în Oltenia, la rezistența anticomunistă, mărturisește trauma: „Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morții trăiesc/ Iată, de pildă, eu umblu, vorbesc/ Asemenea lui, așijderea ție,/ Dar viața mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.” Au dispărut documentele unor procese, penale chipurile, dar instrumentate de securiști. Nealinierea, nesupunerea erau mascate în delicte de drept comun. Gen. Dan Voinea confirmă că dosarele Aiud, dosarele crimelor comunismului, dosarele iernii lui ’89, dosarele mineriadei au fost subțiate. Gen. Vasilache voia să le distrugă, dar trebuia să existe acordul procurorului general. Or, gen. Voinea ceruse să fie păstrate la CNSAS. După pensionarea forțată a lui Voinea, a avut mână liberă L.C. Kövesi. Marius Oprea dă o cifră uluitoare: 200-300 metri liniari de documente dispărute. A continuat, ca privat, investigații de dosare întoarse cu NUP ca omor, deși erau crime contra umanității. Ce să mai zici decât ca etnosoful anonim? „Corb la corb nu-și scoate ochii”. În tramvaiul de Baza 3, locul unde-mi fac eu sondajele de opinie, am auzit o duducă foarte pornită pe mărturiile unor bătrâni pușcărizați politic: „Vai, dragă, da’ce să știe iștia?” „Ia să se mai termine cu moșii. Le-a trecut timpul”, a secondat-o altcineva. „Dacă nu mai ie rejim comunist, di ci-l sî-l mai combată obsedații iștia?” Trebuia să le fi spus că generația celor torționați aproape că s-a stins, că vor scăpa de „balast”, că n-or să le mai consume mult timp spațiul vital și virtual cu mărturiile lor incomode despre suferințele detenției. Însă mi s-a părut inutil să le aduc la cunoștință acestor juni debusolați că, după munca la dig, la canalul morții Dunăre–Marea Neagră, tinerii de atunci îi duceau în spate pe bătrânii istoviți, aproape muribunzi, încercând să le amâne moartea. La indicația tov Drăghici, din ordinul Moscovei, 1200 de deținuți de la Gherla au fost transportați la Canal, în 9 august,1950, la muncă silnică, deși nici nu se puteau ține pe picioare. Delta Dunării era supranumită „țara lui Maromet”, colonel Secu și criminal sadea. I se mai spunea „pământ fără cruce”. Pământ mâncau, ca să se sinucidă, femeile violate în lagăre de gardieni. Am tăcut: știu că nici măcar nu mai e în trend să-ți BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

cauți în familie un deținut politic sau un preot martirizat. Am scris și eu despre Golgota preoților. Cum să nu fi scris? Aș face umbră hârtiei degeaba dacă aș ocoli o temă catalogată inutilă de un publicist pe care nici nu vreau să-l numesc: „Jertfa preoților ortodocși a fost fără cauză”. Un exemplu din sutele de mii care îl contrazic? În penitenciarul-calvar al Gherlei (comandant - maiorul de Securitate Goiciu, o bestie; ofițer politic - Domocoș, ale cărui victime erau numai români), zăcea un preot profesor la Institutul Teologic din Cluj, cu o condamnare de 20 de ani. Tatăl său, Protopul de Huedin (19301940), martirul Aurel Munteanu, fusese torturat în ’40 de hortyști: i-au înfipt unionistului, deputat al Marii Uniri, tricolorul românesc pe gât. Nimeni nu i-a condamnat pe criminali, iar fiul a ajuns pe cimentul ud al Gherlei: „Fiule, am vrut să-ți fiu candelă la ceas târziu...”. Și câți martiri și mărturisitori ai Bisericii din România ne descoperă Cicerone Ionițoiu! Numai că mai puternică se arată conspirația tăcerii. Sunt, ca și Sorin Lavric, de părere, că „e o eroare să crezi că persecutorii aparțin trecutului”. Ne suflă-n ceafă, ne taxează dur când avem curajul să spunem adevărul gol-goluț. Eticheta „fundamentalist ortodox” nu se dezlipește de doctorul fără arginți Vasile Voiculescu. Altă temă de ocolit, sub stupida etichetare incorect politică, e rezistența din munți, pe care o blamează senatorul Șerban Nicolae. Pupila lui Ion Iliescu și consilier de stat al președintelui opinează scurt că n-a fost rezistență anticomunistă în munți. Și dacă a fost, s-a acționat contra statului. Contra statului român? Nu, s-a acționat contra statului bolșevic. I-o fi spus tătuca Ilici că erau bandiți sau – vorba sa preferată – teroriști și că trăgeau din toate pozițiile în comuniști? Habar n-are senatorul de lupta pentru onoare și credință în Dumnezeu sau se preface că nu știe. 15000 de oameni – o armată – număra gruparea „Haiducii Dobrogei”. Aromânul Gogu Puiu știa că va muri. În port-hart, avea o grenadă, pentru el. Când a înțeles că Securitatea l-a prins, s-a așezat cu pieptul pe grenadă. L-a capturat Nicolae Doicaru. Gogu Puiu avea 31 de ani când a decedat, grav rănit, în Direcțiunea Regională de Securitate Constanța. Doicaru a fost făcut maior și a condus Direcția I a MAI timp de 18 ani. Zoe Rădulescu, fiica lui Gogu Puiu, a fost născută (și botezată) de Olimpia Puiu în penitenciar. La Mislea. Orfană de ambii părinți la șase ani. N-are mormântul tatălui. Rezistenții din munți știau că libertatea e bunul cel mai de preț. Copiii uciși în acel Decembrie, la revoluția nu de catifea, ci de sânge, știau și ei: ”Vom muri și vom fi liberi!” De ce nu-i cinstim destul pe cei care s-au împotrivit tăvălugului comunist? Pe cei numiți de Petru Ursache „victime ale ororii și erorii”? Ca să-i ținem pe români de lași, de neispăviți și să tot repetăm că poporul trebuie „reformat ca grav bolnav”? Nu poporul trebuie „reformat”, ci clasa politică. Am obținut libertate de gândire și de cuvânt? Atunci de ce nu avem respect pentru sacrificiul lui Ion Gavrilă Ogoranu, care ne-a spălat cinstea obrazului? Să cunoască senatorul pesedist Șerban Nicolae măcar cazul bucovineanului țăran Vasile Motrescu, care, aflat în al cincilea an în munți, nota în Vinerea BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” Mare, 1953, într-un Jurnal, salvat și tipărit pentru posteritate, ca prin minune dumnezeiască: „Stau prigonit de frații mei (români, nota mea Magda Ursache) care și-au vândut țara și sufletele lor dracilor din Rusia pe un kg. de zahăr și un litru de ulei și au adus țara în suferință.” În ’55, a tras în cei doi soldați din trupele de Securitate, cu ordin să-l captureze. Numele lor se află încă pe o placă din Muzeul Jandarmeriei Române, ca eroi, iar Motrescu a fost judecat pentru o vină inexistentă și executat la Botoșani, în 29 iulie 1958. Aspazia Oțel Petrescu, supranumită „sfânta închisorilor”, după 10 ani de Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, apoi încă 4 ani de Mislea, ca „irecuperabilă”, mărturisea că i-a fost mai greu să se acomodeze cu „libertatea” de afară, din RSR, decât cu cea din temniță. Aflu dintr-o scrisoare deschisă către Radu Filipescu, din 1 februarie 2012, că Sorin Ilieșiu a propus o zi pentru comemorarea victimelor comunismului. A comemora pe cei care au luat calea eroilor, a martirilor, a sfinților a fost respinsă de Andrei Pleșu, pe motiv că n-avem nevoie de „noi chermeze”. Dar rememorarea ar fi – repet – homeopatică. Se suportă greu istoria suferinței, spațiul carceral provoacă oroare, îi conced asta Marianei Șora, dar temnița a fost o Academie de educație creștină și nu cred că angelologul m-ar putea contrazice. S-a murit, după Radu Gyr, „pentru văzduhul tău liber de mâine”. Și, ca să nu ne bântuie iarăși fantoma Manifestului Comunist, tinerii trebuie să știe, de-o pildă, de ce a fost condamnat poetul Vasile Militaru la 20 de ani de temniță grea: pentru că între 1951-52, când era „deținut administrativ”, a scris poezii ostile regimului, a ascultat posturi străine de radio și le-a comentat cu prietenii din Consiliul parohial din Parcul Domeniilor, cărora le-a recitat și din versurile lui. Recursul s-a judecat în 25 august 1959. A fost respins, deși Vasile Militaru murise deja la Ocnele Mari, în 8 iulie. Or, un mort e neinculpabil. A făcut Procuratura Generală, după ’89, dreptate foștilor deținuți politici? Nu. Au murit ca infractori contra orânduirii de stat și cei 14 din lotul Vasile Militaru. Istoria trebuie recuperată și învățată. Comuniștii făceau rău – și ce rău! – în vederea binelui viitor: prigoneau, ucideau sau izgoneau din țară. Cea mai nedreaptă grilă de receptare (cum scrie Petru Ursache în Omul din Calidor) i s-a impus lui Paul Goma, cu operă întinsă, masivă. Petru că crezut în dotarea lui literară, cât a crezut și în dotarea lui morală. Dar, cum „marele păpușar tot Secu este” (o repet, după Petru), Goma rămâne marele nedreptățit al istoriei. În schimb, Cristian Preda l-a numit pe Tökes „erou anticomunist” după ce presa i-a dat pe față angajamentul, plus multele note informative. Punctul 8 le-ar fi rezolvat pe toate. Cei specializați în antisemitismul românilor ar fi dat înapoi, domnul Al. Florian n-ar fi descoperit xenofobici în Valeriu Gafencu, în Țuțea, în Mircea Vulcănescu, în Gyr, în Crainic... Cine poate concura cu grila Vintilă Horia ori cu grila Mircea Eliade, dintre cei care-i blamează? Nimeni. Iar domnul Florian ar trebui incriminat penal pentru calomnierea personalităților naționale marcante. 13

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” Nu Mircea Vulcănescu, ci Quintus, ministru al Justiției în 1991, decorat de Johannis cu „Steaua României” în grad de ofițer, a fost criminal de război. Scrie Mircea Dinescu, poetic și precis, că soldații români au refuzat so omoare pe copila transnistreană care ducea hrană partizanilor, nu și liberalul justițiar. A ucis-o decis, cu-n glonte-n ceafă. Prin Legea 187 și ordonanța 16, au fost anonimizate numele turnătorilor. CNSAS trebuia să protesteze atunci. Să nu-mi spuneți că era musai să torni conspirativ și că au fost turnători care n-au făcut rău nimănui. „Părintele Arsenie Boca l-a pictat pe Iisus copil în zeghe și n-a văzut nimeni, n-a turnat nimeni”, se bucura Petru. Și, cu un zâmbet: „Na fost pe-acolo Nicu Crețu”. Refuzai, suportai consecințele. Pentru că n-a semnat angajamentul cu Securitatea, lui Petru Ursache i s-a dat o suită de neșanse. Să nu vadă Vestul a fost cea mai dureroasă pedeapsă. Privilegiații ceaușiști au continuat să fie privilegiați iliescani, în timp ce oamenii cărții au continuat să fie marginalizați. Petru a muncit „răbdător și tare” la cartea asta, la fel cum „răbdător și tare” a primit moartea. Așadar, eroic. Anii nemaitrăiți îi suplinesc eu cum pot. Îmi doresc doar sănătate. Nu pentru mine, ci pentru a-i scoate cărțile acestui mare nedreptățit de comunism, de activismul iașiot. Aproape că nu mai viețuiesc pentru altceva. Lucrez la ele greu, poate și prea încet. După ce le tipăresc, mă pot face una cu pământul. Va fi victoria lui să încheie ce n-a putut el însuși să încheie. În 14 mai 2018 (15 mai a fost ziua de naștere a lui Petru al meu), bunul prieten Ion Lazu mi-a scris: „Înțeleg, apreciez, „consimt” la strădaniile Domniei Tale. Deviza mea fiind una simplă: să facem ceea ce depinde de puterile noastre. Fie că lumea ia aminte, fie că nu... Fie că ne laudă sau ne ignoră cu superbie. Devotat, Lazu”. O zi sub regim ceaușist putea fi mai lungă decât veacul, spre a spune ca Cinghiz Aitmatov, iar eu am fost o victimă minoră, foarte modestă. Petru și iarăși Petru m-a luminat că pedagogia lui Dumnezeu presupune certarea prin durere, prin suferință de toate felurile: a trupului și a sufletului. „Un eșec social să nu te ducă la deznădejde, Magda. Știe Dumnezeu de ce ți s-a dat. Are sigur un sens.” În clinica aceea blestemată, la Terapie intensivă, era înconjurat de moarte; mureau și mureau în jur, dar privirea lui albastră era liniștitoare. „Ce zici? Aș vrea ca partea a doua a cărții să se numească Un pământ numit Aiud. Iar ție îți dăruiesc alt titlu : Ridică-te, Gyr, ridicăte Crainic! Schimbam titluri între noi. Eu i-am dăruit Puterea cătușelor versus puterea credinței, având în minte ce-mi spunea despre eroii și martirii frontului anticomunist: „Nu, nu au ucis, au ucis, au ucis. Altfel trebuie formulat : au răbdat, au răbdat, au răbdat.” Celularul mare: Țara a devenit O, ce veste minunată!

14

Repet: am ales pentru titlul notei la ediția integrală sintagma lui Aurel State: „cu moartea-n cârcă” pentru că Petru și-a scris cartea când mai era un pas mic între el și moarte, fără s-o știm. Ediția integrală (a opta din Seria ETNO) nu-i chiar completă. Din cuprinsul lui Petru Ursache lipsesc câteva texte pe care avea de gând să le redacteze în vara care n-a fost vară, când a plecat de tot, a anului 2013. Sumarul făcut de el trebuia să înceapă cu Pumnul lui Vîșinski; în continuare, Lovitura de la Palat, Arestarea lui Antonescu, Legi juridice: Tribunalul poporului la lucru. Ultimul text a devenit Cap. I. Loturi ar fi cuprins: 1. Armata; 2. Învățământul; 3. Religia. A rămas din proiect doar Drama generalilor – drama Armatei – drama noastră. Cap. II ar fi cuprins ceea ce numea Războiul... N-am ghicit ce ar însemna punctele de suspensie. Urma altul, intitulat „Reformele”, ghilimetate. Din Cele trei iaduri. a. Închisoarea; b. Colonia; c. Deportarea a scris doar despre două. La Pumnul lui Vîșinski era atașată o fișă cu scrisul lui impecabil, păstrat intact după nesocotita intervenție medicală. Reproduc fișa: „Două întâmplări-eveniment au cutremurat secolul trecut românesc și cel actual, mai mult decât Trădarea de la Palat și Pumnul lui Vîșinski”... Se referea acel „mai mult” poate la Raportul Final, poate la acțiunea domnului Alexandru Florian contra „oamenilor națiunii”, contra marilor oameni ai națiunii ca Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Țuțea, C. Noica? Altă fișă m-a lămurit: trimitea la Articolul Unu din Constituția României, text apărut în volumul Antropologia, o știință neocolonială. Asta însemna mai mult: atacul la Articolul Unu, cererile repetate de modificarea lui, la care politicienii nu răspund (indiferența e suspectă, suspectă, suspectă) sau răspund cu mârâieli indecise. Autonomia Transilvaniei pe criterii etnice, sub pretextul autonomiei culturale, e pericolul. Iar intelectualii publici se întrec în a adăuga epitete incriminante la nație și la naționalism. Să fie un apus al țării pus la cale de prăduitori vechi și noi? Fraza lui Eminescu pare scrisă ieri, 5 mai 2019: „am fost meniți să ajungem zilele acestea de ticăloșie, în care țara se înstrăinează pe zi ce merge în gândire și-n avutul ei...” Petru Ursache a înțeles repede că globalism înseamnă colonialism, acaparare. Statul (unitar și național) era considerat de comuniști „moștenire burgheză”; politicieni – tarabagii și fals-elitiști îl consideră „moștenire comunistă”. Frunza lu’ Udrea vrea să spună că suntem ca frunza pe apă? „Fără istorie, fără limbă, calea colonizării se arată deschisă noilor fabricanți de lume, de ordine și de canon”, scrie la pag. 102 din Antropologia, o știință neocolonială (ed. a doua, Eikon, 2014). Totul curge, totul trece, o știm de la Heraclit. Numai că, după Vasile Băncilă, „apa trece, pietrele român”. Lupta pentru revitalizarea memoriei continuă. Biruiva gândul bun, zidind sens?

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

EMINESCU ÎN LIMBA LUI GOETHE de Christian W. SCHENK DORINŢ$ $

WUNSCH

Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund.

Komm, die Quelle rinnt im Walde Zitternd überm Kieselgrund, Zweige hängen und beschatten Stiller Bank begrüntes Rund.

Şi în brațele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ţi desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz.

Komm, ich harre dein, komm, eile Offnen Armes her zu mir, Dir vom Haupt den Schleier lös’ ich, Lüft’ ihn aus dem Antlitz dir.

Pe genunchii mei şedea-vei, Vom fi singuri-singurei, Iar în păr înfiorate Or să-ţi cadă flori de tei.

Und du sitzest auf dem Schoß mir, Einsam sind wir, ganz allein, Nur ein Schauer Lindenblüten Rieselt dir ins Haar hinein.

Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braț încet s-o culci, Lăsând pradă gurii mele Ale tale buze dulci...

Weiße Stirn in blonden Locken Liegt so leicht auf meinem Arm, Räubrisch sucht mein Mund sich Beute Deine Lippen süß und warm...

Vom visa un vis ferice, Îngâna-ne-vor c-un cânt Singuratice izvoare, Blinda batere de vânt;

Dass beglückt von Glück wir träumen, Rauscht versteckten Quells Gesang Weht der Wind geraunte Worte, Leis’ berücken Lied und Klang;

Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rânduri-rânduri.

Des versonnenen Waldes Tönen Schläfert still die Gäste ein, Auf uns nieder läßt die Linde Ihre Blütenflocken schnein.

POVESTEA CODRULUI

WALDMÄRCHEN

Împărat slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale, Toate înflorind din mila Codrului, Măriei sale.

Ein gepriesener und edler Kaiser ist der Wald, sein’ Gnaden Schützt die Sippe allen Lebens, Reich mit Schätzen überladen.

Lună, Soare și Luceferi El le poartă-n a lui herb, Împrejuru-i are dame Și curteni din neamul Cerb.

Alle Sterne, Mond und Sonne Trägt er stolz in seinem Wappen, Ist umringt von edlen Damen Manche Sippen Hirsch als Knappen.

Crainici, iepurii cei repezi Purtători îi sunt de vești, Filomele-i țin orchestrul Și izvoare spun povești.

Botenläufer sind die Hasen Nachricht bringen auf die Schnelle, Nachtigallen singen Weisen Und Geschichten rauscht die Quelle.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

15

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Peste flori, ce cresc în umbră, Lângă ape pe potici, Vezi bejănii de albine, Armii grele de furnici...

In dem Schatten wachsen Blumen, An den Bächen, neben Steigen Wimmeln Ameisen im Heere, Bienen schwärmen ihren Reigen...

Hai și noi la craiul, dragă, Și să fim din nou copii, Ca norocul și iubirea Să ne pară jucării.

Komm auch du zum Kaiser, Liebste, Und als Kinder uns gebärden Dass uns Glück und Liebe nochmals Wieder Kinderspielzeug werden.

Mi-a părea cum că natura Toată mintea ei și-a pus, Decât orișice păpușă Să te facă mai presus;

Die Natur, so will mir scheinen, Ganz besonders lange dachte Ehe dich zur schönsten Puppe Auf der weiten Erde machte;

Amândoi vom merge-n lume Rătăciți și singurei, Ne-om culca lângă izvorul Ce răsare sub un tei;

Lass uns diese Welt durchwandern Stets auf unbekannten Wegen, Bei der Quelle angekommen, Unter eine Linde legen;

Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi, Și prin somn auzi-vom bucium De la stânele de oi.

Wenn wir schlafen, Lindenblüten Werden auf uns niederschneien, Und im Traum von Schäferhütten Hören wir ihre Schalmeien.

Mai aproape, mai aproape Noi ne-om strânge piept la piept... O, auzi cum cheam-acuma Craiul sfatu-i înțelept!

Immer näher, immer näher Enger wir zusammenrücken... Oh, hör wie der Kaiser Lässt den Alten Rat beschicken!

Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri, Împrejuru-ne s-adună Ale Curții mândre neamuri:

Durch die Zweige auf die Quellen Wirft der Mond die Silberflammen, Und des Hofes hoher Adel Tritt im Kreis um uns zusammen:

Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte, Cerbi cu coarne rămuroase Ciute sprintene de munte -

Schaumesweiße Meerespferdchen, Ure, deren Stirne blenden, Gemsen, bergbehende Hinden Hirsche, das Geweih voll Enden -

Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine suntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dându-și ramurile-n laturi:

Und sie fragen unsre Linde Wer wir sind und reden weise, Unsre Wirtin biegt die Äste Seitwärts auf und flüstert leise:

- O, priviți-i cum visează Visul codrului de fagi! Amândoi ca-ntr-o poveste Ei își sunt așa de dragi!

- Seht, wie Buchenwaldes Träume Träumt das liebestrunkne Pärchen Und in Ewigkeit da bleiben So wie’s war in alten Märchen!

16

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

N. GEORGESCU

EMINESCU ȘI AUTOCENZURA Un caz cu totul interesant de autocenzură la Eminescu nil oferă finalul Scrisorii II. Ascultând, după lectură, de sfaturile Junimii de a schimba un cuvânt dur, „famenii”, poetul reorganizează textul reușind ca, din doar două trăsături de condei, aparent insesizabile, să fie chiar mai dur. Culmea este că aceste minime intervenții nu sunt sesizate nici de I.L. Caragiale, care relatează întâmplarea, nici de Titu Maiorescu în prima ediție a sa din 1883. Faptele sunt acestea. În „Ironie” 1(iulie 1889) Caragiale citează finalul poemului astfel: „De-oi urmà să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumvà / Fàmenii din ziua de-astăzi să mă ’nceapă-a lăudà: / Daca port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor de sigur m-ar scârbi peste măsură.” (față de acest scrupul accentual al său, vezi mai jos cât de limpede este textul eminescian) — și comentează sec: „Sărmane omule! Dac-ai învia ai vedea că de ce te temi nici moartea nu te poate scăpa!” Revine în „Două note” 2(1892) cu un text din care cităm mai amplu (și pentru că este puțin cunoscut, reluându-se de obicei fragmentar): „Versurile citate la pagina 19 sunt exact acele pe cari Eminescu le-a citit în Junimea. Mai târziu s-a făcut modificarea lor după observațiile și cererea câtorva persoane din cercul acela, a căror sensibilitate extremă se simțea jignită de expresiile prea viguroase, prea crude, ale poetului. El – se știe bine aceasta – a făcut concesiune delicateții acelora și a îngăduit să se toarne în veninul lui nativ și sincer puțină apă de trandafir… să i se schimbe Fàmenii în Oamenii și scârbi în mâhni; dar nu din toată inima a făcut această concesiune, deși, în discuția fără șir și nici căpătâi ce se iscase, ca de obicei, după citirea poemei, stăruise și „votase” pentru modificarea anodină și o damă la care el ținea foarte mult în acel timp. Le spun acestea ca să nu se creează de către public – mai puțin inițiat în ale mișcării literare – că ar fi citațiunea de mai sus o falsificare: este o variantă originală, aceea anume la care ținea poetul, o variantă ce mi se pare – /mie/ care am groază de „apa de trandafir” – cu mult preferabilă celei puse în vânzare de domnii editori. Eminescu nu era androgin, era bărbat; el pe impotenții intelectualii nu-i considera ca oameni, ci ca fameni, și de aplauzele lor nu s-ar fi mâhnit – se scârbea. Dar la varianta asta cedase el cel puțin, sub ce influență nu ne pasă… Mai târziu însă s-a petrecut ceva mai rău… mai târziu, pe când artistul era cu mintea bolnavă, s-a făcut în opera lui publicată în volum îndreptări, purgări și omisiuni cu desăvârșire arbitrare. Eu crez că asta trebuie relevat. Editorii sunt liberi să tragă câte exemplare vor, să le vânză cum și cât le place, să profite de munca și de pe urma sărmanului pierdut cât pot, sunt liberi; să rămână negustorul cinstit, și câștig bun să-i dea Dumnezeu, dar

să stea la taraba lui și să nu s-amestece a poci opera artistului. (…) Care artist, care om de bun-simț și de treabă ar îndrăzni să ia un penel și să îndrepteze o trăsură măcar a unui Rafael, să prefacă numai o măsură a lui Beethoven, ori să potrivească coapsa lui Apolon sau șoldul unei Venere după personala lui judecată și după pornirea gustului său actual? Lucrarea ce un artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calitățile și defectele ei, ceva sfânt, fiindcă-n ea se întrupează pipăit, și pentru o viață mai durabilă decât a neamului său întreg, gândiri și simțiri de veacuri ale acestuia, și de aceea, fără teamă de exagerare, s-a putut zice că o așa lucrare este patrimoniul omenirii întregi, nu numai a unui neam. Și așa dar a pune mâna fără sfială pe o asemenea lucrare cu calități eterne și a cuteza s-o potrivești sau s-o mai cioplești, după trecătorul tău gust și cu competența ta discutabilă, discutabilă pentru că e negativă față cu realitatea evidentă și palpabilă a monumentului ce-l judeci – discutabilă fie ea cât de autorizată în părerea-ți proprie și a câtorva clienți – va să zică a mutila lucrarea de artă pentru restul fără capăt cunoscut al lumii și vremii, este a te face vinovat de o faptă reprobabilă, este, cu un cuvânt, o profanare… Iar de profanare nu e capabil decât un om fără inimă și cu spiritul îngust, un om care niciodată nu se poate uita pe sine, care nu poate avea nici o ridicare de suflet pe deasupra egoismului strâmt, nici o emoție… cum să zic? Impersonală – ca să întrebuințez și eu niște platitudini platonice scoase de curând iar la modă – nici un fel de respect chiar când se află în fața lucrurilor sfinte… fiindcă n-are, fiindcă nu poate avea nimic sfânt pe lume…” Citând fragmentar, de aici, partea referitoare la filologie, Perpessicius atrăgea atenția în 1943 că aceste schimbări „au prilejuit lui Caragiale violenta ieșire împotriva Junimei și a lui Maiorescu”3. Acest fel de a defini ținta este liniștitor și invită la istorie literară, relațiile lui Caragiale cu Junimea și Maiorescu în 1892, etc., distrăgând atenția de la textul ca text. După cum vedem, într-adevăr Conu’ Iancu vorbește de editori în general – dar îl parafrazează pe Maiorescu și se referă la edițiile existente, acelea scoase cu girul criticului. La ora de față se pot da oricând cinci-șase exemple de editori actuali, arătând cu zeci de trimiteri că se pun, de bună voie sau nu, sub „violenta ieșire” de mai sus – iar dacă se iau manualele școlare, mai ales acelea pentru elevii mici, exemplele sunt legiune. Să revenim, însă, la chestiune, la textul în discuție. Ceea ce Caragiale numește „apă de trandafir” vom vedea imediat că este, dimpotrivă, „v.i.t.r.i.o.l.” ca-n comediile sale, pentru că Eminescu a acceptat, într-adevăr, schimbările (este vorba numai de Oamenii pentru Famenii, cum

1 I.L.Caragiale: “Ironie”, în: Mihail Eminescu: Diverse. Cu o prefaţă de I.L.Caragiakle, Iaşi, Edit, Şaraga, f.a., p.X. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

2

Idm, Ibidem, p.XIII-XV. p.267.

3O.III,

17

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE observă și Perpessicius, loc. cit, verbul m-ar scârbi apărând doar într-o variantă manuscrisă colaterală a textului, probabil aceea citită în ședință – și neavând mare relevanță) – dar a organizat o altă retorică a textului la publicarea în revistă. Manuscrisul, respectat de Perpessicius, mai puțin Famenii, este astfel: De-oiu urma să scriu în versuri teamă mi-e ca nu cumva Famenii din ziua de-astăzi să mă’nceap’ a lăuda… Daca port cu umilință și cu zâmbet a lor ură Laudele lor desigur, m’ar mâhni peste măsură. În acest enunț, cuvântul greu, accentuat, în jurul căruia se organizează discursul, este Famenii – iar Caragiale pune chiar accentul grav pe a când îl citează (în „Ironie”) – și sensul devine că ei, famenii, mă vor lăuda, nu toți oamenii, așa cum nu toți oamenii sunt fameni. Famen („desfrânat, decăzut, efeminat”, din lat. presupus feminus) este echivalent cu ceea ce Conu’ Iancu numește „androgin”; noi, azi, spunem homosexual, cu nuanța „bisexual”. Poetul acceptă scoaterea cuvântului (pe care-l vom regăsi, însă, în Scrisoarea III, cum se știe) – dar în „Convorbiri literare” organizează versurile astfel: De-oiu urma să scriu în versuri, teamă-mi e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă’nceap’ a lăuda Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură, Laudele lor de sigur m’ar mâhni peste măsură. Schimbările sunt simple, și ușor de înțeles când compari – dar editorii nu țin seamă de ele. În loc de teamă mie poetul face legătura invers: teamă-mi e și, în plus, desparte în silabe: nu cum-va. În faza din manuscrise lectura era netedă ca să iasă în evidență Famenii de mai jos – pe când în revistă se rup cuvintele pentru alte accente: acel „nu cum-va” este apăsat, șuierător, amenințător, cu sensul „ca nu carecumva”, „în nici un caz nu”. Pentru a ieși acest sens se scoate accentul secundar din ligatura mi-e: se rostea sacadat „tea-mă // mi-e-ca// nu-cum-va Famenii” (aici, puternic: e cuvântul forță) – iar acum se rostește „teamă-mi // e ca // nu cum-// va Oamenii…” (nu și cumrostite puternic, egal, amenințător). Ca o indicație: de sigur de mai jos se scrie tot dezlegat, autoironic. Maiorescu păstrează în primele ediții ca în “Convorbiri” (teamă-mi e ca nu cum-va; în edițiile 6-11 are să’nceap’ a mă lăuda) – deci nu observă (oare acceptă?) aranjarea textului de către poet după scoaterea termenului dur din discurs. Caragiale nu face comparațiile, reține doar Famenii și scârbi, pe care le montează în aranjamentul ediției princeps. Editorii lui Caragiale nu se interesează, la rândul lor, câtuși de puțin de aceste lucruri, fiind preocupați doar (exclusiv) să redea citatele din Eminescu în edițiile actuale. După el, Ioan Scurtu (1908) va reintroduce „famenii” respectivi – dar toți editorii – inclusiv Perpessicius, desigur (care schimbă doar apostrofurile, având să mă ’ncea’a (apostrof larg urmat de apostrof strâns), față de „Convorbiri”

care au: să mă’nceap’a; oricine poate judeca diferența de accente: în revistă apostrofurile egale, strânse, cer recitare sacadată pentru sensul de mai sus) – vor lega, regulamentar: „cumva”, „desigur”. Ceea ce numim îndeobște retorica textului se pierde. Aranjamentul retoric al poetului și (aici, nu în multe alte părți) al primului său editor propune o adresare apăsată, ruptă, șuierătoare – și generalizatoare, de fapt: nu numai „famenii”, ci toți „oamenii din ziua deastăzi” sunt refuzați de la acele laude. Într-o convorbire cu Octavian Goga, I.L. Caragiale avea aceste convingeri spre sfârșitul vieții: “Arta – spunea el – cere conștiință, fără un perfect simț de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă… Ca în toate, și în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier... Ce crezi tu, în câte ape n-am scăldat eu Hanul lui Mânjoală?... Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor… Iacă, numai interpuncția… Câți nu înțeleg că interpuncția e gesticularea gândirii… Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod… nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îți cresc tot mai mult scrupulele de conștiință… Dac-o să îmbătrânesc, știi cum să-mi ziceți? Să-mi ziceți Moș virgulă!...”4 Prin „interpuncție”, I.L. Caragiale înțelege punctuația din interiorul frazei, pe care o consideră „gesticulația gândirii” – și care realizează ferecătura, lacătul scrierii – adică: ceva propriu al autorului, încuiat de el însuși, exprimândul pe el însuși. Dezinteresul nostru pentru punctuație este alarmant: gândiți-vă, stimați cititori, că limba română are substantivul – dar, dacă vrem să formăm verbul, nu prea avem cum: „a punctua” este un neologism specializat mai degrabă în discurs, cu sensul „a răspunde punct cu punct”, „a puncta”. Mai la îndemână ne-ar fi „a ponctua”, după limba franceză. Și în această situație se reflectă acest dezinteres – deși, iată, de la Ion Helliade-Rădulescu la I.L. Caragiale s-a subliniat importanța virgulei în scriere. Caragiale însuși are, apoi, foarte multe grafii neconvenționale ce fac, în intenția sa, „ferecătura” frazei sale: vocale duble pentru rostirea prelungită, cuvinte despărțite în silabe, etc. Trebuie să dăm exemple din edițiile sale, făcute de el însuși – pentru că în edițiile noastre actuale aceste grafii sunt netezite după normele lingviștilor. Întreaga noastră literatură clasică ne însoțește prin timp, pe noi și pe copiii, nepoții, strănepoții noștri – așa cum i-a însoțit și pe părinți, etc., prin editori, care se supun normelor specialiștilor – ori prin specialiști care impun editorilor norme: luați-o cum vreți, e un „palindrom” existențial la urma urmei – dar observați, rogu-vă, că responsabilitatea este difuză, vina de „atimie” (profanare, cum spunea Conu’ Iancu la 1892) nu mai poate fi aplicată strict cuiva: este a tuturor – și a nimănui. E o stare de coșmar – și vom persista dând în continuare exemple pentru a arăta că atât viața cât și opera lui Eminescu se cosmetizează cu sistem, sunt ținute ca într-un adevărat infern mereu contemporan cu noi… Parcă ne-ar aștepta, parcă-l ajungem tot citindu-l și recitându-l.

4

Octavian Goga: Precursori. Cuun portret inedit de Camil Ressu Cultura Nationala 1930, p. 73. 18

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Mihaela Diana LUPȘAN

TEMA TIMPULUI ÎN OPERA LUI EMINESCU ȘI MIRCEA ELIADE Din tematica pe care o au în comun cei doi scriitori am selectat câteva pentru a demonstra afinitatea gândirii celor două genii. Rosa del Conte a acordat o deosebită atenție noțiunii de timp în opera eminesciană și l-a delimitat cu ajutorul unui discurs critic extrem de profund: „Timp linear, timp circular, (garanție a întoarcerii), durată, eternitate, devenire, repaos, ritmuri ale timpului mic omenesc, ritmuri ale timpului cosmic, timp crescând ireversibil, oprimator.”1 Citatul se încheie cu un exemplu elocvent, la fel cum nea obișnuit și Rosa Del Conte în Eminescu sau despre Absolut. Admițând faptul că un număr însemnat de capitole este dedicat vastei teme a timpului, Marian Papahagi face propria sa clasificare a timpului după cum l-a perceput din cartea autoarei, simțind, uneori, nevoia de a dezvolta sau de a raporta exemplul său la tipul de lirică specific eminesciană: „Timpul care bate în stele și în oameni, timpul circular al eternei reîntoarceri, timpul învăluind - în grandioasa viziune eminesciană - în uriașe aripi de întuneric «îngropatele risipe» ale devenirii întru moarte este adevăratul demiurg, dar și adevărata țintă a unei înfruntări eroice, devenite însăși misiunea poeziei. (...) Dar mai exista la Eminescu și timpul psihologic uman, alături de cel cosmic, într-o viziune aparent contradictorie, ce dă diversitate și complexitate liricii sale.”2 Din descrierea timpului în opera eminesciană realizată de către Marian Papahagi, observăm o deosebit de mare apropiere între viziune eminesciană asupra morții și cea a lui Eliade: „Intuiția acestui timp al vieții și al devenirii, al coruperii și distrugerii, al clipei tragic sortite trecerii, timpul eternei reîntoarceri, al începuturilor, al «actului etern», presupune un «dincolo» unde devenirea, înțeleasă ca succesiune de vieți și morți, nu mai

există. Viața și absolutul temporal sunt antinomice: și aspirația supremă ar putea fi aceea a căutării unei căi de acces spre Absolut, spre durata «reală», cea care nu înseamnă trecere și iluzie.”3 În încheierea Prefeței, Marian Papahagi plasează opera Rosei Del Conte în fruntea eminescologiei și precizează că aceasta îi era deja cunoscută lui Mircea Eliade, care a recenzat cartea, recunoscându-i meritele, ca fiecare dată când i se oferă ocazia, nefiind părtinitor: „Este, fără îndoială, cea mai vastă monografie închinată, într-o limbă streină, lui Mihai Eminescu. (Pe cât știu, cartea profesorului Alain Guillermou despre lirica lui Eminescu na apărut încă).”4 După ce face apologia lucrării, Mircea Eliade prezintă structura acesteia și clasifică ideea de timp dezvoltată de Rosa Del Conte de-a lungul a șase capitole: „Timpul-Demiurg, responsabil al dramei existențiale și Absolutul înțeles ca Eternitate; devenirea ca structură a Timpului; Poezia biruind Timpul și poetul-profet, sentimentul duratei și ambivalența timpului psihologic; evaziunea din timp și unitatea cosmică, dragostea ca o chemare a Absolutului.5 De asemenea, autoarea a detectat în opera eminesciană o dublă valență a timpului. Eliade nu trece cu vederea acest aspect și îl prezintă în Postfață astfel: „un timp vital, pe care concepția mistică, de structură astrală, a poetului îl va face să coincidă cu timpul cosmic, - și un timp muritor, pe care pesimismul său etic îl va face să coincidă cu modul existenței pe Pământ. Cel dintâi e un Timp «intact», care aduce la maturitate și le împlinește, toate formele Universului. Celălalt e Timpul uzurii, al îmbătrânirii și morții.”6 E de sesizat imediat o asemănare logico-semnatică între următoarele noțiuni: „timpul circular al eternei reîntoarceri”7 și Mitul eternei reîntoarceri8, ceea

1

6Mircea Eliade în Postfață Rosa Del Conte - Eminescu sau despre Absolut, Ediția a II-a, Îngrijire, traducere și prefață de Marian Papahagi, Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Postfață de Mircea Eliade, Cu un cuvânt pentru ediția românească de Rosa Del Conte, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003, p. 464. 7 Marian Papahagi în Prefață, în Idem, p. 18. 8„Această «eternă reîntoarcere» trădează o ontologie necontaminată de timp și devenire. Tot așa cum grecii, prin mitul eternei reîntoarceri, căutau să-și satisfacă setea lor metafizică de «ontic» și de static (căci din punct de vedere al infinitului devenirea lucrurilor care revin neîncetat la starea lor este prin urmare implicit anulată și se poate chiar afirma că «lumea stă pe loc»), la fel și primitivul, conferindu-i timpului o direcție ciclică, îi anulează ireversibilitatea. În fiecare clipă totul este reluat de la început. Trecutul nu este decât prefigurarea viitorului. Nici un eveniment nu este ireversibil și nici o transformare nu este definitivă. Într-un

Zoe Dumitrescu-Bușulenga în Cuvânt înainte, Rosa Del Conte - Eminescu sau despre Absolut, Ediția a II-a, Îngrijire, traducere și prefață de Marian Papahagi, Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Postfață de Mircea Eliade, Cu un cuvânt pentru ediția românească de Rosa Del Conte, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003, p. 8. 2 Marian Papahagi în Prefață, în Ibidem, pp. 17-18. 3Ibidem, p. 18. 4 Mircea Eliade în Postfață Rosa Del Conte - Eminescu sau despre Absolut, ediția a II-a, îngrijire, traducere și prefață de Marian Papahagi, Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Postfață de Mircea Eliade, Cu un cuvânt pentru ediția românească de Rosa Del Conte, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003, p. 462. 5Ibidem, p. 463.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

19

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE ce ne face să bănuim că ambii autori aveau același filon filozofic, căci însuși Eliade notează în cartea sa sursa de unde a preluat mitul eternei reîntoarceri: „în filosofie, mitul eternei reîntoarceri este actualizat de Nietzsche: în filosofia istoriei un Spengler sau un Toynbee se ocupă de probleme periodicității.”9 Încă din Cuvânt înainte, Eliade anunță că va trata probleme ce vizează civilizațiile arhaice: „Studiind aceste societăți tradiționale, o trăsătură ne-a uimit în mod deosebit: revolta împotriva timpului concret, istoric, nostalgia unei reîntoarceri periodice la un timp mitic al originilor, la Marele Timp.10 Ceea ce remarcă autorul este că aceste societăți respingeau timpul concret, deoarece faptele acestui timp nu stăteau sub semnul unui arhetip. Totalitatea simbolurilor, miturilor și a ritualurilor, cărora li se supune omul istoric, dă naștere unui existențe îmbibate în metafizic: „Dacă ne străduim să pătrundem semnificația autentică a unui mit sau a unui simbol arhaic, suntem obligați să constatăm că această semnificație revelează conștientizarea unei anumite situații în Cosmos și că ea implică, în consecință, o poziție metafizică”.11 Valoarea intrinsecă a faptelor înscrise istoric este dată tocmai de caracterul repetitiv al acestora: ele reiterează o acțiune originară: „omul arhaic nu cunoaște acte care nau fost îndeplinite și trăite anterior de un altul, un altul care nu era om. Ceea ce face a mai fost făcut. Viața sa este repetarea neîntreruptă a unor gesturi inaugurate de alții.”12 Trei mari aspecte evidențiază Eliade pe parcursul studiului său: „pentru omul arhaic realitatea este funcție de imitare a unui arhetip celest”13 (pentru societățile arhaice această realitate capătă o valență sacră deoarece se afirmă ca „forță, eficacitate și durată”14), „realitatea este conferită de participarea la «simbolismul Centrului»”15 (Centrul suspendă valoarea profană a spațiului) și ritualurile profane „repetă deliberat anumite acte îndeplinite ab origine de zei, eroi sau strămoși”16 și transpun omul în timpul mitic, ceea ce face să se suprime timpul profan: „Abolirea timpului profan și proiectarea omului în timpul mitic nu se face, natural, decât la intervale esențiale, adică în cele în care omul este cu adevărat el însuși: în momentul ritualurilor sau al actelor importante (...) restul vieții sale se petrece într-un timp profan lipsit de semnificație: în «devenire».”17 Reperele spațiotemporale sunt prezentate într-un raport de interdependență, amplificând puterea ritualului: „Astfel au

fost asigurate realitatea și durata unei construcții, nu numai prin transformarea spațiului profan într-un spațiu transcendent («Centrul»), dar și prin transformarea timpului concret în timp mitic.”18 Eliade menționează o nouă valență a timpului, cea escatologică, ce prezintă un illo tempore bine determinat, cu granițe care marchează atât începutul (Căderea inițială)19, cât și sfârșitul (Mântuirea finală)20, precizând că „viitorul va regenera timpul, adică îi va reda puritatea și integritatea originare”21, iar timpul suprimă istoria, devenind ireversibil, deoarece este creat un fapt istoric. Pentru susținerea acestei afirmații este luat drept exemplu poporul israelitean, care crede în mesianismul ce presupune o salvare la nivel macro-global, prin Mesia, salvare ce subjugă evoluția istoriei: „Credințele mesianice întro regenerare finală a lumii denotă și ele o atitudine antiistorică. Cum nu mai poate ignora sau aboli periodic istoria, evreul o suportă în speranța că ea va înceta definitiv într-un moment mai mult sau mai puțin îndepărtat. Ireversibilitatea evenimentelor istorice și a timpului este compensată de limitarea istoriei în timp.”22 De asemenea, timpul poate fi regenerat cu ajutorul morții, care este privită ca o treaptă inițiatică ce face trecerea de la condiția omului profan, la omul regenerat prin ritual: „E vorba de un mister care comportă cea mai teribilă probă inițiatică, cea a morții, dar care e în același timp singura cale posibilă pentru a aboli durata temporală - cu alte cuvinte, existența istorică - și de a reintegra situația primordială. Evident, starea germinală a «începutului» echivalează și ea cu o moarte: într-adevăr omul își ucide existența profană, istorică, uzată deja, pentru reintegrarea unui existențe imaculate.”23 Așadar, perspectiva pesimistă asupra morții este suprimată, căci moartea nu este privită ca sfârşitul existenței, ci ca un alt început existențial. Această viziune asupra morții este regăsită și în poezia eminesciană „Un Phoenix e o pasare-n vechime -, a cărei titlu ne poartă cu gândul la illo tempore, la durata dintre început și sfârșit: „Bătrânul Phoenix arde în văpaie/Și din cenușa proprie renaște,/Dar, spre-a-nvia mai mândru el din moaște,/Îi trebui lina vântului bătaie./Aș vrea să fiu ca pasărea aceea,/Ca Phoenix care arde blând în pară/Pierind în vânt ca glasul care zboară,/Ca un suspin, ca unda, ca scân-

anumit sens se poate spune că nimic nou nu se întâmplă în lume, căci totul nu este decât repetare a acelorași arhetipuri primordiale.” Mircea Eliade – Eseuri. Mitul eternei reîntoarceri. Mituri, vise și mistere, Traducere de Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, București, Editura Științifică, 1991, pp. 71-72. 9 Mircea Eliade – Eseuri. Mitul eternei reîntoarceri. Mituri, vise și mistere, Traducere de Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, București, Editura Științifică, 1991, p. 107. 10Ibidem, p. 11. 11Ibidem, p. 13. 12Ibidem, p. 14.

13Ibidem,

20

p. 15. p. 19. 15Ibidem, p. 15. 16Ibidem. 17Ibidem, p. 36. 18Ibidem, p. 25. 19Ibidem, p. 105. 20Ibidem. 21Ibidem, p. 81. 22Ibidem, p. 85. 23Ibidem, p. 304. 14Ibidem,

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE teia./Dar din cenușă reînvie iară,/Minune scump-a lumii acesteia./El moare azi, în forma-i, dar ideea/Chiar și de vrea nu poate să mai moară.24 Între termenii „vechime”, „bătrânul”, pe de-o parte, și „Phoenix”, „renaște” „reînvie”, pe de altă parte, plutește ideea morții, care face trecerea de la o existență uzată, la una nouă. Pasărea Phoenix reprezintă tranziția spre transcendent. Pendularea ființei umane este exprimată de cuvintele mai sus menționate, deplasarea realizându-se dinspre planul profan spre cel sacru, cu ajutorul motivului aripilor: „Forța aripei dată de natură este aceea de a putea ridica și orienta ceea ce este greu spre înălțimi, unde locuiește spița zeilor. Din toate lucrurile ținând de corpuri, mai cu seamă aripile participă la ceea ce este divin.25 „Văpaiele” sunt simbolul focului mistuitor, care distruge rămășițele profanului spre a intra în sacru. Lumina focului, poate fi aceeași cu lumina cunoașterii unei noi dimensiuni ontologice. Învierea presupune o nouă treaptă existențială, căci nu e vorba de ciclicitate, ci de o devenire după cum ne arată gradul comparativ de superioritate: „Dar, spre-a-nvia mai mândru (s.n.) el din moaște,/Îi trebui lina vântului bătaie”. Remarcăm prezența profanului încă de pe acum: în concepție creștină, moaștele sunt osemintele ce aparțin unei persoane a cărui grad de spiritualitate a ridicat sufletul cât mai aproape de Divinitate. Am putea considera că avem de-a face cu o trimitere religioasă: învierea lui Lazăr sau învierea Mântuitorului, cu atât mai mult cu cât poetul recurge la o altă trimitere biblică: cea a prezenței Duhului Sfânt26 („lina vântului bătaie), care e fie dătătoare de viață, fie sursa înțelepciunii ori a inspirației divine. A doua strofă pare că întărește ideile primei strofe căci se reiterează imaginea Phoenixului care „arde în văpaie/„arde blând în pară, dar și dorința de ascensiune „lina vântului bătaie/„glasul care zboară, însă pune în relație noțiunile „renaște”/„pierind”, care sunt cheia întregii

poezii. Așadar, am putea restrânge poezia la cele două versuri: „Și din cenușa proprie renaște, (...) Pierind în vânt ca glasul care zboară”. Terminologia atent aleasă ne face să credem că dincolo de ideea poetică a sacrificiului în vederea creației, apare în subsidiar și tema reintegrării într-un circuit natural: creatorul „renaște” cu fiecare nouă operă pe care o meșteșugește, însă eul liric „spre-a-nvia” are nevoie de ghidarea Divinității („lina vântului bătaie”). Deși ultima strofă pare a relua ideea spre a trage o concluzie, la o atentă privire am remarcat o gradație a ideii: „renaște” - „spre-a-nvia” (prima strofă) - „reînvie” (ultima strofă). Cu toate că s-a vorbit mult despre pleonasm vs. licență poetică27 la Eminescu, în cazul nostru sintagma „reînvie iară” - deși presupune alăturarea unui verb derivat cu prefixul iterativ „re-” și a unui adverb de timp ce pune accentul pe ireversibilitatea acestuia - este utilizată cu scopul de a accentua ideea transmisă. Acest proces de reînviere este o „Minune scump-a lumii acesteia, iar „forma” pe care urmează să o ia omul este relativă în raport cu esența. Astfel, în această poezie tema morții nu mai este aureolată de nostalgie ori pesimism, ci presupune un nou itinerariu existențial. Observăm că pasărea Phoenix devine un simbol în opera eminesciană, iar fantezia care creează imaginea simbolului este purtătoare de sens și dă naștere unui nou tip de cunoaștere, ce accesează cadrul mitic, primordial: „…lumea e ca un limbaj divin pentru cei ce știu să-l înțeleagă”28. Despre puterea omului de a se raporta la semne și simboluri pentru a transmite adevăruri de ordin metafizic,29 aflăm că este parte componentă a omului, căci e „consubstanțială ființei umane (...) precedă limbajul și gândirea discursivă.”30 Pentru Eliade ființa umană - captivă în timpul ireversibil - stă sub semnul unor adevăruri ancestrale de dinaintea căderii omului sub incidența istoriei care, odată revelate, pot accesa timpul primordial:

24Mihai

David - cum m-a luminat El pentru toate lucrările zidirii.” Ibidem, p. 455. Cartea înțelepciunii lui Solomon (Cap. 15) 11. „Fiindcă el n-a cunoscut pe Făcătorul său, și pe Cel care i-a insuflat duhul faptelor și a pus în el putere de viață.” Ibidem, p. 980. Sfânta Evanghelie după Ioan (Cap. 20) 22. „Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt;” Ibidem, p. 1234. Epistola a doua către Timotei Sfântului Apostol Pavel (Cap. 3) 16. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate.” Ibidem, 1354. 27 Vezi Alex Ștefănescu, Eminescu poem cu poem unde ridică problema că în poezia „Luceafărul”, versul „Cobori în jos, luceafăr blând” a fost în primă instanță „Cobori din cer luceafăr blând”, iar autorul a modificat cu buna știință. 28 René Guénon - Simboluri ale științei sacre, București, Editura Humanitas, 1997, p. 17. 29 René Guénon - Simboluri ale științei sacre, București, Editura Humanitas, 1997, p. 13. 30 Mircea Eliade - Imagini și simboluri, București, Editura Humanitas, 1994, p. 15.

Eminescu, Un Phoenix e o pasare-n vechime, în vol. Poezii, ediție adnotată. Selecție, cronologie și note de Cătălin Cioabă, București, Editura Humanitas, 2014, p. 409. 25 Platon, Fedru, apud. Elena Tacciu, Eminescu. Poezia elementelor – Eseu asupra imaginației materiale în postumele de tinerețe, București, Editura Cartea Românească, 1979, p. 186. 26Facerea (Cap. 2) 7. „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.” Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2013, p. 12. Numerii Cap. (29) 1. „În ziua întâi a lunii a șaptea de asemenea să aveți adunare sfântă, și nici un lucru să nu lucrați; pe aceasta să o socotiți o zi a suflatului în trâmbițe.” Ibidem, p. 183. Cartea a treia a Regilor (Cap. 16) 33. „A făcut Ahab și o Așeră (stâlp făcut din lemn, sfințit în cinstea zeiței Astarte), încât Ahab, mai mult decât toți regii lui Israel, care au fost înaintea lui, a săvârșit fărădelegi, prin care a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel și și-a pierdut suflatul său.” Ibidem, p. 385. Cartea întâia Paralipomena (întâia a Cronicilor) Cap. (28) 19. „Toate acestea sunt în scrisoarea insuflată de la Domnul - a zis BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

21

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE „încetăm de a mai exista în lumea de toate zilele și pătrundem într-o lume transfigurată, aurorală, impregnată de prezența ființelor supranaturale. Nu e vorba de comemorarea evenimentelor mitice, ci de reiterarea lor.”31 Atât Eliade32, cât și Eminescu au realizat că se poate ajunge la Divinitate prin puterea unor imagini cu o deosebită încărcătură ce vehiculează noi perspective ale adevărurilor încă neaduse la lumină: „la Dumnezeu avem acces doar prin simboluri”33, iar „întâlnirea cu lumina produce o ruptură în existența subiectului, fie că îi revelează, fie că îi arată doar mai clar decât înainte lumea Spiritului, a sacrului, a libertății, într-un cuvânt: existența sa ca operă divină sau lumea sanctificată prin prezența lui Dumnezeu”.34 De asemenea, la ambii autori observăm că este posibilă transcenderea prin creație: „Tot așa cum o nouă axiomă revelează o structură a realului necunoscută până atunci - altfel spus, întemeiază o lume nouă -, literatura fantastică revelează, sau mai degrabă creează universuri paralele. Nu este vorba de o evaziune, așa cum o cred anumiți filozofi istoriciști, căci creația pe toate planurile și în toate sensurile cuvântului - este trăsătura specifică a condiției umane”35, și „la nivel oniric, mitologia semnificǎ povestire, adicǎ sǎ vizionezi o secvențǎ cu episoade epice sau dramatice”36. Creatorul devine un intermediar între panul real și cel ficțional în care ascunde semne, mituri ori simboluri pe care cititorul le descifrează. Prin cunoaștere se substrage timpului istoric, fiind încorporat în Marele Timp. Pornind de la tema timpului, privită obiectiv la cei doi autori, am ajuns și la fantasticul (relevat prin semne, mituri sau simboluri) ca mod de evadare din timp, sau la tema morții. 28 august. Adus în faţă la CNCD, Adevărul, atât de frumos prezentat de Mihai Tarnoveanu, a învins. Cu Eminescu înainte!

31

Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, București, Editura Univers, 1978, p. 19. 32 În Mircea Eliade. Narațiunea mitică, Eugen Simion - pornind de la o dihotomie a operei lui Eliade (literară vs. științifică) și arătând și etapizarea călinesciană - clasifică proza fantastică a lui Eliade pe trei paliere: fantastic impregnat de folclor în Domnișoara Christina și Șarpele, fantastic „indic” în Secretul doctorului Honigberger și Nopți la Serampore și un tip de fantastic „erudit” în prozele care vizează prezența mitului și distincția dintre sacru și profan. Eugen Simion - Mircea Eliade. Nodurile și semnele prozei, cap. Narațiunea mitică , Editura Virtual, 2010. „«A povesti» (a imagina) este un verb esențial în epica lui Mircea Eliade. El înseamnă, cel puțin, două lucruri: 1) a prelungi într-o existență profană întâmplările mari narate de mituri și 2) a apăra individul de ceea ce Eliade numește «teroarea istoriei». Despre primul aspect vorbește prozatorul însuși în Proba labirintului, acolo unde definește literatura, în totalitate ca «fiică a mitologiei», iar interesul pentru narațiune ca făcând parte din modul de a fi al omului în lume. Despre cea de-a doua funcție a povestirii vorbesc 22

narațiunile lui Eliade, Pe strada Mântuleasa în primul rând, dar și La țigănci, Podul, Ghicitor în pietre și altele. Așadar: viața omului, chiar și cea mai banală, este o suită de probe inițiatice. Mai mult: omul se face, se construiește printr-o serie de inițieri conștiente sau inconștiente (…), omul trăiește într-un labirint, condiția lui este definită (exprimată) de această succesiune de morți și de învieri.” Eugen Simion - Nivelele textului mitic. În: Mircea Eliade. În curte la Dionis. București, Editura Cartea Românească, 1981, p. 622. 33 Immanuel Kant - Critica facultății de judecare, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 247. 34 Mircea Eliade, Mefistofel si androginul, Humanitas, 1995, apud. Doina Rusti, Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, București, Coresi, 1998 p. 83. 35 Mircea Eliade, Încercarea labirintului. Traducere și note de Doina Cornea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, pp. 203-204. 36 Mircea Eliade, Jurnal, vol. I, București, Editura Humanitas, 1993, p. 555. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

VERONICA MICLE (n. Ana Câmpeanu, 22 aprilie 1850, Năsăud – 3 aug. 1889, Mânăstirea Văratic)

130 DE ANI DE LA TRECEREA LA DOMNUL

CUVÂNT ÎNAINTE Grupajul de poezii care urmează este, de fapt, o selecție din creația lirică a Veronicăi Micle, respectiv cea care face trimitere directă la dragostea ei pentru Eminescu. În realitate, poate mai subtil în unele cazuri, dar nu puține!, aproape în întreaga ei operă lirică, Veronica rămâne consecventă și tributară puternicelor sale sentimente față de poet. Apoi, este interesantă și cam ignorată procesarea în actul general al creației, asezonarea cu idei-sentimente care contribuie substanțial la construcția unui întreg al iubirii sale față de Eminescu, ceea ce poate induce adevărul că poeziile sale „suferă” de o anume cantonare întrun spațiu exclusiv amoros-erotic. Pe jumătate adevărat! Noi avem de reținut acest mesaj deseori explicit ce se degajă din multe versuri, făcând abstracție de valoarea lor literar-artistică, chestiune care presupune o cu totul altă discuție. Și, dacă în corespondență putem avea în vedere anumite circumstanțe, în poezie nu cred că poate fi vorba despre așa ceva, adică, după părerea mea, cred că ar fi nepotrivit să credem că o mare parte dintre creațiile sale lirice au fost construite ca pe o temă dată. Înainte de toate ar fi greșită abordarea acestui subiect ca drept referire la un „profesionist” al scrisului, pentru că nu e greu să constatăm spontaneitatea și dezlănțuirea poetei în funcție de trăirea de moment. În această ordine de idei, și dacă vorbim despre un poem cu destinatar clar, intrăm imediat la bănuiala că ar exista un motiv anume, justificator,

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

dar când un volum aproape în totalitate cuprinde versuri cu dedicație lesne de priceput, se schimbă total situația. În acest sens, sunt multe poezii care ar putea fi integrate cu un numitor comun: Eminescu. Este tocmai partea de creație asupra căreia nu planează nici cea mai mică îndoială. Or, dacă reușim să pătrundem doar pentru câteva secunde în laboratorul intim al creatorului, vom descoperi că acolo se petrece un fenomen cel mai des inexplicabil pentru „intrușii” de dinafara eului artistic. Este exact zona unde starea divin-psihică de poezie în care autorul este conectat cu întreaga sa ființă, la o posibilă circumstanță subordonată și comandată dintr-un exterior enigmatic. În consecință, bârfitorii și cârcotașii, denigratorii și defăimătorii, dacă au momente de sinceritate și de discernere, nu mai au dreptul să creadă că Veronica Micle nu l-a iubit și prețuit pe Eminescu. Motivele iubirii dintre ei, sau, mai precis, a ei pentru poet, sunt destule, și am vorbit despre ele în paginile prezentei cărți, iar în creația lirică, fenomenul ca atare este și mai pregnant. Eminescu, în genialitatea lui, a pătruns mult dincolo de caracterul considerat de comentatori doar… declarativ, pentru eficientizarea mesajului. Aici, da, e posibil și de acceptat, dar când vorbim despre creație, mai ales lirică, situația diferă, din multe puncte de vedere. Citim și nu e greu de constatat… Dumitru Hurubî

23

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Dragoste și poezie SĂ POT ÎNTINDE MÂNA…

DE PE ȚĂRMURILE LUMII...

Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta Încetul la o parte șuvițele le-aș da, Senină să rămâie, curată ca un crin, Icoană de iubire la care să mă-nchin.

De pe țărmurile lumii norii către cer se-nalță, Dar pe bolta lui albastră nu rămâne nici o ceață, Bate vântul și-i alungă, norii se călătoresc, Iar pribegele lor urme prin văzduh se risipesc.

Dar tu ca un luceafăr departe strălucești, Abia câte o clipă în cale-mi te ivești, Apoi dispari; și-n urmă rămâi în gândul meu Vedenie iubită la care mă-nchin eu.

Bate vânt și zi și noapte geme-n pieptul meu furtuna, Și gândirile-mi amare toate, toate se adună, Și nu-i urma lor pribeagă, ci pe suflet îmi rămâne, Tristă ca și ieri sunt astăzi, și ca astăzi voi fi mâne.

AH! FUGI ...

ILUZIILE MELE

Ah! fugi și du-te tu în lume, Căci dacă m-ai iubi cu foc Nenorociri te vor răpune, Căci eu sunt fără de noroc.

S-a stins de-acuma, stinsu-s-au toate. Plăcute iluzii de-acuma vă las; Tristul meu suflet de azi nu mai poate Să simtă alta decât necaz.

Un crud blăstăm pe mine zace Și ce-oi iubi n-a fi al meu ... Ah! fugi și lasă-mă în pace, Căci m-am născut într-un ceas rău.

Căci pe a lumei turbate valuri Credeam că lesne eu voi pluti Și că viața-mi făr-de necazuri Făr-de-ntristare se va sfârși.

AI PLECAT

Astăzi dar însă când uraganul Din visu-mi dulce s-a deșteptat Văzui, o, Doamne! dar ce văzui oare ? Văzui realul de spini încărcat. ... Realitatea în asta lume Nu este alta decât plângeri Pe care iluzia blând le ascunde Sub a sa manta de mângâieri.

Ai plecat mânat de dor Și te-ai dus tot înainte, De cumplitul meu amor Nu ți-ai mai adus aminte. Eu cu sufletul zdrobit, Am privit în a ta cale, Și cu lacrimi am stropit Urma pasurilor tale. AM PLECAT Am plecat făr’ de căință Și m-am dus fără de dor, Ca să uit a ta ființă, Ca să uit al tău amor. Și plecând m-am dus în lume Numa-n voia întâmplării, Nici cu gând de zile bune, Nici cu jalea-nstrăinării. De-am mers mult pe-acea cărare Nu mai știu de-atâta chin Căci cu dor și disperare Îndărăt la tine vin. 24

LACRIME ȘI LACRIME Încetează de-a mai plânge Inimă făr’ de noroc Căci prin lacrime de sânge Nu s-alină, nu se stinge Al durerii mele foc. Foc ce arde în tăcere Și-i ascuns în pieptul meu, Unde jalnica durere Picurând amara fiere Așezat-a jugul greu. Ah! și-ți adă tu aminte C-acest chin de foc nestins Prin duioase jurăminte BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Tot o lacrimă fierbinte De iubire, l-a aprins. LUI (postumă) Din valurile vremii apari să dai lumină Cugetător budist născut în altă lume, Credința lor e moartă, nimeni nu se închină, Zadarnic mai grăiești versete fără nume. Sublimul niciodată pigmeii n-o să-l uite, In proza-amară a vieții rămâi uitat, hulit, Că le vorbești de aștri, ei zic că-i nebunie, De spui cum e femeia, ei zic că n-ai iubit. LUI X Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge… Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge, Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.

RAZE DE LUNĂ "Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!" Ai zis tu, și eu atuncea, când pe-a dorului aripe Duși de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună – Noi visam eternitate în durata unei clipe. "Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază" Ce din lună se coboară și pământul îl atinge; Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează Și că-n pieptul său viața cu căldură se răsfrânge! Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie A sa liniște eternă, pacea lui nestrămutată Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie, Pentr-o clipă de iubire din viața de-altă-dată. Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă Și în locul ei amarul și pustiul ne rămâne; Ah! și ca să porți povara unui chin ce nu se curmă Tu cu moartea ta în suflet te târăști de azi pe mâne; SCRISOAREA

Și dorești a mea iubire… prin iubire pân-la tine Să ajung și a mea soartă azi de soarta ta s-o leg, Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine, Când măreața ta ființă poate nici n-o înțeleg.

De-ai ști, iubite, cât de mult Mi-i dor ca glasul tău s-ascult, Ai veni pe-aripi de vânt Și mi-ai spune un cuvânt.

Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții Și numai din depărtare când și când să te privesc, Martora măririi tale să fiu pân-la pragul morții Și ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.

Vorba fie rea sau bună Am vorbi-o împreună, M-ai vedea, eu te-aș privi, Vorbele s-ar îmulți.

POVESTEA LACRAMIOARELOR

Tu mi-ai spune una mie, Eu ți-as spune multe ție Făr-de rost și chibzuire Insă toate de iubire.

Floricele mult smerite Pe sub tufe tăinuite, S-au ascuns de ochii lumii Și de cursele minciunii. Ele-n liniștea lor mare Au privit din depărtare Rele-n lume câte sunt, Chinuri câte-s pe pământ. Și când ceasul de-nflorire Le sosi, fără de știre O durere le-a cuprins Și din sânul lor aprins, Șir de lacrimi, lacrămioare, A curs lin, răcoritoare Iar din lacrimi până-n zori S-au făcut gingașe flori.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Vino dar pe-aripi de vânt, Vin de-mi spune un cuvânt, Că mi-i dor atât de mult Glasul tău să-l mai ascult.

ȘI CUM S-A STINS… Ș Și cum s-a stins fără de veste Amorul cel nemărginit De-ți pare că e o poveste Ce alții ți-ar fi povestit. Și cum mereu în cale lungă Trec norii peste mări și țări, Astfel simțirile s-alungă Și moare dragostea de ieri. Și vecinic altă e simțirea În sân de oameni muritori, Schimbată e întreagă firea 25

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Din ceas în ceas până ce mori. Iată de ce gândind la tine Nu plâng c-amorul tău s-a stins, Căci astăzi, știu atât de bine Că dorul care te-a cuprins. ȘI PULBERE, ȚĂRÂNĂ ... Și pulbere, țărână de tine s-a alege, Căci asta e a lumii nestrămutată lege, Nimicul te aduce, nimicul te reia, Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea. Ce stai pierdut pe gânduri, tu, om cu minte mare Și de un ceas mai bine moi pana-n călămare, Sub fruntea încrețită și ochi cugetător Cu ce-ți muncești tu creerii, sărmane muritor? Alcătuirea vieții, a sufletului fire, Patetic preocupă măreața ta gândire, Dar numai s-afli calea acestor cercetări Îți trebuiesc răspunsuri la sute de-ntrebări. NU PLÂNGE Nu plânge că te dau uitării, Și nici nu plânge că te las... Sosit-a ceasu-nstrăinării Și ceasul bunului rămas. Se rupe-un lanț plin de tărie Caa firul cel mai subțirel;

Când soarta vrea așa să fie, Zadarnic vrei să faci altfel. Și nu mai e nimic în stare Să-ntoarcă vremile-napoi Și-acea iubire-atât de mare Ce-a fost odată între noi. Rămâi tu, dar rămâi cu bine, Rămâi cu suflet liniștit... Un dor se duce și-altul vine Și vei uita că te-am iubit. LUMEA MARE... Lumea mare și pustie înaintea mea se-ntinde, Nici cu ochii, nici cu mintea nu încerc a o cuprinde; Și-n ist haos fără margini, fără de-nceput și rost Mi-ai dat tu, ființă dragă, sufletului adăpost. c, Și de-aceea, mult iubite, când la tine mă gândesc, c. Ca și lumii, eu iubirii, margini nu pot să-i găsesc. SĂ ȘTII CĂ ORIUNDE Să știi că oriunde m-oi duce, Către apus sau răsărit, Va răsuna duios și dulce Că-n lumea asta te-am iubit. Și de adânca mea iubire Va rămânea pe-acest pământ Ca o eternă amintire Tristul și jalnicul meu cânt.

PERSPECTIVA INVERSĂ - Metafizica,50x70 cm, acrilic pe pânză

26

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

V. G. PALEOLOG

DESPRE UN DESEN NECUNOSCUT AL LUI BRÂNCUȘI Cercetătorul operei create de Brâncuși în țară, Barbu Brezianu, reîntors din Franța, a adus interesaților o fotografie după un desen dintr-o colecție particulară, desen fără titlu, nesemnat și nedatat. Amănunte de mâna a doua și de puțină pagubă, căci desenul e de netăgăduit autentic și inedit), dar pe care cercetătorul vrea să-l integreze operei lui Brâncuși supt un „studiu pentru portretul d-rei Pogany” (v. Tribuna din 1 mai a. c., pag. 1). (n.n.1969)

* Ca orice lucrare ieșită din mâna lui Brâncuși, fie de însemnătate mare sau mică, ea poate aduce tot atâta lumină, multă ori puțină asupra vieții și asupra operei lui Brâncuși, știind că acestea au fost bine păzite de artist împotriva curiozității și a nesăbuitelor interpretări. desenul necesită deci, în afară de extrosacțiune, care e formulată în ce privește autenticitatea, introspecțiunea, pentru a putea să se introducă în iconografia artistului vreo eroare ce ar putea răsturna datoritul adevăr obiectiv ce se cuvine operei și vieții lui Brâncuși.

* Din caracteristicile lui evidente, desenul aparține activității artistice a lui Brâncuși din primul deceniu al secolului și mai precis din a treia pătrime a lui, adică 1907-1908. De la început, trebuie să spunem că nici prin gând nu-i trecea lui Brâncuși să o întâlnească pe domnișoara Margit Pogany. de altfel aceasta va arăta când s-a întâmplat: „… M-am dus pentru prima oară (vezi contextul) cu o prietenă (Otilia Cosmuță – n.n.) în 1911, iar el (Brâncuși) ne-a arătat sculpturile lui” (vezi scrisorile adresate Margit Pogany Muzeului de artă modernă din New York în 1952 și 1953 publicate de Sidney Geist în Contemporanul din 9 septembrie 1966). Comentând desenul publicat în Tribuna, Barbu Brezianu îi împrumută de la sine un titlu: „Studiu pentru M-elle Pogany” și îl apropie într-un fel justificat de o guașe, rubedenie cu desenul, ce figurează în monografia C. Giedion-Welker la pag. 79. Emerita biografă, printr-o rezervă care previne eroarea, o intitulează cu prudență și restrictiv: „Studiu. Guașe. Atelier Brâncuși”, ferindu-se de a o integra explicit ciclului Pogany, dar, intercalând-o fără temeinicie vecinătății reproducerilor după portretele Pogany, și, BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

unui desen, rău datat din 1912, acestui desen fiindu-i lipsă și milesimul de mai sus. În ciuda acestor nepotriviri și ezitări, cercetătorul se încumetă, totuși, să considere și să comenteze acest desen drept un studiu pentru portretul M-elle Pogany.

* Dar, printr-un mai atent examen al factificării desenului și din luarea în seamă de aproape a caracteristicilor lui de stat-poză, de distribuire a mișcării generale și a amănuntelor: cap, capelură, ochi și mâini, întreaga generalitate și multipla amănunțime tăgăduiesc, una după alta, o apropiere a desenului de factura portretelor Pogany. În primul rând statul-poză, în înclinațiunea specifică a capului, resfiratul părului căzând pe sâni, dubla poziție și mișcarea mâinilor sau a prelungirilor digitale dedându-se împletitului cosițelor părului, toate acestea nu sunt statul-poză și nici îmbinarea palmă pe palmă a mâinilor, care este semnul cert și neschimbat al tuturor portretelor Pogany, lipsite, toate, de înclinarea capului pe un umăr, și având un accent de melancolie pe care Brâncuși fericit l-a surprins încă din 1906 în „Chinul”. Acesta era cunoscutul său debut la al 2-lea salon de arte din Paris și a fost remarcat de A. Rodin. Trebuie remarcat că atât în guașe cât și în desen, părul modelului cade de-a dreptul peste sâni, mâinile părând a-l împleti, dar în toate portretele Pogany, și sunt 17 până în 1935, părul modelului este tras bine spre creștet, nicidecum ca în desenul și în guașa amintite, părul încoronând fruntea. Atunci când sculptorul face caz de el, în portretele Pogany îl stilizează în volute elegante, niciodată nelăsându-l să cadă peste sâni (v. col. J. Wintersteen, Villanova ș. a.). Mâinile desenului cu pricina precum și ale guașei sunt potrivite gestului, sub bărbie, în orizontalitate, pe câtă vreme în toate portretele Pogany și, repetăm, sunt 17 versiuni, mâinile sunt fără excepție lateralizate, într-un gest de gingășie, palmă peste palmă și totdeauna perfect verticale, alipite feței. Ochii modelului din guașe și din desen sunt abia zgâriați, amintind ochii Rugăciunii ori ai Sărutului ori ai Cumințeniei Pământului, nelăsând măcar să se bănuiască ivirea celor „două luni” ale ochilor Pogany, ochi celebri care vor face ocolul întregii lumi, cu noutatea și ineditul lor. (În treacăt fie zis, noi am 27

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE îndreptat uzurpare de nume: „Ochii Pogany sunt de fapt ochii lui Narcis, iviți înaintea domnișoarei Pogany în atelierul sculptorului”. Ei provin din „ochii cuvioaselor de pe troițele și de pe crucile crucerilor noștri”. (Cf. V. Paleolog, Ochii Pogany în Tribuna, martie 1967, pag. 1, în care se reoglindește și textul lui B. Brezianu din mai 1969).

* Toți acești indici resping încercarea de a considera atât guașa, cât și desenele (inclusiv cel din Canaan Connect U. S. A.) precum și cel reprodus de B. Brezianu în Tribuna, ca lucrări premergătoare portretului

domnișoarei Pogany. Aceste desene și guașe urmând hotărât să fie alăturate unui alt ciclu al femininului, datorat tot lui Brâncuși, supranumit al „Femeii pieptănându-se”, ciclu ce a rămas – proporțional portretelor Pogany – mai puțin dezvoltat, și al cărui destin a fost mai răsunător decât ciclul Pogany. El a culminat prin inversarea statului-pozei, prin alungirea în exces a gâtului și prin forma sânilor, cu faimosul portret al „Principesei X”, îngânata androgină, acest nou feminin, care va izbucni cu scandal (Brâncuși îi zicea „brouhaha”) și care va fi înconjurat de un miros urât de intrigă și invidie. (Ramuri, nr. 6/ 1969, p. 19)

Studiu pentru domnișoara Pogany

28

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Constantin ZĂRNESCU

BRÂNCUȘI – PALEOLOG Istoricul și criticul de artă V.G. Paleolog l-a cunoscut pe Brâncuși prin intermediul pictorului italian Amedeo Modigliani, în 1912, când artistul locuia în inima Montparnassului (str. Montparnasse, nr. 54, o stradă-ramură a Bulevardului cu același nume: Montparnasse – Cartierul latin). Prietenia lor devenise atât de strânsă, pictorul începând să sculpteze sub încurajarea lui Brâncuși, încât vizitând mormintele celor doi prieteni-artiști, Paleolog numește această „frumoasă epocă”, dinaintea războiului mondial: „anii triunghiului tinereții noastre”; (se-adăugau întâlnirile, serile, „congresele”, de la „Rotonde”, apoi celălalt atelier al lui Brâncuși și Modigliani, din str. Odesa, nr. 23 etc.). Amintirile aristocratului craiovean sunt cardinale, pentru că, după ce a văzut plecând de aici, în lume, operele: „Sărutul” (1907), „Rugăciunea” și „Cumințenia pământului” (1908), Paleolog îl vede pe sculptor cioplind lemnul, sculptând în trunchi de stejar, tei, nuc ș.a, intervenție nu numai originală, dar fără precedent, în Europa, „noutăți” pe care nu le studiase la Academia de Belle Arte, din București; și nici alături de Mercier și Rodin, la Paris. Paleolog îl auzea vorbind des, glisând de la o limbă la cealaltă, despre: „sculptura mea labyrinthică”, „Mon choses – les travaux d’Ercule”, „mes luttes, ou Odyssee” („istovurile, casnele mele, ori… Odiseea!...”) Sau: „sculpturile mele sunt dodiile mele!...”.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Lăsase în urmă operele capitale, în piatră, ce au revoluționat, înnoit, sculptura, apoi trecuse la Măiestrele și Domnișoarele Pogany, în bronz, viziuni scoase-n lumină, concomitent, lansând conceptul de „sculptură serială”, peste care se-adaugă, cu totul copleșitor, venind parcă din necunoscut: sculptura în lemn, cu înrâuriri misterioase – din civilizația carpatică (a lemnului), dar și aceea a unor spații (și vechi țări) ale Africii. Acum termină Brâncuși și expune „Primul pas” (1913), „Caryatida” (cea dintâi variantă, 1914), „Fiul risipitor” (1913-1914); „Portret” (1915); „Portretul D-nei L.R.” (1916); „Tors de tânăr” și „Șeful” (1916); „Vrăjitoarea” și „Socrate” (1917); „Cupa (Vas)”, 1917; „Adam și Eva” (1917); „Plantă exotică” (1918); „Coloana fără sfârșit” („SISLER” 1911-1918); „Cocoșul” (1924), „Coloana fără sfârșit” (Varianta „STEICHEN – VOULANGIS”, 1925); „Regele Regilor (Spiritul lui Budha)” (1920-1930 etc. Toate operele de sculptură – în lemn!... Văzându-l cioplind, șlefuind, elaborând structuri verticale, cu „plinuri” și „goluri”, ușurând massa reprezentărilor sale artistice, „aerând-o”, V.G. Paleolog îl întreba, din ochi: „… ce faci?...” (Și e greu de 29

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE ghicit care sculptură se afla în lucru, în fața lor?... „Himera” – cu scobitura-i interioară – și cel dintâi „gol” în sculptura europeană și universală și primul romboedru?... Coloana infinită? Ori Presoarul de vin? Brâncuși răspundea „în dodii”: „Mâine este astăzi. Pun șteap peste șteap/ Ca să îi dau Lumii acesteia de cap!...” Paleolog reia unele din aceste amintiri, din tinerețea sa, polemizând cu istoricul, criticul de artă și sculptorul american Sidney Geist, un important admirator și apoi biograf al sculptorului român, pe care l-a cunoscut, în 1949, și care lupta împotriva concepției că „Brâncuși era... țăran”; iar efortul lui Paleolog, aproape „subconștient” este că vorbind despre sculptura în lemn, vorbește despre omul de munte Brâncuși – zalmoxian și daimonic! Brâncuși – carpatinul; și mai puțin despre… „le paysan du Danube”. Eseul lui Paleolog a fost tipărit ca simplă broșură: „Din genetica inspirației lui C. Brâncuși” (Întreprinderea Poligrafică „Oltenia”, ian. 1976, 13 pagini), scoasă în chioșcuri cu o lună înaintea Centenarului Brâncuși. Nemairevenind niciodată asupra acestui text, datorită vârstei înaintate, neadunându-l în volum – ideile au rămas ca și necunoscute, într-un tiraj de stimă, aproape „clandestin”, zicea el, ce se adăuga prin faptul că el făcuse (și) o detenție politică, grație ideilor sale „anticomuniste”. Am primit această broșură A5, din chiar mâinile sale, atunci, în 1976, și numai astfel am luat cunoștința de existența ei; și de rafinamentul abscons al acelor idei. Când bătrânul istoric de artă Paleolog glosa asupra scupturii în lemn a lui C. Brâncuși, el nu știa de conținutul cugetărilor scrise, atât în franceză, cât și în română, despre dodii, aflate într-o ladă, rămase, după moarte, în Atelier, inedite, până în ziua de astăzi. Utilizând expresii, care vor ajunge familiare, precum „Brâncuși, poetul-profet al noilor răsăriri și traversări ale fiorului artistic” – „deschizătorul de noi hăuri, pe cerul spiritual al Artei”, Paleolog se concentrează asupra tezei sale – expuse într-un limbaj și idei „arhaizante”: sculptorul „a impus un nou crez, în artă, cu aluate și rădăcini numai românești – accentuează el –, nicidecum exotice, orientale, africane – sudaneză, Maori, dahomeiană, ghaneză” etc. E straniu cum acest istoric de artă, cu strămoși bizantini, „paleologi”, amintește, obsedant, de „via apă lustrală a inspirației lui C. Brâncuși, din cerurile – adierea și iazurile plaiurilor natale, din teluricul popular, strămoșesc”. Astfel, „rumânia lui Brâncuși, deși emigrant și „spirit internaționalist” (asemenea altor reprezentanți ai avangardei și „Școlii din Paris”), rămâne nepătată, neîntinată de „străinătate”, spune el, și extrasă din „acele milenii netulburate – și fiind primită de sculptor de-a dreptul, de la sânul mamei sale”. În pofida limbajului, de nuanță dialectală „,macedo-română”, pitoresc, însă cu anumite impurități, 30

Paleolog insistă, intuind că are dreptate, în fața lui Sidney Geist (care va învăța limba română, îl va vizita, la Craiova, în 1966, devenindu-i prieten); și face apel la simbolurile și miturile „fondului nostru nelatin” (păgân): „Sărutul” (ce vine din anticul „Dragobete” – cioplit de meșterii populari, pe cozile unor linguri de lemn, iar sculptura sa „Somnul”, din 1906, adaugă Paleolog, vine din „visul” și „reveriile” spiritelor fantaste ori adormite – ale „muzelor”, „ursitoarelor”, „sibilelor” și „dodiilor” – „dospind din acel humus sacru” – și din „plămada carpatică”. „Mărturisirile vorbite”, adaugă V. G. Paleolog și, în felul lor, schematizate, aparținând lui Brâncuși, pe imense orbite de hăuri, sunt în dodii – și Brâncuși le spune șoptit și grăbit, acoperindu-le cu tăceri adânci și repetat profanate: „Lucrurile mele – sculpturile mele – rămân dodiile mele!...” „Aceștia (și) acestea îmi sunt idolii!...”, mai șoptea sculptorul, hotărât, amintind acele spirite feminine, de mai sus, „imnând” (aducând un imn-elogii) vivacității firii și continuității zilelor și nopților – „faptelor” femeii și bărbatului ei – infinire a vieții – în „răscolirea și deslănțuirea, la vremea primăverii, a tuturor simțurilor” ș.a…. Într-un chip ironic și adânc obscur, Brâncuși apelează la muze (sibile, dodii), într-un număr însemnat de cugetări literare, scrise în franceză, până azi necunoscute, într-o poetică premergătoare Dadaismului, dincolo de „șoaptele dondonice” – aflându-se „bâlbâiala”, „bolboroseala” („la balbutie”), alteori interferându-se cu mișcarea dadaistă, mai ales după 1916, înaintând, ori păstrându-se paralel, stimulator, în strălucitoare coincidențe, niciodată nerămânând indiferent. Dodiile lui Brâncuși, așa cum le-a auzit și reținut V.G. Paleolog, în „Templul acela de înțelepciune, din Impasse Ronssin” (care era Atelierul său), deveneau „simboluri ale țâșnirii necontrolate, necenzurate, ale gândirii omenești, oficiind lauda cerurilor și pământurilor” – „esența existenței veșnice”. Dodiile, susține istoricul de artă Paleolog, vor desluși, pentru viitorime, insolitul operei lui Brâncuși, chiar al soclurilor, majoritatea lor cioplite în lemn – Dodiile, dăruindu-ne ochi pentru ceea ce nu se vede și aripi, pentru înălțarea omului – „tot mai sus” – „excelsior” – „paxnobis, paxvobis!”… Și grație, indubitabil, tot dodiilor, vom întâlni, la Brâncuși, mai ales în operele edificate în lemn: „ciudatul și neverosimilul” (fantasticul), „sarcasmul și hilarul” (surprinse în reprezentări, precum Socrate, Șeful, Himera, Vrăjitoarea ș.a.). Toate acestea, pretindea artistul, erau temeiuri de arhaic adevăr, dictat lui de către dodii!... Limbaj inspirativ, proferat fără control logic și fără respect gramatical – impus (iarăși!) de fluxuri sufletești mai puternice decât legile gramaticelor – și folosit și în antichitate, în temple înălțate ad-hoc, „la Teba cea egipteană, la Delphy, Metaponte și Tarante; ori la Eleusis!... de către Pithyi și Sibile, însă și de BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE Socrate, la îndemnul daimonului său interior” (op. cit., p. 11). Iar în vremea prunciei lui Brâncuși, la poale de Carpați, folosite, de doftoroaie, ghicitoare, vrăjitoare, vraci și descântătoare, tămăduitori, dătători în bobi și în zaruri etc. Păstrătorii unor adevăruri absconse, aburoase – ale dodiilor antice, proteguitorii unor pecete sacre. Sunt trudele și ritmurile unui înnoitor, prin intermediul vechimii, „asemenea muncilor și istovurilor legendarilor jidovi – pomeniți, în epitetica românilor – dăltuind Steie, bărduind bâlvani, răsturnând, rostuind, mânuind zilnic: adevărate stane de piatră sau bârne de lemn, meșteșugind topitul (sculpturii bronzului), bătând cu mintea nebănuite și aspre cărări – munci, istovuri, nopți și zile – continue!...” Educația sculptorului C. Brâncuși, conclude V.G. Paleolog, a constat, în tot ceea ce „a primit de la literatura populară”! Bagajul tinereții sale literare l-au format: „alexăndriile, esopiile și eroicele haiducii” – precum și „relatările unor minuni-miracole, supranaturale ale Ortodoxiei: sfinți, Sisoi și Avestițe, epistole – căzute din ceruri, ori zapise (scrisori), iscălite de însuși Adam, naivități găsite (și) în cărțile lui Gaster, Cartojan, Șăineanu – care circulau, prin târguri, spre satisfacerea setei de supranatural și spiritual – a masselor bâjbâinde, ale veacului (al XIX-lea). Urmefărâme, lumini și umbre, ce aveau să-l preocupe pe sculptor, atunci când ticluia, asemenea unui iconar, marama de Maică a Domnului, pe capul Evei, din statuia, în lemn Adam și Eva, din anul 1917. Adam, Azazel, Nathanael, Satanael – întreaga seminție, din Raiul dintâil și toate reveriile mistico-religioase…”. În această eră – a noului secol și mileniu și a Postmodernității; între lecturile înalt sofisticate, „cărturărești” și „Popular Culture”, conceptul unui nou canon, astăzi – putem analiza continuitatea (și fascinația) teoriilor înnoitoare ale lui Constantin Brâncuși, expuse oral, spre discipoli (și fixate, iată, și în limba franceză – în Aforismele, maximele și textele sale; și a căror circulație orală a avut un caracter cu mult mai penetrant, decât expresivitatea scrisă și tipărită, variantele „aforistice”, pe care le folosea, din nou și din nou, instituindu-se, într-o pătrunzătoare ideatică „serială”, ca și sculpturile sale. * În septembrie 1917, încă în plin război mondial,

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

trecând de la o viziune a creației sale, spre alta, impunând „cioplirea directă” („la taille directe”), Brâncuși îi scrie colecționarului său american, avocatul John Quinn, care-i achiziționase cele mai multe dintre sculpturile în lemn: „Și, de-acum, cel mai mare calvar al meu a fost urcat”. (Traducătorul acestei afirmații esențiale e tentat să folosească sinonimele: „trecut”, „depășit”). Utilizând metafora-simbol, supremă, a Creștinismului: calvarul (patimile) lui Isus, Brâncuși vorbește despre sacrificiul inovatorului – aici, cu referire expresă la sculptura în lemn, ignorată și pierdută, uitată de secole de-a rândul, o revoluție plastică, legându-l, acum, de Carpații săi, însă și de spațiul mediteranean și acela al etnografiilor continentului Africii. Fraza aceea a fost descoperită de un cercetător, precum d-na Lemny și ca ciornă (la scrisoarea către John Quinn; și publicată în vol. „L’Atelier Brancusi” (Ed. „Centre Pompidou”, Paris, 1997), însă niciodată tradusă și folosită de istorici și bibliografi: „Cel mai mare calvar al meu a fost urcat!...”. Deși octogenar, V.G. Paleolog apelează și la un rafinament „literar-artistic”, dovedind că este la zi, cu… continuitatea avangardelor; și desigur, cu persistența cu totul obsedantă a… dodiilor, nu doar în opera și aforistica lui Constantin Brâncuși și în aceea a mișcării Dada, ci iată, în continuare, și la un Samuel Bekett, citând din capodopera teatrului absurdului „En entendant Godot”, dialogurile „dondonice” ale cuplului de personaje Vladimir-Estrogon, de la p. 72, act. I, ediția princeps, 1966, „Galimard”). Astfel, din sutele, chiar miile de pagini, dedicate Brancușiologiei (românești și internaționale), iată-ne constrânși de ani și epoci, recurgând la un bătrân și venerat istoric de artă – prieten de nădejde al lui C. Brâncuși; și la o încă tânără „preoteasă a Templului” (Atelierului), cum a fost numită D-na DOINA LEMNY, idei intersectându-ne cu studiile lui S. Geist, și încercând, azi, înnoite concluzii – asupra „inventatorului sculpturii moderne” (Marielle Tabart), dar și asupra teoriilor, maximelor și aforismelor sale, amplificându-se, reverberând forte, odată cu revoluția sculpturii sale – în lemn! Și nu în ultimul rând: cu poemele și aserțiunile sale, privitoare la mișcarea DADA; la perioadele și „blestemul”, care îl pândesc pe creatorul înnoitor: în frunte cu acela de a fi rău receptat – rău înțeles.

31

FILOSOFIE

A.I. BRUMARU

NORDUL BARBAR? În legătură cu nefaptele noastre în istorie – raportate la fausticul Europei – s-a vorbit, căutându-se poate aci și scuza, despre ,,boicotul” acesteia la români: o ,,strategie” a dăinuirii sub vremuri neprielnice, scufundarea în durată iar nu exprimarea în lume. Când timpul e rău, românul nu-l va băga în seamă, îl uită. Stă în preistorie. Dar aceasta nu e oare ceva obișnuit și cu omul în general, cu civilizațiile? Lucian Blaga e încredințat (însă după F.W. Schelling) că timpul preistoric locuiește încă în conștiința umană, este lăuntric și adânc (1). Un chronos adilos (în rostirea vechilor greci) premerge începuturilor istorice, acesta este cronotopul mitologiilor. În preistorie conștiința umană este în criză, sfâșieri nesfârșite, axele se rup și se refac, zeii apar și se pierd într-un cer care mai adesea tace: dar e, chiar așa, o perioadă, în cele din urmă, a așezărilor, atunci când totul se va stabiliza, iar divinitatea va fi prins să glăsuiască, apar pe terenul curățat de furtuni popoarele. Memoria lor va purta însă în veci lupta aceea a puterilor, înfricoșarea, luminile. Și astăzi, așadar, istoria se mai exprimă, uneori, preistoric. S-ar putea zice că un cutremur a inversat termenii: istoria devine un mit al preistoriei; chemăm și recuperăm trecutul într-un chip mitic, în noi mitologii. Astfel, cum ar spune psihistoricianul (2), istoria ne apără, o folosim ca pe o defensivă. În istorie pătrund mereu fantasmele preistoriei, să nu ni se pară că ele vor și domina în lăuntrul identității noastre, că deja ne-o formează? Prelungirile preistoriei în subconștientul nostru sunt, spre a utiliza o expresie a lui Lucian Blaga, ,,adecvări inadecvate”, adică metafore, ,,structuri metaforice”. Să nu ne ferim, de aceea, de adevărurile crude: un Howard F. Stein va vorbi de istorie ca de un joc mai degrabă al fanteziei decât al realității. În felul acesta, istoria mai mult ascunde decât relevă. E o instanță de proteguire. Manipulăm realitatea spre a ne proteja și adăposti autismul: un mit inițiind o formă de guvernare, aceasta va adapta realitatea la imaginar (o adaptare cât o reziliență), legitimând în consecință fantasma istoriei – și acesta e doar un singur exemplu. Căci reluăm mereu alte și alte valuri ale preistoriei, de care suntem incapabili a ne desprinde. Se pare că singura noastră putință și menire în această ordine e de a le raționaliza. E aici va să zică o fatalitate la care scrierea istoriei se supune; cu atât mai mult i se va fi supunând etnohermeneutica: în aceasta vorbesc încă, aproape inaudibil, fantasmele, ,,adecvările inadecvate”. A descrie fi-

32

ința etnică (dacă vom fi convenit că există) nu înseamnă neapărat a desluși, ci, precum frecvent în cazul istoriei, înseamnă ocrotirea identității de grup, protecția acelor concluzii care au constituit grupul și-i vor asigura apoi durata și invulnerabilitatea. Avem o ,,existență imemorială”, afirmă undeva G. Călinescu. Aceasta denotă că trebuie să ne căutăm acolo. În aceea stau puterile. Împărtășesc părerea (de la V. Pârvan citire), că această ,,existență imemorială” ar fi putut începe în mileniul 2 mykenian, că limba logosului nostru e aceea a logosului acelui mileniu, de la care s-au învederat în istorie și vechii greci. Dar, așa cum elinii înșiși, în perioada heraklitică, se căutau încă în rostirea aceea, și noi vom fi, probabil, în ea. Sau, câteodată, în restul din acea rostire, păstrat de bunăseamă într-o latură uitată din vorbirea românească, în limbă. Cu vechii greci este lucru cunoscut că ne-am fi putut întâlni cronologicește în sec.7 î. Cr. Atunci locuitorii ținuturilor carpato-danubiano-pontice și-ar fi putut apropria pre-gândul, mentalul acela central (probabil că și limba elinească). Mai târziu, cu latinii (și ei deja helenizați în spirit) se va fi întâmplat același lucru, au circulat în această ordine destule ipoteze: un Cotys, fiu al regelui Rhematecles ce stăpânea Thracia până la gurile Dunării, compune (ne documentează Ovidiu) versuri în latinește; solii burilor, apoi, înaintea bătăliei de la Tapae, trimit împăratului Traian o scrisoare în limba Romei cu sfatul de a nu risca să atace pe Decebal etc. Dar nu aceste contacte târzii sunt cele mai concludente. Căci în secolul 7 î. Cr. grecii văd în societățile thrace poate doar o orânduială etnografică oarecare, anume sămăluiri ce-i vor minuna: se vor solidariza deci, cultural, cu nordul barbar. Dar, de fapt – scrie Vasile Pârvan (3) – nordul acesta ,,trăia încă (s.n.) în moștenirea strălucitului mileniu al II-lea î. Cr., când tracii alcătuiseră, în epoca myceniană, una și aceeași strălucită civilizație, cu grecii de o parte, cu phrygienii de alta”. Acum (în secolul al șaselea înainte de Cristos), mai afirmă Pârvan, grecii erau orășeni, geții, dacii încă numai săteni. E posibil să fi fost tot așa și în al doilea mileniu mykenian: grecii la centru, geții (teritorial și cultural) la periferie – prin urmare cu alte sarcini, cu alte funcțiuni și mijloace, cu alte folosințe și privilegii). Dar (să-l credem și pe I.P. Culianu) avariile apar, cele mai serioase, primejdioase, nimicitoare etc. la periferie, din cauza forței centrifuge. Geții, dacii, mai târziu românii, ca fiind la margine, să nu fi îndurat, prin urmare, catastrofa? * BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

FILOSOFIE Ar fi avut populațiile acelea sărace, marginale, așa stând lucrurile, și o limbă distinctă, o limbă, ca să zic așa, scripturală? Publius Ovidius Nasso, spune el însuși (?), ar fi scris ceva într-o limbă getă, dar textele sau pierdut: era, observă Pârvan, o limbă ,,satisfăcător de maleabilă”, întrucât Ovidiu i-a aplicat acelei limbi metrul latin și a exprimat în ea ideile sale, cum se știe, ,,destul de complicate”. Au avut, mai departe, acele populații și, cum am mai spus, și o limbă scrisă? Indiferent de ce enunță și chiar sunt încredințați Bolliac ori Hasdeu (alfabetul de la Slon și, respectiv, ,,alfabetul dacic al lui Dekeneu” (4)), poate că nici nu aveau nevoie de aceasta? E probabil ca rânduiala să nu le-o fi pretins. Se scria, așa-zicând, doar la centru, thracii (geții, dacii ș.a.) ar fi putut avea în sarcină mitul, eresul, ritualurile (Aristotel a transmis informația că dacii din munți – agatârșii, unii ca impostorul Vasile Șelaru, acum decedat (5), îi identificau aiurea, apropiindu-i de o ramură indiano-țigănească de care individul era deja legat prin sânge – își versificau legile, le cântau, pentru a le reține astfel pe cale mnemotehnică). E cunoscută în acest sens întâietatea ce se acordă medicinei thrace, ca și ,,religiei” zalmoxiene, de către gânditori elini de cea mai mare importanță: Platon, Iamblichos ș.a. Oricum, nu această limbă (scrisă, nescrisă) ispitește căutarea spre logosul cu care am fi șezut împreună, cu care ne-am așezat, dar o ispitește aceea de care și grecii vechi – fiindcă nu și-o mai aminteau – se apropiau ca de zeul însuși – cu câteva cuvinte numai. Sau de aceea, iarăși, pe care și limba noastră, în câteva locuri ale ei (există o topofanie în autolucrarea spiritului), o presimte încă. O limbă ce a fost locuită cândva de ființă, de zeu, și care mai oferă, de aceea, un imaginar al formelor și al locurilor sacre: în care, dacă am stat (,,acolo șezum și plânsem”, zice cu jale și cronicarul), ne și poate, când și când, defini; sau ne ferește și ocrotește identitatea. E gândirea epopteică (6) și din ea – cum a demonstrat gândirea presocratică – a mai rămas. Limba epopteică (ea a văzut, a simțit adică zeul, ne învață spiritul elin) nu doar a vizitat locul finite, dar sa întors totodată cu acela, ceea ce remarcă (așa cum am văzut (7) și un basm românesc cu Pasărea Măiastră. Locul ființei înaintează cu locul ei cu tot. Sunt amândouă ascunse, precum adevărul (gr.v. aletheia),, sunt va să zică unul și același lucru. Un ascuns ce vine, fatal, numai cu ascunsul lui, așa cum ne lasă să înțelegem și o vorbă a datinei creștine: ceea ce este ascuns va vădi celui ce aude în chip ascuns, iar ceea ce este acoperit se va descoperi așa cum se descoperă adevărul celui care primește în chip acoperit cele predate. * E cu putință a filosofa, e cu putință, oare, a construi și locui filosofic în cadru îngust: etnic, național? Întrebării i se răspunde de către nedumeriți cu proteste, iar dascălul sceptic, atunci când nu o ignoră, găsește soluția de sus solomonică: dreptate la o judecată ar avea toate părțile implicate, dar și insul ce se îndoiește de BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

felul acelei judecăți. Numai gândirea singură lucrează și fără de aceștia: nu doar prin omul național exemplar, ceea ce nu se contestă, ci și, ca să spunem așa, global – prin spiritul și într-o limbă ale neamului întreg. O chestiune, iată, ce va putea scandaliza, dacă e pusă – de către mentalitatea de supuși imperiali – vis-a vis de poporul mic, menit a nu străluci mesianic. De regulă, tradițiile vorbesc de buna căutare în național (în local) a înțelesurilor universale. Una dintre cele mai întemeiate spune, de pildă, că oamenii au fost așezați pe fața pământului, cu vremuri și frontiere rânduite, anume spre a simți și a afla astfel ființa deplină, care numai așa nu ar fi dincolo de dânșii (8). Parcă nu suntem prea departe cu aceasta de îndreptățirea mitului vavilonic al despicării în mai multe a unei limbi unice, întâmplare ce ar semnifica poate și dobândirea conștiinței de sine naționale; și totdeodată, că nu cunoști înțelesuri universale din noțiunile generale decât dacă ai o piedică a locului (o ,,ieșire strâmtă și îngustă”, cum se spune în Carte) în față: cunoști ființa în plinătatea ei printr-o ființare (poate fi și limba, de exemplu) care o primejduiește într-un fel, dar care chiar și în acest mod o și relevă (modernul ar zice aci degrabă: ,,obstacol epostemologic”, ,,bariere epistemologice”; Lucian Blaga se pronunțase mai înainte cu ,,cordoane cenzoriale”). Pe de altă parte, o altă tradiție prestigioasă explică de ce calea aceasta a căutării adevărului (și ființei în plenitudinea ei, va să zică a providenței divine) este îndeosebi numită ,,strâmtă și îngustă”: pentru că e ,,plină de porunci și interziceri”, cealaltă, ,,largă și lată”, dată purcederii nealese și la voia orișicui, fiind încă periculoasă, amenințătoare. Istoria filosofiei, cu pythagoricii, consemnează și ea dualitatea. Dar aceasta e dată deja de la orfici (vor fi știut și thracii de aceștia?) și se cunoaște că și Aristotel ar fi avut scrieri speciale esoterice (le putem numi și ,,înguste”), intransmisibile în serie, care s-au pierdut prin inutilizare. O frază apoi, a lui Clement Alexandrinul, ne deslușește că egiptenii puneau înaintea templului Sfinxul erotetic, adică întrebător, spre a arăta astfel că drumul spre sacru, spre zeu, cu alte cuvinte al învățăturilor înalte despre principii (temeiuri), e tulbure și enigmatic. Nu altul, se înțelege, va fi fost și drumul spre gândul filosofic purces de la meditația aceea inițială, întruchipată în cultura populară românească, mai precis însă în faptele de limbă – și de unde va trebui, și aceasta, chemată să răspundă; acum poate ca etnohermeneutică. Chestiunea e astăzi, la noi, de tot interesul. Există însă și scepticii metodologiei. Unui cercetător i se pare, de pildă, că ,,problema valorificării filosofice a culturii populare” (conținătoare de sens metafizic) e lipsită încă de rezolvarea optimă și că plutește ,,în vagul unei viziuni oarecum eseistice, lipsite de puterea de a ataca frontal subiectul, în dificultățile sale metodologice” (9). Autorul acesta optează însă, cu totul remarcabil, pentru o viziune în cercetare, interdisciplinară. Schimbă mai întâi (dar după Gh. Vlăduțescu) termenul 33

FILOSOFIE de etnofilosofie cu acela de protofilosofie, cu care totuși găsește că nu ar trebui confundat folclorul: nu tot, firește! Acesta e de trebuință a fi investigat ,,dintr-o perspectivă filosofică, și nu pur folcloristică”, spre a se ajunge la ceea ce Ov. Papadima numea, la 1941, ,,o viziune românească a lumii”. Cu un T.J. Reiss și Michel Foucault (cel din L’Ordre du discours), cercetătorul solicită ,,o viziune interdisciplinară asupra textualității filosofice, ridicate de textualizarea discursului filosofic”. Cum universalizarea obiectivă a filosofiei se transformă în formele subiective ale conștiinței particulare (aci autorul nostru e aproape marxist!), este necesar, spune el, și ,,a vedea în spatele discursului filosofic propriu-zis, articulațiile mai complexe ale diascursului filosofic, modul în care se confruntă în cadrul unei culturi ,,clase” diferite de discursuri despre lume”; ar fi necesar prin urmare ,,a descrie dominarea graduală a unui discurs asupra altuia mai timpuriu, de a arăta cum însăși această separare devine funcțională în discurs, cum se elaborează ea și cum apare o asemenea dominare” (v. Reiss). ,,Textele filosofice (ca și alte categorii de texte) – mai spune cercetătorul – transcriu sistematic nu numai o anumită realitate și o anume succesiune de idei, dar și structuri ale ,,ordinii discursului” caracteristice epocii lor”. Un alt aspect, ,,strâmt”, aș spune, al protofilosofiei românești (și în general) e oralitatea: ,,o structură antropologică fundamentală a culturii populare, intuind un orizont propriu al acesteia, așa cum apare lumea la nivelele limbajului folcloric”. Aci e util să ne reamintim de Lucian Blaga: distincția dintre preistorie și istorie nu are drept bornă apariția scrierii, a documentului grafic; o datare meschină (10). Oricâte interpretări s-ar da scrisului ca mutație în lumea spiritului și a omului, acesta nu e decât un prag convențional, din care au evadat deja sensurile. Dacă, însă, iarăși e adevărat că într-o limbă sunt forme arătătoare de caracter național (etnic), că ,,,,gramaticii,, tocmai o numesc ca fiind ,,lexicul ce ajută caracterul etnic” (așa cum din nou ne-o comunică cei vechi, adică această tradiție – protofilosofie-etnofilosofie care, iată, parcă ține mereu să se autoexplice) este lesne de închipuit de ce întruna numai (precum în aria românească) sunt și lucruri ce nu s-au prea rostit în alte limbi. Constantin Noica afirmă chiar că limbile acelea ar putea fi îndemnate să se mlădieze câteodată și după cuvântul românesc cu depozitul lui de ,,înțelesuri de care nu mai știi”. Universalul se întrupează în câte o limbă istorică și ,,în măsura în care există un rest românesc în cele ale gândului, suntem datori lumii cu acest rest”. În ce fel o vom face acum, aceasta e, poate, indiferent; iar de mai sosesc în sprijin metodologiile – unele

34

cu felul lor de a privi și aduna interdisciplinar – e cu atât mai bine. O notă caracteristică (chiar una de eminență) e – nimeni nu neagă acest lucru – e universalitatea, sensul e ecumenic, dar un alt sens al universalității – tot fundamental, dar mai întâi de toate real – e etnicitatea. De altfel, ca spiritul în ecumenicitatea sa să fie real, autentic și să și dureze, trebuie ca etniile (cum poate ne-o povestește duhul Vavilonului) să existe în cursul lumii, chiar dacă s-ar putea, odată și odată, ca acelea, națiunile să îndure o transfigurare în sensul universalității, al principiului (ființa ca ființă). Că filosofia e distribuită în spețe naționale, după forma mentis generatoare, aceasta e arătată de fapte. Există o filosofie greacă, alta germană, o gândire indiană, alta chineză etc., așa cum există și forme diferite de cultură, mentalități etc. Există însă, în această ordine, și o lucrare filosofică românească de o adâncime în timp etnofilosofică (protofilosofică) aidoma, de exemplu, celei eline?(11) E cu putință. Și sărind peste îndoiala celor ce nici despre ce-i de făcut parcă nu vor să știe, să spunem că despre aceasta cel puțin e de făcut – cu o vorbă a lui Constantin Noica – scufundarea pe urmele limbii ei, pentru că doar astfel din toate părțile stau gata să se ivească înțelesurile neașteptate. În lexicul etnic se locuiește filosofic, uneori. Note. 1. Lucian Blaga, Ființa istorică, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1077; 2. Howard F. Stein, Judaism and the Group-Fantasy of Maryrdom: The Psyhodynamic Paradox of Survival Yhroug Persecution, ,,The Journal of Psycho-history”, 2/1978; 3. Vasile Pârvan, Getica, Editura Meridiane, București, 1982; 4. B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, Editura Minerva, București, 1984; 5. Iulian Cătălui, Tratat de pseudodicționare, Editura KronArt, Brașov, 2018; 6. Constantin Daniel, Scripta aramaica, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980; 7. A. I. Brumaru, Ființă și Loc, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1990; 8. După The New International Dictiionary of New Testament Teology, națiunea este formată, pe vremea lui Moise, de către Jehova din copiii lui Israel, nepot al lui Avraam. Acestei națiuni i s-a oferit pacea sa (v. Numeri 6:24-26: ,,Domnul să-și înalțe fața peste tine și să-ți dea Pacea!”). Pace (după același Dicționar) se spunea sha. lohm, adică bunăstare (Jud. 9:20), prosperitate (Ps.73:3), sănătate (Isa.57:18), mulțumire (Gen.15:15), bune relații între națiuni și oameni (Jud.4:17), salvare (Ier. 29:11); 9. Ion Goian, în Revista de Filosofie, iunie-iulie 1983; 10. Lucian Blaga, Ființa istorică, (ed. cit.); 11. De dinainte, să observăm, de Heraklit, care ar fi elaborat și el ,,în folclor”, cu ,,lexic etnic”; cum, iată, se mai întâmplă cu acest cuvânt ethos, care e, câteodată, așezare; sau cu logos care are și sensul de întins, așezat (cf. Abrege du Dictionnaire grec-francaise, Hachette et Cie, f.a.).

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

FILOSOFIE

Ion HIRGHIDUS

PRIETENIA ŞI IUBIREA – FORME ALE ECHILIBRULUI SPIRITUAL Această abordare sumară nu este altceva decât un fragment dintr-un text mult mai larg ce a rezultat din studierea unei filosofii care se află la originea spirituală a noastră. Faptul că noi am pierdut sensul autentic al prieteniei și iubirii nu-l putem explica decât prin pervertirea unei culturi care deși nu era creștină avea un conţinut la fel de măreț ca și cel al creștinismului. Când vorbim de prietenie și iubire, în sensul filosofic, la vechii greci, avem în vedere raportul și proporția, noțiunile care pot explicita justa măsură. Ce ar fi putut realiza științele și artele fără aceasta, fără echilibrul spiritual? Suntem doar simplii epigoni, cum ar spune Mihai Eminescu, dar avem cel puțin o datorie morală de a trece dincolo de explicații în orizontul înțelesului. Prietenia. Definirea prieteniei se face de obicei în limitele filosofiei morale, fiind o problemă a acesteia care este discutată pe larg de către Platon, Aristotel și stoici. Prietenia definește, de fapt, o relație dintre două sau mai multe persoane, care se bazează pe o înțelegere reciprocă. Conform Dicționarului explicativ al limbii române, prietenia este un sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc care leagă două persoane, mai multe persoane, care se poate stabili și la nivelul relațiilor dintre grupuri, comunități, popoare etc.1. Credem că nicio definiție nu este suficientă pentru a defini acest sentiment, care rămâne ca orice sentiment, oarecum nelămurit. Prietenia este mereu vecină cu iubirea, un alt sentiment nelămurit, și trece mereu dincolo de granițele conștientului. Prietenia este o legătură deosebită nu numai la nivelul umanului, ci una care leagă umanul de restul viețuitoarelor, putând fi definită prin fenomenul de atracție și de satisfacție. Prietenia este desemnată la vechii greci prin termenul de philia, dar și prin cel de eros. Ca urmare, ea nu poate fi discutată în afara iubirii. Prietenia trebuie privită ca o extindere a Eu-lui care vrea să-l cunoască / să-l cucerească pe Celălalt, dar aceasta prin evitarea egoismului, a interesului strict personal. Persoana prietenului presupune un tratament diferit față de cel aplicat celorlalți, ceea ce poate să pună sub semnul întrebării moralitatea prie-

teniei cel puțin sub unele aspecte ale acesteia. Prietenia este oricum o relație prea diversă și, în același timp, una prea personală pentru a putea fi definită. Iubirea. Ca și prietenia, cu care este atât de înrudită, iubirea reprezintă un sentiment stabil, care poate fi explicată în unele părți ale ei, dar rămâne ascunsă și chiar neînțeleasă în mare măsură. Tema iubirii este extrem de vastă și cuprinde preocupări de o mare diversitate, de la literatură, filosofie, artă până la religie. La nivelul filosofiei, iubirea este tratată pe o suprafață foarte vastă, de la iubirea universală, ca o caracteristică a Universului, până la relația umană a iubirii, aceasta din urmă fiind și ea de o mare complexitate. Complexitatea filosofică a iubirii, redată prin categoria de érōs la vechii greci, este prezentată de Francis E. Peters astfel2: 1. Eros este o personificare în cosmologiile prefilosofice, reprezentând forța, alături de Noaptea, Haosul, Pământul, Cerul care reprezintă stări. Eros este răspunzător în cosmologiile orfice de nașterea zeilor, Zeus însuși luând mai târziu chipul lui Eros când vrea să creeze. Eros este o forță motrice a Universului, construită după un model sexual, un fel de „Prim Mișcător”, cum apare acesta la Aristotel, care leagă puterile contrare. El va apare și sub chipul Afroditei, ca la Empedocle, unde Iubirea și Afrodita unesc elementele și poartă grija acțiunii forțelor morale. La Parmenide, Eros este daimonul care călăuzește totul, imagine care apare și în literatura greacă, la Euripide; 2. Iubirea face ca emoția umană să se transforme într-o forță cosmică, idee care apare la Empedocle și la Platon, în Banchetul; 3. Problema socratică și iubirea a dus la numeroase discuții, întrucât Socrate afirmă că nu știe nimic în afară de eros, dar Socrate adâncește problema filosofică a iubirii, numind-o philia, adică prietenie, prin căutarea unei definiții a acestei atracții dintre oameni. Iubirea pare datorită unei lipse (această chestiune este dezbătută în dialogul Lysis); 4. Tema iubirii este reluată în Banchetul, iubirea fiind o dorință îndreptată spre frumos (kallos) și implică în mod necesar ideea unei nevoi sau unei lipse (endeia)3. Eros, sub haina mitului, este un mare daimon, cel care mijlocește între divin și mu-

1

3

Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, p. 742. 2 Francis E. Peters, Termenii filosofiei greceşti, Editura Humanitas, București, 1993, , pp. 97- 102. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Platon, Banchetul, 200 e – 201 b, în Opere complete, II, Editura Humanitas, București, 2002, pp. 115-116.

35

FILOSOFIE ritor, între înțelepciune și ignoranță. Iubirea va fi definită ca fiind dorința de a stăpâni de-a pururi binele: „Pentru că oamenii nu iubesc nimic altceva decât ceea ce este bun”4, ceea ce exprimă năzuința muritorului de a deveni nemuritor5; 5. La nivelul dialogului Banchetul, se consideră că punctul de vedere al lui Platon se detașează de cel al lui Socrate, prin atitudinea Diotimei6. Această despărțire apare în partea finală a teoriei despre adevăratul eros: tovărășia corpurilor frumoase naște discursuri frumoase; îndrăgostitul se desprinde de iubirea pentru un singur trup și devine iubitor al tuturor trupurilor frumoase, apoi al sufletelor frumoase, al legilor și așezămintelor frumoase și al cunoașterii, până când ajunge, prin eliberarea treptată de particular, la Frumusețea în sine, la nemurire. Aceasta este cale spre eide, iar filosoful redobândește primul aripile printr-un exercițiu de reamintire, care este declanșat de frumusețile pământești; 6. Conform lui Platon, eros coboară după postamentul lui înalt la nivelul modest al eticii, devenind prietenie sau iubire trupească; 7. Plotin va relua ideile lui Platon, cu intenția de a crea o estetică a lucrurilor sensibile. Dar Plotin va crea o imagine diferită a cuceririi Eros-ului prin introspecție, filosofia nemaiînsemnând un proiect comun al celui care iubește și al celui care este iubit, ci o întoarcere la Unu, care este Cel Singur, al singurului teluric. O interpretare deosebită a problemei psihologice a iubirii la Platon o datorăm lui Yvon Brès, care ne spune: „Rolul pe ce-l joacă noțiunea de iubire la Platon este mult mai cuprinzător decât cel care-l atribuie gândirea curentă; iubirea intervine în teoria reminiscenței, trebuie evocată când vrem să punem în lumină diversele aspecte ale cuvântului είδος, slujind chiar ca fir călăuzitor pentru înțelegerea întregii creații platoniciene”7. Conform acestui autor, Platon este adeptul unei iubiri desexualizate, care este obiect al eticii, esteticii și metafizicii. Plăcerea sexuală este o plăcere inferioară, ca și mâncarea și băutura, situânduse pe treapta cea mai de jos în ierarhia Binelui, dar nereprezentând neapărat răul. Educația prin iubire, care se va ridica la înălțimea Binelui este o problemă discutabilă, după autorul menționat: „Educația prin iubire nu este deci, așa cum putea crede Platon în tinerețe, transmiterea directă a virtuții. După cum nu e nici, potrivit interpretării clasice, exclusiv accesul la contem-

plarea Frumuseții și la nemurirea sufletului. Mai degrabă, așa cum sugera Diotima, este accesul la universul discursului, la creația prin λόγος”8. Putem spune că influența lui Platon a fost constantă de-a lungul întregii spiritualități europene, la nivelul teoriilor filosofice și psihologice, că această influență se va manifesta încă în orice interpretare care vrea să reducă misterul iubirii prin explicații de orice natură. Cert este că nicio teorie nu va putea să anuleze acest mister. Și azi ar trebui, atunci când vorbim de prietenie și iubire, să învățăm de la vechii greci! Ei singuri au știut cu adevărat ce este echilibrul spiritual pe care lumea trebuie să-l realizeze dincolo de tentațiile senzoriale. Nu au reușit nici ei să ajungă întotdeauna la acest echilibru, dar în momentele de glorie ale culturii au depășit condiția omului pentru a se situa în cea a zeilor.

4

7 Yvon Brès, „Iubirea educatoare”, în Psihologia lui Platon, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 235. 8 Ibidem, p. 283.

Ibidem, 206 a; p. 123 Socrate aduce ca argument învăţătura pe care ar fi primit-o de la Diotima, o profetesă înţeleaptă, care se afla la mare cinste la greci. 6 Banchetul, 209 c; p. 128. 5

36

PERSPECTIVA INVERSĂ-Regie, 60x80 cm, acrilic pe pânză

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

FILOSOFIE

Dragoș NICULESCU

PETRE ȚUȚEA ȘI REFLECȚIILE SALE RELIGIOASE ASUPRA CUNOAȘTERII • Cotitura “teologală” în sens platonic a lui Petre Țuțea Se pare că radicalizarea religioasă, de ordin teologic-creștin ortodox a reflecție filozofice a lui Petre Țuțea a început în anul 1977, când, cu prilejul mișcării Goma, represiunea organelor politice și de securitate îi confiscă acestuia niște manuscrise, pentru ca în perioada anilor ’80 ea să devină o adevărată cotitură “teologală” în substanța și maniera de expresie a operei sale. Țuțea menționează o dată, în cuprinsul cărții “Reflecții religioase asupra cunoașterii” (scrisă în anii 1977 – 1980), care face obiectul acestui material, că ar fi fost vorba despre confiscarea manuscrisului “Prometeu” (aflat astăzi sub tipar la editura Eikon). Lucrarea aparține deci acestei perioade, de fapt, vârfului ei, și sub această cheie trebuie privit și înțeles discursul reflexiv al autorului, adept convins al platonismului, cu care luptă împotriva logico-epistemologicului neokantian, cu întregul său eșafodaj de construcții rigide. Trebuie însă menționat că genurile literar-filozofice elaborate și expuse de Petre Tuțea în “Teatrul Seminar”, “Filozofia nuanțelor”, “Reflecțiile” teologale, dar și în dialoguri, monografii și proiecte masive, netereminate vădesc o unitate stilistică impresionantă, de natură a conferi unitate judicativă, argumentativă și expresivă întregii sale opere și de a demantela ponciful, “mitul” atât de vehiculat al socratismului exclusiv verbal al autorului și nu al talentului și producției sale scriitoricești. Foarte precis vede Tuțea în Platon un filozof care gândește sistemic, pe compartimente, dar și pe angrenajul care conferă întregului funcționalitate dinamică optimă – și acest lucru apare cel mai pregnant în “Republica”. Și pe vremea lui Platon, și astăzi, omul evoluează în cadrul sectoarelor societății din care face parte și care se ocupă de viața lui, de integrarea, ușurarea ei. Dar cât de validă poate fi cunoașterea întregurilor sistemice când creatorul domină marele întreg universal pe care l-a creat și îl stăpânește? Aceasta este și părerea lui Platon. Însă sistemul nu va fi niciodată alcătuit din căutarea adevărului, binelui, frumosului în natură cu instrumentele puterii sufletești, ale rațiunii ca principiu activ și ale logicului.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Creator de sistem în filozofie este elevul său, Aristotel, dar care, rămas captiv substanței din lucruri, pierde dimensiunea metafizică și se îndreaptă către aparent. Platon este metafizic, Palton atinge idealitatea Ideii, are geniul intuirii ei și proiecției sale concrete, de aceea, spre diferență de Aristotel, Platon rămâne permanent în dimensiunea filozofiei și a spiritului uman transcendent. Dumnezeu, omul și natura sunt cei trei termeni permanenți ai conștiinței, termeni existențiali, de care se leagă adevărul, binele și frumosul, în afara lor, ca rest, rămânând: forme, iluzii, fapte într-un amestec amorf, necauzator nici de principii logice, nici de norme privind ordinea morală și de drept – o mlaștină neesențială, păgubitoare de timp, suflet și energii, consumatoare inutil de existență. În cadrul unui sistem poți distinge perechi categoriale, specii, genuri și poți fi religios sau antireli37

FILOSOFIE gios – indiferent nu poți rămâne, căci aceasta înseamnă sterilitate sau stingere religioasă. La Țuțea, axiologia nu mai dă raport de valoare și de ierarhizarea ei, ci ea devine “expresia imperfecțiilor omului istoric” și trebuie legată de psihologia erorilor. De aceea el consideră că axiologia reală, obiectivă, imaginată de Max Scheller nu poate fi viabilă, omul neputând depăși afectul și formalul, deci valorile nefiind în sine. Axiologia platonică, prin mitul Adrasteei, dă mărturie de inegalitatea esențelor, reflectată în treptele și nivelurile existențiale. Aici Platon gândește mitologic și poetic, nu teologic. • Libertatea, sufletul și viața între terestru și transcendent Dacă libertatea este descoperită de creștini ca sursă a decăderii, spiritul nu se poate face încă răspunzător de ea, căci Sfântul Augustin ne spune limpede că “nu vom înțelege niciodată cum se întâmplă conlucrarea sufletului cu viața, acest lucru va rămâne pentru totdeauna ascuns”. Deocamdată, “închisoarea sau mormântul” corpului în care cade sufletul, așa cum spune Platon, rămâne o dramă validă și suficientă, neputând fi depășită. Țuțea vehiculează în tot cuprinsul cărții termenul de “obiecticitate”, adică surprinderea esenței, a lucrului în sine, spre diferență de “obiectivitate” sau “subiectivitate”, care sunt simple moduri apreciative, ținând mai degrabă de evidența sufletescului personal sau a celei din sfera lucrului sensibil. Astfel, istoricul nu va putea fi niciodată obiectic, ci numai obiectiv sau subiectiv, căci lucrează cu fapte natural-omenești, și nu cu esențe, în paradigma determinismului istoric cauzal, care nu este altceva decât un pseudodeterminism, determinismul real fiind de natură mistică. La ce se poate supune mai mult istoria decât la a fi trăită și descrisă – Iorga și Dilthey, retrăită și înțeleasă axiologic – Rickert sau înțeleasă prin datele conștiinței teoretice actuale – Sombart și Spengler? Cu mențiunea că trăirea, retrăirea și analiza sau descripția trecutului sunt superioare ipotezelor și explicațiilor, ipotezele fiind ficțiuni, iar explicațiile, iluzorii. Esențială rămâne separația natură sau sensibil – idee, această “poezie metafizică” (Gomperz), cea care determină separația știință – gândire filozofică. Este impresionantă bogăția aspectelor polare pe care Țuțea le mobilizează în tratarea diferenței obiect – esență, aici – dincolo, terestru – transcendent, natură (lume creată) – divin. Partea și întregul (precum și relația dintre ele) nu sunt decât caracteristici ale lumii de aici, lumea esențelor fiind “prepredicativă” (Husserl). Omul nu poate stăpâni natura integral, cu toate eforturile sale, și chiar dacă ar putea, aceasta nu îi asigură accesul la adevăr, căci lumea aceasta este un tărâm al inegalităților și contradicțiilor în care stăpânesc ”iluziile dialectice” (Kant). De la inegalitatea, chiar și în 38

cer, a esențelor, cam riscant puse pe seama “aceluiași straniu amestec de necesitate și libertate care domnește și în sferele superioare ale Supranaturalului”, Țuțea glisează imediat la nivelul inferior, pământesc, spațiu și timp, al “rătăcirilor senzoriale afective și dianoetice ale omului scormonitor în sine însuși și în natură, degradări empirice ale esențelor, degradări logice ale intuiției pure, imposibilă în lume, fiind atribut al zeilor și sufletelor nemuritoare”. Aici avem obiectivitate, nu obiecticitate, precizie, nu exactitate, libertatea alegerii între bine și rău – de la Păcatul originar până la Judecata de Apoi – nu îi asigură omului o cale certă de câștig și mântuire, ci, în egală măsură, transfigurarea sau căderea în întuneric; iată o dialectică valabilă atât la ortodocși, cât și la catolici, în contextul unui monoteism care face posibilă sfințenia și pietatea, spre diferență de politeism, unde lucrurile stau mult mai dificil, cu mulțimea aceea de zei antropomorfi. Dar nu s-a răspuns întrebării esențiale: Este adevărul accesibil minții omenești autonome? Dacă răspunsul îl căutăm la Platon, trebuie în primul rând să ne debarasăm de părerile comentatorilor săi și să îl analizăm prin prisma propriei noastre păreri lucide, care în niciun caz nu trebuie să îl considere pe marele atenian pierdut în social, pedagogic, moral, istoric, ci ca părinte al intuiției Ideii, a esențelor, a lucrului în sine, a metafizicului transcendent, al divinului, finalmente. În căutarea lui Platon, metoda aplicată de Țuțea urmărește esențele, nu numai logicul, care se referă la concepte, predicație, social, după care urmează separarea elementelor istorice de cele permanente. Dacă Țuțea este realistul, neliniștit metafizic de adevăr, la polul opus modului său de a verdea platonismul se situează Stenzel, cel legat de natură prin ochiul fizic și prin speculațiile logice. Separarea de natură marchează, de fapt, resorturile dialectice ale conceperii platonismului metafizic, sau ale conceperii metafizice a platonismului (e același lucru). Între metafizic și natură este o ruptură care te salvează de la înecul în parțialitate, efemer și superficial. Înăuntrul relației dintre Dumnezeu, om și lume adevărul se contopește cu mântuirea. Un francez a specificat foarte bine: “Platon nu a fost ionian, eleat, pitagorician, ci, permanent, el însuși. Poate fi comparat cu albinele de care vorbește Montaigne, care umblă din floare în floare, dar mierea este a lor” (Chauvet). Deplasarea gândirii în trecut și în natură nu are legătură cu gândirea esențială. Valoarea strălucitoare a lui Platon nu se găsește în gândirea și scrierile sale mitologice, politice, filozofice, științifice – căci ele nu arată decât limitele și imperfecțiunile sale. Platon este autentic și strălucitor în idealismul său, în conceptele și intuiția sa vizionară. Acolo rămâne Platon genial și unic. • Diferența dintre numere și esențe (sau dintre cantitate și calitate) BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

FILOSOFIE

Țuțea este de acord că găsim în matematică și raționament riguros și evidență – matematica fiind o știință exactă fiindcă este deductivă –, dar ele nu au legătură cu adevărul în sensul esenței platonice. Și iarăși: matematica este precisă, nu exactă, exactitatea gândită platonic fiind transcendentă. Matematica rămâne doar “o comodă creație a spiritului liber” (Poincaré), un instrument de cercetare, o ancila, un limbaj. “Naturalul, numărul și utilul sunt oglindite în logic, care nu duce la arhetipuri platonice, la idei ca forme și forțe primordiale, cum le numește Schopenhauer, adică la adevăr”, spune Țuțea. Prin concepția sa asupra ideilor, a esențelor, Platon nu l-a continuat pe Socrate în pedagogic; aceasta cu atât mai mult cu cât Socrate, trecând de la virtute la cunoaștere, a declarat că virtutea îi rămâne necunoscută, fiindcă este obiect al contradicției insolubile: virtutea este înnăscută (deci esență) și totuși este coruptibilă, deci rămâne un mister. De altfel, progresul științific nu duce la cunoașterea adevărului, din perspectivă platonică, cum de altfel și Sfântul Apostol Pavel considera adevărul ca fiind transcendent: “Ci acum credința, nădejdea, dragostea – rămân aceste trei. Dar mai mare între ele este dragostea” (Epistola I către Corinteni). “Ca unora care n-avem în vedere cele ce se văd, dar cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt vremelnice, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice” (Epistola II către Corinteni). Numerele lui Pitagora nu reprezintă o ordine anterioară, originară a lumii și cosmosului de natură a unifica lucrurile sau a determina relațiile dintre lucruri, fiindcă numerele nu sunt esențe și nu au caracter ontic, Numerele țin de rațiune și nu de luBANCHETUL, 43-44-45 / 2019

cruri, mai precis de forme ale rațiunii, de forme raționale. Implicarea numărului în lucruri (în substanța lor) nu îl implică în originea lucrurilor. Numărul, și el, rămâne un mister. Foarte bine precizează Țuțea diferența dintre domeniul lucrului și al esenței originare: “Este posibilă o concepție matematică a lumii în sens cosmografic, dar nu cosmogonic.” Neliniștea metafizică a căutării adevărului în idei, în esențe, depășește pitagorismul și aristotelismul; chiar mitologicul și filozoficul mistic din viziunea lui cosmogonică sunt departe de închiderea în natură și natural, ele vizează supranaturalul. Esențele, ca unități reale ale lumii, sunt calitative, fiind obiect al metafizicii, pe când teoria numerelor, cu unitățile ei adiacente, care sunt numerele, nu vizează decât cantitativul, ordinea prin succesiuni, acumulări, scăderi, înmulțiri, împărțiri, extrageri. Pe Socrate îl duce la fundarea moralei cuvântul în sensul lui tehnic, în sens de instrument al conceptului, dar nu al ideii. Limbajul lui Socrate este articulat pe o semantică logic-conceptuală a cuvântului, în schimb ideea platonică este simplă, ea poate fi intuită și nu are nevoie de elaborare. Semantica se referă la logic, psihologic, social, la predicație, în definitiv, la natură. Sensurile și semnificațiile nu ating în nici un fel esențele. De aceea și interpretarea și înțelegerea lor nasc polemici, dispute, din cauza plurivalenței – opusă univalenței pure și inconfundabile a esențelor. “Semnificația unui cuvânt este logic și empiric legată de complexitatea omului concret și polisemia de imperfecțiunile lui, ca și relativitatea actelor limbajului și cunoașterii. Ideea platonică este simplă și paradoxul acestei esențe constă din complexitatea copiei care-și activează existența prin participare, ca expresie a esenței sale.” • Iubirea creștină și poarta spre Absolut Iubirea creștină este iubirea mistică, precum spune Pseudo-Dionisie Areopagitul, este unire cu Dumnezeu, deplin realizată în sfințenie. Revelația muzicii (ex. Bach, Beethoven) este mai înaltă decât înțelepciunea și filozofia. Ea nu vorbește prin cuvinte, iar poarta spre Absolut, deschisă omului integral, ei îi este oricând accesibilă. Omul care se implică în știință, artă, tehnică, în viața socială manifestă dinamism, activism, dar nu este posesor al adevărului; contemplativul credincios manifestă pasivism, el așteaptă și primește, el poate atinge adevărul revelat mai lesne și mai sigur prin adâncirea în credință, în propria conștiință, în propriul suflet. Aici vorbim de eros divin. Celălalt Eros, născut de Afrodita, din Teogonia hesiodică, produs al unei abstracții și al unei reflecții filozofice, Erosul teogonic, element primitiv al lumii, împreună cu Haos și Geea, este Amor, cel care a luat parte la creație, asigurând perpetuarea vieții, puterea care pe pământ apropie și unește sexele, născător al unei infinite și irezistibile acțiuni celebrate de filozofi 39

FILOSOFIE ca Platon, de poeți ca Sofocle, Euripide. Prezentarea naturalistă a acestei divinități – tânăr băiat înaripat, de o frumusețe minunată, înarmat cu arc și săgeți inevitabile, care străpung inimile, sau cu o forță care le consumă – ne arată deosebirea dintre mitologie și religie. “Tradiție, mitologie cosmică, biogonică, istorie, filozofie și psihologie – nu ne scot din natură.” Mircea Eliade privește miturile ca paradigme cu rădăcină transcendentă, dar atunci reprezentările artei? Credința din templu a grecului, pasivitatea tutelară de acolo a zeilor nu avea nevoie de aventuri mitologice sau poetice. Mitul și ideea platonică stau deasupra, înaintea lucrurilor, mitul devenind în religie divinitate și obiect de cult. Ideea platonică exprimă setea de certitudine. Platon a afirmat: “Cu cât ne întoarcem mai înapoi, cu atât suntem mai aproape de zei”. Existențialismul ateu și utilul (utilitarismul) realizat fără adevăr – ambele în despărțirea dramatică a existenței de esență. Dar Eros fără virtute, chiar în ascensiunea lui spre idei, nu poate duce la fericire, iar cele patru virtuți distinse de Platon sunt: înțelepciunea, bărbăția (curajul), cumpătarea (stăpânirea de sine) și dreptatea. Virtutea este cea care conferă sănătate și frumusețe sufletului. Pentru Platon, lumea sensibilă și cuvântul scris sau vorbit sunt exterioare sufletului, care aspiră la mântuire, calea care unește oamenii pe pământ fiind iubirea. Fedru încheie în “Banchetul”: “Dintre toți zeii Eros este cel mai vechi, cel mai august și cel mai capabil de a face omul virtuos și fericit în timpul vieții și după moarte”. Medicul Eryximah aduce elogiu iubirii, afirmând că puterea zeului și măreția lui îl definesc ca principiu al unificării și armoniei elementelor opuse: “Mișcarea aștrilor, sănătatea, oamenilor, animalelor și plantelor, succesiunea normală a anotimpurilor, atitudinea față de vii și de morți, raporturile dintre zei și oameni, înclinațiile sacre ale oamenilor, transparența, justiția, pacea, bunăvoința zeilor, toate își au izvorul în puterea universală a iubirii, care procură fericirea perfectă, legată de bine.“ Aristofan cel descompus nu a ascultat sfatul medicului și a rămas adept haosului erotic al Atenei și preferinței lui pentru amorul nefiresc, fiindcă astfel se menține puritatea inițială a unităților anatomice – bărbat și femeie (dubli și duble). Pe când cei proveniți din androgini, cuplul mascul – femelă se caută pentru restabilirea unității primordiale. Dar ei se află pe treapta de jos. Astfel, zeul iubirii este cel care prezidează și firescul și nefirescul. Formulă mitologică născută din fantezia unui artist corupt. Omul este depășit de esențe prin ficțiunile gândirii, prin iluziile simțurilor și prin opacitatea faptelor; cea care surprinde corespondențele dintre om și lucruri este inspirația religioasă sau poetică. Agathon, poetul, spune: “Eros dă pacea oamenilor, calmul mării, liniște avânturilor, un pat și somnul durerii”. Dialectica socratică surprinde iubirea frumuseții fizice, a frumuseții sufletești, a inteligenței ca sediu, a științei 40

și, în sfârșit, a treptei ultime, a științei frumosului divin, etern, real, față de care toate celelalte sunt repere, dar dialectica transformă sentimentul în idee și de aceea probabil Nae Ionescu spune că iubirea platonică se oprește la poarta Absolutului, fiindcă ideea platonică depășește tensiunea polară subiect-obiect și predicația prin natura ei transcendentă, transdialectică. Legea Adrasteei (nimfa care l-a hrănit pe Zeus în peșteră cu laptele caprei Amaltheea) condamnă virtutea la neînțelegere a naturii ei și la mister, căci, socratic vorbind, omul născut virtuos (deci dăruit de esența zeului) este coruptibil. În “Menon”, Alcibiade ilustrează această contradicție. Filozoficul, la Platon, este atât de puternic încât duce la contopirea sentimentului cu înțelepciunea. Diotima l-a inițiat, în schimb, pe Socrate în tainele iubirii, de aceea Socrate pleacă de la frumosul pământesc și de la știința naturii pentru a ajunge la știința frumosului absolut, situat ”dincolo de bolta cerească”, unde stau zeii și ideile. Și iată cum se ajunge de la pământesc la ceresc. Eros nu este zeu, ci daimon, mijlocitor între oameni și zei, dar posesor de calități divine. Fiind daimon, deci mijlocitor, el demonstrează prin sine și prin funcția lui finalitatea transcendentă a iubirii. • Dialectică și esențe sau limitele rațiunii autonome de aflare a adevărului

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

FILOSOFIE Limbajul, psihologicul și natura trebuie depășite prin religios sau metafizic, limitele rațiunii umane coincizând cu limitele naturii, din care nu fac parte adevărul, binele și frumosul, care sunt situate dincolo de rațiune și de natură. Lumea ideilor platonice nu poate fi coborâtă în om. Dialcectica este forma imperfecțiunii omului în desfășurarea lui în timp și în spațiu, știința adevărată este știința esențelor, a realității propriu-zise sau a exactității. Țuțea afirmă că în afara cultivării platoniciene a transcendentului și a limitelor plăsmuitoare ale omului în natură nu mai rămâne decât animalismul. Logica pură (Bolzano, Husserl) și matematica pură (Bolzano) nu oferă certitudinea metafizică a adevărului. Obiectul ideal al gândirii aruncă rațiunea autonomă în mod imaginar dincolo de timp și de spațiu. Berkeley gândește simțul religios – și numai astfel impresionismul poate avea valoare gnoseologică și estetică. Știința perfectă are ca obiect transcendentul, de aceea Platon nu se poate întoarce la presocratici. În omul platonic reverberează păreri și amintiri șterse dintr-o altă viață sufletească, el nu își poate promite atingerea concretului fiindcă este legat de niște orizonturi mult mai înalte și care vin din trecut, aparținătoare esențialului transcendent. Aspectele terestre ale platonicului hrănesc interesul pedagogic al lui Stenzel, dar nimic mai mult. Căci orice abordare, orice privire pedagogic-politică asupra ideilor nu îngăduie înțelegerea termenilor: individ, comunitate, natură, moarte, nemurire, procreație, creație, imitație, participație, concept, predicație, corp, suflet, unitate, multiplicitate, natural, supranatural, sensibil suprasensibil, limită, nemărginire, timpul, spațiul, purul formal și cel real, metoda, spiritul, relația între termenii zeu, om și natură, căci dialectica este tutelară în acest registru și ea nu poate duce decât la analize și sinteze relative. Elementele socratice istorice devin la Platon o realitate care nu mai este dedusă logic, ci este produsă de o putere transcendentă. În aceasta constă marele, genialul salt platonic, un gestalt care aparține geniului intuitiv sau revelației, ceea ce, în esență, este același lucru. Așa cum Unul și multiplul eleat devin idei fundamentale ale unei doctrine a spiritului, transformare, se pare, stimulată de atomismul presocratic al lui Leucip și Democrit. Cu toată ancorarea în natural și materie, mișcarea de la Parmenide la Leucip și Democrit se concretizează ca eveniment simbolic: Unul mic, cu determinare esențială poate fi stăpânit și înțeles în același mod ca și Unul imens, distribuit peste tot în

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

creație fără pierdere. Indivizibilul atomic devine indivizibilul eidos din dialogurile târzii: “Sofistul”, “Fileb”, “Politicul”. “Platon a intuit, ca și fizicianul modern, că nu există unități reale la nivel material, fiind transcendente, ca și adevărul.” Cosmosul platonic nu poate fi gândit prin causa sui, ordinea în univers fiind cosmogonic determinată de Demiurg. “Adevărul este inaccesibil pe pământ, esențele existând în afara lucrurilor, imperceptibile și neformulabile rațional”, ci intuite metafizic ca idei, iar sediul ideilor nu se află nici în lucruri, nici în sufletul păstrător de amintiri și primitor de impresii. Platon manifestă o viziune mistică față de lume și de adevăr, pe când învățătura rațională este limitată de speranța clădită pe lumea sensibilă și pe valoarea relativă a judecății, nu pe esențe. Dianoia, “rațiunea desăvârșită” a lui Aristotel, poate primi adevărul, dar nu-l poate produce în intimitatea motorului ei acțional. “Natura lucrurilor” înseamnă esență, iar aceasta este obiectul metafizicii, nu al cunoașterii legice sau empirice. Spiritul uman este mult mai bogat decât rațiunea, miturile, harurile, intuițiile și credințele fiind mult mai vaste și mai consistente decât simplul mit al rațiunii. Deplasarea rațională a omului autonom în câmpul dialecticii se realizează între ficțiuni utile sau plăcute, nevoi și lucruri sensibile, rațiunea îl face să vadă esențele în însușirile lucrurilor (calități, Platon), pe acestea el le consideră esențiale, câmpul dialecticii vizează lumea sensibilă, iar acest lucru este valabil până în zilele noastre. Iată ce frumos pledează Țuțea cauza transcendentului purtător de adevăr, Logos și esență: “Se poate vorbi de o viziune istorică? Omul autonom este haotic, iar cel religios se situează în afara timpului. Rațiunea celui dintâi usucă viața prin forme goale sau prin timpul logicii extensiei, o topește în natură. Sentimentul celui religios îl înalță. Știința naturală motivează orice, fiind stăpânită de principiul indiferenței; ca și natura, cea mistic-oglinditoare, este îndreptată spre Binele suprem și este stăpânită de necesitatea acordului între Dumnezeu, om, comunitatea de credință – biserica – și natură. Dacă omul reduce realitatea la natură, comunitate și individ, trăiește în instabilitate și sfârșește în moarte, toată istoria lui putând fi prinsă în doi termeni: sisifism și neant, rațiunea lui devenind sediul speciilor. Când fericirea se contopește cu plăcerea, asistăm la un spectacol material, peste care se așează logica iluzoria a omului dezdivinizat, al cărui spirit se îneacă în natura închipuită”.

41

POLEMOS

Nicolae BĂLAȘA

DESPRE UN BOB ZĂBAVĂ ȘI ALTE NIMICURI ÎN ALE ABSURDULUI ” - Început?! Începutul cui? Egoistă, cum te știu, presupun că gândul te-a dus la un nou început al tău?! - Ei, și?! Nu aș avea și eu dreptul, măcar acum, în ceasul al doisprezecea? - Mamă, personal m-am săturat să ascult tot felul de aiureli! O singură chestiune îmi este de acum clară și anume că m-ai conceput cu un oarecare sculă vopsită, altfel ai fi rămas o sfântă. Mă rog, în niciun caz Sfânta cu Pruncul! - Nerușinatule! Cum poți să-mi spui mie așa ceva? - Un gram de decență nu ți-ar strica! Nici nu ne-am cunoscut bine și te comporți de parcă lumea întreagă ți-ar fi un biet dicționar de buzunar. Pe Iza nici măcar nu ai îmbrățișat-o, pe tatăl ei, i-auzi, „iubitul tău” din vechile potoape, l-ai tratat ca pe un oarecare văr Săndel. Mie îmi spui fie... Iza, domnule, vă cer iertare și în numele doamnei! S-ar părea că n-ar prea fi în toate apele! - Nemernicule! În numele meu, nu! – l-a înfruntat Elena iritată. - Prea bine! Ne facem și de data asta de rușine. Iza, din nou scuze! ...Nu mi-am închipuit că mă va pune, iarăși, un fel de pion pe tabla vieții ei. Nici măcar șah nu știe. Inventează! Nu e nici prima și nici ultima dată! Ca să știi: în urmă cu vreo câțiva ani, bătea câmpii cu un fel de poveste în interiorul căreia eu figuram ca fiind fiu de general, că mi-am greșit cariera și că voi fi, în viitor, doar un ratat. Cu alte cuvinte, poveste fără final! Când am câștigat bursa de studii la Oxford, în Anglia, mi-a spus să nu uit că sunt sânge din sângele unui mare profesor universitar... - și-a ieșit Carol din fire.- Mâine poimâine, probabil voi fi fiu din cine mai știe ce geniu interstelar... - Te rog, e mama ta! – l-a dojenit Iza. - Mai nou, i s-a năzărit așa, hodoronc-tronc, cum că tu ai fi sora mea! Adică, după cum înțeleg eu, tatăl tău e și al meu? Domnule, și-n halucinații dacă ai fi și tot ți-ai pune frâu limbii. Eu înțeleg că în comunism, după spusele ei, aci, în România, a fost iadul pe pământ! Urmările le simt, chiar dacă am doar o zi de când am pus piciorul pe aceste meleaguri. Apoi înțeleg că nu i-a fost ușor să fugă din țară pe vremea lui Ceaușescu, dictatorul cu care mi-a împuiat capul, înțeleg și că i-a fost greu prin lagărul în care i-ar fi rupt niște descreierate, lenjeria intimă... Înțeleg că în Canada ea a trudit din greu... Mă rog, înțeleg, dar eu, din România, fără tine, nu mai plec. Sper ca tatăl tău să fie de acord. Prin urmare... - Nu te aprinde! La vârsta ta, am fost la fel, și uneori, desigur, am greșit. Eu zic să nu ne pripim! – am încercat să potolesc spiritele. - Cu puțină răbdare... Pe de altă parte, nu pot nega faptul că am cunoscut-o pe mama ta, mi-a fost profesoară... Despre iubirea despre care pomenea ea, acum, după ani și ani, după ce am trecut prin multe, doar 42

prin iad nu, ce să vă spun?! ...Și, totuși, atunci când a plecat, din câte țin minte, nu mi-a zis nimic, iar tăcerea ei a durat până în clipa de adineauri. Normal ar fi fost să mă caute și să-mi spună: „mă, omule, uite...” Ce să zic? Mar fi găsit, mai ales, imediat, după `89! Povești! Nu e momentul judecăților! Dacă tot ne-am întâlnit, să sărbătorim cumva momentul, să ciocnim un pahar cu vin, că doar nu ați venit tocmai din Anglia pentru nimicuri într-o lume a absurdului! - Desigur, ciocnim, însă nu, vă rog, nu vreau să-mi închideți porțile! Prefer orice, prefer să nu știu! Să zicem că nici nu m-ar interesa... Înțelegeți doar că o iubesc pe Iza. Vă rog!...– m-a întrerupt, de pe firul gândului, Carol. - Mda, sentimentul e unul reciproc! Se și simte, se și vede... Sincer, când mi-am dat seama, nu mi-a picat tocmai bine, însă cum era să mă opun firescului? Acum s-ar părea că situația e alta... - Lasă-l, dragă, e în săptămâna chioară! – m-a întrerupt și Elena. - Doamna profesoară, am devenit eu sobru, trebuie să înțelegem că dragostea e și oarbă, e și chioară, că și noi, ca și justiția... Nu doar aici, pe plaiuri mioritice, ci în toată lumea. Tu, eu... - Uite ce, dacă, acum, după atâta amar de vreme, mă iei peste picior, eu plec. – ne-a retezat-o Elena, s-a ridicat și s-a îndreptat spre ușa de la ieșire. Iza a vrut să se ducă după ea, însă Carol a oprit-o. - Mi s-a părut corect să i-o prezint pe viitoarea mea soție și să-și revadă țara din care, desigur, provin și eu. Nu mi-a zis că ar fi avut vreo aventură prin Canada, în plus, am venit pe lume la vreo șase, șapte luni de cum a pus piciorul acolo. - Nu, n-o condamna, chiar dacă... Elena s-a schimbat enorm! A fost o femeie frumoasă și o profesoară de prima clasă. Hățișurile vieții! Atunci, demult,... eu eram student, a plecat, chipurile, într-o excursie în Egipt. În rest, nimic! Asta e, nu totdeauna omul o ia pe drumul care trebuie! Din acest motiv, un bob zăbavă, cum îmi spunea mie mamaie... Un bob zăbavă și... Este că nu cunoști expresia? Iza, te rog să i-o explici tu! - Păi, spuneți-mi dumneavoastră acum! Chiar vreau să înțeleg bine limba acestui popor! - E, nu! Dacă aș face-o, contextual, ai pune sub semnul întrebării cam totul, inclusiv pe mine și nu ar fi tocmai bine. Trebuie să fie o busolă, în fiecare din noi, altfel neam pierde sensul vieții. În plus, mai discutați și voi, apoi... În definitiv ce ne-ar putea grăbi?” Dragii mei, din câte mai țin minte, cam ăstea au fost discuțiile în prima zi de pețit a fetei mele. Problema măritișului ei a rămas, cumva, într-un prezent stâlcit în care eu tocmai eram pe cale de a mă încuscri cu fosta mea BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

iubită. Mda! Maioneza mi s-a tăiat abia în momentul în care am aflat că mai am un băiat. Norocul meu că Elena s-a supărat și a plecat. Iar de aici toate, între cer și pământ, cumva, de-aiurea. În cele din urmă, seara s-a terminat, oarecum, bine. Carol și Iza s-au privit cumva complice, ea i-a făcut cu ochiul, apoi au pus ambii capul în pământ și, probabil, au rostit o rugăciune în gând. Ce altceva puteau face? N-am înțeles mai nimic din gesturile lor, iar în lipsa unui spațiu de manevră, am încercat să glumesc pe seama unor amintiri ce au făcut deliciul vieții. Iza a povestit și ea, când cu zâmbetul pe buze, când cu ochii în lacrimi, despre ce i se întâmplase, la zi de sărbătoare, în timpul evenimentelor din decembrie `89. După ce am servit și clătitele, am simțit că era deja timpul să părăsim restaurantul. Am comandat un taxi. Carol a însoțit-o pe Iza până în scara blocului, s-au îmbrățișat și pupat, ca tinerii, evident, sub ochii mei, apoi ne-am despărțit. La prima vedere, oricine din preajma mea ar fi zis că sunt un om liniștit, însă noaptea nu am putut închide ochii. M-am tot răsucit și m-am tot întrebat cât adevăr ar fi fost în spusele Elenei. Nu am găsit niciun răspuns. Totul mi se părea absurd, mai ales că, noi doi nu discutasem niciodată despre o eventuală căsătorie, prin urmare, nici despre a avea, cumva, împreună, copii. În dimineața următoare, iam lăsat Izei un bilețel, pe masa din bucătărie, în care îi spuneam că sunt plecat cu niște afaceri. În realitate, m-am dus la ai mei. Voiam să le spun și lor toată tărășenia și să le cer un sfat. Drumul până la Prundișor, sub presiunea gândurilor, mi s-a părut unul cel puțin dublu. Apoi, de-a lungul lui, mi s-a părut că mașina țopăia, împotriva voinței mele, prin gropile, parcă sădite, mai ceva decât capra lui Cioacă, primăvara când se punea cu iezișorii ei, pe șotii. Nici nu am deschis bine poarta și m-a primit, cu un fel de oftat, mama. - În sfârșit, ai mai trecut și tu pe aici! Eu cred că nu-ți mai vezi capul de treburi însă, mă, să mă duc și eu măcar o dată la o lună, pe la ai mei! – m-a dojenit ea. – Măcar ești sănătos? ...Sau ai fi dat de vreun necaz, că te văd abătut? - Sănătos, sănătos... Alta e problema... – am vrut eu să-i șoptesc, ca nu cumva să mă audă vecina din spatele casei noastre, însă m-a întrerupt tata. - Bă băiete, fir-ar al dracului, am pierdut funcția de primar cu numai câteva voturi. Nenorocitul ăla al Jiței, al Jiței, bă, că până mai ieri n-avea după ce bea apă, s-a găsit el cu o fi și o păți... Mă înțelegi tu? Le-a luat mințile ăstora din sat, cum că ar face, aici, pe deal, între pruni, un cazan. ...Și o să curgă țuica, mă rog, tot felul de prostii! Iar proștii au căscat gura și au crezut... Bine că a câștigat iar Iliescu, că altfel ne beleau țărăniștii! ...Cum cică i-am fi belit și noi pe ei, după război! Aiurea!... E, pe ici pe colo, unii au mai pățit-o!... Dar să lăsăm asta, am auzit că o să dea înapoi aurul ce l-au confiscat de la țigani! Eu m-aș trece la ei! Ce mare chestiune să spun că sunt și eu țigan și că, de frica legionarilor, atunci, mi-au luat și mie vreo trei cazane cu galbeni?! Tu ce zici? - ...Uite, așa o ține de când s-au schimbat vremurile! Mai taci, omule, că tocmai acum înfunzi pușcăriile! BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POLEMOS Ajunge o măciucă la un car de oale, dacă vrei să dai pace sufletului! Taci, măcar acum, în ceasul al nouălea! - Nu te lua, mă, după mumă-ta, că asta, la cât e de îmbrobodită, l-a votat pe ălălalt! Mă înțelegi tu? În loc să pună ștampila pe mine și ai noștri, cică s-ar fi încurcat! Ptiu, fir-ar al dracului să fie de încurcat! ...Dacă nu m-o fi mințit și s-o fi încurcat dinadins, cât să mă vadă pe mine, acum, în genunchi! - ... Așa, mă tată, și cum ziceai că e? – l-am înrăit eu în timp ce am încercat să-mi adun gândurile. - E, ce? - Păi cu primăria, cu aurul, cu țiganii?! - Nu râde, că toți lăieții ăia, de aci, de la noi, ăia cu căldările în spinare, au început deja să-și croiască palate la Strehaia... Nu le mai ajungi cu prăjina vârful nasului! Le dă Iliescu galbenii înapoi! Bă, să știi că le dă, ai să vezi! Ajută-mă să mă treacă la țigani cumva! Ce mare rahat să schimbi o hârtie, un certificat? ...Zici și tu, uite, domnule, s-a încurcat,... că pe vremea aia ce nu se încurca?! Mă tot uit ce se încurcă în ziua de astăzi și-mi închipui... Așa e acum, așa era și atunci! Dacă vor să se încurce, se încurcă! - Mumă, nu-l lua în seamă, și-a pierdut mințile! Doamne, păcatele mele, ce să mă mai fac?! Mă, copilul o fi trecut și el pe acasă, că o avea nevoie de ceva, de vreo vorbă bună, de... - Ăsta și nevoia? Tu nu te uiți la el? Hrănit bine, spălat, călcat... Ce-i pasă! - Aoleu, mumă, ți-ai fi găsit vreuna, vreo femeie? Ascultă-mă, ai stat destul ca un pustnic! Dacă e din rândul lumii și te înțelegi cu ea, ia-o, nu mai sta! - Ce să ia, fă, pe cine să ia?! Mai tacă-ți fleanca! Una, două, taca-taca, taca-taca... Vezi-ți, bă, dracu, de treabă, îți e că nu are cine-ți mânca zilele și toca banii? - Lasă-l, omule, că destul a stat singur! O femeie, la casa omului, e, totuși, o femeie! - Bă, băiete, bagă la cap ce îți spun: fă-mă pe mine țigan cu acte în regulă, că după aia găsesc eu doi, trei, să spună că am fost de șatră, și om te fac! Ce, ți-ar strica câteva găleți cu galbeni? Bă, galbeni dintr-ăia mari, apoi și mahmudele, și cocoșei... Nu te lua, mă, după mumă-ta! Asta, vai de mama ei!... - ...Și cu primăria? - Bă, al dracului, până și viceprimar a ajuns țârcovnicul! Îl mai ții minte, ăla de venea cu cădelnița și-ți da cu busuiocul în cap, la bobotează? L-a ajutat popa, ca să-i treacă pământul, bă, să-i treacă tot ce era al bisericii, pe numele lui. Mă înțelegi, toți sunt puși pe hoții, pe furat, nu se mai satură! Ce zici, m-ajuți să fiu țigan? Bă, în acte, mă înțelegi? Oarecum și orb, și surd la tot ce era în îmi jur, am ieșit la poartă, m-am urcat în mașină și am pornit motorul. - Rămâneți cu bine! Să ne vedem sănătoși! – i-am zis în primul rând mamei, apoi am plecat. Drumul copilăriei, de-a lungul satului, dispăruse. Cu el, și lumea de atunci. Când am trecut de ultima casă, lângă pădurea satului, m-am oprit. Am privit în cele patru zări, apoi cerul, dincolo de el, și, undeva, în interiorul meu. Doamne, acum eu încotro? 43

COMENTARII

Marian BARBU

Dan GHIȚESCU – De la ZODIA CANCERULUI, la ZODIA CAMELEONULUI ori invers A scrie despre o personalitate plurivalentă, cum este scriitorul Dan Ghițescu, român stabilit în Montréal, după 1969, când părăsește România, este ca și cum a-i audia un om de teatru care s-a cuibărit la subsioara cuvintelor dure, ca să scape de corvoada ideologică a timpurilor roșii, moscovite. El rămâne o personalitate accentuată, cum ar zice nemții. Coperțile interioare ale ediției a doua a ilustrului roman – crochiu Zodia Cameleonului (2018, 188 p.), formal, replică dură dată romanului sadovenian); în fond, roman modern, scriere politică, fiind gardată de editorul Ion Cocora, de la Cluj, și de postfața, din 2008 a Doinei Uricariu, directoarea editurii Palimpsest, ajunsă între timp directoarea Centrului Cultural de la Nw York. Spuneam că voi reproduce de pe clapetele interioare ale cărții – pentru cititorul român interesat – titlurile celor 6 romane ale scriitorului, apărute după 1990: Praful și pulberea (1992), Zodia Cameleonului (1997), La răsărit, apare soarele (2002), Noaptea nu aparţine nimănui (2011), Omul care vine din Est (2012), care a cunoscut și o traducere în limba franceză, Timpul care ne-a rămas (2017). Fiind om de teatru, înființează în anii ˙70, Micul Teatru Românesc, la Montréal. Desigur că adiacente acestei vocații de permanență, trebuie situate numeroasele scheciuri, scenete și piese scurte: Ultima e comedia Caragiale și moftul la români. Un scriitor înzestrat cu simțul dialogului, fiind și regizor recunoscut în atâtea seriale de televiziune. A fost realizatorul postului de televiziune Télé – Québec al documentarului Dinastia blestemată (referitor la Revoluția Română din ˙989). Este și autorul unor scenarii de film – Cireșe amare (1995), Montréal, Panait călătorul, România, 2013. A publicat reportaje și analize politice în ziarele din diaspora românească și în presa franceză. Pentru a-i întregi biografia cultural-artistică, născut în 1931, Dan Ghițescu a colaborat, cu versuri inspirate, la unii compozitori, care s-au numit Emanuel Ionescu, Victor Socaciu, Aurel Giroveanu, Florentin Delmar. Polimorfismul scriitorului român, onorant și pentru confrații din Québec, al cărui membru și este, împlinește anul acesta o vârstă pe care noi românii o prețuim, fiind dovadă a unui spirit enciclopedic, stăpân pe sine și pe limba română care l-a orientat spre valorile culturii universale. ... Omul de teatru se vede numaidecât în arta dialogului și parcimoniei descrierilor din roman. Și mai cu seamă în conceperea scrierii ca atare. Fiecare episod în parte, denumit fie metaforic, fie simbolic, cunoaște învelișul ionescian din Scaunele. 44

Prozatorul denunță starea de frică, de angoasă existențială a lumii rămasă dincolo de pușcăriile comuniste. Nu se irită cu tam-tamuri din medii sociale prea bine cunoscute de la scriitori români ca Nicolae Breban, Augustin Buzura, Marin Preda etc. Folosește cu multă abilitate, era să scriu cinematografică, serata în doi, de la preparativele obișnuite în asemenea cazuri – telefoane, invitații, text scris, cine să-l expedieze ș.a.m.d. Eva își păstrează de fiecare dată tot numele ei. Face muncă de uzură - scrie textele unui șef, până când acesta trece cu bagaje și propria-i ființă în barca roșie a timpului. Iar ea urmează, ca șomeră, să întrețină o biată copilă, provenită dintr-o dragoste curată cu Adrian. Numai că el este, la ... canal. Scriitorul nu dezvoltă prea mult explicațiile – de ce? cum? – au făcut-o atât scriitorii citați, și nu numai. Subiectul cărții e simplu: un grup de studenți mediciniști, gândind că trebuie să reînvieze colindele – cu ocazia sărbătorilor de iarnă, Crăciun și Anul Nou, cu limbajele în cântec, exact așa cum fuseseră moștenitesunt surprinși în acțiune. Chestionați extrem de sumar, de ochii lumii, adică a celor care se hotărâseră să construiască o lume... a democrației, satrapii i-au trimis pe toți la canal. Destinele lor s-au frânt ori zdrobit definitiv. Unul a ajuns frizer. Altul, director de cămin cultural la Vatra Dornei. Adrian al nostru, cu bunăvoință filologică, scriitorul îi dezvoltă o soartă în București. Biografic, el se întoarce la femeia sa, de care aflase, în închisoare, că trăiește cu evreul Simon. Nu face crize când o reîntâlnește și suportă cu stoicism situația. Aceasta ar fi linia vie, activă a întregului roman. Fericirea niciodată nu poate fi deplină, ea se compune și recompune din fragmente. Pe de altă parte, Dan Ghițescu dezvoltă, ca toți scriitorii fundamentali ai lumii, ideea că femeia rămâne tot aceea pe care a descris-o Eminescu. Că în orice familie Eva – care l-a îndemnat pe Adam să muște din măr – dă și cere socoteală bărbatului de câte-n lună și-n stele. În puține pasaje, pentru cititorul leneș, scriitorul îi dezvoltă toate prerogativele care îl conduc spre un final... fericit. Aci, intervine detectivistul. Întâlnește, ca din întâmplare! – pe torționar și pe victimă. Ba într-un caz din Canada, cei doi se împrietenesc. O dau pe bârfă comercială! Scriitorul scoate în evidență tarele de caracter al românului – adaptarea după împrejurări, cum bate vântul! Cameleonismul. Cronicarul de carte al lui Constantin Brâncoveanu, pe numele lui Radu Popescu zicea că hâra și pâra erau specifice acelora care vroiau să parvină. Așadar, pe baza unor idei generoase, existente în aerul BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

mentalității române, a construit un roman viu. Crochiurile au marja lor de evoluție – nu emfatic, nu acuzator înadins, fiindcă argumentele plutesc pe lângă noi. Securiștii de ieri, ori torționarii înadins creați, cu toții au făcut pui. Și aceștia sunt reptile arboricole și insectivore. Distinsul prozator Nicolae Filimon, culesese, la 1863, o zicală din popor, care suna aproape de cea a lui Ghițescu, ce naște din pisică tot șoareci mănâncă. Scriitorul Dan Ghițescu pare să fie imparțial, adică obiectiv. Dar n-a putut, deși a scris la persoana a treia. Sunt extrem de ingenioase (citește realiste), limpezi toate scenele de anchetă. Îmi imaginez dacă într-un film de acțiune, un actor ca Ștefan Iordache sau Gheorghe Dinică ar fi jucat rolul lui Adrian (Adam) ce-ar fi ieșit? Pe Eva nu știu cine s-ar fi încumetat s-o interpreteze – deoarece are un apetit sexual prea bine dezvoltat de autor. Nu este el omniscient și omnipotent? Mai trebuie evidențiat reflectorul scriitorului care luminează fericit lăuntrul personajului, deci face o analiză psihologică. Sunt destule scene de condimentat stări, fapte, cum ar fi: concertele șoricelului, la o vioară de Cremona, povestea poștașului șchiop, (întregul text deconspiră stilul unui om de mare talent scriitoricesc) etc. Nu pot să mă abțin ca să nu citez metafore unice – „arșița suferinței”, „jugul colonial”, ”hora lupilor”, ”barba neagră cu sclipiri de argint” ,”îmbătătoare senzație” ș.a.m.d. Nu știu dacă filmele făcute de Dan Ghițescu au avut vizionarea înainte de acest roman ori în respectiva scriere el a exersat exprimarea în viziune. Iată o frază care cutremură o viziune statică: poștașul șchiop, Costahe, înmânează scrisoarea de anunț mortuar a soțului tocmai femeii pe care o pândea din boscheți, iubind-o în taină: Greu s-a răsucit pe călcâie și, împleticindu-se, a ieșit în stradă. În urma lui, poarta s-a bălăngănit și a scârțâit lung ca un copil care plânge. Parcă este o scenă din Pădurea spânzuraților, cu Apostol Bologa în prim-plan. Romancierul mai deschide o poartă spre rigiditatea în opinii a tineretului care s-a născut după Revoluție. Coboară reflectorul epic spre Eliza, fiica lui Adrian, cel reeducat în gulagul românesc. Trec peste mici expozeuri, ca să nu le zic, microsioane ori microeseuri despre iubire, fericire (și vorbe precum zăpăduiau, perdeluite). Dar nu pot să trec peste tot felul de greșeli, de la ciudate ligamente (cu timpul au înțeles, cu rachiul, se mișca ca după o alergare, cu realitatea, să întoarcă capul etc) până dincolo de a scrie legat pronume cu verbe – la rugat (l-a rugat, înainte de ai ciocăni (a-i ciocăni), datoria de aș crește copilul (a-și crește) ș.a. Că Dan Ghițescu este un scriitor de mari planuri vizionare, cinematografice în fond, iată să se vadă tabloul cu atacul lupilor asupra directorului Ion în pădurea de la Gura Humorului („Caii goneau mânați de groază și de strigătele lui”).

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

COMENTARII Scriitorul oferă și alte exemple de adaptare, cazul lui Ion Marin. Acestuia îi strecoară în interstițiile limbajului de politruc, al partidului, un respiro de sinceritate onorantă: Să scriu, nu! M-am hotărât să trăiesc. Scriind, aș cauționa o minciună, trăind, mă înscriu doar în normalitatea timpurilor (...). Poporul ăsta a supraviețuit dintotdeauna cameleonic. Acesta-i prețul pe care-l plătim istoriei. Să nu se uite că „nu suntem decât niște bieți orfani ai Yaltei”. Viața cât o scrisoare este titlul unui capitol care înfeudează tribulațiile unui bătrân Haralambie Nuță până a fi primit într-un azil, cămin de bătrâni. Totul se-nvârte în jurul unei scrisori mult așteptate de la fiul său din Canada. Devenind agasant cu poștașul (primul fiind bărbat, al doilea o femeie), crapă ziua când primește scrisoarea. Toți ceilalți chiriași ai stabilimentului, urmărindu-i reacțiile veteranului, datorită confuziei de Nume – Nuță (general în armata Dictatorului), fusese mai bine plasat în comunitate de către spăimosul director, acum la primirea veștii, curiozitatea acestora ia proporții. Numaidecât se declanșează alarma de fugă la... dușman. Bătrânul nu ar mai avea timp de explicații, fiindcă toate ar fi fost motive... neîntemeiate. Și printr-o voință de fier, supraomenească, Haralambie Nuță nu mai are nimic de cerut de la viață și merge în dormitorul lui, căzând mort. I-a scutit pe anchetatori de o caznă în plus. Tribulațiile bătrânului, de la Înalta Poartă a Ceceului, până la izolata și cea mai de jos locuință pentru bătrâni scoși în afara istoriei, contemporane nici atât, mi-a adus aminte de un roman al lui Musil Robert, Omul fără însușiri, omul fără identitate, omul fără umbră, care bântuie prin lume, Haralambie nu supăra pe nimeni, nici cu întrebări și nici cu cereri, la căminul de bătrâni. Fiind scriitor de top, Dan Ghițescu închide biografia lui Adrian – a Evei a rămas deschisă, opera aperta, vorba lui Umberto Eco, cu vise de noapte mereu răscolitoare, până când scriitorul îi scurtează zvârcolirile și accentuându-i nu angoasele, ci vorbele gen aforisme: Nu poți suferi sau nu te poți bucura în două locuri diferite, în același fel. Într-un loc exiști și în celălalt îți amintești sau îți imaginezi. Nu știu dacă o asemenea fractură este posibilă întro realitate, fie și virtuală. Scena de tot grotescul său o găsim în capitolul Bărbierul și judecătorul său, când se-ntâlnesc judecătorul și medicinistul acum bărbier – și ca în romanul de mistere victima se-mpacă musai cu adevăratul călău. Prozatorul își domină cu siguranță substanța inspirației, printr-o severă selecție, slujind ideea în termenii adevărului istoric. Scriitorul, român în toată fibra lui istorică, se (și) ne consolează că – singuri pe lume, precum Adam și Eva, cunoscător de literatură universală afirmă, în cunoștință de cauză, că filonul cameleonismului nu este doar o boală românească.

45

COMENTARII

Marin IANCU

O AVENTURĂ LA CAPĂTUL LUMII Înscriindu-se într-o tradiție a unei literaturi ce s-a bucurat mereu de un tot mai mare interes în toate culturile, ideea publicării recente a volumului Călătorie la capătul lumii (Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2019) apare ca un reflex al intenției autorilor Doina și Ilie Rad de a împărtăși din experiența pe care voiajul spre unele spații necunoscute ale lumii a exercitat-o asupra lor ca un sublim miraj, Cartea se deschide cu o succintă încadrare în context, prin trimiterea spre spațiul în limitele căruia se va desfășura îndrăzneața aventură. „Dintre toate călătoriile pe care le-am făcut în ultimii ani – în Australia, China, Rusia, Spania, Italia etc. –, călătoria în Chile a fost cea mai aventuroasă. Să folosești zece avioane, să popsești în trei mari capitale ale lumii – Buenos Aires – Argentina (locul de naștere al Papei Francisc), Santiago – Chile și Sao Paolo – Brazilia, să stai două săptămâni în cinci hoteluri (Ibis – Santiago, Frontera – Temuco, Diego de Almagro – Santiago, Taha Tai Insula Paștelui, Sommelier Santiago), să petreci peste 60 de ore în avioane și aeroporturi, să treci de la -15 grade Celsius la +38 și invers, să suporți schimbările de fus orar (România este cu 5 ore înainte de Chile și cu 7 față de Insula Paștelui) – iată câteva argumente în favoarea aventurii neobișnuite.” Este cunoscut că de sute de ani, încă din perioada vestitului Magelan, țări din această parte a lumii au constituit obiectul de interes al unor călători de toate felurile de pe întinsul globului, mărturiile și impresiile publicate de aceștia fiind de natură să înlăture cel puțin o parte din reținerile privind posibilitățile de acces spre spațiile plasate dintotdeauna sub nota spectaculosului.

46

Republica Chile este așezată într-un teritoriu locuit din cele mai vechi timpuri, cam de 35.000 de ani î. H., de indienii araucani, chili însemnând în limba indigenilor mapuche „unde se termină pământul”, „în adâncul pământului”, „petala lungă de mare, vin și zăpadă”, după cum Pablo Neruda numea această țară. Povestea călătoriei în Chile se derulează sub cel puțin din două perspective de bază, într-o primă înfățișare aceasta apărând supusă unei tendințe de sugestie și atmosferă, cu înclinații spre mitizare și legendă, a doua ipostază, mai amplă, fiind plasată sub semnul achizițiilor intelectuale și a unui tip de fervoare teoretizantă, dominată de cerința investigării și a reflecției asupra lumii și a oamenilor pe care o asemenea unică aventură o provoacă, dar nu o limitează. Raza de acțiune a autorilor însumează aici date de o extremă diversitate, de la unele reprezentări geografice, istorice și culturale până la surprinderea unor largi elemente auxiliare atât de necesare, de altfel, pentru definirea unei identități culturale, a celei de ordin social, cu toate caracteristicile fluxului cotidian al comportamentului uman. În ciuda unei impresii de organizare fragmentară pe care o lasă pe alocuri acest volum, nu putem trece cu vederea că, sub imaginea unui asemenea „montaj de documente”, paginile de față au un caracter profund funcțional. Raportările sistematice la un sistem larg de repere istorice, sociale, geografice și culturale fuzionează armonios pe orice plan al perspectivei. Referințele cu totul provocatoare despre sensurile vieții, despre iubire și eroism, despre resursele etice și intelectuale ale unui popor explică de altfel și starea de febrilitate a autorilor aflați în procesul de investigație asupra unui atât de uluitor spectacol al lumii. Percepută din acest punct de vedere, Călătorie la capătul lumii este imaginea extrem de eteroclită a unor opțiuni, opera unor intelectuali, a căror erudiție răspunde nevoii firești de transformare a oricărei informații într-un adevărat eveniment cultural. Imaginea caleidoscopică a teritoriului cuprins este dată de multitudinea aspectelor înregistrate, ajungându-se ca, în acest context, chiar și faptul divers să capete adeseori amploarea unui eveniment ieșit din comun. Cartea împrumută accente de profundă umanitate prin proiectarea unei viziuni speciale asupra lumii, cu punctul de plecare într-un prim-plan al aparențelor, în care locurile se disting ca un spectacol luxuriant. Descrierile și informațiile venite din perspectiva devenirii istorice și politice sunt în așa fel plasate încât pot evidenția marile drame pe care le-a traversat poporul chilian de-a lungul timpului în urma deciziilor unor conducători, în diferite etape istorice, de la primele cuceriri spaniole, din secolul al XVI-lea, prin cei mai vestiți BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

conchistadori spanioli, Diego de Almagro și Pedro de Valdivia. Ororile războaielor de cotropire, pasiunea de dominare lupta pentru putere și urmările rapacității lor fără limite, trădarea, întâlnirea cu moartea, angoasa responsabilității, contradicțiile dintre instinctul de civilizație și cel de distrugere, ar putea fi reținute, în mod normal, ca unele dintre leit-motivele atât de vizibile în unele părți ale cărții Doinei și Ilie Rad. Aflăm, bunăoară, că imensa metropolă chiliană, Santiago de Chile, cu o populație de peste 7 milioane, își confirmă prin multe aspecte imaginea unui adevărat oraș occidental. „Prima impresie, notează autorii volumului Călătorie la capătul lumii, ne-am făcut-o observând peisajul stradal, cu oameni grăbiți sau relaxați, cu tineri și tinere purtând blugi «rupți», piercing-uri în nas sau buze, având tatuaje pe cele mai neașteptate părți ale corpului, mai ales pe mâini (chelnerii care ne serveau aveau și ei tatuaje pe mâini). Toată lumea vorbea la telefoane inteligente, dar nimeni nu le utiliza la ureche, ci în dreptul gurii, în cant sau având căști hands-free. Am văzut puțini oameni ai străzii, deși, în primele zile, am locuit undeva lângă autogară, cu lume pestriță, cu un permanent du-te-vino.” Fondat de conchistadorul Pedro de Valdavia la 12 februarie 1521, pe Dealul Santa Lucia, înalt de 69 de metri, un fost vulcan, de acum 15 milioane de ani, Santiago este străjuit de crestele înzăpezite al Anzilor Cordilieri. Nu trebuie să pierdem din vedere că prin aproape tot ce oferă aceste locuri, de la spațiile cu rezonanță legendară la universul cotidian, nu mai puțin la fel de viu și expresiv, creează asupra cititorului o stare de-a dreptul halucinatorie. De aici și impresia că toate aceste pagini, conturate tot mai evident sub forma unui veritabil jurnal de călătorie, încep să trădeze prezența unui spirit analitic care cercetează vibrațiile conștiinței sale în raport cu spectacolul existenței. De reținut și descrierile vizitelor spre coasta Pacificului, în Viña del Mar, supranumit „Orașul grădină” și „Perla Pacificului, „o localitate nouă, cochetă și destul de sistematizată, cu plaja generoasă”, sau la Valparaíso (Valpo, cum îl numesc localnicii), situat la 120 km de capitala chiliană, supranumit, prin feeria sa coloristică, și Micul San Francisco. Pe un drum lateral, îngust, se zărește La Sebastiana, denumită astfel după prenumele arhitectului, una din casele lui Pablo Neruda, „în care acesta nu a locuit foarte mult, dar în care a adunat o parte din colecțiile sale renumite.” Tot în Valparaiso s-a născut, în 1915, și Augusto Pinochet, artizanul loviturii de stat din 1973, conducătorul Republicii Chile timp de 16 ani. Nu mai puțin curios ni se pare și faptul că aici a poposit și un savant de anvergura savantului Charles Darwin, ale cărui impresii asupra zonei au rămas celebre. „Am petrecut ziua pe culmea muntelui, scria tânărul naturalist, și nicicând nu mi s-a părut timpul mai scurt; Chile se întinde la picioarele noastre ca o panoramă imensă, străjuită de Anzi și Oceanul Pacific.” Aflăm, de asemenea, că admirând frumusețea peisajului chilian, Darwin era tentat să mai noteze următoarele: „Am făcut câteva lungi plimbări, BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

COMENTARII cu care prilej am colectat unele piese de istorie naturală. Ținutul e plăcut pentru asemenea plimbări. Sunt multe flori în adevăr frumoase...” De aici, zborul spre Temuco, capitala regiunii Araucania, reprezintă pentru Doina și Ilie Rad o altă teribilă atracție. Printre altele, aflăm că orașul, situat în partea de centru-sud, în apropierea regiunii lacurilor, la 677 km de Santiago, cuprinde 245.347 de locuitori, o populație amestecată, din punct de vedere etic, spanioli, cu deosebire basci, mapuche, dar și elvețieni, greci, portughezi, croați, austrieci, evrei, ruși, palestinieni, unguri sau polonezi. Toate detaliile cuprinse, în acest context, încep să polarizează cu deosebire interesul cititorului. Unul dintre acestea îl reprezintă vizita la casa copilăriei și adolescenței lui Pablo Neruda, scriitorul care a rămas până la bătrânețe îndrăgostit de Chile, unde a găsit climatul cel mai favorabil de expresie a ideilor sale. Situată pe strada Lautario, nr. 1436, „o stradă lungă, care taie orașul de la nord la sud”, casa „era acum o hardughie amărâtă, ce stătea să se prăbușească”, această imagine sumbră trimițându-ne imediat la descrierea pe care Neruda o făcuse, într-un alt context, în volumul Mărturisesc că am trăit, despre orașul copilăriei sale: „În fața casei, strada s-a transformat într-un râu de noroi. Printre șiroaiele de ploaie, văd pe fereastră, o căruță împotmolită în mijlocul drumului.” Tot de orașul Temuco este legată și viața poetei Gabriela Mistral, profesoara lui Neruda, „caz unic în cultura lumii, și anume ca un elev și profesoara lui să devină, peste ani, amândoi laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură.” Aceasta ar putea explica și ponderea mare a referințelor pe care autorii volumului Călătorie la capătul lumii au insistat să ni le ofere despre Pablo Neruda în cele peste 50 de pagini, pe cât cuprinde cea de a treia secțiune a cărții pe calea de înțelegere a culturii acestei țări pline de contradicții (Pablo Neruda, laureat Nobel pentru literatură; Să ne amintim de Pablo Neruda; Pe urmele lui Pablo Neruda, I. La Isla Negra; Pe urmele lui Pablo Neruda, II. La Chascona; Pablo Neruda în România; Interviu cu Dumitru Popescu despre Pablo Neruda; „Mărturisesc că am trăit – memoriile lui Pablo Neruda). Dintre toate aspectele surprinse în carte, cele privind personalitatea lui Pablo Neruda capătă o semnificație deosebită. Cititorul ia act de drama unui mare creator, de umanitatea sa profundă, de dorința acestuia de a participa prin scrisul său la destinul omenirii. Pablo Neruda, Isabel Allende și Omar Lara, intră în categoria oamenilor de litere chilieni, a căror valoare reală nu poate fi înțeleasă decât prin aprecierea operelor lor în contextul general al lumii care i-a produs. Impunându-și forma unei cronici programatice de idei și evenimente, farmecul acestei cărți stă, în bună măsură, și într-o anumită stare de neastâmpăr intelectual. Scrutând în permanență, pe toate fețele, acest teritoriu, Doina și Ilie Rad au în vedere rezonanța posibilă a celor trăite pe planul larg al interesului cultural al cititorului. Lista impresionant de largă a locurilor vizitate, de la Santiago, Valparaiso și Temuco pe coasta chiliană 47

COMENTARII locuită de populația originară mapuche, între râul Aconcagua (la nord) și Arhipeleagul Chiloe, la sud, însumează spații pe care probabil nici cei mai înverșunați amatori de călătorie nu ar fi îndrăznit să le integreze în planurile lor de explorare a lumii. Mapuche și cultura precolumbiană, după cum vizita la Muzeul Araucaníei o poate ilustra, de la obiectele preistorice până astăzi, trece peste toate perioadele intermediare, de la venirea coloniștilor germani și a celorlalte etape ale misionarismului european. Dispunând de o totală capacitate de cuprindere, se vede de departe că, dincolo de elementul de interes pur cultural, lumea devine pentru Doina și Ilie Rad un spectacol larg și plin de multiple semnificații. De aici și sentimentele de entuziasm la descoperirea Insulei Paștelui, cu adevărat „o aventură în aventură”, situată în sudul Oceanului Pacific, la 5 ore de mers cu avionul, din Santiago. Cunoscută pentru legendarele sale statui, în afara altor nume sub care a fost cunoscută, exotica insulă din Pacificul de Sud își trage numele de acum de la navigatorul olandez Jacob Roggeveen, care a descoperito în 1722, în Duminica Paștelui. „Aici, aflăm din descrierile autorilor, e o lume tot mai rar întâlnită în zilele noastre, în care armonia omului cu sine și cu mediul par ireale. Nativii insulei au o seninătate și o candoare care, pe tine, venit din tumultul civilizațiilor de pe continente, te derutează, la început, apoi te cuceresc definitiv. Nu întâmplător, aici rata criminalității este zero. Porțile sau ușile larg deschise ne-au dus cu gândul la vremurile când țăranii noștri puneau, pur și simplu, doar o mătură în ușă, semn că nu-s acasă.” Tainele străvechilor moai (statui) și ale celorlalte atracții turistice de pe insulă sunt deslușite în pagini descriptive cu adevărat fermecătoare, impresionând prin varietatea detaliilor pitorești. Amestec de impresii de călătorie, meditații asupra devenirii istorice a unui popor, relatări explicative privitoare la destinele unor oameni de cultură ai timpului, Călătorie la capătul lumii este diagrama sensibilă a unei civilizații cu marile evenimente ale istoriei. Corelat cu ideea de destin sau de providență, traiectul existenței umane este surprins aici din unghiul de vedere al celor care cred în capacitatea ființei umane de a-și construi itinerarul vieții. Zăbovind în această direcție, cartea semnată de Doina și Ilie Rad își propune să exploreze și evenimentele pline de tensiune privind împrejurările loviturii de stat declanșate în 1973 de generalul Augusto Pinochet împotriva guvernului Salvador Allende, la trei ani de guvernare a acestuia. Mărturiile unor foști diplomați și scriitori (Petru Popescu, Ștefan Andrei, Dumitru Popescu), interviurile, unele realizate de înșiși autorii cărții, cu Isabel Allende, Anca Voican și Ilie Ciurescu), lărgesc sfera unor informații de largi semnificații în multe asemenea direcții. În plus, o atenție specială merită interviul acordat de însuși Salvador Allende Gossens, Președintele Republicii Chile, la 4 august =

48

1973, Doamnei Anca Voican, ziaristă din România, și, în egală măsură, mărturia făcută de Isabel Allende Bussi, fiica cea mică a fostului președinte, la puțin timp de la tragicele evenimente din 11 septembrie 1973, despre condițiile morții lui Salvador Allende. Considerații asupra climatului literar găsim și în interviurile realizate de Doina și Ilie Rad cu Carlos Felimer Del Valle Rojas, profesor la Universitatea „La Frontera” din Temuco, coordonator al unor proiecte științifice naționale și internaționale. Pe de altă parte, „povestea” de față ne ajută să înțelegem că diversitatea lumii este în realitate mult mai mare decât și-ar putea imagina cititorul obișnuit la o primă impresie. Fenomenele sunt corelative, se presupun și interferează, varietatea direcțiilor de cercetare reflectând perspectiva axiologică pe care autorii Doina și Ilie Rad au dat-o unor solicitări spirituale exterioare. Identificăm, printre altele, o loialitate a îndrăznelii, pentru care, dincolo de implicațiile morale ale judecății, descoperirea unor noi realități presupune un sentiment de răspundere interioară, curaj și permeabilitate. Pe de altă parte, deschiderea culturală a celor doi autori le îngăduie acestora să se miște familiar chiar și în zonele cele mai complicate, viziunea adecvată asupra fenomenelor reușind să ofere un coeficient de obiectivitate celor descrise. Iată de ce, eliminând ideea unei orientări eclectice, o asemenea obsesie a explorării pluridimensionale s-ar putea constitui într-un prim argument al unei deschideri și nevoi spirituale, al unei exigențe interioare, ce îndeamnă spre explorarea fenomenelor în variatele lor ipostaze și metamorfoze. Ca o concluzie, avem motive să credem că, fundamentată pe o anumită filosofie asupra lumii, sentimentul dominant care se degajă din parcurgerea acestor pagini pune în lumină nevoia omului de a-și împărtăși opiniile și de a le provoca judecățile și interesul într-o direcție ce și-a dovedit dintotdeauna caracterul ispititor. Scrisă în urma unui imens efort de cercetare, Călătorie la capătul lumii de Doina și Ilie Rad, este un document util de istorie literară, unde spontaneitatea și ineditul se conjugă cu reflecțiile grave asupra unei realității cu totul spectaculare.

Ilie Rad, Horia Badescu, Constantin Cublesan, Doina Rad. Foto: Ștefan Borbely

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

COMENTARII

Dumitru VELEA

MEMORIA ȘI CUVÂNTUL NU POT FI PUSE ÎN LANȚURI, SAU DESPRE O CARTE DINAMITĂ A LUI VOICU LĂZĂRUȚ 1. Prozator de fibră ardeleană, Voicu Lăzăruț vine în literatura noastră cu o serie de romane stranii, scrise la vârsta maturității depline, după ce omul a văzut multe și a înțeles mult. El se naște la 16 martie 1952, în com. Baia de Criș (sat Rișculița), de la poalele Muntelui Găina, jud. Hunedoara. Locurile acestea îi sunt de reazem memoriei și prozei sale, prin tradițiile și obiceiurile românești, dar mai ales prin vigoarea rădăcinilor familiilor de aici și a sa implicit. Vorba aceea, ardeleanul iartă, dar nu uită, nu este chiar atât de simplă: fiindcă i-a fost dat să îndure multe și pe toate acestea, ștergându-se ca efemere în furtunile istoriei, a trebuit creștinește să le ierte apariția din răutățile vremurilor, dar să nu le uite prăpădul stârnit peste pașii și sufletul omului de atâtea valuri de veniți și neaveniți peste el, și nu numai. De aici, rădăcinile lor puternice, plasa de ramificare a acestora printr-un pământ sfânt, uneori chiar translucid – după unele creații populare – și din lumina căruia legea morală este trăită și acţionează divin. Din perspectiva ei se așază faptele omului și pe ea se bizuie ființa sa. Ele stau legate, lege și faptă, faptă și lege, bine răsucite și înnodate prin memorie. Și pentru prozatorul Voicu Lăzăruț ele sunt materia prima a operei sale. El naște și se formează într-un astfel de climat, ca fruct al vreo patru generații hunedorene, de la Primul Război Mondial și Marea Unire până azi, trecând prin mai multe paradigme sociale și mai ales ideologice. Cu o mamă destoinică profesoară de română, în cls. a IX, îl găsim culegător de folclor (v. creațiile Sub stejar, la rădăcină – închinată lui Horia – și Iancule, mormântul tău în revista Tulnice din Zarand a Liceului Avram Iancu din Brad), el se îndreaptă totuși spre științele exacte, având un spirit al rigorii și demonstrației, absolvind Facultatea de Matematică de la Universitatea din Timișoara, în 1975. Sunt anii în care ministrul Mircea Malița introduce informatica mai peste tot, de la licee de profil la centre specifice pentru economie. De la început, Voicu Lăzăruț lucrează ca analist-informatician la Centrala Minereurilor Deva, mai apoi la Prefectura județului, și din 1998 până la pensionarea din 2015, la Casa Județeană de Asigurări de Sănătate, Hunedoara. Paralel cu aceasta, din facultate începând, scrie articole, îndeosebi ca jurnalist sportiv, în publicațiile Viața Studențească, Drumul socialismului, Sportul popular, Gazeta Sportului și Cuvântul liber. LuBANCHETUL, 43-44-45 / 2019

mea informaticii, cu elitele ei scăpate din chingile ideologice, și lumea sportivă de performanță, cu strălucirile ei chiar și pe timp mohorât, constituie determinante și încărcături fabuloase ale memoriei sale, care se adaugă în creuzetul prozei alături de materia prima. Memoria sa se adâncește pe verticală, ancestral, și se întinde pe orizontală, ca un țesut conjunctiv, asigurând pentru conștiință legăturile dintre celelalte țesuturi sociale și părți, complexe ideologice, după cum mersul istoriei le face să apară. Pe verticală, ca un adn ce poartă specificitățile ereditare, a strâns, din generație în generație, date despre faptele proprii, ale străbunicilor, bunicilor, părinților, trecând prin sine, și ale copiilor, evenimente cu constelațiile lor ce i-au marcat și pe care le-au marcat. O memorie filială, fără de care lanțul ființial al familiei s-ar rupe. Voicu Lăzăruț poartă o „memorie încărcată”, spus psihanalitic, care se descarcă direct și indirect în propria-i creație. Iar cea pe orizontală este o memorie absorbantă, care dă seamă nu de lanțul zilelor, ci de zilele lanțului. În cazul, său ea este fabuloasă, cu rădăcini întinse în zone neașteptate, unele inaccesibile, sau invers, forța ei consistă în degajarea acestor zone, în a le face să se reverse în sine, să le strângă substanța într-un ghem din care apoi să desfacă surprinzătoare fire, rezistente – fiindcă poartă adevăr de viață, de gând și trăire – și cu ele să țese operele sale, proza sa brusc apărută ca o insulă vulcanică în mijlocul apelor mării. Într-un timp fără timp, de două decenii, dă la lumină zece romane, ciudate romane, stranii scrieri, în care ficționalul este cuprins de seva vitală ce umple această creație, este luat de iureșul ei și făcut să musteze a sânge și crud. Personajele, firește ajunse construcții ale prozei, cară cu ele realități vii, care nu mai sunt ale cotidianului evenimențial, ci care au trecut prin acesta și se încăpăținează să rămână ca flori și alesături pe covorul istoriei. Ii este dat lui Voicu Lăzăruț ca să le învingă moartea cotidiană pentru o viață semnificativă, ale cărei semne se pot citi ca o frază cu sens. Zece astfel de scrieri: Generații cu frică (1998), Clepsidra fricii (2000), Mama mea, „gladiatorul” (2002), Caleidoscopul de pe Terasă (2003), Viața după dosar (2015), În umbra fricii (2016), Suferințe ascunse, vieți irosite (2017), Amintiri triste, sinestezii ilare (2018), Cuvinte care au spart închisorile (2018) și Blestem Basarabean (încheiat, 2019), toate redactate de autor și imprimate pe cont propriu la Tipografia Colofon, Deva. S-ar putea 49

COMENTARII spune că ele formează o „saga” în literatura noastră, cum mai puțin se încumetă prozatorii de azi, prea grăbiți în a închide o scriere, uitând că un „examen” se dă chiar cu scrierea unui roman privind ridicarea și prăbușirea unei familii, în mic: imaginea unei epoci istorice (a se vedea Thomas Mann, Casa Buddenbrok, sau Mircea Ciobanu, Istorii, cinci volume). Nu că ar încerca un astfel de „examen” Voicu Lăzăruț, dar scrierile sale țâșnesc dintr-o avalanșă de evenimente, acțiuni și fapte care expun memoria unui proces de adeverire, de desfacere și dezvelire a adevărului. Ce s-a petrecut cu o familie din zona Crișului hunedorean, de dincolo de Marea Unire și până dincoace, după o sută de ani, constituie materia epică a acestor scrieri, care se revarsă mărturisitor. Cărbunii aprinși de pe limba mărturisitoare sunt frica. Ion D. Sîrbu, trecând prin închisorile roșii, vorbea de trei frici: frica de foame, frica de frig și frica de a nu-ți fi distrusă conștiința – aceasta fiind cea mai torturantă durere metafizică. Voicu Lăzăruț, ale cărui personaje sunt cele ale familiei sale și marii suferinzi ardeleni, care au trecut prin închisorile roșii, vorbește de frica devenită „motor de existență”, cum îi scrie el Președintelui Academiei Române, domnului Ioan-Aurel Pop, și frica ce determină migrația românilor ardeleni peste mări și țări. Aici, la apa Vavilonului șezum și plânsem, cum zice Mitropolitul Dosoftei, traducând Psaltirea în versuri, ar putea spune și Voicu Lăzăruț, cu personajele sale, unele trecute prin închisori, nevinovate și ajunse purtătoare de corole ca sfinții. Ambele memorii, sau dimensiuni ale memoriei autorului, pe lângă ce s-au așezat în ele „ereditar”, ca fel de a fi și înțelege lumea, sau prin experiență proprie de peste șase decenii, și-au absorbit informații scrise despre unele personaje, documente din arhive, proprie și oficiale, de la primării și judecătorii, multe de la CNSAS, din studii și cărți, altele direct de la persoanele în cauză sau de la cunoscuți ai acestora, și pe deasupra un studiu cu rigla și compasul a textelor de legi, a Codurilor Penale din epocile și regimurile de referință. Mai mult, o aducere a acestora sub cupola morală. Că unghiul privirii poate fi deschis prea mult subiectivității în dauna obiectivității, nici nu contează, când avem de-a face cu o „lume” care se mărturisește și iartă și cu o instanță care observă, judecă, expune și cuvântă spre a se lua atitudine. A judeca și a ierta este temeiul creștin al înaintării omului spre sine, iar nu uita este temeiul memoriei și al posibilității purificării, al curățeniei morale și al realizării de sine mântuitoare a omului. Și toate acestea se petrec prin cuvânt, prin cuvântul ce nu poate fi anulat, el definindu-se, ca spirit, prin libertate. Prima scriere, romanul Generații cu frică este ca o spovedanie, frustă, crudă, fără rest, a străbunicului său, Mister Nick, Americanul, alias Nicolae Stăicoi din Chitidul Țării Moților, care, după participarea la Primul Război Mondial în armatele austro-ungare, în 50

urma unei probleme și condamnări judiciare, pleacă în 1918 peste Ocean, în căutarea unui El Dorado visat și neatins decât prin integrarea și trăirea unei lumi complexe, în înțelesul deplin al cuvântului, după care spre bătrânețe se întoarce nimbat de pistol și bogăție în locurile natale, murind în brațele strănepotului, chiar în noaptea de Craciun, a uciderii cuplului ceaușist. Puterea și bogăția sunt iluzorii, o deplasare în State a nepotului după așa-zisa bogăție se izbește de ușile închise ale băncilor. Scrierile Clepsidra fricii și Mama mea, „gladiatorul” sunt scrise în același unghi subiectiv, al mărturisirii directe întreruptă din loc în loc de interstiții, părelnic obiective, marcate de comentarii ideatice și interpretări ideologice, dar și de bune descrieri realiste, portretistice, personajele fiind reale și fictive, într-o țesătură ce surprinde prin contururile florilor sale și la viziune și atitudine. Sunt întoarse pe față și pe dos evenimentele din Decembrie ‘89 și cele de după, sunt puse în oglindă cele două paradigme social-ideologice, în conjuncturile și consecinţele lor, toate acestea căzând peste om și împingându-l pe o clină pe care nu-i mai rămâne decât reflexia și cuvântul scăpărător, mai bine zis, aprins. Caleidoscopul de pe Terasă și Viața după dosar par niște fragmente din ceea ce nemții numesc Bildungsroman, roman al formării personalității. Voicu Lăzăruț împletește „formele” jurnalistice cu cele eseistice, descrierea și comentariul se suprapun, fiindcă acum apar nu doar motivațiile declanșării scrierii, ci determinarea lăuntrică a acesteia. După ce își vede „chipul” din dosar, trasat de mâini netrebnice, simte nevoia dării imaginii veridice a acestuia, a imaginii rezultată în devenirea sa prin fapte și printr-o conștiință ce a refuzat, chiar în sfâșierea ei, comportamentul schizofrenic al lumii din jur. Nu este ușor a vedea pe schizofrenicul patologic, stându-ți aproape și scriindu-ți în dosar, cu tușe grele ce te pot duce în spatele zăbrelelor! Și că a-i scăpat, este o întâmplare, dacă nu, o minune. Lui Voicu Lăzăruț i se relevă asta ca o străluminare a subteranei lumii în care ne ducem trecutul prezentul și viitorul, o subterană în care acționează un Iuda multiplicat împotriva șirului de naivi și nevinovați. Această străluminare îl va arunca în vâltoarea scrierii unei cărți explozive despre acești nevinovați și răul venind peste ei, o carte care va privi lumea în partea ei dramatică și tragică din mrejele răului. Dar nu înainte de a-și relua scrierile anterioare cu această deschidere și adaos de luciditate. Și scrie cel mai consistent roman al său, În umbra fricii (2016). Se reiau personajele cu traseele lor anterioare, dar trecute prin luminișurile reflecției, temele de familie sunt mai bine integrate în istorie și astfel perspectiva epicului este lărgită; individ și societate, individ și istorie, individ și destin, individ și realizare și nerealizare de sine se expun prin descriere, portretizare, dezbatere eseistică, bine alternate ca BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

COMENTARII să dea o construcție consistentă romanului. Voicu Lăzăruț, prin memoria încărcată la maxim și unghiul de reflecție câștigat, descarcă o materie epică grea de trăiri și încercări ale omului în ipostaza de a trăi cu frică și sub frică. Le expune, ca și cum ar fi implicat, la bară! De aici, patosul și desfășurarea rapidă, proza sa curge cu iureș, ca apele unui râu, înspumat, ieșind din matcă și luând cu ele mai tot ce întâlnesc în cale. Ajuns la mărturisirea unei lumi trăind cu frică și sub frică, nu mai este timp de specificitățile epicului, acesta se poate hrăni, și încă prea bine, și din nespecificități, acestea devenindu-i chiar materie specifică. Mister Nick, alias Nicolae Stăicoi, străbunicul autorului, un destin tulburător ce se întinde pe un secol și două continente – ce personaj de film ar fi! – își mută cu ușurință și insesizabil propria-i viață și realitate în realitatea epică, doar printr-un singur declic al autorului, și anume, avalanșa curgerii povestirii! Întreaga familie a autorului, chiar cu el și cu copii săi, din care strălucește mama sa, profesoara Mărioara Lupulesc, „biografia” aceasta încărcată și intersectată de alte “biografii”, reale și fictive, toate ridicate din subterana fricii cu frică dau substanța și mărturia acestui straniu roman. Trăind cu frică și sub teroarea fricii, simțită ca limită a vieții, pentru a-i rezista, omul trebuie să povestească. Precum în O mie și una de nopți, Seherezada prin povestire se salvează de mânia de moarte a regelui persan Shahryar, tot astfel se întâmplă și aici, prin povestire, lumea lui Voicu Lăzăruț se salvează, omul prin cuvântul povestitor ridică ochii de sub roțile dințate ale fricii, de sub tăvălugul istoriei. Și ne privește. Și mai mult, ne spune că tot ceea ce se petrece cu el ne privește. O carte complexă, cu multe cercuri concentrice asigurate de memorie, este și scrierea Amintiri triste, sinestezii ilare (2018), în care anterioarele cărți, Caleidoscopul de pe Terasă și Viața după dosar abia își găsesc loc, ajustate, ca niște capitolașe între cele douăzecișicinci de capitole ale cărții. O condiție ca memoria să poată să se manifeste, în ciuda a tot și toate, este sinceritatea. Și această carte se bizuie pe acest principiu. De fapt, opera lui Voicu Lăzăruț este una a mărturisirii, și nu se poate mărturisire, spovedanie fără sinceritate! Mai mult, nu poate exista lucrare a cuvântului fără această condiție, care în adânc este a libertății. 2. Dar cartea care reprezintă câmpul larg de desfășurare a libertății, în care vedem cum lumina spiritului rupe zăbrele, sparge închisori este cea, cu titlul explicit, Cuvintele care au spart închisorile (2018). (Și ea este o trecere prin strunga șlefuirii și adaosurile reflecției a cărții anterioare, Suferințe ascunse, vieți irosite, 2017). Este o carte dinamită! Care nu poate fii citită, fără să explodeze! O carte, care duce la limită atitudinea scriitorului: aceea de a ierta, dar niciodată de a uita. Este și funcția memoriei, este și posibilitatea omului de a fi pe calea adevărului și a vieții. Metaforic spus, aceasta pare a fi cartea apostolilor doisprezece, dintre care unul este trădătorul Iuda. În ordinea în care BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

descrierea, purtătoare de mărturisiri și înscrisuri, de adevăruri și dovezi, de acte și probe, ni-i dezvăluie și ni-i prezintă: familia Tarcea, adică preotul și învățătorul Gheorghe Tarcea și fiul său Mircea Tarcea, deținuți politici „din tată-n fiu”; Radu Gyr, poetul sfânt din închisorile Gulagului Comunist, Dumitru Cristea, „poetul pereche și ucenicul de geniu care și-a sacrificat întreaga viață pentru salvarea poeziilor orale din închisori ale lui Radu Gyr”; Ștefan Bălan, „o tragedie de existență a unui posibil sportiv olimpic, un mare patriot care a urât și a luptat până la moarte împotriva comunismului”; avocatul Ioan Iuga-„Durere”, „un anonim erou național cu o viață întreagă nenorocită de comuniști, un moț demn și suflet de mare patriot, o jertfă uitată, încă o suferință ascunsă”; inginerul agronom Ovidu Hagea, singurul care a ajuns din deținut politic, odată cu schimbarea vremurilor, primar la Deva; adolescentul Mircea Savonea „a plecat cu bicicleta pentru comemorarea unui erou în Sălciua și a ajuns în zeghe... la Salcia”; Ioan Slavici, „prozatorul fără de țară, târât prin închisori, întemeietorul conceptului de Comunitate Europeană, un scriitor năpăstuit de istorie”; Ion D. Sîrbu, „un vulcan de existență intelectuală, o tragedie de viață de scriitor complex, una oprimată brutal și constant în cuminism”; Sfântul Arsenie Boca, „Îngerul necanonizat, un destin de preot ortodox cu Har și Magie, nenorocit în Comunism”; Avram Iancu, „Patriotul absolut al nației române, un Isus al Ardealului, o mare suferință ascunsă și, pe veci, gloria eternă a românilor” – și firește Iuda Iscarioteanul, Raul Volcinski – „simbolul răului perfid și al abilității perene securisto-comuniste”. Cu excepția celor condamnați în alte vremi, Ioan Slavici și Avram Iancu, a preotului Arsenie Boca și cu a răului întruchipat, Raul Volcinski, toți, după ce au trecut prin diverse închisori, una mai de neimaginat decât alta, după cum o spun poeziile lui Gyr „Aiudul era cetatea morții, Bărăganul era pământul fertil al exilaților, Gherla era împărăția morții, Jilava era pântecul chinului, Periprava – moartea pe stuf”, au nimerit în iadul SalciaOstrov, din Balta Brăilei, unde „era o durere fără margini și milă, o suferință îndurată de zeci de mii de români”. Personajele din aceste eseuri, oameni nevinovați alunecați sunt cutremurătoare vremi, „sunt autentice și toate au contribuit, spune autorul, chiar și după moartea lor, prin documentele lăsate în ordine și cu o mare modestie, ca mărturie a sacrificiului lor surd și absurd, petrecut în închisorile comuniste, dintr-o perioadă neagră a României.” Din mărturiile multor deținuți din acea perioadă, autorul a ales doar „Viața și moartea din Penitenciarul Salcia”. Doar prin descrierea acestei părți și prin portretele acestor apostoli ai suferinței, Voicu Lăzăruț ne aduce în față o fenomenologie a durerii și suferinței, a jertfirii și mântuirii poporului nostru. Istoria noastră este un șir de martiri, a spus-o Eminescu. Voicu Lăzăruț are o forță în a descrie și expune destine ale unor oameni simpli, aflați pe 51

COMENTARII curba ascendentă a realizării de sine, în a comenta și judeca legi juridice și contexte politice și ideologice din perspectivă morală, ba chiar și etică. Are știința construcției de portrete și puterea pătrunderii în detaliu asupra unor situații greu de imaginat, mai ales că toți deținuții politici, de frică sau din sentimentul iertării, vorbesc cu greu despre îndurările din infern. Sîrbu spunea că nu mai are rost să râcâim pe fundul cazanului ars. Însă Voicu Lăzăruț a avut șansa pe unii să-i cunoască, să li se împletească traiectoriile de serviciu, după eliberarea acestora, altora să le cunoască urmașii, să le cerceteze „arhiva” de familie, și mai ales marile dosare de la CNSAS, sau chiar arhive de penitenciare, precum cea de la Salcia. „Între pereții relicvelor de azi de la Salcia, spune autorul, se pot găsi încă în zidurile coșcovite de timp și uitare, câteva bilete împlântate adânc în tencuială, de către foștii deținuți care nu credeau că vor mai scăpa din infernul de la Salcia. Ele conțin, în fiecare, câte-o rugăminte către Dumnezeu, scrisă ca o ultimă dorință, cu povestea tragică și sacrificiul lor. Colonia de muncă silnică Salcia, deși este azi o ruină, păstrează încă amintirile întunecate ale trecutului lăsat prin răvașele băgate în zidăria făcută tot de ei, în fostele pavilioane ale gardienilor, prin toamna anului 1956. Conținutul din majoritatea acestor bilete simple era trimis către viitor, ca la Zidul Plângerii de la Ierusalim, relatând prezența și viața crudă îndurată a deținuților: Lăsăm acest bilet, ca martor al mizeriei și suferinței noastre! Nu credeau niciunul că vor mai ieși vii din Infernul Salcia-Ostrov.” (op. cit. p. 116.). Voicu Lăzăruț are putința descrierii amănunțite a vieții și morții din penitenciar, a iadului de pe vasul Gironde, o epavă franceză din Primul Război Mondial, devenită locuință deținuților, a muncii epuizante la digul faraonic al Bălții Brăilei, a situațiilor când viața atârna de un fir de ață; el trasează în detaliu portretele caraliilor și șefilor de închisoare, cu nume stâlcite și schimbate, mereu avansați după gradul de cruzime. Ba încă face și un tabel al situațiilor înfloritoare ale acestora, mai ales după ’89, când paradigma s-a schimbat cu voia și după voia lor. În mijlocul cărții se află înfiorătorul portret ale răului împielițat sub chipul lui Raul Volcinski. Ispititorul care a dus valuri după valuri de nevinovați în închisorile roșii, el jucând rolul duplicitar, al condamnatului, de fapt necondamnat, care cară continuu oameni pe poarta fără speranță a infernului. Acest ispititor al răului își începe mârșăvia duplicitară de la grevele studențești din ’46 și o continuă, răsucită amețitor, până după ’89, găsindu-l implicat până și în celebru caz al „valizei lui Becali”. De aceea, se înțelege, solicitarea de a se ridica un monument acestor martiri la Deva nu a fost auzită de nimeni. Încă nu au căzut solzii de pe ochi și ceara din urechi. De aceea, cartea aceasta vine ca o dinamită!

52

Totuși, care este vina acestor oameni condamnați, și sunt sute de mii, căci Voicu Lăzăruț s-a oprit doar la acești hunedoreni, și mai ales la cei care au trecut prin infernul Salcia-Ostrov? Singura vină a lor, precizează el, „a fost că ei au crezut mereu într-o altă orânduire, într-o altă soartă și că au sperat, până la moarte, în dreptatea lui Dumnezeu.” (op.cit. p. 21). Dacă peste tot, în diverse mitologii, religii, infernul s-a fost gândit și proiectat ca răsplată pentru faptă, ca o pedeapsă venită în mod meritat pentru răul pricinuit aproapelui și divinității – și totuși imaginea sa era și este înfiorătoare –, cum putem privi acest nou infern construit concret și adevărat de forțele răului pentru oameni și suflete nevinovate? Cum poate fi el privit și înțeles, petrecându-se ca o pedeapsă împotriva celui nevinovat, ca un atentat asupra vieții și mai ales a sufletului. Viața, în sensul biologic, de zi cu zi, ni se poate lua, dar sufletul nu! Ne-a spus-o Iisus de pe cruce și din mormânt ne-a demonstrat-o, ne-au spus-o martirii noștri, și iată ne-o demonstrează și o carte prin care vorbesc acești apostoli și sfinți ai neamului nostru. Cuvântul lor nu a putut fi pus în lanțuri. Și nici memoria purtătoare a lui! O spune această carte a lui Voicu Lăzăruț, ca o dinamită care explodează în mijlocul răului!

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

AL ZILEI CLOPOT

Doru ROMAN

ECLIPSA DE LUNĂ Cu mulți ani în urmă mă aflam la Constanța. Se anunțase eclipsă de lună și cum era lună plină, ca să nu pierd nimic din desfășurarea evenimentului, pe înserate eram deja instalat pe o bancă, pe faleză, scrutând orizontul, murmurând în gând: ,,Lună tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci/ Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci”. Zgomotul orașului se auzea monoton, undeva departe, ca un bâzâit somnoros de bondar, translatându-mi gândul peste vremi, când pământul dintre Dobrogea, Nistru și Marea Caspică era stăpânit de o populație pelasgo-geto-dacică, masageții, adică geții cei mari, a căror regină era Tomiris, cea care în timpul domniei a ordonat ridicarea cetății Tomisului. Regină de o frumusețe și vitejie rară, asemenea amazoanelor, pe la 530 î.e.n. fiind atacată de Cyrus cel Mare care o voia de soție și care îi omorâse fiul, l-a învins pe acesta și făcându-l prizonier l-a ucis cu propria-i armă. Recent am aflat că statul Uzbekistan a declarat-o pe Tomiris regina geților, erou național, iar în anul 2010, Kazahstanul a emis o monedă comemorativă în cinstea ei. Spre răsărit, la orizont, marea se lumină și discul lunii își începu ascensiunea pe drumul ceresc spuzit de stele, până ce umbra imensă a Pământului începu să-i devoreze conturul cu dinți de vârcolac rapace. De undeva din apropiere, abia intuit, se aude un aparat de radio cântând; iar pe când din fața astrului nopții dispăruse aproape un sfert, muzica conteni și în locul ei se auzi o voce spunând: ,,Așa cum pentru români Carpații sunt leagănul lor, tot așa și pentru aromâni Munții Pindului le sunt leagăn.” Vocea se auzea încet și n-am mai deslușit urmarea. Vârcolacii continuau să sfâșie cu înverșunare din trupul reginei nopții, iar în creier asemenea clopotelor Putnei care la 1777 băteau singure în miez de noapte, la raptul Bucovinei, o voce îmi spunea: ,,Torna ,torna, fratre”, repetând obsesiv aceste cuvinte din proto-română. - „Torna, torna, fratre!” îmi amplifică gândul, prietena mea, Ioana, o aromâncă micuță de statură, cu ochi de culoare cerului, iute ca argintul viu, care până atunci șezuse tăcută lângă mine pe bancă cu picioarele chircite sub ea. - Se pare că sunt cele mai vechi cuvinte consemnate referitoare la limba română. Am adăugat eu. - Deocamdată altele nu au mai fost găsite. Ni le-a lăsat ca neprețuit dar Theofilact din Simocatta, considerat ca ultimul istoric al antichității, care a trăit în perioada cuprinsă între 570 și 640, iar povestea a fost BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

reluată și relatată cu mici diferențe, două secole mai târziu, în Cronographia, de Teofan Spovednicul, care a viețuit între 752 – 817. Îi urmăresc cuvintele. În noapte, parcă văd armata bizantină condusă de Comentiolus. Deodată un sac cu provizii se dezechilibrează de pe un catâr și stă să cadă. Camaradul celui cu catârul îl atenționează în limba lor de acasă: ,,torna, torna, fratre!”, iar cuvintele trec din gură în gură, cu vuiet, ca un semnal de alarmă, semănând groază în rândul avarilor și bizantinilor, iar cele două armate speriate alergă bezmetice în direcții opuse. - Știai că acești cronicari au lăsat scris că vlahii, autohtonii din Munții Hemos, actualii Balcani, vorbesc o limbă romanică, proto-româna și că ei sunt menționați în toată peninsula balcanică, de la Dunărea de jos până în Tesalia? Că acești vlahi, prin secolul al VI-lea, au avut o colonie lângă capitala imperiului bizantin, care mai târziu a devenit un cartier al Constantinopolului, Blacherne sau Vlaherne? - Din câte îmi amintesc și cronicarii arabi, Mutahhar al-Maqdisi și Ibn al-Nadīm, în secolul X, menționează prezența vlahilor printre vecinii popoarelor turcice alături de greci, slavi, alani și alte popoare, iar în Alexiada, Ana Comnena, consemnează prezența activă a vlahilor în imperiu, prin participarea acestora la bătălia condusă de Alexius împotriva pecenegilor, la Lebunion, în secolul al XI-lea. Rămasă pe gânduri, Ioana, continuă: - În Descriptio Moldaviae, prin 1714-1716, Dimitrie Cantemir spune despre limba machedonilor: ,,Ei amestecă într-un chip de mirare graiul țării lor cu cel grecesc și cu cel albanez; așa fel că amestecă, în vorbirea lor valahă, uneori frânturi din graiul grecesc, alteori din cel albanez. Dar, în tot locul, păstrează sfârșitul moldovenesc la nume și la verbe”. Lumina lunii scade mereu, roasă de vârcolaci. Fața mării are culoarea fontei topite. O undă de vânt încrețește apa stârnind valuri cu coame de spumă. Poate tot așa fața mării se încrâncenase și la Constantinopol, când Isaac al II-lea Anghelos, își pregătea nunta cu fiica regelui Ungariei. Prin creșterea obligațiilor fiscale ale supușilor declanșează în 1185 răscoala românilor sud-dunăreni, în alianță cu bulgarii. Conform izvoarelor bizantine rolul precumpănitor revine românilor. După ce împăratul le-a respins cererile făcute în numele comunităților românești, frații Petru și Asan au organizat răscoala, iar Petru s-a încoronat, întemeind dinastia Asăneștilor, care a domnit între anii 53

AL ZILEI CLOPOT 1187-1280. După tentative militare nereușite, împăratul însuși conduce o campanie în 1186, în urma căreia iese învingător. Din acest motiv frații Petru și Asan se refugiază în nordul Dunării, unde cer ajutorul cumanilor. Reîntorcându-se recuperează de la bizantini teritoriile, profitând de faptul că împăratul micșorase efectivele garnizoanelor. Luptele continuă și în anii următori, dar împăratul nu obține victorii decisive. Românii conduși de Asănești se întăresc în regiunea muntoasă în cetăți și fortificații puternice. Detronarea împăratului ușurează efortul românilor, deoarece trupele bizantine sunt chemate în capitală pentru a întări autoritatea noului împărat, Alexios al III-lea. Sursa grecească contemporană evenimentului, Nicetas Choniates, specifică clar că insurecția a fost pornită de valahi. La aceste evenimente au participat și românii din stânga Dunării, susținuți de sciți – cumani – după cum arată istoricul rus A. A. Vasiliev. Ioniță Caloian, care pe înțelesul nostru înseamnă Ioan cel Frumos sau Ioan cel Bun și derivă din limba greacă, Kaloiōannēs reprezentând o formă devenită standard pentru împărații bizantini având numele de Ioan sau Iōannēs în perioada comnenă, dar mai ales după aceasta, este cel de al treilea frate al Asăneștilor, care s-a născut prin 1168-1169. În perioada domniei fraților săi este ostatec la Constantinopol, de unde reușește să scape și după asasinarea acestora de către boierul Ivanko, devine țar al Țaratului Vlaho-Bulgar, între 1197-1207. El reușește să stabilizeze puterea centrală în detrimentul Constantinopolului și să extindă granițele țaratului de la Carpații Meridionali până la râul Marița și la Rodopi, de la Marea Neagră până dincolo de Vardar, la limita Albaniei, impunându-l ca principală putere în Balcani, motiv pentru care bizantinii l-au numit Skyloïōannēs, Câinele. Obține de la papă recunoașterea sa ca rege al bulgarilor și românilor, fără a obține titlul de împărat. Din această visare mă readuce glasul Ioanei: - Pariez că ți-ai amintit de dinastia Asăneștilor. Păcat că trădările s-au ținut lanț și ce putea să fie frumos s-a năruit ca un castel de nisip. Ce, parcă acum e altfel? Am face bani buni prin vânzarea la export a cozilor de topor indigene. Ce bani am mai face! Dar să lăsăm prezentul și să ne întoarcem în timp, la vremea Asăneștilor. Cronicile arabe din secolul al XIII-lea, menționează doar Valahia în loc de regatul Bulgar și indică precis prin coordonatele geografice arabe locul acesteia, cu specificarea faptului că Valahia se numește în arabă al-Awalak, iar locuitorii, ulaqut sau ulagh. Cam în acea peroadă, prin secolele XII-XIII, prințesa bizantină Anna Comnena, care a trăit între anii 1083-1153, ne-a lăsat înscrisuri despre așezările aromâne, în care ne consemnează existența Valahiei Mari, cunoscută și sub numele de Tesalia Valahă, un stat al păstorilor vlahi sau aromâni, care includea zona grecească Tesalia, zona centrală din Munții Pindului și anumite părți ale Macedoniei. 54

- Bine că mi-ai amintit, despre statul independent Valahia Mare, despre care în secolul al XII-lea, Benjamin din Tudela ne spune: ,,Niciun om nu poate urca să se lupte împotriva lor și nici un rege nu poate domni peste ei”. Tot în această perioadă cronicarii bizantini, în Acarnania, menționează existența unui alt stat aromân, Valahia Mică. Între noi se întinde tăcerea, fiecare rămânând scufundat în propriu-i gând. Lumina lunii a scăzut; mai mult de o treime a discului farului nopții intrase în umbră. Doar fascinanta mare se întindea înaintea noastră, enigmatică, îmbrăcată în hainele întunericului străveziu. După un răstimp, Ioana, rupe tăcerea: - ,,luna lunecă și se coboară/ Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.” În apropiere teii dau zvon de floare târzie, iar gândul plutește, însoțind timbrul cald, adumbritor al recitatoarei: ,,din inima lui simte un copac cum că răsare,/ Care crește într-o clipă, ca în veacuri, mereu crește”... Întoarce fața spre mine și pe un ton grav îmi spune: - Crește arborele vieții, cu rădăcinile puternic înfipte în neoliticul european; creștinismul îl preia de aici, ca și majoritatea religiilor lumii. Este prezent pe statuietele antropomorfe feminine descoperite la Gârla Mare în județul Mehedinți, dar și în Bulgaria sau incizat în inelul getic descoperit în necropola de la Seimeni. Acest arbore îl regăsim sub formă de platan la aromâni. Dacă întrebi un aromân cum s-a format satul în care viețuiește, îți va răspunde: ,,La început se plantează un platan. Dacă platanul se dezvoltă bine, în jurul său va fi clădit satul, în caz contrar nu se va construi nimic, locul fiind considerat neprielnic. Când treci prin satele de aromâni, după platanul central poți intui vârsta așezării; cu cât platanul este mai mare, mai gros, cu atât mai vechi este satul. După ce platanul dă semne că se dezvoltă bine, în apropierea acestuia, va fi înălțată biserica. Se sădește credința. Continuă apoi pe un ton solemn: „Tatâ a nostru, cari hii tu țeru, s-aiseascâ numa a Ta, s-zinâ amiral’iea a Ta, s-facâ vrearea a Ta, ași cumu n țeru, ași ș-pisti locu. Pânea a noastrâ ațea di tuti dzâlili dă-nâ u a noauâ adzâ ș-nâ li l’artă amărtiili noastri, ași cumu li l’rtămu ș-noi unu a lântui. Ș-nu nâ du pi noi la cârtiri, ma nâ aveagl’i di ațelu arău. Câ a Ta easti amiral’iea ș-putearea, a Tatălui ș-a Hil’iului ș-a Spiritului Sântu, tora, totana și tu eta etiloru. Aminu”. Abia după construirea bisericii, vor fi ridicate casele și celelalte construcții. Îmi preciză prietena mea. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

AL ZILEI CLOPOT Din nou tăcerea s-a întins, lăsând loc cântecului mării... Din arborele vieții, care își are rădăcinile puternic înfipte în glie, în piatra tare a munților și din vârful acestuia situat în ceruri, în biserica crescută alături, tăria acestor frați buni ai noștri constă și în dragostea lor pentru limbă. Limba, cea care face ca un popor să nu piară. Imnul lor ar trebui să fie permanent și în inimile noastre; să fie pentru toți valahii nord sau suddunăreni, steaua polară, îmi trecu prin gând. Ioana, parcă intuindu-mi cugetarea, spune: - Limba este liantul care face ca un popor să nu dispară în neant. Oricât de puternice ar fi tornadele iscate de scurgerea timpului, limba este firul Ariadnei care nu te lasă să te rătăcești prin labirintul vremurilor, ci te ajută să te regăsești mereu cu ai tăi, în armonie cu ceilalți semeni indiferent de graiul și culoarea pielii acestora. După aceasta începe să cânte încetișor Părinteasca Dimândare: ,,Părintesca Dimândare N-aspirgiură cu foc mare Fraț di mumă și di-un tată, Noi, Armani di eta toată. Di sum plocile di murmintsa Strigă-a nostri buni părințî ^ Blastem mari s-aibă-n casă Cari di limba-a lui s-alasă. Cari-și lasă limba-a lui S-lu-arda pira-a focului Și s-dirina viu pri loc, Să-li si frigă limba-n foc El an vatra-li părintească Fumealia s-nu-și harisească;

Di fumeli curuni s-nu bașe Nicu an leagăn sî nu-nfașe. Cari fudze di-a lui mumă Și di părinteasca-li numă Fugă-li doară-a Domnului Si dulțeamea-a somnului!^” – Sigur sunt și cuvinte pe care nu le-ai înțeles; acesta este imnul nostru, care spune așa: ,,Părintescă blestemare Poruncește cu foc mare Frați de-o mumă și de-un tată Noi, Aromâni din vremea toată De sub lespezi de morminte Strigă ai noștri buni părinți: ^Blastem mare să aibă în casă Care de limba lui se lasă. Care își lasă limba lui Arză-l-ar para focului Chinui-s-ar de viu pe locu Frige-i-s-ar limba în focu El în vatra părintească De copii să nu se fericească De familie cununi să nu sărute Prunc în leagăn să nu înfașe Care fuge de a lui mumă Și de părintescul nume Fugi-i-ar dorul Domnului Și dulceața somnului!^” Teii din preajmă își întețiră mireasma, iar fața mării pare încrustată cu argint de icoană bizantină. ECLIPSA DE LUNĂ VA CONTINUA, MAI SÎNT ATÎTEA DE SPUS.

PERSPECTIVA INVERSĂ-Atingere,30x40 cm, acrilic pe carton

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

55

TAINA MĂRTURISIRII

Mariana BURUIANĂ

TAINA MĂRTURISIRII (III) ***** lucrarea Înlăuntrului de Suflet Am intrat cu totul în mine. Am propriul meu Laborator care lucrează. Uneori mă tem că nu există, și-l descopăr ca pe un animal viu ce se lasă neștiut o vreme în întuneric, pentru ca apoi, leneș și aparent fără motiv, să înceapă să-și miște corpul îmblănit și coada, într-o lucrare doar de sine știută și cu scopuri imposibil de ghicit. În acel moment, când mișcă, sunt sigură de laboratorul meu. El ordonează, triază, reașezând totul într-o perfectă curățire. (Se vede de aici că el acționează când această curăție e stricată – să fie Curăția/Curățirea însăși Laboratorul?) (n.a. Găsesc scris ca o descriere pentru nevoia de iluminare, în același an, ’88: ,,O stare de respingere față de tot ce înseamnă „probleme lumești”, ,,împliniri lumești”... Ființa de lângă mine mă neliniștește, de parcă mai tot timpul e ceva ce nu aud sau nu înțeleg – e ca și când aș deveni deodată surdă sau aș trăi cu visul urât în mine și în jurul meu găsesc același vis – aștept să mă trezesc – dar eu sunt trează (poate nu?), nu e nicio șansă să se oprească roata din mersul ei firesc? Ca să mă trezesc trebuie să mă culc, dar nu pot adormi tot de silă, de sila lipsei gândului – îmi caut ființa cu ardoare, îmi atârnă și mă termină zgura, mi s-au înfundat porii! Trupul meu are margini, e un trup lumesc, neted, șlefuit, din carne, mațe si zgură – gândul, mintea – cenușiul din ea mă umplu de mâhnire, nu găsesc impuls pentru a continua, n-am pasul următor, care e eliberare, gând mărturisit, clinchet în auzul Adevărului..! Nu pot avea raporturi cu ceilalți decât de pe această „culme” (sau „zona”, da!), mă înconjur cu un zid de apa protector dincolo de care exista lumea dar e singurul chip în care mă pot uita la ea, mă înalț pe zid și mă agăț de el! – ca să mă pot uita, ca să pot trăi, înțelegând astfel raportul dintre mine și ea... Pasul următor este lumină – pas de pas, treaptă de treaptă, cu grijă pășind... Nu pot continua fără acest pas ce arcuiește prin aer o jumătate de cerc de vibrație, nu pot continua fără soliditatea cărămizii următoare, ce-o ating la urmă într-un respiro de odihnă suav-tremurândă de oaie ce abia a născut mielul – frigul din ochi, tremurul picioarelor, puiul plăpând alături..! Nu întotdeauna piatra mea e investită cu atâta... creație, dar am nevoie de pas, de pasul către ea, care chiar dacă nu e spre cea desăvârșită – „magma roditoare” – mă împinge atât cât îmi trebuie să o ating pe

56

cealaltă – posibil ,,născătoarea” – într-un salt de capră cu copita subțire, pe un drum șerpuitor – într-un ritm săltat de animal cu copita subțire, capra din mine! Spre ce înălțimi sau câmpii nesfârșite mă îndrept nu știu, dar știu că drumul e din piatră în piatră, și că nu îl pot continua dacă n-am consistența de pasăre a trupului, puritatea fără cusur a canalelor...”. ***** Nu forța! Lasă să fie! Și mai ales așteaptă! ***** Să slujești Talentul (citește: Puterea de a Da-a Dărui). Să Îl slujești. Îl ai – nu s-a terminat. Munca – nu cu ceilalți și nici cu tine. Munca de a-L reda Lui însuși, de a-L lăsa să fie! Curățirea Canalului prin care intră și ies stimulii, și răspunsurile – ale tale numai! Înfundarea sitei de scurgere a Canalului, împânzirea ei cu scame și gloduri prin dialogul continuu cu realitatea – dezglodarea până la sclipire, curățirea până la transparență a Aurului – sau Cristalului – Trestiei de Canal! Trestia – Canal, sita peretelui Ei, neîngroșându-se, neîntărindu-se, ci căpătând extindere, devine din centrul fibrei mijlocii a ființei Tulnic de răsunet al Forței sale! Sita Canalului, marginile Ei, purificându-se și acționând exploziv în mii de nuanțe și tonuri muzicale, face loc, cresc orificiile, talentul sapă, câștigă teren, se face Tulnic, devine Fagure! Fagurele Talentului. Fagurele e locul. Mierea e însuși El. ***** Gândirea e un proces curgător. Ai încredere. Nu silui! Nu pune piedici! Ieși din zona comentariului ce ți-e atât de neprielnică! Degeaba încerci să o înnobilezi printr-o „analiză rafinată și subtilă”, ea rămâne în zona comentariului, iar tu comentezi. Ferește! Păstrează cu grijă și sfioasă pioșenie Firul depărtător și Iluminat, Zarea – Călăuză! Firele tale duc acolo. În funcție de Ea sunt toate celelalte. Fie Lumina Frunții Far – Continuu – Veghetor – al Triunghiului de Raze! Când ceilalți neștiind că eu lucrez, mă „trag de mustăți” și nu se poate merge mai departe riscând să se piardă ce s-a câștigat, să păstrez Firul și atât. E cel mai greu... Pentru că păstrarea Firului presupune o Puritate excepțională. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

TAINA MĂRTURISIRII Simte – blânda – senina, smerita Pace a Harului divin. Așteaptă cuminte. Totul depinde numai de mine. ***** tentația Celui Viclean Durerea cumplită de cap se ridică precum ceața de pe munte. Arșița și pustiul Saharei sunt în deplină consonanță cu creștetul capului meu. (văzută din avion – ce asemănare!) Furtuna roșiatică și tăcută încetează, pentru cât timp? ***** Am trăit cu un picior pe buza marginii hăului care înseamnă moarte de când m-am născut. Cu talpa piciorului acolo, cu tentația alunecușului la orice mică surpare lăuntrică m-am hrănit din anii de demult, ca dintrun loc binecuvântat de unde nu mă alungă nimeni. Șotron-Școala – Pătratul de lumină – interior – al copilăriei, acolo visam să ajung ori de câte ori eram bolnavă! Viața pe buza morții – acolo sunt eu! (n. a. ,,Doamne, dă să mor!” – spus deseori la vreme de restriște și boală, își află răspunsul în schema cu pătrate a Șotronului – Elicopter ,,desenată stângaci pe nisip de copii, mai ales de fetițe”, după Le symbolisme de jeux”, Jean-Marie Lhote – el este” imaginea simplificată a planului unei Catedrale”! ,,Șotronul” în care lovim cu piciorul Piatra (Sufletului) ca să o urcăm până ajungem cu ea la ultima redută de Sus-Paradisul/Absolvirea – unde în sfârșit! stăm pe două picioare, ca apoi să ne întoarcem cu Ea bine strânsă sub celălalt genunchi, cu grijă să nu o scăpăm iar în lume, Pătratul de Lumină desenat de soare pe pământ, în spatele bătătorului de covoare din curtea copilăriei, acolo visam să ajung ori de câte ori eram bolnavă! El era – văd acum – reflectarea locului de lumină lăuntric al sufletului, din care se înălța deseori rugăciunea Trecerii. Fără să știu proiectam în spațiul exterior Pătratul Lăuntric Luminos! Sau Acesta devenea vizibil prin schema Șotronului! Voiam să mă desprind ,,în zbor”, chiar cu ajutorul formei sale! Am găsit descrisă această stare a copilăriei, mai apoi, în poeziile misticilor: ,,Smulge-te suflet spre cer, din deșartul timp de jos/ ˙Nalță-te de unde ai venit, unde vei rămâne iară.” În de dulce-gând-plăceri timpul între timp să-ți piară/ până ce-ntr-un timp netimp dus, pluti-vei bucuros!”! Acestea erau Locurile Preferate ale copilăriei – Cel Dinlăuntru – Pătratul Trecerii Sufletului – și corespondentul lui – Cel Dinafară, Șotronul-Catedrală, căutat oriunde soarele strălucea!) ***** Nu pot. Aș vrea și nu pot, cum vrea să trăiască un muribund. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

***** Mi-e straniu de rău. Ca o criză ce nu se mai termină. Un A!!! – prelung, asurzitor și fără sfârșit. Neîntrerupt. Așa trăiesc. Într-un țipăt continuu. O sfâșiere continuă. Doctorul a spus: nevroză cardiacă, spasmofilie… hipotensiune. Iau hidroxizin. Îmi ia ceva din ascuțimea minții și înmoaie voința. Dar răul nu trece. Am băut alcool. E mai bine, dar asociat cu restul dă ceva ce mă îndepărtează pe mine de mine. Am să încerc, am să încerc – a câta oară? să rămân pe poziții. Știu că nu e bine. Am impresia că mă îndrept spre o catastrofă și nu pot să o evit. Mi-e groază de ziua care începe. Trebuie numai să cred – dar asta nu ține de voință. ***** Refuz. Refuz să mă revolt, să lupt, să urăsc, să muncesc. ***** Uimire tăcută în fața Răului. Uimire paralizantă în fața desfășurării lui. Nu fatalismul – asta e, asta mi-a fost scris! – când mă cotropește năpasta, ci uluirea împreună cu nemișcarea pe care o dă uriașa întrebare nerostită, căci în formularea ei intră și lipsa de răspuns: de ce? Am descoperit asta învățând să joc șah. Întrebare (M.): ce poți face dacă eu te atac, tu nu ești apărată și nici nu poți să mă ataci la rândul tău? Eu: nimic. Răspuns (M.): mută-te, pleacă de-acolo, fugi, d-le …! Fugi din locul blestemat! Fugi când vezi că vine catastrofa peste tine, nu sta în dezastru în speranța absurdă că nu te va atinge și că tu îl vei filma doar interior, ca să-i înțelegi Mecanismul – ca să Înțelegi! – te lovesc pietrele, te șuieră gloanțele, e pericol de moarte, fugi dle! Fugi când simți cu antenele tale crescânde că tensiunea crește, că-ți alunecă prezentul, că pierzi controlul. Revino. Și mai bine nu mai pleca ,,cercetând” niciodată, căci știi dinainte de-acum – ți se face semn! – cam pe unde e granița aceea periculoasă în Minte – pe care nu ,,e nevoie” să o atingi! ***** ,,De ce ești așa, poți fi altfel”, ,,ești naivă”, ,,sunteți prea bună”, ,,viața nu e așa”… În mijlocul unui peisaj copleșitor prin frumusețe, ei vorbesc de hoți, de bani, de dorința de a-l pălmui pe vecin… Vrajbă și ură - asta am găsit la întoarcere, asta e acum la modă... De parcă cineva te-ar invita la el acasă, ți-ar da ce e mai bun, te-ar socoti oaspete de onoare, și în scurtă vreme tu ai fi cu lumina stinsă în closet, uitând complet unde ești, și confundând întreaga casă cu locul pe care – din toate – tu ți l-ai ales. Oamenii sunt – aleg să fie – nebuni. ***** remember – ,,entuziasmul misterios” 57

TAINA MĂRTURISIRII Atunci, sub o mână generoasă fiind, dăruită fiind, m-am dăruit. Mâna ce mi s-a dat – am dat-o – n-a fost decât un transfer, puteam oare să mă opun Cerinței? Dăruirea, Noblețea, Generozitatea, sunt Inconcretețuri de alt soi decât cele care compun viața pământească, regula jocului. Gestul s-a făcut Act, Actul s-a transformat în realitate. Gestul și realitatea sunt două Lumi, două Planuri diferite. Limbajul meu în planul realității lasă de dorit. Nu pot fi reală câtă vreme sunt fixată în Gest, și mai înainte, în Cerință. În realitate e nevoie de Personaj și mască. Masca cea mai Inofensivă și Apărătoare este cea a Colaboratorului. El posedă un capital – neînstrăinabil – pe care poate să-l investească sau nu. Masca e utilă și pentru Colaborator și pentru ceilalți. Ea ferește – și lasă locul curat. Triumf Măștii Compensatoare! Numai șocul sau o insistență plină de noblețe ar putea-o da jos. Altfel ea, în lumea așa-zisă reală (asta) e fără preț!

stradă, vârtejuri cuminți … ***** Îmi asum condiția. Vălul de pe ochi – continuă să cadă, e pe sfârșite. A început cam acum o lună, aproape ca o senzație fizică. Continui să mă văd din afară: sunt ca un monolit, fac cerc în jur. Lupt cu mine, cu răul pe care – involuntar – ceilalți mi-l fac. Ieri am avut o zi grea, azi la fel. Constat că trec la un stil de joc cu grație în forță, melodios și viu, ceva ce îmi aparține în exclusivitate și care îmi cere o minimă concentrare. *Lipsa de chef* îmi înmoaie voința, când mă pun în slujbă totul iese perfect. Îmi propun să scap de controlul ochiului din afară –mintea care observă! Am destule mijloace care răspund atunci când le solicit, controlul deci e presupus, e libertatea interioară. Oboseala în schimb nu te ocolește, pentru că îți muncește tot – fibră cu fibră – și corpul și mintea. Îmi asum condiția. Sunt singură, singură, singură.

***** Simt toamna – o simt. Aer de gutui. Cum poate fi? Pe nicăieri gutui. Cenușiu, acoperit, zgomot de frunze de plopi, glas de copii. Și totuși, auriu – auriu – îmi curge prin ochi, în plete, în gânduri, în inimă. Auriu – moale – de blândă lumină – gutui. Cu corpul, cu carnea și oasele mele, simt toamna cum curge prin frunze, în lumină – gutui preschimbate, și cum se ridică prin ele deșertând – deșirându-se, în Culoare de Timp, grămezi de lumină la colțuri de

***** Oamenii buni sunt înțelegători cu cei mici de suflet, iuți și ambițioși, care neiertându-le acestora diferența (citește: puterea de a da) stau cu ochii pe ei vânândule greșelile și slăbiciunile –inerente – ,,păcatele și vina” – așa încât cei dintâi se văd nevoiți să-și ascută intransigența – limpezimea ca să poată să rămână în picioare în fața acelora! Viață grea pentru cei buni, puși la înălțime acolo trebuie să fie, chiar dacă sunt oameni nu zei, chiar dacă mor de urât în singurătatea fatală, știut fiind că ,,îngerii cad nu din păcat, nu din păcat, ci din oboseală“. (va urma)

PERSPECTIVA INVERSĂ-Autism, 60x80 cm, acrilic pe pânză

58

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

CENTENARUL ION D. SÎRBU (28 iunie 1919, Petrila – 17 septembrie, Craiova, 1989)

100 DE ANI DE LA NAȘTERE ȘI 30 DE LA MOARTE ION D. SÎRBU – IN MEMORIAM (Ultimul text al lui Ion D. Sîrbu, ca un Testament) M-am gândit că unele cetăți sau urbe s-au clădit plecându-se de la o mică industrie, atelier, fabrică. Craiova noastră – după a mea părere – s-a fost ridicat, ca așezare, oraș, municipiu, lărgindu-se și înălțându-se, având un nucleu-princeps Teatrul său Național. Eu când am venit în Craiova, în 1964, de cine era să mă sprijin? Sunt un profesionist al dialogului (cred în virtuțile dialectice ale dialogului mai mult decât în legile primare ale judecății logice), am servit, toată viața, ca soldat simplu în armata Măriei Sale Limba Română; de cine era să mă sprijin, ca artă, valoare, chemare dacă nu de această bătrână instituție de cultură a Cuvântului, care a fost, care este și care rămâne în vecii-vecilor, Teatrul?!

Am învățat meserie pe scena teatrului, am învățat artă la spectacolele teatrului, voi învăța un pic de veșnicie tot de la acest bătrân teatru național, care, s-ar putea să-și aducă aminte de numele meu și după ce eu nu voi mai fi. Îngenunchez, ca după o bătălie, în fața cortinei sale veșnice și mă rog zeiței Thalia să nu mă uite și să mă urgisească. Fie ca premiera a doua cu “Arca Bunei Speranțe” să fie un simbol și un bun augur. Salut veșnicia scenei, fiindcă salut veșnicia Cuvântului rostit pe această scenă. Cu cele mai bune speranțe, Ion D. Sîrbu

Trecerea “pragului albastru” Îmbrăcat elegant, Gary intră la mine în locuință. Mă ridic de la masa de scris și-l întâmpin în mijlocul camerei. Îmi pune mâinile pe umeri, mi se uită în ochi și apoi mă îmbrățișează. Îmi zice: “Frate Velea, am scăpat! M-am eliberat!” Se desprinde de mine și alunecă cu fața în jos. Îl ridic și, iarăși, privindu-mă în ochi, îmi zice: “Nu-i nimic. Acum sunt liber!” Ion D. Sîrbu se lupta cu necruțătorul cancer. Îi atinsese chiar organul vorbirii. Fusese operat, i se extirpase omușorul cu o parte din vălul palatin. Dar cancerul înaintea, cum zicea el, ca “un ocupant victorios”, nimic nu-i putea face față, nici chiar razele de cobalt, ci doar neiertătoarea luciditate a scriitorului. De pe acest front, trimisese epistole mai la toți prietenii, își făcuse ordine în manuscrise, iar pe cele precum “cărbunii aprinși” pe limba proorocilor, aruncate de editurile noastre, le “pusese” în siguranță. Romanul Adio, Europa!, un exemplar dactilografiat îl trimisese la traducătoarea sa din Praga și un altul l-a dat scumpei și neputincioasei sale editoare de la “Cartea Românească”, Maria Graciov. Un exemplar dactilografiat (două dosare) din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal mi l-a dat mie. Împreună cu unele texte și BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

fotocopii după articole pe care le folosise întru apărare la proces – spera să-l ajute, numai că acestea erau vane iluzii în fața celor cu chipul vopsit în străina și barbara culoare roșie. (Ulterior, pe când am schimbat numele teatrului din Petroșani și i l-am pus pe al său, un volum/dosar din Jurnal… i l-am dat lui Ion Vartic, care era Secretar de stat la Ministerul Culturii, spre a demonstra cine este Ion D. Sîrbu – însă Ion Vartic, am aflat atunci, îi era un bun prieten la Cluj, pe vechea linie a prieteniei lui Gary cu Radu Stanca, Vartic fiindu-i nepot acestuia din urmă.) Cei de la Teatrul Național din Craiova au chemat pe cel mai important regizor al nostru, după mine, atins de aripa geniului, pe Aureliu Manea, ca să pună în scenă pentru marele “soldat al Limbii Române”, Arca Bunei Speranțe. Pe scena teatrului repetițiile se desfășurau într-un ritm susținut; în locuința din blocul vecin teatrului, cancerul ocupa victorios redută după redută din trupul lui Ion D. Sîrbu. Era o bătălie ce se ducea pe două fronturi. Actorii și regizorul doreau să ajungă cu piesa în luminile rampei înainte de a-și flutura stegulețul victorios cancerul. Și reușesc. Sîrbu le scrisese (ultimul text), ca un testament, ultimele cuvinte de încurajare întru slujirea Thaliei și, în 59

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII același timp, o rugă a sa față de zeița teatrului. Pe afișul spectacolului Arca Bunei Speranțe, pe un albastru transcendent este reprezentată o mână înălțată cu două degete deschise în cunoscutul semn al “Victoriei”. Numai că între ele este țesută plasa unui păianjen. Simboluri. Era semnul victoriei actorilor, al teatrului? Semnul victoriei lui Gary? Semnul victoriei care urma, a unui popor? Semnul victoriei spiritului și sufletului? Dar mai era plasa păianjenului… Dau telefon la Craiova. Ion D. Sîrbu, într-adevăr, se eliberase. 17 septembrie 1989. Fug la sora sa, Irina. Fusese anunțată. M-a trimis să iau de la Casa pensionarilor două hârtii-anunț, din acelea pe care se scriu “decedații”, să le completez și să le pun – așa cum se obișnuia în Petroșani atunci – una pe pomul de lângă Biserica “Sf. Treime” de lângă podul de peste Maleea, și alta pe un pom din stația “Hermes”. Ceea ce am făcut. În 19 septembrie sunt la Craiova, să văd ceea ce a mai rămas dincoace de “pragul albastru”. Ion D. Sîrbu era depus în Capela “Sf. Maria”, aproape o bisericuță, din Cimitirul “Sineasca”. Această capelă fusese ridicată de părinții lui V. G. Paleolog și donată Mitropoliei Olteniei. Sub lespedea ei era îngropat, cu un deceniu mai înainte, și V. G. Paleolog, brâncușologul care locuia în același careu de blocuri cu Sîrbu. S-a întâmplat ca Mitropolitul Nestor Vornicescu, un prieten de-al lui Gary, să nu fie în țară, și, totuși, a trimis un sobor de 12 preoți și un grup de elevi de la Seminarul de Teologie din Craiova. Bogdan Bujor, directorul minei Petrila, care îl aprecia mult pe Gary, a trimis o delegație de mineri, în cunoscutele lor costume de sărbătoare, însoțită de nepotul scriitorului, Dorel, fiul Irinei, și el miner. După slujba în capelă, datorită numărului mare de participanți, de la Cerchiști la actori, de la scriitori și prieteni la elevi, sicriul cu Gary a fost scos și așezat în față pe două scaune. Sub un soare blând, coborând de amiază, cu o lumină ca de ceară. S-a făcut slujba ortodoxă, cu corul elevilor de la Seminar, și s-au citit recviemuri de Ștefan Aug. Doinaș (din partea Uniunii Scriitorilor, un studiu de câteva pagini, îndeosebi asupra teatrului său, distingând componenta istorică, ontică și cea etică și de morală contemporană), Deliu Petroiu (de la Timișoara, profesor și critic de artă, evocând mai mult anii de studenție și de după), Ov. Ghidirmic (critic literar, revista Ramuri), Romulus Diaconescu (critic de teatru, ziarul Înainte) și Al. Firescu, secretarul literar al teatrului. Cu lacrimi în ochi, participanții, în șir, au trecut pe lângă sicriu, luându-și adio de la Ion D. Sîrbu. Cel cea văzut atâtea și-a clocotit ca un vulcan nu ne mai vedea și sta întins și liniștit ca veșnicia, cu pălăria așezată pe umărul stâng. I-am sărutat mâna cu care a scris. Între timp, de vreo trei ori un elicopter s-a rotit pe deasupra noastră, tulburând procesiunea și asurzindu-ne. Pe Gary, 60

însă, nu-l mai privea. Apoi, sicriul a fost ridicat pe umeri de patru actori ai Teatrului Național Craiova: Ion Colan, Tudor Gheorghe, Lucian Albanezu și Valeriu Dogaru. Capacul a fost dus de ortacii săi de la mina Petrila. Puțin mai sus de capelă, în partea dreaptă, în marginea aleii, era săpat și turnat din beton un strâmt și etajat cavou: pentru Ion D. Sîrbu și soția sa Elisabeta. A fost înmormântat în partea de jos a cavoului, deasupra rămânând locul pentru soție. La coborârea sicriului, cu lacrimi în ochi și tremur în glas, a vorbit Emil Boroghină, directorul teatrului. Parcă din trupul fiecărui participant s-a smuls o parte și s-a îngropat odată cu Ion D. Sîrbu. Și parcă fiecare am rămas mai singuri. Sora sa, Irina, de atunci nu-și mai găsește odihnă. A și orbit. Pomana pentru sufletul său s-a sfințit și ținut la un restaurant din apropiere. La masă am stat cu Deliu Petroiu, Ioanichie Olteanu (alt coleg și bun prieten al său, de la Viața Românească) și Irina.

La scurt timp, soția i-a ridicat o cruce formată din golul dintre două bucăți de marmură. Acest gol al crucii îl umple în fiecare zi lumina. Și opera cu spiritul lui Ion D. Sîrbu. Protector pentru poporul român. Mijlocitor pentru cauza noastră. Dumitru VELEA

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Regizorul despre ultimul spectacol al lui Ion D. Sîrbu Declarație regizorală în șapte afirmații 1. Ion D. Sîrbu este un autor de teatru curajos, plin de acea îndrăzneală ce animă un spirit viguros, bărbătesc, gata să încurajeze omul în orice clipă și prin orice mijloc literar. Am întâlnit la acest autor o orientare modernă spre o idee ce a interesat de-a lungul timpurilor pe mulți scriitori. E vorba de construcția literar-ideologică a micii utopii. Pentru că în Arca Bunei Speranțe întâlnim contrautopia dezvoltată din mica utopie. 2. Cine sunt cei ce se află pe corabia care străbate oceanul Timpului? Trebuie întâi să răspundem la această întrebare pentru a ne clarifica atitudinea artistică și ideologică. Credem că ei reprezintă o societate de stăpâni ce se vor stăpânii lumii viitoare. Ei caută să întemeieze în alt colț de materie o nouă rasă umană. Ei doresc urmași ce vor regenera omenirea dispărută într-un cataclism războinic. 3. Ara, femeia viitorului, trebuie să nască urmași. Ea este selecționată dintr-o masă de sclavi și convinsă de uriașa ei menire. Ea este mama, ea este soția, ea este logodnica. Ce se va întâmpla cu ea în viitor? Ce soartă o așteaptă? Tremurăm pentru destinul ei între acești stăpâni absoluți. Protos – omul primitiv va evada, va fugi din teritoriul periculos. Ara va rămâne. Ea a ales un poet nebun – ca, împreunându-se, să nască, să devină soția poetului nebun, pentru a reuși să arate luminii solare – Pruncul. 4. Ion D. Sîrbu construiește genial un basm modern cu influențe nordice, cu sirene și delfini înspăimântați. Oceanul timpului străbătut înconjoară, protejând drama cabotină a unor stăpâni. Profeția este încântătoare. Aceste personaje izolate, fugite de primejdie dintre semeni, tânjesc să ajungă la țărmul unde va fi deplină, tihna. 5. Calitatea literară a textului este indiscutabilă. Ion D. Sîrbu este un mare stilist. Personajele sunt bine

caracterizate și construite prin cuvânt în adâncime, pe nivele de conștiință și subconștient bine gradat, în așa fel încât ești cucerit de sinceritate și putere de exprimare. Cuvintele sunt înălțătoare, discursurile care dezvăluie dogma au darul de a încânta spiritul și inima prin revers. Deoarece avem oameni ce se dușmănesc, personajele sunt schițate în negativ. Printre ei, rătăcită, Ara se află în primejdie. Spectacolul își propune s-o salveze pe Ara. Grija noastră se îndreaptă spre ceea ce e curat și frumos. 6. Scenografia, sprijin de bază și ideologic, imaginează drept corabie un mormânt de faraon. Stăpânul, simbol nedrept, proprietarul de domeniu, încalcă legile solidarității umane și fuge de pe locul primejdiei părăsind umanitatea. Acest teritoriu nu este neutru, aici amenință pe om. Moartea, zeița neagră face cu ochiul celor de pe corabie de lângă mormânt. Avem de-a face cu o cameră sonică, unde cei ce se găsesc în ea vor avea halucinații simbolice pentru ceea ce ascunde psihologia stăpânului. 7. Ne gândim la un jam-session în care puterile cosmice ale simbolului literar al lui Ion D. Sîrbu vor primi prin improvizație, prin happening, veșmânt teatral de ritual tragic comic, comedia neagră fiind cea mai adecvată formă pentru un asemenea subiect. Construim prin ritual. Gesturile se vor acoperi cu cuvinte. Mimica va fi însoțitoarea strigătului. Actorul va trăi cu intensitate ceea ce a scris Ion D. Sîrbu, iar regia va sluji autorul cu încredere și temeinicie. Mesajul umanist va triumfa. În finalul spectacolului un post de radio va anunța că omenirea trăiește, că oamenii n-au pierit, ci continuă să se bucure de cea mai deplină împlinire naturală: viața. Aureliu MANEA

Recviemuri: Irepetabilul Ion D. Sîrbu S-a împlinit un sfert de veac de când Ion Dezideriu Sîrbu s-a așezat în Craiova pentru a i se dedica statornic, a o înnobila și a nu o mai părăsi vreodată. Această aparent întâmplătoare implementare de destin a întemeiat o slujire, o menire, o vocație și un moment spiritual, care pot fi comparate, în istoria culturii acestei cetăți, doar prin câteva „antecedente” semene, de glorioasă nominalizare (Ioan Maiorescu, Elena Farago, C. S. Făgețel), alăturate dedicărilor autohtone. Se poate vorbi astfel, cu totală îndreptățire, de un „moment Ion D. Sîrbu” în cultura olteană, chiar dacă „descălecătorul” de peste Parâng nu s-a erijat niciodată în șef de școală, în îndrumător sau polarizator ambițios. A BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

știut doar să reia, cu hărnicia și neînduplecarea minerească a obârșiei sale, uneltele părăsite din pricini nedrepte, să slujească – cu rară noblețe, competență și gratitudine – instituția care l-a adoptat, să împlinească o operă literară și o alta de tribun cultural (seria sa irepetabilă de „conferințe experimentale” pe teme teatrale având strălucirea și erudiția dovedită, până atunci, doar de marile prezențe de la catedra craioveană a „Prietenilor Științei” sau de glăsuirile – unicat ale lui Hașdeu și Nicolae Iorga). Îndeobște, judecățile categorice de valoare și încununările supreme se fac după un timp îndelungat de fundamentare a meritului. În cazul lui I. D. Sîrbu, acest sfert de 61

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII veac este îndeajuns pentru a-l dovedi și ilustra. Încununat, în același an, cu un premiu al Academiei și cu un altul – al Uniunii Scriitorilor (performanță atinsă doar de Elena Farago, autoarea „tainei vechilor răspântii”), jucat în zeci de teatre din țară și străinătate, tradus în mai multe limbi ale pământului, afirmat atotcuprinzător în domenii ale filosofiei, esteticii, literaturii (proză, eseu, teatru, critică literară și teatrală), scriitorul a fost dublat permanent de un om al cetății de un activism superior, lipsit de zgomot și ostentații, impus doar prin capacitatea superioară a gestului polarizator. Pentru teatrul nostru, prezența lui I. D. Sîrbu în postul de secretar literar poate fi comparată doar cu faptele unor Theodorini, Gabrielescu, Emil Gârleanu și Liviu Rebreanu, Dumitru Tomescu, Grigore Drăgoescu, Ion Dongorozzi sau Tiberiu Iliescu, prin calitatea sa inconfundabilă de a fi un îndrumător, un deschizător de drumuri, un ctitor de direcție culturală, între dramaturgii care aparțin Olteniei prin legături statornice și nu numai prin obârșie, este – alături de Marin Sorescu – cel mai important și cel mai fecund. I s-au reprezentat 14 piese („teatrul său” – craiovean – aducându-i sub luminile rampei nu mai puțin de 9, cele mai multe în „premieră absolută”), iar altele își așteaptă înscrierea – necesară și neîntârziată – pe afișul evenimentelor teatrale de răzbătătoare ecouri. A scris „parabole dramatice”, „procese dramatice”, „drame de sorginte filosoficomitologică”, „drame realist-psihologice”, comedii, drama filosofice în stil clasic dar și de o modernitate specială. Dar a scris, în primul rând, un teatru de idei politice și de dimensiuni mitico-istorice pregnante, o literatură cu o teatralitate complexă, cu o aptitudine specială pentru tehnica teatrului scurt și, deopotrivă, pentru aceea a amplelor desfășurări de dramă existențială, cu o vocație aparte pentru dezbaterile de conștiință cu un pronunțat caracter moral și cu accente de baladă populară. Piesele sale surprind destine individuale și colective sub legi ineluctabile, existențe și

stări de robustețe multiseculară, adesea cu ancestralitatea mitului folcloric, cu o arhitectură specială, în care accentele polemice sunt grefate pe dispute particulare sau dialoguri generale complexe despre filosofia și istoria ființei românești și ontologiei sale specifice. Fiul de miner devenit scriitor s-a implicat cu propriul destin în evenimentele și faptele din viața acestor eroi ai adâncului și ai plaiului. Eroismul eroilor dramaturgiei lui I. D. Sîrbu nu e niciodată bravadă, ci are sensul grav purtat de eroii din tragediile grecești, fiind luptători de primă linie, „frunze care ard” în subterane și luminișuri sufletești, în cătune mioritice, în oaze de rezistență antifascistă, în condiții-limită, în așteptări ca stări de suflet perene, în atitudini-testament. Puțini dramaturgi contemporani au fost atât de profunzi, atât de pregătiți – ca formație spirituală, frumusețe și patos bărbătesc – să scrie asemenea dialoguri despre istorie, ca modalități de a filosofa critic în legătură cu destinul unui popor mic prins în vâltoarea intereselor marilor implicații istorice, cu concepții panteiste și materialist-dialectice asupra vieții. Predispoziția spre filosofare îi vine din exemplul marelui său îndrumător – magul de la Lancrăm. Pentru orașul în care a trăit tot atât de retras și atât de prezent în același timp, aclamat dar și uitat adesea de la praznicele încununărilor locale, implicat direct sau indirect, totuși, în tot ceea ce poartă amprenta culturală a vremii sale –, Ion D. Sîrbu se ridică la înălțimea exemplului marelui său dascăl și contemporan. … Privilegiul de a-l fi cunoscut, urmat și prețuit pe contemporanul nostru I. D. Sîrbu, este un titlu de mândrie care depășește semnificațiile ocazionale ale unei noi înclinări a memoriei inimii noastre sub luminile rampei și ale sufletului…

Al. FIRESCU, secretar literar al Naționalului Craiova

Cărturarul În seara zilei de 17 septembrie echipa de actori ce evolua în Arca Bunei Speranțe, pe scena Naționalului Craiovean, aducea un ultim omagiu autorului ei care trecea în neființă. Un spectacol gândit cu acuratețe de Aureliu Manea, pe care Ion D. Sîrbu n-a mai putut să-l vadă. Într-un anume sens, Jafet este un alter-ego al autorului. Pe parcursul a două ore și jumătate, ascultându-l pe Jafet, aveam sentimentul acelor jerbe de idei cu care autorul își fascina interlocutorii. Ion D. Sîrbu degaja mereu impresia unei inteligențe vii, fosforescente și stârnea ca nimeni altul interesul pentru tot ceea ce însemna civilizație și spirit. Avea o intuiție promptă a talentului și așezase la temelia formației sale, încă din fragedă tinerețe, valorile durabile ale culturii și filosofiei. Cultiva genial ideii orale și din orice subiect făcea

un spectacol de o erudiție extraordinară. Avea o putere de divagație absolut autentică și a pus în operă, străbătută de adevăruri eterne ale filosofiei, o parte din viața sa care a fost o luptă cu propria ființă. Era la curent cu ultimele noutăți din literatură și artă și urmărea cu deosebit interes scrisul celor tineri cărora le îndruma pașii cu o prietenie curată. Ne-a lăsat o operă durabilă în care vom descifra oricând frumusețea principiilor morale în care credea cu o patimă nestinsă. Toți cei care l-au cunoscut nu-i vor uita niciodată mintea sclipitoare, destinul de adevărat cărturar.

Romulus DIACONESCU, ziarist și critic de teatru

Puterea cuvântului Sunt momente în care cuvântul pare să nu aibă nici o putere. Dar cuvântul este în stare să înfrunte timpul și să se opună neantului. Omul este, mai presus de orice, o ființă cuvântătoare și se definește prin cuvânt. „Limba este casa ființei. Omul locuiește în cuvânt” – spunea un mare gânditor al veacului. 62

Ion D. Sîrbu, marele nostru prieten, nu numai că avea încredere în forța Logosului și în om, ca ființă cuvântătoare, dar era el însuși un inspirat, un posedat al cuvântului. Harul cuvântului se pogorâse asupra lui. Cine îl ascultat își da seama, de îndată, că avea în față un desăvârșit „causeur” și un irezistibil orator, spontan și plin de vervă. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Moartea l-a lovit în ceea avea mai scump: Logosul. Dar cuvântul său fusese rostit și scris, și moartea n-a mai avut asupra lui nici o putere. Scriitorul se autozidise în cuvânt. Și cine a apucat să se zidească în cuvânt devine invulnerabil. Poate să ridice un monument mai trainic decât bronzul. Pentru cine l-a cunoscut îndeaproape, moartea lui Ion D. Sîrbu pare neverosimilă, surprinzându-l în plină putere creatoare. Era de o vitalitate debordantă. Avea un temperament exploziv. Spirit neliniștit, agitat, mereu în căutare, capabil de revoltă și de indignare, de o inteligență vie, sclipitoare, Ion D. Sîrbu moștenise vigoarea și robustețea morală a strămoșilor săi, păstori și mineri, cărora le-a dedicat întreaga operă. Destinul i-a fost, de mult ori, potrivnic. Nu există spectacol mai măreț și mai dramatic decât al omului în luptă cu destinul inexorabil. Peste orice circumstanțe biografice, natura sa generoasă și-a regăsit resursele și a triumfat. Ion D. Sîrbu nu a putut fi un învins. Era din plămada învingătorilor. L-am văzut, ultima oară, de ziua nașterii sale (pe data de 28 iunie a acestui an), când se pregătea să treacă pragul celui de-al optulea deceniu de existență. Nu l-am mai văzut apoi. Am preferat să am în fața ochilor, imaginea nealterată a omului și să păstrez, în memorie, dialogul spiritual, de atunci. Era împăcat cu moartea, liniștit. Știa că lasă, în urma lui, o operă, că și-a făcut datoria. Nici în fața morții nu-și pierduse umorul care îl caracteriza atât de mult. Avea în fața morții demnitatea și seninătatea mioritică a baciului Simion, unul din personajele sale cele mai îndrăgite. Și miam zis, la rândul meu, împăcat: „Gary știe să moară”. Cum a știut să-și trăiască viața, cu frenezie și pasiune, până în ultimele ei consecințe. Era preocupat de mitologia românească, în special mitologia muntelui și a pădurii. Avea ceva din înțelepciunea vechilor patriarhi și i s-ar fi cuvenit, poate, o altfel de moarte, mai blândă și fără suferință, ca aceea a bătrânului

Euthanasius din Cezara lui Eminescu, o integrare, prin evanescență, în circuitul cosmic. Dar nu i-a fost dat… Ardelean de origine, Craiova, cea exponențială, l-a adoptat și l-a primit în mijlocul ei cu dragoste și înțelegere. Mă refer la intelectualii și oamenii ei de cultură. Aici și-a realizat partea cea mai durabilă a operei. A fost perioada cea mai fecundă a vieții sale. La rândul lui, s-a legat mult de cetatea în care a activat, cu dăruire și competență exemplară, ca secretar literar al Teatrului Național. Acest fiu al Ardealului a scris cea mai fermecătoare istorie a Parcului poporului din Craiova, în romanul Dansul ursului, ultima sa operă tipărită, cu o dedicație plină de tâlc: „pentru copii și bunici”. Departe de convulsiile vieții literare, dramaturgul și prozatorul Ion D. Sîrbu s-a afirmat ca un nume de referință al literaturii noastre contemporane. Încărcat de un profund mesaj umanist, Arca Bunei Speranțe va colinda lumea. Membru al Cercului Literar de la Sibiu, grupare care a impus o direcție în cultura românească și a dat străluciți oameni de cultură – poeți, prozatori, dramaturgi și eseiști – , asistent al lui Liviu Rusu, modelul său de dascăl, și discipol al lui Lucian Blaga, căruia a știut să-i asculte tăcerile, Ion D. Sîrbu și-a câștigat, de pe acum, un loc de cinste în istoria culturii române. Ion D. Sîrbu s-a salvat prin creație și supraviețuiește prin opera sa. Prin creație, omul înfruntă neantul și poate privi, cu multă îndurare, golul. Sfârșitul devine, astfel, mai suportabil. Ca în versurile magistrului său, mult venerat, Lucian Blaga, pe care obișnuia să le rostească mereu: „Greu e totul, timpul, pasul, / grea-i purcederea, popasul. / Grele-s pulberea și duhul, / greu pe umeri chiar văzduhul. / Greul cel mai greu, mai mare / Fi-va capătul de cale. / Să mă-mpace cu sfârșitul / Cântă-n vatră greerușa: / Mai ușoară ca viața / e cenușa, e cenușa” (Greerușa).

Ovidiu GHIDIRMIC, critic literar

ANUNȚUL “Decese” UNIUNEA Scriitorilor din Republica Socialistă România anunță, cu nespusă durere, că duminică 17 septembrie 1989 a încetat din viață, la Craiova, distinsul scriitor ION D. SÎRBU, născut la 28 iunie 1919, la Petrila (Hunedoara). După terminarea studiilor – liceul, la Petroșani; Facultatea de Litere și Filosofie, Sibiu, 1945, și Seminarul Pedagogic Universitar, Cluj, 1948 – lucrează în învățământul superior (asistent, apoi conferențiar la Universitatea clujeană, 1946-1950) și în cel mediu (profesor de liceu la Cluj, 1950-1955). A fost redactor la Revista de pedagogie și la revista Teatrul (1955-1957), precum și secretar literar la Teatrul Național din Craiova (1964-1973). ION D. SÎRBU a debutat publicistic în 1940, la Sibiu (ziarul Țara și revista La curțile dorului) și editorial, în 1956, cu volumul de proză Concert, urmat de romanul De ce plânge Mama? (1973), de culegerile Povestiri petrilene (1973) și Șoarecele B și alte povestiri (1983) și de romanul Dansul Ursului (1988). Scriitorul s-a consacrat cu precădere literaturii dramatice, în care a excelat ilustrându-se cu piesele La o piatră de hotar, 1967 (Premiul “V. Alecsandri”), Frunze care ard (1968), Arca Bunei Speranțe (1970), Simion cel Drept (1971), Întoarcerea tatălui risipitor BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

(1972), A doua față a medaliei (1973), Amurgul acela violet (1974), Catrafusele (1974), Rapsodie transilvană (1977), Iarna Lupului cenușiu (1977), Covor oltenesc (Seară de taină), 1979 (Premiul I “Cântarea României”), Legenda naiului, 1979 (Premiul Organizației Pionierilor), Singurătatea mierlei, toamna (scenariu radiofonic), 1980, Pragul albastru (1982), Plautus și Fanfaronii (1984). Autorul și-a adunat lucrările dramatice – jucate pe scenele din țară și difuzate la radio și la televiziune – în volumele Teatru (1976), Arca Bunei Speranțe (7 drame comentate), 1982 (Premiul Academiei și Premiul Uniunii Scriitorilor) și Bieții comedianți (6 comedii-eseu), 1985 (Premiul Asociației Scriitorilor). A publicat, de asemenea, numeroase cronici dramatice, articole și eseuri filosofice în principalele reviste literare din țară. Prin dispariția remarcabilului dramaturg și prozator ION D. SÎRBU literatura noastră contemporană suferă o grea pierdere. Înhumare are loc marți 19 septembrie 1989, la Craiova.

din România liberă, 19 sept. 1989

63

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Frate întru idei și aspirații S-a stins din viață scriitorul Ion D. Sîrbu. Provenit din Cercul Literar de la Sibiu, Ion D. Sîrbu – Gary în intimitate – s-a impus încă de student prin acuitatea criticilor sale formulate impetuos în sânul grupării din care făcea parte. Asistent la catedra de estetică a profesorului Liviu Rusu, și-a însușit, dincolo de metoda de cercetare a acestuia, din vastele cunoștințe acumulat, propria lui metodă de tratare a subiectelor estetice, cărora, înzestrat cu har, le-a dat în haină literară o notă personală întotdeauna cu substrat de interpretare generatoare de meditații pentru descifrarea mobilurilor lor semnificative. Pe această cale și renunțând la comentarea estetică a lucrărilor altora, și-a desfășurat talentul și vocația aplicându-și ideile în sinteze literare devenind unul din cei mai de seamă prozatori ai perioadei imediat postbelice. Mânuitor destoinic al verbului, abil cunoscător al efectelor de stil, Ion D. Sîrbu și-a respectat cu acribie pozițiile critice față de fenomenele literare și sociale ale epocii, punând sare și piper, unde deficiențele duceau la căderi în banalitate și vulgaritate. Fără răutăți brutale, dar și fără menajamente edulcorate, și-a expus criticele într-o operă compactă, folosind de la alegerea subiectelor și până la materializarea lor în formele clasice ale prozei, toate adjectivele sugestive de la un spirit aparent inofensiv până la ironia demolatoare a pedantismelor ridicole. Schițele sale de mare virtuozitate stilistică, nuvelele agrementate cu un umor de o vervă irezistibilă și piesele de teatru s-au impus în lumea cititorilor și spectatorilor. Comediile, dramele sale, de la cea mai simplă, într-un act, până la cele mari dezbătând pe fond moralizator marile probleme ale vieții, abundă, sub cea mai senină înfățișare, de scene în substratul cărora se strecoară pretutindeni o notă de umor trecut în ironie pentru concluzii neașteptate de îndreptări ce se cer operate în contextul de viață socială și spirituală. Pe Ion D. Sîrbu îl moștenisem din garnitura de

prieteni ai fratelui meu Radu stanca, alături de care se situa în pasiunea pentru rostirea românească, fie când își strunea condeiul în articole și cronici, fie când o trecea în gândul și pe glasul multelor personaje din piesele lui de teatru, fie când se răsturna de plăcerea de a-și exprima aforistic avalanșa de idei întotdeauna pline de miez și de savoare. Originari de pe aceleași meleaguri hunedorene, el din Petrila, unde tatăl său muncea în adâncul galeriilor subterane de cărbuni, eu din Vulcanul de alături, unde tatăl meu (preotul Sebastian Stanca, n.n.), cunoscând adâncul sufletesc al muncitorilor, căuta să le liniștească zbuciumele în soluții consolatoare, ne-a legat o fraternitate izvorâtă din conștiința provenienței noastre dintr-o panoramă specifică de identități compensatoare în găsirea echilibrului moral și împăciuitor al materiei și spiritului. Gary Sîrbu rămăsese și în situație ultimativă la aceeași ironie care îi fusese întregul resort dinamic din care și-a alcătuit opera. O ironie ciudată lipsită de otravă, dar la fel de virulentă când va ataca, sub cea mai inofensivă aparență, stupiditatea și mediocritatea oriunde și în orice împrejurare. Mânuită cu eleganța și dezinvoltura celui mai agil floretist, Ion D. Sîrbu se va dezlănțui în tot ce a scris și a spus, împotriva imposturii în verb și atitudine. Nu eram de aceeași vârstă. Îl depășeam cu un deceniu. Aceasta nu ne-a împiedicat să ne înrudim pe aceleași coordonate unde el va continua să strălucească prin inteligență și printr-o inimă de o paradoxală bunătate pentru ironicul care a fost. La moartea lui mă copleșește sentimentul dureros al despărțirii, după fratele meu Radu, de un al doilea frate. Frate întru idei și aspirații. Horia STANCA, scriitor și traducător (din România literară, anul XXII, nr. 38, joi 21 septembrie 1989)

Ion D. Sîrbu și Arca vieții – pro amicitia – Ni-l imaginăm pe Ion D. Sîrbu, scriitorul născut la 28 iunie 1919, în Petrila, pe Arca Bunei sale Speranțe, cutreierând pe apele lumii, cu cel mai cutremurător mesaj: “Nu, omul nu trebuie să piară!” “Nu pierde speranța, omule, mergi înainte, în curând vei ajunge!” Ion D. Sîrbu face studiile liceale la Petroșani; Facultatea de Litere și Filosofie de la Cluj (mutată vremelnic la Sibiu), 1945; Seminarul Pedagogic Universitar de la Cluj, 1948. Își pregătește doctoratul cu teza Funcția epistemologică a metaforei și, între anii 64

1946 – 1949, este asistent și apoi conferențiar la Universitatea clujeană; apoi, profesor, dar pentru învățământul mediu în Cluj și Baia-de-Arieș, între anii 1950 – 1955. Reușește să ajungă redactor la Revista de pedagogie și la revista proaspăt înființată, Teatrul, în anii 1955 – 1957. Din 16 septembrie 1957 și până în anii marilor deschideri și limpeziri istorice din 1965, Ion D. Sîrbu devine unul dintre cele mai complexe personaje ale operei sale. Între anii 1965 – 1973 a fost șef de producție, apoi secretar literar la Teatrele din Petroșani și respectiv, din Craiova. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Ni-l imaginăm pe Ion D. Sîrbu, pe acest “atlet al mizeriei”, cum i-a zis mentorul său, Lucian Blaga, ținând un “Jurnal de Bord” al Istoriei. Ambiția sa era de a dialoga direct cu puternicii acelor zile; și fiindcă istoria nu i-a permis, a făcut-o pe calea artei. Le-a deschis un proces prin opera sa, supunându-i necruțătoarei ironii. Fiu al minerului Ioan Sîrbu, “ortac între ortacii” din Petrila, dar pe deplin ortac între cei ai spiritualității românești, Ion Dezideriu Sîrbu s-a simțit legat indestructibil cu ființa și opera sa de clasa muncitoare, îndeosebi de oamenii cei mai încercați, minerii. El debutează publicistic în Răscruci cu articolul La Răscruci și în Țara, de la Sibiu, în 1941, cu articolele: De ce? și Muncitorii; literar, în revista La curțile dorului, cu nuvela minerească, Dumineca; iar editorial în 1956, cu volumul de proză (antirăzboinică) Concert (Ed. Tineretului). Apoi, abia în 1973, reușește să revină în viața literară cu romanul De ce plânge mama?, (Ed. “Scrisul Românesc”, Craiova) cu Povestiri petrilene (Ed. “Junimea”, Iași) și Șoarecele B și alte povestiri (Ed. “Cartea Românească”, 1983) și cu romanul, o parabolă despre libertatea națională, Dansul ursului (Ed. C.R., 1988). A predat la editură unul dintre cele mai importante romane ale literaturii noastre contemporane, Lupul și Catedrala. O problematică existențială caracterizează proza sa; omul surprins ca ființă social-istorică. Ni-l imaginăm pe Ion D. Sîrbu cu lampa (ortacilor săi) în mână, cutreierând orizonturile de sub muntele real, social și istoric. Lampa aceasta este sufletul său mineresc; speranța că oricât ar fi întu-

nericul de dens, fie cât și piatra, el poate fi străfulgerat și despicat de lumina omenească. Tensionat de idei, Ion D. Sîrbu le-a pus într-un reverberator dialog. Din 1967 și până în prezent, a scris 17 piese de teatru, fiind cu ele prezent pe scenele teatrelor din țară, iar cu unele, în străinătate. Să le amintim: Arca Bunei Speranțe, Iarna lupului cenușiu, La o piatră de hotar, Frunze care ard, Covor oltenesc, Simion cel Drept, Pragul albastru, A doua față a medaliei, Amurgul acela violet, Rapsodie transilvană, Catrafusele, Legenda naiului, Singurătatea mierlei, toamna, Sâmbăta amăgirilor, Bieții comedianți, Dacia – 1301 și Plautus și fanfaronii. Unele în premieră absolută au fost reprezentate și de Teatrul minerilor. Ele au fost strânse în volumele: Teatru (1976), Arca Bunei Speranțe (1982) și Bieții comedianți (1985). Sunt dezbateri despre adevăr și libertate, despre existență și idealurile societății. Valoarea lor a fost catalogată ca atare, Ion D. Sîrbu, primind în decursul anilor Premiul I “Cântarea României”, Premiul Organizației Pionierilor, Premiul Asociației Scriitorilor, Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul “I. L. Caragiale” al Academiei R.S.R. Ni-l imaginăm pe Arca sa, citindu-ne din cele două volume de eseuri filosofice, Exerciții de luciditate, spunându-și pentru sine și, de acum, mai mult pentru noi; “Să nu uit… (să nu uităm) că în veșnicie nu se intră prin cereri, memorii, reclamații”. Dumitru VELEA (din Steagul roșu, XLV, 11.514, 24 sept. 1989, pag. 3)

In memoriam – Ion D. Sîrbu Rămâne amintirea – “corn de vânătoare”, în viziunea lui Apolinaire – o povară a minții și inimii, bucurie a conștiinței de sine și tristă clipă, deopotrivă. Am avut prilejul să-i fiu, un sfert de veac, în “preajmă” lui Ion D. Sîrbu, cărturar descins din “mantaua” lui Lucian Blaga și Liviu Rusu, “exilat” în Bănie, unde s-a simțit totdeauna o grefă nereușită, nu fiindcă nu ar fi iubit oamenii, ci pentru că nu i-a surâs niciodată ideea punerii în aceeași teacă a două săbii: spiritul absolut al ardeleanului și spiritul absolut al olteanului, trup din trupul marelui spirit românesc. “Gary” s-a obișnuit să joace rolul de “atlet al mizeriei”, pe care soarta, ingrată, i l-a făcut cadou, pentru toată durata vieții, contribuția desăvârșită având-o – nici că se putea altfel mai bine – coechiperii sefardului Marcel. Nu e ușor să pleci în lume din Colonia de lângă gura minei Petrila, să treci prin școli înalte, să încerci pe propria piele pedagogia lagărelor rusești și “stufăria” de la Periprava,

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

“deliciile” vagonetarului subteran, pentru a-ți aminti de “originii” – purgatoriu continuu. Ce a reprezentat exilul lui Ion D. Sîrbu la Craiova? Nu a venit, încă, vremea să spunem lucrurilor pe nume, nu din exces de pudoare față de adevăr sau din exces de modestie, ci pentru a nu pune în delicatețe “obraze” contemporane pe care viața le leagănă precum pâraiele frunzele atrofiate. Era un vulcan în fierbere, în discursul său picurând autoironia și sarcasmul con gralis in salis, el care lăsa muștele să bâzâie ca un gest de grație a certitudinii efemeridei. El care a văzut de multe ori moartea cu ochii, rămas pentru noi, nemuritor.

Victor BIBICIOIU, critic (text trimis, aflat in arhiva Fundației Culturale „Ion D. Sirbu” Petroșani)

65

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Mircea CIOBANU

ÎN INCINTA STATORNICIEI Starea de suflet pe care o presupune așteptarea (nădejde, dezamăgire, exasperare, apatie) reprezintă în viața societăților umane unul dintre indiciile sigure ale neorânduielii. Omul și seamănul său visează cu ochii deschiși, își dau cu presupusul – ceva trebuie să se întâmple, cineva trebuie să vină, să vadă și să înțeleagă tot, să restaureze conturul stricat al lucrurilor. Astfel de ființe au fost așteptate la marile cumpene ale istoriei în sodomicele aglomerări umane, istovite de desfrâu și bunăstare, când primejdia desfigurării chipului omenesc părea de neînlăturat. Chiar dacă aceste personaje, de seamă pentru gândirea soteriologică, nu s-au arătat într-aievea, ele au fost gândite, înzestrate cu nume și cu biografie – forme perfecte ale capacității omenești de a nădăjdui și de a nu ceda nici chiar în fața dezastrelor evidente. Gogol a închipuit un asemenea personaj în ființa unui revizor. Societatea unui oraș de provincie îl așteaptă. Nu este neapărat ca el anume să vină; este deajuns să se știe că el va veni. Chiar această stare de suflet îl naște pe Hlestakov, insul care se vede nevoit să joace, din ce în ce mai convingător, rolul celui ce a și venit, puternic să redea, în sfârșit, lumii înconjurătoare înfățișarea pierdută. Pentru că Gogol este un mare deznădăjduit și nu crede că, suferind, trupul societății mai poate fi și vindecat; pentru că, din punctul său de vedere, societatea se simte fericită în mijlocul propriilor ei suferințe, el aduce în scenă un fals mântuitor. Este la mijloc mizantropia scriitorului! Remediul bolii nu există! – iar în final, când se vestește apropierea adevăratului revizor, mai putem oare spera, după mascarada mântuirii la care am asistat câteva ceasuri că pedepsitorul, împărțitorul de dreptate, mângâietorul nu va fi chiar mai rău (mai ineficient, adică) decât cel de dinaintea lui? Nu știm noi că orice înainte-mergător pregătește calea celui ce vine și că așa cum este înainte-mergătorul tot astfel va fi și cel care va veni? Peste o așezare americană s-a abătut seceta. Nicio nădejde de ploaie. Din ce în ce mai simțită se face nevoia unui miracol. Nimic mai propriu firii omenești decât – în climatul exasperări – această nevoie. Odată cu valurile de aer fierbinte, se naște și starea prielnică așteptării unui salvator. Este absurd: ființa în așteptare nu este atât de naivă încât să creadă că ploaia poate fi adusă peste pământurile pietrificate și altminteri decât în chip natural; este absurd, dar apariția omului care aduce ploaia, întâmpinată mai întâi cu

66

suspiciune, este în sfârșit acceptată, în virtutea pactului tacit dintre cei care nu cred, dar speră și cel care nici nu crede, nici nu speră. Volubilul aducător de ploaie n-are nicio putere, firește; el, cel dintâi, se știe de impostor, de ce însă nu s-ar ivi în el credința că, de vreme ce i s-a validat investitura, se află și în posesia puterii de a provoca miracolul? Dacă este cinstit, spectatorul trebuie să recunoască și el că, pentru o clipă, a crezut în forțele aducătorului de ploaie; suferința locuitorilor este prea mare ca să nu aibă și un capăt, puterea de a iubi impostorului este mult prea vie ca să nu fie și răsplătită măcar aici, pe scândurile scenei, dacă nu sub cerul realității. Sunt societăți însă care nu trăiesc această stare, a așteptării; societăţi bine alcătuite, cu vechime milenară. Văzute din aproape, nu sunt nici mai bune, nici mai rele decât altele; văzute de departe, în structura lor, ele sunt ideale tocmai întrucât nu simt nevoia nici unei schimbări. Sunt locuri unde nu se întâmplă nimic, (nu în accepția sadoveniană a termenului), unde vremea se măsoară cu anotimpul și cu sărbătoarea, cu sorocul de semănat și cu sorocul de cules. Că astfel de locuri unde nu se întâmplă nimic pot fi numite zonele sacre ale statorniciei universale – iată teza poemului dramatic Pragul albastru. Într-o lume organic rânduită, ca satul Roșia, apariția unui salvator este un non-sens. Și totuși, aici descinde un cavaler ce-și spune, după numele celui înviat din morți, Lazarus. Neașteptat de nimeni, el intră în rolul celui ce învie morții fără niciun scrupul, cu un cinism ce se bizuie pe naivitatea și temerile locuitorilor, fără să știe că naivitatea și temerile lor sunt doar semnele de manifestare ale purității și ale firii lor pozitive. Să adăugăm că Lazarus de pe aceste meleaguri a plecat în lume, cândva. „Ați fost aleși, bucurați-vă!” Aflăm în ce stă anume „alegerea” agricultorilor și minerilor din Roșia. Sub cuvânt că se află în puterea de a învia morții (supremă dovadă a eficacității și îndreptățirii lui!) Lazarus cere în schimbul readucerii la viața a șapte morți (de la a căror îngropare nu au trecut încă șapte ani) șapte pungi de aur, întrucât lor, locuitorilor de aici, li s-a poruncit să ridice cu acest aur o biserică la muntele sfânt Athos. Și, spre uluirea tuturor, Lazarus face dovada puterilor sale, așezându-l viu și nevătămat înaintea lor pe Adam, cel despre care în sat se știa că a pierit în învălmășeala unei bătălii. Spectatorul știe că Adam n-a murit; că Lazarus și BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Sofron, slujitorul său îndatorat, l-au adormit în drumul spre sat pe Adam, cu o băutură dătătoare de somn învecinat cu moartea; că astfel, cu aparentul cadavru în zestrea argumentației lor, s-au arătat înaintea viitorilor ctitori athoniți. Ceea ce știe spectatorul însă nu știu locuitorii așezării Roșia. Urmează însă să afle cu propriile lor puteri, chiar sămânța de suspiciune ce li se încuibă în suflet, în pofida miraculoasei evidențe. Un om a înviat din morți nu este lucru puțin. Rămâne de văzut însă dacă este și necesar. Pentru ca înșelătoria să nu se dea prea curând în vileag, Lazarus cere obștii, cu privire la Adam: „El nu trebuie să știe c-a fost mort. Cine i-o va spune va muri pe loc și sufletul său îl va mistui flăcările Gheenei. El trebuie și va trebui să creadă că l-am găsit la un turc, în Izmir, că l-am cumpărat cu zece galbeni... (...) Atât știe el: cu vama acestei povești vine înapoi în lume (nu altul este și adevărul – n.n.)”. Cât despre ceilalți viitori înviați din morți, el cere amenințător: „Morții ce se vor întoarce nu trebuie, nu au voie să afle niciodată c-au fost morți. Ei au adormit într-o seară, n-au văzut nimic (s.n.) și s-au trezit într-o altă dimineață, de început... Iar voi, chemătorii, nod să vă faceți la inimă ca să nu uitați nici în somn (subliniază) că cei care vor reveni în casa voastră trebuie să găsească totul așa cum au lăsat. Și masa... Și patul. Și averea, uneltele”. Ce știe Lazarus: că astfel, prinsă în cătușele acestui jurământ, obștea va trece printr-un examen greu la capătul căruia, neliniștită, îi va cere să revină asupra termenilor inițiali ai contractului. Și asta – în schimbul unei greutăți în aur egală cu aceea cântărită în schimbul învierii. Lazarus cunoaște firea omenească, i-a încercat slăbiciunile, a tras foloase destule de pe urma prostiei omenești. Mizantropul (cu destulă îndreptățire până la un punct) regizează fără prea mare bătaie de cap starea de suflet a lumii unde a descins. Nu este bine (știe Lazarus și urmează să afle obștea Roșiei, precum și noi, spectatorii), nu este bine ca morții să se întoarcă la viață – și asta nu doar pentru că legile firii ar fi încălcate: pomenile, parastasele etc., care în vederile „teologului” Lazarus ajută morților să treacă peste pragul albastru, în veșnicia pedepsitoare sau răsplătitoare cu fericire, obștea din Roșia le practică pentru uitarea morților, pentru scoaterea lor cu desăvârșire din făgașele existenței zilnice. Ce s-ar petrece după ridicarea morților din mormintele lor? S-ar afla, bunăoară, că doi frați topitori de aur și-au azvârlit fra-

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

tele în bătaia șteampurilor. De aceea și ezită să plătească darea de aur pentru fratele lor; tocmai de aceea, însă, o și plătesc ca să șteargă bănuielile oamenilor. Faptul că o plătesc, nu este însă, și dovada că în ei (și deopotrivă în ceilalți) încolțise bănuiala că învierea lui Adam este doar o scamatorie irepetabilă? După un examen istovitor de conștiință, toți ajung la părerea că învierea morților ar fi o năpastă: preotul trăiește lângă o femeie în sfârșit pe măsura lui, fără cununie, însă, iar întoarcerea din morți a primei sale femei i-ar tulbura de-a binelea rostul abia înjghebat. Ceilalți au și ei motivele lor de crâncen refuz (cât de greu este să trăiești lângă un om întors dintre umbrele morții ne-o spune răspicat femeia lui Adam, singura care „beneficiază” de miracolul cavalerului). Bănuielile obștii, de care am vorbit, se confirmă în ceasul când străinul consimte să-i asculte rugăciunile și să plece în schimbul altor șapte pungi de aur curat. Ușurința cu care Lazarus acceptă târgul îi este fatală. Când se lasă ucis de juzii obștii – o ucidere rituală, săvârșită în virtutea unor înțelesuri uitate – el își răscumpără individualitatea pierdută. Prin el, obștea își recunoaște păcatele și slăbiciunile – și în acest sens prezența lui Lazarus este necesară. El nu este cel care vine ca să mântuie. El este cel ce vine să aducă aminte, funcție pe care și-o îndeplinește fără știința și voia lui. Pentru el, în schimb, obștea este mântuitoare: ea îi destramă punerea la cale și-l dezbracă de falsele atribute, lăsându-l, pentru un scurt răgaz, singur cu propria lui, regăsită identitate. Locuitorii din Roșia nu au trebuință de miracole și nici de mântuitori. Ei nu așteaptă. Enclava lor perfect structurată nu este aderentă la noutăți și la corpuri străine. Ei au memoria și doar la acest nivel Lazarus joacă rolul unei celule primenitoare. El însă, care nicio clipă nu se minte pe sine (ca spre pildă, aducătorul de ploaie), ateul Lazarus (nu afirmă el răspicat că, în somnul morții, morții n-au visat nimic?) – își redobândește credința – nu credința într-un Dumnezeu de dincolo de viață, ci în duhul pământului natal, singurul care știe să primească, să izgonească, să împartă dreptatea la timp, să ucidă și – în legea memoriei – să învie morții din mormintele lor. (din Caietul-program al spectacolului Arca Bunei Speranțe, premieră 24 nov. 1981, la Teatrul din Valea Jiului, caiet-program conceput și realizat de D. Velea)

67

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Voicu LĂZĂRUȚ

SOCIETATEA UMORISTICĂ CULTURALĂ, ANONIMĂ ȘI DRAMATICĂ – „SOVROM SALCIA” Studiind destinele mai multor persoane, dintre cei care au fost în detenții pe motive politice, am devenit treptat mult mai iubitor de viață, cu mai multă dragoste și respect pentru aproapele meu, dar și mult mai precaut. Citind sau ascultând povestirile lor tragice, despre viața dură din închisorile petrecute în anii tinereții lor, am înțeles că sărăcia, mizeria, nedreptatea nu înseamnă doar tristețe pentru capetele luminate și mințile cu firi deschise. După ce am consultat câteva zeci, poate sute, de destine ale unor intelectuali, care au fost în Pușcăria de la Salcia, am decis să nu-mi mai pierd vremea scrisului, cât încă mai am puterea minții și a discernământului nealzeihermizat și să mă aștern pe lucru, cu scrierea documentată pe hârtie, cu frânturi de viață senzațională, trăită în supraviețuirea și puterea unor „intelectuali salcioți”, așa cum se autointitulau intelectualii, care au avut neșansa vieții lor, aceea de a fi fost în Închisoarea fizicului, minții și sufletului din Penitenciarul Salcia. Ce-a fost, de fapt, Salcia? Mi-a fost dat să constat prin lectură și dialoguri întâmplătoare sau programate, cu zeci sau poate, sute de deținuți, personalități din diferite domenii, acum la pensie, personaje de cărți, sau recent decedați, la câte cazne și chinuri au fost supuși în Lagărul „Colonia de muncă Ostrov” cu locația Salcia. Acei oameni puternici au fost victimele antipatiei, calomniei, insultei, înscenării, foamei, frigului, ale tuturor mizeriilor detenției și ale bătăilor animalice. Acei eroi ai rezistenței anticomuniste au fost niște oameni nevinovați, care au avut nenorocul alegerii proaste, și nu la timp a apartenenței lor partinice la structura istorică a neamului românesc, într-un timp al unui sistem plin de securism, obscenități, minciuni, trivialități, grotesc. Urmarea pentru traiul lor a fost o lungă și grea suferință, cu vieți irosite, pe veci…! Salcia a fost un loc cu o denumire mlădioasă, dar, în realitate, a fost o închisoare cruntă, croită pentru exterminarea intelectualilor din România. Salcia, sună cam idilic și poetic. Realitatea însă zdrăngăne de lanțuri, colcăie de mizerie și este pe veci în zeghe! Iarna morții nației noastre a existat nu doar în Salcia, ci, așa cum era viața de atunci, una insuportabilă ca peste tot în Gulagul românesc, din perioada 19561964! Când, viața în libertate ți se pare de netrăit, atunci să ne gândim, cu tristețe că, la Salcia, mii de oameni au învins zilnic moartea. Ei au trăit „Iarna morții nației române”, a neputinței și genocidului, care s-au întâmplat, nu doar la Salcia, o colonie de 68

muncă silnică, dintr-o insulă Mare a Brăilei, una neîndiguită, dar criminală, din Arhipelagul gulagului românesc! Pentru tot zbuciumul, durerea și moartea îndurate acolo, de mii de deținuți și în toate închisorile, răzbunarea și ura trebuie să aibă o limită și o rațiune! „Vara libertății noastre, a miilor de deținuți din Salcia, a început în anul 1964 și a luat sfârșit, în lupta cu bolșevicii și cu sistemul, doar în 1989! Din păcate, nici atunci! Pe mulți dintre cei acei deținuți, libertatea i-a prins în cimitire și doar 90% din cei ce au avut parte de teroarea din Penitenciare au avut șansa și bucuria să mai supraviețuiască după Revoluție. Încă de când eram copil, de 10-12 ani, tare mă mai emoționam în fața unor persoane despre care se spunea că au făcut pușcărie politică. Aveam un respect și o mică teamă față de ei, asta datorită filmelor văzute, cam prea multe, pe care le vizionasem la cinematograful de la Căminul Cultural din Baia de Criș, o construcție impunătoare, care fusese proprietatea unui om, ce făcuse, și el, pușcărie și deportare. Poate că, de atunci, am rămas cam prea sensibil și prea repede emoționat, în fața unor oameni și a unor fapte, care au mari izbânzi sau eșecuri răsunătoare. Nu pot ascunde faptul că eu am simpatizat, în toate acțiunile filmelor vizionate, întotdeauna, doar cu evadatul aventuros și doar cu acela care era nevinovat de o crimă, cel fugit din închisori sau, mai nou, cu hoțul de bănci, care fură, dar nu face victime. Sunt plin de contradicții sentimentale și complexe existențiale! Sunt un fricos, cu poleială de erou revoluționar și mă impresionez prea ușor. Stimez însă, exagerat de mult pe cel care face în viață acte serioase de vitejie, față de cel care-și trăiește viața, cum vrea și nu după cum, le vor alții. Sunt totuși, o fire nestatornică, mult prea orgolioasă și conflictuală, pentru că, îi admir și-i iubesc pe oamenii care au trăit în sărăcie și au fapte de curaj, dar am simțământul ăsta, numai pentru cei ce au fost premianții școlilor serioase și cu studii făcute la timp! Am rămas, însă, un leneș, căruia i-a plăcut, congenital, confortul minimal, în care intelectualul trebuie săși trăiască viciul nepedepsit al cititului, poate, și al scrisului. Relatările celor care au trăit refrenul zilnic al vieții de deținut de la Salcia este unul monoton și tăcut ascuns, despre o viață simplă, dar care, are multe suferințe ascunse ale minții și sufletului, pentru mulți intelectuali, care au avut neșansa să ajungă în acest iad existențial. În acest mediu ostil al gândirii și vieții, au existat oameni care nu și-au pierdut mințile, nici BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII după ce și-au salvat miraculos viața. La Salcia au supraviețuit românii în cea mai mare densitate de intelectuali pe o suprafață în detenție. Nenea Iuga îmi povestea amănunțit, în zeci de ore, prin dialoguri filozofice, izvorâte dintr-un mediu elevat al discuțiilor, din orice perioadă a timpului petrecut de el, în barăcile Închisorii Salcia. Când descria locul acela, mediul cazărmii, o colonie de muncă silnică, cu acele saivane locuite de sute de deținuți, poveștile sale erau triste recitaluri ale inteligenței și demnității umane. Atunci devenea meditativ, înlăcrimat și scârbit de viață. Povestea din memoria sa prodigioasă despre modul în care citau toți acei profesori, academicieni, scriitori închiși acolo, din filozofia sceptică a lui Cioran. Alexandru Paleologu și actorul Ion Omescu se întreceau cu Ion D. Sîrbu, în a cita din Cioran, întrun dialog necombătut și neîntrerupt de nimeni. Citatele din Cioran păreau pentru unii colegi din preajmă niște manifestări de nesupunere, prelegeri declamate tacit și restrânse, dar ele erau citate fidel din enigmaticul și scepticul filozof Cioran. Domnul Iuga, cita din gândirea filozofică a lui Cioran și după 10 ani de libertate, ca și când, totul s-ar fi petrecut ieri. Începea serios, recitalul, ca un copil, care și-a învățat bine lecția și în niciun caz ca să mă impresioneze pe mine: „Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau și nu mai pot să fiu om. Căci, ce aș mai putea face în această calitate? Să lucrez la un sistem social și politic sau să nefericesc o fată? Să mai urmăresc inconsecvențele în sistemele de filozofie sau să activez pentru realizarea idealului moral sau pentru realizarea idealului moral sau estetic? Ar fi puțin. Renunț la omenia mea, chiar dacă, pe treptele pe care mă voi urca, voi fi singur, dar absolut singur. Și apoi, nu sunt atât de singur în lumea aceasta, de la care nu mai aștept nimic. Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decât cu lacrimi. Dar, lacrimile mele ar înneca această lume, precum focul meu interior, ar incendia-o”. Și, atunci făcea și el, încă un apel, ca un strigăt de salvare, pe care-l repeta la greul muncii fizice epuizante de pe Dig! „Trebuie să învățăm a muri mai rar. Orice boală e mai sănătoasă decât una care este provocată de o furie ascunsă. Un mare pas înainte a fost făcut în ziua în care oamenii au înțeles că pentru a se chinui unii pe alții, mai eficient, va trebui să se adune împreună, să se organizeze într-o societate”. După reprezentația de o foarte bună memorie, Nenea Iuga râdea în hohote, își aprindea tacticos o țigare, cu ritualul său repetat de mii de ori și mă întreba dacă mai doresc să continue. Analizam, plin de admirație, prin toate citatele sale, mintea sa nealterată de timp. Exclama, apoi, ca la o descoperire: „Daaa, prietene nesalciot! Iată, încă una din înțelepciuni, care mi-a rămas din perioada, când eram lector la Cluj. „Trăind mereu cu frica de a nu mi se întâmpla, ce era mai rău, am încercat în toate situațiile, să le-o iau înainte, aruncându-mă spre nenorocire, cu mult înainte ca ea să apară”. Apoi, își regiza propriul discurs, recitând solemn, cu replica altui savant sau scriitor, prietenul „Senior Desire Sîrbu”, cel din care cita, uzual, BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

tot din Emil Cioran și pe care el îl cunoscuse personal, la Sibiu, prin 1942. „Nimeni n-ar îndrăzni să se privească în oglindă, că o imagine grotească și tragică, în același timp, ar amesteca în contururile fizionomiei pete și dungi de sânge, răni, care nu pot fi închise și șiroaie de lacrimi care pot fi stăpânite. Aș avea o voluptate plină de groază să văd cum izbucnește, în armonia comodă și superficială de fiecare zi, un vulcan de sânge, țâșniri roșii, ca focul și arzătoare ca deznădejdea, că toate rănile ființei noastre s-ar deschide iremediabil pentru a face, din noi, o erupție sângeroasă. Numai atunci am pricepe și am aprecia avantajele singurătății, care ne face suferința atât de multă și de inaccesibilă.” Și acum, să-ți declam eu, lozinca universală a închiderii spiritului, ca la mai toți deținuții Salciei, vorbele mari, purtate din gură în gură de filozof: „Este atât venin, atâta otravă în suferință!” Spre finalul recitalului său și pe despărțirea noastră temporară, spunea mormăit și nemulțumit, ceva despre viața și timpul tinereții sale, sacrificate absurd de sistem: „Nu merită să te sinucizi, deoarece o faci întotdeauna prea târziu!” Asta, este, tot din Cioran, prietene, deși tare mult am meditat-o și eu, din păcate, n-am gândit-o și nici scris-o eu!? Astea toate, „colegus ciberneticus”, sunt doar niște mici confesiuni din tristele mele sinestezii salciopate…! Cred că bietul, Nene Iuga ar fi murit, cu mare ciudă în suflet și încă odată, dacă ar fi aflat, că azi, un candidat la președinția SUA, unul, Donald Trump, un nume de desene animate, că și el, ar fi citat, în campania electorală, din scepticul și marele filozof „francez” – Cioran. Și, care, a mai ajuns, incredibil, și Președintele SUA. Totuși, cu mintea sa sprintenă și gândirea calculată, a lui Nea Ion, nu a lui Donald Rățoiul, Doamne, cât s-ar fi bucurat, să mai trăiască vremurile astea de libertate și democrație!? Apogeul prelegerilor sale erau întrerupte, cu citate din prietenul său de la Cluj, scriitorul complex, Ion D. Sîrbu, un prozator socialist, care se trăgea, ca și el, dintr-o familie de minier. Din suferințele destăinuite ale lui „Gary”, cum îi zicea, amical, Nenea Iuga, acesta reproducea fidel mult, din opera, încă nescrisă, a acelui spirit captiv, din acel atlet al mizeriei penitenciarelor, un om cu o capacitate intelectuală imensă, cu un eroism moral, cu o mare operă de existență și cu o forță fizică, unică. Omul acela, cu un apetit de scris rar întâlnit, „a trebuit însă să tacă prea multă vreme, scriind cu demnitate și talent”. Pentru că a scris multe piese de teatru, acesta având mereu o tristețe deghizată, sub aerul unei bufonerii sociale. Starea asta a avut-o pentru toate perioadele vieții sale aventuroase și plină de greșeli, care i-au adus mulți ani de detenție nemeritată. Și asta într-o perioadă, când el nu cerea, decât ceva simplu, argumentând-o cu umor, că el vrea drepturi egale cu: ungurii, evreii, oltenii, când de fapt, el, în acea perioadă tulbure și boșevizată, cerea ironic, drepturi egale în țara sa, cu sovieticii, pe care nu i-a suferit, nicio clipă. Nea Ion susținea că I. D. Sîrbu este cel mai important reprezentat al literaturii de morală socială și filozofică, 69

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII operă pe care a scris-o cu un curaj unic și consecvență, până la moarte. În orice împrejurare sau loc de detenție, el a fost un om generos și întotdeauna se simțea obligat, ca să-și pună masca râsului pentru cei care erau mai triști și mai slabi decât el. Ion D. Sîrbu, la Salcia, nu a avut nici un moment de cădere, că el parcă-și aduna cărțile viitoare de scris în memorie. Era un inteligent și un spiritual, o stâncă, chiar în plină criză de umor socialist. Încă din perioada, când era și student și ostaș român pe frontul împotriva sovieticilor sau al nemților. A simțit permanent duplicitatea vieții românilor, lipsa de libertatea a spiritului și că, de mult, nedreptatea a luat locul valorii, că mediocritatea și minciuna au învins. Scrisul său a fost condamnat de înstatorniciții sovietici ai țării noastre, care au simțit abilitatea și diferența dintre atitudinea sa din scris, față de una morală și cea naționalistă, în opoziție cu cea marxistă, năzuită pentru categoria sa socială, în care, se crezuse. Acesta doar rostea și scria pe ascuns despre procesul național de uitare a trecutului rușinos și al viitorului groaznic al României. „Pe unii îi caută întâmplările spre a-i neliniști, pe mine m-au uitat. " El nu a acceptat niciodată duplicitatea, nici de frica lui Dumnezeu ! Se considera un ciob din întregul spart, care conținea ființe biciuite, crucificate și îngropate de vii. Actorul Ion Omescu i-a fost un foarte bun prieten și confident fidel de artă teatrală. Poate, cel mai bun! Asta pentru că ei erau cam de aceeaşi vârstă și aveau multe afinități culturale comune. La Salcia, Omescu stătuse 7 ani, din cei 12 pe care-i făcuse, el, fiind condamnat, inițial, pentru dorința nereușită de trecere a frontierei. Cine mai știe motivul detenției? Puteai fi repede etichetat, ca legionar, dacă erai un bun patriot intelectual. Viața lui Omescu este încă o lecție de demnitate, patriotism și speranță pentru tot neamul românesc. Ion Omescu s-a născut în anul 1925, la Arad, unde a fost un precoce talent actoricesc, care se va afirma acasă, la Arad, dar și la Cluj și București. După 1949, văzând că nu mai este de trăit în România lui… Stalin, încearcă să fugă din țară, spre Franța. Știa perfect franceza, germana și engleza. Eșuează într-o tentativă nepregătită bine de trecerea frontierei și este băgat, pe rând, prin toate pușcăriile comuniste. La Salcia, era poate cel mai vechi client, unde slăbise enorm, se îmbolnăvise de febră tifoidă, dizenterie și de toate bolile detenției din mizerie. Nimic nu l-a făcut, însă, să-și piardă umorul și calitățile de mare actor. Se cunoscuse bine, dinainte, cu I. D. Sîrbu. Erau prieteni și colaboratori de teatru, unul era scriitorul pieselor, altul actorul genial universal. Din păcate, acolo, nu era locul și timpul pentru comediile și ironiile lor la adresa României din acele timpuri. Amândoi au ajuns în închisorile spiritului și intelectului progresist și democrat. Soarta i-a purtat și reunit în tot felul de locuri de libertate și de cultură teatrală din România anilor 1940-1949. Fuseseră prieteni, confidenți, ardeau de 70

spirit și erau doldora de carte. Știau limbi străine, cunoscuseră și se informaseră din cultura lumii, citeau, scriau și creau teatru. În timpul liber, erau doi actoriclowni inteligenți, poligloți, talentați și cu un umor irezistibil. Istoririsirile lor, în special cele petrecute prin cârciumile din Cluj, București, Sibiu, care erau savurate de toți cei care le reascultau poveștile umoristice, unele incredibile petrecute între ei în libertatea trecută a teatrului. Nenea Iuga mi le repovestea, din re-re-povestirile lor, toate întâmplările și anecdotele lor, care se desfășurau în puținele dumineci libere sau în serile și nopțile de Crăciun sau Paști. Toate se întâmplau, însă, doar după anul 1961, când parcă, mai slăbise lanțul mizeriei și batjocurei din Pușcărie. În duhoarea barăcilor de la Salcia aveau loc, chiar atunci, reprezentări autentice, de mare actor, ale lui „Maître Corbeau Omescu”, care, după ce-și punea pe spatele gîrbov și costeliv, o saltea de iută, pe trupul său firav, se așeza la etajul trei al paturilor, ca pe un tron ipotetic a lui Hamlet, și făcea dovada unui talent și al unui umor nemăsurat. Scena aceea, trebuie să ți-o relatez, îmi zicea, cu toate amănuntele hazlii. Omescu era, uneori într-o transă actoricească și atunci declama ca un preot budist: „ - A fi? - Corul robilor și intelectualilor mormăiau… turnător!? - Sau a nu fi? - Comunist! Scrâjneau din dinți, pronunțând toți deținuții cuvântul acela împovărat, în silă și ură ! - Să dormi? Rostea meditativ, ca un Hamlet, actorul Ion Omescu ! - Ba, să muncești, bă, banditule, la Dig, dacă vrei să mănânci, că o meserie n-ai, futu-ți paștile mă-tii, dar gărgăuni și vorbe contra statului ai, cât încape, bă, cap sec de filozof!? completa Sîrbu, clar și tare. - Să mori? Spunea tăcut și sfâșiat teatral de durere și obosit, ca o replică finală, Omescu! - Ba, să moară mă-ta și comunismul mamii voastre de lepre, bolșevici și ucigași! Completa asta, cu mare curaj, studentul geolog, Puiu Bălan! - E, ceva putred în Danemarca! Scotea discret, încă o replică hamletiană, Măria sa, Actorul OM! - Ba, nu este ceva puturos, și mult mai…mult, ca în Roma… adăuga, cu frică, Conu Alecu!” Când asistența rămânea, doar una verificată, și cam din acelaşi profil, cu revoluționari anticomuniști, atunci actorul dădea drumul talentului și memoriei sale prodigioase. Tot din personajul său preferat, Hamlet al Danemarcei care, în interpretarea sa, era un Hamlet al României, în dialogul cu publicul său ales, și continua să recite, cu fidelitate replicile: „ - Hamlet-Omescu: Vă-ntreb de-aceea, mai în amănunt, ce rău făcurăți, buni prieteni, soartei, deați fost trimiși aicea, la-nchisoare? - Guildenstern-IDS: De ce, închisoare? Săreau revoltați, cunoscătorii intelectuali din public ai piesei. - Hamlet-Omescu: Fiindcă Danemarca-i o închisoare! BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII - Guildenstern-IDS: Atuncea, lumea-ntreagă e la fel! - Daaa, striga grupul de coriști intelectuali! Peste…tooot! - Hamlet-Omescu: De-a binelea, cu multe temniți, carcere și beciuri, din toate, cea mai rea fiind Danemarca?! - La replica aceea așteptată, ca o mare ironie finală, toți strigau, un, mare urlet, cu: NUUU!, ca un MUUU…!” Marele actor trecea repede peste acele versuri dure și provocatoare, încheindu-și replica cu vestitul monolog al regelui, din Dane...marca Omescu, așa cum le altoia el, ilar: „Mai mult e-n sine cugetul să-ndure, Săgețile și praștiile soartei Sau, mări de suferințe înfruntând, Să curme totul scurt? Să mori, să dormi, Nimic mai mult. Iar printr-un somn să-nchei Dureri și mii de lovituri firești.” Râdea toată asistența, adunată ca la bâlci, în imensul grajd mizer, plin de cultură și cu oameni talentați, niște intelectuali care fuseseră aruncați acolo, tocmai că iubeau și stimau o astfel de cultură, neînțeleasă de regim. Nu era locul și momentul glumelor, dar viața își cerea drepturile. Cu orice grav risc de a fi denunțați de către turnătorii infiltrați. După astfel de reprezentații, toți deținuții se gândeau la cei dragi, rămași acasă, la irosirea vieții întrun asemenea loc. Nenea Ion, parcă se desprindea atemporal din aceea masă de cultură și educație, spunând, ca pentru sine, „că ne împăcăm rar cu trecutul, iar timpul prezent nu există, îl raportăm mereu la viitorul îndepărtat sau la ziua de mâine, doar la cel care contează. Rar acceptăm, și poate niciunul și niciodată, că acele clipe nu vor mai exista pentru noi, iar existența noastră va fi iluzorie. Trăim un vis filozofic și amalgamat, când, rar atingem momente și senzații sinestezice transcendentale”. Bădia Ion cobora pe pământ și zicea, trist și nostalgic, despre câțiva dintre colegi, despre care tocmai povestise, că mai toți erau trecuți, atunci, bine de vârsta de 30 de ani. Apoi, schimba repede registrul monologului, hotărât de data aceea, glumind amenințător, „că acuma, el vrea să mă facă să râd, până mă voi căca pe mine, spera el, dar, nu ca ei, atunci, ca acei salcioți bolnavi de dizenterie, aflați în Colonia de la Stoenești…I-auzi una, i-auzi două,… ascultă, te rog, din dialogul teatral, unic, dintre Sîrbu și Omescu”, relatat aproximativ de mine, din poveștile care ne mai îndulceau zilele și viața și care se desfășurau mai rar, când viața noastră era la limită, iar cei doi bătrâni oameni de cultură simțeau nevoia asta, ca să-și dea drumul talentului, ironiilor și creațiile lor. Dorința de depănare a trecutului, la Nenea Ion, se întâmpla rar și nu cu oricine. Noi doi aveam privilegiul și obligația, la termen, în așteptarea lungă a lucrărilor informatice de la calculatorul din Hunedoara. Ș-atunci, ce face, chiar și intelectualul român, ca săBANCHETUL, 43-44-45 / 2019

și arate prietenia companiei și să-și povestească viața, dacă nu, unde,… decât la birt? Pe lângă centrul vechi din Hunedoara Siderurgică, prin toamna anului 1983, erau vreo 4-5 birturi ordinare și o grădină de vară sumbră, urât mirositoare. Ca să mănânci ceva în orașul eminamente muncitoresc sau să bei o bere, pe acele timpuri de criză și în orice anotimp, totul devenea o aventură urbană, greu de descris celor ce nu au trăit acele vremi lipsite de alimente, benzină, băutură, viață etc. Plecam agale și calmi de la Centrul de Calcul spre un loc, unde puteam să mâncăm niște mici și să bem o bere-zece-rece. Indiferent, dacă birtul se numea: Pufoaica găurită, La Șamu, Cocsaru, Oțelaru, Broasca verde, CFR-istul, La gară, OM-eul etc, toate localurile erau la fel de mizere, cu o atmosferă aspră, muncitorească. După multe clipe de așteptare, pentru a fi serviți, și ca să se adune și să se spele cele 19 halbe din sală, chelnerițele aduceau doar ca o mică garanție bănească, halbele, acelea, ca să nu pleci cu ele acasă. După o vreme, la masa noastră venea câte-o ospătăriță plictisită, care îți aducea, după un alt lung timp, două halbe, cu un conținut apătos și mult sub semn. Comanda noastră, de 6 mici cu muștar, cu câte o pâine tare și lunguiață, mai avea să aștepte, ca să se facă focul la grătar. Mai ceream repede, bere, de cum venea alt cerber de barman sau ospătar, asta o făceam de frica lozincii, „bere nu mai este…nici mici, iar dacă vreți, vin sau tării, astea e, numai cu mâncare! Ce, mâncare? Creveți sau Ghiveci oltenesc?!” După atâta stat la taclale eram calmi și după o ospătare abundentă, poate și de la băutul… excesiv de bere, în căldura aceea a verii, se făcea timpul, să mergem la Budă. Ne deplasam alternativ cu Nea Ion, ca să nu creadă ospătarii, că noi am evadat, neplătiți. La WC, mergeam orientativ, după mirosul pestilențial și roiul de muște mari verzi-albastre, care ni se așezaseră înainte și pe micii noștri. Mirosul de urină se simțea accentuat, deci eram aproape de ușurare, pe zidul de mozaic de pe care curgea apa printr-o țeavă spartă și ruginită, într-un canal din același material sau beton, într-un alt canal subteran, care colcăia de supraplin. Ne liniștim totuși, că exista lângă cabina pictată cu rahat, o chiuvetă, cu un robinet blocat pe deschis economic, iar de șters pe mâini, nici vorbă, doar ai batistă, bre mușteriu…!? La masa îmbelșugată și după alternanța noastră, ilar verbală de la toiletta muncitorească, priveam spre mesele din jur, la fețele brutale și triste, la clienții, care brusc se îmbătau mortal și se legănau spre ieșire, la limbajul suburban, la promiscuitatea localului, pe care, noi, nu trebuia să-l părăsim în multe ore de așteptare. Unde să te duci? Căci spre ora 10, seara se închideau toate birturile, iar nouă ni se livrau lucrări și noaptea, după cum funcționau calculatoarele. Companionul meu, cel plăcut, dorit și amuzant, avea însă bune momente și lungi de relaxare, iar în toată mizeria aceea, el parcă se simțea confortabil. Trăise el, alte mizerii, și nu în libertatea siderurgică! Fuma, zâmbea reținut, povestea analizând presa de pe 71

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII masă, iar după ce venea de la WC, avea niște tresăriri de memorie, care-l făceau simpatic, plin de umor și inedit. Atunci, derula secvențe din viață de la Salcia, toate desprinse din dialogurile celebrilor oameni de teatru Omescu și Sîrbu. „E bine, e bine, e foarte bine!”, cânta o strulimbatică de cântăreață, cam tare și nepotrivit la situația noastră, la radioul dat la maxim, și care ne făcea discuția aproape imposibilă. Nea Ion aprecia însă viața de atunci, comparativ cu cea de la Salcia, „când aveam diaree și fugeam cu pantaloni pe vine, prin lan, pentru a ajunge în șirul ordonat „de ia…pe cinci”, sau când hârdăul dintr-o încăpere din saivan era la supraplin, cu miros și muște, ca un roi albastru mare cât albinele.” Nu voia, nicio clipă, să părăsească tematica micționării imperioase și a rememorării traiului său în mizerie. Aveau, însă, să urmeze alte subiecte, mult mai ilare. Mirosul de uree, care venea constant dinspre canal, în valuri pestilențiale, se amesteca, în mod nefericit, cu fumul de la grătarul cu mici, aflat în apropiere. Niște șobolani, mari ca pisicii, se plimbau liniștiți pe lângă gard. Și-a reamintit de scena cu șobolanii, când deținuții au fost cu toții „repatriați” la Salcia, după câteva luni de lucru la recoltări, pe la Luciu Giurgeni, când în patul părăsit a lui Sîrbu își făcuseră cuibul o familie de șobolani, care fătaseră câțiva zeci de șobolănași mici. Erau scârboși, dar Sîrbu cel curajos, i-a alungat cu duritate, zicându-le: „Nici aici nu am voie să exist, băi, animalelor!?” Momentele acelea „epocale”, de ușurare omenească, erau presărate cu amintiri din viața de la Salcia cea mlădioasă și neuitată, teatral umoristică și animalică, cu viața trăită de Nea Ion, alături de ceilalți doi Ioni pozitivi – Sîrbu și Omescu. Bancurile, scheciurile, dialogurile, recitalurile lor erau unice și umoristice, peste măsură, contrastând adânc cu situația din Colonia de muncă silnică. Povestea cu amănunte despre atmosfera aceea, cu puțină destindere, la care participa, arar, și Alecu Paleologu, care mai colora momentele lor, cu aprecieri și citate din lumea literară și din istoria greacă și romană. Citatele sale erau cu multă ironie la sistem și la viața lor mizeră, la care Conu Alecu a rezistat tare greu, chiar a abandonat tăria de caracter, pentru a scăpa de acel calvar existențial. El nu va putea rezista, vieții aceleia de animal, pentru că el trăise în puf și cu servitori la conac, întro viață intelectuală rasată, venită dintr-o familie de burghezo-moșieri bogați. El făcuse studiile la Paris și Berlin. A cedat, în final, și a recunoscut rușinat, că el nu mai poate suporta și va face orice, ca să scape de acolo. A făcut-o și Radu Gyr, doar, când nu i-a mai rezistat fizicul. Erau grav bolnavi, amândoi, și pe moarte. Omescu era actorul și scenaristul spectacolelor salciote, ad-hoc. Sîrbu era regizorul și partenerul improvizat. Uneori era sufleurul, care dicta autoritar: „Spune-o și pe aia, Omulețule, bagă și un Hamlet, recită din Esenin, spune și una de pahar din colegul de «Hotel Ritz», Păstorel…! Dialogul lor, profund și ele72

vat a divagat intelectual spre a se alinta reciproc, despre plăcerile vieții, unde IDS se lamenta, că el nu mai are timp de citit și nici cu scrisul nu mai este atât de harnic. Cita nostalgic din Lucian Blaga sau își amintea de escapadele sau bețiile făcute cu prietenul sculptor Romul Ladea. Se scuza filozofic, de ce bea: „Beau ca să pot ierta; beau ca să pot cere iertare. Beau ca să pot iubi; beau ca să pot spune te iubesc. Beau ca să suport mai ușor că nu sunt iubit și ca să am la îndemână un motiv că nu sunt iubit. Beau ca să înțeleg, să fiu înțeles. Beau ca să ascund și să dezvălui o taină și mai beau și pentru că uneori seara mi-e frică și nu am curajul de a recunoaște și de a suporta frica. Și apoi, dracu știe cum, sunt mereu la început, și totuși mereu am sentimentul că totul s-a sfârșit.” Spunea, cu bucuria pe chip, când venise din război și citea la Biblioteca Universității, sute de pagini pe zi, cu o plăcere carnală. Răsufla ușurat, spunând că nu poate trăi fără să citească ceva nou, în fiecare zi. Tot el conchidea diademic, „iar ca să nu-mi scriu gândurile în fiece zi, îmi este imposibil Maestre!?” Actorul a comentat oftând: „Ei, pui de miner, care ești, să știi că se poate trăi și fără citit, și fără teatru, și fără scris, dar nu la fel de adevărat, unic și înălțător!?” „Trist este că viața noastră ne este risipită și dictată de alții, iar noi ne trăim suferințele minții în singurătate. Încercăm să facem prin scris sau teatru și să ne întrupăm în personajele noastre, ceea ce viața ne-a luat sau n-am fost puternici, ca să triumfăm. Ce e minunat, în meseriile noastre dragă OMCUMINTE este că avem o libertate a gândurilor și existenței noastre, pe care nimeni nu ne-o poate lua. Regret rar că am băut uneori exagerat și am luat beția ca un anestezic, uitând că ea este forma sa cea mai nevinovată a lașității și forma cea mai lașă a curajului.” IDS cunoștea bine ungurii, cu care avea lungi polemici și discuții la chefuri programate sau nu. Când nu vrea să spună din anecdotica lui, cita din Blaga sau Ladea amuzat: „Timp de 800 de ani, ungurii, frații noștri întru… peisaj nu s-au așezat cu noi la masă. Dacă se așezau, absolut sigur ne maghiarizam. Fiindcă modul lor de a chefui e irezistibil… și mai cred că, din cauza vinului mult și a însingurării ardelenii au creat reflexivul unor verbe ca – eu mă gândesc, eu mă râd, eu mă joc, eu mă plâng… Ș-apoi s-o rostim filozofic măi Omulețule: ce Paștile mamii lor de huni, că nu le cer voie… Grecii îndoiau vinul cu apă și făceau filozofie, noi îndoim viața cu alcool, probabil spre a substitui filozofia. Iar parșivul de romancier rusnac, mai bețiv ca mine – Gorki, crede că beția este moarte în monedă măruntă.” Cita din glumele serioase și patriotice a lui Blaga, dar din cele puse pe seama lui Goga, care, la Paris, după un lung chef se pilise și a trântit cu căciula de parchet, apoi a strigat tare: „Nu mai pot, mi-e dor de țară!” La care Blaga, ambasadorul de Portugalia, i-a spus rapid – „Și cine te împiedică să te întorci?”. Goga care era tare spontan, la beție, deși el bea rar, dar strașnic – „Nu înțelegi? Țara o pot avea oricând. Pe când dorul de țară?” Mai pot derula niște amintiri vesele, cu beutori sau BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII unele triste de viață, dar nu mai e timp – „Uriașule” și ne-așteaptă în cimitir atâția prieteni învățați și iubiți, în pământ. - Voicule, revenea Nenea Iuga, ca un scenarist de film, asta trebuie să-ți-o povestesc tematic, și încă câteva din amintirile mele, cu ei și despre ei! Ei, află, tinere prieten, că această secvență s-a desfășurat real în lagăr, într-o duminică seara, și este înnodată de poveștile umoristice anterioare a celor doi oameni de teatru și e înlănțuită de mersul nostru comparativ, la pișuarul mizer și cu amintiri din WC-urile Salciei! Poate este broșată și pe ultima noastră acțiune, când noi doi am ajuns, simultan, la buda din acest pișuar infect, dar, care face parte integrantă din comunismul înfloritor. „Ai văzut ce frumos m-am adaptat? Oricum, ăsta este un cristal de dependință urinară, față de hârdăul supraplin aflat în fiecare din halele ruginite, de pe „Gironde”. Încerc să redau, cu fidelitate, dialogul acela, cu povestea cea comică, repovestită, cea dintre Omescu și Sîrbu. Iată-o: „Dragii mei prieteni și companioni de hotel, cu 3 stele, deci, aici nu este o colonie parfumată de muncă silnică, că astăzi eu vă invit să ascultați spectacolul dat de un neom, Omescu și cu scenaristul-„Desirul Sîrbu”, auzi ce nume i-a dat minerul de tat-su, fiului risipitor și intelectual, nu ca unui profesor, cum l-a diriguit el, dar domnia sa este încă viu, prezent aci, de față, în Prezidiu Salcia!? Mai vreau să precizez că acest bandit, de Sîrbu, este un român, deși, după nume, este un sârb, cu barda plină de sânge, e, de-a lui Tito!” „Prietenii mei albi, păziți de aracii roșii, azi, vă vom da o reprezentație, cu Hamlet în mizerie, un rege, totuși, poate un împărat chiar al Imperiului „Hominis Sovieticus”, de peste lume. Dar, înainte, să vă povestesc, ce-am mai pățit noi doi, la Cluj, în buda unui local, la fel de mizer, cu motorină pe podele și într-o budă ordinară, din fundul curții aproape de râul Someș. Trebuie să vă înfățișez, oniric, tot decorul mirific. Să vă descriu, acum, localul acela întunecat, dar bine dotat, cu vin bun, țuică de Sălaj și Bere de Bragadiru, cu mititei și carne de porc și vacă, la grătar. Avusesem un spectacol, în Teatrul din Cluj sau poate o repetiție, la o piesă franceză. Am plecat împreună, noi, doi Ioni negativi, împreună cu două colege actrițe, care, după ce au văzut intențiile noastre bahice nelimitate și asexuate, ne-au abandonat brusc, pentru un motiv ingrat, inventat, dar și unul serios, că ele erau cam măritate și aveau copii de crescut. Au râs copios pe seama uneia, o damă blondă, bună, dar trecută prin săbii și care era căsătorită, a 5-a oară, cu un activist sau un securist de la cultura socialistă…, în vigoare! După ce a băut zdravăn, ca la un foc automat, Omescu i-a zis-o pe șleau, uneia din „Doamne”, că el și-ar băga păsărica nevinovată și austeră în Natalița, dar nu poate, „că îl prinde Domn Organul și, îl bagă la Gherlă!” Au băut ei, așe, ore în șir, au mai și mâncat, au schimbat băuturile și birturile. Până dimineața. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Povesteau elevat, doar despre cărțile citite, despre teatrul din lume și din activitatea lor. Erau într-o frenezie existențială și în niște momente apocaliptice, de înaltă cultură, erudiție și beție. Pe înserate, însă, mergeau tot mai des la buda empirică din „Birtul lui Șoany”, din curtea cu pomi, iarbă, butoaie și fierotănii aruncate. Ca să ajungă la pișuar, era o adevărată hartă urât mirositoare. Dar, era ușor de găsit pentru cei ce mai aveau mirosul fin, ca ei. Ultima comandă a lui Omescu era una serioasă, de încă un butoi cu vin! Au râs amândoi, copios, și-au exersat memoria și apoi atletul mizeriei, scriitorul și actorul sălbatic și însetat - IDS recita ore înșir din cei mai mari scriitori și mari poeți ai lumii. Au ieșit de la masa din grădină, cea aflată lângă un gard, unde erau niște afișe puse, pentru alegeri, și pe care se scrisese, cu var proaspăt vopsit niște lozinci comuniste. O ploaie de vară i-a băgat însă, înapoi în cârciumă, pe dușumeaua rău mirositoare. Ca la un semnal, amândoi s-au ridicat de la masă, scuzându-se ilar, că, ei…, iar vor, pleca „tugedoău” la pișuar. Au hotărât, să o facă, ca într-un șir sau ca la un joc de doi, când se vor ține de păsărici și la pișuarul primitiv. Omescu era slab și se legăna ca salcia, că abia își găsise aparatul de făcut pipi. Se scuza sistematic, că nu-l mai găsea, din cauza micimii sale microscopice. „Unde dracu este, că nu-i, nici afară, nici înăuntru? Râdea cu lacrimi, iar Sîrbu dăduse, frenetic drumul jetului satisfăcut ca dintr-o arteziană izvorâtă dintr-un mădular aflat în erecție nepotrivită, ca loc și cu o mărime cabalină…!” Omescu îl privea admirativ, apoi simultan, se privesc reciproc, fiecare cu pleoapa, la organul în micțiune al celuilalt. Râdeau… cu lacrimi și sughițuri! Amândoi se mirau, ca bețivii derutați, ca și cum vor să-și spună ceva, reciproc atenționar, cum că fiecare observă ceva bizar, la unul despre, cea ce văzuse el bine, la celălalt...! Sîrbu îi întreabă curios pe I.OM, cum și de ce, face el pipi, în 4 jeturi? Omescu simultan reacționează, cu o întrebare cheie, indignată, că a observat el, cu „Siguranță”, că Domnul Desire are înscris ceva bizar pe mădularul său, de forma indescifrabilă și creață, cam așa: A…dam? Sprijiniți de peretele umed al pișuarului, legănându-se abundent și dizgrațios, au completat verbal misterul inscripției tatuate, că erau morți de beți, dar lămuriți, după, și despre discuția lor, una super filozofică, nu fiziologică…nuuu, ci așa, una, ca pentru fiecare oștean bețivan, și atunci au concluzionat dialectic: - La mine, nu-i de la vreo boală, băi, Maestre de scene, ci de la nasturele ăsta, pe care n-am apucat săl deschid! Dar, la tine, ce-i cu lozinca aia anticomunistă, scrisă pe tulipan? - Apăi, măi hamletule, măi omulețule cu talent, dibăcie, umor și cu păsărica mică și vioaie, află, măi băiete talentat, că pe tuberculul meu scria, cândva, în tinerețea mea revoluționară și în puterea mea scriitoricească leninisto-socialistă, cea de mare speranță și viitor om de mare cultură al comunismului înfloritor… Amsterdam! O.K? Sughițând, au mai mormâit ceva, tulburați, nervoși și amețiți, apoi au reizbucnit, 73

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII demențial, în hohote de râs teatral, întrebând nevinovați și avizi de o cunoaștere, dar, Eva, unde-i? Au mai chibzuit ei, câteva clipe, și asupra alegerii de folosință a mâinilor. Erau nedumeriți, dacă în procesul micționării, trebuie să se ajute, de mâna dreaptă sau de cea stângă, ba că, li s-au micșorat mâinile? Omescu, care a fost mereu de partea extremei drepte legionare, l-a contrat dur pe prietenul Sîrbu, care era de esență socialistă, spunându-i un citat din Țuțea: „Bădie Ioane, cu stânga nu poți să-ți faci, nici cruce, decum să conduci o țară!” La care, Dezideriu a reacționat dialectic și istoric: „Mititelule, nu putem fugi de ceea ce suntem, nici în mormânt… Viața este ca o pradă, dacă nu o prinzi bine și la timp, te înghite ea pe tine!” În ultimile luni de detenție de la Salcia, cei doi oameni de teatru vorbeau mult despre teatrul universal, despre irosirea lor, pe digul faraonic din Salcia cea poetică și mlădioasă, declarându-și prietenie veșnică. IDS a rostit atunci, o frază celebră: „Pe noi, Micuțule Gigant al actoriei, ne-a apropiat, sub Salcia pletoasă, o mare demnitate existențială, că noi doi, deși suntem oameni de teatru, n-am plâns și n-am râs, niciodată, la comandă!” S-au pupat, ca nelegiuiții impostori, când părăseau așezământul ușurării și convesației lor – „patologice, filozofice și profund fiziologice”. Într-un târziu, după ore lungi și grele de dezbateri literare, ospătarul i-a dat, nervos, afară, cu îndemnul comunist: „Mai mergeți în paștile mamii voastre, de bandiți bețivi ordinari, acasă, măăi, că… că, ca, mâine vin alegerile și vă prind Dracului pe drumuri, beți și nehotărâți, cu cine să votați!? Vedeți, bă telectualilor, că pe gardul cârciumii mele sunt indicații clare pentru vot! Pe lozinca aceia amândoi aveau s-o mai privească, încă odată, cam gânditori și derutați mai târziu, pe întuneric! Nu, o știau!? Ba, da, și o mai și înțelegeau! În aerul plăcut din afara birtului, cu curte, cei doi cântau și se țineau de umeri, ca brazii contra „vântului în turbare”. Se mișcau oare, gardurile sau Luna!? Erau pulbere, amândoi. Pe gardul lung și înalt al cârciumei, unde erau ditamai lozincile scrise cu var proaspăt, cu invitație la vot, așa cum, le precizase Badea Cîrciumaru, era un scris muncitoresc, cu „Votați cu Soarele” și mai încolo, mai era, și un „Trăiască PCR…!”, și ceva lung și prost-scris, despre prietenia cu Stalin și cu un oarece, Sovrom. Mai la capăt, ceva, cam șters și nevăzut bine… ! Amândoi au decis, hotărâți, supărați, dar la unison și adânc „intelectual”, să mai tragă un pârț puturos înspre înscrisurile acelea, și apoi „Deziderium” i-a făcut plăcerea omenească lui Omescu, să se mai pișe o dată, în „Soare” strigând victorios, i-am votat și p-ăștia…! Apoi i-a strigat lui Mitică, „bă, sulă mică, Țăndărică, mai lăcrimează și tu, câțiva stropi, pe opera mea de căpătâi, Sovrom…

74

vin cărbune, rusufurătot… din România noastră! Ce să faci, noi ne conformăm lozincii muncitorești „Beți… să plecăm…la vot!” Omescu a conchis, cu acel ultim îndemn divin, spunând candid că, că… comportamentul lor va fi drastic criticat mâine, în ședința de Partid al Teatrului, cu tovarășul Gradu! Ioane, azi ești terminat, lasă-ți și fecalele tale muncitorești, pe lângă gardul cel cu îndemnul solemn,… te rog! Poți? „Ionopot!” Celor doi oameni de artă le-a fost dat să trăiască împreună, puțin și în libertate, cu multe seri de vis și faimă teatrală, bucurie, cu umor inteligent, dar le-a fost dat să conviețuiască și pe tărâmul suferinței realității incredibile de la Salcia, prea mulți ani. Povesteau despre întâmplările hazlii de la bibliotecă salciotă, după ce erau obligați, și ei chiar citeau ironic și comentau, ziarele comuniste, tip «Scânteia, din Biblioteca lui „Popa Parpalac”», securistul mizer și turnător. În izolarea saivanelor acelea, când făceau orice, ca viața, să nu le fie, doar calvar grotesc, și ei aveau timp de glume și de roluri ilare, în comparație cu existența lor imposibilă. Parodiile petrecute dintre Hamlet-Omescu, dialogând teatral, cu genialitatea replicilor lui „Gary-Desire-Păcală”, pe vremea, când se aflau într-o „mizerie salciotă”, se vor mai întâmpla multe și pe scena reală petrecută pe «Digul Boa Parpalac sau la Infirmerie sau la Saivanul Ritz…»! Viața culturală, inteligența și vorbele lor de duh, nu puteau fi nici oprite și nici ucise. Iar amintirile unice, unele demne de un teatru absurd, regizate și interpretate de ei, au mai atenuat din greutățile vieții de deținut. Și, ele trebuie povestite! Domnul Iuga parcă s-a trezit, ca dintr-un vis urât, când noaptea s-a lăsat peste noi, iar el încă povestea, din monologul său, din comedia tragică a dialogului actorilor. A încheiat discuția, cu o remarcă resemnată: „Nu uit, nici o zi din viața trăită în fericirea libertății. N-am să uit, nici pe cele urâte, acele foarte grele perioade, de suferințe ascunse, când am înțeles, că viețile noastre sunt irosite, dar care m-au întărit, ca pe o stâncă și m-au învățat să trăiesc, cu orice preț, chiar și în acele momente, care mi-au dat experiență și forță ca să rezist. Ele m-au făcut să supraviețuiesc, și după 1964. Probabil că fericirea și zilele frumoase, pe care le trăiesc azi, în această semilibertate de uitare a criminalilor, și a motivului închiderii fizicului și minții noastre, a miilor de români nevinovați, va fi pentru mulți colegi de suferință, nedrept de scurtă. Dar merită să mai trăiești, măcar câte-o clipă de tinerețe, de extaz, de iubire, fericire, amuzament, uitare și biruință. Viața e scurtă, chiar și în libertate. Iar, „cine-i viu... să râdă”!

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

MAX BĂNUȘ și ION D. SÎRBU Max Bănuș (n.26.03.1926, Buc. – 06.02.2008, Buc.), jurnalist în perioada 1948-1958, a fost arestat în 1958 și condamnat la opt ani închisoare. Eliberat după patru ani, de către o organizație americană de binefacere, a lucrat ca jurnalist în Statele Unite ale Americii. Din 1966, ca redactor la Radio Europa Liberă, realizator al cunoscutului program Tinerama. Din 1983, publică revista de comunicație On Air, promovând dezvoltarea relațiilor cu țările din Europa de Est; a fost premiată cu medalia de aur la Festivalul publicațiilor de radio-comunicație. După 1989, pentru o scurtă perioadă, revine în țară și înființează publicația Tinerama cu editura cu același nume, unde își publică romanul Cei care mau ucis (Buc., 1991).Încetează din viață, în urma unui stop cardiac, la 6 febr. 2008, în București și este înmormântat la cimitirul evreiesc “Filantropia”. În închisoare s-a întâlnit cu Ion D. Sîrbu. Pentru o mai bună cunoaștere a cumplitei tăceri și a personalității lui Ion D. Sîrbu, redăm capitolele 31 și 36, Profesorul Sîrbu și „Hai, că o să închid ochii!” (Dumitru Velea).

31. Profesorul Sîrbu Munca merge ceva mai bine. Așa zic gardienii. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Așa zice comandantul. Probabil că așa o fi. De aceea, ni s-a aprobat să ne odihnim toată duminica. Până acum aveam pauză numai duminica după-amiază. Am lucrat și în ziua de Anul Nou. Îmi cos ciorapii și diversele găuri din haine. Mii de șoareci mici cât o jucărie roiesc în jurul nostru. Ne rod saltelele, păturile, hainele. Sper ca frigul să-i izgonească. Căutăm pe drum pisici. Am adus și eu una în lagăr. Stă și miaună la mine când îmi mănânc bucata de mămăligă. Se linge pe mustăți. Pare înfometată. La șoareci se uită cu indiferență. Ce fel de pisică o fi asta, Doamne? Câțiva organizează pentru duminică după-amiază conferințe. Stăm între paturi și șușotim, fiindcă ni s-a atras atenția că nu avem voie să ținem discuții colective. Noi le ținem însă, în special datorită scriitorului Sîrbu, Dezideriu Sîrbu. Autor de piese de teatru, cronicar literar, Ion Dezideriu Sîrbu este și profesor de filozofie. Piesa lui Cățelul a reprezentat un spectacol de mare succes la Teatrul Tineretului din București. Tema piesei era o aluzie prea transparentă. Cică fiecare dulău are pe lângă el un cățel care se gudură și latră plin de admirație. Și atunci concluzia este că în ogradă nu se poate face nici un pas înainte. Cronicile dramatice și literare i-au adus un mare prestigiu profesorului Sîrbu. Dar și un an de închisoare. Un conducător al Uniunii Scriitorilor din vremea aceea s-a considerat jignit. Acuzații s-au găsit. „Am fost deci vinovat de criticarea partidului în timp ce îmi prăjeam trei chiftele!” povestea zâmbind profesorul Sîrbu. „Ce minciună! Mie nici nu-mi plac chiftelele!” adăuga el, încruntat. Am fost condamnat la un an închisoare, în primăvara anului 1957. Cu trei zile înainte de data eliberării, s-a deschis ușa celulei. Apăru un gardian cu o hârtie în mână. „Deținutul Dezideriu Sîrbu!” Sîrbu se ridică. „Probabil că mă anunță să mă pregătesc de eliberare”, se gândi el. „Eu sunt!” Gardianul nici nu se uită la el. „Ți s-a ridicat condamnarea de la un an, la șapte ani închisoare”. Încerc să mă prietenesc cu acest Sîrbu. În jurul lui se adunaseră cele mai valoroase minți din colonie. Discutau probleme delicate. Conflicte religioase, caracterul național al Ardealului, dezvoltarea teatrului românesc, zbuciumul scriitorului. Fiecare duminică reprezenta, astfel, un regal sufletesc. Nu luam parte la 75

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII discuții. Îi simțeam pe acești tineri intelectuali români profund jigniți în sentimentul lor național de ceea ce se petrecea atunci în țară. Eram sigur că nu se bucurau de prezența mea și că ar fi preferat să nu vin. Antisemitismul era într-o mare efervescență în toată țara și nici un fel de explicație logică nu servea la nimic. Eu aveam însă nevoie să fiu lângă ei. Și apoi tinerii intelectuali români din colonia Stoenești făceau parte dintr-o generație evoluată. Când i-am cunoscut mai bine, i-am apreciat pentru spiritul lor deosebit, pentru mentalitatea lor evoluată, pentru conștiința lor puternică. Profesorul Sîrbu era îndrumătorul lor. „Mă gândesc cu multă durere la tatăl meu”, îmi spune Sîrbu într-o zi. Eu am 46 de ani. El are 71. A muncit toată viața în minele din Petroșani. A făcut economii sălbatice ca și eu și fratele meu să putem învăța. Și să-l ajutăm la bătrânețe!” Sîrbu avea ochii plini de lacrimi. Încerc să-l consolez. „Până ieși din închisoare, îl va ajuta cu siguranță fratele dumitale!” Mă privește absent. „Fratele meu a emigrat în Brazilia. De doi ani este închis, din cauză că a activat pentru partidul comunist. Eu sunt închis, fiind acuzat că am activat împotriva partidului…” (pp.153-155).

De trei luni ni s-a anunțat o dispoziție diabolică. Cine va face norma zilnic timp de o lună va primi o carte poștală! Va putea scrie că este sănătos! Va putea scrie că are dreptul să primească un pachet de cinci kilograme cu alimente! Tentația este mare. Un vis ce părea cândva un simplu vis. Au trecut totuși trei luni. Nimeni n-a reușit să îndeplinească norma. Totul este o simplă poveste. Nu mai cred în povești. Comandantul are, însă, o veche experiență. Ne adună în curte. „Deși n-ați lucrat cum trebuie… hai, totuși, săi răsplătesc pe cei mai muncitori.” Alege la întâmplare treizeci de deținuți. Le dă câte o carte poștală și câte un creion. Să scrie acasă că sunt bine și că au dreptul să primească un pachet. Lângă mine, un mecanic din Craiova, care stătea de opt ani în închisoare, exclamă: „Păcăleală! E numai păcăleală! De când sunt eu în închisoare, deținuții politici n-au dreptul să scrie. N-au dreptul să primească pachete cu alimente. N-au dreptul să existe, ci numai să respire și să robotească. Vor numai să ne înnebunească. Vor să muncim ca proștii până ne vom da sufletul. E o simplă păcăleală.!”

36. „Hai, că o să închid ochii!” 27 septembrie 1961. Se împlinesc trei ani. Trei ani de când am fost arestat. Trei ani de când am schimbat ultimul cuvânt cu familia mea. De când i-am văzut. De atunci nu mai știu dacă ei trăiesc. De trei ani n-am voie să scriu un rând acasă. Nici ei nu au voie să-mi scrie. Dacă unul dintre noi moare, familia nu este înștiințată. Înștiințarea vine de abia la data la care deținutul trebuia eliberat. Un vecin de pat, țăran din Ardeal, îmi povestea odată că tatăl lui a murit în închisoare în 1946, la numai trei luni după ce fusese arestat și condamnat la șase ani închisoare. În 1955, a venit acasă o scrisoare oficială. Fără nici o explicație li se comunică un fapt divers. „Deținutul decedase în timpul executării pedepsei!” Când? De ce? Unde fusese înmormântat? Nu aveai dreptul să știi. Chiar dacă era soțul tău. Chiar dacă era fiul tău. Chiar dacă era tatăl tău. De fapt, aflai în cele din urmă. Întotdeauna trecea timpul și ieșea cineva din închisoare și-ți povestea ce se întâmplase. Doar nimeni nu murea de bătrânețe în închisorile politice. Dar morții cu morții și viii cu viii. Vreau să scriu acasă. Să primesc o veste de acasă. 76

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Dar n-a fost așa! După trei săptămâni, au sosit primele pachete. Am văzut șuncă, brânză, zahăr. Prima oară după trei ani. Când au apărut primele țigări, au fost scene de nebunie. De ani de zile oamenii fumau numai chiștoace. Când le zăreau pe drum plonjau ca la fotbal, cinci-șase unul peste celălalt. Unii strângeau aceste chiștoace și le comercializau. Pentru patru chiștoace, primeai supa celui care nu putea rezista. Pentru opt chiștoace, îți dădea și bucățica de pâine. Oamenii preferau chinurile foamei decât ale lipsei de tutun! Dar cum să fac să obțin și eu o carte poștală? Am încercat imediat să lucrez într-o zi fără să mă opresc. Seara, n-am fost în stare să mă înapoiez la colonie. Și nu făcusem nici două treimi din cât ni se cerea să facem. Digul e departe. Pământul e greu. E umed. Imposibil. Trebuie să renunț. Îmi vine o idee. Îi chem pe cei trei cu care m-am împrietenit. Profesorul Sîrbu și arhitecții Nae Rădulescu și George Vâsâi. Le expun planul meu. „Dar dacă vom fi prinși?”

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Ridic din umeri. Preluăm riscul cu toții, preluăm avantajele cu toții. Râdem. „Ei?” Sunt de acord. Tragem la sorți. O dată în viață sunt norocos. Câștig eu. În ordine, vor urma profesorul Sîrbu, Vâsâi și Rădulescu. A doua zi, seara, când sergentul măsoară groapa mă privește mirat. „Bravo, bă! Ai reușit să faci norma!” Tac. Privesc… așa… neclar. „Da, domnule sergent. Dar sunt complet epuizat. Nu cred să mai reușesc o dată treaba asta.” Sergentul nu-mi răspunde. Se învârtește în jurul gropii. O mai măsoară o dată. Se miră din nou. Cu degetul arătător se scarpină sub cozorocul șepcii. Mă privește, făcând ochii mici. Apoi capătă o privire șireată. „O să faci și mâine norma?” Ce o fi în capul lui? Îi răspund cu un ton respectuos: „Voi încerca. Dar nu cred, domnule sergent. Sunt mort de oboseală.” Se mai învârtește o dată în jurul gropii. „Măi… tu ai fost ziarist, nu?” „Da. Am fost ziarist.” „Deci, ești un băiat șmecher?” Complimentul este extrem de jignitor. Nu răspund nimic. „Fă pe dracu-n patru și fă și mâine norma. Făo toată luna. Hai… că o să închid ochii!” Îngheț. Oare a priceput? Nici azi nu știu. Mi-a șuierat printre dinți că el e interesat să fac norma. Ca să arate celorlalți că totuși e posibil de făcut. Ca să-i arate comandantului că știe să organizeze treaba. „Hai, că o să închid ochii!” Iar? Ce a vrut să înțeleagă cu asta? A fost oare numai o vorbă aruncată la întâmplare? Sau pricepuse că Sîrbu, Rădulescu și Vâsâi săpau și cărau pentru mine când gardienii nu erau atenți? Deci, înțelesese combinația noastră? La sfârșitul lunii, am primit o carte poștală. După zece zile primesc și pachetul cu alimente și țigări. Cele patru sute de țigări le-au împărțit Sîrbu, Vâsâi și Rădulescu. Alimentele le-am împărțit toți. Ambalajul l-am păstrat eu. Privindu-l, vedeam casa mea. Strada mea. Soția. Prietenii. Viața mea liberă. Uit de cei trei ani de închisoare. Luna următoare e rândul profesorului Sîrbu. (pp.172-176).

77

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Dumitru VELEA

CU ŞI DESPRE DOUĂ SCRISORI ALE LUI GARY Din 1978 începe revirimentul Teatrului de stat “Valea Jiului” Petroşani, ca în anii 1980-1981, să atingă punctul maxim, luând mai toate premiile posibile. La regie şi scenografie pe anii 1980-1981 şi-a adjudecat premiile ATM, prin regizorul Florin Fătulescu şi scenografa Elena Buzdugan. Florin Fătulescu debutează pe scena din Petroşani cu Alegeţi-l singuri, de Ivan Bukovčan, la 11 februarie 1978, un spectacol de adâncă forare psihologică şi existenţială. Cu acest spectacol, coerent şi de mare tensiune interpretativă, teatrul participă la Festivalul de teatru contemporan de la Braşov, 1979, şi Florin Fătulescu obţine Premiul pentru debut regie artistică. Ion D. Sîrbu participă cu sufletul la gură la triumful teatrului din Petroşani. Iată o scrisoare pe care mi-o trimite din Braşov, chiar din timpul festivalului:

78

„Dragă Colega, Dumitru Velea, Având deosebita plăcere de a fi invitatul CCES de a participa la acest minunat festival de dramaturgie contemporană, profit de ocazie ca în fuga emoţiilor şi în potopul de impresii pe care ţi-l oferă întâlnirea, aproape aglomerată, cu mesagerii a ceea ce este mai bun şi mai contemporan în teatrul românesc, să comunic aproape telegrafic hunedorenilor mei excepţionala surpriză şi bucurie pe care am încercat-o în seara de 4 martie, când, pe scena Teatrului Dramatic din Braşov, în faţa unui public extrem de pretenţios şi de înaltă calitate s-a prezentat colectivul teatrului din oraşul meu de baştină (cu piesa Alegeţil singuri, de Ivan Bucovčan). Mărturisesc cu toată sinceritatea că mi s-a strâns inima, gândindu-mă ce concurenţi are colectivul din Petroşani, dar, pe parcursul spectacolului şi mai ales spre sfârşit am fost inundat de o luminoasă bucurie şi mândrie hunedoreană. Tânărul regizor Florin Fătulescu, pe care nu-l cunosc deloc, în acest spectacol a reuşit să transforme colectivul de actori într-o „orchestră de cameră perfect temperată”, în care nici unul din actori nu a fost mai sus sau mai jos, în schimb, cu toţii au scăpărat în perfecta lor integrare în ideaţia piesei şi viziunea regizorală. O foarte bine aleasă piesă (tema războiului pare a fi foarte actuală), un decor de o excepţională sugestivitate, un text dramatic transpus cu convingere şi înalt profesionalism, a reuşit să emoţioneze publicul care a dăruit actorilor nişte aplauze ce ar merita să fie păstrate în arhivă. (Octavian Sava şi Constantin Paraschivescu, de la televiziune, mi-au comunicat că vor neapărat să preia pentru retranscriere pe micul ecran acest spectacol ce merită să fie văzut de toată ţara.) Aştept acum acelaşi colectiv şi pe acelaşi Florin Fătulescu cu piesa Petru Rareş, de Horia Lovinescu, la Craiova, la festivalul de teatru istoric. I. D. Sîrbu Braşov, 8 martie 1979” Teatrul a făcut un turneu în ţară şi în Capitală încununat de succes de presă şi public.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII A doua scrisoare: „Craiova, 30 Nov. 1979 Iubite, Colega, Dumitru Velea, - sunt necăjit, nu am acasă decât exemplarul princeps al comediei (al „vodevilului”) pe care o consider ca fiindu-vă utilă la această oră a repertoriilor noastre. Aş dori s-o citeşti cu sentimentul cu care am scris-o. În anii aceia (1971), fiind cuprins de oarecare fervoare sociologică, am încercat să găsesc un răspuns la nedumerirea mea: de ce publicul de ţărani şi muncitori nu aderă direct la marile texte dramatice? (Ca în alte ţări, între care sunt nevoit să citez Ungaria, Iugoslavia, Urss.) Se menţine un prag axiologic între cei cu tradiţie în cultură (orăşenii de două generaţii) şi cei invitaţi la citadinism de uriaşul flux al mutării din agricultură spre oraş. Voi cita un exemplu metaforic din filosofia educaţiei estetice: pui pe o coală pilitură de fier. Deasupra vii cu un magnet. Dacă magnetul e prea sus, pilitura rămâne indiferentă; dacă se coboară la nivelul colii, se naşte o măciulie de arici haotic; există însă o distanţă ideală (în Estetică îi spunem „prag axiologic”, sau „limită de autoritate înţeleasă”), la care dacă ţii magnetul, pilitura de fier se aranjează după splendide linii de forţă. În relaţia dintre teatru şi public, mie mi se pare foarte important ca: - să ridicăm publicul la valoare fără să rupem comunicarea de „prag”; - să nu permitem ca – în golul dintre literatura majoră şi cea minoră – divertismentul vulgar să se substituie etapei intermediare între cultura (colosal de rafinat-superioară) a satului, şi cultura repertoriului (european sau naţional) de prestigiu şi gravitate. Cunoscând, într-o oarecare măsură, literatura ţărilor din împrejur, am ajuns la constatarea că acestea, între folclorul lor şi marea lor literatură, au avut, în secolul trecut, un foarte bogat repertoriu de piese pe care îmi permit a le numi „poporane”. Alecsandri al nostru a înţeles importanţa acestui obligatoriu gen – treaptă intermediară între sat şi oraş, folclor şi literatură cultă, filozofie şi divertisment. Din păcate el nu a fost urmat: Caragiale are două piese poporane „D-ale Carnavalului” şi „O noapte furtunoasă”, dar, fiindcă a scris prea puţin, aceste texte servesc acum hiperculta fantezie a regizorilor de ultima oră. Noi am parcurs secolul XIX sărind câte zece trepte deodată: avem imense goluri, şi cantitative, şi calitative. Conachi e la coada lui Alecsandri, acesta îl împinge din spate pe Caragiale şi iată-l la colţul străzii, sosit, ca în desenele animate, pe Matei Caragiale şi pe Urmuz. Ostrovski, de pildă, are trei sau patru piese rămase în repertoriul „mare”: dar la vremea lui, i s-au jucat vreo patruzeci, pregătind publicul pentru Cehov, Gorki, Bulgakov; sârbul Nuşici la fel; ungurii au BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

o puzderie de asemenea vodevilişti şi comediografi, şi dacă azi Teatrele maghiare au un public excelent, se datorează şi faptului că i se oferă două vodeviluri sentimentale vechi – şi după aceea, acelaşi public primeşte, pregătit, ultima dramă religioasă a lui Sütö Andraş. (Ceea ce nu pot spune despre cazul meu, de pildă: publicul care moare după „Comedie cu olteni sau oltence” nu are să înţeleagă niciodată „Simion cel Drept” sau „Arca…”) Iubite Colega, nu am obiceiul de a mă explica sau scuza. „Catrafusele” mele le consider operă serioasă, chiar dacă, voit, am dorit-o „poporană”. Efortul de a fi simplu şi înţeles de toată lumea (fără a cădea în facil sau vulgar) e mai mare şi mai dificil decât acela de a fi subtil şi rafinat. Piesa aceasta, ţio trimit şi pentru că e acasă în Valea Jiului: fiindcă, depinde de regie ca ea să fie un spectacol amuzant, educativ – totuşi artistic şi major literar. (Aici în Craiova, Teatrul Liric, compozitorul Ungureanu, cochetează cu ideea unui show-muzical. Eu mă gândesc la inteligenţa lui Fătulescu, care nu e nebun şi ştie citi şi pe deasupra textului; mă gândesc la tine – şi bineînţeles la prietenul meu Gherghe pe care doresc să-l întâlnesc cât mai curând. *** Am găsit acum şi un text primar al piesei „Dacia 1301”. Vi-l trimit spre informare şi lectură. „Catrafusele” sunt aprobate şi publicate de Casa de Creaţie Bucureşti. Text incomplet, lipseşte din broşură, intermezzoul pe care eu îl numesc „interviul Televiziunii”. „Dacia 1301” – e cunoscută, nu am vrut să o dau în circulaţie deoarece voiam s-o joc la Teatrul Radiofonic. Dar acum aflu că atât Teatrul Naţional Craiova cât şi cel din Timişoara au reţinut piesa „poporană” „Dacia 1301”, fiind, zic ei, „excelentă pentru turnee la ţară, pentru litoral, elevi şi soldaţi”. Nu m-am supărat – mai ales că aceste Teatre au reţinut „Plautus şi fanfaronii” pentru scena mare. *** Bibicioiu, bunul nostru amic, cunoaşte ambele texte. Vă împrumut, aşadar, în mare grabă, două comedii, rugându-vă să le citiţi, să vă decideţi, şi, nesiliţi de nimeni, să luaţi hotărârea pe care o consideraţi cea mai justă. Aştept o scrisoare sau un telefon. Până atunci, primiţi vă rog, salutări minereşti din Craiova mea adoptivă. Noroc Bun! Ion D. Sîrbu Str. Cuza 9, bloc 156 Sc V, ap. 3 Craiova Telefon 94/12465 79

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII P.S. Ambele lucrări sunt incluse în volumul „Comedii-eseu” contractat la „Scrisul Românesc” Această scrisoare pare a privi soarta a două piese ale sale, Catrafusele şi Dacia 1301, dar, în fond, ea dă seamă asupra unei teorii estetice privind problema receptării şi a nevoii de a exista „un gen intermediar”, o dramaturgie „poporană” pentru educaţia marelui public. Am făcut câteva reflecţii privind viziunea lui Ion D. Sîrbu asupra publicului în Scrieri despre Gary. Voi reveni cu mai multe determinări estetice, sociale, politice şi ale epocii prezente, cu proxima ocazie, fiindcă acestea se impun cu necesitate. „Vodevilul” serios, Catrafusele, nu s-a putut pune în scenă în perioada respectivă din varii motive (unele ca şi cele prezente), ci a ajuns în lumina rampei abia sub directoratul meu, în 1996, în premieră absolută la 14 septembrie, în regia lui Marius Oltean şi scenografia Elenei Buzdugan. Cu distribuţia primă: Florin Plaur (Zeul Amor), Radu Jurj, Boris Melinti (Radu), Oana Liciu (Rada), Francisca Chorobea (Soacra mare), Nicoleta Niculescu (Soacra mică), George

80

Negraru (Socrul mare), Rosmarin Delica (Socrul mic), Simona Burtea (Studenta), Dorin Ceagoreanu (Studentul), Liviu Timofte (Şoferul), Izabela Badovics, Ecaterina Babi, Victoria Loghin (Tinerele), Anatol Burlacu, Eduard Dumitraş (Tinerii). Spectacolul s-a jucat, aşa cum prevedea I. D. Sîrbu, stagiuni după stagiuni, împrospătându-şi mereu distribuţia, haşurând aproape o pătrime din harta ţării, îndeosebi zonele cu localităţi mici. Presa imparţială şi conştientă i-a fost favorabilă: „La Teatrul Dramatic ,,Ion D. Sîrbu” – scrie Mircea Andraş – comedia celui care a împrumutat numele său, teatrului din Petroşani – Catrafusele s-a rulat după o perioadă de câţiva ani, fiind integrată, din nou, în circuitul artistic. Comedia este spumoasă, are din toate câte un pic, de la jocurile de cuvinte, la comicul de situaţie, de la scheciurile de varietăţi, până la Legenda Muntelui Parâng, toate sub oblăduirea lui Amor (o variantă a lui Cupidon) care încearcă să lege şi (mai ales) să dezlege acţiunea alertă, care curge de la sine, personajele făcându-te părtaş la viaţa lor, aflată într-un moment de cumpănă” (Matinal, 07.02.99). Cealaltă piesă, Dacia 1301 nu a văzut lumina rampei nici până în prezent.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Felicia BIRĂU

PREZENTAREA PIESEI ARCA BUNEI SPERANŢE, CHIAR DE AUTOR, CU OCAZIA REPREZENTĂRII EI ÎN POLONIA, OCTOMBRIE 1971 Între Teatrul Naţional din Craiova şi Teatrul Naţional din Łodz, în 1971, s-au stabilit, conform unui acord, relaţii de colaborare. În luna martie, teatrul polonez a găzduit o delegaţie a Naţionalului Craiovean, formată din Alexandru Dincă, director, şi Ion D. Sîrbu, secretar literar. Rodul acestei vizite a fost semnarea acestui acord de colaborare reciprocă dintre cele două teatre, la data de 16 martie 1971. În luna mai delegația teatrului românesc a participat la sărbătorirea a 25 de ani ai Teatrului Național din Łodz, directorul tehnic și literar al acestui teatru fiind invitat în România la Festivalul de Artă din Craiova. Din perioada 22 - 25 octombrie 1971, trupa Teatrului Național din Craiova este invitată la Łodz și Varșovia, unde v-a juca piesele Otello de William Shakespeare și Arca Bunei Speranțe de Ion D. Sîrbu.

În luna mai a anului viitor, Teatrul din Łodz va prezenta, la rându-i, publicului românesc două piese din repertoriul său actual. Ion D. Sîrbu s-a ocupat de realizarea, în limba poloneză, a unui Caiet-program pentru ambele piese. Prezentarea teatrului craiovean o semnează criticul de teatru, Margareta Bărbuţă, probabil text redactat tot de Ion D. Sîrbu. Dar dăm mai jos textul de prezentare a piesei Arca Bunei Speranţe, semnat de autorul ei, Ion D. Sîrbu. În traducerea proprie, din polonă în română. Felicia BIRĂU

ARCA BUNEI SPERANŢE Dramă în trei acte Rezumat Autorul aduce la cunoștința publicului polonez, încă de la început, intenția de a scrie o piesă despre problemele contemporane ale epocii. Chiar dacă textul este ascuns în spatele unei parabole dramatizate, cu trimitere directă la simbolul biblic al potopului, el specifică legătura biblică, aceasta fiind doar un pretext. Dramaturgii polonezi de asemenea se folosesc adesea de simbolistică pentru a aduce realitatea mai aproape de spectator, amintind pe Szanavski și Mrożek. Prin urmare punctul de plecare este mitul potopului și arca lui Noe. Arca reprezentând lumea, iar familia lui Noe, împreună cu toate conflictele sale, umanitatea modernă. Arca lui Noe semnifică tradiții familiale și etice străbune. Noa, bătrâna sa soție, este un simbol al prudenței materne. Lui Sem, cel mai mare dintre fii, îi sunt încredințate cuștile cu animale, fiind astfel responsabil pentru viața transportată pe nava veche. Ham este tipul omului tehnic, răspunzând de utilaje, sursa de energie și înaintarea arcei. În contrast, Iafet, cel mai tânăr și cel mai nefericit dintre fii, ar trebui să răspundă de comunicațiile navei. Dar... o fată pe nume Ara apare la bordul navei, fiind întruchiparea speranței și credinței într-o lume mai bună și mai ales a supraviețuirii. Ea trebuie sa își aleagă de soț pe unul

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

81

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII dintre fiii lui Noe, căci niciun început nu este posibil fără femeie, aceasta fiind o frunză, o floare și un rod, care primește căldura sfântă a soarelui. Ea simbolizează viața. Ara vine dintr-o cușcă în care fusese ascunsă. A trăit acolo alături de creatura cu patru membre, ,,sălbaticul cel bun'', pe care autorul la denumit Protos (având în minte semnificația greacă a acelui cuvânt, nu eroul monstruos al temnițelor Vaticanului, Andre Gide). Protos, un proces de filogeneză din istoria umanității, poate chiar drama umanizării. Aceștia sunt protagoniștii. Iar acum pe scurt acțiunea fiecăruia din cele trei acte. Actul I Arca este un vas ultra modern, amestec de transatlantic și distrugător. Dintr-o dată pe vas se aude un clopot de alarmă. Pe Iafet și Ham îi trădează anxietatea. Cine a pornit clopotul de alarmă? Există vreun pasager misterios pe navă? (Pe parcurs, bătrânul Noe, le va spune fiilor săi descumpăniți, că acest pasager letal, invizibil și totuși prezent, este moartea.) Mai târziu are loc un fel de cină festivă, ca un rit. Sem și Ham se urăsc de moarte. Iafet îi privește indiferent, considerând problema dintre cei doi particulară. La cină Noe anunță trei lucruri: 1). Că a eliberat ultimul porumbel și că acesta se va întoarce cu o ramură de măslin în cioc. (Cei trei fii râd de el, ce porumbel, dacă radarele vasului nu indică nimic, fiind de părere că au pornit de nicăieri și navighează spre nicăieri.) 2). Noe spune mai departe, cu o gravitate patriarhală în ton, crezând în legile eterne ale vieții, că va aduce din cușcă o fată, pe nume Ara, cea care va da viață lumii viitoare. 3). În cele din urmă bătrânul Noe povestește despre pergamentul, care este actul de proprietate a Arcei. Ara îl va primi, iar urmașii ei îl vor transmite din mână în mână. Ara își face apariția, frumoasă și pură, bucurânduse de cer, vânt și apă. Cei trei fii sunt uimiți, năpustindu-se fiecare în felul său asupra ei. În timp ce Ara servește masa, ea amintește de ,,fratele'' ei Protos, aducându-l la masă, ceea ce provoacă o serie de reacții negative și o opoziție acerbă. Sem, cel care răspunde de vietățile de pe arcă, protestează, pretinzând că Protos este o fiară, iar Ham vrea să îl împuște. Discuția de la masă degenerează într-o serie de sofisme filozofice rasiste. Ara încearcă să îi concilieze, dar fără succes. Noe și soția sa se retrag, Ara bea vin, iar primul act se încheie cu un dans tragicomic. Un fel de dans, care poate fi văzut în amurgul plin de culoare al tuturor barurilor. 82

Actul II Noe o găsește pe Ara în razele soarelui. Protos între timp a evoluat mult, curăță cartofi în bucătărie, iar mai târziu el va lua rolul majordomului la ,,audiențele'' Arei. Noa apare și îi vorbește Arei într-un mod simplu, dar clar, despre obligațiile eterne ale femeii: dragoste, dăruire și lupta împotriva morții prin nașterea copiilor. Este datoria sacră a femeii, deoarece bărbații nu știu decât asta: să înalțe cetăți, pentru a avea ce să dărâme; să creeze legi, pentru a avea un punct de susținere; să moară și să ucidă. În timp ce femeia are datoria să coacă pâine, să nască copii și să aibă grijă ca dragostea și speranța să nu se stingă niciodată. Mai târziu își fac intrarea pe rând cei trei frați. Primul este Sem, venind cu o cravașă simbolică în mână, aducându-i Arei în dar un cactus înflorit. Încrezător în sine știe că poate să îl distrugă pe Ham, astfel devenind singurul stăpân al navei, dar și soțul Arei. În viziunea autorului din Craiova, Sem este tipul regelui tiran, fără scrupule, al Babilonului, colonialistul tipic, stăpânul robilor și cultivatorilor sud-americani. Lumea fiind o ierarhie, nu există egalitate și totul se bazează pe putere, puterea fiind impusă prin disciplină și forță. Dar Ara își expune argumentele, iar întâlnirea dintre cei doi se încheie cu un eșec. Protos îi ridiculizează gestul comic, luându-i lui Sem casca colonială. Ham, al doilea la rând, rece ca un crivăț, sobru și crud, îi aduce Arei în dar un televizor. El crede în puterea infinită a mașinilor sale. În opinia sa „în cosmos niciunde nu există libertate'', totul se bazează pe lege și calcul. Deși Ham încearcă să o forțeze, Ara își dovedește libertatea prin opoziție și refuzarea sărutului. Protos apare cu un pumnal în mână și o eliberează de opresiune. „Ah, ce mai sunt și oamenii!'', exclamă Ara printre lacrimi. Al treilea este tânărul Iafet. El îi aduce în dar Arei două sticle de whisky ,,Black & White'', fiind un bețiv trist și disperat. El nu crede nici în înțelepciunea tatălui său, nici în cunoștințele fraților săi, nici măcar în arcă. Plictisindu-se, el joacă poker cu moartea, încercând să o trișeze, viața însemnând pentru el doar o călătorie spre sfârșitul absurdului. Ara i se opune, iar dialogul dintre ei se aseamănă cu o conversație a unor tineri adolescenți, fiecare dintr-un alt colț al lumii. Iafet bea, tristețea sa fiind transmisă și Arei. Cu această scenă se încheie actul II. În cântecul său disperat se ascunde o întreagă dramă. ,,Singur, singur, singur Veşnic, veşnic, veşnic... Nimeni, nimeni, nimeni...”

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Actul III Protos a devenit un om cu conștiință, iar vorbitul său foarte clar. Îi încredințează Arei un secret, și anume faptul că Ham a tras fire peste tot, iar arca fiind subminată poate sări în aer în orice moment. Pe de altă parte, Sem, a preparat un soi de bacterie, fiind dispus în orice moment să se năpustească la luptă. Protos i se confesează Arei ,,Din clipa în care am devenit un om liber, nu am nici un moment de libertate''. El a construit în taină o barcă de salvare și vrea să plece în căutarea unei alte lumi, care ar fi mai bună, mai simplă și mai liniștită. El își ia la revedere de la Ara, returnându-i pergamentul furat de Ham, la rândul său furându-l de la Ham. Ara, cu durere în suflet, îi promite lui Protos că îl va ajuta în evadare. Ar evada cu bucurie alături de el, dar nu are dreptul să facă acest lucru. Din nou intră în scenă Sem și Ham, acuzându-se reciproc de furtul pergamentului. Izbucnește o ceartă cumplită, un război total atârnând de un fir de ață. Noe ascultă ascuns în întuneric. Atunci când apare pe scenă, îi acuză de intenții nebunești. „Blestemaților, vreți să domniți peste lume, dar nu știți nici măcar să vă stăpâniți pe voi înșivă'', le spune Noe ținând pergamentul în mână. Dintr-o dată rupe pecetea și le arată ce este în interior. Nu există nicio inscripție pe el, „deoarece arca este proprietatea comună a celor care se străduiesc pentru fericire și pace''. El umezește pergamentul cu lacrimi, iar cei doi frați pleacă furioși. Bătrânul Noe vrea să plece fiind obosit, dar aude din nou vocea clopotului și începe o conversație cu moartea: „Lupta noastră a fost lungă și grea. Ai câștigat, căpitanul meu''. Ara, Noe și Iafet sunt împreună cu bătrâna Noa care se află în pragul morții, nu mai vede bine și delirează. Întreabă dacă s-a întors porumbelul. Bătrânul Noe o minte: „Da, s-a întors cu o ramură de măslin în cioc.'' Ea vrea să vadă porumbelul. Ara îi arată mâinile goale, dar Noa ,,vede'' porumbelul și crede în prezența lui. După aceea dorește să afle dacă Ara a ales deja pe cine va lua de soț. Urmează un moment tensionat. Ara îi răspunde pe un ton ferm: „Da mamă, am ales; voi încerca legătura cu Iafet.'' Noe și Noa pleacă. Noe luându-și la revedere spune cuplului tânăr: „Acum voi sunteți ultima speranță a acestei Arce''. Pe scenă rămân Ara și Iafet. Alegerea sa a fost dictată de dăruire și sacrificiu, dar poate și de iubire. Ea îl întrebase în prealabil pe Noe: ,,Cu cine ar trebui să dau naștere copiilor? Cu Sem, lumea ar fi plina de tirani cruzi, cu Ham, s-ar umple de roboți, iar cu Iafet se înmulțește doar de dezamăgiţi...'' Cu toate acestea cei doi tineri ajung la un acord. Iafet a câștigat prin onestitate, declară Ara, deși el este un „înșelător metafizic''. El minte că primește mesaje și transmisii, chiar dacă cerul este gol și nimeni nu răspunde la BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

S.O.S-urile infinite, cel mult se întoarce din eter ecoul apelurilor sale. Ara vorbește o limbă diferită: „Omule, nu pierde speranța în mesajele tale, în curând vei ajunge la destinație'', acest lucru nefiind o minciună. Acesta este cel mai frumos adevăr, cel mai frumos imbold, cu condiția de a i se da crezare și de a lupta pentru împlinirea sa. „Iubirea se dezvoltă, iar încrederea reciprocă crește. Ne vom iubi pe această navă, - spune Ara - pe care clocotește moartea. În fața iubirii noastre nu vor sta nici Sem și nici Ham...''. Deodată sună o alarmă venind de la Protos. Cei doi frați îl urmăresc. Iafet îl ajută să se îmbarce și să ridice ancora, așa că Protos reușește să fugă. Ara flutură cu batista în urma lui. Dar au fost trase focuri dintr-un revolver... și, lovit, Iafet cade în brațele Arei. Nu moare, este doar rănit, dar înțelege în acel moment importanța sacrificiului și a speranței. Cerul nu este gol; apar golfuri liniștite și palmieri, care le așteaptă venirea.

Ara îi vorbește cu lacrimi în ochi despre speranțele lor. Replica ei se încheie cu un strigăt de disperare, de apel și chemare: „Oameni buni, salvați sufletele noastre! Jafet nu trebuie să moară! Caci altfel...'' - iar ultima cortină cade peste aceste cuvinte. Ion D. Sîrbu Secretar literar al Teatrului Național Craiova

Craiova, 7 iunie 1971

83

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI

Adina CÎRJAN

CUVINTE VII (II) Mic jurnal de trăiri esențiale Lecția nr. 1

Doi ochi de Lumina ce-alină Și străpung dincolo de Timp

Ținuta și Postura Tu vrei să poți străluci dansând cu mine? Pentru a putea să strălucești, învață Postura care exprimă Viața… Postura ta aici și acum, în dansul cu mine exprimă ceea ce ești tu. Te privesc și pot să-ți văd curbura spatelui, puțin obosit de câte lucrări ți-ai asumat, de frică. Ți-ai asumat atâta luptă dintr-un sentiment de insecuritate sau din teamă că nu ești iubit? Ai uitat oare că Eu, Viața sunt peste tot? Ai uitat oare că pot hrăni din abundență toată Creația? Ai uitat că tu ai dreptul divin la libertate, abundență și iubirea mea? Ai uitat? Iubirea mea pentru tine nu înseamnă o relație care poate fi închisă. Eu nu te voi abandona, pentru că Iubirea mea înseamnă un contact continuu, ca într-un dans nesfârșit… Eu sunt în contact cu tine mereu… păstrează-l și tu! Nu pierde contactul cu mine! Pierzi conexiunea ori de câte ori te uiți în trecutul tău cu ură, resentiment, frustrare, dezamăgire sau acuze. Eu Sunt Aici și Acum pentru tine! Lasă totul în urmă cu recunoștință și iubire și vino cu mine în Clipa prezentă. Te vreau întreagă, prezentă și bucuroasă de dansul nostru. Să nu fugi cu gândurile nici în viitor. Eu nu sunt acolo… Eu sunt aici și doar printr-un contact autentic cu Mine, aici și acum, vom putea să construim împreună un alt momentum… momentumul tău, care te va duce într-un alt plan. Așa, din momentum în momentum tu vei fi viu prin iubirea noastră și mă vei cunoaște din ce în ce mai bine. Postura Vieții înseamnă un contact deplin și conștient cu Viața din tine și din tot ceea ce există. Acesta este Darul meu pentru tine, Omule. Aceasta este Iubirea care te va împlini și te va ajuta să pășești ușor, ca un fulg, cu verticalitate și eleganță desăvârșită în dansul vieții tale. Pășește cu încredere și deschidere. Nu ești singur și nu vei fi niciodată! Ești în siguranță, liber să fii.

Sunt ochi de Om Sunt ochi de Zeu Sunt ochi ai timpului trecut Și ce va fi să vie Privesc prin ei și mă uimesc: E doar un punct Într-un alt punct Ce-mi duce viitorul în trecut Eu mă uimesc și pot pricepe Concepte de Viața-n Acum Viitor vindecat de trecut în Lumina Ce suspină de timpul pierdut. Mersul împreună O noapte ploioasă ce-mi dă Dragul de-a scrie în casă, Unde copilul toarce dormind Și eu mulțumesc cuvioasă... Miros de bujor înflorit, tic-tac de perete, obosit... Și mintea-mi cuminte te cheamă Tu Clipă Sfântă la mine să vii, Să-mi dăruiești pacea de-o zi și visul de-o noapte. O Clipă perfectă ce-mi dă Să gust infinitul și Versul... O Clipă celestă ce cântă Armonii prin nervii mei cei încă vii Și mă învață Mersul... Eu pășesc acum împreună cu Tine Și nu mai las separarea să vină... De mine, de Tine, de Frați și de Tot... Învăț “Mersul Împreună” și să pot să mă iert pe alții iertându-i... Negări și proiecții, compulsii și frici Pleacă-n nimicul de unde-au venit... Rămân doar eu și Clipa Celestă Și “Mersul Împreună”... Ești aici?

Eu sunt O pană de vultur mă măngâie-n căderea-i lină... Mă uit în sus și văd 84

Tu ești aici ?!... visez că ești departe... când mintea-mi tot toarce și desface a sorții spini înfipți în inima-mi de carne... BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

CONVPORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI Și ochiu-mi liniștit adoarme Visându-mă cu Tine în zbor spre alte zări... Iar când se lasă zorii, Iubirea-ți mă străbate Sorbindu-mă în picături de rouă, auster; Tu ești aici!... în gând și-n balsamine Știind că realitatea doare, sub țepe caudine; Zâmbesc!... căci simt cum negrăitele suspine Te-așteptă-n celălalt și-n mine. Pulsând, șuvoiul lumii de vrea să mă înece, Te regăsesc în Celălalt... sclipiri... Întrezăresc cum Bunătatea-ți în arcă se preface Plutindu-mă pe ape prin magice trăiri .............................................................

Cădere... Mă doare și plâng de ego nătâng, Ce-n lumea lui mică Nu poate de frică Să moară... Observ și aștept Lumina de drept Din Tine să vină Părinte! E sufletu-mi curb, infinit în amurg – Ce știe și vrea Să devină o Stea Pe cerul de azur... (va urma)

PERSPECTIVA INVERSĂ-Elocvenţa, 60x80 cm, acrilic pe pânză BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

85

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI

Dumitru Augustin DOMAN

ZIG-ZAG PRIN BIBLIOTECĂ (X) „Gândirea zboară, iar cuvintele merg pe jos” „A citi este o formă de lene în măsura în care lași cartea să gândească în locul cititorului. Cititorul citește și își închipuie că gândește; de aici plăcerea care măgulește amorul-propriu cu o iluzie delicată”. (Julien Green). * Dacă nu ești Maiorescu, nu-ți nota în jurnal toată ziua bună ziua mersul vremii din fiecare dimineață și temperatura aerului la diferite ore ale zilei. * Cum arăta scriitorul sovietic de succes? De pildă Agafon Șahov din Douăsprezece scaune, cel „cu bărbuța în formă de cotlet și obrajii de culoarea somonului”? Păi, scriind romane cu „probleme legate în coperți frumoase, cu dedicații pe o pagină specială, de genul: Tineretului sovietic, Studenților din Moscova, Tinerelor femei. Problemele erau următoarele: sexul și căsătoria, căsătoria și iubirea, iubirea și sexul, sexul și gelozia, gelozia și iubirea, căsătoria și gelozia”. (Ilf și Petrov) * Prostia nu trebuie amendată din start. Ea trebuie pusă în versuri nemuritoare de poeți tradiționali, moderni, neomoderni, postmoderni. Ea trebuie cântată în lieduri cu rezonanțe germane, în opere amintind de marșurile lui Bizet, în sonatine zglobii a la Mozart, cu sunete de clopoței. Și astfel poate fi îmblânzită, ba chiar aneantizată. Sau, oricum disipată într-o vastă confuzie. * Scriitorii, ca și oamenii în general: unii sunt de cuvânt, alții sunt de vorbe multe. * Omul nu e el dacă nu are individualitatea sa, ca să nu spunem originalitatea exprimării: „Să spui ceva

86

corect înseamnă să nu spui nimic. Cuvintele corecte, care și-au dat duhul, semnifică orice vrei, numai nu ce vrei să spui tu, și stârnesc un sentiment de repulsie, ca o periuță de dinți murdară, a altuia, sau ca o femeie de consum” (Mihail Șișkin) * „Gândirea zboară, iar cuvintele merg pe jos. Iată toată drama scriitorului” (Julien Green) * „De statistică nu te poți ascunde nicăieri. Ea nu numai că posedă date precise cu privire la numărul de dentiști, mezelării, seringi, portari, regizori de cinema, prostituate, acoperișuri de stuf, văduve, birjari și clopote, dar știe chiar și câți statisticieni sunt în țară”. (Ilf și Petrov) * Într-o vilă din Centrul orașului Monte Carlo, un milionar – cică plictisit de viață și de lecturi – s-a spânzurat cu lanțul cu care îndeobște era legată capra din curte. * „Nicio durere nu vine de sus -/ Numai arborii jucând în argintul lunii/ Povestesc despre cei din adânc./ Și cine înțelege sunetul lor?” (Dimitrie Stelaru) * Părerea bufonului din A douăsprezecea noapte de Shakespeare la întrebarea Oliviei („Cu ce seamănă un om beat?”): „Poate să semene cu un înecat, cu un prost sau cu un nebun. Dacă bea numai o măsură e un prost; dacă bea două e nebun, dacă bea fără măsură se îneacă și moare, adică e beat mort”. * E cu atât mai jenantă opoziția agresivă la ideea de elită, cu atât mai mult cu cât elita e și ea una falsă. * „E atât de înalt visul/ Că treptele lui au putrezit” (Dimitrie Stelaru)

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

ESEU

ALDYN ALEXANDER

TALE OF TALES: MONSTRUL FRUMUSEȚII VIOLENTE Motto: „Majoritatea filmelor mele pornesc de la realism, pentru ca mai apoi să se înscrie într-o dimensiune de basm. «Tale of Tales» este exact opusul «Gomorei». Nu ascundem artificiul. Puteți observa că am filmat în studio – bătălia cu monstrul marin de la începutul filmului este un omagiu adus lui Georges Méliès. Am vrut să creez un film de data asta, care pe plan extern să fie teatral, iar pe plan intern foarte real” (Matteo Garrone) „Îngrijorat, așa e. De fălcile și dinții unei Creaturi, unei Prezențe atât de uriașe încât nimeni altcineva n-o poate vedea – uite-o! ăla e monstrul1 de care vă povesteam”2. (Thomas Pynchon în „Curcubeul gravitației”) Pentameronul, prima colecție serioasă de basme, publicată inițial la Napoli între anii 1634 și 1636, sub presudonimul Gian Alesio Abbatutis îi aparține celui pe care îl cunoaștem astăzi sub numele de Giambattista Basile (1566-1632). Colecția de povestiri, cu subtitlul „Lo cunto de li cunti” („The Tale of Tales”) a fost publicată postum de către sora lui Basile, Adriana, în două volume, ce îi va inspira pe creatorii de basme de mai târziu, precum Charles Perrault sau Frații Grimm. Exemple ale adaptărilor basmelor din „Pentameron” sunt: „Cenușăreasa”, „Rapunzel”, „Motanul încălțat”, „Frumoasa adormită” sau „Hansel și Gretel”. Stilul povestirilor este unul baroc, cu foarte multe utilizări metaforice, Basile fiind de fel primul scriitor italian care a păstrat intonările orale. La aproximativ 400 de ani de la moartea autorului, regizorul italian Matteo Garrone va reînsufleți trei dintre povestirile întrucâtva actuale ale „Pentameronului”, după cum urmează: „Puricele” („La Pulce”), „Ciuta fermecată” („La Cerva Fatata”) și „Baba jupuită” („La Vecchia Scorticata”). Dacă „Pentameronul”, după cum ne-o spune și titlul este alcătuit din cinci zile pe parcursul cărora se deapănă în neștire povești, fiecare zi întinzându-se pe parcursul a zece zăbave (cel mai probabil ore!); în anul 2015 la Festivalul de Film de la Cannes, Matteo Garrone va propune publicului italian un film fantasy de excepție, consacrat astăzi sub numele de „Il racconto dei racconti” („Tale of Tales”) adică „Povestea poveștilor”... Povestirile ce au la bază basmele lui Basile, corespund toate zilei întâi și zăbovesc sub numerele de referință: 5, 9 și 10. Așa cum va remarca și regizorul ce va readuce în actualitate demult uitatele povești ale lui Giambattista Basile, filmul „[…] nu este despre secolul al XVII-lea. Este 1

Sublinierea noastră. (n.a.). Thomas Pynchon – Curcubeul gravitației, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 286. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019 2

vorba de ziua de azi”. Într-un interviu acordat revistei „Variety”, Matteo Garrone preciza că cele trei povestiri extrase din „Pentameronul” lui Basile au repercusiuni în societatea actuală, aducând în prim-plan cele mai acute și paroxistice teme ale ei: chirurgia plastică, dorința frenetică de a avea un copil, conflictul dintre generații sau trecerea dureroasă de la adolescență la maturitate. Cu toate că povestirile au teme și subiecte distincte, punctul lor central de convergență inaugurează dorința nestăpânită a omului, aproape scăpată de sub control, ce duce de cele mai multe ori la boală și/sau obsesie. Privite printr-o panoramică înlănțuire, trilogia literar-cinematografică gravitează în jurul femeii, conturând stadiile definitorii ale vieții: tinerețea (ca o pregătire pentru aflarea bărbatului potrivit și a căsătoriei), maternitatea (prin prisma fertilității; copilul ce ar fi trebuit să se nască dar nu se mai naște!) și bătrânețea (ca o idee a reîntoarcerii către primul stadiu). I. Chirurgia plastică sau nebunia artificialului, pe care îmi place adesea s-o plasez sub stindardul ART I FACIAL-ului cu mortificarea decorporeificării (decompoziție de reificare a corpului!) o regăsim în zăbava a zecea, „Baba jupuită”, istorisită de o oarecare Iacova. Preludiul povestirii ne lasă să înțelegem că regele din Roccaforte se îndrăgostește lulea de o babă căreia nu-i vede chipul ci numai „un deget plin de frăgezime”3. La stăruințele regelui, baba se învoiește să-l viziteze la palat pentru a petrece o noapte împreună cu singura condiție ca înflăcăratul ei pretendent să o aștepte în camera plăcerii numai și numai cu lumina stinsă. Regele este de acord și o primește cu nespusă bucurie în patul lui dar, pe timpul nopții, pe când odioasa babă dormea, amorezatul conducător descoperă înșelăciunea și pune numaidecât ca zgripțuroaica să fie aruncată pe fereastră. De altfel, aruncarea de la înălțime figurează în „Istoria ilustrată a execuțiilor capitale de-a lungul timpului” a lui Martin Monestier ca o metodă de execuție universală, prezentă pe toate continentele și în toate timpurile. În căzătura ei, baba rămâne atârnată de un copac și este transformată pe loc într-o tânără nespus de frumoasă de descântecul a șapte zâne ce vor trece din întâmplare prin zona supliciului. Aflându-se la vânătoare și observând-o fără să vrea, același rege din Roccaforte se îndrăgostește pe loc și o ia de nevastă. În cealaltă parte a regatului, sora invidioasă a babei transformate peste noapte dintr-o arătare înfricoșătoare într-o domniță de toată frumusețea, nu

3

Giambattista Basile – Pentameronul, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968, p. 85. 87

ESEU suportă noua condiție a rudei de sânge și pune să fie jupuită de vie, ca pentru a înlătura straturile nefolositoare și îmbătrânite de carne, apoi moare. Nu-și dorise altceva decât să imite procedeul supranatural de întinerire al surorii ei. Strădanie imposibilă, înfăptuită pe cale și cu mijloace materiale, când de fapt întinerirea suratei plana sub pecetea și însemnul miracolului. Dar, cum tinerețea nu durează o veșnicie, baba întinerită peste noapte, își află sfârșitul în clipa în care vraja se risipește și corpul cel vechi se înstăpânește iar corpului nou. Ce altceva poate însemna debarasarea de corpul cel vechi, pentru a face loc corpului nou, prin înlesnirile medicinei moderne, dacă nu o recurgere la alternativa chirurgiei plastice? Iată de ce tâlcul povestirilor lui Basile este mai actual ca oricând. Ceea ce s-a schimbat e doar modalitatea; cutezanța înfăptuirii, căci ideea, mobilul care animă și înlesnește crima va fi întotdeauna același. Vrem ca frumusețea să dureze pentru totdeauna (la infinit!), dar caracterul ei e unul trecător, iar în această nesincronizare și ruptură de principii consistă tăietura „modelatoare” din care țâșnește sângele! II. Dorința frenetică de a avea un copil o regăsim în zăbava a noua, „Ciuta fermecată”, istorisită de Ciommetella, care a auzit-o de asemenea de la bunica ei Simonella. Din pricina faptului că nu poate rămâne însărcinată, regina din Lungapergola urmează sfaturile unui vrăjitor care-i vestește că pentru a i se împlini dorința trebuie să intre în posesia unei inimi aparținând unui balaur de mare. În continuare, inima va fi gătită de o tânără virgină ce va rămâne borțoasă „numai la mirosul ce va ieși din oală”4, iar dacă regina se va încumeta s-o mănânce, din „doi timpi și trei mișcări [va] ajunge borțoasă ca la nouă luni”5. Cele două femei, atât regina cât și bucătăreasa, din pricina inimii monstruos de seducătoare, vor naște câte un prunc de parte bărbătească. Copiii nu vor fi niște monștri teribili ci numai gemeni identici. Astfel, Canneloro (în film se numește Iona) este băiatul bucătăresei, iar Fonzo (în film se numește Elias) este cel al reginei. Între cei doi se încheagă o sinceră prietenie (de viață și de moarte), iar ceea ce îi separă este chiar „inima” pricina altei inimi! Încheind metaforic am putea concluziona că în piepturile lor bate una și aceeași inimă: inima monstrului marin, cuprinsă de iubirea și miracolul vieții! III. Trecerea dureroasă de la adolescență la maturitate și conflictul dintre generații se regăsesc în zăbava a cincea „Puricele”, acolo unde regele din Altomonte, prinde puricele de care este ciupit într-o zi, ferecându-l într-o carafă și hrănindu-l zi de zi cu sânge din brațul său, astfel încât într-un timp destul de scurt, insecta va prinde a crește considerabil. Creșterea ei va culmina și va intra în conflict cu creșterea prințesei Porziella (în film ea se numește Violet!). După cum remarcau și filozofii francezi Gilles Deleuze și Félix Guattari în platoul al 10-lea „Devenire-intens, devenire-animal, devenire-imperceptibil…” din volumul „Mii de platouri”: „Va exista oricând posibilitatea ca un animal

4 5

Ibidem, p. 79. Ibidem.

88

oarecare, păduche, ghepard sau elefant, să fie tratat ca un animal familiar, animăluțul meu drag”6, iar remarca se aplică în mod excelent regelui din Altomonte și „animăluțului” său drag: nu chiar păduche, ci numai purice. Din pricina acestei insecte, ajunsă între timp „animăluț”, iar mai apoi animal în toată regula, prin inexplicabile și inumane metamorfoze, afecțiunea regelui pentru propria-i fiică va scădea considerabil. Creatura va trece în prim-plan, iar cealaltă „creatură”, sau mai curând spus făptură, se va estompa în obscuritatea planului secund. Temele expuse mai sus, sunt mai mult decât vizibile în povestirea „Puricelui”, care prin moartea sa va lăsa în urmă o piele monstruos de imensă pe care regele o va scoate la ghicit, astfel încât oricine va ști să spună de pe ce animal a fost jupuită, va primi în dar de nevastă pe scumpa lui fiică. Mizând pe discrepanța dintre realitate și fantezie, regele din Altomonte speră că se va înscrie întrun formidabil joc al aparențelor imposibile, propunând o ghicitoare, ca odinioară Sfinxul, a cărei soluție va fi avut să nu se afle nicicând! Însă atunci când un Căpcăun își face apariția și rostește impronunțabilul cuvânt: Purice pe orice piele de om sau animal, cu o înțepătură dureros de inflamabilă, așteptările regelui se vor fi spulberat, pesemne nu din pricina pierderii prințesei, încăpută acum pe mâinile Monstrului, ci mai curând din pricina desființării jocului impenetrabil. Perfectibil, dar nu perfect! Sfidând logica realității, crezuse cumva că va rosti în sânul Lumii, ghicitoarea fără de răspuns! Răspunsul acesta atât de neașteptat va ucide atât frumusețea și armonia regatului său cât și frumusețea inocentei Porziella. Uciderea principiului estetic se va solda finalmente cu uciderea Monstrului, pentru a face iarăși loc frumuseții originare, aflate atât la baza vieții cât și a evoluției în ansamblu. Cele trei mari secvențe ce stau la baza filmului lui Garrone planează sub semnul unor fobii: 1) reginei din Lungapergola îi este teamă de dubla articulare a inimii magice ce-i promite prin consumare un fiu, mai exact spus de modul în care se articulează fertilitatea inimii în direcția geamănului nedorit (bastard), născut de servitoarea ce va prepara inima monstrului marin; 2) regelui din Altomonte îi este teamă să nu-și piardă „giganticul” purice crescut peste noapte cât un batal și la care ține ca la ochii din cap, ignorându-și astfel, aproape inconștient, neprețuita fiică, căzută pradă unui monstru din pricina altui monstru; 3) regelui din Roccaforte îi este teamă de nebănuitele fațete ale iubirii și de întorsătura neașteptată pe care frumusețea iluzorie o poate dobândi, conform principiului: „de ce îți este scris, nu poți scăpa!”. Astfel, grandioasele fețe regale, urmând omniprezentul principiu monstruos, ce domină atât povestirile lui Basile cât și filmul lui Garrone, vor fi des-figurate și transfigurate din pricina fobiilor caracteristice: în primă instanță, o improprie alternanță duală = gemeni după inimă, fără tați ci doar cu mame distincte; în centru, instaurarea diformului prin supraexagerare = purice imposibil ce intră sub incidența fantasticului și a science-fiction-ului, la 6 Gilles Deleuze, Félix Guattari – Capitalism şi schizofrenie vol. II: Mii de platouri, Ed. Art, Bucureşti, 2013, p. 316. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

fel cum intră și gândacul lui Kafka, înscris categoriilor menționate după alte reguli și moduri de funcționare, pe care nu le vom explicita și dezbate aici; în ultimă instanță, alternanța urât-frumos, după regula înstăpânită a Lumii: va fi o noapte și va fi o zi (lumină-întuneric), va fi viață și va fi și moarte = babele-surori ne vor demonstra că urâtul poate deveni frumos, dar că, finalmente, frumosul este iluzoriu, neavând trecere în fața timpului, după o altă regulă a Lumii, ancestral-impenetrabilă: frumosul e de scurtă durată; – urâtul e pentru totdeauna! Asemenea romanului „Crash” al lui J. G. Ballard, filmul lui Matteo Garrone se află sub în-semnul Accidentului: accidentul regelui Iannone din Lungapergola pornit în uciderea Monstrului, ucis la rându-i de monstrul marin spre a-i înmâna neprețuita inimă reginei mult-iubite; inimă scindată mai apoi în dublura altui accident: pruncul dorit și pruncul nedorit, înștiințare a faptului că orice pact cu Diavolul are și cere un preț; accidentul înțepăturii ce va genera puricele incidental, prefăcut în piele ca de ghicitoare, identificată ar spune regele din Altomonte tot printr-un accident, așa cum și prințesa va trece în mâinile Căpcăunului…; accidentul prefacerii corpului într-un supercorp: „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” (ca să păstrăm o exprimare tot de basm!); și tot un accident va fi și mimesisul disperat al babei jupuite, dezisă de propria-i piele, pentru a intra fantasmatic în pielea altui personaj, ce întârzie însă să se manifeste și să-și facă simțită prezența! Rănile provocate vor fi traduse atunci „prin violența accidentelor”7, ce se conjugă armonios cu violența frumuseții, într-un coșmar repercutant al monstruozității însuflețite! Dacă „Forma apei” („The Shape of Water”) din 2017, a lui Guillermo del Toro lasă foarte mult de dorit, fiind mai curând o peliculă de tipul Frumoasa și Bestia; un basm ce exploatează prin posibilitățile moderne ale cinematografului, mitul Monstrului ce seduce o frumoasă ce se va dovedi a nu fi chiar atât de frumoasă, ori poate că aici situația e tocmai pe dos, inversată printr-un tertip specific contemporaneității, în ideea că frumoasa este chiar creatura masculină a apei, iar urâtă este însăși femeia ce-o salvează de la extincție; pelicula lui Matteo Garrone, „Tale of Tales” turnată după povestirile „Pentameronului”, primează atât la punerea în scenă, cât și la adâncirea și menținerea misterului pe tot parcursul desfășurării acțiunii. Fiecare povestire are tâlcul ei și, asamblate sub forma acestui trio simbolistic, filmul însuși capătă o semnificație aparte pe care m-am străduit să o analizez cât mai detaliat și sub toate implicațiile sale, în volumul „Monstrul din vis”. În ceea ce-l privește pe Guillermo del Toro, nu același lucru se poate spune și despre „Labirintul lui Pan” („El Labirinto del Fauno”) din anul 2006. Dacă ar fi să formulez o opinie proprie, aș spune că „Labirintul”, este în mod incontestabil capodopera sa cinematografică. Acum, nu doar spre a percepe somptuoasa alcătuire a

7

J. G. Ballard – Crash, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p. 34. Umberto Eco – Kant şi ornitorincul, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 337. 9 Ce-ar fi fost dacă, atunci când ar fi intrat în Labirintul castelului Donnafugata din Sicilia (minutul 21:48), Salma Hayek adică regina din Lungapergola, într-o încercare obişnuită de a trece aşa BANCHETUL, 43-44-45 / 2019 8

ESEU ornitorincului am avea nevoie de o proteză extensivă, cu funcție intruzivă, după cum o numește Umberto Eco în „Kant și ornitorincul” în capitolul „Iconism și hipoicon”, ci și pentru a percepe mai pregnant abisul fanteziei ce ne înconjoară. Fantezie reală vs. fantezie filmică… În cazul lui Pan, ochii vor trece inexplicabil în palme, iar semioticianul ne încredințează la rându-i că privirea optimă și totală a omului, prin extensie, se va afla în vârful degetului arătător: „Dacă întrebăm pe cineva unde ar dori să aibă, dacă ar putea, un al treilea ochi, de obicei se primesc răspunsuri nu prea economice: unii l-ar voi la ceafă, alții pe spinare, nemaisocotind că și în acest caz am putea vedea, firește, la spatele nostru, dar nu în alte infinite locuri unde adesea dorim să putem privi, pe vârful capului, înlăuntrul urechilor, dincolo de o ușă, într-o gaură unde ne-a căzut cheia. Răspunsul corect, în sensul că e cel mai rezonabil, ar fi: în vârful degetului arătător. E evident că în felul acesta am putea extinde raza noastră de viziune la maximum, în limitele razei noastre de acțiune corporală”8. Iată încă un motiv pentru care „Labirintul lui Pan” se apropie de perfecțiunea și omogenitatea totalizantă a simbolului. Cadrul în care Pan își deschide cei doi ochi magici în centrul palmelor aproape demonice, cu degete vinete și ascuțite, dovedește încă o dată, în paradigma postulată de Eco, că privirea sa e atotcuprinzătoare. Un cadru în care ochii ar fi trecut în vârfurile degetelor arătătoare, sau a oricăror altor degete, nu ar fi avut același impact vizual precum cel întrebuințat de Toro în teribila-i scenă! Și Eco are dreptate în felul său, atâta vreme cât ochii săi din vârfurile degetelor rămân la ipostaza tipărită a textului; dar și del Toro are dreptate, atâta timp cât ochii săi (ai lui Pan adică – sic) rămân deschiși palmelor, conturând o ipostază picturală a imaginii. Ochi pe măsura cadrului căruia se deschid! Ne vom deschide oare aceeași ochi într-o fascinantă, seducătoare și incredibilă Poveste a Poveștilor?9 Bibliografie: BALLARD, JAMES GRAHAM [2007] – Crash, Editura Polirom, Iași. BASILE, GIAMBATTISTA [1968] – Pentameronul, Editura pentru Literatură Universală, București. DELEUZE, GILLES; GUATTARI, FÉLIX [2013] – Capitalism și schizofrenie vol. II: Mii de platouri, Editura Art, București. ECO, UMBERTO [2010] – Kant și ornitorincul, Editura Polirom, Iași. PYNCHON, THOMAS [2010] – Curcubeul gravitației, Editura Polirom, Iași. Filmografie: TALE OF TALES (2015) Director Matteo Garrone, Scenariu de Giambattista Basile, Edoardo Albinati, Ugo Chiti, Matteo Garrone, Massimo Gaudioso. (133 min) (Un film după povestirile lui Giambattista Basile, extrase din „Pentameron”, 1634). PAN’S LABYRINTH (2006) Director și scenarist Guillermo del Toro. (119 min)

cum se cuvinte testul semnificaţiei disimulate a Hărţii cât şi a punctului de pe hartă (mişcare şi stagnare; linie şi punct!), ar fi pătruns de fapt în Labirintul lui Pan? (n.a.).

89

ESEU

Maria-Daniela PĂNĂZAN

POEZIA-RUGĂCIUNE• DIN LIRICA LUI DUMITRU ICHIM În toate poeziile lui Dumitru Ichim, scara lui Iacob, care unea linear cerul și pământul, este reprezentată sub forma cercului și a spiralei. În interpretările hermeneutice, Cercul este văzut ca un simbol al perfecțiunii și al armoniei, al unui spațiu închis din care nu se poate ieși, dar care este protector, o „proiecție a sferei”, adică a divinității: „În conștiința românească, cercul este o imagine a lumii permise, o secțiune a microcosmosului, de unde și frecvența mare a acestei figuri în reprezentările grafice, în care este asociat soarelui, cerului, lumii și lui Dumnezeu. Chiar cunoașterea este așezată în legătură cu posibilitățile limitate ale ființei, prin sensurile (moștenite din latină) ale verbului a încerca.” 1 Pornind de la afirmația lui Heidegger că „ne învârtim, prin urmare, în cerc, dar acesta este drumul cel bun” (din volumul Logica, 1934), Cornel Mihai Ionescu2 propune o cale de interpretare unică și anume interpretarea hermeneutică: „Sacrul este altceva decât Ființa. Gânditorul rostește Ființa. Poetul numește Sacrul. Cât privește elucidarea relației dintre cele atât de categoric distincte, problemă esențială pentru înțelegerea influenței lui Heidegger asupra filosofiei moderne, textul „Ce este metafizica?” stimulează o hermeneutică aflată permanent în iminența apofazei. Cum am putea gândi relația dintre „Ființă” și „Sacru” altfel decât printr-un logos loxos, printr-un „discurs oblic” și o circumlocuție care, prizonieră în „pliul” dintre „rostire” și „numire”, pare în orice clipă să renunțe la prerogativa discursului, pentru a converti „actul de limbaj” în „act deictic”?3 Poemele publicate recent de Dumitru Ichim în volumul Tu știi că te iubesc (2017) sunt imnuri de preaslăvire a celui mai înalt sentiment sădit de Dumnezeu în sufletul omului. Titlul este biblic; el reia afirmația Sfântului Apostol Petru în momentul reîntâlnirii cu Mântuitorul după Înviere. Întrebat de trei ori: „Mă iubești, tu, Petre?”, acesta răspunde: „Tu știi că te iubesc”! Structural, ele sunt poezii cu formă fixă care îmbracă sonetul în muzică divină. Precum alți autori români, care au psalmodiat în versuri iubirea divină,

ca de exemplu Vasile Voiculescu, și Dumitru Ichim creează un univers artistic original, un sistem bine definit, călăuzit de modelul „Cântării Cântărilor”: „Ca și în opera biblică, Dumnezeu îi este poetului-isihast un prieten care aspiră să-i devină iubit, amant și mire duhovnicesc, izvor și receptacol al comuniunii. El caută inima poetului, îi iese în întâmpinare, suferă, disperă, o imploră, îi e dor; prin logodirea ei, el își caută propria sa împlinire, căci Creatorul nu e întreg decât împreună cu creația Lui. Logos prin excelență, El este cuvântător, partener de dialog. El îi vorbește poetului în limba acestuia, adică în același gen literar, el însuși fiind un geniu al poeziei, adică al unui mod de existența comunitar”4. De altfel, așa cum reiese din prefața cărții (dar și din discuțiile personale cu autorul în care îi spuneam că sonetele sale continuă, într-un fel, pe cele voiculesciene), cele 150 de sonete sunt numerotate de la 245 (cifra la care ajunseseră Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, cunoscutul poet român-isihast care-și notase sonetele în continuarea sonetelui Marelui Will). Savatie Baștovoi vede în acest volum „o minunată culegere de sonete” pe care „mirele-poet a scris-o către mireasa răpusă de cancer”: „Atemporal ca Shakespeare, fără a părea o icoană; îndurerat ca Voiculescu, fără a fi un militant; zbuciumat ca Arghezi, fără a-și pierde credința; ermetic și muzical ca Barbu, fără a fi sedus de joc, Dumitru Ichim, acest nume prea puțin cunoscut din pricina smereniei autorului, este, prin aceste sonete, ultimul mare poet român în viață care se înscrie în cea mai riguroasă și mai solemnă tradiție a poeziei moderne universale”5. În viziune metafizică, asocierea cu textul biblic este susținută prin referința textuală din filosofia lui Heidegger, care afirma că: „Orice mare poet nu scrie decât pornind de la un unic Poem. Măreția sa se măsoară după gradul în care el îi este încredințat acestui Unic, în așa fel încât el are putința să-și mențină rostirea sa poetică în stare pură în acest Unic. Acest

•Textele comentate în acest studiu se regăsesc în volumul Dumitru Ichim, Tu știi că te iubesc, 150 de sonete prefațate și ilustrate de Savatie Baștovoi, Editura Cathisma, București, 2017, dar și pe site-ul personal al autorului https://dumitruichim.com/ accesat în perioada iunie-decembrie 2016. 1Doina Ruști, Dicționar de teme și simboluri din literatura română, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 103.

2Cornel

90

Mihai Ionescu, Cercul lui Hermes. Track palimpsest,, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998. 3Ibidem, p. 108. 4Bartolomeu Valeriu Anania, Introducere la Cântarea Cântărilor, în Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, p. 870. 5Savatie Baștovoi, op. cit., p. 8. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

ESEU Poem al poetului rămâne neexprimat. Niciuna din creațiile poetice luate separat și nici ansamblul lor nu spune tot. Cu toate acestea, fiecare creație poetică în parte vorbește pornind de la întregul acelui unic Poem și îl rostește pe acesta de fiecare dată. Din locul care este specific Poemului izvorăște unda care însuflețește de fiecare dată rostirea ca rostire poetică, însă unda părăsește atât de puțin locul care e propriu Poemului, încât izvorârea ei face, dimpotrivă, ca orice mișcare însuflețitoare a rostirii să curgă înapoi, în originea din ce in ce mai învăluită. În calitatea lui de izvor al undei care însuflețește, locul Poemului adăpostește esența învăluită a ceea ce, la prima vedere, poate să apară reprezentării metafizico-estetice drept ritm.6” Tendința generală a poeziei lui Dumitru Ichim devine astfel inspirația din textul biblic, un text Unic pentru rostirea sa inefabil-transcendentă. Gândit ca un sistem filosofico-poetic, ciclul de Sonete al lui Dumitru Ichim surprinde unicitatea relației divino-umane, puritatea simțirilor voinței libere a omului iubitor de Dumnezeu. Sunt convinsă că volumul este de esență mistică și că se înscrie în marea lirică religioasă universală: „Despre volumul de poezie intitulat Tu știi că te iubesc, apărut în 2017 la Editura Cathisma, se poate spune că încununează perfect strădania poetului de a turna aurul în forma prețioasă a sonetului. După ce o vreme a încercat esența tare a haiku-ului, a poeziei cu vers liber de inspirație religioasă, dar și pe teme diverse, în plină eră a poeziei cu formă „exagerat de liberă”, Dumitru Ichim ne propune clasicul sonet în bună tradiție shakespeariană. Coboară pe linie românească din Vasile Voiculescu, si nu ascunde acest lucru, ba chiar continuă numerotarea sonetelor de acolo de unde le-a lăsat Voiculescu în a sa „traducere imaginară...”. Si dacă e Shakespeare, și e Voiculescu, atunci e vorba de iubire. Iubire față de ea/ femeia, definitiv închisă în vers și între copertele cărții acesteia, spre a nu mai muri niciodată, chiar dacă în realitate iubita soție a plecat dincolo, răpusă de cancer, e iubire de El, Dumnezeu, Căruia îi răspunde ca Apostolul Petru odinioară: „Doamne, Tu știi că Te iubesc...”. Când un Iov certându-se cu durerea, când un orb care caută lumina aceea deplină din care nu mai răsare întunericul, când jucăuș și cu preocupare de bijutier spre a face mereu cea mai sclipitoare podoabă iubirii, dar mai ales un veșnic mire cântându-i miresei sale despre frumusețile netrecătoare”7. În acest microcosmos, care este sufletul omului, poezia se așează pe îngeri de Lumină și frumusețe oferită gratuit, dar nu tuturor, ci doar celor care știu să iubească, acelora pentru care Iubirea e sacrificiul suprem, deoarece, în opinia poetului, „frumusețea nu dezmiardă”. Simbolul absolut e bobul care trebuie să

moară ca să devină pâine și să dea viață. Imaginea supremă a lui Iisus, care se regăsește și-n simbolistica spicului, văzut ca „paharnic al lui Dumnezeu”, este cea a nunții ce unește sufletul omului cu suflarea divină: Cu arc făcut-ai roza, spre-a-ndepărta păscutul,/ Scripturile Iubirii sunt cuiele și spinii,/ Frumsețea nu dezmiardă, în scoică-auzi durutul,/ Nu suferința-n toate e geamăna luminii?/ Cum să Te caut bolții când mi Te-ai dat suflării,/ La colț de veac cerșindu-Ți tăria-ntr-o miridă?/Bob de nisip Ți-s ușă, liman și prag al mării,/ Eu, ultima tristețe din strai de crisalidă (...) / Așa cum pentru Mire bea-ntâi din moarte spicul. / Putea-vei să-ncepi nunta fără de mine oare,/ Tu, care-ai pus lumină în cuib la fiecare? Regăsim, în aceste versuri, concepția lui Heidegger despre însuflețire și despre esența durerii: „Spiritul este flacără. Dogorind, flacăra luminează. Luminarea survine atunci când are loc contemplarea. O asemenea contemplare are acces la venirea a ceea ce strălucește, la strălucirea în sfera căreia ființează tot ce ține de esență. Această contemplare înflăcărată este durerea. Orice părere potrivit căreia durerea trebuie să fie legată de simțire nu va putea să găsească drumul către esența durerii. Contemplarea înflăcărată determină ceea ce este mare în suflet. În calitate de durere, spiritul care conferă „sufletul cel mare" este elementul însuflețitor. Însă sufletul conferit în felul acesta este elementul care animă. De aceea, cel care trăiește după cum îi dictează sufletul este stăpânit de trăsătura fundamentală care e proprie esenței sufletului, în speță de durere. Tot ce trăiește se împărtășește din durere. Numai ceea ce trăiește înzestrat din plin cu suflet are putința de a-și împlini destinația esenței sale. În virtutea acestei putințe, ceea ce e din plin înzestrat cu suflet este apt să se integreze în armonia unei reciproce sprijiniri, prin care tot ce are viață trăiește într-o ascunsă interdependență”8.În Sonetele lui Dumitru Ichim ne întâlnim cu întreaga simbolistică de esență creștină a liricii sale: iubirea nu e doar o stare de grație și de fericire, ea presupune trăire, suferință, dezamăgiri, frumuseți interioare, îndrăgostiții făcându-și declarații de iubire, tristețe, durere, aprigă luptă cu nestăpânitele păcate ale firii etc. E iubirea în esența ei cea mai profundă. E Iubirea christică. Cartea sonetelor lui Dumitru Ichim reliefează Iubirea creștină într-o viziune postmodernă, neumbrită de vremile dificile pe care le trăim. E starea de contemplație în formă de puritate a firii. E înălțare până la cer. E întâlnirea cu El. Este dovadă de iubire umană supremă. Deloc facilă la o primă lectură, cartea celor 150 de sonete își întâmpină cititorii confesiv, cu o declarație de iubire deplină. E semnul de înaltă prețuire a poetului față de Creatorul Său. Iubirea îl aseamănă pe om divinității, ia „chip și

6Martin

7Daniela

Heidegger, Originea operei de artă, Traducere de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, Prefață de Constantin Noica, Editura Humanitas, 1995, București, p. 309-310. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Șontică, Tu știi că te iubesc. O carte scrisă de Dumitru Ichim, înhttp://www.observatorul.com/Default.asp?action=articleviewdetail&ID=16752, accesat azi, 30 mai 2017. 8Idem Ibidem, p. 336. 91

ESEU asemănare” și-l îmbrățișează, spirală a inimii însetate de etern. Îmbrățișarea e ardere lăuntrică, e rug, e pătrunzătoare, e taină a lumii. Chemarea Iubirii e însoțită de cântec de chitară. Precum psalmii biblici, muzica rezonează întregul univers la sferele umanului îndrăgostit iar „cercurile lui Arhimede” sunt necesare firii chemate spre împlinire lăuntrică: Trădarea, suferința, dureri, dezamăgirea,/ Armonici și amorul sonetelor bipede... / Nu-i simpla frumusețe a cercului, Iubirea?/ De-aceea către cizmă și-azi țipă Arhimede: / În lături! Noli, noli...! Că țărmul știe cercul,/ Cum inima - inelul, rotund și-asemănare/ Eternului. Nu crinul gândit e în tubercul -/ Chilie pentru buze ce-apun în loc de soare?/ Și totuși nu-mi ajunge cerc scris să fiu pe oală,/ Că moartea mi-este strâmtă, și alta n-am, de unde?/ Nu-mi simți îmbrățișarea, în jurul Tău, spirală,/ Când lutul, precum rugul, în noaptea Ta pătrunde?/ Mânz inimii - pantera, ca pe-o chitară-nham-o/ Și fă-Te țărm iberic: Amo, como Te amo! În imaginea sculptorului care poate reface întreaga Creație găsim una dintre cele mai originale imagini poetice ichimiene: ne aflăm în fața Poetului, Catapeteasmă divină, Poartă ce leagă cerul de pământ, Lumina de Întuneric și Iubirea de neiubire. Împărtășania este sfințire în și prin Hristos, este picătura ce ne umple de divinitate, este înălțarea și îndumnezeirea firii umane. „Picătura” este, in facto, „oceanul din talazuri”, este umplere de Duh divin. Suntem asemenea tâlharului de pe cruce. Suntem tâlhăriți de cruce, dar ne reîntoarcem la Hristos prin Creație, armonizând universul interior. Și ce altă metaforă mai frumoasă ar putea descrie întâlnirea definitivă cu Hristos, Mântuitorul? Să fii sculptor, să cioplești în lemnul Crucii Jerfei supreme însăși Poezia care devine Catapeteasmă? Observați, vă rog, că poetul preferă acest termen celui de Iconostas. E un cuvânt greu, plin, care așază pe bolta Cerului adevărata Creație: nu poetului în sine îi revine meritul de a sculpta, ci adevăratului și unicului Creator a toate. Supus cioplirii, perfecțiunii, sufletul omului leagă lumescul de nelumesc, fiindcă Dumnezeu este Iubire și în Iubirea aceasta este săvârșită Creația: Că nu cu polonicul iei cuminecătura/ Din flacăra Iubirii, ci-n vârf de linguriță!/ Oceanul din talazuri îl face picătura,/ Cum geana de femeie i-ai scris-o din peniță./ Foc răsfățat de paie, cumplit le-o fi amorul!/ Că pân’ la brâu li-e scripca și-un rest zvâcnit din rochii…/ M-ai tâlhărit de cruce. Știu, nu-n aripă-i zborul!/ De ce în schimb privirii mi-ai vindecat doar ochii?/ Văd lucruri, nu adâncul frumosului ce doare./ Ce-o fi, că simt țepușa-i în sângele-mi nomadic?/ Te-ai deșertat de Sine: în ce, în cum, în oare?/ Cum să-l numesc pe sculptor c-ar fi cu dalta sadic?/ Din tot ce ne desparte: lemn, ciot, blasfem, mireasmă,/ Cioplește-mi suferința să-ți fiu catapeteasmă!” (Sonetul CCCXXL)

O interpretare originală găsim în sonetul dedicat lui Uroburos. Inspirat din mitologia biblică, Uroburos este explicat în Dicționarul de simboluri9 ca fiind „șarpele care-și mușcă propria coadă, formând un cerc. El rupe cu o evoluție lineară, marchează o astfel de schimbare, încât pare a reapărea la nivelul ființei superioare, la nivelul ființei cerești sau spiritualizate, simbolizate de cerc: transcende astfel nivelul animalității, pentru a înainta în sensul pulsiunii de viața cea mai fundamentală. (...) Șarpele mușcându-și coada, și care nu încetează să se învârtă pe el însuși, se închide în propriul lui ciclu, evocă roata existențelor, samsara, parcă osândit pe vecie să nu poată scăpa din ciclul său pentru a se ridica la un nivel superior: simbolizează atunci veșnica reîntoarcere, cercul nesfârșit al renașterilor, veșnica repetiția, care trădează predominanța unei puteri fundamentale de moarte”: Profesori de chimie?! Mendeleevi iubirii,/ Pe tablă-ți scriu formula ce duce-n polihronii!/ Mai vine și un felcer – et voilá – hormonii!/ Făcând din Uroboros – eternul revenirii –/ Un șarpe prost, sugându-și din coada lui, deliciu./ De ce-a ascuns Helada, că-i dragostei icoană?/ Nu-n puf de păpădii, ci-n perpetuum supliciu,/ Mușcând din tine însuți și fericit de rană./ Ce poate fi frumosul, fără a-și fi durere?/ Nu-și poartă trandafirul a ghimpilor armură?/ Nu aurul se naște din sadica lui zgură,/ Cum mugurelui floarea-i cumplită sfâșiere?/ Apusu-aprinde-n flăcări întregul sânge-al mării,/ Din el îndrăgostiții beau setea însetării!” (Sonetul CCCI) Revine astfel obsedant ideea de suferință supremă din Iubire, deoarece „pogorât cu această învestitură simbolică pentru a pecetlui pragul (s.a. - Durerea a împietrit pragul, vers din O seară de iarnă de Georg Trakl) și pentru a străjui intrarea în labirintul acestei cărți, Ouroburos devine emblema „transcendentalului” care condiționează exercițiul funcțiilor sinergic manifeste în gestul spasmodic, dar circular al scriiturii”.10 Într-un interviu, poetul se autodefinește raportându-se la Iubirea divină care îndumnezeiește umanul, temă lirică preferată și în sonetele sale: „Dacă persoana a doua a divinității se numește Cuvântul lui Dumnezeu, iar dacă omul este creat după „chipul și asemănarea” Lui, înseamnă că omul este și el cuvânt în devenire spre Cuvânt și se naște contemporan cu lumina. (...) Devenirea nu e evoluție, ci „a bea liniștea lui Dumnezeu, citându-l pe Georg Trakl, dintr-un izvor din codru”, spus altfel, devenirea omului urmează alte legi decât ale „mutațiilor”, cele ale iubirii. Cuvântul, chiar cel gramatical, capătă sens prin alt cuvânt, omul se limpezește spre genunile lui numai prin alt om. Drumul spre îndumnezeirea omului nu trece nici prin biserică, nici prin temple zidite de mână omenească, ci numai prin celălalt om care și el este cuvânt ca și tine.

9Jean

10Cornel

Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol. 3, Editura Artemis, București, p. 416.

92

Mihai Ionescu, op. cit., p. 7. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

ESEU Alienarea începe când în celălalt vezi un obiect necesar și nu subiect de dialog, când celălalt îți devine oglindă: Mă privesc într-o oglindă/ Și salut: Mulți ani, străine! În iubire, nu există oglindă, pentru că numai sărutul este măsura omului. „Aceasta-i minunea, spunea Rilke, care se întâmplă de fiecare dată cu cei care iubesc cu adevărat: cu cât dăruiesc mai mult, cu atât au mai mult”. Și tot el afirmă despre această înflorire a lui Dumnezeu în om că este o devenire a „omenescului’” până la nivelul când „orice obiect al iubirii este punctul de centru al paradisului”11. Drumul poetic al lui Dumitru Ichim este liturgic. Fiecare poem are semnificații adânci și se află în strânsă legătură cu evenimentul liturgic al zilei în care este scris. Cât de minunată este această trăire! Cât de cuprinzător și edificator, în evoluția lirică, se dovedește a fi un asemenea demers spiritual! Categoric, este unic în poezia acestui mileniu ce ne pălmuiește pentru necredința noastră! În oceanul de însingurare a omului și de îndepărtare de divinitate, poezia lui Dumitru Ichim devine „picătura” care umple oceanul nevredniciei noastre! Poetul devine „Omul frumos”, Omul care trăiește în ritm liturgic, el relevează Omenescul din noi. Fiecare poezie este o sărbătoare. Ferice de cei care înțeleg și care pot să-l trăiască pe Dumnezeu! Poezia devine salvare, mântuire, regăsire a sinelui și limpezime a minții. Ea deschide ușa rugăciunii și liniștește furtuna de pe marea sufletului. De exemplu, psalmul recent intitulat Psalmul mersului pe mare (Evanghelia din această zi a redat versetele din Matei 14, 22-34, care atât de frumos relatează despre Umblarea pe mare). Urcând „talazul mării”, pre-

cum Petru, sporești în Iubirea Lui și simți arderea profundă, „cu jăratic” a inimii ce tânjește după un „sărut de foc”. În același timp exprimi credința în puterea rugăciunii și-n forța de neoprit a cupei din care-au băut mirii din Cana. Sufletul învolburat, care geme „ca o furtună” își poate găsi liniștea doar prin Creație, prin purificarea stărilor euforice de cântare și cerând semnul de împăcare creștină: zborul de porumbel: Vruși acatist din mine, și-Ți gem ca o furtună. Ascuns-ai, unde, cheia? Sub care prag al lumii? Ți-s tot mai verde-n cheamăt, din nelumiri de strună, Cântând pe-aceeași limbă cu-Omar, Serghei și Rumi. Dă-mi zbor din porumbelul, genuni roind prin cețuri, (...) Că Te iubesc ilogic, urcând talazul mării. Iubirii n-oferi hamuri, ci tavă cu jăratic, Întreg oceanul legii-‘i dă, lege nouă, geana. Fă litera să zburde-n sărut de foc, sălbatic, Spre-a fi prea sfântă cupă a mirilor din Cana. Cum poți, atât de aur, din plâns să-Ți faci zăvoare? Trimite-mi porumbelul cu semnul de-mpăcare! Poezia lui Dumitru Ichim este împăcare cu Dumnezeu. E imn divin, e frumusețe în stare pură. Nicăieri în literatura română nu mai găsim o asemenea izbândă lirică. Poezia exprimă Iubirea Lui. De altfel, în interviul amintit, poetul reinventează dictonul cartesian: AMO ERGO SUM. Sonetele nu fac excepție de la această convingere poetică. Esența mesajului poetic al sonetelor ichimieni își strânge toată seva revărsându-se apoi în Marea Iubire: unică, mântuitoare, supremă, care definește totul și cuprinsă într-o unică afirmație: Dumnezeu este Iubire.

PERSPECTIVA INVERSA-Intre lumi,40x80 cm, acrilic pe pânză

11Topan,

Flavia, Diaspora literară românească în 14 interviuri, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, p. 91. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

93

ESEU

Mirela SAVIN

BOLNAVĂ, DE DIMITRIE STELARU Dimitrie Stelaru, pseudonimul lui Dumitru Petrescu, este un scriitor boem, pe linia lui Poe, respectiv Verlaine, opera sa fiind un continuu joc între expresionism și ermetism. Poezia Bolnavă poate fi văzută atât sub pecetea expresionalismului, datorită tematicii pe care o prezintă, dar și datorită modalității prin care poetul aduce în fața cititorului o frenetică căutare a unei realități psihologice, chiar spirituale și nu o înregistrare a unor evenimente exterioare surprinse în secvența lor logică, dar și sub cea ermetică, având în vedere faptul că acest text implică un înțeles ascuns, ce poate fi revelat numai prin inițiere. Trebuie avut în vedere și faptul că poezia poartă numele de bolnavă, adjectiv provenit din verb, a se îmbolnăvi, stare care se află în opoziție cu cea de sănătate. Primul element ce permite încadrarea textului în ermetism este chiar titlul care, la o atentă lectură a textului, capătă atributul de adverb, mesajul textului fiind de a ațipi într-un somn bolnav de greu, lucru accentuat de versurile ,,Aduceți liniștea turnurilor, înaltelor –/ Cine stă între porți ca o moarte?”. Acest joc gramatical permite interpretarea universului ficțional drept unul greu a fi descifrat la o lectură superficială. Mai mult decât atât, la nivel stilistic se observă o particularitate interesantă a cuvintelor care înfățișează realitatea, ,,Erau flori roșii, galbene și ape/ Lângă mâinile, lângă sufletul ei;”, aceasta fiind relativizată prin repetarea pronumelui nehotărât, toată/ toate. Așadar, textul liric este unul bogat în semnificații, dezvăluind o atmosferă neobișnuită, ,,Toate păcatele erau aproape –”, dar și niște sentimente necunoscute, ,,Visul dați-l toamnelor, altelor,”. La nivelul structurii și organizării, poezia cuprinde două microsecvențe și fiecare presupune o revalorizare a propriilor trăiri; construcția lirică este astfel similară unui tablou expresionist prin excesul de culoare, cromatică contrastantă, trăiri covârșitoare: ,,Toate negurile tulburau munții febrei.” De asemenea, poezia este constituită pe două planuri: primul este al privitorului, al doilea al cititorului, respectiv, primul este al naturii, al doilea al trăirii. Acest joc stilistic are rolul de a-l pregăti pe cititor pentru a intra în contact cu o realitate, ce ulterior va degenera în haos, vis, iluzie: ,,Dar lăsați-i himera aceea și-o carte.”. Astfel, vorbim de două nivele de sensibilitate lirică, cel de suprafață, logic, aparținând vieții cotidiene și cel de adâncime, ce presupune adâncirea tragică a rea-

94

lului ce pare neputincios în fața grotescului existențial. Poate și de aceea, în text, se folosesc trei timpuri verbale. Poezia debutează cu un imperfect, erau, reluat în al treilea vers, semn că nu doar arată faptul că semnifică o acțiune petrecută în trecut față de momentul vorbirii, cu valoare neterminată, ci și că are o capacitate mare de evocare, creând o scenă care pare a se derula sub ochii lectorului, sporind forța descriptivă. Așadar, secvența este una vie, folosirea imperfectului având rolul de judecată a unei stări și de valorizare, pozitivă, ,,Erau flori roșii, galbene și ape/ Lângă mâinile, lângă sufletul ei;” dar și negativă ,,Toate păcatele erau aproape –/ Toate negurile tulburau munții febrei.”. Singurul verb la indicativ prezent, stă, arată că acțiunea este săvârșită în momentul vorbirii, valoarea sa expresivă vizând încadrarea experienței individuale ca formă atemporală a stării dea-fi în mijlocul trăirilor. Imperativul predomină în a doua microsecvență, aduceți, dați, lăsați, cerând o realizare imediată. Textul Bolnavă conține două viziuni ce se întrepătrund pentru a oferi cititorului un tablou complet asupra unei societăți lipsite de libertate și în care cuvântul pierde din aura expresiei autonome, devenind o formă mascată de închisoare. În plus, textul capătă și o funcție de semnificare poetică cu rol în definirea identității potențialului expresiv al limbajului utilizat. Conștientizarea adevărurilor dureroase devine o formă de eliberare prin limbajul ermetic, conștiința eului liric subiectiv căpătând dimensiunea universului liric, fiind o stare a sufletului, dar și o luptă pentru dobândirea conștiinței de sine care se găsește între cele două dimensiuni arhetipale ale sale: cea ascetică, ,,Cine stă între porți ca o moarte?” și cea eroică, ,,lăsați-i himera aceea și-o carte”. Textul transformă conștiința ca formă a sufletului din simplul motiv că procesul de conștientizare este teritoriul poeziei: ,,Toate negurile tulburau munții febrei.”, totul fiind o imersiune în teritoriul și interiorul cuvintelor: ,,Aduceți liniștea turnurilor, înaltelor –”; poate chiar o integrare în conștiința universală. În imaginea florilor roșii și galbene, Dimitrie Stelaru a fixat propriile impresii despre realitatea ce părea a se scufunda într-o mocirlă a ipocriziei. Apelul la simbolistica lexemelor amintite mai sus arată faptul că le consideră necesare, cu riscul sacrificării regulilor liricii din acea perioadă. Apoi, soarta florilor este să moară, să se ofilească. Efortul steril al omului de a le conserva arată veșnicia cuvântului, puterea de a BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

ESEU transmite stări și asocieri. În versurile lui Dimitrie Stelaru se creează un fel de cale de acces a sufletelor la o lume pură, liberă, exprimabilă și intangibilă de cei bucuroși de moarte. Această pendulare a spiritului între libertatea cuvântului și îndoiala față de capacitatea de a spune adevăratele stări ale unei lumi tulbure devine un act tragic, liric, declanșat de substantivul comun, simplu, păcatele, semn al răzvrătirii în și prin cuvinte. Această combinare a păcatelor cu liniștea înălțimilor capătă o expresie lirică limpede, amplă, învăluind durerea unei rătăciri a spiritului ce caută o poartă a salvării, o ocrotire a fragilității ființei umane și o asociere a iubirii cu neliniștea față de stingerea vieții.

Florile trimit la asocieri diverse, clarifică sentimente și conferă noi sensuri simbolice. Apele constituie izvorul transformărilor, apa ce dă viață și este martorul nelipsit al transformărilor voite sau nu, mâinile atribuie textului presentimentul unei nenorociri, iar sufletul devine oglinda realității. Imaginea turnurilor înalte exprimă o emoție unică, neliniștea existenței umane. Poarta devine simbolul unui caracter moral, loc de trecere dintr-o lume scufundată în minciuni într-o lume pură, gingașă. Comparația ,,Cine stă între porți ca o moarte?” are atât valori metaforice, cât și simbolice, căreia eul liric subiectiv i-a imprimat pecetea scrierii sale, conferind textului un fin caracter filosofic.

PERSPECTIVA INVERSA-Iluzie,40x93 cm, acrilic pe pânză

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

95

ESEU

Petru URSACHE

DESPRE POETUL MIHAI URSACHI DEBUT ȘI CONSACRARE Debutul poetic al lui Mihai Ursachi s-a produs în revista „Cronica” în zilele bune ale acestei publicații ieșene, condusă atunci de Corneliu Ștefanache. Era într-o sâmbătă de 20 ianuarie 1968. Cititorul se obișnuise cu poezii semnate de Haralambie Țugui sau Țațomir, de Daniela Caurea sau de Ion Chiriac, Radu Cârneci, Corneliu Sturzu... Cenzura dădea semne de nervozitate când se vedea nevoită să lase să treacă, pentru peisaj și variație, vreun eseu filosofic semnat de Constantin Noica, încă ținut sub supraveghere, vreo cronică plastică de Petru Comarnescu, vreun studiu de estetică, nealiniat partinic, de Adrian Marino. Când Al. Dima, deși membru în Colegiul de redacție, trimitea la revistă un articol despre literatura română sau de literatură comparată, se știa că vechea gardă de proletcultiști, de la „Scânteia”, „Lupta de clasă” ori „Tânărul leninist”, nu dormea. Se vorbea pe ici pe colo de un oarecare „dezgheț ideologic”, dar se preferau teme dirijate, pe linie, ca să nu aibă nimeni bătaie de cap. Nu convenea nici rubrica de note intitulată „Moment”, unde se cultiva un spirit critic incisiv și incomod pentru diriguitorii de toate felurile. Mai puteau fi citite versuri de tipul: „Nord al țării ozonat și pur,/ inimă de cetină curată -/ Munte de lumini albastre, dur/ revărsat prin trupul meu de piatră -/ cum să vă sculptez în stihul meu?/ Cum să vă adun în piept mereu?” („Cronica”, 9 martie 1968, p. 1). Sau, dintr-un articol de ideologie: „Marxismul nu este numai antologie materialistă dialectică, el este și axiologie în sensul teoretic cel mai cuprinzător. În marxism axiologia este întemeiată pe noi baze teoretice și metodologice și este legitimată de scopul final al marxismului – comunismul” („Cronica”, 4 mai 1968, p. 3). Auzi, „antologie materialistă”! Și apoi, dacă axiologia se întemeiază „pe noi baze teoretice”, care sunt ele, ca să se mai poată „legitima”? Delir în versuri, delir în vorbe. Nici „România literară” (abia rebotezată după „Gazeta literară”) nu se putea lăuda cu o poezie ca: „Munte vrăjit/ Crescut de noi pe umeri,/ Fiu și părinte țării ești,/ Partid/ În frumusețea ta când ne înnumeri,/ Opus oricăror frumuseți deșarte,/ În viscolirea visului lucid/ Opus oricărui trup care desparte,/ În crezul tău ca fluviul torid,/ Statornic și pe viață și pe moarte,/ Munte vrăjit…” În numărul din 21 noiembrie 1968, revista bucureșteană, și nu numai ea, însă cu excepția „Cronicii”, publica începând cu prima pagină, cuvântarea lui Nicolae Ceaușescu la Adunarea Generală a Scriitorilor, iar în continuare, la rubrica „Scriitorii la tribună”, își spuneau cuvântul, printre mulți alții, Georgeta Horodincă: „În ceasul de față nu se poate face, cred, critică fără ca îndărătul analizei estetice și a judecăților de valoare să nu se întrevadă o concepție mai largă despre lume și dreptul la viață”; Petre Sălcudeanu: „Adunarea Generală a Scriitorilor are loc într-o etapă importantă pentru dezvoltarea literaturii noastre, într-o atmosferă de totală adeziune internă și externă a partidului”.

96

Ce legătură are literatura cu „atmosfera de totală adeziune”, fie „internă”, fie „externă”? În asemenea împrejurări tragi-comice, a debutat, la vârsta de 27 de ani, Mihai Ursachi. I s-a rezervat un spațiu numai pentru el, cu antetul: „Primii pași”, formulare potrivită pentru un începător bicisnic. În realitate, erau pași voinicești aceia, de baladă nordică: descoperit într-o copaie adusă de valuri îndepărtate, copilul-erou sare întru întâmpinarea părinților adoptivi, iar apele mării îi ajung abia până la genunchi. În numărul de debut, poetul se afla în vecinătatea lui Al. Zub (care semna, pe prima pagină, articolul Unirea. Ecouri în conștiința europeană), Gh. Ungureanu (De la Hora Unirii la statuia lui Al. I. Cuza, p. 3), Petru Comarnescu (Un mare fiu al Iașului, pictorul Theodor Pallady, III, p. 4-5), Adrian Marino (Sensibilitatea estetică, p. 7-8) și alții. Din curiozitate și pentru simetrie, în „România literară” (numărul din ianuarie 1968, corespunzător debutului lui Mihai Ursachi din „Cronica”) se întâlnesc nume din prima generație proletcultistă (Mihai Beniuc, Maria Banuș) cu hăituiții până mai ieri (N. Carandino, D. I. Suchianu, Al. Dima, Șerban Cioculescu) și cu tineri abia lansați, de perspectivă: Nichita Stănescu, Fănuș Neagu, Eugen Simion, Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Nicolae Prelipceanu. Poeziile cu care s-a prezentat Mihai Ursachi în fața cititorilor sunt în număr de patru: Floarea de lotus, Fructul oprit, Câinele Miriapodis și Gh. Gavrilă Pop. Febră. Cu excepția ultimei compoziții, celelalte trei au fost reluate în volumele antologice, de la Inel cu enigmă („Cartea Românească, 1981) la Poezii („Vitruviu”, 1996). Ele au rămas neschimbate, doar ușoare modificări la Floarea de lotus, dovadă că de la început autorul a fost sever cu sine. Nu a dorit ca debutul să însemne un simplu act biografic. În același an, „Cronica” l-a mai publicat în două rânduri: la 14 septembrie cu Masa cea de taină, poezie neintegrată în volumele antologii din 1981 și 1986; apoi Trei frați pătați („Cronica”, 7 decembrie, p. 3), reluată cu mici ajustări stilistice în folosul clarității și cadenței. Istoria literară are datoria să dezvăluie cititorului mai puțin avizat două aspecte ale problemei pentru înscrierea poeziilor lui Mihai Ursachi în lumea valorilor sensibile. Mai întâi: Floarea de lotus, Fructul Oprit și Câinele Miriapodis nu sunt texte de debutant, de „primi pași”, ci creații în cel mai deplin sens al cuvântului. Debutul, în înțeles tehnic și biografic a însemnat, în fond, adevărata consacrare. În al doilea rând: debutul-consacrare a mai însemnat un eveniment emoțional care a produs puternice seisme pe planul invenției, așa cum se întâmplă în cazul marilor creatori care izbândesc în idealismul poetic. Asta ca să nu se confirme o idee a lui Arthur Schopenhauer, autor atât de drag lui Mihai Ursachi: artistului de valoare îi este dat în viață doar să se bucure în taină la gândul că poezia căreia i-a consacrat întreaga ființă va aduce urmașilor clipe senine și de desfătare. Este condiția creatorului.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

ESEU

Dumitru VELEA

ROMANUL RALUCĂI PAVEL SAU SOPHIA SUB INVAZIA INCONŞTIENTULUI Raluca Pavel scrie un roman, Cu mâinile celeilalte, de o claritate orbitoare. Pare că-i vezi întru totul desfăşurarea și țesătura, mișcarea personajelor, că le auzi dezbaterea ideatică și că le surprinzi gestul și finalitatea, precum în apele limpezi ale unui râu distingi peștii strălucitor unduindu-se, vietățile acvatice prinse în dans, chiar și pietrele de pe fundul albiei, pe când deodată lumina te orbește și râul te prinde, te cuprinde cu totul într-un diluviu, din care trebuie să te salvezi prin alte mijloace decât cele ale naivei priviri și încă să dai seamă, prin a doua vedere și reflexie, despre neobișnuita întâmplare. Să te dezmeticești. a) La prima vedere, exterioară, pornind fie și de la titlu, e vorba de un personaj, Sophia, care îndură o acțiune prin presiunea altui personaj, Vera Renczi, mai exact, care ajunge, în final, să acționeze după voința celuilalt și să execute un act neașteptat, sau mai bine zis necugetat, asupra iubitului Lucas, cum se spune, cu mâinile celeilalte. Acțiunea aceasta, ca într-o piesă cu vechi unități de loc și timp, se desfășoară într-o casă bătrânească, din București, în care locuiesc cu chirie trei tineri de condiție modestă, cuplul Sophia și Lucas și prietena lor, Carla: fiecare cu camerele lor, cu o bucătărie în comun și o pivniță în care Carla și-a făcut atelier foto; iar ca timp, se petrece de-a lungul unui weekend, în zilele de vineri, sâmbătă și duminică. Sophia este prinsă în problematica unei lucrări de disertație, poate asemănătoare cu cea de doctorat a autoarei, Femeia asasin și sindromul Stockholm (Ed. Ars Docendi, Universitatea din București, 2016), pentru care Raluca Pavel a trebuit să facă, pe lângă studiile teoretice, o serie de cercetări la Penitenciarul de femei de la Târgșor, Ploiești, cu interviuri, nu ușoare, cu deținute criminale, unele chiar cu mai multe crime în spate. I-a fost necesar un efort considerabil pentru a ajunge la motivații și cauze, la determinări socio-psihologice și mai larg cultural-psihiatrice – de unde a rezultat o lucrare unicat în literatura noastră de specialitate. Și Sophia cercetează, cercetează și nu se dă în lături de la a sparge limite, de a privi în interior și, epuizată poate psihic, de a încerca până și o ședință de spiritism. Este ajutată, pentru aceasta, de Carla, care experimentase anterior cu invocarea spiritului mamei sale, și reușise. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Lucas pleacă de acasă în turneul organizat, ca dintr-o doară, de Cristina cu formația Kems, de curând înjeghebată de aceasta, din care mai făceau parte încă patru băieți; pleacă bucuros, gândindu-se firește mai mult la șansa iscată decât la iubita pe care, neștiind mai nimic sigur despre turneu, nu riscă să o ia cu sine. Iubirea lor, încă de fază adolescentină, deși Sopfia poartă de două luni un prunc în pântece, este fără cusur. Sophia rămâne acasă, cu gândul la lucrare, și cu ajutorul Carlei declanșează ședința de spiritism, chemând nici mai mult, nici mai puțin, chiar spiritul cunoscutei criminale în serie, Vera Renczi, care ucisese pe la începutul secolului trecut 35 de bărbați, din cauza infidelității lor, a lipsei de atenție și de iubire constantă. Vera Renzci s-a născut pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, la București, în urma unei relații dintre o frumoasă româncă și un om de afaceri maghiar. Odată cu pierderea mamei, tatăl său și cu ea, în vârstă de vreo 13 ani, se mută la Berkerekul (acum Zrenjanin) din nordul Serbiei, unde acesta deținea o moșie cu conac. Aduc cu ei și pe cei doi servitori, Damian și Ian, și o bucătăreasă. Marcată de absența tatălui plecat în călătorii de afaceri și de răceala lui, adolescenta, de o incredibilă frumusețe și magnetism erotic, caută atenție în rândul bărbaților mai vârstnici, ducând o viață desfrânată și ținând ocupată frecvent prima pagină a ziarelor epocii. Spre bucuria tatălui ei, ea se îndrăgostește de Karl Schick, un bancher austriac, cu care se căsătorește și, surprinzător, îi devine o soție fidelă, născându-i și un îngeraș de fiu, pe Lorenzo. Însă, la scurt timp după, ea începe să-l bănuiască pe Karl că o trădează și, nesuportând să-l împartă cu alta, îl ucide. Mai trebuie spus că Vera poartă cu ea un secret, pe care mama sa i l-a spus înainte să moară: pentru că soțul ei, tatăl oficial al Verei, era mereu plecat, ea este făcută cu servitorul din casă, Damian; iar Ian îi este frate vitreg, rezultat din căsătoria servitorului cu fosta bucătăreasă, care a murit la nașterea copilului. Prin urmare, familia adevărată, cei doi îi cunosc drama și sunt dispuși, alături de ea, să participe, și să tacă, la pedepsirea bărbaților, treizeci și cinci, care îi sunt infideli. Doar ei trei știu secretul. Ea îi omoară pe rând, otrăvindu-i, iar tatăl și fratele său le cumpără sicriele de zinc din străinătate, pentru a nu fi bătător la ochi, unul câte unul, și Vera le personalizează. Tot ei o 97

ESEU ajută să ducă la subsol cadavrele. Ea se ocupă doar de gravatul plăcuțelor cu nume și cu simbol. Vera îi povestește Sophiei în detaliu despre soții ei, Karl și Joseph, despre ultimul iubit, Milorad și despre moartea lui Lorenzo, otrăvit și el din greșeală, pe ceilalți 32 trecându-i doar în revistă. În fine, toate acestea îi sunt spuse Sophiei, în ședința, transa de spiritism, pe traseul zilei și nopții de sâmbătă, încercând să o convingă că toți bărbații sunt infideli, inclusiv Lucas al ei, și că, dacă vrea să fie numai al ei, trebuie ucis. Deși Lucas o iubește și nu ia greșit niciodată, și este de o bunătate că nu ar fi în stare să ucidă nicio muscă, Sophia devine, treptattreptat, suspicioasă, absorbind din gelozia patologică a Verei, până la identificare. Carla pleacă și ea, la părinți, la Alexandria. Însă, ajunge și la concert, și împreună cu Lucas, dându-i un telefon Sophiei, îi agravează suspiciunea. Iar duminică, în momentul în care este împinsă psihic de Vera în pivniță și găsește o fotografie în care Lucas o îmbrățișa pe Carla, suspiciunea trece în confirmarea infidelității. Lucas se întoarce cu un buchet de flori în brațe și negăsind-o în cameră, coboară în pivniță. Orbită de furie, într-un puternic acces de schizofrenie, Sophia îl înjunghie pe Lucas cu un foarfece, îndemnată de spiritul Verei, care îi șoptește: dacă vrei să fie numai al tău, fă-o! Din desfășurarea acțiunii, pare că ni se desface în față un fenomen de schizofrenie, că Sophia ar fi cuprinsă de această maladie, pentru care ni se oferă puține date și multe deduceri. Este și firesc, fiindcă persoana alunecată în schizofrenie, nu lasă mai nimic la suprafață să se vadă, ea comportându-se normal, doar schimbându-și fețele după momente și situații. Spre evidență: am fost martorul comportării unei astfel de persoane. „Întâmplarea” s-a petrecut la Festivalul de teatru contemporan de la Brașov, din primăvara anului 1989. Festivalul, în mod obișnuit, se întindea pe o săptămână, cu spectacole, uneori și câte două pe zi, după amiază și seara. La două zile, înainte de amiază, urmau, într-o sală a Bibliotecii Județene „George Barițiu”, dezbateri ale criticilor de teatru cu realizatorii spectacolelor prezentate. Era cu participare liberă, actori, regizori, scenografi, scriitori și intelectuali din oraș. „Bordul” dezbaterilor era asigurat de reprezentanții ATM, iar conducerea lor, de criticul de teatru Valentin Silvestru. La prima dezbatere, după un timp, se înscrie la cuvânt și o fată dintre participanți. Situată în partea ferestrelor sălii, din pricina luminii nu i-am putut distinge bine chipul, mai mult atenția fiindu-mi îndreptată asupra ideilor din dezbateri. S-a prezentat și a început să comenteze un spectacol, cu multe observații care nu vizau specificul teatral, erau alături. Valentin Silvestru a oprit-o; ea a continuat; și în urma unui dialog mai aprins, acesta a poftit-o afară din sală. Ceea ce s-a și întâmplat. La ieșire, am văzut-o, mai bine: era îmbrăcată obișnuit, 98

subțire, uscată. La dezbaterile finale, dinaintea stabilirii premiilor, a participat și Directorul Direcției Teatrelor, Constantin Măciucă, un om de un bun simț și o diplomație ieșite din comun. Firește, lui i-a revenit sarcina să conducă dezbaterile. La o masă, chiar din fața „bordului” se așază aceeași fată, altfel și tot simplu îmbrăcată, care dintr-o traistă țesută cu motive populare, ce o avusese pe umăr, scoate un ceasornic mare, cât capul unui om, pe care și-l pune în față, pe masă. Se înscrie la cuvânt. Silvestru, recunoscând-o, îi spune ceva lui Măciucă, probabil despre „incidentul” anterior, sau să nu-i dea cuvântul. Acesta, politicos, îi dă cuvântul. Fata se ridică și începe să vorbească, spunând că a luat trenul de la Viena ca să vină la Festivalul de teatru de la Brașov. Silvestru intervine: „Dar dumneata ai fost și acum două zile!”. „Aceea a fost sora mea, îi răspunde ea, căreia i s-a luat dreptul la cuvânt, jignită și poftită afară de la dezbateri. Asociația Studenților Români din Străinătate a luat act de situație și m-a delegat pe mine să vin să vă citesc protestul Asociației împotriva lipsirii surorii mele de dreptul elementar la cuvânt.” Și scoate din traistă coala scrisă cu protestul. Directorul Teatrelor nu prea înțelegea despre ce este vorba, și uimit o întreabă: „Dar cu ceasul ce este?” „L-am adus să mă cronometrez. Câte minute îmi dați?” „Zece!”, îi spune el, uluit. „Bine!” zice ea, se uită la ceas, spune cât este, și începe să citească protestul. Pe lângă citire se oprea și făcea expuneri, comentarii la ce efort s-a supus ca sa vină de la Viena la Brașov, ca să șteargă pata jignirii aduse surorii ei și implicit tuturor studenților români din străinătate. S-a uitat pe ceas, a încheiat și s-a așezat pe scaun. Constantin Măciucă și-a cerut scuze, i-a mulțumit, și dezbaterile au continuat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Însă, cu mai toată sala uimită. Două persoane cu identități diferite în una și aceeași făptură, în timpi diferiți. Un personaj sfâșiat, schizofrenic, este și această Sophie a Ralucăi Pavel, însă sfâșierea îi este bine dosită de subiectul și acțiunea ticluite de autoare. Chiar cu dexteritatea scriitorului de romane polițiste, sau cu dibăcia dramaturgilor, în care exigența genului solicită ca fiecare element, cuvânt și gest să ducă spre finalul demonstrației, quod erat demonstrandum. Personaje puține, ca-n teatru, cu nume vădit simbolice, cu identități exacte la vedere și cu altele grele ascunse, răsucite (numele de familie al Sophiei, Zrenic, este format din literele numelui real al Verei Renczi), cu o acțiune în tăietură de cristal, parcă totul stând sub briciul lui Occam. Între personaje doar unul este real, cel ireal, invocat în acțiune, Vera Renczi, care vine din istoria reală a criminalisticii, cunoscuta criminală în serie Văduva Neagră, care a ucis 35 de bărbați. Ea vine cu personajele sale real-ireale, istorice și invocate, „prezente” sau doar „numite”. (Iarăși, ca în teatru, există „personajul care nu apare”, dar care determină cursul acțiunii.) În rest, sunt „construcții” ale BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

ESEU autoarei, unele cu ușoare, aproape invizibile urme autobiografice ale acesteia. Aproape întreg romanul, Cu mâinile celeilalte, pare o ședință continuă de spiritism, prin care Sophia se află în dialog cu spiritul Verei Renczi. În primă instanță, ea se dedă încercării experienței spiritismului din curiozitate, dar și din nevoia de explorare a unei lumi de dincolo de limitele obișnuite, în vederea realizării lucrării de disertație și a ajungerii la cauzele unor fenomene, în cazul de față, așa cum rezultă din dialog, al posibilității și imposibilității certitudinii și fidelității în iubire – cu consecința sa, când este absolutizată infidelitatea, crima. b) Dar să vedem, la o a doua privire și instanță ce se petrece în și cu această acțiune ce duce la sfâșierea unei făpturi umane, fie ea chiar plină de înțelepciune și candoare, de cumințenie și bună situare în ale lumii, de iubire și purtătoare a vieții, precum aleasa și simbolica Sophia? Dar mai întâi, ce poartă cu sine și ce se ascunde în această experiență a spiritismului? Să fie ea doar o aflare de date de „dincolo”, de depășire de limite ale conștiinței? C. G. Jung în prima sa lucrare, Despre psihologia și patologia așa-numitelor fenomene oculte, Disertație inaugurală la prof. Eugen Bleuler de la Facultatea de Medicină a Universității din Zürich, editată de Oswald Mutze, la Leipzig în 1902 (la noi, Opere complete 1, Ed. 3 Trei, Buc. 2015), pune problema definirii și încadrării unor „stări rare ale conștiinței”, între acestea și fenomenele de „double conscience, somnambulism”, fiind atribuite pe atunci „în parte epilepsiei, în parte isteriei, în parte stării de epuizare a sistemului nervos, neurasteniei, iar în parte li se recunoaște acestora și demnitatea unor boli sui generis” (op. cit. p. 9). El face o cercetare amănunțită, analitică, de peste o sută de pagini, cu observații pe mai mulți subiecți, în deosebi pe Domnișoara S.W. (de 15 ani și jumătate), dea lungul anilor 1899 și 1900, Un caz de somnambulism la o persoană împovărată (medium spiritist). Raluca Pavel, în romanul său, are grijă „să pună” în Sophia o „epuizare a sistemului nervos”, și din Vera să facă, sau să descopere, o „persoană împovărată” genetic. Ea a cercetat mult în domeniu. Iată, descrierea mesei de spiritism din ficțiunea ei: „Pe masă, în mijloc, era gravat un cerc, iar lângă el DA și NU. În jurul cuvintelor, erau numere de la 1 la 10 și, pe margine, alfabetul, de la A la Z, în sensul acelor de ceasornic” și cea reală din dizertația lui Jung: „Domnișoara S.W. a preluat imediat conducerea comunicărilor. Psihograful, în acest caz un pahar răsturnat, pe care a pus două degete de la mâna dreaptă, se mișca rapid de la o literă la alta. (În jurul paharului s-au așezat, în cerc, hârtii cu litere și cifre.) S-a făcut comunicarea că bunicul mediumului se află aici și va vorbi cu noi.” (op. cit. p. 33). Se pot desfășura paralelisme între descrierea celor două cazuri, al construcției imaginare și al prezenței reale, al Sophiei și al Domnișoarei S.W. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

– fiindcă autoarea scrie cu semnificația și concretețea detaliului ca un om de știință și, totodată, ca un artist bine documentat. Ca naturaliștii de acum un secol și ceva. Nu este de mirare că descrierea experienței, a prezenței Spiritului Evei pe tot traseul, a șocului de început, a leșinului cade sub mai multe simțuri: „Un miros înțepător de oțet îmi invadă nările. Am deschis ochii și vedeam totul ca prin ceață.”, sau: „Mi-era greu să mă adun, să mă conving că nu am luat-o razna și că lângă mine, se afla un spirit. Mi-era greu să... orice. Nu o puteam vedea, însă îmi transmitea o răceală insuportabilă.” Degajă o răceală, ca și Mefisto, din oculta capodoperă, Faust, a lui Goethe. Prezența spiritului îi este indubitabilă. Cum și domnișoarei S.W. a lui Jung: „Desigur că era ferm convinsă de realitatea viziunilor ei. Am încercat deseori să-i ofer o explicație critică, dar o respingea mereu, prin faptul că în starea obișnuită nu înțelegea corect o explicație rațională, iar în starea somnambulică o resimțea ca fiind o prostie care contravenea total faptelor ei. Astfel a zis odată: «Nu știu dacă ceea ce îmi spun spiritele și ce mă învață este adevărat, de fapt nu știu nici dacă ele sunt cele cu al căror nume ele se numesc, însă nu este nicio îndoială că spiritele mele există. Le văd în fața mea, pot să le ating, vorbesc cu ele despre tot ce vreau, tare și firesc, așa cum vorbesc acum. Nu se poate ca ele să nu fie adevărate.» Nu voia să știe nimic de o patologie a fenomenelor.” (op. cit. p. 30). Se petrece cu mediumul un fenomen de „îngustare a conștiinței”, care lasă liberă apariția și manifestarea spiritului invocat. De altfel, Jung și constată fenomenul de sfâșiere, chiar cu inerenta sa dialectică: „cât timp am cunoscut-o mai îndeaproape, domnișoara S. W. a dus o existență ciudată, plină de contradicții, practic o viață dublă a două personalități care existau una lângă alta sau una după alta, care își disputau continuu supremația.” (op. cit. p. 33). Nu altfel se întâmplă cu Sophia și Spiritul Verei în romanul Cu mâinile celeilalte al Ralucăi Pavel. Dar se cuvine să expunem concluzia la care ajunge C. G. Jung, după o cercetare amănunțită și o observație sub lupă a unei serii întinse de ședințe cu scufundări prin somnul extatic ale domnișoarei S.W. El este circumspect de posibilitatea atingerii, cu această lucrare, a vreunui „rezultat definitiv și satisfăcător din punct de vedere științific” și deschide cale asupra asimilării inconștientului, problemă ce îl va preocupa, de aici înainte, întreaga viață. „În acest sens, încheie și deschide el mai departe, eu sper că lucrarea mea va contribui la deschiderea unui drum pentru știință în scopul unei explicări și asimilări progresive a psihologiei încă atât de controversate a inconștientului.” (op. cit., pp. 102-103). Cu această concluzie, redeschidem romanul Ralucăi Pavel. c) Romanul Cu mâinile celeilalte ne poartă asupra raportului dintre conștient și inconștient, într-o 99

ESEU situație exactă, de blocaj al procesului de individuație, surprinsă în alunecarea eului în contrastele iubirii, de pe treapta adolescentină, pe care intelectul, din varii motive, nu poate să le strângă și să le depășească. Se vorbește de dragoste „absolută” și în același timp de absența ei, care, în cazul de față, „motivează” crima. Se știe că pe această treaptă ceea ce apare este luat ca fiind consistent și real. Să ne amintim de teoria hegeliană a vârstelor omului și cunoașterii, ale societății și istoriei. Și mai aproape, și în context, de o aceeași teorie a vârstelor la Jung întru definirea și împlinirea procesului de individuație, axă fundamentală în psihologia sa analitică. Pe această treaptă a iubirii, când ceea ce apare este considerat frumos și consistent, foarte ușor contrastele se pot antinomiza între ceea ce apare și ceea ce trece ca real, și între ele să se caște o prăpastie absorbantă a eului, a conștiinței de sine, să o blocheze în deschiderea și în procesul de înaintare spre conștiința pentru sine, cu vorbele lui Jung, de împlinire a omului pe calea procesului de individuație. Se întâmplă blocaje, mai ales când eul conștient se află sub presiunea unor complexe autonome individualizate pe arhetipuri ale incoștientului, altfel spus, personificări ale arhetipurilor. Presiunea negativă a complexului autonom, consemnat sau identificat de Raluca Pavel sub numele de Vera Renczi, izbește abstractizarea siguranței și absolutizării iubirii, când ea nu este decât în faza a ceea ce apare, a iubirii carnale, și-i sfarmă certitudinile și felul de manifestare. Conștiința de sine, fiind surprinsă sfâșiată în contraste absolutizate, nu poate să preia din presiunea negativă și să o răstoarne în afirmativă, spre a o conștientiza. Ci rămâne captivă acestei explozii a negativului țâșnită din manifestarea unui complex autonom apărut, chiar în acea zonă și breșă, ca un animal misterios din apele bătrâne ale inconștientului. În cuvintele lui Jung, din conferința ținută la Karlsuhe, în 1927, Psihologie analitică și concepție despre lume: „Dacă se analizează psihologia unei nevroze, se descoperă un complex care nu se comportă precum conținuturile conștiinței, anume nu vine și nu pleacă după cum îi ordonăm noi, ci își urmează legile lui, cu alte cuvinte este independent, autonom, așa cum sună expresia tehnică. El se comportă asemenea unui cobold care nu se lasă prins. Iar dacă acest complex este conștientizat – ceea ce constituie scopul analizei –, atunci se spune poate cu un sentiment de ușurare: «Ah, va să zică asta era ceea ce mă supăra!»” (Opere complete 8, Dinamica inconștientului, Ed. 3 TREI, Buc., 2011, p. 426). Sau aceleași și alte determinări, pe care C. G. Jung le aduce „complexelor”, după 7 ani, în prelegerea de deschidere la Eidgenossische Technische Hochschule, Zürich, 5 mai 1934, Generalități privind teoria complexelor, că are un „grad relativ înalt de autonomie”, că este supus „doar întro mică măsură dispozițiile conștiinței și de aceea se comportă ca un corpus alienum însuflețit” (op. cit. p. 100

123). Acest „corpus alienum însuflețit”, acest „cobold care nu se lasă prins” în chingile conștiinței, sau prin zbaterile sale le rupe, acestea fiind prea slabe și prea întinse antinomic, începe să pună stăpânire pe conștiință, aceasta fiind surprinsă, cum a observat psihanalistul din prima sa dizertație din 1902, într-un moment de „îngustare” a ei. Odată instalat la suprafața conștientă, acest complex autonom „nu mai poate fi ocolit și-și asimilează pas cu pas conștiința Eului, așa cum mai înainte acesta încercase să facă cu el. De aici rezultă în cele din urmă disocierea nevrotică a personalității.” (op. cit. p, 127). Este explicația acestei sfâșieri de personalitate pe care o îndură Sophia – ea trecând prin anxietate, isterie, schizofrenie: o parte fiind ea, Eul conștient, cu spațiul de manevră din ce în ce îngustat, și o altă parte, Spiritul Verei, acest „corpus alienum însuflețit”, sau „cobold care nu se lasă prins” de „vânătorul” conștient, care, tocmai prin acțiunile lui, răsucindu-le, răsturnându-le viclean, pune stăpânire pe el, pe Eul conștient, căruia îi reduce la limită funcția conștientă și face din el o biată insulă plutitoare, o barcă oricând acoperită sau înghițită de apele bătrânului ocean, ale inconștientului colectiv. De altfel, Spiritul Verei o și avertizează pe Sophia că experiența trebuie să rămână necunoscută de alții, în lăuntrul său, pentru a nu sfârși ca ea, „la un spital de nebuni”; nici nu se poate altfel, fiindcă experiența la care se supune Sophia, solicitând desfacerea sub lupă a experienței Verei, este de fapt experiența ei, din lăuntrul ei: „Și, până la urmă, nu ai vrut tu experiențe unice? Poftim, eu sunt experiența ta” (s.n.), îi spune Spiritul invocat. Metaforic zis, este ca în parabola lui Hemingway, Bătrânul și Marea, unde uriașul pește prins de Bătrân nu se lasă tras la mal, ci îl târăște pe acesta prin apele mării, trei zile și trei nopți, ca în cele din urmă, sfâșiat de rechinii mării, Bătrânul să ajungă la mal doar cu scheletul peștelui. Atât cât a putut conștiința să prindă, doar o abstracțiune. Însă nu a fost învinsă. La Raluca Pavel, Sophia, nu are aceasta forță a conștientului, ci este absorbită de inconștient, și va executa fapte sub comanda acestuia, adică sub presiunea Spiritului Verei. Simplificând și rezumând modelul jungian al sufletului, entitățile arhetipale sunt dinamice și se manifestă bipolar în inconștientul colectiv, care formează de fapt, Sinele. Complexele autonome funcționează în inconștientul personal, dar în ele trece și se materializează, se dezvoltă ceea ce există arhetipal, transubiectiv, oarecum dintotdeauna, din inconștientul colectiv. Toate acestea se manifestă bivalent. În fine, complexele autonome se ating de conștiință, de Eul conștient, și sunt trecute în parte în spațiul de desfășurare al acestuia. Conștiința, îndeosebi pe axa EuSine, dar și pe cercurile firești ale cunoașterii lumii, încearcă să preschimbe conținuturile acestor complexe din inconștiente în conștiente. Și astfel se împlinește procesul individuației. „Fiecare mic pas pe BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

ESEU cărarea devenirii conștiente creează o lume”, zice undeva Jung. În cazul în care conștiința nu reușește să pună contrastele în legături și procese, în afirmări și negări – datorită multor factori, de greutate afectivă: de educație și viață, de împovărare cu elemente dureroase, inexplicabile, îndeosebi din faza copilăriei sau din adâncuri genealogice –, conștiința lasă breșe, zone slabe, fracturabile, prin care țâșnește lava inconștientului, cu „demonii” săi. Ea este purtată de aceste complexe autonome ce se manifestă ambivalent și foarte greu de stăpânit, adică de trecut în conștient, mai ales când polul negativ nimerește să izbească același pol al opoziției, nerezolvate, din planul conștientului. Acest fenomen se întâmplă cu conștiința Sophiei – nu întâmplător poartă numele acesta –, ce cade într-un blocaj pe calea individuației Sinelui. Acest proces al blocajului este urmărit în roman de la invocarea și apariția Spiritului Verei Renczi de către Sophia Zrenic – când ea cade în leșin, dovadă că deja s-a atins o zonă slabă –, prin împletirea conținuturilor sufletești ale celor două, cu diferențierea și identificarea biografică între ceea ce este cunoscut și ceea ce este necunoscut, cu suprapunerea acestora, cu adâncirea din vârsta adolescenței Sophiei și maturității Verei, prin a copilăriei și chiar mai înapoi, -fiecare cu determinantele ei, prin suprapunere și analogii, până la identitatea celor două. La început Sophia cuprinzând Spiritul Verei, ca apoi ea să cadă în cuprinsul Spiritului Verei, ca un simplu element al acestuia. Este procesul prin care inconștientul din arhetipuri, trecând prin complexele autonome, țâșnește și începe să ia în stăpânire conștientul, sufocându-l, transformându-l în inconștient patologic. Sophia execută un act criminal după cum comandă Spiritul Verei, cel care a ajuns să dețină controlul. Este meritul Ralucăi Pavel că se apleacă asupra acestei grele problematici și că reușește să o răsfrângă în acest roman. d) Dar să vedem care este complexul autonom de care a suferit Vera și, implicit, de care este cuprinsă Sophia, vădit fiind faptul acum că Spiritul Verei nu este altceva decât purtătorul și revelatorul acestuia. „Conceptul de arhetip, inevitabilul corelat ideii de inconștient colectiv, indică prezența în psihic a anumitor forme de universală răspândire”, scrie Jung în expunerea The concept of the Collective Unconscius, ținută la Abernethian Society, spitalul St. Bartholomew din Londra în 19 oct. 1936 (Opere complete 1 Arhetipurile și inconștientul colectiv, Ed. 3 Trei, Buc. 2003, p. 53, s.n.). Dintre aceste „forme universale” sunt diadele anima și animus, conservate ca imagini ale părinților, eros și thanatos, ca forme ale constituirii și căderii lumii și universului, Bătrânul și fata tânără, arhetipul eroului etc. El se apleacă analitic, pentru demonstrație, asupra celui de anima, corelativul său lăsându-l presupus. În descifrarea „ghemului” psihic Vera din adâncul Sophiei, adus în acest roman de Raluca Pavel, câteva subcapitole sunt de BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

ajutor analogic (a. Hipertrofia maternului – de deschis a paternului; b. Amplificarea erosului – de relevat disoluția erosului; și D. Complexul matern negativ). În ceea ce privește arhetipul animus, în raportul tatăl-fiică din complexul patern se poate întâmpla fie o hipertrofie a femininului, fie o atrofie a acestuia. Ele sunt împletite și-i foarte greu de desfăcut, fiindcă erosul când nu se dezvoltă filial în relația directă din planul conștient, el se atrofiază și se dezvoltă în planul inconștient – de unde se va exterioriza cu forță, instinctual, chiar cu sens deturnat, schimbat în putere în raportul cu celălalt sau ceilalți (societatea). Raluca Pavel are un simț al observației psihologice și psihanalitice foarte fin, de poate pătrunde ca un laser în aceste subtile pliuri ale veșmintelor date de mișcările corpului și ale minții acestui personaj, Vera, care acționează ca un complex autonom, ca acel „cobold care nu se lasă prins”, în adâncile ape ale Sophiei. Din clipa în care a ales aceste nume, ea a deschis o poartă spre zona unde se constituie și acționează simbolicitatea. Animus se retrage, iar ceea ce vedem din Vera este explozia erosului din zona inconștientului, acționând la nivelul conștient perturbator și deturnat. Erosul este în momentul în care caută să se sprijine pe animus, care s-a retras, și cade în gol, se blochează deasupra unei prăpastii, unde importante sunt forța și rezistența, puterea. În psihicul ei se manifestă complexul tatălui absent, sau cu cuvintele sale, al modelului absent. „Bărbații, în frunte cu tata, iubitul meu din copilărie și, în același timp, marele absent al vieții mele, nu mi-au provocat decât suferință. Nu știu dacă am fost aleasă pentru a purta cununa durerii sau dacă așa sunt bărbații. Nu înțeleg cum am reușit să-i atrag pentru a-i pierde, mereu, pe toți. Nu le-am oferit suficient, nu i-am iubit îndestul? Nu i-am iubit cum au avut ei nevoie? Karl mi-a intrat în inimă ca un vindecător, pentru ca mai apoi să-mi distrugă ultima speranță de bine, de un colț al meu în care să mă simt acasă, de o inimă care să bată lângă a mea, pentru mine. Nu credeam că pot ajunge să iubesc atât de mult și nici nu îmi închipuiam că dragostea pentru el mă va face să trec prin flăcările iadului. Și-a bătut joc de tot ce era frumos în mine, de sentimentele mele, de încrederea mea, de dorința mea de a fi ultimul bărbat care mă cunoaște, de pașii pe care eram hotărâtă să-i parcurg o viață întreagă doar alături de el. Imi aducea cumva aminte de tata. (...) Modelul absent...” (s.n.). Faptul că animus se retrage și duce la neconsumarea erosului și amplificarea sa în inconștient se deconspiră și de apariția unei relații incestuoase cu tatăl, instinctiv apărută în copilărie, dorită și neconsumată. Câteva elemente din „conștiința încărcată” a Verei, din relația ei cu tatăl, de pe când avea 13 ani: dorința de a-i fi deopotrivă, bărbată, de a duce până la capăt instinctul erotic: „Am început să-i fumez pipa pe ascuns, când dormea și eu ieșeam cu fetele la baluri. 101

ESEU (...) În plus, cred că tata mi-a dat pentru prima dată atenție cu adevărat când m-a prins fumând. M-a pus să mă dezbrac de tot, să mă aplec peste genunchii lui și m-a bătut cu o cravașă peste fund. Ai fi surprinsă dacă ți-aș mărturisi că mi-a plăcut foarte mult și că am simțit o plăcere exagerată în momentul în care mă lovea!? Nu am plâns, ba chiar i-am râs în față, tocmai pentru a-l provoca să mă plesnească și mai sălbatic. I-am spus că pipa lui mă face să mă simt atrăgătoare și originală.” (Iar Sophia se trezește întrebând ceva despre pipă, cu o subtilă nuanță de a fi una și aceeași, prin apariția fenomenului de admirație: „Undeva în inconștientul meu admiram dezinvoltura cu care Vera făcea conversație, în ciuda straniei situații.”) Cu finețe, Raluca Pavel evidențiază explozia erosului în conștient, a erosului vizibil perturbat în ațâțare și putere; mai mult, îi subliniază Verei și dorința de a se confrunta cu bărbați puternici, mai în vârstă, și de a-i învinge – iar mai târziu, de a-i lichida unul după altul. Tot ce atinge un astfel de eros perturbat din cauza animus-ului retras, a golului rămas, a lipsei celuilalt, a „modelului absent”, a dorinței de posesiune absolute a celuilalt și neîmplinire a acesteia, sfârșește a fi ucis. Imaginea unui astfel de eros, înflorită de pe un versant coborâtor patologic, este cea a uciderii câinelui Nero, dăruit de mama sa, la împlinirea vârstei de 10 ani. Surprinzând că tatăl său plănuise să-l dea vecinului, fiindcă ea trebuia să plece la școala de fete, l-a omorât: „Da. L-am omorât pentru că îl iubeam foarte mult și pentru că nu voiam să-l aibă altcineva.” Distrugerea ființei iubite – acesta este rezultatul erosului posesiv, perturbat și degradat din acțiunea complexului autonom, apărut pe retragerea animus-ului, la atingerea cu zona slăbită a conștiinței de pe treapta contradicțiilor antinomizate și nerezolvate ale intelectului. Acțiunea acestui complex autonom se dezvoltă și începe să se manifeste la vârsta adolescentină („Eram mai copilă decât tine acum”, îi precizează Vera, încă de la început, Sophiei) și continuă să-i împiedice trecerea la vârsta maturității și integrării sociale și a reflexiei. O blochează. Astfel, procesul de individuație se fracturează și persoana, purtătoare a complexului tatălui absent, a „modelului absent” intră în zona patologicului. Ba încă la limită, Vera este și purtătoarea secretului că tatăl nu-i este tatăl. De la prima căsătorie, absența modelului năvălește peste ea și-i greu săi reziste. Ea pare că plutește peste un gol, că este doar jumătate. „Mi-era greu să mă afișez fără Karl, parcă aș fi mers tăiată în jumătate. Mi-era, pur și simplu, greu să văd celelalte cupluri și scaunul de lângă mine – gol.” (s.n.). Cu aceste determinante ale complexului autonom ea o prăbușește pe Sophia din interior, ca într-un fenomen de implozie, și o face să acționeze necugetat, împlântând foarfecile în Lucas cu mâinile sale. Mâinile celeilalte au ajuns mâinile sale. e) Raluca Pavel construiește un roman de profundă și subtilă reflexie. Revenind la metafora de la 102

început, a iscării diluviului dintr-un râu, se poate spune că acesta a fost depășit, folosindu-ne de bine construita și manevrată arcă romanescă a autoarei și de traseele teoretice ale lui C. G. Jung. La o privire atentă, harta acestora s-a putut întrevede și urma spre muntele apărut din ape. Autoarea, precaută ca și cum viața sa este în joc – și pe o arcă, aceasta este întotdeauna –, a studiat „topografia” junghiană, fiindcă multe din trasee poartă tremurul mâinii creatorului psihologiei analitice. De pildă, din cuplul de concepte persona și umbra, Raluca Pavel se servește, îndeosebi, de al doilea. Spiritul Verei nu este altceva decât umbra în înțelesul lui Jung, ca alteritate și negativitate a Sophiei. Autoarea o spune și explicit, prin gura acesteia: „Nu am fost niciodată singură, nici măcar atunci când nu mai era nimeni în casă, în preajma mea. Probabil sunt singura femeie din lume care are o umbră vie, umblătoare, gânditoare, vorbăreață. Și nici măcar nu trebuie să fie soare. Am umbra oricum. O umbră personală și de neîndepărtat.” Dar, indiferent de citit sau jocul hazardului, ce semnificativ apare analogia dintre visul lui Jung, care l-a condus spre conceptul de inconștient colectiv, și structura casei în care se desfășoară romanul! În 1909, Jung se afla împreună cu Freud în Statele Unite, să conferențieze la Clark University din Worcester, statul Massachusetts; stând vreo șase săptămâni acolo, discutau și își interpretau visele. Iată visul lui Jung: Se făcea că se găsea într-o casă necunoscută, dar avea sentimentul că-i casa sa. „Mă aflam la etajul superior – povestește. Acolo era un fel de cameră de zi, care avea niște piese vechi și frumoase de mobilă în stil rococo și tablouri vechi și prețioase pe pereți. Eram uimit că ar fi putut fi casa mea și mă gândeam: „Nu-i rău!” Dar atunci îmi trecu prin minte că încă nici nu știam măcar cum arată nivelul de jos. Am coborât scara și am ajuns la parter. Acolo totul era mult mai vechi și am constatat că acea parte a casei data de prin secolul al XV-lea sau XVI-lea. Mobilierul și instalația erau medievale. (...) Peste tot – destul de întunecat.” Se gândește că trebuie să exploreze întreaga casa. Ajunge la o ușă grea pe care o deschide. În spatele ei descoperă o scară de piatră „care ducea în pivniță”. Coboară și se trezește într-o încăpere cu aspect arhaic. Îi cercetează zidurile și realizează că sunt din „epoca romană”. Îi cercetează și podeaua, era din dale de piatră, trage de un belciug și se ridică o dală, ce lasă să se vadă o altă scară. Coboară și ajunge „într-o peșteră joasă, săpată în stâncă. Pe jos era un strat gros de praf, iar în el se aflau oase, precum și vase sparte, ca niște rămășițe ale unei civilizații primitive.” Și în final, mai descoperă și „două cranii umane, evident foarte vechi și pe jumătate dezintegrate.” (Amintiri, vise, reflecții, Consemnate de Aniela Jaffe, Ed. Humanitas, Ediția a doua, Buc., 2001, p. 169). Jung explică pe larg această fundamentală revelație a sa, dar să o dăm în mai puținele cuvinte ale interpretului său, Anthony Stevens: „Pentru BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

ESEU el, casa era o imagine a sufletului. Încăperea de la etaj reprezenta personalitatea lui conștientă. Parterul era echivalentul primului nivel al inconștientului, pe care avea să-l numească inconștient personal, în timp ce la nivelul cel mai profund dintre toate atinsese inconștientul colectiv. Acolo descoperise lumea omului primitiv din sine însuși.” (Jung, Ed. Humanitas, Buc. 1996, p. 55). Și în cazul Ralucăi Pavel, al romanului său, casa confruntării cu inconștientul este una veche, tot astfel etajată ca și cea din visul lui Jung. Nivel superior, de locuit, bucătărie și pivniță. În a treia zi, duminică, Spiritul Verei, pentru a-și încheia povestea și a-și finaliza acțiunea, o trece pe Sophia din bucătărie pe un coridor lung și o coboară în pivniță. „Hai să mergem în pivnița acestei case, vei înțelege totul mai bine.” Traseul pare sinonim cu cel din visul lui Jung. „Am ieșit din bucătărie, însoțită de prietena mea, fantoma. Am mers în liniște, străbătând holul lung, garnisit și-ntro parte și-n alta cu fotografii vechi de familie, albnegre, decolorate de vreme, pe care nu le remarcasem în atâția ani de când stăteam acolo. M-am liniștit singură, repetându-mi că le-am mai văzut cu siguranță și că oboseala îmi joacă feste. (...) Erau așa multe... și așa de ciudate... La capătul holului, am deschis ușa pivniței, care a scârțâit insistent, ca un geamăt de copil închis în interiorul lemnului de nuc, pentru totdeauna. (...) Am coborât scara în spirală ce conducea către subsolul întunecat al casei bătrânești. Lumina se aprindea de jos, din subsol. (...) Cu fiecare

treaptă, simțeam că Vera mă ține de mână, că e și fizic alături de mine. Ajunsă în pivniță, am aprins lumina.” Își dă seama că a intrat într-un spațiu nepermis. „O să mă omoare Carla. Am aprins lumina în atelierul ei de fotografie, în camera obscură. E grav!” zice Sophia, la care Spiritul Verei îi răspunde. „Sau invers” (s.n.). După care urmează întrebarea: „De ce invers?” cu răspunsul „Ai să descoperi tu.” Și Spiritul Verei își încheie povestea cu descoperirea de către jandarmi a victimelor sale din pivnița conacului de la Berkerekul sârbesc. Mai este de subliniat, pentru coerența scrierii, și analogia ultimă: „Pivnița mea seamănă destul de mult cu a ta”, ceea ce vrea să spună că ele sunt într-un raport integrativ, că Spiritul Verei acționează din adâncurile arhetipale ale sufletului Sophiei. Și ca un adaos fără rest: după cum se știe, în camera obscură imaginile sunt răsturnate, abia prin procesul cognitiv sunt readuse la starea normală. Aici însă, complexul autonom rupe pânzele prea subțiate ale conștientului. Îi este de ajuns Sophiei să i se arate o fotografie, în care Lucas o ține în brațe pe Carla, că totul i se justifică pentru înfigerea foarfecelui în acesta. Paralelismul acesta dintre visul lui Jung și construcția romanescă a Ralucăi Pavel, privind imaginea și structura sufletului, oricât de simplificat, vine ca un corolar demonstrativ asupra putinței autoarei de a pătrunde în zone ascunse și periculoase ale psihismului uman, chiar acolo unde au loc blocaje pe calea realizării individuației omului.

PERSPECTIVA INVERSA-Ganduri,41x65 cm, acrilic pe pânz

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

103

POESIS

Ștefan AMARIȚEI

SUBTERANA De când a pus stăpânire pe mine, Neliniștea crește mereu, tulburătoare. Răvășit, mi se pare că aud o chemare De dincolo, din nevăzut, pe care n-o înțeleg. Parcă-s un cal hăituit de cineva, Simt că mă strunește și nu știu ce așteaptă de la mine. Imaginea de ieri din apropierea Catedralei, Acel om pe ai cărui umeri răsărise chipul Lui Ca un răspuns la invocația mea, E un semn descins parcă din sentimentele Obscure ce mă năpădesc, puteri stranii Încolțind în mine, un glas pe care-l port Fără cuvinte, șoapta transpusă a instinctelor – Cheia de-a mă înțelege însumi pe deplin. „Mesajul, mesajul” îngân mecanic din buze, În timp ce gânduri ciudate îmi umblă prin minte. Privirea îmi cade pe un oblon pătrat, O deschizătură ce duce în beznă și atât. Întrezăresc niște trepte înguste, repezi, Coborând în adâncul de întuneric. O vreme pipăi zidul cu mâinile – n-are sfârșit: Firide umede, roase de mucegai, galerii, Rămășițele unor uși de lemn, răsuciri, Mereu alte trepte ce urcă și coboară. Persistă la tot pasul un miros stătut, Înăbușitor de ciupercă și humă. Lumina e difuză, neclară, ascunsă. Iată în sfârșit o bucată netedă de drum. Aud scrâșnind sub pași, pesemne nisipul. Trebuie să fie culoarele șerpuind Fără noimă și ducând spre apele fluviului. Tăcerea de deasupra capului îmi spune Că mă aflu încă pe tărâmul Orașului luminii, Cu toate că rătăcesc parcă de-o veșnicie. O secundă simt gheara spaimei: Nu cumva mă învârt în cerc? Pot să alunec într-o groapă! Și atunci? Cum să mă ridic? Cine-mi întinde mâna? Gândul la cei de sus mă liniștește fără să vreau. Înaintez cu multă băgare de seamă, Ridic brațul să nu mă lovesc cu fruntea de tavan. Din când în când , pe urmă din ce în ce mai des, Mâna se izbește sus de zid, și culoarul se îngustează, Mă aplec ca să pot merge înainte. Deodată brațul ridicat pipăie în gol. Mi se pare că, abia ghicit, un licăr de lumină Picură din tavan, pipăi în jur cam la înălțimea Capului: e o sondă metalică de aerisire. 104

Încet, încet, în capătul celălalt deslușesc O umbră în cruce, culcată în plan orizontal. Mă strecor spre ea privind în jur. Dacă nu mă înșală tălpile în căutare Pare că aici sfârșeau alte trepte, cândva. Pipăi în dreapta, în stânga, până când Mă plictisesc, dar în cele din urmă reușesc Să dau de o a doua treaptă înaltă. De-a lungul muchiilor se prelinge o rază, Aceea pe care-o zărisem mai devreme, din tavan. Mă ghemui cât îmi îngăduie locul, Urmăresc desfășurarea liniilor dinaintea mea: Constat o ușă de lemn în formă de stea. Îmi proptesc umerii și împing cu putere: Iată-mă într-o încăpere scăldată în razele lunii. Mă uit lung la pereții goi : nicio ușă, Nicio altă deschizătură decât aceea pe care am intrat. Prin fereastra înaltă, cu zăbrele, luna Mă lovește drept în față și aruncă jos o umbră Ca de tăciune, încât nu văd vreun amănunt. Mă chinui să dau de rostul ciudatei clădiri În care mă aflu: să fie un turn lăturalnic Împins spre interior? Nimic, dar chiar nimic Care să-mi dea vreun indiciu. Tavanul și pereții sunt goi, cu tencuială căzută Și nu văd niciun cui, nici măcar urma Vreunei găuri de cui, care ar trăda Că încăperea ar fi fost cândva locuită. Pe dușumele praful stă gros de două degete, Pare că de zeci de ani n-a călcat picior pe-aici. Într-un colț, zăresc ceva ca un lințoliu, Aș scotoci prin vechiturile acelea, Dar mi-e silă, e întuneric beznă acolo Și nu-mi dau seama ce-ar putea să fie. Întind piciorul și cu tocul trag o parte din lucruri Spre dunga de lumină pe care luna O așterne pieziș prin încăpere. Dedesubt, o cutie albă sau ceva asemănător. Când o ating cu pantoful se desface în felii unsuroase. O lovesc ușor: o foaie se desprinde Și flutură în lumină. Un portret? Mă aplec: este o fotografie cu imaginea mea, Ce pare să fie o cutie e o amestecătură de fotografii. Îmi vine să râd: fotografii în locul ăsta Bântuit de stafii? Ciudat, însă, zâmbesc în silă. Mă trece un frison rece. Caut o explicație banală. Cum or fi ajuns fotografiile aici? Bag de seamă ceva. Foile sunt parcă de gheață. Iarăși caut din zbor o explicație logică. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS E o noapte de iarnă, zidurile de piatră Și gerul de afară, cumplit, se strecoară În încăpere, odată cu luna. E ciudat că de-abia Acum simt frigul. Am fost prea încordat Să realizez cât sunt de zgribulit. Mă trec fiorii unul după altul. Sub pielea încrețită mă pătrund adânc, Oasele îmi sunt sloi. Fiecare os mi-l simt Ca de fier, și carnea se lipește înghețată de el. Alerg pe loc, tropăi, mă lovesc cu brațele Cruciș peste umeri. Zadarnic strâng fălcile, Să nu-mi clănțăne dinții din gură. Lupt nebunește cu amorțeala, cu somnul De gheață din care nu te mai trezești – Și care mă învăluie, lânos, în mantaua lui de frig. Strig cu glasul dinlăuntrul meu, puternic: Ajutor! Se aude ecoul răsunând: Ajutor! Ajutor! Ajutor! Mă arunc pe pardoseală, sar iarăși în picioare. Ar trebui să scapăr scântei din oase Ca să mă încălzesc. Îmi opresc ochii pe giulgiul Din colț, mă reped la el și, cu mâinile tremurânde, Îl înfășor peste hainele mele. Mă ghemui într-un colț. Încet, încet, simt pielea cum se încălzește. Numai oasele – ce senzație ciudată – Îmi rămân de gheață. Am încremenit ca o statuie, Numai privirile îmi umblă încolo și încoace. Fotografia, iat-o în mijlocul încăperii prinsă În fâșia de lumină, nu pot să-mi iau ochii de la ea. Stau prea departe s-o văd lămurit, Însă pare că-i desenată de o mână de copil, Stângace și colorată în acuarelă. Mă târăsc până la ea și o arunc în colțul Acela întunecos, să scap de prezența ei chinuitoare. Acum mă privește din întuneric o pată Luminând livid. Mă silesc să-mi adun gândurile, Să găsesc calea întoarcerii. S-aștept dimineața. Să strig la fereastră Să-mi aducă vreun trecător o lanternă. Fără lumină în veci n-am să găsesc drumul Înapoi prin galeriile întortocheate, fără sfârșit. Sunt atât de sigur de asta, că mă apucă groaza. Doamne, Dumnezeule mare, mă cutremur: Acum știu unde mă aflu! Spaima, o spaimă fără nume, fără scăpare, M-a cuprins, mintea nu-mi mai judecă, Inima parcă mi s-a oprit. Bâigui cu buzele înțepenite: e vântul, vântul Suflă înghețat de acolo, dinspre fotografie. Pata alburie crește, se umflă ca un balon, .

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Întinde tentacule în fâșia de lună. E o închipuire, o părere sau e adevărul adevărat. E aici, e dincolo, jur-împrejur sau altundeva: Adânc, în miezul inimii. Îmi țipă un glas în creier, degeaba... A prins trup: stă ghemuit în colț, holbat la mine Și mă privește cu ochii și cu chipul meu. Sunt ore de când stau neclintit – Un trup înghețat înfășurat într-o pânză albă, Stranie - și în față: eu. Eu însumi. Stăm așa, ochi în ochi – fiecare Oglinda spaimei celuilalt. Oare vede și el raza lunii, cum își soarbe Drumul pe dușumea ca melcul, pe îndelete? L-am țintuit cu privirea. În zadar încearcă Să se destrame în cețurile zorilor Prelinse ușor prin fereastră. Pas cu pas m-am luptat cu el Pentru viața mea – viața care-i a mea, Pentru că nu-i mai aparține. Și acum se face tot mai mic, încet, încet, Adunându-se iarăși în fotografie. Mă ridic, mă duc la el și-l bag în buzunar. Scormonesc colțul unde se cerne acum, Mohorâtă, lumina dimineții: câteva lucruri Moarte și, totuși, atât de apropiate. Privesc afară prin fereastra înaltă, albastră... Ah! A dat Dumnezeu! Glasuri! Glasuri de om! Cobor pe scări și-o iau mai departe, De unde m-am oprit ieri – calc peste dărâmături, Peste mormane de pietre sparte – urc Câteva rămășițe de trepte și, deodată, Iată-mă în vestibulul luminat. Primul om pe care-l întâlnesc pe stradă Este un bătrân cocoșat, cu perciuni cărunți. Îndată ce mă zărește, îngână o rugăciune Cu glas plângăreț. A stârnit o mulțime de oameni din casele lor. Mă întorc și văd o gloată mișunând, Tălăzuind pe urmele mele. Uimit, mă privesc și înțeleg: încă mai port Giulgiul acela ciudat, pe care l-am înfășurat Noaptea peste haine. În clipa următoare, mulțimea se dezlănțuie Spre mine, rugându-se, întinzându-și mâinile Să mă atingă

105

POESIS

Ana ARDELEANU

Poezii „Când gâdili burta cerului, Copilul din tine râde” Afișul unui lac secat

Copilul din tine râde

Lebăda nu mai există, doar afișul unui lac secat Dar, pentru Dumnezeu, noi ce reprezentăm În pictura lăsată peste dealuri, de soarele ce apune, În parcurile în care copiii se împușcă, Jucându-se de-a semenii noștri.

Când gâdili burta cerului, Copilul din tine râde Aruncând instrucțiunile Cum că omul poate fi fericit Numai dacă… Și sunt înșirate, pe foaie, exemplele Cu flori de toate culorile, cu aripi de fluturi Și trocul pe care îl fac acestea cu florile

Semnul plus încrustat pe fruntea norilor Ar putea răcori, precum o dimineață, Aerul din jurul unui suflet ars, Până la ultima icoană Dar, vezi, pe buzele unor cuvinte, ai rămas doar tu, Marca celebră a câtorva perechi de sandale Pe care le-a purtat Nero Și iarba grasă, Hrănită cu trupurile prea multor destine Ce au trecut precum cămila, prin urechile acului Cu intenția de-a coase gura celor ce știau, Dar nu au dat răspunsul potrivit Nici ora exactă

Dar tu ai alte obiective Cercetezi modul cum ai putea fi fericit Dacă n-ai avea pe nimeni în jurul Doar privirile pline de recompensele tinereții Ce rost ar avea să divaghez Când certitudinea gestului tău, Mă ajunge din urmă Îmi face trierea Partea mea bună, fie de-a dreapta lui Iar cealaltă, cu tocuri inutil de înalte, Plece în pustie

Ești mai bun decât mine Nu am eleganța celui care Tamponează cu batista de mătase Fruntea cuvințelelor transpirate, Atunci când le folosește În situații de criză. Eu nu pot fi așa. Eu port o privighetoare sub braț, Ce nu cântă după dorința fiecăruia. Cântă doar atunci când îi pui pe piept Bancnota cea mare, De o sută de veri absolute. Nu dorește să-și arate părțile corpului, Rămase nebronzate, Oricui. În orice poem, În orice situație, Nu dorește să greșească În fața cerului Căruia îi scapă strănutul albastru De care inima se ferește, Cu gest reflex, Ducând batista unui înger împăturit La gură. 106

Doar tu te afli în locul unde Albastrul acela intens, precum sângele regilor, Te-a părăsit Pentru al nouălea cer Cu tine vorbesc Trăiești într-o lume paralelă Ce găzduiește buzduganul zmeului Nu-mi vezi nici aripile Nici albastrul ce le întinde pe tot cerul Acea valută forte Cu ajutorul căreia ai putea cumpăra Câteva imobile de cristal Precum și Grădină Maicii Domnului Plină de pușlamale și căpcăuni Care nu vor să-i ude florile Nici să-ți curețe tălpile De crăpăturile pământului Dar cu ecusonul, din pieptul tău, ce-i? Ce reprezintă limba zmeului? Nu văd feții frumoși și curajoși Ce păzeau, odinioară, Grădina. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS Din care măr iau borfași merele de aur Căci noaptea e plină de ochii lor, Iar tentația e mai neagră Decât negrul ce a cuprins grădina Încât nici pe Iuda, nu l-ai vedea strecurându-se Printre intențiile acestor creaturi bestiale Ce-ți fură mărul de aur din mână Cred aproape în orice Numai în părul inelat, căzut pe frunte, nu! Nici în alergarea ușoară, de dimineață, Pe muchia unui fir de iarbă. Cred în povestea celor trei purceluși Cu nasturii descheiați, Atât cât să li se vadă pielea roz, Așa cum se vede viața din elicopter După ce a ieșit din norul unui gând Purtând în spate o parașută nou-nouță Timpul optim de salvare Rămâne la latitudinea celor care Și-au curățat armele și pantofii, Cu blana ruginie a unei vulpi În rest poți crede în orice Oricine poate fi vinovat Și oricând se poate întâmpla să ți se arate în față Precum o nălucă, să devină curios Și să-ți cerceteze existența Cu aceeași frustrare Pe care și tu o ai în fața lui Atât cât să dai foc valizei Aflată la parterul gândirii tale Numai eu te pot picta Numai eu te pot picta pe sticlă, ca pe un sfânt, Numai eu pot trasa acele tușe Care îți dau certitudini, Te așază între ghilimele, citându-te Cum ai așeza timpul, în fața unei cafele Și i-ai povesti viață Apoi l-ai opri și pentru ceaiul de seara Se știe că sfinții pictați pe sticlă Poartă o mică florărie între aripi, De unde împart, câte o floare, fiecăruia După fertilitatea ideilor, După inspirație și reușita artei În care albastrul e adevăratul și unicul concurent Adversarii s-au retras în micile lor orgolii Dacă te iubesc e pentru faptul că te-am trăit cândva În al nouălea cer, de-acolo mi te amintesc Așa, cum stăteai ascuns După vârsta tinerilor aluni Sau, pur și simplu, după brazii seculari Care mi-au chemat poemele aproape Pentru a le înmiresma aripile BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Atât de singură speranța Iar eu nu știu ce bancnotă să-i strecor în sân Cea cu trei împărați Ori, pur și simplu, un fir de busuioc, Care i-ar putea înlesni accesul la bucătăria împărăției Unde gusturile rafinate se împart în zile de post Și în zile de dulce, Acel dulce îmbogățit cu zahăr cubic, În clipa morții Speranța e o strigare în pustiu Acolo unde sunt numărați bobocii iluziei Însă arta nu mai e artă, fără auriul lor În acest halou al rațiunii înfierbântate Care poate nega totul Chiar și suma iubirilor, aproape de necontrolat, A celor o mie și una de nopți Un singur pluton trece prin fața speranței Și nu cel de execuție, nici a celor umili Sau a celor orgolioși Ci a celor care fredonează melodii din Traviata Și duc batista la gură Pentru a reține, în ea, suspinul Violettei Nu crezi în romantism Buclele blonde ale lunii îți cad în ochi Dar tu nu crezi în romantism Nici în prânzul fastuos de duminica Nici în statuia eroului A omului acela necăjit Împușcat de mâna iubitei Pe care îngerașii l-au declarat erou Au adus fanfara să cânte Iar sângele prelins din visele lui A hrănit floarea pământului De atunci toți care trec prin fața statuii Și nu au rouă pe tălpi Sunt declarați impostori Un singur fenomen Ți-ar putea injecta antidotul El poartă în inimă serul fericirii Și se află în depărtarea timpului El citește lucrurile în litera și spiritul lor Iar ție îți oferă doar concluzia lecturii În care nu poți descifra nicio intenție clară Nici măcar numărul de telefon Al îngerului personal Nu te poți hotărî de partea cui ești A Domnului sau... Căci tot peste lucrurile Care nu investesc în sufletul omului Dai Dar nici acum nu-l cunosc bine Nu-și dau osteneala să-l ridice Din praful istoriei 107

POESIS

Ottilia ARDELEANU

Poezii „când deja te-ai despărțit o dată de destin la ce bun să riști să-l întărâți” țigări. găsit vinovat. nu vreau să mă uit la tine cum mori să ies cu tine pe terasă eu să admir priveliștea să fac inhalații cu cetină iar tu să fumezi iubirea noastră să o dai pe un pachet de țigări zilnic să o tușești să o scuipi cu sânge să o sufoci să o iei pe tuburi în spital să te lași învelit de nu știu ce asistente și uitat tot de ele să atingă locurile unde am umblat cu buzele să-ți ascult inima aia când ți-e rău și nu mai poți striga după mine viața e oricum un fum oricum o tragem pe nări oricum îi îngăduim să se vâre între noi oricum îi suntem complici când vrea să treacă granița te-ntreb de ce mă iubești cu respirația asta sacadată cu limba asta care nu mai poate spune niciun cuvânt stau aici și mă rog să-mi traducă Dumnezeu gena iubirii când deja te-ai despărțit o dată de destin la ce bun să riști să-l întărâți știi că pentru tine nu există decât calea singurătății pe măsură unii vorbesc de fenomene paranormale cum aș spune eu că iubirea e o planetă locuibilă dar nu există mijloace de transport la ani lumină de ea 108

mă dor distanțele ca și cum un bărbat și-ar smulge coasta să mă creeze cea mai tristă giocondă prea mult univers între noi soarele chel se dedă radiațiilor mele de tristețe nimic nu se vindecă fără eu sunt ceea ce sunt nestemată iubirea de el nu face lucrurile să-mi fie mai ușoare la fel de aplecată de păcate seara un înger îmi coase aripile durere cu durere îndeplinesc voința lui nestemată iubirea face toate lucrurile să-mi fie cu putință te chem la trăire pe când îți făceai autoportretul de urâcios eu îți palpam mușchiul bunătății dulcele din sânge devenea periculos vorbele îți erau distinse iar mâinile desfăceau culorile în atâtea creaturi mă regăseam pe rând în soare struguri toamnă eram și-mi stătea bine pe prispa cuvintelor am învățat din tine mai întâi cerneala cu dârele ei de melc precizia unui sentiment neprefăcut în pietre prețioase ți-am luat urma pădurii alergam pe șeaua unui timp iubeam aerul proaspăt al câmpului și imaginea ta din telefon s-a făcut seară s-a făcut liniște greu suport distanța tăcerea amurgurile wagneriene BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS însă tu îmi ești același haiduc al îndrăznelii de a învinge libertate mă numesc și te chem la trăire sărutul de sub umbrelă cât deschiderea ei luminile orașului ne învăluie în mătăsuri își schimbă culorile prin noi încăpem în această lume curbată sub acest fragil acoperiș ni se întrepătrund razele ochilor până la efectul special respirațiile se cheamă într-o joacă felină tărcată uneori se țin ca buburuzele de frunze ne apropiem încât marginile se pliază până la atingere gustul inefabil

stropii prezentului fiecare cădere e un sunet pare că în tonalitatea acestui sentiment sub umbrelă ne suntem în fiecare noapte îmi intră gângănii pe sub piele sapă sapă până în tălpi fără umblet o mână dă la o parte carnea presară semințe sânii mei înfloresc tot ce sunt devine botanic ne plimbăm atât de unul în celălalt încât ne prinde noaptea haihui râzând gângăniile mă înfioară cu hărnicia lor

într-un cerc intim fără să ne atingă

PERSPECTIVA INVERSA-Migrena,60x80 cm, acrilic pe pânză BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

109

POESIS

Lucian AVRAMESCU

POEZII NU NUMAI DE IUBIRE „Sunt de-o seamă cu eșecul, mi-a spus, Leat cu demolarea omului, pus la pământ el de el” Minciună! Femeie, nu arde Calea Lactee! Nu e caniculă, n-a luat foc Calea Lactee Ci doar tu te-ai arătat, de după cearșaf, Fără textile, femeie Sigur că afară e pârjol, focul arde Turla bisericii și acoperișul primăriei Cineva dă în ele cu petarde

Iar eu te întreb dacă ai informații Că-n rai ar fi aer condiționat Vară ca un crater de vulcan, Copiii, bătrânii, cardiacii să fie băgați la adăpost Strigă un crainic, iar eu mă gândesc la care categorie mă înscriu Fiindcă dintre toți aș salva doar copilul care am fost Cu-acest picior cărat la subsuoară

Dar focul, focul din cer e nimic Pe lângă craterul buricului tău mic Pe grătarul lui arde, unsă cu mirodenii și parfum, Mâna mea care scoate fum Pământul piere, zici, nu vezi cum piere, Iar eu te contrazic, e-o minciună, Pământul nu atinge Temperatura degajată de un trup de muiere Sigur că mă joc, mă joc, mă joc Dau cu pumnul cuvintelor ca la iarmaroc Acolo unde golanii Își fac zob sufletul și gologanii Arde pământul, arde Calea Lactee, Iar eu depun la tribunal mărturie Că nimic nu e mai arzător Ca sufletul și ca trupul de femeie

E-o vară scurtă, tandră, șugubeață, Imaginez un păgubos refren În loc de pix, scriu cu piciorul Care, uitat pe șine,-a fost tăiat de tren Cu un picior rămas umblu prin lume La subsuoară cel tăiat mai scrie Poeme de pe frontul eșuat Cerneala lui e neagră pe hârtie Suntem, rămași în lume, câțiva tandri Și-i greu să facem față-atâtor hoți Accidentați de verb, suntem speranța De a învinge prin dizabilități E cald și e splendid în satul Terra Chiar dacă uneori e iarnă-n vară Și eu vă scriu cu drag un nou poem Cu-acest picior cărat la subsuoară

Cămașa săpătorului de șanțuri Sunt de-o seamă cu eșecul Iulie s-a instalat cu totul afară Cămașa săpătorului de șanțuri ia foc E bine de tine că sapi șanțuri de cuvinte Îmi spui, ăsta noroc! Așa să fie? Vuiesc în cap nu simfonii, nici cascade Ci, pe plită, sfârâie idei care mor Iar eu și tu și noi toți Stăm înghesuiți în cuptor La Paris a murit un bătrân pe asfalt Până la Londra s-a întins incendiul de la Notre Dame Polii se dezgheață în curtea mea și un urs polar Îmi bate rugător cu laba în geam

Sunt de-o seamă cu eșecul, mi-a spus, Leat cu demolarea omului, pus la pământ el de el, Nimic n-am ratat din ce a fost rău Părtaș și victimă în același măcel Am iubit în vremuri interzise pentru iubire, Am riscat făcând bine când nu era permis în ursită, Și mi-am asumat zicala Că nicio faptă bună nu scapă nepedepsită Și totuși, eu sunt de-un leat cu eșecul, mi-a spus, Melancolic, melodios și doar nițel rebel Nu plângea, nu râdea, mă privea numai Și mă întreb dacă am și eu ceva din acest necunoscut el

Așa începe sfârșitul lumii, îmi spui, Iadul ca un cazan încins e imaginat 110

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS Cum sunt iubirile pe Marte?

Bucuria ultimului val

Trosnesc balamalele cerului, e furtună Sau prin horn se strecoară un dihor în odaie Se apropie un tren al disperării Care pufăie și tună din a grindinei magaoaie?

Pe fața mea arsă, de comete tăiată, Tu te distingi ca extrasă din vis Ești frumoasă ca luna, mult prea vag pistruiată, Partea vizibilă din paradis

Apele vuiesc, Dumnezeu se răzbună, Patru copii pleacă la grădiniță în moarte, Mă gândesc cum o fi pe alte planete, Cum arată vijeliile, dar și iubirile pe Marte

Sunt bătrânul și marea, valul nu mă conturbă, Sunt sătul de toate și avid mai ales Să trăiesc netrăitul de la ultima curbă Unde, din șine, locomotivele ies

Hei, te scoală poete, Gata cu mâzgălitul pe hârtie Înscrie-te soldat cu arma la șold Și fă, să-ți aperi iubita și copiii, obuze din poezie

Fața mea se arată mai bronzată din toate Mă privesc – mi se pare – fete cu înțeles Mă văd oare pe mine, sau pierdută în urmă Coama mea de războinic, ciuful părului des?

O tornadă a smuls turla bisericii Părul tău răvășit de furtună Pe marginea patului mâinii mele Zgribulit în coc se adună

Sunt bătrânul și marea, epopeea nescrisă, Bună seara, iubito, bună viață, copii, Cineva îmi croiește, din lemn vesel de tisă, O prea strâmtă odaie în care nu voi nimeri

Tornadele sunt în premieră aici Smulg bisericile din temelie Iar eu mă întreb cum or fi iubirile pe Marte Și dacă-s tornade, în altă a cerului împărăție

E marea deplină, cum n-a fost vreodată Sirenele cântă din nai și caval Iar eu, mult prea tânăr spre a îmbătrâni vreodată Trăiesc bucuria ultimului val

Ce rămâne dintr-o iubire

Cât te iubesc, cât te-am iubit cu totul

eram cu poetul Evtușenko, la Peredelkino, se lăsase de toamnă, frunzele-și trăiau ultima amăgire l-am întrebat, pe el care iubise atât, ce rămâne, dacă rămâne ceva, dintr-o iubire

E marea ca un legământ de valuri Pe care-l iscălești fără notar Cu valurile ei ce nu știu carte Dar ritmic și lizibil scriu cu var

eram în casa lui de lemn, beam ceai sau poate vodkă, nu mai țin minte exact poetul rus, devenit apoi american m-a privit oblic, cu o privire supărată și lipsită de tact

Alb înspumat, turmă de oi mânată De undeva de după orizont Câtă iubire a-ncăput în tine Deschide-mi, să te cânt, și mie cont

din iubire poete, mi-a zis el tărăgănat revenit la cunoscuta-i melancolie rămâne uneori un copil și, cel mai adesea, o poezie

Mare pentru iubiri fără de nume Mare pentru bronzați și pentru blonzi Decont pentru fărădelegi postume Refugiu pentru lirici vagabonzi

stau pe țărm, marea și-a pus cămașa ei de bronz argintat e azi fără cute, netedă ca un cearșaf de pe patul unei camere de hotel în care nimeni, de o veșnicie, n-a intrat

Primește-mă ca pe un prunc în tine Cum ai primit poetul cela antic Înot, promit, să trec Mediterana Și să mă-ntorc pe spate din Atlantic

un copil înoată, păzesc cu ochii distanța de geamandură poeziile pot fi uitate, dimpreună cu poetul care le-a scris dar pe copil uitarea, cu valul ei încruntat, ni-l fură

Iubita mea, femeia mea albastră Cu țâțe de meduze și de stânci Cât te iubesc, cât te-am iubit cu totul Și-acolo unde apele-s adânci

ce rămâne, ce rămâne, dintr-o iubite timpurie sau poate târzie un copil care te privește străin și musai, nemuritoare, o poezie

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Se face iară seară, pășim singuri Eu pe nisip, cu pași de apă tu Și nu știu dacă îmi rămâi sortită Sau unul dintre noi se prefăcu

111

POESIS

Mihai BARBU

DESPRE APA IORDANULUI L’amore conta! Conosci un altro modo per fregare la morte? Cunoști un alt mod de a înjunghia moartea? (Luciano Ligabue) Iordan, à la manière de Ion Mureșan

Viața de apoi. Și de după Revoluție...

„Las-o baltă!”, a strigat necredinciosul, către Râul Iordan, care, de Boboteză, tocmai voia să-și schimbe cursul. „Asta a fost odată, tare demult. Și o singură dată...”

Au murit fericiți. Sunt, acum, la doi metri sub un pământ ce seamănă cu antracitul ce zace, acum, uitat în măruntaiele Văii. E un cernoziom mănos cum rar mai găsești prin locurile noastre. E întunecat la culoare precum o sticlă de coca cola modelul ăla de 2,5 litri, fabricat după formula originală, cu zahăr din belșug. Ce dulce-i, azi, țărâna patriei... Cei de la Sighet, Râmnicu Sărat, Periprava și Cetatea Albă n-au avut, bieții de ei, norocul ăsta...

Life in Bonita canzon sau Despre viața cea dulce Am mers pe jos spre Mariners Church să caut o biserică și-am ales drumul cel drept. și n-am găsit-o... M-am abătut de la șosea și, pe un drum lateral, am dat de un panou mare ce anunța lumii o dulce viață între orele 8:00 a.m. și 6:00 p.m. fix. Era miezul zilei și m-aș fi încadrat în orar. În Sweet Life am găsit și biserica pe care am căutat-o. Era așezată după luciul unui lac, după vreo câteva cascade și alte câteva ape care se ridicau, țâșnind spre cer și care coborau, cu zgomot de Niagară, pe pământ. La Biserică puteai ajunge urmând una din cele două căi: fie călcând pe ape, fie înconjurând pământul. Am ales aurita cale de mijloc. Și, uite, Doamne, că n-am ajuns la Tine. Ci doar într-o carte.

Locul în care Ion Mihaleche... Am fost, pe când lumina de la Răsărit se pregătea să părăsească orizontul, la închisoarea din Râmnicu Sărat. Severele clădiri erau scăldate în umbrele serii și păreau inundate de-o liniște de dincolo de mormânt. Pe gardurile de sârmă ghimpată creștea sălbatic vița de vie. Când, mult deasupra capetelor noastre, s-a întâlnit cu plopii din incintă, vița de vie s-a agățat de ei cu disperarea unui condamnat la moarte. Și-au dat mâna și s-au înălțat, împreună, la cer. Eu te-am trăit sau te-am visat viață?

O poezie etalon, c-un pronunțat iz slavon Nu mai am nicio nădejde. Sunt singur pe granița dintre Iad și Rai. Au întrat în față apostolii smeriți și arhirei (cam plini de ei), călugări supuși și stareți avuți, episcopi pofticioși și babe cuvioase. Un zvon, ca un zornăit de zaruri, curentează prostimea și e pricină de aprigă ceartă între cei uitați de soartă. Mi-e scârbă și mi-e silă! Sunt vrednic de milă! Am trăit, am poftit și-am îndrăznit! Am zidit, am iubit, am zâmbit și-am dobândit! Am boierit, am și lenevit! Am nădăjduit și-am păcătuit! Un drac ne pândește. Un înger ne păzește. „Ce alegi?”, tună Vocea. „Cap sau pajură!/ O, Boje moi... Cum fi-va, Doamne, viața mea de apoi? 112

Un pictor faimos a descoperit Cheia viselor. A pictat un cal și a scris sub el că-i o ușă. A pictat un ceas de perete și-a zis că-i o furtună. A pictat un ulcior și l-a numit pasăre. A pictat, alături, o valiză și a denumit-o dracu’ mai știe de ce, valiză. Sau cufăr. Doamne, s-a ajuns la o precizie-n termeni de nu mai pot s-o sufăr... Îmi vine să sar pe geam și să-i las pictorului belgian o telegramă numai bună de pus într-o ramă: L-am prins pe Dumnezeu de-un picior. Stop. În loc să mă prăbușesc și să mă sfarm de caldarâm precum un ulcior. Stop. Am plutit și m-am înălțat ușor. Stop. Sunt ca o pasăre măiastră deasupra unui întins ogor. Stop. Așa că n-am de gând să mor. Stop. Și nici să devin vreo oală BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS oarecare sau vreun ulcior cu toartă sau pictor. Stop, Doamne, Stop!

un trafic infernal. Lumină lină, cu largi bătăi de aripi

Wake up, it’s a dream!/ Trezește-te, e doar un vis! „Când puterea dragostei va fi mai mare decât dragostea de putere, Lumea va fi mai bună!” Această cugetare am citit-o pe-un zid, ascunsă discret după o vegetație abundentă. Am urcat pe o scară ce făcea legătura dintre o alee pietonală, ce însoțea, alene Potomac-ul și highway-ul ce ducea undeva-n Virginia. La capătul scării, mă aștepta Mesajul nr. 2. „Deșteaptă-te, a fost un vis!” M-am conformat. Tocmai mi-a sunat ceasul... Road to Heaven Am luat-o spre Rai, urmând cursul unei ape care se strecura abil, prin canalul pluvial. Ce să vezi, Doamne, era și pe-acolo,

„Mi se fâlfâie”, a zis îngerul, bătând zdravăn din aripile-i imense și s-a ridicat, brusc, la cer. În urma sa a lăsat, în plata Domnului, mulțimea care se înghesuia, se călca în picioare, se sfâșia într-o încleștare care pe care. O lume întreagă care se îmbrâncea să apuce, prima, lumina din lumină... Cotele apelor Dunării: Gheață la mal Mint de-ngheață apele, se spovedi Andra, o fetiță de șapte ani, sub patrafirul preotului dintr-un sat de câmpie. Dacă îngheață Dunărea, e una, filosofă popa, dacă îngheață Jiul e cu totul altceva. Găsește și tu calea de mijloc... O lacrimă de pe obrazul fetei căzu, ca un bulgăre de gheață, fix pe bocancul plin de noroi al popii.

PERSPECTIVA INVERSA-Parasire,45x65 cm,acrilic pe panza

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

113

POESIS

Claudia BOTA

Poeme „Din întunericul ce s-a pogorât. Și numai noi doi vom deveni fii ai soarelui.” Amprentele dorului Căderi suave ale razelor neîmblânzite se răspândesc Și transpun clipele zidite pe retina timpului, Prin infinitul din noi doi. Inima pășește pe pietrele amprentate ale dorului. Trecerea mea leagă dimensiunea frigul hibernal, Care aduc tăceri lacustre. În dimineața aceasta mă-ntâmpini la granița iubirii Deși am depășit spațiul, te găsesc pe calea dorului încercat, Acolo te privesc în taina inimii. Lumina ta e o călăuză dreaptă chiar și când drumul l-am uitat Tu mi-ai încrustat cu litere de aur în potirul sufletului, Bucuria de a cânta și de a exista. Te iubesc dorul meu chiar și când respir durerile lumii, Acolo mă prețuiesc la căldura ierburilor amare Căci știu că viața e trecătoare. Atât de mult Amintirile evadează din memorie Din acei ani trăiți frumos în glorie, Stând scrise în paginile de calendar, Tu simți că nici o clipă nu-i în zadar. Atât de mult, atât de mult, iubite, Te asemăn ca și îngerul din noapte, Nimic din tot ce-a fost n-am risipit, Tu fiind luceafărul tainic neîmblânzit. Și dacă ochii tăi mereu mă ocrotesc, Învăluiri de sentimente se-ntipăresc Căldura inimii o boare de mătase argintie, Atârnă acum în liniștea din veșnicie. În zorii zilei Iubitule, timpul trece mereu Și depărtarea atinge zarea, Deși încerc să nu-mi fie greu, Zorile zilei îmi deapănă cărarea. Pașii tăi iubirea îmi veghează, 114

Când desprind visele noastre, Care stau în cadrane la luna cea nouă, Sperând să nu plouă. Subtil ieșite din tipare, Din scorbura copacului nostru, Rădăcinile înfipte scot la lumină Emanând în vâltoarea ecoului ideile tale. Desprinde-te de trecut și hai acum, Acum să ascultăm cu urechea lipită de pământ, Muzica gândului ce se-nfiripă Din întunericul ce s-a pogorât. Și numai noi doi vom deveni fii ai soarelui. Misterul clipei e un văl nedezlegat, Al dorinței ce izvorăște din inimile noastre. Dă-mi mâna căci mâine nu va mai fi azi Și azi nu va mai fi mâine. Poposește în pragul inimii mele. Cauți iubirea Mersul zilei te face călător, Viața e o călătorie și un zbor, Cauți iubirea în orice gând, Și vrei să fii un învingător, deși ești plăpând. Pe aripile Tale am zburat Călătorind cu inima pribeagă, Cântul mi-a fost miere și ți-am iertat, Deși în mers ți-am fost atât de dragă. De-am rătăcit și n-am iubit Și am plecat când te-am gonit, O sete vie nestăvilită să nu vie, Precum lumina ce dimineața învie . Floare de colț ce-ai răsărit Căldura inimii mi-ai dăruit În veci din minte nu voi uita Mereu în cale te-oi căuta. Un cântec, un vis și m-am ridicat, Vino, și ține-mi în pumni dorințele! Căci te iubesc când lumea te-a uitat, Dincolo de condiționări și vorbe goale. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS Știind că dorul prin tine s-a hrănit, Iar gândurile mele m-au pustiit, Te iubesc în apa de izvor cristalină, Și știu că în tine ating iubirea lină. În fiecare clipă ce trece, ce vine, Ce se așează-n veșnicie. Puternică sunt dar visul m-a gonit, Din calea lungă a unui tainic infinit. În clepsidra netulburată a timpului, Sufletul tău devine topaz neșlefuit, Pe raze de lumină vei înainta, Pentru a fi în loc de a exista. Să urc pe scara bucuriei, Să nu mă înclin sub furtuni, Un petic de cer din drumul razei Se va găsi la cei mai buni. Apa vie Apa energia vie prin care ne naștem, Prin care iubim și apoi ne mântuim, Informație înmagazinată ce o scriem, Din emanația gândului pe care îl dorim. Muzica ei mărturie în lumina simfoniei Cuvintele se păstrează în forme exaltate, Puterea fasciculelor vii transmit istoriei, Gânduri cu vibrații în particole impregnate. Apa îți potolește setea nestăpânită de viață Te face să crești când dorurile inimii te-nvață, Element ce este parte a universul primordial, Sfințind legătura pământului între tot ce este vital. Granițele inimii Război neînfricat între durere și suspin, Între lumină și adevăr, fără venin, Corabie plutitoare pe ape nepătrunse, Visele îmi stau între lacrimile ascunse. Cântecul de la miezul nopții,

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Răscolește îngerul sorții, Atârnarea timpului străbate pustietăți, Locuri străine fără vietăți. Linii întrepătrunse de valuri înspumate, Ecoul răzbate din veacurile agitate, Reazem pe neputința neștiinței, Apusul străbate durerea credinței. Călător al suferințelor, Azi asiști la stabilirea sentințelor, Caută-mă, găsește-mă și eliberează, Așează-mă în lumina ce nu cedează. Du-mă la limanul Tău, Deși uneori îmi este greu, Brațul meu se risipește, Printre gândurile întunecate. Soarele meu luminează granița inimii, Orizontul îmi veghează calea fericirii, Acolo mă simt cel mai bine, ca și acasă, Deși au plecat părinții ca să se odihnească. Paradisul nostru Pădure, haina albă ți-ai scuturat, Omătul topit de raze te-a încercat Din crivăț și-un dezmăț cumplit, Toate vietățile la viață s-au trezit. De lacrimi amorțită Stăpâna Iarnă, Privește nepotolită fără de odihnă, Străbate viața în culoare și mister, Pădurea respira din tainicul eter. Când Floarea Paștelui a înflorit Și energii din cer s-au împânzit Ți-am dăruit cu drag iubita mea, Din paradisul nostru doar liniștea. Și vom privi și vom privi în eternitate, Deși azi nu mai suntem iar doi copii, Lumina cerului aduce-n suflet seninătate, Când viața parcurge rugăciunea inimii.

115

POESIS

Artema BURN1

poeme „nu privești lumea în gol privești imensul gol din ea” 10. simt că am luat ceva în plus nu pe șolduri nu pe pântec nici pe sâni mă dezbrac de haine și de suflet urc goală pe talger pe cealaltă parte contrabalansez cu mine atâtea femei zbuciumate aproape că se calcă în picioare greutatea lor mă propagă direct în infinit nu mă mai întorc 11. îmi e făptura un cazan în care clocotesc cuvinte se opresc în cerul gurii precum săgețile vânătorului în carnea prăzii iadul locuiește sub limbă așteaptă să înece câte un sfânt scăpat printre dinți o câți sfinți am strivit între măsele încât trupul a devenit un cimitir de oase al dumnezeilor fără cruce 12. nu ești copilul cu dizabilități ești abilitatea de a fi -dizabilnu privești lumea în gol privești imensul gol din ea

nu atingi lucruri dai viață unde nu există nimic tu ai o lume a ta în care ești singur cu lumea ești unde nu suntem noi 13. termin țigara și plec în Vamă știu lipsesc de douăzeci de ani am plecat să mai cumpăr o vodcă și m-am îmbătat cu iluzii nu te-am uitat nici în studenție cele mai crunte beții au fost despre tine nu te-am uitat nici când toate fustele mele aveau un pic de roz fetița are zâmbetul tău ștrengăresc deși nu e fiica ta mai pune un lemn în focul ăla să-l înălțăm până peste noi iartă-mă că m-am rătăcit în firesc 14. taci puțin lasă liniștea să ne odihnească umerii buzele noastre au făcut febră pereții și-au pus mâinile la urechi hai să ne descleștăm pumnii masa din bucătărie e vânătă uite o șuviță de păr stă ca un scut între chipurile noastre te întreabă de ce patul e gol

nu taci când nu vorbești vorbești gheața din cuvinte

1

Burneci, nume real; Alexia Ema, pe fb.

116

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS

Andrei CAUCAR

poeme „așteptam împărăteasa și a venit o servitoare cu biletul gata scris pe tavă” cafeaua tulbure sub ochii adormiți

fericirea e atât de singură

întrebarea agățată ca o pălărie în aer unde va dormi astăzi iubirea părăsită cum și-a încălțat pantofii fără ciorapi a deschis ușa ca pe un seif răsucind în minte clipele dinainte știute

mi se face milă de ea când cerșește o împart la doi să fie mai ușoară o port prin spitale să nu moară până devine grea ca o piatră nu mai zâmbește cu ochii deschiși așteaptă ca o zeiță în sarcofag răbdătoare la ușa pământului

mâinile sfântului nu înțelegi visele rupte albe și subțiri oase de sticlă mâini subțiate de rugăciune pe o frânghie de nori mâini de copil – de mângâiere pentru sufletul meu uscat de nerupere

sunt scenarii scrise în viață și citite în lumea confuză când să arunc noaptea de pe umeri poezia își ucide poetul să fie o frumoasă zi de toamnă

poezia se lasă înșelată azi-noapte am salvat o femeie așteptam împărăteasa și a venit o servitoare cu biletul gata scris pe tavă cuvintele uscate decojite din pereți întregul meu trecut – nespălat netrucat înfruntă adevărul dar cununia nu se poate ține

prăpastia-i subțire dar ține alunecările acestei vieți doi alpiniști încercați în iubire se clatină din zori în gura soarelui uitând că am salvat o femeie legată de mine

sub ceaiul amar – în umbră cu poezia prin oraș numele meu așteaptă vindecare câine legat pe țărm de picioare unde o fi sufletul când trupul arde focul țărânii – și îngheață orbitor de repede istoria măruntă subliniată de preotul adus să învețe ceva

tipărită pe asfalt peste semnele de circulație citită pe buzele trecătorului la semafor înghesuită în lift cu răsuflarea tăiată alergată prin parc și iarăși citită între două culori esențiale vieții nimeni nu vede mama blândă a lunii cum își culcă copiii pe cer

nimic nu este așa cum este destinul își ia revanșa trecutul a rămas în ceață să caute greșeli prezentul e orb ca o piatră îngropată de fapt avem două vieți pe pământ una împinsă către moarte și cealaltă pe care nu am trăit-o dar am bănuit-o mereu pe aproape

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

nu va mai pierde niciodată privește adeneul în oglindă trece peste bolile minore peste vârsta optimă a morții peste prăpastia tinereții trece și de mulțumire îmi face semn că ar trebui să-l urmez mai îndeaproape 117

POESIS

Alexandru CAZACU

O CAMERĂ SINGLE (I) „tu ai venit când eram pregătit să fiu singur” Tu ai venit

O cameră single

Tu ai venit iarna când păsările cerșeau azil pe la geamurile clădirilor înalte zăpada acoperea șinele ferate ale lumii iar prin demisoluri lumina scrijelea zidurile cu adevăruri despre marile întâlniri ce au loc o singură dată Odată cu ninsorile prin viscolul ce scutura livezile tinere la capătul drumului dintre speranța și absența acesteia tu ai venit când eram pregătit să fiu singur

Singurătatea poate fi sinonimă cu limba engleză într-un hotel de trei stele auzind televizorul deschis al vecinului de palier rămași lângă mobilierul sărăcăcios mai bătrâni cu un gând mai tineri cu o așteptare cu mâinile încordate în îmbrățișări și cu Aprilie rămas în zâmbet când kilometrii de duminică se așază între noi iar mica oglindă ca o lamă de briceag ne deformează chipul gata să mergem cu propria vârstă până la limita suportabilității hrănindu-ne cu tăcerea celuilalt tulburată de ritmul lent al melodiei “No more I love you”

Surâsul tău

Noiembrie

Este atâta Noiembrie în clipele acestea încât au îmbătrânit porumbeii ce trimiteau lumii răvașe Chiciura desenează pe arbori arhitecturi gotice și noi ne privim fiecare iubirile lipsă precum Giordano Bruno flăcările

Ziua ni se ascunde în cearcăne Frazele se înghesuie într-un singur cuvânt și o ploaie măruntă înlăcrimează geamurile Prin lumina udă vrăbiile zboară în grupuri mici peste depozitele de speranță de la bariera orașului Tandrețea se zgribulește în abecedare de anticariat și crizantemele ne umplu liniștea cu un parfum din veacul trecut E o liniște albă peste acoperișuri Frigul din containere se adună în gesturile celuilalt Prin aeroporturile lumii nimeni nu mai așteaptă pe nimeni

Bulevardele se îngustează de atâta singurătate Prin ochii mei utopiile renunță la a doua șansă Un fel de rugină ni se scurge în priviri iar surâsul tău amar rivalizează cu un milion de renașteri

Târziu Este atât de târziu încât un arheopterix îmi bate cu aripile în fereastră

118

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS iar chipul meu capătă pe rând trăsăturile străbunilor O liniște străină îmi străbate sângele prin cuvânt se adună urmele unor vieți îndepărtate și-n ochii întredeschiși lumina își arată vârstele Este atât de târziu încât mă tem de propriul zâmbet

rămas doar interpretul celui care poate continua să creadă în destin ca-ntr-un ghem deșirat de vrăbii gata să te regăsești cu spaimă în strălucirea vulnerabilă a razelor lunii ce aruncă pe chipuri impregnate de absență zâmbetul de dinainte de poruncă al lui Caligula Sub liniștea zăpezii

Masca Asemeni unui clovn bătrân vopsit pe față strident în fața unei uși încuiate pe care încearcă zadarnic să o deschidă aceste zile ținându-se de mână una pe cealaltă când împăcarea cu oameni și lucruri maschează elegant totul Idilă în afara sezonului Strigătul Ellei Fitzgerald împrăștiat în surdină prin livingul hotelului Și plaja pustie sub amenințarea brizei Nisipul obligând la recapitulări ce nu mai disting între târziul și acuzele noastre

Există ierni când zărești copilăros de luminoasă din jilțuri de omăt singurătatea privindu-ne și țurțuri cum picură secunde lângă fereastra unde stai ca-ntr-o carantină pierdut în răceala și nesiguranța gândurilor Există ierni când absențele transformă orice revoltă în conformism orice gest în proiectul unui gest și convins de absurditatea lui te lași încet pradă amânării pradă indiferenței renunți la tine ca un trișor la asul din mânecă Vremea carnavalului

Ore de nesomn adunate în simțuri precum dorința în câinii lui Pavlov la capătul unei vacanțe menite să aprobe renunțarea la justificări și ponderi ce transformau îmbrățișarea noastră într-un semn de întrebare asupra următoarelor iar lumina de August într-o tristă închipuire a luminii Singurătate augustă Noapte ciopârțită de ferestre prin care târziu se uită la tine Un lapidarium de vise unde odată cu secundele ai senzația că se schimbă ceva fundamental și nu mai știi de partea căror norme te afli simțind datarea în fiecare emoție

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Sub Puntea Suspinelor trec îngeri osteniți de patimi în gondole argintii iar dincolo de fastul venet al serii simți că nu mai poți să umpli cu lalele treptele unui castel măcinat de vanitate simți cum epuizarea imprimată pe chip o poți folosi drept mască pentru sărbătoarea ce continuă dincolo de velurul veșmintelor și arome de sisal de stolul de călifari încremenit în aer sub ochiul straniu al lagunei dincolo de câmpul de proximitate al zidurilor biciuite de valuri unde pari a înțelege entuziasmul și zădărnicia drept o vâscoasă așteptare a iernii în unul sau mai mulți

119

POESIS

Nicoleta CRĂETE

poeme „se știe că vrăbiile nu știu că sunt vii” cântec de leagăn (unei balerine sub acoperire)

vrăbii soare frunze de viorele și unghii pe față

de zile întregi vezi păsări moarte ce dansează sub apă

se știe că vrăbiile nu știu că sunt vii schemă bizară

nu te teme copilă dincolo de scâncetul acid al mașinii îți înverzește sângele se înroșește apa din darul neputinței ai îmblânzit răul din lume în straie de nuntă

l-ai închis în casa păpușilor cu sânge cu tot purtase prea multe războaie doborâse toți clovnii în fuga lui pe scara incendiului e o schemă bizară înghite doar răul din casa ce respiră cu sânge de clovni și o sfoară aveam o geantă magnifică

ești nebună și plină de gropi cel mai exact presentiment al morții ești tu teamă să n-ai în curând vei fi numai bună de pus pe cruce sau rană poemul roșu poeții sunt niște animale sălbatice mi-a zis mestecând trei frunze de viorele în colțul gurii soarele a făcut o poză la minut pe când vrăbiile desenau tot felul de forme prin iarbă îmi pare rău domnule unghiile mele nu sunt roșii sunt portocalii și am plecat să mă ascund din pricină că aveam tot felul de

120

o plimbam pe deasupra noroaielor o țineam sus sus deasupra capului să n-o atingă nici vântul nici ploile nici rana narcisică pe care mi-ai săpat-o tu într-o noapte de iarnă atât de asemănătoare cu o masă de operație pe care corpul s-a deprins să facă dragoste cu lipsa corpului ca o capcană ai alunecat și ai căzut în ea imnul de joi și de-apoi în pragul căzut în impas pășește cu smirnă un glas să cânte-adunarea de-apoi aleluia în lunea de joi cu mâinile-n smirnă de joi pășește-adunarea de-apoi

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS

Evelyne Maria CROITORU

poeme „Întoarce floarea-soarelui/ și eu prind contur, precum în basme.// Conturul tău.” STARE Mă-mbracă fericirea, nu-n rochii de mătasă ce umplu prin saloane tomnatice trufii, ci-n marea tulburare, cea fără de odihnă ce arde-n sărbătoarea din orele târzii. M-atinge dezmierdarea; nu frângerea de trupuri, ce-n lutul omenirii odată vor pieri, ci-nrobitoarea taină ce mângâie surâsul, lăuntrice petreceri, tumulturile vii.

atunci visele-mi țâșnesc flacără, cerc înflorind lumina stelelor, arzând zăpezile gândului. NELINIȘTI

de înțeles și de vrajă, în pocal de argint, arde în neființă otrava.

Știu. Sunt întuneric uneori. Forme vagi, cenușii, mă-mpresoară

Nori gri se holbează la soare. E tunet și clopot. Și doare.

depănându-se-n umbre-amintiri ce mă prind în pânza trecutului.

MÂINE NU EXISTĂ

Apoi ești aici, lumină înflorită, dispare golul, destrămându-se în fum mai repede decât amintirea, decât umbrele viselor alunecând prin întunericul ce-am fost.

BOGĂȚIE

Aici, pe colina jupuită de hăitașii luminii te aștept. Tânguirea lor stârnește cercuri de întuneric. Să domolim azi mugetul vântului.

CONTURUL TĂU Noapte de noapte silabele mele galopează cu stelele, pasc fulgere, extazul lor topește abisul. Apoi mi se întorc sub piele și ard până-n zori. Mă dor. Totuși, dacă-ntr-o zi s-ar rătăci ce sărac aș deveni. ZĂPEZI ARZÂND Adesea ziua visarea mi-e strânsă-n cătușă de trup trosnind mânioasă crengi moarte, umbre violacee.

Furtună în noaptea noastră.

Să ne smulgem, iubite, din hățișul zidirilor noastre.

Ciocârlii, păsări ale dimineții, mă învață respirația soarelui, focul fără cenușa uitării.

Mâine nu există. O SINGURĂ LITERĂ

În spumoase foșniri se sparge tăcerea. Strop de apă în pumnul tău, sete - cercetaș în lutul iertării. Apoi, făgăduința privirilor Întoarce floarea-soarelui și eu prind contur, precum în basme. Conturul tău. MALUL

Amurgul îl pipăie. Asemenea unor vulturi în zbor, îmi cresc câmpuri argintii de cuvinte. Rodesc clipele dintre o suflare și cealaltă.

Soare strălucitor, ciocârlie-n înalt, sufletul tău, pe malul celălalt.

Când noaptea presară-ntuneric,

Al meu, decojit

Visez să fiu o literă smulsă de vânt din mesteacănul acela. Purtată o secundă pe marginea norului să mă topesc în ochiul tău, apoi, lacrimă caldă să-ți picur în palmă. Să-mi citești deznădejdea în cristalul de sare. O singură literă...

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

121

POESIS

Cornelius DRĂGAN

poeme Motto : „nimeni nu moare pentru că nimeni nu are sânge”

### în dimineața rece pielea face buburuze dincolo de orizont cineva descoperă praful din stele pantofii roșii devin amintiri ale întâlnirii mele cu tine atât de frumoasă aveai zâmbet m-ai întrebat discret “cumva te-ai rătăcit te ajut eu” cu gândul ăsta cineva trece acum în altă spațialitate ### apoi totul a devenit o mașină de scris poeții împrumutau cărți garsoniere goale injurii nimeni nu se gândea că vor muri el a ieșit la balcon a trâmbițat ieșirea din rai cu fast organul devenise strident apăsa pe coapsă mama lui se rușina la vedere țară țară vrem ostași pe c i n e??? ### ținutul este un țesut viu îmi șterg papucii apa vecinului are ph 0 tu semeni a femeie cu umbră

122

între o formație rock și o bere Iisus pendulează dramatic ### cineva va fi trist i se va zice om trist mor cânii de drum lung liniile alb negru strivesc percepția ritmul un gând ciudat un ultim soare pe pământul sterp tu singura legătură cu libertatea apoi m-am întors în trupul mamei și m-am pregătit de somn omul trist auzeam prin vis tu alergai somnul meu alerga ### nu sunt oameni numai impulsuri mâine o

nouă călcare cei din urmă vor sărbători înfrângerea cu lăptucă și miere soldatul ca omul de rând când doare strigă cineva își acoperă ochii se gândește la suflet pereche eu zic: "imaginează-ți dragoni cu mine sufletul devine fiabil turez motorul" lătratul câinelui ultima notă ### suferi când pietrele se sparg în liniștea nopții hrănești pasărea din interior ești om bun în sinea ta – măreția muntelui e dată de spațialitate iubito eu sunt Dumnezeul tău doar eu cadavrul ce-l vei îngropa la moarte

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS

Teodor DUME

POEME „eram devorat de frică și de întunericul decupat din veșmintele lui tata” Față în față cu mine azi stau față în față cu mine pentru a-mi putea da seama cât sunt adevăr cât minciună și cât sunt eu ceea ce înseamnă că fac parte din lumea lucrurilor ce încă respiră azi voi învăța cât să dau vieții cât morții și cât să las lui Dumnezeu apoi mai am de făcut un singur drum unul singur

prins în acest sentiment ciudat am ucis o lacrimă am strigat și moartea s-a zgâit la mine ca la o pradă nici nu știu dacă sunt fericit sau trist știu doar că nu-mi aparțin am privirile amputate și oscilez între cer și o umbră leneșă aș putea să mă prefac într-un băiat care iubea sau într-o altă prezență în care numele nici că ar conta numai că între mine și cer există o legătură care definește viața și moartea și totul sfârșește cu un alt anotimp

poarta o voi lăsa întredeschisă să intre toți rătăciții pământului și când moartea mă va căuta pe acasă eu voi fi departe departe departe...

Tristeți târzii iubesc femeile triste iubesc-ul acesta are ceva comun cu toți oamenii pe care i-am iubit o singură dată așa cum iubești prima ploaie prima zăpadă prima dragoste făcută la capăt de linie un capăt uneori interminabil cu multe secrete și arome de parfum

Între mine și cer e o umbră oricum nu mai contează nici nu știu dacă numele meu e teodor dume și dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e moartea într-un capăt și viața în celălalt uneori prins între cele două liniști îmi lipesc urechea de marginea pământului și vorbesc cu tata în prezența căruia am învățat să iubesc să sufăr și să aprind prima lumânare țin minte cum am sărutat-o pe mama și m-am rugat lui Dumnezeu să se joace cu mine eram devorat de frică și de întunericul decupat din veșmintele lui tata BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

cândva respiram unul din celălalt și visam un șir lung de copii dar poate că lumea asta n-a fost decât în amintirea unui chip respir acum din mine puțin câte puțin și urmăresc urmele tale neatinse de umbră și din când în când mă uit la tot ce-a mai rămas un anotimp ploios cu mult frig voi înnopta în el strigându-te 123

POESIS Decembrie se repetă tata a murit într-o noapte de joi spre vineri aerul greu amplifica teama sub cerul atât de rece și negru se prăvălea ca un bulgăre lumina adâncind disperarea undeva s-a produs o greșeală mama avea ochii sticlați și mirosea a pâine proaspătă mă ținea strâns cât mai aproape de piept să mai fim împreună doar pentru o vreme dincolo de toate acestea chiar și Dumnezeu clipea îngăduitor poate sunt vinovat în ideea că n-am știut să aprind o lumânare pentru tata dar exista riscul să nu pot să-l mai strig ca atunci când îmi doream să fiu bărbat și îi imitam toate mișcările însă am învățat cu timpul că acel ritual e jumătatea care rămâne aici mi-e teamă acum respirația îmi aburește vederea bântui printre imagini undeva la margine cade o stea îmi aduce aminte de copilărie de serile târzii în care număram stelele în cădere și inima îmi bătea ca aripa unui fluture

și cât de cumplit ar fi dacă ar veni înghețul… Lacrima morții, poate o altă viață Când și moartea lăcrimează se stinge un suflet înghețul din lacrima ei salvează începutul unui alt început doar umbra rămâne reală atât de reală încât începe să respire din adânc Tăcere, se moare nimeni nu vrea să moară chiar dacă mâinile adunate lângă piept pliază liniștea din durerea ascunsă în lumina fugărită de întuneric tot ce a fost să fie a fost ce trebuia să fie este dincolo de orizont plouă viața topită până la os picură încet și-ngustează aleea înspre un Dumnezeu lacom mult prea lacom pentru o viață simplă nicio lumină nu e atât de puternică încât să licăre în interiorul ei dar înainte de toate se moare

nici nu știu dacă totul e adevăr sau minciună tăcere dar știu că dincolo de clipa aceasta mă așteaptă tata și e decembrie am glezne de sticlă realitatea mușcă din mine sufăr dar nu spun nimic nici nu vorbesc despre tata e decembrie și oricum anotimpurile se repetă Crez Cred în ceea ce doar numai unii mai cred și respir prin ochiul lui Dumnezeu zi de zi de-adevăratelea trăiesc și mă plimb prin povestea vieții ca un soare pe un cer învolburat

124

Când umbrele trec strada la fiecare colț de stradă sunt umbre cu ochii închiși traversează strada e aceeași aglomerație de ieri am impresia că trec dintr-un trecut într-altul îmi refac drumul în gând intru în istoria gesturilor pe care tata le-a făcut dialoghez cu mine însumi deși pare ciudat am impresia că mă așteaptă la capăt de zi nu azi nu voi traversa…

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS

Raluca FARAON

poeme „Cuvântul tău e o furtună care îmi spânzură tăcerile” 1. dacă-ți stau poveste pe durerea clipei vinde-mi tu secunde pe-un pumn de cuvinte și refă clepsidra ca să naștem timpul miez vom fi nu coaja fructului dintâi 2. singurătatea a ajuns în cele din urmă domnișoară bătrână clopotele bat în gol a nuntă ca o nucă al cărei miez putred e în așteptarea gustului uite, poete, iubirile se amărăsc înainte de a începe poezia se vinde pe nimic să sperăm că mai țipă de extaz vreun cuplu eretic. 3. Cuvântul tău e o furtună care îmi spânzură tăcerile. Dar scot sunete bizare – copil crescut de lupi în pădurile spaimei. Va trebui să îmi reciți versuri, ca un dresor al limbajului, până când îți voi răspunde coerent cu o poezie-mirare! 4. Dacă pui zăbală singurătății, poete, se va cabra mai sălbatic peste nopțile tale, va necheza până va sparge cerul, iar luna te va face umbră de groază. Las-o stingheră, va goni ca o nălucă de apă dulce până se va lovi (vrea, nu vrea) de pereții dezgoliți ai așteptării unei cititoare perfecte!

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

5. în poezie numele noastre se scriu la fel: durerile s-au intersectat în sângele care și-a uitat izvorul și curge întotdeauna circular într-o inimă de cuvinte tu rostești începutul poemului (bărbat care gonește caii sălbatici până fac spume la gură) eu îl termin sfios femeie care așteaptă la gura sobei îmbrățișarea și somnul 6. cum începi un poem când trăiești în cuvânt ca un prunc grav, care refuză să se nască? iei o vocală la întâmplare și asculți ca într-o cochilie vocea senzuală a lui cohen pentru că poneii te-au adus în cuvânt și o mie de săruturi vei primi prin ceața care rătăcește-ntre consoane alegi iar una la întâmplare o pocnești ca pe o boabă de strugure strivită între buzele dorinței în timp ce alta te mângâie leneș pe șira spinării șoptindu-ți numele și când toate vocalele vor agoniza când toate se vor prelinge din carnea cuvântului care îți înnebunește simțurile abia atunci vei evada din poem țipând 7. Când te iubesc poeții, pielea ta devine apă. Inițial limpede ca un ochi îngeresc, apoi ei își aruncă în adâncurile sale toamnele bolnave, tristețile de miazăzi sau miazănoapte, rănile iubirilor aievea ori închipuite, fantasme în care moartea e deghizată mereu (nu se știe de ce) în fecioară cu centură de castitate. Când te iubesc poeții, devii o iubită anonimă pe o hârtie de ceară, care se topește perfid în spirala trădării. Dar vers fiind, vei fi mângâiată îndelung de priviri curioase și vei zăbovi în câteva gânduri vinovate. 125

POESIS

Geo GĂLETARU

POEME „Vigilența se măsoară, dar nu contează. Locul se duce către ceea ce este.” LUCRURILE SUNT INVENTATE Sunt așa până când trece și el, nu ne separăm. Lucrurile sunt inventate: inventăm case și paradigme cu o grimasă indestructibilă pe chip. Dar este al nostru? Stăm la aceeași masă, ne ucidem cu aceeași tandrețe de duminică? Pur și simplu, gargariseală decodată în locuri și gesturi care nu ne mai modelează, nu ne mai ascultă. Singurătatea este un aer mai simplu. CHIPURI ȘI VOCALE Pentru tot ce s-a întâmplat și locul e șters, aidoma rolului avut de congregația fierului. Fierbinte ca această utilitate vestimentară. Chipuri și vocale, chipuri ale unei expuneri curajoase, jos, lângă textul meu abandonat. Apoteoze ciclice, vom inventa o viață care nu se vede.

Oare nu e totuna? Am întrebat, nici tu nu ai răspuns încă. NUMAI ÎN PAUZE Am fost perturbat, am înțeles că ei trec, dar nu în acest interval. El spune: un viitor e la mijloc și perfect asigurat, perfect asimetric din partea care nu se vede. El simbolizează ceva, el construiește viciul în simbioza sa: vor fi schimbări, dar nu pe cât se prevede, contractele vin mai târziu. De ce se teme el, originea e singulară, mașinile parchează și omul mulțumește pentru tot. Aproape același plan, o simulare care comprimă aparențele. Se duc și iarăși sunt spirale ca niște onomatopei de circumstanță. Un moment și noi considerăm o superioritate tristă, cu nori și atavisme ca în marile ambianțe. Sau cinic. Sau fără entuziasmul tău de prisos. Gândirea de la margine, se poate și așa, dar numai în pauze, când nu așteptăm nimic.

EU ÎNCERC SĂ SPUN CEVA CĂTRE CEEA CE ESTE Spectrele, de aceea va fi această luminiscență tardivă. Suntem buni, escrocăm fără pudoare, până aici se poate și nu știm sterilitatea grilei. Am fost chemați să jucăm un rol, ei și? Vi se pare corect? Vi se pare o vivisecție la locul ei? Cât adevăr și când aruncăm oprobiul asupra acestui cerc vicios? Dar asta e o problemă reală, inhalăm realitatea și realitatea e o expectorație dincolo de lucruri, în interiorul unei onomatopei serioase. Va veni lumea la noi, în noi, sau cum? Verticalități drăgălașe, acești omuleți cu saci subțiri în spinare, unde ne-a invitat melancolia. Eu încerc să spun ceva, sunt tot aici, pedeapsa nu e ușoară, dar încă nu simt strălucirea ta de aproape. Poate în creierele goale ajunge liniștea? Vedem cum cineva se salvează și cineva urăște. 126

Aducem așa cum am spus și un pahar se lovește, până aici cicatricile tac. Dispunem fără simplități abstracte, asta e, supunerea se realizează în iarnă și altfel sunt emoțiile, descrierile exacte. Dar nu avem nevoie, lovitura se simte în ape, de sus, un vertij colorat. Am inventat, am văzut anticiparea, căutăm explicații și conturul ne părăsește. Vigilența se măsoară, dar nu contează. Locul se duce BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS către ceea ce este.

și nu vom urî cicatricile.

DA

VA FI CUM A FOST

Da, să începem, el apasă încet, aduce descrieri în pauzele imaculate: un cerc și dispersările de ieri. De atunci? Ceea ce se produce e atât, nu în argint sau calcar stă patosul dimineții, oricât am încerca, oricât de partea cealaltă. Pentru retrageri avem o mână de semințe, o mână puternică ar însemna ceva, să celebrăm destinul translucid. Sau negru, fără foc și limite, așa credeam în timpurile care nu se vindecă. Da, vom răspunde mai rar

Am ajuns și cândva va fi cum a fost, dar nu începeți, nu începeți. Oricum acolo e un experiment, și visul, trecerile în penumbre subțiri, cineva e acasă. Un pas mai departe și riscul de-a fi printre ei, nevăzuți, nenumiți. Doar ei. Un corp se va umple de umbre și cândva va fi cum a fost, dar nu începeți, oh, nu începeți.

PERSPECTIVA INVERSA-Modelul,35x45 cm, acrilic pe pânză BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

127

POESIS

Paula LAVRIC

poeme dorul este oceanul pe care îl înot câteodată până la locurile în care am trăit suveniruri

poemul amintirii ș-al uitării

o să-ți aduc ceva frumos din cea mai străină țară niște scoici sidefate poate altceva

am scris acest poem cu ochi închiși și buze umede surse constante de instabilitate tu cum vrei să fii amintit ca două felii de castravete

dar nu mă lua cu tine pe plajă lăcomia ritmul valurilor o să ne despartă vin pleacă ne prind urmele le îngroapă în suveniruri tălpi care înaintează mereu se întorc spumă rece fierbinte ice-coffe cappuccino la trei poți deschide ochii de ce ai crede oceanul nu-i cel mai bun psiholog

îmi celebrez aniversarea într-un cimitir mi-au scris numele cu litere din ce în ce mai mici atât de mici cât să cuprindă fiecare colț de pe marmură mișcări bradikinetice clipit rar tremol necontrolat îmi cântă la mulți ani mulți cât mai mulți îi număr pe degete nu prea mulți și-mi așez pe ochi cele două monezi rotunde rotunde cât să-mi acopere cearcănele argintul m-a dezavantajat întotdeauna am tenul palid

simfonie de sfârșit de iarnă proiectul Labirint cu câinele la plimbare îi scoate lesa ca pe o bretea de sutien lângă copac se apleacă după bățul umed prins sub zăpada cleioasă și icnind îl aruncă zuuup fără vlagă nu prea departe copacii osoși desfrunziți contagioși nu te învață cum salvezi un suflet l-am văzut pendul atârnat câinele făcea rotocoale împrejur întărâtând iarna emoții de femeie și glas de femeie ascuțit ca un fierăstrău vâjâind printre crengile osoase desfrunzite contagioase simfonie care leagănă trupul spânzurat două săptămâni mai târziu zăpada se topise în cerc câinele încă alerga împrejur urletul lui [vâjâind] făcea pielea de găină scoarța plesnea pe la încheieturi muguri umezi nu te învață cum salvezi un suflet 128

tatona terenul din jurul gâtului meu pentru un moment crezusem că vrea să mă sugrume am tușit tuse instinctivă seacă cu ochii închiși i-am simțit mâinile tandre făcute cupe vreo zece centimetri mai jos piele de latex încă eram în viață ș-am îndrăznit să-l privesc în ochi când a șoptit va durea puțin dar o să-ți placă intenția bună pentru viitorul medicinei un labirint prin venele mele găsise donatori am înghițit în sec implorând oxitocina să-și facă treaba doamne iartă-mă și pe mine copile nu-ți lăsa sufletul nu-ți lăsa sufletul confuz nu-l lăsa însingurat aș putea urî învinui BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS nu m-ai cunoscut înainte de-a se dărâma casa de peste râpă copile nu-l lăsa să se-ngreuneze prea mult moloz prea puțini pereți de care te-ai sprijini aș putea urî n-ai avut cameră foto măcar o poză făceai copile ai să uiți în geamuri sclipea soarele prispa era mai joasă decât în amintiri doar tu ai mai fi putut spune lumii experimente voodoo te încuiasei (pe dinăuntru) cheia ți-a făcut cu mâna peste pervaz haide doar zburând ai îndrăzni să ieși din tine dintr-o dată timpul trecea greu am încercat să monitorizez bătăile inimii tălpile făceau mititel pe marginea pervazului pierderea echilibrului este un simptom al atacului de panică justificat patru etaje mai jos m-aș fi zdrobit am revenit dis-de-dimineață încordată ca o sârmă de rufe bine întinsă m-am întors de două ori în broasca ușii erai tot înăuntru icoană jalnică la marginea patului te-am apucat de umăr și te-am răsucit spre mine aveai ace înfipte în gât ca într-o pernă de perete dându-mi de înțeles de ce te înfășurai mereu în eșarfe ai tu un fel ciudat de a privi lucrurile zâmbind mi-ai zis hai să vezi unde m-a lovit aseară știam unde. eram fiica unei păpuși voodoo rănile tale deveneau rănile mele și imediat mi-a venit ideea destul mamă te răpesc mergem în cea mai îndepărtată țară lalala taci cu mama taci cu tata lălăit continuu lala zâmbește cu ochi micșorați în gânduri

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

nu-i mai încape nimic sedativ natural triquetra înghesuiți într-o cameră enormă fără uși fără ferestre doar un cui bătut în zidul dinspre răsărit pentru rugăciune privesc de jur împrejur gândind cât spațiu mai încape între noi cum am ajuns aici ne-o fi plantat cineva copaci de ghiveci la anul vom da roade poate prune poate muzică de cameră frunzele ne foșnesc printre degete iubitule nu ai zâmbit când mi-ai întâlnit privirea mirată ritmul ăsta constant lala sedativ natural frunzele foșnesc pe tine nu par să te incomodeze mă întreb oare ce le mișcă oare ce le ține în viață hard failure dddddddddd d ddddd apasă încontinuu pe tastatură într-un limbaj vanitos de poet fantomă i-am scris nu înțeleg ce vrei de la mine ddddd ddddddd chiar asta mi-a răspuns și încă un rând întreg pe care l-am șters atâtea dd ddd rămân nerezolvate te-am găsit într-o stare în cadă. apa sleită îți căpătase culoarea forma iradia primprejur aveai o privire fluorescentă în stare să ignore complet aș fi putut să-ți cer uită-te la mine să-ți promit nimic nu ne va face rău să trag de tine să te scot din cadă nu faci schimb de stare cu apa te-am găsit într-o stare bleumarin și te-am lăsat acolo

129

POESIS

Andreea MAFTEI

POEME „Merg aidoma unui colos romanic, cu buze pecetluite sub alte stânci” AGLOMERĂRI NECESARE

spre cel mai îndepărtat oftat.

Îmi era cer teama aceea pe care o îmbrăcasem curând de la un anticar universitar, ca pe o rochie transparentă; mi se vedeau firicelele de sânge care circulau cu o viteză ilegală inimii. Ș-apoi nu asta era intenția lui. Nu mi-a dat-o în forma aceea a bizarului gol ce îmi anihila simțurile, în loc să mă facă frumoasă. El își strămutase lucrurile anticariatului aglomerat, prăfuit și cu iz de mucegai pentru a umple, de fapt, golul. Golul meu. Gol care nu era orice gol, așa cum s-ar pricepe, ci un ucigător instrument de manevrat minți. Un uzur-pator nefericit de la colțuri obscure, comune, ale străzilor pe care eu pășeam vehement, zi de zi, de care nu mă mai debarasam... și îi dădeam de mâncare. Acel anticar devenit ghidul esenței lucrurilor mă aglomerează, sub prezentul ce nu mă va elibera niciodată... de meandrele lui, de cărți, eu, niciodată de golul meu, de haosul meu, de pleoapele transparente, de rochiile vechi sau mai noi... și de cărțile sale.

Doar grija lunatică alungește amurgul. Își mistuie spasmele primei lumini, apoi cea de-a doua...la sân, țipăt de ulii flămânzi. Adâncesc zarea. Iar pentru fiecare alipire de gene, mâinile apropiate de piept nu-și strâng decât chemarea ultimului legănat. Ecou de aripi îmi strigă numele.

ÎNTREZĂRIRE Ocrotindu-mă, Doamne, mi-ai așezat bolovani în spate. Mi-am dus ochii spre vad să mi-i spăl, lungi cât tot delirul luminii și am ieșit la liman. Aveam doar o felie de pâine cu câteva clipe de mas... nici nu vedeam miile ce nevoie de fiecare firimitură a mea, fără de niciun ban! ECOU DE ARIPI Sub cerul spart într-o mie de forme, singur, cocorul își înalță glasul și aripile,

130

ÎNGERI SLABI Am bizarul sentiment, rupt din pârghia zilei, că pot zbura. Cu aripile pansate. M-au îngrijit doi îngeri slabi. Conviețuiam. Poate prea senini să înțeleagă zborul frânt. Visul cu pașii de tablă. Merg aidoma unui colos romanic, cu buze pecetluite sub alte stânci. MĂȘTI Pentru ziua aceasta am alergat neîncetat. Am deșirat tăcerea, am vorbit despre ea, ca despre o soră. Am stat de vorbă, la masă. Ce folos? Cine poate pricepe... Rostul tăcerii ca un cerc vicios al unei bune plăceri. Mă deșir și eu de cele o mie nouă sute optzeci și ceva de măști. Vorbim printre rânduri. NICI LEBEDELE NU ÎȘI MAI GĂSESC LOC Nu m-am irosit, spunea. Ce simțeam, ce vedeam în oglinda cea nouă tulburătoare aripi s-ar fi zbătut să iasă. Să plece. La orele 8.00, orele 14.00, la orele serii adunate greșelile zilei. Aerul. Îl recuperez, cumva, retroactiv... doar în miez de noapte și în vagonul care nu a plecat niciodată din acea gară. De lângă iazul aglomerat de stele, unde nici lebedele nu își mai găsesc loc.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS

Irina Lucia MIHALCA

POEME „Acel gol este El, Dumnezeu.” Din picături sunt toate Din mișcarea gândurilor apar emoțiile, plonjezi în adâncuri, visul iese din matcă, răspunsurile te-așteaptă, iluzii sunt, în urmă foșnesc gânduri, emoții, stări, atașamente, în vârtejul lor nu ești tu, în prezență, în simțiri, atunci ești tu. Dacă a vedea înseamnă a crede, oare, este și adevărat? În tăcerea inimii asculți vocea lăuntrică, intri înăuntru, în mister, trezești focul și tot ce descoperi e golul. Acel gol este El, Dumnezeu. Acolo nu există timp, nu există formă, la periferie se rotesc formele, nu în centrul tău, în cercul acela se-adună trecutul, cu fericiri, drame, idei, nume, trăiri, în acel gol, doar nimicul. De stai cu spatele la viitor, privind, în urmă, vezi cum se risipesc toate astea. Tot ce există în exterior sunt produse de minte, chiar și “iubirea” oamenilor. Totul. Se întinde în trecut (memorie) sau în viitor (fantezie), niciodată în prezent. Natura minții nu poate sta în acest timp. Viața este doar prezent. O infinitate de momente prezente ce-n realitate sunt doar Unul, Totul-în-același-timp. Un singur, identic, moment. Simțind, nu gândind, nu încetinind mintea, simțind sau a fi prezență în Acum. Doar atunci ești tu, o ființă liberă, doar acea ființă există, nu formele din jur, iluziile apar, dispar, mor, renasc, o scară ce duce la infinit. Universul este în noi. Acel acum este mereu neschimbat, identic nimic, de necuprins. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Doar aceea este iubirea. Compasiunea și bucuria ei curgătoare va lumina întreg templul tău. Las-o să strălucească în centrul ființei tale! Dumnezeu se ascunde în tot și lasă iluzia că formele ar exista. Când înțelegi asta nu poți să nu râzi. Pare absurd. A-L cunoaște nu este să ajungi la un drum, un vârf, un țel, ci o renunțare la a te identifica cu forma. Un văl se ridică, trepte spre lumină, văl după văl se ridică, acel nimic este identic în tot ce există, în vis și-n viziuni îți vorbește, intrând în El se intră în Tot. Atâta pace, atâta iubire și-atâta bucurie la un loc! Cine e celălalt? De eu intru acum și o faci și tu, cine suntem? Nu suntem noi, ci El, suntem Unul, uniți cu El, suntem aceiași, parte din întreg, eu, tu, co-creatorul propriei vieți, o singură ființă măreață, eternă, în mișcare și-n înțelegere. Din picături sunt toate... Pentru o vreme, totul e o consolă Totul este atingerea clipei, curcubeu arcuit de culoare, efemerul se transformă-n veșnicie. Când calde, când reci, când cântece, când mute, când vesele, când triste, rebele ploi își poartă suspinul ecoului. Avem nevoie de noi, ne căutăm și ne găsim în cei ce ne simt, renunți la tine pentru a te regăsi în mine. Acolo mă vei afla! 131

POESIS Când te vezi nu mai poți pleca, așa cum răspunde apa la față, așa răspunde inima inimii celuilalt, ai nevoie de cineva care vede bine, fiind atât de aproape. Frumos dar neprețuit, atinge-i inima și vine cu tine oriunde! În orice zid poate crește o floare prin crăpăturile formate, sărutul luminii prinde viață. Așezată-n palma ta, sunt dincolo de tine, și totuși, trăiesc înlăuntrul tău, în tine mă pierd și m-adun, trestie-femeie din infinit întregită - zăpadă în flăcări -, o forță ne frământă, ne ține legați, unindu-ne, ne-așază pe scara cerului, ducând cu noi mesajul îngerilor. Ca-ntr-oglindă, poveștile sunt scrise în licăriri de stele. Mereu ai avut senzația că undeva te risipești în tine, căutai oglinda să vezi pe unde-ai rămas, rămăși goi, ca la-nceputuri, mi-ai simțit adâncimile - izvor îmblânzit de pietre, de dor, de durere și șoapte -, greutatea pune-n mișcare un univers lăuntric, un vânt ce poate s-adie, dar poate să mute și munții. Lasă iubirea să curgă acolo unde este nevoie, se va-ntoarce la tine, nu știi de ce și pentru ce, sunt visul tău, e-acolo mereu, trăiește-l și iubește-te, în tine suntem ascunși, în toate suntem! Pentru o vreme, totul este o consolă și tot noi rămânem apoi. Strigătul În cădere, cu brațele întinse spre cerul liber, în flăcări, un copac își strigă departe, 132

puternic, sfâșietor, durerea. Întins, galben, abandonat - erou căzut privind la stele -, trupul spectral a cedat roua lacrimilor și-o îmbrățișare acestui pământ tăcut. În zori, printre frunzele verzi, mugurii cântă renașterea. În urma noastră Adânc, în lumina lunii și-a ceții curgătoare-n valuri, un gând legănat persistă, invadând strălucirea amintirilor din oglinzile de-argint. Peste țărmurile mării, ecoul cântecului lunecă interludii romantice ale dansului, lumină aurie în priviri, spirală de zâmbet, tresărire rămasă, urme de pași și fiecare clipă-i de vis, noi constelații fără bariere în inimile noastre. Durerea cercului își caută lumina rotundă, blocată în lupta născută din dragoste și pasiune. Într-o mare de suspine, rochia mea neagră ca noaptea te bântuie din nou, corabie plutind hieratic dincolo de orizont, în căutarea unui port unde să-și ancoreze sufletul. Prin inflexiunile vântului, sunetul dorului tău a pătruns aici, uimitor precum misterul căutării brațelor tale prin mare și-atingerii mâinilor noastre. În urma noastră încă vibrează dansul cântecului, viața. Acesta nu e capătul drumului, doar reîntoarcea la inocență va deschide Poarta Luminii.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS

Adrian MUNTEANU

SONETE „- Vreau doar un sfat, maestre, vreau o cheie, Pentru-a ieși din trupul meu afară.” TĂCEREA - Vreau doar un sfat, maestre, vreau o cheie, Pentru-a ieși din trupul meu afară. - Ce-i mai urât în lumea ta ternară? Adu-mi răspunsul, vino c-o idee! M-am îmbrăcat, cu râvna mea sumară, Am colindat - aprinsă odisee Pământ și spaime, gânduri de femeie Și m-am întors, răspuns să-i dau, spre seară.

Eu cel decis înfrunt orice uzanță, Eu cel mârșav scot dinte pentru dinte. Care sunt eu din toate, nu se știe. Nu izbutesc pe mine să m-ating Și dintre toți cui să-i trimit solie Când toți se năpustesc urlând pe ring? Ca să cobor adânc, spre temelie, Atâtea Euri trebuie să-nving. ȘTIU UNDE SUNT?

Cel ce-a-ntrebat într-un copil se-ascunde. - Eu știu răspunsul! spun. Ura-i mai rea. Aștept acuma cheia!...Nu-mi răspunde. Tăcere doar în trup de catifea. M-a fulgerat un gând ce mă pătrunde: Tăcerea e eternitatea mea.

Știu unde sunt, în ce ungher mi-e gândul? Am înțeles că rostul lui mă-nvinge? Că semăn cu mânia ce m-atinge Și cu trufia pieptul meu arzându-l?

CU RÂURILE TOATE

Am sufocat desfrâul ce respinge Și împăcarea nopți și nopți la rândul? M-am depărtat de drum, apoi urmându-l Și de-nvrăjbirea care mă încinge?

Din urmă iau doar ziua ce se duce, Cu dinți blajini, spre un deșert de seară În care-mi uit târzia mea povară, Calvarul meu, cel așezat pe cruce.

Ce am făcut ca visul să nu treacă Și mulțumit de mine să nu fiu, Să nu-mi mai scot invidia din teacă?

Ziua de azi, și dulce și amară, Se chinuie prin garduri să apuce Frânturi de clipe avansând năuce, Spre scutul oastei cu armuri de ceară.

Și mă întreb, cât încă mai sunt viu: Eu am învins febrila zi ce pleacă Sau ziua m-a învins fără să știu?

Un mâine e? Cum ar putea răzbate Prin bezna ce miroase a pustiu, Când n-am sfârșit de-orânduit bucate

EVADARE

Și nu mă vreau mai însetat să fiu? Doar curg și eu, cu râurile toate, Încălecând același bidiviu. EU CEL FLĂMÂND RÂNJESC FĂRĂ SPERANȚĂ

Mi-e trupul casă pentru zile grele, Cu porți de fier și uși întunecate, Clădit din ură, silă și păcate, Ținut prea des în sfori și în atele. Dar hainele mă strâng și sunt uzate, În glastre zac doar fade imortele. Privesc afară numai prin zăbrele La văile cu flori însângerate.

Eu cel flămând rânjesc fără speranță, Eu cel năvalnic calc pe oseminte; Visează rime eul cel cuminte; Eu cel lasciv mă-nvălui în romanță.

Nu mi-am văzut vecinii niciodată, Dar știu că sunt în lumea de mister În care vreau să mă trezesc odată.

Eu cel brutal străpung un gând fierbinte, Eu cel ce scriu primesc pe vis chitanță,

Mă lupt să evadez și să nu pier. În casa ce pe viață îmi e dată, Să nu rămân de-a pururi prizonier.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

133

POESIS

Mariana NEGRU

gând pe acoperișul lumii (V) „mai minte-mă ca în Sonata Lunii de Beethoven șoptită cu zbucium și cu har” requiem pentru un vis ne plâng cocorii rătăciți de-atâția nouri amăgiți îi auzim cum țipă-n noi cerând o șansa pentru doi îmi ești în suflet, dar nu pot să mă renasc într-un anotimp mort în mine este iarnă grea a fost sublim, dar voi pleca tu m-ai lăsat fără cuvinte mi-ai spus că-s strategii, iubite iar dragostea-i monedă rară naivii o cumpără, deși-i falimentară eu te voi pune semn de carte să mă citești în fiecare noapte poate rescrii povestea noastră ca un sărut pe o fereastră. lacrimi înghețate a nins pe noi cu fulgi de gheață eu lacrimile mi le-am pus în buzunar iubitule, mi-e alb în viață iar visul meu a devenit coșmar în târziul clipei eu m-am așezat și te-am privit cum te îndepărtezi în noapte nu mai e timp pentru cuvinte și nici de sentimente moarte

la mine-n suflet se schiază iar pescărușii mi-au murit la mal fluturii au zburat și-agonizează ca invitați ai ultimului nostru bal dar cine-s eu să judec o iubire dacă a fost sau nu o amăgire? minte-mă mai minte-mă te rog într-un sfârșit de iarnă așa cum nimeni n-a făcut-o vreodată mai minte-mă că și minciuna înseamnă un adevăr răstălmăcit de un nebun în prag de seară mai minte-mă că te dor toată că-ți sunt cuvânt și alinare mai spune-mi că-ți sunt călăuză și că iubirea noastră nu-i uitare mai minte-mă ca în Sonata Lunii de Beethoven șoptită cu zbucium și cu har tu m-ai văzut în sarea lacrimii furtuna de pe mare ce se-apropie de far iar luna, lebăda neagră, acum strălucitoare ce capătă speranță și zâmbește rece cai alergând în spume și nechezând în mare spre-o libertate de poveste și vreau să-ți spun că-mi ești din sunt, iubite chiar dacă sufletul simt că mă minte

PERSPECTIVA INVERSA-Între lumi, 40x80 cm, acrilic pe pânză 134

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS

Mihaela OANCEA

poeme „aici s-au adunat pentru sabat păpușile sinistre” neobosita naștere ura viscerală bucuria calpă scabrosul servilism și toate celelalte boli ce-și extind teritoriul se vor vindeca numai când omul va avea curajul de a se sustrage neobositei nașteri Domnul mânuiește un iconostrof lăcustele infestează plantația de tutun aici s-au adunat pentru sabat păpușile sinistre

și-ntotdeauna se-ntunecă fulgerător precum algele odată scoase din apă urme de anemone caut în carnea tuturor nopților formele căderii adevărul tocit până la transparență bucuriile imperfecte ori neliniștile inutile ca regretele eterne alba agonie disecă setea așteptările - palimpsest glasul viorilor ce încăpeau în căușul palmelor tale între noi - urme de anemone înmugurite de timpuriu

în lumina stacojie a lunii totul se răstoarnă – moliile țes voaluri de borangic fetușii dansează pe poante

de la începuturi

fremătând furnicile se-nțepenesc pe gâtul îngust al pâlniei nopții –

lângă noi nici umbră nici ecou doar zbor de ciocârlii

Domnul însuși mânuiește un iconostrof

lăstari

continui să merg înaintea soarelui cu picioarele goale pe lespezi de piatră nu știu unde au dispărut visele cu pești de safir și lămpi de alabastru cu înghețată de lămâie și limonadă ori cele cu întâmplări din constelația marelui urs știu doar că fericirea are pete BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

gustul dulce-acrișor al fructului cu cele 613 semințe -

din șovăieli și palori se nasc doar renunțările – reci ventuze ale spaimei am deprins însă mersul cu pași siguri și în curând biserica noastră va da lăstari sub ninsoarea caișilor vom asculta piesele lui Dean Martin și bătăile de inimă ale pruncilor – așa vom uita pentru câteva clipe 135

POESIS cât de fragili suntem

pură evanescență

în culorile lui Tiziano

cu inima bolnavă de verde

ne rătăciserăm prin poveștile pe tema alfabetului runic a febrei charlestonului din '25 a primelor prese ale lui Gutenberg ori a tehnicii de obținere a unor desăvârșite macarons cu zmeură

mergi ca acrobatul pe sârmă într-o inegală întrecere cu soarele

dimineața ne-am pierdut urma în culorile păstoase ale lui Tiziano în tăcere habar n-aveți cât de bine știm noi să tăcem despre toate în general cu lăcomia specifică pruncilor neînțărcați

treptat o umbră – copil al luminii – subțire ca un ac de abia se mai strecoară printre norii opaci ai cataractei șoarecele pândește de la distanță ieslea plină de fân

tăcem cu nesaț leucemic tăcem năprasnic preferăm să zburăm senini deasupra orașului cât timp tăcem tumultuos ne-am căutat prin atâtea vieți încât înlănțuiți ca-n picturile lui Chagall între noi e-atât de grăitoare tăcerea

evanescență cutreieră cu pași lacomi răceala de iarnă a nopții face salturi ample cu agilitatea unei zibeline plonjând dinspre certitudine spre deznădejde încă îi poate adulmeca aroma de tuberoze de pe încheieturile mâinilor iubirea nu i-a fost nicicând decât PERSPECTIVA INVERSA-Credinta,48x70 cm, acrilic pe carton

136

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS

Ana PODARU

Poezii Ea... tace, azi

timpul prezent

Și-i prea târziu, trezit de-a ta durere, să-i dăruiești ce-n suflet veșnic porți când ea, cu pași grăbiți, închide porți, cerșind la vămi un strop de mângâiere.

de umbletul pașilor frânți am legat urletul fiarei am furat din ochiul vulturului dorința țipătului din înalt în timp ce ochii mei răsfirau holograme odată cu visele devenite dorinți pentru cei ce-mi admirau uneori zborul s-au ascuns lupii-n cotloane de peșteri de teama durerii ce cântă urlând în pântecul meu şi Doamne ce dor mi-e de tine

Vei fi murit cerșind o-mbrățișare, tu... ce-ai ținut în lanțuri fericirea, tot picurând pe rana ei iubirea, schimbând ades a ta înfățișare. Păstrează, deci, ce-ai strâns în tine ieri și nu-ndrăzni la capul ei să ceri ce nu ai dat când ochii ei sclipeau. Rămâi așa, cu ziduri dărâmate, la gât purtând doar lanțuri sfărâmate, ea tace, azi... nu poate-a dărui. Frânturi de lumină Puzderii de lumini incandescente coboară-n bezna inimii deșarte, par lampadare ce-ar dori să poarte cupola nopții-n bărci iridescente. Circumvoluțiuni închise-n sfere... reci închisori săpate-adânc în piatră, ghioc furat, de un șaman, din șatră, pentru un gând din alte emisfere. În fiecare zi când ți-este noapte, de-i cald afară, dar în tine-i rece te lasă-nvăluit de mii de șoapte și-n mângâierea sferelor divine aprinde lampa ferecată-n vise, eliberat din ziduri în ruine (...).

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

în firul ierbii prelins din ochiul cerului alunecai pe obrazul sângeriu al primului nor aflat în cale ca pe un tobogan uriaș încins de soare urmele tale cristale de sare în formă de stea te-a sorbit crivățul suflând mai departe un petec de nea zburai fericit peste crestele ninse cu pene de vultur pe stâncile reci ce păreau că-ți vorbesc prin cuvinte fierbinți te-ai odihnit ca străjerul cu ochii deschiși vegheai la suspinul pădurii la țipătul păsărilor ce-au obosit să zboare degetele razelor te-au mângâiat dimineața lacrimă prelinsă din ochiul cerului te-ai lăsat legănată de brațele celui mai bătrân copac potrivindu-ți frunza ca pruncul covata de lemn ai adăpat păsări odată cu toamna primăverilor calde te-ai dus în pământ nu înainte de-a mângâia firul de iarbă flămând de zâmbetul tău cu sete de tine

137

POESIS

Carmen PASAT

Poeme „Peste doi plopi, crescuți până la cer Înalți și blânzi, zvâcniți din alt mister. E-atâta pace, tulburător de-adâncă” Ce spui? A venit frigul, dragostea mea! Ce spui, mă primești în inima ta să mă încălzesc puțin, doar cât se poate, cu un alint micuț și câteva șoapte, c-o mângâiere, cu un surâs blajin? Promit, să nu te supăr nici cu-n suspin, nici c-o speranță măcar iar uneori, nici nu vei avea habar că-ți sunt în inimă, acolo, în tine, doar vei simți că ți-e și ție cald și bine... cu mine! Certitudini În mine nu se-ascunde nicio taină, Ți-am pus în palme toată viața mea. Iar sufletul l-am îmbrăcat în haină, Să-i fie cald, pân' va ajunge stea. Am luat cu mine numai amăgirea Și dorurile pline de tristeți. C-o aripă ating nemărginirea, Căci m-oi întoarce și în alte vieți. Și-atunci, voi ști. Te voi cunoaște bine Mărturisiri vor fi de-acum, de-aici. Iar de-mi vei sta în preajmă, lângă mine, Te-oi întreba de ce-ai mințit. Ce zici? Romanță Alunecăm în iarnă încet, timizi, confuzi lăsând în urmă toamna, cu pomii încă uzi, vor ninge clipe albe de dor și de tăceri și vom privi în urmă la ce-a fost azi și ieri.

șuvoaie de-ndoială ne-au dus către declin singurătatea vieții o vom simți deplin. Iar dacă trece iarna și dacă mai trăim, o clipă îndelungă în ochi să ne privim, abia atunci afla-vom ce rost încă avem: ne mai iubim și-n stele? Sau poate… renunțăm. Paradoxuri Lacrima lunii s-a agățat de-o stea Și noaptea iar mi se izbește-n geamuri, Ecoul stins se-aude-n noaptea grea Se leagănă o frunză printre ramuri. Ne-am rătăcit de noi. Nici nu știu care Are vreo vină, sau poate un păcat, Zadarnic încercăm câte-o iertare E vinovat acel nevinovat! Și nu vom risipi vreo îndoială Încrâncenați parc-am purta războaie Luptăm și ne rănim, tăcem și iară Ne aruncăm cuvinte ce ne-ndoaie. Lacrima lunii s-a agățat de-o stea Și noaptea iar mi se izbește-n geamuri Eu nu te iert, tu nu mă poți ierta Cădem încet, ca frunzele din ramuri. Pastel Ninsorile își scutură zăpezi Și înfloresc toți pomii din livezi În alb, par niște îngeri îmbrăcați Stând toți cuminți, tăcuți și nemișcați. Pe-un vârf de deal, un clopot bate rar Fuioarele de fum urcă-n zadar Nicio mișcare, totu-i amorțit Doar soarele, în zare s-a ivit Peste doi plopi, crescuți până la cer Înalți și blânzi, zvâcniți din alt mister. E-atâta pace, tulburător de-adâncă Și parcă-aș mai trăi o viață...încă.

Și legănând în suflet atâtea amintiri ne mistuim zadarnic prin multele trăiri,

138

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS

Constantin SUDITU

poeme „un câine fumează la colțul spitalului linge pe frunte luna pe coadă leagănă soarele toate conlucrează frenetic să ne trăim spasmele” zadar important

să poarte doliu după farsele noastre

de sărbători părinții noștri împodobeau bradul și ne strecurau spre dimineață când era somnul mai greu și dulce cadouri sub perne țin minte că de fiecare dată asta îmi sporea graba să cresc să am familie să fac la fel nu-i lua somnul până dimineața își hrăneau sufletele cu bucuria noastră am apucat să o fac mai târziu am plantat în inima copiilor mei rostul unui zadar important pentru noile generații încărcate pe rețea lentila prin care se vedeau aceste lucruri s-a mătuit nu se mai gustă bucuriile poate că ele se fac dar nu mai știe nimeni să le trăiască

probabil că mă iubea

ce clipă aș fi exclamat oraș bosumflat arterele încă-i pulsează din inimă nu i-a rămas mare lucru încearcă asiduu excluderea din cercul oaselor totul este oprit undeva după una dintre ferestre un ochi insistă să mimeze ceva nimeni să țipe să râdă să creadă liniștea e o sorcovă de porțelan

la umbra unui liliac se năștea un iepure ea mi-a zis fugi fugi pune-ți costumul și cravata cu frunze pantofii albi de lac și ia-ți pălăria furată acum doi ani din bordel în suedia pe atunci eram îndrăgostit pipă de os de Inga o prostituată semi-romantică avea carnea albă și tare cu filigrane violete pe coapse costumul și cravata cu frunze zicea eu ziceam sutienul de sare și chiloții de orez ea a aprins repede o lumînare și nu știu ce-am mai făcut iepurele se năștea în continuare tata aștepta ordinul de concentrare lîngă pat cu două-trei vorbe uzate în colțul gurii pe durere nu o bănuia nimeni umbla într-un neglijeu bej cu zîmbet larg printre plăvanii adunați pentru o lingură de arpacaș fiert cu miez de nucă și un pahar două cu vin în camera de la drum boare

o stradă cît marea cît cerul vrea să se facă singura care din memorie mai scornește cîte o pleoapă o falangă o unghie semafoarele înverzesc abundent în traiectoria lor o lăptoasă dîră de sînge aerul trimite calde săgeți arcuind o chitară în această din ce în ce mai puțin inimă chiar și pomii înfășurați în vînt au înlemnit egoiștii doar un fior traversează nestingherit această rîncedă spuză un câine fumează la colțul spitalului linge pe frunte luna pe coadă leagănă soarele toate conlucrează frenetic să ne trăim spasmele ce clipă aș fi exclamat dacă ne-am fi cunoscut cu trei secunde mai înainte ca orașul acesta BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

un gard din sîrme sudate o umbrelă un cîntec în surdină o fereastră închisă de vînt doi care se ceartă în departare o cioară o cioară defilînd și în mijloc o masă o masă din fier și beton și pe canapea un schelet o gură un cap o frunte un dor oxidat o pală de gînd un cot un spasm uitat într-o palmă la somn ieșit afară într-o noapte cînd am rămas fără somn rece așteptările mă lăsaseră la fezandat sub un portocal încărcat cu mere un cîine striga să mă scol 139

POESIS că-și păștea o negresă vita prin căpșuni asteptam lighioana cu mustăți de-o palmă cam la 12 kg și vreun metru douăzeci la radio lătra unul că altul își omorîse vecinul cu un ac de înșirat tutun măcar nu-l curățase de negreală înainte nu mă distrăgea nimic așteptam somnul să-mi ia hoitul să termin și nici după negresă nu mă uitam portocalul își freca spinarea de umerii mei peste noi Dumnezeu mîna încet peștii capricornii leii turma întreagă dorință zicea prietenul meu căruia nu-i plăcea absolut niciun alt anotimp decît vara măi tată ce bine ar fi să fie vară toată viața nu mai știu ce am făcut între timp cîteva săptămîni separați el una eu alta pînă cînd mi s-a zis du-te că s-a dus a lăsat și ușa deschisă și mîncare în frigider du-te că a plecat luna din iulie nu l-a mai prins nu ți-l mai unge cu jale du-te și spune-i că i s-a împlinit durerea o vară i-a fost viața toată viața o fi și moartea cu anotimpurile ei mori primăvara stai acolo numai pe sub pomi înfloriți mori toamna iei o veșnicie frunzele pe rînd la întrebări tu de ce tu de unde tu pentru cine dacă dacă scrii să citească pomii și florile trebuie să ai răbdare într-una din zile vei reuși dacă scrii pentru scaune și etajere succesul e garantat sută la sută au mai mulți ochi și mai multe urechi decît orice alt element cititor dacă scrii pentru apă și pămînt ai nimerit-o frații ăștia doi fată și băiat luntre și punte se vor face pentru gloria ta cît ești încă viu dacă scrii pentru oameni mușcă-ți mîna tricotează pune murături mătură fă altceva

140

să le pară că ești de folos bunătatea poate fi și bună uneori îmi iau bunătatea în spinare o mai car o vreme ca pe ceva infect cînd un roz neobișnuit înveșmînta chipul tău gînduri fără adăpost îmi hărțuiau carnea doamnă Pee mai bine ai alăpta o creșă de sughițuri cu destoinicul uger al inimii Pînă la iarnă ochii tăi vor fi de ajuns pentru curajul celor osteniți vinul acesta nu-i așa de rău cum pare bunătatea poate fi și bună uneori bag în buzunar mîna invizibilă renunț o vreme la mine ia tu lama ochilor ascute-o pe gresia din pieptul tău înflorit cum își tocește clonțul pasărea pe creangă cenușă neascultătoare își lasă mîna să crească în apa-iepure în apa-cîine și-n celelalte ape dom estice dac tilografiate cu vîrful unghiei cosmice pe umerii încruntați execută pietre în spatele unui zid înfometat cînd obosit renunță brusc începe o pasăre să existe lumina i se ascunde de zîmbet într-o baltă ascuțită și roșie spre dimineață izbește fruntea cerului cu degetul ei din piatră seamănă cu sufletul gata să iasă e timpul ca pasărea albă să-și alunge zborul de bună voie de frică de cîte și mai cîte o încurajează cu forme vagi de case timpul vine și trece mai departe plouă subtil peste această cenușă neascultătoare

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS

Doria ȘIȘU-PLOEȘTEANU

Poeme „un om a încercat să uite apoi a rămas singur” fuga un om a căzut în genunchi apoi a plâns, s-a rugat, a înjurat, s-a iertat și-a mers mai departe un om a iubit apoi a urmat calea și-a mers ba în sus, ba în jos până când a căzut într-o groapă și a tăcut un om a plâns apoi a negat, a recunoscut, s-a șters la ochi de pământ și-a orbit un om a încercat să uite apoi a rămas singur și a fugit atât de sus că nici pământul nu-l mai ajunge și-acum, în mijlocul alungărilor, sângele lui clocotește pe o tâmplă coaptă. masacrul la masa rotundă a disperării oamenii meditează la greșeli și pe lângă demonstrația sterilă din stradă se adună roiuri de trădători, analfabeți care dau sfaturi disperate, dar calmul e de sine stătător și e de o supoziție aberantă în gura guvernelor că oricât te-ai strădui să cânți pe melodia copilăriei tale versuri inventate azi tot nu găsești soluția atunci când urli „un elefant se legăna pe o pânză de păianjen” firește că ai crezut, ai sperat, te-ai bucurat, ai plâns, dar tot ai fugit din calea ta și n-ai dat un exemplu, că nu aveai tragere de inimă să calci alături de străini și n-ai zis nu, când munca de culca la pământ și n-ai zis mi-e foame, mi-e sete, mi-e rău, că trebuia să tragi după tine ce n-ai tras acasă ce n-ai fost lăsat să tragi acasă să tragi pentru ziua de mâine sau măcar pentru următorul weekend când ai timp de dormit nu ți-ai cerut iertare și nici mulțumire că-n sinea ta zace un munte de zăpadă nu ți-ai amputat disperarea, durerea, voința, libertatea le-ai lăsat așa libere de parcă ochiul tău ar fi vrut să le bea din paharul cu nectar. mama ei de umilință, care crește în măduva oaselor

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

mama ei de amăgire, care urlă-n camera minții tale mama lui de pahar pe care-l găsești mereu gol în casa viselor dar mereu plin cu-acel pelin în mâna ta dreaptă te-ai omenit, te-ai poruncit, te-ai răstignit, te-ai omorât pentru câte-ai făcut și n-ai făcut și încă mai faci pași peste masacrul celebrității tale crezând ca un idiot în pozitivism, manierism, simbolism, crezând că ești singurul naiv în viață naivul mecanismelor iertării sau supunerii în sensul ăla de a părăsi ceea ce erai vorbe pe care alții le-au spus sună acum în capul tău ca ceva ce-ar fi al tău uite că ai făcut și tu pasul de a trece dincolo de dincoace unde erau normalii fără planuri, dar cu nevoi. poate că au fost și planuri, dar le-ai uitat, sau nu le-ai uitat, dar trebuia să te prefaci că le-ai uitat. aerul e la fel. oamenii sunt altfel. parcă nu-i ajungi și parcă tu ești invizibil față de cum erai când erai acolo. bine, și aici ești. ești un început răsfățat. răsfățat cu inima la vedere, așa cât să o poată lovi oricine care trece pe lângă tine. să o trăim și p-asta. să fim făcători de timp, de generali, de nopți albe, de zile negre, de sărbători legale, de fapte ilegale te sprijini de pereții altora și faci găuri în gardul palatului regal. ce fel de vise visezi când nu ți-e rușine? rețeta de făcut istorie așa se face istoria: că stai sau nu stai că dormi sau nu dormi și-atunci când zici că nu faci, dar faci când plângi și-apoi râzi când ucizi, iubești și urăști așa se face istorie: chiar dacă ești sigur sau nesigur că timpul nu stă s-aștepte finalul tău nici tânăr nu rămâi și nici bătrân treci chiar dacă stai de fapt rămâi sau nu că privești de pe margine sau din centru faci istorie fără siguranță și fără încredere cu realizări sau fără realizări ești un model sau nu ești un model

141

POESIS

Dumitru TOMA

ZAREA DIN SOMN (V) „Trupul scade, gândul suie Doar de s-o deschide cerul În mireasmă de gutuie.” Sunt atâtea stele-n apă Cum vrei tu și cum simt eu, Să nu știe Dumnezeu... Vindeca-ți-aș ochii-n geană Și cenușa din sprânceană, Că-s atâtea stele-n apă Și în spini așa lumină, De ne-ncurcă și ne-ngroapă Cât visăm ce n-o să vină... Cum pot eu și cum tu vrei – Porți ascunse se deschid Și-ntr-o lume de scântei, Spaima noastră o închid.

Și la scapăt să îmi cadă Strepezeala-n rădăcini... Scade trupul, gândul suie Și se-ntoarce înapoi Ca mireasma în gutuie Și amarul în zăvoi. Ca rostirea între dinți Când s-ar sparge ceru-n două, Cum se sting cât sunt fierbinți Lacrimile amândouă. Să nu poată să ajungă Trupul plin și sânii goi Luar-ar moartea dintre noi –

Se făcea că dintr-o ceață Hai, cât lumea nu e trează, Să-ți arăt cum la-nceput Sufla vântul de amiază Peste coapsa ta de lut.

De pe brazda-ntunecată, Cât mi-e drag și mi se-arată Seara beată în sulfină, Din răscruci cu steiu-n pârgă, În zăbava ce suspină, Să nu poată să ajungă...

Iar spre seară, până-n zori, Se făcea că dintr-o ceață Intrau toate în răcori Și doar către dimineață Se trezeau dormind în flori...

Între noi, când teferii Scutură țărână largă, Pentru toți luceferii. Prin izlazul de sulfină

Și spuneau că-n toiul nopții Se-ntrupa să le supună Ce-au ascuns în lacrimi sorții Când ne-au dat să bem din lună, În genunchi pe pragul porții. Ca să ne jurăm credință Pe comori de aluniș, Prin nămeți de romaniță Sfidând moartea pe furiș. Doar de s-o deschide cerul Trupul scade, gândul suie Doar de s-o deschide cerul În mireasmă de gutuie. Să-i gust apa, să-i văd sfinții Și să nu spun nimănuie Cât mi s-au strepezit dinții.

Și-aolele, lelea mea, Fire-ai moartea de mă ia. La scuteală să mă tragi Fără vestă și nădragi. Fără sporul prins la gât De mă scapă de urât. Să mă duci unde ți-e drag Pân-o fi să intr-n fag. N-o fi fag, o fi alun, Ca să rabd și să nu spun. Sub brad verde și rășină Cu steag negru în prăjină, Sub trei scoabe de lumină... Pentru calea de apoi, Prin izlazul de sulfină Tăvălit de amândoi.

Că aștept ca să se vadă Tălpile din mărăcini 142

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS

Oana ȚOGAN

POEZII „Îți scrijelesc numele/ pe scoarța nevăzută / a tuturor copacilor/ nenăscuți” VINDECARE Trebuia să-ți spun să nu te sperii. Voi fi, dar pe alocuri, voi dispărea o clipă pământeană. Plec să mă caut, iubite! M-am pierdut! Voi plânge și vei plânge fără mine și tu, cu iubirea ta revărsată către ceruri nu vei putea înțelege pe cea rămasă aici, pe pământ. Voi țipa, voi rupe zăgazuri, voi striga din rărunchi după mine. Să nu te sperii, iubite! Tu ești în această reacție chimică scăpată de sub control catalizatorul, venit să alchimizeze fierea și vitriolul din mine, în leac. Să nu te sperii, iubite! Voi fi aceeași, doar că plec din când în când să mă caut și las în locul meu pe cineva bolnav de iubire. Transformat pentru tine, îți vei afla rostul, iubite, pentru toată această iubire ardentă și bolnavă ce ne va fi consumat pe de-a-ntregul, Să nu te sperii, iubite! Vom renaște vindecați amândoi. Fiecare, în altă parte... CÂNTEC ȘI DESCÂNTEC Am să împrăștii peste tot cântec și descântec până spre capăt de lume de unde tu, un rătăcit în căutarea izvorului din care vrei să te-adapi pentru vesnicie, ai să cauți să vii către mine să-ți ostoiești setea. Ai să m-auzi? Îți scrijelesc numele pe scoarța nevăzută

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

a tuturor copacilor nenăscuți, mari si bătrâni din codri, într-un descântec ce să mi te-aducă. TU, același EU, într-o altă formă a sălbaticului originar ce zburdă nestingherit pe văi cu lună nouă pe creste cu lună plină într-un galop nebun spre el însuși și Dumnezeu. FEMININ SACRU POETIC Nu fabric cuvintele Le trăiesc mai ades și mă las trăită de ele, cum se lasă trăit cerul vara de soare ori noaptea adâncă de lună, de stele. Nu fabric cuvintele Le trăiesc mai ades În zorii de zi ca un privitor, În aerul dintre aripile unei păsări în zbor, Ori în cuibul ceresc. Nu fabric cuvintele Le trăiesc mai ades. Atunci când nu SUNT, îmi apun cuvintele, și mă fabric pe mine ca și cum n-aș fi, îmi croiesc un alt sens decât cel pentru care-am ales să vin l-a-ntâlnirea cu oamenii. Nu fabric cuvintele. Cuvintele din mine cu care trăiesc mă zidesc mai apoi ca nu cumva să-ncerc să le fabric, să le îmbrac cu viața să le port în mine, în lutul meu ceresc cu care cresc ca-ntr-un ou de lut sacru.

143

POESIS

Mariana ZAVATI GARDNER

VERSURI din volumul în pregătire PATAGONIA Încotro? urmează poteca cu haturi amețit de sineala din boltă își caută satul din vis spre Tierra del Fuego? vulpi, păsări de pradă, llamas și jaguari încotro, pelerin fără casă? picioare umflate ani adunați, țesuți cu migală și târguri cu săraci peste tot de vânzare de toate și câini vagabonzi undeva, foarte departe încotro, pelerin fără casă? copacul yerba mate plantat de iezuiți grădinari își scutură vârsta singur, pierdut calea-n sat linear încăperi din chirpici încotro, pelerin fără casă?

albastru înțepenit peste tot la promenadă pe căi pietone pe tarabe lucruri vechi de ocazie cu etichete eram în Buenos Aires tablouri în ulei, cristaluri, lămpi art deco, lemn încrustat, obiecte fără sens, cu istorii uitate, căi pietone cu dansatori eram în Buenos Aires dansatori de tango cu pasiune toridă, iubire trădată-n moarte sub un soare total eram în Buenos Aires peste drum, clădiri trecute, milongas, spații cu dansatori biruiți de cântarea lui Carlos Gardel din 1930 eram în Buenos Aires

undeva, foarte departe, zărește Muntele Curcubeu pelerin cu fața zdrobită necazuri țesute în lână vis multicolor, ireal oameni fără vise încotro, pelerin fără casă?

Farmacia de la Estrella farmacia muzeu din Buenos Aires – mama a murit înainte din vis să o vadă –

îți amintești? siesta mamei – noduri aliniate vulturi, condori, alte păsări fără nume automobilul înghite șoseaua orizontul se naște și moare se zăresc vulpi solitare zac vii pe alei de parcare nu intră în visul mort al mamei visul ei din acea după-amiază – empanadas de la patiseria Don Luis din El Calafate cu câini adormiți înspre Café Tortoni eram în Buenos Aires

144

la Valea Rea avea farmacia de țară fără oglinzi cu mobilierul din nuc unde țăranii se tocmeau înainte de războiul din urmă Farmacia de la Estrella respiră din 1834 pereți cu oglinzi, cu pictură murală tavanul cu fresce alese mobilierul din nuc antic și receptura din anii de-atunci mama a murit înainte din vis să o vadă – farmacia muzeu din Buenos Aires –

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS

JAPONERII

GRUPUL DINCOLO DE RETINĂ

Haiku clasic pe-o pală de vânt

Ioana BUD singură pe dig – îmbrățișându-și umbra o stea de mare

la ora cinei – firimiturile dând ocheadă lunii

semn de carte – în mijlocul nămeților tata c-un hârleț

Mirela DUMA liniștea mării – în tonuri de crepuscul plâns de pescăruș casa de sub nori – luminându-mi poteca liliacul alb un vals de Ravel – mireasma salcâmilor plutește în aer pauză de prânz – după stiva de lemne verzi și uscate

Andreea MAFTEI drumul spre soare – unde să-și facă cuibul ei, cocostârcii?

urme de rouă – palmele mamei printre spice de grâu

Carmen PASAT apus de lună – rochia miresei fără niciun cusur la capăt de drum – în șoșonii bunicii florile de pai ultima coasă – doar mirosul lucernei lăsat în urmă flori de lavandă – tot mai multe zile în singurătate

Vasilica GRIGORAȘ ziua cu soare – în curte dărâmate căpițe de fân din Sânziene pletele ei răsărind – nisipul mării floarea-soarelui – la un răstimp rotirea dintr-o penumbră BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

teatru de umbre – sub bagheta vântului rufe pe sârmă

vrednicie – pe râu o boare de vânt mută munții din loc

cicoare în lan – cântecul ciocârliei aproape de cer zbor de pescăruș – adunată într-un pahar toată furtuna troița din sat – în pânza păianjenului un bob de rouă lada cu zestre – obrazul mamei brăzdat de râul iei lalea roșie – numai lumina lunii în contemplare

Lăcrămioara VASUIAN APOSTU iriși în rouă – spre asfințit mai grele pleoapele mamei puf de păpădii – toate zilele noastre

regina nopții – în bătaia vântului toată mireasma lucernă pe șes – 145

POESIS în urma cosașilor ciocârliile țărmul inundat – din spuma valurilor pescăruș în zbor apus de soare – peste turnul părăsit câteva raze

traquée par la chaleur primul licurici ~ îmbinate cu-atenție câteva vorbe Cristian Ovidiu DINICĂ fâșii roșii în lanul galben ~ macii nu au aripi

sânziene oglinda destinului ~ imaginea ei în luciul apei

Florina VULPOI

cu ultimul țipăt al păsării ~ cerul separă apele

Jean-Philippe GOETZ

bătăi de toacă – sub apusul soarelui o cicatrice

sărutul luminii pe tâmple ~ trepte solare în cuvinte

cadență în vers – luna plină din baltă pe ocolite

Lucia Cezara PLĂTICĂ

niciun nor pe cer – rochița rândunicii plină de pete bufnițe în zbor – din mâna sculptorului himera nopții

robe d'été dans le vent du soir l'ondulation des fleurs

pe umeri zenitul ~ descifrare a timpului

cearcăne sub ochi – în ciutura fântânii se scaldă luna

alte solfegii – sub aceeași lumină o pală de fân

cadeau de lune toutes ces vagues d'or sur l'étang

lună plină ~ valuri albastre sărutând cerul miezul zilei ~ pe plajă doar urmele pașilor marea vara ~ într-un acvariu un peștișor argintiu răsărit de soare ~ umbra mea ascunsă într-un poem vânt ușor ~ sub aripi de pescăruși dansul mării

Haiku pe două linii Haïku français Ana Irina DROBOT

balade à vélo – le parfum des romarins dans la paix du soir pain d'épeautre – assis sous les frondaisons je goûte au silence été sécheresse – seule la vesce encore en fleur retient les abeilles thévert à la menthe ~ un tout petit vent m'effleure chapelets d'ail~ au marché couleurs et parfums me flattent

Chantal TOUNE nuit de juillet dans le jardin endormi lucioles en fête train de nuit passager sans ticket un sour cil de lune

Lilas LIGIER ploaia de vară ~ ocolesc cu atenție porțiuni de cer ora de vară ~ caut formula razei de soare

soir d'été sortant de son corsage la pivoine ta touée

înc-un nufăr alb ~ o atingere ușoară peste mână

longue journée du baume pour les yeux les pivoines à ma porte

luna plină ~ ieșind de prin fân un singur ou

promenade d'une flaque d'ombre à l'autre

146

Chapardage fuite du chapeau de paille bourras que soudaine pivoine dans les cheveux la danseuse de flamenco son regard triste nuit sans étoile dans la flaque d'eau le croissant de lune

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

POESIS

Maria OPREA

Cezar-Florin CIOBÎCĂ

Haiku clasic fără aripă – o pată de culoare în lanul cu grâu valuri aproape – linia orizontului de la un umăr tălpile goale – sub frunzele nucului drumul spre troiță zori de vară – înaintea zborului mesteacănul Haiku pe două linii apus de soare ~ razele la un început de kireji crinul sălbatic ~ niciun zgomot sub talpă dude coapte ~ un fir de păianjen despică luna picături pe ceară ~ un tremur de lumină în seară ploaie de vară ~ pe trotuare un ecou de umbrelă odihnă ~ umbra unui strop de ploaie amintire ~ genele la început de apă noapte de iunie ~ conturul de la pagina albă trestii înalte ~ un greier oaspete cu luna roua la fântână ~ sculptura de piatră mai intensă acolade închise ~ reîntoarcerea aripilor peste valuri

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

HAIKU comemorare – la crucea haijinului numai greierii flori de cicoare – și tata a iubit cândva doi ochi albaștri armistițiu – printre macii sângerii puști Kalașnikov o adiere – vorbele cerșetoarei miros a căpșuni căldură mare – un fluture-și răcorește umbra fierbinte Calea Lactee – brodată-n fir de aur mătasea-broaștei vechea livadă – sperietoarea păzește zeci de miresme desculț spre casă – în grădina cizmarului condurul-doamnei SENRYU concurs pe plajă – concurenții se aleg numai cu bronz Wimbledon de vis – toți participanții au iarbă la discreție nori de furtună – notele de la teze iar sub medie întinși sub plopi – câinele și vagabondul trăiesc în puf moșii de vară – turiștii își fac selfie în cârca Babelor

147

CUM ÎNȚELEG EU

Andreea MAFTEI

POEMATICA TRAGICULUI ȘI VINDECAREA PRIN POEZIE Gabriela Feceoru, Blister, Ed. Paralea 45, 2017 „mă numesc Elena, dar de acum, știu, mă veți striga blister.” Gabriela Feceoru, poetă de formare Qpoemiană, publica, în 2017, la Editura Paralela 45&Cartea Românească, blister – cartea sa de debut editorial. Cu forma și stilul prin care își elaborează și prezintă poemele pe piața literară se creează un vibrato literar novativ, necesar literaturii române. Volumul își colecta în 2017-2018 nominalizările și premiile. În verticalitatea și tăișul formei, imaginea femeii marginalizate era țipătul degajator de energii, de revolte, ușor vulnerabil, sub călcâiul ahilian al timpului său, dar și al altor împrejurări, să zicem, sociale care comprimau formula #rezist, alături de gruparea din care făcea parte. Prezența eului biografic confesiv aduce și la noi forma limbajului american, muzica de consum și literatura de consum care îi plac poetei. Influența poeziei americane, în literatura română, se resimte virulent din perioada anilor ′80-′90, în care domesticul, rutina casnicului, revolta feminină, tranșarea adevărului, lupta pentru diverse convingeri, anxietăți, maladii, angoase marcau conștiința umană în individualitatea ei sau generalizată social. Pe suportul realității, literatura se va re-conceptualiza, când va prelua nume noi, ca: antiliteratură, metaliteratură, paraliteratură. Nu mai era un scop, ca în teoriile valéryene să se extragă, printr-un limbaj poetic ales, cu vădite nuanțări estetice și formale, esența frumosului, ci mai ales, forța mesajului artistic; indiferent de realitatea prezentată. Acesta este, practic, scopul pe care încă îl urmăresc și poeții noștri, în prezent. Practic o arie întreagă de principii din domeniul vieții își au explicație în poezie, descriu stări și trăiri afective, imagistice, autentice, fluide, intrinseci literaturii postmoderne. La Gabriela Feceoru, lucrurile sunt spuse, într-o permanentă interacțiune cu cititorul, limpede, coerent. În mania persecuției proprii, ca un modus vivendi, în lupta permanentă cu trecutul-stigmat și cu ceea ce constată că îi va urma, biograficul este parola care nu încuie, ci revelează textual. Sistemul de semne general pe care mizează poeta este aglomerat în extracte din codul genetic, ori, prin transfer liric, membrii familii, prietenii apropiați, familiari, volumul de sânge refăcut după o naștere, avortul, divorțul, încercarea de sinucidere, o lovitură zdravănă, o atenție anume ș.a. Tonul pare de cântec, 148

acordat la chitara electrică. Textul este fragmentat, pentru ca din el să poată curge mai limpede vocala revoltei: „sunt fiica vitregă,/ manechinul de plastic/ expus, încremenit numai/ corindon, diamante și/ tantal. nimeni nu/ poate fi mai/ elegant. nimeni nu-și/ poate permite asemenea/ extravaganțe. într-adevăr îmi/ iubesc mama fiindcă/ prima dată s-a/ căsătorit cu tatăl/ meu. pe tata/ îl cheamă Constantin./ Constantin locuiește în/ orașul în care/ m-am născut. m-au/ numit Elena, înadins/...” (blister, pg. 9). Dinamica poemelor datorată verbelor de la perfect compus, la perfect simplu, la prezent, dovedește, în plus, dorința vehementă a eului care se dorește auzit și înțeles. Terminologia pattern-ului alocă spațiul simplității și al limpezirilor de sens, deși își împrumută structurile din limbile de circulație, în mare parte ecoul discovery, în forma transferului poetic, către învelișul exterior al cuvântului, dar căruia i se face disecție generoasă, pentru a evita clișeele. Într-o tehnică a discursului tinerilor – wi-fi, video-mapping, haunting etc., geografia aplică textului Gabrielei Feceoru, termeni care cresc în importanța lor, teritorial, odată cu nașterea poetei, dar și a poemului. Actul de creație este o moarte, apoi o naștere, tocmai în acest sens invers. Este ceea ce dă notă originalității poeziei blister. Ca și cum din explozia celulară a ființei s-ar mai putea naște de mii de ori și multiplica în forme noi, debarasându-se de ceea ce le-a dat naștere, de materialul genetic. Anticorpi lirici împotriva hibelor din societate, cum spunea poetul Ion Mureșan – formă aparte a exploatării și a cunoașterii curative, căci, absolut evident, poezia se distinge, în aria științelor literare, din linia perpendicularității și, în orice caz, a vindecărilor, a formelor și a sensurilor multiple, dar niciodată suficiente. Textul pus pe verticala literei mici, coincide spațiului creat, divizibil. „ea spală// mănătărci în/ chiuveta de pe hol./ umple mereu/ o cană cu/ apă din/ găleata care/ ține loc/ de robinet./ noi n-avem robinet din care să curgă apă.” (ea spală, pg. 14). În modul exhaustiv poemelor, trecutul este anihilant, pentru că se simte, în linia existențialismului postmodern, practic, nostalgiile sale latente, mimând efectul de bum interior. Lipicios și enervant, el ocupă un spațiu prea mare în acțiunile verbale ale poemei, sub paravanul „nicioproblemei”, dar care sufocă prezentul again& again, căci „nimicurile” unei zile, pentru adultul din mediul rural, contează mai mult decât nevoile reale ale unui copil sau problemele lui afective, obositoare. Și atunci, BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

CUM ÎNȚELEG EU copilul are nevoie să își construiască singur lumea, chiar în sine, propriu imaginației creatoare. De aici și din vorba Natașei se înțelege așa: „aici pe deal. alte două mașini./ bărbați/ au parcat cu niște femei. se spune/ că suntem vecini, să ne purtăm/ frumos./ atentă la ce fac, văd. Unul/ tot aprinde bricheta. cert/ nu e un simplu joint./ nu joint, altceva./ să scap definitiv/ de poezie în orice/ caz, vreau. mi-e milă de tine,/ ba nu. ăia se droghează/ noi asistăm.” (un bum, vorba Natașei, pg. 18) – deci avem posibilitatea alegerii. Ce poate fi credibil și ce nu, ce poate fi poezie sau deveni, descoperim în blister, oricum, tratamentul este somnul conștiinței, necesar pentru a vedea clar, ca la suprarealiști, deși apare fireasca și enervanta realitate – în ambalajul ei blister, împachetat, adecvat, cu simț liric de poeta noastră – și pentru că... știm, din Greața lui J.P. Satre, „Dacă exist, exist pentru că mi-e groază de a exista. Eu, eu sunt acela care mă scot din neantul spre care năzuiesc: ura, dezgustul de a exista sunt tot atâtea moduri de a mă face să exist, de a mă cufunda în existență.” Considerând că problematizarea și asumarea dificultății existențiale a Gabrielei Feceoru stă în: „nicăieri. nu despre/ raiuri e povestea mea” (nici în Craiova n-a fost așa, pg. 20) și sunt desprinse din ontologia tragicului ca în filosofia și, mai apoi, literatura franceză, sau invers, cum a unei Simone de Beauvoire cu ale ei aspecte tragice ale sexualității, destinul femeii, ori chiar absurdul camusian, cu mitul lui Sisif, translatat sexului feminin, în disoluția sexuală a nașterii, a valorilor identitare legate de gen, oricât ar crea, oricât s-ar zbate, nu poate depăși preconcepțiile – absurdul în sine, deși – prin însăși nucleul vieții, ea – femeia este dătătoare de viață (n.b.: ne referim strict la arta poetică, și nu la mișcarea socială), blister nu poate fi decât un fenomen rar poeziei și indispensabil lecturii. Spuneam, poemele au forma confesivului în formatul american, dar mesajul puternic al existențialismului francez. Combinația aceasta a izului străin și al formulelor preluate, la Gabriela Feceoru – iată, și în tipul blond (pg. 21, 22), tehnica proustiană „resurrection du passé par la mémoire affectiv”: „unii oameni nu/ țin cont de/ unii oameni. și/ n-are nimic împotrivă,/ atâta timp cât// nimeni nu moare din asta. atâta/ timp cât nimeni/ nu trăiește din/ asta. atâta timp/ cât pot scrie// poezie din asta./ acum tipul (blond)/ scoate din buzunar/ o brichetă metalică/ și apropie flacăra/ brichetei de geam.// cu mâna acoperă/ flacăra, ca să înțeleg că orice ar fi,/ nu voi vedea/ și de aceea va trebui să-mi imaginez./ uite gara în care voi coborî/ …nu/ mă/ voi/ opri.” fac front comun cu imperativele vieții, într-o poetică nouă. Recunosc, am ascultat imediat și „the traveller′s song”, Lizabett Russo. Am citit-o și acolo pe Gabriela, mică, delicată, îndrăgostită, cărând chitara ei, pe umărul drept, dând cu piciorul, întâmplător, în pietricelele găsite pe drum, în praf, contemplând, respirând profund, murmurând anxios pe acordul melodiei, până la strigăt: „aici

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

vreau să zac. cu capul/ sub apa fierbinte. treacă mirosul de/ lavandă mai departe și/ toți să vină, toți să vorbească// despre mine bleg/ să fie un fel de spectacol/ un concurs/ și nimeni să nu câștige...” (pg. 23). Poezia curge printre frânturile unor evenimente de ziar. Poate aici este meritul poetei, să poată croșeta liricul în sfera unor normalități. Geografia blister este poziționată pe lungul apei Mureș și împrejurimile sale citadine ori rurale, rătăciri diverse, alături de o bună prietenă, apoi rătăciri ale ei în spațiul virtual – banalități lumești. Poeziile încep astfel, banal, apoi sunt tăiate, brusc, fragmentate, cu stările de poezie care dislocă lectura din turul banalizărilor voite și se ajunge, iarăși, la strigăt, cam așa: „pentru că/ ea îi/ urmărește încă/ postările!/ totul e/ să ajungi/ până acolo/ încât să/ faci din/ tot ce// ai în/ mâini poezie./ poezia mea/ este pentru/ sufletul meu./ este rătă-/ cirea, un/ nou tip/ de rătăcire,// un tur/ de forță/ prin locurile/ în care// m-au îngropat/ în zăpadă/ jandarmii. un/ copil a// strigat „mama”/ numai când/ s-a aflat/ în primejdie.// copilul a/ ridicat mâinile/ și s-a/ prins de// ceva. mi-a/ plăcut căldura/ umană și/ pe urmă// am abandonat-o./ m-am apropiat/ de roboți/ și i-am// atins...” (pg. 27-28). Cu un pătruns suflu liric, poemul Matei-Zian era un țipar (pg. 31) emis în spontaneitatea firească a poetei, percutant, ca un țâșnet, cuprinde în el un întreg volum și ar părea suficient. Cinci distihuri ca elanul zborului unui stol de rațe sălbatice care ajung în punctul dorit. Motivele copilului, copilăriei, jocului, zborului, zilei de naștere, mamei, cântecului ș.a. apropie poezia de sfera normalității de care poeta nu fuge, ba le confruntă cu abilitatea artistului de a crea din ele formei noi, imagini, fotografii care surprind, monocrom, familiarități ale zilei. Poezia Gabrielei este un tur într-o galerie de artă contemporană, numit „a million lights tour” (pg. 38): colaje, memorii, depresii, rupturi, manifeste... Impozant, la intrare, ca un avertisment, poemele: Doamne (pg. 3435) și flickering lights (40-43). Într-un alt salon, Start Rec, a doua colecție de poeme-tablou – art nouveau: naveta la cămin, trenul, sanatoriu, camere, placiditate, întuneric, inflexiuni, voci, fire electrice, mâini, zgârieturi, coșmar, lucruri sparte, perne, familiarități – din care lipsește figura paternă, apoi îndrăgostiții anonimi, pe fondul unor interjecții, lovindu-se de pereți, îi auzi, strident, chiar din imaginile-grupaj (pg. 47-91). Și când ieși din acest „memorial de traumă”, cum îl numește criticul Al. Cistelecan, acele imaginile stocate pe retina ta le percepi multă vreme, închizi ochii să le ștergi, dar sunt întipărite bine. blister, un tur de poezie, care vindecă răni adânci. Poetei îi urăm „drum bun!” în călătoriile sale poetice, surprinzătoare, iar noi suntem curioși ce mai poate aduce nou, prin volumele următoare de imagini-șoc și de poezie.

149

PROZĂ

Mircea BĂDUȚ

TRECĂTOARELE MNEMONICI (transpunere după realitate) Este întuneric beznă aici. Însă după ce ochii mi se obișnuiesc, reestimez: nu este chiar beznă. Ace de lumină se strecoară înăuntru printre țigle și îmblânzesc întunericul, așa că încep să disting în jur contururi: într-un colț grămezi informe de lucruri, în altul muchii de mobilă veche. Și totul presărat cu mult praf. Nici mirosul nu e prea îmbietor. 'Ai mai urcat vreodată într-un pod de casă?' m-a întrebat mai devreme tatăl meu. 'Este chiar fascinant!' a spus tot el, nemaiașteptând răspunsul meu, fiind deci sigur că nu. Așa că am urcat scara cu un amestec de curiozitate (probabil cu speranța confirmării unor experiențe imaginate de prin cărțile citite) și de scepticism (tatăl meu este genul de persoană care se entuziasmează un pic cam prea ușor). Suntem în podul casei vechi a bunicilor lui, întrun sat aflat la vreo douăzeci de kilometrii de orașul nostru provincial, într-o zi rece din miezul primăverii. E și nu e o experiență grozavă: da, jocul luminilor în întuneric ar putea fi fascinant, însă abandonul pe care îl simt în jur mă stingherește. Tatăl meu se avântă prin colțuri, deranjează grămezile de obiecte, stârnește praful și mormăie cuvinte ce se vor mobilizatoare. Ca să nu mă mai simt stingheră mă concentrez pe jocul rezelor de lumină revelate de praful din aer, și pentru un timp evadarea chiar îmi reușește. 'Asta o fi ce cred eu?', spune în timp ce suflă praful de pe un sul de hârtie cartonată, împachetat neglijent și tocmai scos dintr-un cotlon al acelui pod. 'Daaa!', conchide, și eu mă apropii nu atât din curiozitate cât pentru a ieși din starea de zgribulire ce m-a cuprins aici. Disting cu greu imaginea din tabloul desfășurat, dar nu mă dumiresc. Pare a fi versiunea extralarge a unei ilustrații din cartea de istorie. 'Hai să coborâm! Îți povestesc jos despre.' Și apoi, reveniți în căldura casei, îmi spune despre amintirea lui. Coborârea și acomodarea la atmosfera camerei mi-au alungat starea aceea de stinghereală, și cred că lui i-au dat răgazul să-și adune gândurile și cuvintele. * «Încă de când aveam eu vreo doi-trei anișori am tot văzut tabloul ăsta pe un perete din 'camera bună' a vechii case. Îmi devenise atât de familiar încât nu prea însemna nimic pentru mine. De-abia mai apoi, după lecțiile de istorie de la școală, am făcut legătura și miam adus aminte de această imagine a lui Alexandru Cuza din odaia bunicii. Iar mai târziu, când amintirea 150

aceea a revenit, iar bunicii mei nu mai erau, tabloul a ajuns să fie o enigmă pentru mine. Vezi tu!, bunicii mei erau oameni simpli, ca mai toți oamenii care trăiau la sat în vremurile acelea. În toată casa lor am văzut o singură carte (în afară de cele pe care le rătăceam chiar eu, tranzitoriu). 'Take, Ianke și Cadâr', de Victor Ion Popa. Însă pe care o foloseau ca portefeuille discret. Și totuși aveau pe perete un tablou mare cu domnitorul Unirii din 1859. Care-mi părea că stă acolo, printre carpete, la loc mai de cinste decât însăși fotografia bunicilor de la nuntă, fotografie-iconică prezentă în mai toate casele țărănești din ultimul secol. Așa că înțelegi cât de mult mă provoca misterul acesta. Și pe care n-am putut să-l dezleg, pentru că întrebarea a apărut în mintea mea când deja nu mai aveam pe cine să întreb. Mda. Deși cu bunica aceea a mea am ținut mult timp legătura, dilema mi-a apărut prea târziu în gânduri... Pe tablou scrie că a fost tipărit în 1909, și – ținând cont că este color și că are aproape un metru în lungime – nu cred că a fost tipărit într-un tiraj foarte mare. Și chiar mă întreb: oare cum se făcea un offset color în urmă cu 110 ani? și unde?

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

CUM ÎNȚELEG EU Acum, revenind la prezența lui paradoxală pe peretele familiei, putem doar face speculații. Să fi avut bunicii mei o fibră de patriotism, pe care eu, copil fiind, nu o văzusem? Sau poate bunica mea, cu bruma ei de educație, adăugase la respectul pentru trecut și ceva din estetica tabloului? Să fi fost oare tabloul primit de la cineva drag, și astfel și-a câștigat dreptul de a ocupa rangul acela în casa lor? Nu știm și nici nu mai putem afla.» * Tatăl meu i-a comandat tabloului o ramă sobră, cu aspect vintage, iar paspartú-ul de fundal l-a făcut dintr-o fibră lemnoasă. A vrut să-l doneze muzeului de istorie al orașului, dar a fost nemulțumit de dialogul cu cei de acolo. Așa că acum tabloul tronează mut pe un perete din dormitorul părinților mei. Scriind toate acestea, și încercând să-mi imaginez destinul acelui tablou, cu virtualitatea lui iconică, un soi de regret mă străbate, răcindu-mă pe interior aproape la fel cum făcuse acea incursiune în podul

străbunicilor. Un fior indus de gândul la entropia ce macină tot și toate, ajutată acum nu atât de curgerea implacabilă a timpului cât de graba cu care se schimbă lumea. Pentru că, iată!, un lucru care a însemnat ceva: pentru oamenii de acum un secol (suficient cât să-l pună pe un afiș comemorativ, tipărit probabil în străinătate), pentru străbunicii mei (cât să-l păstreze o viață la loc de cinste) și pentru tatăl meu (care a încercat să înțeleagă toate acestea), ei bine!, lucrul acela pentru mine se va pierde. Și se va întâmpla așa pentru că planul meu de viață, plan la fel de îndreptățit ca al tuturora, este să plec în străinătate deîndată ce voi termina școala. Da, probabil că un timp voi regăsi în memorie amintirea aceasta, însă până la urmă și ea va dispărea în vârtejul lucrurilor. P.S. Seara, ajunși acasă, tatăl meu a scos din bibliotecă o carte veche și mi-a înmânat-o cu gesturi grijulii și fără să spună nimic. 'Take, Ianke și Cadâr', de Victor Ion Popa.

PERSPECTIVA INVERSA-Timpuri,50x70 cm, acrilic pe pânză BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

151

PROZĂ

Mircea Ioan CASIMCEA

LA GARAJE (fragmente) În apropierea blocului în care locuiesc se află loc viran, unde au sosit de câțiva ani balene, chit, cum este scris în Vechiul Testament. Numai că aceste animale acvatice, locuitoare ale unor oceane ale Terrei, s-au avântat pe uscat unde au rămas pentru totdeauna. Mă rog, până la sfârșitul vieții lor. Situația existentă îmi conduce gândul la profetul evreu Iona, care a propovăduit la Ninive în secolul opt înainte de Cristos, despre care Cartea Sfântă va transmite că a fost înghițit de un chit uriaș, în pântecele căruia a sălășluit trei zile, ca după aceea să iasă teafăr. În contextul dat, nu doresc să scriu despre piesa de teatru a excelentului scriitor Marin Sorescu, al cărei titlu este chiar numele profetului amintit mai sus, despre incitantul monolog șoptit de acela în burduhanul fantasticei balene. ……………………………………………………… ……………………………………… Mi-am condus musafirul câțiva pași, apoi m-am întors în pântecul chitului meu uscat, adaptat la uscat. Ceva timp am rămas singur, ascultam liniștea degajată de docila mea Logăniță. Am mângâiat-o îndelung cu privirea, transmițându-i admirația mea prin strălucirea particulelor luminoase emise de globii mei oculari. Ca un gest de tandrețe m-am așezat pe locul meu, de conducător auto, și ascultam concentrat blânda respirație a devotatei mașini. Brusc se zguduie peretele nordic din pefele și aud glas hotărât de șobolan: Aici suntem în siguranță, putem discuta liniștiți. Parcă la comandă au sărit deodată pe capotă. Unul este dolofan, cu gabarit de motan, poartă ochelari de miop, cu dioptrii amețitoare, achiziționați de la o firmă de lux. Clipește des, mustățile lungi și tari ca andrelele vibrează, semn de bucurie înfrânată, nările palpită fără încetare, semn de bucurie mare. Celălalt, june tras prin inel, cu trupul ceva-ceva mai împlinit decât propria-i coadă foarte lungă, răspunde cu glas de tenor: E bine, excelență... Perfect... Vocea lui tremură, ca și când el ar simți cum laba moale a unei mâțe îi mângâie spatele. Totuși se străduiește să depășească tulburarea iscată de dialogul început cu un șobolan învățat, cercetător de cotoare de cărți, și șoptește aproape sufocat: Când voi fi domn cult, o să vorbesc mai mult... Acum, când vorbesc, finalmente doar glăsuiesc... Ori trebuie mereu să ascult? Șobolanul studios râde fălos, cu hohote prelungi: Curând o să ajungi la o importantă bibliotecă. Te duc eu în depozit, să-ți faci potecă prin viață, printre motani cu apucături de golani. De acolo să nu fugi 152

vreodată după o șoricioaică înaltă... Să mergi la curve rar, însă nu cumva să devii oaspete vrednic la bar... După liniște prelungită aud iarăși vocea de bas: Ei, spune și tu ceva, Pițigoi! Junele Pițigoi își strânge trupul de i se-ncrețește pielea, anevoie răspunde: Excelență... Baraboi, eu mă rog la Destin să nu arunce peste mine și în mine oarece chin...Oricât de mare, oricât de mic. Să nu mi se-tâmple de rău nimic. Să nu mă-tâlnesc cu bagabonzi și fâțe..., motani și mâțe...Felicitările motanului Baraboi l-au încurajat, motiv pentru învățăcel să întrebe mai relaxat: Excelență, cât timp ați trăit la bibliotecă, în depozit? Câte cotoare de cărți ați ronțăit? Excelența sa răspunde prompt: O, discipolul meu curios, e bine că întrebi acum, înainte să pornești la drum. Nu anii de muncă stăruitoare contează în primul rând, cât scopul așezat în gând și mintea dată prin ascuțitoare... Înțeleg, înțeleg, oftează tânărul șobolan, hotărât să tragă pe brânci, la nevoie chiar un an. Baraboi își ridică anevoie trupul la verticală, se sprijină atent pe labele dinapoi și pe fundul mare, cât un mușuroi. Mustățile au încetat să vibreze, numai gura lui clănțăne dornică să ofere povețe: Fii atent, în depozit cărțile se află în rafturi, pe polițe, așa că nu le lua din toate părțile. Ceva încă nu-ți este cunoscut: ele sunt așezate după conținut... Din toată magazia să-ncepi cu filosofia, apoi istoria, geografia. Să treci fără frică la literatura beletristică. Să rozi cotoare de cărți de zor, că toate au rostul lor. Așez nădejde mare în tine, cât se cuvine, fiindcă din câte știu, nu ești chiulangiu. Tinere, ia încă aminte: Să fii șoarece studios și cuminte, să nu întrebi ca cei pretinși isteți dacă posmagii sunt muieți... Roade cotoare fără număr, să afli cine au fost Platon, Seneca, Burebista, Nabucodonosor, Schopenhauer, Pazvanti, Cain, Abel, Eva, Adam, Stalin, Hicler, Nero... Cel căruia un măr i-a căzut pe cap, din pom desprins, Newton adică, Pitagora, Turnul din Pisa, Zmeul Zmeilor, Stan Pățitu, Cromwel, Ala-Ad-Din, Ion Creangă, Eminescul, Robin Hood, Dandanache, Zâna Zorilor, Luceafărul, Cațavencu, Baba Oarba, Cănuță, Pantalone, Burcel de pe a lui movilă, Ileana Cosânzeana, Ana lu Manole zidarul, Făt Frumos Fiul Iepei, Truman, Dosoftei, Gogol, Bărbierul din Sevilla... Și...Și...Cantemir, Petru întâi, Brâncoveanu, Ipsilanti, Dan căpitan de plai, Iorgovan, Sfântul Andrei, Țepeș Vlad, Dochia, Columb, Bubico, Everest, Babele, Cupidon, Julieta, Romeo, Niagara, Zeus, Atena, Roma, Musolini, BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

PROZĂ Chiorpec Ciubotariu, Parpanghel și Erudițianul... Aăă... aaa...Napoleon, Barbu Lăutaru, Coana Chirița, Mița Baston, Nastratin Hogea, Homer, Elena din Troia, Carmen Silva... Sunt mulți, feciorule, mulți, înțelege că nu-i șagă... O lume întreagă... Babele, Everest, Kilimanjaro, Niagara, Decebal, Traian, Gelu, Glad, Menumorut, grecul Apolodor din Damasc, adus de romani ca să ce?, Maria și tâmplarul Iosif, arhanghelul Gavril, Baiazid Ilderim Fulgeru, Cezar, Cleopatra, Caloiene-Ene, Tutankhamon, Ivan Turbincă, Sărutul, Coloana Infinită, Marea Moartă, Canalul de Suez și celălalt, Canalul coledoc, Ifigenia, Pilat din Pont, Osiris, Isis, Crivățul, Doamna de Pompadour, Sfânta Vineri... Moartea... Și ăăă...ăă... Ucenicule, o lume. Fără șagă..., o lume întreagă...Își rotește privirea largă, însă nu-l zărește pe copil, căci în ăst timp junele a spălat putina tiptil... Excelența sa Baraboi s-a umflat cât un butoi, i-au picat ochelarii și a bătut în parbriz cu labele dinapoi. Mă privește cu ochii sașii, umflați ca la broască și de ciudă cască. În fine, zâmbește și mă povățuiește: Am vrut să-l fac în bibliotecă lord pe sulică ăsta nerod, să-l fac tobă de carte, să aibă, cum se spune, parte, așa, deci și prin urmare alege cu rost semenul de trebuință, să nu descoperi târziu că-i leneș și prost. Mai dificil e atunci când nimerești sărac darnic și prost harnic... A sărit liniștit de pe capotă și-a luat ochelarii de jos, fiindcă, sigur, îi vor mai fi de folos... A ieșit încrâncenat prin gaura pe unde a intrat... ……………………………………………………… …………………………………….. Am rămas năuc de cele văzute și auzite, chiar gândeam că întâmplarea din urmă s-a petrecut aici, în burduhanul uscat al balenei mele de uscat. Mă usturau ochii și am atins ușor cu arătătoarele îndoite pleoapele înroșite și am rezemat ceafa de tetieră. Am rămas astfel câteva minute, însă am deschis ochii brusc, pentru că o melodie leșinată se strecura în pavilionul urechilor mele. Radioul mașinii era închis, totuși melodia leneșă continua să-mi irite timpanele. În fine, observ pe peretele din fața mea un portativ confecționat din raze argintii, însăși Cheia de Sol lumina. Apar de nicăieri șapte note muzicale, fete cu picioare goale și se rotesc pe portativ, cu motiv, fără motiv. Voci anemice și sparte, de Cheia de Sol luminate, în portativ abandonate de un pictor mucalit, sfertodoct și smintit. Acolo, pe locul gol, apare,

pleasna, un bemol. Îndată, vădit obez, își umflă pieptul un diez. Întâiul face semn discret, să coboare fetele încet. Celălalt pare indispus, le îndeamnă tot mai sus... Șapte note muzicale se dau în stambă pe portativ și de-acolo cântă în draci, cu motiv, fără motiv...

PERSPECTIVA INVERSA-Trista figura, 36x78 cm, acrilic pe carton

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

153

PROZĂ

Dan DĂNILĂ

CUM AM ZBURAT CU AEROPLANUL Iată ce povestea inegalabilul Neluțu Roșca, în crâșma satului din Săsciori, pe valea Sebeșului, într-o toamnă de prin 1985; ceilalți mușterii își trăseseră scaunele la mesele apropiate, erau cu toții localnici, care deși ascultaseră fanteziile acelea de zeci de ori, nu se săturau niciodată... „Apoi dragii mei, înentre să mă duc acasă, creștinește, că m-așteaptă Măriuca cu mâncarea, să vă mai spui una bună... ce-am pățit io când ne retrăgeam de pe front... Auziți numa... Ieram în retragere... măi frate și numa ce să vezi, chinuiți și obosiți, nemâncați, slabi ca vai de noi și de noi... ajungem noi pe un aeroport părăsit, pe un aerodrom militar... și unde nu iese colonelul comandor în față și zice: – Ostași, care dintre voi știe să zboare cu aeroplanul?... tăcere... nimeni, nimic!... Da, mă gândesc io, păi măi oameni buni... păi dacă n-am umblat io, har Domnului, cu bițicleta prin Săsciori și pe toată valea Sebeșului... doar n-o fi al dracului aeroplanu’ mai greu de mânat... Zâc, să trăiți dom’ colonel comandor, sunt Neluțu Roșca din Săsciori! – Te știi cu aeroplanu Neluțule? – Păi don’ comandor, probăm! M-am țâpat în Ștucas, în carlingă... el mi-o țânut scara hoțului până m-am suit... no, mi-am pus cascheta aia în cap... să duce colonelul, învârte din alice și pornește motoru... am pus io mâna pe manșe, am tras de ea și numa ce pornește aeroplanul... Hăi, Neluțule, acuma-i acuma!... Da, zâc io, hai să fac un zbor de recunoaștere... mă, și cum meream io așe prin aer și după ce m-am învârtit o țâră, ce să vezi! Tuc... tuc... tuc... mo lăsat motoru!... peană de motor!... Nu mi-o fost tot una... ce să mă fac?... Am aterizat forțat într-o poiană... No, frate-meu, mă dau jos din aeroplan... ce să știu io face... mă, zâc, ia să caut niște scule să repar aeroplanu... mă tot uit prinprejur... ce să vezi, la vreo trii-patru sute de metri, o căsuță, ieșea fum pe horn...

154

io, ață acolo... bat la ușe... numa auz o vorbă: „Intră!”... când deschid ușa, oameni buni... un fumărai, de să-l tai cu cuțâtu... doi inși pipau și jucau cărți la masă... și numa auz: – Cine ești, ostaș! – Să trăiți, sunt soldatul Neluțu Roșca din Săsciori!... măi fraților... cine gândiți că erau, că m-am cutremurat... păi era Leontin Sălăjan, generalu... ministru nostru de război, care juca cărți cu Hitler, oameni buni!... și zâce numa, Leontin: – Neluțule, io și cu Dolfi, de trei zile și trei nopți jucăm pocher și n-am mâncat nimica... fă ce știi și adă-ne ceva de mâncare, că murim de foame... – Să trăiți domnule general!... am salutat, m-am înturnat, am închis ușa și am plecat la aeroplan... mam tot gândit, oameni buni... ce poate să fie cu motoru.... să-l repar iute, așe, pentru don general... că aveam ordin de război... păi ce gândiți... desfac bujiile de la motor... erau ancrasate!... Le-am șters bine pe mâneca cămeșii, le-am băgat la loc... Cu automatu, tur, tur, tur... ce să vezi, pleacă aeroplanu!... no, ui așe, zburam io și mă tot uitam să fac rost de mâncare... când, ce să vezi... un ciopor de oi!... Măi fraților... de unde nu viu în picaj, și din picaj încep un zbor de foarte mică înălțime... atingeam tufele cu roțile... chipăi io mielu ăl mai gras din ciopor, de osânză, pe sub coadă și-l țâp în carlingă... și vira îndărăpt, Neluțule... aterizez cum trăbuie în poiană... măi fraților... și de unde nu fac io... așe, un miel fript haiducește... ca pe la noi prin Săsciori și pe valea Sebeșului... mă..., și lil duc... li-l duc să-l mânce... Mă, să hiu al dracului... păi mâncau Leontin și cu Dolfi de le chica săul de pe coate... așe mâncau cu drag! Oameni buni... după ce s-o zătonit bine și o râgăit odată, Hitlăr s-o uitat la mine și la Leontin și o zâs: – Leontine, dă-mi-l pe Neluțu de ordonanță și îți dau îndărăpt toată Basarabia și Cadrilateru!”

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

PROZĂ

Bianca DOBRESCU

SCANERUL O seară ordinară de vară. Tu în sandalele alea obosite pe care pur și simplu ți le-aș arunca pe geam cu prima ocazie, eu, într-o rochie verde mucegai. Mormăi nemulțumită că pufăi din țigări cu arome de afine care-mi întorc, instant, stomacul pe dos. – M-am săturat de prostiile tale. Îmi plăceau afinele. Reușești cumva să mă faci să nu-mi mai prezinte interes orice lucru care, poate, înainte aș fi băgat mâna-n foc că mă definește, că face parte din „flerul” meu. – Eu cred că te-ai săturat mai degrabă să încerci să readuci la viață o stare care s-a consumat în urmă cu 30 de ani. Între timp, în restaurantul de pe malul lacului, cu Clayderman pe fundal, apare Carla. Același android care ne gătește, pe loc, de fiecare dată. Două pahare de Sauvignon Blanc, un burger și o salată de pătrunjel. – Și orez cu legume la grătar? – Și, schițez eu un zâmbet. Carla mă cunoaște mai bine decât tine. – Mănânci aceleași prostii dintotdeauna. – Și, frecventăm aceleași localuri dintotdeauna. Iar Clayderman nu se demodează niciodată. În plus, cred că rutina înseamnă disciplină. – Bucate fără gust. – Nu cred că sunt interesată de părerile tale. Carla ne întrerupe. – De astăzi, fiecare restaurant este obligat să aibă în dotare un device care scanează țesutul animalului pe care vi-l servim. Acesta redă ultimele zece minute din viața sa. Vreți să îl încercați? – Pare un scaner inventat de tine! – Și, mai bun decât documentarele alea la care mă uit, să mă motivez mereu. – Dispozitivul a fost lansat de ong-ul LPA, care luptă pentru protecția animalelor, în urma ultimelor studii publicate de cercetători conform cărora tot mai mulți oameni mor pe fondul unei alimentații nesănătoase, preponderent alcătuită din produse de origine animală, continuă Carla. – Haide să vedem ce știe să facă, ne hotărâm noi. Cât citim instrucțiunile de folosire și aruncăm o privire asupra rămășițelor din burgerul comandat de tine, se lasă o liniște apăsătoare. De nicăieri, brusc, se aud strigătele disperate ale unor făpturi care luptă pentru fiecare clipă de viață, cu toate că nu au cunoscut altceva în afara grajdului în care au fost îndopate BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

până le-au slăbit membrele și nu s-au mai putut ridica de jos. Și doare. Fiecare secundă are un iz de moare. Și-ajungem la ultimul răcnet. Ultima rugăminte pentru încă un gât de apă, încă două fire de iarbă care să te facă să mai simți că trăiești. Tu încerci să mai iei o înghițitură din burger, dar corpul ți se opune cu vehemență. – Imaginează-ți cum ar fi fost ca burgerul să fi fost cu carne de om! De dragul experimentului, Carla ne lămurește că, pentru câteva sute de lei în plus, putem opta și pentru o astfel de porție. – Patronul restaurantului este adeptul mișcării „Nicio Risipă”. Astfel că, de-a lungul timpului și-a congelat generații peste generații trecute în neființă. Un obicei moștenit din moși strămoși, explică ea. Și nu era singurul. Lumea o luase razna în goana asta de a șoca. Și eram abia în 2038.

PERSPECTIVA INVERSĂ-Rușine,40x50 cm, acrilic pe carton

155

PROZĂ

Cornel NISTEA

INTERVIUL M-a sunat la birou pe la ora nouă, dacă nu cumva era chiar spre zece, iar eu încă n-apucasem să-mi stabilesc în întregime programul de lucru. M-am întrebat, desigur, de ce mă suna la o oră atât de matinală. – Bună, sunt Georgiana, ai ceva împotrivă să ne vedem la cafenea, să discutăm câteva minute? – Draga mea, abia dacă m-am apucat de lucru, apoi n-ar fi exclus să fiu chemat de șeful serviciului pentru un proiect științific în derulare... – Dă o fugă până la cafenea; stăm de vorbă zece minute... – Dacă insiști, voi veni, dar mai întâi să-mi anunț colegii că ies pentru douăzeci de minute... Mă surprindea insistența ei de-a ne revedea cu atât mai mult că-mi cerea să discutăm „zece minute” și asta în timpul serviciului, tocmai într-o perioadă în care directorul ne avertizase că unii salariați stau mai mult prin baruri și cafenele în loc să-și vadă de lucru și asta cu nici două luni înaintea sesiunii de comunicări din octombrie, la care aveam invitați din țară și de peste hotare. O cunoscusem cu câteva săptămâni în urmă la conferința zonală a experților pe probleme de viziuni sociale, unde susținusem o comunicare pe această temă, nu prea atractivă, ba mi se părea că nu-i deloc șarmantă. N-am avut încotro și i-am ascultat elogiile, surprins apoi s-o aud: – N-ați vrea să facem împreună câțiva pași, viziunea dumneavoastră despre starea socială îmi pare deosebit de originală și interesantă. Am acceptat s-o însoțesc, dacă tot nu aveam altceva de făcut. Curând ne aflam în fața micului bar de acolo. – N-ați vrea să bem împreună o cafea, să nu vorbim în stradă... – De ce nu, am zis eu, probabil dintr-un automatism pe care încă nu mi-l puteam explica, regretând de îndată că formulasem deja eu propunerea în mintea mea, însoțită de constatarea de mai înainte: Și măcar dacă ar fi frumoasă!... Avea totuși o carismă interesantă ce-i destăinuia ceva din feminitatea ascunsă, acum abia sesizată. Ne-am așezat la una din mesele de acolo, în așteptarea cafelei. A pus picior peste picior, fără să fie deranjată că fusta îi era indecent de scurtă. A scos un pachet de țigări, l-a întins spre mine, și-a luat o țigară, a scos bricheta albastră, surprins că mă roagă să aprind eu mai întâi. Trăgea din țigară cu putere, inhala fumul în piept și-i dădea drumul cu o răsuflare de ușurare. Băiatul de la bar ne-a adus cafelele și coniacul, am ciocnit paharele: – Interesant, foarte interesant, o comunicare cu o viziune curajoasă, cu recomandări de urmat precise; lumea să aibă acces la facilități care s-o scoată din marasmul actual... O priveam neimaginându-mi ce aveam să spun în continuare. 156

– Asta e. Poate ar fi trebuit să mă consult mai mult cu colegii, doar facem muncă de cercetare în echipă. – Aud pentru prima dată o opinie atât de tranșantă. Curios e că ați fost singurul care s-a dus dincolo de descrierea fenomenului social, având o viziune clară asupra unor soluții sistemice... Ținea paharul de coniac între două degete, privindul îndelung mai înainte de-a bea. N-am întrebat-o dacă era și ea sociolog, respectându-i curiozitatea. În cele din urmă am aflat că lucra la un ziar central de mare tiraj, iar pe finalul șederii noastre în sala cu bărulețul de acolo mi-a propus să-mi ia un interviu pe tema sesiunii anuale de comunicări. N-am spus nici da, nici ba, aducând din nou vorba despre cercetarea în echipă, că n-aș vrea să stârnesc în institut gelozii, că mai potrivit ar fi să-i ia interviul șefului de secție sau, de ce nu, directorului și nu unui cercetător neimportant. A insistat să ne revedem, să mai discutăm. Tema era de interes cu adevărat național. Am făcut imprudența să-i dau cartea mea de vizită, asta între atâtea alte imprudențe care mi-au provocat de-a lungul anilor neplăceri, iar la despărțire din nou acel: Și măcar de-ar fi frumoasă, dar în același timp îmi ziceam de ce nu, femeia e interesantă, are totuși oarecare șarm, ba e chiar interesantă. Apoi, mai știi, de ce n-aș fi de acord cu propunerea ei de a-mi lua un interviu pe tema evidențelor sociale, temă de cercetare care de acum îmi părea străveche, doar lucram la ea încă din studenție. Când peste două zile m-a sunat, mai că uitasem de ea și-a trebuit să-mi amintească de interviul promis cu prilejul sesiunii de comunicării. – Ne vedem la băruleț în zece minute? – Da, sigur că da, am bâiguit eu, de ce nu... Se afla acolo. Cum dracu era atât de sigură că voi coborî cele șase etaje ale Institutului și voi merge la întâlnirea cu ea. Comandase cafeaua și-și aprinse țigara. Sta din nou picior peste picior cu fusta aceea extrem de scurtă. M-a întrebat desigur dacă sunt de acord să luăm și câte un coniac. – De ce nu, de ce nu, m-am grăbit eu să încuviințez. Cândva a scos carnețelul și a început să noteze. Mă miram că n-avea aparat de înregistrare. În timpul interviului am mai comandat câte un coniac și câte-o răcoritoare; vara își făcea de cap... După o oră sau două, am ieșit din băruleț și-am luato împreună pe alee. Coniacul își făcea efectul și devenisem amândoi euforici. – Mi-e grozav de sete, a zis, toată luna asta s-a anunțat caniculă. – Așa e, nu e nici ora douăsprezece și soarele arde îngrozitor. Curând am constatat că intrasem în parc, probabil dintr-un reflex de-a căuta umbra sub castanii uriași. În față se proiecta pe cer silueta hotelului Caliopi. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

PROZĂ – Eu sunt cazată aici, n-ai vrea să urci, am în frigider apă cu bule. E teribil de cald afară. – Într-adevăr, e foarte cald, ar fi bună apa cu bule din frigider. Am urcat, a deschis frigiderul, a scos apa cu bule să ne răcorim, dar i-am acceptat și propunerea de-a mai bea câte un coniac. Ei, de la apa aceea cu bule a pornit totul. Interviul nu era complet, aveam încă de dat alte și alte informații și detalii, asta toată săptămâna până ce-a plecat ea din oraș, cu promisiunea hotărâtă: – Negreșit ne vom reîntâlni în viitoarele două-trei săptămâni. – Desigur, desigur, m-am grăbit eu s-o încredințez. Întâmplarea a făcut ca eu să plec pentru o lună la un seminar în străinătate, iar încercările ei, disperate, de-a mă reîntâlni au dat greș, iar asta desigur a înfuriat-o. – Sunt Georgiana, spuneți-i când revine să mă sune negreșit, s-a răstit ea la secretara institutului. Faptul ăsta nu mi-a convenit deloc, ba chiar m-a supărat și-am rugat-o pe secretară să-i spună în continuare că lipsesc din Institut, numai că în una din zile a răspuns altcineva la telefon și i-a făcut legătura cu secția în care lucrez. – N-ai nici o scăpare, nu te mai poți ascunde. Sunt aici, la doi pași de Institut. Te rog să cobori pentru zece minute la băruleț să vorbim. – Georgiana draga, abia m-am întors de la Roma, am de lucru de nu-mi văd capul... – În zece minute ne vedem la băruleț. E important!... Era acolo, sta la aceeași măsuță, picior peste picior, cu fusta ei extrem de scurtă. Își aprinsese țigara și comandase cafele. Mi-a dat obrazul să i-l sărut. – Te ascunzi de mine... Te asigur că n-ai să reușești... Mă neliniștea privirea ei de femelă rănită în demnitatea ei și mă învinovățeam că acceptasem să-i dau interviul și tot ce-a mai urmat după aceea. Privind-o, așa furioasă cum era, mi s-a părut dizgrațioasă. Cum dracu de m-am încurcat cu ea. Mi-a luat mâna și m-a obligat să mă apropii de ea. Avea mâna foarte umedă, probabil din cauza cafelei și-a furiei ce-o stăpânea. Ne-am mutat de pe scaun pe mica banchetă de acolo, așa a vrut ea. – O relație serioasă presupune și unele sacrificii, nu crezi asta? – Desigur, o relație serioasă... În momentul imediat următor a deschis geanta și a pus mâna pe un pistolet. Nu știu dacă mi-a văzut uimirea. După cum ținea mâna pe pistolet mi-am dat seama că era profesionistă. – Nu-mi plac oamenii care fac o promisiune și nu se mai țin de cuvânt, a zis ea în vreme ce închidea geanta. Ai promis că ne revedem, pentru că totul a fost prea frumos atunci. – De ce n-aș recunoaște, am zis eu leoarcă de transpirație, numai că eu am fost plecat la un seminar la Roma. – Trebuia să mă anunți, să mă fi atenționat, să nu mă faci să sufăr.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

– Te rog să înțelegi, eu am o misiune științifică... – Fiecare avem câte o misiune... – Așa e. Te rog să nu mai fii supărată... – Vrei să spui revoltată. – Bine, să nu mai fii revoltată... – Hai să ieșim din spelunca asta ordinară și să mergem într-un local ca lumea. – Draga mea, eu am de făcut un raport important, nam vreme... – Și eu am de făcut unul, poate mult mai important decât al tău... – Unul despre fericire... – Nu, unul despre viziunea socială... – Fie, unde vrei să mergem? – La mine la hotel... – Și nu crezi că riscul de acum e prea mare? – Riscul? – Da, riscul. Tu folosești ca argument un pistol... – Asta ca ultimă variantă, ar trebui să știi atâta lucru... – Oi fi eu sociolog, dar chestia asta n-o pot înțelege. Eram din nou pe alee în drumul nostru spre Caliopi, când a apărut în fața noastră Sebastiana. Mi-a sărit de gât și m-a sărutat pe amândoi obrajii. Dumnezeule mare, de acum ce are să se întâmple!? – Să vă fac cunoștință, am zis eu impacientat: logodnica mea Sebastiana, dânsa e Georgiana, ziaristă la un cotidian de mare tiraj din capitală... – Mă bucur, a zis ea, apoi Sebastiana către mine: am fost să mă interesez de verighete. Sunt gata. Hai cu mine să le luăm. Am privit-o cu spaimă, și-n mintea mea: Nu vezi că e aici fiara?... Nu vedea, nu mai avea ochi pentru nimic decât pentru mine. M-a luat de mână și-am plecat, lăsând-o pe Georgiana acolo, pipăindu-și pistoletul din geantă... – Sunt atât de fericită, iubitule, dar tu? m-a întrebat Sebastiana. – Ei? Cum să-ți spun, știi cât e de fericit un om pe care tocmai l-ai scăpat de moarte? – Ce tot vorbești prostii. Hai cu mine să le probăm. Verighetele sunt atât frumoase. – A fost alegerea ta, cum puteau fi altfel... Sebastiana aranjase totul și-a trebuit să fiu de acord cu ea. Aranjase ca peste trei zile să ne cununăm la ofițerul stării civile, numai că la ora opt eu eram invitat la SRI pentru o mică lămurire. – Nu-i mare lucru, m-a asigurat ofițerul care instrumenta cazul. E vorba de o simplă declarație. Și-avea dreptate ofițerul de caz. Am dat o declarație desigur despre „viziunea” socială. A citit-o, nu prea era mulțumit de ce scrisesem acolo și mi-a cerut să mai scriu o alta, în care să adaug câteva detalii. I-am explicat că în ziua aceea aveam cununia civilă și omul s-a arătat înțelegător. Toate celelalte declarații mi-au fost luate noaptea. Noroc că Sebastiana îmi înțelegea situația. Mă iubea, fără să-mi pună vreodată pistolul la tâmplă.

157

PROZĂ

Ana PODARU

PUNCTUL FINAL (IX) XXVI. M-am bucurat de fiecare clipă petrecută în Grecia, nu mai vizitasem această parte a Europei. Cu toate acestea îmi părea familiară prin oamenii locului care erau foarte prietenoși și primitori. Prima zi am colindat străzile admirând arhitectura clădirilor și portocalii de pe marginea străzilor încântată de abundența fructelor. Când a venit sora mea din Italia am plecat spre insula Aegina cu feribotul, mi-a plăcut întotdeauna marea, era liniștită și de această dată ceea ce nu se putea spune despre marea durere a sufletului meu în care furtunile loveau cu valuri violente de țărmul inimii mele. Pescărușii ne urmăreau legănându-și aripile în sincron cu valurile, ochii meu primeau cu nesaț imagini încântătoare pictând irișii în culori spectaculoase. Cerul, insulele din jur, apa... toate păreau nelumești. La bordul navei erau pelerini români ai patriarhiei, mergeau în aceeași direcție, spre insula dătătoare de speranță, spre Aegina, hrănind păsările cerului. Urmăream spectacolul extraordinar în care coborau păsări, pescăruși ciugulind din mâinile lor pâine, apoi se înălțau spre cer planând deasupra apei, păreau stăpâni peste zare, siguri pe ei ca niște zei. Ne-am apropiat de frumoasa insulă de malurile căreia erau priponite bărcile pescărești, erau ca străjerii aliniați una lângă alta, păreau că-s acolo dintotdeauna. Am cumpărat covrigi grecești primind unul fără bani, ne-a mirat gestul vânzătoarei care nu părea un om bogat. Am aflat apoi că fac aceste gesturi ca semn de mulțumire că aveau turiști. Am luat un taxi și ne-am îndreptat spre locul ce părea o scară spre cer, drumul șerpuia undeva spre inima muntelui, priveam vegetația de stepă, pământul arid umbrit de păduri de conifere. Mi-a plăcut mereu soarele, căldura razelor, nu mă deranja nici de această dată fierbințeala lor, drumul mi-a părut scurt în fața mea ivindu-se turnurile mănăstirii Sf. Nectarie, nu știu de ce și de această dată, când am intrat pe poarta mănăstirii, m-am simțit ca acasă, locul îmi părea familiar, florile din jurul ei, oamenii care vorbeau românește, mulți pelerini români, dar și maicile ce ne întâmpinau îndrumându-ne pașii spre chilia sfântului. Am trecut pioși pe la sfintele moaște rugându-ne pentru sănătate. Sfântul Nectarie, ocrotitorul bolnavilor părea că ne privește, era prezent în toate alinându-ne durerile sufletești și trupești, părea că ne mângâie frunțile asudate și ne șterge lacrimile de pe obraji. Am zărit-o pe sora mea rugându-se pentru mine cu lacrimile șiroaie, fetița mea îngenunchease și ea șoptind aceeași rugă, l-am văzut și pe Dan făcând același lucru. Eu nu am plâns, simțeam o mare bucurie că am ajuns să-l vizitez pe sfântul ce salvase mii de vieți, acel om ce a cerut să-i fie ciopârțit trupul după moarte pentru a putea fi împărțit în toată lumea, bucăți din trup ce izvorau mir, mănăstirea adăpostea capul sfântului, dar și mormântul acestuia. După toate astea am simțit nevoia să mă reculeg în chilia acestui doctor fără de arginți, am intrat cu ochi cercetători în încăperea modestă străjuită de un mobilier vechi plin de obiecte mănăstirești, icoane și obiecte personale, dar icoana Sf. Fecioare Maria m-a impresionat, trona în 158

dormitorul sărăcăcios în care doar un pat de fier și un divan odihniseră trupul ostenit al sfântului. M-am așezat pe divan și am citit acatistul Sf. Nectarie, apoi am simțit nevoia să-i ating patul și perna îmbibată de lacrimi uscate. Mirosea a mir, m-am întins o secundă în pat și l-am rugat pe sfânt să mă vindece, să mă ajute să trec de această cumpănă, să mijlocească înaintea Domnului cu o rugă pentru mine. M-au trecut mii de gânduri într-o secundă, mii de sentimente netrăite încă, m-au trezit din visare clopotele bisericii unde am coborât pentru liturghie, am auzit la difuzor rugăciunea Tatăl nostru în limba română și nu numai. Slujba era pe terminate și am stat la rând pentru pâine și binecuvântarea preotului care era român. Biserica, o construcție nouă în care schelele încă mai păstrau sudoarea pictorilor și mersul lor apăsat, mirosea a culori noi, un curcubeu de culori luate din frumusețea universului, din flori, din nori, din apă, pământ și cer, pomi și iarbă. Toate aceste culori le întâlnisem, îmi erau întipărite în minte de când fusesem în pelerinaj la mănăstirile din Moldova imediat după diagnosticare, în 2017. Am părăsit mănăstirea cu regret, cu dorința de a ajunge și la Ierusalim. Înainte de a urca pe feribot mi s-a făcut rău, aveam dureri de burtă, colonul înfundat, crampe, am stat prin toaleta unui restaurant, apoi urcată pe feribot am dus același chin până am reușit să-mi eliberez dopul așezat în colon. Am mai vizitat Acropole și grădina zoologică din Atena, m-a bucurat istoria impresionantă scrisă pe fiecare zid rămas de mii de ani martor acelor vremuri, dar toate acestea păreau pământești, iar eu venisem să caut energia vindecării spiritului meu bolnav. Toate aceste minunate trăiri le-am luat cu mine în avion odată cu speranța vindecării lăsând în urmă o țară ospitalieră în care locuiește sfântul tuturor, Sf. Nectarie. Odată întoarsă în regat a trebuit să ajung la spital pentru investigații. CT pelvis și torace, apoi endoscopia chinuitoare care a confirmat simptomele ce nu-mi dădeau pace de câteva luni, se mărise ulcerul, rana creștea acoperind toată parte antrală, dar starea de greață, vărsăturile și spasmele veneau din partea pilorului ce se înfundase cu un polip, acum înțelegeam de ce persista greața, de ce se înfunda colonul, dar am constatat că radioterapia și chimioterapia nu-mi fuseseră de ajutor. Trecusem prin efectele devastatoare ale acestei terapii, mă alesesem cu neotrofilie și pilor înfundat. Am ajuns iar la cabinetul oncologului care nu fusese informat de acel polip care-mi bloca ieșirea spre duoden, i-am spus eu ce se întâmplă, nici de această dată nu a fost de acord cu operația fiind mulțumit să-mi ofere montarea unui stend. Nu eram deloc mulțumită cu resemnarea lui, cu nepăsarea, dorea să-mi mai ofere câteva ședințe săptămânale de chimioterapie citindu-mi raportul Ct-ului unde apărea o activitate neoplazică nouă, semn că boala avansa, am refuzat. Am trimis rezultatele în România și am primit răspunsul dorit, așa că m-am deplasat cu noi speranțe în țara unde m-am născut asumându-mi riscurile unei operații majore. (va urma)

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

PROZĂ

Deea STATE

DESPĂRȚIȚI DE DESTIN, UNIȚI DE IUBIRE "Adio, dragul meu Gabriel, Da, aceasta este o scrisoare de despărțire. Nu îmi rămâne decât să îmi iau adio, prin intermediul acestei scrisori, pentru că nu aș putea să îți spun acest lucru privindu-te în ochi. Nu aș putea să te mai privesc, pentru că m-aș pierde în culoarea senină a ochilor tăi, nu aș putea să îți vorbesc, pentru că aș rămâne prizoniera buzelor tale, mi s-ar pune un nod în gât, iar cuvintele s-ar ascunde. Te-am dezamăgit, nu miam ținut promisiunea că ne vom uni viețile pentru a face călătoria împreună, de aceea îți las toată dragostea mea în această scrisoare. Poate această poveste de dragoste ar fi avut un final fericit, dacă părinții mei ar fi fost de acord cu relația noastră, dar ei consideră că la 16 ani sunt prea mica pentru a trăi o mare iubire, ca a noastră. Îmi imaginez adesea că fug de acasă, că ne putem trăi iubirea fără nicio piedică, însă realitatea este diferită. Nu aș putea face una ca asta. Știu că dacă ți-aș cere să mă aștepți, ar însemna să fiu egoistă, ar însemna să te condamn la suferința de a sta departe de mine și nu avem nicio certitudine că peste câțiva ani, povestea noastră va avea continuitate. Nu am iubit niciodată cu această intensitate și mi se pare imposibil de imaginat că pe viitor voi mai simți această dragoste. Știu, poate acum te gândești că este doar o iubire adolescentină, dar dacă crezi asta e pentru că nu îți vei putea imagina niciodată ce este și ce va fi în sufletul meu. Poate crezi că sunt lașă, pentru că nu lupt pentru tine, pentru că nu mă împotrivesc deciziei părinților, că nu fac ceea ce simt. Poate acum nu mă înțelegi, dar trebuie să plec la studii și poate timpul nu ne va fi potrivnic și peste ani, dragostea noastră se va regăsi. Îți spun adio, dar îți mulțumesc, pentru că nimeni nu m-a învățat că dragostea nu doar apare, ci se construiește și că cel mai important lucru în viață este să te dedici în ceea ce faci, că oportunitățile apar doar atunci când le căutăm… tot ce m-ai învățat, tot ce am descoperit împreună. Lucrurile pe care nu ți le-am spus niciodată sunt acelea pe care nu le pot explica nici în cuvinte: sentimente, dragoste, afecțiune, nostalgie, acestea care se simt în interior. Îți spun adio, deși faci parte din mine, din povestea mea, din viața mea. Am învățat că dragostea, mai mult decât un sentiment, poate deveni ceva inexplicabil, care se simte ca o explozie internă, care te ajută BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

să descoperi esența persoanei care știe să te privească în ochi și care știe să îți vorbească cu ei, în tăcere. Chiar dacă nu ne continuăm drumul împreună, relația noastră a fost atât de autentică, atât de sinceră, astfel încât vei rămâne mereu important în viața mea. Iartă-mă dacă iau cu mine sărutările, mângâierile și îmbrățișările tale. Iartă-mă că voi lua cu mine râsul tău ștrengar și destăinuirile tale. Pun în valiză și mirosul pielii și sunetul vocii tale. Le iau pe toate pentru a le păstra în sufletul meu, ca pe o comoară și sper să mă ajute să trec peste toate. Tu poți păstra amintirea acestei povești care nu a fost să fie, dar care sper să își continue firul epic, la un moment dat, sau dacă nu, măcar în altă viață să ne întâlnim și să fim împreună. Sper să înțelegi acest adio pripit, dar inevitabil, pentru că aș vrea să rămân pentru totdeauna într-un colt al sufletului tău. Îmi voi aminti de tine mereu!" Așa sfârșește scrisoarea pe care am găsit-o în urmă cu câțiva ani, în timp ce mă plimbam prin parcul Bazilescu. Am citit-o cu grijă, în speranța că voi găsi indicii care să mă ducă spre destinatarul acestei scrisori, deoarece plicul se vedea că este foarte vechi, scrisul nu mai era lizibil, se mai vedea doar parțial adresa expeditorului. Scrisoarea de despărțire fusese scrisă în 1969, în urmă cu 48 de ani. Din formula de introducere mi-am dat seama că destinatarul se numea Gabriel, iar cea care semna scrisoarea era Iulia. Rămăsesem cu gândul la frumoasa și trista scrisoare de rămas bun, și aș fi vrut să aflu cine era proprietarul ei. Ceva înlăuntrul meu mă ambiționa să găsesc proprietarul scrisorii ca să i-o înapoiez, însă din conținutul scrisorii nu aveam cum să descopăr mai multe detalii. În ziua aceea doar gândul acesta mă frământa, când, de fapt, aș fi putut să îmi văd de lucrurile mele. Dar nu! M-am gândit bine ce urma să fac. Cum nu puteam căuta destinatarul la adresa de pe plic, pentru că nu o puteam distinge, m-am hotărât să caut expeditorul la adresa care se întrezărea pe plic, în speranța că voi găsi la acea adresă pe cineva care să îmi ofere mai multe indicii. Așa că mi-am luat inima în dinți și am mers la adresa de pe plic, am străbătut Bulevardul Gloriei, până am ajuns la numărul la care ar fi trebuit să găsesc expeditorul scrisorii. Când m-am aflat în fața ușii am ezitat dacă să sun sau nu. Mă gândeam că va fi ciudat să caut o persoană pe care nu o cunosc, 159

PROZĂ expeditoarea unei scrisori de dragostea, care poate nici nu mai trăia. Dar totuși, dacă ajunsesem în fața ușii nu puteam să plec, fără ca măcar să întreb de doamna Iulia. Numele de familie nu se putea descifra, așa că mă aflam în fața ușii, pregătită să sun, în speranța că o voi găsi. Nu am mai șovăit și am sunat insistent, până ce o doamnă tânără, cu un copil în brațe mi-a deschis ușa. Pentru câteva secunde mi-am imaginat că poate fi fiica celei pe care o căutam, însă când am întrebat dacă cunoștea pe cineva cu prenumele Iulia care a locuit acolo, mi s-a spus că ea este noua proprietară. Doamna Iulia vânduse apartamentul, deoarece rămăsese singură și a ales să își petreacă liniștită ultimii ani din viață, la un azil. Pentru a-mi fi de ajutor s-a oferit să îmi dea adresa azilului în care se afla acum doamna Iulia. Am mulțumit pentru amabilitatea cu care mi sau transmis informațiile și am plecat. Mergeam agale pe bulevard, spre metrou, cu gândurile împrăștiate. Era o zi de miercuri foarte călduroasă, vara abia se instalase. Am simțit nevoia să mă așez pe o bancă și gândul îmi zbura la azilul de bătrâni. Mă gândeam la ce mi-a zis doamna care mi-a oferit informațiile despre doamna Iulia și anume la faptul că rămăsese singură și a hotărât să își petreacă bătrânețea într-un azil. Mă gândeam că poate i-aș face rău mergând să o vizitez, pentru că astfel i-aș răscoli amintirile, dar simțeam un imbold inexplicabil, așa că am mers mai departe. M-am îndreptat către locul în care se afla azilul. Culmea era că azilul se afla în apropierea parcului în care găsisem scrisoarea, în urmă cu câteva ore. Ajunsă la azilul, care se afla în apropierea parcului, i-am povestit gardianului de serviciu de ce mă aflam acolo și l-am rugat să mă direcționeze către directorul azilului pentru a-l ruga să îmi permită să o vizitez pe doamna Iulia. Am fost dusă la director, am completat un formular, apoi a chemat o asistentă căreia i-a explicat motivul pentru care mă aflam acolo, iar asistenta ne-a spus că doamna Iulia se afla în grădină. Am mers în grădină. Iulia este o bătrână dulce cu părul alb, cu zâmbet cald și ochi prietenoși. I-am vorbit despre plic și i-am arătat scrisoarea. Când a văzut-o, a respirat profund: - Domnișoară, această scrisoare a fost ultimul meu contact cu Gabi. Și-a schimbat privirea și a continuat: - L-am iubit foarte mult, dar atunci aveam 16 ani și părinții mei considerau că eram prea tânără… și el era așa frumos, semăna cu actorul Sean Connery, spuse cu un zâmbet în colțul gurii, Iulia. Directorul și infirmiera văzând că discuția noastră se amplifica, ne-au lăsat singuri, iar doamna Iulia a continuat să îmi povestească: - Se numește Gabriel Avramescu. Dacă îl găsiți, vă rog să îi spuneți că încă mă gândesc la el. Nu m-am căsătorit niciodată, spuse printre lacrimi. 160

După o pauză scurtă, mi-a spus că nu a mai întâlnit niciodată pe cineva ca el și de aceea nu s-a căsătorit și nici nu a mai avut ocazia să îl revadă sau să afle ceva despre el. Dispăruse definitiv din viața ei. I-am mulțumit, mi-am luat rămas bun și am plecat. Înainte să ies, gardianul m-a întrebat cum a decurs vizita, dacă am reușit să aflu ce mă interesa. I-am spus că va fi greu să dau de destinatarul scrisorii, dar că am un indiciu, și în secundele următoare i-am pronunțat numele, rămasă pe gânduri. - Gabriel Avramescu??? M-a întrebat surprins gardianul. - Da, dar din păcate doar atât știu și îmi va fi greu să aflu mai multe și va dura deoarece astăzi am petrecut jumătate de zi încercând să aflu unde îl pot găsi pe proprietarul scrisorii. Gardianul m-a privit fix și mi-a spus să aștept să meargă să ceară informații despre un bătrân care venise în dimineața aceea în centru, îi era foarte cunoscut numele, ca și când l-ar fi auzit de curând. Am așteptat să vină gardianul, desi mi se părea ciudat ce îmi spusese. Între timp, gardianul a întrebat o asistentă de domnul Avramescu și într-adevăr exista un domn cu acest nume, care se afla în sala de lectură. Gardianul s-a îndreptat către mine serios și mi-a spus să îl urmez. Cu ochii ațintiți asupra lui, nedumerită, lam urmat în tăcere. În față sălii de lectură ne aștepta o asistentă care în momentul în care m-a văzut m-a întrebat dacă sunt vreo rudă a domnului Avramescu. I-am răspuns sfioasă că sunt o necunoscută care a găsit o scrisoare veche, că bănuiesc că ar fi pierdut-o și că mă aflam acolo cu intenția de a i-o înapoia. Am intrat în sala de lectură, iar asistenta l-a întrebat pe domnul Avramescu dacă nu cumva pierduse în acea zi o scrisoare veche. Gabriel Avramescu în acel moment a ridicat privirea din carte, a făcut ochii mari și s-a controlat brusc în buzunare, iar apoi a spus: - Dumnezeule, nu este aici. M-a privit și a observat că aveam în mână scrisoarea și a răsuflat ușurat. M-am apropiat de el și i-am spus că am găsit acea scrisoare când mă plimbam prin parc și nu am avut pace până nu am căutat proprietarul scrisorii. M-a privit cu bucurie în privire și mi-a spus: - Trebuie să vă răsplătesc... - Nu, mulțumesc, am spus. Trebuie să vă mărturisesc ceva: după ce am găsit scrisoarea, am citit-o în speranța că voi descoperi cui se adresează. Zâmbetul îi dispăruse și mi-a spus: - Ați citit scrisoarea? - Nu doar am citit-o, cred că am aflat și unde se află doamna Iulia. A rămas înmărmurit pentru câteva fracțiuni de secundă și a început să devină agitat: - Iulia? Știți unde se află, dacă este bine? Este la fel de frumoasă ca înainte? - Da, este bine și la fel de frumoasă ca atunci BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

PROZĂ când ați cunoscut-o. L-am privit atentă și am putut observa cum i s-a luminat chipul când mă auzea că îi vorbesc despre ea. - Spuneți-mi, vă rog, unde o pot găsi? Mi-aș dori să o întâlnesc. S-a apropiat mai mult de mine, m-a privit cu recunoștință și mi-a spus: - Știți ceva? Când mi-a trimis această scrisoare am simțit că viața mea se oprește acolo. Și chiar s-a oprit, în sensul că nu am putut niciodată să mă căsătoresc, pentru că mereu gândul meu a fost la ea. Am iubit-o mereu, chiar dacă nu am mai revăzut-o niciodată. - Veniți cu mine. Nu m-a întrebat nimic. Mergea alături de mine fără să știe unde, doar mergea. Am ieșit afară, am traversat curtea însoțiți de gardian și asistentă și am intrat în celălalt corp al azilului. Iulia se afla pe un fotoliu și privea la televizor. M-am apropiat de ea și am întrebat-o dacă îl cunoaște pe domnul de lângă mine. Ne-a privit, a închis ochii și i-a deschis încet ca și când s-ar fi trezit dintr-un vis. Domnul Avramescu sa apropiat mai mult și i-a spus: - Sunt Gabriel Avramescu. Îți mai amintești de mine? - Gabriel? Tu ești! În timp ce rostea aceste cuvinte, o lacrimă îi mângâia obrazul drept. S-a ridicat, au stat câteva secunde unul în fața celuilalt, timp în care lacrimile continuau să îi inunde fața și s-au îmbrățișat îndelungat. Apoi s-au așezat unul lângă celălalt și au început să vorbească, făcând abstracție de prezența noastră. Am rămas profund impresionați, dar ne-am dat seama că nu mai avea rost să rămânem în încăpere. Am plecat bucuroasă cu gândul că ziua aceea nu fusese o zi pierdută în van, că doi oameni s-au regăsit. Gândul îmi zbura doar la gândul că Dumnezeu are mereu grijă ca mai devreme sau mai târziu, anumite lucruri să se întâmple. Astfel, mergeam din inerție, nici nu mi-am dat seama când am ajuns acasă. În zilele care au urmat mi-am reluat activitățile zilnice, iar după câteva săptămâni am primit un telefon de la azil. Directorul azilului mă contactase să mă întrebe dacă week-end-ul acela puteam asista la o nuntă. Nu a mai așteptat răspunsul meu, mi-a spus precipitat că Gabriel și Iulia se căsătoreau. La auzul acelei vești am rămas fără cuvinte,

dar fără să îmi dau seama aveam un zâmbet larg. Aveam, n-aveam treabă week-end-ul acela m-am dus la azil, unde am fost uimită de cât de frumos era amenajată curtea interioară. Toți bătrânii din azil se aflau în curte, asistând la celebrarea căsătoriei dintre Iulia și Gabriel. Nu mi-am imaginat niciodată o mireasă la vârsta de 64 de ani și un mire la vârsta de 68 de ani. Arătau ca doi adolescenți îndrăgostiți, în ciuda vârstei. Am fost emoționată până la lacrimi și eram foarte bucuroasă că mă aflam acolo. Ce putea fi mai frumos decât ceea ce trăiau ei, în acea zi! Povestea lor de dragoste nu se sfârșise niciodată, sălășluise în sufletele lor atâția zeci de ani, iar acum era momentul perfect și de necrezut, când dragostea lor se împlinea în adevăratul sens al cuvântului. Mă bucuram că, în mod inexplicabil, am contribuit la întrunirea lor, după care au tânjit toată viața. Se priveau cu atâta dragoste, încât nici lor nu le venea să creadă că ceea ce avea loc în acele momente era real. Mă priveau, din când în când, și își revărsau dragostea și recunoștința către mine, iar eu îi mulțumeam lui Dumnezeu că îmi dăduse ocazia să învăț ceva din această minunată lecție de viață.

PERSPECTIVA INVERSA-Rugaciune,35x45 cm, acrilic pe pânză

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

161

PROZĂ

Aurel Avram STĂNESCU

PESCĂREASCĂ Dacă mergeai spre ,,Corbu de sus”, cu 2-3 kilometrii înainte de marginea satului, un drum betonat ducea către mare, iar dacă țineai morțiș să ajungi mai departe, deviind puțin spre dreapta un alt drumeag pietruit cobora dealul într-o serpentină curajoasă. Te aștepta un peisaj mirific, pitoresc, aproape nepământean datorită contrastelor ivite în curiozitatea de neostoit a omului. Vederea uimită a privitorului se declanșase printr-un click miraculos să se intersecteze cu perceperea unei plaje întinse, însorite arătându-și singurătatea în liniștea fermecătoare a locurilor, prin apariția unei clădiri impozante asemănătoare petalelor unei flori tropicale uriașe construită într-un stil arhitectural eclectic, hibrid, futurist pentru acele vremuri de restriște, și în sfârșit mai observai sediul banal a două brigăzi de lipoveni, alcătuită dintr-o baracă de dormit și alte acareturi specifice pescuitului. Vizitând această cherhana de poveste, avea impresia c-a reîntâlnit bucățica de rai din Țara Făgărașului, unde își petrecuse verile în copilărie! Șansa să descopere noi peripeții atractive, o evaluase la cel mult una din zece mii de posibilități, zbătându-se de obicei ca oricare târgoveț între atâtea agitații urbane, așa încât fost fericit de această întâmplare. Tradițional, brigadierii șefi se alegeau dintre cei mai respectați și experimentați pescari. Cu Nichita și Sașa a devenit imediat prieten, în special cu cel de-al doilea având vârste apropiate. N-a fost greu, avea și el ochi albaștri! Aici a întâlnit cei mai iscusiți pescari de pe țărmul românesc al Marii Negre. Purtau tot felul de nume slave Anatoli, Anton, Oleg, Igor, Ivan, Serghei, Ermolai și altele. Când sosea printre ei nu mai foloseau limba maternă în conversații din cauza lui, care n-o înțelegea pe-a lor, dând dovadă de bună creștere. În fiecare an, primăvara, pescarii stabileau în larg unde-și montau talienele, să-și arunce setcile în funcție de curenții marini și rutele cârdurilor, sau mai bine zis bancurilor de pești care animau adâncimea înnegurată a mării. Munca lipovenilor era deosebit de periculoasă și istovitoare. Năvoadele, cu prada lor, trebuiau descărcate zilnic în lotci indiferent de vreme, iar furtunile de vară nu de puține ori ajungeau să le răvășească ori chiar distrugă sculele de pescuit, de aceea lucrau mereu la cârpitul lor. Curenții la mal sunt adesea puternici, iar când se-apropiau mahonele de țărm și nu mai puteau pescarii vâsli, ei săreau în apă

1

și le împingeau cu toată forța utilizând și un troliu rotativ simplu, eficace având un cablu metalic de φ130 care se-înfășura pe el. Spectatorii ocazionali puneau mâna și ajutau la scoaterea afară a bărcilor pline cu pește. Edificiul nou, sofisticat, futurist avea o mică sală de conferințe, un fel de restaurant-cantină modernă, și camere de oaspeți. Toate aparțineau partidului, loc în care de obicei poposea primul secretar al județului să se ospăteze cu pește, dar și să-și odihnească invitații. Adeseori se încingeau la discuții preliminarii politice paralele de cel mai înalt nivel, ședințele încheindu-se cu obișnuita hărmălaie cantabilă. Pescarii erau închiși în acest răstimp în dormitoare, să nu dea ochi în ochi cu aleșii poporului chitrofoniți sau prea mahmuri. Paza graniței, și mai ales a aleșilor, era asigurată de o unitate militară de transmisioniști, și două de tunari, înarmați până-n dinți chiar și cu lansatoare de rachete. Într-o vreme, au apărut în dotarea armatei, doi câini Saint Bernard uriași, care veneau în fiecare dimineață să-și ia porția… o găleată de șprot fiecare, în timp ce poporul obișnuit stătea la cozi și era fericit dacă apuca două kilograme de gingirică. Plaja sălbatică era o minunăție... nisipul galbenauriu măcinat mărunt, extrem de fin, întins uniform de-a lungul țărmului! Din ziua aceea a devenit privilegiat! Îi rezervau lipovenii, ce nu visase vreodată, de la păstrugă, chefal, calcan și anghilă, la păstrăvi, rândunici de mare și pălămidă! Un utilaj de calibru redus, al secției unde-și desfășura activitatea, amenajase un șanț minuscul într-o săptămână… sarcină de partid! Nu se grăbea mecanicul, și își declara excavatorul defect în fiecare dimineață, iar ei luați cu treburi mai importante î-l scăpaseră din atenție. Prea se obișnuise omul cu această priveliște încărcată cu toate visele nerostite! Acum pare pustiu, cu toate că există câteva pensiuni. Într-o sâmbătă și-a luat fetița cu el la servici. Avea 5-6 ani. Începuseră să beneficieze de două sâmbete libere pe lună! Era zi scurtă pentru el. A învățat-o amuzat să manevreze o bijuterie nemțească de stivuitor minuscul, de numai o tonă, din înzestrarea secției; avea comenzile hidraulice și se conducea c-un singur deget! După ce și-a terminat treburile urgente, l-a luat pe Radu șoferul lui de pe basculantă, și au mers toți trei la Corbu. Ca de obicei în luna august marea era

Φ Phi (tehnic) - diametru

162

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

PROZĂ liniștită. I-au prins pe lipoveni la masă! Pregăteau lufar pe tablă, garnisit de sare grunjoasă! I-au invitat bucuroși la masă. Și Corina avea ochi albaștri, parcă proveneau toți din aceeași mamă! Prăjeau peștele proaspăt cum era scos din baltă, î-i separau măruntaiele, î-l scuturau de sare și-l mâncau cu poftă. Lipovenii sunt grijulii de curați; mizeria din pește se strângea la căldura jarului într-un ghemotoc rotund, și-l aruncau la gunoi. A servit lacomă Corina atâta pește că i-a fost teamă să nu-i vină rău! Era nemaipomenit de gustos. Nici n-aveau nevoie de pâine! În peștele proaspăt pus pe grătar se coagula tot sângele, toate organele interne, într-un bol sferic, care se separa ușor împreună cu oasele, coada și capul, rămânând pentru consum carnea albă, suculentă și delicioasă. Nu încerca să-l prepari ca ei! În peștele ce-l iei din piață se sparge fierea imediat și devine amar, mai ales dacă-l coci la foc fără să-l speli bine. Tot în luna August ,,bate” zărganul să-și depună icrele; zărganul, peștele miraculos încărcat cu fosfor, foarte necesar creierului uman! Până și șira spinării e verzui-albăstrui fluorescentă. Pescarii îl aranjau în borcane cu oțet să se macereze oasele, îl parfumau cu toate mirodeniile specifice din lume și îl trimiteau direct la Capitală, să-l mănânce numai copiii tovarășilor din CC! Le trebuia mult fosfor în căpățâni! Aici se mai preparau din pește afumat sau crud tot felul de specialități nemaiîntâlnite! Toate acestea i-au fost explicate detaliat de inginerul piscicol Butoi, un tip extraordinar de jovial și simpatic, care î-l lăsa să meargă la lipoveni numai după ce-l bătea crunt la table. I-a arătat altă dată ștatul de plată! Pescarii aveau salariul de două-trei ori mai mare decât al lor. Normal, nu oricine poate fi pescar la Ferma partidului. Odată, când era detașat la Oltenița, a trecut pe la Corbu, și pescarii i-au dăruit printre alte specii, o anghilă imensă afumată. Carnea ei căpătase coloritul aramei abia ieșită din cuptorul unei topitorii, crestată în felii subțirele, de-o egalitate geometric spațială atractivă, și împănată cu numeroase scobitori. Era o lucrare de artă pentru gurmanzi și nu numai pentru ei! I-a invitat pe amicii lui să se delecteze cu pește ,,de Marea Neagră”, stropit din abundență cu vin de Chirnogi, acasă la șoferul lui localnic, Gigi Amoroso. Mama lui nu mai văzuse în viața ei pește preparat în acest mod, și a prăjit anghila la grătar, sigură că le va face o surpriză plăcută. Greșeală imensă… el, servea anghila de obicei sărată și desărată. Se transforma

într-un mizilic savuros, având mireasma și bogăția icrelor negre, caviarului, iar însoțită de-un păhărel de alcool autohton, nu pierdea nicio vitamină din ea, dar anghilă afumată nu mâncase niciodată și vă închipuiți cât era de nerăbdător! Când au sosit la prânz au constatat dezastrul, noroc că anghila numai se perpelise nițel, rămânând în continuare delicioasă. Cu toate acestea, a fost consumată în întregime și a-întrecut la gust chiar și ciorba și saramura de pește! Nimic nu s-a schimbat față de timpurile acelea, numai forma de proprietate diferă, și totuși totul avansează mai încet ca-înainte! La Vadu, dincolo de ,,Corbu de jos”, pe malul mării, nu departe de cherhanalele înșirate ca mărgelele pe țărmul mării, exista o întreprindere ultra-modernă de metale rare, aparținând Ministerului de Interne, mai bine zis unui oarecare serviciu secret, unde o găleată de nisip cântărea peste 70 de kilograme și angajații se sfârșeau pe capete, secerați de o ,,molimă necunoscută”, dar asta e cu totul altă poveste.

PERSPECTIVĂ INVERSĂ-Mansarde,30x40 cm, acrilic pe carton

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

163

PROZĂ

Adrian ȚION

ÎNVÂRTEJIRI Constatare piezișă, din mers: nu e niciun povârniș aici, deci nu putea să alunece în apă. Atunci unde o fi? Nu trebuia să-l aducă în această expediție riscantă, deși au mai fost împreună după hrană la pești prin locuri cunoscute. Nici el nu știa ce e aici, unde va ajunge. S-a luat după vorbele lui Anton. Treci prin gaura din gard și dai de lacuri. E simplu. Ajungi lejer. Poți să iei puricii cu mâna. Uite așa! Tentație mare, nu zic ba. Știe orice acvarist că hrana vie e bogată în proteine, peștii se dezvoltă mai bine, dobândesc culori mai intense. Trebuia să-i spună Anton? Ce, el nu știa? S-a hotărât greu să pornească așa dintr-odată în necunoscut, dar în prima zi senină, după o săptămână de ploi, a cedat. Și oricum, trebuia să pornească fără Pușu mai întâi să vadă ce e acolo, evident. Pentru un copil de doisprezece ani e periculos, deși l-a mai tras după el în ieșiri de acest fel și s-a arătat entuziasmat. I-a oferit bruma de aventură de care avea nevoie. I sa părut chiar, de câteva ori, că formează un cuplu haios. Un copil și un adult porniți la vânătoare de pureci sau de tubi cu artileria grea purtată în mâini fragile. De fapt, doi copii: unul de 12 ani, celălalt de 35 de ani. Dar iată, acum constată că mai mult te încurcă un copil la treburi de acest fel. N-a mai scăpat de insistențele lui înainte să iasă din casă și în cele din urmă l-a luat cu el. S-a gândit că e mai bine cu el, decât săl lase acasă să facă alte prostii. Acum îi pare rău. Îl strigă din nou, prelung: Pușuuuu! Pușuuuu! Pușuuuu! Vuietul apei îi înfundă urechile ca o vată compactă. Se îndepărtează de râu, ar vrea să audă un zgomot mai slab, o fâșâială, orice. Nu aude decât zbârnâitul gâzelor inocente, care își bat joc întruna de neliniștea din sufletul lui. Strigă din nou, mai apăsat, cu mai multă disperare în glas: Fabian! Fabian! Fabian! Poate așa va reacționa. Când situația se împute, ca acum, nu mai e loc de răsfăț și drăgălășenii muierești. Pușu e numele de alint al copilului, dat de Amalia, soția lui calină, exersată în răzgâieli și aspirantă la lux și mondenisme exagerate pentru condiția lor modestă. Numele de Fabian l-a ales ea dintr-o carte, spunea, dar nu e sigur. N-o prea vedea pe Amalia citind. Fabian e nume de erou de telenovelă. Poate era numele iubitului care a părăsit-o imediat după ce a născut. Niciodată n-a aflat numele mic al bărbatului care a lăsat-o însărcinată. N-a vrut să i-l spună. Poate acesta era: Fabian, ca și al copilului. Mai știi? Un șiretlic femeiesc de a și-l apropia, poate, de a-l determina pe iubit să rămână legați pe viață unul de altul. N-a ținut. Când Fabian avea câteva luni, individul s-a făcut nevăzut, 164

pierdut în desișul vieții. Ea nici nu mai voia să audă de el, un bețivan. Așa că a trebuit să inventeze alt nume pentru copil, ca să nu mai rostească zilnic numele ingratului și, cum nu ducea lipsă de imaginație în acest sens, i-a spus Pușu, pentru că, poate își dorise o fată, dar dacă n-a fost să fie, copilașul era păpușa ei, drăgălășenia ei. Între timp devenise și păpușa lui dragă, alintată ca pe o fetiță. Și mai e ceva. Dacă femeia nu le sucește și nu le învârtește pe toate după pofta inimii, n-ar mai fi femeie. Așa că îi spuneau Pușu în momentele lor liniștite, de tihnă familială și bună înțelegere, așa cum s-au obișnuit să-i spună toți. Vecinii, colegii de școală, prietenii. Pușu a rămas. Dar în clipa de față nu mai e loc de drăgălășenii onomastice, răsuflate răsfățuri și pretenții dulcege. Fabian, numele real primit la botez, indiferent de unde luat, e numele spaimei acum. Apa râului curge în clocot nestăvilit la vale ca un uriaș cocârjat ce-și poartă stoic povara. O povară de milenii, o povară tainică, mitică, auriferă, sporită de opacitatea mocirloasă a torentului. Arieșul ajuns la ultima lui albie îl știa lipsit de vlagă, un pârâiaș aproape. Abia de mai respira... și acum, după o vară ploioasă, și-a mărit debitul, a devenit umflat și fioros ca un duh rău, ca o arătare de groază. A renăscut miraculos, dobândind putere. Altădată transporta până departe în câmpie nisip aurifer, aur aluvionar. Își imagina acele vremuri neguroase, dar pline de splendoare, când din acești munți tăcuți și misterioși romanii extrăgeau aur ca să-l ducă la Roma. De aici slăbiciunea lui pentru aur, legătura lui cu trecutul zonei, unde-și căuta rădăcinile, pe strămoșii lui. Aur și apă, simboluri topite într-o singură reverie: trecutul miraculos. Strălucirea asta a rămas intactă în ochii copilăriei ca un legământ cu apa, cu aurul, cu bunicul lui, cu locurile îndrăgite. Aur și apă. Apă și aur combinate într-un singur fuior împletit în legende. Ar fi vrut să înnoade firele cu trecutul său și singura posibilitate simbolică i se părea a fi Arieșul, râul-legământ, în rest totul era pustiu pentru el, în afară de bunicul neputincios, aproape orb, care l-a scos în cele din urmă, târziu, din orfelinat, biet copil crescut fără părinți. El însuși nimic altceva decât un tei legănat crescut pe mal în vâltoarea vieții. Un tei legănat de iluzii. Ademenit de sclipiri șăgalnice întrezărite într-un mediu ostil, rece, străin – orfelinatul. Fire sensibilă, oscilând mai târziu, în anii adolescenței, între miracolul artistic și austeritatea gândirii, între pictură și filosofie, între studiu și contemplație. Așa s-a nimerit, așa l-a găsit Amalia, de fapt Zita i se BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

PROZĂ spunea, legănat de ape fantomatice. Un tei legănat. Un tip zvelt, chipeș, necopt la minte, legănat de vise fanteziste, adică vulnerabil, o pradă ușoară pentru ea. Un șoricel cu idei trăsnite, lesne de luat în gheare de o gaie cu țintă precisă: căsătoria. L-a citit din prima clipă. „Om al apei”, ezitant, nehotărât, lichid gata să ia forma vasului în care e turnat. Și i-a ieșit în față cu oferta: o salatieră cu sclipiri îmbietoare. Simțea că ascunde ceva în sufletul lui. Dar asta nu era treaba ei. Mai târziu a aflat că e orfan, dar lipitura se produsese, îi plăcea de el și nu voia să-l lase din mână. Debita distrată: „Om al apei”, „Tei legănat” de ce nu? după ce el îi povestise legenda. L-a luat ca atare. Legat de trecut, adâncit în încâlcite legende ale Arieșului tăinuit, râu stăpân peste lumea copilăriei lui. Așa i-a zis în glumă, ca un alint găsit pe loc și așa a rămas în mintea ei. Amalia? Zita? Și ea un râu învolburat. Legendele apei încă trăiesc în el, au sporit în urma lecturilor într-o adevărată mitologie acvatică și acum îi pulsează sub tâmple. Îl acaparează și-i stimulează imaginația, îl amețesc înainte de a se lăsa călăuzit de stimuli externi. Pășește tot mai dezorientat. Îl cuprinde amețeala în fața șuvoiului nestăvilit. În fața forței uriașe a apei. Ar vrea să se pătrundă de forța ei, ca acum, dintr-odată, să devină brusc un uriaș, să pună stăpânire peste luncă, să-l găsească și să-l ridice din boscheți pe neascultătorul copil ca un Gulliver care vede de sus toate nevredniciile piticilor. Dar nu e decât el însuși un pitic rătăcit, un strop de apă poticnit în prundiș uscat. O ființă de apă ca toți ceilalți. Corp de țesuturi carnale tânjind după ape vii, miraculoase, întremătoare. Visa. Molecule în curgere precipitată ivite din țărâna locului natal și revărsate în apele Arieșului blând, prinse în rețeaua mondială, unite cu masa Amazonului uriaș sau cu gigantesca revărsare a Mekongului în ocean, simfonie a orchestrelor acvatice reunite! Imagini de acest fel îi întreținea dreptul la visare. Îl cuprinde uneori câte o frenezie isterică legată de confluența apelor fantastice, gândind la cursul imperial al Mekongului, vizualizat în documentare fabuloase, „râul celor nouă dragoni”, această uriașă aglomerare de ape învârtejite ciclonic, percepută în popor ca întruchipare miraculoasă a unor zeități arhaice. Vis inoculat cu timpul în memoria lui afectivă cu rol de oxigenare a sufletului pribegit prin lume. Nod mitologic al apelor dulci coborâte din munți și risipite în nețărmurirea apelor sărate oceanice și el la confluența cu timpul în continuă legănare. Un tei legănat înfipt într-un sol ireal. În asemenea momente simțea cum urcă puterea în el ca o binecuvântare așteptată, îndelung invocată, deși nu erau altceva decât simple exerciții de adorație sacră în fața apei pure ca simbol al energiilor universale. Se simțea energizat, puternic, plin de forță divină. Apa vorbește celor ce știu s-o asculte, celor ce au credință în Apa Vieții, își spunea cutezător, privind spre un viitor incert încă, dar previzibil, eliberat în gând de tarele din BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

biografia lui tăinuită, nemărturisită decât apei. Apa și sarea curăță totul, se încuraja vrând să-și uite trecutul. Dar acum vaietul râului îi șuieră cuvinte de groază. Motiv de îngrijorare și derută. Nici apele translucide din visele lui nu-l mai ajută. Fără vise, se cenzurează sever, nu e timp pentru vise acum! Cruzimea situației îl torturează. Aleargă nebun prin luncă, în aval, printre sălcii, prin ierburi înalte, buruieni și scaieți, departe de parcela cu iarbă cosită. Îl strigă din nou, cu mai multă forță, cu mai multă disperare: Fabian, unde ești? Fabian! Răspunde! Nimic. Unde poate fi? De ce nu răspunde? Dacă, totuși, a căzut în râu? Doamne ferește! Panica pune total stăpânire pe el. Se întoarce, umblă bezmetic. Nu mai contează nici dafniile, nici borcanele abandonate, nici minciogul aruncat, nici sacoșa albastră de pânză decolorată trântită în iarbă. S-a rătăcit copilul, a dispărut! Gândul ăsta primește dintr-odată dimensiuni monstruoase. Îl simte ca pe un cuțit înfipt în piept. Ca atunci, la mare, când Pușu avea numai 4 ani, la un an după căsătoria cu Amalia. Prima lor ieșire în concediu. Scenele cumplite i se perindă cu repeziciune torturantă prin fața ochilor în timp ce aleargă și-l caută disperat. Atunci, pe plajă, l-a lăsat pe malul mării cu o lopățică de plastic galben în mână, pe nisipul umed, acolo unde valurile mușcă mereu din țărm, se preling și se retrag în tangaj provocator mai ales pentru un țânc de 4 ani. Înfigea lopățica în nisipul umed, o umplea cu un conținut derizoriu de mâl nisipos și fugea spre val s-o golească, atunci când acesta se apropia spumegând furios. Se împotrivea voinței valului. Se lupta cu el. Voia să-l oprească, să-l stăpânească, să-i diminueze forța. O luptă în van cu insațiabila poftă de a mușca din uscat a gigantului ascuns în adâncul mării. Stând întins pe cearceaf, la soare, ațipit nițel de vraja soarelui, a uitat de copil, până când Amalia, subit îngrijorată, l-a întrebat unde e. Observând că nu e la locul cunoscut, unde l-a lăsat cu câteva clipe înainte, s-au speriat brusc amândoi. El a pornit imediat să-l caute prin mulțimea dezgolită de pe plajă, ea a rămas pe cearceaf. Aude și acum vuietul mării ca o prevestire sumbră, vocile neutre ale celor de pe plajă ca bâzâitul gâzelor acum. Nu era nicăieri. Inima îi zvâcnea în piept cu putere, cu teamă, cu nerăbdare. Ca acum. A luat-o de-a lungul țărmului, prin nisipul întărit de apă precum un cofraj de beton. A mers preț de două promontorii, spre sud, dar n-a dat de el. Abia la al treilea golfuleț l-a zărit prin mulțimea de vilegiaturiști, absorbit de jocul valurilor, făcând același traseu, ca întro transă comică, între nisipul umed sclipicios și valul înspumat cu care se lupta neîncetat. Un puțulică în luptă cu valurile nepotolite, uriașe. Amuzant, dacă nar fi fost speriat. Cât de mult s-a îndepărtat de locul unde-l lăsase! A răsuflat, totuși, ușurat. Curiozitatea de mic cercetaș se insinuează deja ca o trăsătură dominantă a firii lui. Curios, neastâmpărat, fără teamă 165

PROZĂ de necunoscut. Așa va fi și când va ajunge adult? Absorbit în lupta lui cu valurile intempestive ale vieții? Totuși, unde poate fi? Va trebui să ajungă la un telefon să anunțe dispariția și asta cât mai repede. Calcă năuc prin bălării, nu știe în ce direcție să se îndrepte. Aceeași teamă combinată cu nerăbdare îl stăpânește acum. Trecutul cu prezentul se amestecă într-o pastă gelatinoasă. E același prezent terifiant, aceeași apă, dulce sau sărată, adâncă și tulbure, chiar dacă Heraclit era de altă părere. Timpul calcă peste noi anihilând barierele. Ce rămâne din noi? Acest prezent perpetuu prins sub șenile de fier. Un prezent imponderabil, vorace. Poate a fost răpit și urcat cu forța în mașina care s-a auzit pornind cu câteva minute în urmă. Ar fi țipat, bietul copil, speriat, înainte ca răpitorul sau răpitorii să-i fi astupat gura cu palma. Oricum, trebuie să dea telefon la poliție numaidecât. Ce păcat că mobilul nui la el. L-a uitat, în graba plecării, pe frigider, locul unde își lasă de obicei mobilul, țigările și bricheta, ceasul de mână și cheile casei. Țigările nu le-a uitat. Își aprinde surescitat o țigară. Ar fi trebuit să meargă în direcția zgomotului motorului... Acum e prea târziu. Dacă a căzut în râu când el era ocupat să prindă

cât mai mulți purici? Penibilă îndeletnicire în raport cu o tragedie de asemenea proporții, indiferent de motivul dispariției! Abia așa realizează omul ridicolul situației. Ca deșuchiatul dat pe știri la TV care a murit după ce și-a injectat silicon în testicule. Intimitatea ridicolă ieșită la vedere în condiții neprevăzute. Mulți nerozi mai sunt pe lume. E și el unul dintre ei? Rizibil, oribil, groaznic! Unde sunt responsabilitățile lui de tată, fie și adoptiv? Un tată vitreg degenerat care umblă după purici în loc să... Dacă i-ar fi fost tată natural nu-l lăsa să plece de lângă el, se va spune. Ar fi fost mai grijuliu. Dar așa, ce-i pasă! Copilul nu știe cine este tatăl lui biologic, dar cât de profund atașat este față de el numai puștiul ar trebui să simtă, dar nici el nu-și dă prea bine seama. Cum să dovedească asta? Ce reproșuri îi va face Amalia! Cum își va smulge părul din cap că s-a măritat cu un hăbăuc, un tei legănat și dezechilibrat, un inconștient și vor curge în lanț incompetențele reproșabile. Nu și-o va ierta până la sfârșitul zilelor. Tăcerea îi agresează simțurile. Îi stăruie în auz o liniște grea, de plumb, prelungită nefiresc... (Fragment din romanul în pregătire Ape salmastre)

Reverse Perspective-silence

166

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

TRANSLAȚIUNI

Ion BARBU

POEME / POÉMES Traduction du roumain par Constantin FROSIN DUPĂ MELCI Unchiului meu Sache Soiculescu al cărui glas îl împrumut aici. Dintr-atâția frați mai mari: Unii morți, Alții plugari Dintr-atâția frați mai mici: Prunci de treaba, Scunzi, peltici, Numai eu răsad mai rău Dintr-atâția (prin ce har?) Mă brodisem sui, hoinar. Eram mult mai prost pe-atunci... Când Paresim da prin lunci Cu pietrișul de albine, Ne părea la toți mai bine: Țânci ursuzi, Desculți și uzi Fetișcane (Cozi plăvane) Înfășate-n lungi zavelci O porneau în turma bleaga Să culeagă Ierburi noi, crăițe, melci... Era umed la bordei Si tuleam si eu cu ei. I Tot așa o data, iar, La un sfânt prin Făurar Ori la sfinții Mucenici Târla noastră de pitici Odihnea pe creasta, sus, - Eu voinic prea tare nu-s. Rupt din fuga Subt o gluga De aluni, pe buturuga Odihnii Și eu curând..

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Vezi, atunci mi-a dat prin gând Ca tot stand si alegând Jos pe vraful de foi ude Prin lăstari si vrejuri crude, S-ar putea să dau de el, Melcul prost, încetinel... In ungher adânc, un gând Îmi șoptea ca melcul blând Din mormânt de foi, pe-aproape Cheamă Omul să-l dezgroape... Si pornii la scotocit (Cu noroc, căci la-m găsit) Era tot o mogâldeață Ochi de bou, dar cu albeață: Intre el si ce-i afar' Strejuia un zid de var. -Ce să fac cu el așa? Să-l arunc nu îmi venea... Vream să vad cum se dezghioacă Pui molatic, din ghioacă : Vream să vad cum iar învie Somnoros, din colivie... Si de-a lungul, pe pământ M-așezai cu acest descânt : - "Melc, melc, Cotobelc, Ghem vărgat Si ferecat; Lasă noaptea din găoace, Melc nătâng și fă-te-ncoace Nu e bine să te-ascunzi Sub păreții grei si scunzi Printre vreascuri cerne soare, Colți de iarba pe răzoare Au zvâcnit iar muguri noi Pun pe ramura altoi. Melc, melc, Cotobelc, Iarna leapădă cojoace Si tu singur în găoace! Hai, ieși, Din cornoasele cămeși! Scoate patru firișoare Străvezii, tremurătoare, 167

TRANSLAȚIUNI Scoate umede si mici Patru fire de arnici; Si agata la feștile Ciufulite de zambile Sau la fir de mărgărint Înzăuatul tău argint...

Plâns prelung cum scoate fiara, Plâns dogit, Când un șarpe-i musca gheara, Muget aspru si lărgit De vuia din funduri seara... -Mi-a fost frica, si-am fugit!

Peste gardurile vii Dinspre vii, Ori de vrei si mai la vale, In tarlale -Tipărește brâu de bale..."

II

După ce l-am descântat L-am pus jos Si-am așteptat... Inserase mai de-a bine Crengi uscate peste mine, Bâzâind la vântul strâmb Îmi ziceau răstiți din drâmb... Năzdravana de pădure Jumulita de secure, Scurt, furiș Înghițea din luminiș. Din lemnoase văgăuni, Căpcăuni Ii vedeam pieziși cum casca Buze searbăde de iască; Si întorși Ochi buboși Înnoptau sub frunți pestrițe De părose Si bărboase Joimărițe. Si cum stau sub vânt și frig Strâns cârlig, -Iscodind cu ochii treji Mai de sus de brână, drumul Unde seara țese fumul Multor mreji; De sub vreascuri văzui bine Repezita înspre mine O gușată cu găteji. Chiondoras Cată la cale: De pe sale, Când la deal si când la vale, Curgeau betele târâș. Iar din plosca ei de gușă De mătușa Un tăios, un aspru: hârrsi.. 168

Toata noaptea viscoli... Încă bine n-ajunsesem Ca porni duium, să vie O viforniță târzie De Păresimi. Vântura, stârnind gâlceava Alba pleava; Si cădeau si mărunței Bobi de mei... (Ningea bine, cu temei). In bordei Foc vârtos mânca năprasnic Retevei. Pe coliba singur paznic M-au lăsat c-un vraf de pene... Rar, le culegeam alene: Moșul Iene Răzbătea de prin poiene Să-mi dea genele prin gene. Si trudie, Lângă vatra prigonit Privegheam prelung tăciunii... Umbre dese, Ca păunii, Îmi roteau pe hornul sui Leasa ochilor verzui. Si-mi ziceam în gând: "Dar el, Melcul, prost, încetinel? Tremura-în ghioaca, varga, Nu cumva un vânt să-l spargă: Roagă vântul să nu-l fure Si să nu mai biciuiasca Bărbi de mușchi, obraji de iasca, Prin pădure. Roagă vântul să se-ndure" De la jarul străveziu, Mai târziu, Somnoros venii la geam. (Era-înalt, nu ajungeam.) Dar prin sticla petecita, Dar prin gheața încâlcita, Fulgera sul lung de har, Prapadenia de-afar': Podul lumii se surpase BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

TRANSLAȚIUNI Iar pe case, Pana sus, peste colnic, Albicioase Ori foioase Cădeau cepi de arpagic. Viu îmi adusei aminte. Ce-auzisem înainte, De o noapte intre toate Urgisita, Când, pe coate, Guri spurcate Suflă vapt Să dărâme Din pământ... Când, pe-un sloi, rupând din pita, Baba Dochia-învălită Cu opt sarici Sta covrig, Sta, înghite Si sughite Si se văicăra De frig. - Hei, e noaptea-aceea poate! Înapoi La fulgii moi Cumpănind a somn, pe coate, Cu tot gândul, sus, la-el, Șoptii: "Melc încetinel, Cum n-ai vrut să ieși mai iute! Nici viforniță, nici mute Prin păduri nu te-ar fi prins... Iar acum, când focu-i stins, Hornul nins, Am fi doi s-alegem pene Si alene Să chemam pe moșul Iene Din poiene, Să ne-nchida: Mie, gene; Ție, Cornul drept, Cel stâng, Binișor, Pe când se frâng Lemne-n crâng, Melc nătâng, Melc nătâng!" III Dintre pene si cotoare Gata nins, Cum mija un pic de soare Pe întins BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

(In câmpie Colilie Războind cu lunecușul Din țăpoi săltând urcușul), Înălțat la dâmbii prinși, Mă-întorsei subt aluniș,... Îl zării lângă culcușu-i De frunziș. Era, tot, o scorojita Limba vânătă, sucită, O nuia, ea un hengher Îl ținea în zgărzi de ger! Zale reci, Aspre benți ce se-întretaie, Sus, pe vreascurile seci, Îl prindeau: O frunza moarta, cu păstaie. Si pe trupul lui zgârcit M-am plecat Si l-am bocit: - "Melc, melc, ce-ai făcut Din somn cum te-ai desfăcut? Ai crezut în vorba mea Prefăcuta... Ea glumea! Ai crezut ca ploua soare, C-a dat iarba pe răzoare, Ca alunul e un cântec... - Astea-s vorbe si descântec! Trebuia să dormi ca ieri, Surd la cânt și îmbieri, Să tragi alt oblon de var intre trup si ce-i afar'... - Vezi? Ieșiși la un descântec; Iarna ti-a muscat din pântec... Ai pornit spre lunci si crâng, Dar porniși cu cornul stâng, Melc nătând, Melc nătâng!" Iar când vrui să-l mai alint Întinsei o mâna-amara De plâns mult.... si, dârdâind, Doua coarne de argint Răsucit, se fărâmară. Ca e ciunt, nu m-am uitat... Ci, în punga lui cu bale, Cu-insutite griji, pe cale L-am purtat Legănat: Punga mica de mătasă... Iar acasă 169

TRANSLAȚIUNI L-am pus bine Sus, în pod (Tot lângă mine), Ca să-i cânt din când în când Fie tare Fie-n gând: "Melc, melc, Cotobelc, Ploua soare Prin finețuri si răzoare, Lujerii te-așteaptă-în crâng Dar n-ai corn Nici drept, Nici stâng; Sunt în sân la moșul Iene Din poiene: Cornul drept, Cornul stâng... - Iarna coarnele se frâng, Melc natâng, Melc natâng!" AUX COLIMAÇONS A mon oncle Sache Soiculescu dont j’emprunte ici la voix De mon lot de frères aînés, D’aucuns morts Et d’autres fermiers, De mon lot de frères cadets Enfants bien sages Bègues, criquets, Moi seulement, pîte plus volage De tous (était-ce donc un don?) J’étais difforme, vagabond. A l’époque, plus bête j’étais… Quand carême plaines visitait Avec ses fluides graviers d’abeilles, Notre joie à tous était sans pareil: Mômes timides Pieds nus, humides; Belles demoiselles (Aux nattes rebelles) Vêtus de longs cotillons En bêtes troupeaux allaient partir Pour recueillir Herbes, roses d’Inde, colimaçons… Combien humide, cette baraque… Et de prendre mes cliques et mes claques. Tout pareil, une autre fois, mais Un jour de saint, en Février, Ou à la fête des Martyres Notre bande de mômes, gnomes, et pire – Restait sur la crête, là-haut, 170

Fort, je ne le suis pas trop. De fatigue roué, Sous un coudrier – Sur un billot, Je m’affalais Bientôt… Sur ce, me vint à l’idée Qu’à force de scruter, fouiller Les feuilles trempées – quel encombrement! Parmi jeunes pousses et verts sarments, Il se peut que je trouvasse Un bête limaçon, mollasse… Une voix tintait dans l’esprit Comme quoi, l’escargot soumis Sous sa tombe de feuilles, à côté, Appelait l’Homme pour l’en tirer… Et me mis à trifouiller (Pour ma chance, je l’ai trouvé). Tout juste microscopique, mais vrai: Œil de bœuf, couverts de la taie. Entre cet être et le dehors Veillait un mur de chaux, bien fort. – Mais que faire de cet aspect? Nulle envie de le jeter… Voulais observer l’éclosion D’un mou poussin de sa maison: Voulais le voir ressusciter, Du sommeil de sa cage tiré… Et de tout mon long m’étends, Puis cette magie répands: „– Limaçon, Colimaçon, Boule tachée Et verrouillée; Laisse les ténèbres de ta coquille Limaçon naïf, et t’éparpille; Te cacher, à rien ne sert Sous ces murs lourds et sommaires; Entre les branches, le soleil sourit Et dans les prés, l’herbe reverdit, Sans parler des nouveaux bourgeons Qui parsèment les arbres de scions – Limaçon Colimaçon Vois l’hiver ses touloupes ôter Alors que tu es seul au foyer! Sors, allez, Depuis tes chemises cornées! Va, laisse pousser tes quatre petits cils Si transparents et vibratiles, Pousse de même petits et humides Quatre petits fils minces comme des rides. Et adorne de tes luminaires Ebouriffées roses trémières, Ou la fleur de marguerite De ta blancheur décrépite… Sur le sommet de haies vives BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

TRANSLAȚIUNI Côté rives, Ou plus en bas, si tu préfères, Là, dans les terres, Laisse ta bave en guise de repère…” Après l’avoir fasciné, Le posai Et patientai. Les ténèbres allumaient leurs mèches, Au-dessus de moi, branches bien sèches Frémissant au vent, vrai barde, Me jouaient de rudes guimbardes… Cette inimaginable forêt Dépouillée par tant de cognées, Prompte, opère L’assombrissement des clairières. Depuis de ligneux abris, Des lamies Je les voyais de travers Qui brillaient Aux lèvres d’amadou, étiolées. Retournés Yeux bombés Dormaient sous fronts tachés drôlement D’un très velu Et très barbu Père filant. Par ce froid et dans cette houle Mis en boule Scrutant d’un œil pénétrant Au-dessus de la sente, le trajet Où le soir ourdit la fumée De nombre d’agissements, Je vis bien sous le tas de bois Que se précipitait vers moi Une goitreuse toute de gourmands. De travers, Fixant le chemin Depuis ses reins En rase campagne, dans les ravins Ses bandes tombaient en traînant. De son goitre, une gourde à visière De vieille rombière J’entends un crissement grinçant… De longs pleurs de fauve vilain Pleurs enroués Quand un serpent lui mord la main Mugissement rauque, évasé, Le soir hurlait du fond de ses seins – J’eus peur, comme quoi je me sauvai! II La bise souffla toute la nuit… Je n’étais pas encore arrivé Que, tout à coup, se déclenchait Une tourmente, de celles arriérées. En plein Carême BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Brandissait, cherchant querelle, Nuées de blanches glumelles. Tombaient aussi, écrasés, Grains de millet… (Il neigeait avec fermeté) Au carbet, Un feu brûlait furieusement Bûches coupées. Dans la hutte, unique surveillant, Pourvu de plumes – quel entassement… Indolent, en cueillais, rarement. Plein de sable, le marchand Passait – s’en retournait des champs M’apporter l’assoupissement. Et, claqué, Au coin du feu affalé, Veillais la braise incessamment… Des ombres épaisses Comme de vrais paons Tournaient au-dessus de l’âtre La masse de la vision verdâtre. A part moi, disais: „Mais, lui, L’escargot bête, amolli? Dans sa coquille, il claque des dents Craint de n’être brisé par le vent: Prie le vent de ne le voler Et de ne plus le cingler à bout Portant ni mousse, ni amadou Dans la forêt, Prie le vent de s’apitoyer…” Quittant la braise, déjà rare, Sur le tard Mollasse, j’approche la carrée (C’était haut, n’y arrivais) Mais par le verre rapiécé Et par la glace enchevêtrée, Déployait tout de grâce un voile, La tourmente quasi spatiale; Ruiné, le cosmique appontement, Sur les logements Jusqu’au-dessus de la crête. Opalescents, Exubérants Tombaient bulbes de ciboulettes. Tout de suite, je me rappelai Ce que déjà, moi, je savais, Une nuit plus que les autres d’antan Tourmentée Quand, s’accoudant, Becs dégoûtants Soufflent le vent Pour mettre à bas Notre ici-bas… Quand chevauchant les glaces, bouffant La fée du froid s’emmitouflant De huit manteaux 171

TRANSLAȚIUNI A l’étroit, Reste à gober, A le hoquet Et se lamente contre Le froid – Hé, c’est la même nuit, probablement! Vite, rentrons Aux moellons flocons. Penchant vers le sommeil, Ne pensais qu’à lui, de guerre lasse. J’y fis: „Limaçon mollasse, Que ne vins-tu plutôt à l’air! Autrement, ni tourmente, ni chimères Au bois ne t’auraient saisi… Maintenant, que le feu finit, La fumée périt, On serait deux à trier duvets Et lentement, Le marchand de sable appeler Depuis les prés Pour nous fermer: A moi, sourcils, A toi, La corne droite, La gauche, Doucement, Quand sont détruits Bois au taillis, Pauvre d’esprit, Pauvre d’esprit!” III Depuis tous ces pennes et duvets – Vraie neige d’or, Dès que le soleil se montrait Au dehors, A travers champs Comme en argent Guerroyant avec le glissement Pour monter, d’une grande fourche m’aidant, Revenu sur la crête, Je fonçais vers la coudrette… Je l’aperçus près de son lit De feuillage – Ce n’était plus qu’une écaillée Langue tordue et violacée, Une badine, tel un kandjar, Le liait au froid de canard! Froides armures De rêches bandeaux, qui se repoussent Là, sur les brindilles impures, L’agrippaient: Une feuille morte, comme dotée d’une gousse. Sur son corps ratatiné, Me penchai 172

Et le pleurai: „– Limaçons, qu’as-tu fait, Du sommeil t’es-tu défait? Tu as cru à ma causerie Hypocrite… Pure badinerie! As cru que le soleil brillait, Que dans les champs l’herbe a poussé, Que le coudrier est une chanson – Des mots creux et incantation! Comme hier, aurais dû dormir Sourd à ce qu’on veut t’offrir, Un autre mur de chaux poser Entre toi et tout ce qui est… – Vois? Tu crus à ma rengaine: L’hiver s’en prit à ta bedaine… Du boqueteau passas les bornes Mais le fis de la mauvaise corne, Pauvre bicorne, Pauvre bicorne!” Quand voulus le dorloter, Je tendis un bras fort amer D’avoir pleuré… Et grelottant, Une paire de cornes argentées Se tordirent, ensuite s’effritèrent. Même écorné, il me plaisait… Et, dans son sac visqueux de bave, Avec soin, dans la voie, et brave L’ai porté, Balancé: Une toute petite gibecière en soie… Et chez moi L’ai bien rangé Au grenier (A deux pas, tout près) Pour lui chanter, de temps en temps Soit tout haut, Soit mentalement: „Limaçon, Colimaçon, Soleil s’épand Dans les alpages et dans les champs, Les jets t’attendent près de la fauche – Mais n’as cornes Ni droite, Ni gauche. Elles sont chez le marchand de sable Sous les érables. La corne droite, La corne gauche… – En hiver, les cornes cassent, Limaçon mollasse, Limaçon mollasse!”

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

TRANSLAȚIUNI [DIN CEAS, DEDUS...] Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, Intrată prin oglindă în mântuit azur, Tăind pe înecarea cirezilor agreste, În grupurile apei, un joc secund, mai pur. Nadir latent! Poetul ridică însumarea De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi Și cântec istovește: ascuns, cum numai marea Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

Ca un dulău trântit pe-o labă, Vechi burg de-amurg, în țara șvabă. Scări, unghiuri, porți! În prag de ușe. O troli domoli, o troli cu gușe, La ce vărsări, ca de venin, Vis crud striviți și gând cretin! Stângi cuburi șubrede, intrate, De case roșii, zaharate; Verzi investiri, prin câte-un gang, Sub ceasuri largi - balang, balang!

DU TEMPS, CONCLU… PARALLÈLE ROMANTIQUE Du temps, conclu, le mystère de cette crête tranquille, mais leste Pénétrant, par la glace, dans un délivré azur, Confectionnant de la noyade des troupeaux agrestes, Dans le pullulement de l’eau, un jeu second, plus pur. Nadir latent ! Le poète assume cette élévation De l’ensemble des harpes disséminées en vol inverse, Ensuite s’épuise en chants secrets, dans une marine vision – Tout comme les méduses que, sous de vertes cloches, la mer berce. TIMBRU Cimpoiul veșted luncii, sau fluierul în drum Durerea divizată o sună-ncet, mai tare... Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare Și unda logodită sub cer, vor spune - cum? Ar trebui un cântec încăpător, precum Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare; Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum. LE TIMBRE Flétrie, la cornemuse, ou le pipeau en cours de toute, Au boqueteau transmettent le mal, morcelé, tout doux, plus fort… Pourtant, l’abandon de l’argile, la roche qui Dieu adore Les flots fiancés à la terre, crieront : est-ce possible, somme toute ? Il faudrait un chant majestueux, pareil à un rêve, Où le frémissement soyeux des mers sous le sel se cache, Ou les éloges chantés par les anges, lorsque se détache, De la côté du mâle, le tronc de fumée de toute Eve.

Pour nos noces, choisîmes une bourgade Glorifiée par eaux lentes et fades – Vrai molosse sur une patte affalé En pays germain, vieux bourg suranné. Escaliers, coins, portails! Dans le creux Ô, trolls tranquilles, ô, trolls goitreux, Sous quel déferlement de venin Tuez-vous un jeune rêve, exemple crétin! Des cubes tordus, débiles, enfoncés D’immobiles cramoisis et désuets ; Vertement cerné dans quelques passages, Sous de larges horloges – le son des âges! ELAN Sunt numai o verigă din marea îndoire Fragilă, unitatea mi-e pieritoare; dar Un roi de existențe din moartea mea răsar, Și-adevăratul nume ce-l port: e unduire. Deci, arcuit sub timpuri, desfășur lung țesut De la plăpânda iarbă la fruntea gânditoare, Și blondul șir de forme, urcând din soare-n soare, În largurile vieții revarsă un trecut. Din călătoarea undă, din apele eterne, Îmi însușesc veșmântul acelor care mor, Și înnoit și ager alerg - subtil fior Prin săli orgolioase ori umede caverne... Și astfel, în Pământuri croindu-mi vaste porți Spre ritmuri necuprinse de minte vreodată, Aduc Înaltei Cumpeni povara mea bogată De-atâtea existențe și tot atâtea morți ÉLAN

PARALEL ROMANTIC Numisem nunții noastre-un burg, Slăvit cu ape-abia de curg BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Je suis, moi, simplement un maillon du grandiose fléchissement Fragile, mon tout est périssable ; en compensation, 173

TRANSLAȚIUNI Un essaim d’existences de ma mort font irruption Et ma vraie appellation, mon vrai nom est ondoiement.

Cu cercul undei tale prelungi să se dilate, Să spintece văzduhul și – larg și înmiit – Să simtă că vibrază în lumi nenumărate...

Incurvé sous le temps, je déploie un long tissu Recouvrant tant l’herbe délicate que le front absorbé, Et la blonde suite des formes – soleils en train de traverser, Au large de la vie, déverse un passé révolu.

Și-n acel fapt de seară, uitându-mă spre Nord, În ceasul când penumbra la orizont descrește Iar seara întârzie un somnolent acord, Mi s-a părut că domul de ghiață se topeste. HUMANISATION

Dans l’onde erratique, dans les eaux éternelles sous la terre, J’emporte les vêtements de ceux qui descendent au tombeau Et, purgé, ingambe, je cours – quel subtile soubresaut – Au travers de salons magnifiques, ou d’humides tanières… De la sorte, dans les Terres en taillant de vastes accès Vers des rythmes dépassant à jamais tout entendement, J’offre et mets dans la Très haute Balance mon riche changement De tant d’existences et d’un nombre égal de décès.

Il me fut donné de connaître ton froid château, Pensée : Sous ses tristes arcades, pendant longtemps je me perdis, Désireux de nouvelles réflexions, mais aucun reflet Dans les cristaux ternis que tu caches, ne m’a rien dit. J’ai ultérieurement abandonné ta grandeur polaire Et me suis acheminé vers les chaudes terres du midi Et, sous un boqueteau d’arbres touffus, à l’heure crépusculaire, Mon sentier, surpris par l’ombre, sa route interrompit.

Castelul tău de ghiață l-am cunoscut gândire: Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit De noi răsfrângeri dornic, dar nicio oglindire, În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.

Là, à l’abri de ce groupe d’arbres sauvages, sur la brune, Tu m’apparus, sous d’inconnues pour moi physionomies – Toi, qui n’avais persisté dans cette froide commune Toi – musique de la forme prenant son envol, Eurythmie !

Am părăsit în urmă grandoarea ta polară Și-am mers, și-am mers spre caldul pământ de miazăzi, Și sub un pâlc de arbori stufoși, în fapt de seară, Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri.

Sous les arbres épanouis, sous mes pupilles interdites, T’es résorbée dans le son, la ligne, la tonalité – T’es répandue dans les choses, comme dans l’éternel mythe S’épandait le Divin dans des argiles de courte durée.

Sub acel pâlc de arbori sălbateci, în amurg, Mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie, Cum nu erai acolo, în frigurosul burg, Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!

Hélas, comme toute mon âme à moi aurait désiré Avec tout le cercle de ton onde oblongue se dilater, Traverser les éthers et – grandi et multiplié – Se sentir vibrer dans des mondes qu’on ne saurait compter…

UMANIZARE

Sub înfloriții arbori, sub ochiul meu uimit, Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare, Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit Se revărsa divinul în luturi pieritoare.

Et, à la tombée du soir, regardant vers le Nord, Au moment où la pénombre sous l’horizon se réduit Et le soir veut renvoyer un somnolent accord, J’ai l’impression que tout ce dôme de glace s’amollit.

O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit

174

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

TRANSLAȚIUNI

Dorina BRÂNDUȘA LANDÉN

POEME / POEMS Traducere în engleză de Daniela BULLAS CEREMONIE FINALĂ E prea târziu să mai ajungi la sfârșitul zilei. În cimitirul iernilor polare culcate sunt legile tale din tinerețe uitate sunt diminețile leoarcă de ploaie auriul verii culorile calde anotimpurile vârstele omului – doar umbra unui lup alb care și el va dispare – Sub cerul sfâșiat de aripi metalice în mareea oceanelor placentare fierbe spuma neliniștii născând statui din rugina corăbiilor cu naufragiați într-o eternitate mizerabilă. Fără-ndoială cineva tulbură orizonturile cineva gata să râdă în hohote cineva primejdios chiar când doarme. În marș prin somnul națiunilor războinicii nu și-au pierdut armele demonii n-au fost încă îmblânziți. E prea târziu pentru ceremonia finală. Îmbrăcat în aur și purpură cavalerul scrântit al dezastrului își arde sandalele. FINAL CEREMONY It's too late to make it to the end of the day. In the cemetery of the polar winters your rules from your youth are lying forgotten are the mornings soaked in rain the golden summer the warm colours the seasons the ages of man – only the shadow of a white wolf that will disappear as well BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Under a torn sky by metal wings in the tide of the placental oceans is boiling the foam of unrest given birth to statues from rust ships with castaways in a miserable eternity. No question someone disturbs the horizons someone is ready to laugh out loud someone is dangerous even when he’s asleep. In marching through the slumbered nations warriors haven’t lost their weapons demons haven’t been tamed just yet. It's too late for the final ceremony. Dressed in gold and crimson a mad knight of disaster is burning his sandals. CE-AM FĂCUT DE NE-AM RĂVĂȘIT AȘA? Încă o dată vin cei cu fluiere și cei cu săbiile ruginite cei dăruiți de Domnul pământului cei dăruiți de pământ zădărniciei leoarcă de sudoare pe dinăuntru și pe dinafară uneori li se face frig pe dinăuntru pe dinafară strigă și cântă izbucnesc în râsete insuportabile ori în plânsete necontrolate în așteptarea coborârii brutale într-o realitate care pare deja trăită. din teamă s-au adunat au învățat să iubească să urască să cumpere și să vândă domesticiți îngroziți refugiați în pielea lor și-n imaginație liberi dar mai singuri sprijinindu-și spinările de ziduri mărginașe lăsându-și umbra pe asfalt fac să geamă ierburile 175

TRANSLAȚIUNI înaintea morții zilei de ieri o turmă ordonată și haotică o imensă cenușie oaste bizară din care nimeni nu dezertează chipuri blazate ce abia-ndrăznesc să spună ceva uneori înjură cumpătat apoi mai multă liniște să se-audă cum intră ghimpii în carne și cum geme pământul ca plânsetul unei roți pe drumuri pe care le-a șters cineva parcă au mușcat cu o singură gură din aceeași felie de viață într-o veche lume un continent decadent în care se mai nasc doar politicieni mărunți pragmatici și chiar puțin inteligenti mândri de cum le înfloresc blândele creiere livrând propoziții principii fără sens văzând în schimbarea secolului o posibilă repetare a istoriei la festinul acestor vulnerabile țări se mănâncă și se respiră cu răsuflarea lungă a milioane de plămâni domoliți ah ce oameni la intersecția singurătăților tovarăși ai mei într-un fel de care mă leagă solidaritatea calității noastre de cetățeni zeloși în slujba idealurilor grandioase pe care societatea ni le îndeasă pe gât cu entuziasm și furie dar unde e viitorul unde comorile unde ne sunt caii cu potcoave de aur cei care încalecă suntem noi cei care descalecă sunt alții la soare ne-am pârguit ca merele moartea ne va secera ca iarna paiele. oare ce-am făcut de ne-am răvășit așa? WHAT HAVE WE DONE TO DISTRAUGHT OURSELVES? Once again come those with whistles and those with rusty swords those bestow by the Lord of the earth those bestow by the earth to be fruitless soaked with sweat inside and outside sometimes they get cold inside outside shout and sing burst into unbearable laughter or into uncontrollable weeping in anticipation of a brutal descent 176

in a reality that seems already lived out of fear they gathered they’ve learned to love to hate to buy and sell tamed terrified refugiated into their skin and imagination free but more lonely leaning their swaybacks on peripheral walls leaving their shadow on the asphalt they make the grasses to groan ahead the death of yesterday an ordered and chaotic flock a huge gray bizarre army from which nobody is defecting surfeited faces that barely dare to say something occasionally they swear sparingly then even more silence to hear how thorns prick into flesh and how the earth is groaning as the crying of a wheel on roads wiped by someone as though they have bit with one mouth from the same slice of life in an old world a decadent continent where only petty politicians are born pragmatics and even less intelligent proud of how their soft-hearted brains blossom delivering sentences meaningless principles noticing the turn of the century a possible repeat of history at the feast of these vulnerable countries they eat and breathe the long breath of millions of soothed lungs ah mankind at the intersection of loneliness somehow my companions of which solidarity binds me of our quality of zealous citizens serving grandiose ideals that society thrusts us in the throat with enthusiasm and anger but where's the future where're the treasures where are our horses with golden horseshoes those who straddled are us those who dismounts are the others in the sun we ripe like apples death will reap our winter straws. really what have we done to distraught ourselves? AMURGURI/SUNSETS, Colectia 33, Editura Călăuza v.b. Deva și Editura Destine Literare – Montreal, Canada.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

TRANSLAȚIUNI

Mircea CIOBANU

POEME / POEMS Traducere liberă de Mariana Zavati Gardner și John Edward Gardner PROIECT DE POEM Singur eram printre morți. Surâdeau sub o ploaie mai caldă ca ploaia sudorii. Sunt printre morți, ca și ieri, când spuneam: „Chiar și desfacerea parte cu parte să-și aibă foșnetul ei?” Binefoșniți, așadar, și surâdeți la soare! Și morții surâd parte cu parte, fețele lor fericite foșnesc din nimic – întrucât nu e vânt, vântul demult nu mai umflă perdele, vântul e-n grotele lui, ca o fiară leșul care-și adulmecă, leșul de mâine, și tace-ndărătnic. Omul plătit să vegheze, omul din turn izbucnește în râs. Este acesta, răsul în hohote mari, semnul că omul din turn a pierit mult mai demult decât cei ce acoperă câmpul de-a latul și-așteaptă lin surâzând, cu privirea-n lumină. Tu șterge-ți grabnic surâsul, tu spală-l cu apă, nu spun cu apă lustrală, nu spun cu isop; spală-l cu apă de rând, cu nisip și cenușă și iarăși cu apă. Cadă multele piei, cadă carnea. Arată-le oasele chipului tău, cele mai albe și cele mai posomorâte.

the wind has long stopped bunting the curtains, the wind is in its caves, like a beast the corpse that follows the scent, tomorrow’s corpse, which obstinately keeps quiet. The man paid to watch, the man in the tower bursts into laughter. It is this, the big laugh, in big roars of laughter the sign that the man in the tower has perished muchlonger ago than those who cover the field across and wait softly smiling, eyes into the light. Wipe out your smile in haste, wash it in water, I do not say inshiny water, I do not say with hyssop; wash it inclear water, with sand and ash, and water again. Bathe many skins, wash the meat. Show them the bones of your face, the whitest ones and those gloomier ones. LIZIERA Ploaia de-aseară sevă se cheamă pe limba pădurii – și seva pune pădurea la lucru, o-mbuibă. Lemnul bătân, lemnul tânăr, lăstarul cască mandibule tari – ce pot să spun eu, străinul, de-aceste munci ale foamei? eu, de nesațul fără tocmeală al fibrei și-al scorburii verzi? eu, stăinul abia învățat, la o margine stearpă de târg, să cuvânte cu piatra sub limbă?

THE PROJECT OF A POEM We were alone amongst the dead. They were smiling under a rain warmer than the rain of sweat. I am amongst the dead, it feels like yesterday, I was saying, "Even itsunfolding, bit by bit, has its ownrush?” So rustle well and smile in the sun! And the dead themselves smile with each part, their happy faces rustle out of nothing - because there is no wind, BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Tac prin urmare: adică nu intru nici printre tufe, necum pe sub arbori. Eu îmi aduc aminte ce-a scris într-o carte cu fila pătată de sânge mai marele meu: că pădurea mănâncă-ntr-o zi mult mai mult decât spada-ntr-un an de război. Guri deschise la cer și mandibule tari, o mulțime de dinți pentru-un singur pântec umflat care varsă cheaguri tremurătoare oriunde băltește ploaia sălcie de-aseară. 177

TRANSLAȚIUNI

Eu am trecut pe la șes. Am ieșit din deșert și-am rămas doar o vreme la șes, așteptând, măcar că zadarnic, să vd cât de-ncet se preface pământul în dulce nisip, iarba în praf călător. Eu aici mă opresc. Liziera spune blasfeme și murmure verzi. Spun și eu: „Iată pragul!” Nici om pe de-a-ntregul, nici cal de-nșeuat precum sunt, nu arunc zarul din pumn pe strânsurile umbrei.

Neither man in his own mind, nor horse to saddle as I am, will throw thedice in from the fist under the pressure of the shadow. The low sun, the one I came from, draws out from the gentle creature a steam andpulls it towards thisone for every day’s food asyou are running, it leaves youwithout a shadow. DARUL DE NUNTĂ

Soarele scund, cel de unde-am venit, scoate din blânda făptură un abur și-l trage la el pentru hrana de fiece zi – te lasă, în timp ce alergi, fără umbră.

Toți vor dormi. O să vină și zorii și toți vor dormi, mestecându-și limba uscată, în somn, dar cu-aceeași înceată neștire de timp care-acum le-nsoțește nesațul.

THE SPINNEY

Mult au vorbit, mult au cântat la urechea miresei, mirele mult a tăcut cu privirea-n pământ. O să vină și zorii și toți vor dormi, de la sine, cu vorbele-n gură. Vinul păstrat în pahar le va fi mai puțin de folos decât spuma salivei: vin au băut pentru ceasul de-apoi al beției, din foarte puținul salivei lor pururi fierbinți vor cădea beți la picioarele mesei.

Last night’s rain sap is called on the language of the forest - and the sap puts wood to work, it gorges it. The old wood, the young wood, the offshoot gape toughmandibles what can I say, I, the stranger, of these works of hunger? I, the greedy one freefromthe haggling of the fibre and the green hollow? I, the stranger barely learned, at a barren edge of borough, should speak witha stone under my tongue? I am silent, so I do not enter eitheramongst bushes, or under trees. I remember whatwas written in a book with its pagesstained in blood my greatest: that in one day the forest eats much more than the sword in a year of war. Mouths gaped to the sky and tough mandibles, a lot of teeth for one swollen belly that pours out tremblingclots anywhere thatlast night's brackish rain turns into a marsh. I crossed by the plains. I came out of the desert and I remained only a little while on the plains, waiting, but in vain, to see how slowly the earth turns into sweet sand, thegrass into travellingdust. I stop here. The spinney uttersgreen murmurs andblasphemies. I say, "Here is the threshold!" 178

Cine-a scris, pe ce zid, cu o umbră de deget că vorba spusă o dată se-ntoarce-ndoit înapoi, însă nu în gâtlej ci de-a dreptul în pântec? Asta să-nsemne, mi-am zis, că din vorbele lor s-au hrănit, că din tot ce-au cântat pentru tine, soră mireasă, turmele lor și-au adaos straturi de carne și seu, taurii – falduri și-un tremur suav, ca de apă. Toți vor dormi. Mare lucru n-ar fi să se-ntâmple și zorii, măcar că strigarea e-n toi și că vorbele pier pe măsură ce omul din capătul mesei, el și cu martorii lui cântă în loc să plătească. Unul singur satir dintr-o gură de pește n-au scos de la brâu; un singur satir să fi scos de la brâu și-ar fi fost îndeajuns pentru liniștea mirului. Cât despre mine, BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

TRANSLAȚIUNI

știu un bărbat despre numele căruia tac. El a văzut lanuri călcate de vânt; frig i-a fost așteptând între ape și margini de câmp să se-arate demonii muți care seceră, treieră, vântură-n flăcări sămânța de fier a negarei, demonii muți cu aripile-ascunse-n cămăși, care-n zorul amiezii se nalță la cer părăsind, însă fără durere și fără întristare, gropi de cenușă și miriște, șire de paie, movile înalte de pleavă. THE WEDDING GIFT Theywill all sleep. Dawn will come too and they will all sleep, chewing their dry tongue, in their sleep, but with the same slow unawareness of time which is now accompanying their greed. For hoursthey talked, forhours they sangin the bride's ear, forhoursthe groom remained silent, hiseyesto the ground. The dawn will come soon and they will all fallasleep, suddenly,their words in their mouths. The wine kept in the glass will be less useful to them than the foam of their saliva: they drank the wine in theirlast hour of inebriation, out of their forever hot saliva, they would fall drunk at the feet of the table. Whoever wrote, on which wall, with the shadow of a finger that the word once uttered, doubly turns back, not in the throat but right in the womb? That should mean, he told me, that they kept feeding out of their words, and from all that they had sung for you, sister bride, theirherds added on layers of suet and meat, thebulls - folds and a suave trembling, like water. They will all sleep. The big thing might occur for the dawn to happen too, At least the calls arein full swing, and the words perish

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

as the man at the head of the table, he and his witnesses sing instead of paying -One single satyrout of a fish's mouth –they did not pull money out of their money belt; hadone single satyr taken money out ofhis money belt it would have been enough for the bridegroom to feel calm. As for me, I know of a man whose name I keep quiet. He saw fields trampled by the wind; he was cold waiting between waters andhedgerowswoulddisplay the silent demons that reap, thrash, scatter in flames the iron seed of the chaff, the silent demons,their wings hidden in chemises, that in thehustle of the noon, ascend tothe sky leaving, without sadness and without sorrow pits of ashes and stubble, files of straw, highheaps of chaff. ADDENDA Nu spun că uiți. Spune mai bine: „Mă lepăd de multe prisosuri”. Oricum umbli cu palmele goale – și unde? în câmp, cu gândul întors îndărătnic la ziua de ieri și la pricina ei de mâhnire. Cum ai citit, pe-nserate, poemul acesta, lăsându-te-ncet înspre ultimul vers, tot astfel o să te lași la pământ: istovit, nici măcar cu privirea la stele. ADDENDUM I'm not saying you forget. Better say: "I am throwing away manyextras." Anyway youwalk bare palms - and where to? in the field, yourmindstubbornly turned to yesterday and to the cause ofyour sorrow. How did you read this poem at dusk, abandonedinits last verse, soyou maydrop yourself to the ground: exhausted, not even gazing at the stars.

179

TRANSLAȚIUNI

Virgil MAZILESCU

Poeme / poems Mâncau la o masă lungă și bogată mâncau la o masă lungă și bogată așa după cum este obiceiul prin părțile noastre răsăritene și pot să spun că m-au întâmpinat cu un tulbure salut cum să nu mă întâmpine cu un tulbure salut mâncau ce să facă dar mai târziu m-au pierdut pe mare ce să facă și ei visaseră trei zile și patru nopți insule cu neveste frumoase și nevestele se știe sunt ca sufletul dar mai târziu m-au găsit în burta peștelui despicau burțile peștilor pe rând căutându-mă ce să facă și ei prietenii They were eating at a long and wealthy table they were eating at a long and wealthy table such as it is customary in out eastern parts and I can say they welcomed me with troubled hail how could they not have welcomed me with troubled hail they were eating what else but later they did lose me on the sea what else to do they had dreamt for three days and for four nights islands with pretty wives one is aware that wives are alike soul but later they did find me in the fish belly they were splitting fish bellies one at a time looking for me what else were they supposed to do my friends

(respirația cavalerului printre cavaleri e cea mai galbenă). Și spre dimineață la castel – dacă s-ar auzi cântece: o cheie pe buze, oho, și pe trădare. Dulce strigăt. Sarea depusă la porți. Spera să se joace mai frumos (cavalerul, în depozite mari e sânge). Tu dormi, dragostea mea. Sunt singur, am inventat poezia și nu mai am inimă. Sleep, my love Weeping out: fearful hands secretely changing colour for one more night Izabela will be of righeousness, of sands (the knight’s breath among knights is the most yellowish of all). And in the morning at the castle-if songs are to be heard: a key on lips, oh dear me, and on betrayal too. Sweet calling. Salt laid at the gates. He was hoping to play more beautifully (the knight, there is blood in wide storages). You sleep, my love. I am alone, I have invented poetry and I no longer have a heart. Patru fără un sfert patru fără un sfert dragostea mea ce faci tu acum în locurile prin care te mai afli prin ploaie merg - nimeni - am părul ud și gândul cât un pui de șoarece mic mic și negru și tu ce faci dragostea mea spăl rufe ca întotdeauna când plouă - te aștept întoarce-te apasă pe butonul liftului etajul șapte nu este prea departe de mormânt nimeni doar dumnezeu ploaia mormanul de rufe murdare A quarter to four o’clock

Dormi, dragostea mea Plânsul în oraș: mâini fricoase își schimbă într-ascuns culoarea – și încă o noapte Izabela va fi a dreptății, a nisipurilor 180

a quarter to four my love how are you now in the places you are in the rain am I walking-no one-my hair is wet and my thought the size of a little tiny black dormouse and how are you my love I am doing laundry as usual when it rains-waiting for you come back BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

TRANSLAȚIUNI push the elevator button seventh floor not too far away from the grave no one but god the rain the pile of dirty laundry Vei auzi din nou: fii inima mea vei auzi din nou: fii inima mea simplu: deschizi doar niște canale care din obișnuință nu mai duceau nicăieri apoi îți arzi hainele o piele febril descheiată încă om mâine poimâine doar mărturia lui poate amintirea cu haosul ei frățesc: și mai mic uriaș inima și așadar așadar devii a doua mea inimă apropie-te la toate acestea ce vei răspunde? fără un cuvânt vei părăsi la noapte orașul și absența ta: o cicatrice pe un perete de aer micșorându-se din ce în ce You will hear again: be my heart you will hear again: be my heart as simple as that: you just open some channels no longer leading nowhere out of habit then you burn your clothes a feverishly undone skin still human in a day or two only his testimony perhaps the recall with its brotherly chaos: even smaller huge the heart and thus thus you become my second heart come close to me what will your response be to all of these? with no word you are to leave the town tonight and your absence: a scar on an air wall turning smaller and smaller Prefață și după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină din adâncul pământurilor sterpe - curajul și puterea (omenească)

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

s-au topit ca aburul și altceva în afară de faptul că m-am născut și că trăiesc și că probabil voi muri cutremurându-mă (ceea ce dealtfel am vrut să spun și acum doi ani și acum trei ani de zile) deocamdată vai nu pot spune îmi reiau prin urmare vechea limbă: începând chiar din clipa de față. o sucesc o mângâi o bat cu sete. dar sintagmele stranii în care (se spune că) sufletul meu doarme ca într-o vizuină pierdută nu mă mai ademenesc. degetele subțiri care vor săpa canale-n pădure și se vor întoarce acolo mereu și vor intra încetul cu încetul în putrefacție? degetele subțiri nu mă mai tulbură Foreword and after me having invented poetry in an underground room from deep within the barren soils-the courage and the (human) strength have melted like thin mist and something else besides the fact that I was born and am alive and that most probably I am going to die while shuddering (which I was actually willing to say two years ago three years ago as well) for now oh my I cannot say I therefore retrace my ancient language: starting with this right now. I am twisting caressing beating it harshly. but the peculiar phrases in which (it is said) my soul sleeps as if within a gone den no longer lure me. the thin fingers which are to dig channels in the wood and which will always come back there and will little by little rot? the thin fingers no longer trouble me (poems from Virgil Mazilescu’s “It will be silence it will be evening” (1979), translated by Nicoleta CRĂETE)

181

TRANSLAȚIUNI

Angela NACHE MAMIER

POÉMES / POEME «Le seul monde véritable est le monde primitif où tout est possible et rien n’est actualisé» Emile Cioran

Angélus Les torrents mordillent cuisses et chevilles, Annoncent les couleurs directes de la vie. L’enfant regarde les grands de ce monde. Le paysan écrase un oignon, Une tranche de lard Sur le pain sec du partage, Mange de ses trois dents, Jette un regard rassuré Vers la croûte craquelée de la terre, Boit de l’eau dans la cruche d’argile – Humble sphinx, terrassé de fatigue, Assoupi… Dans les bras de ces nobles Meules de foin.

«Le seul monde véritable est le monde primitif où tout est possible et rien n’est actualisé» Emile Cioran

Angelus Torenții mușcă coapse și glezne Anunță culorile directe ale vieții Copilul privește oamenii mari ai acestei lumi Țăranul strivește o ceapă Pe pâinea de împărțeală Bucata de slănină, Mănâncă cu cei trei dinți Aruncă o privire senină Spre coaja scrijelită a pământului Bea apă din ulciorul din argilă Sfinx umil, doborât de oboseală Ațipit În brațele atâtor nobile Căpițe de fân. A Peter et Françoise Hill et «Mamie» Simone 182

In memoriam Ceux qui sont partis , Nous ne les voyons plus, Nous ne les entendrons plus Peut-être leur réponse reviendra-t-elle Ceux qui sont partis, Nous ne les verrons plus, Nous ne les entendrons plus. Ils restent couchés, Plongés dans les pensées, Dans cette longue saison, Interminable cité de l’hiver Peut-être viennent-t-ils Et reviennent-t-ils Dans des rêves étranges, éveillés? Ceux qui sont partis Nous ne les voyons plus Nous ne les entendrons plus Nous les prions qu’ils ne bougent plus Qu’ils soient sages et reclus Dans le labyrinthe de nos âmes, Soignés, ordonnés, éblouissants, Dans leurs chaussures et habits neufs Préparés pour la fête, Comme pour un éternel mariage Entre le jour et la nuit… A Peter et Françoise Hill et «Mamie» Simone

In memoriam Cei care sunt plecați Nu-i voi mai vedea Nu-i vom auzi Poate că răspunsul lor ne va reveni Cei care sunt plecați Nu-i vom mai vedea Nu-i vom mai auzi Ramân întinși Cufundați în gîndurile lor In acest lung anotimp Interminabilă cetate a iernii Poate că vin Poate că ne revin In vise stranii,cu ochii deschiși Cei care sunt duși Nu-i mai vedem BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

TRANSLAȚIUNI Nu-i vom mai auzi Ii rugăm să nu se mai miște Să fie cuminți și solitari In labirintul sufletelor noastre Dichisiti, rînduiți, sclipitori In încălțarile și hainele noi Pregătite de sărbătoare Ca pentru o nuntă eternă Intre ziuă și noapte Incantation Cœurs pairs, veillées d’étoiles Faites disparaître les mauvais instants Brûlez-les au-dessus de la terre Pâles lumières Pourchassez, jetez les faux soleils Les frissons troubles, les heures en cendres Les nuits fantômes sans voix Que disparaissent Le cœur vide Le sang malade dans le visage de cire Le mauvais œil Sortez les griffes de ce cœur aveugle Cette voix éteinte, ce corps meurtri Cœurs pairs, veillées d’étoiles Préparez un temps d’éclaircie De blanches pensées dans la poupée De chiffon qui va brûler Avec les serpents de la douleur Maudite complainte Que la terre devienne verte Autour de ma taille Que ton amour vienne me voir Et me boire Cœurs pairs, veillées d’étoiles Approchez-vous et ceignez-moi Les couronnes de ces astres Enivrants Que les bonnes étoiles Me répandent très loin Comme la plus heureuse des poussières De cette galaxie. Descântec Inimi pereche, stele de veghe Faceți să dispară clipele rele Ardeți-le deasupra glodului Palide lumini Urmăriți, alungați soarele fals Frisoanele tulburi, orele cenușă Nopți fantome fără voce Să dispară inima goală Sângele bolnav în chipul de ceară Ochiul rău BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Scoateți ghearele inimii oarbe Această voce stinsă, corp rănit Pregatiti un timp senin Gânduri albe în apusa Din cârpe care va arde Cu șerpii durerii, Blestemat descântec Pământul să înverzească În jurul taliei mele Ca dragostea ta să vină Să mă bea Inimi pereche, stele de veghe Apropiați-vă și puneți-mi Coroanele acestor aștri Amețitori Stelele bune Să mă răspândească cât mai departe Ca pe una din cele mai fericite pulberi Ale acestei galaxii «Avec de grands gestes , il s’éloigne dans la nuit. Il avait l’air de cueillir des étoiles» Chang-Wou-Kien

Mon père, sur la route traversière Le fleuve rouge, traversé en une seule fois, O mon père ! Ce grand oiseau libre Sans retour, Au carrefour des émotions, Me fait signe, rit comme un fou, Redevient enfant, Prend son temps pour aller Toujours, Encore et encore Plus loin, trop loin. Je n’ai rien pu faire Et je n’ai rien compris A l’absence. Il rit. Je vois ses grandes dents blanches A tout jamais. Ses grands yeux restent fermés Sous des paupières d’argent Clinquantes. Cet enfant-là, mon père, Vient, reste et repart mille fois, Dans son nuage rouge, drapé dans les grands mouchoirs blancs De l’infiniPluies de signes Sur la route traversière. «Avec de grands gestes , il s’éloigne dans la nuit. Il avait l’air de cueillir 183

TRANSLAȚIUNI des étoiles» Chang-Wou-Kien

Tatăl meu pe strada traversieră Fluviul roșu traversat Dintrodată O, tatăl meu Această mare pasăre liberă Fără întoarcere La răspântia emoțiilor Îmi face semn, râde ca un nebun Redevine copil Deloc grăbit să plece Încă și încă Departe, tot mai departe Nu am putut face nimic Și nu am înțeles nimic Din absentă… El râde. Văd dinții săi mari Și albi. Pe veci Ochii săi mari rămân Închiși Sub pleoape de argint Migratoare Copilul acesta, tatăl meu Vine, rămâne ori pleacă de o mie de ori În norul roșu Acoperit de mări, batistele albe Infinitul – Ploaia de semne Pe strada traversieră

«Je ne connais qu’un seul devoir : celui d’aimer ;oublier les ancêtres c’est être un ruisseau sans source, un arbre sans racine» Albert Camus

Le centenaire, le vieil Ilie Le grand homme tout de noir vêtu Est prosterné devant la croix en bois De l’église Il nettoie tout autour des tombes sans âge Les couvre de roses bucoliques Avec des étoiles sur les épaules Son manteau épais Répand cette odeur aigre De cheval sauvage. Le centenaire geint Et tourne le dos, les yeux secs, Quand les pleureuses

184

Les têtes secouées entre les mains Entourent le mort à visage découvert. Il chasse les mouches insolentes Regarde sans les voir Les visages des vivants. Les veillées funèbresDe longs alluvions de larmes Couvrent les masques allongés De tristesse, A l’heure du coucher du soleil, A son point de rupture, Quand tout le village se signe Au son de la fanfare, A tombeau découvert…

«Je ne connais qu’un seul devoir: celui d’aimer; oublier les ancêtres c’est être un ruisseau sans source, un arbre sans racine» Albert Camus

Moșul Ilie Bătrânul îmbrăcat în negru Prosternat în fața crucii de lemn A bisericii Curăță rând pe rând Mormintele fără vârstă Le acoperă cu trandafiri bucolici Cu stele pe umeri Mantoul său aspru, greoi Răspândește acest miros acru De cal sălbatic Centenarul geme Și întoarce spatele Ochii săi uscați, goi Când bocitoare Cu capetele zgâlțâite între Mâini Înconjură mortul descoperit Alungă muștele insolente Privește fără să le vadă Chipurile celor vii Lungi aluviuni de lacrimi Acoperă măștile alungite De tristețe La apusul soarelui La punctul său de ruptură Când tot satul se-nchină În sunet de fanfară Lângă groapa proaspătă Abia deschisă… În traducerea autorului

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

TRANSLAȚIUNI

VALERY OISTEANU

POEMS (Valery Oisteanu, Anarchy for a Rainy Day, Spuyten Duyvil, New York, 2015) Neo-dadas using form over content, dancing on iron spikes Inventing a universal psychedelic language A code of creation, a spirituality of the Ayahuascan Dreaming of exquisite corpses in flames, floating bleakly Symbols of the inhumanity of wars Suppressed desires extraverted as lame revolution The collective unconscious, sub-subconscious Platonic revolution cubed, jazzoetry for people, shouting free jazz The abolition of work and misery! Power to the new imagination! The lighthouse of the future of mad-love is not what it is used to be Eternal damnation: liberating the unconscious self through art. Italian Faces and Places

Global PSY- Dada (to Tristan Tzara on the 50th anniversary of his death) What is the future of surrealism? 100 years ago, “Nude Descended a Staircase” at the Armory show Duchamp, Picasso, Brancusi’s ghosts hiding among us All burdened by their life-knowledge Riding with incredible speed through discontentment No time for reflections, no time for questions “Freedom” is what we call the way we feel When we do what we are conditioned to do The voice still has the power of dark invisible substance Becoming insufficient dada, misoginistically not funny Suicide suggested as a solution to braniacs “Global dada” a planetary family of Lettrists A revolution within the College of Pataphysics A perpetual reinvention in the Situationist movement BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

First is the face of the friendly driver at Leonardo da Vinci Airport The fake smile of the porter when I tip him with dollars The unsophisticated faces of the visitors at the galleria Villa Borghese The face of Franco Trevisi and the chase on foot to the Trevi Fountain The face of the owner of La Piccolo Aranha when we sent the wine back He returns with another bottle and a bowl of strawberries All this and more we immortalized in writings, on photos and videos Interlaced Roman profiles, Mediterranean eyes, wild stares, aggressive grimaces The desperate faces of Asian women selling scarves in Piazza Navona The perverse smiles of the people that gave us the wrong directions The guard’s scowl when I photographed the paintings at Borghese gallery The confused face of the guide at the Coliseum when asked what is a “camelopard” At Fico bar in Rome the excited face of Sandro Dernini the art impresario The impatient faces of artists and writers when Massimo prepares Risotto The grave faces of City Officials on a St. Catherine 185

TRANSLAȚIUNI Parade in Siena Transplaced pilgrimage to retrace Dante’s face and his steps in exile Embracing the Mediterranean spaces, Tuscan places and Etruscan graces To the towers of Purgatory! My fellow travelers! Heads up! On the narrow staircase a vertical horse race, from the top to the base The long faces of marching soldiers when I tell them to go back to Iraq The blasé face of the old jogger when I ask for Santa Croce in Florence The annoyed face of the old waiter when I ask him if he knew Marrinetti The Florentine face of the lady that compares herself to the painting of Botticelli Sad and wise faces of the Jews in the Venice ghetto and in Florence’s synagogue The distorted faces of Catholic Priests, nuns and worshipers at Mass in Como The defaced on purpose; Marilyn Monroe posters sell for big bucks at a gallery Radiant faces of Stash, Katherina and their son Micha in Bellagio and Lecco Confused faces: Elena Giamelli driving from Milano Sex-plano with Gian Paulo toVillaOmo in Como In Trastevere, Sebastian playing piano compositions knee-deep in water The Fellini-like expression of the count Federico Sangirardi Quinto of Wardal His family tree “branching” since Cleopatra’s times Divine Tragedy with an ancient Roman theater set, with locals as extras This is the face of Italy, the faces reminiscent of Dante’s Divine Comedy The faces of Kings, heroes and nobles, of poets, artist, concubines and dancers This are the faces and places hard to describe and even harder to forget. Lenin’s Ghost in St. Petersburg Once upon a time Without rhyme or reason Peter the Great built this city As a grand window to Europe Russia entered the Western clan But the voices of freedom also got in Sneaked in from France and Holland Then suddenly 20th-century blues White Nights in St. Petersburg Strange daylight at night Lenin writing at the window, Sitting in a chair, deep in thought Next to a table full of skulls

186

In a room full of despair Beyond hunger and misery What was the solution? Nobility Religion Tradition Or a sailor’s revolution Forward comrades! Proletarians to the barricades! Neva, Kronstadt, Winter Palace T his is the history of Train-station speeches of Winter Palace assaults Anarchy and executions Bolshevism and Stalinism Guns and ammunition Trotsky, sex and marches Vodka and smoked fish Horses and prisoners Lenin is killed and then They name this glorious city Leningrad for almost 70 years It survived destruction by the Germans in ‘42 But now Leningrad just a state of mind An imaginary city of hard-core Leninists Vladimir Putin was born here In Leningrad, city of bad memories Today a “mad crowd” gang killed 48 foreigners and non-Slavic Russians Unauthorized access to the Hermitage? Forbidden entries to Amber Room Pussy Riot in forced labor Freedom is still a foreign word Letter to My Shrink Dear Dr. Freud, I am your impersonator I channel your words, my tyrannical mentor But as a poet I often get so depressed Extremely, compulsively obsessed So please advise before it’s too late How can I gauge my mental state? Also imperative that I can self-medicate The situation is dire and volcanic Each day I wake up in a panic Life becomes neurotic, chaotic Hypnotic, despotic and clearly quixotic Completing analysis, I feel so idiotic So doctor please a bit of advice I’m living a life of muffled desperation With suicidal dreams and daily aggravation I must confess it’s all that erratic stress In need of a drug or a puff or a hug Slave of analysis in the land of dreams Why is the father a girl, the plumber a girl? Even the Hans-boy is a girl I am confused, my head’s diffused So lost in the land of Super-egos The life of an artist becomes cacophonic From head to toe I get so Babylonic

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

TRANSLAȚIUNI

POEME Traducere în limba română de Emanuel Pope

Global PSY-Dada (to Tristan Tzara on the 50th Anniversary of his deadth) Lui Tristan Țara la a 50a aniversare a morții Care este viitorul suprarealismului? Cu 100 de ani în urmă „Nud cobora scara“ la expoziția Armony Duchamps, Picasso, fantoma lui Brâncuși se ascundeau printre noi Toți arși de experiența vieții Călătorind cu incredibilă viteză prin dezamăgire Nici timp pentru reflecție, nici timp pentru întrebări „Libertate“ numim felul în care simțim Când facem ce suntem condiționați să facem Vocea încă are puterea substanței invizibile a întunericului Devenind insuficient dada, misogin lipsită de umor Sinuciderea sugerată ca o soluție pentru cei chipurile deștepți „Dada global“ o familie planetară de lettriști O revoluție în interiorul Colegiului de Patafizică O perpetuă reinventare în Momentul Situaționist BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Neo-dada folosind forma împotriva conținutului, dansând pe vârfuri ascuțite de metal Inventând un limbaj psihedelic universal Un cod al creației, o spiritualitate Ayahuasca Visând cadavre excelente în flăcări, plutind mohorât Simboluri ale inumanității războiului Dorinți suprimate extrovertite într-o revoluție a ologilor Subconștientul colectiv, sub-subconștient Revoluție platonică la cub, jazzoezie pentru oameni, strigând jazz liber Abolirea muncii și a nefericirii! Toată puterea noii imaginații! Farul viitorului iubirii nebune nu este ceea ce a fost odată Damnare eternă: eliberarea subconștientului prin artă. Fețe și ținuturi italiene Mai întâi este fața de șofer prietenos de la Aeroportul Leonardo da Vinci Zâmbetul fals al portărelului când îi dau ciubuc în dolari Fețele nesofisticate ale vizitatorilor de la Galeria Villa Borghese Fața lui Franco Trevisi și călcatul în picioare de la Fântana Trevi 187

TRANSLAȚIUNI Fața proprietarului de la Piccola Aranha unde am trimis vinul înapoi S-a întors cu o altă sticlă și cu un bol de căpșuni Toate astea dar și multe altele le-am imortalizat în scris, pe telefoane sau video Am scanat profile romane, ochi mediteraneeni, priviri sălbatice, grimase agresive Disperata față a femeii asiatice ce vindea eșarfe în Piazza Navona Zâmbetul pervers al oamenilor ce ne-au îndrumat greșit Încruntarea gardianului când am fotografiat picturile de la Galeriile Borghese Fața confuză a ghidului de la Coliseu când am întrebat ce este un „camelopard“ La Fico bar în Roma fața excitată a lui Sandro Dernini, impresar artistic Fețele nerăbdătoare ale artiștilor și scriitorilor când Massimo prepara un risotto Fețele grave ale oficialilor orașului la parada Sf. Catarina în Siena pelerinii mutați ca să puteți descoperi fața lui Dante și pașii săi în exil Îmbrățișați spațiul Mediteranei, locurile Toscanei și grația etruscă Către Turnurile Purgatoriului! Călătorii mei! Capul sus! Pe o scară îngustă o cursă de cai verticală, din vârf până la bază Fața lungă a soldaților mărșăluind când le-am spus să plece înapoi în Iraq Fața blazată a contorsionistului când l-am întrebat de Santa Croce în Florența Fața contrariată a bătrânului chelner când l-am întrebat dacă îl știe pe Marinetti Fața florentină a doamnei ce se autocompara cu picturile lui Botticelli Trista și înțeleapta față a evreilor în ghettoul din Veneția și sinagoga din Florența Fața distorsionată a preoților catolici, măicuțe și credincioși la ceremonia din Como Desfigurate cu intenție; postere cu Marlyn Monroe vândute pe dolari în galerii Fețele radioase ale lui Stash, a Katherinei și a fiului lor Misha în Bellagio și Lecco Fețe confuze: Elena Gianelli conducând de la Milano Sex-plano cu Gian Paulo către Villa Omo din Como În Trastevere, Sebastian cântând la pian compoziții cu piciorele în apă pînă la genunchi Expresia fellinescă a contelui Frederico Sangirardi Quinto de Wardal Genealogia sa urcând până la veacul Cleopatrei Divina Tragedie dintr-un teatru roman, cu locali ca apendice Aceasta este fața Italiei, fețe reamintind de Divina Comedie a lui Dante Fețe de regi, eroi și nobili, de poeți, artiști, concubine și dansatori 188

Acestea sunt fețe și locuri greu de descris și chiar mai greu de uitat. Stafia lui Lenin în St. Petersburg Odată ca niciodată Fără vreun motiv Petru cel Mare a construit acest oraș Ca pe o fereastră uriașă spre Europa Rusia intra în clanul Vest Dar de asemenea au pătruns în ea și vocile libertății Pe furiș din Franța și Olanda Apoi pe neașteptate blues-ul secolului 20 Nopți albe în St. Petersburg Ciudate zori în noapte Lenin scriind la fereastră, Șezând pe scaun, adâncit în gânduri Alături de o masă plină de cranii Într-o cameră încărcată de disperare Dincolo de foame și nevroze Care să fie soluția? Tradiția religioasă a nobilimii Ori revoluția marinarului Înainte camarazi! Proletari pe baricade! Neva, Kronstadt, Palatul de Iarnă Aceasta este istoria Discursurilor din stațiile de tren A asaltului Palatului de iarnă Anarhie și execuții Bolșevism și stalinism Puști și muniții Troțky, sex și marșuri Vodcă și pește afumat Cai și prizonieri Lenin e omorât și apoi Au numit acest glorios oraș Leningrad timp de aproape 70 de ani A supraviețuit distrugerii de către nemți în ‘42 Dar acum Leningradul este doar o stare psihologică Un oraș imaginar al celor mai înfocați partizani leniniști Valdimir Putin s-a născut aici În Leningrad, orașul amintirilor rele Azi un „grup nebun“ a ucis 48 de străini și rușii care nu sunt slavi nu mai pot intra la Ermitaj? Intrare interzisă în Camera de chihlimbar Revolte de tot râsul în lagărele de muncă Libertatea e încă un cuvânt strain. Scrisoare către pshihanalistul meu Dragă Dr. Freud, sunt unul care pretinde că te înțelege Am săpat cuvintele tale, tiranic mentor Dar ca poet adesea pic în depresie Extrem, compulsiv obsesiv Așa că te rog sfătuiește-mă înainte de ora fatală BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

TRANSLAȚIUNI Cum mi-aș putea monitoriza starea mentală? De asemenea să-mi pot administra singur leacul Situația e serioasă și vulcanică În fiecare zi mă trezesc în panică Viața a devenit neurotică, haotică Hipnotică, despotică și clar quixotică Analizând complet mă simt idiot Deci doctore te rog sfatuiește-mă cum pot să nu Trăiesc o viață de mută deprimare Cu vise de sinucidere și săcăială în fiecare

zi - mărturisesc totul e din cauza stresului Am nevoie de o pilulă, ori un fum de drog ori o îmbrățișare Sclav al analizei în tărâm de vise De ce tatăl e o fețiță, și instalatorul și iată Chiar Hans-boy e fată Sunt confuz, capul îmi este difuz Atât de pierdut în tărâmul Super-egourilor Viața de artist devine coșmar cacofonic Din cap până-n picioare am ajuns Babylonic.

DIKTER Traducere în limba suedeză de Dorina Brândusa Landén GLOBAL PSY-DADA (till Tristan Tzara på 50-årsdagen från hans död) Vilken är framtiden för surrealism? För 100 år sedan, "NudeDescended a Staircase" på Armory Duchamps show, Picassos, Brâncusis spöken gömmer sig bland oss Brända alla av deras livserfarenhet Resande med otrolig fart igenom missnöje Ingen tid för reflektioner, ingen tid för frågor "Frihet" är vad vi kallar hur vi känner När vi gör vad vi är betingade att göra Rösten har fortfarande kraften av en mörk osynlig substans Att bli otillräcklig Dada, kvinnofientligt tråkigt Självmordet föreslogs som en lösning för de smarta "Global dada" en planetarisk familj av Lettrister A revolution inom kollegiet av patafysik En evig återuppbyggnad i Situationistiska rörelsen Neo-Dadas användning av form över innehåll, dansande på järn spikar Uppfinning av ett universellt psykedeliskt språk En skapande kod, en andlighet av Ayahuascan Drömmande om utsökta lik i flammor, flytande bleka Symboler av krigets omänsklighet Undertryckta önskningar utmynnade som en förlamad revolution Det kollektiva omedvetna, under-undermedvetna Kuben av en passionsfri revolution, jazzoetry för folk, skrikande fri jazz Avskaffandet av arbete och elände! Den nya fantasins all kraft! Fyren av framtiden för galen kärlek är inte vad det brukade vara Evig fördömelse: befria det omedvetna självet genom konst. ITALIENSKA ANSIKTEN OCH PLATSER Först är den vänliga chaufförens ansikte på Leonardo da Vinci Airport. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Dörrvaktens falska leende när jag ger honom dricks i dollar Besökarnas otaliga ansikten på galleriet Villa Borghese Franco Trevisis ansikte och jakten till fots till Fontana di Trevi La Piccolo Aranhas ägarens ansikte när vi skickade tillbaka vinet Han kommer tillbaka med en annan flaska och en skål jordgubbar Allt detta och mer vi förevigar i skrifter, på fotonoch videor Vi scannade romerska profiler, Medelhavsögon, vilda blickar, aggressiva grimaser De asiatiska kvinnornas desperata ansikten som säljer sjalar på Piazza Navona Folkets perversa leenden som guidade oss felaktigt Vaktens skugga när jag fotograferade målningarna på Borghese galleriet Guidens förvirrat ansikte vid Colosseum när man frågade vad är en "kamelopard" På Fico bar i Rom är Sandro Derninis upphetsat ansikte, konstagent Artisterna och författarnas otåliga ansikten när Massimo förbereder Risotto Stadens tjänstemäns allvarliga ansikten vid St. Catherine Parade i Siena Förflyttad pilgrimsfärd för att återupptäcka Dantes ansikte och hans steg i exil Omger Medelhavets utrymme, toskanska platser och den Etruskiska skönheten Till tornen på Purgatory! Mina medresenärer! Se upp! På den smala trappan en vertikal hästkapplöpning, från toppen till basen De marscherande soldaternas långa ansikten när jag säger till dem att åka tillbaka till Irak Den gamla joggarens likgiltiga ansikte när jag ber för Santa Croce i Florens Det irriterande ansiktet av den gamla servitören när jag frågar honom om han kände Marrinetti Det florentinska ansiktet av damen som jämför sig med 189

TRANSLAȚIUNI målningen av Botticelli Ledsen och kloka ansikten av judarna i Venedigs getto och i Florens synagoga De katolska prästernas förvrängda ansikten, nunnor och dyrkare vid Mass i Como Oläsligt med syfte Marilyn Monroes affischer säljs för stora pengar på ett galleri Stash, Katherina och deras son Michas strålande ansikten i Bellagio och Lecco Förvirrade ansikten: Elena Giamelli kör från Milano Sex-plano med Gian Paulo till Villa Omo i Como I Trasteverespelar Sebastian piano knivdjup i vatten Grevens Federico SangirardiQuinto av Wardal Felliniliknande Hans släktträd "förgrenar sig" sedan Cleopatras tider Den Gudomliga Komedin med en gammal romerska teateruppsättning, med lokalbefolkningen som bihang Detta är Italiens ansikte, ansikten som påminner om Dantes gudomliga komedi Konungens, hjältarnas och adels ansikten, poeter, konstnärer, konkubiner och dansare Detta är ansikten och platser svårt att beskriva och ännu svårare att glömma.

om vinterpalatset överfall Anarki och avrättningar Bolsjevismen och stalinismen Vapen och ammunition Trotskij, kön och marscher Vodka och rökt fisk Hästar och fångar Lenin dödas och då De namnger denna härliga stad Till Leningrad i nästan 70 år Den överlevde tyskarnas förstörelse i '42 Men nu Leningrad är bara en sinnesstämning En imaginär stad av hard-core Leninists Vladimir Putin föddes här I Leningrad, dåliga minnens stad Idag dödade en ”mad crowd” gäng 48 utlänningar och icke-slaviska ryssar Obehörig tillgång till Eremitaget? Förbjudet tillträde till AmberRoom Pussy Riot i tvångsarbete Frihet är fortfarande ett främmande ord.

LENINS SPÖKE I SANKT PETERSBURG

Kära Dr Freud, jag är din imitator Jag kanaliserar dina ord, min tyranniska mentor Men som poet blir jag ofta så deprimerad Extremt tvångsmässigt besatt Så snälla ge mig råd innan det är för sent Hur kan jag mäta mitt mentala tillstånd? Också viktigt att jag kan självmedicinera Situationen är gräslig och vulkanisk Varje dag vaknar jag i panik Livet blir neurotiskt, kaotiskt Hypnotiskt, despotiskt och klart svärmiskt Att slutföra analysera, jag känner mig så idiotisk Så snälla doktorn ge mig lite råd Jag lever ett liv av dämpad desperation Med suicidala drömmar och daglig förvärring Jag måste bekänna att det är allt så ojämn stress Behöver ett läkemedel eller en puff eller en kram Analysens slav i drömmarnas land Varför är fadern en tjej, rörmokaren en tjej? Även pojken Hans är en tjej Jag är förvirrad, mitt huvud är diffus (oredig?) Så förlorad i Super-egos land Ett konstnärsliv blir kakofonisk Från topp till tå blir jag så Babylonic.

Det var en gång när Utan anledning byggde Peter den store denna stad Som ett stort fönster till Europa Ryssland gick in i västklanen Men frihetens röster kom också in Sniglade in från Frankrike och Holland Då plötsligt 20-åriga bluesens Vita Nätter i Sankt Petersburg Starka dagsljus på natten Lenin skriver vid fönstret, Sitter i en stol, djupt fallen i tankar Bredvid ett bord fullt av skallar I ett rum fullt av förtvivlan Utöver hunger och elände Vad var lösningen? Adels Religiösa Tradition Eller en sjömans revolution Framåt kamrater! Proletärer till barrikaderna! Neva, Kronstadt, Vinterpalatset Detta är historien Av diskurserna från Tågstationen

190

BREV TILL MIN SHRINK

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

SAPIENTIA

Florentin SMARANDACHE

NOI AFLORISME Marii hoți fură oficial, cu acte în regulă și sunt apărați de alți hoți în poziții înalte. • Discutăm nimicuri tocate mărunt! • Nu-i prost cine ia, e prost cine dă (folclor). • Aparatul dă-l mai tare și închide-l! • Tórturi și tortúri! • Omul din beție se trezește, din prostie niciodată. • Când te obișnuiești să circuli, nu mai poți să stai! • În concediu în fiecare zi e duminică. • După fiecare pahar ești alt om! • Schimbările sunt așa de rapide, că nu mai poți ține pasul decât sărind peste etape… • Pentru o tipă de cinci milioaneee… merită să mai adaugi și ceva suferință… • De când pleci… și nu mai pleci. • Ceea ce-i evident pentru unii, nu este pentru alții. • Unii atât de îngânfaaați… încât au impresia că ei știu totul, iar ceilalți nimic! • Vine o vreme când pasiunea creatoare poate fi mai importantă decât... obsesia sexuală! • De acord cu gândirea pozitivă și împotriva gândirii negative. • Citisem în America "The Power of Positive

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Thinking". • Să te mulțumești cu ce ai. • Și binele atrage binele, iar răul, răul... • Nemulțumirea produce suferință spirituală. • Să te împaci cu tine însuți. Să nu te vaiți… • La unii se caută cele mai mici scăpări pentru a fi defăimați, iar la alții cele mai neînsemnate realizări pentru a fi ridicați în slăvi. • Mi-a dat tot ce-am vrut, atunci când nu i-am cerut!… • Se aplică întotdeauna democrația celui mai puternic. • Orice totalitarism își inventează mijloacele sale de margininalizare a indezirabililor, pe care le numește metode democratice. • E sucită femeia: cand ești departe, te vrea aproape; cand esti aproape, te vrea departe... • Eu nu mă supăr, puteți și să mă-njurați. • Frumoasă ca o poezie! • Mi-a îmbătrânit mașina… • Într-un fel se văd lucrurile din interior, altfel din afară. • Nu vine nimeni să-ți dea. Toți vin să ia, prefăcânduse că ajută. • Ziariștii astăzi nu reflectă adevărul, ci punctul de vedere al celor care-i finanțează.

191

INTERVIU

Mihail DIACONESCU

DESPRE IMAGINAȚIE, ONIRIC ȘI FANTASTIC ÎN LITERATURĂ Interviu consemnat de SABIN IONEL WIENER - Stimate domnule Mihail Diaconescu, vă propun să discutăm despre fantastic în creațiile artistice, în general, și în cele literare, în special. – De ce doriți să discutăm despre fantastic? – Pentru că am observat ceva interesant: în toate romanele dumneavoastră sunt ample capitole a căror acțiune se desfășoară sub semnul fantasticului. De altfel, critica literară a subliniat adeseori, în variate moduri și cu diverse explicații, faptul că Mihail Diaconescu este un continuator al scriitorilor care au apelat la desfășurările fantastice, pentru a-și comunica ideile și convingerile. Mai precis, despre dumneavoastră s-a spus că sunteți un continuator al unor scriitori ca Ernst Theodor Amadeus Hoffmann, fascinat de tărâmurile stranii ale închipuirilor și de valorile speculative și alegorice ale basmelor, ca Mihai Eminescu, evocator al unor vise cu semnificații simbolice și filosofice, precum Gala Galaction, cel din nuvele, ca Vasile Voiculescu și Mircea Eliade... S-a spus uneori că fantasticul este unul dintre aspectele cele mai interesante ale prozei dvs. – Tema fantasticului în artă, în general, și în literatură, în special, este excepțional de vastă. Este o temă discutată de mari savanți, artiști și filosofi din perspective teoreticoestetice, literare, psihologice, medicale, respectiv psihiatrice, folclorice, mitologice, etnografice... Cu ce doriți să începem? – Cu niște precizări terminologice. Ce înțelegeți dvs. prin fantastic? – Eu mă refer la noțiunea de fantastic așa cum alții au explicat-o, mult mai bine decât mine, înaintea mea. Mai precis – în proza mea am ținut cont de variatele dezbateri și concluzii cu privire la fantastic impuse în literatură de unii autori care au creat înaintea mea. Așa cum ați observat, noțiunea de fantastic a fost impusă concomitent de cercetătorii și teoreticienii din mai multe științe. Este necesar, cred, să amintim de câteva puncte de vedere cu privire la fantastic. Aceste puncte de vedere sunt foarte deosebite între ele. Sunt totuși convergente în unele cazuri. Psihiatrii ne spun că fantasticul este o noțiune medicală, respectiv psihiatrică. Fantasticul există, spun ei, ca un delir, nu prea coerent, în care o persoană construiește imagini rupte de ordinea logică a realului. În acest sens, fantasticul derivă uneori, așadar nu totdeauna, din proiecțiile cu caracter halucinant. Pentru că nu are o contingență fermă cu realitatea, fantasticul dezvoltă imagini, stări și relații ce nu pot fi încadrate în ordinea spațio-temporală a firii. În construcțiile fantastice există imagini, relații și evoluții paralogice, luxuriante, reprezentări absurde, elemente magice reziduale, 192

păstrate în subconștientul fiecărei persoane din epoca de început a omenirii. Manifestat ca delir, fantasticul poate însuma fabulații, asocieri de fapte stranii și de evenimente greu de crezut, numeroase elucubrații. Delirul, de care vorbesc cercetătorii medici ai fantasticului, respectiv reprezentările subiective cu caracter straniu și maladiv, poate fi mai amplu sau mai restrâns, mai intens sau mai puțin insistent, mai coerent sau mai dezlânat. Important este faptul că are caracter confuzional, că el distorsionează, uneori foarte grav, raporturile persoanei cu realitatea. Aceasta – pe de o parte. Pe de alta – lăsând la o parte dezbaterile medicale, respectiv psihiatrice, considerându-l în perspectivă teoreticoestetică și teoretico-literară, fantasticul este o categorie care ne ajută să înțelegem frumosul ce rezultă din crearea unui univers artistic fondat de imaginația autorului, iar alteori, prin amestecul de elemente realiste (în acord cu realitatea) cu cele supranaturale. În acest sens cele mai ample și mai consistente reprezentări fantastice le găsim în operele literare de substrat mitico-folcloric. Mă gândesc, bineînțeles, la Epopeea lui Ghilgameș, la Mahabharata și Ramayana, la epopeile homerice Iliada și Odiseea, la Cântecul Nibelungilor, la Kalevala. Pornind de la modelele oferite de basmele populare, dar și de la unele dintre aceste epopei, numeroși creatori de literatură – Jonathan Swift (1667-1745), Ernst Theodor Amadeus Hoffmann (1776-1822), Gérard de Nerval (1808-1855), Nikolai Vasilievici Gogol (1809-1852), Mihail Afanasievici Bulgakov (1891-1940) și mulți alții – au creat opere în care elementele fantastice sunt numeroase și importante. Aceste elemente fantastice au, mai ales, caracter simbolic. Numeroase și importante elemente fantastice găsim în epopeile culte create de autori ca Publius Vergilius Maro (70-19 î.d.H.), Dante Alighieri (1265-1321), John Milton (1606-1674) și alții. Este binecunoscut faptul că scriitorii romantici au acordat o atenție deosebită preocupărilor pentru fantastic. Mă gândesc, bineînțeles, la autori precum Edgar Allan Poe (1809-1849), Villiers De L’Isle Adam (1838-1889), Jules Superville (1884-1960) și la alții. De-a lungul secolelor și mileniilor fantasticul a ocupat un loc important în scrierile a numeroși autori de literatură. Există apoi un fantastic folcloric, care are numeroase puncte de contact și asemănări cu cel mitologic. Folclorul este ansamblul manifestărilor culturale colective (datini, tradiții, manifestări artistice) ale unui popor exprimate oral, respectiv prin viu grai. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

În creațiile folclorice distingem elemente constante, durabile, stabile, și altele care țin de variabilitatea unor teme și motive în spații etnice și istorice diferite. Folclorul, parte importantă a culturii populare, are caracter anonim și sincretic. Lui îi aparțin creații literare (epice și lirice), muzicale, sapiențiale, coregrafice. Folcloristica este disciplina științifică preocupată să culeagă, să clasifice și să explice creațiile populare sub toate aspectele. Fantasticul este unul dintre aspectele cele mai importante ale creațiilor folclorice. Tezaurul folcloric pune în prim-plan numeroase personaje, situații, relații și explicații fantastice. De fapt, fără aceste prezențe fantastice folclorul nu poate fi înțeles. În cultura română, folclorul (inclusiv dimensiunea lui fantastică) a fost studiat din variate perspective: istorice (N. Bălcescu, N. Iorga și alții); lingvistice (B.P. Hasdeu, Ov. Densușianu și alții); filosofice (Lucian Blaga); teologice (D. Stăniloae); sociologice (savanții din școala monografică promovată de D. Gusti); literare (G. Călinescu); religiologice (M. Eliade) etc. Cel care utilizează sinteza monumentală și fundamentală pe care Iordan Datcu (n. 1933) a intitulat-o Dicționarul etnologilor români. Publicații periodice. Instituții. Mari colecții. Bibliografie. Cronologie, Ediția a III-a revăzută și mult adăugită, apărută la Editura Saeculum I.O. din București, în 2006, poate constata amploarea excepțională și marea varietate a studiilor folclorice și etnografice impuse în cultura română. La fel de utilă este, în acel sens, și sinteza pe care marele savant Ion Bîrlea (1883-1969) a intitulat-o Istoria folcloristicii românești, București, 1974. Există apoi un fantastic infantil, de care se ocupă psihologii și educatorii. Ceea ce este infantil ne apare legat de starea unei persoane în etapele de început ale evoluției (ale dezvoltării) sale psihice. Acestei perioade îi corespund importante achiziții pe plan sufletesc, intelectual, social și practic. Îi corespund, de asemenea, unele creații artistice (desene, jocuri, basme, povestiri, cântece, piese rezultate din lucru manual etc.), conforme cu gradul de dezvoltare psihică a copilului. Într-o altă ordine de idei, fantasticul copilăriei poate fi asociat uneori cu nevrozele infantile, cu psihozele infantile, cu paraliziile infantile, cu imaginarul maladiv infantil. Așadar, dacă ținem cont de unele elemente (aspecte) prezente în comportamentul uman sănătos sau maladiv, în epopeile mitice ale Antichității și Evului Mediu, în cele culte, create după modelul lor, în literatura scriitorilor romantici, în capodoperele folclorice, în atitudinile infantile și în producțiile artistice care le sunt destinate putem ușor constata excepționala arie de cuprindere a noțiunii de fantastic. Este o noțiune cu mai multe înțelesuri, respectiv un cuvânt care poate evoca (indica) diferite caracteristici semantice. Polisemia (polisemantismul) este, alături de sinonimie, antinomie și omonimie, o modalitate de structurare (de organizare) a vocabularului. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

INTERVIU – Ceea ce spuneți despre modul cum psihologii, psihiatrii, istoricii literari, esteticienii, etnografii, folcloriștii și pedagogii se referă la noțiunea de fantastic este foarte interesant. Îmi place maniera didactică a expunerii D-voastre. Eu aș dori însă ca în acest dialog al nostru să vă referiți mai ales la prezența fantasticului în literatură. Vă amintesc că dialogul nostru a început cu evocarea unor momente fantastice în romanele dvs. – Despre prezența fantasticului în literatură se poate discuta mult și bine, din variate perspective și cu cele mai diverse exemple și argumente. Se poate discuta astfel pentru că problema reprezentărilor fantastice apare încă din Antichitate. În tratatele pe care Aristotel (384-322 î.d.H.) le-a intitulat Peri rethorikes (Retorica) și Peri poetikes (Poetica), primele sinteze de teorie estetică și teoria literaturii ,găsim referiri la fantastic ca produs al fanteziei creatoare. Aristotel ne spune în Poetica, tratatul care a fundamentat știința literaturii, că „Datoria poetului nu este să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului și ale necesarului. Într-adevăr, istoricul nu se deosebește de poet prin aceea că unul se exprimă în proză și altul în versuri (de-ar pune cineva în stihuri opera lui Herodot, aceasta n-ar fi mai puțin istorie, versificată ori ba), ci pentru că unul înfățișează fapte aievea întâmplate, iar celălalt fapte ce s-ar putea întâmpla). De aceea poezia este mai filosofică și mai aleasă decât istoria: pentru că poezia înfățișează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul” (Poetica, cap. IX). Așadar Aristotel admite că în poezie, respectiv în imaginație, ceea ce ține de domeniul fantasticului, respectiv al fanteziei auctoriale creatoare, poate fi mult mai credibil decât realul posibil (care, deși real, este uneori greu de admis). După cum știți, desigur, numeroase elemente fantastice apar în feerii, spectacole care amestecă într-un mod atractiv textul literar cu muzica și dansul. În feerii apar decoruri fantastice, personaje supranaturale (Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Muma Pădurii, Zmeii, animale, păsări, plante și insecte personificate). Feerii au scris Shakespeare (Furtuna, Visul unei nopți de vară), Vasile Alecsandri (creația sa Sânziana și Pepelea are subtitlul „feerie națională în cinci acte”), Victor Eftimiu (Înșir’te mărgărite) și alții. Pornind de la Visul unei nopți de vară, feeria lui Shakespeare, regizorul Max Reinhardt (1873-1943) a realizat un film. Arta de regizor de teatru și de film practicată de Max Reinhardt s-a impus la vremea ei prin sublinierea apăsată a unor scene, prin efecte vizuale puternice, prin momente senzaționale, prin decoruri stranii. Sunt elemente care se potrivesc cu dimensiunea fantastică a feeriei lui Shakespeare. Știți, desigur, și faptul că secolul al XX-lea a impus în literatură romanul științifico-fantastic, numit uneori și romanul de anticipație. Acest tip de roman este suprasaturat de scene fantastice. Precursori ai literaturii științifico-fantastice sunt anticul Lukian din Samosata (c. 125- c.182) cu Alethes historia 193

INTERVIU (Istoria adevărată); Cyrano de Bergerac (1619-1655) cu narațiunile fantastice Les états et empires de la lune (Statele și imperiile din lună, 1656) și Histoire comique des états et empires du soleil (Istoria comică a statelor și imperiilor din soare, postum 1662); romanticul Edgar Allan Poe (1809-1849) cu narațiunile sale „bizare” The fall of the House of Usher (Prăbușire casei Usher, 1839), The murders in the Rue Morgue (Crimele din strada Morgue, 1841), The Black Cat (Pisica neagră, 1843) și altele. Un discipol al lui Edgar Allan Poe a fost Herbert George Wells (1866-1946), autor de evocări fantastice precum The Time Machine (Mașina timpului, 1895), The invisible Man (Omul invizibil, 1897), The War of the Worlds (Războiul lumilor, 1898), care la vremea sa a făcut senzație, și altele. În zilele noastre romanul științifico-fantastic este cultivat de sute de autori din diverse literaturi. Sute de romane științifico-fantastice apar în fiecare an. Ele corespund unor așteptări ale publicului lector asaltat de știrile despre noile descoperiri în astronomie, medicină, astrofizică, genetică, fizica nucleară și în alte domenii. Elementele fantastice din acestor romane sunt asociate cu imagini, dezbateri, analize, comparații și concluzii culese din diverse cercetări, îndeosebi din cele de laborator. Amestecul de date din laborator popularizate, de elemente vag realiste și de ficțiune este o caracteristică importantă a literaturii științifico-fantastice. La Aristotel, fantasticul este considerat un produs (un efect, o urmare, o consecință) a fanteziei. Aristotel are dreptate. Fantasticul are atingeri importante cu fantezia și cu imaginația, dar se deosebește de ele. Din păcate, el n-a aprofundat această idee justă. Asupra fanteziei, ca impuls al creației (literare, teoretice, artistice, științifice) au insistat scriitori și filosofi romantici ca prozatorul Jean Paul (Johann Paul Friedrich Richter; 1763-1825), Friedrich Willhelm Joseph von Schelling (1775-1854), care ne-a lăsat fundamentala sinteză System der transzcendentalen Idealismus (Sistemul idealismului transcendental, 1800), unde este afirmat primatul absolut al subiectivității, dar și puterea artei de a ne ridica spre Absolut; August Willhelm Schlegel (17671843), preocupat de importanța elementelor afective în actele de creație; și alții. Ei au considerat că fantezia, ca disponibilitate creatoare fundamentează cultura. Mai târziu, în deplin acord cu autorii romantici germani, italienii Francesco de Sanctis (1817-1883) și discipolul său Benedetto Croce (1866-1952), puternic influențat de Hegel, au admis că fantezia, ca disponibilitate creatoare, este net superioară imaginației. Imaginația este un act psihologic trăit de fiecare persoană. Ca act normal psiho-mental, imaginația este asociată cu trăiri emotive și volitive, cu funcții biologice, mai ales. Ea este inferioară în raport cu fantezia, pentru că are caracter mecanic, reproductiv, asociativ. Este asociată, mai ales, cu diversele impresii senzoriale care solicită persoana. În acest sens, imaginația oferă percepției elemente de susținere, ferm legată fiind de diversele aspecte ale realului. Fantezia este specifică inventatorilor, poeților, artiști194

lor, teoreticienilor. Este sintetică, intuitivă, nouă în conținut, spontană dar și preocupantă. Fantezia, în general, dar mai ales fantezia creatoare este sursa (punctul de pornire, sediul) fantasticului. Fantasticul prezent în operele de artă exprimă puternic, în variate moduri, neliniștea existențială a persoanei. Această neliniște apare ca act emoțional spontan sau de lungă durată, ca disconfort și tensiune psihică. Este o neliniște ce se cere a fi exprimată (comunicată), clarificată. De aceea artiștii și cugetătorii o exprimă în creațiile lor. Unele neliniști provoacă stări halucinatorii, deliruri, impulsuri atotputernice ale mărturisirii. În aceste cazuri persoana dezvoltă mecanisme de apărare a subiectivității sale. Creațiile artistice se numără printre aceste mecanisme. Ion Biberi (1904-1990), medic psihiatric, prozator, critic literar, critic de artă, romancier și eseist este, între altele, autorul contribuției științifice intitulate Fantasticul, atitudine mentală. Ion Biberi a inclus acest eseu în volumul Eseuri literare, filosofice și artistice (București, 1982). Ion Biberi, care a fost puternic atras de creațiile unor pictori precum Hieronymus Bosch, Peter Bruegel cel Bătrân și Salvador Dali, dar și de nuvelele romantice germane, este convins că fantasticul face posibilă intuiția „unei alte realități”. Această „altă realitate”, are caracter arbitrar, straniu, „negatoare de legi”. În viziunile nefantastice persoana se simte instalată într-un univers care funcționează firesc, după legi clare. În acest caz, între el și lume există un acord natural, o corespondență necesară, aptă să se ridice la nivelul înalt al unei siguranțe metafizice. „Fantasticul, afirmă Ion Biberi, suprimă toate aceste legături și neagă această siguranță metafizică; el nu se depărtează numai de lumea concretă ci o neagă, substituindu-i o altă realitate, incertă, precară. Fantasticul consemnează în același timp, o insecuritate lăuntrică, o inaderență între om și univers, o discrepanță între om și lume care duce la perplexitate și spaimă” (în Eseuri literare, filosofice și artistice, 1982, pp. 217-218). Ținem să subliniem și faptul că înțelegerea variatelor teorii estetice create de Ion Biberi este posibilă, între altele, datorită admirabilei monografii pe care doamna Mihaela Albu, critic și istoric literar de înalt și binemeritat prestigiu, personalitate ilustră a vieții universitare românești a intitulat-o Un uomo universale: Ion Biberi (Editura Aius, Craiova, 2015). Convingerile despre fantastic ale lui Ion Biberi sunt explicate de doamna Mihaela Albu prin raportare la activitatea lui de medic psihiatru și de autor al volumelor Thanatos (1936), Funcțiile creatoare ale subconștientului (1938), Visul și structurile subconștientului (1970), Principii de psihologie antropologică (1971), Essais sur la condition humaine (1974). Într-o altă ordine de idei, este necesar să subliniem și faptul că omul moștenește în psihismul său numeroase rămășițe ale trăirilor magice, fantastice și animiste din etapa îndelungată a desprinderii sale treptate (evolutive) de la starea de animal la cea de ființă rațională. Carl Gustav Jung (1875-1961), psiholog, filosof al BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

INTERVIU culturii, medic psihiatru și etnograf de mare prestigiu (cercetător al unor comunități sociale din nordul Africii, S.U.A., India și Kenya), a scris în acest sens despre inconștientul colectiv, fondat pe arhetipuri și pe diverse complexe, pe care le-a evaluat din perspectiva relației sale ca terapeut cu pacienții. Modelele mitologice ale reprezentărilor fantastice își găsesc un loc aparte în explicațiile pe care Jung le dă fantasticului. Semnificative în acest sens sunt lucrările pe care Carl Gustav Jung le-a intitulat Die Beziehungen zwischen dem Ich und dem Umbewunssten (Relațiile dintre eu și inconștient, 1928), în care accentul este pus pe ideea de persona, ca fragment al psihicului colectiv, și, mai ales, Die Wirklichkeit der Seele (Realitatea sufletului, 1934), în care savantul elvețian discută despre ideea de arhetip ca structură mentală înnăscută, moștenită. Țin să reamintesc și faptul că psihologul și psihiatrul Carl Gustav Jung a admirat în mod deosebit lucrările de istoria religiilor realizate de Mircea Eliade, cu care a întreținut și o relație epistolară. Dacă ne raportăm la lucrările lui Jung, putem înțelege faptul că fantasticul este o realitate mentală creatoare și artistică, mereu activă, în toate transformările omului, dea lungul secolelor și mileniilor. În cuprinsul acestei realități apare sentimentul de ieșire, din diversele compartimente ale existenței cotidiene spre ceva care modifică puternic realul. Această ieșire este un fapt natural, în cazul fiecărei persoane (sănătoase sau bolnave). Este o realitate existențială, respectiv ontologică. Dar ieșirea spre fantastic este mult mai evidentă în cadrul unor persoane care suferă de stări patologice precum exaltarea, teroarea, oboseala, depresia, teama (îndeosebi teama de necunoscut), isteria, psihastenia (îndeosebi atunci când ea se manifestă pe planul achizițiilor intelectuale), sentimentul de înstrăinare (de alienare), schizofrenia, delirul, suferințele cronice, nesiguranța, mai ales când e vorba de nesiguranța zileri de mâine, așa cum este trăită în lumea de azi de sute de milioane de oameni săraci, de șomeri și de alți dezmoșteniți ai soartei. Despre toate aceste manifestări discută insistent nu numai psihologii și psihiatrii, ci și sociologii, politicienii și persoanele devotate unor înalte principii morale și religioase. Nu întâmplător, părintele Dumitru Stăniloae, binecuvântată este amintirea sa sfântă!, a spus că adevărata existență umană este o proexistență. – Pe mine mă interesează să discutăm despre fantastic în actele de creație, respectiv în artă, în literatură, în scrierile cu caracter speculativ. Vă reamintesc că dialogul nostru a pornit de la constatarea că în toate, subliniez, în toate, romanele lui Mihail Diaconescu, ca și în unele dintre nuvelele sale, elementele fantastice sunt importante și foarte diverse... Sunt curioasă să-mi spuneți ce credeți despre fantastic ca atitudine creatoare. – Cred că asupra acestei probleme s-a pronunțat convingător medicul, nuvelistul, romancierul, criticul de artă și teoreticianul literar Ion Biberi, de care am mai amintit și din care aș dori să mai citez încă o dată. Aș dori să-l citez pe Ion Biberi pentru că despre fantastic putem discuta în BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

continuare mult și bine. În același eseu, Fantasticul, atitudine mentală, publicat în volumul Eseuri literare, filosofice și artistice (București, 1982), Ion Biberi afirmă că fantasticul „convertește situațiile obiective, banale sau insolite într-o realitate transcotidiană; viziunea include o presimțire a unei realități totale a lumii și a propriei personalități prin mijlocirea unei transgresări sau chiar negări a categoriilor mentale, de spațiu, timp și cauzalitate, dând acestei lumi de al doilea grad o coloratură afectivă situată, în general, pe registrul depresiv, de anxietate și teroare, îmbinată cu un sentiment de revelare al unui alt plan de realitate” (p. 235). Cred că în discuția noastră e bine să amintim și de modul cum Constantin Noica (1909-1987) se referă la problema fantasticului. Noica este convins că fantasticul este o lume a posibilului, „mai reală” uneori, decât realul din lucruri. Este „mai reală”, pentru că se destramă ca realul din lucruri, aflat mereu în prefaceri, așadar în precaritate. Fantasticul ne duce la o lume a elementelor pe care mitul, basmul, arta plastică, literatura populară și cultă o oferă atenției noastre. În zilele noastre literatura științifico-fantastică duce gândul la rânduieli noi ale lumii „în elementul cărora oamenii vor trebui să trăiască” (Noica, Devenirea întru ființă, 1981, p. 388). Noica ne mai spune că există un fantastic benefic, constructiv. Este cel ce duce gândul și simțirea noastră spre lumea elementelor (a arhetipurilor), spre mit, basm, legendă sau spre literatura cultă. Există însă, continuă Noica, și un fantastic morbid, care poartă gândul spre decădere, stingere și descompunere, evidențiat de unele aspecte ale romantismului. Fantasticul, ne spune tot Noica, poate avea o funcție (o dimensiune) metafizică atunci când duce puterea noastră de judecată spre elemente (v. Devenirea întru ființă, 1981, p. 388). Țin să subliniez faptul că noțiunea element este centrală în sistemul categorial cu care Noica operează în demersul său ontologic. În acest sens, element este ființa secundă „cu universul ei concret” (id., p. 327). Numeroase și importante elemente fantastice apar în unele dintre visele nocturne ale fiecărei persoane. În vis, imaginile vizuale au caracter preponderent. Ele sunt organizate astfel încât exprimă variate stări cognitive, afective și volitive. De-a lungul secolelor și mileniilor, în toate culturile lumii, visul a fost și este o preocupare importantă pentru medici, artiști, teologi, psihologi, psihiatri, filosofi, antropologi. În teoriile psihanalitice, problema și relevanța visului ocupă un loc central, mai ales pentru că el conține resturi semnificative ale activităților diurne combinate cu variate aspirații (intenții) subiective. În vise există un conținut latent și unul manifestat. În vise se manifestă liber un mare număr de dorințe refulate. Fiecare dintre noi știe că multe dintre lucrurile pe care le dorim, dar nu le putem înfăptui în viața cotidiană, se desfășoară liber în plan oniric. 195

INTERVIU Așadar, visul are caracter condensat, dramatic, simbolic, intens colorat afectiv, imaginar. În cuprinsul visului dorințele persoanei, chiar cele mai intime, și cenzura impusă de societate, de propria educație, de variate principii și valori se înfruntă într-un mod specific. În vis funcționează un amestec de elemente variate, dar și un fel de permanent ricoșeu asociativ. Important este faptul că în vis elementele fantastice sunt prezente în mod activ. Visăm că zburăm, că participăm la anumite dezbănțuiri erotice, care în lumea reală nu sunt posibile, că suntem urmăriți de forțe malefice și enigmatice, că suntem învingători în unele confruntări, că ne întâlnim cu persoane care nu mai trăiesc. Unele vise sunt euforice, dorim ca ele să se repete. Altele – sunt traumatizante. Elementele fantastice care apar în vis pot fi plăcute, respective benigne, sau, din contră, tragice, amenințătoare, sumbre, caricaturale, grotești, terifiante. În acest sens, unele vise se transformă în coșmaruri. Numeroși psihologi, psihiatri și filosofi preocupați de antropologie ne spun că visele nu au sens. Scriitorii romantici erau însă încredințați că, din contră, visele au semnificații existențiale, artistice, morale, religioase, civice, sentimentale, tocmai pentru că în ele apare un fel de răspuns la întrebările care preocupă o persoană. Proverbul care spune că noaptea este un sfetnic bun exprimă foarte bine această convingere. În romanele mele veți găsi relatarea atentă a unor vise de o mare varietate, care, pe lângă elementele fantastice, dau o anumită atmosferă evoluțiilor epice. În această privință marea lecție de artă oferită de autorii romantici și simboliști, care au introdus pagini onirice în operele lor, a fost pentru mine un motiv de reflecție insistentă și serioasă la masa de scris, în fața paginilor albe dar mai ales un îndemn la imitație creatoare. Ceea ce am învățat din basme, așa cum vi le povestea sfânta mea mamă, maica preoteasă Aurelia de la Vulturești, din epopeile mai vechi sau mai noi, din legende și mituri, dar mai ales din acaparanta lecție de artă oferită de scriitorii romantici a dus în proza mea la marea varietate a scenelor onirice. Sunt scene în care ceea ce este enigmă, trăire patetică în orizontul misterului, dorință sau teamă ce duce spre exaltări paroxistice apare în desfășurări narative suprasaturate de elemente simbolice. Nu lipsesc din aceste desfășurări, stările obsesive și tensionate, experiențele de viață binefăcătoare sau, din contră, terifiante. Nu lipsesc semnificațiile clare opuse celor echivoce sau întunecate. Toate acestea sunt subsumate însă unor construcții epice verosimile. Pentru că a fi autentic, verosimil, este unul dintre cele mai înalte țeluri ale artei. Numai artiștii care spun ceva în spiritul adevărului pot atrage publicul. Esența fenomenelor care ne asaltează și adevărul lumii în care trăim pot fi revelate numai în creații artistice verosimile (plauzibile, posibile). Creațiile artistice care conțin transfigurări ale elementelor fantastice prezente în vise sunt uneori mai convingătoare decât cele ce sunt construite în conformitate strictă cu regulile severe și complicate ale unui realism plat. De aceea 196

Blaga avea dreptate când spunea că „Mai verosimil decât adevărul e câteodată un vis”. Adrian Marino (1921-2005), istoric, critic și teoretician literar, savant comparatist, eseist, publicist de imens prestigiu, preocupat în mod special de problema modernității în arta cuvântului, a reflectat, între altele, asupra problemei fantasticului. În Dicționar de idei literare, vol. I (1973), o carte despre autonomie și heteronomie în arta cuvântului, dar mai ales despre universaliile și disponibilitățile genetice prezente în actul scriptural, Adrian Marino se referă la fantastic ca sumă de elemente în care datele echilibrului și ale raporturilor de ruptură sunt la fel de importante. În acest caz, afirmă Adrian Marino, se produce „invazia sacrului în interiorul ordinii laice, profane; a supranaturalului în mijlocul naturalului; a faptului inadmisibil, absurd, imposibil, monstruos, în plin determinism comod și previzibil” (p. 664). Ruptura dintre logic și ilogic, continuă Adrian Marino, este specifică momentelor fantastice desfășurate în universul oniric. Confuzia dintre vis și realitate alimentează viziunile fantastice. Pe seama acestei confuzii apar stările de incertitudine, de încordare sufletească, de perplexitate și echivoc. Ruptura dintre logic și ilogic afectează mai ales normalitatea temporală. Dimensiunea duratei se modifică. Succesiunea unor momente are caracter insolit. Înghețarea, prelungirea, accelerarea și inversarea timpului sunt caracteristice reprezentărilor fantastice, totdeauna profund subiective. În 1973, Editura Univers din București a publicat în limba română volumul lui Tzvetan Todorov Introduction à la littérature fantastique (Introducere în literatura fantastică, 1970) tradus de Virgil Tănase, cu o prefață de Alexandru Sincu. Tzvetan Todorov s-a impus ca teoretician și critic literar, ca specialist în științele limbajului, ca analist al discursului auctorial și ca semiotician. Pornind de la preocupările sale teoretice, Tzvetan Todorov distinge în existența fantasticului trei nivele: verbal, sintetic și semantic. Ținând cont de relația dintre persoana emițător și persoana receptor, fantasticul este un act de limbaj, respectiv de comunicare specifică. În acest sens este cazul să ne amintim și de faptul că Ludwig Wittgenstein (1889-1951) a considerat limbajul drept „arhitectura lumii” în care trăim. Celebrul său Tractatus logico-philosophicus (1921) exprimă aceste convingeri din perspectiva unor demonstrații despre diferența dintre „a spune” și „a arăta”. Tzvetan Todorov este convins, de asemenea, că fantasticul se manifestă ca realitate evanescentă (care se pierde, se risipește, se estompează treptat). Evanescența fantasticului este posibilă pentru că el se produce ca act plin de ambiguitate în zona de frontieră dintre real și ireal, respectiv dintre natural și supranatural. Ezitarea este trăită de subiectul uman care „nu cunoaște decât legile naturale, pus în față cu un eveniment aparent supranatural” (la p. 42). În acest sens, continuă Todorov, fantasticul are atingeri importante cu straniul și miraculosul. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Sergiu Pavel Dan (n. 1936), eminent critic și istoric literar, un produs tipic al mediului universitar clujean, este, între altele, autorul unei erudite lucrări intitulate Proza fantastică românească (Editura Minerva, București, 1975). Sergiu Pavel Dan, care are o fermă orientare în problemele esteticii și ale istoriei și teoriei literare românești și europene, este convins că prezența fantasticului în literatură exprimă situarea ambiguă a unor autori, respectiv plasarea lor „la jumătatea distanței dintre afirmația și negația suprarealului în expresia lor categorică” (în Proza fantastică românească, p. 42). În acest caz, precizează Sergiu Pavel Dan, scriitorul își impune „să alterneze secvențele menite să facă posibilă înaintarea posibilă a miraculosului cu «replierile» pe terenul unui verosimil mai mult sau mai puțin straniu. De fapt, el nu ezită, cât se preface a ezita (s. n. M. D.) spre a angaja interesul celui mai refractar cititor” (Proza fantastică românească, 1975, p. 39). Despre probleme teoretice și aplicative pe care preocuparea pentru fantastic le ridică au mai scris Marin Beșteliu (în Realismul literaturii fantastice, Craiova, 1975); Ioan Vultur (în Narațiune și imaginar. Preliminarii la o teorie a fantasticului, București 1987); George Bădărău (în Fantasticul în literatură, Iași, 2003); Ion Hobana (în Imaginile imposibilului, Istoria tematică a filmului SF, București, 1968). Tot Ion Hobana a publicat contribuția Science fiction. Autori, cărți, idei (București, 1983). Și alți autori au discutat probleme fantasticului în diverse contribuții teoretice și exegetice publicate la noi și în alte culturi. Bibliografia problemei este supraabundentă. Când discutăm problema fantasticului în literatură este necesar să invocăm în mod deosebit și cărțile, studiile, articolele și eseurile semnate de Mircea Opriță (n. 1943). Teza sa de doctorat este Discursul utopic (1999). Opriță este un scriitor reprezentativ pentru tendința science fiction în literatura română și europeană. Volumele de mare succes cu desfășurări științificofantastice pe care Mircea Opriță le-a intitulat Întâlniri cu Meduza. Nopțile memoriei (1966), Adevărul despre himere (1976), Figurine de ceară (1978), Semnul licornului (1980) și altele demonstrează cu prisosință acest fapt. Fapt semnificativ, Mircea Opriță este un foarte bun cunoscător al modului cum a evoluat literatura științifico-fantastică și al problemelor teoretice pe care ea le ridică. Și Adrian Rogoz (1921-1996), poet, prozator și dramaturg, s-a impus în domeniul literaturii fantastice. În calitate de redactor, el a realizat colecția Povestiri științificofantastice (1955-1974) apărută ca supliment a revistei Știință și tehnică. În această colecție au apărut texte ale unor scriitori celebri precum J. L. Borges, Gabriel Garcia Márquez, Stanislaw Lem, H. P. Lovecraft și alții. Proza științifico-fantastică cuprinsă în volumele pe care Adrian Rogoz le-a intitulat Planeta Mrina în alarmă (1959), Omul și năluca (1965) și, mai ales, Altarul zeilor stohastici (1972; Premiul special la Primul Congres European de Science-Fiction) este originală, surprinzătoare și atractivă. Florica Bodiștean, conf. univ. dr. la Facultatea de Științe Umaniste și Sociale a Universității Aurel Vlaicu din BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

INTERVIU Arad, eminentă specialistă în teoria literaturii, în literatura comparată și în stilistica lingvistică, a publicat, între altele, volumul O teorie a literaturii (ediția a II-a revizuită și adăugită a apărut la Editura Institutului European, Iași, 2008). Este o lucrare deosebit de utilă, de o înaltă ținută științifică. Florica Bodiștean este convingătoare în tot ceea ce afirmă despre problemele fantasticului. În O teorie a literaturii Florica Bodiștean acordă un spațiu special problemelor pe care relația Realism și fantastic le ridică în perspectivă teoretică și comparatistă (ediția a II-a, pp. 70-85). Cine citește acest capitol înțelege mai bine nu numai probleme pe care prezența fantasticului le ridică, ci și motivele pentru care în teoria literaturii, acestei chestiuni i se acordă o atenție specială. – Promit că voi citi cartea Floricăi Bodiștean... Dar eu, așa cum am mai spus, doresc să discutăm despre elementele fantastice prezente în proza lui Mihail Diaconescu... De aceea am inițiat acest dialog. Vă rog să-mi permiteți să vă adresez întrebări mai precise! De ce ați introdus scene fantastice în romanul Călătoria spre zei? Mă gândesc la momentul în care filosoful și diplomatul Arhidamos din Apolonia participă la războiul dintre daci și invadatorii de neam germanic. – În aceste episod este evocat și „străluminatul împărat Burebista”. Scena de război din Călătoria spre zei desfășurată sub semnul fantasticului a fost gândită de mine astfel încât să sugereze violența și amploarea excepțională de pe câmpul de luptă. E vorba de un fantastic mitologic amestecat cu fantasticul maladiv și cu fantasticul unei proiecții vizionare subiective. Putem constata aici o reflectare epică, dar mai ales fantastică, modificată, subiectivă a unor aspecte ale realului. Mitul explică aspectele de mare generalitate a lumii (existența, spațiul, timpul, viața, moartea, devenirea, lumea terestră, celestă și subpământeană, semnificațiile supranaturale ale realului etc.) Fragmentul din Călătoria spre zei de care amintiți trebuie pus în relație cu discuțiile la care îi îndemnam pe studenții și masteranzii mei, preocupați, ca și mine, de dimensiunea fantastică a mitului. Dimensiunea fantastică a miturilor îl ajută pe cel ce crede în ele (pe omul arhaic) să distingă realul de ireal, posibilul de imposibil, sacrul de profan. Toate miturile au fost la origini narațiuni despre ceva ce face parte din ordinea supranaturală (sacră) a lumii. Ele justifică vechile credințe religioase, celebrarea unor rituri, numeroase reguli ale vieții morale. Miturile pot fi teogonice (despre originea zeilor), cosmogonice (despre originea lumii), antropologice (despre originea omului), istorice (despre anumite evenimente din trecut, desfășurate în illo tempore). Ele impun modele exemplare de acțiune. Impun și actele cu dimensiune metafizică. Științe atât de diferite precum logica, antropologia, religiologia, lingvistica teoretică, psihologia studiază mitul utilizând variate perspective și metode. Orientalistul englez Max Müller (1823-1900) a studiat natura specifică a miturilor în lucrări precum Comparative 197

INTERVIU Mythology. An essay (Mitologie comparată. Un eseu, 1856 și postum 1909), Contributions to the Science of mythology (Contribuții la știința mitologiei, vol. I-II, Londra și New York, 1897), Natural Religion (Religia naturală, 1889). Cel mai important cercetător al mitologiei universale este Mircea Eliade (1900-1986). În analizele pe care le-a întreprins, Mircea Eliade a îmbinat metodele descriptive cu cele comparatiste și cu cele fenomenologice. Aceste fapt este evident în lucrări precum Mitul reintegrării (1942), Le Mythe de l’Éternel Retour. Archétipes et répétition (1949), Traité d’histoire des religions (1949), Le chamanisme et les techniques archaiques de l’extase (1951), Mythes, rȇves et mystères (1957), Patterns in Comparative Religion (1958), Le sacré et le profane (1964), De Zalmoxis à Gengis Khan (1970), De l’âge de la pierre aux mystères d’Eleusis (1976) și altele. Ținând cont de faptul că mitologia română este de o excepțională abundență și varietate, în cultura noastră s-a dezvoltat și o importantă mitografie, ilustrată de personalități ca Tudor Pamfile (1883-1921), autorul tratatului Mitologia românească, vol. I Dușmani și prieteni ai omului (1916); vol. II Comorile; vol. III Pământul; Simeon Florea Marian (1847-1907); Elena Niculiță Voronca (18621930); Marcel Olinescu (1896-1992; volumul său Mitologie românească apărut în 1944 conține o clasificare a miturilor românești); și alții. Cel mai important mitograf din cultura românească de azi este Ion Ghinoiu (n. 1941), autorul unor lucrări fundamentale precum Zile și mituri. Calendarul țăranului român (2000), Panteonul românesc. Dicționar (2001) și Sărbători și obiceiuri românești (2003). Scena epică din romanul Călătoria spre zei, la care participă „străluminatul împărat Burebista” și diplomatul Arhidamos a fost imaginată de mine ca un amestec, înadins conceput, de fantastic mitologic, de date istorice reale și de fantezie literară. Am pornit, bineînțeles, de la anticul Strabon din Amasea Pontului (c. 64 î.d.H.-c. 25 d.H.), geograf și istoric din epoca împăraților Augustus și Tiberius. În lucrarea sa Geographika (Geografia) Strabon ne vorbește despre frontierele Daciei, despre apartenența geto-dacilor la marele neam al tracilor, despre istoria Regatului Dac, despre politica internă, militară și externă a marelui rege Burebista. Dacă n-aș fi avut în față, pe masa de lucru, cele afirmate de Strabon despre marele rege Burebista, eu n-aș fi putut scrie capitolul din Călătoria spre zei la care vă referiți. Am fost îndemnat, de asemenea, să scriu acest capitol, de poemele „dacice” ale lui Mihai Eminescu, îndeosebi de capodopera sociogonică Memento mori. Panorama deșertăciunilor, una dintre cele mai înalte culmi ale literaturii române și universale. Găsim aici preocuparea lui Eminescu de a înțelege miturile naționale ale românilor prin raportare la istoria universală. Vă propun, stimate domnule Wiener , să ne amintim împreună de faptul că Dacia evocată de Eminescu în Memento mori este un tărâm sacru, paradisiac, aflat în lumina unor zei protectori. 198

Poetul afirmă: Lângă râuri argintoase, care mișcă-n mii de valuri, A lor glasuri înmiite, printre coruri, printre dealuri, Printre bolți săpate-n munte, lunecând întunecos, Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate, Codri de argint ce mișcă a lor ramuri luminate , Și păduri de-aramă roșie răsunând armonios. Munți se nalță, văi coboară, râuri limpezesc sub soare, Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare, Ce par straturi uriașe cu copaci înfloriți – Acolo Dochia are un palat de stânce sure, A lui stâlpi-s munți de piatră, a lui strașin-o pădure, A cărei copaci se mișcă între nouri adânciți ...................................................................... Printre luncile de roze și de flori mândre dumbrave Zbor gândaci cu pietre scumpe, zboară fluturi ca și nave, Zidite din nălucire, din colori și din miros, Curcubău sunt a lor aripi și oglindă diamantină, Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină, A lor marmur împle lumea de-un cutremur voluptos. În acest paradis terestru se produce invazia Romei. În viziunea lui Eminescu înfruntarea militară dintre daci și romani capătă proporții cosmice. În scena epică din Călătoria spre zei, în timp ce pe pământ se lovesc fără cruțare armatele marilor comandanți militari, în cer se înfruntă oștile zeilor. În acest capitol al romanului meu, am utilizat sugestiile oferite de capodopera eminesciană Memento mori. Iată cum este evocat războiul dintre daci și romani în versurile lui Eminescu: Din apus vin zeii Romei. Pe o stea de vulturi trasă, Zeus de nori adunătorul urcă bolta maiestuoasă, Mart în coadă arcul falnic spre Zamolxe ațintit; Ca să scape neamul nobil răsărit din a lui coaste, Însuși el a Urbei semne le ridică înspre oaste, Și de-antica lui turbare tremur norii de granit. .......................................................................... E semnalul cel de luptă într-armiile de zei; Și Zamolxe frânele lasă cailor lui de jeratic, Coama lor se îmflă-n limbe de aur – tremur nebunatele, Bouri daci răstindu-și fruntea surpă norii toți cu ei. Lupta-i cruntă, lungă, aspră. Lumin pavezele dave, Sori și lune repezite printre-a norilor dumbrave Ard albastrele armure ale zeilor romani; Pașii lor amestec cerul – caii tropotă, iar bouri Ca de tunete un secol împlu halele de nouri Și se frâng crâșnind în scuturi spadele albe – a lui Vulcan. În zădar, căci neînvinse șiruri lungi de bătălie Își zdrobesc armele-n scuturi pe a cerului câmpie: Neînvinși ș-unii și alții - ș-unii ș-alții nemuritori. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

În zădar Marte s-aruncă spre a sparge șiruri dace Și în van fulger Joe supra coifelor audace, Neclintiți stau ș-unii ș-alții în măreața lupta lor. Din imaginația lui Eminescu ies scene de luptă între titani. Imaginația lui are caracter evocator și se realizează ca o succesiune de imense tablouri în mișcare. Este o imaginație creatoare, producătoare a unor evenimente posibile în ordinea fantasticului. Ea combină datele realului, respectiv ale documentelor, cu convingerile poetului despre măreția și fascinanta putere de atracție a istoriei noastre. Lumea imaginară creată de poet este mai puternică, vreau să spun mai nuanțată, decât cea reală. Ea rămâne întipărită definitiv în memoria noastră afectivă. În cazul poemului capodoperă Memento mori imaginația creatoare a lui Eminescu este mai puternică decât cea reproductivă. Ea este fondată pe suplețea spiritului și pe convingerile sale istorice. Conduita intelectuală determinată de aceste convingeri este susținută (consolidată) de gândirea artistică și de trăiri afective profunde. Este un caz tipic pentru modul cum imaginația susține actele de creație în domeniul artelor, în general, și al literaturii, în special. Sesizăm aici o gândire intuitivă ce duce la rezultate novatoare, simbolice și afective. Istoria, idealurile și sentimentele poetului, filosofia ca mod de viață devin imagini poetice. Faptul că imaginile poetice utilizate de Eminescu sunt legate de memoria, gândirea, aspirațiile și valorile lui apare clar în Memento mori, o capodoperă a literaturii române și universale. Eram adolescent când am citit prima dată acest poem capodoperă. În biblioteca tatălui meu, preotul și învățătorul de țară Aurelian Diaconescu de la Vulturești, am găsit un volum cu poeziile lui Eminescu. Volumul acela mi-a marcat viața. Modul meu de a gândi și simți s-a schimbat definitiv. S-a schimbat în bine. Imaginând în romanul parabolă Călătoria spre zei o scenă fantastică, în care marele rege Burebista și oștile sale se luptă cu invadatorii, în timp ce în cer se desfășoară înfruntările la scară cosmică între zeii Daciei și cei ai străinilor, eu am urmat sublimul model eminescian din Memento mori. Orice model-idee de care ne simțim atașați sufletește acționează în variate moduri asupra noastră. El modelează propriile noastre reprezentări, dorințe, aspirații și înfăptuiri. Imaginația mea a fost stimulată de acțiunea catalizatoare, declanșatoare de energii spirituale și creatoare, a sublimului model eminescian. Fantasticul mitic și simbolic din Călătoria spre zei servește țelurilor artistice, demonstrative și moralizatoare urmărite de mine. Fantezia mea a construit scene fantastice, atât în partea întâi Drumul spre sine cât și în partea a doua Flăcări și flori, pentru a trece de la datele documentare, respectiv istorice, culese din diverse surse și puse frumos în fișe, pe masa de lucru, la o posibilă, mult dorită realizare estetică. În acest sens Noica are dreptate când afirmă că uneori BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

INTERVIU „în locul ei (al rațiunii), trebuie descătușată fantezia, expedient al intelectului pentru absența rațiunii. Prin fantezie vor prinde corp nu numai posibilele care au în ele trimiterea la real, ci și posibilul irealizabil, cu adevărat, posibilul imposibil” (în Despărțirea de Goethe, 2000, p. 224). – Încep să înțeleg ceva mai bine semnificația scenelor și personajelor fantastice din proza lui Mihail Diaconescu. Există în această proză un număr mare de ipostaze ale fantasticului. Aș dori să discutăm, dacă se poate, măcar despre unele dintre ele... Vă rog să comentați și modul cum fantasticul apare în romanul Depărtarea și timpul! – După cum știți, desigur, Depărtarea și timpul îl are ca personaj principal pe Sfântul Dionisie Smeritul și Areopagitul, personalitate ilustră a științei și istorie noastre literare, un mare savant, care a dat un nou curs teologiei ortodoxe, traducerilor din greacă în latină, dialecticii, calendorologiei și dreptului canonic. Sfântul Dionisie Smeritul și Areopagitul (Dionysius Exiguus; Dionysius Areopagita; Pseudo Dionysius Areopagita; c. 470-c. 545) este prezentat de mine într-un amplu capitol în tratatul Istoria literaturii dacoromane (ediția I-a 1999; ediția a II-a revizuită și adăugită, 2013, la p. 556573). Sfântul Dionisie Smeritul și Areopagitul a dat un nou curs calendologiei, datorită modului cum a scris despre era creștină în tratatele sale Liber de Paschate (Cartea despre Sfintele Paște), Argumenta Paschatia (Argumente pascale) și Epistola prima de ratione Paschae (Prima epistolă despre calcului pascal). Utilizând argumente și demonstrații teologice, astronomice, istorice, matematice și calendaristice, Sfântul Dionisie Smeritul și Areopagitul îndeamnă la un sistem corect de numărare a anilor (la o cronologie) care începe cu Întruparea în istorie a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. „Am ales, afirmă Sfântul Dionisie Smeritul și Areopagitul, să socotesc anii de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca astfel să fie tuturor mai cunoscut începutul nădejdii noastre și pentru ca să apară mai clară cauza răscumpărării neamului omenesc, adică Patimile Mântuitorului nostru.” Sfântul Dionisie Smeritul și Areopagitul este un savant jurist, calendorolog și scriitor teolog genial. Este foarte greu, de fapt este imposibil, să scrii romane despre genii. Pentru că geniile nu încap în evocările portretistice și narative ale unor romane. Am avut multe nesiguranțe și ezitări înainte de a mă decide să trec la masa de lucru ca să scriu romanul Depărtarea și timpul. Personalitatea și opera Sfântului Dionisie Smeritul și Areopagitul (Dionysius Exiguus; Pseudo Dionisie Areopagitul) este copleșitoare. Te poate strivi. Pentru că această personalitate mă fascina, am recurs la un artificiu. L-am evocat pe acest creator genial nu în anii maturității, în plinătatea forțelor sale creatoare, când era un mare savant și trăia ca un sfânt, ci în cei ai tinereții, când el își căuta plin de râvnă, de aspirații și de neliniște drumul în viață. Să scrii un roman despre un tânăr care își caută drumul în viață este incomparabil mai ușor decât despre un creator de geniu care este și sfânt. 199

INTERVIU Problemele timpului și calendarului de care se ocupă el sunt fundamentale în teologie, filosofie, astronomie, istoriografie. Timpul își are sursa în eternitate. El este un mediu infinit în care evenimentele se succed. El curge din trecut, prin prezent, spre viitor. Datorită lui prezentul se transformă în trecut. Timpul este ireversibil. Mai ales ireversibilitatea timpului îi obsedează pe filosofi, ca de altfel pe orice om. Louis Lavelle (1883-1951), filosof francez de orientare spiritualistă și existențialistă, adversar ferm al oricărei forme de materialism, preocupat în mod special de ontologie și de raporturile dintre ființă, ființare și eu, ne spune în lucrările sale că sufletul și gândirea luminează ceea ce este dat în existență. În raport cu sufletul și gândirea, ceea ce a fost dat este exterioritate. Acesta este sensul lucrării sale Dialectique du monde sensible (Dialectica lumii sensibile, 1922). Într-o altă lucrare a sa, respectiv în Du temps et de l’éternité (Despre timp și eternitate, 1945) Louis Lavelle scrie despre ireversibilitatea timpului: „Ea este aceea care îi face pe poeți să plângă, care face să răsune accentul funebru «niciodată» și care dă lucrurilor pe care nu le vom mai vedea acea extremă acuitate de voluptate și de durere în care absolutul existenței și absolutul neantului par a se apropia până la fuziune. Ireversibilitatea este deci mărturia unei vieți care valorează o dată și nimic mai mult.” Fericitul Episcop Augustin (354-430), cel mai important dintre Părinții latini ai Bisericii, autor al unei opere vaste, ce discută probleme teologice, filosofice, politice, literare și psihologice de o mare diversitate, adversar ferm al ereticilor maniheiști, donatiști și pelagieni, ne spune în scrierea sa fundamentală Confessiones (Confesiuni, c. 400) o lucrare autobiografică și morală dedicată îndeosebi problemei păcatului, că „Există cu adevărat în suflet aceste trei instanțe și eu nu le văd nicăieri altundeva: un prezent referitor la trecut, memoria; un prezent referitor la prezent, percepția; un prezent referitor la viitor, așteptarea.” Lucian Blaga (1895-1961) discută despre ceea ce el înțelege prin orizont temporal în lucrarea Orizont și stil (1936), prima parte din Trilogia culturii (1944). El crede că orizontul temporal este legat de orizontul spațial formând astfel o pereche de categorii de perspectivă. Blaga mai afirmă că spiritul omenesc are o dublă perspectivă temporală, respectiv a conștiinței și a inconștientului, pe care o admite în mod ipotetic. Blaga scrie: „În virtutea postulatului nostru inițial cu privire la inconștient, vom face afirmația că un asemenea orizont temporar inconștient nu trebuie să coincidă ca structură cu orizontul temporal al sensibilității conștiente” (în Orizont și stil, p. 120; v. Opere, Ediția Dorli Blaga, 1974). Și mai departe: „Aspectele pe care le vor îmbrăca elementele clasice ale substanței sufletești atârnă, dacă nu exclusiv, cel puțin în parte, și de orizontul spațial inconștient al creatorului. Aspectele pe care le vor lua elementele lirice ale substanței sufletești depind mai ales de orizontul temporal inconștient al creatorului (...). Lirismul și spațiul metafizic, fiecare cu făgașurile sale, dar ce împletituri dau 200

câteodată împreună, datorită orizonturilor inconștiente ale sufletului” (id., p. 131). Constantin Noica (1909-1987) discută despre timp în lucrări precum De caelo. Încercare în jurul cunoașterii și individului (1937), Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou (1940), Pagini despre sufletul românesc (1944), Douăzeci și șapte trepte al realului (1969), Rostirea filosofică românească (1970), Despărțirea de Goethe (1976), Devenirea întru ființă (1981), Sentimentul românesc al ființei (1978), Jurnal de idei (postum, 1990), Introducere la miracolul eminescian (postum, 1992) și altele. Noica insistă în mod special asupra timpului devenirii întru ființă – timp logic, care are alte trăsături decât cel real, de la care provine și din care pleacă. Timpul real are caracter devastator. El destramă lucrurile. Timpul devenirii întru ființă apare odată cu omul. Acesta este rostitor. El este amestecat cu cel logic. Este conexiune în act, respectiv timpul lui „cum e cu putință ceva nou”. Concepția despre timp a lui Noica este atât de complexă și de nuanțată încât este foarte greu – este de fapt, imposibil – s-o expunem în mod adecvat în câteva cuvinte și propoziții, în acest dialog al nostru. Despre concepția lui Noica asupra timpului se poate vorbi cu mult folos zile și săptămâni întregi. Amintind în treacăt și într-un mod extrem de sumar, în acest dialog al nostru, despre unele considerații asupra problemei ontologice a timpului, în scrierile unor personalități ilustre precum Louis Lavelle, Fericitul Augustin, Blaga și Noica, ne putem da seama de marile dificultăți ale unui autor de proză, atunci când stă la masa de scris și încearcă să compună pagini epice despre raporturile de o inepuizabilă complexitate dintre timp, calendar, calendorologie și erele istorice. Sute de filosofi au reflectat asupra problemei fundamentale a timpului în mii de lucrări. De mai multe ori am rupt foile și le-am aruncat la coș. Sentimentul eșecului mă îmbolnăvea. Problemele relației dintre eternitate, timp, istorie și calendar nu se lasă ușor cuprinse într-o relatare cu caracter epic. Am renunțat cu greu la proiectul romanului Depărtarea și timpul. Apoi am revenit la masa de scris... Și... iar am renunțat... În cele din urmă am reușit să salvez proiectul romanului, compunând o suită de scene fantastice, subliniez – fantastice, desfășurate într-un vis al eroului meu, tânărul erudit Dionysius. E vorba de un fantastic oniric și simbolic. Lecturile mele din scrierile prozatorilor romantici, care au evocat extraordinara forță simbolică și revelatoare a visului, m-au ajutat atunci când ședeam la masa de scris și umpleam pagini după pagini. Aici trebuie spus că visul, ca activitate psihică mai mult sau mai puțin clară, mai mult sau mai puțin durabilă, mai mult sau mai puțin structurată, mai mult sau mai puțin inteligibilă, se produce independent de voință și, uneori, mai ales atunci când construiește imagini terifiante, contra ei. Realitatea de la care visul pornește susține, dar nu forțează construcțiile onirice. În acest sens, între conținutul său manifest și cel latent BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

există deosebiri. Uneori – mari deosebiri. În vis, ca suită de scene mai mult sau mai puțin coerente, ca evenimente realiste sau neverosimile, apar multe dintre temerile, dorințele (uneori halucinatorii), precauțiile, iritările, opțiunile, satisfacțiile și preocupările noastre, mai ales cele obsesive. Ele se exprimă fără opreliști. De aceea unii psihologi și psihiatri consideră că visele pot contribui la fortificarea noastră sufletească și comportamentală. Pe mine m-a atras în mod deosebit excepționala forță simbolică și revelatoare a visului. Vă reamintesc faptul că romanul meu de debut este intitulat Visele au contururi precise. Asupra forței simbolice și revelatoare a visului și-au concentrat atenția psihologi, psihiatri, teologi, filosofi, antropologi. Am conceput deci o suită de scene onirice, în cuprinsul cărora tânărul Dionysius își reprezintă în mod simbolic, tocmai relația dintre eternitate, timp, istorie, ev (aion) și calendar. Își reprezintă, mai ales, relația dintre timp și spațiu, ca dimensiuni obiective ale existenței. – După câte știu eu, această scenă, suprasaturată de o încărcătură lirică specială, a fost mult comentată de exegeții prozei lui Mihail Diaconescu... Vă propun s-o citim împreună! – Un moment... Să iau romanul din raftul bibliotecii... Iată!... Am găsit... În partea a treia a romanului, binevoitorul lector are în față următorul fragment: „Spre ziuă, Dionysius avu un vis ciudat. Se făcea că zboară la mare înălțime, prefăcut în pasăre. Dar, de fapt, nu era pasăre, ci Icarus înaripat alergând printre nori albi, peste dealuri și munți cu pietrele vinete, peste văi adânci și poteci sclipind ca argintul, dornic să străbată depărtarea și timpul cu iuțeala nemăsurată a cugetului. Când își întinse larg aripile șuierătoare ca să plutească mai bine, Dionysius își dădu seama dintr-o dată că e grifon uriaș, cu gheare ascuțite și clonț de fier. Umbra lui mișcătoare înfiora lumea întreagă. Se repezea plin de ură și de mânie sălbatică, gata să ucidă pe cineva. Pădurile tainice, scăldate în culori de aur și de aramă, munții, dealurile prelungi alergau în urma lui într-o goană besmetică. Pe cine dorea să omoare nu-și dădea seama prea bine. Apoi înțelese că mânia și ura îl prefăcuseră într-o fiară hidoasă, un fel de himeră paradoxală alcătuită din întuneric și umbre nedeslușite. Se înspăimântă singur de tot răul din el. De fapt, nu mai era nici grifon înaripat cu gheare de fier ascuțite, ci doar o frunză firavă, purtată de vânt. Iată, plutea peste marginea albă a mării, peste cetăți străvechi, unele din ele demult dărâmate, pline de bolovani și de ziduri mucegăite, prin locuri necunoscute, printre amănunte nebănuite, amenințătoare, fără să se poată opri. Frunză fiind se simțea însă mult mai bine decât în trupul fioros al grifonului. Se gândi la faptul că e fugar, urmărit de dușmani nemiloși și se temu dintr-o dată de moarte. În clipa aceea se prefăcu însă iarăși în altceva. Poate un nor? Poate într-un înger blând cu aripi moi de lumină? Poate în rază? Sau din nou în grifon și Icarus? Era din toate acestea câte ceva, rămânând totuși el însuși, cu puterea de judecată întreagă, cu sufletul bântuit de așteptări și neliniști. Plutind mai departe peste prăpăstiile fioroase ale depărtării și timpului, nimeri pe deasupra mării albastre străbătute încet de corăbii, BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

INTERVIU apoi peste niște câmpuri de bătălie pline de oase albite de ploaie, dar și de stârvuri proaspete, peste păduri cuprinse de flăcări de la un capăt la altul înecate în fum și resturi de scrum, alăturate însă într-un chip cel puțin uimitor unor zăvoaie verzi, pline de bălării grase, vălurite ușor în bătaia vântului, în sfârșit peste grădini încărcate de pomi și de flori proaspete, de dulceața minunată a tihnei, pe care de acolo, de sus, de unde se afla el, mai mult o bănuia de cât o simțea. Înțelese deodată că el însuși nu e decât o rază firavă, ivită de undeva din necunoscut, înaintând, fără să se oprească, tot către necunoscut. Menirea lui ca rază și putere în necontenită mișcare era să dăruiască oamenilor, locurilor și întâmplărilor cu care se întâlnea lumina atotputernică pe care o purta în sine, într-o revărsare neîntreruptă. În clipa aceea zborul său, adică plutirea îndrăzneață a sufletului și a puterii de judecată, i se păru o revărsare năvalnică de mulțumire și bucurie. Lumină fiind era sortit bucuriei. Iar bucuria întru lumină n-avea nici răgaz, nici loc anume, nici depărtare, nici timp, nici început, nici sfârșit. Când se trezi, i se păru că și cortul afumat în care dormise e scăldat în lumină. Se făcuse ziuă. Prin găurile țesăturii groase proptite pe stâlpi se strecura firavă dimineața plină de cețuri albe.” – Este, într-adevăr, un moment oniric, suprasaturat de reprezentări fantastice cu caracter simbolic. Observ că apar aici simboluri ale imanenței și ale transcendenței... Relația dintre spațiu (depărtare) și timp capătă o exprimare narativă și lirică. Fantasticul oniric și simbolic din acest fragment este evocator și revelator. Tonul său general este, în egală măsură, grav și optimist. Este, mai presus de toate, un fragment care demonstrează caracterul insolit al momentelor fantastice din proza lui Mihail Diaconescu. Eu aș dori însă ca în acest dialog al nostru să discutăm și despre ceea ce este sumbru, tensionat, amenințător, macabru uneori, din unele scene fantastice imaginate de Mihail Diaconescu. Sunt scene numeroase, cu semnificații variate, puse în diverse romane. – La ce anume vă referiți? – La faptul că în unele dintre momentele cu caracter fantastic pe care le-ați pus în romane apare chiar diavolul. – Înaintea mea au fost numeroși scriitori care l-au evocat pe diavol în creațiile lor. Mă gândesc la autori precum Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832), Ion Creangă (1839-1889), Gala Galaction (1879-1961) și la alții. Dante Alighieri (1265-1321), Sommo Poeta, cum i sa spus, a pus Infernul în prima parte a creației sale principale, respectiv în Divina Comedia (1307-1321). În conformitate cu credința noastră creștină, iadul (infernul) este locul chinurilor și al satanei. Este un loc al încremenirii sufletești într-o stare de separare și de ură față de Dumnezeu, datorită păcatului. Mai este și un aspect sumbru, lipsit de speranță al condiției umane. Despre iad au scris mari teologi precum Sfântul Ioan Damaschin (675-749), Dumitru Stăniloae (1903-1993), Antonie Plămădeală (1926-2005) și alții. Studiul pe care Părintele Mitropolit Antonie Plămădeală l-a intitulat Învățătura ortodoxă despre rai și iad și l201

INTERVIU a introdus în volumul Ca toți să fie una – Ut omnes unum sint (București, 1979) cuprinde secțiuni precum Iadul: cine va merge în el?, Cum vor fi suferințele în iad și cine va merge în el?, Cum vor fi suferințele în iad și în ce vor consta ele, Iadul – loc sau stare ?, Este iadul veșnic? Lectura paginilor despre rai și iad scrise de Părintele Antonie Plămădeală este emoționantă. Este ziditoare de suflet. Aceste pagini amintesc de elanul demonstrativ al scrierilor apologetice lăsate de marii doctrinari ai credinței noastre creștine, Sfinții Părinți și Scriitori bisericești. Diavolul, cunoscut și sub numele de „satana”, este un principiu distructiv. Este învrăjbitor, viclean, calomniator, ispititor, cel care îl dezbină pe om de semenii săi și de Dumnezeu. El inspiră ură, minciună, perfidie, invidie. El se împotrivește planului lui Dumnezeu și îi duce pe oameni la păcat. El grăiește minciuna. Este tatăl minciunilor (Ioan 8, 44). Demonii sunt slugile diavolului. Demonii ascultă de diavol. Faptele demonilor sunt „lucrurile diavolilor” (I Ioan 3, 8). Omul are capacitatea de a sta departe de intențiile și lucrările diavolului. Pentru că omul dispune de libertate. Omul este o persoană, respectiv o ființă opțională destinată îndumnezeirii. În volumul V al ediției românești a Filocaliei găsim cele afirmate despre diavol de Petru Damaschin, în ale sale Învățături duhovnicești. Petru Damaschin afirmă: „Căci și diavolul, pierzând cunoștința lui Dumnezeu, prin nerecunoștință și mândrie, a ajuns cu necesitate neștiutor. De aceea nu poate ști ce să facă, ci vede pe Dumnezeu ce face ca să ne mântuiască și din aceasta învață viclenia și se silește să facă cele asemănătoare, dar spre pierzania noastră. Deoarece urăște pe Dumnezeu și nu poate să se războiască cu El, se războiește cu noi, care suntem după chipul Lui, închipuindu-și că prin aceasta înfrânge pe Dumnezeu” (Filocalia, vol. V, p. 36). În romanul Adevărul retorului Lucaci eu am pus trei personaje diavol – frumoasa Despinis, ispititoarea, și neguțătorii Anastase și Lucardi. Ei îl duc în ispită pe muieraticul monah Sisinie Petrescu, un intrigant setos de mărire necuvenită. Scena întâlnirii dintre Sisinie, Despinis ispititoarea, cea plină de gingășie și delicatețe, Anastase și Lucardi, conține unele note comice, caricaturale și grotești. Într-o perspectivă caricaturală și grotescă, ce tinde spre parodie, sunt înfățișați diavolii și în picturile naive ale vechilor noastre biserici de lemn. Pe mine m-au atras mult aceste picturi naive. Diavolul învrăjbitorul, calomniatorul, ispititorul, vicleanul, mincinosul nu poate avea chip frumos. În scena întâlnirii lui Sisinie cu diavolii din capitolul XVII al romanului Adevărul retorului Lucaci m-am străduit să construiesc o atmosferă stranie. Atmosfera stranie se potrivește cu prezența și fărădelegile diavolilor, cu invidia și ura trăite de mincinosul Sisinie și cu țelurile lui păcătoase. Fantasticul poate căpăta note oribile, comice, caricaturale, grotești sau paradoxale, respectiv contrastante. Pentru că fantasticul nu este monocrom și nici repetitiv. În proză 202

el poate fi fluent, insolit și, mai ales, simbolic. – Există totuși în alte romane ale dvs. scene fantastice în care diavolul este prezentat într-o atmosferă sumbră, apăsătoare, respingătoare. Așa cum s-a observat, fantasticul pus în aceste romane are o semnificație tragică și moralizatoare. În Marele cântec, de pildă, diavolul nu mai apare ca o caricatură, ci ca un duh rău, amenințător. – Diavolul din Marele cântec are numele de Leonachi Carastriga, magician la curtea domnească de la Iași. El este trimis pe pământ de infernalul Dominus diabolicus. Diavolul Leonachi Carastriga intervine în dilemele, așteptările neclare și neliniștile tot mai acaparante ale muzicianului Ioan Căianu-Valachus, eroul principal al romanului Marele cântec. El este, așa cum au observat unii exegeți ai prozei mele „o voce neagră”, care îl asaltează pe muzician în momentele lui de cumpănă. Diavolul Leonachi Carastriga este înfățișat în romanul meu ca un bărbat erudit, ferm în opinii, activ, iscusit în arta dialecticii și în ispitirile sale, necruțător în decizii. Diavolul apare și în stările de trezie ale lui Ioan Căianu-Valachus, la o cârciumă supraaglomerată din Iași, dar mai ales în vis. Scena apăsătoare din vis în care diavolul Leonachi Carastriga îi cere lui Ioan Căianu-Valachus să-i trădeze pe ai săi, a fost concepută de mine ca un amestec de oniric, fantastic morbid și simbolic. Este o scenă dominată de mister și de apariții înfricoșătoare. În alte capitole ale romanului Marele cântec am pus scene în care elementele fantastice îl pot trimite pe lector la interogațiile, temerile, dilemele și căutările eroului principal. Ioan Căianu-Valachus a fost conceput de mine ca un „homo barochus” sfâșiat de mari tensiuni sufletești și de amenințări de tot felul. Diavolul cutreieră în stările de încordare sufletească ale muzicianului, pentru că vrea să facă din el un trădător, altfel spus – un învins bun de chinurile eterne ale iadului. – Despre ispita trădării se vorbește și în romanul Culorile sângelui. Aici diavolul apare ca un personaj puternic și iscusit, dar, mai ales, odios. El este, ca în picturile din bisericile noastre, un fel de monstru hibrid – om, țap, puturos, dar și fum înecăcios de pucioasă. Vă mărturisesc că atunci când am citit această scenă, m-am simțit asaltat de stări sufletești stranii – uimire, neliniște, repulsie, dorința de a ști cum va reacționa Pârvu Mutu, eroul principal al romanului. Ideea că inamicii neamului românesc se folosesc uneori de oameni erudiți și celebri, dar slabi din punct de vedere moral, de unii artiști decăzuți, mai ales, pentru a-și împlini țelurile lor malefice, este insistent subliniată în paginile din Culorile sângelui în care l-ați pus pe diavolul Leonachi Carastriga, într-o scenă onirică și fantastică terifiantă. Este o scenă în care romancierul, teologul și omul de atitudine Mihail Diaconescu se manifestă în strictă conformitate cu valorile morale, civice, artistice și naționale pe care le-a promovat în toată opera sa. Vă rog să comentați această scenă! – Scena în care diavolul apare se desfășoară în capitolul XX al romanului Culorile sângelui. Este, și aceasta, o BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

scenă simbolică. Diavolul este înfățișat sub chipul unui bărbat străin, Kir Panaiot Panaiotakis, „neguțător de suflete”. El promovează ura și disprețul față de oameni, trădarea de neam și de țară. „Vă voi ajuta, îl ispitește el pe zugravul Pârvu Mutu, eroul principal al romanului Culorile sângelui, să vă lepădați de ceea ce este omenesc în voi și îndeosebi de ceea ce vă leagă de neamul acesta de țărani din care ați ieșit voi și toți bărbații voștri de seamă. Întâiul pas al celor ce vin către mine este lepădarea de ai lor. Veți fi bogați, invidiați și temuți de robii mei, veți avea adică și voi o parte din nesfârșita mea putere. Și, mai ales, nu veți mai simți niciodată nici un fel de durere. Veți fi deasupra oamenilor. Nu se află pe lume o răsplată mai mare ca aceasta.” Scena a fost construită de mine ca un răspuns la propaganda mincinoasă cu caracter antiromânesc practicată de unele cercuri ostile țării și neamului nostru. De-a lungul anilor eu am polemizat cu unele cercuri și cu unele persoane care întrețin propaganda antiromânească. În secolul al XX-lea propaganda a devenit pentru unii o știință murdară, o artă malefică, un mijloc de a susține la scară de masă minciuni de tot felul. Putem vorbi de raporturile dintre psihologia socială și propagandă, despre propagandă și educație, de țelurile propagandei, de condițiile și eficacitatea ei, de limbajul propagandei, de efectele ordinei și structurii mesajelor în propagandă, de importanța propagandei în influențarea opiniei publice, de procesele de schimbare a atitudinii ca efect al propagandei, de multe alte aspecte ale acestui tip de activitate. Atunci când trădătorii de neam și de țară se implică în actele de propagandă care au drept țel macularea și înjosirea valorilor naționale ale unui neam, acțiunea lor are un caracter abject, monstruos. În scena epică în care Kir Panaiot Panaiotakis, diavolul „neguțător de suflete” îi cere pictorului Pârvu Mutu să devină trădător de neam și de țară în schimbul unor avantaje numeroase și foarte precise, fantasticul oniric și simbolic are un rol decisiv. Realismul magic, respectiv fantastic, de care se discută mult în dezbaterile literare din zilele noastre, are nu numai o importantă dimensiune ficțională, respectiv artistică, ci și una revelatoare. Mai ales revelatoare. De aceea a fost practicat de scriitori celebri ca Jorge Luis Borges (1899-1986), autor de povestiri istorico-fantastice; de Gabriel Garcia Márquez (1927-2014), care în Cien años de soledad (Un veac de singurătate, 1967) îmbină realul cu fantasticul; Mircea Eliade (1907-1986), un consecvent constructor de scene și evoluții epice cu caracter oniric, magic și fantastic; și de alții. – Cele mai ample relatări cu caracter fantastic din proza lui Mihail Diaconescu se află în romanul capodoperă Speranța. Vă rog să comentați acest fapt! – Am conceput Speranța ca pe o posibilă evocare epică și simbolică a romantismului politic. Am dorit ca subiectul, descrierile, simbolurile, portretele din acest roman să aibă ceva din atmosfera specifică a prozei, poeziei, dramaturgiei și ideologiei romantice… Ne aflăm acum la început de secol și de mileniu… Între noi și secolul romantic depărtarea în timp este mare. Dar asta nu mă împiedică săBANCHETUL, 43-44-45 / 2019

INTERVIU i citesc și să-i recitesc pe autorii romantici, să mă entuziasmez de filosofia, istoriografia, muzica, pictura și literatura pe care au creat-o, să înțeleg resorturile sufletești care i-a impus în cultură. Barocul, romantismul și simbolismul sunt pentru mine nu numai niște curente literare, respectiv artistice, ci și momente decisive în eforturile celor care au dorit să înțeleagă umanul din om. De aceea romanul Marele cântec a fost scris într-o cheie barocă. De aceea Speranța este un roman despre oamenii, creațiile și ideologia romantică. De aceea numeroase note, evocări, dialoguri și dezbateri cu caracter simbolist sunt risipite în toate romanele mele. Literatura, filosofia, estetica, muzica, istoriografia și arta plastică romantică mă atrag puternic prin preocuparea pentru dimensiunea religioasă a existenței umane ca și pentru vocația metafizică a persoanei, în general, și a creatorului de artă, în special; prin interesul pe care acestea l-au arătat pentru cultura și spiritualitatea Evului Mediu (vă rog să nu uitați că eu am publicat tratatul Istoria literaturii dacoromane și că unii dintre scriitorii pe care i-am portretizat în el au trăit la finele Antichității și la începuturile Evului Mediu!); prin amestecul de real, magic, fantastic și simbolic pe care l-au promovat; prin reliefarea subiectivității; prin interesul pentru folclor; prin explorarea oniricului și inconștientului; prin preocuparea pentru noutatea opusă prestigiului canonizat dar și pietrificat al creațiilor clasiciste; prin impunerea idealismului subiectiv (mă gândesc la Fichte) și a celui obiectiv (mă gândesc la Hegel și Schelling) în dezbaterile speculative; prin atenția specială acordată sensibilității; prin exaltarea eroismului; prin atracția pentru tenebros și misterios; prin numeroase alte trăsături despre care am putea discuta mult. Fapt semnificativ, ideologia și valorile romantice s-au manifestat atât de puternic încât au reușit să cucerească diversele straturi intelectuale ale societății, tendințele politice, mediile familiale, personalitățile creatoare cu cele mai variate preocupări. Acest fapt a dus la o prefacere profundă și definitivă a societăților și națiunilor europene, dar mai ales a sufletului omenesc. Romantismul a spiritualizat națiunile dându-le noi forțe în lupta lor pentru libertate, pentru afirmare și dăinuire în istorie. Ideologia romantică a făcut din trăirile religioase creștine un obiect decisiv al dezbaterilor artistice. Acest fapt este semnificativ și pilduitor. În acest sens, noi, cei de azi, avem multe de învățat de la filosofii, scriitorii, oamenii politici, muzicienii și artiștii plastici romantici. Totul este profund și revelator în marea mișcare romantică. Totul este viu și peren. Totul este fascinant. Una dintre cele mai interesante trăsături ale romantismului mi se pare a fi atracția unor creatori de artă pentru magic, nocturn, oniric și fantastic. Datorită romanticilor fantasticul a devenit o preocupare importantă în medicină, în teoriile estetice și în practica artistică, în literatură în special. În acest sens, Grigore Alexandru Ghica al X-lea, ultimul principe domnitor al Moldovei, personalitate de o înaltă ținută civică, patriotică și morală, elogiată, de altfel, de Eminescu în exprimări superlative, a fost prezentat de 203

INTERVIU mine în Speranța ca o încorporare a modului de viață, idealurilor și valorilor romantice. Reprezentările fantastice cu caracter simbolic marchează profund și în variate moduri trăirile lui Grigore Alexandru Ghica al X-lea. În ansamblul acestor trăiri există și unele momente și reprezentări cu caracter halucinant. – Plimbarea nocturnă a principelui Ghica pe străzile Iașilor, când ajunge la o cârciumă sordidă, cu personaje oribile, caricaturale și grotești, face parte din suita acestor trăiri și momente cu reprezentări halucinante? – Categoric, da. Vă rog să observați că principele Ghica din romanul Speranța trăiește foarte intens percepțiile lui eronate lipsite de obiect precis. Am pus în trăirile lui nocturne dereglări psihosenzoriale și halucinații psihice. Imaginile fantastice care îl preocupă pe principe sunt determinate de „vocile interioare” care îl chinuie uneori. În fața lui, pe străzile Iașilor luminate de lună apar astfel proiecții spațiale, imagini stranii, alterate, dar și fascinante și acaparante, ale realului. Aceste imagini nu sunt realiste (în acord cu realul). Sunt proiecții subiective asupra realităților obiective. Sursa lor se află în trăirile paroxistice ale principelui. Gândirea lui delirantă, dominată de dorințe atotputernice și de impulsuri necontrolate construiește un univers mobil, dar mai ales morbid și apăsător, intens colorat, care are grade variabile de intensitate. – Ceva asemănător se petrece și în capitolul în care Grigore Alexandru Ghica al X-lea își petrece noaptea la mânăstirea Neamțu. Acolo este asaltat de un ins terifiant… – Este un vis în care elementele iluzorii și halucinatorii exprimă starea de profundă neliniște a principelui amenințat de uneltirile inamicilor săi, de propriile slăbiciuni, dar mai ales de acțiunile celor care îi doresc detronarea și chiar moartea. Participarea afectivă a principelui la închipuirile care îl asaltează are caracter exaltat și autodistructiv. Reprezentările sale fantastice sunt chinuitoare. Chiar și unele dintre momentele trăite de principe la lumina zilei, în experiențele vieții cotidiene, au caracter halucinogen. – Spre finele romanului Speranța ați pus un capitol care se desfășoară sub semnul fantasticului oniric și al morții… În timp ce doarme, principele Grigore Alexandru Ghica al X-lea se află sub amenințarea lui Dunkelwesen, mare maestru de ars magica la curtea domnească de la Iași, care apare în vis însoțit de câinele Anubis. Câinele Anubis, citim în capitolul XXVIII al romanului „se pricepe la sufletele omenești și face legătura între lumea văzută și cea nevăzută…Cățelele lui Hades și câinii care o înconjoară pe Hecate cu trei trupuri, muma bună a magilor și vrăjitorilor, sunt rudele lui! Apollo Kynneos îl ocrotește de asemenea!”... De ce l-ați introdus pe Anubis în acest capitol? – Pentru că în acest capitol sunt relatate premisele sinuciderii lui Grigore Alexandru Ghica al X-lea. El este singurul domnitor din istoria românilor care s-a sinucis… În mitologia egipteană antică, Anubis era un zeu foarte popular și foarte important… I-au fost dedicate numeroase temple și sanctuare familiale… Era înfățișat sub chipul unui dulău cu părul negru sau al unui câine asemănător cu șacalul sau lupul. În conformitate cu reprezentările mitice egiptene, Anubis apărea ca sol al morții sub forma unui câine 204

care se pricepe la îmbălsămarea cadavrelor… Pentru acest motiv, în reprezentările religioase islamice, care au moștenit unele dintre credințele religioase ale egiptenilor antici, câinele este un animal mai spurcat chiar decât porcul… Anubis era considerat, de altfel nu numai sol al morții, ci și patron al celor pricepuți la îmbălsămări… Grecii antici lau asimilat pe Anubis cu Hermes Psychopompos, călăuza sufletelor spre Hades, respectiv spre ținutul infernal al sufletelor de sub pământ. După modelul celor din Egipt, romanii i-au dedicat un templu special zeului câine Anubis. În romanul Speranța fantasticul macabru accentuează, dând un plus de mister și de tensiune dramatică, pornirea sinucigașă a lui Grigore Alexandru Ghica al X-lea. Sinuciderea, ca act de suprimare a propriei vieți, respectiv ca autoagresiune, are, în cazul personajului literar Grigore Alexandru Ghica al X-lea cauze politice, sociale, psihologice și biologice. Starea catastrofală în care se află îl duce la suferințe sufletești insuportabile. El a pierdut lupta pentru supraviețuire… Sinuciderea lui nu este egoistă, ci altruistă, pentru că îi apare lui Ghica drept un act destinat să demonstreze nevinovăția sa și caracterul abject al acțiunilor politice în care s-au angajat puterile europene antiunioniste și inamicii săi, care sunt, de fapt, slugoii celor care îi urăsc pe români. Nu este o sinucidere confuză, ci una deliberată, înadins gândită și înfăptuită. Pe prim plan nu este dorința principelui de a muri, ci nevoia chinuitoare de a se elibera de sub apăsarea sufocantă a unei realități apăsătoare, devenite insuportabilă. Această nevoie chinuitoare de eliberare a fost mult timp asociată cu stările de melancolie ale principelui și cu destrămările halucinante trăite atât în registrul diurn cât și în cel nocturn. Mai ales în cel nocturn. Melancolia, sentiment pe care Grigore Alexandru Ghica al X-lea îl trăiește atât de profund, este o temă insistent reluată în literatura romantică. Melancolia se manifestă uneori ca depresie, respectiv ca viziune generală pesimistă asupra existenței, ca astenie și ca suferință morală persistentă. În cazuri grave depresia persistentă poate duce la suicid. Când am scris Speranța, ideea că melancolia principelui Ghica, respectiv tendința lui suicidară și reprezentările fantastice care îl proiectează în imperiul morții pot fi asociate cu unele personaje, momente și relații mitice, ca în cazul prezenței terifiante a zeului câine Anubis, m-a preocupat tot mai insistent. Bineînțeles, în acest caz fantasticul are o funcție simbolică și macabră. – Când m-am pregătit pentru acest interviu, am citit și am recitit volumul monografic pe care doamna Monica Dușan l-a intitulat Simbolic, metafizic și monumental în proza lui Mihail Diaconescu. Am găsit în el analize pertinente ale unor simboluri care, în cuprinsul romanului Speranța, au o importantă dimensiune fantastică: întâlnirea cu diavolul, șarpele din visul Nataliei, câinele lui Dunkelwesen, furtuna, torentul și altele… Sunt simboluri polivalente care domină acțiunea, relațiile personajelor, unele aspecte ale construcției epice, diverse momente dramatice, stilul relatărilor, alte aspecte. Greșesc dacă spun că ele contribuie într-un mod decisiv la realizarea semnificațiilor spiritualiste ale romanului? – Nu… Nu greșiți. Pe un plan mai larg, toate romanele BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

și nuvelele mele au numeroase semnificații spiritualiste. – Să trecem la romanul Sacrificiul. Numeroși exegeți de înalt și bine meritat prestigiu îl consideră o capodoperă literară și o epopee națională a românilor… Interesant însă, în acest roman, scenele fantastice, deși nu lipsesc, sunt mai puține la număr și mai concentrate. Mitropolitul Vasile Mangra îl visează pe studentul Bârsan din satul Corbi de lângă Făgăraș ucis de jandarmii unguri. Aceiași jandarmi l-au ucis pe primarul român Zosim Dalea de la Ucea de Jos. În visul mitropolitului apare și protopopul Ioan Bercan de la Rupea „care pierise în temniță, omorât în bătăi pentru propagandă dacoromană”. Mai apare și „părintele Ioan Coman de la Sita Buzăului de lângă Brașov, împușcat de jandarmi pentru că dăduse informații armatei române la venirea ei peste munți”. Tot în visul terifiant al lui Mangra este prezent „părintele Ion Pop David de la Scorei-Făgăraș, ucis în închisoare, la celebra Csilagbörtön din Seghedin, apoi un șir lung de clerici – uciși în satele lor, în lagăre sau în temnițe. Pe aceștia nu-i deosebea prea bine la față, pentru că nu-i știa după nume”. Într-un alt capitol al romanului Sacrificiul, într-un tablou desfășurat sub semnul fantasticului oniric, contele István Tisza, primul ministru al așa zisului „Regat milenar” maghiar, este înfățișat ca un diavol urât și meschin și ca patron și client al unui bordel de la Budapesta. Scena onirică și fantastică are un aer apăsător, dar mai ales oribil, caricatural și grotesc. Fantasticul îngroașă liniile reprezentărilor epice, le dă ceva straniu, halucinant. Am mai putea aminti și alte câteva exemple. Totuși scenele fantastice nu sunt numeroase în Sacrificiul. Este Sacrificiul orientat de alte preocupări estetice decât celelalte romane ale lui Mihail Diaconescu? – Bineînțeles… Atmosfera generală a romanului Sacrificiul este dată de realismul său aspru, fondat pe ceea ce eu am dorit să fie o riguroasă documentare istorică și socială pe teren, în satele și orașele Bihorului, și în biblioteci. Atmosfera generală realistă este asociată însă cu unele note, descrieri și simboluri expresioniste. Țin să subliniez în mod deosebit faptul că preocupările pentru fantastic din cuprinsul literaturi și artei plastice expresioniste au o puternică forță de atracție. Nu întâmplător expresioniștii au discutat atât de insistent despre sentimentul disoluției oamenilor în haos. În biblioteca mea se află volumul Menschheits Dämmerung, Symphonie jüngster Dichtung, Herausgegeben von Kurt Pinthus apărut la Ernst Rowohlt Verlag din Berlin în toamna anului 1919. Poeții incluși în această culegere – Gottfried Benn (el a fost fiu de preot, ca și mine), Theodor Däubler, Albert Ehrenstein, Ivan Goll, Walter Hasenclever, Georg Heym, Wilhelm Klemm, Else Lasker-Schüler, Alfred Lichtenstein, Rudolf Leonhard, Ernst Wilhelm Lotz, Karl Otten, Ludwig Rubiner, René Schickele, Ernst Stadler, August Stramm, Georg Trakl (autor de un uimitor rafinament imagistic), Franz Werfel, (care ulterior s-a afirmat și ca un strălucit autor epic cu romanul capodoperă Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh), Alfred Wolfenstein, Paul Zech și alții – propun teme, exprimări și imagini artistice apte să sugereze ceea ce este țipăt, urlet, catastrofal, chinuitor în BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

INTERVIU existență, dar mai ales ceea ce Blaga numea „relațiuni cu cosmicul, cu Absolutul, cu ilimitatul”. Nu uit că expresioniștii i-au admirat mult pe Van Gogh și pe Munch. Și nici faptul că dramaturgi precum Ernst Barlach, pe care eu îl admir mult și despre care am scris, Reinhardt Sorge, Georg Kaiser, Ernst Toller și alții au înnoit sub diferite aspecte teatrul european din epoca lor. Din punctul meu de vedere, și nu numai al meu, romanul lui Franz Werfel (1890-1945), Die vierzig Tage des Musa Dagh (Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh, 1933) este o capodoperă epică. Atmosfera generală a literaturii și artei plastice expresioniste este sumbră. Elementele fantastice expresioniste, sunt, și ele sumbre. Relațiile interumane, asupra cărora poezia, proza și piesele de teatru expresioniste insistă, tot sumbre sunt. Nu lipsesc notele halucinante , spaimele, tenebrele, stările extatice. În toate acestea fantasticul simbolic este la el acasă. În aceste condiții, realismul aspru al romanului Sacrificiul poate fi asociat cu ceea ce expresionismul a adus în literatura și arta plastică europeană de la începutul secolului al XX-lea. Unele capitole, scene și conflicte din Sacrificiul au fost construite de mine sub semnul ideologiei și practicii artistice expresioniste. – Există în romanul Umbrele nopții o scenă desfășurată sub semnul fantasticului demonic, oniric și macabru. Mă gândesc la scena în care personajul principal, sculptorul Ștefan Manu ascultă cuvântarea doctorului Lothar Morenz „care avea ochii injectați, fața prelungă, bărboasă, ca de țap, și niște mâini terminate cu ghiare”. Doctorul Lothar Morenz este, de fapt, un diavol, care, cu o iscusință perversă și criminală face elogiul sinuciderii. Scena terifiantă se desfășoară la morga unui spital într-o încăpere mai rece decât gheața și moartea. „Secunde putrede se desfășurau lent. Doctorul Morenz, cu fața strâmbă, botoasă, și ascultătorii săi se clătinau prin spațiul acela satanic laolaltă cu paturile de piatră ale încăperii, cu obiectele caricaturale agățate pe pereți și care nu erau altele decât lucrurile adunate de Doris la ei acasă. Un monstru necunoscut, Tiphoeus cu o sută de capete, îl urmărea prin încăperi. Apoi scenele se limpeziră iar”. Ce semnificații ați pus pe seama acestei scene? De ce apar aici morga, diavolul și elogiul criminal și demonic al sinuciderii? – Am început să scriu romanul Umbrele nopții în martie 1975, în perioada șederii mele la Berlin. După cum știți, este un roman care narează drama unui artist înstrăinat de țară, de lumea originilor sale. Eram preocupat să sugerez într-o modalitate epică și simbolică starea de morbiditate a personajului Ștefan Manu. Faptul că era bolnăvicios, nesigur pe el, firav, vulnerabil, impunea o suită de caracterizări apte să asigure un portret credibil. Am scris despre Ștefan Manu avându-l în minte pe sculptorul, graficianul și scriitorul Ernst Barlach pentru care eu am o admirație profundă. Barlach a fost o persoană fragilă, asaltată de mari slăbiciuni trupești, pe care le-a învins însă dominat de elanurile lui creatoare. Ernst Barlach este unul dintre cei mai importanți artiști 205

INTERVIU ai secolului al XX-lea. M-am gândit că unele stări morbide ale lui Manu pot fi asociate cu prezența epică și simbolică a unui diavol, cu imaginile terifiante ale unor încăperi de la morgă și, mai ales, cu apariția apăsătoare și sufocantă a unui demon, eruditul doctor Lothar Morenz, în cazul de față, care îndeamnă la crimă, respectiv la sinucidere. În conformitate cu teologia morală ortodoxă sinuciderea este un păcat greu, care implică starea de disperare totală a unei persoane. Sinuciderea este omucidere. Este un omor intenționat. Este și omor calificat. Este un păcat greu, pentru că distruge ființa omenească în care Dumnezeu Însuși a pus chipul Său. Așadar sinuciderea este păcat contra lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt. Ca păcat contra Duhului Sfânt, pierderea speranței și a încrederii în mila și bunătatea lui Dumnezeu implică o gravă decădere sufletească. Scena din Umbrele nopții în care sculptorul Ștefan Manu ascultă perorația iscusită și criminală a doctorului Lothar Morentz, adică a diavolului, are o semnificație psihologică, simbolică și moralizatoare. Pe plan psihologic, respectiv prin prisma preocupărilor mele de a construi un portret credibil al lui Ștefan Manu, scena cu diavolul are o semnificație legată de starea de morbiditate a personajului. Această stare se potrivește cu o scenă onirică și fantastică. – În Umbrele nopții există și alte momente onirice asociate cu desfășurări fantastice. Greșesc dacă afirm că preferința pentru fantastic a romancierului Mihail Diaconescu se manifestă aici într-un mod nou? – Nu greșiți… Romanul are, într-adevăr, mai multe momente în care preferința mea pentru fantastic se manifestă în mod evident. În legătură cu acest fapt cred că sunt dator să vă spun că eu mă consider un mare admirator al sculptorului Dimitrie Paciurea… Când am scris Umbrele nopții, m-am gândit uneori la Barlach, dar mai ales la Dimitrie Paciurea… Când eram elev la Școala Medie Tehnică de Arhitectură și Construcții Civile din București, am mai apucat să văd copleșitoarea și faimoasa lui sculptură Gigantul plasată în grota care a ornat Expoziția Jubiliară din 1906 organizată în parcul Carol. Ulterior am contemplat și alte lucrări lui Paciurea. Mă atrăgeau ca un magnet. În perioada șederii mele la Berlin am fost de câteva ori la expoziția Paciurea organizată de autoritățile noastre în colaborare cu cele germane în orașul de pe râului Spree. Palatul în stil neoclasic care a adăpostit expoziția Paciurea este așezat lângă celebrul Dom al Berlinului, pe malul râului Spree, nu departe de Muzeul de Istorie, în plin centrul orașului, în buricul târgului, cum se spune la mine în sat, la Vulturești-Muscel. Ieșeam de la cursurile și seminariile mele de la universitate și mă duceam direct la expoziția Paciurea, ca să contemplu în voie capodoperele în bronz create de marele sculptor. Întruchipările sale fantastice Zeul războiului, Himera apei, Himera nopții, Himera pământului, Sfinxul și altele exprimă puternic relația dintre fantastic și simbolic. Toate 206

au un modelaj fin, foarte nuanțat. Toate ne atrag și ne subjugă sufletește. Zeul războiului de pildă, este un simbol al catastrofelor, al distrugerilor și al morții. Privirile zeului sunt reci, înfricoșătoare. Țeasta cu golurile mari ale ochilor pusă peste capul celui portretizat este chiar mai înfricoșătoare decât chipul încruntat, fioros al zeului. Fantasticul macabru are aici o extraordinară forță de atracție. Este o atracție morbidă care îți dă fiori. Fapt semnificativ Dimitrie Paciurea a creat într-un context cultural și artistic în care au strălucit și alți mari sculptori. Mă gândesc la Frederic (Fritz) Storck, cel ce a creat portretul în marmură Cecilia Cuțescu-Storck, o capodoperă; la Oscar Han, pe care scriitorii de la Gândirea îl prețuiau în termeni superlativi; la Cornel Medrea, cu portretele, statuile și nudurile sale marcate de elogiul vieții și al formelor esențiale; și la alții. Opera lui Paciurea este marcată de întrebările sale insistente cu privire la viață, creație și moarte, de neliniștile pe care le întrețin angoasele, dilemele și căutările artistice, de himerele care îi cutreierau prin imaginație. Mai ales himerele, închipuiri fanteziste, fără un punct ferm în viața cotidiană, reală, îi solicitau puterea de lucru. În mitologia antică greacă himera era un monstru fabulos cu cap de leu, cu corp de țap și coadă de șarpe. Era o ființă paradoxală, construită din contraste. Tot în mitologia antică greacă un monstru fabulos, o himeră, este și Hidra, un fel de șarpe cu mai multe capete, care, dacă erau tăiate, creșteau la loc. Și în basmele românești zmeii pot avea mai multe capete. Dacă Făt Frumos îi taie unul, celelalte capete scot flăcări și venin mai departe. În Prefața la lucrarea sa De incarnatione Domini, Contra Nestorium (Despre întruparea lui Dumnezeu, Contra lui Nestorie), Sfântul Ioan Cassian, cea mai importantă personalitate din Școala Literară de la Tomis, în epoca dacoromană, se compară pe sine cu un luptător anti eretic, care stă „cu ochii deschiși în fața șarpelui veninos ce s-a pornit cu gura căscată împotriva noastră, pentru ca această hidră ridicată cu mers încolăcit împotriva Bisericilor lui Dumnezeu, să fie nimicită de puterea profetică și de virtutea dumnezeiască a cuvântului evanghelic, eu fiindu-i, putem a spune astfel, vrăjitorul”. Exegeții operei lui Dimitrie Paciurea au asociat himerele sale în bronz cu mitologia greacă, cu mitologia populară românească, cu arta Evului Mediu European, în care apar fel de fel de monștri, cu diverse spirite malefice sau benefice, gata să bântuie prin văzduh, pe pământ și pe ape, prin râuri și izvoare, ziua și noaptea. Într-o altă ordine de idei, himerele lui Paciurea pot fi simboluri ale unor idei de maximă generalitate, ale neliniștii creatoare, ale inspirației artistice, ale misterului existențial (temă care îi preocupa și pe simboliști, tocmai în epoca în care sculptorul a trăit) ale unor viziuni funerare. Ambiguitățile percepției se suprapun în mintea noastră în actul contemplării nemuritoarelor opere create de Paciurea. Himerele lui Paciurea exprimă, de asemenea, durerea, teama, fuga de realitatea cotidiană, frustrarea. Ochii lor, mai ales ochii exprimă puternic concentrarea asupra lumii interioare a artistului. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Pentru unii exegeți Himera văzduhului creată de Paciurea exprimă însă, în ciuda rigidității ei hieratice, altceva: înaintarea spre cer (ca în Luceafărul eminescian), desprinderea de materie, elanul trăirilor transcendentale, dinamica ascensională a vieții omenești. Am fost atât de impresionat de himerele lui Paciurea încât ele au lăsat urme în scrisul meu. Pornind de la Paciurea, am scris la Berlin și apoi la București că una dintre principalele realizări artistice ale sculptorului Ștefan Manu imaginat de mine pentru romanul Umbrele nopții, este o întruchipare în piatră a lui Anteu, înfățișat ca o himeră. După cum știți, desigur, partea a treia a romanului Umbrele nopții este intitulată Himera lui Anteu. În mitologia greacă, Anteu era un gigant, trăitor în Libia, fiu al lui Poseidon și al Gaiei, Terra Mater, Pământul. Anteu își trăgea puterea din simplul contact cu pământul, respectiv cu muma sa, Terra Mater. Herakles l-a ucis pe Anteu, pentru că a avut destulă putere să-l țină ridicat în aer, lipsit de puterea pe care Gaia i-o dăruia. Anteu este un simbol al puterilor benefice pe care simplul contact cu pământul natal le trezește în fiecare dintre noi. Vă propun stimate domnule Sabin Ionel Wiener, să recitim împreună finalul romanului Umbrele nopții, în care se povestește despre misterioasa dispariție a sculptorului. Iată ce am scris eu: „Era o lucrare rămasă de la Manu. O cunoștea. Un trup prelung, chinuit de efortul încordării părea că dă să se agațe de ceva ca o prăpastie sau ca o stâncă, sugerată atent, într-o tăietură abruptă, plină de ritm și de tensiune. Lucrarea nu fusese cizelată prea mult, dar poate tocmai de aceea expresia de pe chipul prelung al aceluiași personaj era pe cât de adâncă pe atât de ambiguă. Teroarea, speranța, violența înfruntării puteau fi citite acolo la fel de bine. Irina o privi îndelung (…). Chipul prelung al lui Anteu, cu privirea chinuită, părea c-o urmărește ca un om adevărat.” – Aș dori să comentați și unele scene fantastice din romanul Nopți și neliniști. Pseudojurnal metafizic. Se află în acest roman pagini în care sunt incluse momente fantastice dominate de sunete stranii, de acorduri muzicale, de ritmuri neobișnuite. Este fantasticul o realitate ce poate fi asociată cu muzica sferelor, de care vorbiți în roman? – Eu cred că da… Hector Berlioz (1803-1869) a compus, între altele Simfonia fantastică, o capodoperă dominată de elan romantic și de reprezentări onirice și pasionale. Exegeții muzicologi ai Simfoniei fantastice au vorbit de un delir imaginar comunicat cu mijloacele expresive oferite de arta sunetelor. Nu întâmplător Simfonia fantastică are ca subtitlu Episod din viața unui artist. Vă rog respectuos să observați că o scurtă referire la Simfonia fantastică apare și în Visele au contururi precise, romanul meu de debut. Așadar în romanul Nopți și neliniști. Pseudojurnal metafizic am introdus și unele scene desfășurate sub semnul

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

INTERVIU fantasticului... Sunt scene în care fantasticul nocturn, fantasticul oniric, fantasticul unor reprezentări erotice, fantasticul simbolic și fantasticul auditiv se îmbină în reprezentări fluide, ascensionale, evanescente și acaparante. Sunt reprezentări conforme cu convingerile mele despre excepționala forță revelatoare a fantasticului. Ele mută diverse elemente ale realului în sfera imaginarului, prin amestecul unor date autobiografice cu variate ipostaze ale fantasticului. Spun aceasta pentru că Nopți și neliniști. Pseudojurnal metafizic este, într-o bună măsură, o autobiografie mascată. Marea lecție de artă oferită de nemuritoarele creații ale scriitorilor romantici și simboliști, preocupați obsesiv de fantastic, de mister, de modalitățile revelării sale și de dimensiunea spirituală a existenței a rodit adeseori în proza scrisă de mine, îndeosebi în paginile din acest roman scump inimii mele. – Este adevărat că prezența fantasticului în pictura și literatura zisă avangardistă, respectiv suprarealistă nu reușește să vă spună nimic? – Este adevărat. Așa zisele opere care ilustrează avangarda sunt niște însăilări mincinoase și stupide. Ele ilustrează subcultura, noncultura, pseudocultura, anticultura unor persoane lipsite de onestitate civică și intelectuală. Mai ales futurismul, suprarealismul și dadaismul sunt, din punctul meu de vedere, niște escrocherii propagandistice vacuummatic umflate în comentariile unor persoane cinice și arogante, lipsite de cea mai elementară ținută morală și intelectuală. Proclamațiile avangardiste despre așa zisa antiartă, antimuzică, antiliteratură, antiteatru sunt, pur și simplu stupide. Suprarealismul, proclamat în mod sforăitor și indecent de indivizi ca pseudopoetul André Breton, valetul lui Troțki, este, în primul rând o suită de acte de agitație politică favorabile Kominternului, cea mai mare organizație criminală din istoria omenirii, respectiv marxismului și leninismului. Revistele La Révolution surréaliste, Le Surréalisme au service de la Révolution și altele asemănătoare arată că organizația Kominternului a urât arta europeană, îndeosebi creațiile de inspirație creștină, națională, istorică, tradiționalistă și spiritualistă. Pseudoartiștii avangardiști de toate nuanțele au cerut insistent în texte programatice și declarații vehemente ca oamenii să renunțe la capodoperele artistice ale omenirii, în favoarea „creațiilor” produse de ei. Ca să vezi!... Eu zic că e mai bine să renunțăm la producțiile, inepțiile și la toate mizeriile pseudoartei avangardiste, decât la marii creatori de cultură din istoria Europei și a lumii. – Putem vorbi despre preocuparea sistematică, determinantă, pentru fantastic, în toate romanele lui Mihail Diaconescu? - Categoric, da. Fără introducerea în text a unor reprezentări și momente fantastice, proza mea n-ar mai fi ceea ce este.

207

CRITICĂ

Diana Dobrița BÎLEA

ASUL DIN MÂNECA POETEI CAMELIA ARDELEAN Volumul de versuri Ecouri din tenebre (Editura Armonii Culturale, Adjud, 2018) al Cameliei Ardelean, alcătuit din două cicluri diferite unul de altul prin forma, metrica și chiar prin expresivitatea poemelor, surprinde plăcut cititorul, mai ales pe acela care poartă cu sine nostalgia muzicalității stihurilor de altădată. Prima parte, Solitudine, cuprinde sonete și rondeluri, iar cea de-a doua, Zbor incert, poezii de factură postmodernă, în vers liber. S-ar putea crede că titlul anunță vești/reverberații dintr-un întuneric oprimant și perpetuu, existent la nivelul de trăire al actantului liric sau al lumii înconjurătoare. Parcurgerea volumului de față arată că este vorba, de fapt, de interpretări/opinii/trăiri ale eului ideal din perspectiva și ca rezultat al „blestemul[ui] scrisului”.

Muzicalitatea versurilor din prima parte, căreia nu i se poate reproșa decât faptul că, fiind atât de fluidă și de armonioasă, ar putea să acapareze cititorul în 208

detrimentul unei mai bune concentrări asupra mesajului pe care îl are textul liric, este o dovadă de virtuozitate. Rima, ritmul, măsura impecabile asigură calitatea de „sonetto”, de „cântecel” sau, împreună cu versurile-refren, calitatea de „rondeau”, considerat la finele secolului al XV-lea o formă muzicală pe care francezii acelor timpuri au legat-o și de dans. Camelia Ardelean are însă abilitatea de a nu cădea ea însăși, scriind, în capcana cântecului sau a incantației. Nu neglijează conținutul semantic, ceea ce relevă faptul că stăpânește tehnica acestor două specii de poezie cu formă fixă. Ironia/autoironia fină sau frustă se împletește în mod riscant, dar reușit, îndeosebi în prima parte, cu un sentiment dens de melancolie, care impune discursului liric un ton specific. Chiar dacă în poezia care deschide volumul, autoarea nu se consideră poet, cel puțin la nivel declarativ, ci „un trubadur al zărilor”, un „refugiat/ Pe marea găzduită de foneme”, are exact așteptările unuia care scrie poezie pentru a înmulți talantul dat de sus. Ea speră ca poeziile sale, odată înfățișate agorei literare, să crească (prin recunoașterea harului poetic de către ceilalți), să capete valoare: „Mi-am semănat noi vise pe ogor,/ Sperând cândva să recoltez safire” (Nu sunt poet). Astfel, temele abordate sunt: poezia, dragostea, timpul, singurătatea, viața, moartea, natura, degradarea sentimentelor (pozitive) umane. Pietrele, anotimpurile, himerele, inima, aripile, ființa-neființa, gândul, zborul, cuvântul ș.a. sunt motivele literare care contribuie la realizarea unor imagini lămurite, ce nu lasă loc interpretărilor sau, dimpotrivă, a unor tablouri diafane, cu elemente semantice non-obiective care conduc spre mai multe direcții de accepție și de înțelegere, invitând cititorul să reflecteze și să aleagă. De asemenea, cititorul este invitat la un joc inteligent și plăcut, chiar dacă ludicul este, de cele mai multe ori, mascat de gravitatea vocii lirice, în spatele căreia se ascunde și o doză de histrionism. Ecouri cu parfum din alte timpuri, asemenea vinului vechi oferit în ceas de sărbătoare, venind tocmai dinspre lirica petrarchiană de exemplu, sau din timpuri ceva mai apropiate de prezentul nostru, de pe la Minulescu și ajungând la Adrian Păunescu ori la Romulus Vulpescu, trezesc cititorului nostalgii și curiozitate. Uneori, autoarea se apropie atât de mult – cu ritm, cuvinte, mesaj și chiar cu aceeași măsură a versurilor – de poezia lui Adrian Păunescu („Iubitule, să ne-aruncăm în flăcări,/ Doi Phoenicși dezola(n)ți peBANCHETUL, 43-44-45 / 2019

CRITICĂ un colț de cer,/ Să născocim, din aripi mistuite,/ Un alt veșmânt la porția de ger!// [...]// Să recităm poeme despre mare,/ Cu Galateea sau Poseidon,/ Să ne-nvelim himerele în valuri/ Abandonând suspinul pe-un ponton.// Iubitule, să devenim doi fluturi” – Iubitule, să ne-aruncăm în flăcări) sau de Romulus Vulpescu („Ne batem joc de clipa ce-o avem,/ În soarta măcinată-acut de boală/ [...]// E prea târziu să mai gonim prin timp, cu o valiză plină de comete,/ Am importat himere din Olimp,/ Ni-e viitorul gri și plin de pete.” – Ne batem joc...), încât demersurile sale, pe care le-aș caracteriza ca fiind cel puțin îndrăznețe, se insinuează spre comparare cu acelea arhicunoscute ale poeților amintiți. Este posibil să fie și acesta un joc abil al autoarei pentru a atrage mai rapid atenția asupra liricii sale. O artă poetică scrisă în stilu-i trist-ironic oferă adevărata dimensiune a relației sale cu poezia, o relație chiar mai profundă decât una de rudenie: „În zbor îmi înflorește poezia/ Sfidând elucubrații siropoase,/ Mă roade, șerpuită, pân’ la oase,/ Îmi dă răgaz să-mi gust anomalia.// [...]/ Aștern silabe ca într-o vitrină/ [...]/ Mi-e scrisul mai aproape ca un frate” (În zbor îmi înflorește poezia). O lamentație autoironică și critică în același timp la adresa transmutării lumii reale într-una virtuală, cea de pe internet, evidențiază o comunicare spirituală, afectivă tot mai deficitară, care ucide în cele din urmă și muza (inspirația, suflul, pofta de viață): „Aș vrea să scriu poeme pentru toți,/ Pe coarde-suflet să-mi vibreze focul./ Căci versurile mele ies din jocul/ Hazardului din lumea de roboți!// Poetul știe doar un singur joc,/ Să țeasă-o treaptă pân’ la cer din slove/ Și, conservând iubirea-n supernove,/ Să schimbe ghinionul cu noroc.// [...]// Aș vrea să scriu, dar muza-n deficit/ Îmi lasă două rânduri pe o coală” (Aș vrea să scriu...). Avatarurile trudei de poet nu sunt puține și nici ușor de îndurat: „Se descompune și plafonul, când/ Mă-ncorsetează un poem absurd” – Direcția „Abis”); „îmi smulg cuvinte din carne/ cu pofta unui canibal” – îmi smulg cuvinte...); „am scrisul crestat în sânge/ îmi devorează fibre de suflet/ [...]// crucificată pe altarul poeziei/ caut drumul prin convulsii” – blestemul scrisului). În ciuda diverselor suplicii pe care le generează condiția de poet, se pare totuși că poezia reprezintă pentru Camelia Ardelean cheia vieții pe pământ, „balsam[ul] existențial”, „colac[ul] de salvare”. Autoarea denunță neiubirea semenilor, îi deplânge și, în felul său, încearcă să-i facă să conștientizeze un rău care a căpătat deja un caracter peren: „posesorii de inimi mumificate/mutilate/ [...]/ pasăm unii altora/ felia de nefericire/ (așteptând) nirvana (care) întârzie să apară” (fericirea); „împachetăm sentimente în cutii de carton/ le trimitem cu plata ramburs/ destinatar necunoscut” – în gară). Disperarea nu

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

anulează însă speranța: „mă agăț de o rămășiță de suflet/ și aștept să mă nasc în mine din nou” (aproape vie); „cu noaptea în palmă/ caut o scânteie din ultimul răsărit” (cu noaptea în palmă). De bună seamă, pentru a pătrunde în profunzimile poeziei pe care o scrie Camelia Ardelean trebuie să ținem cont de jocurile sale inteligente, de tâlcurile ascunse în spatele hazului de necaz sau al „tenebrelor”, de rostul adevărat al ironiei/ autoironiei sau al secvențelor lirice critice ori defensive, de trimiterile culturale etc. Ni se revelează diverse remozaicări ale elementelor realului conform observațiilor, opțiunilor și aspirațiilor eului idividual (poetic) încorporat/înregimentat într-un eu colectiv, pentru că poeta știe ceea ce știa și scriitorul italian Albertino Mussato și anume că poezia este o știință care vine din ceruri; fiind deci un dar divin, autoarea hunedoreancă nu pregetă să-l valorizeze în slujba semenilor. Sonul rondelurilor și al sonetelor persistă o vreme în auz și după încheierea lecturii, ca un cântec din care se repetă singure anumite crâmpeie. Poeziile scrise în vers liber produc, de asemenea, emoție, uneori mai înaltă, uneori mai complexă, dar cred că asul din mâneca poetei Cameliei Ardelean îl reprezintă totuși poezia cu formă fixă. Aici se vede cel mai bine măiestria sa poetică.

REVERSE PERSPECTIVE-Fear

209

CRITICĂ

Ionel BOTA

Idila cu lumea, antologarea memoriei și regăsirea naturii iconoclaste a poemului. Alte configurări ale eului auctorial în poezia lui Geo Galetaru Orice apariție editorială purtând marca Geo Galetaru e un motiv în plus să fii interesat de starea poeziei române. Și astfel să ai îndrăzneala să constați, periodic, la fiecare nouă carte, răsfățul altor momente insolite de vibrație ale acestei lirici, alte nuanțe citabile, consacrând argumente că poezia autentică eclozează cu noi valențe. El, Geo Galetaru, nu este un rebel și nici un anticalofil rebarbativ sau foarte zgomotos, nu este un orgolios al faimei juvenile care să se fi uitat pe sine în cartea amintirii gloriei de ieri; nu, el este pateticul și gravul personaj al întâmplărilor de peste zi ale Poetului, el este superlativul ființei care scrie spre a se dărui celuilalt prin cuvântul care vindecă și întemeiază, este cel care ne inițiază în arta bucuriei de a primi darurile sale, poemele sale, figurările și configurările eului auctorial.

Citind noua sa carte, Fotografia unei duminici amânate (Timișoara, Editura Eurostampa, 2018, 246 210

p.), ai dintr-odată sentimentul plăcut al respirării aerului auroral, simți ca pe un declic grațios că admiri deodată ideea de sens, noțiunea de hermeneiați se pare o cunoștință veche de când lumea, te miști întrun spațiu spiritual ca la tine acasă, în auraticul spațiu al bucătăriei de vară, între epifanie și simbolicire găsite în varii nuanțe semantice simți deodată că merită cultura, literatura sacrificii aproape de un martiraj al eminenței acestei ființe care scrie. Poemele de-acum, fotografii ale chipului surâzător-lăuntric al omului, adeveresc jalonarea destinului între lumină și jertfă. Fanfara celorlalți, din cotidian, e asurzitoare, poetul își vede de treabă, idila lui cu lumea nu e ficțiunea de serviciu a monocordului („ce se știe despre fulger/ va fi scris în cărțile oamenilor fericiți/ care cad din balcoane în cercul silabei/ ca niște păpuși ascultătoare/ dar eu/ trăiesc aceste revelații/ cu toată respirația mea involuntară/ cu toate cuvintele suspendate/ ca niște păsări sub norii invizibili”), el este menhirul peste care intemperiile trec fără să smulgă nimic din statura imperială a visătorului și lucidului, a grațiosului și cerebralului, a eului explorând în memoria destinului tainele altor forme de sacrificiu. El ispășește pentru noi, este destin și flacără, sărbătoare a ființei și rug, își poartă aura fie pe scara către cer, fie umblând pe apele oceanului mundan și săvârșindu-și minunile. Antologarea metamorfotică a destinului și a memoriei, cred eu că este ideea care fundamentează aceste poeme, iar cele două secvențe/cicluri desenează o fotogramă a esențialului, mântuirea. În prima secțiune, „Momentul zero”, ceremoniile crepuscularului ori funebralului, falii precipitând „lectura” ideală a ființei omului captiv în povestea lumii justifică, oarecum, dicteul unei realități peste care eul în levitație se redescoperă pentru a descoperi celuilalt, lumii, fie și prin delicate notații autoreferențiale, efervescențele inițaticului în marele templu al consacrărilor misterului: adevărul și arcanele armoniilor lumii. Omul crede și s-ar izbăvi, poetul spune, scrie, crede și se jertfește pentru că forța lui interioară, astfel revărsată în poeme, devine un elaborat privilegiat al voluptății de a atinge perfecțiunea în formele expresiei. Asta pentru că sincroniile, expresia, stil, funcție, metodă, racursii ale ingenuului și rod al explorărilor sub carapacea lumiiBANCHETUL, 43-44-45 / 2019

CRITICĂ experimentale, generează un magnetism acompaniat de reverberări, uimiri, meditații, un onirism deghizat în liminalitatea unei ficțiuni: „am așteptat să vină cel care nu mai vine/ din altă depărtare și din alt timp/ un semn în duminica oglinzilor rebele/ ca și când întâmplarea ar fi luat-o razna/ pe un câmp sau într-o cameră de la marginea memoriei/ acolo am vorbit cu oamenii aceia ciudați/ despre care se spune că își caută aripile/ în zilele lăsate ca niște păsări pe pământ” (Acolo am vorbit, p. 73). Radiografia poemului, la Geo Galetaru, aduce noi și noi revelații, „jocul secund” este cel care construiește sensurile, turația discursului e pliată cu o constanță obsesivă pe decantări ale magiilor clipei, nu aș zice demitizări și nici distopii. Un fluid stilistic e un antidiluant perfect în al doilea ciclu al cărții, „În afara memoriei”, împreună cu noi poetul deschide poarta grădinii precognitivului, domnișoara Ilusia se adeverește în visul despre oameni, evenimențialul, ca să zice astfel, dacă ne îngăduie autorul, e condiționat de liniaritatea temporalului. Pe malurile râului heraclitean, eul auctorial e un decident fervent, apăsat („trupul tatonează imperfecțiunea morții/ dincolo de inexorabila oxidare a limitelor,/ o coerență a spasmului genetic,/ a înghețului din spatele pupilelor rănite./ adulmeci aerul tânăr/ ca un animal fosforescent/ de care nu mai are nimeni nevoie./ o șoaptă barbară naște o nouă voință,/ natura proclamă fericirea în zorii trufași/ ai unei vieți cu brațele retezate:/ miezul adânc al utopiei ce-ți încălzește destinul.”), carapacea nișei e spartă, fărâmițată, poezia omagiază vârste și etape, silabe și anotimpuri, umbre și momente de grație, dă foc incertului și contaminează. Labirintul, non sequitur, nu e final nici început, este oglinda visceralității sacrificiului, echivalentul explorărilor trebuie să fie aceeași regăsire a naturii iconoclaste. El, Poetul, e obedient, firesc, cuvântului. Sunt și detalii peste care ar merita să zăbovim, nostalgia mixată în paraginare verberațiilor, un spectacol jucat cu un tragism al inflexiunilor și al memoriei afective, cu experimentarea unor inducții ale senzorialului marcate într-o monografiere a poeticității limbajului. Iconografia acestor adorații este vastă, eul eretic va fi convertit în viziuni de decontaminare a sa, resacralizarea survine în tonuri plăpânde ca să irumpă în variabilul conotațiilor. Germinațiile evocă o simbioză miraculoasă, vrăjește dintotdeauna poezia, asta știm. Dar aluziile sibilinice, căușul de lumină demantelând întunericul, invazia BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

inefabilului și puternica încărcătură de efect emoțional arată constituența unei dimensiuni noi, lumea ca referință sie și ostilă, a contradicțiilor, ipocriziilor, abdicărilor, vizibilă în experiențele realului refugiat în descripțiile minuțios-obsesive ale eului care elaborează categorial scenariul învingătorului: „N-am nevoie de acte/ inima mea se rostește singură/ într-o limbă doar de ea cunoscută/ limba păsării fără stăpân/ a firului de iarbă pornit să cucerească lumea/ cu inocența lui tremurătoare/ n-am nevoie de acte/ e de ajuns această mână cu cinci degete/ care lasă pe hârtie/ conturul unui copac/ care-mi seamănă/ până la epuizare” (Fără identitate, p. 221). Noua carte a lui Geo Galetaru împărtășește același magnetism al aparițiilor sale editoriale, încă de la debut. Ispita lecturii se află chiar în magma poemelor, în arhitectura unei lirici puternic personalizate, care te îmbie mereu la un popas explorator, chiar dacă statutul ei nu e unul de enclavă, ci unul derivat din stările de acalmie sau de resurecție ale poeziei române contemporane.

Perspectiva inversă

211

CRITICĂ

Iulian CĂTĂLUI

DESPRE BANCHETIȘTI 1) Mihai Petre la al doilea roman, Tăieri în alb După un roman experimentalo-avangardist, Corvin Caffé, în care a încercat să recicleze postmodern resursele și formele romanului-povestire în ramă, scriitorul Mihai Petre vine cu un roman-experiment, intitulat Tăieri în alb (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj, 2018), un roman despre roman sau un metaroman. Autorul precizează că în demersul lui s-a inspirat din amintirile sale din liceu, cu stagii de practică în spital și în agricultură!..., cu lucrări și teze, cu lecturi și fișe obligatorii, altfel spus, și vorba cântecului Stelei Enache, „cu emoții la română!”..., și când la orice materie, nu doar la mate!... dădeai de greu!... dar.... ani de liceu!... frumoși ca și adolescența noastră lăsată ca un tribut meritat adus Liceului Sanitar din Hunedoara. Într-o schiță de intrigă, eul narator sau alter ego-ul vocii auctoriale se întâlnește la un restaurant, de data aceasta, nu la o cafenea, cu mai multe foste eleve de la liceul menționat, el fiind profesor de română, și după ce fiecare povestește ce și câte realizări a avut până atunci, plus faptul că citiseră între timp și romanul Corvin Caffé (deh, răsfăț de scriitor!), se purcede la scrierea unui roman cu și despre licceni, care să nu semene nici cu Cișmigiu & company, nici cu filmul Domnului profesor, cu dragoste, nici cu Scrisoare de dragoste (poate Declarație de dragoste, filmul din 1985 al lui Nicolae Corjos!) și nici cu filmul Liceenii al aceluiași regizor, ambele filme edulcorante, false și revoltătoare, care nu reflectau mizeria vieții elevilor din anii târzii ai comunismului vremelnic biruitor. După întâlnire, profesorul de limbă și literatură română primește pe telefonul mobil un mesaj în care cinci foste eleve de la sanitar au alcătuit un grup închis pe facebook, un fel de ceată, nu a lui Pițigoi, ci ca în Școala Ardeleană, mai precis ca în Țiganiada budai-deleană, fiecare lucrând și ostenind pentru binele... romanului nost’, un fel de supraroman, pararoman, sau chiar metaroman intitulat provizoriu și neatrăgător „Liceul Sanitar”. Textele scrise și trimise de eleve trebuiau să se subordoneze unei teme centrale, cu o acțiune dezvoltată pe mai multe planuri, cu momentele subiective și cu personaje interesante, de la cele principale la cele secundare, rezultând în final o carte despre cum au scris ele romanul „Liceul Sanitar”, adică un metarorman, un roman în care autorul narează operația scrierii romanului însuși, un fel de roman al romanului. După 212

unii autori, metaromanul este literatură „pură”, având ca temă procesul scrierii literaturii – roman al scrierii unui roman. Autorul modem a fost tentat adeseori să renunțe la mimesis-ul caracteristic prozei realiste, care-și propunea, precum afirma Honoré de Balzac, să concureze starea civilă, și a hotărât să-și dezvăluie în mod direct, în fața cititorului, tehnicile specifice artei sale, parodiindu-și astfel propria creație, într-o asemenea situație, romancierul nu ezită să-și introducă propriile idei în text, încurcă în chip deliberat cronologia faptelor, strecoară mai multe planuri temporale, trecând de la unul la altul fără să-și avertizeze cititorul, așa cum face și Mihai Petre în romanul Tăieri în alb.

Desigur, textele elevelor-personaje urmau să fie reunite și corectate de naratorul-profesor de română, acesta sugerându-le să schimbe doar titlul (cu incitanta metaforă a picăturilor de rouă albă, a halatelor albe ori a albului prezent de câteva ori în text, deci, Tăieri în alb) și expediat la o editură, apreciind gestul fetelor, având în vedere preocupările lumii de astăzi, „enteresul și iar enterseul dominant, fără moral și fără BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

CRITICĂ prințipuri...”, până și un actor neintelectual ca Alain Delon nemaiînțelegând nimic din lumea actuală... Cele cinci coautoare, împreună cu profesorul-autor se adună tot la o cafenea, până la urmă (Corvin Caffé nu poate fi uitat!), a uneia dintre absolventele de la Sanitarul hunedorean, Helga, pentru a da cetire textelor lor, un fel de amintiri de liceu, unele puerile, altele interesante și pasionante, vezi și catrenul: „An de an am adunat/ Tot porumbu’ din Hășdat/ Și la anu’ cine știe/ Adunăm la Răcăștie...” Mai interesantă este scrisoarea bobociței den Hundoara către prea cinstiții ei părinți, Romuluț și Mărie, o parodie sau pastișă la celebra „Scrisoare a lui Neacșu din Câmpulung” din 1521, și care începe așa: „I pak dau știre voao părinților mei za lucrurile purcese pren străini de fiica domniilor voastre plecată la învățătură în ținuturile Hunedoarei și care nu din audzite, ci din vedere și audzire vi le spune, că dragii mei am ajuns cu bine și mă simt foarte cu sănătate”. Și tot așa. Pe lângă Scrisoarea lui Neacșu este parodiat și poetul șaizecist Marin Sorescu (mai precis poemul „Trebuiau să poarte un nume”), în felul următor: „Omul acela n-a existat.../ Că-l chema Ionescu sau Popescu, Mircea sau Ioan/ E mai puțin important,/ Pentru că omul acela n-a existat/ A existat numai o școală mare/ Lângă o piață/ Din care răzbătea zgomotul/ În orele liniștite de teză/ Sau de ascultare..., sau de extemporal...”, la un nivel destul de puerilo-naiv, dar probabil așa gândeau pe atunci liceenii sau autorul a vrut să arate că la acea vârstă elevii nu puteau crea opere geniale. Alte povestiri în ramă sunt legate de muncile câmpului în timpul comunismului, aventuri în căminele liceului, extemporale și teze la diverse materii, mersul la biblioteca liceului pomenit, bibliografie școlară, în capul listei fiind Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, interbelicii și alții, și extrașcolară, gen Cei trei muschetari, Contele de Monte Cristo (sau „Muntele de Conte Cristo”, cum îl redenumeau liceenii!), Cultura și civilizația mayașilor, Agatha Christie (sau Agata Cristea, cum era rebotezată și românizată autoarea britanică de romane polițiste de către majoritatea liceenilor!), Haralamb Cupru, în loc de Zincă, sau „Tolstoievski”, în loc de Dostoievski ș.a.m.d. La un moment dat, după lecturarea mai multor texte de liceu, fetele și profesorul de română analizează și cer sfaturi, mai ales că o sumă de amintiri nu reușeau să se închege într-un roman viu și viabil, chiar dacă era denumit metaroman, astfel încât se apelează la un „specialist”, în persoana unui scriitor profesionist, Geo Divale sau George Ion din Vale, acesta necrezând în metaromanul „Liceul Sanitar” și numindu-l ironico-sarcastic un „tip-atipic de roman, o găselniță recursionistă și modernisto-futuristă a paradigmelor criticiste, postmoderniste cu prelungiri în douămiism, cu sindromul bipolarității epic-liric și al suprapunerilor temporale care fac din cititor un autor implicat în decriptarea ontologic axiologică, precum BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

într-un joc de oglinzi, cu căderi în sus, în jos și lateral.... am încheiat citatul...”, un fel de critică adusă de autor jargonului pseudo-științific și literar al cronicilor și recenziilor din revistele literare românești. De asemenea, sunt persiflate și zeflemisite poezii, expresii și sintagme literare sau poetice post-decembriste „faimoase” gen: „Dă-ți și tu Tricolorul jos de pe tine/ Să-ți ginim bulanele goale” ori scriitoare ca Ioana Bradea cu al său început „celebru” din romanul „Băgău”: „Sunt o doamnă, ce p...a mea!” Totodată, este inserat și un interviu cu profesorul-autor, și al volumului „Urbanonimie hunedoreană-particularități și perspective”, cea mai nouă carte a profesorului M. Pavel, posibil un alter ego al lui M. Petre, urmat de un chestionar olimpic național etc. În final, cele cinci foste absolvente și autorul-profesor se reunesc pentru a stabili titlul metaromanului Liceului Sanitar din Hunedoara, deși se propusese și „Fata cu halate albe”, însă totul va fi lăsat la latitudinea editorului care va fi stabilit și ordinea numelor fetelor pe copertă, dar noi știm că totul este o convenție literară, autorul fiind Mihai Petre. Acesta, împreună cu personajele sale, a sperat să realizeze o prezentare realistă și o analiză subtilă a adolescenței ca vârstă de multe ori ingrată, perioadă importantă în viața noastră, cu iubiri, emoții, visuri, deziluzii, dar și perioada ori timpul în care elevii și elevele de la liceul menționat au învățat să fie „oameni printre... și pentru oameni... tăind în alb partea noastră de viață”.

Perscpectiva inversă. Metaphysics

213

CRITICĂ

2) Romanul Viața prin ochii ei, de Deea STATE Deea State (pe numele său Andreea-Monica StateȘtirbu, născută în 1989, debut colectiv în 2017 cu povestirea Despărțiți de destin) se află la primul său roman, Viața prin ochii ei, tipărit la Amanda Edit din Sinaia în 2018. După cum precizează chiar Deea State, în Nota autoarei, în centrul romanului Viața prin ochii ei se află Ana-Cristina, o adolescentă de o frumusețe „răpitoare”, dintr-o familie înstărită din București. Cartea urmărește drumul pe care-l parcurge protagonista, în alegerea carierei, cum se îndrăgostește și care va fi fiind cursul acelei iubiri, dezamăgirile, suferințele, bucuriile, descoperirile privind adevăratele ei origini, lupta Anei-Cristina ea însăși, prieteniile pe care le leagă și cum evoluează acestea de-a lungul timpului. Un alt personaj important este Cosmin, Ana îndrăgostindu-se de acesta după o dezamăgire în dragoste numită Gabi, un băiat cam fără „prințipuri”, care nu-i împărtășise sentimentele, spre deosebire de cel de-al doilea tânăr care o cere de soție, în finalul romanului, la mare, pe o plajă pustie, în cadrul unei cine postromantice, cu pahare, șampanie, sfeșnice cu lumânări, mă rog, tot tacâmul. Romanul este scris la persoana a treia singular, narațiunea fiind heterodiegetică, iar naratorul fiind omniscient, omniprezent, dar implicat, subiectiv și necreditabil. În general, Ana-Cristina consideră că oamenii sunt frumoși, buni, diferiți și totuși asemănători, visează să fie înconjurată de copii, oamenii mari având ce învăța de la aceștia, fiind inocenți, drăgălași, curați, puri, fiind deci o idealistă, o romantică întârziată care își petrecea o mare parte a timpului în compania eroilor din cărți etc. Ea este studentă la Facultatea de Psihologie, fiind pasionată de psihologia socială, învățând cu sârg și încercând să-și depășească colegii pentru a ajunge cineva în domeniul ei. Pe lângă firul narativ principal, iubirea dintre Ana și Cosmin, mai există și altele care se întretaie altmanian și care sunt scrise în același stil poetizant, romantico-idealist. Astfel, într-un fir narativ secundar, Ana descoperă stupefiată că tatăl ei, un arhitect de succes, își înșeală soția, adică pe mama ei, cu o fostă colegă de facultate, Miriam și decide împreună cu tatăl său

214

să nu-i comunice acest lucru îngrozitor mamei ei, stomatolog de meserie, cu condiția nerepetării amantlâcului. Și mai uluită devine Ana atunci când află că iubitul ei, Cosmin este nimeni altul decât fiul lui Miriam, amanta temporară a tatălui ei, arhitectul! Un alt fir narativ și totodată moment de climax al romanului este moartea bunicii Anei-Cristina, autoarea redând suferința bătrânei într-un mod impresionant. Acțiunea romanului este întreruptă de mici inserții poetizante, ce conțin descrieri ale naturii, tot în stil romantic, de genul: „Marea devine sălbatică și se aude cu putere, se agită brusc, valurile cresc ca și cum ar fi niște brațe imense”.

În concluzie, Viața prin ochii ei este un roman interesant, edificator pentru experiențele tinerilor din perioada actuală, în care este redată și analizată mai mult partea frumoasă a oamenilor și a societății contemporane aflate într-o continuă și inexorabilă degradare.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

CRITICĂ

Iulian CHIVU

CRITICE 1. Lilia Manole, în limba care ne unește În colecția Banchetul, a Editurii Fundației Culturale Ion. D. Sîrbu, din Petroșani, a apărut în partea a doua a anului 2018 și volumul de versuri Până mai sus de păsări al poetei Lilia Manole, originară din Republica Moldova, cu o prefață a poetului și dramaturgului Dumitru Velea. Autoarea, absolventă a Facultății de Litere la Universitatea Alecu Russo din Bălți, are o practică specială a limbii române – limba ei maternă – exersată atât în stilul beletristic, ca profesor de limba română, dar și în stilul administrativ, Lilia Manole fiind traducător autorizat în marketing, în justiție și în administrație publică.

I-am citit cu interes volumul de poezii, nefiind primul din creația poeților și prozatorilor de peste Prut, așa încât și de data aceasta am fost nevoit să observ pe direct cum, în diacronia sa, limba română din Basarabia a evoluat sub influențe care și-au pus amprenta mai puțin în paradigmatic, dar mai mult în BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

transferul sintactic de determinare și de topică, fiindcă, asemenea oricărei zone tampon, aculturația se resimte idiomatic cu atât mai mult cu cât o altă limbă s-a oficializat peste spiritul limbii materne/ autohtone. Dumitru Velea deschide și închide prefața sa cu delicatețea condescendentă la care invită dedicația volumului: În memoria fiului meu Constantin Manole. Sub acest accent emoțional strecurat în subsidiarul lecturii, cititorul descoperă motivul grav al dedicației poate chiar căutându-l fără să-l bănuiască a fi statornicit doar în metaforă; Lilia Manole și-a pierdut fiul în condiții confuze încă, pe care cititorul le poate pune, de ce nu, pe seama unor motive ale acutizărilor interetnice de care a mai auzit. Versul însă consemnează discret, dar profund: ...să-mi auzi plânsetul/ scâncind/ în creier ca un albatros ucis./ Nimicită eu,/ până mai sus de păsări,/ într-o carte/ mă vei citi...// - p. 102). Chipul fiului urcă în celest și se sacralizează metaforic: Și chiar de-aș fi pribeag de verde/ Prin iarba care Tu o crești,/ O, Dumnezeul meu, Te voi concepe/ În pântecul Mariei să Te primenești...// - p. 22. Și cam atât, fiindcă poezia Liliei Manole este doar in nuce o lamentație emoțional-solemnă. Ea accede, însă, robust și promițător spre exigențele genului: Am căutat și visul/ Exorbitant de singur,/ Să-i dăruiesc irisul/ Din ochiul dus de nimburi...// (p. 16); Departe, aud cum se revarsă,/ Cad fulgi de taină, sclipitori,/ Colindul de Crăciun în case,/ Iar eu sunt, iară, un colindător...// (p. 17) etc. Fără îndoială, Lilia Manole este o poetă care promite o evoluție de urmărit în timp (Dă-mi numai nopți, o, Dumnezeule,/ Să văd iarba, verdele, cum paște,/ Și se înfruntă cu ispitele,/ Lăsându-se ascunsă, pân-se naște...// – p. 22). Iată de ce cred că, sub fermitatea convingerilor ei estetice și sub imboldul pasiunii pentru limba care ne unește (așa se numește un manual din 2001/2002 pentru alolingvi la care a colaborat), se va dărui întrutotul poeziei. Mă îndreptățește să cred asta o succintă listă a preocupărilor sale în domeniul lingvistic și literar: colaborarea la cele trei volume editate la Târgoviște și intitulate O altfel de istorie a literaturii române, volumul de poezii Cuvinte nestinse, volumul bilingv de versuri românoalbanez Fluviul viselor noastre, realizarea (în colaborare) a unor antologii etc. Opțiunile sale poetice sunt sincer și inspirat formulate: E-adevărat că-n poezie arzi și mori/ Și reînvii de zeci și mii de ori...// (p. 62); Poezia nu moare, nici

215

CRITICĂ când e ucisă...// (p. 37) etc., și în contextul lor își caligrafiază gândurile, reprezentările poetice cu o înclinație evidentă către maniera clasică a formelor și a formulării. Mizează uneori pe repetiția obsedantă, de la care se pretinde consfințirea rituală a gesturilor (Îmbrățișează lacrima,/ Îmbrățișează-ți dorul,/ Îmbrățișează visul,/ Îmbrățișează-ți zborul...// – p. 38), a ideilor (Să mă-ntâlnești, Dumnezeule, azi,/ De unde mă voi întoarce, ori când voi pleca ....// Să mă-ntâlnești, Dumnezeule, azi,/ la focul ce arde să vii, neobservat,...// Să mă-ntâlnești, Dumnezeule, azi,/ Și povestindu-mi pe unde ai fost...// -p. 54), repetiția de la care se așteaptă definirea identității (Suntem fire de lacrimi când ele nu curg,/ Suntem zborul sălbatic visat în amurg,/ Suntem ceața ce nu e, iar noi o vedem,/ Suntem lumea cu tot ce în ea adunăm...// - p. 24), sau consfințirea opțională (De-aș rosti și aș atinge cu o candelă tăcerea,/ De aș fi de maci aproape, depărtând inițierea,/ De-aș fi fluture sălbatic, cu aripile în vânturi,/ De-aș elogia un plop, despărțind pomi și pământ...// - p. 90). Inițierea serioasă în teoria literaturii îi oferă disponibilități prozodice constructive pe care, e drept, nu le urmărește ca scop în sine, însă le probează ca urmare a unui exercițiu retoric bine condus. Iată, de pildă, o anadiploză: ...De cântece durute și totul zăbovește./ Mai zăbovesc în taină albe rugi...//; Îmi dau năvală, lăsându-mi dorul gri./ Lăsându-mi zori de zi într-o culoare...// -p. 23). Lilia Manole, conștientă de ele, fără să atingă totuși licențele poetice, frizează unele distorsiuni în intensitatea adjectivală când știe că asta trece în contul rafinamentului perceptiv: Ca omul mai de piatră, înlăcrimat să fie...// - p. 36; Sunt pentru așteptarea crezului divin, astfel voi fi cu voi mai vie...// - p. 91. Și, cum aminteam mai sus despre efectele evoluției idiomatice în condiții de aculturație a limbii române din Basarabia sub presiunile oficializării limbii ruse ca limbă de stat, pentru mai multe generații efectele se văd și, cu toată cenzura profesionismului poetei, acestea mai apar pe ici pe colo, mai frecvent în plan lexical, fie ca forme învechite de plural (mreajă/ mreje/ mreji), ca regionalisme, ca termeni insuficient asumați de poezie, dacă nu chiar fără vocație poetică (comodități, vioiciune, a racorda etc.): vioiciunea minții o găsesc//– p. 87; ...și el își face din comoditățile Tale...// - p. 83; ...să ne dojenim, să le uităm...// - p. 82; ...Dar nu te racordezi, decât la tot ce-ai spune...// - p. 62; ...În care sufletul, ascuns în mreji de întuneric...// - p. 45, precum și în planul unor structuri semantice (Iubesc s-ascund tăcerea-Ți la sânul sfânt și cald...// - p. 98). Sunt de fapt și constatările filologice ale Liliei Manole care, pe coperta a IV-a, mărturisește în spiritul lui George Sion, al lui Ioan Nenițescu și al lui Grigore Vieru: „Ea, esența maternă a vorbirii, nu are nevoie de prezentare, nu are nevoie de accesibilitate, ori comparații. Limba română se manifestă plenar în multe țări ale lumii, pe când aici, la Ea acasă, are de 216

trecut vămile deznădejdii, disperării, vămile abolirii sorții și frumuseții Ei, ca Tezaur ceresc și de lumină vindecătoare” – patetic mesaj în numele unității noastre naționale. 2. Gazelurile Elisabetei Bogățan Cine nu o cunoaște cum se cuvine pe poeta Elisabeta Bogățan, din Petrila, ar putea spune că scrie mult și inegal, că se închide într-un cerc restrâns de sonorități, într-un univers al suprafețelor plate și într-o cromatică preponderent a nuanțelor. Însă cei care o cunosc știu că ea este o împătimită de poezie, că viața ei este un permenant dus-întors, un spațiu al dăruirii de sine, exclusiv liric, care învăluie până și banalul cotidian: îți recunosc mireasma/ oriunde merg/ și-n tot ce fac// în orice răspuns/ și-n orice întrebare...(Idile, Ed. Timpul, Iași, 2017, p.60).

Elisabeta Bogățan, într-adevăr, a scris și a publicat mult, or asta confirmă un spirit activ, angajat în proiecte culturale de anvergură locală și zonală; nu întâmplător, deci, este membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști, ea venind dispre presa culturală, și totodată este membră a Asociației Scriitorilor din Județul Hunedoara. Sub semnătura Elisabetei Bogățan BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

CRITICĂ apărea, în 1996, un volum de gazeluri, căruia i-au urmat, în timp, mai multe volume de versuri (Hipnoze – 1998; De dragoste – 1999; Zodia dezlegătorilor de semne – 1999; Cântece de rezemare – 2001; Generația Ianus – 2005; Gazeluri – 2007; Sub zodii – 2015 și 2017; Idile – 2017; Iubirile și Gazeluri/Ghazels – 2018, precum și un lung șir de traduceri din și în limba franceză). Ca să mă opresc doar la cele două volume tipărite în 2018, gazelurile sunt o reluare în ediție bilingvă (română-franceză) a celor publicate și în volumul Sub zodii, iar Iubirile aduc versuri inedite. Opțiunea pentru distihurile gazelului este una pur formală, pentru că de conținutul dionisiac inițial, cu care ne-a deprins persanul Hafez, se îndepărtează nu numai Elisabeta Bogățan: firul zilei să-ți închidă/ ochiu-ai vrea în crisalidă// peregrin printre-nțelesuri/ sângerezi prin pălămidă// obosit îți rezemi trupul/ de vederea translucidă// te adapă cu mirare/ depărtarea cea aridă// bolta pleoapei grea se lasă/ peste-un vis cariatidă (Gazeluri,p.16). Se îndepărta de acesta și Coșbuc (...Mergi încet și las’ s-alerge/ Alții cât or vrea-n galop.// Fii stejar, să crești în lături,/Nu înalt și slab, un plop.// Nu uita trăind de corbul/ Și de vulpea lui Esop....), se îndepărtau tot mai mult chiar și poeții din spațiul spiritual oriental (Fuzűlî, Gezeller/ Gazeluri, editie bilingvă turcă – română, Ed. Kriterion, Buc., 2005). De altfel, Elisabeta Bogățan se remarcă tocmai cu această poezie în formă fixă, încât în 2012 i se decenrează, în Liban, „Premiul Naji Naaman”. Grija pentru formă pe care o arată poeta este, de altfel, vizibilă și în volumul Iubirile, unde discursul liric ponderat, lăsat frecvent în seama contemplativului (...drumuri largi/ spre nisipurile mișcătoare/ ale depărtării/ luminate/ de cântecele/ morganelor – p. 24) sau al amintirii (și ne-a crescut mama/ cu lumină de rugăciuni/ și de povețe/ mândră de sarcina sa/ pe care/ nici acum/ nu și-o putea uita... – p. 30) se încheie obsesiv într-o deculpabilizare prin rugăciune: ...mă iartă/ Doamne/ că prea mult am iubit/ Poezia/ și prea mult/ o iubesc – p. 43. Ca în partea a doua a aceluiași volum, Calea să fie o obsedantă căutare a soluției, o recurentă ieșire din labirint: ...căutam calea/cea nebătută încă/ de gând (p. 51). Elisabeta Bogățan nu numai în volumele sale cele mai recente de poezie este atentă și la succesiunea textelor în sumar; lucrul acesta poate scăpa cititorului o discretă, dar utilă observare a controlului sumativ printr-un supramesaj – volumul Iubirile, dar și Sub zodii sunt ordonate dintr-o atare perspectivă (de pildă în ciclul Ochi pentru rotitoarele treceri din vol. Sub zodii: Argument; Frunză de-aș fi; Vârtej pe drum deaș fi; Floare de-aș fi; Fir de praf de-aș fi; Sămânță de-aș fi; Piatră de-aș fi; Fulg de zăpadă de-aș fi; Munte de-aș fi; Gură de peșteră de-aș fi; Izvor de-aș

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

fi; Încheiere). Tot așa și în Gazeluri, de la Ape la Stea căzătoare, sunt răspunsuri, cariatide, reazem șubred, mirări lungi și sensuri. Reflecția sintetică se remarcă nestânjenit: tăiem după linii drepte/ întâmplările-n precepte// programări îi facem minții/ ritmic cum să se deștepte// ostenind spre înțelesuri/ mai rămân două-trei trepte// pe când lung pe pragul zilei/ stă misterul să ne-aștepte// (p. 38). Alte ori, cu ecouri eminesciene de glossă, poeta reflectă contemplativ cazuistica largă a cunoașterii nemijlocite și sprijină întemeieri ideatice divergente: curcubee de mirări/ ți se-aprind peste-ntrebări// nu te-nvață ce-i vederea/ ochiul lacomelor zări// nu-ți măsoară depărtarea/ lung aprinsele visări// nu te odihnesc popasuri/ pe-ale sângelui cărări// nu vorbirea ți-o-nmlădie/ risipirea în cântări// te cioplesc pe îndelete/ felurite întâmplări// (p. 26). Și dacă nu comentez aici traducerea textelor în franceză și nici traducerea prefeței lui Serge Lapisse din limba lui Verlaine (ex.: Îi mulțumesc pentru aceasta și invit cititorii să se lase impregnați – sic! – de frumoasa sa poezie), rămân la ceea ce este cu adevărat semnificativ pentru cititor: poezia. În ciuda constrângerilor la o limitare lexicală impusă de asonanțele sau/și consonanțele rimei (scuturi/ciuturi;țin/puțin; bete/sete; grăbit/bătătorit etc) și a unor deschideri de alternare (verb/substantiv; substantiv/substantiv; adjectiv/adjectiv etc.), Elisabeta Bogățan, ca filolog de formație, valorifică rima în mai toate funcțiile ei: funcția euforică sau a valorizării sonore, ca în exemplele de mai sus; funcția metrică (urmărită cu atenție deosebită în versiunea franceză; l’eau des horizons – pressé/ tu sirotes en chemin foulé – p. 9); în funcția organizatorică, adică a dispunerii în strofe (gânduri roiuri de albine/ clocotesc buimac în tine – p. 36, ca în distihurile următoare această funcție să se estompeze: poticniri printre-nțelesuri/ cari mirări tot mai străine// tot mai greu ridici pe umăr/ întrebări tot mai puține...). Și nu în ultimul rând, rima urmărește sensibilizarea cititorului prin asocieri de sonorități (vezi scuturi/ciuturi; țin/puțin etc). Iar dacă pe mesajul ideatic al liricii Elisabetei Bogățan, uneori statuat în declarativul fulgurant, nu am insistat în chip special, am ținut să menționez totuși aceste lucruri care de regulă la poeții fără cultură filologică sunt absolut accidentale și se pun exclusiv pe seama harului nativ; în cazul unui poet școlit aceste chestiuni trebuie semnalate, fie și atunci când ele nu interesează explicit cititorul de nivel comun. Oricum, și acesta va remarca un misterios ceva care invită la o a doua lectură și îi va răspunde unor întrebări ale modalității conducându-l spre o nouă percepție a textului.

217

CRITICĂ

Eugen DORCESCU

POEZIA ELISABETEI BOGĂȚAN SAU EROTISMUL ANTROPOCOSMIC Descopăr, cu încântare, în volumul Idile (Editura Timpul, Iași, 2017), al Doamnei Elisabeta Bogățan, o poezie de elevat rafinament existențial și artistic, o poezie pe cât de cantabilă (uneori în discrete, prelucrate, supraelaborate, tonuri folclorice), pe atât de profundă. O poezie mistică (animată de un misticism panteist sui-generis), vibrând, până la ultima fibră, până la ultimul acord, până la ultima silabă, de un foarte personal erotism pancosmic: „cerc/ de reazem/ îmi ești// numai tu mă iubești/ și mă prinzi/ și mă strângi/ de mă mir/ că mai pot/ să respir// numai tu mă iubești/ și-mi dăruiești/ iată/ cărare/ după cărare/ făcute inel/ la picioare” (Cercul).

O poezie feminină, așadar, complet diferită, însă, de ceea ce presupune, în genere, un atare calificativ, adică, pe de o parte, o poezie străină de implorări, sensiblerii, crize, bocete, implorări etc.; pe de altă parte, 218

o poezie ce refuză senzualitățile mizerabiliste, la modă, de la o vreme, din păcate, sau amuzantele aere viriloide. Nu, Doamna Elisabeta Bogățan cultivă o poezie feminină autentică, perfect credibilă, recuperabilă estetic și reflexiv, o poezie feminină de factură superioară, al cărei conținut (dar și elan intim) este extazul – un extaz grav, controlat, deloc exuberant, un extaz de natură gnoseologică, situat, cu melancolie, la nivel de idee trăită: „numai tu mă aduni de pe drum/ vârtej/ de pulbere/ și de cuvinte uscate/ numai tu mă știi/ aduna// și mă-nvălui strâns/ și amețitor/ de nu mai știu/ care e pulberea ta/ și care e pulberea mea// de nu mai știu/ ce sunt eu în afară de ea” (Vârtejul). Cum se explică tensiunea subtilă a poemelor? Solemnitatea lor cvasiermetică? Cum se explică perspectiva vastă – spațială, mai ales – în care se desfășoară discursul? Precum în acest gând al trecerii între zări și între lumi: „ești aici/ pod/ de trecut/ spre alte izvoare/ din alt țărm de lut// să mă ispitești/ cu povești/ arzând/ dincolo de vis/ dincolo de gând// să mănseninezi/ cu-nțelesul blând/ că dincolo-s toate/ mereu/ așteptând” (Podul)? Explicația constă în natura mistică a impulsului liric. Scriind, poeta oficiază, cu emoție, cu „înfiorare” (termen dominant), un cult, ea se află sub fascinația și autoritatea unui zeu – nenumit, dar prezent (panteistic!) în numeroasele chipuri, în diversele înfățișări ale elementelor ce-l conțin și-l reprezintă: văzduh, apă, lut (mai ales lut). Naosul, templul, unde sălășluiește zeul și unde se consumă „idilele”, îmbrățișările ritualice, sunt reprezentate de abisul azuriu al unei zile, iar cel dintâi mesager al zeului este însuși răsăritul: „iată/ ești aici/ și mă/nvălui toată/ răsărit/ așteptat// suntem numai noi/ între cer/ și pământ// la hotar/ de cuvânt// și-un început/ de vânt// și-un început/ de vânt” (Răsăritul). „Între cer și pământ”, în această vastă sferă a iubirii cosmice (iubire dusă până la întâlnirea cu extincția), au loc intense transferuri semice (uman-teluric, uman-acvatic, uman-vegetal și, deseori, invers), au loc intense personificări și depersonificări. Elementele, așteptate, cu statornică „înfiorare” și mult dorite, sosesc, misterioase și pasionale, și o cuprind pe eroina lirică până la a-i frânge trupul, până la o strivi, până la „durut” (alt termen dominant), până la o face să presimtă (după spusa Poetului) ...voluptatea morții/ Nendurătoare: „strâns mă ții/ prea strâns mă ții// lutule/ ce bine știi/ căi spre freamăt/ ori tăcere/ spreBANCHETUL, 43-44-45 / 2019

CRITICĂ nțelesuri prea târzii/ lutule/ de unde-mi vii/ răcoros ca dimineața/ și-aromind a veri târzii// dar ce-mi pasă/ cât mi-e bine/ să te știu/ lipit de mine/ cald de patimi/ ars de dor// lutule/ oh nu mă strânge/ carnea iată mi se frânge/ și visările mă dor// mai ușor/ tot mai ușor/ șoapta ta să mă aline/ precum umbra unui nor” (Lutul). Să se vadă și Râul, Pământescul, Zidul, Nisipul ș.a. Marele zeu este, desigur, Thanatos. Îl sugerează lucrarea trimișilor săi, fiecare cu concretețea și dinamica lui, îl configurează, vag, e drept, mai apoi, topirea acestor mesageri într-un spațiu fluid, aproape nedeterminat, dar coercitiv și opresiv (Hotarul), îl aproximează cuvântul (Cuvântul), îl anunță frigul (Frigul), aroma de pelin a lumii întregi (Pelinul). Reproducem poemul Hotarul: „oh îmi place că mă ții/ strâns/ mai strâns/ hotar/ amar// dar slăbeștemă măcar/ să răsuflu/ când/ și când// nu mai știu dei gând/ sau lut/ ce-n strânsoare-a încăput/ nu mai știu/ de ce te-am vrut// râd când spui/ că nu mai pleci/ că-mi vei fi mereu aproape/ mai aproape/ mai aproape/ de picioare/ și de buze/ și de pleoape”. Poeta Elisabeta Bogățan, conform viziunii sale panteiste, pe care o ilustrează original și convingător, rămâne în orizontul imanenței. Și, totuși, cuvântul (la a cărui putere meditează îndelung și dramatic într-un poem anterior: Unde/ Où/ Where/ Где, Éditions

Poètes à vos plumes, Paris, 2017) o duce până în pragul transcendenței (cf. și poemul Pragul), așa cum probează textul următor: „un cuvânt/ dar ce cuvânt/ mi-a ieșit în cale ieri// întrupat greu din tăceri/ pentru tine am venit/ am bătut drum greu drum lung/ la mirarea-ți să ajung/ să te văd/ cu ochii mari/ cum în față îmi apari/ cum te-aprinzi/ să mă cuprinzi/ și înfiorată/ toată/ cum te clatini pe hotar/ că pe buze-ai gust amar/ cum te clatini că te doare/ carnea ta de călătoare/ către pleoapa grea de zare” (Cuvântul). Puterea lui Thanatos se oprește aici, la această „pleoapă grea de zare”. Dincolo este Misterul absolut. Eul liric ajunge, prin intuiție, prin imaginație, prin reflecție adâncă, prin trăirea frenetică (aproape disperată) a imanenței, dinaintea acestui Mister (ca dinaintea unui zăvor, a unei peceți), și pare a tânji după fericirea infinită a revelației: „zăvor/ peste toate/ stăpân pe semne/ cu pleoape lăsate// mă privești senin/ și firesc/ nu pot/ să nu-ți zâmbesc// încercând să-mi deschid/ cât se poate de tare/ al treilea ochi/ cel netemător/ de zăvoare” (Zăvorul). De la acest „al treilea ochi” (glanda pineală), lectura poate fi reluată, reactivând circularitatea „idilelor” existențiale. Este multă ființă în această poezie hermeneutică. Or, am afirmat adesea, cantitatea de ființă asimilată într-o anume operă îi conferă acelei opere trăinicie și valoare.

REVERSE PERSPECTIVE-BETWEEN WORLDS

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

219

CRITICĂ

Gligor HAŞA

SUFERINŢE ASCUNSE, VIEŢI IROSITE, DE VOICU LĂZĂRUŢ Cartea lui Voicu Lăzăruţ, una cu totul inedită, este nevoie de încadrat într-un anume gen de proză. Să fie ea proză poematică pe tema suferinţei, să fie proză memorialistică, să fie un volum de destăinuiri iovi? Sau, pur şi simplu, volum de proză scurtă pe tema suferinţei, în toate formele ei, evocate în literatura Gulagului, să fie o carte ce cuprinde concretizări ale suferinţelor explicitate de familia a două cuvinte, venite prin împrumut, de la Răsărit şi Apus, adică din slavă şi germano-maghiară. Tortură, cu substitutele supliciu, caznă, chin, suferinţă, durere fizică sau sufletească şi calvar, adică suferinţă fizică şi morală. Toate formele de suferinţă neomenească, specifice Gulagului sovietic, inventate în iadul lui Ivan Turbincă. Sub titlul Suferinţe ascunse, vieţi irosite sunt evocate patimile din închisorile comunismului, patimile a mii de români, reprezentate de unsprezece români pilduitori, care nu sunt mai puţin cutremurătoare decât cele ale lui Iisus pe cruce. Ei, fie studenţi eminenţi, fie sportivi de medalii, fie intelectuali de aleasă rectitudine şi viguros talent, ei, toţi, dar şi semenii lor, ce se numără cu sutele de mii, curios lucru, erau români, victime ale unor alogeni cărora, vai, într-o sutime de secole, le-am dat pământ şi apă. Câţiva, au mai prins Revoluţia şi au sorbit lumina libertăţii, cei mai mulţi au semănat cu oseminte cimitirele fără cruci. Cu unul dintre aceştia, dobrogeanul Dumitru Cristea, se deschide cartea care, nu întâmplător, se închide cu cel mai tragic erou şi sfânt român, Avram Iancu, ins pilduitor în istoria lumii, ca Buddha şi Socrate. Printr-un fericit artificiu formal, dar real, biografia lui, cu anii trăiţi în închisorile Gulagului românesc la Aiud, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad, Oradea, Periprava şi Salcia, se intersectează cu cea a poetului impilării comunismului şi închisorilor deţinuţilor politici, Radu Gyr, ale cărui poezii le-a memorat şi apoi le-a făcut cunoscute. Dumnezeul deţinuţilor, cel al acestui om, este de o tărie morală prometeică, i-a fost sortit să se elibereze la 37 de ani, ca vârstă, şi la 14 ani de detenţie grea. Tot Pronia i-a sorocit să trăiască Revoluţia, ca Preşedinte al „FSN Gura Humorului”. O biografie Iovică, aşa cum mai spuneam, un soclu ce depăşeşte dimensiunile umanului. Am citit cartea ca pe un testament eseniatic. Mai cu seamă pentru aceea sau şi pentru aceea, că pe toţi trei martiri evocaţi cu emotivitate perpetuă i-am cunoscut aşa cum şi-au croit, din suplicii şi suferinţe, destinul. Erau nişte oameni atât de simpli, de iubitori de oameni şi tare modeşti. Cu Ovidiu Hagea, în calitate de Primar al Devei, am lucrat şi l-am considerat prieten. Avea trăsăturile fizice şi morale ale unuia din cei 12 Apostoli. Semăna cu Iisus din filme şi teribil ce i s-ar fi potrivit rolul. Cu Ştefan (Puiu) Bălan am fost prieten şi l-am cunoscut, pentru că ne trgeam amândoi sorgintea din judeţul Blajului şi Alba Iuliei. Era un mare iubitor de drumeţii pe munte, un mare patriot, un suflet nobil, un fost sportiv de mare performanţă, încă din studenţie. Inginer geolog, cu chemare şi

220

dotare intelectuală de geologia rocilor şi de exploatare a minereurilor, una modernă şi eficace. Vesel şi comunicativ. Cunoştea poeziile din detenţie, pe cele ale lui Radu Gyr, dar şi sute din marii poeţi români, din care putea recita, la un pahar de vin de Jidvei sau Aiud, ore întregi. Stabilit la Deva, a onorat meseria, oamenii, îşi adora soţia - Puica şi pe cei doi reuşiţi copilaşi. Iubea cu patimă locurile natale şi toţi munţii României, pe care îi parcursese în drumeţii sau în interes de serviciu, de zeci de ori. Juca bine volei şi la vîrsta de 50 de ani. Ce om! Ce destin!? Câţi ca el!? Poate că doar Mircea Savonea, prezent şi el în cartea lui Voicu Lăzăruţ, ca fiind declanşatorul acestui subiect. Pentru că Agronomul Mircea Savonea a făcut 3,5 ani de muncă silnică la Salcia, de la vârsta de 19 ani. Un martir modest şi tăcut, care închide în viaţa sa multe suferinţe ascunse, ale tuturor celor ce au fost închişi în această cruntă Închisoare şi care nu mai sunt în viaţă. Prietenia sa mă onorează. Sunt mândru că la o cafea asculta cu vădit interes poeziile mele patriotice. Le ascuta, cercetând cu atenţie şi părelnică exigenţă, comportamentul ciudat al unor tineri de la mesele vecine. Parcă vrea să-l descopere pe gardianul criminal de la Ostrov. Frumos şi înalt, ca bradul, cum zice autorul, cel mai nou prieten al său, Voicu. Făcuse drumul pe bicicletă de la Turda clujenaă la Ostrov şi Salcia Dunăreană, după ce s-.a elberat. Ion D. Sîrbu, atletul mizeriei... frumos titlu de capitol! Deşi fusesem profesor de limba română la importante licee, cunoşteam fărâmă din viaţa şi opera acestui important scriitor, cum puţine cunoaştem toţi despre literatura şi scriitorii Gulagului românesc, despre care am argumente să afirm că a fost mai draconic, mai bestial, mai inuman, decât cel siberian. Cel românesc cunoşeta detenţia, claustrarea – cel rusesc avea necuprinderea, pustietatea Siberiei. Deşi, Ion D. Sîrbu s-a născut la Petrila, în judeţul Hunedoara, despre el se tace. Şi acum literatua sa, nu una oarecare, dacă ne referim numai la teatru, e una de sertar. A fost un intelectual ales, un gânditor de talia marilor scriitori interbelici. L-a legat prietenii intelectuale cu: Lucian Blaga, Liviu Rusu, David Prodan, Sergiu Al-George... Acest capitol, unul dintre cele mai interesante, condensează un eşantion de cultură captivant. Viaţa lui Ion D. Sîrbu a fost una de un tragism pilduitor. Capitolul se încheie cu o mărturisire memorabilă – „Eu îmi merit ţara!” Volumul place prin dozajul de sinceritate, prin nota de lirism. El excelează prin atribute, de acum definitorii pentru creaţia lui Voicu Lăzăruţ, autor a şapte cărţi de proză, toate inspirate din postgulagul pe care-l trăim, ele se numesc: Generaţii de frică, Clepsidra fricii, Mama mea „Gladiatorul”, Caleidoscopul de pe Terasă, Viaţa după dosar, În umbra fricii... Carte-testament, cinste cui te-a scris!

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

CRITICĂ

Daniel MARIAN

RALUCA FARAON, FORMA DE AGREGARE DINTRE GRAVITAȚIE ȘI LEVITAȚIE (Raluca Faraon – „să locuiești într-un cerc și să nu-ți atingi centrul”, Ed. Junimea, 2019) Este simplu observabil cum lumea se află într-un proces deliberat de dinamitare dinăuntrul ei, pajiștile gândirii sunt de marțipan tehnologic și înalturile luminate sunt grinzi geluite spânzurând ilustre spoturi. Foarte frumos acest nou ambalaj al lumii, dacă nu ar fi un surogat exemplar de trist. Permanentul du-tevino dintre zero și unu a confiscat acea parte a creierului care face deosebirea de primate. Și atunci e minunat sau oribil cât de frumos miros toate florile pe facebook... Dar bag de seamă, cu această nouă realitate nu ține la oricine... Desigur, se poate vorbi și de o contrapartidă la degringolada a minții, deoarece în astfel de conjuncturi extreme pot apărea și rezultatele artistic notabile ale expresiei, în speță ale scrierii. Volumul de debut să locuiești într-un cerc și să nu-ți atingi centrul, al poetei Raluca Faraon, are șansa de a fi adnotat de către reputatul critic și teoretician literar, Mircea Martin, care remarcă foarte bine nuanțele lirice de inevitabilă neliniște într-o justificată legătură cu teza de doctorat a autoarei, Neliniștea în literatura modernă. De aici și abordarea mea de acum, la o poezie care poate fi abordată din multiple unghiuri.

Întotdeauna m-a fascinat oniricul și de altfel nu știu cine nu e sensibil la oniric. Proiecția sinelui peste bariere de spațiu și timp constituie prilejul perfect de cunoaștere reflexivă și ușor ofensivă. Atunci când mecanismele de

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

manual dispar, descoperi multipotența deplin funcțională a straturilor energetice pe care le deții în formă latentă. Tablourile vii sunt astfel ornate încât realitatea inițială decade, nici nu mai merită a fi privită ca realitate. Sunt acele construcții pe care la rându-mi le-am încercat, deliciu de simțire și gândire. Astfel se situează acest cinism de ocazie: „aseară părea că înghițeai pământ alb/ totul în jur era un lințoliu/ până când te-ai săturat și ai închis fereastra// în visul tău mă duelam cu giganți/ îmi scriau ode cavaleri medievali// dar în realitate mă fluieri a pagubă/ pântecul și mâinile mele sunt/ hohotul de râs prin care zdruncini/ echilibrul lumii// în cele din urmă/ te uiți la ceas grăbit/ brusc ni se face semn/ să părăsim barul”. Dincolo de spațiul alegoric cu note de transcedental, poeta poate fi cât se poate de pământeană, dar nu uită nici astfel, cu picioarele strict pe pământ, să frizeze normalul, logicul, chiar evidentul, iar ambientalul să-l schimbe după bunul plac, cu neașteptat, interminabil, strălucit dramatism: „nu mă recunoaște nimeni după chip/ nu ridic ziduri/ mă pricep în schimb la ruine/ iar meseria aceasta am furat-o de la un cerșetor/ care nuși revendica destinul/ strâmbându-se în fața milei// numi măsor șansele între două poeme scâncind/ nu mântuiesc pe nimeni prin cuvânt// doar modelez tăceri// decupez o fereastră în zidul lui Manole/ să poată respira măcar o clipă Ana/ înainte ca întunericul/ să urle din toți rărunchii” (nu sunt poetă). Grav influx se petrece atunci când redescoperi organicul ca pe o vulnerabilitate târzie, de parcă n-ar fi fost dintotdeauna, dar într-o metamorfozare de substanță, de formă, de contur, de asamblare pentru un corect ciclu tehnologic. O îndrăzneață mistificare a ființei celei pipăibile, într-un context elegiac ce retușează într-un sens anatomic de bază, un fel de disecție pe viu cu trup și suflet laolaltă: „suntem/ (nu-i așa)/ doi nebuni încântați de venirea acestui anotimp -/ al șaptelea în ordinea culorii -/ știm să zâmbim/ să cioplim ziduri// îngrămădesc degete în orbite și râd anapoda/ iată că sunt un desen al lui Dali/ judicios falsificat// deoarece mori atât de ușor/ îți vine să râzi poete/ viața e oricum o cantitate de oase/ roata nu se învârte dar coboară/ în prelungirea nervului// nu cred în iubire/ te rog să mă acoperi cu cât mai multă carne/ pentru că sunt un os gârbovit/ ros la rădăcină/ pentru că/ bizar/ lângă tine se vinde sânge” (sfidare). Avem deci de-a face cu o poezie hotărâtă, deseori antagonică, într-un modernism exacerbat, bine ancorată în fundamente sigure, unele efectiv noi, poezia scrisă de Raluca Faraon în acest volum ce îi deschide o cale firească în circuitul de formula 1 al poeziei.

221

CRITICĂ

Daniela VARVARA

POEZIA CA SALVARE DE/ DINTR-UN CEVA CIUDAT (Mihaelei Meravei, Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2019) Un nou volum de versuri semnat de Mihaela Meravei este publicat la aceeași editură constănțeană, Ex Ponto, recent, în 2019, avându-i lectori de carte pe scriitorii Ovidiu Dunăreanu și Silvia Bitere și beneficiind de grafica aceluiași talentat artist plastic, Constantin Grigoruță, cu care autoarea ne-a obișnuit din volumele anterioare. Nu întâmplător am pomenit de lucrările distinsului grafician și pictor, ci tocmai pentru că ele completează imaginea creionată prin versuri în jurul marilor teme lirice abordate în volum, teme care pot fi grupate pe două axe: divinitate-om (în ipostazele sale de creator, contemplator, îndrăgostit, iubit, crucificator) și eros (fior, liniște, pasiune, suferință, dorință) – thanatos. Osia dintre culoare și nonculoare, dintre suprafață și adâncime, dintre clar și obscur trece prin foarte multe tonuri de gri, iar centrul compoziției este dominat deseori de roșu. Roșul, simbolizând sentimentul, viața, trăirea este amestecat cu materialul, cu pământescul (negrul). Grăitor este tabloul crucificării semnat de Constantin Grigoruță și așezat înaintea poemului care preia cuvintele Mântuitorului rostite pe cruce: roșul apare doar în centrul tabloului pictat în multiple tonuri de gri până la negru (trupurile celor trei crucificați), pentru a sugera sângele-viața, iubirea sacrificială. Piroanele, semnul răului unei umanități care își omoară Dumnezeul, contrastează cromatic cu sângele care se scurge spre moarte, tocmai spre iertarea omenirii, inclusiv a celor care sunt călăii. Nu știu dacă tabloul a fost creat după versuri sau doar potrivit și atașat ulterior, dar cred că e o fericită juxtapunere. Iată poemul în cauză, intitulat Șapte: „la început inima a fost uimită să stea cu privirea în jos/ prinsă în colivie cu aripile lipite de gratiile de sticlă/ Părinte, iartă-le lor, căci nu știu ce fac!/ zgomotul îi înghițea gândul/ încăpățânată să trăiască în lumea osândită/ lega franjurile din cuvânt și-o rază albastră-i secționa frica/ Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu mine în Rai!/ apoi inima obosită a îngenuncheat de atâta obidă/ tristețe ispită/ și-n ochii mari cât sufletul cerului a găsit curaj/ să e odihnească-ntr-un trup curat lăsându-i taină/ Femeie, iată Fiul tău!... Iată mama ta!/ în cele din urmă inima a început să se târască/ pe drumul Golgotei/ mai aspru soarele și nimeni cu o cană cu iubire în preajmă/ Mi-e sete/ striga secătuită/ cu cât mai înalt drumul cu atât mai înfricoșător întunericul/ dar inima urca cu 222

singurătatea prinsă în ghimpii/ unei coroane/ Eli, Eli, lama sabahtani?/ în cele din urmă inima s-a predat ca un miel junghierii/ ca un mugur păcatului primăverii/ Săvârșitu-s-a!/ când cuiul mulțimii a pătruns destul de adânc/ destul de sângeriu în carnea vieții/ s-a făcut tăcere în voia cerului/ au îngenuncheat serafimii/ s-au depărtat norii/ culorile neantului s-au schimbat/ viața a sorbit moartea-/ vin tămăduitor al învierii-/ pentru o clipă Universul a stat în loc/ Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu/ și nicio vietate nu s-a mai auzit/ nici măcar sufletul Domnului” (pp. 33-34). O lume crucificată de propriu-i rău este salvată de speranța că „mâine vor crește primii ghiocei”, ca în „Ultima epistolă a lui Moise”. Când ești „străbătut de bucăți întregi de cer” (v. poemul cu acest titlu, pp.2324), poți avea sentimentul că „mai adânc în mine/ o poezie stă să explodeze// câmpul un suflet minat peste care/ doi cai albi galopează” (p.93). Între toate elementele universului liric al Mihaelei Meravei, liant e Logosul creator. Iată un exemplu în nimic despre mine: „ieri am primit un aviz în cutia poștală/ (...)/ cartea aceea era la fel de veche precum țestoasa/ care ține pământul/ premiată cu Man Booker înaintea concepției (...)// sirena din turn urla din toți rărunchii luminii/ de parcă iubirea ar fi căzut din cer/ poștașul nu sună de două ori/ poștașul nu iartă/ fanta cutiei poștale e foarte îngustă/ ca patul lui procust/ în care fiecare carte ar trebui să încapă/ cu literele vorbind limbile Pământului// pe Pont des Arts lacătele au început să fie deschise/ cu fire de iarbă/ totuși în oglinda Senei mai multe iubiri se repetă// nu știu la ce să mă aștept din partea lui/ strâng avizul în mână/ ziua mi se scurge fierbinte printre degete”. Și acum, distihul de final, ca o încununare a ideilor însăilate anterior, reiterând concepția artistică: „mâine negreșit îi voi cere ultima carte/ precum în el așa și în mine cuvântul” (p.42). Cuvântul e cel care creează, unește, care întinde cărări de lumină, punți de salvare, ca în poemele în căutarea orașului pierdut, atunci poetul a zis să fie primăvară, anamnesis, extaz cu flori de nufăr și poezii etc. Orașul, în imaginarul poetic surprins de volumul pus în discuție, devine personajul central, prin metafora personificatoare a unui spațiu al conviețuirii umane. El preia răul, degradarea epocii postumaniste, în care vechile principii ale creației, ale întemeierii Universului și omenirii – acelea prin care Haosul a fost transformat în BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

CRITICĂ Cosmos – sunt pe cale de dispariție, pentru că totul este cuprins într-un mecanism devorator de ceea ce numeam umanitate, armonie, sensibilitate, frumos. Astfel, orașul este un topos interschimbabil cu oamenii în care se aglomerează toată nebunia unei lumi în derivă, iar poezia volumului nu e altceva decât scena pe care se derulează acest spectacol al unei „întâmplări” ciudate. Așa apare și imaginea unui mim grotesc (ușor comparabilă cu scene din lirica prea puțin cunoscutului Valeriu Ciobanu), pentru care frumusețea este doar mimată.

Parcursul liric pare a se înscrie într-un demers al recuperării, titlul celui de al doilea poem, în căutarea orașului pierdut, adică al unui spațiu în care omul s-a format ca ființă socială, dar și al spațiului adânc al sensibilității creatoare, susținând afirmația. Scenariul liric devine unul dramatic, în care protagonistul este însuși eul poetic, acum, călător „printr-un ochi obscur de cer”, proiectat pe o scenă subterană, adică lipsită de viziune și de limpezimea cerului și a luminii, o scenă încremenită în întuneric, acolo unde „actorii” sunt vietăți din regnuri și specii inferioare, degradante („arahnide cu gheare și întrebări lipicioase”), un topos comparat cu orașul de lemn din Serbia, la care autoarea face trimitere directă. Numai că orașul proiectat în poem este asemănător cu Drvengradul lui Kusturica doar prin faptul că închide în sine poezie: „străzile purtau nume de poeți/ cuvintele aprindeau împrejurul sufletelor/ cum în grădini de Ziua Îngerilor lampioane”. După

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

cum despre orașul de lemn știm că, la propunerea artistului sârb, aleile, piețele, locurile au fost denumite după personalități dragi inimii lui (Nikita Mihalkov, Federico Felini, Nicolae Tesla, Maradona etc). Bunăoară, doar poezia poate lumina. În rest, scena este învăluită în ceață neagră, în stranii fonograme, oamenii par încarcerați în subsoluri insalubre, terifiante: „zgomot de-mi tremura carnea cuvintelor și/ ceață ucigașă cât pentru întreaga Londră/ mă pregăteam de spargerea finală în aplauzele/ celorlalte cârtițe/ mi-am strâns maxilarele/ să nu-mi aud decât imaginația scrâșnind// despre orașul acesta cu lumea transpirând poezie/ se vorbea la teleencilopedia uneori/ atât îmi mai aminteam din copilărie (...)/ câte o trivialitate mai exploda petardă chinezească/ lumea aplauda ca la irc ursul polar/ apoi rumoarea se transforma în vacarm/ hands-free hands-free/ țipau pe roată poeții (...)” (pp. 9-10). Lumea subterană, o cloacă, aproape o bolgie dantescă (lipsind forța viziunii lui Alighieri, desigur) este cea privată de poezie, cu alte cuvinte, privată de sensibilitate, de dragoste, de cuvânt, de ceea ce este divin în om. Iar această idee este metaforizată în mai multe poeme reliefând concepția autoarei despre viață. Versurile Mihaelei Meravei sunt lirico-metafizice, nicidecum epico-alegorice ca cele Divinei Comedii, intenția creatoare și viziunea lirică fiind, de altfel, diferite. O asemănare - neintenționată de autoare - ar fi zona subterană a ființei lipsite de Logos. În schimb, Cerul poate deveni doar un element de decor exotic, ca în poemul de final, Taj Mahal – expunere a unui mix de credințe, imagini, timp personal, spații sacre și profane: „cumva am putut sparge cerul tăcerea și timpul/ apăsătoare precum tavanele din Peșterile Elefanților/ cu una dintre tentaculele lui Kraken (...)//odată răpus Raiul/ s-a prăvălit peste noi cu rumorile lui/ am întins mâna cum făceam în copilărie/ dornică să gust din nori/ să-i modelez în forme geometrice (...)// atunci templul din inima antilopei/ ne-a încăput pe amândoi/ fără niciun descântec” (p.94). Și în acest poem, ca și în alte câteva fragmente, se poate observa o oarecare asemănare, în viziune și formulare, cu versurile colegului constănțean, Dumitru Octavian Unc. Chiar dacă textul mai conține pe alocuri, în mod nefericit, o îmbulzeală de metafore, cu o sintaxă uneori sufocată de atribute și explicitări de care metafora nu are nevoie, pentru că ea sugerează, nu explicitează, considerăm că expresia poetică s-a mai purificat și „lămurit” față de multe dintre producțiile lirice de dinaintea acestui volum. El oferă o expresie mai concentrată a viziunii poetice, închegate acum în nucleul orașului ca spațiu al zbaterii continue, al degradării, al căderii în mlaștinile pământescului. Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat este formularea lirică a aspirației de a locui în poezie și, în același timp, de a fi locuit de ea.

223

CRITICĂ

Iulian CĂTĂLUI

NOTE CRITICE Autoportret, de Doina BONESCU Membră titulară a Societății Scriitorilor Olteni, Doina Bonescu este una dintre cele mai prolifice poete și prozatoare de la noi, din ultimul timp, publicând 3-4 cărți pe an. Ea a tipărit, printre altele, cărți de poezie și proză precum: Va veni o zi (2015, debutul literar), Petale și gheizere din pasărea de fum a vieții (2016), Aripa timpului (2017), Efemer, lumini și umbre (2018) sau Pași în anotimp (2019), în total 16 volume în 4 ani, până în prezent, un adevărat record literar. Autoportret (Ed. Contrafort, Craiova, 2019) este cea mai recentă carte de poezie a Doinei Bonescu, fiind scrisă într-un amestec interesant de (neo)semănătorism, clasicism și pâlpâiri de modernism, cu unele influențe coșbuciano-carianopoliene, într-o încercare de a se prezenta pe sine însăși și de ași oferi cititorului sentimentele și trăirile proprii și intense în lumea zbiciumată și dezlănțuită de astăzi. Chiar din primul poem care dă și titlul cărții, Autoportret, poeta se prezintă și reprezintă pe sine, manifestându-și dorința ca lectorul, cititorul să o cunoască mai bine, ieșind în întâmpinarea acestuia cu sentimente alese (ca să parodiem un clișeu), precum: o inocență și o naivitate debordante, fluvii sau „râuri de bucurie”, trăirea intens-arzătoare a vieții („carpe diem”), risipire de versuri, zâmbet de copil, aducătoare și promotoare de liniște și pace etc. Versurile sunt simple, realizate în rimă clasică, tradițională, atât împerecheată („Era veche, lemn de nuc/ Construită de-un haiduc”), cât și încrucișată („Vine noaptea măslinie/ Ochi de vulpe te ascunde./ Cântă vântu-o simfonie/ Nu mă vede, nu m-aude”), dar și în vers alb. Poeta sau alter ego-ul ei ne spune sincer că tot ce are sau posedă nu este banul („cutii de bani”), averea, partea materială a vieții, ci latura sentimentală și spirituală, „iubirea de nepot și neam, mergând pe ideea, pe idealul de a fi și nu pe cel de a avea. Pe de altă parte, ea crede că ar fi nevoie și de o schimbare, de o nouă paradigmă atât în viață, cât și în creație, în operă, încercând să aducă, în final, un zâmbet oamenilor, chiar dacă de undeva, „din culise”. Poeta tinde să exprime sentimente frumoase, vrea să facă legământ pe viață cu Duhul Sfânt, dar și să se înalțe spre stele, cer, paradis, precum frumoasa Remedios din Un veac de singurătate de García Márquez sau asemănător iubirii care mișcă sori și stele din marele poem Divina Comedie de Dante. 224

Poemul emblematic sau basorelief al volumului Autoportret este, poate, cel intitulat Cartea, în care autoarea își face, pe lângă un autoportret, și un fel de bilanț al vieții, de curriculum vitae, de parcurs prin viață, începând cu nașterea, continuând cu primii pași, cu descoperirea lumii, dragostea și primele dezamăgiri, și terminând cu marele final, sosirea morții, a finitudinii, a somnului cel de sfârșit și în acest fel „o carte s-a închis”. În concluzie, deși Doina Bonescu nu inovează, nu experimentează o nouă formă de poezie, este înzestrată cu capacitatea de a formula în versuri simple și tradiționale binele, frumosul, adevărul și alte idealuri care fac lumea mai suportabilă.

Pași în anotimp, de Doina BONESCU Volum de poezii al Doinei Bonescu, Pași în anotimp (Ed. Contrafort, Craiova, 2019), scris în mare parte în stil clasic-tradițional, se bazează pe un motiv literar important, pe un pilon poetico-literar fascinant: toamna. Există cel puțin 8 poeme despre toamnă, printre care menționăm: Eu și toamna, Tablou de BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

CRITICĂ toamnă, Vis de toamnă, sau Pași în toamnă. Se știe că starea sufletească ce se desprinde din sărbătorile tomnatice este bucuria pentru fructele pământului amestecată cu melancolia pentru vremea mohorâtă, însă, toamna în poezie a fost foarte des, dacă nu preponderent și hegemonic asociată cu melancolia, viziune sau imagine prezentă și în volumul Doinei Bonescu. Astfel, posibilitățile verii, prin simbolurile ei de lumină, atitudine pozitivă, optimism, au dispărut pentru anul ce va să vie sau nu, iar răcoarea toamnei este la orizont, cerul devenind gri, posomorât și amenințător și omului îi vine să-și ia câmpii, dealurile și munții. În același timp, ceea ce este și mai grav, ar fi invazia și instalarea ineluctabilă a sentimentului insuportabil, de multe ori, al singurătății, stabilirea sentimentului de trecere inexorabilă a timpului și apariția anxietăților de tot felul.

sedă o puritate, o candoare care inspiră ineluctabil încredere în ziua de mâine, care nu se anunță tocmai fericită. Autoarea împletește sentimentul de melancolie cu senzația de intrare în întunecimile toamnei, primul fiind desemnat de frunzele care freamătă sau foșnesc, în timp ce nesuferitul anotimp este văzut prin lumea care „era una cu toamna”. În alte poeme, acest sumbru anotimp se revarsă tsunamic peste toate și invadând totul, inundând amazonian viața omului și schimbând-o uneori definitiv. Toamna trezește și cheamă amintiri și anamneze, acest anotimp, uneori insuportabil, se întretaie carverian cu viața veselă, parfumul de flori și cu boboci îndrăgostiți, aducând rapid abătute și triste rememorări și făcând ca reflecțiile și gândurile să se zbată și zvârcolească, învârtejindu-se ca aripile unui stol de pescăruși, iar visele să plângă uneori amarnic, totul îndreptându-se spre alte țărmuri, alte stele și planete. Desigur, Pași în anotimp cuprinde generos și alte teme și motive literare importante, universal-valabile, cum sunt: trecerea inexorabilă a timpului, frumusețea naturii și a lumii în general, viața, dragostea, moartea, care erau întâlnite într-o măsură mai mare sau mai mică și în alte cărți ale Doinei Bonescu, dar nu la nivelul nuanțat din prezenta creație lirică. În concluzie, între austeritate, autarhie și sentimentalism neieftin, cu propensiuni pentru o comunicare cât mai reușită cu lectorul, savoarea poeziei Doinei Bonescu se cere imperios descoperită, în ciuda prolificității ei, sub sedimentul sau covorul cuvintelor al unui ritual care ar putea fi taxat drept conformism, dar care nu face decât să redea anxietatea respingerii unui suflet deschis și sincer în fața răutății lumii.

Între două lumi de Monica Larisa MANAFU

La Doina Bonescu, calmul, sinceritatea și generozitatea umană nu depigmentează tonul, câteodată, naiv al volumului Pași în anotimp, poeziile de dragoste, destul de numeroase, reușesc aproape întotdeauna să comunice emoția trăitului proaspăt și inocent, unele putând fi liniștit metamorfozate în cântece folk sau etno. Unele poeme au fost create, parcă, în stil romantic sau postromantic, mai aproape de sideral decât de teluric, dar și în stil haiku, laconic și concis. În poemele din această carte, sinceritatea debordantă și speranța în mai bine coincid nu numai fonetic, poBANCHETUL, 43-44-45 / 2019

Între două lumi (Ed. Contrafort, 2019, Craiova), reprezintă primul roman al Monicăi Larisa Manafu, autoare a mai multor cărţi de poezie, critică literară şi metodică, şi este divizat în două mari părţi inegale: Moartea Florentinei, mai lungă şi Secretul statuii dăltuite în lemn de cireş, mult mai scurtă. Naraţiunea, de tip homodiegetic, este realizată la persoana I singular, povestitorul fiind martor şi având o perspectivă subiectivă şi confesivă, fiind implicat, necreditabil şi cunoscând cam tot atât cât ştie şi personajul. Câteodată, povestirea se face la persoana a III-a (heterodiegetică), naratorul fiind omniscient atotştiutor, omniprezent, obiectiv, neutru, detaşat, impersonal, neimplicat, creditabil, ştie mai mult decât ştiu personajele, viziunea este una ,,dindărăt” (par derriere, cum spune francezul), punct de vedere auctorial, fo225

CRITICĂ calizarea fiind zero. Scriitura este una realistă, descriptivă, într-un mixaj balzaciano-proustian, iar titlul se referă la cele două lumi, lumea de dincolo şi lumea reală, „asta ticăloasă”, sau din contră, o altă lume, mai nouă, mai bună. În incipitul romanului, de tip proustian, autoarea porneşte de la o simplă fotografie, şi nu madlenă, legată de amintirea chipului mamei, o poză vetustă pusă într-o ramă de lemn: „chipul mamei nu-l cunoscusem decât dintr-o fotografie mai veche, pusă într-o simplă ramă de lemn èi dată cu o vopsea aurie, ce aducea o strălucire rece, metalică”. De asemenea, eul narator îşi aminteşte de personajul principal al cărţii, de fapt, „mama Flori” sau Florentina, vecina care fusese un adevărat noroc pentru mama povestitorului, atât din cauza morţii acesteia, cât şi a prieteniei şi „bunei vecinătăţi” ce existase între cele „două mame” şi întâmplării prin care trecuse.

226

Acţiunea romanului se petrece în perioada comunistă, prin anii ‘80 şi este descrisă şi văzută prin aspecte precum viaţa din marile uzine şi fabrici (în acest caz avem o fabrică de mase plastice), din marile oraşe (în roman, Constanţa), din spitalele României socialiste „multilateral dezvoltate”, televizorul Diamant (considerat ultima mare realizare a momentului), programele TV, Telejurnalul şi Reflector (aceasta din urmă apreciată drept o emisiune urmărită de mulţi pentru „criticile – uneori acide – aduse unor aspect negative, mai ales din realitatea socialeconomică”, banii economisiţi la CEC (unul dintre personaje avea o sumă echivalentă achiziţionării a 4 sau 5 autoturisme Dacia!), plata datoriei externe în anii 1980 şi altele. În afară de cele trei perosnaje feminine importante, povestitoarea, mama adevărată a eului narator şi mama Flori, mai există şi altele, „tanti Puşa”, Olga, nea Tudor, directorul adjunct „milosul” Alexandru Matei sau de pildă, Relu Bărburică, maistru mecanic la fabrica de mase plastice, care o ispiteşte pe Liliana, vecina de peste drum şi magazioneră la aceeaşi întreprindere socialistă, „căreia îi mersese vorba de fată bătrână în tot cartierul Sărarilor”, spunându-i că „aşa de mult ar vrea să-i facă un copil, că el se gândeşte de mult la ea (la Lili, n.n.), că nevastă-sa nu poate face, că el ar lua copilul sub aripa lui – să-l crească –, că ar da mulţi bani pentru asta şi ar fi atent toată viaţa cu ea, că nu i-ar lipsi nimic, neputând să înfieze pe oricine, că nu se ştie peste ce dai, de-ţi mănâncă şi carnea de pe mâini”. În cele din urmă, fata bătrână Lili acceptă, se alege cu un apartament, îi naşte lui „nea Relu” o fetiţă pe nume Bărbulică Zâna, dar dispare de acasă, într-o duminică, şi odată cu ea, şi un „vlăjgan de operator chimist”, lăsându-şi şi acela “doi copii sub vârsta de cinci ani şi o soţie casnică”. În rest, prima parte a romanului este ocupată de înmormântarea „mamei Flori”, în timp ce partea a doua se referă la realizarea de către tatăl naratoarei a unei statui din lemn de cireş a mamei acesteia, dar care să reflecte câte ceva şi din chipul „mamei Flori”, al Puşei şi al Olgăi, al „tuturor femeilor din lume”. În fond şi în concluzie, romanul este despre tema literară şi filosofică a eternului feminin şi despre naşterea unei alte lumi, o lume nouă, încă nebănuită de naratoare.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

CRITICĂ

Angela NACHE MAMIER

NOTE CRITICE 1. Raul BRIBETE: „Locuitor al memoriei, pe pragul vibratoriu al frontierei Timp” (vol. CASE AICI/ CASE ACOLO – Editura Eikon, București, 2018) Poezia lui Raul Bribete este în esența ei filosofică, fiecare din poemele sale deschise și polivalente conțin implicit și o filozofie: „Uși se închid în tine reverberând zgomotos./ acum e timpul să aprinzi o lumânare albă,/ și să o așezi încet, foarte încet, pe creștetul capului./ lumină gri îți curge pe creștet,/ spiralic se înfășoară/ – eșarfă neliniștitoare împrejurul/ întregului trup –/ viețile noastre au fost atât de vechi,/ iar istoriile lor stranii ar putea încăpea/ ca o vedere într-o gaură de cheie./ ce, oare, e dincolo?//” (Viețile noastre, p. 8). Pe coperta secundară, Felix Nicolau subliniază că: „Pasionat de lexicul științelor exacte și de cel al filosofiei și religiei, scriitorul produce poeme vibratorii, extrem de sensibile la iridiscențe, ecouri și revelații. (...)”. Reflexivitatea neoromantică transformă categoriile morale în categorii pozitive în care sunt transfigurate viața lui, dar și a semenilor. Texte scrise cu detașarea meditațiilor filozofice, tonul lor e grav, profund, preocupările omenești sunt transcendente, sacralizate. Suntem în considerații filozofice kantiene despre relativitatea timpului: „Student la Facultatea de Filozofie a Universității de Vest din Timișoara, Raul Bribete a publicat trei volume de versuri. El s-a format în spațiul cultural al Oraviței, cu reviste, cenacluri, cărți, orgolii… Efervescență culturală cu frământările inerente unui spațiu ce cultivă literele, dar și atât de pașnică, prin convingerea spectacolului confirmat de tradiție… Raul Bribete are instinctul poeziei și se lasă purtat spre o lume a misterelor cu o dicțiune imprevizibilă. Artistul vedea parțial realitatea, dar în setea lui discursivă sacraliza un adevăr, o abisală iluminare. Raul Bribete vede o lume bine alcătuită, legată prin lanțurile misticii – și descoperită ca revelație” – Călin Chincea. Casa este o cupolă protejând amintirile, emoțiile, într-o memorie care plasează liniile (dintre noi si ceilalți) ale unui dialog cu lumea exterioară pacifist: ”Mă bucur că sunt nimicul care, ușor, vă învăluie tâmplele./ un fel de briză care poartă pe ea un parfum drag,/ amintindu-mi de mine, cel uitat pe malul neclar al trecutului./ ce neînțeles e relieful acestor talazuri de voluptate/ care îți mângâie cugetul cu formele lor, bizare/ și atractive, ca imaginile caleidoscoapelor./ BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

picură timpul încet, țârâind ca un duș care te spală/ cu sunete de greieri nocturni./ Îți ard tălpile, îți ard ca și cum ai fi umblat cu ele/ pe suprafața soarelui./ preferi răcoarea bisericilor goale,/ când aerul din ele se întâlnește/ cu aerul din plămânii tăi./ casele de aici au înghițit lacome întunericul/ vastelor biblioteci din care nu ai să citești/ casele de aici au atâta putere, se simt viguroase,/ ca țipetele unui prunc suprafiresc./ te simți suprafiresc cu fiecare vers pe care-l aștepți,/ prin care respiri, pe care-l mănânci sau bei/ sub formă de lumină albastră./ te întrebi cine ești și-ți răspunzi: ești un gând/ care s-a născut dintr-un gând./ ești senzația de foame nesatisfăcută,/ îți răspunzi./ ți-e foame de aproapele tău, ți-e foame de un volum de versuri/ bine scrise,/ ți-e foame de inteligența altora, de ceilalți;/ îți răspunzi din nou, dar gândești:/ mă bucur că sunt nimicul care, ușor, vă învăluie tâmplele./ un fel de briză care poartă pe ea un parfum drag,/ amintindu-mi de mine, cel uitat pe malul neclar al trecutului//” (Casele de aici au înghițit lacome întunericul, p.14).

După Gaston Bachelard casa este „tantôt le coffre de nos souvenirs”, al trecutului, al prezentului „tantôt 227

CRITICĂ un état d’âme”. Un fel de constat aluziv se desprinde din context: „spune-mi unde locuiești, ca să îți spun cine ești…” Casa poetului este alcătuită din semnele intimității dar și un spațiu public, lecturile suscită numeroase interpretări: „Casele mor și ele, se tocesc încet,/ ca organele în trupurile noastre./ inutile sunt gesturile mărunte a căror tandrețe/ ne părăsește și revine constant și ritmic,/ ca mersul de miriapod./ să ai prestanța unor coloane de piatră/ ce străjuiesc un cavou imperial/ dar în același timp căldura mirosului de portocală,/ dezghiocată-ncet, de degetele prelungi ale iubitei./ a arbore de tuia, a buruiană și tutun miroase lumea mea/ întruchipare de extaz și forță./ ecrane minuscule dispuse hexagonal, ca la insecte,/ îmi stau în privirea vidată./ casele se simt singure fără noi înăuntru/ așa cum sinele nostru gol e fără cei dragi/ ca imagini, forme, gesturi, cuvinte.../ un abur prietenos și însingurat mi-e-ntreaga viață//” (Un abur prietenos și însingurat mi-e-ntreaga viață, p. 17). Michel de Certeau și Luce Giard afirmau „que la maison parle toujours et trop”, exces legat mai ales de la invizibil la vizibilul intim. Memoriile casei permit revanșa asupra unei dureri din trecut ori de azi. Suntem în centrul poeziei terapeutice, care are rolul de a vindeca inima si mintea, grele de evenimente trăite… Această încărcătură emoțională duce la o fenomenologie a casei, pentru a exprima cât mai judicios, tradiții și aluzii universale multiple. Casa devine un centru fix în jurul căruia se aliniază timpul și spațiul, memoria individuală, adăpostită de pereții casei, devenită un nucleu de poveste cosmogonică, între naștere și moarte. Timpul, memoria „casei de aici ori acolo” este un cântar dar și clepsidra de nisip… Omul insuflă viață casei, în același timp este semănător de speranțe. Casa pătrunde în carte cu protagoniști, o ambianță, cu dialoguri cu exteriorul dar și cu un confesional pentru vocea solitudinilor, unde poetul vorbește pereților, se reazămă, e nou-născutul care bate în matricea maternală (casa-pântec-leagăn) pentru a-și deschide drumul spre o identitate. O ieșire din solitudine, spre Timpul ce îi este destinat. Casa este leagăn, pântec (amintirea primo genitus), dar poate fi și ultima scenă a vieții, unde Chronos devoră umbrele și suvenirurile reprezentative ale unei vieți omenești, efemeră: „Trec prin seară cu pas de jaguar./ întunericul din casă a prins licheni verzui./ tăcere adâncă, dar plină de căldură/ tăcerea din casă și din mine/ formează un râu imaterial/ imagineazăți cum ar fi ca apa/ să urce până în tavan; cum ar fi?/ să deschizi fereastra și să năvălească/apa pe stradă, în întunericul ei fistichiu./ fiecare gând se arcuieșten mine uniform/ aidoma sincronului picioarelor/ unui miriapod/ v-ați gândit vreodată, fie și-n treacăt,/ la pacea din propriii pantofi,/ după descălțare?/ la cât de minunat este să te înfometezi/ ca un omagiu/ adus 228

nimicului etern?//” (Nocurn, p. 23). Poetul e demiurgic, în casa-templu, de la răsărit și până la apus, în acest decor universal al unei istorii private. Din acest prag poetul inaugurează drumul intim al perspectivelor literare brodate în jurul unor trăiri personale: „Aceleași degete sentențioase/ indicând, furibund, cerul./ aceeași senzație pe care o încerci când/ mai crezi că ai de coborât o treaptă/ în beznă când de fapt/ ai atins pământul./ iei distanță față de tine însuți,/ taci./ mecanismul eternității/ îți electrizează oasele./ oasele pline de sevă și sens./ durerile tale de creștere,/ cândva, spărseseră tavanul./ scormonești cum cârtița/ în cernoziomul/ trupului tău viril,/ îți speli mâinile și fața cu ozon./ mecanismul eternității îți/ electrizează oasele//” (Mecanismul eternității, p. 32). Pentru Bachelard casa poate fi văzută ca „activité de métaphores”, poezia fiind aeroportul de unde decolează pornirile onirice ce facilitează detașarea de cotidian… casa este „VISodromul” cuvintelor care fug de lumea exterioară. Poarta/ fereastra sunt deschideri, pupile spre lume și labirinturile ei, acoperișul, bolta divină, protectoare… Suntem într-o dialectică de echilibru între interior și exterior, casa este securitatea de a aparține unui spațiu protector, unei „apartenențe” arheologice (aici românești). Ideea de „acasă” poartă fiecare individ spre o poveste numai a lui, a unor frontiere cunoscute numai de autor. Casa din amintiri, nu e cea reală, este cea a copilăriei și tinereții pierdute, este itinerariul balizat de certitudini și momente de fericire… punctul din care uităm durerile facerii/durerile morții. Poezia devine această rezistență pe viață și pe moarte, este plasare într-o arcă proprie, echilibrată, în care omul muritor, devine un timp dintr-un spațiu patrum (patria), devine ființa familială, socială, politică. Casa devine un puzzle gigantic compus din amintiri suprapuse, complexe, reale ori imaginare, care conduc poetul spre aspectele tumultoase ale condiției umane, dar nu numai: „În mijlocul camerei, într-un fotoliu impozant,/uriaș, spectrul bătrânei./ în spatele ei e fereastra,/ în care abia mai licărește/ o lumină ca o coajă de gutuie./ între mine și ea a trecut/ o eternitate;/ între mine și ea, – nimic;/ nimicul rotunjit în sine,/ ca un șarpe care se auto-devoră./ alerg spre ea, și dintr-o dată,/ în locul fotoliului apare o ușă,/ careși mărește dimensiunile,/ pe măsură ce eu încep să scad,/ precum nils//” (Fotoliul, p. 36). Aspirația predominantă este spre lumină, este o viziune ardentă care trebuie să se ridice deasupra suferinței, morții și suferinței. Poetul e tentat să joace mai ales pe alternanța misterului și a realității cotidiene, pe un fond elevat de credințe ancestrale. Autorul unei arte sincere, simple, transparente, Raul Bribete are unelte psihanalitice pentru a plasa Omul în haosul lumii, în Casa Poeziei. Casa este spațiul care ne protejează de a rămâne noi înșine într-o BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

CRITICĂ lume ce încearcă să ne omogenizeze, să ne fure Individualitatea. Melancolia, nostalgia, redau vieții cumulul universal de valori lirice, extatice. Casele sunt reprezentări existențiale ale sinelui, un pretext de a inventaria simțămintele interioare conștiente ori subconștiente. Pentru Freud a visa case, înseamna să visezi organizarea propriului Eu, propriul psihism… Nevoia de echilibru și cea de a face față turbulențelor existenței… Pentru Young, casa visată, râvnită, este legată de athanor, adică al cazanului alchimiei în care elementele se amestecă și se transformă, cazanul magic în care ingredientele împlinirii sinelui sunt precipitate și amestecate… Cel care e bine în casa sa, este în acord perfect cu drumul său de viață ascensional; invers, cine nu e bine în casa sa este cel care refuză schimbările din straturile profunde ale Eului. O casă stabilă este locul Sagradei Famiglia, a părinților, copiilor, fraților (celula familială originară). În acest sens autorul revine spre copilărie și revizitează senzații dintr-un timp anterior, uneori conflicte interioare probabil nerezolvate: „Se-adună viii și cei plecați demult,/ la o canastă;/ o jumătate din pachetul de cărți/ este cu partea văzută la soare,/ cealaltă cu partea nevăzută pe masă./ am senzația stranie că totul/ s-a întâmplat cu mult timp înainte,/ și că știu pe de rost, ca pe o poezie,/ ce va fi./ încetul cu încetul, cei mai bătrâni,/ își mută mobilierul în ceruri/ pentru a privi îndărătul cărților/ celor plecați demult, cu gând să trișeze,/– să le șoptească celor care au rămas câte ceva –/ cei mai puțin tineri,/ își vântură pacea din suflet/ cu fiecare plictis estival;/ închipuind, din cărți, evantaie/ cu care să alunge, de la sine,/ neputința ca pe un fum/ consistent de țigară./ păsările se apropie nepermis de mult/ de pământ./ cândva, în acest loc,/ nu existau decât arbori//” (Canastă, p. 38). Fiecare încăpere este o fațetă a personalităților noastre, etajele fiind diferite niveluri ale conștiinței, centre energetice ce parcurg trupul (chakras). „Cred că știu de unde să-l iau pe Raul Bribete. Dintr-un loc sacru (…) Poetul e tânăr, tânăr. Este absolvent de filosofie și are un masterat în Fenomenologie și Hermeneutică. Din 2008 încoace a publicat încă patru volume de poezie (unul prefațat de Gheorghe Grigurcu), scrie și proză scurtă, eseuri și exegeză literară. N-am de gând să-l aliniez pe poet într-o generație, am și aflat că-i displace. El se vrea singur și singular, un statut spre care aspiră autorii cu miză. Ipostazele poetice sunt complementare și contradictorii, oximoronice. Poetul oscilează între lumea interioară și cea dinafară, între „chilia de iepure” și „iedera franțuzească”, două metafore – simbol de certă expresivitate” – Lucia Cuciureanu. Raul Bribete este un poet al revelațiilor, pentru el cuvintele sunt galaxii ale unor mișcări pendulatorii originale, dinăuntru spre exterior, poezia unui solitar foarte talentat, care nu se sperie de găurile negre din BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

cosmos, le umple cu trăiri și procese psihice tulburătoare, astrale: „Văd prin mii de ferestre cum se distilează/ întunericul acesta,/ un întuneric nobil asemeni celui pe care îl/ închidem în plicuri, odată cu scrisorile/ irepetabile stări/ vigurosul spirit al caselor/ pe unde nu am apucat încă să pășesc/ simțământul că știu pe dinăuntru și pe dinafară/ orice loc de aici,/ că am chei pentru toate/ casele orașului./ balcoane heteroclite îmi trec prin vedere/ cu grilajele lor similare/ celor din cimitire./ rigoarea fiecărei vulnerabilități/ ridicată la rang de sublimă artă/ își imprimă-n mine/ reminiscențele//” (Vulnerabilitate, p. 43). 2. Cornelius Drăgan: Transgresiuni în detaliile și profunzimile lumii sensibile - volum de poezii: Mușcătura fluturelui japonez (Editura Junimea 2019) Tânărul poet vasluian Cornelius Drăgan și-a lansat primul volum de poezii: Mușcătura fluturelui japonez la Târgul de carte Gaudeamus de la Romexpo, București. Volumul a apărut la Editura Junimea, ca urmare a câștigării premiului din partea juriului la Concursul Național Porni Luceafãrul…, 2016, din Botoșani. Poetul declarã, “volumul e scris în stilul poeziei vremii, prezentând anumite caracteristici personale, îmbinate firesc cu elemente ce aparțin fie de locul unde lucrez, fie implicit de Vasluiul natal. E un volum de poezie ce conține un discurs liric/ erotic compact atât stilistic, cât și tematic, dar și valoric. Un volum care, cu sigurantã, va fi ca o desfătare pentru pasionații de poezie, pentru pasionații de frumos.” Realitatea expusă e una…cotidiană, emoția reținută transcende concretul, iar decorul său poartă detalii de stampă japoneză:”arcuire trecerea/ prin viață/ e o filosofie/ bucătăria întreagă/ femeia de lângă mine/ o pisică vărgată/ ce devine iubire” Scrie voit « stins", voit anti-liric, anti-siropos (este noutatea evidentă a volumului) prin conceptul destul de impersonal. Ton direct fără un cerebralism sec, emoționează profund pe alocuri, în mici pastile, uneori narativ, (două poeme în proză revelă un filon dens, care merită subliniat: touch me now/ ca o iluminare trupul tău, ca o zeitate/ te iubesc strigam împrăștiindu-mi-se creierii cu gloanțe de Kalashnikov/ te iubesc nespus, lângă noi ardeau mii de lumânări – parcă era Crăciunul/ eu nu știam că eram morți, neîmpărtășiți/ și atât de mult ne iubeam, atât ne doream încât turla Parisului părea o minciună, într-atât încât nu mai închideam ochii/ să nu te pierd, îmi ziceam/ deși eram amândoi întinși pe caldarâm, îmbrățișați într-o năclăială dulce-sufocantă de sânge macabru/ touch me now îți ziceam parcă urlând, de frică să nu ni se închidă ochii/ să nu dispărem/ pentru că eram prea tineri, prea proaspeți, prea cruzi/ prea frumoși, 229

CRITICĂ prea întreg/ visul iubirii noastre spărgându-se nefiresc de ciudat/ cu roșul strident la orizontală” și:”Ludmila era o rusoaică de la noi din bloc/ pe care o solicitau de fiecare dată colocatarii/ atunci când ploaia ne spărgea casele/ curgând monstruos/ dând buzna în intimitatea și așa mică/ când frigul ne cuprindea trupurile muribunde/ făcându-ne să zacem aproape nonstop la telenovelele latiniste/ Ludmila nu era o proastă/ era o doamnă chiar șic/ avea broșă-n pieptul ei mare/ de târfă țaristă/ părul culoarea spicului de grâu dat în pârg/ împletit copilărește-n codițe/ pulpe groase ca de commandeur/ apărate de o fustiță roșu-moale cam comunistă/ noi o iubeam rând pe rând/ ceas după ceas/ însuși timpul turba în așteptare/ până-ntr-o zi/ când în ușa scării am găsit un bilet de bun rămas/ Ludmila noastră plecase în Mama Rusia cu-n june rus mai fierbinte/ la revedere fată bună/ la revedere i-am spus cu toții/ fluturând batiste de zor/ trei zile am râs amintindu-ne-o-n pat cu bujori/ patru am plâns plini de draci/ la ușa apartamentului ei făcusem pelerinaj/ eram roșii toți bărbații la ochii/ nesatisfăcuți părăsiți/ adio draga noastră Ludmila/ adio și bun rămas/ acolo unde te-ai dus sperăm să fii ca și aici/ atât de fericită”. Dar nu cade în verbiaj, deși e adeptul unor iluminări confesive. O abordare de tip melancolie moldav, o bonomie naturală, un apetit de viață mișcător de sincer.

230

Viață fără dragoste, fără tandrețe, fără comunicare e golită de sens, confuză. Nu-și poate reprima plăcerea de a se retrage în poezie, locul meditației, altarul reculegerii în sine. Până la urmă, Mușcătura e expresiv asumată ca univers monoton, au ralenti, în surdină, într-o percepție a unui tragism absolut, hamletian. Viziunea romantică în iubire predomină, analitică până la depersonalizare, deși unele detalii biografice lasă porți deschise interpretărilor. Criticul și filologul Ioan Holban spune că „esență lirismului din volumul de debut al lui Cornelius Drăgan, Mușcătura fluturelui japonez, se regășește întrun motto din Neville Goddard pe care autorul îl invocă, lângă Plotin, în deschiderea cărții sale: „Orice schimbare în comportamentul sinelui interior va rezulta în schimbări exterioare corespunzătoare”. Din acest joc al sinelui interior cu preajma să crește o poezie care testează hotarele tragicului, căutând mereu un eden originar. Drama visceralității, moartea celor apropiați - insuportabilă - lasă lacrimi reci, pierdute în meandrele interogațiilor chinuitoare: tu ești fata cu/ ochi mari pe care o visez/ când mama/ îmi pregătește patul/ pentru culcare/ dormi dragu’ mamii/ dormi/ că mâine cine mai știe/ dacă eu voi mai trăi/ (mama are cancer)/ dormi măcar în seara/ asta dulce/ dormi somnul fără de griji/ cu respirarea ca la 2 anișori/ eu încă te văd copil/ neajutorat/ mic și înger/ dormi dragul mamii/ dormi/ eu sunt aici să te apăr/ de toate/ de bau bau de monștri/ să nu-ți fie frică,/ nu!/ mama ta e aici/ până la moarte”. Autorul nu-și propune programe «fandosit-avântate», se opune modelor sofisticate, elitiste, construiește un drum voit personal și distinctiv, are o viziune prospectivă, inteligență, are respect pentru antecesori, nu-și ignoră contemporanii. Se încredințează cuvintelor cu o anumită detașare, ironică, simpatică: pentru a-și elucida existența, prin poezie, viața lui capătă o direcție psihologistă, un sens, în absența unei fericiri absolute, în mijlocul unui eden fisurat (arcuire trecerea/ prin viață/ e o filosofie/ bucătăria întreagă/ femeia de lângă mine – /o pisică vărgată/ ce devine iubire) Cartea este o declarație de adeziune la valorile grandioase ale umanității, paradisul o fi la capătul atâtor salturi în gol vertiginoase, speranța este secționată de disperări mute. Cuplul, viață în doi, paternitatea apar disparat în volum, ca umbre mișcătoare în malaxorul adesea nemilos al destinului. Poezia poartă altoiurile speranțelor cele mai secrete, își anexează teritorii imaginare, unde nu se asfixiază de durere, pe teritoriul unui bovarism, un spleen, al artistului blestemat. « nu mai sunt copil/ nu-mi pasă de dragostea pe care n-o am/ am prins-o în fluturi singuratici/ coBANCHETUL, 43-44-45 / 2019

CRITICĂ ronițe amărui am făcut/ din cicoare/ scrijelesc scaunul gol/ sunetul scos/ devine un scâncet/ pe care îl suprim aproape/ instant/ prin râs isteric.” Poetul este un Adam trist iar Eva cinică, blazată, glacială. Femeia poate fi mai barbară ca bărbatul, în dragoste și răzbunare. O Cruella (cu excepția dragostei materne) se lasă ghicită, duce la prototipul femeii de azi, masculinizate. ’eu cred că plec așa/ singur, stingher /zilele în care ieri eram/ zile pline/ ce a fost ce va mai fi/ azi pianul sună în gol/ m-am trezit/ în același pat/ învelit cu tine totuși tu/ erai absentă/ am încercat să te sărut/ mi-ai spus scurt/ nu e momentul/ de ce am insistat ca/ un adolescent rebel/ că nu simt asta/ mi-ai răspuns simplu/ tăios ca o/ lamă de oțel/ care secționează/ conștient inima/ creierii/ atunci am/ strâns din ochi/ fixând strada drept/ să nu mă împiedic/ lumina cădea de sus/ de parcă aș fi fost/ la teatru/ o dramă scurtă de provincie/ eu cred că plec am zis cu/ puțina salivă din gură/ singur/ stingher /secționat/ Flavius m-a tras de mână/ înapoi și nu-mi mai/ dădea drumul.” Autorul nu este un subversiv, suntem pe un teritoriu intimist. Această nevoie platonică de fericire, idealizată, se opune curentelor pragmatice, cu eleganță. Cu o aparentă «corectitudine politică», sexualitatea este voalată, pudică, înduioșătoare, sugerată, în opoziție cu postmoderniștii ori douămiiștii care s-au folosit de surealism ori de provocări sexiste pentru a se opune etablismentului cu bună știință. Pare convins de consistența biografismului, căci presupune cunoașterea de sine, o «mise à nu» sub control.”chiștoc după chiștoc/ șefu’ nu-i oleeee!/ posturi străine – belive me/ în același tip de dimineață/ m-am însurat cu ea,/ direcția, nu 5 ci locu’/ unde muncesc io’/ alo! direcția de handicapați?/ cum a zis un beneficiar/ (..)/ trag un fum în piept/ și scuip cuvinte de genu’/ cândva voi fi poet/ și voi scrie despre rahatu’ ăsta și mă voi elibera/ deși nici eu nu cred ce spun.” Singurătatea este a celor care mai speră și care au un curaj interiorizat pe un drum care duce inevitabil la poezie. Scrisul, cartea sunt temple, uneori preferabile ca fortărețe rezistând vieții exterioare. Aspectul

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

tăios al realității înconjurătoare disecă, taie în carnea vie a unei imense dezolări (ce e de făcut dincolo de gratii imuabile, coșmardești?). Melancolia este singurul lux, un voal neoromantic sub care pot țâșni lacrimi, un iad cuibărit în inima solitară. “30 de zile toate pline/ Monaco/ franțuzoaico/ cu dinți diafani/ ce-mi rupeai privirea/ ca un cosaș/ 30 de zile în care/ m-am născut/ a doua oară/ în care am simțit/ în care am zis:/ o, da, D-zeu există!” Victor Hugo sublinia într-un român că «melancolia este bucuria de a fi trist». Simbolistica fluturelui este vastă de la o civilizație la altă. La greci e simbolul imortalității și etimologic «psyché» în greacă desemnează atât sufletul cât și fluturele. La amerindieni, simbol al unei metamorfoze, al unei treceri spre o nouă viață. La irlandezi este simbolul renașterii, al sufletului debarasat de plăcerea cărnii. Omul urmează ciclul unei vieți de fluture, aceste bătăi de aripi pot fi asociate unei flăcări, unui suflu vital. La asiatici este un simbol sacru; Japonezii îl asociază grației feminine dar și inconstanței. La chinezi este simbolul dragostei, al longevității. Emblemă unei arte marțiale la japonezi este fluturele (kocho) căci cu secole în urmă consilierii Împăratului Chinei care vroia să știe care este cel mai puternic animal din lume, a fost convins de aceștia că între tigru și fluture acesta din urmă ar fi cel mai solid, înfruntând dificultățile cu lejeritate, într-un zbor imprevizibil lin, senin, care depășește orice obstacole. Ar fi poate una din explicațiile posibile titlului sugestiv ales de autor Mușcătura fluturelui japonez:”mușcătura fluturelui japonez/ pe rând mă calcă soldații/ care mai verde/ care mai albastru/ pe rând mă strivesc/ în surdină/ april bolnav de plictiseală/ simfonia fluturelui japonez/ zborul în spirală/ pupila/ pupilele/ deocheate/ toată/ toate”. Textul devine pe alocuri tensionat, ca un abandon într-un pariu cu destinul: ține de rezistență! Poetul Cornelius Drăgan e capabil să provoace o reală „criză de neoromantism” lectorului, luat prin surprindere, într-un spațiu propus, cel al realității intime misterioasă și stranie în același timp.

231

TRADUCERI

Wolf von AICHELBURG

POEZII Traducere din limba germană de Dan Dănilă CUVÂNT ȘI CUVÂNT Vizuină sub glie, afund... Să nu rostești cuvintele pe care le simți, tulburătoare, dând ocol, de gânduri zăbrelite-n închisoare, apoi se sparg, lovindu-se în gol. Încă nu vrea tăcutul să se-ofere chiar de ai crede că-l auzi acum. Asteaptă, fă-ți rezerve de tăcere, aproape să-ți rămână, ca un fum. Când știi exact ce trebuie să spui nici nu mai ești de trebuință, poate: rămân cuvintele pe care-ți pui pecetea și durează-nsingurate. HIBERNARIA Deja e pe aici undeva, încă mută, străină, statornică, strașnica iarnă. Troznind prin crânguri pândește sau poate pe sub brazde se pitește ori deghizată în norii festivi. Contur de jar, în tot ce ne cunoaște și ne vorbește, patrie, obârșie de spaime. Dar pentru câtă vreme oare? Copacul nu tresare, apa e de argint, răcoroasă și clară, vântul aduce arome din nori iar soarele prin ceață-nflorește.

METAMORFOZE Pământu-i ca fierea, dar dulce filtrat, în buruieni însămânțând hotarul, de vântul fără coasă secerat, nouă-ncleștare ocolind amarul. Otrăvi, esențe, mările cuprind, albastrul iod și sarea, ferecate în zeama scoicii, viață strălucind, în alge de talazuri legănate. Sumbru-nceput nu cumpănise bine nici forma, nici căderile în moarte, în sori de mușețel uitând de sine, și-n scoici pictând culorile bogate. PONTUS ECHTINOS Spre mare se avântă în rotunjiri depline imaculate stânci. Direcția de-ai ști, chiar vag măcar, ai acosta cu bine la poale de Parnas, tărâm de poezii. Dar te pândește din nisip un turn de pază, auzi soldați strigând la intervale, lopata, la poruncă, greu își taie cale prin lut și buruieni, în arșița de amiază.

Și totusi, toate drumurile o să le închidă, o să baricadeze uși, troianul și țări va pustii, pe rând.

Nu vezi talazurile ce se sparg de stâncă dar lași răcoarea lor să te cuprindă-n gând iar de ții ochii-nchiși, parcă le-auzi cântând și vezi, ca pe sub apă, o lumin-adâncă.

Nu îi cunoaște nimeni vlaga toată, nici unde o să își aseze curtea-nnegurată pentru serbarea fricii, hohotind. Ea știe și așteaptă, înarmată.

De-ai fi o pasăre, măcar pentru o zi în evadări spre înălțimi te-ai pierde, dar ca delfin, prin sori scăldați în verde de-al Lemnosului tărm brizanții te-ar zdrobi.

Se încred animale sfioase, ori știu, în cel mai de taină colț de simțire că totu-i doar un vis, o păsuire, când se-ascund tresărind, unde nu-s amintiri dar nici alinări nu pătrund?

În rotunjiri depline, se-avântă înspre mare imaculate stânci. Plutește peste unde! Sugrumători neputincioși să se scufunde, din coame înspumate viața ta răsare.

232

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

TRADUCERI MĂSLINUL

tăcuți și orbi de-a pururi sunt.

Pom surâzând, mai ocrotit ca oricare, când sub mâna ursitei apăsată se frâng despicate din creștet, crengi care plâng, doar se resfiră, mai curat cuprinzătoare.

Și eu am fost de-al locului și mut, dar în cuvinte m-am pierdut.

Peste spărtura din încheieturi rănite se-nchide o mantie a tonurilor pure, de panglici mătăsoase, frunzișuri clarobscure ce se încolăcesc în grile aurite. Mâini întristate, întoarse înspre glie cu degete frânte în avântul curmat spre înalt, adieri parfumate străbat niciodată scăzând, coroana albăstrie. Cu totul din soare, dar nu ucigașe raze ce orbesc: un ecou revenind de-aromate vibrații, lumini zămislind pe sandale de frunze în hore gingașe. CUVINTELE Cuvintele m-au părăsit deodată. Închis într-o muțenie senină nu mai aștept pe nimeni să mai vină, iar bezna mă cuprinde, furișată.

Clinul și vântul, cu-a lor verde fire, tineri rămân, doar sieși mulțumire. PĂȘI-VOI CA UN REGE Păși-voi ca un rege, eu care-s cerșetor, aduc o nouă lege, un sens izbăvitor. Voi fi încoronatul, eu, care plec învins, deasupra, mai înaltul, în propriul meu abis. Salvare aduc, credință după ajutor când strig, celor loviți – căință, celor furați – câștig. Trăi-voi mai departe, un blând judecător. Jertfit de voi în moarte rămân nemuritor.

Ce-ar fi de spus în surda-ntunecare, și limba cui, s-ajungă, mai încearcă pe-a mea, de mine-nstrăinată parcă? Zâmbesc, când tu începi o întrebare. Să mai arăt și să numesc, îmi ceri, când sunt de toate strâns împresurat. Ce nici nu mai speram, s-a întâmplat. Pe mut, cine-l desparte de tăceri? Chiar sunetele și-au sfârșit concertul, mai bine zis sunt de neauzit. Printre adormiți mă simt nestânjenit, s-or dezobișnui de mine, cu încetul. VERDE Verde e vântul, clinul povârnit, preț de-o iubire aici am viețuit. Bătrânul munte fără vârstă pare, doar amintirea e bătrână tare. Tăcutul e de moarte ocolit, primul cuvânt, nevoi l-au zămislit.

BEŢIE

Clinul cel verde, verdele vânt BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

233

TRADUCERI

Madeleine BURHAN

Versuri Posibilități Ce vrei? Să fii stimulat. Simțuri trezite... Calea pudrată Un fluture zdrelit În zbor. Albastrul și nuanțe portocalii să-ți afecteze plămânii Te lovește ca narcoticele Ce vrei? Imaginile colorate să ți se fixeze-n pupile Să te cufunzi acea gaură neagră În profunzimile existenței, până când gâtul poate să ți se agite cu nostalgie Ce vrei? Pielea mângâiată cu litere mari Orizontal. Vertical. Plină de certitudine Îți place forma Golul ce se cască negru În acest verset? Ce vrei? Un vals negru pe alb Proaspătă pagină curată cu miez crud, dar bine copt Să fie înfășurat în acest antidot la dorința ta. Nu există nici o plăcere mai blândă Decât dorința hămesită Doar pentru simțuri nu am cuvinte Noaptea trecută am dansat cu moartea Noaptea trecută am dansat cu moartea Umbra-i marmorată prin alb Dar m-am trezit să aflu că viața Dormise lângă mine pân’la lumina dimineții Aseară, palma ei mi-a atins coloana vertebrală Și pătrunsă de frig, am tresărit atunci Am valsat în jur ca niște mâini ale timpului Dar viața era acolo ca s-o știu 234

Ca obiecte cândva atomi comprimați Au fost topite, întinse și fluid transformate Cu mine dansul morții a creat atâta suferință Dar viața în sine a înmuiat-o Noaptea trecută am dansat cu moartea Aceasta mi-a îndoit gâtul greșit înapoi Șoapta vagă, din viață; o respirație Ce-am ignorat-o atunci Dar tot timpul cât am dansat am simțit Că nu eram niciodată complet singură Și fascicule de lumină în curele cu funde De deasupra se făceau aruncate-n spirale Și când ne-am spus ultima noastră la revedere Umbrele s-au înecat și au băut lumina Dar viața mea era lângă mine Când m părăsit vârtejul acelei nopți Un om să fie făcut Umpleți gaura - umpleți-o Cu umplutură și lipici Umpleți-o până când ochii-i sângerează Un om să fie făcut din voi Umpleți-l – umpleți masa de carne Doar mai puțin de ruperea osului Aceste acte dumnezeiști ale voastre să fie binecuvântate Și numiți cerul acasă Dar nimic nu poate umple gaura Dintr-un dur suflet rece Deci, umpleți-l până când zorii sunt gata să rupă Negrețea întregului vostru Iubirea mea Curbată pe olandă l-am așteptat Și m-am foit și m-am întors sub o lună grea Deasupra capului se observă acele stele strălucitoare Doar de acei ce doresc aceeași vedere Ochii devin obosiți; genele încep să se-nchidă Dar singuratică sunt ca înghețul înainte de zori Aproape de somn – mintea și corpul au înghețat Așteptând antidotul, dragul meu; căldura ta Când pași se-apropiau de cavitatea urechii mele O căldură învăluitoare mi-a topit miezul Cu tine m-am eliberat de profunzimea fricii Când te-ai apropiat – am vrut mult mai mult BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

TRADUCERI Pentru că buzele tale suave pe-ale mele sub stele Extrag din mine durerea tuturor războaielor Apă și sânge

Oceanul sărută o garanție fără sânge Dacă locuiți pe malurile Acheron-ului Indiferența înghite totul după un timp

Uscat. Atât de uscat. Când pământul arid se înalță Ca să germineze-o sămânță Și frunzecu nervuri se fărâmă Buruieni pârjolite cad Uscate. Atât de uscate.

Controlați buzunarele – țineți-le strâns precum cărămizile Țineți-le cu dragoste; se vor prelinge repede

O picătură. O picatură. O strângere a pumnului Palma și încheietura mâinii Nu reușesc să stingă setea Împărțită de mine și de praful acesta O picătură. O picătură.

Se mișcă forțat împotriva apei apăsătoare Vă înghite coapsele precum iubirea pe fiică

Sânge. Și apă. Mamă, nu m-ai sângera? Sunt fiica ta Nu ne vezi Amândouă suntem în acest măcel În genunchi, implorând Sânge. Și apă.

Degetele sculptează nouă cercuri sub umedul cald Genunchii se bat împreună – încă nu-s pregătiți

Alegeți de pe față – păr legat umezit Orizontu-i o forță pe care irisul trebuie să-o suporte Și strângeți-o, împotriva soarelui scăzut Care se varsă-n ocean înainte de a se face Sânge portocaliu – căldură pe abdomen Această îmbrățișare finală – nicio femeie. Niciun bărbat. Pân’la talie. Pân’la piept. Adânc pân’la gât E prea târziu acum ca să încerci să și plângi

Duse. S-au dus. Uscate-n caniculă Deșertul înfrânt Și i-ai dat pân’la ultima picătură În acest apel final este Dus. Totul a dispărut.

Ca o pătură apusul cântărește pe cap Iar o răcoare lovește coloana vertebrală pe care-o credeați moartă

Sărut oceanic

Culoarea păunului e acum divulgată în realitatea ei Ar fi trebuit să se știe că o astfel de frumusețe e doar o înșlătorie

Cercuri sculptate-n nenumărate nisipuri Vaste. Lucide. Călduțe și blânde. Degete strânse ca să apuce boabele Se-nfioară sub aceste vene tăcute

Pân’la buze. Pân’la nas. Profund pân’la sprâncene. Fecale și materiale plastice pe care le consumă peștii.

Nu trebuie să priviți sub pielea tonului Cum apa tulbure iese prin fiecare orificiu

Pas cu pas în albastrul deschis cu nuanțe ca penele de păun

Vârful craniului e acum mâncat de aceasta N-a fost niciodată în viață – doar un rol secundar întro parodie

Vânturi de coastă lovesc obrajii Buze sărate. Refugiu pe plajă

(Din volumul în pregătire - Chasing Spring, 2019)

Acolo, părul se-ncurcă-n gene Pupilele se relaxează sub mase de carne

Membră a Open University Poetry Society, Madeleine Burhan este autoarea unor volume de versuri. Poeziile ei au fost incluse în antologii și în broșuri de cenaclu. Poeta este pe cale de a se înscrie la doctorat.

Bromură. Cianură. Membre se bălăbănesc Valuri se pierd printre glezne - tachinează păcatele

Traducere și prezentarede Mariana ZAVATI GARDNR

Dar nu există nici o coborâre de pe multele purgatoriu

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

235

TRADUCERI

Serghei Alexandrovici ESENIN (4 octombrie 1895 - 28 decembrie 1925)

ÎMI AMINTESC, IUBITO, ÎMI AMINTESC... EU AM VĂZUT BEȚIVI... Îmi amintesc, iubito, îmi amintesc A părului tău strălucire. Nu-mi este ușor, nu este o bucurie Că a trebuit să te părăsesc. Îmi amintesc nopțile de toamnă, Ale mestecenilor foșnitoare umbre. Chiar dacă, mai scurte zilele erau, Mai mult timp, luna ne lumina. Îmi amintesc, tu spusu-mi-ai: "Vor trece albaștrii noștri ani Și tu, dragul meu, mă vei uita, Mereu, tu vei iubi pe alta!" Astăzi, teiul ce a înflorit, De tine mi-a reamintit. Cu câtă dragoste, atunci, am presărat Petale de flori în părul tău buclat! Să te lase, inima nu este gata Și să iubească trist pe altcineva, De parcă povestea de iubire cu alta, Totdeauna de tine îmi amintește. PLEACĂ DE LA FEREASTRA MEA... Pleacă de la fereastra mea Și iarba verde n-o călca! Eu, demult, nu te mai iubesc, Dar nu plânge, stai liniștit! Din tot sufletul, de tine, milă mi-e. Că sunt frumoasă, ce-ți pasă ție? De ce, în pace, nu mă lași Și, de ce, atât te zbuciumi? Oricum, eu a ta nu voi mai fi, Acum, eu nu mai iubesc pe nimeni. Nu te mai iubesc, dar milă de tine-mi-e, Pleacă de la fereastra mea! Uită că eu a ta am fost, Că, nebunește, te-am iubit. Acum, eu nu te mai iubesc, dar te plâng, Pleacă, de aici, nu mă mai chinui!

236

Eu am văzut bețivi cu ochii mândri Și femei decăzute cu sclipiri de inocență. Eu am cunoscut oameni puternici care, în hohote, plângeau Și am văzut oameni slabi care-și purtau demni crucea. Nu blama, nu judeca ceva de care sigur nu ești! Nu promite, dacă ești hotărât să minți! Nu mai verifica, atunci, când ești sigur, deja Și nu dărui, plănuind, înapoi să iei! __________ Serghei Esenin a fost și este cel mai iubit poet rus. A fost considerat „Îngerul Blond al literaturii ruse”. S-a născut într-o familie de țărani din satul Konstantinovo, astăzi Esenino, regiunea Riazan. Părinții lui l-au abandonat la naștere și a fost crescut de bunici. A început să scrie versuri la varsta de 9 ani. A publicat primul său volum de versuri, în 1915. Se numește Radunița. Au urmat: Slujbă pentru morți, Mikola și Rusia. A scris, de asemenea, cartea: Rusia albastră și fără de leac. A fost căsătorit de patru ori, iar una dintre soții, a fost excelenta balerină americană, Isadora Duncan, care a murit într-un stupid accident de mașină, în 1925. Ieșind de la reprezentație, cu mulțimea entuziasmată după ea, urcându-se în automobil, eșarfa de la gât i s-a înfășurat pe roata acestuia și, la pornire, a strangulat-o. Poetul și-a tăiat venele. Înainte de a muri, a scris poezia, La revedere, prietene, la revedere, care apare și în grupaj de traduceri, de mă sus! După 1916, a scris poezii inspirate din folclor și a devenit un apropiat al cunoscutilor poeți rusi: Alekcsandr Blok, Andrei Belîi și Serghei Gorodetski. Dintre cele mai cunoscute poezii ale sale amintim: Focul vânăt, Motive persane, Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, Scrisoare de la mama, Scrisoare mamei, Ah, voi, sănii, sănii, Mesteacănul, Huliganul, Spovedania unui huligan, Poartă-n ochi seninul!, Omul Negru, La revedere, prietene, la revedere. În limba română, au apărut mai multe volume de versuri, traduse de cunoscutul și apreciatul traducător al liricii lui Serghei Esenin, poetul George Lesnea: Poeme de Serghei Esenin, Ed. Cartea Moldovei, Iași, 1943; Poezii și Poeme, Ed. Cartea Rusă, București, 1957. Traducere din limba rusă și prezentare de Constanța MODELL

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

TRADUCERI

Dorit SILBERMAN

POARTA MILEI (II) roman Traducere: Menachem M. FALEK Toată noaptea mă perpelesc în pat și nu adorm. Obosit și arzând. Ochii îmi ard ca jarul. Lacrimile nu ies ca să-i stingă. În sfârșit, adorm pe spate cu ochii pe tavan, și așa mă găsesc și dimineața când mă trezesc. Eu visez că Dumnezeu vine spre mine și îmi spune de departe, "nu-ți aminti! Nu-ți aminti! Nu îți a-minti!". Și eu aud "al tizaher, al tizahar1" Vocea vine și se apropie, vine și se întărește, pâna o aud sub fereastra noastră. Eu vreau să o întreb: ce să nu îmi amintesc, și dacă are legătură cu Motek, că și mama mă numește pe mine Motek câte o dată. Dar ea spune că asta nu are legatură. Motek, care lucrează cu tata, s-a născut cu numele acesta în Polonia, iar mie mi s-a dat numele Motek, că sunt dulce. Mama spune că eu sunt "hanahtiș"-ul ei, ceea ce înseamnă că sunt desertul ei. Mă sperii și spun rugăciunea de dimineață. Poate asta mă va ajuta. "Îți mulțumesc ție Rege viu ce exiști, că mi-ai redat sufletul cu mila ta și încrederea în tine". Mă scol și privesc prin fereastră și văd un om pe căruța trasă de un măgar, și pe căruță are o ladă și un pat și strigă cu accent idiș "al tizaher", sau poate strigă "al tizahen".2 Dimineața noi ne trezim devreme. Avem de mers mult până la școală. Mama s-a trezit. Părul ei e ciufulit și îi ajunge până la talie. Negru strălucitor și neted. Numai dimineața se poate vedea părul mamei mele. Și dimineața numai eu îl văd. Greșeală. Și tata îi vede părul, deoarece îl desface noaptea târziu. Atunci scoate toate agrafele din jurul capului și îl lasă să cadă pe spate. Mie îmi place să o văd așa înainte ca problemele zilei să o cucerescă. Acum nimic nu o doare. Probabil pasărea dinăuntru ei mai doarme. Și atunci eu sunt puiu ei. Ea bagă o bucată groasă de halva dulce, lipicoasă, care se topește în gură, între două felii de pâine neagră și mi-o dă mie. Ea cumpără lapte de la căruța tatălui lui Etul. Cumpără o jumate de litru și îl amestecă cu apă și cu praf de ciocolată, și așa avem toți cacao în fiecare dimineață. Mama mea e o

vrăjitoare: ea știe să transforme două pahare de lapte în cinci pahare de cacao. La școală eu primesc încă o felie din pâinea neagră cu halva și două portocale. Tata cumpără un sac cu o sută de portocale în el, pentru un gruș3. Rehovot e plină de livezi și le putem cumpăra ieftin, așa spune el mamei, când ea oftează și îl întreabă "unde o să pun eu sacul ăsta?". După aceea îmi spune mie, sau poate numai ei însuși ceva ce nu înțeleg, "încă o dată s-a dus să o vadă," sau "încă o dată Huda Maha Esma4?" Dar astea el nu le aude. Ea șoptește astea aproape fără voce. Apoi mama zâmbește ca să-i arate că e bucuroasă. Cu cacao de dimineață, cu halva și portocale eu mă mulțumesc pe toată ziua. Nu sunt flămând. Nu sunt flămând deloc. Eu mă joc fotbal cu minge din cârpe, totdeauna când pot, și așa uit să mănânc. Mă joc două ore în drum spre școală și două ore când mă întorc acasă. După masă eu mă joc cu Busi și Șalom și toți prietenii mei, că toți sunt mai mari ca mine. Noi ne jucăm în nisipuri, și cu toate că eram desculț, nu mă dureau deloc picioarele. Și acum sunt chiar mai bun, de când am pantofi. Dacă îmi rămâne timp, caut cărți sau reviste despre fotbal, sau ceva din ziare. Știu tot despre fotbal. Nu-mi amintesc nici măcar o data că mi-a fost foame. Numai noaptea, după ce mama îmi umple ligeanul cu apă, și adaugă și fierbite, și mă spală bine bine, chiar și după urechi și în sloturile gâtului, ca să nu crească acolo cartofi. Eu îmbrac un maieu al lui tata, care îmi ajunge până la genunchi, și mă culc în tăcere și somnul întârzie să vină – numai atunci aud, în sfârșit, cum burta mea chiorăie. Când mama mea mă cheamă Motek, eu mă topesc ca untul în tigaie. Niciodată nu am văzut unt, dar așa povestește mama lui tata. Unt e ceva de mâncat, pe care numai oamenii bogați îl au. Azi mama și tata merg la cimitir cu toți bogătași, la înmormântarea lui Motek. Noi locuim la Șaaraim. Șaaraim e cartierul celor emigrați din Yemen. În cartierele bogătașilor locuiesc așkenaziim5 din Polonia.

Prima parte s-a publicat în Banchetul, Anul III, nr. 25-26-27 (ianuarie-februarie-martie),2018 al tizaher înseamnă: să nu îţi aminteşti. 2 al tizahen, în idish înseamnă marfă veche, lucruri vechi de vânzare. 3 gruş – cea mai mică monedă de bani. 4 Maha Esma, în limba arabă, înjurătură, să i se şteargă numele, să dispară, să moară. 5 aşkenaziim – cei veniţi în Israel din ţări europene şi socotiţi mai bogaţi şi educaţi. Sfaradin sunt numiţi cei veniţi din ţările magreb, ţări arabe sau musulmane, şi socotiţi mai nedezvoltaţi. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019 237 1

TRADUCERI Mama spune că Motek l-a luat pe tata la lucru pentru că și tata e așkenazii. Eu o întreb pe mama "dacă noi suntem așkenaziim, de ce nu locuim și noi în cartierul lui Motek?" Mama răspunde, "noi suntem așa de săraci, că numai în cartier de yemeniți, care sunt cei mai săraci în țară, au fost de accord să ne închirieze o cameră." Asta e o cameră care nu are bucătarie, nu are baie, și veceul e în curte. Eu o întreb pe mama, "daca Motek e bogat și noi suntem săraci, cum vine asta că tata și Motek lucrează exact același lucru?" Mama răspunde că nu e acelaș lucru, că Motek este contractorul responsabil și tata se numește muncitorul lui, sau constructorul. Tata șchiopătează acum, de când a fost îngropat de pământ. Așa o să rămână pentru totdeauna. El înaintează încet încet. El merge drep ca un brad. El e bărbat. Mie mi-e frică de tata. Când privește la mine cu o față supărată, mă arde în gât și parcă mă înec. Tatăl meu e înalt, cu capul până în nori. Așa trece prin poartă și intră în cartierul nostru. În amândouă părți ale porții de fier sunt pietre necioplite și se poate închide și bloca singurul drum al mașinilor la Șaaraim. Tata pășește pe stradă, trage după el amintirea lui Motek, pe picior, ca o obligație. Veceul nostru e o baracă mică din lemn în curte. Deschidem ușa și stăm pe o podea de lemn, care are o gaură în mijloc. Eu stau cu amândouă tălpile pe marginea găurii, mă las în jos și îndoi genunchii, stau așa în aer și fac. Așa fac toți. Familia mea, familia Amrani, la care locuim noi. Când gaura se umple, Amrani aduce muncitori care o golesc. Și atunci o luăm de la început. Mirosul rău, împuțirea rea a tuturor și sutele de muște nu se poate golii. Tata are mult noroc că sapă găuri de astea înainte de a se pune podeaua de lemn cu gaura în mijloc, și înainte de a se spune rugăciunea "îți mulțumim ție Domnule că ne-ai creat cu deșteptăciune și ne-ai făcut găuri găuri goale goale. Și atunci îngenunchiază, se așază sau rămân pe genunchi și scot din ei toate mirosurile rele. Mirosurile bune, care mie îmi plac, sunt: miros de citrice, trifoi, mușețel și narcise. Tatăl meu face gropile ca să ia mirosurile rele ale oamenilor, și atunci pot toți să rămână numai cu mirosuri bune. Meseria tatălui meu e cel mai important lucrul de pe lume. În Șaaraim avem numai un chioșc, cel al lui Ihia. În chioșc se află singurul radiou din cartier. Un radiou brun și mare, acoperit în față cu o rețea cu găuri. Benzi subțiri de lemn apără această retea și de fiecare dată, când crainicul vorbește, ea tremură. Seara, tata

și mama merg la chioșc și șed în fața radioului, ca să audă când englezii vor pleca deja de aici și ne vor lasa în pace, singuri. Eu adorm. Când tata și mama revin, ei găsesc dulapul de haine deschis și toate hainele căzute pe podea. La ușile noastre sunt lacăte, dar niciunul nu e încuiat, și nimeni nu fură, pentru că nu e ce fura. Tata spune, "am ascuns în dulap o liră și jumate." Mama deshide gura și se grăbește să o acopere cu mâna, totuși un oftat mare îi scapă, "o liră și jumate!". Eu întreb, "câți bani e o liră și jumate?". Tata continuă să își explice lui însuși, și nu-i vine să creadă, "chiar acum am primit ultimul salariu, un salariu pe o lună întreagă." Tata și mama caută și caută, scotocesc fiecare lucru în camera noastră. Ei nu găsesc lira și jumătate în dulapul răsturnat. Ca să fie siguri, răstoarnă și ei dulapul. Dimineata, tata se scoală, se bărbierește, se îmbracă frumos, își pune cămașa în cureaua neagră, care prinde pantalonii largi și merge să depună o plângere la poliție. Doi polițiști vin la noi și pun întrebări, dar nu găsesc niciun suspect în tot Șaaraimul. Mama merge la Ruma Teri, cea mai bătrână clarvăzătoare. Ea îmbracă lagea. Pantalonii sunt strânși la călcâi, cu broderie roșie și verde pe ei, și rochie neagră îi acoperă și ajunge aproape pâna la talpa piciorelor desculțe. Ea spune că tot ce ni se întâmplă e din cauză că tata nu e credincios. Și spune mamei să adauge litera "hei" la numele Avram și să aibă grijă ca Nahman să îl cheme Avraham6. Și atunci Dumnezeu îl va apăra. Ea mai spune că unul dintre copiii propietarului ne-a furat bani. După ce mama povestește asta lui tata, tata își amintește că Amram, baiatul cel mare al lui Amrani, a făcut dawarot7 toată seara în jurul camerei noastre. Atunci, seara, tata i-a spus lui, "Amram, de ce tu dawarezi tiza8 tău pe aici? Nu ai ce face? Du-te și caută-ți de lucru undeva, în alt loc." Nouă, ne zice tata, că nu e așa simplu să îi spună lui Amrani în față "băiatul tău e hoț." Și mai spune că nu știe ce să facă fără banii ăștia, și hotărăște că trebuie să plecăm de aici. Din prima zi pe care o țin minte, noi locuim la familia Amrani. Dintr-o dată, într-o bună zi, asta se termină. Eu trebuie să îmi iau rămas bun de la afundarea din salteaua de ovăz, care era cuibul meu, uf, unde îmi era așa de plăcut să îmi scufund tot corpul în ea. Afundarea în saltea era singurul lucru care era numai al meu. Tata găsește o cameră mult mai departe. Pe noul propietar îl cheamă Yefet. Casa lui seamănă cu un

6 Când Avram, în Vechiul Testament, a trecut la judaizm, i s-a adăugat litera "hei" la nume şi a devenit Avraham (in ebraică). Litera "hei" înseamnă şi prescurtatul nume al lui Dumnezeu şi

asta a semnalat legatura între Dumnezeu şi poporul său, care e continuatorul lui Avraham. 7 Dawaror, înconjurături, în limba arabă. 8 tiza, fundul în arabă. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

238

TRADUCERI ciorchine. O cameră duce la altă cameră. Toate camerele dansează în cerc și în mijloc e o curte. Tot ciorchinele acesta se poate închide noaptea cu o ușă grea. În mijlocul curții e un pom mare cu smochine și lângă picioarele lui se află o stâncă albă, netedă, și în jurul ei e pământ. Sub umbra pomului nu crește nimic. Când umbra se termină, încep să crească tufișuri de rozmarin, tufișuri de roșii și flori. După câteva tufișuri se află baia tuturor vecinilor și apoi un mic atelier al propiertarului, și lângă el e un veceu, și el aparține tuturor vecinilor. După atelier, este o zonă calcaroasă părăsită, pe care nimeni nu locuiește și nimeni nu se joaca acolo, și nu crește pe ea nimic. În fiecare cameră locuiește altă familie. În camera vis à vis de noi locuiește o familie. Are doi copii, un baiat și o fată. La etajul doi, sus, locuiește familia lui Yefet. Camera nouă e departe de chioșcul lui Ihie. Ca să ajungi la el, trebuie de mers pe calea principală, care e singurul drum pavat din tot cartierul, și după el sunt încă multe străzi bătute de nisip și de pași. Mersul pe nisip e greu și durează mai mult timp. Școala e și mai departe, lângă casa lui Macov, unde se fac nunți. Dar după ce eu cobor de pe strada pricipală, mașinile nu pot trece, numai căruțe, și se poate juca fotbal-cârpe fără nicio frică. Eu sunt un băiat scund și vocea mea e subțire, ca de fetiță, dar sunt puternic și ager și joc cel mai bine fotbal de pe toată strada. Din cauza asta, nu vorbesc mult și nu stau lângă fetițe. Eu mă joc fotbal-cârpe cu fiecare copil care trage în minge, sau o lovește cu capul, și totdeauna eu câștig jocul. Yefet are mulți copii, băieți și fete. Poate șase. Eu încă nu îi cunosc pe toți, dar pe baiatul lor, Ezra, toți îl cunosc. Un picior al lui Ezra nu a crescut deopotrivă cu celălalt. Ca să meargă, el trebuie să se clatine de pe piciorul mai lung pe piciorul mai scurt, care nu a crescut. Yefet, tatal lui Ezra, nu îl trimite la școală. ci la câmp împreună cu vacile lui. Ca să se simtă bine, și ca să nu il doară piciorul prea mult, el îi dă o măgăriță. În afară de picior, Ezra mai are o problemă. Odata și-a pierdut sunetul literei r pe câmp și de atunci nu mai are r în gură. El însuși mi-a povestit asta. Poate l-a dat la vreo vacă. De asta el își spune numele "Ezio". În fiecare zi Ezio iese pe măgăriță cu vacile la câmp, mănâncă hubeză, suge fructe de mure și iubește vacile mai mult decât pe copi. Vacilor nu le pasă că el are un picior mai scurt. Noi suntem noi pe strada asta și casa lui Yefet e nouă pentru noi. Odată Ezio a venit plângând și supărat de la păscut. Tatăl lui l-a întrebat, "unde e măgărița?" Ezio, aproape înecat din cauza plânsetului cel greu și amar, a răspuns, "măgăița a fugit la Maimuiek". Marmurek e un cartier de yemeniți care au fost 9 Kiduş e actul religios de primire a zilei de odihnă când se şi bea puţin vin dulce. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

alungați din marea Kineret. Fiecare la noi știe povestea lor. Eu nu știu dacă Ezra plânge din cauza întâmplării, sau din cauză că trebuie să spună așa de multe cuvinte cu sunetul r deodată. De fapt, fără r, de atunci toți copiii din cartier strigă după el "măgăița lui Ezio a fugit la Maimuiek". Yefet a fugit la Marmurek să caute măgărița. Eu îl rog pe Ezra să nu plângă și îi propun să merg cu el la câmp ca să îi ajut să găsească litera r, cea pierdută. Din casa lui Yefet și până la strada Hertzel, care e strada principală din Rehovot, drumul e lung. Atunci tata a cumpărat o bicicletă. Ea nu e nouă și culoarea ei se cojește. Sub culoarea de verde-militar privește culoarea vinului de kiduș9. Dar tata nu observă. El are nevoie de bicicletă pentru mers la lucru. Odată eu mă jucam în curtea familiei Șarabi cu Șalom și Busi și cu alți copii, și dintr-o dată se aud strigătele unei femei. Toți copiii fug afară să vadă ce s-a întâmplat. Noi vedem spatele unei femei care țipă și își smulge părul. Chiar din spate, eu stiu îndată cine e: asta e mama mea. Sub un camion e culcat tata. Camionul se mișcă încet încet înapoi și vecini îl trag pe tata și-l duc până la pat. De data asta nu m-au trimis să chem salvarea. Tata e culcat pe pat. La început vine un doctor și îl controlează cu toate instrumentele pe care le are în geantă. Nu e mult de facut. Trebuie să rămână culcat și să aștepte. În ziua nașteri mele de șase ani, tata sta culcat în pat, si în ziua onomasticii mele de sapte ani, tata stă culcat în pat. Vacanța mare trece, și tata nu poate lucra. Eu sunt în clasa a doua și tata mai e în pat. Mama merge să caute de lucru la livadă. Și nu e cine să ajute. După muncă, mama vine acasă și coace pâine pe sobă. Toată săptămâna eu mănânc două felii de pâine groase cu halva și o portocală. Toată săptămâna eu aștept sfârșitul săptămânii. Deja joi mama gătește singură macaroane. Vineri ea cumpără de la măcelărie un os mare, care împrăștie bule de grăsime cu miros de carne în oala cu apă, pentru sâmbătă. Când eu nu mai am răbdare, mama îmi spune, e numai pentru sâmbătă. Numai. Împreună cu macaroanele astea ce par a fi ca o supă. Tata e aproape sănătos. Se întărește din zi în zi, și mama slăbește din zi în zi. Toate puterile pe care le are ea i le dă lui, și când el se ridică, în sfârșit, cade ea la pat și nu se mai ridică. Tata caută de lucru. Noaptea îi aud șoptind. Mama spune "numai să nu mergi la livadă." Tata șoptește "dar Rahel, numai acolo pot găsi de lucru zilnic." "Nu, numai la livadă să nu mergi. Eu nu pot să sufăr asta. Eu sunt culcată aici și tu te duci la ea." "Îți promit că nu mă duc la ea." "Nahman, nu te mai duce la ea, nici măcar o dată. Eu trebuie să mă odihnesc. Inima mea…"

239

TRADUCERI Eu mă jur. Ce a fost odată a trecut. Eu o voi aduce pe ea la tine. Ea va curăța aici și tu o să faci ce vrei. Și sunt tare mulțumitor. Tu știi ce e prisonier?! Nu se va întâmpla nimic în spatele tău." "Nahman? Caută alt lucru. Eu însămi am întâlnito pe Huda la livadă, lângă troacă." "Șșșș nișt kighen de kind10", spune tata în idiș și convorbirea se oprește. În țară se întâmplă multe lucruri. Chiar mai multe decât arabi. Mie mi-e frică de toate, și de ce se întâmplă și de arabi. Nu știu ce e mai periculos. În localitatea Givton, lângă noi, au măcelărit într-o noapte o familie întreagă. În timpul somnului: tata, mama doua fetite și un baiat. Mie mi-e frică. La începutul nopții îmi ascund capul sub pătură. Nu sunt liniștit. Ei mă pot găsi. Și de aceea, noaptea, noaptea eu zbor de aici și dorm în cuib pe pomul de smochine. Dimineața, dacă văd că totul e bine, mă întorc. Întâmplările acestea nu au ajuns la noi noaptea, și nici până acum. Nici arabii. Și chiar dacă au venit, nu m-au găsit. Cocoșul cotcodăcește. Lumea de afară se trezește. Eu aud deja greierii prin geamul dinspre câmpul de grâu. Măgarul lui Irmi, vânzătorul de petrol, zbiară. * Dimineața eu îl văd pe tatăl meu călare pe un măgar alb, și cu două damigene legate de o parte și alta

a măgarului. Tata strigă "petrol, petrol". Și tot sună cu un clopoțel din mână. Clopoțelul știe numai o melodie. Mi se pare că lui tata îi e rușine să călărească așa pe măgar și să strige. El e un om care tace mult, și vorbește puțin și în liniște. Și când e supărat. Tocmai când e supărat, vorbește și mai tăcut. Niciodată nu strigă. Dar acum trebuie să vândă. Și să strige. El îmi spune că Irmi vinde petrol în alte cartiere, și lui îi permite să vândă numai la Șaaraim. Femeile ies din camere și din case cu bidoane și cumpară petrol pentru primus și soba de petrol, ca să gătească mâncarea. Toate mamele spală în curte. Ele aruncă petrol pe grămada de lemne, pe care noi, copiii, le adunăm dinprejur, le aprind și fierb rufele într-un cazan mare de aluminiu. O zi întreagă durează să fiarbă în cazan. Poate de aceea joia se numeste ziua de spălat. Ele spală cu mâna pe table cu valuri, pun hainele și le freacă pe table cu săpun pătrat și mare. Mie îmi place ca în fiecare dimineață tata se scoală și trece pe strada casei noastre. Mi se pare că și mamei îi place asta. Așa el nu merge la livadă și ea nu se gândește la Huda și nimeni nu se mai ceartă. Tatăl meu e ca un cioban: el sună cu clopotul și toate femeile ies și umblă după el. (va urma)

ARTINDEX

10

să nu audă copilul, în idis, ca să nu înţeleagă copilul.

240

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Iulian CHIVU

O TAINICĂ NEVOIE DE POVEȘTI Basmul, fantastic sau nuvelistic, ca narațiune integral șablonizată și cu parcurs spre happy end, atâta vreme bucuria serilor lungi de iarnă a copiilor de la sate, a intrat într-un evident declin din secolul trecut prin însăși natura fantasticului propus, refuzat pe temeiul contradicțiiloracute cu verosimilul, însă nevoia de imaginar, așa de accentuată la copii,a răspuns în schimb prin poveste. Orice schimbări de esențăîncercateîn ficțiunea promovată de basm ar fi declasat narațiunea și i-ar fi pricinuit evidente prejudicii atât în funcția comunicării, povestitul ca atare fiind acreditat cu rol formativ funcțional, cât și în funcția estetică a basmului, precum și în funcțiaeducativă a mesajului său ușoraccesibil prin alegoriile lui surprinzătoare. Poveștile Anei Podaru adunate în această carte sunt, cum se poate vedea, remanențe ale basmului cu care autoarea își va fi însoțit în chip fericit copilăria, dar și rezonanțe livrești adaptate nevoilor copilăriei din zilele noastre în competiție cu benzile desenate și cu desenul animat. Schematismul basmului81, cu înrâuriri în originile sale arhaice82, cu contaminări de circulație și cu structuri tematice îndelung cercetate și sistematizate83, este presimțit de autoare și respectat ca atare în poveștile sale, restituind universalului acest gen folcloric căruia popoarele i-au adăugat personaje originale și întâmplări reprezentative pe care micii ascultători nu le discriminează nici după origini, nici după influențe, ci pur și simplu le asimilează dacă le satisfac trebuințele imaginative și de cunoaștere intuitivă cu fapte impresionante. Așadar, o funcție a povestitului adaptată altor exigențe, cărora le răspunde cu alte conținuturi fără a ieși din limitele teoretice ale poveștii ca specie folclorică. Desigur, micul cititor se va mulțumi dacă povestea impresionează în chip plăcut și nu va căuta, de pildă, de ce ultima poveste, Micul Gigant, nu începe ca Poveste de Crăciun șinici nu se va interesa de ce unele personaje se numesc Preabunul, Steaua Nopții, iar altele, Abigail, Aileen, Aiden, Althea sau Arthur – filmul de desen animat a răspuns singur nivelând orice diferență, dacă vreunul dintre copii și-ar mai pune o astfel de întrebare. Aideen – ucigaș în serie, erou de filme horror; Abigail – (Vechiul Testament)

soția nesăbuitului Nabal care, prin înțelepciunea ei, îl scapă de răzbunarea lui David; Aiden – nume irlandez pentru băieți („mic și focos”) erou care dă nume unui film pentru preadolescenți; Althea – fiica regelui Thestios din mitologia greacă, dar și numele unui cunoscut hotel din Albena, iar Arthur – personaj central din romanul cavaleresc Cavalerii mesei rotunde. Și, desigur că și celelalte nume din poveștile Anei Podaru fac trimiteri la evenimente cunoscute copiilor din universul lor de divertisment. Povestirea curge ascendent, de la ceea ce basmul numea carență spre soluționare și de fiecare dată finalul este fericit; înlăturarea carenței, cu înfrigurare căutată, adeseori amânată până la limita așteptărilor celor ce ascultă, se întrezărește tocmai când tensiunea situației părea lipsită de vreo soluție satisfăcătoare:Parfumul celor șapte roze,Poveste de Crăciun, Althea și pasărea măiastră etc. Poveștile de genul acesta urmează firul narativ cunoscut și din basmul fantastic, și din cel nuvelistic. Celelalte (Ducesa, Prințesa, Inorogul Ekorn) își derulează firul mult mai succint fără a se abate însă de la rigorile speciei, ci le simplifică în maniera poveștilor occidentale sau pur și simplu rezumă un conținut care, altfel, ar fi fost obositor prin proporții.Șimă gândesc la Micul gigant, unde misterul pândește la orice pas și niciun detaliu nu scapă atenției: Ranț fiind în lumea lui, bucuros că poate ronțăi câteva foi de viță nobilă și-a înfipt dinții într-o scrisoare ce avea un colț ieșit dintr-un buzunărel secret al cufărului. - Hei, lasă-mă să citesc, trebuie să fie ceva important dacă era ascuns. Roade și tu o carte! Ranț renunță la scrisoare chițăind în timp ce Luna se învârte căutându-și coada prin încăpere. Sau: erau tablouri de regi și cavaleri, unii aveau armuri și săbii, alții călare sau li se înfățișa doar portretul. Cayden se gândea de ce nu este nici un portret de femeie în acel palat etc. Și pentru că povestea Anei Podaru se adresează nu copiilor veacului al XIX-lea, ci acelora din mileniul III, nu putem să nu remarcăm limba în care se derulează narațiunea: Dacă aceste povești s-ar fi spus unor copii de acum două veacuri, povestitorul ar fi fost adesea întrerupt să-și explice cuvintele, iar în cele din urmă ar fi fost ignorat. Copilul

81

Tipologia basmelor românești și a variantelor lor - Editura Saeculum, București, 2006 etc. 83 A. Aarne și St. Thompson; The types of International Folktales – A clasifications and bibliography, Helsinki, 1961.

V.I.Propp; Morfologia basmului, Ed. Univers, Bucuresti, 1970; Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Ed. Univers, București, 1973 82 Ov. Bârlea,Mică enciclopedie a poveștilor românești, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976;Lazăr Șăineanu, Basmele române, Ed. Minerva, București, 1978; Adolf Scullerus BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

241

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE! imaginar, de vârstă mijlocie, căruia i se adresează astăzi povestitoarea, probabil că înțelege fără a cere explicații ce înseamnă: frază, șansă, captiv, evadare, a survola, a plonja, a estompa, responsabilitateși poate chiar a simboliza.

Să ne amintim că și poveștile lui Creangă abundau în regionalisme, ca și basmele lui Ion Pop-Reteganul, ca ale lui Petru Ugliș Delapecica sau ale lui Dumitru Furtună. Rigorile de limbă erau, cum se poate constata,și în atenția lui Hans Cristian Andersen, a lui Charles Perrault, a lui Hector Malot, a lui Jonathan Swift și a altora. Într-o altă ordine de idei, în structura poveștii nu sunt obligatorii formulele (inițială, mediană, finală) specifice basmului fantastic, spațiul relativ restrâns al acesteia nu cunoaște sincope sau schimbări neașteptate de cadru care se cer acoperite cu astfel de formule. Autoarea recurge uneori la formule prescurtate: Trăia odată un rege ce nu-și mai putea număra avuțiile de bogat ce era. Ținuturile împărăției lui se întindeau de la miazăzi până la miază noapte, iar visteriile erau ticsite cu bogății nenumărate (Parfumul celor șapte roze). Alteori, intrarea în acțiune se face ex abrupto, ca în Micul gigant, de pildă: La poalele munților Scoției, într-un orășel cu

242

oameni harnici își duceau traiul o familie de liliputani. Jullie, soția micului Stanley a dat naștere unui prunc pe care l-a numit Cayden. Acesta era atât de mic încât se putea ascunde în cele mai mici cotloane ale case...Sunt în sumar și povești care încep ca niște veritabile piese de epică cultă: Bătrâna privea cu lacrimi în ochi leagănul ce se balansa la adierea vântului. Era așezată pe piatra de lângă izvorul unde poposea în copilărie cu fratele ei. Același cântec răsuna din pomul de crengile căruia legau leagănul. Cu mâinile împreunate se afundă-n visare, pleoapele-i cad ca o cortină ce acoperă poveștile copilăriei (Rege pentru o zi). Povestea, fiind de mai mică întindere decât basmul, nu este însă ruda mai săracă a acestuia, ci doar mai simplificată în schematismul ei care, în principiu, se rezumă la o situație inițială ce necesită schimbarea și astfel se declanșează acțiunea/ drumul spre atingerea scopului (salvator sau caritabil) și finalizează, cu sau fără ajutoare fantastice, în chip fericit (noblețea aspirației), nu totdeauna cu o recompensă materială, ci numai cu satisfacția de a fi asigurat triumful binelui asupra răului. Din acest punct de vedere teoretic, Ana Podaru propune zece povești autentice:Parfumul celor șapte roze; Aripile Pajurei; Poveste de Crăciun; Ducesa; Aiden, fiul soarelui; Rege pentru o zi; Inorogul Ekorn; Althea și pasărea măiastră; Prințesa;Micul gigant. Acestea sunt scutite de monotonia șablonului, însă rămân poveștiși stârnesc interesul, fiindcă autoarea știe să le asigure varietatea prin identitatea personajelor, prin natura subiectului, prin provocarea unor tensiuni menite și ele să solicite atenția micilor ascultători, conducându-i abil spre împărtășirea bucuriei finale simultan cu actanții așa de bine conturați în acțiune, încât au toate șansele să se identifice cu o idee, să devină reprezentativi pentru ea. Și, cum știm, povestitul în basm asigura implicit o funcție apotropaică (se spuneau cel puțin trei basme spre a proteja casa de duhuri rele; nu se spuneau basme ziua ca nici povestitorul și nici copiii să nu facă bube la gura), povestea a estompat această funcție; povestitul se face mai ales în sensul divertismentului, al educării emoționale prin situații inedite, dar și al educării morale a celor mici. Povestitorii de basme erau, cum îi relevă marii folcloriști, oameni generoși, îndrăgiți de copii și de comunitatea lor. Ana Podaru povestește și ea copiilor tocmai dintr-un prisos de bunătate contagioasă, din noblețea ființei sale, din nevoia spiritului de a se odihni în sine (das in sich ruhen) și nu în ultimul rând fiindcă iubește copiii, copilăria în general, înțelegând aici că, povestind copiilor, retrăiește câte ceva din farmecul propriei copilării.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

MEMORII

Constantin ZAVATI

VIZITĂ LA REGIMETUL 4 ARTILERIE GREA O dată pe lună, de la 4 ani, Tata mă ducea dupămasă la Regiment ca să mă tundă la FRIZERIE. Am impresia că nu-mi plăcea și că făceam necazuri frizerului. Pe la 6-7 ani și, în special, după intrarea la Școala Primară, aveam obiceiul să „chiulesc” de la școală, să mă duc la Regiment, spuneam santinelei că merg la tata, casierul unității și, după câteva vizite din acestea, s-au obișnuit soldații de gardă și nu mă mai întrebau nimic. Mă cunoșteau toți ofițerii, subofițerii și soldații.

Tata la telefon ṣi colegul lui, Domnul Marinescu, la aprobarea acreditărilor pentru soldă Arhiva Profesor Colonel(r) Constantin Zavati

În loc să mă duc la CASIERIE, unde aș fi primit o dojană aspră că nu sunt la școală, eu colindam prin Regiment, începând cu GRAJDURILE unde erau caii, niște animale mari splendide, toate bine îngrijite de soldații grăjdari, care, fie că îi țesălau sau le împleteau coama sau coada, ori îi hrăneau și îi adăpau în funcție de program și, cel mai mult, se ocupau de curățenia grajdului, adunând cu niște farașe produsele cailor și depunându-le într-un loc anume, unde se transformau în îngrășăminte pentru ogoare. Mă lăsau să mă apropii de cai și să-i mângâi. Plecam apoi la REMIZELE CU OBUZIERE unde rugam pe soldații de acolo să-mi explice și mie care erau componentele principale ale acestora și cum funcționau. Asistam și la instrucție în fața remizelor, când tunarii se mișcau ca niște sfârleze și executau comenzile gradaților. Plecam apoi la ateliere, cel mai mult îmi plăcea la ARMURĂRIE, la Maistrul Armurier ANIȚEI, care tot timpul robotea la câte o BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

carabină sau la o pușcă mitralieră, pe care le demonta, le curăța, le ungea și le monta la loc. Mă miram cum poate ține minte atâtea piese. El mă primea cu multă bunăvoință în atelier, dar cu condiția să nu ating nici o piesă pentru că mă puteam accidenta. De la el mergeam la atelierul de TÂMPLĂRIE, condus de Maistrul Lemnar Plutonier Major GHENȚA, un ceangău de la Luizi Călugăra. În atelier erau câteva mese tejghele, speciale pentru munca cu lemnul, la care lucrau 2-3 soldați, confecționând diferite obiecte din lemn. El însă lucra la patul unei puști de vânătoare a Colonelului, căreia îi făcea un pat nou din lemn de nuc - avea un talent deosebit. De acolo mergeam la CURELĂRIE unde soldații reparau hamuri sau chiar le confecționau din piele groasă de culoare maronie. În atelier era un miros de piele proaspătă și de terebentină de la cremele cu care ungeau hamurile pentru a menține pielea moale ca să nu roadă caii. Nu uitam să trec și pe la CROITORIE, unde Maistru era Domnul MARINESCU, un muntean foarte simpatic, de la BUZĂU sau RÂMNICU SĂRAT, care mi-a confecționat o pereche de pantaloni scurți, iar când m-am întors din Germania ca sublocotenent și Regimentul se afla refugiat cu partea sedentară la BALDOVINEȘTI, lângă SLATINA, mi-a confecționat uniforma de ofițer român și o manta de ploaie dintr-o foaie de cort. Era un om foarte bun la suflet, cum spune românul, și el lucra tot timpul la haine pentru ofițeri, pe când soldații croitori reparau uniformele militarilor. Treceam și pe la DORMITOARE, care erau în niște săli lungi, cu foarte multe paturi, cred că erau peste 40, unde se găseau paturi de campanie din fier, cu saltele umplute cu paie, cu cearșafuri și fețe de pernă albe curate, iar deasupra erau pături cazone din lână, care erau destul de aspre. Totul era perfect aranjat, ca în Germania când am fost recrut, pe jos era dat cu bradolină, un derivat petrolier care avea un miros caracteristic. Sub pat se aflau lăzile soldaților, toate de aceeași mărime și vopsite în maro, după cum li se indicase la centrul de recrutare. În fiecare dormitor era un planton, care păzea să nu se fure ceva. La capătul dormitorului era un spălător cu foarte multe chiuvete. Baia o făceau sâmbăta la BAIA Regimentului, care era în curte.

243

MEMORII

Colegii tatei de la Regimentului 4 Artilerie Grea din Bacău Tata aṣeazat pe scaun, al doilea din dreapta, primul rând. Arhiva Profesor Colonel (r) Constantin Zavati

Următoarea vizită o făceam la BUCĂTĂRIE, unde era o plită uriașă, cu niște cazane mari în care fierbea mâncarea, de obicei pe bază de fasole cu costiță sau cu cartofi, ca pe front. Bucătarii purtau șorțuri albe și de multe ori nimeream când aduceau câte o bucată de carcasă de vacă pe care o porționau și apoi o puneau la fiert în cazane, în timp ce alții se ocupau de curățatul zarzavatului iar alții cu spălatul veselei și a tacâmurilor. În SALA DE MESE - ca și în BUCĂTĂRIE erau mese lungi de lemn, cu bănci lungi cât masa, care era acoperită cu fețe de masă albe. Se întâmpla uneori să asist la ducerea probei de mâncare la Comandant. Acest ceremonial se repeta în fiecare zi, pentru a convinge Comandantul că hrana ostașilor era bine gătită. Mâncarea era pusă în farfurii de tablă sau castroane, alături cu tacâmul și pâinea, toate așezate pe un fel de tavă din lemn, acoperită cu o pânză albă. Ultima vizită o făceam în PAVILIONUL CENTRAL unde era COMANDANTUL, FRIZERIA, CASIERIA, MOBILIZAREA ṣi BIROUL lui Moș BUZINSCHI, un Plutonier Major foarte hazliu, care era tot timpul vesel și zâmbea, al cărui nas era totdeauna roșu și care-mi dădea câte un pumn de nasturi. La INFIRMERIE, Plutonier Major Sanitar era Domnul TOMA, care, de multe ori, mă badijona în gât când mi se umflau „GÂLCILE”, iar Doctor era fiul învățătorului ARITON, care studiase medicina în 244

Franța, și care mă vizita de multe ori acasă când eram bolnav. De multe ori se trezea vorbind franțuzește! Vă imaginați că toată această plimbare prin Regiment dura câteva ore, în care timp normal era să fiu la școală, dar aceasta se întâmpla o dată pe săptămână sau la două săptămâni. Înainte de a pleca acasă - când mi se făcea foame - mă uitam la POLIGONUL MINIATURĂ aflat lângă INFIRMERIE, înconjurat de un gard mic, în care erau case în miniatură, poduri, șine mici de cale ferată, o stație, un tren de jucărie făcut din lemn, mulți copaci. Acolo ofițerii făceau aplicații și trebuiau să ia anumite decizii în raport de ceea ce le comanda Colonelul. De aici și interesul meu de mai târziu de a deveni ofițer. După atâtea vizite eram cunoscut ca un cal breaz, de la Comandant, ofițeri, subofițeri și până la ultimul soldat. O altă activitate era să particip la instrucție - împreună cu alți 2-3 prieteni de ai mei - pe câmpul uriaș din spatele PENITENCIARULUI ṣi al MANUTANȚEI - de unde tata cumpăra în fiecare zi pâine proaspătă - și al Școlii Militare de Ofițeri de Rezervă de Infanterie, astăzi dispărută ca și restul regimentelor. Ne plăcea în special instrucția la tunuri, pe care o priveam de la o distanță apreciabilă. Asistam apoi și la tragerile cu arma și cu grenade a infanteriștilor de la Regimentul 27 Infanterie Bacău, dar de la o distanță și mai mare, iar după ce tragerile încetau și ostașii plecau la cazarmă ne duceam pe BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

MEMORII dâmburile de pământ dinspre LUIZI CĂLUGĂRA și adunam gloanțele. Însă cea mai mare bucurie o aveam toamna când începeau MANEVRELE MILITARE, când câmpul de instrucție se umplea pe un sfert de AVIOANE, care aterizau și decolau în funcție de tema zilei. Erau avioane de bombardament franceze POTEZ 25, avion de recunoaștere și vânătoare SET 17 și 18 românești, apoi celebrele avioane de vânătoare PZL, care parcă aveau aripa superioară frântă la mijloc, pentru ca pilotul să aibă vizibilitate mai mare. Toate erau acoperite cu pânză de culoare kaki și aveau pe ele numărul escadrilei și tricolorul. Veneam zilnic la teren, ne uitam la avioane, ne împrietenisem cu mecanicii care trebăluiau toată ziua la ele. Aviatorii nu ne luau însă în seamă. Îi admiram în ținuta lor de zbor, când decolau și când aterizau, fie individual, fie în formație. Mai târziu au apărut NARDIURILE, avioane de antrenament monoplane, moderne, construite din placaj în loc de pânză și chiar o curiozitate, STABIOPLANUL FILIP, după numele celui care l-a construit, un avion pitic, cam de 2,5 m lungime, cu coada aproape

de cabina pilotului și cu care constructorul făcea zboruri zilnice. Ceea ce ne mira pe noi cel mai mult era faptul că la sol, atât avionul cât și aviatorul erau de mărime normală, dar, cu cât avionul se urca tot mai sus, acesta se micșora, revenind la aterizare la mărimea normală. Unul dintre mecanici ne-a auzit cum ne miram și căutam un răspuns fără să-l găsim și atunci ne-a ținut o lecție despre unghiul vizual și despre perspectivă, explicându-ne că dacă ne urcăm pe deal la LUIZI CĂLUGĂRA și ne uităm în vale la casele din oraș, acestea ne par mult mai mici. Abia atunci ne-am lămurit și noi, că atât avionul cât și pilotul își păstrează aceleași dimensiuni, oricât de sus s-ar urca. De aceea, în urma acelor ore petrecute printre avioane, maiștri și aviatori, i-am spus Mamei că „vreau să mă fac aviator când voi fi mare”, iar răspunsul dânsei a fost că mi-a aplicat niște cozi de mătură de le-am ținut minte multă vreme, pentru că era o epocă în care se produceau foarte multe accidente aviatice, urmate de moartea piloților. Mama dorea să mă știe în viață! Am înțeles atunci ce înseamnă dragostea de mamă!

Arhiva Profesor Colonel (r) Constantin Zavati

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

245

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

Tatiana GROSU

Poeme M-am trezit cu gândul la tine Astă noapte am visat că zbor Totul era acoperit cu zăpadă Când am căzut printre crengile uscate Am dat peste 3 pui de bufniță 2 albi și unul cafeniu care mă privea în ochi Mi-am adus aminte de luna februarie De poza pe care mi-ai trimis-o Cu o grămadă de flori de castan De biletele rezervate La spectacolul la care nu am fost De picioarele tale galbene și uscate Și despre cum te așteptam in fiecare zi fără rost. 9 noiembrie Îți zic Lamulțiani Și îmi zâmbești în colțul gurii Îmi spui Mulțumesc Răspunsul mi se pare cam sec Totuși mă bucur Mai mult decât de un Savignion blanc Îmi pare rău că m-am așezat Pe bancheta din spate Și vroiam atâtea să-ți spun .. Mai bine o să-ți scriu Mâine/ Poimâine/ Niciodată (poem despre dragoste) Măsori cu limba Distanța de la încheietura mâinii Până-n vârful degetelor Furnicile merg fără scară Sub firele de păr

246

A trecut un tren Mâinile Fierbințeala trupului tău Cafeaua proaspăt măcinată Linguri și petale ascuțite pe jos Fața de masă Brodată Ruptă Pătată Ni se-ntoarce pielea pe dos Înfloresc spinii Vibrează lianele În podul palmelor În aer Săgeți Străpung pereții transparenți Până-n vârful degetelor Și tu îmi sufli în palme Am mai descoperit o parte din trupul meu Și am înnebunit. *** E ca și cum aș vrea să mănânc o portocală Să mușc din fructul cărnos Să simt cum Se prelinge În corpul meu O sevă nouă Cu miros și gust s-o strâng să-mi țâșnească printre degete sucul și apoi să mătrezesc într-un pat străin. (despre cum am mers cu iubitul meu la cafenea) - Uite la fata de alături Își face poze cu tatăl ei Și sunt fericiți. - Și tu de ce ești supărată? - Ți s-a părut Hai să ne mutăm la altă masă - Doriți să faceți comanda acum sau mai târziu?

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

ARTELE SPECTACOLULUI

Mihai PETRE de vorbă cu Lucian MAIER,

despre Timp și conștiință în cinema Apărută la Editura Eikon, colecția Universitas, seria Filosofie, 2019, Timp și conștiință în cinema este, la origine, o teză de doctorat... inedită prin concepție și tematică, prin argumentare și susținere teoretică a ideilor vehiculate. Din bibliografia lucrării se rețin trimiteri la filmografia folosită ca suport (52 de titluri, începând cu The Great Train Robbery, 1903 și terminând cu Knight of cups și Comoara lui Corneliu Porumboiu, 2015), la filozofia și teoria artei – literară și cinematografică, amintindu-i pe Platon și Kant, pe Hegel și Heidegger, pe Roland Barthes și Gilles Delleuze, pe Alexandre Kojève și Christian Metz, pe Susan Sontag și Bernard Stiegler... Timp și conștiință... cartea despre care vorbim, nu este accesibilă cititorului comun, de aceea, sper ca în timpul discuției noastre să aduceți necesare și suficiente lămuriri despre ideea și conținutul ei... Deci: 1.Ideea cărții este legată de teza de doctorat, sau s-ar fi împlinit și în afara ei, semn al activității de critic de artă cinematografică? Cu alte cuvinte, activitatea de critic v-a indus ideea cărții, sau doctoratul a generat cartea? Care a fost momentul declicului/ideii acestei cărți ? Cartea nu cred că s-ar fi împlinit în afara Școlii doctorale de Filosofie. Ideea cărții nu a venit de acolo, mai degrabă sînt întrebări cu care mă confruntam, întrebări legate de filmele văzute și de lecturile avute și dinspre ele m-am deplasat spre UBB să le pun la încercare. Au fost două etape. Una în care mi-am dorit să urmez cursurile școlii doctorale, dar nu mi-era clar ce am de făcut, de unde și faptul că am întrerupt povestea după o serie de examene și un referat susținut. Dar am reluat școala cînd mi-era destul de clar încotro vreau să merg, încît pînă la urmă a fost bine. Bine, adică un bine personal, ca răspuns la căutările mele, apreciate în cadrul școlii. Dar și la reluare, sub îndrumarea profesorului Ion Copoeru, susținerea primului referat dintre cele două rămase, parcursul anterior fiind recunoscut, a fost crucială pentru direcția tezei de doctorat. Dialogul avut atunci cu Ștefan Maftei, membru al comisiei de îndrumare, a fost determinant în ceea ce înseamnă clarificarea întregului parcurs. Și, foarte important, mi-a făcut mult bine colaborarea cu Ciprian Mihali la teza de licență. Am văzut atunci seriozitate și implicare cum nu știu în cîte cazuri mai întîlnești azi, la orice nivel de lucru, în mediul universitar. Cît privește critica de film – chiar dacă întrebările BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

au venit mai degrabă de acolo, problema trebuie nuanțată. La nivel mondial încă mai găsești reviste care să discute cinematograful, însă în România acestea au încetat să mai apară. În Franța e Cahiers de cinéma, care încă iscodește filmul cu instrumente critice mai serioase și propune număr de număr eseuri, nu doar cronici la premiere. În rest, revistele care încă există, cum e Variety în Statele Unite sau Screen, care apare în Londra, Hong Kong sau Los Angeles, mai degrabă vorbesc despre filmele curente, premiere, fac portrete de actori, adresându-se unui public mai larg. Singurele pagini de critică cinematografică sînt cele în care criticii sînt prezenți la festivalurile mari de film, precum Berlin, Cannes sau Veneția. În România, critica de film mai e susținută de reviste culturale tradiționale: Tribuna din Cluj-Napoca, România literară, Observatorul cultural sau Dilema veche. În rubrici specializate, uneori chiar de două pagini, sînt analizate filme distribuite pe ecranele românești. În mediul virtual, exista platforma LiterNet, ziarul Metropolis și PressOne, dar nicio persoană care colaborează la vreuna dintre publicațiile acestea nu poate fi critic de film profesionist. LiterNet merge pe voluntariat, celelalte publicații remunerează modic articolele (banii oferiți abia acoperă biletele de intrare la cinema sau un abonament la un festival de film). În contextul acesta... ce vreau să spun e că mie mi-a făcut bine perioada în care am fost la TIFF, la Astra Sibiu, la Timishort sau la Ceau Cinema, la Cannes, la Londra, la Wroclaw. Am văzut filme multe, care au construit o excelentă platformă pentru a vedea și mai bine elemente de filosofie la care mă gîndeam, ajutându-mă să-mi explic situații teoretice pe care le-am întîlnit. Întrebări existente în carte pot fi văzute și în articolele scrise pentru Tribuna sau LiterNet.. Sigur, în teză sînt contextualizate altfel, discuția e la un alt nivel, dar cele două lumi au legături vizibile, încît cartea publicată anterior 2005-2016. Imagini din cinema e o bună autobiografie cinematografică la ceea ce va fi Timp și conștiință în cinema. 2.Titlul cărții... Timp și conștiință în cinema... merită câteva explicații. Timp înseamnă diacronie, adică o istorie a cinematografiei de la Frații Lumière, cu La Sortie des Usines Lumière à Lion,1895 (Muncitori părăsind Fabrica Lumière din Lion), respectiv de la The Great Train Robbery, 1903 și terminând cu Knight of cups și Comoara lui Corneliu Porumboiu, 2015), sau?... 247

ARTELE SPECTACOLULUI Sînt întrebări cărora le-am căutat un răspuns. Relația noastră cu timpul este una specială, sigur, nu cu tot timpul care devine istorie, ci ca acces la conștiința unui timp anume. Apoi se pune problema imaginii ca element al minții umane și al realității, cu nevoia de comunitate și comunicare, prin discurs. În situația aceasta, paranteza de sub Concluzii din carte (Imagine – Comunitate – Discurs) prezintă conceptele care dau scheletul scrierii, în vreme ce timpul și conștiința sînt conceptele pe care încercăm să le înțelegem pentru a înțelege istoria noastră, ca istorie vizibilă în cinema. Dacă ar fi să sintetizez într-o frază ceea ce am încercat să fac în carte, aceasta ar zice așa: Discursul, care e o realitate supraindividuală, pe care, în termenii lui Agamben, îl întrebuințăm fără să îl posedăm, ne oferă termenii prin care înțelegem faptele vieții noastre în conformitate cu nivelul de cunoștințe avut. Cunoștințele noastre oferă calitate discursului nostru și, odată rostite (prin tot ceea ce facem), ne duc într-o comunitate în cadrul căreia avem un anumit grad de autoritate. Cinematograful ne poate servi ca spațiu în care să înțelegem lucruri importante, de la istorie, cunoștințe, autor și autoritate, discurs (sau Discurs!), pînă la democrație sau totalitarism, ca forme de înscriere politică a comunității în istorie. Și în felul acesta am introdus în schița actuală încă două concepte importante pentru carte, cel de autor și cel de autoritate. Astfel, dacă vorbim despre datele din carte, există și diacronie – sînt o serie de repere din istoria cinematografului, pentru a înțelege cum era privit realismul cinematografic în diverse contexte, în trecut, și pentru a înțelege cum construiește cinematograful comunitățile sale, doar că diacronia se pierde treptat în relațiile existente între conceptele amintite anterior. Se face astfel loc unei idei de timp în care sensul e dat de acumulare. Cunoștințele se acumulează și, în acumulare, acum, rescriu istoria cunoștințelor de pînă la mine, încît, necontenit, istoria ajunge să fie un continuu prezent care se acumulează. Noi nu putem scăpa din capcana prezentului, chiar dacă încercăm să ne cufundăm în timp, fiindcă – în lecturile pe care le avem ori în filmele pe care le urmărim – nu putem pierde definitiv această conștiință a prezentului, a lui acum. În direcția asta, ridicată la scară umană, poate că Walter Benjiamin are dreptate cînd spune ceva ce vom vedea și în romanul lui Orwell O mie nouă sute optzeci și patru și anume că istoria este întotdeauna ce decid învingătorii – fără să fie neapărat o marcă totalitară la Benjamin. 3.Apropo de timp, în literatură există două feluri de timp... timpul narat, adică cel al acțiunii propriuzise și timpul narării, adică al istorisirii/al redării întâmplării... Cel narat este un timp consumat, dar el poate genera diverse interpretări, devenind timp al narării operelor literare. Și în cinema există un timp rulat (cel din acțiunea filmică) și un timp al vizionării 248

care devine timp înmagazinat în conștiința spectatorului, prin efectul produs asupra lui. Din această perspectivă, se poate stabili o paralelă între cele două arte – literară și cinematografică Paralelă se poate face pe această cale, cu mențiunea că, în cazul cinematografului, ideea de autor are o complexitate mai mare decît în cazul literaturii. În cazul din urmă vorbim de un autor individual, chiar dacă îi avem în minte pe Ilf și Petrov. În cinema, unde e implicat un sistem de producție, cum e la Hollywood, auctorialitatea e mai difuză. Și, odată cu ea, și interesele de discurs prezente în fața spectatorului se pierd în sistem, poate chiar și atunci cînd întîlnim un film semnat de o persoană care se va dovedi auteur, cum sînt Bergman, Haneke, sau Lynch. Altfel, aceste zone de creație, alături de filosofie, oferă cele mai importante provocări pentru limbă. Ele sînt nu doar o mărturie a unui timp al gîndirii celui care rostește, dar și o încercare de a se întemeia în teritoriul comunității pe care o construiește în adresare, avînd astfel cele mai vii întrebuințări ale discursului. Cu o nouă excepție pentru cinema și, într-o formă mai abstractă, mai dificil de precizat și pentru filosofie: atunci cînd vine de a mărturisi comun-ul, ființa de discurs, faptul că ne împărtășim cu toții din Discurs, indiferent care sînt drumurile străbătute ca vieți ale noastre, cinematograful o face mai bine. Discursul e indisolubil legat de timp și, cum arăta Heidegger, nu prin faptul că avem acolo verbele prin care arătăm diverse acțiuni petrecute într-un moment sau altul, ci fiindcă acolo e prinsă trecerea, devenirea. Iar Bernard Stiegler în Tehnică și timp, pune punctul pe i – apropo de cinema – spunînd că spațiul e figura vizibilă a timpului. Acesta trece în spațiu și devine imagine, iar cinematograful reușește să îl înregistreze în forma sa cea mai firească. 4. O problemă pe care o abordați este aceea a discursului în cinematografie... Fiecare artă are un material de lucru/de exprimare și, prin acesta, își construiește un limbaj... sculptura vorbește prin piatră, pictura prin culoare, baletul prin mișcare, muzica prin sunete armonice/armonizate etc. Preponderent vizual, discursul cinematografic are totuși nevoie de un limbaj și este obligat să-și construiască unul. Care este limbajul specific filmului? Mai exact, are sau nu... un limbaj propriu? Eu insist să demonstrez în carte că filmul nu are un limbaj al său, ci e cu totul cuprins în limbaj. În sensul că, în operare, ceea ce face e să redea un discurs, al autorului filmului, cu implicațiile sau complicațiile pe care le presupune în cinema ideea de autor. Fiind un discurs în care sînt prinse pe ecran ideile autorului despre ceva – încît personaje, lumini, muzică, montaj lucrează pentru a preciza mai bine gîndurile autorului – sîntem cu totul în limbaj. Dar asta nu înseamnă că teoriile care încearcă să demonstreze că ar exista un limbaj – cum sînt cele scrise de Metz (Essais BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

ARTELE SPECTACOLULUI sur la signification au cinéma), sau cum vedem la Deleuze (Cinema 1 și 2, imaginea-timp și imaginea-mișcare) – dispar. Ele nu mai pot să dispară, deja sînt importante și, prin prestigiul pe care îl au, sapă temelia lucrurilor spuse de mine. Însă eu cred că e mai ușor și mai firesc să înțelegem cinematograful ca instrument prin care un autor își face ideile vizibile. Fără să complicăm asta prin recurs la estetică, la teorii întemeietoare de limbaj. Ele mută accentul dinspre spunere, mesaj, spre instrument, pe care îl valorizează și, astfel, îl întemeiază ca generator de mesaj. Instrumentul devine scop, în loc să fie înțeles ca mijloc prin care ajungem la scop. Iar dacă face vizibil mesajul, nu înseamnă că l-a și generat, fiindcă e doar un instrument în mîna unui autor. Gîndirea autorului generează mesajul, construiește sensul, iar prin cinema avem acces la gîndire sub formă de discurs... 5. Dar, cum filmul este fotografie în mișcare, în ce relație se află fotografia cu filmul și discursul? Se știe că fotografia suspendă, oarecum, acțiunea timpului asupra omului, acesta fiind și în timp și în afara lui! Dacă discursului literar îi sînt proprii imaginile artistice, atunci celui cinematografic îi corespund imagini mentale generate de imaginile în mișcare? Cât de aproape/departe sîntem de viziunea platoniciană a artei ca reprezentare a realității, copie imperfectă a Ideii? În prima secțiune a cărții există multe momente în care, în raport cu ideea de imagine, care devine imagine în mișcare, analizez relația fotografiei cu filmul. În raport cu Roland Barthes, care propune termeni de analiză a fotografiei similari celor aduși de dumneavoastră în întrebare, cu Bernard Stiegler, care găsește surse ale cinematografului în fotografie, plus o analiză personală a modalității în care aflăm în imaginea fotografică adevăr sau concept, mă raportez la ceea ce fac fotografii Robert Doisneau sau Andreas Gursky... Barthes cred că are dreptate cînd explică natura fotografiei, relația ei cu timpul, însă cinematograful, chiar dacă e fotografie, are și cealaltă calitate, mișcarea, și, odată cu ea, datele se schimbă. Mișcarea, devenirea, transformarea etc. fac posibil fluxul, iar cinematograful înregistrează un flux, adică discursul în posibilitățile sale momentane, raportate la autorul de film. Fotografia, chiar dacă încearcă un montaj, în galeria de artă sau într-o carte foto, nu va oferi acel flux de cinema, incluzînd gîndirea cu inflexiunile sale. Ele vor fi acolo, dar vor fi acolo mijlocite de un registru estetic prin care fluxul e recuperat în toate articulațiile sale. Un flux care e dictat de ideile artistului ce însoțește proiectul foto și care va fi preluat de către spectatorul proiectului său. În cinema, discursul este pe ecran, în integralitatea sa, exact așa cum l-a construit mintea din spatele proiectului. Și atunci sîntem și aproape și departe de Platon. Departe, fiindcă pe ecran, dacă e o realitate, este doar realitatea din minBANCHETUL, 43-44-45 / 2019

tea unui autor, care spune ceva despre realitatea curentă, despre lume,în manieră personală. Aproape, deoarece dacă acceptăm că ideea (Ideea) e în mintea umană, un gînd a ceva, atunci în cinema e înregistrat gîndul, adică realitatea celui care face filmul, realitatea sa fiind gîndirea sa. 6. Apariția sonorului/filmului vorbit... a modificat, în sensul complicării, discursul cinematografic? Era mai aproape de artă filmul mut? Cred că diferențierea aceasta, film de artă - film non-artistic (sau comercial) mai interesează doar în registru comercial, pentru a atrage spectatori-țintă. Dacă discursul este important, atunci poate că cele mai importante filme sînt exact cele comerciale, fiindcă acolo sînt mesajele cu cea mai mare autoritate. Mă gândesc la cele mai conservatoare, cele care, atunci cînd vine vorba de comunitate, oferă cea mai infinit sfîrșită speranță. Și atunci critica acolo ar trebui să meargă în primul rînd, dar nu pentru a aprecia sau pentru a promova, ci pentru a critica – adică pentru a arăta mecanismele de gîndire din spatele producției și mesajele reale puse acolo, într-un context de comunitate și de comunicare. Se pleacă de la un gest politic, despre care am vorbit în secțiunea a doua a cărții, la început, și ale cărui urmări le-am discutat în întregul acestei secțiuni, anume contractul dintre comunitate și producătorii de cinema, din anii ’30 din SUA, prin care imaginea comunității a fost predată de comunitate cinematografului. Și în contextul acesta, ceea ce face sonorul e să ofere un grad de verosimil și mai mare filmului, prin faptul că, odată redate și dialogurile, totul pare și mai real, și mai inserat în realitate atunci cînd avem o experiență socială anume... 7. Limbajul cinematografic, în măsura în care există, este susceptibil de a fi abordat și din perspectivă filozofică și estetică? Cred că întrebarea asta are un răspuns în întrebările și răspunsurile de mai sus și dacă stăruim asupra ei pierdem dinamica discuției... 8. Receptarea unei opere literare este, în primul rând, o problemă de individualitate. Înscrierea ei în circuitul valorilor depinde de foarte mulți factori, începând cu timpul necesar criticii literare pentru a o impune unei colectivități a cititorilor. Prin forța impactului imediat și emoțional, receptarea unui film exclude acțiunea timpului asupra spectatorului și, mai mult, devine o problemă de comunitate, întreg filmul realist fiind o problemă de comunitate. Se poate vorbi de discurs și din perspectiva efectului asupra mentalității colective? Și de formarea/educarea și controlul unei conștiințe publice? Și în cazul filmului, receptarea e o problemă individuală. Pare că nu e așa, fiindcă filmul a fost destinat să fie văzut în public. Sigur, sînt mai mulți oameni în sala de cinema, doar că fiecare e în raport cu ecranul, nu în raport cu ceilalți și, apoi sau simultan, toți cu ecranul. Așa că lucrurile pe care le spuneți în 249

ARTELE SPECTACOLULUI final devin importante. Aparatul cinematografic, unde e inclusă și sala de cinema, pregătește spectatorului un loc din care discursul de pe ecran să fie lesne de adoptat. Imaginile de pe ecran ne cuprind mintea – sigur, e o convenție aici, dar noi vrem să fie așa! Spectatorii au nevoie de istorii, de comunicare și de contact, iar cinematograful oferă satisfacerea acestei nevoi, mult mai ușor decît alte arte. E mai facil să urmărești un film decît să citești o carte! – și mai sigur – în sensul că la cinema ești în întuneric, ești păzit de privirea celorlalți, chiar dacă ești într-un loc public, spre deosebire de piață, unde ești în vederea tuturor. Prin adopție, fiindcă trăiești discursul de pe ecran ca și cum ar fi al tău, e viața ta pe perioada vizionării dacă accepți convenția, mintea îți este formatată, nu formată – asta ține de un proces de durată, la care cinematograful poate contribui idee cu idee, prin formatarea pe care o face pe durata unei proiecții. În proiecție, prin sensibilitățile personale pe care permitem filmelor să le atingă, ceva e restructurat în noi, sîntem reanimați. O comunitate de re-animați, egală cu numărul de spectatori ai unui film, care – prin Hollywood – au în comun vizionarea și subiectul vizionat, nu înțelegerea unui parcurs cognitiv. Unele formatează cu interese politice colonialiste, altele cu scopul de a ne face conștienți de elementul comun amintit anterior, ființa de discurs... 9. Conștiința cinematografică este o problemă de autoritate (a regizorului!) și a comunității care și în care se autorizează. Discursul autorității trebuie să respecte deopotrivă un contract social și un cod moral (Biserica fiind, până la un punct, direct implicată!). Ambele au fost alterate de formalism, verism, consumism și alte –isme, dar și de filme care au anticipat noile direcții în cinematografie. Apariția supereroului va fi urmată de o altă mutație morală și, dacă da, în ce măsură va afecta triada autor – autoritate – autorizare? Triada autor–autorizare–autoritate nu poate fi afectată decît de dispariția construcției politice care o întemeiază. Ea este o practică socială generală, ideea de merit, relația status-rol – clase sociale, toate acestea susțin triada amintită. Ceea ce se poate întîmpla e să cîștige din ce în ce mai multă influență, iar ideea că motorul societății e educația (cu accent pe gîndire, nu neapărat pe profesionalizare!) este o idee care apare încă de la John Stuart Mill. Viziunea sa a fost încadrată într-un concept de stat care să aibă în vedere și ce spune Rawls despre statul-providență, îndreptat și

250

mai mult spre social. Adică un stat care acceptă inițiativa economică, în care libertatea e pe primul plan, totul pînă la încălcarea drepturilor salariaților, drepturi care pornesc de la o viață decentă... Poate că aici e o șansă care, în timp, va face să fie mai importantă o peliculă ce mărturisește acel om-comun, nu supereroul... Dincolo de super-erou, care e un apogeu al neputinței autorității legale și formează un cult al unui mesia-pop, cred că va fi integrarea personală în narațiune cu regim de super-erou prin transformarea calculatorului personal în motor cinematografic. Probabil că peste cincizeci de ani actuala industrie cinematografică va fi deținută de firmele mamut ale internetului, Google, Facebook, poate că doar Sony va mai putea sta alături de ei, prin componenta de entertainment pe care o deține cu PlayStation și prin poziția pe care o are și pe piața obiectelor de uz cinematografic... Poate că acesta va fi viitorul, un imens videogame trăit ca film personal, în care ești actor principal într-un scenariu fantastic, fie dramă, fie poveste science-fiction. O imagine a unei neputințe totale, a unei capitulări de nerecunoscut într-o beție senzorială perpetuă. Dar poate că e doar un scenariu ridicol. 10.Realism, etic și estetic, autor/regizor și spectator în cinematografia românească formează subiectul ultimului capitol al cărții. Aveți un regizor/un film preferat?... Cum vedeți evoluția fenomenului cinematografic? Îmi plac multe filme și îmi plac mulți regizori care nu apar în carte, pentru că nu au fost necesari discursului meu de aici – mă gândesc la Bergman sau Carlos Reygadas, la La jaula de oro, filmul lui Diego Quemada Diaz... Sînt alte filme care sînt în carte și nu îmi plac, dar care sînt importante pentru demersul acesta. Da, în ultimul capitol sînt precizate sensurile finale ale conceptelor cu care am lucrat, subliniind ce înseamnă realismul în cinematografie, apoi sînt prezentate sursele filosofice aferente direcțiilor cinematografice asupra cărora atrag atenția. Un accent special este rezervat conștientizării pe care eu o văd produsă odată cu apariția autorilor de film de la noi, Puiu, Porumboiu, Jude... Iar ca evoluție a cinematografului, probabil că dacă se va produce mutația amintită anterior, accentul pe educație, pe gîndirea critică, vom avea un altfel de comunitate. Dacă nu, probabil că va rămîne doar distracția, una de masă și cu un pic de profit, măcar unul de imagine dacă nu unul direct financiar, cum vedem la regizorii români amintiți aici, sau la David Lynch.

BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

VIS PLASTICA

Petru-Ilie BIRĂU

TREI ZILE LA BERLIN, VIA AMSTERDAM Miercuri, 15 mai 2019, la ora 22,30 pornim din Freiburg spre Amsterdam cu peuegeot-ul lui Petru-Felician, feciorul meu student la Albert-Ludwigs-Universidad din Freiburg, specializarea mikrosystemtechnik. Suntem în mașină eu, Nuți, soția, Petru-Felician și fiică-mea FeliciaLaura, studentă la Sprachlehrinstitut, din cadrul aceleiași universități din Freiburg, unde se specializează în limbile engleză, franceză și spaniolă. Străbatem prin noapte landurile Germaniei urmărind luminile orașelor Bonn, Koln, Dusseldorf, intercalate între câmpurile vaste, riguros lucrate, autostrada coborând la propriu spre tărâmul așa numitelor țări de jos (cele 17 provincii), cum este cunoscută oficial Olanda până în secolul XV, când în urma unificării din 1648, a început să prospere ca stat unitar, devenind, în secolul XVII, o mare putere maritimă și economică. Pe la ora 8 ajungem la Amsterdam. Pornim pe jos prin oraș. Este o vreme superbă de primăvară. Traversăm canalele pe care plutesc agale bărci înțesate de turiști și străzile înguste, unde, din vitrine încearcă să ne ademenească diferite reclame ale produselor pe bază de canabis, al cărui consum este liber aici, sau chipuri sugestive ale protagonistelor unor sex-shop-uri. Ieșim în centru, unde este zona muzeelor și intrăm la Modern Contemporary Museum Amsterdam, pe scurt Moco Museum.

Cu Van Gogh la Stedelijk Museum Amsterdam

Aici ne întâmpină impresionante lucrări ale artiștilor contemporani precum Bansky, Kaws, Yayoi Kusama, ori Daniel Arsham, în competiție cu operele create de Basquiat, Warhol, Jeff Koons, sau Roy Lichtenstein. Este frapant contrastul dintre lucrarea lui Daniel Arshan intitulată Calcified room, ce evocă o locuință din Pompei, pietrificată în urma erupției Vezuviului, de un dramatism copleșitor și a lui Lichtenstein cu titlul 3D Interior room, unde a reconstituit în maniera proprie Camera galbenă din Arles, a lui Van Gogh, din care iradiază un optimism deborBANCHETUL, 43-44-45 / 2019

dant, un univers al fericirii dobândite prin artă. Spre deosebire de Calcified room, în care totul este mort și nu poți să te așezi pe nimic, senzația fiind de frig și repulsie, în 3D Interior room ne putem așeza pe scaune și pe pat și ne simțim confortabil fizic și spiritual. Dialogul dintre cele două instalații este esența discrepanței dintre natură și artă. Rămân cu impresia că Moco Museum din Amsterdam este un muzeu de neocolit pentru cei care doresc să cunoască arta contemporană. Oboseala călătoriei de peste noapte și a orelor petrecute în muzeu își spune cuvântul, așa că ne îndreptăm spre Via Hotel din zona Amsterdam Sud. Pe la ora 21 hotărâm să facem o ieșire, să vedem Amsterdamul noaptea. Pornim cu metroul din stația DiemenZuid și în 7 minute suntem în centru, lângă canalele pe care le văzusem dimineața. Liniștea este deplină, rareori câte un trecător sau un grup de tineri trec domol precum niște umbre printre zidurile vechi. Priveliștea este minunată. Învelit în întuneric, orașul parcă doarme, luminat discret de cele câteva lampioane situate pe marginea canalelor. Apa strălucește în multiple poleiri aurii. Recunosc același clar-obscur pe care marele Rembrandt a știut să-l transpună cu o măiestrie unică în lucrările sale. Facem fotografii, încercând să surprindem cât mai mult din inegalabila expresivitate a nopții de la Amsterdam. A fost una dintre cele mai bune decizii să vizităm orașul noaptea. Dimineața la ora 10, 30 pornim iar prin oraș. Vizităm Stedelijk Museum unde ajungem în fața unor lucrări de Matisse, Jeff Koons, Piet Mondrian, Yves Klein, ori Kazimir Malevich. Mă învârt mult printre operele unor artiști ca Cezanne, Van Gogh, Soutine, Dubuffet, Lucio Fontana, Picasso, Rothko, Diego Rivera, Francis Bacon, Kandinsky, sau Chagall, dar sunt fascinat mai ales de lucrările mult mai tinerilor Bob Birza, Jacqueline de Jong, Karel Appel, Maria Lassing, Anselm Kiefer, Soulages, Daniel Spoerri, ori Thomas Hirschhorn. Seara plecăm spre Berlin și pe la ora 24 ajungem la Acama Hotel din capitala Germaniei, unde avem rezervată cazarea. Este sâmbătă, 18 mai. Ne trezim mai greu după drumul obositor și pe la ora 11 mergem cu metroul în centru unde avem un obiectiv important de vizitat, Alte National Galerie, Galeria Națională de Artă a Germaniei sau Altes Museum (Muzeul vechi). Aici admirăm operele unor artiști germani precum Carl Gustav Carus, Victor Muller, Thomas Theodor Heine, Carl Blecher ori Philip Otto, și ale maeștrilor artei moderne din Europa precum Monet, Cezanne, Daumier, Gauguin sau Rodin, memorabile fiind peisajul romantic intitulat ,,Ruinele unei abații în pădurea de stejari”, pictat de Gaspar David Friedrich, piciorul reprezentat în racursiu de Adolf von Menzel, expresi251

VIS PLASTICA vul portret din ,,Vara” lui Renoir, sau simbolismul alegoriei din lucrarea lui Arnold Bocklin denumită ,,Autoportret cu moartea”. Ne continuăm periplul prin Berlin și ajungem la un alt punct de atracție al orașului, Museum der illusionen, Muzeul iluziilor, de pe strada Karl-Liebknecht. Ne minunăm de multiplele posibilități de a induce în eroare privirea, începând cu un tablou compus dintr-o multitudine de elemente, asemănătoare pieselor unui mecanism complicat, care privit mai de la distanță devine portretul lui Einstein, fascinația derutantă a unor holograme, până la tunelul ai cărui pereți, prin rotație, dau senzația răsturnării chiar dacă podeaua rămâne imobilă, ori iluziile reflectării în zecile de oglinzi și dificultatea de a descifra jocurile de inteligență cu piese din lemn ce trebuie recompuse în anumite structuri și dificilele puzzle 3D. Este un spațiu interactiv, plăcut, plin de ingeniozitate, care merită să fie vizitat. Ne reluăm drumeția pe bulevardul Unter den Linden, la al cărui capăt se află unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Germaniei, Poarta Brandemburg, în germană Brandenburger Tor. Ajungem pe la vremea apusului, așa că avem privilegiul să admirăm poarta în toată splendoarea poleirii cu lumina aurie a ultimelor raze de soare. Este o atmosferă fascinantă și facem multe fotografii. Străbatem aleea Simsonweg ce traversează parcul și ajungem în fața Reichstag-ului, imensa clădire a Parlamentului German din Platz der Republik. Este un palat impunător a cărei ridicare a început în 9 iunie 1884, fiind inaugurat în 1894. Impresionați de monumentalitatea Reistag-ului cu semnificațiile sale istorice, ne întoarcem înapoi pe la poarta Brandemburg și pornim în dreapta spre stația de metrou. Coborâm în subteranele metroului, iar la ora 21 suntem în camera hotelului Acama, unde mai mâncăm câte ceva din cele cumpărate și nu peste multă vreme ne cufundăm într-un somn adânc. Dimineața, Duminică 19 mai, pe la 11 ajungem la primul obiectiv de astăzi, fostul punct de trecere a frontierei dintre Berlinul de est și cel de vest, denumit Checkpoint Charlie (numele Charlie fiind dat de litera C din alfabetul fonetic al NATO), din cartierul Friedrichstadt. Vizităm muzeul cu același nume, unde zeci de fotografii stau mărturie despre multele întâmplări petrecute în acest punct de incidență dintre cele două mari entități rivale, capitalismul și comunismul. După un scurt periplu pe străzi printre clădirile masive din cartierul Mitte, specifice arhitecturii socialiste, ne aflăm în fața impresionantului monument denumit „Memorialul Holocaustului” din Berlin, dedicat memoriei evreilor uciși în cel de-al doilea război mondial. Prima impresie este aceea de sit arheologic imens, unde în urma decopertării au fost aduse la lumină sute de sarcofage închise ermetic. Sunt de fapt 2711 blocuri din beton rectangulare, de culoare închisă, șlefuite și fără nici un fel de inscripție, reprezentând după unii tot atâtea stele funerare. La ieșirea din copleșitorul labirint ne îndreptăm către Dali- Die Ausstellung am Potsdamer Platz, adică Expoziția Dali de la Potsdamer Platz unde vizionăm o amplă 252

expunere de grafică, de peste 450 de lucrări ale marelui suprarealist prezentate pe două etaje.

Monumental Memoria Holocaustului Berlin

La nici 20 de metri se află un alt obiectiv interesant pe care îl vizităm, Deutsches Spionagemuseum, sau Spy Museum Berlin, cum mai este cunoscut, Muzeul Spionajului Berlin. Este un muzeu recent, înființat în 2015, cu obiecte destul de noi, cele mai multe fiind reconstituiri, dar atât de bine realizat încât nu te gândești la acest aspect, decât poate când rememorezi cele văzute și trăite și le scrii, așa cum fac eu acum. Coborâm la metrou și mergem ceva mai către est, dar nu departe de centru, pe aceeași linie de demarcație care a fost graniță artificial impusă în perioada războiului rece, unde ieșim în apropierea unui alt punct important East Side Gallery (Muzeul în aer liber al Zidului Berlinului). Străbatem o parte din porțiunea de zid lăsată nedărâmată în 1990, lungă de 1316 metri, pe care, în același an, 103 artiști din întreaga lume au pictat 105 compoziții evocatoare pentru ce a fost și pentru ce a devenit faimosul zid. Ajungem cu metroul în apropierea hotelului unde pe la ora 23 adormim buștean. Luni, 20 mai, ne trezim cu gândul că este ultima zi la Berlin și deja ne încearcă nostalgia. Pe la ora 11 pornim către Neues Museum unde într-o încăpere de patru metri pătrați (Sala 210), de la etaj, luminată în clar-obscur, ne întâmpină pe un soclu cam de 1,6 m, celebrul bust al reginei egiptene Nefertiti, soția faraonului Akhenaten (1370 î. H.-1330 î.H.). De la intrarea în sală suntem avertizați că nu avem voie să o fotografiem pe prestigioasa egipteancă. O admirăm însă îndelung. Văzută în realitate, pot spune că întrece toate descrierile și imaginile pe care le știu cu ea. Suntem impresionați de bogata colecție de artă egipteană antică pe care o deține muzeul. Cu uimire descopăr într-o vitrină mai multe vase de ceramică pictată din cultura Cucuteni 5.200-3.200 î.H.), despre care scrie că provin din Iași, România. Este bine că ne-am rezervat această zi doar pentru vizitarea Neues Museum, dacă am mai fi avut ceva de văzut ar fi fost prea copleșitor. Fascinați de bogăția și importanța celor văzute, pe la ora 15, urcăm în mașină și pornim spre Freiburg unde ajungem la 20,30. Am petrecut patru zile fascinante, care vor rămâne printre cele mai frumoase din viață. BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

VIS PLASTICA

A. I. BRUMARU

PICTURA IMAGINATIVĂ Cristian Tănăselea intenționa să urmeze Filosofia și-i putem trece, prin urmare, în inventar pregătirea pentru studiul sistematic în această direcție. A debutat cu poezie în revista Astra, publicând apoi în Vatra, Banchetul, și are, din cât știu, în vedere tipărirea unui volum de poeme. Cu această zestre ideatică e firesc ca artistul să fi apucat în pictură, încă de la începuturi, o cale diferită de ceea ce s-ar putea numi drumul obștesc în această artă vizuală: viziunea obținută din contactul nemijlocit cu realitatea. Abandonându-l, Cristian Tănăselea a optat pentru ceea ce un Albert Elsen a numit arta imaginativă – o artă, adică, ce izvorăște, cum afirmă eseistul și istoricul artei, din alte surse decât imitarea lumii treze și vizibile – surse care sunt, se înțelege, visurile și coșmarul, reveriile ori fantasmele, deja halucinațiile. Am fi aci astfel pe tărâmul bizarului și grotescului: mai degrabă al fantasticului.

De regulă, aceste surse se regăsesc chiar în artă, în literatură. Arta plastică a Evului Mediu, de exemplu, era, din acest punct de vedere, abundentă. Cristian Tănăselea s-a îndreptat totuși, nepărăsind perimetrul artei imaginative, spre așa-numita artă metafizică, reprezentată îndeosebi în contemporaneitate de italianul Giorgio de Chirico. În tablourile acestuia – de pildă în pânza Un măreț interior metafizic – aidoma în cartoanele din această perioadă ale pictorului nostru – obiectele pot fi inventariate și identificate, sunt aparent definisabile: însă, iată, contextul și, în special, conexiunea lor ocolesc în realitate orișice definiție, sunt stranii, inaccesibile, cheamă deruta, îndeamnă la perplexitate. În, spre exemplu, Misterul și Melancolia unei străzi, Giorgio de Chirico, zice că a premeditat divorțul luminii, al umbrei, al spațiului și tăcerii de asociațiile lor raționale. Liniile de fugă nu se întâlnesc într-un centru de perspectivă. Giorgio de Chirico era convins că artistul trebuie să BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

picteze o realitate mai elevată decât aceea a simțurilor – va reinstaura în chipul acesta misterul, taina, zugrăvind imaginile obsesive care, cum simțea el, reflectau starea lui sufletească. De acea, el și-a numit pictura metafizică: nu va picta o lume așa cum va fi fost ea în amintire, dar va picta o lume ca fundal pentru relații tainice și miraculoase; pentru întâlniri neașteptate. În noua sa fază, reprezentată de recenta sa Expoziție (pe simezele de la Mediateca Franceză din Brașov) Cristian Tănăselea își propune să depășească metafizicul (nu doar în accepțiunea chirichiană a termenului) pentru teologal. Din unele mărturisiri ale artistului aflăm că ideea cu perspectiva inversă (cum se și intitulează această a șasea întâlnire a artistului cu publicul), sau, dacă vrem, perspectiva răsturnată e împrumutată de la icoanele creștine. Dacă în perspectiva clasică, centrul optic, unde se adună toate liniile de fugă, îl simbolizează pe Dumnezeu – așa cum, se înțelege, și-l închipuie omul –, în cazul liniilor ce fug invers ne apare un Dumnezeu așa cum se lasă el descoperit de om. Cristian Tănăselea va face însă și ceva mai mult: îl va înlocui, în acel centru optic – un centru simbolic al universului plastic – pe Dumnezeu cu omul deplin care, la fel cu creatorul lumii, se lasă descoperit de om: de omul comun, marginal, de omul de sub vremi, om relativ și vulnerabil. Nu doar Dumnezeu – crede Cristian Tănăselea –, nu numai metafizicul sau tăinuitul trebuie descifrate (sau au privilegiul de a se bucura de dezvăluire), dar acest privilegiu l-ar avea și omul. ,,Omul periferic – zice el undeva – aflat la marginea cercului privește spre centru, caută de fapt – înspre punctul optic de reunire a razelor – omul însuși. Iar omul deplin, centrat, se lasă descoperit de către cel aflat la diferite distanțe radiale în diferite etape gnoseologice”. Curriculum - S-a născut în Brașov la 15 decembrie 1973. Expuneri - Expoziție în cadrul Școlii de Artă Pitești – 2000; - ,,Dimensiuni paralele”, Casa Baiulescu, Brașov – 2002; - ,,Limite sau Cum este posibilă pictura metafizică” , Biblioteca județeană ,,Gh. Barițiu” , Brașov – 2004; - Expoziție la Club ,,N-Spire”, Brașov – 2004; - Expoziție la Cafeneaua literară ,,Insomnia”, Cluj-Napoca – 2009; - ,,Perspectiva inversă”, Mediateca franceză, Brașov – 2013; - Ilustrarea suplimentului literar al revistei ASTRA, nr.1-2, Brașov – 2012; - Ilustrarea revistei VATRA VECHE nr.12, Tg.Mureș – 2013; - ,,Perspectiva inversă”, Galeria Kron Art, Brașov – 2018. 253

NIHIL SINE DEO

Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEȘU Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” Iași

FAMILIA CREȘTINĂ - „BISERICA DE ACASĂ” Sfânta Scriptură ne arată că Dumnezeu, după ce l-a creat pe primul om - Adam, a văzut că nu este bine ca el să fie singur și de aceea i-a creat un ajutor pe potrivă , în persoana primei femei - Eva - al cărei nume înseamnă «viață», pentru că mama sau femeia este cea care dă și perpetuează viața. Singurătatea este socotită, pe bună dreptate, o mare suferință, și de aceea, Dumnezeu, din dragoste față de ființa creată, i-a rânduit sprijin și ajutor în persoana iubită. Biserica noastră Ortodoxă, întemeindu-se pe cuvintele de Dumnezeu inspirate ale Sfinților Părinți, consideră familia o adevărată binecuvântare, un loc al iubirii și dăruirii reciproce, dar, în același timp, și un altar de jertfă. Sfinți Părinți precum Sfântul Ioan Gură de Aur vorbesc despre familie ca despre un leagăn al omenirii, o mică biserică sau biserica de acasă, un mediul al creșterii și desăvârșirii morale, un mic rai în lumea prezentă. Spiritualitatea Ortodoxă dezvoltă poate cea mai frumoasă și înaltă învățătură posibilă, referitoare la iubirea dintre soți, pe de o parte, și dintre aceștia și copii pe de altă parte. Ea arată că femeia sau soția constituie, pentru soțul creștin, cea mai mare binecuvântare pe care Dumnezeu i-o poate oferi acestuia pentru a-i înfrumuseța viața cu însușirile ei specifice, legate de frumusețea sufletească, delicatețea, dragostea, gingășia, candoarea și bunătatea, calități ce trebuie să împodobească ființa femeii. În mod similar, bărbatul sau soțul creștin constituie, pentru soția sa iubitoare, cel mai mare dar pe care aceasta îl poate primi în viață, pentru ca, la rândul lui, să-i îmbogățească viața cu trăsăturile legate mai ales de caracterul, statornicia și fermitatea sa. Scopul familiei creștine îl constituie devenirea umană, creșterea duhovnicească. Cei doi soți au vocația de a se întrece unul pe altul în fapte de virtute creștină, de bunătate și dăruire, de iubire și respect, astfel încât fiecare dintre ei să își dobândească, prin intermediul și cu ajutorul celuilalt mântuirea și să contribuie fundamental și la mântuirea celuilalt. În acest circuit al darurilor, fiecare dăruiește și se dăruiește chiar pe sine, fără a sărăci material sau spiritual, ci îmbogățindu-se infinit și îmbogățind sufletește și pe celălalt. Raportul dintre soți nu înseamnă, în cadrul familiei creștine, nici despotism, din partea soțului, nici supunere necondiționată, din partea soției, ci dragoste, respect, înțelegere și ajutor. Cea care aruncă punți de legătură între autoritate, libertate, ascultare și dăruire este dragostea creștină, care face conducerea netiranică și ascultarea plăcută. Astfel, familia este o școală a iubirii și dăruirii de sine, spre binele celorlalți membri ai ei. Spiritul de jertfă, dorința de înțelegere reciprocă și 254

de armonie trebuie să fie constante și dominante ale familiei creștine. Când iubim cu adevărat, simțim că preocupările noastre, bucuriile și necazurile personale, indiferent de intensitatea lor, devin mici și neînsemnate, în comparație cu bucuriile, grijile sau încercările persoanei iubite. Trăim viața noastră din perspectiva vieții sale. Ne uităm pe noi înșine, gândind și trăind din perspectiva sufletească a celuilalt. Suntem în stare să ne sacrificăm fericirea noastră, pentru a oferi bucurie celuilalt, trăind bucuriile și dramele lui, ca pe ale noastre. Aceasta este „taina cea mare”, despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel, pe care o înfăptuiește iubirea creștină, „în Hristos și în Biserică”. La rândul lor, pruncii sau copiii constituie, așa cum același Sfânt Ioan Gură de Aur considera, „cea mai mare mângâiere” pe care Dumnezeu a oferit-o oamenilor după căderea acestora în păcat, după pierderea nemuririi. Ei sunt un real sprijin și o dulce mângâiere în clipele de bătrânețe și încercare. Copiii sunt raza de lumină și izvorul de bucurie din sufletul părinților, toiag bătrâneților și neputințelor celor ce i-au născut și crescut. Fiecare copil vine în familia sa și în viața părinților ca un dar divin și o cerească binecuvântare. Nașterea unui copil, într-o familie, este semn că Dumnezeu a privit la părinții acestuia, îi iubește și îi binecuvântează. Din acest motiv, bucuriile adevăraților părinți sunt împlinirile și reușitele copiilor lor, după cum și cele mai grele necazuri nu sunt cele personale, ci înfrângerile, eșecurile și necazurile copiilor, pentru că ei trăiesc pentru și prin aceștia. Educația este cea mai frumoasă și cea mai grea artă, părinții fiind chemați să devină iscusiți artiști. Copilul, arată, același Sfânt Părinte, este, la început, asemenea unui bloc de marmură de mare preț. Precum sculptorul trebuie să dea formă frumoasă acestuia, tot așa și părinții trebuie să înfrumusețeze viața copiilor cu virtuțile cele mai înalte, odată ce, de efortul lor în educarea lor depinde mântuirea sufletelor. Un rol special în educarea copiilor cu care Dumnezeu ne binecuvintează viața îi revine soției sau mamei creștine. Ea trebuie să fie, cu adevărat, icoană, model de credință și virtute creștină și, prin dragostea sa, să încălzească și să împodobească viața familiei sale. Prin urmare, familia este locul și mediul în care omul își desfășoară cea mai mare parte a vieții sale și de aceea căminul trebuie să devină o oază de pace, liniște și mângâiere, o biserică în miniatură și un mic rai, întro lume tot mai frământată și, pe zi ce trece, mai tulburată. Iată, așadar, iubită mamă creștină și iubite tată dreptmăritor, sublima chemare pe care v-a dat-o Dumnezeu! BANCHETUL, 43-44-45 / 2019

&Ä‚5Ä&#x;, $/( 5('$&725,/25 5(9,67(, %$1&+(78/ $'5,$1 Ä&#x;,21 SUR]DWRU FULWLF OLWHUDU 6 D QăVFXW OD RFWRPEULH vQ 7XUGD 6WXGLL )DFXOWDWHD GH )LORORJLH VHF‫܊‬LD URPkQă IUDQFH]ă 8QLYHUVLWDWHD Ä%DEH‫ ܈‬%RO\DL´ &OXM 1DSRFD (VWH PHPEUX WLWXODU DO 8QLXQLL 6FULLWRULORU GLQ 5RPkQLD )LOLDOD &OXM 'HEXW SXEOLFLVWLF vQ vQ UHYLVWD 7ULEXQD FX SRH]LD 7DEORX $ SXEOLFDW SRH]LL vQ DQWRORJLL DOH &DVHL &UHDÄ LHL 3RSXODUH &OXM 9kUVWă vQ VăUEăWRDUH ÃŒQ PXJXUL FkQWă SULPăYDUD &RQVWHODÄ LL 'HEXW HGLWRULDO 8Q DSHO GLVSHUDW SUR]ă VFXUWă (G 1RQD 3LDWUD 1HDPÄ &ăUÄ L SXEOLFDWH ([HUFLÄ LL GH WROHUDQÄ Äƒ ± SUR]ă VFXUWă ± (G +DQ\DQD 1HZV GLQ &OXM 1DSRFD vQ WDQGHP FX *DEULHOD /HRYHDQX =HXO 9LGHR ± SUR]ă VFXUWă ± (G 7LQLYDU &OXM 1DSRFD )ODVK EDFN WHDWUDO ± FURQLFL GUDPDWLFH ± (G 7ULEXQD &OXM 1DSRFD 3UH]HQW OLWHUDU ± FURQLFL OLWHUDUH ± (G &RQWUDIRUW &UDLRYD )LQLЮHO ± XQ VDW URPkQHVF GLQ $UGHDO PRQRJUDILH vQ FDUH HVWH FRDXWRU DOăWXUL GH LVWRULFXO 9DVLOH /HFKLQ‫܊‬DQ (G 7ULEXQD GLQ &OXM 1DSRFD ,HЮLUHD vQ GHFRU ± URPDQ ± (G 7ULEXQD &OXM 1DSRFD /LWD ± RGLQLRDUă ЮL D]L PRQRJUDILH vQ FDUH HVWH FRDXWRU DOăWXUL GH 9DVLOH /HFKLQ‫܊‬DQ ‫܈‬L ,XOLX *RUHD (G 7ULEXQD &OXM 1DSRFD 9kQăWRULL GH LPDJLQL ± SUR]ă VFXUWă ± (G 7ULEXQD &OXM 1DSRFD YROXP QRPLQDOL]DW OD SUHPLLOH 8QLXQLL 6FULLWRULORU )LOLDOD &OXM vQ

0DUFHO 0XUHЮHDQX ± 3URPRQWRULXO XQ SRHW PRQRJUDILH VWXGLX FULWLF (G &DVD &ăU‫܊‬LL GH ‫܇‬WLLQ‫܊‬ă )OXWXUL vQ VWRPDF ± SUR]ă VFXUWă ± (G 7ULEXQD &OXM 1DSRFD 1RVWDOJLD FăOăWRULHL ± MXUQDO GH FăOăWRULH ± (G 1DSRFD 6WDU ÃŒQ DQWRORJLL &OXMXO GLQ FXYLQWH DQWRORJLH GH ,ULQD 3HWUDú (G &DVD &ăUÄ LL GH ùWLLQÄ Äƒ &OXM 1DSRFD 8PEOHWXO FXYLWHORU ± SUR]DWRUL WXUGHQL DQWRORJLH GH $XUHO 3RGDUX (G /LPHV &OXM 1DSRFD 9ODG ЯHSHЮ 'UăFXOHD ± LVWRULH ЮL PLW (G 3ULVPD 5kPQLFX 9kOFHD $QWRORJLD SUR]HL VFXUWH WUDQVLOYDQH DFWXDOH FRRUGRQDWRU 2YLGLX 3HFLFDQ (G /LPHV &OXM 1DSRFD &OXMXO GLQ SRYHЮWL DQWRORJLH GH ,ULQD 3HWUD‫( ܈‬G &DVD &ăUаLL GH ЭWLLQаă &OXM 1DSRFD 3URPHQDGD VFULLWRULORU DQWRORJLH GH ,ULQD 3HWUD‫( ܈‬G &DVD &ăUаLL GH ЭWLLQаă &OXM 1DSRFD 7UDQVLOYDQLD GLQ FXYLQWH DQWRORJLH GH ,ULQD 3HWUDú (G ùFRDOD $UGHOHDQă &OXM 1DSRFD ÃŒQ FăUÄ L GH LQWHUYLXUL )ODYLD 7HRF 'LQ FDSLWDOD SURYLQFLHL LQWHUYLXUL FX VFULLWRUL FOXMHQL (G /LPHV &OXM 'XPLWUX 9HOHD &DPHUD FX SHUHÄ L GH RJOLQ]L FRQYRUELUL HOHFWLYH (G 6LWHFK &UDLRYD ,RDQ 3DYHO $]DS &RSHUWD D SDWUD LQWHUYLXUL FX VFULLWRUL FOXMHQL (G 'DFLD &RODERUăUL FX SUR]ă SRH]LH DUWLFROH úL FURQLFL GH FULWLFă OLWHUDUă FURQLFă WHDWUDOă FURQLFă FLQHPDWRJUDILFă úL FURQLFă WY UHSRUWDMH MXUQDOH GH FăOăWRULH OD UHYLVWHOH 7ULEXQD 6WHDXD /XFHDIăUXO 9DWUD 3RHVLV 9LDÄ D URPkQHDVFă 'DFLD OLWHUDUă $FRODGD 0LúFDUHD OLWHUDUă )LODUPRQLD 2UDúXO &RQWUDSXQFW =EXUăWRUXO &HOH WUHL &ULúXUL $O FLQFLOHD DQRWLPS *D]HWD GH &OXM 1DSRFD 7HDWUXO URPkQHVF &HWDWHD FXOWXUDOă 3DWULD 7ULEXQD $UGHDOXOXL 0RQLWRUXO GH &OXM ,QIRUPDÄ LD GH &OXM &ULúDQD SOXV )ăFOLD $GHYăUXO GH &OXM =LXD GH &OXM /LPED úL OLWHUDWXUD URPkQă UHYLVWHOH HOHFWURQLFH /LWHU1HW úL $JRQLD GH DVHPHQHD OD DOPDQDKXO $OID MXYHQLO (G 7LQLYDU &OXM 1DSRFD 5HGDFWRU DO UHYLVWHL %DQFKHWXO 5HIHULQÄ H FULWLFH VHOHFWLY 0LUFHD 3RSD $GULDQ Ä&#x;LRQ Ä3UH]HQW OLWHUDU´ vQ $GHYăUXO GH &OXM IHEUXDULH 6LPRQD *UD]LD 'LPD %LVWXULXO FDWKDUWLF vQ &URQLFD QU DSULOLH ,DúL &RQVWDQWLQ &XEOHúDQ $FWXDOLWDWHD SUR]HL GH DFWXDOLWDWH vQ 6WHDXD QU 6LPRQD *UD]LD 'LPD 9LROHQÄ Äƒ úL VXDYLWDWH vQ 9LDÄ D URPkQHDVFă QU %RJGDQ 8OPX 7HDWUX VFXUW vQ &RQYRUELUL OLWHUDUH QU IHEUXDULH ,DúL ,RQ 0RLVH 9LGHR ]HXO WXWHODU DO OXPLL PRGHUQH vQ 0LúFDUHD OLWHUDUă QU %LVWULÄ D $XJXVWLQ &R]PXÄ D 3UHWH[WXO FD WH[W vQ 1RUG OLWHUDU QU IHEUXDULH %DLD 0DUH $OH[DQGUX 6IkUOHD Ä8Q DSHO GLVSHUDW´ GH $GULDQ Ä&#x;LRQ vQ UHY $O FLQFLOHD DQRWLPS IHEUXDULH 2UDGHD ,RQ &ULVWRIRU 3RYHVWLULOH OXL $GULDQ Ä&#x;LRQ vQ 7ULEXQD QU DSULOLH 0DULDQD &ULú 8Q YROXP H[SHULPHQW vQ UHYLVWD /XFHDIăUXO QU LXQLH ,RQ %HOGHDQX $GULDQ Ä&#x;LRQ 3UH]HQW OLWHUDU vQ %XFRYLQD OLWHUDUă QU 6XFHDYD ,RQ 0RLVH $GULDQ Ä&#x;LRQ Ä)ODVK EDFN WHDWUDO´ vQ 0LúFDUHD OLWHUDUă QU %LVWULÄ D 0LUFHD ,RDQ &DVLPFHD 5RPDQ GH GUDJRVWH HЮXDWă ЮL IUHVFă VRFLDOă vQ %XFRYLQD OLWHUDUă QU ± 6XFHDYD 9LFWRU &XEOH‫܈‬DQ 'HFRU GHFRUDWLY GHVFULSWLYLVP vQ 7ULEXQD QU GLQ PDL $XUD 6FKXVVOHU /XSWD FX PRULOH GH YkQW vQ 7ULEXQD QU GLQ PDL 6X]DQD /XQJX &URQLFD XQHL PDODGLL DPRURDVH vQ 6WHDXD QU 0LUFHD 3RSD $GULDQ ЯLRQ ´,HЮLUHD vQ GHFRU´ vQ 2UDЮXO QU GLQ 'XPLWUX 9HOHD $GULDQ Ä&#x;LRQ &HYD FX KDQGLFDS HVWH VXIOHWXO SH DFHVW SăPkQW vQ 3UR VDHFXOXP QU ± GLQ 0LUFHD 3RSD Ä)OXWXUL vQ VWRPDF´ vQ ]LDUXO )ăFOLD GLQ QRY &RQVWDQWLQ =ăUQHVFX &ăOăWRULLOH VFULLWRUXOXL $GULDQ Ä&#x;LRQ vQ 1RUG OLWHUDU QU 5RGLFD /ă]ăUHVFX &ăOăWRUXO QRVWDOJLF $GULDQ Ä&#x;LRQ vQ 3UR VDHFXOXP QU ± 0LUFHD 3RSD Ä1RVWDOJLD FăOăWRULHL´ vQ )ăFOLD PDL 3UHPLL OLWHUDUH 3UHPLXO , vQ FDGUXO &RQFXUVXOXL QDÄ LRQDO GH SUR]ă Ä0LKDLO 6DGRYHDQX´ HGLÄ LD D ;,, D 3LDWUD 1HDPÄ 3UHPLXO ,, SHQWUX SUR]ă OD )HVWLYDOXO Ä9DVLOH /XFDFLX´ &LFvUOăX 3UHPLXO ,, OD &RQFXUVXO GH SUR]ă VFXUWă Ä/LYLX 5HEUHDQX´ $LXG 3UHPLXO , OD VHFÄ LXQHD UHSRUWDM OLWHUDU D &RQFXUVXOXL Ä$OH[DQGUX 2GREHVFX´ &ăOăUDúL 3UHPLXO VSHFLDO DO &RQFXUVXOXL Ä0LKDLO 6RUEXO´ SHQWUX SLHVă GH WHDWUX vQWU XQ DFW %RWRúDQL 3LHVD 5DSRUW FăWUH UD]D GH OXPLQă D DSăUXW vQ YROXPXO 3DWUX SLHVH GH WHDWUX vQWU XQ DFW (G &HQWUXOXL &UHDÄ LHL 3RSXODUH %RWRúDQL 0DUHOH SUHPLX OD FRQFXUVXO GH SUR]ă VFXUWă 8QGHYD vQWU XQ RUDú RUJDQL]DW GH 3ULPăULD úL &RQVLOLXO /RFDO &kPSLD 7XU]LL 3UHPLXO SHQWUX SUR]ă DFRUGDW GH UHYLVWD 0LúFDUHD OLWHUDUă SHQWUX YROXPXO )OXWXUL vQ VWRPDF %LVWULÄ D

6XQWHP WkPSLÄ L QRL VDX GRDU WX GRPQXOH VWDW URPkQ"

'H FkWHYD ]LOH VWDWXO URPkQ SULQ RUJDQHOH VDOH VSHFLDOL]DWH ‫܈‬L ELQH UHPXQHUDWH ‫܈‬L ]LFH VH ELQH ‫܈‬FROLWH QH ‫܊‬LQH FX VXIOHWXO OD JXUă ÃŒQWU R FDVă ,'(17,),&$7Ä‚ GLQ VWDUW R EHVWLH FX FKLS GH RP D VFKLQJLXLW R IDWă FDUH SURILWkQG GH R FOLSă GH QHDWHQ‫܊‬LH D PRQVWUXOXL D DSHODW ÃŒQ VSDWHOH DFHVWHL SDUROH H DU WUHEXL Vă ILH VDOYDUHD VWDWXO SURWHF‫܊‬LD ILLQGFă DLFL H VWUXFWXUD XULD‫܈‬ă SH FDUH R SOăWLP Vă QH DSHUH (L ELQH GXSă DSURDSH R OXQă FX H[FHS‫܊‬LD GHFODUD‫܊‬LLORU DVDVLQXOXL FDUH ED H GRDU YLRODWRU ED H FULPLQDO vQ VHULH QX ‫܈‬WLP QLPLF 'RL WUHL FULPLQDOL‫܈‬WL SHQVLRQDUL ‫܈‬L DX MXPXOLW OD WHOHYL]RU UDUXO SăU GLQ FDS vQJUR]L‫܊‬L ‫܈‬L UHYROWD‫܊‬L SHQWUX XULD‫܈‬HOH JUH‫܈‬HOL FDUH VH IDF *UH‫܈‬HOL GH WkPSHQLH JUH‫܈‬HOL GH DELOLWDWH JUH‫܈‬HOL Fă DX RUGLQ Vă JUH‫܈‬HDVFă" (X QX FUHG Fă GDFă VXQW VWUXFWXUL PDILRWH ‫܈‬L VXQW GDFă VXQW WUDILFDQ‫܊‬L GH FDUQH YLH FDUH DX GDW ‫܈‬L GDX IUHFYHQW FDUQH OLFHDQă PLOL‫܊‬LHQLORU QRLL GHPRFUD‫܊‬LL DP QXPLW DLFL ‫܈‬L SURFXURUL LPSOLFD‫܊‬L ‫܈‬L SULPDUL ‫܈‬L SROLWLFLHQL V D DMXQV SkQă OD D L REOLJD SH WR‫܊‬L OD OHJHD WăFHULL 2PHUWD Vă IL FRQWDPLQDW WRW" 6XQWHP WkPSL‫܊‬L QRL WR‫܊‬L VDX VXQWH‫܊‬L WkPSL‫܊‬L GRDU YRL DQFKHWDWRULORU" &XP GUDFX Vă PDL GHSLVWH]H VWDWXO URPkQ FULPHOH GLQ VSLRQDM VXEWLOLWă‫܊‬LOH LQWHUQD‫܊‬LRQDOH DVDVLQH GDFă HO QX L vQ VWDUH vQ FDVD XQXL GHPHQW GH XQGH D VXQDW GH FLQFL RUL R ELDWă FRSLOă OHJDWă FX VkUPH ‫܈‬L YLRODWă Vă GHVFLIUH]H HYLGHQ‫܊‬D" 1 D GDW GH FRSLOD YLH LDU DFXP QX H vQ VWDUH V R JăVHDVFă ‫܈‬L Vă OH JăVHDVFă ILLQGFă VXQW PDL PXOWH SULQ SUREH GLQ EHO‫܈‬XJ OD vQGHPkQD XQXL DQFKHWDWRU GLOHWDQW LGHQWLILFDWH vQ VFUXP 'H PkLQH DQDOL]ăP GLQ‫܊‬LL GLQ SăGXUH" 3ăL GH FH« PDPHL YRDVWUH GH LGLR‫܊‬L VDX GH QHWUHEQLFL Q D‫܊‬L DQDOL]DW GLQ SULPD ]L GLQ‫܊‬LL" 9RP GD VSUH FHUFHWDUH FHOHODOWH SUREH GLQ FDPHUD GH WRUWXUă DGLFă VkQJH ILUH GH SăU XUPH VHPLQDOH 3ăL SkQă DFXP FH GUDFX D‫܊‬L IăFXW FX HOH WHPEHOLORU" /H D‫܊‬L SXV OD SăVWUDUH" $‫܊‬L IăFXW FRQVHUYH GH SUREH" 3HQWUX FLQH SHQWUX FH" &D Vă VH PDL ‫܈‬WHDUJă QL‫܈‬WH LQGLFLL" 'RPQXOH VWDW URPkQ WH DQXQ‫ ܊‬± ULVFkQG Vă

Pă DIOX PkLQH OHJDW FX VkUPH GH PkLQL GH SLFLRDUH ‫܈‬L GH JkQGXUL ± Fă H‫܈‬WL LGLRW ,DU QRL VXQWHP WkPSL‫܊‬L Fă WH VXSRUWăP $ 0 3UHVV DXJ

3HQWUX SRH]LH WUHEXLH Vă VWDL FD SHVFDUXO FRQWLQXX FX XQGLÄ D vQ EDOWă 7UHEXLH Vă YLQă HO YUHXQ SHúWH 'DFă VWDL FX XQGLÄ D DFDVă Fă QX H WLPSXO EXQ GH SHVFXLW QX SULQ]L QLPLF

Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.