Revista Banchetul nr. 37-38-39/2019

Ä&XOWXUD H SXWHUHD SRSRDUHORU´

$3$5( 68% (*,'$ 81,81,, 6&5,,725,/25 ',1 520Æ1,$ $QXO ,9 QU LDQXDULH IHEUXDULH PDUWLH

Ä7UHFăWRUXOH QX Pă MXGHFD GXSă FHOH FH OH DP IăFXW FL GXSă FHOH FH OH DP UHIX]DW D OH IDFH ´

$3$5( 68% (*,'$ 8 6 5 $QXO ,,, QU LDQXDULH IHEUXDULH PDUWLH

$QD 3RGDUX 'LDQGUD 'DYLG &RQVWDQWLQ )URVLQ 1 *HRUJHVFX %RULV 0HKU

(YHO\QH 0DULD &URLWRUX 0LKDHOD $OEX

'DQ $QJKHOHVFX

0LKDHOD $OEX &RSHUWD 6DOD 8QLULL GH OD $OED ,XOLD &RSHUWD &HWDWHD 8QLULL $OED ,XOLD 1XPăU LOXVWUDW FX LPDJLQL GH OD 0DUúXO 8QLULL FHORU GH URPkQL GLQ &RYDVQD VSUH $OED ,XOLD

)XQGD‫܊‬LD &XOWXUDOă Ä,RQ ' 6vUEX´ 3HWUR‫܈‬DQL VWU $YUDP ,DQFX %O DS 3HWUR‫܈‬DQL MXG +XQHGRDUD &,) &RQW %&5 52 51&% 7LSDU 6,7(&+ &UDLRYD 7HO

Ä&RQúWLLQÄ D QRDVWUă PDL EXQă´ *LRUJLDQD 5DGX 5HJLQD 0DULD XQLWDWHD GH PăVXUă D SDWULRWLVPXOXL ± -XUQDO GH VXIHULQÄ Äƒ ,,,

0LKDHOD $LRQHVHL 0DUúXO 8QLULL GH URPkQL GLQ &RYDVQD DX SRUQLW FX FăUXÄ HOH FăWUH $OED ,XOLD ,XOLDQ &KLYX 2PDJLHUHD URPDQXOXL 6DFULILFLXO GH 0LKDLO 'LDFRQHVFX $QFD 6vUJKLH 0HPRUDQGLVWXO 1LFRODH &ULVWHD vQWUH RDPHQLL LFRDQă DL QHDPXOXL URPkQHVF 3LDWUD GLQ XQJKL D FXOWXULL URPkQH (PLQHVFX vQ OLPED OXL *RHWKH GH &KULVWLDQ : 6FKHQN 6FULVRDUHD ,9 %ULHI ,9 'XPLWUX &RSLOX &RSLOOLQ (PLQHVFX úL 0DUHD 8QLUH XQ YLV vPSOLQLW ,RQ 3DFKLD 7DWRPLUHVFX Ä,XELUH GH PRúLH´ vQ Ä6FULVRDUHD ,,,´ GH 0LKDL (PLQHVFX 3HWUH 0LKDL Ä0XQWHOH IăUă SRWHFL´ /LYLX ,RDQ 6WRLFLX /DXUHDW DO 3UHPLXOXL 1DÄ LRQDO GH 3RH]LH Ä0LKDL (PLQHVFX´ SHQWUX 2SHUD 2PQLD SH DQXO 3RHPH %UkQFXúL ± SRQWLIXO DUWHL PRGHUQH 9 * 3DOHRORJ %UkQFXúL ± FRQFHSÄ LH XUEDQLVWLFă &RQVWDQWLQ =ăUQHVFX 3RSRUXO URPkQHVF ORFXLQG SRHWLF vQWUH GRXă FRORDQH )LORVRILH $ , %UXPDUX /RF úL ORFXLUH ,XOLDQ &ăWăOXL 'HVSUH )RUPD ILORVRILFă GH $ , %UXPDUX 'UDJRú 1LFXOHVFX 'HVSUH VRFLHWDWH úL YLDÄ Äƒ VRFLDOă vQ GLDOHFWLFD PRGHUQă úL FRQWHPSRUDQă ,,,

3ROHPRV 1LFRODH %ăODúD 'HVSUH YLQD GH D IL YLQRYDW &RPHQWDULL 1 *HRUJHVFX 'LQ DQWLFKLWÄƒÄ LOH 0LRULÄ HL $O ]LOHL FORSRW ,XOLDQ &KLYX 5HFXUHQÄ HOH PHPRULHL ,RQ 'LDFRQHVFX 7HPQLÄ D 'RUX 5RPDQ 'LVSDUH VDWXO QL VH XVXFă UăGăFLQD 7DLQD PăUWXULVLULL 0DULDQD %XUXLDQă 7DLQD PăUWXULVLULL ,

(YRFăUL DQLYHUVăUL HYHQLPHQWH SUHPLL $QXO ,RQ ' 6vUEX ± GH DQL GH OD QDúWHUH úL GH OD PRDUWH ,RQ ' 6vUEX ± XQ ,RY DO HSRFLL FRPXQLVWH GH 'XPLWUX 9HOHD 0LKDL %DUEX /D &HQWHQDU Yă SUH]HQWăP ,XOLDQ &KLYX ,RQ +LUJKLGXú vQ VSDÄ LXO DERUGăULL ILORVRILFH &RQYRUELUL MXUQDOH vQVHPQăUL 'XPLWUX $XJXVWLQ 'RPDQ =LJ ]DJ SULQ ELEOLRWHFă ,;

(VHX $OG\Q $OH[DQGHU Ä%ORZ 8S´ YV Ä)XQLJHL´ 2 SăWUXQGHUH IODJUDQWă vQ &DGUX 0LKDHOD 'LDQD /XSúDQ 3DVăUHD vQ RSHUD VFULLWRULORU 0LUFHD (OLDGH úL 0LKDL (PLQHVFX 0LUHOD 6DYLQ 2FKLL WăFHULL GH &H]DU %DOWDJ 'XPLWUX 9HOHD (YHO\QH 0DULD &URLWRUX úL FHUFXO LXELULL 3RHVLV $QD $UGHOHDQX 3RH]LL 0LKDHOD $LRQHVHL SRHPH ùWHIDQ $PDULÄ HL SRHPH 'DQ $QJKHOHVFX ([FRPXQLFăUL /XFLDQ $YUDPHVFX 3RH]LL QX QXPDL GH LXELUH 0ăGăOLQD %ăUEXOHVFX 3RHPH $GULDQD %LUăX 3RH]LL (OLVDEHWD %RJÄƒÄ DQ &DOHD 'DQD %RUFHD 3RH]LL 2DQD &DOXVD 3RH]LL $QGUHL &DXFDU SRH]LL $OH[DQGUX &D]DFX 3RHPH $GLQD &vUMDQ 3RH]LL 1LFROHWD &UăHWH SRHPH (YHO\QH 0DULD &URLWRUX 2 FDIHD FX WLQH 0LUHOD 'XPD %LOF 3RHPH $GHOLQD )OHYD SRH]LL (OOD ,DNDE 3RH]LL $QGUHHD 0DIWHL 3RHPH 'DQLHO 0DULDQ 3RHPH %RULV 0HKU 3RHPH

0DULDQD 1HJUX JkQG SH DFRSHULúXO OXPLL ,,,

(XJHQLD 3DUDVFKLY SRHPH 5DOXFD 3DYHO 3RH]LL (PDQXHO 3RSH 3RHPH &DUPHQ 6HFHUH SRHPH &RQVWDQWLQ 6WDQFX 3RHPH SHQWUX XQ QRX FHU úL XQ QRX SăPkQW 'XPLWUX 7RPD =DUHD GLQ VRPQ ,,,

&RGUXÄ D 9DQFHD SRHPH /XPLQLÄ D =DKDULD SRHPH -DSRQHULL *UXSXO GH GLQFROR GH UHWLQă &XP vQÄ HOHJ HX $QGUHD 0DIWHL (WD %RHULX vQWUH HURV úL WKDQDWRV 3UR]ă 0LKDHOD %DO &HUXO GLQ EXUWă 3HWUH 0LKDL 0DL YRUELP Ä LQHP OHJăWXUD &RUQHO 1LVWHD ,QWHUYLXO $QD 3RGDUX 3XQFWXO ILQDO 9,,

7UDQVODÄ LXQL (PLO %UXPDUX ±

ùWHIDQ $XJXVWLQ 'RLQDú 1ăVFXW vQ 8WRSLD *HERUHQ LQ 8WRSLD $QGUHHD 0DIWHL /HEHGH URúLL /HV F\JQHV URXJHV 'XPLWUX 9HOHD 2GHWWH 6DSLHQWLD )ORULQ 6PDUDQGFKH 1RL DIORULVPH &ULWLFă /LYLX $QWRQHVHL 'DQLHO 0DULDQ 5HYHODÄ LL UHVXVFLWăUL UHJUHWH 0DULDQ %DUEX +RUYDW ± ,DUăúL GHVSUH /LYLX 5HEUHDQX /LYLXV 3HWUX %HUFHD (OHJDQÄ D GLVFUHÄ LHL ,XOLDQ &ăWăOXL 'HVSUH %DQFKHWLúWL $QGUHL &DXFDU /LOLD 0DQROH 0LKDHOD 2DQFHD

,XOLDQ &KLYX GHVSUH ,XOLDQ &ăWăOXL 'DQLHOD 9DUYDUD $QD 3RGDUX (YHO\QH 0DULD &URLWRUX 'XPLWUX 9HOHD

$QD 'REUH /D R FDIHD vQ LQWLPLWDWHD SRH]LHL *OLJRU +DúD Ä/D PDUJLQH GH FXUFXEHX´ &ULVWLDQ /XQHO %LRJUDILD FD SUHWH[W ILFÄ LRQDO 'DQLHO 0DULDQ %ORFDUHD GLPHQVLXQLORU vQ LQ GHILQLUHD ORU $QJHOD 1DFKH 0DPLHU $QJL 0HODQLD &ULVWHD &ăXWăWRUXO GH SRNHPRQL %RULV 0 0DULDQ /XPLQLÄ D =DKDULD SRHWD FDUH VH UHIDFH GLQ SURSULLOH GH]LOX]LL &RQVWDQWLQ 6WDQFX GHVSUH ,RQ 3DFKLD 7DWRPLUHVFX 'XPLWUX +XUXEă

'DQLHOD 9DUYDUD 3RH]LD FD R SXQWH vQWUH YLXO úL PRUWXO GLQ QRL 7UDGXFHUL 6\OYLD $UPVWURQJ 9HUVXUL 0HQDFKHP 0 )DOHN 0ăFHODU GH FXYLQWH ,9

$IDQDVLL $ )HW 3RH]LL *RXWKDPD 6LGGDUWKDQ 3RHPV SRHPH 5DLQHU 0DULD 5LONH 3RH]LL 1HOO\ 6DFKV 3RH]LL /ăVDÄ L FRSLLL Vă YLQă OD 0LQH 0DULQ ,DQFX /LWHUDWXUD SHQWUX FRSLL 0LKDHOD 2DQFHD 'RUD úL UD]HOH GH VRDUH $QD 3RGDUX 3ULQÄ HVD 6DUDK úL 3DVăUHD 0ăLDVWUă 0HPRULL &RQVWDQWLQ =DYDWL 1XQWD GH OD 0DJODYLW vQ VDWXO OXL 3HWUDFKH /XSX )UDÄ LL QRúWUL GH SHVWH 3UXW /LXED /LXEDVWUD %RWH]DWX 3RKHPH /LOLD 0DQROH 3RH]LL $UWHOH VSHFWDFROXOXL $GULDQ Ä&#x;LRQ 7HDWUXO 'UDPWLF Ä,RQ ' 6vUEX´ D]L 0X]LFă 1DVWDVLD 6DYLQ Ä)UkQWXUL GH JkQGXUL SH DOHHD PX]LFLL´ ,VWRULD úL )LORVRILD FXOWXULL ,RQ +LUJKLGXú (GXFDÄ LD DWHQLDQă 9LV SODVWLFD ,XOLDQ &KLYX 3HWUX ,OLH %LUăX ± OXPHD PRPkUODQLORU vQWU R HWQRJUDILH DIHFWLYă 1LKLO 6LQH 'HR 3U 3URI 8QLY 'U ,RDQ & 7HúX 0HWDIL]LFD VXIHULQÄ HL

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”

Giorgiana RADU

REGINA MARIA, UNITATEA DE MĂSURĂ A PATRIOTISMULUI – JURNAL DE SUFERINŢĂ (III) Centenarul s-a întâmplat! A fost marcat, nu doar de românii care prețuiesc istoria și pe cei care, cu propriul sânge, au scris-o. Anul dedicat Centenarului a fost prilejul cu care s-a vorbit și s-a scris despre Regii întregirii, Maria și Ferdinand. Și, chiar dacă 2018 s-a încheiat, îi putem cinsti în continuare, în fiecare an, pe cei care au reunit, în mare parte, România. Astfel, în rândurile următoare voi face referire la Jurnal de război 1918, apărut la Editura Humanitas, ediție îngrijită de Lucian Boia, care cuprinde intervalul martie – decembrie al anului respectiv, adunat de Regina Maria în jurnalele sale.

Anul 1918 a fost unul al incertitudinii și speranței, așa cum îl transpune Regina Maria în jurnalul său. A fost anul în care a ieșit la iveală și adevăratul caracter al unor oameni considerați prieteni, în care s-a văzut lipsa loialității și onoarea inexistentă a multora dintre români: „Cred că cei mai mulți dintre dragii mei români se află pe un plan foarte jos. Din fire sunt lași în toate privințele. Nu respectă nici Dumnezeu, nici rege – țara lor e o idee vagă, atâta timp cât situația se poate exploata avantajos pentru afaceri sau interesul personal; dacă situația de acum nu le satisface apetitul, s-o schimbăm!”.

Pacea separată pe care România a fost nevoită să o accepte, și care a înrobit-o, Regina Maria a renegato cu îndârjire. Pentru ea, semnarea tratatului echivala BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

cu sentința la moarte: „Crima a fost înfăptuită! Am semnat că ne cedăm libertatea, nădejdile, bogățiile, onoarea, visul. Suntem sclavi, suntem mutilați, ciopârțiți, cu economia distrusă. Ah, brutele! Brute fără seamăn, băutoare de sânge. Cumplită va fi ziua pedepsei lor – li se vor ridica împotrivă înseși măruntaiele pământului ca să le arunce în față crima comisă”.

Situația dureroasă în care se afla Regina deopotrivă cu țara, nu a împiedicat-o să-și continue vizitele în satele afectate de război, împărțind alimente și haine, spălând ea însăși copiii țăranilor. În cimitirele unde-și aveau eternitatea soldații căzuți, și unde „murmura” rugăciuni, Regina Maria a plantat floarea-soarelui și anemone, rugându-i pe locuitori să se îngrijească de morminte în lipsa ei.

Paștele, petrecut la Coțofenești - refugiul în care domnea liniștea și natura atenua rănile sufletești -, a găsit-o pe Regina Maria alături de soldați și țărani, la slujba din Vinerea Mare și la cea de Înviere, „plină de farmec”, dar „tare lungă, singurul lucru pe care nu-l pot îndura nici răbdarea mea regală, nici picioarele mele regale”. Aceste constatări nu o împiedică pe regină să găsească în pitorescul mănăstirilor românești, liniștea după care râvnea în zbuciumul vieții regale din acea perioadă. Interacțiunile cu călugării și maicile lăcașurilor de cult, constituiau un pansament sufletesc și spiritual care-i aducea alinarea după care tânjea „Mama Răniților”, ea însăși rănită în orgoliul responsabilității față de popor. Vizitarea bisericilor vechi era bucuria supremă pentru Regina Maria, protestantă, care la 26 martie 1926, de Buna Vestire, a devenit ortodoxă, în semn de prețuire (dacă mai era nevoie să dovedească acest lucru) pentru poporul său și pentru copiii săi pe care-i botezase în acest spirit. Într-o ceremonie desfășurată la palat, ea s-a spovedit, a fost dezlegată de Patriarhul Miron Cristea și a fost primită în Biserica Ortodoxă Română.

Vestea uciderii Țarului Nicolae II, împreună cu toată familia sa, de bolșevici, a tulburat-o pe Regina Maria, întrebându-se amar cum a fost posibil un așa sfârșit pentru vărul său „Nicky cel amabil și blând, care până de curând era stăpân peste jumătate din Europa”. Amintirile legate de copilăria lor și de legătura de sânge au fost „pomenite” prin parastasul pe care l-a organizat în speranța ca „sufletul chinuit să-și regăsească pacea”.

1

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” În plină incertitudine ce domina desfășurarea lui 1918, Regina mai primește o lovitură dură, de astă dată din partea fiului cel mare Carol, în care își avea toată nădejdea. Dispariția lui, urmare a căsătoriei cu Zizi Lambrino, „o adevărată vagaboandă mică”, provoacă noi răni și motive pentru dușmani de a îngrădi puterea familiei regale. Totuși, Regina încearcă să-și găsească resorturile sufletești, îmbărbătându-se singură, spunându-și că „pe pământ există și mari binecuvântări: iubire, încredere și speranță”. Guvernul, prin vocea lui Marghiloman, cerea dezmoștenirea prințului Carol și regență pentru principele Nicolae. În cele din urmă „s-a hotărât ca regele să-l țină pe fiul lui în arest sever 75 de zile, într-o mânăstire izolată, timp în care va fi tratat ca un prizonier și complet separat de iubita lui”. La Horaița, unde își ispășea „pedeapsa”, Carol, la insistențele familiei regale, „acceptă să renunțe la fată până iese țara din greutăți, iar dacă atunci va mai vrea să renunțe la toate drepturile lui, să se căsătorească din nou cu ea, îl privește doar pe el și o poate face onorabil, nu ca un fugar care-și aruncă țara într-o frământare primejdioasă”. În plin val de frământări, Regina Maria, femeie frumoasă, conștientă de impactul farmecului personal asupra celorlalți, constată, la aniversarea celor 43 de ani, că timpul se răsfrânge și pe chipul său. Considera că frumusețea făcea parte din îndatoririle sale de regină, și îi era greu să accepte că încet-încet, cursul natural al vieții îl va resimți și ea: „Îmbătrânesc, tare păcat. Mai am atâtea de făcut și îmi pare rău fiindcă pe oricare dintre noi o părăsește frumusețea câte puțin, an de an, iar poporului îi plăcea să mă considere frumoasă, într-un fel era una dintre datoriile mele, singura de care nu sunt răspunzătoare – când voi ajunge de-a dreptul urâtă, vor crede, într-un fel, că e vina mea, deși nu va fi, iar cea mai întristată de schimbare voi fi eu însămi; an după an trebuie să mă supun degradării frumuseții mele. Niciodată n-am fost prea vanitoasă, dar m-am obișnuit de atâta vreme să fiu considerată drăguță, încât, când nu voi mai fi așa, mi se va părea că trăiesc în pielea altcuiva”.

’ Deși, în toamna anului 1918, situația era incertă, încă dominată de temerea ca țara să nu fie cuprinsă de 2

bolșevism, Regina continua să spere la momentul izbânzii, dar, în același timp, deplângea dușmanul care va pierde: „Dintotdeauna m-am gândit la ziua victoriei ca la o zi tristă, fiindcă victoria e obținută întotdeauna din neajunsul cuiva. Îmi urăsc dușmanul când triumfă, nu când e învins; atunci mărturisesc că simt față de el o milă de neîndurat”.

La începutul lunii noiembrie, când Kaiserul Wilhelm și prințul moștenitor au abdicat, reintrăm în luptă alături de Aliații noștri, iar acest lucru aduce cu sine împlinirea „visului de aur” al României. Într-un marș triumfal, la 1 decembrie 1918, Regele Ferdinand și Regina Maria se întorc la București, după doi ani de exil la Iași, aducând cu ei izbânda României Mari, pentru care se vărsase mult sânge, se îndurase multă suferință fizică și sufletească. „Toți soldații erau aliniați de o parte și de alta, mai întâi francezii, apoi englezii, apoi românii. (…)

Orașul pur și simplu înnebunise. Mi se părea că până și casele, străzile și pietrele de pavaj strigau, aclamau, se bucurau împreună cu mulțimea”, descrie Regina în jurnalul său momentul întoarcerii victorioase.

Dincolo de „culegerea roadelor” de Regină care și-a îndeplinit misiunea, sufletul mamei care-și pierduse fiul trebuia să elibereze dorul pe care îl adunase în cei doi ani, departe de micul mormânt de la Cotroceni: „M-am întors la tine, Mircea, micuțul meu, după doi ani - eu, care fugisem, mamă cu inima frântă și regină învinsă, m-am întors victorioasă, pare-se că, într-adevăr, sunt dintre cei care înving!

Dar tu ești mort, Mircea, micuțul meu, nici bucuria, nici durerea noastră nu te mai ating în niciun fel”.

Cu fiecare zi, Regina Maria încearcă să revină la obișnuințele ei de dinaintea alungării, să revadă Bucureștiul care i se părea „mai mare, curat și civilizat după Iașiul cel mic, ponosit și dărăpănat”, dar gripa spaniolă o lovește când se aștepta mai puțin.

Inamicul fără chip o țintuiește la pat mai bine de 20 de zile, timp în care trei apropiați ai săi mor din cauza aceleiași boli. Luptătoare din fire, „cu o constituție de fier și o inimă care îi umple pe doctori de bucurie și uimire”, Regina învinge boala care a făcut numeroase victime în întreaga Europă, în acea perioadă.

Regina Maria, simbol al feminității și al dorinței de a lupta până la capăt, chiar și atunci când izbânda pare imposibilă, a fost și va rămâne o personalitate cum nu se întrevede a se mai naște prea curând. Aș îndrăzni să spun chiar nu în acest veac pe care l-am început și din care consumăm timpi fără anvergură. Puterea de sacrificiu este o calitate care în zilele noastre absentează din virtuțile înalților în stat. Manualele școlare de istorie ar trebui să înceapă și să sfârșească prin evocarea Regelui Ferdinand și Reginei Maria, care au pus țara mai presus de orice și de oricine, chiar și de sângele lor.

Datorită lor am putut celebra Centenarul „Visului de Veacuri” al României.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”

Mihaela AIONESEI

- MARȘUL UNIRII 100 de români din Covasna au pornit cu căruțele către Alba Iulia

25 noiembrie 2018, comuna Vâlcele, județul Covasna „Plecata-am azi, 25 noiembrie, anul Domnului 2018, pe urmele înaintașilor noștri de acum 100 de ani, cu căruțele și pe jos, pentru a fi prezenți la Marea Adunare Populară de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 2018. Cu binecuvântarea Preasfințitului Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei.”

urmăritori, susținători și distribuiri, așa cum a fost și cea a părintelui Vasile Antonie Tămaș din Vâlcele, pagina lui Cosmin Iosub, redactor la cotidianul Mesagerul de Covasna. Pagini care au ținut la curent, prin fotografii, videoclipuri, mesaje scurte sau mai lungi, Marșul Centenarului Marii Uniri Vâlcele - Alba Iulia, 25 noiembrie - 1 decembrie 2018, derulat prin intermediul Ministerului Afacerilor Interne.

De bună voie și nesiliți de nimeni, 100 de români din județul Covasna au plecat din localitatea Vâlcele către Alba Iulia, mândri și emoționați că pot reface drumul înaintașilor, bucuroși că pot participa la Marșul Centenarului Marii Uniri. E ceață, dar vremea ține cu noi. Nu plouă, nu ninge, nu e ger. Noi ne ținem cu încredere de Dumnezeu, El de noi... Mulțumim celor care ne vor pomeni în rugăciuni. Doamne ajută!

Așa mi-am început jurnalul acestei călătorii pe pagina de socializare facebook care a avut mii de BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

3

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” A fost o călătorie care cel mai mult te epuiza, nu fizic, așa cum mulți s-ar fi așteptat, ci emoțional. Pentru că pe parcursul celor aproximativ 300 de kilometri am descoperit o altă Românie. O Românie de care îmi era dor. La porțile ei ne așteptau lăcrimând români care se hrăniseră cu semințele planate în urmă cu 100 de ani, când străbunii noștri trecând spre Alba Iulia, au lăsat în urmă visul lor de unitate de care acum se bucurau și ne rugau să ducem și gândul lor în Cetatea Alba Iulia, pentru că unii dintre ei erau prea bătrâni să ajungă, alții prea bolnavi să poată face mai mulți pași decât până în poarta casei doar să ne vadă.

Sunt pagini de viață, pagini de istorie adevărată, pe care le scrie un om simplu, fără a avea alt interes decât de a evidenția dragostea de țară pe care o credeam pierdută în spațiul geografic în care trăiesc. Nevăzut mia îngenuncheat sufletul prin sate în fața copiilor sărmani cu flori și stegulețe în mână, a bătrânilor bolnavi abia fluturând în aer o mână bătrână pentru că cealaltă era ocupată să se sprijine în cârjă. Recunosc, nu am fost pregătită valului imens de emoție, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care m-am întors din drum de la Mediaș, Sibiu. Dar zilele petrecute alături de familia mea de covăsneni au fost zile binecuvântate de Dumnezeu. Zile în care mi-am reamintit trăsătura dârză a poporului român care știe să îndure orice pentru împlinirea unui ideal. În acest caz, frigul, ploaia, gerul îndurate în deplasarea cu căruțele și pe jos pentru a sărbători Centenarul Marii Uniri în Cetatea de la Alba Iulia, au fost cel mai mic sacrificiu făcut pentru câtă binecuvântare am primit. Câtă putere de a lupta pentru ca românul să aibă toate drepturile în Țara sa, într-o zonă unde este minoritar numeric.

Duminică, 25 noiembrie 2018 (Vâlcele - Feldioara - Pădurea Bogății) Este o zi luminoasă, la fel ca noi cei pregătiți să plecăm pe urmele înaintașilor noștri, în semn de cinstire a memoriei lor și cu dorința arzătoare de a sărbători Centenarul Marii Unirii în Cetatea de la Alba Iulia.

Acolo unde în urmă cu 100 de ani s-a împlinit actul cel mai măreț al Unirii Transilvaniei cu România, formându-se un singur stat unitar, România Mare.

Suntem la Biserica „Sf. Mucenic Teodor Stratilat” din comuna Vâlcele unde are loc o slujbă de binecuvântare a marșului. E forfotă mare. Televiziuni, agenți de ordine, oficialități, localnici veniți să-și conducă emoționați copiii, ori pur și simplu pentru a fi prezenți la evenimentul marcant care se întâmplă în localitatea lor. În curtea bisericii care datează din 1843, stau de strajă busturile revoluționarilor Nicolae Bălcescu și Avram Iancu care privesc și parcă aprobă pregătirile care au loc. Aproape de troița ridicată în cinstea eroilor din Primul și al Doilea Război Mondial, este un postament pe care este ridicat un catarg. La baza lui s-a cimentuit un recipient tricolor acoperit cu ceară care cuprinde un hrisov și lista cu numele celor 100 de covăsneni care participă în această deplasare istorică, pentru a dăinui peste vreme și vremuri.

4

Hrisovul depus de prefectul Sebastian Cucu și părintele Antonie Vasile Tămaș, susținuți îndeaproape de viceprimarul Nicolae Cucu, președintele FCRCHM Covasna – Marian Știpou și alți membri ai corului „Voievozii Munților” și care va fi dăruit oficialităților din localitățile pe unde se va trece, cuprinde următoarele: „Într-un gând, am hotărât cu toții să cinstim Centenarul Marii Uniri, refăcând unul dintre drumurile pe care strămoșii noștri le-au străbătut pe jos și în căruțe, pentru a fi părtași la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. Cei 100 de români plecați din județul Covasna, la 25 noiembrie, duce-vor către Cetatea Unirii, pe lângă bucuria sărbătorii noastre supreme, gândul tuturor de recunoștință față de înaintașii noștri, care în urmă cu 100 de ani, au îndeplinit visul de veacuri al românilor, precum și credința că Unirea va fi veșnică. Pentru aceasta, noi, prefecți și primari, aflați în drumul celor ce cu iubire de țară plecat-au către Alba, ne legăm să le fim alături, să le călăuzim drumul și să le grijim osteneala cu gândul ca bunul Dumnezeu să-i vegheze și să-i ajute. La mulți ani, România!”

Se cântă imnul, se face cruce, se spune „Doamne ajută!”. Floara, o iapă frumoasă îmbrăcată în costum de sărbătoare, ne face o plecăciune de ne lasă pe toți uluiți, apoi fiecare se duce să-și caute un loc în căruță sau în mașina unde a fost repartizat. Căci pe parcursul drumului, cei din mașini vor face schimb cu cei din căruțe, pentru ca fiecare să apuce măcar o porțiune să străbată acest drum așa cum au făcut străbunii, în căruță sau pe jos.

Prima oprire se face la cimitirul din Araci unde se depune o jerbă de flori pentru eroii care au luptat pentru înfăptuirea României Mari. Aflu de la un localnic că aici cândva a fost graniță. Sunt uimită. În mintea mea se derulează poveștile pe care le-am tot auzit sau citit despre prigoana românilor din județul Covasna în perioada hortistă. Încerc să fac lumină, să le pun cap la cap, când cel mai vârstnic membru al corului „Voievozilor Munților” care are peste 80 de ani, îmi confirmă spunându-mi că a apucat și dumnealui acea vreme, când sora lui era de o parte a graniței și el de cealaltă. Mi se rupe sufletul doar gândindu-mă la suferința lor. Teama că nu voi face față vremii, care devenise umedă și cețoasă, se risipește ascultându-l. Înțeleg că pentru orice act măreț este nevoie de sacrificiu. Pe la ora 11.00 las un mesaj scurt pe facebook fără să am habar ce va urma. Cu sufletul în lacrimi am plecat să mă bucur de 100 de ani de România. Iubiți-vă Țara, dragii mei! „Nimic pe lume nu-i mai sfânt..."

Duminică, ora 21.50, Pădurea Bogății După un drum lung prin ceață și frig, cei mai curajoși dintre cei 100 de români plecați de la Vâlcele cu căruțele au ajuns la pensiunea Ionuț – Pădurea Bogății, unde au fost întâmpinați cu pâine și sare, așa cum s-a întâmplat și în localitățile unde s-a făcut popas pentru o rugăciune, Hăghig și Feldioara. Acolo îi BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” așteptam și noi cei care nu am mai încăput în căruțe și ne-am urmat traseul cu mijloacele de transport și cu emoții pentru cei care aveau de urcat dealul. În urmă au rămas lacrimile celor care ne-au întâmpinat în porți cu steaguri, cu voie bună și cozonac la troițe. Lacrimi care ne-au însoțit toată ziua fără să știm ce hram poartă, dar care ne-au dat puterea de a înainta și ne-au întărit credința în Țara noastră sfântă România, pentru care, zilele care urmează, fiecare cetățean român care-și iubește Țara, ar trebui s-o sfințească măcar cu o lacrimă.

Să aprindă o lumânare pentru înaintașii noștri care neau lăsat acest dar strămoșesc la care mulți dușmani râvnesc. Să depună o floare, fie ea și în văzduh, acolo unde în horă, în aceste zile sunt prinse sufletele celor care pentru România de azi s-au dus.

Aș vrea să pot reda în cuvinte copleșitoarea emoție pe care o simt venind din partea fiecărui suflet participant la acest marș. Începând de la organizatori, însoțitori, profesori, până la cei mai tineri elevi care trăiesc și manifestă o bucurie pe care nu o pot descrie, dar o simt revărsată din belșug prin cântec și dans, prin vorbă și port. Poate e puțin ce facem, nesemnificativ pentru unii, dar orice s-ar spune este istoric!

Acest marș pornit din Vâlcele, reconstituie un drum făcut în urmă cu 100 de ani de un grup de români plecați tot din Vâlcele despre care viceprimarul comunei Nicolae Cucu a aflat din arhiva localității și și-a dorit ca în an Centenar să sărbătorească urmând exemplul celor care atunci, în condiții vitregi au reușit să înfăptuiască visul de aur al Unirii de la Alba Iulia, pornind pe jos, ori cu căruțele.

De la gând la faptă este un pas când mai găsești măcar un om căruia să-i surâdă ideea. Astfel, Marian Știopu - director executiv la Direcția Județeană pentru Sport și Tineret, este cel care a susținut această idee care pe mulți i-ar speria. Pentru că nu-i ușor de coordonat un proiect de asemenea dimensiuni în care nu implici doar oameni, autovehicule, căruțe, ci și animale pe care nu poți întotdeauna să le dresezi după bunul plac, așa cum nici asupra vremii nu ai nici o putere. Astfel cei care sau deplasat cu căruțele și-au lăsat încrederea și răbdarea în mersul cailor care s-au deplasat când cu 7 km pe oră, când cu 15 km pe oră și toată nădejdea în Dumnezeu. În răsuflările cailor osteniți de drumul lung, am văzut sărbătoare, chiar dacă pașii lor au numărat răni încă nevindecate în trupul Țării. Răni din care parcă se aud eroi cerșind un strop de apă. Răni în care mai oftează de dor o mamă, se mai aude un suspin de orfan, ori parcă auzim cum ne strigă un străbun. Să lăcrimăm pentru ei, și să ne bucurăm de România noastră. Așa cum s-a bucurat și cerul care a împrăștiat ceața deasă revărsânduși seninul peste steagurile tricolore care fluturau în libertate.

(Muzica și dansul fericirii de a se întâlni român cu alt român, dintr-o zonă mai neliniștită a Țării, se aud în timp ce eu vă scriu cu mare bucurie că mă aflu aici alături de românii mei ca niște zmei! Vă mulțumim pentru toate mesajele de susținere și încurajare. În mare parte le-am transmis și au adus multă bucurie. Contează mult să vă știm aproape. Vă iubim!)

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Luni, 26 noiembrie 2018, 23.00 (Pădurea Bogății - Valea Bogății - Rupea Gară - Saschiz) Luni, 26 noiembrie 2018, 9.00, Pensiunea Ionuț, Pădurea Bogății Înainte de a ne continua traseul stabilit din timp de organizatori, se depune o jerbă de flori la troița ridica în stânga Pensiunii unde am fost cazați. Se înalță o rugăciune în numele lor, și, deși plouă mărunt și e ceață, Voievozii Munților nu pornesc la drum până nu lasă în urmă și câteva cântece patriotice din repertoriul lor, cărora ne alăturăm.

Ne luăm rămas bun de la gazdele primitoare care lăcrimând ne urează să avem un drum cu izbândă.

Drumul... Te trec fiorii. Înaintea noastră e un deal pe care ceața se deșiră ca un șarpe uriaș de spinarea căruia nu vezi nimic. În mintea mea răsună un cântec: „Naite, nainte spre Marea Unire/ hotarul nedrept să-l zdrobim” și nu mă mai tem de nimic.

Luni, 26 noiembrie 2018, 13.30, loc. Fisher, Brașov De azi dimineață lacrimile nu mi se mai usucă și nu mi-e rușine să spun că plâng pentru românii mei. Plâng pentru Țara mea care merita o soartă mai bună la împlinirea a 100 de ani. Am primit flori de la copiii deo șchioapă, nu știu pentru ce, dar începând de azi mă voi ruga în fiecare zi pentru ei, pentru România mea. Sunt îmbrăcați modest, chiar sărăcuț. Ochii lor așteaptă ceva.

Mâinile lor atârnă goale de vise, goale de speranțe, Parcă așteaptă să fie umplute. Regret că nu am măcar câteva bomboane, ori biscuiții de care mă bucuram în copilăria mea din Bursuc Deal, Iași. N-am decât două brațe. Le folosesc pentru o îmbrățișare, un fel de îmbărbătare mai mult pentru mine, decât pentru ei. Cu florile în mână tremurând îmi iau la revedere și rog toți îngerii buni să coboare peste ei, peste Țară. Domnul să ne țină în Credință și Iubire Uniți! Sunt emoții greu de descris, greu de dus... Recunosc n-am fost pregătită pentru atât de mult. Și cerul plânge cu mine, cu noi.

Luni, 26 noiembrie 2018, Saschiz, 21.50 Nori negri și apăsători ne-au întâmpinat dis de dimineață în cea de-a doua zi a Marșului Centenarului Marii Uniri pornit din Vâlcele-Covasna către Alba Iulia.

Ploaia mocănească nu ne-a împiedicat să depunem o jerbă de flori la troița din Dealul Bogății de la pensiunea unde am fost cazați, și-apoi să plecăm încolonați cu cai și căruțe, autovehicule și multă determinare, căci deja se primiseră telefoane că eram așteptați în următoarele localități. Eram mulțumiți de cum decursese prima zi și oarecum curioși cum avea să se desfășoare cea de-a doua.

Foarte surprinși de dorința primarilor și a cetățenilor de a opri măcar puțin și prin localitățile care nu erau prevăzute în programul oficial pe care-l aveam de urmat.

Nu neapărat pentru a ne ospăta cu bunătăți, ci pentru a 5

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” gusta din dragostea de frați, de-a primi o privire, o îmbrățișare. După emoțiile plecării trăite ieri, n-am crezut că astăzi mă mai poate clinti ceva. Dar oamenii care auziseră că trece delegația celor 100 de români din Covasna către Alba Iulia își doreau cu ardoare să vadă cu ochii lor că acest miracol se petrece cu adevărat și asta era ceva neașteptat.

Am văzut familii de români care așteptau cu prunci în ploaie, cu stegulețe tricolore doar pentru a le flutura.

Bunici stând în poartă pentru a ne face cu mâna. Bătrâni lăcrimând care-și făceau semnul crucii. Puțini șoferi au fost care întâmpinându-ne pe drum nu au claxonat în semn de solidaritate cu noi. Clopotele bisericilor din Fisher, Bunești (Brașov) au răsunat prelung ca într-o zi de mare sărbătoare. Așa cum au bătut și inimile celor care ne-au întâmpinat cu flori, stegulețe, emoție și multă dragoste, admirație, respect, de parcă veneam din altă parte de lume.

Am vizitat cu copiii Cetatea de la Rupea – unul dintre cele mai vechi vestigii arheologice de pe teritoriul României, despre care există consemnări documentare din 1324. Din vârful Cetății ne-am putut bucura de peisaje de poveste, așa cum este România noastră. O poveste cu o prințesă pe care trădătorii și-au dorit mereu să o prefacă într-un dovleac din care să iasă balauri cu zeci de capete care să ne sperie, în timp ce ei aveau să o golească de strălucire.

Dar România, dragii mei români de pretutindeni, este a oamenilor care, în aceste zile premergătoare Zilei Naționale a României, o cinstesc, o prețuiesc, îi aduc jertfă iubirea și buna lor credință, pe care nimeni din lumea asta nu le-o poate lua. Pentru că după tot ce am trăit astăzi, am ajuns la concluzia că România, atât de blamată și hulită de unii, este o Țară cu oameni hotărâți, dârzi, viteji care și mâine și-ar da viața pentru ea. Nu-s vorbe mari! Sunt cuvinte prea mici pentru oameni atât de mari… În sprijinul gândurilor mele, în timp ce mă plimbam prin cetate, din cerul întunecat a coborât o rază de soare care a împrăștiat norii și ne-a luminat calea. Îmi venea să plâng pentru că simțeam o prezență divină alături de noi. Chiar dacă a fost ploaie și vânt, nici caii asudați și uzi, nici noi nu am răcit. Pașii noștri erau binecuvântați!

La biserica Sfântul Nicolae din Rupea am fost întâmpinați regește. Încă de la intrare s-a simțit atmosfera de sărbătoare. Nu era poartă în care să nu ne aștepte, să ne zâmbească, să ne salute cineva. Ne-am apropiat de cei câțiva zeci de români care se vedeau din stradă fluturând steagurile tricolore, dar de ce am avut parte a fost peste imaginația noastră. În poarta bisericii ne așteptau preoții, oficialitățile, nelipsita pâine coaptă în vatra românească, sarea scoasă din măduva pământului, dar curtea... În curtea bisericii n-aveai loc să arunci un ac. Parcă Dumnezeu adunase toată suflarea românească din acea localitate, tot soarele, tot roșul, galbenul și albastrul strămoșesc. Copii de grădiniță, școlari, elevi, bătrâni ne-au primit cu aplauze fluturând cu mâini tremurânde steagurile tricolore. Imaginea căruțelor care au intrat în localitate în aplauzele celor prezenți, mi-au dat fiori. Parcă aduceam cu noi 6

eliberarea, parcă ne întorceam de la război. Era copleșitor să vezi atâta lume dându-se deoparte pentru a face loc căruțelor din care fluturau triumfătoare steagurile, și alaiului din urma lor cu ceilalți participanți la marș care mergeau pe jos.

S-au spus cuvinte de mare încărcătură spirituală, sau cântat melodii patriotice, s-au înfrățit biserici din județul Covasna reprezentate în marș cu biserica din Rupea la propunerea preotului Vasile Antonie Tămaș care era cu noi. Un puști de câțiva anișori, care abia articula bine cuvintele, ne-a cântat „Basarabie frumoasă” reamintind-ne că și Ea este a noastră. Școlăreii mai mari ne-au încântat cu melodii care ne-au mers la suflet. Întreaga suflare respira printr-o singură inimă. O Românie unită în cuget și-n simțiri, în lacrimi și promisiuni că vom rămâne pe veci Uniți. Era nevoie de o reînnoire a jurămintelor pentru noi toți care cuprinși de deznădejde nu mai credeam aproape în nimic. Era nevoie de acest strigăt de unitate după aproape 100 de ani pe care toți îl așteaptă de undeva. Și el se apropie încet și va striga în curând de la Alba Iulia unde se vor întâlni români de pretutindeni, așa cum s-a strigat și azi și poate și în urmă cu 100 de ani: „Trăiască România Mare! Trăiască România Dodoloață!”

Sfinții pictați pe pereții exteriori ai bisericii lăcrimau în Soare. Dintre ei se înălța duhul sfânt și blând al Sfântului Nicolae care nevăzut, ne-a binecuvântat cu daruri cerești pe fiecare. Am intrat în biserică să-i sărut mâna din icoană și să las o rugăciune.

E sfântul meu bun care iată și de această dată mi-a călăuzit pașii, așa cum face în ultimii ani. Căci n-a fost drum pe care să-l fac cu diverse acțiuni în Republica Moldova, Ucraina, ori în Țară la care să ajung, să nu mă întâmpine, ori Arhanghelul Mihail al cărui nume îl port, ori Sfântul Nicolae, zi sfântă în care-s născută.

Dumnezeu are pentru fiecare un drum. Să avem Credință și Iubire în El și în Neamul Românesc!

Ca o concluzie a acestei zile spun: cât încă sunt copii de grădiniță care flutură steagul, școlari cu simțăminte patriotice, elevi care-și doresc să meargă prin ploaie și vânt cu căruțele, aproape certându-se între ei care să ocupe locul, așa cum s-a întâmplat cu cei peste 30 de elevi ai noștri. Cât încă sunt români dornici să ajungă pe jos prin frig și ninsoare tocmai de la Chișinău să ajungă la Alba, România nu-i pierdută!

România este a celor care de dorul ei tresar și noaptea în somn. România este a celor care o iubesc BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” chiar dacă sunt la 10.000 de kilometri distanță, așa cum am citit în lacrimile lăsate prin comentariile domniilor voastre. Mă simt binecuvântată că vorbele mele au făcut inimi să tresară și la mii de kilometri distanță. Veniți acasă, fraților!

Veniți! România este a noastră!

Marți, 27 noiembrie 2018, 23.50 Sighișoara - Daneș) 27 noiembrie 2018, 9.45

(Saschiz,

Covasna își continuă misiunea transmițând mesajul de unitate. Am plecat din satul Mihai Viteazul, jud.

Mureș, Am oprit la primăria din Saschiz să ne salutăm frații. Primarul orașului alături de cetățeni și copii ne-au primit cu aplauze scandând: "România Mare!" Este copleșitor să vezi bătrâni în cârje așteptând în poartă să ne vadă. Să auzi atâția copii laolaltă strigând cu forță dragostea de Țară. Ne continuăm drumul spre Cetatea Alba Iulia mai determinați ca oricând. Suntem așteptați la Albești, Sighișoara, Danes. Vom opri să ne îmbrățișăm frații și să le spunem că România este a noastră. Zi cu folos tuturor!

27 noiembrie 2018, 12,20 Am mers pe jos până la Albești - Mureș. Am încercat să iau câteva interviuri de la oamenii care ne așteptau în poartă. Oamenii plâng. Mă strâng în brațe și plâng pentru că nu-și pot exprima emoțiile în cuvinte.

Ne lăsăm lacrimile de pe obraji să vorbească, ne îmbrățișăm și plecăm mai departe. În aer plutește o stare de sfințenie, se simte un dor nesfârșit de unitate. Se simte nevoia lor de a crede în ceva. Noi le-am trezit speranța, le-am întărit credința în viitor. Le-am împărțit cel mai mare dar pe care l-am luat cu noi, Iubirea. Să ne întărească și-n fapte bune și demne să ne zidească. Ne îndreptăm spre Sighișoara cu ploaia și ceața pe urmele noastre. Caii răsuflă din greu, din trupurile lor ies aburi, din inimile noastre flăcări. Dumnezeu să ne mijlocească calea. Rugați-vă și pentru noi. Doamne ajută!

Prea obosită să mai redau traseul zilei, aproape de miezul nopții las inima să vorbească.

27 noiembrie 2018, 23.50 (Saschiz, Sighișoara - Daneș) Astăzi nu voi scrie despre drumul nostru prin ceață și ploi, Albești – Sighișoara – Daneș, jud. Mureș. Scriu despre România noastră pe care am văzut-o lăcrimând într-un trup mărunțel de bătrânică. Lăcrimând cu ochii ațintiți spre cer de un bunel. Cu lacrimi înnodate în barbă de mame cu prunci în brațe, ori șterse în fugă cu un colț de năframă de o bunică ținând de mână un nepoțel.

Despre România mea dând fuga la izvor să-și spele rănile biciuite de trădări. România mea cutreierând ca o Ileană Cosânzeană prin păduri să afle un strop de ajutor.

Despre România sprijinindu-și neputințele într-un cadru metalic, în cârje, în baston, dar fluturând cu mândrie steagul tricolor.

Scriu despre primari și alte oficialități, despre BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

preoții și enoriașii lor care ne-au așteptat cu pâine și sare ca pe eroi. Despre armata care ne-a ieșit în întâmpinare cu steaguri tricolore pentru a ne arăta că este cu noi.

Scriu despre România din ochii școlarilor care fluturau stegulețe cu inscripția „România se trezește”, despre inimile lor care strigau într-un glas „Trăiască România Mare”! Îmi trece în fugă un gând și mă înfior. Oare Covasna trezește România?! Oare flacăra care mocnește de atâția ani reușește să reaprindă patriotismul în sufletele tuturor?

Cu lacrimi scriu despre tremurul mâinilor care miau atins fața. Despre mâini scorojite de trudă care nu se mai dezlipeau. Despre trupurile care nu doreau să se mai desprindă din îmbrățișare. Scriu despre mame și tați așteptând un semn de îndurare în pridvor. Despre mâini întinse în dreptul ferestrelor la care am alergat să împart o atingere, o mângâiere. Scriu despre bucuria împărțită în stânga și în dreapta sub ploaia care curgea ca o binecuvântare peste noi.

Dar... nu voi scrie despre mândre fete și feciori!

Pentru că în afara grupului de tineret care ne însoțește, astăzi n-am văzut tineri care să ne salute și asta mă întristează. Unde-s tinerii noștri? Când și unde i-am pierdut? Când și cum vor plăti vinovații?

Să aprindem candele pentru eroi. Să reaprindem flacăra Credinței și Iubirii de Neam.

Să ne reaprindem de dragoste noi între noi. Să lăsăm lacrimile să curgă să spele pământul de păcate și să ne rugăm. Să ne rugăm pentru Țară și Neam.

Veniți români la Alba, veniți să vă-ntâlniți cu frații!

Miercuri, 28 noiembrie 2018, Daneș – Mediaș.

28 noiembrie2018, ora 12.00 Momente înălțătoare la limita dintre județele Mureș și Sibiu. Cele două grupuri, unul din Sibiu, celălalt din Mureș, s-au întâlnit la limita județelor. Am fost conduși de autoritățile locale și localnici pentru a fi predați în cealaltă parte. Am fost primiți cu bucurie, cu cântec, pâine și sare. S-au transmis mesaje de iubire către Țară.

Ne-am prins într-o horă făină strămoșească, ne-am jurat credință și unire pe vecie. Ajută-ne, Doamne, așa să fie!

După trecerea prin Hoghilag, Sibiu unde o parte din elevi ne-au întâmpinat îmbrăcați în roșu, galben și albastru, iar cealaltă aplaudând pe marginea carosabilului cu steaguri în mâini, nu pot spune decât că România este vie!

"Trăiască, trăiască și-nflorescă Moldova, Ardealul și Țara Românească”!

La Dumbrăveni centrul orașului a fost plin de oameni. Inițial am crezut că au o sărbătoare. Erau adunați cu mic cu mare, copii de grădiniță, școlari, liceeni, autorități, bătrâni pentru sărbătoare de a se întâlni cu noi. Am ajuns cu domnul subprefect al județului Covasna, ceva mai repede decât colegii noștri cu căruțele. Eram uluiți. Nu ne venea să credem că atâta lume era adunată pentru noi.

7

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” 28 noiembrie 2018, Brateiu, Sibiu A fost cea mai încărcată zi de până acum, Daneș Hoghilag – Dumbrăveni – Brateiu - Mediaș. La primele ore ale dimineții am fost așteptați la granița județelor Mureș și Sibiu, acolo unde de o parte și de alta așteptau delegațiile celor două județe. Cea care ne-a găzduit, nea predat cu regretul că se despart prea repede de noi, cealaltă bucuroasă că ne-a preluat pentru a ne găzdui pentru o noapte. Este de apreciat felul în care s-au organizat și s-au mobilizat atât ei, cât și celelalte localități prin care am reușit să trecem astăzi în aplauze, în lacrimi care nu se mai opresc.

Cred că nimeni nu s-a așteptat ca acest Marș să aibă un impact care să depășească și granițele Țării. Pentru că datorită părintelui Vasile Antonie Tămaș din Vâlcele, pe care poate unii dintre d-voastră l-ați văzut la televizor, acest Marș are zeci de mii de vizualizări, mii de like-uri și distribuiri. Românii de pretutindeni sunt interesați de mișcarea și freamătul provocat de alaiul plecat din inima Țării, care a început să bată și să strige odată cu noi: „Asta-i Țara noastră, noi nu stăm în gazdă!”

28 noiembrie, Dumbrăveni, Sibiu, 23.45 Lacrima – singura formă de expresie pentru Marșul Unirii Vâlcele-Covasna – Alba Iulia. Din prima zi de când am plecat până în cea de a patra, toate localitățile au fost sfințite cu lacrimi. Lacrimile noastre, ale celor pe care i-am întâlnit așteptându-ne în porți, la primării, școli, biserici, fabrici sau pur și simplu ieșiți la drumul mare doar să ne vadă, să ne ureze să ajungem cu bine la Alba Iulia să ducem și mesajul lor de unitate. E uimitor ce se întâmplă! În fiecare zi îmi spun că nu poate fi nimic mai frumos ca ieri, dar de fiecare dată sunt contrazisă de bucuria și dragostea cu care suntem primiți.

Organizatorii Marșului sunt sunați și rugați să trecem și prin localitățile lor. Ne-am dori să ajungem la fiecare, dar drumu-i lung. Astăzi a fost mult mai frig ca ieri, dar tinerii noștri aproape sau „bătut” pentru locurile din căruță, motivând că simt pulsul Marșului mult mai bine din căruțe. Acolo unde aerul rece care le biciuie fața, îi fac să strângă din dinți și le întărește ambiția de a merge mai departe. Cu siguranță acești tineri nu vor uita ușor acest drum, și peste ani și ani când noi cei mai vârstnici nu vom mai fi, ei vor fi cei care-și vor educa în același spirit patriotic copiii și nepoții. Am încredere că semințele care-n aceste zile se strecoară aproape nevăzute în sufletul lor, vor fi roadele din care se vor înfrupta peste ani și ani. Așa cum acest Marș a pornit din Vâlcele-Covasna, reconstituind traseul pe care l-au făcut strămoșii lor în urmă cu 100 de ani. Nu poate fi ceva mai înălțător decât să calci pe urmele istoriei, să vezi ce a rămas în urma lor.

E destul de greu să găsești cuvinte să exprimi ceva când vezi un grup de copii de grădiniță (2-3 ani) ieșiți cu baloane în mână să te întâmpine, ori școlari fluturând harta României și trupuri de copii îmbrăcați în costume populare confecționate din hârtie de mânuțele lor special pentru 8

acest moment pentru a ni le dărui. Să vezi o femeie alergând cu brațele pline de cozonaci și pâine pentru a le împărți căruțașilor, Un bătrân cu un sac de porumb în spate pentru cai. O farmacistă care nu acceptă să i se mai plătească medicamentele cerute de un elev din grupul nostru. O trecătoare dăruindu-și umbrela ”pentru că drumul nostru e mai greu și mai lung” și câte și mai câte... Gesturi simple, dar înălțătoare. Oamenii sunt solidari. Ne așteaptă cu ceai cald, cozonaci. Nelipsita pâine, care simbolizează viața, și sarea, semnul legăturilor durabile. E felul lor de ași mărturisi dragostea și prețuirea, dar și de a pecetlui reînfrățirea cu noi. Căci de prea multe ori pierduți pe cărările întortocheate ale istoriei suntem surzi la strigătele fraților. Acest Marș nu reface doar drumul către Alba, reface legături de sânge care s-au pierdut în timp, și, cel mai important, ne face pe noi cei din Covasna, auziți. Este cu adevărat un Marș binecuvântat, dar asta se va recunoaște abia peste ani și ani... * În drumul spre casă, fiindcă părăseam cu regret Marșul spre Alba Iulia, rămăsesem în minte cu steagul uriaș care fusese dăruit de primarul din Mediaș celor 100 de covăsneni pentru a-l duce la Alba Iulia din partea localității. Cu pâinea uriașă, mai lungă de un metru, pufoasă și aburindă, așa cum e sufletul românului, din care fiecare a rupt o bucățică pentru a-și potoli foamea. Și nu în ultimul rând, cu cea mai mare horă întinsă în cele patru zile de când eram în Marș. Ce binecuvântare, Doamne, ce binecuvântare! * Mi se cere o declarație despre Marșul spre Alba Iulia pentru Mesagerul de Covasna și într-o suflare scriu: „Lacrima – singura formă de expresie pentru Marșul Unirii. Din prima zi, de când am plecat din Vâlcele, până în cea de a treia, toate localitățile au fost sfințite cu lacrimi. Lacrimile mele, ale celor pe care iam întâlnit așteptându-ne în porți, la primării, școli, biserici sau pur și simplu ieșiți la drumul mare doar să ne vadă. E uimitor ce se întâmplă! În fiecare zi îmi spuneam că nu poate fi nimic mai frumos ca ieri, dar de fiecare dată am fost contrazisă de dăruirea și dragostea cu care am fost primiți.

Am încercat să iau câteva declarații, dar am sfârșit prin a ne lua în brațe fără să spunem un cuvânt, doar să lăsăm lacrimile să-și vorbească. Arătau spre gât și înțelegeam că nu puteau vorbi. Cineva mi-a spus că simte că are inima în gât. Am încercat să scriu câteva rânduri, dar n-ai cum să redai în cuvinte aceste trăiri.

Nu s-au inventat cuvinte pentru asemenea trăiri. Eu nu le știu. Eu doar plâng de câteva zile și încerc să scriu, cum mă pricep, starea care ne stăpânește de câteva zile.

Dar cu ce cuvinte poți descrie emoția care aproape te pune la pământ, când vezi o bătrână într-un cadru metalic, așteptând în poartă, când vezi bătrâni în cârje că-ți fac cu mâna, o bunică alături de un nepoțel în cărucior cu rotile, mame cu prunci în brațe, zeci de copii fluturând stegulețe pe care era scris: România se face auzită!, așa cum s-a întâmplat astăzi, la Albești, ori strigând cât îi țin plămânii România Mare!, ori când BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” armata iese în stradă și te întâmpină cu steaguri. Este pe cât de copleșitor, pe atât de înălțător.

Sunt momente unice. Am sentimentul că pe unde trecem noi cu Marșul, eliberăm românii de o grea povară. Le dăm speranță, trezim în ei sentimente, nu uitate, ci doar păstrate într-un loc ascuns, pe care acum le eliberează. După sutele de mesaje primite, sutele de vizualizări, distribuiri, văzute și în pagina Mesagerului de Covasna și la mine, după miile de distribuiri, cum am văzut că are părintele Vasile Antonie Tămaș, îmi pare că, Covasna trezește România, ceea ce este fenomenal!

Este copleșitor să iei parte la un eveniment care poate deveni istoric, pentru că mie îmi este clar că în Țara asta se va schimba ceva. Trebuie să vă mai specific ceva foarte important. Cei care ne așteaptă pe străzi, nu sunt doar români, ci și maghiari, sași, pentru că vorbeau o română ușor stâlcită.

Astăzi m-a sunat primarul de la Rupea să mă felicite pentru materialul scris despre întâlnirea din localitatea dumnealui. Și printre altele mi-a spus că acea curte tricoloră de oameni era formată din populație multietnică: români, maghiari, sași. Am rămas mută!

Eram ferm convinsă după bucuria manifestată că acolo erau doar români pur sânge.

Deci se poate! Tot respectul domnului primar și întregii comunități. Așa ceva rar se uită. Sunt multe de povestit. Cred că fiecare dintre cei 100 de români plecați din Vâlcele trebuie să scrie puțin câte puțin.

Marșul acesta este binecuvântat de Dumnezeu. Au fost mai multe semne divine în calea noastră, dar ele nu se văd cu ochiul liber.

Doamne ajută Neamului Românesc!” (29 noiembrie 2018, Mesagerul de Covasna) Și mesajele au continuat... „Am mers prin ceață, prin ploaie, înainte de Mediaș am încercat și un pic de ninsoare, știm și cum înțeapă frigul, atunci când sunt grade cu minus. Dar toate astea erau uitate în momentul în care intram în localități și oamenii ieșeau la poartă. Cu copiii în brațe, cu steaguri în mână, cu pâine și sare și cozonaci. Cu lacrimi pe obraz și cu emoție în suflet. Atunci simțeam că România trăiește! România nu e cea pe care o vedem la televizor, România adevărată ne-a primit pe noi cu brațele deschise prin toate localitățile prin care am trecut.

Oamenii erau alături de noi și împreună am fost alături de strămoșii noștri, cei care, acum 100 de ani, au mers la Alba Iulia pentru a face România Dodoloață” Florentina Teacă, Asoc. Grit. „Am fost o mare familie, 100 de persoane, dintre care 30 au fost copii și a fost ceva extraordinar. De la ploaie, soare, zăpadă, îngheț, toate fenomenele atmosferice de toamnă le-am prins, însă căldura din sufletele noastre a fost deosebită și mai mult de atât, toți românii care ne-au întâmpinat, ne-au întâmpinat cu dragoste. Au fost momente de nedescris până la urmă, să vezi în ploaie o mamă cu un prunc, cu stegulețul în mână și plouând pe ei sau bătrâne care treceau strada șiți aduceau un măr, o floare. (...) Dar ce m-a impresionat cel mai tare a fost tăria acestui neam. (...) Oficialitățile BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

au fost la înălțime. Deși noi aveam un traseu bine stabilit de la început, primarii din localitățile laterale, nu la șoseaua principală, insistau să mergem și pe la ei. Eu am ceva experiență în viața asta, dar așa ceva n-am mai trăit.

Toți au fost nemaipomeniți, frumoși, îmbrăcați în straie populare, au dansat seara, au cântat. Mulțumim lui Dumnezeu că n-am avut probleme de nici un fel” Marian Știopu, președinte FCHCM, Covasna.

„Dragii mei români de pretutindeni, iată că am reușit săi scoatem pe oameni din casă, nu pentru ceva extraordinar, ci pentru o normalitate românească autentică, reprezentată de fiii României Mari, prin românii Covasnei lui Decebal, în drumul acestora spre Alba Iulia, drum care se vrea a fi o rememorare a Golgotei Românești pe care înaintașii noștri au urcat-o înspre biruința supremă, îndeplinirea idealului României Mari. Iată că bătrânii care ieșeau la poartă, sprijiniți în anii bătrâneții lor, de cârjele tocite de vremuri, ne întâmpinau cu lacrimi în ochi, sărutând acei obraji zvântați de vântul care ne usca sudoarea drumului. Îmi dădeam seama că tot ceea ce și-au dorit făuritorii Marii Uniri, s-a limpezit, practic, în acest Marș Centenar, adică o aducere aminte, frumoasă, benefică, și, să nu uităm, benevolă, pentru că nu din obligativitate noi am plecat către Alba Iulia, ci dintr-un suprem respect față de valorile naționale. Să dea Dumnezeu, cu multă sănătate să revenim în Covasna lui Decebal, la fel cum am plecat, și să apărăm în continuare tot ce înseamnă demnitate românească!” – Părintele Vasile Antonie Tamaș.

9

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” 30 noiembrie, 2018, Mărtănuș, Covasna, Ziua Națională a României sărbătorită de o mână de români inimoși din mica comunitate românească din localitatea Mărtănuș – Covasna care știu să țină stindardul sus. Pe un ger năprasnic s-au adunat cu mic cu mare în fața bisericii pentru a celebra 100 de ani de la Marea Unire prin cinstirea eroilor printr-o slujbă de pomenire. M-au uimit îndârjirea cu care au suportat frigul fără să se clintească pe tot parcursul slujbei pentru ca după intonarea imnul național, să continue cu câteva cântece patriotice. Tot respectul!

Acești români nu au o asociație, nu au un lider. Ei singuri se sfătuiesc, se pun de acord și reușesc să organizeze evenimente care rămân în suflet, așa cum sa întâmplat anul trecut când am participat la o șezătoare tradițională cum nu credeam că am să găsesc prin aceste comunități aproape uitate de lume. Nu mai au preot de câteva luni. Se roagă pe unde apucă, aleargă de la o biserică la alta, doar le-o asculta Dumnezeu ruga și le vor trimite un păstor bun și blând și cât mai curând, pentru a nu se mai simți abandonați. Astăzi au chemat doi preoți din localitățile învecinate pentru a săvârși slujba de pomenire și cinstire a eroilor.

Tinerii participanți îmbrăcați în costume populare au depus o coroană de flori din partea comunității la Crucea ridicată în curtea bisericii în cinstea eroilor căzuți în lupte în anii 1916 și 1944. S-a depus o jerbă de flori la Monumentul eroilor din centrul localității și una la mormântul eroului Ioan Popescu măcelărit "pentru că era patriot" după cum mi-a mărturisit asta seară, educatoarea satului, Maria Suvejanu, sărbătorită în casa de sub streașina bisericii care a fost și grădiniță și școală cândva. Loc în care i-a învățat și educat aproape pe toți cei prezenți.

Este copleșitor să vezi atâtea generații recunoscătoare la un loc. Bucuria și mai ales armonia care îi caracterizează. Cu astfel de oameni stai de drag. Și aș mai fi stat, dar mâine mă așteaptă un drum lung. Le mulțumesc pentru invitația de a fi împreună la celebrarea a 100 de ani de la Marea Unire. Domnul să vă țină puternici și sănătoși.

La mulți ani, românii mei! La mulți ani România!

1 decembrie 2018, Odorheiul Secuiesc, Harghita Azi, 1 decembrie 2018, unitatea s-a făcut la Odorheiul Secuiesc. Acolo unde românii sunt în procent de 2%, ”chiar mai puțin” după spusele unei locuitoare, cu ochii în lacrimi și tremurând de fericire, pentru că ”de 13 ani de când sunt aici, așa ceva nu am văzut la noi”.

Asociația Calea Neamului și Frăția Ortodoxă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe au sfințit pământul cu lacrima, cu cântecul patriotic, cu spiritul românesc pe care l-au lăsat în urma lor de la Biserica ”Schimbarea la față” până sus pe dealul Cuvar, unde se află cimitirul militar.

Acolo în Mausoleul de la Odorheiul Secuiesc, unde-i așteptau tăcând 317 eroi de „diferite naționalități și confesiuni“ căzuți în primul război mondial.

10

După oficierea ceremonialului religios și militar, la Monumentul ridicat în cinstea eroilor s-au depus coroane, iar Ansamblul „Piatra Mare” din Dobârlău Covasna, a susținut un scurt program artistic. După impresionanta paradă militară a Batalionului 385 Artilerie „Iancu de Hunedoara”, împreună cu localnicii, am coborât dealul pentru a ne închina la Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena, nu înainte de a îngenunchea în centrul orașului, pentru rugăciunea rostită de Părintele Amfilohie de la Mănăstirea Diaconești - Bacău care ne-a fost alături cu un grup însemnat de enoriași.

Seara s-a încheiat la Casa „Sf. Iosif” - locul în care sunt adăpostiți 150 de copii de diferite etnii (români, maghiari, romi), de diferite religii (catolici, protestanți, ortodocși) crescuți de douăsprezece măicuțe care „se încăpățânează de două decenii să țină vie flacăra românismului și a credinței greco-catolice la Odorheiul Secuiesc, zonă în care 93 la sută din populație o reprezintă maghiarii.” Reprezentanții celor două Asociații, Mihai Tîrnoveanu - inițiatorul acestei acțiuni și Dan Grăjdeanu, au lăsat copiilor daruri și o sumă de bani care vor acoperi pentru o perioadă cheltuielile sau vor fi un plus pentru darurile de Crăciun.

A fost o zi în care spiritul românesc a izbândit acolo unde este cel mai rănit. Și astfel s-a împlinit cuvântul scris: "Când pornești la drum cu Hristos, vei izbandi".

La mulți ani România! La mulți ani români! În timp ce în Țară se desfășurau evenimente de mare amploare dedicate Centenarului de 1 Decembrie 2018, eu eram la Odorheiul Secuiesc, alături de frații mei mai oropsiți pentru a sărbători Marele Centenar. În timp ce covăsnenii mei din Marșul Unirii au intrat triumfători în Cetatea Marii Uniri, acasă, la Sfântu Gheorghe, mii de români erau pe străzi, pentru a sărbători Ziua Națională a României. Prin intermediul Prefectului Județului Covasna, Sebastian Cucu, a fost citită o parte din mesajul covăsnenilor porniți în Marșul Centenarului Marii Uniri – Vâlcele – Alba Iulia, mesajul pe care-l redau integral.

Dragi români de pretutindeni, De bună voie și nesiliți de nimeni, delegația celor 100 de covăsneni porniți cu căruțele pe urmele străbunilor noștri în 25 noiembrie 2018 din Vâlcele spre Cetatea Alba Iulia - locul unde s-a înfăptuit Marea Unire la 1 Decembrie 1918, vă spune că deși misiunea noastră nu a fost ușoară, îndurând ploi, ceață și frig, astăzi, 1 decembrie 2018, de Ziua Națională a României, am intrat în Cetatea Albă Iulia fluturând triumfători steagul tricolor.

Nu pentru că am fi reușit să împlinim vreun un act măreț, așa cum s-a întâmplat în urmă cu 100 de ani, când în ciuda tuturor greutăților și opreliștilor, la Alba Iulia au sosit peste 100 000 de oameni pentru a hotărî unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul României. Ci pentru că prin puterea exemplului nostru am reușit să trezim spiritul românesc rătăcit pe cărările întortocheate ale istoriei.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Am făcut oamenii să iasă afară din case și să se bucure cu noi de îndeplinirea idealului României Mari înfăptuit în urmă cu 100 de ani.

Nu ne-am așteptat ca acest Marș să aibă un impact care să depășească granițele Țării. Români de pretutindeni au urmărit cu interes mișcarea și freamătul provocat de alaiul plecat din inima Țării care a început să bată și să strige odată cu noi: Trăiască România Mare!

Putem spune după miile de aprecieri, chiar zeci de mii de pe paginile de socializare: Covasna a trezit România!

Era nevoie de acest strigăt de unitate după 100 de ani pe care toți îl așteptau de undeva. Era necesar ca pe „Drumul Unirii” să pornească o flacără care să reaprindă dragostea de Țară și de Neam, și flacăra aceea am fost noi. În urmă au rămas lacrimile celor care ne-au întâmpinat în porți cu steaguri tricolore, cu voie bună și cozonaci la troițe, cu pâine și sare în drum. Lacrimi care ne-au însoțit în toate zilele fără să știm ce hram poartă, dar care ne-au dat puterea de a înainta și ne-au întărit credința în Țara noastră sfântă România. Pentru care, fiecare cetățean român care-și iubește Țara, ar trebui so sfințească azi cu o lacrimă. Să aprindă o lumânare pentru înaintașii noștri care ne-au lăsat acest dar strămoșesc la care mulți dușmani râvnesc. Să depună o floare, fie ea și în văzduh, acolo unde în hora întinsă azi sunt prinse și sufletele celor care pentru România de azi s-au sacrificat. În răsuflările cailor osteniți de drumul lung, am văzut sărbătoare, chiar dacă pașii lor au numărat răni încă nevindecate în trupul Țării. Răni din care parcă se aud eroi cerșind un strop de apă. Răni în care mai oftează de dor o mamă, se mai aude un suspin de orfan, ori parcă auzim cum ne strigă un străbun. Să lăcrimăm pentru ei, să ne bucurăm de România noastră și să sperăm că într-o zi Basarabia va fi din nou acasă, așa cum era în urmă cu 100 de ani.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” Dragi români, mesajul nostru este unul scurt: Credință, Iubire, Unitate! Credință în Neam, Iubire de Țară. Unitate în lupta pentru apărarea valorilor, a identității și demnității naționale primite moștenire.

Fără unitate suntem ca o turmă de oi împrăștiată și lupului îi este mult mai ușor să atace. Și n-avem voie!

Copiii noștri trebuie să se bucure de tot ce le-au lăsat străbunii lor și să predea această Românie din generație în generație așa cum ne-a fost lăsată, Unită!

Cu siguranță tinerii aflați cu noi în Marșul Centenar, nu vor uita ușor acest drum, și peste ani și ani când noi cei mai vârstnici nu vom mai fi, ei vor fi cei care-și vor educa în același spirit patriotic copiii și nepoții. Avem încredere că semințele care-n aceste zile s-au strecurat aproape nevăzute în sufletele lor, vor fi roadele din care se vor înfrupta peste ani și ani.

Avem speranțe. Cât încă sunt copii de grădiniță care flutură steagul, școlari cu simțăminte patriotice, elevi care-și doresc să meargă în ploaie și vânt cu căruțele, aproape certându-se între ei care să ocupe locul, așa cum s-a întâmplat cu cei peste 30 de elevi ai noștri. Cât încă sunt români dornici să ajungă chiar și pe jos prin frig și ninsoare la Alba Iulia pentru a sărbători visul de aur de acum 100 de ani, România nui pierdută! România este a celor care de dragul ei tresar și noaptea în somn.

Mulțumim Instituției Prefectului Covasna și tuturor celorlalte instituții, asociații, fundații, parteneri media implicați în susținerea acestei acțiuni care și-a atins scopul.

100 de covăsneni au ajuns cu căruțele la Alba Iulia și vor striga alături de câteva mii de frați veniți din întreaga țară și de peste hotare: Trăiască România Mare!

La mulți ani români! La mulți ani România!

Dumnezeu să ne țină în Credință și Iubire de Țară Uniți!

11

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”

Iulian CHIVU

OMAGIEREA ROMANULUI SACRIFICIUL DE MIHAIL DIACONESCU Editura Magic Print din Onești a adus în întâmpinarea Centenarului Marii Uniri a Românilor, onorându-se și de această dată (2018), un volum masiv (726 pg.) închinat, sub coordonarea Mariei Dohotaru, cunoscutului profesor universitar Miahail Diaconescu și „Romanului capodoperă Sacrificiul, epopee națională a românilor”, tipărit deja în trei ediții (ultima fiind realizată tot de Editura Magic Print, în 2010). De fapt, se poate spune că editura din Onești, patronată de Maria Dohotaru, a publicat mai multe titluri fie semnate de Mihail Diaconescu (Visele au conturi precise – roman, ed. a II-a, 2007; Nopți și neliniști. Pseudojurnal metafizic – ed. I, 2007, ed. a II-a 2008; Discursuri – 2018), fie închinate distinsului profesor și operei sale (Ilie Barangă – Noi contribuții bibliografice la studiul operei lui Mihail Diaconescu – 2009; Ilie Bădescu – Drama istorică a omului creștin în literatura lui Mihail Diaconescu.

De la sociologia literaturii la fenomenologia narativă. Contribuții antropologice – 2010; Monica Dușan – Simbolic, metafizic și monumental în proza lui Mihail Diaconescu – 2014; Aurel David – Națiunea în stare de veghe. Note și comentarii sociologice la romanul Marii Uniri – 2017).

Atașamentul nostru profund față de personalitatea și opera romancierului, teologului ortodox, istoricului literar, esteticianului, muzicologului și criticului de artă Mihail Diaconescu se vede și în această antologie de texte exegetice (...), arată în Argumentum realizatoarea volumului (p. 7) cu convingerea dată de textele antologate că „Sacrificiul” este un romanfluviu, o creație epică de amplă respirație, o parabolă morală despre jertfă și mântuire în istorie, despre sublimul model hristic în lupta pentru dreptate, despre ceea ce este eroic, tragic, misionar, moral, sacru, spiritual și sublim în istoria românilor (p. 10).

Volumul omagial este elaborat cu experiența unui editor conștiincios și avizat, ceea ce se vede în sumarul acestuia: un Solemnis Laudatio al prof. univ. dr. Dumitru Abrudan – decanul Facultății de Teologie Ortodoxă de la Universitatea din Oradea, cu ocazia acordării titlului de Doctor Honoris Causa profesorului Mihail Diaconescu; fragmente omagiale semnate de Gh. Bulgăr, Valeriu Filimon, Theodor Codreanu, Ilie Bădescu, de preot prof. univ. dr.

Dumitru Radu, de Monica Dușan și de dr. Aurel V. David. Acestora le urmează, într-un alt grupaj, Texte 12

extrase din volume de critică literară, semnate de Artur Silvestri, de Ioan Adam și Maria Vaida.

Urmează Texte apărute în publicații, semnate de Florin Constantiniu, de Horia Bădescu, Mircea Popa, Marian Nencescu, lector univ. dr. Florin Dobrel, de drd. Nicoleta Djighit și de Maria Mona Vîlceanu.

Sumarul se continuă cu Texte inedite, semnate de Dumitru Velea, de preot pof. univ. dr. George Remete, de prof. univ. dr. Ștefan Găitănaru și lista continuă. Un alt capitol cuprinde articole ale lui Mihail Dioaconescu Despre istoria Ardealului și interviuri acordate de acesta despre principiile esteticii, arta literară și romanul „Sacrificiul”.

Cartea se încheie cu bibliografia volumelor publicate de Mihail Diaconescu și cu bibliografia exegeților acestuia.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” Și ca să ne rezumăm efectiv la romanul Sacrificiul, ar fi de reținut însăși opinia autorului său, crezul său epic comunicat într-un interviu și reținut ca atare de pr. prof. univ. dr. Dumitru Radu (p. 105): Întreaga mea literatură aspiră să fie o reuniune de sisteme simbolizante. De altfel, eu nu sunt singurul autor convins că simbolurile, ca semne ale unei realități de dincolo de percepția curentă, și cu deosebire simbolurile transcenderii, ne oferă posibilitatea de a ne proiecta prin artă, mai ales prin arta literară, în dimensiunile metaistorice și metafizice ale existenței în ilimitat și absolut. Și tot în opinia autorului, mărturisită într-un alt interviu, personajele sale sunt intelectuali umaniști, preocupați în chip special de latura etică a relațiilor dintre oameni, popoare și state (p. 23) și ca atare, romanul său este chemat să dezbată ideea demnității umane.

Interpretările romanului Sacrificiul, adunate în volumul amintit, se fac din unghiuri diferite, de la cele estetice, simbolistice, la cel istoric, la cel teologic, la cel hermeneutic și chiar la cel sociologic. Așa de pildă, despre geneza romanului, aflăm de la Maria Vaida (p. 161) că aceasta urmează motivul manuscrisului vechi și revelat după desfășurarea evenimentelor de către unul dintre personajele principale. Din unghiul filologic al prof. Gh. Bulgăr (p. 36), romanul lui Mihail Diaconescu îmbină documentarea uriașă asupra realității istorice cu o riguroasă organizare a materiei epice supusă consecvent lucidității critice.

Alte referințe observă romanul lui Mihail Diaconescu inclusiv ca modalitate epică, după criteriul constructiv: Privit astfel, „Sacrificiul” constituie deopotrivă un roman-eseu, un manifest ideologic vizionar și curajos, apărut într-o perioadă și conjunctură nepotrivite, acum două decenii și jumătate, ca și azi. La reeditare, romanul este însoțit de un breviar de lectură, cel mai complet studiu sociologic dedicat operei lui M. Diaconescu, scrie Marian Nencescu (p. 180). Nu mai departe de aceste observații vin cele generale, cu etichetările lor: roman total (Monica Dușan, p. 113) sau este o creație plastică, misterioasă și copleșitoare. Este o creație sublimă. Limbajul epic al scriitorului nu are nimic în comun cu arta altor autori de romane istorice, sociale sau psihologice. Și pentru acest roman Mihail Diaconescu a fost numit „Titanul” și „Magul de la Vulturești”, scrie aceeași Monica Dușan (p. 114). În opinia prof. univ. dr. George Remete, „Sacrificiul” este în primul rând un roman istoric, o reconstruire istorică. Dar este și o scriere de filosofie și de teologie a istoriei. Istoricii demitologizării insistă pe adevărurile minore ale istoriei – evitândule pe cele mari – sub motivarea că fidelitatea înseamnă sublinierea nuanțelor. Romancierul Mihail Diaconescu nu se limitează la problemele principale sau evidente, ci intră și în cele delicate și subtile, de BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

filosofie a istoriei (p. 228). În lectura lui Horia Bădescu (p. 173) ,„Sacrificiul” este o imagine caleidoscopică a frământatei lumi transilvane dintre anii 1914 și 1919 și nu numai a acesteia, căci, prin destinul eroilor, privirea prozatorului cuprinde deopotrivă societatea românească de peste munți prinsă în cutremurul dramatic al războiului pentru întregirea neamului.

Adâncind observația în planul percepției evenimentelor pe care le traversează personajele, Monica Dușan (p. 127) găsește o lume ușor expresionistă la contactul cu simbolurile dezastrului: În memoria efectivă a celui ce citește ultimele capitole ale romanului „Sacrificiul” rămân înscrise definitiv imaginile șocante ale Vienei imperiale pustiite de ploi putrede, de frig și de foamete, dar mai ales de o spaimă atroce, asociată cu finalul Primului Război Mondial și cu sentimentul general al locuitorilor ei năuciți de evenimente că dezastrele Apocalipsei și „amurgul omenirii” (Menschheits Dämmerung) zdrobesc și prefac în nimic nu numai anacronicul stat bicefal, ci lumea întreagă, asaltată de nebunie, de violență și de îngerul morții.

Reținem, pe de altă parte, încercările de sinteză mai largă, unde se vizează întreaga proză a lui Mihail Diaconescu, așa cum, de pildă, o face Marian Nencescu (p. 180): Opera narativă a lui Mihail Diaconescu, compusă dintr-un număr de unsprezece romane, publicate între 1963 și 1988, reeditate frecvent după 1990, are drept coloană vertebrală triada „Depărtarea și timpul” (ediția I, 1986) – sinteză epico-simbolică a primului codificator al erei creștine, „Dionisie Exiguul - Marele cântec” (ediția I, 1987) – parabolă a permanenței muzicii psaltice, creată după modelul davidic de Ioan Căianu-Valahul – și „Sacrificiul” – romanul Unirii din 1918.

Unii exegeți semnalează ideea teologicodogmatică și teologico-morală a „jertfei care zidește” (Monica Dușan, p. 118). Alții insistă pe arta narațiunii în romanul lui Mihail Diaconescu, deși orice tentativă de acest gen pare temerară din mai multe motive.

Impresionează, în primul rând, complexitatea textului, numărul foarte mare de tipuri actanțiale, mobilitatea permanentă a autorului pe diagrama tehnicilor narative, traversarea mediilor sociale pentru vitalizarea istoriei, incursiunea specială întro mare diversitate de domenii (prof. univ. dr. Ștefan Găitănaru, p. 235) sau: Romanul se situează – incipit și final – sub semnul-metaforă al cireșului înflorit din curtea casei părintești, probabil un vis rămas în sufletul autorului din spațiul identitar al Vultureștilor de Argeș, cum este și datat sfârșitul cărții: „Vulturești, Oradea, București, decembrie 1984 aprilie 1987” (Maria Mona Vâlceanu, p. 194).

Romanul este remarcat, însă, și prin arta lui portretistică: Urmă la tribună Take Ionescu. Fruntea înaltă, sprâncenele bogate, mustața groasă, cu 13

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” vârfurile frumos arcuite în sus îi dădeau un aer demn și totuși comun. Când începu să vorbească în fraze precise, de un patetism reținut, în aceeași franceză ireproșabilă a clasei conducătoare din România, sala se electrică dintr-odată (Maria Vaida, p. 164). Nu mai puțin interesante sunt remarcile pr. prof. univ. dr.

Dumitru Radu, informat suficient din teoriile semiotice ale lui Ch. Peirce, Ch. Morris, Th. Sebeok și alții așa încât, pe romanul lui Mihail Diaconescu, să poată face divagații de această natură cu acces la definiție: Titlul „Sacrificiul” ne amintește în mod deosebit de faptul că simbolul este un substitut. El reprezintă, exprimă și semnifică. El are capacitatea de a transmite ceva dintr-o altă realitate.

Transmiterea are caracter succint, supraconcentrat, incomplet și totuși revelator. Transmiterea dezvăluie ceea ce teologia dogmatică ortodoxă numește caracterul rațional, inteligibil și comunicabil al lumii (p. 107) ca, mai concret, să observe că toată opera epică a lui Mihail Diaconescu este un vast și fascinant sistem de simboluri morale, istorice, tradiționale și spirituale comunicante (p. 194).

De asemenea, fără a minimaliza alte contribuții, nu pot să nu rețin, în final, remarcile sociologice ale lui Ilie Bădescu atunci când identifică la Mihail Diaconescu elemente argumentative ale conceptului

14

geopoliticianist actualizat în ideea europeană și uzitat sub numele de Mitteleuropa: Sociologic, Mitteleuropa, ca orice „entitate geoculturală”, este o realitate asumată. Asumarea ei însă nu este una populară, aflăm din romanul lui Mihail Diaconescu, ci una cultă, supra-ordonată, artificală, fiind mai mult o realitate proiectată (p. 88). Și, vorbind despre hărțile mentale și subversiunea geopolitică a spațiului identitar, mai adaugă: De îndată ce o panidee cucerește spațiul de gândire al unui segment intelectual dintr-o țară, acesta devine pivotul acelei panidei și forța ei motrice. Așa s-a întâmplat cu pansovietismul ieri și tot astfel se întâmplă azi, de pildă, cu panideea Mitteleuropei, a unei Europe Centrale de veche nostalgie imperială (p. 76). Ca mai apoi, sociologul să ajungă, cu argumentele și cu judecăți valide ale științei sale, la concluzii identice cu cele ale filologilor, teologilor și istoricilor antologați în cartea Mariei Dohotaru: Romanul lui Mihail Diaconescu „Sacrificiul” este o scriere despre un sfârșit și o renaștere, sfârșitul imperiului central-european și renașterea neamurilor eliberate prin jertfă din temnița acelui imperiu [...] Un roman despre zbaterea unui imperiu la ceasul scufundării sale, Imperiul dualist austro-ungar (p. 71).

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”

Anca SÎRGHIE

MEMORANDISTUL NICOLAE CRISTEA, ÎNTRE OAMENII – ICOANĂ AI NEAMULUI ROMÂNESC Memoria timpului cerne printr-o sită deasă lucrarea înaintașilor, dintre care răzbat la limanul nemuririi numai o mică parte, cât vârful unui aisberg plutind în ocean. Despre militanții români transilvăneni din perioada Imperiului Austro-Ungar se cuvine să glosăm în anul Centenarului Marii Uniri mai mult decât oricând, pentru că activitatea lor plină de sacrificii s-a constituit în istorie ca o treaptă importantă spre împlinirea visului României întregite.

Restituirea operei rămase de la preotul și publicistul memorandist Nicolae Cristea (n.1834 Ocna Sibiului- d. 1902 Sibiu), redactor-șef între 1865 și 1883 la “Telegraful Român“1 din Sibiu, și ctitor 1Cel mai longeviv ziar românesc al

tuturor timpurilor, “Telegraful Român” apare neîntrerupt la Sibiu din 3 ianuarie 1853, când a fost ctitorit de Andrei Șaguna, până în prezent.

2A. Șaguna, Testamentul marelui arhiepiscop Andrei baron de Șaguna, Sibiu, Diecezana, 1915, p. 9.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

apoi al ziarului “Tribuna”, din aceeași localitate a Transilvaniei, se întregește cu fiecare volum pe care îl așezăm în lumina tiparului, ca o datorie pe care neam asumat-o față de un mare înaintaș, amenințat altfel să cadă pe nedrept în uitare. Experiența dobândită ca asesor consistorial sub patru mitropoliți ai Ardealului, începând cu inegalabilul Andrei Șaguna, care l-a desemnat în testamentul său în funcția încredințată “până-i va plăcea”2, apoi sub Procopie Ivanovici, Miron Romanul și sub Ioan Mețianu, va face din ocnerul isteț și harnic un om chibzuit, demn și prestant, acționând cu mult tact, ceea ce îl va determina chiar și pe fostul ministru de finanțe maghiar Lucaci, vorbind cu un alt român, să afirme că Nicolae Cristea “este omul cel mai cu minte și de omenie din toată nația dumneavoastră”.3 Aprecieri elogioase aveau să vină în contemporaneitate din partea mai tinerilor jurnaliști M.Eminescu și I.Slavici, iar între istoricii prestigioși de mai târziu, specializați în trecutul Transilvaniei, Vasile Netea n-a ezitat să-l socotească pe Nicolae Cristea, printr-o superlativizare la fel de onorantă, drept “cea mai înaltă figură de gazetar ardelean din secolul al XIX-lea, adevărată pildă de onestitate, de abnegație și eroism profesional.”4 Volumul Meditațiuni Politico-Istorice. Spre Marea Unire (Editura D*A*S, Sibiu, 2018) apare acum după o culegere de studii consacrate de noi în 1996 acestui om-icoană al neamului românesc, Memorandistul Nicolae Cristea și epoca lui, prefațată de Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu. Cartea s-a bucurat și de o a doua ediție, îmbogățită, în 2011.

Concomitent, în 1996 a apărut prima ediție, urmată în 1998 de o a doua, ediție critică, la volumul File de memorialistică. Jurnal, cu un Cuvânt înainte semnat de Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală. În noul volum au fost selectate de data aceasta două eseuri politice, apărute antum la Sibiu, respectiv La țintă. Meditațiune politică de Nicolae Cristea, în 1895 și Din trecut pentru viitor. Repriviri politice recente, în 1899, dar cu autor nemenționat, pe copertă apărând doar titlul Articole politice.

3N. Cristea, File de memorialistică. Jurnal, Casa de presă și Editura Tribuna, Sibiu, 1996, p. 245.

4V. Netea, Discuții asupra ziarelor și ziariștilor ardeleni. În Pentru Transilvania (Pământul și oamenii), f.a., p. 213.

15

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”

Textul a fost retipărit după ziarul „Tribuna” nr.

251 și următoarele din 1898, având anexate trei materiale doveditoare, de un cert interes. Dorim să completăm astfel plaja creației lui Nicolae Cristea cu pagini în care printr-o panoramare a seismelor societății din țările central și est europene, se reflectă în subtext crezul și direcția de luptă ale temerarului combatant sibian pentru idealurile nației române.

Replasat în peisajul caleidoscopic al societății austroungare cu principalii ei actanți, cititorul este pus în contact cu evenimentele de la Curtea imperială a Vienei, cu deciziile luate în Parlamentul budapestan, cu luptele ce se duceau pretutindeni pentru putere.

Dar tema pivotantă a comentariului rămâne chestiunea românească, cu amintirea proaspătă a detenției suferite pentru activitatea memorandistă a sa și a camarazilor lui transilvăneni de crez politic.

Stăpânind cinci limbi străine, comentatorul are o anumită ubicuitate ca spectru documentar și dovedește o autoritate cu totul specială, asigurată de continua lectură a presei. De aici și plaja largă a faunei politice din care își selectează personalitățile discutate. Se perindă prin paginile celor două meditațiuni monarhi și arhiduci, miniștri și parlamentari, politicieni ce reținuseră interesul presei momentului. Din eșichierul politic european nu lipsesc Napoleon al III-lea, Bismarck, țarul Rusiei Alexandru al III-lea, chiar dacă la un moment dat în imperiului dualist “providențialul” Kossuth Ferencz este văzut ca cel mai potrivit aspirant la tronul 16

Ungariei și ziarele se încarcă până la saturație cu asemenea aprecieri elogioase. În pofida atâtor nume de personalități, care populează scena politică a vremii, profilul cel mai puternic conturat în noua carte este până la urmă chiar al lui Nicolae Cristea.

Politicianul transilvănean trăia o teribilă dramă a marginalizării, în ciuda martiriului pe care continua să-l suporte chiar și după ieșirea din temnița de la Vaț.

Paginile Jurnalului său început în 1895 și Meditațiunile scrise pentru viitorime erau o supapă prin care ziaristul își descărca sufletul tot mai întristat și-și nutrea conștiința mereu trează. Aspirațiile Partidului Național Român, prezent prin reprezentanții săi în multe file ale Meditațiunilor, mișcările Partidului Liberal și ale celui Conservator din România, cu aderări sau respingeri de linii tactice, trezesc interesul analistului politic de la Sibiu.

Comentatorul reînvie o lume apusă pentru cititorul zilelor noastre, dar nu pe cea a strălucirii habsburgice, care a alimentat beletristica bogată în fantezii a temei. Analistul este preocupat în principal de sarabanda aranjamentelor din culise, cu umbrele compromisurilor lăsate de actanții vieții politice. Înțelegând ce se ascunde în dosul cortinei, Cristea nu ezită să dea în vileag falsul și turpitudinea acelei lumi doar aparent pline de fală, el deosebind aparențele de adevăr. În mod cert, ținuta dârză, atât profesională cât și umană, îl desemnează pe jurnalistul transilvănean ca pe un model demn de urmat. Modest și discret în tot ce a întreprins, cu aplicație socială și vizionarism politic, Nicolae Cristea a lăsat imaginea omului de condei consecvent crezului său, tot astfel cum Mircea Vulcănescu rămâne pentru noi icoana omului de stat imaculat, iar Arsenie Boca este în conștiința urmașilor simbolul credinței religioase mântuitoare. Și nicicând nu socotim că ne este mai necesară o asemenea pilduitoare existență de memorandist, implicat în lupta pentru demnitatea poporului său asuprit, ca în acest an centenar al Marii Uniri.

Mai presus de toate, în concluzie, merită înțeles mesajul pe care autorul îl transmite viitorului prin meditațiunile sale. În contextul dramatic în care i-a fost dat să lupte pentru “ținta“ națională cea mai înaltă a românilor din Transilvania, pe care el trebuia să o ascundă sub pavăza unei atitudini moderate, în lupta cu teroarea regimului austro-ungar ajuns la apogeul puterii sale, mărturisirea făcută în eseul La țintă concentrează crezul său de luptător cu arma condeiului: ”Între astfel de împregiurări, aspirațiunile române nu pot fi imposibile… De optimism putea fi vorba când ne-am fi mărginit la laudele activității române de până aici în cauza națională politică, atunci când am zis că, după activitatea lăudabilă de până aci și chiar și admirabilă, lucrurile au să se dezvolte mai departe de la sine și că românii nu mai au nimic de făcut. Aceasta nu am zis-o și nu o zicem, când BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” constatăm că românii nu au ajuns încă la țintă.

Evenimentele, nici atâta nu ne permit: să stăm la constatarea aceasta. Ele ne împing, și încă cu tot dinadinsul, la acțiune mai departe. Este timpul suprem. Și așteptarea și amânarea sunt păcate de moarte.“ (s.n.) Nădejdea nu îi este spulberată nici măcar de lunile petrecute în închisoarea ungurească de la Vaț, de unde el încurajează soția și copiii în 13/25 august 1894, încredințându-i că necazurile prezente se vor transforma în “plăceri sigure, pentru toți aparținătorii familiei noastre în mic și mare.” (s.n.) Desigur că familia cea mare era în conștiința acestui om de profundă însuflețire patriotică țara întreagă, care trebuia mântuită pe plaiuri transilvane de jug străin. Dar la finele secolului al XIX-lea România nu era încă pregătită pentru o unirea administrativă, drept care unii jurnaliști transilvăneni, între care se număra și Ioan Slavici, vedeau posibilă o structurare federală a statului, cu regiuni care să-și conserve identitatea bazată pe specific de limbă și de cultură. Această optică alimenta teoria unității prin diversitate, pivotând pe elemente culturale și era aplicată de comentatori la întreaga Europă.

Studiile publicate în volumul Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, pentru prima dată înmănunchiate astfel, sunt nu numai un dialog

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

impresionant al intelectualului sibian cu marile imperative ale vremii lui, ci și o oglindă a evoluției limbii române la finele secolului al XIX-lea, o interesantă bază de cercetare pentru stadiul momentului publicistic respectiv. Pentru că asemenea pagini se cer puse la îndemâna cititorilor de la începutul secolului al XXI-lea, unele retușări discrete s-au impus cu necesitate, întocmai cazului unor construcții resimțite astăzi ca inadecvate. Principiul urmat a fost ca, pe cât este posibil, să conservăm expresivitatea limbii literare române de la finele secolului al XIX-lea, dar fără să șocăm lectorul zilelor noastre. Unde era necesar, am dat explicații la cuvintele ieșite din uz, recurgând la marile dicționare ale vremii. Așa cum ne-am constituit ca o echipă în realizarea unui asemenea dificil proiect editorial, în care istoricul Mihai Sofronie este prefațator, iar îngrijirea ediției am împărțit-o cu Marin Diaconu, considerăm că la sărbătorirea Centenarului Marii Uniri și mai ales după, apariția noii cărți dedicate memorandistului transilvănean Nicolae Cristea are multiple rațiuni de susținere. Gândul nostru de a desăvârși o restituire științifică completă cuprinde și un al patrulea volum, cel consacrat publicisticii autorului sibian, întregire pe care o încredințăm timpului ce vine.

17

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

EMINESCU ÎN LIMBA LUI GOETHE de Christian W. SCHENK SCRISOAREA IV / BRIEF IV Stă castelul singuratec, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; Se înalță în tăcere dintre rariștea de brazi, Dând atâta întunerec rotitorului talaz.

Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa' Lungi perdele încrețite, care scânteie ca bruma.

Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește, Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară.

Einsam steht das Schloss und spiegelt sich im See, als ob es schliefe, Ruht seit alter Zeit sein Schatten in des klaren Wassers Tiefe; Schweigend ragt es aus dem Walde, wo die Tannen schon sich hellen, Und schenkt Müdigkeit den Ringen aufgetaucht durch leichte Wellen.

Durch der Bogenfenster Scheiben wallt es hin und her und schimmert Von gekräuselten Gardinen, wie der Reif im Morgen flimmert. Überm Wald zittert des Mondes Strahl, leuchtet groß in seinem Lauf, Felsenkanten, Baumesgipfel zeichnet er am Himmel auf, Wache stehn um seinen Aufgang hohe Eichen stumm und hüten, wie auf altverwunschnen Schätzen arge Riesen finster brüten.

Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii, Domnitoare peste ape, oaspeți liniștei acestei, Cu aripele întinse se mai scutură și-o taie, Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie.

Papura se mișcă-n freamăt de al undelor cutrier, Iar în iarba înflorită, somnoros suspin-un grier...

E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul...

Singur numai cavalerul suspinând privea balconul Ce-ncărcat era de frunze, de îi spânzur' prin ostrețe Roze roșie de Șiras și liane-n fel de fețe.

Nur die weißen Schwäne ziehen, langsam aus dem Schilfe gleitend, Durch die Flut als stolze Gäste flügelschlagend, flügelbreitend, So durchschneiden sie die Stille, die die Welt und sie umfangen, Bald in triefendem Gekreise, bald in glühnder Furchen Prangen.

Bricht die Welle sich am Ufer, wogt das Ried und raunt und rauscht.

Schläfrig zirpt aus Gras und Blumen eine Grille her und lauscht...

In der Luft ist soviel Sommer, wunderschön ist all das Weben...

Nur der Ritter schaut zur Brüstung und sein Seufzer ist voll Fragen, Grünes Laub entquillt den Mauern, lässt den Weg hindurch sich bahnen, Glühend rote Schirasrosen und vielfarbige Lianen.

Respirarea cea de ape îl îmbată, ca și sara; Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara: "O, arată-mi-te iară-n haină lungă de mătasă, Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă, Te-aș privi o viață-ntreagă în cununa ta de raze, Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează.

Vino! Joacă-te cu mine... cu norocul meu... mi-aruncă De la sânul tău cel dulce floarea veștedă de luncă, Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă...

Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă.

Ihn berauscht der Wasser Atmen, ihn berauscht des Abends Schöne; Auf der Schöpfung Zauber träufeln schmelzend der Gitarre Töne: „Oh, erscheine mir auch heute in dem langen Seidenkleide, Das wie silberstaubbesät ist, meiner Augen süße Weide, Nie ersättigst du sie deiner, wenn in eigner Leuchtkraft Hülle Du mit weißen Fingern schlichtest deines blonden Haares Fülle.

Komm und spiele... spielen darfst du... ja mit mir und meinem Ruhme, Aber wirf vom schönen Busen mir die welke Wiesenblume, Dass sie leises Echo wecke, treffend der Gitarre Saite...

Ach! Wie weiß die Nacht und hell ist, fast, als wenn es Flocken schneite.

Ori în umbra parfumată a buduarului să vin, Să mă-mbete acel miros de la pânzele de in; Cupido, un paj șăgalnic, va ascunde cu-a lui mână, Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpână! " Și uscat foșni mătasa pe podele, între glastre, Între rozele de Șiras și lianele albastre; Dintre flori copila râde și se-nclină peste gratii Ca un chip ușor de înger e-arătarea adoratei Din balcon i-aruncă-o roză și cu mâinile la gură, Pare că îl dojenește când șoptește cu căldură; Apoi iar dispare-nluntru... auzi pasuri ce coboară... Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară.

In des Schlafgemaches Schatten lass mich lieber zu dir kommen, Ach, der Duft des frischen Leinens hat mir schon den Kopf benommen; Cupido wird uns der Lampe violette Glocke decken, Schelmisch sorgend, dass nicht Strahlen meine schlanke Herrin schrecken!“ Übern Estrich rauscht es seiden, knistert zwischen Blumentöpfen, Schirasrosen und Lianen nicken mit den blauen Köpfen; Aus den Blumen lacht das Mädchen, das geliebte, auf den Ritter Wie ein leichtes Engelswesen beugt sie vor sich übers Gitter Wirft ihm eine Rose nieder, und am Mund haltend die Hände Scheint als ob ihr süßer Tadel heute nimmt nicht mehr ein Ende; Dann verschwindet sie ins Zimmer... du hörst Schritte, steigen nieder...

Und da fliegt sie aus dem Türchen, und nun haben sie sich wieder.

Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tânăr, el înalt și ea înaltă.

Iar în umbra de la maluri se desface-acum la larg Luntrea cu-ale ei vintrele spânzurate de catarg Și încet înaintează în lovire de lopeți, Legănând atâta farmec și atâtea frumuseți...

Luna... luna iese-ntreagă, se înalț-așa bălaie

Schreiten Arm in Arm den Steg lang... Freude ist’s, sie anzusehn, Sie die Schönheit, er die Jugend, wie sie schlank und rank da gehen.

Doch nun löst aus Uferschatten gleitend sich ein kleiner Kahn, Um den Mast gerefft die Segel, hin in freie Wasserbahn Tragen leichte Ruderschläge sie im Takt hin ohne Hast, Bebend wiegt die Flut das Wunder, soviel heiler Schönheit Last...

Doch der Mond... ist voll erglommen, halb erhebt er sich und schlägt

18

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Și din țărm în țărm durează o cărare de văpaie, Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o așterne Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne; Și cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămurește, Cu-atât valurile apei, cu-atât țărmul parcă crește, Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape Dimpreună cu al lunei disc, stăpânitor de ape.

Einen Steg aus flüss’gem Feuer, der zu beiden Ufern trägt. Über tausendfaches Wimmeln kleiner Wogenseelchen flimmernd, Er, ein Traum des ew’gen Dunkels, sie so zart und goldig schimmernd; Wie sein mildes Licht sich steigend immer läutert, immer klärt, Wächst des Wassers Flut, die Ufer wachsen, zauberisch genährt, Größer, höher steht der Hochwald, näher scheint er herzudringen, Eifernd mit der Mondesscheibe, sich den Wellen aufzuzwingen.

Iară tei cu umbra lată și cu flori până-n pământ Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vânt; Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă...

Ea se prinde de grumazu-i cu mâinuțele-amândouă Și pe spate-și lasă capul: - Mă uimești dacă nu mântui...

Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i!

Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă, Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. Și cu focul blând din glasu-ți tu mă dori și mă cutremuri, De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri; Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i, Cu-a lui umed-adâncime toată mintea mea o mistui...

Und wo breit der Linden Schatten dunkel auf das Wasser drängen, Wächst ein leiser Wind um Blüten, die zum Boden abwärts hängen; Über Mädchens schönes Blondhaar wehen sie und regnen nieder...

In dem rückgeworfnen Köpfchen schloss sie ihre Augenlider, Des Geliebten Hals umschlingend: - Lass mich, meine Sinne schwinden...

Welches süße Grauen muss ich, wenn du zu mir sprichst, empfinden!

Gönne deiner Magd die Tiefe, warum willst du mich erheben, All mein Schmuck sind deine Seufzer, wenn dein Lied mit sanftem Beben Um mich wirbt und mich erschüttert, aus des Herzens Gründen strebend, Und aufs neu’ vergangner Zeiten Märchenliebe mir belebend; Deine Träume klingen traurig, traurig blicken deine Augen, Und doch kann ich ihrer Süße, ihrer Nacht genug nicht saugen.

Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi, Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi Aș orbi privind într-înșii... O, ascultă numa-ncoace, Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!

Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre Și luceferii ce tremur așa reci prin negre cetini, Tot pământul, lacul, cerul... toate, toate ni-s prietini...

Ai putea să lepezi cârma și lopețile să lepezi, După propria lor voie să ne ducă unde repezi, Căci oriunde numai ele ar dori ca să ne poarte, Pretutindeni fericire... de-i viață, de e moarte. ..........................................................................

Ob in ihrer Feuchte Abgrund mir der Rest Vernunft auch schwinde, Gib mir deine schwarzen Augen... ob ich schauend auch erblinde, Sollst du nicht zur Seite blicken, lausche, horch, wie tausend Wellen Mit den zukunftsklugen Sternen Zwiesprach halten; blaue Quellen In des dunkeln Waldes Schatten, die von unserm Glück nur rauschen, Unsrer Liebe Wundermäre heimlich miteinander tauschen.

Die so kühlen Tannenwälder, Morgenstern und Abendstern, See und Erde... Luft und Himmel... alle haben sie uns gern...

Lass das Steuer los, die Ruder mögen sanft ins Wasser gleiten, Dass uns ganz nach ihrer Laune die geschwinden Wogen leiten, Überall, wohin sie tragen, wo wir zwei in einem Boot, Überall ist Glück wo du bist... sei es Leben, sei es Tod. ..................................................

Fantazie, fantazie, când suntem numai noi singuri, Ce ades mă porți pe lacuri și pe mare și prin crânguri!

Unde ai văzut vrodată aste țări necunoscute?

Când se petrecur-aceste? La o mie patru sute?

Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o desmierzi, După gât să-i așezi brațul, gură-n gură, piept la piept, S-o întrebi numai cu ochii: "Mă iubești tu? Spune drept! " Aș! abia ți-ai întins mâna, sare ivărul la ușă, E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o mătușă...

Iute capul într-o parte și te uiți în jos smerit...

Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit?

Phantasie, ach Phantasie du, wenn du zu mir trittst ins Zimmer, Weiß ich, über Seen und Meere und durch Büsche geht’s wie immer!

All die unbekannten Länder, nie gesehn und stets bewundert, Sag’, wo liegen sie, wann war das, was du träumtest, vierzehnhundert?

Heute darfst du dich mit nichten in der Liebsten Blick verlieren, Denn versuch, nach Lust und Laune nur ein bisschen zu scharmieren, Küsse sie und drücke an dich heimlich sie im Dämmerlicht, Lass die Augen nur sie fragen, liebst du mich? Oh, lüge nicht! — Und die Tür springt auf, herein guckt gleich die Schar Verwandten, Hast noch kaum die Hand erhoben, wimmelt’s Onkel, regnet’s Tanten...

Gibt’s auf dieser weiten Erde keinen Winkel, um zu lieben?

Und verlegen stehst du, Scham ist rot dir ins Gesicht geschrieben...

Și ca mumii egiptene stau cu toții-n scaun țepeni, Tu cu mâinile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vre o țigară, numeri fire de musteți Și-n probleme culinare te încerci a fi isteț.

Sunt sătul de-așa viață... nu sorbind a ei pahară, Dar mizeria aceasta, proza asta e amară.

Să sfințești cu mii de lacrimi un instinct atât de van Ce le-abate și la pasări de vreo două ori pe an?

Nu trăiți voi, ci un altul vă inspiră - el trăiește, El cu gura voastră râde, el se-ncântă, el șoptește, Căci a voastre vieți cu toate sunt ca undele ce curg, Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.

Setz dich, wo sie alle sitzen, wie ägypt’sche Mumien steif, Falte fromm die Hände, drehe stumpf an deinem Fingerreif, Mach dir fleißig Zigaretten, zähle deine Schnurrbarthaare, Wenn man kulinarisch grübelt, zeig Genie, das ist das Wahre.

Müde bin ich dieses Lebens... nicht genoss ich’s vor der Zeit, Doch mir ekelt vor der Prosa täglicher Erbärmlichkeit.

Müssen wir mit tausend Tränen jenen eiteln Trieb umräuchern, Der im Jahre etwa zweimal zwitschernd lockt aus Laub und Sträuchern?

Ihr nicht seid’s, die lebt, ein andrer leiht euch seinen Hauch und lebt, Lacht mit euerm Mund und flüstert, wenn’s verlangend ihn durchbebt.

Euer aller Leben sind nur Wellen, die vorübergleißen, Doch der Fluss allein ist ewig, Demiurg ist er geheißen.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

19

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Nu simțiți c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni!

Nu simțiți că-n proaste lucruri voi vedeți numai minuni?

Nu vedeți c-acea iubire serv-o cauză din natură?

Că e leagăn unor viețe ce semințe sunt de ură?

Nu vedeți că râsul vostru e în fiii voștri plâns, Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stâns?

O, teatru de păpușe... zvon de vorbe omenești, Povestesc ca papagalii mii de glume și povești Fără ca să le priceapă... După ele un actor Stă de vorbă cu el însuși, spune zeci de mii de ori Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă, Pân' ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă.

Fühlt ihr nicht, dass eines andern Liebe in der euern zittert?

Dass ihr in der dümmsten Sache, große Toren, Wunder wittert?

Nur den Zwecken der Natur dient Liebe unter allen Namen?

In der Existenzenbrutstatt keimt des Hasses ew’ger Samen?

Eure Lust und euer Lachen wird zu Tränen euern Söhnen Und ist schuld, dass Kains Erben unterm Fluche weiter stöhnen.

Possenspiel von Marionetten... die die größten Phrasen schreien, Tausend Späße und Geschichten, sprechen wie die Papageien, Ohne selbst sich zu verstehen... Denn der Spieler über ihnen Spricht zu sich nur, wenn sie tanzen, und derselbe Text muss dienen, Den Jahrhunderte schon sprachen, der noch andre kürzen wird, Bis die Sonne in des Wesens tiefen Urgrund stürzen wird.

Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te ații?

Să aluneci pe poleiul de pe ulițele ninse, Să privești prin lucii geamuri la luminile aprinse Și s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară, Cum zâmbește tuturora cu gândirea ei ușoară?

S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii, Pe când ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii?

Când încheie cu-o privire amoroasele-nțelegeri, Cu ridicula-ți simțire tu la poarta ei să degeri?

Pătimaș și îndărătnic s-o iubești ca un copil Când ea-i rece și cu toane ca și luna lui april? Încleștând a tale brațe toată mintea să ți-o pierzi?

De la creștet la picioare s-o admiri și s-o desmierzi Ca pe-o marmură de Paros sau o pânză de Corregio, Când ea-i rece și cochetă? Ești ridicul, înțelege-o...

Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Când aș sta pierdut pe gânduri, peste umăr mi-ar privi, Aș simți-o că-i aproape și ar ști c-o înțeleg...

Din sărmana noastră viață, am dura roman întreg...

Wenn der Mond, durch Wolken leuchtend, über Lebensöde gleitet, Musst du mit, die Welt von Träumen mit dir schleppend, wie er leitet?

Auf beschneiter Gassen Glatteis musst du auf die Nase fallen, Um durch helle Fensterscheiben zuzusehen, wie sie allen Lächelt, die sie drin umschwärmen, allen, die im Kerzenschein, Unsres Herrgotts Zeit bestehlend, um die Flatterhafte frein?

Musst das Sporenklirren hören und dem Röckeknistern lauschen, Wenn die Damen süße Blicke mit den Schnurrbartzwirblern tauschen?

Musst gefühlvoll, vor der Türe frierend, lächerlich dich machen, Wenn sie drinnen vielversprechend kupplerisch und schamlos lachen?

Bist du nicht ein Kind, zu lieben trotzig und voll Leidenschaft, Wenn sie kalt bleibt und dich auslacht, wie Aprilwind launenhaft?

Willst du völlig närrisch werden, mit verschränkten Armen stierend Und von Kopf bis Fuß mit Blicken sie verschlingend und umgierend, Gleich als wär’s ein griech’scher Marmor, ein Correggio, ein begehrter?

Sie mag fühllos und kokett sein: du bist lächerlich, Verehrter...

Ja... einst träumt’ auch ich von einer, lieben sollte sie mich, sollte Über meine Schulter schauen, wenn der Mut mir sinken wollte, Fühlen sollt’ ich ihre Nähe, ich verstände sie, ihr Wahn sein...

Unser beider armes Leben ein berauschender Roman sein...

N-o mai caut... Ce să caut? E același cântec vechi, Setea liniștei eterne care-mi sună în urechi; Dar organele-s sfărmate și-n strigări iregulare Vechiul cântec mai străbate cum în nopți izvorul sare.

P-ici, pe colo mai străbate câte-o rază mai curată Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai și eu odată.

Altfel șuieră și strigă, scapără și rupt răsună, Se împing tumultuoase și sălbatice pe strună, Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit...

Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?

Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun!

Nicht mehr such’ ich sie... Wozu auch? Und ein andres Lied erklingt, Von dem Durst nach ew’ger Ruhe, das mir stets im Ohre singt; Doch die Leier ist zertrümmert. Dissonierend, steinerweichend, Wie ein Quell durch blinde Nacht spukt, tönt das alte Lied noch keuchend.

Ab und an entflieht ein Lichtstrahl sauber klingend in dem Raum Aus der Carmen saeculare, soviel blieb von meinem Traum.

Doch im ganzen zischt’s und rasselt, schrillt, als ob die Saiten sprängen, Und entstürmt, wie angstgetrieben, in chaotisch wildem Drängen.

In mein Hirn gerät die Meute, öde glüht mein Kopf und leer, Grimm und kalt entströmt ein Singen, wehe, nie vollendet mehr...

Wohin floh mir der Akkorde Klarheit, die mich einst beglückt?

Ach! die Leier liegt zerbrochen, und der Meister ist verrückt!

(1881, 1 septembrie )

20

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Dumitru Copilu-Copillin

EMINESCU ȘI MAREA UNIRE, - UN VIS ÎMPLINIT* Idealul pentru care a militat Mihai Eminescu întreaga sa viață activă până la sacrificiul de martiriu a fost Cauza națională, reper fundamental, atunci când vorbim despre limbă, istorie, credință, tradiție, neam, unire, cultură, valori care ne pot reprezenta în lume ca popor. Pentru Eminescu, om al vremi sale aceasta presupunea apărarea identității și unității naționale de pe întreg teritoriul moștenit de la străbuni, prin: 1. Reunirea geografică a provinciilor istorice românești, conform dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca popoarele singure să-și hotărască soarta lor, obiectiv pentru care a militat poetul, iar după el generația care a înfăptuit Marea Unire din 1918; 2. Păstrarea, consolidarea și promovarea limbii și culturii naționale prin ceea ce, mai bine decât noi, în urmă cu cel puțin 130 de ani - în timpul vieții poetului - au susținut notorietăți ale vremii, românești și străine. În condițiile în care în ultimul deceniu de viață a poetului autoritățile românești de regulă refuzau să ofere străinătății date despre viața și activitatea lui, deoarece în țara sa „încă nu i se admite dreptul la recunoaștere”. Am citat dintr-o sursă de circulație europeană, „Istoria literaturii universale”. apărută la Sankt Petersburg-Moscova, autorul căreia pentru a-l prezenta în cartea sa pe Eminescu a solicitat o istorie literară românească, publicată atunci de Gr Popu, care precum Maiorescu vedea în Eminescu o valoare națională. Oficialitățile românești au motivat refuzul, scurt: „Această carte este interzisă în România”.

Se știe că mediul academic și universitar rusesc prin tradiție conservator și reținut față de noile valori apărute în alte țări, dovadă că Eminescu încă nu era tradus în Rusia, totuși profesori de la Universitatea din Sankt Petersburg au prezentat sintetic în cursurile lor în principal ceea ce ”a intrat recent în circuitul marilor valori europene”, printre ele și „poetul de vază al României, Mihai Eminescu”. În acest înțeles a și fost consacrat în enciclopedia germanorusă de atunci, „Brockhaus-Efron” ca „velikii-poet” („mare poet al contemporaneității”). Trebuie să precizăm acum și aici faptul că această apreciere nu este una gratuită, ea s-a adeverit încă în timpul vieții poetului prin traducerea și îndeosebi ecoul fulminant al poeziilor sale în 6 limbi europene din 11 țări (reținem un singur exemplu: debutul BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

editorial răsunător mai întâi în Germania, care include 29 de poezii în antologia „Rumanische Dichtung”, apărută între 1881-1889 la Leipzig și Bonn în 4 ediții, după care au urmat traduceri și ecouri în Italia, Franța, Rusia, Austria, Cehia, Elveția, Ungaria, România și, atenție, Anglia. În această țară în 1887 apare volumul „Monarchs I Have Met”, care include traduceri trei texte (în limba engleză, germană, română) și comentarii (doar în limba engleză despre Eminescu), autorul Kingston îl editează și în SUA, la New York, surprinzător, în 8 ediții.

Petru Birau, portret Eminescu, 2019, tus pe hartie, 31,5 x 24 cm În timp ce Europa și America literară recunoștea în Eminescu o mare valoare națională și europeană, în țara sa era interzis din cauza convingerilor și acțiunilor sale politice, arestat prima dată în 28 iunie 21

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE 1883, condamnat și izolat ilegal într-un ospiciu privat, deci eliminat din viața publică. Acest adevăr a fost deconspirat nu după un veac, așa cum vedem că se întâmplă cu atâta rezistență încă în România, ci după numai exact trei luni, la 27 septembrie 1883, apreciat fără nici o reținere un caz național „flagrant” de „persecuție politică” de către o instanță mondială atât de înaltă, pentru acele vremuri reprezentând un fel de «CEDO» sau «Amnesty International» in nuce», înființată de Victor Hugo pentru protejarea mișcării literare din diverse țări ale lumii. Avem în vedere cel de al VI-lea Congres al „Asociației internaționale a Scriitorilor”, organizat de data aceasta în Olanda la Amsterdam. La acest congres, reprezentanții României, atât raportorul oficial diplomatul T. G. Dgiuvara, cât și savantul B. P. Hașdeu au prezentat „cazul Eminescu”, în același timp protestând împotriva „izolării într-un ospiciu” a poetului român și eliminării lui din viața publică, prin aceasta încălcându-i-se drepturile civile.

Se apreciază că sub presiune mediatică internațională, declanșată de acest Congres, la care sa adăugat raportul general și rezoluția cu prezentarea cazului „flagrant” de „persecuție politică” a ziaristului român, publicat în nr. 21 al Buletinului Congresului, oficial transmis către toate statele europene, „cu toată opoziția adversarilor politici, Eminescu a fost transferat de la ospiciul clinicii private bucureștene la o vestită clinică din OberDöbling de lângă Viena, unde s-a însănătoșit grabnic, doar prin «dezintoxicarea»” de mercurul administrat în România, la ospiciul privat al dr. Soutzo.

Ulterior, în preajma momentului voit tragic al morții poetului, reluând ideea militantismului eminescian pentru valorile și destinul neamului românesc, B. P. Hașdeu pleda – în premieră - pentru a i se recunoaște „meritul lui cel mai covârșitor [care] este acela de a fi voit să introducă și de a fi introdus în poezia românească adevărata cugetare ca fond și adevărata artă ca formă, în locul acelei ușoare ciripiri” din vremea sa („Revista nouă”, 15 iunie 1889).

Cu notorietatea de care se bucura în epocă, Titu Maiorescu - în pofida demersurilor sale împotriva omului politic Eminescu – atunci străfulgerat de conștiința sa de mentor, promotor și prevestitor al destinului profetic al poetului neamului românesc ne-a lăsat unice și providențiale judecăți de valoare istorico-literară, în articolul „Eminescu și poeziile lui”, publicat în primul număr al bilunarul „Convorbiri literare”, apărut după 15 iunie 1889: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi”. Iar după o îndelungată și responsabilă „luptă dreaptă” a turnat „limba veche în formă nouă”, prin care „el trăiește de acum înainte în viața poporului său”. Acest crez l-a sintetizat mai sugestiv 22

în cunoscuta predicție de la finalul articolului: "Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, și FORMA LIMBEI NAȚIONALE, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești" (evident e vorba aici de limba română literară modernă etalon, în care și-a scris opera, devenită limbă națională) Aceste adevăruri au putut fi puse în valoare mai ales după actul Unirii din 1918. Din numărul mare de lucrări, acțiuni și evenimente consacrate împlinirii visului eminescian ca obiectiv al neamului românesc, vom evoca un singur moment, de o semnificație aparte pentru istoriografia eminesciană, dar și ca eveniment social, care a polarizat importanți factori naționali, de la Academie până la ample manifestări de masă.

Astfel, după actul istoric al Unirii din 1918, în toiul organizării administrative și juridice a țări, în 1921, ministrul Cultelor și Artelor de atunci Octavian Goga lansa un apel către românii de pretutindeni pentru obținerea unor subscripții de interes public național în vederea ridicării unui monument cu bustul lui Eminescu, însemn simbolic al împlinirii visului de Unire - reîntregire a patriei mamă moștenite de la străbuni - pentru care a militat poetul.

Printre primii care au răspuns apelului de a subscrie au fost locuitorii din 40 de comune bănățene, îndemnați de profesorii școlilor din Sânnicolau Mare, la inițiativa directorului școlii gimnaziale, atunci și deputat în primul parlament al României Mari.

Originar din Comloșu Mare, acesta a răspândit știrea că Eminescu ajunsese acolo cu o trupă de teatru, altădată vizitase capitala de județ Timișoara, fapte cu care se mândreau organizatorii unor ample programe cultural științifice și sportive de masă (asociații de elevi, studenți, profesori, artiști populari, țărani), acțiuni dedicate lui Eminescu. Nu exista casă care să nu fi donat o sumă, fie cât de mică (numele donatorilor și sumele de bani de regulă erau publicate în ziar), astfel timp de patru ani s-a colectat aproape întreaga sumă necesară pentru statuia poetului și anexele acesteia.

Festivitatea dezvelirii monumentului s-a desfășurat într-o atmosferă de sărbătoare națională.

Au fost de față 5000 de participanți veniți din București, Iași, Cernăuți, Cluj, Oradea etc. După serbare, la grandioasa masă comună, împănată cu discursuri, poezii și romanțe pe versurile lui Eminescu, prelungită până a doua zi în zori, au contribuit cu cele necesare locuitorii comunelor din zonă. Direcțiunea CFR a pus la dispoziție mii de bilete cu reducere de 75%. Participanților le-au fost înmânate insigne și ilustrate cu chipul lui Eminescu, de asemenea 500 de volume cu poezii de Eminescu.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Pe soclul monumentului, sub subscripția cu datele despre poet, au fost gravate și patru versuri din poezia “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. Acest gest simbolic ne amintește de aceleași versuri, care au fost scrise ulterior, nu se știe anume când sub o hartă a României, pictată pe o mare nișe românească din Ierusalim, în apropiere de mormântul Mântuitorului Iisus. Granițele hărții erau marcate cu tricolorul steagului românesc, în mijloc fiind Maica Domnului cu pruncul în brațe, ambii purtând în mâna liberă o panglică tricolor. Papa de la Roma, Sfântul Ioan-Paul al II-lea, cu prilejul vizitei sale ecumenice de trei zile în România, în toate discursurile sale rostite într-o limbă română pe care o cunoștea bine – sărutând mai întâi pământul românesc – a denumit această țară românească „Grădina Maicii Domnului”, iar la Vatican, înainte de a veni în România/„Grădina Maicii Domnului” , în 1999, Papa de la Roma – care purta și numele real românesc de Wojtyla adică Voitilă – a recitat în Piața Sfântului Petru din Roma, tot în limba română, poezia Rugăciune către Maica Domnului de Mihai Eminescu, de altfel o strofă din această poezie fiind scrisă și sub pomenita hartă a României ca „Grădina Maicii Domnului” din Ierusalim.

Revenind la evenimentul dezvelirii monumentului Eminescu, directorul de atunci al conservatorului din Timișoara, compozitorul Sabin Drăgoi a compus, pentru acest eveniment muzica pe versuri din poezia „Doina” de Eminescu, pentru vestitul cor mixt din Sânnicolau Mare, la care s-au alăturat corurile din alte 5 sate bănățene, întrunind peste 500 de coriști, care în fața monumentului au cântat melodia pe versurile lui Eminescu, zguduind inimile miilor de participanți.

Evenimentul dezvelirii monumentului a fost considerat de presa vremii din toate provinciile românești „O adevărată minune”: “Ce n-au putut face Bucureștii României întregite, ce n-a putut încă face Clujul românesc, a făcut, fără gălăgie, comuna bănățeană Sânnicolau Mare,” avea să spună Aron Cotruș la această sărbătoare națională.

Curând se împlinesc 93 de ani de când – în 11 octombrie 1925 – la Sânnicolau Mare, în fața Gimnaziului (astăzi, sediul primăriei) a fost dezvelit primul monument ridicat în cinstea poetului militant după unirea teritoriilor românești cu patria mamă.

Bustul poetului în mărime naturală este așezat pe un soclu realizat din marmură neagră, înalt de patru metri și împrejmuit de patru stâlpi de marmură albă, legați între ei cu lanțuri. După dezvelirea monumentului acoperit cu o amplă pânză tricolor, festivitatea a fost deschisă de directorul școlii, urmată de un Te Deum și sfințirea monumentului cu apă adusă din Râul Iordan, pe fondul muzical al „Doinei” eminesciene cântată de grandiosul corp al celor șase coruri reunite.

Dintre cuvântările de apreciere a evenimentului mai BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

menționăm pe cel rostit de poetul Ion Minulescu, ministrul Culturii și cultelor. În final, reprezentantul Academiei Române, în persoana poetului academician Octavian Goga, un împătimit de Eminescu și militant pentru Marea Unire din 1918 a ținut un discurs impresionant, tocmai de aceea din textul amplu rostit cu patos patriotic vom reține pasajele care sintetizează semnificațiile acestei sărbători naționale, organizată la Sânnicolau Mare, considerat o bornă de hotar între fosta Austro-Ungarie și actuala Românie Mare, pusă sub egida unui cunoscut dicton: „O graniță se apără cu un corp de armată sau cu statuia unui poet alături de inimile tuturora”. Întrebarea pusă atunci și acum ar fi: „Care este cel mai tare? Cine ar trebui să fie alesul?”. Vă propun să ascultați răspunsul de atunci al lui Octavian Goga.

“Eminescu este și va rămâne cea mai strălucită incarnație a geniului românesc. Vremea de astăzi cu toate izbânzile ei îi aparține. A biruit crezul lui. Tot viforul de dărâmare și tot avântul de reclădire țâșnește din fulgerele lui. Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvânt ideea integralității naționale cu toate atributele ei logice.” [După moartea „profesorului său iubit” Aron Pumnul, timp de peste 4 ani]… „Elevul acestuia a pornit în pribegie, a simțit chemările întregului sol românesc, prins atunci sub atâtea stăpâniri vitregi…A plecat să-1 cunoască și pretutindeni a pus urechea să-1 audă. Limba lui literară, într-o vreme când grămătici de tot soiul o drămuiau cu erezii savante, se adapă din moștenirea «veche și înțeleaptă» a tuturora. Un proverb din munții Moldovei, o glumă de pe Târnave, o frază euritmică din Gorj, toate își dau întâlnire în atelierul lui Eminescu, ca să închege patrimoniul unității. El a fixat mai întâi, și de un caracter definitiv, tablele legii în graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult, e părintele ideologiei naționale moderne în evoluția noastră.

E cel dintâi român al cărui creștet primește binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte…în pământul strămoșesc…Mai mult ca oricare altul, el a crezut în neam; l-a simțit în adâncime, l-a înțeles în misiunea lui istorică”.

[Octavian Goga, parcă justificând predicția lui Simion Bărnuțiu din 1853, privind curmarea cu limbajul armelor a cauzei naționale, pentru care a militat ca lider și ideolog al Revoluției din 1848, după înfrângere lipsit de vreun orizont pentru izbândă, însă cu speranța că în viitor din sânul poporului învrednicit se va ivi eroul care „crede în steaua mereu incandescentă a neamului”, aidoma unui „Luceafăr” călăuzitor pentru destinul poporului român și pentru „tinerețea limbai sale” - ”– afirma:] „Veacurile l-au strigat de departe, dincolo de «scripturile bătrâne», i s-a mărturisit misterul tracoromanic al începutului, i-a strălucit epopeea de 23

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE la o mie patru sute, și l-au durut toate chinurile facerii de astăzi. Citiți “Doina” lui, [care a fost ascultată aici], cântecul năzuințelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului.

Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creier politic al României în creștere. Oricât ar fi dispuse mințile simpliste să creadă că jocul realităților scapă artistului și că înregistrarea cu preciziune a necesităților naționale e numai apanajul politicienilor profesioniști, adevărul e altul. Citiți articolele lui și veți vedea că stați în fața unor axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un îndreptar de pedagogie națională”.

După ce am ascultat împreună parte din textul discursului rostit de Octavian Goga la dezvelirea monumentului de la Sânnicolau Mare din octombrie

1925, noi participanții la Congresul Mondial al Eminescologilor din septembrie 2018 de la Chișinău, pe tema „Eminescu și Marea Unire”, la întrebarea „Între un corp de armată și poetul alături de inimile noastre”, noi cei de față pe cine am alege?

Dacă în răspunsul Domniilor voastre alesul este Mihai Eminescu, atunci pentru ceea ce întreprindem aici, sigur, de acolo de sus din veșnicia sa v-ar mulțumi însuși poetul, iar eu îmi cer permisiunea să vă mulțumesc anticipat pentru acest răspuns. * Textul comunicării prezentate la Congresul Mondial al Eminescologilor”, Chișinău, 1-2 septembrie 2018.

Monumentul Eminescu, însemn omagial la Sânnicolau Mare

24

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

„Iubire de moșie“, „trecut eroic“ și „prezent epigonic“ în «Scrisoarea III», de Mihai Eminescu Deși este o creație deja „definitivată“, „gata de tipar“, încă din august 1878, din momentul „Câmpul Cerbului“, pe fundalul biruințelor antiotomane ale Valahimii de la nord-sudul Dunării, din Războiul de Independență (1877 – 1878), «Scrisoarea III» a fost publicată de Mihai Eminescu după aproape încă trei ani de „auto-certificare a stării de cristalizare“, la 1 mai 1881, în revista «Convorbiri literare». Și în acest amplu poem eminescian se observă aleasa lucrare dialectic-romantică a antitezei în structurarea materiei epice / lirice în planuri / tablouri; de data asta, în planul epicității „epistolarpoematice“, se proiectează puternice personalitățiconducătoare de popoare − cel Pelasg > Valah și cel Turc / Otoman − prin istorii, „glorioșii cezari autentici“, valah-regele / domnul (domnitorul) Mircea cel Bătrân și sultanul Baiazid, iar, în planul liricității satirice, prin raportare la glorioasa-ne istorie, la stră-moșie, se evidențiază „un prezent“ de un epigonism cronicizat / acutizat.

Poema relevă Distinsului Receptor, pe de o parte, hiatul dintre „un trecut de perspectivă“ dinspre / dintr-un „mai viu (neînsomorat) / activ prezent“, și, pe de altă parte, mejdina dintre „un prezent al imediat-realității-eruptive și statuarea „tradiției“ / „trecutului“ întru demnitate eroică: «Eminescu pornește de la un motiv istoric, dar aduce istoria la zi, pentru a observa demagogia politică a vremii și [pentru] a scoate de aici pretextul unei satire patetice, vizând amarnica deturnare a tradiției prin proastă sau ticălos-interesată manipulare a vieții publice.» (NLlr, 43).

(I) Primul plan al «Scrisorii III» (197 versuri: 1 – 197) se constituie din evocarea epopeică a eroismului ostașilor valahi în rezistența antiotomană, în bătălia de răsunet euro-asiatic de la Rovine (Dacia Nord-Dunăreano-Pontică), din anul 1394 d. H. (cf. PTIR, I, 106; PTEm, 26 −92), când armata Țării Valah-Carpato-Munteniei, sub conducerea regelui / domnitorului-strateg, cu adevărată „iubire de moșie“, Mircea cel Bătrân / Mare, obține o răsunătoare biruință împotriva armatei turcești de sub conducerea sultanului Baiazid (oștirea sultanului fiind aliată și cu oastea sârbească, având în frunte pe principele Marco BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Cralevici, și cu oastea grecească de sub conducerea principelui Constantin Dragaș). În feerica „deschidere“ a poemei, Mihai Eminescu „amplasează“ primul tablou („legendarul“), cu un tânăr Baiazid adormit − „avându-și mâna dreaptă căpătâi“ –, „trăindu-și“ pe registre onirice un simbolic vis al expansiunii Imperiului Otoman la Dunăre, la Nil și la Tigru / Eufrat. În partea întâi, „a trăirii visului“ (versurile 1 – 21), tânărului sultan Baiazid − îndrăgostit de Malcatun, fiica șeicului Edebali − i se arată nu „fecioara iubită“, ci „Luna metamorfozată în domniță“ (luna figurând și pe steagul Turcimii), oferindu-i-se ca mireasă, într-un cadru romantic impresionant, de „idilă cosmică“, desfășurându-și, drept fundal, curcubeie selenare și „muzica sferelor“, în bogate registre stilistice / prozodic-epopeice (epitetele „diafanului oriental“, ale „sublimării“, hiperbole, metafore / comparații, simboluri de mare forță plasticizantrevelatorie – de la «străveziile lor fețe» / «pulbere de diamante» etc., până la arborele din inimă, cu simbologia lui axis mundi, ori până la comparații de tipul: «mlădioasă ca o creangă de alun / ... / e frumoasa Malcatun» –, dominantă ritmică trohaică, în versuri lungi, arborescente, în măsura 15 / 16, cu cezură, în fastuoase rime perechi, de la cele obținute din alăturarea „firească“ a substantivului comun la cel propriu – supra, alun / Malcatun –, ori a verbelor la substantive / adjective: schimbă / limbă [-imbă]; -eaptă: dreaptă / [se] deșteaptă –, la cele compuse: verb + pronume – -ino / -in-o, vino / alin-o etc.): «Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă / Ce, cua turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă, / La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă / Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă. / (5) Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară / Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară. / Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri; / Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri; / Codrii se înfiorează de atâta frumusețe, / (10) Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe, / Pulbere de diamante cade fină ca o bură, / Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură / Și prin mândra fermecare sun-o muzică de șoapte, / Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte... / (15) Ea, șezând cu el alături, mâna fină i-o întinde, / Părul ei cel negrun valuri de mătasă se desprinde: / – Las' să leg a mea viață de a ta... În brațu-mi vino, / Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o... / Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele / (20) Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieții mele. / Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare» (EP, I, 107).

Imediat, în partea a doua, a visului (versurile 22 – 46), sultanul simte cum din inima lui crește un cosmic arbore, simbol al expansiunii Imperiului Otoman, un miraculos copac înrămurindu-se și 25

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE înălțându-se „într-o clipă cât într-un secol“, peste Asia, Africa și Europa, în umbra-i falnică aflându-se munții Atlas, Caucaz și Balcani, cât și fluvii fundamentale ale celor trei continente: Dunărea (caracterizată de atributul / epitetul personificator-psihologic / moralizator: „bătrână“),

Eufratul, Tigrul și Nilul: «(22) Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, / Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește, / Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește; / (25) Umbra lui cea uriașă orizonul îl cuprinde / Și sub dânsul universul într-o umbră se întinde; / Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari, / Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari; / Vede Eufratul, Tigris, Nilul, Dunărea bătrână – / (30) Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână. / (...) / (35) Toate se întind nainte-i... ca peun uriaș covor, / Vede țară lângă țară și popor lângă popor – / Ca prin neguri alburie se strevăd și se prefac / În întinsă-mpărăție sub o umbră de copac. / Vulturii porniți la ceruri pân' la ramuri nu ajung; / (40) Dar un vânt de biruință se pornește îndelung / Și lovește rânduri, rânduri în frunzișul sunător, / Strigăte de-Allah !

Allahu ! se aud pe sus prin nori» (EP, I, 107 sq.).

Tabloul al doilea (versurile 47 – 56) surprinde sultanul trezindu-se și tălmăcindu-și simbolurile din visul „trimis de profet“: «Se cutremură sultanul... se deșteaptă... și pe cer / Vede luna cum plutește peste plaiul Eschișer. / Și privește trist la casa șeihului Edebali; / (50) După gratii de fereastră o copilă el zări / Ce-i zâmbește mlădioasă ca o creangă de alun; / E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun. / Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet, / Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mohamet, / (55) Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște, / Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște.» (EP, I, 108).

Tabloul al III-lea (versurile 57 – 62) relevă o vertiginoasă / „vulturească“ expansiune a Imperiului Otoman / Turc la Dunăre: «Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește, / An cu an împărăția tot mai largă se sporește, / Iară flamura cea verde se înalță an cu an, / Neam cu neam urmându-și zborul și sultan după sultan. / Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid... / Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...» (ibid.).

Tabloul al IV-lea (versurile 63 – 68) nuanțează „vultureasca trecere“ a armatei Imperiului Otoman / Turc, sub conducerea lui Baiazid, peste Dunăre, și înaintarea până „în mlaștinile de la Rovine“: «La un semn, un țărm de altul, legând vas de vas, se leagă / Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă; / (65) Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii / Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii; / Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari... / Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.» (ibid.).

Este vorba despre „sunetele metalice ale frunzelor de stejari“, reverberând, armonizându-se cu sunetul armelor purtate de „pădurea“ de războinicistejari de sub comanda marelui strateg și „rege“ / domn al valahilor (dacoromânilor), Mircea cel Bătrân.

Tabloul al V-lea (versurile 69 – 137) eternizează „întâlnirea“ dintre falnicul, iactantul sultan, Baiazid, și înțeleptul, demnul „rege“ / domn al Valahimi, Mircea cel Bătrân / Mare.

Mai întâi, solul lui Mircea cel Bătrân este întâmpinat cu dispreț de Baiazid: «Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băț. / (70) Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreț: / – Ce vrei tu ? /

26

– Noi ? Bună pace ! Și de n-o fi cu bănat, / Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.» (EP, I, 108).

Mircea cel Bătrân se distinge prin simplitate, prin bătrânețe / înțelepciune și prin portu-i strămoșescpelasg > valah; sultanul Baiazid îl întâmpină cu duritate asiatică, amenințându-l – în caz că nu se „închină“ / „supune“ – cu înlăturarea din tronul Valahimii nord-dunărene: «La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort / (75) Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port. / – Tu ești Mircea ? / – Da-mpărate ! / – Am venit să mi te-nchini, / De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.» (EP, I, 109).

Înțeleptul „rege“ / domn al Țării Valah-CarpatoMunteniei, nu pare deloc intimidat, dimpotrivă, „stăpân pe situație“, dovedește un deosebit rafinament diplomatic / psihologic în „războiul lexical“ angajat „direct“, „fără tâlmăcitori“, cu un faimos adversar, relevându-se încă de pe acum că o „bătălie diplomatică“ pe care ai câștigat-o atrage după sine și biruința deplină asupra respectivului inamic în teatrul operațiunilor militare, în dispozitivele de război: «Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit ! / Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți; / Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți / Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, / Să ne dai un semn și nouă de mila măriei-tale... / De-o fi una, deo fi alta... Ce e scris și pentru noi, / Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.» (ibid.).

Infatuatul Baiazid, crezând că îl înfricoșează pe Mircea cel Bătrân, se laudă cu biruințele sale împotriva cavalerilor Maltei, împotriva coaliției creștine dirijate de Papa de la Roma, dar el, cel supranumit „Fulgerul“, «în turbarea-i furtunoasă, a cuprins pământ și mare», jurându-și ca în „pristolul“ / altarul Romei să pună ovăz pentru a-și hrăni calul: «– Cum ? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot / Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot ? / (90) O, tu nici visezi, bătrâne, câți în cale mi s-au pus ! / Toată floarea cea vestită a întregului Apus, / Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună / Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. / S-ambrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, / (95) Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta, / Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare. / (...) / Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă, / Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, / (110) Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs, / Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs... / Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag ? / Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag ?» (ibid.).

Cuvântul „regelui“ / domnului Țării ValahCarpato-Munteniei se pronunță / rostuiește în numele unei veritabile istorii de Popor Valah (Dacoromân), cu o multimilenară existență în întregul bazin al dacic-sacrului fluviu, Dunărea, în Pensinsula Balcanică și în Peninsula Anatoliei (Capadochia – „capul / capătul de la Dachia / Dokia“), un popor cu biruințe împotriva unor invadatori, veniți din același spațiu, ca și Baiazid, începând cu împăratul persan, Darius, respins de armata strămoșească – a nemuritorilor Pelasgo- > Valaho-Daco-Geți –, în numele unui adevăr indiscutabil, valabil de când lumea, potrivit căruia iubirea de Moșie / Țară − BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE iubirea de Patrie − nu poate fi niciodată anihilată; „alocuțiunea“ lui Mircea cel Bătrân / Mare în fața jactantului sultan, Baiazid, și a suitei acestuia, este răspunsul demnității „răspicate“, care a caracterizat dintotdeauna adevărații conducători ai Poporului Valah: «– De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești / (115) Nu e om de rând, el este domnul Țării Românești. / Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști, / Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști. / După vremuri mulți veniră, începând cu acel oaspe, / Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe; / (120) Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, / De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod; / Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă – / Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt, / (125) Cum veniră, se făcură toți o apă ș-un pământ... / Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai valvârtej / Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji ? / Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus ?... / Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus ? / (130) Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, / A credinții biruință căta orice cavaler. / Eu ? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul… / Și de-aceea tot ce mișcăn țara asta, râul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este, / Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; / N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid / Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid !» (EP, I, 110).

Tabloul al VI-lea (versurile 138 – 169) oglindește bătălia de la Rovine (mai mult ca sigur, „strategic-glăsuind“, este vorba aici nu de despre „rovinele“ de Ialomița, ci de „rovinele“ de pe Jiu-Craiova / Dacia Nord-Dunăreano-Pontică)

în culori dintre cele mai vii, dintre cele mai dinamice; armata valahilor, mânată-n luptă chiar de Mircea cel Bătrân, în numele iubirii de Moșie / Patrie, se desfășoară / dezlănțuie ca o „vijelie îngrozitoare“, ca un „ropot de grindină“, „ca grindina oțelită“, spulberând cetele păgâne ale turcilor, alungându-le, înecându-le în Dunăre: «Și-abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium ! / Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium, / (140) Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, / Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă; / Călăreții împlu câmpul și roiesc după un semn / Și în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn, / Pe copite iau în fugă fața negrului pământ, / (145) Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt, / Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, / Orizonu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni, / Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie... / Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie. / (150) În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare, / Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare; / În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, / căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste, / Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie; / (155) Cad asabii ca și pâlcuri risipite pe câmpie, / În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă, / Când săgețile în valuri, care șuieră, se toarnă / Și, lovind în față,-n spate, ca și crivățul și gerul, / Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul... / (160) Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, / Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare; / Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți, / Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți; / Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri, / (165) Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri, / Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată – / Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată. / Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mână, / Iar în urma lor sentinde falnic armia română.» (EP, I, 111).

Tabloul al VII-lea (versurile 170 – 197) are ca fundal „odihna“ armatei valahe, în „cadru romanticselenar“, după victoria de la Rovine asupra otomanilor, și, în prim-plan, fiul-războinic al lui BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Mircea cel Bătrân, scriind o epistolă către iubita-i „de la Argeș...“; și fiul lui Mircea cel Mare / Bătrân se bucură de faptele vitejești ale armatei valahe, „fapte cosmic-receptate“ chiar și de perechea secundă (Soare – Lună) din tetrada Zalmoxianismului: Soarele apune într-„un nimb de biruință“ pe creștetele Carpaților; Luna „varsă liniște și somn“; stelele – desigur, ale eroilor – iar „izvorăsc din veacuri una câte una“; este sugerată – prin fiul falnicului domn / rege ca oștean, ca poet scriind o epistolă, pe genunchi, la lumina lunii, către mireasa sa – nu numai „realcătuirea perechii ideale“ (după modelul celei protectoare, din Zalmoxianism), asigurând perpetuarea speței regești, ci și o anumită „ereditate“ valahă“ a eroismului, a biruințelor, a independenței / libertății, o anumită „ereditate“ a demnității Neamului (de vreme ce și stihul războiniculuipoet este în lamură folcloric-dacoromânească): «Pe când oastea se așază, iată soarele apune, / Voind creștetele nalte ale țării să-ncunune / Cu un nimb de biruință; fulger lung încremenit / Mărginește munții negri în întregul asfințit, / Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una / (175) Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna: / Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn. / Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn / Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, / S-o trimită dragei sale, de la Argeș mai departe: / (180) „De din vale de Rovine / Grăim, Doamnă, către Tine, / Nu din gură, ci din carte, / Că ne ești așa departe. / Te-am ruga, mări, ruga / (185) Să-mi trimiți prin cineva / Ce-i mai mândru-n valea Ta: / Codrul cu poienele, / Ochii cu sprâncenele; / Că și eu trimite-voi / (190) Ce-i mai mândru pe la noi: / Oastea mea cu flamurile, / Codrul și cu ramurile, / Coiful nalt cu penele, / Ochii cu sprâncenele. / (195) Și să știi că-s sănătos, / Că, mulțămind lui Cristos, / Te sărut, Doamnă, frumos“.» (EP, I, 111 sq.).

II) Secundul plan, sau planul liricității vitriolante din «Scrisoarea III» (88 versuri: 198 – 285), reflectă un singur tablou, al „campaniei“ eroului liric împotriva celor ce și-au „bătut joc de limbă, de străbuni, de obiceiuri“, „campanie“ dusă cu „armele“ satirei, pamfletului, ironiei, împotriva parlamentarilor / politicienilor din România, în majoritatea lor, „străini“ de Neamul Pelasg > Valah (impuși – ca și regele neamț de București, Carol I – de imperiile din a doua jumătate a secolului al XIXlea), demagogi, corupți, trădători ai intereselor țării etc. „Trecerea“ (versurile 198 – 211) de la un pol al antitezei către celălalt, de la trecutul glorios al Valahimii din vremea lui Mircea cel Bătrân, la prezentul epigonic, nu se face brusc, ci „gradat“, prin relevarea „condiției de azi a rapsodului“ ce nu poate afla printre contemporani acei eroi, ori acele fapte care să fie comparabile cu ale strămoșilor, prin zadarnica punere – a eroului liric, a vocii auctoriale – , în situația de a căuta și de a evoca vreo „acțiune recentă“ legată de principiile morale fundamentale, Iubirea de Patrie / Moșie, Virtutea etc., „acțiuni“ / „făptuiri“ inexistente, imposibil de găsit, datorită decăderii în cosmopolitism a clasei conducătoare ce 27

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE constituie vârful piramidei sociale din România:

etc.:

«De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii; / Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii... / (200) În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să-i caut; / Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut / Poți să-ntâmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo ? / Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo ! / O, eroi ! caren trecutul de măriri vă adumbriseți, / (205) Ați ajuns acum la modă de vă scot din letopiseț, / Și cu voi drapându-și nula, vă citează toți nerozii, / Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii. / Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini, / Descălecători de țară, dătători de legi și datini, / (210) Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră / De la munte pân' la mare și la Dunărea albastră.» (EP, I, 112).

«La Paris, în lupanare de cinismu și de lene, / Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene, / (260) Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos... / Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos ? // Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă, / Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă, / Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil, / (265) drept științ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil, / Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană... / O, te-admir progenitură de origine romană ! / (...) / (270) Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă / Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă, / Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela, / Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa ? / Prea v-ați arătat arama, sfâșiind această țară, / (275) Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară, / Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei, / Ca să nu sarate-odată ce sunteți – niște mișei ! / Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire; / Virtutea ? e-o nerozie; Geniul ? o nefericire.» (EP, I, 113 sq.).

După ce „eroul liric“ își ia „rămas bun“ de la strămoșii – Basarabi, Mușatini – «dătători de legi și datini», ce rămân în «umbra sfântă» a romantismului, intră în funcțiune adevăratele „baterii“ ale satirei / pamfletului (versurile 212 – 251): «Au prezentul nu ni-i mare ? N-o să-mi dea ce o să cer ? / N-o să aflu într-ai noștri vre un falnic juvaer ? / Au la Sybaris nu suntem lângă capiștea spoielii ? / (215) Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii, / N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți / În aplauzele grele a canaliei de uliți, / Panglicari în ale țării, care joacă și pe funii, / Măști cu toate de renume din comedia minciunii ? / (220) Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul, / De ai crede că viața-i e curată ca cristalul ? / Nici visezi că înainteți stă un stâlp de cafenele / Ce își râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele. / Vezi colo pe urâciunea fără suflet, fără cuget, / (225) Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget, / Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri, / La tovarășii săi spune veninoasele nimicuri; / Toți pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă, / Quintesență de mizerii de la creștet până-n talpă. / (230) Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască, / Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască... / Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii ! / Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii, / În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie, / (235) Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. / Patrioții ! Virtuoșii, ctitori de așezăminte, / Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte, / Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri / Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri.../ (240) Și apoi în Sfatul Țării se adun să se admire / Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire, / Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, / Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian ! / Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi / Să ajung-a fi stăpână și pe țară și pe noi ! / Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură, / Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, / Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții, / Toți se scurseră aicea și formează patrioții, / (250) Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații, / Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații !» (EP, I, 113).

De aici, din „punctul culminant“, satira eminesciană pune prezentului epigonic întrebarea esențială și-i dă răspunsul fundamental (versurile 252 – 257): «Voi sunteți urmașii Romei ? Niște răi și niște fameni ! / I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni ! / Și această ciumă-n lume și aceste creaturi / (255) Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri / Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, / Îndrăznesc ca să rostească pân' și numele tău... țară !» (ibid.).

Mihai Eminescu demască și sursa tuturor relelor din România vremii sale – incultura (datorată, în primul rând absenței unui învățământ valah, lipsei „educațiunii“ / „instrucțiunii“ valah-autohtone), prostia, impostura (promovarea nonvalorii), corupția

28

În final (versurile 280 – 285), ca sugestie satirică de deznodământ posibil pentru ieșirea din „starea / situația dezastruoasă“ în care se afla România, este invocat un simbol istoric-valahic fundamental, este implorat (de eroul liric) înaltul spirit justițiar valahcarpato-dunăreano-balcanic, reprezentat de icoana celebrului „rege“ / domn al Valahilor, Vlad Țepeș (1431 – 1476), cel ce, în scurtele-i domnii din anii 1448 (din august și până în octombrie), 1456 (august) – 1462 (decembrie) și 1476 (decembrie), a făcut să se respecte marile valori ale vieții sociale, în primul rând, cinstea, demnitatea Pelasgimii > Valahimii, devenind celebru prin aplicarea pedepsei cu tragerea în țeapă a tuturor încălcătorilor de lege (indiferent de categoria socială din care făceau parte respectivii răufăcători, indiferent de apartenența etnică a hoților / escrocilor veniți în București din imperiile vecine, îndeosebi din Imperiul Otoman): «Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici; / Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. / Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei, / Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei, / Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni, / Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni !» (EP, I, 114).

Bibliografia siglată: EP, I / II = Mihai Eminescu, Poezii – proză literară, ediție de Petru Creția, vol. I – II, București, Editura Cartea Românească, 1978.

NLlr = Nicolae I. Nicolae, M. Pavnotescu, E. Leahu, A. Gh. Olteanu, Gh. Lăzărescu, C. Parfene, Elena Berea-Găgeanu, Limba și literatura română, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1994.

PTEm = Ion Pachia-Tatomirescu, Mihai Eminescu și mitul etnogenezei dacoromânești, Timișoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97529-0-X), 1996.

PTIR, I = Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol.

I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creștinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timișoara, Editura Aethicus (ISBN 943-97530-3-5 / vol. I : ISBN 97397530-5-1), 2001.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Petre MIHAI

„MUNTELE FĂRĂ POTECI“ Din când în când, evenimente și momente ale istoriei, personalități politice ori culturale etc. sunt supuse reevaluării critice, în scopul depășirii unor clișee fixate în mentalul colectiv. Sigur, probitatea științifică cere ca orice analiză de acest fel să fie obiectivă și motivată de elemente noi, de la date și documente la cercetări și studii. Unei asemenea investigații a fost supus în 1998 și Mihai Eminescu, doar că, în cazul său, nu a mai fost îndeplinită condiția obiectivității analizei operei, ci s-a trecut direct și subiectiv la demolarea mitului Eminescu - poet național și universal.

Consecințele acțiunii concertate împotriva sa au fost imediate și cu manifestări vizibile pe două planuri. Primul, cel didactic s-a materializat prin scoaterea din programa școlară a unor opere reprezentative pentru teme importante ale operei sale (folclorul, istoria, proza fantastică și filozofică), dar și reducerea altor teme la o singură poezie-exemplu (dragostea și natura, condiția omului de geniu). Din păcate, efectele demersului antieminescian durează încă, și astăzi, tânăra generație de liceu studiază doar trei poezii (Floare albastră/Sara pe deal, Luceafărul, Scrisoarea I/Odă în metru antic), fiind mult mai săracă spiritual decât bunicii ei, care vehiculau informații bogate despre poezia, proza și publicistica acestui mare romantic al lumii, simbol pentru tinerețea și entuziasmul unui veac (Alain Bosquet).

Al doilea plan, cel cultural, s-a manifestat de îndată ce Marele Alpha al haitei a dat semnalul sfâșierii până la moarte a celui care a fost deopotrivă Titan și geniu (Matei Călinescu), dar și Cea mai frumoasă lacrimă a României (Karel Jankheere).

O altă consecință, de mai mică anvergură dar nu mai puțin salutară, a constituit-o reacția unor oameni de cultură care au luat atitudine împotriva demolării lui Eminescu – om, gândire, operă... Înscriem aici și cartea semnată de Gligor Hașa, Muntele fără poteci, apărută la Editura Destin, 1999, cu subtitlul... studii și eseuri inspirate de și din opera marelui poet. Sigur că întrebării privind actualitatea acestei recenzii îi răspundem prin tot mai larga și meritata recunoaștere a lui Eminescu drept instanță morală a zilelor noastre, singurul chemat să ne judece (Grigore Vieru) în lumea noastră de azi care și-a pierdut busola normalității și a valorilor. Împrumutând titlul de la Arghezi (Eminescu – Munte fără poteci!), Gligor Hașa nu este original în abordarea unor subiecte în care se recunosc influențele BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

lui G. Tohăneanu (Eminescu și I. Budai- Deleanu, Eminescu, versuri sublime, Eminescu și Goga), ori ale Ioanei Em. Petrescu (Eminescu, poet echinocțial), ambii autori citați în bogata bibliografie a cărții.

Originalitatea sa este prezentă însă la nivelul realizării studiilor și al eseurilor. Ca structură, acestea se dispun tematic, începând cu problemele istoriei noastre, de la Dochia = Dacia, la Transilvania și la romanitatea sud-dunăreană, terminând cu ideea națională, pentru care Eminescu sacrifică timp documentării și redactării articolelor din ziarul conservator Timpul al cărui redactor era din 1877.

Gligor Hașa are darul de a sintetiza ideile eminesciene, înscriindu-le în contemporaneitatea 29

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE noastră imediată, reținând similitudini între acele vremi și vremuri și cele de azi în care conducători nevrednici și de pripas nu au valorificat șansele pe carele-a oferit istoria, ba, mai mult, au scos la mezat, pentru deșarte idei transoceanice și europene, teritorii importante din trupul țării... Păstrând proporțiile, autorul se apropie de Eminescu. Astfel, dacă poetul-ziarist se manifestă ca român și scriitor patriot sensibil la toate manifestările trecute și prezente ale neamului său, dar și cu mândrie și patetism romantic..., aceeași perspectivă de abordare a subiectelor o întâlnim și la Gligor Hașa care-și afirmă deschis și în spirit eminescian dragostea de neam și țară, demascând și condamnând zavistia în neam, uitările și trădările..

Un alt corpus al cărții îl constituie eseurile în care urmărește destinul literar eminescian al unor termeni de recurență în publicistica și poezia sa. Reținem, în acest sens, eseul despre țară și patrie, neam și popor, cărora li se adaugă poeticele moșie și seminție). Într-un alt eseu discută alți termeni, printre care dor, jale și tristețe, atrăgând atenția că aceste cuvinte prin bogăția semantică și, mai ales, prin valorile cu care se încarcă în context, nu mai pot fi numite cuvinte, ci concepte..., demonstrând în cuprinsul eseului că în tustrei termenii apar... conotații metafizice [prezente ca] teme ale poeziei romantice și filozofice: timpul și spațiul, efemeritata omului ca fenomen, atracția astrelor, iubirea pierdută, limitele comunicării etc. În aceeași serie se înscrie și codrul eminescian dublat de codrul copilăriei mele... Împăratul slăvit își cheamă la mijloc făpturile, fiind casă și masă neamului meu (G. Hașa, romanul Răbdarea pietrelor), autorul trăind o dureroasă strângere de inimă și un acut sentiment de alienare când întâlnesc semne ce anunță dispariția Măriei Sale, Codrul...

Trei eseuri, de mai mică importanță, discută

30

asemănările dintre Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu și poezia lui Eminescu, preluând o idee a lui Gh. Tohăneanu, pe care o îmbogățește cu numeroase alte exemple (v. p. 148 ș.u.). Al doilea eseu, de foarte mică întindere, este dedicat similitudinilor Eminescu – Blaga și se reduce doar la stabilirea unei nedemonstrate filiații... Eminescu este începutul și sfârșitul; Lucian Blaga este apoteoza... Ultimul, Eminescu, versuri sublime, propune cititorului o selecție subiectiv alcătuită de autor, începând cu Speranța, și terminând cu Horia, o poezie din perioada Blajului (1867), neterminată.

Cele două comentarii de text (Trecut-au anii și Dintre sute de catarge) au relevanță în dimensiunea lor didactică, oferind un punct de vedere profesional.

Mai importante pentru bogăția și ineditul informațiilor sunt cele două dicționare – al personajelor ce populează și dau consistență mitologiei eminesciene și al marilor motive mitice prezente și ilustrate poetic de Eminescu, de la aer și aur la unu și zână. În ciuda anilor trecuți de la apariție, (re)lectura cărții Muntele fără poteci este un exercițiu înscris în sferă eminesciană, capabil să ofere un dublu prilej.

Primul este acela de cunoaștere și de meditație pe tema actualității ideilor social-politice afirmate de Eminescu în numeroasele articole de la Timpul. Al doilea trimite la aprecierea unei cărți care, în ciuda unor inerente minusuri a fost un răspuns imediat și sincer, bine documentat și argumentat, răspuns dat detractorilor marelui poet. Sincer admirator al lui Eminescu (creează și propune însuși două metafore pentru cel care exprimă magistral triada culturii române: rădăcină, trunchi, coroană (Ioan Alexandru), Gligor Hașa îl consideră pe Eminescu steaua noastră polară și Felul nostru de a fi în raport cu cele veșnice.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Liviu Ioan STOICIU

Laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, pe anul 2018

POEME Adus la exasperare

împotriva tuturor rânduielilor din restul anului! Că-i ajunge! Stop! Apucă să mai aprindă opaițul și

Împrejurările te-au adus la exasperare. Ca și simplele obiceiuri străvechi. Te cunosc ele de undeva? Inclusiv faptul că regina nopții stă aplecată până la pământ în fața ta – și cine ești tu?

Scoți cuțitul și-i retezi floarea, o miroși, te strâmbi. Brusc, prinzi pisica de pluș, cu care ai venit, și o înjunghii în inimă, că ea e cea care te-a blestemat, zi de zi.

Bun, pisica e nebunia ta. Dar floarea? Ce-ai avut cu floarea? „Dumnezeu a vrut să fac asta, acum pun punct”: își taie venele de la amândouă

Duși, prin edict de persecuție, spre râu cu porcii liberi ținuți după ei, duși la învierea obștească – până acolo unde sufletul se lasă cu toată greutatea peste lucirea slabă a unei lămpi de petrol. În

mâinile, aruncă apoi cuțitul spre icoana la care el se închină, prinsă pe peretele casei, sus, afară. Icoană cu fotografia lui, mare, pe care a scris „Dumnezeu sunt eu”, ce poveste. Un Dumnezeu muritor de rând care a descărcat pește, cu apa șiroind, cu solzi – până să intre aici, urlând că e

noapte, să învieze – cu priviri rătăcite, smintiți, îngenuncheați în fața unor iesle tocite de pe mal, iesle păzite de o „gardiană a pragului”: aici, unde au fost aduși și strămoși de ai lor, netrebnici, din care au renăscut. Altfel nu se explică. Au lumânări în mâini, aprinse și

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

se prăbușește în vârful mărului, în leagăn de mătase...

Aude huruitul unei calești, care ba se apropie, ba se îndepărtează, o fi dricul? Cântă, lin: „Sub un spine înflorit...”

Pe calea nedreptății

31

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE murmură: „Întoarce-ne, Doamne, iarăși pe calea nedreptății”. Deportați primăvara, cu porcii liberi după ei, diavoli domestici.

Epitaf După multe chinuri i-au tăiat capul. Scurt.

Apoi au tras de o frânghie scumpă să-i scoată sufletul din fântână. Frânghie împletită din păr de cămilă și coamă de cal, cu găleată de piele la un capăt – dar fântâna îi era secată. Și cum erau cu toții mai însetați și mai aveau mult, mult până să traverseze pustiul interior al lui Dumnezeu...

Post-scriptum. Acest pustiu a fost adesea teatrul unor lupte sângeroase între călugări, care ridicau noi pretenții asupra morții idolului lor.

Rezultatul exploziei Usturimi vizionare ale rezultatului exploziei care însoțește formarea stelelor, sudoare și sânge, clinchetul ascensorului deschis aici, la etajul 12, sărutări, bea o gură de vin, „sunt disperată”, femeia de serviciu nu a intrat nici azi la cameră, gunoiul, câtă străduință, el a cerut ajutor părții drepte a răsăritului, de necrezut, la 30 de ani să fie fecioară, intrarea din sat în hotel a trupei de tobe prinse la brâu, lacrimi, a fost greu, ea

32

îi vorbește de o floare care s-a preschimbat acum în porumbel, pe ecranul televizorului arde recolta de orz, cine să o recolteze, aceasta e marea pată roșie existentă pe discul lui Jupiter, coroanele îndoite de vânt mătură din cameră în cameră geamătul amar, de pierzanie, ea spală cearșaful și-l pune să se usuce la fereastră, e caniculă, trecătorii nu ridică privirile, el nu va mai avea de ales, își va lua de mâine arcul cu săgeți și se va îndrepta spre coliba fetei, în sat, fata îl va aștepta șezând pe o rogojină...

Nu te mai copilări atât Pisici dormind afară, în ogradă la casa părintească: prima, pe butoiul cu vin nou, încă una pe un butuc, alta pe ciment, nu departe de pompa cu apă și ultima, în stratul de pământ, sub tufa de crizanteme, încovrigată, să nu cumva să le treziți! Generații turbate de pisici lângă generații turbate, sunteți neliniștiți? Termină, nu te mai copilări atât. Generații de pisici din copilăria mea, să nu cumva să le treziți, sunt pisici date dracului, visează! Te mai prostești mult?

Visează că sunt la un pas să prindă pescăruși de râuri dulci, ciugulind în noroi! Pescăruși care zboară pe acoperișul unei barăci când sunt atacate de pisici.

Pescăruși înlăuntru cărora e ascunsă inima mea, ei îmi cunosc istovirea...

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

V. G. PALEOLOG

BRÂNCUȘI – CONCEPȚIE URBANISTICĂ Masa, Poarta și Columna nesfârșită, această trilogie a devenit sigiliul de artă al civilizației moderne. Însemnătatea ei este de atâta măreție, încât nici un amănunt despre geneza și tâlcul ei nu este de prisos cunoașterii noastre.

Atributiv, Trigemenea de la Târgu Jiu face parte din urbanism. Dar dintr-unul străin de cel obișnuit: dintr-un urbanism în căutarea unor relații spirituale, funcțiunea lui fiind de a se sustrage ca un supersens sau de a se desprinde mai sus de vălmășagul urban.

Ansamblul de la Târgu Jiu a rămas din nefericire nedesăvârșit, în urma decepției resimțită de Brâncuși printr-o nerespectare a unei înțelegeri primordiale.

Dacă înțelegerea contemporană ar fi fost la nivelul ideii creative a lui Brâncuși (Pamfil Șeicaru, care ținea pe acea vreme hățurile unei părți a opiniei publice, vedea în trigemenea „o năzdrăvănie”), gândul lui creator ne-ar fi lăsat-o întregită: nu se știe cum. Și nici prin ce! Cu Pasărea Măiastră? Cu Prometeu? Ori altă plăsmuire?

Căci Brâncuși, îndepărtându-se cu grabă, a luat cu el taina gândului, nedezvăluindu-l nimănui, nelăsând drept semn pe loc pentru cel de-al patrulea gând, decât temelii de beton și azi îngropate.

Din această dramă sufletească a lui Brâncuși nu a rămas decât o mărturie orală, susținută de dovezile de piatră cioplită necesare piațetei, doar ideată, a Columnei nesfârșitului.

Mobilul inițial a fost o monumentalizare pentru jertfa de viață a eroilor gorjeni din războiul de întregire. Înțelegerea cu sculptorul se făcuse, o mărturie scrisă chiar cu mâna lui o arată, prin mijlocirea fostei eleve a lui Brâncuși, sculptorița Milița Pătrașcu, care ea însăși dotase de curând Târgu Jiu cu cenotaful de pomenire al Ecaterinei Teodoroiu. Pus pe drumuri, și pe punga lui, Brâncuși neținând nici măcar să se vorbească de vreo plată ori răsplată, prin iunie 1937, a sosit de la Paris în țară unde a zăbovit pentru această treabă doi ani în activitate și în zbucium: „atât barem să fac pentru locurile mele”, spunea el.

La începutul începutului, și Brâncuși și comitetul nu intenționau să ridice decât un singur „monument”. În ședința hotărâtoare a comitetului, „cu o voce blândă și în contrast cu ieșirea lui violentă (care uluise comitetul), Brâncuși spune după ce desfășoară o fotografie: - „Am hotărât la Paris ca monumentul să fie o coloană fără sfârșit. Iat-o!” Ochii celor prezenți privesc uimiți fotografia care pentru ei nu reprezenta decât un stâlp țărănesc.”

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Aceasta s-a petrecut în satul Poiana. Câteva zile după aceea: „Liniștea patriarhală a micului oraș Târgu Jiu fu oarecum tulburată de prezența unui bătrâior străin care era văzut când sub cazărmi, când la fântâna Sâmboteanu, când pe digul Jiului în grădina publică…”

Din contactul direct, din contemplarea locurilor, lui Brâncuși duioase, din scrutarea celor ce nu au grai și din ecourile lor surde, în adâncurile sufletești, în mintea și simțirea lui Brâncuși s-au înălțat gânduri și aspirații care apropie pe om de ceea ce îl depășește, dându-i avânt și aripi ce nu mai sunt pământești.

Memorialista continuă: „…proiectul definitiv al Coloanei Nesfârșite nu este gata. S-ar putea că în viziunea artistică a lui Brâncuși se înfiripează un gând mai larg. A fost un moment hotărâtor în evoluția operei brâncușiene când el se hotărî să execute un monument – un Portal de piatră. Tot atunci el decide ca acest portal să fie legat de coloană printr-o stradă ideal dreaptă care să poarte numele de Calea Sufletelor Eroilor.

Prietenii lui simt măreția și sumele necesare unei duble lucrări sunt spontan adunate.” *

Am ținut să redăm, din memorialul de care dispunem, acest text, actul de naștere al gândului urbanistic care este Calea Spirituală, Via Sacra din Târgu Jiu. Totul aparține numai lui Brâncuși: monumentul, alegerea locului, traseul, până chiar și numele, Calea Sufletelor Eroilor, nici un amănunt nefiind de lipsă; și, realizat de Brâncuși într-un chip inedit și fără pereche în urbanismul contemporan, introducând în această știință un element nou: sacralitatea unui vector urban printr-o adecvare la geniul locului, nefiind nicidecum ceea ce urbanismul numește o zonificare.

Gândul urbanistic al lui Brâncuși, întruchipat la Târgu Jiu, nu este o formulă aplicabilă de-a gata oricărei așezări umane.

33

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE sculptural al plantei, din care a rămas doar un unic exemplar, Planta Exotică, azi în Muzeul Național de Artă Modernă din Paris, urme de preocupări figurând și în ilustrativul poemelor lui Ilarie Voronca Plante și Animale. Dar teama de a nu cădea în imitativ l-a oprit, petrecând elevului său japonez aceste preocupări vizibile în Columna lui Nogushi care figurează alături de opere de Brâncuși în Muzeul din Nebraska (S.U.A.). *

Urbanismul lui Brâncuși, de la Târgu Jiu, nu era decât închegarea orelor discursive și deselor controverse de lângă jerăgaiul vetrei din Impasse Ronsin, al înfruntărilor de gânduri cu antagonul său, tot atât de țâfnos și de trufaș ca și românul nostru, helvetul Le Corbusier; blândul urs împăciuitor și artist de omenie, amic credincios amânduror, Fernand Léger, abia reușea să le potolească înfruntările și oraculările, pe câtă vreme, Blaise Cendrars, Beelzebuth ispititor, c-un vătrai care îi prelungea singura mână pe care războiul i-o lăsase, scormonea jerăgaiul. Și al vetrei. Era prin 1919. Toți laolaltă găseau necesară intervenția urgentă a târnăcopului pentru a se putea da un sens nou și mai potrivit cu vremea vălmășagului uman. Le Corbu’ țintea în acel timp spre gigantismul urbanistic al orașelor alveolare și iradiante, altfel tentaculare decât le cânta poetul vremii, Verhaeren, îndeosebi pentru Paris, „orașul luminii”. Brâncuși respingea supergigantismul urban și-i reproșa lipsa spiritualității, aforizând ca de obicei că totul trebuie „să fie pe măsura omului”.

Le Corbu’ și Brâncuși se împăcau doar pe spinarea Manhattan-ului pe care Le Corbu’ îl repudia, pentru el nefiind decât „un liliput emfatic și impertinent în călcarea raționalei Ordine” (cartesiene) din care el își făcuse crez, pe placul retorilor franțuzi; pe câtă vreme Brâncuși îi reproșa Manhattan-ului absurdul vălmășag arhitectonic: „ori înălțați palatele și catedralele la nivelul zgârienorilor, ori dărâmați-vă building-urile”, sloganizase el.

Gigantismului urban, Brâncuși îi oferea pilda naturii, îndeosebi aceea a vegetalului, de o altă alură arhitectonică decât viața animală. Evocând frumusețile arhitectonice ale florei românești, Brâncuși nu ostenea de a face elogiul arhitectural al vegetalului, singurul care poate să redea adevărata măreție a naturii: impasibilitatea (râvnind în sine la hieraticul sculpturii egiptene, cea mai apropiată lui). Învinșilor care îl ascultau, Brâncuși le arunca mărturia vegetațiilor ecuatoriale, a plantelor grase uriașe și pitice care fac comoara acestor zone și pe care el le cerceta stăruitor în minunata Grădină a Plantelor din Paris, pretutindeni pe unde hălăduia, uneori chiar în muzee, dacă interesul îi era stârnit de inedit.

Opera sculpturală a lui Brâncuși s-a resimțit chiar de această pasiune, o vreme, el întrevăzând un ciclu 34

Mărturia memorialului citat e o dovadă, dacă mai era nevoie, că așezarea semnelor semantice sculpturale din Târgu Jiu a fost precugetată și că trasarea axei „perfect liniare” dintre Masă și Columnă a fost ideată și chiar botezată simbolic de Brâncuși, cu gândul precis de a dota frusta așezare umană din Târgu Jiul de altădată, cu o axă spirituală, cu o Via Sacra.

Mesei, Poartei și Columnei, pe lângă semasiologia proprie fiecăreia dintre ele, Brâncuși le acordă tustrelelor un singur suprasens desfăcut din geniul locului.

Independent de preocupările urbanismului așa cum el este practicat, și în afara gândului de a folosi principiile uzuale urbanistice ale zisei zonificări a vectorului cultural al unui oraș, Brâncuși nu s-a ocupat decât de un obiectiv altfel măreț: de a dota așezarea umană cu un epicentru spiritual propice și părelnic sacralității antice._______ Documentarea noastră, pe lângă amintiri personale, se sprijină pe dosarul cu acte (din Arhivele Statului Craiova) ale Uniunii Doamnelor Române, privitor la înălțarea „monumentului”, pe relația scrisă de care dispunem, a vicepreședintei secției gorjene a acestei societăți, Aretia Tătărăscu, precum și pe documentarul tehnic alcătuit de Tretie Paleolog.

(Arta plastică, nr. 3/1967)

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Constantin ZĂRNESCU

POPORUL ROMÂNESC LOCUIND POETIC ÎNTRE DOUĂ COLOANE În onoarea marelui nostru prieten, DAVID VIOREL „Dacii au fost oameni religioși și sofisticați!... În fața Romanilor, ei erau motivați: fiindcă își apărau pământul!... DACII reprezintă civilizația antică cea mai evoluată, din stânga „barbară” a fluviului Dunării! Și, poate, cea mai cunoscută și prosperă, după aceea Romană!...” (James Watt, 2017)

Ajunși aici cu romanul nonconvențional ROMA SORGINTEI NOASTRE, trecând prin toate genurile literaturii: povești, parabole, nuvele, poeme, jurnale, ne aflăm, iată, în fața unei narațiuni, al cărei titlu, indubitabil, ar putea fi: POPORUL ROMÂNESC – ființând poetic, în pacea sa neolatină, își înalță, iată, și azi, istoria pe pământul nașterii sale; construiește, statornicește, edifică și locuiește – între două coloane!...

COLUMNA TRAIANĂ și COLUMNA BRÂNCUȘIANĂ! În toamna anului 1918, la sfârșitul războiului celui mondial, sculptorul român, la Paris, Constantin Brâncuși, bucurându-se de o faimă internațională, intrat în colecții de artă modernă ale Americii, a trecut de la portrete de femei și păsări măiestre, la un subiect, o temă – „socotită imprevizibilă și enigmatică” – o Columnă infinită, pe care o cioplește, cu o bardă antică, în arbore de stejar (după alții, de brad – totemuri carpatice).

Aceasta e prima versiune, variantă a unei „opere unice!”, care va evolua, în șapte... serii, până la opera monumentală-colosală, de la Tg. Jiu (1937). Este primul semn al izbucnirii subconștientului său personal, ca român de munte. Compusă din trei romboedre și două jumătăți, la capete, Coloana infinită I (aflată în colecția „Sisler”, New York) este reprezentarea stilizată, aproape abstractă a unui trup de bărbat, tânăr; iar ca arhetip al artelor primitive, este un par, un stâlp, o colonetă, simboluri, am insistat, și la imperialii romani!

Brâncuși a afirmat că acea sculptură era onestul său omagiu adus „copiilor războiului mondial”, soldații români, care pieriseră, tragic, dându-și viața întregirii Poporului Românesc!... * Sunt unele coincidențe absolut uluitoare. Brâncuși nu știa că arhitectul Bucureștiului, italianul Giulio Magni, și-ar fi dorit, înainte de a se întoarce acasă, la Roma, după 10 ani, o coloană a împăratului Traian, la București!... În subconștientul personal al sculptorului, prima sa coloană „fără sfârșit” (la început de 2,10 cm înălțime) va „crește” continuu! Ne relevă, deja, o anume „secretă obsesie”. Fiindcă, în luna mai 1920, el BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

călătorește, aproape o lună, la Roma!... Își aprofundează concepte, precum „armonia plastică”, numărul „de aur – pitagoreic”; teoria perspectivei, a legilor și percepției vizuale; apoi, studiază, zilnic Capela Sixtină, Colonadele lui Bernini, obeliscurile egiptene, elenistice etc.

La Pestișani (Hobița), ajungând, printre rudele sale, în iunie 1920, le propune (notabilităților!) o fântână de pomenire a celor ce și-au pierdut viața, pentru Patrie.

Constantin Brâncuşi, inedit (decembrie 1947) Cetitorii acestei epopei „mozaicate” reușesc, oare, să deceleze influența fericită asupra sculptorului a Fântânilor din Roma?!, cultivând și ele memoria unor 35

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE figuri păgâne (împărați), ori creștine (papi), ale Civilizației? „Nu avem noi destulă piatră, în Carpați?”, întreabă C. Brâncuși, văzându-i îndoiți, nesiguri și săraci pe concetățenii săi gorjeni. În anii viitori, Brâncuși le propune sătenilor o altă „idee plastică” – o Poartă! Nu dintre cele care (se) deschid și închid, ci... un arc, indubitabil, din piatră carpatică. Nu îi va reuși nici acest „dar” pe care sculptorul dorea să-l facă tuturor celor care participaseră la a înfăptui România cea Mare.

Coloana infinită, în lemn de tei (1926, cumpărată de artistul fotograf american Edward Steychen) a crescut până la înălțimea de 6,20 cm, fiind amplasată în spațiul verde al unei vile baroce, din apropierea Parisului. În 1930, vizitând Bucureștiul, Constantin Brâncuși îi propune primarului Dem Dobrescu, care studiase la Paris, o Columnă infinită din bronz, în Centrul Capitalei, chiar în fața Palatului Regal. Acela îi comandă o variantă în gips; însă vin alegerile și el a pierdut re-elecțiunea; a căzut și șansa lui Brâncuși de a omagia acea generație de aur, care s-a sacrificat, pentru întregirea Patriei Românești; iar Coloana a rămas „albă” în Atelier!

Ai zice că astfel de stagnări și amânări trăiesc doar Românii. Mai bine, mai târziu, s-a spus, decât niciodată!... Abia după 20 de ani, grație unui „preafericit destin”, pe care i l-a oferit Liga Națională a Femeilor Române, condusă de soția Primului Ministru Gheorghe Tătărescu – Aretia Tătărescu, Brâncuși a fost invitat în Țară, în vara anilor 1937 și 1938; să ridice un măreț monument comemorativ, la 20 de ani de la sfârșitul războiului mondial!... * Născut în zodia Peștelui, persuasiv, excesiv secretos și tăcut, „ca o marmură”, artistul nu le spune oficialilor, din Tg. Jiu, că în subconștientul său, viziunea sa a „crescut”, asemenea unei plante, unui arbore; și, după Coloana Infinită, pe via sacra (numele drumului sacru al vieții – ultima porțiune din Via Appia, la Roma. care intra, triumfal, prin interiorul Arcului lui Constantin, al lui Titus, al lui Septimius Severus – și ajungea pe colina Capitoliu), el dorea să mai adauge două opere.

S-au obținut greu fonduri; s-a cumpărat travertin, piatră din orașul Deva; iar sculptorul a (mai) creat un Arc al Sărutului; o Alee a scaunelor; și o Masă a Tăcerii, la final (august și septembrie 1938).

Drumul sacru și drept (al vieții), pe care au fost direcționate înnoitoarele sculpturi ale lui Brâncuși, inducea ideea unei epopei plastice, spațiale, precum cele din vechime, când peregrinii urcau drumul pe Acropole, sau la Delphy, sau la Epidaur!... Epopee „spațială” aparținând Bărbatului și Femeii sale, de la naștere (tânărul sau tinerii) din Coloana infinită, la maturitate, căsătorie (Arcul Sărutului) – „arcul Fecioarei”; trude, istorie, familie – Aleea scaunelor; și Masa tăcerii, în 36

sfârșit (precum pace „de mormânt”, în eternitate). * Studenți fiind, în 1968, octombrie, la Cenaclul de latină al Filologiei, l-am întrebat pe acad. Virgil Vătășanu, care fusese „funcționar”-epigafist, la Academia di Romania, în Roma, ce opinie „științifică” deține despre sculpturile brâncușiene, de la Tg. Jiu, ca o concluzie. „– Numai Templul (Arcul) Sărutului este considerat, de specialiști, ca fiind de influență latină, adică romană. Însă, nu comemorează războiul, armele, ci iubirea, armonia, pacea dintre oameni. Masa tăcerii rămâne o tabulă virtuală, de ceremonii, a oricărei religii, precum, aici, cea geto-dacă, în Carpați!... Columna infinită rămâne, însă, cu desăvârșire, enigmatică!...” * Abia în 1972, când, redactor-reporter la revista „Tribuna”, l-am cunoscut pe criticul de artă Petru Comarnescu, am avut o adevărată epifanie. Prieten, adânc, cu intelectuali rafinați și bătrâni, dintre războaie, unii dați la fund, de regim, precum D. Gusti, Henry Stahl, Harry Brauner, el, Comarnescu fusese sfătuit să călătorească, per pedes, pe Valea Frumoasei (valea Sebeșului); și să-și adâncească acea tăinuitoare expresie, poetică, de altfel memorabilă, a lui Lucian Blaga: „Revolta Fondului Nostru Nelatin!..”

Petre Comarnescu a vizitat, atunci, toate cimitirele sătești, de munte, cu cioplituri și cruci vechi, de lemn, din tată în fiu, comori anonime ale artei și etnografiei păstrate (cât de vechi?), ale lemnului!... În frunte cu cimitirul Loman, pe care l-a făcut celebru aproape ca pe acela de la Săpânța. La Loman erau zeci de stâlpi (pari, colonete), sculptați, care stăteau la capul morților tineri, necăsătoriți, sau pierduți în războaie. Toți stâlpii erau mignon, imitând trupuri de bărbați. Toți erau... romboedrici (adică ciopliți în volum!); nu romboidali. Și astfel, Petru Comarnescu a făcut o surprinzătoare, în sfârșit, o „vorbitoare” descoperire!..., ținând de spiritul unic-spiritual, antic, carpatic.

La originea acestui stâlp fruntar țărănesc (colonetă), ar fi fost un „magic” obiect al practicilor religioase milenare, existente probabil la strămoșii românilor, în jurul vieții și morții. Acest stâlp, spune criticul, e foarte probabil să fi fost în vechime un perfect echivalent al crucii creștine, cu multă vreme înainte de mitologia creștină, pe aceste pământuri; și amintește și un argument cunoscut de noi toți că, atunci când moare un tânăr, se plantează pe mormântul său, fie un brad, un puiet, fie un astfel de stâlp fin lucrat.

Rombul (romboedrul), element geometric și simbolic, însemna la cioplitorii țărani din vechi vremuri, nici mai mult nici mai puțin decât: sugestia nașterii, respirației, creșterii, împlinirii și expansiunii vieții. Întrebată fiind ce ar voi să însemne Coloana, stilizată mărunt pe ii și pe fuste, țăranca nu a mai putut spune decât „șirul de zile și de nopți”, însă ea a continuat să preia de la mama ei și să predea fiicei ei acest strălucit BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE element de decor, chiar fără să-i mai știe, în totalitate, semnificația, sau uitând pur și simplu, din generație în generație, simbolul lui și prețuindu-i numai frumusețea ornamentală. Înșiruirea romboidală, din verticala Columnă fără sfârșit, nu reprezintă „scrâșnitul dinților și zimților, de ferestrău”, cum s-a crezut; și nu este niciodată născută dintr-o încălicare-împletire de zig-zaguri sau de spirale întâmplătoare, îmbinate etc., așa cum s-ar putea crede, după mai mulți cercetători ai artei, ci intuim, dimpotrivă, în aceste succesiuni nesfârșite o realizare stilizată până la abstractizare, a brazilor rituali, adică a bradului vieții (cu vârful în sus), ca și a bradului morții (cu vârful în jos) care, suprapuși perfect, pe axele verticale, vor da naștere, grație etajelor succesive de crengi simetrice și egale (stilizate și ele), unor șiruri, șiruri perfecte, de romburi nesfârșite. Cu alte cuvinte: și Viața și Moartea, interferându-se într-o continuă orânduire ciclică. Iar că este în discuție o suprapunere a celor doi brazi și nu altceva, nu mai rămâne nicio îndoială, știind că, în popor, bărbatul (stâlpul casei) este comparat, în chip admirativ, cu un brad înalt sau cu un arbore și că pe mormântul său, dacă se stinge de tânăr, se plantează un... brad. Și, astfel, stâlpul edificiilor țărănești (construit din minuscule romboedre, avântate unul peste altul, la pridvorul caselor) poate oare să reprezinte altceva, dacă nu uriașul simbol al coloanei familiei și a vieții, care este totuși bărbatul; bărbatul-brad; bărbatul-arbore; înalt și frumos, semeț și vital, văzut în absolut toate ipostazele vieții sale: tinerețea, maturizarea și moartea. *

În întregul Sud-Est European întâlnim doar rombul figurat, ca un important element al geometriei; spre ilustrare, rombul enorm, din centrul scenei Teatrului Antic al zeului Dionisos, din Athena, conservat și vizitat, permanent, de turiști mondiali, la poalele templului Panthenon, în vecinătatea Coloanelor împăratului Hadrian. Ghizii prezintă acel romb ornamental, fixat în mozaic, drept „un element străin”. Oare, cât de străin?...

Deîndată ce îl întâlnim și îl contemplăm (și) la Muzeul de arheologie, din Balcic, oraș-cetate, care se numea, în antichitate... DIONISOPOLIS? Este un măreț simbol, prin urmare, al imensului spațiu al nordului Traciei. Însă, rombul – metamorfozat, în romboedru cioplit, un simbol unic, așadar, în volum, îl vom contempla numai și numai în spațiul Carpaților, grație totemului sacru, al Arborelui-Brad, ce apare și pe Columna Traiană!

Artist polivalent și genial – sculptor revoluționar și arhitect, Constantin Brâncuși a redescoperit sensul magico-religios, precreștin al stâlpului mortuar (romboedric), monumentalizat într-o viziune modernă – o operă comandată și acceptată – chiar și politic – ce a comemorat, în 1937-38, 20 de ani de la uriașul sacrificiu al soldaților români, întru întregirea Neamului Românesc. * O NARAȚIUNE GERMANĂ DESPRE COLUMNA BRÂNCUȘIANĂ ȘI COLUMNA TRAIANĂ! Receptate drept „axis mundi”, „stâlp al Cerului și al Morților”; BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

37

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE „nesfârșire a vieții și a cosmosului”, „succesiune de generații”, „zbor vertical”, „respirație” – „suflu”, „înălțare”, „litanie și rugă”, „armonie a tuturor lucrurilor, lăsate de Dumnezeu”, „numărul de aur” – cele două columne au avut foarte grele existențe în anume epoci, de la barbarii antichității târzii, până la al II-lea război mondial și perioada comunistă și a proletcultului grosier. Ideea a fost susținută de istoricul și criticul de artă Carola Giedion-Welcker, care, vizitând Bucureștiul și spațiul nașterii și copilăriei lui Brâncuși, a scris un reportaj, în „Neue Züricher Zeitung”, în noiembrie 1967.

Carola Welcker vizitase replica Columnei Traiana, din Lapidarium-ul Muzeului Național de Istorie. Și a surprins micul liberalism, după dispariția perioadei dejiste; ea vede, aleargă, mângâie, sărută – vizualizează, pentru întâia oară Coloana Recunoștinței fără de sfârșit, de la Tg. Jiu, scoasă de sub plafoanele muzeelor, pe care le vizitase ea, inclusiv în America; și „desfășurată”, acum, desprinsă de poverile „pământești și arhitecturale”, îndreptându-se, liberă, spre „imensitatea cerului”.

Află, însă, Doamna Brâncușiologiei mondiale, pentru întâia oară, lucruri oral-vizuale, aproape șoptite urechii, de teama cenzurii și a vreunei... dări cu subsemnatul, care i-ar fi produs interdicția de a mai reveni, să se documenteze, în România. „Simbol radios (solar) Coloana infinită a fost silită să treacă prin grele crize ale existenței sale”. A fost vopsită, mat, de trupele germane, spre a nu deveni un indicator primejdios, pentru raidurile aviatice!... După 1947, a fost trasă de un tractor Lantz, deviind-o 5o, din dorința unei asociații de tineret muncitor, de a-i vinde cuprul și alama, la fier vechi. „Doi negustorași englezi vroiau să cumpere și să transplanteze (Coloana infinită), la Londra”. Totdeauna, afirmă D-na Welcker, s-au ridicat, în ultima clipă, „spirite bune, care au intervenit salvator!... Această sculptură epocală (pentru arta modernă universală și vechea civilizație românească, arhaică), își pusese accentul decisiv, imprimându-i întregului oraș gorjenesc o noțiune intimă a valorii – încât oferta englezilor s-a izbit de urechile lor surde!... Habent sua fata Columnaes!... Au și columnele (chiar sacre fiind), soarta lor!...” „Ansamblul Brâncuși de la Târgu Jiu rămâne singura sculptură a vremurilor moderne, care se poate compara cu mărețele monumente ale Egiptului Antic, ale Greciei și ale Renașterii” (William Tucker, Londra, 1974). * Încet-încet, dezvăluim peregrinarea și studiul sculptorului Constantin Brâncuși, aproape o lună, printre vestigiile și ruinele Romei Eterne. Întotdeauna, s-a afirmat că, de la barbari până în sec. XX, Columna Traiana a scăpat, nevătămată și în perfecțiunea ei zeiască, salvată de la orice soi de distrugere.

Amândouă Columnele, însă, au fost „șlefuite”, „cioplite”, „stilizate”, pe cale oral-vizuală, de spiritul 38

vulgar ne-artistic, preluat (și) de latina vulgară. Știm de la Euripide (din sec. IV), că în coloanele (templelor) cetățenii vedeau pe „bărbați tineri”, vii sau căzuți în războaie. Pe vremurile Parthenonului, „vedeau în coloane – trupuri de fete-fecioare!”

Ce văd (vizualizează), azi, europenii, în Columna Traiana și Coloana Brâncușiană? Monseniorul Vasile Cosma, de la Catedrala greco-orientală, rue Ribera (Paris) mi-a arătat, în 1986, însemnarea unui călugăr anonim, portughez, care fiind novice, întorcându-se cu alt călugăr, de la grădinile de zarzavat, vaticane, au trecut, cu uneltele la ei, în spinare, prin Forul lui Traian. „Ce este turnul acela?...”, l-a întrebat tânărul pe celălalt, mai bătrân. Iată răspunsul: „Falus Imperatorii”.

Celălalt, mai tânăr, la Roma, n-a înțeles bine. Celălalt a schimbat, atunci, parolele: „Pullus Traianei!...” „– Creștinismul, a adăugat, cu umor, monseniorul Cosma, nu a putut reprima aceste expresii vulgare, despre vitalitatea omenirii, fala-făloșenia lumii, regăsite în Măgarul de Aur, Decameronul sau Don Quijotte!...

Ca admirator al lui Brâncuși, știi cum îi spun comuniștii, ca și ne-comuniștii? Coloanei infinite... Ei, ai auzit, cumva?..”

Monseniorul Cosma trăia în exil, cu imaginile regilor României în săli, în auditorium; chiar și în bucătăriile, mult mai des vizitate. Am simulat că nu știu.

Să văd!... Să aud! Cum își găsea domnia sa cuvintele?...

Era straniu, emoționant, așteptând răspunsul unui prelat important, la Paris, care în 6 octombrie 1986 urma să se îmbrățișeze cu Papa Voitila și cu ceilalți creștini catolici, la Notre Damme, în piațetă, sub ocrotitoarea statuie ecvestră a legendarului „Charlemagne”: „– Au numit Coloana infinită S(c)ula lui Tătărescu!

Ba, mai rău! Sunt (și) vreo două-trei cuvinte și mai strașnice, noduroase, vajnice și vârtoase!..” * – Este trist; e chiar grav, pentru spiritul nostru național, că nu se mai predă limba latină!... Dintr-un popor latin, vom deveni o populașie dunăreană!

Profesorul Hadrian Daicoviciu, fiul savantului, a întrebat-o, odată, pe o studentă, la examenul de la finele anului 1974, printre altele: „Cum traducem: Habent sua fata libeli?...” Studenta a răspuns, ca o tocilară, care știa tot: „Au și fetele libertățile lor!”. A stăruit, ironic, istoricul, înroșindu-se de nervi și de prostia ignorantă, tinerească. Și a repetat, a simulat: „– Nu găsești o traducere mai reală, exactă?...” „– Au și fetele problemele lor! În funcție de vârstă!...” „– Bravo!... Ieși afară!...”

[Acea studentă devenise celebră, adică i se dusese vestea, ca de popă tuns! La restanța din toamnă, cu asistenta lui Daicoviciu, a fost întrebată: cum traducem: „HABENT SUA SAXA LIBELLI!?” Nici nu a stat să se gândească de deșteaptă ce era!... A răspuns, forte, scurt pe doi: „– Are fiecare fată sexul ei!...”]

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE * Apropieri, similitudini, analogii. Vizitând, în taină, Roma, în 1920, sculptorul Constantin Brâncuși a devenit (și și-a desăvârșit), sigur, concepțiile revoluției sale plastice. Imaginea concura, acerb, cuvântul, iar el, precum Picasso, se transforma în părinte al unei noi ere, vijelioase și ea, rapidă și intraductibilă: civilizația (globală) a Imaginii. A stăruit, în chip accentuat, în Roma, asupra coloanelor lui Bernini, la Vatican!... A observat că o singură coloană, cu capitel doric, este multiplicată și copiată de 284 de ori!... Și este o imitație a Columnei lui Traian – însă simplificată, nesculptată, fără basoreliefuri. Înșiruite, eliptic-geometric, în Agora Vaticană (încă nu apăruseră fântânile lui Petru și Pavel), colonadele se transformă într-o sculptură-arhitectură, devin zid, cum observase filosoful Seneca, legile perspectivei, ieșite din mâinile, rigla și compasul – creații ale lui Dumnezeu! Este o muncă titanică, de grup, în extinse ateliere, pline de primitive macarale și munți de piatră, unelte ascuțite și geniu „egiptean”... colectiv; ateliere ce vor căpăta, de acum înainte, un nume emblematic: „șantiere religioase”. În centrul Agorei vaticane – este obeliscul egiptean; iar la capetele colonadelor, sunt frontoane, de câte 4 coloane dorice și arcade atheniene, ca la Acropole. Nu poți vizualiza acest ecletism mediteranean, pe care l-a preluat Creștinismul, fără influența Lumii Elenistice, a lui Alexandru cel Mare!... Șocul și noutatea lui Bernini constă în transcenderea majestății spiritului, a grandorii și solemnității, de la civilizația greco-romană, spre civilizația creștină, înțeleaptă și moștenitoare.

Ce a vizualizat Constantin Brâncuși, ca sculptor modern al unei lumi antice, carpatice?... (Picasso – maur, Brâncuși – spirit dac!) Colonetele, stâlpii, parii ciopliți, din cimitirele dace, erau simboluri mortuare, universale. Și, întrucât nu s-au descoperit arheologic, colonete (carbonizate), nici mari, nici mici, ci trecute spre viitorime, din tată în fiu, la construcția și cioplirea pridvoarelor și prispelor, ca stâlpi, din bardă, ornamentali; am căutat romboedre, figurate columnar-vertical, pe ceramică și cusături.

Descoperirile, făcute de un preot-arheolog, Petre

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Govora, la Ocnele Mari (Vâlcea) și publicate de jurnalistul-sculptor Petru Cichirdan – ne relevă o viziune a olarilor sau cioplitorilor populari-anonimi, în format-mic, detaliat, familial, numit astăzi „artă minimală”.

Brâncuși a scos Coloana sa infinită de sub plafonurile muzeelor și a înălțat-o în spațiul celest, dându-i același monumentalism, ca al Columnei Traiane; și al coloanei dorice singulare a lui Bernini, multiplicată, copiată, industrial, de 284 de ori, în acele șantiere religioase. Aici este epifania, pe care sculptorul român nu a dorit să le-o declare, în aforismele sale, specialiștilor și criticilor! Columna Traiană are înălțimea de 29,33 cm! Columna infinită are, și ea, înălțimea de 29,33 cm!... Cele 17 elemente romboedrice ale românului nu vin din Cabală; și nici din cele 17 litere „personale” (nomenet cognomen!). Ci sunt numerele celor 17 elemente-tamburi ale Columnei Eterne!...

Simbolurile lor falice, sexuale, fascinante, au călătorit, oral-vizual, fiind preluate (și) de limba latină (zisă vulgară – populară); și de spiritul popular- european și universal. Nu au putut fi ascunse, nici acoperite acele simboluri, niciodată; nici tăiate, castrate, cenzurate!... etc. * Columna fără de sfârșit le oferă privitorilor o stranie imagine, copleșitoare și ambiguă: pentru că pare în chip șocant greco-romană; dar aparține și fondului nostru autohton, dinainte de a sosi Romanii, în Dacia.

Revolta fondului nostru ne-latin, a afirmat și fixat, pe ocolite, filosoful nostru-poet Lucian Blaga, parcă spre a nu supăra pe cineva, definind-o cea mai sublimă reprezentare a spațiului românesc – „ondulat”. * Dar cel mai uimitor fenomen este să putem vizualiza și această „idee plastică”, esențială: cum a devenit, din păgână, Columna Traiană... creștină, în fața românilor, încă din vechime?... Descoperindu-și, lent, în ciuda vânturilor și cutremurelor istoriei, a inundațiilor, holerei și ciumelor, năvălirilor – originea latină; și apoi romanitatea și, odată cu ele, trăirea, curată și mântuitoare, întru Iisus.

39

FILOSOFIE

A.I. BRUMARU

LOC ȘI LOCUIRE Termenii loc și locuire au, probabil că nu doar în limba română, vocație filosofică, uneori: ar constitui chiar nucleul lucrării ,,trans-cendentale,, a locuitorului într-o limbă. (Folosesc aci conceptul ,,transcendental,, ca indicând, de la Kant încoace(1), nu o ordine gata făcută, dar una instituibilă, adică, preluând formula lui Constantin Noica, pe ,,cum e cum putință,,.) De la limbă, însă, spre gândire acest nucleu va fi lucrat asupra lui însuși în mit. Precum, dacă am prefera o analogie, litera lucrează asupra ei însăși în literatură. În Hermeneutica ideii de literatură (2), Adrian Marino e încredințat că definiția literaturii e dată în gramatică și în cultură, în general; literatura e o devenire a învățării literelor ca gramatică și ,,gramatologie,, - ,,principiu unificator, unitar și tutelar al culturii,,. Literatura a fost de la început cultură, ea începe adică la nivelul ,,litterae-lor,,. (,,Litera devine astfel condiția esențială, absolută a literaturii,,. ) Litera a rămas mereu, încăpățânată, în cuvântul literatură. Scrisă sau nu – se mai poate spune – dar cultură (așa cum, dacă sunt bine informat, la chinezi, termenul wen numește ambele realități, scriituralul și oralitatea.) Înainte totuși de a regăsi locuirea gândirii în limbă, să revenim la așezarea ei în forma mitului.

Despre acesta știm ce a enunțat, fundamental, Mircea Eliade: este un model exemplar pentru un fel anume de a fi în lume, istorie sacră, ,,așadar o istorie adevărată,, (3). În mit: o filosofie preexistentă (nepatentă încă), sau acolo ea va fi fiind încă în ,,cum e cu putință,,?

Tot astfel, s-a mai putut spune, aritmetica, geometria, medicina, astronomia etc. trebuie să fi fost undeva înainte de a fi, mai târziu, în însăși consistența lor.

Rigurosul Aristotel(4) afirma că și ,,iubitorul de mituri e oarecum filosof,,. Savantul de azi, un Cl.Levi-Strauss, nu e nici el de altă părere: gândirea mitică e generalizatoare, deci e științifică.

O gravă carență a mitului ce l-ar scoate din lotul filosofiei, s-a observat, e narativitatea lui, mitul e poveste iar nu interpretare. Conține peripeții, pățanii; nu concepe, ci arată situații, personaje. Așa este. Dar filosofia însăși, se poate obiecta, nu e tocmai o pățanie a spiritului ? Hegel, în Fenomenologa sa, a perceput bine Kirkegaard, se poate povesti și cineva chiar a făcut-o, la noi, într-o admirabilă operă (5). Narând, vom spune încă, nu interpretezi, iarăși ?

40

,,Gramatologia,, ca principiu unificator este ea însăși o ,,epică,, , literatura e acum textuată, a devenit o țesătură, pânză în care s-au bătut și urzit fire povestind o lume. Orice text interpretează: povestea povestește o alta. În orice text va fi fiind adică o hermeneutică latentă, implicită (A.Marino), procesul hermeneutic, care e explicit și sistematizat, se bizuie pe o hermeneutică implicită și neorganizată, empirică; una, însă, originară și, astfel, ontologică.

Hermeneutica, în acest caz, ce ar fi altceva decât processio, calea spre ființă, un mod de ființare al acesteia ? Met(h)oda dacă vrem: ceea ce, traducând din grecește, nu ar fi decât o umblare cu drumul însuși cu tot (în gr.v.hodos). Elocventă e aci, iată, poziția lui Mircea Erliade. În L*Epreuve du Labyrinthe (entretiens avec Cl.H.Rocquet)(6) ni se arată cum hermeneutul mitului și religiilor s-a produs pe sine prin mijlocirea unei metode care, epuizându-și lucrarea în sinea ei (în-de-ea, ar spune românul), se exercită deodată în lumea din afară. La o întrebare a lui Cl.H. Rocquet (,,V-ați atins vreodată centrul?,,), Mircea Eliade răspunde: ,,Am fost sigur că l-am atins de mai multe ori și, astfel, am învățat, m-am cunoscut.

Pe urmă, m-am rătăcit iarăși. Aceasta ne e condiția: nu suntem nici îngeri, nici eroi. Odată cu găsirea centrului ne îmbogățim, conștiința noastră e mai adâncă și mai vastă, totul a ajuns limpede, semnificativ; dar viața merge înainte: alt labirint, alte căutări, alte inițieri, la alte nivele,,. Descifrând va să zică mitul, format el însuși în chip hermeneutic (hermeneutica e și constitutivă), al lui Ulise de exemplu, Mircea Eliade îl asimilează (și-l apropriază); va efectua așa, el, o hermeneutică.

Traiectul (auto)biografiei ca autointerpretare de sine (vezi ,,jurnalele,, , ,,șantierele,, etc.) e răspunzător de formația de hermeneut a lui Mircea Eliade. ,,Mă recunosc – spune el – și eu în Ulise. Mitul său e un odel exemplar pentru un mod anume de a fi în lume,,.

Obiecțiile la mit ca (pre)filosofie sunt doar șicanatoare (7). Iubirea de mituri chiar în epoca aristotelică e ,,filo-sofie“, întrucât a dat seama atunci de ceva: a fost explicație, a fost o atitudine (pozitivă/ negativă). Precum într-o filosofemă, într-un mit simțim mișcarea dublă: de interiorizare a realului și de exteriorizare a omului în transcendența sa.

Mincinos (cum îl etimologizează detractorii) mitul iar nu poate fi. Aidoma nici filosofia nu a putut să fie la BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

FILOSOFIE începuturi mincinoasă, cu toate că apa, focul aerul, pământul, flogisticul , ca principii, n-au fost niciodată reperate și confirmate.

Narațiunea, ca să revenim, e și ea explicație, întrun fel: servește la înțelegerea lumii, în chipul în care elementele fizicale (apă, aer, foc etc., forme adică determinate) foloseau întâilor filosofi (Thales, Anaximandru, Anaximene ș.a.) pentru a fi săvârșit ceea ce se cheamă astăzi deschiderea metafizică. Mai mult încă. Mit și logos vor fi fost cândva, în auroral, împreună (8). A le cerceta în felul acesta e important întrucât logos, încă în forma, ca să zic astfel, mitică, e caracteristic și drumului spiritualității (etnofilosofiei/ etnohermeneuticii) românești. Logos care, la omul arhaic (acela, să zicem, din epoca mykeniană), n-ar fi însemnat încă vorbire, ci altceva: încercare, poate, în jurul locului, adunare a acestuia, creare a lui ca locuire prin lucrarea spiritului. Spirit ce se adună și el într-un loc (la un loc), tocmai astfel ivindu-se.. .(9) Note.

1.Astăzi încă se confundă frecvent termenii ,,transcendent,, și ,,transcendental,, și chiar la Imm.Kant

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

distincția a apărut destul de târziu, abia în Prolegomene și în ediția a II-a a Criticii Rațiunii pure.În Glosar kantian la traducerea în românește a Criticii (1969), N.Bagdasar precizează că ,,transcendental,, are sens epistemologic, termenul fiind trebuitor spre a arăta posibilitatea altor ,,cunoașteri sintetice apriori,,. La Constantin Noica discernerea e și mai netă: ,,transcendentalul,, este ceea ce e dincoace de experiență, în timp ce ,,transcendentul,, e un dincolo de aceasta. În fine, Alexandru Bogza (Realismul critic, 1982) subliniază că ,,transcendentul,, e un indiciu de situare a obiectului față de univers, o relație, în timp ce ,,transcendentalul,, aratăo calitete: el e, ca adjectiv, dătător de seamă de cum e obiectul, de felul său de a fi; 2. Adrian Marino, Hermeneutica ideii de literatură, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987; 3. Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978; 4. Aristotel, Metafizica, Editura Academiei, București, 1965; 5. Constantin Noica, Fenomenologia spiritului de G.W.F.Hegel istorisită de Constantin Noica, Editura Semne, Paris, 1962 și Povestiri despre om, Editura Cartea Românească, București, 1980; 6.Editura Belfond, Paris, 1978; 7. Gh.Vlăduțescu, Filosofia în Grecia Veche, Editura Albatros, București, 1984; 8. Anton Dumitriu, Aletheia, Editura Eminescu, București, 1984; 9. A.I.Brumaru, Ființă și loc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990.

41

FILOSOFIE

Iulian CĂTĂLUI

DESPRE FORMA FILOSOFICĂ, DE A. I. BRUMARU Spațiul și locuirea, Cuvântul și Cartea, Ontopoieza și forma filosofică, Arta și Ortologia reprezintă tot atâtea teme și idei ale noii cărți aparținând filosofului și eseistului A.I. Brumaru, intitulată Forma filosofică, apărută la Editura „KronArt” din Brașov (2017). Volumul este alcătuit din 6 eseuri ori microscrieri, chiar minitratate filosofice dense, profunde și semnificative, acestea fiind: „Când spațiul nu e doar golul ilimitat...”, „Cartea despre facere și salvare”, „Ontopoieza. Forma filosofică”, „Arta în forma ei filosofică”, „Ortologia. Un dialog al culturilor” și „Lucrarea pentru Europa”, microeseuri în care autorul analizează erudit dar și cu/ în adâncime conceptele și ideile menționate și trece dezinvolt dar studiat de la filozofii greci (Parmenide, Heraclit, Platon sau Aristotel) la cei germani (Leibniz, Kant, Hegel, Husserl, Heidegger, Biemel), cele mai valoroase două filosofii din lume (chiar Noica, unul din filozofii preferați ai lui Brumaru, alături de Țuțea și Heidegger, spunea că cele mai mari, valoroase filosofii mondiale sunt cele greacă și germană, iar careul de ași ai filosofiei mondiale sunt Platon, Aristotel, Kant și Hegel (la care eu l-aș adăuga pe Heidegger), apoi la autori români fie că sunt poeți, eseiști ori filozofi, precum: Eminescu, Blaga, Camil Petrescu (cu tratatul său Doctrina substanței), Vulcănescu, Eliade, Noica, Imre Tóth, Nichita Stănescu și Adrian Marino. Eseurile nu sunt disparate, nu sunt total independente, la prima vedere, ci conțin toate câteva teme-basorelief, idei fundamentale comune, respectiv forma filosofică, spațiul sau locul/ locuirea, ființa, cartea, care le leagă într-un mod inefabil și inubliabil.

Primul minieseu, cel mai lung și mai dens ideatic din volumul brumarian „Când spațiul nu e doar golul ilimitat” are subtitlul „Adaptabilitate și transfer ori cu prepoziția înspre în era schimbării” și pornește de la un dialog cu poetul și eseistul Adrian Lesenciuc (Advocatus loci, de la inițialele prenumelui și numelui scriitorului), Aurel Ion Brumaru fiind Advocatus interrogationis bibliotecae (tot de la inițialele prenumelor și numelui filozofului). A.I. Brumaru purcede, se pune în mișcare de la Descartes, Aristotel, Eliade și introduce în discuție autori la care nu te aștepți, precum futurologul american Alvin Toffler și controversatul scriitor Mihai Ralea (fiind om de stânga a sprijinit instaurarea nefastului și, din fericire, 42

vremelnic biruitorului regim comunist), analizează erudit, filosofic, matematic, etimologic, al istoriei religiilor etc., ideea de Spațiu sau mai degrabă de Loc, de Locuire (vorba lui Heidegger, wohnen), puterea locului, de la loc și de la acesta ca acasă la o gândire a formelor (forma filosofică este ideea-efigie a întregii cărți) este posibil a întreba, mai precis a cerceta în detaliu „lucrarea gândului”.

În acest microeseu, în care și-a propus să înfiripe o poveste a formelor, a locului și a ființei, A.I. Brumaru consideră că atunci când spațiul nu este doar golul ilimitat, pacea eternă kantiană, aș adăuga, împăcată cu sine, cum ar zice poetul, atunci avem locul: începe acolo a se mișca, iată un punct...”, iar când este pentru ființă, adică mai degrabă odată cu ea, spațiul trebuie să fi ajuns deja loc, iar potrivit lui Martin Heidegger, autorul eseului Construire, locuire, gândire (cuprins în volumul Originea operei de artă, București, Ed. Humanitas, 1995), „spațiile BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

FILOSOFIE profane sunt sărăciri ale spațiilor sacre de demult”. Pe de altă parte, Brumaru citează semnificativa poezie a lui Eminescu, Revedere, în vederea cercetării temeinice, aprofundării, demonstrației sale privind locul și locuirea, și crede că expresia Noi locului ne ținem este în primul locuirea („casa cui ne are”), iar aceasta după cum ne spune însuși felul în care este născocit, „ticluit (și tâlcuit)” cuvântul în limba română indică și elaborarea, „facerea locului”. După Heidegger, de pildă, la locuire nu ajungem decât prin mijlocirea, înlesnirea construirii, aceasta având drept țintă însăși locuirea, gânditorul din Meßkirch deslușind, totodată, trei lucruri diferite: „construirea este propriu-zis locuire, locuirea este chipul în care muritorii sunt pe pământ și construirea ca locuire se prezintă în dubla ipostază de construire care îngrijește creșterea și de construire care edifică construcții”. Într-un alt eseu, expresiv, frumos, biblic și cvasikunderian intitulat „Cartea despre facere și salvare”, autorul continuă analiza ideii de loc și de locuire, îndreptând-o spre alte coordonate sau teritorii, și anume nobilele domenii ale cărții și bibliotecii, una dintre întrebări fiind: „dar cartea este câteodată și înaintea realității, o va ispiti oare la facere?” (de unde și titlul microeseului), cartea fiind, în opinia sa, „ontopoietică” și va crea, întemeia prin cuvânt existența, ca în pneumaturgia evanghelică. De altfel, Aurel Ion Brumaru pornește de la Biblie, dar și de la cartea lui Imre Tóth, un filozof, istoric al matematicii și filolog iudeo-maghiar născut în România (la Satu Mare în 1921, decedat la Paris în 2010), gânditorul german Vittorio Hösle numindu-l „unul dintre cei mai importanți istorici ai matematicii ai secolului al XXlea”, carte intitulată Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului (București, Editura Științifică, 1969). Potrivit lui Tóth, „mulțimea cărților propriu-zise, fie chiar și infinită, este totuși numărabilă și poate fi astfel inventariată. Mulțimea bibliotecilor și, în consecință, mulțimea cataloagelor, dacă admitem că fiecărei biblioteci îi corespunde un catalog, este însă de puterea continuului, ea nu poate fi numărată, nu poate fi nici măcar în principiu inventariată, admițând chiar un inventar fără sfârșit”.

Este amintit, citat și Jorge Luis Borges (o frază din Aleph), nici nu se putea altfel, marele scriitor argentinian realist-magic-filosofic a scris mirobolante povestiri despre bibliotecă, mai ales despre biblioteca infinită, și despre Carte. Eu aș menționa, pomeni aici celebrissima povestire Biblioteca Babel, care repetă tema eseului lui Borges din 1939, intitulat Biblioteca totală, care la rândul său recunoaște evoluția inițială a acestei teme de către Kurd Lasswitz în povestirea sa din 1901, Biblioteca universală: “Anumite exemple

pe care Aristotel le atribuie lui Democrit și Leucip îl prefigurează în mod clar, dar inventatorul ei întârziat este Gustav Theodor Fechner, și primul său exponent Kurd Lasswitz, care ajunge la 25 de simboluri (22 litere, spațiu, perioadă, virgulă), ale căror recombinări și repetări să cuprindă tot ce este posibil să se exprime în toate limbile. Totalitatea acestor variații ar forma o bibliotecă totală de mărime astronomică”. Lasswitz îndemna puțin cinic omenirea să construiască inumana bibliotecă, care s-ar organiza și care ar elimina inteligența.5 Mai adăugăm că Borges și-a imaginat întotdeauna „paradisul ca o bibliotecă”, nu ca o grădină, aceasta însemnând că a fost întotdeauna un visător.6 În orice caz, o bibliotecă cuprinzând toate cărțile posibile, aranjate la întâmplare ar putea fi, de asemenea, o bibliotecă care să conțină zero cărți, întrucât orice informație adevărată ar fi îngropată în ea, și ar fi fost indisolubilă de la toate formele posibile de informații false; experiența deschiderii oricărei pagini din oricare dintre cărțile bibliotecii a fost simulată de „website”-uri care creează un ecran cu litere aleatoare, întâmplătoare.7 J. L. Borges a examinat o idee similară în povestirea sa din 1975, Cartea de Nisip, în care există o carte infinită (sau o carte cu un număr nelimitat de pagini), mai degrabă decât o bibliotecă infinită. În plus, povestea din Cartea de Nisip se spune că este scrisă într-un alfabet necunoscut, iar conținutul său nu este în mod evident aleatoriu. În Biblioteca Babel, Borges interpolează sugestia matematicianului italian Bonaventura Cavalieri, care a spus, pe la începutul secolului al XVII-lea, că „orice corp solid este o suprapunere de suprafețe infinite”8. Conceptul de bibliotecă este, de asemenea, în mod deschis, analog cu punctul de vedere al universului ca o sferă, care are „centrul său pretutindeni și circumferința ei nicăieri”9.

Un alt eseu incitant al filozofului A.I. Brumaru, „Ontopoieza. Forma filosofică”, având subtitlul „Cartea și cadavrul” are în incipitul său un excelent și expresiv joc de cuvinte, care, însă, abordează câteva întrebări și teme filosofice neliniștitoare: „Gândul gândește despre sine: Cine sunt eu? Cel căruiaaparține gândul sau gândul gândit? Căci două ființe, cel puțin locuiesc gânduri diferite raportate la realități iterative. Unde sunt eu în succesiunea holografică a devenirii propriilor mele gânduri?” După o erudită și doctă analită a conceptului, ideii tuității (sau a temei tu-ului, tu-ul, adică celălaltul), A.I. Brumaru ajunge la interogația obsedantă a asocierii ființei cu locul, unde să fie ea posibilă dacă nu chiar în ceea ce a numit „forma filosofică?” și comentând, din nou, cartea impunătoarea carte-tratat a lui Imre Toth, Ahile (încă din 1970, în revista brașoveană Astra, „Arta ca

5

7

Jorge Luis Borges, The Total Library: Non-Fiction 1922–1986, London, Allen Lane The Penguin Press, 2000, Pages 214–216.

6 Willis Barnstone, Borges despre Borges, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, p. 120.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

See https://libraryofbabel.info/.

Jorge Luis Borges, op. cit., p. 310.

9 Jorge Luis Borges, „Sfera lui Pascal”, în vol. Opere 3, Bucureşti, Editura Univers, 2000, p. 165.

8

43

FILOSOFIE ontopoieză”) a numit ontopoeiză „această înzestrare infinită de către spirit a existenței patente – o înzestrare somatoidă chiar, iar nu umbrele fără trup ale visului”. Tot aici este pomenit și filozoful chinez Zhuangzi cu poveste chinezească foarte cunoscută, care înfățișează acele îndoieli ale minții și potrivit căreia un om se visează fluture. El zboară ușor din floare-n floare, deschizându-și și închizându-și aripile, fără să-și mai aducă aminte, cvasi-amnezic, că a fost om. Când se trezește, își dă seama cu uluire giambattistmariniană că este om. “Dar este un om care s-a visat fluture? Sau un fluture care se visează om?” Nimeni, se spune, nu a putut găsi răspunsul la această abisală și înălțătoare întrebare. Apoi, A.I. Brumaru revine la enigmatica și complexa povestire Aleph a unuia dintre scriitorii mei preferați, Jorge Luis Borges, și la citatul cu persanul care vorbea despre o pasăre care este totalitatea tuturor păsărilor, cercetând, examinând, iarăși, ideea de bibliotecă, mai mult sau mai puțin infinită. Trebuie spus, pe scurt, faptul că povestirea Aleph reprezintă de fapt o teorie asupra Universului: Aleph ar fi un singur punct în care este concentrată, adunată toată Lumea, în care toate lucrurile care au existat vreodată, care există și vor continua să existe pururi și se petrec în același timp, o lume de-a dreptul “atemporală și aspațială”, în care te distanțezi de lumea profană și mundană și pătrunzi cu totul și cu toate în sacru. Sacrul și profanul. “Nu mai trăiești în Lume, ci ești parte din

44

Ea”. În finalul acestui microeseu, Aurel Ion Brumaru obține confirmarea că gândirea aparține ființei, că adică pur și simplu i se identifică.

S-ar putea spune multe despre această carte plină de miez, la rându-i, cu o scriitură care amestecă fericit fraza de tip baroc filosofico-literar a unor Kant și Hegel cu stilul metaforic și complex dar și expresiv al unor Heidegger, Noica și Țuțea, o scriitură care te absoarbe mai ceva decât privirea și hipnoza șarpelui Kaa din Cărțile junglei, atât cartea cât și filmul. Încheiem cu o prelucrare (am înlocuit verbul a scrie cu un altul, a gândi) a unui citat din scriitorul mexican avangardist Salvador Elizondo (povestirea El Grafógrafo), preluat de Mario Vargas Llosa și pus ca motto al romanului său Mătușa Julia și condeierul și care, cred eu, se potrivește foarte mult eseistului și filosofului A.I. Brumaru, cărții de față și chiar citatului de mai înainte, cel cu gândul gândit: „Gândesc. Gândesc că gândesc. În minte mă văd gândind că gândesc și mai pot să mă văd văzându-mă că gândesc. Îmi mai aduc aminte de mine gândind și de asemenea văzându-mă că gândeam. Și mă văd amintindu-mi că mă văd gândind și mă amintesc văzându-mă că-mi amintesc că gândeam și gândesc văzându-mă gândind că-mi amintesc că m-am văzut gândind că gândesc și că gândeam că gândesc că gândeam. Și mai pot să mă închipui gândind că deja gândisem că mă închipuiam că mă văd gândind că gândesc”.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

FILOSOFIE

Dragoș NICULESCU

DESPRE SOCIETATE ȘI VIAȚĂ SOCIALĂ ÎN DIALECTICA MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ (III) În legătură cu relațiile care se stabilesc într-o societate, considerăm important a ne opri asupra a două dintre ele: relațiile morale și raporturile religioase. Și aceasta pentru că relațiile morale prezintă particularitatea de a nu beneficia de instituții (opinia publică joacă rol de mijlocitor al obiectivării) și de a interveni în toate celelalte relații (motiv pentru care și ele sînt influențate și uneori reglate de acestea). De asemenea, relațiile morale sînt mai conservatoare decît toate celelalte, dat fiind că ele țin de mentalitățile oamenilor, de fizionomia orînduirilor sociale, de contextul cultural. Morala nu are nevoie de clădire și nici de judecător. Casa moralei este sufletul și mintea omului, iar judecătorii săi sînt viața, semenii și Dumnezeu. Morala este ubicuă, atotprezentă, străbate ca un fier roși întregul nivel existențial, de la un capăt la celălalt, iar criteriul ei de impunere și alegere își are origini adînci și, în același timp, înalte, fiind dăruit omului odată cu crearea sa, cu apariția și biruința doctrinei creștine, dar și a celorlalte doctrine și religii mari, și apoi transmis de om ca cea mai valoroasă și nobilă zestre, ca o sacră lege, cu întemeieri axiologice anterioare cu mult oricărei prescripții umane. În privința raporturilor religioase, nu trebuie să existe impunere și nici discreditare ori contestare, atîta timp cît este înțeles faptul că atît opțiunea teistă cît și cea laică sau “ateuumanistă” funcționează sub tutela caldă, generoasă a sacrului. Simpla dezicere, negare sau contestare asertivă nu are forța de a te dezlega de sacru, pentru că sacrul nu este la îndemîna omului. Sacrul există deasupra omului și în om, dar intervenția omului asupra lui nu este posibilă. Sacrul nu este o haină pe care s-o lepezi, ci lumînarea din suflet, la care îți încalzești trupul înfrigurat, speriat sau lovit și care-ți deschide mintea cu lumina argintului din icoană. Păstrarea, în schimb, și modelarea permanentă a condiției sale existențiale umaniste în și prin dimensiunea sacralității nu numai că îi stă omului, ca un dar, la îndemînă, dar reprezintă împlinirea unei necesități interioare și a unei datorii societare într-o lume tot mai desacralizată și înstrăinată.

Tudor Vianu are vocația coborîrii în adîncime și subtilitatea cronică a viziunii estetice. La el, persoana ia locul omului, calitatea dimensiunii valorizatoare face diferența dintre homo humanus și homo aestimans sau homo significans. Spații nobile, încărcate de finețe și nuanță ar trebui să înalțe sufletul global, bîntuit de BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

obsesia multiplicitații. Dar ele rămîn accesibile doar celor cîțiva, doar celor din ce în ce mai puțini sub tăvălugul imund al mulțimii. “Persoanele” la care se referă Tudor Vianu nu intră în relație, nu coagulează condiția fatală a colectivului, ele rămîn aristocrate și singure, din ce în ce mai singure. Ontologicul lui rămîne unul particular și, prin aceasta, valoric superior. Canalul transcendent al axiologicului este deschis de conștiința interiorizată, intimă, de criteriile ideatice născute din meditația individuală, niciodată colectivă. Și cum am putea să nu-l amintim, alături de marele filozof român, pe însuși fondatorul axiologiei ca știință filozofică modernă (înaintea lui W. Windelband), pe R.H. Lotze, cel care vorbește pentru prima oară despre un “imperiu autonom al valorii”, obiectivînd valoarea, izolînd-o de suportul ei material și atribuindu-i identitate și corpolență proprie, haine și demnitate princiară.

Macrosistemul vieții sociale a fost descompus de gîndirea sociologică, începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în subsisteme. Acestea sînt: subsistemul acțiunilor sociale, subsistemul relațiilor sociale, subsistemul valorilor, la care se adaugă două subsisteme evidențiate de Karl Marx; este vorba de modul de producție – prin care Karl Marx explică determinismul vieții sociale și istoria orînduirilor sociale, gîndite ca succesiune a modurilor de producție – și de complexul infrastructură, structură, suprastructură, despre care am mai vorbit, care etajează funcțional, pe domenii, macroorganismul social, domenii care se determină cauzal, în raporturi de coordonare în sfera coexistenței. Încheiem cu subsistemul cunoaștere – valoare – acțiune, care se alătură celor de mai sus în configurarea unui sistem complex existență socială – conștiință socială*.

4. Dialectica vieții sociale.

4.1. Timp social și acțiune umană. Despre problematica timpului.

Dialectică – Devenire – Timp. Iată dimensiunea sub care ne ducem existența, dar pe care o construim cu puterile noastre. Nu mai este de închipuit un timpstatuie, luminat de reflectoarele astrelor, ci un timp născut, crescut din noi – un timp organic. Nu timpul ca scară de măsură a forței noastre de pătrundere în 45

FILOSOFIE ghețurile știute și neștiute ale existentului, ci faptele noastre, semnul propriei noastre înnobilări spirituale, ca scară de măsură a timpului existențial. Formă fundamentală de existență a socialului, timpul este de fapt o condiție a umanului și, totodată, un produs al acțiunii umane, fiind deopotrivă dat (domeniu de obiectivitate) pentru om și construct (domeniu creat) al omului.

Este firesc să existe relații de determinare reciprocă între timpul trăit (existențial) și timpul acțional, în sensul creșterii progresive a ponderii timpului acțional, în desfășurarea continuă a etapelor istorice, dar aceasta odată cu înregistrarea și unei sporiri a intensității timpului existențial, sporire care produce o falsă senzație de scurtare, de limitare a timpului social trăit. În realitate, această senzație se datorează fenomenului de accelerare a ritmurilor dezvoltării sociale și, ca urmare, a scurtării duratelor perioadelor istorice. De fapt, cele două ipostaze temporale nu decurg independent, ci formează o unitate dialectică. Corelarea timpului social cu timpul psihologic (subiectiv) este firească, atît timp cît individul, dezvoltîndu-și permanent optimum-ul acțional și, în același timp, beneficiind de condiții propice realizării acestui lucru, contribuie la valorificarea obiectivă a timpului social, prin aportul constructului său personal.

4.1.1. Măsurarea timpului social.

Referitor la măsurarea timpului social, scara de estimare în această privință este dată de interacțiunea dintre subiectiv și obiectiv, fapt pentru care ritmurile vieții sociale, succesiunea diferitelor etape ale progresului social depind de intensitatea și amploarea acțiunilor umane. De aceea, măsura timpului pe care șio stabilesc oamenii este durata de realizare a unor acțiuni. În această abordare, trebuie precizată și dubla dimensionare a timpului, cantitativă, dar și calitativă, dimensionarea calitativă a timpului avînd ca suport eficiența activității umane, cuantumul său, gradul în care efortul uman reușește să realizeze și să impună un construct valoros din punct de vedere al modificării în sens înnoitor, progresist a structurilor mentale, a existentului social, măsura în care acest efort manifestă pondere acțional-modelatoare la nivelul conștiinței și contextului ontic, spațio-temporal în care trăiesc. Legat de dubla dimensionare cantitativ-calitativă a timpului social, interesant este de evidențiat inversa proporțională evoluție a celor două categorii, în sensul contracției cantitative a timpului social (condesarea treptată a duratelor de existență a formațiunilor sociale), simultan cu dilatarea calitativă a acestuia. Iar această relație are, la rîndul ei, în substrat, o altă legitate a structurării timpului social: aceea a creșterii intensității și amplorii creației istorice (subiective) în raport invers proporțional cu intervalul de timp (durata) al exercitării activității creatoare a acesteia. Ducerea însă la limită a evoluției acestui raport, în sensul tinderii către zero a 46

descreșterii cantitative, sincron cu creșterea către infinit a dimensiunii calitative, este greu interpretabilă, dacă nu chiar greu acceptabilă, și, în orice caz, depășește tema acestui studiu. Aceasta pentru că nu poate fi conceput un nivel infinit al dimensiunii calitative, creatoare a timpului și, de asemenea, suprimarea cantitativă completă a timpului, în dimensiunea existențială ___________ * Conștiința socială are două componente: conștiința sistemică, cuprinzînd idei și valori organizate și studiate din punct de vedere al interesului ideologic, dar și al celui neideologic, și din conștiinta nesistemică, cuprinzînd elemente de psihologie socială, mentalități comune ale oamenilor, structurate grupal și comunitar, beneficiind de cunoștere comună, empirică. obiectivă în care trăim, fundamental fenomenală, spațiotemporală, ne aruncă într-o zonă contradictorie, paradoxală, sau poate, acceptînd-o, ne mută într-un alt univers, populat de alte legi. În orice caz, dacă ar fi posibilă, această situație ar arăta ca o descărcare electrică neuniformă, inconstantă, în care (nu anulăm timpul, eliminîndu-l complet, ci operăm doar reducerea la minimum a oricărei intenții ale sale de extindere, de desfășurare) instantaneitatea – înțelegînd prin aceasta cea mai redusă formă de manifestare a timpului – ar reprezenta maniera fulgerătoare de descărcare a timpului cantitativ, iar infinit de scurta scînteie, ale cărei efecte însă ar fi colosale, cu reverberații la nivelul întregul Univers, ar reprezenta dimensiunea calitativă, uman-creatoare a acestei relații. Forța simultană și extremă a acestui gen de timp ar fi însă prea puternică pentru om, în ambele direcții. Omul nu l-ar putea nici suporta și nici nu ar putea exista ca subiect efector și susținător al său. Deci, acest timp nu ar avea de cine să fie produs (în dimensinea lui calitativă) și nici asupra cui să se reverse, în dimensiunea lui cantitativă. Apoi, să ne închipuim că o potențială însumare a lui, prin agregarea continuă a efectelor calitative incomensurabile, ar putea fi închipuită ca o lumină energetică albă, orbitoare, eternă (lipsită de curgere temporală), declanșatoare de efecte universale, o sferă energetică alb-incandescentă, atotputernică, pentru că altfel, imaginarea acestei însumări sub forma unei descărcări electrice continue nu poate funcționa din cauza continuității ei, care, prin ea însăși, indică o extensie (desfășurare) temporală, pe care, prin considerarea tinderii cantitative către zero, de la început, am eliminat-o. Ce inspiră reprezentarea de mai sus? Ea nu poate să sugereze decît un singur lucru: transcendentul ultim – Divinitatea, Unitatea, Absolutul, strîngerea într-un singur punct suprem a timpului, spațiului și a tuturor puterilor energetice. Dubla dimensionare, cantitativ-calitativă extremă a timpului conduce, fără abatere, la Ființa energetică Divină, cea care reprezintă Puterea infinită și veșnică.

Caracteristica de neomogenitate a timpului social ține de istoricitatea sa, de distribuția istorică a diacroniei sale.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

FILOSOFIE 4.2. Devenire socială și progres.

Dacă pentru Dimitrie Gusti “știința devine conștiință”, Simion Mehedinți, la rîndul lui, subliniază caracterul necesar al muncii înalt-conștiente, demnă de condiția umană evoluată, în care creația trebuie să fie acel act spiritual și fizic inedit, novator, liber și propulsor. Înțelese în întemeierea lor teleologică, acțiunea umană și devenirea socială explică și semnifică, așa cum se exprima Hegel, posibilitatea omului de a năzui (prin scop) și de a trece la producerea lui (prin acțiune). Scopul și acțiunea de obiectivare a acestuia deschid în om puterea transcenderii prezentului orientat spre vitor. În acest sens, Jean-Paul Sartre, în ultimii săi ani de creație, ocupîndu-se de strategia speranței și de acțiunea de realizare a acesteia, consideră acțiunea umană ca fiind transcendentă, pentru că își proiectează viitorul și aspiră către viitor, plecînd de la prezentul în care concepem obiectul acestei proiecții și în care ne desfășurăm demersurile de realizare a sa.

4.2.1. Complementaritate și contradicție în devenirea socială.

Ideile de complementaritate și contradicție, centrale în dialectica vieții sociale, vizează însuși fundamentul structural al acestei dimensiuni a domeniului existențial, complementaritatea fiind asociată stabilității structurale a societății, pe cînd contradicția este asociată tensionării imanente a echilibrului structural, ceea ce provoacă diacronia socială, o succesiune de stări și treceri entropice-negentropice care forjează timpul socialistoric, acordîndu-i consistență calitativ-ontică. Viața socială a oamenilor se caracterizează în orice moment, în orice segment al configurației sale istorice, prin dualități polare, reciproc determinate. Atingerea oricărei stări entropice de “aproape echilibru” fiind imediat urmată de o stare negentropică, de dezechilibru restructurant, cu efecte pregătitoare unei reașezări într-o ordine superioară (din nou entropică) a sistemului. Trecerile de la complementaritate la contradicție, degenerate adeseori în antagonisme, s-au statuat în filozofia dialectică prin ceea ce se numește Legea contradicției dialectice, în condițiile unor antagonisme prezente în raporturile dintre oameni (categorii, grupuri, clase sociale, comunități umane). De asemenea, formula “luptei dintre vechi și nou” denumește separațiile adînc-conceptuale, înrădăcinate în conștiințe diferite ca apartenență la timpul istoric, la stadiul de evoluție socială, cum ar fi disputa dihotomică, dar cu semnificativ potențial catalizator, restructurant, dintre forțele sociale conservatoare, ale “vechiului” sistem de relații sociale, și forțele revoluționare, deschise spre înnoire, spre dezvoltare. Aceste antagonisme și polarizări sociale constituie premisele instaurării unui climat fierbinte de situație revoluționară, cu declanșarea proceselor de schimbare socială, care constituie factori BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

propulsori, progresiști ai ordinii sociale numai în măsura în care sînt urmate de schimbări pozitive la nivel economic și organizațional, altfel, acest proces nu reprezintă decît întreruperi costisitoare în diacronia socială. Caracteristica esențial contradictorie a vieții sociale generează tensiuni și între grupuri profesionale, între generații și chiar între categorii de oameni, în funcție de nivelurile diferite de asimilare valorică. Referindu-se la inechitățile, dezechilibrele, antagonismele și polarizările sociale apărute în perioada capitalistă prin concentrarea bogăției materiale în mîna proprietarilor de mijloace de producție, accelerată în perioada așa-zisei “acumulări primitive a capitalului”, Ch. Fourier aprecia că repartiția proporțională a produselor activității industriale tuturor membrilor asociației producătorilor “este imposibilă cîtă vreme industria este dezgustătoaere”, ea provocînd “elementele fericirii” în condițiile menținerii proprietății private, pentru că “trebuie ca poporul să rămînă în extremă mizerie pentru a continua să o exercite”, adică să producă o asemenea industrie. Karl Marx și Friedrich Engels văd soluția “exproprierii proprietarilor” prin înfăptuirea “revoluției proletare”, praxis-ul lor demonstrîndu-și valențele acționale nu numai în domeniul conceperii teoretice a structurii și dialecticii sistemului social, ci și al nivelul schimbării, practice dar și brutale, a orînduirii sociale.

Rezultatul acestei revoluții ei îl văd în instaurarea dictaturii proletariatului, care să-și asume misiunea de a edifica relații de producție și sociale de tip capitalist.

Proprietatea comună – aceasta va fi baza pe care se vor putea construi noile relații de producție și sociale, care vor duce la dispariția claselor sociale antagonice, anticipînduse, în vitor, o societate fără clase. După rezolvarea “revoluției totale”, a luptei de clasă dintre proletariat și burghezie, “revoluțiile sociale” nu vor mai exista, ele fiind înlocuite cu pașnice și echitabile “evoluții sociale”.

Experiența societăților capitaliste din secolul XX, demonstrează că viziunea celor doi gînditori asupra cauzelor antagonismelor și dezechilibrelor din cadrul societăților bazate pe proprietate privată conține exagerări unilaterale și limitări conceptuale. Ideologia comunistă rămîne totuși o frumoasă, dar imperfectă utopie.

4.2.2. Contradicțiile capitalismului contemporan.

Dintre încercările de soluționare a stărilor contradictorii existente în societățile capitaliste din secolul XX s-au evidențiat cea liberală tradițională, cea social-democrată și cea creștin-democrată, cîștigătoare fiind ultimele două, care, în perioada postbelică, au reușit substanțiale redresări economice și sociale. Prin trecerea de la economia liberă de piață la economia socială de piață, prin politici fiscale progresive, prin măsuri consistente de protecție socială, prin alocarea strategică a fondurilor de investiții și facilități financiare pentru sprijinirea sectoarelor economice aflate în dificultate, dar de mare importanță economică, prin 47

FILOSOFIE alocarea unor fonduri de investiții în domeniile vieții sociale – învățămînt, educație, cercetare, cultură, sănătate, prin proporționalizarea rațională și pe criterii de valoare și importanță socială a sistemului de retribuire a veniturilor în funcție de nivelul și gradul de profesionalizare și de calitate a muncii producătorilor de bunuri materiale și valori, a managerilor și lucrătorilor din sfera serviciilor, ideologia social-democrată a reușit reconstrucția relațiilor economice și sociale de natură capitalistă. Promovarea protecției sociale și dezvoltarea clasei mijlocii, practicarea economiei sociale de piață, cu tot domeniul ei mobil și liber de acțiune și de depășire a barierelor determinist-istorice, au instaurat cadrul unei ordini de trai și experiențe sociale edificată pe baza unor pîrghii de control foarte bine mînuite de către stat, sub semnul respectării drepturilor omului, a demnității și libertății individului. Ea a condus la trecerea la o etapă de emancipare a forțelor productiv-sociale, la reconversia profesională, la educație, la informație, la cunoștere, permițînd accederea la actuala revoluție informațională, care, din păcate, din punct de vedere economic, se confruntă, în plan global, cu puternice neajunsuri și înstrăinări psiho-afective.

4.2.3. Disipare structurală și negare dialectică.

Emergența sistemică.

Procesele de negație dialectică și de autonegare, consecințe ale contradicției dialectice, acționează cauzal în cadrul determinismului de nivel reformator din cadrul mecanismului funcțional al sistemului social, acționînd în momente de mutație a ordinii sociale, fiind coincidente situațiilor de criză, atunci cînd configurația structural-funcțională a sistemului social este depășită și nu mai face față cerințelor istorico-sociale ale prezentului, necesitînd restructurarea. De aceea, negația dialectică – susținută și de noile teorii structuralsistemice ale disipării, ale alternanței stărilor entropice, de “aproape echilibru”, cu cele negentropice, de “departe echilibru”, cu efecte sistemice reconfigurante, îndreptate permanent către realizarea optimului funcțional – reprezintă un proces de discontinuitate în continuitatea de ansamblu a devenirii sociale, cu două faze: una de negare – adică de întrerupere a vechiului – și alta de afirmare – de relansare și construcție în raport cu noul. Orice stare contradictorie, care tensionează echilibrul relativ, stabilitatea socială, poate provoca

48

destabilizări sistemice, intrarea în stare de dezordine structurală, cu consecințe disipative și de autonegare.

Dezordine – hazard; ordine – necesitate. Din nou această credință, dezarmant de neîntemeiată, în haos, în nescrise legi probabilistice, în întîmplător.

Facem o mică paranteză și atragem, cu această ocazie, încă o dată, atenția asupra erorii de paradigmă deterministă actuală, care se practică în știința filozofică și în științele exacte, asupra caracterului său deficitar, provenit din insuficienta pătrundere reflexivă a problemei.

Conceptul Înalt determinist al transcentivității, al Cauzalității transcentive, dezvoltat de noi în cadrul Teoriei Înaltului Detrminism Energetic, vine să aducă necesara corecție, să așeze lucrurile pe făgășul drept. El încearcă să schimbe o paradigmă simplistă, empirică, a stratului superficial, vizibil, cu paradigma profundă a stratului fundamental, transcendent. O paradigmă stochastică, ce absolutizează hazardul, indeterminismul și autodeterminarea haotică, deghizîndu-și neputința în recuzita burlescă a imanentismului aleatoriu, venit de nicăieri (deși simulează și acceptarea de fond a necesității, pe care însă nu reușește să o integreze într-un demers explicativ real și ferm), este din acest moment înlocuită cu paradigma legii transcentive dominante, cu paradigma unui determinism al sensului cauzal, și nu doar al cauzei și efectului, a unui determinism universal tutelar, supradar și transistoric, supra- dar și transontologic, Luminocentric, decisiv. În spatele dezordinii autodeterministe, lipsită de legi, va trebui de acum văzut și gîndit – printr-o reformă lucidă a opticii cognitive metafizice, autoinstituită în credință și smerenie față de Dumnezeu, față de sacru – Planul coerent, precis al Rațiunii și Puterii Divine, care, prin mecanismul corelat al Predeterminării și Autodeterminării controlate, susține Universul conștient. În spatele aparentei dezordini se ascund legile exacte ale ordinii celei mai perfecte, în spatele estimărilor statistice se ascund reguli ce depășesc cifrele, întîmplarea este de fapt o infailibilă certitudine, celulele magnificului organism planetar, multiplanetar, Universal, pluriUniversal ascultă în evoluția lor de porunca severă a Logosului Atotștiutor și Atotfăcător. Paradigma hazardului este în criză, în revoluția științifică se impune o nouă paradigmă globală: Transcentivitatea. (va urma)

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POLEMOS

Nicolae BĂLAȘA

DESPRE VINA DE A FI VINOVAT Fraților, Am ieșit de la Primul Secretar năuc. Odată ajuns în stradă, am amețit și mai mult. De fapt am intrat întrun sevraj general, în care a fi amețit era forma de a fi. Și de-aș fi vrut, nu puteam fi altfel.

- Cum să renunț, domnule, la proces, cum? – mam aprins iarăși. - Ghița, și copilăria, și adolescența, și identitatea mea! A renunța înseamnă a o pierde din nou, însemna o nouă moarte a sa, un nou drum spre cimitir, o nouă rătăcire a mea, spre nicăieri, între pământ și cer. Nu, n-am să renunț, chiar dacă am promis! - Mi-am zis, iarăși, în gând, atât de tulburat încât, până să urc în mașina cu care venisem, aproape că mi s-a făcut rău.

- Șefu`, ce ați pățit, domnule?! – m-a întrebat șoferul în vreme ce a încercat să mă așeze pe una din băncile ce ne-au ieșit, atunci, în drum.

- Să mă duci la cel mai apropiat spital! –l-am rugat eu. Șoferul, oarecum speriat, m-a ajutat să urc în mașină, apoi a oprit în fața Spitalului de neuropsihiatrie din Slatina.

- Șeful gării de aci, de la noi! – m-a prezentat el, după ce ambii am salutat. – A ieșit de la tovarășul prim și... după câte vedeți, e alb! I s-a făcut rău. Ați fost în drum și m-am oprit. - i-a zis, la poartă, medicului ce ne-a ieșit în cale, o figură balzaciană, cu perciuni stufoși, căzuți până aproape spre gât.

- Numai că tocmai plecam, însă, dacă tot ați oprit, să mergem într-un cabinet! - ne-a îndemnat el și ne-a făcut semn să-l urmăm. Acolo, m-am așezat pe un pat.

Medicul m-a privit, mi-a analizat ochii, privirea, mi-a ascultat inima, plămânii, mi-a luat o tensiune, în timp ce mi-a tot pus întrebări.

- „Ce e val ca valul trece!” O nimica toată! Ceva de moment...

- Fie și așa, domnule doctor! Fir-ar al dracu de moment! De când m-am angajat, nu tu suflet, nu tu rațiune, nu tu recunoaștere, nu tu rost... Prin urmare, nu tu identitate, nu tu nimic și atunci, evident, de ce să mai trăiesc? Lumea în care mă mișc este una în care, vreau sau nu, trebuie doar să execut. Ori, în cazul meu, mai trebuie să îmi ucid soția de mai multe ori! Odată, când i-am cerut să-mi fie alături, la cei zece ani de la terminarea facultății. Prin urmare sunt vinovat că m-a urmat... La întoarcere de la București, un nemernic a omorât-o într-un accident. A intrat în noi, venind, parcă, intenționat, de pe celălalt sens. ...Și a doua oară, BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

adică acum, o omor din nou, la cererea autorităților.

Trebuie să uit tot ce s-a întâmplat și să mă retrag din proces. Mai pe românește, să las lucrurile așa cum sunt, că știu ei ce au de făcut! Cică cel ce a ucis ar fi un protejat. Altfel spus, legile sunt pentru proști, iar moartea pentru liota ce o cred ei a fi, de idioți. O fi corect?!

- Mda! Să zicem că lumea în care trăim, când mai pestriță, când mai roz! Ba nu! Oricum, dar nu roz!- șia zis ca pentru el, apoi a continuat. - O să vă dau niște pastile, am să vă scriu o rețetă... Nu se poate ca un munte de om să cadă atât de ușor! În plus, mai sunteți și șeful unei instituții de rangul I. - Șef? Nu, domnule doctor, sluga unei orânduiri, ba, mai mult, sluga slugilor, mă înțelegeți?... Din acest motiv, sufăr! De-asta zic să-mi dați ceva să mor în somn! Să beau o sticlă, două, cu vodcă, să iau pastilele și aleluia, un praz verde și ce o mai vrea Dumnezeu!

Mă rog, și cu Dumnezeu ăsta am o problemă!... Dacă ar fi existat, m-ar fi ferit și pe mine, și pe ea... Pe Ghița!

Dincolo de noi, ar feri omenirea. Așa, colo un război, în partea cealaltă, foametea... Aici, care cum vrea, funcție de funcții, își face mendrele cu toți, iar eu mă simt îngenuncheat și vinovat.

- Domnule, fără alcool! Altfel, te internez și o să încerci cămașa de forță, după care, desigur, șocuri pân` ce o să-ți reintri în matcă!... Vrei asta? Eu zic să nu îți forțezi norocul! Copii ai?

- Da, o fată! E deja mare! De aci înainte o să o crească mama, societatea, tovarășul și tovarășea, că tot amintesc de asta în toate cuvântările de partid...

- Măi omule, ai obligația să nu-ți lași copilul la cheremurile vremurilor și a tot felul de nemernici.

Crezi că, dacă mori, ai să scapi de griji? Nu, te vei răsuci în mormânt de acum și până în veacul veacurilor! Ai înțeles?

- Înțeles! Peste tot „înțeles!” Într-o zi, am să caut Oltul unde e mai adânc, apoi am să mă ofer hrană la pești. Otrăvit, mi-e teamă că am să provoc un genocid.

Domnule doctor, cum să vă spun, mi-am mai revenit!

Dar, dacă tot sunt aici, pentru liniștea mea, e normal, ce zici?

- Mde?! Normală mi s-ar părea să ne împlinim menirea noastre pe pământ! În orice condiții. - a evitat el răspunsul.

Discuția s-a încheiat abrupt. Am refuzat rețeta și am plecat. La gară, am intrat în cămăruța în care dormisem cu o noapte în urmă. Am rugat secretara să 49

POLEMOS nu fiu deranjat, apoi m-am întins iarăși de-a lungul patului. În ziua următoare, eram ceva mai limpede la cap, dar cu aceeași baltă de venin în suflet. Despicând firul în patru, în cele din urmă am redactat retragerea din proces. O jumătate de oră mai târziu, a venit șoferul Primului Secretar și mi-a cerut documentul. I lam dat, după care am coborât împreună scările până în sala de așteptare. Acolo, în jurul meu, oameni.

Călătoreau care, încotro, fiecare cu ale lui. Prin urmare, gara, locul în care mă aflam și eu, un fel de forfotă a gândurilor pusă pe șinele de cale ferată. În vagoane, și urâtul, și frumosul, și binele, și răul, și victima, și călăul. Conviețuiau pândind. În fața tuturor, ceva ce veșnic țintea destinația. Între cele două, speranța unei împliniri, iar dacă nu, un alt tren, o altă gară, un nou gând răstogolit în fața unei noi locomotive, și iarăși o altă haltă. Colo senin, în partea cealaltă, nor, apoi negura... Undeva, între și între, mă aflam și eu.

Fraților, după zile și alte zile, după săptămâni și alte săptămâni, am auzit că cel ce îi scurtase Ghiței zilele, în teribilul accident, fusese internat, preventiv, și la nebuni. Nu pentru că ar fi avut cumva remușcări, iar din cauza lor ar fi luat-o razna, ci pentru a nu încurca ițele, și, din greșeală, să-l salte careva, iar securistul să-și piardă securitatea. Chestiunea m-a și uimit, m-a și scârbit. Milițianul de la circulație, procurorul și toți ceilalți trecuseră dincolo de ridicol.

Tot acolo, trecuse și toată conducerea de partid, din moment ce organizau manifestații de susținere a conducătorului iubit, în timp ce un popor întreg se hrănea cu resturile din rebuturile refuzate la export.

Ceaușescu hotărâse plata datoriilor făcute de el pe imbecilități, alături de imbecilii vremurilor. Nimic mai mult! „Mâncați prea mult; v-ați îngrășat; sănătatea națiunii ne obligă să introducem un program de alimentație rațională”– a izbucnit el într-un acces de furie în condițiile în care nebunia marilor realizări scârțâia din toate încheieturile.

Anul 1987, pe plan intern, ar fi fost unul nesemnificativ, dacă la data de 15 noiembrie nu ar fi avut loc, la Brașov, manifestații spontane, ale muncitorilor de la uzinele „Roman”. Cu zece ani în urmă, pe 1 august, 1977, anul în care mai făcuse ravagii și cutremurul, minerii din Valea Jiului au intrat în grevă, protestând pentru săptămâna de lucru de șapte zile, în condițiile unei mizerii, în care lucrau, de nedescris. După ce l-au primit și expediat, cât ai clipi, pe Ilie Verdeț, președintele Consiliului Economic, al statului român, minerii au negociat direct cu Ceaușescu. Consecințele demne de menționat acum și de luat în seamă oricând, au stat în infiltrarea masivă a agenților de Securitate în bazinele miniere din Valea

50

Jiului. Dacă acestea s-ar fi rezumat doar la zona respectivă, mai treacă, meargă. Securiștii, însă, stăteau la cozi, se angajau ca tâmplari, dulgheri, gunoieri sau cine mai știe ce, numai să tragă cu urechea apoi să-i salte și să le rupă oasele, fără milă, celor ce cârteau, fie și doar în glumă, împotriva regimului. Cu alte cuvinte, erau unde nici că ai fi gândit. De aici și expresia „unde dai și unde crapă”. Amărâții ăia, ce scormoneau după cărbune în fundul pământului, au protestat pentru condiții mai bune de viață, iar conducerea de partid și de stat le-a trimis securiștii pe cap. Situația respectivă m-a făcut să îngenunchez în mine și să-i cer, iarăși și iarăși, iertare Ghiței. Teama de a nu pune în pericol viața familiei, dar mai ales de a nu pune sub semnul întrebării viitorul fetei mele, m-a făcut să fiu mai precaut. Rar mai făceam glume, tot mai rar intram și în cârciumile orașului, locul în care, cât ai clipi, erai plasat sub privirile iscoditoare. Nici în `88 nu a fost ceva mai altfel decât în anii de dinainte. Dacă nu s-ar fi înființat Biblioteca Română din Paris și nu ar fi decedat Ana Aslan, medicul ce descoperise Gerovitalul H 3, produs ce deschidea drumul gerontologiei medicale mondiale, aș fi trecut cu vederea peste această pată de timp. Nu prea merită să tot bați apa în piuă pentru nemernici. Nu de alta, dar aceeași foamete, aceleași îndemnuri tipice întrecerii socialiste, aceleași manifestații pentru susținerea cuplului Ceaușescu, de acum, pentru oricine, mai mult decât invincibil. În rest, mai nimic! Trăind într-un fel de amorțeală, aproape că nu am simțit când a trecut timpul peste mine. Singura care îmi amintea că suntem și în vremuri, și sub ele, era fata mea. Crescuse pe nesimțite, apoi în același fel i se terminaseră și anii de liceu. În vara lui 89, la insistențele ei, am înscris-o la Facultatea de Fizică din București. Examenul de admitere, după ore întregi de pregătire, i-a fost la îndemână, iar de aici, succesul. A intrat pe locul al patru-lea între cei ce au candidat. Verva, dar mai ales înclinația ei spre fizică, mi-a adus aminte de Elena.

Ochii mi s-au umezit și am suspinat.

-Măcar ea este în viață! ...Apoi, oriunde ar fi, tot o duce mai bine decât în vremurile astea nenorocite, de acum! Doamne, dacă mi-ar fi spus! Nu, nu o lăsam singură nici dacă ar fi crăpat și eu, și ea, și pământul de sub noi. ...Mda! Chiar și pentru faptul că ea a plecat, sunt vinovat. N-am fost în stare să o țin lângă mine în pat și basta! Dacă aș fi fost, evitam multe, evitam și nenorocirea cu Ghița! În plus, mai vedeam și eu lumea... Una peste alta, după succesul copilului, m-am bucurat, după care am și râs, am și plâns. Mi-era întrun fel milă de mine, fie și doar pentru că acceptasem vina de a fi vinovat.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

COMENTARII

N. GEORGESCU

DIN ANTICHITĂȚILE MIORIȚEI Antichitățile Mioriței au fost semnalate și comentate încă din secolul al XIX-lea. Alexandru Odobescu vede în baladă chiar aspecte ale spiritualității clasice elene, și identifică, în ea, mituri precum cel al lui Adonis (sfâșiat de proprii căini) și al Persefonei. Cităm mai pe larg: „…Să despuiem acum, prin puterea închipuirii, această elegi/a/că și grațioasă baladă, de tot coprinsul ei local și curat atingător de țările Romanești, să lepădăm dintr-însa puținul amestec cu idei creștinești și moderne ce se zăresc pe ici și colea, și nu vom putea tăgădui că Mioara este isvorită și dânsa din aceeași pornire de spirit ca toate canticele antice ce jeleau pe un tânăr păstor ucis fără vreme, in floarea juneței; dar însă, făcând partea asemuirii, nu trebuie sa nesocotim și unele diferențe însemnate. Într-adevăr, dacă simțmântul și ideea sunt aceleași în duiosul cânt al Linului antic și în pastorala întristătoare a Romanilor, înțelesul general însă al legendei, de la una pana la alta, s-a preschimbat; caracterul religios ce da antichitatea acestei tradițiuni, acel cult al naturei fizice, ascuns sub o poetica legendă, au pierit cu totul în amintirea modernă, descolorate, risipite și nimicite prin ideile mai înalte și mai morale ale religiunii creștinești. Aceasta a fost soarta tuturor credințelor religioase ale păgânilor, cate s-au păstrat în sânul popoarelor din timpii noi: sau că zeitățile lor protectoare au căzut subt urgia creștinilor și Demonii și Idolii lor, odinioară plini de daruri și de virtuți, au devenit spirite dușmane și infernale, sau că tradițiunile și practicele lor religioase, despodobite de înțelesul lor sacramental, au rămas în popor ca niște simple legende și obiceie casnice și câmpenești. De aceea și în cântecul nostru, nici zeul gelos al luminei și al poeziei /Apolon/, nici cânii sau mistreții turbați de arșița caniculei, nu mai pricinuesc moartea păstorului, ci alți doi semeni ai sai, alți doi păstori ca dânsul, vorbind numai poate limbi străine lui. Astfel ideea de patrie încolțește pe tulpina secată a religiunii; astfel caracterele accesorii ale unei legende se preschimbă după locuri și timpi, lăsând abia urma de existența lor.

Ideile însă de căpetenie, acelea pe cari nici o lege nu le poate tăgădui, acelea se păstrează mai cu sfințenie, caci mintea poporului mai cu greu cutează a le preschimba. Astfel modul de a privi moartea ce-1 vedem dezvoltat în Mioara, adică acea nunta mistica

cu „o mândră crăiasă, a lumii mireasă”, cu „o fata de crai, pe o gură de rai”, acea serbare măreață la care toata natura și soarele cu luna”, și „brazi și păltinași”, și „păsările și stelele” sunt toate părtașe, nu sunt de oare o amintire învederata a cultului primitiv al naturei? Acea „mandra crăiasă, a lumii mireasă”, nu este ea oare zeița Iadului, Persefona, mândra mireasă a lui Adonis? Chiar acea idee despre moarte, așa senină, așa lipsită de dureri, așa trupească chiar, nu este oare însăși ideea ce-și plasmuise antichitatea despre moarte? Cei vechi nu și-au putut închipui niciodată desăvârșita despărțire a sufletului de trup, după încetarea acestei vieți lumești; pentru dânșii, câmpiile Elisee și adâncimile Tartarului erau locuite de umbre purtând formele lor pământești; moartea, la dânșii, nu știa încă bine să despoaie sufletul de lanțurile trupești, sa-1 avânte limpede și liber, în regiuni nevăzute, lăsând pe pământ numai un groaznic și fioros schelet de oase. Pierirea atomului material al omului nu se înfățișa lor sub această icoană spăimântătoare, în veci prezentă imaginațiunii moderne, ci sub aceea, mai blândă, a unui june geniu aripat, stingând pe pământ o făclie și purtând, sau o urnă funerară, păstrătoare de cenuși, sau un fluture, emblemă a metamorfozei, sau o cunună de siminoc, floare a nemuririi. Porniți pe întinsul câmp al acestor asemuiri, mai mult de cugetări decât de cuvinte, oare nu vom auzi răsunând prin acele „fluerașe de fag, ce mult zic cu drag”, prin cele „de os, ce mult zic duios”, chiar tristele fluiere gingreene, cari cântau cu viers înfocat, plin de dor și de jale, perirea nenorocitului zeu Adonis? Când apoi ciobănelul Moldovan cere ca să-1 îngroape pe aproape „din dosul stânii să-mi auz cânii”, nu vom crede oare că acei lătrători sunt chiar: „Dragii (săi) câni (ce) urlă împrejurul tânărului (Adonis)”? (Bion, EpitafiumAdonidis); și iar, acea venerabila „măicuță bătrână, cu brâul de lână, din ochi lăcrimând, pe câmpi alergând, pe toți întrebând”, nu a luat ea oare locul amantei disperate, al acelei Vinere păgâne care: „Cu parul desfăcut, rătăcește prin păduri jalnica, despletită, desculță, și spinii o rănesc când umbla și se umplu cu sânge zeiesc; iar de strigătele ei ascuțite lungile văi răsună, când cere pe Asiricul ei soț, când chiamă pe junele-i iubit.”? (Idem, ibidem)10 Al. Odobescu identifică, în Miorița, chiar un cuvânt din greaca veche: ortoman

10Al.

ODOBESCU: OPERE COMPLETE, VOLUMUL BUCUREȘTI, Ed. MINERVA, 1908, p. 22-23.

Odobescu: Răsunete ale Pindului în Carpați. DIOCHIUL. NALUCA. - MIOARA. M0Ș-AJUN. In Revista Română, 1861; reluat, la 1880, în Albumul MacedoRoman. Cităm după AL. I. BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

II,

51

COMENTARII „Ortoman, fără de a avea în limba română un înțeles precis, se derivă încă de sineși din zicerea elinească: orthos, drept, și din cea latină: manus, mână, ceea ce i-ar compune înțelesul drept la mână, și cine e drept la mână e onest, e măestru, e tare, are „oi mai multe, multe și cornute” și „cai învățați și câini mai bărbați” și trebuie doi „să se vorbească, să se sfătuiască ca să mi-l omoare”. Am putea încă împrumuta înțelesul cuvântului elinesc orthomantis, spre a explica zicerea ortoman, prin drept ghicitor, drept prevestitor cunoscător al științei întregi11, precum e Theresiasortomantis (Pindar, Nemeea I, v.

92). În orice chip, origina acestui cuvânt ne apropie de Elada.”12 B. P. Hasdeu, însă, pornind de la Miorița, găsește termenul într-o baladă dobrogeană, astfel: „Cel viteaz de ortoman / lzbea negrul dobrogean,/ și cu pala lui cea nouă/ Tăia bălaur în două…” și explică termenul mai larg: „Ortoman se descompune în orto și man. Man, germanul mann, celticul mon, sanscritul manus și manu, om, ne întîmpină în limba română ca final acolo unde se cere a se da mai multă vigoare fondului expres în prima parte a cuvântului, adecă a face ideea mai bărbată; astfeli din gog, prost, gogoman, și mai prost; din hoț, bandit, hoțoman și mai bandit, etc. Același rol joacă în alte vorbe române finalul -andru, elenicul andros, din indoeuropeul nara = anra cu intercalarea eufonică a lui d întocmai ca în francezul gendre din gener, sanscritul și zendicul nar, celticul nerth, sabinul nero, albanezul nðeri, adecă iarăși om sau bărbat ca și man; bunăoară: flăcăiandru, ce de mai flăcău; copilandru, ce de mai copil etc., iar într-un basm poporan foarte vechi: seteșandru, ce de mai setos; chitaciandru, ce de mai iute; fălcășandru, ce de mai fălcos. Man și andru n-au putut rămînea în graiul nostru decât de la daci, unicul strat primordial peste care se suprapusese imediat elementul latin.

Man în cuvintele române compuse fiind o simplă întărire cată dară să cercetăm valoarea lui orto, în care se coprinde simțul fundamental al vorbei ortoman. Acest orto este cu totul nedependinte de

grecul orthos, drept, a căruia formă dorică borthos corespunde arianului vardha, de unde anevoie se poate deduce tema orto, evidamente născută, ca și Olt din Alt, dintr-un prototip arta. Erodot zice că numele celantic al perșilor a fost Artaioi și că-n limba lor cuvîntul arta însemna ceva mare, megan.

Lexicograful Esichiu este și mai explicit: Într-un pasagiu el ne spune că vorba arta avea persianește trei înțelesuri: mare, megas; luminos, lampros; viteaz. Într-un alt loc mai adauge că forma arta însemna la perși „drept”: Mare, luminos, viteaz, drept, iacă dar un bogat grup de accepțiuni ale termenului arta în antica limbă persiană, toate foarte apropiate de ceea ce exprimau dacii prin orto.

Rawlinson a adunat din fântîne clasice următorul registru de numi proprii medo-persice coprinzînd cuvîntul arta, pe cari nu i-a fost greu a le explica cu ajutorul limbei zendice: Artabardes, din arta și bardes, celebru: foarte celebru; Artabarzanes, din arta și berez, strălucit: foarte strălucit; Artachaeus, din arta și hakhá, amic: foarte amical; Artapatas, din arta și paiti, domn: mare domn; Artasyras, din arta și sura, soare: luminos soare; Artaxerxes, din arta și khșatra, rege: mare rege; Artochmes, din arta și takhma, tare: foarte tare etc. În limba zendică arta ne apare sub formele colaterale: areta, ceva perfect; aretha, lege; ereta, înalt; erethé, dreptate; erethwa, adevărat etc. Cuvîntul arethamant, drept, legal, reproduce până și partea finală din al nostru ortoman, pe care-l regăsim de asemenea în numele propriu persian Artamenes. (…) Am mai putea menționa pe modernul persian ard, voinic. Toate acestea ne readuc la „orto-manul” român. Orto, primitivamente arta, implicînd ideea fundamentală de ceva bun, drept și viteaz totodată, adecă un complex ce s-ar putea traduce prin „voinic”, finalul man vine de mai întărește această noțiune, astfeli că ortoman13 vrea să zică: foarte voinic”. 14 Rezonând în logica filologico-istorică a lui Al. Odobescu ori B.P.Haseu, putem aduce completări interesante – dar cu aceeași observație a primului dintre ei: „porniți pe întinsul câmp al acestor

11Pornind

din cuman. yurt „proprietate” (Șeineanu, I, 227; Loewe 75); din tc. yor tman „a fugi” (Tiktin; Densusianu, GS, VI, 313-18); din ottoman încrucișat cu ort (Philippide, II, 726); din lat. libertus, prin intermediul unei forme *iertoman (Giuglea, Dacor., V, 542-47). Nu are circulație, apare numai în poezii populare.” Dan Botta are această intuiție: îl trage din lat. Ortus, cu sensul „naștere”, „generație”, „ivire”, „Încolțire”, ,trimuițând la „orta” cu sens învechit dar încă rezistent („ortrauaboiere ască”, „ortauaroșie”) și, mai ales, cutrimitere la ortac, „tovarăș”.

Jurtuman mai înseamnă, apoi, „voinic, spătos, bine legat”, „viteaz”.

Compuse: ceairort „ficariaranunculoides”, alias „salată de camp” / ceair, „câmpie” – Pentru care vezi cibariumort „ivire, încolțire”/. (Dan Botta: Roma – Threicia. O încercarede etimologie a limbii ronmâne. Ediție îngrijită de Dolores Botta, Ed. Crater, f.a., p. 390) 14B.P.Hasdeu: Istoria critică a românilor, Ediție îngrijită și studiu introductiv de Gr. Brâncuș, Ed. Universitas, f.a., p. 440 (despre denumirea râului Gilort).

de aici, probabil, dar și de la Reinach, Rodica Sfințescu (Sacrificarea unui tânar, 1992) interpretează termenul mioara, lansând ipotezacăar proveni de la numele zeitei destinului, Moir a, zeita care e reprezentata torcând un fuior de lâna, care la rândul ei provine de la totemul „oaie”, conform teoriei lui Solomon Reinach.

12Idem, Op. cit., Ed. Cit., p.25 13Actualmente, termenul este interpretat altfel, mult mai simplist, cu o bibiliografie lacunară și explicat precar: ortomán (ortománă), adj. – 1.

Bogat, de seamă, opulent. – 2. Viteaz, puternic. – Var. iortoman, hart oman. Originenecunoscută, dar probabil, expresivă, după cum o arată suf. man, cf. gogoman,hoțoman etc. Ar putea fidoar var. lui lotro man „hoț”, caz în care ar avea semantismul lui hoț „viclean, șiret”.

Ideea sau, încazul lui, proveniența primei părți a cuvîntului nu a fost descoperită pînă acum. Totuși ipotezele abundă: cuvînt dacic (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 85) sau din zend. arethamant „drept” (Hasdeu, Istoriacritică, I, 2, p. 261); din ort „ban” (Cihac, II, 230);

52

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

COMENTARII asemuiri, mai mult de cugetări decât de cuvinte”. De pildă, printre generalii armatei persane care au luptat cu grecii la Salamina, Eschil îi amintește pe Artafrenes/ Artafernes și Artames15. În privința lui Al. Odobescu, pentru măicuța bătrână cu brâul de lână se potrivește mai bine portretul reginei Atossa, mama regelui persan Xerxes: aceasta este numită, de același Eschil16 „batyzōnōnanassa”, ”regină încinsă cu un brâu strâns, care-i adâncește talia”. Și tânărul ciobănel are trupul tras ca prin inel, iar H. Sanielevici identifică motivul tot în Orientul apropiat, de unde consideră că a circulat, prin frigieni, și la traci.17 Putem să continuăm excursul bibliografic privind antichitățile Mioriței18. Vom constata că majoritatea covârșitoare a comentatorilor vorbesc de ciobanul mioritic ca zeu. Între ei, H. Sanielevici, în articolul citat din Adevărul literar și artistic din 1931 se referă mai pe larg la omorul – rlitual al lui Dionysos, Attis, Adonis, Sabazios, Tamuz, Nergal, Șiva, Osiris etc. La geți, acest zeu se numea Zamolxis. În concluzie, „fiindca omul jertfit anual intruchipa zeul si-i purta numele, putem afirma ca eroul Mioritei era un Zamolxis”. Practica jertfei ritualice se regasea, intradevar, în religia tracilor, vezi Herodot: „La fiecare patru ani aruncă sorții și întotdeauna pe acela dintre ei pe care cade sortul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredintându-i de fiecare data toate nevoile lor”.Luptatorul era azvârlit în sus și lăsat să cadă in vârfurile a trei sulițe. „Razboinicii geti nu se temeau de moarte. Probabil, Zamolxis le propovaduise nemurirea sufletului celui ucis în lupta…”.19 În sensul antichităților Mioriței regăsite mai ales la filologi (Odobescu, Hasdeu), în rândurile ce urmează dorim adâncim observațiile privind statutul de zeu sau erou al protagonistului, ducând consecințele cât ne permite textul de adânc, și să lărgim sfera surselor discutând moartea ciobanului mioritic din perspectiva motivului „mortului neîngropat” (Iliada, Eschil, Sofocle).

Să revedem, mai întâi, așa-zisul testament al ciobanului mioritic: el este precedat, în balada cunoscută (V. Alecsandri) de două propoziții condiționale: prima „De ești năzdrăvană”20, iar cea de-a doua „Și de-o fi să mor”. Această a doua condiție se regăsește dezvoltată și separat în poezia populară, în versuri ironice de tipul: „Și de-o fi și-i fi să mor / Nici la toamnă nu mă-nsor,/ Nici la toamnă nici la

vară / Să bag fetele în boală.”, unde resimțim, în tiparul din primul vers, sensul „ chiar dacă”, întărit de repetarea verbului la viitor: chiar dacă, în ultimă instanță dacă, să zicem că, va fi să mor.

Sunt, așadar, două cortine groase în Miorița, pe care ciobanul le dă la o parte ca să-și mărturisească – nu sentimentul morții, ci dorința de a se împlini un ritual anumit la moartea sa. Ar putea fi vorba de ceea ce numim îndeobște realitate virtuală, dar este mai mult decât atât: este o dorință unui ritual ce trebuie executat oricând și oricum se va produce moartea.

Argumentarea este foarte strânsă mai departe: „Și de-o fi să mor / În câmp cu mohor.” Găsim, aici, a treia condiție: dacă ești năzdrăvană, dacă voi muri și dacă lucrul se va petrece/întâmpla într-un câmp cu mohor. Oaia năzdrăvană își cheamă stăpânul „la negru zăvoi”, ca pentru a se putea apăra; el nu refuză chemarea, dar pune ipotetic problema aflării morții proprii în câmp deschis. Este ca și cum ar completa: da, vin acum în zăvoi, între arbori, dar nu pot sta tot timpul numai aici, ca să mă apăr, se poate întâmpla să mă prindă moartea într-un loc deschis: este, în fond, a patra reverberare a acelui „de-o fi”, o altă condiție, așadar.

Despre numele21 Miorița s-a spus că ar fi Moira (destinul) diminutivat, „moirița”, cu metateza o/i.

Oricum ar fi, trebuie amintit: ce e drept, ea știe acum ce se va petrece mai târziu, dar ce știe ea, în amănunt?

Că cei doi ciobani se vor întâlni, se vor vorbi și vor cădea de acord. Ei încă nu s-au întâlnit, încă nu au gândul comun al omorului, poate că fiecare separat nu are acest gând nici pentru sine: ea știe ce vor gândi, înainte ca ei să gândească. Aceasta este condiția preursitei, nu a ursitei: ursita este urzeala, punerea la cale a faptei, întinderea ițelor la războiul de țesut; preursita este gândul de dinainte, planul, proiectul.

Miorița știe, așadar, ceea ce nu știu încă ciobanii cei doi că vor gândi; este mai mult decât destin aici, este predestinare, fatalitate cum s-ar putea denumi, adică o calitate independentă de voința cuiva.

Nu trebuie lăsată la o parte condiția mortului neîngropat din Iliada ori din tragedia grecească (ciclul theban, la Eschil și mai ales la Sofocle).

Amintim că la Homer, mânia zeului Apollon face ca sufletele mari de eroi sunt aruncate cu miile în Hades, iar trupurile rămân pradă la câini și tot felul de

15Eschyle, LesPerses, Ed. Paul Mazon, Les Belles Lettres, Paris, 1920, Tome I, p.73 16Idem, Op. cit., Ed. Cit, p.68.

17 H. Sanielevici: Miorița sau patimile unui Zamolxix, în Adevărul literar și artistic, 1931, Nr. 552.

18 A făcut-o, într-o lucrare masivă, Dorin Stef („ Miorita s-a născut in Maramureș”, Editura Dacia, Colectia Universitaria, Seria Philologica, Cluj Napoca, 2005) – din păcate, cu dispensare masivă de filologie, cu citate prea scurte din autori pentru a putea înțelege demonstrațiile lor – reieșind doar un rezumat de idei al autorului; nu conține citate ca cele de mai sus.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

19

Apud Dorin Ștef, Op. cit., s.v. În privința oii năzdrăvane, vezi Simion Florea Marian, Legendele Maicii Domnului, Ed. Academiei Române, 1904, p. 146: unele variante ale Colindului Maicii Domnului (în care chipul lui Iisus Christos este descris identic sau aproape identic cu cel al ciobanului din baladă) sunt însoțite de îndemnuri pentru repetarea în gând, ca rugăciune, a textului, de către ciobanii tineri care vor ca din oilor lor să se nască un miel năzdrăvan ce va vorbi și-i va anunța cum va fi timpul și alte lucruri ce se vor întâmpla. Vezi mai jos.

21Vezi mai sus, nota 2.

20

53

COMENTARII păsări22 – iar în tragedie, unde Creon interzice îngroparea lui Polinice, (care a adus mari nenorociri Thebei prin războiul ridicat împotriva ei), Antigona, sora lui Polynice, merge până la sacrificiul de sine ca să-l îngroape totuși. Decretul lui Creon este ferm la Sofocle: Eteocles care a apărat Theba să fie îngropat – dar frale său, care a venit cu armată străină să-și nimicească cetatea, nu: nimeni „Să n-aibă lacrimi pentru el! Și zdrumicat / S-i fie stârvul lui de păsări și de câini”23 Expresia se reia, iar spre finalul piesei Tirezias are acea viziune cu păsările și căinii sfâșiind trup omenesc în loc de resturi din jertfa animală rânduită zeilor, fapt ce-i scârbește și pe zei încât nu mai primesc jertfe: „Sunt pline-altarele și vetrele zeești / De păsări și de câini care sfâșie-n hăbuci / Ăst stârv al bietului fecior al lui Oedip…”24 Situația, ipotetică (pentru că Antigona își va înmormânta, până la urmă, fratele), din viziunea lui Tirezias se reverberează la toate altarele din Theba. Această stare de lucruri vrea s-o îndrepte Antigona – care spune, oarecum ca-n Miorița, că moartea va fi nunta ei. În fond, din punctul ei de vedere, câinii din spatele stânii și păsările lăutari sunt doar starea normală, firească, a lucrurilor: nu-l sfâșie pe mort, asistă și așteaptă sacrificii în cinstea lui. În Miorița trebuie observat, apoi, că mohorul este o vegetație specială. Sunt ierburi ce cresc printre sămănături (porumb, cartofi) și care în timpul verii sunt fragede, suculente, se numesc costree, sunt foarte bine mâncate de animale (se smulg sau se seceră de printre coceni ori vrejuri și se dau la vaci, porci, păsări). Toamna, însă, cocenii de porumb se taie, iar această costree, rămasă fără sprijin de umbră, îmbătrânește repede, se cheamă mohor și este ca o iarbă neagră pe care târziu, după muncile agricole grele, gospodarul abia dacă o mai cosește, ca nutreț de rezervă, pentru animalele mai puțin pretențioase (capre, oi, cai). Frunzele de mohor au la început pete ruginii, apoi sunt roșii sângerii. Câmpul de mohor din Miorița este indicație clară de anotimp: toamna târziu – și de loc: pe foste sămănături, în teren cultivat, îngrijit; nu într-o poiană din munți, de pildă ci, iarăși: la câmp, în zonă locuită. Să mai spunem că mohorul nu se află, desigur, în zăvoi – dar să adăugăm neapărat că, fiind înalt, poate ascunde orice, chiar și hoituri de animale ori trup de om ucis. În eventualitatea morții în mohor, trupul ciobanului trebuie căutat – și iarăși

regăsim, aici, o condiție: și de voi fi găsit. Așadar, tu, oiță, de ești năzdrăvană, adică de știi unde vor comite ei crima, să-i obligi să mă aducă la ritualul îngropării. În fond, nici nu e nevoie să fie o crimă: de-o fi să mor în câmp de mohor poate însemna orice fel de moarte (trăsnet, moarte din senin, atac de animale sălbatice, etc.), accentul cade pe mohorul ce „îngroapă” prost trupul. În contextul stabilirii timpului și locului morții ipotetice, este cu totul necesar să facem legătura cu dorința ciobanului: „Pe mini să mă-ngroape/ Aicea pe-aproape,/ În dosul stânii/ Să-mi aud cânii.” El vrea, așadar, să fie adus din câmpie la deal, la stână, la zăvoi – să nu fie îngropat jos, la șes, între comunitățile de oameni, de agricultori.

Trebuie să ne întrebăm, în acest caz, ce înseamnă, cu referire la celelalte oi: „Pe mine m-or plânge/ Cu lacrimi de sânge”? Are în vedere o răzbunare25 a oilor? – Dar sunt cele mai blânde animale, ele merg de bunăvoie la tăiere, din punctul de vedere al jertfei pentru hrană sunt, oarecum, peștii uscatului – pentru că nimeni nu pune problema morții peștilor înainte de a fi mâncați, destinația lor pentru hrană este naturală, cerească chiar. Noi credem că aici, în acest punct, se regăsește cel mai apăsat condiția de zeu a ciobanului mioritic. Lacrămile de sânge sunt chiar jertfa de sânge: oile se vor sacrifica, își vor lăsa fluidul venelor la altar, pentru zeul lor. Se știe că în antichitate zeilor li se aduceau sacrificii animale din turmele consacrate lor, templele aveau asemenea turme protejate din care doritorii alegeau exemplare de jertfă. Tovarășii lui Ulise, în Odiseea, fură boi din turma consacrată lui Apollon – și sunt apoi pedepsiți de mânia zeului: „Dar tot la urmă nu putu pe-aceia/ Să-i mântuie, oricât se străduise,/ Pieriră din păcatul lor cu toții/ C-au lăcomit a ospăta, netoții,/ Din boii sacri-ai Soarelui, și acesta/ Deșert făcu întorsul lor acasă.”26 Animalele de jertfă sunt consacrate din naștere zeului lor, hrănite și crescute pentru el – fac, oarecum, parte din ființa lui iar prin sacrificiu nu fac altceva decât să treacă în el. Xenofon ….Eschil vorbește de rizanhaimatoesan27, rădăcină însângerată (prima naștere a neamului Atrizilor, care a dus crima de-a lungul neamului). Observația noastră trebuie pusă în legătură cu cele două anunțuri pe care le face (le transmite) ciobanul: unul către mioarele lui – și celălalt către mama lui.

22Homer, Iliada, I, v.3-4: „Suflete mari de eroi aruncate cu miilen Hades, / Trupul lăsându-l la câini și tot felul de păsări de pradă” (trad. noastră) 23Sofocle, Antigona, trad. De George Florin în Tragicii greci.

Antologie, studiu introductiv și comentarii de D. M. Pippidi, ESPLA, f.a., p.440.

24 Idem, trad,. cit. loc. cit., p. 478.

25 În limba greacă nu există un asemenea termen, iar cuvântul haemolacria, combinație greco-latină din gr. haima, sânge și lat. lacrima, este farmaceutic, tehnic (indicând fenomenul extrem de rar al plânsului cu lacrimi de culoare roșie la unii copii – ori chiar

la icoane; chiar cei care au inventat termenul consideră că fenomenul este un miracol).Pentru lacrimi de sânge, credem că trebuie luată în considerație invocația preotului Hryses către Apollon: ktiseandanaoihemadakrymatoisibellesin (Iliada, I, 105): „să plătească danaii lacrimile acestea ale mele cu săgețile tale” (ceea ce duce la fluviul de sânge făcut de către zeu în armata aheeană). „Lacrămile de sânge” sunt lacrămile răzbunării.

26 Homer, Odiseea, În românește de George Murnu, Ed. Cugetarea – Georgescu Delafras,1940, p. 13.

27Eschil, Agamemnon, , 1234

54

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

COMENTARII Către oi: „Iar tu de omor/ să nu le spui lor; / să le spui curat/ că m'am însurat/ c'o mândră crăiasă/ a lumii mireasă/ că la nunta mea/ a cazut o stea.../ Soarele și luna/ mi-au ținut cununa;/ brazi și păltinași/ i'am avut nuntași;/ preoți munți mari,/ pasări lăutari,/ păsărele mii/ și stele făclii.”

Aceasta este condiția lui de zeu în cosmos.

Către mama lui, însă: „Tu, miorița mea,/ să te'nduri de ea/ și să-i spui curat/ că m'am însurat/ c'o fată de crai,/ pe-o gură de raiu!/ Iar la cea măicuță/ Să nu-i spui drăguță/ Că la nunta mea/ A căzut o stea…”

Ele, oile, nu trebuie să știe de omor – iar ea, măicuța bătrână, nu trebuie să știe nici de omor, nici de integrarea în cosmos, ci doar de nunta sacră la gura lui, pe-o gură de rai. Vorba curată („să le spui curat”; „și să-i spui curat”) este una limpede, fără complicații simbolice: măicuța lui trebuie să știe doar că el a plecat în lume și și-a găsit un rost lumesc după un noroc mare; ele, în schimb, trebuie să știe, la fel de curat, în limbaj simbolic însă, că s-a legat în adâncul cosmosului cu Moartea (în chip de Persefona, poate), că este între zei, și anume zeul care și-a construit altarul cu ajutorul oamenilor. În rezumat, Miorița ne spune, dacă urmărim mesajul prin continuarea antichităților ce le conține, că omul, în caz de moarte, poate deveni zeu sau erou (semizeu); că acest om primește cu bucurie trecerea știind că lasă în urmă amintirea vie a sa: un altar în jurul căruia se oferă, după un ritual ce devine firesc cum este natura, firea însăși, drept jertfe. Credem că în felul acesta Miorița ar putea fi datată înaintea creștinismului, care a înlocuit, cum se știe, jertfa animală cu prinosul vegetal (colivă, etc.).

Este momentul să ne referim, aici, la studiul lui Simion Florea Marian pe care l-am menționat mai sus. Observând că în Colindul Maicii Domnului (unde Sfânta Maria îl caută pe Iisus Christos și cei întâlniți în cale îi cer să-l descrie) chipul Mântuitorului este același cu cel al ciobanului din Miorița, eminentul folclorist trage concluzia care i se pare logică logică: „Ei bine, izvorul acestei frumoase balade /Miorița/ e asemenea Legenda despre Căutarea Domnului Nostru Isus Cristos, în combinațiune cu unele dintre colindele de soiul celor ce le-am înșirat în șirele de mai sus.”28 Indiferent de comentariile din această direcție ale Mioriței (Lucian Blaga sau Mircea Eliade, între ele), și chiar separat de criticile aduse lui S. Fl. Marian de Mircea Vulcănescu, noi trebuie să observăm că personajul din Miorița face parte tot din zona sacră – nu mai este zeu sau erou ca la ceilalți, ci însuși Mântuitorul. Asta face ca datele problemei să rămână: sacrul vorbește despre sine ca trecere, despre cultul pe care și-l cere; am putea spune: sacrul se confesează.

Acest portret al ciobanului mioritic merită, însă, atenție și din punctul de vedere al sincretismului, al imaginilor disparate din care s-a constituit/alcătuit.

Fața eroului este albă „spuma laptelui”, părul este „pana corbului”, deci negru, ochii sunt „mura câmpului” (albaștrii vineții, variantele accentuează: „Două mure coapte,/ Coapte la pământ/ Neatinse de vânt,/ Coapte la răcoare/ neatinse de soare” – nu e vorba, deci, de mura neagră, a dealului, ci de cea de pe malul râurilor, albastră-vineție) – iar mustăcioara este „spicul grâului”, deci…galbenă. Chiar dacă luăm, ca licență, „spicul grâului” cu sensul „abia mijită”, deci fără referire la culoare ci la aspect, rămân atâtea nepotriviri: un chip alb cu ochii vineți-albăstrii și părul negru apăsat poate fi considerat cu greu chip paradigmatic, de referință. Dar e mult mai simplu să înțelegem că portretul s-a făcut din aglutinări, din expresii atrase de rimă și ritm, fără semnificație luate separat – ceea ce ar justifica, desigur, ipoteza sincretismului general de teme, cuvinte și situații, din întregul text. Asemenea aglutinări de versuri sau expresii care se aleg după rimă și ritm sunt numeroase în literatura populară, ar putea face obiectul unor tratări separate. (Nimic nu justifică apropierea în versurile amoebice de tipul „ – Bună ziua/- Roade piua; - Bună seara/ - Roade scara”, etc.).

Zicând că avem de-a face cu un ritual al zeului/eroului, cred că se înțelege de la sine și că acea teorie a „mioritsmului” ca atitudine generală pasivă în fața morții/ sorții nu se susține. Având în față ceea ce am numit confesiunea unui zeu/erou, aceasta nu are legătură cu contingentul decât, poate, în măsura în care vrem să-l identificăm, deci ca o căutare de către noi, în jurul nostru, a unor realități palpabile. De altfel, teoria aceasta, pornind de la Michelet și mergând până la, să zicem, Duiliu Zamfirescu, este preponderent psihologică, chiar etnopsihologică ținând de descrierea specificului național – și are mai ales funcție de pedagogie (națională): îndemn la ieșirea din pasivitate. În secolul al XIX-lea, mai ales, dar și la începutul secolului al XX-lea, s-a vorbit despre „destinul poporului român” ca un destin mioritic. Se poate cita, în acest context, chiar Columna lui Traian, cea care a fost numită „actul de naștere” al românilor.

Numeroasele albume cu metopele Columnei, scoase mai ales în Italia începând cu secolul al XVIlea, au circulat mult în spațiul românesc, Școala Ardeleană le-a cunoscut (iar Gheorghe Șincai face istoria războaielor daco-romane având în vedere și aceste metope, la care trimite frecvent), Vasile Alecsandri și generația sa de asemenea, istoricul francez W. Froehner29 le comentează la 1865

28Simion

29La colonneTrajane / décrite par W. Froehner; texte accompagnéd'une carte de l'ancienneDacie et illustré par M. Jules Duvaux.Paris, 1865.

Florea Marian, Op. cit., p. 292

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

55

COMENTARII accentuând melancolia, primitivismul, simplitatea dacilor, etc. Fără a mai complica bibliografia problemei, enormă de altfel (amintim doar că Badea Cârțan a adus cu sine de la Roma un astfel de album și l-a donat Bibliotecii ASTRA din Sibiu, unde se găsește și astăzi, că exemplare foarte bine păstrate se regăsesc astăzi la Biblioteca Academiei Române ca donația de la August Treboniu Laurian), iată numai ultimele două metope de pe Columnă, după albumul

lui Bartoli30 din 1673: dacii care au scăpat din confruntările crunte cu romanii se refugiază în zonele ascunse, libere, fiind conduși de turmele în păștere: în față este chiar o oaie, miorița/moiriția neamului: ea indică drumul. Personajul feminin care se uită în spate să-și cheme mai repede tovarășii ar putea fi sora lui Decebal, acea Dochia care se desprinde din numele țării și se păstrează în legende.

30Colonna Traiana Eretta Dal Senato, E Popolo Romano All'imperatore Traiano (1673).

56

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

AL ZILEI CLOPOT

Iulian CHIVU

RECURENȚELE MEMORIEI: ION DIACONESCU, TEMNIȚA Fenomenul gulagului, ca sistem concentraționar de exterminare a adversarilor politici conceput de I.V. Stalin și impus în mai toate țările lagărului socialist, a adus sub lumina tiparului, într-o firească recuperare morală a adevărurilor istoriei noastre recente, după 1990, cărțile lui N. Steinhardt (Jurnalul fericirii), Virgil Ierunca (Fenomenul Pitești), memoriile lui Paul Goma (Gherla, Ostinato, Patimile după Pitești), Evadarea imposibilă a Lenei Constante, memoriile Elisabetei Rizea, ale Aniței Nandriș-Cudla etc. Unele dintre acestea sunt astăzi rarități editoriale: Prin Gulagul valah (1995), a lui Vasile Scutăreanu; Copiii Gulagului. Cronică a copilăriei oprimate (2000), a lui Sergiu Grossu; Arhipelagul Gulag (2008), a lui Al. Soljenițin; Gulagul în conștiința românească (2005), a Ruxandrei Cesereanu; Arhivele Totalitarismului (2015), editată de Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului etc. Într-o atare amnezie culpabilă, reeditările se fac prea rar, fie și în ciuda tot mai evidentei nevoi de istorie adevărată a generațiilor tinere.

Simțind această carență, cunoscuta filologă și publicistă Rodica Lăzărescu, redactor-șef la Pro Saeculum, reia într-o a treia ediție volumul Temnița.

Destinul generației noastre (Casa Cărții de Știință, ClujBANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Napoca, 2018) cu memoriile penitenciare ale liderului țărănist Ion Diaconescu, la șapte ani de la trecerea sa în neființă. Volumul, în redactarea Rodicăi Lăzărescu și a lui Marius Mureșan, apare în condiții grafice remarcabile, cu o copertă sobră, expresivă, realizată de Ilinca ŠedaLăzărescu și cu o postfață a Marilenei Lăzărescu, nepoata celui comemorat.

Personal, am avut câteva ocazii să-i fiu aproape lui Ion Diaconescu în vremea când eram jurnalist la România liberă, în timpul guvernării Convenției, și când confruntarea cu rămășițele subtil reabilitate ale fostei Securități și ale nomenclaturii comuniste – sprijinite pe politica ambiguă a lui Ion Iliescu, Brucan, Măgureanu și alții – cunoștea acutizări spontane și forme surprinzătoare. O amenințare rămânea așadar și Rodica Lăzărescu o nota undeva reproducând o maximă celebră a lui Winston Churchill: când vulturii tac, papagalii încep să trăncănească. În astfel de condiții, un lider țărănist de la Turnu Măgurele fusese arestat de procuratură și era trimis în judecată cu un dosar bine ticluit. Ion Diaconescu a avenit atunci la proces asigurându-i apărarea învinuitului cu mai mulți avocați conduși de Nicolae Cerveni, iar înscenarea a fost demontată și arestatul a fost eliberat chiar la finalul ședinței de judecată.

Din păcate, Ion Diaconescu, asemenea atâtor personalități ale vieții politice, ale intelectualității noastre interbelice, căzute sub teroarea regimului stalinist, instaurat după Cel de al Doilea Război Mondial, nu avusese parte de o apărare pe măsură și cu atât mai mult de o astfel de soluție. Pentru elita politică interbelică au urmat ani grei de temniță, numeroși intelectuali, cum se știe, au sfârșit sub cele mai dezumanizante tratamente în 57

AL ZILEI CLOPOT gulagurile de la Jilava, Aiud, Gherla, Sighet, Pitești, Râmnicu Sărat, Ocnele Mari sau la Canal. O mărturie în Memorialul Durerii, rememorare dreaptă a istoriei recente, a venit chiar din partea supraviețuitorilor unor torționari celebri – singura retorsiune fiind însuși răgazul de a pune pe hârtie, în libertate, memoria acelor barbarii și a figurilor hidoase ale unor Gheorghe Enoiu, Gheorghe Crăciun, Alexandru Vișinescu, Alexandru Nicolski (Boris Grünberg), Ion Ficior și mulți alții. Cartea lui Ion Diaconescu – autorul avea memoria vie a întâmplărilor și a amănuntelor – se înscrie, așadar, în memorialistica gulagului ca gen literar afirmat în anii de după prăbușirea comunismului în mai toate țările fostului lagăr socialist.

Temnița. Destinul generației noastre este astfel un consistent jurnal al nefericirii (peste 500 de pagini) care se întinde pe durata a șaptesprezece ani, din care cincisprezece trecuți efectiv prin temnițele de la Aiud, la Baia Sprie, din nou la Aiud, la Cluj, la Râmnicu Sărat și mai apoi alți doi ani petrecuți cu domiciliu obligatoriu în Valea Călmățui (Rubla) din Bărăgan. O psihologie a durerii (limba circumstanțializează semantic cu tensiuni diferențiate: mâhnire, amărăciune, tristețe, suferință, chin, tortură) ia în calcul o firească gradualizare ca ipoteză de lucru, însă atunci când este vorba de trăirile unui deținut politic ar fi o impietate să le vedem din această perspectivă: temnița comunistă, când nu se oprea numai la dezumanizare, avea un singur orizont – exterminarea. În consecință, niciuna dintre suferințe nu era mai mică decât alta și nicio întâmplare nu era mai puțin gravă decât alta dacă privarea de libertate ar fi însemnat doar penitență.

Deținutul politic, sub tratamentul torționar al reeducării (de pildă), nu minimaliza groaza ca atare nici sub flagelările barbare, iar boala și moartea însemnau un sfârșit mai bun, iar nu o nedemnă sinucidere.

Aprehensiunile deținutului politic reușeau totuși să nu mai atingă extreme, ci să rămână la același nivel de tensiune – o condiție tainică a supraviețuirii decelată în tăcere. Relatările fostului deținut sunt cât se poate de interesante și totodată probează și un discurs bine exersat, el urmărind cu fidelitate evenimentele cât se poate de bine memorate, presărate cu nume, cu riguroase datări și cu amănunte care nu puteau să nu fie reținute. Iată, de pildă, cum se relatează situația distroficilor din zarca Aiudului: De fapt nu putea fi vorba de infirmeria propriu-zisă a penitenciarului, care consta din vreo două camere și care n-ar fi putut cuprinde sutele de distrofici din zarcă și miile de deținuți din celelalte secții ale penitenciarului. Toată operația s-a rezumat la redistribuirea noastră în alte celule din zarcă pe ușa cărora s-a fixat, în grabă, câte o etichetă mare cu inscripția „infirmerie”. Aceasta, ca dovadă a grijii pe care conducerea o manifesta față de soarta unor muribunzi. În rest, nimic nu s-a schimbat (p.

114).

Altfel, condițiile erau la limita supraviețuirii: Treceau și câteva zile la rând fără să vedem o scânteie de foc. Și, după cum se știe, anul acela 1953 spre 1954 a fost 58

o iarnă foarte lungă și nespus de grea. Am trăit toți, cei 81 de deținuți foști mineri, cu lanțuri la picioare, îmbrăcați în zdrențe, stând și dormind pe rogojini pe jos, fără foc și cu hrană mizerabilă (p. 217). În plus, se mai adăugau și desele anchete: Scoaterea la anchetă părea însă, după felul cum se manifestau ofițerii, o sarcină extrem de importantă. Ni se puneau cu multă atenție ochelari negri ca să nu putem zări nimic, ni se atrăgea atenția că n-avem voie să scoatem vreo vorbă sau să facem vreun zgomot special cât dura deplasarea până la biroul de anchetă și apoi eram împinși din spate cu mâna (p. 300).

Oricum, declarațiile rămâneau și ele tot o formă de presiune psihică din moment ce se dădeau în condiții de sfidare a procedurilor legale: Spre deosebire de vechile anchete, când inculpatul scria interminabile declarații răspunzând astfel la întrebările care i se puneau, de data aceasta eu nu scriam nimic. Atât întrebările maiorului, cât și răspunsurile mele erau consemnate de grefier în procesul-verbal pe care-l redacta și pe care, la urmă, eu trebuia să-l semnez (p. 301). Acestea, bătăile, lipsa unei asistențe medicale minimale, munca epuizantă și mai ales înfometarea îi debilizau pe deținuți, încât o scenă din colonia de la Baia Sprie ar putea să pară, altfel, neverosimilă: Cineva a descoperit pe o masă un castron mare cu ulei comestibil; resturile de pâine, înmuiate în acest ulei, au constituit un adevărat deliciu. Eu am observat, pe fundul castronului, un fel de zgură, dar asta n-avea nicio importanță. Mai târziu, când au intrat în sala de mese deținuții veniți de la mină, am văzut cum aceștia își băgau mâinile crăpate în castronul cu ulei ca să le tămăduiască (p. 124).

Abandonul de sine, renunțarea la orice principiu moral, depersonalizarea ținteau dezumanizarea deținutului, întoarcerea lui la instinctele primare, la obediență necondiționată, așa încât clipa eliberării, pentru cei care o mai apucau, avea încărcătură compensatorie năucitoare: Odată echipat, grefierul mi-a înmânat ordinul de eliberare, iar gardianul mi-a ordonat scurt sămi iau geamantanul și să-l urmez repede, că vine trenul, drumul până la gară urmând să-l facem pe jos (p. 455). Și totuși, formațiunea etică, exigențele față de sine, credința și nădejdea nu puteau fi atinse nici măcar în condițiile gulagului comunist, așa încât Ion Diaconscu, de la concedierea lui în 1947 de la Ministerul Economiei, cu înscenarea de la Tămădău, cu lungul șir de ani și de temnițe, cu deportarea în Bărăgan, cu supravegherea riguroasă după întoarcerea în București, avea să declare și să probeze în liberate (coperta IV): Mi-am închinat întreaga viață pentru triumful unor principii. Pentru ele am militat în tinerețe, în numele lor am intrat în temniță...

Nu știu dacă eu sau generația mea vom apuca să trăim ziua de împlinire a acestui crez... Am convingerea că, totuși, această zi va veni cândva și suferința noastră nu va fi fost zadarnică.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

AL ZILEI CLOPOT

Doru ROMAN

DISPARE SATUL ROMÂNESC NI SE USUCĂ RĂDĂCINA Magie Când miaună pisica Prind rădăcini la noi strigoii În luna de hârtie creponată Țipă claustrați cocorii Vâscul cu glas de tinichea Ne poartă cu sârg destinul Mereu strigoii de aiurea Ne sug sângele și ne iau vinul Și ne alintă cu glas de cucută Cerul secătuit de aștri Defazarea noastă mută Aplaudă picuri de cerneală albaștri Dezintegrare Dispare satul românesc Ni se usucă rădăcina Am rămas doar cu pirul de import Iar pâinea ne-o umplu neghina Sîntem doar nave fără port Purtate de strigoii vremii Prin bâlciul mondial mort Expulzat din cerul de vecernii Nefârtații noștri Mereu se află un oarecine Să-și vâre coada între noi Să contabilizeze bine Bărăganul cel lipsit de ploi Să știe ce am îmbucat asară Și cât se mai cuvine să mâncăm Câți sclavi din noi să racoleze iară Pentru strigoii lor câți să lucrăm Ne sug țițeiul precum vâscul Fără saț seva marilor stejari Când ripostăm și-arată pliscul Ei fiind vultanii zilei cei mai tari Noi nu avem nicicând dreptate BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Ne dau cu pravili măsluite-n cap Aurul ni-l smulg pe mai departe Prin tertipuri ori cu sabia de satrap Ne bagă râia oilor printre perdele Și-n turmele de porci inoculează draci Ne umplu bătătura cu belele Ne bat în cap cum batem bulumaci Ne-au ars copiii ca pe șoareci În tenebroasa sete de putere Ne-au furat șerparul de la cioareci În veroasa goană după avere Dihonia ne-o dau cadou cu carul La micul dejun, la prânz și-n loc de cină Zicând își folosesc cu osârdie harul ,,Fii tare, stăpânește-i și-i dezbină!"

Ne-au prins în plasa de păianjen Abil urzită nu știm unde Surd fierbe apa în Teleajen Cu urlet mânios Nistrul răspunde Umbre Șed sălcii scorburoase lângă râu Și-și scaldă adânc în unde părul Cu mâna streașină-n apusul sângeriu Din șale rupte scrutând năuce adevărul Alăturea de pe tăpșan cad crucile sorții putrezite Cu zgomot de șenile se sting ciulinii vieții an de an Și-n genunchi cad perii amintirii cu fructe otrăvite Doar vântul dezagregării triumfă pe maidan Prin satu-nchipuirii nici un câine n-a mai rămas Să spargă bezna tăvălugului scufundării în păcat Pe prispe de iluzii mucegaiul caselor a mas Și-n hornul prăbușirii vântul alienării urlă disperat Șed sălciile bătrâne cu limbi subțiri de spijă Catrințele de frunze li s-au ros la poale Cu ochii incertitudinii arzând de gânduri și de grijă Privind spre sat la casele năruite la ulițele goale 59

AL ZILEI CLOPOT Ce-ar fi să fie Ce-ar fi să fie așa ca-n basme Un Făt-Frumos din smirnă și tămâie Din galbenă gutuie Din cerul cu fantasme Să se coboare-n sara Ce-a-nchis în întuneric Universul cel feeric Cu soarele și vara Să rupă cu tărie vraja Cu mână de lumină Să nimicească din grădină Ispititoare mreaja Și-n câmpul cu flori În cântecul cucului Cavalul haiducului Să urce bucuria la nori Prin ploaia caldă de vară Strunind paparudele Cu hainele udele Să zburde copiii pe afară Iar sub dud Făt-Frumos Cu Cosânzeana Ileana Să facă plaiul mănos Punctul zero Sunt starea dintâi se râzgâie perfidă omida Și mugurii speranței se preschimbă în praf radioactiv

60

Sunt starea dintâi se autopropune fățarnic coconul Înveșmântat în iluzia razelor firului de mătase Sunt starea dintâi spune dezinvolt fluturele Iar aripile-i se fac scrum peste flacără Sunt starea dintâi țipă bezmetic oul Agățat în crăpătura dintre azi și mâine Și așa visul punctului zero se scurge Prin gura știrbă a vulcanului ipotetic Alchimie Mai toarnă o bere măi frate Să fie de orzoaică bătrână Și adună-ți gândurile uitate În fluierul necioplit de la stână Ascultă cum se perindă prin strungă Mioarele norilor lavei în cârduri Talanga vecerniei bate în dungă Cariul trădării roade în scânduri Și nu mai știm cine am fost ieri Și-n nici un fel cine vom fi mâine Steaua Polară s-a stins pentru năieri Și s-a chircit în codrul uscat de pâine Demult hameiul și-a uitat gustul Și corzile-i au rătăcit drumul spre soare Coeziunea-n atom a înăcrit mustul Și floarea de măr e cenușă de ninsoare

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

TAINA MĂRTURISIRII

Mariana BURUIANĂ

TAINA MĂRTURISIRII (I) Părinților mei Acest text cuprinde transcrierea prefacerilor interioare desfășurate pe o perioadă de mai mulți ani, în efortul cerut de urmarea imperativului: *Unde Ești?* Publicarea lui este un act de echitate față de trecut. Actul meu de identitate.

Ma adresez celor care caută o certitudine.

Rugăciunea inimii mi-a însoțit ultimii ani. Ei—sau Lui—mă Deschid cu tot adâncul – dăruit – al ființei care sunt. „…nu luăm drumul succesului adevărat și al înaltelor escaladări, decât atunci când o Cunoaștere sau o Putere mai mari decât ale noastre străpung carapacea ignoranței noastre și călăuzesc sau înlocuiesc voința noastră personală. Căci voința noastră umană este o rază rătăcitoare și rătăcită care s-a separat de Puterea Supremă”.

Sri Aurobindo “Inima ta să nu se tulbure, tu să ai credință”. „Evanghelia Păcii” a Domnului nostru Iisus Hristos de discipolul Ioan „Vindecarea este mai ales descoperirea de sine și aceasta merge dincolo de principiul vieții și al morții”.

Patrick Drouot 1984 Singura metodă de a-mi liniști zbuciumul este să mă ordonez prin scris. Încerc să mă stăpânesc, să domin tumultul. Sunt o ființă tumultoasă. Nestatornică, nestăpânită.

Când eram copil îmi imaginam cum printr-o putere magică a visului de a deveni realitate, mă aflu într-o clasă nouă, într-o școală nouă, că sunt o „intrusă”, o „nou venită” de care nimeni nu știe cum să se apropie, și cât e de minunat să fii în aceasta stare, cât de fascinant! Pe urmă îmi imaginam că *intrusa* e o altă fată iar eu sunt singura din clasa la fel! Starea aceasta de vid în jur—ca și dorința de a ieși din el pentru a intra apoi la loc... era un Joc? Sau premoniția clară a ceea ce aveam să fiu în realitate?

Sunt ceea ce mă atrăgea în Joacă.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Cred că se formează acum, prinde contur Personalitatea Înlăuntrului, de care am fugit, pentru că Ea - Eul misterios - presupune aflarea Răspunsului, să pun capăt acelor gânduri - acțiuni pe care nu am vrut să le văd așa cum sunt.

Am vrut să lupt. Am luptat. Nu e asta. Cu ce te bați, și mai ales cu cine? Important nu e numai să dai cu pumnii. Acum am pustiit. Mă dor mâinile. Încerc să mă cunosc, să văd clar pentru ce a fost adusă ființa mea pe pământ. Acestui scop trebuie să-i rămân credincios (n.a.eu, sufletul) ***** Descopăr diferențe de limbaj.

Ca să te faci înțeles trebuie să știi să vorbești: limba copilului, limba vecinului, limba suspusului politic, limba flecarului, a intrigantului… Numai cu ajutorul acestor limbi te poți descurca în așa fel încât păstrându-ți poziția chiar să câștigi.

Mă uit în oglindă. Nu mă recunosc. Tenul palid.

Duritatea, chiar duritatea feței.

Nu-i urăsc pe oameni. Odată chiar voiam să-i ajut. Dar nu le știu limba. Mă străduiesc să o învăț.

Fac progrese. Sunt, de fapt, un rezultat al mediului.

Trebuie să-mi acord pe cât pot, răgaz. Dar lumea în care trăiesc e nebună, nebună, nebună - un dezastru pe care îl suport cu dinții strânși. ***** Ninge.

Să te joci în ce vine de sus ca și cum te-ai juca în lumina stelelor. Să te joci în ceva material de natură divină - sau în divinitatea însăși transformată pentru scurt timp în materie.

Să mănânci bomboane de pom lângă pat, și cel care vine să le găsească împrăștiate pe jos ca pe un tub de medicamente destinat alinării.

Frumusețea e urmarea nefericirii. Am vrut să nu fiu frumoasă pentru că am vrut să fiu fericită. Chinul m-a urâțit. N-am altă șansă decât să fiu frumoasă.

1985 Albul mă emoționează, mă înnebunește. …cum zboară păsările, parcă înoată, se scaldă în aerul înghețat! Se joacă, se iau la întrecere! Un porumbel alb și unul negru mereu alături.

61

TAINA MĂRTURISIRII 1987 Din multele imagini, gânduri, idei care îmi petrec trupul și mintea, ar trebui să iau câte o parte - să mă uit la ea pe îndelete, să o spun, să o cunosc. Așa poate aș avea habar de întreg, mi-aș țintui la capăt, „în pioneze”, pânza mea de zmeu - firea mea. Trei - patru stări majore pe zi, care cuprind sute de întâmplări în mecanismul gândului, ființa în starea de spirit cea mai pură și existență mecanică la interval de minute.

Lipsită de spirit ființa devine ceva fără viață și care totuși trăiește. Dictată de cine? Cine îi dictează mișcările, actele, vorbele? E un fel de „mașină” creată pentru a duce la capăt… ce? Rostul ei e simpla „ființare”? Se pare că da. Zic: fără rost. Dar, observ: această „lipsă de rost” o judecăm noi, după scara de valori a minții care în practică nu conține mai multe cunoștințe decât vrea sau decât a stabilit mai dinainte el, creatorul acestei minți limitate care „judecă” (n.a.—Creatorul aparent, care ne ține sub control, pe care îl investim cu putere, cel cu care ne identificăm uneori și pe care îl socotim ca fiind o minte superioară, și din vederea căruia nu putem *sări/ieși* decât printr-o Deschidere mai mare.)

Spiritul, prin Puritatea sa Clarvăzătoare îți arată că nu „e normal” să vrei pentru tine. El e în afară de dorință, de a avea, de trebuie, de a reține. Spiritul e mai mult decât Sufletul. El e un strop de Dumnezeire.

E Lumina în Înalt. Ce-o fi puțin în această lumină? (mi se spune: *tu ești o lumânare care arde degeaba - când se va termina, se va termina*-). ***** Azi am realizat ireversibila mea singurătate. O singurătate a eu-lui, a ființei. O singurătate desăvârșită.

Propria mea imaginație ajută apropierii. Felul propriu de a citi în celălalt, de a renaște, de a se umple de bucurie sau credință. Eu sunt nisipul din clepsidră.

Clepsidra e celălalt.

Nu aparțin niciunei categorii. Poate unei alte rase. În ce loc să stau? Și cum se poate sta?

Mă exclud singură. Îmi adun oasele foarte greu, și carnea la fel, cu bătrânețe. Am trecut în altceva, în alt Timp. ***** Stingheră - oare ăsta e rostul meu pe pământ?

Caut, caut în mine taina--mugurele capătului dinlăuntru. **** Am hotărât să ancorez pe această insulă necunoscută unde nu știu ce mă așteaptă, și am bucuria senzației carnale a hârșâitului de pământ pe care-l 62

face fundul corabiei la mal, înțepenind deodată mișcarea continuă pe valuri, stânga - dreapta, ce atâta vreme i-a fost proprie, tot căutând și iar căutând Zarea aceea Luminoasă spre care urma să se îndrepte. ***** Statul la birou în timp ce altcineva îți face de mâncare îmi schimbă raporturile cu viața. Nu e întotdeauna „mai bine”.

Am vrut și am luptat să trăiesc independent, mai de preț mi-a fost libertatea decât aburul ocrotitor al îngrijirii materne. Mirajul mângâierii casnice, seducătoare în imaginație, are în realitate ceva fals, căci întotdeauna când îl găsesc pare acordat altuia, unui străin cu chipul meu.

Ce urzeală, ce țesătură complicată din care nu mai ieși!

Să ies, să ies tot timpul, - am vrut. Să zbor. M-am prins și mai tare. Au obosit legăturile. O iau în vânt ca o pânză de corabie, mă umflu ca un zmeu. Nu-mi stăpânesc celulele, globulele, licărul ochilor, colțul gurii, mușchii picioarelor.

Nu am nici un echilibru – pentru ca nu am vrut sa mi-l fac. Trăiesc de atâta timp și nu m-a schimbat, nu m-a fixat nimic. Am refuzat orice tipar, am refuzat cu înverșunare forma. Forma nu exista. Liniștea aceea e pentru mine una singură – Tu. Orice intrând al realității (n.a.- realitatea aparentă – cu legile ei aparent solide) o sugrumă. ***** Oboseala e atunci când te dor mușchii, coloana se îndoaie nesuportând greutatea trunchiului, iar genunchii îți tremură. Totul devine greu – atârnă – de parcă lucrurile s-ar opune, așa că deși vrei să le ordonezi, ele te împiedică, sar, se sparg, se transmit în mușchii mâinilor, nervii ochilor, clinchetul capului, tremurul trunchiului și al picioarelor… Cum poți, cum poți să o duci la nesfârșit așa?

Nu suport frâul! Nimănui!

Să mă opresc?

Nu pot fi altfel decât cum sunt – risipindu-mă – risipind.

Controlul – controlul stării generale – permanent – ar trebui. ***** În noaptea asta e Sf. Andrei. Se zice că vin strigoii.

Cred.

Simt că sunt – accept să fiu – instrument, solie, slujitor al Celui Înalt. Fac din trupul meu membrană translucidă de credință, centură de transmisie. Mor cu fiecare secundă care trece. Mă anulez automat, deja din reflex. Simt că e un rost așa, nu mai e nimic inutil. ***** BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

TAINA MĂRTURISIRII Caut forma potrivită pentru conținut. Am mania conținutului care trebuie să-și găsească forma.

Nimic fals, nimic, nimic.

Deodată, de la sine, coloana mea s-a îndreptat, și i-am simțit arcuirea în punctul dureros care se lăsa de obicei sub greutatea Of-ului din dreptul sternului, și oglinda mi-a arătat clar un trup perfect arcuit, zvelt și suplu, cu grație în forță! Dacă ăsta e rezultatul, ce mai rămâne de spus? Continui, continui miracolul. ***** Muzica, prieten credincios, deschide porțile interioare, te înarmează cu încredere. Ești cu ajutorul ei și împreună cu ea în mijlocul elementelor. Nu uita: baza relației tale cu lumea se traduce prin fluidul care există între tine și lucruri, prin undele pe care tu le trimiți spre aceste elemente nevorbitoare, și cele care vin de la ele spre tine. Acesta e modul tău personal de a trăi – poetic, tu însuți, relaxare, imponderabil – cum vrei să-i spui. Comunicarea prin pori – alianța dintre tine și lucruri – se exprimă cel mai bine prin muzică, de aceea ea este corespondentul tău pe pământ (După moarte vei fi un sunet, nu?).

Oricum ești un element care vorbind face să existe și celelalte elemente – frați. Prin tine se deschid obiectele din jur, incluzând aici și natura! Totul, deci, e muzica obiectelor (sau tu ești această muzică!). ***** Talentul – o capacitate uriașă de a simți în toate tonalitățile, capacitate muzicală de a simți, cu care percepi și transmiți realitatea văzută și nevăzută a lumii, prin toți porii, pe loc, intuitiv și spontan!

Acestei Forțe trebuie să i te abandonezi în timpul Jocului! Vibrația Ei nu se judecă – la primul impuls rațional Ea se răcește! Să o lăsăm să existe – și să existăm în această Unică Vibrație aducătoare de Bucurie! Acolo Unde Se Nasc – prind viață de la sine – imaginile, lucrul scenic, personajele, într-un Joc devenit fascinant!

Iată jocul: relația transcendentală dintre personajele din scenă, dintre scenă și public. ***** Cel mai greu lucru: să îți corespunzi. ***** Șterge dintre tine și iubitul tău lucrurile mărunte.

De acolo de sus totul se vede altfel. Nu-ți pierde firea.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Orgoliul, gelozia, complexul vinovăției și al inferiorității te orbesc. Ele sunt datele instinctelor. Tu caută, caută Adevărul.

Fă curățenie în jur. Pe insula ta cât un colnic ești singură și de jur împrejur iarba e tunsă scurt. Apoi urmează un șanț cu apă. Numai cine vrei tu îl trece cu barca. ***** Nu uita niciodată pe scenă: atmosfera, lucrurile din jur, ora zilei, te îmbibă cu o stare specială.

Concentrare înseamnă Relaxare pe tema dată! Puterea gândului transformă realitatea. Trăiește senzația timpului – a trecerii - care în mod paradoxal fixează clipa. ***** Fluidul. Fluidul dintre tine și lucruri, dintre tine și celălalt. Trebuie găsit, intrat în el încet, cu umilință, cerând voie. În el curg sentimente – gânduri, apar ruperi de ritm, stările cresc până la explozie, ca apoi să revină la fluidul - mamă. Fluidul - mamă = starea scenică = teatrul=teatrul lumii.

Conștientizarea Startului (debutul acțiunii scenice) = o trambulină care te aruncă într-un mai sus (nu rezistă toți).

Locul scenei: Ocrotit, Privilegiat. Ceilalți văd un om (pe tine), dar tu ești imagine, fantomă, iluzie. Cine poate să facă asta pentru nimic, e actor. ***** Ideile textului (ale poeziei) și materialul tău uman să se găsească într-o comunicare - uniune desăvârșită, astfel încât nimic altceva să nu intervină între ele.

Numai pătrunzându-se de sensul ideii, materialul tău sensibil va reacționa organic, dând răspunsuri unice. ***** Să nu vorbesc. Să nu mai spun atâtea consumându-mă. Pe cine ce interesează? Cât?

Puțin, concis din toate.

Esențialul și modest. ***** Mă îndoiesc. Slăbirea forței psihice?

Să scap de determinări.

Gând: Stai în lumină. Iradiază. Nimic altceva nu ți-e dat! (va urma)

63

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

ANUL ION D. SÎRBU (1919 - 1989) 100 DE ANI DE LA NAŞTERE ȘI 30 DE LA MOARTE ION D. SÎRBU – UN IOV AL EPOCII COMUNISTE de Dumitru VELEA “Cel mai mărunt fapt de viață pe care-l trăia era receptat prin rezonanța lui planetară, cu toate valențele pe planul ideilor și corespondențelor în lumea artei” (Maria Graciov, “Sîrbu de la Craiova”, în Caiete critice, nr. 10-12, 1995, p. 118).

1. Ion D. Sîrbu s-a născut la 28 iunie 1919, în Petrila, ca fiu al minerului Ioan Sîrbu și al Ecaterinei (Glaser) Sîrbu. Face studiile liceale la Petroșani; Facultatea de litere și filosofie de la Cluj (mutată vremelnic la Sibiu), în 1945; Seminarul Pedagogic Universitar de la Cluj, în 1948; își dă doctoratul cu teza Funcția epistemologică a metaforei (1947) și între anii 1946-1950 este asistent, apoi conferențiar la Universitatea din Cluj. Odată cu instaurarea regimului comunist, este înlăturat din învățământul superior. Între anii 1950-1955 este profesor pentru învățământul mediu. În 1955, reușește să ajungă redactor la Revista de pedagogie; după șase luni se mută la revista Teatrul. În urma unei conjurații ideologice, și nu numai, la 16 septembrie 1957 este arestat sub pretext de “omisiune de denunț”. Până spre sfârșitul anului 1963 trece prin nopțile închisorilor comuniste: București, Pitești, la canal și Periprava (la stuf). Între 1963 -1973 este vagonetar la mina Petrila, șef de producție la Teatrul din Petroșani și apoi secretar literar la Teatrul Național din Craiova. Locuiește în Craiova, bine supravegheat de ochiul vigilent al securității (câțiva ani încă fără drept de semnătură), până la 17 septembrie 1989, când, în urma unui necruțător cancer, se stinge din viață.

Debutează publicistic în Răscruci, în 1941, cu articolul La răscruci; literar în La curțile dorului, cu nuvela Duminecă; editorial în 1956 cu volumul de proză Concert (Ed. Tineretului); în 1957 cu scenariul cinematografic Corigența Domnului Profesor (distins cu premiul Cinematografiei, dar imediat scenariul dat la topit). Abia în 1973, reușește să revină în viața literară cu romanul De ce plânge mama? (Ed. “Scrisul Românesc”, Craiova) și Povestiri petrilene (Ed. “Junimea”, Iași), apoi cu Șoarecele B și alte povestiri (Ed. “Cartea Românească”, 1983) și în 1988, cu romanul Dansul Ursului (Ed. “Cartea Românească”).

64

Debutează în teatru cu Arca Bunei Speranțe în 1970, pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamț.

Din 1967 și până în 17 septembrie 1989, a scris 17 piese de teatru: Arca Bunei Speranțe, Iarna Lupului Cenușiu, La o piatră de hotar, Frunze care ard, Covor oltenesc, Simion cel Drept, A doua față a medaliei, Amurgul acela violet, Rapsodie transilvană, Catrafusele, Legenda naiului, Singurătatea mierlei, toamna, Sâmbăta amăgirilor, Bieții comedianți, Dacia 1301, Plautus și fanfaronii și Pragul albastru.

Unele au fost strânse în volumele: Teatru (1976), Arca Bunei Speranțe (1982) și Bieții comedianți (1985).

Postum i-au apărut Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. I, II (Ed. “Scrisul Românesc”, 1991, 1993), romanul testamentar Adio, Europa!, vol. I, II (Ed. “Cartea Românească”, 1992, 1993), Lupul și Catedrala (Ed. “Casa Școalelor”, 1995, Buc.); din corespondență, Traversarea cortinei (Ed. de Vest, 1993), Cu sufletul la creier și Printr-un tunel (Ed. “Ion D. Sîrbu”, 1996, 1999); din publicistică, Atlet al mizeriei, Obligația morală, Între Scylla și Carybda, Râs-cu-plânsul nostru valah, Între timp, murisem (Ed. “Ion D. Sîrbu”, 1994, 1995, 1996, 1999, 2003); altele, probabil, și teza de doctorat așteaptă.

Premii: în 1982, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Arca Bunei Speranțe; în 1983, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Șoarecele B și alte povestiri; tot în 1983, Premiul Academiei pentru volumul Arca Bunei Speranțe; în 1985, Premiul Asociației scriitorilor din Craiova pentru volumul de teatru Bieții Comedianți; în 1988, Premiul Revistei “Ramuri” pentru întreaga creație; post mortem, Premiul special pentru “Destine excepționale ale culturii românești” acordat de Uniunea Scriitorilor, pe 1993, alături cu prietenul său, Ion Negoițescu.

2. Se poate spune că în istoria din cea de-a doua BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII parte a secolului al XX-lea s-a făcut un pact mefistofelic deasupra popoarelor estice ale Europei, ca în Faust. Numai că în istorie este mult mai dureros, presupunând oameni vii în evenimente și demersuri reale. Pactul cel roșu a sfâșiat conștiințe, le-a distrus, iar pe altele le-a obligat la o zbatere fără ieșire, precum aceea a lui Iov din începuturile istoriei. În fața implacabilului, omul cu adevărată conștiința morală stă drept și cere un înțeles din partea neînțelesului transcendent. În cazul de față, așa cum gândea Ion D. Sîrbu, implacabilul era în imanentul de zi cu zi și, prin forța sa distructivă, devenise parcă transcendent. El, fiul de miner, de partea celor mulți și cu o conștiință morală forjată în confruntările dintre viață și moarte, din mină, de pe front, ajuns pe o treaptă intelectuală de luciditate, se vede condamnat chiar de aceia care se considerau reprezentanții celor mulți și ai dreptății.

El refuză, cum zicea, să facă pasul înapoi din morală în politică. Nu l-a făcut, dar politicul neîndurător a avut grijă să-l arunce în spațiile lipsite de libertate.

Dar nici o forță, fie ea și mai presus de om, nu poate acestuia să-i sfarme luciditatea, forma supremă a libertății interioare. Nici un reprezentant al conștiinței noastre morale nu a făcut un apel mai intens și disperat la luciditate decât Ion D. Sîrbu. Fiul de miner nu și-a trădat ideile despre dreptate socială și ortaci; studentul, ajuns conferențiar universitar, al lui Lucian Blaga, Liviu Rusu, D. D. Roșca, nu și-a trădat ideile despre libertate și dascăli; trecut prin închisorile roșii, nu a luat culoarea acestora – mai mult, confruntarea cu răul și absența de libertate (chiar după ce a ieșit din închisoare) i-au sporit conștiința morală, luciditatea și a făcut opera sa să fie reprezentativă pentru cât poate să îndure, nu un om, ci un popor.

Petru Birau, portret Ion D. Sirbu, acrylic pe panza, 2019, 50 x 50 cm

Pentru noi, se pare că durerea dată omului fără vină, caz suprem a încercării binelui, strigă și strălucește cel mai mult din ființa lui Ion D. Sîrbu. Un întreg popor nu poate fi niciodată învinovățit, deși deseori este supus suferințelor; dar în sânul său rar se BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

găsește un om fără prihană, care să fie lovit ca și cum ar fi vinovat de păcatele întregii lumii. Ion D. Sîrbu este un asemenea nedreptățit om care să ne vorbească, sau mai bine zis, care să depună mărturie în fața lui Dumnezeu, despre nedreptatea istoriei. Este ales un asemenea om, tocmai ca mărturia sa să nu poată fi pusă la îndoială; este dus până la ultima treaptă a suferinței, acolo unde acesteia nu i se mai văd cauzele, decizia venind de dincolo de om, tocmai ca mărturia sa să aibă temeiul lucidității. Conștiința morală a lui Ion D. Sîrbu se instituie pe raportul viațămoarte: își are rădăcinile în subterana minei, creșterea în “linia întâi a frontului” și în “închisorile roșii” și rodirea în subterana istoriei. Este “copil teribil” al Cercului Literar din Sibiu, dar fiind fiul Tatălui miner și de partea șirului nesfârșit de obidiți, sublocotenentul este trimis ca sergent pe frontul antibolșevic, apoi și anti-fascist; absolvă studiile superioare cu magna cum laude, își dă doctoratul cu Funcția epistemologică a metaforei, introduce în cultura noastră conceptele lui Jung, dar din conferențiar ajunge învățător, cei ziși “de stânga” îl trimit “la stuf” pentru “omisiune de denunț”; eliberat într-un “stat al libertății și afirmării omului”, fiind de partea omului de jos și a cerului moral de valori de deasupra, rămâne fără libertate și fără posibilitate de afirmare. Trăiește în subterana istoriei și-a existenței.

De aici aduce mărturie, nu în fața istoriei surde și viclene, ci a lui Dumnezeu, despre suferința unui popor împins spre pierdere de ființă. Viața sa se rotunjește într-o Operă, iar opera, atât cât a putut să ne-o comunice sau ne-a lăsat-o spre comunicare testamentară, devine partea mărturisitoare a Operei.

Din acest unghi că opera îi este viața, se luminează câteva determinante: - mărturia continuă, care îi dă operei scrise caracter “autobiografic”, depășește marginile acesteia și se mărturisește, în absența libertății, prin luciditate; - memoria opusă uitării, care deschide opera scrisă spre istorie și analiză a prezentului, face din “fracturile ontologice”, surprinse în aceasta și dincolo, în om și în conștiința epocii, o redempțiune recuperatoare de ființă; - salvarea omului, adus să trăiască în sub-istorie și sub-existență, de la pierire și nu de la moarte; înfrângerea bestiarului social prin bestiarul bun, alegoric și transcendent; - dimensiunea estetică a operei scrise, îndeosebi prin categoria tragicului cu corelativul său ridicolul, trece dincolo de sine, în transestetic (Ion D. Sîrbu vorbea continuu de Est-ethică, pentru el esteticul fiind, ca în tradiția Platon-Kant, o treaptă a cunoașterii, dezavuându-i autonomia firavă din lumea modernă), bufonul devenind reprezentantul libertății și lucidității; - limba ca “entitate transcendentală”, justițiară, ca dar și logos.

3. În domeniul teatrului, Ion D. Sîrbu s-a 65

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII manifestat în trei direcții: critic de teatru (“Între timp, murisem”), teoretician și dramaturg în sens german (Obligația morală și Între Scylla și Carybda) și dramaturg. Dramele din volumul Arca Bunei Speranțe se bazează pe memoria istorică, formând o arhitectură în ritm dialectic, printr-o mișcare triadică din mitologie în istorie, din istorie în ontologie; din dimensiunea poetică în cea concretă, din cea concretă în cea a ființării istorice. Problematice și dense sunt: Arca Bunei Speranțe, Iarna Lupului Cenușiu și Pragul albastru. Spre deosebire de drame, comediile din volumul Bieții comedianți sunt rezultatul uitării istorice. Ion D. Sîrbu pune în mișcare un comic carnavalesc, purificator, de dimensiune existențială. De reținut: Bieții comedianți, Sâmbăta amăgirilor și Plautus și fanfaronii.

Ca prozator, este par excellence la început povestitor (Concert, De ce plânge mama?, Povestiri petrilene, Șoarecele B și alte povestiri) și la sfârșit, în sens plin, testamentar și creștin al cuvântului, mărturisitor (Dansul Ursului, Lupul și Catedrala și Adio, Europa!) Povestitorul exaltă virtuțile minerești (cinstea, dreptatea etc.), naționale și arhaitatea.

Muntele și subterana sunt simboluri etice, religioase și ontice. Despărțirea de munte înseamnă prima “fractură ontologică”, depășirea ei, înseamnă inițiere, și se va face nu pe calea obișnuită a ficțiunilor oculte, ci prin transcendentul și numinosul creștin al mărturiei.

Mărturisitorul se luptă cu mistificarea, desfășoară o largă și originală “retorică pamfletară”, satirică, este un adevărat “atlet al mizeriei” și al “rezistenței”, al dezbaterilor ideologice privind filosofia istoriei, a artei și a omului. Întreaga cultură, de la estetică la morală, de la literatură la artele plastice, de la filosofia istoriei la viclenia istoriei de zi cu zi, de la meditația asupra logosului, transcendentului și ființei la mizeria și suferința spiritului captiv, la teroarea și lipsa de libertate a acestuia, de la lipsa de vină a pedepsei și suferinței la justiția divină – toate sunt strânse în favoarea semenilor ca mărturie “la bară” în fața lui Dumnezeu. Romanul Dansul Ursului oferă o lecție de morală practică despre libertate și cădere continuă în absența acesteia. Celelalte două, postume, Lupul și Catedrala și Adio Europa! sunt alegorice, inițiatice, mitice, lirice, parabolice, eseistice, filosofice, “autobiografii ale istoriei”, “fenomenologii ale sufletului”, “povestiri ale lipsei de speranță”, toate acestea purtate ca o “lampă de miner” prin lunga galerie a istoriei, și nu doar, prin amara și comunista “noapte totalitară”. Ele sunt dincolo de efectele prozaice ale prozei, de gălăgioasa “punere în abis”, textualism și postmodernism. Literatura sa este suferită, este o mărturie despre suferința unui popor

66

în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea.

“Fărâmele” de la aceste romane, șase ierni totalitare și definitive, până în 1989, l-a strâns într-o operă Exerciții de luciditate, în cele din urmă, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Nu seamănă cu nici un jurnal, cu nici o literatură memorialistică, sunt fragmente de explicații în fața istoriei și a lui Dumnezeu. Îl vedem pe Socrate cu cupa de cucută în mâna stângă, bând, și cu dreapta scriind, scriind, mărturie după mărturie în fața morții. Când disperată aceasta s-a văzut înfrântă i-a retezat și limba cu un “ocupant triumfător cancer”, dar cuvântul a rămas să dea seamă și să cheme istoria a da seamă despre “pactul mefistofelic” făcut pe capul omului. În singurătatea sa, când paginile nu i-au mai cuprins rostirea, lăsa cuvintele să plece prin pereții întunericului, epistole spre prietenii: Horia Stanca, Ion Negoițescu, Virgil Nemoianu, Mariana Șora, Ion Vartic, N. Carandino, Sergiu Al-George ș.a. Nu aștepta răspuns. Chiar dacă îi vorbeau, Ion D. Sîrbu nu auzea decât murmurul unui popor suferind în subterană și subistorie. Când i s-a părut că nu-l mai aude nici pe acesta, a început să-i scrie Bunului Dumnezeu. Nu numai cei care au primit scrisorile, ci acum, parcă printr-un deget al lui Dumnezeu îndreptat asupra noastră, cu toții spunem că sunt ale unui “geniu epistolar”. Mărturiile lui Ion D. Sîrbu nu mai au nimic personal, sunt impersonale, ale unui popor ajuns la capătul puterilor.

4. Bibliografie selectivă: Dumitru Velea, Experiența exponențială, în SLAST, 19 aug. 1989; Ion Negoițescu, Ion D. Sîrbu în vol. Scriitori contemporani, Ed. “Dacia”, Cluj, 1994; *** Caiete critice, nr. 10-12, 1995 (dedicate integral lui Ion D. Sîrbu, prin grija lui Valeriu Cristea); Lelia Nicolescu, Ion D. Sîrbu despre sine și lume (Ed. “Scrisul Românesc”, Craiova, 1999); Elvira Sorohan, Ion D. Sîrbu sau suferința spiritului captiv (Ed. “Junimea”, Iași, 1999), Ioan Lascu, Un aisberg deasupra mării (Ed. “Ramuri”, Craiova, 1999); Ovid S. Crohmălniceanu, Klaus Heitmann, în Cercul Literar de la Sibiu și influența catalitică a culturii germane (Ed. Universalia, Buc., 2000); Mircea Ghițulescu, în Istoria dramaturgiei române contemporane (Ed. “Albatros”, Buc., 2000); Nicolae Oprea, Ion D. Sîrbu și timpul romanului (Ed “Paralela 45,” Pitești, 2000); Antonio Patraș, Ion D. Sîrbu – un artist al lucidității (teză de doctorat, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iași, 2002). (în Dicționarul 100. Cei mai mari scriitori români, Ed. Lider, Buc., 2003; coordinator Mircea Ghițulescu)

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Mihai BARBU

LA CENTENAR VĂ PREZENTĂM...

NOUĂ CONTEMPORANI PETRILENI AI MARELUI SCRIITOR TRANSILVAN Anul acesta se vor împlini 100 de ani de la nașterea lui Ion D. Sîrbu. El a trăit prima parte a tumultoasei sale vieți într-o colonie minieră interetnică din Petrila. Eroii pe care le facem, acum și aici, publice au fost niște contemporani ignorați ai marelui scriitor. Ei au trăit peste drum de colonia petrileană, într-un cartier numit, pe atunci, al Evidențiaților. În cele șapte blocuri cu câte patru apartamente, partidul i-a repartizat pe stahanoviștii acelui timp, o vreme apusă când cărbunele nostru era considerat a fi pâinea industriei. Ulterior, cartierul a primit un alt nume, Vulturului, și se învecina cu strada Rândunicii. Pe acea stradă se găsea casa parohială a părintelui ortodox care era înconjurată, de jur împrejur, de mai multe garaje și de o popicărie.

1. Pittini Guido, cabanier din Valea Frumoasei Eu am fost omul de mare încredere care a avut grijă de casa pe care Ceahlăul literaturii noastre și-a ridicat-o pe unul din malurile de pe Valea Frumoasei. Am venit cu mai mulți prieteni din Venezia Friuli ca să lucrăm, ca meșteri neîntrecuți în lucrări de artă, în piatră și în lemn, în pădurile ce înconjurau, de jur împrejur, Carbon Valley.

Așa am ajuns, după ce puterile m-au mai lăsat, să rămân, in silva oscura, să am grijă, departe de ape înalte (aqua alta, pre limba noastră) și de casă, numai de rodul acestui pământ. Pe Valea Frumoasei, lângă bradul strâmb, Maestrul a stat ascuns, pe timpul războiului, hălăduind printre jivine, păsări și pești. I-am cunoscut pe toți cei 11 copii ai marii lui familii. Din păcate, unii dintre ei s-au prăpădit nevârstnici. Cel mai mult l-a prohodit pe Mihu, cel căzut la datorie după ce, oficial, războiul se cam sfârșise. Scriitorul a fost ucenic-păstrăvar cu undița pe Valea Sebeșului călăuzit de un prieten meșter, inginerul Ianoși. A deprins tainele vânătorii de la Ieronim Stoichiță, meșterul cerbilor. Îmi repeta mereu, în orele noastre de taină, că dacă nu simți pe fruntea aburită vântul înălțimii, dacă nu-ți trece prin toate încheieturile acea trudă plăcută, soră cu frământările prăpăstiilor și dacă nu adormi în descântul pământului - eliberarea din monotonia vieții e o minciună. Și mai adauga că a duce acolo sus, către stele, viața noastră mică, cea de toate zilele, e o profanare.

După război, proprietarul casei rămânea mult timp în Capitală, unde se ocupa de înștiințări și cereri în legătură cu comorile sau străbătea țara-n lung și lat, ca să mai înființeze niște biblioteci pentru popor.

Atunci,îndrăzneam și eu să mă trântesc (eu dar și unii din prietenii mei apropiați...) în patul lui imens și să visez cu ochii deschiși. Mă gândeam atunci, in mezzo del camin BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

de la nostra vita, că nu l-ar fi durut mâna pe Marele Maestru dac-ar fi început o poveste de pe Valea Frumoasei așa cum a făcut-o în „Mirajul” dedicat lui George Topârceanu: „Cum pretine? Nu-ți mai aduci aminte de Moș Procor? Și de alte umbre ciudate, după ce am intrat în Țara de dincolo de negură?” Ce frumos, cari amici, ar fi sunat: „Cum pretine? Nu-ți mai aduci aminte de signor Guido Pittini? Și de acele umbre ciudate...”

2. Oleg, Ostașul sovietic dintr-o statuie petrileană Eu sunt Oleg și ei m-au socotit, o vreme, drept unul de-al lor. Eram chiar Ostașul sovietic eliberator. Mi-au făcut loc chiar în centrul Localității lor, într-un parc improvizat între niște blocuri cu confort minim. Eu, Oleg, sunt cel care a apărut peste noapte și cel care am dispărut într-o noapte. M-au îmbrăcat într-o veche manta (o, nu, nu e vorba mantaua lui Gogol, ea semăna leit cu cea a generalissimului Stalin) și aveam pe umăr o pușcă de-i ziceam Katiușa. Mi-au făcut un soclu mai mare ca să nu vadă lumea că minerii s-au cam zgârcit la materialul din care m-au plămădit. Eu am ieșit cam bondoc și nu eram nici măcar pe cât era de înalt soclul. În fiecare an, pe la sfârșitul lui august, comuniștii îmi aduceau coroane cu flori roșii „ca sângele vărsat”, ziceau ei, „de mii și milioane de eroi”. Dar erau artificiale, date cu ceară, așa ca să țină tot anul ăla în care nu se mai gândeau la mine.

Am dus-o așa cam vreo jumătate de veac. Apoi, Dumnezu le-a dat localnicilor un august chiar înainte de Crăciun și lumea a ieșit pe străzi și a strigat, cât i-a ținut bojocii, că „Dictatorul a fugit!” și c-a venit vremea Libertății, aia de-o scriau ei pe ziduri cu Literă, neaparat, mare. Asta s-a petrecut pe la prânz iar noaptea mi-au și dat vânt de pe soclu. Nu ei personal, s-a scuzat revoluționarul Nema, ci acel „Vânt de libertate”, pus pe note muzicale de Dunaevscki, care era unul de-al nostru.

Dar n-au făcut mare brânză, că n-au reușit să mă facă bucăți. M-au ascuns într-un loc întunecos și rece. Nu-mi dau seama, cu exactitate, unde mă aflu acum. (La ora când vă relatez toate astea nu s-a inventat încă gps-ul...)

Aud, de jur împrejur, doar voci aspre și expresii nu prea ortodoxe. E cald, tovarăși, dar nu-i prea bine. O voce autoritară a zis, într-o zi, și-am auzit-o chiar eu cu urechile mele, că bine mi-au făcut. Și că, după plecarea mea, s-au cocoțat pe soclu niște sârme contosionate pe care le-a desenat, cu mâna lui dibace, chiar viceprimarul locului.

El zicea c-ar fi vorba de focul sacru dar boschetarii din parc erau de cu totul altă părere. Din punctul lor de vedere, și oamenii erau adevărați specialiști în materie, 67

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII sârmele cu pricina ar seamăna perfect c-un rahat prevăzut c-un moț. Mai ales, susțin ei, că opera respectivă s-ar fi inspirat direct din cabina veceului ecologic, ăla pe care primarul l-a pus lângă niște garaje din bolțari, la câțiva pași de soclul meu. Îmi pare rău de băiatul ăla care a murit pentru patria lor și căruia i-au scris numele, cu litere de aur, pe soclul unde-am poposit și eu. Ar fi păcat să împărtășească și el amara mea soartă.”O, siudba maia, o, siudba..”/ „O, soartă, soarta mea..”. Și mie, când am plecat de-acasă, mi-a spus Generalissimul că lupt pentru o cauză dreaptă și că peste tot, prin părțile răsăritene ale Continentului, lumea o să strige că “Stalin și poporul rus /Libertate ne-a adus!” E drept că lumea a și strigat această lozincă o bună bucată vreme. Însă, la scara istoriei, a înseamnat foarte puțin...

3. Ilie Panait, fost stoper la Rhabon Footbal Club Dac-aș fi fost poet v-aș fi spus că o zi este o eternitate în miniatură. Și, iată, c-a venit și acea zi… Eram la apusul carierei mele de fotbalist și mi-am adus aminte că eram, de meserie, inginer minier. Așa c-am început să merg la serviciu, intram în mină, ieșeam la lumină, totul după un program bine stabilit. Nimic nu mai era ca înainte.

Timpul e, prieteni, hoțul perfid al tinereții. Ortacii m-au văzut că nu eram deloc în apele mele. Știau foarte bine unde și cum am jucat în tinerețe. Erau mii de oameni în tribună iar când Rhabon F.C. câștiga făceam fericită toată comunitatea din Carbon City. M-au invitat, politicos, să joc și pentru ei, într-o echipă pe care au înscris-o într-un campionat regional. Am acceptat și am fost liderul unei apărări de fier. Toți erau amatori și, pentru mine, nu era un lucru prea greu de înfăptuit. Când trebuiau să bată loviturile de pedeapsă doar pe mine mă invitau să le execut. O făceam fără elan. Stăteam pe loc și cu toate astea reușeam de fiecare dată să-i păcălesc pe toți portarii adverși. Lumea din tribune era în delir. Nu mai văzuseră așa ceva. Nu cred că am făcut bine. Bieții portari, niște mineri care iubeau fotbalul, erau umiliți în ultimul hal.

Dar Dumnezeu m-a pedepsit pentru trufia mea. Ca să nu mor a trebuit ca doctorii să-mi amputeze piciorul meu drept, ăla cu care băteam, de pe loc, toate acele penaltyuri nenorocite….

4. Ioan Lazăr, fost inspector-șef la Fiscul din Carbon City Am aflat de la Descartes că a călători e ca și cum ai sta de vorbă cu oameni din alte secole. Dar nu l-am crezut, până mai ieri... “Prietene, tu care ai văzut atâtea continente, țări, provincii, orașe și sate, ai zburat peste oceane, ai navigat pe mări și pe fluvii, ai înotat în râuri, ai mers spre izvoare, tu care ai hoinărit pe marile bulevarde, ai alergat pe autostrăzi străine, ai străbătut la pas, cu căruța sau cu mașina, străzi și drumuri de țară, tu care cunoști atâta lume bună și multă lume de condiție mai joasă, am și eu o unică rugăminte către tine”. „Care, nea Ioane?” „Dacă-l vezi, cumva, pe ăla care a inventat bătrânețea săl bagi, din partea mea, direct în pizda mă-sii. Bă, să nu mă-ntrebi de ce, că te bag și pe tine-n....!” N-am apucat să-i mai zic că, în ceea ce mă privește, călătoria nu înseamnă a merge undeva și de a căuta ceva, un loc 68

anume sau un om anume, ci pur și simplu a merge. A călători de dragul călătoriei. A merge pentru a merge.

Asta spunea și Robert Louis Stevenson, cel care a găsit „Insula Comorii”. „Dar eu pe-acolo, încă n-am ajuns, nea Ioane...”

5. Kiril Kotoku, profesor de fizică la Liceul din Ținut Îmi plăcea să le arăt elevilor mei cum flacăra dreaptă a lumânării se poate răsturna printr-un sistem ingenios de oglinzi. Eu îl studiam, acasă, pe Marx și eram tare curios ce putea el să zică despre noi, românii. Karl a scris puțin despre noi și n-a spus nimic esențial. Eu voiam să arăt celor interesați că și lumina de la răsărit o poți răsturna dacă ești inteligent și ai la îndemână niște ustensile dintrun umil laborator dintr-o școală oarecare de la periferia Văii noastre. Din nefericire, niciodată n-am putut să-mi duc experimentul la bun sfârșit. De fiecare dată când mă întorceam cu spatele la lumina lumânării, corigenții clasei îmi suflau în flacără, ea se stingea ușor, cu o mare părere de rău, și, în cele din urmă, își dădea duhul. Așa că experimentul meu n-a reușit niciodată. Am plecat Dincolo cu aceste neîmpliniri majore: una științifică, una politică și, la urma urmei, și una umană...

6. Kristal B. Anton, popa komuniștilor minieri Am îngropat, într-o viață de om, mii de komuniști și le-am pus la cap steaua cea roșie. Cimitirul din Carbon City ajunsese să fie o combinație bizară de palide cruci creștine și de aprinse stele roșii. Mi-am terminat misiunea odată cu Revoluția. Ca prin farmec, a doua zi după fuga Dictatorului, au dispărut toate stelele roșii din cimitirul nostru, aflat chiar la intrarea în oraș. Eu am avut două fete.

Pe una am făcut-o grefieră la Judecătorie iar pe cealaltă asistentă la Spital. Ăsta a fost visul meu secret: pe una so îmbrac în negru, pe cealaltă - în alb. Au fost ființe suave și plăpânde care nu au trăit mult. Pe ele le-am condus la groapă cu un popă catolic. Am avut o singură nepoată. Ei i-am mărturisit, când am putut să fac asta, că aveam un frate în Germania federală și că era preot reformat. N-am recunoscut niciodată, în fața partidului, că am rude în străinătate și, pentru a nu trezi nici o suspiciune, am făcut pactul cu Marx, Engels și Lenin. Am lăsat vorbă, iubitei mele nepoate, că atunci când nu voi mai fi să-l anunțe pe prietenul meu, preotul (oficial) de peste drum că el va știi, cel mai bine, cum să mă conducă pe lumea cealaltă. Și-o să ascult, cu ochii pe cer, că se cuvine să-L slăvești neîncetat, cu glas necurmat și cu cântări neprihănite, ca pre cela ce ne-au făcut și ne-a scos din întuneric la lumină și din neființă în ființă. Și vă asigur, vechi tovarăși de drum, așa voi face...

7. Janoș Vasinka, frizerul care n-a mai ajuns hair stylist Am fost frizerul celor avuți, care mă invitau la ei în casă. Pe cei săraci îi chemam la mine, într-un hol mic unde am înghesuit o mare oglindă ovală. N-am avut niciodată o frizerie a mea, așa că am fost toată viața pe drumuri. Am avut o singură pasiune: să joc, săptămână de săptămână, la loto. Îmi făceam socoteala că, dacă o fi BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

să câștig vreodată, o să-mi deschid un „barber shop”, așa cum am văzut eu, la Clubul muncitoresc, în filmele alea americane cu John Waine. Din păcate, eu am avut un noroc minor și în viață, și în meserie, și la jocurile de noroc. Cu banii câștigați, din an în paști, abia îmi puteam cumpăra, de pe piața neagră, o spumă de ras italiană, un after shave franțuzesc, un brici cu lamă din Toledo.

Consumabile și ustensile. Fata mea, Unica, era frumoasă și am crezut că mă va face bunic. Dar ea a fost o ființă extrem de pretențioasă și nici un pretendent nu s-a ridicat la înălțimea dorințelor ei. A rămas lângă noi. A calculat salariile minerilor până a ieșit la pensie. Nu s-a plictisit niciodată. Aducea acasă niște registre mari pline cu nume de bărbați și cu o groază de cifre pe care le aduna și scădea până ajungea la salariul exact al fiecărui om care cobora în adâncuri. O auzeam cum fredona încet, ca pentru sine, niște versuri care, nu știu de ce, mă făceau și pe mine să visez. „Închisă-ntr-un crin mi-e viața/ Mâinile-mi tremură-n parfum/ Luminile-n taie fața/ Vai, nu mai știu nici când, nici cum...” Atunci luam și eu odicolonul, îmi frecam mîinile cu el, iar foarfeca parcă prindea aripi iar pieptenii zburau, parcă, odată cu ea. Eu am tuns și am bărberit lumea până în ultima mea clipă. Nu doar stejarii mor în picioare. În Carbon City, v-o spun cu justificată mândrie, așa procedează și frizerii...

8. Aristizza Underwald, regina cartierului cu stahanoviști Ginerele meu era un securist încercat care știa tot ce mișcă la mina din Carbon City, atât la suprafață pământului cât și în măruntaiele lui. Am avut noroc că fata mea era frumoasă foc și când el a cerut-o de nevastă ne-a luat, la pachet, pe amândouă. Eu m-am învoit să i-o dau ca să mi-o păzească precum ochii din cap. Iar, ca să fiu sinceră până la capăt, am vrut să am și eu o oarecare protecție la bătrânețe. Am fost o femeie practică toată viața mea. Locuiam într-un cartier cu stahanoviști unguri și moldoveni iar eu, ca să fiu sinceră până la capăt, nu mă simțeam chiar în apele mele. Am jucat teatru, și oficial și neoficial, toată viața mea. În ultimii ani am vrut să-i arăt ginerelui meu cine eram eu și de unde mă trăgeam cu adevărat. Îl așteptam seara acasă, cocoțată pe masa din bucătărie unde așezam, într-un echilibru instabil, un scaun tapițat în culori de un roșu pal. Mă asortam perfect cu buzele mele dornice să mai muște, odată, din fructul copt al vieții. Când auzeam cheia în ușă, escaladam masa și mă așezam, repede, pe scaun, îmi luam un făcăleț pe post de sceptru și îmi puneam pe cap un măr roșu, un măr ionathan care l-ar fi făcut invidios pe însuși Wilhelm Tell.

Stăteam nemișcată ca-ntr-o frescă de epocă. „Ce dracu’ faci acolo, hoașcă bătrână?”, mă întreba, timid și delicat, omul Securității. “Mă, să știi și tu, că viața e ca un joc de cărți. Și a mea și a ta. Joci doar cu ce ai în mână!” Și,

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII stăpână pe situație, am coborât, maiestuos, de pe tron și am distribuit fresca cu mine, pe tronul din bucătărie, la tot cartierul. Așa am rămas, și azi, în memoria unor bieți proletari care nu știau nimic altceva decât să dea țării cât mai mult cărbune...

9. Kristal C. Amalaberga, o casnică supraponderală Când îmi făcea curte bietul Anton era atât de emoționat că l-au scăpat pârțurile. Se rușinase și se roșise atât de tare încât părea aidoma steagului roșu ce fâlfâia pe fiecare bloc din cartierul nostru plin de stahamoviști. Ne plimbam pe un drum discret ce însoțea gardul din țăruși împletiți ai momârlanului Miron, proprietarul dealului din împrejurimi. Cum mitraliera de la fundul lui Anton nu înceta să tragă, precum teroriștii la Revoluția română, din toate pozițiile, iubitul meu a luat un par și a început să se joace plimbându-l printre țărușii gardului. „Zgomotul seamănă, Tony dragă, dar mirosul – nu!” Am apreciat intenția sa de a-și masca emoțiile și el mi-a promis că, dacă voi trece cu vederea bizareria acestei cereri în căsătorie, n-o să mă mai supere niciodată. Eu i-am intuit, atunci, slăbiciunile și am profitat din plin de ele. L-am pus să-mi spele, manual, toată rufăria pe vremea când încă nu se inventaseră mașinile de spălat. Cel mai greu i-a fost sămi albească chiloții mei groși ce-mi ajungeau până aproape de genunchi. Aveam câteva perechi pe care le scoteam la uscat pe o sârmă întinsă în fața blocului, ce traversau, dintr-un capăt în altul, o străduță de acces spre Parcul dr. Petru Groza. Imaginea acestor chiloți mărimea XXXXL, de diferite culori, i-a făcut fericiți pe mulți dintre luptătorii anticomuniști ce se ascundea în Munții Roșiei. Ei scrutau zilnic, cu binoclurile lor, orizonturile roșii din Carbon City. Când zăreau chiloții mei credeau că-s parașutele din desantul american care urma să elibereze România. Cu timpul s-au obișnuit cu această veșnică iluzie optică. Am fost o femeie supraponderală, mi-a plăcut să stau pe bancă, alături de prietenele mele Baros neni și Schwartz neni, și să privesc lumea de sus.

Ne potriveam și ne completam de minune. Doar Miron, momârlanul locului, când urca scările la noi în cartier ne mai zicea pe sub mustață: “Tuie dracu-n voi, neveste/ Gură ca la voi nu este!” dar nici noi nu ne lăsam mai prejos: „Ba, zău este, ba, zău este/ Numai nu se povestește!” Când râdeam se zguduia banca și alungam toate spiritele rele din cartier. Pe strada Rândunicii era o altă lume și o altă poveste. Acolo, și nu la noi, poetul popular a auzit, la ușa popii, monologul râmătorului Ghiță : „Și veni și cel Ignat/ Și pe mine m-au tăiat/ Boierii luară slănina/ Și țiganii căpățâna/ Ne-ajugându-le căpățâna/ Șterpeliră și găina/ Mirosind a unturică/ Șterpeliră și-o pisică”! Din păcate toate trei am plecat Dincolo înaintea bărbaților noștri, niște stahanoviștii, acolo și ei, ce-au știut dureros ce e suta de lei...

69

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Iulian CHIVU

ION HIRGHIDUȘ ÎN SPAȚIUL ABORDĂRII FILOSOFICE Pentru cartea Aporiile tinereții lui Ghilgameș. Cercetări filosofice, (Ed. Presa Universitară Clujană / Ed. Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2016) Hirghiduș Ion a primit următoarele premii: - Premiul Național Tudor Arghezi, Festivalul Internațional Tudor Arghezi, ediția a XXXVI-a, Tg-Jiu, 19-22 mai 2016; - Premiul Nicolae Diaconu pentru eseistică, Atelierul Național de Poezie Serile de la Brădiceni, 8 septembrie 2016; - Premiul pentru Eseu filosofic pe anul 2016, acordat de Filala Alba-Iulia a USR. În peisajul nostru editorial de azi, din fericire, mai sunt totuși cărți care se cer căutate și pe care le citim, firește, înaintea celor care ne fac neîncăpătoare cutia poștală sau care ne vin pe adresa electronică. O carte a profesorului Ion Hirghiduș, de la Universitatea din Petroșani, este oricând de căutat; îi citisem un volum de poezii (Femeia lui Dumnezeu, Ed. Fundației Alfa, Cluj-Napoca, 2007), iar din eseurile sale de filosofie am citit sporadic, pe unde le găseam (cel mai adesea în revista petroșeneană Banchetul), așa că Aporiile tinereții lui Ghilgameș (Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2016) mi s-a confirmat a fi, din start, una dintre cărțile de căutat și de citit.

Ion Hirghiduș, fost echinoxist, licențiat în filosofie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și în psihosociologie la Universitatea din Petroșani, cu un doctorat remarcabil în Ontologia lui Constantin 70

Noica, este un spirit echilibrat, profund, egal cu sine și în poezie, dar, iată, și în genul scurt al ideilor.

Volumul său de eseuri filosofice se anunță în numele celebrei epopei akkadiene a lui Ghilgameș, însă vine cu un sumar mult diversificat: Filosofia lui Noica între suflet și spirit; Temeiuri ale raționalității în științele sociale; Premisele pedagogiei lui Platon; Epifania focului în poezia lui Lucian Blaga și, chiar dacă la urmă, nu în ultimul rând însă, Imaginarii antropologice în Valea Jiului post-comunistă etc.

Aporiile tinereții lui Ghilgameș fac trimitere la aporismul grec, familiar profesorului Ion Hirghiduș, așa cum relevă și sumarul cărții sale, în sensul de impas, de dificultate a soluționării cauzată de premise cel mai adesea prin inconsistență; gramatologia lui Derrida o explica prin conflictualitatea alegerii (ieșirea maieutică din aporie, la Socrate). Pe seama celei mai vechi scrieri literare din istoria umanității, desigur, s-a scris mult (bibliografia cărții lui Ion Hirghiduș face o selecție a celor mai importante lucrări din literatura temei), iar selecția ideilor este ea însăși un test de dificultate. Apoi, referințele se întind de la studiile lui Georges Dumézil (Le festin d’Immortalité, étude de mythologie comparée indoeuropéenne– Paris, 1924) și ale lui Gilbert Durand (Les Structures anthropologiques de l'imaginaire, Paris, 1960) până la dicționarele uzuale de simboluri (Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, iar la noi Victor Kernbach, Ivan Evseev și alții).

Cert este că și astăzi (C. Noica; Sentimentul românesc al ființei), după cum argumentează Ion Hirghiduș, epopeea sumeriană rămâne să ispitească interpretările fiecărei generații care îi vor confirma universalitatea ca și în cazul orfismului, al tipologiilor folclorice întreprinse de A. Aarne și St. Thompson, al literaturii vedice, al mitologiei homerice etc.

Epopeea, de origine sumeriană, apărută ulterior în Akkad, are ca titlu însăși ideea sa: Despre cel care a văzut totul, pusă de exegeți pe seama tinereții lui Ghilgameș. Consider că „aporia tinereții” reprezintă „lipsa de mișcare” a omului ajuns la perioada romantică, la vârsta eroică a faptelor memorabile pe care le poate lăsa ca moștenire. Această „lipsă de mișcare” este, într-un mod paradoxal, o risipă de fapte (p.16) care ar putea fi alterate la bătrânețe.

Autorul face sinteza structurilor antropologice ale imaginarului pe un spațiu minimal, urmând pe text BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII analiza lui Durand și nu scapă nimic din firul epic al evenimentelor, dar nici din semnificațiile lor: Taurul Cerului apare în epopee ca o pedeapsă pe care zeița Iștar o trimite asupra lumii ca răzbunare pentru refuzul lui Ghilgameș de a o iubi (p.21).

Retrospectiva motivică a textului, cu antecedente care ajung până la Ern Cassirer (Filozofia formelor simbolice), este exhaustivă, iar Ion Hirghiduș nu își propune decât unilateral analiza textului și rămâne la structurile și dimensiunile eroului în fapte memorabile: încrederea față de ceilalți, vulnerabilitatea și interdependența, încrederea în calitățile indivizilor, ținta și rezultatul încrederii (încrederea lui Ghilgameș în sine, încrederea lui Enkidu în sine), reciprocitatea încrederii. O astfel de analiză se aplică și în cazul Odiseei: Insomnia femeilor în așteptarea lui Ulise, o chestiune mult dezvoltată, de pildă, la Felix Buffiere (Miturile lui Homer și gândirea greacă, Ed. Univers, Buc.,1987).Fiindcă Un lung șir de femei s-au aflat sub ocrotirea Hestiei (Eστία) pentru că acestea și-au așteptat bărbații necondiționat (p.26), vezi cazul Penelopei, insomnia călătoriei spre Celălalt afirmă simultan iubirea ca dezordine și ordine a lumii (p.29), în condițiile în care mizele identitare(ale călătoriei, n.n.)nu se află în centrul grupurilor identitare, ci la frontierele lor, acolo unde se va negocia diferența acceptată față de Celălalt (p.33).

Așadar, o chestiune a explicitului, nu a implicitului care se reia mai pe larg în capitolul Călătoria spre Celălalt ca ieșire din pielea proprie: Dacă identitatea culturală este o realitate implicită, în care diferențele sunt doar de ordin cantitativ, evoluțiile spre identificare provoacă înțelegerea explicită față de Celălalt (p.148).

Discursul propus de Ion Hirghiduș este, fără a dezamăgi vreo altă de așteptare, o permanentă rămânere în apodictica ideilor și nu în poetica lor, adică în rigorile zicerii estetice, fiindcă, deși scrie și poezie, cum spuneam, Ion Hirghiduș rămâne de formație filosof și nu filolog (filologului, de pildă, scriitura filosofică i-ar putea apărea văduvită nu atât de conjunctivitate, cât de tranzitivitate sintactică). El face sinteze riguroase, recurge la schematisme fie și de uz didactic; cum ar fi putut să nu considere și adresabilitatea către un cititor specializat sau cel puțin în curs de inițiere? A se vedea clasificările din paragrafele în care vorbește despre psihologie și psihanaliză, activitatea într-un spațiu cultural, fire și ființă, maladiile ontice la Noica, paradoxul multiplicării logicilor, paradoxul multiplicării științelor, dar și când vorbește despre cele trei distorsiuni metafizice din istoria educației.

Referitor la acestea, Ion Hirghiduș ne previne: Metafizica mereu s-a voit a fi cea mai înaltă ținută rațională a omului și, din acest motiv, prin ea s-au impus modele paideice cu pretenția de a fi absolute și nealterabile în timp. Întrucât modelele paideice s-au BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

dovedit relative în succesul lor istoric, am să iau în discuție trei momente din devenirea educațională a Europei...(p.206). Și va porni de la Modelul educațional Kαλοκάγαθία (Kalokahathia) – cel corespunzător eticii clasice grecești (perspectiva omului frumos la minte și la trup – sophrosyne), către Educația modernă și legitimitatea raționalității, spre Educația postmodernă și incitațiile ei (aș fi preferat provocările ei, într-o opțiune filologică, iată) și încheind cu Educația pentru alteritate.

Ca om al Văii Jiului, profesorul Ion Hirghiduș ne propune spre finalul cărții sale o „prospecțiune” în tradiția locală despre Spiritul Pământului și Sf. Varvara, în mitologia mineritului, apoi aduce câteva date utile care țin de etnografia și de etnogeneza momârlanilor în legătură cu care explicațiile istorice sunt neconcludente. Se spune că aceștia ar fi urmașii direcți ai dacilor [...] O rădăcină directă, ca descindere din daci, este imposibil de determinat.

Denumirea de „momârlan” este relativ târzie, probabil după 1840 sau chiar 1870 când începe o exploatare mai intensă a cărbunelui (p.271).

Ion Hirghiduș, un spirit atent, cu deschideri enciclopedice, nu alunecă în supoziții fiindcă, în lipsa documentelor, spre o ipoteză cât mai puțin vulnerabilă ar putea merge cercetările conjugate de istorie, etnologie, de antropologie, de lingvistică, de istorie a credințelor religioase, de arheologie. Or așa ceva lipsește, deocamdată, în cazul momârlanilor.

Așadar, văzând cartea profesorului Ion Hirghiduș și încercând să o cuprind chiar și în puține cuvinte, rămân la convingerea că este cu siguranță una dintre acele cărți care, spre a nu-ți lipsi, se cer căutate.

71

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI

Dumitru Augustin DOMAN

ZIG-ZAG PRIN BIBLIOTECĂ (IX) „Trenurile povestesc despre Suedia” Dar, de fapt, de ce citim? Probabil pentru că viața nu are atâta imaginație câtă găsim în bibliotecă. * „Apele poemului curgeau ca un dans/ În mantia neagră a destinului” (Dimitrie Stelaru). * Portret de bancher din Iluzii pierdute (unul din mulții bancheri din Comedia umană): Chaboisseau era un bătrân bancher care se ocupa cu scontul librarilor.

Locuia într-o casă cu gang pe cheiul Saint-Michel. Era un bancher mărunt, „însă milionar totuși”. Interiorul casei sale, în cele mai mici amănunte, era aranjat în stilul grecesc al Antichității. Bancherul era „un omuleț cu părul pudrat, îmbrăcat cu o redingotă verzuie și cu o vestă de culoarea alunei, gătit cu niște pantaloni negri și purtând ciorapi pestriți și pantofi cu scârț”. * Cioran: „Am un imens avans față de moarte”. Hm! În ce sens? * Sintagme, metafore, versuri din Dimitrie Stelaru: „legenda de cenușă* masca lunii * vremea Moartebună * iarba timpului * zarul morții * măcelarul luminii * muzică surdă * zgura nopții * păsările trec prin adânc după libertate * miezul literelor * cana cu somn * păianjenul din creier * îngerul cu zboruri funeste * harpele stelelor * drumul în nalta noapte * vernisajul Primăverii * mestecenii tac înveliți de păianjenii lunari * șerpii întrebărilor * trenurile povestesc despre Suedia * oamenii care se întorc de la slujba alcoolului * singurătatea năruia imense nopți * prietenii au rămas în furtuna cafelei * vine gemând o minune * poarta de cenușă * frăgezimea cadavrului * gratiile inimii * botul armelor șuieră în teatru * lasă înțelepciunea lângă mormântul cărților * măreția deșertăciunii * o mână a căzut din vis * cu ochii învinși de focuri eterne * în mucegai nu înfloresc poeții (aluzie la Arghezi? n. DAD) * izvoarele sparg noaptea cu argint alb * genele, somnoroase perdele * fata vindea ziare și durere * corbul zdrențăros care ne urmărește din destin * sunt bătrân ca neliniștea * nimeni nu mai împrumută cer * nemâncați încununam pământul...

72

* Considerațiile lui Dostoievski despre vis din Crimă și pedeapsă pot reprezenta o cheie de lectură din marele scriitor: „Creierul bolnav făurește adesea visuri extraordinar de precise și de vii, care par grozav de reale. Uneori imaginile ce se înfiripă sunt monstruoase, dar atmosfera din vis, împrejurările și întregul proces al reprezentării sunt atât de veridice, pline de amănunte atât de subtile și de neașteptate, care corespund și întregesc într-o îmbinare atât de artistică întreaga plăsmuire, încât, treaz fiind, același om nu le-ar putea închipui nici dacă ar fi un maestru de talia lui Pușkin sau Turgheniev. Aceste vise, vise bolnăvicioase, trăiesc de obicei multă vreme în conștiință și impresionează puternic organismul șubrezit și surescitat”. * Cioran, autocritic: „A ține un jurnal înseamnă să capeți deprinderi de mahalagioaică, să observi tot felul de fleacuri, să insiști asupra lor, apoi să dai prea multă importanță celor ce ți se întâmplă, să neglijezi esențialul, să devii scriitor în cel mai rău sens al cuvântului”. * Despre dorința de a deveni scriitor se vorbește dintotdeauna. Degeaba. Iată părerea lui Cehov: „Orice prunc nou-născut trebuie spălat cu grijă, apoi, după ce l-ai lăsat să-și vină în fire de pe urma primelor impresii, îi tragi două palme zdravene pe spate spunându-i de mai multe ori: „Să nu scrii! Să nu scrii!

Să nu te faci scriitor!” Dacă, în ciuda acestui tratament, pruncul în chestiune începe să dea totuși semne de înclinări scriitoricești, trebuie luat cu duhul blândeții. Dacă însă nici cu blândețea nu ajungi la niciun rezultat, lasă-l în plata Domnului și scrie la catastif „pierdut”. Mâncărimea scrisului e, întradevăr, de nevindecat”. * Chinuitul domn Cioran: „Cruzimea și mila, amândouă abstracte, cerebrale, sunt trăsăturile mele caracteristice. Aș fi bun de tiran sau de pustnic: un monstru în ambele cazuri”.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

ESEU

ALDYN ALEXANDER

„Blow-Up” vs. „Funigei”: O pătrundere flagrantă în Cadru „Funigeii31, la un capăt cu mărunții pui de paing, umpluseră aerul de aur, se-mpleticeau prin cârceii de viță, prin aracii grădinii și erau mânați apoi spre marginea satului, acolo unde bătrânul cimitir se însorea ca o broască râioasă la ultimele zile ale lui Brumar”32.

(Mircea Cărtărescu în „Orbitor: Aripa stângă”)

(Cadrul I: Textul) Consultând un dicționar explicativ al limbii române, aflăm că substantivul masculin „Funigel”, cu pluralul „Funigei” desemnează firul unor păienjeni minusculi, vizibil în aer în zilele senine de toamnă. Însă „Funigei” este și o povestire a argentinianului Julio Cortázar, pornind de la care regizorul italian Michelangelo Antonioni își va concepe capodopera cinematografică „Blow-Up” din anul 1966. Textul, sau mai bine zis ideea primordială ce va însufleți printr-o artistică deformare, filmul.

Regizorul trebuia să re-interpreteze, să-și spună cuvântul în felul său remarcabil de a înlănțui o serie de imagini, așa cum se produceau cândva benzile desenate, prin suprapunerea succesivă a unor cadre subtil-diferențiale, ce prin derularea lor rapidă lăsau misterioasa impresie de mișcare. Să ne mișcăm așadar în ritmul ancestral al textului și mai apoi să purcedem pe urmele imaginilor-mișcare din filmul lui Antonioni.

Pentru început vom avea în vedere scurtul text al lui Cortázar, de numai 21 de pagini, ce nu ne oferă prea multe informații cu tentă de evidență, ci mai curând le-nvăluie în ceață, așa cum pare că este și fotografia declanșatoare, dar care rămâne până la urmă punctul nostru principal de pornire. Un capăt de lume, îngrămădit sufocant într-o insulă uitată; niște personaje ambigue (doi bărbați și o femeie; femeia ca un centru de interes), formând un triunghi vicios, circumscris unui cerc modulator, apoi un fotograf neanunțat cu obiectivul încordat al aparatului de fotografiat, îndreptat provocator și amenințător spre ochiul veșnic deschis ce imortalizează. Doi dintr-o singură mișcare! Apoi încă o mișcare și încă una, până când… Două cadre pe secundă, sau poate chiar mai multe… În primă fază, însă, MAȘINA: „Și totuși, mașina

fusese acolo tot timpul, formând parte (sau deformând acea parte) din insulă. O mașină: ca și cum ai zice un felinar de pe stradă sau o bancă din piață”33.

O mașină, dar nu oricum! Nu autovehicul, ci mai curând aparat, mașinărie sau mecanism!

Mecanismului aparatului de fotografiat, focalizat promițător pe Mașina bărbatului cu pălărie, poreclit și „Măscăriciul”. „Măscăriciul”, pentru că imateriala mască, ce-i acoperă chipul, dublată fiind de neagra pălărie din dotare, vin să contureze cumva prezența obscură a individului: destul de evident, dar nonidentitar totuși, ca o pată deranjantă pe un fundal alb, zgâriind retina fără posibilitatea conturului intransigent al preciziei. O zonă de ieșire din cadru, dar care se leagă indisolubil de cadru: „[…] zona în care Michel știa prea bine că se afla mașina cu bărbatul cu pălărie gri, pe care avusese grija să-l înlăture din cadru, dar a cărui imagine se oglindea în ochii băiatului”34. „Măscăriciul” nu iese practic din cadru, ci persistă în el printr-o reflectare. Dar cum persistă?

Inevitabil prin deformare. Chipul său va fi chipul unui necunoscut, precum remarca o dată James Joyce în „Ulise” atunci când spunea: „[…] chipul fără trăsături al Celui Fără Nume”35. Însă în scurta povestire a lui Cortázar toți sunt „Fără Nume”; mai puțin fotograful despre care aflăm că se numește Roberto Michel, și vine din exterior spre a interioriza o situație; o stare de fapt. Numele său poate fi rostit, dar fotografia (a se citit și fotografiile) peliculei obscure ce Nume va (vor) fi să poarte? Probabil că FUNIGEI! Bărbatul cu pălărie și mașina sa misterioasă, rămân în afara cadrului, legându-se însă de întreaga situație, conturată aproape în mod subtil, precum firul fragil-nedetectabil al păianjenilor minusculi mai sus menționați. Conform mărturiei fotografului: „Am

31

Sublinierea noastră. (n.a.).

Mircea Cărtărescu – Orbitor: Aripa stângă, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 48-49.

33 Julio Cortázar – Funigeii, Ed. Univers, Bucureşti, 2008, p. 379.

34 Ibidem, p. 383.

35 James Joyce – Ulise, Ed. Univers, Bucureşti, 2012, p. 427.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019 32

73

ESEU prins totul în vizor (cu copacul, parapetul, soarele de la ora unsprezece) și am făcut poza”36. O dimineață neimportantă ce avea să-și releve importanța și semnificanța mai târziu. Ce cuprinde așadar poza lui Michel? Decorul neimportant al insulei și cuplul aparent de îndrăgostiți, ghemuiți unul în altul (bărbat și femeie) spre dezmierdare, spre atingeri lascive și afective. Să fie oare însă numai atât? După cum ne-o declară însăși textul: „Era femeia, băiatul, copacul țeapăn deasupra capetelor lor, cerul la fel de neclintit ca pietrele parapetului, norii și pietrele contopite într-o singură materie indisolubilă”37.

Pe măsură ce Michel înaintează în decorul fotografiat, pătrunzând flagrant în el, situațiile ipostaziate par a-și schimba semnificația, fiind cu totul altceva decât lăsaseră impresia că sunt. Cuplul așa-zis de „îndrăgostiți” nu este chiar unul de îndrăgostiți, iar femeia blondă, evident mai în vârstă decât băiatul ce se lăsa mângâiat în mod mai degrabă forțat decât de bună-voie de ea, nu i se potrivește de fel. În ciuda impresiei de cuplu ce o formează de la distanță, la o deranjantă apropiere, cei doi își pierd trăsăturile afective cu care fuseseră în mod eronat investiți. Dragostea iese din ecuație. Dar ce rămâne?

Ce rămâne însă în ecuația cu pricina? În primă instanță poza (sau pozele) lui Michel, căreia femeia vine furioasă și contrariată să-i ceară filmul ce-o imortalizase, pretextând că fotograful nu are niciun drept să-i facă poze fără a-i cere permisiunea. Michel răspunde la rându-i, argumentând că locul în care ei se află, este un spațiu public, și poate realiza oricâte poze dorește. În momentul acela, băiatul, prizonier maleabil în brațele femeii ce se depărtase acum de el, discutând cu neavenitul fotograf, își croiește drum „[…] trecând pe lângă mașină, [și] pierind ca un funigel în aerul dimineții”38. Aparentul cuplu s-a destrămat, băiatul s-a făcut nevăzut ca un funigel, femeia își revendică poza (pozele), fotograful o ține pe a lui, iar bărbatul cu pălăria gri și cu chipul alb ca varul trece pe lângă ei, lăsând să-i cadă din mână ziarul, pe care doar se prefăcuse că-l citește. Bărbatul, conform deducțiilor lui Michel, juca un rol destul de însemnat în toată această „comedie”. Michel se transformă și el întrun funigel, făcându-se nevăzut, cu aparatul foto la subraț, moment în care textul ni-l prezintă în camera sa de la etajul cinci al imobilului în care locuia, și-n care se străduia de zor să-l traducă din spaniolă în franceză pe scriitorul José Norberto Allende.

Probabil că traducerea nu-i prea reușește, dar una dintre pozele făcute în ziua aceea, cu băiatul despre care credea că-l salvase dintr-o situație constrângătoare, și cu femeia nesuferită, răstindu-se la el isterică, spre 36

a-i înapoia pozele, avea să ocupe o parte semnificativă din peretele camerei: „[…] în cele din urmă o copie mărită de optzeci pe șaizeci ajunge să semene cu un ecran pe care se proiectează un film, în care la capătul unei insule o femeie vorbește cu un băiat și un copac își clatină frunzișul uscat deasupra capetelor lor”39.

Aici, în spațiul încăpător al fotografiei mărite, ca și cum ai privi Universul printr-un puternic telescop, lucrurile încep să se vadă altfel; ceea ce părea o minusculă stea, capătă proporții uriașe, lăsând să se cristalizeze detalii și urme nebănuite, pete întunecate sau puncte de praf ce seamănă izbitor cu fețe umane, ori cu frunze veștejite de copaci, prelingându-se foșnitor printre crengi.

După cum ar spune și Carl Sagan în volumul „Lumea și demonii ei (Știința ca lumină în întuneric)”, cu un ateism mai mult decât convins, apariția unei fețe, într-un cadru incert, dominat și străbătut de marcajul unei presupuse identități ușor recognoscibile poate fi rezultatul unei coincidențe; a unei înlănțuiri aleatorii de factori disparați. Cu alte cuvinte, acolo unde se poate descifra apariția unei fețe, a unui chip uman, precum se întâmplă în petele de cerneală ale testului Rorschach sau în formațiunile geologice ale planetelor sistemului solar, nu poate fi vorba de efortul creator al unei persoane, ori de apariția inteligentă a unei opere de artă, ci pur și simplu de înlănțuirile și manifestările hazardului.

Astfel, pe suprafața planetei Venus se poate descifra un așa-zis chip al conducătorului Stalin; pe satelitul lui Uranus numit Ariel, „întrezărim” un portret al celebrului personaj de desene animate Bugs Bunny, ca să nu mai vorbim de fețele enigmatice de pe Marte.

Pentru a da un exemplu edificator din cartea savantului, îl vom menționa aici pe următorul: „Pe Marte se află un loc numit Cydonia, unde o mare față de piatră cu o lățime de un kilometru privește impasibilă cerul. Este o față cu o expresie neprietenoasă, dar care are aspecte recognoscibil umane. În unele reprezentări pe care le-am primit, ar fi putut să fie sculptată de Praxiteles. […] Aceasta a fost descoperită de unul dintre vehiculele de orbitare Viking în 1976”40. Un alt pasaj al omului de știință, ce merge tot în această direcție, vom reproduce atunci când vom trece la analiza filmului „Blow-Up”. Întorcându-mă la aceeași „Mașină” întrucâtva problematică, ce apare la „începutul” textului studiat de mine, aparținându-i lui Cortázar (și am plasat cuvântul început între ghilimele întrucât traducerea celor de la Univers din „Cartea cu himere” este incompletă, lăsând în urmă aproximativ jumătate din textul scriitorului argentinian, povestea debutând în cazul de față de la paragraful scenei: „Era ciudat

Julio Cortázar – Funigeii, Ed. Univers, Bucureşti, 2008, p. 380. 39 Ibidem, p. 383.

40 Carl Sagan – Lumea şi demonii ei (Ştiinţa ca lumină în Ibidem, p. 382.

38 Ibidem, p. 381. întuneric), Ed. Herald, Bucureşti, 2015, pp. 72-73.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019 74 37

ESEU modul în care scena…”); pot afirma că Mașina ca autovehicul se suprapune ostentativ peste Mașina de scris de la adevăratul început al textului, atunci când fotograful traducător încearcă să-și formuleze povestirea și se folosește inițial de cuvinte, ce-i vin cumva peste mână în exprimare, dezarticulându-le și parcă scoțându-le din context41; apoi trece, prin intermediul aparatului de fotografiat, la mașina propriu-zisă, ocupată de bărbatul cu pălărie.

Păstrând aceeași exprimare literară, pot afirma că: „Este destul de ciudat modul în care…” textul tradus este tradus (și înfățișat!) doar pe jumătate, ca și cum prima parte ar fi fost insignifiantă și neconcludentă, fapt pentru care nu a mai fost reprodusă. Probabil că prima parte este asemenea firului de pânză al unui funigel, ori precum hainele cele noi ale împăratului, după o idee absolut vizionară a lui Hans Christian Andersen. Cercetând problema mai îndeaproape am dat și peste cealaltă jumătate, astfel încât textul s-a întregit în cele din urmă, ca întrun dureros joc de puzzle, însă reuniunea s-a săvârșit din două surse total diferite (disparate). O traducere incompletă a celor de la Univers, despre care aminteam anterior, și o alta, de această dată completă, a celor de la Polirom. Citările și notele de subsol leam păstrat așa cum am intrat și în posesia textelor, astfel încât ultima parte a povestirii trimite la varianta de la editura Univers, iar prima la cea de la editura Polirom.

Nehotărârea modului de a-și începe povestirea, îl forțează pe narator să dea cumva startul a ceea ce considera într-un fel că nu (se) poate exprima. Însăși actul pretențios al nehotărârii, echivalează cumva cu o punere în abis (Mise en abyme). Astfel, incertitudinea de care se atașează îl constrânge în a nu-și găsi „Persoana” (de povestire!). Va găsi însă, prin intermediul aparatului de fotografiat, Persoana de care are nevoie, sau Persoanele, – pentru că aflăm că sunt mai multe, – ce vor însufleți rând pe rând fotografiile, dând un curs neașteptat povestirii în genere. Din acest punct de vedere, povestirea pare a fi asemenea aparatului de fotografiat și a obiectivului încă necalibrat: fel și fel de imagini difuze-disparate, printr-un colaj de idei contrare neasamblate încă: borul pălăriei bărbătești, conturul mașinii parcate ca o ramă prin care se întrezărește chipul neclar al măscăriciului; cerul albastru cu norii ce aleargă spălăciți prin el; cuvintele șoptite ale femeii blonde, la urecherea masculină, gata să le înregistreze; tânărul retras și speriat stând cuminte pe o bancă la marginea unei insule; marginea în sine; insula staționând în globul pământesc ca o excrescență sau tumescență pe

corpul lumii; globul ocular urmărind mișcările prin obiectiv, destul de subiectiv ca interpretare și stopcadru; filele întoarse ale ziarului, îndoite pe la colțuri, ale bărbatului cu pălărie ce-l scapă nevinovat din mâini; mâinile „îndrăgostiților” atingându-se până când intuiția spune că nu sunt de fel îndrăgostiți și atunci scapă și adolescentul din ghearele diabolice ale femeii iar fotografia reușește finalmente. Și se aude încă un declic și aparatul mai produce încă una… și încă una… și imaginea anterioară a lumii nu mai poate fi nicicum ca imaginea ei viitoare, așa încât fotografia ar fi șansa supremă de a încătușa într-un dispozitiv și mai apoi de a descătușa flagrant pe hârtie, clipa prezentă a unui Prezent imponderabil: mereu actual, mereu nelalocul lui… Dar locul e întotdeauna al Fotografului, și prin aceasta (sau acesta!) colțul de lume (sau de insulă!) devine mereu un Centru. Oriunde ai privi: IMAGINEA. Textul se reduce așadar la o Mașină, și la un act imposibil al scrierii, la o deconstrucție a exprimării, iar Cortázar ne-o spune cât se poate de fățiș, nelăsând loc îndoielii. S-au produs discontinuități, ruperi și tăieturi în cadrul textului; funigeii și-au trecut pânzele nevăzute peste corpus-ul literar și masive părți ale textului, prins cu dibăcie în mașina de scris au fost compromise, lăsând impresia că lipsesc. De unde ne vom începe povestirea și de unde va începe textul să funcționeze? De acolo de unde începe și fotografia. E ca o străfulgerare și nu poate fi prinsă în cuvinte; cel puțin nu în acelea ce dau dovadă de logică. Impulsul apăsării unui buton, când ochiul privește printr-un cadru și vede lumea așa-cum-este, dar, ea fiind așacum-este, este de fapt altfel. Dispozitivul aparatului; suprema Mașină pusă în mișcare, ce-o deformează și alterează covârșitor.

Am captat o secundă, ori poate doar 1/250 dintro secundă, precum celebrul „Contax” model 1.1.2. al lui Roberto Michel atunci când gonește grăbit pe străzile Parisului, dinspre Quai d’Anjou spre Quais de Bourbon, încercând să oprească timpul și mersul firesc al vieții de zi cu zi, în niște imagini trunchiate, ce vor da cândva socoteală de cele întâmplate. Să umpli golul provocat de aparatul de fotografiat, ce-i fură lumii o clipire a sufletului: scânteia din lume ce trece miraculos în cutia și camera obscură a dispozitivului căruia-i putem spune tot „Mașină”.

Astfel, golul pe care Roberto trebuie să-l povestească e tot o Mașină, numai că de alt soi decât mașina sa de scris marca Remington, rămasă încremenită pe masă, în timp ce el pornește cu aparatul foto la subraț, sub influența unei alte mașini (Contax-ul depozitării imaginilor furate) spre a da o altă traiectorie Realității

41 „Nu se va şti niciodată cum trebuie povestite toate astea, dacă la persoana întâi sau la a doua, folosind a treia plural sau născocind la nesfârşit forme care nu-s bune de nimic. De s-ar putea spune: eu văzură înălţându-se luna, sau: pe noi mă doare fundul ochilor, şi mai cu seamă aşa: tu femeia blondă erau norii BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

ce aleargă mai departe prin dreptul chipurilor mele tale sale noastre voastre lor. Ce naiba!” (Paragraful cu care debutează povestirea „Funigei”. În cadrul ediţiei de la Polirom, paragraful se află la pagina 82)

75

ESEU povestite. O neliniștită încercare de-a povesti Realitatea, care prin însăși actul falsificat al povestirii (fie prin scris, prin exprimare, prin pictură, fotografie, sculptură sau cinematografie) își pierde din semnificanța originară (primordială), deformându-se perpetuu sub actul creator, așa cum se curbează spațiu-timpul sub acțiunea gravitației.

Pe finalul acestui eseu mai trebuie făcută o singură precizare, și poate cea mai importantă. Ea privește titlul operei originale din limba spaniolă, propus de Cortázar, care sună în felul următor: „Las babas del diablo”. În traducere românească el ar însemna, nici mai mult, nici mai puțin, decât „Sângele diavolului”. Unde sunt însă „Funigeii” propuși de versiunea românească a textului tradus?

Probabil că acolo unde i-a plasat însuși autorul atunci când își exhibă nedumerirea și ceva ciudat e pe cale să se întâmple: un păianjen minuscul se strecoară neobservat în pantoful ce urmează a fi încălțat. Va provoca pișcătura lui măcar un singur strop de sânge?

Cu siguranță că nu! Probabil că-și va găsi sfârșitul în clipa în care piciorul va pătrunde puternic în pantof.

Atunci unde este așa-zisul Sânge al Diavolului?

Pesemne că acolo unde ochiul cititorului nu poate pătrunde, ci numai ochiul fotografului poate, atunci când își calibrează obiectivul spre a însemna cu el noile victime. Sângele, țâșnind artistic din aparatul de fotografiat, în clipa în care butonul dispozitivului este apăsat ca o ghilotinare a realității, decupând și tăind din ea acele secvențe și cadre fragile de maximă importanță. Din punctul acesta de vedere, fotograful poate fi considerat însuși Diavolul (prinde sufletele oamenilor în imagini!), iar asta e doar o simplă alegorie. Și iată că ideea și-a schimbat cumva

76

semnificanța; ceva din sensu-i ancestral s-a pierdut. „Sângele diavolului” transpus inexplicabil în „Funigei”. Funigeii trăgând pânze enorme, dar invizibile, peste tot cuprinsul textului, prin imaginile scoase din aparatul lui Michel și lipite la o scară mărită, pe un perete pătat al camerei, unde, într-un colț, își fac păienjenii cuib. Cuibul lor, rivalizând cu promițătoarea cameră obscură a aparatului de fotografiat, trecut acum chiar în camera artistului ce prin design-ul ei futurist, e poate la fel de obscură. Camera fotografului va putea fi mai bine observată atunci când vom trece la analiza filmului. Și-acum un fel de rescriere în manieră proprie, a ceea ce-am înțeles din „Funigeii” lui Cortázar (păstrând ghilimele! – sic): „Nu se va ști niciodată cum trebuie povestite toate astea, dacă la persoana fotografului, folosind prima mână de poze, sau a doua; ori la persoanele fotografiate (una, două, plural, neutru!). Născociri de forme (ne)bune de nimic! De s-ar putea fotografia prima lună din calendar, planetele din univers și luna când se îngălbenește, sau de s-ar putea spune: pe noi mă doare fundul-ochilor de la fotografiile aparatului, și mai cu seamă din pricina femeii blonde cu părul galben tot ca luna, negru decor contrastant; negru de fotografiat aparat, norii prin Fața lentilei, a ochiului din spatele ochelarilor fumurii, scârțâind lumina în lentilele lor când degetul frământă butonul din click, și chipurile speriate de pe Marte, văzute de Sagan prin telescop, își vor fi descoperit ascunsul (fatidic?) scop. POZĂ!

Chipurile mele-tale-sale-noastre-voastre-lor. Ce naiba!”

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

ESEU

Mihaela Diana LUPŞAN

PASĂREA ÎN OPERA SCRIITORILOR MIRCEA ELIADE ŞI MIHAI EMINESCU Proza fantastică a lui Eliade se află sub incidența mitologiei românești. Ne vom opri asupra imaginii animalelor în viziunea scriitorului: „Eliade vorbește despre animale totemice, idolatrizate pentru că pun ființa în legătură cu universul, cu firea irațională sau dimpotrivă, pentru a le câștiga bunăvoința.

Animalele acvatice simbolizează forțele abisale, terifiante și monstruoase. Bestiarul lunii sugerează sensuri temporale. (...) În creațiile artistice Eliade introduce animale cu funcții bine definite în mitologia românească: ariciul, șarpele, pasărea”.42 Spre exemplu, în romanul Domnisoara Christina apare imaginea păsării ca pradă a furiei strigoiului: „ - Nam mai găsit nicio pasere, domnișoară, se apără femeia. Care au fost le-am tăiat ieri și alaltăieri. Care n-au murit…Mai era o gâscă dar am găsit-o și pe ea moartă, azi-dimineață.”43 Din punct de vedere simbolic, acest pasaj este o anaforă, căci oferă cititorului indicii despre finalul lipsit de înălțare din cauza refuzului lui Egor de a pătrunde dincolo pentru dobândirea unei noi poziții ontologice. În ceea ce privește romanul Domnișoara Christina (1936) s-a tot vehiculat inspirația din folclorul românesc, însă, noi am remarcat și reveria onirică specifică lui Eminescu. La fel ca-n Luceafărul lui Eminescu, personajul lui Eliade refuză ritualul inițierii spre marea taină și pătrunderea în trans-mundan, fiind probabil - speriat de comunicarea dintre cele două lumi incompatibile: „Cu victoria finală, Eroul se sacrifică pe el însuși: dincolo de justețea imolării Christinei pe altarul Vieții, dincolo de funcția sa inexorabilă în Conflict, Eroul, ca om, recade în otrava dulce a răsuflării Dușmanului. Singur cu nostalgia și blestemul Christinei, care începe deja săl chinuie, Egor rămâne muritorul care a învins pierzând. Pierzând marea șansa a Morții ca depășire a condiției umane, ca intrare «ilegală», dar superbă, în Absolut”44 În planul ce aparține mundanului, Egor salvează familia prin uciderea strigoiului, însă în planul ce aparține trans-mundanului, Egor ratează

salvarea propriei ființe prin îmbrățișarea neantului, căci se opune Absolutului, fiind legat de mundan.

Acest aspect este dezvoltat în studiul Mircea Eliade discursul autobiografic45 al lui Iulian Boldea care consideră că Egor rămâne captiv într-un labirint (reprezentat, simbolic, de proprietatea Moscu) al existenței terestre: „Pentru că trebuie să dispărem, deoarece instinctul morții se impune într-o zi până și vieții celei mai exuberante, să dispărem și să murim în întregime. Să distrugem focul vieții noastre printrun suprafoc suprauman, fără flăcări sau cenușă, care va aduce neantul chiar în inima ființei. Când focul se devorează pe sine, când puterea se întoarce împotriva ei înseși, se pare că ființa se întregește în clipa pierderii sale și că intensitatea distrugerii este dovada supremă, proba cea ma clară a existenței.”46 De asemenea, pasărea este regăsită și în opera eminesciană, tot încărcată cu puternice valențe mitologice și simbolizând - la Eminescu, în plan vertical - fuziunea omului cu universul. După o temeinică analiză a operelor eminesciene în vederea căutării diferitelor ipostaze ale imaginii păsării în lirica eminesciană, ne-am îndreptat atenția spre Dicționarul de simboluri. Aici, am descoperit că pasărea semnifică „imaginea sufletului care scapă din trup sau a funcțiilor intelectuale (inteligența, se spune în Rig-Veda, este cea mai iute dintre păsări). (...) Numeroasele păsări albastre ale literaturii chineze din timpul dinastiei Han sunt zâne, nemuritoare, mesagere cerești. În Occident, ca și în India, păsările se așază - ierarhic - pe crengile Arborelui lumii. În Upanișade sunt două: una mănâncă fructul pomului, cealaltă privește fără a mânca, simboluri ale sufletului individual (jivatma), respectiv ale Spiritului universal (Atma), care este cunoașterea. În realitate ele nu sunt deosebite, de aceea sunt uneori reprezentate sub forma unei păsări cu două capete. În Islam, păsările sunt simbolul îngerilor. Limbajul păsărilor, despre care vorbește Coranul, este acela al îngerilor, cunoașterea

42 Doina Rusti, Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Bucuresti, Coresi, 1998 pp. 14-15.

43Mircea Eliade, Domnisoara Christina, Bucuresti, Humanitas, 2004, p. 3.

44Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, București, Editura pentru literatură, 1969, p. XVII. BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

45Boldea,

Iulian, Mircea Eliade – discursul autobiografic în Teme și variațiuni, București, Editura Ideea europeană & Europress, 2008 pp. 55-64.

46Gaston Bachelard, Psihanaliza focului, traducere de Lucia Ruxandra Munteanu, prefață de Romul Muntean, București, Editura Univers, 2000, p. 107.

77

ESEU spirituală.”47 În ceea ce privește posibila ierarhizare a păsărilor, descoperim, în vasta operă eminesciană, că fiecărei păsări îi corespunde o atribuțiune: 1. Pasărea (nedenumită după o anumită specie) sugerează zborul către lăuntrul eului, transgresarea către illo tempore („Trece peste nemărginirea timpului”) a unei lumi candide a spiritului creator. Eul dorește să evadeze din mundanul („miile de unde”) în care ființa umană e supusă pieirii („Oamenii se trec și mor”), aspirând la transcendentul care înglobează ilimitatul („Sânul mării infinit”) prin creație: „Lumea toată-i trecătoare./Oamenii se trec și mor/Ca și miile de unde,/Ce un suflet le pătrunde,/Treierând necontenit/Sânul mării infinit.//Numai poetul,/Ca pasări ce zboară/Deasupra valurilor,/Trece peste nemărginirea timpului:/În ramurile gândului,/În sfintele lunci,/Unde pasări ca el/Se-ntrec în cântări”.48 Evidențele sugerează că este pusă în antiteză trecerea ireversibilă a timpului omului de rând cu trecerea poetului spre trans-mundan. Această stare a timpului de dinainte de timp o regăsim la Eliade. Ambii autori privesc existența ca o deschidere spre moarte, iar moartea e îmbrățisarea neantului de la începuturi. Eul înconjurat de haos este absorbit de fascinația transmundanului „contradicția din chiar structura eminesciană, setea voluptoasă a neantului și hegeliana biruință a spiritului în istorie.”49 În acest caz, pasărea simbolizează raportul dintre ființa umană și lume.

2. Privighetoarea apare deseori ca element al naturii aflat în corelație cu erosul, fiind unicul martor însuflețit al iubirii celor doi îndrăgostiți și singurul element care dinamizează tabloul idilic, creând o sinestezie a simțurilor: „(…) astfel ne primblam, eu cu mâna în jurul gâtului ei, prin umbroasele și balsamatele dumbrăvi ale lunii, pe lângă adormitele lacuri, pe lângă plângânde izvoare și numai privighetori cu glas de argint zburau cântând din creangă-n creangă și umpleau aerul de note divine.”50 De asemenea, imaginea acestui cadru feeric, trimite la un timp mitic al cuplului adamic. În acest caz, pasărea simbolizează raportul eului cu erosul. Prin eros se face trecerea de la singularitate la unitatea cu caracter primordial, deci de la profan, la sacru, căci însăși ființa iubită capătă, la Eminescu, aureola sacralitații: „Și cu toate acestea centrul acestui tablou

ești tu! Tu! Tu!… Nu s-aude nimic…decât departe-n vro grădină privighetoarea (s. n.) și s-aude vuind încet o roată de apă. Și tu privești tăcută și nevinovată asupra acestei lumi… Trandafirii înfloresc sub fața ta… Tu, regină a sufletelor, nu ești curată ca izvorul?

Mlădioasă ca chiparosul? Dulce ca filomela?”51 Desăvârșirea are loc prin Eros și ridică ființa aproape de Divinitate, „redevenind la arhetip, redevenind la Adam-Eva de la începutul timpurilor, omul de dinainte de păcat…”52 Omul însetat de trans-mundan se salvează prin eros, căci divinitatea își îndreaptă fața spre femeia ce reprezintă centrul, înnobilându-i ființa cu sacralitate.

La fel se întâmplă și în proza lui Eliade, fie că este vorba despre romanul Noaptea de sânziene sau despre nuvela La țigănci; iubirea prin cel mai important resort al său - erosul - inițiază omul în marea taină a morții, ce dă ființei starea de beatitudine mult râvnită.

Eliade pledează pentru înfăptuirea androginului care este unirea ce trimite ființa în spațiul paradisiac, facând diferența dintre androgin și hermafrodit: „un efort deznădăjduit pentru a săvârși totalitatea. Dar nu e contopirea, nu e unitatea.”53 Imaginea androginului ca simbol al deschiderii spațiului cosmic, este imaginea ce va deveni reprezentativă pentru istoricul religiilor. Androginul se compune din două ființe care par a fi precum vasele comunicante, căci se regăsesc unul în celălalt până la confuzie. Cele două ființe individuale se transformă într-o entitate universală ce se alătură cadrului paradisiac al timpului mitic.

3. Lebăda54 (ființă) se suprapune imaginii unei bărci (obiect), ce capătă trăsătura sacrului prin trimiterea biblică la suflul divin: „Când pintre valuri ce saltă/Pe baltă/În ritmu ușor,/Lebăda albă cuaripele-n vânturi/În cânturi/Se leagănă-n dor;/ Aripele-i albe în raza cea caldă/Le scaldă,/Din ele bătând,/Și-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde/Lentinde/O barcă de vânt.”55 Lebăda este avatarul eului liric a cărui existență se scurge cu fiecare val care se sparge pe baltă (contingent). Eterna aspirație spre absolut a eului liric este marcată de deschiderea aripilor cu care vrea să îmbrățișeze transcendentul.

4. Aceeași idee a deschiderii spre orizontul transmundan este regăsită și prin imaginea vulturului, arătându-ne că este o stare a păsării în sens generic, și nu a unei specii anume, căci ambele simbolizează

47 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol.

3, București, Editura Artemis, 1995, p. 23.

48Mihai Eminescu, Opera poetică, ediția a II-a, îngrijită de Dumitru Irimia, Iași, Editura Polirom, 2006, p. 224.

49I. Negoițescu, Poezia lui Eminescu, Editura Junimea, 1980, p.

64.

50Mihai Eminescu, Proză, Umbra mea, tabel bibliografic, prefață și note de Gheorghe Lăzărescu, ediție îngrijită de Gheorghe Lăzăreascu, București, editura Niculescu, 2002, p. 199.

51Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis și alte proze, Cezara, Antologie, prefață, comentarii critice de George Gană, București, Editura Floarea darurilor, p. 97.

52 Mircea Eliade, Drumul spre Centru, București, Editura Univers.

1991, p 386.

53Mircea Eliade, Încercarea labirintului. Convorbiri cu ClaudeHenri Rocquet, București, Editura Humanitas, 2007, p. 31.

54Conform Dicționarului limbajului poetic eminescian imaginea lebedei e des întâlnită în poezia eminesciană: Cîntecul lăutarului, Frumoasă-i…, La o artistă, Ondina (fantazie) - Dumitru Irimia (coordonator), Dicționarul limbajului poetic eminescian, Semne și sensuri poetice, I. Arte, Iași, Editura Universității „Alexandra Ioan Cuza”, 2006, p. 55.

55Mihai Eminescu, Opera poetică, ediția a II-a, îngrijită de Dumitru Irimia, Iași, Editura Polirom, 2006, p. 225.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

78

ESEU dorința de a ieși din mundan (prin înălțare), fiind reprezentante ale planului terestru: „Vulturi peste văi înnegurate,/Grei atârnă cu întinse aripi și priviri țintate/Supra lumei ce sub dânșii stă adânc, împrăștiat” În articolul Despre un anume sentiment al morții (1934), Eliade prezintă viziunea sa despre moarte ca trecere spre ceva nou, a cărei devenire nu încetează niciodată: „nu moartea așa cum o știm toți (osificările spirituale, oprirea pe loc), ci moartea în înțelesul ei prim de începere, de inaugurare ireversibilă.”56 Perspectiva pesimistă nu își face loc în acest studiu, căci, prin el, se relevă o atitudine nouă în fața morții: „Toate lucrurile vin din Unul și Unul se naște din toate.”57 Odată cu moartea, continuitatea existenței capătă alte contururi, căci se realizează refacerea unității primordiale, patronată de Divinitate.

Imaginea aripilor care îmbrățisează transcendentul este reiterată în opera eminesciană, la fel cum, la Eliade, se reiterează imaginea zborului: Pe de-o partea, zborul apare ca dorință de renunțare la condiția umană: „Orice ascensiune exprimă dorința de putere, iar zborul, har al șamanilor și simbol al ascensiunii mistice, se manifestă mai cu seamă în plan spiritual, căci ,«oniricul58 și imaginarul participă la magia extazului». Experiență generală pentru toate straturile culturii arhaice, zborul sugerează dorința omului de-a rupe legăturile care îl țin prins de pământ.”59 Pe de altă parte, zborul e văzut ca „limbajul simbolic și secret, capacitatea omului de a transcende lumea simțurilor și, deci, de a avea acces în lumile nevăzute.”60 Nu în ultimul rând, zborul înfățișat ca fiind încărcat de mister: Tot din Dicționarul Doinei Ruști am găsit inventariată și opera Pe strada Mântuleasa: „învățătorul Fărâmă povestește despre o săgeată trimisă spre cer și care nu se mai întoarce”61 Observăm că săgeata este o prelungire a ființei, care odată ce accesează transmundanul, nu se mai întoarce în mundan. Dacă, la Eminescu, lebăda se identifica cu barca, aici tot printr-un obiect se face trecerea spre dincolo.

5. Printre tipurile de păsări regăsite în opera eminesciană se numără și cucul, ciocârlia, mierla, presur(ă), corbul, pasărea Phoenix sau pasărea măiastră.Dacă primele exemple sunt păsări care aparțin planului real, ultimele două se înscriu în planul imaginar, căruia îi corespunde spațiul mitic a lui illlo tempore. După cum argumentează Eliade în studiul asupra mitului, acesta are un caracter regresiv, constituind o întoarcere la primordial, realizată printro anulare „a timpului profan, cronologic, și o instituire a unui timp «sacru», deopotrivă primordial și recuperabil la infinit.”62 Astfel, Eminescu stabilește încadrarea timpului (profan/sacru) în opera sa și prin alegerea unei entități reale (aparținând planului terestru), ori mitologice (aparținând panului cosmic, deci sacralității) a păsării.

Pasărea este un important element median (prin zbor, intermediază toate cele 4 aspecte primordiale ale materiei: apă, aer, foc, pământ) între planul mundan (contingent) și planul trans-mundan (transcendent): „Cum între cer și mare trec păsările stol,/Trec gîndurile mele a sufletului gol”.63 În exemplele de mai sus am observat că pasărea - numită în mod generic - a făcut legătura între planul terestru și cel cosmic fie cu ajutorul aerului (exemplul 1), al pământului (exemplul 2), sau al apei (exemplul 3).

Pasărea Phoenix se folosește de unul dintre elementele primordiale, pentru a renaște: „mai puțin monoton și mai puțin abstract decât apa care curge, mai prompt chiar în creștere și schimbare decât pasărea în cuibul supravegheat în fiecare zi în tufiș, focul sugerează dorința de schimbare, de bruscare a timpului, de aducere a vieții la capătul său, la al său dincolo. (s. n.)[…] Ființa fascinantă înțelege chemarea rugului. Pentru el, distrugerea este mai mult decât o schimbare, este o reînnoire. […] Rugul este un însoțitor al evoluției”.64 În ceea ce privește focul, Elena Tacciu spune că aceste „este un motor al regenerării ciclice, alături de apă, carbonizând lumi și determinând geneza altora.”65 Matricea simbolică a păsării Phoenix vizează trihotomia suferință - moarte - unitate ab origine.

56Mircea Eliade, Arta de a muri, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2006, p. 75.

57 Mircea Eliade, Misticul orfic al lui Heraclit, în Adevărul literar și artistic, anul VII, nr. 320, 23 ianuarie 1927, p. 67.

58Oniricul avea un rol important și în opera eminesciană, după cum notează Zoe Dumitrescu - Bușulenga “visul era pentru scriitorul romantic remediul suferinței, condiția cunoașterii, generatorul miturilor, starea poetică prin excelență […] Prin vis, timpul și spațiul erau abolite, prin vis îi erau îngăduite eroului aventuri arhetipe ale umanității ori ale spiritului, prin vis acela atingea condiția universalității și se reintegra în macroritmurile cosmice.” Zoe Dumitrescu - Bușulenga, Eminescu - Cultură și creație, București, Editura Eminescu, 1976, p. 129.

59Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, apud. Doina Rusti, Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, București, Coresi, 1998 p. 148.

60Mircea Eliade, Secretul doctorului Honigberge, apud. Doina Rusti, Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, București, Coresi, 1998 p. 148.

61Mircea Eliade, Pe strada Mântuleasa, apud. Doina Rusti, Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, București, Coresi, 1998 p. 148.

62Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, București, Editura Univers, 1978, p. 18.

63Mihai Eminescu, Opera poetică, (poezia Apari să dai lumină) ediția a II-a, îngrijită de Dumitru Irimia, Iași, Editura Polirom, 2006, p. 622.

64Gaston Bachelard, Psihanaliza focului, traducere de Lucia Ruxandra Munteanu, prefață de Romul Muntean, București, Editura Univers, 2000, pp. 43-44, 46.

65Elena Tacciu, Eminescu. Poezia elemntelor - Eseu asupra imaginației materiale în postumele de tinerețe - București, Editura Cartea Românească, 1979, p. 259.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

79

ESEU Mișcarea păsării simbolizează transgresarea spre lumea de dincolo, atât de mult râvnită de sufletul însetat de cunoașterea adevărurilor ancestrale. După cum am observat în exemplele de mai sus din opera lui Eminescu, la schema acestei treceri, indiferent cu ajutorul cărei păsări este intermediată, se pot alătura erosul și creația. Tema timpului este una extrem de vastă, „Sentimentul timpului fiind hrănit de totalitatea experienței poetice, este cea mai caracteristică formă nternă pentru întregul sentiment de viață.”66 și ne-a oferit posibilitatea de a remarca alte puncte comune în operele celor doi autori: moartea, cosmogonia, puterea limbajului/ cuvântului, nostalgia originilor67, înălțarea, reintegrarea în Univers, fantasticul și oniricul. Spre exemplu, în nuvela Sărmanul Dionis remarcăm o suprapunere a oniricului cu moartea și cu

înălțarea ce duce la reintegrarea în Univers a ființei: prin intermediul visului, cerșetorul se metamorfozează într- „un grăunte mic în mijlocul unui gălbenuș de ou ...Prin albuș el vede numai de jur împrejur coaja oului și se zvârcolește ca o furnicuță în centrul lui (...) Apoi se simți din ce în ce crescând acu aripele-i erau mari, era cucoș”. Oniricul aduce ființa mai aproape de sacru, căci în vis, la fel ca și în spațiul metafizic, totul este posibil: „În vis, lumina este mai puternică, privirea mai activă, trăirile mai intense, dimensiunea și forma lucrurilor și ființelor, labile - totul este posibil și relativ. Și aceasta datorită puterii imaginației, care modelează și transformă totul, în virtutea unei noi logici.”68 Considerăm că fascinația absolutului este locomotiva tuturor, căci datorită trans-mundanului e posibilă creația însăși.

66

idee o regăsim explicată de către Mircea Eliade, mult mai pe larg în Insula lui Euthanasius: „Romantismul în întregimea lui reprezintă nostalgia după« începuturi», matca primordială, abisul, noaptea bogată în germeni și latențe, principiul feminin în toate manifestările sale sunt categorii romantice majore, care nu depinde de «influențe» livrești sau de «modă», ci definescu o anumită poziție a omului în Cosmos. Înrudirea lui Eminescu cu alți mari poeți romantici nu poate fi, așadar, explicată prin «influențe», ci prin experiența și metafizica lor comună.” Mircea Eliade -Drumul spre centru, Antologie alcătuită de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, București, Editura Univers, 1991, p.

158.

68Marina Mureșanu Ionescu, Eminescu și intertextul romantic, Iași, Editura Junimea, 1990, p. 210.

D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, Iași, Editura Junimea, 1980, p. 285.

67Nostalgia originlor este, dorința de interacțiune cu sacrul și se suprapune stării de melancolie a lui Eminescu. Conform opiniei Luciei Cifor, la romantici există „o boală ontologică provocapă de pierderea ori de slăbirea legăturii cu sacrul” Lucia Cifor Poezie și gnoză, Editura Augusta, Timișoara, 2000, p. 111. La Eliade nostalgia originilor este strâns legată de mitul eternei reîntoarceri în spațiul paradisiac creat de divinitate: „Nostalgia «originilor» este deci o nostalgie religioasă. Omul dorește să regăseacă prezența activă a zeilor; el dorește să trăiască în lumea proaspătă, pură și puternică așa cum ieșise ea din mâinile Creatorului. (...) În termeni creștini s-ar putea spune că este vorba despre o «nostalgie a Paradisului»“ Mircea Eliade - Sacrul și Profanul, Editura Humanitas, București, 1992, p. 85. Aceeași

80

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

ESEU

Mirela SAVIN

OCHII TĂCERII, DE CEZAR BALTAG

Cezar Baltag, scriitor ce aparține generației resurecției lirismului românesc, alături de Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, a debutat în anul 1960 cu volumul Comuna de aur. Critica de specialitate a văzut în opera acestuia fie oscilația ermetică a somnului ca formă de regres a ființei într-o lume absurdă (Al. Piru), fie jocul cu logosul, matematica și Thanatosul (Ion Pachia Tatomirescu). Cu toate acestea, Cezar Baltag este un scriitor care se apropie de opera lui Ion Barbu prin preferința pentru reprezentarea Nadirului, de Nichita Stănescu prin demitizarea cuvântului și de Marin Sorescu prin resuscitarea miturilor. Totodată, elementele care îl BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

apropie îl și deosebesc de operele celor amintiți mai devreme.

Printre volumele sale, amintim de Vis planetar, 1962, Răsfrîngeri, 1966, Monada, 1968 sau Unicorn în oglindă, 1975. Textele sale constituie un joc diafan privind trecutul ca formă a prezentului, explorând trăiri, stări și sentimente ca pe o marfă de schimb cu spiritul. Specificul tăcerii devine o atitudine fundamentală a spiritului, dar una diferită față de cea a lui Eminescu pentru că a sa tăcere este determinată de noblețea actului de a păstra liniștea privind propriile sentimente. Cel care se confesează pare a fi un personaj fictiv, asimilând realitatea cu un lirism pesimist.

Ochii tăcerii este unul din poemele ce fac parte din volumul Euridice și umbra, apărut în anul 1988.

Acest text, aparent, construiește o latură a depresivității temperamentale a lui Cezar Baltag, punctând anxietatea, solidaritatea, spiritul nepractic, pesimismul. Totul pare a se afla sub semnul nefast al predăstinării în suferință, amintind de opera de început a lui Grigore Alexandrescu. Fiind un cvasidamnat la tăcere, acesta este învăluit de o stare euforică suscitată de iluzia unei sclipiri a cuvântului care cere miraj, profunditate, renunțare la viață. Totul pare un joc între plăcerea suferinței și a morții cuvintelor cu plăcerea de a se exprima, de a se regăsi.

Această confesiune nu trebuie, totuși, să deruteze cititorul din simplul motiv că trăirea permanentă între credință și tăgadă specific liricii lui Tudor Arghezi devine inerentă aici prin apelul la adâncimea căutării luminii: ,,Nu cu sângele te mai țip, Lumina mea/ nu cu gura”.

Referindu-mă la titlul acestei poezii, consider posibil faptul că alegerea acestui joc de cuvinte nu este unul strict estetic, cât mai degrabă o eliberare de sub influențele înaintaților din care, după cum chiar critica de specialitate subliniază, își extrage substanța și fiorul liric. Astfel, titlul acestei opere lirice devine mai mult decât un element sugestiv și rezumativ, care orientează lectura cititorului, creând un orizont de așteptare și de revalorizare. Mai mult decât atât, titlul este cel care continuă anumite influențe și, totodată, originalitatea poetului. Funcțiile stilistice ale titlului sunt multiple. Calitatea esențială a acestui text este concizia, lucru explicabil prin exprimarea scurtă și clară. Rolul titlului, așadar, este acela de a anticipa 81

ESEU tema, iubirea, care este camuflată de motivele centrale lumină, ochi, gură, dar și trecerea ireversibilă a timpului. Pentru ca expresia poetică să fie una diferită, plină de semnificații, titlul are valoare figurată, fiind conotativ. Ochiul reprezintă deschiderea lumilor perceptibile și a senzațiilor, ajutându-ne a înțelege Universul și ale sale taine, tot astfel cum constituie o treaptă de cunoaștere, materială și spirituală, dar și intuiție și vizionarism, iar tăcerea presupune deschidere către revelație, presupunând oboseală, suferință. Astfel, titlul, de fapt, este o metaforă. În plus, titlul explică faptul că tăcerea este rațională, iar ochiul trebuie să prelungească sensurile tăcerii în și prin mister. De aceea, titlul se află în perfectă concordanță cu mesajul poetic, totul fiind un joc metatextual.

Pentru început, se observă faptul că este accentuată impresia de liniște absolută datorită suferinței cuvintelor (ne)spuse, Lumina venind necontenit către un eu liric sfâșiat de propriile trăiri, măcinat de îndoieli și saturat de lipsa cuvintelor care ar putea indica o eliberare de sub tirania unei posibilități a limitării: ,,Nu cu sângele te mai țip, Lumina mea/ nu cu gura”, sângele trimițând la ideea de epuizare fizică și/ sau psihică în fața neliniștii generate de lipsa cuvintelor ce pot da siguranță.

Preferința pentru grupurile nominale accentuează ideea de persistență și/ sau de permanență a stării de incertitudine, motivul ochilor determinând reprezentarea scurgerii ireversibile a timpului: ,,Nu cu vorbe, cu tăcerea lumilor te rostesc/ Cu ochii tăcerii te văd încă”.

Următorul vers aduce imaginea metaforică a trăirii ca formă de eliberare de sub tirania întunericului. Verbul ridic este reluat printr-un substantiv comun, simplu, țipăt, lăsând calea deschisă reprezentării unui peisaj stăpânit de nimic: ,,Fulgerul tăcerii/ îl ridic spre tine/ ca un țipăt/ și-i spun: naște și luminează”. Fulgerul simbolizează dezastrul, anunțând o pierdere spirituală, proiectând imaginea eului liric într-o lume halucinantă. Acest lucru întărește caracterul confesiv. Solilocviul lui Cezar Baltag dobândește, astfel, profunde rezonanțe existențialiste, problema ridicată în acest punct al liricii fiind reprezentată de însingurarea ființei umane prin utilizarea substantivului comun simplu, sub formă comparată, ,,ca un țipăt”. Relația complexă dintre lumină și țipăt devine esențială pentru conturarea expresivității lirice. O asemenea viziune permite reliefarea temei poeziei prin contrast: ,,și ce luminezi luminează odată pentru/ totdeauna și ce vezi/ fă să nu se mai termine niciodată”. Secvența finală stă sub semnul așteptării, procedeu poetic specific prin situarea neliniștii sub forma unui joc lingvistic, adverbul ,,totdeauna” fiind ridicat la o semnificație generală, metafizică.

82

În procesul elaborării acestui text liric, imaginea artistică dobândește o ambivalență a sensurilor, materia poetică fiind în directă și constantă legătură cu jocul de idei. Stilul liric al lui Cezar Baltag, fără doar și poate, înglobează, în sine, nesiguranța, finețea, delicatețea, rafinamentul, melancolia expresiei subiective prin care se sugerează idei, raționamente, stări și sentimente, se deschid noi perspective asupra interpretării subiective a realității pe care o trăiește: și ce luminezi luminează odată pentru/ totdeauna”. Subiectivitatea dovedește o dată mai mult mijloacele deliberate ale artei lui Cezar Baltag, fiind tratată ca o particularitate a trăirii autorului, pentru a-și exprima propriul „eu”, ,,te rostesc/ (...) te văd încă”, ajutat de diferite mijloace lingvistice: utilizarea pronumelor personale, a formelor verbale (persoana I), a calificativelor etc.

Prin urmare, Ochii tăcerii, de Cezar Baltag este un text ce poate fi încadrat unor unități stilistice și tematice cu valori plastice, metaforice, simbolistice, afectivitatea fiind atributul intrinsec ce unitește teme, motive, stări, emoții și viziuni.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

ESEU

Dumitru VELEA

EVELYNE MARIA CROITORU ŞI CERCUL IUBIRII Evelyne Maria Croitoru a ajuns la a treia carte de poeme, Piloţii de vânătoare (Ed. Vinea, Buc., 2011), Secretele macilor (Ed. Eikon, Buc. 2017) şi O cafea cu tine (Ed. Eikon, Buc., 2019), fapt ce presupune şi solicită relevarea unui proces poematic în trei paşi. O anume mişcare şi desfăşurare triadică a generării poeziei sale, privită cu fiecare treaptă (carte) în parte, cu reluări şi cu toate la un loc. Se poate astfel surprinde ordonarea materiei lirice determinată de o anume necesitate şi o conştiinţă care se lasă purtată de aceasta. Prin urmare, ce necesitate, sau ce undă de spirit îi ordonează „materia prima” pentru a o pune în mişcare lirică şi, după caz, în devenire poematică? Indiferent cât este cutremurul de puternic sau slab, trebuie să aibă undeva în adâncuri şi o cauză, nevăzută şi greu sesizabilă.

Adăugăm întrebării, ca răspuns, întreita întrebare a poetei: „Cine-a smuls din noi/ Albastrul?/ Şi din flacără/ Căldura?// Cine seacă pescăruşii?”, din poemul care poartă încă din titlu dramatica şi grava consecinţă, Cine seacă pescăruşii? Este vorba de o precaritate de esenţă, de fiinţă, percepută sub trei chipuri: la nivelul subiectivităţii şi al lumii omului, pierderea a ceea ce separă de materie şi defineşte omul: „Cine a smuls din noi/ Albastrul?”; la nivelul obiectivităţii şi al lumii obiective, cine a smuls „din flacără/ Căldura?”; şi la nivelul „strângerii” celor două, cu consecinţa, ca un strigăt expresionist, pusă omului în faţă: „Cine seacă pescăruşii?” O asemănătoare constatare făcuse cândva, dar dintr-un unghi schimbat, şi Anghel Dumbrăveanu: „De o jumătate de secol/ nicio pasăre/ n-am mai trecut pe la fereastra noastră.” Sau poate acelaşi unghi, de vină nefiind nici „pescăruşii”, care seacă, şi nici „pasărea”, care ne ocoleşte, sau poate a şi pierit. Atunci, cine să fie de vină? se întreabă poeţii, aceste seismografe ale sufletului omenesc, suflet care şi el, evident, se află în primejdie. Şi răspunsul cade greu şi necruţător: noi.

Noi am adus sufletul în situaţie primejdioasă; noi, prin actele noastre, îl tot restrângem şi-i periclităm funcţia esenţială, iubirea, acea putere de stângere şi punere la un loc a tot şi toate. Sufletul este iubire ontică. Şi, totodată, cale spre aceasta. Fireşte, cu păşiri şi încercări, cu popasuri şi răscruci, cu trepte ce se aşază ca o scară spre înalt şi împlinire.

Evelyne Maria Croitoru scrie o carte despre această ascensiune erotică, despre această deschidere spre înalt, Piloţii de vânătoare (Ed. Vinea, Buc., 2011). Nu contează pe ce treaptă se află pe calea iubirii – pe orice treaptă omul este la sine –, fie ea firească sau BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

cutremurătoare. Este o carte despre zbor în ipostaza iubirii, de învingere a limitelor materiei şi naturalului din om şi a recuperării albastrului „smuls”, prin neiubire, din om, sau de dincolo de el. Cartea cuprinde patru secţiuni: Prin văzul inimii, Piloţii de vânătoare, Gazela şi Tărâmul amărui. Altfel spus: deschiderea subiectivă a cunoaşterii erotice, „prin văzul inimii”, conţinutul, subiectul iubirii, iubirea familială, părintească, şi coborârea spre amurgul trăirilor şi a ridicării din umbrele acestuia ca renaştere şi sublimare erotică.

Prima este marcată de dimensionarea subiectivităţii prin eros, de adâncirea cunoaşterii de fineţe, în termenii lui Blaise Pascal, a „spiritului de fineţe”, cu a sa „logică a inimii”, propriu cunoaşterii sufletului, spre deosebire de „spiritul geometric”, al cărui câmp de desfăşurare este cel al raţiunii.

Acum, important este că şi poeta Evelyne Maria Croitoru numeşte partea de deschidere a cunoaşterii erotice, Prin văzul inimii, foarte apropiat de pascaliana „logică a inimii”. Este de spus că această carte, Piloţii de vânătoare, este scrisă la vârsta maturităţii, când reflexia pune stăpânire pe întinderile sufletului omenesc, fireşte, din zona diurnă. Evelyne Maria Croitoru este o poetă a diurnului şi a reflexivităţii erotice. Poezia sa se constituie în spaţiul dintre reflexie şi trăirea sentimentului, în spaţiul care se ia în stăpânire „prin văzul inimii”, spaţiul cu manifestările sale în care iubita îşi caută iubitul („Prin văzul inimii/ Fiinţa mea/ Te caută!”). Explozia erotică din vârstele anterioare se revarsă în trăirea prezentă, din „toamna aurie”, pe care o catalizează şi o ridică în sublimare, în „aurite tipare”, parcă blagiene. Uneori, ca în „teatrul invizibil” ibsenian, îi dă dramatism, alteori se îndulceşte în dor („Mi-e dor de sprânceană,/ De mirosul de tăcere,/ Moale, caldă, păcătoasă”). Revărsarea trăirilor, evenimentelor trecute în prezent se face prin reamintire („Amintirea mea/ Te recompune,/ Iarăşi şi iarăşi,/ Din fărâme”, Prin văzul inimii), prin acumularea acestora, ca un şirag de perle, strălucitoare, de multe ori, ca un haiku. Între cei doi, în continua căutare şi deschidere a femininului spre masculin, se surprinde unitatea, uneori până la indistincţia cuplului, ca în poezia Anei Blandianei, din octombrie noiembrie decembrie (Ed. Cartea Românească, Buc., 1972), cu note din mitul platonian.

Acel întreg „spate în spate” de la Blandiana, aici este imagint ca un pom ce nu poate să-şi deosebească ramurile ei de ale lui. „Încearcă numai să mă desparţi/ De tine./ Încearcă să vezi/ Care din noi eşti tu/ Şi care 83

ESEU eu./.../Nu vezi că murmuri, foşneşti,/ Tremuri cu frunzele mele?/ Eşti sigur că ramurile tale/ Sunt pe trunchiul tău, sau al meu?/ Sigur mugurul inimii tale/ Sunt eu!/Simţi?/ Cântul inimii mele s-a topit/ Şi a curs în mierea inimii tale.” (Încearcă numai). Mai mult, şi locul acela magic, „un colţ anume,/ Unde linia orizontului/ întâlneşte pâlcul acela/ de mesteceni blânzi”, unde ea trebuie să-l aştepte, este chiar el: „Deşi ştiu că nu poţi veni,/ Pentru că tu/ Eşti în mine,/ În mesteceni.” (E un colţ). Uniunea celor doi, contopirea lor într-o singură făptură, se luminează ca o uniune în sine şi cu cele ale naturii, parcă dincolo de realitate, acolo unde linia orizontului atinge pâlcul de mesteceni (în altă parte albaştri), făcând trecerea spre subiectul propriu-zis al iubirii.

Secţiunea a doua, Piloţi de vântătoare este un imn erotic înălţat iubitului în ipostază de pilot de vânătoare.

Măreţia şi chemarea înaltului o face să dedice poeme piloţilor în genere, şi iubitului în particular. Se pare că locul magic, transcendent, al iubirii s-a fost deschis: „Ce limpede se vede inima ta,/ De aici, din crângul albastru/ În care am poposit/ În sfârşit!”. Şi mai departe, imnul continuă: „Ai fost mereu,/ Freamăt, vuiet, sclipire de oţel/ În căutarea soarelui şi-a ploii./ Te-ai contopit cu argintul aripei,/ Dilatând pleoapa clipei./ Ai nins/ Cu flori de cireş/ Cartea vieţii.” (Crângul albastru).

Evelyne Maria Croitoru este, cred, prima poetă română care şi-a lipit erotic privirea de aripa strălucitor ameţitoare a unui avion, vorbind despre „nemurirea/ În trup de oţel”, despre cei care, „fraţi cu tunetul şi norul”, „Slujesc a cerului culoare”. Tot ce este jos e doar un punct de sprijin, reflexiv, al întregului de sus, străbătut de privire şi zbor şi, încă mai mult, de o putere esenţială a lumii, de eros. Zborul care umple văzduhul, cum dorea Sculptorul Păsărilor, înseamnă pentru poetă elan şi bucurie, trecere dincolo de limitele omeneşti, reflexie erotică întru refacerea întregului în pofida precarităţilor de jos. Zborul „poartă lumina ochilor” o întoarce, ea fiind „semnul cerului”; zborul devine „geamănul” inimii care duce „ofranda de sânge”, ca “obol”, cerului: „Zborul/ Nu are nevoie de cuvinte./ Poartă lumina ochilor,/ Departe/ În boabe mici,/ De cristal,/ Lichid.// Duce semnul cerului/ În monade pure,/ Ca pe o amforă/ De sărbătoare.// Zborul,/ Dacă ajungi/ Să-l simţi,/ Devine geamănul/ Pentru care o singură inimă,/ A ta,/ Duce ofranda de sânge/ Ca pe un obol...// Săgetând ploaia cu zborul tău,/ Aduni stropii,/ Sub gene de nori./ Nu are nevoie de cuvinte.” (Zborul). Prin reflecţie, zborul participă la împlinirea întregului cu partea ce depăşeşte limitarea, poeta zice, altoi.

Erosul gnerează pentru Evelyne Maria Croitoru o luminoasă voluptate, sufletul poetei este reflexie vibratoare („Pipăiam vibraţia setei de tine/ Încinsă, şopteam ţipete,// Mingi de foc.”, Cu sufletul legat); oriunde ar fi, ea simte văzduhul ca spaţiu propriu, ca legănare continuă, ca locuire în mijlocul privirii, în centrul lumii care-l defineşte pe om ca făptură ce-şi depăşeşte materialitatea, ca fiinţă zburătoare.

Secţiunea a treia, Gazela, poartă titlul de la un proverb marocan „Pentru mama sa, orice gândac e o gazelă” şi aici i se adaugă iubirii din albastru treapta 84

familială, cu legăturile filiale din trecut şi din viitor strânse în nodul prezentului. Bunătatea, ca sfat al mamei, al părinţilor din părinţi, vine ca o determinantă iubirii, ca un lanţ moral al fiinţei, ce trece prin sufletul mamei şi leagă într-un Noi, în lumină, ca-n sfânta familie din poema Ruga de Crăciun, părinţii de copii şi pe toţi de bunici. De bunicii ajunşi aproape de îngeri, cum spune titlul unei poeme, închinate Elisavetei, ce a devenit poate „stea” ocrotitoare, presărând „Pulbere de stele” peste nepoţii Alexandru şi Maria, şi pe care toţi o iau drept „călăuză/ În veşnicii!”. Un discret fir leagă substanţial, precum un adn, familia, relevat de poetă ca iarba, alt titlu de poem, din culoarea ochilor: „Ce aproape mi-e/ Iarba/ Din ochii tăi buni!” şi mai precis: „Iarba din ochii tăi buni e-aici/ În ochii minunilor mici”.

Iarba, ce simbol al forţei naturii de regenerare! Iarba firavă ce înfrânge moartea barbară, cum o vedea şi Walt Whitman, în ale sale Fire de iarbă. Evelyne Maria Croitoru o surprinde ca fiind un fir de aur, ereditar, din ţesătura iubirii de pe treapta familială; şi de atitudine a sa, opunând acest lanţ moral „imensului lanţ de minciuni” al vieţii sociale, de zi cu zi, unde „Uitată din greşeală” se mai găseşte doar câte o verigă de adevăr (Doar câte o verigă).

A patra secţiune, Tărâmul amărui, închide dar totodată şi deschide tărâmul iubirii. Omul este o fiinţă conştientă de limita şi finitudinea sa, şi învaţă după posibilităţi să depăşească acest negativ prin răsucirea sa în afirmativ. Participă la aceasta răsucire şi iubirea, despre care s-a spus că este „mai tare ca moartea”.

Poeta se află în „toamna aurie” din perspectiva căreia cheamă explozia erotică a primăverii cu luminozitatea verii. „Cu degetele suferinţei/ Îmi caut/ Primăveri trecute.// Mă văd/ Cu ochiul verde-al minţii/ În tropotiri/ Neîncăpute./ Da. Sunt acum topită faclă./ Rodeşte lemnu-n mine raclă/ Şi tac.” (Ciutura tăcerii). Trecutele vieţi, fapte, trăiri, prin forţa iubirii, devin „altare vii”: „Topindu-mă în lumina/ Iubirii,/ Mai caut/ Altare vii/ De vieţi aproape/ Trecute.” (Aproape trecute). De văzut că poeta „îndulceşte” dramatismul situaţiei, tărâmul nu este amar, ci amărui; vieţile nu sunt trecute, ci aproape trecute, mai exact, ce par trecute, ele fiind ajunse în spaţiul sacru, al altarelor vii, în tărâmul poetic al vieţii.

Iubirea sfârşeşte în viaţă. „Se umple-ncet fântâna/ Cu apă vie, clară,/ Se stinge-ncet iubirea,/ Trandafiriuamară,/ În tainiţa durerii/ Sfios, un fir de rouă,/ S-a aninat de geană.// E-o dimineaţă nouă!” (Ce să aştept?).

Din perspectiva conştiinţei poetice şi a realităţii poematice, cartea se rotunjeşte. Drumul parcurs de poetă de la „prin văzul inimii” la „ochiul verde-al minţii” se luminează, în cele din urmă, ca un cerc care se închide şi se deschide.

Cu cartea a doua, Secretele macilor (Ed. Eikon, Buc. 2017), Evelyne Maria Croitoru deschide câmp larg manifestării erosului: îi luminează conţinutul în obiectivitate, ca apoi să-l recupereze în subiect spre poematizare. Pare un proces simplu, dar el este destul de complicat şi de complex. Chiar definitoriu pentru poeţi BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

şi nu numai. Să te deschizi lumii obiective, manifestării naturii, ca apoi să aduci prin percepţie aceste manifestări în subiectivitatea proprie şi să le dimensionezi, printre altele, şi în orizonturile simbolului este o faptă poetică pe care Evelyne Maria Croitoru o încearcă şi îi aduce cuceririle în cartea Secretele macilor. Metaforic spus, să ne amintim de parabola biblică, a punerii lânii, pe timpul nopţii, pe cel mai uscat şi arid sol, iar dimineaţa, sub lână să găseşti pământul umezit. Ce mister s-a petrecut, de sevele pământului s-au strâns şi s-au ridicat sub firele de lână? Astfel se întâmplă şi cu subiectivitatea poetului, de atrage sevele pământului, ale realităţii obiective şi umezeşte pământul pentru rodirea cuvântului. Evelyne Maria Croitoru cam asta face prin deschiderea subiectivităţii şi forţa erosului de a strânge „sevele” naturii, de a se obiectiva, fireşte, în determinatele subiectivităţii sale. Erosul la ea aduce la prezenţă părţi şi manifestări ale lumii obiective, ale naturii, ale vegetalului. Elemente ce par fără sens şi semnificaţie, pentru ochiul obişnuit, brusc încep să se manifeste cu sens şi semnificţie, sunt trezite la grai, ca în lumea magică şi ontică a basmelor. Nu întâmplător metafora pădurii împietrite – şi trezite, a inimii de piatră – şi topite se găsesc în această carte. „Suflete,/ Pădure de piatră/ Nefoşnitoare,/ Descătuşează-mă!” (Trecerile mele). Important şi simplu de descifrat, fără dicţionare, este chiar titlul Secretele macilor: oricine a văzut, întro bună zi, apărând un câmp înflorit de maci roşii sub soarele aprins al primăverii dând în vară. Cele mai firave şi aprinse flori ale pământului! Nimic nu le prevestea apariţia. Înflorirea este bruscă. Şi pură. Ca şi dragostea.

Orice atingere, fără simţire şi uimire din partea cuiva, le poate scutura petale. De altfel, această înflorire durează puţin. Ca şi dragostea. E doar un semn al pământului dat cerului şi soarelui. Un semn al iubirii ce leagă pământul de cer, un simbol erotic. Şi acesta este secretul macilor. În cuvintele poetei: „Desculţe,/ Tălpile noastre/ Tulbură/ Pleoapele macilor.// Îndrăgostite,/ Sărută clipa de taină,/ Colorând/ Îmbrăţişarea zorilor.// Tălpile noastre,/ Stropi în/ Secretele macilor.” (Stropi). Şi din absenţă îi brodează, îi aprinde – focul fiind unul din simbolurile prin care iubirea poetei trece, capătă înălţime, zbor: „Eu ţi-am brodat/ Pe haină/ Maci aprinşi/ Topind/ În lacrimă/ Vâltoare vie.”/.../ Căliţi în foc/ Sunt macii mei/ Iubite!”(Paşii, zborul). Şi încă mai mult, ei sunt un simbol al iubirii ce poate învinge moartea, strecurat în chiar clipa marii treceri: „Iubirea mă prinde-n/ Căuşul fierbinte,/ Mă poartă-n al/ Macilor/ Dulce ocean./.../ Din luntrea lui Caron,/ Spre somnul/ Tăcerii/ De-o fi/ Să mă ceară/ Amurgul,/ Să taci!/ Să-nalţi rugăciune/ Să-mi slobode/ Ochii,/ O clipă.../ Spre tine/ Şi...lanul cu maci!” (Iubirea).

De peste tot, sufletul poetei este prins în deschiderea erosului spre naturalitatea lumii exterioare, care-i devine rădăcină pentru înflorirea spiritualităţii. În această naturalitate se relevă câmpul larg al vegetalului, care prin ciclicitatea sa înseamnă forţă a părţii naturale a vieţii şi punerea ei în raport cu breşa făcută de spiritualitatea care sparge ciclicitatea, care o deschide dincolo de limita sa, de căderea în sine. Dar ea rămâne BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

ESEU mereu un orizont ce se deschide revelator, şi în acelaşi timp ca necesar, în noul orizont spiritualizat şi, în cazul de faţă, erotizat. Încă din acest orizont se surprinde cum se ridică sufletul poetei în spaţiul albastru, paradisiac – sigur, paradisul are pentru ea culoarea albastră – din care descifrăm, dincoace de ceea ce se prezervă, senzaţii şi percepţii care formează o ţesătură între natural/vegetal şi omenesc. Ea simte universul ca o plantă, ca un pom prins în schimbările atmosferei, animate („Vântul sufletului îmi bate/ În ram”, Tăceri; „Dar tu, prin ramurile mele verzi,/ M-auzi, mă vezi?”, De-mi pui iubirea), în curgerea şi rotirea anotimpurilor, anilor. („Cu fiecare toamnă,/ Risipesc mai mult/ Clipele trecute,/ Cu voioşia/ Unui Nabab.// Preţuind primăverile,/ Minunea/ Reînvierii,/ Uimită respirare/ Cheltuiesc”, Nabab). Prinsă în iubire, ea percepe lumea şi se lasă percepută ca un pom cu ramurile şi florile sale, cu scoarţa sa, de preferinţă albă, ca a mestecenilor, aproape de albastrul cerului, a erosului înalt, cuprinzător (nu iubirea pune toate la un loc?) şi sublimat. Iată un poem ce scânteiază pe acest cer, revelator: „Să fiu, aş vrea,/ Mesteacănul/ Acela.// Sub coaja albă/ Sufletul meu/ Să-nfrunzească/ În splendoare.// Să mă găseşti/ După lumina albă/ Ce-o răspândesc/ Visându-te”, Mesteacănul).

Timpul se comprimă şi se dilată, după cerinţele erosului, spaţiul îşi ordonează orizonturile, le etajează după cum solicită spiritul iubirii, iar cauzalitatea îşi schimbă capetele de sprijin, după „jocurile” dragostei. „Ce să-ţi mai spun,/ Că trece ora ca şi clipa/ Când sunt cu tine,/ Că ai sădit mii de tulpini/ Ce cresc în mine?/.../ Când mă atingi/ Eşti adiere de petală/ Mai preţioasă decât/ Însăşi floarea.// Cu tine/ Am atins cerul!// Câzând vreodată/ Din paradis,/ Voi ştii că i-am gustat culoarea!” (Ce să-ţi mai spun?). Ţesătura poematică se bizuie pe analogii, uneori revelatorii: parcă vegetalul cu sevele sale urcă în om şi omenescul capătă explozii mirifice ale înfloririi, rodirii şi desprinderilor sau cuprinderilor în „aurite tipare”. Iubirea se prezervă aici, simbolic şi salvator, ca într-o mandală. Nu despre aceasta s-a spus că strânge, revelator, forţele spirituale ale sinelui într-un centru, dat printr-o criptogramă?

Parcă asemănător zice şi poeta: „Urmele viselor de ieri,/ În aurite tipare,/ Îmi sfârtecă, încet,/ Inima./ Mă poartă în golul/ Fiinţei mele.” (Urmele viselor).

De aceea trebuie spus că într-o lume secătuită de manifestările sufletului, Evelyne Maria Croitoru este o poetă care se îndreaptă cu trăirile sale acumulate, ale iubirii aprinse, înălţate şi sublimate, să umple „golul/ Fiinţei”. O poetă a iubirii şi, corelativ, a iubirii cuvântului. De aceea este laborioasă şi bine aplecată asupra muzicii cuvântului, în a-i asculta sonoritatea şi ritmul interior, pentru a obţine o ţesătură poetică simplă şi surprinzătoare, amintind de poezia Blandianei şi, prin forţa analogiilor, de poezia blagiană, din ultima fază.

Fără intenţia sa, reducţia analogiilor duce la apariţia unor adevărate haiku-uri în structura poemului sau poemul pare un şirag de haiku-uri: „Dorul de tine/ E ultimul gând/ Din geana somnului.” (Dorul de tine); „Hrăneşte,/ Cu sufletul meu,/ Piticul din tine!”

85

ESEU (Vânează-mă) ; „Linie albă/ Pe plajele matinale/ E absenţa ta.” (Tu), „Din fluviul peniţei/ Spre aurul toamnei/ Istovim viaţa.” (Ţărmul memoriei); „Muguri îngheţaţi,/ Nu mi-aţi stors pragul cerului/ Îndeajuns?”

(Ce cauţi tu?); „Macii aprinşi/ Vânează/ Pulsul meu/ Viu.” (Absenţa ta); „Sufletul meu/ Îşi schimbă/ Culoarea după zâmbetul tău.” (Contur); „Ţi-am văzut sufletul/ Între două tăceri/ Învelit în stropi de soare.”

(Regăsirile); „Nepotolit,/ Sufletul meu cântă/ Pe marginea lunii.” (Speranţa) ş.a.m.d. Sau rima cuvintelor în repetare de-a lungul versului, izolându-le şi chemând asupra sensului („Tăinuit, uluit, smerit,/ cu ploaia mă curăţ”,(Tăceri, s.n.), ori cuvinte ca desfaceri de văluri şi prefaceri de sensuri împrospătate („Suflete răsculat,/ De ce-mi spulberi liniştea trupului,/ Cu sclipirile dimineţilor/ Însărutate,/ Cu povara petalelor roşii?/ De ce-mi întorci stingerile/ Şi-mi topeşti/ Necontenit/ Ningerile?”(Suflet eretic, s. n.). Sunt rafinamente ale poetei, care deschid mai uşor calea spre sens şi semnificaţie, spre locul unde, graţie iubirii, toate se strâng şi se pun la un loc. Ca deschidere.

Cartea a treia, O cafea cu tine (Ed. Eikon, Buc., 2019), strânge determinante din cărţile anterioare şi le conjugă cu altele ale reflexiei, când umbrele roşiatice ale acesteia le preschimbă culoarea într-un aprins amurg.

Vârstele anterioare se recuperează: mirarea, iubirea se restrâng în înţelepciune, ca într-un cerc sau inel veşnic, poematic. În acesta consistă „popasul” aici şi dincolo de acest aici, în timp şi dincolo de timp. Evelyne Maria Croitoru consideră, în rând cu creatorii lumii, că poeţii asigură acest fapt, acest „popas” în care se luminează legea transmutării „din nefiinţă în fiinţă”, ca să folosim bătrânele vorbe indiene. În acest caz, ei sunt memorie şi cunoaştere, păstrare şi transmutare. „Poeţii/ nu uită mirarea.// Culegători/ în adânc,/ ei simt/ bogăţia din veacuri.// Păstori de speranţe,/ Îşi împrumută/ sufletul naturii,/ caută popas/ în ritmul vremii/ de dincolo de ei.// Apoi, înzăpezesc/ călătorind durerea/ în zbuciumul lumii.// Poeţii nu trădează/ niciodată.” (Poeţii). „Popasul”, solicitarea sa, este ideea fundamentală a acestei cărţi. O spune titlul, O cafea cu tine, o spun poemele, direct sau indirect, după cum se ordonează materia sau lasă spiritul să se vadă. „Popasul” este acea breşă în timp, oarecum o ieşire din timp, sau loc al reflexiei în care să se poată deschide, prin iubire, zice poeta, transmutările. Aici se vede pregnat sensul simbolului altoi, care trece şi leagă cele trei cărţi, acela de o nouă şi altfel de viaţă. Aici ne-am putea întreba cât este natural şi cât este mântuitor. Poeta, conform structurii poematice, a naturalului de până acum, lasă accentul mai mult pe primul termen. „Fă-ţi timp/ să bei cu mine o cafea./ Ca mâine vom porni/ către noi spaţii,/ şi-om colinda/ străini prin constelaţii/ fără-a ne aminti/ ce-am fost cândva.// Fă-ţi timp/ şi hai să povestim de

86

noi./ Să preţuim secundele iubirii/ şi să nuntim cafeaua,/ înseninând ca mirii/ pe-al inimii altoi.// Mister divin/ strecoară ceaşca fină./ Ce vieţi a frământat?/ Şi câte patimi netezite-n tină/ adăposteşte azi,/ când ni s-a dat!// Fă-ţi timp/ să bei cu mine o cafea./ Poate-om putea păstra/ a ei savoare,/ când fi-vom porţelan,/ tu, fulg de nea,/ şi îmi vei picura/ a ta răcoare.” (O cafea cu tine).

Prin acest loc şi timp de popas, mai toate elementele naturale şi sufleteşti devin jocuri de-al doilea: se reaminteşte, se repovesteşte, se retrăieşte, se revede – şi asta graţie unui extaz, parcă, ţâşnirii luminii dintâi. Dar sigur, insistenţei poetei. Nu numai lumea exterioară cade în acest joc al schimbărilor şi preschimbărilor, ci şi subiectul care solicită „popasul” devine altceva: „M-am dezbrăcat/ de vechiul strai,/ amurguri/ şi melancolie/ şinveşmântat în/ broderie/ de cât suav/ şi flori de mai,// voi arunca/ cu praf de aur,/ tu să mă vezi în noul strai/ şi gându-mi,/ vis în care stai,/ ca raza să lucească-n plaur.// Întors din încotro mergeam/ te-am aninat/ de-a mea suflare/ am contopit/ şi cer şi mare/ şi-am devenit ce nu eram.” (Strai).

Revenind, elementele naturale intră într-o stranie vibraţie („Vom înţelege vreodată/ vibraţia ţărânei/ din care venim?”), greierii cântă precum sirenele, „cuplul” renaşte „iubirea în iubire nouă”, ca şi cum ar fi „Doi maci frumoşi,/ aprinşi în foc,/ cu sete de fiinţe vii,/ purtând în amintirea lor/ un dor nespus de galaxii”.

(Dor nespus). Hic et nunc, iubitul vine de acolo de unde nu are „rădăcină”, vine spre a-i fi asigurată „rădăcina”, natural, de iubită: „El se ivea uneori/ dinspre capătul lumii./ Rădăcini nu avea.// Îl recunoşteam/ după dansul nebun/ al glicinelor din sufletul meu,/ după locul acela/ care înverzea deodată,/ se dilata.// Degetele florilor/ se întindeau/ după tâmplele lui înrourate/ de lianele ochilor mei.// El rădăcini nu avea”. Şi cuvintele încep să vorbească multiplu, cu faţa văzută şi nevăzută, aceasta din urmă sărind ca un stilet în inimă.

Dar oricum s-ar lumina acest “popas”, preschimbările şi transmutările par că nu pot încă să elibereze poeta şi nici omul de sentimentul copleşitor al extincţiei. Aici cartea „rimează” cu ultima secţiune, Tărâm amărui din prima carte. „Noaptea/ încet/ se dezdoaie/ ca un câine încolăcit.” (Noaptea); „Mă aplec peste trupul meu/ de copac desfrunzit/ prea devreme.”

(Vânt peste inimă); oraşul îşi ia străzile şi-i părăseşte, iar „sprijinirea pe vorbe” pare prea puţin: „Alunecăm în plan secund./ Aşezăm orice surâs/ în vitrină/ să nu-l uităm./ Mimăm o clipă/ jocul nepoticnirii.// Monoton/ repetăm/ sprijinirea pe vorbe,/ coatele-s/ sprijinite pe disperare.// Apune o lume.” Şi totuşi... De la natural la mântuitor este calea. Şi poeta Evelyne Maria Croitoru este ajunsă la prima răscruce. Însoţită de poezie şi iubire. Plină de polen din fagurele ceresc.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS

Ana ARDELEANU

Poezii „Nimeni nu vrea peruca ta de gânditor, Toți vor mătasea capului tânăr Încă netulburat de gornist.”

Mătasea capului tânăr Am să te fotografiez Îmbrăcat în pene de pescăruș, Un desen viu, reflectat pe pânza mării.

Otrava neliniștii nu se simte bine în corpul tău, Nici cornul de argint, nu-ți șade confortabil pe frunte, Viața da!

Viața este paranteza deschisă Ce cuprinde în ea diverse: Limbajul corpului cel mai des folosit În exercițiul iubirii, Urma tălpii cosmice Ce adună apa ploilor stelare.

Fiecare cuvânt are un corespondent în natură, Care te acoperă cu urări de sănătate Și viață lungă, Tot ce verdele tău și-ar putea dori Argintat și însorit În fiecare primăvară, Tot ce ți-ar putea umple anii Cu o vară ce contemplă umărul De pe care breteaua lunii a căzut.

Dar, vai, încercarea morală valul mării și pescărușul Vin peste tine, Minimalizând sentimentul În melodia cântată.

Nimeni nu vrea peruca ta de gânditor, Toți vor mătasea capului tânăr Încă netulburat de gornist.

Lâna de aur Ura dintre noi, nu poate fi dragoste, Cum nici dragostea, nu poate fi ură.

E acea gramatică neînțeleasă Pe care nu o poți împărți pe foaia albă Între subiectul scris cu majuscule Și adjectivul pasional Ce vorbește despre însușirile omului Până când degetele încep să picteze Poziția sa în propria viață Mereu recapitulată Până în momentul când o va însuși, BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

O va transmite copiilor săi, Ca pe un castel, ca pe un zgârie nori, Ceva material, între etajele căruia Să poți așeza câte virgule Și câte cuiburi de rândunici vrei.

Dorința de-a fi și-a avea Toarce lâna de aur în interiorul tău.

Trupul – desăvârșită ofrandă – Rămâne într-o baltă de impresii unice, Precum ovulația unui înger, Pe care îl poți împușca de câte ori vrei, El tot înger rămâne, Tot spre folosul tău muncește.

Ca tu să-ți urmezi propria aspirație Cu mâinile pline de bagaje Pentru fiecare an al vieții, Încât, atent calculați, Vor alcătui depozitul mileniului, Fala inimii de-a-ți umezi privirile Cu reușita. Șoapta exclamată Este furat albastrul din ființa mea Picătură cu picătură Cealaltă alcătuire mă neagă Eul, prea concentrat, Refuză să se dizolve într-un pahar de cristal Preferând mumificarea Nimeni nu-l recunoaște în astfel de postură Niciun martor dintre cei ce l-au văzut Atunci când s-a duelat În uniformă de muschetar teluric Șoapta exclamată Refuză să se alieze Cu strigătele isterizate Scoase din pieptul casant Care au adunat în ele strugurii trăirii Unii prea acri La care sufletul cabotin nu poate ajunge Nici vulpea mieroasă Ce nu știe citi notele de pe portativ Ce ilustrează (la superlativ) Cântecul corbului.

87

POESIS

Mihaela AIONESEI

poeme „Cerul crește direct din ochii bufniței sub care morții se odihnesc” E liniște de păienjeni Picioarele-mi sunt grele de țărâna aducerilor aminte.

Copilăria e un cocor rătăcit într-un nor plin de bălării buzele ei nu mai ating petalele bujorilor din grădinița casei cuibul de păsări ostenite de cântat în zadar s-a mutat la cer și mama și tata la fel.

E liniște de păienjeni în jur gutuiul bătrân stă într-o rână dudul – o ramă amputată prin care nici vântul nu adie. În frunza scorojită iernile se întind cu nepăsare.

Casa stă răstignită într-o răscruce. În lună un câine ascunde un os.

Pământul mă frige, mă strânge… Și nu pot ieși din coșul de nuiele rămas la mama în piept

Le-au secat fântânile de când li s-au rătăcit copiii prin lume pentru o bucată de pâine amară ca un ceai de pelin băut cu înghițituri mici mici...

Cerul crește direct din ochii bufniței sub care morții se odihnesc.

La adăpostul ierburilor oftează o flacără.

Aceeași de ieri de azi și de mâine.

Prin ea se rostogolesc inimi când pe o parte când pe alta.

Oamenii ăștia modești cu privire de prunci au ridicat din dureri un turn fără să cadă în genunchi. În fiecare vineri prin el urcă și coboară îngândurat Dumnezeu, în timp ce la biserica dintre ruine bătrânii satului spun în șoapta Neamului uitat Tatăl nostru...

Luna șemineu

Pridvorul cu lacrimi În partea asta ruptă de lume e altfel îmi spun. De-o parte case ochioase cu irizații albastre. De cealaltă colibe înghesuite în pântecul unui timp scorojit de amânări.

Pe la ferestre mușcate zâmbind îmi amintesc de mama și parfumul ei nemaiîntâlnit.

Toate mamele au un miros dumnezeiesc de lacrimi și rai de lut și cireși înfloriți în crăpăturile din palmele bărbaților care le-au iubit.

Pe ulițe latră pustiul și un câine.

Oamenii sunt ca un buchet de margarete agățat la zăvorul unor uși închise – rari dar buni de bătut ca icoanele în cui.

Nu se plâng. N-au cui. N-au cum...

88

Mai întâi îmi lipesc urechea de pădure urechea mea cât un ochi de fluture aude lacrimile pământului cum încep să susure din miezul de alună până hăttttt în lună unde haiducii laolaltă cu bunii beau ceai de brusture inima să nu-i usture stau de taină cu Dumnezeu – cerșetorul cu plete albe din satul meu ajuns de pomină că în a lui grădină de oameni să se roage să se îndure să nu mai fure codrul de pâine de azi și de mâine tot mai amar și mai împuținat sub cerul ca smoala și tot mai sărat să nu mai mânuiască toporul BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS până se înădușă izvorul să lase cerbii să se adape să salte lemnul în agape fără ca cineva să-l crape să urle fericiți toți lupii când urșii iau cu asalt stupii să lăcrimeze chiar și-un pui de cioară când zburdă prin văzduh o căprioară ori când vreun cârd cu pui de cocor trece vijelios cu mama lor.

Mai apoi voi bate un cui în brăduțul cel mai șui acolo unde-și agață în taină lacrimile și Dumnezeu să nu strige cât de greu i-au fost chinul și zidirea să salveze omenirea cea pe care a înălțat-o în zadar răstignându-și inima și fiul fără să aibă habar c-o să vină vremea în care lumii...el să ceară îndurare.

Fără să mă vând pe cale mă răsfir pe-un deal și-o vale s-ascult doina Neamului meu Lângă luna șemineu.

Note de toamnă Tristețea din lume se adună în frunze.

A mea agonizează în brațele acestei toamne hapsâne ca o libelulă căzută prea devreme în cerul ca sticla.

Sunt ulii deasupra mea. Imenși vicleni, gata să-mi smulgă limba și straiul cel port din străbuni. Pe prispa din suflet încremenită într-o doină îmi face semne duioase bunica.

Mama toarce lacrimi sub gutui. Tata-i dus să învârtă pietrele în râu. Iară eu mă dau de ceasul morții îngropând bănuții sorții în cuvinte – necuvinte. * Milă mi-i de biata talpă scrijelită ca o vită Milă mi-i de plânsul ierbii ce-a îndurat în van ocări și-a răbdat să vadă în țeava puștii sângele îngenuncheat.

Milă mi-i de codrul verde jefuit de atâtea ori de se văd cum plâng puieții rămași orfani cu trupul gol.

Milă mi-i de vietățile rătăcinde prin ruine fără să-și mai poată ascundă somnul plânsul pe colinele străbune unde sapă întruna nemiloase gheare de smintiri străine retezând din rădăcină sfânta noastră doină sfântul nostru grai adunat ciorchine dincolo de rai.

Milă mi-i de păsări ape dar mai milă mi-i de oameni

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

c-au orbit și au uitat când o Țară Tu le-ai dat! * Ce arome! Ce culoare pe coline!

Au plecat la vânătoare și pictorii și poeții să prindă în pana lor zvârcolirile flămânde ale toamnei...Prea sfioasă. Stă lungită lângă apă cu-o sprânceană ridicată și privind în zarea mare munți-i spală sus pe creastă unde-și face cerul cuib zămislind la foc de stele și din țâța lunii stearpă dulce dor de neam de tine...Domnul meu cu cofe pline, lasă-n lume să mai curgă mierea ca prin satele străbune să răsune să răsune herghelia de lumină.

Există...

Există întotdeauna ceva care așteaptă dincolo de nimicul care construiește ziduri în zare în sarea din ochi, în disperarea care adună cu mâinile amândouă frunzele toamnei și le mută lângă tăciunele aprins – inima rătăcită printre castane să întrețină focul unui ținut de basm în care doar furnicile și o lacrimă mai încap pe brânci.

Pe brânci prin crăpătura fină a unui gând croit în ploaia care sare sare când într-un picior când în altul și cântă: ”mămăruță ruță urcă în căruță” fără ca vreo ciurdă de copii să iasă ca ciupercile la soare.

Există întotdeauna undeva o scară pentru cei care vor să încerce rezistența pufului de păpădie.

O rugăciune uitată într-un buzunar de o măicuță, un pom sădit de un bunic un colț de grădină cu o prună stafidită de povești în care crește un fir de busuioc și un căluț din lemn de nuc așteaptă să-l îndemni să iasă din tăceri.

Există ceva dincolo de abisul cărnii, de memoria care stă cu mâna pe trăgaci ca un criminal pregătit să-ți vadă inocența împrăștiată ca un șirag de mărgele în timp ce pământu-i gata gata să te strivească.

Există dincolo acel ceva care o să te înalțe ca pe un avion de hârtie... „Crede, crede și nu cerceta!”

89

POESIS

Ștefan AMARIȚEI

poeme „suntem de neînlocuit, merituoși, unici, trecem cu lentoare prin cineva care vine de departe, încât nu mai speră vreodată să ajungă” stropul de otravă ochii tăi deslușesc orizontul albastru, dar nu încap, nu se cuprind în tine, și-atunci te întristează orice lucru, de pildă oglinda cuvântul nerostit ascunde neliniștea, răbdarea ta este muțenia soldatului în ajunul luptei, soarele brutal rumegându-și lumina, în timp ce oboseala te-nlănțuie, te aruncă în apa maternă de acolo privești trecutul, eternitatea, în care tu ai durat doar o clipă. avid, stropul de otravă al vieții numără microbii, pune diagnosticul, unul simplu, căruia i-ai rămas dator până la moarte în curând, nopțile tale, avalanșe de tăcere, aleg călătoria nesfârșită, strigătul încăpător într-un vierme, pleoapa-rouă absorbită de o floare carnivoră bucățică cu bucățică, trupul tău zboară în vacanța sărutărilor, sub un portal unde ochii lumii au mușcat din tine, binecuvântat și întreg, cu păcate cu tot și unde stropul de otravă, naiv și atât de bun, crede în noi și în el însuși suntem de neînlocuit, merituoși, unici, trecem cu lentoare prin cineva care vine de departe, încât nu mai speră vreodată să ajungă viața punctiformă trupul tău tocit de căldura suburbiilor abundă de statui umede, reeditarea lumii trecute, vastă uitare cu precizia oglinzilor, insomnie dăruită pământului de nectarul zeilor din livezile cerului pânda oamenilor din case cu ferestre închise destramă simboluri, vise din istoria universală în curgerea simultană a sângelui meu și al tău, de la începuturi până la cântecul păsării nocturne neobositele și obscenele gânduri de noapte sugrumă orice amintire, grămezi întregi laolaltă, surplusuri de cuvinte infame, veracitate îmbrăcată în 90

indiferența celor ce dorm sau au murit, dar niciodată când trebuie măruntă-i viața punctiformă, pasăre cu aripi retezate, deși pot să-mi născocesc o alta cu aceeași oameni. o privesc în față, așa cum privești frumusețea, durerea sau uitarea păsările cântau fals stele aurii cădeau din ochii tăi și se înălțau la cer, călăul purta o mască, plângea, și chiar păsările cântau fals și penele lor colorate nu erau adevărate veșnicia aștepta mută pletele inelate din josul ghilotinei, trupul de tină, raza de lumină înecată în acheron, fiindcă aveai felul tău de a fi care nu-i al lumii neînduplecat acest cer, pulberea mărgeanului, sarea gândului, tobele surghiunului, posteritatea călcând pe nisipuri, fără strălucirea de apogeu a visurilor tale steaua ultimă apa mai limpede ca-n vise spală punctul fierbinte al frunții mele bolborosind minciuni prin voci amigdaline cu mâinile și picioarele dezgolite, în prospețimea dintâi a lumii, mai am încă rămășițele unor uriași aripi de culoarea galbenă a călcâielor atunci dominam cu privirea ceea ce nu e, nu se născuse încă, palide incandescențe, surpări de aurore și focuri, cascade mărețe de ploi și atâta absență deocamdată e lumină, și lucrurile și ființele trăind printre noi, nu în umbra lor le-am văzut, deși stau cu tâmpla lipită de steaua ultimă sufleorul nevăzut conștiința urzește tramele omului în miezul BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS umbrei, prăbușește soclurile corpurilor organice, pătrunde în verticala înfățișărilor umane, ciclu universal mai puțin decât partea întregului din acest cuvânt infam atunci spasmul nu se sfârșește niciodată, deși miam studiat de sus până jos trupul, încovoierea, vocea alăturată, zborul prins în mine, în mine însumi la ce bun vandala lamentare, literalmente prisos de retragere în acolada paragrafului (geometrie discretă), amvon de hârtie aurită la dreapta și la stânga mea imparțial tușesc, mă complac în mamiferul întunecos, diagrama timpului în forma sa famelică de masă, în medaliile străvechi așezate lângă nasturi îmbrâncind, dându-mi jos pantalonii, bețișorul de alun apucă poala cămășii și atunci mama mielului plânge pentru supliciul meu motivul persistă în rădăcina propriilor mei dinți incisivi, în conștiința alungată în afara profesiei sale, bâtă vânjoasă, poposită peste omoplați, vâjâindu-mi la ureche în țipătul meu profan așa am invadat humusul uman, ca planta agățătoare zidul sfărâmat și pestilențial, mai cărunt decât sângele vampirului turbat în spatele nostru, enorme ființe imponderabile clipele neliniștite de noapte agită insomnia ca o indignare a gesturilor de așteptare, asaltate de așchiile pietrelor de pe itinerarul plictisit de născocirile oamenilor flacăra luceafărului răscumpără lumina soarelui cu sângele nocturn al trupurilor, înlănțuire prolifică pe malul planetei cu sunet de maree și forme ale materiei fecunde

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

elanul vital se înalță într-o nobilă ignoranță, prilej demn de răsuflarea în repaos a lumii, însetată de spațiul inconsistent al izvoarelor subterane această bruscă zguduire dezbracă grădinile de frunze și floare, cântă ca apa între două maluri, pe țărmul neastâmpărat de spuma ce gustă cu nesaț otrava substanțelor biruitoare granița timidă a trupului, încins ca o centură de castitate, mărginește destinul fără întoarcere, prelungire a somnului, zvâcnire prăbușită în adâncuri purificate, fericire instantanee zumzăind precum un roi de albine, ce revine incandescent din cele patru puncte cardinale atunci arborele vieții se cuibărește între brațele unei cruci, drept în centrul lumii, unde ne-mpiedicăm și cădem la cea mai ușoară atingere, ne-ntoarcem și privim la cel ce trebuia să fie și spunem, nimeni culoare umbrele tale nu se șterg, inundă lumina și din înalturi plutește un fruct peste creștetul stâncilor, peste norii estivali atunci rotocoalele timpului se cațără până la tine să numeri orele, să numeri anii și seara se scufundă, lasă scânteia galbenă a becului ca o sămânță pentru imagini nocturne, pe cicatricea cerului asaltat de lumina furibundă a stelelor limanul spre care duc gândurile luminează doar pentru noi și zorii și asfințitul, iar noi, rătăcitori ca fluturii, creăm în mers culoare de unde nu mai putem fugi șterge literele poemului și respiră-le pe nas, dimineața, când soarele se înalță din abis, coborâre în adânc

91

POESIS

Dan ANGHELESCU

Excomunicări „...Mașinul de scris s-a instalat în mine și scrie ca dintr-o țară definitiv ocupată.” „Adevărata funcționalitate a Mașinului este inconștientă...”

Jean Baudrillard pasul de-ne-auzit al grădinilor îmi schimbă culoarea ochilor/ pulsul evenimentelor/ distanța /de până la stele/...și scrisul... și da...să nu uit...vegetația obraznică a/ imaginației precum și alfabetul cu care încerc să mă apăr...devin agresive

te zbați să inventezi poezia te ascunzi în încăperi să nu te găsească ceilalți/să nu te caute/infernul lor ambulant/ să nu ....vizuina ta precară /vai nu poți să spui nimic despre ea/ memoria ta fiară feroce te caută prin toate casele în care ai trăit trece prin tine tot frigul statuilor carcera ta de silabe se-ncuie definitiv

oboseala tavanelor/ bagdadiile/ care-mi zâmbesc cu paingii de sticlă și aur /mă agasează...

dosarul cu diluviile dezesperărilor tale pare de-ne-găsit căci mare e noaptea și mari sunt tăcerile ei

așa că va trebui să tac/ să mă înarmez cu o necruțătoare telepatie

frunza secure cade pe aerul galben lăsând fără-speranța / să-ți alerge-n artere

nu știm niciodată ce se întâmplă printre cuvinte se crede că ele nu lasă nicio urmă/ ceea ce se vădește a fi o diabolica fraus

tu care îți prinzi în lavalieră amurgurile lumii

ceva se întâmplă și tocmai...

e un an al tăcerilor când copiii visează/ și atunci se spun lucruri ciudate în somnul lor alb/.... the lady of situations îți iese în drum cu pălăriile ei multicolore/ cu pardesiul lilá/ sau cel bleu pal/ cu mănușile de-un alb imaculat...

și tocmai am inventat povestea asta simplă și tocmai am inventat timpul acesta/ nu știm cine-i vănat și cine sunt vânătorii când încă o zi/ poate doar o secundă/ și veacul apune cu bagajele lui tragice care suntem chiar noi.../ să ne mai facem o casă... ocrotită de arbori...

n-ai să uiți niciodată/ serbările ei pocnind din mari bice de aramă/ fâlfâind aripi și dând glas de trompete...

nume proprii/ mereu mai multe ale celor pe/care îi iubiserăm cândva/ ale celor pe care de-acum i-am uitat ne arată mereu ceva diferit/ memory and desire...

dacă tot insondabilul/ s-ar îndura de tine o noapte iar tu să îi spui că-ți vrei liniștea și sufletul îngreunat de umbre...de drumuri prăfoase și poduri în ruină...

vai/ se căinează unii și /vai vine toamna acum se fură gândurile hăituite de câinii ei / lătrători cețuri și ploaie/ I will show fear în a hanfful of dust...

becurile electrice ale sinelui tău sunt/ cele care aduc înserarea... și umbra iubitei pe care n-ai /întâlnit-o încă este de abur și de lumină...și ar putea chiar să atragă vapoarele albe încărcate cu zei

se instalează gigantică orgă/ și noaptea în rochiile ei tulburoase și lungi în ceraceafurile ei albe albe/ acoperă cartierul și șantierul de la metrou/ cu disperare călcăm aerul plin de moloz călcăm cum calci o apă adâncă atunci când și...cineva de peste lume te strigă/ are nevoie de tine...oricine ai fi ești puțin și celălalt/ stelele scobesc pământurile și tu încă 92

astfel se întâmplă să vină clipa specială în care... ți se vorbește deși ești singur în lungile/ tale odăi și...la voce è una acqua silenzioza aproape-o moarte/ aproape-o înviere

torțele de chiciură te strigă prin grădini depărtate și dintr-odată/ prezență orbitoare inteligibilul te invadează...cu tunetele/cu ploaia din munți/blocurile unui oraș pustiit/ cu aglomerațiile din care mereu îți doriseși BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS să scapi/ toate îți povestesc cum ți se încheagă/ sângele cum murmură el dimineața/ cum pleacă el de nebun să-i vorbească noaptea iubitei....nu știi unde și când ia uită-te/ nu cumva ai inventat un nou tip de duminici / nu cumva... degete nevăzute/ degete subțiri ademenesc realitatea/vrei să privești grădini de sticlă înflorind...vrei muzici/ vrei pavane solemne/ cieca di parole vane come Cassandra/ con te mi conosco su un piano inclinato îți spui și-ți repeți: într-un plan înclinat/ o pereche de unghiuri drepte care ating o circumferință produc mari schimbări în substanța de albastru a lumii. în sfârșit noaptea va trece/ o răsucire de arbori mi-a vorbit îndelung despre timp/ și starea de oboseală a firii ea așteaptă/ așteaptă mereu/... când îmi spui sunt departe/ veșnic departe/ mereu mai/ departe doar cu inițiala numelui tău pot aprinde copacii pot declanșa sirena din port/ să urle să urle până linia mării devine/ brusc o fereastră de situații inconfortabile chiar și acum când încep zile de aur când hidra sentimentelor/ flatează demența de alb prin grădini oricât de tare-aș striga/nimeni nu mă aude... „Cine dacă-aș striga, m-ar auzi, din cetele îngerilor?”

promițătoarea fântână răsfrânge lumina nemiloasă a neoanelor blitz-uri/ lampadare/ lasere/... în așteptarea ciudatelor dimineți and this day it was spring... mai pot oare cei care trebuie să înțeleagă ființa... ficțiunile ei imposibile/ aerul umed al zădărniciei încăperile ei pustiindu-se/navigând/ prin hârțoage galactice... necunoscute sunt destinațiile/necunoscute... patafizica trecerii prin lume/se produce/ mereu sinucigașă ziduri galbene/ ziduri reci ziduri inexpugnabile /unde se tace cu încăpățânare... într-o icoană abstractă imaginată de wittgenstein kandinski și beckett.... picioarele ei calcă cu șenilele un înger alb... va descifra vechi manuscrise/ ...oho...oho-ho les anges les anges dans le ciel/ sonnéries électriques fără substanță/ fără creanță/ cu ochi de faianță.... îngăduie-mă dar/ măcar o vreme/cu harul risipirii mele pe vânt/ cu pașii grăbiți peste frunze de bronz și de piatră/ prin bucătării de campanie/ prin omenescul încă necunoscut al dezesperărilor de zi și de noapte

în toate oglinzile lumii se deschid încăperi clandestine

la punctul de fierbere al lumilor/ tot mai fix rotitoare se aud zvonuri de clopot pe lângă vreo nevinovată ființă/... tu de ce taci/ o întrebi dar ea nu răspunde/ nimic niciodată...poemul dacă cineva o să-l scrie rămâne fară titlu.../ ergo

pe cine să mai recunosc/ o pasăre absurdă zboară prin mine pasăre / pasăre am încercat s-o întreb cine e-n mine acum/ cine sunt cei din oglinzi și cine e-al treilea ce îți vorbește spațiul e negru de goluri /mari goluri

cum ar mai putea să se-nțeleagă ființa în toate rămâne o formă lăuntrică o patafizică devastatoare eschil și shakespeare spun în șoaptă/ much to cast down/ much to build, much to restore... ceva ce nu se întâmplă nicicând...

who is the third who walks always you

dar asta o afli doar sub punctul de fierbere/ al risipirii prin bucătării de campanie/ale veacului cu omenescul de-ne-recunoscut al dezesperărilor de zi și de noapte...

ard în propria zădărnicie ca biblioteca din alexandria ca turnurile gemene din două-mii-unu...

glasurile care cântau altădată au devenit o biată inscripție solemnă rumoare toxică a unei alte lumi aține-te Doamne/ îndurător peste cetățile tale din aer și de pe pământ...

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

qui donc reconnais-tu sur ces vieilles photographies...

93

POESIS

Lucian AVRAMESCU

POEZII NU NUMAI DE IUBIRE „Dar poetul e viu, asta voiam să vă spun, Clădit cu Horea și Avram Iancu din acelaşi gorun.”

Piatra, pe Eminescu, nu l-a nimerit Cu o piatră în cap, dori să-l nimerească, Cu o piatră mare, argintată ca un glonț Dar nu-l nimeri, iar piatra începu să crească Și-și ascuți ucigașul ei clonț De ce vrei să-l nimerești, ce ți-a făcut Piatră de ești piatră și nu molatec lut Simt că ești asasină și picioarele-ți put De ce nu te arăți răstignitoare de la început?

Piatra devenise cui de cruce și ghiulea de tun Trebuie, zicea asasinul, să-l răpun, Pe omul nebun.

Dar poetul e viu, asta voiam să vă spun, Clădit cu Horea și Avram Iancu din acelaşi gorun.

Cu o piatră în cap, dori să-l nimerească, Cu o piatră mare, care și azi continuă să crească Dar nu-l nimerea și nu-l răstignea Piatra de piază rea Fiindcă, asemenea Crăciunului, dragi copii Eminescu, Iisus al nostru, a fost, este și va fi.

Plec cu bocceaua în spate/ Să-mi aduc îndărăt copiii din străinătate J(ane), consoană a vecinătății cu A, Vocala cu care în armată locotenentul mă apela, Ce dracu ți-a venit și ție Să pleci în pribegie?

La șaptezeci de ani e greu să mai pleci Pe alte, necunoscute poteci. Știu, copiii ți-au dispărut în spanii, în italii, în neunde, Nepoților le pun bonele de împrumut, prost legatele funde, Înțeleg că reumatismul tău doare Și se cheamă depărtare, Dar ascultă-mă măcar o dată Rămâi în patria curții tale adevărată! Ți-ai făcut bocceaua, ai pus în ea și un dicționar românostrăin Să te descurci, pribeagule, ai alături și kilul de acasă cu vin, Prostule de moș ce ești Lumea nu mai e cea pe care o știi din povești,

94

S-au schimbat Reginele cuvintelor și regele nu mai e în palat.

Plec să-mi caut copiii, mi-ai spus, Iar ei au plecat toți spre Apus Plec să-i caut, vecine, Fiindcă simt că ei nu se mai întorc la mine, Plec, fie ce-o fi, Tata, când mă rătăceam în pădure, Pleca să-și caute pierduții copii, Plec și eu, Înainte să mă cheme la el, Dumnezeu, Plec cu bocceaua în spate Să-mi aduc îndărăt copiii din străinătate.

Alb, dar neatins de vreme în noaptea asta fără candelabre când mor pe șine roțile de fier să ascultăm, iubito, stins cum cântă în satul meu copiii leru-i ler i-aud acum la casa părintească bătând în geam cu sorcove de ger și nimeni nu mai iese să-i primească și gem pereții-n beznă, leru-i ler ascult, întors în sat, aceste rime scrise cândva, de mine-n București le cântă grav o voce cu chitară pe un program din care tu lipsești e un CD, așa se cheamă parcă, e inima mea-n el trasă pe roată și mă gândesc ce s-a schimbat cu timpul cât inima continuă să bată mi-era un dor nebun de sat, de mine, cel ce s-a vrut mereu copilărind și azi aș merge, dacă m-ar primi, alb ca zăpada, grupul de colind primiți-mă cu voi copii, știu versul, cânt la fereastră-un pic mai răgușit dar am în mine neatins de vreme satul pe care-n versuri l-am iubit

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS

Mădălina BĂRBULESCU

POEME „Sunt Esență, caut rostul,/ Duc secunda la zenit,/ Fi-voi mâine și de-a pururi,/ Gnostica ce-am devenit!”

Cei doi martori Flacăra se tălmăcește în semințe de smochin, Iar Vulcan aprinde Forja prin erotic serpentar, Să trezească pe cei doi martori îmbătați de oft divin, În spirale să cuprindă lotuși ca de adular; Marame de Marii negre se despică și îi curg, Nimicind piatra sub pleoape, preschimbând în limbi de foc, Prin alchimică asană, din yoghin în demiurg, Triumfă sublim ermitul și al martorilor joc.

Egipto O cheie și trei sibile oglindesc pe Orion, Priveghind cusurul lumii, mărginit de ochiul Lui, Iar când pneuma lui Ra, oracol-psalterion, Zămislește în Sahară prinosul cuvântului, Absolutul, ieri proscris, se deșteaptă-n Faraon, Deșirându-i simțul calp pe mitra nisipului.

Cu genunchiul arcuit, îi suspin urme nuntite Pe iluzii mișcătoare, ce le curmă-n rit tantrist; Îl ademenesc chemându-l fără pregetări smerite, Să-și facă al razei pântec peste trupu-mi de batist; Îl simt cum îmi prinde giulgiul de sudalme împletite, Îl scufundă, adâncindu-l ca pe-un crâncen dogmatist. Și-mi ridică tot altarul de văpăi ce-mi șade-n piept, Ca o peruzea nălucă, lepădându-se de sine, Luă ovalul umbrei mele, umil chip de-anahoret, Și-al ei nimb nestrăveziu, cu trude eleusine, Căpătă lucirea-i castă, iar animicul afet O-nălță ca pe-o silfidă printre flori de balsamine Eu nu cred în maya lumii (tribut lui Mihai Eminescu) Eu nu cred în maya lumii, Nici în colbul de la cârmă, Cu nimicu-i ce vrea totul, Pretinzând timpul din urmă; Eu nu gust religii moarte, Nu mă-nchin deșertăciunii, Toate sunt deopotrivă Ce vor alții, ce fac unii;

Nu sunt nici un bodhisattva, Să mă las în cub de lut, Să-mi ridic șerpi de lumină Pentru cei cu spirit mut; Sunt Esență, caut rostul, Duc secunda la zenit, Fi-voi mâine și de-a pururi, Gnostica ce-am devenit!

Fructul-androgin Sâmburi plânși în catifeaua inimii devin secundele, când te scufunzi în iriși decăzuți, străini și muți, copleșit de erinii cu fecundele virtuți; Și te frângi în pletele-mi de almandin, convertești secundele-n filigran de oră, jertfind clepsidra-n amforă, tânjești la fructul-androgin din auroră.

Letha inimii Uitarea biciută de stele grizonante Așterne sățioasă pe trupul meu caduc Pulberea de veac cu șoaptele-i șarmante, Negociindu-mi ființa pe-un taler și-un funduc; Și timpul de-i liturgic nu pot a-l mai găsi, Simboluri răzvrătite rescriu călătoria, Când mitul îmi renaște din Letha inimii, Sub aripă de demon îmi scald iar fecioria; Îngerul meu brun topește creuzetul, Uitarea cea de azi e nașterea ce vine, Când stele șerpuiesc apusul cu încetul, Lumină, vino tu, unește-te cu mine!

Maeștri de Kaly-Yugă Lumea-i ternă, insipidă, Tronează-n tarele sale, Indivizi ca la coridă Se întrec în desfrânare; În colbul amarei soarte

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

95

POESIS Ei se plâng și se întină, Se deșiră pân-la moarte Cu-a lor inodoră vină; Și se cred mai mari Kabiri, Mânuiesc, arzând poporul, Se înalță doar ca zbiri...

Cine-o să le ducă dorul?

Ei nu știu că în Samsară Trăim același destin, Tot ce urcă, și coboară, Gustă-al morții fin venin; Ei se cred doar Trismegiști, Magi de Lojă și solari; Proști îs Doamne, proști și triști...

Magi de Karmă și lunari; Maeștri de Kali-Yugă, Se văd auriți atlanți, Ne conduc ca pe o slugă Și își zic cerți democrați; Ei umbresc chiar și istoria Cu-a lor limbă de metal, Vând impresii și iluzii Cu șarm intelectual; Apostazici prin natură, Se ascund sub chip iubit De întreaga gloată sură, Supus neam și umilit Căci, a fost vestit în rune În tarot, în sori, în vis, Neamul nostru-n astă lume Poartă semnul de învins; Spune tu, popor român, Căci te-ntreb a câta oară...

Ce-i cu-acest destin păgân, Întâmplare sau Samsară?

Mitul Nagăi Plouă cu roze în marea de lapte, Venus pribeag se-nalță din spumă, Iar Naga mocnește cu brațele-i șapte La poarta ce zeii o vor ca diurnă; Omega-i sărută poarta din noapte Când demoni apucă teribil și strâng, Bătându-l pe Venus în marea de lapte, Să facă din spumă amrită în pârg; Pecete de jasp se puse pe munte, Iar Naga rămase a zeilor punte.

Monede și Monade Îspitită-mi este calea către a Ta nemurire, Din dorința-mi prea deșartă m-amăgesc în mistuire...

La-nceput fost-a cenușă în necropola uitării, Iar acum se bat monede, ca gândiri în ochiul zării; Se ridică munți de aur, elixir de viață lungă, Prin monede și materie la Monade să ajungă.

De smerita-mi mistuire mai servește la ceva...

Las materie, las monede...Vrei să fii Monada mea?

Ochiul din Levant Nu-mi strivi iar visul când pe pieptu-ți cade, Ca să-l faci ocnaș în buddhic colier, Să-l trimiți sub gratii în reîntoarceri fade, Să-i dospești alt chip sub nimbu-ți altier; Își desprinde sine-n doru-i fantomatic, Cercetând năluci cu spirit ventriloc, Își zădărnicește zborul asiatic, Sub zălogul tău, ca fir făr’ de noroc; Nu-mi strivi iar visul pe tâmpla-ți brodată Cu fantasme dulci, cu zel de chiromant, Fii ce-ai vrut cândva, dar nu ai fost vreodată!

Fii ochiul din lotus și prințu-mi din Levant!

Ostatic la perigeu

Măști deflorate Pustiu petrecut de noroc, privirea ta răstignită pe pomeți-mi scrijeliți de fioruri arse, de șoapte impertinente...

Fir petrecut de durere, gura ta desfătată în parfum de femeie efervescentă ca păcatul inimos...

Chinuri fericite preumblă chipul tău, pierdute, regăsite în panteonul de pe sân și mai jos... în geamăt de nirvană-nflăcărată; Măști deflorate de ceață am fost... și am rămas petrecuți de focuri surde.

96

Cu fiece noapte stinsă în a sufletului vatră Și cu fiece-mi chemare de crepuscul alintată, Mă strecor prin sita lunii ce se-arată-n perigeu, Mânuind cu biciul vremii năzuința-mi de arheu; Sunt crâmpei destăinuit de al timpului soroc Și tânjit-am din pruncie să destram al sorții joc; Dar cum ar putea, vai, Doamne, ființa mea liliputană Să descătușeze-n taină mistica lumii năframă?

Când eu sunt ostatic minții, în sa febrilă dramă...

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS

Adriana BIRĂU

POEZII „O, melancolie cu gleznele dănțuitoare!

Un dor nebun de adevăr prin tine îmi mocnește” ZIUA PERFECTĂ O clipă de fericire, beatitudine absolută, frescă a catedralei sufletului într-o secundă revelată, exaltare imperativă a conștiinței și existenței, îți zguduie temeliile percepției asupra recunoștinței... Într-un moment banal, dintr-o zi poate ca oricare alta, într-un loc insignifiant, menirea sens căpăta.

Succesiunile de trăiri, fapte și evenimente, conglomeratele de emoții și contradictorii sentimente, bucurii, frici și dureri...

Nimic nu a fost întâmplător, niciuna incidentală sau cu rost înșelător.

Toate ce întâmpini în viață se îmbină perfect una într-alta cu grandioasă finețe și tact, precum zale de lanț înșiruite cu scopul nobil de a susține și pune în valoare pandativul remarcabil, incredibil, al unei singure clipe de trezire sublimă...

Cea în care bucuria ți-o realizezi și gratitudinea pentru tot ce ai, eșecurile în reușite îți metamorfozezi, iar suferințele ți le iubești...

Pentru că ele ți-au adus excelența bijuteriei și zâmbetul suav pe față produs de acceptarea totalei recunoștințe.

Prețuiește, mulțumește, înclină-te zilei de azi!

ODĂ MELANCOLIEI Eu te invit la dans pe tine, visare minunată, dublură în oglindă contorsionată de un nor, de joc de umbre limpezi și așa fermecătoare că-mi îngheață secundare din realul prea sonor.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Ador să te privesc în ochi, oază cu duioșie, ascunsă sub o piatră arsă în fire de nisip, când mulți te pierd din mâini sau fug de tine în neștire eu te doresc în strai de lună să-ți mai descânt un chip. Îți văd praful de tristețe fără să-ți recunoască puterea ta de-a dărui poveștii nemurire, tu ești lăcaș de apă vie în fiecare gând și tot ce-i mai frumos vine prin izu-ți din șoptire.

O, melancolie cu gleznele dănțuitoare!

Un dor nebun de adevăr prin tine îmi mocnește și instinctiv cu sufletul mi-l recunosc deodată chiar dacă ochii mi-s închiși de viața ce gonește. Îmi ești somn, îmi ești trezire, ești și zori, ești și amurg, libertate printre stele, locul dintre două lumi, m-amețești în dansul tău cu mirosul de cenușă ce-ți rămâne sub un toc când mă învârți și mă îndrumi.

Note-n tropot adunate dintr-un portativ ceresc ții lipite la o tâmplă răsucite-n părul tău și ascult un recital al eternității tale când un înger-ți cântă soarta într-un colț pe norul său. Ți-am simțit a ta aromă, gustul dulce-acrișor și m-ai rătăcit prin beznă cu un singur felinar, dar nu vreau să-ți oprești valsul, du-mă până la hotar spre o cumpănă de zare și un rai imaginar.

CREDE ȘI NU RENUNȚA! Sunt zile când ancore de dureri te țin la mal, sau stoluri de probleme îți umbresc viitorul, când drumurile toate îți sunt numai spre deal și urcușul lor disprețuiește călătorul, sau când nimic nu îți merge cum ți-ai imaginat, de bolovani te împiedici și în cerc te învârți, iar zâmbetul pe față ți-e mereu paralizat...

Amintește-ți atunci că nu trebuie să renunți!

Stai doar o clipă și odihnește-te puțin, închide ochii și privește adânc în tine și-ai să zărești gigante valuri de sprijin divin, puteri ce nici nu știai că sunt în al tău sine, care pot întoarce haina eșecului pe dos, oftatul durerii în surâs de ușurare, sau crunta disperare într-un succes luminos...

97

POESIS Așa că nici să nu te gândești la renunțare!

Ce e succesul? Insuccesul fără I și N, adică fără de Indiferență și Nu pot, cele două care fixează erori în destin și din dansul menirii și împlinirii te scot când poate erai aproape de marele final, când reușita ți-e doar la doi pași mai în față și așteaptă să fie scoasă din paradoxal...

Atunci este momentul să nu renunți în viață!

Dumnezeu nu dă mai mult decât putem noi duce, crede în El, jerfește-ți renunțarea pe cruce!

BASM MELANCOLIC O lumină poleită cu mister în miez de noapte Mă privește-n ochi din cerul parcă rupt de realitate Și mă-ndeamnă la visare, la povești copilăroase, Basme ce-am citit odată cu finaluri dureroase. Și mă diluez în gânduri ca în norii cei de lapte, Amintindu-mi de-un băiat ce îngrijea și zi și noapte De o floare oarecare, însă pentru el minune, Cu miresme și parfumuri ce și le purta-n cunune Era doar un crin frumos, îmbătând în calde arome, Ce-aduceau culori speranței într-o lume fără forme, Iară el un grădinar ce n-avea cui să îi vorbească Și un tovarăș ar fi vrut de la soartă să primească. Îi punea la rădăcină doar cu grijă dulci cuvinte, Răsfățând-o zi de zi îi șoptea-n petale alinte, Iar pe-un puf de păpădie-și așeza visuri și gânduri Și spera c-o adiere le va duce sus la ceruri.

Se ruga noapte de noapte s-aibă parte de iubire, O uda cu lacrimi calde ce-și ascund în strălucire O dorință-atât de mare să aibă noroc în viață Și cândva destinul dulce să-i zâmbească drept în față.

Dar un înger mai bătrân ce-și pierdea de acum din pene Într-o noapte s-a îndurat și a scuturat din gene Praf de stele visător strâns din veacuri de întristare Urmărind de sus la oameni și la doruri muritoare.

El i-a presărat pe frunze crinului însuflețire Apărând pe loc îndată o ciudată plăsmuire, O frumoasă domnișoară cu priviri catifelate Și cu părul de abanos, cu șuvițe lungi, buclate.

Tânărul când a văzut-o a îngenuncheat în lacrimi Învelindu-i mâinile în sărutări fierbinți și patimi, Iară ea ușor mirată cum că poate să vorbească I-a șoptit lui la ureche că nu vrea să se oprească. Și au stat de vorbă ore până chiar spre dimineață, S-au privit adânc în suflet și și-au înnodat speranță 98

Prin cununi de fluturi roz ce le înconjurau logodna Sub lumina lunii sfinte ce scălda toată grădina. Însă roua când atinse pielea ei ca de mătase Și când soarele în ceruri prima rază și-o purtase Dulcea lui, iubita lui, se transformă din nou în floare, Lăsând doar în urma ei o aroma îmbietoare.

Ce mai gol, ce mai durere își simțea în piept băiatul!

Se uita la fluturi negri și blestema păcatul Unei nopți de împlinire între zilele de gheață Ce-i aduc singurătatea înglobată-n dor și ceață.

Căci din cer bătrânul înger n-a avut putere mare Încât s-o lepede de tot de veșmintele de floare, Iar de-acum era o fată doar în noaptea înstelată Până dimineața când îi apar petale îndată. Și o aștepta băiatul seara la apus de soare Pentru nopțile lor sfinte, sărutări și desfătare, Când putea s-o-mbrățișeze, să-i ascundă-n păr dorințe, Raze și scântei de lună, ce ascund doar neputințe.

Până într-o zi în care, dornic el nevoie-mare Să și-o facă soață-n casa, s-o ferească și de soare, Hotărî să fure floarea și în glastră s-o așeze, Ocrotită-n casă poate-ar reuși să o păstreze. Își imagina că seara la apus o va surprinde Și cu brațele-amândouă în amor o va cuprinde, Ea cu Da îi va răspunde și în acord de ciocârlii Vor împleti două destine sub cunune aurii.

Mare-i fu însă mirarea când degeaba o așteptă, Pentru că nicicum vreodată nu-și mai luă chipul de fată.

Când fu scoasă din grădină își pierdu magia nopții, Lăsând doar în locul ei frunze uscate și decepții.

Doar un pic a mai durat și-au început să-i lăcrimeze Din petale, câte una, parcă vrând să ilustreze Un tablou de toamnă sumbru, cu un adio la final Al despărțirii de-a sa lume spre pustiul infernal.

Nici o rugă a lui spre îngeri n-a putut să-i readucă Verdele în frunze moarte și aroma-i feciorească, Să-i mai vadă-odată chipul și-al ei zâmbet fraged, dulce...

I-a rămas doar iarnă-n suflet și-a ei lipsă ce nu trece. ... Îmi iau ochii de la cerul care-și poartă în el povești Și privesc la crinii mei ce își plâng de acum neliniști Prin mătasea din petale, scuturându-se de viață Cu atâta frumusețe și nespusă eleganță.

Mă întreb în timp ce-adorm dacă le-o fi dor și lor de-un basm, De o filă de iubire și un strop de romantism, De o clipă de magie și un amor din rai căzut Sau parfumul fericirii, poate al primului sărut.

Poate lor... sau poate mie îmi este dor de ce-am pierdut...

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS

Elisabeta BOGĂȚAN

CALEA „ căutam calea cea nebătută încă de gând” 1. (Mărăcinișurile)

de sub picioare

căutam calea

zarea mă îmbia egală din toate părțile eram liberă să merg spre oricare din pleoapele ei căzătoare

3. (Labirinturile )

și săreau mărăcinișuri să mă-nbrățișeze bine faci bine faci pe aici pe aici ce de mărăcinișuri Doamne ca-ntr-o horă înlănțuite ce de mărăcinișuri înlăcomite întâmplări lunecări pe povârnișurile gândului mirări întristări și printre ele luminând albastru lianele visurilor nebunește crescând căutam calea cea nebătută încă de gând 2. (Nisipurile)

vânturi săreau și ele să-nvolbure nisipurile prin care picioarele îmi erau tot mai grele învârtejiri de nisipuri mă troieneau mă destroieneau mă răsuceau de nu mai știam în ce parte mergeam mestecam nisip și tăceri nisip și tăceri înainte însemna ceva incert prin aceste nesfârșite nisipuri răscolite de vântoase pe care le simțeam sub pleoape și-n carne și-n oase

proaspăt ieșită din noapte pășeam întrebătoare pentru o nouă zi pe alte tărâmuri ale treziei

și totuși trebuia să merg aici era doar foamea și setea și teama crescând

lumini fără număr aprindeau ireale culori în nisipurile

căutam calea cea nebătută încă de gând

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

căutam calea nesfârșite labirinturi printre fețele cuvintelor și ale lucrurilor și înțelesurilor mă îndemnau înainte îmi însemnam mersul cu chipurile mele lepădate în urmă cu vederile mele lepădate în urmă cu făcliile strigătelor lepădate în urmă dar ce însemna înainte îmi însemnam mersul dar pentru care întoarcere și de unde căci iată nici măcar ecoul nu îmi răspunde printre aceste labirinturi cu pereții crescând căutam calea cea nebătută încă de gând 4. (Mulțimile) căutam calea și m-am trezit deodată vâslind printr-o mulțime de oameni revărsată 99

POESIS pe străzi de nu știu unde

5. (Oglinzile sinelui)

încercam să le descifrez surâsurile crispările mirările

căutam calea

grămădite unele peste altele lipite unele peste altele

cine poate locui aici am gândit privind porțile înalte și încuiate

precis că nimeni nu se mai pricepea pe sine și nici nu se mai ostenea să se priceapă

oglinzi fără număr mă multiplicau inutil și mă arătau când mai înaltă când mai albastră când mai copil

pe poteci lăuntrice și întortocheate

mă îmbiau ispite din toate părțile cât de luminoasă ești haide în tărâm de nesfârșite oglinzi cât de veselă ești haide clipa orbitoare s-o prinzi cât de senină ești

căci înțelesul și rostul erau mereu în altă parte mereu dincolo de ceva de cineva mereu dincolo de câte-o întrebare simțeam o fierbere și-o încrâncenare tot mai obositoare o lovire cu coatele și-o rezemare întâmplătoare de câte cineva și-o lepădare de câte toatele fiecare se avea ca misiune pe sine însuși rareori se vedea câte-o făclie mai înaltă de dus răspândind o lumină greu de înțeles de crezut de primit de spus vâsleam printr-o mulțime pe care-o iubeam fără să o-nțeleg căci era tot ce aveam și neobosită sperând căutam calea cea nebătută încă de gând 100

ciudate oglinzi mă chemau înlăcomite mă furau mă preschimbau mereu după forma și culoarea visului eram și parcă nu mai eram eu

printre pleoape albastre de sensuri hai să te pierzi printre lianele visului pururea verzi buimăcită mă încurcam între ispite lacom chemând căutând calea cea nebătută încă de gând 7. (Cuvântul) căutam calea

apoi pasul începu să-mi fie tot mai greu printre înțelesurile amărui și întârziate printre răspunsurile scorojite și aruncate printre întrebările înflorind peste toate ca niște liane nebunește crescând printre care căutam calea cea nebătută încă de gând

și am văzut deodată nenumărate drumuri șerpuind urcând coborând drumuri către cuvântul care-a ales lumina de întuneric și arătatul de nearătat drumuri către cuvântul ce-a despărțit apele de uscat

6. (Ispitele)

și am simțit deodată printre ele chemând

căutam calea pe aici pe aici

calea cea nebătută încă de gând BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS

Dana BORCEA

POEZII „în spatele unui geam lumea a început să se crape în două” La umbra siberiilor Ciorile își fac cuib pe cumpăna ochilor ciugulesc lumina facerea lumii s-a împiedicat de marginea umbrelor viața se odihnește în oameni cimitirelor le lipsește veselia de la săpânța hărmălaia copiilor este un ecou din tinerețea mamei la umbra siberiilor buruienile devin trandafiri Pe spatele iernii copilăria netrăită chiote sparte în coperțile cărților dimineți cu rânjetul profesoarei de mate dulăii legați de gâtul troienilor pe buzele iernii reproșul mamei iarăși citești vino să smulgi penele găinii tăiate Curățenie generală Dumnezeu a pus la dospit ziua de mâine ușile s-au deschis să intre aerul viu chiar atunci s-a ivit moartea neobservată de nimeni a mușcat din cea mai firavă ființă îngerul voiajor plecase să însămânțeze idealurile mele n-a avut cine BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

să alunge moartea a mai înghițit doi bătrâni apoi a plecat Până nu demult încăpeam în aceeași clipă țineam amândoi secundarul îl împingeam în direcție inversă veneau viscolele ne făceam că nu le vedem și treceau mai departe urmărite de câinii pe care m-ai învățat să nu-i privesc când mă latră de la o vreme pe suflet se sting niște cuvinte în flăcări Încerc poeziile cu dinții precum monedele din metal prețios pe cele cu bobul rotund le macin cu moara de casă învechită dimineața pun câte o lingură în cana cu ceai poezia mă prinde de ceafă și-mi dă drumul în fluviul aromelor învăț să înot M-am născut în spatele unui geam lumea a început să se crape în două corpul meu s-a avântat în întuneric

am crescut la o fereastră înfloreau secundele sub pervazul meu seara venea mama de la câmp îmi turna iubire la rădăcină ne încălzeam în jurul scrisorilor trimise de tata am plecat la școală cu geamul în mâini era masca mea de protecție nu pipăiam nu puteam fi atinsă ani mai târziu cineva a-ntins praștia piatra a trecut prin sticlă prin inimă sentimentele s-au împrăștiat prin culisele vieții Solfegiu autumnal Scot capul din mugurii zilei vulpile sorții târăsc mirosul meu spre pădure spaimele se rostogolesc în rugină vocea solfegiază note melancoliei stau la rând cineva se apropie îmi însemnează ochii cu fierul înroșit Septembrie Soarele și-a spart dinții de stânci s-au făcut scoici le adună turiștii să înșire mărgele când plouă rătăcit printre șezlonguri un pescăruș caută ieșirea spre ecuator marea pisică bătrână se freacă de picioare și se zburlește la nori 101

POESIS

Oana CALUSA

Poezii „Când ne-am întâlnit/ pentru ultima oară, un sân s-a prelins/ printre degetele tale.”

Treaptă

Urmă ștearsă

Ai modelat cu mâinile goale lutul sufletului meu.

Când ne-am întâlnit pentru ultima oară, un sân s-a prelins printre degetele tale.

Te-ai grăbit să pleci, nonșalant, fără remușcări, iar mâna ta stângă a devenit amforă.

Te-ai pierdut în așternuturile murdare ale unei prostituate de lux-conștiința ta...

Mereu jucăușă, alunecoasă, metalică și rece.

M-ai mințit că ți-a plăcut să mă frămânți și te-am crezut când m-ai învățat despre compunerea oscilațiilor armonice.

Ne dor anii și ne minte viața.

Iubim iluzia că trăim sau ne facem...

Ne prefacem în fum albastru cer. În alge amestecate cu mâl pe fundul oceanului de visuri spulberate de Univers.

Ospăț Se așează cuvintele la masă cu mine și tac.

Se rostogolesc șoaptele nerostite până când liniștea doare și țipătul surd se înfige ca un pumnal în inima lovită din toate părțile.

Mi-e sete de spațiu, mi-e foame de zgomot, mi-e rău de întuneric, mi-e bine de tine.

Mai stai!

102

Fericirea joacă Leapșa După castanii fără frunză Se-ascunde Roșu Împărat, Așteaptă rodul ca să cază

Și cască lung, înfrigurat.

Ascultă murmurul pădurii Și i se face-un dor nebun De ea, Ileana Cosânzeana, Cu ochi de-azur și părul brun.

Cu fața albă ca de lapte Și cu pistruii năzdrăvani, Împrăștiați la întâmplare La vest și est, Dându-i mult șarm.

Așteaptă-ntr-una Împăratul, Visând cu ochii larg deschiși La prea iubita lui mireasă, Ce nu mai vine din desiș. Încotro s-o fi dus năluca?

Pe ce meleaguri s-o afla?

De ce nu vine la-Împăratul Ce o așteaptă-n poala sa?

Un porumbel cu ciocu-i ager Aduce iute un răvaș Și se strecoară printre ramuri, Direct la Roșu Împărat. Și Împăratul ia răvașul, Citindu-l iute, cu nesaț, Biletul pare să-l scufunde Pe-al nostru Roș Împărat...

Să fie oare-o glumă proastă Sau chiar Ileana e în pat Cu servitorul cel mai chipeș Al marelui Roș Împărat?

Nu poate fi mai crunt destinul Decât al celui ce-i trădat.

Așa gândește trist și singur Sărmanul Roșu Împărat.

Că nici averea și puterea, Și nici chiar tronul de împărat N-au smuls iubirea Cosânzenei Pentru sărmanul împărat.

După castanii fără frunză, Stă singur și abandonat, Iar fericirea joacă Leapșa Cu bietul nostru împărat.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS

Andrei CAUCAR

poezii „Doi s-au vindecat – al treilea sunt eu Adormit în beznă, departe de cărare” Ușă bătută

Cei blânzi vor moșteni Pământul

Doamne, Tu la ușă băteai să Te deschid Și ușa cea străină se prefăcea în zid N-am încuiat-o, Doamne, dar nu se deschidea

N-am fost așa dintotdeauna Cu greu îmi stăpâneam furtuna Animal sălbatic – trupul meu

Cu candelă târzie eu bat la ușa Ta Nu mă lăsa afară în arșiță și frig Șoptit pe rugăciune – nu mai pot să strig

În legătura minții a fost ținut cu greu În chinga rugăciunii de-ai învins A doua fericire te va fi cuprins

Cei care plâng cu adevărat

Rămâi cu noi, că este seară

Plânsul împietrit s-a oprit în minte Lacrimile noastre s-au făcut cuvinte Deocamdată-s umbre gândurile-n ceață

Drumul e tot mai strâmb către apus Și râvnă e puțină în sufletul uscat Ne vor încălzi cuvintele ce le-ai adus Rămâi cu noi că prea ne-am depărtat

În curând Lumina – ne va lua în brață.

Niciun întuneric n-o mai poate stinge Dă-mi Doamne, mângâierea – lacrimii din sânge!

Și ne vom ridica pe frângerea de pâine Și Te va recunoaște cel ce nu Te știe Vor înflori în suflete mai vechi ruine Și în Ierusalimul inimii va crește bucurie!

După ce plec din Casa Ta Cei trei orbi Încotro mă îndrept – unde mă duc Cu această merinde cerească Am găsit o cărare de sălbăticiune Trece printre spinii împletiți Prin apa mai puțin adâncă Prin preajma prăpastiei Se lipește de piatră Urc atât de lin că amețit De cerul rarefiat – au uitat de mine.

Fericiți cei care cereau atât de puțin – Că Dumnezeu călător pe pământ a zâmbit Văzând cât de mult s-au ostenit Să-L țină lângă ei la masă Deși nu aveau nici prag la casă Neam dintâi – fără traistă și pungă Multul se gată – puținul e dat să ajungă Prisosul deschide punga pentru îndurare Pentru ei nici cerul nu mai are hotare

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Doi s-au vindecat – al treilea sunt eu Adormit în beznă, departe de cărare N-am auzit când trece Fiul-Dumnezeu Să-mi dea să văd lumina fiitoare Nu lacrimi curg ci lunga așteptare În ceața celor care nu mai cred Pipăind pământul – slăvitelor picioare Voi îngăima ca-n somn – Doamne, vreau să văd!

Cuvântul din Cuvânt Te-ai întors străină, dintre cei zece Să-i mulțumești cu buzele șoptirii Știind că prin altare Iisus mereu va trece Și te va mângâia – Izvorul nemuririi Poarta e deschisă – poți intra oricând Când ți se va face greu, trupul de pământ Prins în rugăciune e Jiul murmurând Lumina-i din Lumină – Cuvântul din Cuvânt 103

POESIS Coborând spre Ierihon pe cale M-au golit tâlharii și nimeni n-a văzut Un străin mi-a legat rănile prin vis Ceilalți pe lângă mine au trecut M-au bătut cei negri aproape m-au ucis M-au cusut la loc – m-au legat în lemn A plătit străinul – ce trebuia plătit Trăiesc în apărare – sub al Crucii semn Prin mulțimea surdă n-am mai rătăcit Vine primăvara și va-nverzi măslinul Un soldat puternic în umbra mea mereu Mă înconjoară până va veni Stăpânul Să mergem să cinăm – la Dumnezeu.

Caut un răspuns și nu găsesc nimic Lumea dansează dincolo de gard O simplă rugăciune – tot repet în gând Până înflorește împărăția minții A fost învins – falimentat pe rând Sufletul meu sortit biruinții Cu tot greu mă ridic – mă strâng Cioburile mele – prind un curcubeu În ochiul drept Lumină și lacrimi în cel stâng Și Acel primit la cină – se face Dumnezeu.

Ai milă, Doamne – nu mi-l lua pe înger!

Dacă am fost de prea multe învins Sub steagul Tău învingător eram Nu m-am dat niciodată prins M-am sfărâmat pe sub cerescul geam Trupul meu spital urgent a fost Și lupta grea în mine se desface Îți mulțumesc că-n traiul fără rost Ai picurat din cer puțină pace Și dacă-n lupta nevăzută sânger Ai milă, Doamne – nu mi-l lua pe înger!

Întâlnirea cu Domnul A fost ca un fulger – nu o coborâre lină Ca un tunet în cutremur stins M-am trezit dintr-un morman de tină O, Măcuță bună, în brațe m-ai cuprins!

Altfel de bucurie în inimă tot crește Drumul se-nlumină deși mai sunt străin Patria cerească de dincolo de creste Îmi face semn să merg – să urc câte puțin.

Mă prăbușesc tot mai de sus – mă frâng Dorul de casă – drum încolțit mereu În scurta rugăciune cioburile-mi strâng Și Cel oprit la cină se face Dumnezeu.

Mă dor păcatele cumplit – lui Gavril Maniu Câinește sufăr încercând să mă ridic Din tălpi și până în privire ard

104

Doamne, nu mă lăsa afară!

Deși eu te-am lăsat singur în gară Fără foc – fără lumină – fără bani Tristețea Ta de-atunci mă înconjoară Deși a trecut un râu de ani Acum eu sunt afară, părăsit bătrân Din aproape în aproape – bat Cu o mică rugăciune Îngropată-n sân.

Mă duc la ai mei – în bibliotecă Suntem mulți dar au venit puțini Petrecerea e în toiul șoptirii Cu cărțile pe masă convenim Cuvintele înoată prin zăpadă Dăm din cap tot ce avem În bucuria noastră În zori ies din bibliotecă clătinat Suntem tot mai puțini prieteni de beție.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS

Alexandru CAZACU

Poeme „Ca o sedilă în pământul straturilor din grădini stă amintirea trupului tău” Lumina lui Brumar Cioburile de agată din vasul ce ne ademenise mâinile stau ca niște romburi strălucitoare prin nesfârșita amiază și limba de cenușă a zilei spânzurând deasupra piramidei de frunze și priveliștilor ce se evaporă odată cu vertebrele insectelor Indulgența rămasă în noi asemeni urmelor cheii în mulajul de ceară când zmeurișul se îndepărtează de ferestrele înguste mai repede decât mișcarea pleoapei și în cerul gurii simți fructele iar în ochii limpeziți de lumina lui Brumar revin imagini surprinse în ziua copilăriei când ai fost lăsat pentru câteva minute în cabina mecanicului de locomotivă Norii aceștia Norii aceștia albi legați între ei cu pete albastre par un vâsc sub care aș putea să te sărut apoi să nu te mai întâlnesc niciodată Norii aceștia albi ca niște patriarhi de vată care ne învață cum mâna ce dăruie este mereu plină când toboșarii urbei aduc vești neînsemnate ori anunță o vinovăție Norii aceștia albi deasupra sărbătorii ce se retrage in sine pe o aleie învelită cu blănuri de vidră și porumbeii sălbatici BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

cu un foișor de veghe din care poți zări copilăria Troliul Ca o sedilă în pământul straturilor din grădini stă amintirea trupului tău prin toate zilele și nopțile în care am înțeles că sacrificiul pentru ceva imaginar poate fi atrăgător dar plin de adevăruri aproximative când așchia poate pactiza cu tegumentele iar un troliu ține umbra serii să nu cadă în patimi ca un monarh în dizgrație Pavilionul englezesc Vreme dorind parcă un echinox sub pavilionul englezesc unde dulcele nicăieri și amarul acasă înaintează cum bilele ce se rostogolesc într-o popicărie când tencuiala fragedă a unui perete de schit suspină iar dacă am schingiui lucrurile din jur același crez al lor vor dori să-l mărturisească când bucuria din muzica lui Beethoven urcă în inimi și stele iar sfoara ce leagă mâna copilului de balonul colorat înălțăt spre cer este soră cu vena de la tâmplă Un blând târziu După o despărțire suntem prea osteniți pentru a cunoaște tristețea iar toate cărțile de căpătâi ale lumii mai pot salva câteva lucruri iar totul în jur miroase a portocale și smirnă Apa oceanelor scrie peste pielea delfinilor povestea noastră 105

POESIS și un fel de târziu blând se adună în zațul ceștii de cafea Florile vineții ale unei grădini apropiate ne înconjoară ca niște infante pe un rege șoptindu-i cum drumul ce mai drept este cel de pe muchia cuțitului

printre albume cu portrete în rame de argint ce spun că întrebările sunt cruzi vistiernici ce-ți devin vasali atunci când nu mai iubești

Pe scările reci

Așa cum există provincie există și adevăr local pe care nu îl vor ști decât cei de acolo când totul se transformă ușor într-o înlănțuire de circumstanțe sau pasiuni languroase când fructele anotimpului sunt roșii ca buza unei răni

Persistența unui ieri ce nu dorește nimic de la amiază și părerea de rău sau bine în zborul vrăbiilor ce se așează pe crucea umerilor noștri iar ghimpii unei flori de câmpie înaintează în aerul atât de limpede și distilat unde orice sunet tresare precum în lemnul instrumentelor muzicale învelite-n huse Volute frunzei în cădere par niște vești importante spuse nouă abia acum când rochia de umbră a serii înaintează pe scările reci

106

Amintiri din orașele mici

Umbrele sapă în nisip în căutarea unei pânze de apă și noi spunem cuvinte îmbălsămate pentru vara pierdută ca trupul unui melc într-o cochilie într-un mic oraș marin unde soarele nu dădea semne să apună tot privindu-ne purtat de valuri

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS

Adina CÎRJAN

POEZII „Hai!... zboară-mă până-n apus! și să-mi răsari o nouă zi, semințe-n piept, mlădițe vii” Vârtej și frunze

cu tălpile desculțe să-mi treci pragul.

Zâmbetul vechi ce-atât de bine-l știu!... de dincolo de timp mă înflorește – vârtej și frunze zboară feciorește, sub Ochiul ce-mi îngăduie să fiu.

Cât ești de frumoasă!

Din necuvinte îmi îndrept coloana, mai vertical decât un axis mundi; când cerul se așterne viu pe frunte, din perseide împletind coroana.

Iar tu-ul meu, un alt vârtej și frunze, când te rostesc, spre-a mă-ntregi pe mine, mi-i te apropii, viață în ciorchine, gust de ambrozie păstrat pe buze.

Apoi, spre zori, ne-ndepărtăm o zi și fiecare vântul și-l adie, ca din vârtej să naștem poezie prin lume o sămânță de iubire a unui alt fel de a fi.

Arcușul De vrei să mă iubești, îți cer acum, cu tălpile desculțe să-mi treci pragul, topind orgolii în fuior de fum casă-ți fiu, să-ți împletesc aleanul – Pe-a toamnei coarde să îmi fii arcuș, când tainic mă străbați, ca nimeni altul, în șoapte despletite jucăuș, prin frunze arămii topind neantul. Și depănând șirag de veșnicii cu inocență învăluiți, se știe, cum noi uniți în miez de nemuriri prefacem lutul în epifanie. Într-un altfel de timp mă regăsești, unde plecările-s veniri, iubite, și toamna înflorește primăveri în ochii blânzi, sclipiri de azurite; Topind orgolii în fuior de fum, eu casă-ți sunt și-ți împletesc aleanul – iar dacă vrei să mă iubești acum, BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Doamne, Primăvară, cât ești de frumoasă! îmbrăcată-n soare și în strai de flori, trenă de mireasă din cireși în floare, galbene narcise tresărind prin ploi...

Movul din brândușe clopoțind iubirea, vesele zambile îmi zâmbesc cochet și mă ning magnolii, răsfățându-mi firea Doamne, câtă viață, într-un mic buchet!

Voi, catifelate-buze roz, begonii, laleaua pestriță-n caroiaj de șah iară toporașii-mi sunt amfitrionii unui bal cu rochii de-un verde smarald.

Azi eu ce să fac? Mă-nvelesc cu tine și mă umplu toată, raze curcubeu, pentru ierni în care vreau să rămân vie retrăind magnolii ninse-n părul meu...

Vis abstrus Atât de jos! Atât de sus!

Atât de dor!... Atât de-apus...

Mă cern prin gânduri nouri gri și-atât de mult te-aștept să vii!

Să te trăiesc, să mă trăiești, prinși într-un vortex de povești – în miezul lumii noastre: nuni, în lumea altora... nebuni...

Să mă privești, să te privesc în dans nebun, copilăresc – pe-o aripă de vis abstrus, Hai!... zboară-mă până-n apus! și să-mi răsari o nouă zi, semințe-n piept, mlădițe vii; prin ochiul cerului, șuvoi, ne revărsăm în lume... ploi...

Atât de dor! Atât de-apus!

Atât de jos! Atât de sus... cernuți prin gânduri nouri gri, atât de mult te-aștept să vii!...

107

POESIS

Nicoleta CRĂETE

poeme „pe când eu creșteam înapoi cu ce-ți puneam înainte tu prindeai forme” eu nu sunt aici nu sunt eu întinsă pe masa asta lungă și albă nu ies copaci din trupul meu din care să crească o pădure întreagă apoi în care să mă pierd

unde m-am așternut să dorm căci mă voi ridica parte cu parte și nu va fi întristare în umbletul meu numai zâmbet și moarte unui narcisic de rând

nu i-am chemat eu pe toți acești oameni la masă și nu înțeleg eu nu am mai deschis ușa de zile întregi am acoperit toate oglinzile din casă cu mâna și mi-am lipit pe frunte o carte care să mă împiedice să cad și soarele s-a prefăcut într-un soare mai mic s-au trezit ei împărțiți împrăștiați într-o minusculadă doi fugeau încolo joi fugeau încoace oameni suntem cu gust de șoareci și mergem în aceeași direcție să ne judece deci laolaltă zise el pe tărgi de luptă purtând împreună un soare alcoolic și mic să ne arate calea și soarele s-a prefăcut într-un soare mai mic arătările zilei adevăr vă spun vouă de aici din lumina asta oarbă și deasă care a desfăcut vocea de trup iar trupul mi l-a desfăcut parte de parte căci mă voi ridica și nu va fi întristare în vocea mea numai zâmbet și moarte adevăr din rânjetul sticlos al lupilor

108

pe când eu creșteam înapoi cu ce-ți puneam înainte tu prindeai forme în arhitectura eprubetei n-ai deslușit nimic erai așa înalt că nu-ți vedeai picioarele și-ai încetat să mergi prin fascinația tot mai lividă a bolii la sfârșit ți-am coborât trupul rămas în ochiul de lumină cum aș fi dezbrăcat întunericul de tot ce i-a fost necesar shantih shantih shantih dumnezeu a adormit în patul nostru cât era el de lung și imediat vreo câteva cutremure s-au îmbrăcat în ploi dintr-o dantelă neagră deși nițel jenați i-am sugerat să se dea mai încolo însă doar a zâmbit la capătul lumii cuvintele se înghesuiau în lumina gălbuie a serii ca bătăile inimii am întrebat-o pe femeia care locuiește în miezul erorii unde a pus lampa cu gaz a bunicii ca să pot citi mâinile mi-a spus că omul ia culoarea pământului în ultima clipă apa izbește vârful lumii până când o auzi cum respiră

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS

Evelyne Maria CROITORU

O CAFEA CU TINE „Un cântec se ridică din mine, din pământ, din părinții mei Coresi și Anton Pann.”

SPRIJINIREA PE VORBE Alunecăm în plan secund.

Așezăm orice surâs în vitrină să nu-l uităm.

Mimăm o clipă jocul nepoticnirii.

Monoton repetăm sprijinirea pe vorbe, coatele-s sprijinite pe disperare.

Și poate că am învățat să ne iubim zburând, ca fluturi, mileniile-am dezbrăcat și ne-am făcut din ele scuturi, prin galaxii am colindat, în zbor de gând arzând ca stele, cu norul alb ne-am scuturat și ploaie-am fost și stropi de rouă, din molecule-am renăscut iubirea în iubire nouă.

Doi maci frumoși, aprinși în foc, cu sete de ființe vii, purtând în amintirea lor un dor nespus de galaxii.

Apune o lume.

O CAFEA CU TINE STRAI M-am dezbrăcat de vechiul strai, amurguri și melancolie și-nveșmântat în broderie de cânt suav și flori de mai, voi arunca cu praf de aur, tu să mă vezi în noul strai și gându-mi, vis în care stai, ca raza să lucească-n plaur. Întors din încotro mergeam te-am aninat de-a mea suflare am contopit și cer și mare și-am devenit ce nu eram.

DOR NESPUS Și poate că ne-am întâlnit cutreierând Calea Lactee, într-un fuior de infinit, eram bărbat, erai femeie...

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Fă-ți timp să bei cu mine o cafea.

Ca mâine vom porni către noi spații, și-om colinda străini prin constelații fără-a ne aminti ce-am fost cândva.

Fă-ți timp și hai să povestim de noi.

Să prețuim secundele iubirii, și să nuntim cafeaua, înseninând ca mirii pe-al inimii altoi.

Mister divin strecoară ceașca fină.

Ce vieți a frământat? Și câte patimi netezite-n tină adăpostește azi, când ni s-a dat!

Fă-ți timp să bei cu mine o cafea.

Poate-om putea păstra a ei savoare, când fi-voi porțelan, tu, fulg de nea, și îmi vei picura

a ta răcoare. ȘANSĂ În acest apus de soare aș alege acea poezie cu o muzicalitate nouă.

Despărțirea să fie numai pe obrazul drept sărutată.

O șansă pe stânga revederii, destrămare de seară.

RISIPIND Păsări gri cu țipete sparte, posomorâte ca luna în zori, talazuri ce fumegă-n noapte, îmi sunt gândurile uneori.

Alteori, fără seamăn grădină, mângâierea-n lumină a ierbii, blânda strălucire-a amiezii, când îmbată izvoarele cerbii.

Risipind viitor și trecut, topite-n simțiri și-ntrebări, catarge-n furtună – tribut, pe-al meu curcubeu de-așteptări.

109

POESIS

Mirela DUMA BILC

POEME „singurătatea trece prin mine

ca zâmbetul unui copil abandonat” Autoportret

brațele tale.

Eu sunt așa de frumoasă-n zori Când pieptul ți-l acopăr iar cu vina Din ochii mari asemeni unei flori Și buze ce sorb zilelor lumina.

Apusul

Eu sunt așa de frumoasă în nopți Când pășesc ca prin stele-nspre tine, Cu sânii ce mustesc ca strugurii copți A iubire, a viață, a bine! Și mai sunt frumoasă când plâng Și nimeni nu mă ține de mână, Iar din viață cuvintele-mi strâng În poeme, ca o mare stăpână.

Exclamație Ce reci aveam palmele! Întunericul era liniștit.

Uneori o frunză fără secrete îmi atingea umerii simțindu-mă goală în fața tăcerilor.

Ce rău îmi făcea tăcerea!

Păreau fericite serile.

Doar păreau. Întunericul era liniștit când palmele mele te rugau: Du-mă cu tine... și se răceau tot mai adânc.

Noapte de veghe S-au făcut nopțile lungi... mai lungi decât atunci când așteptam, ca o lumină a învierii,

110

Peste rochia albă culori reflectate strident care îmi ostenesc plecarea.

Nici vitraliile nu au lumina liniștită! În bisericile unde sunt totdeauna puternică scriu despre fluturi, flori și altceva în cuvinte pe care le știu și în altele pe care trebuie să le învăț privindu-te printre sfinți.

Văd cupolele lor prea înalte privirilor mele.

Trupul îl las în lumina flăcărilor.

Sunt puternică în rochia albă și trebuie să apun fără păcat după ce îmi scriu poeziile – culori reflectate strident care îmi ostenesc plecarea.

Cuvinte pentru îngeri Te iubesc până mai încolo de unde lumina se lasă străbătută de privirile mele, mozaic în culorile lacrimilor din care îngerii învață iertare când le vorbesc despre tine cuvinte blânde,

iar singurătatea trece prin mine ca zâmbetul unui copil abandonat. Întâia jertfă Drumuri albe împietrite dinaintea zilelor, strigătul de moarte al întâilor născuți dincoace și dincolo de Eufrat, oi ca tinerețea lui Abel curată și tăcută dinaintea jertfei!

Câmpul unde iarba este mai verde decât culoarea care mi-ai spus-o mă strigă cu vocea lui Cain, ecou între cer și păcat, drumuri împietrite în lumina rece a veacurilor.

Toamna din mine Brumă peste-un vechi descântec ce-l șoptea sub stele mama, blând în nopți ce n-aveau lună alungând din mine teama.

Brumă-n suflet până-n lacrimi, brumă-n ceasurile sfinte până-n veșnicia care o mai țin o toamnă-n mine.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS

Adelina FLEVA

poezii „dar viața mea ruină încă vie palpită jalnic pe sub haina roasă” cosește Doamne iarba de pe mine azi ca și ieri ocnaș mă simt încarcerat în viață mai am de ispășit pedeapsa încă și car în transparenta mea făptură o suferință dulce ca un izvor zidit în stâncă

mă las în voia ta ca o copilă ce nu a fost atinsă pân-acuma și zău că nu fac dragă pe nebuna tu amiroase-mă precum m-ai rupe din lumină trăsnet cu miros de cer și alge

și pleava mi-e deasupra Sfinte Doamne i-ajung pe undeva la subsuoară mi-s pletele murdare de păcate un schit sunt de sudalme și ocară

dezbracă-mă de umbra ta reîntrupată în trăsnet cu miros de cer și alge îmi explodează venele la tâmple și nu mai simt în mine nici maluri nici catarge

și-aș vrea să mor o candelă curată să-mi lumineze ultima suflare Tu iartă-mă de viață pentru mine doar viermii mai au trainică valoare

(eu te voi alăpta cu fericire nesihastră lângă altarul unui nuc cu frunze roze să-ți pară îndoielile de-acuma că sunt doar veritabile neopsihoze)

(așteaptă viermii trufandale Doamne probabil le amiroase a pucioasă dar viața mea ruină încă vie palpită jalnic pe sub haina roasă)

dar strânge-mă la piept cu disperare mi-e așteptarea carne însetată te rog frumos să stingi și-apoi să lași lumina dreaptă să nu observi că sunt fecioară într-o femeie măritată

cosește Doamne iarba de pe mine mi-am luat sicriu și l-am plătit în rate nu m-a costat prea mult am dat pe acesta lunar (prin respirarea mea concavă) întâiul adevăr și întâia-mi libertate

destrămate dogme mă vrea sicriul foamea dintre scânduri se-aude scheunând în depărtare și-mi zgârie timpanele bolnave de-atâtea împăcări cu șerpii și de-atâta uitare

aș vrea să fug sărută-mă din cap până-n picioare cu buzele fierbinți și parfumate aș vrea să-ncepi cu sânii de se poate și noaptea căci mă tem nespus de soare mă-nvăluie timidități de floare și simt fiori pe ceafă și pe spate (nici n-ați purces la drum buze curate iar eu simt o continuă dogoare) și soarbe-mi lin polenul de pe trupul fierbinte precum soarele ceresc aș vrea să fug dar nu să mă feresc iubitul meu ce vrei să-mi sfărâmi scutul

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

căci singură-s cu demonii din mine și-am ruginit de-atâta nedreptate și-aș vrea să mă-nfrățesc cu orhideele abstracte să nu-mi mai simt noianul de păcate (dac-aș avea din nou piroane în palme în loc de destrămate dogme mi-ar râde ochii către Tine n-aș sta cu ușile închise de frica morții care vine) mi-e trupul lut arid dar fă să crească un lan de grâu din el cu spice pline de rugăciuni curate apoi vino și scoate Doamne demonii din mine

111

POESIS

Ella IAKAB

POEZII „Spune-mi, ai găsit vreo noapte/ să te-ntorci la sânul meu, unde îmi spuneai prin șoapte,/ că-l presimți pe Dumnezeu...?”

Eu nu mă prostituez în Sfânt Eu nu mă prostituez în Sfânt și nici nu mi-e menirea să vă țin isonul, am o lezardă-n eu și rochii rupte pe care nici dragostea nu le coase, încerc să zbor cu-aripi de șobolani roase, având, rădăcini în cer și cerul în pământ, sunt un fluture ce-și reneagă, înainte să fie, coconul, știind c-o să cadă o dată în palma unuia ce se crede Dumnezeu.

Eu nu mă prostituez în Sfânt și nici nu mi-e menirea să vă cad pradă, am un rol de damă ce trebuie să-l trec prin dramă pentru a fi eu și nu-s făcută să am inhibiții, fericirea mea nu o contemplu în poziții nedemne de cei care-mi vorbesc prin semne știind să mă vadă și-n beznă și-n zăpadă la fel de sinceră și pură, ca un dor de mamă.

Eu nu mă prostituez în Sfânt și nici nu mi-e menirea să mă las pictată de iepuri deghizați în vulturi, sunt în sinea mea sublimul din săruturi, mi-e trupu-mbâcsit de fluturi, având în palmă miei ce zburdă fără teamă că vor fi sacrificați vreodată pentru Iubirea ce moare și este-nviată pentru-ai aduce la Lumină pe-atei.

Ce cărare sau ce drum îți sărută pasu-acum?

Câte pietre-și pierd cuvântul sugrumându-se de fum?

Așa face-în valuri marea când e vânt prin metereze, ca să poată să-și trădeze prin săruturi răzbunarea.

Oare tu ești poezia ce surprinde Galaxia într-o seară cu cognac?

Duci în vene nebunia, urlete și fantezii, căci și ochii mei durează cât îți pui iubirea-n frază, și-apoi taci și nu mai știi, în ce tremur să mă-mpac..., tocmai fiindcă nu mai ție am știut când să îți tac ori să te îmbrac în șoapte pironite-n plâns ascuns, sânii nu-mi sunt plini de lapte, dar durerile-s deajuns.

Ce nonsens ascunzi în sensul ăstor zile fără ceas, ce delir ne mai animă? Sau în suflet, ți-am rămas... o-ncântare dintr-un clipăt, o tăcere sau un țipăt ce-ți fac dragoste în trup, într-un cumul de cutume și te schimbă într-un lup? Sau deja ți-ai scuturat tot păcatul sau năpasta și zâmbești să pari bărbat, să nu vadă lumea asta că mai plângi din când în când pe o cruce-mbălsămată în nefericirea mea, când un farmec vechi m-aduce ca pe-o frunză-n palma ta?

Spune-mi, ai găsit vreo noapte să te-ntorci la sânul meu, unde îmi spuneai prin șoapte, că-l presimți pe Dumnezeu...?

Dacă-n piept nu îți încap

Eu nu o să mă prostituez în Sfânt Am rădăcini în cer și ceru-n pământ.

Ce tumult ascunzi în vene când duci pulsul la oftat?

Ce tumult ascunzi în vene când duci pulsul la oftat?

Toată pacea lui Irene pare că s-a-ndepărtat de tot ce îți era secunda când iubirea o silea.., astăzi dorul vine-n unda unui gând de a nega de pe pielea ta săruturi și din viață o perioadă când erai lipit de fluturi, așteptând rochia să-mi cadă...

Zi-mi, te rog, câți sfinți își au adăpost matern în tine?

Câte scalpuri milenare se revoltă prin ruine? Îmi ești jumătate-nvins, jumate-nvingător și îți joci atrofierea într-un rol de amator al supremei fericiri consfințită de amurg, adulând acele clipe, când rămân fără aripe, ca un fluviu-n tine curg.

112

Rătăcesc pe buza mării între țărmuri de dezmăț Încercând eu rochia sării zdrențuită de tăceri Mă vor adora toți dracii, păn' să te uit, să învăț Și îmi fac cercei din racii adunați de prin dureri...

Am sub piele scarabei deși trupu' mi-e-o Savană Am văzut trei Dumnezei făcând Rai din Baobab.

Vor învăța eschimoși să trăiască-ntr-o cabană Pân' din piept mi te descoși, slujesc Zei într-un mihrab. Într-un colț de beznă bei fericiri îndoliate, Nu mai ai ce să-mi mai iei, întristările-s a mele!

N-a fost să fim norocoși, suflete refugiate Într-un plâns de albatroși, naștem ploile de stele...

Sub maceta lumânării, doar cu lacrimi ceru-l sap Când morfina împăcării eu n-am dreptul s-o obțin...

Pot s-am Raiul la picioare, dacă-n piept nu îți încap Îmi sunt clipele topoare... promisiuni dintr-un amin.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS ... din Galaxii să-mi aduni: scoici, alge verzi și-un plâns de-acordeon! Ți se zbârleau minciunile pe buze când caracatița emoției complet te cuprindea și-n fulgi de nea, nășteai un Parnas fără muze când intra bezna-n faliment și n-avea ce să-mi mai dea...

Te sărutau pe umeri nori sporadici când vulturii tăcerii veneau să-ți ciugulească vorba și-atunci îți eram glas către mii de sadici ce-n psalmuiri amare-și purtau zurba.

Când îngerii-și făceau în jur, prezența, îți eram spasmul ce-ți prevestea dezastrul și înflorirea și parcă-un fulger și-arăta clemența și-n totul de albastru, îți picta, nemurirea...

Mi-adunai scoici din cer și stele din ocean doar să-mi săruți în schimb glezna julită de drame și-n ochii-mi verzi te-am văzut mirean până când rochia tinereții-a-nceput să se destrame... Și noi zdreliți sub cerurile triste, n-aveam nici sită la coșmaruri și nici la vis, frânghii... de-aceea-am pus tăcerea-n loc de cinste și azi încet ne stingem, să-nviem... poezii.

Ne-or bea din râuri-verbe toți cei nebuni, de adevăruri oarbe și vise-n ochiuri de nailon... și-atunci te rog din Galaxii să-mi aduni: scoici, alge verzi și-un plâns de-acordeon!

Că vreau să-ți tac, zbierând în mine, dracii, că vreau să urlu-n șoaptă tot Cuvântul vândut de Iuda... și-n viața următoare s-avem copii, macii ce-n dansul vântului, ne-nvață ce e truda.

Iar când secunda bate gongu' în cord, că veșnicia-mi cântă în lacrimi serenade, să știi că te-am iubit în inimă cu nord, deși-aruncai din al tău sud cu sărutări, grenade.

Iau bezna în lumină și reciproca ei Și te voi picta din ele ca un veșnic curcubeu Îmi voi cere de pomană, ploaia de la Zei, Să apari în Iadul meu, singur Dumnezeu.

Iau lacrima ucisă de-un zâmbet de formă Și-un zâmbet ucis printre avorturi și crime Din amândouă-ți creez de om-uniformă Și în mulțimea de umbre, ca tine n-o fi nime'.

Iau urma visării și pasu-unui coșmar Beau spuma-ntristării ce ne-a otrăvit cu alge Din mine te-o bea un Zeu-salvamar Sau vreun vultur ce-mi va străpunge pieptu' cu-o cange.

Pe același rug - Haideți să-i ardem pe rug!

Urlau demonii din răsputeri, ne voiau sleiți de puteri și condamnați la o viață de întuneric dirijată Adevărul nostru le era păcatul ce-i ducea în Lumină Absolutul nostru le zbârlea părul pe spate, îi îmbăia în rugină...

- Halal frică și-au ales să aibă... mi-ai zis De parcă nu emoția lor cu chipul urii despica plagă cu plagă din Cuvânt De parcă nu sub apusul lor, atâtea suflete se despărțeau de trup schimbându-și fusul dincolo de mormânt - Haideți să-i ardem pe rug!

Erau cuvintele ce ne împiedicau să le dovedim iubirea sfântă ce nu și-a dorit sfârșit în cenușă ci eternitatea într-o nuntă...

- Am apus, iubite!

- Dar măcar, pe același rug, îmi zici ne așteaptă-o veșnicie împreună suflet-trup... îmbăiați în emoția lor, dar, fără frici.

Mă înalț să te mângâi

Beau spuma-ntristării ce ne-a otrăvit cu alge Iau ciobul ploii și îmi scriu cu el destinul Și te pun în cap de listă la capitolul etern Din sărutul unui tunet o să-mi fac festinul Și-o să beau din tine umbra ce te duce în infern...

Iau sarea-nchegată sub pleoapă în eclipsă Și-ți voi ridica statuie din granit și Infinit O să-ți dau inima mea să n-ai în piept lipsă Și-n brațe-ți pun emoția ce m-a răstignit.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Corectitudine?

Dor...

Așteptare Cerul nu s-a sfiit să-și revendice un înger dintre alte milioane.

Mi-am făcut schit din dor și adevăr din lacrimă.

Icoane fără chip îmi promit că îți voi auzi iar glasul...

Te-au străpuns secundele-ntr-un pas de scrimă.

Ultima dorință va fi cea dintâi...

Mă înalț să te mângâi.

113

POESIS

Andreea MAFTEI

POEME „Citește-mă, uită-mă sau dă-mi din aerul respirat profund.

Nu îmi cere să ne întâlnim. Iată-mă!”

CHIPUL FEMEII (ouvrant puis refermant la porte couverte de neige un visage de femme (Hosaï - 1885 – 1926) deschizând și închizând ușa acoperită de zăpadă un chip de femeie A.M.)

Și chipul femeii nu este alb de răceală zăpezii.

Este deschis. Luminos ca ziua a șaptea. Alb, ca iubirea aceea a fiului, a fiicei, fără de care se moare.

Deschide ușa, îngere, și vezi. Vezi de femeie!

Blagoslovește pe limba ei de zăpadă.

Dă-i numai ultima bucată de pâine și se va sătura.

Dă-i poezie și cântec, și se va minuna.

Dă-i liber aripilor ei să zboare, să poată ocroti cu-atât mai mult. Să-și verse ochii în mare moartă, de vina lor; dar să nu moară niciodat.

(Nici eu. Nici Tu.) Deschide și închide ușa, îngere, uită-te pe chipu-i alb, zăpezile-s mai calde; femeie cu ochi de cărbuni aprinși,

ca într-un cazan de tuci, se umflă toate tăcerile, toate fricile care fac bube, spuma ce trebuie să fie deoparte de bucata de carne. Nu am mâncat de trei zile, număr pastile: sunt toate patru sau...încă nu e prânz, mai e pentru cea de-a șasea. Lasă-mă!

Gâtul meu de sticlă nu mai are adâncime. S-a umplut...

Refuz să ne vedem. Azi. Întâlnirea de care îmi spui că m-ar scoate în lume, mă fac să-mi ascund trupul. Ochii mei sfidează un singur adevăr. "Nu am timp, citește-mă bine!"

Gura mea tace. Trupul meu tace. Tu taci.

Degetele mele nu tac. Citește-mă bine cum tac.

Sunt un cer golit, mă sufoc. Îți scriu.

Citește-mă, cum știi. Am fost pasăre.

Am fost lungimea aripii.

Am fost nor.

Când îmi întindeam visele pe sub fereastră, m-ai văzut? Tu erai visul.

M-am născut vis. Și eu. Dar am tăcut, să te scriu.

Citește-mă!

Am pielea violacee. Ochii pădurii. Părul toamnei ce m-a născut și m-a făcut vis. Sunt trup înăbușit. Sunt linia orizontului. Îmi privesc mâinile. Diminețile, în apele cele mai reci.

Nu mă căuta. Crede-mă!

aproape de inimă, de rugăciunea ta, de ziua de mâine și de vreme mohorâtă.

De vindecare, de mângâiere, ori de patimă grea.

Deschide și închide ușa, omule, iubește zăpada, din casa ta!

CU FAȚA SPRE CEAS Ți-am spus: "Nu am timp.

Nu știi că în sufletul meu se coace boala, 114

Nu mă întâlni. Caută-mă!

Acolo sunt mai puțin vers. Fiecare literă dezleagă un adevăr. Uite-mă!

Fiecare frunză mă apropie de fitilul acela, de un bec. Aprinde-l. Eu nu ajung lumina, pereții.

Mă reconstruiesc în interior. Ți-am spus.

Simt aerul unei bule. Cerul.

Citește-mă, uită-mă sau dă-mi din aerul respirat profund.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS Nu îmi cere să ne întâlnim. Iată-mă!

Ori dă-mi timpul tău, ca să mă iert că nu pot.

în pâinea cea neagră, de pe masă.

Citește-mă să mă vezi. Iubește-mi durerea.

Așa-i că nu poți să mă porți onest? Să ne vedem...Citește-mă.

Atât aer îți mai cer. Aștept.”

AIEVEA

CA O TORȚĂ Îmi înăbuș toate aiurelile, în durerea aceasta promptă. Nu am chemat-o, a venit singură, ca un câine flămând, înfrigurat.

Mă mușcă de mâna mea sigură, de siguranța mâinii. Nu am avut reacții inutile de retragere. De abandon. Îi spun doar durerii să caute alt câine.

Câinele meu are nevoie de trupul acesta, să-i dea să mănânce. Să nu fie însetat.

Stă cu urechile ridicate, de pază, uneori mai mușcă, ca să-și ascută dinții, nevoile, și eu, durerea mea. Mâinile mi-au devenit pâlnii nu mă ascultă. Caut să fie pline, zilnic.

Să le găsesc rotirea. Potrivită.

Nu le pot opri. Timpul acesta, azi, mâine... Înjură strașnic, muncitorește, într-o zi de luni. Duminica și-a adunat toată familia la masă.

Numai masa e mică și neîncăpătoare.

Sângele se transformă în lumină, apoi

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

"- Auzi ploaia cum recită? îi șoptea.

- Nu, nu! strigă ea, rușinată doar cerul, prietene al meu; doar cerul, foaia albă, iluziile lor și visul meu. Își va scurge tușul."

Nici firul de iarbă, nici ea nu se suporta. Cândva. Niciun ochi mai absent, peste buza luminii mărginite de colțuri. Acum, de ce ar suporta ea atâția stropi, prea cruzi și reci... cum și-ar îndura spaima?

Ce știu ei. Va ceda nervos.

I se va topi cuvântul pe limbă.

Ochii îi vor spăla mâinile, Fața. Numele.

Cerul sterp i-o va cere, când se va goli.

Dar cine să audă?

Cine să-i înțeleagă jumătatea de glas? în atâta absență.

Livrescă.

A nemulțumitului val.

DIN CELĂLALT CUVÂNT (ȘI-OM ÎNVĂȚA...) (lui Rodian Drăgoi)

Dincolo de eșafodul lumii, lumina lunii și un poet dezorientat. Nu putea fi văzut.

Strălucea.

"Prea mult", spuneau cei prezenți la execuție.

El îi vedea pe toți și pe fiecare în parte.

Le auzea glasul ca pe o poezie. Le inventa aripi ce se scuturau alert, în grația ochiului său de miere și de vers cald.

Doar scândura veche îi amintea de gloria unui arbore și felinarul cel vechi, din colț, de tăietura sprâncenelor, de corpul masiv, tânăr, în căutarea iubirii. Dădea semne că s-ar stinge ușor, când nimeni nu mai avea văz. Întunericul doar lumina și în ochii săi de poet și "din gura lui"... muguri verzi de Rai. Peste un pământ ars - rug unui preacuvânt.

115

POESIS

Daniel MARIAN

Poeme „huhuhuhu m-am făcut până ș-o dronă să mă survolez singur“ * eu sunt radioactiv de mine să nu vă apropiați decât cu speranță altfel nu puteți dar nici nu vreți decât a umbla în descompunere prin izotopi cârlionțați ghimpați până vă faceți una cu cavaleria descopitată -n ele cuvinte * iar tu iubito să nu distrugi infinitul din noi pentru că altul nu va mai fi la loc decât tu paparudă-ntr-un cazancioc unde eu desculț printr-un fel de ploi dragi – dac-ar putea fi poruncă dacă n-ar fi rugăminte * ți-ai mai venit înapoi cu nemurirea? nu. înc-o mai aștept la câte vieți și morți am trecut a dracului unde să o aștept? da sunt aici vedeți că sunt o-nmormântare-ntre balegă cu unt și o renaștere pe măsura siropului de coacăze * huhuhuhu m-am făcut până ș-o dronă să mă survolez singur * să te petreci frumos dar frumos chiar frumos pe cea mai fină hârtie cel mai frumos – dar nu asfalt de hârtie poate trestie de hârtie sau mușchi de hârtie de ce nu cât de puțin cer de hârtie poate fi și ceva nisip 116

poate fi și o plajă întreagă dar să fie de hârtie știu ți-e uneori teamă că vor plânge copacii da însă tot ei se vor și bucura de bucuria petrecerii tale sufletele lor se întâlnesc și se petrec dimpreună cu al tău pe splendida esplanadă de hârtie * atât de liniștit în furtuni nici nu poți gândi până la ele timpuri ieftine plătite ca scumpe de ce când e pajiște albastră tu nefiind nicăieri de ce ai chiar fi turbez? nu am mai turbat de la întâmplarea pajiștii mov * o furtună e zi și mai e una noapte atâta ești tu înspăimântată de vreme o iei o mături de la tine și mi-o trimiți mie – furtună vino! cu tot cu aluviunile tale – să fii acolo și tu să nu fi expirată ca și celelalte demult eu voi fi trecut prin ochiul tău atent ca la despicarea înțelesului la doi și atuncea cum dar cum să-ți ții măsura nemăsurii? și oamenii se vor fi nu urcat ci aruncat de-a dreptul înapoi în copaci de dorul dar și de frica unor vremuri și mai tâmpite și de coronița și cămașa de noapte a zeiței ăleia care fierbinte să le-aducă: nemurirea și însuși Dumnezeu după un sfat de urgență cu toți sfinții sătul de atâta ne-nțeleasă povară se urcă mai sus în cer – în căutare de altă maimuță valabilă care să muște BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS de unde ba nu trebuie ba trebuie ba maimuță ș’atât pe care Dumnezeu pe ea echivalentul non-biblic de ea trebuia să o aibă mai demult de pe când nu începuseră vremurile dar tocmai ce erau gata terminate * cea mai faină imagine cu tine prințeso-minerițo niciunul dintre noi n-am meritat-o na că n-am s-a aburit ce i s-o fi aburit atunci colegei noastre obiective hi, drage prietene colege îmi spuneți la anotimp de taină care sunteți? vă iubesc! * frumusețea femeii este un dar binecuvântat de la Dumnezeu – prezența ei frumoasă este arta în fața căreia noi ăștia sigur ne-am rătăcit iar și iar și iar Dumnezeu e acel (creator-regizorscenarist) spectator de foarte multe ori în lacrimi dacă mai există El Dumnezeu – fericit!

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

* iar m-am îndrăgostit. deci sunt bolnav. iar și iar de absolut toate femeile care mi-au petrecut viața. unele multele care au fost și vor fi pentru că așa se cade altele care n-au fost dar tot vor fi în piesa mea ultimă vor mai fi pe naiba! de fapt toate toate toate ei pe naiba! sunt atât de singur acela aproape chiar singur pentru că uneori mă mai am eu pe mine încă de tot nu m-am părăsit decât beat și acesta fiind lucru tămăduitor după care îmi vine de-mi bag numărătoarea inversă de la o mie înapoi pe post de cuc cu tot cu pupăză

117

POESIS

Boris MEHR

POEME „Acceptă, acceptă, acceptă, kleiner Mann, Was tun? Ai intrat în război, acceptă, Ai pierdut războiul, acceptă” Grădina japoneză Pe pleoape mi se topește zăpada de primăvară, Metaforic, este vorba de iarnă, Nepoții conduc mașini complicate, Visez uneori războiul ruso-japonez, O fi fost un bunic pe acolo?

Mii, sute de mii de soldați s-au dus în pământ, Copii uciși, violuri în lanț, Iar eu scriu versuri, mă numesc simbolist, avangardist, Postmodernist, cui, ce-i pasă?

Poezia este un medicament expirat?

Ne îmbătăm cu xanax și whisky, Hackerii își fac de cap, Sexul înlocuiește literatura, Dar nu mi-e silă, știu să apreciez o grădină japoneză.

••• Acceptanță, este un mod de viață, Poate singurul, să ne iubim dușmanii, Adică frica, șobolanii, manevrele mizere, Acceptă, acceptă, acceptă, kleiner Mann, Was tun? Ai intrat în război, acceptă, Ai pierdut războiul, acceptă, Ah, organele sunt sparte și maestrul e nebun, Mai repet și eu o leacă ce-a rămas de la străbun, Sunt bolnav, spune Esenin, omul negru a sosit, Râsul, veselia-s gata, toți suntem ajunși la zid, Roata trage, se învârte, un noroc prea pierzător, Urc o clipă, în adâncuri de coșmaruri tot cobor, O puzderie de îngeri în halate albe–scrob, Mai departe, mai departe, as căzut ultimul drob.

Oooooooooooooooooooooooooooo Stărui eu cu palme nalte, Te cuprind jur-împrejur, Simt ființa ta, mă-nvălui Ca un foc fără contur, Îngerii se împreună, se cutremură ceresc Raiul, lacrimi curg șiroaie, Fericire, te doresc?

Coapsa ta de căprioară Ba dispare, ba se-alătură de noi, Buzele poartă otravă, Păr molatic, nu clipi.

118

••• Generalul a avut o noapte de pomină. Înainte de a adormi, o săgeată trecu prin geam și i se înfipse în umăr.

A scos-o, o fi fost otrăvită? Au urmat coșmarurile, și-a revăzut fiul, era încă un copil, dar era fiul său, învăța cam neglijent, își făcea griji, apoi fiul a dispărut. S-a trezit, a umblat prin cameră. A venit mama generalului, care murise de circa 20 de ani, era slăbită, zilnic pierdea în greutate, generalul simțea o durere vie în inimă, s-a trezit din nou. A făcut o baie, i-a crescut tensiunea. S-a gândit, ce bine ar fi să moară pe loc. Dar noaptea continua. Era o noapte a walpurgiilor. Nebunia îi cuprindea capul. Ce va face mâine? Avea un tratament de urmat, viața lui depindea de strictețea prescripțiilor medicale, asta îl stresa, niciodată nu i-a plăcut să asculte de prescripții, deși el era obișnuit să dea ordine. În fine, cerul s-a luminat. A luat toate calmantele din casă. A încercat să doarmă ziua. A visat că murise și nu departe de casă se înălța o statuie care îl reprezenta victorios.

Chestia asta l-a enervat. Doamne, ce slabi suntem, s-a gândit, apoi a dormit.

••• Ce este în capul fiecăruia? Mult balast, rutină. Dar și înțelepciune, dar și nebunie. Porniri sălbatice, refulate.

Stana și Satana. El trece străin și frumos, Mugur, începe să ningă prea neguros. El este câinele, furia lui seamănă cu o zdreanță. Arici roșcați fug sub piele. Ar pune mâna pe o pasăre, dar ce să facă el cu o pasăre? Milă. Șira spinării, o ceară, fost aur. Mai naive sunt picioarele, mai miloase. Marginea subțire a înțelegerii. Doamne, nu ne îngădui să trecem de marginea nebuniei. Soarta este câinele meu, îmi ia mâna între dinți, e un sfânt, mă iubește. Un șarpe îi spuse ciocârliei – tu zbori, dar nu poți vedea cotloanele ascunse, acolo seva vieții freamătă în tăcere. Ciocârlia răspunse – o, șarpele meu, tu le știi pe toate, dar nu poți zbura. Nici să cânți nu poți, ce folos? Șarpele tăcu, plecă oarecum trist. Nu mai putea respira. Nu știa cauza. Omul cărturar este vistier desăvârșit. Generalul porni în căutarea adevărului.

Ajunse într-o țară cu oameni cu șapte picioare și cu șapte mâini, fugiți din tabăra lui Alexandru cel Mare. Apoi ajunse în altă țară, cu oameni cu cap de câine, care adevăr grăiau, dar nimeni nu-i credea. S-a oprit la marginea unei ape unde mișunau raci care mâncau BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS oameni, dar de general nu se atinseră. Fugi de acolo, ajunse într-o cetate unde se vindeau robi. Acolo țapii cântau, porcii jucau, totul era de vânzare. Aici e țara mea, spuse generalul, își scoase galoanele, aruncă diplome, medalii și se făcu porc.

••• Se făcea că pluteam deasupra mea Și discutam felurite subiecte, Îmi aminteam ce mi-a spus profesorul de sport, Că sunt o calamitate, iar eu l-am înjurat, El a chemat o ambulanță și m-au dus la spital, Acolo, toți umblau în halate largi, albe, De atunci nu-mi plac halatele albe, Ce faci, măi băiete, mă întreba un prieten, Nu mai mergi în insula Creta?

Nu mai am timp, am răspuns, nu mai am timp Și nici răbdare, aș înota desigur, aș înota mult, Aș scrie versuri înotând, Fridolina, Rău visează Fridolina, lumea este foarte trează, Eu aș dormi, aș dormi, prietene, Lumea imnu-l fredonează, Vin groparii de la bază, dar filiera Barbarosa E cu ochii pe micoza ce se urcă precum roza, Pe castelul din Formoza, unde stă madam Ciroza.

Juna mea, Periculoza, dă-mi ce ai, Osteoporoza, ca să pot sări, săream Chiar pe lampa din tavan, readusă din Taivan, Robbi, dragă, liberează sclavii ce te venerează, Că Nicole de mult așteaptă o răsplată după faptă, Ochii ei, minune dreaptă….

Secoristul Am zărit un tip care se strecura pe șosea, în urma mea.

M-am oprit. Cine ești dumneata? Sunt secorist, să trăiți și am ordin să vă urmăresc. Dar de ce pronunți – secorist? Așa ne-a învățat tovarășul. Păi au trecut aproape treizeci de ani de când tovarășul nu mai este, fie-i gloanțele ușoare. Nu contează, eu știu că el trăiește, el a dat ordinul – secoriștii vor apăra patria. Nu prea se aude litera r, mai mult – secoiștii, m-am întrebat eu de ce nu spune seceriștii, ca și peceriștii, dar nu îndrăznesc.

Cică tovarășa a zis că securiștii conține un cuvânt urât.

Mă rog, femeia are mereu dreptate. M-a prins râsul, te simți bine, arlechine, i-am cântat. Sunt pe moarte, drag vecine, doi vecini pe rondul A. Auzi clopoței în cer? Îngeri sunt, tremură-n ger…Corect, m-a întrerupt secoristul, frig este…Tobe sună-n iad, băiete, însoțind pe don Rădete, Clarinica și Clarnet sr-nsoțeau sub un boschet… Stați, zice secoristul, nu e voie. Ne aflăm întrun cimitir, nu-i de râs și chiar mă mir, în curând s-or înmulți statuete și stafii. Eu știu numai despre stafia comunismului care bântuie în Europa. Secoristul vorbi cu o viteză apreciabilă. La noi fiecare are un cap, cap de ață, cap de bou, cap de pluton, de companie, capul BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

guvernului, cap de pod, cap de lemn, capul… mi-e rușine, Capadocia, mai sunt căpoșii, căpușele, captalan, Cap Canaveral, capricorn, nouă, comandantul ne spune doar cap de bou și un număr, cap de bou unu, doi, etc.

Dar tovarășul ce cap este? Nu mai este. Cum nu mai are cap? Aoleu. Trebuie să raportez. Dar CAP-eul nu este și el un cap? A fost. Toate ceapeurile au fost decapitate.

Aici nu sunt e acord. Mă duc la mine în sat și fac un CAP. Așa, adevărat, să facem și noi produse, nu să aducem mango din Peru. Marfă din Capadocia. Bă, dar secoristul aista are cap. Primul care se arată a fi cu cap.

Bravo, i-am spus, fugi la tine în sat și fă un CAP. ••• Am ațipit în pădurea tropicală, organe de reproducere peste tot, moarte și viață, mă închin ție, femeie, nu avem dreptul să fim cinici, mai bine ciclici, o coadă de mătură pe post de organ, de ce nu?

Ecce homo erectus.

Jucării ale iadului și totuși sfinte.

Am amânat spectacolul, credeam că sunt la capătul puterilor, Am zărit păsările, or fi strămoșii noștri?

Cineva cântă la etajul șapte, tot o pasăre? În curte se îmbulzesc guzganii. Unii au carte.

Râd unii de alții.

Mă strecor printre trupuri.

Văd tunuri de circ, balistice de circ, Vine o oboseală uriașă.

Ne clătinăm, sângerăm, dăm ortul popii.

Lungi țevi îmi suflă răceala morții.

Mă apasă tot mai multe cărți.

Coarnele plugului au o vechime mai mare.

Coarnele boului Apis sunt și mai vechi.

Noi suntem moderni și frumoși.

Istoria vechimii sectorului de câini A apărut în ziarul din urbea lui Zăsâni, Dar de pe front veneau doar vești cu totul false, Până și Falstaf spuse – ce fac aici, la oaste?

Că Luchi nu e Luchi, ci pur și simplu lup, Se vede după blana ce i-a rămas la zdup, Nici Liviu nu e Liviu, așa a spus Augustus, Când s-a întors din lunga plimbare cu Faustus, Te schimbi la față, vere, așa se pare, bre, Că Herodiada știe ce-nveți la Montpellier, Cu vitejia-n cântec și ud în pantaloni Ai să câștigi victorii mai mari ca Napoleon, Nostagici ce așteaptă un paradis repus Mai vin pe la grădina lui Nuștiuunsadus, Astfel trecu și țeara prin veacuri de hoții, Ne bucurăm că astăzi noi nu știm, tu ce știi?

119

POESIS

Mariana NEGRU

gând pe acoperișul lumii (III) „îmbrățișările/ tale/ sunt/

călătoria/ mea/ spre/ Dumnezeu“ fluturi de toamnă uneori iubirea e albastră, alteori e galbenă de dor mi-a bătut azi noapte la fereastră invitându-mi sufletul la zbor. iar fluturi verzi cu gene lungi s-au așezat pe-un ochi de suflet privindu-mă minute întregi și răsplătindu-mă cu-n zâmbet. în toamna asta minunată, eu te iubesc dumnezeiește cum nimeni n-a iubit vreodată dar nu mai vreau să fiu doar o poveste. vreau să te văd vreau să te văd, vino la mine și mă renaște, iubito! îmi spui. apoi taci. iar gândurile mele aleargă să te ajungă. vreau sa te văd, aud... restul e tăcere.

și gerul m-a înfrânt iar sufletul meu rupt se zbate să-și revină din iarna anodină. noiembrie, târziu plouă, iubite. să fie iubirea doar plânsul ploii ce-mi bate în piept? lasă cuvintele să moară de singurătate, iubito. îmbrățișează-mă și aprinde focul ce arde dinăuntru. adună-mă, iubito din drumuri rătăcite, fii furtună în mine și zbor pentru dorințe. gând de noiembrie nu vreau să-mi las gândurile, să-mi bată în piept. dar cum pot face asta, iubitule când în suflet se mai aud ecouri ale îmbrățișărilor tale? gânduri și frunze

iarnă anodină vreau să te văd, iubite iar cerul meu e în tine. de-atâta frig în suflet m-am prăbușit în mine. și iarna cea geroasă ea, vitregă mireasă ninsori mi-aruncă-n față de suflet nici că-i pasă. renunță, fată dragă, de nu vrei să fii oarbă! ferestrele-s închise pentru iubiri aprinse.

120

sufletul meu, naufragiat în Marea Iubirii, ascultă plânsul ierbii ce moare în minciuna ploilor de toamnă. când ploile plâng iubește-mă chiar dacă cuvintele ne mor de singurătate. dar nu mă aștepta, iubite. când mi-ai ucis cocorii-n zbor eu visurile le-am închis în carte. le-am îngropat în mine și mă dor BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS de ploi, de toamnă și de moarte. din iubire pentru Manole ce mult te-am iubit, Manole de te-am lăsat să mă zidești în piatră! ce puțin am însemnat pentru tine, încât m-ai jertfit pentru artă! te am în suflet, Manole! de Dumnezeu mi-a fost scris să te iubesc, pe viață, Manole și dincolo de moarte, în Paradis. și orice păcat ai face, Manole uu tot te iubesc infinit nu știu să trăiesc fără tine Manole, ce mult te-am iubit!

sau poate tu mă iei de mână și înfloresc. *** îmbrățișările tale sunt călătoria mea spre Dumnezeu. *** în nopți despletite zilele mor de zbor amețite. don't touch!

deși în iubire ai fost damnat și te-ai aruncat în abis de pe ziduri iubirea mea, sufletul ți l-a salvat dorințe ieri îmi doream fluturi, azi, îmi doresc aripi iar mâine...nu știu poate clepsidra plină cu fluturi se sparge și orbesc.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

astăzi sunt fragilă că mi-e dor de tine sunt o floare-n ploaie tânjind la lumină. toamna nu-i a noastră noi suntem în vară și iubim albastru, cu fluturi de seară.

Noi ne-am întâlnit printre îngeri.

121

POESIS

Eugenia PARASCHIV

poeme “între mine și poezie doar sporii de lumină-își fac loc” ethosul erosului din buricul spectacolului chipurile propovăduiesc a sinelor sterpe: uciderea euterpelor! maidanul e o harpă ruptă trupurile plutesc printre corzi strălucesc în tumultul scurgerilor iubitule, a cui e trecerea?

sculptează imperfectul cataplasma văzului orb din norii alburii burează orele lupta slovelor cu mizeria formelor înflorește mucegaiul sfințenia darului dau crinii aromă dorului nepieritor în rime respiră rostirea mor măsurările dincolo de bine și rău… (prefețele ard fețele monezii poezia privește mută veșnicia) la coliva vremii noi

poematică nici ielele nu-ți viciau moalele călcâielor din plinătatea tălpilor ale mele buze-ți cuprindeau jumătatea nescrisă lecturăm iubitule, a cui grădină cultivă impuritățile poem brâul ceții înalță privirea dincolo e aici giulgiul sacrului soartă între mine și poezie doar sporii de lumină-își fac loc ocupă fiecare os la apus îl frământă cu migală ia suflul pădurii și-l strecoară răsăritului sfios zi după noapte toarce devenirea picioarele mesei unde morții recită versuri spală pașii trecătorilor cu ecoul poeților cina-aș obcinele lutul-l frământă dăruiau mâinilor mine de apă prelins-au liniile scrierea-n curgerea timpului

122

luna împarte colivă șerpilor și urma paradisiacă tace prin coruperea florii de măr și acum mai caută căderea exprimarea colonizează marfa cenușa din sânge strâng etichetele pașii cumpărătorului un copil își lipește codul de bare pe gură mama lui zâmbește invizibil iar consumul într-o singură limbă crește orașe rupestre orașe pestă orașe rație altețele lor fumează la mall iar calculul rumegă văzul în singurătate noi stăm la povață cu piatra înmuiem pita-n mortarul de stele factorul fabrică și caută Divinitatea.... * timp cu coviltir de ceață, taina speranță poem rezervat versul pribeagul struni letopisețele topicá toarsă, oare, pe metricile oarbe adumbrire urcușul divin * aripă de porumbel palmele, visul bătăile...

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS

Raluca PAVEL

Poezii „Îmi mișc aripile dintr-un loc în altul din lumea asta până-n cealaltă” Nu-mă-uita Șterge-ți lacrimile tată, nu fac decât să scriu o filă, sunt tot copila ta, pe care o plimbai de mână, Am mai crescut nițel și totul mi-e mai clar, Deși ai fost implicat în lupte, ți-e sufetul curat. timid pășeai la bine, din umbră-ieșeai la greu, Ca pe o scenă milenară tare mi-ești drag, tu, tată, Mi-aduc aminte ziua-n care, Da răsuna-n priviri Nu-mă-uita în păr i-ai prins tu mamei Și ea era pierdută în visare Vă mai plimbați de mână și acum, Prin parcul Eminescu, iar eu, te-aud și acuma-n gând Ai grijă, fata mea, să fii școlită Nu plânge taică, am rămas aceeași, voi, tot de mână vă plimbați Să dai viață monștrilor Așteptam toamna cu sufletul la gură în fiecare an mergeam cu bunicul pe câmp și alegeam viitoarele felinare pe sprânceană le căram neîndemânatică cu atâta greutate de parcă aș fi târâit luna după mine deschideam ochii cu noaptea în cap, rugându-l pe bunic să scoată carnea afară din dovleac cu mișcări la fel de bune ca ale medicului la două sate îmi pregătea capul și eu mă învârteam o zi întreagă în jurul bostanului când mă vedea destul de amețită ca o muscă beată de izul iaurtului pe care îl pregătea bunica

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

își lua în serios rolul de Pygmalion și mă ruga pe mine, la sfârșit ca pe o Venus a câmpiei, să aprind lumina din ochii monștrilor Înlăuntrul hainei Nu mergeam des la biserică decât să-i vizităm pe străbuni sau de Paști casa din Călinești era plină ochi de icoane bunica-mprăștia iz de busuioc și se ruga timid bunicul nu-și făcea cruce când treceam pe lângă biserici se uita-n stânga-n dreapta mă ridicam pe vârfuri tot nu vedeam ce face el înlăuntrul hainei timpul nu a șters acele vremuri azi bunicul își trage haina și-n secret își face cruce chiar și-n vremurile alea îi era mai mult teamă de Dumnezeu decât de oamenii răi Turn de aripi Îmi mișc aripile dintr-un loc în altul din lumea asta până-n cealaltă nu le găsesc o locuință.

Ca-ntr-un joc de șah cu bunicul le mut le apăr de nebuni de dame, de pioni mai bine le închid în turn poate nu ajunge praful până la ele

123

POESIS

Emanuel POPE

POEME „La fel îmi caut și eu azi trecutul și amintirile cum Spania își caută și ea adevărul și trupul ascuns al poeziei sale” Totul ca la carte Ca să-l înțelegi bine pe Don Quijote Nu trebuie să te naști mecanic și să te pricepi la mori.

Trebuie numai să treci de pragul a cinzeci de ani Să fii deja reumatic și prin colțul gurii Să-ți zâmbească parșiv secera lunii Înfiptă acolo teribil cu dinții, în solul inimii tale, Atinsă de o înduioșătoare iubire târzie.

Altfel e literatură la radio.

Dacă vrei însă să-l pricepi pe însuși Cervantes Asta e cu mult mai complicat Trebuie până la cinzeci de ani să nu fi scris nimic, Dar absolut nimic important, Să fi divorțat cel puțin o dată Și de povara datoriilor să nu te fi eliberat niciodată.

Să-ți fi riscat viața în nenumărate bătălii navale Și de-o mână să te fi lepădat la Lepanto Să fi fost deja vândut ca sclav la barbari Și cinci ani să te chinui apoi să evadezi De pe tărâmul Africii negre Fiind trădat de colegii de temniță.

Altfel e numai și numai wikipedia pentru cei mici.

Dar să cunoști cu adevărat toate astea Și-n același timp să rămâi sănătos la trup Și zdravăn la cap Tot timpul egal cu tine însuți bând și visând, Iubind din nou și din nou bând Pur și simplu așa ceva e imposibil Și nu s-a mai înregistrat pe pământ sau trebuie să ai stofă de critic literar și să te cam doară în cot de toată facerea lumii.

Amintiri, amintiri, amintiri Zilele trecute pusese Vakulovski o poză pe facebook Cu Lorca recitând în fața plutonului de execuție Nici nu cred ca era una autentică cum e cea a partizanului sârb râzând și privind fără pic de frică spre focul mitralierele germane, poză devenită reper pentru specialiști. .

Desigur gestul rămâne și îl credem toți.

Faza asta mi-a reamintit de o mulțime de alte lucruri 124

În primul rând de vara aceea petrecută în Granada și de colierul înzăpezit al munților din zare, de dincolo de casa lui Lorca apoi de reacția extrem de agresivă a ghidului acelui muzeu când l-am întrebat unde le este înmormântat poetul.

La fel îmi caut și eu azi trecutul și amintirile cum Spania își caută și ea adevărul și trupul ascuns al poeziei sale. Și de o altă poză în care sunt fotografiat stând la o masă într-un club de dans cu două persoane scumpe inimii mele pe când asteptam să fiu ridicat din clipă în clipă și trimis înapoi în țară.

Pe atunci asta mi se părea sfârșitul lumii abia acum înțeleg că ar fi putut fi doar începutul unei lumi mai bune pentru mine însă timpul și emoțiile omului sunt atât de schimbătoare și cu ele odată ceva mereu se desprinde din noi și pierdem definitiv că apoi să putem pierde și mai mult fără sfârșit... mai mult. .

Ironia face ca acea poză să fie tot așa prinsă cum am văzut-o în prima zi într-o ramă comună cu un ceas care s-a răsucit ce s-a răsucit și a murit Tic-tac, ti- tac... nici măcar în imaginația mea el nu se mai aude și e clar că nu recitam poezii acolo nici prin gând nu mi-ar fi trecut, după trei ani de supraviețuire ca emigrant pe străzile Londrei ajungi un bun practicant zen fără să-ți fi propus și paharul ăla de guineess de pe masă ce se vede în dreptul meu în poză stă mărturie clară pentru asta.

Purtam cămașa împrumutată a unui prieten, fără să-i fi spus și o geacă la fel scaunele erau îmbrăcate toate într-un pluș verde ce se dorea luxos dar era de fapt de prost gust peste tot candelabre, lumini, oglinzi, reflectoare și într-o margine a sălii un bar uriaș BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS unde pentru 5 lire ți se livra un poitin adevărat.

Pe scenă cânta super o trupă irlandeză faimoasă pentru acele timpuri : The indians și chiar mă fascinau, câte pene aveau ei în recuzită numai văzusem de la filmul cu Tom Brice în rolul lui Winnetou, Femeia de lângă mine era ca un interior pictat de Velazquez, într-atât de elegantă și sofisticată și amândoi priveam către gardă cu figuri de ceară, iar în spatele meu de undeva, de unde nu se știe, se ivise umărul dezgolit al unei femei necunoscute ce comanda cu voce puternică și mai multă băutură sau poate era doar aripa ocrotitoare a unui înger Fotografia e însă tăiată în ambele laturi ale ei persoana din fața noastră nu se vede nici ea numai paharul de bere abia început scrumiera la mijlocul mesei ca un scarilegiu pentru privitorul de azi și în partea de jos a fotografiei un singur picior al acelei domnișoare frumos încălțat într-un pantofior clasic, de cabaret briliant de strălucitor. .

Eu îmi țin mâinile ca și cum ar fi fost deja încătușate Jucam al naibii cât puteam de bine și jucam prost rolul unui spaniol cu puține cuvinte în limba sa maternă Toate filmele îmi explodau în cap ca niște artificii România încă nu intrase în uniunea europeană și la metrou și în stațiile de autobuz se făceau puternic razii. (și vor reveni după brexit, năravurile tind să se păstreze) .

Trupa tocmai anunța un mare hit al lor și am zburat fericiți că puteam dansa, când mai aveam ocazia s-o facem apoi? de aici a apărut și salvarea Am dansat cât mai aproape de scenă neîncetat câteva ore, iar la sfârșit ‘’regizorul’’ a încremenit sala se intona imnul irlandez și garda a trebuit să se oprească și ea.

Atunci eu am ieșit să fumez o țigară afară prin ușa ‘’Personalului tehnic’’ cu băieții ce începuseră să care la autocar deja din echipamentul acustic. deloc singuri în viețile și depărtările noastre La moartea lui John Lennon, Salvador Dali a lipsit Dar când l-am întrebat cum a fost cu putință Din vârful mustăților sale spadasine Catalanul mi-a șoptit doar atât: Dar oare pentru cine dacă nu pentru el Am pictat eu singurul meu Crist?

Când a murit Fredie tocmai ce ieșisem cu soția

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

De la fimul Unforgiven al lui Clint Eastwood Și auzind teribila veste amândoi am amuțit.

Bulevardul Karl Marx forfotea afară de lume Ca după un cutremur (extrem de ciudat pentru un oraș de provincie) Și brusc m-am simțit ca și cum aș fi păcătuit. Însă dacă nu și pentru Fredie Filmul acela oare pentru cine s-ar mai fi produs vreodată?

La fel și cu filmul Philadelphia, ori cu muzica lui B.B. King Ori cu pașii lui Samy David Junior, ori cu picturile lui Lucian Freud Sau chiar până și cu discuțiile mele despre Sansui cu Stelică Și tot așa ...cam cu tot ce facem fiecare dintre noi ori de câte ori ne agățăm de stele cu micile noastre puteri ca de-acolo să ne putem privi și teama dar și speranțele drept în față.

Numai să o facem. îmi surprind viața... Îmi amintesc cum stam în unele veri cu câte un prieten, la joacă, obraz lângă obraz privind de aproape minuni de lucruri, amândoi.

Fiecare trăia în respirația celuilalt ca într-o mantră iar bătăile inimilor noastre pe cerul copilăriei alergau norii cu rezonanța lor puternică. ...mult mai târziu aveau să sosească și ele, cuvintele, cu perversitatea și indecența lor ascunsă, indusă, complementară, cifrată întotdeauna au fost și au rămas numai emoțiile care au contat ...până târziu în adolescență.

Acum cu un exercițiu al privirii de aproape 50 de ani îmi surprind viața, respirând tandră și de nerecunoscut pentru mine lângă o necunoscută, obraz lângă obraz, lângă o arătare ciudată, întunecată aș spune ca moartea dacă aș cunoaște-o.

Amândouă mă privesc de-acum într-un fel batjocoritor și în serile nesfârșite de iarnă prietenia lor din ce în ce mai puternică pe solul inimii mele lasă urme de sănii și sufletu-mi îngheață.

125

POESIS

Carmen SECERE

poeme „nimeni nu mi-a mai încălzit tălpile azi m-am trezit fără urme și mi-e frică mamă/ mi-e frică“ 1. când foșnetul lumii devine copleșitor mă închid pe dinăuntru și uit unde am pus cheia

în căutarea unicornului pierdut

doar aici pot vedea cum se încurcă sforile cum râde păpușa cheală și cum se irosesc secundele pe cadranul orologiului

5. se rupeau catargele și nu era nimeni să ne salveze

deseori e-atâta liniște încât dacă-mi lipesc de podea urechea aud dansându-se menuetul marionetelor

apele înecau un mesaj într-o sticlă

2. pe această stradă fără nume un cartograf măsoară distanța dintre zilele rămase doar noi mai credeam că strigătul morții nu ne poate ajunge din urmă iar acum așteptăm înfrigurați sub grinzile cerului să ne vină rândul

orice se spune despre oameni tot neîntorși în inimi rămân

mi-ai fost tinerețea despre care nu mai știu nimic 6. nu-mi amintesc mersul pe bicicletă țin minte doar căderea și brațele care m-au ridicat se scuturau merii și aflasem că pământul e mult mai încăpător sub rădăcini când tata astupa groapa cu var

3. eu cred că ne-am obișnuit să rostim greșit ceea ce nu cunoaștem

până dimineață am fugit de-acasă și m-am îmbolnăvit de friguri nopțile erau nesfârșite

întâmplător ieri am trecut pe lângă același nebun al orașului de sticlă recita versurile unui poet anonim

nimeni nu mi-a mai încălzit tălpile azi m-am trezit fără urme și mi-e frică mamă mi-e frică

te-am zărit pe cealaltă parte elim îți aprindeai o țigară de foi trăgeai din ea de parc-ai fi vrut să arzi capătul orei în care ne-am iubit apocaliptic

7. de câte ori amân ploaia mi se dislocă umerii și îi ascund într-o tăcere mistică până la următoarea povară

voiam să-ți înapoiez câteva lucruri dintr-o jumătate de viață dar pe strada molière nu mai există nicio trecere de pietoni zidurile n-au ferestre iar înăuntru se moare de prea multă dragoste

am observat că atunci când nu vorbesc aflu mai mult despre alții decât despre mine și-mi ard cuvintele în biserici de ceară să apropii oamenii

4. împărțim un colț de pâine bem apă din aceeași cană și habar nu ai că sub cârpele astea m-ascund eu ca un copil fugit de-acasă

mai am o singură viață în jocul cu memoria nu pot spune chiar tot ce gândesc oricum confidențele rămân fără deznodământ chiar dacă sunt sincere

126

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS

Constantin STANCU

Poeme pentru un nou cer și un nou pământ (fragment din volumul în manuscris Timpuri înclinate) Oameni și cruci Cruci pentru toți eroii, de toate mărimile posibile, de oamenii vii, cu visuri și obsesii, telescopice, elastice, cu sisteme de prindere, cu șuruburi și piulițe, cu gheare metalice, pentru ca individul să fie bine fixat acolo, sus, să fie văzut din toate pozițiile, cu toate medaliile pe piept.

Poziția pe cruce este bine calculată, nu se vor abate niciun milimetru de la planul stabilit.

Cruci moderne, pliabile, putând fi montate la intersecții, prin parcurile din care au fost evacuați ultimii corbi, lângă fântâni arteziene care mișcă apa și lumina.

Cruci bune, solide, bine scoase la strung sau la freză, ori imprimante 3 D. Individul acomodabil trebuie să fie dezbrăcat de hainele sale, de ideile sale, de sentimentele sale – gol pe crucea pliabilă și telescopică.

Se vor putea vedea toate membrele sale, toate organele sale, oricum toți avem un Big Brother de unică folosință, mereu atent la proceduri, la borduri și la boli.

cascadă, apa îmi spală sângele de mori de vânt, rădăcinile copacului în aer hrănindu-se cu resturi din mineralele luminii.

Copiii călăresc păsări, fluturi, copiii hrănesc pești în aerul curbat după strigătele lor, se aruncă-n jocuri complicate, cu trupuri de sferă sau cub.

Femeile nasc idei de carne, stropul de ploaie ce se prelinge pe firul de iarbă care ascunde galaxii și planete de clorofilă.

Totul a devenit real, nu contează cum mă văd cu ochii mei de fier și rugină, contează cum mă vede El în coapsele lui Adam cel Mare și Sfânt, soldatul cu sulițe de argint și pieptar înmiresmat.

Deasupra acestei lumi plutește luna, oglindă în care se reflectă pământul cel vechi și oameni albaștrii pe care s-a mulat infinitul.

Amintirea păsărilor, fluturilor, peștilor, a copiilor într-o lume care a glisat după umărul timpului, ca o aripă căzută – noul pământ fără lacrimi și suferințe.

Abisul…

Lui Eugen Dorcescu

Cum vă zic: Individul va fi pus gol pușcă pe crucea lui cea mai confortabilă și toți vor explica în detaliu cum pe un om îl poți cunoaște după lumina care cade de undeva de jos sau dintr-o parte.

Abisul se deschide în momentul în care te aștepți mai puțin, la metrou, pe trecerea de pietoni, când vine primăvara și înfloresc vitrinele.

Cum vă zic: Lăsați-vă ștergarele înflorate în jurul coapselor,

Abisul apare brusc, ca un haiduc îndrăgostit, fluturând vechi pistoale, cu fața mirosind a praf de pușcă și a moarte.

El este dezbrăcat și e vid pe crucea Sa cea de toate zilele…

Noul pământ Lui Cliff McReynolds

Cât spațiu încape în ochii mei slabi, cascadă după BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Nu te poți opune, ochii ți se acoperă de curcubeie înmugurite.

Te poți arunca în el cu speranță, lipsa de aripi, însă, dă foc verbelor care-ți dansează în creier.

Lipsa aripilor fac din tine umbra abisului pe mâinile 127

POESIS îngerului.

întunericul ne învăluia, era mantaua noastră de luptă.

Dacă te vei arunca, o vei face pentru toate generațiile de dinaintea ta și cele după tine, cu tot codul genetic, nimeni nu va pune o plasă de siguranță, o coardă elastică.

Acum puteam ieși din trupurile noastre de nisip, priveam cum pescărușii ne-au luat-o înainte, au dispărut în Templul care plutea în derivă pe mare...

Ultima tavă de argint

Vei cădea și abisul se va divide-n memoria ta, ochii îți vor capta visele, chipurile, femeile frumoase, strada din care ai plecat, trupul părăsit doar cu o fracțiune de secundă înainte…

Mai este o tavă și pentru căpățâna mea?

Marea e rugăciunea formată din toate rugăciunile filozofilor

Și flacăra unde este?

Întrebarea îmi intră sub piele, e prea mult sânge întrun simplu dans…

Prima zi de școală, ultima zi din viață, mai este o tavă, mai este?

Așteptam să picure la fereastră toate vorbele filozofilor, să se materializeze în cele două zeițe care stau la intrare, a fost, însă, o tăcere riguroasă care ținea marea în valurile ei, ne sângerau picioarele...

E greu să te rogi la malul mării, seara, marea este o rugăciunea formată din toate rugăciunile filozofilor.

Nisipul fierbinte ne frigea picioarele, tălpile călcau în soarele pur din nisipul duminicii. Într-o noapte am cucerit Grecia, tot într-o noapte am cucerit Babilonul,

128

Judecătorul se condamnă cu fiecare cuvânt rostit, pictorul se salvează într-o culoare nedefinită, scribul se refugiază în adevăruri umile și vechi fotografii cu dansatoarea din barbare tăceri.

Ea continuă să calce-n picioare hărțile prințului, o face tandru, cu eșarfe din care picură roua dimineții.

Deasupra căpățânii mele ea dansează pe insomnii de carne, în ochii prințului ea este doar vrabia cu ochi de sticlă…

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS

Dumitru TOMA

ZAREA DIN SOMN (III) „Să am boarea subțire atunci când suspini Să-mi rânduie taina schimbarea la față Cât ghemul meu pierde întruna din ață.”

Anul e cât săptămâna.

E puțin până la Tine Și-s atâta de aproape, Mai că Te ajung cu mâna...

Să plângi dacă poți și de limbă de mușcă, Din cale nimic nu mă-ntoarce în cușcă.

Nici dacă odihna ți-ar fi strai de ciulini Să am boarea subțire atunci când suspini Să-mi rânduie taina schimbarea la față Cât ghemul meu pierde întruna din ață.

Simt că Te încing cu gândul Și Te-ascunzi în sân la mine Să visezi, că-Ți vine rândul, Cum m-ai rupt, în somn, din Tine.

Frământ lutu-n amurg și în zori îl întind Ca să calc fără teamă spre cer să-l cuprind În snopul ce-ar strânge toate spaimele lor Și cu mine-ar renaște din câte mă dor.

Sunt trei capete de lume

Lacrimile de la casă

Înainte-i în lumină Și-năuntru e-ntuneric – Două-ntr-una se îmbină.

Unde-s razele subțiri, E un prapure și-o masă Și se zbat in trandafiri Lacrimile de la casă.

Sunt atâta de aproape

Cine oare ne supune, Când pe-o ață-așa subțire, Sunt trei capete de lume?

Din ispită și din vină Întunericul le-adună Și-țesându-le-n lumină, Pânza stă să ne supună.

Setea își stinge chipul în ciutură La drum piciorul îmi scapă în vad Și văd că mă trage ața în iad.

Când să mă cațăr, cerul se scutură, Iar setea își stinge chipul în ciutură, În cercuri și umbre pornite agale Din jocul încins de mâinile Tale.

Bătrânii din umbră Ia-ți capul în palme și rabdă și plânge, Bătrânii din umbră îmi umblă prin sânge.

Custura și zvonul ascut cu migală Și maci și cicoare îmi scutură-n poală Când vara și cerul se-aleargă spre mare, Iar eu între ele sunt pus în frigare.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

A trecut atâta vreme Peste pragul scris în oase, Cu rost clar care se teme Că zăbava le descoase. Și tocmește rost în ițe, Apa pânzei să nu crească, Dar puterea strânsă-n vițe Le ajută să renască.

Să te curăț de păduchi Prigorean cu două moațe, Hai la mine pe genunchi.

Cât încurcă vremea ațe, Eu te curăț de păduchi.

Să-ți arăt cum cresc și-s pline Țâțele de must pe trunchi.

Tu să-nveți doar de la mine Calea frântă în genunchi Ca să ai pe ochi și gură Roua vremilor întregi Când se-ncurcă în măsură Pașii noștri de betegi.

129

POESIS Primenim aceleași ape Nu-s săgeata care zboară și nici pieptul care-o frânge, Sunt scânteia-ntunecată care tremură în sânge Și în toate maluri patru împlinește o podișcă Peste care mâimi crăpate poartă miezul de la hrișcă.

Sunt lumină când întină partea ce-ncolțește-n voi Ca să fie mai aproape amăreala de zăvoi Și verdeața mai ușoară când pe gene umbra cade, Iar în ghiocul ei subțire întinsura prinde roade;

La mine-n cenușă, la mine în vatră, Să nu-și scoată chipul spre voi niciodată.

Nici macii, nici vântul să nu spele trupul Că el își înfoaie gâtlejul ca lupul...

Cât fulguie timpul răcori și petrece, Eu sunt doar o piatră aspră și rece.

Visarea și vraja mă poartă-n potop, Iar umbletul meu e-n sine doar scop.

Prigoria-i vie

Preschimbată verde frunză sau chirpici cu iz de ploaie, Cernând coca acră-a lumii peste mine în odaie, Își strecoară printre vremuri rosturile în arnici Când în vetre, când în lanuri, când în hăul de aici.

Muguri în roade, stânci și palate, Eu vrejui destinul să creacă în toate.

Prigoria vie ce arde în voi E zbaterea mea zidită-n noroi.

Că din mrejele subțiri sfor de vânturi în sucală Însăilează-n trandafiri spaima noastră cu migală Și alege s-ațipiți când tăcerea miezu-și cată, Să muriți și să-nviați nicidecum și niciodată.

Cămașa din câmpuri, băteala ei acră, Sunt zbuciumul meu în zeama lor sacră.

Podișca de zare ce urcă spre mine E-n tălpile voastre tocite-n coline,

Sucăliți în rosturi negre totdeauna ca nicicând, Mai aprinși ca-n orice lume înverziți la mine-n gând – O pădure de izvoare încât zarea n-o încape, În răcoare și parfumuri primenim aceleași ape.

Cenușă fierbinte ce bântuie vie În zarea închisă cu voi în cutie. Și nimeni nu știe de cine-i închisă Cât rara ei umbră spre mine-i deschisă;

Și ceața e-n trup

Spre câmpul cu stele din sângele cald, Se țese zăvoaie în care vă scald, Îmbracă țărâna-n păioară de iele Și scurge amaru-n tăcerile mele.

Mă strigă spre lună-n gârleanul de lup, Că zorii-s departe și ceața e-n trup. Și-atât mă apasă cine mă strigă...

Se umple văzduhul cu must de ferigă, Mânuțe de fum coc turte de hrișcă, Iar eu zăbovesc în prag de podoșcă. Și sunt ca și cum aș fi printre stele, Sub tălpile mele se-nșiră zăbrele, Iar hăul răstoarnă furtuni de răcori Și treapta podișcăi e numai fiori.

Cu toate-ntr-o clipă sunt doar o lețcaie Pe dunga lăsată de somnul în paie, În izma și fânul legate în brâu, Când noaptea și ziua se scaldă în râu, Cu tot ce învie și moare sub geană Se-adună din ceață și ustură-n rană. Și fără să știu, uit zorii cu sfinții, Și fără să vreau, eu judec părinții.

Sudoarea și cazna și spaimele lor Le strâng și le-ngrop la mine-n obor,

130

Cu mine începe vrja și jocul, Din mine-i lumina, răcoarea și focul, Pânzirea de somn în zgura ei pură Iubire-i și vrajbă, iertare și ură.

Eu bântui colina și zarea din coastă Iar calea spre mine rămâne a voastră.

Clădiți pe o umbră, sperați să m-atingeți, Lumina e cilpa în care vă stingeți. Și toate se trag din jocul de-a noi, În lacrimă port suspin și trifoi, Mă-ntunec în joaca și-acum fără vină – Lumina-i pământ, pământul, lumină.

Sunt două velința tocmită de mine Cu firele trase și toarse din Sine, Țesute pruncește în somnul cel greu – Cămașa și trupul sunt Unu, sunt eu.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS

Codruța VANCEA

poeme „îndărătul celui mai frumos dor de oameni stă/ palida mâncătoare de suflete” podul din orașul meu azi cumpăr fire de ghiocei de la cea mai tristă bătrână ce stă pe podul din orașul meu înfofolită într-o haină uitată pe ea de când era tânără pe podul din orașul meu vin zile în care mă împrietenesc cu ploi mereu altele, tinere și necunoscute cu stropi tot mai reci picioarele știu încă să-și vadă cărarea oricâte băltoace ar face mă amuz de fulgii de nea într-o zi de ianuarie grea care se cuibăresc în căciula mea zadarnic sperând că și-au găsit nemurirea în culori de mahon ale toamnei târzii parfum de margarete îndărătul celui mai frumos dor de oameni stă palida mâncătoare de suflete are mâinile înmuiate-n în orgolii, în invidii, în gânduri rele când prinde un suflet nevinovat îi aruncă câte ceva îl ademenește îl otrăvește o vreme mai caut printre ele cele spălate-n lacrimi de iertări le recunosc ușor de la parfumul lor de margarete lasat prin case vechi, prin școli, săli de spectacol și cămine, prin magazine ce dor! ce dor! ce dor nepieritor de frumusețe BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

dor de bine femeia, bărbatul deoparte stă în genunchi femeia din palme îi curg muguri de vise din vremea în care își pusese rădăcini în pământ deoparte stă în genunchi bărbatul din umeri îi țâșnesc aripi din vremea în care își aruncase visele spre cer înalță o ruga cei doi către necunoscut femeia, bărbatul bărbatul, femeia înger și demon cel slab și cel de temut Polul Nord și Polul Sud două lumi infinit separate ce se întrepătrund se ating se contaminează de nevoi și dorințe se contopesc se uniformizează femeia, bărbatul bărbatul, femeia două ființe vii ce se aseamănă mult mai mult decât și-ar dori astfel încât de ciudă se pun și fac copii ce devin din nou femeia și bărbatul unei altei galaxii cafeneaua se adunau la cafenea cei mai frumoși oameni din cartier își beau cafeaua din cești cenușii în loc de cuburi de zahăr 131

POESIS aruncau în cafea câte-o idee o amestecau bine cu lingurița ideea se dizolva rapid în lichid cafeaua devenea delicioasă ideiile curgeau la fiecare masă după ce terminau de băut oamenii plecau spre treburile lor până a doua zi în chiuvete zăceau o vreme ceștile golite de fantezii iubite abandonate așteptau disperate să vină cei mai frumoși oameni cu ideiile lor vii sătulă sătulă de iluzii cernute din basme de-o iarnă fără haină sătulă de câte un iubi semi-resuscitat sătulă de câte un derizoriu scumpi îmbuibat de sine sătulă pentru că dincolo de baloane colorate se poartă prin suflete ploaie, vuiet și vânt strazile-s pustii căptușite cu capace gri de canal bietele iluzii ale mele mi-am lipit prin copacii ce merg cu mine alături pe același trotuar

132

tot felul de fundițe, clipsuri și bentițe am pus în ei mii de stegulețe cu steme de blândețe mai văd vreun hoinar lăcrimând amar nu am ce să-i spun îi dau stegulețe pumn mă tot amăgesc cum să primesc lovitura mă tot pregătesc fac joc de picioare ca fiecare îmi pun tot felul de scuturi îmi pun tot felul de protecții solare măști din foițe strălucitoare se pare că întotdeauna forța de lovire am estimat-o greșit duritatea existentă în pumnul crescut în țărână nu-i un mit te zdrobește pe loc te zboară pe sus îți ia răsufarea te face terci cu tot cu iluzii nu mai ai confuzii mănușa de box e perfect ucigătoare pregătită să fie amenințătoare într-un târziu realizezi ca-i mai bine să te dai de-o parte să te lași pe spate să-ți faci de lucru mai în jos ștergi podele semeni bulbi de narcise când se îndreaptă spre tine pumnul bengos să ricoșeze spre fața celui hidos

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS

Luminița ZAHARIA

poeme „testul de inteligență odată trecut să purcedem la recitalul promis: a fost odată, ca nicioaltădată...” circulus vitiosus

vin îngeri să mă scoată din decor

habar n-ai cât de frumoasă sunt când mă ia în stăpânire poezia nu mă pot lăsa văzută în clipa de grație vraja s-ar rupe și poezia ar fugi la altă femeie care va fi frumoasă neștiută de nimeni

baby boom

zâmbești circumspect în timp ce poezia își vede de treabă ca un parazit extraterestru care trece dintr-o gazdă în alta fără să-i pese scoatere din decor mor și nu m-am dezmeticit de unde vine viața mea de ce e ea așa și nu altcumva sau ce să fac, Doamne, cu ea de ce, la atâtea răscruci am ales o cărăruie de cuci m-am însoțit cu poeți eunuci sau, și mai grav!, din catifea ceasul se grăbește și, uite, nu mă trezesc din visatul unui vis nebunesc eu evă tu adam și un măr uriaș și niciun șarpe care sâsâie păcat într-un edenic habitat unde-aș pleda mereu nevinovat da, un măr roșu, cerul albastru și sufletul alb – culorile mele de căpătâi și crinul care strigă o, rămâi și soarele – mai ales soarele! – care-mi arde tandru amândouă picioarele să nu mai pot pleca, să nu plec... și-acest ținut de basm prin care trec favor zeiesc fiindcă mi-am păstrat ochii de copil în secolul malefic și ductil nu m-am dezmeticit și uite, mor regizorul strigă subit motor BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

nu-i așa că titlul v-a atras că era să vă duc pe toți de nas că, în graba mare nici nu v-ați șters pe picioare?! ați intrat cu noroiul la mine în casă să constatați cât sunt eu de frumoasă unul a zis: hă hă, poeta e în pijamale! altul: băăă, pe horn parcă e scoasă! o precupeață a scos din sarsanale o ridiche neagră, pe jumate rasă ca o comparație cu moaca mea, carevasăzică gazda mea, doamna Poesia, înlemnită de frică s-a ascuns într-un colț al camerei sărace neuronii mei poeticoși au încetat să se joace iar intrușii îmi tot tăiau cu foarfece, cu dinți, cu ce aveau cordoanele ombilicale dintre mine și ciornele cu poezii îmi ucideau potențialii copii chiar dinainte de fașă nu bănuisem că doamna din colț e-ntr-atâta de lașă trebuia să mă salvez singură și-atunci am închis ochii cu un poem de Blaga m-am îmbă(rbă)tat și-ntr-o altă dimensiune, propice procreării m-am teleportat prețul corect al iubirii mă întrebi care e prețul corect al iubirii subevaluarea ar duce la dezastre și îngerii și-ar retrage aripa... exagerarea, la sublimare forțată ar demasca-o, înciudată, clipa oricum, orice ciuntire din valoare 133

POESIS i-ar da un aer semifabricat și e păcat, păcat, păcat! un poet mai isteț ar spune că iubirea n-are preț... aiurea! până și urâcioasa doamnă-n negru își cumpără de la talcioc securea...

neiubibil netangibil neîngrădibil cine-ar putea să știe azi precis? poate ești nebunia unui vis de neprins în seismografe de suflet... eu... sunt o mare durere sunt o mare mirare sau vouă, supliment la neuitare?... poezie pentru adulți supradotați

supliment la neuitare sunt neiubibilă ca o planetă nelocuibilă ca un necromant crocant în hărți, ca ultimul atlant... sunt în dizgrația forțelor divine te invoc, prin urmare, pe Tine! chiar dacă nu știu cine ești Tu poate un alter-ego mie poate un ciot de gând în poezie când pana de înger cu care scriu se oprește poate ești glasul unui pește auzit doar de ape poate ești departe, poate ești aproape așa cum și eu îmi sunt mie... poate ești angajat cu simbrie de un mai mare de un mai înalt...

să scriem deștept să scriem confuz să scriem abramburitor să nu ne adresăm către popor poporul te judecă și te spânzură sau la stâlpul infamiei te pune să scriem în kanji, în rune în culori de soare apune cuneiforme gânduri să schițăm să dăm cezarului ce-i al morarului și viceversa, și-n travesti, și oricum că poezia e merindă pentru drum e uite-o nu e, mincinoasa mincinoaselor frumoasa frumoaselor, estetic renovată testul de inteligență odată trecut să purcedem la recitalul promis: a fost odată, ca nicioaltădată...

poate chiar tu ești ultimul atlant

134

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS

JAPONERII GRUPUL DINCOLO DE RETINĂ “PEREGRINII FORMEI”

Coordonator Maria Oprea Poeme GOGYOHKA

Andreea MAFTEI din jarul unui ochi clipa devine apus peste firea unui râs de copil am treizeci de suflete care să-mi ducă lumina de pe buze mai departe de limba mea neînțeleasă peste toate fragmente de zi rostesc în jurul primului gând versuri dintr-o suflare Ana URMA locuiesc într-un gând ca un fir de nisip în clepsidră uneori invers cad căutându-te alt decor în geam secera lunii printre crengile fără frunze lumina unei stele îmi joacă în pupile privești BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

peste umărul meu poemul stelelor lumină în ochii tăi de noapte Ana Irina DROBOT atâtea griji ascunse sub măști și vara încă stăruie de câte ori verificăm dacă luna este încă la locul ei? personajele din cărțile mele revin la viață când rearanjez biblioteca Argentina STANCIU după fascinația răsăritului în zbatere gândurile și sufletul către miracolul apusului fără vreo vorbă liniștea

ne dă răspunsuri la întrebări nerostite încă notele rapsodiei pe clapele pianului deveneau flori mângâiate de vânt pe-un țărm de mare Carmen PASAT frunzele toamna cui să-și plângă durerea? timp ireversibil. îmi țin viața-n brațe clipele să nu-i cadă un mănunchi de foc din razele soarelui. vara e sfârșită. ia-mi inima din frunze vreau să mai stau o vreme!

S-ar putea să nu știi unde te potrivești.

Dar unii își vor umple lipsurile cu bucăți din sufletul tău.

Neliniștea gândurilor trecând prin suflet.

Ultimul ecou.

135

POESIS Eugénia PARASCHIV

Lidia STAN

fracturi frunzele smulse verii, în locul lor cicatrice.

Furtuna alunecări în somn picuri sunetele urmei și înverzirea umbre trupurile

Însetată seara a băut lumina și-a adormit prin fânețe acoperită de pânze de păianjen

singurătate stanca izolata citesc poezie pe stanca cresc flori de piatra.

un singur colț dinspre alaltăieri descântă acum visului oul

oasele mele îndoite de întrebări gândul meu e drept merit sa vad cerul

o rană ascunsă în pescăruș iată-l intrus nevăzut pe plajă

Costel ZĂGAN

Ion CUZUIOC

sufăr de complexul Don Quijote când văd o moară de vânt îmi pierd capul

În lumea cărților din bibliotecă vorbesc cu marii clasici ai literaturii de parcă aș vorbi cu sfinții în biserică

dezbrac tăcerea ca pe-o haină pe buze surâde un haiku

Acele ceasornicului de pe perete se mișcă rapid fără să știe că îmi iubesc viața și nu mă grăbesc nicăierea

tăcerea nopții a fost adâncă de trei greieri parcă a tăcut unul

Frunza căzută din copac chiar de putrezește nu moare ci cu timpul se întoarce pe ramura pomului vie la fel ca viața omului pe pământ

Cristian Ovidiu DINICĂ

Florina VULPOI

cu fiecare moarte aflu adâncimea apei în care mama mă naște râd de moartea de mâine ultima datată în ziare

sub voal doar lacrimile copilăriei rătăcesc clipa pe obrajii dintre două ierni.

stelele se ascund într-un furnicar de roiuri cerești apoteotic se rotesc în jurul mărului Evei

renunț la o tăcere înconjurată de păsări înghețate de zbor eliberez diminețile din colivia roșie manuscris clipei fără niciun retuș

Corina Margareta NEAMȚU

Ca un stol de păsări călătoare aleargă toamna frunzele În vâltoarea zilei secundarele își scutură nisipul plin de întrebări Lucia Cezara PLĂTICĂ Pierdută-i urma pașilor tăi în asfaltul topit. În taină Floarea soarelui... dansuri nocturne sub cupola cerului. În întuneric furișată sub geană raza speranței ultimul apel.

Luminița IGNEA

adunate din colbul nopții tremură sub fruntea albă vise proaspete să le țese la gherghef moșul timp

136

ceva mai lent încât se cuprind într-o șoaptă amețitor dans clipa soarbe din adieri conturul nopții trup dezgolit umăr cu o floare

m-a pătruns așa, o lehamite de sine și mi-am zis: ia să mă aștern eu de acuma sub iarbă și, pentru o vreme, să plâng cu rouă mi-am pus mobilul pe vibrații, ca atunci când suni să aibă același ritm cu inima. fie că-l spui, fie că-l scrii, fie că-l taci, cuvântul nu-i decât un hublou către singurătate.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

POESIS Maria-Magdalena STAN

M-a-nfășat măicuța în pagini de carte din slove să plămădesc dulcele aluat, din copacul înțelepciunii.

Zâmbește, te rog, copile neîncetat căci viața ta e bună dar și amară pe acorduri de vioară.

Cu simfonia iubirii și a durerii ne ademenești către al tău altar, să facem legământul legendar.

o colivie de vise

spre o toamnă

ceața nebunia norilor de-a atinge pământul

frunze din cer ploaie măruntă într-un cuib rămasă doar pana

Mona GHEORGHE

luna trecând prin vârfuri de iarbă cântec de greier în colțul unui manuscris

memoria ațipește când soarbe sânge de mac iar culoarea sonoră umple liniștea de dorințe

Diana Ionela GHEORGHE

de azi pe mâine dansul zorilor desenând clipe rupte din soare într-un singur zbor

Psalmul acesta neterminat, încă se aude până departe doar cei ce au urechi îl aud și îl cântă pe limba lor.

încolăcit pe degetul dorințelor aurul tăcerii își cere dreptul la fericire

Uneori, mi se pare că din ochii tăi a răsărit viața, parcă și au glasurile mării.

Pavel ILICA

Nopți de arșiță a luat foc pământul, dar vin curând zorile, căci ele sunt scurte și totuși va fi toamnă.

Marin RADA când plânge poetul sub arborii desfrunziți păsările îi aduc la picioare câmpia și luna și apa și setea și acum mă mai rog de unul singur fără să-mi cercetez gândurile ca un călător grăbit ce inventează o gară

cântecul ploii atât de lent și bizar ca un haiku scris in clipa aceasta din pâlpâiri de șoapte

frunzele nu mor ele visează pădurea... doar noi ucidem gândurile în fereastra în care s-a pripășit luna.

Către altare trece spre seară a cât oară viața aceasta cu dulci păcate

cine pe cine iubește mai mult?

Valul dezlănțuit inundă și tulbură țărmul sau nisipul plajei stârnit tulbură apele?

Mirela ORBAN

Tot ce-am iubit profund s-a preschimbat peste noapte în toamnă

Precum fulgii de nea, una după alta, flori de cireș, încet, acoperă ramul.

Sebastian CIORTEA

Iar mă simt singur. În casă, lumina mută a opaițului, afară, nicio frunză.

smulgea petalele întrebându-și iubirea fără să vadă palmele ce-o purtau din calea furtunii din umbrele lor păsări se înalță de aceea soarele pare uneori

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

semnul unei Frunze în bătaia vântului cu ambele file întoarse

Vasi COJOCARU VULCAN

137

CUM ÎNŢELEG EU

Andreea MAFTEI

ETA BOERIU, ÎNTRE EROS ȘI THANATOS – timpul lacrimei de lapte, miere și întuneric Umbră din umbră pădurile vin cu ramuri întinse. Se-apropie, se-apleacă, ne pipăie trupul. Viespar de fiori sinea se face, vuiește ca stupul.(III) Lirica feminină este înzestrată, prin scriitoarea Eta Boeriu, cu prezența cerebrală a femeii lipsite de prejudecăți, de o expresivă trăire poetică, cultă, în spațiul literar românesc. O lucididate rar întâlnită care aduce în prim-planul poeziei, condiția omului, înglobată în teme majore ale literaturii, cu o feminitate aparte, puternică și delicată în același timp, mizând pe inteligență și superioritate, nu față de partea masculină, din prezența ei, ci față de trăirile pe care o femeie le poate avea, în fața lumii, în fapt; detașându-se feminismului, ca formă de manifestare.

Poeta și traducătoarea, Eta Boeriu, pe numele său adevărat, Margareta Caranica, născută la 25 februarie 1923, la Turda, a fost descendența unei familii de cărturari macedo-română. Urmează studiile liceale la Cluj, apoi Universitatea, la Cluj și Sibiu, fiind licențiată a Facultății de Litere și Filosofie, în specialitatea limba și literatura italiană. Este membră, între anii 1944 și 1949, a Cercului Literar de la Sibiu, poetă remarcată de însuși Lucian Blaga.

Publică în Tribuna, primele versuri originale (aprilie, 1963). Apoi în „Steaua”, Viața românească, 138

România literară, Secolul 20, Vatra, Familia, Orizont, cu traduceri în versuri și proză și cu studii despre operele lui Dante Alighieri. Debutează cu traducerea Decameronului lui Boccaccio (1957), urmată de o întreagă serie de traduceri din marii scriitori clasici ai literaturi italiene, în care competența lingvistică, de o rară acuratețe și finețe a limbii, o clasează printre cei mai buni traducători ai tuturor timpurilor.

Volume de poezie: Ce vânăt crâng, 1971, Dezordine de umbre, 1973, Risipă de iubire, 1976, Miere de întuneric, 1980, La capătul meu de înserare, postume, 1985, Din pragul frigului statornic, antologie poetică, 1999.

La oglindă ”Pe umeri pletele-mi curg râu, șuvițele Gorgonei împletite cu șerpi, a mele răsucind verzui la tâmple și pe gâtul ca de sticlă cuvinte-șerpi, inele gâtuind lucios tulburătoarele podoabe ce mă răsfrâng și cele ce pălesc răsfrântele în sinea mea de pâclă din creștet lung șuvoi gâlgâietor, șuvițele Gorgonei mătăsoase, și ochiul fără noimă împietrind zulufi, inele, bucle veninoase.”

Un autoportret-definiție a femeii, mai ales poet!, o artă a cunoașterii sinelui, pe care doar poeții adevărați o pot dobândi, printr-un crez personal, în relația lor cu divinitatea ori cu harul lor ceresc, La oglindă este un poem pe care Eta Boeriu și-o oferă sinelui, ca un dar al zilei…sub lacrimi stătute și spume-odihnit/ în smârcuri ca banul rotunde/ se stinge, din orele coapte la sîn/ clipe-nghițind rumenite…” (Darul zilei, pg. 25). Pornirile creatoare își „adapă” pulsul din frivolitatea eului lăuntric, modernismul, doar din realitatea văzută și simțită de spiritul său poetic, uneori bulversat de imediat.

Ultimul volum publicat antum, Miere de întuneric, în anul 1980, editura Dacia, Cluj-Napoca readuce publicului ei cititor, pe lângă structura personalității originale, unice, a Etei Boeriu, o puternică manifestare, în vers, a unui simț liric acut, de o fascinantă muzicalitate ritmică, abordând simbolul ca substrat al Cuvântului. Un leitmotiv efervescent, cuvântul este cheia către o poezie marcată de un logos cvasireticent la modalitatea de marcare a unui timp ancestral, arhaicizând, doar ca BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CUM ÎNŢELEG EU însemn al unui melanj sentimental-obsesiv, baladesc, un modern simțământ literar, într-un jubileu al iubirii spre moarte, cu o explozie de interogări retorice „Ce negură de zile îmbâcsește,/ prin larg deschise nopților ferestre/ pătrunsa, încăperile iubirii…” (Întrebare de seară, pg. 26).

Condiția umană și mai exact, a feminității, transpare oximoronic, prin Mierea-cuvânt ce își extrage „polenul” din forța vizionară cu care poeta poate să își ducă iubirea până la o pasiune dezinhibantă, nesubjugată cotidianului. Apar termeni vibranți care pun pe seama iubirii starea eterică a versului-cheie. Simbolistica este amplă. Întunericul, din titlul cărții, apare ca o zbatere obsesională a condiției de mijloc a ființei, dar niciodată egală.

Expresia lirică este profund feminină, cu elemente lichide ori aeriene, într-o permanentă mireasmă de înălțimi, chiar ele, de plumb, ori potop de lumină.

Cursivitatea versului și ritmul adeseori troheu, inundă, de cele mai multe ori, într-o rimă originală, se vede, ne amintește de prozodia clasică foarte bine stăpânită de poetă, impact al traducerilor Etei ale versului clasic universal. Natura este sub imperiul unor senzații de moment, în plină manifestare a ei.

Eul se adapă din tumultul țărânei ori a firului de iarbă, din verdele lui copios, din înaltul celest, conferindu-i plinătatea și profunzimea senzorială, dinamică, a versului, iar interjecțiile, la nivel stilistic, dau acestuia tonul afectiv, dominant: „o, nezvâcnit, cu creștetu-n țărînă/ și tălpile în umed prund, sub tine/ cât de subțire șerpuiește-o vînă/ de lacrimi și pe fața ei ce pline/ de sevă totuși, deghizate-n nuferi/ speranțe trec…o, nezvîcnite, să te bucuri/ că-ți zbori înalt săgeata să vorbească/ în lume despre noi și despre lucruri,/ o, arc al meu, nevolnic să zvîcnească!” (Arc frînt, pg. 56) Eta Boeriu era femeia căreia nu îi era greu să se facă marcată, iată! printre preferatele cercului literar de la Sibiu, alături de poetul Lucian Blaga, ne spun criticii literari. Marcantă personalitate și în literatură, o voce care explorează arhaicitatea „dinspre modern” – cum afirma criticul Gheorghe Grigurcu, ori „prin intensitatea cvasimorbidă a sensibilității sale de gorgonă și eumenidă, Eta Boieriu se chinuie parcă să-și resacralizeze lumea” – Ion Negoițescu).

Tensiunea lirică dejoacă un univers al sensibilităților de orice fel, deși lucidă. Poeta preferă jocul și contrastul trăirilor umane, într-o construcție a emoției-poezii. „Perfecțiunea clasică a formei [...] este un fel de chenar impus mocnitelor zbateri ale subiectivității profunde” (Ion Pop).

De la prima poezie, până la ultima, volumul arată coerența unui spirit într-un permanent echilibru, cu o remarcantă și atentă dinamică a supraversului. Cele trei capitole: Rostirea cu tot dinadinsul, Stanțe pentru cel de-aceeași lacrimă și Cîntece de iubire tîrzie, apar ca un corolar al vieții – despre sine, în doi, BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

eros și moarte – teme predilecte condiției umane, în căutarea perfecțiunii ideii de a trăi, de a iubi și de a muri. Chiar primele poeme: Rostirea cu tot dinadinsul, Văzul meu negru dăruit cu păreri, sunt adevărate arte poetice, prin care poeta își rostește crezul artistic. Elementul vegetal prinde forma metaforei, sub aspectul fascinant al feminității dulce, de nerisipit cuvânt. Cuvintele construiesc însuși zidul materialității poematice, semnificant metaforic, rostirea: altele plâng./ Sunt cele rostite/ cu inima-n dinți și lunecă-n umede șoapte…/ Puzderii. (Rostirea cu tot dinadinsul). Versul lunecă până la capăt de vers și se oprește brusc, ca apoi, să fie continuată ideea, ca plan doi, în versul următor. De unde să-ncep despărțirea de trup,/ saltul mortal înlumină ?(...)./ Ce strîns mă cuprinde de brîu, de subsori/ noaptea cu fire de lună!/ Ce strîns în inele, lipită de trunchi,/ umbra mă strînge de stele. (11). Se dezvoltă astfel o poemă a intelectului feminin, cu lucru permanent asupra versului. Aspectele dramatice configurează imagistica unui vizionar ermetic, dantesc, ori dionisiac, cum bine afirma Șt. Aug. Doinaș, despre poezia Etei Boeriu. Iubirea are aspectele fulgurante ale umbrelor morții. Finite și deseori sub blocajele neuronale ale sinesteziilor, agravate de lipsa implicării partenerului în procesul contemplării vieții.

De aceea, multe poeme par confesiuni lirice dramatice, aflate sub auspiciul semnificării (conotative) substantivelor – nedescriptiv, ci mai degrabă, aluziv. Stratul semantic poartă o fluiditate feminină, sub terminații fonetice specifice: „Eu sunt mireasa cu mirele-n brațe Plutind prin nămeți peste turla de piatră.

Spânzură visul de giulgiul meu vînăt, moartea ne-alintă, câinii ne latră.” (IX, pg. 90) Sub dualitatea antinomică întuneric-lumină, mierea din vers curge serafic, sub siguranța mâinii drepte a poetei. Visul edenic al lui Eros își trage seva din somnul vegheat de Thanatos. Tematic, acestea sunt sugerate întotdeauna oximoronic, prin semantica cuvintelor-centru, regăsite în construcția unui zid greu de pătruns – zid al lirismului de confesiune boeriuian: noapte, luna, tăcerea, templul, cerul, lespedea, fruntea, țărâna, sarea, văzul, șopîrla, șarpele, mărul, moartea, roua, lacrima, goana, cenușa, glezna, florile, dalele, înghețul, rostirea, nerostirea, spaima, orbirea, gîndul, zăbava ș.a. (vezi, Sunion, pg. 74, La o stelă funerară, pg. 76, Cariatide, pg. 78 ș.a.). Urme ale baladescului vizionar vin din nume precum Mikene, Minos, La Delfi, Baryon anti omega, Santa Maria in Cosmedin ori altele. Nu departe de amprenta cherchiștilor RaduStanca, Șt. Aug. Doinaș, deși limbajul poetic al Etei Boeriu nu survine, conjunctural, cercului din care făcea parte, ci ca substrat al dimensiunii tehnice a lingvisticii, dezvoltată prin traducere, de poetă, într-o permanentă evoluție necesară prin și pentru sine.

139

CUM ÎNŢELEG EU Amintim aici și punctul de vedere al lui Dumitru Chioaru: „O judecată critică întîrziată, dar binevenită cu prilejul comemorării în 1994 a unui deceniu de la moartea poetei, este formulată de Cornel Regman, în articolul Ultimul baladin: Eta Boeriu, publicat în volumul Dinspre „Cercul Literar” spre „Optzeciști” (1997). Regman o alătură pe Eta Boeriu celor trei baladiști: Radu Stanca, Ștefan Aug. Doinaș și Ioanichie Olteanu, știind foarte bine că aceștia au scris balade doar în perioada propriu-zis cerchistă, în vreme ce poeta și-a manifestat mai tîrziu vocația într-o formulă personală prin care continuă creator și nu epigonic programul estetic al Cercului, liricizînd total structura baladei ce devine confesiune. Făcînd un scurt inventar al elementelor baladești, criticul observă că Eta Boeriu se apropie mai mult de Radu Stanca, baladistul și teoreticianul din manifestul Resur ecția baladei, prin aspectul ceremonios galant sau bufon al poeziei sale, decît de Doinaș, care și-a lăsat amprenta asupra <<proiecțiilor somptuos mitice”. Și totuși, asemănările i se par criticului mai puțin pregnante decît diferențele de viziune și stil, încît se întreabă: „Unde e baladescul, unde lamentația baladei?>>. Sceptic și polemic, Regman răspunde chiar el prejudecăților nedepășite nici azi de alți critici, că baladescul acestei poezii nu este decît <<un punct de pornire, un acord, dar este exact ce și cît trebuie pentru a înălța versurile meliflue și sugestive în sfera meditației grav-evocatoare ce corespunde atît de intim alcătuirii sufletești a poetei.>>” Cromatica este la fel de importantă logosului creat: culori vii, tari ori întunecate. Predomină roșu, violet, gri, cenușiu, mov ori, arareori, albul peste întuneric. Timpul este al nopții ori al înserării târzii, unde erotismul ia forme ale curbelor sau închid cercul

140

obsesiilor de peste zi, un confort, cumva, al psihismului analitic pentru partener ori pentru eul liric, deopotrivă. Spațiul este nisipos, umed. Iată, voluptatea formei fluide specifică poeziei, în lectură.

Mediul înconjurător o salvează, cum o gură de aer curată, ca mai apoi să revină acelorași obsesii claustrante, în rotundul poeziei sale, adâncind perspectiva lirică spre aceleași și aceleași temecentru. „Durăm zgribuliți sub conul de umbră/ al vîrstei rotunde. Răcoarea ferind/ ne strîngem în teacă. Pe lîngă mereu/ zilele vin, zilele pleacă.” (IV, pg. 85) O lectură impresionantă, Miere de întuneric, o poetă ce va rămâne potrivită ca o piesă de puzzle, în sufletul și în mintea mea, prin întreaga sa operă, alături de suita de scriitoare care au adus literaturii acea prospețime etern feminină, cu inteligența măsurării cuvântului, prin voința cugetului nemăsurat, al lirismului românesc, dens, coerent, deși pasional, pur, dând timpului său culoarea și forța necesară de a înflori mereu și mereu, sub un nou diapazon scriitoricesc. O poetă necesară (re-)lecturii, oricărui timp ne-am situa. „Mare”, cum o numea Doinaș ori alți critici ai vremii, în suita de gală a literaturii, prin opera ce va dăinui, totdeauna proaspătă, cum atât de rară.

Bibliografie Șt. Aug. Doinaș, Lectura poeziei, (Viziune și sugestie la Eta Boeriu), Editura Cartea Românească, 1980 Ion Negoițescu, Analize și sinteze, (Eta Boeriu și mitologia lirismului), Editura Albatros, 1976 Aurel Pantea, Dicția energică a viziunii, rev.

Euphorion, 21 februarie 2017 Dumitru Chioaru, Poezia Etei Boeriu în lectura cerchiștilor, rev. Euphorion, 2 februarie 2017 Irina Petraș, Eta Boeriu, poeta, rev. Euphorion, 14 februarie 2017.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

PROZĂ

Mihaela BAL

CERUL DIN BURTĂ Dimineața, lacul reflectă cerul, iar după-amiaza este invers Prin geamul colorat în portocaliu, Grădinarul văzu cum o pată neagră se răzlețește și lumina din cameră devine leșioasă, apoi se tulbură cu ape negre. Pata acoperi sticla și îi trebui lanterna adusă de femeie să-i lumineze calea spre ușă. Dar nu se ridicase bine din pat, că Zenaida și năvăli în odaie: - Hai să vezi cum s-au ridicat păsările de pe baltă în stoluri înalte. Acum încep să treacă pe deasupra casei și va fi ziua întunericului nostru. Vom trage cu pușca în sus să facem o gaură, să desfundăm negura și să vedem cerul.

Vorbele ei îi căzură greu, ca stropi de gheață pe suflet, și se împletici ca de fiecare dată când trebuia să treacă pragul spre poiana din fața casei. Era bătrân. Femeia asta scăpăra de poftele tinereții și el abia putea să-și poarte gândurile. Dar, fie ca ea! Trec păsările și e bine să fii afară să vezi, în fâlfâitul aripilor, valurile lacului de pe luciul căruia s-au ridicat. Se întâmpla așa doar toamna, târziu, și Grădinarul știa că, după ultimul cârd, vine zăpada. Zenaida alerga înnebunită ducând în brațe tot felul de lucruri găsite la întâmplare pe care le îngrămădea prin cotloane: - Trebuie să strângem. După ce trec păsările plecăm și noi. Simt umezeala sărată a lacului.

- Sunt ani de zile de când nu l-am mai văzut. Îi simt mirosul adus acum pe aripile păsărilor. Zenaida, adu-mi blestematul de rom! E în firidă, lângă icoana Sfântului Cristofor. Haide, Zenaida, lasă lucrurile. Nu luăm nimic cu noi dincolo. Pe urmă, eu nici nu știu dacă mai vreau să mă întorc. E așa departe orașul. Și nici tu nu mai ești tânără. Și cuvintele lui parcă au trăsnit-o. Grădinarul nu putu să-i vadă expresia feței în întuneric, dar îi simți privirea piezișă, ochii scăpărători de ură duși în fundul capului și dinții mari din față mușcând buza de jos. Observase de ceva vreme că talia nu-i mai era cambrată, sânii nu-i mai tremurau când alerga, ci se vărsau grei ca sacii , gleznele nu se mai mișcau nerăbdătoare. Era Zenaida în ultimele zile ale feminității ei, Zenaida din noaptea păsărilor, ultima noapte când mai este dorită, răsturnată pe spate și iubită de cine s-o nimeri prin preajmă, altul decât Grădinarul cel bătrân și morocănos, care zace în pat cât e ziua de lungă și noaptea pleacă să cautelacul, despre care spune că e pe aproape. Uneori o cheamă să-l ajute să se ridice, dar o urăște când îl sprijină , căci ea e singurul martor al neputințelor sale și Grădinarului îi este frică să afle lumea că a ajuns la fel ca legumele sale. Doar lacul îi mai dădea zvâcniri ale puterilor de demult. El nici nu mai era sigur că îl văzuse. Îi povestea Zenaidei că se scăldase acolo, în apa lui sărată, despre care credea că vine chiar din cer și, pe dedesubt, se unește cu Oceanul, de aia se crede că e un lac fără fund, și a uitat de toate durerile.

- Zenainda, într-o zi o să fugi cu unul dintre tăietorii de lemne și toți se vor bucura de nenorocirea Grădinarului.

Dă-mi blestematul de rom, femeie, și du-te prin sat să-ti faci cap cu cine se nimerește.

- O să te părăsesc, da, o să te părăsesc, recunoscu și ea.

Hai să nu mai vorbim despre asta. Când va fi, ai să vezi.

Dar acum, după ce trec păsările, vreau să plecăm la oraș. E trist iarna, pe lângă prăpăstii, cu fulgii de zăpadă rătăcitori.

Plecăm, chiar dacă ar fi să te duc pe sus!

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

- Nu pot pune piciorul în pământ, Zenaida. Vezi și tu că abia mă târăsc. În iarna asta nu mai plec. Vreau să mă găsească aici primăvara, când se întorc păsările. Adu-mi romul, femeie, adu-mi blestematul de rom. Nu pot să respir fără el. Simt că păsările îmi iau aerul.

- E greu să găsesc ceva în întunericul aripilor care miai umbrit privirea. În loc de gene, am aripi, în loc de mâini, parcă am tot aripi.

- Atunci zboară și adu-mi blestematul de rom! Zboară, Zenaida!

Prin pâcla grea de zboruri amestecate se întrevăzu o geană de lumină în care femeia venea cu ceva lucios în mână.

- Fii bărbat, Grădinarule! Fă-ți datoria.

- Asta e pușca veche!

- Pe cea nouă ai vândut-o să-ți iei rom. Acum descurcă-te. Fă lumină, căci nu mai pot respira în duhoarea păsărilor și în întunericul de păcură.

Sprijinit de femeie ca de viață, Grădinarul urcă anevoie și pe bâjbâite rampa ce dădea spre garaj. Îndreptă pușca spre cer și trase primul cartuș, gemând. Reculul armei aproape l-a doborât. Femeia îl prinse în brațe și îl îndreptă: - Fă lumină, Grădinarule!

Urmară alte împușcături, una după alta, ca și cum arma era pusă la foc automat. În jurul lor se făcu un morman de păsări. Încurajat de primul rezultat, Grădinarul zâmbi: - Zenaida, încarcă arma, femeie.

După multe detunături, deasupra capetelor se făcu un rotocol timid prin care se zărea un petic de cer. Femeia adună lemne și puse cazanul cu apă la fiert. Grădinarul o urmări o vreme, apoi fixă privirea pe armă. Mai avea cartușe pentru o vânătoare în toată regula. Zenaida băga păsările în cazan, le opărea, apoi le jumulea aripile și le arunca într-o grămadă.

- Le afumăm să le mâncăm la iarnă. Ce zici?

- Adu-mi rom!

- O să-ți aduc și rom, dar mai dă-mi puțin cer deasupra capului.

- Întunericul este cerul nostru, Zenaida. M-am săturat.

Nu mai vreau să trag. Așteaptă și tu câteva zile să treacă stolurile, o să vină lumina, o să se aprindă și becurile, o să zboare tot cerul. Între timp, ca să nu te plictisești, du-te prin sat. Fă-ți de cap, femeie, acum că nimeni nu te poate vedea.

Profită, femeie.

Dar Zenaida nici nu se gândea să se urnească din loc. Își făcea de lucru pe lângă păsările moarte, le măsura, le ridica, ar fi vrut să le vadă zburând fără pene. În cele din urmă găti câteva în cazanul în care le opărise. Se așezară la masă și începură să mănânce complice păsări: cu înghițituri grele, Grădinarul, cu dinții scrâșnind la fiecare mușcătură, Zenaida. Pe masă, sticla de rom abia se ghicea și amândoi beau fără pahare, pe dibuite. Cu fiecare mestecare, cu fiecare înghițitură, întunericul devenea mai adânc.

- Femeie, astăzi am mâncat cerul cu garnitură de păsări.

- Șterge-te la gură.

141

PROZĂ

Petre MIHAI

MAI VORBIM..., ȚINEM LEGĂTURA...

Nu am crezut că-mi voi putea învinge oboseala. De la un timp, o simțeam mai ales dimineața inundându-mă ca o ceață de toamnă târzie. Uneori începea să mă acopere de la cap spre picioare, alteori invers, dar cu același efect. Proiectat pe fundalul conștiinței, se traducea prin lentoarea gesturilor și refuzul gândurilor imediate sau de perspectivă. Apoi, unele dintre ele, insinuate în aroma primei cafele, începeau să prindă contur, terminând într-o delimitare clară de sunete și litere, așa ca acestea... mai vorbim..., mai ținem legătura..., mai...

Erau cuvintele cu care domnul Vali Teoreanu, redactorul-șef al revistei Arcuiri, punea capăt discuției, afirmând ideea continuării relației din care nu pierdea nimic, exceptând acel interval de timp alocat conversației telefonice... Uneori, semn al bunei sale dispoziții, dimensiunea lapidară a dialogului era depășită, iar cele două propoziții stas primeau compliniri de felul... sigur, ți-am citit volumul, e bun!..., place!..., mai trimite!..., pentru ca apoi, fără nicio referire la vreo posibilă reținere pentru semnalare, ori recenzie, să se ajungă la aceleași neutre finaluri... mai vorbim..., ținem legătura..., mai trimite!...

Mult timp m-am mulțumit cu acest politicos și încurajator îndemn, suport al relației... telefonice, transferând speranța debutului într-o realitate ce se amâna de la un număr la altul. Două idei noi, apărute în stereotipia conversațiilor... ar trebui să ne întâlnim..., să vorbim puțin, mai la obiect!..., m-au făcut să-mi înving oboseala matinală, opunându-i-o pe cea a unui drum destul de dificil în condiții de iarnă și fără beneficiile acelei licori negre și amare, căci, nu-i așa?..., răul cu rău se scoate! Și, într-adevăr, pe amândouă le-am considerat învinse în momentul când am ajuns la redacția Arcuirilor... Am înțeles că sala în care intrasem servea de secretariat, fiind ocupată de o tânără care scria ceva, dar și de anticameră a altor două pe ușa cărora scria... redactori și redactor-șef. În fața biroului secretarei? se afla un fotoliu tapițat cu o stofă a cărei culoare se pierduse demult și vreo două-trei scaune, unul aflat chiar lângă măsuța pe care trona un filtru de cafea, alături fiind câteva căni, pahare și cești, o zaharniță cu capacul desfăcut și puține cutiuțe rotunde, cu lapte. Privirea interogativă a secretarei?... care s-a oprit din scrierea la un laptop personalizat cu un trandafir roz, m-a făcut sămi declin identitatea și să indic scopul vizitei..., da, 142

da!..., dând din cap a înțelegere și continuând cu..., șeful lipsește..., nu se știe cât..., dacă vreau, pot să-l aștept... pe hol. Am surprins-o cu întrebarea dacă n-aș putea să-l aștept aici..., e mai cald și apoi..., miroase așa de... și nările mele au inspirat aerul din direcția filtrului cu cafea proaspătă din care o și vedeam curgând odată cu întrebările... cu lapte?..., cu zahăr? Deși neexprimată verbal, dorința mea a fost înțeleasă corect, dar tradusă... greșit și păgubos pentru mine..., căci mișcarea umerilor ei era suficient de clară pentru indiferența față de omeneasca și matinala mea dorință, nemaifiind necesară și completarea... există un automat de cafea pe culoar, la dreapta și... mda!..., pot să aștept și aici, dacă nu mă deranjează!... N-am știut ce să cred... rutină, impolitețe, răutate!?..., toate sau numai una, dar care?... și asta la o tânără plăcută fizic. De sub birou se vedeau niște botine negre și puțin din blugii, sigur, la modă! Deasupra biroului, o bluză subțire se termina cu doi nasturi desfăcuți, lăsând să i se vadă un lănțișor de aur. Părul era strâns într-un coc ce-i sublinia frumusețea profilului, iar ochii, dincolo de ochelari, se vedeau negri și vioi.

Ignorând analiza mea, deși favorabilă ei, s-a așezat mai bine pe scaun, a sorbit o gură de cafea din cana pe care două buze roșii erau desenate sub un kiss me, apoi a continuat să copieze un text, iar eu am vrut să mă așez în fotoliul apropiat de biroul ei. S-a oprit din scris și, din privirea ei acră am înțeles că fotoliul nu e pentru mine.

M-am așezat pe scaunul de lângă măsuță, fixând filtrul și cana ei din care se ridica un abur fin de cafea bună și caldă... Mi-am descheiat nasturii paltonului, mi-am lărgit fularul, încercând să mă fac comod, chiar dacă era destul de greu pe scaun, dar măcar era cald... și mirosea așa de plăcut... a cafea caldă..., cu zahăr și cu lapte... și oboseala drumului cumulată cu cealaltă se topea și se ridica, apoi mă învăluia precum ceața de toamnă târzie... și oboseala... și cafeaua... și nu mai știu când și cum au început să se piardă printre aburii cafelei frumos mirositoare, iar eu nici n-am băgat de seamă când a intrat în birou un domn a cărui vârstă, vreo 50 de ani, o arătau toate pozele de prin reviste și a cărui voce o auzisem de atâtea ori, la telefon... După un... Bună Dora!... și-a agățat paltonul și pălăria în cuier, și-a aranjat părul rar și cu destule fire albe, îndreptându-se spre ușa redactorului-șef... Bună, șefu’!..., i-a răspuns Dora, îndreptându-și puțin umerii..., apoi, arătând spre mine..., vă așteaptă domnul... Sigur că nu-mi reținuse numele, așa că l-am spus..., iar domnul Teoreanu a venit BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

PROZĂ spre mine, cu un... ooh, păi ne cunoaștem!..., am vorbit de atâtea ori..., poftește!... și mi-a deschis ușa biroului.

Ne cunoaștem... telefonic și vă mulțumesc că ați provocat această întâlnire directă, i-am răspuns, observându-i dubla clătinare a capului, afirmativ spre mine, dar și spre secretara care-l întrebase gestual dacă să aducă două cafele ori numai una? Două, bineînțeles!..., pentru mine fără zahăr!..., apoi către mine... cu zahăr? Da, am răspuns... și, uitându-mă către Dora..., dacă se poate și cu lapte!... Mi-a arătat unul din cele două fotolii din fața mesei, perpendiculare pe biroul la care s-a așezat și, în așteptarea cafelelor, a început să caute ceva prin sertare, fiind întrerupt de secretara care a venit cu... cea fără zahăr, poftiți, șefu!..., înseamnă că v-a mers bine, azi!... și aceasta, pentru dumneavoastră..., lapte și zahăr aveți aici..., vă puneți cât doriți!... Cu gesturi familiare, a luat tava și a ieșit, urmărită de privirile noastre, a mea plină de mulțumire, a șefului?..., n-am putut s-o definesc, fiind atent și la ce-mi spunea, în timp ce-și reluase căutarea... dacă-mi merge bine pe la Consiliul Județean, pe la Prefectură ori pe la Primărie, în sensul că mai obțin finanțări pentru revistă, atunci beau cafeaua fără zahăr... și Dora știe asta!..., cu..., o beau când vin cu buzunarele goale..., așa echilibrez... viața..., dulce-amar și invers!..., apoi, arătându-mi cu satisfacție..., a!..., da, uite-l, domnule!... și pe birou a făcut loc romanului meu pe care... l-am citit integral!..., uite aici și însemnările!... și din prima parte a cărții mi-a arătat câteva pagini îndoite..., pentru că, să-ți spun drept, asta e cea mai reușită..., chestia asta cu oboseala, cu trimiterea la romanul lui Mo Yan, premiul Nobel, ce vrei!..., asta mi-a plăcut și, dacă mi l-ai fi trimis în timp ce-l scriai, sigur îți publicam câteva pagini, chiar dacă stăm foarte rău cu spațiul!..., vezi, ca revistă a USR, avem o cotă-parte pentru tinerii pe care trebuie să-i promovăm și apoi, obligatoriu, îi publicăm pe membrii Uniunii!..., ori tu nu te încadrezi..., nici!... și palma lui sa răsucit ușor..., nici!... și palma a revenit la poziția inițială... Am înțeles și vă dau dreptate, i-am răspuns, dar nu-nțeleg de ce, față de mine, manifestați această atitudine ambiguă..., pe un tânăr, îl încurajezi cu... mi-a plăcut!..., mai trimite!..., poate publicăm în numărul din..., știu că am o vârstă!..., că nu sunt membru, deși – sincer - mi-o doresc!..., că am ales teme nepotrivite..., dar mie ar trebui să-mi spuneți adevărul..., ori!..., ori!...

Apoi aș vrea să discutăm despre tema aleasă de mine..., cancelaria școlară despre care am scris are personaje vii, fiecare cu drama lui, înseamnă o parte a intelectualității, cea care formează destine, refuză adaptarea la o contemporaneitate ce impune false modele, ori mizează pe cartea oportunismului și câștigă... Și apoi, ar mai fi o problemă..., am citit și eu destulă proză, în primul rând pe cea apărută în Arcuiri, să văd cum se scrie și ce se

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

publică... Și?..., a vrut să știe imediat Teoreanu..., ce părere ai? Am o pă-re-re... și a trebuit să exemplific pronunția spațiată a cuvântului..., să luăm ca exemplu Podul lacrimilor, cu cele două activiste bete care se ascund de mulțimea revoluționară prin podul biroului de partid. A!..., sigur, aici n-ai înțeles simbolistica textului... e vorba de podul lui Kafka!..., m-a întrerupt redactorul-șef, privindu-mă satisfăcut de reușita-i completare... Am tăcut, răspunzându-i în gând... de la un pod la altul e distanța de la Ecuator la Polul Nord!..., dar am continuat cu... cele două își descoperă și lesbianismul pe care-l consumă, cu lux de amănunte..., una își folosește o mână înmănușată drept penis lung și negru pe care-l introduce în vaginul celeilalte și asta țipă și plânge de plăcerea actului, ori a beției, nu e prea clar..., moment în care a intervenit din nou..., vezi, aici avem iar două simboluri importante, ca doi vectori ce se reunesc într-un punct... actul sexual între lesbiene se consumă, dar nu rodește!..., este steril întocmai ca societatea care s-a construit după ’89..., iar beția lor este marca celor două lumi, cea de dinainte și cea de acum, ambele dominate de o beție generalizată, sigur, cu motivații diferite... S-a uitat la ceas și am înțeles că e timpul să..., dar a adăugat... vezi, poate ar trebui să renunți la orizontul acela vesel al cancelariei și să scrii despre bețivii care suntem!..., da, da!..., înțelegi ce vreau să spun!..., despre vise și homosexuali, despre criminali și #rezist..., despre violatori..., despre popi și minorii abuzați sexual..., ăsta e trendul... și publicul asta caută...

Firește că noi trebuie să venim în întâmpinarea lui și săi oferim ce dorește, ca gust și opinie... N-am știut dacă să-i aduc contraargumente privind tocmai formarea unui gust pentru lectura de calitate, generatoare de opinii sănătoase... ori să-i mulțumesc pentru temele sugerate, întrebându-l dacă o asemenea proză mi-ar fi publicată...

Răspunsul n-a mai venit..., sau nu l-am mai auzit?..., trezit fiind de un tinerel cu barbă și părul lung, legat la spate într-o coadă ce pornea din creștetul capului.

Pardon!..., a spus, uitându-se la mine și, în timp ce și-a turnat o cafea..., Teo, când termini, bați și asta, da’ urgent, că merge la tipar!... I-a aruncat câteva hârtii, apoi a intrat în camera redactorilor, urmărit de secretara care, făcând abstracție de prezența mea, și-a exprimat destul de vizibil nemulțumirea, strângând pumnul mâinii drepte și balansând-o de câteva ori, în sus și în jos...

Apoi, parcă amintindu-și că mai exist în biroul ei, mi sa adresat la fel de indiferent ca la venire... m-a sunat șefu’..., azi nu vine, că... și a mormăit un motiv păstrat doar pentru ea..., dar să-l sunați!..., să păstrați legătura!...

Am ieșit pe culoar, am descoperit automatul și mi-am luat o Lavazza, pahar mare! Sorbind încet din cafeaua fierbinte mi-am spus cu vocea și cu vorbele domnului Vali Teoreanu... mai vorbim..., ținem legătura...

143

PROZĂ

Cornel NISTEA

INTERVIUL M-a sunat la birou pe la ora nouă, dacă nu cumva era chiar spre zece, iar eu încă n-apucasem să-mi stabilesc în întregime programul de lucru. M-am întrebat, desigur, de ce mă suna la o oră atât de matinală.

– Bună, sunt Georgiana, ai ceva împotrivă să ne vedem la cafenea, să discutăm câteva minute?

– Draga mea, abia dacă m-am apucat de lucru, apoi n-ar fi exclus să fiu chemat de șeful serviciului pentru un proiect științific în derulare...

– Dă o fugă până la cafenea; stăm de vorbă zece minute...

– Dacă insiști, voi veni, dar mai întâi să-mi anunț colegii că ies pentru douăzeci de minute...

Mă surprindea insistența ei de-a ne revedea cu atât mai mult că-mi cerea să discutăm „zece minute” și asta în timpul serviciului, tocmai într-o perioadă în care directorul ne avertizase că unii salariați stau mai mult prin baruri și cafenele în loc să-și vadă de lucru și asta cu nici două luni înaintea sesiunii de comunicări din octombrie, la care aveam invitați din țară și de peste hotare.

O cunoscusem cu câteva săptămâni în urmă la conferința zonală a experților pe probleme de viziuni sociale, unde susținusem o comunicare pe această temă, nu prea atractivă, ba mi se părea că nu-i deloc șarmantă. N-am avut încotro și i-am ascultat elogiile, surprins apoi s-o aud: – N-ați vrea să facem împreună câțiva pași, viziunea dumneavoastră despre starea socială îmi pare deosebit de originală și interesantă.

Am acceptat s-o însoțesc, dacă tot nu aveam altceva de făcut. Curând ne aflam în fața micului bar de acolo.

– N-ați vrea să bem împreună o cafea, să nu vorbim în stradă...

– De ce nu, am zis eu, probabil dintr-un automatism pe care încă nu mi-l puteam explica, regretând de îndată că formulasem deja eu propunerea în mintea mea, însoțită de constatarea de mai înainte: Și măcar dacă ar fi frumoasă!...

Avea totuși o carismă interesantă ce-i destăinuia ceva din feminitatea ascunsă, acum abia sesizată. Ne-am așezat la una din mesele de acolo, în așteptarea cafelei. A pus picior peste picior, fără să fie deranjată că fusta îi era indecent de scurtă. A scos un pachet de țigări, l-a întins spre mine, și-a luat o țigară, a scos bricheta albastră, surprins că mă roagă să aprind eu mai întâi. Trăgea din țigară cu putere, inhala fumul în piept și-i dădea drumul cu o răsuflare de ușurare. Băiatul de la bar ne-a adus cafelele și coniacul, am ciocnit paharele: – Interesant, foarte interesant, o comunicare cu o viziune curajoasă, cu recomandări de urmat precise; lumea să aibă acces la facilități care s-o scoată din marasmul actual...

O priveam neimaginându-mi ce aveam să spun în continuare.

144

– Asta e. Poate ar fi trebuit să mă consult mai mult cu colegii, doar facem muncă de cercetare în echipă.

– Aud pentru prima dată o opinie atât de tranșantă.

Curios e că ați fost singurul care s-a dus dincolo de descrierea fenomenului social, având o viziune clară asupra unor soluții sistemice... Ținea paharul de coniac între două degete, privindul îndelung mai înainte de-a bea. N-am întrebat-o dacă era și ea sociolog, respectându-i curiozitatea. În cele din urmă am aflat că lucra la un ziar central de mare tiraj, iar pe finalul șederii noastre în sala cu bărulețul de acolo mi-a propus să-mi ia un interviu pe tema sesiunii anuale de comunicări. N-am spus nici da, nici ba, aducând din nou vorba despre cercetarea în echipă, că n-aș vrea să stârnesc în institut gelozii, că mai potrivit ar fi să-i ia interviul șefului de secție sau, de ce nu, directorului și nu unui cercetător neimportant. A insistat să ne revedem, să mai discutăm. Tema era de interes cu adevărat național. Am făcut imprudența să-i dau cartea mea de vizită, asta între atâtea alte imprudențe care mi-au provocat de-a lungul anilor neplăceri, iar la despărțire din nou acel: Și măcar de-ar fi frumoasă, dar în același timp îmi ziceam de ce nu, femeia e interesantă, are totuși oarecare șarm, ba e chiar interesantă. Apoi, mai știi, de ce n-aș fi de acord cu propunerea ei de a-mi lua un interviu pe tema evidențelor sociale, temă de cercetare care de acum îmi părea străveche, doar lucram la ea încă din studenție.

Când peste două zile m-a sunat, mai că uitasem de ea și-a trebuit să-mi amintească de interviul promis cu prilejul sesiunii de comunicării.

– Ne vedem la băruleț în zece minute?

– Da, sigur că da, am bâiguit eu, de ce nu...

Se afla acolo. Cum dracu era atât de sigură că voi coborî cele șase etaje ale Institutului și voi merge la întâlnirea cu ea. Comandase cafeaua și-și aprinse țigara.

Sta din nou picior peste picior cu fusta aceea extrem de scurtă. M-a întrebat desigur dacă sunt de acord să luăm și câte un coniac.

– De ce nu, de ce nu, m-am grăbit eu să încuviințez.

Cândva a scos carnețelul și a început să noteze. Mă miram că n-avea aparat de înregistrare. În timpul interviului am mai comandat câte un coniac și câte-o răcoritoare; vara își făcea de cap...

După o oră sau două, am ieșit din băruleț și-am luato împreună pe alee. Coniacul își făcea efectul și devenisem amândoi euforici.

– Mi-e grozav de sete, a zis, toată luna asta s-a anunțat caiculă.

– Așa e, nu e nici ora douăsprezece și soarele arde îngrozitor.

Curând am constatat că intrasem în parc, probabil dintr-un reflex de-a căuta umbra sub castanii uriași. În BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

PROZĂ față se proiecta pe cer silueta hotelului Caliopi.

– Eu sunt cazată aici, n-ai vrea să urci, am în frigider apă cu bule. E teribil de cald afară.

– Într-adevăr, e foarte cald, ar fi bună apa cu bule din frigider.

Am urcat, a deschis frigiderul, a scos apa cu bule să ne răcorim, dar i-am acceptat și propunerea de-a mai bea câte un coniac.

Ei, de la apa aceea cu bule a pornit totul. Interviul nu era complet, aveam încă de dat alte și alte informații și detalii, asta toată săptămâna până ce-a plecat ea din oraș, cu promisiunea hotărâtă: – Negreșit ne vom reîntâlni în viitoarele două-trei săptămâni.

– Desigur, desigur, m-am grăbit eu s-o încredințez. Întâmplarea a făcut ca eu să plec pentru o lună la un seminar în străinătate, iar încercările ei, disperate, de-a mă reîntâlni au dat greș, iar asta desigur a înfuriat-o.

– Sunt Georgiana, spuneți-i când revine să mă sune negreșit, s-a răstit ea la secretara institutului.

Faptul ăsta nu mi-a convenit deloc, ba chiar m-a supărat și-am rugat-o pe secretară să-i spună în continuare că lipsesc din Institut, numai că în una din zile a răspuns altcineva la telefon și i-a făcut legătura cu secția în care lucrez.

– N-ai nici o scăpare, nu te mai poți ascunde. Sunt aici, la doi pași de Institut. Te rog să cobori pentru zece minute la băruleț să vorbim.

– Georgiana draga, abia m-am întors de la Roma, am de lucru de nu-mi văd capul...

– În zece minute ne vedem la băruleț. E important!...

Era acolo, sta la aceeași măsuță, picior peste picior, cu fusta ei extrem de scurtă. Își aprinsese țigara și comandase cafele. Mi-a dat obrazul să i-l sărut.

– Te ascunzi de mine... Te asigur că n-ai să reușești...

Mă neliniștea privirea ei de femelă rănită în demnitatea ei și mă învinovățeam că acceptasem să-i dau interviul și tot ce-a mai urmat după aceea. Privind-o, așa furioasă cum era, mi s-a părut dizgrațioasă. Cum dracu de m-am încurcat cu ea. Mi-a luat mâna și m-a obligat să mă apropii de ea. Avea mâna foarte umedă, probabil din cauza cafelei și-a furiei ce-o stăpânea.

Ne-am mutat de pe scaun pe mica banchetă de acolo, așa a vrut ea.

– O relație serioasă presupune și unele sacrificii, nu crezi asta?

– Desigur, o relație serioasă... În momentul imediat următor a deschis geanta și a pus mâna pe un pistolet. Nu știu dacă mi-a văzut uimirea.

După cum ținea mâna pe pistolet mi-am dat seama că era profesionistă.

– Nu-mi plac oamenii care fac o promisiune și nu se mai țin de cuvânt, a zis ea în vreme ce închidea geanta. Ai promis că ne revedem, pentru că totul a fost prea frumos atunci.

– De ce n-aș recunoaște, am zis eu leoarcă de transpirație, numai că eu am fost plecat la un seminar la Roma.

– Trebuia să mă anunți, să mă fi atenționat, să nu mă BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

faci să sufăr.

– Te rog să înțelegi, eu am o misiune științifică...

– Fiecare avem câte o misiune...

– Așa e. Te rog să nu mai fii supărată...

– Vrei să spui revoltată.

– Bine, să nu mai fii revoltată...

– Hai să ieșim din spelunca asta ordinară și să mergem într-un local ca lumea.

– Draga mea, eu am de făcut un raport important, nam vreme...

– Și eu am de făcut unul, poate mult mai important decât al tău...

– Unul despre fericire...

– Nu, unul despre viziunea socială...

– Fie, unde vrei să mergem?

– La mine la hotel...

– Și nu crezi că riscul de acum e prea mare?

– Riscul?

– Da, riscul. Tu folosești ca argument un pistol...

– Asta ca ultimă variantă, ar trebui să știi atâta lucru...

– Oi fi eu sociolog, dar chestia asta n-o pot înțelege.

Eram din nou pe alee în drumul nostru spre Caliopi, când a apărut în fața noastră Sebastiana. Mi-a sărit de gât și m-a sărutat pe amândoi obrajii.

Dumnezeule mare, de acum ce are să se întâmple!?

– Să vă fac cunoștință, am zis eu impacientat: logodnica mea Sebastiana, dânsa e Georgiana, ziaristă la un cotidian de mare tiraj din capitală...

– Mă bucur, a zis ea, apoi Sebastiana către mine: am fost să mă interesez de verighete. Sunt gata. Hai cu mine să le luăm.

Am privit-o cu spaimă, și-n mintea mea: Nu vezi că e aici fiara?...

Nu vedea, nu mai avea ochi pentru nimic decât pentru mine. M-a luat de mână și-am plecat, lăsând-o pe Georgiana acolo, pipăindu-și pistoletul din geantă...

– Sunt atât de fericită, iubitule, dar tu? m-a întrebat Sebastiana.

– Ei? Cum să-ți spun, știi cât e de fericit un om pe care tocmai l-ai scăpat de moarte?

– Ce tot vorbești prostii. Hai cu mine să le probăm.

Verighetele sunt atât frumoase.

– A fost alegerea ta, cum puteau fi altfel...

Sebastiana aranjase totul și-a trebuit să fiu de acord cu ea. Aranjase ca peste trei zile să ne cununăm la ofițerul stării civile, numai că la ora opt eu eram invitat la SRI pentru o mică lămurire.

– Nu-i mare lucru, m-a asigurat ofițerul care instrumenta cazul. E vorba de o simplă declarație. Și-avea dreptate ofițerul de caz. Am dat o declarație desigur despre „viziunea” socială. A citit-o, nu prea era mulțumit de ce scrisesem acolo și mi-a cerut să mai scriu o alta, în care să adaug câteva detalii. I-am explicat că în ziua aceea aveam cununia civilă și omul s-a arătat înțelegător.

Toate celelalte declarații mi-au fost luate noaptea.

Noroc că Sebastiana îmi înțelegea situația. Mă iubea, fără să-mi pună vreodată pistolul la tâmplă.

145

PROZĂ

Ana PODARU

PUNCTUL FINAL (VII) XXI. Mă abandonasem un pic în rutina cotidiană încercând să gust cu nesaț fiecare clipă. Munceam șimi petreceam timpul liber socializând cu oamenii dragi sufletului meu. După întoarcerea din Italia însă trebuia să mă prezint la cabinetul de tortură al doctorului Cummins, asta am și făcut așteptând să-mi semnez verdictul: - Bună! Cum a fost în vacanță? spuse el preocupat fiind de soneria telefonului mobil. Am încercat să-i ignor întrebarea lăsându-i timp să-și rezolve problemele personale privindu-i spatele îndepărtându-se în timp ceși cerea scuze. Am rămas în cabinet cu asistenta cu care deja mă împrietenisem povestindu-i cazul meu de care habar nu avea fiind pasageră la acest punct de lucru în timp ce doctorul revenea și după două trei vorbe, se scuza și ieșea să vorbească din nou la telefon. ,,Poate are și el probleme'' mi-am spus în gând având răbdarea necesară așteptării, adevărul este că întârziasem și eu în jur de 15 minute din cauza traficului. În sfârșit a revenit în cabinet: - Îmi cer scuze din nou. Vă întrebam de vacanță!

-A, da, nu am fost atentă, a fost bine dat fiind că am fost în vizită la surorile mele, i-am răspuns încercând să deviez de la subiect.

- Sunteți aici să vă dau detalii despre chimioterapie, o să continuăm doar cu două medicamente, o să aveți din nou linie centrală și o să vă investigăm mai des. Aveți întrebări?

- Știți că reacțiile adverse în cazul meu au fost devastatoare anul trecut, sper că o să-mi dați acel antiemetic care în final m-a ajutat să nu mă dezintegrez.

- Nu, de data asta o să vă dau altceva. Semnați consimțământul? a spus el îndreptând foaia către mine.

Nu i-am răspuns, aveam un nod în gât, am semnat, mi-am luat rămas bun și am plecat acasă. Nu lucram în acea zi, doream să mă detașez de gânduri și să uit calvarul prin care trecusem anul trecut, era nefiresc, nu puteam, toate celulele se răzvrăteau în mine urlând,, NU''. Așa au trecut zilele dinaintea chimioterapiei, cu acea teamă a condamnatului ce trebuia să se întoarcă în sala de tortură după ce fusese chinuit prin cele mai aspre metode. Totuși acea zi a venit și la primele ore ale dimineții trebuia să fiu la 60 de mile depărtare de orașul în care locuiam, la același spital în care fusesem operată și în care gustasem din paharul amărăciunii, cea mai veninoasă otravăchimioterapia. Nu-mi găseam hainele, toate îmi 146

păreau nepotrivite, era și un pic răcoare că altfel aveam de gând să port cea mai frumoasă rochie din garderobă. Mă vedeam ca pe o femeie schingiuită imediat după nunta ei și arsă pe rug, dar nu mă vedeam urlând ci mai degrabă zâmbind până tot zâmbetul se scurgea odată cu carnea pe scheletul fierbinte. Nu am plecat singură, nu am avut curajul de anul trecut, Dan era cu mine, încercam să mimez un oarecare,, sunt bine'' încercând să-mi asigur confortul psihic, dar nu puteam să-mi alung teama. Am ajuns la recepție și am fost îndrumați către salonul 4 unde urma să mi se insereze linia centrală. Am așteptat până am fost preluată de o asistenţă șefă ce m-a întins pe un pat explicându-mi procedura pe care o știam deja: - Bună! Eu sunt Sarah, el e Bill, ajutorul meu, dacă ați mai avut PICC știți procedura, am aici ecograful și cele necesare, o să aleg brațul drept dacă sunteți de acord că mi-e mai la îndemână. Nu o să faceți radiografie că s-a sistat această metodă de a vedea tubul, el fiind ghidat de ecograf... Sunteți pregătită?

- Da, cunosc procedura, preferam brațul stâng, dar accept la brațul drept... i-am răspuns eu atentă la toate mișcările lor. Mi-au verificat veridicitatea datelor personale, mi-au întins câmpul steril pe tot corpul lăsându-mi brațul drept la vedere. Sarah s-a echipat de parcă intra în operație, cu halat steril, mască, mănuși, a desfăcut trusa, lipsea ceva din ea, au desfăcut o altă trusă chiar dacă una costa peste 100 de lire, mi-a măsurat brațul și pieptul, mi-a injectat Lidocaină local și au început vânătoarea de vrăjitoare cu aparatul de scanat, se așteptau la vene de calibru mic, dar entuziasmul a venit repede fiind impresionați de linia venoasă găsită așa că nu au stat la discuții, a intrat, am simțit, întâi în mușchi, apoi durerea a dispărut, era în lumenul venos. După câteva mișcări tubul a ajuns în vena cavă superioară, apoi tubul a fost retras după măsurători la 35 cm și a tăiat cu bisturiul din tub, dar și din piele pentru fixare, ceea ce anul trecut nu mi se întâmplase, am ignorat durerea care nu era așa mare din cauza Lidocainei și am respirat ușurată văzând ultimele mișcări, fixarea liniei centrale. Totul a durat mai puțin de 30 de minute după care și-au strâns câmpurile și materialele uzate și mau invitat să aștept la camera 3 până după ora 12 când o să vină comanda la medicamente. Am plecat în zona restaurantului și am încercat să mănânc ceva cicălindu-l pe Dan să mănânce, stresul își punea BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

PROZĂ amprenta pe mintea mea, mă stăpâneam greu, îmi era și somn de la Lidocaină dar priveam furnicarul din fața recepției, zona de așteptare, unde era un aparat în care tastai data nașterii și apărea programarea ta, astfel nu mai trebuia să te prezinți la recepție, era coadă la aparat, coadă la recepție. Mi-am spus în gând: ,, Doamne, ce înfiorător, ce mulți bolnavi de cancer...'' priveam oamenii care-mi zâmbeau, vorbeam iar cu mine și mă întrebam,, De unde atâta fericire pe chipul lor? sunt bolnavi, unii mai au puțin de trăit, oare moartea devine la un moment dat o bucurie?...'' totul era posibil, oamenii erau resemnați sau mai aveau o urmă de speranță în vindecare...

Totul dădea semne că Dumnezeu era acolo, printre oameni, le dădea forță să trăiască de mână cu monstrul, le dădea gura de oxigen necesară clipei prezente. M-am certat cu mine-n gând, mi-am spus că trebuie să fiu puternică, trecusem prin foc, scăpasem de la moarte în mod miraculos, făcusem chimioterapie și aveam un păr bogat ceea ce nu se putea spune despre fețele zămbitoare de culoarea laptelui ce mișunau în fața mea tărâindu-și bagajele odată cu povara trupului bolnav. Erau oameni de toate națiile, parcă turnul Babel se răsturnase acolo, oamenii vorbeau în toate limbile, rădeau, glumeau, se împiedicau, dar toți aveau aceeași paloare și semnul bolii scrijelit în pupile. Era o imagine de coșmar din care și eu făceam parte, mi-aș fi dorit să fiu de partea cealaltă a baricadei, să-i ajut, mă născusem să fac asta, dar galera deznădejdii plutea prin furtună având alți cârmaci. Așa a trecut timpul, vizualizând scene din câmpul durerii. Am plecat mai apoi pe secție la salonul 3, am așteptat să se elibereze un scaun, era plin de oameni ce stăteau să fie injectați cu otravă.

Trăgeam cu ochiul de pe coridorul arhiplin pe scaune de oameni și în jur de obiecte spitalicești. Aud: - Cum sunteți domnule Smith? Doriți un ceai? vă pot fi de folos cu ceva?... o asistentă întrase în rezerva 2 de unde o voce calmă îi răspunde: - Nu, aș vrea să-mi aduceți căruciorul electric de pe hol, aș vrea să mă mișc un pic... Asistenta a ieșit, a privit scaunul, părea complicat, l-a cercetat apoi a strigat la pacient: - Dacă-mi spuneți și cum se pornește aș putea să vă ajut, nu știu cum să fac... apoi atinge butonul accidental iar scaunul se pune-n mișcare haotic.

- Urcă-te pe scaun că e mai ușor, apasă telecomanda aceea și vii încet către patul meu.

Asistenta urmează sfaturile, se urcă cu încredere pe scaun și apasă pe buton, scaunul pornește brusc, se izbește de coșul cu haine, oamenii privesc încremeniți, scaunul se oprește.

- Apasă mai încet!... strigă pacientul și vino ușor către mine. În timp ce toți ochii îndreptați către ea zâmbesc asistenta pornește încet, încet către patul domnului Smith sub zgomotul de aplauze ale celor ce o priveam în timp ce ne prăpădeam de râs... Scena sBANCHETUL, 37-38-39 / 2019

a stins repede, dar a fost ca o altă gură de oxigen necesar minții mele de a prinde curaj. M-au preluat aceiași asistenți din cauza fluxului mare de oameni din salonul 3, așa că am ajuns tot în salonul 4 unde erau în jur de 10 scaune numerotate deasupra capului, pe tăblia peretelui. Acele scaune aveau paravane de material textil ce se puteau trage la nevoie pentru respectarea intimității unui caz deosebit, efecte secundare grave: grețuri, vărsături, șoc anafilactic etc. În dreapta mea era un domn englez cu părul prins în coadă, grizonat, nu părea bătrân, avea în jur de 50 de ani, îl găsisem pe scaun așteptând plictisit de mai bine de o oră să i se livreze tratamentul de la farmacie.

Avea o privire ciudată, prea zâmbitoare, prea prietenoasă, îmi părea suspect... În stânga mea era patul pe care-l folosisem pentru inserarea PICC, în fața mea erau trei doamne conectate la perfuzii ce tot se perindau prin fața mea târâindu-și stativele până la toaletă și înapoi, iar la fereastră era un domn ce părea că are o foame de lup în timp ce la brațul lui stâng era conectată o pungă cu sânge. Părea că stă confortabil, calm, din când în când i se mai monitorizau funcțiile vitale pe care le studia cercetător de pe foaia de observație. Asistentele-și plimbau scaunele și măsuțele de la un pacient la altul, la fiecare după nevoi, unul încheia ciclul de terapie și necesita schimbarea bandajului, altuia i se pregătea medicamentul și tot așa. În dreapta mea, Domnul X nu avea linie PICC, iar îmi părea suspect, am căutat ceva de citit, i-am dat lui Dan cartea cu povestiri: ,, Mânca-v-ar raiul''... nu avea chef de citit așa că aproape că l-am obligat să citească, eu am luat o carte de rugăciuni și am început să citesc până am primit medicamentul. A sosit o asistentă, m-a legitimat și ma conectat la punga cu otravă-Oxaliplatin. Trecuse de prânz, primisem ceva de mâncare, abia intrase, cu îmbucături mici, cerusem și un iaurt pe care nu l-am atins, simțeam cum mă inundă picături reci de medicament toxic și așteptam cu teamă ca organismul să-l respingă. Colegul din dreapta primise și el într-un târziu medicamentul și ca reacție adversă(sau nu) începuse să cânte animând întreaga sală având răspunsul altei doamne ce știa cântecul așa că priveam scena melodramatică din fața mea și nu-i puteam înțelege cum de sunt așa veseli. Încercam săi înțeleg, să găsesc un motiv de bucurie, nu-l aveam, poate aveau un secret, erau detașați, părea că totul este normal, mă întrebam dacă au o relație mai specială cu Dumnezeu, dacă eu am greșit undeva de nu pot trece cu seninătate peste aceste clipe. Mă gândeam totuși că de această dată în 2 ore o să scap de pe scaunul de tortură și că voi ajunge acasă fără să vomit. Așa s-a și întâmplat. Am ieșit urmând drumul către farmacia spitalului pentru a primi pachetul cu altă otravăCapecitabin, am mai așteptat și acolo în timp ce nările mele deja simțeau mirosul lor, din amintire. Am primit într-un târziu medicamentele și instrucțiunile 147

PROZĂ și am ieșit pe hol, deja simțeam cum frigul animă efectele adverse, maxilarul mi se încleștase, limba aproape că se blocase, în degete simțeam furnicături de parcă cineva-mi înfigea mii și mii de ace, buzele păreau că sunt bătute cu urzici, tot corpul începea să respingă agresiunea otrăvii, doar mintea-mi era limpede, mă întrebam cum de reușește să se deconecteze de la acea otravă. Am ajuns la mașină, mi s-a făcut greață, am făcut o pauză sub un pom, am reușit să mă stăpânesc și am urcat în mașină. Dan mă urma în tăcere preocupat de starea mea: - Poți să conduci?... nu am asigurare pe mașina ta, dar conduc fără.

- Nu, nu vreau să riști, lasă că mă descurc numai să pregătești o pungă în caz că mi-e rău opresc să vomit... Din fericire am reușit să mă stăpânesc și să nu vomit până acasă când am alergat glonț la vasul toaletei să mă eliberez. M-am liniștit mai apoi, dar spasmele au continuat, nu puteam mânca, tot ce băgam în gură era respins după scurt timp. Vana cu apă fiartă, sarea de mare și uleiurile esențiale mi se păreau raiul pe pământ, mai că m-aș fi mutat în baie.

Pregătisem un termos cu apă caldă din care luam înghițituri mici, primisem doar un antiemetic, Ondesartan de 8 mg... Dexametazonă și Motillium ca antispastic. Păreau că mă ajută, vomitam mai rar ca anul trecut, nu aveam diaree, mă gândeam că asta-i floare la ureche pe lângă chinul de anul trecut când mă târâiam ca șarpele în coate și genunchi. Mi-am zis că de această dată voi rezista și la Capecitabin și am urmat indicațiile. După ce le-am luat, a doua zi, s-au intensificat reacțiile adverse, eram din nou la pământ, ficatul ceda, inima era plină de junghiuri, vocea mi se stingea, vomitam mai des, diareea se instalase, mă dureau intestinele, simțeam cum înfloresc hemoroizii, totul o luase razna, pierdusem 2 kg din masa corporală deja afectată în numai câteva zile, mai aveam 46 kg îmbrăcată. Mă afundam în vană și acolo totul părea că dispare, dar nu puteam să stau prea mult că-mi era teamă de apa rece care-mi declanșa acea reacție de a simții că ești pe zăpadă ghemuit în pielea goală, acea senzație de moarte prin înghețare... așa că patu-mi devenise refugiul. Teama de a nu-mi pierde organele, de a nu face un infarct de miocard, paresteziile, trismusul, durerea, m-au obligat la început să reduc doza Capecitabinului, dar nu a funcționat, simțeam deja cum mă dezintegrez. Am renunțat fiind nevoită să lupt pentru a fi aptă măcar pentru următoarea doză de Oxaliplatin și faptul că un singur medicament poate este inutil mă obliga să caut alte soluții. Larisa renunțase la bagajul ei de cală îndesând tot geamantanul cu medicamente și perfuzoare și venise într-un suflet cu Vitamina C salvatoare cumpărat din ultimii ei bănuți ce trebuiau să-i cheltuie în vacanța din România. Începusem iar tratamentul cu Vitamina B17 injectabil, eram deja la ultimele doze, încă 20 de fiole erau speranța 148

distrugerii celulelor canceroase rămase în corpul meu, tot ce luam pe cale orală era eliminat prin vomă, nu mai puteam spera că Zeolitul își face efectul, nici ciuperca Reichi, plus că luam doze uriașe de pansament gastric și inhibitori ai pompei de protoni pentru a scăpa de ulcer. Nu mai stătea nimic în mine, mai rămânea Vitamina C de uz veterinar perfuzat la două zile, am început cu doze mari și am simțit cum rinichiul drept protestează, din fericire durerile au cedat și după eliminarea Capecitabinului corpul mai avea o șansă să-și revină. Foarte greu, am găsit pe un site BioBran- Arabynoxilan ce trebuia să mă pună pe picioare, asta după ce dădusem 500 de lire pe Vitamina B17, aceste tablete costau 54 de lire doar o cutie de 50 de tablete cu dozaj de 250 mg pe tabletă, ceea ce era foarte puțin fiind necesară o doză de 1000mg pe zi, momentan nu simțeam nici o ameliorare vizibilă. Știam că este greu, dar știam că mă voi ridica ca pasărea Pheonix din propria cenușă, așa cum de fiecare dată am făcut-o, dar mă întrebam unde am greșit data trecută de a recidivat așa de repede. Greșeala a fost la ei, la medici, îmi făcuseră endoscopia fără a-mi prelua biopsie, imaginea arăta aproape normal cu excepția acelui semn, iată că acel semn trebuia cercetat pentru că mai avea celule canceroase ce s-au multiplicat în această perioadă, norocul meu a fost că am continuat cu tratamentele naturiste, că nu am făcut abuzuri și că s-a deschis acel ulcer începând a-mi face probleme prin acele dureri groaznice, altfel nu ceream reinvestigarea și problema creștea în mine cu riscul metastazării la distanță. ,,Acum am luat-o de la capăt și nu mai vreau greșeli la fel cum voi avea grijă ca nimeni să nu mă mai facă să sufăr, pentru că suferința mi-a agravat starea și mia sugrumat forța de a lupta cu boala. Am învățat însă un lucru important, iubirea este leacul fiecărui miracol, iubirea dumnezeiască pe care o primesc în fiecare zi de la univers și de care nu mai vreau să fiu lipsită prin ignoranță... pentru că această iubire nu rănește, nu te stoarce de vlagă, îți deschide un al treilea ochi cu care poți să privești dincolo de această lume...'' îmi repetam în gând. ,,Beteala anilor Să tot fi fost vreo patruzeci de flori ce se-ntreceau în frumuseți divine, buchetul meu picta pe cer culori, dar cine le-o culege oare, cine?

Părinții mei s-au dus cu ale lor, copiii încă stau să le admire, prietenii le-ar vrea la piept decor, iubitul și-a ales vreo șapte fire.

Le-am tot udat cu sute de licori, cu apa viilor cea-nlăcrimată... au înflorit sub streașină de nori căci ziua însorită-a fost surpată BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

PROZĂ și ce buchet am strâns, ce minunat, mai am semințe-n tolbă, germinate, pe drumul fără gropi și luminat le tot arunc cu mâinile la spate să mă ascund de-acel culegător ce-ntr-un mormânt de lut le-o îndesa când înfloresc să-i fiu surăzător chiar de s-or ofili în mâna sa...

Vă las prieteni, deci, un pumn de flori, sunt anii mei ce-au înflorit din mine sub avalanșa miilor de nori... sunt minunate, chiar de sunt puține.''

Nu voi înțelege niciodată sistemul protocolul sistemului sanitar britanic. Și în Marea Britanie trebuie să insiști, să lupți pentru a ajunge la tratamentul potrivit. Ajunsă din nou în cabinetul doctorului Cummins pentru cura 2 de chimioterapie i-am explicat că Capecitabinul nu este tolerat de organismul meu, că fiecare organ cedează doar în câteva zile de la administrarea tabletajului, că doza este prea mare, dar și dacă o scad organismul reacționează violent pentru a le respinge cu stări de vomă în jet, cu sângerări gingivale, palpitații, dureri musculare, dificultate în înghițire, dureri renale și hepatice, parestezii, trismus, sângerări anale, fatigabilitate, insomnie etc... L-am întrebat dacă acest medicament are vreun efect curabil dacă eu vomit imediat ce le iau, abia atunci a hotărât să schimbe medicamentul cu un înlocuitor de tip perfuzabil, atașat la linia centrală pentru 48 ore cu care te poți deplasa acasă, cu efecte adverse mai tolerabile de organismul uman, medicament citotoxic numit Fluorouracil-FOLFLOX. I-am cerut antiemeticul cel mai puternic, dar nu l-am primit, am primit același tratament antiemetic doar pentru două zile. De această dată însă Oxaliplatinul a fost administrat odată cu Calciu intravenos ce a redus senzația de îngheț, paresteziile și trismusul, mă întrebam de ce nu am primit la fiecare ciclu acel calciu?... Totul s-a schimbat când am intrat în conflict cu medicul oncolog cerându-i să mă pună în legătură cu un chirurg că nu accept ideea că nu pot fi operată odată ce două spitale din Europa susțin contrariul. Mi-a promis că mă va pune în legătură cu cel mai bun chirurg din Anglia pentru a-mi explica riscurile ținând acelaşi discurs că odată metastazat cancerul poate să fie oriunde în corp, nu am înțeles cum m-au operat fără protecție în urmă cu un an, fără chimioterapie sau radioterapie dacă eu prezentam acest risc și de ce acum fiind cu un CT curat, fără metastaze nu puteam să primesc rezecția gastrică parțială sau totală prin operație, eram mai puțin în pericol ca data trecută când prezentam inflamație la nivel pleural cu lichid pleural și lichid de ascită la nivel abdominal, acest lichid a fost biopsiat ce-i drept cu rezultat negativ, dar pericolul a fost imens fără un Pet CT. Observam BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

incompetența și dovada de mall praxis și în sistemul britanic și eram furioasă și dezamăgită că un om este diagnosticat cu stadiul 4 de cancer doar pentru că a avut o metastază la nivel ovarian, tumora Krukenberg, toate tratatele de medicină vorbeau despre metastazare în stadiul 1 sau 2 de boală în cazul cancerului gastric. De ce ei nu cunșteau aceste aspecte?... este mai ușor să pui un bolnav pe lista de îngrijiri paliative și să urmezi protocolul chimioterapic ignorând jurământul Hipocratic de a salva vieți. Odată ajunsă acasă cu acea perfuzie atașată de buzunarul pantalonului am fost mirată că simptomele adverse au fost mult mai acceptabile, nu am mai vomitat, nu am mai avut diaree de la primele ore de la administrare, doar după 24 de ore am revenit la starea de greață, vomitat, oboseală cronică, insomnie, aceste simptome speram să dispară odată cu deconectarea pompei perfuzabile, următorul ciclu la această schemă de tratament urma la două săptămâni, timp în care puteai să-ți refaci organismul cu imunostimulatoare de tip BioBran și alte produse naturiste: miere, polen, propolis, Ganoderma, Aloe, Fier și Artemisia annua. Comandasem și injecții cu vâsc, dar nu a ajuns produsul la destinație. Între timp așteptam răspuns de la o clinică din Turcia unde am cerut analizarea cazului meu pentru a știi dacă pot să accept operația care în România a fost acceptată la o clinică privată din Cluj numită Humanitas unde domnul profesor doctor Munteanu Valerian profesează salvând vieți, unde costurile nu sunt așa de uriașe ca-n Austria, aceștia cerându-mi o sumă uriașă de 25 de mii de euro în comparație cu Humanitas care pentru 7 zile de spitalizare au prezentat o sumă de 4500 euro cu totul inclus. Aceste gânduri nu-mi dădeau pace și intram mereu în conflict cu oncologul meu care mă excludea de pe lista bolnavilor operabili.

Mă întrebam dacă ulcerul perforează sau sângerează atunci logic că ajung urgent pe masa de operație cu un risc mai mare de metastazare, de ce nu am dreptul la a-mi asuma acest risc acum când este mai mic?...

Sunt decizii grele, fără avizul oncologului dacă te operezi NHS -ul nu decontează formularul european E112 și trebuie să achiți suma din buzunarul propriu în condiția în care nu poți lucra cu aceste efecte adverse ale chimioterapiei. Mă simțeam nedreptățită la fiecare întâlnire cu oncologul meu care-mi accepta cu greu nedumeririle. În tot acest timp oameni de bine au fost alături de mine încercând să caute soluții, să mă încurajeze, adevărat cei de la care te aștepți să-ți fie alături, te părăsesc la greu, foști prieteni, rude, dar primești ajutor din partea oamenilor de bine, care te apreciază și empatizează cu problema ta, aceștia au o înțelepciune matură și înțeleg că un om, indiferent cât de fericit este în prezent, poate ajunge o persoană bolnavă dependentă de iubirea și sprijinul celor din jur. Lor le datorez forța de a lupta pentru viața mea.

Nu, nu am scăpat de răutatea oamenilor care m-au 149

PROZĂ criticat public făcându-mă ,, bolnavă închipuită'' sau postând pe paginile lor de socializare cum că mă lamentez în fața cititorilor mei ,,pupători de moaște''.

Nu am fost fericită să urmăresc discuțiile lor, fiind un spectator îndurerat la spusele lor, dar am conștientizat că acelor oameni le lipsește umanitatea și am învățat să-i iert consolându-mă cu ideea că nu sunt ca ei. În tot acest timp am comunicat și cu oamenii bolnavi care m-ai au sau nu o șansă la viață, care trag de ultima clipă, care se agață disperat de ultimul colac de salvare privind în ochii copiilor mici care nu vor înțelege niciodată de ce mama lor a plecat de lângă ei, sau în fața părinților care și-ar da propria viață pentru a-i salva. Primisem un mesaj cutremurător de la un coleg scriitor care mi-a oferit printr-o rugăciune 3 ani din viața sa. Nu știam dacă să accept sau nu, trei ani din viața unui om în care să-mi pot perfecționa stilul de lucru și să pot urca o nouă treaptă în literatură pentru a lăsa ceva în urma mea acestei lumi pe care o iubesc. Nu credeam că această ofertă era valabilă, dar ca gest a fost un dar de suflet ce mi-a dat forță să lupt cu mai mult patos pentru că le datoram viața tuturor celor care mi-au fost alături și au citit cu lacrimi în ochi fiecare capitol din Punctul final.

XXII .Înțelesesem de mult că nu trebuie să lupt doar cu cancerul, că cea mai aprigă luptă este supraviețuirea, trebuia să lupt pe două fronturi, cu armele mele, cu forța mea, trebuia să folosesc și să experimentez pe propriul organism orice leac, orice produs naturist ce ar putea stopa răspândirea celulelor și eradicarea lor. Aflasem de la Marieta, doamna doctor ce-mi dăduse atâtea ceaiuri și rețetele preparării plantelor că fierea de anghilă îmi poate salva viața. Am căutat timp de un an, nimeni nu-mi dădea informaţii cum să fac rost de acest pește, singura care știa era chiar doamna doctor Marieta de la Timișoara, care culmea, mi-a dat adresa unei pescării din Londra. Aflase de la o doamnă căreia-i dăduse rețeta fiind sigură că ea se făcuse bine, după un cancer agresiv ce-i punea viața în pericol, cu acea fiere de anghilă. Sunasem toți prietenii din Londra, dar acea pescărie era deschisă doar la primele ore ale dimineții, așa că nimeni nu se încumetat să se trezească la acea oră matinală. Mai aveam pe listă prieteni așa că i-am lăsat un mesaj Melindei Pop, o tânără cu suflet mare care știa când voi veni la Londra pentru un eveniment și trezindu-se devreme s-a dus la acea pescărie în căutarea anghilei. A cumpărat trei pești și m-a așteptat cu iubitul ei în sala evenimentului unde trebuia să ajung. Nu mi-a luat bani, dorea ca gestul ei să-mi aducă sănătate. Am îmbrățișat-o și a plecat la serviciu. Am luat peștii și i-am pus în porbagaj să fiu sigură că nu evadează din pungă prin sala acea mare unde copiii mișunau pentru începerea unui concurs de muzică și poezie. Eram bucuroasă că după atâta amar de vreme mai aveam o soluție. Am 150

cerut rețeta Diandrei, prietena mea de la Timișoara care mă ajuta cu medicamente alături de părinții ei, ea fiind în bune relații cu Marieta. Rețeta suna astfel: ,,se ia fierea de anghilă și se fierbe în 800 ml de miere cu 200 ml de oțet din vin. Se pune deasupra oalei o strecurătoare în care se pune o lingură de ghimbir măcinat, se adaugă două linguri de piper alb și trei de busuioc, tot în strecurătoare se pune un obiect de fildeș. Peste acestea se toană un litru de vin alb.

Produsul final trebuie să totalizeze doi litri din care de consumă 20 de ml dimineața pe stomacul gol. Aveam pestele, nu aveam obiectul de fildeș, am comandat o broscuță țestoasă de fildeș de pe internet care a sosit repede în ciuda mișcărilor ei lente. Am preparat rețeta și am așteptat dimineața, îmi era teamă de acel piper, dar produsul nu era așa iute, mierea atenuase iuțeala.

Toate acestea după ce alergasem prin bucătărie după peștii care nu muriseră după o zi întreagă, mă simțeam ca un ucigaș ce aleargă după victime, aproape că-mi venea să plâng văzându-le disperarea cu care alergau de pe masă pe jos, eu fiind incapabilă să-i imobilizez, se strecurau ca șerpii, aveau o forță teribilă. Reușisem să omor doi, să-i despic cu greu și să le scot fierea pe care am pus-o până la preparare în miere, dar ultimul încerca să-și salveze viața, îi vedeam disperarea în ochi și am chemat-o pe Larisa care încerca să-l imobilizeze la marginea chiuvetei cu un prosop, era alunecos, se elibera și se mișca foarte repede. Cu mare greutate i-am luat viața, acesta din urmă eliberând din organism sânge aprins. Grotesc, îmi aminteam că fiind copil tăiasem gâtul unei găini ce trebuia să ia drumul oalei, la fel se zvârcolise și ea după ce o ucisesem, îl vedeam pe tata deseori cum înjunghia porci, era expert, dar stăteam mereu la distanță fiindu-mi milă de țipătul lor și de ultimul grohăit. A trebuit să omor trei pești pentru a-mi salva viața?... mare păcat am săvârșit?!... nu știam, știam că trebuie să lupt pentru viața mea. Aveam leacul, eram mulțumită chiar dacă dădusem un pic în foc preparatul.

Vorbeam adeseori cu prietenii mei ce au luptat cu aceeași maladie, sau care încă luptau alături de mine, fiecare cu armele lui, cu informațiile lui, dar cu aceeași forță lăuntrică. Irina tocmai scăpase de un cancer rectal, după operații și cure drastice de chimioterapie și radioterapie, dar nu îndrăznea să întrerupă tratamentele naturiste de frica unei recidive. Îmi furniza informații despre chirurgul care i-a salvat viața și despre produsele pe care le consumă. Mi-a spus să i-au Ganoderma în doze mari, să măresc dozele în fiecare dimineață cu câte 2 capsule că sunt oameni care s-au salvat doar cu această ciupercă, am mărit doza, dar îmi era teamă să nu intoxic și mai mult ficatul deja plin de toxinele aflate în chimioterapie, ceream mereu informații despre reacțiile adverse, nu existau, la fel cum nu am întâlnit la nici un produs lua până acum, nici măcar la Vitamina B17 care nu a fost BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

PROZĂ aprobată din cauza arsenicului pe care zic ei că-l conține, arsenic există și în usturoi, ei nu înțeleg că arsenicul este pus acolo în doze mici pentru a ucide virușii, germenii și celulele canceroase din organism, sau poate că știu, dar nu vor să ne facem bine.

La tura 3B de chimioterapie trebuia să o iau pe fiica mea cu mine, doream să nu treacă prin această experiență, dar de această dată aveam două posibilități, ori o iau cu mine, ori merg singură. Eram stresată, am urcat în mașină și după prima cheie am izbucnit în plâns: - Mami, ce ai, de ce plângi?... mi-a spus ea mirată.

- Nu mai vreau mami, nu mai pot să trec prin acest calvar, nu vreau să-mi bage iar otrava aceea în corp, îmi face rău... i-am spus cu lacrimile șiroind pe obraz, apoi am întors mașina și am demarat în trombă.

Am plâns o bună bucată de drum, apoi m-am liniștit și am ascultat și eu melodiile lui Adelle care nu-mi atenuau starea de tristețe, fiica mea a intuit și a schimbat pe radio reușind să-mi schimbe starea.

Acolo, la spital, mi-a pus multe întrebări: - Mami, ce sunt astea?... m-a întrebat privind cu atenție obiectele din jur... Ce-ți face?

- Sunt pompe Baxter, cele mai bune, atașezi perfuzorul la ele, din perfuzie se prelinge medicamentul, dar nu înainte să treci dozajul prescris de medic, calculezi numărul de picături pe minut.

Este matematică mami, regula de trei simplă, doctorul nu-ți calculează, tu ai obligația asta, trebuie să știi câte kg are un om, ce cantitate are medicamentul, diluția, tot, e viața omului în mâna ta... Acum o să-mi schimbe pansamentul la linia centrală- PICC, apoi o să așteptăm medicamentul.

- Dar de ce ți-a pus glucoză mami?

- Mi-a pus ca să spele linia venoasă.

- Dar nu spuneai că zahărul nu e bun?

- Așa este mami, zahărul alimentează celulele

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

canceroase, dar în acest caz este cu două tăișuri, medicamentul este pus în glucoză, celulele canceroase o să mănânce glucoza otrăvită, așa sunt prinse în capcană și ucise, sau măcar torpilate, cred eu.

- Aaa, este o explicație bună, așa faceți voi?... sunteți agili, ba chiar șemecheri.

Apoi a luat pe rând fiecare obiect, l-a studiat cu privirea, a studiat mișcările asistentei, fiind luată la întrebări de ce are părul des și creț, a zâmbit întrebându-mă dacă au dreptate. Fusese o zi lungă, ajunsesem la clinică la 10 am unde am fost preluați de asistentă. După ce m-a cântărit aflasem că pusesem 1 kg, semn bun după pauza de-o săptămână (în care fusesem plecată în România la Zilele Revistei Banchetul unde primisem sfaturile Pr. Arhimandrit Ioachim Părvulescu alături de produse naturiste mănăstirești), plus cele două de după chimioterapie, apoi am plecat la cabinetul hematologic pentru probe biologice, a mers repede, având PICC în câteva minute au recoltat din linia centrală, aveam de așteptat până la ora 2 pm așa că ne plimbasem prin TESCO, mâncasem ceva și abia atunci am urcat pe secția de tortură unde abia la ora 3 ne-au preluat și toată procedura a luat sfârșit la 6. Se întunecase, aveam de condus 45 de mile, aveam atașată pompa la brâu, cea cu Fluoruolacil ce trebuia să fie asimilat de organism în 48 ore, primisem acel calciu odată cu Oxaliplatinul, nu aveam reacții adverse puternice încă, eram doar obosită, trebuia să mă concentrez, să conduc bine, să ajung acasă și să aștept reacțiile adverse. Era un trafic infernal, lumini și luminițe peste tot, trebuia să mă concentrez, fiicei mele i se făcuse rău, eram atentă la ea să nu vomite, uitasem deja de mine. Astfel am ajuns acasă și am încheiat o altă etapă a luptei pentru viață. (va urma)

151

TRANSLAŢIUNI

EMIL BRUMARU (25 dec. 1938 – 5 ian. 2019) Puisse-t-il reposer en paix !

Avec les Hommages du Traducteur Cerșetorul de cafea

Le quémandeur de café

“Poate-am murit și nu mai știu să-ți spun…

Povestea mea-n cuvinte-obișnuite.

De mult simțeam cum glezna mi-o înghite, Cu poftă parcă, roua spartă-n drum De talpa grea, tot mai șovăitoare; Îmi atârna-n șiroaie, de pe umeri, Aripile ce trupul mi-l despoaie, Gol și plăpând, într-un amurg cu ploaie, Aureola-mi se-nclina spre soare, Încât de-abia-ncepeai blând să te dumeri De nemilos de dulcea întâmplare Că eu nu mai eram Îngerul tău Călăuzindu-țisufletul prin hău…”

Peut-être suis-je mort et ne sais plus te dire…

Mon histoire en mots tout à fait ordinaires.

Je sentais la rosée ma jambe engloutir, Goulûment presque, éclatée en route claire Par mes plantes de pied, toujours plus chancelantes ; Pendaient tout en ruisselant, sur mes épaules, Les ailes me rendant les dépouilles de mon corps, Nu et frêle, par un soir pluvieux comme décor, Mon auréole penchait au soleil, rayonnante, Et tout doux, toi tu reprenais le contrôle De l’inflexible et douce histoire complaisante Que je n’étais plus ton Ange, tout de go Qui guidait ton âme à travers le chaos…

Deodată

Tout à coup

Deodata, se zbate pleoapa Zidului de caramida.

Niciun înger nu mai stie Usa grea cum s-o deschida,

Tout à coup, tressaute la paupière Du mur de clôture en brique forte.

Aucun ange ne sait plus comment Faire afin d’ouvrir la lourde porte,

Spre-a fugi în zori prin ierburi Vinetii sub cerul tare.

Izurile-nnoada fluturi, Rîmele surîzatoare-n

Pour courir à l’aube dans les herbes Violâtres sous le ciel cinglant, Les senteurs tentent les papillons, Les vers de terre tout souriants

Bot beau apa roz din ciuturi Lînga santuri verzi de-obida.

Deodata se zbate pleoapa Zidului de caramida…

S’abreuvent à l’eau rose des seillons Dans fosses vertes d’envie, peu accorte.

Tout à coup, tressaute la paupière Du mur de clôture en brique forte.

Aveai părul lung până la cer

Tes bien longs cheveux touchaient le ciel

Aveai părul lung până la cer Atârnai de dânsul pe pământ Mă gândeam să-ți mângâi trupul sfânt Sânii cu sfială să ți-i cer

Tes bien longs cheveux touchaient le ciel Accrochée, jusqu’à terre tu pendais.

J’entendais ton auguste corps toucher Timidement quêter de tes seins le miel.

Coapselor închise să mă-nchin Să le-ating uimit ce albe sunt Doar cu floarea grea a unui crin Să le-mbrățișez îngenunchind

M’incliner devant tes serrées cuisses Toucher leur blancheur muet d’étonnement Armé juste de la lourde fleur d’un lys Les embrasser en m’agenouillant

Și apoi ca fluturii să pier Luat de dup-amiază și de vânt Aveai părul lung până la cer Spânzurând de dânsul pe pământ...

A l’instar des papillons m’en aller Poussé par l’après-midi et le vent Tes longs cheveux jusqu’au ciel atteignaient A eux accrochée, jusqu’à terre toi, pendant…

Cântec de fântână

Chanson dédiée au puits

De nimic nu-mi pare rău.

Numai că n-am luat fântâna

Je ne regrette rien de rien.

Juste de ne pas avoir emporté le puits

Ridicând-o-n cer cumâna, Ca pe-un crin pietros și greu.

L’élevant d’une main dans l’infini, Comme un lys ferme et bien plein.

152

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

TRANSLAȚIUNI Îngerii să-mi afle-n apa Rece, limpede, verzuie,

Les anges devraient trouver dans l’eau Limpide, verdâtre et moult froide

Setea istovită-n groapa Ciuturei ce cade, suie.

Ma soif épuisée au goulot Du seillon qui tombe, remonte, s’évade.

Și poate chiar Dumnezeu Mi-ar gusta-n rai săptămâna.

Et peut-être que même le Divin Goûterait ma semaine au paradis.

De nimic nu-mi pare rău.

Numai că n-am smuls fântâna

Je ne regrette rien de rien.

Juste d’avoir manqué d’ôter le puits

Din pământul meu și-al tău, Să plutească-n nori mereu...

De mon sol ainsi que du tien, Pour qu’il flotte au ciel, sans fin…

Clipa cea lentă

L’instant plutôt lent

Fără-ndemn intrăm în toamna Cîntecului plin de frică.

Nici o aripă de înger Aerul nu-l mai despică.

On entre sans ardeur dans l’automne Du chant qui plein de crainte s’avère.

Il n’est plus aucune aile d’ange qui Se donne la peine de fendre l’air.

Mîna spre pămînt se lasă, Pipăie-ntre ierburi rana Larg deschisă. De sub pietre Serpi clociti prelingu-si zeama

La main vers le sol se dirige, Tâte dans l’herbe la plaie et son pus, Toute large ouverte. De sous les pierres Serpents pondus69 font gicler leur jus

Ce-o sorbim c-o poftă veche Pînă mintea ni se strică.

Fără rost intrăm în toamna Sufletului plin de frică...

Qu’on sirote avec appétit Jusqu’à ce que l’esprit se dégrade.

On entre donc pour des prunes dans l’automne De l’âme en proie à la cagade…

Drum greșit

Fausse route

Drum greșit, drum greșit, Pentru ce te-am mai pășit?

Eh bien, fausse route, fausse route, Pourquoi me suis-je donc mis en route?

Cu talpa te-am pipăit, Drum ferit, drum peticit.

De mes pieds je t’ai tâtée Route détournée, défoncée.

Sufletul mi-am dus, pripit, Pe muchea ta de cuțit,

L’âme l’ai portée, avec délices, Au bord de ton précipice,

De-aici pân` la infinit, Drum topit în colb clocit.

D’ici jusqu’à l’infini, Route jaillie en poussière nourrie.

Drum greșit, drum greșit, Pentru ce te-am mai găsit?

Fausse route, fausse route, allez, Pourquoi t’ai-je donc trouvée ?

Jurnal

Journal

Trecerea mea prin lume a fost o aventură Cu sute de primejdii în fiecare clipă. Îmi atârna albastră în iarbă o aripă, Pecând cealaltă-n soare se-nfășura mai pură.

Mon passage en ce bas monde a été une aventure Des centaines de dangers se bousculaient à tout moment, Une aile autrement bleue parmi l’herbe se suspendant, Alors que l’autre dans le soleil s’enveloppait plus pure.

O pânză de păianjen mi se părea pe umăr Atât de grea, dar mâna n-o ridicam s-o scutur. Și mă mâhnea o gâză și zile fără număr Simțeam pe suflet umbra lăsată de un flutur.

Je pensais avoir sur mon épaule une toile d’araignée Si pesante, mais pour la secouer, point ne levais la main.

Et un insecte m’agaçait, pendant des jours d’affilée Je sentais sur mon âme l’ombre projetée par un sylvain70.

Traduit du roumain par Constantin FROSIN

69

Sarments (et vrilles, pourquoi pas) d’une vigne arrivés à maturité.

Le Sylvain est une espèce de papillon.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019 70

153

TRANSLAŢIUNI

Ștefan Augustin DOINAȘ

NĂSCUT ÎN UTOPIA/ GEBOREN IN UTOPIA în limba lui Goethe de Christian W. Schenk NĂSCUT ÎN UTOPIA

GEBOREN IN UTOPIA

Pornit din satul unde se născuse, ajunse iar în satul său; călare ieși din el, și iar intră pe strada copilăriei. Între timp, obrazul se scofâlcise. Întâlni copiii copiilor ce-aveau ca tați copii cu care s-a jucat de-a baba oarba.

Aufgebrochen aus dem Heimatdorf, kam er erneut in seinem Dorfe an; reitend verließ er es und trat erneut auf seine Kindheitsstrasse. Inzwischen sein Gesicht ergreist. Er traf die Kinder der Kinder, deren Väter die Kinder waren, mit denen er einst Blinde Kuh spielte.

Atunci, descălecând, zări mireasa dormind în iasomie. Hărți boțite de piele i se dezlipeau din palmă.

Piatra țipa sub calcaneu, medalii și ciocârlii îl asurzeau. Berbecii izbeau în porți, curgea pe uliți grâul; andrele cât molizii, rășinoase, lucrau în aer, împleteau miresme.

Dann, beim Absteigen, sah er die Braut, die im Jasmin schlief. Zerknitterte Hautlandkarten blätterten von seiner Handfläche ab.

Der Stein schrie unter der Ferse, Medaillen und Lerchen machten ihn taub. Die Hämmel stießen an das Tor, das Korn floss auf die Gassen; Stricknadeln so groß wie Fichten, harzig, werkelten in den Lüften, strickten Düfte.

Fu întrebat de unde e, răspunse: "Născut, crescut, trăind în Utopia”

Gefragt von wo er komme, gab er zur Antwort: "Geboren, großgeworden, lebend in Utopia".

ENUNȚ

AUSSAGE

ci tu bucurie - cinstește-ți lăcașul!

aber du Freude - ehre deinen Sitz!

tot duh e și corpul și câtă absență ascunde un sân tot atâta deliciu

auch der Körper ist Geist und wie viel Abwesenheit verbirgt eine Brust gleich viel wie Wonne

tu știi că ești însăți Iuditha - ca unui iubit Holofernes îmi dai căpățâna și-arăți din ce nor izvorăște Iordanul

du weißt dass du selbst Judith bist - wie einem geliebten Holofernes gibst mir den Schädel und zeigst mir welcher Wolke der Jordan entspringt

materie sfântă o! puls al ființei

heilige Materie, oh! Puls des Wesens

arhanghelii-n găuri albastre când cad se agață de noi și devin încă-o dată:

wenn Erzengel in blaue Löcher fallen hängen sie sich an uns und werden noch einmal:

aievea ne umplu carcasa de izul eonilor fragezi și fac evidentă figura din carne a neîmplinirii

tatsächlich füllen sie unser Gerippe mit dem Duft zerbrechlicher Äonen und heben hervor der Nichterfüllung fleischliches Antlitz

154

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

ANALIZA MIRĂRII să nu ucizi mirarea ta! permite-i ca până-n valea inimii adânc să-și sape gang asemenea termitei iar tu așteaptă semnul ca un țânc în fața trandafirului: departe de cercul frumuseții care-n el ca orice-ntreg e confirmat prin parte așteaptă

TRANSLAȚIUNI ANALYSE DES ERSTAUNENS du sollst dein Erstaunen nicht töten! erlaube ihm dass bis ins tiefe Tal des Herzens es einen Gang sich gleich den Termiten grabe und warte auf das Zeichen wie ein Knirps im Angesicht der Rose: weit vom Kreis der Schönheit die in ihm wie jedes Ganze durch einen Teil bestätigt wird

în zori vânzolitorul de petale preia ștafeta lacrimilor tale

warte stehe Wache auf der Zinne: am Morgen der Blütenblätterreger übernimmt deiner Tränen Staffel

SÂMBURELE

DER KERN

am dat din întâmplare peste un incredibil produs al zgârceniei limbii

ich stieß per Zufall auf ein unglaubliches Produkt sprachlichen Geizes

și l-am citit -

ich las es dir vor -

era o poezie

es war ein Gedicht

spune-mi acuma: cărui fruct crezi c-ar putea să-i fie sâmbure?

sag mir jetzt: wessen Frucht glaubst du könnte es Kern sein?

SCRIU CU LUMINĂ

ICH SCHREIBE MIT LICHT

scriu cu lumină: genul meu preferat e zodiacul

ich schreibe mit Licht: meine Lieblingsgattung ist der Tierkreis

ziua zețarii mei de noapte dorm ca liliecii cu capul în jos

tagsüber schlafen meine nächtlichen Setzer mit dem Kopf nach unten wie die Fledermäuse

mă adresez unei seminții iluminate:

ich richte mich an ein erleuchtetes Geschlecht:

cititori cu ochii bulbucați și negri ca albușul

Leser mit Glotzaugen schwarz wie das Eiweiß

care privesc înlăuntru care știu totul pe dinafară

die nach innen schauen die alles auswendig wissen

stai de strajă pe crenel:

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

155

TRANSLAȚIUNI

ANDREEA MAFTEI

LEBEDE ROŞII / LES CYGNES ROUGES În limba lui Baudelaire de Angela Nache Mamier POPAS

LADA CU ZESTRE

(Şi, totuși, frumusețea de ar rămâne virgină...)

Femeia / ea netezește, cu mâinile, lutul, durerile, ca un caier de lână, strânse la piept.

Cu ochii spre cer. Îşi duce cântul, povestea de ani şi ani, luptă. Strigătul, înnodat în lacrimi, cutremură văile, firea şi munții de sare.

De la o vreme-şi netezește părul, cu tremur din încheieturi. Şi ninge.

Ninge pe umeri, pe față, sub pielea crestată.

Odaia o strânge amarnic.

De sub icoană, povețele, supte la sân de fecioară, se strâng în lada cu zestre, cu miros de sânge, de viață. Şi coase, încă, perdele, sub lampa primită la nuntă.

Drumul spre casă limitat de apă. Ca un popas ancestral, ancorez răbdarea de mine. Foamea de plinul mașinii. În zadar.

Plutele cară materia primă în mirosul greu de pescar.

La jumătate de ceas limba sună, trage după ea paşii bătuți în cuie. Fără haina luminii, în doar câteva rotiri de cadran, spectacolul marin fără final.

Cu ochii traversez mult mai repede, fără a plăti vreun preț. O nimica toată îmi spune cineva. Atâta muncă peste fluviu. Un pod ar rezolva îndestularea de timp eşuat la mal.

HALTE (Et, pourtant, la beauté de rester vierge...)

Le chemin vers la maison délimité par l’eau. Comme une halte ancestrale, j’ancre la patience de moi. La faim du plein de la voiture. En vain.

Les radeaux charrient la matière première, dans une odeur lourde de pêcheur.

A une demi-heure, l’aiguille sonne, tire derrière elle les pas cloutés. Sans l’habit de lumière, en quelques rotations de cadran, le spectacle marin sans fin.

Avec les yeux je traverse plus vite, sans payer aucun prix. Pour moins que rien me dit quelqu’un.Tant de travail sur le fleuve. Un pont résoudrait l’abondance de temps échoué sur le rivage.

156

Cireșele coapte de-o vreme își scutură timpul pribeag.

LE COFFRE DE LA DOT La femme/elle lisse, avec les mains, l’argile , les douleurs, avec une quenouille serrés dans ses bras.

Les yeux vers le ciel. Elle porte son chant, l’histoire des années et des années, De luttes. Le Cri, inondé de larmes, fait trembler les vallées, l’esprit et les montagnes de sel. Depuis quelques temps elle lisse ses cheveux, avec les poignets tremblants. Et il neige.

Il neige sur les épaules, sur le visage, sous la peau crevassée.

La chambre l’étreint impitoyable.

Sous l’icône, les conseils, tétés au sein de la pucelle, samassent dans le coffre à dot, à l’odeur de sang, de vie. Et elle coud, encore, des rideaux, sous la lampe reçue à la noce.

Les cerises mûres depuis quelque temps se débarrassent du temps errant.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

TRANSLAȚIUNI LEBEDE ROŞII

ÉGAREMENT

Lebede roșii înoată timid prin trupul devenirilor. Val după val curg lin, spre cea mai strașnică simțire. Nesiguranța.

Mă vor îmbrățișa, apoi vor răsuci gâtul, semeț noduri de vânt spre tărâmul nașterii mele.

Cu rădăcini-obstacol, adevărul cântărește greu pe ape verzi, tulburi.

Lebedelor le va ieși roșul din pene, din zâne albe, feciorelnice şi nonconformiste.

Étrangère. La ville n’est pas d’ici. La mère n’est pas d’ici.

Les frères, différents, t’entourent haineux.

La ville est déserte. Là où tu mets le pied, ça sonne.

Sous le pied, la nostalgie se tourmente.

La terre meuble de pluies prouve l’égarement urbain.

Plus de lumières. Des ampoules partout.

Je dévoile. La terre meuble en surface comme un sourire jeté par-dessus l’épaule.

Elle est encore étrangère. Un père te dit de courir.

Tu cours.

La terre t’engloutira bientôt.

Mais ta trace...la trace, elle, est bien marquée .

Aceleași lebede înoată astăzi spre lumină.

Sub clepsidra întoarsă de trei ori a câte zece suișuri-coborâșuri, eram eu, cu nisipul în sprâncene.

Am strigat să se oprească, să-mi dea timp. În răstimp, mă scuturai.

Sunetul scurgerii, tot mai strident.

Un ungher al sufletului era plin, un altul, inconștient, zăcea.

Mă vedeai.. Şi, de fiecare dată, când clepsidra se întorcea, injust, dar atât de firesc, mă ștergeai.

LES CYGNES ROUGES Des cygnes rouges nagent timidement dans le corps des avenirs.Vague après vague coulent lentement, ils coulent vers le plus terrible sentiment.

L’incertitude.

Ils vont m’embrasser, puis, ils vont tourner leur cou, majestueux vent noués vers le pays de ma naissance.

Avec des racines – obstacles, la vérité pèse lourd sur les eaux vertes, troubles.

Les cygnes perdront le rouge de leurs plumes.

De fées blanches, virginales et non conformistes.

Les mêmes cygnes nagent aujourd’hui vers la lumière.

TIMP

LE TEMPS Sous la clepsydre renversée trois fois tous les dix allers-retours, c’était moi, avec du sable dans les sourcils.

J’ai crié qu’elle s’arrête, me laisse du temps. Entre temps, tu me secouais.

RĂTĂCIRE Străină. Orașul nu-i de-aici. Mama nu e de-aici.

Frații sunt alții, te înconjoară cu ură.

Orașul, pustiu. Unde îți pui piciorul sună.

Sub talpă se zbate dorul.

Pământul afânat de ploi arată rătăcirea urbană.

Ploi de lumină. Becuri peste tot.

Dezvelesc. Pământul afânat superficial, precum un zâmbet aruncat peste umăr.

Le son de l’écoulement, de plus en plus strident.

Un recoin de l’âme était rempli, un autre, inconscient, souffrait.

Tu m’apercevais...

Et, chaque fois, quand la clepsydre se renversait, injustement, mais si naturellement, tu m’effaçais.

(Din vol. LEBEDE ROŞII / LES CYGNES ROUGES, Ed. Junimea, Iași, 2018)

Și iar străină. Un tată îți spune să fugi.

Fugi.

Pământul te va înghiți curând.

Dar urma...urma ți-e sădită bine.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

157

TRANSLAȚIUNI

Dumitru VELEA

ODETTE Tremură într-o floare două boabe de rouă – ochii tăi!

Dans la corolle d’une fleur deux gouttelettes de rosée tremblent tes yeux !

A DOUA OARĂ

POUR UNE SECONDE FOIS

Îți speli mâinile într-un ochi de apă și apa le face să-ți fie reci;

Tu te laves les mains dans une nappe d’eau laquelle eau les rend autrement froides;

alergi pe drum până nu mai simți pietrele și drumul face picioarele să-ți fie grele;

tu cours sur les chemins sans sentir les pierres et le chemin rend tes jambes bien lourdes;

îți privești fața în oglindă și oglinda o face să-ți fie străină –

tu mires ton visage dans la glace et le miroir te le rend étranger -

apoi, cineva îți taie din păr și îți împletește mănuși, ciorapi și ghete și o cămasă, care să fie numai a ta, fără putință de a o mai schimba.

ensuite, on s’amène et coupe tes cheveux et en tricote des gants pour toi, des bas et des bottines et une chemise, à ton intention uniquement, dont tu ne pourras plus jamais changer.

Singur m-așez la masă și-aud prin ceruri pașii tăi călcând.

Voilà, je m’attable tout seul et j’entends là-haut, dans le ciel tes pas.

ZILNIC

TOUS LES JOURS

În salcâmul din spatele casei două berze și-au făcut cuib, și-au înaălțat capetele una lângă alta, au cântat, au scos pui și, toamna, au plecat.

Erau atât de albe, doar cu vârful aripelor negru!

Dans l'acacia derrière la maison deux cigognes ont fait leur nid, elles ont bien levé la tête l’une à côté de l’autre, ont chanté, ont mis bas des cigogneaux et, en automne, elles sont parties.

Elles étaient si blanches, seul le bout de leurs ailes était noir !

Toată iarna le-am așteptat. Într-o zi, cu soarele crescut,

Tout l’hiver je les attendis.

Un jour, où le soleil était haut dans le ciel,

am văzut în uriașul cuib o singură barză – cernită; și-am izbucnit în plâns.

dans ce nid gigantesque, j’ai pu voir une seule cigogne – sombre et triste, et j’ai fondu en larmes.

Peste apele mari, printre ceruri, cealaltă intrase-n valuri, părându-i-se a fi norii de deasupra.

Au-dessus des océans, parmi les ciels, l’autre avait plongé dans les vagues, s’imaginant que c’étaient les nuages d’au-dessus.

158

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

TRANSLAȚIUNI Toamna, n-a mai plecat, a așteptat iarna – și a înghețat.

En automne, elle n’est plus partie, elle a attendu l’hiver, qui l’a gelée.

S-a uscat și salcâmul, dar, zilnic, cântecul lor l-aud pe deasupra casei.

Même l’acacia a séché mais tous les jours, leur claquètement je l’entends au-dessus de ma maison.

Cu gura faci găuri în gheața de pe geam, să vezi prin moarte.

De ta bouche, tu fais des trous dans la glace de la vitre, pour voir dans la mort.

VA FI TRECUT O NOAPTE, VA FI VENIT O ZI?

UNE NUIT SERA-T-ELLE PASSÉE, UN JOUR SERA-T-IL VENU?

Vreau să te văd, dar o perdea de fier se trage peste noi;

Je veux te voir, mais un rideau de fer se baisse sur nous;

vreau să te aud, dar un freamăt de mări se ridică între noi;

je veux t’entendre mais un frémissement de mers s’élève entre nous;

vreau să te cuprind, dar o sabie rece retează brațele între noi.

je veux t’embrasser mais une froide épée détache les bras nous unissant.

Va fi trecut o noapte?

Une nuit sea-t-elle passée ?

Din brațele retezate mi te închipui, ca să te cuprind;

Je t’imagine à partir des bras détachés, afin de t’embrasser;

din freamătul mărilor îți ridic inima, ca să te aud;

à partir du frémissement des mers je lève ton coeur, afin de t’entendre;

și din perdeaua de fier, trecută prin lacrimă, fac pânza fină de Benares, ca să-ți atingă glezna.

et à partir du rideau de fer, passé sous les larmes, je fais le beau tissu de Bénarès, afin qu’il caresse ta cheville.

Va fi venit o zi?

Un jour sera-t-il venu?

Fără privirea ta cerul s-a făcut de piatră și a căzut.

Faute de ton regard le ciel s’est transformé en pierre et est tombé.

LUMINĂ NINSĂ

LUMIÈRE BLANCHIE

Sub mâna de Sus cine străbate!

Pământul străpus cade-ntr-o parte.

Sous la main d’en Haut qui s’avise d’aller !

La Terre sous taraud s’affale de côté.

Se surpă-n simbol a noastră parte, ca ultim obol apelor moarte.

Tombe dans le symbole notre entière partie, comme dernière obole pour les eaux croupies.

Și tot mai bătrân cu a ta viață prin noapte rămân

Et plus antérieur à cause de ta vie de nuit, je demeure

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

159

TRANSLAȚIUNI fără o față.

d’une face démuni.

În lume-i târziu, cu a ta moarte sunt fără să fiu în astă parte.

Au monde, il fait tard, avec ton décès je suis - sans être part du présent côté.

Îmi treci prin Cuvânt Odette aprinsă, fără de veșmânt, lumină ninsă.

Tu traverses mon Verbe mon Odette brouie, sans robe, et acerbe, ma lumière blanchie.

Doamne, în mormânt nu mai încape, căci cele ce sunt sunt fără pleoape!

Dieu, dans l’hypogée elle n’a de frontières, dans tout ce qui est rien n’a de paupières !

Și-i tot mai târziu! În haina-i moale mă-nfășur de viu – singura-mi cale.

C’est déjà bien tard !

Dans son doux vêtement je m’enroule vivant c’est mon seul hasard.

Mi-am pus capul pe-o piatră, zidindu-ne, ți-am văzut sufletul.

J’ai couché ma tête sur une pierre, en nous (re-)créant, j’ai bien vu ton âme.

BISERICUȚA DINTR-O ZI

LA PETITE JOURNÉE

- Odette, nu te îndepărta prea mult de casă, mai așteaptă o zi, pentru a număra pietrele zidurilor ei,

- Odette, ne t’éloigne pas trop de notre maison, attends encore avant de compter les pierres de ses murs, encore un peu, pour que je m’asseoie aussi, transi et plus ancien que l’ombre elle-même.

încă o clipă, ca să m-așez și eu, împietrit și mai îmbătrânit decât umbra.

Pietrele cioplite după tipar le-am cărat cu noi pe sub roata destinului.

Mâinile noastre au atins-o, de-au început să freamăte, precum făpturile dintr-o poveste, în timp ce pe colină vântul spulberă veșmântul de pe trupul tău luminos, nemișcat și de marmură.

-Poete, nu-ți pierde răbdarea prea mult, mai așteaptă o zi, ca-n ultima piatră pusă în zid

ÉGLISE

D’UNE

SEULE

Les pierres taillées après le moulage nous les avons emportées sous la roue du destin.

Nos main l’ont caressée au point de se mettre à frémir, comme les êtres d’un conte de fées, tandis que sur la colline, le vent pulvérise le vêtement de ton corps lumineux, immobile et marmoréen.

să-mi tai fereastra prin care să ne privim ca înainte de zidire și păcat, încă o clipă, și vom intra în poveste:

- Toi, le Poète, ne perds pas trop patience, attends encore une journée, pour que dans la dernière pierre enchâssée je pratique la fenêtre par où l’on se regarde comme avant la genèse et le péché, un petit moment et l’on entrera dans l’histoire:

în casa fără ziduri! în alba biserică dintr-o zi!

dans la maison sans nul mur ! dans la blanche église d’une seule journée !

160

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

TRANSLAȚIUNI - Doamne, singur sunt, precum trandafirul din mâna Ta crescut!

- Seigneur, je suis seul, pareil à la rose poussée de Ta main !

AȘ VREA

J’AIMERAIS

Țărâna pe care tălpile tale și-au lăsat semnele frazei dintâi, aș vrea să m-acopere cu salba frazei din urmă.

La poussière où tes plantes de pied ont marqué les signes de la première phrase, je voudrais qu’elle me recouvre du collier de la dernière phrase.

În apa în care ai înotat și s-a înfiorat de atingerea brațelor tale, aș vrea să mă afund și în străfunduri să mă înec.

Dans l’eau où tu as nagé et qui a frémi au contact de tes bras, je voudrais bien plonger et me noyer dans ses tréfonds.

Prin aerul prin care ai zburat cu navele Lufthansei, despărțind norii

Dans l’air où tu t’es envolée avec les avions de la Lufthansa, en fendant les nuages de tes yeux dilatés comme le ciel, je voudrais bien m’écraser.

cu ochii dilatați cât cerul, aș vrea să mă prăbușesc. Și-n insula unde voiai să-ți faci casa, jumătate în apă, jumătate în cer, pentru a ține, să mă arzi de viu aș vrea sub pietrele ei.

Et dans l’île où tu voulais bâtir ta maison, moitié dans l’eau, moitié dans le ciel, pour que j’y tienne, j’aimerais que tu me brûles vivant au-dessous de ses pierres.

Traduction du roumain par Constantin FROSIN, Lauréat du Prix Européen

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

161

SAPIENTIA

Florentin SMARANDACHE

NOI AFLORISME Dorința este mama nenorocirii.

• Mâncarea e fudulie, băutura e unde e.

• Adevărul îți zburlește părul.

• Grăbit și agitat… Aceasta-i starea mea de nestare!

• Fiecare loc își are frumusețile lui – oricât de urât ar părea…

• Acum orice înjură pe oricine, mai ales în jungla Internetului.

• Orice lucru în exces are efecte negative.

• Doi oameni dacă rămân pe pământ, și unul tot vrea să fie șef.

• Nu e nimeni de neînlocuit.

• Sistemul te corupe.

• Primești câte o palmă de la viață.

• Pentru a se menține echilibrul, trebuie să existe mereu părți antagoniste dar și neutre.

• O persoană cu care stai îți umple viața. Fără aceasta, ești gol.

• Când ai plecat, mi-ai luat dragostea cu tine…

• Există ceva fără început și fără sfârșit? [Timpul ??]

• La bucurie vin toți în speranța de vreun câștig, dar la necaz te lasă toți.

• În extrema economie de piată, suntem legați de job ca iobagul de glie…

• N-am de ce să mă-mpac cu el… pentru că nu ne-am certat!

• Cel care vede în <A> pe <nonA> este înțelept.

• Să mă las de creație înseamnă să mor.

• Știu că sunt plin de păcate, dar cei care mă critică mă depășesc.

• Bucuria unora, din păcate, se realizează pe nenorocirea altora.

•

162

Există un echilibru în natură: ceea ce faci cuiva, se va întoarce împotriva ta.

• Să-ți cunoști limitele… și să nu le forțezi…

• Trăsătura contradictorie este sarea și piperul care trebuie unei personalități pentru a fi mai interesantă.

• Nimic și nimeni nu este invulnerabil.

• Să fii cel mai bun prieten al tău.

• Fiecare om trebuie să-și cunoască măsura.

• Problemele mici degenerează în probleme mari.

• O mare personalitate nu poate să nu comită abuzuri…

• După patruzeci de ani îmbătrânești de două ori mai repede…

• Fiecare sfârșește tinzând spre ceea ce nu poate!

• Întotdeauna, când se trece de la o societate la alta, apare o categorie de mulțumiți, una de nemulțumiți și alta de indiferenți.

[Ca în mulțimea neutrosofică.]

• Faci treabă mai bună cu binețea decât cu forța.

• Orie-ai face și orice-ai drege nu poți să-i mulțumești pe toți.

• Da, da, ești vulnerabil… oricât de invulnerabil te-ai crede!

• Urcăm. Urcăm. Să luăm energie de la... gravitație!

• În orice societate există trei categorii de oameni: cei mulțumiți, cei nemulțumiți, și cea mai mare parte - cei indiferenți. Când se trece de la o societate la alta, componența acestor categorii, evident, se schimbă.

Mereu va fi o dinamică între aceste trei categorii, care va duce fie la menținerea societății respective, fie la schimbarea ei.

• N-o să poți vizita totul niciodată. Trebuie să te mai întorci…

• Dacă cineva mă depășește în trafic, mă simt inferior.

• Ce e ilegal azi, va fi legal mâine.

• Dacă jobul îți este pasiune, ești un om fericit!

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ

Liviu ANTONESEI

Daniel Marian, Revelații, resuscitări, regrete (Ediura eCreator, Baia Mare, 2018)

Daniel Marian este un autor care scrie – și mai ales publică – mult, foarte mult. Dacă nu ar fi talentat și nu ar scrie foarte bine, aș spune că este industrios, așa voi spune că este foarte productiv, cumva pe structură nichitiană, emană mereu poezie. De cele mai multe ori, îi și iese, uneori nu, dar acesta este riscul structurii. Trebuia să scriu despre penultima sa carte anul trecut, cam pe vremea asta, dar cum spuneam, nu știu din ce motiv acest lucru nu s-a petrecut. Și, poate, tot răul spre bine, cartea din acest an este cea mai limpede și mai așezată din cele câteva volume pe care i le-am citit. Într-o convorbire telefonică, sau poate pe mail, poetul îmi spunea că volumul acesta este un remake și am încercat să înțeleg ce voia să spună prin acest termen. În cinematografie, un remake este reluarea poveștii unui film, cu alți actori și cu eventuale modificări ale recuzitei spațio-temporale și ale viziunii Prin urmare, cred că poetul știa ce spune când vorbea despre un asemenea fenomen în cazul poeziei sale. În acest volum tematica, procedeele poetice și viziunea de ansamblu privind poezia nu sunt altele decât în celelalte volume citite de mine, doar că lucrurile sunt mai clare, mai așezate. Nu cred

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

că am găsit în acest volum eșecuri, am găsit în schimb multe poezii care mi-au plăcut foarte mult. Cred că autorul postfeței, dl Roșianu, surprinde foarte bine stadiul de acum al poeziei lui Daniel Marian, semnalând continuitatea și liniile de ruptură cu poezia dinainte. O poezie care oscilează între meditația estetică și fantezie, între căutarea de sine și atracția aforismului.

Dar, nu poți scrie despre poezie fără să citezi poezie. Poezie, nu versuri, citările parțiale nu servesc la nimic, pentru că în acest gen literar ansamblul contează. Mai întâi, un poem foarte scurt, ca o stampă japoneză, dar una dinamică sau, mai degrabă, un haiku: „îmi vine să urlu/ coala albă-mi/ se deschide un față” (La o răscruce de suflet), poate una din cele mai frumoase metafore ale spațiului alb al paginii care se cere umplut, acoperit. Sau excelentul poem ceva mai lung – dar lui Daniel Marian îi ies și poemele de-a dreptul lungi, însă e greu culesul! – Esența peisajului: „o dungă de lapte/ lasă urletul lupoaicei/ pe pămîntul gol/ provocînd zăpada/ ca o rană la degetul naturii/ provocînd bandajele/ o dungă de lapte/ pentru tăcere/ copil părăsit – ”. Da, o poezie intens imagistică, așa cum îmi place mie poezia!

163

CRITICĂ

Marian BARBU

HORVAT – IARĂȘI despre LIVIU REBREANU Din îndepărtatul Maramureș, am primit la Craiova, o ispititoare carte, intitulată sec, științific ( à la Nicolae Balotă): De la Ion al Glanetașului, la Apostol Bologa – doi eroi, două destine,2017, semnată de bine-cunoscutul istoric literar Săluc Horvat. Îl știam pe distinsul ardelean de mai multă vreme, mai exact de la colaborarea mea târzie la revista Nord Literar, de când universitarul Gh. Glodeanu mi-a propus colaborarea. Apoi, am cunoscut pe Gheorghe Pârja, mai apoi pe Daniela Sitar-Tăut. Apoi...Apoi... Și dintr-o dată, revista a intrat în atenția mea, lună de lună, avându-l ca director executiv pe Domnul Săluc Horvat. Îl percepusem ca fiind îndrăgostit de Eminescu – are fructuoase și lăudabile contribuții în domeniu.

Acum se dovedește un foarte bun înțelegător al lui Liviu Rebreanu, pedalând pe două din romanele lui – sigur cele mai importante: Ion și Pădurea spânzuraților. Unul cu predominante probleme sociale, celălalt, în registru teoretic, al conștiinței și frământărilor psihice, în momente cheie ale vieții.

Sunt două cărți de bază ale literaturii interbelice și nu numai – ale unui autor european, care a știut să ardă etapele perncioase ale culturii române și să dea două capodopere, într-un timp plin de grele învălmășiri sociale și politice, ale lumii ante și postbelice ale primului război mondial.

Experiența de nuvelist român – după numeroasele popasuri în limbile maghiară și germană, cu diverse – trebuie datată de la 15 octombrie, 1909, când Liviu Rebreanu sosește în București. Prin Ilarie Chendi, ajunge la Cenaclul lui Mihail Dragomirescu. Severul critic literar, încântat de proza pe care o scria ardeleanul – vezi publicarea în Convorbiri critice, pe luna august – a nuelei Golanii - îi oferă postul de secretar de redacție al revistei sale.

Este din ce în ce mai cucerit de ofertele profesionale .La Craiova, Emil Gârleanu, fiind numit director al Teatrului Național îi oferă postul de secretar literar. Două reviste de prestigiu – Luceafărul și Viața Românească își deschid paginile cu multă generozitate noului venit. În 1912, odată cu apariția vol. de debut, la Orăștie, Frământări, nuvelistul în limba română își dovedește sieși că-și cunoaște pe deplin destinul valah. Continuă cu volumele Mărturisiri și Golanii, Calvarul. În decembrie 29,1919, i se joacă piesa Cadrilul.

164

Aceste prezumtive scrieri pregătesc, într-un fel , apariția romanului Ion, din 20 noiembrie 1920. El a constituit o încununare literară a scrisului rebrenian și o premieră națională a temei pământului care, prin extindere, în înveșnicirea ei în specificul românesc.

Este de fapt, prima mare bornă tematică pe care străinătatea o recunoaște și o citează.

Cartea Domnului Săluc Horvat se construiește aidoma schemei din edițiile colecției de Texte comentate, a Editurii Eminescu, din București.

Misiunea de astăzi a Editurii „Școala Ardeleană”, din Cluj – Napoca , se dovedește, cu nimic mai prejos, prin asemenea înscrisuri de nobilă acuratețe științifică.

Dacă înainte pe Săluc Horvat îl prenumăram printre pasionații de opera și viața lui Eminescu (vezi una dintre contribuțiile acestea), de acum, se cuvine să-l identificăm printre mulții contribuabili la descifrare sensurilor operelor și ale lui Liviu Rebreanu. Cu osebire, ale celor două romane, comentate par lui même.

Comentariul simpatetic, pe care îl inițiază în jurul celor două romane, după cum ingenios, a sesizat prefațatorul, distinsul Mircea Muthu, clarifică multe semne de întrebare pe care și le pune fiecare generație de cititori.

Meritul inconfundabil, se află în analizele de caz ale personajelor despre care istoricul literar face vorbire, în cadrul unei cazuistici de fond. Vreau să spun că Săluc Horvat dezvoltă volute narative în jurul fiecărui personaj în parte, cred pentru asimilarea de nuanțe. Se detașează comentariile circumscrise personajelor Ion (Pop al Glanetașului) ,Vasile Baciu, George Bulbuc – în general nume de de bărbați, după o concepție filozofică a nemților. Mai apăsat este această teorie în Pădurea spânzuraților. Aici criza de conștiință se ivește mai des și vizibil la mai mulți intelectuali, și de o parte și de alta, începând cu Apostol Bologa. Chiar si oficialii Klapka și Karg au crize de conștiință. Dar puși în fața unei situații limită, cum era războiul, trebuia să decidă rapid și fără remușcări. Datoria, înainte de toate!

Este aici o resuscitare, dacă nu o actualizare a uneia din temele Renașterii. Numai că se verifică în cu totul și în alte condiții, și sociale și politice.

Deducem că ciclicitatea temelor este omniprezentă în literatura lumii. Și cum am convenit că Liviu Rebreanu se preumbla destul de lejer în literaturile maghiară și germană, deducem înțelepciunea BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ afirmației mele. Ba mai mult, cât de minoră era literatura română, fie și pe cele două paliere – socială și de conștiință – pe care el, Liviu Rebreanu le-a statornicit, dându-le viabilitate, consens și reperabilitate.

Cele două cărți au rămas, peste timp, ca un far pentru a lumina, înainte și după, personalitatea unui scris și a unui scriitor. Iar domnul Săluc Horvat a confirmat cumva cultul românilor pentru reprezentanții scriitorilor în veacul vecilor.

Astăzi, când literatura noastră, romanul în speță, sub tăvălugul modelelor străine, nu întotdeauna cele mai fericite, are o criză a decăderii prelungite. Mai ales sub raport stilistic și mai mult tematic.

Istoricul literar de azi nu s-a lăsat influențat în niciun fel de scrierile contemporane sieși, el a fost mână-n mână cu tradiția. Ba, didactic, de câte ori s-a ivit ocazia , a despărțit apele în două : biografiile personajelor, de o parte, cu forma lor civilă de existență, și postură literară, inventată de autor, în datele statistice ale durabilității literare.

Săluc Hortvat a dat viață tuturor personajelor literare și, substituindu-se creatorului acestuia, le-a comentat ca atare. Știind cui se adresează cartea sa - „vârstelor formative din mediul liceal” - , ca un ghid din antichitatea romană, coboară în pădurea de semne, luminând calea învățăceilor, până la ieșirea din subterana semnificațiilor, până la ajungerea simbolurilor din context , și până mai departe.

Apostol Bologa, în forma descrisă în această de folos carte, mi se pare că este un personaj universal ca și Hamlet. Are aceleași crize luminoase .

Iată un citat : La data stabilită, familia Bologa luă loc în strană. La momentul rostirii rugăciunii, cu fruntea sus, cu mers apăsat, Apostol trecu în fața ușii împărătești, căzu în genunchi, și, împreună mâinile.

Peste o clipă, glasul lui subțire, ca un fir de mătase albă, fâlfâia în tăcere, înnecat de respirație , se ridică spre tavanul înstelat, se coboară printre sutele de oameni. Ochii lui văzură , la început, în altar, pe protopopul Groza, zâmbindu-i cu blândețe și încurajându-l, pe urmă însă rămase numai crucea aurită sus, parcă-ar fi plutit în văzduh.

Apoi, tocmai în clipa când se închina, la încheierea rugăciunii, se deschise deodată cerul și, într-o depărtare nesfârșită și totuși atât de aproape lui, apăru o perdea de nourași albi, în mijlocul cărora strălucea fața lui Dumnezeu ca o lumină de aur, orbitoare, înfricoșătoare și, în același timp, mângâietoare ca o sărutare de mamă.

Apostol Bologa , cu permanentele lui îndoieli, ilustrează într-un grad înalt un caz de psihologie clinică. Prin autoanaliză, crede că și-l poate rezolva

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

prin eros, logodindu-se cu Ilona, fiica groparului Paul Vidor. Și aici, învățatul istoric literar, autorul luminoasei cărți, intră în plin secol 19 francez și român, dând glas fiziologiilor celor două personaje - tată / fiică. De altfel sobra fotografie de pe copertă, realizată în sepia, le este atașată imaginea locotenentului Bologa,mânăn mână – cu iubita lui. Tata, ținând în mâna stângă o codirișcă de mânat caii, înmănușat cu opinci și nojițe – vreme de iarnă, nu glumă.

Rupsese nu demult logodna cu Marta, fiica avocatului Domșa, care se dădea în vânt după un ofițer maghiar de vânători imperiali ! Rebreanu lăsând să se înțeleagă că și din această cauză, hotărâse să se înroleze în armată. Deci, scriitorul îi creează protagonistului o întreagă cazuistică folosind din plin tehnica modernă a contrapunctului.

Conștiință superioară a faptelor și evenimentelor momentului, Apostol Bologa îl roagă pe preotul Boteanu să-i spună mamei lui să aibă grijă, de logodnicele sale, pentru că ele i-au mângâiat sufletul.

Reiau și precizez încă odată contribuția de excepție a lui Săluc Horvat la glosarul pertinent și la obiect făcut tuturor personajelor din cele două romane. Ba la romanul Ion a redactat un indice alfabetic al personajelor care populează întreg demersul narativ al scrierii(111). Iar la personajele romanului Pădurea spânzuraților, a reținut doar pe cele care purtau un nume propriu.

Eu văd pentru prima dată o bibliografie critică exclusiv calată pe scriitorul Liviu Rebreanu și opera sa (ordonată tot alfabetic). Așa cum stă bine unei bibliografii oricând citabile.

165

CRITICĂ

Livius Petru BERCEA

ELEGANȚA DISCREȚIEI (Însemnări despre poezia lui Ticu Leontescu) Pe Ticu Leontescu, autor a opt volume de poezii (din care două sunt antologii) l-am cunoscut (de fapt, era a doua oară) la întâlnirile literare de vineri de la revista timișoreană „Orizont”. Ne cunoscusem, cu ani în urmă, la sediul unei asociații creștine interconfesionale, „Metanoia”, pe care un filosof redutabil (Bruno Würtz) încerca să o pună pe picioare în Timișoara. Prezență discretă, calmă, având întotdeauna la îndemână un volum de poezii pentru a-l dărui cuiva, Ticu Leontescu scrie, de ani buni, o poezie care a reținut atenția unor critici cunoscuți pentru exigența lor în ce privește expresia lirică. Au scris despre volumele sale sau au însoțit aceste volume cu prefețe (postfețe) critici și confrați în ale scrisului precum: Eugen Dorcescu, Ioan Holban, Adrian Dinu Rachieru, Olimpia Berca, Ion Arieșanu, Alexandru Ruja și alții. Autorul despre care spunem aici câteva cuvinte ilustrează una din rodnicele preferințe-realizări ale liricii românești de după 1989: poezia religioasă. Fie că e preponderent religioasă, fie că ajunge să atingă fiorul mistic, iar poetul să treacă dincolo de „simplul” prag al percepției unei prezențe divine sau al „evenimentului” religios (pentru că poezia lui Ticu Leontescu reușește să poposească și la acest nivel, considerat de Eugen Dorcescu drept manifestarea deplină a sentimentului religios), această poezie e, mai întâi, de o sinceritate atât de evidentă, încât impresionează prin puritatea unei comuniuni asumate de poet cu Creatorul.

Ticu Leontescu trăiește întru și pentru credință, această particularitate a atitudinii și a poeziei sale fiind tocmai manifestarea concretă a sincerității pe care o semnalam supra. Din această sinceritate se desprinde și firescul unei comunicări care pare a avea ca interlocutor nu o divinitate distantă și inaccesibilă, ci un apropiat, un prieten, pe cineva căruia îi poți încredința simțirea ta intimă, gândurile tale, cu care te poți sfătui fără rezerve. Asta este direcția esențială a poeziei lui Ticu Leontescu, una dintre ele doar. Realitatea care se așază ca o punte între Atoatefăcător și om este Cuvântul, cel care stă la originea a tot ce ne înconjoară și care devine o „fereastră deschisă” din mai multe unghiuri, nu numai „spre Tine”, ci și „spre ceilalți, spre lume...”, deci un liant de comunicare universal; dar nu numai o fereastră, ci și o oglindă „reflectând, modela/ mutilat,/ chipul meu...” și, concomitent, „Oglinda Cuvântului Tău”; ca atare, tot o „comunicare”, cu mult mai complexă și subtilă. Din Cuvânt se întrupează și comunicarea poetică, „definirea” poetului acumulând accente de suferință cristică: „Cel născut și crescut/ din... Cuvânt.// Cel flămând și-nsetat/ de Cuvânt.// Cel pierdut și găsit/ în Cuvânt.// Cel rănit, vindecat/ prin Cuvânt.// Răstignit și-nviat/ după Cuvânt” (Poetul). Se pare că actul poetic e unul, dacă nu obsedant, cel puțin frecvent, pentru poetul preocupat de propagarea Cuvântului atotputernic, o „monedă de schimb” pe care poetul și-o dorește ca dar divin: „Doamne,/ dă-mi un cuvânt./ sau două-trei./ Sau câte vrei.// Pornesc la drum/ și vreau să am la mine/ câteva cuvinte măcar,/ de cheltuială.

De buzunar,/ dacă e cazul...” (Cuvinte de buzunar). Întrun text semnificativ, din perspectivă funcțională, poetul e 166

„definit” ca un multiplu actant, chiar când „acțiunea” se limitează la „inacțiune”: „Octombrie/ e luna când poeții plâng...// Octombrie/ e luna când poeții tac...// Octombrie/ e luna când poeții știu...// Octombrie/ e luna când poeții scriu...” (Elegii autumnale).

Poezia religioasă a lui Ticu Leontescu se cantonează mereu în preajma unui Dumnezeu atotputernic, a cărui prezență se face simțită clipă de clipă. De aceea, percepându-L permanent, poetul I se adresează simplu, la persoana a doua singular, fie cu apelativ unic (Doamne, foarte frecvent), fie numindu-l Tu (+ apelativul respectiv), fie printr-o sintagmă reprezentativă: „Doamne, grădinăresc în mine/ Un mic Eden, sădit de Tine...”; „Aievea către Tine, Doamne,/ Mâinile-mi întind...”; „Cine ești Tu, Doamne...”; „Părinte Atotștiutor,/ Ce vină areacest popor ?” Există, pentru Ticu Leontescu, un Dumnezeu coborât pe pământ, printre oameni, printre fiii săi, un Dumnezeu a cărui existență e palpabilă, concretă, și de aici această atitudine de „familiaritate”, uneori doar aparentă, pentru că imensa deferență și gratitudine a poetului răzbate din fiecare vers, din fiorul lăuntric al poetului în fața covârșitoarei prezențe divine.

Lirica lui Ticu Leontescu ne dezvăluie și un poet cu preferințe pentru aspectele sociale ale existenței, un poet implicat activ în viața cetății, nu rareori depășindu-și sfioșenia și revoltându-se în fața hidoșeniei societății, constatând că „viața e neagră, zile negre,/ dorințe negre, suflete negre./ Oameni negri”; de grijile sale terestre i se confesează tot Creatorului: „Doamne,/ e-atâta violență-n lume/ și-atâta nebunie!/ E un absurd și surd război/ în noi și între noi!/ O isterie și-o turbare/ mai gravă ca la fiare!”; în Jungla urbană poetul cumulează tot ce în lumea de azi e dincolo de „normalitate”: „a sta în cap”, „non-valorile”, „gâdilarea instinctelor”, „relativizarea etică”, „euforiile bahice”, „un balamuc global”. Nu însă tot ce ține de social e urât, „minunile” care ies din mâna omului (inspirate tot de divinitate) compensează parcă neîmplinirile, cum se întâmplă cu tripticul sculptural de la Târgu Jiu, realizat de Brâncuși, care spunea că „îl voi aștepta pe Dumnezeu în atelierul meu”. În fine, trebuie să amintesc și o realizare poetică mai rară la români. Un volum precum Iașii în haiku este dovada accesibilității spirituale a unui spațiu cultural depărtat geografic de România și mult diferit. Este adevărat că haiku-urile reale sunt mai rare, dar disponibilitatea poetului pentru acest tip de poezie fixă este lăudabilă și constantă.

Poezia lui Ticu Leontescu mi-a amintit de un text din 1946, al lui George Călinescu. Mutatis mutandis, și păstrând proporțiile, iată fragmentul călinescian: „Îmi place să iau din când în când Scriptura, fiindcă cuprinde o învățătură liniștitoare, ca un balsam suav, și am o predilecție deosebită (cu toate că prețuiesc miresmele Bibliei române) pentru textul latin, pentru că-mi pare intonat de heruvimi într-un grai paradisiac”.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ

Iulian CĂTĂLUI

DESPRE BANCHETIȘTI 1. “Poezia experienței de viață” în volumul sânge de sub tălpile mele, de Andrei CAUCAR Andrei Caucar nu este un poet erudit, cult, ezrapoundian sau tseliotian, nici măcar postmodern, doldora de citate și intertextualisme, ci mai degrabă unul al experienței bogate de viață, al esențelor și adâncurilor psihologice și aceasta contează. În acest sens, Caucar scrie nu numai din teama de a se apropia de poezie, cum spunea poetul și eseistul Dumitru Velea, în erudita prefață a celei mai recente cărți caucariene, sânge de sub tălpile mele – apărută la Editura Fundației Culturale „I.D. Sîrbu” din Petroșani, 2018, distinsă cu premiul „I.D. Sîrbu” și cu o excelentă copertă-pictură semnată de artistul plastic brașovean Gabriel Stan, intitulată Fa-muzic-angel – fiind a doua carte a autorului după debutul din 2011 cu Poet găsit, și care trimite la titlul unui roman de Salman Rushdie, Pământul de sub tălpile ei, ci din prea multă suferință în viață, transfigurată în literatură, în poezii inedite, cu întorsături ciudate de fraze și strofe, cu schimbări de sintaxă și rostiri poznașe, șugubețe și chiar șturlubatice. El are ceva pur romantic și puritan în ființa-i, deși cunoaște bine femeia și viața cotidiană realistă și sumbră. Poemele sale sunt pline de surprize finale, după o introducere și primele versuri cu un înțeles diferit aproape total de versul final, schimbându-și sensul chiar de la o frază la alta. Fost mecanic de locomotivă, Andrei Caucar (născut în 1954 la Ohaba-Ponor, județul Hunedoara, unde s-au descoperit vestigii ale culturii musteriene aparținând omului de Neanderthal și au fost găsite trei falange, constituind primele urme osteologice fosile ale omului paleolitic, apoi vestigii dacice, localitatea nefiind departe de Sarmizegetusa Regia, capitala și cel mai important centru militar, religios și politic al statului dac înainte de războaiele cu Imperiul Roman), conduce trenul poeziei spre tărâmuri mai curate și mai camelotiene, chiar paradisiace, când evadează din realitate. Caucar este și un esenian, atât în sensul preceptelor sectei din antichitate la care ar fi aderat și Isus Hristos, de nemurire a sufletului, de iubire a semenilor și de pedepsire divină a păcatelor, cu excepția excluderii femeilor din grupul lor, poetul ohabiano-hunedorean iubind femeia, cât și în cel al înțelesului că se trage din mantaua lui Esenin, poetul lui preferat, pe care l-a descoperit și citit prin 1980, producând o ruptură în viața sa. Lui Serghei Esenin, cu a sa lirică de tip contemplativ, de expresie BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

modernă, caracterizată prin imagism și o mare diversitate de tonuri afective, de la sesizarea cosmicgalactică a naturii rusești până la evocarea miturilor vechi păgâne și creștine, de la “nostalghia” satului până la revolta față de aspectele civilizației urbane, teme sau motive care se regăsesc și în creația lui Caucar, li se mai adaugă în panoplia influențelor literare din poezia caucariană, poeți români importanți și influenți ca Nichita Stănescu și Marin Sorescu.

Chiar din prima poezie a volumului, „poezia e mai grea decât durerea” (atât titlul cât și denumirile poeziilor sunt scrise cu minuscule), cu versuri aproape imperative, dar și metaforico-simbolice, „până la iubire am zis”, tratează ideea sau sentimentul durerii, atât a celei fizice, exterioare, cât și a celei interioare, intime, suferinței dinlăuntru, inclusiv o durere a cuvintelor, a poeziei: „până la marginea cuvântului am mers/ până la iubire am zis/ până la râu învățam copilul care am fost/ să se joace printre cuvinte”.Așadar, pentru Andrei Caucar, poezia este nu numai joc de copii și spirit ludic, ci și durere, suferință, mâhnire, chiar tristețe adâncă, dincolo de vârsta de aur a copilăriei, sânge de sub tălpile sale, vorba titlului cărții. El alternează poezia la persoana întâi singular cu cele la persoana întâi plural, câteodată și la persoana a II-a singular, în stil Michel Butor și Noul Roman francez („bați în calorifer să vină căldura”), dar hegemonice sau potestate sunt cele la persoana I singular, autobiografice, autoreferențiale, poetul sondându-se pe sine însuși mai mereu. Poemele andreicaucariene se mișcă dezinvolt între viață și moarte, uneori cu viteza TGVului francez sau a trenurilor japoneze. Numeroase poezii au ca motiv literaro-filosofic, obsesie, fixație, însăși poezia, atât cea scrisă de amorul artei, cât și cea redactată în scopuri financiare, la care se adaugă condiția poetului de ieri, de azi și de mâine, de fapt, dintotdeauna: ”acest poem nu trebuie scris, seara îmi număr poeziile și banii”; „ce bine că n-am fost poet și nu mi-am vândut poezia”; „poezia de aseară”, „e superb să trăiești cu poeții”, „îmi pare bine că nu sunt poet” etc. Totodată, poetul consideră că uneori, poezia este minciună, iar realitatea dezbrăcată de podoabe nemaispunând nimic, eul poetic rătăcindu-se cvasidantesc în pădurea minții.

Altădată, poetul îi invocă pe Eminescu și Ioan Alexandru, de pildă, poetul național privindu-l pe Caucar din coperta unui „caiet vechi”, pentru el poeții 167

CRITICĂ și preoții nu mai au nimic de făcut într-o țară pierdută, ca la T. S. Eliot cu al său poem The Waste Land, nemaiavând nimic după o sută de ani, întreaga țară ajungând la nivelul lui nimeni și nimic, adică suntem nimeni și nu mai avem nimic. Poemul „plătire pentru poetul singur” este dedicat poetului Ioan Alexandru, care spunea că „Satul transilvan, cu toată austeritatea lui, este o permanență a scrisului meu“, autorul Imnelor și al volumului Bat clopotele în Ardeal, Andrei Caucar fiind aproape sigur că predica și el fără să știe poezia Ardealului, întrebându-l pe autorul Imnelor Transilvaniei dacă l-ar dori de fiu, sau măcar de urmaș, discipol etc. Din când în când, poetul hunedorean crede că scrie de parcă s-ar culca pe o coală albă de hârtie, după ce încearcă să facă o cărăruie, o potecuță pe care să umble oricine în/ cu picioarele pe pământ, eventual fără sânge pe tălpile lor.

Multe poezii conțin motivul morții, dar și cel al vieții, iubirii, astfel, în fața morții, spune poetul, singura șansă este să ieși prin ușa din spate și să te trezești doar atunci când îți sapă alții groapa, ca în cunoscutul proverb; poetul sau eul poetic ori liric propunând stăpân pe sine, șugubăț, ori murind spre a învia christic sau fiind nemuritor și rece, s-o facă pe din două, astfel, cei care-i sapă groapa se fac de fapt că sapă, iar el, poetul se face că moare (este aici și ceva din Marin Sorescu). În alt loc, poetul se revoltă și strigă: „Lăsați-ne măcar să murim/ fără condamnare la moarte”. Pe de altă parte, fiind dezamăgit și chiar înspăimântat de lumea reală, cotidiană, eul liric ar dori să creeze o lume mai bună, una văzută prin ochii puri ai copiilor, o lume a altor hotare și mai ales a altor cuvinte, pentru a ajunge la limba, nu a păsărilor, ci a rătăciților. De altfel, poetul îi admonestează pe alții cărora nu le convine lumea aceasta, deși nici el nu este de acord cu planeta în care trăiește și supraviețuiește, îi îndeamnă să meargă în pustie, la marginea sau periferia zării, în care „câmpia să fie deal și dealul câmpie”.

Există în volumul sânge de sub tălpile mele un ciclu poematic interesant și obsedant, cel al invocațiilor, nu nimănui ca la Mircea Dinescu, ci către doctorița care l-a îngrijit sau tratat la un moment dat pe autor și care ar putea foarte bine să reprezinte moartea însăși, Doamna cu coasa, trecerea în eternitate etc., doctorița care este prietenă cu moartea, sau chiar o sfântă, poetul întâlnind-o peste tot, în poeziile sale, în visele sale, în casă, la spital, afară, în ceruri, eventual. din acest ciclu, semnificativă fiind poezia „doctorița mea e o sfântă”, aceasta apărând a fi prietenă cu însăși moartea care amână deznodământul fatal cu zâmbetul pe buze. În somn, eul poetizant visează o căsătorie cu doctorița, deși aceasta era la mare concurență cu o asistentă care-i procurase iubire și o infirmieră care se jura că-i forțată „să spele sânge de sub tălpile” poetului vremelnic 168

bolând, poetul sângerând la propriu și la figurat, de suferință și de dragoste.

Concluzia se impune, poeziile lui Andrei Caucar palpită de viață și mustesc de sânge sau înoată în substanța lichidă roșie compusă din plasmă și din globule, fiind poezie pur sânge, deși nu-și refuză unele infuzii religioase și transfuzii filosofice.

2. “Până mai sus de ceruri”, în vol. de poezii Până mai sus de păsări, de Lilia MANOLE Uneori există dureri trupești și sufletești atât de mari, intense și devastatoare, încât te gândești dacă să mai trăiești pe acest pământ plin de grozăvii și umilințe. Aceste dureri și suferințe sunt atât de nedrepte, încât își vine să te răzbuni pe ceilalți, pe lumea întreagă pentru a-ți mai potoli din sufletul mult prea încercat și încărcat. Dar există și dureri care se pot îndura și alina prin credință, iubire de Dumnezeu, izbăvire, mântuire. Este cazul poetei Lilia Manole, care și-a pierdut fiul drag și care încearcă să-și ostoiască suferința nu numai prin credința în Dumnezeu, ci și prin scris, creație și operă literară.

Născută în 1972, Lilia Manole a absolvit Facultatea de Litere a Universității de Stat “Alecu Russo” din orașul Bălți, Republica Moldova sau Basarabia, de profesie traducător, profesor de limba română, dar activează în mai multe domenii: jurisdicție, administrație publică, învățământ și scrie poeme, eseuri, critică literară. În 2001-2002, ea participă alături de alți profesori universitari, școlari, la elaborarea primului Manual pentru alolingvi Limba care ne desparte, în cadrul programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Limba – Mijloc de Integrare Socială, lansat cu sprijinul acestei Organizații Mondiale și promovat de Departamentul Relații Interetnice și Institutul de Lingvistică al Academiei de Științe a Republicii Moldova. În perioada 20152016, Lilia Manole este redactor la revistele de spiritualitate universală, Regatul Cuvântului și Sfera Eonică ale Ligii Scriitorilor din România și Societății Scriitorilor Români, iar din 2016 este redactor și apoi redactor-șef la Ziarul Românilor de pretutindeni Radio Metafora, Ziarul www.radiometafora.ro din Bălți (Basarabia), editat în România (Constanța) și în S.U.A. de Păun Octavian, director-adjunct. În mai 2015, Lidia Manole își lansează cartea Cuvinte nestinse la Biblioteca Științifică a Universității de Stat Alecu Russo, iar în noiembrie același an, participă la Târgul Internațional de carte Gaudeamus, alături de colaboratorii Editurii Națiunea. După o perioadă tragică în destinul ei și al familiei sale, prin pierderea fiului, Constantin Manole (2017), poeta nu încetează să scrie, ci se adâncește tot mai mult în creație, spre fundamentele creștine, fiind prezentă în revistele literare din România cu poeme, eseuri și interviuri. Între timp, mai publică volumul bilingv BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ româno-albanez, Fluviul viselor noastre, împreună cu Luan Maloku, la Amanda Edit Verlag din București și volumul de față, Până mai sus de păsări, la Editura Fundației Culturale Ion D. Sârbu din Petroșani, colecția Banchetul, în 2018, cu o prefață substanțială a poetului și eseistului Dumitru Velea.

Până mai sus de păsări este dedicată, desigur, fiului drag și dispărut, Constantin Manole și este o încercare de simbioză între poezia religioasă, cvasipsalmică și cea a suferinței și durerii personale transfigurată prin puterea metaforei universalvalabile. Volumul chiar debutează, în poemele “Întrebare fără sfârșit” și “La sfântul ceas, când copilașul doarme…”, cu interogații nesfârșite și chinuitoare dinspre și către Dumnezeu: “Mă întrebi / dacă mâine voi știi/ durata mea de viață?” și cu plânsete asemănătoare crivățului rusesc sau muscalesc ori viforului și “înghețului ca un Duh”, inima poetei fiind secătuită de disperare și devastarea sufletului, lacrimile sunt amare și plutesc halucinant prin ochi, cu o întrebare parcă înfiorată către Dumnezeu care a permis Răului să intre în lume și săși facă de cap: “Tu ai decis aceea ce răului îi place,/ Dar de ce Doamne, cerul se desface?” și cu un schimb interesant între poetă și Dumnezeu, acesta din urmă trebuind să-l ocrotească și să-l mângâie pe fiul ei pierdut, care ar fi putut fi chiar Isus, dacă nu este BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

prea exagerat. Amintindu-și de vremea copilăriei, eul poetic își exprimă deziluzia, marea decepție că atunci când ne naștem, ni se confiscă “fărâma aceea plină cu rugi și gânduri bune”, dar revenit în prezent, în actualitate, este ostenit de la numeroasele lacrimi vărsate și revărsate niagaric și cuprins de o stare de tristețe, melancolie, mâhnire, amărăciune, pentru a se transpune surprinzător în rolul și locul copilului pierdut care și-a păstrat sufletul curat și pur. În poezia “Această taină scursă…”, autoarea găsește în versuri simple, penetrante, ineluctabil, alinare în credința în Dumnezeu, vrea să se mântuie prin smerenie, evlavie, cucernicie sau pioșenie, Dumnezeu care, până la urmă, o strânge în brațe, Dumnezeu sau Isus Hristos care reprezintă, nu-i așa, “Calea, Adevărul și Viața”, Isus învățându-ne să-L urmăm și să împlinim în viața cotidiană învățătura Lui, identificându-se cu calea spre împărăția lui Dumnezeu, la care se află adevărul, în timp ce viața este bunul cel mai de preț pe care Dumnezeu l-a dăruit omului, neavând voie să ne-o luăm și timpul în care să fie gata omul pentru mântuire și dobândirea vieții eterne: “Dar Dumnezeu mă strânge-n brațele Lui, tare,/ Și-mi luminează calea, să fiu a lui iertare,/ Jăratec dobândesc și bat la Poarta Raiului,/ Smerenia mi-e o scăpare, asemeni cu a straiului”. Rezultă că doar prin credință și încredere în cuvântul de izbăvire al Fiului lui Dumnezeu vom izbândi prin a trece peste marile necazuri și încercări ale vieții.

Dumnezeu este totuși aproape, sau așa îl simte autoarea, care a căutat lumini, și fulgi, și visul “exorbitant de singur”, D-zeu fiind atât de aproape încât aproape că a intrat în casa eului poetizant, în versuri mai scurte, cu o singură rimă încrucișată pe strofă în loc de două ca până acum. Poezia cu titlul joc de cuvinte “Colind colindului din cer colindul”, o transformă pe poetă într-un colindător tradițional adhoc ce răzbește înfrigurat, nu pe ulița satului, ci prin “iarna amorțită” ca să transceadă al iernii cânt.

Colindul este unul “până mai sus de păsări”, de unde și titlul cărții, îndreptându-se cvasi-dantesc și cvasieminescian înspre sori și stele, Luceafărul simțind celebritatea, gândul final al Colindului din cer colindul fiind de a se așterne pe pământ nu numai pacea și liniștea, ci și gândul ori meditația și “o binecuvântare a lungilor ninsori”. Lungul poem în versuri albe, de data acesta, restul fiind scrise cu tradiționalele rime încrucișate și împerecheate, poeta basarabeancă fiind o tradiționalistă, “Dacă te rogi la cer”, continuă pe același ton patetic-rugător, dar în același timp și smerit-umil față de atotputernicul, omniscientul și ubicuul Dumnezeu, care a pedepsit-o crunt, poeta crede că dacă te rogi la Cer, tot mai sus de păsări, dar nu din răsputeri, trebuie să înfăptuiești ceva deosebit și să cunoști și ce să comunici cu Cel de Sus. Ruga sau rugăciunea trebuie să fie simplă, făcută din suferințe și fragedă. De altfel există un mic 169

CRITICĂ ciclu de Rugi (I, II și III în cartea Până mai sus de păsări), iar accentele de poezie creștină, care sunt numeroase în volumul Liliei Manole, sunt mai evidente în poemul “Hristos a înviat”, ce pornește de la marele eveniment care este Învierea lui Isus în primăveri, deși toți fariseii pilatieni au indicat să fie păzit mormântul lui Isus Hristos ca să nu-L vadă oamenii înviind. Eveniment central-esențial nu numai în istoria mântuirii, ci și în istoria omenirii, Învierea Domnului ocupă un loc privilegiat și în anul liturgic ortodox, fiind “cea mai mare sărbătoare a Bisericii”.

De la începutul creștinismului, Învierea Mântuitorului nostru Isus Hristos a fost celebrată și ca rememorare a evenimentului istoric respectiv, o dată pe an, dar și în cadrul fiecărei săptămâni în ziua duminicii, zi păstrată pentru adunările creștine și pentru Euharistie.

El a înviat totuși “din răsputeri”, ne spune Lilia Manole, “cu moartea pre moarte călcând”, învingându-i pe toți cu harul Său personal. Hristos la izbăvit pe om de moarte și i-a dăruit viața eternă, căci, spun Părinții, pentru aceasta S-a și întrupat, la urma urmei: „Cu mult temei ar putea spune cel care cunoaște mai adânc învățătura creștină, că nu nașterea lui Hristos e pricina morții Sale, ci că, dimpotrivă, din cauza morții a primit Dumnezeu să Se nască. Nu de aceea s-a supus nașterii trupești Cel veșnic viu, pentru ca ar fi dorit viață, ci pentru că voia să ne cheme pe noi iarăși de la moarte la viață”.

Astfel, pentru noi, Hristos înviază și înviind, ne izbăvește de veșnicia morții celei crunte și a putreziciunii și ne dăruiește puterea de a învia și noi oamenii simpli și copiii pierduți la sfârșitul veacurilor, când corpurile noastre slabe, înnoite și în veci nealterate, vor fi înălțate la “viața cea fericită, lipsită de suferință și nemăcinată de timp, înviind tot trupul omenesc”. Moartea lui Hristos este deci „omorârea morții", iar învierea Sa, victoria și înstăpânirea pentru totdeauna a vieții “celei veșnice și nestricăcioase”. În poemul “Sămânța divină”, Lilia Manole sugerează că Mântuitorul nu ne părăsește și ne proftaxește generos și din păcatele noastre cele mai rele, fiind alături de toți oamenii, el este incluziv și nu excluziv. Dincolo de hegemonia aproape absolută a durerii, suferinței, poeta își găsește loc și pentru poezia ca artă specifică, poezia cere nu moare (“Lumina ochilor”) “nici când este ucisă, având senzații de jale, și o stare închisă”. De asemenea, poezia nu moare, nici când este moartă, ea fiind ca o cruce, iată din nou apropierea de un simbol al poeziei creștine, în care “se tăinuiește Omul, Cuvântul”.

Volumul Până mai sus de păsări conține către finalul lui și psalmi, un psalm fiind un text poetic compus din mai multe versuri ce aparțin unui număr de patru mari genuri literare principale, potrivit lui Hermann Gunkel: imnuri, lamentații comunitare, lamentații individuale și cântece individuale de mulțumire, 170

acestora adăugându-li-se câteva genuri minore, precum “psalmi regali sau psalmi didactici”.

Cuvântul provine din termenul veterogrec ψαλμός (psalmos) care înseamnă o compoziție muzicală interpretată la psalterion, el fiind utilizat în traducerea Septuagintei pentru a transpune, echivala cuvântul ebraic mizmôr, ceea ce înseamnă un cântec religios însoțit de muzică (ne spun Thomas Römer, JeanDaniel Macchi și Christophe Nihan în cartea lor din 2009, Introduction a l’Ancien Testament) și care este menționat de vreo 57 de ori în Cartea Psalmilor.

Psalmii pot avea caractere diferite: ei pot fi mai mult sau mai puțin laudativi, intimi, combativi, pocăiți etc.

De exemplu, în poemul Liliei Manole, “Doamne, ai înflorit… psalm”, avem o juxtapunere dar și o întretăiere interesantă de caracter combativ (“Doamne, când cupele cu amărăciune/ le privești cuim se varsă în fața Ta”), lamentație individuală și cântec de mulțumire (“Doamne, ai răbdare, Doamne,/ să mă ferești, Doamne,/ că sunt copilul Tău/ și nu te voi părăsi nici pentru o clipă…”, și: “Doamne, Își mulțumesc,/ liliachiu ai înflorit, să-mi scrii cu cerneala,/ ce sălășluiește în gândul meu,/ sămi dezgheți întristarea…”). În cele din urmă, putem spune că Dumnezeu l-a chemat la el pe Fiu, care suferea prea mult. El bate la ușa lui Dumnezeu cerând să intre. Există în cartea Liliei Manole o taină a persoanei, a omului și o comunicare intensă cu divinitatea, cu Dumnezeu, cu Isus. Poezia este o transformare, o transcendență și o pregătire pentru moarte, inițiere, trecerea pragului.

3. Scrum de havană, de Mihaela OANCEA De obicei, încă de la prima poezie a volumului unui autor, îți dai seama de intențiile lui din întreaga carte, de arta lui poetică, de profunzimea filosofică, de semnificațiile sale generale etc. La Mihaela Oancea, primul poem al noii ei cărți, Scrum de havană, intitulat “Caz particular de elipsă”, din domeniul geometriei, lingvisticii sau muzicii, sugerează stilul eliptic și ermetic al autoarei, stilul uneori obscur, dificil de deslușit, dar și combinația interesantă de surrealism, realism magic și poezie meditativă: “Jonglăm cu exercițiile de imaginație,/ prea puțin conștienți că formează/ un caz particular de elipsă/ și nicio constantă matematică/ nu poate determina cu precizie/ care-i va fi raza ori/ gradul de afectare”. Și în acest volum, Mihaela Oancea jonglează abil cu limba română, alternând persoana I plural cu persoana a II-a singular (ca în romanul Modificarea de Michel Butor), la care se adaugă poeziile la persoana a III-a singular, un fel de marcă înregistrată a autoarei, ca în exemplele următoare: “Jonglăm cu exercițiile de imaginație…” și “În hora fără brumă de odihnă/ mimezi ingenuitatea…” sau “ești deja un Prospero…”

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ

Ca și în piesele de teatru ale lui Shakespeare, în Scrum de havană se poate detecta celebrul binom filosofico-literar a fi – a părea, sau realitate – irealitate, în care “nimic nu e ce pare”, iar miracolele “se ascund ca într-o nebuloasă”. Totodată, cel puțin trei opere literare și plastice tutelează volumul de poezii al Mihaelei Oancea, Scrum de havană, apărut în 2018 la Editura Grinta din Cluj-Napoca și beneficiind de eruditul cuvânt însoțitor al apreciatului poet și eseist Adrian Lesenciuc și de opiniile de pe coperta a IV-a ale reputatului critic literar și eseist Adrian Dinu Rachieru: romanele Jocul cu mărgele de sticlă de Hermann Hesse și Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez și pictura Marmura albă de Victor Brauner. Pe lângă aceste influențe și sunete livrești și picturale, în carte mai apar alte zeci de aluzii și trimiteri culturale, literare, filosofice ș.a. Volumul este împărțit în trei mari segmente: „Constelația mărgelelor de sticlă” (care trimite clar la romanul lui Hesse), „Scrum de havană” și „În măduva lutului”.

Focalizată pe biografia lui Josef Knecht, maestrul jocului cu mărgelele de sticlă, cartea lui Hermann Hesse ne conduce literaro-filosofic în Castalia, o BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

lume în afara lumii sau o Zonă strugațkianotarkovskiană. Impasibilă, nemuritoare și rece, ca un Luceafăr sau ca Solarisul lui Stanislaw Lem, la timp și istorie, “planeta” Castalia se conturează ca un urieșesc templu al culturii, un loc în care foșgăie aproape exclusiv intelectuali, ca într-o utopie platoniciano-campanelliană, sau o distopie totuși, un loc în care cunoașterea, în multiplele ei forme, pare a reprezenta unicul scop, dar mai mult, Castalia este și țara sau “patria jocului cu mărgelele de sticlă”. Acest fascinant “joc” este o sinteză între arte, reprezentând și unica formă prin care se poate realiza trecerea de la o artă la alta, o sinteză, o concentrare în stil kantianohegelian a tuturor cunoștințelor într-un tot sau în Totul. Aluziile la romanul lui Hermann Hesse se ivesc încă de la a doua poezie, “Constelația mărgelelor de sticlă”, lumea Castaliei, jocul cu mărgele de sticlă, spiritul ludic fiind în imaginația poetei reprezentate de o conversație, un stat la taifas despre “lucrurile definitorii, ca Moise pentru Michelangelo, dar în afara zidurilor planetei castaliene o biată insectă va fi fost prinsă în “constelația mărgelelor de sticlă”.

Spiritul hessian este prezent și în poemul “Într-un joc”, în care cel aflat la persoana a II-a singular, cel căruia i se adresează eul poetic și care poate fi Dumnezeu, iubitul ori un necunoscut, se află implicat și scufundat într-un “steril joc cu mărgele”, nedânduși seama de ivirea distopiei, a “caruselului oniric” și a dispariției umbrelor, pentru ca în final omul să ajungă precum o molie (profețiile omului-molie!?) îndrăgostită fatal de “becul de 60 de wați”.

“Capodopera absolută” a lui García Márquez, Un veac de singurătate, este un roman total care îmbină realul cu fantasticul și magia, meditația cvasi-biblică și filosofică și narațiunea pasionant-fermecătoare într-o creație literară unică, inconfundabilă, mirobolantă, amețitoare, somptuos-barocă și plină de substanță. Titlul romanului semnifică sentimentul tragic al singurătății, dar și al morții, al finitudinii, aș adăuga, pe care îl trăiesc membrii familiei Buendía, de-a lungul timpului și în toate aspectele vieții lor: în dragostea redusă la aspectul său fizic sau în moarte (Melchiade se întorsese din lumea morților, deoarece nu putuse îndura singurătatea). Márquez crede că singurătatea familiei Buendia provine din lipsa lor de iubire, de fapt, “niciun Buendia nu e în stare să iubească și în asta constă secretul singurătății lor”.

Referirile și trimiterile la Márquez și al său Veac de singurătate sunt mai multe, ele apărând, culmea, tot în primul segment al cărții, “Constelația mărgelelor de sticlă”, care era hessiană, mai întâi în poezia ”Coapsele elastice ale veacului”. Autoarea se mulează pe spiritul romancierului columbian compunând un poem-melanj de utopia și realitate, cum este romanul, de realism magic, cu aluzii la macondienii vii și morți ce suferă de insomnie, hălăduind “buimaci de însingurare” și fiind chinuiți 171

CRITICĂ de “amărăciunea desfătărilor putride”. În finalul poeziei, Macondo rămâne devorator al tuturor semințiilor osândite”, nu numai al celor aparținând clanului Buendía. În altă poezie, “Rujul de buze matifiant”, este inserat și pomenit chiar un reprezentant de seamă al seminției Buendía, José Arcadio, surprins ori uitat sub castan, în care naratorul de la persoana a II-a singular urmărește “lumina deșirată caleidoscopic/ de-a lungul munților de sticlă-/ spectogramă cu linii pulsatile…”Ne amintim că José Arcadio Buendía este patriarhul fondator al satului Macondo, care credea că acesta era înconjurat de apă, iar de pe acea insulă, el inventează lumea potrivit percepțiilor sale, însă dispare din poveste odată ce înnebunește, căutând disperat Piatra Filosofală, pentru ca în final, să-și piardă mințile și să înceapă să vorbească în limba latină. Legat de un castan, José Arcadio va servi celorlalți drept mărturie a începuturilor Macondo-ului și va fi eliberat de către Úrsula Iguarán cu puțin timp înainte de-a muri. La final, cel desemnat la persoana a II-a singular ajunge să se afle în oripilante “spasme ale agoniei”. În plus, unul dintre motivele literare principale din volumul Mihaelei Oancea este singurătatea, drag și lui Márquez, în romanul căruia erau 100 de feluri de singurătate, un exemplu edificator fiind cel al poemului “În măduva lutului”, unde chiar mamele reprezintă atâta singurătate, sau în poemul care dă titlul volumului, Scrum de havană, în care eurile lirice de la persoana a II-a așteaptă să vadă ce înfățișare va mai lua singurătatea ca “închidere frontală, cu fermoar”. În fine, Victor Brauner este unul dintre puținii artiști plastici surrealiști adevărați din România, care prin talent și stil pictural a ajuns la o estetică originală, după ce potrivit proprie-i mărturisiri, trecuse prin toate fazele artistice ale vremurilor sale: “dadaiste, abstracționiste, expresioniste”. Filonul surrealist și braunerian, să spunem, este și el bine reprezentat în Scrum de havană, în numeroase poezii, uneori pornind de la un alt pictor surrealist, catalanul Salvador Dali din “Semințe de rodie”: “Ceasurile lui Dali devin șerpi/ își înfig dinții în cozi și se preling,/ până la prima bătaie de inimă,/ smulgând literele/ din graiul ei”; sau în grupajul de versuri și sintagme, tot surrealiste din “Îmblânzitorul de verde”: “și totuși păsările cădeau/ pe sub pleoapa fiecărei dimineți”. În afara celor trei spirite tutelare, în volumul Scrum de havană există o mulțime de alte aluzii culturale, literare, mitologice și filosofice, unele de tip efigie sau basorelief, cum ar fi: Sărutul lui Iuda, Prospero, Loreley, vinul de Falernum, ispititoarea Selene, Maupassant,

172

Helikonul, Shiva, Chagall (obsesia din volumul precedent), Argus, Henry Miller, laptele Herei, plămânii Andromedei, îndrăgostiții Paolo și Francesca din Divina Comedie a lui Dante, romanele lui Turgheniev, mandala, liedurile lui Wagner, gravurile lui Blake, ceasurile lui Dali, Kafka, Beckett, chiar și iluminații din Bavaria, pentru a culmina cu Sisif și Iosif din Arimateea. La care se adaugă Sindromul “Ierusalim”, care este un fenomen în care oamenii care vizitează Orașul Sfânt sunt “atât de copleșiți de trăirile spiritual” încât îi schimbă aproape total, apărând anumite fantezii de mântuire care îi îndeamnă să facă o lume mai bună și cred că au un rol de-a dreptul mesianic pe care trebuie să îl îndeplinească. Simptomele apar de obicei după o zi de locuire în oraș, acestea încep cu anxietate și izolare, urmată de o “obsesie pentru ritualurile de purificare”. Se precizează că aceștia încep să poarte lenjeria patului de la hotel ca imitație a veșmintelor antice și încep să facă tot soiul de profeții fantasmagorice, începând să țipe ca nebunii sau să cânte psalmi, cântece religioase sau versete din Biblie! La Mihaela Oancea, în poemul “Nimeni nu pleacă în exil”, avem de-a face cu un sinucigaș care vede clar în oglindă, “mâinile unui homuncul” și ca prin ciur, “se perindă nevroza, sindromul Ierusalim, picturile psihedelice,/ fiecare țipând, apoi făcând cu ochiul/ timpului/ tuns chilug”.Dincolo de influențele hessiano-marqueziene imaginează și o lume de coșmar, distopică, deci dincolo de utopiile care sunt, printre altele, Jocul cu mărgele de sticlă și Un veac de singurătate. Astfel, aburul vocifera undeva underground, mașinile se aruncă în “apele înghețate” și un nebun aleargă de-a lungul unor șine de tren, de parcă ar alerga după taurii din Pamplona, dar în final, apare surpriza, totul ar putea fi un “decor de carton”, înghițit de “bezna lacomă”. Mihaela Oancea posedă și cunoștințe de fizică, astronomie și filosofie, exemplificate în poemul “Monada” (aluzie la filozoful-matematician Leibniz), în care facem cunoștință, nu cu gheața, ca în romanul lui Márquez, ci cu protonul ce-și continuă expansiunea până la energia care conștientizează marea trecere, iar urmașii Big-Bang-ului inventează jocul în doi, nu știm dacă cel cu mărgele de sticlă. În concluzie, noul volum al Mihaelei Oancea ne aduce și induce o stare de bucurie estetică și erudiție prin cuvinte, vorba lui Ion Biberi (care a scris o carte despre Suprarealism), ce conduce ineluctabil la o explozie de metafore și sintagme, unele eliptice și obnubilate, altele explicite și limpezi ca un cristal de Boemi

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ

Iulian CHIVU

1. Iulian Cătălui, post factum, dar nu tardiv O îndreptare onestă, scutită de patimi sau resentimente, chiar și atunci când răscolește spuza unor erori pasagere, nu poate fi nicicum tardivă, ci vine să avertizeze că diletantismul oricând produce surprize și aduce atingeri înseși judecății de valoare.

Așa am primit Tratatul despre pseudodicționare al lui Iulian Cătălui, apărut la editura brașoveană KronArt (2018), o lucrare menită să facă pertinente precizări profesioniste și de etică a scrisului; în cele din urmă Tratatul se onorează ca atare prin competențele autorului său și prin destructurarea opului unui amator care bulversa și ofensa lumea scriitoricească brașoveană în urmă cu un deceniu (Dicționarul scriitorilor brașoveni și al veleitarilor de la 1450 și până astăzi, Ed. Șelaru, Brașov, 2008).

Pe Vasile Șelaru, autorul Dicționarului amintit, îl întâlnisem de câteva ori pe holurile României libere, la Casa Presei. Semnam în paginile acelui cotidian, fiecare din zona lui, știri, anchete, reportaje, însă nu ne apropiase nimic mai mult, mai ales că, la un moment dat, refuzase să mă ajute cu niște informații într-o investigație care mă ducea până în zona responsabilităților lui. Ulterior am aflat despre BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

„performanțele” lui gramaticale nu numai din redacție, ci și de la prozatorul Liviu Comșia, fost gazetar mulți ani în presa Brașovului. Dicționarul lui Șelaru era, de fapt, de la apariție întâmpinat cu multe suspiciuni, atrase încă din titlu (veleitari), presa locală (Adina Chirvasă, Mihaela Parghel ș.a.) insistând asupra lor cu promptitudine. Iulian Cătălui, menționat abuziv de Șelaru printre corectori, se dezice de o atare „complicitate”: „Îmi cer scuze că am participat chiar și cu 0,005% la realizarea acestui dicționar“, spune el, și evocă o problemă de sănătate care l-a ținut departe de o atare culpă. După un deceniu, timp în care s-a remarcat prin mai multe lucrări publicate, el se detașează de lucrarea lui Vasile Șelaru tocmai cu acest Tratat despre pseudodicționare și-i arată toate lacunele. Gazetarii brașoveni amintiți consemnau și ei: „O parte dintre scriitorii tratați în cartea lui Șelaru se arată nemulțumiți de felul în care acesta prezintă opera și activitatea lor, considerînd că așanumitul dicționar prezintă grave erori de documentare, dar și de gramatică și de logică.” Sau „Scriitorul Petre Istrate susține că pasaje întregi din ghidul bibliografic Cărturari brașoveni - sec. XVXX, din al cărui colectiv de redactare a făcut parte, și din lucrarea În slujba neamului românesc, se regăsesc, fără niciun fel de modificare, și în Dicționarul scriitorilor brașoveni al lui Șelaru” etc.

Lui Petre Istrate i se adaugă și alții: Mircea Brenciu, Eugen Axinte, George Pușcariu, Mircea Doreanu, precum și Doru Munteanu – președintele Filialei USR Brașov la vremea aceea. La toate acestea, Vasile Șelaru a replicat cu nonșalanță „că nu are nicio vină că unii scriitori brașoveni au fost activiști de partid sau că unele dintre operele lor sunt mediocre” și, ca atare, „Este dreptul lor să conteste!” În fond, asocierea numelui lui Iulian Cătălui cu acest „eveniment editorial” este cel puțin un pretext pentru a construi un documentar de lexicografie bine informat și corect direcționat, a cărui apariție este susținută de Acad. Alexandru Surdu. Riguros structurată, lucrarea lui se sprijină pe un preambul exhaustiv (Partea I, Despre dicționare): Clasificarea și formatul dicționarelor; Scurt istoric al dicționarelor (Grecia – de la Protagoras la Eratostene; Roma – de la lexicoanele lui Varro la Mitograful Fulgentius; Lumea arabă – de la Khalil ibn Ahmad la al-Qamus al-Muhit, primul dicționar accesibil în limba arabă, apoi amploarea preocupărilor lexicografice în Evul Mediu, în Renaștere și până în Epoca modernă), tipologia dicționarelor (specializate, biografice, 173

CRITICĂ enciclopedice) ca în cele din urmă să facă o privire sumară asupra preocupărilor românești în domeniu poate chiar începând cu Dimitrie Cantemir și a sa „scară a numelor” din Istoria ieroglifică (1705). Și până să ajungă la disecarea pertinentă a Dicționarului lui Vasile Șelaru, Iulian Cătălui se asigură de modelul unor lucrări colective de actualitate, cu strictă aplicare la literatura română: Dicționarul Esențial al Scriitorilor Români, apoi Dicționarul Biografic al Literaturii Române și Dicționarul General al Literaturii Române.

Cu partea a II-a, se insistă din mai multe unghiuri de abordare exclusiv asupra Dicționarului scriitorilor brașoveni și al veleitarilor. De la 1450 până astăzi, iar începutul demontării critice este făcut sub protecția unor nume de rezonanță în critica literară actuală cu care se face deschiderea propriuzisă: Alex Ștefănescu, Octavian Soviany, A.I. Brumaru, George Pușcariu, Dumitru Crudu, Mircea Doreanu (despre Șelaru și versus Șelaru), Gheorghe Stanomir, Ștefan Banaru – tot atâtea voturi valabile care au condus la excluderea lui Șelaru din Filiala Brașov a Uniunii Scriitorilor. Abilitățile constructive ale autorului acestui Tratat fac ca numai după o atentă lectură a lui cititorul să sesizeze că între tratat (lucrare cu caracter didactic de inițiere într-o știință) și pseudoștiință lucrurile rămân în definitivă contradicție; or și asta incită la elucidarea sibilinicei formulări prin lectură. Cât despre tonusul scriiturii, postfața lui Florin Șindrilaru e cât se poate de relevantă și sinceră: „Iulian Cătălui face teorie, istorie, critică literară folosind în fapt un stil polemic.

El adnotează, completează, corectează textele vasilșelariene, le analizează amănunțit, demolând sistematic și proximamente cinic nu veșmintele ironico-satirice ale acestora, ci însăși temelia lor” (p.188). Și, într-adevăr, autorul Tratatului aduce în atenție cu acribie inclusiv implicațiile juridice ale răului intenționat (și intențional), prevenind concomitent asupra consecințelor lui până dincolo de prejudiciile de imagine. Și nu are în vedere aici numai etichetări ori imputări ca activist de partid, delator, plagiator etc., până la urmă nu prea relevante dacă nu ele fac obiectul Dicționarului semnat de Șelaru, ci sunt vizate chestiuni fundamentale, care țin de știința scrierii unor astfel de lucrări, sau altele care trimit la cultura generală a autorului lor, la axiologia lui, ori presupun nu ca facultative normele limbii române ‒ Iulian Cătălui aduce în acest sens din abundență argumente în partea a III-a a cărții sale. Destul de subtil, Cătălui lasă de înțeles că Șelaru avea, probabil dintr-o frustrare ascunsă, un vag resentiment pentru profesori: „Subtilul critic literar Mircea Moț este și el atacat în Dicționar, cât și în Istorie, în texte aproape identice, V. Șelaru exprimându-și încă o dată disprețul său față de profesorii de limba și literatura 174

română” (p. 95). Argumentele cu care sunt demontate articolele Dicționarului îl fac de-a dreptul indezirabil: „Nici subtila poetă Angela Nache Mamier nu scapă spiritului grobian al pseudocriticului și istoricului literar Vasile Șelaru, astfel, acesta notează în subcapitolul activitatea publicistică din blestemățescul său dicționar, un citat trunchiat din autoarea cărților Miraculum și Femina: «am trimis un plic din pură curiozitate și respect pentru colțul magistrului», la care adaugă următorul text: cică, zice autoarea, hai sictir!” (p.103).

Cu partea a IV-a a cărții sale, criticul Iulian Cătălui accede la serioasele lacune de istorie literară pe care le probează Istoria literaturii din Țara Bârsei, dar mai ales Dicționarul lui Șelaru, stufos, ilogic și pe alocuri aberant pentru un dicționar de scriitori (p.130), fără a trece neobservată infatuarea acestuia de a fi întocmit un chestionar original (Chestionarul Șelaru), pe care-l recomandă ca instrument de lucru și altor amatori de lexicoane. Iar lacunele cele mai grave ating și Psaltirea Scheiană („Dacă ar fi cercetat mai atent, V. Șelaru ar fi aflat că pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, sau chiar în ultimele decenii ale veacului anterior, s-au făcut cele dintâi traduceri pe texte religioase, necesare serviciului bisericesc, dintre acestea păstrându-ni-se doar trei: Psaltuirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană și Psaltirea Hurmuzachi...” – p.133), dar ating și Gramatica românească a lui Dimitrie Eustatievici, apoi Școala Ardeleană, primii poeți și primii prozatori din Țara Bârsei, pe Maiorescu, pe Eminescu și pe Caragiale în relația lor cu Brașovul etc. Cu trufia „iluminărilor” sale în literatura brașoveană, Vasile Șelaru considera că trebuie să ajungă în manualele școlare: „Vasile Șelaru se autopropunea, prin cele două cărți ale sale, un pseudodicționar, plagiat în mare parte, după cum s-a spus, și o istorie a unei așa-zise literaturi din Țara Bârsei, drept un pionier în acest sens și un autor de dicționare și istorii care ar merita să fie studiate în școli!” (p.137). Mă îndoiesc că acest vis al său ar fi posibil nici măcar în condițiile bulversantei permisivități, năucitoare chiar, a manualelor noastre școlare și cred că semnalele lansate de Iulian Cătălui sunt un avertisment serios că adevărata critică girează și promovează nonconcesiv onestitatea și sobrietatea unor astfel de lucrări în numele adevărului științific și al valorilor autentice. Cu acest Tratat, adăugat volumului său de debut Biserici fortificate din județul Brașov. O sinteză și un dicționar (2005) și Marilor controverse literare (2014), Iulian Cătălui (bibliograf la Biblioteca Județeană George Barițiu din Brașov și redactor cultural la Astra) se arată a fi cu consecvență un spiritus censor intransigent pentru lumea literelor brașovene și nu numai.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ 2. Daniela Varvara, Lodebar – un imn ontic De formație filologică bine întemeiată, cu preocupări teoretice determinate și riguros conduse, dar și poetă cu har, Daniela Varvara excedează obligațiile sale didactice cu o teză de doctorat pe tema miturilor și simbolurilor biblice în poezia românească neomodernă (2013), din a cărei documentare își adaugă orizontului cultural alte zări, cum cu ușurință observăm și din volumul său de versuri Lodebar (Ed. Junimea, Iași, 2017). Volumul mi-a fost înmânat personal la o întâlnire de suflet a colaboratorilor revistei Banchetul, la Sf. Manastire Lainici, din Defileul Jiului, la începutul lui noiembrie 2018.

Nu întâmplător aminteam de teza de doctorat a Danielei Varvara; între aceasta și volumul său de poezii este o legătură de fundament, sugerată de însuși titlul volumului de poezii. Lodebar (Lo-debar), din ținutul evreiesc al Galaadului – nume cu rezonanțe biblice (probabil derivat din Galeed, adică Movilă a mărturiei), ținut israelian la est de Iordan, care include Basanul și Arnonul – ar desemna (2 Samuel 9: 1-13) numele localității unde trăia Mephibosheth, fiul olog al lui Jonathan înainte de a fi dus la curtea lui David, de la care va primi pământurile lui Saul, tatăl său (David i-a zis: „Nu te teme, căci vreau să-ți fac bine din pricina tatălui tău Ionatan. Îți voi da înapoi toate pământurile tatălui tău Saul, și vei mânca totdeauna la masa mea.”).

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Iată, așadar, doar câteva considerente care ne invită să privim poezia Danielei Varvara în sensul decodării acelor mesaje ideatice încredințate cu știință metatextului (dar, cu aceeași știință, și subtextului) cam din direcția unor convingeri transconfesionale cu care era văzut creștinismul poeziei lui Ioan Alexandru sau a lui Daniel Turcea în amintita teză de doctorat. Lodebar nu este o carte obișnuită de poezii, ci un imn ontic coerent, care comunică în versuri idei existențialiste și reflexivități fundamentale. Dispus în trei cicluri hesiodice (șapte zile, șapte nopți în Prelocuirea și Locuirea, ca în Dezlocuirea totul să fie un azi continuu, însă nu o cântare bucolică a existenței – poem de duminică mare). Am citit cartea cu o altă satisfacție – trebuie so spun – după un maraton sinusoidal de poezie lirică, în așteptarea provocărilor dinspre denotații și conotații, dar și dinspre așteptări privind conexiunile ei hermeneutic.

Textual, volumul de poezii conduce cu abilitate spre metafizica ființei și a ființării nu departe de ideea menirii și a datului ineluctabil, însă nu în sensul acestora, ci mai degrabă în sensul dualismului primar trup/suflet (întrupare vs însuflețire). La o primă vedere, se sugerează ideea generală a maternității ca apoteoză, așa cum ne-o prezintă pictura lui Gustav Klimt, a lui Pierre Auguste Renoire, iar la noi, cea a lui Nicolae Grigorescu și, mai nou, cea a lui Vasile Pintea, a lui Andrei Coptil, grafica lui Gheorhe Iliescu-Călinești etc. Lodebar este, cum spuneam, un imn ontic cu sclipiri heideggeriene ale ființării, atât timp cât Daniela Varvara depășește vizibil existența ca atare și trece spre sensul ei, spre ființare. Lumea începe „să se povestească” într-o altă cronologie, în înserări (când duhul/ obosește / să se mai lupte/ cu îngerul lui/ și îngenunchiază/ astfel/ se așterne o noapte/ peste o zi// - p. 14), în nopți (... tăcerea va fi casa mea în lumea ce așteaptă/ să mă ducă în sine// p. 15) și în zile (când/ iarba crește mai înaltă/ decât propria măsură...// - p. 21), cu numeroase reverse, o teză de gen și specie, în care sunt sugerări concludente (noaptea/ se face lichidă/ și îmi curge/ prin vene/ o iubesc/ face parte/ din mine// - p. 44).

Cu ciclul al doilea, Locuirea, din „ziua întâi”, am început să locuiesc/ în trup/ cu chirie (...) și cuvintele au devenit trup/ și au locuit printre noi (p. 48).

Simultan, lumea este pusă sub sceptrul pajurei – simbolul heraldic al forței lucide, al intuiției, al misterului și al creativității: rămasă în sine cum rele toate în cutia închisă-a Pandorei cum trupul fără de umbră/ pajura își invocă îngerul și își descântă de leagăn... zboară-mă/ sunt oarbă/ vezi-mă/ sunt trează/ doarme-mă (p. 52) și este populată, în copleșitoare conturare, de un bestiar necunoscut (derizio-fan s-a îndrăgostit totuși/ de ochiul auriu al pajurei – p.49), aidoma celui din basmul fantastic, premergător reprezentărilor cu sens. Nopțile pajurei 175

CRITICĂ curg către „descântecul de dragoste”, ca o îmbunare a Parcelor (Clotho, Lachesis, Atropos) sugerate aici: derizio-fan/ locuiesc sub pielea mâinilor tale/ strivește furtuna/ și linia vieții se va ridica limpede/ peste linia morții/ ai multe linii în palmă/ dar nu în toate poți să-mi faci/ așternut/ privește mai bine:/ mă înfășoară năvoade mari/ și greoaie/ iar tu nu ești pescar derizio-fan... (– p. 56).

Misterul evoluează, ia amploare (globul de sticlă) până la evadarea din casa uitării (- p. 58) – drama cunoașterii, păcatul originar: plouă derizio-fan ca-ntrun sfârșit de viață/ plouă înghesuit în globul de sticlă/ ridică-mă și uită-mă derizio-fan/ ridică-mă/ desfașămă/ prietene al meu înger// – ieșire din contemplativ marcată de isonul corului: ridică-mă desfașă-mă, ca în Medeea lui Euripide. Primul „cântec de leagăn, de dragoste și uitare”, începe propriu-zis Dezlocuirea (p.

60); cel de al treilea este „de dragoste și de moarte” (pasăre fără cuib greoaie și albă/ am pariat pe moarte dragostea mea/ dar încă nu s-a ivit – p. 62), al patrulea cântec (anticântec de leagăn) iese de sub protecția îngerului ca din omofonie (iubirea mea cea fără de înger/ cuvintele îmi adorm pe genunchi/ în așteptarea învelitorii de moarte – p. 63), se iese apoi și din cântec (p. 64) spre a intra, în ziua a șasea, sub zodia ariciuluide-mare – o potențialitate, dar și o nouă amenințare, cu sonotități de Apocalipsă: oamenii vor iubi ca pe ei înșiși corpurile în care locuiesc – când aceasta se va împlini va fi o zi de biruință și pace (p. 65). A se vedea și versetele ariciului-de-mare (când va veni ce este desăvârșit/ ne vom folosi întreg corpul ce pe un ochi/ cu lumină albastră// –p. 68 vs. ziua întâi din Prelocuirea, unde ochiul se face mare stând gata să nască/ alți ochi// –p. 13).

Noaptea pescuirii minunate (p. 69), o altă cotangentă la evangheliile creștine (vezi Luca 5; 111), decodează simbolistica instituită în jurul pajurii, în jurul ariciului-de-mare și converge în toiagul puterii înfricoșătoare și al cârmurii înțelepte: la prima pescuire deșerți ariciul-de-mare/ și umbra lui/ la a doua/ pajura aurie și umbra ei/ a treia oară/ năvoadele se fac toiag cu care despici apele de ape/ apoi moartea de moarte// – p. 69). Ziua a șaptea, ziua în care pragul camerei de uitare este/ un arc de triumf (- p. 70), încheie ciclul Locuirii în ideea inițiatică a pragului, însă, la Daniela Varvara acesta are mai degrabă rezonanțe gnostice (amnezie/anamneză), fiindcă trimite spre cunoașterea senzorială ieșind din atributele ființei eterne, după cum susținea și Mircea Eliade (illo tempore) în Istoria credințelor și ideilor religioase. În fine, cu Dezlocuirea, se ajunge într-un azi continuu (eternizarea ca ieșire din trup, ca întoarcere în illo tempore): oamenii au plecat/ din trupurile lor/ cum lumina din zile (p. 79), iar ciclul persoanei se închide în ciclul lumii, universal, ca amnezie (mă pregătesc să adorm/ în sfârșit/ întoarsă în pântecul 176

mamei/ somnul e o grădină cu îngeri ai uitării// -p.

100), nu înainte însă de introspecții în „cânturi și anticânturi ale zidirii” la fel de semnificative (mă privesc/ în carnea mea se așază rănit de moarte/ zeul... – p. 87; iar cuvintele capătă/ trupuri ale uitării/ unde/ să mai putem locui?// – p. 95 etc.). Și dacă trebuie să închei cumva, cu bucuria de a fi descoperit în Lodebar un surprinzător imn ontic, voi recurge tot la un text din volumul de versuri al Danielei Varvara: e noaptea în care în loc să dormi cu ochii închiși vorbești cu Dumnezeu și acesta e cel mai firesc lucru cu putință sub pleoape este direct El și tu îi spui unde-ai fost Doamne? (p. 72).

3. Ana Podaru și profunzimile sensibile Nu cred ca în afara înclinațiilor și sensibilităților personale, ale disponibilităților, suportului cultural și ale performării în exercițiu am mai avea vreun temei să facem deosebiri de altă natură între poeți și prozatori. Din moment ce nici psihologii nu au reușit, de pildă, să identifice plauzibile distincții între ei motivate de sex nici în planul emotivității, nici în cel al percepțiilor, al voinței și al cogniției, cu atât mai mult se vădesc prezumțioase și inconsistente aventuri de supoziție tezele unora care au tratat cu insinuantă condescendență literatura făcută de femei.

Predispozițiile acestora de a acoperi sociologic aspecte de viață precum maternitatea, minuțiosul domestic și chiar unele rafinamente sentimentale și de caracter nu înseamnă destul cât să cauzeze în esență și nici cât să greveze funcțional asupra valorii.

O atare diferență au făcut-o, fără doar și poate, mitologiile și unele religii. Că, dacă ar fi să privim în istoria artelor, nicio discriminare nu se susține ca atare. Clara Schumann și Francesca Caccini – în muzică; Janne Carpentier, Lénor Fini, Lotti Van Der Gaag – în pictură; Marta Colvin, Milița Petrașcu – în sculptură; Marie Madeleine de la Fayette, Viviane Forrester, Yasmina Reza – în literatură sunt doar câteva nume care pledează pro domo.

Personal, fără o astfel de prejudecată citesc cu interes nu numai proza scrisă de femei, ci și poezia lor fără a găsi, și până la urmă la ce ar folosi, indicii de discriminare. Observațiile sunt utile, constructive doar atât cât să sublinieze personalitatea stilului, rafinamentele observațiilor, inteligența intuițiilor, abilitățile de limbă, coerențele și noblețea mesajului. În astfel de circumstanțe ale judecății citesc și poezia Anei Podaru; o poezie cu mesaj presărat cu mulți bemoli, o poezie care este artă adevărat atât cât nu caută expresia postmodernistă și cât poezia nu devine un scop în sine, o grijă a inovării, ci exprimă melismatic, însă cu naturalețe, diagrama mereu surprinzătoare a simțirii. Ana Podaru se mișcă dezinvolt în versul clasic. Îi citesc noul volum de versuri, Un ax infinit (Ed. BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ Contrafort, Craiova, 2018), după ce am scris nu demult despre o altă carte a sa, Cad îngeri din icoane, cu numai un an în urmă; prilej pentru câteva confirmări și pentru a revedea statornicirea unor accente. Și, într-adevăr, Ana Podaru este și rămâne prin excelență un poet al simțirii, mai înainte de a fi unul al reflecției ideatice, așa cum scriam despre Daniela Varvara, de pildă.

Un ax infinit este chiar titlul primei poezii și nici nu cred că volumul ar fi putut să se intituleze altfel mai inspirat. Aici se conturează declarativ, loial, dar cu trăire profundă, însuși chipul senzorial al poetei: atunci când conduci și simți că te clatini/ și genele-ți par ștergătoare de lacrimi/ șoseaua devine un ax infinit/ te-ntrebi când și unde, de ce te-ai pornit...// (p.

11). Da, pentru că, fără îndoială, viața celui ce-și umblă destinul prin lume, eternul străin, nemângâiatul înstrăinat, e o plângere tainic românească, greu de înțeles și prea ușor de judecat: Și-mi mângâi copila și ea mă mângâie,/ Mă roagă să stau, eu o rog să rămâie,...// (p. 18).

Ana Podaru este, conjunctural, o înstrăinată care umblă prin lume, dar cu sufletul pendulând între sine și acasă; un „acasă” al celor înstrăinați, mult mai întemeiat în conotativ. Așa trebuie înțeleasă și poezia sa pe relația cu țara în care se întoarce nu numai cu gândul și îi constată imobilismul și vulnerabilitățile ca apoi să o învăluie cu remarci lucide: vin corbii BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

insolenței să ne-ngroape/ cu umbra nesimțirii peste noi/ în ochii lor e-o mare de gunoi/ ce-n carnea României dă să sape// (p. 109), ori să ia atitudini cu rezonanțe în patetismul păunescian: Se-aud eroi cum urlă prin morminte,/ strămoșii blestemându-vă sub cruci,/ copilul zace fără de părinte.../ întreaga țară-i pusă pe butuci.// (p. 32). Alteori își coboară duios discursul în emfatice tablouri din copilărie, ca într-o celebră suită pentru vioară și pian din lirica enesciană: Aud cavalul suspinând o doină,/ pe-o frunză plânge floarea de cireș,/ la maica-n bătătură stă un preș/ țesut cu mare drag în seri de moină// (p. 101), ori proclamă prin simțire o legitimă și incoruptibilă identitate: Mă cheamă pădurea, misterele ei,/ izvorul mă strigă sub stâncă,/ mă cheamă salcâmii să-mi pună cercei/ și strig: - Sunt româncă... româncă!// (p.

56).

Citindu-i poeziile recentului său volum, nu o dată am perceput subtextualul în melosul moldav al Baladei porumbesciene: Pe strune aspre de vioară voi scrie veșnice povești./ Cântând eternele balade, de plâng, te rog să mă oprești.// (p. 27); Bătrâna mea țară cu-altare de flori/ țesute-n cămașa de in,/ vitralii pictate în mii de culori,/ miresme de roze și pin...// (p.

56) etc. Iată de ce conclud încă o dată că Ana Podaru este un excelent mesager al propriei simțiri (În amintirea puiului de om/ născut când lupii au urlat a moarte/ stă luna spânzurată într-un pom/ și-o frunză sechestrată într-o carte// (p. 103), și cred ca așa ar trebui să rămână, mai ales pe relația cu propria persoană și pe relația cu Dumnezeu. Aici gândurile nu pot disimula și judecățile nu sunt vulnerabile.

Paradigma suferințelor curge după regulile ființei și în antinomie cu firea pe care tinde să o îngenuncheze, să o prăbușească, dar care continuă totuși să lupte: în labirintul fără viață am dat cu moartea de pământ/ și-acum mă-ntreb care-i motivul de m-ai lăsat să mai cuvânt...// (p. 45); ori se năruie castele de nisip/ din palma mea nisipul curge, curge/ se-adună cormoranii iar pe dig/ tăcute umbre zboară demiurge// (p. 73). Alteori pare să cedeze: Cum să ajung la rana ce mă doare?/ Cum să pătrund în universul mut?/ când mi-am făcut din lacrimă un scut/ și din suspin un zid de închisoare// (p. 108). Și toată această suferință rămâne sumbră într-o lume ostilă, rece, inumană: pereții stacojiți cu inscripții mizere/ seringi folosite/ aruncate pe jos/ ecoul durerii fugind prin tunele...// (p. 66) și speranțele urcă spre cer: În juru-mi perseide trec căzând/ Grăbită sunt s-ating măcar un astru/ Se sting pe cerul nopții rând pe rând,/ Fug caii scăpați din frâie și căpăstru// (p. 60). Așa cum notam, în relația cu Dumnezeu spiritul rămâne curat, demn și nădăjduind smerit: în fiecare zi când cântă sfinții/ mă scutură vântul de frunzele gropii/ alung negre umbre și-n cer ortul popii// (p. 62); Trmite-mi, Doamne, din ceruri un semn/ când lacrima curge și inima doare,/ 177

CRITICĂ trimite-ți un înger, un sol, un îndemn,/ să știu să mă spăl de tristeți în izvoare// (p. 54).

Lumea incoerentă și insensibilă amenință candorile, sufletul: Miroase a fum și a scrum de țigară,/ chiștoacele ard ce-a rămas din tutun,/ din care secundă și din ce primăvară/ se nasc călătorii cu sufletul bun?// (p. 55). Iubirea pierdută nu se mai poate salva, iar amintirea ei doare și ea: Nu pleca, iubito, nu pleca,/ E-așa de tristă viața fără tine,/ Mai stai pentru o clipă și ceva...// (p. 51), ca apoi să răspundă în reproșuri tăioase: ți-am fost gheișă și sultană/ dedicată ca o slugă,/ mi-ai fost leac de pus pe rană,/ mi-ai rămas a vieții rugă...// (p. 41), precum în coșbuciana Regină a Ostrogoților.

Seva amintirilor vine de fiecare dată din icoana caldă a mamei: Acolo mi-e bine, în brațele Maicii,/ în munții de piatră să urc,/ o coajă de pâine din mâinile daicii/ și-o mână de fân să înfurc// (p. 56); Miroasea tine, mamă, după ploaie,/ s-au cuibărit în mine ochii tăi.../ prin amintiri genunchiul mi se-ndoaie/ și strig cu vocea stinsă: Mai rămâi!// (p. 76). Și iarăși, recurentă, identificarea de sine în dor și în plaiul moldav al purității și al sacralității: Pe pământul unde luna și-a lăsat lumina-n ape/ mai există încă turme care vor să se adape,/ mai există cai ce-aleargă legănându-și coama-n vânt/ și altare nezidite de martiriul vreunui sfânt// (p. 24).

De aici mai departe, nimic esențial parcă nu ar mai fi de spus.

4. O cafea cu Evelyne Maria Croitoru Obiceiul de a răsfoi o carte înainte de a o citi este un gest mecanic mai degrabă, fiindcă o răsfoire nu poate da decât indicii formale, cel mult. Te uiți la titlu, la poza autorului, la grafică și cam atât. Astfel, răsfoind cartea Piloții de vânătoare a Evelynei Maria Croitoru, am aruncat o privire pe coperta a patra a ei, fiindcă, după o mai nouă obișnuință, autorul duce acolo un citat sau chiar mai mult din opinia cuiva care a empatizat cu el pe aceeași frecvență emoțională și receptivă din considerentul că acela îl cuprinde cât se poate de bine. Or lucrul acesta îl confirmă doar lectura cărții, dacă a reușit să treacă testul de interes al celui care a răsfoit-o.

Evelyne Maria Croitoru a făcut astfel o fericită alegere pe coperta a IV-a a cărții pe care mi-a dăruito nu demult: „Poeziile alese să facă parte din acest volum vorbesc despre iubire, bucurie, speranță și dor, nostalgie, tristețe, durere sau teamă, trăiri care îți sunt transmise într-un pianissimo constant.

Autorul reușește să ți le insinueze pe nesimțite atât de profund și complex în propria intimitate, încât aproape se șterg granițele ce delimitează eul individual” (Gabriela Groza). Volumul de poezii Piloții de vânătoarte//Fighter pilots (Editura Anamarol, București, 2017), al cărui titlu are o subtilă 178

legătură de familie (dedicat soțului său, Tinu), încă de la ediția lui numai în limba română (Editura Vinea, București, 2011), a fost remarcat de cititori și a adunat în presa literară remarcile unor cronicari avizați.

Aici, poeta Evelyne Maria Croitoru se ancorează cu individualizările simțirii în eterna temă a iubirii cu vibrații predilect feminie, afirmate de lirica universală. Și o face pe toată scala trăirilor sale de la simple declarații juvenile (Mereu și mereu,/Sufletul meu/ Își schimbă/ Culoarea după zâmbedtul tău – p.

36. Sau: Dacă te știi/ Frumoasă,/ De ce-ți mai picuri/ Pe gene beteală de îngeri? – p. 34), la emoționalul sincer, descriptibil (Ținutul, strânsul,/ L-am împletit cu plânsul/ M-am rezemat,/ cu rădăcini și aripi,/ de tine, cu toată iubirea din mine... – p. 8), până la temerile feminine (Ani și ani,/ Te-am căutat în lucruri,/ În timpul îmbelșugat/ Al nopții./ Prea devreme. M-ai văduvit/ De iubirea ta – p. 114).

O tensiune aparte se păstrează și în sinceritățile adolescentine cărora poeta le dă glas: Si totuși,/ De ce mă dori/ în somn-nesomn... (p. 12), sau În vreme de iubit/ Nu știm/ Hotarul/ Să-l golim de arderi (p. 38).

Mai mult decât atât, Evelyne Maria Croitoru accede abil spre reprezentări metaforice sprijinindu-se pe simboluri ale conotării și ale indicativității: Prin abur gri/ Ființa mea,/ Frântă petală/ Alunecă-n/ Amurgul/ Iubirii (p. 18). Alteori trece senin, în favoarea sincerității, chiar și peste unele platitudini ale reflecției: Adevărul/ E pătură sărăcăcioasă./ Te lasă dezgolit și limpede/ Ca un pahar./ Ea nu-ți ascunde/ Trupul, ci doar capul./ Trupul ți-l părăsește mintea/ BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ În nevoi – p. 96, deși probează frecvent rafinamente ale cugetării și ale formulării metaforice: Pendulul Vieții/ Răscolește/ Ochiul Împătimirii – p.10. Sau atinge sonorități de epigramă: Că buni și drepți/ Sunt doar nebunii,/ Iar locul lor e la ospiciu./ Da. Știu. Însă cu toate astea,/ Îți dau povață din „oficiu” – p.

86.

Ea, cel mai adesea, însă, rămâne în introspecția simțirii: Deodată,/ Mă simt, iată,/ Piatră./ Și-n loc/ Să blestem/ Și să sânger,/ Văd lumea/ Prin ochii de înger – p. 20.

Cu noul său volum de versuri (în curs de apariție când mi l-a încredințat avant la lettre), intitulat O cafea cu tine, Everlyne Maria Croitoru, deși rămâne în același registru liric și în eterna, inepuizabila temă a iubirii, trece de experiențe și căutări spre a aduce, cu un plus evident de maturizare a scriiturii, acel lirism elevat de simțire feminină încălzind discursul cu profunzimi ale reflectării, ale meditației afective.

De data aceasta, poeta trece de la experimentalul personal, ca modalitate, către cel de simț comun, de la care așteaptă confirmări și le primește în spiritul consensualizării argumentative cu cititorul chemat, și el, să se regăsească în firescul profund uman al poeziilor sale. Concret, dacă rare translări lexicale pot fi trecute în seama opțiunii de registru (Absențe vagaboande/ purtate-n ferestre,/ amurguri uitate// Durerea ninsorilor), expresia de simțire lirică profund înnobilată se remarcă în chip special: Când valul sărută/ piciorul, fecioară,/din ochiul amiezii/ vânt tainic/ strecoară/ sub bluza subțire/ gând lacom,/ de mire// (Când valul); Mă vei auzi,/ în tremurul frunzelor,/ puțin, tot mai puțin,/ apoi, deloc// Totuși/ poate vântul,/ va păstra/ un timp măcar,/ conturul/ a ceea ce sufletul meu/ a rodit...// (Cândva); Ascultă, copile,/ cum sună/ târziul pe ramura goală...//(Ascultă) etc.

Metafora a câștigat și ea în rafinament: Pe sâmburi de lună/ și-n case de fluturi...//; Prin focuri domoale - /vremelnice scuturi-...// (Doar ochii); Peste umărul nopții,/ în sâmburi de dor/ rodește iubirea./ Destin// (Vise arse); mângîierea-n lumină/ a ierbii,/ blânda strălucire-a amiezii,/ când îmbată/ izvoarele/ cerbii// (Gândurile) etc. Cu o bogată cultură a genului, Evelyne Maria Croitoru aduce în noul său volum de versuri ecouri de pastel (Soare strălucitor,/ ciocârlie-n înalt,/ sufletul tău,/ pe malul celălalt...// Malul), vibrații postmoderniste (Zadarnic,/ cu inima iască/ încearcă/ haiducii de-acum/ să facă-omenirea/ să pască./ E vuiet și clocot pe drum!// - Îndemn), cotangente istorice (Înecați/ în suspinul trecutului,/ îndemn/ la răscoală-a țărânii,/ clocot dinspre/ apele Prutului/ plămădesc în descânt/ bătrânii// - Îndemn) sau nostalgii de roman cavaleresc (... săbii de Toledo/ mânuite/ de un cavaler medieval...// - Flacăra nopții).

O cafea cu tine, poezia care este aleasă de Evelyne Maria Croitoru să dea titlul cărții sale, este o BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

inspirată opțiune inclusiv pentru tonul ei ușor elegiac: Fă-ți timp/ să bei cu mine o cafea./ Poate-om putea păstra/ a ei savoare,/ când fi-voi porțelan,/ tu, fulg de nea/ și îmi vei picura/ a ta răcoare.// Sau Fă-ți timp/ și hai să povestim de noi// - ceea ce induce ideea erodării sau ne amintește de poezia lui Mircea Dinescu (La o ceașcă de cafea,/ Pe terasa "La trei dame" ...// - Moartea face integrame), de cea a Elenei Lavinia Niculicea (...mă preling pe buzele-ți moi,/ îți sărut infinitul regăsit,/ sorbind-ți cu sete/ lacrima/ din colțul zâmbetului,/ amară ca o cafea băută/ pe fugă.// - Sunt ploaie caldă de vară) ori, de ce nu, de Marin Sorescu (O cafea neagră voi servi, totuși./ Din mâna ta./ Îmi place că tu știi s-o faci/Amară.// - Am zărit lumina). În ce mă privește, după ce am citit atent și acest al doilea volum de versuri al poetei Evelyne Maria Croitoru, am suficiente argumente să cred că poezia sa se va impune și va fi apreciată cum se cuvine de critica literară în contextul poeziei românești de azi atât de siluite în formule și experiențe pasagere.

5. Ecouri babilonene la Dumitru Velea Nici dacă n-ar fi purtat titlul Convoi spre Babilon (Editura Zur-Ott, Ierusalim, Israel, 2018), nici dacă nu ne-ar fi dat câteva idicii referențiale din spațiul istoriei și culturii persane (Eglon, Xerxes, Ehud, Moab, Darius etc.), cititorul acestui volum bilingv (româno-ebraic) de poezie, semnat de Dumitru Velea, nu ar fi rătăcit prea pe departe de acest spațiu spiritual așa de fecund, în ciuda austerității sale geografice, fiindcă poetul conturează din relicvele memoriei o lume cu care ne-au familiarizat Firdousi, Al-Zamahsari, Nizami-Ganjavi, Saadi etc.

Oricum, cititorul mai puțin avizat ar fi sesizat aici contradicțiile unei alte lumi decât cea în care gândește și trăiește și ar fi intuit un timp istoric îndepărtat; acestuia, însă, percepția conotativă nu i-ar fi permis să-și ducă intuițiile mai departe și nici să reconstituie decât din fragmente și doar parțial un miraj exotic.

Mai ales că poetul e cât se poate de codat într-un mesaj al ecourilor babilonene identitare, mesaj care și el se relevă gradual, în funcție de capacitatea cititorului de a-l urma dacă are suficiente date de arheologie spirituală. Probabil că în ebraică textul e gustat cu mai multă ușurință, fiindcă traducătorul, Menachem M. Falek, are ca limbă maternă însăși limba lui Iisus Hristos.

Convoiul spre Babilon reface în sens invers drumul decât l-au parcurs evenimentele istorice de la Darius și Xerxes, de la Zäbädeus la magi și la miracolele mitologiei osiriene, cu reînvierea faraonului de către fiul său, Horus – o lume a caravanelor spre și dinspre umanitatea clasică.

Titlurile poeziilor au în acest sens o indicativitate care 179

CRITICĂ ajută cititorul: Vântul și pietrele muntelui; Zidul dinăuntru; Cortul înfățișării; Un vis al împăratului; Oase cântătoare etc.

Apoi poezia, cantonată în evocativ, transmite mesajul prin indicativitate. De pildă, în cazul Împăratului Eglon se spune: Împăratul Eglon,/ după ce se închina la idoli,/ se retrăgea în propria-i grăsime,/ în camera răcoroasă, de sus.// Ehu, beniamitul, i-a adus daruri;/[...] Ehud îl înșelase cu «cuvântul secret»,/ însă cuvântul Domnului era.// (p.31). Despre Eglon aflăm din cărțile Vechiului Terstament (Judecători, 3.12-22):12 Copiii lui Israel au făcut iarăși ce nu plăcea Domnului, și Domnul a întărit pe Eglon, împăratul Moabului, împotriva lui Israel, pentru că făcuseră ce nu plăcea Domnului.13 Eglon a strâns la el pe fiii lui Amon și pe amaleciți și a pornit. A bătut pe Israel și a luat cetatea finicilor.14 Și copiii lui Israel au fost supuși optsprezece ani lui Eglon, împăratul Moabului. Copiii lui Israel au strigat către Domnul, și Domnul le-a ridicat un izbăvitor, pe Ehud, fiul lui Ghera, Beniamitul, care nu se slujea de mâna dreaptă. Copiii lui Israel au trimis prin el un dar lui Eglon, împăratul Moabului.16 Ehud și-a făcut o sabie cu două tăișuri, lungă de un cot, și a încins-o pe sub haine, în partea dreaptă.7 A dat darul lui Eglon, împăratul Moabului: Eglon era un om foarte gras.18 Când a isprăvit de dat darul, a 180

dat drumul oamenilor care-l aduseseră.19 El însuși sa întors de la pietrăriile de lângă Ghilgal și a zis: „Împărate, am să-ți spun ceva în taină.” Împăratul a zis: „Tăcere!” Și toți cei ce erau lângă el au ieșit afară.20 Ehud a început vorba cu el pe când stătea singur în odaia lui de vară și a zis: „Am un cuvânt din partea lui Dumnezeu pentru tine.” Eglon s-a sculat de pe scaun.21 Atunci, Ehud a întins mâna stângă, a scos sabia din partea dreaptă și i-a împlântat-o în pântece. 22 Chiar și mânerul a intrat după fier, și grăsimea s-a strâns în jurul fierului, căci n-a putut scoate sabia din pântece, ci a lăsat-o în trup, așa cum o înfipse...Așadar, poetul se ține riguros după textul biblic.

Lucrurile se verifică și în cazul poeziei Un vis al Împăratului: ¬ Artabanos, unde se duc călăreții printre mirți/ cu caii aceștia, unul roșu,altul murg și altul alb?/ În visul lui Zaharia,/ cel care s-a născut odată cu tine/ și a plecat cu o funie de măsurat în mână...//(p21) Textual, în Vechiul Testament (Zaharia) scrie: 7 În a douăzeci și patra zi a lunii a unsprezecea, care este luna Șebat, în anul al doilea al lui Darius, cuvântul Domnului a vorbit prorocului Zaharia, fiul lui Berechia, fiul lui Ido, astfel: 8 M-am uitat noaptea și iată că un om era călare pe un cal roșu și stătea între mirți într-un umbrar; în urma lui erau niște cai roșii, murgi și albi.9 Am întrebat: „Ce înseamnă caii aceștia, domnul meu?” Și îngerul care vorbea cu mine mi-a zis: „Îți voi arăta ce înseamnă caii aceștia!” 10 Omul care stătea între mirți a luat cuvântul și a zis: „Aceștia* sunt aceia pe care i-a trimis Domnul să cutreiere pământul!”

La fel stau lucrurile și în cazul referințelor istorice, la care face trimitere poezia Corturile de safir văzute de Xerxes: ¬ Pe firul apelor trec corturile/ de purpură albită de soare și vânt ¬ /unde se duc, nimeni nu știe;/ de unde vin, demult s-a uitat.../(p.17); Nu calcă pe Calea Regală,/ doar pe poteci nebătute de nimeni,/ trec peste munte și mare...(ibidem) ¬ Calea Regală fiind treaseul glorios al hotarelor lui Darius și se întindea pe circa 1500 de mile și traversa Frigia pe la mormântul lui Midas, se îndrepta spre Pteria – trofeul lui Cressus, traversa Munții Taurus și ajungea spre Tigru, la Ninive.

Evocând toate acestea, poetul Dumitru Velea ne conduce, deci, într-o lume a memoriei, aidoma celei macedonskiene (...Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul/ Prin aer, petale de roze plutesc/Mataseanflorită marită cu firul / Nuanțe, ce-n umbră, incet, vestejesc -/Havuzele cântă - voci limpezi șoptesc/ Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul....), în care licăre nestinse imagini glorioase ale eternului Babilon: Darius, Xerxes, Artabanos I, ucisul în lupta de salvare a hotarului vestic: De pe podul de vase între țărmuri legat,/ cu soarele în Carul de aur,/ cu toată Asia în spate, eu, Împăratul Xerxes,/ întreb: Unde se duc corturile de purpură?//și nu-i nimeni să-mi BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ spună,/nici bătrânul Artabanos nu mă aude,/ armatele mele mărșăluiesc pe podul de vase/ și fiecare visează la podul Djinvat//(p19) ¬ acesta din urmă fiind un simbol al recompensei în thanatologia osiriană, cei care urmaseră calea răului în timpul vieții neavând prilejul să-l treacă spre tărâmul fericirii eterne.

Urmează figura biblică a lui Zaharia, probabil Zabadeus, tatăl Sf. Ioan Botezătorul (Cel care s-a născut odată cu tine –p. 21), asupra căruia stăruia, la 1895, Frederick Cauer (Artabanos 5, în Paulys Realencyclopädie a classischen antichitatii sciene, vol. II), amintit în legătură cu templul Hibis, închinat lui Darius, Regele Regilor. Pilda biblică, vechitestamentară, a unor evenimente este adusă să resemnifice momente marcante în istoria evreilor, cum ar fi de pildă omorârea lui Ioab (1.Împărați,2835) valorificată în Zidul dinăuntru: Cel ce-a spus că zilele îți sunt mai puține cu una/ și nopțile mai multe cu una/ scrie pe dinlăuntrul zidului, la lumina stelelor,/ «Cronica cetății asediate». Pentru vorbele grele ai vrea/ cu mâna dreaptă să îl apuci de barbă să îl săruți și,/ fără să ia seama, cu stânga să-i treci sabia prin pântece ¬ / precum a făcut Ioab cu fratele său Amasa ¬/ risipindu-i măruntaiele peste cuvintele scrise...// (p.49), secvență care apare întocmai în 2 Samuel 20:7 Și Abișai a plecat, urmat de oamenii lui Ioab, de cheretiți și de peletiți, și de toți vitejii; au ieșit din Ierusalim ca să urmărească pe Șeba, fiul lui Bicri.8 Când au fost lângă piatra cea mare care este la Gabaon, Amasa a ajuns înaintea lor. Ioab era încins cu o sabie pe deasupra hainelor de război, cu care era îmbrăcat; ea era legată la coapsă și stătea în teacă și, când a înaintat Ioab, sabia a alunecat.9 Ioab a zis lui Amasa: „Ești sănătos, frate?” Și, cu mâna dreaptă, a apucat pe Amasa de barbă să-l sărute.10 Amasa n-a luat seamă la sabia care era în mâna lui Ioab, și Ioab l-a lovit cu ea în pântece și i-a vărsat măruntaiele pe pământ, fără săi mai dea o a doua lovitură. Și Amasa a murit.

Apoi, cu Oasele cântătoare, cu simboluri ale unei civilizații care refuză să apună (arama, săgeata, călăul, vântul, piatra, deșertul, zidul etc.) se trece spre o altă filosofie a istoriei: Carul de luptă/ de veacuri tot schimbă/ luptător și cal,/ calul și luptătorul...//(p.41), într-o trecere necontenită de pe Câmpul Ofrandelor spre Câmpul Odihnei spre a atinge eroic, virtuos veșnicia cerurilor. În jurul acestor determinante spirituale, concentric, se așază altele din învelișul lor mitic, multe dintre ele devenind

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

deja universale: Privește vița de vie de la fereastră cum crește ¬/ este o iluzie fereastra.// Până seara frunzele ei acoperă zidul casei ¬/ este o iluzie casa.//...(p.97), așa cum avea să difuzeze până în mitologia europeană nordică motivul psihostaziei și chiar al lucrurilor care se conțin.

Iată de ce cred că acest Convoi spre Babilon, ar putea străbate deșertul ajutat de stilul scriiturii, în spiritul rubaiyatului persan, prin pilonii săi de referință, prin traducerea ebraică și ar putea fi un un mesaj peste timp al consonanțelor noastre de substrat etnogenetic.

181

CRITICĂ

Ana DOBRE

LA O CAFEA, ÎN INTIMITATEA POEZIEI Cel de-al treilea volum de poezii, O cafea cu tine , după Piloții de vânătoare (2011) și Secretele macilor (2017), marchează încă o treaptă în spiritualizarea emoției. Evelyne Maria Croitoru este acum preocupată de temele mari ale reflecției, meditând asupra trecerii timpului, asupra condiției creatorului, a creației, a iubirii. Notația scurtă, acută a trăirii, cu o tușă ermetizantă, este dublată de reflexivitate. Imaginile poetice au mereu această umbră a meditației pentru ca poeta să audă cântecul tainic al firii și al lumii și să-l transcrie în propriul imaginar.

Evelyne Maria Croitoru se definește prin cuvânt și prin relația semnificatului cu semnificantul, cu virtualitățile latente ale cuvântului. Când își fixează crezul, poeta mai mult se confesează: „Valorile, credinţele mele îşi croiesc drumul cu fiecare poezie, eseu, articol. Mărturisesc că în ceasul de taină bucuria sau deznădejdea izbucnesc în scris cu aceeaşi intensitate infernală, totală, liberă... Trăirile mele le supun mereu judecăţii prietenilor mei. Sper din tot sufletul să vă aflaţi printre ei!” Poezia îi poartă visurile, o aduce aproape de inima lumii, îi clarifică, uneori, nedumeririle, în ciuda unei ușoare tendințe de abstractizare a expresiei artistice de nuanță nichitastănesciană: „El se ivea uneori/ dinspre capătul lumii./ Rădăcini nu avea.// Îl recunoşteam/ după dansul nebun/ al glicinelor din sufletul meu,/ după locul acela/ care înverzea deodată,/ se dilata.// Degetele florilor/ se întindeau/ după tâmplele lui înrourate/ de lianele ochilor mei.// El rădăcini nu avea”. Încercarea de a defini condiția poetului, situarea lui în durată și în timp, o dominantă tematică a volumului în Poeții, Precum șoimii, Fructele stelelor, Făgăduința nemuririi, Singurătatea poetului, relevă o preocupare statornică și revelează un mister, în aceste definiții, poeta nefăcând altceva decât să se clarifice pe sine.

Poeții „nu uită mirarea”, „nu trădează niciodată”. Ei sunt „culegători în adânc”, sunt „pleoapele focului”, cresc „precum șoimii” în „cuiburi înalte”, plutesc pe „aripa lumii”, se înalță până la tâmpla câmpiei ce arde la „hotarul amurgului”, sunt „păstori de speranțe”, simt „bogăția din veacuri”, se confundă cu „sufletul naturii”, ca parte esențială și revelatorie a acesteia, făcând transferul de sunete, imagini, mesaje, ca intermediar i

182

între celest și terestru. Singurătatea poetului depășește sensul comun al însingurării și/sau marginalizării („Poetul singur/ este inima/ eternă a simțirii”, „vâslaș printre/ false combustii”), fiind atitudinea necesară conștientizării combustiei interioare, a slovei de foc în slova făurită. „Singurătatea îi adâncește/ căderea în libertate”, meditează poeta. Imaginea conține paradoxul ascensiunii în cădere, căderea aparentă fiind, de fapt, o înălțare. Ca „fructe ale stelelor”, ei, poeții, întrețin dialogul între cer și pământ, luminând și întreținând creația. În absența lor, „în nopțile negre/ am rămâne orfani”, lumea ar fi mai săracă.

Făgăduiți nemuririi, poeții sunt „trubaduri ai neantului”, trec dincolo de coaja duratei, „scotocesc în măruntaiele cărților”, măsoară „pasul silabei” și „spațiul gândului”, știind să asculte veșnicia și să-i scrie cântecul.

Meditația asupra condiției poetului se răsfrânge asupra cuvântului, materialul incandescent, instrumentul prin care are loc miracolul creației în poezii precum: Fața nevăzută, Sprijinirea pe vorbe, Lacrima, Bogăție. Poeta intuiește fața nevăzută a cuvintelor, întrucât, mister el însuși, având fanicul și cripticul lui, cuvântul relevă și obnubilează. „Unde e oare/ fața nevăzută a cuvintelor?”, se întreabă retoric poeta, iar răspunsurile nu pot fi decât posibile și relative: „Unde e oare/ față nevăzută a cuvintelor?// Acolo unde-a ostenit,/ hohotind, ceața,/ unde aurul/ arhonților bizantini/ s-a rătăcit?// Între toamnă și frunză/ poate fața lor/ nevăzută/ sporește prețul bucuriei/ lăsând răgaz/ îndoielii să-nvăluie pecetea/armoniei.// Sau poate/ cuvintele nu au decât/ o singură față./ Dar atunci,/ de ce îmi sar uneori/ ca un stilet venețian,/ întrebându-mă: «Ai înțeles?»”

Când suntem tentați să „ne sprijinim pe vorbe”, rămânem sclavii aparenței, secătuim cuvântul de bogățiile lui, „alunecăm în plan second”, „mimăm o clipă/ jocul nepoticnirii”. Atunci, în absența sensului, „apune o lume”. Cuvintele aparțin timpului doar în reprezentările poetului, având valoare de incantație și descântec, „tăciuni întorși” spre/în „prundul ființei dintâi”, aducând în aceeași dimensiune trecutul, prezentul și viitorul – dimensiunea mitică a cuvântului actualizat în creație. Însuflețite de geniul poetului, cuvintele pot „să treacă prin el/ ca un abur/ de zarzăr în floare/ spre lacrima timpului”. Comoară inestimabilă, cuvântul reprezintă singura bogăție prin BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ care poeta se clarifică, se motivează și se legitimează: „Noapte de noapte/ silabele mele/ galopează cu stelele,/ pasc fulgere,/ extazul lor topeşte abisul.// Apoi mi se întorc/ sub piele şi ard/ până-n zori./ Mă dor.// Totuşi,/ dacă-ntr-o zi s-ar rătăci/ ce sărac aş deveni”.

Nu este lipsit de importanță faptul că volumul începe cu poezia Poeții, posibilă artă poetică, în care meditația este condusă spre problematica destinului creatorului în raport cu propria creație, și se încheie cu Bogăție, o confesiune care aduce meditația din planul general în cel particular al eului.

O altă dominantă tematică este aceea a definirii eului prin confesiuni menite a clarifica imponderabilele și inefabilele sufletului ca în Anotimp, Flacăra nopților, Strai, Gândurile, Cântec, Corbii tâmplei, Leagănul de ploaie, Omul, Desăvârșire, Mărgăritar, Dorință secretă, Valsul crengilor fără veșmânt, Eram, Focul, Vise arse.

Luciditatea apare, în Zăpezi arzând, ca o sabie a lui Damocles, pe care o conștientizează ca permanență a unității contrariilor, acea coincidentia oppositorum, ce pune în paradox afectiv rațiunea și sentimentul, întreținând intensitatea trăirii și discrepanța dintre vârsta biologică și cea interioară, a spiritului: „Când noaptea presară-ntuneric,/ atunci visele-mi ţâşnesc flacără,/ cerc înflorind lumina stelelor,/ arzând zăpezile gândului”. În tripla relație cu sine, cu timpul, cu lumea, se revelează și alte teme: iubirea în poezii precum Dor nespus, Împotriva deșertului, Țărmul memoriei, Strâns legate, Când dragostea m-a chemat, De ce să nu iubim. În Cenușa, regăsim, atinsă de aripa morții, motivul iubirii ca thanatos. În Dorință secretă, poeta meditează, aproape minulescian, asupra relației dintre aparență și esență, dintre aspirație și pragmatismul materializării concrete, dintre ceea ce visăm și ceea ce putem înfăptui: „Nu suntem/ ceea ce părem/ și aproape niciodată/ nu suntem ceea ce visăm (…)// Nu suntem/ lumină de lună”, pentru că, zeități înlănțuite de circumstanțe, „De multe ori,/ suntem noaptea/ ce se strânge în sine”.

Unele poezii se constituie ca simple notații, imaginile preponderant vizuale lăsând impresia unor delicate acuarele lirice: Chemarea, Miresmele florii, Când valul, Clipele mele („Noapte/ încolăcită pe case./ Trosnet/ de crengi moarte”), Disonanțe, Vară, Noaptea.

Regăsim apoi meditația asupra trecerii, a vieții și a morții în Ascultă, Durerea ninsorilor, Vis ecou,

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Timp furat, Craniul lumii, Prizonieri, Drumul, Timpul, Clipa de sticlă. Când depășește planul generalităților, Evelyne Maria Croitoru coboară în universal propriu, se investighează și se analizează, iar concluziile au un realism poetic tulburător: „Mă aleargă viața/ Îmi rupe leagănul de ploaie,/ şiroind prin nopţile mele/ mai strânsă decât/ pielea pe trup,/ şuierându-mi/ alunecarea.// Din umbre,/ din cuvântul/ scufundat în mine/ fără masca de oxigen.// Dinţii dimineţii/ mai rod hamurile”.

Nicio limită nu ne oprește, dar etern ne oprește o limită este ideea relevantă în Malul, malul fiind, pentru Evelyne Maria Croitoru, simbolul limitei și al trecerii, „tunet și clopot”: „Soare strălucitor/ ciocârlie-n înalt,/ sufletul tău,/ pe malul celălalt”…

Lumina însoțește, ca metaforă obsedantă și simbol, un adevărat laitmotiv, toate aceste meditații în care poeta apare în ipostaza unei conștiințe interogative a lumii. Este lumina din Înflorea o lumină, descoperită în sclipirile stelelor, în reflexiile ei, în tremurările ochilor, în unduirile ierbii. Lumina vie înflorește în „ochiul nădejdii”, pentru ca în Aninat pe colțul luminii, lumina să răsfrângă sensul eternității: „Bucură-te, privighetoare!/ Mă voi întoare în tine curând…” Umbra nu este atât o antiteză a luminii, cât un semn al trecerii ei prin lume, în infinitezimalele percepției și reprezentărilor: „umbra umbrei/ și umbra umbrei umbrei…” „Trebuie şterse/ atent umbrele,/ ele calcă pe/ urmele paşilor”, meditează poeta, dar, conștientă nu atât de dificultatea, cât de imposibilitatea gestului, rămâne interogația: „Dar cum să găseşti/ semnul şi locul,/ momentul în care ele,/ umbrele privesc înapoi,/ spre umbrele lor?”

Ca metafore ale dualității lumii, lumina și întunericul apar în Neliniști, transferate asupra eului, traversat de certitudini și incertitudini: „Ştiu. Sunt întuneric uneori./ Forme vagi, cenuşii,/ mămpresoară/ depănându-se-n/ umbre-amintiri/ ce mă prind/ în pânza trecutului”, întreținând neliniștea și tristețea metafizică.

Invitându-și cititorul la o cafea, Evelyne Maria Croitoru îi propune un repaus intelectual, o oprire din eterna alergare, pentru ca, prin poezia, noble inutilité, să se sustragă timpului istoric și să-și ofere șansa integrării într-un timp mitic, poezia fiind mit și făuritoare de mituri.

Evelyne Maria Croitoru, O cafea cu tine, Editura Eikon, București, 2019.

1

183

CRITICĂ

Gligor HAȘA

„LA MARGINE DE CURCUBEU” La margine de curcubeu (Ed. Armonii Culturale, Adjud, 2018) se situează în vitrină cu bijuterii, migălite cu har diamantin de Camelia Ardelean. Ea ne bucură din nou, amintindu-ne de pleiada întâilor noștri simboliști, de la Tradem (Traian Demetrescu) la Elena Farago și de picturile suprarealiste ale lui Sabin Bălașa, de la Palatul Culturii din Iași.

“Vitrina” este fericit prefațată de Tudor Cicu și postfațată cu chemare de Adina Velcea, cea care descifrează colanul de simboluri, metafore, comparații, definiții poetice, cu har cuprins în necuprinsul unui titlu ce sugerează spectrul “La margine de curcubeu”.

Volumul ne prezintă o Camelie care, singular și cu discreție, cultivă specii ale poeziei clasice.

Marginea infinitului, sugerată de titlu, este emanația de trăiri plenare într-o sinestezie a simțurilor, transpusă în frumosul deplin de angelicul Sabin Bălașa, care îndumnezeiește cu penelul creatul și necreatul din Grădina Raiului. În poezia îngerimii sale, Camelia cultivă această grădină cu preaplinul simțurilor, cu care percepe infinitul, tangentul, bucuria și tristețea, cuprinsul și necuprinsul, toate surprinse “la margine de curcubeu”.

Poeziile în vers clasic, cultivate în mai toate volumele publicate, alcătuiesc salbe de mărgăritare.

Poeta se întoarce în timp revolut, în ciuda celor foarte mulți alții, ferindu-ne de pericolul supra- și neorealismului, atingând marginea de curcubeu în sonete, rondeluri, madrigaluri, pantúmuri și haikuuri, alcătuite din simțăminte umane ca viața și moartea, lumina și întunericul, binele și răul, cerul și pământul, infailibilul și îndumnezeirea, cu alte puternice sentimente și trăiri.

Versul clasic, cultivat predilect de Camelia, cu o cantabilitate galactică, ne prezintă o poetă din preaplinul curcubeului, autoare de versuri edenice, cu efectul unor perfuzii frumos și intens trăite. O servește un “nu știu ce”, care este numai al ei: ușurința versificării, un bogat vocabular de cuvinte reavăne și rare, licențele poetice surprinzătoare, asocierile inedite de cuvinte a mirare (arheu-curcubeu; ruinăsurdină; e seară-să pară; zâmbet fad-vis nomad; tacită-ilicită; anterograd-zâmbet fad și tot așa).

Cel care deslușește ideatic poeziile musai se lasă cucerit de cantabilitatea celestă și madrigalică a versurilor. Ea, cartea, mărturisește despre o poetesă la 184

marginea curcubeului, având o sonoritate edenică obținută din esențe de frumos, adevăr, de eterică simțire și purificare. Deopotrivă, poeta trăirilor vetuste, între urcușuri și căderi, versifică pe un portativ select, având la îndemână un dicționar de cuvinte rare, rimând expresiv și licențe surprinzătoare.

Rondelul Cameliei este alcătuit din trei catrene și un vers liber, care are efect de maximă, de sentință.

Acest vers șochează prin tenta de sfidare a absurdului, alcătuind o vitrină de perle, cum mai spuneam, și dând impresia de spectru al curcubeului. La ea, până și titlurile sunt poetice, cantabile, conturând impresia de portativ pentru nai și violină. Autoarea simte nevoia să definească poezia cu formă fixă care alcătuiește volumul: rondel, sonet, pantúm, schaltinienă, ronset, fabulă, haiku și pamflet, specii de mult uitate prin dicționare, care presupun un examen greu de trecut. Plac îndeosebi rondelurile și poeziile brodate din borangic angelic, cu vocabule dintr-un dicționar inventat: dedalic, frugifer, inimă ascetă, neuroni, grimoar, cuneiform, iz de cruce etc., așa cum tot de mirare sunt împerecherile de cuvinte ce nasc expresii de mari rezonanțe, mai toate fiind conotative.

Suntem înclinați să credem că, prin acest “colier”, autoarea atinge maturitatea lirică, situându-se în apropierea unor mari poeți ca Horia Bădescu, Ion Mureșan și Ioan Horea, așa cum credem că acest volum ar fi fost genial, alcătuit numai din sonete, rondeluri și madrigale. Din bogăția întregului, Camelia poate alcătui o antologie încântătoare, selectând poeziile premiate la concursuri și festivaluri de poezie.

Nu puține titluri prefațează versuri perlante, eterice, celeste. Ele stârnesc ecou în sufletul cititorului, atingând infailibilul, astralul: Ești luna mea…, În suflet merg pe vârfuri…, Cum plouă pe umărul meu, Cuvintele sunt păsări… și multe altele, din care spicuim asocieri de cuvinte rare, ce surprind trăiri și nasc senzații angelice: “freamăt persuasiv”, “gust de abis”, “liniște-n doi”, “deșertul din noi”, “setea de cuvânt”, “poem desfrunzit”, “surogat de vânt”, “lacrimă lacustră”, “păsări oarbe”, “vis alegoric”, “panică perenă” și tot așa, peste toate tronând, demiurgic, senzațiile și impresiile de bine, peren și frumos. În totului totul, se adeverește că autoarea este posesoarea unei bogate culturi și fericite îndemânări.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ Poezia ei place, încântă, incită, farmecă, uimește, celestează tainice stări și trăiri ale omenescului. E altceva, altcum inspirată, cu har scrisă. E poezie!

Postfața lapidară, semnată de Adina Velcea, e una de mare bun-simț și imperios necesară, într-o vreme a lucrurilor făcute în doi peri și așa, ca să fie. Exegeta definește speciile literare care alcătuiesc volumul, trăsăturile lor. Întreprindere pretențioasă, după atâția ani trecuți de când aceste specii și genuri literare au fost uitate, știind că abordarea lor presupune aleasă cultură, haric talent, măiastră pricepere. Iată, spre exemplu, ce ne spune despre rondel doamna Velcea: “Poezie cu formă fixă, caracterizată de muzicalitate, care, la Camelia, îmbină forma clasică cu un limbaj

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

expresiv modern, vivace, specific rondelului, ce se naște din metafore, comparații, definiții poetice, hiperbole, imagini auditive și vizuale”, în totului totul servit de imagini asociative și de un limbaj inedit, șocant. Mai e de adăugat, în consens cu Adina Velcea, rafinamentul elen al fabulelor, umorul lor fin, moralizator.

Noi reținem popasul făcut asupra versului clasic – un crochiu de gânduri în ținută regală – brodat din senzații sinestezice de invidiat. În ton sarcastic elegant, tip Maria Banuș ori Nina Cassian, se încheie acest lăudabil volum, cu loc de cinste în bibliografia școlară și universitară.

185

CRITICĂ

Cristian LUNEL

BIOGRAFIA CA PRETEXT FICŢIONAL Ultima apariție editorială a domnului Mihai Petre, Tăieri în alb, vine să completeze galeria narativă a autorului, de data aceasta cu un metaroman, după cum se autodefinește, în cuprinsul cărții, întreaga scriitură. În fapt, formula narativă este ușor de decodificat.

Există un narator homodiegetic, în persoana profesorului de română, care își asumă consemnarea cadrului narativ inițial, completat apoi de cinci naratori: Maria, Ioana, Helga, Adriana și Ileana. Rolul naratorial al profesorului este destul de restrâns: el este cel care, participând la o întâlnire a unei foste promoții, își devoalează preocupăriile scriitoricești. El este autorul unor studii legate de toponimia urbană, precum și a volumelor Cretă color și Corvin Caffe. Iată cum elementul ficțional se contaminează cu detalii veridice, transformând așa numitul metaroman într-o narațiune biografică a celor cinci naratoare care, adunând amintirile lor, dar și ale altor colegi, realizează un colaj - Tăieri în alb.

Inițial, domnul profesor este cel care e invitat să-și asume inițiativa consemnării amintirilor într-un volum ce s-ar fi chemat, inițial, Liceul Sanitar, deoarece, se întreabă Maria: „De ce să se piardă printre paginile vieții de după liceu acele amintiri, pentru noi, atât de frumoase?”.

Dificultățile inerente unei astfel de inițiative dezvăluie laboratorul scriitoricesc, ceea ce-l îndreptățește pe domnul profesor să încadreze narațiunea în categoria metaromanului: „apoi mai e o problemă de ordin tehnic...care ar fi personajul principal pe baza căruia se construiește un conflict, susținător al mecanismului acțiunii...că fără acest element fundamental al subiectului nu există roman...și, ca narator s-ar confunda cu un singur personaj omniprezent...în sala de clasă, în laborator, în sala de practică și în saloanele bolnavilor, la practica agricolă, la serbări ori/și în excursii, tabere etc. și, bineînțeles, omniscient..., competența lui fiind generală..., sau ar fi un personaj colectiv și atunci s-ar explica rolurile și vocile atâtor trăiri în anii de liceu...”.

Narațiunea se încheagă pe parcurs. Cele cinci „autoare” se întâlnesc periodic la cafeneaua din Deva a uneia dintre ele și citesc amintirile primite de la foștii colegi. Adraiana, care acum este profesoară de română, este tentată să corecteze toate materialele, să le dea o formă literară. În schimb, celelalte autoare consideră că, tocmai acest aspect, dă substanță narațiunii. Apelul la opinia domnului profesor este salvator, cele cinci

186

hotărându-se să rețină toate materialele, inclusiv discuțiile pe marginea lor, urmând să se decidă până la final.

Amintirile sunt cele legate de anii de la Liceul Sanitar Hunedoara, liceu care nu mai există, și tocmai de aici și tentația recuperării și consemnării acestora. Amintirile au și un punct comun – imaginea profesorului de română, exigent, intransigent, dar, uneori, și indulgent. Lecturile obligatorii, notele de doi, corigențele par să fi marcat existența adolescentelor de la liceu, de care își aduc, acum, aminte cu haz. Se citea mult, se făceau fișe de lectură, se discuta pe marginea operelor, iar tovarășul profesor le încuraja să-și exprime opiniile critice. O elevă, transferată la București, mărturisește peste ani că orele de română cu profesoara de acolo erau lipsite de atractivitate, elevii fiind obligați să reproducă comentariile livrate de aceasta. Poate de aici și succesul elevilor tovarășului profesor la olimpiadele de română, unde ocupau întotdeauna primele locuri, făcându-i pe ceilalți elevi să-i privească cu invidie.

Apoi activitățile extrașcolare sunt tot atâtea prilejuri de a da frâu liber amintirilor. Piesele de teatru puse în scenă și repetițiile, practica agricolă și micile incidente, excursia când au scăpat să se îmbolnăvească aproape toți de trichineloză, rigoarea cazonă a instituției și a dascălilor, constituie substanța epică a romanului.

La final, întregul material este supus unei opinii critice avizate, a scriitorului George Ion din Vale (a se remarca ironia sau autoironia), care avertizează autoarele aupra meritelor estetice ale romanului, într-un stil livresc, menit să anihileze eventualele critici ulterioare: „un tip atipic de roman, o găselniță recursionistă și modernistofuturistă a paradigmelor criticiste, postmoderniste...” etc.

Dar pentru că romanul lor nu este nimic din toate cele semnalate de criticul din Vale, pentru că toate paginile strânse și discutate reprezintă o filă din viața fiecărui adolescent trecut prin Liceul Sanitar, este greu să renunți, nu la paginile scrise, ci la amintiri. De aceea, romanul sau metaromanul merită să vadă lumina tiparului, singurul lucru care mai rămâne de stabilit fiind titlul și ordinea autoarelor. Dacă cea din urmă chestiune este lasătă la latitudinea editorului, titlul este lămurit într-un pasaj final: „Ne rămâne speranța că între coperțile ei ne întâlnim cu adolescența noastră plină de emoții și de visuri, dar și de timpul în care am învățat să fim Oameni printre...și pentru oameni...,tăind în alb partea noastră de viatță!...”

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ

Daniel MARIAN

BLOCAREA DIMENSIUNILOR ÎN (IN)DEFINIREA LOR (Ana Podaru – Un ax infinit – Ed. Contrafort, 2018) În mod obișnuit ne paște verticala ca dorință, mai ales atunci când orizontala ne obosește, presupunând mers fără sfârșit, sau alergare cu prea mici pauze pentru odihnă. Știm foarte bine distanțele dar mintea noastră nu le poate potrivi în șirul pașilor. Ne rămâne a ridica ochii către cer, într-o contemplare încăpățânată, care de multe ori se însoțește cu o rugă.

De fapt, ne încumetăm fără a conștientiza adevăratele proporții, și când chiar nu mai putem, dăm vina pe infinit, fără a mai ține cont că acesta nu există decât în faza de concept. Ana Podaru se află pesemne în fața unei realități prea dure, atunci când își detonează simțirile într-„Un ax infinit”.

Principalele caracteristici ale poeziei sunt de astă dată regretul, neputința și disperarea. E sfâșietor să citești: „cu mâinile scurm lutul după rădăcini/ adap cu sânge urmele rămase/ nu simt durerea cuibărită-n oase/ clădesc în mine ziduri din ruini/ se surpă groapa sub genunchiul rugă/ alunec tot mai mult în sfânta Gee:/ sub ce blestem am devenit atee?/ sentreabă-n mine vina, biata slugă/ dar sap adânc sămi caut rădăcina/ din unghii-mi cresc lăstari și rădăcini/ sunt mii de străzi pierdute prin străini/ izvoarele mă sorb sfidând pricina/ scurm disperat, mafund dispare cerul/ m-agăț de-un lemn ce-a devenit cărbune/ o rădăcină care-mi poate spune:/ cu ce-a înfrânt și arșița și gerul?” (După rădăcini).

Un capăt de drum pare să nu fie, deși odată șiodată e inevitabil. Se poate spune că la felul în care drumurile se leagă între ele, mersul, alergarea sunt rațiunile facerii pentru următoarea clipă; nu prea contează că ești pe jos, pe bicicletă, în tren, în avion sau mașină... „atunci când conduci și simți că te clatini/ și genele-ți par ștergătoare de lacrimi/ șoseaua devine un ax infinit/ te-ntrebi când și unde, de ce te-ai oprit// piciorul apasă pe strânsa pedală/ și-ai vrea să ajungi pe miriștea goală/ dar mâinile-ți strâng volanul cu sete/ pe gânduri se pun întrebări inconcrete// atingi depărtarea, te-oprești dar te miști/ în tine e-o luptă și-ai vrea să reziști” (un ax infinit).

Mie unuia mi-e clar, de aici din starea aceasta întreținută continuu, nu se mai scapă; prea a dat în clocot nefiresc viața amestecată printre ierburi rele.

Iar poeta e la rându-i convinsă, în timp ce, doar BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

aparent sub aspect retoric, se manifestă astfel: „Cum să ajung la rana ce mă doare?/ Cum să pătrund în universul mut?/ când mi-am făcut din lacrimă un scut/ și din suspin un zid de închisoare.// Ce joc periculos e-această viață,/ orbit de măști ce grote-n tine sapă,/ e ca și cum te-ai arunca în apă/ și-ai vrea să nu ajungi la suprafață.// Cu armele spre tine îndreptate,/ cum să fii rodul timpului prezent?/ când lumina ta devine instrument,/ surghiunul mângâierii așteptate.// Și cui îi pasă c-ai rămas olog?/ vezi în metrou, în gări și avioane,/ privirile-s înfipte-n telefoane:/ citesc ce-ai scris: eternul epilog?”

(Eternul epilog?).

Ce pot să spun... Da, construcția lirică e una reușită, dar nu aș insista pe această temă, pentru că am intrat în conul incert unde tristețea e atât de adâncă încât provoacă durere, una nemăsurată precum nemurirea cea ideatic contapusă dualismului viață/ moarte.

Ana Podaru se află în acea parte neluminată a lumii, într-un fel de tăcere de la sine vorbitoare, ea scrie pentru respirare.

187

CRITICĂ

Angela NACHE MAMIER

Angi Melania Cristea, Căutătorul de pokemoni, colectia Qpoem: «Jocul poetizat al trăirilor din creuzetul lirismului pur» Cu multă pricepere autoarea cărții, oferă destul de des, ocazia de a fi cunoscută pentru că participă și câștigă numeroase diplome de creație literară, fiind omniprezentă la festivaluri, pe facebook, pe rețelele de socializare. Este cumva «dans l’air du temps».

Îmi permit să citez un fragment din analiza lui Alex. Ștefănescu pe coperta din spate a unei cărți anterioare a autoarei: „Dincolo de toată filosofarea esoterico-estetică referitoare la genul liric, scopul poeziei este să placă. Iar poezia scrisă de Angi Cristea place. Este, din punctul meu de vedere, tot ceea ce își poate dori un poet.”

Alt comentator afirmă și el că Angi Melania Cristea «este o poetă ale cărei texte sunt de natură să genereze o mare forță gravitațională față de cititorii 188

lor și sunt capabile să provoace mintea umană să depășească limite ale convenționalului și să se întindă precum o coardă de arc, din care mai apoi conștiința să fie proiectată, precum o săgeată, la un nivel superior».

Senzație de prospețime, de elan vital contagios, de unde probabil acest titlu (ce trimite la un sport în vogă): «Căutătorul de pokemoni».

Pentru Angi Melania Cristea poezia e o entitate țâșnită din creuzetul inspirației și imaginației, care aparține unei trăiri incandescente, dăruite în jur, ca și cum acest val de cuvinte merită să-și găsească albia, oferită cu generozitate: „vara la oraș/ alunecam printre luminile orașului-caracatiță/ era vară atunci/ mirosea a tei hârtia de scris/ câinii se încordau prin parcări/ în timp ce vara le înflorea în orbite/ seara își lingeau smocurile de blană/ cu demnitatea unui câine crescut între blocuri/ în vara aceea prin oraș s-a scris mult/ eu m-am îndrăgostit pe strada Ispirescu pe când vecinii mei/ ascultau Europa liberă contractul cu poezia este de lungă durată, iar verile astăzi miros/ a celuloză și a câini uitați în adăpost” (vara la oraș).

O adorație autentică în fața atâtor minuni ascunse, «pokemoni» care împânzesc planeta și invită la un voiaj de conchistadori, care caută lâna de aur și insula sa misterioasă, orfică. Poeta e o ființă solară, copilăroasă, poartă diverse vârste cu sine, neputând să se desprindă complet de vreuna dintre ele. Poezia crește, trăiește, este corpul, inima și mintea sa, în fuziune completă: „iarna la câmpie vântul/ săpa în troiene diform/ căruțe cu mere veneau de la munte/ ca niște felinare galbene/ îmi oblojeam mâinile roșii la plită/ fără să știu că în palmele acelea/ zăpada sădise lumi de alabastru/ inegale/ serile mușcam felii mai groase/ dinții scârțâiau/ ferăstrăul lunii tăia lacul ca un lan limpede/ mirosea a crud a frunze de dud/ a poem scris pe iris fără nici un artificiu/ mere galbene mere roșii! striga mocanul/ cu obrajii înghețați” (alto).

Privirea se înnoiește cu fiecare secundă, poeta are un drum care traversează cotidianul, imaginile sunt mereu concise și au un impact emoțional cert, utilizand un puzzle de tehnici de actualitate, ale poeziei post-moderne, citadine, fără a uita numele BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ mari ale literaturii universale, care au forjat o poezie ce nu are nimic vetust, dimpotrivă aspiră la cea mai pură planetă, cea a inocenței absolute, mistice și legendare, unde acești «pokemoni» sunt spiridușii secolului 21, purtători agili al atâtor simblouri al acestei generatii geek, numerofobă, magnetizată pe tablete, smartfoane, ifoane și alte gadget-uri… „Aceia care au încălțăminte de plută/ vor fi cei dintâi la finish./ Așa grait-a căutătorul de pokemoni./ Nimeni nu este destul de sărac/ să nu își permită încă o cursă./ Cât am gustat lumea, cu crinolina ei verde,/ m-am împiedicat de morți-vii/ pe culoare.”

(Căutătorul de pokemoni).

Un ochi proaspat, un ochi–copil, care menține puntea existenței în «émerveillement perpetuel», în echilibru… de la jocul cel mai serios în fapt, la dragoste, de semeni, de viață, de cel ales, de timpul de AZI: „Ce este o țară dacă nu un pom crescut între brazde?/ Ce este o mamă, dacă nu argilă modelată în palme? Ce sunt boala, sărăcia, migrația,/ analfabetismul,/ dacă nu pământuri uscate între grinduri?/ Respiră! îmi zice ceasul de piatră. Mai aud clopotul/ cerului cum se tânguie peste/ munții de sare topiți în crevase” (în linie continuă).

Uimirea cea pură își satisface setea de viață prin biblioteci: „citesc despre cai ce agonizează pe câmpuri despre felul meu năvalnic/ de a iubi este amiază iar toamna s-a înșurubat în pământ/ ca o nalbă/ din paginile cărților se scurg ploi acide peste vocile violet/ ale poeziei/ citesc despre arbori înfipți în asfalt despre canicula care se lasă/ peste câinii urbei despre o mie de păuni sau o mie de crabi/ bombe detonate victime postseism joaca de-a politica/ mări desalinizate/ în timpul acestor lecturi am ajuns să iubesc bucățile de meteorit care se împrăștie din cuvânt/ citește! îmi spune îngerul cu sandale roz” (Lecturi publice).

Lumea este un larg circuit.

Lirism direct, de observație, documentat, o autoare de «teren», care alunecă pe terenul unui postoptzecism, dar nu este provocatoare, predispune la reflecții, propune ideile sale pacifiste pe un ecran in 3D generos, liric. „căldura își strecoară în guri de canal suflul fierbinte/ aud ritmul în care se trezesc hingherii/ și văd cum au mai dispărut doi îngeri în grafitti/ pictori rebeli se întâlnesc la Tradem/ poștașii împart pliante

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

cu reclame/ este un du-te-vino nebunesc pe stradă/ femei cu ochii verzi și buze roșii râd cu artă/ în urbea mea stai la terase cum ai sta pe via Santorini/ seara în oraș se întinde pe asfalt lumina lunii/ tu îmi declari iubire neconvențională/ ca vara asta de beton” (vară de beton).

Angi Melania Cristea este inconstestabil o poetă de AZI, o ființă care propagă prin poezie mesaje cu largi deschideri umaniste într-un tempo destul de disciplinat, ca și cum o oarecare timiditate o împiedică să deranjeze, să perturbe, terenul corectitudunii politicoase.

Nu aruncă cu pietre, nu provoacă, observă, dar cu o anumita umilitate și pudoare ne caută totuși privirile. „striga/ de parcă ar fi ajuns pe Mont Blanc/ și acolo ar fi sfârtecat-o niște vulturi plleșuvi/ îmi recompuneam amintirile într-un puzzle/ în care ea întotdeauna era/ bucata aceea umilitoare de carton/ pe care scria strâmb Zonă seismică/ ca un vârcolac îi mușcam mâinile/ deschideam larg poarta/ și spuneam: mai du-te odată/ până în epicentrul pământului/ viața mea!/ apoi dăm pe zoom” (zoom).

Păstrează o stare de grație omniprezentă, nu e zgomotoasă, ascultă de un comandament interior fin, elegant, poate prea stăpânit, nesuportând excesele stridente care ar șoca bunul simț comun. Ar trebui depășit acest stadiu al «jocului», pokemonii nu sunt toți drăgălași, dimpotrivă, unii s-au dovedit criminali, zmei moderni, de ultimă oră, care au ademenit inocenți în cartiere și locuri sordide, unde li s-au întâmplat cele mai sordide tragedii, devenind subiecte de fapte diverse dramatice.

Nu se aliniază decât parțial cerințelor modei, o teamă de cataclisme, de alunecări bruște și brutale o fac să preconizeze o «plutire» lină, prin cuvinte.

Ritualuri și gesturi de Casandra blândă, care cu un simplu gest deschide lumea, ne-o arată, o încarcă de lumini și luminițe, o tulbură lin, în sensul cel mai sfânt al cuvântului.

Un mod delicat de ne ivita la voiajul pe care Felix Nicolau îl aprecia în coperta a doua, spunându-ne cu justețe că: „Mai nou, pokemonii se ascund în texte cu vibrato senzorial, sub jerbe de metafore. Pokemonii s-au poetizat, au devenit lirici și ghiduși. Odată descoperiți, ei își arată și fața reală, vlăguită de simulacre. Se recomandă lectura prin incizii rapide, nemiloase.” ( Felix Nicolau).

189

CRITICĂ

Boris M. MARIAN

Luminița Zaharia, poeta care se reface din propriile deziluzii Până azi, poeta Luminința Zaharia nu este recunoscută de criticii consacrați ai regatului nostru scriitoricesc. Este adevărat că și marele critic Alex Ștefănescu a scris despre ea cândva, au scris și alții, de curând a scris criticul Lucian Gruia în publicația de la Tg. Jiu, dar porțile cetății nu se deschid ușor. Poeta nu scrie pentru elogiile criticilor, ea este născută pentru poezie. Are la activ peste 15 volume, unele premiate la concursuri literare, are un stil propriu care te cucerește, nu este epigonul nimănui, personalitatea se remarcă în versuri memora bile, vom da mai jos exemplu din două din volumele publicate, și anume Contraste (Ed. Eminescu - 2005) și Bogații nu visează niciodată scoici (Ed. Sitech) volum premiat la Concursul Național de Literatură Eminescu la Oravița, 2018). O distanță de 13 ani între aceste două cărți, iar citorul poate constata că poeta

190

își păstrează stilul, un joc subtil cu realități dure, un râs cu lacrimi de tristețe, care ne emoționează, o sinceritate care nu face loc niciunei falsități sau gratuități pe care le întâlnim în noianul de pseudolirică publicat peste tot – pe hârtie, în reviste cu pretenții, pe Internet și mai știu unde. Cităm din Contraste – „Prima poezie/ a fost pe semne/ norul acela fantastic/ glisând în orice…”, „Prima dragoste la prima vedere/ a doua dragoste la a doua vedere/ a n-a dragoste la nemaivedere”, „Mă întreb dacă prima poezie/ nu a fost NICIODATĂ”, „Tu ești ceva frumos care durează/ cântecul tău nu va muri în mine”, „Știu, voi fi pedepsită cândva/ de copacii pe care nu i-am iubit/ de păsările prea înalte să le ajung/ de oamenii pe care nu i-am strâns în brațe/ de tot ce, fără știre mea, a fost viu/ o să fiu pedepsită, știu”.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ Presupun că există pe undeva ecouri din Magda Isanos, Maria Banuș, Nina Cassian, m-aș referi și la Țvetaeva, Ahmatova, dar Luminița este mereu prezentă, lumina ei vine din sufletul unei poete de rară sensibilitate și inteligență. „Când n-au mai putut suporta/ oamenii au inventat/dragostea/ unde poți învăța că A nu e A/ că durerea e o stare normală”, „După ce moare/ iubirea devine/ un adevăr renegat” (nn. delicat aforism), „Uneori îmi zic că mai bine nu te cream/ c-aș fi trăit fără zeu pe pământ/ sau mai bine, mai bine muream/ atît de egoistă sunt”. „Ura e un sentiment negativ/ și trebuie exterminată...ce iubirea?/ o mică minciună, o boală/ și trebuie, prin urmare, exterminată... până la marea exterminare/ am să caut ceva mai înalt”. În alt poem, iubirea este comparată cu „luptele acelea sângeroase/ în care este permis orice/ până la moarte”. „Am jurat (a câta oară?)/ că asta e ultima poezie/ pe care o scriu… nu mă țin de cuvânt/ nu încep să trăiesc/ deși am promis”. Era în 2005, poate primul volum mai cunoscut, e bine că nu s-a ținut de cuvânt. Poeta s-a născut la 30 septembrie 1964, la Turnu Măgurele, a terminat studiile economice în 1988, a debuta cu versuri în 1991, la Teleormanul liber, în același an, „Albastru”, „Singură prin Uchronia”, ș. a., apoi a venit la București, unde și-a continuat itinerariul liric prin mai multe edituri.

Părăsim cu regret volumul Contraste și deschidem recentul volum amintit la începutul cronicii. De ce nu visează bogații scoici? Nu știm. Dar bănuim că bogații, adică marii profitori ai loviluției de a 89, oamenii care ne fură zilnic din buget, visează desigur noi câștiguri ilegale. Primul poem cu acest titlu nu are un ton vehement, dar este alertant, „scoicile noi le facem colier/ și urcăm drepți frânghia către cer”. După intervalul de 13 ani poeta Luminița Zaharia renunță parțial la poeme în prozodie clasică, este mai preocupată de lumea exterioară, fără a face concesii de niciun fel mizerei actualități sociale. „Vino mamă să mă vezi/ sunt expertă în cai verzi”, adică nu s-a pierdut nimic din naturalețea primelor versuri. „je ne regrette rien, așa să știi/ rămân în cușca mea cu poezii”, desigur. „E normal”, cum spune poeta în cercul de cunoscuți și prieteni.

Remarcabil poemul „Păpușarii lui belzebut” (sic), este scris „în jurul unui divorț”, dar departe de stilul

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

lui Topârceanu. „Poeta Luminată raportează”, se prezintă autoarea și raportează frumos, expresiv, memorabil. Ea este într-o dispută permanentă cu ea însăși, dar și cu societatea. Poetul nu este supus modei, când are personalitate, iar Luminița o are. Este anti-kitsch, anti-convenții. „O poezie s-a început pe sine/ eu i-am blocat accesul – n-a plecat, musia voia-n rochiță cu buline/ din perioada ei de bal mascat”… „Trăim într-un circ și nu știm”. Sursele de inspirație sunt numeroase, cel mai adesea din limbajul stereotip pe care îl satirizează cu succes – „ochii văd, inima cere/ te salut, la revedere”. O înțelegem pe Luminița Zaharia când spune – „M-am jefuit pe mine, atom cu atom/ să te îmbogățești, cititorule, tu!”. De la volum la volum poeta se reface din propriile deziluzii, este inepuizabilă, cum este poezia autentică. De ce să nu o prețuim cum merită?

191

CRITICĂ

Constantin STANCU

1. O nouă paradigmă a literaturii române, de Ion Pachia-Tatomirescu

Ion Pachia-Tatomirescu continuă epopeea literaturii române cu un nou volum de istorie literară, de fapt o călătorie spirituală prin lumea frumoasă a cărților și revistelor, prin mirajul din viața scriitorilor.

Autorul a publicat la Editura Waldpress Pagini de istorie literară valahă de mâine*, volumul al IVlea, după ce a publicat anterior trei volume masive, reprezentând o muncă de peste 40 de ani, muncă bazată pe seriozitate, atenție, profesionalism. Istoriile sale fac parte integrantă din istoria mai largă a literaturii actuale și se încadrează și completează tomurile publicate de alți pasionați ai artei.

De remarcat viziunea istoricului, capacitatea sa de a analiza fenomenul dintr-un unghi mai puțin convenabil, cel al paradoxismului, dar și al deschiderii spre noi orizonturi de cunoaștere.

Notabil, în acest volum cele 3619 nume de personalități plasate în orizonturi diverse, care au pledat pentru cunoașterea profundă din punct de vedere al artelor, al simbolurilor și metaforelor, al științei și politicii, al istoriei solide a românilor încadrate în istoria mai largă a lumii. Accentele sale 192

cad pe vechile rădăcini ale lumii, pe cupola inițială a lumii și pe mirajul unui viitor agresiv.

De remarcat bibliografia bogată care a stat la baza analizei. Sunt avute în vedere dicționare masive, lucrări de specialitate, romane, volume de poezii, reviste literare și nu numai, compendii de istorie.

Documentarea are o culoare academică, aplicată, dovedind pasiunea cronicarului pentru literatura română. Sunt trimiteri la Academia Română, la personalități de primă mână a culturii române și universale.

Reținem câteva linii de forță ale analizei sale: cuvintele care sunt pătrunse de înțelepciune, magnetismul care-i leagă români, geografia suferinței, viața în zigzag, frumusețea durerii, principiile credinței, lumea spirituală ca amprentă divină, extremele care se ating – de la lepre la sfinți, pietrele care vorbesc despre istorii trecute și istorii de azi, impactul creștinismului asupra vieții culturale, invazia satului între piramidele de beton armat, măștile populare etc.

Ion Pachia-Tatomirescu este un generos, privește BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ cu obiectivitate cărțile lansate în spațiul românesc. Nu face deosebire între publicațiile pe format de hârtie și cele virtuale. Este atent la operele celor din străinătate, cele scrise de români și de iubitorii de limba română, în aceeași măsură cu cele din țară.

Observăm o migrație din țară în lume și din lume în vadul acesta românesc. Timpul nu este un zid de netrecut, dimpotrivă, este un liant pentru mințile lucide și deschise la mit.

Istoria lui Pachia-Tatomirescu se înscrie în fenomenul actual de reanalizare a creației literare pe alte principii, pe alte platforme. Este un curent care ia având în lumea literară, el pregătește un tsunami evident, cândva într-un viitor destul de apropiat.

Valorile se vor reașeza pe alte baze și autorul o știe, o acceptă și le promovează cu mult curaj. Analiza se întinde pe 740 de pagini și se lipește de celelalte trei volume, masive și ele, formând un bloc solid de istorie culturală și literară de 2596 pagini în format mare.

Interesante sunt paginile dedicate revistelor, toate se constituie într-un jurnal fără frontiere. Sunt remarcate revistele bine-cunoscute din peisajul literar actual, de la România literară, la Familia sau Convorbiri literare. Sunt puse în evidență reviste reușite susținute de grupuri de scriitori, oameni de cultură precum Lumină lină, Noua Provincia Corvina, Cetatea culturală, Contaatac, Dreptul la timp etc. Unele s-au stins din motive obiective, urmele lor în literatura română sunt evidente pentru că au în spate pasiunea unor oameni iubitori de frumos, adevăr, echilibru… Privită în ansamblu, analiza aceasta, atât de personală, lansează un metamesaj pentru oamenii viitorului.

Iată cum scrie autorul istoriei despre opera lui Florin Logreșteanu: „Alături de romanele «mai vechi», Casa cu iederă (2010) și Puzzle (2013), cel de al șaselea roman a lui Florin Logreșteanu, Negru profund, noian de negru (2016), dacă ar fi editat bilingv (în engleză și în valahă, pentru o mai profundă cunoaștere în diferite spații spirituale ale planetei, pentru un «mai mare circuit», inclusiv „Interentcircuitul”), însă cu titlul «mai exact-aplicat» și <<mai ușor memorabil», Mianda, ar fi putut, sau ar putea concura oricând cu majoritatea romanelor laureate cu Premiul Nobel…” (p. 157).

Despre revista „Banchetul”, istoricul literar reține: „Revistă de cultură și rostire românească a Fundației Culturale «Ion D. Sîrbu», Banchetul (ISSN/ ISSN-L 2501-1332), fu fondată la PetroșaniDacia, în anul 2016, de Dumitru Velea – ce, în calitate de înrăzărit poet, dramaturg, eseist, publicist, ori, mai exact spus, de veritabil «scriitor galaxiedric», se angajă în «spinosul post» de redactor-șef ale excelentului periodic («mensual»/ «trimestrial») din «priveliștea ființătoare a spiritual-sacrului spațiu aș Pelasgimii > Valahimii» sub un «curajos» titlu, «în BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

omonimie» cu Banchetul lui Platon (427-347 î.H), antrenându-se totodată și un «sens giratoriu» al «fericitei consonanțe» dintre filozofie și lirosofie” (pp. 312-313).

Despre poezie aflăm că poetul și surâsul neantului pot face lumea mai înțeleasă în paradoxul melodios cu moartea, că există o libertate a cuvintelor și o antimaterie care locuiește în versuri calculate exact, iar tornada de hârtie poate obtura limitele lumii văzute.

Cărturarul privește speciile literare în dinamica lor, lăsând liberă fantezia dar și invazia științei în jocul liric, într-un război informațional deschis.

Surprinzătoare este analiza unor cărți de cultură, așa cum aflăm din textul De la roțile de apă ale Daciei Antice la modernele turbine hidraulice, respectiv Roata de apă – primul motor, de Iacob I. Voia (p. 250). Se subliniază în orizontul nostru spiritual că apa este subiect de cugetare, roata este subiect și obiect de studiu, ajungându-se la turbina hidraulică de azi, care mișcă societatea înspre civilizație și spre o altă paradigmă.

Despre paginile prezente de istorie valahă de mâine, autorul afirmă: „Este vorba despre trei volume de «pagini de istorie literară», volume care se pot metamorfoza într-o veridică istorie a literaturii valahe «din prezent și până la originea mitotextului pelasg> valah-rupestru/ neolitic»” (Interviurile de pe platforma de beton armat, p. 254).

Ion Pachia-Tatomirescu subliniază că istoria literară reflectă și istoria noastră deoarece realitățile societății dintr-o epocă se văd în aceasta în diferite moduri lirice, epice, dramaturgice, spre un „orizont al cunoașterii metaforice”, iar noi suntem parte în Sacrul Întreg Cosmic, într-o sferă de netimp capturată în aceste pagini speciale.

Limbajul cronicarului este unul de ținută, mai greu de asimilat pentru cei grăbiți și convenționali, dar el face corp comun cu mesajul despre operele literare și jurnalele literare.

Ușoara ironie și expresiile populare încrustate în corpul textului academic aduc un dinamism al lecturii convenabil pentru cei inițiați în fenomenul acesta.

Stilul cronicarului este inconfundabil și meandric, inspirat și de limbajul științei sau limbajul mitologiei.

Cititorul va descoperi o lume aparte, oglinda din oglinzi, de fapt o reușită care va stârni controverse și va atrage după sine reanalizare istoriei literare spre alte orizonturi de cunoaștere și trăire. În mod evident, mulți scriitori prind în cărțile lor viața în complexitatea ei și sub presiunea unor paradoxuri greu previzibile, aspect subliniat de Ion Pachia-Tatomirescu cu brio în istoriile sale. ______________ *Ion Pachia-Tatomirescu, Pagini de istorie literară valahă de mâine, volumul al IV-lea, Timișoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-091-1 / Vol. IV : ISBN 978-606-614168-0), 2018.

193

CRITICĂ 2. Noryna, narațiunea între dragoste, umor și speranțe Dumitru Hurubă este un scriitor asiduu, mereu preocupat să pună în lumină viața oamenilor, pasiunile lor, căutările, dramele și să dea acea tușă unică narațiunii, umorul. În romanul Noryna*, apărut în anul 2018 la editura Limes, el prezintă o poveste picantă dintre Pietraru Simion, zis Simo, și Noryna Grandea, o tânără frumoasă, capricioasă, inteligentă, harnică și pasională. Ea are toate ingredientele să pună pe jar un bărbat, are replici vioaie și cu lipici, e romantică și dispusă mereu să joace rolul de adolescentă care-și păstrează secretele și replicile intacte.

Toată povestea se brodează în jurul unei tensiuni romantice dintre cei doi, alături de ei se remarcă și colegii de liceu Calomfir Drăgulea, Mitruț Mărcanu, plus alte personaje pitorești din localitatea Andricănești sau din alte locuri pe unde călătoresc cei doi în căutarea unui destin agreabil.

Legătura dintre eroii îndrăgostiți se susține pe linia romantică a tinerilor de liceu, mereu dispuși să inventeze ceva, deschiși la o viață spumoasă și dinamică. Replicile sunt interesante, au sare și piper, umoristul Hurubă știe să lase personajele să zburde.

Umorul este unul de bun gust, cu multe accente 194

ludice, cu situații haioase, cu replici care trădează inteligența și tristețea, plus acea linie de romantism pe care multă lume a pierdut-o.

Mama tinerei frumoase are alte planuri, dorește să-și vadă fata măritată cu fiul celui mai bogat sătean, deși acesta are o vârstă cam înaintată și nu are pic de romantism sau plăcerea de a vedea partea frumoasă a lucrurilor. Are o calitate: este din familia Candără și este bogat, este în top în satul în care se petrec marile întâmplări istorice.

Până la urmă cei doi reușesc să se căsătorească, situația are mult umor și este una originală, ieșită din tiparele obișnuite în Andricănești și din cele ale tradiției. Foștii colegi de liceu reușesc să lege intriga și să-i pună față în față.

De reținut eforul Norynei de a absolvi o facultate și străduința lui Simo de a lucra într-o companie importantă, chiar dacă la celălalt capăt al țării, Constanța.

Dumitru Hurubă își poartă personajele prin diferite situații, acțiunea se petrece în diferite locații, inclusiv în tren sau în casa „dușmanilor” Candără.

De remarcat portretele realizate de scriitor, atât alte personajelor principale, cât și ale mamei Norynei, Elida, poreclită Capra datorită pasiunilor ei obișnuite pentru amor la ore nepotrivite și în locuri nepotrivite.

Ea se remarcă prin insistență, cinism și un pragmatism dus la extrem. Deși profesoară, ea este nevoită să încerce diferite variante pentru a rezista în lume, lucrează chiar în Spania, învață limba spaniolă și este descurcăreață. Îl controlează pe Baruțiu, soțul ei, fiind guralivă și agresivă. Un personaj tipic pentru localitățile mici unde trăiesc mari eroine.

Descrierea familiei Candără este bine făcută, o familie în care materialismul, prețiozitatea, falsa cultură, cinismul și goana după avere constituie regula bine coagulată.

De reținut și numele personajelor, ca de obicei Dumitru Hurubă are capacitatea de a le „boteza” pe măsura caracterului lor – Grandea, Baruțiu, Candără, Mitruț, Calomfir etc. Legătura dintre nume, caracter, faptele și dorințele personajelor este una bine creionată de scriitor. De asemenea autorul își construiește personajele din elemente disparate, bine legate între ele din punct de vedere literar, apelând la fapte, dialoguri, întâmplări neprevăzute, descrierile făcute de alte personaje. Ca de obicei, Hurubă are o simpatie reală pentru acestea, urmărindu-le reacțiile, îmbinând cu bine fantezia cu realitatea dură.

Atmosfera în care se desfășoară narațiunea este bine conturată în roman: „În orice caz, după plecarea Norynei la Cluj, la UBB, cea mai grea lovitură au încasat-o bârfitoarele Andricăneștiului, fiindcă dintro dată materia primă de bârfă, care părea inepuizabilă și cu final previzibil, dar sigur de senzație, dispăruse…”(p. 95).

Dialogul personajelor are adrenalină, specific BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ adolescenței, cuvintele pătrund prin zidul conformismului acceptat de majoritatea colegilor: „- Draga mea colegă, ai niște lasere în ochi atât de frumos albastre, încât aș fi fericit să mă carbonizezi cu ele…

- Ești un prost și regret că suntem colegi de clasă și de bancă”. (p.58).

Despre potențialul soț al Norynei, cel programat de mama acesteia, cititorul poate descoperi personajul fatal din Andricănești: „Da, îl știam pe Candără-fiul: nu prea arătos și, după ce a rămas repetent trei ani la rând, renunțase la școală și intrase în afaceri alături de bătrânul Candără… Și mi-am amintit cu detalii despre o descriere pe care mi-o făcuse Drăgulea după întoarcerea de la picnicul de pe malul Mureșului când era cât pe ce să înecăm…

- Pentru mine, ca scriitor, Candără, e un personaj minunat, Simo, un personaj gata făcut, nu trebuie să-l reconstruiesc, pricepi? Este exact ce-mi trebuia în roman. Aproape mi-e drag și am ajuns săl cunosc destul de bine… La prima vedere, pare o vietate ciudată care, în mod normal, ar trebui să facă parte dintr-un trib de prin jungla amazoniană.

- Calomfire, să nu exagerăm, totuși…

- Păi, crezi că eu fac literatură cu tine? Vreau să-ți spun că acest bogat om de afaceri, n-a arătat niciodată prea bine și nici prea deștept n-a fost, dar i-a mers mintea brici în afaceri” (p. 123).

Cititorul va afla despre acest gen de personaj și alte detalii, beția care ține două zile, abandonul pe marginea unei rigole cu capacul luat pentru că dorea să bea apă, bătăile ritualice din familie, indiferent cine avea inițiativa, tentative de sinucidere, utilizarea băuturilor alcoolice ca practică zilnică etc.

Scenele din clasele unde Simo și Noryna și-au petrecut timpul studiind, au un umor special, aflăm de frații sinus și cosinus, cum Thales din Milet a cucerit Troia împreună cu Ulise, despre un chimist celebru pe nume Niculaie Meclă etc. Elevii tratând subiectele de la diferitele materii cu superficialitate și în joacă…

Dialogul dintre personaje este presărat cu multe cuvinte străine, germane, engleze, spaniole, cu expresii uzuale, cu frânturi din marile opere literare, cu replici curente, mundane. Amalgamul de cuvinte trădează lumea personajelor în căutarea siguranței de fiecare zi, o căutare inconștientă, la limita disoluției și suportabilității.

Dumitru Hurubă, ca de obicei, a realizat un roman atractiv, cu o linie narativă clasică, cu nuanțe

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

de umor care fac lumea mai agreabilă și unde iubirea este o joacă periculoasă. Adolescenții se maturizează treptat, păstrând o doză de inocență care aduce un farmec aparte.

El reușește să capteze atmosfera unor timpuri frumoase în care speranțele pot deveni realitate, în ciuda bârfelor din Andricănești, devenit pentru eroii din carte, centrul lumii…

Cititorul va avea în față un roman solid, bine construit, cu dialoguri alerte, totul bazat pe liniile de forță ale unui romancier încercat, stăpân pe situații.

Cele 52 de cărți publicate îi dau autoritatea unui scriitor care își iubește cititorii. Referințele critice de la final ne prezintă un Dumitru Hurubă dedicat literaturii și constant în pasiune.

____________ *Dumitru Hurubă, Noryna, roman de capră și sfadă, 203 pagini, Colecția ROMANUL ROMÂNESC AL SECOLULUI XXI, Editor Mircea Petean, Florești-Județul Cluj: Editura Limes, 2018.

195

CRITICĂ

Daniela VARVARA

POEZIA CA O PUNTE ÎNTRE VIUL ȘI MORTUL DIN NOI

La un an distanță de volumul câștigător al unui premiu din cadrul festivalului „Titel Constantinescu”, Râmnicu Sărat, 2017, Ottilia Ardeleanu vine cu un nou volum de versuri: Niciodată nu spune unei zile că e ordinară, editată la Ex Ponto, Constanța, 2018.

Cum ne-a obișnuit deja, autoarea grevează ideile tari sau metaforele cheie ale poemelor în titlurile lor, uneori contrariante prin chiar banalitatea exprimării: aici nu există bucată care să nu doară, nu de nodul de la cravată zic, despre cum se vede din buzunar sau dintr-un loc strâmtorat, ce este simțirea dacă nu te stăpânește până la adevăr, duminica toată lumea e altfel, programarea unei eve moderne, unde rămâi fără cuvinte, printr-o sită la mâna întâi, când nu am somn (poemul de pe corperta a patra, care vine parcă în consonanță cu imaginea de pe prima copertă, lucrarea omonimă a lui Constantin Grigoruță) sau chiar titlul cărții.

Acest nou volum este străbătut de obsesia distanței dintre om și Dumnezeu, de ideea morții ca eveniment iminent, dar nevăzut ca ceva atroce, înfiorător, ci ca o umbră între noi și lumea de sus. Ființa umană este o cruce între lutul trupului său și Cerul care i-a pus suflare de viață, într-un univers imaginar în care toate obiectele, inclusiv soarele, devin cruci (din lemn, din marmură, din argint, din hârtie, din praf), ca în poemul cerul pământul și brațele, pg.54-55). Vocea lirică devine mai profundă, 196

cuvântul pare să aibă valențe de semnificare mai adânci, mai puternice, chiar dacă, pe alocuri, există și versuri reziduale sau abundență de metaforic (de exemplu, versuri ca „peste un podeț de gânduri/ o ciutură...” sau ultimele două din poemul în care insomnia este transfigurată în trecerea suflării lupului prin umbra focului, apoi prin cea a ființei rătăcind, de spaimă, pe ziduri, ar putea fi eliminate, lăsând neștrangulate vitalismul imaginii, pulsatoriul ei.).

Insul profund se simte hăituit într-un imaginar al vieții duse în afara „cuștilor” protectoare din cărți. Din nou, observăm crezul în menirea salvatoare a cuvântului, a cuvântului scris, de data aceasta, a cărților în care ne putem transforma și prin care putem perpetua această transformare întru spirit. În afara lor, nu e decât „o viață de animal”. Numai că, privită invers, scena reliefează zona de confort a omului trăitor în duh, în cuvânt, ca pe un azil, căci viața devine ea însăși un hingher, un prădător care te determină să te izolezi.

Scena aceasta este o lume aproape vidată, căci Dumnezeu nu poate participa alături de cei orgolioși, lacomi de laude, ci rămâne „înspinat” în locuri în care „urnele nu mai încap încă un vot de iubire” (eu cu cine votez sau urna noastră cea de toate zilele, pg. 58).

Un peisaj crepuscular se ivește din mai multe poeme (bisericile nu mai sunt locașuri ale prezenței divine, ci ale unor simboluri golite de sens, amintind de BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

poemul lui A. E. Baconsky, în care se aude un megafon vorbind în locul preotului, un aparat stricat care nu poate reda vocea spiritului, nu poate transmite Cuvântul, ci doar cuvinte goale, pustiind astfel ceea ce, odată, era viață deplină). Oamenii capătă „mâini negre ca huila”, iar privirea le este strâmbă, astfel că nu mai pot oferi ceea ce, cândva, era frumos în ei, divinul care îndrepta, care lumina sufletului aproapelui: eu nu mă duc la biserică/ gândul meu se duce/ travesti/ ca o basma grea/ cum purta bunica broboada/ îngerul meu se duce/ și se așază într-un colț/ ca un cerșetor de suflet de bunătate de libertate/ de tot ce sufăr (aer de reculegere, p.59).

Sau ca o kafkiană insectă, lumea/ pișcă degeaba te ferești/ apare de oriunde/ se înfige și trage setos/ (...) inhalezi/ aerul în care aceste ființe se frământă/ fiecare cu zborul ei/ ori căderea// te doare (ca și când soarele s-ar elibera dintr-un strop, pg. 75). „Frigul din oameni” este cel care deturnează lumea de la înțelegere și acceptare, de la concordie. Omul este privit în umilitatea lui de ființă care, mai întâi, trebuie să sufere ca să afle că însăși suferința îi este destin: să sufere mai întâi să se lovească de toate pragurile/ să se umilească să plângă să îndure să se roage ca să/ priceapă că/ realitatea frige arde topește mistuiește// ca o boală modernă/ trebuie dusă/ până la sfârșitul zilelor (de mult nu mă mai uit la filme, pg. 65).

Din acest soi de crepuscularism se vor ivi liniile unui postumanism – presimțit de inginerul IT sau transpus din filosofia vremii? -, dacă e să analizăm poemul programarea unei eve moderne: și-a pipăit coastele// într-o zi a smuls una și i-a dat drumul pe cursul pixelilor/ într-un program/ a modelat-o cu niște unelte de finețe/ i-a desenat cei mai veseli ochi gene umbroase/ buze cu siliconi sâni încrezuți/ un trup de talie/ s/ și clic clic un fel de pocnet din degete a animato// ea a probat câteva lenjerii intime/ a făcut multe piruete/ s-a fardat expresionist/ și-a vopsit părul în paleta de culori/ a schimbat ochelari după ochelari/ niște pălării caraghioase și/ s-a așezat picior peste picior/ în așteptarea unor haine de firmă// el s-a plictisit repede/ a șters totul cu o gumă/ în joacă// mâine va mai sacrifica încă una (pg.83). Când omul devine dumnezeu și își creează după bunul plac oameni-sclavi, oameniroboți, roboți sexuali, trăim deja epoca unui apus al umanității, o îndepărtare de idealurile lumii în care neam dus existența ca specie și de cele morale care ne-au guvernat milenii la rând. Dacă acum creatura ia locul creatorului, totul devine sumbru hazard. Decorul terestru se transformă într-unul marin, orașul, într-un imens acvariu străbătut de aceste specii - „oameni mașini cu mișcările lor aleatorii” și în care „aerul marin se zbate pe uscat” până când „ne zgâlțîie ne doboară/ ne coboară/ în subsolul întunericului” (viața asta e, p.52). Și totuși, în acest univers imaginar al întunericului, al pierzaniei, apar, din când în când, pusee de spiritualitate, semne ale prezenței, ca niște eliadești iviri ale sacrului camuflat în profan. Astfel, un Iisus i se arată chiar în mall, într-un din nou chip palid, livid, ca cel de

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

CRITICĂ dinaintea morții prin crucificare: mergeam prin aburul orașului/nu știam încotro și/ deodată Iisus m-a luat de braț/ mi-a spus că-I e rău// (...) dacă moare Iisus aici/ pe retină// pentru cei care/ cred în suflet// stăteam cu paharul de apă de la chiuvetă/ impresia de cel mai/ vindecător mir// mâinile Lui reci/ sângele nostru// a coborât să ia temperatura orașului// bolnav// L-am luat de braț/ și L-am târât// poporul se uita// și/ paharul I se umplea/ și/ pâinea Îi era/ fierbinte (pe la mall, pg. 3940). În alt poem, Dumnezeu, în ipostaza de rătăcitor pe drum, tot prin „market, complet dezorientat”, din cauza artificialului cu care oamenii Îi înlocuiseră creația, schimbându-și chiar înfățișarea primită la început, și complet orbi în a-L mai recunoaște, I se confesează instanței lirice că ar vrea să se întoarcă Acasă: L-am dus până în fața Porții și a vrut să-mi plătească/ Doamne cum să-Ți iau eu bani pe drumul pe care/ l-ai făcut anume pentru mine (mi-a spus că ar vrea să se întoarcă Acasă, p. 38).

Sigur că imaginea unui Dumnezeu rătăcitor - a magului rătăcitor, a zeului care se amestecă printre oameni nu e nouă în literatură (nici în cea română, nici în ea universală), dar acest motiv este foarte bine preluat și prelucrat în stratul de adâncime al poveștii lirice, aducând un plus de întărire a ideii unui umanism golit de esență de către oamenii înșiși. În acest context, puțini sunt cei care mai pot vedea calea, o mai pot intui prin cuvânt, prin lumina lui, și printre aceștia, sunt și poeții).

Prin întoarcerea la simplitatea risipirii, la simplitate și naturalețe, poetul este purtător ai „pantofilor de la firma lui Dumnezeu” (p.47) - pledoarie pentru „revenirea în fire”, în firea lucrurilor genezice, neatinse de întunericul depărtării, iar cel mai important astfel de lucru este, în viziunea Ottiliei Ardeleanu, iubirea. Sentimentul cel mai pur care provine din Dumnezeu și pe care oamenii deseori îl îngroapă, subjugându-l propriilor interese și orgolii. Poezia devine un mod de a tăia nodul „morții răsucite pe viață” (p.25), de a vedea crucea care ne poartă sau pe care o purtăm (credem noi) de la moarte la viață, la o viață autentică.

Peisajul nocturn demolator de speranță poate fi transfigurat de către poetul-cruce, omul-cruce, cuvântulcruce, adică punte între cele două lumi, între întuneric și lumină. Iar sinele se împacă cu sine atunci când își acceptă destinul: Dumnezeu mi-a dat să aleg/ dintr-un câmp de cruci/ dintr-o mulțime de oameni cruci/ dar/ cum îi e copacului până crește înverzește înflorește/ e tăiat pentru cartea cărților/ cum îi e omului bolnav slut/ la datorie/ cum îi e animalului iubit sacrificat/ cum e să potrivești crucea care ți-a fost dată/ între cer și pământ// Doamne crucea mea e cea mai ușoară (cerul pământul și brațele, pg.54-55). Astfel, „roaba lui Dumnezeu, poezia” e cea care transformă ordinarul în miraculos (poate, de aici titlul volumului), care lasă o dâră de lumină pentru a întrezări dincolo de viscerele lumii vizibile, de a-și pune umbra ca o pecete între aici și acolo, între viața și moartea care ne conlocuiesc.

197

TRADUCERI

Sylvia ARMSTRONG

VERSURI Stockton înainte de război Simțurile mele mi-au lăsat amintiri simbolice despre Stockton înainte de război.

Miros de doamne cu pălării și coșuri care cumpărau la piață: flori parfumate, pește mirositor. Ale lor gâturi împodobite cu blănuri de vulpi. Ochii vulpilor ne urmăreau pe drumul spre Newmans: aroma de boabe de cafea prăjită în galantare îneca orașul.

Sunetul ne-a convocat pe Strada Finkle cu zarva de la Șantierul naval al lui Ropner pe chei și cu macaralele ca picioroangele berzelor strălucind deasupra magazinelor, cabinele lor privind trecătorii ca ochii de struț. Vederea acum: Acasă pe ponei, ca să folosesc expresia favorită a mamei mele, cum eu împingeam cumpărăturile. La un colț de stradă se afla un muncitor fără loc de muncă, înțepenit la pământ, jerpelit, cerșind oropsit ca să-și înghită foamea.

Spunea cu invidie mult pentru unii, nimic pentru cei în șomaj în timp ce ne urmărea cum treceam?

Aveam doar cinci ani, nu realizam că unii se nasc săraci și alții se nasc bogați.

Atingerea era la întoarcerea noastră acasă, tata mă ridica pe umeri, mă îmbrățișa și mă săruta: fericire adevărată!

Viața a continuat, a trecut timpul, apoi în 1939, redactorul de la radio a declarat că națiunea era în război, aveam doar șase ani, mi-a păsat cum îmi cheltuiam banii de buzunar sâmbăta. Cealaltă parte a banului meu reprezenta pe Dumnezeu, ne-ar lăsa să mergem la război? Ei bine am făcut-o și totul s-a schimbat în Stockton Nimic atunci nu poate fi distrus ziua sau noaptea Toți ticăloșii sunt în afara vizorului meu.

Cuvintele singure Niciun instrument, nicio orchestră. Muzica este în cuvânt.

Asonanța, aliterația fac muzică de bunăvoie.

O panoplie perfectă de cuvinte e bucurie instantanee pentru mine.

Nu-i nevoie de decor, se autoreprezintă.

Cuvântul Halcyon e-o melodie dulce, în care aflu încântare.

Cadența de imbroglio îmi răvășește mintea.

Ca borangicul e-ntr-adevăr mângâierea sibilantă a 198

muzicii.

Crescendo are o magie care-mi hrănește spiritul.

Ritmul vioi care-i allegro îmi bate-n inimă.

Luna ce fredonează-n lagună îmi sfâșie sufletul.

Cantata și cadența cântă ritmuri din adâncime. Într-un parfum seraglio aș adormi în extaz.

Profesorii de muzică mi-au interzis să mai cânt o notă Motivându-mi că-s afonă, că n-aș putea să aud muzica. În mine era muzică pe care numai eu puteam s-o aud.

Am dansat în ritmul interior care n-are nevoie de-o voce Tăcerea și liniștea mi-au făcut bucuria inimii.

Asonanța, aliterația-mi sunt fericirea.

Poate afonă, dar cuvintele numai sunt muzicalitate.

Dansul Diavolului O mie nouă sute treizeci și trei a fost un avertizator pentru națiunea mea, iar pentru mine a fost anul ce ne-a grăbit către destinul nostru.

Un inel exterior a-ncercuit acest an heraldic – Compus din Criză, industria s-a prăbușit în praf, o economie mondială falimentară. În timp ce Germania, America, nord-estul Angliei au cunoscut doar lipsa.

Totuși în spatele palisadei de protecție a clasei de mijloc am crescut copil norocos.

Cercul interior a fost atunci format când Adolf Hitler a venit la putere – A declarat Germania un stat nazist, a deschis Dachau, a promis fiecărui cetățean o mașină.

Deja pe poziție Franco, Mussolini, Oliviera Alcazar.

Dictatorii și-au dat mâna, au călcat în picioare o democrație pe care-o disprețuiau. Dansul Diavolului de teroare și de moarte.

Libertatea a ars ca o zdreanță, n-a mai fost loc în viață pentru veselie și lumină.

Sigur că părinții mei au văzut semnele când citeau Guardianul de Manchester și ascultau radioul.

Nimeni n-a vrut să creadă că viitorul ducea la teroare și război. Rețeta la fel ca mai-nainte.

Era însă prea devreme ca să se ferească de viitor, aveau încă să-și trăiască viața din plin, încă să-mpartă totul Următorii ani au adunat amintiri pentru fratele meu și pentru mine și pentru părinții noștri. ________________ Poeta Sylvia Armstrong este prezentă în publicațiile editate de The Poetry Society of the Open University, în publicații de cenaclu atelier și în antologii.

Traducere din limba engleză de Mariana ZAVATI GARDNER BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

TRADUCERI

Menachem M. FALEK

MĂCELAR DE CUVINTE (IV) Inel și cravată Inelul era de aur Cum fuseseră zilele mele cu tine Literele numelui tău se-mpletesc între ele Pe un fundal negru.

Mi-l potrivesc pe deget, și-mi alunecă – Să nu-l pierd, să nu-l pierd.

Astăzi, adăugat unor chei Între palma Hamsa deschisă, antidotul pentru deochi Și un pumn strâns s-aducă noroc Amuletele mele: Inelul, inutil (Patru grame în plus la greutatea legăturii de chei) Mă însoțește la fiecare ușă.

După ușa de la dormitor se află Cravatele E una cu dungi azurii și turcoaz Romburi și diagonale.

A fost odată legată. Ți-ai potrivit-o într-o zi la gât Când m-ai condus la altar.

Un an și jumătate mai târziu Te conduceam eu În ziua în care-ai lăsat în urmă amintirile din lagăre Despre care nu spuseseși mult.

Greu, un inel pe-o legătură de chei O cravată rămasă orfană Albastră, nedeznodată. Și tu nu mai ești.

Tată

Ce? Ce poți să-i dai unui om mort?

Dorințe?

Vorbe?

Gramofonul vechi Iubitul meu băiat, Lasă gramofonul vechi Să cânte mai departe pe Saimon și Garfunkel Cântec melodic Ce va străbate timpurile Și nu va adăuga nici un fir gri de păr.

După ei pe Beatles Și Saharov Ore după ore Revin a doua oară și a treia.

Lasă gramofonul cântând Și atunci voi crede că ești aci În camera alăturată.

Scump băiat, Lasă-ți ciorapii – Nu se întâmplă nimic dacă sunt împrăștiați Pepodea, pe pat O parte nespălați – Ca să pot simți Că acum ai revenit de undeva Și vei rămâne cel puțin Până la cină.

Lasă-ți cămășile aruncate Și voi crede că apari iar în fața noastră Să întrebi Ce e mai potrivit pentru ieșire.

Băiete, băiete, Lasă pe masa computerului Oglinda prietenei tale, Pieptenele

Tata Mi-a apărut deodată în față Cu un surâs real Gras, butucănos, cu mâini de măcelar Spunând cuvinte blânde, abia le auzeam Încurajând un timp lipsit de încurajare. Împrăștiind o-nțelepciune simplă.

Era unul din cei pe care nu-i găsești în cărți (Pentru că el nu a știut cum să citească) „Nu ascultați cuvintele Ci doar pe cel care le spune.”

Ca să mă calmez în timpul așteptării După ce ați părăsit camera împreună, Îmbrățișați, La cinematograf sau altă distracție După miezul nopții Să văd că reveniți mână în mână.

Apoi, a dispărut prin ziduri N-am apucat nici să îl rog să șadă Nici ca să-i dau...

Nu, Nu închide gramofonul Și hainele din cameră nu le aranja.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

199

TRADUCERI Lasă-mă să îmbrățișez iluzia Că ești încă aici Încasă. Și, între timp, dincolo de străzi, Construiește-ți cuibul tău Și când vei veni în vizită Adu cu tine pe nepoții mei.

Ei au voie să schimbe plăcile Calme Ale gramofonului bun și vechi.

Naștere Prima mea naștere s-a petrecut De mult, lângă pădurile lui Dracula Cu toate că el nu a cunoscut aceste păduri.

Eu am simțit trasul Am simțit trasul din uter, Și probabil au curs câteva lacrimi.

Râul întreg de lacrimi a apărut după aceea În timpul tăcerii imense Împreună, sau poate La întâlnirea cu „minunățiile” fraților comuniști Fără Dumnezeu Dar care se luptau împotriva lui prin mine.

Mulți ani după acea m-am născut a doua oară Din foile scrise.

O dată din picătura amară și o dată din zâmbet Ce era între bucuria despărțirii Și greutatea expresiei Și această mamă, fără carne, Îmi ține degetele, aproape că le rupe trăgând de ele Până ce cuvintele ies Apariția sunetului Până la eliberare Care poate să nu ajungă niciodată. Și a treia naștere?

Cu apariția firelor de strălucire Plăsmuirea Evoluția nouă Necunoscută.

Clovn în Ierusalim Mulți nebuni se învârt În orașul sfânt Toți cred că sunt profeți sau mesagerii lor.

Dar în cel mai bun caz sunt doar anunțătorii furiei. Și el, cel mascat, parfumat, ridicol, știe Că aici s-a dat mila Măsurată s-a dat mila, Și câteodată S-a și uitat să se dea.

200

Inima lui s-a împărțit în multe bucățele.

Asta e soarta unui oraș bătrân Și sacii de pe umeri sunt greu cărați.

El, cel mascat și parfumat știe Că zâmbetul lui, poate, va găsi locul unde se ascunde mila.

Casă Femeia are nevoie de casă Ca să aranjeze în ea camere pentru musafiri Și acolo să primească complimente.

Femeia are nevoie de casă Ca să îngrijească în ea o bucătărie Ca în ea să poată să coacă planurile.

Femeia are nevoie de casă Ca să umple camerele cu copii Acolo va păzi amintirile Uterului ei Și împlinirea câtorva minute de fericire.

Femeia are nevoie de casă Ca să fie în ea dormitoare Și în ele să viseze despre fericirea dorită Cavaler pe cal alb Și apoi să îngroape visurile cu apariția dimineții.

Femeia are nevoie de casă Ca să aibă o curte verde Mai verde ca a vecinilor Pentru că ziua ei e ocupată Orele fug Și nu-i rămâne timp de odihnă Femeia are nevoie de casă Ca să fie în ea loc pentru îmbătrânire Și să poată povesti că a avut o casă Ce nu a fost plină după voința ei.

Bărbatul are nevoie de casă Ca la sfârșitul zilei de lucru Să găsească în ea un salon În el două pătrate de plasmă formidabile Care zâmbesc spre el.

E preferabil să fie și un dormitor și o pernă Pe ea își pune speranțele.

Bărbatul are nevoie de casă Ca în spatele ușii Să găsească în ea o femeie.

In traducerea autorului

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

TRADUCERI

AFANASII A. FET (1820 - 1892)

POEZII Portret de Ilya Repin

MINUNATĂ PRIVELIȘTE...

Minunată priveliște, Cât de frumoasă ești!

Colina frumoasă, Luna cea plină.

A înaltelor ceruri lumină Și strălucitoarea zăpadă, Singuratica fugă A unei îndepărtate sănii.

MESTEACĂNUL Mesteacănul trist De sub fereastra mea, Este împodobit De gerul sosit.

La fel ca ai viței de vie ciorchini, Atârnă ultimele lui ramuri Și de priviri se bucură Această tristă găteală.

Asupra lui, să privesc îmi place Jocul primelor raze de soare Și îmi pare rău, dacă păsările Scutură frumusețea ramurilor!

PLOAIE DE PRIMĂVARĂ La geam apare lumina, Norii pleacă, soarele sosește.

Un porumbel nisipul mângâie Cu ale sale frumoase aripi. Și, de la cer, la pământ, Legănându-se, se mișcă perdeaua Și parcă în praful auriu Se zărește liziera pădurii.

Două picături geamul îl stropesc.

De la un tei, se simte aroma de miere.

Cineva, de grădină se apropie Și peste frunzișul proaspăt tropăie.

DACĂ TOAMNA ÎȚI ADUCE...

Dacă toamna îți aduce Geruri rele, nu te lamenta!

Dacă asupra lumii se trezesc Vijelii de primăvară, nu te lamenta!

Dacă priveliștea de palide frunze Îți va ofensa întreaga privire, E din a morții cauză, nu te lamenta!

Dacă deșertul plin de spini Îți va ține calea, până la Kaba, BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Din cauza tufișului tăios, nu te lamenta!

Dacă singuraticul Iosub plânge, Fiind despărțit de patrie, nu te lamenta!

Să știi că-i vor străluci ca stelele, Fierbințile lacrimi, nu te lamenta!

Totul este trecător pe lume, Soarta ta se va schimba, Totuși, nu te teme de ursită, De amenințarea ei haină!

MAMĂ, PRIVEȘTE, DE LA FEREASTRĂ...

"Mamă, privește, de la fereastră!

Se vede că pisica, nu degeaba, Botul își spăla: Noroi nu este, curtea s-a îmbrăcat, S-a albit, s-a luminat.

Desigur, gerul nu a plecat!

Promoroaca pufoasă, azurie, Pe crengi s-a așezat, Uită-te și tu!

Ca și când, generos, cineva Cu o nouă, albă, pufoasă haină Pe tufișurile toate, a aterizat.

Acum, nu ne vom mai certa!

"Pe săniuță pune mâna, Pe deal, zbugheste-o, vei spune!"

Așa-i, mămico, nu vei refuza, Chiar tu, desigur, îmi vei zice: "Fugi, la joacă, mai repede!"

AFANASII AFANASIEVICI FET (1820 -1892) este un important poet postromantic rus ce s-a impus prin concizia expresiei lirice și prin profunzimea metaforei. Mai târziu, și-a schimbat numele în ȘENȘIN. Natura și dragostea reprezintă conținutul principal al poemelor sale. El transmite subtil, starea de spirit a poetului, dovedind talentul său artistic.

Mama sa era nemțoaică, Charlotte Becker și s-a căsătorit cu Johann Foth, de aici și numele de FET. Imaginile acestui poet al naturii sunt palpabile, concrete, pline de detalii, sunete sau chiar de mirosuri. Nimeni, înaintea lui, nu a detaliat, atât de mult, natura! În modul său de a descrie natura, se apropie de impresioniști. Fet animă natura, o umanizează.

El descrie natura rusă în diferite momente ale anului, dar preferă primăvara. Sosirea primăverii este percepută ca o înviere, îl așteaptă, cu nerăbdare, pe poet. Ea îi dă puteri și admiră continua revigorare a naturii.

Afanasii Fet a scris volume de poezii: POEME ALESE, AMINTIRILE SABINEI, APROAPE O FANTEZIE: POEZII RUSEȘTI și volumul în proză, POVESTIRI. (Traducere din limba rusă și prezentare de Constanta Modell) 201

TRADUCERI

Gouthama SIDDARTHAN

POEMS/POEME Red flame lily Now, time changed into A red lily flower The smell of the land hiding Landmines and The charring odour of wings In the frozen sunshine of summer Are mingling.

Grasshoppers descended Into the whole of the corn field Unlike a crow that sits on each crop And pecks at the grains, The grasshoppers spread over the furrows And annihilated the field The scarecrow howled at the top pitch of voice, The little fingers fastened to the garland around its neck Drooping.

They were gutted fingers of kids; Fingers of women whose genitals were torrn apart; Fingers of activists slaughtered; Fingers rotting in hydrogen bomb attacks; Fingers of birds, dogs, cats and kids; And fingers of dolls too The scarecrow roams about Like Angulimala, Wearing the garlands of fingers I am sitting as a silent witness, Putting my right fingers upon the left in Bhavana Mudhra.

A dove has fallen at my feet, in a slushy Pool of blood, wings broken; As I am about to lift it, gripped by tension, Angulimala comes rushing in and pouncing, It chases me as it’s eyes target my fingers - the fingers in Bhavana Mudhra.

It is running from Europe to Africa; From Asia to America; From Australia to Antarctica.

It is running across the Atlas, Taking long strides across 202

Sri Lanka, Myanmar, Vietnam, Kambodia, Indonesia, North Korea, Rwanda, Bosnia, Armenia, Serbia, Ukraine, Algeria, Syria, Iran, Iraq, Libiya...

With the garlands of fingers, black, red, white and brown Swinging and swaying, It is running madly to catch hold of me.

It tells me that I have no land; nor any face; That I am a lie; And orders me not to breathe the breath of birds.

All my songs have been burnt; My name has been erased from books of history; The pages torn and stashed away for toilet use.

As the moment stands frozen with the words bleeding, Shot by bullets, I have stopped dead in my tracks And Angulimala is drawing closer to me.

At this juncture, a time game plays out.

While my time stands frozen, Angulimala’s time operates.

This is the game of time played On the banks of Mullivaikkal, On the banks of the Nile, Amazon, Mississippi, Volga, Mekong Danube and Zambezi It is a game that butchers The butterflied coming in To sit on the constantly Blossoming red lilies The legs running after me, foaming and frothing, Shouted: “Gouthama! Don’t run. Stop” I said, “I am not running; it’s you who are running.

First stop your running.”

It roared, saying that it won’t stop, Weapons raging on its feet.

In the smoke of the belching gun powder The Maitreya flower was charred As the billowing smoke spreads BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

TRADUCERI A black blanket over the corn crops, Time changes the sprouting cereals Into red lily flowers Timelessness spreads sans boundaries, As an immortal corn crop That is burning like the lines on the skin of a tiger (Notes: Bhavana: Bhavana is a style of meditation of Lord Buddha, an embodi-ment of mercy and love.

Angulimala: A myth in the Buddhist lore. Angulimala was said to be a bandit who wore a garland made up of fingers he had cut from the people he encountered. Later, a reformed and repentant Angulimala joined Buddha and turned his disciple.

Maitreya flower: A flower as a symbol of mercy)

The Time game The winds pound the glass panes of windows; itâ&#x20AC;&#x2122;s raining seamlessly.

That face! It is surfacing out of the memories of time cascading along the raindrops. A face swirling endlessly in the magnificence of dreams.

But, how will that face look like now? The raw nerves of the face suffused with childishness may have lost hue. The pigtails that swayed like the ears of a rabbit cascade like a black cobra now?

Coyness blossomed in the twinkling of the eyelids. Saki of my prime! No matter whatever has changed, your immortal face alone is not to change forever.

Moves up and down the bullock-cart yoke. On its ends we are seated across each other and now begins the game of seesaw. As I swing down, you go up and as you plummet, I rise up...

Thousands of games were played and yet the mesmeric and magical swing game of yoke alone floats in the stream of my bloods as a solid bubble.

As the seats move, scenarios change. The world captured in eyes falls apart and a magnificently gigantic space unfolds. Time frozen above head flows under feet as a rippling and whirling river.

At the one end, the sunshine memories tug at me sharply and at the other, a gloom of night spreads. As my seat goes up, I feel change happening in me. When I rise up in space, I become an adult. All of a sudden, my end descends, BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

the opposite end goes up. As a lass, your face bursts into dimples. A weird game it is, that shows childhood in the descending position and teenage in the rising posture. It was a self-propelled struggle happening timelessly between you and me.

Time creaks with the strange swings of the yoke. It is a quizzical lullaby. The earth underneath the feet gives way; the body sways in space. Winds rise up, breaking the silence. Both earth and heavens interchangeably fill the eyes. With past and present moving and moving and sights vanishing, the grandeur of our sitting in the midst of Time is still abuzz.

Sitting on the yoke, I am harking back to my childhood, to the wetness of your kiss that never dries up and to the game of time as well!

Summer notes Now the embers of the scorching sun are thriving It is a magic moment to lisp in poetry Let the words burn, But, Sun, this is not the summer note The last leaves fall from the swaying plants It is the magic moment to play music Let the craving strings cry, But, Musician, this is not the summer note Sunflowers on the red soil are blazing It is magic moment to pour the red-soil-infusing water Let the water-lift swing, But, Sunflower, this is not the summer note The fragrance of body slithersout perspiringly It is a magic moment to embrace the ladylove Let the bodies be bound with each other But, My flame, this is not the summer note If the music of the scorching summer Brings the taste of the tender palm fruit To our lips locked in the heated union When the embers burning in you Overflow as words all through my body Which has drowned in you with desire I will jot down the notes of summer across the length and breadth of your body

203

TRADUCERI A new beverage

Crinul roșu de foc

Lass!

Here in this tea-house You and I took tea several times, You pressing your lips to the cup And sipping with relish And I at my cup

Acum, timpul s-a prefăcut într-un Crin roșu de foc Mirosul de pământ ascunzând Mine terestre și Mirosul ars de aripi În strălucirea înghețată a verii Se amestecă.

I tasted its taste of warmth As a refreshing feel stored In the corners of your lips You too penned poetry Comparing it to the hearth of my lips But, lass!

Still how many eons Should we be relishing this taste?

We have gulped down the water Of love-sick sallowness oozing Down the mountainous landscape All these tastes are celebrated ones But I will tell you a peculiar taste Tasted by none in this modern age Come!

Do you know, lass!

About the coolness of pebbles my ‘saki’ and I Collected from the riverbanks?

About the precious taste of The pebbles she put into her mouth And returned them to me, saliva-ridden It was not only my saki’s nectar of saliva That oozed down into my mouth; It was not only the horny longing Of physical attraction, But also the chilled feel of pebbles.

That is an epic tradition; That is the longing of roots; That is a cultural movement That is a classical taste Lass!

Write about a new taste of Tamilism About a new beverage!

(Note: The classical, ancient Tamil tradition divided the landscape into five, out of which Kurinji referred to the mountainous region. The literature also had matching divisions, with unique flavours. In Kurinji literature, a girl who experiences deep love towards her match, suffers from Pasalai, which indicates the pangs of separation.)

204

Lăcustele au coborât Pe întregul câmp de porumb Spre deosebire de ciorile care stau pe fiecare recoltă Și ciugulesc grânele, Lăcustele s-au răspândit pe brazde Devastând câmpul.

Sperietoarea a urlat pe tonul cel mai înalt al vocii, Cu degetele mici legate în ghirlanda din jurul gâtului Atârnând.

Erau degete tăiate de copii; Degete de femei ale căror organe genitale erau sfâșiate; Degete de militanți masacrați; Degete putrezind în atacurile cu bombe de hidrogen; Degete de păsări, de câini, pisici și copii; Și chiar de păpuși.

Sperietoarea hoinărește Precum Angulimala, Purtând ghirlandele de degete.

Eu stau martor tăcut, Punându-mi degetele drepte pe cele stângi în Bhavana Mudhra.

Un porumbel a căzut la picioarele mele, într-un noroios Șuvoi de sânge, cu aripile rupte; Cum sunt pe cale să îl ridic, cuprins de tensiune, Angulimala vine în grabă năpustindu-se, Mă urmărește pe când ochii săi îmi fixează degeteledegetele din Bhavana Mudhra.

Aleargă din Europa spre Africa; Din Asia în America; Din Australia în Antarctica.

Aleargă de-a lungul Atlasului, Făcând pași mari de-a lungul Sri Lankăi, Myanmar-ului, Vietnamului, Cambodgiei, Indoneziei, Coreei de Nord, Rwandei, Bosniei, Armeniei, Serbiei, Ucrainei, Algeriei, Siriei, Iranului, Irakului, Libiei...

Cu ghirlandele de degete negre, rosii, albe și maronii Legănându-se și balansându-se, Aleargă nebunește să mă prindă. Îmi spune că nu am pământ; nici vreun chip; BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

TRADUCERI Că sunt o minciună; Și îmi ordonă să nu respir respirația păsărilor.

Toate cântecele mele au fost arse; Numele meu a fost șters din cărțile de istorie; Paginile rupte și depozitate pentru toaletă.

Clipa înghețată în sângele cuvintelor, Atinsă de gloanțe, Am căzut mort pe urmele mele Și Angulimala s-a apropiat. În acest moment, un joc al timpului este în joc.

Pe când timpul meu e imobil, Timpul lui Angulimala acționează.

Acesta este jocul timpului purtat Pe malurile Mullivaikkal-ului, Pe malurile Nilului, Amazonului, fluviului Mississippi, Volgăi, Mekongului, Dunării și Zambezi-ului.

Este un joc al măcelarilor Venirea înaripată Cu așezare pe eterna Înflorire a crinilor roșii Cu piciorele alergând după mine, tunând și fulgerând, A strigat: „Gouthama! Nu alerga, stai!”

Am spus, „Nu alerg eu, tu ești cel care aleargă.

Mai întâi oprește-te din alergat.”

A urlat, spunând că nu se va opri, Cu armele înfuriate la picioare. În fumul emis de praful de pușcă Floarea de gălbenele s-a aprins Pe când fumul unduitor răspândește O pătură de întuneric deasupra recoltei de porumb, Timpul preschimbă cerealele încolțite În crini roșii de foc.

Timpul lipsit de timp se răspândește fără margini, Precum o veșnică recoltă de porumb Care arde cum ard liniile pe pielea unui tigru…

(NOTE: Bhavana: Bhavana este un stil de meditație a Domnului Buddha, o întruchipare a milei și iubirii.

Angulimala: Un mit în spectrul buddhist. Se spune că Angulimala era un bandit care purta o ghirlandă făcută din degetele pe care le-a tăiat oamenilor întâlniți în calea sa. Mai târziu, un Angulimala reformat și pocăit i s-a alăturat lui Buddha, devenind discipolul său.

Floarea de gălbenele: o floare care simbolizează mila.)

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Jocul timpului Vântul izbește zdrăngănind fără preget zăbrelele și sticla ferestrelor; plouă fără șir. Acel chip! Ieșind la suprafața aducerii-aminte într-un șuvoi la un loc cu stropii de ploaie. Un chip în vârtej nesfârșit într-o splendoare de vise. Dar oare cum o arăta acel chip acum? Nervii bruți ai chipului inundați de copilărie se prea poate să-și fi pierdut culoarea. Codițele legănate precum urechile unui iepure coboară în cascadă ca o cobra neagră acum? Sfiala a înflorit cât ai clipi din ochi.

Saki a mea cea dintâi! Orice s-ar fi schimbat, doar chipul tău nemuritor nu are cum să se schimbe vreodată.

Se mișcă în sus și în jos un atelaj tras de boi. La capetele lui noi stăm de-a curmezișul unul cu altul, iar acum începe jocul de-a ce vezi și ce nu vezi. Pe când mă balansez în jos, tu urci și pe când tu cazi abrupt, mă ridic eu...

Mii de jocuri au fost jucate și totuși hipnoticul, magicul joc legănat al atelajului îmi curge șuvoaie prin vene precum o bulă imensă.

Pe când locurile se schimbă, scenariul se schimbă.

Lumea cuprinsă cu ochii se destramă și un spațiu deschis se desfășoară. Timpul înghețat deasupra capului îmi curge sub picioare ca un râu unduindu-se bulboană.

La un capăt, amintiri însorite îmi strâng cu asprime inima iar la celălalt, o noapte întunecată. Pe când locul meu urcă, simt în interiorul meu schimbarea. Cum urc în spațiu, devin adult. Dintr-o dată, capătul meu coboară, capătul opus se ridică. Precum al unei fetișcane, chipul tău înflorește-n gropițe. Straniu joc acest joc, să arate copilăria în poziția coborândă și adolescența în urcare.

A fost o luptă auto-balansată petrecându-se la nesfârșit între mine și tine.

Timpul scârțâie sub sucirile stranii ale atelajului.

Este un cântec de leagăn bizar. Pământul de sub picioare cedează; trupul se leagănă în aer. Vântul ridică vocea, spărgând tăcerea. Atât cerul cât și pământul își umplu alternativ ochii. Cu trecutul și prezentul într-o mișcare perpetuă și cu priveliști dispărând, măreția așezării noastre în mijlocul Timpului e toată numai zumzet.

Stând în atelaj, îmi plec urechea în urmă înspre copilărie, către umezeala sărutului tău care nu are capăt acum și la jocul timpului!

Note de vară Soarele avântat înflorind în jeratic Este momentul magic de freamăt poetic Să ardă cuvintele, Dar, Soare, aceasta nu este o notă a verii Frunzele ultime desfăcându-se din legănatele plante Este momentul magic de cântec Să se tânguie de dor corzile, Dar, Cântărețule, aceasta nu este o notă a verii 205

TRADUCERI Floarea soarelui izbucnind din pământ roșiatic Este momentul magic să torn infuzia din pământ stacojiu Să se legene ridicarea de ape, Dar, Floarea soarelui, aceasta nu este o notă a verii Aroma de trup transpirat se strecoară afară Este momentul magic de cuprins al iubitei Fie ca un trup să se lege cu altul Dar, Flacăra mea, aceasta nu este o notă a verii Dacă muzica soarelui arzător Ne aduce pe buze gustul fructului tandru al palmei Ferecat de legătura fierbinte Atunci când jeraticul care exaltă în tine Asemeni cuvintelor prin tot trupul meu revărsate Înecate și pornite spre tine Voi însemna notele verii De-a lungul și de-a latul trupului tău O nouă băutură Iubito!

Aici în această casă a ceaiului Tu și cu mine am băut ceai de multe ori, Tu cu buzele strânse pe ceașcă Sorbind cu nesaț Iar eu cu ceașca mea I-am simțit gustul fierbinte Ca pe un sentiment răcoritor cuibărit În colțurile buzelor tale Tu ai îmbrățișat poezia Comparând-o cu ardoarea de pe buzele mele Dar, iubito!

Cu câți eoni Ar trebui să rafinăm acest gust?

Am înghițit apa Ca o salcie de iubire bolnavă În jos pe peisajul montan prelingându-se Toate aceste gusturi sunt gusturi festive Dar îți voi vorbi despre un gust straniu Pe care nimeni din epoca asta modernă nu l-a mai încercat Vino! Știi tu, iubito!

Despre răcoarea pietrișului pe care ‘saki’ a mea și cu mine L-am adunat de pe malul râului?

Despre gustul prețios al

206

Pietrelor pe care ea le-a pus în gura sa Și mi le-a înapoiat apoi mie, în fervoarea salivei Nu era doar nectarul salivei lui saki a mea Prelingându-se la mine în gură; Nu doar erotismul Atracției fizice, Ci și senzația răcoritoare a pietrelor.

Aceasta este o tradiție epică; Acesta este dorul rădăcinilor; Aceasta este o mișcare culturală Acesta este un gust clasic Iubito!

Scriu despre un nou gust al Tamillism-ului Despre o nouă băutură!

NOTE: Tradiția clasică, antică a Tamilului împărțea peisajul în cinci, dintre care Kurinji făcea referire la regiunea montană. Literatura avea de asemenea împărțiri corespunzătoare, cu arome unice. În literatura Kurinji, o fată care simte o iubire profundă pentru perechea ei, suferă de Pasalai, sugerând chinurile despărțirii.

___________ Gouthama Siddarthan (1968, September 17.) A Tamil writer (INDIA).

Gouthama Siddarthan is a Modern Poet, short-story writer, essayist and literary critic, who is a reputed name in the Tamil neo-literary circles. His writings have appeared in more than 10 world languages.

There are 15 books so far written and published, which include series of stories and essays. One of them, „Timebyrinth”, has been published in English, Bulgarian, German and Romanian. A Tamil literary magazine entitled Unnatham, is being published, under his editorship. It focuses on modern world literature..Recently, he brought out special issues on Italo Calvino, Milorad Pavic and Carlos Fuentes.

Gouthama Siddarthan (1968, 17 septembirie). Un scriitor din Tamil (INDIA) Gouthama Siddarthan este un Poet Modern, nuvelist, scriitor și critic literar, binecunoscut în cercurile literare din Tamil. Scrierile sale au apărut în mai bine de 10 limbi.

A scris și publicat până în prezent 15 cărți, incluzând o serie de povești și eseuri. Una dintre ele, Timpdedal, a fost publicată în engleză, germană, bulgară și română. Este, de asemenea, editorul unei reviste literare din Tamil, Unnatham, cu accent pe literatura modernă a lumii. Recent, au apărut numere speciale despre Italo Calvino, Milorad Pavic și Carlos Fuentes.

In English by Maharathi, the title of the book Timebyrinth Traducere din engleză în română - Nicoleta CRĂETE Titlul cărții în română -Timpdedal

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

TRADUCERI

RAINER MARIA RILKE

POEZII Traducere din franceză de Dan DĂNILĂ IARNĂ Iubesc iernile de altă dată ce încă nu erau sportive.

Te-nfricoșau puțin, pe-atât erau de vii și agresive; le înfruntai cu un dram de curaj ca să revii acasă, sclipind ca un mag, din miraj.

Iar focul, focul cel mare care ne consola, era viu și puternic, un foc adevărat era.

Aveai mâinile-nghețate, abia puteai să scrii, dar ce bucurie, să visezi și să întreții tot ce ar fi ajutat să adaste visele fugare...

Veneau atât de aproape și se vedeau mai clare decât vara..., le propuneam și culoare.

Totul era ca-n picturile interioare, pe când afară lumea se făcea stampă. și copacii, lucrând la ei acasă, la lumină de lampă...

CÂNTEC ORFAN Unde vrei să mă duc oare?

Peste tot mă așteaptă cuvinte...

După zile obositoare, după nopți de odihnă cuminte, după lacrimi și râsete-n șir ce s-au scurs, trecătoare, după tot ce urăsc sau admir într-un lanț al schimbărilor line, straniul refren iar revine, ducându-mă la disperare.

Tu ești tatăl meu? Neînfrântă ți-e lauda care te-ncântă, iubiri fără număr având.

E mama mea care cântă din bietul ei mormânt?

FÂNTÂNA Doar lecția ta vreau să o am în față, fântână recăzând mereu în sine – a apelor riscând, de care ține întoarcerea celestă spre pământeasca viață.

Decât al tău multiplu murmurat, nu aș putea să iau un alt exemplu, o, tu, coloană suplă dintr-un templu de propria-i natură demolat.

Se modulează-n prăbușirea ta BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

orice șuvoi, când dansul s-a oprit.

Elev, imitator să-i fiu aș vrea culorii tale fără de sfârșit.

Dar mai mult mă atrage decât al tău cânt clipa aceasta de tăcere delirantă, noaptea, când prin lichidul tău avânt, te-ntorci și ți-e suflarea-ntretăiată. ÎMBĂTRÂNIRE Sunt veri de poame așa de încărcate, încât țăranii nu le mai adună.

Lăsat-am oare zile, nopțile pe toate, line văpăi de zămislire bună, să treacă în cenușă, scuturate?

Nopți, zile ale mele, multe ați rodit!

Păstrați în ramuri gesturile aceste de trude lungi din care-ați răsărit: o, nopți și zile, prietenii agreste!

Caut ce v-a fost pe-atâta de prielnic.

Oare ar mai putea vreo dulceață, o, pomii mei aproape fără viață, s-alinte frunzele, corolele, sfielnic?

Ah, nici un fruct de-acum! Numai o dată încă o stearpă risipire de petale, fără un plan și fără judecată, în van, cum fac puterile ancestrale.

MORȚII CEI GREI Noi ne purtăm: dar greutatea lor se-adună cu pământul după moarte spre a-l opri? Se mișcă mai departe, în ciuda celor grei, a morților.

Nu mai au greutate, puși în glie, morții cei grei: ca o citită carte al cărei conținut deja îl știe, pământul greu se mișcă mai departe.

LOC SACRU Ce mult admir o forță solitară de brațe înălțate-n cruce, care uitând calvarul, iar își desfășoară 207

TRADUCERI ca un stindard măreața lor mișcare,

să se atingă totuși, în fine.

În vânt, în vânt, ce zorile-anunțând spațiul ca un plămân îl desfășoară, încă primind, încă primind pe rând din depărtări și tot ce le-nconjoară,

Ar vrea ca Dumnezeul creator să se oprească chiar în centrul lor – ocest om, obstinat încetul cu-ncetul este poetul.

Chiar dacă noaptea iar le estompează cu-al ei surâs etern, nepieritor; o, sacru loc în care Dumnezeu așează inimile toate, și-mprejurul lor,

CEL CARE DOARME

Se luminează bezna omenească cu toate sorțile de care este plină, ca la sfârșit, puțini să bănuiască de mila infinitului, deplină.

Mai lasă-mă să dorm... E-o amânare promisă-n lupte lungi celui visând; veghez în inimă la luna ce răsare, bezna din piept scădea-va în curând.

DIN TATĂ ÎN FIU

Provizorat al morții, dulceață sfârșind toate, măsura culmii mele, precisă adâncime, a sângelui meu limburi, a sevei puritate, nici teama nu e teamă, în rădăcini, în tine.

Respinge existența complicată.

Privește-ți mâna, lângă pâine: ce clar, ce lucruri senine, pe albul ștergar, din tată în fiu și din fiu în tată.

Somnule, blând stăpâne, de vis nu mă pătrunde, amestecând în mine și râsuri și plânsori, lasă-mi împrăștierea, ca Eva ce se-ascunde, din coastă să nu-mi iese, cu-ostilele-i ardori.

Din lume iubește-nstelată câmpia și-ascunsă voit sub dureri, bucuria, fereastra tăcută și poarta-ncruntată, din tată în fiu și din fiu în tată.

AMENINȚARE

Și cele-ngenunchind, mereu la locul lor, și câinele codit ce le-ntrece ușor, prea-blând credincios, neșovăind vreodată, din tată în fiu și din fiu în tată. ÎNCĂPĂȚÂNATUL Acest om, preocupat de o problemă grea la care mereu, ca o muscă revine: el toate-aceste lucruri opuse, ar vrea

208

Ce vrea de la noi viața, cu fiecare moment pieritor amenințându-ne cu moartea... precum David care și-ar pune în praștie piatra rotund lucitoare să o lanseze spre uriaș, înspre lumea cea mare stând verticală în ochiul nostru cel trecător?

Ce vrea ea de la noi, când cu-atâtea ființe pe rând ne face să-mpărțim norocul orb și insultele clare?

Iar cel ce vrea să ne-ajute, mereu ne uimește, schimbând țesătura greșelilor noastre (pe care le torturăm) într-o plasă a nevinovăției, nepieritoare?

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

TRADUCERI

NELLY SACHS

POEZII Vine cineva din depărtare

O, hornurile

Vine cineva din depărtare cu o limbă ce poate închide sunetul cu nechezatul iepei sau cu piuitul puiului de mierlă sau de asemenea ca un fierăstrău scârțâietor care taie orice apropiere

În locuințele viclean gândite ale morții Trupul lui Israel s-a dizolvat în fum, atunci, Tras prin aer – precum pe un coșar îl primește o stea și se-negrește Sau a fost o rază de soare?

Vine cineva din depărtare cu mișcările câinelui sau poate ale șobolanului și este iarnă așa că îmbracă-l călduros are foc sub tălpile picioarelor (poate el călărește pe un meteorit) așa că nu-l interzice dacă pajiștea ta strigă arsă Un străin poartă întotdeauna patria sa în brațe ca un copil orfan care, s-ar putea întâmpla, să nu caute altceva decât un mormânt.

Moartea încă cinstește viața Moartea încă cinstește viața în tine tu neghiob în spirala pripei al cărui pas e tot mai departe de copilăreștile ceasuri și mai aproape, mai aproape de izbitura vântului tâlharul dorului tău – Însemn de venerație se ridică scaune și paturi fiindcă neliniștea a devenit ca marea și uși – cheia-i reglată pe contra-apărare schimbă direcția intrării-nspre afară – Surorile cele albe spălate în stele După atingerea străinelor semne de la cel care aici umple venele din izvoru-i de sete subterană acolo unde nălucirile trebuie să-și bea nesațul.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

O, hornurile!

Drumuri spre libertate pentru cenușa lui Ieremia și Iov Cine v-a gândit și v-a ridicat piatră cu piatră Drum pentru refugiați de fum?

O, locuințele morţii, Atrăgător pregătite Pentru gazda casei, care-nainte a fost oaspete – O, voi degete Care așezați pragul la intrare Ca un cuțit între viață și moarte – O, voi hornuri, O, voi degete, Și trupul lui Israel în fum prin aer!

Această noapte În noaptea asta am mers pe o stradă lăturalnică, întunecată am dat colțul, atunci s-a așternut umbra mea peste brațul meu Această haină obosită Voia să fie purtată Și culoarea Nimicului mi-a spus: Tu ești dincolo!

Mi-e dor de tine moarte MOARTE – mi-e dor de tine până la ultima-ți lumină care se stinge toate picăturile de sânge se varsă în clipa Nimicului tău Neînsuflețită revelație dincolo de moarte– Învierea – _______________ Traducere și prezentare de Dorina Brândușa Landén Scriitoarea germano-suedeză Nelly Sachs, născută Leonie Sachs, într-o familie de origine evreiască în anul 1891 în Schöneberg, moartă în 1970 la Stockholm, a trăit în prima parte a vieții în Berlin, unde a scris nuvele, povești și poezie postromantică. Cărțile sale din această perioadă au fost arse în Germania în mai 1933. Ea a fost ajutată, prin numeroase intervenții, de scriitoarea suedeză Selma Lagerlöf și de prințul Eugen, să se refugieze în Suedia, unde a rămas până la moarte.

Nelly Sachs a împărțit Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1966 cu scriitorul israelian Samuel Agnon și i-a fost acordat cu motivația "pentru versurile sale eminente, lirice și dramatice, care interpretează cu o putere impresionantă soarta Israelului."

209

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

MARIN IANCU

LITERATURA PENTRU COPII Definită ca o literatură a unei vârste și separabilă de cărțile considerate respectabile de către cititorul adult, literatura pentru copii este constituită într-o primă încercare de teoretizare printr-un corpus de texte recomandate din perspectiva unui program de lectură și a unui model psihologic al vârstei. Apar aici cărțile „cu dublu etaj”, reprezentative pentru genul de literatură adresată copiilor pe baza necesității de a instrui și delecta, de a le cultiva acestora o serie de valori și atitudini, de la basmele populare sau culte tradiționale la basmele moderne. Apărută în tipare foarte apropiate de acest ultim tip de cărți destinate copiilor, literatura scriitorilor profesioniști este adresată exclusiv copilului sub 10 ani, din perioada preabecedară sau a celei proprii primilor ani de școală, un gen aparte, ilustrat la noi întrun mod mai vizibil de scriitori precum Elena Farago, Otilia Cazimir, Iuliu Rațiu, Ovidiu Zotta, Ana Blandiana și încă mulți alții, scriitori mai tineri, din categoria celor reprezentanți mai recent de Armina Flavia Adam, Sânziana Popescu, Victoria Pătrașcu sau Radu Țuculescu, care, stăpâniți de o dulce candoare, aceștia au optat să aleagă jocul, supunându-se cu ingenuitate și grație tuturor regulilor acestuia.

Cum prin anii ´60-´65 în satul meu din Munții Apuseni drumul cărții spre copii era tot mai anevoios, îmi amintesc cum dragostea de a citi am deprins-o odată cu primele cărți primite ca premii la școală. Citite seara la lumina lămpii sau vara, în momentele de răgaz la muncile câmpului, cărțile veneau să-mi umple dorul de a visa și de a mă bucura de senzaționalul de alături. De la fermecătoarea poveste sadoveniană Măria Sa, puiul pădurii, una dintre primele cărți ale copilăriei mele, pe policioara „bibliotecii personale” și-au făcut loc basmele lui Petre Ispirescu, Ioan Slavici, B. Delavrancea și ale Fraților Grimm, legendele populare, de felul celor cu vestitul Gruia lui Novac sau cu Daniil Sihastru, poveștile lui Creangă, snoavele cu Păcală, legendele istorice ale lui D. Bolintineanu, povestioara Mateiaș Gâscanul a maghiarului Fazekas Mihaly, Fabulele lui Gr. Alexandrescu, Legendele Olimpului, ciclul de povești originare din Orientul Mijlociu, cu Sinbad marinarul, încântătoarele întâmplări istorice în „tălmăcirea” atât de atrăgătoare a lui Dumitru Almaș, dimpreună cu textele descoperite puțin mai târziu, aparținând lui Mark Twain, Antoine de Saint-Exupéry, Carlo Goldoni, Lewis Carroll, romanele de aventuri din seria deschisă prin celebrele scrieri ale lui Jules Verne, J. Swift, Defoe, romanele cavalerești ale Evului Mediu 210

și cele picarești, realiste sau parodice ale Renașterii și Barocului. Descoperite printr-o minune cam pe la treisprezece-paisprezece ani, în biblioteca unui vecin, student la filologia clujeană, lectura romanelor Mara de Ioan Slavici, Frații Jderi, Baltagul și Nicoară Potcoavă, în evocarea lui M. Sadoveanu, Enigma Otiliei de G. Călinescu, romanele lui Zaharia Stancu, mi-a provocat definitiv apetitul pentru citit, deșteptând în mintea mea trecerea spre marea literatură a lumii.

Dintre aceștia, ca alți mari scriitori români, Creangă m-a fascinat într-un mod diferit, exercitând asupra sensibilității mele de copil o puternică impresie, poate cum, mai târziu, doar Mihail Sadoveanu și Marin Preda mai reușiseră să mă acapareze în asemenea forme.

Scriitor canonic, după cum, de altfel, o știu și elevii de liceu, Creangă adâncește prin creația sa procesul de înțelegere a spiritualității românești în întreaga ei complexitate. Mai mult chiar, dacă limba română ar fi avut prestigiul francezei, englezei, germanei sau spaniolei, opera lui Creangă ar fi putut ocupa un loc confortabil și în Canonul occidental al teoreticianului american Harold Bloom. Și totuși, paradoxal, Creangă nu e citit de elevi așa cum ar presupune statutul lui de geniu al limbii. Prezența scriitorului printre lecturile copiilor, de la vârsta primelor clase de școală primară, până la ultima clasă de liceu, se impune din cel puțin două motive. Odată, prin expresivitatea comunicării.

Preluând de la Anton Pann spiritul nastratinesc, cu elementele sale de parodie și dispoziție glumeață, Creangă surprinde realitatea vie a unei lumi, așa cum este ea, în toate varietățile caracterelor și întâmplărilor, o lume a prostiei și a lăcomiei, a vicleniei și ignoranței, în mijlocul căreia, precum Rabelais, se mișcă cu dezinvoltură, o lume a spiritului, veselă și încântătoare în forme, în vorbire și în gesturi. Dacă un Burchiello, de exemplu, nu avea niciun haz, Creangă este, precum Boccaccio, spiritual; este veselia comică. Pe de altă parte, asemenea lui Mark Twain, rămas în literatura universală prin cele două cărți ale sale despre aventurile copilăriei (Aventurile lui Tom Sawyer și Aventurile lui Huckleberry Finn), Ion Creangă înscrie Humuleștii în tiparele unei lumi ce se raportează la ritmul universal al vieții. Ceea ce îi apropie pe cei doi scriitori nu e doar această idee de recreare a universului copilăriei, ci faptul că scrierile cele mai importante ale acestora trăiesc din puterea de generalizare a unei copilării ideale, în care spațiul și timpul capătă dimensiuni universale și atemporale.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE! Asistăm mai recent la un fel de campanie împotriva literaturii clasice, de genul povestirilor istorice și al altora, inspirate din marile încleștări umane, care, în opinia unor mai tineri teoreticieni literari și pedagogi ai sinistrozei și deznădejdii, acestea nu ar mai corespunde sensibilității copiilor de azi prin universul tragic al morții, al războiului și al sărăciei. Periculos din mai multe puncte de vedere, e posibil ca un asemenea „duel” al perspectivelor cititului să nască, pe lângă unele confuzii, și o atitudine de îndepărtare sau cel puțin de indiferență programatică față de o bună parte din marea noastră literatură de ieri. E bine să nu zăpăcim copiii cu schimbări bruște de direcție. Cu totul firesc în trecerea de la o grilă de lectură la alta, procesul de adaptare sau, mai degrabă, de continuitate să se se realizeze din mers, selectiv și sistematic, echilibrat, nicidecum prin intervenții tranșante și exclusiviste, după un anumit ritual, asemenea celui practicat pe vremuri de bibliotecarul școlar modelator de suflete și de caractere, grijuliu față de ce citesc tinerii și de cum știu ei să-și aleagă o carte, în dreptul cărei cărți să se oprească și pe ce raft stau capodoperele. Mircea Eliade cerea cândva un manual al cititorului perfect, un manual cu liste de cărți pe vârste, pe clase, pe temperamente, pe anotimpuri. Se încumetă cineva să întocmească o asemenea listă de cărți? În ciuda unor tot mai insistente răsturnări de perspective asupra literaturii pentru copii, trebuie remarcată totuși existența unor preocupări față de cuprinderea în manualele școlare a operelor literare în măsură să satisfacă cele mai diverse cerințe în ceea ce privește puterea de evocare artistică a realității și bogăția de idei și imagini, de „probleme și semnificații”, după cum ar spune L. Blaga. Întâlnim constant texte care să fie bucurie și relaxare, educație și instruire, joc sau joacă, prilej de a se înțelege pe sine și să deschidă porți către misterele lumii. Ar fi suficientă, în acest caz, o simplă raportare la texte precum Amintiri din copilărie de Ion Creangă, Vrăjitorul din Oz de Lyman Frank Baum, Pinocchio de Carlo Collodi, Peripețiile Alisei în Țara Minunilor de Lewis Caroll, Fetița cu chibriturile de Hans Christian Andersen, Țara piticilor de T. Arghezi, Erasmo sau a doua fotografie cu oameni mici de Mircea-Horia Simionescu, Poezii în limba șpargă de Nina Cassian, și deja nelipsita Lewis Carrol, cu Alice în țara minunilor, scrieri care pot fi interpretate printr-un sistem identic al unor lecturi plurale, captivante prin posibilitățile pe care le oferă în descoperirea unor multiple conexiuni universale.

Fără să avem la îndemână o Bibliotheca Universalia în genul celei a lui Conrad Gesner sau a îndrumarelor realizate mai târziu de August Comte și John Lubbock, curiozitatea copilului poate fi orientată spre cărțile cu funcție explicit modelatoare, cu figuri simptomatice ale unor atitudini și trăiri mărețe ale ființei

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

umane, spre texte ilustrative nu atât prin capacitatea de susținere a temei, cât și prin realizarea lor artistică.

Există o bogată literatură care explorează vârsta adolescenței, o temă problematică, dar și provocatoare prin spectaculozitatea ei temperamentală (Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, Un om sfârșit de Giovanni Papini, Cărarea pierdută de Alain-Fournier, De veghe în lanul de secară de J. D. Salinger, Singur pe lume de H. Mallot, Moby Dick de H. Melville, Momo de Michael Ende, Amintirile unei fete cuminți de Simone de Beauvoir), alături de alte scrieri inspirate din spațiul tematic de o surprinzătoare profunzime a istoriei și a iubirii. Prezent în forme inconfundabile dincolo de anumite mutații și nuanțe, sentimentul iubirii, deși etern și repetabil, se dovedește un caz particular, unic și absolut, de la Tristan și Isolda, celebra legendă celtică medievală având ca temă principală dragostea dintre un cavaler de Cornwall și o prințesă irlandeză, până la Romeo și Julieta de Shakespeare, și, mai departe, la marile creații ale lui R. M. Rilke, Eminescu, Serghei Esenin, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Camil Petrescu și Mircea Eliade. Impresionantă prin largile construcții epice, literatura marilor cicluri de familie, cu istoria unui neam (Viața la țară de Duiliu Zamfirescu, La răsărit de Eden de John Steinbeck, La răscruce de vânturi de Emily Brontë, Moș Goriot de Honoré de Balzac, Cronică de familie de Petru Dumitriu, Ghepardul de Giuseppe Tomasi de Lampedusa, Moromeții de Marin Preda), își fixează și ea, pe de altă parte, perenitatea prin revelarea celor mai înalte valori și calități umane, spiritul de sacrificiu, curajul, eroismul și inteligența. Sar impune, bunăoară, o apropiere mai insistentă de marea poezie patriotică și de literatura carcerală, de scrieri aparținând unor autori precum Dumitru Radu Popescu, George Astaloș, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Ioan Groșan, Nichita Danilov și Mircea Cărtărescu, sau de alte texte, în genul celor semnate de Marin Sorescu, cu Unde fugim de-acasă, „aproape teatru, aproape poeme, aproape povești”, un autentic exercițiu liber al fanteziei, o aventură în care poetul colindă lumea alături de copii, făcând „ocolul infinitului mic, pornind de la nimic”. Să nu pierdem din vedere includerea unor nume de scriitori din literatura română de azi pentru adolescenți și tineri, de la Florina Iliș (Cruciada copiilor), Lucian Dan Teodorovici (Matei Brunul), Dan Lungu (Fetița care se juca de-a Dumnezeu) la Doina Ruști (Lizoanca la 11 ani și Fantoma din moară) sau a altora, la fel de importanți în a provoca apetitul pentru citit, din literatura străină, precum scriitoarea suedeză pentru copii, Astrid Lindgren și americanii Eric Carle, pentru clasele mai mici, ori americanii Anthony de Mello și Mary Ann Hoberman pentru cititorii din clasele mai mari.

211

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Mihaela OANCEA

DORA ȘI RAZELE DE SOARE Câteva raze matinale chicoteau nestingherite pe glaful încărcat de panseluțe: Țopăim și chicotim Vesele de când ne știm, Râdem și ne legănăm, Căldurică noi vă dăm!

- Taci, soro, zvăpăiată mai ești! Fetița aceasta încă doarme!

- Cine, ea? rosti surprinsă raza portocalie. N-o știi pe fata zvăpăiată? Las’ să nu mai doarmă! Atâta știe: toată ziulica doarme, iar când e trează face numai trăsnăi!

Plimbându-mă prin preajmă, într-o duminică din astă iarnă am văzut cum smotocea un motan ce miorlăia de mama focului în mâinile ei. Îl îmbrăcase și se chinuia să-i dea cu ojă pe lăbuțe. A murdărit și cearceafurile, a chinuit și pisoiul și, pentru că urma să vină mama de la serviciu, l-a ascuns în mașina de spălat rufe! Bine că sărmanul a tot miorlăit până l-a auzit mama și l-a eliberat. Deunăzi, am coborât pe parchet, apoi am dat de plastilină întărită, prinsă în firele covorului, de urme de grăsime pe dulăpiorul de palisandru...

- E o necuviincioasă, interveni raza verzulie. În parc, lângă leagăne, buni s-a împiedicat, iar Dora a și apostrofat-o: ,,Mae! Pe unde calci? Mă faci de râs!” Nu spune o dată ,,mulțumesc” ori ,,iartă-mă”, e certată cu ordinea și curățenia... În camera ei, Dora, somnoroasă, alunga cu mânuțele firave lumina prefirată cu mișcări zglobii prin draperia diafană. Prin somn, pipăi noptiera după o bomboană de ciocolată pe care știa c-o păstrase de seara.

Dădu de funda de tafta azurie pe care buni i-o așeza adesea în buclele-i blonde. O aruncă cât colo prin cameră. Dibui bomboana și o mâncă pe nerăsuflate, lăsând staniolul să cadă lângă pat. Tuși scurt și trase până la piept pătura cu carouri. Mesteca așa cu ochii închiși și parcă auzea ceva. Credea că visează și totuși deslușea din ce în ce mai clar niște voci cristaline.

- Eu zic că-i o leneșă și o neobrăzată! comentă una dintre ele.

- Copila e răcită, încetați! adăugă o alta cu grijă aproape părintească.

Cum razele începură o dispută, Dora deschise ușor ochii, privind spre panseluțe. Crezu că nu s-a trezit bine, așa că se ciupi de braț și, fără să realizeze, scoase un țipăt. Se ridică în șezut și rămase uimită: vedea razele de soare, dar altfel decât alte dăți. Fiecare era sclipitoare și viu colorată, cu rochițe ce-i aminti de crinolina 212

fluturilor. Aveau picioare lungi, brațe alburii, iar capetele ușor țuguiate, asemenea bobocilor.

- Neața! șopti Dora din așternutu-i mătăsos.

- Hopa! S-a trezit obrăznicătura! rosti o rază gălbioară. Să vedeți voi ce-i poate pielea acum când se trezește! Cine ține minte când a pus pe covoraș felia de pâine cu dulceață, pentru a sta ulterior cocoțată în vârful patului și a-și urmări frățiorul, pe Robert, cum plonjează pe spate, murdărindu-și pantalonii? Ehe, prin comportamentul ei nesăbuit fata asta cauzează multă supărare celor dragi.

- Hei, razelor, opriți-vă! De ce spuneți lucrurile astea? Oare așa sunt eu? Nu v-am mai văzut până acum! rosti fetița sărind din pat. În clipa următoare, un nor ascunse mănunchiul de raze și camera se întunecă puțin. Dora era confuză.

Visase? Fusese aievea? Chiar era așa cum o descriseseră razele cele frumoase? Și dacă da...ce rămânea de făcut?

Da! Trebuia să se schimbe! Știa că nici ea n-ar iubi o persoană care s-ar comporta urât. Cât trebuie să fi suportat părinții...și buni...toți cei din jurul meu, gândi Dora și ochii i se umplură de lacrimi.

Ușa se deschise încet și lăsă vederii chipul mamei cu zâmbet de zână.

- Dora, te-ai trezit, iubita?

- Mami! strigă Dora cu mâinile întinse spre femeia blândă. Mami dragă, te rog să mă ierți pentru tot ce-am greșit, poți? Promit să fiu cuminte și să nu vă mai necăjesc vreodată. Voi – tati, buni și Robert - meritați tot ce e mai bun, așa cum panseluțele acestea merită a se bucura de razele de soare!

Mama o strânse la piept, îi netezi o șuviță ce-i căzuse rebelă pe frunte și rămaseră ceva timp așa îmbrățișate. Dincolo de pervaz, razele începură să țopăie din nou răspândind lumina...

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

LASATI COPIII SA VINA LA MINE!

Ana PODARU

PRINȚESA SARAH ȘI PASĂREA MĂIASTRĂ Undeva, într-un ținut îndepărtat, uitat de lume s-a născut o fetiță cu numele Sarah. Era fiica regelui Calvin ce conducea regatul munților de aur, omorât de regele Soare ce era avid după bogățiile pământului, un rege ceși chinuia supușii punându-i să muncească legați la picioare cu lanțuri pentru a nu putea fugi cu aurul extras cu mâinile lor din inima munților. I se spunea regele Soare pentru că purta mereu veșminte aurite, palatul lui era aurit pe exterior și pictat de cei mai mari meșteri în interior. Fusese mâna dreaptă a regelui Calvin, stăpânul real al ținutului pe care-l otrăvise punându-i mătrăgună în cupa cu vin chiar în ziua când se născuse Sarah. Acesta murise blestemându-l să piară în cele mai groaznice chinuri. Regele Soare, poreclit de popor Corbul a obligato pe regina Elsa să-i accepte mâna altfel îi omora fetița abia născută. Astfel fusese încoronat rege. Regina Elsa se înveșmânta în haine de cerșetor și cobora în mijlocul poporului pentru a le afla nevoile, reușea cu greu să-și ajute semenii trimițându-și pe ascuns oamenii cu bănuții de aur ce-i avea de la răposatul rege. Plângea când vedea suferința poporului ei pentru care soțul ei muncise ani la rândul, pe vremea lui nu existau molime și sărăcie, oamenii erau plătiți pentru munca lor și trăiau fericiți.

Acum casele se năruiau, cele îndestulate erau prădate de regele Soare care devenea tot mai lacom. Copiii mureau de lepră și foamete, mamele erau triste și plânse iar Elsa devenea tot mai tristă și mai îngândurată. Prințesa Sarah creștea, era frumoasă și bună ca mama ei, ajunsă la majorat, mama ei îi povestește împrejurările nașterii ei, apoi se îmbolnăvește și moare. Prințesa fuge de la palat ajutată de oamenii reginei, se ascunde în munți unde învață să lupte de la cel mai brav soldat al tatălui ei, căpitanul armatei regelui care după moartea lui locuia în munți alături de fiul său. Odată cu dispariția prințesei armata regelui Soare se împuțina, soldații dezertau și se alăturau armatei din munți. Regele era tot mai avid de putere și-și aducea soldați noi, tineri luați din sânul familiilor pe care-i obliga să i se supună altfel le omora mama. Auzind plânsul mamelor ce-și dădeau copiii regelui prințesa Sarah devine tot mai motivată să-și apere regatul și pune la cale un plan de a-l ucide pe cel ce-i furase regatul omorându-i tatăl. Herald, fiul căpitanului se îndrăgostise de ea, Sarah simțea cum tânărul o privește, cum sare-n ajutorul ei în orice împrejurare, dar nu-i stătea gândul decăt la eliberarea poporului de sub jugul sărăciei, uneori îl privea și ea cu coada ochiului fiind cuprinsă de un val de căldură. Nu dorea să iubească, dorea răzbunare.

Herald știa acest lucru, intrase în vorbă cu ea în timpul BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

antrenamentelor cu sabia, o trăsese de limbă și aflase că nu va accepta niciun bărbat în inima ei până nu-l ucide pe regele Soare. Devenise pentru el o misiune, de aceea lupta cu ea cot la cot arătându-i tot ce știa de la tatăl lui în arta mănuirii sabiei. Îi era teamă că într-o zi cineva o va ucide pe aleasa inimii lui. Împreună au creat o armată mare în pădure, oamenii părăseau satele și i se alăturau prințesei care investea toți banii ce-i mai avea de la regina Elsa în arme și hrană. Corbul aflase de existența unei armate în munți, dar nu asculta de sfătuitorii lui fiind sigur că prințesa murise aruncându-se în mare după moartea Elsei: - Rege, armata se împuținează, nu mai sunt tineri în sate, mamele nu mai nasc băieți, soldații dezertează și se ascund în munți unde se spune că prințesa Sarah construiește un nou regat... îi șoptea mereu cancelarul regelui.

- Ascultă, să nu mai aud astfel de prostii, eu sunt regele acestui regat, Sarah a murit, chiar eu i-am văzut trupul plutind în mare, s-a sinucis de frica mea, oricum avea zilele numărate... spunea Regele Soare potrivindu-și hainele aurite.

- Rege, corpul ei nu a fost găsit, am căutat săptămâni la rând, de pe acea stâncă se aruncă tinerele fecioare ce nu vor să fie siluite de soldații tăi, putea să fie oricine, dar nu prințesa Sarah.

- Taci, auzi cum se tânguie copacii?... Blestematule.

Nu vreau să te mai aud... răspundea regele, apoi se scufunda în petreceri unde siluia fecioare, apoi le omora cu sadism pentru a nu mai fi iubite de nimeni.

Sarah urca mereu în vârful unui munte, acolo venea mereu o pasăre de o frumusețe rară ce i se așeza pe umăr, îi pusese numele Elsa în amintirea mamei, ea nu știa că sufletul mamei se întruchipase în acea pasăre rară. Cu pasărea pe umeri privea în vale la satele fumegând, simțea suspinul poporului și începea a plânge, pasărea când o vedea tristă își lua zborul țipând apoi se întorcea cu o ramură înflorită în cioc veselind-o.

- Îmi amintești de mama, se așeza mereu sub pomii înfloriți și-mi spunea: ,,Elsa, când o să mor o să devin pasăre, tu să mă cauți mereu printre aceste ramuri, eu o să vin mereu să-ți dau aripile mele, să poți să zbori,,... uneori cred că tu ești mama. La aceste vorbe pasărea-și deschidea aripile și-și lua din nou zborul.

Herald pregătea oștenii pentru marea înfruntare, așteptau ca armata regelui să fie tot mai slăbită, aproape toți soldații regelui Calvin li se alăturaseră. Deveneau puternici și bravi. Oamenii se răsculau în minele de aur, 213

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE! auziseră de armata prințesei, erau bătuți până cădeau la pământ cu rănile mustind în sânge. Dar muntele pe care stătea Sarah era plin de aur. Au început să sape și să extragă propriul aur, se deghizau și-l vindeau oamenilor regelui Soare, cu banii cumpărau arme și cai.

Cancelarul regelui îl avertiza pe rege, dar acesta era preocupat de aur și petreceri. Aduna în jurul lui comori, dansa și petrecea, când auzea zvonuri despre Sarah începea să ucidă tot ce întâlnea în cale.

- Vreți să mă înnebuniți cu minciunile voastre... spunea atunci când simțea că puterea îi slăbise, dar privindu-și bogățiile se credea stăpânul lumii.

- Rege, să nu uiți blestemul regelui Calvin, timpul tău se scurge, puterile ți-au slăbit, armata te-a părăsit... șoptea cancelarul cu teama de a nu i se înfige o sabie în inimă.

- Blestem?... sunteți fără minte?... nici un blestem nu mă poate atinge, regele Calvin a fost un prost, trăia pentru popor, acum totul s-a schimbat, poporul trăiește pentru rege, așa este normal.

- Știu pe cineva care ar putea să te ajute, este un mare vrăjitor, doar el te mai poate salva.

- Cheamă-l aici sau adu-l cu forța, vreau să aud ce poate face acest vrăjitor...

Cancelarul a trimis oamenii regelui să-l aducă la palat pe vrăjitor, acesta a refuzat știind cum îl omorâse pe regele Calvin care-i fusese prieten.

- Nu vreau să vin, spune-i să vină el la mine... dar oamenii regelui l-au înșfăcat și l-au târât în fața regelui.

- Spune-mi, crezi că fiica regelui Calvin este în viață?... spune-mi adevărul altfel o să te întemnițez în cele mai întunecate închisori din palat.

- Trăiește și se pregătește de luptă, timpul tău s-a scurs rege, nu ai făcut nimic să-ți aperi puterea, ai trăit ucigând, la ce-ți folosesc acum bogățiile, nu poți cumpăra nici o armată cu ele, soldații au avut părinți care au murit după ce le-ai luat din casele lor fiii.

- Știu că ai fost prieten cu Calvin, dar acum eu sunt regele și trebuie să mi te supui, fă-mi soldații puternici.

- Ești blestemat, nu pot rupe blestemul regelui, pot să-ți dau însă un vin care să le dea putere soldaților tăi, acesta trebuie băut înainte de luptă și numai o zi durează efectul, apoi trebuie să lupți alturi de ei.

- Ești nebun, vinul o să-i amețească și o să fie și mai slabi în luptă.

- Dacă nu crezi în puterile mele, de ce m-ai chemat?... spuse vrăjitorul Rusel.

- Luați-l, aruncați-l în temniță, să nu mai vadă lumina zilei!... răcnește regele.

Rusel este aruncat în temniță păzit de cei mai buni gardieni ai regelui Soare. Vestea ajunge la urechile prințesei.

- L-a întemnițat pe Rusel? nu se poate, trebuie să-l salvăm, trebuie să atacăm cât mai repede. În temniță era o femeie, trăia acolo de când regele murise, era sora regelui înlănțuită: - Rusel, de ce nu-ți folosești puterile să scapi?... trebuie să fugi, e iadul aici, te vor bate, îți vor smulge 214

unghiile și ochii peste câteva zile, așa fac cu toți vrăjitorii.

- Nu pot să fug acum, am un plan, trebuie să ajung la prințesă înainte de luptă. Dar nu, mai bine ieși tu, trebuie să-i duci Prințesei vinul preparat de mine.

- De unde vin? ți-ai pierdut mințile, nu știu de ce te iubea Calvin... spuse Martha. Prin spărtura din zidul de piatră deodată intră o lumină, se aude un țipăt și apare o pasăre.

- Elsa... spuse Martha cu lacrimi în ochi, este Elsa...

Elsa tu ești?... pasărea șe așează pe umărul Marthei, în cioc ținea un ciorchine de strugure. Rusel ia ciorchinele și pasărea dispare.

- Mai crezi că sunt nebun?... spuse Rusel bolborosind ceva apoi într-o limbă veche... lanțurile de la mâinile și picioarele Marthei dispar în timp ce-și privește corpul eliberat.

Rusel ia ciorchinele și-l așează în ulciorul gol, nu primeau apă decât odată pe zi, zdrobește boabele apoi așează ulciorul în dreptul metronomului din zid strângând apa picătură cu picătură. În tot acest timp bolborosește ceva, o lumină puternică apare din senin în dreptul ulciorului, se aude din nou țipătul Elsei, în dreptul ulciorului se învârte coroana regelui Calvin pentru câteva clipe, apoi lumina dispare odată cu acea coroană de aur.

- Martha... ia ulciorul, toți gardienii sunt adormiți de mine, pleacă, du vinul acesta prințesei, spune-i să-l înmulțească cu apă din izvorul sacru, să pună în el șapte picături din lacrimile ei înainte să înceapă lupta, regele mă va obliga să fac ceva rău, dar răul nu trebuie să învingă.

Sarah plecase deja spre închisoare pentru a-l salva pe Rusel, dar în pădurea din jurul închisorii o întâlnește pe Martha.

- Mătușă, credeam că ai murit...

- Nu intra, nu-l poți salva, fă ce-ți spun altfel o să pierzi lupta.

- Rusel este obligat să-l apere pe rege pin credința sa, dar crede că bunătatea ta o să învingă răul. O să asmute fiarele asupra ta obligat de rege, trebuie să lupți să îndeplinești voința tatălui tău. A murit blestemându-l.

- Știu, m-am născut să-l răzbun, nu-mi pasă dacă mor în luptă, trebuie să salvăm regatul.

Sarah s-a întors în munți, s-a dus la izvorul sacru de unde a luat apă și a înmulțit vinul, a făcut șapte ulcioare mari, a luat unul și a urcat în vârful muntelui, pasărea măiastră a coborât pe umărul ei, a mângâiat-o, a privit-o în ochi și atunci i-a căzut o lacrimă în ulcior, a făcut acest ritual șapte zile.

- E timpul... A urcat pe cal și s-a dus să-și adune armata. Herald pregătise caii, oștile și armele, o privea cu un amestec de iubire și teamă. Nu știa dacă vor termina cu bine acest război, îi era teamă că o va pierde în luptă.

Totuși, era mândru de ea și odată cu acea luptă putea săși mărturisească iubirea.

- Sarah, dacă unul din noi moare să știi că iubirea noastră o să dăinuiască în veci, eu te voi iubi și dincolo de moarte, știu că și tu mă iubești.

- Te iubesc, prostule! dar nu puteam să-mi pierd BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

LASATI COPIII SA VINA LA MINE! vremea cu asta. Am o misiune de îndeplinit.

- Promite-mi că te căsătorești cu mine, altfel nu am putere să lupt.

- Mă șantajezi și tu?... spuse Sarah zâmbind. Hai că avem treabă, nu așa se cere o femeie de soție, lașule...

Herald o ajută să urce pe cal și ea lovește calul cu pintenii strigând: - Pentru eliberarea poporului meu, la luptă!... apoi ridică sabia și pornește în goană către palat fiind urmată de marea ei oaste.

Rusel este vizitat de rege în celula de piatră.

- Dă-mi vinul, o să-ți urmez sfatul!... spuse întinzându-i cupa cu care-și otrăvise regele.

- Rusel ia cupa și șoptește ceva în limba veche, toate făcliile din închisoare se sting, apar stihii, umbre în jurul lui ce-i sfășie hainele, o negură apare în dreptul cupei pe care se învârte pentru câteva clipe coroana regelui Calvin cu crucile îndreptate în jos.

- Regele soare este cuprins de spaimă, vrea să înșface coroana dar aceasta dispare odată cu negura și stihiile, făcliile se aprind iar Rusel îi spune: - Asta-i tot ce pot face pentru tine, cel mai bun să câștige, să dai câte o picătură soldaților tăi înainte de luptă, efectul durează o singură zi, nu uita.

Regele Soare a luat ulciorul și s-a dus la armata sa unde a împărțit vinul apoi și-a pus armura și a băut ce-a mai rămas. Așa a făcut și Sarah când a ajuns aproape de palat. Când s-a auzit țipătul păsării măiastre ce zbura în dreptul prințesei atunci au pornit atacul. Soldații din ambele tabere se sfâșiau ca animalele, le creșteau gheare, colți, caii se transformau în fiare cu aripi negre în tabăra regelui Soare iar în tabăra prințesei caii erau albi cu aripi de foc ce ardeau aripile negre ale fiarelor din tabăra regelui. Infernul coborâse pe pământ, lupta era aprigă, sângele curgea din rănile provocate de săbiile ascuțite.

Elsa se învârtea deasupra soldaților țipând. Pământul era plin de brațe tăiate, capete ce urlau căutându-și trupul, mâinile și picioarele se uneau și corpuri noi se avântau în luptă în ambele tabere. Niciun trup nu mai știa al cui cap îl poartă, niciun braț nu mai era al soldatului plecat în luptă în tabăra regelui Soare, doar în tabăra prințesei soldații deveneau aceeași. Pe cerul unde Elsa se învârtea soarele avea o culoare stranie iar cerul era roșu, lupta s-a dus toată ziua iar la apus caii și-au pierdut aripile, soldații obosiți s-au retras așteptând un nou atac. Herald privea cu mândrie soldații ce-și ascuțeau armele. Nu mai aveau vin, începea lupta adevărată. În tabăra cealaltă regele-și privea soldații ce păreau nebuni, se certau pe măini, capete, fiecare-și dorea partea de corp înapoi.

- Încetați, peste puțin timp nu o să mai aveți deloc capete, nici mâini, nici picioare, începe lupta adevărată, aveți o noapte la dispoziție să vă recăpătați forțele.

- Trebuie să ceri lupta să lupți cu prințesa, ei se vor

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

sfâșia între ei dorind să redevină oamenii care au fost... spuse cancelarul cu vocea înfundată.

- Cum să lupt cu o femeie? vreau o luptă dreaptă între bărbați...

Noaptea nu a trecut în liniște în tabăra regelui Soare, Soldații s-au omorât între ei revendicându-și părțile trupului.

Regele soare a trimis un sol cerându-i prințesei să lupte cu comandantul armatei.

- Mă voi duce eu, o să creadă că sunt bărbat, o să mă deghizez... spuse către Herald.

- Nu poți să faci asta, dacă mori regatul rămâne fără nici o speranță, mă voi duce eu și voi lupta în numele iubirii ce ți-o port, ți-am spus, te voi iubi și dincolo de moarte.

- Nu este drept, trebuie să-l omor cu mâna mea, numai așa o să am inima împăcată.

- Mă voi întoarce teafăr cu coroana tatălui tău, nu trebuie să-ți mânjești mâinile cu sângele acestui nemernic.

- Bine, accept, am încredere în tine, dar trebuie să lupți cu sabia tatălui meu... spuse Sarah întinzându-i sabia. Elsa stătea pe umărul ei privindu-l cu mândrie pe Herald în timp ce acesta încalecă și pleacă spre câmpul de luptă.

Regele apare cu coiful de aur și atacă primul dar forța cu care lovește Herald îl aruncă de pe cal. Herald coboară și lupta începe. Sabia de oțel al regelui Calvin rupe sabia de aur al regelui Soare. Herald înfige sabia-n pământ și luptă corp la corp cu regele Soare dar acesta scoate un pumnal pe care-l înfige în umărul fiului comandantului ce înșfacă sabia de oțel, se îndreaptă spre rege cu furie și-i înfige metalul rece în piept. Regele cade dar nu moare.

Herald îl urcă pe cal și pleacă cu el spre tabăra prințesei.

- Uite regele de aur fără coroană, strigă apoi victorios, trebuie să te măriți cu mine... apoi îngenunchează în fața prințesei dăruindu-i o ramură înflorită.

- Priviți-vă regele a strigat Sarah către supuși atingându-l pe Herald cu sabia tatălui ei în timp ce regele Soare geme de durere privindu-i cu ură. Regele este dus în temnița unde era închis Rusel care este eliberat și dus la palat. În temniță regele Soare îndură cele mai groaznice chinuri, moare cu unghiile smulse și cu ochii scoși exact ca victimele lui.

Coroana regelui Calvin este așezată pe capul lui Herald în timpul nunții. Sarah poartă o rochie albă de mătase. Elsa apare cu ramura înflorită în cioc și se așează pe umărul ei. Din acea clipă poporul înflorește precum pomii, se nasc băieți ce doresc să fie-n slujba regelui și fete care vor să fie frumoase ca prințesa Sarah. Toată scena nunții este privită cu mândrie de tatăl noului rege care strigă: - Trăiască regele și regina acestui ținut!

215

MEMORII

Constantin ZAVATI

NUNTA DE LA MAGLAVIT, ÎN SATUL LUI PETRACHE LUPU Eram tineri ofițeri, arătoși, simpatici, cu uniforme ca la paradă și aveam multă trecere în orașul Craiova, în special noi trei: ION DINICĂ, GHEORGHE FILIP și eu, toți absolvenți de Școală militară în Germania.

Eram des invitați drept CAVALERI DE ONOARE la diferite nunți din Craiova și din împrejurimi. Aceasta se datora faptului că ION DINICĂ era oltean, precum și pentru că mai aveam un coleg de la Școala militară pe nume GELU BERCEA - fiul unui arhitect din Craiova - care fusese coleg la LICEUL MILITAR MĂNĂSTIREA DEALU cu MS Regele Mihai I, întro clasă specială, cu copii selectați din toate clasele sociale. GELU BERCEA era un tip foarte prezentabil, cu maniere alese și cu o bună reputație.

M-am împrietenit cu el și de multe ori duminica eram invitat la părinții lui la masă, care erau niște persoane foarte distinse și prietenoase. GELU BERCEA ocupa o cameră la casa unui boier craiovean, mult mai avut decât gazda mea și a cărui casă era un adevărat muzeu cu tablouri scumpe și mobilă de lux. Într-o duminică GELU BERCEA a venit la mine și mi-a spus: „Costele, îmbracă-te repede ca să prindem trenul spre MAGLAVIT pentru că suntem invitați la o nuntă, în calitate de cavaleri de onoare.”

Dânsul se cunoștea bine cu părinții miresei.

Eram proaspăt bărbierit, cum o făceam zilnic ca să fiu exemplu de ținută la elevii mei. M-am echipat imediat și am plecat amândoi la gară la timp pentru a prinde trenul de MAGLAVIT. Era un tren personal care se oprea prin toate stațiile. Am sosit la MAGLAVIT înainte de prânz. O dată cu noi au coborât și alți invitați, aşa că am pornit aproape în formație spre casa miresei. În fața gării erau înșirate multe trăsuri noi, precum în marile orașe, care au luat o parte dintre noii sosiți.

Am fost plăcut impresionat de casele din localitate care erau majoritatea noi, foarte frumoase ca arhitectură, cu garduri noi, înconjurate de grădini vaste cu mulți pomi fructiferi.

Am sosit la casa miresei, o casă impozantă, înconjurată de o grădină mare, cu un cort imens în curte unde erau puse multe mese și scaune, iar pe niște suporturi erau două butoaie uriașe, unul cu vin și celălalt cu țuică. Era și un cuptor mare, lângă care erau stivuite vreo 200 de pâini rumene. În bucătăria casei erau o mulțime de femei care trebăluiau să termine ultimele feluri de mâncare și prăjituri, pe care le 216

aranjau pe fețele de masă brodate și albe ca neaua.

Peste tot era un belșug cum n-am mai văzut niciodată nicăieri. Nu mi-am imaginat că la țară putea fi atâta bogăție. Însă după trecerea sovieticilor pe la noi, nu am mai văzut niciodată așa belșug!

Ne-am prezentat la părinții miresei care ne-au primit cu brațele deschise încântați de onoarea pe care le-o făcea prezența noastră. Pe mireasă am cunoscut-o mai târziu, înainte de a merge la biserică.

Mai multe fete se ocupau cu gătirea miresei ṣi nimeni nu avea voie să o vadă încă.

A sosit și timpul de a merge la biserică. A apărut și mireasa împreună cu domnișoarele de onoare și de alte prietene de ale ei.

Am fost prezentați miresei care era o tânără foarte frumoasă și cu o rochie de vis. Am fost introduși domnișoarelor de onoare. Partenera mea la această ocazie era o tânără învățătoare, o olteancă vivace și prietenoasă. Ne-am împrietenit pe loc.

GELU BERCEA însoțea și dânsul o domnișoară de onoare foarte simpatică.

Am plecat spre biserică. La ieșirea din curte așteptau două trăsuri cu cai superbi. Fiecare dintre birjari a insistat ca mireasa să se urce în trăsura lui.

Unul dintre aceștia a fost și mai insistent pentru că era văr cu mireasa. Fiind prezentată cu această dilemă, diplomată, mireasa a decis să meargă la biserică pe jos, împreună cu ceilalți nuntași, biserica fiind cam la 200 metri de casa ei. În această situație, spre uimirea tuturor celor prezenți, al doilea birjar a scos un cuțit foarte ascuțit și cu o viteză uluitoare l-a lovit pe vărul miresei direct în stomac. Nimeni nu a avut timp să reacționeze ca să împiedice atacul. O parte din nuntași care se adunaseră în drum l-au prins pe atacator, l-au urcat în trăsura lui și l-au îndepărtat de la fața locului. La fel au procedat și cu rănitul, în timp ce restul nuntașilor s-au deplasat spre biserică, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Mai târziu am aflat că astfel de întâmplări erau obișnuite la MAGLAVIT și de aceea nimeni nu s-a lăsat impresionat de această întâmplare nefericită.

Pentru noi a fost un șoc puternic, mai ales că nu am putut acționa nicicum.

Am ajuns la biserică unde așteptau nuntașii locali, precum și cei veniți de la Craiova.

Am intrat în biserică unde așteptau mirele și părinții lui, împreună cu alți nuntași.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

MEMORII A urmat slujba religioasă, iar noi, cavalerii de onoare am însoțit domnișoarele de onoare. A fost o slujbă emoționantă, după care nuntașii s-au îndreptat spre casa miresei unde urma să aibă loc masa și petrecerea.

Am întrebat pe domnișoarele de onoare despre PETRACHE LUPU și ele ne-au propus să mergem să vizităm locul unde se afla STÂNA lui PETRACHE LUPU, precum și TROIȚA ridicată în cinstea lui.

PETRACHE LUPU devenise celebru după ce avusese o viziune în care i-a vorbit Bunul Dumnezeu. Am aflat că era un cioban modest, bâlbâit și stingher. Într-o zi când se afla cu oile la păscut în Lunca Dunării, a avut o viziune în care i-a apărut Bunul Dumnezeu sub forma unui MOȘ - după cum a povestit dânsul mai târziu care i-a spus să meargă în satul lui și să le spună oamenilor de acolo ca să se roage mai mult, să dea de pomană și să se poarte cum se cade cu vecinii lor.

Se spune că în urma viziunii cu MOȘUL, PETRACHE LUPU și-a recăpătat vorbirea și a început să predice.

Vestea s-a răspândit cu viteza fulgerului în toată țara, au început să vină pelerini cu sutele, unii erau grav bolnavi; ei veneau la MAGLAVIT ca să se vindece atingând SFÂNTUL, după cum i s-a spus după viziunea sa cu Bunul Dumnezeu.

Pelerinii aveau nevoie de gazde și atunci satul a început să prospere, s-au refăcut casele, s-au construit multe locuințe noi și toți oamenii din sat au progresat.

Au apărut și trăsurile care transportau pelerinii de la gară la stâna lui PETRACHE LUPU unde s-au ridicat o TROIȚĂ și o platformă unde SFÂNTUL își ținea predicile, care erau pregătite minuțios cu preoții din sat, care, la fiecare întâlnire cu pelerinii, țineau și ei o slujbă religioasă, urmată întotdeauna de o colectă de bani, precum și de alte daruri aduse de aceștia. În sat se construise o biserică mare și se întâmplaseră minuni - după cum povesteau localnicii precum unii epileptici s-ar fi vindecat și alții suferinzi de diverse boli ar fi fost tămăduiți de către SFÂNT atunci când îi atingea cu mâinile lui mari.

SFÂNTUL nu se manifesta numai la MAGLAVIT. Acesta era purtat cu mare pompă de către preoți prin marile unități militare din țară, cele de la partea sedentară, pentru că restul militarilor erau pe FRONTUL DE EST, unde se înregistrau mari pierderi în morți, răniți ṣi dispăruți. Vizitele lui PETRACHE LUPU urmăreau ridicarea moralului ostașilor care urmau să plece pe FRONT, precum și a poporului care afla zilnic din telegramele aduse de jandarmi despre sacrificiul celor căzuți eroic pe FRONT. Organizatorii Bisericii l-au dus pe PETRACHE LUPU și pe FRONT ca să-i binecuvânteze pe militari și să le ridice moralul.

Până la Locul Sfânt din Lunca Dunării unde era

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

STÂNA și TROIȚA am trecut prin niște lanuri mari de orez și bumbac, recolte din care localnicii câștigau bani frumoși.

Ne-am întors la casa miresei unde începuseră să se adune nuntașii. Noi am fost invitați la masă împreună cu domnișoarele de onoare. S-a servit un meniu deosebit cu antreuri, fripturi de pasăre și porc, sarmale, deserturi variate și băutură la discreție. În afară de vinul și țuica care s-a servit la masă, o bună parte din nuntași se ridicau repetat de la masă pentru a gusta din băutura din cele două butoaie din curte.

La masă am avut marea surpriză de a fi plasat alături de PETRACHE LUPU. Mi-am dat seama că era un om deosebit, cu mult bun simț, care vorbea cu har, se comporta civilizat, povestea despre activitățile lui și răspundea cu răbdare la întrebările mele. A mâncat cumpătat, a băut cu măsură și la cererea nuntașilor a binecuvântat pe cei doi miri și pe ceilalți musafiri, după care a mulțumit cu smerenie pentru că fusese invitat la masă, după care și-a luat rămas bun de la cei prezenți.

După masa copioasă, a urmat oferirea darurilor tinerilor căsătoriți, începând cu nașii și urmând cu ceilalți nuntași.

Un taraf de lăutari foarte talentați au interpretat cântece melancolice de pahar, alte melodii specifice nunților, precum și muzică de dans, hore, sârbe, chiar tangouri și valsuri. Noi, tinerii cavaleri de onoare am fost invitați la dans de către domnișoarele de onoare într-o altă încăpere, unde era și un patefon la care am pus muzică de dans, în timp ce ceilalți nuntași erau înlănțuiți în sârbe și hore. În pauza dintre jocuri, unii nuntași plăteau lăutarilor să le cânte melodiile lor preferate, pe care le fredonau sau le cântau cu voce tare. Noi am continuat petrecerea în încăperea cu patefon, unde eram aprovizionați cu prăjituri și băutură.

A fost o nuntă bogată și foarte bine organizată, unde nimeni nu s-a îmbătat și nu s-a produs nici un scandal. În timpul petrecerii nu s-a amintit deloc despre incidentul cu trăsurile, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Către dimineață ne-am luat rămas bun de la gazdele noastre, le-am mulțumit frumos pentru invitație, iar dânșii ne-au invitat să-i vizităm din nou.

Petrecerea a continuat, iar noi însoțiți de domnișoarele de onoare și de alți nuntași ne-am îndreptat spre gară, pentru că urma să sosească trenul și am observat că rănitul de la nuntă se afla pe o targă pentru a fi dus la spitalul din Craiova.

Dimineața am ajuns cu bine la Craiova, ne-am prezentat la datorie, ca și cum nu am fi petrecut noaptea întreagă, pentru că eram tineri, plini de energie și nu ne resimțeam după o zi și o noapte fără somn.

217

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

Liuba Liubastra BOTEZATU

Poheme *** Mi-e dor de Tine ca de o Poezie neinventată încă, ca de un Dumnezeu care lasă femeia să vorbească și în mijlocul Casei Lui...

Trei Mergea Aminul cum cosașul mut în urma Orbului prealuminat și greu pe-ntinderea de alb și galben lut cum moartea-n urma vieții pe un cheu.

Mergea Lumina Duhului cel Sfânt, înlănțuită strâns de întuneric să caute un suflet de pământ în tot cuprinsul negru, luciferic.

negru nuanțat în coloane de fumuri adumbrind cerul. necunoscutul – violacee lumini. se lasă rece... lumini în partea dreaptă a inimii acolo îmi ești tandru și unduitor respir de sub zăpezi ne suntem acasă

Au mers pân' au găsit un Dumnezeu ori Dumnezeu dăduse peste dânșii și-atunci și-au spus: ,,Să fii fratele meu!" și Unul s-au făcut cei singuri, plânșii... Și trei au mers, tustrei la răsărit ca să zidească cerul peste lume, cu viață să îl umple în zenit și-n asfințit să-i construiască nume. Și astăzi se zăresc în depărtări trei umbre luminoase peste zare, trei umbre care îți trimit chemări să ridicați o lume și mai mare...

din inima toamnei aerul respiră albastru colorând auriu numai verdele veșted al frunzei din geam – scurgere lentă în alb-cenușiu în spirală nimic mai rece decât anotimpul aducerilor aminte și mai mort decât timpul uitării au fost vremi vor veni să curgem ca și cum am trăi viitorul

doar o poveste...

Neliniștea, ca și cum ar plânge de sus albă ninsoare pe pleoape umed și gri în ceața lăptoasă și frigul unei singurătăți lungi ca o iarnă – orașul tu nu ești între cascade de nori neguri molcome dinaintea ochilor – miraj consumat.

218

ca o fiară cu ochii îngălbeniți, pândește din burta neagră a nopții chiar soare sclipind în răscrucile cerului. despre zbor și cât de greu era aerul, și ce anevoios - înotul cu fiecare pas prin vertijul cețos... numai câte o rafală ca o mană cerească făcea saltul mai lung pe coama de val – BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

FRATII NOSTRI DE PESTE PRUT

renaște-mă Joi!

dintr-un trecut prezent acum niciodată mâine, niciodată ieri... spune-mi, Da Vinci, cât geniu stă prins într-o frescă și câți licurici - în oceanul infinit al nopții răsfrânt într-o cupă cu somn? somnul din Joia aceasta visare mă trimise în lume să văd, să spun, să iubesc nemărginirea luminii dintru începutul Neînceputului, să-i aflu necuprinsul în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur ale ființării din Neființă. șapte, șapte și iar, șapte... câte șapte șoapte în amiezile lunii, câte șapte șoapte în răscrucile soarelui, câte șapte vieți într-o singură șoaptă și numai o Joi în încrengăturile zilelor... o, de-as putea intra în Tine și ieși teafără cum purtătorul focurilor, cum cea izvorâtoare de ape, cum cel mai umil dintre prunci!

în Joia Mare strânse sunt Tainele Cerului mănunchi al celor doisprezece ceasuri dinspre Soare

Lumină, renaște-mă Joi ca și cum nu m-ai fi născut niciodată, renăscându-mă atâtea mii de lumi!

un pas înainte, o aripă de care te-ai prins, o nouă speranță de zâmbet licărind la orizont, apoi, din nou, abisul...

Selfie Religia lui Eu cocoțat deasupra lumii devenise trend și nu era nimeni mai sus, Narcis domnind peste tot.

O sete nebună de sine-afirmare copleși Pământul, ,,Nici eu nu-s mai prejos!" răsuna în fiece duh, ,,Iată-mă!" - perfecțiune întruchipată pe Terra, Me, Myself& I cu figură drăguță, cărând în spate tone de egocentrism.

Aceasta e lumea lui selfie ,,și ca dânsa suntem noi...", murmura Poetul, dar cine să-i pătrundă plânsul?

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

219

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

Lilia MANOLE

POEZII Fiului meu, Constantin NU POT SĂ SCRIU VERSURI BANALE...

Nu pot să scriu versuri banale Despre lumină și seninătate, Când voi a scrie durerile infernale Mi le-aș tămădui pe toate.

De Sânzâiene, apa, stea mirositoare, Spală de necazuri florile pe câmp, Fetele își caută sorți biruitoare, Numai Dumnezeu privește în pământ...

REVELAȚII ACRONICE

Dar nu-i nici urmă de putere, În oasele-mi se rânduiesc cuțite, Falangele sunt crengi de măr ucise, Din flori de măr colinde-aud trimise.

Din chintesența cărnii, ce mi-e o povară, Și nu am de la frunze sevă și putere, În mâna mea, de parcă-i primăvară, Și înverzesc muguri pe suflet, la tăcere.

Curând și ea, tăcerea, nu va mai da glas, Răpusă, schilodită și-amuțită, Pentru un ram de măr, ce-n inimă a ars, Acum, când mă ridic spre fila-nzăpezită.

De cate ori, doritu-m-am în van, Și-mi ascundeam în glezne focul viu, Pe tălpi mărgele de pelin curgeau, Dar mă stingeam din ape, din jăratec, mă făceam pustiu.

Pustiu imperios și sec de viociune Și sfărâmat într-un atemporal teluric zid Din care cânta sufletul meu scurs prin pumnii Ce se închideau să-l țin pân-n-a murit.

DE SÂNZÂIENE De Sânzâiene, lacrima-i ca râul Cu apa-i în sorginte întrupată, De Sânzâiene, firav e potirul De-mi umple ruga mea întruchipată.

De Sânzâiene, firea-i foc și arde, Metaniile-s candele cu flăcări, De Sânzâiene, inima se zbate – Priveliștea-i cuprinde doi luceferi.

De Sânzâiene, soarele-i cunună Și zânele sunt flori nemuritoare, În noaptea Sânzâienelor o altă Lună Pe fețe, care se răsfrăng, răsare.

De Sânzâiene, sacra îmbrăcăminte, Nouă, ca pruncul venit la noi creștin, Se destramă, firul ei să se împlânte, Tot mai mult în trupul ierbii, ca un crin.

220

Imensitatea se construiește din puritatea sentimentelor, din recunoștința lui Iov și moarte prematură, dar lacrima ochiului stâng, adânc, în cel drept zămislește o altfel de teamă, de Sfânta Scriptură.

Pe noi, născuți, să ne trecem, oprind orologiul, oprind mamele să nască urlet acronic, ori scurtul prolog al ucisului prunc în sfera lumească; Pe noi, născuți, să pășim în amintirea aproapelui, prin bolta cerească,privirea ne abandonează, ne ia mâinile, să cădem uciși, ca ființe, moarte de aceleași senzații, că moartea nici nu există, și ceea ce este a fost un sfârșit, adus de-acei îngeri din triste constelații, unde la început țărâna învia ca o mamă, lângă fiul ei, o mamă singură, necunoscută, precistă, odată cu ziua de naștere a Duhului curat, ca o făclie, pe o vale de munte, pe o ramură, cu glasul, dătător de acatiste.

Neglijența în fața nenorocirii e, în realitate, aceeași moarte trecută în registre.

Nu morții mor, ci indivizii ce din oameni reci ca izvorul curmă și beau lucrarea cea sfântă a gândului lor, îndurerat, cum se mistuie.

Neuitați cei ce construiesc BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

locașul vieții la cele veșnice și sunt mai vii decât toți cei vii.

Imensitatea prealuminată a plăgii pământului a trecut în sufletele unor vieți eterne de copii.

RECVIEM PENTRU SCUMPUL MEU FIU Te-am pierdut și simt, că toate au sfârșit, Am fost oare eu vie, sau vis neîmplinit?

Ai fost oare din stele, dacă te-am admirat, Dar când era pe lume mai greu de îndurat, Ce s-a întâmplat cu mine, că nu am fost atunci, La margine de lume, să știu unde te duci?

Că te-aș fi întrebat, dar când o să revii, Cu glasu-mi neîmpăcat, m-aș fi topit întâi, Și ar fi dispărut pământul, care doare, Mi-ar fi crescut aripi, să zbor în depărtare, Și pasărea din nalturi -n văzduh ar fi țipat: -Unde te-nduri să pleci, băiatul meu creat, Băiatule frumos, ca lacrima pe față, Vreau să te văd, iubind o altă zi din viață, Și să transpui pe umeri aripi, ce te învață, Să nu te-oprești la greu, ori disperare, La marginea luminii, că este o salvare, Că este Dumnezeul, și El ne are-n știre, Și as fi străbătut, când îmi ieșeam din fire, Copacii înrămurați, și flori, poate, o mie, Aș fi topit și Luna, care-ți ieșea -n cale, Și nu m-aș fi uitat, cu inima-n cărare, De cine-aș fi-ntrebat, băiatul mamei drag, Că mi-au crescut aripi, și nu mai pot să calc?

Cu tine-am stat la sfat, o, fiul mamei scump, Și -aș fi dorit cu totul să mă adun în lut, Pe unde noi am mers, pământul plânge Și aripile mele le caut -n al tău sânge...

SCRISOARE Au înghețat cuvintele pe geam – Privește-le...îți scriu, ce mult mă doare.

Măcar acum, ca la final de an, Să-mi fii, alături, fragedă lucoare.

Așa imi este dor să te ascult, Voind a-mi spune, că revii, Privindu-mă cu un fior tăcut Și ca un fulg roind să mă susții.

Pe clar de lună, pașii tăi înceți I-aș regăsi, strigându-te pe nume, Mi-e dor, de tine, fiule, mă ierți, Dar nu se uită gândurile bune.

La tine, înger dalb și de cristal, Mă duce timpul, care nu mai vine, Pulsez pe-o aripă de vânt banal, Băiatul meu, să te găsesc pe tine.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

FRATII NOSTRI DE PESTE PRUT Și în puterea nopții, care bate, Cu un toiag de fier, la geam, Îmi este dor de ale tale fapte, De a nu te-ndepărta de ram.

Băiatul meu, ce triști și fulgii Au devenit, în iarnă, fără tine, Ei se rotesc să te-nsoțească Pe tine, fiul meu, venind la mine.

La noi, în casă, seara, ai să intri Și-n jur ca ziua se va lumina, Ai să te - așezi, la geam, să sufli, Să se topească gheața, lacrima. În jur e numai iarnă și tristețe, Nedumeriți, străbatem înc-o zi, Dar nu te pot găsi, și nu poți cere Încă o iarnă, pentru-a ne-ntâlni...

Pentru nimic în lume, nu aș vrea Să mă întorc la casa, unde nu e Copilul meu la cer privind o stea, Și care m-aștepta, ceva să-mi spuie.

E iarna ca de plumb, cad fulgii vii, Se resemnează cu acest coșmar, Nu voi să ocolesc cărările pustii, Copilul meu, cel scump, înalt, ca un stejar.

NU ȘTIU CE ÎNSEAMNĂ SĂ TRĂIESC FĂRĂ TINE...

Nu știu ce înseamnă să trăiesc fără tine, Nu sunt studentă, nici elevă, Nici, rătăcită, prin mahala, fata, care spală și îmbracă păpușile.

Nu știu ce înseamnă să trăiesc fără tinenici un tren nu mă așteaptă în gară, nu am de susținut nici un examenla toate am picat, când în surdina amiezii, un Pom toate anotimpurile și le-a încheiat, cu brio, la mine, în telefon, a strigat, că nu mai este, iar sensul celor spuse și le asumase un simplu adorator de vieți oneste...

Nu stiu ce înseamnă să trăiesc fără tine, nici nu are cine să mă roage să-ți spun ceva de bine...

Nu știu ce înseamnă să trăiesc fără tine, Tu pentru totdeauna ai redat, prin ceea ce ți-ai dorit, înțelepciunea-Universului, Măgulit ai fost de singurătate...

Nu știu ce înseamnă să trăiesc fără tineM-ai chemat în vis : - Mamă! Și alături s-a instalat ecoul Fără de tine, să îl aud, Nu se poate...

221

ARTELE SPECTACOLULUI

Adrian ȚION

TEATRUL DRAMATIC „ION D. SÎRBU” AZI Grațioasa Thalie s-a întrupat în mod miraculos într-un personaj cu nume cultural concret: Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroșani. Semețindu-se printre nămeții lui decembrie, el, bătrânelul viguros a simțit nevoia să-și afirme prezența în peisaj și a grăit mulțumit: „Am împlinit 70 de ani în 26 mai 2018. Am fost sărbătorit cum se cuvine în anul Centenarului Unirii în cadrul Galei care a adus în Vale prestigioși oameni de teatru de pretutindeni. După sărbătoarea de la 1 Decembrie, echipa managerială a ținut să mă sărbătorească încă o dată într-o micro-stagiune cu succesele anului 2018. Un bilanț de care nu-mi e rușine. Dimpotrivă.” Așa grăit-a mândra Thalie, din spatele măștii bătrânicioase dar senine, împodobită în argintiul zăpezilor pogorâte peste arborii dintre Biserica Sfânta Treime și Biserica Evanghelică, întro adevărată feerie hibernală petroșeneană.

Cinci spectacole în 3 zile a programat managerul Cosmin Rădescu între 14 – 16 decembrie și bucuriile reprezentațiilor s-au ținut lanț în jurul actorilor. O echipă de actori tineri și entuziaști ce se aruncă fără ezitări în valul înnoirilor stilistice provocatoare.

Realitatea stringentă a zilelor noastre, cu locuirea între semeni, cu greutatea păstrării unui loc de muncă onorabil, cu reducerea veniturilor, cu scumpirea alimentelor, a utilităților și cu neajunsuri de tot felul... realitatea asta bulversantă inundă scena. Femeia interpretată de Izabela Badovics e una din victimele sistemului politic neomenos. Contorsionările trupului ei dau glas neputinței de a răzbate într-un mediu ostil conviețuirii armonioase. Metafora „oamenilor de cretă” (fragili ca niște bucăți de cretă) striviți de sistem, care-și etalează nemulțumirile în piața publică pe pancarte scrise cu cretă, rămâne o dramă a fiecăruia, trăită surdinizat, extrasă din haosul cotidian destabilizator din Madrid, Paris sau (de ce nu?) din București sau Petroșani, unde lupta pentru subzistență e mai acerbă ca oriunde.

Dramele mulțimilor ignorate Una din provocări a fost Pământ de cretă, asamblare de 4 piese scurte aparținând Vanessei Montfort în regia lui Alexandru Mihăescu. În noucreata sală studio, numită Artelier, unde se speră ca experimentul să se întâlnească realmente cu arta autentică, au dat năvală, ca la miting, actorii Daniel Cergă, Irina Bode-Radu, Alexandru Cazan, Corina Vișinescu, parcă venind din stradă să-și strige nemulțumirile. Pe tăblițele agățate în fundal erau deja scrise cu cretă sloganuri protestatare, graffiti în dezordine, alături de luminițele reclamelor orașului.

Noii veniți au început să scrie cu cretă alte îndemnuri.

O stradă dintr-un cartier select al Madridului vrea să sugereze decorul pentru prima scenă, susținută de Laurențiu Vlad „un bărbat din clasa de mijloc” și de Amelia Toaxen „o tânără indignată”, un bărbat mediocru și placid, o fată exaltată și revoltată. Este o introducere în problematica textului, ce are în centru mișcarea anti-austeritate din 2011 din Madrid (sau de oriunde) cu eșalonarea unor cazuri particulare. Câteva cuburi funcționale, concepute de Dorothea Iordănescu, așezate la mijlocul scenei, au fost aranjate și rearanjate în funcție de delimitarea secvențelor.

222

Daniel Cergă, Laurențiu Vlad, Alexandru Cazan, Corina Vișinescu, Irina Bodea-Radu, Izabela Badocvis, Amelia Toaxen

Infernul suntem noi Cu aspect de monolog negru și încețoșat s-a desfășurat one-man show-ul lui Sergiu Fârte Absent, susținut într-un fel de cavernă întunecată din străfundurile iadului, decor nu greu de adaptat cerințelor în subsolul Artelierului. Un spectacolatelier deci, o structură ce dorește a experimenta forța de persuasiune a culpabilității și a singularității eroului. Ideea de a sonda întunecimile sufletului omului căzut din sacralitatea cristică primește extindere scenică adecvată prin textul-colaj mixat aleatoriu pe tema absenței. Dumnezeu absent, conștiință absentă, om vidat de sentimentul apartenenței la comunitatea umană. Imaginara BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

ARTELE SPECTACOLULUi incursiune în hăul de după moarte conferă interpretului posibilitatea de a analiza căile vieții părăsite, relaționarea cu persoanele rămase în viață. E o analiză tăioasă, necruțătoare în abisul ființei. „Omul sartrian” la care se face trimitere cade pradă angoaselor; omul liber, fără morală și fără prejudecăți exprimă neputința omului fără Dumnezeu, asaltat de himerele întunericului, precum manechinul tapetat cu pagini de ziar, întâlnit în „viața de dincolo”. Un caz decupat din faptul divers devine obsesie recuperatoare și dezbatere in extremis a pruncuciderii săvârșite.

Căința e tardivă, ineficace. Fapta incriminată și recunoscută atrage după ea altă nenorocire.

intensă la ceea ce se petrece pe scenă, gustând umorul și savoarea replicilor.

Alexandru Mihai, Sergiu Fârte, Radu Tudosie, Alexandru Cazan

Sergiu Fârte

Sergiu Fârte dă glas frământărilor personajului într-un tempo actoricesc ce nu lasă loc de respiro. De la negarea divinității (autocondamnare) la recunoașterea crimei abominabile (autoflagelare) actorul știe să-și nuanțeze discursul pentru a menține tensiunea dramatică la cotele cerute. Niciodată n-am auzit versurile soresciene din poezia Boala, inserate în text, rostite pe un ton atât de răstit, furios încît să frizeze revolta supremă. În context, versurile acestea joacă rol de biciuire severă a impasului existențial. O rezoluție se impune de la sine. Ea este prezentă explicit în acest act teatral ce subliniază absența și cade ca o detunătură interioară înfiorătoare: Infernul suntem noi.

Comedia gafelor candide Pe alte paradigme estetice se situează Cină cu proști, cunoscuta piesă de tip bulevardier a scenaristului și regizorului francez Francis Veber.

Alegerea acestei comedii de succes, după care s-au făcut și două filme, are ca țintă atragerea publicului petroșenean în sala de spectacol și familiarizarea lui cu un subiect la modă din repertoriul internațional.

Am remarcat imediat interesul spectatorilor (în majoritate tineri) pentru comedie și participarea lor BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Regizorul Bogdan Vulcu s-a pliat pe configurarea clasică a desfășurării acțiunii, lăsând actorilor libertatea de a evolua preferențial în creionarea personajelor. Decorul conceput de Bogdan Spătaru, clasic și el, ne introduce în salonul apartamentului familiei Brochant, cu uși laterale necesare, frecvente în comediile de situație. O fereastră-oglindă, situată deasupra scenei, mijlocește legătura cu interlocutorii solicitați la telefon. Actorii s-au achitat onorabil de partiturile încredințate, au exultat literalmente în scenele-cheie, dar tinerețea lor i-a împiedicat să exploateze la maxim situațiile comice. Altfel vor sta lucrurile după ce spectacolul se va fi rodat într-o oarecare măsură. Pignon, cel care construiește din chibrite machete în miniatură după niște edificii reale, este pivotul acțiunii, naivul luat de prost de Pierre Brochant, invitat la „cina cu proști” a amicilor ca să se distreze. Dar distracția ia altă turnură din cauza gafelor lui Pignon. Din interiorizarea și sensibilitatea lui Pignon, Mihai Alexandru, interpretul lui, reține mai ales naivitatea unui inadaptat la mecanismele sociale, dar care se simte bine când este băgat în seamă. În schimb, se dovedește foarte priceput în a reda volubilitatea personajului dispus să se confeseze în tirade de sinceritate gomoasă. Vorbirea repezită îl favorizează. Nu i-ar lipsi un plus de improvizație.

Mihai Alexandru e titirezul învârtit cu succes de regizor, isteț în „prostia” lui, purtat printre dezastre conjugale (hazlii în fond). Prea ațos pentru rol mi se pare Alexandru Cazan, altfel conștiincios interpret al lui Pierre Brochant. Apariția lui extrem de ilară, cu spatele cocârjat, domină scena în prima parte a piesei.

Orice mișcare bruscă, urmată de un icnet scurt, are corespondent în reacția sălii. Criza sciatică alungă de pe chipul lui șăgălnicia, plăcerea de a face farse și de a savura glumele prietenilor. Și totuși, prin jocul închegat, el e un motor indispensabil, inteligent manevrat în țesătura intrigii. Corina Vișinescu în rolul amantei lui Brochant, Marlène, e zvârluga fără 223

ARTELE SPECTACOLULUI astâmpăr care aduce vioiciunea și răsfățul personal prin mișcări copiate din sala de aerobic. E o prezență fortifiantă, remarcabilă ori de câte ori intră în scenă. Îngrijorările lui Leblanc, prietenul lui Pierre, sunt traduse de Radu Tudosie prin participare ocrotitoare și preocupare efectivă de a drege busuiocul. El adoptă stilul unui rezoner precaut, afabil, discret. Amelia Toaxen în rolul Christine Brochant e distinsă și cochetă cât trebuie să fie soția unui editor prosper care trăiește în lux. Disprețul pentru petrecerile soțului o individualizează. Laurențiu Vlad e un medic prea puțin reliefat în ansamblul pestriț al anturajului. Când atmosfera părea că începe să lâncezească ușor, apare Lucien Cheval, inspectorul de la fisc în persoana lui Sergiu Fîrte, actor cu reale înclinații spre comedie. El inspectează sever apartamentul, vânând ilegalități, dar rămâne mască atunci când află despre adulterul soției. Un alt pol al seducției comice se produce instant. Mai mult ca alți interpreți din spectacol, Sergiu Fîrte știe să gestioneze efectele momentului.

Dorin Ceagoreanu (Meneau) și Oana Crișan (Sora medicală) întregesc o distribuție bine aleasă din ceea ce poate oferi în prezent colectivul teatrului.

Cină cu proști e un model de atractivitate, un exemplu elocvent că publicul petroșenean se află în rezonanță activă, participativă cu acest gen de comedie.

à rebours cu vervă intensivă și glamour adecvat, tratate ca produse (scheciuri separate) realizate în cadrul unui SRL sui-generis, adică Shakespeare Redus la Limită! Într-un vertij amețitor sunt prinse personajele shakespeariene din Titus Andronicus, Romeo și Julieta, Iulius Caesar, Troilus și Cresida, Othello, Regele Lear, Macbeth, Antoniu și Cleopatra, Timon din Atena, Coriolanus, Hamlet. Unicul scop al acestor succinte și ironice evocări este amuzamentul extins și peste divulgarea și îngroșarea trucajelor scenice.

Trio extrem comic Și totuși, participarea cea mai intensă a publicului, până la delir interactiv, s-a produs, după cum era de așteptat, la populara deja piesă-colaj Operele complete ale lui Shakespeare în regia și scenografia lui Adrian Andone. „Tradaptarea”, după cum scrie jucăuș și ocultat pe afiș, aparține lui Petre Bokor și comédia demarează în forță cu trei minunați actori-histrioni-măscărici-bufoni-saltimbanci-raperianimatori, pe numele lor Laurențiu Vlad, Alexandru Cazan și Mihai Alexandru. Trei tineri admirabili, sprinteni, inventivi, supradimensionați scenic, omniprezenți pe toată durata spectacolului în așa fel încât par a fi o întreagă echipă. Intrări și ieșiri surprinzătoare, schimbarea registrelor, incitarea publicului, proiecția în derizoriu a celebrelor personaje shakespeariene, caraghislâcul costumelor, toate resursele comicului sunt puse în acțiune, exploatate inteligent, niciun mijloc nu e ocolit pentru a crea bună dispoziție și a provoca ropote de aplauze în flux neîntrerupt.

Spațiul de joc este flancat de o pânză imprimată în maroniu reprezentând interiorul celebrului teatru „Globus”, astfel ca teatrul elisabetan cu jocul în travesti să fie la el acasă. Accesoriile de care se servesc actorii se schimbă cu o repeziciune uimitoare, contribuind prin aceasta la dinamica montării și parodierii pieselor luate în vizor. Din cele 37 de piese ale marelui Will, 11 (în dozaj inegal) sunt pieptănate 224

Laurențiu Vlad, Alexandru Cazan, Mihai Alexandru

Laurențiu Vlad excelează mai ales în Hamlet, bineînțeles unul atipic, încropit din secvențe ilare ce bagatelizează poza teatrală și nebunia eroului.

Alexandru Cazan ridiculizează cu grație bufă și dezinvoltură imensă toate întruchipările încredințate, un vârf rizibil fiind Ofelia în fustiță de balerină. Pe post de mediator, Mihai Alexandru pune la cale hazoase participări ale publicului, mergând pe raportarea ironică dintre scriitură și realizarea teatrală, evident una de-o manieră spumoasă, zgomotoasă, explozivă. Se poate pune întrebarea dacă aceste montări – numeroase la noi și în lume – nu cumva aduc prejudicii operei lui Shakespeare. Dar răspunsul vine imediat ca interogație retorică. Unui titan de dimensiunea dramaturgului născut la BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

ARTELE SPECTACOLULUi Stratford i se pot aduce prejudicii cu drăgălășenii nevinovate de acest tip? Măgulit, mărinimos, ocrotitor, marele Will însuși, creatorul unei lumi originale de semne și imagini, ar putea spune: „Lăsați actorii să vină la mine și să însceneze insolente comicării. Dacă v-au amuzat, înseamnă că au făcut un lucru bun.”

Partituri ofertante Din trista realitate românească își extrage subiectul comedia amară Audiția.ro pornind de la un text de Călin Ciubotari (și una două idei de Alexandr Galin) în regia Antonellei Cornici. Participantele la un casting pentru un loc de muncă în Italia se confesează una alteia într-o tiradă de vexațiuni acide, înainte de a fi angajate, etalându-și formele și ambițiile de îmbogățire. Ele sunt umilite de un selecționer grosolan în vorbă și purtări, un oarecare ranchiunos Aurel, interpretat în registru bădărănesc, sec, disprețuitor de Mihai Alexandru, pliat bărbătește pe rol. Nu mai puțin mitocan e italianul pe care-l servește slugarnic, un infatuat Antonio, conturat ca flegmatic reprezentant al sexului tare de Laurențiu Vlad.

Amelia Toaxen, Oana Liciu-Gogu, Irina Bodea-Radu, Corina Vișinescu, Oana Crișan

Dar femeile concurente susțin magia spectacolului prin cele cinci roluri încredințate celor mai active actrițe ale teatrului. Evoluția lor în decorul discret reliefat de Alina Dincă Pușcașu aduce a atmosferă de lupanar vetust. Pe planșeul cu aspect de cabaret, cu midinete în desuuri mătăsoase, apare

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Doina, o femeie rătăcită, venită din altă lume, interpretată de Irina Bodea-Radu. După remarcabila prestație din Sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Serbia, Irina Bodea-Radu creionează cu sensibilitate în Audiția.ro profilul unei profesoare care vrea să câștige bani pentru tratamentul soțului ei bolnav de cancer. Ironizată de celelalte participante la casting, ea face figură aparte, ceea ce îi îngreunează impunerea în rândul fericitelor, dar jocul actriței e unitar, perseverent și convingător până la sfârșit.

Oana Liciu-Gogu în Veta, mama sturlubaticei Caty, dezvoltă apucături de matroană avant la lettre, coordonând activitatea „fetelor”. Corinei Vișinescu rolul Caty îi vine mănușă. Ea dinamizează mult acțiunea căzută într-un con de posomoreală/ lâncezeală déjà vu. Vulgaritatea extravertită a Tatianei este remodelată de Oana Crișan în comprehensibile mărturisiri. Trădările care au traumatizat-o pe Olganu i-au diminuat demnitatea și ținuta morală. Amelia Toaxen conferă personajului eleganță și prestanță. Numerele de scenă pregătite de concurente pentru a-l impresiona pe italian sunt antrenante în ansamblu, jocul de lumini de asemenea. Înaintea epilogului propriu-zis năvălesc pe scenă soții femeilor, în secvenționate apariții redundante.

Daniel Cergă e sfrijitul Petronel, soțul bolnav al profesoarei. Mihai Sima, cu vorba răspicată, aduce o undă de comic brut întruchipându-l pe Vasile, „minerul recent disponibilizat” iar Radu Tudosie, sigur pe sine, schițează profilul unui fante distins și îngâmfat.

Ce devin „fetele” promovate la casting aflăm din epilog, adică atunci când ele apar ca dansatoare întrun local de lux din Occident, cu peruci mov, uniformizate, robotizate, transformate în obiecte sexuale fără viață personală. Destinele lor le putem citi de pe ecran, inserate în statistici tulburătoare privind soarta româncelor ce ajung să muncească în Vestul orbitor. Dacă derularea textului din final s-ar fi făcut mai lent, impactul asupra spectatorilor ar fi fost cel scontat. Oricum, accentele dramatice ale piesei pun pe gânduri asistența. Asta e și miza spectacolului.

La concurență cu ninsoarea abundentă de afară, când a fost programat spectacolul Fata moșului și fata babei în regia lui Horațiu Ioan Apan, deși decorul se montase pe scenă în așteptarea micilor spectatori, copiii au ales zăpada tămăduitoare de toate relele lumii.Decorul hibernal de pe străzi s-a dovedit a fi mai atrăgător.

225

MUZICĂ

Nastasia SAVIN

„FRÂNTURI DE GÂNDURI PE ALEEA MUZICII” Frânturi de gânduri pe aleea muzicii, de Maria Mirela Ene, este cea mai recentă apariție editorială a scriitoarei. Cartea a apărut la București, în 2017, la Editura ANAMAROL, deschizându-se cu o dedicație adresată prietenilor descoperiți pe situl de muzică Trilulilu, cu Gândurile unor prieteni de suflet și cu o Prefață, semnată de autoare, din care aflăm faptul că ,,În «casa» sufletului meu este multă tristețe... «geamurile» ei sunt pline de aburii lacrimilor... Poate de aceea nu pot privi pe «fereastra» sufletului meu... Nu pot fi înțeleasă decât de un suflet care reușește să șteargă «geamurile» sufletului meu... de un suflet care știe ce înseamnă durerea sufletească...” (p. 15).

Ce reprezintă Frânturi de gânduri pe aleea muzicii?

Răspunsul ne este oferit încă din primele rânduri, dar reluat sub diferite formule în celelalte texte care alcătuiesc cartea. Muzica – un univers exhaustiv rămas încă insuficient explorat. Aceasta, muzica, naște o multitudine de interpretări, o diversitate de valențe ale situării individului vorbitor în interiorul ei, fiind miezul întregului volum: ,,Când inima plânge, adună lacrimi și suspine pe care le ascunde în spatele unei măști... din când în când bate la ușa sufletului muzica, cea care știe să dăruiască mângâiere și alin...” (p. 96).

Microsecvențele ce constituie volumul de față se află sub marca unui discurs ficțional, la linia dintre verosimil și sinceritate, sunt paragrafe de un realism tenace, în care se amintește despre muzica care își pune amprenta peste textura diafană a existenței: ,,ne-a fost dată de Bunul Dumnezeu, o găsim în tic-tacul inimii, oftatul gândurilor, în cântecul păsărilor, foșnetul frunzelor, adierea vântului, susurul râurilor, vuietul valurilor. Iar nouă, oamenilor, ne-a dat înțelepciune și talent, să știm cum să adunăm sunetele într-o clepsidră fermecată – portativul –, iar când spargem clepsidra sunetele își iau zborul, se transformă în fluturi, porumbei, culori de curcubeu... cântece înălțătoare care ne fac viața... cântec...” (p. 17).

Tematica din aceste microsecvențe se referă la cum să faci față problemelor cotidiene, la povești de viață, la cafeaua de dimineață care este acompaniată de muzică, dar și de gândurile noastre, de visele noastre.

Este interesantă țesătura ascunsă de semnificații, de fapte mărunte. Oamenii își duc existența ghidându-se după tradițiile bine implementate de ani și ani: ,,Bătrânele din această zonă spuneau că cine va reuși să împletească trei coronițe cu flori magice va primi în «cămara» inimii 226

iubirea eternă.” (p. 33). Chemarea muzicii făcându-se simțită în cele mai importante momente ale vieții. Muzica îl scoate pe individ din cotidianul apăsător și îi permite să vadă realitatea într-o nouă perspectivă.

Cuvântul arhetipal este folosit pentru a sugera caracterul prototipic al experienței umane, discursul epic prezentând respirații lirice calme: „Viața... o scurtă melodie a unui acordeon ce cântă pentru eternitate...” (p.

41), ,,Fiecare piesă din buchetul armoniilor pe care le ascult îmi îmbracă sufletul în haina ce mă reprezintă” (p.

45), ,,Am învățat că fericirea e o rudă îndepărtată care vine în vizită exact atunci când nu te aștepți. Vine simplu, ca și când ar intra în propria ei casă, devastând-o. Și nici măcar nu-și cere scuze pentru asta... Se așază pe Scaunul Memoriei, cere Albumul Destinului și începe să răsfoiască, liniștită, pagini întregi de lacrimi și zâmbete.” (p. 59).

Cu fiecare pagină pe care o citim se accentuează jocul dintre spațiul exterior și cel interior, realizându-se o rememorare a momentelor trăite alături de cei dragi, dar și de ,,fidela noastră prietenă, cea mai blândă, cea mai frumoasă, MUZICA... prietena ce ne-a fost alături în cele mai frumoase, ca și în cele mai triste momente din viață.” (p. 93). Prin muzică și literatură omul devine stăpân pe propria existență. Întocmai ca un pictor în cuvinte, Maria Mirela Ene radiografiază existența pe care o reduce la dimensiunea iluziei, a măștii, individul fiind o simbioză dintre efemer și etern, dintre văzut și nevăzut. Intertextualitatea pune sub lupă memoria într-un ansamblu de chemări, amintiri, aluzii, iluzii, supoziții. Întregul univers narativ se construiește din cioburi și petice de amintiri, muzica fiind un punct de confluență între mai multe repere ale lumii reale: ,,Așez pe șevaletul inimii mele pânze albe, oamenilor dragi, pentru a le picta colorat visele. (...) Îmi umplu sufletul cu amintirea celor pe care îi iubesc și-i caut, prin timp, fiecăruia cea mai potrivită culoare.” (p.

109). Este un joc cu oglinda, cu Viața și cu Moartea, condimentat cu câteva Pilde (Paharul cu apă, Testul lui Socrate, Cine strigă mai tare etc.

Volumul reprezintă, pentru autoare, o încercare de ași cerne existența prin sita semnificativului, o confesiune cu afecțiune nedisimulată, ce pornește din inimă, este o pledoarie pentru libertate, demnitate, iubire de semeni, paginile emoționând prin evocările sincere, prin profunde cugetări despre sensul vieții.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

ISTORIA ȘI FILOSOFIA CULTURII

Ion HIRGHIDUȘ

EDUCAȚIA ATENIANĂ Atena și istoria ei reprezintă un fenomen unic în lumea cetăților eline, afirmându-se mai târziu decât alte polis-uri, începând cu secolul VI, dar cu o vigoare excepțională care o face să fie reprezentativă pentru întreaga lume greacă. De altfel, atunci când vorbim despre modelul culturii clasice grecești, avem în vedere spiritul atenian, cel care a insuflat peste timp libertatea de creație. Adevărata cultură a Atenei începe ca și cultură politică prin Solon: “În poemele sale politice – de-a lungul unei jumătăți de secol, începând dinaintea legislației și până în anii cuceririi insulei Salamina și a expansiunii tiranului Pisistrate -, Solon a redat dintr-o dată poeziei acea demnitate educativă pe care o avusese odinioară la Hesiod și Tyrtaios”71. Solon, ca și contemporanii săi, este preocupat de conceptele de măsură și limită, concepte fundamentale pentru etica greacă de tip clasic. El pune problema cunoașterii interioare, ca măsură invizibilă a discernământului (gnomosyne), putând fi considerat primul om atenian72.

Conceptele de măsură și limită trec din domeniul cosmologic și din lumea lucrurilor, în care trebuie să existe un echilibru al contrariilor, ca la pitagoreici, în lumea moralei. Platon va folosi conceptele de apeiron, pentru a desemna nelimitatul, și peras, pentru a desemna cuantificatul, limita. Această schimbare de sens a conceptelor a dus la o teorie morală ca cea a lui Aristotel, la care virtutea este o măsură între emoții și acte: „Mă refer , desigur, la virtutea etică, pentru că ea se află în legătură cu afectele și actele, în sfera cărora intervine excesul, insuficiența și măsura justă. […]. Așadar, virtutea este un fel de medietate, ținta ei fiind măsura justă între două extreme. […]. Ea este calea de mijloc între două vicii, unul provocat de exces, celălalt de insuficiență”73. Virtutea, ca medietate, nu trebuie înțeleasă însă întotdeauna ca o stare de mijloc, pentru că ea este, după cum spune Aristotel, punctul cel mai înalt în raport cu binele suprem și cu perfecțiunea. Ea este o stare ideală a vieții omului care trebuie să trăiască în deplină moralitate.

Evoluția educației în Atena nu reprezintă un fenomen unitar, existând diferențe semnificative între vechea educație (ή άρχαία παιδεία) și formele de mai târziu. Este important de sesizat că educația ateniană, începând cu secolul VI, va suferi o modificare esențială: este abandonat idealul esențial militar, trecându-se de la o cultură de războinici la o cultură de scribi. Idealul militar este înlocuit

cu unul civil, ceea ce va însemna marea descoperire a Atenei, care o va situa în rolul de lider în rândul cetăților grecești. Pedagogia ateniană va deveni un model de inspirație pentru toată Grecia, cu excepția Spartei, pedagogie care, în semnificațiile ei cele mai adânci, este un preludiu al educației moderne de mai târziu. Aceasta nu înseamnă că educația militară dispare, dar aceasta este redusă la strictul necesar, în condițiile în care Atena trebuia să se apere de eventualii ei dușmani74. În momentele istorice de răscruce, atât în cele în care cetățile grecești trebuiau să se apere de invazia străină, cât și în conflictele militare dintre Atena și Sparta, cetatea ateniană va resemnifica educația militară din necesitatea apărării granițelor fizice și a granițelor ei spirituale. Este important faptul că totuși conflictele războinice dintre cele două cetăți, care au fost declanșate de aceleași interese de supremație după Liga de la Delos, au însemnat o împărțire a lumii grecești care va duce din punct de vedere geopolitic la o decădere. Dincolo de situația militară și geopolitică rămâne exemplul cultural al Atenei ca model de conduită, model care și-a dovedit în lumea europeană viabilitatea.

Schimbarea esențială în istoria Atenei, în educația și cultura acesteia o reprezintă democratizarea tradiției aristocratice, iar purtătorii acestei democratizări sunt de, multe ori, chiar unii aristocrați, pe care i-am putea considera dizidenți în sânul unei clase care voia să-și păstreze tradițiile. Un astfel de dizident este chiar Solon, pentru că el propune o nouă arete care demonstrează că deja o parte a aristocrației se pervertise pentru vremurile noi ce urmau să vină. Privilegiile aristocrației vor fi, în parte, subminate, iar unul dintre aceste privilegii este educația. O educație de nobili presupunea, la Atena ca și la Sparta, un ideal eroic, privilegiul unei elite și cultul de necontestat al lui Ahile, ca și al zeilor războiului. Idealul eroic va trece din planul unei realități brute în planul ideației, obținut prin competițiile sportive semnificative la nivelul vieții civile. Demosul va deveni un personaj din ce în ce mai important: “O dată cu practicarea atletismului, vechiul ideal homeric al valorii, al emulației, al faptelor glorioase, trece în întregime de la Cavaleri la Demos”75.

Democratizarea educației este o consecință a schimbărilor din viața politică și implică o educație tip pentru orice grec.

La nivelul instituțiilor, școala va căpăta un rol din ce în ce mai însemnat, dar ea va naște și o faimoasă problemă, pusă

71 Werner Jaeger, Paideia, vol. I, Editura Teora, Bucureşti, 2000., p. 118.

72 Ibidem, p. 125.

73 Aristotel, Etica Nicomahică, 1106a-1109b, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 41.

74 O comparaţie semnificativă între situaţia militară a Spartei şi Atenei este următoarea: dacă în Atena efebia, formarea militară obligatorie, este de 2 ani (între 18 şi 20 ani), serviciul militar în Sparta este de 13 ani.

75 Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei în antichitate, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 78.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

227

ISTORIA ȘI FILOSOFIA CULTURII și de Pindar și dezbătută pe larg de socratici: poate fi άρετή obținută prin învățătură?76. După cum spune Marrou, Pindar, ca și alții din timpul său, fiind de origine aristocratică avea o vedere deformată asupra educației, atribuind aristocrației drepturi suverane, obținute prin naștere77. Educația nu are sens dacă ea nu se adresează unui nobil, care trebuie să devină ceea ce este78, întrucât nobilii poartă în ei potența omului desăvârșit, singurii capabili să se apropie de zei. Ceilalți sunt doar parveniți culturali, care nu au prin natura lor în sânge educația și de aceea nu pot obține performanțe adevărate.

Contrar acestor considerente, privilegiile își pierd caracterul lor absolut, statutul eupatrizilor se modifică în defavoarea lor și un număr tot mai mare de parveniți se vor iniția în privilegiile considerate tabu. Pierderea statutului privilegiaților s-a datorat, printre altele, insuficienței învățământului particular, suflului nou care venea dinspre schimbările politice, schimbări care aveau să facă din Atena o excepție în lumea antică. Ea este capabilă să asimileze valori care, de multe ori, proveneau din afara granițelor ei naturale, dacă aceste valori puteau să creeze deschidere. Instituția școlii, în care se practica educația colectivă, este viabilă în timpul lui Aristotel, chiar dacă ea există alături de formele particulare de învățământ. Întrebarea legitimă care se pune este: în ce constă superioritatea Atenei față de Sparta și de celelalte orașestate grecești? Pentru noi, azi, este relativ ușor să observăm această superioritate, întrucât lumea modernă datorează mult modelului atenian, în deschiderea ei liberală, chiar dacă militarismul spartan își găsește și el reflexele până în secolul XX. Pentru a răspunde la această întrebare, care nu este deloc simplă, voi reda mai departe conținuturile concrete, atât cât se cunosc, ale educației ateniene. Această educație reprezintă un complex de activități, în urma parcurgerii cărora rezulta un tânăr capabil să-și servească patria nu neapărat pe câmpul de luptă, ci să fie cel mai bun în întrecerile sportive și artistice. Pregătirea acestuia necesita timp și voință, dăruire de sine și cultivarea calităților native sub îndrumarea profesorului. Structura educației, în sensurile de mai sus, presupune abordarea următoarelor aspecte: educația fizică, educația muzicală, educația prin poezie, educația literară.

Educația fizică nu se mai realizează în scopuri strict militare, ci are în vedere antrenamentul pentru Olimpiade, obținerea armoniei fizice, ca bază a celei spirituale, prin

atletism, alergare, aruncarea discului și suliței, săritura în lungime, pugilatul. Sportivii care obțineau performanțe erau bine percepuți și apreciați, întrucât imaginea războinicului Ahile se mută de pe câmpul de luptă pe stadion. Aceasta nu înseamnă că în momentele de cumpănă vrednicia războinicului n-ar fi fost apreciată, dar ea nu se va mai reduce la simplul sacrificiu pe front, ci va însemna, în primul rând, strategie și inteligență.

Educația muzicală devine din ce în ce mai importantă pentru omul cultivat, pentru sufletul care devine la fel de important ca și trupul sau chiar mai important. Acordarea unei astfel de atenții nu este deloc nouă, fapt relevat de Platon: “Ce educație să le dăm? E greu de a găsi vreuna mai bună decât cea găsită de multă vreme: gimnastica, cumva, pentru trupuri și arta Muzelor pentru suflet”79. Se observă la Platon nostalgia după timpurile vechi, când muzica avea un înțeles mai profund decât termenul nostru de azi80, fiind o interiorizare a frumuseții exterioare sau, mai mult decât atât, respectând un principiu al vaselor comunicante, în care se pune în echilibru trupul și sufletul.

Educația prin poezie nu reprezintă deloc o invenție a atenienilor, pentru că în vechea Spartă ea a fost la loc de cinste. Poezia juca un rol semnificativ cel puțin prin două aspecte: a) reprezenta un dar al zeilor, poetul fiind un interpret al acestora, ca și pythonisele lui Apolon; b) avea un rol etic în formarea tinerilor. Așa se explică longevitatea frumuseții textelor homerice care devine tradiție, alături de învățăturile lui Chilon (transmise sub numele de Hesiod), elegiile lui Theognis din Megara, elegiile arhontelui Solon.

Conținutul moral, valorile supralicitate, imperativele urmăreau obținerea unei stări de echilibru bazată pe dreptate și avertizarea asupra pericolului care putea să provină din frământările interne ale insului. Educația prin poezie trebuia să instaleze în sufletul copilului dragostea pentru cultura tradițională, să-i cizeleze stările sufletești și să-l pregătească pentru o mai bună conviețuire cu semenii.

Educația literară este deosebit de importantă pentru lumea greacă, pentru că prin ea scrisul devine un obicei, intrând în rândul lucrurilor firești și absolut necesare.

Scrisul, cititul și socotitul vor reprezenta elementele de bază pe care și le va însuși tânărul învățăcel, deschizând drumul către o educație mai înaltă. Încă de la început există o anumită complexitate, prin folosirea a trei profesori specializați pe domenii: paidotrib, kitharist și γραμματιστης. Ultimul este „cel care predă literele”,

76

vedea fragmentele din opera lui Pindar, în Filosofia greacă până la Platon, vol. II, partea I, colecţie îngrijită de Idel Segall, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, 261-302.

78 Henri – Irénée Marrou, op. cit. p. 79.

79 Platon, Opere, vol. V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 145; vezi Republica, II, 376e 80 Traducerea termenului grecesc de μουσιχή prin “muzică” se pare că comportă anumite dificultăţi interpretative, întrucât termenul grecesc are o mai mare încărcătură semantică, o semnificaţie mult mai cuprinzătoare decât termenul modern.

Robin îl traduce prin culture, ceea ce este riscă să se suprapună cu termenul de paideia. În traducerea românească a textului din Repuplica, ed. cit., Andrei Cornea optează pentru “arta Muzelor”, opţiune pe care o consideră mai apropiată de vocabula grecească.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

Termenul de άρετή trebuie înţeles aici ca valoare şi nu ca virtute.

77 În concepţia lui Pindar, virtutea (άρετή) are caracter nativ, se transmite ereditar şi este inoculată ca dar divin. Omului îi rămâne datoria de a cultiva această înzestrare naturală prin efortul personal, punând-o în valoare prin fapte meritorii. Virtutea nefiind transmisibilă prin învăţătură, numai cel ce posedă capacitatea de cunoaştere poate fi considerat înţelept.

Cunoaşterea vine direct de la zei, iar cei care sunt înzestraţi cu ea sunt deasupra celorlalţi. Cel ce vrea să atingă înţelepciunea dor prin erudiţie, adică prin intermediul învăţăturii, nu ajunge decât la o cunoaştere imperfectă, la o îndoctrinare fără suport, la un drum închis, care nu duce dincolo de aparenţe, la adevăr. Înţelegerea raţiunii cosmice nu este la îndemâna oricui (A se

228

ISTORIA ȘI FILOSOFIA CULTURII dascălul sau profesorul (διδάσκαλος). Învățământul literar capătă o pondere însemnată, încât se poate vorbi de o adevărată γραμματοδίδασκαλείον (școală literară).

Pentru a înțelege cu adevărat sensurile educației grecești este necesar să cunoaștem fundamentele fizice, etice, estetice, spirituale de natură ideală ale acestei educații. Aceste fundamente ar putea fi cuprinse în cuvântul καλοκάγαθία, ceea ce poate fi tradus prin “faptul de a fi un om frumos și bun”, în care se concentrează idealul grecesc. Educația veche ateniană, care era “mai mult artistică decât literară și mai mult sportivă decât intelectuală”81, urmărea să atingă idealul unui spirit desăvârșit într-un corp superb, idee care o vom găsi mai târziu dezvoltată la Platon. Conceptul amintit mai sus are două paliere: a) aspectul moral, care este esențial (αγαθος); b) frumusețea fizică (καλός), însoțită de aura erotică, dar care formează un tot care reprezintă armonia. Idealul acesta de frumusețe fizică și morală, deși are reprezentări semnificative în toată perioada clasică82, va suferi unele schimbări începând cu Socrate: “Va veni un timp în care educația greacă va fi esențialmente, ca și a noastră, o cultură a spiritului: acest lucru se va întâmpla sub influența lui Socrate, care era urât, sau a lui Epicur, care era infirm”83. Se pare că idealul grec al perfecțiunii a rezultat în urma unor

81

Henri – Irénée Marrou, op. cit. p. 84.

Frumosul Charmides, din dialogul lui Platon cu acelaşi nume, este absorbit de problema perfecţiunii morale.

83 Henri – Irénée Marrou, op. cit., p. 85.

84 Platon, Charmides, în Opere complete, vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 71; 156d – 157a.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019 82

influențe din partea tracilor, după cum afirmă chiar Platon: “Așa stau lucrurile, Charmides, și cu descântecul nostru. L-am învățat cu prilejul unei expediții, de la unul din medicii traci ai lui Zalmoxis, despre care se zice că au și darul de a te face nemuritor.

Iar tracul acesta arăta că medicii greci spun, pe bună dreptate, cele pe care le-am amintit eu acum. Numai că Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este și zeu, mai spune că așa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul și nici capul fără trup, la fel nici trupul fără suflet, iar tocmai aceasta e pricina pentru care cele mai multe boli rămân nevindecate de medicii greci, faptul că ei nu țin seama de întregul a cărui îngrijire ar trebui s-o întreprindă și că, dacă acesta nu se simte bine, e cu neputință ca partea să se simtă bine. Căci, spunea el, toate se trag din suflet, atât cele rele cât și cele bune ale trupului și ale ființei noastre întregi, revărsându-se din suflet așa cum se răsfrâng de la cap asupra ochiului. Ca urmare, mai ales sufletului trebuie să-i dăm îngrijire, dacă vrem ca deopotrivă capul, cât și restul trupului s-o ducă bine”84. Am putea deduce de aici că idealul educației grecești, așa cum se va contura el în toate dimensiunile, de a obține armonia între trup și suflet, are la baza lui un ideal medical (al sănătății), ceea ce și latinii vor spune mai târziu prin mens sana in corpore sano. Mai mult decât atât, acest ideal putea să fie împrumutat, ceea ce ar fi implicat spargerea monopolul superiorității absolute a culturii grecești, întrucât Platon, ca și alții, a recunoscut influențele asupra grecilor din partea tracilor și altor popoare.

Asemănarea dintre un sportiv și o statuie nu este deloc întâmplătoare, ambele realități fiind exprimate prin acest καλός κάγαθός, care pare destul de nelămurit, întrucât de la Nietzsche încoace suntem înclinați să credem că în spatele armoniei, creată de conjuncția binelui și frumosului, se ascunde tumultul lumii grecești85. În această situație se află Charmides, pe care toți îl admiră pentru frumusețea sa, aceasta nefiind exprimabilă, dacă este desăvârșită, decât prin formula fără chip86. Unde sunt atunci reflexele sufletului, sau trăirile interioare trebuie bine ascunse, așa cum se întâmplă cu marmura rece a statuilor? Credem că în perioada clasică a culturii grecești, vechiul ideal aristocratic, după care are nostalgie însuși Platon, conviețuiește cu noul ideal al perfecțiuni, realizat de om din interiorul său. Elementul educațional este, într-un fel, bulversat de o dublă erezie, reprezentată prin conviețuirea dintre aristocrație și democrație.

85

A se vedea Friedrich Nietzsche, Naşterea Tragediei, în vol. De la Apollo la Faust, Editura Meridiane, Bucureşti, 1978, pp. 177 – 308.

86 Platon, Charmides, vol. cit., p. 68; 154d.

229

VIS PLASTICA

Iulian CHIVU

Petru Ilie Birău – lumea momârlanilor într-o etnografie afectivă Despre populația tot mai puțin numeroasă a momârlanilor din ținutul Jiului de Sus se pare că avem mai multe ipoteze romantice decât cercetări etnologice serioase care să recupereze cât mai multe adevăruri socio-istorice înainte ca aceasta să fie cu totul asimilată în civilizația contemporană așa de accelerat globalizantă. Chiar și strădaniile unor localnici inimoși de a conserva la Petroșani în două locuințe donate de descendenții unor momârlani neaoși cu destinația de muzee care să le conserve urmele materiale și spirituale ale existenței lor ar putea rămâne doar bune intenții dacă nu ar fi susținute cu strădanii mult mai consistente care să vină din direcția cercetării complexe, interdisciplinar conjugate.

Un început este făcut cu siguranță de pictorul petrilean Petru-Ilie Birău, el însuși descendent dintro familie de momârlani. Anul trecut, el a publicat o interesantă lucrare de etnologie modernă, De la cercetarea etnografică afectivă la expresia artistică (Ed. Codex Aureus, Buc., 2018), care promovează, după modelul occidental, fotografia ca mărturie etnografică. De fapt, un astfel de curent se manifestă și la noi, mai ales în jurul unor centre univeristare, cum ar fi de pildă Clujul, unde, printr-un proiect al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea 230

Culturii Tradiționale (Fotografia – document etnografic), s-a realizat o expoziție itinerantă care a ajuns până la Craiova și Brașov, dar și în Polonia, Franța ori Italia. Și tot Occidentului datorăm multe mărturii fotografice încă de la jumătatea sec. al XIX-lea din Țările Române grație unor fotografi ca Wilhemine Pritz, Theodor Glatz, dar și contribuțiilor lui Carol Szathmari ori Nestor Heck.

Pictorul Petru Birău este, la rândul lui, un colecționar împătimit de fotografii, mai ales din ținutul minier al Petrilei (el s-a născut la Birăoni-Cimpa) unde își desfășoară activitatea artistică și de unde a plecat cu picturile sale până în Canada, în Franța, în Germania și nu numai. Doctor în artă plastică, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Petru Birău vine de această dată să-și adauge un nou orizont pictural; valorile culturii tradiționale. Însă face, cum spunem, un act necesar de operă etnologică mizând în principal pe fotografie ca argument plauzibil, după ideea avansată de profesorul lyonez Francios Laplantine (L´Ethnopsychiatrie - 1988; Anthropologie de la maladie - 1992) în cunoscuta sa L´Anthropologie (1995), tradusă la noi de Ed. Polirom (Descrierea etnografică, 1999) și în care autorul adaugă metodelor tradiționale ale descrierii etnografice și metoda științific-naturistă, metoda literară, metoda picturală, precum și metoda fotografică.

Petru Birău mărturisește că din copilărie avea o pasiune specială pentru fotografiile de demult care îl priveau de pe pereții casei părintești: Toate aceste chipuri senine de țărani blânzi, fericiți, degajând optimism, din imaginile în culoarea sepiei, îmbrăcați în straiele lor albe, îmi creau o senzație de ocrotire, de siguranță, aveam impresia că ei sunt cu adevărat prezenți acolo și că mă apără de orice rău posibil (p. 2). Și vine imediat cu prima mărturie etnografică, poza mamei, la vârsta de 16 ani, când îmbrăca primul costum popular, pe care și l-a cusut singură; pentru fete, vârsta primei ieșiri în lume și mândria implicită de a ieși cu un costum cusut de mâinile lor semnifică un prag. Iată de ce autorul constată situarea obiectului etnografic între utilitate, artă și sacralitate. În consecință, se evocă reperele mitologice de substrat și de adstrat conjugate cu datele percepute de autor ca determinante ale unei gândirii și în cele din urmă ale unei culturi menite să dea identitate etnică și să facă diferențe etnografice în planul creativității artistice; pictorul Petru Birău face aceste distincții și remarci predilect în lumea momârlanilor, căreia îi aparține nu numai afectiv.

Tezaurul fotografic pe care îl deține autorul e cât se poate de bine conservat și permite un studiu care, cu BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

competențe profesionale indubitabile și cu reconstituirea din memorie a faptului folcloric, îl conduce spre observații notabile în contul cercetării etnografice. Iar pe temeiul unei bibliografii suficiente, extensibile artistul plastic accede spre semantica simbolurilor încă autentice, nealterate vizibile mai ales în interiorul comunităților izolate, unde dimensiunea socială a conviețuirii are constantele ei tot așa cum, firesc, are și vulnerabilitățile ei aduse din direcția nevoii de înnoire, de actualizare – nevoie în fața căreia, mai devreme sau mai târziu, orice conservatorism se clatină.

Autorul știe că o poză singură nu conduce decât spre o descriere generală, văduvită de informațiile despre tehnicile croielii, ale îmbinărilor, e lipsită de informații de detaliu privind cusutul ca atare, nu poate da informații privind funcțiile obiectului etnografic și, în definitiv, nu ar servi decât rememorării. De aceea autorul își susține demersul nu numai pe memoria faptelor, ci și pe relatările scutite de orice îndoială pe care i le dau toți cei pe care îi cunoaște bine și e sigur că îi dau informaţii corecte. Descrierea sa etnografică e cât se poate de bogată în cartea pe care a publicat-o, e diversă, epuizează orice curiozitate, cuprinde suficiente paliere ale culturii populare și nu uită că trebuie să se mențină totuși între afectivitatea cercetării și expresia artistică în sine a valorilor inventariate, așa cum s-a angajat prin titlu.

Iată, de pildă, cum este conceput demersul său și cum explorează cântecul de fluier din ținuturile momârlanilor unde matricea arhaică supraviețuiește prin societățile organice, prin mediile care asigură „formarea și păstrarea gândirii originare” în condițiile autarhiei. Specific satelor de pe Jiuri, până acum 3040 de ani, era și faptul că toți băieții învățau să cânte din fluier (p. 39), scrie Petru Birău, astfel adăugând informația că nu era gospodărie în care să nu existe cel puțin un fluieraș, cântecul la fluier fiind socotit o legătură cu strămoșii, creativitatea ajungând până acolo încât „fiecare fluieraș are și o melodie a lui personală” (p. 40), identificată în asociere cu numele lui (a lui Onac, a lui Pătru Dănăreață, a lu´ Țâțăndacu, a lu´ Rujanu etc.): ...participanții la joc le cereau să cânte „zâcătura” unuia sau altuia, după cum aveau preferințele (p. 42). Și ca să rămânem doar la cântecul din fluier, momârlanii se arătau cât se poate de conservatori în repertoriile lor, o „zâcătură” specială fiind cea „cu gât”, asemănătoare cântecelor „cu noduri” din zona Lăpușului, valorificate de Grigore Leșe, după modelul Victoriei Darvai, al Mărioarei Precup și al altor înaintași: Un aspect important, care face dovada unei ascendențe cultice a cântecului de fluier „cu gât” în străvechiul ritual șamanic de pe teritoriile daco-geților, este dat de faptul că la fluier se cântă doar individual, în toate comunitățile de oieri jieni. Nicăieri în vechile sate de pe Jiuri fluierașii nu au cântat în grup (p. 42).

Repertoriul lor, deci, era în mare parte individual, personalizat, iar pe de altă parte era de sorginte magică, rituală, până când și Cântecul vocal pe meleagurile BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

VIS PLASTICA momârlanilor s-a manifestat doar în incantațiile bocitoarelor ce însoțeau cortegiul funerar (...), iar poezia populară lipsește aproape cu desăvârșire, doar descântecele au fost cunoscute (p. 43).

Despre zicerea „cu gât” momârlănească, Petru Birău mărturisește că are în primul rând conotații spirituale și m-au trecut fiorii când, în urmă cu vreo zece ani, am ascultat pentru prima dată „zâcătura oilor pierdute” și „zâcala hălor (celor) frumoase”, cântate de Nicolae Răscolean, care le-a învățat de la Pătru Dănăreață din Cimpa (1883-1961) – p.44. Descrierea etnografică, la Petru Birău, nu este detaliată în partituri, nu este transpusă în note, ci se referă, așa cum spune și titlul, în limitele relevării emoționale: „Zâcătura oilor pierdute” începe într-un ritm lent, de doină tânguitoare, exprimând durerea ciobanului care, după ce a adormit la soare,s-a trezit constatând că nu mai sunt oile, a început să le caute. Apoi dintr-o dată ritmul se schimbă, devine alert, vesel, vioi, asta însă doar pentru câteva momente, sunetul coborând iarăși la gravitatea și disperarea căutării. Ciobanul crezuse că a văzut oile sale undeva pe un vârf de munte... (p. 45).

De fapt doinitul amărăciunii, ca și cel magic al Ielelor, mărturisit de Pătru Dănăreață ca fiind de inspirație divină, duce la furia cântecului, aidoma coribantismului: Avea însă o problemă cu această melodie, după cum mărturisesc sătenii că le spunea el, și anume cântecul fiind de sorginte supranaturală, atunci când îl începea, nu se mai putea opri singur din cântat și le spunea celor din jur să-l oprească aceștia luându-i fluierul de la gură când vedeau că a obosit (p. 45). Mărturii similare se fac și în legătură cu șoimanii: Spuneau bătrânii că pe timpuri, cân´ vineu vijulii (vijelii, n.a.) zâceu că vine balaoru´, și că îl conduce cineva, șoiman îi zâcea, care merea pe sus călare pe balaor, așa credeu, și că șoimanu´ îi spune balaorului unde să dea vijulie și cu piatră șî zâce că ahăla ținea cu oamenii, șî îi spune bălaorului când era pă munte să de acolo cu piatră șî cu vijulie, că acolo-i grâu șî cân´ ajungea în sat zâce că acolo să nu de, că acolo-i pădure (p. 48).

Așadar, elemente epice, de morfologie a basmelor, pe motivul „dracului prost”, din The Types of the Folktale: A classification and Bibliographyal lui Antti. Aarne și Stith. Thompson. Petru Birău aduce, așadar, în dezbatere cu cartea sa De la cercetarea etnografică afectivă la expresia artistică importante informații etnologice nu numai în capitolul Semnificații structurale, cum am văzut, ci și în celelalte, ca să finalizeze în cel intitulat Canon și creație conducând discursul său bogat în detalii, cu confruntări de idei, cu certitudini și îndoieli către expresia artistică din creația proprie așa cum se reflectă în tablourile Semn, Compoziție II (Fractaliile memoriei), Matrice arhaică II, Spiritul vremilor și altele, unde abundă erudite interpretări, dar și relatări bine dozate în economia textului și cu har notate, așa încât lectura cărții este de largă adresare și „de folos zăbavă”, cum zicea cronicarul.

231

NIHIL SINE DEO

Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEŞU Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” Iași

METAFIZICA SUFERINŢEI Realitatea și universalitatea suferinței umane constituie unul dintre adevărurile cele mai dureroase ale existenței umane, viața omului putând fi considerată o luptă neîncetată împotriva răului fizic și moral, a necazurilor, suferinței și durerii, a bolii și a morții. Opiniile, convingerile, conduitele și comportamentele umane variază, în această privință, de la eschivare și refuz, la trăirea lor cu disperare și deznădejde, sau, dimpotrivă, la asumarea lor în spirit creștin, la descoperirea sensurilor lor profunde, ceea ce conduce la primirea și depășirea lor cu demnitate sufletească și noblețe spirituală.

Meditând profund asupra acestora, Spiritualitatea Ortodoxă dezvoltă o învățătură plină de optimism creștin și de nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, capabilă să dea încercărilor, durerilor și suferinței o valoare duhovnicească pozitivă, mântuitoare.

Un prim adevăr, asupra căruia insistă Sfinții Părinți ai Spiritualității Răsăritului ortodox, în dezvoltările pe care le dau acestei teme de adâncă meditație și de trăire duhovnicească, îl constituie faptul că ele nu sunt nici dorite, nici voite de Dumnezeu, ci au pătruns în firea celor create și în viața omului, ca urmare a păcatului strămoșesc și sunt amplificate de păcatele personale. Nu trebuie căutate și nici cerute, însă, în momentul în care au pătruns în viața personală, trebuie asumate, sau, așa cum ne învață aceiași Părinți duhovnicești, de Dumnezeu inspirați, să încercăm să „facem filosofia” lor, adică să încercăm cât mai mult cu putință să le înlăturăm și să le îndepărtăm de la noi, printr-un comportament plin de discernământ și trezvie, de înfrânare trupească și sufletească. Odată descoperite și experiate, să cercetăm sensul lor mântuitor, căutând să aflăm care sunt cauzele care le-au produs, și să ne ostenim, în măsura în care acest lucru mai este posibil, să le înlăturăm sau să le limităm efectele, iar când nici măcar acest lucru nu mai stă în putința noastră, să ne purtăm cu răbdare și nădejde în ajutorul și răsplata din Părintelui Ceresc.

Scopul general al tutoror pătimirilor „fără de voie” din această viață îl constituie întoarcerea de la păcat la virtute, de la moartea spirituală la viața duhovnicească. Reală „mucenicie a conștiinței”, „școală a virtuților creștine” și „laborator al pregătirii mântuirii”, încercările și durerile „fără de voie” constituie adevărate căi de redobândire a sănătății spirituale, pierdute prin îmbolnăvirea și orbirea, prin intoxocarea și vătămarea ontologică, produse de păcate și de patimi, ca boli ale sufletului și forme ale cancerului spiritual.

Necazurile și suferințele prezente sunt, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, un „dascăl bun”, care îl „trezește” pe om din suficiența sa, din automulțumirea cu starea sa, oferindu-i un bun prilej de autocunoaștere și de

232

profundă introspecție, dar, în același timp, o șansă de a-L descoperi și de a se apropia de Dumnezeu, Doctorul Suprem, Izvor al milei și alinării trupești și sufletești.

Aceeași spiritualitate ortodoxă ne învață că Dumnezeu nu îngăduie niciodată să fim încercați peste puterile noastre de suportare, ceea ce înseamnă că toate relele pătimiri sunt în limitele firii, sunt suportabile, însă „pragul de suportabilitate” sau capacitatea de a le primi, suporta și depăși în plan moral diferă în funcție de arhitectura psihologică a fiecăruia, de caracterul și temperamentul lui, dar mai ales de convingerile sale de natură spirituală.

Durerile și suferințele noastre, oricât de grele și de îndelungate ni s-ar părea, nu depășesc puterile de îndurare ale ființei umane, însă ceea ce le face să pară mai ușoare sau, dimpotrivă, infernale, este percepția noastră asupra lor, starea și „așezarea” spirituală cu care le însoțim. În plus, precum ne arată Sfântul Isaac Sirul, Dumnezeu oferă omului aflat în necazuri un „dar” special - „duhul harului”, proporțional cu măsura încercărilor. Acesta rodește variat, având o lucrare multiformă: ajută la primirea sau asumarea suferințelor fără revoltă, la răbdarea lor cu tărie, la exersarea nădejdii în ajutorul lui Dumnezeu și al semenilor, dezleagă izvoarele pocăinței, ale plânsului și ale lacrimilor spirituale, îi dă speranță în ajutor și răsplată din partea Părintelui Ceresc, într-o exprimare concisă, îi dă celui suferind, tăria stâncii în fața valurilor vieții.

Totodată, suferințele actuale sunt proporționale cu păcatele sau cu virtuțile personale, astfel încât, cei mai încercați sunt cei mai păcătoși, dar și cei mai virtuoși. La aceștia din urmă, necazurile sunt mai grele și răsar la tot pasul, constituind o formă de probare a dragostei lor față de Dumnezeu și de bogata lume spirituală. Atât pentru unii, cât și pentru ceilalți, durerile și suferințele din lumea aceasta nu sunt semne ale pedepsei și „bătăii” din partea lui Dumnezeu. Chiar dacă sunt numite „Toiagul Judecătorului”, arată dragostea și atotînțelepciunea divină, sunt expresii ale tainei iubirii multmilostive a lui Dumnezeu față de lume și față de om - regele și preotul creației, ființa cea mai dragă a Sa. În ultimă instanță, durerea, suferința și boala pot fi considerate a fi un dușman al vieții noastre prezente. Un dușman nedorit și nepoftit, dar care pătrunde în ea la un moment dat, uneori atunci când suntem cel mai puțin dispuși sau pregătiți pentru o astfel de „vizită”. Odată ce vom avea de călătorit împreună, pe calea strâmtă și aspră a mântuirii, trebuie să încercăm să aflăm cum îl putem transforma, dacă nu într-un prieten, măcar într-un aliat, smulgând sensurile profunde și mântuitoare ale tuturor evenimentelor vieții, fie bune, fie grele, sensuri capabile să îi ofere omului fericirea, dar nu una trupească și trecătoare, ci duhovnicească și veșnică.

BANCHETUL, 37-38-39 / 2019

$ i

Ȃ 6 D QăVFXW OD LXQLH vQ VDWXO $P]XOHúWL FRPXQD $IXPDĠL MXGHĠXO

$ ǡ

$ $ ȋ Ȍ

'ROM 6WXGLL )DFXOWDWHD GH )LORORJLH 8QLYHUVLWDWHD GLQ &UDLRYD $ REĠLQXW 'LSORPD GH OLFHQĠă vQ )LORORJLH vQ DQXO (VWH PHPEUX WLWXODU DO 8QLXQLL 6FULLWRULORU GLQ 5RPkQLD )LOLDOD $OED +XQHGRDUD 'HEXW SXEOLFLVWLF 3RH]LH vQ 5HYLVWD 5DPXUL 1U PDL $ FRODERUDW FX 5HYLVWHOH &DGUDQ XQLYHUVLWDU &UDLRYD 5DPXUL &UDLRYD $JHUR 6WXWJDUW *HUPDQLD 2EVHUYDWRUXO 7RURQWDR &DQDGD 9DWUD 9HFKH 7J 0XUHú 0R]DLFXO &UDLRYD 'LVFREROXO $OED ,XOLD %DQFKHWXO 3HWURúDQL 'HEXW HGLWRWULDO )HUHDVWUD GLQVSUH OXPH HG 6LP$UW &UDLRYD $ PDL SXEOLFDW XUPăWRDUHOH YROXPH GH SRLH]LL 8PEUD ЮL IXPXO HG $LXV 3ULQW(G &UDLRYD 0DUJLQLOH OXPLL HG $LXV 3ULQW(G &UDLRYD 6LWDUXO VWUăYH]LX HG $LXV 3ULQW(G &UDLRYD =DUHD GLQ VRPQ HG 6LWHFK &UDLRYD 5HIHULQ‫܊‬H FULWLFH 3UH]HQWDUH vQ FDUWH (XJHQ 1(*5,&, 2YLGLX *+,',50,& 0DULDQ %$5%8 'XPLWUX 9(/($ ÌQ YROXP 0DULDQ %$5%8 7UăLQG SULQWUH FăUаL YRO 9, HG 6LWHFK &UDLRYD S 7UăLQG SULQWUH FăUаL YRO 9,, HG 6LWHFK &UDLRYD S 7UăLQG SULQWUH FăUаL YRO 9,,, HG *UDIL[ &UDLRYD S

'XPLWUX 9(/($ 3UDJXO GH MRV YRO , 7UHSWH ‫܈‬L FăL HG 6LWHFK &UDLRYD S 3UDJXO GH MRV YRO ,, 8UPH ‫܈‬L Să‫܈‬LUL HG 6LWHFK &UDLRYD S ,XOLDQ &+,98 +HWHURJHQH (GLWXUD 6LWHFK &UDLRYD S ÌQ SHULRGLFH 5DPXUL QU DSULOLH 0LVWHUXO VLPSOLWăаLL %XFXU '(0(75,$1 QU S 3DUWLWXUL SRHWLFH )ORUHD 0,8 0R]DLFXO QU S )HUHDVWUD GLQVSUH OXPH 0DULQ %8',&Ă QU S 6SUH ]DUHD FDUH VSLQWHFă 0DULQ %8',&Ă 6FULVXO 5RPkQHVF QU IHEUXDULH S 9LUWXаLOH SUR]RGLHL 0LKDL '8‫(܉‬6&8 3RUWDO 0Ă,$675$ QU S 7RQDOLWăаL OLULFH ,XOLDQ &+,98 3OXPE QU S &RQFL]LH ЮL ULJRDUH $GULDQ ‫܉‬,21 %DQFKHWXO QU S 'XPLWUX 7RPD XFHQLF OD FODVLFLL URPkQL 0DULDQ %$5%8 QU S 'HVSUH 0DUJLQLOH OXPLL GH 'XPLWUX 7RPD ,XOLDQ &Ă7Ă/8, 9DWUD 9HFKH QU QRLHPEULH S 8PEUD ЮL IXPXO VDX GHVSUH WUHFHUHD ЮL SHWUHFHUHD RPXOXL 'XPLWUX 9(/($ QU PDUWLH S 8PEUD ЮL IXPXO VDX GHVSUH WUHFHUHD ЮL SHWUHFHUHD RPXOXL 'XPLWUX 9(/($ QU RFWRPEULH 'XPLWUX 7RPD 0DUJLQLOH OXPLL 'XPLWUX 9(/($ =LDUXO 9ăLL -LXOXL LDQXDULH S 3RHPD SULJRULHL VDX SRHPHOH OXL 'XPLWUX 7RPD 'XPLWUX 9(/($ IHEUXDULH 8PEUD ЮL IXPXO VDX GHVSUH WUHFHUHD ЮL SHWUHFHUHD RPXOXL , 'XPLWUX 9(/($ IHEUXDULH 8PEUD ЮL IXPXO VDX GHVSUH WUHFHUHD ЮL SHWUHFHUHD RPXOXL ,, 'XPLWUX 9(/($ VHSWHPEULH 'HVSUH R FDUWH D OXL 'XPLWUX 7RPD 0DULDQ %$5%8 3RHPD SULJRULHL XQ PLW DO SRHWXOXL 'XPLWUX 9(/($ 0DUJLQLOH OXPLL VDX vQFKHLHUHD WULSWLFXOXL 'XPLWUX 9(/($ ,QIRUPDаLD GH 6HYHULQ GHFHPEULH 3ULHWHQXO GH OD IHUHDVWUD GLQVSUH OXPH (XJHQ 0Ă,&Ă1($18 $JHUR 6WXWWJDUW *HUPDQLD 'XPLWUX 7RPD XQ PLW DO SRHWXOXL ЮL GHVSUH FDOHD RPXOXL 8PEUD ЮL IXPXO VDX GHVSUH WUHFHUHD ЮL SHWUHFHUHD RPXOXL 0DUJLQLOH OXPLL VDX vQFKHLHUHD WULSWLFXOXL 'XPLWUX 9(/($ 2EVHUYDWRUXO 7RURQWR &DQDGD VHSWHPEULH SRHаL SH XQ EDODQVRDU 0DULDQ %$5%8 3UHPLL )XQGDĠLD &XOXUDOă ,RQ ' 6vUEX L D DFRUGDW 3UHPLXO Ä,RQ ' 6vUEX³ SHQWUX SRLH]LH

$ &8, ( *80$ &$5( Э7(5*( ',1 0$18$/( 6&5,,725,, 520Æ1," $P IRVW LQYLWDW Vă YRUEHVF vQ ID‫܊‬D HOHYLORU ‫܈‬L FDGUHORU GLGDFWLFH GLQWU R ‫܈‬FRDOă SUDKRYHDQă GHVSUH OLSVD VFULLWRULORU URPkQL GLQ PDQXDOH &LQHYD QX VH ‫܈‬WLH FLQH vL ‫܈‬WHUJH FX JXPD vL WDLH GLQ FXSULQV FD SH R HURDUH 3H XQLL FKLDU vQDLQWH GH D DMXQJH DFROR ÌQWkOQLUHD GLQ FDX]H RUJDQL]DWRULFH vQ FDUH DP SDUWHD PHD GH YLQă Q D PDL DYXW ORF ILLQG DPkQDWă &H SXWHDP UăVSXQGH OD vQWUHEDUHD QHPLORDVă GH FH QX V ‫܈‬L HX SH XQGHYD SULQ PDQXDOH" 3HVHPQH Fă QX VXQW YUHGQLF GH D‫܈‬D FHYD 'D GDU GH FH DX GLVSăUXW ‫܈‬L XQLL FODVLFL ILLQG vQORFXL‫܊‬L FX VFULLWRUL VWUăLQL GH FDUH QLPHQL Q D DX]LW" 1X L UăVSXQG HX vQ JkQG YLQD ORU Fă QX L ‫܈‬WLP 3RDWH V PDUL LDU QRL ± SULQ‫܈‬L FX DOWH WUHEXUL ± Q DP DYXW UăJD] Vă L FLWLP 'DU XQLL V HYLGHQW VFULLWRUL PLQRUL RFROL‫܊‬L QX GRDU GH FHOHEULWDWH FL ‫܈‬L GH KDU LDU SULQ PLQXQLOH FDUH VH SHWUHF D]L SH SăPkQW DX LQWUDW SH X‫܈‬D GLQ GRV vQ PLQLVWHUXO URPkQ DO ‫܈‬FROLORU ‫܈‬L vQ FDQFHODULL SHQWUX D SRSRVL vQ ILQDO vQ FDUWHD GH SH EDQFD ‫܈‬FRODUXOXL QLPLFLQGX L LXELUHD ‫܈‬L D‫܈‬D GLPLQXDWă GH FDUWH ,VWRULFXO 'LQX & *LXUHVFX GHSOkQJHD GLVSDUL‫܊‬LD LVWRULHL URPkQLORU GLQ FDUWHD GH LVWRULH SUHGDWă vQ ‫܈‬FROLOH QRDVWUH $UJXPHQWHOH ‫܈‬L FRQVWDWăULOH OXL VHPăQDX FX SOkQVXO XQXL RP EăWUkQ FDUH QX PDL DUH VSHUDQ‫܊‬H 0DUHOH FXQRVFăWRU DO LVWRULHL QD‫܊‬LRQDOH V D ‫܈‬L SUăSăGLW vQWUH WLPS ÌQYă‫܊‬ăP ]LFHD HO GLQ FH vQ FH PDL SX‫܊‬LQ GHVSUH QRL ( ]LF HX XQ H[HUFL‫܊‬LX LPSXV GH XLWDUH 3H SODQHWă FX FkW ‫܈‬WLL PDL SX‫܊‬LQ GHVSUH WLQH vQVX‫܊‬L FX DWkW PDL IHULFLW H‫܈‬WL 1X ‫܈‬WLX GRPQLORU SURIHVRUL ‫܈‬L GRPQLORU FRSLL Vă UăVSXQG WHPHL $FXP Fk‫܊‬LYD DQL H VLQJXUD PHD WDQJHQ‫܊‬ă FX VXELHFWXO DP VHPQDW XQ IHO GH DFRUG SULQ FDUH Pă DQJDMDP Vă FHGH] XQHL HGLWXUL GUHSWXULOH FXYHQLWH SUHOXkQGX PL FkWHYD SRH]LL SH FDUH HL OH DOHVHVHUă SHQWUX QL‫܈‬WH FODVH 'LUHFWRUXO P D VXQDW DSRL Vă PL PXO‫܊‬XPHDVFă ILLQGFă OH DP GDW JUDWLV SURGXFWHOH PHOH GDU vQ ILQDO HGLWXUD D SLHUGXW OLFLWD‫܊‬LD SH FDUH R Fk‫܈‬WLJDVH LQL‫܊‬LDO ‫܈‬L WLSăULVH R EXQă SDUWH GLQ PDQXDOH 9ă SRW WULPLWH PL D ]LV HO FkWHYD H[HPSODUH Vă OH YHGH‫܊‬L 1X P DP DUăWDW LQWHUHVDW 0DL PDULL GLQ vQYă‫܊‬ăPkQW DX DJUHDW R ILUPă FX DUJXPHQWH GH SDUWLG SH FDUH HGLWXUD LQL‫܊‬LDOă QX OH GH‫܊‬LQHD &LQHYD PL D VSXV Fă XUPD‫܈‬LL XQRU VFULLWRUL URPkQL FDOLFL‫܊‬L OD GUHSWXULOH PR‫܈‬WHQLWH YkQG VFXPS ‫܈‬L GLQ DVWă SULFLQă VFULLWRULL PDUL GHIXQF‫܊‬L DX GLVSăUXW GLQ PDQXDOH 1X FUHG 0RWLYHOH DU WUHEXL FăXWDWH PDL DGkQF XQGH QX L H[FOXV FD DUKHRORJXO FXULRV Vă GHD GH PRFLUOă

6XQW FD RULFDUH úL FHYD PDL SXÄ LQ &D VÄ&#x192; PDL ILH ORF VÄ&#x192; SXQ GLQ FHOH FH OH JÄ&#x192;VHVF VDX PL VH GDX ùL FHUQ ]LOQLF VDX VXQW FHUQXW $WkW