Banchetul nr 19 - 20 - 21, 2017

ÎN LOC DE EDITORIAL

Dumitru VELEA

MIHAI EMINESCU ŞI LUMINA CĂLĂTORIND „Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase, și noi, aginții unei lumi viitoare, nu suntem decât reflesul său.”

(M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 99) Imaginea călătoriei luminii în Univers, chiar după ce sursa ei a încetat, constituie pentru D. Vatamaniuc unul dintre argumentele privitoare la unitatea operei eminesciene. În ultimul capitol, Organicitatea scrisului eminescian, din importanta carte Eminescu (publicată în seria „Universitas” a Editurii Minerva, Buc., 1988), el aduce în sprijin câteva exemple ale trecerii acestei imagini din manuscrise în poezie, sau din acestea în proza politică a publicisticii; se citează fragmente din manuscrisele 2276, 209-210; 2267, 164 v, din poeziile Mușat și ursitorile; și din editorialul („Observăm că unirea…”), publicat în Timpul, din 9 decembrie 1982. Și exemple s-ar mai putea adăuga acestui argument, spre uimirea celor care nu pot să vadă unitatea edificiului eminescian tocmai în și prin fragmentarismul acestuia.

La o privire retrospectivă asupra acestei imagini, a călătoriei luminii după ce steaua ei a pierit, ne ajută Perpessicius cu însemnările sale introductive pentru poema La steaua, publicată cu variantele sale în Ediția națională Eminescu (M. E., Opere III, pp. 310-326). Spectacolul este îngrijorător. Metaforic exprimându-ne, cei care au trecut pe lângă masa zeiască plină de bucate nu s-au putut abține a nu le căuta sursa în grădinile pământești, sau chiar în propriile lor ogrăzi; și aceasta, unii au făcut-o cu cea mai bună intenție, cutremurați de miraculosul ospăț. Poemei La steaua i-a fost pusă în discuție, încă de la început, originalitatea. Poema a apărut în Convorbiri literare, XX, 9, 1 decembrie 1886. Cu o lună înainte de publicare. T. Maiorescu îi trimite poezia surorii sale, Emilia, la Iași, însoțind-o cu cuvintele: „Îți trimit alăturare admirabila poezie nouă a lui Eminescu. Ideea este luată dintr-un discurs al meu; dar ce formă frumoasă” (Gh. T. Kirileanu, Maiorescu despre Eminescu, în Mihai Eminescu, XII, 1941). Discursul presupus a fi izvor de inspirație a poetului este cel Despre hipnotism, ținut la Ateneu, în 11 aprilie, 1882; iar cuvintele cu pricina, următoarele: „Se poate chiar ca Sirius să fi pierit; noi însă vom continua a-l vedea până la împlinirea celor 14 ani (cât face raza lui până la pământ) de la moartea sa, căci ultima lui figură va călători în spațiu încă zecimi de ani. În realitate dar, în cazul acesta, noi n-am mai vedea pe Sirius, ci numai imaginea lui, numai un fel de stafie a depărtatului astru”. După zece ani, Ghiță Pop publică articolul Eminescu și Gottfried Keller în Convorbiri literare, XXX, I, 1 ianuarie BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

1896, semnalând cel dintâi „sursa”: poezia Der Stern a scriitorului german. El se întreabă dacă este „Plagiat?

Identitate în asociațiune de idei? sau reminiscență?” și admite ultima variantă, considerând, totuși, poema eminesciană „superioară poesiei lui Keller”. Mihail Dragomirescu se ocupă de câteva ori de acest „caz”, de fiecare dată rămânându-i convingerea: „Eminescu a prefăcut Steaua, dându-i o strălucire și o perfecție, care întunecă cu desăvârșire originalul german” (În chestiunea Eminescu-Coșbuc, în Convorbiri literare, XXX, 2, 1 februarie 1896). O scrisoare a lui Panait Cerna, din 8 decembrie 1907 din München, către Maiorescu, mărturisește despre dezamăgirea la întâlnirea cu cele „câteva cântece de Keller”. I. M. Rașcu, după ce a întregit capitolul acestui motiv cu alți și alți autori, pune – după Perpessicius – „problema originalității poeziei La steaua în adevăratul ei cadru”, adică, în cuvintele sale: „Asemănări în ceea ce privește tema stelei ce-a murit și care totuși încă strălucește se găsesc între toate aceste poezii. Diferențele intervin când e vorba de animat simbolul și de precizat explicațiile alegorice” (La steaua, în Îndreptar, I, 7 iulie 1930).

1

ÎN LOC DE EDITORIAL

Concluzia acestuia și, firește, a celor de după, este că ne aflăm, cu acest motiv, în fața unui „loc comun”, de circulație în poezia secolului trecut. Cât efort de cercetare al unei critici descriptive pentru a ajunge la o asemenea concluzie! Cât ocol al unei demonstrații desfășurată parcă sub ochiul ironic al poetului din Scrisoarea I! Numai uitându-se această nevinovată alunecare critică, se poate deconspira cum acest „loc comun” devine cu adevărat loc comun, dar al operei eminesciene. Cercetătorul Perpessicius deschide calea, iar noul cercetător D. Vatamaniuc înaintează pe ea, căutând să arunce lumină întru caracterul unitar al operei. Perpessicius pare să supună infirmării o asemenea nevinovăție a criticii, prin prezentarea „integrală” a poemei La steaua, în multipla sa desfășurare pe variante. (Am ghilemetat termenul „integrală”, fiindcă – așa cum demonstram pentru Glossa în Banchetul (Ed. Cartea Românească, Buc., 1984, pp. 274-280) – acest fapt este imposibil, grație mișcării dialectice căreia i se supune opera eminesciană, de negare a oricărei determinații.) Cele mai multe variante ale acestei poeme se află, observă Perpessicius, aproximativ în anii 1881-1883, adică în perioada maximei deschideri a poetului către științe și a căutărilor febrile în varii domenii ale cugetării omenești. De pildă, în astronomie. O mărturie ca aceea a începătorului în ziaristică, I. Găvănescul, venit la București să-l întâlnească pe gazetarul de renume, este revelatoare: „cunoștea și spunea, în cifre, distanțele dintre corpurile cerești, între ele, și depărtarea lor de pământ”. Perpessicius găsește începutul poemei într-o strofă din Mss. 2279, 28, în vecinătatea fragmentelor Ce-ți spun ei ție mamă, când îți răpesc copiii?, legat de răpirea Basarabiei și a uneia din variantele poeziei Atât de fragedă, adică în jurul anilor 1878-1879. Deci, între un eveniment istoric și altul erotic; între un moment obiectiv, social-istoric, și altul subiectiv, individual. Ambele prezintă o obturare sau precaritate a prezentului, doar reflexul luminii din trecut este ceea ce ne relevă „steaua pierită” a prezentului. Totuși, versurile acestea au sens luminos: „Sunt stele-n cer atât de departe / Încât ca raza-n ochi să ne ajungă / Trecură mii de ani pe cale lungă / A unei vremi ce-a fost numai odată”. Cele mai multe variante ale poemei, generate de căutările științifice ale poetului, sunt pe marginea extraselor și notelor științifice din cele două manuscrise, numite chiar de poet, Fiziografie și Fiziologie. Variantele A1, A2, A3 se găsesc în Mss. 2270, pe versoul filei 68, pe fila 69 și pe versoul filei 70; varianta B, în Mss. 2270, pe versoul filei 72 și pe filele 73 (+72); variantele C1, C2, în Mss. 2270, pe filele 162 (+162 v.) și 163 – toate din perioada cca. 1882-1883; varianta C 3, în Mss. 2257 B, fila 72, din cca. 1883; o diversiunea contaminată de Luceafărul, în Mss. 2266, 20-21; varianta D. Album – Rira, din perioada cca. 1886. Colateralele din Mss. 2270, filele 73, 71 v., 163 v., 162 v., 72 v. – 73, firește, din perioada anterioară, cca. 1882-1883. În Mss 2270, între ff. 76 v. – 83 v. se află o serie de terține, unele din Mușatin și codrul, în care apare imaginea 2

stelei ce-a murit. „Ca și lumina ce în cer se sue / A unei stele de demult pierite: / El n-a fost când era, el e când nu e.” (M. E., Opere IV, pp. 468). De asemenea, o strofă se află alături cu versuri răzlețe din Mortua est și Venere și Madonă. Și varianta D, cea mai cunoscută, apropiată de cea publicată în Convorbiri literare, o reproduce din Arhiva (XIII, 1902, p. 35), cu versiunea caligrafiată chiar de poet, în albumul Rirei.

Să cităm doar două strofe din multele variante care s-au zbătut sub fruntea poetului, sărind pe diferite pagini înnegrite cu texte științifice: „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă. // Poate de mult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre.” (M. E., Opere I, p. 234). Fără să analizăm, din perspectiva acestui motiv fiecare variantă cu subvariantele sale și în corelația firească cu textele de fizică cu care vin în atingere, fie, la prima vedere, și numai prin redactarea alăturată, să aducem două exemple din manuscrisele poetului. În Mss. 2276, 209-210, Eminescu, judecând procesul pe care îl ia o idee la trecerea prin popoare de vârste istorice diferite, la un popor tânăr, făcând „o revoluție în toată natura lui intelectuală”, constată că „toate au astfel natura valului”, că toate se mișcă ondulatoriu. El are în vedere cele trei mișcări ondulatorii, cu dialectica lor ascunsă, care la nivelul adevărurilor fenomenologice iau chipul naturii valului.

Aceste trei mișcări dau viață principiului cauzalității la toate nivelele ontologice. Se știe că Eminescu și-a instituit viziunea sa asupra istoriei pe principiul cauzalității, după cum mărturisea lui Negruzzi în scrisoarea din 6 februarie 1871, trimisă din Viena. Numai că între cauză și efect, în cadrul acestor trei mișcări, de pildă, la nivelul istoriei, se interpun seturi întregi de alienări, de subiectivizări care obturează procesul obiectivării și obiectualizării istorice. Mișcarea rațiunii pe sub acestea (și a cauzalității) și în ciuda acestora, plătind tribut chiar din inconsistența lor, Hegel o numea „viclenie a rațiunii”, iar poetul nostru și-o lumina prin această metaforă, care îl ajută să descrie și complementaritatea realităților ontologice cu relativismul inerent acesteia. El preia un exemplu din istorie, îi schimbă datele și ne obligă să-l vedem în aceste condiții revelatorii: „Să ne-nchipuim că Cezar ar fi trăit pe un pământ departe de noi ale cărui raze najung la noi decât într-o mie de ani. Să ne-nchipuim că astăzi Brutus (î) l ucide și noi ținem ocheanul spre acea stea. Acum nu vedem nimic – abia peste o mie de ani am vedea ce în steaua x se petrece astăzi. Pe de altă parte să ne-nchipuim că oamenii din toți corpii cerești țin ocheanele îndreptate spre noi, unii mai aproape, alții mai departe. Și Cezar azi cade de mâna lui Brutus. Cei din Lună ar vedea astăzi – cei mai de departe mâni, și mai departe poimâni, în văile Universului peste o mie de ani. Raza care a căzut pe fața lui murindă, călătorește în univers și ajunge pe rând toate stelele infinitului și miliarde de ani și ani pe rând însă tragedia morții lui Cezar se petrece mereu, fără sfârșit. Tragedia aceasta BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

ÎN LOC DE EDITORIAL

trăiește, dar pururi într-un mediu nou. Pretutindeni ea este o clipă care nu este, devine, este, scade, nu este.”

La nivelul istoriei, fiecare eveniment retrăiește într-un mediu nou, într-o nouă generație; orice cauză reverberează într-un mediu nou și dă un nou efect. Iar mai departe, Eminescu și-a notat: „Sufletul trebuie tratat ca pământul, să i se dea ce-i trebuie spre a fi productiv, ideea ca semințe.” Echivalențele sunt limpezi acum: sufletul este „ideea ca semințe”, este „cauza”, este „lumina”, care, în călătoria sa, trebuie să găsească acel mediu nou, pregătit și „tratat ca pământul”, „un popor tânăr”, pentru ca acest suflet să devină productiv, pentru ca lumina să strălucească, să devină prezentă. Altfel nu se poate manifesta, nu se poate înregistra decât steaua pierită. „Viața mea curge uitând izvorul” a scris el în Amicului F. I., încă din 1868. Chiar dacă izvorul s-a uitat, „steaua a pierit”, viața, lumina trebuie să curgă, să călătorească; orice pierdere a „vieții”, a „luminii” duce la extincțiune și stingere. În Mss. 2267, 164 v. el notează: „Un atom nu se pierde în natură. O stea s-a stins și lumina ei – ca efect al existenței – călătorește mii de ani pentru a ajunge la ochiul nostru. O vibrațiune nu se pierde și diferența dintre a/a și a/10 să o fi pierdut?” Eminescu aplică principiul conservării energiei din lumea fizică, exemplifică prin călătoria luminii, deși steaua s-a stins, în existența socială, chiar în lumea economiei politice, între „valoarea unui obiect” care trebuie să fie „egală cu cheltuiala lui de reproducțiune…”. Iată, adevăruri exacte, categorice își găsesc corelatul în diferite realități ontologice și, conform exigenței eminesciene, este firesc ca ele să-și găsească un corelat fenomenologic și în realitatea artistică, în poema La steaua, de pildă. Și invers: adevăruri artistice, „de perspectivă”, cum zice el undeva, nu puteau î-și găsească decât un corelat de ordine mecanic-matematică, și nicidecum vreo „sursă” în poeme de aiurea.

Dar să mai completăm imaginea luminii călătorind cu aplicație la realitatea istorică: „Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult – scrie Eminescu în editorialul („Observăm că unirea…”), din Timpul, 9 decembrie 1882 – călătorește încă în Univers, încât raza ajunge ochiului nostru într-un timp în care steaua ce-a revărsat-o nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credința, abnegațiunea nu mai sunt. Degeaba piticii moderni ar îmbrăca zalele lor mâncate de rugină dacă nu pot umplea sufletele cu smerenia și credința celor vechi.” (M. E., Opere XIII, p. 237). „Cauza acestei străluciri”, „tăria sufletească” sunt sursa luminii ce călătorește prin Univers, în cazul de față, prin universul istoric. Lumina călătorind din „epoca de aur” voievodală spre prezentul său, în care,

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

datorită precarităților aduse de formalismul și subiectivismul istoric, abia mai poate să fie un slab reflex pentru o întreagă generație; lumina aceasta pornită din trecut este o dreaptă măsură, un punct de referință, un reazem moral al ființei istorice. Și Eminescu ne-o arată sporită, în dimensiunile ei maxime; prin el lumina se manifestă, dând orizont ființării noastre. În acest trecut de aur se află stelele fixe ale poporului român, care emană lumină călăuzitoare. Una dintre acestea este Ștefan cel Mare.

Nu este aici locul să amintim rolul pe care l-a jucat evocarea acestei personalități istorice în biografia spirituală a poetului, întru conceperea unitară a istoriei românilor.

Să subliniem doar faptul că Eminescu este sufletul Sărbătoririi de la Putna, din vara anului 1871, care a strâns sub simbolul lui Ștefan cel Mare tot ceea ce în epocă a fost simțire românească. Lumina lui Ștefan cel Mare o face să se manifeste; opera pe care și-o începe – să se umple de lumina istoriei noastre. Nu aiurea trebuie căutată „sursa” poemei La steaua, ci în organicitatea universului său. Iată ce-i scrie tânărul poet lui Dumitru Brătianu, cu ocazia pregătirii acelei sărbătoriri: „Crepusculul unui trecut apus aruncă prin, întunericul secolelor, razele lui cele mai frumoase, și noi, aginții unei lumi viitoare, nu suntem decât reflesul său.” Nu întâmplător sub acest simbol și cu acest motiv se încheie opera eminesciană. Ultimele trei articole, scrise înaintea declanșării crizei spirituale, sunt tot despre Ștefan cel Mare, cu ocazia dezvelirii statuii acestuia la Iași, unde piticii epocii au căutat să profite din gloria Voievodului. Cuvintele poetului, în aceste condiții, devin fulgerătoare. În destinul său se închidea un cerc. „Tu, ale cărui raze ajung până la noi ca și acelea ale unui soare ce de mult s-a stins – scrie el în editorialul („Serbarea guvernamentală…”), în Timpul, din 18 iunie 1883 –, dar a cărui lumină călătorește încă mii de ani prin univers după stingerea lui; tu, care însuți nemuritor, ai crezut în nemurire și lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s-asculți pe acești oameni incapabili de adevăr și de dreptate, pe acești traficanți de credințe și de simțiri?” (M. E., Opere XIII, p. 317).

Abia aici, de la altitudinea istorică, se surprinde și concepția eminesciană asupra existenței umane, asupra omului. Omul ca rezultat al luminii, „gheme de lumină”, acea rază care se învălătucește ca pe un mosor, cum zice el undeva, obținând o nouă mișcare rotatorie, împlinește dialectica geneză a ființei umane. Lumina călătorind prin Univers generează universuri umane. De la acest nivel se poate observa că, în edificiul eminescian, nu este nimic întâmplător: lumina călătorind și generând viață, fiind chiar un loc comun al acestuia. Dar ce loc comun!

3

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

EMINESCU

ÎN LIMBA LUI GOETHE de Christian W. SCHENK LA STEAUA

ZUM STERN

La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă.

Zum Stern, der gerade aufgetaucht, Der Weg ist lang und seicht, Es viele tausend Jahre braucht Bis uns sein Licht erreicht.

Poate de mult s-a stins în drum În depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre.

Vielleicht erlosch schon längst sein Schein Durch blaue leuchtend' Sterne, Nur noch sein Strahl so schön und rein Flimmert jetzt aus der Ferne.

Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie: Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, și nu e.

Des toten Sternes Bild so nah Erklimmt des Himmels Licht Er war, als man ihn noch nicht sah, Heut' sehn wir ihn... ist nicht.

Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adâncă, Lumina stinsului amor Ne urmărește încă.

Gleich unsrer Wehmut, wie ein Dieb, Verschwand im dunklen Glimmer Das Licht der uns erloschnen Lieb, Verfolgt uns heut noch immer.

1886, 1 dec.

CÂND AMINTIRILE...

WENN DIE ERINNERUNG...

Când amintirile-n trecut Încearcă să mă cheme, Pe drumul lung și cunoscut Mai trec din vreme-n vreme.

Wenn die Erinnerung zurück Mich ruft von alten Zeiten, Auf dem bekannten Weg ein Stück Werd' ich wieder mal schreiten.

Deasupra casei tale ies Și azi aceleași stele, Ce-au luminat atât de des Înduioșării mele.

Hoch über deinem Hause sind Noch heut dieselben Sterne, Die leuchteten mit Strahlen lind Meine Bewegtheit gerne.

Și peste arbori răsfirați Răsare blânda lună, Ce ne găsea îmbrățișați Șoptindu-ne-mpreună.

Vielleicht das Laubwerk überfliegend, Erscheint der Mond noch immer, Der uns, umarmt, ertappte liegend, Flüsternd in seinem Schimmer.

A noastre inimi își jurau Credință pe toți vecii, Când pe cărări se scuturau De floare liliecii.

Da schlossen unsre Herzen Band Auf Ewigkeit und glühten, Wenn duftend streute in das Land Der Flieder seine Blüten.

4

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Putut-au oare-atâta dor În noapte să se stângă, Când valurile de izvor N-au încetat să plângă.

Wie hat die Sehnsucht aufgehört In Nacht plötzlich zu scheinen, Wenn auch die Quellen ungestört Hörten nicht auf zu weinen,

Când luna trece prin stejari Urmând mereu în cale-și, Când ochii tăi, tot încă mari, Se uită dulci și galeși?

Wenn auch der Mond durch Eichenschar Ging kühn auf seinen Wegen, Wenn deine Augen groß und klar Blickten so schön verwegen?

1883, 15/27 mai

Mănăstirea Lainici, vedere generală

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

5

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

N. GEORGESCU

„MĂ-NGÂNĂ CÂNTUL UNEI DULCI EVLAVII…” Distinsul profesor Theodor Damian, teolog, poet, critic literar, publicist, editor al prestigioasei reviste Lumină Lină (Gracious Light), președinte fondator al Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din New York și al Cenaclului literar „M. Eminescu” din aceeași metropolă, preot paroh al Bisericii „Sf. Apostoli Petru și Pavel” din New York, adună într-un admirabil volum o parte din studiile sale despre dimensiunea teologică a operei eminesciene, presărate de mai bine de 20 de ani prin diferite reviste din țară și din lume. Reținem, dintr-un interviu mai vechi al dânsului: „În cazul meu, personal, primează teologul, latura sacramentului, latura preoției.

Acest lucru este vizibil în majoritatea poeziilor mele, dar, bineînțeles, inspirația sau înclinația spre poezie poate că a existat înainte de consacrarea – să zicem finală, în preoție. Probabil că pe undeva și preotul, și poetul se întâlnesc, fiind vorba de un dar divin sau de o vocație.” (Theodor Damian, Trăirea în cuvânt. interviuri, prefață, de Aurel Sasu, Editura Eikon, ClujNapoca, 2011, p. 9). Am recurs la această mărturisire de credință privind poezia (este autorul a mai multe volume, dintre care amintim: Lumina Cuvântului, poezii, Libra, București, 1995; Dimineața Învierii, Ed. Axa, Botoșani, 1999; Rugăciuni în Infern, Ed. Axa, Botoșani, 2000; Ispita rănii, poezii, Limes, Cluj, 2001; Nemitarnice, Ed. Dionis, Botoșani, 2005; Semnul Isar, Paralela 45, București, 2006; Stihiri cu stânjenei, TipoMoldova, Iași, 2007; Apofaze, Ed. TracusArte, București, 2012; Exerciții de înviere, Ed. Universalia, București, 2009) pentru că, mărturisim la rândul nostru, am început a citi studiile de acum1 prin prisma ei, adică dominat de ideea că avem în față o colecție de predici ori discursuri morale. În realitate, pe măsură ce te adâncești în lectură descoperi omul de cultură dornic de a intra în dialog pe tărâmul ferm al argumentului și demonstrației. Desigur, textele sacre sunt convocate profesional și vocațional, informația (abundentă) din domeniul teologiei este împletită în discurs – dar onestitatea și bunul simț al omului de știință răzbat de peste tot, iar pasiunea este răcită, lipsește chiar din argumentație – care se păstrează în zona senină a ideilor.

Interesantă mi se pare și motivația acestei cărți: 1

6

observând că la noi se discută cu patimă, în ultimul timp, dacă Eminescu a fost sau nu un religios creștin, că s-au făcut chiar tabere: unii ce luptă pentru începerea procesului de canonizare a poetului și alții ce vor să demonstreze, dimpotrivă, că el a fost mai degrabă ateu sau adept al altor religii decât cea creștină – Theodor Damian își reia aceste texte, scrise fără vreunul dintre aceste două scopuri, pur și simplu pentru a scoate din falsa dilemă tema ca atare. Mai ales că autorul descoperă, și identifică faptele: atât așa-zișii zelatori cât și îndârjiții negatori se bazează pe texte rupte din context. Despre unul dintre aceștia din urmă (care sunt, din păcate, cei dintâi la vorbă) scrie: „Pentru că în toate textele pe care le selectează pentru a le interpreta în defavoarea creștinismului eminescian, el nu numai că nu ia în considerare legătura lor cu alte texte semnificative care atestă credința creștină la Eminescu, nu numai că ignoră contextul direct dar și pe cel larg al textelor pe care le alege, dar recurge și la o metodă psihologică menită să influențeze adeziunea cititorului la teoria sa, atunci când, subiectiv, arbitrar, nejustificat și rău voitor folosește în articol tot felul de adjective, invective, ironii, calificative de diminuare, fără nici o acoperire bibliografică sau măcar logică, deci care vin direct din gândirea și probabil simțirea sa.” Iată o situație inversă, așadar: pasiune și predică de amvon (laic) la un negator – seninătate argumentativă la un om al sutanei.

Cele 14 studii din această carte analizează aspecte ale misticii și religiozității creștine mai ales în poezie, dar cu trimiteri și la proza ziaristică. Autorul își propune din capul locului: „Trebuie spus din nou, când se fac afirmații fundamentale despre Eminescu, acestea nu se pot baza pe o interpretare fragmentară a operei sale, ci pe citirea în context apropiat și depărtat. Această contextualizare presupune comparație și evaluare pe baza unor criterii, iar autorul introduce masiv în acest complex informație din zona teologică, introducând, astfel, textul într-un discurs coerent din care aflăm și nebănuitele cunoștințe în domeniu ale lui Eminescu însuși, dar și intuițiile sale, ori numai concordanțele – dar foarte susținute – cu gânditorii creștini. Exemplară ni se pare, în acest sens, analiza Luceafărului, din finalul căreia cităm – cu oarecare

Theodor Damian: Eminescu și sacrul, Ed. Eikon, 2016 BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

părere de rău că-i reducem cititorului plăcerea de a descoperi singur, dar cu speranța că-l incităm: „Nu poate să-mi fie dor de ceva de care n-am nici o idee.

Acest lucru este simplu exprimat de poet în cunoscuta strofă din Luceafărul: „Din haos Doamne-am apărut Și m-aș întoarce-n haos Și din repaos m-am născut Mi-e sete de repaos!”

Pentru că omul vine din veșnicie, de aceea îi e dor de ea. Cu cât mai conștient este că el e făcut pentru aceasta, că e chemat de ea, că are o vocație în acest sens, cu atât mai mult omul va fi mistuit de dorul ei arzător.” Aici autorul face această observație deosebit de importantă: „Haosul și repaosul par noțiuni contradictorii. Cum poate omul să provină din ambele în același timp? Poetul se referă aici desigur la neființă; ori neființa, în mod paradoxal, poate fi înțeleasă și ca haos și ca repaos. Meonul, cum zice N. Berdiaev, neființa din care Dumnezeu aduce totul la ființă, poate fi haos pentru că actul creației este un act de armonizare; etimologic, cuvântul cosmos înseamnă armonie, echilibru. Dacă ființa, creația sunt armonie, se poate specula că neființa, opusul ființei e haos, dar în același timp, inexistența este și repaos.

Nu repaos existențial cum am putea înțelege dacă ne gândim la existența umană în Împărăția lui Dumnezeu, ci repaos meonic, inexistențial, pre-existențial.

Substratul teologic al mesajului eminescian de aici este confirmat și de legătura paradigmatică dintre Hyperion și om pe de o parte, și dintre Hyperion și Hristos pe de altă parte. Hyperion, cel ce admite că s-a născut din neființă și s-ar întoarce acolo, îl simbolizează existențial pe om și destinul său căci și omul s-a născut din veșnicie și tinde spre ea, e împins de dor spre ea. În același timp Hyperion ca zeitate venită din trans-istorie în istorie amintește de Fiul lui Dumnezeu care „a lăsat cerurile”, cum spun unele cântări bisericești, a intrat în condiția umană „pentru a ne aduce la starea de la început”, din care am căzut „prin slăbiciunea minții și prin sfatul vrăjmașului”, cum frumos spune o rugăciune.” La fel de interesantă, și cu totul nouă, este interpretarea Rugăciunii unui dac („poemul ca binecuvântare și blestem”, una dintre piesele de rezistență ale volumului – și ale eminescologiei în general) – ca și cele la Înger și Demon ori Mortua est!, ca să mă opresc aici. În fond, acesta este sensul general al studiilor în eminescologie: tema teologică nu se confiscă pentru ea însăși, ci este poartă de intrare în mirificul univers poetic eminescian. În turbionul ideologic de care aveam parte, și în care Eminescu este aruncat uneori cu frenezie, este nevoie de această revenire la datele echilibrului: Theodor Damian dovedește că cercetarea curată, dezinteresată, fără scopuri extrinseci, este și cea adevărată. Pentru că dânsul nu face mai mult BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

decât să identifice tema creștină în poezia eminesciană – dar o face cu metodă, cum la noi s-a făcut doar rareori și, desigur, fragmentar. Fragmentară este și cercetarea autorului de față, dar ea este sistematică și lasă loc continuărilor.

Ca să fim drepți, pentru perioada interbelică lucrurile erau mai simple: cum să fie lipsit de credință cel care a spus: Credința zugrăvește icoanele-n biserici…? Pentru că în Împărat și Proletar un personaj, Proletarul, spune: Religia? O frază de dânșii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug ? Dar ce sar întâmpla dacă am pune în contul lui Shakespeare ce gândește Iago sau Othelo sau mai știu și eu cine?

Personajele nu sunt autorii lor. Ar trebui să revenim la asemenea lucruri simple, numai că, după 1950, odată cu aducerea de către Perpessicius a uriașului lot de postume din poezia eminesciană, și mai ales odată cu egalizarea lor între antume, întrebările stau la pândă de peste tot, hrănite și de curentul ateist al epocii. Când spune: Eu nu cred nici în Iehova / Nici în Budha-Sakia-Muni – cum mai este Eminescu? Amintim, apoi, că nu există un corpus de texte, din toate zonele operei, privitoare la religie, sentiment religios, mistică – ci fiecare își culege setul de negații sau afirmații de pe unde poate. Oare cum ar fi primit astăzi un asemenea tom? Iarăși de-o parte zelatori și de cealaltă negatori? Tudor Arghezi spunea că „Eminescu nu a scris o carte, ci a suferit-o.” Atâția alții, mai ales exegeți ai operei poetice eminesciene, au remarcat misticismul implicat în această suferință – încât Theodor Damian se înscrie într-o serie glorioasă.

Doar acum, de curând, după 1989, unii tineri au devenit cusurgii și neagă totul; negația e bună, în fond, pentru că verifică, spui nu la toate ca să vezi ceți răspunde da. În totul, cred că aici suntem la un început de drum – și e tonic recursul la echilibru al unui teolog avizat, bun cunoscător al vieții și operei lui Eminescu, stăpân pe metoda comparativ istorică, stăpânit la rândul său de rigoare și respirând într-o atmosferă intelectuală unde bunul simț stăruie insistent.

Ca să ai un asemenea corpus de texte trebuie, din punctul meu de vedere, pur și simplu filologic, ediții bune, corecte cu autorul – care-i respectă, adică voința sau cel puțin i-o discută; cu o punctuație atât de mișcată de la o ediție la alta se poate demonstra adesea și contrariul a ceea ce vrea el. Tendința generală a punctuației maioresciene, de pildă, este aceea de a scoate fiorul mistic din poezia eminesciană, de a simplifica textul, de a-l face cât mai logic – iar editorii de după aceea au accentuat această tendință (mai întâi în privința antumelor, desigur, dar apoi metoda s-a extins și asupra postumelor).

Theodor Damian este foarte atent cu textul și alege cu precădere poeme „bătute”, stabilite corect.

Iată, totuși, situația unei virgule chiar în poezia Rugăciunea unui dac. Textul actual este acesta, după edițiile târzii Maiorescu: 7

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Pe când nu era viață, nimic nemuritor, Nici sâmburul luminii de viață dătător,….

Ibrăileanu are la fel, ca și G. Călinescu, C. Botez, Perpessicius – și astfel a trecut textul spre noi, unde-l regăsim cu această virgulă la finalul primului vers în antologii, ediții de consum, manuale școlare etc.

Chestiunea este că în primele patru ediții ale sale Titu Maiorescu nu pune această virgulă – și că tot fără virgula respectivă a fost publicat poemul de către Eminescu însuși în Convorbiri literare, 1 septembrie 1879. Merită să insistăm, comparând textele. În discuție intră regimul verbului. Textul nostru presupune, conform virgulei, repetarea: pe când nu era viață, pe când nu era nimic nemuritor, pe când nu era nici sâmburul luminii cel dătător de viață… Este o înșiruire de descrieri. Dacă revedem, însă, la textul din Convorbiri literare și din primele patru ediții Maiorescu, și dacă accentuăm nici, conform punctuației, un asemenea enunț: Pe când nu era viață, nimic nemuritor / Nici sâmburul luminii de viață dătător presupune desfășurarea următorului raționament: pe când nu era viață, pe când nu era nimic nemuritor (și) nici sâmburul luminii (nu era) de viață dătător. Accentuarea adverbului nici în fluxul recitării atrage verbul lângă el. Se schimbă, astfel, cam totul – pentru că, tot gramatical, expresia „de viață dătător” nu mai este atribut pe lângă „sâmburul luminii” – ci nume predicativ. Cu alte cuvinte, sâmburul luminii era, exista – dar nu era de viață dătător. Dar… aceasta este chiar logica poeziei și sensul cosmologiei eminesciene. Sâmburul luminii este arheul, și nu se poate imagina (concepe) momentul de dinaintea existenței sale, lumina categorială nu poate să dispară din univers – ori nu se poate să nu fi fost cândva: în starea de arheu ea este eternul însuși. Pentru a deveni, însă, dătător de viață, trebuie mai întâi să existe moartea în univers. Cosmogonia începe, așadar, cu moartea, așa cum ziua începe cu noaptea. Dacul din acest poem își imaginează, însă, situația când nu era moarte și nemurire, adică creează acest cuplu de contrarii. Dar pare oarecum absurd: cum să nu fie nici moarte nici viață fără de moarte (nemurire)? – Iar între ele, nici sâmburul luminii să nu fie (încă) dătător de viață? Situația textuală este confirmată de formele congruente din manuscrise. *** Aș vrea să mai arăt, aici, un singur loc care s-ar mai putea discuta: finalul la Mortua est!, poem căruia autorul îi dedică două studii.

Redau ultimele patru versuri din prima publicare: „Au e sensu in lume? Tu chipu zimbitoru/ Trăit-ai anume ca astfeliu să mori?/ De e sensu intr'asta e 'ntorsu și a těu;/ Pe palida-ți frunte nu-i scrisu Dumnedeu.” (Convorbiri literare, 1 martie 1871) Termenul care ne interesează este a těu, scris în două cuvinte și cu căciulă pe -e. Citând textul peste două luni, în studiul său O cercetare critică… (C.l.,1 mai 8

1871),Titu Maiorescu îndreaptă: ateu, cuvântul cum îl avem astăzi. Peste un an, la 1 decembrie 1872, Eminescu va publica, tot în Convorbiri literare, nuvela Sărmanul Dionis, cu poemul cunoscut unde versul cunoscut, de asemenea - este: “Ah! atei, nu tem ei iadul ș'a lui Duhuri - liliecii?” Mai menționăm că în manuscrisele poemului Mortua est! se regăsește termenul firesc: ateu. Poate că nu ne-ar fi atras atenția acest a těu, și l-am fi considerat o scăpare de tipograf ori o îndreptare a lui Iacob Negruzzi, dar punctuația de care însoțește Titu Maiorescu, la retipărire, contextul ne face să revenim. Mai întâi pune două puncte și virgulă la final de vers: De e sensu intr'asta: e 'ntorsu și ateu,/ Pe palida-ți frunte nu-i scrisu Dumnezeu. Reluând în Critice (1874) pasajul, pune virgulă în loc de două puncte și elimină peste tot -u final (sens, 'ntors, scris). În ediția princeps rămâne eliminat -u final, dar în loc de virgula de la sfârșitul versului găsim linie de pauză (așadar, de un sens concluziv, pe care i-l dăduseră la început cele două puncte, are nevoie). Tot în ediția princeps, cele trei puncte de suspensie din primul vers citat: Au e sens în lume?... Tu chip zimbitor (inexistente în Critice, 1874, unde, în schimb, este virgulă astfel: Tu, chip zimbitor/ Trăit-ai anume...).

Maiorescu pare a interpreta continuu pasajul, ca și când ar fi nemulțumit de posibilitățile pe care i le oferă punctuația și scrierea. Prin reacție firească, ne incită să interpretăm, la rândul nostru.

Important, în pasaj, este, desigur, semnul întors. Îl vom regăsi în Egipetul (1 octombrie 1872): „Magul, paza resbunerei, a cetit semnul intors”; în Scrisoarea III: “... să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale”, etc. În Mortua est! se explică mai clar: sens întors, adică invers. Trebuie, în acest caz, regândit pasajul iar cele două adverbe: anume și astfeliu înțelese în contextul sensului invers: Trăit-ai anume ca astfeliu să mori nu înseamnă să mori astfel, în acest mod (tânără, frumoasă, etc.) - ci strict: ai trăit pentru ca, trăind, să mori, scopul vieții este moartea, lumea merge invers, întors, din viață spre moarte, trăiește anume, în mod special, ca să moară. Abia acest sens luminează, dinspre final, textul de mai sus: „Văd vise 'ntrupate gonind după vise/ Pân' dau în morminte ceașteaptă deschise.” Viața e vis: tema cunoscută adusă, însă, de Eminescu la ultimele ei consecințe. Și abia astfel, revenind la termenul a těu din prima tipăritură (și numai de acolo!) găsim sensul etimologic: alfa privativ înseamnă fără, lipsit de. Sensul acesta, spune poetul, este lipsit de zeu, nu se poate ca zeul să pună semnul întors într-o astfel de lume, să fie pentru moarte - când este viață. Nu este aici nici o revoltă, ci doar o constatare - cu această marjă de siguranță: De e sensu intr'asta, adică dacă (și numai dacă) este sens, atunci el nu este zeesc (pentru că zeul vrea viața, nu moartea). Poemul se închide în dilema hamletiană pe care o dezbate, de altfel. Departe, însă, de asta este sensul ateu, care înseamnă împotriva zeului (și a dus BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

la ateism, curent de idei, atitudine chiar, etc) Eminescu se apropie, mai degrabă, de sensul istoric: după câte știm, primii creștini erau numiți ,,atei", cu sensul că nu au nici un zeu (numele zeului lor fiind ascuns, vezi simbolistica știută); vezi, în limba română, ,,om fără nici un dumnezeu", unde dumnezeu a luat locul lui zeu (și, deci, nu trebuie scris cu majusculă, Dumnezeu).

Abia ajunși în acest punct al explicațiilor noastre, însă, lucrurile se complică. Într-adevăr, de ce pune poetul căciulă pe e din a těu? Vrea să citească a tău, rimă la Dumnezeu următor? Ar fi o ,,rimă rea" - și cu asta revenim la studiul lui Titu Maiorescu din mai, 1871. Criticul spune că, dintre poeziile publicate de Eminescu până acum, Mortua est! este ,,cea mai bună" - dar face, totuși, observația că și aici ,,sunt defecte, ce trebuiesc neapărat îndreptate." Aceste ,,defecte" sunt: ,,abuz de cuvântul pală", ,,uneori gândiri și expresii prea obișnuite", ,,rime rele." Rime rele în Mortua est! ? Poate sting/plăng - singura din tot ce citează criticul. Tău/ Dumnezeu ar fi, însă, o rimă rea; criticul o îndreaptă: ateu/ Dumnezeu.

Repetăm, considerăm că acestea sunt argumente că Eminescu a vrut textul inițial așa cum îl avem în prima tipărire. Problema este, însă, că rostirea/ recitarea, în cazul cuvintelor despărțite formate cu alfa privativ, cere accent pe acest a inițial. Grafia a těu se citește á tău (nu vom ști niciodată dacă acea căciulă pe e indică citirea ă sau, atenție!, vocală scurtă, deci neaccentuată pentru a obliga accentul pe a). Ca să iasă, însă, această lectură, ritmul cere o silabă în plus în piciorul anterior, așadar: e'ntórsu și á teu, cu accent pe o și citirea lui -u final. O asemenea secvență ritmică va cere, însă, la rândul ei, în versul următor: nui scrísu Dumnézeu, accent firesc pe scrisu dar citirea lui -u final, accent nefiresc, mișcat, pe Dumnezeu. Iată câte preparative grafice la tânărul Eminescu – și asta, cum se înțelege, numai pentru a nu jigni divinitatea, numai din sfiiciune ori pudiciție exagerată.

N-am fi insistat, dar am văzut că în a doua tipărire a poemului, în Critice (1874), Titu Maiorescu elimină peste tot -u final - și nu mai există nici măcar posibilitatea pur teoretică a unei astfel de lecturi. Lectură care este, însă, în concordanță cu amintita tradiție istorică privind ascunderea numelui zeului suprem: se poate ascunde prin tăcere, ori prin evitarea numelui corect. Lectură care, apoi, este în concordanță cu ideile din Sărmanul Dionis, nuvela publicată de Eminescu în 1872. La un moment dat, Dan are superbia să cugete: ,,Oare fără s'o știu nu sunt eu însumi Dumne........" Iar atunci: ,,Vum! sunetul unui clopot urieșesc - moartea mărei căderea cerului - bolțile se rupeau, jumalțul lor albastru se despica, și Dan se simți trăsnit și afumat în nemărginire." Până aici, suntem în atmosfera din Mortua est!: „Se poate ca bolta de sus să se spargă/ Să cadă nimicul cu noaptea lui largă...” Continuarea, însă, readuce în atenție acea BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

magie a numelui care ne preocupă: ,,Și un glas resună în urmă-i: nefericite ce-ai îndrăznit a cugete? Norocul tău că n-ai pronunțat vorba întreagă..." Așadar, în Sărmanul Dionis personajul este salvat pentru că s-a oprit la jumătatea cuvântului; în Mortua est! putem înțelege, deduce din logica faptelor (sau din ceea ce numim realitatea textului) că schimbarea accentului evită același contact cu numele adevărat al divinității. Următoarea ocurență a termenului în Convorbiri literare va fi în poemul Înger și Demon, din 1 aprilie 1873, unde este scris așa: „Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,/ Contra legilor ce-a scrise, contra ordinii' mbrăcate/ Cu-a lui D-zeu numire...”

Desigur, se citește accentul firesc în ritm - dar nu este scris numele întreg.

Toate aceste explicații editoriale (nici nu îndrăznim a zice că este o ,,demonstrație") își găsesc, de fapt, resortul în critica lui Anghel Demetriescu din 1874, la care ne oprim. Printre destulele inepții ale pedantului filolog găsim, acolo, și câteva observații despre ritm și accente în vers care ne pot da măsura înțelegerii poeziei lui Eminescu de către contemporanii săi - singurul lucru care ne interesează, în fond. El citează schimbat (parcă toată lumea vrea să schimbe versurile lui Eminescu, încă de la debutul poetului): „Un vis ce își mòie aripa 'n amar/ Ast-fel ai trècut d'al lumii otar” și comentează: ,,Pe care silabă pune cineva tonul din vorba trecut, pe tre or pe cut? Dacă pune pe tre versul e negreșit corect, dar pronunciarea va fi schimonosită și licența poetului nu poate merge până acolo." Versul este, reamintim: Astfeliu ai trecutu de al lumii otar (nu Ast-fel; d'al). Înțelegem că în epocă -iu final regiza accentul: ást-fel, dar astféliu, ceea ce Anghel Demetriescu nu vrea să accepte (ceartă pe ortografie).

Tot el, însă, citează mai departe o revistă umoristică a vremii, și abia aceasta ne atrage atenția: ,,...Versurile ne aduc aminte ceea ce un glumeț a scris în Perdaful, foaie umoristică ce se publică în Iași". Urmează două strofe din parodia Perdafului (la Mortus est! și la Împărat și Proletar) - din care cităm, cu accentele puse de foaia umoristică: „A fi sau a nu fi? E calambur, poveste/ Scornită de anticii istorici muritori,/ Căci à fi însemnéză aceea ce nu este;/ A nu fi e o horă de candide neveste/ Ce'n stele și în lumină apare une-ori." Anghel Demetriescu urmează: ,,deși glumețul de la Perdaful se silește a arăta, prin versurile ce reproduserăm, divagările poetului de la Convorbiri, noi din parte-ne însă mărturisim că suntem departe de a-l blama într-atât."

Nu ne interesează așa-zisul adevăr științific al acestor critici de epocă (deși chestiunea merită interes și ar trebui cunoscută) - ci doar faptul în sine: contemporanii lui Eminescu citesc Mortua est! încercând să pună accente pe cuvinte, schimbând accentele poetului. A fost, oarecum, o discuție, oamenii și-au pus întrebări. Trist este că n-a răspuns Eminescu însuși 9

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

acestor critici (nu mă refer la Criticilor mei, ci la texte ziaristice). Ciudat este că cei care discută evită tocmai versul final cu acea grafie specială care cere accent pe a. Oricum ar fi, această grafie trebuie păstrată într-o ediție Eminescu: toată bibliografia consultată și citată mai sus sugerează concordant că ține de voința autorului.

Cât despre această schimbare a accentului ca model cultural, vezi observația lui Dimitrie Caracostea: chiar numele luceafărului s-a păstrat în limba română pentru că a funcționat acest model (în vest, numele fiind sinonim cu acela al demonului suprem, s-a pierdut prin interdicția rostirii). Și atunci, trebuie să revenim, ca un fel de concluzie: cine, de ce și cum moare în Mortua est! O lectură logică a versului „Au moartea ta înger la ce fu să fie”, adică fără virgula vocativului, cere să înțelegem: moartea ta ca înger. Mai sus, tot Eminescu are „De

ce-ai murit înger cu fața cea pală?”, la fel: fără virgula vocativului (textul din Convorbiri), deci sensul ai murit ca înger, în chip de înger. Ajungem, astfel, la apostasia din Venere și Madonă. Or, spune această posibilă concluzie a noastră, apostasia nu este (dumne)zeească, zeul încă nu și-a însigilat semnul/sensul, îngerul este demon și invers, la infinit invers, aceste lucruri neintrând în sfera dumnezeescului, fiind – cum va spune poetul însuși mai târziu – „din rândul celor ce n-au fost niciodată!”

Iată cât sunt de necesare studii precum acestea ale lui Theodor Damian: ele pun în dialog teologia cu filologia, un filolog singur nu poate rezolva asemenea complexe textuale – sau, mai bine zis, nu le poate înțelege deplin. Deplinătatea o dă gândul cuprinzător, străbătut de idei – nu fulgurația către o parte sau alta a lumii.

Iisus în slavă, pictură pe bolta pridvorului Mănăstirea Lainici

10

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

Mitul cosmogonic-pelasg > valah, originala geneză și descoperirea eminesciană a boabei spumii Pentru o cunoaștere „mai bună și mai rapidă“ a originalității mitului nostru cosmogonic-pelasg > valah, reamintim și reluăm pentru Distinsul Receptor câteva alineate din studiul nostru „străvechi“ deja, Starea de zero a universului, geneză, expansiune și extincție, în „Scrisoarea I“, de Mihai Eminescu, publicat (în „versiune definitivă“) și într-un număr anterior al revistei Banchetul (Petroșani, ISSN / ISSN-L 2501-1332, anul I, nr. 4-5-6 / aprilie-mai-iunie, 2016, pp. 10 – 15).

Tabloul stării precosmogonice, sau tabloul „stării de zero“ a universului se zămislește / lămurește în versurile 39 – 50, cu înrăzăriri din profunzimile mitosofiei pelasge > valahe, firește, cu esențiala noastră limită tragic-existențială: «La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, / Pe când totul era lipsă de viață și voință, / Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns... / Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. / Fu prăpastie ? genune ? Fu noian întins de apă ? / N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă, / Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, / Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază. / Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, / Și în sine împăcată stăpânea eterna pace !...» (EP, I, 101).

[...] Perspectiva precosmogonică eminesciană este profund-autohtonă [...], își are obârșii multimilenare în legendele [pre]cosmogonice de pe pământul nașterii Poetului Național, potrivit cărora: «La început nu existau decât Apele. Dumnezeu se gândea să facă Lumea, dar nu știa cum s-o facă, nici pentru ce. Era iritat că nu avea nici frate, nici prieten. Furios își aruncă toiagul...» (VMR, 241).

Aruncarea toiagului – simbol al puterii absolute a lui Dumnezeu – este declanșatoare de Geneză, de Cosmocreație; Dumnezeu începe – chiar din această primă „clipă-toiag“ de ieșire din „starea de zero“ – să modeleze / sculpteze, să dea statură materiei informe (ca să apelăm la un impresionant concept creat / lansat de Aethicus de Dacia, în enciclopedica-i lucrare, Cosmografie, din orizontul anului 466 d. H. – cf. In una materia informe / AdCos, 97 sqq.).

Așadar, înainte de Geneză, în „starea de zero a universului“, a fost materia informă, care-i desemnată / cunoscută în mitosofia pelasgă > valahă drept Genune, Noian / Orcan, Ape Primordiale etc., ori, după cum spune Eminescu, „marea [primordială] făr-o rază“.

Varianta pelasgo- >valaho-bucovineană a Genezei, cunoscută lui Mihai Eminescu încă din copilărie, are și „motivul“ bulgărelui / bobului de spumă din care s-a ivit Nefărtatul (Minus- / Non-Creația / Dracul), spre a BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

colabora cu Fărtatul (Dumnezeu – Plus- / Pozitiv-Creația, Atotcreația-Binelui) la „facerea Lumii“ (cf. VMR, 238). Din acest context mitic-valah trebuie receptată comparația / metafora eminesciană «punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii».

Legenda valah-bucovineană este analizată și de Mircea Eliade, în celebra lucrare De la Zalmoxis la Genghis-Han: «În Bucovina s-a înregistrat legenda următoare: pe când nu existau decât Cerul și Apele, Dumnezeu se plimba într-o barcă pe Ape. Întâlni un bulgăre de spumă în care se afla Diavolul. „– Cine ești ?“ întrebă Dumnezeu. Diavolul nu consimți să răspundă decât cu condiția ca Dumnezeu să-l ia în barcă. Dumnezeu acceptă și primi răspunsul: „Eu sunt Diavolul“. După ce au călătorit mult timp în tăcere, Diavolul zise: „Ce bine ar fi dacă am avea pământ sub picioare“. Dumnezeu atunci porunci să se scufunde și să ia nisip în numele lui. Urmează detaliile obișnuite: cele trei scufundări, crearea Lumii din câteva fire de nisip, odihna lui Dumnezeu în timpul nopții, tentativa Diavolului de a-l îneca în cunoscutele consecințe, întinderea Pământului.» (EDZG, 91; s. n.).

Mitemul bulgărele de spumă devine în registrul metaforic eminescian boaba spumii («Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii...»).

Tabloul cosmogenezei valah-eminesciene (versurile 51 – 74) „fixează“ imaginea modernă / matematică a universului nostru „tradițional“: «(51) Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl… / Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii… / (55) De-atunci negura eternă se desface în fășii, / De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii… / De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute / Și în rouri luminoase izvorând din infinit, / (60) Sunt atrase în viață de un dor nemărginit, / Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici / Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați / Ne succedem generații și ne credem minunați; / (65) Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i și naintea-i întuneric se arată. / Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, / (70) Mii de fire viorie ce cu raza încetează, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă… / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, / Căci e vis al neființei universul cel himeric...» (EP, I, 101 sq.).

Și cosmogonia eminesciană pornește de la un punct, de la mișcarea acestuia din pacea eternă a preGenezei; în mișcarea lui, punctul separă întregul în cele două principii fundamentale ale „genezelor“: Tatăl-Cer și Muma-Pământ, Fărtat (Dumnezeu) și Nefărtat (Dracul) etc. Din acest moment viziunea eminesciană 11

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

se desfășoară gradat, în concordanță cu teoriile despre universul nostru „în expansiune“ (cf. PTIR, I, 7 sqq. – «Privire în punctul dintâi, cel orbitor»).

Geneza, adică „desfacerea“ din „pacea eternă“, din „încremenita Genune“, se supune unei ordini macrocosmice / microcosmice, unei dinamici spiralice, „în fâșii“, în trena galactică / solară, cu Lună, cu Soare, cu stihii, cu „sure văi de chaos“, cu „luminoase roiuri izvorând din infinit“, inclusiv cu „universul“ nostru terestru cu „mușunoaie de furnici“, cu «microscopice popoare, regi, oșteni și învățați», cu succesiunea generațiilor-efemeride, «muști de o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul»; filosoficul raport etern – efemer este „conjugat“ la un mod liric profund-original, încredințându-ne „din noaptea amintirii“ că lumea noastră „e o clipă suspendată“, «că-ndărătu-i și nainte-i întuneric se arată...».

Potrivit mitului fundamental pelasg > valah (dacothracic / dacoromânesc), lumile / cosmosul sunt rodul colaborării antinomiilor, de după ordonarea Materiei Informe (cf. Aethicus de Dacia / AdCos – „In una Materia Informe“) – prin voință divină în Sacrul Întreg Cosmic (de-i Dumnezeu, Întreg în care Pelasgo- > Valaho-Dacul este parte, „sacră“ / „rea“) – și – tot prin voința dumnezeiască, dar de la aruncarea sceptrului / toiagului odată cu Întâi-Rostitul Cuvânt – prin autoscindare („în Apele Primordiale“), în energia plus-creatoare, sau Fărtat (în sinonimie Dumnezeului primei și secundei „fețe“ / „înfățișări“), și în energia minus-creatoare, ori Nefărtat (Nebeleizis / Gebeleizis, „balaurul norilor de grindină“, corespunzând, în era Creștinismului, „în alternanță de încărcături mitic-semantice, fie Satanei / Diavolului, fie Sfântului Ilie).

Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, în tot ceea ce a mai rămas pelasg > valah din aria anticei Dacii a lui Burebista, Regalian ș. a., ori a Dacoromâniei, propagându-se – „monovalent“ / „bivalent“ din punct de vedere semantic-sincretic – și la alte popoare euro-asiatice, chiar și la nord-americani, într-o serie de legende despre scufundarea cosmogonică, abordate și de Mircea Eliade, în celebrul studiu, din 1951 / 1961, Satana și Bunul Dumnezeu: preistoria cosmogoniei populare românești (v. EDZG, 87 sqq.).

După cum a remarcat Distinsul Receptor și mai sus (ori, poate, și în alte cărți / studii ale noastre publicate în ultimul sfert de veac), îndeosebi, din „radiografierea“ amplului poem, Scrisoarea I, Mihai Eminescu închipuie un interesant tablou al unei pre-Geneze, al unei „stări de zero“ a Universului, al unui început, de «pe când ființă nu era nici neființă», tablou urmat, firește, de cel al nașterii cosmosului nostru cel de toate zilele, într-o viziune modernă, geometrică, prin mișcarea punctului „născător de linie“ – «dar deodat-un punct se

12

mișcă... cel întâi și singur...» –, prin translarea liniei „născătoare de suprafață“, prin „rotirea“ suprafeței „născătoare de volum“, de „univers tridimensional / polidimensional“ – «De-atunci negura eternă se desface în fășii, / De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii...» etc.

Memento mori, de Mihai Eminescu, este o „epopee“ / „panoramă“ dialectică a nașterii, morții și re-nașterii civilizațiilor / universurilor din „cosmosul profund și concentrat“, în „cosmosul dilatat, extern“ (cf. TEm, 7 sqq.); poema este structurată în planuri antitetice, ori complementare: (1) planul macrocosmic, ori al „cosmosului extern și dilatat“; (2) planul „cosmosului profund și concentrat“, sau al microcosmosului, care conține „sâmburele lumii“; (3) planul „secant“ al proiectării / auto-projetării protagonistului-poet-de-geniu, la roata vremii (la axul lumilor / universurilor); (4) planul lumii ideale / spirituale («una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite»; «una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur»), intersectându-se cu (5) planul lumii material-telurice, conținând spectaculosul nașterii, apogeului și prăbușirii / morții civilizațiilor umane, cu „florile“ / entropia răului și cu mileniile terestre, cu „evii“, în conexiunile „clipei“, pulsației cosmice (macrocosmice); totul pare a se afla sub pecetea cancerigenă a răului prin toată mitosofia istoriilor: «Vedea-vei cum sub ochii-ți în plin se desfășoară / Tot patime de laudă; că vremea se măsoară / După a răutății pășire... Rău și ură / Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură / Invidioasă, crudă, de sânge însetată / E omenirea-ntreagă... o rasă blestemată...» (EP, I, 402).

Nenumărate „aspecte“ epico-lirice ale mitului cosmogenezei se întâlnesc și în poemele: «Andrei Mureșanu – tablou dramatic într-un act», «Gemenii», «Luceafărul», «Rugăciunea unui dac» etc.

Bibliografia „siglată“:  AdCos = Aethius de Dacia, Cosmografie (ediție, studiu introductiv, tabel cronologic, note, traducere, de Ion Pachia-Tatomirescu), Timișoara, Editura Aethicus [ISBN 973-85261-9-1], 2004.  EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile și folclorul Daciei și Europei Orientale (traducere: Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu), București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980.  EP, I, II = Mihai Eminescu, Poezii – proză literară, ediție de Petru Creția, vol. I – II, București, Editura Cartea Românească, 1978.  PTIR, I = Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creștinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timișoara, Editura Aethicus [ISBN 943-97530-3-5 / vol. I : ISBN 973-97530-5-1], 2001.  PTStzu = Ion Pachia-Tatomirescu, „Starea de zero“ a universului, geneză, expansiune și extincție, în „Scrisoarea I“, de Mihai Eminescu, în revista Banchetul (Petroșani, ISSN / ISSN-L 25011332, redactor-șef: Dumitru Velea), anul I, nr. 4-5-6 / aprilie-mai-iunie, 2016, pp. 10 – 15.  VMR = Romulus Vulcănescu, Mitologie română, București, Editura Academiei Române, 1985.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

BRÂNCUŞI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

V. G. PALEOLOG

NOTIȚAR DESPRE UN PORTRET AL LUI CONSTANTIN BRÂNCUȘI Edward Steichen, foto. Portret al lui Brâncuși, la Voulangis, în 1922

Întâmplarea a făcut, căzându-ne în mâini revista Newsweek, să citim că un comilton al Montparnassului de acum 57 de ani, american dintre cei combativi (cam sărăcani, dar nu golani, și mai degrabă, deseori broke: fără gologani) nu mai trăiește!...

Azi el are 87 de ani, încă verzi, și, împreună cu alți doi prieteni, a intervenit atât de hotărâtor pentru C. Brâncuși, în viața acestuia dintâie din Paris, în 1908, încât e de datoria istoriografiei sculptorului nostru ca personalitatea bătrânului american să fie cunoscută și ca, de departe, din Craiova – în care C. Brâncuși paradoxa că „s-a născut a doua oară” – săi ajungă ecoul unui salut.

Fotografiile erau reproduceri la jumătatea mărimii naturale – ele însele o operă de artă în alb și negru – și se datorau lui Ed. Steichen, pictor, dar care și-a ales fotografia drept artă slujnică – și pe drept cuvânt, căci numele lui se va pronunța cu respect, de atunci încoace, după acela al lui Nadar. *

Ed. Steichen, foto, Un colț din Atelierul lui Brâncuși, în 1920

Edward Steichen

Este vorba de Ed. Steichen, care, alături de A. Stieglitz și Walter Pach, a descoperit, în 1908, pentru beneficiara lor patrie, S. U. A., pe compatriotul nostru și opera lui de atunci. Prin expunerea reproducerilor, în fotografii, a Rugăciunii și a Sărutului, care a avut loc în mica galerie de artă „291” a lui Stieglitz, înfiptă în inima celei de-a cincea Avenue – tabăra de aur a milionarilor americani – s-a înfăptuit cel dintâi contact al lui Brâncuși cu marele public de dincolo de Atlantic.

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Ed. Steichen, foto, Brâncuși cioplind o Coloană de lemn, în Atelier, în 1925 13

BRÂNCUŞI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Americănimea din Montparnasse – între anii 19101930 în afara celei de vânturare a turiștilor – nu era numeroasă în acest bâlci al tuturor neamurilor. În mijlocul ei domnea greoaia burghezie de centru a Stein-ilor din Massachussets, care își însușise monopolul lui P. Picasso, pe câtă vreme o extremă stângă – a lui Stieglitz, a lui Pach și a lui Steichen – ocolea epitetul greu care se arunca ușor Stein-ilor: Yankees. Acest grup, ale extremei stângi, a creat în S. U. A. falanga care în 1913 a impus faimoasa manifestație din sala Armory, prin care s-a plebiscitat (prin numărul vizitatorilor: o jumătate de milion în mai scurt de trei luni!) arta modernă. Nu trebuie să se uite, însă, că reacțiunea academicistă nu a stat cu brațele încrucișate, neferindu-se să se dedea la ațâțarea tineretului studios împotriva „modernismului” – al căror capi și țapi ispășitori deveniseră Brâncuși și Matisse: portretele lor fură date, în hârtie, pradă focului încins înaintea Universității din Chicago – unde expoziția se mutase – și făcute scrum în urletele și gesticulațiile acestui tineret scos din minți de habotnicii ațâțători (v. The Decade of The Armory Show, New York, 1965).

Ed. Steichen, foto, Coloana infinitului din lemn de la Voulangis, 1923 14

Dar rolul cel mare în actul de apărare a operei lui Brâncuși în S.U. A. îl va avea Ed. Steichen, devenit prieten de toartă lui C. Brâncuși, în 1926, când arta modernă mai putea să alunece în cazanul cu smoală fumegândă pe care „clasiciștii academiști” din S. U. A. îl încinseseră tot ca pe un plan drăcesc împotriva ei. Aceștia au ales drept prilej de atac preanunțarea expoziției integrale a operei lui Brâncuși. Expoziția, prefațată de Paul Morand, urma să se desfășoare triumfătoare în sălile Brummel din New York și era ținută drept piatră de încercare a întregii arte moderne în S. U. A. Planul „academiștilor” era în adevăr mefistofelic.

Ca și pentru pieirea Margaretei, trebuia să se orânduiască și să se intoneze un imn moral, „pentru ca pieirea ei să fie și mai adâncă”. Se urmărea denunțarea operei lui Brâncuși ca imorală, pretext facil dar valabil al „cant”-ului american, mai violent și mai abraziv chiar decât acela al bătrânei Englitera-mumă, invocându-se o lege care funcționa rar, dat tot ca și o ghilotină morală: a „respectabilității”, a pudoarei civile (un pre-maccartism) care îngăduia să se împiedice intrarea în S. U. A. – fiind socotite nocive, pernicioase și indezirabile – a persoanelor sau a lucrărilor care păreau să prezinte atare tare.

De curând o pățise celebrul arhitect d’A, cel care a plătit superbul cap alb de vârf al țurțuduiului Montmartre din Paris și care este bazilica „Sacre Coeur”, vigila sacră a Parisului, interzicându-i-se cu zgomot public bietului arhitect intrarea în S. U. A., pe motivul întovărășitei nelegitime a călătoriei sale în țara puritană de dincolo de Atlantic.

O aceeași lovitură, dar orchestrată altfel și pe considerente de „verbalizări oficiale”, se pregătea să i se aplice intrării în S. U. A. a unei părți din opera lui Brâncuși: Portretul principesei X, destinat expoziției proiectate în sălile Brummel. Pentru acest faimos Portret al principesei X se iscase la Paris scandalul din 1920, oficializat prin „verbalizarea intervenției manu militari” și ațâțat nepremeditat de invidioasa (poate) și insinuanta (certă) exclamație a lui P. Picasso: Ah! le beau phallus!, la vederea portretului, Picasso fiind uluit el însuși de frumusețea inedită a acestui cap de operă care însoțește astăzi Muzeul Național din Los Angelos. Într-un fel strâmb, scandalul a adus mai mult bine decât rău faimei și renumelui lui Brâncuși (de o parte pusă prețuirea clasică: quanto sangue costa!), ațâțarea curiozității intrigate a largei pături intelectuale feminine din lumea întreagă, despăgubindu-l. În mintea complotiștilor din 1926, prin refuzul sperat de intrare în S.U.A, pe motivul imoralității, a Portretului principesei X, s-ar fi doborât întreg eșafodajul de prestigiu artistic și de austeritate morală – care în S. U. A. se compara aceluia al lui Henry Thoreau –, de care se bucura în S. U. A. C. Brâncuși. Și e cert că el ar fi căzut victimă dacă un alt prieten al lui, scriitorul James Joyce – pățit el însuși, tot pe delicata temă de morality, cu al BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

BRÂNCUŞI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

său Ulysse – în țara sa mumă și în țara nepoată – nu ar fi aflat de complot, informându-l pe Brâncuși și pe prietenii săi despre ceea ce i se pregătea.

Ed. Steichen, foto, Brâncuși, o clipă de odihnă după cioplire, în Atelier, 1925

Ed. Steichen a prins pe C. Brâncuși, prin 1927, într-un sătuc de lângă Paris: Voulangis, unde se așezase Ed. Steichen și unde acesta înfipsese în grădina casei versiunea în lemn și redusă a Columnei Nesfârșitului (v. C. Giedion Welcker, pag. 203).

Fotografia arată un Brâncuși neaoș, un Brâncuși în adâncimea lui curată și adevărată, un Brâncuși român, așa cum se întâlnesc la noi peste tot sub munte sau la munte.

Este portretul cel mai adevărat al lui C. Brâncuși, cel care va rămâne, fiind cel mai bun și cel mai curat din câte portrete fotografice i s-au făcut sculptorului.

Este Brâncuși.

Ed. Steichen, foto, Pasărea Măiastă a lui Brâncuși, 1926

*

Dejucarea complotului e datorită lui Ed. Steichen, care a știut să strecoare pe sub nasul vameșilor-polițiști Portretul principesei X, aceștia negăsind în lăzile denunțate, pe lângă alte piese, decât Pasărea Măiastră.

Astfel s-a întâmplat ca Pasărea Măiastră să devină ținta lungului proces iscat de arta lui Brâncuși – artă prin care el apăra întreaga artă modernă – durând doi ani și având sfârșitul știut, devenit o mândrie orgolioasă a justiției din S. U. A. datorită răsunătoarei sentințe, modificatoare de legi și de definiții lexicale, omologând și dând zvon și avânt peste lumea întreagă artei moderne.

Din dosarul acestui proces, de care dispunem, reiese cât de curajoasă și cât de mare a fost intervenția lui Ed. Steichen în desfășurarea lui, și, dacă ar fi vorba de o decernare de merite, lui i se cuvine răsplata recunoștinței. * Portretul lui C. Brâncuși, pe care îl înfățișăm în prima pagină a suplimentului și a revistei, este inedit pentru iconografia românească a sculptorului nostru – dar face parte din arhivistica muzeelor Guggenhein și a aceluia de Artă Modernă din New York și, întrun format redus, a fost publicat în revista ARTS din New York (1964).

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Fotografia din această ultimă pagină, inedită pentru iconografia universală a lui Brâncuși, e datorită tot lui Ed. Steichen, și noi, cei mai apropiați de sculptorul nostru, îi mulțumim lui Ed. Steichen pentru acest unicat. Ea reprezintă un colț din atelierul din Impasse 15

BRÂNCUŞI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Ronsin și pe sculptor răsuflând, dar tot cu barda în mână, cioplind un dublu element din aceeași Columnă pe care el însuși și cu ajutorul unui joc de funii o instalase pentru Ed. Steichen în sătucul Voulangis.

(Ramuri, 15 martie 1967, Supliment Brâncuși; din volumul în pregătire, V. G. Paleolog – SCRIERI I)

Notă de istorie asupra Măiastrei Dumitru Velea

Colțul atelierului din fotografie e bogat în amănunte încă inedite ale operei lui Brâncuși: pe un soclu rombic și impresionant ca precizie stă un cauc. E caucul pereche statuiei Socrate, de care este legat și oratoriul lui Eric Satie, scris de acesta în alăturarea și în ritmia bardei lui Brâncuși, care-și cioplea Socratele în lemn. În ciuda muzicii dodecafonice, ori seriale, oratoriul Moartea lui Socrate de Eric Satie a rămas vârf încă neatins al noului muzicalism.

Chiar alături de cauc – de unul dintre cele câteva cauce cunoscute – stă chipul Șef-ului, numai gură, încununat cu fier, și, dincolo de el, lângă zid, o replică a acestuia, care rămâne de identificat și de a i se da de rost. De-a dreptul în spatele lui Brâncuși stă Păsăruica pe un soclu de lemn, care nu este decât ceea ce, în 1945, va deveni, în aliniamentele ei, Piatra de Hotar.

La baza Păsării în zbor, acest bolid, stau două din zarurile noastre despre care, la timp și potrivă, vom vorbi.

Nu putem încheia această vedere din zbor a atelierului lui Brâncuși din Impasse Ronsin, fără să arătăm cât de mari și puternice par mâinile lui: cu amândouă strângând de aproape barda tot ca și pe o unealtă – de demiurg – pentru o reconstituire a unei lumi de artă nouă.

După cum se știe, Pasărea Măiastră (achiziționată de Edward Steichen) a constituit obiectul procesului lui Brâncuși împotriva Statelor Unite, mai exact împotriva Direcției Vămilor acestora, din anul 1928.

16

Înainte de a publica o expunere asupra acestui proces de proporții și răsunet mondial, pentru eseul de mai sus al lui V. G. Paleolog se cuvin aduse două informații documentare: - Un extras din A life in photography, de Edward Steichen (Doubleday 7Co. Inc. New-York, 1963, p.

249, cap. Portraits), o mărturie extrem de importantă a lui Steichen adusă în cultura noastră prin cartea Memorialul Brâncuși, Pași pe nisipul eternității sau Cazna Legământului cu Demiurgul, Ed. Literatorul, Craiova, 2001), carte rezultată din investigațiile lui Ilarie Hinoveanu și Octavian Lohon în Informatica Brâncuși, „veritabilă și prestigioasă instituție academică înființată de V. G. Paleolog în anul 1966” (prof. univ. dr. Mircea Ivănescu, rectorul Universității din Craiova). Edward Steichen, ca vechi și statornic prieten, i-a trimis cartea A life in photography lui V. G. Paleolog, imediat după apariție. Eu am văzut-o prin 1972. Din ea traduc Radu Pașalega și Silviu-Gabriel Lohon textul din Portraits, referitor la „istoria” Măiastrei (Memorialul Brâncuși, pp.

248-250), pe care îl redăm mai jos: „Cu Brâncuși m-am cunoscut întâmplător în atelierele lui Rodin, la Meudon. Ceva mai târziu, în 1909 sau 1910 i-am văzut sculptura sa Oiseau d’Or, botezată mai târziu Măiastra, expusă la Salon des Indemendents. Mi s-a impus ca fiind de o concepție și de o execuție minunată, întrecând tot ce se făcuse de la Rodin încoace. Cu toate că mijloacele de care dispuneam erau cam mărunte pentru un colecționar de artă, dorind atât de mult această sculptură, m-am interesat la biroul expoziției de prețul ei. Mi s-a spus de 1000 de franci, ceea ce însemna 200 de dolari. Era mai mult decât puteam plăti. Însă după ce am studiat bugetul nostru, am socotit că făcând BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

BRÂNCUŞI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

unele economii și tăind unele cheltuieli, aș putea dispune de 500 de franci. Am cerut atunci adresa lui Brâncuși și m-am dus la dânsul.

Când am ajuns și am cerut portăresei relații despre Brâncuși, ea păși în curte și punându-și mâinile pâlnie la gură strigă: „Monsieur Brâncuși!”...Un cap bărbos apăru la o fereastră și recunoscui pe omul pe care îl întâlnisem la Rodin. Ne-am salutat unul pe altul aproape ca niște vechi prieteni. Îi spusei povestea mea, și el hotărî că, dacă Pasărea de Aur nu va fi vândută în timpul expoziției, nu va avea obiecție s-o cedeze unui „confrate pentru 500 de franci”.

Nu fu vândută în timpul expoziției, astfel încât am achiziționat Pasărea și am transportat-o în casa noastră de la Voulangis. Atunci când Brâncuși și-a manifestat interesul față de gândul meu să instalez sculptura în grădină, l-am invitat să ne facă o vizită.

La un depozit de cherestea găsi o bârnă de aproape zece picioare (3,5 m) și făcu o bază separată care se armoniza bine cu scurtul stâlp de piatră pe care se ridica pasărea. Acum L’Oiseau d’Or domina împărătește pe un parter întreg de flori. Într-o zi am prins-o pe fetița mea Mary, de șase ani, care discuta cu Brâncuși, despre statuie. Mary era de părere că poziția capului păsării era cât se poate de imposibilă. Nicio pasărea nu poate cânta cu capul așezat orizontal. O pasăre cântă cu capul ridicat spre cer.

Brâncuși încerca să-i explice că această pasăre nu cântă; că era o pasăre mitologică, care potrivit legendei îl călăuzea pe un prinț român prin viață dându-i povețe. Dar Mary ținea morțiș la argumentele ei. Nu știu dacă această discuție a avut sau nu vreun efect fie conștient, fie inconștient asupra lui Brâncuși, dar, mai târziu, a început să realizeze alte versiuni ale Păsării în care îndrepta și ridica din ce în ce mai mult capul (vezi aforism brâncușian). La versiunea finală, la care a ajuns spre 1935, nu numai că mișcarea era de-a dreptul verticală, dar și sugestia „abstractă” a gâtlejului deschis era obținută printr-o teșitură abruptă și oblică în tăietură, a vârfului. Această versiune finală BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

era numită Pasăre în Spațiu, de Brâncuși, și nu Pasăre în Zbor, cum s-a tradus adesea.

Când am văzut-o prima dată, sosise tocmai de la turnătorie sub forma unei maselote brute de bronz.

Dar chiar în stare brută părea a fi o realizare supremă, și i-am spus lui Brâncuși că doream să am privilegiul de a fi primul cu dreptul de a o poseda, când va fi gata. Am văzut-o în stare finisată un an mai târziu, în timp ce începuse la o mare versiune a ei în marmoră. Versiunea în marmoră a fost cumpărată de Doamna și Domnul Eugene Meyer.

Când mi-am adus Pasărea în Spațiu a mea acasă în America a fost reținută la Casa Vămilor refuzândui-se intrarea exonerată de taxa vamală drept operă de artă. Fu, în sfârșit, admisă la import fiind clasată ca ustensile de bucătărie și de chirurgie, și am fost pus să plătesc o taxa de circa 600 de dolari pentru ea.

Eram foarte supărat pe decizia Casei Vămilor și hotărât să fac o contestație.”

- Și o simplă precizare, deocamdată: în cartea Brâncuși împotriva Statelor Unite (colecția Testimonia, Ed. Dacia, Cluj, 1971, p. 144), realizată de V. G. Paleolog cu mari greutăți – el ajungând cum nu se știe în posesia documentelor (în copie) de la Tribunalul Vamal al Statelor Unite și le-a redat opiniei publice, din țară și de aiurea, în anii de deschidere maximă a României în lume (deși cartea a fost retrasă discret sub presiuni străine nouă) – se vede că Edward Steichen este unul dintre cei mai importanți martori chemați în favoarea reclamantului Brâncuși. Sunt de citit, generații după generații, mărturiile și dovezile acestui martor, prieten al lui Brâncuși, dincolo de înțelesul omenesc al cuvântului, care, supus în trei rânduri la interogatoriu și contrainterogatoriu, a rămas încrezător că Pasărea lui Brâncuși este operă de artă și, înfrângând închistările vremii și cerbicea judecătorilor, că reprezintă triumful artei moderne, iar prietenul său, Brâncuși, îi este cu adevărat pontif.

17

FILOSOFIE

A. I. BRUMARU

LUCRAREA PENTRU EUROPA Adrian Marino gândea, scria, a spus-o el însuși, pentru cei interesați de idei, de metode, de problemele cultural-ideologice: aceasta înseamnă oare și o mai îngustă accesibilitate, restrângerea asistenței? Probabil numai o comunicare în etape. Aci arderea lor – cum se întâmplă, de regulă, la criticul impresionist, culegătorul întâmplător de urme după ce luminile au trecut – nu e doar impie dar condamnabilă. O căutare ce nu documentează, ea numai improvizează, deducând adică pe locul gol și cu delegație. Niciodată literatura ,,n-a văzut” idei și spusa aceasta a lui Camil Petrescu, înșelând pe mulți, nu era decât o vanitate. E ca și cum (dacă mi se admite îndrăzneala) ai spune că vezi pe Dumnezeu altfel decât într-o întrupare a puterilor Sale, după chipul vremelnic al lumii, ca să poți vorbi apoi despre dânsul cu vorbele de nimic ale aceleia. Ideile nu se ,,văd”, ele pot fi doar descrise – poemul le aproximează metaforic, le preia mesajul ori întrebarea – parcurgând experiența omului platonic, care are la început numai peretele din fund al peșterii, cu perindarea himerică de umbre; va veni pe urmă bănuiala că ele sunt doar proiectate – și, consecutiv, întoarcerea spre lumina de afară, cu primejdia orbirii, mânia, în sfârșit, a tovarășilor de cavernă că ai îndrăznit să le-o arăți. Și încă, peste toate, neliniștitor: nehotărârea ta, autointerogația, fractura interioară, poate frica, încremenirea1. Aceasta e lecția despre realism a gânditorului antic. În lotul ideilor, ne încredințează Adrian Marino, e mai cinstit să ne oprim la descoperire, neacceptând decât cu precauție speculația (totuși de la lat. speculum – oglindă –, dar și de la specus – grotă) căci (spune teoreticianul și ideologul) ,,s-ar putea ca un sens ignorat, dar fundamental, să infirme sau să amendeze construcția cea mai ingenioasă”. Însă investigația hermeneutico-istorică se ,,face” mereu.

Sunt aduse neîncetat în discuție noi fapte și ipoteze. În prefața la Biografia ideii de literatură2 Adrian Marino scrie: ,,Este și motivul pentru care prezentăm această Biografie a ideii de literatură (ca și Hermeneutica ce o precede) în primul rând ca o schiță și un cadru de ansamblu, susceptibile de reluări, adânciri și perfecționări. Dar fără o sinteză inițială operația ar fi imposibilă. Statutul arheologic și istoric al ideii

de literatură cere ca ea să fie mereu excavată, redescoperită, reinterpretată. Am spune chiar periodic reinventată”.

Preocuparea de metodă este aci esențială, dar să fie în felul acesta Adrian Marino numai scrutătorul ce înfruntă drumul – cum ne avertizează etimologia –, îl deschide și ne arată semnele după care, la ceasul nostru de grație, să-l urmăm noi înșine? Un lung drum început cu Dicționarul de idei literare, vol. I și Hermeneutica ideii de literatură3, iar mai târziu cu al 5-lea volum al Biografiei ideii de literatură. Lucrurile sunt mai complicate, ca să nu ne rătăcim trebuie să utilizăm indicațiile autorului, absolut indispensabile când avem în față o investigație în domeniu cu totul nouă. Aici, așadar, nu este numai drumul, deși cuvântul originar (grecescul hodos) tocmai aceasta ne-ar arăta-o, sau este un drum care, înaintând, adună: strânge la un loc ceea ce a întâmpinat și pe urmă relevă, înfățișează. O învederare este totdeauna o sinteză. Acum nu arăți dintr-odată, precum în relații fortuite și surprinzătoare, elemente sau întâmplări, scenarii imaginare sau noționale, dar produci structuri: despuiate de eputiul existențial, realități ultime. Cuvintele eminentului savant român sunt aici mai explicite. Biografia ideii de literatură, de exemplu, și-a propus să elaboreze o sinteză, demonstrând totdeodată o metodă dimpreună cu mecanismele de funcționare ale acesteia.

Simultan, în acest proces sunt implicate informația și documentarea severă. Operația aceasta, zice cu mustrătoare modestie Adrian Marino, nu este ,,tocmai ușoară”: ,,A descoperi o structură, a construi și a produce totodată, pas cu pas, dovezile care o justifică și o verifică, a gândi simultan categorial, tipologic și totodată istorico-filologic, nu este o operație tocmai ușoară. De obicei, astfel de cercetări se fac separat; prin specializare.

Noi a trebuit să le întreprindem dintr-odată. De unde riscul ca, uneori, documentarea să umbrească scheletul de idei și schema generală, singurul obiectiv cu adevărat esențial”.

Nu cred că cititorului interesat, mai exact cercetătorului în domeniu, acest obiectiv i-a fost cumva umbrit, înecat sub avalanșa de documente: cine nu ar avea astăzi nevoie de informația prodigioasă din lecturile lui Adrian Marino (se spune că avea o bibliotecă întreagă de fișe)? Dar, iată, comentariile (câte nu mi-

Platon, Republica, în Opere V, Ed. Științifică, București, 1986; Adrian Marino, Biografia ideii de literatură I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991;

3

1 2

18

Adrian Marino, Dicționar de idei literare, Ed. Eminescu, Buc., 1973; BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

FILOSOFIE

au scăpat) la această fundamentală și, totuși, dificilă lucrare, n-au ignorat ,,scheletul” de idei. Firește că (din fericire) nimeni nu-l poate fotografia și analiza în întregime; dar nu e defel păgubos să-l vezi chiar și fragmentar, ținând sub ochi câte o vertebră, deși e sigur că toate părțile sunt semnificative și obligatorii în întreg.

Mă opresc acum, selectând comentariile, la acela al filosofului, editorului și publicistului Ion Papuc, remarcabil, dintr-un număr din 1991 al cotidianului Dreptatea, un articol întins și consistent. Firul călăuzitor al comentariului este deci, prin formația autorului, unul filosofic (alți exegeți, îndeosebi din grupările tinere, optzeciste de regulă, mai repezite plasându-se doar lăturalnic, cu intenția de a utiliza în programe proprii lucrarea savantului). Ion Papuc va insista, în consecință, pe metodă. A înțeles bine reperele oferite de impunătorul volum, în capitolul I, ,,Indicații de metodă”.

Ideea de literatură, apreciază el, ceea ce adică face temeiul sistemului construit de Adrian Marino, e o structură intelectuală, cu o evoluție coerentă, dar ,,distinctă atât de ideologie, de sistemul filosofic, cât și de ideeade-literatură, de literatura cu conținut de idei”. Ea este (a precizat deja Adrian Marino) ,,orice enunț despre literatură exprimat în formă lexicală sau discursivă, teoretizantă, discontinuă sau sistematică, fragmentară sau organizată”. Este adică stăpânită de principiul (rațiunea) tare al circularității (hermeneutice): e stabilă, invariantă, oscilatorie, recurentă, modelabilă (cum arăta A. Marino încă în Critica ideilor literare, din 1974). Ideea de literatură – condiționată de literă –, acest lucru e precizat în Hermeneutica ideii de literatură – se separă de forma lingvistică originară, ducând o viață proprie, călătoare ,,prin combinații diferite, neîntrerupte”.4 Să se înțeleagă însă de aici că Adrian Marino lucrează cu mari și ultime abstracții, așa cum ne încredințează comentatorul? El numai abstractizează: spre a reveni astfel la filonul viu al ideilor, prin înlăturarea suprafețelor moarte. Concretul nu este deopotrivă viul.

Dacă ideea ar fi definitiv ,,abstractă”, înghețată decis peste lume, ea nu ar avea istorie, mai mult, nu ar avea biografie. Adrian Marino s-a oprit totuși (ne comunică și aceasta), mai întâi, la termenul de istorie: însă acesta nu e ,,prea riguros, obiectiv, cauzal, mecanicist și documentarist”? E dominat de factualitate, de evenimențial. Dimpotrivă, biografia ne trimite la palpitul lucrurilor – într-un fel secret, există o anume viață mai adevărată și sub taine, ea trebuie doar dezgropată. Biografia ne trimite vasăzică și spre surprizele ce mereu ne așteaptă, spre imprevizibilul vieții. Literatura are o astfel de putere a neașteptatului, ,,nu dă semne de îmbătrânire și cu atât mai puțin de moarte”.

Ideea, în caz ideea de literatură, e reală, ca (spre a reveni la încumetarea de mai sus) Dumnezeu în te-

4 Hermeneutica ideii de literatură, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1987.

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

ologie. Nu este aci totuși realismul așa-zicând ,,transcendental” al lui Scotus Erigena și Gerbert – scolasticii pentru care universalile sunt realități. Mai degrabă am impresia că suntem aici cu realismul unui Raymundus Lullus: în individual cunoaștem numai parțial, dar prin unificarea individualelor în universalii, ele vor fi cunoscute în însăși esența lor. Universalul aparține însă intelectului, găsindu-se pe deplin (va spune un Alfarabi) în individ, căruia-i este imanent.

Tot astfel, acum, și ideea de literatură este reală și încă, se poate adăuga fără exagerare, în măsura în care nici lucrul (,,lucubritatea” lui) nu este. Și e, apoi, personală, pretinzând, în consecință, o biografie. Sau, cum spune Adrian Marino în demersul său crucial: biografia ideii de literatură reclamă o ,,istorie vie, puternic particularizată și personalizată, coerentă, structurată și mai ales finalizată, plină în același timp de evenimente neprevăzute”.

Am spus acestea despre lucrarea culturală și științifică a lui Adrian Marino, și altele încă, nu destule, cu diferite ocazii, înainte de 1989, apoi în 1991, în edițiile revistei ASTRA. Între timp, spiritul ilustrului bărbat șia relevat tot mai pregnant un aspect pe care mulți nu îl vor fi cunoscut la vremea aceea: chemarea Europei, opera lui Adrian Marino fiind printre primele răspunsuri românești la acest apel. Programul e, se știe, unul asumat. Într-o cronică, în Jurnalul literar (1991), pe care (nu voi înceta să repet), generos și dojenitor, mi-a adresat-o (la Ființă și Loc, 1990), Adrian Marino avertizează că preconceptele conservatoare (atât de active în lumea românească de azi, nu fac excepție alte țări ale Estului) sunt dăunătoare și, vădit, în contratimp cu ritmul Europei (,,A. I. Brumaru este un specifist, un metafizician chiar al ontologiei, să spunem, românești. Pusă în termeni prea folcloric-etnografici, problema nu poate satisface însă pe toată lumea./.../ De ce cultura română ar rămânea un fel de colonie de pelicani din Deltă? Exagerăm puțin, bineînțeles, din motive pur demonstrative. Înțelegem bine, pe de altă parte, pe A. I. Brumaru și nu putem decât să-i recunoaștem preocupările, lecturile și ideile sale antropologice. Ele sunt de bun nivel și demonstrează personalitate intelectuală... ”.). Ruptura cu localismul nu e totuși și o negare a puterilor creatoare regionale, dar e desigur semnul unei interogări a acestora în lucrarea secolului. O astfel de interogare, o provocare, însă și cu răspunsurile cuvenite, sunt în creația lui Adrian Marino deopotrivă abordări responsabile, obligații și eminente împliniri. În vol. 5 al monumentalei Biografii a ideii de literatură, erudiția impresionantă (,,sensul predominant cultural și ideologic”) nu ascunde (în niciun capitol din cele șase ale sumarului: literatura națională, literatura universală, literatura populară, literatura de masă, subliteratura, paraliteratura) programul europenizant al autorului. ,,Astfel de probleme – scrie

19

FILOSOFIE

Adrian Marino – sunt intens discutate și studiate în toate culturile occidentale. Nu însă și la noi. Efect nefericit al lipsei de tradiție, izolării, dogmatismului proletcultist-marxist și sincronizării mecanice. Astfel de sinteze, de orientare sistematică generală erau de mult necesare”. Vorbind, de exemplu, despre literatura națională – cristalizarea în timp a conceptului, contribuția la aceasta a curentelor școlilor, tendințelor etc – Adrian Marino consemnează că, odată constituite ,,norma națională”, ,,idealul național-literar”, ideea de literatură națională nu este scutită de riscuri, de primejdii: ,,izolarea, mândria și exaltarea virtuților naționale, șovinismul latent etc. Aidoma, dar la celălalt capăt, primejdiile hibridului internaționalist-național fabricat de marxiști (Gramsci) și de jdanoviști (unguri, germani, francezi etc), adică rețeta cunoscută; literatura națională în formă, socialistă în conținut”. Efectele acesteia sunt, crede Adrian Marino, ,,și mai grave”. ,,Scriitorul este confiscat total. Devine funcționar de stat și agent de propagandă. Că este obligat să devină național, reprezintă doar o concesie tactică”, iar ,,cât privește reciclarea suprarealiștilor francezi în naționaliști teleghidați de Moscova împotriva Planului Marshall și a influenței americane, spectacolul acestui oportunism penibil face parte din peisajul ideologic strident al stângii occidentale după al doilea război”. În capitolul consacrat literaturii universale, Adrian Marino observă că aceasta se instituie invariabil în jurul sentimentului, memoriei, conștiinței unei ,,Republici a Literelor” (Republica Literaria), unei ,,Confederații a Literelor”, în care ,,literaturile naționale sunt privite, de fapt, ca provincii ale unei republici unice” – aceasta îndeosebi după ce pe continent

20

se vădește tot mai subliniat ,,conștiința comunitară”, ,,organizațiile politico-economice occidentale transnaționale”. ,,Reafirmarea ideii cosmopolite – scrie Adrian Marino – face parte din același spirit și sistem de idei al epocii. Ea își menține actualitatea în lumea occidentală, contestată violent doar de critica marxistă, sovietică, plină de accente antiamericane și, adesea, antisemite. Se respinge în spirit izolaționist, polemic, inclusiv al războiului rece, ideea – obiectivă și fecundă – a interdependenței tuturor literaturilor”.

Demersul lui Adrian Marino, dedicat cu tenacitate și chiar îndârjire Ideii, îl situează pe savant pe teritoriul filosofic al intelectualismului, ilustrat la noi, poate cu aceeași obstinație, numai de către Camil Petrescu în perioada interbelică. Acest curent de gândire a fost inițiat în Germania de uitatul, ignoratul Rudolph Eucken, după care toate activitățile umane depășesc sfera naturii, insuficientă și relativă, învederând alta autonomă, sfera noologică (aceasta, în anii 70, va corespunde ,,Lumii a treia”, lumea culturii în toate manifestările ei, concepută de K. R. Popper și J. C. Eccles). Viața, ne încredințează Eucken, nu e prelungirea naturii, ci transcenderea ei. Filosoful noetic e convins, așadar, că gândirea omului e creatoarea unei lumi/vieți noi. Precum gânditorul tedesc, Adrian Marino crede că ,,ideea” (de literatură) este o ,,lume” independentă de procesul ,,natural” al literaturii, una ridicată deasupra naturii (literaturii), însă nu mai puțin reală. Astfel, însăși literatura e proiectată – încheie Adrian Marino – într-o perspectivă mult mai largă și o integrează unui nou sistem de relații teoretice.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

FILOSOFIE

Iulian CHIVU

NEOSCIENTISMUL ȘI METAFIZICA MORȚII În cele din urmă, zorii scientismului coboară până în provizoratul răspunsurilor date întrebărilor fundamentale ale umanității și până spre cutezanțele incipiente ale orizontului tehnic, însă curentul s-a consolidat cel mai mult după perspectiva cartesiană și odată cu progresele științei din secolul al XX-lea, al cărui secularism se bucură de eliberarea din prejudecățile milenariste ale metafizicii. Prea puțina filosofie, remarcase Bacon, rătăcise sufletele în ateism, însă aprofundarea ei a condus dintotdeauna spre religie. Spiritualitatea britanică, în special după Reformă, avea să stabilească prin David Hume și religia lui naturală că armoniile uimitoare și adevărurile surprinzătoare ale lumii converg într-un autor inteligent și sunt cauzate de spaima unor ipotetice evenimente. Gândirea filosofică germană are o altă abordare și a considerat în chip strălucit aceleași lucruri. Continuitățile spiritului englez vor traversa Oceanul și vor prelua ștafeta occidentalismului în confruntarea de idei dinspre funcționalismul englez al lui Alfred Radcliff Brown și Bronislaw Malinovski către culturalismul american al lui Franz Boas, al lui Ruth Benedict și al Margaretei Mead. Un adevăr rostit de Hume1 avea să rămână în picioare până astăzi: originea religiei se găsește în natura umană. Acolo o contestă asiduu scientismul cu Max Weber (Gesammelte Aufsätze zur Religionssoziologie), cu J. Ratzinger (Ein führung in das Christentum), cu Ron Grahan (God's Dominion: A Sceptic's Quest), cu Douglas Harding (Zen and the Rediscovery of the Obvious; Religions of the World; The Little Book of Life and Death), cu R.G. Collingwood (An Essay on Philosophic Method) și nu în ultimul rând cu Sam Harris. Consecvent celor relevate în The End of Faith, dar și în Letter to a Christian Nation, autorul continuă sub un alt titlu, Waking Up. A Guide to Spirituality Without Religion, lucrare tradusă de aceeași Editură Herald (Trezirea. Ghid pentru o spiritualitate fără religie, Buc. 2014). Această carte ‒ spune autorul ‒ este pe rând jurnalul unei căutări, o introducere în știința creierului, un manual de practică contemplativă și o clarificare filosofică a ceea ce majoritatea oamenilor consideră drept centrul propriei vieți lăuntrice1, însă previne cititorul specializat în studiul academic al religiei că ar putea să aprecieze abordarea sa ca arogantă. Scopul declarat al autorului ar fi acela

de a-și încuraja cititorii să cerceteze personal cel puțin anumite experiențe contemplative dintre cele descrise de el în sprijinul tezelor și al concluziilor evidențiate. Și totuși, se fac și unele avertismente restrictive: instrucțiunile din această carte se adresează cititorilor care sunt (mai mult sau mai puțin) adulți și nu au probleme psihologice sau medicale care ar putea fi exacerbate prin meditație sau alte tehnici de introspecție susținută2. De asemenea, e foarte important să reținem de la început că Sam Harris declară că nu susține cu nimic magia sau miracolele, meditația fiind mult mai profundă. În ce privește opoziția știință/religie, el intenționează să-și conducă cititorii pe calea de mijloc păstrând netulburat scepticismul științific, dar pledând pentru posibilitățile transformării radicale a minții. Cuprinsul cărții (Spiritualitatea; Misterul conștiinței; Enigma sinelui; Meditația; Guru, moarte, droguri și alte enigme), încă din primul capitol (Spiritualitatea), propune teme eterne: fericirea, adevărul suferinței, conștientizarea clară (mindfulnes) din perspectiva religiilor orientale și occidentale și se ajunge, în final, la recomandarea uzului de psihedelice, utile unor oameni care, asemenea mie, au nevoie să fie convinși inițial de posibilitatea schimbărilor profunde din conștiință.3 Lăsând lucrurile doar sub această conexiune, le împingem categoric într-un simplism care ar greva nedrept asupra întregii cărți dacă Sam Harris, de pe poziția sa de cercetător redutabil în domeniul neuroștiințelor, nu ar veni cu argumentele sale inclusiv vis-a-vis de unele bestselleruri cum ar fi deja celebra carte a nu mai puțin celebrului său coleg Eben Alexander, Proof of Heaven: A Neurosurgeon's Journei into the Afterlife (Dovada lumii de dincolo adusă de un neurochirurg) care, de la apariție (2008), a făcut înconjurul lumii. Or pentru aceasta trebuie să urmăm parcursul argumentării așa cum este el conceput de Harris. De asemenea, cartea nu întâmplător se numește „Trezirea...” (Buddha = trezitul); autorul este un inițiat în religiile tibetane, dar unul care stăpânește cu convingere și argumentele neuroștiințelor, precum și speculațiile filosofiilor și religiilor occidentale fără a se identifica în scientismul contemporan, socotind că nu profită de credulitatea

1

2

David Hume; Dialoguri asupra religiei naturale. Istoria naturală, Ed Herald, Buc.,2010, p.199.

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

3

Op. cit., p. 18.

Op. cit., p. 48.

21

FILOSOFIE

umană.4 Pe o poziție similară se situa în prima jumătate a secolului trecut inginerul și inventatorul croat Nikola Tesla care mărturisea într-un interviu5 că prima trăsătură a energiei este aceea că ea se transformă; se află într-o perpetuă transformare, precum norii taoiștilor. Filosofii continuă și ei pe aceeași linie. R.G. Collingwood (An Essay on Philosophic Method) se întreabă la finalul eseului său despre metodă și filosofie dacă nu cumva mintea însăși este ceva pe care corpul l-a produs dintr-o anumită nevoie de a-și depăși defectele din propria realitate6, după ce precizează că fiecare minte este o expresie a entităților abstracte7. În aceeași ordine de idei, trebuie săl amintim aici pe Harding Douglas, un redutabil mistic, maestru spiritual și filosof englez din secolul al XX-lea, cel puțin cu lucrarea lui din 1961, On Having No Head, unde susține că, prin inițierea sa în practicile dzogchen, a încetat să mai gândească, a ieșit din timp, și-a pierdut capul, dar a câștigat o lume ‒ prilej de amuzament pentru cognitivistul Hofstadter. Autorul pledează pentru starea fără sine, modalitate de trezire ca la Sam Harris. De fapt, vom constata că aproape toți cei la care facem aici referire sunt, dacă nu inițiați în practicile buddhiste, au cel puțin cunoștință de ele. În cazul neurologilor cu preocupări dincolo de limitele profesionale, amintiți mai sus, dar mai ales în cazul lui Alexander, al lui Dumitru Constantin Dulcan8 și nu în ultimul rând al lui Harris, aceștia au, mai întâi de toate, datele anatomice și funcționale ale creierului, pe a cărui activitate sunt puse manifestări și reprezentări de la cele practice până la cele ce privesc ideile filosofice și religioase9.

Mindfulness, conceptul conștientizării clare în condițiile impuse ale conștienței, ardorii și detașării de slăbiciunile conviețuirii, conduce la o experiență concentrată, ceea ce nu totdeauna este garantat de actul gândirii clare. Disciplinându-și astfel gândirea și experiențele profesionale, Harris trimite misterul conștiinței în subiectivitate, ca în experiențele lui Thomas Nagel (Philosophy of Mind: Classical and Contemporary Readings), unde nașterea conștiinței ar trebui să decurgă din organizarea de tip atomist. Definirea conceptului de conștiință se face când extraatributiv sau/și nediferențiat (atunci când lucrurile par în orice fel10), când prin contrarietate (Conștiința – simplul fapt că acest univers este luminat de simțire – este

exact ceea ce conștiința nu este11). Neurologul-filosof nu exclude meditația ca modalitate introspectivă fără a preveni, precum Otto Rank12, că aceasta conduce fie spre filosofie, fie spre nevroticul compulsiv. Cum mintea umană este produsul nemijlocit al creierului, așa cum spune și Collingwood, lumea fizică, inconștientă, ajunge brusc în conștiință ieșind din neperceput fie în virtutea unui proces, fie printr-o calitate prin emergența fluidității. Harris consideră că biologia, de la care se mai așteaptă încă multe răspunsuri esențiale, a înlăturat definitiv teza vitalismului (care implica un principiu nonfizic – elan vital) pentru a le explica prin probitatea teoriilor despre sistemele vii. Cu alte cuvinte, ar trebui să considerăm teoria lui René Guénon13 despre zeroul metafizic ca anostă, înainte de a fi spulberat mitul fiat-lux-ului cosmogonic și asta nu se datorează doar eșecului unor eforturi de a localiza conștiința în creier14 și nici că nu se reușește distincția între conștiință și conținuturile ei. Cred că suntem în fața diferențierii dintre referent și esențial, lucru care îi scăpa și lui Hume când socotea percepțiile minții ca putând să apară atât ca impresii, cât și ca idei (ideile ca imagini ale impresiilor) și al căror depozit nu se află totuși în creier, după cum spun neuroștiințele.

Metafizica orientală i se pare și lui Harris un răspuns mai bun pentru o astfel de problemă pentru că, pornind de la cele patru corpuri care se conțin și se succed totodată; corpului fizic (tangibil) îi succede un corp al energiilor (corpul eteric), sensibil, apoi corpul astral (imaginat ca un câmp deasupra structurii fizice, sediul memoriei (fluidul culorilor vii), al viselor, simbolurilor, al conștiinței mitice. În fine, corpul mental (care nu se referă la gândire, însă face gândirea posibilă) asigură corpului astral mijloacele de manifestare. Acolo, capacitatea de a gândi (latură a personalității) e altceva decât sufletul. Prin Yoga (unire) omul poate atinge Atman (comuniune între Spiritus și Corpus), lucru pe care știința (cunoaștere prin reflectare) nu-l poate înțelege pentru că nu poate trece în plan supra-rațional, intuitiv, și de aceea metafizica consideră că ființa noastră spirituală rămâne ancorată în varietatea fenomenelor reale ale existenței pe care o judecă cu simțul eternității, lucru de care Occidentul se detașează prin opțiunea către schimbarea neîncetată, dar care tinde către dispersie, cum îi reproșa Guénon15, ceea ce se reflectă și în tendințele moderne

4

10

Op. cit., p. 247.

Op. cit., p.38.

6 Un interviu ținut ascuns 116 ani, care circulă acum pe internet: http:// www. stankovuniversallaw. com/2015/05 / nikola-teslaeverything-is-the-light/#more-17368 7 Revista de filosofie, LXII, 5, Buc. 2015, p. 711 (A se vedea traducerea românească realizată de D.G. Stoianovici, Ed. Humanitas, 2015) 8 Collingwood identifica trei genuri de lucruri: corpuri, minți și entități abstracte.

9 Facem trimitere la un interviu publicat în Formula AS, nr.1067/2013, realizat de Dia Radu 5

22

Viața spirituală este concepută de Sam Harris după modelul buddhist, în sensul de depășire a sinelui prin concentrare asupra propriei existențe simultan cu clipa trăită.

11 Sam Harris; Trezirea. Ghid pentru o spiritualitate fără religie, Ed.Herald,Buc.,2014, p. 72.

12 Idem, p.75.

13 Psihologia sufletului, Ed. Herald, Buc., 2010, p.20.

14 Vezi Stările multiple ale ființei, Ed. Herald, Buc., 2012, p 50 și urm.

15 Nu există nimic în compoziția creierului (studiat la orice scară) care măcar să sugereze că acesta ar putea găzdui conștiință”, op. cit., p.80.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

FILOSOFIE

ale fizicii și psihologiei occidentale. În interviul lui de acum peste o sută de ani, la care am mai făcut referire, Nikola Tesla îi mărturisea reporterului, printre altele: Totul este lumină. Și nu uitați: nimeni nu moare, ci se transformă în lumină. Adică, particulele de lumină revin la starea lor inițială. Tesla spunea asta fără să se socotească om de știință, însă crede că omul își poate păstra conștiința și dincolo de viața pământeană. Similar, însă prin filiera neurologului de înaltă performanță, Dumitru Constantin Dulcan, pentru care Dumnezeu este în spatele tuturor lucrurilor, spunea în interviul amintit: Dincolo de tunel, toți martorii acestor experiențe văd o lumină vie, de o strălucire foarte intensă, care nu orbește totuși. E o lumină feerică, învăluitoare și caldă, ce oferă mângâiere și bucurie.

Cei care au trăit aceste experiențe spun că e Ființa Supremă, Iisus, Buddha sau Allah, în funcție de apartenența religioasă a fiecăruia, după cum relata și Moise. Așa scria și Douglas Harding, așa scriau și Alexander, și Lee Silver, deși aproape nimic din relatările lor nu rezistă analizei, spune Harris16, suspectându-l pe Alexander, de pildă, a fi victimă a creștinismului de tip american. Ce crede Harris și mărturisește cu convingere profesională e că emisfera dreaptă a creierului, deconectată chirurgical, rămâne conștientă și că telencefalul astfel divizat găzduiește două puncte de vedere diferite, ceea ce zguduie adânc ideea că fiecare dintre noi are un sine unic și indivizibil - și cu atât mai puțin un suflet nemuritor17. Or și în aceste condiții, ființa rămâne principiu al manifestării, iar unitatea însăși nu este un principiu absolut și sieși suficient, cum spunea și Guénon18, fără a fi neurolog. Ca om de știință, Harris știe că, fără negație, nu se poate ajunge la nimic temeinic chiar și când se sprijină pe bizareriile unor colegi. De pildă biologul Lee Silver se întreabă dacă un ins cu creierul divizat, pe motivul conflictualităților dublului sine, ar cere să i se extirpe emisfera dreaptă, ar fi asta o intervenție terapeutică sau, de-a dreptul, o crimă? Harris e destul de rezervat cu răspunsul, însă, dacă admitem că în creier nu se găsesc receptori ai durerii19, va trebui să credem că, sub influența psihedelicelor de tip dimetiltriptamină (DMT) sau a anestezicelor de tip ketamină, durerea dispare și „lumea” se percepe în culori minunate, idilic, fantezist și totuși în registrul verosimilului. Iată de ce lumina lui Tesla nu poate fi negată și nici relatările lui Douglas, Dulcan ori Alexander nu pot fi respinse în chip global. Să cunoaștem însă un fragment din lumea halucinantă văzută și descrisă de Alexander, în reproducerea lui Harris20: Zburam pe lângă flori, iar mugurii din pomi se deschideau când Metafizică și cosmologie orientală, Ed. Herald, Buc., 2005, p.52.

17 Op. cit., p.220 18 Op. cit., p.92.

19 Stările multile ale ființei, p.52.

20 Op. cit., p. 93 BANCHETUL, 19-20-21 / 2017 16

treceam prin preajma lor [...] Se găseau acolo fântâni, iazuri, culori indescriptibile, iar deasupra se aflau arce de lumină argintie și aurie și cântece de slavă minunate [...] Apoi am ieșit din acest univers.

Imi amintesc cum vedeam totul retrăgându-se... Harris îl citează imediat pe McKenna, ca pe o sursă cu care pune la îndoială veridicitatea lumii văzute de Alexander, însă în lucrarea invocată21, în simptomatologia consumatorilor de DMT, apar și relații temporale: Există sentimentul altor vremuri și a propriei pruncii, și al minunării, minunare și mai multă minunare [...] Ai impresia că pătrunzi într-o ecologie a sufletelor aflată dincolo de porțile numite cu naivitate de noi moarte. Nu știu. Sunt ei [ființe mărunte, țânci, spiriduși, n.n.] întruparea sinestezică a noastră înșine ca celălalt, sau a Celuilalt ca noi înșine? Cu alte cuvinte, sunt lumi similare pe care nu văd de ce nu leam crede una și aceeași, mai ales că relatări similare au furnizat, pretutindeni, și alții care au revenit la viață fără a fi consumat DMT sau fără să fi fost în comă indusă, ci pur si simplu au fost în moarte clinică. Așa, de pildă, cum e cazul reținut de profesorul Kenneth Ring, de la Universitatea din Connecticut22, care relatează povestea unui soldat american, rănit grav în Războiul din Vietnam; acesta își vede trupul transportat cu elicopterul spre spital și el plutește în urma lui, apoi a putut povesti tot ce se întâmplase cu el ca să fie salvat. Și Alexander, spune Harris cu nedumerire23, relatează că a văzut în odiseea lui o fată care i se alăturase pe aripa de fluture pe care zbura și care se dovedește ulterior, la vederea unor fotografii, a fi tocmai imaginea surorii sale biologice pe care nu o cunoscuse, fiindcă a murit înainte cu câțiva ani de căderea lui în comă. Ei bine, de aici plecând, autorul are destule date clinice și paraclinice pe seama cărora să poată discuta. Mai întâi, cu certitudine, activitatea cerebrală a lui Alexander și a altora asemenea lui, pe parcursul acestor experiențe, nu a încetat; asta înseamnă că trecerea de prag nu a fost o ruptură bruscă, ireversibilă. Lipsesc însă date care să confirme că și în cazul celor care mor în accidente sau se sinucid se parcurge același pasaj luminos. Ce traseu străbat sufletele lor? Și apoi, având în vedere decorul optimist, relatat de subiecți, asimilabil raiului, lipsesc din antinomie indiciile iadului, a cărui absență răstoarnă o întreagă thanatologie cu axiologia ei. Dincolo de tunelul omniprezent în relatări, spune profesorul Dulcan, așa cum mărturisesc cei care au experimentat moartea clinică, Dumnezeu îi întâmpină cu o iubire copleșitoare, o pace profundă și o stare de beatitudine despre care toți spun că nu au mai trăit-o niciodată. Nici Op. cit., p. 224 (a se vedea și nota 41) Terence McKenna; Food of the Gods, Bantam Books, NewYork, 1992, p.258 23 Near-death and out-of-body experiences in the blind, Connecticut,1999 21 22

23

FILOSOFIE

urmă de Dumnezeul dur, amenințător și acuzator, cum e descris tradițional. Harris nu ajunge până acolo, însă își pune probleme semnificative. Înclinația lui de a-l percepe pe Dumnezeu oscilează când spre unii mistici pe care îi citează: Meister Eckhart (Dumnezeu și eu suntem una în cunoaștere), sau Al-Hallaj, ucis de coreligionarii săi musulmani pentru că se socotise una cu Dumnezeu24, când spre Alexander25, care avea o simpatie deosebită pentru cei care cred că există undeva un Dumnezeu care își iubește creația, deci nu este un deus otiosus (idle god, la deiști), ori deus absconditus, la Thomas d'Aquino. El nu crede în ficțiuni de genul celor care susțin că Isus se va întoarce și îi va pedepsi pe necredincioși, sau de genul celor care găsesc moartea a fi cel mai mare bine dacă se face în numele islamului26. Isus Cristos, fiul lui Dumnezeu, perceput de americani ca un guru, aidoma lui Buddha și Mohamed, ar putea fi asimilat și de hinduși printr-un avatar al lui Vishnu27, iar sentimentul numinos pălește pentru Harris odată ce fizicienii au îndreptat atenția lumii spre amenințările proximității, spre deosebire de Newton care și-a irosit geniul în profeții biblice28 și alchimie. Harris, în neohedonismul său, rămâne consecvent un american autentic chiar și atunci când simte plăcerea și evitarea suferinței ca surse necondiționate ale fericirii29, precum și temelii ale culturii umane (scopul scuză mijloacele chiar și atunci când drogurile ușoare, din clasa MDMA, sunt, cu prudență, socotite benefice). Or percepția fericirii astfel e doar iluzorie și nu e totuna cu naturalețea fericirii înseși. Vorbind, spre final, despre întrebuințările spirituale ale farmacologiei, autorul socotește că tot ceea ce întreprindem are ca scop modificarea conștiinței, drogurile fiind, așadar, un alt mijloc către același scop, or în aceste condiții trebuie să insistăm asupra conștiinței așa cum este ea concepută de Harris, fără a ne mai întoarce la Kant, Hegel, Heidegger etc. De fapt, poți avea experiența directă a situației în care conștiința nu este niciodată îmbunătățită sau afectată de ceea ce cunoaște. Descoperirea repetată a acestui lucru este fundamentul vieții spirituale, notează Harris30. El are dreptate când spune că în cea mai mare parte a vieții ne clătinăm între a vrea și a nu vrea31, iar ca neurolog a putut observa că această știință are posibilități nelimitate să modifice credințele pe care omul le are în legătură cu experiența conștientă și ajunge până la a zdruncina din temelie inclusiv ideea de suflet32, condiția ar fi să

avem experiențe mai clare, nu să gândim mai clar despre experiență33. Țelurile spiritualității, pentru Harris, nu sunt altele decât cele ale științelor care încearcă să ajungă la adevărurile valide despre lume și de aceea depășesc limbajul sufletului, numinosului, culturii umaniste încercând evaziv să-l substituie cu sinele, eul, mintea, conștiința, timpul, spațiul. El aspiră ca spiritualitatea să devină parte a științei prin integrarea cunoștințelor34 și demolarea miturilor. Acceptăm în chip curent mintea ca facultate de a gândi, de a judeca, asimilabilă intelectului, rațiunii. Pentru Harris, mintea, divizată sau nu, se bucură de o adevărată literatură în budism, fără echivalent în religiile Occidentului, deși acest lucru poate duce la chietismul de turmă conformizată obedient, ceea ce știința nu face nici când își propune maximizarea stării de bine, un alt bine decât cel din orizontul credințelor religioase.

Harris, de pildă, găsește că, în particular, creștinismul impietează gândirea inteligentă asupra minții prin afirmarea sufletului individual, artificial, compozit, slab, predispus căderii în păcat și, în consecință, supus judecății supreme (profesorul Dulcan, poate cea mai remarcabilă excepție, nu împărtășește deloc această opinie). Mulți neurosavanți și psihologi, eliberați de grija sufletului, recomandă practica hindusă vipassana, acceptată pentru calitatea minții și mindfulnes tehnică de atingere a calmului în mijlocul fluxului, o stare imperturbabilă de bine mai greu de realizat, dar care previne subțierea cortexului, asociată îmbătrânirii, cum spune Harris. La început, prin meditație, se vizează și se realizează limitarea și neutralizarea suferinței. Starea de bine, astfel obținută, nu este străină de natura minții omenești, iar scopul final ar fi acela de a te detașa de senzația de sine și de a atinge o anume libertate cu care se poate începe călătoria spiritului, ca în practicile dzogchen. Experiențele lipsei intrinseci a sinelui ne trimit la un alt conținut al acestuia decât cel cunoscut de la Sartre sau de la Heidegger (Das Sein), care îl defineau ca întâlnirea cu sine însuși, reprezentare a faptului de a fi public, conștiință a ceea ce are sens și se cere definit în formă. Harris are o perspectivă biologică asupra sinelui și îl socotește a fi o succesiune a eului, a transformărilor lui în timp, deci, sinele actual fiind cel mai reprezentativ35, el este subiectul experienței fiecărui acum și de aceea pare mai mult o iluzie; el nu îl acceptă ca marcă sumativă constantă, ce legitimează o activitate interioară individualizabilă. Transcenderea de sine ține de

24

30

25

31

Op. cit., p. 228.

Op. cit., p. 34 26 Op. cit., p. 221 27 Op. cit., p. 18 28 Op. cit., p. 30 29 Op. cit., p. 37. Și totuși nu putem neglija că fizicianul și matematicianul englez considera că ateismul, absurd și odios, nu a avut niciodată mulți profesori, și că, prin urmare, trebuie să recunoaștem un singur Dumnezeu, creatorul tuturor lucrurilor, cel mai înțelept, cel mai bun și cel mai sfânt (Filosofia naturală)

24

Op. cit., p. 8, 22, 25 etc.

Op. cit., p.255 32 Op. cit., p. 27 33 Op. cit., p. 255: Cu toate că abia începem să înțelegem mintea umană la nivelul creierului și nu știm nimic despre cum se naște conștiința, nu este prea devreme pentru a spune că sinele convențional este o iluzie. În interiorul capului tău nu există niciun loc pentru suflet.

34 Op. cit., p. 52.

35 Op. cit., p. 83.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

FILOSOFIE

experiența mistică și se înscrie în paradoxul căutării.

Dacă la Heidegger sinele, în condiții normale, nu poate lipsi, Sam Harris constată nonsineitatea (selflessness), greu de relevat experienței noastre.

Aproape concomitent se vorbește și despre eu, ca senzație a existenței unui subiect interior36, limitat la a conștientiza facultățile individuale. Sinele și eul se confundă în doctrina advaita: conștiința este condiția antecedentă a oricărei experiențe, sinele sau eul fiind o apariție iluzorie în cadrul acesteia37. Experiența lui Ramana, de la începutul sec. al XX-lea îi prilejuiește lui Harris confirmarea faptului că mintea este o aglomerare de gânduri, gânditorul este eul care, dacă este căutat, dispare, iar realitatea nu este decât pierderea eului; adică noi căutăm realitatea când, de fapt, noi suntem realitatea însăși38. Conștiința de sine, sineitatea, în experiențele lui Harris, nu se identifică nici cu conștiința pură, nici cu conștiința-de-sine hegeliene.

Conștiința ca atare, definită ca intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență, cunoaștere reflexivă deci, dar și fapt de a înțelege, gândire, spirit, sentiment al responsabilității morale, în perspectiva neurosavantului devin, așa cum am văzut, mai întâi obiect al studiului științific și mai apoi, în chip intrinsec, subiect al speculației. Cum nu face obiectul neuroștiințelor, moralitatea, atunci când este adusă în discuție, rămâne când ca la Leibnitz (cu datoria de a așeza țelul final al omului în cunoașterea temeliilor transcendentale ale ființei), când după învățătura lui Trungpa (întemeiată pe generozitatea transcendentă a inițiatului bodhisattya)39. Apoi, să nu uităm, cartea lui Sam Harris are un subtitlu, ghid pentru o spiritualitate fără religie, care nu poate trece neobservat, cu toate că acest scop nu se susține decât prin vagi sugestii finale preluate din experiența vie și plauzibilă a lui Alexander; Experiența din Apropierea Morții (EAM) căreia îi adaugă spectrul consumului liber de droguri ușoare. Acestea nu pot fi neglijate, ci trebuie luate mai serios în seamă. Neuroștiințele, pe lângă propriile observații și interpretări, uneori contradictorii40, încearcă să considere cum se cuvine relatările

celor reveniți la viață după ce au trecut pragul spre o altă secvență a spiritului, deci nu a sinelui, nici a eului, nici a conștiinței, despre care, în EAM, nu mai avem relații verificabile. În aceste condiții, datele pur științifice ale neurosavanților americani, în bună parte discutate și de Sam Harris aici, nu ni se par totuși de natură să răstoarne ceea ce filosofia a reflectat despre ființă, despre adevăr, despre cauzalitate și temporalitate, despre transcendența metafizică, despre facultatea de judecare, conștiință etc., inevitabil contextualizate condiției umane și religiozității. Țelurile spiritualității, remarcă în final autorul, nu sunt totuna cu cele ale științei, dar tot el mai notează că nu există granițe impenetrabile între știință și orice altă disciplină care operează cu enunțuri valide despre lume. Harris se îndoiește că religia ar putea să ofere lumii ceva esențial, care să nu fie altfel posibil, și, ca atare, întrebările care caută sensul vieții și țelul nostru pe pământ au marcat umanitatea cu o spiritualitate sceptică fiind formulate greșit. Dar nu suntem oare necontenit în aceeași iscoditoare conștiință a insuficienței care îl determină și pe omul de știință să creadă că se poate, dar și pe mistic să-și caute desăvârșirea, fiindcă altfel nu se poate?

Cum lumina dreptei credinței nu stinge lumina rațiunii, ci o intensifică41, între radicalizările scientiste și cele ale religiilor exclusiviste, Harris nu spune că ar fi ceva spectaculos de așteptat și cu atât mai puțin de făcut din moment ce, reciproc, ele își relevă insuficiențele și nu rezistă de unele singure. Tot așa, nici „trezirea” din ghidul autorului cu derivatele MDMA nu ameliorează, ci amăgește doar ontologia, ființarea; nemurirea cel mult poate fi acceptată tot ca o „trezire”, în timp ce viața ca atare se cere trăită criterial liber, reflexiv, în dihotomiile ei fundamentale și în aspirațiile care îi dau conținut și limită în lipsa unor alternative asupra cărora intuiția îndrăznește suficient, după cum se vede, dar în final se împacă cu datul biologic, dacă nu și cu cel religios.

36

să trăim în corpul subtil, care e format din lumină de înaltă frecvență. Cei care au văzut corpul subtil, ceea ce numim în mod tradițional „suflet”, în timpul experiențelor extracorporale, l-au descris ca fiind format din milioane de puncte luminoase. Dacă în ceea ce privește trupul nostru s-a spus că „pământ suntem și în pământ ne vom întoarce”, în ceea ce privește sufletul, „lumină suntem și în Lumină ne vom întoarce”. Suntem cu adevărat „lumină din Lumină”. Iată de ce, precum Hume, nu ne îndoim că originea religiei este în natura umană, indiferent dacă suntem creștini și credem în Înviere, sau suntem buddhiști și credem în Nibana.

Op. cit., p.108 Vezi p.124, 136 38 Op. cit., p.165.

39 Op. cit, p. 164.

40 A se vedea p. 32, respectiv, 203 41 Profesorul Dulcan, în interviul menționat, obiecta: s-a adus argumentul că ar putea fi halucinații sau expresia unui creier în suferință, că ar fi rezultatul ischemiei sau al unor crize epileptice.

Sunt doctor neurolog și pot aduce oricând argumente medicale împotriva acestor ipoteze. Despre efectul anestezicului nu poate fi vorba, căci sunt și mulți oameni care au avut aceste experiențe spontan, fără nicio influență chimică. Și mai adaugă: Continuăm BANCHETUL, 19-20-21 / 2017 37

25

FILOSOFIE

Ion HIRGHIDUȘ

DIALECTICA SPIRITULUI SACRU În general se acceptă că Mircea Eliade este istoricul religiilor care a avut în permanență în atenție problema sacrului, cum poate fi aceasta abordată într-o lume desacralizată, problemă centrală care pornește de la Rudolf Otto, dar capătă un registru mai larg decât la cercetătorul german1. Intenția mea de aici este să realizez o posibilă revendicare a savantului român din concepția hegeliană și distanțele pe care le ia acesta față de ea, așa cum aceste distanțe pot fi luate față de Nietzsche sau chiar față de Rudolf Otto. Am în vedere categoria de „sacru” dincolo de polaritatea sacru-profan, pe teritoriul mai larg al Spiritului care poate da un conținut filosofic profund. Prin aceasta aș vrea să arăt că Mircea Eliade nu a rămas pur și simplu un istoric al religiilor, ci a construit un sistem de gândire în care religiosul se detașează, în cele din urmă, de elementul pur istoric. A te detașa de istorie, a demonstra perenitatea consecințelor unor fapte, evenimente înseamnă a demonstra că există generalități care nu pot fi anulate de istorie. Pentru aceasta trebuie să realizăm diferența dintre sacru și spiritul sacru. Cel din urmă se comportă ca o consecință pe care o vom depista mereu în urma oricărei acțiuni a vieții, chiar dacă aceasta se desfășoară într-un perimetru profan. Spiritul sacru, pe care-l deducem din opera lui Eliade, trebuie pus vis a vis de spiritul hegelian. Diferența majoră pe care eu o văd este că dacă spiritul hegelian suportă deformările, degradările prin încorporarea sa în istorie, spiritul sacru este în relație cu lumea omului conform unui principiu al rațiunii suficiente: veritabilitatea spiritului sacru implică direct veritabilitatea lumii, dar falsitatea celei din urmă nu determină conținutul de adevăr al primului. Lumea poate fi un temei pentru spiritul sacru, dar nu este singurul temei. Toate temeiurile posibile țin de prezența și permanența escamotate sub orice formă a temporalității. Dacă Lumea Omului este reprezentată de orizonturile temporalității, accesul acesteia către transcendent este posibil prin elementele sacrului, când acesta se dezvăluie omului prin voința aflată dincolo de om. Istoricitatea lumii, ca succesiune de orizonturi temporare, are de câștigat o fațetă care, în mod direct, nu-i aparține. Religiile Omului, paradoxale prin multiplicitatea lor și prin unitatea care este mereu căutată de

exegeți2, ar putea să pară elemente ale Spiritului universal care nu se subsumează acestei lumi, ci doar o încorporează.

Pentru a-l defini pe Mircea Eliade este același lucru cu a găsi regula care confirmă excepția, excepția fiind geniul și universalitatea acestuia. Paralelismul pe care-l propunem între Eliade și Hegel are scopul de a scoate în evidență cum prin descrierea refugiilor istoriei te poți sustrage stihiilor acesteia. Spiritul sacru nu are componente lumești, ci doar tangente și reliefări ale răzvrătirii omului față de condiția sa finită.

Spiritul hegelian, așa cum rezultă din propria-i dialectică, ia forma istoriei, a omului ca atare și limitează universalul la o devenire în timp, care explică de ce formele finite acced dincolo de condiția lor. Spiritul sacru, care poate fi, în aparență, o metaforă, caută prezența finitudinilor (cele ale omului și lumii sale) pentru a reaminti acestora că dincolo de ele se află Colosalul, așa cum l-a văzut Rudolf Otto. Dar Colosalul poate fi prins în istorie, sau el este pur și simplu oglinda înspăimântătoare a Nedefinitului? Diferența majoră dintre Spiritul sacru și Spiritul obiectiv este că ultimul încorporează lumea omului, o transformă în fragmente ce-i aparțin, în timp ce primul rămâne doar oglinda în care finitudinea se vede de – formată, imagine din care-și deduce propria-i dramă. Această de formare nu reprezintă o ruptură în armonia formei, ci scoaterea din formă, care poate să fie orice.

Dacă admitem că perisabilitatea lumii se datorează tocmai conținutului profan al acesteia, atunci putem accepta ceea ce spune Mircea Eliade: „Sacrul se manifestă întotdeauna ca o realitate de un ordin complet diferit de realitățile „naturale”. Limbajul nu poate reda decât în chip naiv noțiunile de tremendum, majestas, mysterium fascinans, recurgând la termeni preluați din domeniul natural sau din viața spirituală profană a omului. Însă această terminologie analogică vine tocmai din incapacitatea omului de a exprima acel ganz andere: limbajul nu poate decât să sugereze ceea ce depășește experiența naturală a omului, cu ajutorul unor termeni preluați din

A se vedea Bryan S. Rennie Reconsiderându-l pe Mircea Eliade. O nouă viziune asupra religiei, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 1999; Richard Reschika, Introducere în opera lui Mircea Eliade, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2000

2

1

26

A se vedea Joseph Mitsuo Kitagawa, THE QUEST FOR HUMAN UNITY. A Religious History, Augsburg Fortress, 1990; versiunea românească: Humanitas, Bucureşti, 1994.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

FILOSOFIE

această experiență” . Ceea ce înseamnă: condiția de existență a sacrului nu este determinată de relația acestuia cu lumea. Spre deosebire, spiritul obiectiv nu are cum să nu țină cont de om și de istoria acestuia. Chiar dacă acesta nu este reductibil la limbaj, el este și limbaj, limbajul care nu este capabil să-l acopere conceptual.

Sacrul în concepția lui Eliade, după cum observă Claude Rivière ,,este recunoscut ca un dat imediat al conștiinței, dar el are o revelație istorică în reprezentările hierofanice4. Autorul menționat îl ia în discuție pe Eliade pe linia Otto – Durkheim – Söderblom – G. Van der Leeuw. Ca Otto, Eliade ar deplasa problema teologicului spre sacru, ca avatar al Dumnezeului Occidental. Acest autor vrea să arate că o contrapunere a sacrului și profanului, ca două lumi antinomice și separate, nu este una productivă, întrucât ele trebuie concepute în completitudine5. Este adevărat că M. Eliade, în repetate rânduri, definește sacrul ca opus al profanului: „Prin experiența sacrului spiritul a perceput diferența dintre ceea ce se dezvăluie ca real, puternic, bogat și semnificativ și ceea ce este ceea ceste lipsit de aceste calități…” 6. Cel lipsit de aceste calități este profanul, în comparație cu sacrul care reprezintă realul. Prin analogie, se poate discuta de perechile sacru-real și profan-aparență, dar fără a rămâne la departajările făcute de Platon între lumea Ideilor și lumea obiectuală. În lucrarea reprezentativă a lui Eliade despre sacru și profan, Das Heilige und das Profane. Vom Wesen des Religiösen, care a apărut prima dată în Rowohlts Deutsche Enzyklopädie, coordonată de Ernesto Grassi, în 19577, antinomia sacru-profan nu este privită ca relația dintre realitate și aparență, ci: „Sacrul și profanul reprezintă astfel pentru Mircea Eliade două situații existențiale fundamentale, în termenii lui Heidegger: două moduri ale ființei – în – lume (in – der – Welt – Sein) dezvoltate de om de-a lungul istoriei sale: modul sacral de a fi al omului societăților preistorice, arhaice și religioase, și modul profan al omului modern, areligios”8. Aceste moduri ale ființei se convertesc în modurile de existență ale Spiritului: pe de o parte, Spiritul există ca spirit universal, ceea ce este obiectiv, aflat în devenire, datorat unei lipse a universalității lui, dar care are posibilitatea ca prin „sfârșitul istoriei” să se întoarcă la această universalitate; pe de altă parte, existența ca spirit sacru, indiferent cât de mult se poate arăta aceasta omului în diferitele perioade istorice ale acestuia, dar el reprezentând aceeași intensitate oriunde s-ar afla, în orice mod s-ar dezvălui. Spiritul universal, care-și caută propria-i completitudine, are un

profit din „sfârșitul istoriei”, din anularea omului ca element al acesteia: el capătă experiența devenirii care nu este una de neglijat dacă se constituie pentru noi într-un model explicativ al istoriei. Un astfel de model explicativ exhaustiv l-a dat Hegel, la care există o sinonimie între spiritul obiectiv și statul universal. Făcând distincție între laturile devenirii, care sunt Cunoașterea și Istoria, Hegel afirmă că Fenomenologia Spiritului, în orice moment al ei, exprimă „diferența dintre cunoaștere și adevăr”9; Istoria – ca cealaltă latură a devenirii, se actualizează în cunoaștere, ea fiind „Spiritul exteriorizat în Timp”10.

Contribuția lui Mircea Eliade la o problemă cum este cea a sacrului trebuie privită într-un peisaj mai larg, cu precizarea că interpretările sale au deschis drumuri noi pentru înțelegerea unei situații atât de simple și, în același timp, atât de complexe: precizarea spiritualității omului nu o face pe aceasta neapărat sacră. Tangibilul și intangibilul omului cu sacrul rămâne același. Teoriile și precizările despre sacru nu devin ele însele sacre, iar apropierile de marea necunoscută, care implică admirație, teamă, fac parte din experiența secretă a indivizilor. Nici obiectele care sunt „vizitate” de sacru, care sunt purtătoarele acestuia nu devin sacre, ci doar își modifică relația lor cu adevărul prin formele concrete de trăire: la un pol se află toate spaimele posibile, la celălalt pol se află beatitudinea și pierderea unei poveri grele care este responsabilitatea ființei singure.

Apariția în anul 1917 a cărții lui Rudolf Otto, Das Heilige. Über das Irrationale in der Idee des Göttlichen und sein Verhältnis zum Rationalen (Sacrul.

Despre iraționalul din ideea de divinitate și despre relația sa cu raționalul), în care acesta propune o nouă perspectivă asupra ideilor de Dumnezeu și de religie, a fost urmată de un răsunet deosebit, toți cercetătorii în domeniul religiilor fiind influențați mai mult sau mai puțin. Mircea Eliade datorează și el lui Otto cel puțin libertatea deschiderii, fapt pe care l-a recunoscut, dar savantul de origine română crede că a mers mai departe decât Otto chiar în abordarea calitativă a problemei sacrului. Unii exegeți consideră că lucrarea Le Sacré et le Profane este doar o dezvoltare a lucrării lui Otto11, în timp ce alții au sesizat că Eliade a realizat un alt mod de abordare a sacrului12.

Rudolf Otto se situează într-o bună tradiție kantiană chiar în definirea categoriei de sacru: „Sacrul, în sensul deplin al cuvântului, este deci pentru noi o categorie compusă. Componentele ei sunt, pe de o

Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 12 4 Claude Rivière, Socio-antropologia religiilor, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp. 23-24.

5 Idem 6 Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 131.

7

3

3

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Versiunea franceză a lucrării, Le Sacré et le Profane apare în 1965 la Éditions Gallimard; versiunea românească, Sacru şi profanul apare în 1995 la Editura Humanitas 8 Richard Reischika, op. cit, p. 45.

9 Hegel, Fenomenologia Spiritului, Edituta IRI, Bucureşti, 1995, p. 463 10 Ibidem, p. 464 11 Bryan S. Rennie op. cit., p. 36 12 Richard Reschika, op. cit., p. 44

27

FILOSOFIE

parte, elementele ei raționale și, pe de alta, elementele ei iraționale. Privită în fiecare din aceste două componente ale ei – și acest lucru este de susținut cu toată tăria în fața oricărui senzualism și-n fața oricărui evoluționism -, ea este o categorie pur a priori”13.

Categoria propusă de Otto are, din câte se poate observa, două aspecte de dezbătut: a) faptul că este compusă din elemente raționale și iraționale, într-un amestec al acestora care presupune o anumită relație de dependență; b) elementele raționale și iraționale ale categoriei de sacru sunt a priori în aceeași măsură14. Sacrul este, de fapt, un întreg proces de schematizare care rezultă din relația raționalului cu iraționalul. În virtutea unor principii a priori, elementele raționale schematizează pe cele iraționale: „Tremendum, elementul respingător al numinosului, se schematizează prin ideile raționale de dreptate, de voință morală și prin excluderea oricărui element contrar moralei. […]. Fascinans, elementul atrăgător al numinosului, se schematizează prin ideile de bunătate, de milă, de iubire.[…]. Elementul mirum se schematizează prin caracterul absolut al tuturor atributelor raționale ale divinității…”15. Dar ce înseamnă această schematizare a iraționalului, dacă nu este cumva sărăcirea notelor definitorii ale acestuia? Ce se păstrează, de fapt, sub numele de „irațional”, dacă nu o schemă care încearcă să pună ordine într-o lume inaccesibilă și care se dezvăluie doar unde vrea ea?

Ideea lui Otto că elementele raționale și iraționale ale sacrului sunt elemente a priori în aceeași măsură este semnificativă pentru că pune categoria de sacru în fața experienței sensibile. Sacrul există independent de această experiență sensibilă, dar este prilejuit de ea. A te adresa experienței sensibile pentru a determina sacrul reprezintă însă un eșec, așa că este nevoie să ne adresăm rațiunii pure, spiritului care se află dincolo de orice percepție. Punctul de vedere kantian este clar până aici, dar Otto a avut în intenție să treacă dincolo de acesta. Există ceva mai adânc decât „rațiunea pură”, care este „străfundul sufletului” la care există o singură cale de acces prin elementele iraționale ale categoriei de sacru. Acolo se află ideile și sentimentele absolut pure. Otto vrea să se detașeze de Kant și prin sublinierea rolului intuiției în determinarea sacrului, care ar trece dincolo de rațiunea pură (teoretică sau practică). De această intuiție este legată înclinația ascunsă a spiritului omenesc spre a deveni instinct religios.

Recunoscând meritele lui Otto în analiza modalităților experiențelor religioase, Mircea Eliade, în introducerea la Sacru și profan, se desparte de acesta în felul următor: „Perspectiva pe care o propun paginile care urmează este însă cu totul alta (față de cea a lui Otto!). Am dori să prezentăm fenomenul sacrului în toată complexitatea sa, și nu numai latura sa irațională. Ceea ce ne interesează nu este relația dintre elementele neraționale și cele raționale, ci sacrul în totalitatea sa”16. Ceea ce vrea Eliade să realizeze este să depășească o simplă fenomenologie a religiei. Efortul său este sintetizat de Angelo Morretta astfel: „…Mircea Eliade întemeiază o nouă sinteză a sacrului, o nouă știință a religiilor, în mai mult de patru decenii de muncă intensă și cu o informație și o documentație fără precedent, reintegrând-o în viziunea sa originală și, aș zice, definitivă. Pentru Eliade „sacrul…este un element structural al conștiinței, și nu numai un stadiu parțial al ei””17. Aceasta înseamnă că în orice moment și oriunde este posibilă prezența sacrului ca prezență totală a ființei care se manifestă la orice nivel al existentului18.

Divergența principală a lui Eliade față de Otto, după cum afirmă Bryan S. Rennie, constă în încercarea de a clarifica mai departe acest concept spiritual în opoziție cu ceea ce nu este, un fel de via negativa19.

Dar Eliade nu va rămâne la prima definiție aproximativă a sacrului ca opus al profanului, ci va face distincție între existența istorică și existența sacră: „…prin existență pur „istorică”, Eliade înțelege un mod de existență radical profan, un mod care s-a retras din fața conștientizării transcendentalului și s-a scufundat în momentul temporal aflat în desfășurare”20. Această distincție între existența istorică și existența sacră duce la o identificare a sacrului cu realul de către Eliade, demers necesar pentru orice istoric al religiilor într-un moment în care omul modern nu face distincție dintre sacru și profan pentru că acesta a pierdut sensurile realității autentice.

Dialectica sacrului reprezintă o temă perenă pentru Mircea Eliade, întrucât o regăsim începând cu Traité ďHistoire des religions (1949), până la Religions australiennes (1972). Crezul savantului este exprimat astfel: „Pentru istoricul religiilor, orice manifestare a sacrului este importantă; orice rit, orice mit, orice credință sau figură divină reflectă experiența sacrului, și prin urmare implică noțiunile ființă, semnificație și adevăr „21. Aceasta înseamnă o abordare a sacrului în

13 Rudolf Otto, Sacrul. Despre elementul iraţional din ideea divi-

18

nului şi relaţia lui cu raţionalul, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 129 14 Ibidem, p. 151 15 Ibidem, p. 155 16 Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, p. 12 17 Angelo Morretta, „Mircea Eliade şi religiile umanităţii”, în Mircea Eliade, Morfologia religiilor. Prolegomene, Editura „Jurnalul Literar”, Bucureşti, 1993, p. 7

28

Ideea prezenţei fiinţei ca prezenţă totală apare în lucrarea lui Louis Lavelle, La présence totale, Paris, Aubier, 1934 19 Bryan S. Rennie, op. cit., p. 36 20 Thomas J. J. Altizer, Mircea Eliade and the Dialectics of the Sacred, Philadelphia, Westminster Press, 1963, apun Bryan S, Rennie, op. cit., p. 38 21 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 9 BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

FILOSOFIE

totalitatea sa (demers prin care Eliade credea că se desparte de Otto!). La nivelul totalității nu există manifestare a sacrului mai importantă sau mai puțin importantă, dar, pe de altă parte, manifestările diferite ale sacrului nu pot fi puse pe același palier al observației și analizei, întrucât există două mari categorii de hierofanii: a) cele locale și „istorice”; b) hierofaniile multivalente, sau universale (rituri, culte, foeme divine, simboluri etc)22. Hierofaniile locale ar putea fi considerate de rangul II. Dialectica sacrului este o dialectică a hierofaniilor: La nivelul acestei dialectici apare un element de ambiguitate, cel puțin la prima vedere, chiar în diferențierea dintre hierofanii : „… o hierofanie este întotdeauna istorică…”23; „Faptul că o hierofanie este întotdeauna istorică (adică se produce statornic în situații determinate) nu-i distruge neapărat ecumenicitatea. Unele hierofanii au o destinație locală; altele au sau obțin valențe universale”24; „… anumite hierofanii devin multivalente, universale…[…]…altele rămân locale și „istorice””; „…orice manifestare a sacrului… implică noțiunile ființă, semnificați, adevăr”25. Ce înseamnă termenul de istoric pentru Mircea Eliade? Ce înseamnă că unele hierofanii sunt „istorice”, iar altele nu? Este clar faptul că se face distincție între calitatea istorică a tuturor hierofaniilor și faptul că unele dintre acestea sunt „istorice”, adică locale, fiind validate pe anumite arii restrânse. Calitatea istorică a tuturor hierofaniilor rezultă din faptul că acestea se produc statornic în situații determinate, pentru că ființa, semnificațiile și adevărul sunt și ele supuse istoricității ca, de altfel, întregul fenomen de desacralizare: îndepărtarea de ființă, pierderea semnificațiilor, îndepărtarea de conținutul de adevăr al realității. Istoricitatea nu poate fi împiedicată de localisme, de „istoriile” locale, prin care se creează diferențele între diferitele manifestări religioase.

Mircea Eliade explicitează acest fapt prin exemple, pentru a face diferența între hierofaniile locale și cele universale. Un astfel de exemplu este arborele numit Aśvattha, care este un exemplu de hirofanie locală, întâlnită la populațiile indiene. În comparație cu acest arbore, Arborele Cosmic (Axis Mundi) este o hierofanie universală, mitico-simbolică, pentru că se întâlnește la toate civilizațiile vechi26. Nu există, ca urmare, nici-o contradicție între cele două categorii de hierofanii, pentru că istoricitatea acestora este o calitate comună.

Mircea Eliade este adeptul studiului comparativ al manifestărilor religioase, în care urmărește două aspecte: a) morfologia sacrului, care este dinamică; b) devenirea istorică a sacrului27. Printr-o astfel de abordare se vrea depășirea opoziției simple dintre sa-

cru și profan. Opoziția strictă dintre aceste două realități reduce problematica atât de complexă la o situație de excludere statică. Profanul este tocmai ceea ce nu este sacrul și sacrul este ceea ce nu poate fi profanul, adică fiecare dintre aceste două realități ontologice poate fi definită prin negativul ei. Se pune însă problema depășirii acestei relații de excludere reciprocă, dacă „profanul” poate deveni „sacru”, „… în ce măsură o existență radical secularizată, fără Dumnezeu și fără zei, poate fi punctul de plecare pentru un nou tip de „religie””28. Dezbaterile teoretice asupra acestei problematici s-au desfășurat pe trei planuri, după cum afirmă Mircea Eliade: 1. planul conștientizării caracterului radical profan al Lumii, care va duce la o nouă experiență religioasă; 2. opozițiile sacru-profan sunt istorice, deci efemere și nu pot acumula religiozitate, aceasta fiind structura ultimă a conștiinței; 3. opoziția sacru-profan este respinsă, neputând fi o caracteristică a religiilor.

Dialectica sacrului și profanului are ca rezultantă o fenomenologie, dar nu poate rămâne doar în perimetru acesteia. „Beneficiarul” hierofaniilor este omul, care, prin natura sa, este element al istoriei, al devenirii.

Omul este obiectul căruia se adresează sacrul prin hierofanii de ranguri diferite. Totodată, omul este subiectul trăirilor religioase, trăirilor sacre. Opoziția sacruprofan presupune opoziția om religios-om areligios.

Diferențele dintre cele două tipuri umane sunt majore și pot constitui două „portrete” culturale diferite.

Omul religios din punct de vedere istoric este reprezentat de omul arhaic și premodern. Acesta „… crede întotdeauna în existența unei realități absolute, sacrul, care transcende această lume”29. Pentru acesta totul este sacru, pentru că el rămâne în apropierea Zeilor (elementele unei realități pure). Omul religios are tot timpul revelația realului, a ceea ce este, iar legătura lui cu simbolurile este una de mare adâncime, întrucât simbolurile intermediază trecere de la experiența individuală la universal ( exemplul trecerii de la hierofania locală a unui arbore la hierofania universală a Arborelui Cosmic). Dar existența omului religios, în sensul profund, presupune o atracție a acestuia spre sacru, dorința de a trăi în sacru. Această atracție, această dorință este determinată de fascinația puterii, pentru că sacrul înseamnă putere și realitate. Orizontul puterii este inițiatic, pentru că puterea sacrului, care se poate transfera asupra omului religios, poate fi benefică sau malefică, în funcție de compatibilitatea omului religios cu sacrul, stabilinduse o relație mimetică.

22

26

Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 24 23 Ibidem, p. 23 24 Idem 25 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, p.

9 BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, p. 23 Ibidem, p. 21 28 Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, p. 8 29 Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, p. 176 27

29

FILOSOFIE

Omul areligios a rezultat din involuția omului religios, pentru că nici un fenomen religios nu se poate sustrage unui proces de degradare. Acest proces de degradare a sacralității a fost desăvârșit, după Mircea Eliade, de către modernitate. Ca urmare, omul areligios, ca efect al desacralizării, este o invenție târzie, modernă. Istoria acestei „involuții” a omului are similitudini cu desacralizarea Cosmosului și a Naturii (aceasta, la rândul ei, este un proces de secularizare treptată a Cosmosului), cu îndepărtarea, în ultimă instanță, de ființă, de realitate, de sens și de adevăr (de conținuturile realului ca atare). Am putea înțelege de aici că în istorie au loc două desfășurări simultane: a) desacralizarea treptată, care duce, în ultimă instanță, la dispariția omului religios; b) procesul de apropriere, care este o luare în stăpânire, sau procesul cunoașterii care caracterizează lumea omului profan (o cunoaștere fără inițiere este o cunoaștere falsă). „Portretul” omului areligios este trasat de Mircea Eliade prin câteva linii sigure: omul areligios „respinge transcendența, acceptă relativitatea realității… se îndoiește de sensul existenței…”30; se recunoaște doar ca subiect al istoriei; se făurește pe sine, ceea ce-l face să-și aroge calitatea de Creator (se substituie divinității); sacrul este o piedică în calea libertății omului areligios: „Omul nu va deveni el însuși decât în clipa în care va fi în întregime demistificat, și nu va fi cu adevărat liber decât după ce-l va fi ucis pe ultimul zeu”31. Respingerea transcendenței de către omul areligios, cel care trăiește o viață profană și falsă, reprezintă imposibilitatea depășirii unei condiții strict limitate, pentru că transcendența este insurmontabilă. Ultimul zeu, de fapt, a și fost ucis. Moartea acestuia a fost anunțată de Nietzsche, iar formula „Dumnezeu a murit” pare să anunțe punctul maxim al crizei gândirii europene și lipsa de speranță a omului profan de a mai recupera un teritoriu pierdut definitiv. Omul areligios își asumă o existență tragică și aceasta „nu e lipsită de măreție”32, dar rădăcinile ei se află în antichitatea clasică greacă și nu neapărat în cadrul modernității europene.

Spre deosebire de Nietzsche, care se declară antireligios și anticreștin, Eliade are o mare înțelegere pentru toate religiile și dă o șansă ultimă omului modern, areligios, care, oricum, are „nostalgia origini-

lor”, dispune de mitologii camuflate și, cel puțin, încearcă să recupereze sacralitatea. Explicația unei astfel de recuperări s-ar afla chiar în dialectica sacruprofan, care reprezintă o relație paradoxală, întrucât între sacru și profan există o interdependență. Sacrul se relevă prin obiectul profan, acesta din urmă jucând un dublu rol: rămâne obiectul ca atare și, în același timp, ca purtător de sacru, este altceva. Aceasta duce cu gândul la conceptul de participație, care poate fi tradus ca relația EU – CELĂLALT. Marea diferență însă este următoarea: dacă sacrul este saturat de ființă, profanul poate doar presupune devenirea întru ființă (în sensul dat de Constantin Noica).

Diferența între Spiritul sacru, la nivelul căruia se situează toate hierofaniile universale, și Spiritul obiectiv, pentru care dialectica sacru-profan nu semnifică nimic, este o diferență de raportare la istorie. Spiritul sacru este transistoric, adică el se manifestă dincolo de propriul lui concept. Spre deosebire de el, Spiritul obiectiv al lui Hegel are un alt comportament: „În cunoaștere, Spiritul își încheie mișcarea formării sale. El atinge conceptul, elementul pur al existenței – sale – în- fapt”33. Puterea Spiritului obiectiv rezidă în cunoaștere, care este din ce în ce mai esențializată, pe măsura unei dialectici precise. Dar Spiritul sacru nu are nici-o raportare față de cunoaștere? Înainte de a răspunde la această întrebare, am să-l citez pe Kant: „comoara care zace în pământul reprezentărilor obscure, în acela care constituie abisul adânc al cunoașterii omenești și pe care nu-l putem atinge”34.

Poate că acesta este relația Spiritului sacru cu noi, o relație de interioritate, pe care se întemeiază experiența sacrului. Mircea Eliade crede că religia este soluția cea mai bună pentru omul areligios, pentru că aceasta are origine transcendentală și poate rezolva criza de conștiință a omului modern. Șansa omului modern rămâne inconștientul său, chiar dacă visurile, fantasmele acestuia nu se pot ridica la regimul ontologic al miturilor. Totul este de a ajunge să trăiești în armonie cu acest inconștient, de a satisface cerințele lui prin limbajul profan, care poate fi universal35, dar care te poate îndepărta din ce în ce mai mult de realitate, care te poate duce dincolo de dorința ta intimă de regăsire a paradisului pierdut.

30

34

Idem Ibidem, p. 77 32 Ibidem, p. 177 33 Hegel, op. cit., p. 462 31

30

Imm. Kant, Vorlesungen űber Psychologie, ed. Leipzig, 1889, p. 111; apud Rudolf Otto, op. cit., p. 1333 35 Leszek Kolakowski, Religia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 192-195 BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

FILOSOFIE

Dragoș NICULESCU

IMPASURILE FENOMENOLOGICE ȘI CONDIȚIA TRANSCENDENTALĂ Abstract Plecând de la analiza critică la care Paul Ricoeur, în lucrarea lui La școala fenomenologiei, supune problematica fenomenologiei lui Edmund Husserl, în special a fenomenologiei lui pure, unind punctele sale de vedere și intențiile sale, acest articol își propune sǎ identifice și să clarifice, în mod original și constructiv, unele dintre subiectele care constituie impasurile și paradoxurile acestui domeniu filozofic.

Bântuit de astfel de dileme și erori, de netrecut atât pentru părintele său, Husserl, cât și pentru exegeții și urmașii săi, acest ardent teritoriu filozofic declanșează, din adâncimile sale psiho-cognitive, dar și din înălțimile lui transcendental-umane, vectorii unor judecăți dintre cele mai sincere și radicale. Dezvăluind astfel de teme, revelând eroarea intrinsecă care le transformă în paradoxuri de cele mai multe ori insurmontabile, materialul, în concluziile lui și demersul său global, militează pentru menținerea onestă și asumarea în munca științifică a perspectivei transcendente, deci, teiste, cu misterele și nebuloasele sale, în cadrul căreia condiția transcendentală reprezintă, pentru om și conștiința sa, în dimensiunea ei apriorică, o lumină sacră, dar conținând umbre întunecoase.

Cuvinte-cheie: reducție fenomenologică, aprehensiune prin analogie, extensie fenomenologică, abstracție fenomenologică, aprezentare, reducție eidetică, egalizare obiectivantă.

1. Introducere Paul Ricoeur. Hermeneutica fenomenologică a subiectului Situat în descendența fenomenologiei lui Edmund Husserl și a filozofiei lui Karl Jaspers, Paul Ricoeur (1913 – 2005) a fost unul dintre cei mai importanți filozofi francezi și contemporani, profesor la mai multe universități din Franța (Strasbourg, Sorbona, Nanterre) și din America de Nord (Montreal, Yale, Chicago), realizator al unei opere filozofice unice prin multitudinea de concepții asupra interpretării, pe care le pune în discuție, le interpretează și le critică, păstrând din fiecare câte ceva, interpretat însă într-un mod propriu. O BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

temă centrală în întreaga sa operă a constituit-o interpretarea subiectului. La mijlocul anilor ’60, el a fost un proeminent avocat al hermeneuticii apropiată de fenomenologie, studiile sale abordând deopotrivă limbajul, literatura, religia și fenomenele sociale. Este poate gânditorul francez cel mai bine plasat pentru a realiza o confruntare mutual profitabilă și țintind la o sinteză superioară între gândirea continentală franceză și germană, de o parte, și filozofia analitică anglo-americană, de cealaltă parte. Există în opera sa legături cu metoda psihanalitică a lui Sigmund Freud. De asemenea, metoda psihanalitică este, pentru Ricoeur, o metodă de interpretare, și, prin intermediul ei, putem ajunge la descifrarea subiectului. În lucrarea sa La școala fenomenologiei, material asupra căruia ne vom apleca atenția, Paul Ricoeur propune o inițiere în domeniul fascinant al descifrării aparițiilor și al descoperirii originalității lucrurilor.

Volumul conține analize riguroase, care urmăresc îndeaproape traseul sinuos al Meditațiilor carteziene ale lui Edmund Husserl, studii care identifică punctele nevralgice ale fenomenologiei (cum ar fi alteritatea, istoria sau corpul) și, în sfârșit, texte programatice, în care autorul continuă într-un mod inovator fenomenologia husserliană. La capătul unui astfel de parcurs inițiatic vom fi mai pregătiți să recunoaștem locul finitudinii, al pasivității și al involuntarului în viața conștiinței. Profunzimea și forța aparatului analitic pe care Ricoeur îl mobilizează în demersul său critic construiesc zona explicativă în care hermeneutica operațională, interpretarea este utilizată ca principal instrument de lucru în încercarea de traducere și clarificare a dificilelor probleme pe care le ridică fenomenologia, în principal cea husserliană.

Se poate obține, din funcționalitatea analitică practicată de gânditor în această lucrare, nota specifică a metodei hermeneutice prin care Ricoeur își clădește constructul viziunii sale filozofice. Nu ne propunem a realiza un sumar al întregii problematici fenomenologice dezbătute, surprinse sau enunțate în lucrarea La școala fenomenologiei, nu aceasta este intenția noastră, ci de a evidenția acele probleme care se încăpățânează a nu se lăsa depășite, oricum s-ar putea ele numi – paradoxuri, dileme, probleme deschise –, care rămân ca impasuri în calea efortului nostru de pătrundere și explicitare și cărora vom încerca să le 31

FILOSOFIE

găsim cauza rezilienței, dar și acele probleme cărora Ricoeur le acordă subtile interpretări și clarificări. Ne aflăm în domeniul dificil al fenomenologiei pure, sau “transcendentale”, cum o numea Husserl, diferențiindo de filozofia fenomenologică, care și astăzi reprezintă teritoriul ardent al dezbaterii și înțelegerii filozofice și care, și părintelui său, Edmund Husserl, i-a ridicat dificultăți insurmontabile, obligându-l la permanente revizuiri și încercări de soluționare, la întârzierea continuă a publicării studiilor: zona introspecției adânci în conștiință, a poziționării simultane, derutante, dedublate a eu-lui în două lumi, a posibilității separării eu-lui pur de eul lumii obiective, a lucrului filigranic cu reperele sale, a cercului retroacțional prin care imaginea noastră, în oglinda celuilalt, vine să ne influențeze pe noi, cei care o naștem și o judecăm, a interferenței ontologicului comunitar cu onticul personal, într-un cuvânt, a misterului transcendentalului din conștiința individualității umane, a misterului fundamentului ultim și prim – transcendentul –, care a hărăzit ființei umane darul luminii conștiinței.

Volumul La școala fenomenologiei conține articole scrise între anii 1949 și 1989, articole care nu sunt doar continuarea firească a unei pasiuni pentru fenomenologie (care, odată cu traducerea cărții Ideen I, avea să devină o constantă a gândirii ricoeuriene), ci și locul în care apar și se dezvoltă interogațiile ce vor sta la baza filozofiei voinței sau a antropologiei sale filozofice. În teza de doctorat intitulată Filozofia voinței.

Voluntarul și involuntarul, Ricoeur încearcă să aplice metoda husserliană a analizei intenționale asupra unui alt domeniu decât cel al percepției și judecății, demers care se înscrie în cadrul interpretărilor fenomenologice oferite de trei mari nume ale fenomenologiei franceze: Lévinas, Sartre și Merleau-Ponty. Ricoeur propune o analiză intențională a voinței, care marchează corelația dintre registrul voluntarului și cel al involuntarului.

El depășește doctrina husserliană, care se baza pe analiza reprezentării (din operațiunile conștiinței fiind astfel privilegiate percepția și judecata), și extinde sfera cogito-ului, prin acordarea unei importanțe egale dorinței, voinței și mișcării – pe scurt, existenței-corp.

Astfel, renunțarea fenomenologiei la dogmatismul transcendental, la ideea unei conștiințe omni-constituante, pentru a recunoaște aderența conștiinței la corpul său, la viața involuntară, reprezintă o cotitură esențială, deși, după părerea noastră, aceasta reprezintă doar o extindere a domeniului fenomenologic, problematica, de acum lărgită, nereușind prin această îndepărtare de transcendental să ușureze găsirea răspunsurilor în cazul unor probleme dificile, atât vechi, cât și noi, și aceasta pentru că depășirea acestor impasuri reclamă în mod categoric apelul la același greu sondabil și revelatoriu transcendental. În orice caz, prin această convertire a cogito-ului transcendental, și-au putut face loc în corpusul reflexiv al fenomenologiei ideile de pasivitate și de finitudine.

32

2. Dificultățile fenomenologiei și eficiența efortului analitic.

Câteva cuvinte introductive despre fenomenologie. Revendicându-se de la sensul leibnizian și kantian al fenomenului ((cel de Erscheinung (fenomen), și nu cel de Schein (simulacru)), deși Hegel concepuse acest domeniu ca pe o cercetare amplă a tuturor tipurilor de experiență umană (nu numai epistemologică, ci și etică, politică, religioasă, estetică și cotidiană) (Fenomenologia spiritului), fenomenologiei lui Husserl nu îi aparțin două trăsături din Fenomenologia spiritului: tragicul și logicul. Și aceasta pentru că Husserl nu face o fenomenologie a Spiritului. Fenomenul, după părerea lui, nu este apariția unei ființe capabile să se recupereze la nivelul unei cunoașteri absolute, așa cum susține Hegel. De Kant îl leagă pe Hussserl nu doar idealismul metodei sale, ci și analiza kantiană a simțirii, pe care o continuă. Fenomenologia întâlnește, de asemenea, la un nivel profund, spiritul lui Hume, prin predilecția sa pentru “ceea ce este originar”, “plin”, “prezent”; ea continuă tradiția britanică a criticii limbajului și își aplică metoda în toate domeniile experienței, ale empiricului: experiența semnificațiilor, a lucrurilor, a valorilor, a persoanelor. În sfârșit, fenomenologia se raportează radical la Descartes, la îndoiala și cogito-ul cartezian; reducția falselor evidențe, apariția autentică se situează în linia îndoielii carteziene. Cogito-ul, în schimb, devine altceva decât un adevăr prim, suficient sieși, independent: el devine un adevăr intențional, îndreptat către ceva. Și acel “ceva” este fenomenul. Astfel, fenomenologia, continuând “transcendentul” kantian, “originarul” lui Hume, îndoiala și “cogito”-ul cartezian, se constituie într-o treaptă filozofică procesuală, evolutivă, și nicidecum într-o cotitură bruscă a filozofiei. Alte filiații ale fenomenologiei mai trebuie căutate și la psihologii școlii de la München – A. Pfänder, M. Geiger –, la Max Scheler, la Heiddeger, la Hartmann, de asemenea, la Jaspers, chiar dacă la nici unul dintre acești gânditori fenomenologia nu avea un statut capital.

Prima și principala dificultate a fenomenologiei o constituie însăși viziunea specifică pe care ea e construită, cea reducționistă, fondată pe operația reducției fenomenologice, dificultate de la care derivă o alta, înrudită, cea a naturii și existenței alterității. Intenționalitatea conștiinței înseamnă parcurgerea secvențelor din lanțul cogito-cogitatio-cogitatum, cu păstrarea primatului percepției asupra obiectivității.

Deci, din punct de vedere strict descriptiv, intenționalitatea scapă alternanței realismului și idealismului: obiectul transcende conștiința, dar, în același timp, obiectul este în conștiință. Husserl susține transcendența lucrului prin negarea, în același timp, a existenței în sine a lucrurilor percepute. Pe de altă parte, mutând centrul de greutate al problemei de la subiect la obiect, nu numai subiectul, conștiința sa poate suporta BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

FILOSOFIE

și susține această coexistență paradoxală atât în interiorul sistemului, cât și în afara sa, ci și obiectul suportă o sciziune în interiorul său, similară, aceea dintre existența sa “în sine” și apariția sa pură pentru conștiință. Iată cât de complexă este această problemă, în care contribuția filozofică esențială a fenomenologiei, asupra căreia reducția fenomenologică, în calitatea ei de operație fenomenologică, vine să se aplice simplificatoriu, dar nu știm cu ce eficiență și cu ce legitimitate, din moment ce simultaneitatea dualității conștiinței rămâne în continuare validă și indestructibilă, iar alături de ea avem de-a face și cu o dualitate a obiectului. Statutul pătratic, putem spune, al întregii relații, leagă cei doi termeni în modul cel mai trainic. Nu vedem cum, în afara rămânerii reducției fenomenologice doar ca experiment mental, speculativ-operațional, aplicarea acestei metode să reprezinte o decizie metafizică, în stare să intervină în vreun fel asupra statutului ontologic al celor două fenomene. Ele trebuie lăsate în consonanța duală a fiecăreia dintre cele două individualități, stare care menține conexiunea dintre ele într-o relație permanentă de raport și nu de polarizare. Iar lucrurile sunt cu atât mai evidente în acest sens, cu cât în relație, ca partener al subiectului uman purtător de conștiință, am avea de-a face nu cu un obiect neînsuflețit, ci cu o altă persoană, și aceasta conduce la problema alterității, de care ne vom ocupa mai târziu. Deși Ricoeur spune foarte limpede că • “Husserl schițează în Meditația a patra trecerea de la o fenomenologie «îndreptată asupra obiectului» la o fenomenologie «îndreptată împotriva ego-ului», în care ego-ul se constituie continuu pe sine însuși ca existent»”; • “cogitatum-ul este inclus în cogito, iar acesta în ego-ul care trăiește «prin» ideile sale”; • “fenomenologia este desfășurarea ego-ului, de acum înainte numit «monadă», după modelul leibnizian; ea este o «exegeză de sine»” – el se rezumă la această critică lucidă, neîndrăznind să identifice cauzele acestei dificultăți de fond, pe care o ridică fenomenologia.

Vom încerca să o facem noi.

3. Identificări problematice și încercări de clarificare.

1) Fenomenologia husserliană este, înainte de toate, o fenomenologie transcendentală. Întreg câmpul care surprinde în relație cele două structuri purtătoare de matrici ontologice interferante și superpozabile – cogito-ul și cogitatum-ul; ego-ul și obiectul sau alter ego-ul; subiectul și alteritatea – este de natură transcendentală, pentru că elementul său activ și fundamental este conștiința – acest dar Divin, această lumină cu care transcendentul s-a milostivit să-și hărăzească creația, bicisnica ființă umană. Componentă a naturii umane, care, prin individualitatea ei energeticspirituală reprezintă o esență transcendentă de ordin BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

secund (esență emanată), așa cum noi am arătat în Teoria Înaltului Determinism Energetic (cap. 3), conștiința umană reprezintă, la rândul ei, o esență de natură pur transcendentală, mai precis o esență transcendentală secundă. Trebuie, deci, aprioric înțeles că sforțările omului, oricât de încordate, riguroase și pline de subtilitate ar fi, nu vor putea niciodată desluși tainele, mecanismele și partea ascunsă a misterului transcendental încolțit și înflorit în imanent. Aceasta, desigur, nu înseamnă că pentru spiritul uman, roadele acestor căutări profunde, laborioase pot fi în vreun fel disprețuite sau că ele nu există. Dimpotrivă, cunoașterea, în întregul ei, alături de duhovnicie, va simți întotdeauna nevoia de a se apropia de adevăr, de a-i releva omului originea, rostul existențial și posibilitatea de mântuire, în această zbatere conștiința fiind farul, lumina, roadele acestor căutări sporind potențialul energetic-spiritual al entității umane – mijloc al Regenerării transcentive (v. TÎDE). Considerăm, deci, că temeiul dezamăgirilor lui Husserl, al paradoxului care închide, sau care lasă permanent deschisă problematica fenomenologică, al ambiguității care planează ca o pecete subversivă și fatală deasupra efortului de decelare și clarificare netă, neechivocă, rezidă tocmai în natura transcendentală a mediului de desfășurare a raportului fenomenologic, a sistemului fenomenologic global. Transcendentul nu permite accesul la căile și tainele sale, care trebuie să rămână nepătrunse; posibilitățile de cunoaștere umană rămân, fatalmente, limitate, înlănțuite. Ființa umană nu poate evolua decât la parametri impuși, iar ea, ca existență, doar în limitele Autodeterminării controlate (v. TÎDE, cap. 11). În condiția transcendentală a naturii celor două componente ale sistemului fenomenologic (se observă că reprezentăm cele două componente, “subiect” și “obiect”, și raportul-funcție care le leagă sub forma globală a unui sistem, purtător de structură și funcționalitate, dar și al relației biunivoce care se stabilește între ele) se află cauza paradoxului fenomenologic care nu poate fi depășit. Sondarea în adâncurile conștiinței umane înseamnă cercetarea unui izvor, al unei lumi de natură divină. Ori cum poate plăpânda ființă umană să descopere vreodată taina și sensul lumii cerești? Oglinzile multiple în care gânditorul crede că vede aspecte ale unui sens aprehensibil, determinabil, sunt de fapt fațete ale unui sens indeterminabil, care, până la urmă, îl dezarmează și îl învinge. În acest sens, subcapitolul prezent spre sfârşitul lucrării La școala fenomenologiei este semnificativ chiar și numai din titlu: “Fenomenologia – o decepție”. Ricoeur dezbate problema alterității și consideră că ea reprezintă “o promisiune care nu poate fi respectată”, deși, după aceea, el pare a legitima că “lucrul perceput de mine este de asemenea a perceput ca lucru perceput de către celălalt, iar prezența celuilalt, care privește același lucru ca și mine, se răsfrânge asupra lucrului 33

FILOSOFIE

perceput de mine”, “prezența persoanelor fiind amestecată cu apariția lucrurilor”. Cu toate că prezența celuilalt ca alteritate, ca o transgresiune a realității primordiale, care este “eul”, într-un “altul”, printr-un fel de multiplicare prin similitudine, pe care Husserl o numește “cuplare” sau “legătură analogică”, apare ca justificabilă în calitatea ei declanșatoare de realități intersubiective în care își au originea o unică lume a științei și multiple lumi ale culturii, a deriva de aici consistența unui concept ca apercepția lucrului ca reprezentând posibilitatea cuprinderii de către mine a percepției de către celălalt a lucrului ni se pare o exagerare. Capacitatea de cuprindere a prezenței celuilalt în sfera propriului nu înseamnă identificarea eu-lui meu cu eul celeilalte persoane sau posibilitatea “citirii” datelor celuilalt eu. Eul, personalitatea, datele psiho-spirituale sunt matrici create de Divinitate în scopul dezvoltării și valorificării potențialului lor spiritual distinct, unic. Distincția, unicitatea potențialului spiritual sunt caracteristicile definitorii care stau la baza specificității și diversității ființelor umane. Husserl eșuează în această problemă pentru că duce lucrurile prea departe, elanul său deviază în eroare.

Apercepția de către mine a percepției de către celălalt a aceluiași lucru perceput și de mine trebuie să vizeze simpla prezență a celuilalt, cu importanța discutabilă a datelor pe care această prezență le poate dezvălui, și nicidecum calități și funcționalități psiho-spirituale ale acestora. În aceste condiții, ale rezistenței suverane a marelui secret care învăluie interioritatea funcțională a eu-lui spiritual, prezența celuilalt, care privește același lucru ca și mine, nu se poate răsfrânge asupra ansamblului meu perceptiv referitor la acel lucru, nu poate influența în vreun fel aparatul meu perceptiv, pentru că eu-l meu, posesor al capacității de transgresare într-un alt eu, în ipostaza de eu transgresat, mutat într-un alt eu, posedă capacități limitate de retroacțiune asupra eu-lui meu propriu, din care provine, capacități datorate doar caracteristicilor prezenței celuilalt eu, și nu a substanței lui profunde, intime, imanente. Legătura analogică, sesizarea prin analogie, cuplarea sunt doar denumiri ale actului de deplasare și fixare a eu-lui transgresant, dar nu explică fenomenul. Ricoeur apreciază: “Husserl nu poate explica faptul că, în timp ce toate analogiile se poartă de la obiect la obiect în interiorul sferei primordiale, aceasta trece de la ansamblul sferei primordiale la o altă trăire, care este trăirea altuia; el recunoaște acest lucru: «Nimic din sensul transferat – și anume caracterul specific al trupului – nu poate fi realizat în mod original în sfera mea primordială». Ciudată analogie cea care nu trece numai de la model la asemănător, ci și de la propriu la străin!”. Fenomenul de transgresare a eului, capacitatea conștiinței de a rămâne atât în interiorul sistemului, în sine, cât și de a ieși din sistem și a se translata în eul celuilalt, dacă există în realitate sub această formă, oricâte sforțări teoretico-reflexive 34

i s-ar jertfi, nu va putea fi niciodată explicat: el reprezintă o proprietate transcendentală a conștiinței, a acestui dar de esență Divină. Aprecierea lui este destinată fatal a rămâne doar la nivel ipotetic-constatativ.

2) În câmpul fenomenologic, câmp al esenței transcendente secunde, deci de natură total transncendentă, sau, mai precis, aparținând segmentului de Flux transcentiv (v. TÎDE), nu se pot practica secțiuni, întreruperi, izolări sau orice alte operații de segmentare a acestui câmp, în scopul mutării centrului de greutate al privirii analitice pe unul sau altul din factorii relației fenomenologice. Prin natura sa omogenă și unitar transcendentală, câmpul fenomenologic nu permite omului să opereze în interiorul său astfel de reducții teoretice. Este pur și simplu superfluă orice pretenție de realizare teoretică validă a unei astfel de intervenții. Omul nu poate interveni în transcendental (transcentiv) mai mult decât cu existența sa. Erezia unei astfel de pretenții poate lăsa urme false și periculoase pentru totdeauna. În fapt, “reducția fenomenologică”, așa denumită de Husserl, și adoptată larg sub această denumire și semnificație teoretică, sau “reducția la sfera propriului”, suspendarea onticului transcendental, particular al celuilalt, a poziției lumii, această delimitare și circumscriere în interiorul sferei reduse a sensului a unui fascicul intențional, cel al experiențelor care mă constituie pe mine însumi ca ego, această posibilitate de constituire a unui nou sens ontic (Seinsinn), care transgresează ipseitatea proprie (Selbsteigenheit) a ego-ului meu, această “constituire a unui ego nu în calitate de eu propriu, ci în calitate de ego care se oglindește în eul meu propriu, în «monada» mea (Husserl)” nu este altceva decât o mișcare, o deplasare de centru de greutate analitic în interiorul problematicii corpului fenomenologic transcendental, abandonarea “celuilalt”, a lumii obiectuale a cogitatum-ului, și concentrarea în “ceea ce îmi este propriu”, recluziunea reflexivă în “sfera mea proprie”, a cărei experiență o pot căpăta fără să am nevoie de experiența lumii obiective, nici de cea a alterității. Ricoeur propune pentru acțiunea definitorie a acestei deplasări traducerea sub formă de “priză de conștiință” (Prise de conscience) a termenului husserlian de Selbstbesinnung, care în versiunea românească a lui A. Crăiuțu, este redat ca “reflecție de sine”, în același timp în care subliniază că: “În timp ce într-o experiență nereflexivă oamenii sunt toți la fel de reali, în experiența reflexivă doar unul singur este eul, iar toți ceilalți sunt «ceilalți». Raportul eu-celălalt a apărut ca problemă filozofică”. Și, mai departe, parcă simțind echivocul reducției, îl înlocuiește și terminologic în analiză și interpretare cu cel mult mai potrivit de “abstracție”: “…eu constitui mai întâi sensul de ego și apoi transfer celuilalt sensul de alter ego. În acest sens, sfera propriului este un produs al abstracției.

Dar este o abstracție caracterizată de o necesitate metodică, pentru că ea permite clasificarea unui sens BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

FILOSOFIE

prim al cuvântului “eu” și a unui sens secund, atribuit celui care este pentru mine “celălalt”. Prin urmare, încercarea de a găsi o corespondență între un anumit “stadiu”, pe care psihologia copilului sau psihanaliza l-ar putea identifica, și ceea ce Husserl numește “sfera propriului”, a ceea ce îmi aparține în mod propriu, este fără rost. De asemenea, este inutil să îi asociem o anumită experiență de izolare sau de singurătate: în acest caz, celălalt ar fi încă prezent, pe calea ocolită a contestării, a decepției sau a nostalgiei. Sfera propriului este în fapt “restul” unei operațiuni de abstractizare. Dar, în același timp, acest rest reprezintă prima verigă a unui lanț de semnificații, potrivit căruia ego înseamnă în primul rând ego-ul meu și apoi alter egoul”. După cum se poate observa din cele mai sus arătate, așa numita reducție fenomenologică, mai corect, această abstracție fenomenologică apare ca operație inversă funcției de transgresare a eu-lui, din cadrul categoriei alterității. Dacă transgresarea eu-lui reprezintă capacitatea de dedublare, de extindere a conști-

inței mele și pretenția de transpunere în locul conștiinței celuilalt, fără ca cele două ipostaze ale conștiinței mele să se identifice, dar nici să se separe, abstracția fenomenologică înseamnă retragerea în sine și pentru sine a conștiinței proprii, concentrarea reflexivă în limitele exclusive ale propriului câmp reflexiv, fără însă pierderea contactului cu lumea obiectivă, ci din contră, o redistribuire a forțelor energetice psiho-spirituale în scopul unei acțiuni de aprofundare a relației cognitive eu-lume.

BIBLIOGRAFIE Husserl, E., (1994). Meditații carteziene. Ed. Humanitas, București Husserl, E., (1994). Filozofia, ca știință riguroasă. Ed. Paidea, București Husserl, E., (2009). Idei despre o fenomenologie pură și o fenomenologie a filozofiei. Cartea întîi: Introducere generală în fenomenologia pură. Ed. Humanitas, București Husserl, E., (2009). Cercetări logice II. Cercetări asupra fenomenologiei și teoriei cunoașterii. Partea I, Cercetări 1 și 2. Ed. Humanitas, București Ricoeur, P., (1967). Husserl. An Analysis of His Phenomenology. Ed. Nothwestern University Press, Evaston, Ilinois Ricoeur, P., (1996). A Key to Edmund Husserl's Ideas. Ed. Marquette University Press, Milwaukee, Wisconsin Ricoeur, P., (2007). La școala fenomenologiei. Ed. Humanitas, București

Părintele Stareț arhim. Ioachim Pârvulescu (în centru, mai retras) cu un sobor de călugări și o parte din constructorii Mănăstirii Lainici

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

35

POLEMOS

Nicolae BĂLAȘA

DESPRE ILUZII ȘI DESTIN Dragii mei, Până la sfârșitul liceului, m-am tot pregătit cu Elena la fizică și matematică. Mergeam, aproape în fiecare sâmbătă și duminică, la ea. Locuia singură într-o casă, relativ mică, a părinților deja pensionați.

Ei se retrăseseră, într-un sat de sub munți, la țară, undeva la intrarea în Valea Jiului. Rar se întâmpla să mai vină careva să o vadă. Uneori îi trimiteau pachet. Îl ridicam de la poștă, apoi ne desfătam cu bunătățile.

Printre scăpări, la o gură de vin, mai și glumeam.

- Acum, fie vorba între noi, nu prea merita fundul nemțoaicei niște alintări. În mintea ei, cine știe ce fantezii?! – mă punea pe jar Elena.

- Ți-am zis de mii de ori, nu eu, ci zăpăcitul ăla...

- Ei, și cu tine, ăla, tu! ...Cert e că și ție ți se lipiseră ochii de chiloțeii ei și... I-ai fi rupt cu dinții, nu? Mă, să nu te prind cu vreuna din maimuțele alea, de pe la cămin, că te mănânc!

- Tocat fideluță sau așa, salată țărănească cu brânză rasă?

- Îți arăt eu ție numai fideluțe! – mă amenința, spre sfârșitul orelor de meditație, și mă trăgea de mână în pat, lângă ea. Uneori mă alinta ca pe un copil și medita la ceva ce nu puteam să intuiesc. În tot acel timp de pregătire, cu Ghița m-am întâlnit din ce în ce mai rar. Simțul ei, de femeie, îi șoptise că ceva mă îndepărtase. Acasă, la țară, mergeam, din ce în ce mai rar și o vedeam la fel. Când o întâlneam, rămâneam tăcut, aruncat, parcă, într-un cui, bătut după ușă pentru vreo haină ponosită.

- Bă găgăuță, aici sunt, nu mă vezi? – îmi reproșa ea, în glumă.

- Ce-ai zis?! – păream eu că îmi revin ca după o noapte de nesomn.

- E clar! Te-ai îndrăgostit de vreo bezmetică...

- Nu! - Atunci, ce ai?

- Nu știu încotro să o apuc. În mintea mea, drumuri și iar drumuri!

- Desigur, mergi pe unul al tău!

- Și tu?

- Lasă-mă pe mine, că o să văd eu!

- Cum vrei... Poate, totuși, într-o zi, iarăși ne vom întâlni.

- Mă băiete, tu ești rătăcit rău! ...Și să te repun eu iarăși pe linia vieții, n-ar fi corect. Ce știu, va bine, 36

va fi rău?! - mi-a zis Ghița fără a-și arăta regretele, apoi mi-a întors spatele.

Am acceptat situația, deși regretam. Sentimentul că o trădasem și pe ea, și copilăria mea, mă urmărea zi de zi, la tot pasul, însă nu mai aveam de ales.

Spre sfârșitul anului școlar, după un banchet banal, la dorința Elenei, m-am înscris la Școala de Aviație. Voia ca eu să fiu pilot, ea însoțitor de zbor și, împreună, să cutreierăm lumea.

- Azi, aici, mâine, în Focșani, dar fie?... – mi-am arătat eu, oarecum, nedumerirea, înainte de a mă înscrie.

- I-auzi, Focșani?! Azi, aici, mâine, la Paris, Tokio, Melbourne sau New York.

- Și copii când o să mai facem?

- Copii?! Eu te am pe tine, tu pe mine...

- Și o să rămânem așa până la adânci bătrâneți?

- Altfel, nici că se poate. „Când ai încetat a fi copil, ești deja mort!”. Așa că, bagă la cap! ...Ei, și după moarte, o să vedem noi... Ne alegem un loc în rai, că tot o să mergem, veșnic, pe cer, cu Dumnezeu, alături.

Apoi, „trai, nineacă,” pe bani noștri, că o să avem destui. Piloții câștigă mult. Stewardesele, mai puțin, dar pe aproape.

- Și cu fizica ta?

- O să studiem stelele, luna, în general cerul. Poate găsim o galaxie și ne mutăm acolo.

- Asta, evident, înainte de a ne stabili în rai, nu?am glumit eu.

- Daa, cu siguranță! Vezi, de-asta am pus eu ochii pe tine. Că știi să alegi și locul, și timpul potrivit.

- Timpul, ca timpul... O fi, nu o fi? Mă rog, locul însă e tocmai ce-mi doream și eu! O galaxie a noastră, cât să ne ajungă. ...Spre bătrânețe, o lăsăm moștenire, cui?

- Pământenilor! Că dintre ei suntem!

- Nu! Nu și nu! Ăștia o să-i otrăvească cerul cu tot felul de prostii. ...Politice, în primul rând! Apoi o aruncă în cine mai știe ce război. Rece, cald, mai cald și fierbinte! Ăsta, ultimul, e și-n Apocalipsă. Vine și totul, foc și scrum, apoi, o mie de ani pace. „O mie de ani pace!” - vorba lui Caragiale.

- Ai și tu dreptate! Cam atât îi trebuie să-și revină „gloabei ăsteia pământești”, după un bombardament atomic. Dacă își mai revine, dacă nu, Planeta Neagră!

Muma Pădurii și ce o mai fi! Galaxia noastră, musai una pe măsură. Fără ură!

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POLEMOS

- Fără, însă așa singuri?!

- Nu! O să fiu eu, o să fii tu și, evident, noi doi...

- Am înțeles! Deja suntem cam mulți și musai să ne înghesuim, cumva, în univers.

- Al meu sau al tău?

- Vedem, gândim, stai să și ajungem, apoi...

Elena ,,s-a întors din rai” și visele s-au spulberat în momentul în care, la una din probele fizice, eliminatori, de la admiterea în Școala de Aviație, am fost respins.

- Ai văzut și tu, mi-am dat toată silința. În centrifuga aia m-a luat amețeala... Ce să fac, nu rezist la aiureli. Asta e!

- Mda! - Mda, ce?

- ... – Nu mi-a răspuns, însă a privit în jos fără a zice ceva sau clipi.

- Acum ce facem, divorțăm sau ne întoarcem cu picioarele pe pământ și mergem înainte? – mi-am luat eu inima în dinți.

- I-auzi, divorț?! Puștiule, revenim la meditații.

Apoi mergem la București și te faci... Cam ce-ai vrea tu, de exemplu?

- Filosof! – i-am răspuns eu, cu gândul că am să-i zbor un of din inimă.

- Mde! Ăștia sunt cu capul în nori. Caută și nici ei nu știu ce. Apoi, de când e lumea vor să se lămurească și tot nelămuriți. Ceva mai... Cum să-ți spun?! Ceva mai pământesc!

- Bine zis! Așa facem!

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Cu aproximativ două, trei săptămâni mai târziu, susțineam examenele la una din facultățile de ingineri din București. Nu am așteptat răspunsul. După ultima probă, am plecat cu Elena la mare. O vedeam pentru prima dată. În zorii dimineții, când am ajuns, îmi părea o baltă imensă, plină cu argint clocotit.

- Am să o fur și am să fiu cu o mare mai bogat.

- Iar eu am să te fur pe tine și am să fiu cu un suflet mai mult.

- Ee, îmi convine și nu prea! Dar fie!

- Așa că tu o să ai argint cât cuprinde. Argint și iar argint! ...Iar eu nemărginirea... Nemărginirea sufletului tău!

- Atunci, nu-mi convine deloc. Dar, ca să-ți fac în necaz, am să merg, undeva, în timp, cum ar fi pe vremea otomanilor, la iarmaroc, și am să-mi cumpăr de acolo, o cadână frumușică foc.

- Știi ce? Asta mi-a adus aminte de o inscripție ,,apă ai, dar suflet nu” – sculptată în piatră, de niște turci, la Castelul Huniazilor.

- ,,Apă ai, dar suflet nu!” Cutremurător!

- Păi, atunci alege, argint sau eu?!

- Nu te mai ține de prostii! Marea-i mare că-i spunem noi, altfel ar clipoci în zadar fără conștiința de-a fi. Noi suntem noi, că, vrem sau nu, și tot ne știm.

- Păi vezi?... Ce facem în dimineața asta, plajă sau dormim?

- Cum vrei tu și după aceea mâncăm, că timp, văd că avem destul.

37

COMENTARII

Mihaela ALBU

BASMUL ROMÂNESC ÎN VIZIUNE POSTMODERNĂ 1. Introducere: Preliminarii teoretice Postmodernismul, după cum bine se cunoaște, este un concept lax, care acoperă o diversitate de stiluri, de tehnici sau maniere de creație cu punct de pornire în negarea explicită (ori implicită) a tot ceea ce putea fi considerat canon, scriitorii postmoderni declarându-se manifest împotriva structurilor, împotriva genurilor ori temelor consacrate. „Atacul” se face nu de puține ori prin ironie, sensul predilect al acesteia fiind demitizarea, citatul ironic și, în sens mai larg, intertextualitatea devenind metodă declarată. De vreme ce totul pare a fi fost spus, scriitorii intră în dialog cu literatura, cu temele existente într-un vădit joc cu textul, asumându-și o libertate totală. Într-o singură expresie – „merge orice” – ar putea fi înglobată (s-a afirmat) caracteristica principală a postmodernismului. Cu un vădit caracter eterogen, curentul „a subminat orice fel de monolit i se ivea în cale”, accentuase ideea Monica Spiridon (v. „Cum poți să fii român?”. Variațiuni pe teme identitare.

Craiova: Ed. Scrisul Românesc, 2006, p. 198). Dată fiind reacția negatoare la formulele anterioare (clasice ori moderne), precum și „numărul covârșitor de mare de modele moderniste”, autoarea citată mai sus, în capitolul intitulat aluziv „Cronica unei morți anunțate”, insista pe „heterogenitate” și considera că „au fost tot atâtea variante de postmodernism câte tipuri de modernism înalt s-au înregistrat.” (Ibidem) Negat sau supralicitat, în literatura română curentul/ tendința i-a fascinat mai cu deosebire pe tinerii poeți și prozatori ai anilor ’80, membri ai câtorva cenacluri (Cenaclul de luni, Universitas sau Junimea), scriitori mult vehiculați la noi în cronici literare și în texte critice.

Mircea Cărtărescu, scriitorul reprezentativ și cel care și-a asumat rolul de teoretician al postmodernis-

Boldea, referindu-se numai la poezie însă, preluând ideea de la Radu G. Ţeposu, va face chiar observaţia că „ironia este o figură privilegiată, un procedeu ce singularizează postmodernismul românesc” (v. Observatorul cultural, nr. 2981/ 8.12. 2005).

2Ion Popescu-Brădiceni îşi bazează afirmaţiile chiar pe răspunsurile scritorului date în trei interviuri, unul cu el însuşi, altul cu Ilie Purcaru, al treilea cu Dorin Tudoran. Aflăm astfel că Sorescu va asocia valoarea şi impactul curentului cu acelea ale avangardei: 1Iulian

38

mului românesc, a cuprins într-un studiu bine documentat trăsăturile esențiale ale „stării de spirit” postmoderne, scoțând în evidență câteva dintre metodele caracteristice. Printre acestea se numără oralitatea, ironia1, autoironia, colajul, pastișa, aluziile culturale, parodia, autoreferențialitatea. În plus, sunt scoase în evidență latura autobiografică, cea cu tentă de familiaritate, relativizarea valorilor, caracterul demitizator, precum și consistenta aplecare către intertextualitate. „Realitatea editorială a ultimelor două decenii nea dovedit că există nu puțini scriitori ce-și așază deliberat operele sub zodie postmodernă, alții ce teoretizează cu mai mult sau mai puțin zel postmodernismul ori, de asemenea, scriitori ce nu-și anexează explicit conceptul, dar pot fi încadrați în această paradigmă literară”, va „radiografia” Iulian Boldea întrun articol care se prezenta drept „recapitulativ.” (v. „Postmodernismul românesc. Schiță recapitulativă”, în Observatorul cultural, nr. 298, 8 dec. 2005) Observațiile sale, pertinente și foarte exacte de altfel, sunt făcute avându-se în vedere însă numai poezia, genul predilect în care s-au manifestat cu precădere așa-numita generație ’80.

2. Postmodernism avant la letre Cum niciun curent literar, nicio inovație stilistică nu s-a născut pe neașteptate, nici postmodernismul nu a irumpt pe un teren gol, fără a fi într-un fel anticipat într-o scriere sau alta, de către un scriitor sau altul.

Nu este o noutate și nici ieșit din comun faptul că o parte din opera lui Marin Sorescu poate fi considerată azi, privind retrospectiv, ca un semnal al înnoirii, al schimbării de viziune asupra a ceea ce înțelegeam prin literatură, ca o reacție la șabloanele consacrate.

S-a afirmat uneori chiar tranșant (Ion Popescu-Brădiceni2) că „Marin Sorescu este una din personalitățile întemeietoare ale postmodernismului în România”, „Şi fiindcă postmodernismul instituie o nouă avangardă, Marin Sorescu tocmai acest lucru şi l-a apropriat explicit: „Românii au vocaţia noului, a căutărilor; spiritul lor coborâtor din arheitate, este neliniştit şi iscoditor. Aportul nostru (al românilor – n.m., I.P.-B.), la curentele de avangardă – pe care mi-am asumat-o cu grija unui gospodar – a fost mare: suprarealismul, dadaismul, absurdul... În lumea cuvintelor nu poţi decât să dai modernitate străvechimii şi să botezi fericit orizontul românesc care încape BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

COMENTARII

autorul subliniind că „valorile postmoderne biruie pe cele moderne/ neomoderne în cărțile lui Marin Sorescu și i se substituie profitabil deseori.”

O bună parte a creației soresciene, în special ciclul La lilieci, a fost adesea interpretată de critică drept o prefigurare a postmodernismului. Fără îndoială, multe dintre trăsăturile definitorii curentului pot fi cu ușurință sesizabile îndeosebi în poezia sa. Desigur, în creația soresciană (ca și în întreaga noastră literatură de altfel) La lilieci a însemnat un moment de cotitură, un gen nou – nici poezie, nici proză – caracterizat îndeosebi prin negarea a tot ceea ce se înțelegea prin poezie, ciclurile acestea anticipând libertatea asumată de postmoderni.

Așa cum ne informează Ion Popescu-Brădiceni „în discuția cu Ilie Purcaru, Marin Sorescu se autodefinește mult mai explicit ca... postmodernist; mărturisind că lucrează într-adevăr la inventarea a ceva dincolo de modernism și mai ales de mileniul XX, că este un neîncadrabil, un transcategorial și că în toate genurile în care a scris n-a ținut seama de nici un fel de tipar prestabilit, ci de vitalitatea și suplețea fenomenului de creație fie el literar sau plastic, încercând, la începutul fiecărei noi experiențe, sentimentul unei mari descoperiri.” (v. http://www.polemika.ro/kultural/marin-sorescu--un-postmodernistavant-la-lettre_1639.html) „Descoperirile” nu au fost puține pe parcursul carierei sale scriitoricești, în toate reliefându-se cu ușurință pentru cititor o desolemnizare a tradițiilor literare, precum și o perspectivă nouă asupra limbajului.

Parte din proza semnată de Sorescu se pliază pe aceeași rupere cu tradiția și pe aceeași libertate în a utiliza literar aluziile culturale. În articolul citat mai sus, Ion Popescu-Brădiceni reproduce câteva afirmații ale lui Marin Sorescu despre creația sa, edificatoare pentru modalitatea abordării realității, dar și a ficțiunii: „Deschiderea operei e foarte mare. Realul spre imaginar. Imaginarul spre real. Între ele: curcubeul ficțiunii, al metaforei, legându-le printr-o boltă pe care se vede coloana infinită a acestei opere care a străpuns-o.” (Idem) Din imaginar s-a născut și o carte care răspunde direct la ceea ce mărturisea autorul în convorbirea citată: „Cuvintele vorbesc între ele. Ce-și spun ele? Că trebuie să nu mai admită arbitrariul, că trebuie să-și formeze propria succesiune temporală…” O astfel de „succesiune” o vom întâlni în cartea pentru copii Unde fugim de-acasă?

2.1. Cronica unei anticipări anunțate: Marin Sorescu și parodia postmodernă O parodiere a unei alte structuri literare, un joc al această străvechime: spaţiu mioritic”. (v. „Marin Sorescu – un postmodernist avant la lettre », în Polemika (v. http://www.polemika.ro/kultural/marin-sorescu--un-postmodernist-avant-lalettre_1639.html BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

fanteziei cu elemente luate din alte limbaje, din care cel familiar este preferat tocmai pentru o mai mare accesibilitate, nu va ocoli nici literatura pentru copii.

Un scriitor ca Marin Sorescu, debutând literar cu parodii, va utiliza și mai târziu genul care-i permitea libertatea jocului cu cuvântul, cu ideile, care-i deschidea drumul către intertextualitate prin referințele la personaje și secvențe din literatura clasică. Un astfel de scriitor nu putea să nu își încerce pana și în literatura destinată copiilor. El va publica astfel în 1966, la doi ani de la debutul cu Singur printre poeți, un volum cu un titlu original – Unde fugim de-acasă?, căruia îi va pune un subtitlu ce se dorea explicativ, dar care sugera deja sincretismul genurilor, precum și relativizarea prin jocul poetic cu cuvântul. În aceste Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești, formate din 28 de „capitole”, fantezia scriitorului curge liberă, trezind curiozitatea cititorului, dar nu prin ceea ce va urma ca fir narativ, ci în planul asociațiilor de idei și al jocului cu schemele tradiționale ale basmului, cu un referent de al doilea grad. Lumea „din gând”, lumea fanteziei este cea care îl interesează pe autor pentru că acesta este universul în care trăiește copilul: „Dacă zboară pe cer doi porumbei șiun cocor, punem mâna pe umbra lor. Apoi, din când în când, mai luăm animale, păsări și din gând. /.../ Ce parcă n-am văzut cu ochii goi că desenați ditamai oameni mari și voi? Faceți toată ziua pe drum tot felul de gânduri din fum.” (Sorescu, 1966: 6, s.n.) În fiecare capitol, povestitorul e un ghid prin lumea reală (Polul Nord, Polul Sud, muntele, marea), dar și prin lumea poveștilor, tot atât de reală pentru cititor. Numai că aceasta e privită cu ironie, e demontată și demitizată ca într-un joc intertextual cu tot ceea ce am învățat și știm. O astfel de secvență este cea intitulată „Zmeule, nenorocitule”, cu certe aluzii la aversiunea pentru personajul negativ din basme, prezentat aici cu mijloacele parodiei, ceea ce coboară temutul personaj în derizoriu. Capitolul acesta poate fi considerat emblematic pentru reconstruirea schemei, a secvențelor esențiale, precum și a personajelor unui basm, însă cu mijloacele postmoderne ale ironiei și parodiei, ale jocului cu cuvântul și imaginile stereotipe.

3. Proza românească (optzecistă) și maniera postmodernă Optzeciștii, fie ei poeți sau prozatori, au fost receptați și prin prisma „unui aer de familie” (v. M. Cărtărescu, Postmodernismul românesc. București: Ed. Humanitas, 1999, p. 402), fiind astfel analizați prin

39

COMENTARII

trăsăturile de gen proxim, mai înainte de a li se evidenția diferența specifică. Unul dintre motive este și „cooperarea” bine cunoscută prin frecventarea faimoaselor cenacluri conduse de Nicolae Manolescu ori Ovid. S. Crohmălniceanu, cenacluri care s-au constituit în adevărate „școli” de literatură, ajutând și la o evadare din cotidianul politizant. Cu o concepție și o atitudine conștient diferită (postmodernă), tinerii scriitori au beneficiat de o libertate de expresie susținută permanent de mentorii acestor cenacluri3. În ceea ce privește publicarea, dar și receptarea scrierilor, în cazul prozei, situația a fost oarecum diferită de cea a poeziei. Primul volum reprezentativ va fi unul colectiv, intitulat nu fără intenție, desigur, Desant 83. Acesta cuprinde prozele a șaisprezece scriitori, mulți dintre ei devenind adevărate repere în proza românească postmodernă, cum sunt Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, Călin Vlasie, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu ș.a. Narațiunea, descrierea, relația intertextuală cu alte universuri culturale, jocul cu cuvântul, ludicul și parodicul, precum și multe trăsături comune acestor texte sunt, desigur, abordate în mod diferențiat, adică în maniera proprie fiecăruia dintre semnatarii prozelor scurte ce alcătuiesc Desantul. Astfel, în mod firesc, fiecare prozator își va manifesta în aceste scrieri și propria individualitate, deși fiecare va purta amprenta acestei generații, foarte mult imitată mai târziu. „În realitate, la fel ca poeții, nici prozatorii optzeciști nu urmează o singură direcție, ci sunt diverși și versatili, «umplând» spațiul poeticilor contemporane de la proza aproape « tradiționalistă » până la cele mai avansate experiențe avangardiste, onirice și postmoderne.” (Cărtărescu, op. cit., p. 404).

Dar indiferent de maniera abordată, așa cum sublinia însuși mentorul principal al prozatorilor, Ov. S. Crohmălniceanu, are loc o „resuscitare” a prozei scurte și o întoarcere vădită către o realitate cotidiană a momentului, toate acestea venind și dintr-o manifestă opoziție față de trecut. Avem în vedere însă numai unul dintre aspecte – cel privind tematica acestor scrieri. Experimentele formale scot în evidență și mai pregnant faptul că se scrie o altfel de literatură, bazată în principal pe „relativizarea figurilor și situațiilor, întoarcerea autorului asupra lui însuși chiar în timpul redactării textului, denunțarea naturii iluzorii a activității imaginative, prezentarea multitudinii soluțiilor posibile când e vorba de transformat realitatea în ficțiune nu rămân niciodată gratuite /.../ introduc o distanță ironică, menită să /.../ ruineze anumite mitologii literare. Umorul intelectual /.../ este un indice al inteligenței treze.” (v. Ov. S. Crohmălniceanu, Pre-

fața la vol. Desant 83. Antologie de proză scurtă, Cartea Românească, 1983, pp. 5-7).

3„Cenaclurile

Aici cenzura nu a existat niciodată şi spiritul liber a fost la fel de firesc şi de pervaziv ca şi aerul respirat de participanţi.” (Cărtărescu, op. cit., p. 403)

studenţeşti, ca nuclee underground de societate civilă, au fost, în anii ’80, cele mai deschise şi mai liberale instituţii culturale româneşti. /.../ Cenaclul de luni, ca şi Junimea au fost adevărate şcoli ale democraţiei, toleranţei şi libertăţii de gândire.

40

3.1. Enciclopedia zmeilor sau despre „umorul intelectual” O caracteristică definitorie a literaturii postmoderne este trecerea de la referentul realitate la un referent cultural, autorul creând o „realitate” de planul trei, intrând în dialog cu convențiile literare, cu stereotipiile, cu sursele textuale într-un joc subtil, bazându-se totodată pe un interlocutor avizat.

Un exemplu mai puțin analizat de critica literară este ceea ce, încă din titlu, principalul reprezentant al postmodernismului românesc, Mircea Cărtărescu, propunea tuturor categoriilor de cititori prin așa-numita Enciclopedie a zmeilor. Stereotipiile fixate în mentalul nostru încă de la o vârstă fragedă sunt demontate, autorul trecând dincolo de convențiile specifice orizontului maturității și pornind chiar de la baza acestora, de la începuturile construirii dublului fictiv, fantastic și magic, specific imaginarului copilăriei. În cazul acesta, aparența verosimilității se bazează pe convenția specifică basmului. Astfel, libertatea de exprimare și de jonglare cu cuvântul și imaginea sunt date de convenția asumată și de parteneriatul dialogal autor-cititor (matur!) întru deconstruirea unor locuri comune și a unor tabuuri, în scopul reconstruirii unui alt univers. Și în cazul acesta, umorul este firul care leagă întregul eșafodaj, bazat în principal pe asumarea și pe ceea ce însuși autorul anunțase teoretic – „jocul borgesian cu convențiile literare.” (Cărtărescu, op. cit., p. 347) Mimând curiozitatea omului de știință, parodiind studiile cu pretenții savante despre subiecte nu întotdeauna de maximă importanță, autorul postmodern scrie o carte intitulată pretențios „enciclopedie”, de fapt, un „fals tratat enciclopedic”, care urmează însă regulile stricte ale unui studiu monografic ce-și propune epuizarea subiectului. Din această aparență de seriozitate și rigoare științifică, suprapusă peste o esență ridicolă, se naște o parodie postmodernă de mare încărcătură comică. Bazându-se pe deplina cunoaștere a personajului de către cititor, autorul intră în dialog intertextual cu acesta, face referiri la acțiunile personajului, la relațiile sale cu alte personaje la fel de familiare sau la un moment anume din basme.

El pleacă, așadar, pentru un cititor avizat, de la o convenție, de la încrederea copilului în realitatea poveștii („Mama mea nu putea minți”), de la acceptarea minciunii drept adevăr, adevărul fanteziei noastre. Pentru aparența rigorii științifice, dar în tentă parodică și în deplin consens cu cititorul, autorul face apel la întregul arsenal al studiului doct, amplu documentat, care

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

COMENTARII

dorește să epuizeze subiectul și să devină termen de referință în domeniu. De aceea, cartea începe cu o Prefață și continuă apoi cu „părți” care își propun să trateze „subiectul” din diferite unghiuri. Astfel, Prefața, scrisă, cum este de altfel întregul „tratat”, cu aparența unei maxime seriozități, stabilește dintru început convenția verosimilității, dar în tentă parodică.

Cititorul este invitat să intre în joc și să accepte de bunăvoie jocul/ minciuna, de vreme ce în spatele acestui joc „de-a știința” se află un mare regizor. El știe să mimeze cu artă, să gradeze, să mânuiască informația în așa fel încât să intereseze cititorul și să-l determine să meargă mai departe, dar nu pentru a urmări o desfășurare epică sau o descoperire științifică, ci pentru a afla până unde poate merge imaginația celui care este autorul scenariului. Demitologizarea viziunii clasice se observă chiar de la început. Descrierea „siluetei monstruoase” a unui zmeu într-un bloc de gheață trezește curiozitatea, dar trimite imediat cititorul la sesizarea manierei parodice, de vreme ce între atributul „monstruos”, menit să înfricoșeze, și zâmbetul „cam nătâng” din fraza următoare există o certă incompatibilitate („...zâmbetul cam nătâng îi dădea un straniu aer uman”). Pe aceeași linie parodică și ironică suntem informați că zmeul este o „ființă”, că are existență reală, importanța lui cu totul specială determinându-l – așa cum se întâmplă în mod curent în lumea savanților – să-i dedice „întreaga carieră și putere de muncă”. Șabloanele lexicale vor fi frecvente pe tot parcursul „enciclopediei”! Astfel, ironia se îndreaptă și către sintagmele împietrite, către expresiile care circulă de la un autor la altul, fără ca aceștia să sesizeze ridicolul limbajului de lemn. În manieră postmodernă, cu multe referiri intertextuale la cunoscute titluri din ziare și reviste, dar și la tiparul obișnuit de a pune pe coperta a patra fragmente de comentarii critice laudative, autorul introduce – tot ironic, desigur – false citate (dar, spărgând șabloanele, aceste nu sunt în totalitate apreciative). Se reproduc aici frecvente sloganuri din presă. Astfel, din „Curierul de ambe specii” (cu aluzie vădită la cunoscutul „Curier de ambe sexe”) se reproduce fraza-șablon: „o carte pentru copii între nouă și nouăzeci de ani, pe care nu trebuie s-o ratați”, iar din „Omenirea mare” (!) se citează o parafrază la frecventele expresii apărute în revista „România Mare”: „era și timpul ca un uman verde să dezvăluie politica agresivă și iredentistă a pretinselor ființe inteligente numite zmei, ale căror hoarde încă mai mâncau carne de cal de sub șa pe când în sătucurile carpatice înflorea o mare cultură, ilustrată prin măiestre cioplituri pe coada lingurilor de lemn. Zmei, duceți-vă înapoi în pusta mamei voastre, de unde ați venit!” Comentariile sunt de prisos deoarece aluziile sunt la realități media contemporane și de aceea foarte bine cunoscute.

Ca într-o oglindă a unui tratat serios, EnciclopeBANCHETUL, 19-20-21 / 2017

dia se compune dintr-o Prefață și două capitole distincte – „Universul” și „Poveștile”, așadar „lumea reală” și interpretarea – prin cuvânt – a acestei lumi.

La convenția unei Prefețe autentice contribuie pretenția de informare serioasă, amănuntele inserate și, în final, cuvenitele mulțumiri. Și acestea sunt făcute tot în registru parodic, unor „persoane” și „instituții” vădit inventate, într-un amestec hilar de metarealități și calchieri de nume proprii aluzive, într-o derulare comică in crescendo: „Îmi fac o datorie de onoare, la finalul acestei prefețe, din a aduce mulțumirile mele tuturor celor care mau susținut și m-au încurajat, mi-au dat sfaturi și m-au criticat necruțător în perioada când am scris această carte: bunei mele soții Alsacia și cumnatei mele Lorena (adevărați îngeri păzitori), domnului prof. Dr. Serenus Pseudoanaximandros de la Universitatea din Monchengladbachm, părintele Calinic de la schitul Prescura, domnului plt. Pandele Ion de la Secția 6 de Poliție, doamnei Ileana Vrâncioaia (ale cărei basme spuse cu glas duios mi-au luminat copilăria), colectivului de cercetători științifici de la The Special Research Institute of the South-Eastern Tzandarey, precum și unui grup unit și decis de zmei care mi-au făcut onoarea să-mi adnoteze scrierea, grup format din HerKoole, Bittem Arp, Grroooowfrtkis și nefericitul Arromaarroma, zmeul zmeelor căzut până la urmă victimă celorlalți trei. Fără ajutorul lor, Enciclopedia zmeilor n-ar fi văzut niciodată lumina tiparului.” (Cărtărescu, Enciclopedia zmeilor, Humanitas, 2004, p. 6) Personajul ales spre analiza aceasta pretins științifică este una dintre cele mai frecvente și mai insolite apariții din basmul românesc. Importanța sa în economia basmului și în declanșarea conflictului este implicit recunoscută de G. Călinescu, de vreme ce acesta (în Estetica basmului) deschidea șirul de „protagoniști specifici” tocmai cu zmeul. Criticul îi face un portret-robot, cu trăsături desprinse din descrierile coroborate din diverse basme. De aici și până la parodia postmodernă propusă de Cărtărescu nu a fost decât un pas. Astfel, în falsa Enciclopedie sunt inventariate rasele de zmei – „zmeul zmeilor”, „zmeul sur de văgăună”, „zmeul cu colți”, „câinele de zmeu”, „zmeul mioritic” sau, printr-o compunere lexicală, „animicștiutorul”. Plecând de la omonimia cunoscută, va fi descris și „zmeul zmeelor”.

Lumea zmeilor este o lume pe dos, regatul de sub pământ fiind un fel de dublu în oglindă (deformată) a universului pământesc, o replică perfectă, dar cu alt semn. Întâlnim acolo chiar și un zid chinezesc, „asemănător”. Dar „oglinda” întoarsă de sub pământ nu se referă numai la obiecte și mod de viață, ci și la obiceiuri și moravuri. Astfel, „zmeii consideră trădarea o necesitate și o încurajează”, aluzia la lumea reală fiind, desigur, transparentă.

Scopul autorului este în mod evident parodia și efectul comic. Din întâlnirea contrariilor se naște 41

COMENTARII

umorul, ca și din aparența de ton grav, urmat de realități derizorii. Un exemplu: din subsolul ținutului în care trăiesc zmeii, ca și din subsolul lumii oamenilor, se extrag „zinc, mercur”, dar din pământul zmeilor se mai extrage și ... „ojă de unghii”!

Din ambițiosul „tratat” despre zmei nu puteau lipsi nici informațiile despre idiomul vorbit de aceștia. Și aici autorul intră în dialog cu un cititor avizat. Teoria despre grupurile lingvistice își găsește reversul în limbile zmeiești. Și acestea sunt împărțite în două categorii distincte – limbi „insinuante” și limbi „aglutinante”.

Toată cartea este un amestec de fantezie și metarealitate livrescă. La orice pagină cititorul ghicește și un substrat polemic ori cel puțin ironic, o aluzie literară sau trimiteri parodice la reclame cunoscute: „Plecau întotdeauna pe deplin lămuriți mai curați și mai uscați ca oricând.” (Cărtărescu, op. cit., p. 80).

După capitolul dedicat „poveștilor”, așa cum îi stă bine unui studiu exhaustiv, cartea se încheie cu un mesaj către cititori, autorul cerându-și, cu ironie, scuze că „enciclopedia” sa este incompletă. „Cu sentimentul amar al nedesăvârșirii”, el cheamă (tot ca o convenție) cititorul să i se alăture „pe calea spinoasă, atât de rodnică a zmeologiei”.

Astfel, de la un capăt la altul ceea ce propune teoreticianul postmodernismului se vădește a fi un perfect exemplu de scriere ironico-parodică, cu utilizarea fanteziei bazate pe referințe livrești, pe elementul intertextual, într-un amestec inedit de coduri de comunicare. Autorul își ia ca metodă demitologizarea și desolemnizarea, utilizând – în tentă parodică – șabloanele lexicale și motivele fixe, revelându-le astfel noi conotații.

4. Concluzii Deși multe dintre „mărcile specifice” literaturii postmoderne – „cultivarea, în mod programatic, a unei lucidități casante, ironice, spiritul livresc și instinctul parodic”– sunt reliefate de critică în special

42

în poezie (v. Boldea, op. cit.), și proza demonstrează libertatea de expresie asumată de autori, precum și utilizarea deliberată a trăsăturilor postmoderne, printr-o relativizare a valorilor, prin apelul frecvent la intertextualitate, la joc, la parodie. Una dintre țintele livrești cu care autorii intră în dialog a putut fi, de bună seamă, și basmul, adică acel segment al literaturii cel mai familiar cititorilor. Mircea Cărtărescu a utilizat din plin în Enciclopedia sa toate datele cunoscute, într-un joc mai mult sau mai puțin subtil cu sursele și un dialog cu stereotipiile înrădăcinate prin repetare.

Raportarea la alte surse textuale, în cazul de față la cele mai familiare texte, cum sunt poveștile copilăriei, pe de o parte, iar pe de altă parte la cunoscutul studiu al lui G. Călinescu – Estetica basmului – este una dintre mărcile definitorii ale literaturii postmoderne. În lucrarea aceasta ne-am referit numai la volumul propus de Cărtărescu, dar tot așa de bine puteam lua și un alt exemplu, și anume romanul intitulat Kalusia, semnat de Mihaela Cogălniceanu. Critica a salutat volumul, remarcând faptul că acesta este „un teritoriu magic, bine situat la granița dintre vis și trezire, populat cu personaje și ființe ce și-ar putea regăsi identitatea în paginile lui G. Călinescu (Estetica basmului) și legitimitatea apartenenței la un gen literar care, pentru un debut, pare dificil de abordat.” (v.

Traian T. Coșovei, Kalusia-un basm postmodern, în „Luceafărul”, nr. 30/ 2008).

Un gen literar ce se raportează la basm, dar nu este basm, ce se raportează la studii savante, dar în tentă parodică, utilizând ironia subtilă și jocul cu cuvântul și imaginea, un model – într-un cuvânt – de proză postmodernă este (și rămâne) Enciclopedia zmeilor. Basmul românesc este astfel pentru prima dată citit dintr-o altă perspectivă, autorul propunând cititorului să treacă dincolo de șabloane și stereotipii către o nouă viziune – cea postmodernă.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

COMENTARII

Marian BARBU

GABRIEL CHIFU SAU SIMBOLOGIA NARAȚIUNII LIBERE - comentarii dezlegate Recentul roman al lui Gabriel Chifu – Ploaia de trei sute de zile (Ed. Cartea Românească, Buc., 2017, 416 p.) – complinește ipostaza poetului, a eseistului și gazetarului de vocație. Structura și miza estetică urmărită meticulos, pas cu pas, în cele douăzeci de capitole, plus un epilog, în forme narative consonante, conduc, prin întregul epistolar al comunicării, la o singularizare în contemporaneitate. Și, deductibil, în ansamblul prozei personale de până acum – vezi îndeosebi romanele Unde se odihnesc vulturii (1987),Vântul și stânca (1989).

Romanul este infuzat, la nivel naratologic (structură și limbaj), din ceea ce a fost acumulat până acum de autor din aria culturii universale. Totul se revarsă, BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

cu supravegheată măsură, la nivelul semnificațiilor și al simbolurilor. Așa încât, autorul, aproape rebrenian, ar fi putut scrie un capitol înaintea altuia, fără să-și perturbe continuitatea ideilor. Exact ca-ntr-o diagramă a unei cărți de calculator sofisticat care te admite să-l folosești dacă urmezi o schemă logică pe care ți-o prezintă numaidecât. Întregul ansamblu narativ este drapat de două mottouri cu trimiteri de identitate biblică, un avertisment clar, dur, despre importanța epicului dezvoltat în carte: ploaia necontenită de-a lungul a trei sute de zile numai în Carania. Se fac supoziții și trimiteri la Potopul din vremea lui Noe. Acestuia i s-a arătat Dumnezeu, in ille tempore, povățuindu-l ce „bunuri” – animale și seminții – să-și ia pe Arca lui, în vederea reînvierii vieții pe pământ, după ce pedeapsa va fi ispășită.

Romancierul a pornit în scufundările sale narative de la situația reală a țării noastre care a atins, în prezent (în special după anul 2000) cote inimaginabile în degradarea ființei ca atare: în gândire și comportament, în conviețuirea cu cei apropiați, dar și din țară, încât drumurile străinătății s-au deschis uricios, ca singura șansă de salvare a individului. În atare situație și credința a fost supusă zdruncinăturilor de tot felul.

Tendința de autodistrugere la tine acasă s-a accentuat vizibil din cauza prăpastiei pe care a instalat-o politica. Și odată cu ea, nimic n-a fost mai fost adevărat decât faimoasa zicere latină divide et impera. În puzderia de... „contribuabili” la dezvoltarea, chipurile, a limbii române, aflată acum în regalitatea stăpânirii individuale, cuvântul vorbit – pe telefoane mobile a devenit acaparator, dislocându-l pe fratele său... tipărit, atât de păgubos și nefiresc, încât sufocarea cititului s-a transformat într-un soi de gratulare pentru a diferenția oamenii noștri. Deja ...bătrânii sunt toți cei născuți înainte de '89, iar ...tinerii sunt cei născuți după 1990. De aici încolo, se încurcă toate ițele speranței, ca pe vremea tinereții lui Mircea Eliade și Ștefan Baciu.

Contemporan cu transformările, era să scriu metamorfozele vremurilor, Gabriel Chifu și-a propus, aproape boccaccian, să instituie un model de narațiune care să apeleze la o formă clasică de a tachina 43

COMENTARII

blând (o, ce oximoron!) ceea ce a cunoscut ca fiindu-i lui însuși neprielnic, pentru viața obișnuită. Căci în fond, romanul este o satiră mepeeană, à la Cicero (din filipicele sale) sau à la Swift. Ori ce numai să obțină, literar vorbind, o comunicare pe măsură. Și atunci a apelat la cea mai veche formă de exprimare, care este ...povestirea. Numai că el, autorul, stăpânul tuturor registrelor narative, altfel zis, omniscientul, nu și-a lăsat „păpușile” să circule după capul lor, ca actanții moderni, ci le-a făcut drone cu aparate de comunicare, în fel și chip. Așa că și-a asigurat reprezentativitate la fiecare în parte, având telecomanda la îndemână. În pavilionul central, prea bine relaxat, se afla autorul. El construise structuri epice pe sistemul arcelor care susțin o platformă bine stabilizată social, politic, cultural și meșteșugăresc. Actanții au în biografia devenirii lor două fețe – căci întreg romanul este unul al mișcării necontenite în spații diverse, din care autorul zăbovește, insistent asupra celei exterioare și cu multă băgare de seamă, asupra celei interioare. Și aici, autorul omniscient este omniprezent, ca în romanele de mistere din sec. al XIX-lea european, explodând în explicații și chirurgii pe cord deschis. Adică, își prezintă „carnavalul imaginației”, ca să preluăm o formulare a lui Francesco de Sanctis, privindu-l pe Boccaccio(1313 – 1375) cel din suita de nuvele ale Decameronului.

Romancierul, bine informat cu tehnicile de construcție ale unui roman care să dureze – clasice și moderne –, atât ale celor din țară, dar și din literaturile lumii (europene, americane și asiatice), acroșând (involuntar ?!) cutare povestire de fenomenologia licențiosului din proza lui G. G Márques, de ce nu (?!) din Craii de Curtea-Veche, de Matei Caragiale. Dar și de referențialul arhitect Ioanide, din cunoscutul roman al lui G. Călinescu și nu numai. Mai peste atâtea locuri, vreau să spun capitole, morbul politicii, ca o pecingine rezistentă la căile medicamentoase, face ravagii în timp – încet și cu chibzuință. Personaje reale, reprezentative pentru domeniul pe care îl ilustrează, se sting ori se prăbușesc fără urmă de remușcări.

Cum americanii de ...ieri, dar mai ales cei de azi, fac mare caz de familie și democrație, de libertate și de pace, Gabriel Chifu și-a aprins reflectorul focusând, din cele mai diverse unghiuri, pe familia lui Ștefan Orban – arhitectul. El era autorul proiectului de casă unicat în formă de corabie, ridicată la marginea mării, la cererea savantului Iacob Grima, candidat cândva la președinția statului din Caramia (particula prefixoidă însemnând...negru). După titulatura unui alt roman din imediata apropiere a noastră, aș zice „negru profund, noian de negru”. Ori, autorul nostru s-a prevelat de simbolul ploii căzânde, când cu țârâita, când în valuri, când cu cețuri interminabile, lăsând impresia înțelegerii subtextuale că dramele răvășitoare ale politicii vor fi cumva albite de apele conti44

nui. Dar scriitorul nu și-a propus nicicum să lase deschisă ușa narațiunii spre rezolvarea fiecărui caz în parte, așa după cum mulți europeni au făcut-o deja.

(Nu întâmplător, semioticianul Umberto Eco a impus conceptul de opera aperta).

Așadar, familia arhitectului este urmărită prin ocheanul timpului, mereu retro, lăsându-i perspectiva lectorului – inițiat sau nu, să-și pună mintea la contribuție ca să-și formuleze singur răspunsuri la întrebările legate de biografia fiecărei ființe din clanul Orban. Soția acestuia, Alexandra, după divorțul de arhitect, este în spital, iar fiica, Alice, născută postdecembrist, a luat drumurile pierzaniei: a trecut prin numeroasele halte ale acesteia, droguri, sex, șantajul „babacului”, indiferența față de propriu-i viitor, complice autorizat la săvârșirea crimei de omor calificat a teologului Mihail Cristea, rămas în paza stabilimentului lui Grimea, pe când acesta se afla în spitalul de la Constanța.

Având știință grăitoare, taxonomică, romancierul escaladează înălțimi de limbaj academic (realizarea proiectului casei-corabie) și teologal (urmărirea pâșpâș a biografiei sinuoase a lui Mihail Cristea – de la părăsirea sa de către nevastă și retragerea la o mănăstire din Nordul țării, apoi la una din Sud, din zona Dobrogei, ca să fie cât mai aproape de colegul său de tâmplă, astrofizicianul Iacob Grima). Disputa stabilizată între cei doi, pe tema existenței lui Dumnezeu și semnalarea prezenței Acestuia în componentele cerești, a fost încheiată printr-o lucrare voluminoasă intitulată Cosmogonia după Iacob Grima. Manuscrisul a fost văzut de teologul Mihail Cristea, pe când autorul era eliberat din spitalul constănțean de cei trei: Ștefan Orban, arhitectul, Ionică, șoferul, omul de casă, al lui Grima și Lena, menajera – ultimii doi, fiind nedespărțiți de... stăpânul lor, atât din București, cât și din locuința futuristă de la marginea mării.

Speculăm interstițial despre formele de rezistență ale familiei la intemperiile politice și sociale ale vremurilor din democrația postdecembristă din România (în roman, Caramia. Proteza prefixoidă, fiind separată de restul formulării, o determină pe aceasta, trecând prin italiană, să fie contribuitoare la forme verbale dezvoltate sau, prin aglutinare, să devină indicator substantival). Într-un studiu separat, cumva de specialitate, aș comenta pe larg știința alternării formelor verbale, majoritatea dintre ele aparținând timpurilor și modurilor cu acțiune durativă: prezent, perfect simplu, gerunziu ș.a.

Nu pot să închei lăudând risipa de știință a mecanicii cerești, a denumirii vaselor de croazieră, aflate în posesia unor țări cu ieșire la mare, a indicatorilor de componente ale unei mașini care rulează pe drumurile țării noastre.

Autorul, nu parcimonios, a făcut loc cu cinstită BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

COMENTARII

cale, semnificațiilor de context, zvonurilor, credințelor laice cu privire la tărășenia ploii inconturbabile. Și pentru că „neliniștea alegoriilor” îl punea pe jar, l-a determinat pe arhitect să treacă granița, să vadă dacă la... vecini anotimpurile erau normale, veneau și plecau la datele previzionate cu mult înainte. Găselnița aceasta (deloc literară), swiftiană și nu numai, am fi tentați să invocăm numele lui Kafka sau Orwell – are din nou, pentru a câta oară ?! – semnele reale care ne furnică stăruitor în proiectata noastră democrație: birocrația inexplicabilă la toate granițele noastre de trecere spre occident.

Cartea mustește de poezie – nu numai atunci când fereastra stilistică este deschisă spre natura en titre, ci și spre obiectele de casă, de bucătărie, chiar și în limbajul Alicei și al comportamentului ei infam, ca și al sateliților săi. Ridicolul acesteia atinge și se integrează în categoria estetică a urâtului.

Nici vârstnicii nu sunt prea departe de asemenea forme de viață: Iacob Grima, prin cantitățile de votcă servite fără măsură, până la abulie; de aci încolo, începe să-și povestească viața. Ștefan Orban, prin desfrâul, în compania nimfomanei Cora, ajunsă (la data scrierii) în Agenția imobiliară a Israelului de la București (Cora e omul de încredere). (Se ocupă de închirieri, cumpărări și vânzări de locuințe, dar și de hoteluri ori spații pentru birouri. E foarte bună la jobul ăsta. Așa ne-am și cunoscut: eu construiesc, mă rog, proiectez case, iar ea le vinde și dă în chirie case).

Pentru cei doi, ajunși la vârsta senectuții, li se poate atribui o formulare cantemirească privind creșterea și descreșterea imperiului otoman. În același timp, bântuirea apelor și în zona de mal, transformă tot angrenajul lumesc, construit, într-o platformă plutitoare, intrată în derivă, fără putință de salvare. Aici

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

este grandul parabolei, despre care scria consistent Mircea Mihăieș în România literară.

Al treilea personaj, Mihail Cristea, a căzut înjunghiat de un nesăbuit criminal, tocmit pentru a-l stinge din viață pe arhitect. Substituirea întâmplătoare de persoană face jocul dilemelor după aflarea adevărurilor. Ficțiunea realistă propusă de romancierul Gabriel Chifu este liniștitoare, nici gând de a fi halucinantă, cu atât mai mult sforțată, ci doar încărcată binefăcător, sub raport stilistic – de la epitetele ornante și revelatorii, până la mulțimea de prozopopei, simboluri și semnificații.

Despre ceilalți participanți narativi, romancierul a avut grijă să-i reunească la câteva escapade de sărbătorire sau de punere politică a țării, în ipostaza dezvoltării unui bine ... colectiv ! Gazetarul, cu microfonul în mână, trece pe la fiecare și stăruie cu o scurtisimă descriere de blam, de laudă ș.a.m.d. De aceea, el este omniscient, ca să fie și omniprezent !

Cum toate personajele au crescut în „ferma de animale” (sic!) ale autorului, mi se pare normal ca ele să poarte, în direct sau în reluare, cuvintele făuritorului de text. Gabriel Chifu a întemeiat „o psihologie a unității” personagiale, cum s-ar fi exprimat Roland Barthes. El a produs o reală desfătare prin coabitarea limbajelor. Acestea, „lucrează cot la cot [încât] textul de plăcere este un Babel fericit” (Roland Barthes – Plăcerea textului, trad. de Marian Papahagi, Postfață de Ion Pop, Ed. Echinox, Cluj, 1994, p.8).

N.B Oricând, un regizor poate ecraniza, cu mare succes cinematografic romanul, fiindcă el conține toate elementele trebuitoare unei pelicule de top. Abia atunci se va vedea mult mai bine lumea ca voință și reprezentare într-un moment nefericit al existenței sale.

45

COMENTARII

Pr. Claudiu-Ioan COMAN

PROF. UNIV. DR. MIHAIL DIACONESCU, ISTORIA LITERATURII DACOROMANE (Ediția a II-a, Editura Fundației internaționale „Mihai Eminescu”, București, 2013, pp. 832) În anul 1984, la Craiova, mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu publica o amplă monografie a literaturii creștinismului românesc, intitulată: Primele scrieri patristice în literatura noastră în sec. IV-XVI1.

Chiar dacă demersul regretatului ierarh și om de cultură a fost unul salutar, totuși, există unele lacune, nedorite poate nici de autor, dar care fac utilă o reevaluare a surselor existente printr-o nouă perspectivă diacronică, deci utilizând o nouă abordare. Motivul principal al acestei atât de necesare noi abordări este, după părerea mea, acela că, marele cărturar și mitropolit Nestor ignoră în sinteza sa textele scriitorilor dacoromani eterodocși. Problema, în această situație, e aceea că, astfel, se ignoră o bună parte dintr-o literatură teologică ce a conviețuit, pentru o perioadă de timp, cu textele autentice, lipsite de acele erori doctrinare. Fresca patristică, acest amplu demers argumentativ și de cercetare a surselor primare pe care îl propunea cărturarul Nestor Vornicescu este, cu toate părțile sale excelente, incompletă.

Mult mai târziu, în 2006, prin grija actualului mitropolit al Moldovei, IPS Teofan, pe atunci mitropolit al Olteniei, apărea la editura craioveană „Mitropolia Olteniei” o amplă monografie care se datora atât eforturilor părintelui Dumitru Stăniloae, cel care a scris introducerea cât, mai ales profesorilor Nicolae Petrescu și David Popescu. Intitulată sugestiv: „Scrieri ale «călugărilor sciți» daco-romani din secolul al VIlea”2. Studiul, deși axat pe textele definitorii pentru păstrarea doctrinei așa cum o înțelegeau Părinții secolului al VI-lea, aduce o contribuție importantă și umple un gol în literatura teologică de la noi. Totuși, lucrarea nu își propune o privire de ansamblu asupra întregii literaturi dacoromane după modelul lui Moreschini, eruditul patristician italian care a inițiat și finalizat un volum dedicat filozofiei patristice și modului în care aceasta a avut un rol determinant pentru

cultura teologică creștină, fie că e vorba despre ortodoxia răsăriteană, ori de scolastica apuseană3. Prin urmare, în cultura teologică autohtonă era necesar un volum vast, care să prezinte filologilor, criticilor literari și, mai ales, teologilor informații cu privire la perioada incipientă a creștinismului românesc, cu precădere asupra literaturii din respectiva perioadă.

1 Dr. Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei,

de Pr. Prof. Nicolae Petrescu și Prof. David Popescu, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006, pp. 256.

3 Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, traducere de Alexandra Cheșcu, Mihai-Silviu Chirilă și Doina Cernica, Editura Polirom, Iași, 2009, pp. 744.

4 Dintre cele mai importante studii și texte referitoare la izvoarele literaturii dacoromane, amintesc: ***, Dicționar de istorie veche BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

Primele scrieri patristice în literatura noastră în secolele IV-XVI, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1984, pp. 638. Această importantă lucrare a fost reeditată la Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992, pp.

375 + 8 imagini color.

2 ***, Scrieri ale «călugărilor sciți» daco-romani din secolul all VI-lea, introducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, traducere

46

Firește, există suficiente izvoare cu privire la literatura daco-romană creștină sau laică4. Numai că o

COMENTARII

sinteză care să ofere cititorului român interesat de subiect o alternativă utilă, dinamică și cu date care să o facă accesibilă nu doar experților, ci folositoare publicului larg lipsea până în fericitul moment în care eruditul profesor Mihail Diaconescu, savant de renume internațional, a reușit, cu mari eforturi intelectuale, să publice o vastă sinteză dedicată istoriei literaturii dacoromane, despre care vom vorbi în cele ce urmează5.

Despre distinsul profesor Mihail Diaconescu și despre bogata activitate pe care o desfășoară în spațiul culturii românești am scris în recenzia la trilogia intitulată: „Teologia ortodoxă și arta cuvântului”6. Important de semnalat aici este că activitatea domniei sale este apreciată atât în mediile universitare și academice românești și internaționale, cât și în spațiul ecleziastic; numeroși ierarhi ai Sinodului BOR și-au exprimat de-a lungul timpului cele mai alese sentimente de prețuire față de activitatea rodnică pe care o desfășoară în sprijinul culturii române. În privința acestui important studiu, remarc faptul că, la origine, el a fost elaborat ca „o succesiune de prelegeri prezentate la cursul de literatură comparată pentru anul al II-lea al Facultății de Limbi Străine a Universității «Spiriu Haret» și la cel de Sociologia artei și literaturii ținut la anul al IV-lea, la Facultatea de Sociologie, Psihologie și Pedagogie a Universității din București. Le-au fost adăugate unele prelegeri prezentate studenților filologi de la Facultatea de Științe a Universității din Pitești”7. Important de remarcat e faptul că această listă a fost completată cu o serie de „comunicări științifice prezentate la Academia Română, la Institutul de Istorie și Teorie Literară «G. Călinescu» al Academiei Române [...] la unele confe-

rințe și colocvii internaționale organizate de Universitatea Sorbonne – Paris și de Deutscher Akademischer Austauschdienst – Bonn”8.

Volumul se deschide cu o monumentală cronologie comentată9. De la început mărturisesc că am fost impresionat de modul în care savantul autor știe să îmbine cultura profană cu istoria textelor definitorii pentru spațiul european. Pentru că, firește, datele sunt numeroase, mă voi referi doar la cele care cu siguranță sunt o noutate pentru întreaga literatură teologică autohtonă: reperele în legătură cu originea termenului „tedeum” din limba română. Astfel, profesorul Mihail Diaconescu, în urma studierii unor lucrări importante pentru această tematică, introduce cititorul în spațiul muzicii clasice, mai exact îi oferă „un survol” asupra pieselor lui Ignaz Franz von Protzau, preot romano-catolic, compozitor căruia îi datorăm o nouă melodie pe textul imnului Te Deum laudamus care „a cunoscut un nou avânt în mediile catolice și protestante din nordul Europei”10. Important e că, așa cum va preciza în continuare domnul profesor Diaconescu, Franz Joseph Haydn11, reprezentant strălucit al barocului târziu și al perioadei de început al romantismului muzical, este cel căruia i se datorează una dintre cele mai strălucite modelări artistice ale vechii forme lirice, „impusă în literatura și muzica universală de capodopera Te Deum laudamus, a marelui scriitor dacoroman Niceta de Remesiana”12.

Desigur, aici este doar un exemplu de privire critică, grijă pentru detaliu și amplă cultură teologică și literară, calități ce conturează personalitatea autorului acestei monografii, profesorul Mihail Diaconescu.

Un alt aspect merită pus în lumină aici: noutatea pe care o aduce un astfel de studiu.

S-au scris lucrări și disertații masterale ori teze

a României: (paleolitic- sec. X), D. M. Pippidi (coord.), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, pp. 625; ***, Enciclopedia și arheologia istoriei vechi a României, vol. I, A-C, Constantin Preda (coord.), Editura Enciclopedică, București, 1994, pp. 416; Ibidem, vol. II, D-L, 1996, pp. 351; ***, Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes ab Hesiodo usque ad Itinerarium Antonini, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gheorghe Ștefan (coord.), Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1964, pp. XXIV+791; Ibidem, vol. II, București, 1970, pp. XXII+769; ***, Inscriptiones Daciae Romanae. Inscriptiones extra fines Daciae repertae Graecae et Latinae (sec. I, II, III), tom. II, Illyricum – Oriens – Africa septentrionalis (IDRE, II), collegit, commentariis, indicibusque intruxit Constantinus C. Petrolescu, București, 2000, pp. 526+ VIII planșe.

5 Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, Istoria literaturii dacoromane, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Fundației Internaționale „Mihai Eminescu”, București, 2013, pp. 832.

6 Claudiu-Ioan Coman, „Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, Teologia ortodoxă și arta cuvântului” (recenzie), în rev.:***, Teologie și viață, nr. 5-8, mai-august, 2014, p. 216, nota 2.

7 Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 11.

8 Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 11.

9 Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., pp. 15-190.

10 Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 160.

11

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Importantă pentru dezvoltarea acestui subiect al imnului Te Deum laudamus este și monografia lui Reinhard G. Pauly, Michael Haydn: Te Deum in C (1770), Yale University, 1961, p. 95.

Aici, R. Pauly urmărește să ofere detalii despre opera fratelui mai tânăr al lui Joseph Haydn, cel care, de asemenea, a compus o melodie de laudă după textul lui Niceta de Remesiana.

12 Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 161. În privința textelor și studiilor despre Niceta de Remesiana, a se vedea: Wilhelm Schneemelcher, Bibliographia patristica, tom. XIV/XV, 1969/1970, De Gruyter, p. 104. În limba română există două dicționare care oferă amănunte prețioase despre acest sfânt dacoromân și prieten cu episcopul Paulin de Nola: varianta mai completă cu o bibliografie actualizată în: Remus Rus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, Editura Lida, București, 2003, p. 602. Un text mai scurt, doar de câteva rânduri și o bibliografie minimală, deci insuficientă pentru a oferi o imagine de amploare asupra ipotezelor cu privire la istoria imnului lui Niceta, în: A. Mitescu, „Nicetas din Remesiana”, Eduard G. Farrugia S. J. (coord.), Dicționarul enciclopedic al răsăritului creștin, traducere din limba italiană de Adrian Popescu, Vasile Rus, Ioan Muntean și Andrei Mărcuș, Editura Galaxia Gutenberg, 2005, p. 535. Cea mai importantă lucrare despre Niceta este teza doctorală a patristicianului Ștefan Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea patristică în secolele IV- V, -teză doctorală publicată în ST, serie nouă, an XXI, nr. 7-8/1969, pp. 453587.

47

COMENTARII

doctorale sau simple treceri în revistă despre subiectele pe care profesorul Diaconescu le tratează aici.

Așa stând lucrurile, mai era oare necesară întocmirea și publicarea acestui „proiect mamut”? Cu siguranță, da! Argumentul este următorul: așa cum aminteam, mitropolitul cărturar Nestor s-a ocupat de studiul primelor lucrări patristice, iar efortul său nu a fost solitar. Dimpotrivă, cărturarul, filologul și patristicianul Ioan G. Coman a pus bazele studiului literaturii patristice de la noi prin mai multe lucrări publicate, importante pentru a creiona în România secolului trecut ideile fundamentale pe care le-au profesat Părinții și scriitorii bisericești de-a lungul timpului. Mă refer aici, în special, la două volume care, pentru vremea la care au fost scrise, erau perspective de pionierat în peisajul teologiei patristice românești. Prima, intitulată „Și Cuvântul Trup S-a făcut. Hristologie și mariologie patristică”13 și publicată postum, era o sinteză reușită și foarte utilă, venită într-un timp în care școlile teologice din România începeau să se dezvolte după perioada de tristă amintire a regimului comunist, prezentând cititorului interesat, fie el teolog sau cărturar, o adevărată incursiune în dezbaterile hristologice iscate de-a lungul perioadei patristice. În momentul de față, acea lucrare utilă a fost surclasată de numeroase studii și abordări care și-au făcut loc în cultura noastră, tocmai datorită efortului asiduu al unor cercetători de excepție14. Cea de-a doua sinteză a profesorului Ioan G. Coman, apărută postum, intitulată „Probleme de filosofie și literatură patristică”15 este, cu toate părțile ei bune, depășită. Există ample cercetări mai noi în domeniul filosofiei patristice, sunt noi puncte de vedere și, acolo unde sunt aduse în discuție textele care au jucat un rol esențial în formarea doctrinei creștine, sunt cercetători care, în urma comparațiilor

și a investigației filologice exprimă poziții de neocolit.

Din acest motiv, pentru a evita să cadă ușor în capcana repetitivității și al formalismului, cu eleganța și stilul caracteristic pentru cei care îl cunosc, domnul profesor Mihail Diaconescu, reușește să umple lacunele ignoranței prin raportarea la toate felurile de texte existente, deoarece unii autori „indiferent că au fost ortodocși, eterodocși consecvenți sau eretici oscilanți, ca Germinius de Sirmium, trecut spre finele vieții de la arianism la dreapta credință”16, au meritat să fie studiați, astfel reușindu-se realizarea unor conexiuni care lipseau, între doctrina oficială și pozițiile exprimate de unii autori creștini. Un alt element care face ca volumul despre care vorbim să fie de notorietate și demn de a fi luat în seamă mai ales în cercurile cercetătorilor istoriografiei antice este acela că, așa cum afirmă domnul profesor, lucrarea „valorifică pentru întâia oară în istoriografia română, știrile pe care sursele antice ni le oferă despre formele (speciile) epice și lirice, populare și culte din literatură getodacă”17.

Lăsând cititorilor interesați bucuria de a (re)descoperi cele mai importante contribuții literare în domeniul vast al istoriei textelor dacoromane, cât și pe autorii care de-a lungul timpului s-au ocupat de acestea, în cele ce urmează voi vorbi despre un subiect delicat, însă tratat cu acrivia și spiritul critic atât de necesar în controversele legate de terminologia greacă ce a generat conflicte intense, unele dintre acestea ampretând istoria unor facțiuni desprinse din corpul eclezial. Deci, subiectul la care vreau să mă refer în continuare face parte din cea de-a IV-a secțiune a volumului, din primul capitol al acesteia, și se intitulează: „Confruntări teologice legate de Cuvânt (Logos, Verbum)”18.

Pr. Prof. Ioan G. Coman, „Și Cuvântul trup s-a făcut. Hristologie și mariologie patristică”, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1993, pp. 432.

14 Amintesc aici doar câteva lucrări disponibile cititorului român interesat. În spațiul ortodox rămâne fundamental volumul al IIlea din trilogia dogmatică întreprinsă de părintele Stăniloae: Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, ediția a III-a, Editura IBMBOR, București, 2003, pp. 392. Scrisă în spirit filocalic, profund înrădăcinată în teologia celor mai importanți Părinți ai Bisericii, efortul intelectual al părintelui Stăniloae a salvat teologhisirea ortodoxă de capcana reducționistă a scolasticismului și de abstractizarea într-un limbaj închistat în formule filozofice. Pentru teologia romano-catolică, dar nu numai, opera cardinalului Leo Scheffczyk și cea a lui Anton Ziegenaus, Dogmatica catolică. Isus Cristos, plinătatea mântuirii.

Cristologie și soteriologie, vol. IV, traducere din limba germană de Wilhelm Tauwinkl, Editura Sapientia, Iași, 2010, pp. 416, rămâne fundamentală pentru că erudiții autori aduc în discuție cele mai importante teorii cu privire la Persoana și activitatea lui Hristos. Importantă este și traducerea unui tratat hristologic care a avut un rol capital în epoca în care a fost scris pentru păstrarea nealterată a Ortodoxiei: Sfântul Atanasiu de Alexandria, Contra gentes. De Incarnatione. Împotriva păgânilor. Despre Întruparea Cuvântului, traducere de Pr. Dr. Lucian Dîncă, Editura Sapientia,

Iași, 2013, pp. 190. Eforturilor intelctuale ale preotului asumpționist Lucian Dîncă i se datorează apariția în traducere românească a tezei doctorale, publicată inițial la editura franceză Cerf, care tratează un subiect important legat de Taina Trinitară: Lucian Dîncă, Cristos și misterul Sfintei Treimi în scrierile sfântului episcop Atanasie de Alexandria, Editura Galaxia Gutenberg, 2015, pp. 330. Lucrarea este, practic, o completare a „cărămidei teologice” a cărei apariție în limba română o datorăm demersului întreprins de părintele Ioan Moga de a oferi un excurs fundamental pentru studierea interdisciplinară a discursului hristologic și, implicit, al celui trinitar: Pr. Ioan Moga, Sfânta Treime între Răsărit și Apus. Despre Filioque și alte dileme teologice, Editura Eikon, 2013, pp. 432. Dezbaterea trinitară și discuția în legătură cu sursele pe care se sprijină întreaga controversă hristologică au fost precedate de studiul asupra distincției între „Treimea imanentă” și „Treimea iconomică”, dovadă a faptului că întreagul spectru al problemei a fost îndelung studiat: Pr. Ioan Moga, „«Treimea imanentă» și «Treimea iconomică». Probleme și perspective ale unei distincții teologice”, în: ST, nr. 3/2011, pp. 2156.

15 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Probleme de filosofie și literatură patristică, Editura IBMBOR, București, 1995, pp. 255.

16 Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 197.

17 Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 197.

18 Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., pp. 338-341.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

13

48

COMENTARII

Întregul subcapitol care, deși are câteva pagini, reprezintă o veritabilă secțiune cu substrat teologic, așa cum poate să observe un cititor atent la detalii, este centrată pe disputele filologice care au luat ființă în jurul termenului făcut celebru de cea de-a patra Evanghelie, numit „Logos”19. Profesorul Mihail Diaconescu amintește de conflictele avute de autorii dacoromani cu ereziarhii, în urma cărora discuția despre conceptul de Logos „avea, în afara semnificației sale teologico-filozofice profunde, importante implicații literare și teoretico-literare. Evoluția semantică a conceptului de logos includea înțelesuri precum cuvînt, rațiune, ordine, idee, armonie universală”20. Dacă acest termen avea diverse înțelesuri pentru filozofia profană, atunci când a fost încorporat în creștinism, termenului i s-a conferit un nou înțeles și, nu mai puțin adevărat, o nouă autoritate.

Desigur, există în istoria doctrinei creștine și adevărate chestiuni problematice, care astăzi ar putea apărea cu adevărat ciudate. De exemplu, în ceea ce privește termenul logos, deși era prezent în Noul Testament și în dezvoltările doctrinare ulterioare, totuși nu a avut șansa pe care a avut-o homoousios care, deși nu avea o origine prea respectabilă, a reușit „să intre” în Crez21.

Însă, cu toate acestea, termenul logos a jucat un rol esențial în dezbaterile doctrinare pe care le-a purtat Biserica de-a lungul vremii cu ereziarhii. Despre aspectul acesta, domnul profesor Mihail Diaconescu spune: „Cei mai importanți autori din epoca dacoromană participă la aceste înverșunate dispute, apărând consecvent credința diofizită ortodoxă conform căreia Cuvântul Ipostatic Iisus (Verbum) are o natură teandrică. Reluând dezbaterea, Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), unul dintre cei mai importanți discipoli spirituali ai Sfântului Dionisie Smeritul și Areopagitul, discută despre logoi, respectiv despre rațiunile generale ale lumii, care preexistă și prin care divinitatea comunică cu lumea”22.

Interesate sunt și capitolele dedicate expunerii și studierii actelor martirice, reprezentative pentru studierea vieții, văzute, ce-i drept, din perspectiva sfârșitului sângeros pe care l-au câștigat pentru dragostea lui Hristos acești adevărați ostași ai lui Hristos. Aici doresc să insist pentru a spune câteva cuvinte în legătură cu importanța publicării respectivelor documente. Avem, așa cum se știe, volume ample dedicate vieților sfinților. Problema e aceea că autorul, sfântul Simeon Metafrastul, folosește mijloace ale epocii sale, și nu întotdeauna informațiile furnizate de acesta

Pentru că, cel mai probabil datorită lipsei de spațiu, domnul profesor Mihail Diaconescu nu oferă multe informații tehnice cu privire la acest concept elenistic, în continuare voi oferi o listă cu principalele lucrări care expun, diferențiat, sensurile și utilitatea acestui termen. Termenul utilizat, de exemplu, printre altele, în celebra serie biblică „The Brill Reference Library of Judaism”, se referă, în respectiva situație la dezvăluirile, revelațiile, cuvintele adresate de către YHWH prin intermediul Logosului. Unul dintre volumele de hermeneutică ale acestei colecții este cel al lui Daniel Boyarin, Sparks of the Logos. Essays in Rabbinic Hermeneutics, Brill, Leiden-Boston, 2003, pp. 309. Aici, sensul este clar: mesajele divine sunt, întotdeauna, licăriri, scântei, puncte luminoase care sunt împărtășite omenirii prin intermediul „Cuvântului”. Din punct de vedere terminologic, dacă ne referim, pe partea de fonetică, la acest termen, anume „cuvînt”, el vine de la „conventus” („cuvinte, la plural”; în albaneză „kuvεnt”). Apoi, așa cum observă Alexandru Philippide, „numai în limba noastră acest termen, prin sinecdocă, a căpătat înțelesul de cuvînt; în alte limbi romanice el înseamnă adunare, mănăstire; de la noi l-au luat grecii”. Cf. Alexandru Philippide, Istoria limbii române, ediție critică de G. Ivănescu, Carmen-Gabriela Panfil și Luminița Botoșineanu, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 294. Însă, consultând cele mai adecvate dicționare, atunci când vine vorba despre conceptul de „logos”, lucrurile se complică. De pildă, în celebrul dicționar teologic al lui Kittel, cf. Gerhardt Kittel, Gerhardt Friedrich (edd.), Theological Dictionary of the New Testament abridged in One Volume, William B. Eermands Publishing Company, 1985, pp. 505-507. Aici, celebrul „împrumut” dintre culturi este cap de afiș, deoarece, teza avansată de lingvistul Philippide se confirmă.

Prima frază despre acest termen informează cititorul că: „la fel ca termenul légo, lógos are ca prim sens adunare” (p. 505). Din punct de vedere teologic, aici se revelează printr-un singur concept o idee centrală genială: în Persoana lui Hristos S-a manifestat cunoașterea Sfintei Treimi. Așadar, în Logosul întrupat Îl putem cunoaște pe Dumnezeu. O afirmație plină de rafinament teologic!

Pentru toate celelalte sensuri, adiacente sensului primar, sugerez ca oportună studierea itemilor din dicționarul lui Orlando O. Espin și James B. Nickoloff, An Introductory dictionary of theology BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

and religious studies, Liturgical Press, Collegeville, 2007, pp.

784-786.

20 Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 338.

21 Cf. Jaroslav Pelikan, Credo. Ghid istoric și teologic al crezurilor și mărturisirilor de credință în tradiția creștină, traducere de Mihai-Silviu Chirilă, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 56.

22 Pentru ortodoxia acestei idei pe care o avansează domnul profesor Mihail Diaconescu, sunt convins că de mare importanță este ideea părintelui Dumitru Stăniloae, cel care, în lucrarea amplă de mistagogie liturgică, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă ia atitudine, din perspectivă arhitectonică, împotriva raționalismului abstract al protestantismului. Ideea generală e aceea că, sprijinindu-ne pe cele mai prețioase informații care ne-au survenit prin intermediul studiilor lui Rudolf Otto, se poate face o paralelă între Răsărit și Apus. Zice părintele Stăniloae că sentimentul sacrului „în sensul a ceva înspăimântător are o paralelă arhitectonică în unghiurile întunecoase ale plafonului bisericilor gotice în care se ascunde Dumnezeu, sau în împodobirea pereților exteriori ai lor cu chipuri monstruoase, care n-au în ele niciun sentiment omenesc. Acestea închid pe om întro ordine imanentă, creată, la discreția unor puteri neomenești. Lucrul acesta îl sugerează și plafonul dreptunghiular al bisericilor de stil romanic, lipsit de prezența misterului, a misterului binevoitor și luminos. Se arată în aceasta acea sustragere a lui Dumnezeu de la legătura cu creatura, de care vorbește teologul catolic H. Mühlen. În Răsărit, sentimentul sfințeniei, ca al unei însușiri personale de oameni iubitoare a lui Dumnezeu cel prea bun, ca al însușirii unei persoane desăvârșite, are ca paralelă arhitectonică bolta lor unică, bolta centrală și alte bolți mai mici, care exprimă o aplecare a lui Dumnezeu, la diferite nivele, cu o mare grijă iubitoare, spre credincioși”, cf. Preot Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura IBMBOR, București, 2004, pp. 60-61. Pentru perspectiva catolică, a se vedea lucrarea lui Erwin Panofsky, Arhitectură gotică și gândire scolastică, traducere și note de Mariana Vazaga, postfață de Sorin Dumitrescu, Editura Anastasia, București, 1999, pp. 153.

19

49

COMENTARII

sunt cele reale; elemente de mitologie, elemente ale pietății populare și ale extraordinarului creștin sunt părți integrante ale acestei colecții editate fără spirit critic. Or, astăzi, credinciosul este „condamnat la cultură” deoarece cercetările efectuate de teologi și istorici în ultimele decenii au furnizat date importante care, într-un anume sens, schimbă perspectivele redacționale, lacunare, fanteziste, cu care cititorul autohton este obișnuit. Din acest motiv, faptul că o astfel de lucrare capitală pentru promovarea aspectului critic al receptivității aghiografiei se impune ca ediție de referință, de la care se poate porni într-un viitor demers de redescoperire a punctelor de referință din viețile acestor adevărați atleți ai lui Hristos.

Deși sunt multe subiecte care ar putea fi prezentate amănunțit din această monografie capitală pentru cultura teologică autohtonă, în final doresc să fac doar o singură remarcă, pornind de la capitolul dedicat lui Leontius de Bizanț, ca fondator al scolasticii. În spațiul ortodox, din nefericire, pe lângă tendințele normale de receptivitate sau de îmbinare a celor două culturi, răsăriteană și apuseană, există pericolul derapajului care înclină balanța fie spre a identifica orice referire la literatura teologilor apuseni ca „eretică” din start, fără a se consulta niciun fel de argumente sau, lucru lăudabil, de a vedea în aceste texte moștenirea comună a Europei creștine. Or, aceste chestiuni sunt elementare pentru oricine dorește să înțeleagă, în cel mai autentic fel cu putință, cum stau lucrurile cu adevărat. Schisma nu a reprezentat o ruptură în urma căreia o anumită latură a Creștinătății a devenit „mai puțin creștină”. Există exemple de dialog între cele două mari tradiții creștine, dar și între ortodocși și protestanți, chestiuni care, sperăm, întrun viitor apropiat, vor conduce lucrurile spre normalitate.

Domnul profesor Diaconescu dedică un întreg capitol acestei chestiuni delicate și, cu spiritul critic ce îl caracterizează, domnia sa arată că, de fapt „scolastica este numele dat de o îndelungată tradiție intelectuală învățământului filozofic din Evul Mediu. Prin scolastică se înțelege, de asemenea, un sistem filozofic care, pornind de la dogma creștină, dezvoltă variate raționamente abstracte și demonstrații logice. Unitatea dintre sistemul de învățământ și dogma creștină

a dat scolasticii prestigiu și autoritate instituțională. Într-un sens foarte larg, prin scolastică se înțelege întreaga cultură a Evului Mediu european. Este o cultură ce s-a dezvoltat sub îndrumarea Bisericii care se manifestă ca Ecclesia Docens și ca Mater et Magistra”23.

Suntem, prin urmare, în fața unui exemplu temeinic ce își propune să acorde o nouă perspectivă receptivității scolasticii în cultura ortodoxă. Și acest lucru se impune, mai ales pentru faptul că astăzi, din nefericire, există tendințe de a privi chestiunile cele mai importante, legate de textele capitale ale creștinătății, dintr-o singură perspectivă: cea ortodoxă. Or, de exemplu, încă de pe vremea lui Maxim Mărturisitorul, bizantinii au știut să se folosească cu discernământ de scrierile venite de la teologii apuseni pentru a le conferi, acolo unde era cazul, un înțeles care să nu iasă din tiparele Ortodoxiei24.

23

între Răsărit și Apus, traducere din limba franceză de Daniela Cojocariu, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Editura Doxologia, Iași, 2010, pp. 240.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, op. cit., p. 582.

Merită amintit aici studiul foarte reușit al patristicianului francez Jean-Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul mediator 24

50

Iată numai câteva aspecte legate de importanța acestui tratat al domnului profesor Mihail Diaconescu. Cred că, având în vedere anvergura acestui proiect, este necesară o a treia ediție, dat fiind faptul că în ultima vreme studiile serioase nu au încetat să apară și, firește, profesorul Diaconescu are capacitatea și forța de a ne oferi o altă ediție, mai amplă, mirabilă, care să vină în completarea lacunelor textuale existente și dăinuitoare, din nefericire, atunci când astfel de volume ample lipsesc.

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ

Mariana BURUIANĂ

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ (IV) Curățare Fiecare om are în el – conștient sau nu – o cantitate de vină. Aceasta e „păcatul”. Omul încearcă să scape de ea, aruncând-o (în stânga și în dreapta, înainte și înapoi) pe umerii altuia, sau obținând „bunuri”. Întoarcerea e în sens invers. Cel care se roagă își asumă această cantitate de vină (nu i se opune, nu intră cu ea în conflict, nu întreabă de ce, doar o vede și o acceptă așa cum e). Stă cu ea în față Mântuitorului și Îl ascultă. Își recunoaște – adică preia asupra lui vina pe care o simte, – o are, i s-a indus, sau a luat-o de bunăvoie și o dizolvă prin Iubirea curată a Mântuitorului pe care o crește în el-însuși. În locul cantității de ură, pizmă, durere, neînțelegere, violență adunate, apare pacea, liniștea, simplitatea, iubirea. ****** ...mi-am imaginat (!) că mizeria e trecătoare; că oamenii își vor da seama și vor renunța la ea; însă mizeria face parte din viața integrantă din viață; renunți cu greu la ceva atât de apropiat: „e mizeria mea”, și „eu asta sunt” îi auzi spunând și îi vezi sacrificânduși noblețea pentru comoditatea stricăciunii... ***** Încet-încet mintea începe să accepte. Trebuie renunțat la minte. Se poate trăi foarte bine și fără ea. ***** „Am răcit!” – ce formulare corectă pentru înghețul trăit în corp în urma stagnării căldurii; scade puterea de viață, intră frigul care în cele din urmă devine frigul morții („ce aer rece!” a zis un actor cunoscut înainte să îți piardă cunoștința și să treacă în celălalt „tărâm”) de câte ori în viață „am răcit”, m-am apropiat puțin de Răceala cea mare, am adunat frig întrun loc în care acesta se producea mereu, până a trebuit să-l topesc cu Căldura inimii... Desele răceli, frisonul frigului interminabil din ultimii ani, mi s-a lămurit acum când tot topindu-se și dizolvându-se bucățile de gheață spartă din interior, am căpătat în sfârșit un fel de Vedere Clară care mă face să asociez neputința exprimării=inhibiția în a fi întreagă în lume – cu Înghețul – Stagnarea – Răceala Centrului de Viață – așa încât nu dorința de viață lipsea, sau BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

neștiința, ci însăși Acceptarea din partea Vieții, Funcționarea în Cadrul vieții. Între mine și viață a fost de la început un obstacol serios. „Probabil că tot ceea ce te desparte de puterea de a face (a te arunca din nou) este o răceală” – mi se spune, după ce e recunoscută revenirea întregii ființe la tiparul – de bun augur – al studenției. „De fapt ce am distrus?”, întreb. Adâncul răspunde: „Ai distrus durerea.” „Care durere?” Răspuns: „Durerea de a fi născut.”

Fără liniște nu există nimic. ***** ...multe nu le-am înțeles; cum adică, să citești din cărți tot adevărul, să-l reproduci, și totuși să se vadă clar că nu-l cunoști! ...cum adică, acele cuvinte pe care le spui să nu aibă nici un efect asupra ta? ...și pe urmă: dacă ar fi adevărat că repetându-le, reproducându-le, știindu-le pe de rost, ar fi normal să aibă efect, oamenii care fac asta în biserică ca slujbă de o viață ar trebui să fie (să devină) cei mai mari sfinți ...ori nu sunt; zadarnic repetă și se ocupă de asta; nu sunt; e undeva o alta ordine care îi susține și îi lasă să repete ...dovadă că nu în puterea omului stă mântuirea ...dacă ea s-ar câștiga printr-un număr de rugăciuni sau printr-o „învățătură”, prin spusul „pe de rost”, ar fi un medicament care s-ar vinde la farmacie ...la ce trebuie să te uiți atunci când un om se roagă? ...nu e suficient că se roagă; faptul că el știe cuvintele și chiar le spune nu înseamnă că se roagă; important e să vezi cine se roagă în el: acela care se roagă în el este o Conștiință Știutoare de Adevăr – e Duhul Adevărului. ****** Fiecare lucru pe care-l faci are o semnificație atât pentru tine cât și pentru ceilalți. Fiecare gest este înscris atât în viața ta cât și în a celor de care ești legat.

Nu există nimic care să-i lase neatinși sau care să rămână ascuns. Un gest simplu: închiderea ușii, haina luată din cui... etc... poate însemna desfacerea unui sistem vechi sau dimpotrivă, începutul-semnal al unui nou șir de evenimente... Atent la gesturile zilnice vezi clar traseul pe care te înscrii și-l poți schimba – dacă vrei – schimbând gesturile...

51

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ

****** ...să renunți la Pământ e un lucru dificil... Visam în adolescență să pictez un tablou în care un om se înalță spre cer, lăsându-și în desprindere toate zoaiele mustinde – lipicioase – de glod să curgă spre pământ: în partea de sus Lumina – Desprinderea, în partea de jos curățarea – dezglodarea – spălarea...

Așa s-a călit oțelul și Bătălie în marș au fost titlurile cărților copilăriei înscrise obsedant în memorie. Și tot însemnat, fixat în subconștient, Semnul Șarpelui (cu veninul transformat în medicament) de pe emblema tradițională a farmaciei din colț, care – la șapte ani! – îmi arăta drumul spre casă. ***** Întâmplare Merg să cumpăr de la chioșcul alăturat câte ceva.

Când traversez, zăresc venind, în lumina difuză a soarelui, o siluetă – un om cam la 50 de ani, marcat de alcool.

Aș putea intra în magazinul de-alături, dar mă opresc ca paralizată, apoi acceptând inevitabila intersectare de câmpuri, rămân în fața chioșcului.

Sunt la un loc, la rând, mai mulți liceeni. Omul ar putea trece mai departe (sper eu cu mintea care iluzionează) dar evident, se oprește lângă mine. Întreb peste rând să scap mai repede: hârtie igienică aveți? „Da”, îmi răspunde o fată. Între timp se servesc copiii. „Auzi – zice omul, tuturor afară de mine – ia mai multă hârtie igienică, vin niște vremuri căcăcioase...!” Îngheț un pic, recunosc agresiunile verbale cu care încerc să mă obișnuiesc de când m-am născut. „Câtă hârtie?” „Două” – răspund.

Plătesc și înșfac sulurile, vreau să plec, omul mă oprește, bineînțeles: „stați un pic, zice, vreau să văd dacă are gaură!”

Nu înțeleg ce spune, și nici ce vrea, insist spre plecare, el trage de mine: „pot să mă uit?” Înțeleg că trebuie să aibă loc confruntarea, primesc provocarea, îl privesc drept în față: are ochi albaștri, exaltați, și o expresie atât de deșuchiat familiară, încât îmi revin brusc în memorie sutele, miile de întâlniri – agresiuni asemănătoare, din cea mai fragedă copilărie („hop – ce e ăsta? – un leu de hârtie?” și hârtia de un leu pentru înghețată ținută în palma dreaptă cu sfințenie, cu brațul îndreptat în sus, ca pentru a nu o pierde din ochi, mi-e smulsă de un bătrânel ghiduș, surâzător, insistent, care desprinzându-se din rândurile oamenilor, vine drept spre mine, bruscândumă cu prezența... visam cu banul în mână. Mă întind să apuc „leul”, bancnota fâlfâie în mâna lui, omul se joacă cu mine, mă hărțuiește, la urmă reușesc să i-l 52

smulg. Sunt lac de apă, era așa de bine înainte, visam la o înghețată mare și roz, acum nu mai are nici un gust...

Aceste dese sperieturi în buza speranței, când se croia imagina unui viitor „luminos” ce urma să se întrupeze, au funcționat ca dușuri reci, distrugătoare de vis, și au cerut mobilizarea – în timp – a „luptătorului”.)

Capăt deci imaginea trecută ca un remember-reper și privesc peste timp – aceiași ochi. „Stau cu mama, e bătrână, are 85 de ani, vă dați seama, n-am ce să fac, nu vrea și nu vrea...”

Ochii lui mă fixează insistent, e vorba despre cu totul altceva, și amândoi „știm”.

Respir, îmi îndrept coloana, simt cum picioarele capătă putere, și îi răspund exact la ce mă întreabă: „iertați-mă, domnule, dar hârtie fără gaură nu știu unde puteți găsi...”

Se relaxează brusc, râde. Îmi iau sulurile și plec, las în urma mea starea de capcană, sunt liberă, cine ce are cu mine... Înțeleg că atenția fără judecată e totul. Ea te scoate din orice, ea e Puterea.

Drum Întind mâna să caut un sprijin. Port cu mine o imensă nevoie de a mă sprijini și deopotrivă un handicap asurzitor care mă apasă și mă înnebunește de frică, o teroare. El/ea naște automat această nevoie – eu, cea conștientă asist și nu pot face nimic. Observ că mâna dreaptă frânge sub ea fiecare presupus sprijin (sau aparut în cale), niciunul nu e destul de solid, cele două nevoi – (să descopăr sprijinul cel mai bun sau să mă sprijin oricum ar fi) – merg mână în mână, boala poartă în ea soluția – ori acest medicament nu e de găsit...

Când cazi, țipi după ajutor. Când te împiedici, întinzi mâna așteptând să fii ridicat. Conștiința observă căzătura, întinsul mâinii și lipsa de sprijin. Repetând căzătura de nenumărate ori, ca și frângerea răspunsului exterior, nu rămâne decât o singură direcție: înapoia handicapului, ce e sub el? Căutând resurse dedesubtul lui te pregătești să-l traversezi. Observi că în însuși modul lui de funcționare intră nevoia de răspuns. Cercetând-o, demontându-i mecanismul, prin chiar această activitate ea nu se mai poate manifesta.

Deznozi-descifrezi-descompui astfel nenumăratele influențe agățate de circuitul îndoielii, toate ne-ajunsurile prin care se manifestă această chingă a neputinței-obstacol, scoți la iveală tot ce se opune înaintării libere prin chiar această Tărie a noii Direcții dată de Atenția cercetării. Conștiința se va reorienta la rându-i corectând direcția din care așteaptă Răspunsul salvator –, și astfel înlături, în măsura puterii de a îndura, nevoia de ajutor exterior, înlături obstacolul...

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

TRECEREA ÎNSPRE LUMINĂ

(n.a. un prieten bun îmi spune: „ai o problemă interioară? stai cu ochii pe ea... Vezi-o!” – atenția nu este pe nevoia de a ieși din situație, ci pe structura problemei – vezi cum ea apare, ce este, și astfel găsești locul pur de dinainte ca ea să apară, și te poți sprijini în Acesta...)

La urmă constați: nu mai ai nevoie de sprijin – și în consecință a dispărut – sau măcar s-a diminuat foarte mult – handicapul. deturnătorii Ce minte bolnavă am avut! Dacă eu, observând pe masă un capac și arătând spre el ziceam: „uite, un capac” ...iar altcineva zicea, privindu-l: „ei, un capac...” începeam să mă înnoiesc! Îndoiala ți se strecoară. E veninul tulbure în sânge. Îl ai, deja, sângele bolnav. De aceea te și întâlnești cu otrava. Dar dacă îți dai seama că „un capac e un capac” și că nimeni nu poate schimba asta, treptat atacul energetic se dizolvă prin această nouă orientare interioară care nu primește deturnarea.

Un perete alb e un perete alb. Vin unii și zic: „ba nu”, „ți se pare”, „e verde”, „hai să îți arăt și alte ziduri”, „ce treabă ai tu dacă e alb?”, „dă-l încolo de perete”, „și nici nu e așa alb”, „și nu e nici un perete”, – și dacă tu ții evidența: „peretele e alb” – totul se risipește ca și când nici nu ar fi fost.

Am fost Slugă la Spân 20 de ani. Cine nu taie capul cerbului nu scapă viu. (n.a. coarnele ramificate ale cerbului sunt, aici, simbolul minții care se împrăștie și strică centrarea pe unicul sens care contează: adevărul găsit prin experiență directă, lăuntric... acest adevăr poate pieri în cazul în care este predat altor influențe, de aceea mersul în contradictoriu înspre mai multe direcții odată trebuie suprimat, pentru a putea rămâne fixat și astfel salvat în centrul Ființei.)

Predarea obiceiurilor: perpetuarea percepției greșite a conștiinței limitate „Când face pipi unde nu trebuie o pisică trebuie bătută și dată cu nasul prin locul acela...” spune cineva de lângă mine. Eu mă îndrept spre pisică, o iau, o duc să-i arăt ce a făcut și mă văd executând programul agresiv – lovesc pisica fără să fi avut intenția să fac asta, fac așa pentru că așa mi s-a cerut. Persoana de alături asistă, „e în regulă” pare să spună, „faci ceea ce trebuie.”

Nu simt decât că lovesc o vietate care scheaună în mâinile mele, mă înscriu în culoarul plin de agresi-

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

uni de acest fel, pare că aș fi la grămadă cu toți agresorii din lume, fac ceea ce se face, fac ce se face demult...

Mă opresc în timp ce palma continuă să cadă, privesc la ochii măriți de spaimă ai bietei pisici, simt mirosul ascuțit de acid care se degajă împrejurul meu acolo unde o voi da cu nasul, și văd ce ne facem unii altora: o chinui pentru că e mai slabă decât mine, vreau să o educ și să o învăț – cu forța.

Iau toate palmele date pisicilor peste ochi, mă înec cu lichidul grețos – tremur de spaimă, mie îmi fac ceea ce fac ascultând un Glas Străin... Nu cred în obiceiul ăsta, e un obicei barbar, poate a dat rezultate cu alții, eu nu am să-l continui îngrășându-l cu contribuția mea... Las pisica jos, o las să plece, miaună și se destinde, îi trece imediat – mie nu.

Am văzut într-o secundă toată tărășenia: și manipularea și agresarea și codul învechit...

„căutătorii” Sunt triști că nu au și triști că nu obțin dintr-o direcție contrară. Aruncă totul pe orizontală și se miră că nu se întâmplă nimic. Suspină după ce nu e. Terorizează și pe alții lăsându-se terorizați de falsa idee a Grandiosului „de obținut”. „Căci dacă nu Îl ai, nu poți fii” – zic ei. „Și dacă este, atunci unde-i?” – mai zic.

Le oferi totul și ei îți cer „spectacolul”. Să vadă. Te cred pe cuvânt când le spui că le dai sufletul, poate o și simt, totuși nu ajunge dacă nu le-o și arăți, ba mai mult, dacă nu o arați și altora, (lumii), ca ea văzând, ei să fie „mulțumiți”.

Fericirea, mulțumirea, împlinirea, se joacă – în plan terestru – în domeniul „satisfacției”. Nu ești satisfăcut – prin urmare nu te poți opri... (sau mai mult, mai mult, mai mult.) (va urma)

53

EVOCĂRI ȘI ANIVERSĂRI

Ion D. SÎRBU (28 iunie 1919 – 17 sept. 1989)

ION D. SÎRBU LA LECȚIA DE FILOSOFIE A MAESTRULUI MEFISTO de Mihaela BAL Orice lucru bun sau rău în viață se leagă de absența sau de prezența Lui pe undeva, prin preajmă. Pe nesimțite a trecut din religie în literatură, făcând un semn cu coada ochiului și bătând discret din copită: e voie? A avut parte de cele mai fastuoase reprezentări și, să fim drepți, n-a fost chiar antipatic. Dar una este să-l admiri în tragedia lui Goethe, Faust, știind că este chiar El, și alta să-l vezi travestit, să-i intuiești formele și manevrele după cum își face apariția și după cum își ține discursul. Își pune fel și fel de nume și totuși este Mefisto, înțeleptul sfătuitor de rele.

Ion D. Sîrbu, prin categoriile morale prezente în opera sa, Binele și Răul, Adevărul și Minciuna, Libertatea și Încătușarea, semnează și el de prezență în catalogul reprezentărilor lui Mefisto. În fața acestuia, Sîrbu devine personajul secundar, discipolul, dându-i cuvântul înțeleptului: „Dracul fiind doctor în teologie, filozofie, agitație și propagandă, a inventat bancurile, râsul, înjurătura, mârâiala. Construiește și compromite, luminează și întunecă, repară și strică, deșteaptă și tâmpește, inventează și rebutează” (Ion D. Sîrbu, Adio, Europa!, București, Ed. Cartea Românească, 1997, p. 78) Obiectivele acestei lecții se reflectă în câtă experiență a acumulat candidatul la eternitate din propriile neîmpliniri iar metoda didactică este maieutica, dialogul socratic, care ne amintește că Sîrbu a început ca Socrate și a sfârșit prin a fi Socrate. Experiența acumulată ar trebui, după Kant, să ducă la formarea rațiunii. Și candidatul, un ardelean rătăcit prin cetatea alutană Isarlâk-Craiova, este conștiința lucidă. În romanul Adio, Europa! scris ca o replică la Candid sau Optimistul de Voltaire, cel care povestește este un Candid redivivus. Chiar formula narativă este aceea de secol XVIII, pentru a se concretiza ideea că, deși istoria este liniară, istoriile sunt circulare, iar Dracul a fost prezent în toate epocile, ca magister vitae. Deghizările fac parte din scenariul lecției, sunt un neprețuit material didactic. Mai întâi Dracul este un funcționar mărunt, evreul Somer, trimis ca sfetnic prea înțelept de chiar nevasta împricinatului. Candid, în văzul și în auzul târgului, a râs în fața unui afiș care anunța conferințele de la universitatea din urbe și pe 54

care scria în loc de Karl May, Karl Marx. Râsul său homeric se aude până în „cer”, mai departe de „agie” și declanșează o anchetă „ideologică” în urma căreia trebuie să cadă capete, să fie făcute câteva arestări.

Somer are misiunea să-l învețe pe Candid ce să spună la anchetă. Apoi Dracul ia o altă formă, se definește ca Spirit pur, care zboară peste oraș și cunoaște toate lucrurile mari și mici. Este Mefisto autohton.

Lecția sa despre moralitatea râsului este adaptată la condițiile istorice. Într-o țară totalitaristă, a râde de ignoranță este un act de eliberare, sancționat cu viața.

Râsul este prohibit și pentru religie și pentru filosofie și pentru regimurile politice din orice colț al planetei, pentru că râsul este incomod.

La începutul lumii, homo ridens apare înainte de homo sapiens și este un semn de luciditate. Religiile și monarhiile, prin ritualurile și ceremoniile practicate l-au interzis. Nici dictaturile mai târziu nu au primit râsul în instituțiile lor: „Fiindcă orice râs e de jos în sus, orice râs dezumflă, critică, relativizează. Arată cu degetul. Sparge oglinda, răstoarnă valorile, face dreptate prin egalizare și ignorare a ierarhiilor” (op. cit., p. 69). Toate sistemele politice, de stânga sau de dreapta, consideră râsul profesia bufonilor. Când bufonii au dispărut din istorie, ei au fost înlocuiți cu prim-miniștrii, care pierd calitățile bufonilor, dar câștigă prin prestanță: „...prim-miniștrii de astăzi nu au voie să aibă nici umor și nici să fie deștepți, chiar dacă, în principiu, în urma maiestății sale, ei poartă și tichie și gheb” (op. cit., p. 69).

Este o ironie tragică în expunerea Maestrului.

Candid, elevul său care așteaptă un răspuns de la el, este în ipostaza țapului ispășitor: „nu e vinovat și nici nevinovat, ceea ce i se întâmplă depășind cu mult consecințele unor fapte personale, dar fiind pe de altă parte culpabil, deoarece aparține unei societăți culpabile sau trăiește într-o lume în care asemenea nedreptăți constituie o parte inevitabilă a existenței” (Marian Popa, Comicologia, București, Ed. Univers, 1975, p. 175).

Lecția este un rechizitoriu mascat. În fond unde se află Candid? În cea mai bună dintre lumi și singura BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

EVOCĂRI ȘI ANIVERSĂRI

care îi este dată, pentru că materialismul marxist exclude posibilitatea unei recompense morale în ceruri.

Cine e Marx în acest context? Chiar divinitatea prăbușită. Spre el Candid își îndreaptă speranța: „El, el, marele Karl, prieten cu veselul Ruge, cu sarcasticul Neufeld, cu spiritualul Engels, el nu are de spus niciun cuvânt în apărarea mea?” (Adio, Europa!, p.

71). Dar Marx tace. Stafia care bântuia prin Europa era tot ce mai rămăsese din El. În fond, cum este perceput Marx de comuniștii staliniști și totalitariști? Un gânditor occidental, autorul unei utopii eșuate, care trebuie uitată repede, până nu generează revoluții. În 1963 doar numele unei reviste din Praga, World Marxist Review, mai amintește de spiritul marxist care a animat lumea comunistă. În 1975 se înregistrează oficial eșecul regimului comunist care nu face față provocărilor modernizării. După 1985, perioadă în care scrie Sîrbu romanul Adio, Europa!, „Ceaușescu, cel care reușise să-i păcălească pe jurnaliștii occidentali ș i să pozeze în promotor al «marxismului luminat», era stigmatizat ca fiind «omul bolnav al comunismului»”(Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste în România. Raport final, editori Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, București, Humanitas, 2007, p. 92). Marx fusese demult înlocuit cu Stalin, Hrușciov, Gorbaciov

La lecție, Candid este un elev repetent. Întrebarea sa: „Nu trebuia să râd, nu-i așa?”(op. cit. p. 66) se lasă cu nota scăzută la est-etică. Pentru el cea mai bună dintre lumile posibile ar fi fost Europa occidentală, dar tocmai de acolo nu vine nicio lumină salvatoare.

Cel mai blând judecător, Somer sau Maestrul,

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

adică Dracul însuși, este trimisul lui Marx, prin care îi face un semn de adio lui Candid.

După evaluare Dracul se retrage discret și lasă în urmă un elev nelămurit. A fost o lecție la care nici profesorul nu știe mai multe decât elevul său în ceea ce privește morala comunistă.

Feedback pentru mentor. La sfârșitul fiecărei lecții există un bilanț al celor învățate și neînvățate, care trebuie totalizate de profesor. Cum elevul este personajul Candid, el nu învață nimic. Înainte de a se suna de intrare, el știa lecția ce urma să fie predată, dar nu cunoștea instrumentele de evaluare. Profesorul care a predat, Marx, nu se prezintă la oră, fiind responsabil de greșelile sale științifice anterioare, care lau dus pe elev în ispită, și trimite un suplinitor: Dracul. Acesta nu predă materialism științific, este un idealist din evul mediu care vorbește despre morală și despre funcțiile vătămătoare ale râsului în vremea totalitarismului, care este un alt ev mediu. Candid și noul său mentor nu se înțeleg, căci au interpretări diferite asupra fenomenelor. Candid îl citează pe Marx, care susține râsul: „el a spus: „Ultima fază a unei forme a istoriei universale este comedia ei» /…/ și tot el, în aceeași ordine de idei a declarat pentru vecie: «Ne despărțim de trecut râzând». Repet, râzând” (op. cit., p. 71).

Maestrul Mefisto răstălmăcește: „Perfect. Ați râs.

De cine v-ați despărțit? /.../ Vă spun eu. Vremurile, domnul meu, s-au schimbat mult, o dată cu ele, s-au schimbat și definițiile. Se poate spune că popoarele, când râd, se despart de comedia trecutului lor; dar trebuie adăugat neapărat că indivizii care îndrăznesc să râdă azi, hic et nunc, se despart sigur de viitorul lor” (op. cit., p. 66).

Vremurile care s-au schimbat înseamnă o reîntoarcere la evul mediu. Elevul și noul examinator nu se înțeleg, dar se tolerează prin râs, pentru că prin natura sa Mefisto admite râsul ca forță de distrugere. Îl pregătește pe Candid pentru examinarea unei comisii necruțătoare, care nu cunoaște nici materialism dialectic, nici metafizică, nici morală, dându-i de înțeles că nu are nicio șansă, decât să moară cu demnitate.

De undeva, din eternitate, Marx culege roadele unei pedagogii nechibzuite. Acesta este feedbackul pentru el.

Avertisment pentru cititor. Orice ideologie este la început o pedagogie iar educația este un proces continuu și mentori de ocazie se află peste tot. Fiecare ajunge un Candid prin greșelile acumulate (cu voie și fără de voie) și măcar o dată se va întâlni cu Maestrul, la ora bilanțului. Unii au noroc și scapă cu atât, alții, ajung în fața unei instanțe superioare. Este bine de ales cu grijă în fața cui râzi și de cine râzi. Lecția lui Sîrbu este al dracului de actuală.

55

EVOCĂRI ȘI ANIVERSĂRI

SCRIITOR ÎN SATUL COPILĂRIEI

VIOREL PLOEȘTEANU, ELEGIILE ÎNTOARCERII, de Dorina Brândușa LANDÉN

În 12 iulie 2017 scriitorul Viorel Ploeșteanu, trăitor la Dublin, în Irlanda, se întoarce în satul copilăriei, Călmățuiu, județul Teleorman, cu volumele Elegiile întoarcerii (poezie) Ed. Singur, 2017; Are you happy (proză scurtă), Ed. Mantaua lui Gogol, Buc.,

Omul poate deveni, poate face ceea ce vrea, atâta timp cât este pregătit să lupte pentru aceasta. Iar cei care spun că nu se poate, sunt cei care nu au încercat.

Despre Viorel Ploeșteanu se poate spune cu certitudine că a încercat și a reușit.

Folosindu-se de experiențe personale, reflecții și 56

2017 și Cuvinte în echilibru (articole, recenzii, biografii), Ed. Mantaua lui Gogol, Buc., 2017. Prezentarea cărților și a autorului a avut loc la ora 12, la Căminul Cultural din Călmățuiu, într-o atmosferă fierbinte, încărcată de emoțiile autorului, ale vorbitorilor și ale publicului. Evenimentul a fost organizat impecabil de către doamna profesoară Gabriela Mihalache care a făcut o prezentare a autorului. Despre Viorel Ploeșteanu și cărțile sale au vorbit scriitorii Emanuel Pope (Anglia), Dorina Brândușa Landén (Suedia), Emanuel Stoica (Suedia), iar din partea Ed. Singur, Târgoviște, au fost prezenți scriitorul Ștefan Doru Dăncuș și Gabriela Tiplea. Evenimentul s-a încheiat cu un recital din poezia lui Viorel Ploeșteanu și un program muzical susținut de minunații elevi ai Școlii gimnaziale Călmățuiu. *

de analize a lumii exterioare sinelui, Viorel a scris o carte de poezie plină de înțelegere, ridicând în același timp noi întrebări într-o lume de nuanțe de gri și contraste ascuțite. În Elegiile întoarcerii (Ed. Singur, 2017) este vorba despre o viziune asupra lumii, despre rău, despre iubire, despre compasiune, despre BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

EVOCĂRI ȘI ANIVERSĂRI

bine, dar mai ales despre drumul omului. Este vorba aici despre plecarea și întoarcerea care se împletesc una cu alta, se condiționează și par a se permanentiza, topindu-se una în alta. „Calea Lactee/ se făcuse târziu când/ am închis poarta cu grijă/ să nu scuture ultimele frunze din măr/ bruma amintirilor peste urmele/ ce m-or întoarce cândva/ acasă/ peste deal o pâclă/

amesteca drumul cu Calea Lactee/ și am știut încotro s-o apuc/ am știut încotro este fericirea/ deși acel deal era mormântul tumular/ al unor fericiri neîmplinite/ am trecut totuși dealul/ însă de atunci de frică/ nu miam desprins privirea de pe cenușiul drumului/ uitând complet de Calea Lactee.”

Elegiile întoarcerii conturează o călătorie cu un calendar fără date, impus de necesitatea poetului de ași consemna gândurile, impresiile, luările de atitudine față de întregul complex înconjurător și față de însingurarea insului trăitor în vremurile noastre. „ un om să-i spui frate/ când am intrat în orașul luminos/ miam lăsat încălțările afară/ și soarele pălea în fața atâtor bogății/ și-atâta bunăstare/ de pe oricare clădire/ ai fi atins cerul/ din orice grădină/ ai fi simțit raiul/ și nimic n-aș fi zis despre toate acestea/ și nu ar fi părut exagerate/ dacă ai fi găsit un singur om/ căruia să-i spui frate.” În felul său unic, poetul face ca ceea ce ne este cunoscut nouă tuturor și ceea ce este abstract să fie ușor de înțeles și concret. Gândurile mari ne afectează pe fiecare dintre noi, iar Viorel Ploeșteanu ne face să înțelegem cum. Există locuri în poezia lui în care lumea se strânge dintr-o dată, se cufundă în sine, și totuși apare în mod colosal clară, iar cuvintele sunt o

modalitate de a despica firul lumii. Multe dintre poeziile din carte gravitează în jurul problemelor de timp, loc, amintiri, vise, de viață și de moarte.

Viorel Ploeșteanu a constatat că anii nu sunt în spatele nostru, ci ne împing înainte în viitor, un viitor care se umple de amintiri dar și deșeuri. Timpul trece ca o linie sau o suliță genetică prin secole trecute către un viitor necunoscut a cărui soartă nu o știm. Întoarcerea, drumul, drumul întoarcerii. O întoarcere cu sens dublu, o întoarcere care este în același timp o plecare din sine spre ceilalți, semenii săi și, în același timp, o întoarcere spre sine, la acele părți din sine, acolo unde totul a început și începe. „ mușuroaie de cârtiță/ străbătusem o bună parte din lume/ în orice caz destul/ cât să-mi doresc întoarcerea acasă/ numai că vântul/ și ploaia și seceta/ îmi șterseseră urmele/ nu gândisem întoarcerea/ și nu le-am făcut adânci/ ulisian voi rătăci de-acum/ întrebând păsările de tine/ chiar dacă zi de zi/ voi îngropa un vis/ în mușuroaie proaspete/ de cârtiță.”

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

57

EVOCĂRI ȘI ANIVERSĂRI

Și dacă poezia lui Viorel Ploeșteanu se șlefuiește de marile teme sau pune greul împotriva greului, ea își păstrează claritatea imaginii. Ca un ciob de scoică pe plajă, o latură ascuțită de luciditate, de rațional care pune sub semnul întrebării sensul, noima acestei călătorii, ba poate chiar noima drumului: „fără noimă/ ajuns la țărmul unei ape/ am dat drumul calului/ păstrând numai o potcoavă/ de noroc sau ancoră/ cine știe ce poate ascunde/ o mare necunoscută/ ca un vis

a trecut un anotimp/ și țărmul celălalt mi-a apărut/ un posibil acasă/ numai că/ o herghelie de cai șchiopătând/ erau paznicii unei greșeli/ fără noimă.”

Deși cine știe sigur ce e acolo? Nici poetul nu pretinde a fi capabil de a vedea în mod clar în el însuși.

Să pătrundă cu adevărat în sufletul omului doar îngerii sunt învredniciți. Ei sunt, de asemenea, obișnuiți să stea pe vârful unui ac.

Scriitorul Viorel Ploeșteanu, dând autografe

58

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

EVOCĂRI ȘI ANIVERSĂRI

EUGEN DORCESCU laureat al MARELUI PREMIU PENTRU POEZIE SFÂNTUL GHEORGHE, de la Uzdin, Serbia

EUGEN DORCESCU este laureatul celei de-a XXIV-a ediții a Festivalului internaţional de poezie „Drumuri de spice” din Uzdin, Serbia. El continuă astfel seria unor prestigioși scriitori, care au obținut binemeritata recunoaștere a confraților români din Banatul sârbesc: Grigore Vieru, Leonida Lari, Adrian Păunescu, Nicolae Dabija, Cezar Ivănescu, Mircea Dinescu, Aurel Turcuş etc. Marele premiu „Sf. Gheorghe” i-a fost decernat Poetului timișorean sâmbătă, 29 iulie 2017, la statuia lui Mihai Eminescu din Uzdin, în prezenţa unui public avizat, care a reunit numeroși scriitori din România, Serbia, Republica Moldova, Germania și Statele Unite ale Americii.

Motivația acordării acestui premiu, inclusă în diplomă, a fost prezentată public de poetul Vasile Barbu, bine-cunoscutul și foarte apreciatul animator cultural din țara vecină: „Pentru valoroasa operă li-

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

terară și în semn de mulțumire și profundă recunoștință pentru prodigioasa activitate culturală și pentru contribuții majore la promovarea literaturii române, cât și pentru puterea de a menține nestins focul sacru din sanctuarul limbii române”. În acest moment solemn, Prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru (Universitatea „Tibiscus” din Timișoara), membru al Uniunii Scriitorilor din România, și Conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin (Universitatea de Vest din Timișoara) au rostit câte o laudatio.

Au mai vorbit despre opera lui Eugen Dorcescu: Vasile Barbu, organizatorul festivalului, președinte al Societății literar-artistice „Tibiscus”, Nicolae Dabija și Victor Rusu. Atât o parte din organizatori, cât și Poetul laureat au citit poezii reprezentative, mărturii ale amplitudinii și ale anvergurii artistice a creației dorcesciene. (Mirela-Ioana Borchin)

59

EVOCĂRI ȘI ANIVERSĂRI

MIHAI CIMPOI, SAU DESPRE NODUL GORDIAN - la 75 de ani (n. 3 sept. 1942, com. Larga, jud. Hotin, Regatul României)

de N. Georgescu

Să fii cumpănit înseamnă să cauți îndelung echilibrul și să veghezi ca să se păstreze; cuvântul vine de la slavul cumpănă, și știm cu toții că aceasta stă în furca puțului fără a avea brațele egale, undeva sus, în vârf, atârnă ciutura de o gemănare lungă și dreaptă, iar greutatea stă ici, jos, lângă furcă, o atingi cu mâna, e chiar trunchiul gros al cumpenei, o butură de care atârni fiare vechi de plug, potcoave, alte greutăți. O fântână bine cumpănită este aceea care cere un efort aproape egal să împingi ciutura până se afundă în apă și apoi s-o tragi în sus. O spun ca unul care am verificat multe asemenea angrenaje, cam pe toate întâlnite în cale: nu trebuie nici să-ți fugă gemănarea printre palme, ciutura făcând bâldâbâc!, și apoi s-o ridici cu patru mâni constatând că a intrat prea adânc în puț și aduce la suprafață noroi – dar nici invers, să tragi de ea în jos cu patru mâini și apoi, când sare singură din luciul apei, să se lovească de ghizduri și să ți se verse pe pantofi dând să sară din toartă. Este, așadar, un echilibru funcțional, realizat prin repartizarea proporțională a greutății și efortului. Omul cumpănit este acela al proporțiilor.

Dar Mihai Cimpoi nu este numai atât.

60

Noi mai avem, iată, și omul cumpătat, de la latinescul computus, socoteală pe românește, același cuvânt care a dat computer. Înseamnă să ai ideea de echilibru încontinuu, nu după greutăți sau proporții; cred că Homer definește cel mai potrivit asta, cănd vine visul la Agamemnon în somn și-l ceartă: „Greu dormi! Atreu, călărețu,- avea mintea-mpărțită la toate”. Tatăl lui Agamemnon, Atreu, era un om cumpătat, ținea socoteala la tot ce e în jur, la tot ce stăpânea, nimic nu-i scăpa din atenție.

Mihai Cimpoi este și asta, dar încă nu este numai atât.

Pentru că, spre deosebire de aceste două tipuri, „caractere” în sensul lui Theofrast, limba noastră mai are unul, care se potrivește mult mai bine pentru notațiile de față: să fii chibzuit. Termenul ar veni din maghiară, dar stă în vecinătate de înțeles cu chivernisit, bătrânul cuvânt elin care a dat cibernetica în zilele noastre, de la kyberne, cârma corabiei, apoi cârmaciul, conducătorul prin excelență.

Iată: patru cuvinte venind din patru puncte cardinale și câștigând în românește o „forma mentis” sintetizatoare pentru fiecare dar și pentru noi, vorbitorii BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

EVOCĂRI ȘI ANIVERSĂRI

de azi ai românei. Cred că aici, în „chibzuit”, se integrează și cumpăna, și cumpătul, pentru că nu mai ești doar în fața unor situații, ci în interiorul tuturor situațiilor care se creează, pe care le creezi, și pe care trebuie să le chivernisești, să le conduci.

Aici mi se pare mai potrivit să-l văd pe Mihai Cimpoi.

Omul chibzuit pune totdeauna de-o parte ceva din ce adună sau dobândește, nu stochează totul, nu epuizează totul; are acea minte de pe urmă care-i spune că mereu mai este nevoie de o revenire, de o reluare chiar – și că aceste reinspectări ale faptei consumate trebuie să se lege în fapta însăși, care la rândul ei trebuie să aibă, deci, capete de fir pentru nod.

Mihai Cimpoi a scris o carte fundamentală despre poezia lui Eminescu – după care a mai scris încă una, și încă una – toate crescând organic una din alta, integrând mai întâi câmpul teoretic al jurnalisticii eminesciene, apoi fragmentarium-ul din manuscrise, în opera poetului. Din ele a „legat” demn de stima și respectul pe care l-au avut frigienii pentru carul lui Gordius de care era legat jugul cu renumitul nod. Vreau să spun că această carte leagă inestricabil eminescologia ca știință între științele spiritului, invitând fiii neamului să admire cel puțin nodul, până a se alege în specialiștii ei. Sau, mă rog! – dar Doamne ferește!

– punându-i pe unii dintre ei să ia sabia lui Alexandru Macedon, tăind ce nu pot descâlci… E mai important să faci un nod gordian – decât să-l tai, adică să refuzi ideea că nu mai poate fi dezlegat… În punctul acesta trebuie să mă văd și pe mine însumi. Am sărit, cândva, singur zidul, ca Alexandru Macedon la Gaugamela obligându-i pe cei care pretindeau că-l susțin să sară după el. Și m-a urmat Theodor Codreanu, și n-am fost numai noi, și-am reușit să facem front în interiorul cetății – încât Gaugamela a fost cucerită.

Dar adevăratul apărător al nostru în numele lui Mihai Eminescu – el a fost, Mihai Cimpoi. Mie mi-a girat nu numai curajul, ci întreprinderea întreagă, dându-mi mai apoi de înțeles că era chiar acolo, intra muros, sărise înaintea noastră a tuturor și ne aștepta.

A scris, apoi, despre marii clasici pășind iarăși într-o zonă care avea nevoie de fundamente și dândune o istorie a literaturii române din Basarabia în sincronicitate cu cea din patria mumă. Încă o carte de temelie. Mihai Cimpoi a devenit, astfel, un stâlp de lumină al romanității orientale. Este coordonator al marelui Dicționar al literaturii române, alături de Eugen Simion – această înaltă gemănare a culturii române – ale cărui conduceri academice, mai ales pe

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

cele eminesciene, le completează și le echilibrează dinamic, energic, ca un fel cumpănă a cumpenei, ca să mă păstrez în imaginea aceasta a fântânii cu apă mereu primenită.

La cărți ar fi să mă refer, și toate acestea sunt elaborate cu chibzuință, cu gândul la și cu grija pentru ziua de mâine, cu dorința de a alipi cât mai repede apele pentru a nu apuca s-o ia pe făgașe diferite. Nici că s-ar fi putut așa ceva, pentru că o mare sau un lac tot o apă înseamnă, una singură; - dar în zilele noastre atât de tehnice se pot trage cortine impermeabile și prin luciul apei și se pot colora diferit, contrastant, părțile separate artificial. Pentru această eventualitate, și pentru a o face cât mai puțin probabilă, Mihai Cimpoi a demonstrat unitatea literaturii române dincoace și dincolo de Prut, creșterea împreună a ariilor ei – și împreună cu limba, aceeași, și împreună cu datinile, obiceiurile, literatura poporană în general, aceleași – chiar dacă podul de peste Prut s-a făcut, atâtea decenii, pod interzis de-a lungul bietului Prut, oglindă pentru noi atâtea milenii, față acoperită cu maramă neagră numai câteva decenii. Desigur, sunt diferențe între noi toți – dar rămân la nivelul stilului, ne arată Mihai Cimpoi – așa cum un câmp de flori este o convocare de forme și culori diferite. Și încă: diferențele stilistice țin de alegere, de liberul arbitru așadar, de influențe chiar – și ele se regăsesc în întreg arealul românesc, fără ca să se poată spune măcar că influențele, de pildă, ca să ne referim numai la ele, sunt în vest dinspre vest – și, simetric, în est dinspre est., etc.: țin de individul creator care are libertatea interioară de a alege în universal.

Opera lui Mihai Cimpoi are și această valoare înalt umană a demonstrației pentru viitor, există în ea chibzuința omului responsabil, care nu trăiește doar în ziua de azi, doar în anii vieții lui, ci se implică în viața însăși, îi educă pe urmași dându-le argumentul cel mai de preț al continuității: conștiința de sine ca stare de veghe. Asupra ta însuți – dar și asupra lor.

De veghe la urmași, iată o situație aparent imposibilă, dar când te gândești că trebuie să vegheze cineva și asupra lor, că lumea nu se sfârșește cu noi și nu se schimbă după noi, înțelegi că și datoriile rămân, iar acestea nu se împart aleatoriu – se asumă.

Sunt, adică rămân, tot ale celor care și le-au asumat. Și de aceea omul chibzuit în genere are nevoie de curajul lui Alexandru de la Gaugamela – și să fie ferit nodul său de paloșul aceluiași de la Gordius, adică săl facă, acest nod, în ape ca să nu poată fu tăiat, în aer ca să nu poată fi găsit, în mințile oamenilor ca să se reverbereze în tot atâtea câți suntem.

61

REMEMBER

IN MEMORIAM AUGUSTN BUZURA

GHEORGHE STROE

22 sept. 1938 – 10 iulie 2017

1 ianuarie 1953 – 12 iulie 2017

A MURIT UNUL DINTRE MARII SCRIITORI CONTEMPORANI. FIE-I ȚĂRÂNA UȘOARĂ!

PROZATORUL GHEORGHE STROE S-A STINS ÎN FLACĂRA FIINȚEI SALE

Tăcut și retras de la o vreme, scriitorul Augustin Buzura nu mai este printre cei vii. Prozatorul s-a stins din viață luni, la vârsta de 78 de ani, uitat de mulți, ținut în viață doar de cărțile lui încă citite.

Augustin Buzura s-a născut pe 22 septembrie 1938, în comuna Berința din județul Maramureș.

A urmat liceul la Baia Mare și a absolvit Facultatea de Medicină Generală din Cluj-Napoca (1964), cu specializare în psihiatrie.

A fost redactor, secretar general de redacție, redactor-șef al revistei Tribuna din Cluj, la care a debutat în 1960.

A abandonat medicina în favoarea literaturii, debutând editorial cu volumul de povestiri Capul Bunei Speranțe (1963). După încă o culegere de povestiri și nuvele (De ce zboară vulturul?, 1966) se dedică în exclusivitate romanului, dobândind o rapidă și largă cunoaștere din partea criticii și a publicului.

A publicat romanele Absenții (1970), Orgolii (1974), Fețele tăcerii (1974), Vocile nopții (1980), Refugii (1984), Drumul cenușii (1988), Recviem pentru nebuni și bestii (1999), Raport asupra singurătății (2009).

A publicat Buzura a fost în perioada comunistă unul dintre scriitorii curajoși, care a fost tratat cu prudență și neîncredere de regim. După 89, el devine unul dintre oamenii care au ocupat funcții demne de prestigiul său scriitoricesc, cea mai importantă fiind cea de președinte al Institutului Cultural Român, ceea ce i-a atras și adversități, fiind considerat unul dintre scriitorii apropiați de Ion Iliescu. Învins până la urmă și de comuniști și de capitaliști, din romancierul-medic (romancier medic a fost și Vasile Voiculescu) n-au rămas decât cărțile. Fiei eternitatea ușoară!

Lucian Avramescu

După o dificilă intervenție chirurgicală impusă ca ultimă soluție de un diagnostic implacabil, în noaptea de 11 spre 12 iulie 2017, s-a stins din viață la Spitalul Universitar de Urgență Militar Central Dr. Carol Davila din București prozatorul și criticul literar Gheorghe Stroe. Născut la 1 ianuarie 1953 în satul Bădila, comuna Pârscov, din județul Buzău, absolvent, în 1976, al Facultății de Filologie a Universității București (secția română-franceză), Gheorghe Stroe a funcționat pentru o vreme ca profesor la Liceul agricol din Pătârlagele și la Liceul silvic din Nehoiu. A mers apoi, după căsătorie, în județul Teleorman, stabilindu-se la Roșiorii de Vede. În Teleorman, a funcționat ca profesor de limba română la Liceul agricol din Piatra, ca în cele din urmă să ocupe o catedra de limba română la Liceul agroindustrial și la Liceul industrial nr.1 din Roșiorii de Vede, stabilindu-se apoi ca titular la Colegiul Tehnic Anghel Saligny din aceeași localitate. A debutat cu versuri în 1970 la ziarul Viața Buzăului, apoi publică proză și cronici literare în revistele Familia, Argeș, Luceafărul de dimineață, Meandre, Viața Românească, Convorbiri literare, Pro Saeculum, Euromuseum, Caligraf, în suplimentul literar și artistic al ziarului Tineretul liber și în alte publicații. În volum, Gheorghe Stroe debutează cu romanul Soarele roșu (Ed. Teleormanul Liber, Alexandria, 1996). Prozator cu har, cu o bogată lectură, Gheorghe Stroe scrie în spiritul și în maniera generației optzeciste. După volumul de debut, el publică proză scurtă în volumele Diavolul în Valea Sării (Ed. Teleormanul Liber, Alexandria, 1999), Vânătoare pe muntele de cenușă (Ed. Fiat Lux, București, 2000), Fotograful de mirese (Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2004) și O aniversare cu prieteni (Ed. Tracus Arte, București, 2012). În anul 2008, revenea la roman cu Vremea consiliului parohial (Ed.

AMPress, Data: 10 iulie 2017

62

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

REMEMBER

Semne, București), dar se pare că în proza scurtă autorul găsise formula epică cea mai convenabilă spiritului său și astfel îl găsim în antologiile Unsprezece prozatori din Sud (Ed. Tipoalex, Alexandria,2001), Nepoții lui Moromete (Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2003), Repetiție fără orchestră (Ed. Limes, Cluj, 2004) și Farse, lacrimi și o găleată de sânge (Ed. Limes, Cluj, 2008). Câteva texte i-au fost traduse și publicate în limba engleză. Gheorghe Stroe este totodată și un critic de vocație modernistă, grație culturii sale predilect de sorginte franceză, deși îi citea cu interes și pe englezi și pe germani la care se raporta, după caz. Astfel, publică o interesantă carte de critică intitulată O sacoșă cu cărți (Ed. eLiteratura, București, 2014) unde se întâlnesc în circuitul valorilor scriitori contemporani, câțiva dintre ei venind din spațiul cultural al Teleormanului. Proza lui Gheorghe Stroe, căreia înclina să-i acorde mai mult timp decât criticii, stă sub semnul unui existențialism mai mult camusian decât heideggerian: „E o lume

care se poate revendica, pe de o parte din existențialismul modern, dintre ai cărui exponenți Gheorghe Stroe îl preferă pe Albert Camus, iar pe de altă parte, din fantasticul lui Mircea Eliade și din realismul magic al lui Gabriel Garcia Marquez” – nota Constantin Sorescu în prefața cărții Vânătoare pe muntele de cenușă. Și, poate nu întâmplător, tot acolo, Gheorghe Stroe punea în motto o frază din Jonas sau artistul la lucru, a lui Camus: „În cealaltă cameră, Rateau privea pânza în întregime albă, în mijlocul căreia Jonas scrisese, cu litere foarte mici, doar un singur cuvânt ce putea fi descifrat, dar care nu știm dacă trebuie citit solitar sau solidar”. În aceeași solitudine, lumea, văzută cu condescendență de Gheorghe Stroe în cărțile sale, rămâne solidară cu propria-i ontică, cu propriul destin unde incendii flamma magis intensa!

Prozatorul Gheorghe Stroe s-a stins în flacăra ființei sale Iulian Chivu

Cetele sfinților – pronaos peretele estic

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

63

JURNALE ȘI ÎNSEMNĂRI

Dumitru Augustin DOMAN

ZIG-ZAG PRIN BIBLIOTECĂ (III) Fericirea ca o datorie Cartea deschisă așezată în repaus pe masă, cu fațan jos, ca un acoperiș gata să apere scrierea de ploi, grindină, caniculă, dar și de privirile indiscrete ale cititorului intrus... * La Horia Bădescu, toamna e veselă, pe dos decât la Bacovia: „Ascultă cum cântă întâiele brume,/ dezmăț de culori e-n copacii ursuji;/ acum te poți pierde pe străzi fără nume,/ e toamnă nebun de frumoasă la Cluj!// Acum bate-n turnuri o oră regală,/ din vechi manuscripte vocabule ies,/ e-un ceas când orașul în haine de gală/ începe să cânte „sumus dum iuvenes!”// O stea poți purta noaptea asta pe umăr,/ poți iubi, poți vorbi cu prietenii duși,/ poți uita anii care se-adună la număr:/ e toamnă nebun de frumoasă la Cluj!” * Zi de zi, Nichita Stănescu încerca să-și ia peste picior geniul său poetic. Îi mai reușea de azi pe mâine; din fericire, nu i-a reușit pe termen lung. * Imagine din Jules Renard: „Pasărea, fructul nomad al copacului”. * O viață cât un arc de pistol automat. Pe timp de război, într-o seară de iarnă, locotenentul Serval se întâlnește pe neașteptate cu o patrulă inamică, patrulă care nu-l observă. Stă în cumpănă: să tragă, să nu tragă? Până la urmă, nu trage și patrula norocoasă se îndepărtează. A doua zi, află că arcul faimosului său pistol automat era rupt. Acesta e rezumatul povestirii Patrula de noapte de Maurice Druon. * Cioran găsește că „cititul este o activitate nefastă și sterilizantă”. Și: „Pentru menținerea în formă a minții, e mai bine să mâzgălești hârtia și să bați câmpii, să spui prostii din capul tău, decât să trăiești ca parazit al celorlalți”. Hm! Cititorul e parazit al scriitorilor! * Baudelaire: „Se spune că am treizeci de ani; dar dacă am trăit trei minute într-unul singur... Nu cumva am optzeci de ani?” Într-o logică inversă, Arhiepiscopul nostru, scriitor profesionist, sărbătorit și firitisit la 70 de ani de viață, acesta a spus: „Nu am 70 de ani, ci poate vreo treizeci și ceva, că anii pe care i-am dormit nu se pun!...” * Privire ochi în ochi: „Ochiul meu a văzut ochiul pietrei” (Ion Lazu). Mai rămâne ca și piatra să mărturisească: Ochiul meu a văzut ochiul omului! * 64

Scriitorul de idei care de mult timp nu mai are pretenția să-l public, nici să scriu despre cărțile lui de idei, dar care îmi oferă din când în când o băutură să-l ascult. De mult timp nu mi se mai pare inechitabil că nu-i întorc cinstea.

Merit băutura lui din plin, o plătesc cu calvarul răbduriu al ascultării ideilor total nevandabile și neviabile. * Titlu din Stephan Roll: Aleea de trepte. * Veleitarul sigur pe el, declarându-se, la cenaclu, avangardist. Unul pe dos, în sensul că versifică într-un stil obraznic sămănătorist. * Orgoliu de cititor. Tot ce-i place lui din scriitorii preferați consideră că e centrul centrului literaturii universale și e deranjat că ceilalți cititori nu se raportează la centrul impus de el. * Un poet expresionist face legătura cu un pictor expresionist: „acolo se va urla într-o imagine mare” (Aurel Pantea). * Ioan F. Pop: „Raportat la Univers, Pământul este o metaforă locuită”. Din păcate, locuită! * Tolstoi, Lev Tolstoi: „Viața omului este o autodescoperire treptată de sine printre fenomenele ce-l înconjoară și care i se descoperă pe măsura autodescoperirii sale”. * Nichita Stănescu întorcând logica pe dos, ca pe-o mănușă. În sensul că nu organul creează funcția, ci – dimpotrivă – funcția creează organul: „Într-un ou negru mă las încălzit/ de așteptarea zborului locuind în mine/ stă unul lângă altul, nedezlipit/ sinele lângă sine./ Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare./ Senzația de ochi își caută orbita”. * Preotul cu care se întâlnește mereu Jules Renard, preotul „tot atât de jegos pe cât de sărac” și care-i povestește: „Am vorbit într-o predică despre ideal. În aceeași seară, doi dintre enoriașii mei s-au certat la cârciumă. Unul l-a făcut pe celălalt ideal. Omul s-a supărat foc: - Spune-mi cum vrei, dar îți interzic să mă faci ideal!” * Într-o schiță de Teodor Mazilu, subalternul din anii 70: „Fericirea dumneavoastră îmi dovedește că și fericirea mea e posibilă. Dacă șeful e fericit, subalternul trebuie să-i urmeze exemplul. Mai mult decât atâta, fericirea e o datorie...”

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

ESEU

Livius Petru BERCEA

ÎMPOVĂRĂTOAREA PURITATE „Și Petru, sculându-se, a alergat la mormânt și, plecându-se, a văzut giulgiurile singure zăcând. Și a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase.” (Luca, 24; 12) „Deci au ieșit Petru și celălalt ucenic și veneau la mormânt. // Și cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. // Și, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. // A sosit și Simon Petru, urmând după el, și a intrat în mormânt și a văzut giulgiurile puse jos. // Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfășurată, la o parte, într-un loc.” (Ioan, 20; 3-7)

O carte care a apărut cu aproape două decenii în urmă (Dumitru Velea, Pânza de in, ed. Helicon, 1999) își păstrează neștirbită actualitatea și profunzimea, în ciuda timpului. Din două motive: inspirația și „tematica” religioase nu se perimează ușor (probabil niciodată), iar cartea este exemplară prin dimensiunea etică a tragismului său. Un prieten (id est: poetul Eugen Dorcescu, un avizat în această direcție) spunea că literatura de inspirație religioasă cunoaște mai multe moduri de concretizare, între literatura „evenimentului” și cea mistică, ultima fiind cea cu adevărat religioasă. În comentariile mele, țin seama, de mult timp, de precizarea făcută, cu destul timp în urmă de un teoretician al stilisticii (Helmut A. Hatzfeld), care propunea o „atitudine” a cercetătorului determinată de primul (primele) contact(e) cu textul: „Pentru a face analiza organică a unei opere, trebuie pornit de la conținutul său, BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

de la dominanta sa semantică cel puțin, în măsura în care e perceptibilă de la prima vedere...” (în vol. Communications et Rapports du Premier Congrès de Dialectologie générale, Louvain, 1964). Sigur, în felul acesta, orice text, oricât de „încifrat” ne-ar apărea, își face cunoscute, mai ușor, „dedesubturile” și mesajul. Marele merit al volumului de poeme de față este că își descoperă de la început această latură oarecum denotativă, dar dezvoltă o polifonie de simboluri care depășește, cu mult, punctul de incidență al artei cu concretul. Giulgiul de la Torino este o realitate al cărei mister nu-l vom afla, cred, prea devreme, dar este o realitate care dăinuie de, probabil, două milenii și, în ciuda faptului că există prea puține șanse ca o pânză să reziste aproape intactă atâta vreme, este de necontestat prezența sa fizică și inexplicabile pentru noi, muritorii, multele enigme care l-au însoțit. Povestea „peregrinării” prin Europa a giulgiului, a acceptării provenienței sale divine și a contestării acestei apartenențe este la îndemâna oricui, fie și prin simpla accesare a informației din spațiul virtual. Iat-o, pe scurt: prezența pânzei e sesizată prima dată la Edessa (azi – Urfa, Turcia), apoi la Constantinopol, de unde ajunge în diverse localități din Franța, iar din secolul 16 la Torino, azi fiind în custodia Vaticanului. Poate că „istoria” giulgiului are importanță, dar fundamentală e poziționarea poetului. Cartea lui Dumitru Velea are ca „punct de plecare” o atitudine: aceea de acceptare necondiționată a originii christice a giulgiului, și, de aici, toate implicațiile poetice, morale și religioase pe care le presupune „pânza de in” și toate conexiunile simbolice pe care le pot stabili și transmite semnificațiile ei. Astfel, volumul de versuri își depășește condiția primă, cea strict veneratoare și ne sugerează multiple direcții de interpretare, care se constituie într-o floră de conotații surprinzător de sugestive, care angajează, în angrenaje subtile, întrebări existențiale, credințe, dileme, poziționări religioase. La mijlocul cărții, parcă pentru a „reflecta” textele dinainte și pe cele care îi urmează, un poem în proză (Extractum ab originali) reprezintă o imagine grăitoare a ceea ce păstrează în esența sa giulgiul: „Peste o sută de pete de mărimea unei alune, legate două câte două printr-o dungă de câțiva centimetri, o erupție de sânge și apă din rănile făcute de bumbii de plumb ai biciului (...) Răni făcute de coroana de spini, semnul unei contuzii dorsale, răni pătrate după forma cuielor care au străpuns gleznele picioarelor și ale mâinilor, rana uriașă a suliței lovind din partea dreaptă a pieptului (...) Pânza subțire de in pe toate le-a absorbit stratificat: sângele, 65

ESEU

apa și sudoarea. Sub lumina ultravioletă se văd albăstrui și vinete. Ca niște găuri negre și gemene în cer...” Oricare dintre aceste „amprente” este semnul decăderii omului care îl biciuiește pe Dumnezeu... Fiecare lovitură, fiecare semn, fiecare picătură de sânge este purtătoare de tragism și generatoare de sfințenie; modul de a intra în contact cu simbolistica „pânzei de in” este dat de capacitatea individului de a rezona cu microcosmosul temniței temporare de piatră a giulgiului: „Descoperiți pânza locuită, cea pe care el a stat două nopți și o zi în locuința de piatră. Numai să intri și să ieși.” Despre punerea în mormânt și despre puritatea actului săvârșit atunci mărturisește și poemul în proză Sângele sufletului: „Trupul căzut prin violență nu se spală, se înfășoară într-o pânză subțire, cu mirodenii multe. În sânge înoată sufletul ca un copil înainte de naștere. Cu rănile lui, pânza a rămas pe pragul mormântului. Dungi roșii prin piatră, prin noapte, prin cer.” Prin semnificațiile lui multiple, giulgiul sfânt este asimilat inocenței inițiale a lumii sau marilor gesturi creative ale divinității: „Există o vreme când pietrele / se înfășoară în pânză / și doar una își lasă // tiparul pe firele de in / precum fluturele paradisului / pe firele toarse din propria-i substanță” sau: „Pânza ce înfășoară un om este nesfârșită. / Trece prin cele trei ferestre, / din dreapta și din stânga lăcașului, / cu respirația unui nor înainte de a se aprinde”. Încărcat de simboluri este și finalul textului Ca negativ al lui Dumnezeu, unde posibilitățile de interpretare a lexemului negativ sunt „exploatate” inteligent prin permanenta glisare între sensul „lipsit de calități, rău (mai ales cu referire la om)” și „imagine obținută pe un material fotografic prin distribuția inversă decât în realitate a luminii și a umbrelor”: „Intri în locuința de piatră (...) / și să pleci prin grădina înflorită (...) / fără să lași urme / decât pecetea pe pânza din fereastra / prin care ai ieșit. / Ca negativ al lui Dumnezeu.” Textele lui Dumitru Velea au meritul de a urmări atât „drumul” giulgiului, cât și marele impact pe care pânza de in îmbibată de sângele Mântuitorului o are asupra conștientului și subconștientului uman. Itinerarul sinuos al giulgiului începe în Cetatea Sfântă și stă la temelia unui gest pe care Mântuitorul îl prevăzuse (biserica din suflet): „Împărăteasa Elena a condus săpăturile la Ierusalim / pentru a ajunge la stânca luminoasă. // Pânza de in din camera stâncii, plină de miresme, / a înfășurat trupul Domnului de la tălpile picioarelor / până la creștet, în cea mai lungă noapte (...) // Împărăteasa Elena așază piatră peste piatră / pe zidul Bisericii Sfânta Cruce. Ultima, / o înfășoară într-o pânză subțire de in / și o așază, ca o coroană, deasupra frunții”.

Giulgiul este cel care transformă suferința în bucurie, cu condiția deplinei asumări a credinței: „Pe orice rană firele mele / o preschimbă în lumină - / numai să-ți tragi pleoapele peste ochi, / numai să-ți ridici pleoapele de pe ochi”, când Domnul veghează în lucruri și gesturi: „De-o parte a pânzei, / omul întins cu ochii închiși; //

66

de cealaltă parte, / Domnul așteaptă cu ochii deschiși. // Unul visează că zboară / cu pânza întinsă cât cerul, // celălalt își lasă doar fața / pe pânza albastră ca cerul”. Transparente trimiteri la o „actualitate” românească de dinaintea evenimentelor din 1989; realitatea carcerală e prezentă în textele unde suferința este ocrotită de nevăzuta pânză de in a credinței: „La un loc cu șobolanii de vei fi aruncat, / împărțind cu ei ultima fărâmă de sămânță, / să știi că deasupra ta, ca un scut, / se lasă perdeaua de in – ” sau: „ - Număr din zori pânăn noapte, / opt pași tot număr; / între vizetă și perete / de doisprezece ani număr și număr. // Ochiul supraveghetorului / a umplut vizeta, / cum gheara unei fiare / ți-astupă respirația. / Între cei patru pereți, / între grele gratii de fier, / între multele gratii de carne, / omul se strânge (...). // Pereții au ajuns / o simplă pânză de in...”, singura dătătoare de speranță și izbăvire, pe care încarceratul îl vede „pe cel cu brâul de aur, / cu fața ca fulgerul...” Cartea lui Dumitru Velea se dorește o punte între divin și uman, între puritatea inițială și condiția mundană a omului: „O singură cămașă cuprinde lumea - / dacă vrei s-o cunoști, / lasă-ți chipul pe firele ei, / întinde-ți sângele și sudoarea pe ea ! // Dacă nu, / arunc-o cât mai departe de tine / și învelește-te în propria-ți umbră !” De aici, și motivul oglinzii, prezent în mai multe poeme: „Temelia pânzei stă în chipul de pe ea; // puterea firelor de in, în sudoarea și sângele uscate / de secole pe ele (...) // Chipul de pe pânza de inmă privește / ca dintr-o oglindă”. Sunt frecvente aluziile la imemorialitatea christică: „Originea chipului de pe pânză / este mai veche decât pânza, / mai veche chiar decât / trupul de carne și sânge / pe care l-a înfășurat”; de aici e un pas până la interferențele cu credințele populare: „Deschid lada bătrână, cu semne străvechi, /și iau cămașa subțire de in - / mă îmbrac pentru marea sărbătoare / ce se anunță în ograda mea, / cu lauri și fast...” O particularitate a textului este persistența interogativă, nu ca suport al vreunei îndoieli, ci ca parte componentă a existenței: „Cine a țesut pânza / căreia îi număr nodurile?/ Cine a întins pânza / sub care îmi caut rosturile?” sau: „ – Dacă într-o bună zi / ai reveni în propria-ți cămașă, / ți-ai lua măsura și respirația / de la sudoarea și sângele de pe ea?”

Se cuvin câteva cuvinte despre o modalitate aparte a scrisului lui Dumitru Velea. Stilul său e dominat de paralelisme sintactico-semantice, unde aceiași termeni se văd parcă într-o oglindă, dobândind astfel o expresivitate remarcabilă: „Omul respiră sub pânza de in / și aripa păsării se-ntinde sub nor; // pasărea respiră sub nor / și pânza de pe om se-ntinde cât cerul”. Pânza de in rămâne o carte remarcabilă prin profunzimea sentimentului care a generat-o și la fel de remarcabilă prin modalitățile de transmitere poetică a trăirilor din textele ei.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

ESEU

Anton GEORGESCU

REVENIND LA TĂCERE Odată intrată în atenția cuiva, tăcerea se revelează ca un subiect nu numai generos, întâlnit frecvent în diferite forme de literatură, ci și unul fundamental al existenței noastre, dar și al naturii îndeobște, al universului.

Glosam nu demult în jurul semnificațiilor ei și ale modurilor în care ne determină trăirile și chiar felul de a fi. Căci, cu toate că vorbirea (adică „al II-lea sistem de semnalizare”, după Engels) este cea care ne diferențiază, în primă instanță, de lumea animală, definirea în profunzime a ființei umane este marcată în mai mare măsură de tăcere. Cu toate implicațiile, conotațiile și condiționările ei: liniștea, contemplarea, interiorizarea… Aminteam în articolul Despre tăcere (revista Câlnicul, anuarul Calendarul Românului) de liniștea sihaștrilor, care se apropie de relația cu divinitatea, ea nefiind la îndemâna celor mulți. Apropo, să spunem în treacăt, că raportarea la primul, respectiv la al doilea sistem de comunicare este o reducție simplificatoare, chiar dacă nu lipsită de noimă, în cadrul concepției materialist-dialectice asupra naturii vii. Reprezentarea reducționistă (simplificată) a realității o face inteligibilă în programe de popularizare cu suport ideologic, dar absolutizarea ei îngrădește atât cunoașterea, cât și evoluția spirituală.

Așa, deci nevorbirea ne definește ființa mai mult decât vorbirea. Nu ce se aude, ci mai degrabă ce nu se aude. După cum spațiul gol caracterizează preponderent universul, iar nu spațiile pline cu materie (nu uităm câmpurile de forțe, care la rândul lor umplu universul). Golul din el întemeiază ulciorul, golurile dintre spițe constituie roata și o întreagă simbolistică a nematerialului conturează Dao, filozofia extrem-orientală. Nu ce se vede, ci mai degrabă ce nu se vede. „ 11. Treizeci de spițe/ se îmbină-n butuc:/ și-n gol și în plin/ se află folosul carului./ Se frământă lutul/ spre a face un vas:/ și-n gol și în plin/ se află folosul vasului./ Se despică în ziduri/ uși și ferestre/ spre a face o casă:/ și-n gol și în plin/ se află folosul casei./ Astfel/ în plin se află profitul,/ în gol se află folosul.” (Lao zi, Cartea despre Dao și Putere). Întro tălmăcire literală din germană, „ZICEREA A UNSPREZECEA. Treizeci de spițe se întâlnesc în butuc./ În nimicul cuprins stă folosința carului./ Frământând lutul se fac vase,/ În nimicul din el se află folosul vasului./ Se sparg deschideri pentru uși și ferestre spre a face case,/ De aceea:/ Ceea ce există e desigur de BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

folos,/ Nimicul e făptuitorul.”. (Lau-Dse, Führung und Kraft aus der Ewigkeit (Dau-Dö-Ging)).

Dar mai aproape de tema noastră, începe Zicerea a cincizeci și șasea. „56 Cel care știe nu vorbește, cel care vorbește nu știe. (…).”

Astfel că sunt de înțeles surpriza și încântarea prilejuite de atenția deosebită acordată subiectului de către unul din cei mai importanți autori ai scrierilor creștine fondatoare, Sfântul Isaac Sirul. După unele căutări, o lectură întârziată ani de zile, din pricini subiective și obiective, a volumului X al Filocaliei, s-a dovedit mai mult decât revelatoare. Bunăoară, nu e puțin lucru să descoperi (!) la un mare duhovnic din secolul VI cuprinderi ale cosmologiei de care se apropie astăzi teologi și fizicieni moderni, într-un demers general de aliniere a științei și religiei. John Polkinghorne, Owen Gingerich, Basarab Nicolescu, dar moștenirea ideilor vine încă de la Isaac Newton, Blaise Pascal…, savanți credincioși în Dumnezeu, când încă erau departe de a fi compatibile concepțiile respective. Cu atât mai puțin în urmă cu un mileniu și jumătate! Totul într-un discurs limpede, fără echivocuri și artificii, redate nouă în tălmăcirea avizată, din originalul grec, a părintelui Dumitru Stăniloae. N.b. – Aflăm de la un preot slujitor că editarea în anii ’80 s-a făcut cu mari dificultăți, când celelalte volume ale Filocaliei erau de mult tipărite și a fost nevoie de unele ocolișuri, manevre abile… Ceea ce știm este că, din alte motive, la cu totul altă editură, și reeditarea din anii 2000 a volumului X s-a făcut cu mare întârziere. Multe și necercetate sunt căile…

Printre toate aceste bucurii (e drept, unele greu de deslușit pentru un profan), numeroase referiri la tăcere atrag atenția, un subcapitol de Cuvânt, iar spre final, un subcapitol de Epistolă sunt intitulate Despre tăcere. Un mare gânditor și vizionar totodată, în chilia lui de anahoret, semăna picături de înțelepciune pentru mai târziu… și pentru mult mai târziu. Pe la anii 530 – 40 (nu se cunosc multe date despre viața lui).

Se relatează, în prefața unei ediții de la 1770 (ierom. Nich. Theotoche, Lipsca), cum după ce a primit episcopia Ninivei, părintelui i s-au înfățișat doi împricinați. Argumentându-i unuia cu precepte din Cartea 67

ESEU

Sfântă, acesta i-a replicat, „Lasă acum cele ale Evangheliei”. „Atunci Isaac (…) văzând că viața lui, obișnuită cu liniștea, nefrământată și netulburată, urma să fie împrăștiată și tulburată de griji, s-a retras din scaun și a venit din nou în chilia lui iubită din pustie, în care a rămas până la moarte.” (pg. 14). Li s-a întâmplat multora, între care este citat chiar Sf. Grigorie Teologul, dar atâția alții, din toate timpurile, confruntați cu relele lumii, au preferat ieșirea din calea lor.

Să citim câteva pasaje în care Sf. Isaac circumscrie tăcerea.

Cuvântul XXIV, subcapitolul Despre tăcere. „Mai presus de toate, iubește tăcerea, că ea te apropie de rod. Căci limba e slabă în tâlcuirea celor dumnezeiești. Întâi să ne silim să tăcem. Și din tăcere se naște în noi ceva ce ne conduce spre tăcere. Să-ți dea Dumnezeu să simți ceva ce se naște din tăcere.(…)

Când vei pune toate faptele acestei viețuiri ale tale pe o parte și tăcerea pe cealaltă, o vei afla pe cea din urmă cântărind mai mult (…)”. (pag. 189-190).

Apoi, „Gura tăcută tâlcuiește tainele lui Dumnezeu, iar cel grăbit la vorbă se depărtează de Cel ce la zidit pe el.” și comentează părintele Stăniloae (nota 230): „Mai multe spune o gură ce tace decât una vorbăreață. În tăcerea ei sunt concentrate taine negrăite, e concentrat tot ce este o persoană, în chip apofatic.

Cel ce tace se vede că e absorbit în vederea tainei întregii sale ființe și a tainei lui Dumnezeu. Și acestea iradiază din el, fără să vorbească. 0mul vorbește și când tace, spre deosebire de animal. Iar vorbărețul sa depărtat de tainele din el. Se simte golul din el.” (pg.222). După aceea, „Cu cât se înfrânează limba mai mult de la multa vorbire, cu atât se luminează mai mult ca să deosebească gândurile. Căci de multa vorbire se zăpăcește mintea cea mai înțeleaptă.” (pg.224), în Cuvântul XLIII. Iar mai târziu, în Cuvântul LXVI, prezentând lumea cerească și o uimitoare viziune a Facerii, „În ziua cea dintâi au fost zidite cele șapte firi înțelegătoare în tăcere și cu glas(ⁿ) (trimitere la subsol, în text – n.n.), ceea ce este lumina(ⁿ). În ziua a doua, tăria. În ziua a treia a adunat Dumnezeu apele…”. În deslușirile traducătorului, (nota 424): „,Poate cele nouă’. Ele sunt înțelegătoare prin înțelegerea tăcută a măreției lui Dumnezeu. Olivier Clément zice că și în tăcerea feței, deci și a sufletului, e o profundă înțelegere. De tăcerea feței zice: ,Ea e tăcerea, e tăcerea plină, epifanică, care transformă fața întreagă într-o prezență transcendentă… Gura poate vorbi din supraabundența tăcerii’ (Le visage intérieur, Paris, 1978, p. 14-15). Dar puterile îngerești și comunică în oarecare fel măreția dumnezeiască prin tăcerea lor grăitoare uimită, sau prin ,glasul’ tăcut.” și (nota 424a): „Prin faptul că toată ființa lor este înțelegere, ele sunt lumină prin excelență.

Sfântul Isaac zice că la ele se referă ,lumina’ de care spune ,Facerea’ că Dumnezeu a făcut întâi ,lumina’”. (pag 345 - 346).

68

În Epistola III, spre sfârșitul volumului dedicat în întregime Sf. Isaac, întâlnim celebrul pasaj, preluat de mulți autori, în scrieri ulterioare. Subcapitolul este intitulat chiar așa, Despre tăcere. Două pagini dense. „Tăcerea este taina veacului viitor (ⁿ). Iar cuvintele unealta acestei lumi. Omul postitor încearcă să-și facă sufletul său asemenea firii duhovnicești(ⁿ) prin tăcere și post necontenit (ⁿ). (…) Și unora dintre ei li s-au încredințat cele ascunse în tăcerea Domnului Celui ascuns, ca să le descopere spre înnoirea celor de la mijloc (ⁿ).”

De mare ajutor pentru înțelegerea cititorului sunt aici comentariile admirabilului tâlcuitor care este păr.

D-tru Stăniloae (precizăm că el a tradus întreaga serie de 12 volume a Filocaliei), - (notele 583b-585b, pentru întregul subcapitol). Un fragment (din nota 584a): „Tăcerea e un mijloc prin care se sesizează nesfârșirea tainelor, e un semn al sesizării lor, al copleșirii de către ele a putinței omului de a le exprima. Tăcerea e poarta prin care intră Dumnezeu în om și i Se revelează.” Și ultima pentru citatul nostru din Sf. Isaac (nota 585): „Oamenii aflați la mijloc între cei intrați în liniște împreună cu îngerii, și între demoni, sunt încă lipsiți de descoperirea tainelor lui Dumnezeu, ascunse în tăcerea Lui și încredințate celor ce prin liniște și tăcere intră în unire cu Cel ascuns în tăcerea Lui. Domnul Însuși Se află în lăuntrul celor ce au intrat în liniște, descoperindu-li-Se ca iradiind din El tăcere, adică o plinătate de viață de negrăit.

Cei ce primesc pe Domnul în tăcerea Lui, Îl comunică prin cuvinte celor de la mijloc, adică oamenilor ce nau ajuns la liniștea proprie îngerilor, care sunt cei de sus (demonii fiind cei de jos). Ei se înnoiesc prin aceasta. Dar poate că prin cele de la mijloc se înțeleg și făpturile dintre noi și Dumnezeu. Și ele se înnoiesc prin descoperirea tainelor.” (pag. 474-476).

Desigur, nu sunt acestea singurele referiri ale înțeleptului la „sfintele nevoințe ale desăvârșirii”. El mai abordează cu aceeași pătrunzătoare înțelegere multe alte criterii și îndemnuri la sfințenie, precum și deferite învățături, precepte, de la pătimirile martirilor sau rânduieli de comportament general, până la atitudinea prietenoasă față de natura înconjurătoare.

O carte, cum spuneam, uimitoare… Îl aminteam mai devreme pe Basarab Nicolescu. În prefața la cartea sa Teoreme poetice, Michel Camus conturează admirabil concepția autorului, pe care îl citează astfel: „,Evidența Absolută’ (II, 44), care ,nu este evidența absolutului, dar absolutul evidenței’ (II,54), este de ordinul tăcerii.” Și „Poet în suflet, desigur, dar metapoet, pentru care scrierea poetică nu mai este un scop literar în sine, ci mijlocul operativ al unei cercetări transpoetice de cunoaștere tăcută: ,în epoca transdisciplinară, lumea va fi plină de tăcerea cuvântului poetic’ (V, 52). Să salutăm , în fizicianul particulelor elementare, pe ,Cercetătorul AdevăBANCHETUL, 19-10-21 / 2017

ESEU

rului’ care are îndrăzneala să scrie: ,cunoașterea poetică este mai riguroasă decât cunoașterea științifică’ (VI, 31).” (subl. aut.).

Sunt de reținut multe „teoreme” ale gânditorului.

Iată, bunăoară, în ce ne privește aici. „Universul fiind generat de cel fără-străfund, se poate conchide că big-bang-ul a fost o imensă explozie liniștită a Marii Tăceri.” „Energia Marii Tăceri este inepuizabilă. De aceea criza de energie nu este decât o fantasmă omenească nocivă. De exemplu, fabuloasa energie din momentul big-bang-ului ne dovedește că universul nu cunoaște niciodată crize de energie.” (IX. Natura, 25, 38). „Marea Tăcere este de fapt o atenție fără limite: contemplarea tuturor cosmosurilor trecute, prezente și viitoare în oglinda înțelepciunii.” (XIII. Eu, 18).

Revenind la tăcerea… zilelor noastre, încheiem citând-o pe Anca Manolescu, reputat exeget creștin, care a publicat articolul Doi papi despre dialogul religiilor, în Dilema veche (nr. 486). „Tăcerea și simfonia: două modele complementare pentru întâlnirea religiilor. Primul referă acordul cu liniștea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, care se manifestă în centrul profund al omului. Al doilea situează acordul la capătul unui lung exercițiu de compunere – fără nivelare, sincretism ori competiție – a diferențelor.

Amândouă cer angajare, inventivitate orientată, depășire de sine.” O trimitere la muzica sferelor.

P.S. – După tot periplul nostru în jurul acestui subiect, să mai observăm ceva. De niciunde nu rezultă că ar fi cumva necesară vorbăria. Sigur, dixi et salvavi animam meam, am spus (ce am avut de spus) și miam „salvat (eliberat) sufletul”, însă concizia este (și ea) un argument… favorabil tăcerii. Iar întâmplarea face tocmai acum să fi apărut o Dilema veche cu tema Trăncăneala (nr. 487). Chiar bine, articole semnificative, Marea abureală, Dacă tăceai…

Referințe Lao zi, Cartea despre Dao și Putere, trad. Dinu Luca, ed. Humanitas București, 1993.

Lau-Dse, Führung und Kraft aus der Ewigkeit (Dau-dö-Ging), übertr. Erwin Rousselle, Insel Verlag Wiesbaden (f.a.). *** Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, trad. D-tru Stăniloae, vol. X, ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1981. *** Dilema veche nr. 486, 487/ iunie 2013.

Basarab Nicolescu, Teoreme poetice, trad. din fr. L. M. Arcade, ed. Junimea Iași, 2007.

Adormirea Maicii Domnului, pronaos peretele vestic

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

69

POESIS

Flavia ADAM

DE MÂNĂ CU DUMNEZEU PE VREME DE SECETĂ E secetă-n lume și-n inimi e plâns...

De sete, pământul în pântec s-a strâns.

Pesemne că Tatăl ascuns e-ntr-un râu Sau poate în spicul zănatic de grâu.

Se face-ntuneric. Mi-e foame de aer.

Sub luna de piatră, cu noaptea mă-ncaier.

Deschid o fereastră. În Raiul din piept Mă fac mică, mică și zorii-i aștept.

CRUCEA CU POEME

E secetă-n oameni, în trupul de lut...

Fântâna iubirii de rău s-a umplut.

Fecioara se roagă-n genunchi printre miei, Un înger se-adapă din lacrima ei.

În ploaia ce cade pe prispă și-n gând, În miezul de pâine, în trupul flămând, În gura-nsetată de-al arșiței bici, Nimicuri mi-s pașii din ce-n ce mai mici.

E secetă-n mine, în mâna de var...

Cuvântul mi-i cruce când urc pe Calvar Și-n miezul său dulce, cu sânge mânjit, Poemul se naște, spre-a fi răstignit.

Femeie de piatră, femeie de râu, Mă fac punte apei, să-i pun morții frâu.

Sămânță-aruncată taman în deșert, Cu-o gură mă mângâi, cu alta mă cert.

ÎNSTRĂINARE

Nimic sunt și totuși la Tatăl din Rai Mă plec în lumină, eu, firul de pai, Să-mi pună pe umeri o cruce mai grea, Poemul să curgă din inima mea.

Doamne, cât pustiu încape într-o simplă jumătate De gutuie sau de nucă! Sâmburii cu dor de ducă, Uită glie, uită cruce, uită soră, uită frate Și-ncolțind în țări străine, pe picioare se usucă.

Doamne, cum mai plâng părinții opintiți în tocul ușii! Îi aude numai Sfânta, Maica Pururea Fecioară...

Sus pe laviță-o fetiță strânge mâinile păpușii, Le sărută cum măicuța pe-ale dânsei, bunăoară.

Doamne, câți bătrâni frâng astăzi colțul înnegrit de pâine Și înghit cu-amare lacrimi fiecare-mbucătură, C-au muncit o viață-ntreagă ca să aibă pentru mâine Și-au albit de dor la tâmple, singuri-cuc în bătătură!

Doamne, nu lăsa să piară obiceiurile sfinte, Adă-ți Tată, fiii-acasă, chiar de vremea e târzie, Taie boii și vițeii, fă din lacrimă cuvinte, Din cuvinte o fântână, din fântână poezie!

DE MÂNĂ CU DUMNEZEU De mână cu Tata mă plimb prin grădină: Pe umeri ne cad albe flori de lumină Sau poate-s Iisușii ce n-au apucat Să ducă-n spinare al lumii păcat.

La braț merg cu tata. Miroase a soare.

Arhanghelii-și cată în mine răcoare – Țes ape prin ierburi al malului scut (Sau poate sunt pruncii ce nu s-au născut).

70

RUGĂ PE CORD RĂNIT Dă-mi, Doamne, pucioasă și foc, Sub pumnul de plumb să sufoc Toamna suită în rai, Gâtu-i de-un roșu corai!

Gândului meu nerăpus, Pâine mă fă, de-un apus, Îngerul searbăd să-mi care Frigul sălciu din născare, Demonul vieții să-mi țină Noaptea atât de puțină, Pleoapa mânjită cu lut, Cordul de-un gri disolut...

Iartă-mă astăzi de și-s Șoaptă-n preasfânt paraclis, Nimfă pe limba amară, Urmă de cruce și fiară...

MUZĂ LA CEAS DE SEARĂ Încalță-te, ciudato, cu pașii mei de umbră, Mă poartă rai în sânge, mirabil acatist; Tot cerul mă petrece pe glezna ta cea sumbră, Albastrul să-l înalțe la rang de ametist.

Mă curge apă crudă, pe trupul tău alene BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

Să vărs dumnezeirea din pumnul tremurat, O toamnă se agită turbată printre gene, Nimicului îi pune tăcerea la murat. Și vine frigul, vine, mă umplu iar cu fiare, Cu dinții lor de fildeș în os înșurubați, Mă cheamă, muză vie, mă strigă-n gura mare, În lobul de rezervă, spre seară când îmi bați!

Să nu le zici, Doamne, copiilor mei că sunt de pământ și în el m-oi întoarce!

Mai lasă-i să creadă în pajiști cu miei, în fusul de apă ce visul mi-l toarce! Și când n-oi mai fi, sărută-i în locul meu și spune-le Tu „noapte bună!”, cât eu le voi șterge pleoapele ninse cu aur din lună!

SCAME PE CAPACE DE BERE

ÎN NINSOARE

O umbră de-i desculță, ascult-o pe-ndelete, Ea știe rostul ierbii în coajă-a-l descânta – Prin ceruri face tumbe și-n glasu-i de sticlete Tot dorul meu de pietre începe-a-l frământa.

Te uită, Părinte, cum ninge sub cruci Și sfinți de zăpadă-nfloresc în icoane – În pieptul ferestrei sclipiri de broboane, Apus de mătase, oriunde te duci.

Opacă-i risipirea sub zidul de o noapte, Se face că e toamnă și spini îmi cresc în piept, Își stoarce Domnul mustul, poverile mi-s coapte, Doar ploaia să mă spele de scame o aștept.

Ascultă, Părinte, cum ninge mirat, Cum fulgi de lumină s-așază în oase Și îngeri se-nchină sub streșini de case Să-mi picure-n palme argintul curat.

Mă fac un ghem și sufăr și toată-s numai ață, Pe un capac de bere pământu-i rotunjit, Cu mine stau în groapă, petrecem față-n față, O moarte și-încă una din oase mi-au mijit.

Șoptește-mi, Părinte, iubirea că-i rug, Piroanele-n carne de mult au secat, Doar noaptea-și mai face din mine păcat Când tulbură-n ceruri al liniștii crug.

ALERGÂND PRIN MIRIȘTI DE PIATRĂ

ÎN CIUTURA SUFLĂRII

Mi-i moartea-ndestulată și scâncetul mi-i apă, Aldină unduire sub gleznele de lut, Prădalnic, trupul verii în carne vatră-mi sapă, Lumini să alăpteze la sfârcul disolut.

Patetic echinocții își gudură pleiada, Cu dinții lungi, de fildeș, poemele mi-au ros, În ciutura suflării mi-e limpede naiada – Virgină-nfiorare, sub cerul tenebros.

Sub talpă se așterne o miriște de piatră, Prin spice-alerg albită la tâmple și la glas, Ușor tresar din geană, în liniștea mulatră, De grindă spânzurată, visarea când mi-o las.

Îmi urlă negrul ierbii, timpanul mi-i de piatră, În el zvâcnesc strămoșii cu suflete de lut, Mă cerne-n pumnul galben o toamnă idolatră, Să-i vindec de-ntuneric plămânul involut.

Trecutu-mi sângerează în coaja lui de vierme, Cu dumnezei mă umplu cum glăjile de vin, Doar cerul șiroiește incert sub epiderme, Se dăruie-nserării, eternului divin.

S-au copt în gerul morții tăcerile din ambre, Miresmele de ceață sub pleoape mi s-au scurs, Îmi cântă-n os pricesne miresele din umbre, Cerșind dumnezeirii, zadarnic, alt recurs.

CÂND N-OI MAI FI

Vâslesc prin carnea clipei, îi gust nimicnicia, Prin sânge-mi saltă timpul, să moară în aval, Un vers în podul palmei, atât mi-i sărăcia, Cântați-mi voi prohodul, doiniți-l din caval!

Fă-mă vioară, Doamne, tril în grădina Ta, fir de iarbă cu creștetu-n nori! Și de va fi pe deasupra-mi să treacă mări de cocori, să nu le spui, să nu le spui nicio clipă că poate de mâine voi fi o aripă, o lună, un mânz pe un câmp plin de flori!

Să nu le spui, Doamne, mamei și tatei că pâine voi fi pe masa din Rai, un scâncet, o floare, un cântec de nai sau mâna bunicii curbată pe frunte, o cruce de piatră, înălțată pe munte!

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

* La Festivalul de Poezie Religioasă Credo, ediția a XVII-a, de la Lăpușna, 4-6 august 2017, poeta FLAVIA ADAM și-a adjudecat cea mai înaltă distincție, Diploma de Onoare a Festivalului, pentru poezie în manuscris și pentru volumul Raiul de urgență, 2017.

Banchetul îi spune: Excelsior!

71

POESIS

Mihaela AIONESEI

CÂRCEI DE VIȚĂ DE VIE * În timp ce în dreptul fiecărei femei se scrie un nume de bărbat în timp ce în dreptul fiecărui bărbat se trece un trup de femeie în dreptul meu o cruce împinge cu tălpile pământul... * Cine-i poetul?... „de profesie poet” îmi sugerează să adaug la profil prietena mea Camelia și eu mă tem azi ca și ieri... În cușca mea de rozător stingher o umbră adulmecă cerul alta... pământul.

Din când în când altcineva iese să arunce literele mucegăite din rănile care nu mai dor dar nici nu mor...

Cine-i, cine-i poetul?

* În gură-mi cresc ierburi când inspir simt în plămâni cum se umflă pământul.

Aerul împinge viața în ochi din ei ies doi cerșetori grăbiți. În oameni nu-i nimeni să întindă o mână.

Pe stradă un câine cu un covrig în coadă...

Oare pe mine mă așteaptă? * Dintr-odată furnica este văzută ca un pai de ochiul elefantului și culmea... până ieri a străbătut o lungă noapte 72

fără să fie observată Dintr-odată i se spune cum să inspire cum să expire dacă ar trebui sau nu să-și ia răgaz pentru un strop de aer sau apă și toate astea doar pentru că a îndrăznit să-și ridice crucea pe trepte chiar dacă nu i-a fost lesne...

Dintr-odată! * Apele vin învolburate...

Apele ne strigă pe nume păcatele: trufie, îngâmfare, iubire de arginți, mândria, mânia...

Sufletele strigă: - Îndurare!

Apele...

- Prea mult întuneric este în voi nu se mai vede în lume om cu om, de aceea uneori venim fără milă să vă întrebăm: - Când ați sădit ultima oară un pom?! * Din an în an Dorm secunde bolnave pe pragul unei lacrimi.

Timpul cârpește păreri de rău înfășurat în sângele lumii. Țipătul se sinucide în groapa cărnii.

Atâtea trupuri arse și niciun nebun să apropie corabia cu fluturi de buze.

Iubirea neîncătușată fluieră pe dealuri psalmi * Surâsul stă să cadă în groapa cu lei. plânsul moștenit se zbate ca o pasăre beată .

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

Pe o margine de pleoapă aceiași ochi privesc adâncul prăpastiei. Întunericul nu se deslușește la fel.

Inimile înaintează pe urmele adevărului după cum au fost desenate de mâna unui bătrân îngăduitor : soldați sau slugi. * În timp ce mestec un cârcel de viță de vie ca în copilărie cineva îmi strigă să-mi fie rușine că îmi scobesc carnea dintre dinți...

Iart-o, Doamne!...

Ea nu știe că-s vegetariană și că doar așa mă apropii de ierburile în care se odihnește mama... * Ca și ultima dată Azi morții vin să mă întrebe unde-i vinul cel bun din cănile de lut din care bând să-și astâmpere setea de viață. În fântâna fără fund mă scufund să nu-i sperie schimbarea mea la față.

Azi morții vin să caute

în străchini de lut câmpul cu grâul avut din care gustând să-și îndestuleze măcar o dată pofta de viață. În zăpada mieilor mă arunc să nu mă vadă cum umblu cu moartea mea în fașă.

Azi morții vin și nu se mai satură să rupă din mine bucată cu bucată.

Cum să le spun să priceapă că de când ai plecat eu sunt lutul din care vor ei să bea și să mănânce, mamă? * La o azvârlitură de pământ viața rătăcește prin livadă mă caută mă strigă pe nume nu pot ieși prea curând din brazdele fricii.

Copilăria mă roagă să nu-i lepăd pruncii.

Pe umerii mei copacii leagănă vântul aș vrea să mă țină în brațe bunica.

Arborele Sfinților Isihaști din toată lumea și din toate timpurile – peretele sud pronaos BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

73

POESIS

Mihai BARBU

12 POEME EPICE DIN REALITATEA IMEDIATĂ. EROTICĂ & CASNICĂ prolog./ Ich bin ein Berliner!

“Ce înseamnă pentru tine libertatea?”,/ l-a întrebat ziaristul american/ pe tânărul neamț aflat, în noiembrie 1989,/ lângă Zidul Berlinului/ care tocmai se prăbușea./ Era același Zid unde Președintele Kennedy s-a declarat și el, e-o veșnicie de-atunci, un berlinez./ “Să stau de vorbă cu tine! Atât. Nimic mai mult.”/ Zgomotul căderii Zidului/ a cam acoperit vorbele neamțului/ aflat de partea fără de noroc a istoriei… unu./ Dimanche, vers Orly...

Ieri, Rodica a revenit din Trento. Azi, Titi a plecat în Volos./ Noni se mută, periodic, la Bistrița./ Eu stau acasă-n pat și mă uit în tavan./ Nepoții mei sunt risipiți prin America și-n Anglia./ Cei din București/ o șterg periodic în Mongolia și-n Islanda./ Foștii mei elevi au împânzit lumea./ Ascult „România actualități” și visez./ „Timpul nostru e timpul aventurii. Trebuie doar să...”/ „Ce faci acolo?”, mă întreabă Consuela./ „Ascult ce zice Andersen...”/ „Care Andersen?”/ „Cum care?”, mă revolt eu. Andersen, fiul cizmarului din Odense, care ne îndeamnă să.../ „Să ce? Lasă-l în plata Domnului, c-am pus de mămăligă./ Adu brânza și smântâna din frigider!”/ Mă conformez./ Într-o zi, îmi promit eu solemn, o să plutesc,/ imperial ca un vultur pleșuv,/ deasupra farfuriilor pline ochi cu mămăligă,/ brânză și smântână din bucătăria noastră terestră/ Barcelona, Corfu, Meteora, Parisul, New York-ul, Athos-ul și Ierusalim-ul/ o să fie, atunci, doar niște puncte mici, mici de tot/ nu mai mari decât niște magneți de pe Fram, frigiderul nostru polar... doi./ Brexit. Breaking news Azi, Teresa May a activat articolul 50/ din Tratatul de la Lisabona/ și a declanșat, în mod oficial, Brexit-ul./ Știrea m-a luat pe nepregătite. Tocmai/ îmi pusesem de-un un ceai englezesc/ și mușcam din biscuiții „Mc Vitie’s Digestive”/ (The most loved British biscuits!)/ Brusc, i-am lăsat baltă. Am descoperit că aveau calorii în exces,/ acizi grași saturați, grăsimi și glucide/ (provenite dintr-un sirop de zahăr parțial introvertit)/ și agenți de afânare. Biscuiții o să-i păstrez,/ așa cum scrie prospectul, într-un loc uscat și răcoros./ Aștept, 74

cu înfrigurare, să văd ce decizie va lua Bruxelles-ul/ privitor la ceaiul meu de la ora 5./ Ora României. trei./ Pămătuful Tatii Când s-a prăpădit Tata, Mama a hotărât,/ și toți am fost de acord cu ea, ca toate hainele lui/ să i le oferim lui nea Baurel, bunul/ și vechiul său prieten de la sindicat. Ne-au mai rămas,/ pentru că nea Baurel purta o șapcă proletară,/ o pălărie maro, cu boruri largi, marca Torcatoru Țicu,/ o bască confecționată de mâinile dibace ale vecinului Toth,/ un aparat de ras și o cutie cu cinci lame Wilkinson./ Mie mi-a revenit pămătuful./ Dimineața, mă rad cu 3 lame odată,/ spuma-i, neapărat, italiană,/ after shave-ul e franțuzesc sau american./ Toate-s noi și nouă toate/ dar pentru bătrânul pămătuf al tatii/ am rămas tot bărbatul de 30 de ani./ Îmi mângâie și acum obrazul, tot așa/ cum o făcea, odată, demult, și cu barba tatii./ A ajuns un biet pămătuf din lemn, vai de capul lui,/ jumătate-i vopsit în alb, jumătate-i în roșu./ I s-au rărit și firele, nu mai sunt nici jumătate/ din câte au fost odată și din negre,/ precum e cărbunele de sub orașul nostru,/ așa cum erau ele pe vremea tatii,/ au albit cu totul... patru./ Cafeaua mea cu cardamom Am cumpărat o pungă cu cardamom de la o/ prăvălie ținută de niște arabi în Ierusalim./ „E regina condimentelor”, m-au asigurat ei,/ îți aromează cafeaua și viața. Scrie, negru pe alb, și-n 1001de nopți./ Te scoală, frate, și din morți.../ M-am lăsat amăgit, prostit & amețit,/ n-am mai verificat nici pagina, nici povestea/ și-am mers pe mâna lor de bătrâni negustori./ Am constatat că bătrânii arabi au avut dreptate./ Cafea mea a devenit mai aromată/ și mi-a schimbat total viața./ Cardamonul e/ un leac verificat contra obezității și, dup-o cafea,/ băută-mpreună cu femeia mea,/ simt că-mi vine, imediat, să zbor,/ când ne-așezăm turcește pe covor... cinci./ Iubirea perfectă și statisticile UEFA Cercetătorii britanici au aflat că-n viață/ întâlnești tot felul de iubiri./ Și mari, și mici, și chiar mijlocii,/ BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

poate c-am întâlnit/ și eu, cine știe?, iubirea perfectă./ iubirea aia care-i în stare să mute stelele/ de pe orbitele lor fixe și să le așeze/ direct pe cerul gurii ei,/ o gură dulce-amară,/ dedată la mirodenii exotice, cuvinte suave și altele coborâte direct din metro,/ la mici autohtoni şi muștar de Tecuci, la sarailii gemând de miere și nuci./ Și dac-aș fi întâlnit-o/ cred c-aș fi fost la fel de pierdut ca acel fotbalist nătâng care are/ în meciul vieții sale, vreme de trei minute,/ o minge care-i doar a lui./ Și acele minute astrale îi par/ o cumplită veșnicie./ O veșnicie de care nu știe cum/ să scape. Cât mai repede și cât mai furios... șase./ O ciupercă aleasă cu grijă Ieri, am târguit de cinci lei ciuperci/ în hala agroalimentară aflată peste drum/ de Poliția din Valle Central./ O doamnă încă frumoasă/ Ce adăpostea roua, pământul pădurilor, mușchiul copacilor/ sub unghiile obișnuite, odată, cu oja multicoloră și lacul codrilor albaștri,/ mi-a îndesat într-o pungă de plastic/ cât a crezut dumneaei de cuvință./ Am cântărit din ochi punga doamnei/ și am mai pus deasupra o ciupercă./ Era mare și frumoasă. Regina ciupercilor de pe tejgheaua ei./ Ne-am îndreptat, împreună, spre cântarul oficial al pieții./ Femeia a făcut ochii mari. Erau tulburător de albaștri./ Punga avea fix 500 grame, nici unul în plus, nici unul în minus./ Sunteți profesor!, mi-a zis, admirativ, ciupercăreasa./ Am lăsat capul jos și i-am confirmat:/ Da, doamnă, am fost profesor.... șapte./ Second chance. Cu chibrite de Gherla...

Te-am așteptat, ca prostul, în Golful Inutil/ să pășim, agale, spre Isola Grande./ Să urcăm pieziș spre izvoarele lui Rio Ureche,/ să vâslim, contra curentului,/ printre barbari și arbori seculari, pe apele vijeliosului Rio Rosetti./ Să reaprindem, Candida, văpaia palidă a unui stins amor (cu rădăcini ancestrale chiar în piața Obor)/ Va fi o ceremonie-n doi, la al lumii soroc,/ peun țărm pustiu din Țara de Foc./ Doar noi doi, rugul de vreascuri,/ Și poate, câteva stele, ca niște martori muți,/ să pâlpâie fără vlagă undeva-n depărtări./ Vom folosi, desigur, doar chibrite de Gherla,/ importate chiar din Țara lui Popper./ Știi prea bine, Candida, la ce mă refer/ Sunt chibritele alea care nu se aprind niciodată/ De la prima încercare... opt./ Fututa sum hic/ O inscripție pe un zid din Pompei Înainte de erupția Vezuviului/ o femeie a fost atât de fericită/ c-a lăsat vorbă veacurilor/ ce aveau să vină o dovadă/ despre o iubire sfâșietoare,/ înecată-n lavă și cenușă,/ așa cum n-a mai fost alta/ în viața ei repede trecătoare./ Fututa sum hic./ Zidurile arse de dogoarea lavei/ au păstrat inscripția ca pe un dar al zeilor/ BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

ce merită să și-l tatueze/ toate zidurile lumii ca pe o pavăză/ în fața furtunii și a secetei./ „De ce oare Parângul din noi n-a erupt/ Niciodată în timpul vieților noastre?”,/ a întrebat-o d-na Nella della Tzatza/ pe prietena ei, d-na Veta Fortalezza./ Într-o cafenea retrasă și tristă aflată undeva,/ La poalele vulcanului... nouă./ Potrivit unui poet român... În orașul nostru din Valea Mirodeniilor/ La ultimul recensământ/ Au fost găsite, locuind cu forme legale, trei femei frumoase./ (Celelalte frumuseți ale locului și-au stabilit domiciliul într-un univers vecin ...)/ Una-i Mar Dulce, o poștăriță blondă, ce/ se ține, oficial, cu țiganul Manco Capac./ A doua frumusețe locală, Buena Guia, pune/ femeilor unghii false și merge regulat,/ înveșmântată-n negru, tocmai la biserica din centru./ A treia, miss Bruna la Valle Verde,/ e o florăreasă ce se-nvârte, frecvent, după Soare./ Face coroane verzi de brad/ (și fluturi de mătase) pe care le ornează cu subtile garoafe./ Chiar în toiul iernii, garoafele prinse-n coroanele de Ziua Națională sunt foarte, foarte roșii./ Poetul locului, Arthuro Tomato, zice că-n Valle garoafele-s roșii chiar din pricina lor... zece./ Eu te-am trăit sau te-am visat viață?

Un pictor faimos a descoperit/ Cheia viselor. A pictat un cal și a scris/ sub el că-i o ușă./ A pictat un ceas de perete/ și-a zis că-i o furtună. A pictat un ulcior/ și la numit pasăre. A pictat, alături, o valiză/ și a denumit-o, dracu’ știe de ce,/ valiză. Sau cufăr. Doamne, dar/ s-a ajuns la o precizie-n termeni de nu mai pot so sufăr.../ Îmi vine să sar pe geam/ și să-i las pictorului belgian o telegramă bună de pus în ramă:/ L-am prins pe Dumnezeu de-un picior. Stop./ În loc să cad și să mă sfarm de caldarâm precum un ulcior. Stop./ Am plutit și m-am tot înălțat, vai, ce zbor ușor, stop./ Sunt ca o pasăre maiastră deasupra unui întins ogor. Stop./ Așa că n-am de gând să mor, nici să devin vreo oală sau ulcior... unșpe./ Iubirea impură din Crângul lui Bot Scorțișoara poate conține urme de țelină și de muștar./ Mixul de semințe poate conține urme de arahide, soia și fructe în coajă/ Coacăzele negre fără codiță pot conține urme de țelină și produse derivate/ „Fructul pasiunii” poate conține urme de morcovi, castraveți, banane și, uneori, /„A scent of woman” c-un Pacino orb la fel ca Homer.../ Rosmarinul conține urme de gluten, soia, țelină, muștar și susan/ Asta-i situația, la zi, în tot Crângul lui Bot:/ nimic nu mai e pur, urmele sau infiltrat peste tot./ Mai e o speranță, Miss Marple & d-na Vitoria Lipan și-ar fi dat mâna peste Canal să rezolve împreună acest caz penal…

75

POESIS

doișpe. România, vedere din piața agroalimentară Țigănci cu fuste multicolore/ precum curcubeul de peste Mont Maranon/ Însistau să vândă lumii ce stătea cuminte la coadă/ să cumpere, în arșița verii, cireșe din Ungaria, banane din Ecuador,/ struguri din Spania, mere poloneze, cărbune din China,/ piersici turtite din Ouagadougou, ridichi din Lună,/ Niște binocluri cu rază medie de acțiune/ aduse din Coreea de Nord/ chiar de sub nasul lui Kim Jong Il/ N-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit/, cânta, cu volumul dat la maximum,/ Dinu Olărașu la radiourile țiganilor, aflați la muncă prin Piața agroalimentară/ din Valea noastră fără cer./ C-așa e viața de miner...

Bonus./ România e țara în care dacă mici nu e, nimic nu e...

Breaking news/ România a inventat, în premieră mondială, Robotul care face mici!/ El e în stare să curețe grătarul, să-l frece cu slănină, să aprindă focul direct de la Soare,/ să întoarcă micii de pe o parte pe alta a lumii noastre./ Poate stropi cu apă, tot jarul pustiei când, fără milă,/ dogoarea îi chinuie și-i perpelește prea tare./ El aduce muștarul (iute sau dulce) direct din Tecuci,/ face pâinea noastră cea de toate zilele din făină adusă direct din pusta ungară,/ pune scobitori din lemn de salsa și șervețelele cu motive naționale./ Robotul român, spre deosebire de cel/ imaginat de Isaac Asimov, are un singur defect./ E prea lent, n-are nici viteza, nici abilitatea/ faimosului grataragiu Cocoșatu de la Notre Femme./ Da, dar al nostru lucrează

zi și noapte, șapte zile din șapte,/ 12 luni pe an, duminicile și toate sărbătorile legale./ Fie ele creștine sau laice, nu contează./ Ar putea fi robotul ideal!/ Doar de Înălțare a cerut,/ de la programatori, o zi liberă./ Atunci, de Ziua Eroilor (că și el se consideră unul dintre ei),/ ar vrea să se înalțe, cu o dronă, ca să privească, și el, măcar odată-ntr-un an,/ România de sus. S-o vadă cum arată ea,/ așa nefardată, nerujată, necoafată, nearanjată,/ așa cum mai e ea doar în cărțile alea vechi de citire,/ pură și simplă, fără mici, fără ideal,/ doar un loc magic unde toate parcă-s făcute ca să fie-n zadar./ E ziua aceea, leneșă și indolentă, în care nici Cocoșatu/ nu se apropie de vreun grătar./ E noaptea acea grea, ca o lehuză, în care toate sentimentele/ curate zac uitate într-un trist și vast galantar... epilog./ o poezie etalon, c-un pronunțat iz slavon Nu mai am nicio nădejde/ Sunt pe granița dintre Iad și Rai/ Au intrat în față/ apostoli smeriți și arhierei plini de ei/ călugări supuși și stareți avuți/ episcopi pofticioși și babe cuvioase./ Un zvon, ca un zornăit de zaruri, curentează prostimea/ și e pricină de aprigă ceartă între cei uitați de soartă./ Mi-e scârbă și mi-e silă!/ Sunt vrednic de milă!/ Am trăit/ am poftit/ am îndrăznit!/ Am clădit/ am iubit/ am zâmbit!/ Am dobândit!/ Am boierit/ și-am lenevit!/ Am nădăjduit/ șiam păcătuit!/ Un drac ne pândește/ Un înger ne păzește/ “Ce alegi?”,/ tună Vocea. „Cap sau pajură?”/ O, Boje moi.../ Cum fi-va, Doamne, viața mea de apoi? Koneț Filma

Pictorul Grigore Popescu-Muscel în timpul lucrului – la Mănăstirea Lainici

76

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

Elisabeta BOGĂȚAN

GAZELURI Ape

înveți pe-ndelete cum leacul se-ascunde-n temutul venin

n-ai puteri râzând să scuturi apa zărilor din ciuturi

Creștere

locuiești mereu hotare însetat de începuturi

viscol de-ntâmplări îți fură visul strâns în bătătură

vezi izvor de curcubee în măruntul joc de fluturi

crești îngreuiat de-un strigăt prins de margine de gură

chipurile-ți schimbătoare curg grăbit sclipind a scuturi

ziua ți-o vrei cerc de reazem trupul ți l-ai vrea armură

orb așezi în apa vremii trupul tău tăiat în luturi

cercurile strânse-n juru-ți le-ai vrea creșterii măsură

Vin răspunsuri

când te-nalți între hotare doar lumină și arsură

vin răspunsuri androgine întrebarea să-ți aline

Ne alungă oarba sete

să îți rezeme cărarea vin hotarele feline

pe cărări de goană bete ne alungă oarba sete

cu veșminte orbitoare vârste vin să ți se-ncline

destrămați prelung în visuri stăm sub ceruri ca-n corsete

printre lucruri să te poarte vin vederile puține

depărtatele vederi au izvoarele încete

să te-ntrebe ce te doare vremea calea îți aține

depărtatele sosiri au plecările secrete

Aer puțin

tâlcul goanei de ne scapă n-are cine să-l repete

doar întrebări te mai țin pe margini cu aer puțin

Șubred reazem

locuitor ești de cețuri și iubitor de senin

oglindirea-n repezi unde și te-arată și te-ascunde

printre-nțelesuri povară ți-e ochiul de țărnă prea plin păstor ești de drumuri pribege spre zări înecate-n pelin

când întrebi pribeag pe-un mal doar ecoul îți răspunde

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

înțelesurile noi ți se par mereu profunde 77

POESIS

șlefuiește înțelesuri până când le simți rotunde șubred reazem îți e ochiul ce prin lucruri nu pătrunde

te strecori tot mai mlădiu alfabete tot mai grele au același gust sălciu

Vecin

te împiedici de hotare neatent și cusurgiu

pe cărări cu foc puțin duci un trup de caolin

noime se trezesc să-ți poarte ochiul greu și pământiu

apa zării te îmbie cu văpaie de senin

Stă misterul

ard știutele-nțelesuri spulberându-se blajin se deschid încinse miezuri în cuvântul anodin ți-e jăratecu-nserării larg veșmânt de pelerin peste cina ta târzie stele picură venin

tăiem după linii drepte întâmplările-n precepte programări îi facem minții ritmic cum să se deștepte ostenind spre înțelesuri mai sărim două-trei trepte pe când lung pe pragul zilei stă misterul să ne-aștepte Stea căzătoare

ars de somn te-nchizi în clipă cu durata grea vecin

picură încet în gând pașii recelui nicicând

Noime vinul zilei străveziu îl sorbi lacom și chefliu întâmplărilor de-a valma te-ai vrea harnic boiangiu printre semne tot mai dese

78

friguros printre oglinzi cați un chip ce-l simți trecând friguros printre iubiri treci cenușa-ți adunând friguros printre răspunsuri treci mereu însingurând

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

Oana CALUSA

OBSESIE Abreviere M-am născut într-o duminică, de aceea petrec mereu duminica.

Am invitat la masă pisicile mele.

Pe scurt, ne-am ospătat cu vin roșu din podgoria mea și am primit în dar accente pozitive.

De fapt, chiar mieunatul apăsător mi-a desfundat urechea dreaptă, nu mai auzeam deloc, devenisem surdă.

Au trecut și rândunelele, să bea apă.

Le-au fugărit pisicile până le-au gonit departe.

Eu am rămas la masă, cu paharul de vin în mâna stângă și cu ochii ațintiți în carpenul portocaliu.

Mi-am amintit că am uitat cine mi-a cântat la mulți ani anul trecut.

Nici nu vreau să știu.

Mai mult decât te cunosc pe tine nu vreau să știu pe altcineva. Îmi place enorm muzica pe care o cânți la pianul alb din grădină.

Cutia Scoate-mă din cutia de carton, nu mai pot respira, inima s-a învinețit, îmi curge sânge din vene, iar medicul nu vrea să mă trateze.

Scoate-mă din cutia de carton, m-am plictisit de mine și vreau să ies.

Am obosit aici.

Scoate-mă din cutia de carton, plouă infernal și îmi topește gândurile.

Scoate-mă din cutia de carton, BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

mi-a căzut părul și mi s-au cariat dinții.

Vreau să ies, acum!

Am uitat ce voiam să zic...

Unde sunt? Cu cine?

Doar eu, cu mine, în cutia de carton.

Festin Mi-am invitat toți prietenii să îmi sărbătoresc moartea.

Nu au venit chiar toți.

Doar cei ce mă urau, mă huleau și mă batjocoreau.

Au plâns de bucurie și s-au înfruptat din coliva făcută de mama.

Mi-au cântat și au dansat pe mormântul meu.

L-au alungat pe preot și au dărâmat crucea.

Dumnezeu i-a văzut.

Mai târziu, au crescut buruieni în sufletele lor.

M-am întristat.

Gust Bucătăreala prin viață, dragostea cu care mesteci în mâncare, mă atrage...

Am răvășit etichetele borcanelor cu mirodenii.

M-am încurcat și nu mai știu unde e sarea.

Zahăr nu folosesc.

Mi-am găsit fericirea în bucătăria vieții tale.

Ce ingredient fantastic!

Dar care viață?

Mandala Iadul devine rai pentru o zi, viața mi-ai transformat-o în calvar.

Măcar mă îngropi în cerul albastru al inimii tale.

Totul e altfel, 79

POESIS

dar nimic nu s-a schimbat.

Aș mai vrea să știu dacă vreodată tu te-ai pierdut în ochii mei, așa cum eu mă rătăceam în ai tăi.

Vârsta e doar o cifră, într-un ocean de numere, amestecate, la întâmplare, ordonate apoi de mintea bolnavă a unui demon ce a fost cândva înger.

Depărtare Triunghi Inima ta a sărăcit brusc.

S-a înstrăinat și mă doare.

Cerșește la colț de drum, în frig...

Poartă haine ponosite și nu vorbește cu nimeni.

Plânge.

A obosit și ar vrea să se odihnească puțin.

A adormit pe catafalc și are coșmaruri. Învelește-ți inima cu iubirea mea.

Liniște Singurătatea țipătului tău mă face să plâng, dă aripi suferinței mele și mă coboară în mine cu tine de mână.

Obsesie Alunecând în abisul timpului, nu-mi pare rău că-mbătrânesc.

Mă ține tânără dragostea ta.

80

Mi-am închis ceasul la mână invers și nu mi-am dat seama, încercam să privesc acele, care fugeau în toate părțile și credeam că timpul a înnebunit de tot.

Mă simțeam strâmbă, parcă ochii priveau cruciș, iar părul se electriza în toate părțile.

Vedeam lumea cu capul în jos, așa cum mă așezase pictorul, când m-a proiectat pe pereții casei. Îmi plăcea, dar m-am plictisit prea repede, nu am mai avut răbdare să termine de desenat și am plecat.

M-am privit în oglindă Și m-am văzut albastră, cu părul roșu, ochii verzi și privirea mov.

M-a cuprins vraja mării pe care o văd mereu de la fereastra casei.

Uneori este supărată pe mine și privește în direcția opusă, nu vrea să se uite înspre noi deloc.

Simt că mă urăște.

Ah, de aș putea să te înduplec!

Măcar pe tine să te pot îndupleca…. Și așa oamenii mai toți nu mă plac, pentru că nu sunt pe gustul lor, Nu sunt!

Foarte singură și sigură pe mine, de aia nu mă plac, pentru că vor, dar nu pot…

Chiar nu-mi mai pasă de tot și de nimic!

Privesc ceasul de la mână și simt pulsul inimii tale.

E tot acolo, invers.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

Dorina Brândușa LANDÉN

MITOLOGIA MORȚII MODERNE (II) cântec de absență trăiești amestecat cu mine ca zăpada vârtejurilor cu lumina lipsită de greutate locuim într-un loc sălbatic cu chip de om și nu cunoaștem altă singurătate decât cea a omului ești mai departe de mine decât orizontul pașilor pierduți când strig numele tău ecoul care-mi revine se spulberă trăiești în profunzimea mea ca miile de brațe ale vântului străveziu alergând pe oceane și în lacurile limpezi n-ai văzut pleoapele mele închise acoperindu-ți imaginea așa cum marele ochi al nopții închide câmpiile în odihnă n-avem niciodată răgaz și mereu putem face speranța să-și piardă respirația între fisurile absenței trăim separat și atroce totul ne sperie și ne face bine inima e loc de primire și odaie de umbră pârtie de vis și fântână adâncă iar cuvintele cumpene și dacă trupul nostru e de ceară lumina e întuneric dacă avem o virtute în spatele ei se ascunde un păcat dar când moartea durează în noi rădăcini de noduri și apă iată-ne suflet la suflet cumințiți eliberați de semnele acestui zbucium de fluturi dați apoi pradă pierzaniei înainte de a regăsi zborurile pe care le-au pierdut oamenii iar în urma noastră va rămâne liniștea ori zvonurile pe care le-am făcut să alerge prin uriașul teatru al lumii cu felul nostru liber inconștient în care înlăturăm interdicțiile aproape electrocutați de ele muncindu-ne viața muncindu-ne poezia după un sistem precis care ne zdrobește. … din toate himerele … inflexibile ca tăișul sabiei albe și înalte stelele își cern lumina pe pietre pe fereastră se aruncă vise în cămăși înroșite de sânge trec oameni palizi pe drumurile lunii c-un cântec în limba maternă pe buze se strâng mai aproape împletindu-și urmele ca-ntr-un desen cu pești prinși în năvoade rotindu-se pe albe clapele apei se smulg înnoptării forme ce încă mai poartă nimburi din jarul esenței celor ce-au fost și-a toate câte mai sunt și la ureche-mi șoptesc că fluviul de vin al zilei trecute niciodată nu va mai umple ulciorul cu pântec doar pulberea blândă și lenta uitare în scânteietoarea lumină a soarelui vor pluti peste grădina unde-am ars trandafirii de aur BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

semnele mint iar minunile sunt doar epave căzute nebunia se-mprăștie ca spuma pe valuri și nimic nimic nu-i perfect trecutul și viitorul se amestecă minutul acesta încă ne aparține totul se învârte în cerc se-nvârte apoi ne-nghite vârtejul diminețile trezirea vine dintr-o dată și fără sens din toate himerele beznei demult nu mai sunt niciun drum deschis și nicio sosire la țintă nimic nu mă poate mângâia nici alina nimeni nu m-a urât și nimeni nu m-a iubit destul cât să-mi tragă-un glonte în tâmplă. o istorie neterminată a zădărniciei zadarnic am străbătut nenumărate drumuri cum zadarnică a fost așteptarea unei mari fericiri am cunoscut sumedenii de țărmuri printre melci și tăișul scoicilor lăsându-mi urmele mă sedimentam în propria-mi adâncime iar disperarea întrecea răbdarea sufletului am văzut fluxul vieții și apele morții ștergând faptele inocența păcatele am căutat dragostea dreptatea speranța bucuria curată a existenței dar nimic n-am găsit am înotat în oceanele sumbre ale singurătății până când soarele a început să se lupte cu norii cu duhuri întunecate zburând prin aer plutind înspre cealaltă parte a timpului meu și oricât doream eu să nu mă fi născut beată de mireasma florilor și de lumină delirând strigam pe nume toate vietățile iar ochii lor sclipind abstract ca neonul se înfingeau în trupul meu arzând păsări cu aripi scurte și ciocul de fier se ridicau din pământ într-un lent naufragiu al dorinței cu picături de sânge din neîmplinirea inimii mele hrănindu-se fără milă neîngăduindu-mi altă viață decât aceasta de fiecare zi și niciodată reușind să fiu prietenă cu mine însămi am ascultat chemarea dezordonată a necunoscutului și la capătul lumii m-am dus acolo unde totul este ceea ce pare a fi și chiar din capătul acestei lumi tăcute balonul vieții dansa la capătul unui fir de ață atins de putreziciune iar răsuflarea de oțet a deșertăciunii împresura zidurile încrederii mele 81

POESIS

iertați-mă trebuie să plec nu am nevoie de bandaje nu sângele nu e al meu mi-e frig uneori și am insomnii mă simt singură ca un embrion în culcușul lui ori o păpușă stricată printre gunoaie cutii de conserve țăndări de sticlă nu la colțul drumului niciun înger nevăzut nu așteaptă și nimic nu dăinuie toată viața nu rămâne decât tristețea cunoscută gustul amar al fiecărei zile care semnalează existența și nesfârșitul noroios al câmpului de luptă. despre tristețe și arta trădării sunt nopți care copleșesc cu toată tristețea zile și fapte urâte sau simple trădări nu neapărat voluntare ci pentru că așa ne duce soarta dorința de a ne schimba propria imagine ori nevoia de a construi relații rentabile fiecare fiind balama pentru celălalt ori ușă de nimic altceva nu ne pasă ego lângă ego într-atâta se umflă încât se sfarmă și-n gânguritul culturii pe ramuri în dreptul numelui să fie trecute câteva decitone de cuvinte zemoase – o viață care să ne-ngăduie la festinuri o moarte în plină glorie și-o eternitate ambiguă într-un spațiu fără hotare trebuie să-nvățăm iarăși că lumea-i construită ca o scară de pivniță plină până la gură de gunoaie unele mai înalte altele mai scurte cu un cap să-nțelegem felul acesta de-naintare al oamenilor care pătrunși de cea mai bună credință se pupă pe fălci ori se spintecă pe la spate dar oare ce-o fi-nsemnând să mergi mai departe ca o cârtiță orb ca piatra de surd? trebuie să se petreacă o spărtură în cercurile-nalte să vezi printre ele cum toți se preschimbă în marionete colorate – o colecție variată selectă desigur – fiecare individ în sine e un număr de senzație cățărându-se când într-o lumină licărind galben când într-o baltă de sânge devoratori ca furnicile roșii fără să-nțeleagă masacrul fiecare își desăvârșește partea ticăloasă mă tulbură cătă-nălțare de suflet se duce de râpă ca să nu-mi ies din minți îmi pun bandaje pe suflet îmi urăsc unul după altul toate poemele zilele nopțile viața concretă și distanțele dintre cuvinte rătăcirile pe crestele munților căderile în hăuri și ca o pisică îndărătnică le supraviețuiesc dar mor de fiecare dată înjunghiată de o tăcere de o absență de o trădare.

82

despre primăvară și echilibru… eu lângă pod într-o legănare fluidă egală cu mine însămi în aceea clipă nu doream nici viața nici moartea podul era parte din mine iar apele mele curgeau oglindind în luciul lor umbra aproape mereu mai aproape alungite undele vii umbrele moarte se clătinau pline de linii făcând să geamă ierburi acvatice în tresăriri și spasme apoi venea înspre mine o amețeală caldă și moale un cântec despre arbori despre lumină ca un torent ce se varsă din palmă într-o fântână interminabilă e primăvară în sânge dar eu știu căldura se-nfruntă cu gerul toate se urmează-n triumf și toate pier sub zăpezi orbitoare ori sub roșia făclie a soarelui eu lângă pod într-o legănare fluidă egală cu mine însămi în această clipă nu doresc nici viața nici moartea soarele m-a prefăcut într-un șoim roșu cu ochii în foc și penele calde lucind stins sunt chiar un șoim roșu peste tot cu urme de rană și se prea poate ca niciodată să nu mai regăsesc acest echilibru. vis de zăpadă legănam demult un vis de zăpadă și zăpada cădea peste zori zăpada cădea cu veciile-n ziuă zeii-și aplecau obraji de zăpadă într-o abruptă coborâre de un alb orbitor peste-o lume pavată cu gerul din noi dar ce greu e să-nțelegi să accepți că aceste fabuloase căderi de ninsori plăsmuiesc îngeri păzitori în derivă și-un haló între noi ne-am născut din zăpezi într-o țară de fier noi înșine oameni solitari de zăpadă statui încremenite-n tăceri doar din când în când oscilând simetric cu un zgomot de gheață încremenim și tresărim la glasul altor statui care nu vor sângera niciodată.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

Dan DĂNILĂ

ȘAPTE POEME ÎNTOTDEAUNA A coborî scările Sibiului e treaba inimii sau a vârstelor – chiar cu ochii închiși se mai citesc urme, ecouri prinse în ziduri Astfel modelezi piatra chiar fără să știi numele străzilor arhitectura secolelor cadența amintirii trecătorule.

DE MULTE ORI Am străbătut drumul Dunării de la izvoare spre Deltă și înapoi da, înapoi obligat de viață numai de viață fiindcă moartea nu mai obligă la nimic.

VÂRSTE Cel care nu le înțelege degeaba adună anii aceia ca pe niște monede rare dar ieșite din circulație: aversul, reversul – totuna sunetul și patina nobilă de pe oglinzile oarbe acum chiar și mușcăturile necredincioșilor.

ORACOL Ce cauți la oracol dacă nu crezi în nimic și cunoști răspunsurile tuturor întrebărilor – mai bine inventează o întrebare, doar una

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

la care nimeni să nu știe răspunsul.

DEMOCRAȚIE Puneți voi virgulele chiar și punctele în poemele mele – aceasta este democrația poetică marea libertate a secolului xxi Te las să te oprești te las să respiri Doar cuvintele să mi le lași mie cititorule.

GRABĂ Frenezia cunoașterii binelui și răului a cuvintelor esențiale și fuga printre obiecte goana aceea spre roșu Pentru a avea apoi răgazul și tihna liniștea aceea leneșă a eternității.

CUPLU Drumurile lor împreună viețile împletite despletite uneori cu mâinile strânse eșarfe fluturate și uniri frenetice sau lente despărțiri Matematic, geometric când va fi prea târziu precum liniile paralele se vor întâlni cu adevărat la infinit.

83

POESIS

Bianca DOBRESCU

portret *** în kimonoul ăsta, luat la juma’ de preț de la sh (afacere bună, prezintă o singură pată) mă holbez la chipul din fața mea – cine naiba ești? (răcnesc cât mă țin plămânii) – o linie curbă, o linie dreaptă un salt, un mușchi încordat, o vorbă nespusă – cine naiba ești????

– o lecție de supraviețuire pe care n-ai știut-o niciodată pe dinafară – un nimic pus deoparte de care nu știi să te bucuri – un strigăt stins (și apoi fug, că e singurul lucru la care nu dau rateuri vreodată) Altfel (probabil m-ai auzit și tu: salut, sunt B. și am 1,65 cu indulgență… ok, 1,62 merge? nu…!?) când îmi văd în treacăt reflexia în geamurile din piața Charles de Gaulle mi se pare că-s mai scundă decât mă prezint

*** ding dong ding ding dooooong gond dong – s-a ncurcat și ăsta în mintea mea urlă în mintea mea se urlă tututututututututututururururururururururututututututututututututututururururururtut și nu e nimeni.

Pe când eram liniște

iar interlocutorul meu e o doamnă care nu știe că e frumoasă

eram liniște o grămăjoară de liniște pe care o poți cânta și duce la capăt în sala de repetiții unde fugi, te ascunzi chiar și de propria-ți umbră transformându-te-n litere și apoi în cuvinte să te uite lumea ca pe un gând țțțț….nu ți se mai aud nici pașii e liniște sunt liniște o mână de liniște

și nici că poate, câteodată, are gusturi mai bune decât mine

ție, ți

nici n-o să-i zic,

când și când te întrebam dacă ești carte te voiam undeva la vreo 300 de pagini/ te-aș fi recitat cu tot cu intonație din locul meu, poziționată undeva între sol și la bolboroseai îți imaginai teorii zgomotoase despre nimicuri din care nu ieșea niciodată altceva în afara unor sunete odioase mă înghesuiseși în portativ încurcai de fiecare dată gama/ în încercarea ta disperată de a mă cânta pe note apoi mi-a trecut prin cap că nereușind să mă cânți ai fost inventat carte.

e 3:15, și doar așa, să mă fandosesc, la un calcul simplu aflu unghiul dintre limbi vorbesc într-una, despre filme și cărți piese de teatru mișto, nasoale, făcute după niște scenarii proaste sau bune

îmi place s-o cert că nu merge desculță prin iarbă și că nu face genuflexiuni dimineața (cândva ne-am ținut de mână la Aviatorilor/iar îmi apari în minte nebărbierit/ ești arici os și nici nu mă învârți/că amețești repede) în fine, îmi continui discuția în fusta asta scurtă și veche mai înaltă decât las să pară și mai subțire decât mă amintești.

84

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

Gela ENEA

întâmplările din jurul inimii darul meu de nuntă – qui-pro-quo

dansează cu el

am mințit am furat am râvnit la iernile aproapelui meu dar să știi Doamne că nu merită pentru câțiva fulgi afrodisiacultra light m-au părăsit nestatornice asemenea unor femei în așteptarea avalanșei a salvamontistului rambo v curge din mine frig așa cum curge sânge din carcasa mielului când nu mai apucă a doua ninsoare

ți-am zis femeie dansează cu orfanul acesta pe care l-am numit într-un moment de vagă inspirație Dumnezeu – înhămat la propriul car alegoric – trage frâiele razelor pân-ajunge luna în dreptul gurii și se lasă mușcată dorința de om la balconul ceresc rufele tale adună soarele pe care n-ai apucat să-l trăiești astă-vară flancate de sfinți expropriați cu pielea crăpată de la brâu încotro nici minte nu țin nici azil în blana de lup a fiecărui sunet femeie acesta nu este fiul tău l-a abandonat o noapte îndrăgostită indecent de întunericul altei nopți dacă-l iubești dansează cu el ține-i ritmul

m-am dezbrăcat în prima zăpadă alb hoinar prinsesem o crustă sidefie pe trup n-am știut că pământul este un fagure unde toate zăpezile expiră la 18 ani poate și mai devreme n-am știut că aerul înghețat taie sternul ca o husqvarna îndârjită că iernile au legea lor mecanisme superioare te înalță pe catalige să vezi lumea de foarte sus cu imunitatea la pământ Doamne foamea mi s-a ghemuit într-un bulgăr rece albă rotundă stă rezemată de secera lunii și te-așteaptă ar putea crește pe măsură ce-ți semăn între arcade drum cu urmele Scorpiei foamea de tine este un rug nu flăcările îl înalță ci vaierul fructului uitat în pământ de prea cuvioasa sămânță am visat azi-noapte că venea muntele la imigrantul mahomed mai bine n-aș spune avea creste desfăcute în evantai ca aripile vulturului alb deasupra prăzii mi-a fost teamă și m-am trezit dar foamea continuă Doamne darul meu de nuntă qui-pro-quo BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

lumea rămăsese cum o știam fiecare la cuibul său în pământ pe pământ sau în cer cei din pământ se închinau dumnezeului lor de pământ rugăciunile înroșeau argila inima sfântului începea să bată tic-tac tic-tac oamenii credeau că e inima lor că încă sunt vii cei aflați în cer se închinau dumnezeului lor edenic rugăciunile creșteau livezi măslini portocali și niciun măr ar fi putut pretinde o măslină dar vezi nu le-a trecut prin cap oamenii credeau că în sfârșit sunt îngeri 85

POESIS

numai cei rămași pe pământ nu aveau niciun dumnezeu se închinau unii altora cădeau în genunchi nehotărâți cum să-și spună rugăciunile cu voce tare sau în șoaptă

întâmplările din jurul inimii se vor răsuci, precum morții în mormintele lor pentru o nouă paradigmă a speranței în versuri fragile, fluide, să treacă prin coloanele arterelor, ca odinioară nestrămutata credință în zei, prin marmură!

o vreme rugăciunile tropăiau prin inima lor văduve tinere visau cai albi

dumnezeu face contestații

jurământ de s(u)punere în fața unui singur altar am sărutat lama cuțitului trupul se-ncorda curgeau pe sub unghii valuri de sare îmbrăcând în straturi albe fiecare icoană chipul Maicii Domnului chipul lui Hristos al lui Ioan Botezătorul biserica toată devenise o salină imensă numai glasul preotului tăia aerul în coridoare lungi se cunună roaba lui Dumnezeu Gela cu robul lui Dumnezeu... căzută în dizgrație lumea își târa strigătul afară măturând numele

că ne-ar ține-n brațe pe toți în timp ce noi am devenit hoți de buzunare îngerești pândind la drumul mare caravana norocului ni se umezesc pe buze cuvintele de dragoste înainte de-a le rosti niciun soare din lume n-are puterea să le zvânte suflete zeiești fac explozie în trupul nostru subțiat de pânde când dreapta mângâie eve obosite de plimbări prin grădinile raiului iar stânga își caută perechea pierdută dumnezeu se supără și ne face semn să-l urmăm dar visul nu e combustibil la îndemâna oricui iar pentru lecții de zbor nu poți plăti în rate

întâmplările din jurul inimii ecoul treptelor de lut au pus pământ pe tine, credeai că e cer, îl strigai pe Dumnezeu prin megafoane; ți-a răgușit vocea, s-a împrăștiat pudra: cenușa parfumată a eonilor. pot căpăta orice formă întâmplările din jurul inimii, o mână nevăzută coase un asfințit de altul, adâncă devine rana din graba întunericului, pântecul solar al secundei se subțiază, trup de femeie, (neroditor) cât l-ai iubit! ți-a lipsit curajul să-i spui.

Doamne,

86

jefuit e cuibul, puii ți-s străini, cântă doina-n pieptul mumei de-mprumut; fusul nopții toarce luna prin arini, pașii vând ecoul treptelor de lut. am căzut din Tine cu securi sub zări, trec în transhumanțe greierii prohod, gurile de toamnă își nechează vămi printre colții brumei, sufletul zălog. în tingiri de frig soarele se-alungă, iese din bandaje vaierul de râu, crește peste punți: candelă și rugă; herghelia morții ne-a scăpat din frâu.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

Cornelia JINGA HETREA

POEZII În capul oaselor În capul oaselor se frământă sângele. În capul oaselor se fierb osândele. În capul oaselor se fărâmă gliile. În capul oaselor se dezmiardă iile. În capul oaselor se inundă amintirile. În capul oaselor se năruie clipele. În capul oaselor se adună nopțile. În capul oaselor încep liturghiile.

Cina cea din taină Pentru că eu cântam, cineva-mi răspundea.

Pentru că eu dansam, cineva mă-nsoțea.

Pentru că eu priveam, cineva era ochean de mătasă. Și când gândeam, cineva-mi întorcea gândul ca pe o brazdă de curând mănoasă.

Când mâinile-mi erau nemișcate, cineva mă înlănțuia cu seninătate, la cina cea din taină mă-ndemna cu bunătate. Și pentru că muream prea tăcut, prea ușor, prea înalt, prea încet, cineva mă zorea să mai stau, să mai înviu, să mai aștept.

și parcă, binele s-a așternut în locul meu, în locul pe care-l ocup, fără să vreau, fără să știu, aici, unde zăpada înflorește pentru sufletul meu și pentru Dumnezeu În așteptare Mi-ai dăruit vântul și m-a răcorit.

Mi-ai dăruit ploaia și m-a-nveselit.

Liniștea pădurii și profunzimea mării mi le-ai dăruit când m-am supus adâncului și necunoscutului.

Acum, înveselește-mă, Doamne, cu glasul tău.

Unde ești?

Numai pentru că mă iubește Dumnezeu mi-a înlesnit locul acesta unde mă rog ca pentru prima oară, unde se ajunge greu sau târziu sau niciodată, unde zăpada-i ciripitoare ca păsările primăvara și are miresme de scorțișoară.

Unde noaptea se scurge-n pământ și-apoi se ivește la rugăciune să imprime gânduri cu șoapte, izvoare cu ape și stele, peste poteci.

Noaptea aceasta învie ziua de mâine, Tu, Doamne, unde ești?

Iisus, copilul meu !

Sentimentul de bine Am sentimentul că totul e bine, și aici, și acolo unde-au plecat cei mulți BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Iartă-mă, Că uneori te uit.

Iartă-mă, Că uneori te cert.

Iartă-mă, 87

POESIS

Că te tratez Superficial și infatuat, Doamne! Îți cer socoteală, Te neglijez.

Uneori mă întreb Dacă nu cumva Tu ești copilul meu?

Aș vrea să-ți oblojesc rănile, Știu că te mai dor.

Aș vrea să-ți cânt, Să te adorm, Să te leagăn, Doamne, Să-ți fie somnul lin.

(Oare Tu dormi vreodată, Doamne?)

Să-ți mângâi fruntea Brăzdată de necazuri și cicatrici, Să-ți spun : - Nu lua în seamă, Doamne!

Pământenii se joacă cu tine, Ei chiar cred că le merge!

Dar Tu nu-ți pui mintea cu ei, Doamne!

Sunt niște copii Pradă trecutului Și victime Ale viitorului, Înțelege-i, Doamne, Fii bun cu ei!

Ei te iubesc cu dragostea lor Egoistă.

Măcar o dată Dacă ai fi fost egoist, Poate i-ai fi înțeles mai bine.

Să vezi cum este să te scalzi În propria-ți mocirlă.

Să vezi cum este să calci Pe altul în picioare, Să te bucuri de necazul Aproapelui tău Sau să sapi groapa altcuiva.

Să te închizi în casă Și să fii convins că nimeni nu te vede, Că nimeni nu te știe.

Să jubilezi în propria-ți piele, Să plesnești de fericire.

“Fiecare cu necazul lui”, “Fiecare cu banii lui”.

Bine-i să nu vezi, Să nu auzi!

Să nu-ți pese…

Doamne, nu mă implica În jocul lor…

Teritorii ocupate Pe câmpii albe te-am așteptat.

88

E mult de-atunci.

Te mai aștept.

Nicio zare nu te-anunță în depărtări; doar herghelii de nori se îmbulzesc să-și necheze teritoriul.

Nicio zare nu-i a noastră.

Unde să ne facem casă?

Deodată Deodată, am prea multe case.

Deodată, am prea multe camere.

Deodată, am prea multe mobile și table pe care scriu, ferestre multe la care așez plante aproape ofilite ce sper să renască și să înflorească. Și iarăși am prea mulți prieteni, ajutor la așezatul mobilei, la orientatul plantelor spre lumina zilei.

Uneori, am prea multe iubiri.

Dar liniștea, în rochie de seară, în care casă o voi găsi?

Nesiguranță De-aș putea să fiu cuc, un cuc roșu, să mă duc unde iarba-i roșie, iarna-i roșie, pâinea-i roșie, apa-i roșie, lebăda-i roșie, …………..

Desigur, voi vrea atunci verdele meu de mătasă să mă odihnească, să mă ostoiască, să mă miruiască.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

Dumitru ICHIM

PSALMI PSALMUL DE SUB LUTUL CRUCII Să mă compar cu Tine-'i mai rău ca blasfemia!

Nici cel ce-a fost Luceafăr, fecioara dimineții, N-ar îndrăzni, și totuși, Vecin al meu cu via Te chem la vânătoare, cu slova și ereții, Să prindem nărăvașul gând ne-nvățat cu țarcul Ce-Ți calcă peste hatul olaturilor Tale.

De ce fără ispravă-i capcana Ta și arcul?

Nu-i vinovat Olarul de-argila rea de oale?

Când ai făcut pădurea atât i-ai zis, să cânte! Și nu crâcnește frunza, poieni, privighetoare, Dar lutul meu s'-aleagă pe cine-l vrea la trânte?

De nu știu-a cui e, voia, de ce mi-ai dat-o oare?

Că ai văzut Tu însuți dând firea-mi lui Iisus, Nu gândul Lui pe cruce, ci inima i-au pus!

PSALM DE LINĂ PSĂLMUIRE Eu trebuia prin codri, în alt veac să-mi sparg jirul.

De ce să duc în spate, heraldic, lumea acră?

Voi știți ce-i frumusețea, de-nțeapă trandafirul?

Nu-n suferință-i noima ființei de-a fi sacră?

Orice-nflorire-i rană, ce răsărit nu doare?

S-o spună Răstignitul, ce a văzut cu spicul?

Cenușa de-a ars iadul e jertfei cină,-n floare, Sub lăcrimar aripa și-o crește borangicul.

O, cuvioasă hoașcă suflând doar pluș din iască, Fără clempuș la bârfă, certând de cer turcoazul...

Doar cel ce-a băut focul, de dragoste vorbească, Regină este marea, de are prinț talazul. ...tu-n șoaptă-mi la ureche cum norii se fac neamuri; Azi noapte, lună plină, mi-ai adormit în ramuri!

PSALM PE LÂNGĂ BLAISE PASCAL Vorbesc ca-ndrăgostiții, în rest - copac de treabă! Îmi face curte vântul, metafora și vinul, Joc șah cu moartea seara, și-o fur pe sub silabă.

Tristețea-mi preferată o beau numai cu pinul.

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Dau bir la toți castanii, ca-n vremea otomană, Măruntul timp ce-mi curge, uium de-argint din ornic.

De nu știi nebunia, cum vrei să-mi cânți în strană?

Iubirii niciodată nu i-am rămas datornic.

Nu mă-nțelegi?! Desigur, dezmățul nu-l deretic, Când apa-n primăvară, osană-și vrea talazul!

N-am îndrăznit ca roza s-o corectez cu-n petic, Nici iarba cum să-și țină peste mormânt plaivazul.

Vecia știu cum doare, ca zărilor șuvoiul; Cum trestie de cuget, când mi-e din foc altoiul?

PSALMUL CE-A FUGIT DE PLATON Nu-și toarce primăvara din glod și mâzgă fastul, Și crin, dansând pe ape, din mlaștină și viciu?

Cum, Platon zice, trupul c-ar fi la duh balastul?

N-a cunoscut bretonul divinului supliciu?

Când Cel-Înalt iubește e pururi în răsfrângeri; Argilă ia în palmă și-o subție-n oglindă.

Nu cerul, din țărâna e templul pentru îngeri, Ideile căzură, ne-având ce să aprindă, Că ori și cât de pură-i năluca din idee, Precum e fumu-i stearpă, nimicului comarnic, Dar când iubești urzica tresaltă-n orhidee, Că inima-i cu vinul, cel mai slăvit paharnic.

Nu crezi că omu-n toate e-al Cerului răsfăț?

- Mai bine-ai stinge lampa, alt Platon să te-nvăț!

PSALM ÎN INTERIOR DE CRISTAL De noaptea ar fi lipsă, cum ne-nșelăm de moarte, Ușor i-ar fi iubirii să-i spulbere nălucii, Dar damful lor pătrunde prin gardurile sparte, Cum ciung mai simt în palmă străpunsul tău și-al crucii!

De pietre prețioase, nu prea te-arăți avidă, Trufașe, chiar și razei-'i divulgă-n târg păcatul, Străfulgerând cu verde ca ochiul de aspidă.

De ce ascunzi în gene ce ți-a visat agatul?

Ce luminoasă-i noaptea, și-adânc - privighetorii!

Dintr-un străfund se-aude a Mirelui trăsură, 89

POESIS

Că nu degeaba marea își țipă-n bolți cocorii Din trâmbița cu aripi, scăpată din Scriptură.

Pe umăr lină-ți capu-n dezmierdul de aldină, Ca-ntr-un cristal, sonetul ne va-mpietri-n lumină!

PSALM SPOVEDIT SUB PSALM - Mă sinchisesc de bârfă cât de-un blancheu de cizmă, Da'-mi pasă, cel cucernic, că-n ciudă-mi bea leșie. Îndrăgostit sorb vinul, nu borhot fiert în pizmă, Că eu cu mine însumi suntem împărăție!

Iar inselor pozânde, sub strai dosind o Franță, Las moștenire-n diată, spre limba clevetindă, Dohot destul să ungă spurcovnica lor clanță, Și ce-au cântat de mine să scrie pe oglindă!

De-ajuns ni-i luminânda, sonetului tărâmul, Iar dacă tot sunt rigă, heraldic cum vrei semnul?

Deasupra-ne aseară ne-a înflorit salcâmul Precum un scoc de flaut ningându-și lin pielmul.

Frământ de lut, spre cine, Olare nemitarnic?

- Spre înălțarea-n cupa regală de paharnic!

PSALMUL DE ISTORIE Melc în sideful buchii, mi-ar fi cu mult mai lesne, Pe porțelan, sub streașini, să-ndung cu dolii cercul!

Tu cui îi joci eclipsa, cu aurul la glezne, Când pod spre altă lume înalți dintr-un tubercul?

Zâmbești, că ispitire fu îndelungul yugii, De lași obrazul lunii, să i-l sărute sânii!

N-oprești talaz cu sfatul, ori cât de duri i-s drugii, Că numai focul naște divinitatea pâinii.

De ce mă-ntrebi, iubirea, de-i neam cu mărăcinii, Când toți o desemnează în cupidoni cu arcul?

Cărbunele e tată și jertfă a luminii!

Cerca sărmanul Platon, din lut, să-i spargă țarcul, Uitând că nu turbinca, și nici Ivan, pohonțul: Imperi'le, pe hartă, le-a scris doar cârlionțul!

PSALM DIN DRUMUL ROBILOR Cetăți, imperii, javre... Firavul ac al ierbii Trufiilor din colburi le-mprospătează slava.

'Nainte-a-și bea privirea, ni se închină cerbii; Cu cât mai aspră-i moartea, mai scumpă-n pluș otava.

90

Pe prag lăsași însemnul, ce-n limba lor, migdalii Crai-Nou ar vrea să zică, nostalgic revenirii.

Castel și templu nunții, porfiri își țes coralii, Zidind pe-azur doar flăcări și rănile iubirii.

Din cicatrici se-nalță, prin moarte, palmierul; Plecatului pecetea-i rămâne-n remușcare.

Din pielea pentru hamuri ia teacă junghierul, A dragostei măsură e-n tot ce plânge marea, Cărarea-i de rubine, pe sub apus, ni-e cheia: Când inima-i în noapte, din cer își ia Lacteea!

PSALM CU TOARTĂ ȘUGUINDĂ ''N-atinge violetul înmugurind din flaut, Bea-i din cafeaua neagră, blestem de-i porțelanul.

De pe-un teren de fotbal, ni se tot strigă: aut!

Ori câte ori clipește la gâtul tău mărgeanul.

Ne-o fi trăit, crezi, stampa cu pielea-apusă-n ceară?

Obscur... Ne'ngăduitul... Șters vechi din palimpseste...

Sub lună-a fost sărutul? Lin, buclei de țigară Apleacă-i albăstruiul părerii c-a fost este.''

Deodată, a cascadă râzi până-n miez de sacru: - Hello! Prin care lume? Și-n vis, la care stână?

- Ah, tocmai te prinsesem, ca personaj de teatru, C-un beduin, deșertul, și buzele fântână.

- Shakespeare-ul meu, hai, spune-mi, sfârșitul cum arată?

- De nu-nchizi ochii,-l fură cea mai frumoasă fată!

PSALMUL BUNEI VESTIRI De-adânca-i frumusețe s-a spăimântat: ''Marie!''

Tot ce-nvățase-n ceruri, uită s-orânduiască, Precum la o serbare, în loc de poezie, Direct i-a zis Fecioarei că-aleasă e să nască.

Ea se-mpietri în cuget, mult timp nedumeririi, Aripei ce zburase, pe la-nceputuri, lumii: ''Cum roua colț să lege, schimbând hotarul firii?

Sămânța e cusută numai cu acul humii.

Fuiorului din lună, nimic nu-i toarce stuhul, Doar cântecu-i rămâne-n ecou purtat de umbre...'' Și a răspuns Trimisul: ''Din cer veni-va Duhul, Grăunțul lui de flăcări prin tine să-l adumbre!'' ''O, n-a fost vis, își zise, când dispăru Străinul.

Numai un înger lasă, ca semnătură, crinul!''

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

Andreea MAFTEI

Cântec primelor raze Fi-va!...

Vindeca-mă-va pământul când apăsat îmi las urma, umbră temutului pas.

Ca o torță aprinsă din resturi, trag aer în piept prin crengile revărsate la picioarele mele arbore al tăcerii.

Fără sentimentul niciunei remușcări... doar urmași.

Voi arde la rându-mi. Crestând în pielea lui alte tăceri.

Măiastră floarea ce-l naște își duce-n pântece crezul.

Cântec primelor raze În lapte, dogoarea pulsului, spuma cerului în seninul lor care ne surprinde cu îmbrățișări ce potrivesc căldura soarelui, rostul pietrelor și roua celor mai verzi dimineți.

Lumina, refren al cuvintelor moi.

Delicate, grăbite, mult prea grăbite, caută miezul unor noi provocări.

Din poză Praf tălpilor mele acele vorbe nerostite în lunga lor călătorie.

Buzele tale n-au sarea atât de dorită, în felul meu de agusta...

Dulceața prea multă taie pofta oricăror alte cuvinte sugrumate în poza lăsată de veghe.

Tot mamă și eu, în laptele seninului meu. Îmbrățișare El, toată marea.

Eu, pielea uscată bine de doruri ce se sparg la mal.

Peste suflet. Îngenunchez. Și-s pietre. Și-s pescăruși la mal țipând sub ascuțimea zării.

Tresar.

Rodului Același și singurul rod întru noi – pâine pe masa flămândului

Peste pătura vremii, ochiul de lumină își cheamă și ultima revărsare la capătul zilei. Îmbrățișându-ne...

ori care-or fi să mai creadă pocnește, în crustă subțire, cu-atâta zeamă albastră.

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

La reflux, două perle într-o singură scoică deșiră nisipul hoinar.

91

POESIS

Îți sunt

punte spre întunericul ce țipă

În sânge te scriu, răsuflet, volum de gânduri ce-apasă... și cum mă pierd în cuvinte, câtă verdeață mă-mbracă!

speriat, precum un sâmbure înfipt într-un pământ neroditor, deși udat,

Îmi trece clipa, mă joacă în sensuri tot mai abstracte; potecile-mi prinse în vene, un labirint de senzații!

Mă-nvălui de tine, mirare Te chem. Îmi ești tu?

Mă simți? Eu îți sunt.

Cât soare-n ochii tăi și cât adânc.

Respiră vremea cum respir și eu. mai abitir în ochii-mi bruni, cărări ce duc mirarea spre zenit. Lumini și umbre-n pașii grei, îngeri și demoni.

Fir de iarbă Pios crescut, în rost de piatră, un colț de viață,-atât de verde.

De unde, iar, puteri să sape, timid să supraviețuiască? într-o rutină care doare... speranța unui strop de apă – o taină dintru tot și toate.

Chemare De ce chemări aievea, netrebuitoare inimii ce nu are gură?

De-ar avea, ar mușca pân-la sânge din păcatul ochilor tăi colbul zilei de mâine.

udat cu zeci de lacrimi dogoritoare.

Ce grea e așteptarea aceasta, ce grea când lutul strânge și doare!

Dezleagă Dezleagă-mi păcatul când, gingaș, noi muguri pocni-vor sub soare, cu roșul pe buze și piele, mirări ce nu au răbdare.

Ne iartă, ne-nalță lumina din ochii pădurii de vremuri ce cheamă, ce leagă iubirea, taină în scoarța vieții.

O nouă zi O nouă zi... și voi putea să plâng, dar astăzi, nu, un mâine, poate, când voi săpa cu mâinile un prim mormânt, până la sânge, în ziduri ce separă o zi de ieri cu cea de astăzi. Și mâine, poate... voi respira chiar fericirea.

Aripi în zvâcul lor departe, un punct pe ape.

Stare

Cu flori de nufăr iubirea noastră să se scalde

Ce grea e așteptarea aceasta,

mai mult de-o viață.

92

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

Boris MEHR

DIMINEAȚA DE GLORIE Triptic poetic Don Quijote Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești Femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe. Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine.

Annabel Lee Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din sânge, din creier, îngerii urcă și coboară, sunt mii, durere pulsând cu putere de gheizer. Va fi cândva dimineață, va fi numele ei purificat de dorință? Noaptea, prin somn, Annabel Lee trece frumoasă, de nume desprinsă și nu poartă numele de Annabel, eu sunt acela care-o cheamă hoțește, sufletul ei, nevăzut porumbel, eu, păcătosul, dorind-o trupește…

Intrarea hoților Oamenii se scoală de dimineață, pentru a se chinui ziua-ntreagă, spune profesorul, pune o față de masă, struguri, lichior de fragă, când nu vom mai plânge din pricina morții, vom fi mai fericiți, oare? Se ridică profesorul, umbra nopții în locu-i se așază, pe fotoliul tare. Cugetând la tine, poți permite intrarea hoților în cetate? Câinele de sub masă sughite, mobila scârțâie, cumpărată în rate. Ia-mă cum sunt, deși nuți sunt tată, nu-mi poți fi dușman niciodată, profesorul iese, câinele-n lesă pare un monolog dintr-o piesă.

Totul este să-ți păstrezi caracterul, spuse profesorul părăsind parterul cu capul în jos, pe fereastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă, sunt un om oarecare, nu luați exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviți-l, de pildă, pe Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de ziua victoriei înseamnă să ierți toate erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanță și pleacă din școală cu o ambulanță.

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Dimineața de glorie Dimineața de glorie se anunță, ciment. În jur doar ciment, cenușiul ciment. Purtătorul de vești se oprește-n Orient. Histrionic el spune că vorba-i ferment. Interludiu, preludiu și griul de sens, o, slugă a răului prin aerul dens, fumează băieții, un fum ucigaș, cunosc numai domni cenușii și cam lași. Himeră, grimasă, culoare de lut, iubește amicul să urle a rut. Sunt prințul, iar el cerșetorul viclean, de ce să schimbăm ce-am primit de mulți ani? O piatră lovită de multe copite, devine brusc palmă și scrie cuvinte. Mă simt ca un abur dens pe un trunchi de piatră, am lacrimi adânc, în rărunchi, dar domnul cel gri să nu știe, eu sunt în beciul poliției din Trapezunt. Curios, l-am crezut că mi-e frate, dar el de fapt era un biet gabriel, o copie palidă a Marelui Ing, un înger cu aripi venit la Sing-Sing, m-așteaptă mereu același coșmar, decât să fii om, mai bine calmar.

Nebun Un adevărat creator trebuie să fie și nebun. Cineva care mă numește nebun mă scutește de orice reproș. Pe site-ul „Proletarii din Macondo”, un individ pe nume Stancagri mă face în toate felurile. Culmea, este un pic de rudă. Singurul lui defect este că, deși nu are minte, minte. Adică are două defecte într-unul.

Să-nmormântezi un râu? În visele mele, marea curge spre munte, iar tot ce este nobil, dispare noaptea. Cuiele plâng. Pe umeri îmi pun propria umbră. Îmi place „L’ange aux poupons”. Să dăm uitării iubirea și vom deveni cai, măgari etc. În ce constă forța cea mare? În nebunie. Ați auzit de Kusniewicz? Rău, este un mare scriitor, adică a murit. Nu pot să mă dezlipesc de „Regele celor două Sicilii”. Bernadetta a fost concepută în împrejurări greu de reținut… Avocatul, tatăl ei și-a îndeplinit datoria și a părăsit patul conjugal… Mama avea dureri de dinți din cauza curenților… Vă imaginați, dragi cititori. Dar „Lecția de limbă moartă”, o capodoperă?

Ce mi-ai lăsat, plecând? Așa întreabă poetul. Numai regii, răspunde Florin Mugur, el, prințul. Regele palid al gurii sale. „Toată noaptea mi-au lătrat câinii frumoși de dorul tău”. Lasă hârtiile, spune consoarta, pieptănându-se. Acum se află amândoi, undeva pe Șoseaua Giurgiului. De la cenușiu la albastru este un 93

POESIS

drum lung. Se poate muri pe drum. Auzi pisicile pe acoperiș urlându-și dragostea? „Pe prag de cârciumi noaptea doarme”, spune alt poet. Ghiciți-l. „Bătrân oraș cu ulițe cotite”. Nu mai există. „Orbul ochiului printre bare”. E ceva mai complicat. Cum se spune cuvântul orb? Doar așteptându-i pe barbari. „Groaza și fatalitatea au stăpânit în toate timpurile”, scris-a Poe. „Per inima sa încet s-a-nserat”. Un înger desfigurat e desenat pe zid. O, seară a cuvintelor. Să ne ferim de fisuri, de la fisuri pornește catastrofa. Ce luminos ardea părul iubitei, seara, se minuna Celan. Viața însăși este o problemă. Nu adăuga și altele. Dar nu voi spune niciodată că viața e o glumă proastă. „Însemnările unui nebun” de Lev Tolstoi sunt mai interesante decât oricare jurnale. „Demonii” lui Dostoievski sunt mai interesanți decât oricare alți diavoli. Există un „Idiot” mai sfânt decât al aceluiași?

Rugina are gust de sânge, scapă din strânsoarea clipei. Plasa și-a bulbucat ochii. Jocul care șterge faptele.

Avem multe griji – Paris, cumpărături, gripă, ușa de la intrare. Dar nu te bucuri de adierea vântului în vie, de zborul stârcului înalt, de felul cum ne fierbe-n sânge și vinul roș și vinul alb? Tu nu știi cum se mișcă laureații, cum străzile se termină-n câmpii, cum fluieră după femei soldații, cum morții se ridică vii și vin la dans duhnind a veșnicie. Viața e-o problemă, ea ne scrie.

94

Mai ușor ni se dezvăluie lucrurile, decât oamenii, Natura nu greșește. Când piere un om, ceva se tulbură. Când va-nceta amăgirea? Pământul e obosit de ploi, de secetă, de noi, doar soarele îl mai revigorează cu o glumă. Timpul ne atacă la trecerea fiecărui deceniu. I-am simțit tăișul la 20 de ani, la 30 ș.a.m.d.

Acum tăișul s-a tocit, nu mai simt decât răceala lamei.

Prezentul mai surâde, îi răspund. Iubirile, năluci de foc și umbre se duc și le privesc picioarele trandafirii în tălpi, simt în spinare cum îmi suflă Îngerul Morții, nu-l iubesc, nici el pe mine, de ce nu mă mai lasă-n pace? Cum spune un copil – nu vreau.

Prin geana dimineții, pătrunde o nouă zi, eu o primesc, așa cum orice nouă dragoste nu poate fi respinsă până la proba ei contrarie, ah, ura cea nedreaptă, oarbă, proastă.

Dar Salvador Dali, ce nu era nici prost și nici nebun, dar se știa că este geniu? Un strigăt care încolțește de bucurie? De durere? O lacrimă sferică, ea nu mai crește, cade în neant cu sunet de cristal, astfel poemul care intră într-o cameră mortuară, defuncții îl citesc plictisiți, poemul iese la aer, îl calcă un tramvai, se ridică, se scutură, vine la ușa mea, îmi spune scurt – „Acum, te rog să mă scrii”.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

Shanti NILAYA

Poezii Chip de Demiurg Te uiți din zare, din noian mă uit ce lungă-i noaptea, ziua …călătoare Și parcă-i prima noapte de demult, Și parcă-i pentru noi, prima ninsoare…

Se-așterne peste trupuri fulg cu fulg, Ne-mperechează clipa-nsingurată.

Iubitule, ai chip de Demiurg, Iar eu mă-ndragostesc ca-ntâia dată!

Sunt albă lună, albă-i mana mea, Și te-nvelesc cu mine, pled subțire, Să nu te vadă-n iarnă, nimenea Privirea altui ochi să nu se mire…

Cât de aproape stăm, ne contopim!

Zăpada n-are loc să se strecoare, Și îmi promiți să nu ne ofilim De gheață flori, pe trupuri de ninsoare; Atâta dor de tine am purtat Încât sub geana ta dispar mai vie Decât am fost, decât m-ai înălțat Așa cum risipești o păpădie…

Eu nu-ți mai sunt femeie, sunt colindă Tu nu-mi mai ești bărbat, Iubitul meu...

Ești iarna care ninge pe-o oglindă, În care se privește... Dumnezeu!

Dacă sunt Femeie...

Doamne, sunt femeie și mereu îmi spun Dacă asta-s toată, dacă flori pe drum Risipite parcă drept din poala Ta Cresc în urmă-mi, pasul să mi-l pot vedea...

Dacă sunt femeie, cuget liniștit Gând, furtună-n noapte, vis neispășit Coamă-nvolburată, tropot de la cai Înhămați la steaua unde mă scriai, Într-un timp, odată, ce-l legai de rând Dacă sunt femeie, Doamne, prea curând Litera Ta vie, slobozită-n vers Trup micuț de fată, roi în Univers Unde mi-i menirea, ce simțiri în ea BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Vor să schimbe, Doamne, punctuația?

Dacă sunt din coasta pură-a lui Adam, Dacă port în mine legături de ram... În adânc pământul rădăcini mi-așteaptă, De-nnorarea lumii când preocupată Mai închin Luminii un pahar de Soare Dacă sunt femeie, Doamne, ce mă doare?! Întrebări, retorici, fraze nuanțate Între-apusul zilei liniștit de noapte Dări și bir pe Lună voi plati să-mi poată Firea mea nebună să m-absolve, toată.

Dacă sunt Femeie, Doamne, nu mai spun Asta sunt! Las pașii înfloriți pe drum Parfumat, risipă, să mă poți vedea: Râd! Mă-nalț în mine, din Iubirea Ta...

Cu trupul tău, Femeie...

Cum poamele târzii m-adapă, Cum mișcă șoldul Lunii-o apă Și cum din sân, Cale Lactee Îmi faci cu trupul tău,... femeie Iar lumea mea subtil se miră Când brațul tău, aripă-liră M-atinge,...lasă-n carne stele, Înger al visurilor mele!

Mi-e dor de cântec, dor mi-e iară De gura ta mușcând din seară, De ochii tăi, mușcând livezi De tine, vis cu ochii verzi!

Nu numai când nu ești cu mine Mi-e dor; mi-s clipele străine În miezul zilei, gol și orb De nu te văd, de nu te sorb De nu te-aud cum bați din geană Ori dintr-un zâmbet, cum mă cheamă Dulceață - vișină și miere Mi-e dor... și sufletul te cere; Întregul nu e-ntreg în sine Făr' firea ta, luptând cu mine Ori istovind cuvinte alte Pentru poveștile din carte 95

POESIS

...Pentru povești cu noi sau ei Ahhh, cum se-ncruntă ochii tăi Și arzi miliarde de rubine În vii săgeți cu zbor spre mine...

Drept când m-ating, de catifea Se face toată viața mea Căci numai tu, femeie, știi S-arunci din Cer, cu poezii!

S-arunci în minte cifre largi, Să-ncurci cu virgula ce-atragi Și să respingi cei plus, iar eu, Să mă închin la Dumnezeu; Cum poamele târzii m-adapă, Cum mișcă șoldul Lunii-o apă Și cum din sân, Cale Lactee, Îmi faci cu trupul tău,... FEMEIE...

Apoi, candelabru de sine Să-ți sun peste trup cu-o tornadă, În toate ce sunt ori au fost ori vor fi O ultimă nadă; Vin Gee pe umerii sorții – Garoafe-n eteruri mă-nvață Să plâng peste floare ca vântul mereu, Cu-o unică viață. Și nu mai supus ori mai simplu, Și nu mai bărbat ori femeie, Din brațele timpului rece furând O clipă de zee...

Ninsoarea din sufletul tău Unește-n perechi de inele Safir singular ca un rob-Dumnezeu, Pe mâinile mele!

Prin lumi...

Cât mi-ar fi dor de nu Te-aș mai afla Prin degete, pe marginile firii, Cu ochi de răsărit de n-ai veghea Tactil, geometriile gândirii Și cât aș fi-n tăceri de neînvins, Cât aș ofta, dacă-n oricare stare Nu Te-aș simți motivul meu de vis, Albit de dor ca mările de sare! Știu, ai să spui că mă copilăresc Și cât nu-i bună dependența-aceasta; Din mine patru zări de aripi cresc Și-n limba Lunii m-a cântat Măiastra...

Să-ți dau naiv, ciudat și efemer Cum numai fluturii trăiesc în soare, Din ochii plânși, cu stringuri mari de cer Particule de cuante-nfloritoare! ...

Scriu poezie peste toamna grea Și dor mi-ar fi de nu mi-ai sta pe buze, De nu ai plânge peste slova mea Cu ruginiu și pete mari de frunze; Cât mi-ar fi gol de nu Te-aș regăsi Între copaci, pe marginile firii, Să mă trimiți – eu, verbul blând 'a fi' – Prin lumi, geometriilor Iubirii!

Safirul pe mâinile mele Ninsoarea din sufletul tău Se rupe-n perechi de inele Și ningă de-a dreapta lui Dumnezeu, Eternele stele!

96

Iertare nopții, inimii Mă iartă inimă, mă iartă!

Căci s-a-ntâmplat ca într-o doară Să port spre tine ce e ceartă Și tot ce-n lume-aș vrea să moară; În zilele ce-s ieri, mă iartă Că am văzut Casa Cerească Și nu te-am nimerit pe poartă Și te-am dat lor... să te rănească...

Cum te-au iubit, cu ce măsură Și cum te-am pus răscrucii Sale, Mă iartă inima mea pură, Că n-am știut mai bună cale.

Urmează-mă! Bătăi să-ți iasă Din toți atomii tăi! Fii vie, Urmează-mă și nu mă lasă Ca pasăre... în colivie!

Când fi-va să mă-ntorc și poate În fața Sa să spun... 'Mi-e bine Pentru că-n drumurile toate Am luat și inima cu mine Și n-am trecut de multe vămi Mai goală decât m-ai făcut...

Te uită, Doamne, câte-s răni Și cât de multe m-au durut!'

Mă iartă chiar de noaptea pusă În scrisul din aceste versuri, De clipa-n veșnicie dusă Și de-un ocean... de ne-nțelesuri

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

Savu POPA

FRAGMENTE DIN RESPIRAȚIA FIECĂRUIA *** Ies din casă, Las toate ferestrele deschise, Nu de aer am neapărat nevoie, Ci de respirația fiecărui trecător, Măcar fragmentată.

Când voi reveni, La sfârșitul zilei, Să găsesc totul Puțin schimbat. În casă un fel de ceață înșelătoare Ca în zilele de vară.

Obiectele oarecum în neorânduială, Mai vulnerabile, Mai transparente, Sufocate în propria lor umbră, În fiecare ceva care aduce Cu ticăitul unui ceas în apă. În aer să plutească diferite Fragmente din respirația fiecăruia. *** Deodată întunericul devine / Atât de puternic / Încât becurile se sting singure.

Aerul trece deasupra noastră /cu piciorușe de omidă alungată de mirosul ploii. Între noi un anotimp artificial / Sunete uscate pe marginile unor boxe defecte./ Conturul unui joc / În care ni se cere să dăm un nume Numelui nostru.

Uneori ne dedublăm/ Încât ne risipim.

Insomnia noastră Un teritoriu plin de scări rulante / Se mișcă amețitor în sensuri opuse unde nu mai există sensuri/ Nici nu am ajuns bine sus Trebuie să și coborâm. *** Căutam un loc să ne adăpostim, BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Căldura insuportabilă Se târa în urma noastră, O reptilă în interiorul nisipului.

Ne întrebam cât mai avem până la destinație.

Privirea fixată într-un punct Ruginea treptat precum un bănuț În apa de ploaie.

Norii, bucăți aruncate din mușuroaie După cutremur.

Migrena, un fir de iarbă crescut prea mult Sub un vechi turn de apă Părăsit.

Pe marginea drumului o ladă răsturnată Cu roșii, un roi de insecte incolor, Pe mal acea scoică, Cum stătea așa, Părea că tot râul ieșise din ea Ca din matcă.

Căldura insuportabilă Se târa în urma noastră Cu mișcări de nisip.

Un lan de floarea-soarelui, prea întins Pentru a simți singurătatea locului. *** Doar trei patru copaci, Răsfirați încolo, încoace, Undeva în margine, spre ieșire, Acea casă părăsită, Intram în ea, ne jucam șotronul, Podelele, calde încă, Precum o tâmplă după lovitură, Seara, aprindeam chibrituri, În jurul lor, aerul tremura, Spuneai că acest spațiu Nu există decât Pe un film foto Pe care îl arunci În apă, Așteptând Ca totul de pe el, Să fie șters Cât mai bine. .

97

POESIS

Emanuel POPE

7 poeme din seria discrepanțe, distonanțe metamorfoze (1) mă uitam azi la o listă de nume pe care am scris-o în alt secol cu un creion chimic pe o bucată de lemn - de atunci s-au întâmplat multe și la numerele de telefon de acolo.

Mi s-a părut a fi o culegere de date încifrate.

Tot ce puteam citi era numai ''el'', ''ea'' și apoi de fiecare dată eram aruncat cu violență, dincolo de tărâmul memoriei, de un nou val de cifre, la fel de lipsite de importanță. ...așa m-am convins că devenisem pasăre! și zburam liberă, dacă nu (cumva)...un lucru și mai mic, mai ascuns și mai de preț, cum ar fi un greiere lângă o tulpină de iarbă ori un purice de apă. Începusem să dezvolt pentru prima oară o conștiință, o nouă viață în mine, încălzită de un limbaj propriu, intraductibil, pentru oricare dintre numerele aflate pe lista mea. metamorfoze (2) motto: ...și în lumina zâmbetului vostru ziua de azi s-a repovestit și a avut gustul celui mai aromat fruct posibil

în casa-n care ne-am mutat ''înfășurată cum e, cochet, în kimono-ul ei de Pyracantha'', înaintea noastră a trăit un cuplu de englezi, acum bătrâni trecuți de 90 de ani, alți doi afaceriști celibatari (însă doar pentru puțin timp) iar înaintea lor, două familii de refugiați din timpul celui de-al doilea război mondial: o familie de japonezi și o alta de poloni.

Pe vremea aceea încă se mai vedeau de jur împrejur, pe dealuri, livezile înflorite de măr.

Fiecare a lăsat pe lângă casă cel puțin un semn al timpului și trecerii lui: unul ne-a lăsat mărul din mijlocul curții, un altu' firul acela de Pyracantha pe lângă zidul casei, 98

iar polonu' e cel care a zidit buncărul ăla zdravăn din beton și piatră pe care eu m-am chinuit de l-am dărâmat acum câteva veri și pe locul căruia am ridicat apoi - în semn de victorie – o terasă.

Doamnele, în tot timpul ăsta, și-au continuat desigur una alteia munca, în grădina de flori.

Bătrânii încă ne mai întreabă de măr, de răsadurile din spatele curții și dacă mai ținem magazia veche-n picioare, - ne scriu așa, cam o dată pe an, de undeva de prin Yorkshire despre ceilalți nimeni nu mai știe nimic, acum urmăm noi, un drac de irlandez și o bomboană de fată româncă, dar am înțeles că viața nu se retrage niciodată cu adevărat din casele în care au locuit oameni vii. metamorfoze (3) cum toate florile mele vorbesc de la sine doar de bogăție, lângă mine sărăcite rămân numai ele, dintre toate îndurările firii cele mai puțin norocoase și nostalgia lor :POEZIA după timpul în care, spiritul omului se lepăda singur de carne și din albia lor DE LAPTE se hrănea ca pruncul Iisus din țâța fecioarei Maria, direct din esențe. distonanțe (1) între a vâsli împotriva apei și a vâsli împotriva deșertului, nicio diferență. cum nu există o diferență considerabilă - folosindu-ți pânzele între a naviga pe apă, pe nisip sau pe zăpadă (nu am spus pe cer!)

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

poate numai gustul acelor de sticlă din nisipul înghițit să fie mai dur decât al celor ce se nasc din salinitatea mării sau din zăpadă... pentru o minte de copil.

Cum tot pentru ea, gustul celor pe care i-a cunoscut și al celor de care abia acum se apropie, precum și al celor pe care i-a iubit cu al celor pe care abia de-acum încolo se va strădui să-i iubească, nu poate decât să semene ori cel mult să rănească la fel.

Prietenia ca și viața își are mimetismul ei, în special pentru un navigator vicios: ieri trecând printre banchize mari de gheață, azi desprinzându-se din împresurarea unor ape calzi, mâine salutând pe alții ce par a fi o nouă insulă de fericire în mijlocul unui deșert. ...dar nu este deloc așa.

numai noaptea nu...

Brândușei numai noaptea nu aduce uitare în rest toate lucrurile din zi se comportă la fel acum înțeleg de ce suntem după chipul și asemănarea domnului lângă noi ca și lângă el odihnesc doar munți de uitare.

POEZIA...

POEZIA... ca și dragostea e mereu crudă și ca un copil ea niciodată nu ia prizonieri ...la fel există și trăiește și poemul meu! ca un rod bogat într-o cangrenă Nu voi scrie nimic la începutul acestui poem pentru că orice aș scrie se va dovedi de prisos, va fi oricum numai o introducere, și tu vei sări cu ochii iute pe versul final unde în general, nu-i așa - în lumea aceasta a timpului nostru defectuos așteaptă toată înțelegerea, acolo unde e adunat tot schepsisul ca un rod bogat într-o cangrenă ...Ah! cât m-am săturat de poemele astea mergând toate în mod triumfalist numai și numai înspre moarte, nici viața mea nu va face excepție... totul va fi identic cu modul în care m-ai citit și până acum asteptându-i nerăbdător, vieții mele ca unui poem, ultimul vers.

Detaliu pridvor

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

99

POESIS

Luminița POTÎRNICHE

Poezii afaceri vesperale pune ceva copci amintirii, acolo, șterge disensiunile cu un burete aspru de sarma, treci cu dosul palmei peste fata canapelei plina de eczeme, pete de vânt de primăvară scormonesc in adânc, arcuri rupte si rarițe urzeli, găurile provizorii ale arderii cu țigara, pana când miopiile de tot felul vor coase si vor pune noduri. singurătățile inconștiente au mâini tremurătoare, de nu le doare, scapă inutile gesturi, in van se crispează niște degete mototolind seara ca un cearceaf necălcat. mai pune la locul lor niște impresii caci nimeni nu te întreabă unde ai fost in tot tumultul acesta emfatic, nici nu-ti cere socoteala timpul pierdut, el se bucura așa cum trece necitit, recitirea ar însemna insomnie si piatra de moara pusa sub perna pe care abia de se pleacă somnul. dar ce e plecat scapă de tăișul de-al doilea, de primul am scăpat nedesprinși din membranele nașterii. făt fusesem si dedesubt stătea mama tuturor si a mea, născând. din apa cunoașterii ceva pe fundul albiei mai rămăsese si se râncezea. la crepuscul îmi amintesc de toți cei ce au trecut prin încăperile vieții, trecând trăiau. așa s-au adunat obiecte uzate de presiunea atingerii si o masa de lemn masiv pe care atunci când nimeni nu năștea altcineva se ostenea sa moara. cer bălțat de la amintirile astea fistichii care lasă semne lipesc pe geamul de la mansarda si ascult pana adorm cum omul pe care l-am iubit sapa o galerie de sare in ochiul meu asfințit. zăpada roz zăpada roz ca un puf de pasăre ibis, sania la care tata înhămase un cal de lemn. îi înmugurise copita drumul către deal, când verde crud, când pământiu ca urma lăsată. curte prea strâmtă, prea tot deodată și apoi nimic.

100

mușcata roșie stropită cu agheazmă, rânjet crud în toate ferestrele prin care nu mai privește nimeni. magazia cu struguri stafidiți în pod, roadele, poamele, prinosul pus deoparte, mama, tata, copilăria mea cu pisici ciudate, poarta care se deschide de două ori pe săptămâna. scârț, scârț, doar păreri de pași jucăuși, pervaz de lume și inconfundabile uși. zăpada roz împachetată în pergament, foc rece în soba de pământ. nici un cuvânt despre primăvară. stângăcie în mânuirea amintirilor când ești stângace în mânuirea amintirilor, le scapi pe jos, se mai amestecă băiatul în blugi cu domnul puțin blazat care nu-și mai taie părul ca să nu-și piardă puterea. se schimbă între ele și locurile de întâlnire cu locurile de despărțire, străzile, etajele, gările date între timp în locație. buruieni cresc peste tot. și niște destine mici, mititele așteaptă să fluiere mierla. nici măștile tale nu mai sunt în ordine deși, puține. aci, fată mare numai ochi și sprâncene. aci, o duduie. oh, cât urăsc cuvântul ăsta. oh, cât urăsc că am început să fiu așa. și amintirile zac pe jos și se gudură. dar s-a încurcat câinele care m-a mușcat cu cel pe care l-am iubit și, în final, l-am eutanasiat. iau o mască de copil. nu găsesc povestea în care te-am lăsat. acoperit e atâta cruzime acoperită de această zăpadă nevinovată, telefoanele nu sună, au gura cusută cu sârmă. în inima mea doar o potecă mai este nesăbuiții o calcă.. la orele zece, deja s-a-nnoptat și crește în burta unei zile nenăscute un copil mort, neiertat. de frig, mă abțin să strig, luați o lopată de singurătate BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

și acoperiți totul la loc. promit să nu spun nimic despre ce am văzut. spălând rufe murdare când e frig și trebuie să speli rufele bărbatului, în curtea interioară a vârstei, cracii pantalonilor se lungesc peste măsură (niciodată nu ai avut iubiți cu picioare atât de lungi). uniformele crapă de ger și împușca vrăbii cu nasturii plumburii, dum-dum, se-mproasca zăpadă cu măruntaie de pasăre, nevinovate de alegerea ta. în salopeta pătată de păcură găsești șomoiogul de bani câștigați la nunta grotescă, figuranții erau murdari din cap până-n picioare de sângele albastru al victimei unei mezalianțe. săpunul îngheață ca o piatră cenușie, nu-l arunca în ochiul privitorului de dincolo de gard. caută o funie curată, spânzură iarna, scotocește-o prin buzunare, las-o să se scurgă, să se scurgă... terra incerta cred că am mai scris despre terra incerta, pământul era peste tot moale și lipsit de consistență și primăvara săpam în el gropi, scoteam zăpada și îi îngropăm pe ai noștri, când cerul cădea netencuit peste ce ne-a fost nouă mai drag și mai de seamă și mai de neînlocuit. circulând prin periferii pe după primul cvartal se ițește primăvara ca un fluturaș cu mărire de salariu, departe, din ce în ce mai departe. apropie-ți, trecătorule, ziua cea fericită, sunt trasate zebre pentru liberul acces la nemurire, primăria are întotdeauna câteva găleți de var cu care desenează tușele vieții comunitare. dar nu aluneca, ține-te bine de pojghița lăcuită a tristeții, nu te da cu capul de tot ce întâlnești și-ți pare de neocolit, trișează ca să ai capul limpede și neatins de vătămări banale și vulgare. iată, primul pieton liniștit călca azi începuturile într-un singur sens, circular. s-or sminti agenții de la circulația întâmplărilor ca să afle scopul și durata deplasării și vor pândi momentul rămânerii. dar peisajul e versatil și merge și dacă rabatezi imaginea. oamenii din periferii sunt obișnuiți să se descurce și dacă strada coboară sub demnitatea comună, iau o scară și se modelează perfect pe trepte, prefăcându-se stabili.

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

așa au căzut cei mai mulți dintre trufași, călcând cu înfumurare pe spinările obșteștilor cameleoni. aceștia se fac albi când ți-e lumea mai dragă și alunecoși. și astfel, iarna se cade pe zăpadă, primăvara pe iarba ninsă, uneori pe câte o pată din oglinda de buzunar. elemente ajutătoare consolează-mă, spune-mi că această zi va conta peste o sută de ani. că în felul în care am deschis eu ușa asta va sta consecința iubirii. că lumina strecurată în tabloul zilei va mări rezoluția și imaginea se va păstra curată ca un suvenir de familie împachetat în inimă. amăgește-mă că fac parte din scenariul lumii, că de eu nu aș fi s-ar înțepeni rotița dințată și timpul ar face pană, cartea vieții ar da erată, existența însăși ar suferi o scădere. spune-mi că sunt importantă în economia realității, așa onirică cum sunt, că un vis de-al meu face cât o mie de experiențe, că dau ora exactă într-o bucurie, că mă situez undeva pe scala aceea a nemuririi. m-aș putea agăța de orice ca să-mi justific prezentul. herpetofobie vicleanul de tencuială se ține, se strecoară, se lipește de umbră, face tunel în nisip, răzuiește culoarea, se vâră, se insinuează, dai de el, e cu mult înaintea ta acolo, se lăfăie, se face arc, îți sare-n sân, se încălzește. ptiu, dar de unde vine răceala aceasta, solzi și verde piele de șarpe. mă scutur și cade lin. nu se mai termină...

101

POESIS

Cristina Dana PREDA

poeme în proză pastel înfigându-se în ale munților creste ce mai înalte decât norii șed golașe și care, în cearta aspră a vântului, tac sfioase, razele soarelui, explodând în artificii aurii, suie înapoi în azuriu, îmbrăcând în strălucire al cerului amurg târziu, și așa de mult aș vrea să îmi trimit gândul pe cărări de dor, să ating piscuri neumblate, pribeag căutător, în adieri să îmi alint firav trupul, și în ochii cerului albastru să-mi oglindesc, ca Narcis, chipul. plajă cerul, descărcându-se bariton de tumult, se revărsa lovind ca toaca în trupu-mi ud, pletele îmi șerpuiau pe plajă, ascunzându-și aurul printre spărturi de scoică, valurile parcă îmi cântau tristețea, ca o veche, haulită, doină, și își lăsaseră norii plapuma peste oceane, amestecând valurile cu spumă și mărgeane, lungită între patru zări întunecate, îmi trăiam mai mult ca oricând clipa de singurătate.

mai pur, trandafiriu iar de pe buze îți simt savoarea de strugure copt, rubiniu, și îți mângâi, cu privirea-mi dusă, chipul, gâtul și satinul de pe trup, cu suflul fierbinte, adus de un imaginar sărut. sărutul forând în suflet am stârnit sărutul, căci îmi șlefuiai, ca pe-o statuie marmorată, cu mângâierea ta trupul, când închideam ochii, flăcări mă ardeau până în vintre, când îi deschideam, mă topeam sub privirea ta directă și fierbinte, și îți auzeam respirația ca vântul, bătând în rafale, apoi ca adierea, în brize abia atinse, scurte și ușoare, când viorile își ridicau sunetele, îndreptându-le spre cer, noi, rug al iubirii, luminam incandescent.

plâng se năpustește liniștea în miez de noapte și nu mai aud ale tale stinse și îndepărtate șoapte, plâng și ochii în pământ mi-i plec, și-mi cade lacrima scurgându-se din inimă pe piept, tăcerea mi-e ca sunetul ce vine din mormânt, doar ochii își mai rostogolesc privirile, bolborosind cuvânt după cuvânt. poteca din clipă în clipă stă să cadă un strop de jale dintr-o tremurată geană și, lunecând, lasă în urmă o rană în viu săpată, o potecă a suferinței netratată, dar taina-i șade în subsoluri mult adânci, ferită de lumină sălășluiește în grote, printre stânci, în tunete își camuflează forța, în valuri de nestăpânit își ține în imersie energiile nemaivăzute, poteca este doar ecoul suspinelor prea gemute. regăsire te regăsesc în iriși, despletindu-ți părul, aruncându-l peste mine și mă las inundat de armonia formelor tale curbiline, fața ți-e îmbujorată în rozul cel 102

Detaliu pridvor

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

Doru ROMAN

DIN 1907 ȘI PÂNĂ AZI (III) De-a meșterul Manole Acțiunea ține tânăr cugetul treaz Suspină Manole prin unde Și cântecul ca un cal breaz Prin bezna din suflet pătrunde Pot ridica zidire mai mare Pot să mă sui pân' la stele Dar totul se surpă dispare Vai de visele mele Pe Ana am zidit-o-n baraje În combinate, în noi viaducte Am turnat-o-n mii de cablaje Trecând fulgerul peste munte 'i aud glasul claustrat în atom Și pruncul cum geme prin schele La ce-i bun sacrificiul când omul nu-i om Unde sînt visele mele Bărăganul fertil se usucă iar Deși pe Ana am zidit-o-n canale Aducând-o câmpiei în dar Azi apa se duce-n sacale Totul se surpă tot se prăvale Ni-i spulberat visul către zenit De ce-n loc de zbor avem numai jale Și o cădere perpetuă în minus infinit?

De-a baba oarba Încă de la naștere ni se leagă ochii spre a vedea mai bine lumina promisă creștetul ni se pisează în așchii pavaj argumentațional spre lumea deschisă de-a bușilea alunecăm printre stele decupate din proaspăt staniol destinul cu fală ni-l poartă doar ele prin spațiul de conștiință gol Ca-n rai Ce bine prinde minciuna în inimi, în oase, în sânge dus prostul cu vorba într-una nu vede, n-aude, nu plânge s-afundă-n mocirla clisoasă cu vajnic sârg de orb misionar își vinde și mumă și casă BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

pe sine se vinde-n bazar conștiința e-o scoică goală uscată pe un mal ofilit demnitatea-i capacul pe-o oală în care raiul e zugrăvit se scurg cețuri într-una amare din ceaslovul uscat o mie nouă sute șapte-i cununa minciunii pe-un neam ce pare condamnat Uitații noștri. Ce ne pasă? în cercuri de oglinzi se scaldă cerul și tremură-n izvor când cerbul se adapă în vârf de munți s-a înscăunat misterul vieții ce-n minte-ne nu poate să încapă printre bungeturi dese s-a înșurubat ca vița poporul acesta cu acvilele tăriilor fârtat el a-mblânzit cu crezul și viscolul și arșița fiind de Zalmoxe binecuvântat dar strangulat de azi prin grija nepăsării și ros de demonul ademenirii cu arginți puțin rămașii, bătrânii, se sting pe prispa înserării în cătunele uitate de munteni cuminți ca un zăbranic greu pe zarea sângerie urlă câte un câine singur a pustiu și de durere clopotnița bisericii se-mbie să-ngenuncheze lângă ultimul sicriu Harpagoniada prin cătune risipite ba și-n satele mai mari zac școlile în ruină ducând dorul de școlari Cuza mâinile își frânge scrâșnind strașnic din măsele fără școală binele-i gorunul făcut surcele inima îi sângerează ochii-i sunt izvor de fulger și adună norii tulburi lângă scaunu-i din cer ce-ai ajuns tu școală mamă cuib de bufniță stingher adunați în microbuze ca sardelele-n cutie prin afaceri oneroase cu iz clar de prăvălie merg școlarii zilnic peste dealuri prin nămeți pe când școala-n bătătură astăzi nu mai are preț stă cu geamurile triste, ochi de mamă-ndurerată și se uită la copiii care așteaptă uzi prin zloată hurdubaia ruginită clănțănind printre hârtoape ca să-i ducă vezi la centru, de la școala de aproape 103

POESIS

Mistică

Pustiire

într-o crâșmă-n veșnicie pe un petec de hârtie șed Moș Brebu și Ilie șușotind la ce-o să fie cinstesc vin de razachie c-o ulcică stacojie din carafa durdulie gustând pastramă și plachie tolănită pe-o tipsie iar ambrozie și har iau pe șest din galantar că sfântul de la sertar s-a cherchelit și azi iar' și se face că nu-i vede șmecher Brebu se mai crede că și-a cumpărat în rai pe o sită de mălai loc sub mărul din poveste dar Eva nu mai este și e searbăd peste tot șarpele a-nghețat pe-un ciot de plictis și de necaz de cine să facă haz că pe când Eva era

stau casele prin sate goale într-o rână cu geamurile sparte găvane fără ochi cu acoperișurile roase de vremea cea haină și puțuri mâloase benghiuri de deochi prin porțile leproase arar mai trece vântul vechii stăpâni plecat-au demult din lume iar cei tineri și să vrea nici cu gândul nu mai pot păși prin iarba arsă de dor și brume izgoniți din cuibul părintesc ajunși la disperare s-au băjenit prin lume frunze risipite toamna ca să exiști la tine nu-i nici o îndurare că foamea-i dictatorul și înfometarea-i doamna

tot la sân îl dezmierda dar așa masculii toți beau mereu ca niște hoți și în ei le crapă fierea ce n-ar da să vrea muierea să se aciueze-n rai dar nu vrea vipera și vai șede cu chirie-n iad că acolo-i mai bun vad și-i livrează lui Adam merele și de haram Culturalizare în fiecare clipă ni se dă pe sticlă scălămbăiala damelor din silicon de Eminescu uită toți la o adică amintesc ceva de-o zdreanță din balcon nici teii adumbritori și grei de floare nu-i simt contemporanii beți de silicon nici lacul tremurând neliniști selenare ci miaună pe sticlă scene de balcon li s-a cerut de unde de unde li s-a ordonat să-și schimbe creierul cu pungi de silicon când buciumul pe sară mai stăruie uitat constant pe sticlă ne îndoapă cu zdreanța din balcon

104

Blasfemie ,,Pe aici nu se trece!'' și n-a trecut dușmanul nici un pas cu pieptul gol și fără arme l-am răpus la trecători pălmași ciobani pescari și alți nemuritori voiam țara unită nu pe la alții vită de pripas pohta lui Mihai o Dacie Mare rotund colac de grâu s-a înfiripat din nou cu ardoare în drepturile sale și și-a înălțat spre soare măreață a sa cale scăldată fiziologic de străvechile-i unde de râu dar marile victorii cu sânge greu plătite de ticăloșii vremii la învoială cu ură scoase la mezat au fost nimbate de regina care la Balcic inima și-a îngropat și-au readus în lume comoara visurilor noastre împlinite dar acum după un veac de vreme cine suntem nu mai știm ne renegăm izvorul cu înverșunare pentru roze acadele și preaslăvim frenetic hârzobul de afumat sardele în care unii ne-ngropară de vii ca-n țintirim Momârlanul pe firul Jiului voinic, spre Retezat Parâng și Șurianu din moși strămoși din vremi străvechi a tot suit vultur neînfricat de stâncă cu creștetu-nsorit cu turmele-i de oi pe la conace momârlanul granitul zilelor i s-a sculptat adânc pe față înalt seninul iezerelor i-a înflorit în ochi dârzenia dacilor liberi și modul lor de viață le-a luat cu dânsul talisman pentru deochi în foamea aspră a zilelor după cărbune barabele stâne și imașuri i le-au tâlhărit și l-au împins în sus spre creste și genune ca vânătorii pe urma cerbului gonit rănit dar nimeni niciodată nu l-a îngenuncheat a înmugurit mereu ca cremenea de tare și valurile vremii cu pieptul le-a sfărmat și le-a întors din drum cu fluierul din cingătoare

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

Carmen SECERE

poezii Eseu despre lumină magicienii și-au pierdut porumbei din jobenul ros de vise nedormite peste tăcerea unui pian surd lumina scrie un eseu despre orbire mai încolo o stea rătăcită își caută cealaltă jumătate de cer măcar cineva să iubească și pe lumea asta Dor de tata Mă urmărești în fiecare vis mereu cu fața luminată ca atunci când îmi spuneai trezește-te copilă, tu ești răsăritul am sădit un cimitir de maci în țărâna care ți-a căzut pe pleoape să plângă fumul speranțelor văduve din colțul pâinii rămas nemușcat cerul încă păstrează greutatea pașilor tăi și mi-e dor de tine, tată Profil În cabina de probă mă ascund sub haine noi scara rulantă îmi vorbește despre întreg eu sunt prea departe e târziu să scriu poezie doar pe facebook mai suntem fericiți din profil când se stinge lumina și întunericul ne zdrobește pe toți Poezie din mers Tramvaiul nu ne mai încape stau într-un picior și învăț să scriu poezii cu o mână "vrem stadion fără pistă" acele ceasornicului au un singur sens în curtea spitalului verdele a fost scos de la reanimare mai încolo biserica își construiește drum spre cer niciun înger pe schele BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

clubul de noapte are ușile închise cu șapte lacăte e prea devreme pentru frumusețea vieții trec printr-un pasaj ca o poveste neterminată luminile se aprind atunci când ating pământul nici covrigii nu mai sunt calzi la radio au anunțat că a venit primăvara Ora exactă ne lovim umerii fără să ne pese suntem grăbiți scările rulante sunt blocate urcare imposibilă... doar păsările ating cerul la subsol e mai bine aliniem așteptări fiecare privește alt ceas pantofi lăcuiți oglindesc serviete salopete stropite par picturi neterminate vorbim despre atracția contrariilor când începe filosofia viața ia sfârșit afară zâmbete asortate asfaltului culorile nu se înțeleg niciodată între ele "trăiește fresh" scrie exotic într-un afiș mi-e dor de pâinea bunicii și mere căzute din pom “pune suflet în piatră” citesc pe un zid ar trebui răzbunată împietrirea inimii cafeaua are gustul plasticului timpul aleargă cu șaizeci de minute înaintea noastră #rezistăm e dimineață dar altundeva *** Nu-mi plac liniile drepte chiar dacă sunt drumul cel mai scurt dintre două puncte totul se rupe în două părți nu neapărat egale un sens al străzii este al meu celălalt duce tot către tine dorm singură în pat și e destul loc pentru amândoi pastila de somn are două jumătăți deși visăm diferit un segment de dreaptă printr-un corp obține imaginea în oglindă neatinsă rămâne doar inima singurii care pot să traseze o linie dreaptă sunt oamenii de aceea nu mai găsești o inimă de împărțit.

105

POESIS

Dumitru TOMA

CEAȚĂ ȘI VEGHE Mi se trag de-atunci, din somn

Dacă este să fii

Printre voi, peste nisip, Eu am nume fel și chip, Prinse-n piatră sau noroi Din făcutul pus în voi...

E mare noaptea și mută, Stai într-o dungă și-ascultă.

Și se trag de-atunci, din somn, Când din grâu pisat și sare Am dospit întâiul om Și l-am copt la cingătoare Ca pe-un ou de fluture În gogoașa-i verde crud Să scruteze zări de dud Și să nu le scuture; Să învețe să se mire Când zăpada vine deasă Și-l ajută să respire Spaima-n floarea de mireasă. Între praguri de-ntuneric Între praguri de-ntuneric am făcut întâi lumină.

N-am știut că lucru-acesta în curând va fi o vină.

Erau toate încurcate și atât-atât de vechi C-am crezut că este bine să le rândui în perechi Și pe toate după stare să le pun în haină nouă Ca să umble între praguri numai două câte două.

Dar trudind copilărește și, în joaca mea, Stăpânu, N-am văzut cum cele două au rămas ascunse-ntr-Unu. Dorm cât dorm și dintr-o dată amândouă se despart Și-n aceeași clipă-și lasă una-ntr-alta locul cald Și se cată și se-alungă una pe-alta în lumină – N-am gândit că e vreo taină dacă zâmbetul suspină, N-am visat ce-a fost odată și-a rămas în Sine Însul Un nimic ce împreună într-o boabă râsu-plânsul.

De atunci nu dorm și caut să găsesc, căci se cuvine, Să numesc nimicu-acela ce-a rămas ascuns în Mine.

Tot de atuncea se dosește când s-ar vede, bată-l vina, Ruptul nopții care plânge, râsul cristalin, Lumina.

106

Vezi cine-ți pune-n ureche Lucruri de-o seamă, pereche. În coarne, cine îți cată Osânda care-ți e dată.

Fii ochii din cer, fă-ți firea din tine Aproapele tău, și vezi dacă-ți vine Ca lucrul din somn – un fleac de ispravă – Să pună în tine zbor și zăbavă.

Somnul e vina Somnul e totul, somnul e vina, Somnul e ceața ce știe pricina, E rana deschisă de-a pururi în voi Din care vă scurgeți doi câte doi.

De acolo-n verdeață veniți să vă duceți Sperând ca la Mine azur să ajungeți.

Cu palmele reci, tăcuți și desculți, Spre nici nu știu unde se-ndreaptă cei mulți, Își uită și-ncurcă poverile scunde Sperând să îl afle pe Cel Ce se-ascunde; Întârzie-n porți să vadă când vine Și-n mers se visează în brațe la Mine.

Din mine e somnul În mine e dorul, din mine e somnul, A mea este teama ce-o credeți din Domnul Că Domnul și timpul și spațiul sunt eu Ce curge de-atuncea, din Sine, mereu. Și calea o știe și-o bate doar harul Când poartă din miezu-i slava și-amarul În câmpul ce-și scutură florile-n ie Și-așteaptă suflarea ce pare să vie De unde-n ascuns ursita o cheamă, O poartă în sân și-o leagă cu teamă În cântec subțire că strânge când scapă Din focul și spuza iscate din apă.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

POESIS

În tăcerea ghiocului Câmpu-i mare, veacul greu.

Să iei lumea-n locul Meu Și lumina strânsă ghem Să Mă vindeci de blestem.

Că-n nisipul din sandale Am doar lacrimile tale Înmulțite în ecou – Sâmburi vechi în rostul nou Prefăcut în boji și coarne, Poame sterpezite-n carne.

Văd și cred că alt fuior Stă să-mbrace trupul lor Într-un fir ce-l tot deșir; Împletindu-l răsucesc Haină ca să te-ncălzesc În tăcerea ghiocului, În strigătul focului.

La verde vedere Sunt stâncile-aproape și vremea e-n dungă, Puțin este timpul în care s-ajungă, La floare și spic și la rouă sărut, Pământul în care lăstarul e mut.

La verde vedere cu umerii goi Visarea revarsă parfumu-n trifoi.

Clipa aceasta pe nimeni nu ceartă, Pune în față ceva ce nu iartă.

Și o râpă și o pace De atuncea și-au întins Năbădăile încoace Peste-ntregul necuprins Și-au lăsat o dâră caldă Pe nisipul dintre noi Unde vânturile scaldă Ce-am fost singuri, ce-am fost goi...

Miez amar și fără carne, Noapte fără de lumină, Sfinți cu sceptru și cu coarne, Timp de rugă și de vină.

Rupți, uitați dar împreună, Despărțiți pe-aceeași pernă Înălțăm un val și-o spumă Într-o zbatere eternă. Și pe mine mă ajunge Și pe mine mă cuprinde Ploaia când plesnește-n flori Și pe tâmplă îmi aprinde Lacrimile până-n zori Că pe coji de nuci, la colț, Mă împinge dorul tău Și m-ajunge ca pe-un hoț Umbra ta și gândul rău.

Vreme de cruce

Aș putea ca să răsuflu Și ce-am scris să risipesc, Dar în toate plânge Duhu’ Și la tine mă gândesc.

Sunt eu care nu-s în voi care sunteți Născuți de umbra la care v-ascundeți.

Calea în cer îmi spală picioarele, Voi depănați să-mi scapete soarele.

În mai toate este semn Să îmi caut umbra mea Care mă adună ghem Să m-ascundă-n Sinea Sa.

Clipita vă minte că totul e stins În zarea din care țâșnind am învins, De-acolo durând dosit cam pe unde Taina-n Lumină pe noi ne ascunde.

Bănuiesc, dar nu ajunge

Descind din văzduhuri în câmpuri și ape, Răcoare și haină să fim mai aproape La vreme de cruce legați prin vreo vrajă, Sămânță și noapte ascunse sub coajă. Într-o zbatere eternă Ori din ploaie, ori din glod, Într-o clipă de ruină Calea ți-ai făcut-o nod Cu-amețeala din sulfină.

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Eu cu joaca, tu grădina, De la șarpe la cosiță Mă întreb a cui e vina?

Dintr-o frunză și-un lăstar, Numai lacrimă și sânge Într-un zâmbet așa rar... Și răcoarea-n poieniță Se adapă din ce curge Când se rupe o mlădiță..

E sminteală. Și-i a cui?

Bănuiesc, dar nu ajunge – Poate-i gluma Sinelui.

107

POESIS

Valentin TUFAN

FILMUL RETINEI Suspendat Soarele zace pe cer dâră de osânză în umbra aluatului de moloz își plimbă reflexiile ca o ruletă rusească gata să-și muște declicul în plin colb de catran. înăuntru totul e suspendat ca o revizie tehnică căzută peste împrejurimi. eu îmi adun în perfectă armonie gândurile și mi le definesc pe valori într-un sistem gradat – în weekend îmi curg prin vene toate zilele schimonosite una-n alta și-mi încep jocul de domino al gândurilor căzute-n sincron. himerele se zbat printre văpăile aruncate de asfalt – totul e o sculptură nefinisată din oasele căinate ale strămoșilor, făcute cumpănă spre-nvolburarea de lacrimi - reprezintă echilibrul căci așa i-a spus cândva acel pygmalion care-a iubit-o până a prins viață i-a adăugat abundență veșnicie și dor i-au picurat rugăciunile-n sânge până s-au ridicat la cer ca o jertfă dogmei creștine, i-au călcat glia popoare și i-au îngropat în măduva oaselor scrisul moștenit la Tărtăria un strat de praf presărat peste icoana apusului și un miros de vară seacă – România.

Filmul retinei Când îmi ard registrele lăuntrice-n oglindă, rezonez spre alt cotlon de univers ca un ocnaș tratat cu opiu Din filmul retinei, împerecheatele drumuri măsoară rărunchii universului în distanțe absconse -– din becuri se scurg seuri mătuite de napalm gripate-n somnul furnalului – picăturile își zdrobesc avântul și-și calibrează lungimile sextante prin gradațiile cotidianului – un tunel trasat cu axe spulberă drumul sângelui – din albatroși se ivesc inflexiuni de lumină rutinată care suprimă coagularea ca o sinusoidă descrescătoare într-un sistem cartezian suprem.

Trecutul năpădește prin toți porii 108

ca o maladie febrilă și scade-n intensitate ca un corp în translație. În lumina dimineții Dimineața o văd ca pe o retrăire, e ca și cum aș da un retry unui joc social – mi s-au dilatat ochii privind prin picăturile rumenite de soare, iar irisul mi-a devenit stigmat – încerc să pătrund dincolo, să-mi sintetizez trăirea într-un drog pe care să-l prizez în fiecare moment de luciditate acută.

Viața e o înșiruire haotică de notițe lipite pe frigider, o răstălmăcire a unor experiențe blocate într-o cutie a pandorei sub zodia destinului.

Matrițe de ceară ale clipelor pecetluiesc secunda, ca o transpunere de Dali – omul zace încastrat în cutuma uzualului, doar cel ce are puterea să-și strivească trebuința rămâne în joc spre calea ancestrală de pritocire a spiritului. *** Am surprins înțelesurile așa cum au fost ele brodate, așa cum ne-au căzut șaradele ploilor nerezolvate, am trăit cu rezolvările-n ochi și ne-am mutilat secundele până ce și-au strigat la cer redundanța *** apoi am plâns din suflet, curat – cuvântul Sub același soare Soarele e singurul care-mi mai îngână șirul de gânduri e un contrafort consfințit întru abolirea realității, e cavalerul nipon cu Hiroshima în plex iar eu un câine bătrân cu Holocaustul în oase subscriu cu același rând de zale peste platoșa timpului, am ochii blânzi și adulmec straturi încleiate peste care domnește liniștea. totul e un orizont ce a aspirat trecutul, un bandaj tehnologic aplicat peste creier – iar din copci au fost croiți epoleți într-un univers în care cadavrele sunt polițe plătite la nivel înalt.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

PROZĂ

Cornel NISTEA

ÎNTR-O ZI SFÂNTĂ La indicator, când s-o luăm pe firul Văii Mari, sa ridicat de pe bolovanul de acolo și ne-a făcut disperată semn cu mâna să oprim.

– Nu cumva mergeți la mănăstire? Stau aici de două ore și toți care au oprit au spus că nu merg întracolo...

– Nici noi nu mergem la mănăstire, ne ducem în satul de sub munte.

– Dacă tot mergeți în direcția aceea, nu m-ați putea lua și pe mine măcar o bucată de drum, pe parcurs poate vine cineva care merge la mănăstire. Azi e zi sfântă. De Ziua Crucii se fac pelerinaje…

Abia atunci observam că femeia, ca la cincizeci de ani, se sprijinea într-o cârjă metalică și mi-am zis cum să lași în drum o infirmă.

– Fiica mea e tare bolnavă, am lăsat-o la Clinica din Cluj sub perfuzii…

A fost argumentul din urmă pentru care am acceptat s-o luăm în mașină bucata aceea de drum, până la casa noastră de vară din Bârstănești. Soția mea i-a deschis ușa din spate, iar femeia s-a străduit din răsputeri să urce.

– Mă iertați, îmi lipsește un picior și voi urca cu dificultate…

A durat o vreme până ce să urce. Am privit-o în oglinda retrovizoare. Era o femeie destul de corpolentă, care acum strângea un buchet de frezii la piept, bucuroasă că o luaserăm în mașină.

– M-am decis azi-noapte, după ce Anicuța a intrat în comă și i-au pus perfuziile. Trebuia să fac asta, nu mai puteam aștepta, medicii au epuizat toate soluțiile... Minunea nu mai poate veni decât de la un om sfânt și m-am hotărât să merg la mănăstirea asta...

A durat destul de puțin drumul nostru până la Bârstănești și după primele serpentine am oprit să intrăm pe drumeagul ce duce la casa noastră de vară.

– Ne pare rău, suntem nevoiți să vă lăsăm aici.

Poate aveți norocul să treacă cineva să vă ducă la mănăstire.

– Vă mulțumesc, sunteți oameni tare cumsecade.

Cu siguranță va trece cineva înspre mănăstire doar azi e Ziua Crucii...

– Desigur, desigur, de Ziua Crucii se fac pelerinaje…

– Așa mă gândeam și eu.

– Dumnezeu să vă binecuvânteze și să se facă Anicuța sănătoasă.

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Ne-a mulțumit încă o dată din priviri, zâmbindune fericită că o luaserăm de acolo din intersecție după cele două ore de așteptare la ocazie.

– O!, văd în apropiere o băncuță, de acolo e o bună vizibilitate în josul drumului, ca mai apoi să am timp să mă ridic dacă vine vreo mașină care să meargă la mănăstire.

– Da, da, e bine așa. Să fiți sănătoasă...

Am deschis poarta grădinii cu o neliniște pe care nu mi-o puteam explica. Tocmai începuse să plouă și noi o lăsam acolo în câmp deschis.

Pe când să urc la volanul mașinii, mi-a făcut semn cu mâna.

– V-aș întreba ceva. Văd puzderie de mere sub pomul acela. Aș putea lua și eu un măr? Până acum am ținut post negru.

– Vai de mine!, dar luați câte doriți, numai că nu știu dacă sunt coapte.

– Alea de pe jos trebuie să fie coapte. Mi-ați putea aduce dumneavoastră un măr sau două, eu nu mă pot deplasa pe panta aceea. Tocmai am căzut când am coborât din autobuz și mi-am spart rotula.

Am cules câteva mere care erau mai frumoase și i le-am dat. Le ținea în brațe și le privea zâmbitoare, ca pe o comoară, ca pe un dar sfânt.

Ploaia se întețise, iar ea și-a îmbrăcat haina cu glugă, așa că m-am mai liniștit, că n-avea să înghețe la marginea drumului de frig, apoi m-am urcat la volanul mașinii și-am plecat. Curând am parcat și-am căutat cheile la locul știut să deschidem încăperile în care ne găsim liniștea de fiecare dată când evadăm din marele oraș. De altfel, totdeauna las soției mele plăcerea asta de a deschide porțile și ușile unui univers după care tânjim săptămâni sau luni de-a rândul pe când ne aflăm la locurile noastre de muncă unde suntem angajați, iar eu îi privesc gesturile cu nesimulată satisfacție. Ea intră prima în casă pentru a restabili ordinea pe care o lăsasem la plecare și-o periclitau micile viețuitoare ce-au rămas fără voia noastră acolo: muște, păianjeni sau șoriceii ce-și fac galerii prin zidurile casei. Dar praful? Puțin, dar este, mai ales de când cu cariera de piatră de la Poeni.

Am rămas o vreme în fața casei atent să aud dacă trece vreo mașină pe drumul de deasupra casei spre mănăstire, să ia femeia ce se afla de acum pe băncuța de la intrarea în livadă și-o lăsaserăm în ploaie.

109

PROZĂ

– Hei, ce faci acolo? Scoate bagajele din portbagajul mașinii și adu-le aici!, mi-a zis autoritar Maria, iar eu a trebuit să mă execut.

Trecuse mai bine de o oră de când o lăsasem acolo la poartă și nu trecuse nici o mașină spre mănăstire. Maria trebăluia prin casă, iar eu îmi făceam de lucru pe afară, învinovățindu-mă că o luasem pe femeia invalidă ce aștepta la ocazie să meargă la mănăstire și o abandonaserăm în ploaie. Dar ce altceva puteam noi face, doar o atenționaserăm că noi ne oprim la baza muntelui.

De acum erau mai bine de două ore de când o lăsaserăm acolo și nu venise vreo mașină s-o ia. M-am neliniștit și i-am spus soției: – Femeia aceea e tot acolo, mă duc să văd ce e cu ea.

– Dar ce treabă ai tu cu dânsa. Va trece până spre seară o mașină s-o ia. De când s-a modernizat drumul ăsta, nu mai avem liniște. Trec spre mănăstire mașini cu zecile...

– Așa e, dar uite că azi nu trece nici una. Se întâmplă ceva și nu-mi dau seama ce.

Am urcat la poarta grădinii prin care intrasem pe drumeagul spre casă. Era acolo, încă mai mânca la mărul ce i-l dasem și la care se uitase ca la o minune.

– N-a trecut nimic?, m-am interesat eu.

M-a privit liniștită, de parcă n-ar fi stat acolo în ploaie și-ar fi dârdâit de frig două ore.

– Măcar de n-aș avea probleme cu rinichii. Asta e, fac de două ori pe săptămână dializă... Noroc că am în geantă flaconul de insulină...

– Așa...

De acum privirile ei cercetau muntele cu un interes tot mai insistent.

– Și ziceți că mănăstirea e dincolo de muntele ăsta?

– Da, chiar așa. Vedeți șaua aceea de deasupra pădurii? Mănăstirea este la nici o jumătate de oră de mers din șaua aceea...

– O, dar nici nu e prea departe.

– Pe drum sunt vreo optsprezece kilometri, dar e o scurtătură prin pădure de șapte-opt kilometri. Până într-un loc e drumeag de cară, iar de acolo e o cărăruie, numai că de când s-a modernizat drumul ăsta, nu mai urcă nimeni la mănăstire pe acolo, iar cărăruia a fost năpădită de vegetație, mai ales de mărăcini...

– Îmi ziceam că de Ziua Crucii se va afla cineva care să urce la mănăstire, doar se fac atâtea pelerinaje.

Mi-a spus asta o prietenă care tocmai l-a vizitat pe starețul Emanuel. Cred că ați auzit de dumnealui.

– Am auzit desigur. Toată lumea îl laudă pentru ...

– …clar-viziunea lui. Ei, vedeți? Și dumnealui știe că eu sunt acum aici, că aștept o mașină la ocazie și că îl voi căuta să-i spun necazul meu...

A strâns din nou buchetul de frezii la piept chiar în dreptul inimii: 110

– Aș vrea să le duc acolo să le pun la picioarele Celui de pe Cruce, care s-a răstignit și-a înviat pentru noi...

Speram și eu într-o minune, să apară cât mai curând o mașină s-o ia de acolo și s-o ducă la mănăstire, să se întâlnească cu sfântul ce-o aștepta și să pună freziile la picioarele Mântuitorului.

– Mă mir că nu a trecut vreo mașină spre mănăstire, doar zilnic trec cu zecile, am zis pentru a o încuraja.

– Ei, va veni până spre seară cineva care să mă ia de aici, să mă ducă acolo... Și-n vreme ce discutam, din susul drumului a coborât un utilaj al departamentului de întreținere a drumurilor din zonă. I-am făcut semn să oprească.

– Coborâți cumva de la mănăstire? Nu ne explicăm de ce nu urcă mașini într-acolo.

– În urma ploilor din săptămâna trecută, la Pârâul Surului, s-a produs o lunecare de teren care a luat și unul din podurile ce traversau pârâul și nu se poate trece pe acolo.

– Bine, dar doamna – și-am arătat spre femeia infirmă – dorește să meargă la mănăstire…

– Este imposibil, alunecarea de teren a distrus drumul pe o porțiune de optzeci de metri...

– În cazul ăsta n-ați putea-o lua până la șosea, uite că se întețește ploaia și stă aici de două ore.

– O iau, desigur, doar n-om lăsa-o în drum.

– Mă iertați, a zis femeia infirmă, eu trebuie să ajung negreșit la mănăstire, nu mă pot întoarce acasă fără să spun necazul meu starețului Emanuel. Vă mulțumesc pentru bunăvoință…

Utilajul, care participase probabil la repararea drumului, a plecat, spre disperarea mea, nu și a femeii infirme, deloc îngrijorate că alunecarea de teren a distrus la Pârâul Surului drumul pe o porțiune de optzeci de metri și-a luat podul ce-l traversa. Privea cu interes muntele dincolo de care se afla mănăstirea în care se ruga pentru necazurile și nevoile oamenilor un om sfânt, făcător de minuni.

– O să vă îmbolnăviți dacă mai stați aici în ploaie; vă propun să înnoptați la noi, poate găsim mâine pe cineva să vă ducă la mănăstire...

– A, nu! Anicuța e în comă, nu pot accepta bunăvoința dumneavoastră, apoi părintele stareț, care e clarvăzător, știe că sunt aici și că o să-l caut. Întâmplarea de s-a surpat drumul nu-i decât o încercare pe care mi-o pune în față Dumnezeu.

Iradia de bucurie, că Dumnezeu îi pusese în față încercarea de care vorbea. A privit cu și mai mult interes muntele.

– Și ziceți că mănăstirea e dincolo de muntele acesta, după șaua aceea de deasupra pădurii?

– Desigur, numai că e imposibil să se meargă pe cărăruia aceea năpădită de vegetație, pe care au crescut mărăcini...

– Așa, a zis ea zâmbitoare, privindu-și cârja de BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

PROZĂ

metal de parcă ar fi vrut s-o întrebe dacă putea avea destulă încredere în ea.

Am început să mă neliniștesc de ce-i putea trece prin minte.

– Apoi, eu nu mai pot rămâne aici, doar părintele stareț mă așteaptă; e sigur că voi găsi în inima mea puterea de-a ajunge acolo și-a pune la picioarele Celui de pe Cruce buchetul acesta de floricele...

Primul meu gând a fost să-i spun să nu facă una ca asta, doar era infirmă, fără un picior, și cărăruia ce ducea spre mănăstire e acoperită de mărăcini, dar n-o puteam face de vreme ce Anicuța era în comă sub perfuzii și un om sfânt o aștepta la mănăstire. N-am avut decât s-o privesc cum se pregătea să pornească în căutarea cărăruii ce ducea spre mănăstire. Și-a verificat

legătura piciorului de lemn, și-a luat cârja ce-o rezemase de băncuță.

– Vă spun încă o dată, ați putea înnopta la noi, iar mâine...

– A, nici vorbă, n-aș putea face una ca asta când trebuie negreșit să ajung în seara asta la mănăstire...

Ziceți că pe scurtătură până acolo sunt șapte-opt kilometri?...

– Da, să tot fie șapte-opt kilometri, numai că... Și-a făcut cruce și-a pornit-o agale pe drum, ca mai apoi s-o apuce pe drumeagul pe care i-l arătasem.

Se însera când s-a făcut nevăzută în pădurea de fagi în căutarea cărăruii năpădite de mărăcini ce ducea la mănăstire.

Interior, peretele vestic, naos BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

111

PROZĂ

Raluca PAVEL

DUMINICA PĂCATULUI SAU CUM SĂ-ȚI AMPUTEZI SUFLETUL Încet, încet, întunericul se lăsa învins de o lumină difuză. Lui Marian îi era greu, totuși, să deschidă ochii. Mișcă mâna involuntar. Ca o mănușă, o altă mână i-o acoperi.

- Suntem aici, bunicule, stai liniștit, se auzi un glas de băiat ce părea dintr-o altă lume. Bătrânul își recunoscu nepotul cu greutate.

Vru să întrebe ce se întâmplă, unde este, de ce nuși poate deschide ochii, dar cuvintele i se opreau înainte de a-i ajunge pe buze.

- E și bunica aici, vino bunico mai aproape, cred că își revine, îi făcu semn femeii ce se odihnea după o noapte nedormită, pe singurul scaun din salon. Femeia ajunse anevoios lângă patul bolnavului. În fața ei, omul alături de care își petrecuse ultimii 50 de ani din viață, iertându-i toate trădările pentru a își crește copilul într-o familie, după credința ei, adevărată.

Singurul lor copil, o fată era bucuria mamei, motivația ei de-a lungul anilor. Marian fusese mereu un om rece, acuzând viața pentru toate lipsurile ei, fără a-i oferi nimic la schimb. După nașterea Mihaelei, Marian căzuse în patima alcoolului, neglijându-și de multe ori familia. Mama muncea zi și noapte, neputându-se baza pe singurul bărbat în care își pusese cea mai mare încredere. Nu a recunoscut niciodată în fața copilei sale cât de dure îi erau zilele în care tatăl colinda toate localurile de prin sat și nopțile în care nu venea acasă. Mereu îi spunea că e plecat cu munca, ca să-i poată oferi tot ce are nevoie pentru a-și continua studiile. Mihaela nu s-a îndoit niciodată de spusele mamei sale și își iubea tatăl cu disperare. Se gândea că așa e el, așa e modul lui de a iubi, rece și distant, ca și cum nu ar exista. Poate așa sunt bărbații, nu vor să-și arate chipul sensibil, se gândea fata. Nu era departe de adevăr, era un copil foarte dorit de amândoi părinții. Dar alcoolul îți ia mințile și nu mai vezi drumul bun, nu îți mai cunoști prioritățile, nu îți mai recunoști visurile. În urmă cu 20 de ani, Mihaela se căsătorise cu un tânăr din sat, de aceeași condiție modestă ca și a ei, dar cu aspirații demne de toată aprecierea. Încercau amândoi, fiecare după puterea lui, să agonisească bani și să-și ridice o căsuță, oricât de mică, să fie căminul potrivit pentru Liviu, copilul ce abia li se născuse. Nu s-au bucurat mult timp de băiat, o țigară aruncată la întâmplare, nu se știe de care dintre ei, le-a oprit viața, casa în care se aflau arzând până 112

la temelii. Liviu era acasă la bunici, ajutându-i pe aceștia să taie lemne și să le așeze în șopron pentru iarnă. Avea 9 ani când și-a pierdut părinții. Moartea fiicei sale l-a îndepărtat, într-un mod neașteptat și nesperat pe Marian de alcool, îndreptându-l cu fața înspre biserică. Nu la mult timp după, a fost diagnosticat cu diabet și a simțit pe propria piele ce înseamnă să fie cineva acolo când ai nevoie. Se implica, alături de Maria, cum putea la treburile casei și încercau să-l crească pe Liviu. Nu vorbeau niciodată despre trecut, despre regrete și nici despre cum ar fi fost dacă.

– Mariane, Mariane, mă auzi? șopti gâtuită Maria, de parcă o sugruma un șarpe.

O auzea, dar nu îi putea răspunde. Încercă să se miște, să se ridice, dar nu se simțea întreg. Simțea cum un picior i se zbate în gol.

– Bunico, cred că ne aude… doar că nu ne poate răspunde acum, spuse tânărul de 16 ani. Cred că e mai bine să-l lăsăm să se odihnească. Eu mă duc acasă, dau mâncare la animale, verific să fie toate în ordine și revin. Reziști?

– Du-te, dragul mamei, noi nu o să plecăm nicăieri. Ne găsești aici, unde ne lași.

- Bunicule, te pup, ai grijă de bunica! Vin repede!

Pa, bunico!

- Pa, Liviu, mergi cu Domnul.

Maria rămase singură cu soțul ei în salon. Nu-i ieșea din cap că nu are cu ce plăti spitalizarea. Totuși, altceva o măcina și nu o lăsa în pace.

– M... Ma...

- Mariane! Sunt aici, stai liniștit!

- Ma…Maria…ce-am pățit? reuși Marian să articuleze, după chinuri și încercări ce nu păreau a da vreun rezultat. Ce zi e azi?

- E duminică…Of, Mariane, te-am găsit leșinat ieri în casă, Liviu a sunat la salvare și ai ajuns direct la urgențe…

– Maria… nu vreau să vă mai fac probleme… de s-ar termina viața asta…

- Păcătuiești, Mariane, păcătuiești…

- Ia zi, ce am, am să mor?

- … Știi doar de diabet, îl ai de mai mult timp… și… e mai grav ca de obicei… și…

- Și?

– Dacă nu te operau, mureai. Ai făcut o infecție la picior… și…

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

PROZĂ

- Nu mă doare niciun picior, Maria.

- Nu te doare, pentru că… au tăiat infecția. De deasupra genunchiului au tăiat-o… acum ești sedat, dar o să te doară tare.

– Vrei să spui că nu… că nu mai am un picior?

Că sunt olog? Că nu am să mai pot merge? Că o să fiu o povară? izbucni Marian în lacrimi.

– Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce. O să ne descurcăm noi cumva.

– Doamne, de ce mă blestemi așa tare, Doamne? Întâi copiii, acum și piciorul… ce mai urmează? Nam mai pus gura pe băutură de atâta timp și încă mă pedepsești…

– Poate nu trebuia să pui niciodată gura pe băutură, dar nu e timp de reproșuri și regrete. Trebuie să ne mobilizăm, să vedem ce trebuie să facem de acum încolo, să fie bine, mai ales pentru Liviu, bietul de el….

– Of, Liviu, nu vreau să fiu o povară, nu vreau, am fost suficient toată viața mea. Te rog, Maria, mă simt obosit, lasă-mă puțin singur. Du-te și tu acasă, nu-l lăsa singur pe Liviu, e doar un copil.

– Mariane, Mariane, de-ai fi fost toată viața așa…

Hai, că mă duc. Să-ți aduc ceva?

– Doar vești bune…

– Bine, mă întorc repede.

Rămas singur, bătrânul de 68 de ani trecu, în mai puțin de zece minute, prin toate etapele durerii. Nu-l durea că nu mai avea un picior, că avea să-și petreacă toată viața într-un cărucior, ci faptul că va fi dependent de familie. Nu toată viața am făcut-o pe Maria să sufere? Mereu a avut grijă de mine, a îndreptat toate prostiile mele. Am fost norocos că Dumnezeu mi-a scos în cale o femeie cuminte, care m-a acceptat așa cum sunt. Nu o pot chinui și acuma, trebui să fac ceva. Nu mai e nici ea în putere ca pe vremuri. Of, sărmanul Liviu, s-a ales cu doi bătrâni pe capul lui de care trebuie să aibă grijă! Vorbesc prostii, numai de mine ar trebui să aibă grijă! Nu, nu vreau să aibă nimeni grijă de mine, aș fi doar un egoist, cum am fost toată viața! Maria încă se poate deplasa singură, poate face treabă… dar eu? Toată viața i-am chinuit pe cei dragi… Cum să fac să nu mai fie așa, să-i scutesc măcar de data asta, să nu fiu deloc o povară pentru ei? Luminează-mi mintea, Doamne, lumineaz-o…

Maria se ținu de cuvânt și nu întârzie mult timp pe acasă. Făcu în grabă niște turte și se întoarse, neîntârziat, la soțul ei.

– Mariane, ți-am adus niște turte, mamă…

– Cine e Marian? Tu cine ești? Știi cu cine vorbești!? Eu sunt Vlad Țepes! Cum îndrăznești să-mi

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

spui așa? Afară cu tine, slugă nesuferită! Afară sau pun să fii trasă în țeapă! Afară! urlă Marian din toți plămânii.

Maria se uita speriată la bărbat, neștiind ce să creadă. Parcă nici bastonul în care se sprijinea de doi ani nu mai putea acum să o susțină. Nu cădea cerul peste ea, simțea doar cum un hău i se deschide sub picioare. Atent, Marian abia își mască lacrimile. E mai bine așa, gândi el. E cel mai bine!

– Nu m-ai înțeles? Afară! Își smulse perfuziile, prinse cana de apă de pe măsuța de lângă el și o aruncă înspre Maria, calculând din ochi unde va ajunge pentru a nu o răni. Dregătoooor, vino repede, sunt otrăvit!

Trageți în țeapă femeia asta!

Medicul intră valvârtej, sub privirea înmărmurită a Mariei. Femeia stătea ca o stană de piatră lângă ușa salonului.

– E prima criză de acest gen? se adresă medicul soției.

– E prima dată când îl văd așa, parcă i-a luat Dumnezeu mințile, se bâlbâi femeia.

– Să știți că i le-a luat, vă rog să părăsiți salonul!

– Trage-ți în țeapă femeia asta! E o criminală, a vrut să mă otrăvească!

O dată pe lună, Maria și Liviu, în sfântă zi de duminică, străbat agale drumul din sat până la spitalul nr. 9. Marian era internat de jumătate de an, cu diagnosticul de schizofrenie paranoică. Nu mai avusese niciun atac de când a fost cel de la spital, era zâmbitor și amabil. Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru că l-a luminat, că a reușit să-i fenteze pe toți, să nu fie o povară pentru cei de acasă, deși traiul printre oameni bolnavi psihic era un chin. Nu știa că Dumnezeu nu ar trimite niciodată întunericul.

Părintele Stareţ arhim. Ioachim Pârvulescu – Mănăstirea Lainici

113

PROZĂ

Ana PODARU

PUNCTUL FINAL I. Se spune că oamenii își presimt nenorocirile cu mult timp înainte să se întâmple. În urmă cu patru ani un îndemn interior mi-a deschis pofta de a scrie poezie.

Nu eram absolventa niciunei facultăți de litere, eram doar un om ce și-a eliberat sufletul ce striga captiv întrun trup. Am deschis porțile sufletului și izvorul s-a pornit năvălind ca sângele dintr-o rană deschisă, ca o eliberare. Am scris poezie după poezie, la început ca un copil stângaci, mai apoi culegând informații, poezia ajungând la maturitate, nu la maturitatea dorită pentru că orice om care scrie poezie dorește să-și perfecționeze stilul odată cu creșterea spirituală și odată cu dobândirea înțelepciunii necesare expunerii sufletului, al tău și a tot ce inspiră. Am ales teme din tot ce m-a înconjurat: flori, furtuni, oameni suferinzi, ploi, zile însorite, durere, suferință, moarte, iubire, elemente ale naturii, încercând fără prea mult efort de a ajunge la inima cititorului, spun fără prea mult efort pentru că sunt o fire căreia nu-i place să chițibușărească după rime forțate și alte elemente poetice, scriu așa cum curge din izvorul răsărit în suflet, mă întorc să corectez greșelile gramaticale din respect pentru cititor și limba română, rușinată că am dat drumul unei poezii imperfecte din punct de vedere gramatical. S-a întrebat omul de rând și omul de cultură de ce predomină tema tristeții în poeziile mele. Nu am știut să răspund atunci, știam doar că este sentimentul pe care-l pot descrie cel mai bine. Într-o bună zi am aflat că toate acestea erau semne prevestitoare, strigătul interior al sufletului captiv într-un trup bolnav. Am știut mereu că sunt un om sensibil dat fiind că reușisem să culeg o bacterie în urmă cu 15 ani care s-a dovedit a fi mai puternică decât mine distrugând un organ vital - stomacul. Ani de zile m-am străduit să-l protejez, urmărindu-i evoluția an după an prin metode medicale imagistice și histopatologice. Totul a mers bine până într-o bună zi când, ajunsă pe pământurile britanice, lucrurile au deraiat de pe făgașul firesc al vieții. Fiind asistentă medicală întrun spital britanic am observat primele semne de boală, dar nu am ajuns să pot demonstra medicilor că ceva nu este în regulă cu trupul meu nici măcar când am ajuns eu pacient la ușa spitalului de urgență. M-am întors acasă dezamăgită de rezultatul tratamentului obținut, urmându-mi rutina zilnică. Din păcate respirația mea devenise greoaie și în trei zile reușisem să dorm doar în șezut pe un fotoliu din sufragerie. Dimineața am plecat la serviciu, am dat medicația bolnavilor mei și am 114

cerut să mă întorc acasă. Am plecat, dar m-am oprit la departamentul urgențe din cadrul spitalului în care lucrez. Acolo, după evaluarea funcțiilor vitale, am fost trimisă de urgență la un spital regional din Redhil pentru o evaluare mai amănunțită. Pe timpul călătoriei respirația devenind tot mai apăsătoare, chiar dacă eram cu masca de oxigen pe față, paramedicii au aprins lumina albastră pentru a putea să se strecoare mai repede printre mașini. Știam că ceva nu este în regulă. Am

ajuns repede la departamentul A&E, urgențe-reanimare, unde am fost întâmpinată de o colegă româncă, șefa secției. După două radiografii și o serie de investigații biologice îngrijorarea a început să apară pe fețele echipei medicale. Apă la plămâni, lichid de ascită, să fie pe înțelesul fiecărui muritor, adică apă în burtă. Am fost transferată cu pat cu tot în camera alăturată și la computerul tomograf rezultatul s-a ivit - masă tumorală abdominală. O altă echipă de medici urma să coboare să investigheze cazul meu. Eram îngrijorată dar senină, puternică, așteptam să vină fetița mea și iubitul meu să mă țină de mână. Au venit și le-am zâmbit din spatele măștii de oxigen, făcând fel de fel de glume.

După 11 ore de investigații am fost transferată pe secția Gyneo pentru stabilizare. N-am avut nevoie prea mare de medicație, dar oxigenul trebuia să-l păstrez, saturația de oxigen cobora până la 40 la sută. Am reușit să mă stabilizez în scurt timp, prima zi 4 litri de oxigen, a doua trei, a treia deja un litru, iar noaptea deloc, respiram aproape normal.

Am cerut externarea până la ședința MTD a cazului meu și în câteva zile eram în avionul spre Constanța. Cititorii mă așteptau la evenimentul lansării volumului al treilea de poezie, 13 Octombrie rece. Icarii timpului, apărut în grabă la Editura Inspirescu a domnului George Terziu, de la Baia Mare. Volumul este scris în memoria mamei mele. Totul era pregătit, oamenii de bine, prieteni de suflet, oameni de cultură pregătiseră totul, trebuia doar să fiu acolo. Cum puteam să lipsesc? Mă simțeam îngrozitor să dezamăgesc cititorii mei. Am riscat și am plecat la eveniment fără acord medical de a zbura. Mi-am zis, în gând, poezia merită orice sacrificiu, chiar și cel vital. Forța interioară m-a ținut pe picioare, am zâmbit și am plâns alături de cititorii mei. Am participat la talk show-uri, la interviuri jurnalistice onorând și invitația televiziunilor locale.

Am reușit, mi-am zis în gând, acum fie ce-i fi. Vacanța trebuia să fie îndestulătoare, dar am anulat-o, cerânduBANCHETUL, 19-10-21 / 2017

PROZĂ

i fratelui meu să vină cu familia la Constanța să ne vedem, poate pentru ultima oară, îmi spuneam în gând.

Odată întoarsă pe meleagurile britanice am aflat ziua în care mă vor opera într-un alt spital regional din Sussex. Biopsia din lichidul pleural arăta normal, fără celule canceroase, așa că m-au operat lăsându-mă fără organe reproducătoare feminine, histerectomie totală.

Am fost puternică și, de data aceasta, m-am ridicat după trei zile, să mă plimb prin salon trăgând după mine recipientul cateterului urinar. Nu eram preocupată de starea mea de sănătate, eram preocupată de gemetele colegelor de salon, defect profesional să zicem, era normal, sunt asistent medical. Evoluția fiind bună am fost externată după doar 5 zile, având un buzunar generos, nou nouț ce se întindea de la ombilic până la muntele Venus. Drăguț, mi-am zis în gând, măcar de s-ar termina totul aici. Am continuat să scriu, la fel de trist, la fel de dureros se așterneau pe coala albă cuvintele, poemele trăgând durerea mea și a lumii, plumbul și crucea fiind echilibrul vieții mele. Prietenii au fost alături de mine, unii au plecat în lumea lor, dar cine ar putea sa-i judece? ...nici măcar eu nu doream să-i încarc cu problema mea. Familia a primit vestea ca pe un șoc, ne-a unit durerea și teama de a ne pierde definitiv.

Am primit vizita surorilor mele, de urgență, încercând să-mi umple inima de bucurie și încurajări. Tu poți să te ridici, ai spiritul păsării Pheonix, îmi spuneam și eu în gând. În tot acest timp a apărut în viața mea un preot, trimisul Domnului ce nu m-a părăsit o clipă, fiindu-mi frate, psiholog, prieten, duhovnic. Un dar dumnezeiesc la vremuri de restriște, căruia nu voi avea zile suficiente să-i mulțumesc îndeajuns. După o altă perioadă, în care am stat acasă să-mi recapăt forța de a muncii, îngrijindu-mă de una singură, mă refer la partea medicală, pansamente și managementul durerii, că de partea sufletească eram liniștită, familia fiindu-mi aproape, am aflat rezultatul histopatologic al tumorilor, acestea fiind două, una de 6 cm, alta de 15, inițial diagnosticate ca benigne... Tumori Krukemberg, m-a luat cu călduri, o veste îngrozitoare care prevestea alte vești cumplite.

Aceste tumori sunt metastazele unui cancer gastric, cunoșteam aceste aspect, fiind în domeniul medical. Următorul pas era investigarea stomacului, endoscopie cu prelevări de țesut biopsic. Am plecat la clinică cu inima-n dinți, așteptând, ca mielul la tăiere, examenul endoscopic. Nu era mare lucru, mai făcusem asta în România. Totul a decurs normal, cu anestezie, medicii mi-au spus să nu conduc după anestezie, dar eu am urcat direct la volan și am condus 60 mile până acasă, gândindu-mă la verdictul ce o să vină curând. Iubitul meu m-a însoțit la fiecare control, tremurând la ușa spitalului alături de fiica mea. Era tare, reușea să se stăpânească, să nu-mi arate teama din ochii lui. Spunea că o să mă fac bine, la fel o spunea și fetița mea, la fel spun și acum, dar le simt teama. A coborât sabia deasupra capului meu și a tăiat fără milă și ultima speranță.

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Aveam cancer, am cancer... lacrimile șiroiau pe obrazul meu și al iubitului meu, ieșisem din cabinetul medicilor și nu ne puteam stăpânii lacrimile. De ce acum?... tocmai reușisem să mă mut în casă nouă, toată viața mi-am dorit o casă, m-am născut copil sărac, am luptat să supraviețuiesc, viața mea a fost un chin. Oare a fost un chin?... sau chinul abia acum începe?! Era clar, începuse deja supliciul, crucea devine tot mai grea și foarte puțini mai rămân în jurul tău să te ajute să o ridici, când cazi. Spre norocul meu, în tot acest timp, cititorii mei s-au rugat pentru mine, se roagă și acum, ne rugăm împreună, tot în această perioadă am realizat cât de mulți oameni mă iubesc, pe mine sau poeziile mele. Asta-mi dă forță să lupt, să înving această maladie, să fiu un exemplu pentru cei ce mă iubesc și pentru bolnavii de cancer. Din păcate am observat o scădere a interesului cultural de a-mi promova poeziile. Este nedrept aș spune eu, chiar dacă mor, vreau să rămână ceva în urma mea, e dreptul cititorilor mei să poată ajunge la scrierile mele, să poată să răsfoiască volumele mele și după ce plec. Nu, nu vreau să plec, încă nu am spus lumii tot ce aveam de spus, sunt mesagerul Domnului, mai am multe de făcut, planurile-mi clocotesc în vene, vreau să ajung să-mi îndeplinesc dorința de a putea ajuta sărmanii, fie printr-un azil de bătrâni nevoiași, fie doar prin a-mi ajuta semenii la nevoie, voi dona de fiecare dată banii de pe vânzarea volumelor mele, așa am făcut mereu. Voi reuși oare să duc planul lui Dumnezeu mai departe?... Mă simt vinovată că mam îmbolnăvit, iar plânsul nu mă ajută. Sunt la pământ, îmi recunosc starea actuală, dar nu sunt încă învinsă de boală, voi trage cu dinții să înving... Voi intra într-un program greu de tratament, ca soldatul care urmează să fie împușcat, cu cămașa desfăcută la piept, primesc această încercare a vieții, durerea... Facă-se voia Ta, Doamne!

II. Totul a început într-o seară în care colegul meu de muncă a semnalat faptul că am burta prea mare, întrebându-mă în glumă dacă sunt însărcinată. Sunt asistent medical în sistemul sanitar de stat britanic, lucrez în spital, cunoșteam simptomele unui meteorism abdominal. I-am răspuns tot în glumă că nu sunt însărcinată și ne-am continuat serviciul din tura de noapte. Am ajuns acasă și distensia abdominală nu cedase, am adormit simțind o ușoară presiune abdominală. Am continuat turele de noapte și m-am hotărât să vizitez departamentul de urgențe medicale din cadrul altui spital din orașul unde locuiesc. Acolo m-a întâmpinat o colegă drăguță, care mi-a întocmit fișa medicală de urgență, chestionându-mă pentru prelevarea datelor necesare examinării medicale. Am așteptat la rând la fel ca orice pacient în sala de așteptare. Am fost strigată pe nume după o oră și examinată de un doctor de naționalitate indiană. După discuția cu el, mi s-au prelevat probe biologice necesare stabilirii diagnosticului și mi s-a făcut o radiografie abdominală. Rezultatul a venit.

115

PROZĂ

Constipație cronică și infecție urinară. Testul de sânge nu arăta nimic suspect, doar un PCR de 35, ceea ce sublinia o inflamație. Mi s-au prescris laxative, un antibiotic pentru infecție urinară de tip Nitrofurantoin și mam întors acasă. După acest episod așteptam ca distensia abdominală să cedeze. Nu s-a întâmplat astfel. În două zile abdomenul devenise de piatră, iar sistemul respirator începuse să se deterioreze treptat. Nu mai puteam să dorm pe nicio parte, așa că m-am dus în altă cameră să dorm în șezut, să pot respira. Dimineața mam hotărât să merg la serviciu, cerusem deja două zile libere pentru că nu mă simt bine. Mi-am pus uniforma, care evidenția distensia abdominală am urcat în mașină și am condus până în orașul în care lucram, numit Crawley. Impunătoarea clădire mă aștepta ca de fiecare dată să-mi încep activitatea de asistent medical la ora matinală de 7 am. Eram agitată și respiram tot mai greu, dar am încercat să nu arăt acest lucru la predarea bolnavilor. Mi-am preluat secția, bolnavii și mi-am pregătit cu grijă medicația pentru tura de dimineață.

Am început să administrez medicația bolnavilor mei, simțeam că starea mea de sănătate nu este bună, dar am reușit să le ofer zâmbetul necesar unui bolnav odată cu medicamentele. La ora 10, când trebuia să iau pauza de ceai, m-am hotărât să renunț la ziua de lucru și să mă întorc acasă. Managera mea m-a sfătuit să vizitez și departamentul de urgentă din cadrul spitalului în care lucrez. I-am promis că o să fac asta înainte să plec. Am coborât la departamentul de urgență unde m-au întâmpinat alți colegi, iar la examinarea saturației de oxigen s-au hotărât să-mi administreze O2,1 L pe oră, asta până a venit medicul de gardă să mă examineze, mărind imediat doza la 2 L/ oră. După examinare s-a hotărât trimiterea mea la un spital de grad superior din Redhil, pentru efectuarea unui CT toracic. Am fost preluată de o ambulanță în care paramedicii mă monitorizau constant, bineînțeles cu masca de oxigen pe față.

Pe drum au hotărât să schimbe gravitatea situației mele și să aprindă girofarul de culoare albastră. Știam că ceva nu este bine dar m-am lăsat abandonată în mâinile lor. Zgomotul girofarului mi-a accelerat bătăile inimii, începuse să se instaleze îngrijorarea în sufletul meu.

Am ajuns repede la spitalul din Redhil, unde m-a întâmpinat o asistentă drăguță pe care imediat am chestionat-o dacă este româncă. Se observa imediat, zâmbet larg, căldură sufletească, voce calmă, plăcută, siguranță în mișcări la efectuarea tehnicilor. Da, era româncă, șefa departamentului A&E. Mi-a scos repede masca de la tubul de oxigen și m-a conectat la monitor, Tensiunea arterială era deja la un nivel ridicat, pulsul accelerat, iar saturația de oxigen scădea vizibil. Mi-au mărit doza de oxigen și au început investigațiile cu prelevări de probe biologice, sânge, urină, radiografii toracice și abdominale. Toate acestea făcute cu un profesionalism exemplar. Era departamentul de urgențe majore, calitatea muncii era la un nivel ridicat, materialele sanitare erau de o calitate superioară, monitoarele de 116

ultima generație, iar personalul medical bine antrenat.

Rezultatul testului de sânge nu a evidențiat mare lucru, dar radiografia pulmonară a evidențiat lichid pleural în lobul drept. Pleurezie de cauză neștiută încă. Era clar, nu puteam respira din cauza invaziei de lichid în plămâni. Am citit îngrijorarea medicului de gardă, un tânăr domn doctor foarte preocupat de starea mea și de aflarea diagnosticului. S-a hotărât să mă transfere imediat în camera alăturată pentru scanarea toraco-abdominală la CT. Diana mă încuraja în tot acest timp, dar vedeam că este preocupată de starea mea. Mi-a pregătit materialele necesare pentru puncția venoasă și mi-a inserat cateterul pentru a-mi administra substanța de contrast. Am ajuns la tubul în care trebuia să fiu scanată, de data aceasta eram eu pacientul, simțeam cum mă pătrunde sentimentul de vinovăție. Trebuia să fiu de partea cealaltă a baricadei, mă simțeam neputincioasă, dar îmi venise și mie rândul să fiu pacient. Sunt o asistentă cu vocație și îmi place să fac treabă bună, mereu cu zâmbetul pe buze în fața bolnavilor cu fețele schimonosite de durere. Așa era și Diana, un munte de energie pozitivă, zâmbetul ei îmi dădea forță și speranță. Am făcut și primul CT din viața mea, mai făcusem în România RMN și endoscopii periodice. Am fost transferată înapoi în rezerva mea. Oxigenul deja ajunsese la 4 litri /oră, dat fiind că saturația scădea. Doctorul aștepta rezultatele, monitorul îmi testa funcțiile vitale din oră în oră, iar personalul medical era mereu atent la simptomele mele, chestionându-mă mereu despre noile simptome. Nu aveam altele. Doctorul se perinda de la un pacient la altul, dar, când se întorcea la stația de asistență, privea mereu monitorul meu și aștepta să apară rezultatul CT. Într-un târziu a venit, dar nu era complet, doar cel toracic era prezent, așa că a pus mâna pe telefon și a urgentat rezultatul care a sosit după 15 minute. Îl priveam cum examinează pe computer tot ce ținea de organele mele. Era foarte atent, foarte concentrat. Îmi venea să mă ridic, să merg lângă el, să mă uit și eu, dar eram imobilizată la în pat, cu manșeta pe brațul drept, pentru tensiunea arterială și cu pulsoximetrul pe degetul inelar stâng pentru monitorizarea pulsului și a saturației de oxigen, bineînțeles că tubul nazal de oxigen era prezent permanent. În rezerva din stânga o voce bărbătească urla de durere. Mă întrebam oare ce are, de ce urlă așa? eram concentrată pe țipetele lui. Diana a venit să-mi vorbească, să-mi ofere un pahar cu apă și să mă întrebe despre datele de contact ale familiei mele. Protocolul medical englez impune anunțarea membrilor familiei. Am întrebat-o de ce țipă acel domn, defect profesional, eram îngrijorată de starea lui. Mi-a spus că este român, că a băut prea mult și a avut un accident cu rezultatul fracturării ambelor membre inferioare, fracturi deschise, multiple. Avea de ce să urle de durere. Mi-a fost milă, dar de ce băuse?

Multe întrebări mă făceau să uit de ce sunt eu pe patul de spital. Trecuseră deja 6 ore, fetița mea Larisa priBANCHETUL, 19-10-21 / 2017

PROZĂ

mise deja vestea prin telefon, iubitul meu aflase, așteptam să vină la spital. Era departe, mașina mea era blocată în parcarea spitalului unde lucrez așa că nu le rămânea decât varianta de a lua primul tren spre Redhil.

Doctorul s-a întors către mine cu privirea îngrijorată, a tras perdeaua și mi-a spus: - Îmi pare rău, dar am vești proaste, ai apă în plămânul drept și o tumoră de 15 cm pe ovarul drept, ești suspectă de cancer. Am chemat deja un medic internist și un medic ginecolog pentru a vedea ce putem face.

Alte investigații vor urma, te vom transfera pe secția de ginecologie unde avem un pat liber și probabil o să trebuiască să ți se aspire lichidul pleural pentru a ușura respirația. Așteptăm să coboare medicul internist să vedem decizia lor.

Eram năucită, mi-am închis pleoapele și am respirat adânc, trebuia să accept acest verdict. Sabia lui Domocles stătea deasupra capului meu. Am primit vestea fără să intru în panică, fără să plâng. Imaginea mamei mele pe patul de spital îmi invada spațiul. Apăreau clișee după clișee. Mama murise în 2009, tot de cancer, la o vârstă nu prea înaintată și ultima dată când o văzusem mă petrecea cu privirea de pe patul de spital, știa că e ultima noastră întâlnire. Acum era rândul meu să primesc o astfel de veste. Mă tulbura gândul la ce a trăit mama mea, din păcate diagnosticul ei a fost ferm, cancer stadiu terminal, nu mai era nimic de făcut decât să aștepte moartea. Nu știa săraca, nimeni nu i-a spus diagnosticul, dar în sinea ei simțea, se vedea în ochii ei și în privirea ei blândă. Eu trebuia să accept vestea cu profesionalism, eram asistentă, trebuia să rămân rațională, să-mi păstrez tonusul, psihicul, să pot să dau ochii cu fetița mea și cu iubitul meu, să le spun că am cancer.

Asta mă îngrozea. Doamne, cum să le dai o astfel de veste, Larisa are numai 17 ani, iar eu și logodnicul meu nici nu am apucat să ne căsătorim. Au sosit și i-am privit rușinată, ei m-au luat de mână și m-au încurajat, leam explicat starea mea și pașii ce vor urma pentru stabilirea intervențiilor următoare. Au stat lângă mine privindu-mă cu drag și încurajându-mă, glumeam, râdeam, nu voiam să facem din starea mea un moment de priveghi, încă eram vie, trebuia să fiu optimistă. A coborât un doctor de medicină internă și un medic ginecolog care m-a informat ca voi fi dusă pe secția de ginecologie, unde voi fi monitorizată până se decide dacă vor efectua toracocenteza sau dacă vor interveni chirurgical la nivel abdominal. Am ajuns pe un alt pat, după o călătorie pe patul rulant pe holurile spitalului, era înspăimântător să nu poți să mergi pe picioarele tale, să porți masca de oxigen și să depinzi de oameni, iubitul meu și fiica mea urmau patul rulant în tăcere.

După transferul de pe patul rulant pe patul de spital din secție, le-am cerut să plece acasă, se făcuse târziu, era departe, eu trebuia să dorm, petrecusem 11 ore în A&E. Am încercat să dorm, dar în stânga mea era o tânără care trăsese perdeaua și credeam că doarme, se dăduse stingerea, mai auzeam gemete din patul din fața BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

mea în care o doamnă proaspăt operată se zvârcolea de durere. Am auzit o respirație sacadată în stânga mea, nu era o respirație normală, eram îngrijorată, mă uitam în stânga și dreapta, poate zăresc un cadru medical. Nu era nimeni, toți erau în stația medicală. Am scos tubul de oxigen și m-am ridicat să văd ce face tânăra din patul alăturat, m-am uitat prin crăpătura perdelei și am văzut cum o dâră de sânge i se prelingea din gură, am privit mai atent, tânăra începuse să tremure zgâlțâind patul din încheieturi. Convulsii tonico-clonice mi-am zis în minte și am început să strig să vină un cadru medical am apăsat semnalul de alarmă. S-au îmbulzit toți să o ajute, iar eu m-am întors în patul meu cu încredere în profesionalismul lor, așezându-mi tubul de oxigen în nări. Tânăra era epileptică, văzusem la tatăl meu aceste crize de sute de ori când eram copil. Totul trecea repede, apoi urma somnul la tatăl meu, așa s-a întâmplat și cu tânăra, a intrat într-un somn adânc. Am adormit și eu. Dimineața m-au trezit să-mi controleze funcțiile vitale, aveam un tratament lejer: Paracetamol, Clexan s.c. pentru prevenirea trombozei venoase, antiemetice si inhibitori ai pompei de protoni, nimic serios, oxigenul era important, refuzam tratamentul pentru dureri, nu aveam dureri, pentru ce să le iau? Nu aveam nevoie de ajutor pentru îngrijirea personală așa că am cerut un prosop și mi-am făcut duș fără ajutor, apoi am primit micul dejun, cereale cu lapte și cafea am cerut.

Am mâncat și am așteptat să vină cineva să-mi spună care-i pasul următor. Au venit la patul meu o echipă de asistenți care m-au predat altei echipe pentru tura de zi.

Așa se face în sistemul sanitar britanic, se prezintă cazul la pat bolnav. Auzeam tot, dar nu era nimic nou, eram doar sub observație medicală. Oxigenul era deja la 2 L pe oră, Puteam respira fără el, dar scădea saturația la 92%, nu era încă stabilă starea mea. A venit un medic și mi-a spus că ședința MTD a cazului meu se v-a discuta vineri, încă nu era sigur dacă vor efectua puncția biopsică și extragerea lichidului pleural din plămâni, așa că șederea mea pe secție era doar pentru oxigenoterapie. Am cerut externarea mea imediat ce am început să respir fără oxigen, mi-am zis că nu trebuie să ocup patul de spital pentru nimic, trebuia să aștept ședința cazului meu și apoi să mă întorc la discuții, așa că medicii au fost de acord să mă externeze. Am plecat acasă și mi-am luat concediul de odihnă, timp în care am fost sunată de spital pentru a mă întoarce să mi se comunice rezultatul ședinței și pașii ce vor urma.

Am condus până la spitalul din Redhil, unde m-a preluat o echipă medicală și mi s-a efectuat o ultrasonografie care a evidențiat masa tumorală și lichidul de ascită. Am fost însoțită la alt departament pentru prelevare de lichid pleural pentru biopsie, apoi am plecat acasă în așteptarea rezultatelor, o altă săptămână de așteptări, o altă ședință, o altă decizie în privința intervențiilor viitoare. Trebuia să mă întorc în România, era evenimentul lansării volumului al treilea de poezie, eram invitată la Constanța, oamenii mă așteptau, nu am 117

PROZĂ

vrut să amân evenimentul, mi-am zis că trebuie să fac acest efort pentru cititorii mei, pentru poezie nu există nu pot, trebuie să faci sacrificii, asta mă motiva și mă întărea. În tot acest timp eram încurajată de Daria și Costin, de la Constanța, să rezist și să fiu puternică că totul o să fie bine, ei doreau să fiu bine, voiau să schimbe data evenimentului, eu nu doream asta. Am zis că vin chiar dacă nu primesc aviz medical de zbor cu avionul. Așa am și făcut, am urcat în avion însoțită de fiica și iubitul meu. În avion s-a anunțat la mijlocul zborului că au nevoie de un cadru medical, o tânără nu se simțea bine, nu eram eu aceea, dar eram asistent medical, așa că mi-am desfăcut centura și am plecat să ajut tânăra aflată în suferință, avea dureri mari, era crispată de durere în flancul stâng, un rinichi o sfâșia de durere, transpira abundent, avea stări de vomă, era albă, avea paloare, și tremura ușor. Am îngenunchiat lângă ea și am cerut echipei de zbor să-mi dea un tensiometru sau o trusă medicală, nu aveau la bord așa ceva, eram furioasă, cum era posibil?... a mai venit o colegă asistentă care m-a ajutat să o întindem pe scaunele din avion, ea palpa pulsul și ținea masca de oxigen, eu m-am întors la locul meu să caut o vitamină, un calciu, o pastilă pentru dureri, în geanta mea. Lumea era agitată, căuta fiecare ceva în geantă să o ajute, am încercat să-i dau un antiemetic și un calciu, am udat șervețele și i-am spălat fruntea cu apă rece. Tot zborul l-am petrecut în genunchi lângă tânăra fată. Echipajul medical ne-a mulțumit și au anunțat o ambulanță să o aștepte la sol când aterizăm. Când am văzut că se simte mai bine am plecat la locurile noastre și am aterizat cu bine la Constanța. Acolo mă aștepta Aura, o prietenă veche ce s-a speriat văzând ambulanța, se gândea la mine, știa că sunt bolnavă, nu eram eu de data asta.

III. Am coborât din avion pășind cu emoție pe pământul românesc, cerul era roșiatic, norii fugeau de colo-ncolo, ca-ntr-un joc de copii ștrengari ce aleargă pe pânza cerului. Eram fericită să simt cum mă-ntâmpină vântul răsfirându-mi pletele pe față. Cu mâinile amândouă încercam să-mi descopăr privirea căutând poarta aeroportului unde ajunsesem cu gândul înainte să urcăm în autobuzul ce ne aștepta la scara avionului. Un gând alunga acest autobuz care mi se părea atât de inutil, era un drum atât de scurt până la intrarea-n aeroport, tălpile sărutau fiecare părticică a pavajului sub care dormea pământul sfânt, sau poate nu dormea zguduit zi de zi de roțile aeronavelor, nu-mi plăcea să mă gândesc că cineva ar putea să-i strice somnul. Am ajuns la departamentul Pașapoarte unde timpul parcă se oprise-n loc, punându-mi răbdarea la grea încercare, priveam fiecare român sorbindu-le zâmbetul ca o fiară însetată de dragostea semenilor. Ochii-mi jucau în cap ca două stele ce lucesc pe luciul Mării Negre, mare ce mă așteaptă de atâția ani să-i dau lacrima de bucurie, lacrimă ce lipsea din tumultul valurilor ce se loveau de țărm. Visam cu ochii deschiși la pescărușii cu aripile întinse spre cer și 118

pământ, umbra aripilor pe ape, sfidau orice vapor de croazieră, orice lotcă. Am ajuns la capătul rândului unde un polițist de frontieră mi-a dat binețe în limba română, am zâmbit larg, mă amuza gândul că nu mai semăn cu mine, în fotografia pașaportului cu un astfel de zâmbet, dar tânărul polițist mi-a întors zâmbetul, urându-mi vacanță plăcută. Am trecut în pas ștrengăresc de controlul vamal, auzind-o pe fiica mea cum strigă la mine: - Mami, termină, se uită lumea la noi!... parcă ești un copil... Mi-am potolit pașii zglobii, îndreptându-mi spatele rușinată, oamenii zâmbeau în jurul meu. Am ajuns la banda unde se învârteau bagajele-n cerc și am cules repede bagajul meu. Iubitul meu avea sarcina cea mai grea, să ia bagajul cel mai mare, pe care l-a înșfăcat repede pentru a mă ajuta. Știa că sunt bolnavă, nu dorea să port această povară. Larisa târâia și ea un bagaj pe roți, eu cu poșetuța, tot cu privirea îndreptată spre ieșire, unde trebuia să întâlnesc privirea prietenilor mei dragi: Aura și Nicu, pe care nu-i văzusem de câțiva ani buni, dar ținusem legătura pe rețelele de socializare. Întâlnirea s-a produs în scurt timp, primind prima îmbrățișare a unei românce adevărate, Aura. O femeie de toată isprava, o bună gospodină, o mamă devotată, o soție credincioasă, o prietenă bună de pus pe rană. Nicu aștepta și el la rând să mă îmbrățișeze, bineînțeles că asta s-a întâmplat după ce ne-am săturat noi să chicotim și să pălăvrăgim, uitând de toți cei din jurul nostru. Între timp ei s-au îmbrățișat, ignorând zgomotele noastre. Nicu cu Nicolae și fiica mea îngrijorată că facem prea mult zgomot. Am urcat în mașină și am plecat spre casa lor, unde am avut parte de ospățul tradițional românesc, cine putea găti mai bine românește dacă nu Aura?... este o bucătăreasă bună și o gazdă extraordinară, știe să te facă să simți că ești român, să simți că ești iubit și apreciat. Căldura casei lor mi-a inundat inima de fericire, de mulțumire sufletească. Nicu ne-a condus apoi către gazda noastră, care ne aștepta, conducând cu grijă pe străzile Constanței. Priveam din mașină fiecare bucățică a Dobrogei ce puteam cuprinde cu ochii. Eram inundată de iubire, iubesc Dobrogea și dobrogenii, la fel cum iubesc întreaga mea țară. Drumul era scurt, așa că Nicu s-a gândit să ne ducă pe aleile Portului Tomis, pentru a admira marea în splendoarea ei, chiar din fața cazinoului aflat în ruină. Am coborât, țopăind de bucurie, alergând pe alee cuprinsă de cele mai frumoase sentimente. Mirosul brizei îmi gâdila nările, pescărușii și cormoranii zburau în jurul meu, țipând. Aveam impresia că mă strigă pe nume, că mă ceartă că am lipsit, că vor să-mi povestească întreaga perioadă în care eu am fost plecată. Am privit largul mării, era agitată, valurile se loveau cu violență de țărm, așteptând lacrima mea să se contopească cu esența sărată, venea ploaia, vântul vuia printre zidurile părăsite ale cazinoului ce-mi părea mai frumos ca niciodată, dar atât de trist, parcă și el dorea să-mi spună povești din trecut, când oamenii roiau prin încăperi pline de bogăție și veselie. Doamne, câtă risipă mi-am BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

PROZĂ

spus în gând... apoi m-am îndreptat spre dig, acolo valul a lovit stropindu-mi fața, am primit apa pe obrazul plin de lacrimi, erau lacrimi de fericire, apa mării am primit-o ca pe un al doilea botez. M-am întors fericită către fiica mea care-mi sorbea fiecare bucurie în privire fotografiindu-mă alături de iubitul meu. Nicu ne privea încântat de la distanță, făcând poze cu telefonul. Este căpitan de vas, iubește marea și liniștea ei, el ce i-a întâlnit furia în sute de călătorii. Eram obosiți, am urcat din nou în mașina lui și am pornit la drum, dar tot cu ochii ațintiți spre marea ce se îndepărta tot mai mult.

IV. Am ajuns la apartamentul unde gazda ne aștepta să ne dea cheile, așteptam cu nerăbdare să fac un duș și să mă întind într-un pat curat. Era un apartament frumos cu scări interioare de marmură, primitor. Miam aruncat hainele pe un scaun și geamantanul într-un colț și mi-am dezbrăcat hainele să merg la duș dar telefonul m-a împiedicat pentru câteva minute. Era Costin, istoricul și Directorul Muzeului Militar Constanța, organizatorul evenimentului dublei lansări de carte a celor două volume ale mele. Acest suflet mare pregătise totul în lipsa mea împreună cu Daria Nicolae Președinta Asociației Astra Dobrogeană. Am luat telefonul pe care mi-l dăduse Nicu, soțul Aurei să-l folosesc pe timpul șederii mele în Constanța și am fost informată că într-o oră trebuie să fiu gata să ajung la studiourile televiziunii Litoral TV unde eram invitată la emisiunea Cultura pe Coordonate, emisiune moderată de Profesorul Enache Tușa. Trebuia doar să fiu gata de plecare către studio, Enache și Costin fiind deja în drum spre mine să mă ducă cu mașina. Am încercat să mă adun, emisiunea dura o oră iar eu eram bolnavă obosită după zbor, vocea îmi era răgușită, nu știam nimic despre emisiune, doar că trebuie să discutăm despre cultură, istorie și evenimentul meu ce urma să fie în următoarele zile. Știam că nu o să-mi fie ușor dat fiind starea mea de sănătate, dar m-am mobilizat și am fost primită cu brațele deschise în studiourile Litoral TV, spre uimirea mea, m-am simțit ca între prieteni, am avut o discuție liberă, întrebările au fost la înălțimea emisiunii și răspunsurile noastre pe măsură. După emisiune a urmat o sesiune de fotografii și am fost condusă de acești distinși domni înapoi la apartament. Erau și ei obosiți, dar au lăsat oboseala lor la o parte să mă ducă înapoi la apartament. Enache a condus tot drumul povestind evenimente interesante din munca lui de istoric și moderator TV, parcă-l cunoșteam de-o viață, un aromân prietenos și inimos, așa cum știu dobrogenii să fie. În sfârșit am ajuns la apartament și m-am întins pe patul pregătit deja de iubitul meu și fiica mea. Vocea îmi era stinsă, voiam doar să dorm până a doua zi când urmau alte pregătiri pentru eveniment. M-am ridicat sămi așez hainele în dulapuri și să-mi pun pijamaua, apoi am adormit. Dimineața am primit un telefon de la prietena mea Aura în care eram invitată la micul dejun, apoi la un grătar în grădina ei frumoasă. Bineînțeles că BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Nicu a venit după noi cu mașina, ne-am așezat la masa ei plină, deja pregătită și am mâncat românește. Aura umpluse masa cu tot felul de bunătăți. Apoi ne-am relaxat în grădină pregătind un adevărat festin. Carnea sfârâia pe grătar spre disperarea pisoiului Roger care nu mai avea răbdare să-și primească partea. Noi povesteam, nu ne văzusem demult, Larisa era întinsă pe un șezlong așteptând razele soarelui să o răsfețe. Nicu se cinstea cu Dan cu pălincă românească de cea mai bună calitate întorcând din când în când micii de pe grătar și toate cotletele cumpărate în acea dimineață. Așa ne-au răsfățat prietenii noștri toată șederea noastră la Constanța. Ne-am întors la apartament unde-l așteptam pe fratele meu cu familia lui să vină la eveniment să mă vadă, nu ne văzusem demult, trebuia să mergem noi la Bacău după eveniment, așa plănuisem, din păcate am contramandat tot concediul rezumându-mă la evenimentul lansării celor două volume de poezie așa că fratele meu Alexandru, soția lui Claudia și cei doi nepoți ai mei Flavia și David au urcat în mașină să vină la eveniment. Știau că sunt bolnavă și mă gândeam că nu putem rata ocazia să ne vedem, poate era pentru ultima oară îmi spuneam în gând. Așteptam un telefon ce urma să-mi dezvăluie rezultatul biopsiei pleurale, telefonul a sunat și o doamnă asistentă medicală m-a informat în limba engleză că lichidul pleural este curat, nu existau celule canceroase. Îmi tremura inima de bucurie, mă gândeam că ușor se vor epuiza toate temerile.

Era o veste bună înaintea evenimentului ce-mi dădea totuși o urmă de speranță. Fratele meu era radios, adusese pălincă și pastramă făcute de el acasă, o bunătate ce nu putea fi ocolită așa că am așezat pastrama tăiată pe un tocător și ne-am pus să gustăm. Un deliciu ne mângâia papilele gustative. Am plecat apoi către Muzeul Militar Constanța unde istoricul Costin Scurtu nea prezentat muzeul lăsându-ne să ne bucurăm de fiecare bijuterie militară achiziționată în timp, o adevărată expunere militară istorică ce ne ducea înapoi în timp lăsându-ne să ne zburde imaginația către poveștile de istorie și legendele istorice românești, nu am ratat nici tancurile și blindatele din curtea muzeului făcând sute de poze, m-am simțit ca un copil, m-am bucurat de fiecare clipă, acolo erau găzduite ți cărțile mele venite de la editură urmând să desfac coletele cu emoție și plină de bucurie. Cei doi nepoți se zbenguaiau pe scările apartamentului făcându-ne să ne simțim din nou ca-ntr-o familie reunită plină de iubire. Tot în acea seară am primit-o cu inima deschisă pe fondatoarea Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova - Diana Ciucureanu Zatlan care a venit tocmai de la Chișinău să-mi prezinte unul dintre volumele de poezie Fluturi în infern. Era frumoasă, radioasă și plină de sentimente frumoase fată de România și de români, iubea poezia mea și era onorată să fie prezentă la acest eveniment, Un efor imens făcut de această minunată doamnă, era un drum lung pe care l-a străbătut cu emoție, fără pretenții, fără cereri, mulțumită cu puținul pe care l-am 119

PROZĂ

putut oferi. A mai trecut o zi, urma evenimentul. Neam trezit de dimineață, în urmă cu o zi Nicu mă dusese la coafor, acum trebuia să reiau coafura să mă pot arăta în fața cititorilor meu cât de cât prezentabilă așa că mia petrecut toată dimineața la duș și în oglindă spre disperarea fetei mele care pendula de la o baie la alta să găsească și ea loc, cumnata mea era deja pregătită iar Diana nu se putea hotărî asupra ținutei vestimentare.

Eu aveam planul pus la punct de acasă, rochie neagra de dantelă, sacou roșu, pantofi roșii și o clamă roșie-n păr sub formă de floare, o ținută simplă, clasică. A sunat soneria și am întâmpinat o altă frumoasă invitată Liliana Liciu, scriitoare Membră a Ligii Scriitorilor Români ce venea tocmai de la București dornică să-i prezinte volumul trei de poezie ce abia ieșise de pe tiparul Editurii Inspirescu din Baia Mare sub îngrijirea scriitorului redactor șef George Terziu, noul volum numindu-se,, 13 Octombrie rece-Icarii timpului''. Eram onorată de prezența ei, nu ceruse nimic în schimb venise pentru că iubea și ea poezia scrisă de mine, era emoționată și obosită de pe drum dar ne aștepta în sufragerie ca un copil cuminte încercând să nu deranjeze pe nimeni. Am fost însoțiți de Domnul Cezar Pânzaru Președintele Asociației Basarabenilor din Constanța către locul unde urma să se desfășoare evenimentul, Biblioteca Județeană I.N Roman din miezul Constanței. O clădire impunătoare ce mă aștepta cu ușile deschise. Am pășit cu emoție pe scările bibliotecii județene ajungând în sala unde deja se strânsese lumea.

Eram impresionată de mulțimea adunată, erau peste 120 de scaune pline, cititori ce mă așteptau cu emoție, oameni de cultură, ziariști și spre surpriza mea chiar jurnaliști ai Antenei 1cărora le-am oferit un scurt interviu înainte de începere. Masa era plină de flori și cărți alături de prezența moderatoarei evenimentului Daria Nicolae și Cele două distinse Doamne ce urmau să-mi prezinte cărțile. Am fost onorată și de prezența doamnei Paula Vals managera firmei Moesis by Angelo ce ne-a stat alături la masă întreg evenimentul oferindune produse de post și dulci după eveniment, produse oferite gratuit, din dragoste pentru poezie. Doamna Director -Corina Apostoleanu a Bibliotecii Județene nea prezentat activitatea acestui prestigios loc de cultură trăind apoi cu emoție ceea ce urma să ne ofere prezentarea momentului artistic de către studenții Facultății de Arte coordonat de Doamna Decan - Daniela Hanțiu Vitcu. Fusesem informată de acest recital regal de poezie pe fundalul creat de un student ce cânta la pian, dar nu m-am așteptat să dureze așa de mult, să se recite din toate cele trei volume de poezii ale mele, poezii la care lăcrimam și eu și cei din sală. Erau așa de frumoși acei tineri ce-mi recitau poeziile, voi rămâne mereu cu imaginea lor în minte și cu glasul lor blând. Momentul artistic s-a încheiat pe fundalul unei melodii cântate la pian în care una dintre studente a dansat un dans contemporan, era ca un fluture, ca fluturele din cartea mea.

Priveam în sală, priveam la studenți, Daria și Liliana 120

mă țineau de mâini și lăcrimam văzând cum lăcrimează lumea din sală la auzul poeziilor mele, era atâta liniște, se auzeau doar aplauzele de la final și suspinul celor cuprinși de emoție. A urmat discursul celor două frumoase doamne care pregătiseră recenziile cu grijă încă de acasă, apoi discursul meu de mulțumire care niciodată nu voi putea să cred că a fost suficient. În sală am avut onoarea să întâlnesc un grup de doamne iubitoare de poezie, care mi-au rămas prietene ulterior, îmbrăcate în costume naționale, le priveam cu drag, mă simțeam acasă. Poezia mea venise din nou acasă, în România mea dragă, nu conta pe ce meleaguri, iubesc toată România chiar dacă Moldova și Dobrogea sunt zonele preferate mie. Aici la Constanța am fost primită cu căldură, cu ospitalitate dobrogeană, cu emoție, acești oameni nu numai că iubesc poezia, ei sunt parte a poeziei, sufletul lor este poezie. Totul s-a încheiat cu aplauze și mai apoi cu sesiunea de autografe ce nu mai lua sfârșit, cărțile epuizându-se foarte repede, aveam brațele pline de flori iar în jurul meu zburda fericită nepoata mea încântată de tot ce vedea în jur, mă îmbrățișa și mă felicita cu glasul ei de copil sărutându-mă pe obraji. Familia mea mă privea de pe scaune fără să monopolizeze sesiunea de autografe, erau încântați de reușita evenimentului. Aura și Nicu au stat și ei la distanță privindu-mă cu drag. Din păcate eu nu am reușit să gust produsele oferite de către doamna Vals fiind luată pe sus de către Directorul Muzeului Militar Constanța - Costin Scurtu care mi-a șoptit la ureche că în 15 minute trebuie să ajungem la studiourile Digi TV pentru că sunt invitată la știrile în direct. Era ceva de mers până acolo, iar eu eram încă sub euforia autocrafelor ce s-a încheiat oferindu-mi cărțile unei perechi de tineri îndrăgostiți ce au avut răbdarea să rămână la urmă pentru a putea să mă privească cât mai mult. Miau rămas și ei prieteni, mulți cititori din lista mea de facebook erau prezenți în sală și colegi autori de poezie. Am plecat către studiourile Digi TV lăsând în urma mea mulțimea care încă nu părăsiseră sala, acolo am fost primită cu aceeași căldură sufletească de către echipa de producție. Totul s-a desfășurat spontan, prezentându-mi volumele cu mare drag Constănțenilor, explicând prezența celor două volume la Constanța.

Ne-am întors apoi la bibliotecă unde am avut plăcerea să continui sesiunea de autografe alături de cei dragi fiind impresionată de nepoata mea Flavia care a deschis o carte și ne-a recitat una dintre poeziile mele cu glasul ei blând de copil. Toți am savurat momentul, era atât de dulce, recita cu atâta dragoste. Ne-am adunat mai apoi în mașini și am plecat către un restaurant de pe țărmul mării negre alături de prieteni și familie, acolo am reușit să reconstituim evenimentul și să ne bucurăm de o masă copioasă. Așa s-a încheiat una dintre cele mai frumoase zile din viața mea, zi dedicată poeziei.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

PROZÄ‚

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

121

PROZĂ

V. Ne-am despărțit cu greu de meleagurile dobrogene. Priveam cu întristare cerul morocănos, parcă nici el nu voia să ne îndepărtăm de acest mirific plai.

Plouase și din șoseaua fierbinte se ridicau aburii ca trupurile voalate ale unor himere ce încercau cu disperare să se agațe de mașina cu care plecam la aeroport, pomii vibrau pe marginea șoselei la fiecare mașină ce le lăsau în urmă. Crengile se clătinau ca niște brațe ce-mi făceau cu mâna, eu le uram în gând un rămas bun. Melancolia pusese stăpânire pe sufletul meu. Adunasem în valiză cărțile rămase de la eveniment și într-o altă valiză imaginară toată bucuria creată de cititorii mei, amândouă atârnau pe sufletul meu cu ușurință dar cu povara despărțirii și cu speranța revederii. Nu voiam să se sfârșească acel drum, era liniște în mașină, nimeni nu mai vorbea, ce poate să fie mai trist decât despărțirea de cei dragi și despărțirea de țara ta?...Am ajuns la aeroport și ne-am despărțit de Nicu gândindu-mă la prietenii mei, la Aura, Costin și la Daria care înainte cu o zi îmi dăduse medicamentul comandat cu speranța că mă voi face bine curând. Daria este o femeie frumoasă, dar nu neapărat trupește, sufletul ei izvorăște dintr-un izvor curat, ochii ei se oglindesc în culorile cerului și inima ei tresaltă la fiecare cuvânt rostit din inimă. Eram bucuroasă să cunosc o femeie așa de minunată. Medicamentul comandat de ea se numea Zeolit, aflasem despre acest detoxifiant de pe internet înainte să plecăm din Anglia, Iubitul meu căuta cu disperare toate articolele și testimonialele despre bolnavii ce au supraviețuit acestei maladii, toate leacurile și schemele terapeutice. Nu eram siguri de diagnostic dar voiam să fim precauți. Așa că am început să iau Zeolit 4 tablete pe zi încă din ziua când Daria mi-a înmânat capsulele. Studiasem efectele binefăcătoare ale acestui mineral vulcanic ce putea să-mi salveze ulterior viața așa cum salvase alte vieți afectate de efectele dezastruoase ale Cernobâlului. Acest mineral nu are efecte adverse, curăță orice urmă de toxine și iradiații oprind dezvoltarea celulelor canceroase. Plecasem din Anglia fără aviz medical de zbor cu dorința de a mă întâlnii cu cititorii mei, dar înainte cu câteva zile aveam pleurezie în lobul drept al plămânului și lichid de ascită. Ulterior s-a dovedit că lichidul a dispărut subit, doctorul mă întreba ce am făcut cu apa din plămâni, cine mi-a scos-o? Știam că acest mineral a eliminat toată apa din plămâni, dar doctorul nu avea habar de acest Zeolit. Neam îmbarcat în avion și am zburat spre casă, am încercat să adorm nu înainte de a privi cerul cum este spintecat de aripile avionului, norii se dădeau la o parte fără să se răscoale din cauza deranjului acestei mașinării zburătoare. Zborul a fost liniștit și am aterizat pe aeroportul din Luton, aplaudând pilotul. Vremea era răcoroasă, o diferență enormă de temperatură, Anglia este ploioasă, vânturile se stârnesc repede, umezeala mustește în pământ dar este paradisul verdelui, iarba este mereu proaspătă iar pomii înverziți sătui de apă. După trecerea de vamă ne-am dus spre autobuzul ce ne ducea 122

spre trenul către apartamentul la care locuiam deja de vreo trei ani. Un apartament modest cu două camere ce ne găzduise cu căldură, urma să ne despărțim curând de el, așteptam să ne mutăm în noua casă pentru care muncisem atât. Tot drumul m-a dus cu gândul înapoi la oamenii dragi din Dobrogea, la fratele meu și la nepoții mei de care mă despărțisem cu greu, la fetița mea care rămăsese la Aura spre a fii condusă către trenul ce o ducea în locurile natale, la tatăl ei pentru o scurtă vacanță. Era totul în ordine acasă, așa că ne-am odihnit liniștiți. A doua zi așteptam telefonul de la spital ce trebuia să mă anunțe ce este de făcut cu acea tumoră de 15 cm ce-mi crescuse pe ovarul drept , tumoră ce-mi cauzase acel episod inflamatoriu ce era să mă sufoce umplându-mi plămânii de apă. Pe la 10 am primit vestea că trebuie să mă prezint la spitalul unde voi fi operată. Eram încă în concediu, mai aveam câteva zile, iar apoi am plecat către spital cu geamantanul făcut, pentru a doua oară, deja cumpărasem pijamale noi, halat de baie și tot ce era necesar într-un spital, fără să uit să îndes în geamantan Zeolitul. Am condus către Royal Surrey County Hospital din orașul Guildford la care fusesem deja în urmă cu câteva zile la discuții și pentru a semna acordul viitoarei operații. Pe secție mă aștepta patul numărul 6 în cameră cu alte paciente ce urmau să fie operate sau erau deja scoase din sală pentru recuperare. Priveam în ochii iubitului meu în timp ce-mi schimbam hainele, era primul sentiment de teamă ce se așternea cu repeziciune în mintea mea. Ce loc trist mă gândeam privind la colegii de salon ce mă urmăreau cu privirea. Dan încerca să mă încurajeze, iar eu încercam să-mi alung teama așezându-mă cu speranță în lenjeria curată de spital. Era un spital modern, cu aparatură bună, cu perdele ce puteau fi trase la fiecare pat pentru ați asigura intimitatea, cu monitoare, televizoare, internet, telefon, toate aceste puteau fi accesate contracost.

Lucram în spital ca asistent medical, dar de această dată eram doar un pacient cu teama zgribulită în suflet ce nu putea să accepte această încăpere ca pe ceva familiar. Totul a decurs normal, dimineața trebuia să intru în operație așa că l-am trimis pe Dan acasă, iar eu am început să beau lichidul preparat din carbohidrați, așa se obișnuiește în Anglia pentru întărirea organismului înainte de operație, apoi am adormit cu gândurile mele. Dimineața a trebuit să merg la duș pentru a intra în operație curată primind o substanță dezinfectantă cu care trebuia să-mi spăl corpul și părul, apoi mam așezat pe patul pregătit deja cu lenjerie sterilă și mau luat din salon ducându-mă la un alt departament unde trebuia să se desfășoare operația. Patul rulant era împins de asistenții ce urmau să mă asiste la operație, m-au așezat în sala de așteptare în timp ce pregăteau materialele pentru anestezie apoi m-au băgat într-o încăpere unde mă aștepta anestezistul. Linia venoasă mia fost pusă, puncția arterială îmi săgetase mâna stânga lăsându-mi o durere imensă, dar nu ziceam nimic, încercam să fiu tare privind la mișcările lor și la aparatura BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

PROZĂ

din dotare. Apoi am observat anestezistul cum se apropie de cateterul meu și-mi administrează o injecție ce m-a dus într-un somn adânc. Totul s-a sfârșit acolo, nu mai eram conștientă. Așa am ajuns pe masa de operație. Dan și Larisa ajunseseră la spital de dimineață, dar și-au petrecut timpul îngrijorați în fața recepției spitalului la o cafenea, Aceste spitale din Anglia sunt dotate cu cafenele, restaurante, magazine, toate condițiile ce pot aduce un beneficiu bolnavilor și aparținătorilor acestora. Eu eram deja de 6 ore în operație. Ei sunau mereu la acest departament să afle când ies din sala de operație. Am fost împinsă spre sala de așteptare de către asistenți timp în care simțeam cum mă trezesc la viață, eram amorțită, nu simțeam durere, zâmbeam și glumeam cu asistenții medicali. Departamentul de terapie intensivă pregătise deja locul meu, dar nu era necesar, eram bine, respiram bine, aveam funcții vitale stabile, doar că mai vomitam din cauza anesteziei așa că am rămas pe loc în sala de așteptare fără să fiu dusă la terapie intensivă, dar fiind vizitată de doctorul ce trebuia să mă preia pe acel departament. Din cauza stării mele bune am fost nevoită să rămân pe loc, dar între timp patul meu se eliberase, nu mai figuram pe secția de unde plecasem, era vina mea că nu am ajuns la terapie intensiva? Nu, dar acum personalul medical trebuia să facă alte demersuri pentru a-mi da înapoi patul, așa că tot acest timp eu am stat în acea sală mare de unde se scot cei operați privind la ceilalți operați și, glumind cu o asistentă drăguță ce-și făcuse drag de mine ce aranjase și primirea familiei mele în acel loc, ceea ce nu se obișnuia, dar, dat fiind că pierdusem patul, i-au lăsat să vină la mine. Erau bucuroși că sunt bine, că am trecut de acest hop, după câteva ore am primit patul înapoi și m-au dus către salon. Acolo deja începeam să simt durerea, aveam un pansament enorm în zona abdominală, nu puteam să văd operația dar simțeam că se întinde de la ombilic către muntele lui Venus. Simțeam un disconfort în zona vaginală, era sonda urinară ce-și întindea tuburile către marginea patului către recipientul colector, funcționa, asta era bine. Mai aveam stări de greață și durerile începeau să apară, așa că am primit medicamentele necesare alături de injecțiile antitrombotice. Cam atât, restul trebuia să fac eu, să mă ridic cât mai repede, să umblu, să pot să-mi pornesc peristaltismul intestinal ce-mi fusese paralizat din cauza anesteziei. Familia mea a plecat acasă, erau obosiți, așa că am adormit și eu. A doua zi am început să mă ridic treptat, să fac câțiva pași târâind după mine recipientul cu urină, cu o mână mă țineam de abdomen, mă durea, gemeam, dar nu mă lăsam pradă durerii. Personalul medical mă încuraja să umblu, nu puteam să părăsesc spitalul constipată sau fără flatulență, așa că luptam din răsputeri cu acest lucru, dar simțeam toată masa abdominală paralizată, intestinele nu funcționau, mă chinuiam, mă durea, nimic. În fața mea era o doamnă internată ce se întorsese la spital din această problemă după ce fusese externată, au trebuit să o opereze iar ca sa-i BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

facă evacuare manuală de fecale, groaznic îmi spuneam în gând auzind familia cum se îngrijorează la capul ei cerându-le medicilor să nu o externeze iar prea devreme. Eu voiam să plec, dar acest gând mă cam punea în așteptare. În sfârșit am primit vizita medicului care mă operase cu zâmbetul pe buze, el fiind foarte bucuros de evoluția mea postoperatorie. Mi-a zis că tumora scoasă pare o fibrothaecoma ce pare benignă la prima vedere, dar că au recoltat probă biopsică și că pot pleca acasă în așteptarea acestui rezultat. Era o veste bună dar incertă, nesigură, totuși speranțele creșteau în gândul meu. Mi-am anunțat familia și în trei zile am fost externată după ce mi-a fost scoasă sonda urinară și funcția renală și-a recăpătat vitalitatea. Pentru acasă am primit medicație contra durerii, dar de tip inferior, neavând Tramadol în stoc, când am fost externată, am primit Co-codamol, un medicament ce dădea constipație și injecții antitrombotice pe care trebuia să mi le administrez singură subcutanat. Mi-am strâns lucrurile și am așteptat să vină Dan care greșise drumul spre spital și întârzia să apară, eram agitată, voiam acasă, mâncasem puțin din micul dejun și mă plimbam pe holurile spitalului fără încetare, încovoiată de durere. Am cerut un pansament de schimb, mi-au dat unul singur, imens, era de două ori cât operația mea, cică nu mai aveau altul, acasă trebuia să vină asistentul districtului să-mi schimbe pansamentul, dar au uitat să-mi facă referire, așa că m-am descurcat singură procurându-mi de la farmacie câteva pansamente, asta după ce am ajuns cu bine acasă. Bineînțeles că am plecat cu mașina proprie spre casă, fără ambulanță tăvălindu-mă pe bancheta din față în timp ce Dan conducea. Dar am ajuns cu bine.

Recuperarea a fost scurtă, am un corp ce renaște ca pasărea Pheonix din propria cenușă, Mi-am urmat strict terapia, am stat la pat cât am putut că mă plictiseam și mai mergeam la bucătărie să gătesc din când în când.

Am primit vizita unei colege englezoaice, Maggie, cu un suflet mare ce mi-a adus ouă de la găinile ei, apoi un buchet imens de flori din partea colegilor mei din spitalul unde lucram, flori aduse de o colegă româncă, Doina, ce a venit într-un suflet de la serviciu să mi le aducă, pe flori era o felicitare ce-mi ura sănătate și multă dragoste din partea lor. Mai primisem din partea altei colege, Anita, un card de însănătoșire grabnică cemi adusese multă bucurie. Nu-mi doream decât să mă fac bine și să-mi reiau activitatea profesională cât mai curând.

VI. Am ieșit în parc la câteva zile după operație, era primăvară, pomii erau încărcați de flori. M-am apropiat să le mângâi, iubesc natura și tot ce a lăsat Dumnezeu frumos pe pământ. Fericirea se citea pe chipul meu, mă bucuram că mi-a dat Dumnezeu acea zi în care să mă pot bucura de primăvară. M-am așezat lângă rondul de flori admirându-le petalele colorate, apoi am pășit printre ele, trecând cu degetele peste petalele pufoase. Larisa și Dan mă fotografiau jucându-mă cu 123

PROZĂ

crengile pomilor înfloriți. Apoi ne-am așezat în iarbă.

Aveam un nasture desfăcut la pantaloni, în dreptul operației, dar în acel moment nu simțeam nici o durere, doar bucuria de mă afla în mijlocul naturii. Celelalte zile au trecut gândindu-mă la rezultatul ce-o să vină.

M-au sunat de la spital, de data aceasta de la departamentul Oncologic – St. Luks Cancer Centre pentru a mă prezenta la spital. Din acel moment am știut că ceva nu este bine. M-am prezentat la spital și am fost preluată de un medic oncolog numit Dr. Cumming care mă aștepta cu o echipă medicală.

- Bună ziua, doamna Podaru, mă numesc Dr. Cumming unul dintre consultantul dumneavoastră. Aș vrea să discutăm despre rezultatul examenului histopatologic și mai apoi vă voi face trimitere către departamentul gastroenterologic pentru endoscopie. Din păcate rezultatul biopsic ne-a confirmat diagnosticul de tumoră Krukenberg, ceea ce ne spune că aveți undeva în corp cancerul primar ce a dat această metastază ovariană... A căzut cerul pe mine, am simțit cum îmi bate inima din ce în ce mai repede, lacrimile au început să curgă involuntar. Am cerut un pahar cu apă, apoi le-am spus: - Spuneți-mi vă rog care este rata de supraviețuire în acest caz și în ce stadiu de boală sunt?...

Doctorul s-a aplecat peste dosarul meu care era deja ceva mai gros ca înainte și cu ochii aplecați, evitând privirea mea, mi-a zis: - Dat fiind metastaza ovariană, boala este în stadiul IV, iar rata de supraviețuire este de 11 luni aproximativ. Vă putem face chimioterapie pentru a vă îmbunătății viața în această perioadă de boală, dar boala dumneavoastră este irecuperabilă.

Am tăcut pentru o clipă și l-am privit pe Dan în ochi, mă privea și el speriat. Doctorul ne-a lăsat pentru o clipă singuri timp în care am izbucnit în plâns. A revenit echipa medicală care mi-a preluat teste de sânge și m-au condus către departamentul de gastroenterologie pentru endoscopie. Mă anunțaseră înainte să vin că voi face endoscopie, așa că eram pregătită de această procedură invazivă. Nu-mi era teamă. M-am așezat pe masa de endoscopie, după ce am semnat actele necesare, consimțământul, și mi s-a administrat Lidocaină pentru anestezie, apoi m-au răsucit pe partea laterală dreaptă și doctorul mi-a inserat tubul endoscopic până în stomac de unde a prelevat probele biopsice luând și imagini de pe pereții stomacului. Cunoșteam acest procedeu, eram monitorizată anual în România din punct de vedere gastric. Nu era o surpriză pentru mine că eram suspectă de cancer gastric. În urmă cu 15 ani, lucrând pe secția Pediatrie din cadrul Spitalului Vulcan din România, am simțit dureri în epigastru și am făcut multe vizite la medicul de familie. Din păcate am primit doar tonice hepatice, iar durerea nu ceda, așa că am cerut ajutorul radiologului din cadrul spitalului, un doctor de medicină imagistică foarte bun care mi-a făcut un bariu pasaj descoperind că stomacul meu își 124

schimbase forma alungindu-se până la uter, formă de pară. Mi-a recomandat să fac un test de Helicobacter Pylori. Am cerut imediat ajutorul prietenei mele care lucra la laboratorul spitalului și am făcut testul, era pozitiv. Am vorbit cu medicul de gardă de pe secția unde lucram și mi s-a recomandat tratamentul de eradicare a bacteriei. Amoxixilină+ Metrinidazol+ Omeran sau Claritromicină+ Amixicilină în decurs de 14 zile. Doream să scap de această bacterie, așa că am făcut ambele scheme de tratament. Antigenul bacteriei rămâne în sânge pentru aproximativ un an, așa că am tot repetat testul până la negativare. Din păcate nu au cedat durerile gastrice, bacteria a lăsat urme adânci distrugând pliurile gastrice. Diagnosticul următor fiind de gastrită cronică atrofică cu aspect de metaplazie intestinală.

Am studiat acest diagnostic imediat ce mi-a fost pus.

Este numită în studiile de specialitate stare precanceroasă, deci risc de cancer gastric. Am încercat să țin un regim sănătos, să nu mănânc prăjeli, să fac vizite medicale periodice cu prelevări de biopsie, toate acestea timp de 15 ani. După plecarea mea în Anglia am făcut câteva vizite la medicul de familie din Uk, dar aici miau spus că sunt prea tânără pentru endoscopie. Nu au luat în seamă istoricul bolii mele, făcându-mi doar ecografii, care bineînțeles că nu evidențiau nimic din punct de vedere gastric. Acum, aflându-mă în fața faptului împlinit, oarecum dădeam vina pe superficialitatea medicilor de familie din Anglia. Am coborât de pe masa de endoscopie și am plecat acasă, așteptând alte două săptămâni după rezultatul biopsic. Am fost chemată din nou în cabinetul Dr. Cumming confirmându-mi diagnosticul de cancer gastric: - Din păcate în stomacul dumneavoastră au fost găsite celule în inel, asemănătoare celulelor canceroase din tumora extrasă, ceea ce dovedește că aveți cancer gastric. Apoi mi-a arătat și imagini preluate din stomac și pe una dintre fotografii era o zonă suspectă, celelalte zone arătând ca fiind zgâriate de gheare de pisică. Nu existau tumori, doar o rană malignizată, ulcerată. Mi sa făcut un Computer Tomograf și alte prelevări biologice, sânge, urină și am plecat din nou acasă, așteptând ziua când voi fi chemată la discuția pentru chimioterapie. Din fericire CT-ul a demonstrat că nu există alte metastaze, asta după ce trecuseră două luni de la operație, fără chimioterapie, doar cu Zeolitul ce-l luam zilnic mărind doza la 8 capsule pe zi. Căutam cu disperare toate testimonialele supraviețuitorilor de cancer, pe internet. Dan a găsit date despre Amigdalină - Vitamina B17, un medicament controversat, interzis de FDAAmerica pentru toxicitate, se spune că ar conține cianură. Acest medicament vindecase mulți bolnavi în toate părțile lumii, dar nu a fost aprobat niciodată oficial. Am găsit acest medicament sub formă de pudră pe internet dar aveam nevoie de fiole. În acest timp am postat pe internet starea mea de boală, nu pentru a cerși mila nimănui, doream să informez cititorii. Primeam încurajarea lor și asta mă ajuta foarte mult. În toată BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

PROZĂ

această perioadă familia mi-a fost aproape, surorile mele făcând eforturi imense de a mă vizita, ele locuind în Italia. Mentorul meu – scriitorul Dumitru Velea se ruga pentru mine și era mereu aproape de mine prin mesaje încurajându-mă. La fel m-am bucurat de atenția Domnului Profesor Petrus Dincă, al domnului Scriitor Doctor Christian Shenck, al domnului scriitor Ilarion Boca și de atenția scriitorilor de peste Prut – Fratele Victor Cobzac, scriitor, profesor, Doamna scriitor – președinta USLR, Diana Cigureanu Zlatan, al doamnei scriitor Silvia Urlich, al doamnei scriitor Liliana Liciu, înconjurată fiind și de dragostea autoarei Mihaela Oancea și Shanti Nilaya – autor, Dania Badea –profesor autor, Eugenia Mihu – autor și multe alte colege de condei. Cel mai important ajutor a fost ajutorul cerului trimițând în calea mea pe trimisul Lui, părintele Ștefan.

Este cititor de poezie și iubește poeziile mele, considerând că trebuie să fie alături de mine în această perioadă grea a vieții mele. Din momentul când m-a contactat, acest preot, numit de către mine din tot sufletul Fratele Ștefan, nu m-a mai părăsit o clipă. A făcut eforturi supraomenești de a-mi procura medicamentele necesare vindecării mele, produse apicole preparate la mânăstirea unde slujește, și cu drag mi-au fost trimise tocmai în Anglia pentru a putea să-mi prepar leacuri naturiste. Acesta a fost primul pas. Am primit miere de salcâm pe care a preparat-o cu propolis, polen, turmeric și ghimbir. La un litru de miere am pus: 100 gr. de propolis, 200 gr. de polen, 50 gr. de turmeric și 50 gr. de ghimbir. Acest preparat l-am pus în frigider, luând câte o linguriță în fiecare dimineața și seara. Tot părintele Ștefan a trimis vitamina C fiole din România și am început să-mi administrez intravenos de la 5 la 10

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

grame zilnic, variam dozele nerezistând la doze mai mari de 10 grame. Dieta am schimbat-o, fără carne, doar fructe și legume, semințe, nuci, lapte de soia și puțină brânză de capră. Foloseam blenderul pentru a prepara sucuri de legume și fructe incluzând sfeclă roșie și uneori spirulină pudră. Spirulina o foloseam zi de zi în formă de tablete, luam câte 5 tablete odată de trei ori pe zi. Ciuperca Reishi o cumpărasem de la un plafar și luam o capsulă pe zi. Tot la începutul aflării diagnosticului am început să iau Peliniță capsule – Artemisia Annua... Toate mergeau bine, scăzusem 5 kg după operație, după aceste preparate luasem deja două kilograme în greutate. Am fost sunată din nou de Dr. Cumming pentru a merge la discuții despre chimioterapie. Inițial era vorba de protocolul standard pentru cancerul gastric –EOX după care s-au gândit să mă bage într-un experiment pentru un medicament nou numit Avelumab. Asta însemna să fac chimioterapie 12 săptămâni, apoi să iau acest drog experimental. Am fost la discuții, am semnat protocolul și am intrat la investigații pentru acest studiu. Mi s-au prelevat 10 flacoane de sânge, spre disperarea iubitului meu care privea cu teamă și mi s-au făcut examene computerizate, de data aceasta la toate organele și la cap pentru a vedea de unde plecăm la studiu, din ce stadiu de boală.

Am plecat acasă în așteptarea rezultatelor. Am fost sunată după o săptămână că nu mai sunt o candidată bună pentru acest medicament în studiu că analizele mele nu evidențiază nici o metastază, așa că trebuie să mă prezint să semnez protocolul vechi de chimioterapie EOX. M-am bucurat de rezultat, dar eram îngrozită de toxicitatea acestui protocol terapeutic. (va urma)

125

PROZĂ

Mariana ZAVATI GARDNER

MOZART E DE VINĂ Sau în cazul meu infatuarea mea cu versurile lui Mao. - Vreau să aud mai mult, draga mea! Amănunte, repede!

- Ei bine, știi bine că am mers să predau engleza în China. Am fost repartizată într-un oraș de provincie de unsprezece milioane de locuitori, o localitate dezolantă, continuu bătută de nisipul dens care plutește grămadă din Deșertul Gobi.

- O! Sună exotic, draga mea!

- Poate de la distanță! Dar nu dacă trebuie să-l inhalezi tot timpul! Într-una din zile, după pauză, m-am dus la clasa unde trebuia să predau. Am găsit ușa încuiată și nici un elev pe coridor! M-am înapoiat la cancelarie – unde elevii se perindă la pauză ca pe bulevard – și am așteptat zece minute din lecția de patruzeci de minute. Prin semne am aflat de la colegii

126

chinezi care erau în cancelarie că mi se relocase clasa la un alt etaj.

- Planificare proastă, draga mea. Se spune că ar conduce lumea!

- Ei bine, poți gândi așa de la distanță, dacă te uiți la TV în Apus! E numai un vis! E diferit acolo. Lucrurile nu sunt chiar așa cum sunt portretizate. Dau vina pe Mao și pe infatuarea mea cu versurile lui despre prunii în floare! M-au orbit! Când le citesc încep să visez!

- Ce-ai făcut atunci, draga mea? Inoportun, draga mea!

- Am mers spre clasa nou alocată, încercând să evit scuipatul din coridor care nu ajunsese chiar în scuipătoarele plasate de-a lungul pereților. Am aflat de la unul din cei cincizeci și cinci de elevi ai clasei – care sunt de altfel extrem de silitori – , că el era singurul care fusese informat de relocarea clasei. Aparent informația se transmite verbal de la unul la altul, ca telefonul fără fir. Am intrat în clasă și de abia am dat subiectul conversației în puținele minute rămase din lecție, că un grup de constructori au deschis ușa, au intrat fără să spună nimic, s-au îndreptat spre ferestre și le-au scos din cercevele.

- Sună suprarealist, draga mea! Pentru o națiune care promite cel mai mult în lumea contemporană!

- Aparent, sunt în pragul falimentului la nivel local, deși sunt solvenți la nivel guvernamental. Ei bine, constructorii și-au făcut de lucru, au scos ferestrele.

M-au ignorat. La fel și pe elevi. M-am uitat la elevii mei, ei s-au uitat indiferenți la mine. Mi-au explicat apoi că asta era ceva obișnuit, că toate treburile legate de localul școlii trebuie terminate în timpul orelor de curs. În final, lecția s-a terminat și tot ce-am apucat să dau elevilor a fost titlul lecției.

Cum au reacționat elevii, draga mea?

- Au reacționat ca și cum totul era ceva normal.

Așa ceva se poate întâmpla de mai multe ori pe an.

- Ce spun atunci părinții, draga mea?

- Nimic! Pentru ei este ceva normal! Nu se implică și așteaptă ordine din capitală.

- Trebuie sa fie foarte enervant, draga mea!

- Te obișnuiești repede. Totul a pornit de la Mao. În cazul meu, de la infatuarea mea cu versurile lui despre prunii în floare.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

TRANSLAȚIUNI

Mircea CIOBANU

în limba lui SHAKESPEARE de Gabriela PACHIA Astfel am spus

Thus Did I Speak

Astfel am spus despre oaspele meu: Adormise, Stam în odaia de veghe și el adormise doar pentru partea de noapte rămasă necheltuită.

Thus did I speak about my guest: He had fallen asleep, I was in the vigil room and he had fallen asleep merely for the nighttime left unexhausted.

Somn și-ntuneric suflau peste noi încă fierbinți, ale casei, tavanele scunde, încă vuind, ale zilei, cuptoarele goale de zgură. Pădurea,

Slumber and darkness would the low, still scorching, house ceilings, the day’s dross-empty kilns, still roaring, blow upon us. No one but myself

o ascultam numai eu, arsă pe-ncetul de soare, arsă de vie, am spus, cum se năruie; trunchiuri și crengi, numai eu ascultam cum le trece vremea sub negru văzduh.

would listen to the forest, leisurely parched by the sun, burnt alive, I said, shrivelling and crumbling; tree trunks and boughs, no one but myself would listen how time would impel them under the black firmament.

Oaspele meu adormise, n-a luat aminte cum frunza pădurii se face ninsoare, cenușile tufelor simple nu și le-a șters de pe mâini. Adormise, n-am auzit decât eu cum pătrunde lin prin fereastra deschisă grea zburătoare femeie, cu aripi de piele plăpândă, astfel am spus: Zburătoare femeie, oarbă și fără de glas.

My guest had fallen asleep, he had been heedless of the way the forest leaves turn into snowfall, he hadn’t wiped the cinders of the ordinary bushes off his hands. He had fallen asleep, no one but myself heard a ponderous woman’s winged spirit, her wings of frail skin, lightly pervading through the open window thus did I speak: a woman’s winged spirit, sightless and voiceless.

Mult a rămas neclintită deasupra oaspelui meu zburătoarea, sta în văzduh, am văzut-o, sta cumpănindu-se-n aripi – însăși părea că de molima somnului trage la somn, pe când ea sta la pândă,

For a long time did the woman’s winged spirit linger unwaveringly above my guest, she was hovering in the air, I myself beheld her, she was ponderously balancing on her wings – herself seemingly dropping with sleep as if from the sleeping sickness, while she was keeping watch,

ea număra cu auzul de câte ori pieptul oaspelui meu se ridică, de câte ori cade-n tiparele trupului: ea număra și-nvăța cum să bată din aripi.

her hearing was counting how many times my guest’s chest would rise, how many times it would fall back into the body’s rituals: she was counting and learning how to flutter.

Astfel am spus despre oaspele meu: Adormise.

Grea zburătoarea deasupra trupului nins a-nceput ca din vâsle,

Thus did I speak about my guest: He had fallen asleep.

The ponderous woman’s winged spirit above the snow-stricken body started to flap as if paddling,

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

127

TRANSLAȚIUNI

ah, ca din vâsle, am spus, și-nțeleaptă să bată din aripi.

Nici n-am aflat când plăpândele piei dintre oase, netede pieile moarte cu nume de aripi, nici n-am aflat când s-au pus în mișcare: până la grindă suiau, fără sunet, când pieptul

ah, as if paddling, I said, sagely fluttering.

I never grasped when the delicate skins over her bones, the smooth dead skins bearing the name of wings, I never grasped when they started to flutter: they would rise to the main beam, soundlessly, when my guest’s

oaspelui meu cobora, deșertându-l de aer; grele cădeau, fără sunet, când pieptul oaspelui celui mai blând se nălța. Stam de veghe, nu mai știam cine doarme și cine răsuflă,

chest would lower, disburdening it of air; they were falling heavily, soundlessly, when the chest of the meekest of guests was rising. I kept my vigil, there was no knowing who was slumbering and who was breathing,

oaspele meu, l-am văzut, adormise, pentru el răsufla zburătoarea.

Un plămân hotăra, nu o grea zburătoare, astfel am spus: Un plămân hotăra între vreme și oaspe – foșnetul cheagului viu istovea ca o apă la țărmuri, astfel am spus: Ca o apă

I had seen it with my own eyes, my guest had fallen asleep, the woman’s winged spirit would breathe for him.

A lung would decide, not a ponderous winged spirit, thus did I speak: A lung would decide between transitoriness and the guest – the swish of the living clot would wear out like seawaters when reaching the shores, thus did I speak: Like a watercourse

prinsă sub straturi de mâl. Până-n zori, până când, până când zburătoarea domol s-a lăsat peste pieptul oaspelui, oarbă și fără de glas, cu aripile strânse, astfel am spus: Cu aripile strânse deodată.

caught under ooze layers. Until the dawn, until, until the woman’s winged spirit gently descended upon my guest’s chest, sightless and voiceless, its wings folded, thus did I speak: Its wings folded in the same breath.

N-am auzit niciun sunet apoi, doar pervazul ferestrei, izbit de carena lățoasă a zburătoarei care plecase lăsându-și – în așternutul pătat de rugină și sânge –

I heard no sound thereafter, solely the window sill, hit by the dishevelled carina of the winged spirit which had soared away leaving behind – on the rust-and-blood-stained shroud –

partea cea bună prin care trăise o noapte.

Oaspe al meu! am strigat – este vremea!

Oaspele meu era tânăr. Venise bătrân, cu țărâna la gură; pe tâmple

his better side which had endured his nightspan.

“Oh, guest of mine!” I outcried, “The time has come!”

My guest was young. He had come senescent, his mouth anear the earth; hoary blood and dust

pulbere veche îi șiroia în loc de sudoare – acum era tânăr.

Venise-n tăcere și-atotștiutor, cu privirea-ntristată de moarte –

would pour down his temples instead of sweat – henceforth he was young.

He had come unknowingly, yet all-knowingly, his look downcast from the worldly grief –

acum era tânăr, sub tinere pleoape irișii lui am văzut cum se-ntunecă, irișii lui pe sub, reci, străvezimile pleoapei.

henceforth he was young, under his young eyelids I beheld his irides darkening, his irides under the cold pellucidity of his eyelids.

______________ *din Patimile, Ed. Cartea Românească, Buc., 1979,

_____________

pp. 151-152

128

*from the volume The Sufferings, «Cartea Românească» Publishing House, Bucharest, 1979, pp. 151-152

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

TRANSLAȚIUNI

Franz HODJAK

în limba lui CERVANTES de Petrișor CIOROBEA „eu sunt cuvântul care te chinuie, omule, care te roade...”

(Franz Hodjak)

„yo soy la palabra que te atormenta, hombre, que te roe...”

(Franz Hodjak)

ÎN CIMITIR

EN CEMENTERIO

citind pe pietrele funerare numele tuturor celor buni ce ne-au părăsit întreb:

leyendo sobre las piedras funerales los nombres de todos los buenos que nos han dejado pregunto:

unde zac oare cei răi ori trăiesc ei veșnic printre noi?

¿ donde yacen de verdad los malos o viven ellos eterno por entre nosotros?

TESTAMENTUL LUI VILLON

EL TESTAMENTO DE VILLON

voi toți cei osândiți la viață vă deplâng cum mă deplângeți voi pe mine cel ce acum vă părăsește nu am nimic să vă las drept moștenire doar câteva povețe le-am îngropat cred în cântece să nu fiți prea decepționați doar cuțitele mi le-am știrbit de funduri demnitare sub mese de cârciumă am sforăit și râgâit și totodată am iubit cum mi-a cântat păsărica deci asta a fost atât de puțin și acum cu bine

vosotros todos los condenados a vida os deplora como me deploreis vosotros a mi lo que ahora os abandona no tengo nada dejarlos como herencia solo algunas consejos os enterarrlos creo en canciones pero no estan demasiado decepcionados solo los cuchilos mi los he desdeatado de fondos dignatarios de bajo de las mesas de taberna he ronquido y regurgitado y al mismo tiempo he amado como me ha cantado el pajarillo asi pues este fue tanto de poco y ahora hasta la vista

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

129

TRANSLAȚIUNI

mă despart cu greu de acest pământ cu toate că în principiu nu am nimic împotriva iadului și nici împotriva cerului dacă acolo beția și lupta de opinii sunt admise

me despierto dificil de este tierra aunque en principio no estoy en contra de inferno y tambien en contra de cielo si alla la borachera y la lucha de opiniones son aceptados

MIT

MITO

vulpile stau la coadă la iepuri iepurii stau la coadă la câmpurile cu varză câmpurile de varză stau la coadă la ploaie ploaia stă la coadă la nori norii stau la coadă la un petic de cer cerul stă la coadă la dumnezeu dumnezeu nu s-a dumirit dacă trebuie a fi sau a nu fi

las zorras hacen cola a liebres las liebres hacen cola a los campos con berza los campos con berza hacen cola a lluvia la lluvia hace cola a nubes las nubes hacen cola a un pedazo de cielo el cielo hace cola a dios dios no se ha dado aun la cuenta si debe ser o no ser

VICLEȘUGUL LUI CALIGULA

LA FULLERIA DE CALIGULA

amenințat de nemulțumire, rezistență ba chiar de răzvrătire Caligula numi spre salvarea sa drept senator un cal aceasta la rândul său generă probleme

amenazado de descontento, resistencia o aun de sedición Caligula denomino para su salvación como senador un caballo este a su vez genero problemas

cu totul noi

con todo nuevos

CROCHIU PENTRU UN AUTOPORTRET

EZBOZO PARA UN AUTOMETRATO

1 locuiesc undeva într-un cartier al Europei îmi petrec timpul cu versuri fumez mai rar mă tem de călătorii lungi cu trenul și fără zăpadă am trei-patru prieteni două iluzii și o singură viață

1 vivo en cualquier parte en un barrio de Europa mi paso el tiempo con versos fumo rara veces me recelo de viajes largos con el tren y de inviernos sin nieve tengo tres-cuatros amigos dos ilusiónes y solo una vida

2 spun adevărul numai dacă vorbesc și mai adevărat

2 Digo la verdad sólo hablo y mas verdad Din placheta: Țigări umede și dor de călătorie, poeme, Editura Dacia, 1980

130

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

TRANSLAȚIUNI

Irina Lucia MIHALCA

În limba lui BAUDELAIRE de Gabriela TUDOSE Impromptu pentru tine Am aruncat în neant toate semnele de punctuație, toate cuvintele nespuse din spațiile albite.

Lumina are distanțe sau e necuprinsă?

Imaginația ta, iubito, este ca un pârau limpede ce vrea să treacă și prin pietre, una din pietre sunt eu, cântecul ești tu!

Dincolo de vânt nu este niciun vânt, dincolo de cântec nu este niciun cântec, dincolo de vis nu este niciun vis, dincolo de spațiu nu este niciun spațiu, spațiul, chiar dacă de necucerit, uneori e vântul, uneori e cântecul, uneori e visul în care pășim nedumeriți.

Simți cum punctele îngreunează spațiile dintre noi?

Cândva, un punct înnegrit te-ndurera atât de mult, mărește, acum, la infinit punctul acela și vei vedea ce înseamnă, - un punct abisal un punct legat de un altul, construit în spirala când ascendentă, când descendentă.

Nu cred în punctul tău implantat la hotarul tăcerii, chiar dacă nu dispare, nu cred în acel punct fără întoarcere, după fiecare punct urmează noi și noi întinderi.

Nu cred în natura moartă a tabloului privit împreună, nu cred în norii întunecați purtați de furtuni trecătoare, nu cred în penitența impusă, aurorele nu obosesc în puncte de suspensie, ascund gânduri și preced dialoguri.

Vreau să mă opun șuvoiului răcoros și puternic, am mereu un vis în care cuvintele tale se contopesc cu el.

Dincolo de fulgerele ploii ai revenit, îți amintești cum mi-ai prins mâna în ploaie?

Zâmbetele nu se pierd stinse în noapte, visele sparte suspină agățate, încă, de firele de păianjen din oaza deșertului de nisip al patului tău.

O oră ți-ar fi inversat polii definitiv, nu te-ai mai fi întors pe același drum, deschide ușa cu piciorul și caută acolo cheia strigătului tău, aștept tulburarea apelor spre vindecarea inimii mele!

Dansează cu viața, iubitule!

Cred în câmpia infinită din noi, în fiecare petală depusă fundației construite și-n zborul nemărginit spre aștri.

Am nevoie de clipele care vin BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

și trec prin noi din clepsidra veșniciei, de muzica ce lasă să curgă timpul în inimile noastre, ca un foc ascuns în exilul unui destin, răscolind tot universul, de pierderea mâinilor noastre ce-alunecă liber în briză și culoare, de fascicolul sărutului ce trece prin lumina stelelor, de interludiul parcurs de ceața ce-adună praful nopții, lăsând, în urmă, o dâră a tăcerii și melancoliei.

Dacă tu ești cerul atunci mâna mea e întinsă spre lumina din tine!

Când Totul se oglindește într-un punct, acel punct se revarsă în Totul, de tine, de mine, de noi, am nevoie...

Impromptu pour toi J'ai laissé tomber dans le néant toute la ponctuation, tous les mots non dits dedans les espaces blanchis.

Est-ce que la lumière est composée par des portions de distances ou elle est sans fin?

Ton imagination, mon amour, est comme un ruisseau clair qui veut passer par tout, même parmi les pierres, je suis l'une des pierres, la chanson cʼest toi!

Au-delà du vent il n'y a aucun vent, au-delà de la chanson il nʼy a aucune chanson au-delà du rêve il nʼy a aucun rêve il n'y a aucun espace au-delà de l'espace mais si lʼespace est impossible à être conquis parfois c'est le vent, parfois c'est la chanson, parfois c'est le rêve dans lequel nous entrons surpris.

Est-ce que tu sens comme les points font difficiles à subir les distances entre nous?

Une fois, tu soufrerais tellement à cause dʼ un point noircit, désormais tu augmentes ce point à l'infini et vois ce que cela signifie, - un point épouvantable – un point lié à un autre, construit en spirale soit vers le haut, soit vers le bas.

Je ne crois pas à ce point implanté à la limite de silence entre nous, même si cela ne disparaîtra pas, Je ne crois pas à ce point de non-retour, parce qu’après chaque point il suit de nouveaux et nouveaux espaces.

131

TRANSLAȚIUNI

Je ne crois pas à la nature morte de la peinture devant nous, Je ne crois pas aux nuages noircis apportés par des orages passagers, Je ne crois pas à la pénitence imposée, les aurores ne se perdent jamais dans des points de suspension, elles cachent des pensées et précédent des dialogues.

pe aripile cărora plutim?

Căutări, magie, vis, durere, zbor, dorință, regăsire, renaștere!

Je suis contre le flux froid et puissant, J'ai toujours un rêve dans lequel tes mots fusionnent avec lui.

Tu es revenu au-delà de la foudre de pluie, est-ce que tu te souviens de la façon dont tu as pris ma main sous la pluie?

Les sourires ne sont pas perdus dans la nuit, Les rêves brisés soupirent guillotinés, encore, entre les fils d'araignée la dedans de lʼosais du désert de ton lit de sable.

Simți, spune-mi, tu simți bătăile inimii noastre? - respirații, tăceri de lumină, inocență de gesturi și gânduri, acel puf de păpădie ce vine, vine și pleacă, cu primul fir de vânt ce va trece pe la porțile sufletelor noastre.

Une heure et il était suffisamment pour avoir les pôles inversée de façon permanente, tu ne serais jamais de retour sur la même route.

Ouvre-toi la porte à un coup de pied et y cherche la clé de votre cri, jʼattends le trouble de l'eau en vue de guérir mon cœur!

Danse avec la vie, mon amour!

Je crois dans le champ infini ouvert entre nous dans chaque pétale déposée à la fondation construite et aussi dans le vol infini vers les étoiles.

Jʼai besoin des moments qui viendraient et passeraient à travers nous dans le sablier de lʼéternité, de la musique qui ferait s'écoulant le temps dans nos cœurs comme un feu caché en lʼexil du destin, en bouleversant tout l'univers, de la perte de nos mains qui couleraient librement dans la brise et dans la couleur, du baiser du faisceau en passant par la lumière des étoiles, de l'intermède long du brouillard qui ramasserait la poussière de la nuit, en laissant derrière une traînée de silence et de mélancolie.

Si tu étais le ciel alors ma main serait étendue vers la lumière émanant du toi!

Lorsque tout se reflète dans un point, alors ce point se déverse dans le tout, Moi, jʼai besoin de toi, de moi, de nous deux…jʼai besoin…

Simți, spune-mi, tu simți?

Simți, spune-mi, tu simți bătăile inimii noastre? - respirații, tăceri de lumină, muguri ce pulsează seva vieții prin picăturile ploii din noi.

Simți, spune-mi, tu simți roiuri de fluturi multicolori care ni se perindă prin primăvara iubirii? Fiorii

132

Simți, spune-mi, tu simți pașii Destinului ce ne pierd cărările în balansul fără sfârșit?

Un fulger atinge marea formând perla din timpul ce se-ascunde într-o lacrimă!

Fără frontiere este sufletul omului, doar când ne adoarme este cu adevărat acolo unde își dorește amprente de neșters sunt atingerile petalelor de vis trăit, adânci inspirații din curcubeul de culori...

Dis-moi, qu’est-ce que tu éprouves?

Dis-moi, est-ce que tu éprouves les pulsations de nos cœur? - les respirations, un silence en lumière, la sève de la vie palpitant dans les bourgeons.

Dis-moi, est-ce que tu réalises l’essaim de papillons battant dans le printemps de l’amour?

Volons sur les ailes du frisson?

Cherche la magie, le rêve, la douleur, le vol, le désir, la récupération, le retour!

Dis-moi, est-ce que tu saisis les pas du Destin qui embrouillent nos voies dans une balance éternelle?

En débouchant sur la mer, l’éclair forme une perle du temps caché dans une larme!

Dis-moi, est-ce que tu éprouves les pulsations de nos cœurs? - les respirations, un silence en lumière, une innocence des gestes et des pensées, ce pissenlit qui vient et s’en va, il s’en va avec la première brise touchant les portes de nos âmes.

L’âme de l’homme est un infini, Rien qu’ à sortir du sommeil Il est vraiment où l’on désire – Toucher les pétales du rêve vécu c’est devenir des signes indélébiles des inspirations profondes provenant de l’arc-en-ciel en couleurs...

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

SAPIENTIA

Simion TODORESCU

CU CREDINȚĂ Dacă mi-ar fi permis, aș afirma: Dumnezeu l-a făcut pe om ca să aibă pe cine ierta. În oglinda vieții tale privesc mulți, însă nimeni nu te poate vedea vreodată din toate unghiurile în afară de Dumnezeu.

Am ca busolă credința în Dumnezeu și simt că renasc.

Când apele se vor liniști, cu mâinile voi vâsli și voi ajunge la mal, nevătămat.

Dumnezeu le-a dat oamenilor posibilitatea de decădere sau înălțare. Tot El a lăsat oamenilor îngăduințele la care să aspire, neîngrădiți de opreliști.

Cel mai mare sprijin pentru om este Dumnezeu și cea mai apreciată virtute a lui este omenia.

Totul are un început și un sfârșit. Există însă veșnicia.

Tocmai ea naște speranța.

Fiecare om are universul lui, cu care, având un dram de credință, mută munții din loc și asaltează cerul arzând după nemurire.

Bine că Dumnezeu nu i-a dat Evei și aripi. Ori zbura prea des pe alte meleaguri, ori se ridica la cer și ne lăsa pe noi cu ochii în soare.

Câtă vreme există omul, există și păcatul. Dar nu-i păcat că există.

Un cuvânt sfânt poate ține loc de Catedrală.

Dumnezeu îți dă ca să dai și altora. Dacă dai, înseamnă că ești recunoscător Domnului și o să aibă în continuare grija de tine.

Mama Înțelepciune vine totdeauna de la Tatăl Ceresc.

Dumnezeu nu negociază nici cu credincioșii, nici cu necredincioșii. El doar veghează, tace și face.

De când Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam, femeia îi stă bărbatului tot timpul în coastă.

În afară de Dumnezeu nimic nu e mai luminat decât strălucirea minții, care vine tot de la Dumnezeu.

Spiritul fiecăruia este o proprietate obținută prin Voință Divină. El nu moare niciodată.

Surâsul e sănătate curată; vă face bine și vouă, și celorlalți. Merită să-l folosiți ca pe o credință.

Omul este o artă superioară concepută de Puterea Divină.

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Deosebit de mare importanță are piatra. Fără ea nu poți construi un templu.

Tot ce este logic este omenesc. Dincolo de logică, doar Dumnezeu.

Dumnezeu este tot timpul lângă tine, peste tot și în toate. Slăvește-L și vei fi. Mântuirea abia apoi vine.

Am în suflet o mănăstire, unde starețul și călugării se roagă pentru mine.

133

CRITICĂ

Marian BARBU

TENDINȚA DE REABILITARE A EXPRESIONISMULUI Volumul de poeme al lui Ștefan Amariței, Lumina navigatorului (Ed. Timpul, Iași, 2014), se dorește, în subsidiar, a fi o reabilitare a expresionismului de tip germano-austriac. În sensul acesta, volumul trebuie socotit și ca unul polemic, dacă nu inchizitorial, față de întreaga creație lirico-epică actuală din România, centrată pe o subiectivitate vizibil dezlânată și din cauza tematicii de alcov ori de libidou, de forme libere ale comunicării fără noimă.

Poetul, prozatorul, dramaturgul Ștefan Amariței a părăsit cu bună știință lumea concretului caduc, static și irelevant în comunicare, și a arborat, prin conștientizare, abstractul, vagul cosmic, lumea acvatică, formele de viață și de comportament ale acesteia. În cele trei componente ale volumului, în primplan se situează termenii timp, lume, navigator (Sur134

priza timpului, Rotundul lumii, Lumina navigatorului).

De observat la nivelul formulărilor tendința, dar, mai ales, popasul într-o filosofie a departelui, parcă ar fi desprinsă din creația lui Eminescu (contemporanul și al simbolismului, de orientare genetică franceză).

Cum la data când scrie Ștefan Amariței, tabloul sinoptic al conceptelor și categoriilor filosofice este încheiat sau mai corect spus, completat și edificat în nuanțe și direcții de aplicabilitate, libera interpretare a acestora ne aparține în exclusivitate. Teoria receptării este dedusă doar prin implicare individuală.

Dacă timpul, în formele lui cele mai concret-abstracte, ne stăpânește de mii de ani, trupurile care se preumblă pe sub bolta lui se modifică din cauza Lăuntricelor nemărginiri ascunse.

Avem în întreg poem Micimea lumii o nobilă constatare eminesciană, care bate prin dispunerea registrului din pagină, spre Shakespeare. Și tot așa, în tonalități de vers-libriste, se află și mitul lui Icar, deasupra fericitelor orașe.

Dramaturgul este neliniștit, alergând/coborând în timp, spre antichitatea Greciei antice. Numaidecât, eminescian: O fereastră însorită desparte/ Ziua de mâine de ziua de poimâine/…/ Raza diamantină din ochiul aflat/ În agonie deslușită naște/ Universul plăsmuit – focul de artificii/ Înălțându-se pe cer cu viteza luminii.

Există o febră spirituală în întreg volumul de poeme. Căutări, relatări ca de la fața locului, poetul fiind martorul atestat care a văzut cum crește firul de iarbă (Semințele se ivesc din crăpăturile/ Pământului pentru cuceririle științei) a la Blaga sau Walt Whitman.

Prin comparații subînțelese, „facerea poemului” înseamnă chinul de pe lume al creatorului, pe care îl definește „veșnicul surghiun” identic cu viața asceților și cu precădere cu glasul mut al acestora. Adică, poetul Ștefan Amariței desfide poezia constatării sau pe aceea a relatării de la „fața locului”.

Plecând de la imaginea pământului, văzut de sus, din spațiu, ca o sferă puțin turtită la capete, în ciclul al doilea al volumului (cu doar șase piese, primul ciclu având 22, iar ultimul, cu doar 3), poetul nu scapă de obsesia timpului. Concret, abstract, categorial, până a deveni sinonim cu însăși existența fiecăruia BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

CRITICĂ

dintre noi, timpul, ca o apă curgătoare, devine rotundul lumii. Ca toate oceanele, timpul rotunjește țărmurile pământului, încadrându-se în procentul de 75% apă. Restul de 25 % îi aparține în exclusivitate, ca stăpân al clipelor și al destinelor, omului. Chiar oceanele primesc în spinarea valurilor toiagul lui Moise, ca să facă loc de trecere lui Dumnezeu-Timpul.

Abstractul acesta proiectat pe o canava de tip biblic are menirea de a fi o contrapondere față de lumea dezlănțuită bezmetic surprinsă în poemele Țipătul și Visul preschimbat. (Acestea, ca și puțin altele, conțin câteva elemente autobiografice, ușor transmutate în verslibrisme.)

Partea a treia a cărții – Lumina Navigatorului – coboară prozodia celor trei poeme de tip discursiv, până dincolo de medievalitate, chiar dacă este implicată strania apariție a lui Faust (desigur, nu numai al lui Goethe, ci și al altor câțiva, înainte și după! Un studiu comparatist al lui Tudor Vianu îl poate edifica pe cel interesat în această ordine de idei!). Versul

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

lung, epic (16-17 silabe) aduce aminte de epopeea homerică, precum și de viziunea acesteia.

Poema Subterana întinde pelteaua pentru a se așeza lângă Tudor Arghezi: De când a pus stăpânire pe mine/ Neliniștea crește mereu, tulburătoare/ Răvășit, mi se pare că aud o chemare/ De dincolo, din nevăzut, pe care n-o înțeleg/…/ O deschizătură se duce în beznă și atât/…/ Strig cu glasul dinlăuntrul meu, puternic: Ajutor!/ Se aude ecoul răsunând: Ajutor! Ajutor! Ajutor!

Poema este mereu încărcată, ca-ntr-un recul de armă, de metaforă care mai de care, încărcată de sensuri în contextual viziunii onirice. Aici, de data aceasta, prin substituirea poetului, în Faust, în varii ipostaze. Cea mai puternică, supradimensionată, fiind de vraci. Are dreptate istoricul literar Ioan Holban, postfațatorul, să constate că „În fond, Faust e un negativ, o matrice nevăzută”.

Tot jocul de rătăcire în subterană se constituie într-o căutare a sinelui, a identității, a suprapunerii temeinice a gândurilor cu idea izvorâtoare și urmăritoare de sensuri. În zeci de cazuri ale volumului, izbutește poezia de revelație, adăugând alte exemple ori nuanțe ale viziunii. Ofer, în această privință, câteva exemple: Păsări de mare vâslind spre apus/ Îmbracă în giulgiu strălucirea soarelui/…/ Umbra unei uriașe păsări ridică/ De veacuri soclurile tăcerii din lamura/ Albă a lumii. (Lumina Navigatorului).

Sunt în acest poem, cu 11 secvențe, și câteva neajunsuri de tactică poetică, unele dintre ele frizând prețiozitate sau gongorism (3,4,5). Acestea nu numai că n-au finalitate estetică, dar obturează ipoteticul semnificativ și te aruncă în confuzie iremediabilă (vezi în detaliu 8 și 18). Oricum, banalul nu urcă niciodată pe piedestalul citării. Verbiajul face jocul cercurilor concentrice din apele lumii.

Se cuvine o notă de premiere a coperții, prin străluminarea de forță, de prim-plan, a unui promontoriu, de unde se scrutează depărtările necunoscute ale oceanelor acvatice. Bucuria plăcerii (în planul de sus) și bucuria revenirii (în planul de jos).

Dar cine le va fi realizat, Domnule Ștefan Amariței? O fi fost vreun anonim? Un Cristofor Columb, un Vasco da Gama? Un „ofițer acoperit”?

N.B. Pentru a nu mai îngreuna lectura expresionistă a următorului volum – Eșarfele somnului (Ed. Timpul, 2016) – sosit, între timp, pe aceeași adresă, cunoscutul istoric literar ieșean, Ioan Holban, observa: „Aproape fiecare poem (…) are un scenariu al trăirii ființei în orizontul unei anume orânduieli a lumii de dincolo, aceea din timpul continuu, spre care a condus-o Kairos, spre lumea noii geneze, adică, în punctul de început unde se resoarbe totul.”

Subscriem fără alte… adousături!

135

CRITICĂ

Mihai BARBU

GABRIEL CHIFU ȘI PLOILE LUI. TRIVALENTE ȘI MONOVALENTE După antologia de poezie Ploaia trivalentă apărută la Brumar, în 2015, Gabriel Chifu revine, în 2017, cu aceeași temă gravă pe care o dezbate într-un roman intitulat Ploaia de trei sute de zile (Paralela 45, Pitești, 2017). (“A început ploaia trivalentă/ ea cade aici și deodată/ în alte două lumi/ unde am fi putut să trăim/ și unde nu vom ajunge niciodată”) Dacă în poezie, ploaia este omniprezentă atât în lumea reală cât și în lumile imaginare, de neatins, în ultimul său roman, Gabriel Chifu ne descrie o țară, Caramia, în care plouă doar între granițele ei. Lumile de dincolo de teritoriu național sunt, în mod bizar, însorite și normale din punct de vedere meteorologic. Țara asta atât de năpăstuită din pricini acvatice are, totuși, un nume ce mărturisește de o dragoste necondiționată. “Caramia” e un nume inspirat ce-l putem desluși în cheie italiană normală sau inversată (Mia Cara/ Cara mia/ Draga mea) pentru că nu toți o părăsesc atunci când nici o luminiță ne se mai zărește la orizont din cauza abundenței acvatice. Eroii fac scurte incursiuni în universuri vecine pentru a se convinge dacă normalitatea sau fericirea se află chiar după colț. Când e vorba de ploaie în literatura română, gândul ne zboară, inevitabil, la Bacovia. Refrenul obsesiv (“Plouă, plouă, plouă…”) și “locuințele lacustre” sunt două mărci de neocolit în fixarea reperelor diluviului național bacovian. Gabriel Chifu nu pare deranjat de motivele bacoviene și pare a merge în direcția lor. Meseriile eroilor care deschid romanul (și care le asigură venituri consistente!) sunt adecvate perfect universului locativ bacovian. El, Ștefan Orban, e arhitect iar ea, Cora, lucrează la o agenție imobiliară de succes. Faptul că el, Ștefan Orban, (pe care scriitorul îl aseamănă, fizic, cu fostul președinte francez Francois Hollande) e cu 20 de ani mai în vârstă decât Cora (fata cu nume, frumusețe și generozitate erotică de supermarket) nu e decât o constatare că, în ceea ce privește misterul alăturărilor umane, logica nu are ce căuta. Dacă în poezia sa, Chifu ne vorbește de o ploaie trivalentă, în roman ploaia sa este monovalentă. Trivalența poetică a ploii poetice se transformă în trei sute de zile și nopți de infern acvatic romanesc. Monotonia naturii e în contrast evident cu o lume extrem de vie, cu idealuri joase și înalte, cu jocuri murdare, financiare și politice, cu o erotică abundentă (tarifată sau oferită, generos, din 136

pură plăcere carnală) sau abstinență monahală, cu oameni hărăziți care pun la cale cosmogonii pe baze teologice sau bazate pe adevărurile științei dar și cu oameni simpli, devotați stăpânului. Ploaia nu împiedică eroii să acționeze energic, ca în vremuri normale din punct de vedere meteorologic. Poate cu un plus de adrenalină datorată stresului pluvial.

Romanul e construit inginerește: eroii povestesc, pe rând, la persoana întâi, scene care, văzute dintr-o altă perspectivă, întregesc povestea lumii. Din când în când, intervine și autorul omniscient ca să lumineze zonele de umbră și mister. O teorie veche spune că romanul e o oglindă pe care autorul o plimbă de-a lungul unui drum. Abilitatea autorului constă în felul în care montează această complicată instalație optică pentru a obține efectul dorit. Eroii săi vin din universuri topografice și lingvistice extrem de diferite. Abilitatea lingvistică a autorului constă în a-i face să vorbească credibil. Iacob Grima, savantul ce scrie o cosmogonie, și Gigi Spaniolu, peștele care are de-a face cu niște curve tarifate (ca să luăm cele două extreme ale limbajului celor ce populează Ploaia de trei sute de zile), vorbesc, fiecare, extrem de firesc în confesiunile lor. Trecerea de la un limbaj la altul, de la o filozofie la alta, de la descrierea unui fel de-a face amor (să-i zicem, casnic) la un altul care pune pe prim plan o juisare multiplă se face credibil și pe nesimțite. Firele epice se-mpletesc precum cărările ce duc la moară. Sunt poveștile de viață ale arhitectului Ștefan Orban (ce o include și pe iubita sa, Cora și pe fiica Alice) și a Casei de la mare, ale vechilor prieteni Iacob Grima și Mihail Cristea și a Cosmogoniei lor, a lui Gigi Spaniolu, a “cameristelor” sale, Crinuța Bunuța & Vali Fomista, și a idealului lor erotic. Fiecare grup are un ideal, personal sau comun, pe care-l urmărește cu îndărătnicie. Toți fac compromisuri de tot felul (financiare, politice și erotice) dar au și un vis pe care vor care-l să-l ducă la bun sfârșit. Arhitectul face o mulțime de case după gustul îndoielnic al clienților, Iacob Grima pornește o cosmogonie pornind de la ignorarea Divinității, Gigi le abuzează pe fetele aduse la produs, le bate măr și, în consecință, ele îl respectă și-l iubesc. E singurul care are doar un ideal fizic, ce ține de o erotică pragmatică ce îmbină afacerea cu amorul carnal. E singurul care nu reușește în ideal.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

CRITICĂ

Arhitectul face din Casa de la mare o capodoperă, astrofizicianul reușește să-și scrie Cosmogonia pe baze creștine, Gigi Spaniolu ajunge să facă moarte de om doar ca să-și scape pielea. El nu mai lucrează cu femei (care-l satisfăceau atât erotic cât și financiar), ci doar cu droguri ce le-mparte prin cartier. Ce mai poate rămâne după un diluviu și-o furtună? Din această lume impură, reală și ficțională, “nu mai rămase decât pulbere, frânturi de propoziții și praf de cuvinte”. Și un

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

roman, am adăuga noi. Dacă țara se pierde în final (și) din cauza defrișărilor (chestiunea nu se dezbate în roman, dar e subînțeleasă) hârtia rezultată din lemnul puțin destinat tipăriturilor poate avea și un final neașteptat. E și cazul nostru. Nenorocirile cotidiene specifice unei lumi acvatice se sublimează într-o carte ce plutește, maiestuos, deasupra potopului.

137

CRITICĂ

Mircea BĂDUȚ

FILON OMENESC ÎN CREAȚIILE 'SF' Printr-o coincidență, sugestia de a diserta distopic – sau chiar deconstructiv și apoi reconstructiv până la convergență – asupra balansului 'Tehnologie versus Natura Umană' în creația de Science-Fiction, s-a înfiripat în primăvara lui 2016, când două reviste ce le urmăresc sistematic – CHIP România și research*eu – au publicat o serie de articole dedicate acelui nod al evoluției societății umane când se presupune că va avea lor fuziunea dintre om și tehnologie. "Singularitatea". Și poate că nici n-ar fi o coincidență, cât mai degrabă o amplificare sincronă a unor temeri la nivelul întregii societăți privind acea convergență. Ambele reviste au reușit să trateze subiectul la confluența dintre informatică/inginerie, biologie/medicină, filozofie și antropologie – iar această abordare dialectic-epistemică și totodată holistică mi-a fost liniștitoare: societatea nu doar că este atentă la problema convergenței tehnologie-uman, dar și o poate analiza echilibrat. Astfel încât – ca o contrapondere la mereu-uimitoarea componentă 'tehnologie' din creațiile SF – am zis că pot focaliza eseul meu pe talerul calm al balanței, respectiv asupra 'umanului'.

Revelația discriminantului afect Undeva înspre jumătatea secundă a axei mele temporale – deci cam la vârsta la care, pentru mulți oameni, pasiunea pătimașă se transformă decadent în reflexul observației vii – mi s-a revelat un aspect ce avea să-mi încline ușor-ușor percepția asupra literaturii SF. Iar faptul acela – fără a fi însemnat un moment dramatic, ci mai degrabă începutul unui proces introspectiv așezat – a apărut prin răspunsul la o întrebare nu chiar atât de simplă cum ar părea. Și anume, "care dintre cărțile lui Jules Verne mi-a plăcut cel mai mult?". (Observăm că aici 'Jules Verne' este o referință crono-întâmplătoare; dacă mă nășteam mai târziu probabil că ar fi fost Isaac Asimov sau Philip K. Dick.)

Răspunsul, după o scurtă trece în revistă a titlurilor de pe cotoarele cărților din bibliotecă, a răsărit mental și descumpănitor: "Agenția Thompson and Co.", secondată de "Uimitoarea aventură a misiunii Barsac". (Trec peste faptul că ambele se pare că sunt scrise de Verne fiul, Michel. Pe-atunci nu știam aceasta, și e mai bine că aspectul, neexistând, nu mi138

a tulburat gândurile.) Aflam deci că în topul personal nu se fixase vreuna dintre prozele verniene celebre, ori una cu anticipări tehnico-științifice semnificative.

Ci câștigaseră poziția aceea alt soi de scrieri, în care aventura se impregnase cu simțăminte umane în gradul cel mai înalt.

Apoi mi-a venit în gânduri "contra-revoluția": nu cumva propria uzură mentală, ori blazarea, ori vreo auto-protecție la avalanșa potențială de gadget-uri (din lumea reală, nu din cea SF), mă conduseseră la această... revelație? N-ar fi exclus. Însă nu procesul mental al unei persoane, din cvadrilioanele existente în galaxie, contează esențialmente. Ci adeverirea faptului că, până la urmă, în creația SF filonul uman are pondere (e foarte prezent, care-va-să-zică), este important (nefiind doar un compus secundar prescris), și – last but not least – rezistă mai bine la trecerea timpului.

Dar trebuie să observăm că, dintre manifestările SF, aspectul este mai expresiv în literatură, în principal pentru că aici raportul 'tehnologie versus umanitate' în mixul creației ne apare mai explicit-decelabil, dar și din cauza faptului că în creația cinematografică (m-am oprit la această alternativă în cadrul genului SF) omenescul este folosit adesea ca ingredient implicit, de rețetă.

Revistuire nesistematică Probabil că o minte ambițioasă, ori una exersată binișor în studii exegetice, ar putea identifica, clasifica și urmări diversele categorii (ori nuanțe) ale afectelor umane ce îmbracă, sau chiar "motorizează", multe dintre scrierile SF. Cum eu nu sunt suficient de cerebral pentru o astfel de aventură a cunoașterii, voi completa ideea doar prin punctarea câtorva titluri și nume ale genului care mi-au marcat aleator memoria și sentimentele.

• "Mâna stângă a întunericului" – romanul Ursulei K. LeGuin nu ne povestește atât despre conflictul dintre civilizații (deși componenta antropologică și politică este pregnantă), cât despre prietenie și sacrificiu: cu greu să nu simți manifestările fruste de uman, cu greu să nu te impresioneze întrețeserile relațiilor, când covârșitoare/complexe, când filigranice.

• "Cei dintr-o lacrimă" – Alexandru Ungureanu, BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

CRITICĂ

Almanahul Anticipația 1984. Avem aici o dramă delicată: eroul, doborât de un virus necunoscut pe o planetă străină, află că pentru a se vindeca trebuie să se îndrăgostească de… o floare, o floare numită Legeea.

Un parcurs dificil dar bine scris: învingându-și până la urmă rațiunea și resentimentele, personajul reușește cumva acest tur de forță, iar floarea-femeie îl vindecă, apoi se usucă și moare. Cu un final pe măsură: bărbatul este într-atât marcat de experiență, de conexiunea aceasta cu un alt regn, încât nu se mai simte în stare să revină în civilizația umană.

• "Marți oamenii sunt sparți, miercuri oamenii sunt cercuri", de Philip Jose Farmer – din nou despre iubire, într-o lume cu discriminări... crono-spațiale.

• "Flori pentru Algernon" de Daniel Keyes – piesa este așa de clasică în umanitatea ei, încât nu mai am nimic de spus.

• "Frazbile și granchioase", Lewiss Padgett, Almanahul Anticipația 1989 – de o cu totul altă factură este umanul de aici, revelând mai degrabă drama conflictului/asimilării la întâlnirea unei umanități avansate (sau evoluate altfel).

De fapt, am putea enumera mulți autori de SF (deopotrivă români și străini), care – având ei înșiși o

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

sensibilitate deosebită, ori posedând o aderență deosebită la aspecte de feeling – ne-au lăsat reușite notabile în privința revelării și exploatării filonului uman.

Să risc, totuși, o trecere în revistă? Mihail Grămescu, Cristian Tudor Popescu, Constantin Cozmiuc, ... Nee! Sunt ei, autorii, mulți și prea nealiniați pentru tentativa mea de enumerare.

Nerostul exemplificării De altfel, e deopotrivă caducă și nedreaptă încercarea mea de a spicui dintre scrierile SF. Nu știu dacă poate fi vorba de o cvasi-totalitate (îndoielnic, dacă plecăm de la rădăcinile 'pulp-fiction') sau măcar de o majoritate (semnificativă), dar vom observa că multe dintre titlurile notabile au pe undeva un filon esențial de afecte umane. Până și personajele lui Isaac Asimov (precum demodatul croitor Joseph Schwartz din "O piatră pe cer") ne prezintă o umanitate deosebită. O umanitate ce fie constituie intriga, conflictul, cheiade-boltă a întregii construcții speculative/fiționale, fie alcătuiește materialul cu care autorul îmbracă aventura anticipației.

Bine-bine! Dar dacă așa par să stea lucrurile, dacă recunoaștem că suntem atât de sensibiluși (de inimoși), atunci de ce nu ne restrângem resemnați la main-stream-ul plin de cărți/filme romantice ori de drame? (Și eventual notăm, fără patimă, că unora li sa chiar întâmplat aceasta.)

Dar nu, nu este vorba doar de emoție, de a consuma (și empatiza cu) trăirile personajelor. Și, re-pusă astfel problema, ne revenim: ceea ce ne atrage este acea confruntare dintre umanitatea așa-cum-o-știmnoi și instanțierile ei revelate/posibile în situații extreme – adică ceea ce (cred eu că) distinge SF-ul de alte genuri literare/artistice.

De altfel, reiterând paralela cu "sora ei mai popart", vom observa cum aspectul aceasta – al îngemănării dintre afect și aventura științifico-fantastică – e foarte evident în filme. Și astfel îmi amintesc de o altă parte a propriei revelații: încercând odinioară să-mi lămuresc motivul ce mă aducea în fața ecranului TV la filmul serial 'Star Trek', aflam că nu epicul aventurii propriu-zise mă atrăgea, ci provocările pe care situația intergalactică le aducea stirpei umane, aspect reliefat mai limpede în seria 'Deep Space Nine'. (Dear fi să cedez iarăși ispitei de a exemplifica, la capitolul filme aș nominaliza 'Omul bicentenar', 'Wall-E', 'Gravity', 'Oblivion', 'Eu, robotul', 'Gattaca', 'Contact', 'Planeta maimuțelor' (1968), 'E.T.', 'Avatar', ... – și ar urma atât de multe titluri încât evidența s-ar impune.

Iar teza mea ar deveni banală, cum probabil că-i șade cel mai bine.)

139

CRITICĂ

Iulian CĂTĂLUI

DESPRE BANCHETIȘTI 1. Dorina Brândușa Landèn, poezia socială în volumul Amurguri/ Sunsets Poezia socială este un termen care a fost utilizat, în general, pentru a defini poezia ce îndeplinește o funcție sau „misie” socială sau conținând un stadiu, un nivel de „comentariu social”. Sintagma pare să fi apărut mai întâi ca o traducere a termenului spaniol poesia social, folosit pentru a descrie mișcarea poetică spaniolă postRăzboiul Civil, născută și dezvoltată între 1950 și 1960 (cu poeți ca Blas de Otero și alții). Mai târziu, Jose Eduardo Limon, de exemplu, a întrebuințat expresia „poezie socială” pentru a analiza poezia mexicano-americană „Chicano” din statul Texas, în aceeași perioadă. În alte țări, criticii și istoricii literari au utilizat termenul pentru a-i menționa pe poeții și scriitorii britanici cum ar fi W.H. Auden și G.B. Shaw. În R.F.G., cunoscutul poet Hans Magnus Enzensberger vorbea despre un fel de subcapitol al poeziei sociale, respectiv poezia politică, lansând trei teze în acest sens: misiunea politică a poeziei este aceea de a „refuza orice misiune politică și de a vorbi în numele tuturor, chiar și atunci când nu vorbește de nimeni”; puterea și poezia sunt ireconciliabile, pentru că „în ochii Puterii, poezia este anarhică (...) subversivă prin însăși existența ei” și „poezia transmite viitor”, printr-un dublu demers: critic și anticipativ. Mai recent, John Stubley a întrebuințat sintagma ca parte a „Centrului de Poezie Socială”, el extinzând totuși ideea de a include ceea ce un Owen Barfield descria ca fiind „efectul” poetic, ce face distincția între forma poetică a cuvântului pe hârtie sau pe pagină și efectul poetic al unei „simțite schimbări de conștiință”, și în acest din urmă caz ni se pare a sta profunzimea poeziei sociale, același Stubley dezvoltând și termenul de „poeticizare” a vieții sociale. În spațiul românesc, poezia socială a fost o constantă a preocupărilor lui Eminescu, începând cu perioada lui de formare și terminând cu faimosul poem Împărat și proletar, o sinteză a acestei poezii, în ea fiind diferite straturi de experiență. În poezia socială eminesciană se contopesc experiența vieții, dezamăgirea, simțul critic, răzvrătirea socială și națională și afirmarea unor valori etico-morale. Poezie socială conține și opera lui Arghezi, dar aceasta se axează pe urâtul vieții, fața dizgrațioasă a lumii, mahalaua citadină, spectacolul terifiant al degradării umane, scabrosul și scatologicul, 140

plăcerea cruzimii, putreziciunea lumii. El rămâne solidar cu cei mulți, simpli și cinstiți, care „trudesc în anonimat”, iar poezia lui de revoltă socială este un mixaj de pamflet, polemică și o puternică expresivitate stilistică.

La Coșbuc, poezia socială este cea a conflictului bogațisăraci, asupriți-asupritori și a revoltei împotriva asupritorilor (Noi vrem pământ), în timp ce la Goga avem o poezie socială de revoltă națională împotriva asupririi naționale și sociale în Ardeal, poezia ca misiune, printrun ton de jale, lacrimi, suferințe, patimi, jelanie etc. În perioada comunistă au scris poezie socială, printre alții, poetul stadioanelor, Adrian Păunescu, acesta specializându-se în poezie politică de tip encomiast-tămâios la adresa iubiților conducători, și un Mircea Dinescu, care a încercat o lirică social-politică contestatară, pe alocuri curajoasă, dar încărcată de „șopârlițe” de tot felul, care nu-i dădeau voie să transmită o critică dură la adresa regimului comunist.

Volumul bilingv (română-engleză) Amurguri/ Sunsets (2015, Ed. „Călăuza v.b.”, Deva și Ed. „Destine Literare”, Montreal) al poetei și traducătoarei Dorina Brândușa Landèn reprezintă o noutate în contextul poeziei românești din ultimii 15 ani, dominată de generația zisă a „douămiiștilor”, „milenariștilor” etc., prin reimpunerea unei poezii de tip social, de atitudine, de revoltă împotriva realității dure a societății în care trăim, o poezie altfel decât cea a unor Dinescu și Păunescu din faza lor social-realistă. Autoarea debutase în timpul comunismului vremelnic biruitor, în anul 1986 cu o serie de reportaje în volumul colectiv Călătorie spre izvoare și apoi, plecând din țară în Suedia, s-a declanșat în poezie: BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

CRITICĂ

Vânzătorul de imagini (2010), La Nord de sufletele voastre (2011) și Judecata apei (2012). Titlul celui deal patrulea volum, Amurguri, trimite la sfârșitul unui ciclu și pregătirea unei reînnoiri sau faptul că dincolo de noapte se află speranța în zorii noi, „frumusețea nostalgică a declinului și trecutului și ceasul melancoliei”.

Fascinant însă este faptul că termenul amurg face parte dintre cuvintele românești de origine dacă (Deva, unde și-a publicat autoarea cărțile se află nu departe de Sarmizegetusa...), existând posibilitatea ca Dorina Brândușa Landèn să se gândească și la acest aspect lingvistic, și se poate raporta la perioada de timp, dominată de întuneric, care durează de la „apus de soare”, vorba lui Delavrancea, până la sosirea inevitabilă a nopții.

Totuși, în prima parte a cărții, poeta nu lasă să se întrevadă elementele poeziei de tip social, insistând pe câteva „note biografice” personale și pe frumusețea nostalgică a declinului și a trecutului. În primul poem intitulat chiar Note biografice, eul liric sugerează că nici măcar nu se născuse și deja „moartea înota” lângă el, iar nașterea avea loc „fără încetare fără o pată de sânge/ precum dimineața pe limba unui clopot”. În ciuda amenințării morții, există un înger care veghează, nu numai deasupra și în eul poetizant, ci și în noi toți, un înger „curat și luminos ca oglinda”. Totuși mama a născut-o pe poetă la cumpăna, primejdia ceasului rău, vorba lui García Márquez, umplându-și gura cu „laptele memoriei”, dar și cu o „tristețe profundă zadarnică”. Este o anticipare a realului și a poemelor sociale care vor veni în volum ca o stihie. În aceeași viziune a frumuseții nostalgică a trecutului și a ceasului melancoliei, se încadrează și următorul poem, Izvorul limpede, în care vremea copilăriei este prezentată sideral-celest ca un „balon pe platforma cerului”, aceasta fiind una curată, pură, solară, apollinică, tânăra fată sau alter ego-ul vocii auctoriale auzind însuși infinitul. Curând, însă, timpul pur și frumos al copilăriei va fi încetul cu încetul capturat de „puterile întunecate” ca niște gloanțe și treptat-treptat, copila pătrunde în realitatea cotidiană, mai întâi al celei familiale, cu „vieți și case separate”, fără nimic în comun și obosită de poruncile și ordinele celor maturi, adulților ori de „răspunderea trădările alcoolismul” și cu angoasa de a nu crește și a nu se maturiza prea repede. În poemul Iunie 1972, dincolo de paradisul sau imaginea paradisului copilăriei, se ivește ineluctabil însemnul amurgului care vine prea devreme, deși persistă rememorarea vârstei de aur, cu „hergheliile de cai” carei galopează prin sânge poetei sau eului liric, cu mânji „care cresc la lumina soarelui”, ea auzind șoaptele și freamătul nenumăratelor căi sau tao-uri ale utopiei. Dar, deja în poezia Decembrie 1987, realitatea devine cruntă și brutală, utopia se termină, țara se metamorfozează într-una de umbre, o țară, nu de „cetățeni cu drepturi depline”, cum spune poeta, ci de schlemihl-i. Poemul fiind datat imediat după revolta muncitorilor brașoveni din 1987, este înfățișată, desigur, atmosfera de teroare de atunci, cu conversațiile noastre prudente și șușotite, cu BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

oameni „pe jumătate servili”, lipsa de perspectivă, speranțe îngenuncheate, brusca rostogolire a amurgului, marea tăcere, oameni obosiți îmbrăcați în haine ponosite, foamea atotcuprinzătoare, pustietate care macină mai rău decât o moară, „amurgul scrâșnitor”, vise renăscute noaptea care se năruiau în zori, marșurile și defilările de pe marile stadioane, „gratiile zilelor”. Doar în ipostaza de înger nedecăzut se putea evada din atmosfera totalitară și lagărul de teroare. Poemul Noiembrie 1988, ca o secvență de jurnal poetic, combină abil elemente reale, sociale cu cele suprarealiste și expresioniste. Dintre hergheliile, nu de cai, ci de nori „răsărea luna ca o fecioară hepatică”, cu pasărea fără aripi pe umăr, pianiști neurotici, asupra cărora nu se trage, ci ajung să-și reteze degetele, alături de „bătrâni care-și beau vinurile și fumau tutunuri amare”.

Cu poemele Meditație în grădină și Început de secol, ne aflăm deja în lumea și societatea post-optzecișinouăzecistă, cu termeni, sintagme și personaje aparținând vocabularului perioadei: parlament, „mașini de adunat bani”, rațiune politică, regi, prim-miniștri („care cinează”), „candidații la putere”, acționari, investitori, „falimentari ghinioniști”. În societatea amintită, omul este aruncat în lume, vorba lui Heidegger, dar și într-o temniță post-modernă, condamnat la noua angoasă a începutului de secol și mileniu, fiind încapsulat într-un cer din care nu mai poate evada. Dacă în poezia Ochii, poeta vede și în societatea, lumea, planeta de azi, realul, adevărul și adevăratul, lucrurile așa cum sunt, cu probleme sociale nerezolvate, cu acele „revoluții printre nisipuri”, care ar putea trimite la mișcările din „Primăvara arabă” etc., în poemul Diferență, este criticată acerb societatea prezentului de la noi și din restul lumii, cu iubiri, crime, revoluții „ce se chinuie să se nască”, magnați, oligarhi și nouveaux riches asudați de prostie, cu distrugeri de tot felul, cu prunci dotați cu „bombe la purtător”, totul culminând cu „înecarea libertăților individuale”, nefiind nicio diferență între lumea și ziua de ieri și societatea și ziua de mâine, deși există un element comun, și anume teama, angoasa, „spaima concretă”.

Partea a doua a volumului Amurguri, intitulată Poeme inedite conține amplul poem O retorică a cercului, împărțit în zece segmente, fundamentat pe simbolul obsesiv al cercului (prezent și în alte poezii landeniene) și pe motivele universale ale morții, vieții și timpului, pe „epoca bezmetică” în care supraviețuim, amestec straniu de poezie socială și politică, de protest și versuri suprarealiste: „O nălucă străbate cercul cerului/ și te privește cu tristețe/ în oglinda lui spartă” și întrebări existențialiste, cu opoziția libertate-moarte: „Dar cum poți să fii liber/ când te pomenești/ față în față/ cerc în cerc/ cu moartea?” Cercul este, după G. Champeaux, al doilea simbol fundamental, alături de crucea, centrul și pătratul, ține de perfecțiune și de fazele perfecționării interioare, de armonia progresivă a spiritului, semnifică cerul cosmic, divinitatea etc., însă la Dorina Brândușa Landèn, cercul pare a avea o conotație negativă aflându141

CRITICĂ

se în vecinătatea morții, extincției. De remarcat că poemul menționat începe cu binecuvântări, în stil biblic, dar și al romanului și filmului american Binecuvântați animalele și copiii, dar la D.B. Landèn în sens opus, pe cei care jefuiesc țara și promit tot felul de fericiri, pe oamenii mici „încununați în piețele publice”. Totodată, poeta deplânge faptul că au proliferat „negustorii veacului ca niște lăcuste lungi”, care ne promit o „țară a abundenței”, noi deplasându-ne în neștire în cerc, negustori care ne iubesc doar atunci când suntem doborâți la pământ ori mergem în genunchi, iar cetățenii de „bună credință” gâfâie a incapacitate și nevoi într-un prezent „care durează de când moartea”. De altfel, poeta este obsedată de marele motiv literar al morții și în poezia Mitologia morții moderne, pe lângă alte poeme din carte, în care bătrânii și bolnavii au plecat spre tărâmul morții, dar înainte de iminența extincției așteaptă într-un fel de anticameră a sucombării „fără bagaje, fără să cânte, fără să vorbească”, ei scufundându-se ca niște „bărci putrezite”, pe cei amintiți, moartea îi cam iubește, potrivinduli-se „ca o mănușă”. Vreo 20 au și murit, „de la Crăciun până în martie”, singurul lor păcat fiind „ceasul morții”.

Un alt poem emblematic al volumului Amurguri este Ce-am făcut de ne-am răvășit așa? (ce aduce aminte de titlul filmului britanic Vântul care răvășește orzul de Ken Loach) în cuprinsul căruia poeta își imaginează sau poate chiar o vede astfel în realitate, o țară vulnerabilă, la festinul ori zaiafetul căreia milioane de oameni respiră tot mai greu, aflându-se „la marginea singurătăților”, în serviciul „idealurilor grandioase pe care societatea ni le îndeasă pe gât/ cu entuziasm și furie”. Eul lirico-poematic se interoghează în final unde este viitorul nostru, cu comori, cai, potcoave de aur, mai ales că „cei care încalecă suntem noi, cei care descalecă sunt alții”, oricum, moartea sau doamna cu coasa ne va reteza, secera, cosi „ca iarna paiele./ oare ce-am făcut de ne-am răvășit așa?”. În concluzie, volumul Amurguri se încadrează în mare parte, pe lângă poezia socială și politică, și în registrul melancolic și sumbru al tristeții, deznădejdii, disperării, apocalipticului, nevroticului etc., cu un tablouimagine de tip simbolist-decadent al unei societăți, al unei țări întregi, chiar, pictat în culori sumbre, întunecate, cu oameni obosiți și răvășiți, chiar cu umbre de oameni, oameni angoasați, cvasi-terminați. Motivul „amurgurilor” (titlul volumului fiind la plural avem mai multe decăderi, crepuscule, sfârșituri de ciclu, „idei de Apus”) este un impuls, un motiv de evadare în filosofia condamnării la chinurile infernului mai mult sau mai puțin dantesc și o stimulare „nevrotic-freudiană”, vechiul univers al copilăriei, de pildă, de visuri, reverii, armonie, utopie este irecuperabil, amurgul îndreptându-se ineluctabil către decădere, descompunere, moarte, dar poate și spre un nou început. Rezultă că umanitatea însăși se îndreaptă inexorabil și inevitabil spre amurg, crepuscul, spre apocalipsă, spre „moartea ca trecere”, sau, cum spune Dorina Brândușa Landèn în ultimul poem al cărții 142

Amurguri, Umbre,...”iar moartea nu e un lucru care să se termine/ ea lucrează înăuntrul nostru/ e trecutul și viitorul nostru”.

2. Într-un timp fără maluri, de Mihaela Oancea Dincolo de a fi un volum de poezie care sugerează și tratează motive literare precum iubirea, moartea, durerea, visul, viața reală și imaginară, noua carte a tinerei scriitoare și poete Mihaela Oancea, Într-un timp fără maluri, apărută la Editura Grinta din Cluj-Napoca în 2017, se sprijină pe cel puțin doi piloni poematico-filosofici: visul (onirismul), cu fațetele sale reveria, coșmarul și fantasma, și realismul mundan, dus uneori până la hiperrealitate.

De asemenea, cartea Mihaelei Oancea este una intertextuală și postmodernistă, cu numeroase aluzii mitologice, literare și filosofice. Ea pornește de la faimosul și sugestivul tablou al pictorului modernist rus de origine evreiască, originalul și poeticul Marc Chagall, Timpul nu are maluri, în care îndrăgostiții „zboară liberi/ într-un timp fără maluri/ mereu mână în mână”, într-o lume-caleidoscop.

Volumul Mihaelei Oancea este structurat în patru mari segmente, purtând, în general, titluri picturale: Într-un timp fără maluri (care dă și titlul cărții), În pijamale subțiri, Schiță în cărbune și The walk of life (denumirea unei melodii a formației britanice de rock BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

CRITICĂ

Dire Straits). Poeziile sunt adevărate tablouri, sau poezii pe șevalet, cu titluri precum Acuarelă, Ceramică, Cămașa Lolitei, Lângă pisica albastră și altele, dar și cu denumiri ce amintesc de film, de cinematograf, o altă artă mai întâi vizuală, ca de pildă: Călăuza, Nostalgie (titluri tarkovskiene), Contratimp, Bufonul, Cadre de celuloid ș.a., ce surprind în imagini expresive existența și avatarurile omului din societatea de astăzi multitehnicizată și mult-prea-informatizată și internautizată, dar lipsită de suflet. În prima parte, autoarea, intrând puternic pe tărâmul visului și onirismului, prezintă câteva imagini și picturi, chiar, de tip surrealist, de la pisica albastră ce silabisește un miracol, la păsări de zăpadă „ciugulind dimineața de semințele ei apolinice”, trecând prin oameni grăbiți care devin captivi în „năvoadele ploii” sau oameni, la fel de grăbiți, care caută înfrigurați, în piatră, „simptomele veșniciei”, la Lolite care zboară „pe aripile vântului” și până la dervișii rotitori care apar, când nu te aștepți, „dintre conservele de ton”. Comparând romantismul și surrealismul, mai ales că Mihaela Oancea îmbină și combină foarte abil viziunea romantică cu cea suprarealistă, observăm că idealul, în care, după sintagma romanticului german Novalis, „lumea devine vis, visul devine lume”, expresie calchiată după gânditorul chinez antic Lie Zi, care era obsedat de ideea „vieții ca vis” (o temă ocazională în taoismul veacurilor III și IV), în sensul „utopiei imaginative” și după dramaturgul baroc spaniol Pedro Calderón de la Barca („viața e vis”), are un sens diferit la cele două mișcări, chiar dacă scopul ei este același. Romanticii, de pildă, nu-și expun decât rareori neîncrederea în lumea reală, sensul acțiunii lor fiind unul „constructiv”, iar apelul la vis este un procedeu de dimensionare a realității. Surrealiștii încearcă mai întâi să distrugă o lume de „convenții imuabile”, care îi scot din sărite, pentru a încerca, apoi, o nouă construcție, ei accentuând totodată ideea obstacolului, visul însemnând la ei și desființarea „gândirii exacte și prețioase”, după cum spunea Ilarie Voronca, în timp ce, după Tristan Tzara, problema funcționării „facultăților imaginative” a dus la unii dintre surrealiști până la „simularea bolilor mintale”!

Pe de altă parte, Mihaela Oancea oferă câteodată imagini, picturi și pictograme de tip hiperrealist, îngrijorată fiind de mersul nu prea normal al societății în care trăim, dar îmbinându-le cu imagini suprarealiste. Denumit și fotorealism, hiperrealismul era un curent în artele vizuale, apărut după 1950, care are ca obiect imitarea naturii, ducând naturalismul la extrem, această mișcare artistică propunându-și să meargă în direcția extremă a artei realiste, accentuând o hiperrealitate. Artistul, ca și poetul, intervine decupând din realitate acele părți pe care le găsește interesante și le reproduce cu „maximum de minuțiozitate”, influențate de starea de spirit, unde se îmbină indecisul cu precisul, linii ce se topesc, culori ce absorb reflexele, stări sufletești fără contur, umbre și BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

penumbre, toate alcătuiesc elemente de realizare și încercare de materializare a conceptului de timp și spațiu, deoarece „realul nu trebuie interpretat ci doar reprodus”, după cum spune Ludovic Robert Balazsi. În partea a doua a volumului Mihaelei Oancea, În pijamale subțiri, există poezia intitulată chiar Hiperrealitate, în care eul poetizant, dezbătând, susținând labirintic traseul, „desprins de nălucirea proprie”, își perforează o altă realitate, ca un drogat, una de tip autarhic. Hiperrealismul apare și în poemul Nedigerabilă precum celuloza, în care omul poate fi proiectat în hiperrealitate cu ajutorul unui card, în această societate mult informatizată, de un realism virtual, în care „poți accesa comod, din fotoliu/ viața propriului personaj”, acceptând, astfel, de bunăvoie o „realitate programată virtual”.

Cartea abundă, cel puțin în prima ei parte, în citate și referiri la… mitologia greacă, astfel, în poezia Fermoarul cu treizeci de ani mai târziu apare eroul Heracle (și cămașa lui), care trimit la Deianira (soția monstruluicentaur Nessus) a unei cămăși îmbibată cu sângele luat de la Nessus, pe care Heracle o îmbracă și moare în chinuri groaznice, sângele său fiind otrăvit cu veninul hidrei din Lerna. În poezia Mihaelei Oancea, expresia semnifică o pasiune mistuitoare de care omul nu se poate elibera „când tăcerea mă arde/ precum cămașa îmbrăcată de Heracle”. În deja menționatul poem Nedigerabilă precum celuloza, autoarea le menționează pe Medeea (fiica regelui Colchidei, Eetes și a vrăjitoarei Hecate și nepoată a vrăjitoarei Circe, care-l ajută pe Iason să obțină merele de aur) și pe Glauce (fiica regelui Creon și soția lui Iason, ucisă de Medeea), pentru a vorbi despre „furia ucigașă a mamelor/ ce nu mai amintesc nimănui/ de Medeea înșelată cu anonima Glauce”, ca într-un fel de spectacol postmodern al zilelor noastre consumeriste. În poemul Chiar acolo unde trebuie, apare Grădina Hesperidelor, acestea fiind păzitoarele merelor de aur pe care Geea le-a dăruit Herei la nunta sa cu Zeus, autoarea sugerând, prin cercetarea nervurilor acestei Grădini a Hesperidelor, faptul că fiecare poet trebuie să caute merele de aur ale poeziei, esența ei, creând opera nepieritoare. Într-un alt poem, Moartea miroase a Madame Rochas, se face trimitere la Părul Berenicei (aceasta fiind soția regelui Ptolemeu al III-lea Euergetes, faimoasă prin părul ei strălucitor pentru care era admirată, însă pe care l-a oferit ca sacrificiu pentru ca regele menționat să se întoarcă dintr-o expediție militară împotriva Siriei, mirobolanta ei podoabă capilară transformându-se într-o constelație care-i poartă numele), eului poetic făcându-i-se dor de iubit doar atunci când acesta îi povestește despre „galaxiile din Părul Berenicei”. În fine, chiar și Argus apare în cartea Mihaelei Oancea (un titan din mitologia greacă, dotat cu trup atletic și înzestrat cu însușirea de a vedea cu tot corpul, care îi era presărat cu 1.000 de ochi, motiv pentru care era cunoscut și sub numele de Argus Panoptes) în poezia Hiatus, din partea a doua a volumului, unde avem de-a face, din 143

CRITICĂ

contră, cu un „hoinar prin cârciumi” care este condamnat să nu vadă, în ciuda celor o mie de ochi ai lui Argus, ci „doar să pipăie/ golul ce se căsca sfidător/ în jur și în sine”. Și nu în ultimul rând, și tot din mitologia greacă, își face apariția Echidna, o creatură monstruoasă, jumătate femeie, jumătate șarpe, care atrăgea bărbații într-o peșteră și îi mânca de vii. În poezia Mihaelei Oancea, Sulfură de diavol, Echidna reprezentă cauza și vehiculul tuturor nenorocirilor și haosului ce a existat și există în lume, dublându-l astfel pe Satan, pe diavol, pe demon care „până la reinterpretarea actuală a Echidnei”, împrăștie răul în lume, păzindu-se totodată de „dezgustătorul său miros de sulf”.

Nu numai mitologia greacă este prezentă în paginile volumului Mihaelei Oancea, ci și Biblia, cu Vechiul și Noul Testament, de la Adam și Eva, care „se caută mereu prin atâtea existențe” (poemul Adam și Eva), Sara și Avraam reprezentând „izvorul credinței” (în poezia În noul cavou), trecând prin groapa cu lei și Daniel, al cărui destin este mereu acela de a fi aruncat în groapa leilor (în poemul Verde-mentă), și până la Isus Hristos și strigătul său de pe cruce: „Eli, Eli, lama sabactani?”/ „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”, care reprezintă partea umană a lui Isus și cel de-al doilea Hipostas al Dumnezeirii, iar în poemul Mihaelei Oancea, Cu degetele arse, semnifică „instinctul celor 256 de stră-stră-străbunici”, care repetă umil urletul-întrebare christic și caută să închidă „marginile rănilor lumești/ cu degetele lor arse”, adică încearcă să ducă pe umerii lor povara suferinței umanității, să o aline, dar și să blocheze apariția altor dureri omenești și abandonări din partea divinității. Avem apoi inserate intertextual și minunile lui Isus Hristos, învierea lui Lazăr și al fetiței lui Iair, Sărutul lui Iuda, monstrul Behemoth și altele.

Astfel, în emblematicul poem Bufonul, unde este menționată „durerea din casa lui Iair” rămasă încapsulată, „întipărită” pe retina bufonului, care face trimitere la învierea fetiței mai-marelui sinagogii de către Mântuitor, una din minunile sale, consemnată în Evangheliile lui Matei, Marcu și Luca, ideea fiind cea a păstrării credinței în orice împrejurare, chiar și în situațiile lipsite de speranță, sugerând păstrarea credinței în Artă a bufonului. În poezia Fără contur, își face apariția legendara creatură, bestia, jigania Behemoth din Cartea lui Iov, metaforic vorbind, numele monstrului fiind folosit pentru orice entitate gigantescă și feroce, cartea biblică menționată pomenind și descriind această dihanie, și ulterior monstrul marin Leviathan, pentru a-i demonstra lui Iov inutilitatea de a pune la îndoială pe însuși Dumnezeu, care singur a creat aceste ființe și care tot singur le poate suprima sau captura. Ambele creaturi sunt monștri ai haosului distruși de divinitate la momentul Creației, deși un astfel de conflict nu se găsește, potrivit

lui Darius Iwanski, în narațiunea creației Genezei. Behemoth apare în lucrarea filosofică cu același titlu a lui Thomas Hobbes, în poemul Paradisul pierdut de John Milton, în romanul lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta ca personaj și, desigur, în cartea Mihaelei Oancea, Într-un timp fără maluri. În poemul Fără contur, din acest volum, Mihaela Oancea îl prezintă pe Behemoth ca pe un demon al întunericului și al răului, ca pe un hipopotam cu coadă de cedru, creat în ziua a șasea și care trebuie să tacă atunci când se ivesc „lujerii de lumină”, apare Lumina care distruge întunericul.

Chiar și povestea sau învierea lui Lazăr este pomenită în cartea Într-un timp fără maluri, reprezentând o altă minune lui Iisus, consemnată numai în Evanghelia după Ioan (11:1-46), în care Isus Hristos îl aduce la viață pe Lazăr din Betania la patru zile după înmormântarea acestuia. Teologii Moloney și Harrington privesc învierea lui Lazăr ca pe o minune care va declanșa șirul de evenimente ce vor duce la Răstignirea lui Iisus. Ei o consideră „o înviere care va duce la moarte", în care învierea lui Lazăr va duce la moartea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, la Ierusalim ca să se arate Slava lui Dumnezeu.1 În poezia Credință, povestea lui Lazăr este văzută, pe lângă înviere, ca un simbol al libertății, ca un avertisment împotriva rinocerizării omului și umanității întregi și este pusă alături de un anume Moromete, care își disimula setea de libertate și independență prin autoritarism și asprime față de familie, sau prin lene și plăcerea de a vorbi: „Odată auzind povestea lui Lazăr,/ ciulinii se strâng suflet lângă suflet/ și conturează într-un laviu/ drumul lor spre libertate”.

Pe lângă culturile și mitologiile menționate parcă lipsea ceva, și aceasta este străvechea civilizație de pe teritoriul României care nu scapă privirii argusiene a poetei. Astfel în poemul Din inerție, Mihaela Oancea, amintind de neoliticile culturi Hamangia (cea mai veche cultură din Dobrogea, cu Gânditorul de la Hamangia, cea mai valoroasă operă a ei), Boian (cultură aproape contemporană cu Hamangia, cu lucrări de ceramică decorate cu motive geometrice realizate excizie și încrustație cu pastă albă) și Cucuteni (una dintre cele mai vechi civilizații din Europa, cu o ceramică unică pe acest continent, predominând „decorul în spirală”, cu numeroase variante și combinații; descoperindu-se figuri feminine cu torsul plat, decorate cu motive geometrice), pentru a avertiza oarecum împotriva ștergerii urmelor acestor culturi importante pentru istorie în general, și pentru istoria României în special, dar și pentru memoria omenirii, care dacă ar fi „rasă” ar dispărea și amprentele lăsate de acele civilizații: „Memoria blochează cuvântul «erase» (…)/ Liniile ei volute au adormit/ între culturile Boian și Cucuteni”.

Un alt motiv literar (și filosofic) important abordat în volumul Într-un timp fără maluri este cel al morții,

1

Francis J. Moloney & Daniel J. Harrington, The Gospel of John, Liturgical Press, 1998, p. 325.

144

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

CRITICĂ

al finitudinii, al fricii ancestrale față de acest sentiment tragic și așteptat cu groază de toți oamenii. El apare în poemul Continuitate, în care autoarea îmbină idei și viziuni existențialisto-fruediene, memoria oamenilor conține două realități: „respirația dintre neanturi” și „neputința de a ucide frica de moarte”. Autoatea încearcă să sugereze că omul, în ciuda faptului că este un simplu călător pe acest pământ, atât fericit cât și nenorocit, trăind ca și când nu ar muri niciodată, este cuprins, în același timp, de această teamă intensă de moarte, de finitudine, nemaiputând să se gândească la nimic și având senzația morții iminente. Cu toate acestea, el trăiește frenetic, adrenalinic între două neanturi. Și în poemul Ca să nu se nască dispute, Mihaela Oancea liricizează conceptual de spaimă față de moarte, ființele fără corp, chiar, fiind „speriate de moarte”, pentru ca într-un alt poem emblematic, Iluminare, din ultima parte a cărții (The Walk of Life), Mihaela Oancea, vorbind despre „diforma realitate”, oamenii plictisiți de viață, „ciocârliile prăbușite pe trotuar”, dar și despre amintirea poate fericită a copilăriei sau despre intensitatea și ritmul vieții, lipsa timpului meditației asupra marilor probleme ale umanității, ajunge la concluzia adevărului priceput și de tolstoianul Ivan Ilici: moartea, finitudinea, sfârșitul.

postfețe semnate de 5 scriitori și critici brașoveni și, fiind un roman experimental, cvasi-avangardist și parodie la adresa post-modernismului, numeroase picturi și desene surrealiste, fotografii (făcute inclusiv cu smartphone-ul), benzi desenate, graffiti ș.a. Menționăm că în concepția filozofului brașovean Alexandru Surdu din cartea sa Filosofia pentadică I – Problema transcendenței (București, Ed. Herald, 2012), filosofia pentadică este „un sistem categorial-filosofic de tip dialectic-speculativ, care se deosebește în multe privințe de celelalte sisteme filosofice”.

3. Selfiefrenia, un roman de Gabriel Stan Noua carte cu titlu compus, Selfiefrenia (Brașov, Editura „Kron-Art”, 2017) a pictorului și scriitorului Gabriel Stan, continuă într-un fel temele, obsesiile și scriitura din romanele precedente, Al V-lea muschetar (2012) și Prietenii mei – îngerii și muschetarii (2014), romane experimental-avangardiste, distopice, romaneeseu, dar surprinde prin ceva nou, un mixaj de fals roman SF și un „eseopamflet” despre o posibilă știință psihosemiotica socială, pornind de la noua obsesie a lumii de astăzi selfie-ul. Denumirea cărții combină termenul englezesc selfie (care înseamnă fotografia pe care și-o face o persoană sie înseși, de regulă cu smartphone-ul sau webcam-ul), dar și de la selfish (egoist, egotist etc., având conotații psihologice) și self (sine, individualitate, personalitate, cu conotații filosofice) și expresia frenie (care vine din grecescul phren, însemnând minte, inteligență, spirit, dar și membrană, diafragmă), rezultând, prin urmare, un spirit egoist care își face o poză lui însuși. Volumul conține, în principal două mari segmente, două fire narative care se întretaie carveriano-altmanian, primul scris cu italice, fiind o distopie, un fals roman SF, speculative fiction, roman de aventuri, de spionaj etc., și un eseu extins filosofico-psihosemiotico-social, cu accente pamfletare, scris cu litere normale, ca să spunem așa. Eseul este împărțit în cinci capitole, conform pentadei și sistemului filosofic al academicianului Alexandru Surdu, având ca simbol-basorelief oglinda: Oglinda sinelui, Oglinda sonoră, Oglinda vie a aproapelui, Oglinda ascunsă și Oglinda logosului. Cartea lui Gabriel Stan mai inserează, tot pe principiul pentadei, și 5 BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Filozoful Alexandru Surdu subliniază că Filosofia pentadică are ca osatură, configurație de bază „categoriile fundamentale ale filosofiei, grupate aproximativ după disciplinele filosofice corespunzătoare, și anume în ordinea apariției lor istorice ca discipline prioritare de regulă absolutizate în detrimental celorlalte: Subsistența, Existența, Ființa, Realitatea și Existența Reală”.

Al. Surdu mai spune că pentada vine și de la Pentateuh sau cele cinci cărți ale lui Moise, de la cele cinci credințe evanghelice: în Buna Vestire, în nașterea lui Isus Hristos, în viața Lui, în Învierea și în Înălțarea Sa la cer, dar și cei cinci stâlpi ai Islamului: Mărturia de credință, rugăciunea, milostenia, postul și pelerinajul.

Romanul lui Stan are în incipitul său un scurt capitol intitulat Universul paralel Gooland (sau Tărâmul vidului, țara golului), o introducție în falsul roman SF, autorul afirmând că lumea în care trăim e dublată de un alt 145

CRITICĂ

univers, „în oglindă” – deja se face legătură cu celălalt roman, eseistic, al pentadei și pentamorfozei oglinzilor, pătrunzându-se totodată într-un alt univers, în „Gooland”. În eseostudiul (așa l-aș numi) gabrielstanian al posibilei noi științe psiho-semiotice și sociale, autorul explică sintagma selfiefrenie, care este o „maladie mentală a vremurilor noastre”, boala manifestându-se ca un efect psiho-social, provocată de utilizarea excesivă a telefonului modern conectat la Internet, maladia ivindu-se din angoasa și disperarea omului în fața infinitului spațial și al eternității, omul fiind în sinea lui „un fel de praf” ce se va zburătăci de vreme și de vremuri. Este asemănătoare imaginii din genialul final al capodoperei lui Fellini, La Strada în care brutalo-grobianul Zampano rătăcind, bând, trist pe o plajă, dureros de singur (Gelsomina murise), se uită la stele, la cer, așteaptă un semn de la Dumnezeu și se simte copleșitor de singur și de disperat în fața eternității. Indiferent de formele de alienare (și alinare), ne spune Stan, „omul nu rezolvă această grea temă a sensului său existențial” și atunci contrareacționează prin selfiefrenie din dorința expresă și disperată de a lăsa o urmă, oricât de mică și în orice domeniu, a trecerii lui pe acest pământ, deși viața, istoria este dură, nereținând decât operele geniale și marile personalități (vezi parțial și teoria geniului a lui Schopenhauer, filozof pe care G. Stan îl citează des în carte). Trecând la pentadă, la cele 5 eseuri, pe lângă trimiterile autorului cărții În labirintul celor 12 simțuri la filozofii Platon, Kant, Schopenhauer și Surdu, l-aș menționa și pe romancierul și eseistul austriac Robert Musil și romanul său Omul fără însușiri, în care protagonistul este Ulrich, un om fără calități, asemănător cu selfiefrenul om nou al lui Stan, în cele două epoci, Kakania sau Imperiul Austro-Ungar aflat în declin puternic și ineluctabil și epoca actuală aflată și ea în decădere continuă.

Apoi, autorul face legătură între mitul peșterii al lui Platon, care în psiho-semiotica socială ar produce „schimbarea centrului lumii de la om către ființa colectivă, umanitatea” și de fenomenul negativ al globalizării ce se dorește a fi alcătuit pe un model economic-militarpolițienesc de „subordonare culturală a conștiinței colective”. Pornind de la eternul egoist, iubitor de sine, Gabriel Stan face o scurtă analiză a artei foto dar și a fotografiatului pur și simplu, consideră că actualmente avem un „om nou” dotat cu smartphone ce se fotografiază continuu. Vizavi de fotografie, dar în strânsă conexiune cu selfiemania, aș spune că îi compătimesc pe oamenii care sunt într-una gata să fotografieze totul și toată ziulica mișună cu aparatul spânzurat de gât (în trecut), sau cu smartphone-ul dotat cu aparat foto parcă legat de

146

mână (în prezent), ei fiind pururelnic în căutarea unui subiect și fotografiază absolut orice, chiar și lucrul cel mai neghiob cu putincioșie. Selfiemaniacii n-au altceva în cap decât să se arate tot timpul pe ei înșiși, crezânduse mici ierarhi sau chiar microzei, fiind de un egoism multiplicat, și de fiecare dată în maniera cea mai penibilă, de care, de altfel, nici nu sunt prea conștienți. „Selfie-pozarii” fixează în poz(n)ele lor o lume perfid și imoral deformată, alterată, desfigurată, care n-are nimic altceva în comun cu lumea reală decât această reprobabilă scofâlcire de care s-au făcut culpabili. Fotografiatul-selfie este o manie infamă de care este cuprinsă încetul cu încetul întreaga umanitate, pentru că e nu numai îndrăgostită narcisistic de desfigurare și de perversitate, ci și înnebunită de ea, și prin fotografiere, citește selfie-ere, cu vremea poate lua lumea scofâlcită și perfidă și imorală drept singura autentică din tot universul și aici constă, după mine, periculozitatea selfiefrenicilor și selfiemaniacilor. Cei care fotografiază cu smartphone-ul și cu webcam-ul realizează una dintre cele mai infame deșugubine culturale din câte se cunosc astăzi, după manelism și globalizare, din cauză că, în selfie-urile lor micșorează, diminuează natura într-o manieră caricaturală, burlesc-perversă și grobiană. În pozele lor, oamenii apar ei înșiși ca niște maimuțe-păpuși, pinocchio-țăndărici și matrioști, totodată, ridicole, stâlcite, chiar pocite, care se autoholbează îngrozite la telefonul-aparat foto infam, într-un mod cretin. A fotografia (cu telefonul) este o pasiune repulsivă, de care sunt cuprinse toate continentele, și toate categoriile sociale ale populației globului nostru, o betejeală, o morbiciune, o epidemie, o ciumă nouă care a lovit întreaga omenire într-un timp incredibil de scurt și de care nu se știe dacă va mai putea să se vindece vreodată. Inventatorul telefonului cu selfie este creatorul meșteșugului, că artă foto nu este, celui mai ostil omului dintre toate și acestui netrebnic îi datorăm deformarea definitivă a naturii și a omului însuși, care trăiește în ea, în schimonosirea perversă a amândurora. Pe de altă parte, selfiefrenicul se refugiază în fotografie, reducându-se deliberat la poza care-l înfățișează într-o denaturare sau plăsmuire totală, plin de beatitudine și ravisant de-a dreptul. Selfiemaniacii revendică de la selfie imaginea lor desăvârșită, perfectă jinduită pentru a-și obnubila abisala nefericire și marea singurătate de astăzi, schimonositurile lor autodemascând acest lucru și, în plus, expediind și altora nefericirea lor. În concluzie, trăim în două lumi, precum în Selfiefrenia lui Gabriel Stan, în cea reală, violent-brutală și alienantă și în cea selfie, imaginară, contrafăcută, imitată, dar râvnită și perfectă pentru majoritatea oamenilor.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

CRITICĂ

Maria TOMA-DAMȘA

PRIN TRĂIRE ȘI SENS, MĂRGELELE DE VIAȚĂ...

La numai un an de la apariția volumului Alesei de lumină... Voalul îngerului (des)cântat (2014), Traian-Dinorel D. Stănciulescu continuă ciclul MANUALUL OMULUI, confensându-se prin vibrante poeme în proză, dar – prioritar acum – în versuri, într-o

nouă carte: Trăire și sens. Atât de efemere, mărgelele de viață (Performantica & Biophotonic Concept 2015, 268 pagini).

În preambulul cărții, filosoful-poet ne îndeamnă să privim „altfel”, spre a vedea-înțelege un „înainte de înainte”, trecând prin „deceniile de viață” spre a ne dărui „(ne)întâmplătoare mărturisiri...”. Astfel, aflăm – în termenii trăitori ai autorului – cine este, ce (ar) vrea să (mai) facă, dar și cum a ales să ne împărtășească propria viață și să povestească de unde vine, pentru ce.... El își definește demersul creator – și dezvăluie cum se împărtășește prin „povestea de față” – „unind cerul cu pământul”, "învățând a privi înainte”, spre a desluși „enigma omului nemuritor care suntem...”. în acest chip, Traian-Dinorel reiterează o dată mai mult cuvintele din urmă – parcă testamentar

dăruite tuturor semenilor – ale Aritiei, partenera sa de creație, de viață... înălțată de puțină vreme în alt orizont de ființare. „Cartea de (re)înțelegere divinatorie” – cum autorul o definește chiar prin cuvântul de copertă – se structurează în șase capitole, marcând tot atâtea etape-sensuri esențiale ale unei pline deveniri de viață. Pentru a modela acest "limbaj-obiect” – conținut de viață – al scriiturii sale, autorul se prevalează de un "metalimbaj” original, de un gen literar inedit – poveste și eseu filosofic, poezie și proză biografică, fotografie și grafică – printr-o hermeneutică literar-

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

147

CRITICĂ

filosofică căruia doar unui semiotician complex îi putea fi la îndemână. ● Poemele din primul capitol – Dintr-un alt mileniu: poeme până acum nespuse – Născându-se, Galathea, Perversiunea lui Pygmalion, Arhgeziană, Iar, Paradisul..., Prin transbordări, atât de calmă, viața, De ce mor...?, Atât de liberi, fluturii, Clopotele bat... dau, din nou, măsura harului poetic-literar al autorului. Căci, fără a fi structurate clasic, în strofe egale, acestea păstrează din punct de vedere formal, rima „la distanță” sau împerecheată, sugerând doar implicit măsura sau ritmul.

Poetul recuperează o istorie a evoluției „sufletului din suflet”: „Din voal de altădată [...]/ Îngenunche Dăruitorul,/ Ca să-și implore Zeul,/ Înaltul, Creatorul [...]/ Dumnezeul...”. Apoi aduce un elogiu arhetipului feminin, „împletită,/ din fir de iarbă răsărită”,/ Femeie dăltuită”. În stil parcă arghezian (re)creează o artă poetică tensionată de dramatismul propriilor trăiri: „Din dor, din patimă și chin/ Făcut-am o icoană și mă-nchin.../ Mă-nchin zeiței răzbunare,/ Mă-nchin dorințelor amare...”. Îl regăsim – în termenii numelor-liniilor de poem – „Plecând iarăși de acasă [...]/ În căutarea Paradisului pierdut...”, pentru a descoperi „Prin transbordări, atât de calmă, viața”... pentru a se întreba: „De ce mor, Doamne, oamenii?/ De ce mor...”, de ce „Atât de liberi fluturii”, de ce „Clopote bat”, „mereu-niciodată.../ , mereu...”.

Nu lipsesc din aceste poeme metaforele-simbol, cald-delicate de tipul: „miez plin de fecioară”, „rotund de sacru darul”, „lacrima neputinței”, „umbrăn devenire”, „sâmburi grei [...], născând o altă lume”, „flutur(ar)e”, „cununa de geamăn fior”, metafore deopotrivă frumoase și pline de sens, menite să potențeze poetic interpretarea filosofică a existenței prime.

Poemele în versuri sunt urmate de câteva destăinuiri privind începuturile literar-publicistice și eseistice ale autorului în revista Dialog a studenților de la Iași, inițiind încă de atunci – în germeni – tema „arhetipurilor spiritului românesc”, a tradiției și devenirii social-istorice, pentru a încheia cu învățături mature ulterioare, precum: „magicul există cu adevărat”, „iubirea poate fi tot atât de oarbă, pe cât de plină de trăire”, „instinctul de conservare poate fi inhibat”, „există o alegere anterioară de destin”, „viața, pădure fără de secure...”. ● Titlul filosofic al celui de al doilea capitol – Atât de (meta)fizică viața – acoperă deceniul 19811990, un interval de trăire în care filosofii Constantin Noica și Victor Isac, poetul Neculai Chirica par a exercita o vie și benefică influență asupra autorului.

Urmare a unor atare întâlniri spirituale, autorul povestește – prin considerații metafizice, dar și implicit, prin parabole versificate – cum s-a născut interesul pentru dialogul dintre filosofie și poezie. Astfel poemele: Timpurile, spațiile..., În numele tău (dedicată 148

tatălui), Valul și stânca, Și dacă..., Spre tine..., Un abia schițat: De ce?, Absențe, tot atâtea semne... sunt tot atâtea imnuri închinate omului și cuvântului, izvorâte din trăiri profunde, ȋncercări dramatice – aflate adesea la limita dintre viață și moarte – prin care poetul își declamă aspirațiile de dezmărginire spirituală. în acest sens folosește, spre redare, sintagme specifice lui, dialectic-poetice: „cea mai înaltă plecare”, „norul de lumină”, „dorul nesfârșirii”, „roua tinereții”, „venirea ce nu pleacă”, „dor de regăsire”, „fericirea oscilează în brațe de balanță”, „Cuvinte/ odihnesc buzele”, „Gânduri/ frâng privirile”, „gesturi stăvilite”, „pulberea precară”, „desăvârșirea sferelor”, „zvâcni matern planeta”, „cereasca închisoare”, „neîntinata frunte a înaltului”, „mirajul ascuns”.

Pe linia mărturisită a unei rădăcini însămânțate încă din adolescență de Lucian Blaga, poetul alternează, din nou, întruparea „poemelor de a fi” cu sensurile noimei filosofice, din care spicuim structuri metaforice adecvate: „se pârguie cuvinte-n trup de fructă”, „culorile semnului de rouă”, „transparența respirației”, „pulbere lunară”, „cuvânt încremenit”, „vibrația zâmbetului”, „petalele și ghimpii rațiunii”, „albastre simfonii”, „statuia cântecului”, „fiori [...] rotind vremelnicia”, „drum gol de cuvinte”, „zâmbetul tău [...]/ îmbătând universul”, „sfârșitul izvorînceput”, „poarta trăirii”. În finalul capitolului, concluzionează asupra deceniului „plin de poezie”, căci „între cuvântul-demiurg și demiurgul-făuritor-de-cuvinte se interpune omul”, genitor de istorie. ● Capitolul trei – Prefăcute-n poezie, începuturi de trezie... – acoperă povestea ultimului deceniu al secolului al XX-lea, surprinzând – prin „Prefaceri esențiale...”, „(Para)normal debuturi...”, „Despre un integrator mytho-logos”, „De la creația lumii la lumea creației” – tot atâtea preocupări creator-științifice ale filosofului-poet, marcate de realizarea unor lucrări de referință semnate de autor: Miturile creației: lecturi semiotice, Tratat de creatologie și Introducere în filosofia creației umane, Fundamentele valorii... tot atâtea semne ale unei prestigioase deveniri academice. Atare preocupări sunt încununate – în finalul capitolului – printr-un florilegiu de poezii, „fulgurații de trăire” prilejuite de apariția Aritiei: o conjuncție „stelară” care i-a schimbat esențial viața filosofuluipoet, marcându-i fundamental destinul.

Poeziile din această parte a cărții surprind – prin picături poetic-roditoare – secvențele de pământ românesc cu care autorul se identifică emoțional: Săcărâmb („Raiul de după Rai”, încărcat de „vârtejuri de aur” așezate prin „șuvoi de lumină” pe „coroana Muntelui de Lavă”, întru „renașterea Globului de Foc”, prin „roduri încărcate / culese acum în gând”), 2 Mai (îngăduind a privi de pe malul de mare „lumea peste val”, „adâncul ce se sparge în înalt”, atunci când „trăirea nu-mi era decât iubire”), Arad („izvorul BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

CRITICĂ

tălpilor noastre”, „razele inimii [...] rodesc”, „orizontul cuvântului – Lumină”) Iași (spațiu-coroană, potențial marcat de „vibrația prefăcută în [...] dojană”, „harul de a fi creator”, „ritual de întemeiere”, „neliniștile știutului”, „șiragul ce coase clipă lângă clipă”, „baterea spațiului mioritic”, „fruntea din care cerul începe”, „tăcerea sferelor”, „coardele rostirii”, „armonia corului de taină”, „aripă a înserării”) etc. ● Partea a patra a cărții – De-acum abia, când a sosit timpul (2001–2010) – încorporează, paralel cu „tensiunile schimbării” societății, „ruptura-ceamare”, ridicarea necunoscutului din „somnul” său, strigând „cuvântul-înger și cuvântul-fiară”, „cuvântul stelei” și resimțind „ecoul unei lumi revrăjite”. El învață „din nou să trăiască”, „pentru ca vraja să nu piară”, căci „Sub Vibrație, / scânteia cerului/ va rodi...”, „sâmburele veșniciei/ va dilata iarăși fructul...”, „arbore cosmic se ridica din trupul său, Biserică a Cuvântului Ziditor”, „sufletul sunetului / adună pulsații de sub coaja cuvântului...”.

Douăsprezece secvențe lirice „de ființare poetică” – închinate neuitatei Aritia – sunt însoțite de calde imagini de împreună: „o candelă / înălțarea”, „bucuria surâsului”, „coajă de copac/ îmbrățișând zâmbetul”, „împreună, sufletul palmelor”, „răsfirată printre degete, doar amintirea”, „vibrând,/ eternitatea”, „dintotdeauna, iubirea”, „rotindu-ne, cu toții, întreținând sacralitatea focului”. Alternând scriitura în proză și vers, titlurile de poem sunt – selectăm: „Miresei de lumină voalul”, „îngemănarea CeruluiPământ”, „Anii precum clipele”, „Căutătoare viața” ... Ca un chip al trezirii din vis, (des)cântarea unui „Poem de aură, împreună” îi face pe cei doi protagoniști să privească „înainte întoarcerea acasă”, pentru a dărui tuturor „sensul Cuvântului – Lumină”, fiind „Prin non-poem, deja împlinită sinteza”.

Toate acestea, dublate de amintirea unor călătorii de dar, a unor întâlniri spirituale și dialoguri din țară...

București și Arad, Suceava, Iași... și din străinătate: Veneția și Bari, Lyon, Londra și Barcelona etc. între acestea, ca un moment aparte – „înălțător” pentru viața semioticianului-universitar – este consemnată povestea unei cărți de referință "Semiotics of light..., emoționant inițiată la Imatra, în nordul Finlandei, cu prilejul (re)cunoașterii profesorului Thomas Sebeok, ctitor de înalte semioze ale veacului trecut.

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Ȋn sinteză, din „deceniul marilor” învățături desprindem câteva pe care autorul le dă mai departe: „împreună... eu sunt tu, să te rogi din toată ființa, să te bucuri de tot ce primești / dăruiești, să ajuți necondiționat, să muncești..., să ... fii creativ, [...] iubitor”. ● Partea a cincea – Încă la jumătate de drum, și sus și jos, tot înainte... – ilustrează sensuri ale anilor 2011-2015, încorporând poemele-sinteză: Doar coroana unor nespus de înalte trăiri, altfel chemarea, Poetic fuzionate, chipurile..., Post-scriptum... Anii din urmă. Ca o concluzie a sensurilor poematice ale unei vieți plenar dăruite celorlalți, autorul își încheie cartea printr-o trăire aparent singulară, dar totodată împreună cu cei nevăzuți dintr-un alt plan spiritual. împlinind în acest chip cea mai înaltă bucurie a lumii: ÎMPĂRTĂȘIREA. ● Ultimul capitol – Atât de deschis, epilogul – vizează aspirațiile de dar ale învățătorului menit să își dăruiască învățătura ca pe o „terapie prin lumină”, având ca finalitate „vindecarea de netrăire” și de „necunoaștere”, beneficiind de privilegiile unui „manual de viață-divinație”, cuprinzând „sfaturi-răspuns” „cu și despre toate” cele ale existenței umane. Căci, după ce a trăit el însuși o dramatică experiență de viață, poetul-filosof găsește resurse revelatorii, văzând în cea „pierdută” pentru noi, muritorii de rând, o inepuizabilă sursă de inspirație poetică și științifică, fiindcă profesorul Traian-Dinorel D. Stănciulescu – arhitect, semiotician și cercetător și-a adus o contribuție substanțială și pe plan științific, în domeniul „luminii vii” – al biofotonicii – cu precădere.

Lirismului pe care este construită cartea lui Traian-Dinorel D. Stănciulescu i se potrivește opinia lui Emil Cioran din eseul A fi liric: „Când tot ce ai tu ca trecut sufletesc palpită în tine într-un moment de nemărginită încordare, când o prezență totală actualizează experiențe închise [...], atunci, din culorile vieții, ești prins în moarte, fără a avea acea groază în fața ei...”, pentru că „a fi liric în suferință însemnează a realiza acea ardere și purificare interioară în care rănile încetează de a mai fi numai manifestări exterioare...”. Este tocmai starea pe care, vindecător, a dăruit-o filosoful aspirând – în pofida dificultății – să devină și poet.

O aspirație devenită – în opinia mea – o vie realitate.

149

CRITICĂ

Dumitru HURUBĂ

DESPRE DOUĂ POETE 1. POETA FLAVIA ADAM ÎNTRE REALISMUL COTIDIAN ȘI IUBIREA DECELABILĂ Așa, dintr-o pornire cam insidioasă, nu mi-ar fi greu să o plasez pe autoarea acestei cărți în cercul larg, tot mai larg, al poeteselor care au năvălit cu arme și bagaje în lirica românească actuală – o realitate și o realizare de care, cu toată înverșunarea, cei mai mulți comentatori de literatură nu pot face abstracție. Mă refer, înainte de toate, la cantitatea producțiilor, pentru că despre calitatea acestora e de povestit – oho! Dar nu vreau să dau nume, nici să deranjez vreo hipersensibilitate, deși o lectură, ici-colo, ar scoate la raport creații poetice în stare să treacă pe linie moartă limba română cu gramatica ei cu tot în doi timpi și trei… versuri. Fără eforturi! În acest context, intrăm într-o lume în care libertatea deplină a exprimării exhibă, în realitate, o „libertate de exprimare” convertită de către unii producători lirici în libertatea de a-și dovedi priceperea la prepararea… ghiveciurilor de sorginte literară.

Mă rog…

Retrăgându-mă, oarecum strategic, în spațiul construcției lirice al poetei Flavia Adam, cu precădere în acest volum, desfășurarea comentariului trece pe alt plan: cel al creației lirice de atmosferă – „oraș cu tuneluri și ape” (miez de nufăr) – având în vedere că, odată pătruns în câmpia ideatică a poetei, situația în sine se schimbă radical trecând destul de brusc de la un abstract cu ramificații speculativ-exploatabile – „clipa de liniște/ în care pereții absorb/ toată tristețea de peste zi” (secvențe) – la un concret îngrădit într-un romantism de-o anume factură sentimental-romanțioasă – „în fiecare dimineață îmi zic:/ azi nu te mai caut, nu-ți mai dau nici un semn” (…) (radiografie). Astfel, materia primă utilizată este constrânsă la o melancolie căreia, ca printr-un transfer telepatic, un cititor mai puțin atent, riscă să-i cadă victimă. De-aceea, trebuie să spun imediat că situația este ceva și mai complicată și mai complexă, iar gestul în sine cam nedrept, ținând seama că o simplă deductibilitate, la îndemâna oricărui cititor, la urma urmei, ar extrage-o din context pe această creatoare de poezie autentică.

Aflată la cel de-al nouălea volum de versuri după Tăcerile dintre cuvinte (2013), Pierduți prin toamnele iubirii (2014), În amiaza cuvintelor (2014), Instantanee din ultima moarte (2015), Pumnul din vid (2015), Femeia de nisip (2015), Cuib de rouă 150

(poezii pentru copii) (2015), duminicile de sub pământ (2016), Raiul de urgență constituie cea mai clară trecere de la perioada căutărilor la certitudinile maturității artistice. Mai toate poemele din volum probează acest lucru, adevăr reliefat cu pregnanță de aproape fiecare poem. De fapt, voit sau nu, Flavia Adam execută ostășește un exercițiu de forță, o demonstrație a capacității sale creatoare și proiectarea produsului acesteia spre mine, cititorul… În acest sens, aș cuteza să spun că Raiul de urgență (Editura Neuma, 2017), în întregul său, este și tributar unei „teme la alegere”, dar și, concomitent, unei suite de realizări lirice „pe o temă dată/autoimpusă”, temă care, odată stabilită, este exploatată cu meticulozitate nemiloasă și cu adevărat impresionantă. Și e suficient să amintesc aici, de exemplu, că sunt puține poeme care au… scăpat de cuvântul „iubire” cu toate derivatele sale, dar și camuflat sub nume „false”. Această realitate ne obligă să definim volumul de față ca fiind unul, în integralitatea sa… agresiv erotic, poeta, așa cum îi și stă bine ca femeie, este conectată indestructibil la sentimentul iubirii atât de profund încât o încercare de evadare se soldează cu eșec.

Așadar, Flavia Adam, prin valoarea liricii sale generate de un talent viguros și foarte bine exploatat/gospodărit, este greu de încolonat/înregimentat într-o grupare/generație în care să i se piardă… urma.

Are individualitatea exprimării, seriozitatea redării sentimentelor, ceea ce înseamnă grija pentru o comunicare reciproc avantajoasă la urma urmei cu prezumtivul cititor, tocmai fiindcă expedierea mesajelor sale se face pe o frecvență anume, dar convenită, parcă BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

CRITICĂ

aprioric, între producătorul-distribuitor și consumatorul-cititor. Tocmai fiindcă ea nu este doar un observator extrem de atent, un sensibil fotograf al realităților cotidiene, ci și un „comentator” cu har: „Există lucruri mai tulburi decât/ însăși moartea:/ aerul acesta subțire,/ de pipăit cu ambele mâini/invaziile extraterestre,/ despre care/cei mai mulți oameni spun/că nu vor veni.” (foarfecele, p. 15). Această brutală implicare deseori amplificată în realități conectate doar ochiului și instinctului ei vigilent, nu este altceva, simplificând lucrurile, decât, între altele, eliberarea din ghearele unei constrângeri dictată de propria responsabilitate artistică, de fapt vorbind aici de forma unei autocenzuri cel mai adesea nemiloase și chiar nedrepte în unele cazuri. În unele, fiindcă, nu de puține ori, din nefericire și parafrazându-l pe simpaticul Murphy, nu există o limită cât de jos poate coborî… valoarea unei opere literare, în speță cea de gen liric, dacă permanent este forfecată, filtrată și adaptată.

Dacă responsabilitatea actului de creație este dublată de o (auto)cenzură atroce, atunci opera lirică, în cazul nostru, își poate pierde din valoare. Flavia Adam știe bine acest adevăr, cunoaște iminentul pericol al căderii în desuetudine, așa că, prevăzătoare, își ia măsuri, ca pentru o permanentă și binefăcătoare veghere, pentru a nu pierde contactul cu realitatea: „îmi antrenez neuronii/ prestez activitate constantă/ iubesc și sufăr și plâng/imit durerea celor din jur/ ”, în același timp detașându-se spre ea însăși, spre a rămâne ea însăși într-o „empatie pur cameleonică densă” (instrucțiuni de stins lumina, p. 63). Respectivul gen literar este maltratat deseori printr-o evoluție ridicol-spectaculoasă prin intermediul cutărei rețele de socializare.

Dar, acest comentariu nu vreau să fie o încercare de analiză asupra fenomenului în sine care, oricum, nu ar rezolva nici pe departe problema, ci sunt interesat ca el să contribuie cât de cât la instalarea poetei Flavia Adam pe podiumul valoric al unei generații ce se impune treptat, dar sigur. Eleganța exprimării – „te iubesc/ dar ce știi tu despre singurătățile mele/ când tot ce port e-o rochie pală” (sâmbure de piersică, p. 9) –, realismul subordonat unei melancolii –, „azi-noapteam visat/ că ningea/ și ne plimbam pe sub felinare/ pe străzile unui mare oraș” (șarpe cu clopoței, p. 21) - o superbă și continuă întoarcere spre un sine agresat de lumea exterioară –, „nu cer mult pentru a fi fericită:/ să fotografiez cuibul căzut din copac” (spumă de lapte. p. 84)… Nu cred să sune a laudă, dar consider că oricare dintre aceste citate este câte o fărâmă care atestă puterea lirică a poetei și a transferului de trăire spre cititor, pentru implicarea acestuia în actul de creație.

De la sine se înțelege că aceste trei… ipostaze ale poetei nu au nici legitimitatea, nici vigoarea și, cu atât mai puțin, reprezentativitatea, deși ele converg, oarecum pe căi diferite, spre un… dispecerat sufletesc central, sau centralizator. Depinde. Ca argument suprem, așa cum bine o ilustrează fiecare poem, și întrBANCHETUL, 19-20-21 / 2017

un clasament ad-hoc, apropo de discuție, la urma urmei, totul este supus/subordonat sentimentului special/specific numit simplu: iubire. Pentru că, o reducție, oricât ar fi de riguroasă, nu ar diminua calitativ vorbind câmpul ideatic. Așadar, iat-o pe poetă într-o spectaculoasă aură a iubirii, cea mai exteriorizată trăire a sentimentului iubirii revărsată acut-tulburător spre cititor, chiar agresiv, aș îndrăzni să zic. Și, când fac această afirmație, am în vedere impregnarea întregului volum cu versuri care mai de care mai îmbietoare spre cel mai frumos și mai înălțător sentiment uman, părând o perpetuă și atentă punere în practică a „precizării” făcute de Sfântul Apostol Pavel: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”

Pagină de pagină, ne aflăm față în față cu pledoaria Flaviei Adam pentru iubire, și o face fără patimă, fără căderea într-o zonă a unul erotic penibil, destul de… la modă în poezia actuală, ci, dimpotrivă, „desfășurarea ostilităților” are loc, poem de poem, fără istericale și, mai ales, fără a uita că și poetul este, de fapt, un om, omul-poet Flavia Adam.

2. MIHAELA OANCEA ȘI RECONSTRUCȚIA LIRICĂ A REALULUI Voce tot mai distinctă în lirica actuală, cu fiecare nou volum publicat, Mihaela Oancea se integrează temeinic, prin creația sa, în „secțiunea românească” a liricii pur feminine, dar și împotriva înfocaților ideii că poezia e poezie fără să conteze sexul creatorului. Ba contează! Sunt destule cazuri de „poezie mai bărbătoasă” în lirica feminină de la noi și de aiurea, însă Mihaela Oancea a evadat triumfător, și de câte ori a dorit, din această etichetare/încorsetare și – drept că nu des, ceea ce demonstrează responsabilitate și respect față de sinele poetic – își implică cititorii în trăirile ei artistice publicând câte-un volum de poezie dislocat dintr-un real rareori cumsecade... Întâmplător sau nu, ea îl folosește realul ca materie primă în stare brută pentru ca, la un moment dat să exclame: aha, te-am prins! Iar deaici la convertirea în poezie nu mai este mare distanță, ca să nu mai spun că poeta se dedă și la aplicarea, cel mai des cu îndemânare, a fenomenului osmotic…

De-aceea, aparent calmă, creația poetei este, de fapt, o aparență/camuflaj dincolo de care se află reconstrucția subtilă a realității forțată să accepte filtrarea pe coordonatele trăirilor sale intime. Concret, lucrurile stau (și) așa: „Nimeni nu vorbește/nici despre arsura din piept,/nici despre frigul ud;” (Secvență, pag. 92), în consecință, poeta intervine și cu bisturiul fin al talentului său, își asumă responsabilitatea și, printr-o manevră simplă, dar de maximă eficiență, pune lucrurile la punct cu un realism liric imposibil de eludat. În această ordine de idei, transferul idee/imagine se produce pe neobservate chiar, înveșmântă poezia cu frumosul brodat pe construcția textului și aterizăm sufletește, concret, adesea chiar 151

CRITICĂ

abrupt, într-un teritoriu în care: „N-au nici un efect trucurile astea/de slabă calitate(…) (Iarna nu poate fi domolită, p. 31).

Trebuie subliniată ușurința, normală deja în cazul Mihaelei Oancea cu care – să fie vorba chiar despre o rețetă proprie? – ea convertește, cum spuneam cu alte cuvinte, momentele cotidianului în creație artistică, de valoare în mai toate poemele din volum cu ramificații, în întregul eșafodaj al poemului. Înaintând pe această idee, aproape fără să vrem, ajungem la regretatul critic literar Cornel Regman care, referindu-se la poeta Ana Blandiana spunea/scria: „Principiul său de unitate e lirismul, despletirea elegiacă, fără de care poezia nu se poate constitui: participare la un nivel care nu exclude reflexivitatea, asociată fiorului existențial, fiorului în genere.” (Cornel Regman, De la imperfect la mai puțin ca perfect, Ed. Eminescu, 1987, p. 150). Nu pare perfect valabil comentariul și pentru Mihaela Oancea? El, comentariul, pliindu-se foarte cuminte, zic eu, și pe creația Mihaelei Oancea.

Că lucrurile stau așa, sau chiar așa, o dovedesc poemele (și) din acest nou volum de versuri semnat de autoarea pornită cu ceva timp în urmă pe făgașul unei creații care, prin individualitatea exprimării epico-lirice, o proiectează automat și fără echivoc în lirica valoroasă a momentului. Feminină sau nu, dar mai feminină totuși! Cel puțin. În urmă cu ceva timp, spuneam despre autoare că m-aș fi bucurat mai puțin, poate chiar cu mult mai puțin dacă poeta s-ar fi lăsat sedusă de un așa-zis curent literar nou, al defeminizării, al… dezumanizării – de ce nu? – al „locuirii” întrunul din proaspetele curente literare nou-apărute (și unele decedate ca... avortoni)… Citindu-i versurile, în câteva rânduri mi-am dat seama că a rezistat (poate chiar eroic, spre binele său) de a nu se lăsa înregimentată întru pierdea personalității ei poetice. Oarecum

152

neașteptat, chestiunea se limpezește în mare măsură, fie și pornind de la structura metaforică a interesantei, simbolicei și frumoasei poezii Ridicare din lut: „Te logodești cu-n munte, în lan cu iarbă albastră,/seadună cerbi când încă e vară la fereastră.//Pe brațe ți se culcă păduri cu dor de stele;/zâmbind, le-nmuguresc pe tâmple, brumărele.” (p. 68). Dacă nu trecem în viteză cu lectura, ne vom bucura să aflăm că, dincolo de cuvintele poeziei, se află dramele unui existențialism de sorginte sartriană…

Cert este că prezenta carte, intitulată cât se poate de sugestiv-simbolic: „într-un timp fără maluri” (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017), este cea care, măcar deocamdată, o definește cel mai clar pe artistă, ca o nouă treaptă spre desăvârșirea ființei sale poetice într-o evoluție neechivocă. De altfel, pe coordonate diferite, atât cei familiarizați cu creația sa, cât și curioșii/cititorii de ocazie, urmărindu-i parcursul liric, se vor întâlni, în final, la aceeași concluzie net favorabilă. Însă, pentru consolidarea ideii în sine, să notăm că Mihaela Oancea nu s-a lăsat prinsă în vârtejul „pus la cale” de către unii autori-autorași actuali năvălind spre cititori cu volume de versuri de valoare mai mult sau mai puțin îndoielnică, ci și-a publicat poemele mai mult prin reviste, ceea ce a însemnat din punctul meu de vedere „un inteligent atac… la cititor” în așteptarea reacției acestuia – un truc simpatic, bine și eficient gândit/țintit. Acest adevăr a fost de bun augur, fiindcă volumele publicate, cred eu, sunt un câștig și un mod mai eficient și mai responsabil de a-și rotunji zestrea și valoarea poetică.

Pentru a da concretețe afirmației, să notăm titlurile cărților publicate până în prezent: Armonia Contrariilor, Ed. „Armonii culturale”, 2014; Motanul Ioachim, Ed. „Armonii Culturale”, 2014; Solzii negri ai timpului alb, Editura „Destine”, 2015; Năzdrăvanii din pădure, Ed. „Pim”, 2015; Într-un timp fără maluri, Ed. „Grinta”, 2017. În încheierea acestui comentariu, îndrăznesc să o propun pe Mihaela Oancea ca făcând parte dintr-o familie de poete condusă cu autoritar de Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Nora Iuga, Constanța Buzea, și încă vreo câteva personalități din poezia românească, dar nu multe, cu precursoarele lor Otilia Cazimir și Magda Isanos, în a căror comunitate lirică se circumscrie tot mai ferm și mai individualizat Mihaela Oancea. Desigur, fără a forța nota, în partea mai realistă a poeziei sale, poeta, prin lirica proprie, mai are câte o discretă și nesemnificativă incursiune prin zona liricii dominată de Nina Cassian (foarte puțin) și chiar Maria Banuș, cu poezia sa într-o oarecare măsură tributară celebrului nostru proletcultism implantat și bine administrat de „obsedantul deceniu”. Însă acesta nu e un păcat, ci o verificare a potenței sale artistice, un test al sinelui artistic pe care îl trece (și pe el!) cu bine.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

CRITICĂ

Octavian MIHALCEA

LUMEA DE LA CAPĂT CU MIRAJE ȘI VERTIJUL TAINELOR Versurile lui Daniel Marian, din volumul Lumea de la capăt (Editura Contrafort, Craiova, 2016), scot în evidență plurivalente peisaje ideatice, siderale locuiri interioare ce au darul de a ne solicita neîncetat capacitățile hermeneutice. O foarte bună stăpânire a efectului poetic îl determină pe autor să aleagă în cunoștință de cauză momentele când metafora sau discursivitatea intervin pentru fundamentarea versurilor. Pulsațiile ating niveluri considerabile, provenind dintr-o constantă existențială care impresionează. Se remarcă elocventele esențializări prezente în carte. Anumite abordări ermetice contribuie la potențialitatea unor puțin obișnuite extensiuni lăsate în seama descifrărilor ulterioare, de către "partizanii artelor oculte". Așa e declarat într-un "poem nevralgic". Glisările au valori considerabile, parcă pentru a ne anunța că la fiecare pas pot interveni fenomene radicale: "treceam în fugă pe la marginea tuturor lucrurilor/ mă urmăreau prejudecăți ce țineau de logica umană/ cei de-o seamă cu mine m-au mai strigat/ de două sau trei ori în cor/ apoi mi-a fost uitare și atât// nu mai știam pe unde se poate intra/ într-o altă aranjare a totului/ înfricoșat de faptul că înaintea mea/ părea a nu mai fi nimic/ m-am dat câțiva pași înapoi și/ nu mi-a mai fost uitare și/ nu mi-a mai trebuit nimic/ nebun fugeam către casă".

Vitalitatea și thanaticul se combină într-un susținut ritm turbionar, pe fondul marilor întrebări care întotdeauna au animat spiritul. Un aparte ton abisal caracterizează versurile din Lumea de la capăt. Imaginarul zămislește generoase doze de mister. Jocurile de cuvinte, nebănuitele efecte pe care le iau acestea, accentuează prezenta atmosferă greu încadrabilă. Odată cu parcurgerea mai multor texte, ne încearcă tot mai pregnant senzația asistării la desfășurarea unor inopinate procese revelatorii cu darul de a repune totul în discuție. Latura abstractizantă s-ar putea revendica de la fascinația temelor esoterice, așa cum, speculativ, putem alătura următorul poem ideaticii hermetice: "sâmbure de aur/ luna ținea în dinți o creangă de aur/ unii spun că s-a făcut un drum/ prin mare – dar nu cred// e o arătare pe-o față/ a copacului;/ o creangă mai e în cer alta pe pământ/ și alta alunecând pe șira spinării zeului/ încrengându-l înrămurindu-l/ tot în aur// de aceea el strigă/ i-e teamă că ar putea fi prefăcut/ în statuie." Frecvent, corporalizările poartă accentuata amprentă a spiritualului, sinteză dintre cele mai atipice. Paradigma Lunii tutelează tot acest ambient evazionist, toate valorile inimii, cu ambitus fluid și

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

de o cromatică autumnală. Fluxul ideatic al lui Daniel Marian merge în sensul marii poezii. Una dintre numeroasele sentențiozități marcante: "absurdă e fuga de sine/ absurdă e fuga de sine/ scrieți-vă undeva/ pe carne sau pe suflet/ și nu uitați/ absurdă e fuga de sine".

Parcurgând asumata complexitate a poeziilor din Lumea de la capăt avem acces la anumite metamorfoze ale ființei, populate cu diverse tristeți, cu spectaculoase alunecări ale gândului. Mirajele sunt bine integrate aici.

De multe ori, secundele au natură enigmatică și scot la iveală penetrante elemente lirice. Pe distanța dintre "răul subteran" și "râsul subteran" se petrec toate actele lirice ale cărții, purtând alături, în permanență, spectrul neantului. Foarte atașant următorul "trucaj" rezonând art nouveau: "îngerii de ceață îmi tatuează pe piept/ fluturi ca niște inimi –/ ascult cum inima plânge/ în mine de ciudă// trece amurgul ca o frânghie/ mi se încâlcește în fluturi/ de mi-i încrețește de tot/ și mi-i zbenguie// îngerii aranjați frumos deasupra/ la dreapta și la stânga mea/ îmi aruncă ocheade mânuși/ spray de înnebunit fluturi// ah! îmi iau fluturii în dinți/ așa cum toamna ia/ rănile din frunze –". E sesizabilă amprenta evanescenței, cu patina abstractei stranietăți etalată plenar. Impresionează vertijul tainelor nocturne, generat de reprezentarea finitudinii din noi. Copleșiri tomnatice învăluie sufletele și inspiră variate metamorfoze cu sens multiplu. Accentuată încadrare onirică, "pașii poetului trudind –/ pământ și cer deopotrivă înmiresmare/ câmpul acesta de la marginea somnului".

Daniel Marian revarsă asupra cititorilor un potop de ... înțelesuri. Unele transfigurări ce provin din spațiul cazon se dovedesc mereu surprinzătoare, pe fundalul peisajului animat de relativități. Câteodată se deschid porțile percepției modificate: "aud lătrat de câine/ prin sere de ochi/ alunec spre pat – colțul/ zilei se-ntinde/ ca o coală albă pe lângă ferestrele ciuruite de frig/ trec gălăgioși copii și zăpezi/ bubuitoare// alene noaptea/ ca o pisică borțoasă –/ se vor naște forme/ ale delirului/ traversez cu ceva care seamănă a plută/ oceanul înfometat de toate/ și de mine". Greu evitabila "muzică simplă a nenorocului" este profund internalizată de poet. Balansul suplicierilor animă o seamă de poezii din carte. Sunt încercate succesive evadări în diverse paradisuri care asigură frânturi de nemurire. Periplurile prin lumi imaginare camuflează neîncetate căutări.

153

CRITICĂ

Constantin STANCU

CELE TREI LACĂTE ALE LUI ION PACHIA-TATOMIRESCU Ion Pachia-Tatomirescu ne invită la un joc special, superior în infinitatea universului. Poet nonconformist, atent la viața de zi cu zi și la marile doctrine ale lumii, cunoscător al literaturii române din ultimul veac și pasionat de folclor, având o credință bazată pe adevăr și realitatea istorică pertinentă, el ne propune un volum consistent de versuri, De-a fotonii *. Sunt cosmografii lirice și ziceri paradoxale. Cartea a apărut la Timișoara: Editura Waldpress, 2017, un volum dens, serios, o carte eveniment, lansată la vârsta maturității depline, 70 ani, sau cum mărturisește, la a șaptezecea rotație, împreună cu pământul, în jurul soarelui. Viziunea este una universală, o privire din înaltul lumii, acceptarea miracolului care vine prin valurile luminii.

Tema luminii este abordată de fizica modernă, profundă, mari oameni de știință au căutat să traducă miracolul luminii, să ne transmită regulile speciale ale universului și să ne atragă atenția asupra frumuseții tăcute a materiei inteligente, sau a inteligenței materiei. Evident, poetul pune pe prim plan lumea spirituală, fotonul fiind în același timp în două locuri diferite, greu de explicat prin regulile fizicii normale, clasice, general acceptate. Din acest motiv, poezia, precum lumina, are tainele ei. Pentru Ion Pachia-Tatomirescu poezia este o formă superioară de cunoaștere, este știința artei de a vedea dincolo de cuvinte, a pătrunde mesajul profund pe care îl primim din galaxia cunoașterii care dublează materia dinamică.

Tema luminii a stat în atenția marilor teologi ai lumii, Dumnezeu, așa cum apare mesajul din Biblie, este lumină și adevărurile vin din acest areal mai presus de om, din metalimbajul textelor divine.

Poetul și-a asumat viziunea, este un original, la prima vedere pare a îmbina eclectic elemente venind din zone disparate, dar nu este așa, versul său are o logică coerentă. Cititorul comod nu va înțelege prea ușor mesajul, criticii literari vor evita o abordare mai curajoasă a temelor sale pentru că Ion Pachia-Tatomirescu este un poet incomod, te îndeamnă la cunoaștere. Fără o cultură solidă, cititorul/ receptorul se simte rătăcit în pădurea de poeme.

Cartea este un eveniment personal în care poetul sa implicat cu toată ființa, a dorit să lase o mărturie solidă despre lumea profundă a literaturii române.

Cine abordează cărțile poetului, trebuie să aibă în vedere faptul că el este autorul unui dicționar cuprinzător, menit să facă lumină în modul de comunicare dintre 154

poet și cititor, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației, apărut la Timișoara: Editura Aeticus, 2003. literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației, apărut la Timișoara: Editura Aeticus, 2003. literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației, apărut la Timișoara: Editura Aeticus, 2003.

Pe de altă parte, literatura română a stat în atenția poetului, analizele sale asupra unor cărți s-au materializat într-o istorie literară densă, Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol. I – IV, apărută la Timișoara: Editura Waldpress, 2014-2016.

Volumul prezent, De-a fotonii, se deschide pe mai multe paliere, simbolurile sunt alunecoase dar pertinente, fantezia riguroasă a poetului atrage cuvintele la un banchet al informațiilor deschise:  Eul coriambic-rubiniu;  Etern-sigilatul chepeng din capul de la scara care duce-n al zecelea cer;  De-a fotonii (Dar de la lumina din dor);  Dacia din sarcofagele piramidei extraplate;  Ozon. Dinozauri. Aspersoare;  Risipitorul de prigorii;  Cefalopodele focului;  Craniul rizom de soc;  Puterea argilei albastre; Volumul are inserate câteva notele literare, semne critice despre scriitor lansate în spațiul literar în perioada 1966-2017 de oamenii pasionați de literatura originală, textele fiind semnate de Alexandru Firescu, Miron Radu Paraschivescu, Vladimir Streinu, Ioan Buduca, Artur Silivestri, Constantin M. Popa, Jean-Paul Mestas, Marian Barbu, Florin Paraschiv, Dumitru Velea.

Putem reține că Ion Pachia-Tatomirescu este un poet sensibil la marile teme filozofice, că istoria românilor și cea universală i-au oferit idei și viziuni speciale, că oricum, el scrie o altfel de poezie după un ritual propriu, bine canonizat în timp, însă, de maeștrii spirituali pe care i-a frecventat, că valorile creștine și cele zalmoxiene i-au afectat scrisul și modul de a transmite mesajul liric. Constantin M. Popa reține: „Robit de cele trei lacăte ale crezului său (Zalmoxis, Miorița și Meșterul Manole), Ion Pachia-Tatomirescu face un gest de frondă considerând că <<duminica poeziei>> sale va fi apocalipsa din Noul Turn Babel (vezi revista <<Transilvania>>, nr. 6/1884)” (O viziune asupra spațiului spiritualității românești, p. 306).

Ceea ce atrage atenția la poezia aceasta este crezul BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

CRITICĂ

poetic marcat de vânturile vremurilor și o relativă siguranță a viziunii poetice. Poezia are rădăcini puternice, una venind dinspre Eminescu, alta dinspre poezia populară, alta dinspre poetica materiei în mișcare din eternitate în secunda fragilă. Totul este afectat de o viziune paradoxală și uneori ludică asupra existenței. Poemul poate fi uragan, holopoem cu metafore supraetajate, există un Sisisf care mișcă metaforele înspre mesaj. Galaxia intră în cele mai mici părți ale universului, orizontul vălurește sub presiunea cuvintele forjate de inspirația artistului care stă cu ochii pe finalul universului.

Așa cum lumina se descompune în culorile esențiale ale creației, tot așa și destinul poetului se descompune în nenumărate taine violet, indigo, albastru, verde, galben etc. Cităm: „Ce cruntă fu soarta Poetului în iarna/ unui preistoric violet…” (p. 9). Cu fiecare anotimp soarta se schimbă și intră în alte vibrații ale universului. Concluzia: „Și-astăzi, atât de normală-i soarta poetului/ sub curcubeul perfect arcuit peste livezi de meri aliniați,/ pe care stau încolăciți șerpii tuturor semințiilor,/ ademenindu-te cu fructu-n piele-mpurpurată/ și-mprumutată de la iubitele noastre coaste,/ cele de toate raiurile…!” (Ce crunt-normală, soarta poetului, p. 9) Sensibil la amprenta românească, poetul aude foșnet de zâne valahe-n ii de omăt… Motivele poeziei populare pătrund în cămările interioare și versurile se destind cu armonie și în lumina unei frumuseți unice: E vineri și plouă de parcă-ar curge lacrimi de lebede negre pe ouă, de parc-ar curge lacrimi pistruiate de vrăbii, în curcubeie, din bobițe de rouă; mijgură-ntîi, apoi plouă mărunt, pufos și-ncă luminos, pe cămășile arborilor din fir gros-abanos; plouă parcă și dinspre pământ, îndărăt, și-aud foșnet de zâne valahe-n ii de omăt… (Și-aud foșnet de zâne valahe-n ii de omăt…, p.203).

Istoria oferă sensuri multiple individului și poporului din care face parte, istoria are argumente și forțe subtile care se insinuează prin faptele românilor: Știu că Măiastra a zburat și nu se va mai reîntoarce în vârful sacrei columne până nu veți reuni Dacia strămoșească și multimilenară, ca-n vremea lui Burebista, ori ca-n vremea lui Regalian – strănepotul neasemuitului rege-erou, Decebal…

(Sufletele eroilor valahi, p. 176).

Ion Pachia-Tatomirescu la a 70-a ocolire a soarelui și-a păstrat vigoarea mesajului de care a fost preocupat

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

o viață, deși ia, aparent, în joacă lucrurile, poezia sa are ceva din tăria fenomenelor care se petrec în piramidă, chiar dacă el locuiește o piramidă extraplată. Simbolul este pertinent, evreii au răsturnat piramida și au făcut-o cort al întâlnirii cu Dumnezeu, șansa aceasta este și pentru cei care au rămas sub umbrela spiritualității românești. Opera a început cu un volum simbol și a declanșat responsabilitatea: Munte…Titlurile cărților sale demonstrează că resurse poeziei românești sunt mereu proaspete: Dumnezeu între sălbatice roze, Bomba cu neuroni, Fulgerul sferic, Salmi, Compostorul de nori, Despre fructul curcubeului, Caligraful de salmi…

Compostorul de nori, Despre fructul curcubeului, Caligraful de salmi…

Acceptând poezia ca formă de cunoaștere prin cântec și ritual, Ion Pachia-Tatomirescu acceptă limitele impuse de Dumnezeu omului, o face lucid, iscând poeme are scrijelesc diamantul dimineților din cultura română.

Ritualul său este al unuia cu ținută academică și bazat pe idei solide, pe istorii care pun baza piramidei extraplate.

Dumitru Velea scrie despre autor: „Îi rămâne poetului, care conștientizează aceste limite tragice, doar ruga către divinitate. <<Inspirația despletită>> a poetului, sesizată de la început de Vladimir Streinu și aproape constantă în creația sa, se împletește într-un singur șuvoi al cuvintelor spre a deveni rugă. Poetul apelează la datele cunoașterii omenești, le aduce ca mărturie că s-a zbătut întru cunoaștere, să afle cele două porți de intrare și ieșire, izvorul fotonilor, al luminii…” (Reîntâlnire sub <<etern-sigilatul chepeng>>, p. 332 -333).

Poetul nu se sfiește să folosească cuvinte banale, uzuale de altfel, pentru a-și exprima viziunea și pentru a declanșa ritualul în piramidă. Simbolurile sunt multe, ele s-au adunat sub magnetul versului, au coagulat în mesaje unice și solide. O analiză adâncă a poeziei sale se impune, literatura română este, uneori, incomodă chiar pentru români. Dialogul permanent cu iubita, cu Muza Bunișoară, cu eroii faptelor românești, dovedește dinamismul care străbate poezia lui Ion Pachia-Tatomirescu, energiile care sunt modelate de fotonii care curg pe sub ușa de la intrarea în piramidă. Totul dublat de o zicere cu un ușor ludism bine temperat. Cartea îl prezintă pe scrib prin opera sa, prin viața sa, prin textele criticii literare, prin hora în care a fost prins de românii purificați prin focul asprelor cuvinte. Poetul este, așa cum afirmă, un dac-pandur de la piramida extraplată, a creat universuri accesibile pe rouă, menite să pătrundă în memoria cititorului, introducându-l în sărbătorile Zalmoxianismului, modelate de creștinism, de la al treilea cântat de zori al cocoșilor, spre sferele înalte ale universului. *Ion Pachia-Tatomirescu, De-a fotonii (poeme), 347 pagini, Timișoara: Editura Waldpress, 2017.

155

TRADUCERI

Yehuda AMICHAI

POEZII Jumătate dintre oamenii lumii Jumătate dintre oamenii lumii iubesc cealaltă jumătate, jumătate dintre ei urăsc cealaltă jumătate.

Din cauza acestor jumătăți cred că rătăcesc și eu și mă schimb fără încetare ca ploaia în ciclul ei, trebuie să dorm printre stânci, să cresc robust ca trunchiul măslinilor, să aud luna lătrând la mine, să-mi camuflez iubirea cu îngrijorări, să răsar ca iarba temătoare printre șinele de cale ferată, să trăiesc sub pământ precum orbul, să rămân cu rădăcini și nu cu ramuri, să nu-mi simt obrazul lângă obrazul îngerilor, și de făcut dragoste să fac în prima peșteră, m-am însurat sub un baldachin, de bârne care susține pământul, și mi-am jucat moartea, întotdeauna până la ultima suflare și ultimul cuvânt și fără să înțeleg vreodată, și am pus catarge la casă și un adăpost de bombe sub ea. Și merg pe drumuri afară făcute numai pentru a mă întoarce și a trece prin toate stațiile alea îngrozitoare: pisică, băț, foc, apă, măcelar, ...între copil și îngerul morții.

Jumătate dintre oameni iubesc jumătate dintre ei urăsc. Și unde este locul meu între aceste așa de bine potrivite jumătăți, și prin ce fisură a lor voi zări casele albe proiectate de visele mele și tălpile desculțe alergând pe plajă ori, cel puțin, fluturarea batistei iubitei mele de dincolo de duna de nisip.

Mâinile Domnului în lume 1.

Mâinile Domnului în lume sunt ca ale mamei în burta găinilor ucise în ajunul Sabatului.

156

Ce vede Domnul prin fereastră în timp ce mâinile sale ating lumea?

Ce vede mama mea?

2.

Durerea mea e ajuns un bunic: i-au trebuit două generații de durere să arate așa.

Speranțele mele au ridicat proiecte de case albe departe de lumea din mine.

Prietena mea și-a uitat iubirea pe trotuar ca pe o bicicletă. Toată noaptea afară în rouă.

Copiii marchează epocile vieții mele și epocile Ierusalimului cu cretă fosforescentă pe străzi.

Mâinile Domnului în lume.

Locul unde avem dreptate De pe locul unde avem dreptate niciodată nu vor crește flori primăvara.

Locul unde avem dreptate este dur și călcat în picioare cum este o curte.

Dar îndoielile și dragostea mereu sapă lumea ca o cârtiță, ca un plug. Și o șoaptă va răzbi din acel loc unde ruinele casei au stat odată.

Un fel de Apocalipsă Omul de sub smochin telefonează omului din vie: ''La noapte vor veni sigur. Atribuie pozițiile, așază armura pe frunze, asigură copacul, spune morților să raporteze acasă imediat.''

Mielul cel alb aplecându-se îi spune lupului: ''Oamenii behăie și inima mea e îndurerată de tristețe.

Mă tem că au ajuns sub amenințarea armelor să-nfigă baioneta-n văzduh.

La următoarea consfătuire aceste lucruri vor trebui discutate.''

Toate națiunile (unite) vor zbura spre Ierusalim să vadă dacă Torah a ieșit. Și apoi, în măsura în care mai e încă primăvară, toți vor merge să culeagă flori din tot locul.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

TRADUCERI

Și vor face din săbii pluguri și din pluguri iar săbii vor tot bate fierul lor în continuu, înainte și înapoi Probabil de la bătăile astea el va deveni din ce în ce mai subțire, și fierul urii va dispărea pentru totdeauna.

Autobiografie, 1952 Tatăl meu a construit deasupra mea o îngrijorare cât un șantier naval pe care l-am părăsit imediat înainte de-a fi strivit, a rămas acolo cu navele sale goale, mari îngrijorări.

Iar mama mea era ca un copac pe un țărm cu brațele întinse către mine. Și în '31 mâinile mele erau vesele și mici și în '41 învățaseră deja să mânuiască o pușcă și când m-am îndrăgostit prima dată gândurile îmi erau ca un mănunchi de baloane colorate și mâinile albe ale unei fetițe le ținea pe toate printr-un un fir subțire de ață - apoi le-a dat drumul. Și în '51 desfășurarea vieții mele era asemenea mișcării unor sclavi înlănțuiți pe un vas, iar fața tatălui meu asemenea unui far de locomotivă tot mai mică devenind în depărtare, și mama a închis toți norii înăuntrul dulapului ei de lemn iar când mergeam pe stradă secolul 20 îmi era sânge în vene, sânge ce se dorea afară prin cât mai multe deschideri prin cât mai multe războaie de asta îmi și bătea în cap și-mi ajungea mereu în inimă numai valuri de supărare.

Dar acum, în primăvara lui '52 văd mai multe păsări întorcându-se decât au plecat cu o iarnă în urmă. Și trec dealul înapoi spre casă. iar în camera mea este o femeie al cărei trup e greu și încărcat de timp oferă timp.

Sediul Națiunilor Unite din Casa Înaltului Comisar din Ierusalim Mediatorii, împăciuitorii, cei ce îndulcesc asperitățile și cei care consolează trăiesc în casa albă și seva și-o trag de foarte departe prin conducte șerpuitoare, prin vene întunecate, asemenea unui făt. Și secretarele lor sunt rujate și vesele, și șoferii lor voinici așteaptă jos la scări precum armăsarii la grajduri,

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

și copacii ce-i umbresc își au rădăcinile în pământul nimănui și iluzii sunt copiii ce trec dincolo să caute flori pe câmp și nu se mai întorc niciodată. Și gândurile trec și ele pe deasupra, neliniștite, ca avioanele de recunoaștere fac poze și se întorc ca să le developeze în întunecate și triste camere. Și știu că au candelabre foarte grele acolo și băiatul-care-am fost - se dă uța-huța în ele înainte și înapoi, înainte și înapoi până nu se mai întoarce.

Apoi târziu, noaptea va sosi să deseneze ruginite și încovoiate concluzii din viețile noastre bătrâne de-acum, și pe deasupra tuturor caselor un cântec va strânge cuvintele risipite ca o mână adunând după cină firimiturile de pe o masă, în timp ce discuțiile continuă și copilașii au adormit deja. Și speranțele mă ajung asemenea unor marinari curajoși, asemenea unor descoperitori de continente care se opresc pe o insulă unde stau o zi, două și se odihnesc... ca apoi să navigheze din nou.

Dumnezeu are milă pentru copiii de grădiniță Dumnezeu are milă de copiii de grădiniță.

Are mai puțină milă de copiii de școală. Și de cei mari nu are milă deloc, El îi lasă singuri, și câteodată ei trebuie să se târască în patru labe pe încinsul nisip ca să ajungă la punctul de prim ajutor acoperiți de sânge.

Dar probabil că El îi ferește pe adevărații iubitori și are milă de ei și îi adăpostește ca un copac deasupra unui om bătrân ce adoarme pe o bancă dintr-un parc.

Probabil și noi le vom da acestora rara și ultima noastră monedă de compasiune pe care Mama Natură ne-a dat-o la rândul ei, astfel încât fericirea lor ne va proteja și pe noi acum și în alte zile ce vor urma Traducere liberă de Emanuel POPE

157

TRADUCERI

Aviv EKRONY

POEME Biafra Un ofițer a spus: Nu-i chiar așa de rău, Prietenul lui a acceptat, mișcându-și capul.

Misionarul a povestit ziaristului Că într-adevăr ei au murit, Mii dintre ei, Dar nu trebuie să exagerezi Și să vorbești cu multe zerouri. Și trimisul medicinii a crezut Că e periculos să lași Impresia Că toate milioanele Au ajuns într-o lume în care toate-s bune.

Mai sunt mulți, a gândit el, Care mor de foame încet Și s-ar putea salva, Poate.

Cum li s-a și întâmplat lor, Evreilor, În urmă cu zeci de ani, Spre părerea lor de rău.

Toate râurile Toate râurile curg spre mare Și marea nu se umple.

Toate florile își întorc capul spre soare Și soarele nu se lasă ademenit.

Toți îngerii vâslesc din aripi Spre Dumnezeu Și el nu vrea să înțeleagă aluzia.

El încă își amintește Cum cu degetul lui dumnezeiesc A cioplit cele zece porunci Și copiii lui s-au rugat la vițel.

Numai Moses a rămas Numai el Și noi.

Patru scrisori Patru scrisori de-ale tale Și cuprinsul lor e plin Secretele ne-venirii ori ale venirii Sunt ascunse 1

La întrunirea îmbrățișărilor în tufișul grădinii într-o seară întunecată Și întrebarea ființei ori a ne-ființei tale răspândită atât de departe în formula multiplului distanței până în zare.

Cinci scrisori de-ale tale, Cinci, Și în ele e mult, dar nu-i destul Iar ochiul meu s-a uscat.

Caesaria Florile de bugenvilia Pe marginea drumului spre Caesaria: Roșu, galben, portocaliu, alb, purpuriu, roz Nu vor povesti destul despre ce este ascuns în țărâna ei.

Pietonii și șoferii Care se grăbesc dimineața spre traiul lor Nu vor poposi să se întrebe despre ea și despre cioburile antice Dar cui îi îngheață fundul pe banca aceea de piatră Din teatrul vechi, cea mai importantă dintre rămășițe, E sigur că l-a văzut pe regele Oedip, ochii lui smulși Cunoscându-și soarta, Dar nu a prevăzut, cu mii de ani înainte, Cum vor reveni evreii la băncile de piatră, Ascultând cântecul unui italian, nu roman: „Puterea Soartei” e zâmbetul aceluia Care cunoaște schimbările nesfârșite, Și zidurile vechi, și hotelul de lux, Și terenurile de golf.

Ele sunt doar înfățișări diferite ale soartei Sau poate-s zeii, în râsul lor și în jocul Cu noi.

Viscol în Cicago Văd prin parbriz: Case, margini de drum și noroi, Un semn de „parcarea interzisă” alb-rosu, O cutie poștală, un polițist neocupat, Curți tăcute și ulițe pustii, Un bec verde*1 din înălțimi pătrunde în ecranul alb.

Acum le văd trecând Pe lângă clădirea băncii,

semafor

158

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

TRADUCERI

Aruncând pete pe trecători.

O roată și urma ei, săpată în mâlul alb.

Ora ieșirii în timp, Evadarea de la sfârșitul zilei.

Două grade sub limita de îngheț La zero grade, nu e rece, Doar un viscol ce taie răsuflarea În șoapta tăcerii încearcă s-acopere totul Cu învelitoare albului omăt.

Aproape că nu văd nimic. Țurțuri-lacrimi pe ștergătorul geamului mașinii Care plutește în jos, în sus, În invadatorii geamului e înscrisă frica furtunii Sfârșitului drumurilor.

Nu văd cum va scăpa suprafața carosabilului Încet-încet din strălucirea lui, Cum se apropie dintr-odată marginea orasului.

Numai viscolul se mai rotește Și noianul zăpezii se topește, Lasă urme adânci și sure Pe pavajul drumului, Și la sfârșit se va opri. „Mâine, va fi frumos!”, se-aude din radio O voce feminină plăcută Între pereții de beton, pereții care ne apără.

Renascentistul Aș vrea să fiu omul Renașterii, Să locuiesc la Florența, în secolul 16 sau 17, Să mă plimb pe malul râului Arno, care curge liniștit, Să ies pe străzile orașului Și să ajung la Piața Seniora Ori la Piața Veche Să privesc, la intrarea în palat, Sculptura originală a lui David. Și poate chiar să-l văd cu ochii mei Pe Michelangelo și să-l salut.

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Aș fi vrut să scormonesc în manuscrisele vechi Scrise în greaca lui Platon Sau în latina lui Seneca Să absorb din spiritul lor.

Sunt curios să-mi închipui Cum aș fi reacționat Atunci când mi s-ar fi spus Că pământul se mișcă în jurul axei sale Și înconjoară Soarele.

Aș fi crezut?

Dacă aș fi reușit Să-mi trec degetele Printre literele „Bibliei” lui Gutenberg, Prima carte imprimată în lume, Aș fi înțeles ce schimbare înseamnă aceasta?

Aș fi vrut să trăiesc viața strămoșilor, Oameni inteligenți, Dar viitorul a năvălit în viața mea cu toată puterea Și m-a lăsat rătăcind între două lumi Și nici jumătate din voință nu mi-o pot împlini.

Dr. Aviv Ekrony, poet, traducător, eseist și redactor, născut, în 1935, la Tel-Aviv.

A fost vicepreședinte al Asociatiei Scriitorilor de Limbă Ebraică din Israel, președintele al Institutului Bibliografic de Manuscrise, de pe lângă Asociația Scriitorilor, președintele P.e.n. în Israel, consulul Israelui în Chicago, directorul depatamentului de educatie liceală la Primaria TelAviv, și altele.

A publicat sute de cărți și de articole despre literatură, critică și eseism, istorie, iudaism și altele.

Căsătorit cu muziciana și pictorița Bella Ekrony, Aviv Ekrony are 4 copii și 15 nepoți Traducere și prezentare: Menachem M. FALEK

159

TRADUCERI

Stewart Earl EMMOTT

în limba lui EMINESCU de Mariana ZAVATI GARDNER Jack Cel Bombănitor

Un Țăran Priveṣte un Șoim

Obosit, zdrențuit și deṣirat Bătrânul Jack Deschide ușa pe-o rână Intră și se sprijină pe treptele din spatele Casei.

Sus pe-un cer albastru de ardezie Un ṣoim plutitor scanează hatul de păducel – Penele-i lucioase, fierbinți de soarele dogoritor, Caută un ṣoarece de câmp.

Matca pârâului începe să lucească.

Pufăind o pipă veche din argilă Se uită la pământul lui sterp Împărțit în benzi și tranșee saturate de ploaie.

Paletă înmuiată-n noroi lipit Ca ṣi vopsea de pe hainele lui Nările-i pline de fum se dilată Când îṣi inspectează regatul.

Vecinii nu-i pot înțelege Comportamentul ciudat, Mormăitul și bombănitul continuu Îl tolerează omeneṣte, Dar fără să-i dea atenție.

Pentru că în sat, "bârfa" circulă Cum că bătrânul Jack Cel Bombănitor e chiar "mai prost ca iepurii".

Fiindcă în ṣura lui, noaptea Jack poate fi auzit ciocănind Meṣterească la o cușcă – O cușcă nouă Pentru șobolanii pe care-i ține ca animale de casă.

Care-ntotdeauna-i rod eforturile Scâncind ṣi zgâriind plasa Scuipând și luptându-se între ei cu furie Mereu învrăjbiți.

(Astfel) orb față de lumea exterioară Fixat în această rutină Bătrânul Jack Cel Bombănitor este permanent ocupat – Legat de dulgheria lui ca un sclav Îndreptând cuiele strâmbe Măsurând lemnul Strângând surcelele și paiele de pe podea Și depănându-ṣi sieṣi povestiri din trecut Până noaptea târziu.

160

Vacile-ṣi fac vânt cu coada Stau de strajă pe-un afloriment din granit. În timp ce altele mai jos se odihnesc absente într-o mare de iarbă-nvălurită Numai cu urechile-n miṣcare, Pe măsură ce privesc adormite-nainte Și rumegă.

Briza uṣoară agită petalele bobocilor roz din meri Ce stau neglijate-n livadă La capătul întinsei grădini.

Sunt suflate ca fulgii ṣi plutesc ca niște confetti Decorând iarba netunsă.

Iarba care este modelată și presărată Cu o multitudine de flori sălbatice În fiecare dégradé și nuanță.

Un om bătrân Care lucrează-n apropierea grămezii de butuci, liniṣtit și mulțumit, Viața-i inspirată de anii de muncă la țară, Cu barba albă și bronzat complet Cu mâini crăpate ṣi aspre Și ochi lucitori, Priveṣte-n sus să vadă ṣoimul plonjând.

Ce coboară la jumătate din înălțimea dinainte Apoi virează rapid peste dumbrava-mpădurită Și zboară din nou spre cerul fără nori Îl urmăreṣti încordat.

Dintr-o dată bătrânul țăran Urmat de Jess, credinciosul lui dulău de pripas Este chemat din bucătăria fermei De către fiica lui Să vină înăuntru ca să se odihnească.

"Opreṣte-te din muncă tată și vino-n casă BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

TRADUCERI

ca să mănânci ", îl strigă, La fel de repede, ea-ṣi netezeṣte cu mâna părul blond deschis ṣi-l strânge sub urechi. În clipa aceea, ṣoimul coboară Și prinde în ghiare premiul: ṣoarecele de câmp cu blana roṣcată.

Preditor și pradă, vânător și vânat – Zăvorât în această tapiserie profetică a vieții.

Bătrânul-și aruncă toporul Spre locul unde a stivuit lemnul proaspăt tăiat Cu grijă și mândrie.

Ia jacheta jerpelită ṣi ruptă O scutură de praf și de coaja de copac Și merge obosit spre ușa bucătăriei. Își perie aṣchiile din lemn de pe pantaloni cu mîinile, când ajunge la trepte Și privește sus la cerul gol.

Apoi, mulțumit, intră-n casa unde-l așteaptă masa, Și o băutură bine câștigată – Și-o pălăvrăgeală despre cele petrecute-n zi.

Iarna în Westcott, Dorking, Surrey Căderea grea de zăpadă pe drumeagurile-nguste din Westcott Înveleṣte ca o pătură aleasă dealurile Ranmore, Și plăci-nguste de gheață subțire Acoperă băltoacele de ploaie De pe poteca-n hârtoape Ce taie direct prin haturile desfrunzite de pe Calea Logmore.

Casa de pe malul lacului pe care-am lăsat-o-n urmă e goală, În afară de durerea unei femei dezolate Ce ramâne zăvorâtă-n al ei trecut. Și toate lucrurile pe care le-am prețuit au fost furate.

Toate-s în amintire – Aṣ vrea să revin pe aceste alese drumeaguri din Westcott.

WESTCOTT în Iarnă (Acest anotimp aduce căderi mari de zăpadă Pe drumeagurile-nguste din Westcott, Acoperă cu zăpadă frumoasele dealuri împădurite din Ranmore).

Particule de ploaie Încearc s-aranjez picăturile de ploaie.

După o iarnă rece – și cu o poftă adâncă pentru sosirea primăverii.

Colectez praf din crăpăturile pietrelor.

Rup bobocul de pe o ramură căzută.

Am privit prea mult timp la apa din lac – M-am uitat la fragmentele-n mișcare ale lunii.

Cristale de zăpadă ca mărgele-ascuțite Mă-nțeapă-n obraji.

Din frunze încrustate cu gheață și semințe-n germinare De la muguri adormiți și flori parfumate Vine preludiul și recuperarea naturii, Când vine Primăvara.

Stewart Earl Emmott este autorul volumelor de versuri FADING INNOCENCE ṣi CATCHING THE RAIN, prezente în bibliotecile britanice. Poeziile lui au fost incluse în antologiile anuale OPENINGS ale societății poetice The Poetry Society of the Open University.

(Notă de Mariana Zavati GARDNER)

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

161

TRADUCERI

Pär LAGERKVIST (1891-1974)

CINE A TRECUT PE LÂNGĂ FEREASTRA COPILĂRIEI MELE Din țara înserării Tu ai existat înaintea munților și norilor, Înaintea mării și a vânturilor.

Tu al cărui început este înaintea începutului tuturor lucrurilor A cărui bucurie și tristețe sunt mai bătrâne decât stelele.

Tu, care ai rătăcit întotdeauna tânăr pe străzile iernii Și prin marele întuneric dintre ele.

Tu ai fost singur înainte de singurătate Și inima ta era plină de neliniște cu mult înainte de orice inimă de om - nu mă uita.

toată durerea s-a acoperit.

Totul este pace pământească o clipă în timpul verii.

Este frumos acolo unde te duci Este frumos acolo unde te duci, pământul, cărarea, țărmul pe care îl urmezi, totul pare a se lumina, desfăta, tot ce te vede.

Se poate bucura pământul pentru că cineva crește pe el, calcă pe el, cineva pe care-l iubește?

Poarta de seară spre eternitate Poartă de seară spre eternitate e clipa amurgului liniștit.

Adânc ascunsă este taina nașterii ființei noastre.

Eu stau liniștit lângă poartă, încă nu știu nimic.

O dată ce s-a deschis sala stelelor, totul devine eternitate.

Dimineață de vară E dimineață de vară acum și-a pământului sărbătoare acum își sună clopotele albastre pacea lor în sacra dumbravă cu frasini de munte, mesteceni și sălcii.

Acum blând se coboară cerul peste pământ în jos și luminează clopotele lui care se înalță din verdeață. În rugăciune stă tot ce sunetul fragil atinge.

Departe sunt stelele reci, departe e spațiul nemărginit, dar cu albastrul văratic 162

Nu mă întreba. Eu văd numai lumina cum întârzie în jurul tău, rotindu-se deasupra solului, ca și cum pământul ar zâmbi.

Calcă pe el căci se bucură să te vadă fericit.

Dar nu cu pasul greu, ci ca și cum ai știut c-ai fost iubit.

Cine a trecut pe lângă fereastra copilăriei mele Cine a trecut pe lângă fereastra copilăriei mele și a suflat peste ea, cine a trecut în noaptea profundă a copilăriei mele, care încă nu s-a înstelat?

Cu degetul său a făcut un semn pe sticlă, pe sticla aburită cu buricul degetului și s-a dus mai departe cu gândurile lui.

M-a părăsit singur pentru totdeauna.

Cum ar trebui să descifrez semnul, semnul de pe sticla aburită de respirația lui Semnul a rămas acolo un timp dar nu destul de mult pentru a-i putea citi sensul.

Eternitatea eternităților n-ar fi fost de ajuns să-l înțelegem.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

TRADUCERI

Izvorul Când m-am trezit dimineața, fereastra era limpede Și am văzut lumea așa cum este Totul mi-a fost atât de străin în ea, sufletul meu era plin de singurătate și de neliniștea din spatele ferestrei.

Eu port un izvor în piept deși nu se poate vedea. În mine se aude vocea-i îndepărtată ca și cum adâncimea lui ar fi a mea.

Cine a trecut pe aici, aici în noaptea adâncă a copilăriei și m-a lăsat singur pentru totdeauna.

Eu aud parcă salturile izvorului care în mine nu există.

Ce este ceea ce tăcerea mea tulbură?

Ce nu-mi pot eu aminti?

Soarele își despletește acum părul blond

Poet, prozator, dramaturg și eseist, Pär Lagerkvist este unul dintre cei mai importanți scriitori din literatura suedeză, el devine membru al Academiei Suedeze în anul 1940 și doctor onorific în filozofie la Universitatea din Göteborg în 1941. În anul 1951 i se decernează premiul Nobel pentru literatură.

Pär Lagerkvist debutează în 1912 cu romanul Människor (Oameni) urmat în 1916, printre altele, de volumul de versuri Ångest (Anxietate), drama Den sista människan (Ultimul om) în 1917, romanul Bödeln (Călăul) și dramatizarea acestuia în 1933. Barabbas în 1950 – roman după care s-a făcut filmul cu același nume în 1953, respectiv în 1962, carte care a fost motivarea principală la obținerea premiului Nobel. În 1953 publică ultimul volum de versuri Aftonland (Țara de seară) care este considerată ca fiind una din cele mai bune cărți de poezie din întreaga literatură suedeză. Ahasverus död (Moartea lui Ahasverus),1960, roman tradus și în limba română, Ed. Univers, 2008. În 1967 publică ultimul roman Mariamne.

Lagerkvist a căutat răspunsuri la întrebările cele mai dificile tratând în opera sa teme mari ca sensul vieții, răul, iubirea și moartea. Ca persoană, Lagerkvist a crezut mai mult în om decât în Dumnezeu. “Sunt un om credincios fără credință, un ateu religios”, scrie Pär Lagerkvist. În acest paradox se află nucleul credinței de viață al scriitorului. Lupta între credință și necredință străbate toată opera sa. În Det eviga leendet (1920) cei morți încearcă să-l găsească pe Dumnezeu și să-l tragă la răspundere pentru golul, absurditatea și lipsa de sens a vieții. Atunci când îl găsesc, el nu este un zeu mare și atotputernic, ci un bătrân mic care taie lemne cu un fierăstrău vechi și care le răspunde cu umilință: ”Eu nu am creat viața ca pe ceva special. – Am vrut doar ca voi să nu fiți niciodată mulțumiți cu nimicul”. Răspunsul îi dezarmează și se întorc la viață cu un zâmbet veșnic în inimile lor. Dragostea pentru semeni poate da un sens vieții. Subiectele cărților sale sunt profunde și mai ales străbătute de o critică ascuțită a societătii contemporane lui.

Soarele își despletește acum părul blond în prima clipă a zorilor și îl răsfiră peste al nostru pământ, unde mii de flori strălucesc.

El umple cu roua răcoritoare potirul umed al florii, ea se desface ușor din ghimpii trandafirilor, dar buimacă, șovăitoare, ca într-un vis.

El îl lasă să mângâie pădurea și lunca, îl lasă să zboare în vânt.

Acum, mângâie copiii în patul lor și pe cei bătrâni pe obrajii scofâlciți.

Dar gândul lui este departe de tot, ce poate această bucurie tămădui?

Visează printre stelele care de mii de ori măresc taina celor vii.

El își desface părul și-l răsfiră în ceasul binecuvântat al dimineții, visează printre lumi care au apus demult și cele noi care licăresc melancolic.

Cântecul dragostei Cântecul dragostei nu are cuvinte, murmură ca vântul prin copaci, rotindu-se ușor peste pământul înflorit, jucându-se în semințele verii.

Nimeni nu-l aude mai bine decât noi, tu și eu, unul lângă celălalt.

Pentru că în noi se îngână cântecul dragostei peste pământul cel larg.

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Traducere și prezentare de Dorina Brândușa Landén din Pär Lagerkvist, Samlade dikter, Ed. Brombergs, 2014.

163

TRADUCERI

Mihail LERMONTOV (1814 - 1841)

POEZII Dar nu cu al mormântului somn rece...

Dorința mea este s-adorm, așa, veșnic, Ca în piept, forțele vieții să tremure, Ca, respirând, pieptul să se ridice lin.

CORABIA Lucește o corabie singuratică În ceața unei albastre mări!...

Ce caută ea într-o îndepărtată țară? În țara sa, pe cine a părăsit?

Ca, în orice zi, urechea dezmierdând, Despre iubire, să-mi cânte un glas dulce, Iar stejarul umbros, mereu, înverzind, Asupra mea, cu foșnet să se plece!

Valurile aleargă, vântul șuieră, Iar catargul scârțâie și oscilează...

O, Voi, ea nu își caută fericirea Și nu fuge, din această cauză!

Sub ea, se află a mării strălucire, Deasupra ei, - auritele raze de soare...

Dar ea, înverșunată, imploră să vină furtuna, De parcă în furtună și-ar găsi liniștea!

La drum, singur, fără nimeni, ies eu; Prin ceață, drumul pietros strălucește; Pustiul îl ascultă pe Dumnezeu Și o stea cu altă stea vorbește.

(1832)

STÂNCA Un norișor de aur a adormit Pe pieptul unei uriașe stânci.

A pornit, devreme, la drum, Jucându-se vesel, în azur.

PRIZONIERUL

(1841)

NORII Voi, norii cerului, stranii, în veci!

Vă chinuiți, ca și mine, voi cei goniți, Prin lanurile de mărgăritar, prin stepa de azur, Din partea de nord, până în partea din sud.

Cine vă gonește pe voi: este, oare, a sorții hotărâre?

O ură tainică, oare? Dușmănie fățișă?

Sau vă apasă, poate, o nelegiuire?

Sau ale prietenilor veninoase bârfe?

Nimic nu mai aștept de la viață Și nici măcar, nu-mi pare rău de trecut.

Libertate și liniște eu caut, Să uit și s-adorm, de-acum, aș vrea.

164

În ceruri, există creație și minune!

Doarme pământul în albastra strălucire.

Oare, ce mă apasă și mă doare?

Aștept ceva și regret ceva, oare?

(1841)

Dar a rămas o urmă umedă Pe vechea stâncă. Însingurată, Ea stă, adânc îngândurată Și plânge încet, în pustietate.

Nu, pe voi v-au plictisit discuțiile inutile...

Vă sunt străine pasiunile și suferințele; Întotdeauna, reci fiind, întotdeauna liberi, Voi nu aveți o patrie, voi nu sunteți expulzați!

(1840)

×××

Deschideti-mi temnița, Dați-mi a zilei lumină, O fată cu ochi negri, Un cal cu neagră coamă!

O voi săruta dulce, mai întâi, Pe tânăra cu ochi negri, Pe cal, apoi, mă voi sui Și spre stepă voi goni.

E prea sus, fereastra temniței, Ușa este grea și cu lacăt închisă, Departe este fata cu ochii negri, În somptuosul foișor al ei.

Bunul cal se află în verdea câmpie, Fără acoperiș, singur, în voie.

Saltă vesel și jucându-se, În vânt, coada își împrăștie.

Sunt singur și lipsit de bucurii, Sunt goi, de jur-împrejur, pereții.

Lumina unei lămpi, abia sclipește, Ca un foc ce tocmai licărește.

Se aude, doar, în afara ușii, Cum se plimbă, în liniștea nopții, Cu pasul lui cadențat (1837)

În românește de Constanta MODELL BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Mihaela OANCEA

CASTELUL DIN VIS Cu noaptea-n cap, pe o vreme neprietenoasă, șoricelul din povestea de azi săpa o groapă adâncă în grădina din fața casei sale. În drumul lor spre biserică, întrucât uitasem să vă spun că era duminică și toată suflarea se aduna la stejarul bătrân din poiană să asculte slujba preotului cârtiță, doi buni prieteni, ariciul și hârciogul, au privit curioși spre grădina șoricelului.

- Bună vremea, vecine! spuse hârciogul agățându-se de șipcile late, de stejar, ale gardului ca să vadă mai deaproape ce trebăluiește șoricelul. La ce te ostenești acolo?

- Bună să fie, după inimile voastre, rosti șoricelul ce părea puțin deranjat de asaltul celor doi vecini, de altfel prieteni buni. Iată... am visat că aici, în grădinița mea, sar ascunde o ușă ce dă spre un castel de elfi, castel uitat de lume acum mii și mii de ani. Sunt tare nerăbdător, dragii mei, după cum vedeți!

Cu interesul trezit de imaginea conturată, cei doi își oferiră pe dată ajutorul, însă fură politicos refuzați, pe motiv că, probabil, e mult de săpat și e mai util a merge mai întâi la slujbă.

Oarecum neîncrezători, hârciogul și ariciul se depărtară hotărâți mai abitir ca dinainte să se întoarcă să vadă și ei minunea, mai cu seamă că auziseră doar din povești despre piticii aceștia inteligenți, stăpâni ai bogățiilor adâncurilor, dar și ai văzduhului, ființe ce protejau vegetalul.

Se termină slujba, iar domnul cârtiță repetă o dată în plus enoriașilor că-i așteaptă săptămâna viitoare cu propuneri pentru o locație mai sigură în care să-și desfășoare activitatea și unde să se întâlnească cu toții. Asta se întâmpla din pricină că nu o dată întrunirile le fură întrerupte de oameni ce se plimbau prin poiană, veneau la picnic cu familiile, făceau gălăgie, dar mai mult decât orice, lăsau locul înțesat de sticle ori de resturi alimentare. Ca atare, toată suflarea animalelor trebuia să-și strămute locul de slujbă undeva sigur.

Ariciul și hârciogul se tot gândeau în drum spre casă că tare bine ar fi dacă acolo, sub pământ, ar da de castelul elfilor, de grădinile acelea grozave despre care știau doar din cărțile de povești și dacă ar obține cumva acceptul piticilor pentru a-și ține întrunirile undeva în zona castelului, ferit, așadar, de toată posibila intervenție umană.

Odată ajunși acasă, se schimbară în salopete de lucru, își luară sape, târnăcoape, lopeți și porniră spre căsuța șoricelului.

Săpară de zor tustrei, până când dădură de niște scări durate-n fildeș. Pe o treaptă, găsiră un papucel albastru pierdut, se pare, de un elf. Atât de bucuroși fură cei trei, de nu vă pot reda în cuvinte. Asta însemna că visul șoricelului avea mari șanse a se adeveri.

Se lăsă întunericul și cei trei mai petrecură vreo două ceasuri la taclale lângă șopronul șoricelului, inspirând cu plăcere miresmele dulci ale floricelelor albe, parfumate, BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

de caprifoi, aninate de zidul dinspre tinda căsuței.

Dis-de-dimineață, ținând descoperirea încă secretă pentru celelalte animale, cei trei săpară încontinuu, până când, la un moment dat, pământul se surpă, iar ei alunecară pe un fel de tobogan flancat de felinare, tobogan cei azvârli direct în fața castelului elfilor.

Surprinzător pentru prietenii noștri, aici era exact ca în basme, o zonă cu grădini impresionante de un verde crud, înțesate de floricele multicolore, un castel uriaș cu mii de încăperi minuscule, ciuperci gigantice, rotitoare, care funcționau drept carusel, ba chiar un loc de joacă cu leagăne și trambuline.

Micuții elfi atât se speriară de musafirii nepoftiți și mai cu seamă de faptul ca fură văzuți, așa încât dispărură care încotro. Șeful elfilor, mai robust și trecut de mia de ani, se panică nevoie mare, că în goana de a se ascunde, căzu lovindu-se cu capul de o balustradă.

- Hei, bună ziua, dragii noștri! rostiră cei trei prieteni.

Am venit cu gânduri bune, nu vă temeți! Ia uitați... am găsit în drum spre voi un pantofior!

- Șoricelule, șopti ariciul ...cred ca s-au speriat grozav de tare....uite, lângă balustradă, un elf căzut... Șoricelul îl trase ușurel pe iarba din fața castelului și-l frecă pe mânuțe cu o licoare preparată din floricelele aromate de caprifoi. Ușor-ușor, elful deschise ochii, adulmecă aroma inedită, iar când zări niște mustăți uriașe ce planau deasupra lui, mai să leșine din nou.

- Dragul meu, iartă-ne c-am sosit așa. Vă suntem prieteni, iar secretul vostru e în siguranță. Nu vă temeți, rogu-vă, căci și noi, la rându-ne suntem surprinși a vedea că existați în realitate și că poate fi atât de frumos aici, sub pământ... Ne iertați c-am dat buzna așa?

- C...Cum? Cum ați pătruns aici? îngăimă elful în timp ce se scutură pe hăinuțe și se ridică în picioare.

- Tot eu te voi lămuri, adăugă cu blândețe șoricelul.

Am avut un vis în care se făcea că aici sub pământ descopeream un fabulos castel al vostru. Neîncrezător, dar totuși foarte curios, am început să sap.

- Așa... continuă, spuse elful.

- Mi s-au alăturat și cei doi vecini ai mei, hârciogul și ariciul, și ei dornici a vă cunoaște. Apoi, deodată s-a surpat pământul în timp ce săpam și ne-am trezit aici, debusolați și putin speriați, ca și voi de altfel. Și tot așa, povestiră și povestiră cum e la suprafață, ce s-a mai schimbat, făcură cunoștință cu restul elfilor, ba chiar se împrieteniră. Mai mult, elfii îi ajutară bucuroși ași ține slujbele și întrunirile lângă castelul lor, feriți de orice pericol.

Așa de bucuroase au fost animalele, încât săptămână de săptămână le aduceau elfilor floricele de caprifoi în dar, căci îi bucura nespus. Astfel, elfii și animalele au legat o strânsă și durabilă prietenie, care, așa cum ghiciți, durează și în zilele noastre.

165

MEMORII

Vasile C. IONIȚĂ

LA TAIFAS CU AL. PIRU Într-un an din celălalt veac, spre sfârșitul deceniului șapte, Reșița a găzduit lansarea monumentalei opere a lui G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), ediția a II-a. revăzută și adăugită, cu prefață de criticul și istoricul literar Al. Piru (Editura Minerva, Buc.,1982). Evenimentul a avut loc la Institutul de Subingineri (în prezent Universitatea „Eftimie Murgu”). Neputând participa la o cină organizată în cinstea oaspetelui, Al. Piru fiind nevoit să fie în Capitală a doua zi, ne-a fost încredințat mie și regretatului coleg Petru Oallde să-i ținem companie până la ora de seară când avea tren. Ne-am mutat de la Institut la un local din cuprinsul Complexului „Nera”, numit „Popicărie” pentru că aici se organiza în holul mare al Complexului și concursuri de popice. Un bar oferea participanților băuturi răcoritoare, singura băutură alcoolică admisă fiind berea autohtonă a Banatului de Munte, „Ciclova”. Șueta a demarat întrebându-l pe oaspete dacă e considerată a fi reală împrejurarea că Tudor Arghezi l-ar fi zărit pe Mihai Eminescu, undeva pe o stradă a Capitalei. Al. Piru ne-a asigurat că afirmația fusese făcută de însuși Tudor Arghezi și această întâmplare cu valoare simbolică era acceptată de contemporani, mai ales că – a adăugat el – Arghezi era înzestrat cu harul divin al Poeziei de timpuriu, iar notorietatea lui Eminescu era cunoscută de locuitorii Capitalei. „Berbecul” din mine (am în vedere comportamentul meu cu care mă laud, dar nu totdeauna cu zodia respectivă) mi-a dat ghes și le-am povestit celor doi (lui Al. Piru și colegului Oallde) că l-am văzut și eu o singură dată pe Arghezi, aflându-mă în trenul care venea din Apus, eu aflându-mă între Oradea și Cluj cu o dublă delegație în calitatea mea de ofițer al regimentului de Artilerie A.A. din Reșița. Între masa la care mă așezasem la vagonul restaurant și cea la care se afla Arghezi însoțit de un bărbat, foarte probabil fiul Poetului, Baruțiu, se mai aflau trei mese, încât l-am cercetat discret, observând și mișcarea pendulatorie a capului trădând suferința Poetului. Acest detaliu care întărea bănuiala mea că mă aflam în apropierea lui Arghezi l-a determinat pe Al. Piru să ne povestească o întâmplare despre Arghezi și „Ceahlăul literaturii române”, M. Sadoveanu. Acesta traversa o încăpere a reședinței sale spre odaia de odihnă, după o cină consistentă. Și a observat o slujnică a casei care aranja așternutul unui pat, aflându-se într-o postură provocatoare, încât M. 166

Sadoveanu s-a repezit ca un hultan asupra ei, moment când... Arghezi, aflat în grupul celor care colportau această întâmplare, a luat vorba din gura celui care povestea, subliniind: „Și, și atunci i-a căzut ochiul în gură, nu?”. Al. Piru nu a afirmat și nici nu a infirmat, ca fiind reală întâmplarea, ci doar s-a amuzat. Eu, încurajat de atmosferă, l-am întrebat pe un ton serios dacă pot spune, metaforizând, că l-am văzut și eu pe Poetul-Luceafăr, Arghezi fiind un fel de „releu” diacronic. Întrebarea mea, deși năroadă, nu l-a amuzat pe oaspete, ci m-a îndemnat să verific, când mă voi simți inspirat, metafora „releului”.

Sadoveanu a rămas în discuțiile noastre, Al. Piru povestindu-ne că celebrul epigramist Păstorel îl diviniza pe Sadoveanu și, în consecință, a lansat în lumea literaților din Capitală un fel de madrigal, care era adresat celor care îl socoteau a fi filorus, date fiind implicările sale în diverse instituții ale statului socialist român. Madrigalul cu pricina suna astfel: „Sadoveanu – filorus/ Stă cu curul spre Apus/ Ca s-arateApusului/ Cum e fața rusului”.

Păstorel, departe de a fi scriitor prolific ca fratele său, Ionel Teodoreanu, era popular și îmi amintesc cu câtă plăcere îi citeam eseurile culinare și „ecogstrozovice”, cum le numește Marian Popa în micul său dicționar de literatură română contemporană. Astfel de prezențe cu caracter boemic alimentau literatura de un anumit fel și vor apărea în 1973 într-un volum cu titlul Gastronomice.

Boema lui Păstorel, pe numele său oficial-identitar, Alexandru Osvald, era frate cu Ionel Teodoreanu, fiind fiul unui magistrat din Dorohoi. „Demonul aducerilor aminte” nu mă lasă și nu pot încheia, neamintind câteva urmări pe care le aveau romanele lui Ionel Teodoreanu. Copil fiind, eu și fratele meu, care s-a stins din viață la nici 30 de ani, înghițit de valurile Mării cele Negre, lucram în vacanța mare la curățatul ierbii, buruienilor de pe calea ferată, unde tatăl nostru era cantonier. Citeam pe rând, când unul când celălalt, povestirile despre Dănuț, Monica ș.a. din cunoscutul roman La Medeleni, când unul citea, celălalt își vedea de buruienile dintre șine și traverse, atent dacă auzea vreun tren ori vagonetul picherului sau șefului de echipă. Fratele meu a promis grav că dacă va avea, după căsătorie, o fată, îi va da numele Monica, dacă va fi băiat, îl va chema Dăbuț. Și, într-adevăr, prima fetiță pe care a avut-o după ce s-a căsătorit s-a numit BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

MEMORII

Monica, azi o băbuță pensionară. Era tare mândru de ea, a încercat să-i adauge un frățior pe care să-l boteze Dănuț, dar nenorocirea s-a produs, după ce se îmbogățise cu încă o fetiță, Violeta... În răgazul prânzului, cu noi cei de la iarbă, se aflau și câte unul sau doi sărăntoci din diverse părți, venind să-și îmbunătățească traiul. Într-o vară, ne însoțea în echipa „buruienarilor” o Florică din Bihor cu vreo doi, trei ani mai mare decât mine, cel care aveam 14-15 ani. Într-o zi ne-am dus la pârâul de hotar dintre localități (Calnic și Ezeriș), unde sub rădăcinile arinilor se găseau raci (despre care știam că-i „pescuia” adesea un vecin). Ne-am

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

băgat și noi, cu pantalonii suflecați, Florica își pusese poalele în brâu și scotocea cu grijă. Eu scăpam din când în când palmele pe sub poalele Floricăi, până ce aceasta s-a ridicat în toată verticalitatea ei și, cu mâinile în șolduri, m-a apostrofat: „Văsălie, inde draci, cați tu raci? Pe la mine printre craci?” Nu mă dezvinovățam, ba chiar mă hlizeam, căci tot ea, Florica din Bihor, îmi zicea adesea astea vorbe: „Văsălică, clop de cipcă/ Vin la noi pră duminică,/ Și ne-om hierbe două ouă/ Ș-om-păți dragostea-n două”. Și așa cu voie bună l-am condus la tren pe marele profesor Al. Piru.

167

MEMORII

Profesor Colonel (r) Constantin ZAVATI

DUBLA SĂRBĂTORIRE A SFÂNTULUI PAȘTE PE FRONTUL DE VEST Sunt Colonelul (r.) de Artilerie CONSTANTIN ZAVATI, născut în BACĂU la 07.07.1923.

Am urmat ȘCOALA PRIMARĂ la BACĂU (1930-1934), iar apoi Liceul Militar ȘTEFAN CEL MARE din CERNĂUȚI (1934-1942), după care am urmat ȘCOALA DE OFIȚERI DE ARTILERIE din GERMANIA (1942-1944).

La data de 03.06.1942, un tren care transporta 250 de tineri absolvenți ai Liceelor Militare și Civile din România, părăseam GARA DE NORD din BUCUREȘTI cu destinația GERMANIA. După o lună de acomodare la DALLGOW DÖBERITZ, am fost repartizat la DIVIZIONUL 7 ARTILERIE MOTO PS din orașul WUPPERTALELBERFELD, iar după 6 luni, ca recrut, am fost trimis trei luni la STAGIUL DE FRONT (1.04.194301.07.1943) în U.R.S.S., în cadrul REGIMENTULUI 10 MOTORIZAT din DIVIZIA 10 MOTORIZATĂ în zona KURSK, luând parte la pregătirea operațiunii CITADELLA. Am urmat apoi ȘCOALA MILITARĂ DE OFIȚERI DE ARTILERIE de la GROßBORN, după care, la data de 01.03.1944 am fost avansat sublocotenent în ARMATA GERMANĂ. Am fost încadrat ca ofițer instructor în orașul MAGDEBURG la DIVIZIONUL 13 ARTILERIE PS, până la data de 31.05.1944, când m-am întors în ROMÂNIA, fiind repartizat la ȘCOALA MILITARĂ DE OFIȚERI DE REZERVĂ DE ARTILERIE - SORA - din CRAIOVA. După desființarea școlii, la 15.02.1945, am fost repartizat ca ofițer topograf la BRIGADA 2 ARTILERIE din cadrul DIVIZIEI 2 INFANTERIE, alături de care am plecat pe FRONTUL DE VEST la data de 03.03.1945.

Când am ajuns în localitatea KARANCSKESZI din UNGARIA, de lângă SALGOTARJAN, caii și ostașii care-i îngrijeau s-au umplut de scabie/râie și am fost obligați să stăm în carantină, aproximativ o lună, până la vindecarea completă. Eu am fost repartizat într-o casă de oameni harnici și avuți, care aveau o fiică, MARICA, elevă la ȘCOALA PRIMARĂ.

Chiar de a doua zi, după ce am fost cazat la această familie, MARICA mi-a dat un caiet de dictando, un creion, o radieră și un abecedar unguresc, iar în fiecare zi când aveam liber, făceam câte o oră de limba maghiară.

După o lună de zile, mă descurcam destul de bine 168

cu frazele uzuale, iar profesoara mea mă lăuda și era mulțumită de munca ei didactică și de progresul meu.

Eu eram foarte atent cu dânsa, totdeauna îi dădeam porția mea de bomboane, iar tatălui ei îi dădeam porția mea de tutun, deoarece nu eram fumător. În luna respectivă m-au tratat ca și cum făceam parte din familie.

Datorită lecțiilor de limba maghiară mi s-a dus vestea în sat și eram în relații foarte bune cu localnicii.

Cu învățătorii și cu preotul catolic mă înțelegeam mai bine în limba germană. Elevul plutonier JIDANU și eu eram în bune relații cu toată lumea, mai ales că dânsul era din ARDEAL, vorbea ungurește la perfecție și era translatorul unității.

Locuitorii maghiari ne-au primit foarte bine, mereu recunoscători că fuseseră eliberați de ARMATA ROMÂNĂ. Ne priveau cu prietenie, se comportau foarte frumos cu militarii încărtiruiți la ei. Ostașii și caii în carantină aveau un sector special, pentru a nu răspândi scabia/râia.

Ostașii români erau de un comportament exemplar, probabil pentru că eram o unitate mică și eram oarecum selectați. În timpul liber ajutam în gospodăriile sătenilor, mai ales la repararea gardurilor și a podețelor dinspre drum. Pe sătenii în vârstă îi asistam la tăiatul lemnelor sau la căratul apei. Zilnic, 40-50 de săteni erau musafirii bucătăriei de campanie. La rândul lor și ostașii erau serviți uneori cu mâncare, plăcinte sau băutură.

Deodată s-a stârnit o mare zarvă în sat: se apropia Sărbătoarea Sfântului Paște. Atunci tot satul s-a transformat într-o adevărată tabără de muncă. Femeile scuturau și spălau traversele din Biserică, toate stranele erau curățate. Se aduceau flori din grădinile sătenilor ca să fie împodobit Sfântul Locaș. Au adus și diverse ornamente, astfel că, în seara Sfintei Învieri totul a fost gata în Biserică. În plus, au fost gata mâncarea, prăjiturile și băutura. Casele sătenilor erau curate, curțile măturate, hainele de sărbătoare pregătite.

Sătenii aveau costume naționale foarte frumoase, iar bărbații aveau grijă ca cizmele să fie oglindă.

Preotul, care era vecin cu cei unde locuiam, a venit la mine și în numele tuturor enoriașilor ne-a invitat să luăm parte la slujba Sfintei Învieri. Sătenii au început să vină îmbrăcați de sărbătoare, sătencile în niște BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

MEMORII

costume naționale foarte frumoase, iar sătenii nu uitaseră să-și ungă mustățile.

Cu un grup de ostași și gradați, cu Sublocotenentul ICLEANU și cu elevul plutonier JIDANU ne-am pus ținuta la punct și ne-am prezentat la Biserică. Preotul ne-a ieșit în întâmpinare și ne-a oferit un loc de cinste în Biserică.

Am asistat la slujba, care, s-a făcut în mare parte în limba latină, cu intercalări în limba maghiară. Am ascultat cu interes versetele pe care le cântau cu toții în cor. După care am ieșit în curtea Bisericii. Era miezul nopții, o noapte frumoasă de primăvară. Am înconjurat Biserica de 3 ori, iar când Preotul a spus ,,Hristos a înviat!'', toți enoriașii au răspuns în limba maghiară ,,Adevărat a înviat!'' – noi am răspuns în limba română. Toți credincioșii au început să se felicite, iar Preotul a venit la noi și, spre surprinderea noastră, ne-a spus pe românește ,,Hristos a înviat!'', ceea ce ne-a impresionat și i-am răspuns tot în românește ,,Adevărat a înviat!''

Sătenii au început să se îndrepte spre casele lor, neuitând să invite la masa festivă și pe ostașii români care erau încărtiruiți, iar o delegație a Bisericii a dus mâncare, cozonac și băutură la ostașii care îngrijeau caii.

S-a terminat carantina, toată lumea era sănătoasă, atât caii, cât și ostașii și a venit ziua plecării din localitate.

Se înfiripaseră prietenii între ostași și sătencile tinere, și-au luat rămas bun, despărțindu-se unii foarte greu. Când mi-am luat rămas bun de la gazdele mele și de la autorități, MARICA a venit la mine, mi-a luat mâna și cu lacrimi în ochi mi-a spus, implorându-mă: ,,CONSTANTIN EIT MARODNI, HABORU NEM IO!''/ adică, „CONSTANTINE, RĂMÂI AICI, RĂZBOIUL NU E BUN''! Îmi aduc și acum aminte, cât de mult m-au ajutat cele câteva noțiuni de limbă maghiară!

După un marș îndelungat, am ajuns în CEHOSLOVACIA, în localitatea BZENEC. Ne-am prezentat la Comandamentul BRIGĂRZII 2 ARTILERIE, unde Șef era Colonelul NECULAI LĂPUȘNEANU, un bărbat corpolent, cu aspect oarecum de BOIER, care ne-a făcut o primire foarte urâtă, acuzându-ne de ,,sabotaj și trădare'', că am întârziat o lună în drum spre front. De față erau Maiorul IONESCU, ofițer de stat major și Locotenentul HOLOTIUC, care era practic aghiotantul și șoferul Colonelului.

Cu mare greutate Maiorul CARTIANU – care fusese Comandantul nostru de la plecarea noastră din ROMÂIA – l-a lămurit de ce întârziasem. Am intrat în vârtejul războiului, eu fiind numit ofițer în Statul Major al BRIGĂZII. Astfel că Maiorul IONESCU, Sublocotenentul ZAVATI și Caporalul URSU am devenit cei trei mușchetari și am dus toată munca de Stat Major a BRIGĂZII. BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Pe Colonel îl vedeam numai la popotă, în fiecare zi ordona să fie servit cu ,,frigărui''!

De multe ori eram chemat aproape zilnic la DIVIZIE unde mi se dădea ordin să interoghez prizonierii germani. Șeful biroului, care avea această misiune, era pe deplin în cunoștință de cauză că făcusem ȘCOALA DE OFIȚERI DE ARTILERIE în GERMANIA și mă ținea sub un strict control. Mi-am dat seama de aceasta într-o zi, pe când interogam doi prizonieri germani. La un moment dat m-am făcut că nu înțeleg un cuvânt și atunci Domnul Căpitan fără să-și dea seama, mi-a spus cuvântul respectiv! După interogare i-am reproșat faptul că misiunea mea nu era de a interoga prizonierii, ci munca la BRIGADĂ și că, de fapt, rolul lui era acela de interogator. Mi-a cerut scuze, iar eu l-am asigurat că nu aveam intenția de a dezerta la nemți, că era clar că pierduseră războiul.

După aceea am devenit buni prieteni și de câte ori aveam delegație la DIVIZIE serveam o cafea împreună.

Au continuat luptele, am schimbat de multe ori sensul deplasării, în raport de cerințele frontului.

După data de 01.05.1945 am eliberat LUBNA KVASICE, iar pe 04.05.1945 am eliberat orașul KROMERIŽ. Au fost eliberate și alte localități, iar DIVIZIA 2 INFANTERIE s-a îndreptat spre ZDOUNKY, unde ne-am întâlnit cu alte trupe române pe un mare aeroport german, unde nu se mai vedea niciun avion. Ne-am adunat într-un careu uriaș, cred că eram 2-3 DIVIZII. În timpul cât mă îndreptam cu unitatea spre careu, am lovit cu cizma un obiect metalic în iarbă și când m-am aplecat, am constatat că era un ceas de mână, o marcă germană renumită JUNGHANS. În țară am reparat ceasul care a mai funcționat aproximativ 15 ani!

După Război, întreaga fabrică demontată, împreună cu familiile muncitorilor și specialiștilor, au trecut prin GARA BACĂU într-un tren foarte lung în drum spre U.R.S.S.!

Au apărut Comandantul frontului împreună cu ofițerii de Stat Major, la care s-au adăugat Comandantul fiecărei unități din careu și EPISCOPUL ARMATEI, Generalul de Brigadă Dr. PARFENIE CIOPON cu un SOBOR de Preoți. Într-o latură a careului era montată o masă-altar cu toate cele sfinte.

După primirea raportului și o mică trecere în revistă, fără fanfară, EPISCOPUL și SOBORUL de Preoți au început Slujba de SFINTELE PAȘTE, pentru că era SFÂNUL PAȘTE ORTODOX. Un fior a străbătut întreaga adunare, pentru că fiecare își aducea aminte de SFÂNTA SĂRBĂTOARE petrecută cu familia acasă în patrie. Au fost clipe emoționante când am rostit împreună HRISTOS A ÎNVIAT și când întreaga armata adunată a răspuns cu ADEVĂRAT A ÎNVIAT, care trebuie să fi răsunat la o distanță foarte mare.

169

MEMORII

Apoi EPISCOPUL a ținut o predică, în care a arătat importanța sărbătorii, după care dânsul și SOBORUL de Preoți au binecuvântat ostașii adunați și i-a stropit cu agheazmă.

Când s-au terminat slujba și binecuvântările, fiecare unitate s-a îndreptat spre locurile unde fuseseră aduse căruțele și bucătăriile de campanie. Acolo s-a servit ciorbă de miel, friptură de miel în porții respectabile ca de sărbătoare, câte un ou roșu, o felie groasă de cozonac și câte o cană cu vin! Fiind destulă mâncare pregătită, unii ostași au mai servit și a doua oară, iar cei mai veseli și mai fericiți au fost cei care au primit și a doua cană cu vin, care era un vin românesc din cele mai bune! După aceea a urmat o pauză de aproximativ o oră.

Această sărbătoare a SFINTELOR PAȘTE a trezit în sufletele ostașilor o nouă speranță.

HITLER se sinucisese la data de 30.04.1945 și se simțea din ce în ce mai mult că războiul se apropia de sfârșit. Fiecare spera să se întoarcă întreg acasă. După terminarea pauzei ne-am încolonat fiecare unitate gata de drum. În timpul slujbei s-a primit ordin din partea COMANDAMENTULUI FRONTULUI SOVIETIC să schimbăm direcția de marș și să plecăm în direcția

BRNO. Au urmat zile întregi de marș, am ajuns la BRNO, unde am schimbat un batalion de artilerie sovietic din DIVIZIA 52 PUȘCAȘI comandat de Maiorul PETR MIKHIN. Au urmat apoi luptele de urmărire ale trupelor germane în retragere, în sectorul nostru a celebrei DIVIZII HIRSCH/CERBUL, comandată de Generalul SCHŐRNER care se retrăgeau împreună cu soldații DIVIZIEI VLASOV, compusă din ucraineni care au mai supraviețuit până la data de 11 mai, când ne-am oprit cu BRIGADA în satul MIHALOVIČ.

Războiul se terminase, eram în refacere și așteptam întoarcerea în patrie. Plecarea a început la data de 12.08.1945. În țară am fost repartizat la REGIMENTUL 9 ARTILERIE DOLJ. BRIGADA 2 se desființase. Am staționat în satul ISALNIȘA lângă CRAIOVA, unde am fost cel mai tânăr Comandant de BATERIE, iar la data de 09.08.1946 am fost dat afară din ARMATA REGALĂ ROMÂNĂ, în urma trecerii în Cadrul Disponibil a 9.000 de ofițeri și 6.500 de subofițeri, ca dușmani ai poporului, în urma Directivei 19 a N.K.V.D. Așa s-a încheiat activitatea mea ca Ofițer de ARTILERIE în ARMATA REGALĂ ROMÂNĂ.

Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la Mănăstirea Lainici – 7 octombrie 2001

170

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

Lilia MANOLE

Poezii S-A NĂSCUT MESIA În Faceri tainice, într-o nocturnă pace, Când cerul iernii steaua a aprins, Pentru acel ce-n rugă se retrage, Iisus în iesle, cu Maica Sa, magia a învins.

S-a născut curat, în Protectoarea Lumină a stelei, în Duh, întremătoare, Și din a Maicii prorocie s-a născut Iisus copilul, iar Maica Sa l-a ocrotit.

Dânsa era și-atunci îndrăgostită De Duhul Tatălui cel Sfânt și Drept, A mers o cale multă și neostoită, Să-l nască pe Iisus, nu într-un deșert, Ci în locașul luminației din ceruri, Ce-n noaptea de Crăciun s-a revărsat, Și Maica Preacurată, pe nume Maria, La Dumnezeul Tatăl în taină s-a rugat.

De-atunci s-au stins cu miile anii, Și-n fiecare an, credința se trimite De la un om la altul, cu liniște în casă Și cu har dulce, Crăciunul ni-e părinte.

Noi, copilași, dar mult am vrea acum, Să ne mai naștem măcar înc-o dată Întru Iisus, din gândul cel mai bun, Am vrea steaua pe cer să o atingem, iată. În seara de Crăciun, iubiți păstori, Când fulgii se refac în dragoste, ușor, Iar Maica cea frumoasă, în tihnită pace, Cu pruncul ei în brațe, în umbră se preface, Veniți, de mângâiați pe creștet Fiul Și îngerii luați-i să-l dezmierde, Căci s-a născut Mesia, copilul și profetul, Bătrânul Tată mereu o să V-aștepte...

Ca o busolă mă îndreaptă iar spre Domnul Sfânt, Și cer iertare, dragoste de pom și pocăință, Ca pasărea să zbor, când inima s-a frânt.

Mai mult de bine, și numai de bine, Aș vrea să vă vorbesc, oricât mi-ar fi de greu, Smerenia – păcatul îl condamnă, cel de vină, Iar binele mă duce numai pe drumul meu.

DE VOI LIPSI ȘI N-O SĂ AM TEMEI...

De voi lipsi și n-o să am temei, La lipsurile grele ce-o să fie, Prezența florilor căzând, de tei Mă va aduce floare-n temelie. Și am să înfloresc, numai o dată, Iar cine-ncumetat va fi să mă strivească, Va lua cu el zidirea toată întemeiată, Și nu va ști ce e înflorirea să-ți lipsească; Și nu va ști c-având în spate zidul, Îi înfloresc pe umeri florile de tei, Legându-le-n nenumărate viduri, Va da târziu de urmele unei femei...

TOTUNA MĂ RIDIC ȘI MERG PRIN LUMEA SUMBRĂ Îmi odihnesc în tâmplă o amintire veche, Culeasă și țesută, apoi, într-o năframă, Și ochii se ivesc, ca dintr-o stea de veghe, Iar eu mă tot gândesc la soarta mea de mamă.

E orbitor de rece și sticla de la geamuri, Și sensurile lor, de parc-au fost excluse, Din spațiul, în care copiii cresc, ca ramuri, În arborele vieții, cu alte lumi prepuse...

NUMAI DE BINE

Și trece amintirea, și-un fulger îmi difuză, Pe pleoape, ploi, muiate în mila lui Hristos, Și mă gândesc la moarte, cum m-aș gândi la viață, Și îmi îndrept năframa, din colțul ei de jos.

Aș vrea să vă vorbesc mai mult de bine, E o concepție de viață ce îmi place, Prin bine, mă renasc că azi ori mâine, Nu așteptarea mă ghidează ce voi face,

Și, deodată, singura părere, ca un tunet, Îmi ia, de pe oglindă, și chipul meu din umbră, Și ce noroc de gând, și ce noroc de cuget, Totuna mă ridic și merg prin lumea sumbră.

Ci cugetul împreunat cu har și-ngăduință,

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

171

ARTELE SPECTACOLULUI

Adrian ȚION

MEDALION JEAN-PIERRE MELVILLE LA TIFF 2017 Dacă în Clujul festivalier se întâmplă să fii dezamăgit de unele producții recente, nu este nicio tragedie. Oferta e generoasă. Ai de unde alege pentru că organizatorii aduc și capodopere mai înaintate în vârstă. Așa s-a întâmplat anul acesta la ediția cu numărul 16 a Festivalului Internațional de Film Transilvania.

Filmele din competiție au fost, în genere, subțiri și neconvingătoare, cu unele excepții, firește. M-am bucurat, de pildă, că Familia mea fericită a georgienilor Nana Ekvtimishvili și Simon Gross a câștigat Trofeul Transilvania, de departe un film solid, normal, pe lângă atâtea experimente fanteziste sau licențioase. Și pentru că am avut de unde alege, am ales filmele unui clasic al cinemaului francez, prezent la TIFF 2017 în cadrul secțiunii Retrospectiva Jean-Pierre Melville.

În curgerea timpului, fără informația necesară din anii ’70, filmele lui Jean-Pierre Melville au trecut în mentalul colectiv la secțiunea noir sau policiér fără cunoașterea sau conștientizarea personalității regizorului. Prezentate la TIFF 2017 de Denitza Bantcheva (autoarea monografiei Jean-Pierre Melville: de l’oeuvre à l’homme), filmele regizorului francez sunt percepute altfel, dobândesc brusc unitate și coerență, un stil inconfundabil. El este cineastul francez cel mai influent, considerat părintele noului val din cinematografia mondială a anilor ’90. Numele și l-a luat de la cutezătorul aventurier-scriitor Herman Melville atunci când a devenit membru al Rezistenței. Și a activat cu pasiune până la eliberarea Franței de sub ocupație. Anii aceia i-au influențat puternic și definitiv 172

opera filmică, așa cum lui Patrik Modiano i-au influențat creația literară. În mai multe filme ale sale acțiunea este amplasată în timpul ocupației naziste, analizând reacțiile populației, lupta în Rezistență, insolența cuceritorilor germani. Înainte de lungmetrajele care l-au consacrat, Melville a realizat în 1946 Vingquatre heures de la vie d’un vlown, un documentar de 18 minute despre clovnii cândva celebri Béby și Maïss, vedete ale circului Medrano din Paris. Interesul pentru artiștii arenei, pentru viața lor din afara reflectoarelor, când Gloria lor a apus, mi-a amintit de pelicula cu iz documentarist a lui Fellini, Clovnii înduioșătoare privire spre efemeritatea artei comicilor.

Fin analist al psihologiilor personajelor sale, Melville pune față în față pe locotenentul nazist Werner von Ebrennac cu un moșier francez și nepoata acestuia în La silance de la mer (1949). Găzduit forțat în casa moșierului, locotenentul german în interpretarea lui Howard Vernon rostește un lung monolog în vederea apropierii de cei doi, de populația satului unde a fost repartizat, dar la toate eforturile lui de socializare i se răspunde prin tăcere. E însăși tăcerea mării, tăioasă, perseverentă, nesfârșită. O tăcere rece, respingătoare, umilitoare pentru un învingător. Ea contrabalansează perfid limbuția germanului dornic de dialog. Și asta cu toate că locotenentul este un tip cultivat, rafinat chiar, care respectă cultura și arta franceză. Mai mult chiar, dă dovadă de înțelegere față de situația creată de război. Dar ceilalți germani vor să distrugă arta franceză, vor s-o înlocuiască cu arta germană, superioară, spun ei. În aceste condiții, locotenentul german pune capăt încercărilor de apropiere.

Rezistența mută a eroilor a învins. Filmul are un limbaj auster și un mesaj răscolitor.

O incursiune la fel de severă, nemiloasă și sumbră în toiul luptei de rezistență face Melville în L’Armée des ombres (1969). Filmul îl are protagonist pe Lino Ventura în rolul inginerului Philippe Gerbier, capul unei grupări din Rezistență. “Armata umbrelor” acționează de la Marsilia la Lion în clandestinitate, cu o cruzime neînchipuită. Trădătorii sunt executați fără milă numai ca acțiunile luptătorilor să reușească. Sunt sacrificați și cei căzuți în mâna nemților, ca alte nume secrete să nu transpire, cum este combatanta Mathilde, interpretată de Simone Signoret, o devotată luptătoare care face, însă, o singură greșeală. Și verdictul BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

ARTELE SPECTACOLULUI

e necruțător. Duritatea cu care este privită această lume a umbrelor face din regizor “un torționar al propriilor personaje”, dezvăluind nu eroismul sau patriotismul celor în cauză, cât imperfecțiunea războiului secret, căci nu toate acțiunile sunt încununate de succes și până la victoria finală e cale lungă. Deși pornește de la cartea cu același titlu al lui Joseph Kessel, el însuși membru al Rezistenței, filmul exprimă viziunea regizorului și propria lui experiență din anii întunecați ai luptei pentru libertatea poporului francez.

Apoteoza acestui război al umbrelor e marșul armatei pe lângă arcul de triumf din Paris, secvență color de la începutul filmului, dovadă că fapta sacrificială n-a fost în zadar. Rănile rămân și sunt dureroase, de un tragism fără margini.

Léon Morin, prêtre (1961) aduce în prim plan doi mari actori: popularul Jea-Paul Belmondo în rol de preot și delicata Emmanuelle Riva în rolul unei femei singure dintr-un orășel francez din anii ocupației. Emmanuelle Riva (frumusețe și feminitate tipic franțuzești) era la câțiva ani după răsunătorul succes cu Hiroshima, mon amour al lui Alain Resnais. Șocantă este alegerea lui Belmondo pentru rolul preotului catolic, un ascet nu tocmai convingător. E greu să ni-l imaginăm în această postură. Actorul a ezitat mult până să primească rolul, dar până la urmă i-a reușit.

El e tânărul Léon Morin care la confesionalul din biserică o cunoaște pe Barny, mama singuratică a unei fetițe, delicată și discretă în comportamentul ei zilnic. Întâlnirile lor duc la înfiriparea unei prietenii și la discuții aprinse pe teme de religie și conviețuire. Tensiunea se acumulează între ei. Multe i se pun în cârcă eroinei: ba că propagă idei de stânga, comuniste, ba că ar avea înclinații lesbiene, ba că e atee și dorește să-și lămurească unele probleme existențiale. Instinctele sexuale ale femeii se lovesc de intransigența de beton a preotului-povățuitor. Focalizarea pe psihologiile personajelor dă valoarea acestei pelicule cu acțiune de o lentoare studiată. Nimic nu înaintează în relația platonică dintre ei, în afară de cunoașterea interiorităților sufletești, răscolite de această apropiere.

Regizorul stăruie asupra fragilității sufletești a fiecăruia și subliniază finețea apropierii, tristețea neîmplinirii, înăbușirea sentimentelor firești.

Mai apropiat de temperamentul lui Belmondo este personajul interpretat de el în Le Doulos/ Denunțătorul (1962), un gangster fără scrupule care ucide imediat după ce iese din închisoare. A devenit o manieră de introducere în acțiunea filmului aceste ieșiri ale eroilor principali din detenție. Ies și se răzbună.

Așa și Maurice Faugel, alis Belmondo, pune la cale planurile de a se răzbuna într-un context nefavorabil.

Urmările nu întârzie să apară. Intrând în acest gen, Melville este apreciat pentru meritul de a fi revitalizat filmul noir, a doua dimensiune stilistică a regizorului,

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

exploatată în filme precum Le Samourai sau Le Cercle rouge. Memorabilă rămâne prestația lui Alain Delon din Samuraiul în rolul lui Jef Costello, un mercenar solitar care poartă cu sine stigmatul tragic al marginalului folosit pentru a ucide.

Tot cu Alain Delon în rol principal se derulează acțiunea din Cercul roșu (1970). Aici e un hoț de lux, care pune la cale un jaf de proporții gigantice la o trezorerie din celebra Piață Vendome din Paris. Distribuția e pe măsură. Alain Delon e taciturnul Corey, sprinten la minte și în acțiuni. Vogel, evadatul care nimerește întâmplător în portbagajul mașinii lui Corey e interpretat de Gian Maria Volonté. Jansen, fostul polițist excelent pistolar se transformă în domn desăvârșit în persoana lui Yves Montand, iar Bourvil este în unul din rolurile lui necomice întruchipând pe comisarul Mattei. Acțiunea e antrenantă, scena jafului întinsă pe 25 de minute tensionate e de-a dreptul antologică. Toate aceste personaje se vor întâlni în „cercul roșu” desemnat de destin.

Alain Delon, prezent la Cluj pentru a primi Premiul pentru întreaga carieră, a încântat asistența cu farmecul lui personal, în ciuda vârstei de 81 de ani și a ridurilor inevitabile. Fără îndoială că Retrospectiva Jean-Pierre Melville cu proiecțiile filmelor lui a fost una din reușitele ediției a 16 a TIFF-ului clujean, fenomen cultural greu, dacă nu imposibil, să-l cuprinzi în câteva fraze ocazionale, de circumstanță.

173

CERCETĂRI TEORETICE

Isidor CHICET

MARCU VITEAZUL – completări și clarificări Că Dobrogea, ca si Banatul, poate fi (și chiar este) un model de conviețuire, un spațiu multietnic, nu se mai îndoiește nimeni. Conviețuirea a apărut datorită conjuncturilor istorice, vremelniciile sorții făcând să stea laolaltă cu românii, turci, tătari, ruși. lipoveni și italieni (în Dobrogea), sau germani, maghiari, sârbi și cehi (în Banat). Cu siguranță, ca model cultural (de origine occidentală) predomină Banatul, însă Dobrogea are ceva distinct, aparte: faptul de a nu fi beneficiat de un model clar, bine definit pentru arealul balcanic, ca și cum totul ar fi fost sub semnul aleatoriului, cumva în voia sorții. Cu alte cuvinte, „Stați sub același soare, și împăcați-vă, cumva, între voi". Ce a ieșit de aici, se vede în prezent: o deschidere către Vest (în ceea ce privește Banatul), și alta către Est și Sud-Est (Dobrogea), Occident și Orient, culturi diferite, situate însă sub spectrul valorilor umane comune, care totuși comunică între ele...

Pe de altă parte, vom demonstra în cele ce urmează că încă de la nivelul anului 1899, referitor la valorile autentice ale folclorului românesc, Dobrogea era conectată la sentimentul și cultul național al acestor valori, indiferent din ce zonă ar fi provenit ele.

După ce am scris despre Marcu Viteazul- „Noi contribuții în cercetarea cântecului epic eroic din Mehedinți", studiu comparativ atât pe variantele baladei „Marcu Viteazul" (Desa-Dolj, 1951, Colecția Al. I. Amzulescu, cât și cea culeasă de noi la Schela-Cladovei, Mehedinți, în martie 2004, trebuie să revenim asupra acestui studiu, cu date noi, obținute din Biblioteca Județeană Constanța, în copie. Este vorba de cea mai veche versiune mehedințeană a baladei în discuție (doar citată de Al. I. Amzulescu, dar fără să se ofere textul, în masiva colecție), care de fapt reprezintă modelul, punctul de pornire și structura originară de Mehedinți, necontaminată de alte influențe oltenești, de la Dolj sau Olt. Va fi deci interesant de urmărit cum a navigat această baladă, de-a lungul timpului, cale de peste 100 de ani, plecând de la prima formă (publicată în revista „Ovidiu", Constanța, 2 (1899), p. 66-67), până la cea recentă (Schela-Cladovei, Mehedinți, 2004). Vom constata, pe parcurs, diferențe uimitoare, chiar dacă scheletul de bază al celor două variante în cauză s-a menținut, ceea ce înseamnă că Marcu Viteazul a fost, totuși, un personaj real, capabil să rămână în folclorul românesc; el a fost întreținut de mentalul colectiv cu o aură legendară, ca un adevărat exemplu moral, astfel încât admiratorii săi anonimi au glorificat prin vers și cântec un asemenea personaj sortit neuitării.

Pentru început, să fixăm trei repere: A - varianta Anești-Mehedinți (1899, „Ovidiu" - Constanța), B 174

Desa-Dolj (1951, colecția Al. I. Amzulescu); C Schela-Cladovei, Mehedinți (2004, „Răstimp", Drobeta Turnu-Severin).

Doar la A este folosit titlul ..Marcu haiducu", și nu „Marcu Viteazul" (B -C); așadar, cu timpul, haiducul a rămas doar viteaz, dar cum este posibil, chiar și în prima ipostază (A), să stea la masă cu ocupantul, asupritorul sau cotropitorul? Mai degrabă avem de-a face cu un turc care deja conviețuiește cu românul, altfel nu ar funcțională o relație de prietenie, măcar aparentă, pentru a bea vin împreună (A-B-C). Începutul baladei, care de fapt este sfârșitul în versiunea B („Ai, lele verde arderea, s.n.) nu precizează exact locația geografică, măcar metaforic: oriunde (B), la Stoenești, Oltenia? (C), sau „Sus în cresta muntelui /Sub aripa cerului, / Unde-i iarba necurată, /Și rouă nescuturată (A).

Este clar că peisajul tipic românesc reprezintă gazda (Marcu), dar ne întrebăm ce căuta turcul acolo, tocmai pe creasta muntelui? Era, cu adevărat, un cotropitor, sau mai curând un musafir, vremelnic, dar totuși oploșit pentru mai mult timp pe pământ românesc? Poate acesta este răspunsul.

Atât în varianta B cât și C turcul este „bolunu", adică bolând, nebun; în varianta A este denumit turcul „bolnavu". Însă ori „bolunu", ori „bolnav", este un turc bolnav de dragoste, pentru mama Marcului, ce-i era ibovnică. De, era și el om, adică bărbat...

Rămășagul, care rezistă mai mult la băutură este prezent în toate trei variantele (A-B-C), însă tertipul de care se folosește mama Marcului, ca să-și îmbete fiul, diferă: doar în varianta A ibovnica turcului amesteca în paharul Marcului vin cu rachiu, în timp ce vinul turcului îl îndoaie cu apă; tot aici se arată cu adevărat dimensiunile competiției: chiar și vinul îndoit cu apă, turcul îl bea mai puțin, din papuc, în timp ce Marcu bea vinul amestecat cu rachiu din încăpătorul carâmb al cizmei. În versiunile B și C, dincolo de amănuntul că mama Marcului era ibovnica turcului, nu este relevat un amănunt important: doar din varianta A aflăm că după ce Marcu s-a îmbătat, cum era și firesc, turcul îi lua mama și „în odaie ca intra/și frumos se sbenguia... ". înlesnindu-i femeii un verdict necruțător: „ Cea-i legat /N-ai mai tăiat, /Scoală de taie pe Marcu /(...) Acum îi bun de tăiat /Până este foarte beat"...

Cu siguranță că odaia de pe munte nu era în vreun han, ci chiar în casa Marcului... În cazul A, sluga Marcului este mai vitează (precum stăpânul) decât la B și C; dorind să-și salveze stăpânul, ,. Cu picioru' n ușă da / Ușa' n patru se făcea... ". Chiar dacă-1 plesnește pe Marcu, pentru a-l BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

CERCETĂRI TEORETICE

trezi din beție, numai în versiunea A Marcu sare în picioare și „Cu sabia 'n grindă da / Și pereții ciocâtea / Și grindile tot așa... ", imagine sugestivă a trezirii la viață si a fricii de necunoscut...

Numai în cazul A și B. Marcu decapitează turcul, cumva preventiv, în timp ce în versiunea contemporană (C) procedează creștinește, cruțându-1 pe turc (poate fi, însă, și o omisiune a lăutarului). După aceea mama păcătoasă va fi arsă, dar nu oricum: i se dă foc cu paie (C), legată de un stejar (B), dar cel mai plauzibil „Cu cutran o cătrănea / Și foc de la poale-i da " (A) - evocare plastică a infernului hărăzit păcătoșilor. În nici o variantă din cele trei nu se exprimă mai clar și mai pregnant rezultatul izbăvirii păcatului prin foc, așadar prin ardere, decât în versiunea A: „Și s' aședa de mânca /Numai Marcu cu sluga / Și mamă-sa-i lumina (s.n.) / Focul repede mergea"...

Această lumină, a purificării prin foc, spune mult. În rest, scenariul arderii rămâne același, câtă vreme în toate cele trei ipostaze cenușa mamei păcătoase este aruncată în vânt, cu o justificare finală doar în varianta A: .. Să se ducă veste-aleasă / C-o fost cruce voinicească", adică pedeapsă ori răzbunare care repune morala în termenii săi, între granițele îndătinate...

Uite de ce avem toate motivele unei satisfacții majore, după ce am avut acces la cea mai autentică variantă mehedințeană a baladei lui Marcu Viteazul, publicată tocmai la Constanța, deoarece acum, știind forma originară, ne-am elucidat multe mistere, legate de geneza acestui subiect care dă seamă despre plinătatea morală a românului, care în vremuri demult apuse era mult mai de preț decât acum... Se cuvine, deci, să reflectăm cum vor sta lucrurile în satul global, în ipostaza conviețuirii: mai avem loc, cu toții, și cu ale noastre, sub același soare? Răspunsul, de dorit afirmativ, ni1 va da cu certitudine, însă mai nuanțat, istoria...

Marcu Haiducu Baladă1 Foaie verde a bobului Sus în cresta muntelui Sub aripa cerului, Unde-i iarba necălcată, Și roua nescuturată.

Frumoasă masă mi-e întinsă De doi viteji e cuprinsă, Frunzuliță de-o lulea La masă cine-mi ședea? Ședea Marcu Viteazu Și cu Turcu bolnavu Ei bea și se veselea Din pistoale focuri da Ei bea să se veselea Era mama Marcului Ibovnica Turcului, Și cum sta și veselea La rămășag s' apuca Cine frate s' o îmbăta Cel alt capu i-o tăia.

Mărculeasa ce făcea?

Lua paharu Marcului

Constantin Drăguț, învățător Gorj: Auzită de la Gheorghe a lui Guran- Isvan, Anești-Mehedinți-revista „Ovidiu", Constanța, 2 (1899), p. 66-67.

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Cu vin îl jumătățea Și cu rachiu îl umplea Și lui Marcu-i mulțumea Iar paharul Turcului Cu vin îl jumătatea Și cu apă îl umplea Și Turcului mulțumea, Bea Turcu cu papucu Și Marcu cu carâmbu Și cum sta și veselea lată Marcu c' adormea Cu coate albe pe masă Și cu săbioara trasă, Aici Turcul ce făcea?

Pe Mărculeasa o lua În odae că intra Și frumos se sbenguia, Iar sluga nevre(d)nică Ea la ușă c' asculta Când Mărculeasa grăia: Turcule, Bohindute, Ce-ai legat N'ai mai tăia!

Scoală de tae pe Marcu L' a-mbătat paharnicu, Acum îi bun de tăiat Până este f rate beat, Și iar sluga ce-asculta Cu picioru' n ușă da Ușa ' n patru se făcea Ș' apoi la Marcu mergea Palma biciu că făcea Și peste ochi îl plesnea Marcu ' n picioare sărea Cu sabia ' n grindă da Și pereții ciocîrtea Și grindile tot așa.

Când bine se deștepta Sluga' ncepea de-i spunea, Atunci Marcu ce făcea ?

Iute sabia și lua, La Turc în grabă mergea Și capul îi reteza, Iar pe mama lui cea rea Cu cutran o cătrănea Și foc de la poale-i da Apoi masa își punea Și s ' aședa de mânca Numai Marcu cu sluga Și mamă-sa-i lumina, Focul repede mergea Pe Mărculeasa ardea Și când la țâțe ajungea Ea din gură așa grăia: Arde muică țâța ta Care-ai supt lapte din ea Las-să ardă nui-i a mea C' a mușcat păgâni din ea, Și focul o coprindea Și îndată o mistuia, Marcu și el se scula Oasele i-le aduna În pivă el le pisa Și în vânt le arunca Să se ducă pomenea Să se ducă veste-aleasa C'o fost cruce voinicească.

1

175

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

ROMANCIERUL, ESTETICIANUL ȘI ISTORICUL LITERAR MIHAIL DIACONESCU

SCRIITORII, POLITICA ȘI PRIMATUL OPEREI (II) O CONVORBIRE NOTATĂ DE RODICA VĂTĂMAN SUBȚIRELU - Ați putea aminti și de alți scriitori care au reușit în politică la fel de bine ca în literatură?

- Bineînțeles... Mă gândesc, de pildă la AlphonseMarie-Louis de Prat de Lamartine, care a reușit la fel de bine și în politică și în literatură. El a fost poet și prozator romantic, dar și deputat în Parlamentul Franței.

Foarte activ în revoluția de la 1848 din țara sa, Lamartine a ajuns ministru de externe al guvernului republican. Și pentru noi, românii, Lamartine este o personalitate importantă. El a fost un mare filoromân. A fost patron spiritual al Societății Studenților Români de la Paris și sprijinitor politic al Unirii Principatelor Române. În istoria noastră, Mihail Kogălniceanu s-a afirmat ca scriitor, ca ziarist, ca istoric, ca editor al culegerii Letopisețele Țării Moldovei (în trei volume, în anii 1845-1846), ca profesor universitar, dar și ca personalitate politică reprezentativă a mișcării pașoptiste și unioniste. El a ajuns prim ministru pe timpul domniei luminate a lui Alexandru Ioan Cuza și apoi ministru de externe în 1877, când a fost proclamată independența de stat a României.

Alături de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, iscusitul om politic Mihail Kogălniceanu a reușit să impună importante legi drepte, care au ajutat la modernizarea țării noastre. Secularizarea averilor mânăstirești, stăpânite în cea mai mare parte de străini, urmași ai fanarioților, diverse reașezări administrative și reforma agrară se numără printre ele.

Legea rurală din 1864-1879, care a avut în Mihail Kogălniceanu un susținător ferm, a dus la împroprietărirea numeroaselor familii de țărani din România, la îmbunătățirea stării economice a celor din mediul rural, la o mai bună așezare a societății românești în ansamblul ei.

Poetul, prozatorul, jurnalistul și dramaturgul Vasile Alecsandri s-a implicat în mod fericit în acțiuni politice, respectiv în revoluția pașoptistă, apoi în mișcarea pentru Unirea Principatelor Țara Românească și Moldova și, în mod deosebit, în acțiunile diplomatice ale guvernului de la București. Îmbinând activitatea literară cu cea politică și cu cea diplomatică, el s-a impus ca reprezentant ilustru al culturii și vieții noastre publice în secolul al XIX-lea.

Un exemplu clar de reușită la fel de importantă în politică și literatură este Mihail Sadoveanu.

Cele mai înalte funcții politice deținute de Sadoveanu sunt cea de președinte al Senatului României în perioada interbelică a secolului al XX-lea și apoi de vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, după 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a fost forțat să abdice.

176

Ca scriitor, Mihail Sadoveanu este una dintre marile glorii ale literaturii române și europene. Fără contribuția lui, evoluția prozei artistice românești în dramaticul secol al XX-lea nu poate fi înțeleasă.

Am putea aminti de mulți alți scriitori și artiști din diverse epoci, țări și culturi care au reușit la fel de bine în domeniul literar și în cel politic.

- Exemplele pe care le aduceți în discuție sunt elocvente și convingătoare. Vă amintesc însă că după lovitura de stat din decembrie 1989 au existat voci în presa noastră care l-a acuzat pe Mihail Sadoveanu de colaboraționism cu regimul comunist. S-a cerut scoaterea lui din manuale, din programele școlare și editoriale.

- În literatură, în presă, în activitatea politică ca și în multe alte domenii ale vieții publice există nu numai oameni cu o judecată firească, cu scaun la cap, cum se spune, ci și mulți nechemați, impostori, orgolioși găunoși, foarte vocali, de altfel, caraghioși, indivizi care cred că dacă își văd numele tipărit pe o pagină de ziar sau de revistă, sau chiar pe coperta unei cărți sunt și ei ceva... Ei bine, cei ce debitează enormități de genul „Sadoveanu colaboraționistul, afară din literatură!” nu reușesc decât să se facă de râs și să-și atragă disprețul celor care iubesc, într-adevăr, arta cuvântului.

Când eu citesc și recitesc cu o încântare sporită Frații Jderi, o capodoperă literară care te înalță sufletește, dar te face și sfios, smerit, cum spun călugării, în raport cu marea artă, puțin îmi pasă mie, ca lector, de jilțurile politice înalte la care a ajuns Sadoveanu.

Din nou, pentru mine, ca parte a publicului care-i parcurge romanele capodopere și povestirile, „primatul operei” este ceea ce contează.

- Într-adevăr, așa este. Unii autori, creatori de cultură, s-au implicat în mod fericit în politică și au avut beneficii de pe urma ei. Vergilius, Goethe, Chateaubriand, Kogălniceanu, Alecsandri, Sadoveanu se numără printre ei. Alții – Demostene, Aristotel, Dante, Hugo, Wagner – n-au avut decât pierdut.

- Este necesar să adăugăm și faptul că în cazul unor scriitori, măreția și valoarea operelor create de ei sunt asociate cu evenimente și momente biografice, în care urcușurile și coborâșurile sunt la fel de dramatice.

Un exemplu în acest sens este Dimitrie Cantemir, un reprezentant strălucit al preiluminismului românesc, care a fost domnitor al Moldovei în anii 1710-1711, dar apoi a BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

pierdut tronul și țara după războiul moldo-rus contra Imperiului Otoman. Războiul a fost încheiat cu înfrângerea suferită de creștini în 1711 la Stănilești.

Aflat în exil în Rusia, Dimitrie Cantemir a suferit cumplit de dorul de țară. A sperat tot restul zilelor sale că se va întoarce în pământul său și al strămoșilor săi. În Rusia, el s-a bucurat de mari înlesniri, de onoruri, averi, demnități și succese literare și științifice. A continuat să scrie.

Dorul de țară a făcut însă din el un om bolnav. A murit la numai 50 de ani, răpus de diabet. Diabetul său s-a declanșat pe fondul unei sensibilități profunde, tot mai dureroase.

După cum știți, desigur, el ne-a lăsat o operă vastă compusă din lucrări cu caracter literar, teologic ortodox, istoric, filosofic, etnografic, muzicologic. Ca scriitor, savant și gânditor, Dimitrie Cantemir reprezintă în mod strălucit puterea de creație a poporului român.

- Într-adevăr, evoluția scriitorului și omului politic Dimitrie Cantemir este marcată de urcușuri și coborâșuri. Mai aveți și alte exemple?

- Destule și... foarte elocvente!

- Vă rog să amintiți câteva!

- Doar câteva... Dimitrie Bolintineanu este un exemplu pentru ceea ce numim îmbinarea între glorie și momentele dramatice, dintre înălțare și cădere, dintre bucurie și suferință.

Ca poet, Dimitrie Bolintineanu a realizat o creație amplă, aptă să ilustreze într-un mod impresionant orientarea generală, tematica, atmosfera specifică și idealurile civice, artistice, naționale și patriotice ale romantismului literar românesc. Volumul Poesiile veki și noue ale d-lui Dimitrie Bolintineanu editate sub îngrijirea D. G. Sion apărut la București în 1855 este, în acest sens, o mărturie și un punct de plecare important în evoluția literaturii noastre.

Dimitrie Bolintineanu a fost un activ om de presă. A fost un colaborator de frunte al publicației Curierul Românesc care a început să apară la București în 1829 sub conducerea scriitorului polivalent Ion Heliade Rădulescu.

Ulterior Bolintineanu a colaborat și la alte publicații românești.

Dar Dimitrie Bolintineanu a fost și un strălucit om politic. În această calitate a fost unul dintre cei mai cunoscuți militanți pașoptiști. Pentru aceasta a suferit un dureros exil, precum Demostene, Dante, Hugo, Cantemir sau Mircea Eliade.

Ca om politic a ajuns ministru al Învățământului Public pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, cu care a colaborat foarte bine.

Ca ministru, Dimitrie Bolintineanu a fost un om de o înaltă și pilduitoare ținută morală, civică și patriotică.

El a murit sărac, lăsând însă în urma sa un nume literar glorios, asociat cu amintirea unui om politic activ, devotat fără abatere binelui public, națiunii române, pe care a servit-o cu abnegație, competență și devotament.

Subliniez – a murit sărac. Funcțiile politice pe care le-a avut n-au fost utilizate de el pentru a-i aduce beneficii personale.

- Spuneți că a murit sărac, el, poetul glorios și fostul ministru. Cred că este un caz aparte... Poate chiar foarte BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

aparte... Puteți aminti și de alte mari personalități ale literaturii și culturii care și-au încheiat viața în sărăcie?

- Bineînțeles... Istoria culturii este profund marcată de astfel de cazuri... Compozitorul italian Lucio Antonio Vivaldi, care la finele secolului al XVII-lea și în prima parte a secolului al XVIII-lea a dat un nou curs artei sunetelor de factură stilistică barocă și s-a bucurat de o glorie internațională excepțională, fără precedent în domeniul său de creație, este un exemplu în acest sens.

El a finalizat opusuri speciale pentru monarhi ca principele Ferdinand al III-lea al Toscanei și împăratul Carol al IV-lea de Habsburg.

Vivaldi a fost un model pentru Johann Sebastian Bach și pentru alți muzicieni ai epocii barocului. Vivaldi îi uimea pe toți cu interpretările sale uluitoare.

A murit totuși într-o mare mizerie la Viena, ignorat și părăsit de toți potentații epocii și de cei cu care împărtășise gloria de muzician.

O situație asemănătoare este cea a lui Wolfgang Amadeus Mozart, compozitor fără de care istoria muzicii universale nu poate fi înțeleasă.

Mozart a cunoscut o mare glorie încă din tinerețe. Ca interpret și compozitor el s-a bucurat de un imens respect peste tot unde s-a afirmat, la München, Paris, Londra, Florența, Roma, Napoli, Bologna, Milano, Padova, Salzburg, Mannheim, Viena, Leipzig.

Compozițiile sale ascultate la curți princiare, regale și imperiale fac parte din tezaurul culturii universale.

Dar Mozart, deși avea titlul de „compozitor al Camerei imperiale și regale”, a murit sărac, în miez de noapte, la 5 decembrie 1791, în frig, părăsit de toți. Soția lui n-a avut bani de înmormântare. Trupul său a fost aruncat în groapa comună a orașului Viena, alături de alți sărmani.

- Acest fapt este înfiorător!

- Este înfiorător, într-adevăr. Din păcate, oamenii, chiar dacă sunt de bună credință, nu reușesc să recunoască totdeauna geniul în manifestările artistice care le sunt propuse.

- Vivaldi și Mozart sunt compozitori. Eu aș dori să vorbim însă de acei scriitori, ferm angajați politic, la care creația este asociată cu un destin tragic. În mod special nu vreau să pierdem din vedere relația dintre scriitori, activitățile politice și primatul operei în relație cu publicul.

- Un destin tragic, marcat de sărăcie, umilințe și boală a avut Panait Istrati. El a cunoscut o binemeritată glorie literară. După ce Panait Istrati, care avea unele simpatii pentru regimul sovietic, a călătorit în Uniunea Sovietică și a cunoscut la fața locului unele dintre ororile, fărădelegile și crimele bolșevicilor și ale Kominternului, le-a denunțat „spovedindu-se” ca un învins. El a mărturisit astfel că s-a hrănit cu iluzia deșartă că puterea acaparată la Moscova de bolșevici va fi o soluție pentru aspirațiile celor săraci, în general, și ale proletariatului, în special. Istrati a înțeles că bolșevismul este un mare pericol pentru toată Europa.

După această „spovedanie”, agenții Kominternului din diverse țări europene l-au atacat în haită, la comandă, atribuindu-i vinovății de tot felul. Agenții criminali ai Kominternului erau bine plătiți pentru asta.

177

FILOSOFIA CULTURII/ARTEI

Evoluția dramatică a lui Panait Istrati ilustrează deosebit de elocvent relația dintre literatură și politică în cazul unor scriitori celebri.

- Cunoașteți și alte cazuri de scriitori care au suferit pentru că au denunțat pericolul bolșevismului?

- Zeci de mii de scriitori, filosofi, istorici, teologi, preoți, artiști plastici, actori, muzicieni, sculptori, oameni de știință din fostele țări socialiste au plătit cu ani grei de temniță și, de multe ori cu viața, împotrivirea față de sistemul comunist criminal. De aceea se vorbește de holocaustul roșu. Așa cum se vorbește despre holocaustul brun, despre holocaustul colonial și despre holocaustul atomic.

Mulți dintre cei care s-au împotrivit sistemului comunist au trăit în exil. Dar și în exil au suferit din cauza convingerilor lor civice, morale și politice anticomuniste.

- Pentru că discutăm despre relația dintre scriitori, politică și primatul operei, vă rog să evocați personalități și opere din exil.

- Vă propun să ne gândim la poetul, jurnalistul, eseistul și traducătorul Aron Cotruș. El este unul dintre cei mai importanți creatori lirici din istoria literaturii noastre.

El a lucrat în diplomație și, ca gazetar, a scris multe articole și eseuri despre pericolul bolșevic care amenința România. Pentru acest motiv, după 23 august 1944 a fost scos din rândurile diplomaților români. Anii săi de exil și de pribegie s-au desfășurat în Spania, Mexic și S.U.A. A continuat totuși să scrie și să publice. Volumele sale Drumuri în furtună (Madrid, 1951), Între Volga și Mississippi (Madrid, 1956), un poem în care denunță alianța nefastă între americani și sovietici în timpul ultimului Război Mondial, Cântecul desțărării (Cleveland, 1962) și altele au marcat anii tragici ai exilului său.

Unele dintre creațiile lui Cotruș au fost traduse în germană, spaniolă, maghiară, polonă.

A murit la Long Beach în S.U.A. și a fost înmormântat în cimitirul Sfânta Cruce din Cleveland-Ohio. În anii de după ultimul Război Mondial Cotruș a trăit într-o sărăcie strigătoare la cer.

A murit chinuit de dorul de țară. Pentru el, ca și pentru Cantemir, Bălcescu și alți mari creatori patrioți, neputința de a mai călca pe pământul patriei a fost mai rea decât moartea.

Motivele pentru care Aron Cotruș a fost urât de cei din structurile delegate în țara noastră de marii criminali comuniști de la Moscova au fost, bineînțeles, politice.

Activiștii Kominternului nu puteau uita faptul că Aron Cotruș a fost pe frontul de est în timpul războiului purtat de români contra banditismului cotropitor și acaparator sovietic și că a scris articole și eseuri contra pericolului bolșevic.

Prestigiul operei sale în posteritate este însă imens.

De aceea pe timpul când Nicolae Ceaușescu era la putere, un volum de Versuri de Aron Cotruș (o antologie), a fost publicat prin purtarea de grijă a criticului și istoricului literar Ovidiu Cotruș, ruda sa de sânge, cu o postfață semnată de profesorul Ion Dodu Bălan.

Apariția acestui volum a fost un eveniment senzațio-

178

nal. El a dispărut imediat din librării. Ca și în cazul publicării unor volume semnate de Mircea Eliade sau de alți scriitori care au trăit și activat în exil, apariția volumului Versuri de Aron Cotruș i-a întărâtat rău pe politrucii de obediență kominternistă de la București, adevărați călăi ai culturii române.

Ura lor activă și delirantă au făcut din Aron Cotruș, Ovidiu Cotruș și Ion Dodu Bălan obiecte ale unor contestări mereu repetate, de o ticăloșie fără margini.

Evident, motivele acestor contestări erau politice.

Agenții Kominternului în România i-au urât pe patrioții români anticomuniști, indiferent că ei se manifestau în țară sau în exil. În cazul lui Aron Cotruș, ceea ce noi numim, în acest dialog al nostru, relația dintre scriitor și politică evidențiază, din nou, primatul operei.

Dacă Aron Cotruș n-ar fi fost un mare poet, n-ar fi fost publicat la el în țară, în plin regim comunist. Și nici politrucii alogeni și cretini, otrăviți de o viscerală încrâncenare antiromânească, nu s-ar fi simțit copleșiți de noi accente de ură contra scriitorilor noștri reprezentativi.

Acest lucru nu poate fi uitat.

Nu putem uita nici faptul că în istoria literaturii noastre există un trist capitol al creațiilor realizate de scriitorii încarcerați pe timpul regimului zis socialist.

Motivele încarcerării lor au fost politice. Printre cei încarcerați se află personalități ilustre precum Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Dumitru Stăniloae, care nu este numai unul dintre cei mai importanți teologi din istoria culturii române și universale, ci și un filosof al culturii și un strălucit eseist gazetar, Vasile Militaru, ucis în detenție, Bartolomeu Valeriu Anania, Sandu Tudor, ucis în detenție, G. I. Brătianu, un mare istoric și un strălucit eseist, ucis în detenție, Mircea Vulcănescu, filosof, economist și eseist, ucis în detenție, Constantin Noica, N. Steinhardt, Zorica Lațcu (Maica Teodosia), Valeriu Gafencu, ucis în detenție, Adrian Marino, unul dintre marii noștri savanți comparatiști, Dragoș Morărescu, dr. Antonie Plămădeală Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit al Ardealului, Crișanei și Maramureșului, Ion Omescu, dramaturg, poet și prozator, și mulți, mulți alții, minți strălucite, pe care trimișii Kominternului în țara noastră i-au urât în delir. Într-una dintre cele mai emoționante cărți din câte au fost tipărite până acum în cultura română, respectiv în volumul Unde sunt cei ce nu mai sunt publicat în 2012 la București de Paula Romanescu, o poetă de mari resurse lirice și o mare doamnă a literaturii noastre, sunt antologați zeci de poeți care au creat versuri în închisori. Creațiile lor sunt o dovadă a caracterului militant al culturii române.

Evident, și aceste creații ilustrează relația de o infinită complexitate dintre politică și literatură.

- Înțeleg din spusele D-Voastră că atitudinea negaționistă față de Mircea Eliade, ca și față de Aron Cotruș și față de alți scriitori anticomuniști, aflați tot în exil, a fost și este dictată de rațiuni politice.

- De rațiuni politice ticăloase, bineînțeles, și de o viscerală ură antiromânească. (va urma)

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

ESTETICĂ

Dumitru VELEA

CONTRADICŢIA DIALECTICĂ A PERSONALITĂŢII ARTISTULUI „Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa”, aforiza Brâncuşi, lumind necesitatea desfăşurării dialectice spre rezolvare a contradicţiei reverberată din procesul de realizare a artei în personalitatea artistului. Exigenţa operei de artă, în procesul „operării” şi constituirii ca lume, generează o serie de tensiuni în mişcarea subiectivităţii către obiectivitate şi ridicarea în obiectualitate, de-a căror rezolvare depinde, în mod esenţial, chiar fiinţarea ei. Determinarea acestor tensiuni implică o clarificare a reflexului lor în raportul dintre cei doi termeni operaţionali propuşi de Croce, „personalitatea practică” (definitorie pentru activitatea creatorului ca fiinţă cognitivă, morală şi socială) şi „personalitatea poetică” sau artistică (definitorie pentru activitatea specific estetică a artistului în procesul de creaţie propriu-zis). Supus în desfăşurare legii dialectice a identităţii identităţii cu nonidentitatea, acest raport se desface sub trei forme, revelând, la nivelul logic şi ideal, pentru primele două determinări, abstracte şi unilaterale, precarităţile pe care le poate întâlni în real şi istoric, privind consistenţa şi temeinicia operei de artă, singura care se prezintă ca model al fiinţării estetice: 1) Identitatea dintre „personalitatea practică” şi „personalitatea artistică”. Este o determinare simplă şi abstractă în care „personalitatea artistică” devine, în termeni hegelieni, „afirmativul ca negaţie” a primeia; sau invers, „personalitatea practică”, prin limitaţia şi contradicţia sa internă pe care tinde s-o depăşească, dispare în cea de-a doua. Ţine de natura „personalităţii practice” de a se raporta la sine ca limită, de a se nega pentru a se depăşi într-un „altfel” al generalităţii, în acel „gen-uman”, care, datorită raportării abstracte şi a simplei negaţii, recade, printro rea mişcare alienantă, într-un „acelaşi” al practicităţii ei. Această personalitate, „individul particular”, cum zice şi surprinde G. Lukács, se manifestă la nivelul vieţii cotidiene, unde prin actul muncii şi instituirile sale teleologice se dedublează în: omul individual şi genul-uman. Prin ultimul termen ea se deschide şi poate să intre în sfera „personalităţii artistice”, dar, datorită nivelului abstract al identităţii prin care se menţine ca existentă particularitatea subiectivităţii omului individual, recade în practicitatea-i proprie. De fapt, această cădere şi, fireşte, inconsistenţă a obiectivării, alimentează largul set al alienărilor (în speţă: BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

estetică). „Personalitatea artistică”, datorită practicităţii ce subzistă, se reduce la „personalitatea practică”, deşi continuu la nivelul „certitudinii sensibile” şi al reprezentării, se iluzionează ca mişcându-se şi definindu-se în propriul ei spaţiu de acţiune. Prin aceasta, subiectivitatea nu poate atinge obiectivitatea şi, prin urmare, obiectualitatea estetică se supune precarităţii.

Coliziunea dintre eul particular şi genul uman, proprie acţiunii omului în viaţa cotidiană şi intimă „personalităţii practice” a acestuia, are ca principal reflex pe cea dintre imanenţă şi transcendenţă şi care, în planul artei, implică, în primul rând, nerealizarea a ceea ce Lukács numeşte „totalitatea intensivă” şi caracterul de „lume” al operei de artă. „Sentimentul egocentric”, „împotmolirea lui în particularitate” neanulate, fac această identitate abstractă dintre cele două personalităţi să nu fie decât reflexul teoretic al reducţiei „operei de artă” la pseudoideologii teologiste sau fals-ştiinţifice, cu nereuşirea practică a artei de a se ridica din empirismul cotidianului, din aparentul realism, sau de a se elibera, prin negare, de abstracta identitate. Aici arta îşi dezvăluie o natură ilustrativistă sau, uneori, alegorizantă, datorită subiectivistei şi purei particularităţi. Ambele sunt definite de G. Luckacs spre sfârşitul volumului al doilea al Esteticii sale. O asemenea identitate dintre cele două feluri de personalităţi este efectul abordării circumstanţiale a realităţii obiective, evitând contradicţiile reale; invers, absenţa tensiunilor din personalitatea artistului, neconştientizate datorită identităţii amintite, fac din „opera de artă” ilustrativistă un simplu instrument a cărui solicitată utilitate se deconspiră ca fantomatică. Adevăraţii creatori, pătrunzătorii critici sau angajaţii teoreticieni iau atitudine împotriva unei asemenea reducţii.

2) Nonidentitatea dintre „personalitatea practică” şi „personalitatea artistică”. La nivelul abstract şi unilateral al intelectului se concepe o determinare reciprocă de „relaţie calitativă” a celor două personalităţi: ultima e încărcată de opoziţie faţă de prima, resimţită ca un „alt ceva” al ei; prima rămâne, în acelaşi timp, personalitatea reală, cu toate că în cea artistică, în urma primei negaţii, din raportul de identitate, era afirmată ca suprimată; cele două personalităţi stau faţă în faţă într-o contradicţie antinomizată, fiecare concepută ca limită a celeilalte: două lumi, una practică şi alta artistică, ultima separată de prima şi situată 179

ESTETICĂ

deasupra acesteia; „personalitatea practică” este aşezată aici, iar „personalitatea artistică”, deşi, prin „genul-uman” pe care îl cuprinde, e un „în-sine” al celei dintâi, e situată într-un „dincolo”, într-o depărtare, faţă de care, cea practică rămâne în afară. Arta este văzută în această situaţie într-un mod paradoxal: estetic-extraestetic; autonom-eteronom, într-o mişcare nesoluţionabilă, parcă, la infinit. Pura particularitate din prima raportare devine aici o proastă particularitate. Această situaţie se iveşte acolo unde determinaţii realative sunt antinomizate şi, deşi sunt într-o unitate inseparabilă, se prezintă cu determinaţii una împotriva celeilalte. Spre o asemenea ipostaziere, în istoria esteticii, au dus disticţiile făcute de Benedetto Croce între „personalitatea practică” şi „personalitatea poetică”; în cazul în speţă, ele s-au înrădăcinat pe înţelegerea artei ca „intuiţie” şi „pura forma” în opoziţie cu activitatea practică şi intelectivă. Lăsând la o parte fundamentarea filosofică a esteticianului italian sau caracterul său polemic generat de contextul conceptual al epocii, nu este greu de surprins că o asemenea ipostaziere este determinată de mişcarea artei de la autonomia sa specifică spre un formalism cu corolarul său estetic – autonomismul. Invers faţă de prima situaţie, în aceasta se încearcă atingerea „general-umanului”. Şi cu cât se solicită o purificare şi o opoziţie categorică între cele două personalităţi, cu atât această atingere se dezvăluie ca iluzorie: realiteatea cu contradicţiile ei, în care arta îşi găseşte temei ontologic, este configurată abstract, din perspectiva unui formalism estetizant (uneori trădat de apariţia prea multor –isme). Lukács scrie: „idealismul filosofic defineşte conceptul de „general uman” tot într-un mod inadmisibil, supraistoric: trăsături umane determinate (ivite de fiecare dată din nevoile ideologice ale unei situaţii istorice date şi generalizate în atare condiţii), primesc această consacrare conceptuală şi sunt opuse mecanic, rigid, însuşirilor, trăsăturilor etc. speciale sau particulare ale oamenilor. În artă, aceasta se referă în aceeaşi măsură şi la academism şi la avangardism. Fie că o concepere absolutizant-vulgarizată, a acelei „nobile simplicităţi şi măreţii liniştite” dobândeşte rolul acelui criteriu deformat în mod metafizic, fie că îl dobândeşte o „condition humaine” existenţialist-nihilistă, rezultatul este identitc, iar, privit filosofic, indică aceeaşi metodologie”. (Estetica, vol. I, Ed. Meridiane, Buc., 1972, p. 567). În această situaţie nu caracterul de „lume” este disoluat, ci legea imanenţei nu poate să se manifeste în plenitudinea sa; iar „sarcina socială” a artei nu-şi realizează din plin determinaţiile. Arta desfăşurată ca reacţie împotriva alienării şi primei precarităţi, datorate în mare parte structurării axiologice a contextului, sfârşeşte într-o nouă alienare şi precaritate; „lupta de gherilă” a ei îşi are efectul în propriile fruntarii. Modelul ontologic al artei este supus, iarăşi, precarităţii: particularul orientat spre universal este absorbit de acesta, iar individualul, ca opus şi nevrednic 180

pentru artă, nu este recuperat. Creatorul, izbindu-se de prima precaritate în activitatea sa producătoare şi evitând-o prin opoziţie, cade în cea de-a doua; coliziunea dintre fenomen şi esenţă, care are loc aici, reverberează şi în structura personalităţii artistului: la limită, acelei false obiectivităţi şi purei particularităţi îi răspunde aici o subiectivitate vidă, al cărei conţinut este resimţit ca alterare.

3) Identitatea identităţii cu noinidentitatea între „personalitatea practică” şi „personalitatea artistică”. Modurile deterministe ale fiecărei personalităţi raportate ca alt ceva se exclud unul pe altul şi se suprapun alternativ; aceasta, la o primă privire proprie conceperii paradoxale a artei. Dar pentru a ieşi din această situaţie şi a depăşi opoziţia unilaterală dintre cele două personalităţi, e nevoie de reflecţia raţiunii dialectice, care să surprindă determinaţia uneia în şi prin cealaltă.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

ESTETICĂ

Deşi subiectivitatea estetică derivă din cea de la nivelul vieţii cotidiene, nu este identică cu aceasta; dar nonidentitatea nu trebuie înţeleasă nici ca o pierdere în transcendent, ea constituie doar o depăşire dialectică a celei din cotidian. Faţă de activitatea omului din viaţa cotidiană, unde particularitatea reprezintă „centrul care pune totul în mişcare”, la nivelul artei, ridicarea ei provoacă „modificări de conţinut şi structurale de aşa natură, încât ele implică o alteritate calitativă faţă de felul ei de a fi originar şi nemijlocit”. (Lukács, Estetica, vol. II, 1972, p. 682). Astfel, „personalitatea artistică”, ca negaţie a practicităţii şi trăsăturilor particulare ale celeilalte în procesul muncii de constituire a genului-uman, exprimă, totodată, şi „personalitatea practică”; invers, „personalitatea practică”, prin subiectivitatea limitatoare care se deconspiră ca negaţie prin genul-uman, exprimă şi „personalitatea artistică”, Elementul mijlocit şi mijlocitor în aceste raporturi este genul-uman – rezultat în procesul muncii prin diviziunea socială a acesteiaşi prin ulterioara eliberare a ei prin trecerea întru creaţie în vederea afirmării subiectivităţii reale (şi originale) obiectivate a personalităţii umane. Pe diviziunea muncii se întemeiază apariţia „mediului omogen”, iar prin acesta, munca se eliberează şi se depăşeşte în creaţie, obţinându-se acea „totalitate intensivă” a obiectualităţii estetice. Acest proces, G. Lukács îl descrie amplu prin acea teză de sorginte hegeliană, centrală Esteticii sale: „înstrăinarea de sine a subiectului şi reintegrarea lui în subiect”.

Subiectul se dăruieşte vieţii obiectului spre a accede la obiectivare şi se reîntoarce îmbogăţit în subiect; sau, altfel spus, sporirea şi intensificarea subiectivităţii estetice este direct proporţională cu adâncirea obiectivităţii. De fapt, acest proces descris de esteticianul Lukács a fost aproape în aceeaşi termeni relevat de Hegel: „Dar dacă artistul a lăsat în felul acesta ca obiectul să devină absolut al său, dimpotrivă, el trebuie să ştie să uite de particularitatea sa subiectivă şi de elementele ei accidentale şi să se cufunde din parte-i cu totul în obiect, încât el, ca subiect, nu este oarecum decât ca o formă pentru fasonarea conţinutului pe care l-a sesizat”. (Hegel, Prelegeri de estetică, Ed. Academiei Române, Buc., 1966, pp. 293-294). Conform tezei identităţii identităţii cu nonidentitatea, „personalitatea practică” sau „omul întreg”, prin procesul de negare a negaţiei, sunt recuperate din perspectiva superioară a „omului integrat”, în speţă, a „personalităţii artistice”.

G. Lukács, undeva în primul volum al Esteticii sale conchide: „În cursul dezvoltării artei aflăm mereu –

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

acolo unde putem cunoaşte personalitatea particulară a artiştilor – că individualitatea obiectivantă în operele lor este identică cu cea particulară a lor, şi în acelaşi timp, nu este identică cu ea, că ultima este suprimată şi totodată conservată în prima…” (op.cit., p.574). Numai la nivelul reprezentării şi al intelectului care nu luminează unitatea contrariilor, coliziunea din personalitatea artistului se antinomizează; identitatea sau nonidentitatea dintre cele două personalităţi le falsifică şi generează efecte alienante şi accesul la obiectivare este anulat. Or, stabilind identitatea între cele două anterioare raporturi: fiecare personalitate fiind în ea însăşi, prin suprimarea sa, unitatea amândurora, şi nu într-un mod alternativ, ci unitare, adică trecând de la prima negaţie la cea de a doua, se obţine procesualitatea lor şi ceea ce am putea numi adevărata personalitate artistică. La acest nivel, subiectivitatea estetică obţine obiectivarea împotriva oricărei forme de alienare şi trece în obiectualităţile lumii estetice, eliminând orice urmă de precaritate. Modelul ontologic al artei, dat de raporturile dialectice dintre individual, particular şi universal cu recuperarea primului gaţie mişcării ultimului în cel de-al doilea, este confirmat. „Arta autentică – scrie acelaşi Lukács – în schimb, ca reflectarea a momentelor esenţiale, orientate spre umanitar, ale realităţii trebuie să depăşească nivelul oricărei particularităţi nu numai ca întreg, ci şi în toate detaliile. Chiar acolo unde un obiect pare să corespundă în hic et nunc-ul lui întocmai cu ceea ce e reprodus, acest raport de corespondenţă nu este decât aparenţă; într-adevăr, accentele, propoziţiile, intercalările în conexiuni mai largi şi mai profunde etc. creează şi aici forme de obiectualitate care se îndepărtează în mod hotărâtor de orice particularitate”. (Estetica, vol. II, p.739). Artistul autentic prin tensiunile sale descrie devenirea de la „personalitatea practică” la „personalitatea artistică”, exprimând un salt calitativ în planul conştiinţei pentru sine. Calea aceasta devine un cerc triadic desfăşurat între determinările necesităţii şi cele ale libertăţii. „Personalitatea practică” se suprimă pentru a se depăşi în „personalitatea artistică”, participând şi pe această cale, a devenirii estetice, la integralitatea personalităţii umane, contra precarităţii omului, căci arta, după cuvintele lui Klopstock „angajează puterile cele mai alese ale sufletului nostru, într-o măsură atât de înaltă încât una acţionează asupra celeilalte şi pune, astfel, în mişcare tot sufletul”.

181

ETNII ȘI ETNICITĂȚI

Vasile IONESCU

CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII RROM? – PENTRU O DISCUȚIE A CONȚINUTULUI Țigan aș fi, de n-aș fi rrom/ Și rrom aș fi, dacă naș fi țigan/ Dar a ieșit așa: să fiu oriental/ Și eu cu soarta asta mă împac (apud Geo Dumitrescu: „Slav aș fi fost, de nu eram latin/ latin aș fi, de n-aș fi fost și dac/ dar a ieșit așa: să fiu român/ și eu cu soarta asta mă împac!”). În cazul rromilor, culoarea nu mai este un marker rasial, nefiind nici negri, dar nici albi, mai apropiați fizionomic de orientali, mediteraneeni, sud americani, arabi, ba chiar și români (care nici ei nu sunt blonzi!). Asta explică și fuga în masă a noilor generații din cultura etnică, mai ales pentru că arată rău, ca o casă dărăpănată și urâtă, plină de stafii și bandiți, în care nu știi la ce să te aștepți, dacă intri, pentru că totul este amenințător și foșgăitor, plin de hoți, curve, proști și nemernici. Cultura rromă nu e locuibilă, nici frecventabilă, e mai degrabă o ruină fictivă, pentru că dintotdeauna hoții și șmecherii stau la drumul mare, ca să ia, nu să dea, nu construiesc, ci demolează!

Diferențierile nu se prea mai fac, ca altădată, prin datele fizice (corp), ci prin cele psihice (gândire), doar cei complexați și inculți mai maschează golul din cap cu plinul din șolduri, sau prin selfie care să-i facă să pară altfel decât sunt, sau prin live-uri, prin care să se vadă că mănâncă bine, trăiesc bine, sunt mai ok ca alții. Ideea pe care vor s-o transmită este că sunt liberi, autonomi, fac ce vor, o idee destul de vulgară, atât religios, cât și civic, pentru că nu evocă căutarea solidarității, ci doar centrarea arogantă de jupâni și jupânese (cocalari și pițipoance) pe identitatea personală (semn al crizei ei!), cel mult a/l unui/unei partener/e de distracție, fun! E un fanatism al individualismului primar, cum vedem la FeDeR/ PRPE, în care nimănui nu-i pasă de nimeni, doar de sine, cel mult de familia sa. Nu se poate construi nimic într-un așa haos, și urmașii noștri vor plăti scump în viitor nemernicia și prostia actuală! Cum modernitatea arhivează, fiecare va fi înjurat cu nume și prenume. Ca imbecilul Niculescu, zis Gogu Floraru, președintele rromilor din perioada interbelică, arde-l-ar focul!.

De aceea, stereotipurile rasiale mai funcționează doar acolo unde nu există niciun efort de a fi contrazise – ca în cazul țiganilor, care nu fac niciun efort de a fi rromi, preferă să devină gagii, deși fundamentele rasismului vin chiar din această parazitare identitară.

182

Sluga nu poate fi egalul stăpânului, câinele nu are acces și la cardul tău, ce este mic, nu este mare, țiganul (fie el și rrom) nu poate fi român etc. Și mai rău, cum spune Nicolae Gheorghe, „țiganul nu poate fi rrom; om (gadjo) poate, dar tolerat ca o specie de subom” și această ambiguitate identitară de a fi orice, dar nu tu însuți, explică proverbul supărător, dar adevărat: țiganul este om de departe! Cauzele eșecului vin din faptul că s-a ratat structurarea și instituționalizarea culturii rrome, deși Partida rromilor este finanțată tocmai pentru a se preocupa de prezervarea și dezvoltarea identității etnoculturale rrome. Cu liderii săi cvasianalfabeți, eșecul era anticipat!

Totuși, împărtășesc doar parțial tristețea lui Nicolae Gheorghe de a se vedea murind țigan și om (gadjo), deși a luptat toată viața să fie rrom, în sensul de a fi membrul unei culturi cu valori universalizate, autonome, „în rândul lumii”. El se referea la „sfârșitul istoriei” personale, nu colective, dar deja posteritatea îl consideră unul din marii fondatori ai istoriei rromilor. Pentru că trebuie să avem strămoși, care să ne lase moștenire trecutul, pentru a-l duce mai departe, în viitor. Or, testamentul său va fi valabil și peste generații, care vor ști astfel cât de departe sunt ei sau au fost părinții lor, de idealurile strămoșilor. Nimic mai dureros decât să te judece copiii, pentru ceea ce, din prostie sau lene, nu ai făcut. La judecata istoriei e ca și la judecata de apoi, sau vei fi considerat un nemernic egocentric, care a trăit doar pentru sine – cam ca cei de la PRPE/ FeDeR – sau vei rămâne în conștiința tuturor – cam cum este Nicolae Gheorghe, chiar mai viu discutat decât în vremea când era viu, fizic. În rest, și Vasile Țiganu e tot un fel de Vasile Mexicanu sau Vasile Sud-americanu (spaniolul, arabul), sau Vasile Orientalu, doar că străbunicul patern era evreu, Ițic Abramovici, rabin sionist din Nămoloasa, fiul unui fost negustor de sclavi din desființatul Hanat al tătarilor din Crimeea. Fiu-său, bunicul, a făcut totul pe dos, resentimentar, așa că s-a convertit, s-a făcut socialist și s-a căsătorit cu Berbeaca, o țigancă aprigă și cam arzoaică, din neam de ursari aliat cu foști robi mânăstirești. Deși școlit la Paris, s-a înfundat într-o țigănie analfabetă, umilă și umilită, în ideea de a o elibera, a face un falanster socialist. Nu i-a ieșit nimic, a făcut doar o droaie de copii, o sexualizare a frustrării și neputinței la toți cei care sunt în revolta oedipiană BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

ETNII ȘI ETNICITĂȚI

împotriva tatălui, motiv pentru care ai lui l-au dezmoștenit, dar deja bunicul fusese ucis de legionari, iar membrii familiei din partea evreiască, oameni avuți, nu vorbeau cu rudele lor sărace și analfabete. Probabil ca rudele evreiești să fi fost ucise în Transnistria sau au emigrat în Israel, așa că singura moștenire lăsată au fost copiii săi maramoi (țigani evrei), orfani, întro țigănie rurală. În linia maternă, străbunica, Maria Cornea, era româncă, foarte frumoasă, dar săracă și cu mințile duse, încât nimeni n-a luat-o de nevastă, decât un țigan care avea, „avea pe dracul să-l ia”! Fata ei, bunică-mea, i-a moștenit frumusețea, iar faptul că era pe jumătate româncă o făcea să se simtă un fel de prințesă disprețuitoare. Din nefericire era cocoșată, de aceea a trebuit să se mărite cu cel mai leneș țigan, bunică-miu, un exemplu emblematic de mediocritate, care știa să facă multe (cânta la bas, era cizmar), dar le făcea doar pe jumătate, fără niciun chef. Dormea mult (oblomovism, procastinare), pentru că somnul este și un fel de abandonare și uitare de sine, a trăi zombificat, refuzând un contact real cu realitatea.

De aceea, în deplin acord cu teoriile rasiste populare ale sângelui și eredității, tata se ținea mai mult de evreu, deși era doar pe jumătate, mama era cam româncoasă, deși era cam o treime. Eu am ales cealaltă jumătate, tocmai pentru că ei o refuzau, în felul copiilor de a se revolta, dar a fost o alegere spirituală, decisă personal, cam la fel cum alții își aleg o profesie, o „meserie de a trăi”. Nu pentru că ar fi fost plăcută, demnă de mândrie, ci pentru că am decis să fiu ceea ce lumea consideră că sunt, pentru a o sili să-mi acorde meritul și demnitatea pentru care m-am străduit. O onestitate plătită scump, dar care m-a eliberat de oroarea mistificării zilnice pe care o trăiesc, nevrotic, cvasitotalitatea țiganilor, chinuindu-se să mascheze ceea ce sunt.

M-am întors cultural la strămoșii rromi, dar am fost uimit să constat că n-au lăsat nicio moștenire spirituală, comparativ cu strămoșii evrei sau români, ba chiar mi-am dedicat viața încropirii unui ethos rrom, scriind cărți, readucând trecutul în prezent, ca fundament al construcției viitorului. N-a mers, la rromi funcționează – cel puțin deocamdată – doar Planul ca țiganul, improvizația existențială, egoismul, ca la sălbatici!

Eu și surorile suntem ultima generație de rromi, urmașii au cam renunțat, pentru că, prin căsătoriile mixte, partea de identitate „țigănească” s-a diminuat, iar cultura rromă nu a evoluat încât să aibă nevoie de ei sau să le ofere prestigiu. A mai rămas frate-miu și o parte din fetele lui să ducă mai departe o identitate

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

niciodată asumată cultural (nimeni n-a știut limba, na trăit țigănește).

Icoana Maicii Domnului

În plus, cultural, prin limba maternă și valori sunt asimilat, un fel de... român – iar asta mă deranjează cel mai mult! Că dacă ești rudă cu opresorul, colonizatorul, nici măcar nu-l poți urî, e ca și cum te-ai urî pe tine însuți! Acum vreo 20 de ani am generalizat nepermis, spunând că românii sunt rasiști, și o mulțime de colegi și prieteni m-au interpelat iritați, somându-mă să le spun când au fost ei rasiști cu mine!

Plus că nevastă-mea era oarecum româncă (din greci), iar fiu-meu n-ar fi înțeles, pentru că nu prea mai avea nimic în comun cu toată povestea rasială. După care m-am căsătorit cu o țigancă 100%, ca un fel de reconvertire totală, dar a fost o adevărată țigănie, toată anarhia strămoșilor rromi a năvălit în casă, a devenit un chin. Nasol să fii scindat între ura de sine și ura de rasă – cum știm de la Kafka încoace! Și, iată, simt așa cum scrie-n carte – priviți-mă, și-o să vedeți ușor că nu-s asemeni nimănui, în parte, deși, -ntr-un fel, vă semăn tuturor.

(Geo Dumitrescu, Inscripție pe-o piatră de hotar)

183

VIS PLASTICA

Petru-Ilie BIRĂU

DE LA CIMPA ÎN CORFU – CRONICĂ DE TABĂRĂ 2-9 mai 2017, Tabăra Internațională de Arte Vizuale și Documentare Artistică Culoare și lumină în arta plastică contemporană gorjeană, ediția a IV-a, Grecia, Corfu Paleokastritsa, insula Corfu din Grecia, vineri 5 mai 2017, șapte oi țurcane, netunse, stau înghesuite la umbră lângă trunchiul scorburos al unui măslin bătrân. Mârzăsc, rumegând agale, așa cum le văd și sub fagul cel mare de la Poiana prăjinii, din Muncelul Birăonilor, în fiecare vară.

La douăzeci de metri mai încolo se întinde plaja aurie, destul de îngustă, a Mării Ionice, pe nisipul căreia, întins pe un prosop, pictez o acuarelă în care vreau să surprind smaraldul apei, amintire a cioburilor de sticlă de bere prin care priveam în copilărie o lume verde, marțiană, fantastică.

Verde intens este și muntele care se prăvale în undele sclipitoare de la poalele Mănăstirii Paleokastritsa cu hramul Maicii Domnului (Theotokos), de unde tocmai am coborât cu colegii artiști plastici veniți în Tabăra Internațională de Arte Vizuale și Documentare Artistică ,,Culoare și lumină în arta plastică contemporană gorjeană”, ediția a IV-a, organizată de filiala Târgu-Jiu a Uniunii Artiștilor Plastici din România și Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare ,,Constantin Brâncuși” Târgu-Jiu. Suntem împrăștiați pe toată plaja, după ce câțiva neam bălăcit în apa încă răcoroasă aici, dar căldura soarelui a scos repede pielea cocoșească de pe noi. La câțiva metri de mine stă întins pe un cearceaf pictorul Vasile Fuiorea, președintele filialei Târgu-Jiu a Uniunii Artiștilor Plastici, iar mai încolo se agită Florin Gheorghiu, vicepreședintele, la care cei doi copii Ana-Maria și Matei strigă că vor înghețată. Dinspre colțul șoselei ce trece pe lângă plajă vine Iliana Gheorghiu (Ina), soția lui Florin, și ea o valoroasă artistă afirmată mai ales în dificilul domeniu al artei sacre, cu brațele pline de cornete și pungi. Cei doi copii sar în sus de bucurie și se așează la umbra parapetului de beton, alături de Gheorghe Plăveți, cunoscutul artist plastic gorjean, și se apucă de înfulecat.

Undeva mai departe șade melancolică plasticiana Ecaterina (Tina) Popa din Râmnicu-Vâlcea, nu este în apele ei, iar mai încoace Iolanda Boban, tânăra absolventă a unui master în pictură la București, colorează o schiță de peisaj cu marea și muntele, urmărită cu privirea, pe sub borurile pălăriei englezești, de pictorul Florin 184

Mocanu, venit în această tabără din Scoția, de la Edinburg, unde locuiește și lucrează. De undeva de sus, de pe șosea, mă cheamă Ștefan Strâmtu și Bogdan Epure, colegii pictori din Târgu-Jiu, să-i ajut să dea jos bicicletele pe plajă.

Au ales să călătorească pe insulă cu bicicletele pe care le-au închiriat cu 20 de euro pentru 5 zile, iar astăzi au pedalat de la Gouvia până aici, vreo 20 de km, noi venind cu autobuzul și iată că nu au întârziat mult, au vigoare tinerească.

Se aude și vocea artistei Geanina Iustina Ivu din Bacău, care o strigă pe Elena Samburic, profesoară la Universitatea de Arte din Chișinău, colege în mai multe tabere de creație, împreună cu ele plimbânduse pe plaja deja fierbinte fiica Elenei, artista Aliona Samburic cu soțul Marius Gheorghiu și el artist plastic din Bacău.

Sorin Lory Buliga, cunoscutul brâncușolog, cercetător la Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare ,,Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, cronicarul taberei, tocmai iese din apă spunându-mi: ,,este un pic cam rece apa” și se așează pe un cearceaf la soare să se încălzească. El este și colegul meu de cameră la hotel și cel care prelungește serile cu adevărate prelegeri de cultură și artă pe care le ascult cu plăcere. Mai sunt cu noi în această tabără arhitectul Doru Pasăre și omul de cultură Adrian Bândea, care pentru moment au rămas la hotel.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

VIS PLASTICA

După ce termin de pictat trei acuarele, mai intru o dată în apa cea verde-albăstrie, de limpezimea cristalului (poate și aspectul acesta o face să pară mai rece), apoi admir o vreme forma pietrificată a corabiei lui Ulise (Odiseu), pe care acesta, spune legenda, o ancorase aici pentru un ultim popas înainte de sosirea în Itaca, iar Zeul Mării, Poseidon, căruia de la început legendarul călător i se împotrivise și care îl urmărea, în mânia sa, a transformat-o într-o stâncă de calcar identificată astăzi, între altele și cu acest mic stei, ce strălucește deasupra mării în lumina soarelui de după amiază. Ulise a reușit să ajungă la mal, unde epuizat a adormit fiind găsit de Nausica, fiica lui Alkinoos, regele Feacilor, oameni buni și ospitalieri care stăpâneau pe atunci insula, fiind veniți din Țara Ciclopilor, după cum se poate citi în relatările lui Apollonios Rodios din ,,Argonautica” și în ,,Odissea” lui Homer.

Ulise nu a zăbovit mult pe insulă continuându-și călătoria către casă, unde îl aștepta soția sa Penelopa, deși Nausica ar fi dorit să-l oprească.

Această insuliță din piatră de la Paleokastritsa, ca și Pondikonisi (Insula Șoarecelui), o insulă ceva mai mare și plaja Ermonon situată în vestul insulei Corfu își dispută astăzi onoarea de a fi locul în care a naufragiat corabia lui Ulise, dar așa cum se întâmplă cu legendele, ele nu pot fi localizate cu exactitate și rămâne ca fiecare vizitator al locurilor să reconstituie întâmplările după imaginația proprie.

Gândul încă nu mi se întorsese cu totul din acele BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

vremuri de legendă, când la ora 17 sosește autobuzul și plecăm înapoi la hotel. Aceasta a fost ziua a treia de tabără.

Am ajuns aici, în Corfu așa cum este denumită mai ales de străini (Koryfo în perioada bizantină, nume dat de la o acropolă cu două turnuri care era situată pe locul actualului oraș, devenită mai apoi Corfu sau Corfou în latină, printr-o derivație a cuvântului Golfo), ilustra insulă grecească, după ce, cu autocarul firmei Europa Travel, am traversat Bulgaria, am străbătut mănoasele câmpii ale Tessaliei din Grecia, apoi munții Pindului, prin numeroasele pasaje și tunele, până la Igoumenitsa unde ne-am îmbarcat cu autocar cu tot pe feribotul ,,Elena” care ne-a purtat precum un chit până la Kerkira, de unde iarăși autocarul ne-a dus în Gouvia, la Hotelul ,,Il Porta Marina” unde este baza taberei.

Fantasticul acestei tabere, desfășurată în perioada 3-9 mai 2017, a început chiar de la sosire, în ziua de miercuri 3 mai, când, seara, după o baie în apa călduță și sărată a portului vechi aflat la nici 100 de metri de hotel, tolănit pe plaja formată dintr-un prundiș mărunt care acționează asupra corpului ca o veritabilă presopunctură, am admirat un apus de soare și am ascultat o discuție calmă, odihnitoare între Sorin Lory Buliga și Gheorghe Plăveți, subiectul fiind afinitățile lui Eliade și Brâncuși pentru cultura orientală. Această discuție am continuat-o, cumva mai pe viu, în ziua următoare, joi 4 mai 2017, când am vizitat Muzeul de Artă Orientală din Corfu Town (Kerkira), un muzeu construit inițial ca palat, sub numele de Palatul Sfinților Mihail și Gheorghe, de către englezi, între anii 1819 și 1824, cu gresie spongioasă adusă tocmai din insula Malta, a fost folosit ca reședință de către primul guvernator britanic al insulei Sir Thomas Maitland, apoi, din anul 1864, când englezii au părăsit insula, a avut diferite întrebuințări, pentru puțină vreme fiind sediul administrativ al familiei regale grecești, după care, uitat, a ajuns într-un stadiu avansat de degradare, fiind restaurat tot de englezi, prin grija ambasadorului Marii Britanii în Grecia, Sir Charles Peake și a primit destinația actuală în anul 1950, când a devenit muzeu de artă asiatică, pentru care diplomatul grec Grigorios Manos (1850-1929), fost ambasador la Viena, a donat întreaga sa colecție de artă orientală cuprinzând peste 10.000 de obiecte, fiind astăzi singurul muzeu din Grecia care adăpostește o importantă pinacotecă de artă orientală, între piesele căreia la loc de cinste se află operele lui Hokusai, precum și importante mărturii ale culturii chineze din epoca Siang, 1500-1027 î.

Hr., constând în principal din vase, statuete din bronz și lut, multe sculpturi indiene din lemn din secolele IV d. Hr. și impresionantele panouri și paravane japoneze pictate.

Fascinați de complexitatea artei asiatice ieșim în orașul port care vine ca o continuare în aer liber a muzeului.

185

VIS PLASTICA

Corfu Town, denumirea actuală, sau poate mai corect Kerkyra, capitala insulei Corfu, este un important centru comercial și turistic, în trecut fiind un puternic fort, construit rând pe rând de către cei care lau administrat de-a lungul mileniilor: feacii, italienii, francezii, englezii și grecii. Denumirea Kerkyra este și ea încărcată de legendă fiind dată în antichitate întregii insule după numele nimfei Kerkyra, fiica râului Asopos, pe care o iubea Poseidon care a și adus-o în insula pustie atunci, pe care a botezat-o cu numele ei.

Din dragostea celor doi se spune că s-a născut Feakas, strămoșul feacilor care au dat mai târziu numele insulei, Insula Feacilor, Kerkira fiind denumit doar acest port central.

186

După o scurtă plimbare pe străduțele înguste ce ne amintesc de Veneția, ajungem la Biserica Sfântul Spiridon, din piața cu același nume, unde intrăm pentru un moment de tihnă fizică și sufletească în proximitatea moaștelor Sfântului Spiridon, despre care tot legenda (mai mult decât oricare loc din lume, Grecia abundă de legende) spune că în fiecare noapte, imediat după lăsarea întunericului, iasă din raclă și pornește pe insulă în căutarea celor aflați în necazuri, cărora le rezolvă problemele (financiare, de sănătate ori sentimentale), așa cum se spune că făcea pe când era în viață, ca episcop al Ciprului și participant la prima întâlnire Ecumenică de la Nisa din anul 325, întorcându-se în raclă înaintea ivirii zorilor, de aici uzura încălțămintei care îi este schimbată de două ori pe an, cea veche, tăiată în bucăți mici și pusă în pliculețe, este dată pelerinilor ajunși la mănăstire, pentru a le aduce noroc. Am primit și eu două astfel de pliculețe cu bucățele de material, fiind curios dacă mi se vor cere bani pentru ele, dar n-am putut să-i acuz pe greci că vând papucii Sfântului Spiridon, pentru că le-am primit pe gratis, ca toți ceilalți care treceau pragul edificiului.

Fiindcă se apropie vremea prânzului, ieșim din biserică și după câteva peripluri pe pavajele întortocheate, ne oprim la o terasă unde servim câte un gyros, tradiționalul sandwich grecesc, apoi autobuzul ne duce înapoi în Gouvia unde mai prindem o baie bună în apele sărate ale vechiului port și mai realizez două acuarele cu reflexiile verzi ale insulei în undele mării Ionice. În ziua a patra de tabără, sâmbătă 6 mai, avem planificată o croazieră pe marea Ionică de la Gouvia până la Kassiopi cu ambarcațiunea firmei locale ,,Madalena Gouvia Tours”. Este o călătorie frumoasă pe mare în care din plutirea lină a vaporului admirăm țărmul muntos și plajele pe care strălucesc în soare vile și hoteluri, ne extaziem la salturile delfinilor, facem fotografii și ascultăm muzică grecească bună. Suntem pe vapor împreună cu alți câțiva turiști din Anglia, România, Irlanda și Italia. Ajunși la Kassiopi aruncăm ancora pe o plajă pustie dintr-un mic golf situat între două masive stâncoase și o pădure sălbatică precum o junglă, cu liane, măslini bătrâni și alte specii de arbori seculari. După o baie împreună cu colegii în apa caldă a golfului, ieșit pe mal, pornesc singur prin stufărișul aflat undeva mai în spatele plajei și descopăr un lac ascuns de acest stufăriș, de pe care, la vederea mea zboară doi cocori albi, învârtindu-se în cercuri largi peste crengile arborilor deși din jurul lacului. Fac câteva fotografii, apoi vin la colegi și îi duc să le arăt lacul. Sunt uimiți și ei de sălbăticia locului.

La înapoiere printre scaieții și stuful din jur găsesc trei tuburi de cartușe de vânătoare goale. Poate cineva a tras după cocorii ce zboară acum tot mai departe, poate a braconat cineva pe aici, poate mai sunt pirați ascunși, după cum arată locul. Iau tuburile de cartușe BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

VIS PLASTICA

pe care le voi folosi într-o compoziție, lipite pe o pânză împreună cu o rădăcină pe care am găsit-o la Paleokastritsa, și alte elemente ale unei lucrări reprezentative pe care o gândesc pentru expoziția taberei.

Ne așezăm cu toții pe plajă, care la umbră, care la soare. Îl văd pe Vasile Fuiorea pictând ceva. La umbra unui măslin Florin Gheorghiu desenează portretul lui Daniel, marinarul, proprietarul firmei și al vasului, iar Florin Mocanu încearcă să surprindă în creion frumusețea unei irlandeze blonde pe care a cunoscut-o pe vapor și reușește foarte bine. În timp ce Iliana Gheorghiu, Tina Popa, Elena Samburic, Aliona Samburic și Marius Gheorghiu fac plajă, sau se plimbă de-a lungul țărmului, eu împreună cu Sorin Lory Buliga, Iolanda Boban, Gheorghe Plăveți și Geanina Iustina Ivu intrăm iarăși în apă pentru o repriză de înot. Vasile Fuiorea lasă blocul deoparte și ni se alătură, la fel face și Florin Gheorghiu.

Peste vreo jumătate de oră ne strigă Daniel, marinarul, care ne invită la masă. A pregătit împreună cu camaradul său pește prăjit și barbeque, la alegere, care intră în costul croazierei. Aleg barbeque și mă așez pe prosop la umbra măslinilor bătrâni, unde mănânc cu poftă în urma reprizei de înot. După servirea mesei ne îmbarcăm pe vapor și pornim înapoi spre Gouvia. Mai facem escală pentru o oră la Mparmpati, unde pictez în acuarelă un peisaj cu măslini, stânci și mare. Printre măslinii crescuți pe coasta stâncoasă a țărmului, și-a așezat un mic șevalet și pictorul Gheorghe Plăveți care lucrează o acuarelă cu peisajul în care se înalță din loc în loc, peste coroanele argintii ale măslinilor, chiparoșii, ca niște flăcări întunecoase, mișcați alene de briza Mării Ionice. Sună sirena de pe vapor, semn că trebuie să plecăm.

Ceilalți s-au îmbarcat deja, așa că grăbim pasul cu blocurile de desen la subțioară, precum doi elevi sârguincioși care au rămas să lucreze după terminarea orei. Ne mai oprim puțin la niște grote de la Ipsos cunoscute în zonă, unde cei mai temerari pot înota pe BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

sub apă vreo doi metri prin una dintre ele pentru a urmări efectele luminii solare strecurată printre stânci prin apa limpede. Sar în apă și au parte de această priveliște Vasile Fuiorea, Florin Gheorghiu, Geanina Iustina Ivu, care, pe lângă artistă remarcabilă este și o foarte bună înotătoare, Iolanda Boban și Florin Mocanu. Eu nu sunt un înotător prea bun așa că nu mă încumet. Următoarea oprire este la Gouvia. A fost o zi deosebită prin tot ce am văzut. Seara în cameră mai lucrez trei acuarele sub inspirația imaginilor proaspăt întipărite pe retină.

Ziua de duminică 7 mai 2017 am stabilit să o petrecem iarăși în capitala insulei, Kerkira. La sugestia lui Florin Gheorghiu, organizator (Vasile Fuiorea fiind curator) al acestor tabere, începem ziua cu o vizită la Mănăstirea Sfânta Teodora unde mă reculeg stând pe o băncuță și privind forfota pelerinilor care se agită să ajungă la racla cu moaștele sfintei. După vreun sfert de oră ieșim și ne îndreptăm către Muzeul de Artă Bizantină, care ne impresionează prin calitatea exponatelor. Chiar dacă muzeul nu este prea mare sunt prezentate aici lucrări dintre cele mai reprezentative pentru iconografia bizantină greacă precum Icoana Maicii Domnului Odighitria (Conducătoarea), Icoana Sfântul Dumitru, în care acesta este reprezentat în fața porților orașului Thesaloniki, Icoana Sfântului Chiril din Alexandria, Icoana Sfântului Alexios și alte opere de gen importante realizate de artiști iconari vestiți ca Emmanouil Tzanne, Michail Damaschinos, Emmanouil Lompardos ori Stefanos Tzankarola. Modul în care este organizat muzeul cu un interior de biserică și un culoar exterior care o înconjoară creează un efect de monumentalitate și elevare spirituală specific bizantine. Reveniți pe străzile înguste pornim la cercetarea tarabelor și dughenelor încărcate, întinse pe kilometri întregi, de-a lungul și de-a latul orașului. Caut două parfumuri mai deosebite și când le cumpăr, colegul Sorin Lory Buliga mă întreabă șugubăț: ,,Unul soției și unul la amantei?”

Râd de ideea lui și îi răspund: ,,Unul soției și unul fiicei mele”. Mai cumpăr un mic briceag cu inscripția ,,Greece”, pentru fiu-meu, un bidon metalic cu ulei de măsline și câteva săpunuri. Mergând în grup pe stradă și povestind, ne atrage atenția un mim cu fața vopsită în alb, care îmbrăcat într-o mantie albă ca un cearceaf, stă țeapăn în picioare pe o ladă din lemn și ține un buchet de flori roșii în mână. Matei, copilul lui Florin Gheorghiu se apropie curios de el și îl privește fascinat. După câteva minute vedem că mimul se apleacă spre copil și îl întreabă: ,,De unde ești?”. ,,Din România”, răspunde copilul mirat. ,,Din România, de unde?”, continuă mimul. ,,Din Târgu-Jiu”, vine răspunsul copilului. ,,A, păi suntem vecini, eu sunt din Băilești”. Izbucnim cu toții în râs și îl întrebăm dacă este singur pe aici și dacă merge treaba. Ne spune că sunt mai mulți din România împrăștiați prin tot orașul, dar treaba nu prea merge încă pentru că este abia 187

VIS PLASTICA

începutul sezonului turistic, dar mai la vară va fi bine. Îi urăm succes și mergem mai departe. Intrăm în diferite dughene mai mici sau mai mari de unde cumpărăm suveniruri, amfore în miniatură, magneți cu harta insulei, ori alte mărunțișuri. Găsesc și pentru Florica, văcuța mea cea bună de lapte, un cadou, un clopoțel de aramă pe care i-l voi atârna la gât, pentru ca atunci când îl voi auzi sunând să-mi amintească de mirifica Insulă Corfu.

Spre seară pornim cu autobuzul către Gouvia, unde nu ratăm baia zilnică în mare. Luni, 8 mai, este ultima zi plină în cadrul acestei tabere, pentru că marți vom porni înapoi spre România. Încă de duminică seara am discutat și am stabilit să dedicăm această zi vizitării Muntelui Pantokrator. Închiriem trei mașini Renault cu 8 euro de persoană pentru 7 ore și urcăm domol pe șoseaua ce șerpuiește de la Paleokastritsa pe coastele stâncoase și abrupte, printre chiparoși, măslini, tufișuri de muștar cu flori galbene asemănătoare ca formă celor de salcâm și mici parcele cultivate pe lângă casele din micile sate grecești răzlețe, iar după vreo două ore ajungem pe vârful Pantokrator, denominație bizantină provenită din cuvintele pân, tot și kratos, putere, adică ,,omnipotent” (DEX on line).

Numele a fost dat cu referire la faptul că prin dimensiunile sale domină întreaga insulă Corfu, dar și ca omagiu adus Mântuitorului Isus Cristos Cel Atotputernic. Este o zi destul de senină, norii plutind ceva mai sus, iar la picioarele noastre se desfășoară de jur

188

împrejur o panoramă fantastică a întregii insule Corfu și a Mării Ionice, cu insule și țărmuri îndepărtate. Se văd insulele Paxi și Lefkada la sud, Albania și Grecia continentală la miazăzi, iar undeva departe spre nordvest se zăresc coastele italiene. Deși are o înălțime destul de mică, 906 m, aceasta fiind cam cota Fătăciuniului unde am coliba, Vârful Pantokrator îmi amintește mult de suprarealismul peisajului de pe munții Șureanu și Vîrful lui Pătru (2130 m altitudine) de la noi, doar perspectiva este ceva mai adâncă, pentru că în locul unor văi largi, aici vedem direct marea, la poalele muntelui, deci cota 0, de aceea înălțimea pare mult mai mare. Facem fotografii, apoi intrăm în Mănăstirea Pantokrator aflată aici și fiindcă este ora de slujbă ascultăm evlavioși intonațiile preoților greci și admirăm fresca de pe pereți. Aflăm că se află aici un călugăr venit din România, dar momentan este plecat și întâlnim alți călugări care știu bine românește, au fost în România cu diferite ocazii și ne vorbesc prietenește. Timpul se scurge însă repede și trebuie să ne întoarcem pentru a preda mașinile la ora convenită.

Seara mai facem o ultimă baie în apele Mării din Gouvia, după care ne pregătim bagajele și adormim obosiți, fiecare cu gândurile lui. În dimineața de marți, 9 mai, mă trezesc pe la ora 5, odată cu ivirea zorilor, mă spăl și mă îmbrac repede, îmi iau pensulele, blocul, acuarelele și pornesc spre mare. Este o liniște deplină, doar valurile domoale se topesc încet în nisipul plajei și câte un pescăruș o sparge arareori, din loc în loc, cu țipătu-i strident. Trăiesc din plin nostalgia plecării din acest loc mirific și în timp ce urmăresc răsăritul unui imens soare roșu, ce transpare prin norii vineții, încerc să surprind cu pensula și culorile această emoție. Sunt ultimele lucrări realizate aici, vreo cinci, apoi mă întorc la hotel. Pe la ora 14 vine autocarul cu care vom călători până la București. Urmează apoi îmbarcarea pe feribotul care ne duce la Iougumenitsa și de acolo continuarea drumului cu autocarul până la București.

Mă gândesc la întoarcerea acasă la Cimpa, la Elena, soția mea, cum se gândea probabil Ulise, cândva, la Itaca și la revederea cu Penelopa. În data de 15 iunie va avea loc la Galeriile Municipale de Artă din TârguJiu vernisajul expoziției acestei tabere, unde fiecare va arăta ceva din ce a rămas în urma acestei experiențe vizuale de neuitat.

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

NIHIL SINE DEO

NICOLAE MLADIN, FIU DE MINER DIN PETROȘANI, MITROPOLIT AL ARDEALULUI (1914–1986) Am rămas, din păcate, datorită vânzolelilor de zi cu zi, nerecunoscători, uitând aproape cu totul de obligația morală ce o avem, în sensul evocării și comemorării unor importante personalități ridicate din sânul familiilor minerești și intrate în istoria culturii noastre. Am ajuns astfel ca adeseori să aflăm câte ceva despre viața și faptele lor din amintirile, demersurile și scrierile unor exegeți din alte zone ale țării și chiar din străinătate.

Dacă personalitatea de excepție a lui Ion D. Sîrbu – fost concetățean, leat cu mine, coleg de studii și prieten până la moarte – a avut șansa, pe deplin meritată, de a fi intens mediatizată prin osârdia unor oameni de aleasă ținută morală și culturală, nu tot astfel se petrec lucrurile în ceea ce privește distinsa personalitate a unui alt fiu de miner, a celui care a fost între anii 1947 – 1981 Mitropolitul Ardealului, Nicolae Mladin. Venim cu oarecare întârziere cu această cuvenită comemorare, ci ar fi trebuit la 5 iunie, când s-au împlinit 20 de ani de la coborârea lui în mormânt.

Nicolae Mladin s-a născut la 18 decembrie 1914 în localitatea minieră Abrud, din munții Apuseni, din părinții Gheorghe și Letiția. Tatăl său era miner, iar mama casnică. După abia patru ani, sfârșindu-se și primul război mondial, înfăptuindu-se și Marea Unire proclamată la Alba Iulia, familia Mladin a venit în Valea Jiului, la Petroșani. Aici, în anii douăzeci existau doar două școli primare cu limba de predare română: școala primară nr. 1 (director Turcu), situată pe terenul pe care se află actualul Magazin Universal „Jiul”, și școala primară nr. 2, din colonia minieră de jos (director Joandrea). Elevul Nicolae Mladin și-a început și terminat studiile primare la școala primară nr.

1, fiind mai aproape de locuința familiei. Reușind la examenul de admitere, a urmat cursurile minunatului nostru Liceu de stat pentru Băieți din Petroșani, pe care l-a absolvit în anul 1932, an în care Ion D. Sîrbu și semnatarul articolului de față eram abia în clasa a 2-a. Corpul didactic, descris cu atâta har scriitoricesc de Ion D. Sîrbu în lucrările sale, își vedea pășind în viață ca rod al muncii după îndelungați ani de studii o serie de străluciți absolvenți printre care și Nicolae Mladin. Viitorul Mitropolit a fost greu încercat încă din fragedă tinerețe de moartea tatălui său pe când era în clasa a VI-a de liceu. Lipsit atât de prematur de stâlpul familiei, a rămas sub oblăduirea mamei sale, Letiția, o mamă deosebit de credincioasă, dar și de o BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

dârzenie nemțească în înțelesul cel mai bun al cuvântului. Mulți dintre foștii studenți ai Institutului Teologic Universitar din Sibiu au cunoscut-o personal și iau acordat cuvenitul lor respect și cinstire.

În sesiunea iunie 1932, Nicolae Mladin și-a susținut examenul de bacalaureat în fața comisiei instituite (la nivel de județ) la Liceul „Decebal” din Deva.

Calificativul obținut: „Foarte Bine”.

Dând ascultare sfaturilor mamei sale, educația religioasă primită în familie, cât și vocația spre preoție au constituit îndemnuri hotărâtoare în sensul ca să se îndrepte spre studii superioare de teologie. În consecință, s-a înscris ca student în anul I al Academiei Teologice din Oradea. În anul II frecventează cursurile Facultății de Teologie din Chișinău, iar apoi, în anii III și IV, la Facultatea de Teologie din București. În anul 1938 șia dobândit Diploma de licență în Teologie, obținând calificativul „Magna cum Laude”. Lucrarea de licență: Influența lui Dionisie Areopagitul asupra lui Ioan de la Cruz. Mitropolitul de atunci al Ardealului, descoperind capacitatea de care dădea dovadă Nicolae Mladin, i-a acordat o bursă de studii pentru specializare și doctorat la Facultatea de Teologie protestantă și catolică din Viena (1941-1943). Revenit în țară, a fost numit 189

NIHIL SINE DEO

profesor suplinitor la Catedra de teologie morală și mistică a Academiei Teologice Andreiane din Sibiu. În anul 1946, Nicolae Mladin și-a obținut doctoratul în Teologie la Facultatea de Teologie din București cu lucrarea Asceza și mistica paulină. Tot în anul 1946, a fost încadrat titular definitiv, slujind până în iunie 1947. La această dată, grație virtuților, erudiției și altor înalte calități ale sale, acest prea valoros exponent al clerului vremii cunoscut în tot Ardealul, a fost numit în demnitatea de Mitropolit al Ardealului. A păstorit până în anul 1981, dată după care s-a retras din scaun în urma unor probleme de sănătate. S-a stabilit la Mânăstirea de metanie Brâncoveanu, iar după cinci ani, în ziua de 1 iunie 1986 a trecut la cele veșnice, fiind înmormântat acolo.

Teologic Protestant din Cluj. Sute de lucrări și studii i-au fost publicate în Telegraful român, al cărui redactor șef a fost între anii 1948–1967.

La înmormântarea Mitropolitului Nicolae Mladin, în ziua de 5 iunie 1986, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Sucevei, îl caracteriza astfel: „Eminent profesor de teologie și Mitropolit al Ardealului, dr. Nicolae Mladin, membru de frunte al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ierarh a cărui strădanie cărturărească și pastorală rămâne vie în istoria Bisericii noastre dreptmăritoare, rămâne înscrisă în amintirea și prețuirea tuturor: ierarhi, preoți, colaboratori, studenți”.

Iar Înalt Prea Sfântul Antonie, Mitropolitul Ardealului, cu același trist prilej, spunea printre altele: „La un moment dat, Nicolae Mladin și-a sintetizat idealul vieții sale prin alăturarea a patru cuvinte: altarul și amvonul, catedra și condeiul... A fost un mare fiu al poporului român... A fost un mare om de analiză și sinteză... Dar, fără îndoială, atât cărțile, cât și studiile sale vor rămâne în istoria teologiei și în istoria culturii românești... În istoria mitropoliților Transilvaniei, Nicolae Mladin va rămâne un mare mitropolit.”

IPS Nicolae Mladin la București, în anii 70

Pr. Prof. dr. Nicolae Mladin a contribuit, în vremuri extrem de grele, la dezvoltarea teologiei ortodoxe românești și a vieții Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Pentru a purcede la o descriere completă sau măcar parțială a vieții, nu este locul și timpul să ne încumetăm. Totuși, mai amintim câteva aspecte din prodigioasa sa activitate, care constituie o mare cinste pentru familiile minerimii noastre de pe Valea Jiului, în stare să înalțe pe culmile demnității fiii crescuți și educați în mijlocul lor.

Așadar, în calitatea sa de Mitropolit al Ardealului și membru al Sfântului Sinod al Patriarhiei Române, Nicolae Mladin a participat ca membru al delegației Bisericii noastre la Serbările Mileniului vieții monahale din Muntele Athos (1963). A făcut o călătorie misionară la românii din Statele Unite și Canada în 1966, iar cu o delegație sinodală a vizitat Egiptul, Etiopia și India, în 1969. Ca militant ecumenic, a fost delegat la diferite conferințe în străinătate. Tot în anul 1969, a fost ales Doctor Honoris Causa al Institutului 190

La 4 dec. 2014, la Abrud, la împlinirea unui secol de la nașterea Mitropolitului Nicolae Mladin, s-a dezvelit un bust al ierarhului, prin grija Despărtământului ASTRA Câmpeni

Având în vedere meritele și faptele Înalt Prea Sfinției Sale, dr. Nicolae Mladin, distins fiu de miner din Valea Jiului, propun domnului Primar al Municipiului Petroșani și Consiliului Municipal să aprobe ca o stradă, mai puțin lăturalnică, să-i poarte numele, ca drept recunoștință din partea locuitorilor orașului.

Binecuvântată și veșnică să-i fie pomenirea!

Ec. Victor MOLDOVAN Veteran de război, membru activ al Uniunii Ziariștilor din România, Târgu-Mureș (Din Matrinal, miercuri, 11 octombrie 2006, nr.

4646, pagina „Cultură” realizată de Dumitru Velea.

Text din corespondența celor doi.)

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

NIHIL SINE DEO

Ana PODARU

TU N-AI NICI UMBRĂ, NICI ODIHNĂ, MAICĂ Tu n-ai nici umbră, nici odihnă, Maică Odihna ta, mamă, nu am văzut-o, nici umbra Cristi Mateş

Mireasma pură zboară spre înalt în jur purificând, iertând păcatul, punând în lanțuri chiar pe necuratul odată cu cântarea unui psalt.

Ești peste tot Măicuță Sfântă să dai o mână de-ajutor Acelora ce la nevoie te strigă-ngenuncheați în cor, La fiecare pui pe rană din mirul Domnului un pic Şi din a ta nemărginire faci totul din ce-a fost nimic.

Călugării, măicuțele adună miracolul lăsat în lemn de brad din care lacrimi se preling și cad, e chihlimbar pietrificat de lună.

Măicuța noastră nu mai plânge, icoana ta-i pe cer pictată, Noi suntem doar o amintire în vremuri, Tu eşti nepătată, Noi ne jelim când plânge cerul, sau când ne macină durerea, Tu te frămânți şi bei din cupe ce nu-și golesc otrava, fierea.

O, Doamne, câte semne ai lăsat și câte leacuri vindecă păcatul, noi păcătoșii facem veșnic altul mai virulent, mai greu, de neiertat.

Ne iartă Maică slăbiciunea, venim să-mpodobim icoana Şi-ți umezim marama pură, cu lacrimi ne oblojeşti rana, Ne plângi şi Tu când plângem noi, dar nu ne laşi îngenuncheați, Ne pui pe suflet leac curat când suntem triști şi-ngândurați.

Dar Tu ne ierți chemându-ne-n biserici unde cobori la sfântă liturghie, pe-altar punându-ți pâinea în felie și sângele-Ți din cupe-n mâini de clerici.

Tu, bradule, rămâi ales de Domnul iar frunza ta un verde-al veșniciei, prinos adus credinței, omeniei, nemuritor, purifici viața... omul.

Stai lângă noi Măicuță sfântă şi n-ai odihnă niciodată, Nici umbră n-ai pe acest pământ, te-ai ridicat la cer odată, Dar te cobori în mânăstiri sau în biserici unde omul Te caută prin rugăciuni cum caută pasărea pomul.

Din lemnul tău răsuna astăzi toaca de inimă de pustnic ascultată când clopotul așteaptă iar să bată, în mânăstiri unde ne-așteaptă Maica.

Tu nu ne lași la ceas de seară, în toamna vieților din noi Ne scapi mereu de-ngrijorare, de boală, pătimi şi nevoi.

Ultimul cânt

A-nflorit tămâia Din scoarța bradului, tămâia a-nflorit, măicuțele cu mâinile curate adună de cu zori, în munți plecate, urmând același rit, neobosit.

Tămâia, un miracol, bob de vis din lemnul crucii și din rană vie, vindecător de suflet pe vecie, un nor de fum, curat, în necuprins.

BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Mi-au bătut fereastra-n cuie să nu pot zbura spre soare, beau din ciutura verzuie apele sălcii, amare, razele dogoritoare tâmpla-mi rece o mângâie, nu mă-ntreabă ce mă doare, vor pe frunte să rămâie, să coboare-apoi pe-obraz unde-n vad de lacrimi curge, până-n vale la grumaz șterge tot, pe piept ajunge, 191

NIHIL SINE DEO

bate disperat la poarta prinsă-n lanțuri ruginite, inima plângându-și soarta clipelor nemărginite

Cad îngeri din icoane, se roagă Maica Sfântă, Eu nu mai am putere să-mi pun pe cap coroana, Din mine curge viața și-mi oblojește rana Un pustnic și un clopot ce pentru sfinți cuvântă.

care stau ca spinii-n talpă, cu pumnalu-nfipt în spate cânt un ultim cânt la harpă ce-l găsesc în sfânta carte,

Cad îngeri din icoane, buchetul meu de cale Înghite plin de sete din lacrimile-amare...

M-au parfumat toți crinii, tămâia urcă-n zare, La gât nu port mărgele, e-un lanț cu șapte zale.

am trezit la viață domul, păsări vin smulgând din cuie, la fereastră-mi plânge pomul, crengile-și încet unduie,

Cad îngeri din icoane, se zguduie pământul, Pereții scot un murmur, suspină-n rând cu mine, Din lumânări lumina mă-nalță din ruine Când ceara se prelinge pecetluind cuvântul.

bate clopotul și toaca, pustnicii-s în rugăciune și-au oprit și pruncii joaca așteptând înc-o minune.

Cad îngeri din icoane, la nunta mea se-adună Ce-a plămădit din lut cu mâini curate, sfinte, Mă rog la Demiurg să-mi fie, el, părinte, Când cerul și pământul cu mine se cunună.

Cad îngeri din icoane

Lutul din mine

Cad îngeri din icoane pe trupul meu de gheață, Genunchii-mi sunt de piatră, nici nu mai pot a plânge, Cu fruntea aplecată mă rog în bălți de sânge, S-a prins un drob de sare sub pleoapă-n dimineață.

Pământul din mine îmi macină dorul, Olarul îmi mângâie trupul fierbinte, Din mâinile lui amintirile toate Mă mustră prin mii de cuvinte,

Cad îngeri din icoane și sfinții mă-nconjoară, Mă scaldă-n mir și leacuri, mă ung cu apă vie, Din glasul lor psaltirea-i un dar de cununie, Mireasă îmbrăcată-n lințolii-n plină vară.

O mână de lut crește-o inimă mică Golită de sânge, nu bate, e rece, Greșește Olarul și-n palmă se strică Și curge-n pământ... prafu-ncet se ridică.

Icoana Maicii Domnului Grabnic-Ascultătoare dăruită de Mănăstirea Dohiariu din Sfântul Munte Athos Mănăstirii Lainici 192

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017

PRESĂ

Din ROMÂNIA LITERARĂ „Petroșaniul meu”

La Petroșani, doi scriitori optzeciști, Liviu Ioan Stoiciu și colegul nostru, Gabriel Chifu, care au legături biografice cu acest loc au primit titlul de Cetățeni de Onoare ai municipiului din Valea Jiului, într-o ședință solemnă a Consiliului Municipal, prezidată de primarul Tiberiu Iacob-Ridzi. Inițiativa îi aparține profesorului și scriitorului Mihai Barbu, consilier municipal, care face eforturi deosebite să așeze acest oraș pe harta culturală a țării. De altfel, tot el s-a aflat la originea unui alt proiect cultural de impact: să adune într-o carte consemnările, confesiunile despre Petroșani ale unor autori, în total 39.

A rezultat un volum intitulat Petroșaniul meu (Cartea întâi) îngrijit, coordonat de Ioan Lascu, scriitor și universitar craiovean, redactor asociat al revistei Ramuri, și el originar de aici. Cu sprijinul lui Jean Băileșteanu (care a tipărit volumul sub sigla Edituri Autograf MJM), avem reunite sub aceleași coperți texte semnate de Jules Verne (cu pagini evocatoare din faimosul roman Castelul din Carpați) și, în ordine alfabetică, de Mihai Barbu, Jean Băileșteanu, Marian Boboc, Geo Bogza, Ciprian Bolog, BANCHETUL, 19-20-21 / 2017

Petre Braiț, Valeriu Butulescu, Isidor Chicet, Gabriel Chifu, Gabriel Coșoveanu, Loredana Cristea, Dumitru Crudu, Gilbert Danco, Nicolae Deleanu, Dumitru Augustin Doman, Augustin Frățilă, Sorana GeorgescuGorjan, Ion Hirghiduș, Irina Horea, Adrian Jurca, Ioan Lascu, Nicolae Manolescu, preotul Traian Moșic, Lucia Muntean, Ironim Muntean, Anamaria Nedelcoff, Ioan Ponta, Sorin Preda, Ion D. Sîrbu, Irina Sîrbu, Constantin Stanca, Sebastian Stanca, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Strochi, Nicoleta Tufiș, Gheorghe Truță și Dumitru Velea. Într-o prefață consistentă și convingătoare prin implicare afectivă, Ioan Lascu precizează: „Petroșaniul meu” este o carte ce în ochii multora poate părea contradictorie, chiar heteroclită. Este o carte-mozaic prin diversitatea temelor și a autorilor, o carte-muzeu prin valoarea documentară, afectivă, lirică și chiar științifică a unor texte, prin valoarea literară antologică (poezie, povestire, reportaj, dramă) a altor texte, de fapt cele mai multe. În intenția realizatorilor, Petroșaniul meu este și o carte manifest, un protest indirect, dar și direct față de subminarea politică și economică a unei zone cu specific aparte în istoria și geografia României”. Iar autorii cărții despre Petroșani nu se vor opri aici, vor scoate și carte a doua, după cum au în plan și alte proiecte culturale de interes: instituirea unui Premiu Ion D. Sîrbu și inițierea la Petroșani a unor rezidențe culturale prin care să lege de Valea Jiului nume viabile ale literaturii de azi. Totul e posibil, mai ales că primarul Tiberiu Iacob Ridzi dovedește o remarcabilă deschidere culturală și o dorință evidentă de a schimba imaginea acestor ținuturi vitregite în trecut, dar și în anii noștri. (Rep., România literară, nr. 25/ 9 iunie 2017)

Dăruire culturală BANCHETUL este numele unei reviste a Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu”, care apare la Petroșani, sub conducerea eseistului Dumitru Velea. Pe frontispiciul publicației găsim două devize semnificative, care vorbesc despre crezul redactorilor acestei publicații: „Cultura e puterea popoarelor” și „Trecătorule, nu mă judeca după cele ce le-am făcut, ci după cele ce le-am refuzat a le face!” Volumul pe care îl avem în față, numărul triplu 16-17-18, din aprilie-mai-iunie 2017, elegant, ilustrează remarcabil, prin conținut, programul revistei, acela de a sluji cultura adevărată.

Luna iunie, ce stă pentru literatura română sub numele lui Eminescu, e marcată prin articolul Eminescu 193

PRESĂ

capitolul Eminescu mai conține poemul Pe lângă plopii fără soț, transpus de Christian W. Schenk „în limba lui Goethe”, eseul în traducere al unui italian, Giuseppe Pace, care prezintă personalitatea poetului nostru național, cu accent pe momentul morții sale, (pretinsa otrăvire a lui Eminescu, care a fost asasinat din motive politice). Din sumar am reținut și un articol foarte interesant al lui V.G. Paleolog, din anul 1966, intitulat Brâncuși și muzica. Am mai citit un eseu pe teme filosofice (de Ion Hirghiduș, despre categoria de nimic la Kant și Heidegger), comentarii critice (de Marian Barbu, despre romanul lui Florin Logreșteanu Negru profund, noian de negru), traduceri din poezia lui Bacovia în engleză și a lui Marin Sorescu în spaniolă, evocări ale lui Mircea Ciobanu de Ion Pachia Tatomirescu și Alexandru Ivasiuc de Dumitru Hurubă, dar și texte semnate de Dumitru Augustin Doman, Mihaela Albu, N. Georgescu, Cornel Nistea, Daniela Șontică și Isidor Chicet. Banchetul este o publicație culturală care convinge. Dacă mai ținem seama și de faptul că ea apare grație efortului financiar al unui om, Dumitru Velea (costurile tipografice sunt suportate din economiile de pensionar ale fostului director al Teatrului din Petroșani), atunci avem în revista din Petroșani un exemplu de dăruire culturală, modestă, prea puțin știută, dar autentică. sub lumina florii de aur, care deschide revista, în loc de editorial, articol în care redactorul șef al Banchetului se apleacă asupra manuscriselor eminesciene;

(Cronicar, România literară, nr. 29/ 7 iulie 2017, p. 21; Revista revistelor)

Ctitorul principal al Mănăstirii Lainici – Starețul Ioan Selejean, actualmente Mitropolitul Banatului

194

BANCHETUL, 19-10-21 / 2017